Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1926 (Anul 3, nr. 99-150) 760 pag/DimineataCopiilor_1926-1669230529__pages251-300

DIMINFATA COPIILOR ee&9ê094800000000006000000 0090000099988 OO O OO OOOOO P/U. ÌÎ 


Curiozitâti, Jocuri, Distracţii 


64 — 65 


Avem mai jos un pătrat perfect, format din alte 


64 pătrate mai mici, toate de aceiaşi mărime. 


Tăiaţi acest pătrat prin trei linii; 
cele patru fragmente ce vor rezulta, în aşa chip, 


aşezaţi apoi 


încât să formaţi un  dreptunghiu 'compus din 
65 de pătrăţele, toate de aceiaşi mărime şi formă 
cu cele dintâiu. 


Puii cari au zburat 


Un boier are musafiri la masă. 

In total trebuiau să fie 20 de inşi. Boerul vrea 
să dea ca friptură câte un pui intreg, fript de 
fiecare. Dar, din douăzeci de pui, câţi cumpărase 
de dimineaţă, fugeseră din cotef mare parte si ni- 
meni nu-i mai putu găsi. Atunci boerul, făcându-şi 
socoteala, zise unui servitor: „Dă fuga în târg şi 
cumpără alţi pui; cumpără atâţi câţi au rămas în 
coteţ şi încă pe jumătate, şi încă doi pui şi ju- 
mătate ca să avem 20 de pui.” 

Câţi pui fugiseră deci din coteţ? 


(Răspuns: 7 pui, căci 77-3 z4 25= =20) 


Bufnița poate mânca într'o -singură zi şoareci, 
în greutate de patru ori mai mare decât greutatea 
corpului ei. 

Dacă omul ar avea aceiaşi capacitate în pro- 
portie cu greutatea lui medie de 70 kilograme, ar 
însemna să poată mânca -280 kilograme de ali- 
mente pe zi! 


oe ao a an 


Caracteristica atăt tul 37 


Acest număr. înmulţit cu 3 sau un multiplu de 
3, până la 27, (adică cu 6, 9, 12, 155518, 21, 
24, 27), are ca produs un număr de,3 cifre identice. 


Astfel: STX 5—111 

31X '6—222 

37x 9—335 

37 X 12 = 444 

37 X 15 = 555 i 

37 x 18 = 666 i 
31 X21 = 777 
37 X 42 = 888 

37 X 27 = 999. 


De ținut minte. — Când vom avea de NN 
numărul 37 cu un multipnlu de 3, inferior hui 27, 
va fi deajuns să înmulţim ultima cifră a deimul- 
titului cu ultima cifră a produsului obţinut. 

Exemplu: 37 x3. 

7X3=21. Scriem de trei ori Er 
Bon urmare 57x5—111. 


Ce lucruri vesele putem vedeal 


Modul de a păstra florile 


cum sunt zambilele, narcisele, tube- 
în genere florile cu cozi suculente 


Unele flori, 
rozele, crinii, 
(zemoase), se pot menţine multă vreme proaspete. 
Deaceea, când vedeţi că încep să se vestejească, în- 
muiaţi cozile lor în apă foarte caldă şi veţi vedea 


că pe măsură ce apa se va răci, florile vor re- 
învia. Inainte de a repune florile în vase, va tre- 
bui să le tăiaţi partea cozei care a fost introdusă» 
în apă caldă, şi cu această ìngriijre, veţi putea 
păstra florile frumoase, timp de două săptămâni. 


O doamnă întreabă pe Puiu: 
— Puiule, dece mă iubeşti tu pe mine? 
— Pentrucă îmi dai prăjituri!... 

=x. * 
Stăpânul: „Se coboară barometrul?” 
Servitorul: „Eu nu aud nimic!... 


PAG. 12 


— Poveste populară — 


ra pe vremea când nu erau alţi judecători 

Ai decât regii si împărații. Si iată că la u- 

| E9) nul din împărații aceştia vin ca să fie ju- 
decaţi un negustor bogat şi o femeie bă- 
trână şi săracă. 

Negustorul luă cel dintâiu cuvântul, vorbind pre- 
cum urmează: „Acum trei ani, cu vre-o jumătate 
de oră mai înainte de a mă îmbarca pe corabie 
pentru o călătorie îndepărtată, i-am cerut femeiei 
acesteia să-mi aducă 40 de ouă fierte, învoindu-ne 
să-i plătesc de fiecare ou câte un gologan. Fe- 
meia mi-a adus- ouăle — erau 40 în cap — dar 
când să-i plătesc, am văzut că n'aveam bani po- 
triviţi. Ne-am înţeles, aşa dar, ca banii să-i dau 
la înapoierea mea din călătorie. 

Indată ce m'am întors, cel dintâiu gând al meu 
a fost să mă plătesc de datoria cu ouăle. M'am 
dus, prin urmare, la femeia aceasta şi am vrut 
să-i dau banii şi chiar 80 de gologani în loc de 
40. Ea insă nu primeşte, spunând că i-aş fi da- 
tor mai mult şi îndrugă la prăpăstii de să crezi 
că femeia nu e în toate minţile. De aceea am 
venit ca Măria Ta să ne faci dreptate”. 

Aşa vorbi negustorul, iar împăratul, întorcân- 
du-se spre femeia cea bătrână, îi zise: „la spune, 
mătuşico, ce e cu neinţelegerea dintre voi!” 


DIMINEAȚA COPIILOR 


de Ali-Baba 


— ,Luminate împărate”, începu baba tuşind de 
câteva ori, ca să-şi dreagă glasul. „Eu nu cer de- 
cât ceiace mi se cuvine pe toată dreptatea. Iar 
dreptatea este în felul următor: Dacă negustorul 
acesta mi-ar fi plătit acum trei ani cei 40 de go- 
logani, cu banii aceştia eu mi-aş fi cumpărat alte 
HO de' ouă. Aceste 40 de ouă, puse la closcâ, 
ar fi scos 40 de pui. La sfârşitul anului, aceşti 
40 de pui, crescând, sar fi făcut 40 de găini. 
Fiecare găină ar fi făcut câte cel puţin 40 de 
de ouă, cari ouă, puse la cloşcă, ar fi dat, dacă 
nu mă înşel în socoteala mea, 1600 de pui. La 
sfârşitul anului al doilea, puii aceştia s'ar fi făcut 
1600 de găini, cari găini, făcând fiecare câte 40 
de ouă, ar fi dat... na, că încep să mă cam în- 
curc la socoteală.... Să socotească însă Măria Voa- 
stră în înţelepciunea Sa, cât mi-e dator negus- 
torul după numărul de ouă, pui şi găini ce aş 
fi avut în trei ani, de când i-am dat cele 40 
de ouă”. | 

Aşa vorbi femeia cea bătrână, cerând, precum se 
vede, o avere întreagă pentru 40 de ouă vândute 
cu trei ani mai înainte. 

Impăratul ar fi putut să dea foarte lesne jude- 
cata pe loc într'un fel sau într'altul, căci oricum 
ar fi judecat, cei doi împricinati n'aveau altceva 


DIMINEAȚA COPI1LOR V800000000000000000000000270900900000000O0OOOOOO PAG. 13 


de făcut decât să se închine şi să tacă. Dar vezi 
că impăratul acela nu era un om grăbit şi se te- 
mea să nu facă vre-o strâmbătate, pentru care l-ar 
fi mustrat cugetul câte zile avea el de trăit. De 
aceea, le zise negustorului şi babei: „Să veniţi din 
nou după trei zile, căci vreau să chibzuiesc bine 
lucrul vostru”. 

Rămas singur, împăratul căzu pe gânduri grele. 
Se frământa şi işi zicea: „Şi negustorul are drep- 
tate, când spune că e gata să-i plătească babei 
datoria îndoită, dar nici cererea babei, oricât s'ar 
părea că nu e dreaptă, nu poate fi nesocotită cu 
desăvârşire. Cum să fac să nu greşesc şi ca ju- 
decata mea să fie o judecată dreaptă?” 

Dar tocmai întrebărei acesteia nu putea să-i gă- 
sească leacul şi răspunsul. Nu găsi nimic în ziua 
-a doua. In dimineaţa zilei a treia, împăratul care 
peste noapte nu aţipise o clipă, primi înştiinţare 
că un flăcău tânăr şi chipeş doreşte să-i vor- 
bească. 4 


Aşa cum era obiceiul pe vremea aceea, flăcăul 
nostru fu primit numaidecât. 

„Am venit, îi zise el împăratului, ca să-ţi spun 
că eu ştiu cum trebuie judecată neinţelegerea dintre 
negustor şi femeie despre cele 40 de ouă. Ifi cer, 
prin urmare, ca să mă pui pe mine să-i judec în 
locul Măriei Tale, iar răsplata mea să fie ce va 
crede Măria Ta că e drept şi că mi-se cuvine”. 

Impăratul primi învoiala aceasta şi în după a- 
miaza aceleaşi zile, când negustorul şi femeia cea 


bătrână venirâ din nou înaintea împăratului, flâ- 
căul cel chipes şi deştept o întrebă întâiu pe fe- 
meie zicându-i: „Ce fel de ouă iţi ceruse negus- 
storul?” o grib 

— ,Ouâ fierte”, răspunse ea. ee TR 

— "SL îi le-ai dus fierte?” A 

— „Se înţelege că fierte, fiindcă asa mi Je ce- 
ruse”. 

El o întrebâ mai departe zicândi: »Dar este 
oare cu putinţă ca ouăle fierte să se „i la cloşcă 
şi să scoată pui?” 

— „Nu, aşa ceva nu se poate”, zise baba. 

— „Dacă nu se poate, nici tu mai dreptul să 
ceri după socoteala ce ai făcut. Aşa dar, negusto- 
rul acesta care ţi-a cumpărat 40 de ouă fierte, n'are 
să-ţi plătească altceva decât 40 de gologani şi do- 
bânda lor pe trei ani. Aceasta e judecata impă- 
ratului”. 

— „Plătesc bucuros de trei ori suma ce-i sunt 
dator, grăi negustorul, numai să mă scap de dânsa!” 
Şi scoțând 120 de gologani, îi numără pe loc babei. 

Vreţi să ştiţi şi care a fost răsplata tânărului 
celui deştept? E o răsplată cum se întâlneşte cam 
des în basme şi în poveşti. Impăratul îi dete pe 
fiică-sa de nevastă şi mai târziu îl puse în scau- 


nul - împărăției. i 
Ali-Baba 
OC k Ő tá 


Impărțirea pe jumătate 


După L. Tolstol 


Un tată avea doi fii. Ii chemă pe lângă dânsul 
şi le zise: „Copii, după moartea mea să împâr- 
titi drept si pe jumâtate tot ce râmâne dela mine!” 
Tatăl muri, iar fiii săi se luară la ceartă, căci 
nu se puteau înţelege cum să facă impârfeala averei 
pârintesti. 

De aceea, se duseră să le facă dreptate vecinul 
lor, un om scurt la minte. Totuşi, îi întrebă cum! 
orânduise tatăl lor mai înainte de a muri. 

„Ne-a lăsat cu limbă de moarte să împărţim to- 
tul drept şi pe jumătate”, îi ziseră ei. 

— ,Dacâ-i aşa, treaba e foarte uşoară, răspunse 
Tănase acela. Rupeţi în două la mijloc toate pă- 
turile, spargefi în două farfuriile, castroanele şi 
ce vase mai aveţi şi tot în două tăiaţi şi toate 
vitele”. 

Cei doi fraţi, cari nu erau mai breji decât vecinul 
acesta, îl ascultară, iar urmarea a fost că nu s'au 
ales cu nimic din toată averea părintească. 

Asa păţesc oamenii când nu se înţeleg între dên- 
şii şi când se duc să le facă dreptate cei lip- 
siți de minte şi pricepere. 

LL LL LL LL LL LL LL LL LL nl bl] 

Cine umblă pe toate drumurile nu ajunge ni- 
căieri, 


PAG. 14 


Z Z 


In faţa unei vitrine luminată din belşug, 
stă sprijinit un copil, turtindu-şi nasul de. gea- 
mul îngheţat. Din când în când, uşa se deschide şi 
câte o frântură de cântec, ajunge până la el. Si 
copilul se 'ntioară de plăcere. 

„Dacă aş încerca să intru?” se întrebă copilul, 
aşezându-şi marîa în cutia ce-o poartă atârnată de 
gât. „Poate să-mi sporesc cu câţiva gologani câş- 
tigul. Si ce bucuroasă va fi bunicufa!” Voi să intre 
dar se opri. „Dacă mă dau afară?” Apoi, prinzând 
curaj: „Ei şi, n'o să fie pentru prima oară”. Intră... 

La început, fu orbit de lumina ce-o cerneau din 
platon nenumăratele lămpi, şi cu paşi şovăitori, îna- 
inta printre şirurile de mese. „Cărţi poştale ilus- 
trate, țigarete, creioane” şoptea el oprindu-se în 
dreptul fiecărei mese. Dar nimeni nu dădea atenţie, 
nici micului vânzător, nici mărfii lui. Si tot nd- 
dăjduind să tacă vânzare, el înainta, lăsând urme 
de zăpadă pe unde păşea. 

Un chelner, se desprinse de lângă zid, îl luă de 
umeri şi-l repezi afară, împrăştiindu-i marfa pe jos. 
„Să mai potteşti şi altă dată, cersetorule!” Copi- 
lul nu răspunse nici nu se mâhni. De atâtea ori pă- 
tise astfel! „Ce să-i faci? Aşa-i negustoria. Tre- 
bue s-o iau spre casă. Astă seară n'am noroc”. 

Vântul sufla destul de rece, strecurându-se stă- 
ruitor prin hainele copilului, prea subţiri. El ieşi 
strânse coatele, intundându-şi mâinele în buzunar si 
păşi curagios. „De, era bine să fi avut un cojocel 
şi-o căciulă miţoasă, că ăştia-i sa ros toată blana, 
şi nişte cizmulife. Dacă nu-i, nici nu trebue. Las că-i 
bine şi aşa.” 

Sânducu nu crâncnea niciodată contra soartei lui. 

La vârsta de doi ani, rămăsese orfan de mamă 
şi de tată; şi ce s'ar fi tăcut, dacă tuşa Anica, o 
bătrânică bună, nu l-ar fi luat la ea? Tuşa Anica 
era o spălătoreasă şi cât era el mic, îl purta cu 


DIMINEAŢA COPIILOR 


= 


ea pe unde lucra. Dar cu cât el creştea, bătrâna se 
încovoia, pierzându-și puterea. Acum, bunincuţa, du- 
pă cum îi spune el, nu se mai duce la muncă. 
Spăla acasă şi dregea rutele muncitorilor din ma- 
hala. Si ce dregea şi cum făcea ea, că întotdeauna 
eray lemne în sobă şi mâncare caldă pentru Săn- 
ducu. Ceia ce câştiga el, era păstrat pentru cărţi şi 
caete, căci Sănducu, ziua umbla la şcoală iar seara 
făcea negustorie. 

Tot mergând pe ulițele înguste, la un colţ, co- 
pilul zări ceva întunecând albeaţa zăpezei. Era o 
geantă. Deschizând-o, copilul văzu că e plină cu 
bani. O ascunse grăbit sub haină şi se 'ndreptâ 
spre casă, mulţumit că va. putea răsplăti pe bunicuţa 
pentru toată munca ei şi că ea nu va mai avea 
nevoe să muncească. É . 

Bătrâna îl aşteptă impletind la ciorap. ,,Dar ce-ai: 
întârziat atât măiculiță. Mă temeam că fi s'a in- 
tâmplat ceva”. ; 

— Hei bunico, dacă veneam mai devreme, n-aş fi 
fost aruncat: în zăpadă. Dar nu-i nimic. Am că- 
zut pe moale. Lasâ bunicuto, vine si vremea noastră... 
om fi si noi bogați si atunci... 

— Ia nu mai vorbi închipuiri; maică. Mai bine 
pune-te şi mănâncă; aibfi îngheţat. Să nu râvnesti 
niciodată decât sănătatea şi voie bună. 

Copilul mâncă cu poftă şi se culcă pentru a plă- 
nui ce să tacă cu banii. Adormi; şi în vis, văzu pe 
mama lui învestmântată ca ingerii. Se aşeză lângă 
el, îl dezmierdă şi-i sopti: ,,Copilul meu, ce vrei 
să taci nu e bine. Du banii celui ce i-a pierdut şi 
fapta asta iţi va aduce: mai mult noroc”. 

Copilul se trezi. Vorbele mamei lui îi rămăseseră 
tipărite în suflet. „Şi bunicufa tot aşa mi-a spus. 
Când găseşti ceva trebue să-l dai celui ce l-a pier- 
dut”. Si Sănducu se culcă ştiind ce trebue să facă. 

A doua zi îşi strecură iar sub haină geanta cu 


"i N u - FA 


DIMINEAŢA COPIILOR 90600000000 0000000000007707770700000707000OOOOOOOO PAG. 15 


bani dar în loc să se ducă la şcoală, porni spre 
poliţie. Deşi devreme, comisarul era sosit şi vor- 
bea cu un domn ce părea foarte nenorocit. 

Dar tu ce vrei băete?, îl întrebă comisarul. 

— Aseară am găsit o geantă cu bani. Iat-o! 

Domnul se repezi şi i-0 zmulse din mână. A 
mea este. Are cincizeci de mii de lei. Nu-i aşa 
băete? 

— Nu i-am numărat, spuse copilul. 

— Toţi sunt, toţi! spuse păgubaşul vesel. Si ți- 
nând o hârtie de o mie i-o întinse copilului. 

— Uite, ca răsplată. Meritai mai mult dar am 
nevoe de toţi banii. la spune-mi, cum tu, băiat 
sărac, te-ai îndurat să te desparţi de averea ce 
ţi-a căzut în mână? 

— Bunica mi-a spus întotdeauna că tot ce găsesc 
nu-i al meu. Şi noaptea asta mi-a spus-o şi mama 
in vis. 

— Eşti un băiat cinstit, spune-mi unde stai? 

După ce-şi dădu adresa şi mulţumi domnului pen- 
tru răsplată, Sănducu porni vesel spre casă. Era 
mai fericit ca în ajun, căci erau bani câştigaţi cinstit. 

Mare fu mirarea bătrânei privind hârtia, căci nu 
văzuse niciodată, atâţia bani la un loc. 

— Ia-o bunico e a noastră. E o mie de lei. 

— Nu, nu maică, spuse bătrâna ferindu-se. Eu 
nu mă ating de ea. De unde atâţi bani în mâinele 
tale? De unde ştiu că nu-s furaţi? 

— Nu bunico, n-ai crescut un hoţ la uşă. 

După ce ascultă povestirea copilului, bătrâna îl 
strânse la piept sărutându-l. ,,Mulţumescu-ţi Tie 
Doamne că m-ai răsplătit pentru truda mea, făcând 
din Sânducu un copil cinstit!” 

Trecură câteva zile, era Duminică. O sanie se 
opri în faţa căsuţei lor şi Sănducu eşi să vadă ci- 
ne-i. Se miră văzând pe domnul dela poliţie. 

— Unde ţi-e bunica băete? întrebă el. 

— Aci, răspunse bătrâna esind în prag. Ce poîtiti? 

— Ei mătuşico, să-ţi trăiască băiatul. Bun copil ai! 

Bătrânei i se luminară ochii de bucurie. 

— Cinstea e averea celor săraci, domnule. 

— Am venit să ţi-l cer pentru astăzi. Il poîtesc 


“la mine la masă. Ii dai voe? Bătrâna se învoi 


bucuroasă şi Sănducu, pentru prima oară în viaţa lui, 
se urcă într'o sanie; şi ce sanie, cu zurgălăi ce 
sunau într'un chinchet dulce. Dar mirarea-i fu mai 
mare, când cobori în fața unei case mari. Iar înă- 
untru, ce minunăţie! 

O doamnă încă tânără, dar cu părul cărunt, îl 
întâmpină, îi vorbi prietenos întrebându-l de părinţii 
lui, de viaţa şi ocupațiile lui. Bucuros, că cineva 
se interesa de el, copilul îşi deschise sufletul. 

— Fapta ta a fost nespus de frumoasă, spuse 
doamna. Dacă în ziua aceea, soţul meu n'avea banii 
să plătească o datorie, azi am fi ruinaţi. Tie îţi 
mulțumim şi răsplata ce fi sa dat a fost neîn- 
semnată. 


— Dar eu n'am făcut pentru răsplată. Asa trebuia 
să fac, spuse copilul. i 

La un semn al doamnei, o servitoare, inaintă, 
purtând pe braţe o cutie mare. i 

— „lată tot ce trebue pentru a-ți schiniba „a 
tisarea”, spuse doamna. 

Copilul rămase uimit. Inăuntru, erau hăinuţe fru 
moase, rufe albe, ghete; câciulifâ şi un paltonas. 


— Uite ce mai vreau dela tine, îi spuse domnul. 
Noi nu avem copii şi suntem bogaţi. Nu vrei tu să 
fii băiatul nostru? Dându-ţi numele şi averea noa- 
stră, ştim că n'am greşi. 

Dar, spre uimirea lor, copilul aee 

— Vă mulțumesc din suflet, dar nu pot primi. 


Pentru nici o avere din lume, nu mi-aşi părăsi bu- 
nicuța care s-a canonit să mă facă mare. E bă- 
trână şi poate va avea nevoe de ajutorul meu. 


— Bravo, copilul meu, spuse doamna sărutându-l. 
Asta ne-a dovedit că ai o inimă rară. Nu te.îngriji 
de bătrână; casa noastră e destul de mare, pentru 
ca să aibă şi ea loc. 

Si, amândoi s'au mutat în casa cea frumoasă. 
Bunica nu-şi mai chinuia mâinele-i bătrâne să spele 
rute, nici ochii slăbiţi ca să cârpească. 

Sănducu a învăţat carte multă, a ajuns om nrare 
şi nu se sfia să-şi povestească trecutul. Mai ales 
copiilor, le vorbea întotdeauna de cinste şi de telul 


cum a fost răsplătită cinstea lui. ì 
Eufrosina Serhenescu 


— 


r 3 mem pr 


enep, MM, rusa 


BIBLIOTEOA | 


N 


De vorbâ cu cititorii 


————— 
N. M. Tr.-Strehaia. — Gluma cu ,Pdâunica” e cât se 
poate de cunoscutâ. 
Z. G. B.-Loco. R_ 


„Nuca”. Sirefenia nepoţelului nu 


| ug ms unei poezii. 
k „Ismail. — Traducerea „Minun: +- 
cam lasă de dorit. Y 


I. D. Pet.-Caransebeg. — O glumă, ca să fie bună 
de A trebuie numai să fie originală, ci trebuie 
să şi spirituală şi morală. 

AL A. Grig.-laşi. —  „Primejdia” e lungă şi prea 
sumbră. Pentru copii sunt de preferat poezii maì senine. 

. D.-Videle. — „O zi de iarnă”. Ce iarnă, prietene, 
când noi începem să ne plângem de căldură. De altfel, 
poezia d-tale e slăbuţă, iar noi n'avem loc să publicăm 
syr pe Pare mai bme. 

aj.- . — „Bunica”. Nu e în interesul d-tale să 
publicăm o poezie slabă, când am publicat despre bunici 
atâtea poezii mai reuşite. Apoi abuzezi de inversiuni: 
„Ai voştri bunici, al ei fus” nu prea merge. ; 

FI. Br.-T.-Mă . — „Primăvara”. Intrebuintezi un 
stil prea încărcat. ygu acesta e cu greu gustat de oa- 
menii mari, necum de copii, cărora lé | i i 
rar rari da p plac bucăţi cu mai 


Hâr. Sim.-Iasi. —  „Ocrotiţi animalele!” e scrisă în- 
tr'un tc sentimental prea des întrebuințat. 
'N. D. P.-Po . — Zici că „a sosit primăvara cu 


cer senin şi soare”. Dar o vedem, o simţi ne bucu- 
râm cu toţii de dânsa. Deci, nu mai e — să scriem 
mereu despre aceasta. 

Har. Iac.-Soroca. — Ali-Baba nu vrea să-şi dea nu- 
mele său adevărat şi de aceea semnează aşa. Important 
este dacă îţi plac sau nu poveştile scrise de dânsul. 

C. R.-Buzău. — Amecdotele (iar nu „Anegdotele”, cum 
scrii d-ta) nu sunt bine traduse româneşte. De exemplu, 
româneşte nu se zice „zilele se micsorez”, ci „zilele se 
micşorează”. Si mai ai greşeli în felul acesta. 

Ian. C. D. — „Vântul serei” nu e poezie care sä 
poată fi gustată de copii, iar jocuri distractive cu litere 
incurcate avem prea multe. 

D. T. N.-Buzâu. — Am controlat manuscrisul şi am 
văzut că gluma de care te plângi — o glumă care pt e 


originală — fusese trimisă de persoana - 
inaintea dumitale. 8 nym 
E, lon- . — Un singur premiant n'a fost trecut din- 


tr'o simplă scăpare de vedere, pe când ceilalți doi 
figurează. 

P. Bac.-Loco. — Poezia „Voinicul” arată că ai talent, 
dar strofa dela sfârşit nu merge de loc în ce priveşte 
rima. E cu neputinţă să rimeze „apăr” cu „mamă”. 

A. N.-Loco. — „Măicuţei mele”. De ce nu semnezi cu 
numele întreg şi nu-ţi dai adresa? Recunoaştem cu plâ- 
cere că talentul nu-ţi lipseşte. 

G. G. U.-Bârlad. — Refâ strofa a freia, suprimând cu- 
AU DN şi trimite din nou poezia d-tale „Cântec 


Citiţi 
Almanahul Şcolarilor pe 1926 


DIMINEAȚA COPIILOR 
Putinâ Mitologie 
Muzeele 


MUZELE, fiice ale lui Jupiter, conduceau arta, li- 


teratura şi ştiinţele. Erau în număr de nouă, şi erau 


adesea chemate, din plimbările lor, ca să cânte la 
curtea cerească, pe muntele Olimp, minunile na- 
turei. ' 

Odată, Pieridele, fiice ale lui Pierus, regele Ma- 
cedoniei, mândre de talentul pe care credeau că-l 
au în muzică şi poezie, vin ca să pretindă Muzelor 
premiul cântecului. „Dacă sunteţi învinse”, spuseră 
ele fiicelor lui Jupiter, „ne veţi da muntele Par- 
nasului şi malurile înflorite ale Hipocrenului. Dar 
dacă veţi avea victoria, noi vă vom da văile Mace- 
doniei şi vom căuta adăpost în munţii îngheţaţi ai 
Traciei.” Muzele primiră provocarea, şi Pieridele 
începură. Ele cântară mult timp, în versuri mo- 
notone, lupta lui Jupiter cu uriaşii şi înălțară peste 
măsură, prin laude, curajul acestor copii ai pămân- 
tului. Nici viaţă, nici culoare în cântecele lor, şi nici 
o îmbinare de fapte. Câliope. se însărcină să răs- 
pundă din partea Muzelor. Ea lăudă mai întâiu 
puterea nemărginită a stăpânului lumei, care însu- 
fleţeşte lumea dintr'o suflare, şi cu o privire scu- 
fundă toate fiinţele în neant, în nimic. Cântă apoi 
povestea zeiţei Ceres, goana după fiica răpită, în- 
grijirile ei de mamă, schimbările ei de speranţă şi 
de teamă, numeroasele binefaceri care i-au adus 
temple şi altare. Abia termină, că zeițele luate ca 
judecători îi acordară izbânda. Fiicele lui Pierus 
începură să murmure, şi-şi loviră potrivnicele; dar 
de-odată corpul lor se acoperi de pene negre şi 
albe; ele fură transformate în cofojane, şi se coco- 
țară pe pomii vecini. Sub această formă nouă îşi 
păstrează aceleaşi palavre, şi continuă să fie su- 
părătoare. | 

Daniela 

—— CI XI ——— a 

Bucata „Și aşa s'a făcut vioara” publicată în 
n-rul trecut sub semnătura directorului nostru este 
o legendă populară țigănească. După „Floarea ce 
pe mormânt” aceasta e a doua bucată ce publicăm 
din literatura populară a Țiganilor si credem că 
cititorilor le-a plăcut şi legenda cu vioară, o le- 
gendă de toată frumusețea. Vedeţi, prin urmare, că 
si bieții Tigani au o simtire foarte aleasă si multă 
poezie în producţiile literaturei lor populare. 
ELL LL LL LL lee elene CETTE ELELE EE ELEI 


TRECE 


Am mâncat în a mea viață 

Fel de fel de ciocolate 

Dar m'am convins că , SUCHARD” 
re Le întrece azi pe toate. 


Atelierele , ADEVERUL“ S.A. 


war sc e ee cea e eee Sw SEEN. 


mn DIMINEATA 
i =] pl 


REVISTĂ SĂPTĂMANALA 
DIRECTOR: N. BATZARIA 


„PAG. 2 


DIMINEAȚA COPIILOR 


E Versul popular. 


Un cititor doreşte să ştie care este forma par- 
ticulară şi proprie a unui vers popular, adică a 
versurilor din poeziile populare. 

Răspundem. Intâiu: versurile din poezia popu- 
lară sunt de 8 silabe, când e rima femenină, şi 
de 7 silabe, când e rima masculină. 

Al doilea. In ce priveşte accentul ritmic, versul 
este mai totdeauna frohaic, adică prima silabă e 
lungă (accentuată), a doua scurtă (neaccentuatâ), 
a treia iar lungă, a patra scurtă şi aşa mai de- 
parte. 

Al treilea. Rima este totdeauna împerechiată. 
Următoarele două versuri populare explică mai bine 
cele trei puncte de mai sus. 

„„Colea ^n vale ^n grădiniță, 
Paște calul lui Gheorghiţă”. 


Limbi moarte. 


O cititoare ţine să ştie ce înseamnă expresiunea 
limbi moarte şi cum poate muri o limbă, pe când 
când ştim că ea nu este o fiinţă vie. 

lată răspunsul nostru: Limbi moarte sunt acele 
limbi din vechime şi cari astăzi nu se mai vor- 
besc de vre-un popor. Dispărând popoarele cari 
le-au vorbit, au murit şi ele. Astfel de limbi sunt, 
de exemplu, limbile latină, veche greacă, asiriană, 
veche egipteană, etc. Deasemenea şi vechea limbă 
ebraică poale fi socotită ca o limbă moartă, fiindcă 
Evreii de astăzi — afară de puţini din Palestina — 
nu O mai vorbesc. De altfel, chiar pe vremea când 
a propovăduit Domnul nostru lisus Hristos, limba 
ebraică era o limbă moartă. 


Adevăr şi legende. 


Am spus-o de atâtea ori şi repelâm şi acum 
că tot ce se povesteşte despre zei, zeițe, uriasi 
şi în genere despre religiile popoarelor din ve- 
chime, nu sunt decât basme, deseori foarte fru- 
moase, dar cari sunt o curată născocire, neavând 
nici-un grâunte de adevăr. 

Zei, zeițe, uria$i, mau existat niciodată, ci oa- 
menii din vechime, cari pierduseră credinţa intr'un 
singur şi adevărat Dumnezeu, îşi inchipuiau că 
există. 

Asupra acestor lucruri atragem toată băgarea de 
seamă a tinerilor noştri cititori. 


TOATE $ AMESTEGT 


= 


Cum au pierit popoarele? 

E o întrebare în legătură cu chestiunea de mai 
sus. Popoarele din vechime au pierit în mai multe 
feluri. Aşa, unele au fost parte împrăştiate, parte 
măcelărite de popoare de către care fuseseră bi- 
ruite. Altele au pierit amestecându-se, topindu-se 
în massa altor popoare. Altele, deşi superioare la 
număr, au primit limba şi deseori şi numele po- 
poarelor cari s'au aşezat printre ele. In această 
din urmă categorie intră, de exemplu, Dacii, cari, 
deşi mai numeroşi decât coloniştii romani aduşi de 
împăratul Traian, au primit şi limba şi naţiona- 
litatea Romanilor şi mai târziu şi numele. 

In adevăr, să nu uităm că noi Românii suntem 
mai ales un amestec de Daci şi de Romani, având 
însuşirile bune şi ale unora şi ale altora. 


Numele lunei Mai. 


Numele lunei Maiu, ca şi numele celorlalte luni, 
este de origină latină. In adevăr lunei Maiu Ro- 
manii îi ziceau Majus (j citit ca i). Iar Majus ve- 
nea dela zeiţa Maia, fiica uriaşului Atlas, si mama 
zeului Mercur, şi una din cele şapte Pleiade. In 
cinstea zeiței Maia, Romanii organizau în ziua de 
1 Maiu, aşa cum facem si noi astăzi, frumoase 
petreceri câmpenesti. 

Cât despre zeiţa Maia, ea şi cu celelalte şase 
surori ale sale a fost prefăcută de Jupiter în şapte 
stele cari sunt mereu împreună şi cari se numesc 
Pleiadele. Romanii le mai ziceau şi „stele de pri- 
măvară”, fiindcă apar pe cer primăvara şi se văd 
mai bine în luna lui Maiu. Jupiter le prefâcuso 
în stele, fiindcă se supărase pe tatăl lor Atlas, 
care vroia să afle toate tainele zeilor. 


Cum să iubim animalele? 


Asa ne întreabă un cititor: Răspunsul nu e greu 
de dat. Intâiu, să nu le facem rău, să nu le chi- 
nuim şi după aceea să avem de grije de dânsele dân- 
du-le la timp să mănânce şi să bea si întreţinându-le 
într'o stare de curăţenie, pe ele şi locul unde stau. 
Vitelor de muncă să nu le cerem mai mult decât 
le permit puterile şi să nu le lovim atunci când, 
de exemplu, nu mai pot trage o căruţă prea în- 
cârcatd, ci să recunoaştem în mod cinstit că vina 
e a noastră şi încă o vină îndoită. Intâiu că nu le-am 
hrănit şi îngrijit cum se cade şi al doilea că le 
am dat să tragă o greutate care depăşeşte pu- 
terile lor. gi | 


DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA : 


D 


ê BUCURESTI. — Str. SARINDAR, 9—11. — TELEFON 6/67 


ABONAMENTE: 1 AN 150 LEI | UN NUMĂR 4 LEI | = 
6 LUNI 80 , ll IN STRĂINĂTATE DUBLU San g 


. 23 MAIU 1926. — Nr. 119 Director : N. BATZARIA 


Manuscriseie nepublicate nu se înapoiază. 


PĂMÂNTUL NOSTRU 


Pe pământul tău, Române, 
De când erai încă 'n faşă 
Au venit ca să ţi-l smulgă 
Mulţi duşmani ce înspăimântase 
Impărați fără de seamă. 
Dar strămoșii tăi, Române, 
l-a primit fără de teamă 
Si cu ghioaga, cu securea 

A pornit ca să-i înfrunte, 
De vuiau de spaimă codrii, 
Dela Dunăre, la munte. 
Astăzi când crescut-ai mare, 


Lăcraâmioare 


Lăcrămioară, lăcrămioară. 

Floare albă rătăcită 

Pe sub pajiştea 'nverzitâ 
Din pâdure; 


Ce mistere te 'nconjoarâ 

Când cocoarele se'ntoarnă 

Si nu lasă recea toamnă 
Să te fure? 


Lăcrămioară, lăcrămioară 
Floare dulce partumată, 
Cu lacrâmi de morţi udată 


Un stejar ce nu se'ndoaie, 
Tu care-ai crescut din jaşă 
Doar în sgomot de războaie, 
Tu ce cântecul de leagăn 


In nestire; Ti-a jost cel de bătălie, 
Azi trufaş ridică fruntea 
Tu ne spui de primăvară Peste sfânta ta moşie 


Si de vor veni dușmanii 

Cum s'au încercat odată, 

Că ţi-e tată învingătorii, 

Tuturora le arată. 
———— 0 — —— 


Calul şi câlareful 


Un călăreț fura ovăz dela calul său şi-l vin- 
dea. Din pricina aceasta, bietul cal slăbea şi se 
prăpădea văzând cu ochii. Călărețul însă era foarte 
supărat şi se făcea că nu înţelege de ce slâbesie 
calul. Acesta îi zise: ,,Slâbesc, fiindcă vrei să te 
îngraşi pe spinarea mea. In curând însă vei ve- 
dea că socoteala ta e greşită”. 

In adevăr, nu trecură multe zile la mijloc, că 
bietul cal se prăvăli la pământ şi muri. 

Şi aşa se văzu şi cu prilejul acesta cât de ade- 
vărat e proverbul că scumpul mai mult pierde. 

NN 


Si ne cânţi povestea 'nfreagâ 
Dintr'o inimă pribeagă, 

De iubire! F. Voicu 
Lăcrămioară, lăcrămioară. 
Tu eşti floarea căutată 
De domnita 'nstreinatâ 

Ca gândirea; 


Tu ne-aduci durerea'n ţară 
Si ne mângăi suferința, 
Ne 'ncununi cu flori credinţa 
Si mormântul şi iubirea! 
Anton Gurgu-Fântânele-laşi 


——— omn 


w— — —— 


DIMINEAȚA COPIILOR 


afară din cale şi găseau prilej să se certe, 
i ES mereu cu bietul moş Marin, vecinul lor,” 

pentru te miri ce lucru de nimic: ba că 

porcul lui moş Marin le-a intrat în gră- 
dină şi le-a mâncat cartofii; ba că salcâmul din 
curtea aceluiaş moşneag îşi Scuturâ vara florile 
şi toamna, frunzele în fântâna lor ce se afla lângă 
gard, tocmai sub ramurile salcâmului; ba că pi- 
sica moşului le mănâncă bobocii ăi mici de rață, — 
şi pentru multe âlte motive pe cari părinţii lui 
Niculăiţă le găseau cu nemiluita, şi dintre cari prea 
puţine erau îndreptăţite, pe când cele mai multe 
erau numai născociri duşmănoase, ca să facă viaţă 
amară bietului moş. Marin. 

Din multă răutate ce avea în suflet, cei doui pă- 
rinţi îndemnau mereu pe Niculăiţă al lor, — care 
era elev în clasa patra primară, — ba să dea cu 
pietre, seara, în geamurile moşului; ba să-i fure 
zarzările şi nuci'e din grădină; ba să-i mânjeascâ pe- 
refii casei cu păcură şi multe alte rele, pe cari 
băiatul le făcea cu mare plăcere din două pricini: 
întâi, pentru că — vorba veche — ,,aschia nu sare 
departe de trunchi”, adică pentru că semăna şi 
el la suflet cu părinţii lui şi, al doilea, pentru că 
era îndemnat la acele fapte de către părinţii lui. 

Bietu moş Marin le vedea şi le auzea pe toaie, 
dar se făcea că n'aude, nu vede, — bun din fire 
cum îl lăsase Dumnezeu... 

In după amiaza unei zile de Iulie, când, din 


IRI i c u lL 


ărinții lui Niculăiţă erau nişte oameni răi, 


de V. Militaru 


cauza căldurii, până şi câinii suflau greu, cu lim- 
ba scoasă, de şi culcaţi la umbră, — Niculăiţă 
s'a dus să se scalde în apa Sabarului, ce curgea 
chiar pe la spatele grădinii lor. 

Cum plouase o săptămână în şir, apa venise 
mare, dar Niculăiţă, neluând în seamă acest lucru, 
s'a asvârlit în apă şi, cum nu ştia să înoate, fu 
luat repede de şivoi. Băiatul văzând că e gata 
să se înnece, a început să tipe cât îl lua gura, ce- 
rând ajutor. 

.Nu era însă nimeni pe acolo si Niculăiţă văzu 
cu groază că în curând avea să fie târât în ,,bul- 
boana” cea adâncă ce se găsea ceva mai la vale, 
sub ramurile aplecate ale unei sălcii bătrâne. Cine 
intra în acea bulboanâ şi nu ştia să inoate sdra- 
văn, se ducea pe copcă. Mulţi copii şi chiar flăcăi 
se înecaseră acolo. Copilul ţipă şi mai înspăimân- 
tător, dar nimeni. Incepu să înghită apă, căci i-se 
sleiseră puterile şi mai avea ca vre-o zece paşi 
până să intre în bulboană. 

Deodată răsări moş Marin pe mal şi, văzând 
ce se petrece, îşi asvârli doar pălăria pe iarbă şi 
sări în apă, în cămaşă, cum era. 

Dar pe Niculăiţă îl şi trăsese bulboana şi rä- 
sucindu-l de două-trei ori, când cu capul, când cu 
picioarele în sus, îl sorbise în adâncul ei. 

Mos Marin se asvârli şi el în bulboană. 

Braţele lui răscoliră apa clocotitoare, căutând pre- 
tutindeni copilul şi în câteva clipe îl prinseră. Fu 
scos afară pe mal, mai mult mort, cu pântecul 


DIMINEAȚA COPIILOR 


tobă, de multă apă ce înghiţise şi moş Marin îl 
luă numaidecât de picioare şi începu sâ'l învâr- 
tească, cu capul în jos, până ce Niculăiţă prinse a 
da afară apa ce băuse. 

Când se. desmetici niţel şi deschise ochii, văzu 
pe moş Mărin ud leoarcă şi pereti că el îl scă- 
pase dela înnec. 

Moşul îşi scoase din brâu tisa cadea în care 
pătrunsese apă şi îşi intindea la soare tutunul pe 
iarbă, să se usuce, privind cu bunătate la Niculâitâ. 

„Cum? tocmai moş Marin, căruia eu si alde tata 
i-am făcut atâta rău, m'a scăpat dela moarte?! De 
ce nu ma lăsat să mă înnec şi, astfel, să „scape 
de mine, să nu'i mai sparg geamurile, să nu'i mai 
fur roadele grădinii şi să nu'i mai mânjesc pau 
cu păcură?!” | 

Intrebându-se toate acestea si negăsind răspun- 
Sul, băiatul rămăsese cu ochii pironiţi asupra moş- 
neagului, fără să poată grăi măcar un singur cuvânt. 

Dar bietul moş Marin a înţeles ce gânduri se 
învârtesc în mintea copilului şi, zâmbindu-i prie- 
teneşte, îl întrebă dacă se simte bine, apoi îi zise: 
„Acum du-te acasă, fătul meu, dar să nu spui ce 


BAG. 5 


ti-s'a întâmplat, că are să te bată taicâ-tu”. 

Niculăiţă nu se clinti din loc, ci se întrebă iarăşi 
în sine, din ce în ce mai uimit: 

„Ce fel? omul acesta care mi-a scăpat viaţa, în 
timp ce eu îi eram duşman, — nu mă lasă nici 
măcar să spun acasă cât bine mi-a făcut?!” — şi 
Niculăiţă isbucni întrun plâns cu sughifuri, apoi 
se duse la moşneag, îi sărută mâinile şi obrajii, 
căzu în genunchi şi abia putu să spue, printre 
hohote: „lartă-mă, moş Marine şi Dumnezeu să-ţi 
răsplătească binele ce mi-ai făcut!” 

Peste scurt timp, părinţii lui Niculăiţă, aflând 
dela el ce i-s'a întâmplat, se duseră umiliţi şi ru 
sinati la mo$ Marin, căruia îi cerură ertare de toate 
relele câte îi făcuseră, — în schimbul cărora moş- 
neagul nu se pricepuse şi nu putuse să le facă 
altceva decât „binele acesta mare” — cum ziceau ei, 
— la care moşneagul răspunse blând, întinzându-le 
mâna frâteste: 

„Numai Dumnezeu poate să facă bine; noi oå- 
menii facem ce ne tae capul”, — apoi î$i aprinse 
liniştit luleaua, trăgând cu poftă fumuri din tu- 


tunul, mai adineauri ud. 
V. Militaru 


EHEEEERHUNEESHENENEHEEHNEHRHEEUHENEEEEEGHERRUEEREHDREEEESHEHESRRESHRDRGERBUUDUEA QANNONNNUNANNCRCNNGNNRNNRSNENENSNENNNNEN 


Micul tobosar 


Un biet copil de trupă, ca de 10 ani, păşeşte 
agale în fața unei muzici militare, care conduce 
la cimitir dricul unui ofiţer. Copilul are o mică 
tobă atârnată cu curele pe umăr, şi pe care o bate 
în cadență, ţinând tactul muzicei care intonează 
un cântec trist şi plângător. Dar după felul cum 
păşeşte micuțul cu toba lui, se vede cât de colo 
că e schiop sau cel mult că îl roade cisma, însă 
el merge înainte fără să şovăiască, ştiind că-şi face 
datoria. 

Printre lumea multă care mergea pe delăturile mu- 
zicei, era şi Nicuşor Poenaru împreună cu tatăl 
său. Sglobiu şi neastâmpârat ca în totdeauna, Ni- 
cuşor începu să sară şi la un moment dat, să imi- 
teze în mers pe micul toboşar care îl privi o clipă 
lung, ca mai apoi să nu-şi mai ridice ochii dela 
toba sa. 7 

— De ce faci aşa, Nicule, îl mustră tatăl său? 
Cum tu îți râzi de acest copil care de sigur nu 
are nici părinți, căci altfel nu ar fi fost să mun- 
cească în felul acesta la vârsta lui? Afară de asta 
nu observi tu că el singur ține tactul unei mu- 


zici întregi? Ce ai găsit de râs? pentru că schio- ` 


pâteazâ? Dar dacă îl roade cisma si el micuțul 
ca militar nu are voie să spună nimic?! Tu la 
mama ta acasă spui că te strâng si ciorapii, - 
nu-ţi convine. 

Nicu rămase gânditor: tatăl său avea repite: 


de D. Nichifor 


Şi o fristefâ adâncă pătrunse în inima lui. Acasă, 


PAG. 6 966060600000000600000000006600060000000000006 DIMINEAȚA COPIILOR 


seara nici nu sa jucat cu soldaţii de plumb pe 
care îi avea, mai ales că printre ei erau şi doi 
copii de trupă. Ba mai mult: în noaptea aceia, el 
a visat pe ,micul toboşar” şi parcă i-ar fi ce- 
rut iertare. 

Câteodată visurile se isbândesc. Intr'una din zile, 
pe când Nicu se înapoia dela şcoală, pe cine cre- 
deţi că întâlneşte în cale? Pe micul tobosar. Sfios 
la început, apoi cu mai mult curaj, Nicu îşi scoase 
şapca şi îl salută. Toboşarul îl salută milităreşte. 

— Te cunosc, zise Nicu după un moment, dum- 
neata eşti toboşarul care conduci muzica regimen- 
tului. ' 

Copilul de trupă făcu un semn afirmativ. 

— Nu te superi dacă te poftesc la o prăjitură, 
mai ales că vreau să-ți cer si scuze pentru că 
te-am supărat. 

-— Wai supärat? Poate că mă asemuiesti cu altul. 

— Nu, nu, te cunosc bine. Si amândoi copiii in- 
trară într’o cofetărie. 

Aci micul toboşar îşi mărturisi toată viața lui 
vitregă. Cum a rămas de mic orfan, cum n'a cu- 
noscut ce înseamnă dorul de părinți; cum s'a po- 
menit într'un azil de copii, de unde a fost luat 
copil de trupă apoi, la regiment. Pe Nicu îl po- 
didirâ lacrimile la ascultarea acestei povestiri sim- 
ple, dar înduiosâtoare. 

— Ştii ce? zise deodată el... să mergem la tata 
să te recomand, el e foarte bun şi o să-l rog 
să aibe grije de ţine. 

Zis si făcut. Când copiii intrară pe use, dom- 
nul Poenaru rămase surprins de o asemenea vi- 
zită. Ascultă şi el povestirea micului toboşar şi-l 
invită să vie Duminica la masă. 

Nicu i-a dat toţi soldaţii lui de plumb, mai mult 
cu sila, căci micul militar nu voia să-i ia. După 
ce a plecat, domnul Poenaru sărută pe Nicu şi 
plin de bucurie îi zise: 

— Să ştii că mă simt foarte fericit de fapta 
pe care ai făcut-o, şi graţie fie voiu căuta prin 
toate mijloacele, să veghez la viitorul acestui ne- 
fericit şi mic tobosar. 

Dumitru Nichifor 


1 —————:h—o— 

O victorie 

— Râutâciosule, iarăşi te-ai bătut cu Ionel; o 
să trebuiască să-ți cumpăr alte haine noi. 

— Zău, mamă, dacă l-ai vedea pe Ionel! Cred 
că mama lui' o să fie nevoită să-şi cumpere un 
alt bâefel. 
“rr |N 

Prea târziu 

— Domnule şef, v'am anunţat ieri că mi s'a furat 
portofelul. A fost o greşeală, l-am găsit. 

— Prea târziu „domnule, veniţi prea târziu! Ho- 
(ul e prins. MER 

Trìmise de Eugenia Amudai-Loco 
Mn a e 


Ce ştiau oamenii din vechime 


lată o hartă a pământului, care explică foarte 
lămurit ceeace vroim să arităm. Vedeţi pe dânsa o 
mică parte neagră, pe când cea mai. mare parte din 
continente sunt albe. Partea cea neagră este par- 
tea de pământ pe care o cunoșteau popoarele din 
vechime, mai înaintate în civilizație, iar partea albă 
e partea pe care nu o cunoşteau. 


4 
S 
U 
& 
J 
> 
$ 
bd 


Ñ 
y, 
> 


Asa dar, din cele cinci continente ce si cât cu- 
nosteau popoarele din vechime? O bună parte din 
Europa (cam o jumătate) şi câte o foarte mică 
parte din Asia şi din Africa. Aceasta era lumea 
lor, lume peste care strămoşii noştri Romanii pu- 
seseră treptat stăpânire, făcând dintrînsa o sin- 
gură împărăție: puternica fără pereche împărăție 
romană. 

Să ne uităm încă odată pe harta ce dăm aicea. 
Vedem că partea necunoscută a pământului era mai 
toată Asia, cea mai mare parte din Africa, toată 
America şi toată Oceania. 

Cum de au fost descoperite şi au ajuns să fie 
cunoscute pământurile și continentele acestea? ln 
numerile viitoare vom povesti rând pe rând, ci- 
titorilor noștri despre marile descoperiri şi des- 
pre curagioşii si vestiții descoperitori de ţări si 
continente. Credem că povestirile acestea vor fi 
primite cu mulțumire şi citite cu interes de către 
toți cititorii. 

Vedeți, prin urmare, că introducem mereu alte 
rubrici şi căutim să o facem revista cât mai in- 
teresantă si mai plăcută la citit. 

Direcţia 


Inchisoarea de fiori 


Este titlul unui minunat volum de 
neîntrecute povestiri de MAX NORDAU 
traducere din original de N. BAT- 


ZARIA. 
Preţul unui volum LEI 20 


DIMINEAȚA COPIILOR 


O prinsoare de minciuni 


— Poveste din Ardeal — 


Un boer trecea într'o zi pe câmp într'o trăsură 
la care înhămase doi cai slabi şi bătrâni. Şi iată 
că boerul acesta văzu pe un ţăran care avea la 
plug doi cai tineri şi frumoşi. 

„Hai să schimbăm caii!” îi strigă boerul, „caii tăi 
se potrivesc mai bine la trăsura mea decât la plu- 
gul tău.” 

— „Nu te mai osteni degeaba”, îi întoarse ţă- 
ranul vorba, „nici la plug nu le şade rău cailor 
mei.” La urmă însă se învoiră aşa: caii şi cei buni 
şi cei răi să i-se dea celui care va şti să mintă mai 
bine. 

Boerul fu foarte bucuros de învoiala aceasta, cre- 
zând că, dacă e vorba de minciuni, până numeri 
cinci, l-a şi dat gata pe ţăran. Ba chiar ţăranul îi 
zise: „Poftim de începe dumneata, ca boer ce eşti!” 

Si boerul povesti precum urmează: 

„Tata — Dumnezeu să-l ierte — avea şapte her- 
ghelii de iepe dela cari lua lapte aşa de mult, că cu 
laptele acesta făcea să umble şapte mori şi să ma- 
cine tot grâul şi porumbul din toată ţara.” 

„Aşa ceva e cu putinţă”, zise ţăranul, fără 
să se arate câtuşi de puţin mirat. După aceea po- 
vesti şi el zicând: ,,Cât despre tatăl meu, el avea 
aşa de multe albine, că mar fi putut să le numere, 
chiar de ar fi trăit cinci sute de ani. Eu duceam la 
păşunat albinele acestea, dar intr'o seară una din 
albine nu se întoarse acasă. Tata văzu că albina 
lipseşte şi de aceea mă trimise să o caut, spunân- 
du-mi să nu mă întorc acasă până ce nu o găsesc. 

Am căutat peste tot pământul, cât e el de mare şi 
de lat, şi văzând că nu o găsesc, m'am suit şi la 
cer şi am scotocit toate încăperile şi întinderile ce- 
reşti. 


Dă € i 


Mi-am zis atunci că dacă nu e nici pe pământ, 
nici în cer, trebuie să fie neapărat în iad, aşa că 
m'am coborit şi la iad, dar de găsit, tot n'am gă- 
sit-o. 

„Mă întorceam supărat acasă, când într'o pă- 
dure, pe unde îmi era drumul, văd de odată albina 
cea pierdută. Anume, lupul îi mâncase unui ţăran 
boul, iar ţăranul înhămase la căruţă, în locul bou- 
lui, albina mea. 

„Ei, omule, îi strigai eu ţăranului, să am iertare, 
dar fii bun şi deshamă albina.” 

Țăranul maşteptă să-i spui de două ori şi des- 
hămă albina, mai cu seamă că era mulţumit că-l lua- 
sem cu binişorul. Ifi închipui însă ce bucurie a fost 
pe tata, când a văzut că i-am adus înapoi albina 
care se rătăcise. 

De partea mea, m'am pus să-i povestesc ce vă- 
zusem în cer şi în iad. In cer şedeau la o masă lungă 
sute şi mii de ţărani şi beau într'una vin dulce, 
în iad însă erau numai boeri puşi în frigare de 
către Satana şi tovarăşii săi.” 

Boerul n'a mai putut să asculte în tăcere povestea 
aceasta, aşa că strigă supărat: „Minţi, minţi!” 

Țăranul îi răspunse bucuros: „Tocmai asta vro- 
iam şi eu şi iată că am câştigat prinsoarea şi 
caii!” Şi aşa îi luă boerului caii, îi puse la plug, 
lăsându-i pe ai săi să se odihnească, iar boerul fu 
nevoit să-şi tragă singur trăsura până acasă la dân- 
sul. 


Prelucrare de Vlad Nicoară 
>AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAI 


Copii, cereti 
„LIR ŞI TIBISIR” 
PREŢUL LEI 15 


BAG. 8 ovi ; DIMINEAȚA COPIILOR 


Cât de prost 
e Haplea X 


— unana e â 


1) La o moară dela râu 2) Când soseşte el la moară, 


Duce Haplea nişte grâu, lnsirati văzu pe-afară ` 
Poartă sacul în spinare — Saci cu grâu plini până sus, 
_ Grâu puţin, iar sacul mare. Ce ţăranii i-au adus. 


3) Ce-i trăzni lui Haplea'n gând? 


4) Dar ţăranii de-l zăriră, 


Hai să fure, şi pe rând Drept la el se repeziră: 
Grâu din saci a tot luat, „Bine, mă, cum îndrăzneşti 
'N sacul său l-a desertat. | _ Sacii noştri să-i goleşti ?“ 


DIMINEAȚA COPIILOR 


5) Le răspunde: „Cer ertare, 6) „Ba deabinelea sunt prost, 
Dar nici vina mea nu-i mare, Orice fac e fără rost, 
Căci precum ați auzit, D'aia-mi zice Haplea, zău, 


Sunt la minte cam scrântit. Că-s natâng şi nătărău. 


7) „Ziceţi grâu că vam luat 8) li grâeste un ţăran: 
Şi la mine l-am turnat? | „Prost erai şi gogoman, 
Dacă-s prost şi n'am ştiut, De luai din sacul tău 


Că nu-i bine ce-am făcut?“ Şi-l puneai în sacul meu“, 


9) —,Bravo, neică, să-ţi spun drept, 10) „Prost oi fi, dar stai să-ți spun, 
N'am văzut aşa dostopi, că nu sunt de tot nebun, 
Ca din ca zău gr eşti, Grâul meu de-as fi furat, 
Parc-ai fi dela Hăp eşti. Bun eram doar de legat“, 


PAG. 10 


|n PAPE TOP E Eta Pate Y 7 GYS YNN TG yn GRWYN 


E răia odată, într'o colibă sărăcăcioasă, un biet 
moşneag cu fiul său, un flăcău voinic şi 

3 frumos, pe care-l chema Bujor. 

Intr'o zi, pe când moşneagul se afla pe 

patul de moarte, chemă pe băiat, zicân- 

du-i: „Dragul tatii, simt că mă sfârşesc; dar în- 
nainte de a trece în lumea drepţilor, trebuie să-ţi 
spun că mam altă avere să-ţi las, de cât coliba 
aceasta; dar în ea vei găsi un lucru de preţ: o 
oglindă fermecată, pe care maică-ta o moştenise 
din mosi-strâmosi. In ea vei vedea tot ce vei dori”. 

Zicând acestea, bătrânul îşi dete sufletul. 

După moartea tatălui său, Bujor se hotări să 
plece în lume. Aducându-si aminte de vorbele bă- 
trânului, căută prin colibă, peste tot şi găsi oglinda 
fermecată pe fundul unei lăzi învechite; o luă, îşi 
pregăti o traistă cu merinde şi plecă cu Doam- 
ne-ajută 'n lume. 

Merse flăcăul o bucată de drum şi scoase o- 
glinda, să vadă ce se petrece prin împrejurimi. 
In oglindă îi se arătă o biată bătrână, care se 
chinuia să iasă din pădure, cu o legătură mare 
de vreascuri. Porni într'acolo, o găsi pe bătrână 
şi îi duse vreascurile până la bordeiul ei. Acolo, 
bătrâna îi dete în dar o crenguţă de busuioc sfin- 
(it, muiat în aghiasmă. Bujor mulţumi bătrânei şi 
plecă mai departe. Soarele asfintia, când ajunse 
la marginea unui codru întunecos. Nu stătu mult 
pe gânduri şi se afundă în desiş. Prin miez de 


FERMECATA 


DIMINEAȚA COPIILOR 


> 


N 


/ ` S ` g 
PÀ A 
i PP A, 
' y (| í ^m 


| de Ortansa Popescu 


noapte, doborit de somn, se culcă la rădăcina unui 
stejar; dar abia atipise, când fu trezit de o lăr- 
mălae de guri, ce venea dinspre inima codrului. 
Scoase oglinda, căută în ea şi văzu mai mulţi draci 
cari se certau. Atunci Bujor se târi încet, până când 
văzu printre copaci o ceată de încornoraţi, cion- 
dănindu-se în jurul unui foc. Se apropie mai bine 
şi auzi pricina certei: nu ştiau cui să dea o ve- 
rigă de aur, moştenită dela tartorul cel bătrân, pe 
care, dacă o învârteai în mână, puteai să ceri orice 
doriai. Bujor se gândi că ar fi bine să fie a lui 
şi scoase crenguţa de busuioc, se apropie de draci 
şi cât ai clipi din ochi, îi stropi deabinelea cu 
aghiasmă. Dracilor nu le-a mai ars de ceartă si 
o luară la fugă, uitând şi veriga acolo. Bujor o 
luă şi porni la drum; iar prin zorii zilei, ieşi din 
codru la lumină. 

După ce a mai colindat prin lume, s'a oprit într'o 
zi să se odihnească într'un crângusor înverzit. Pe 
când dormea, visă că o domniţă furată de un smeu, 
îl chema într'ajutor. Deşteptându-se, scoase oglinda 
şi-i ceru să-i arate locul unde se află frumoasa 
dommniţă. Indată i se arătă un munte foarte înalt. 
acoperit de o pădure deasă, pe vârful căreia se 
înălța un palat, ale cărui turnuri de aur se ridi- 
cau până la nori. Invârti apoi veriga şi-i ceru un 
cal înaripat, buzdugan şi haine de voinic. Numai- 
decât i se impliniră toate dorinţele. Incălecă şi nu 
sbură multă vreme, căci calul îl ducea ca vân- 


DIMINEATA COPIILOR .009090090900000090000000000000000000000000 PAG. 11 


tul — şi ajunse la palatul smeului. Trecu prin 
odăi încărcate cu comori şi urcându-se pe o scară 
întortochiată, ajunse la uşa turnului, păzită de o 
hârcă bătrână; repede îi dădu una în cap cu buz- 
duganul şi luând cheia care fusese în mâna coto- 
roanfei, deschise uşa turnului şi găsi înăuntru pe 
domniţă. Aceasta, cum îl văzu, îl întrebă cu bu- 
curie: 

— „Cine eşti, voinice, şi cum ai putut pătrunde 
în palatul smeului, unde. atâţia voinici şi-au găsit 
pieirea?” 

— „Eu sunt Bujor. Wai chemat în vis, domnitâ, 
şi am venit să te scap”. 

— „Să fugim cât mai repede, Bujor; căci dacă ne 
prinde smeul aici, praf se alege de noi. Smeul nu 
este acum acasă”. 

leşiră repede din palat, se suiră pe cal şi Bu- 
jor îi zise: „,Căluţule dragă! să ne duci ca vântul 
în împărăţia domnifei”. Si calul îşi întinse aripile 
şi se lăsă peste pădure în jos. Sburară ei o bu- 
cată de vreme, când deodată aerul începu să-i do- 
gorească, vântul sufla cu putere şi calul necheză 
odată din toate puterile, zicând lui Bujor: 


— „Stăpâne, stăpâne, ne ajunge smeul din urmă!” - 


— „„Căluţul meu! te-oi hrăni numai cu jăratec, 
dacă ne duci mai repede ca vântul”. 

Dar m'apucă bine Bujor să sfârşească vorbele, 
că îl şi văzură pe smeu, venind co f-lcă 'n cer 
şi cu alta 'n pământ. Atunci, se cobo..ră pe pă- 
mânt, domnifa se dădu jos şi Bujor porni înain- 
tea smeului. Si se luară la trântă si se luptarâ 
până când răsăriră stelele. Smeul, văzând că nu 
se poate măsura în luptă dreaptă, îi zise lui Bu- 
jor: „Să ne luptăm cu buzduganul şi care-l va 
arunca mai sus, va învinge şi va lua pe dom- 
nifâ”. Zicând aşa, aruncă buzduganul până la nori 
şi când se cobori, se sgudui pământul şi se în- 
fipse adânc; iar când aruncă şi Bujor, buzduganul 
se urcă până la lună şi lăsându-se jos, căzu drept 
în capul smeului, despicându-i-l în două. După ce 
răpuse pe smeu, Bujor o luă pe domniţă şi por- 
niră la drum. Insfârsit, când ajunseră în cetatea 
unde locuia împăratul, tatăl domnifei, se lăsară din 
sbor, chiar la uşa palatului. Impâratul şi împără- 
teasa cu toată curtea primiră cu alai pe Bujor 
şi pe domniţă: iar ea, îmbrâfisându-si părinţii, le 
spuse cine este voinicul care a scăpat-o. Auzind 
acestea, împăratul zise lui Bujor: 

— „„Voinice, cere orice vei voi dela mine”. 

— „„Măria-Ta, să-mi dai pe domnifâ de soţie”. 

— „Şi pe lângă asta, îți las şi împărăţia mea 
moştenire, drept răsplată pentru vitejia ta”, zise 
impăratul. 

„Și se făcu nuntă mare, la care a fost de față 
tot poporul; iar veselia a ţinut trei luni. încheiate. 


Ortansa Popescu 
MM. ee 


— Curiozităţi, Jocuri, Distractii 
Ce lucruri vesele putem vedea 


Moneda are faţă, dar nare ochi. După cum ve- 
deţi, e oarbă! Se călăuzeşte cu un baf! 


Cum se pot colora florile 


S'ar părea imposibil, ca unei flori, înzestrate dela 
natură cu o culoare, să i se dea după voinţă altă 
coloratiune. Totuşi, horticultorii au recurs la dife- 
rite mijloace a da florilor nuanţe dorite. 

Aşa, bună oară au ajuns celebre două flori ne- 
gre; trandafirul negru obţinut de un horticultor pa- 
rizian şi laleaua neagră a unui grădinar din Olanda, 
patria lalelelor. 

Cerneala roşie injectată zilnic în doze mici în 
tulpina unei zambile albe o face să devină roşie. 
Această culoare o putem da şi unei zambile tă- 
iate, dacă o ținem câtva timp cu coada muiată în cer- 
neala sau analină roşie. 

Garoafele albe, expuse zilnic la fum de pucioasă 
se fac galbene-aurii; cele roşii afumate cu «pucioasă 
se fac pestrife. 


Ceainicul cântă, dar n'are voce, nici melodie! 


Ce nu poţi urca în pod? 
(pdvo4D) 
XX 4 
Intr'o vale adâncă multe ciori s'aridicâ. Ce e? 
i (apanui) 1$ Pu74/2047S) 
AU ** 
Am o fată sdrențuroasă, şade cu Vodă la masă. 
(024? A) 


PAG. 12 000000006006000000000000000000000tetott0etee DIMINEATA COPIILOR 


— Poveste populară din Orient HT 


adâr, Nadâr şi Badâr erau trei fraţi, cari 

semănau între dânşii ca... trei picături de 

apă: aceiaşi talie, acelaş glas şi acelaş fel de 

a vorbi. Tatăl lor, murind, le lăsă drept 

moştenire o casă veche şi dărăpănată şi 
O capră. 

Cei trei fraţi trăiră câtăva vreme împreună, apoi 
Nadâr şi Badâr lăsară fratelui lor mai mare Cadâr 
şi casa şi capra, iar ei se mutară în alt sat. 

„Dar i-am fi putut cere cel puţin capra”, zise 
Badâr. 

— „Hai să mergem să i-o cerem acum!” zise 
Nadâr. 

Se duseră, însă Cadâr îi dede pe amândoi afară. 
Atunci Nadâr si Badâr se înţeleseră să meargă 
la noapte şi să i-o fure. Dar ce te faci că şi Cadâr 
a can! mirosit ceva despre aceasta şi de aceea, îi 
zise nevestei sale: „„Nevastă, să tăiem capra şi car- 
nea si o ascundem în claia cu fân”. 

Aşa şi făcură. Peste noapte iată-i pe Nadâr şi 
Badâr venind să fure capra. O căutară în grajd 
şi pe unde credeau ei că poate fi ascunsă, dar 
de urma ei nu deteră. 

Atunci se urcară amândoi pe acoperişul casei — 
un acoperiş care era puţin ridicat deasupra pă- 
mântului — şi Badâr, trecându-şi de mijloc o 
frânghie pe al cărei capăt îl ţinea Nadâr, se lăsă 
încet în odaia de dormit a lui Cadâr şi apropiin- 
du-se de nevasta acestuia, o trezi din somn şi o 
întrebă: „„Nevasto, unde am ascuns capra?” j 

Ea, adormită cum era, îsi închipui că era bär- 


de Ali-Baba 


batul său şi de aceea răspunse cam supărată că i-a 
stricat somnul: „Dar ai uitat că am înjunghiat-o 
şi că i-am ascuns carnea în claia cu fân?” 

Badâr făcu atunci un semn lui Nadâr, care îl 
trase în sus pe coş cu frânghia şi după aceea 
amândoi se duseră la claia cu fân de unde fu- 
rând capra cea tăiată, luară înapoi drumul spre 
casă. 

Ceva mai târziu, se trezi şi fratele lor mai mare 
Cadâr. Aflând dela nevastă-sa cele petrecute, în- 
telese că fraţii i-au furat capra şi de aceea se luă 
după dânşii. 

Nadâr rămăsese ceva mai în urmă, pentrucă îi 
se desfăcuse cureaua dela o opincă, pe când Badâr 
mergea înainte, ducând în spinare capra cea furată. 

Cadâr trecu pe dinaintea lui Nadâr, fără ca să 
fie văzut de acesta, şi ajungându-l pe Badâr, îi 
zise, făcându-se că el e Nadâr: „Frate, dă-mi ca- 
pra să o mai port şi eu căci tu trebue să fii obosit”. 
Badâr, crezând că Nadâr îi vorbeşte, îi dete capra, 
fără să bănuiască ceva, iar el îşi văzu înainte de 
drum. 

Cadâr, care pusese mâna pe capră, mergea în 
adins mai încet, până când, rămânând singur, făcu 
stânga împrejur şi o porni înapoi spre casă. 

Nu trecu mult şi Nadâr îl ajunse pe Badâr. 
„Unde ai capra?” îl întrebă el, văzând că frate-so 
nu duce nimic în spinare. 

— „Păi nu mi-ai cerut-o şi nu ţi-am dat-o mai 
acum un sfert de oră?” îi întoarse Badâr vorba. 

In sfârşit, înţeleseră că le-o făcuse Cadâr. S'au 


` 


DIMINEAŢA COPIILOR1000000000000000000000009000000000o00ooooooe PAG. 13 


luat, aşa dar, glonţ după dânsul. Badâr, care era 
foarte iute la picior, se duse înaintea lui acasă si 
îşi trecu repede o rochie de a nevestei lui Cadâr 
şi se legă la cap cu un tulpan de al ei. 

Asa îmbrăcat, stătea în poartă aşteptând pe 
Cadâr. Acesta veni şi crezând că cel îmbrăcat în 
haine femeieşti e chiar nevastă-sa, îi zise: „Uite, 
le am luat înapoi capra, dar să o ascundem bine 
până nu vin ei.” 

Badâr însă îi arătă cu semne de groază că în 
grajd ar fi intrat hoţii. Cadâr lăsă jos capra şi 
dete fuga în grajd. Tocmai aceasta aştepta şi Ba- 
dâr care, dezbrăcându-se de hainele femeieşti, luă 
din nou capra în spinare şi... p'aci ţi-e drumul. 

Cadâr căută şi scotoci peste tot în grajd, dar 
nu văzu nici urmă de hoţi. Intră în casă şi nu-i 
fu mică mirarea, văzând că nevastă-sa doarme dusă. 
O trezi şi o întrebă ce-i cu capra. 

Din răspunsul ei află că fusese iarăşi păcălit 
de fraţii săi. De aceea se luă din nou după dânşii, 
dar de rândul acesta nu fu chip să-i ajungă. To- 
tuşi nu se dete bătut, ci se urcă pe acoperişul 
casei lor şi prin coş se uita la ce se petrece în casă. 


W^ . 


In odaie Nadâr şi Badâr voiau să-şi împartă 
capra, dar n'aveau un cântar. De aceea, se duse 
Badâr ca să ceară un cântar dela vecinul lor. După 
ce a esit el, Cadâr, făcându-se că el e Badâr, îi! 
strigă lui Nadâr: „Ascultă, vecinul n'a vrut să-mi 


împrumute cântarul, aşa că du-te tu şi găseşte dela 
cineva”. 

— „Bine, mă duc”, răspunse Nadâr, dar vino 
tu în casă şi păzeşte carnea că te pomeneşti că iar 
vine Cadâr şi ne o şterpeleşte”. 

— „Viu numaidecât!” îi strigă de sus Cadâr 
care se ţinea cu greu să nu izbucnească în râs. 

Şi aşa, Nadâr eşi după cântar, iar Cadâr, fără 
să mai piardă vremea, se lăsă pe coş în odaie, 
strânse carnea într'un sac şi fuga din nou acasă la 
el. Se duse, făcu un foc mare şi se pregătea să 
frigă toată carnea. 

In vremea aceasta Nadâr si Badâr se întoarseră 
acasă, aducând fiecare câte un cântar, decât vorba 
e că nu mai avem ce cântări. Pricepură iarăşi că 
le o făcuse Cadâr pentru a doua oară. Dar îşi 
mai deteră seama şi de altceva şi anume că săvâr- 
şiseră o faptă foarte rea mergând şi furând lucruri 
dela fratele lor. 

Hotărâră, aşa dar, să meargă îndată la dânsul, 
însă nu cu gândul de hofie, ci ca să-i ceară iertare. 
Cadâr îi primi foarte bine îi sărută şi-i îmbrâfise 
şi mai făcu ceva: îi opri să mănânce împreună 
capra care fusese pusă la frigare şi care tocmai 
atunci se rumenea. 


GR UR i yg 
PRIMÂVARA PE CÂMP 


Spre sfârsitul lui Maiu toatâ natura invitâ pe 
oameni să trăiască împreună cu ea strălucirea si 
armonia întregei sale manifestări. Lungi întinderi de 
livezi se smăltează cu cele mai felurite înflorituri 
şi lângă maluri, copaci mari alineaţi, înfrunziţi se 
însufleţesc de cuiburi şi strigăte. Iată grâul în iarba 
care lasă să fie mângâiată de cel mai mic suflu de 
vânt şi se clatină şi fâşie. Şi viile îşi ridică pom- 
poase butucii înfrunziti şi strugurii înflorifi gata 
să dea în fruct. Un parfum vag vine depe colină, 
vine din livezi şi răspândeşte un fel de bucurie în 
toate inimile. 

Intr'o parte e un fel de pădurice; şi în ea işi 
trăeşte pe deplin viaţa un popor întreg. Priviţi: 
mulţime de insecte bâzâe, sboară; se agaţă, se as- 
cund, cântă cu aripile lor, priviţi: sunt sficlefi, pit- 
palaci, scatii şi canari şi se chiamă, se urmăresc, 
se înfundă în iarba mereu mai deasă, duc fire, frun- 
zişoare, gângânii în cioculefe, caută hrană, sar pe 
pietre dealungul cărăruelor şi se aşează pe mă- 
râcini... 


Din italieneşte de Paul 1rPapadopol 


PAG. 14 90000000000000000000000000000000000000ooeeee DIMINEATA COPIILOR 


ZVON DE NOAPTE 


Două steluțe îşi vorbiau: 

„Soro, m'am săturat de-atâta singurătate. Unde- 
îmi întorc privirea, drumurile-s pustii şi de când 
am făcut greşala să cercetez prin ocheanul zărilor 
viaţa pământenilor, s'a dus dulcea linişte atât de 
scumpă nouă.” 

— Şi ce-ai văzut?... întrebă cea mai mică. 

— ,Norod câtă-i frunză şi iarbă, învesmântat 
fiecare după starea lui şi întâmplarea a făcut să-i 
prind pe pământeni tocmai pe vremea petrecerilor 
câmpeneşti, când o parte din ei n'au altă grijă 
decât desfătarea. Soro, să-i vezi pornind spre dum- 
brăvi numai în cântece şi veselie, şi'n fruntea lor 
merge de obicei câte un taraf de lăutari, ales pe 
sprânceană, care când larma se potoleşte, începe 
a trage cu arcuşul nişte cântece, deţi saltă inima 
din loc de veselie. Dar mâncărurile?.... fripturi ru- 
menite ca aurul, plăcinte cu poalele 'n brâu, dol- 
dora de brânză şi vin ruginiu, întărit de povara a- 
nilor. Apoi după ce se ospătează îndelung, se în- 
tind pe iarba fragedă şi încep glumele şi poveştile. 
Ne amestecă şi pe noi în voroava lor şi-am auzit 
pe unii spunând, că suntem fete de împărat prea 
trufaşe, pe care ne mulţumeşte mai de grabă sin- 
gurătatea pe căi în veci pustii, decât pământeasca 
vietuire”. 

Atunci cealaltă şopti: 

— „Cât de fericită aş fi eu să pornesc acum 
spre cunoscutele-ţi tărâmuri! Mi-aş resfira părul ca 
o beteală de aur şi din mantia Aurorei aş rupe 
cât mi-e de trebuinţă, să-mi întruchipez în grabă cel 
mai mândru vesmânt. Soarta muritorilor o pun mai 
presus de-a noastră. Oare să mă încumet să mă 
uit şi eu prin ocheanul zărilor?” 

Si nici ma mai aşteptat răspuns. 


Pe pământ iarna era în toi, o iarnă săracă, ne- 
învesmântată şi prin ramurile desfrunzite vântul se 
jeluia amarnic. Cerul întunecat înăsprea feţele mu- 
ritorilor, şi prin încăperi se strecura ceva plin de 
îngrijorare, ca o prevestire rea. In câmpie şi pădure 
aceiaş jale şi pustietate, doar cârdurile de ciori se 
luau la întrecere cu vântul, fluturând aripile lor ca 
nişte zăbranice de moarte. 


b 
In seara aceia a plâns pentru prima oară, iar 
lacrimile ei fierbinți au rupt perdeaua norilor si 
pe un colț de cer înseninat mica steluță a apărut mai 
strălucitoare ca niciodată. 
Margareta Nicolau 
———— doc a ———— 


Puţină Mitologie 
Destimul — Parcele 


DESTINUL este un zeu orb, fiu al Haosului si 
al Nopţei. Sub picioarele sale e globul pământesc 
şi'n mâini are vasul neînlâturat care conţine soarta 
muritorilor. Hotârîrile sale nu se discută şi pu- 
terea pe care-o are se întinde chiar asupra zeilor. 
Parcele îi îndeplinesc ordinele. 

PARCELE erau în număr de trei: Cloto, Lacesis. 
şi Atropos, şi locuiau împreună în regatul lui Pluton. 
De cele mai multe ori sunt reprezentate ca femei 
slabe şi palide, care fes în tăcere la lumina unei 
lămpi. C/ofo, cea mai tânără, ţinen mână un caer 
încărcat cu fire de toate culorile şi toate calităţile: 
de aur şi de mătase pentru oamenii a căror viaţă 
va fi fericită, de lână şi de cânepă pentru mulţimea 
pe care n'o aşteaptă decât sărăcia şi nenorocirea; 
Lacesis învârteşte un fus pe care se învălătuceşte 
firul trecut de sora sa; Atropos, cea mai mare, poso- 
morâtă şi stăruitoare, socoteşte lucrul lor şi retează 
țesătura fatală pe negândite, când crede ea de cu- 
viinţă, cu nişte foarfeci mari. Tineri şi bătrâni, 
bogaţi şi săraci, ciobani şi regi, nimic nu scapă 
neînduplecatei divinităţi. 

i Danlela 


E — —- — 
Tabachera lui Haplea 


Intr'o zi Haplea întorcându-se acasă dela o vi- 
zită ce-i făcuse prietenului său Prostilă, văzu că-i 
lipseşte tabachera. Luă numai decât o bucăţică de 
hârtie şi scrise cele ce urmează: 


„Dragul meu Prostilă! Nu-mi găsesc tabachera 


şi cred că am uitat-o acasă la tine. Caut-o, te 
rog, şi dacă o găseşti, trimite-mi-o cu Hăplişor, 
care îţi aduce scrisoarea aceasta” 

„Prietenul tău, Haplea” 

După ce închise scrisoarea şi i-o dete lui Hă- 
plişor, iată că se lovi de haină şi simţi tabachera. 
Băgă repede mâna în buzunar şi văzu că buzu- 
narul îi era rupt, aşa că tabachera căzuse in câp- 
tuşeala hainei. 

Vesel că o găsi, deschise scrisoarea şi scrise mai 
mai jos: ,Nu te osteni să cauţi tabachera, căci 
am găsit-o”. 

Inchise apoi din nou scrisoarea şi o trimise prie- 
tenului său Prostila. 

Trimisă de Rene Theodosiades-Brăila 


Aducem la cunoștința cititorilor că s'a pus În vânzare foarta 


frumoasa poveste ,,Of şi Tepelus'*, care formează 


No. 4 din „BIBLIOTECA TINERETUL“, 
Preţul 5 lei. 


DIMINEAȚA COPIILOR e090000000000000000000009009090009 20090006 OOO PAG. 15 


w * . . s.. 
De vorbă cu cititorii 
—— 

Cr. P.-Corabia. — Nu publicăm bucăţi în cari e vorba 
de a ne bate joc de alţi oameni. Astfel de porniri nu 
sunt nici nobile, nici folositoare. Cât despre poezia „Ze- 
firul”, regretâm, dar e cam slăbuţă. 

N. M. Tr.-Strehaia. — ,„Primăvara” şi slăbuţă şi cu 
lucruri cari nu sunt cu putinţă. Unde ai văzut d-ta ca 
„alunele şi prunele” să crească primăvara? Te rugăm, fii 
şi de aci încolo cititor, fără să fii şi colaborator. Ma- 
terie avem prea multă. 

Cer. Oct.-Tetina. — Dragul meu, revista noastră nu e 
o revistă de încercări literare, iar d-ta eşti încă prea 
tânăr pentru ca să poţi face poezii. reuşite. 

A. Z.-Loco. — Am ales anecdota „In gară”, care 
va fi publicată. 

Poezia cu „Orfanul” e prea tristă, iar aceea cu ,Po- 
vestea carului” e lungă şi are unele nepotriveli. 

E. M. Ş.-Făleşti. — Din glumele şi ghicitorile trimise 
de d-ta unele sunt prea cunoscute, iar altele nepotrivite 
pentru revista noastră. 


Av. I. N.-Loco. — „Primăvara”. Crede-mă, ne apucă 
toamna cu atâtea primăveri. 
Br. E.-laşi. — „Lacul fermecat”. Mulţumim de prie- 


tenie, dar basmul d-tale e scris în stil de nuvelă literară 
şi cu expresiuni ca „hidos” şi altele la fel cari n'au ce 
căuta într'o poveste cu caracter popular. Să-l lăsăm pe 
Ali-Baba al nostru, care e departe de a fi dat de fun- 
dul sacului. 


Lyda.-Loco. — ,Porumbelul” arată că mai târziu, când 
vei fi mai mare, vei scrie frumos. 
Gav. Mar.-Loco. — „Fiica uriaşilor”. Istoricul caste- 


lelor din Alsacia interesează puţin pe cititorii noştri. In 
tot cazul, mulțumim de osteneală. 

Av. Sn.-Fâlesti. — Glumele trimise de d-ta o fi fost 
povestite şi de fratele d-tale, dar noi le-am cetit pu- 
blicate de mult. 

Cal. I. Vandor.-Loco. — De ce ne trimiţi bucăţi co- 
piate? Nu te gândeşti că nu prea avem vreme de 
pierdut? 

Kir. Ivanoi.-Silistra. — Vasile Lewski şi Hristo Botef 
mau fost „Domni”, ci doi revoluționari bulgati. Hristo 
Boteî a fost tot deodată unul din cei mai mari poeţi 
bulgari. A fost omorît 'într'o luptă cu Turcii lângă 
Vraţa (Bulgaria). 

Bot. Gh.-Cernănţi. — „A fugit iarna cea geroasâ”. E 
cam mult de atunci. In afară de aceasta, poezia d-tale 
e slăbuţă, ca şi „Implinirea visului de aur”. Aceiasi ob- 
servalie şi pentru celelalte poezii trimise de d-ta. Te 
sfătuim ca de o camdată să te laşi de făcut poezii, 
fiind în vârstă prea mică şi cu o cultură care abia a- 
cum începe să se formeze. Să incerci poezii, când vei 
îi în cursul superior. 

Tr. I.-Galatìi. — „Durerea unei inimi...” e o încercare 
bunicică, dar când scrii pentru copii, trebue să eviţi 
expresii cum. e, de pildă, „convulsiv” şi altele la fel. 

I. A. D.-Loco. — ,,Vestitorii primăverii”. Până să-i vie 
rândul să publicăm poezia trimisă de d-ta, poezie care nu 
e lipsită de însuşiri, primăvara va fi trecut de mult. 

Cor. N. Dim.-Satulung. — Bucata ,,Amintiri”, trimisă de 
d-ta, arată că ai un talent apreciabil la scris, regretăm 
numai că astfel de bucăţi nu sunt potrivite pentru re- 
vista noastră. D-ta întrebuinţezi un stil înflorit şi literar, 
iar conţinutul schiţei este prea trist şi personal. Altcum, 
repetăm că scrii frumos. k 

S. Iul.-Loco. — „Floarea fermecată”. Eşti încă prea 
tânăr, pentru ca să poți scrie poveşti originale reuşite. 
Deocamdată, te sfătuim să continui a citi poveştile ce 
publicăm noi. Mai târziu îţi va veni şi d-tale rândul să fii 
scriitor, p 

pm rm e pO SK EDO ae — — eee 


O interesantă societate chineză 


Citim într'o carte că în China este o societate 
secretă numită Cing-lien-ciao şi care, între altele, 
impune membrilor săi să nu omoare nici o vieţui- 
toare, să nu mănânce carne şi să nu bea vin. 

Membrii societăţii poartă veşnic atârnate de gât 
trei săculeţe: unul la dreapta, altul la stânga si 
al treilea la mijloc. Săculeţul din dreapta e plin 
cu boabe albe, cel din stânga cu boabe negre, iar 
cel dela mijloc e gol. Dacă în timpul zilei au 
făcut vre-o faptă bună, iau câte un bob alb şi-l 
pun în săculeţul gol dela mijloc; iar dacă au fă- 
cut vre-o faptă rea, iau câte un bob negru şi-l 
pun tot în sâculeful dela mijloc. 

Seara, socotind boabele albe şi negre, îşi soco- 
tesc faptele bune şi rele, în chipul acesta îndem- 
nându-se mereu la fapte bune şi silindu-se să se 
ferească de fapte rele. 

o VOCII KIR — — 


BUCURIE | 


Am fost la teatru, — cinema, 

Si nu mam bucurat prea tare 

Luându-mi un pachet „SUCHARD” 

Avui o bucurie mare... 
ODC 0 — 


Un client scria o scrisoare pe masa unui restau- 
rant. Nu-şi putea însă aminti data din ziua aceia. 
Intrebă atunci pe chelner: 

„Băiete, nu ştii ce avem azi?” 
` — „Cum să nu”, răspunse chelnerul, „supă, car- 
tofi fierfi, snifel cu sos, ceva fin de tot”. 

Trimisă de Wechsler Adolf 
* * * 
Ce zici şi. nu zici, 
Ce faci şi nu faci 
Ce vezi şi nu vezi 
Şi ori ce ar fi nu este: 


(1nS1A) 
Trimisă de N:stase D. Palcâu-Popesti R.-Sărat 


a i Aa ms 
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAAASAAAAAAAAAL AA AAAAAAAAAAAAAAAAA 


In numărul viitor vom publica o po- 

vestire admirabilă intitulată: 
„SPRE ȚARA UNDE NU SE MOARE“ 
de ALI-BABA. 


De asemenea în n-rul viitor MOȘ NAE 
povestește și IORDACHE ilustrează o 
nouă năzdrăvânie de alui Haplea, pur- 
tând titlul „PALMA LUI HAPLEA“. 


PAG. 16 DIMINEAȚA COPIILOR 
Un iepure mai deștept decât vânătorul 
PA p 


«9 
NEL 


‘2 
K P ZĂ 


FRO 
DZ 


al, 
TR 
(45 Ff A 
1 


hi 


(dd 


i Y LOL JCA 


TW 
Mx aa 


Atelierele , ADEVERUL“ S. A. 
PRETUL LEI 4 


zi pate "Pa 
un DiIMINEA 
: z 
11190) COPIILOR 
N i-a REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ 


a DIRECTOR: N. BATZARIA 


„invață, papagalule, ca să poţi citi frumoasa mea revistă !“ Preţul Lei 4 


- ed i —  ———— íí OO a Dre 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Unde'a fost „Turnul Babel''? 
had, re 2 Ysgwn Pe FF ve na PRE 


E întrebarea unui cititor. Răspundem: Turnul Ba- 
bel, despre care se vorbeşte şi în Vechiul Testa- 
ment, era lângă vestitul în vechime oraş Babilon, 
capitala împărăției cu acelaş nume. Babilonul, din 
care azi nu sunt decât ruinele lângă satul /7ilah, 
era aşezat în Mesopotamia pe ambele maluri ale 
Eufratului. Turnul Babel se găsea pe ţărmul stâng, 
pe când pe partea dreaptă se găseau, între altele, 
vestitele grădini atârnate şi mormântul lui Alexan- 
dru cel Mare. 

Din Turnul Babel n'a rămas aproape nimic. Se 
ştie doar locul unde a fost şi sunt acolo grămezi de 
pietre şi cărămidă. 

Intr'unul din numerele viitoare vom da, poale, o 
descriere mai amănunţită a Turnului Babel. 


Origini de cuvinte. 


Cititorul nostru d. Nicu Căr. vrea să ştie origina 
cuvintelor iarmaroc şi mahala. 

Răspundem că iarmaroc, cum se zice in Mol- 
dova pentru bâlciu, a intrat în forma aceasta în 
limbă prin Ruşi, însă el e cu adevărat un cuvânt 
german. In limba germană se zice Jahrmarkt (ci- 
teşte: iarmarkt) şi înseamnă textual târg anual. 

Cât despre cuvântul mahala în înţeles de cartier, 
cuvântul e luat dela Turci, dar este de origină arabă. 
In limba română sunt destule cuvinte de origină 
arabă — şi unele chiar persană — cari au fost 
luate prin contactul şi influenţa Turcilor. 


Ce este cu ,,Fata Morgana“? 


Asa ne întreabă cititorul nostru d. Christian Ath. 
Răspundem mai întâiu că expresiunea „Fata Mor- 
gana” sar traduce în româneşte prin „Zâna Mor- 
gana”, iar Morgana este în legendele bretone sora 
regelui Arthur. 

Fata Morgana este însă o iluzie, o vedere în- 
şelătoare ce încearcă drumeţii în zilele de vară, când 
străbat ţări calde şi pustiuri. Se văd obiecte, cetăţi 
misterioase şi cari nu există. E o resfrângere în 
aer a razelor solare. i 

Nu putem da aci explicarea ştiinţifică a fenome- 
nului acesta, câci ar fi să intrâm în chestiuni prea 
adânci $i de specialitate. 


nr mwe ere 


Cari popoare vechi mai trâesc ? 


E întrebarea aceluiaş cititor, întrebare cäreia nu 
e lesne să i-se dea un răspuns în câteva rânduri. 
De altfel, am mai scris despre chestiunea aceasta. 

Totuşi, râspundem cä în Europa astfel de po- 
poare sunt, bunăoară, Bascii, cari trâesc la Nordul 
Spaniei, Celfíi din Irlanda şi Sudul Angliei, Alba- 
nezii, cari sunt în cea mai mare parte urmaşii ve- 
chilor Jiri, Evreii, dar amestecați ca rasă şi ne 
mai vorbind vechea limbă naţională. Şi in Grecii de 
astăzi este sânge vechiu elen, dar dealungul vea- 
curilor poporul grec s'a amestecat cu alte popoare. 
Printre acestea, un loc însemnat îl ocupă Albanezii 
şi Românii Macedoneni, cari au dat Grecilor pe 
oamenii lor cei mai de seamă din timpurile mo- 
derne. 


Schopenhauer în româneşte. 


E acelaş cititor care doreşte să fie lămurit şi 
asupra chestiunei acesteia. Ii răspundem că cea mai 
reuşită traducere română a lui Schopenhauer este 
aceea făcută de neuitatul critic şi profesor Titu Ma- 
iorescu care a tradus ,,Aforizmele”. 

Precât ştim, traducerea e cam epuizată şi s'ar 
găsi poate mai de grabă la anticari. 

De asemenea în „Biblioteca pentru toţi” (editura 
Alcalay) a apărut: o traducere despre „Viaţă şi 
Moarte” de Schopenhauer. 


. Cuvântul bărbat. 


Un cititor vrea să ştie origina cuvântului băr- 
bat. E un cuvânt de origină latină şi explicaţia 
lui e lesne de ghicit, venind dela cuvântul barbă. 
Deci, bărbat (în limba latină barbatus), înseamnă 
un om cu barbă, adică un om care a ajuns in 
vârsta când i-a crescut barba. 
idilic ua taiere altele 

ALI-BABA ne va da în n-rul viitor o 
nouă și foarte frumoasă poveste, inti- 
tulată „ARBORELE SĂNĂTĂȚII“, iar MOŞ 
NAE va povesti și IORDACHE va de- 
sena „Cum s'a mutat HAPLEA“. Si vor 
mai fi, ca de obiceiu, o mulţime de bu- 
câti alese și foarte interesante. 


DIMINEATA 
COBii o 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA : 
BUCUREȘTI. — Str. SARINDAR, 9—11. — TELEFON 6/67 


ABONAMENTE: 1 AN 150 LEI ll UN NUMĂR 4 LEI 


IN STRĂINĂTATE DUBLU 


6 LUNI 80 ,, 


30 MAIU 1928. — Nr. 120 


Cântec de seară) 


—— 


Luna şi-a trimis o rază lângă patul tău de vis 


Si pe rază se scoboară — legănaţi — din paradis 
Ingerii albi, cu păr de aur, cu obraji spumoşi de 
(lapte, 


Să te-alinte, să-ţi îngâne cântece în miez de noapte... 
Moşul ENE bate'n poartă. A venit ca să te culce 
Cu nuiaua lui de lene, dragul mamei blond şi dulce... 
Pe sub straşine de casă doarme, maică, păsărele, 
Dorm şi crinii sub fereastră şi în cer micile stele... 
Luna cată prin ferestre şi-a pătruns în casă 'n taină, 
Imbrăcându-ţi trupul fraged, într'o aurită haină, 
Sârutându-ti toată faţa şi făptura ta de vise... 
Adormişi cu albii îngeri — care pleoapele-ţi închise 
Şi visezi doar vise albe poleite cu argint: 
Il visezi pe Statul-Palmă şi pe Zânele ce mint... 
S'a culcat în seara albă — pe răzoare — Moş ENE. 
Doarme-acum toată grădina. Licurici în buruene, 
Sunt aproape să doarmă -- ca şi stelele din cer... 
Noaptea s’ culcat pe flori destătată'n cânt de greer, 
Liniştea-a prins pământul într'o tină ne'nfeleasâ... 
Plin de lună-ţi este patul şi făptura-ţi de mătasă... 
Ceasul vechi — prins în perete — miezul nopţi — 
[alene sună, 
lar la pat tot stă de veghe măiculiţa ta cea bună... 


1) Din volumul «Cântece de sear», Zaharia George Buruiană 


ce vu apare. 


Stelufo!” a strigat mămica 
” . z y . s y 

„Mai lasă niteluş päpuşa 
Si vin de leagănă fetița”. 


Director ; N, BATZARIA 


Manuscriseie nepublicate nu se înapolază. 


Kir Enache și rochifa roşie  . 


Mama, întro zi frumoasă, 
Cum vă place vouă, 

A "mbrăcat-o pe Lilica 
Oo rochiță nouă. 


Oachesâ cum e, o prinde 
De minune darul, 
Pentru că era rochifa 
Roșie ca jarul... 


Veselă, fugi Lilica 
În curte pe dată, 

Ca s'o vadă şi vecinii 
Cum era 'mbrâcat. 


Când în colț, lângă grădină, 
Hop îi ese 'n cale 

Kir Enache... ştiţi, curcanul, 
Bosumflat, agale. 


Inciudată că mo vede, 

Că-i prea mândru poate, 
„Kir Enache! strigă fata, 
Si în pumni îi bate. 


Dar curcanul, mitocanul, 
Cum zări rochifa 

Năpustindu-se i-o rupse, 
Sl... 
Plânge fetifa! 


cu ——— 


Mihail Hociung 


Un ceas de ocazie 


„Cât costă ceasul ăsta vechiu?” întrebă un client. 


lar fata a răspuns: ,,Acusa!” — Cinci mii de lei. 
i y> ri E — E scump. Cel puţin, merge? 
„Dar lasă-mă niţel, mămico, — Foarte bine. Insă să ştii să te servesti de el: 


Să dau păpuşii de mâncale. 
Să văd întâi de-a mea sin ulmă 
Să văd de-a mătale. F. Voicu 


când arată 12 şi sună 5, trebue să ştii că este 
2 şi jumătate, | 
Eugenia Amudai-Loco 


PAG. 4. 


Er 


NN 
b 


Spre fara unde 
nu se moare 


————— 


Poveste populară din Caucaz de ALI-BABA 
femeie văduvă avea un băiat. Băiatul crescu 
şi văzu că toţi, afară de dânsul, aveau tată. 
„Mamă”, zise el într”o zi, „dece băeţii cei- 
lalţi au tată şi numai eu n'am?” 

— „Fiindcă tatăl tău a murit!” îi răspunse 
maică-sa. 

— „Şi nu mai vine acasă la noi?” 

— ;,Nu, copilul meu, el nu mai vine, dar cu fiecare 
zi mergem noi spre dânsul. Nimeni nu poate scâpa 
de moarte, aşa că va sosi ziua când vom muri şi 
noi şi vom intra în pământ.” 

— „Eu din parte-mi nu vreau să mor”, făcu 
băiatul. „Dacă Dumnezeu mi-a dat odată viaţa, dece 
să mi-o ia înapoi? Mă duc să caut un loc unde nu 
se moare.” 

In zadar se încercă maică-sa să-l oprească, spu- 
nându-i că pe toată faţa pământului nu se găseşte 
un astfel de loc. Băiatul porni la drum şi cutreieră 
o mulţime de ţări. Pe unde trecea, întreba: ,,Se 
moare şi aicea?” — „Fireşte, se moare şi aicea!” 
îi se răspundea din toate părţile. 

Implinise vârsta de douăzeci de ani, dar locul 
unde nu se moare nu-l găsise încă. Intr'una din zile, 
pe când străbătea o câmpie, văzu ivindu-se de odată 
înaintea sa un cerb ale cărui coarne se pierdeau în 
nouri. Băiatul se apropie de cerb şi-i grăi în felul 
următor : 

„Frumosule cerb, spune-mi, pentru Dumnezeu, se 
găseşte oare vreun loc unde nu se moare?” 

Cerbul îi răspunse: „Eu sunt trimis de Dumne- 
nezeu, ca să implinesc voința Sa, voiu trăi până ce 


DIMINEAȚA COPIILOR 


coarnele mele vor atinge cerul, după aceea însă 
tot va trebui să mor. Dacă vrei, stai şi tu cu mine 
şi vei trăi până în ziua morţii mele; să ştii că nu 
vei duce lipsă de nimic.” 

- „Nu, răspunse băiatul, ori trăesc veşnic, ori 
de loc, altfel, aş fi putut să stau frumos acasă şi 
să nu mai hoinăresc prin lume!” 

Şi lăsând acolo pe cerb, plecă mai departe. Siră- 
bătu câmpii şi pustietăţi, livezi şi păduri, până ce 
ajunse la marginea unei prăpăstii. Era o prăpastie 
adâncă şi neagră ca iadul. Pe una din stâncile cari 
se înâlfau la marginea ei stătea nemișcat un corb 
bătrân. Flăcăul îl întrebă: ,,Corbule, cunoşti vre-o 
ţară unde nu se moare?” 

— „O astfel de ţară nu se găseşte!” îi răspunse 
corbul, adăugând: „lată, eu sunt trimis de Dum- 
nezeu să umplu prăpastia cu fire de paie şi cu befi- 


DIMINEAȚA COPIILOR 


şoare de lemn pe cari le voiu căra în cioc unul 
câte unul şi voiu trăi până în ziua în care prăpastia 
va fi umplută. Dacă vrei, stai şi tu cu mine, ca 
să trăeşti tot atât. Să ştii că nu vei duce lipsă de 
nimic.” 


JW pr _ 
y“ 


| 


Nor 


Insă băiatul nici na voit să audă de aşa ceva, 
ci a mers mai departe pe drumul său. Ajunse până 
Ia mare, fără să fi întâlnit pe cineva. Dar deodată 
zări strălucind ceva în depărtare şi când se duse 
mai aproape, văzu că era un palat de sticlă. 

Palatul acesta era fără porţi şi uşi, doar o frân- 
-nie atârna pe unul din ziduri. Flăcăul nostru trase 
de frânghie şi palatul se deschise numaidecât. 

Inăuntru era o fată, dar aşa de frumoasă, că şi 
soarele pălea de ciudă de câte ori fata păşea pra- 
gul palatului. Băiatul se apropie de fată şi o în- 
trebă si pe dânsa, dacă nu cunoaşte vreo ţară unde 
nu se moare. 

— „O astfel de ţară nu se găseşte, aşa că în za- 
dar umbli să o cauţi. Pământul îşi cere şi el dreptul 
său şi nici un om nu poate fi nemuritor. De aceea, 
ămâi aicea la mine, căci rău n'o să-ţi fie.” Şi după 
după puţin îl întrebă zicându-i: „Ian să vedem, 
mi-ai putea spune ce vârstă am eu?” 


PAG. 3 


Băiatul se uită la ochii ei din cari scăpărau vă- 
păi, la obrajii ei trandafirii şi zise ,Saptesprezece, 
cel mult optsprezece ani!” 

— „Te înşeli, îi întoarse ea vorba, pe mine Dum- 
nezeu m'a făcut chiar în ziua în care a făcut cerul 
şi pământul şi sunt şi astăzi tot aşa cum eram şi ` 
atunci. Numele meu este Frumusefea. Vesnic voiu 
rămânea aşa cum sunt acuma. Ai fi putut să stai şi 
să trăeşti şi tu veşnic pe lângă mine, dar nu eşti 
vrednic de nemurire; vei prinde dezgust de viaţa 
veşnică.” 

Insă tânărul îi făgădui să nu -facă nimic împo- 
triva voinţei ei şi să rămâie veşnic lângă dânsa. 

Unul după altul anii au sburat, trecând aşa de 
repede cum aicea pe pământ trec minutele. Totul 
se schimbase pe pământ, dar băiatul nu ştia nimic 
de schimbarea aceasta, pe când fata rămânea tot 
aşa de frumoasă. 

Asa trecură o mie de ani. lar tânărul porni să 
meargă acasă la el. Vroia să-şi vadă pe maică-sa, 
pe prieteni şi pe cunoscuţi. 

Si îi zicea Frumusefei: „Să mă duc să-mi văd încă 
odată pe mama şi neamurile.” 

— ,Nu vei găsi nici oasele lor, îi spunea fata, 
aşa că la ce bun să pleci de aicea?” 

lar el îi se împotrivi zicându-i: „Ce tot îmi 
spui că nu voiu găsi nici oasele lor? Se ştie doar 
că n'am venit decât. de puţină vreme, aşa că nu 
înţeleg de ce ar fi murit?” 

— „Ti-am mai spus, îi întorcea ea vorba, că nu 
eşti vrednic de viaţa veşnică; de aceea, du-te, dar 
ia aceste trei mere şi când vei fi acasă la tine, 
maânâncâ-le!” 

Băiatul se despărţi de fata cea frumoasă şi se 
duse îndărăt în satul în care se născuse. 

Pe drum trecu pe la locurile ce-i erau cunoscute 
de mult; corbul era încă acolo, dar murise, după 
ce umpluse însă prăpastia cu fire de paie şi cu be- 
tisoare de lemn. 

Când văzu aceasta, băiatului i-se strânse inima 


de durere; a încercat să se întoarcă la fata din pa- 
latul de sticlă, dar o putere tainică îl împingea me- 


PAG. 6. 


reu inainte. Şi căţărându-se peste stânci, trecând 
prin păduri şi câmpii, ajunse până la cerb. 

Stătea încă acolo, dar era mort. Insă coarnele 
sale se sprijineau de cer. Acum începu să-şi dea 
tânărul seamă că trebuie să fi trecut ani mulţi 
de când mai fusese el pe acolo. 

Merse mai departe, ajungând în sfârşit în satul 
său. Dar nu întâlni pe cineva pe care să-l fi cu- 
noscut. Intrebă de maică-sa, dar nimeni nu ştia 
de dânsa. Doar un moşneag i-a spus că îşi aduce 
aminte de o vorbă rămasă din bătrâni cum că ar fi 
trăit în sat o femeie cu numele acesta, dar că de 
atunci au trecut mai bine de o mie de ani. 

Nimeni nu vroia să-l creadă pe băiat, când spu- 
nea că el este fiul femeiei acesteia; cu toţii îşi zi- 
ceau că trebuie să fie vreo ființă trimisă de Dum- 
nezeu. Se strânseră oamenii în jurul său, însotindu-l 


pe unde mergea. La urmă băiatul se duse la locul 


eDIMINEAȚĂ COPIILOR 


unde altă dată fusese casa-i părintească; nu se 
vedeau decât ziduri căzute peste cari crescuse muş- 
chiu şi urzici. 

Aici băiatul îşi aduse aminte de tot trecutul, de 
maică-sa, de copilăria sa şi o durere îi străpunse 
inima. Işi mai aduse aminte şi de cele trei mere ce-i 
dăduse Frumuseţea. 

Mâncă un măr şi deodată o barbă albă îj acoperi 
pieptul, căzându-i până la genunchi. Măncă încă un 
măr şi deodată îi se îndoiră genunchii, îi se înco- 
voie trupul, îi pieriră puterile şi ajunse aşa de 
slab că nu se mai putea ţine pe picioare. Se ruşină 
de sine însuşi şi se rugă de un băiat să-i scoată din 
buzunar şi al treilea măr şi să i-l dea. Şi îndată ce-l 
mâncă, se prăbuşi la pământ şi îşi dete sufletul. 

Iar. oamenii din sat îl duseră la cimitir şi-l în- 
mormântară pe cheltuiala lor, făcându-şi pomană 
în numele Domnului nostru lisus Hristos.  All-Baba 


UU 


Un băiat de măcelar, care nu era prea deştept, 
cumpărând un berbec dela o moşie, îi legă pi- 
cioarele, îl puse pe umăr şi plecă spre casă. 

Indată ce se depărtă, servitorul moşierului făcu 
prinsoare că va aduce berbecul înapoi, printr'un 
vicleşug. 

Numaidecât servitorul acesta luă o pereche de 
ghete: şi alergă în drumul măcelarului. Când se 
găsi înaintea lui cu vre-o sută de metri, aruncă 
o: gheată si la oarecare distanţă pe cealaltă. 

Măcelarul sosi, văzu prima gheată şi privi împrejur 


“cu speranta că o va zări şi pe cealaltă. Nevăzând-o, 


s 


işi continuă drumul; dar găsind şi a doua gheatâ, 
îi păru rău că n'a luat-o pe cea dintâi şi se în- 
toarse înapoi. Insă, ca să poată merge mai repede 


„îşi aşeză berbecul în dosul unui gard. Servitorul, 


care pândea, se repezi atunci, luă berbecul şi-l duse 
stăpânului său. Măcelarul, negăsind animalul unde-l 


CINSTIT 


| 


Mita 


me_s 
—— 


d AW 
cu 


E 


=: e 4 


lăsase, începu să se vaite şi apoi se.întoarse la 
“moşie, rugându-se să-i se dea alt -berbec pe care 
să-l plătească mai târziu. Ii se dădu acelaş berbec şi 
servitorul parie din nou că îl va aduce şi pe a- 
cesta. In acest scop, se duse şi se ascunse intr'o 
pădurice pe unde trebuia să treacă măcelarul şi 
când îl auzi venind, începu să behăie: „Bee! beel 
bee”! Deşteptul măcelar, crezând că este primul 
său berbec ,care behăie aşa, nu mai stătu pe gân- 
duri, ci lăsându-l pe cel din spate întrun şanţ, 
alergă într'acolo. Servitorul nu pierdu timp şi-l în- 
hăţă; iar când măcelarul ostenit de căutare, veni 
să-şi ia berbecul, văzu că a fost iarăşi păcălit. 
Din fericire, disperarea sa nu dură mult, căci 
întorcându-se amărât acasă, berbecul îi fu adus nu- 
maidecât de hoţul cinstit care, bucuros că putuse câş- 
tiga prinsoarea, îl rugă să-i ierte farsa ce-i făcuse. 
Preluorare de Z. V. Leoa-Câmpina 


du ai Db dril, LD MG 


DIMINEAȚĂ COPIILOR 000000000000000000000000000000000000000te0te PAG. 7. 


Primul european care a fost în China 


Marco Polo, un băiat de 15 ani 


impăratul Cubilai-Han, purtai de patru elefanţi 


stăzi ştim cu toţii că pământul e rotund 
A şi că dincolo de ţara noastră sunt alte ţări, 
precum mai ştim că sunt şi alte conti- 
nente în afară de continentul nostru Eu- 


ropa. 
Oamenii din timpurile vechi — şi chiar cei mai 
învăţaţi dintr'iînşii — nu ştiau lucrurile acestea. 


Credeau că pământul este ca o tipsie întinsă si nu 
ştiau despre împărţirea lui în. continente şi în oceane 
cu mările lor. Mai cu seamă despre întinsa ţară 
a Chinei nu se ştia mai nimic: 

Cel dintâiu om din Europa care s'a dus ìn 
China şi a cercetat-o cu deamănuntul, a fost Ita- 
lianul Marco Polo, atunci când era un băiat în vâr- 
sta de 15 ani. 

Marco Polo s'a născut la Veneţia în anul 1254. 
Tatăl său făcea negoț cu ţările din Orient, unde 
făcea călătorii foarte dese, iar la înapoiere po- 
vestea micului Marco tot ce văzuse pe acolo. Ace- 
ste poveşti aprinseră în băiat dorinţa de a că- 
lători în ţări străine. Şi aşa când era în vârsta de 
15 ani, reuşi să convingă pe tatăl său şi pe unchiul 
său Maffeo (Matei) să plece împreună în China. 

Porniră pe jos şi suferiră mult pe drum, mai 
ales Marco a cărui sănătate nu era tocmai bună. 
Drumul a fost foarte lung, ţinând mai multe luni 
de zile, şi foarte anevoios. Au trebuit să străbată 
munţi înalţi, câmpii întinse şi la urmă nesfârşitul 
pustiu Gobi dela Nordul Chinei. In sfârşit, intrară 
în China şi nimeriră la curtea împăratului Cubilai- 
Han, care primi pe cei trei călători aşa de îndrăzneţi 
cu toată prietenia. Numai că nu-i venea să creadă 
când îi spuneau că sunt şi alte ţări şi alţi oameni, 
afară de China şi Chinezi, şi-i povesteau despre 
țările şi popoarele din Europa de care Cubilai- 
Han, cât de împărat era el, nici n'auzise până a- 
tunci, aM, i 


Douăzeci si trei de ani a stat Marco Polo la 
curtea împăratului chinez, care făcu dintr'insul pe 
sfetnicul său cel mai credincios şi-l trimise şi cu 
însărcinări importante în ţările vecine ca India, Per- 
sia etc. 

Dar după vremea aceasta pe Marco Polo îl prinse 
dorul de casă şi de oraşul natal. In China era, după 
împărat, omul cel mai puternic şi putred de bogat. 
Totuşi, plecă, întorcându-se la Veneţia cu tatăl şi 
cu unchiul său, luând acum alt drum decât cel pe 
care veniseră. 

Sosiră cu bine la Veneţia, aducând cu ei bogății 
aşa de mari, că lui Marco Polo îi se dete porecla 
de Messer Millione, adică Domnul Milion. Dar Ve- 
neţienii nu vroiau să-i creadă, când Marco cu tatăl 
şi cu unchiul său le povesteau despre China des- 
pre călătoria lor prin celelalte ţări şi despre tot ce 
văzuseră şi încercaseră. Venețienii spuneau că acestea 
sunt basme şi că astfel de ţări nici nu există. 

Ca să-i convingă, cei trei Polo poftiră la ei acasă 
pe mai mulţi din cunoscuţii lor şi în prezenţa mu- 
safirilor, îşi schimbară de trei ori îmbrăcămintea. 

Intâiu se îmbrăcară în haine luxoase de mătase 


MARCO POLO 


roşie, după aceea în alte costume chineze tot aşa 
de bogate şi la urmă în hainele, cari acum erau 
nişte zdrente, cu cari plecaseră de acasă. 

Doi ani după întoarcerea sa la Veneţia, Marco 
Polo luă parte la războiul Veneţiei împotriva cetăţii 
Genua şi fu făcut prizonier. In captivitate scrise 
cartea în care sunt povestite toate călătoriile sale 
şi cu amănunte despre viaţa şi obiceiurile popoare- 
lor pe cari le-a cunoscut. Cărţii acesteia îi s'a zis 
Cartea Minunilor, aşa de mare a fost impresia ce a 
produs. Marco Polo a murit la Veneţia în anul 1323, 

N. B. 


COE RE — ydeu 


PAG. 8. 


090090000000ceee DIMINEAȚA COPIILOR 


de MOȘ NAE 


1) Cum mergea pe stradă Haplea, 2) Insă omul zice: ,,Hapleo, 
Delia spate cineva Dragă Hapleo, cer iertare, 
li cârpeşte-o palmă 'n lege — Te-am luat, zău, drept un altui, 
Haplea stele verzi vedea. ` Am crezut că eşti... Cutare“, 


3) —,Nu se trec la mine d'astea, 4) Şi se duc, dar vezi că omul 
Si nu ti-iert eu palma dată (Am uitat cum îi spunea) 
Ce mai altul, ce Cutare, Cu judecătorul însuşi 


Haide-acum la judecată!“ Foarte cunoscut era. 


DL — 


DIMINEAŢA COPIILOR 


5) yn zâmbesc, se strâng de mână, 


6) Totuşi spune: „Omul ăsta 
una, de-alta tot se'ntreaba, „Pe la spate ma lovit, 
Vede Haplea, zice 'n gându-i: S 
„Nu miroase-a bună treabă !“ 


de 
e cunoaşte încă palma, 


7) — „Las că-i dau pedeapsă mare“, 
Zice don judecător, 


8) ,,Pedepsit eşti ca lui Haplea 

Astăzi chiar un pol să-i dai, 
Şi 'ntorcându-se spre omul, Fuga du-te şi găseşte, ŵ 
li grăeşte zâmbitor: De cumva la tine nai“, } 


9) Infelege omul vorba, 
lese, pleacă tot râzând, 
Haplea stă, dar mai pe urmă 
Că nu vine pricepând, 


10) Pe judecătorul nostru 
Jart! o palmă Va croit: 
„Să luaţi în locu-mi polul! 
u m'astept, căci sunt grăbit“, 


ao idia 


PÀG. iù. 


i Lupul şi purcelul 


ică au pornit odată trei purcei în lume, să-şi 
caute norocul. 
Se întâlni unul cu un om care ducea un 
braţ de paie. 
— Dă-mi, 


omule, mie paiele, să-mi fac 
o casă. ' 

Omul îi dete paiele si porcul îşi făcu casa. 

Trecu lupul pe-acolo. 

— Lasă-mă, porcule, să intru 'n casă. 

— Nu te las, câ mă mănânci. 

— Dacă nu mă laşi o să suflu 'n paie, o să 
împrăştiu paiele şi o să te mănânc. Şi lupul suflă 
atâta 'n paie până le risipi şi mâncă purcelul. 

Celălat purcel se 'ntâlni cu un om care ducea 
o sarcină de vreascuri. 

— Dă-mi mie, omule, vreascurile să-mi fac o casă. 

Omul îi dădu vreascurile şi purcelul îşi făcu o 
casă. Veni lupul şi-i zise: 

— Lasă-mă, porcule, să intru 'n casă. 

— Nu te las, lupule, că mă mănânci. 

— Dacă nu mă laşi, o să suflu 'n vreascuri până 
le-oi risipi şi o să te mănânc. Şi lupul suflă 'n 
vreascuri până le împrăştie şi mâncă purcelul. 

Al treilea purcel se 'ntâlni cu un om care ducea 'n 
spinare nişte cărămizi. 

— Dă-mi mie, omule, cărămizile să-mi fac o casă. 

Omul îi dădu cărămizile şi purcelul îşi făcu o 
casă. Trecu lupul pe-acolo. ` 

— Lasă-mă în casă, porcule. 

— Nu te las, că mă mănânci. 

— Dacă nu mă laşi, o să suflu atâta până ce-oi 
împrăştia cărămizile şi o să te mănânc. 

Şi începu lupul a sufla şi a sufla, dar casa n'o 
putu dărâma. 

— Ştii ce, porcule? zise lupul după ce se chib- 
zui niţel, hai cu mine colo după dâmbul cela, că-i 
un câmp întreg de sfeclă și vom mânca până ce 
ne-om sătura, 


de Lia Hârsu 

— Om merge mâine, că azi nu mi-e foame. 

— Bine. Să ştii că mâine după ce-o răsări soa- 
rele, viu să te iau. 

— Vino. | 

Când veni a doua zi lupul, îi zise purcelul: 

— Geaba, lupule, că eu m'am sculat mai de di- 
mineaţă si am nimerit singur sfeclele, Du-te sin- 
gur dacă vrei. 

Se mai gândi lupul ce se gândi, apoi zise: 

— Măi, porcule, măi, hai cu mine dincolo de pă- 
dure, că-i o grădină cu mere să-ţi lingi degetele, 
nu alta. 

— Woi duce mâine, că azi nu mi-e foame. 

Lupul plecă mânios grozav, că-i era foame de 
nu mai putea şi de-abia aştepta să se ospăteza 
din carnea fragedă şi grasă a purcelului. ` 

A doua zi când veni lupul mai de dimineaţă, 
că se sfârşea la inimă de foame, nu găsi pe pur- 
cel acasă. Acesta i-o luase înainte lupului şi se 
dusese după mere. Lupul — după el. 

Când îl văzu purcelul venind, ţuşt întrun pom. 

— Dă-te jos, porcule, să te mănânc. 

— Ba mai mănâncă şi mere, zise purcelul şi 
svârli jos un măr, da-l svârli atât de departe, că 
până să se ducă lupul după măr, purcelul sări 
jos din pom, dete fuga acasă şi propti bine uşa. 

Lupul veni c'o falcă 'n cer şi una 'n pământ, 
dar se prefăcu că nu-i pasă. 

— Ştii ce, porcule? La marginea satului îi bâlci. 
N'ai vrea să mergem şi noi să ne târguim câte 
ceva ? 

— Ba aşi vrea. Da vino mai pe 'nserate de mă 
ia, că acum mi-i lene şi vreau să trag un pui da 
somn. 

După ce plecă lupul, purcelul porni singur la 
târg. Işi. târguì o putinică şi se întorcea cu ea 


i 


(Citeşte urmarea în pag. 10 jos) 


DIMINEAȚA COPIILOR 


SPORT 


Jocul de de Foot-Ball 


ram în clasa I de liceu, când într'una din 
zile veni la mine camaradul meu Gică. 


— dyn Š 
o, „Hai” îmi spuse el „să mergem la Sandu, 
lm mama lui i-a cumpărat o minge mare şi el 


ne-a chemat să ne jucăm şi noi cu ea”. 
Sandu locuia în apropierea câmpului Filaret (astăzi 
Parcul Carol). Am mers voiniceşte cu Gică şi după 
un sfert de oră eram la Sandu. ,,Fiu-u, fiu-u, începu- 
răm noi, dându-i semnalul de recunoaştere lui pa 
Asteptarâm răspunsul... dar Sandu nu se arăta... 
uitam atenţi la uşa casei doar, doar se va arăta Sandu. 
Uşa se deschise şi ceva negru si mişca după: ea... 
mama lui Sandu. Gicu o luă la fugă; eu gata să in 
şterg şi eu... Mama lui Sandu începu sărâdă; când ne 


văzu înspăimântați... Eu prinsei curaj... mă apro- 
piai ,Sârut mâinile ,Doamnâ”, începui eu ,,San- 
du nu este acasă?” Doamna zâmbia. ,,Nu, drăgu- 


tule, Sandu s'a dus cu mingia pe câmpul Filaretului”. 
De bucurie o luai la fugă, multumind doamnei şi 
scofându-mi şapca. Gică mă aştepta înfrigurat după 
un colţ. 

Filaretul era la câţiva paşi. Când am ajuns, 
se auzi un bufnet şi o minge mare se rostogoli la 
picioarele noastre. Gică fugi să dea cu piciorul în 
ea, eu după Gică. Din partea opusă Sandu venea 
râzând... eu ajunsei mingea şi pornii ca o vijelie cu 
piciorul drept ca să o lovesc... Dar eu nu cunosteani 
jocul de Foot-ball şi piciorul meu lovi în gol, 
stângul se mişcă şi el, şi-iată-mă căzând cu spa- 
tele pe pământ. Mă ridicai voinicos în sus. Sandu şi 
Gică râdeau... Am alergat până pe înserate după 
minge. Când m'am întors acasă eram rupt de o- 
boseală, am mâncat şi m'am culcat. 

Nu cunoşteam jocul de Foot-ball şi voiam să-l 
ştiu. Mă dusei la maică-mea şi-o întrebai ‚Mamă, 


(Urmare din pag. 10) 


spre casă, când zări pe lup. Se vâri degrabă în 
putinică şi începu a se da de-adura. 

Văzând lupul putinica venind singură spre el, se 
înspăimântă grozav şi o luă la fugă. 

Purcelul ieşi din putină, se duse acasă şi în- 
cuie bine uşa pe dinăuntru. 

Lupul veni iar şi mai mânios, să-i spuie purce- 
lului păţania, iar acesta-i zise: 

— Păi putinica ceia eram eu. 

Când auzi lupul ce păcăleală i-a tras purcelul, 
începu a roade cărămizile, că doar-doar o veni de 
hac purcelului. Dacă văzu că nu poate dărâma casa. 
se sui pe acoperiş şi porni a se lăsa pe coş în 
vatră. Dar porcul făcuse un foc mare şi când ajunse 
lupul jos, căzu drept în foc şi arse cu piele cu 
tot, iar purcelul a trăit „nesupărat în casa lui. 

Lla Hârsu 


PAG. îl. 


dumneata nu şiii cun e jocul cu mingea şi cu picioa- 
rele?” Maică-mea începu să râdă. „Nu Puiule, nu-l 
ştiu, dar du-te la d-l Vasilescu peste drum şi el 
îți va spune”. O pornii în fugă la d-l Vasilescu... 

Jl găsii în grădiniţa din spatele casei. „Bună ziua d-le 
Vasilescu „începui eu, am venit la dumneata, să-mi 
spui cum e jocul cu mingea şi cu picioarele... D-1 
Vasilescu mă luă de mână şi mă aşeză pe bancâ 
lângă el. ,Micule” începu d- l Vasilescu. „Jocul de 
foot-ball sau jocul cu mingea la picior, este lupta 
ce se dă între două armate (partide) care au un 
acelaş număr de soldaţi (jucători). Numărul lor 
este de 11 şi nu poate fi niciodată mai mare Se 
poate însă juca cu un număr mai mic de jucători. 


Impărțirea lor este următoarea (a se vedea figura) 
5 înaintaşi, 3 mijlocaşi, 2 fundaşi şi 1 portar. 
Ei mai poartă şi numirile englezeşti Vor (citeşte 
for) — înaintaşi, Half (half) = mijlocaş, Bach (bec) = 
fundaş şi Goal-Keeper (gol-kiper)—portar. 


Lupta se conduce cu piciorul şi se poate da 
lovituri cu capul. Invingătorii trebue să treacă min- 
gea prin poarta armatei (partidei) vrăjmaşe, pen- 
tru a câştiga un punct. Orice atingere cu mâna este 
oprită şi pedepsită. 

..Multumii d-lui Vasilescu si plecai spre casă... 
Ştiam ce este jocul de foot-ball. 

Locot. Paul Epureanu 


mr OBEZI VERI — — —n zi 


pă 


PAG 12. 


= Poveste populară slovacă 


veeeeee DIMINEAȚA COPIILOR 


de Marin Opreanu ' 


n biet om sărac săpa şanţuri 
şi de alta a drumului mare. Şi iată că 
împăratul trecând pe acolo, îl. întrebă: 
„Spune-mi, prietene, cât câştigi pe zi cu 
această muncă aşa de grea?” 

Lucrătorul răspunse: „Trei gologani, luminate Stă- 
pâne!” 

Mirat, împăratul îl întrebă cum e cu putinţă ca 
să poată trăi cu o sumă aşa de mică. 

„Măria Ta, făcu din nou omul, dacă ar fi fost 
vorba numai de mine, cei trei gologani mi-ar fi 
fost foarte deajuns, însă un gologan îl dau pentru 
ca să mă plătesc de o datorie veche, pe al doilea îl 
dau cu împrumut, „aşa că mie pita rămâne decât 
un gologan pe zi” 

Impăratul pricepea acum şi mai puţin. Ceru, prin 
urmare, ca lucrătorul să-i lămurească înţelesul spu- 
selor sale. 

„Stăpâne, îi lămuri omul, întrefiu pe tatăl meu, 
care e bătrân şi slab. Aşa dar, mă plătesc faţă 
de el de o datorie, fiindcă el m'a crescut şi m'a 
îngrijit până m'am făcut mare. 

Imi mai întreţin pe fiul meu care e în vârstă mică. 
Aceasta înseamnă că-i dau cu împrumut, pentru ca 
el să-mi dea înapoi, adică să mă întrefie când 
am să fiu om bătrân. lar cu al treilea gologan 
trebue să-mi fiu eu însumi zilele”. 

„Foarte frumos ai grăit!” îi zise y 

Ruj, am la mine la palat doisprezece s tnici şi 
cu cât plata lor e mai mare, cu atât mai rău se plâng 
că nu li-se ajunge să trăiască. Acum am să le 


de o parte 


pun ghicitoarea ce mi-ai spus. Dacă te caută şi te 
întreabă, să nu le spui ce înseamnă până nu vezi 
chipul meu”. 

li dete după aceea omului sărac un pumn de 
galbeni şi se intoarse la palat, unde îi chemă în- 
dată pe cei doisprezece sfetnici. 

„Voi, le zise el, cari vă plângeţi că nu puteţi trăi 
cu plata ce vi-o dau, aflaţi că e în împărăție cineve 
care nu câştigă decât trei gologani pe zi. Din a- 
ceştia dă unul, ca să se plătească de o datorie 
veche, pe al doilea îl dă cu împrumut şi el tră- 
eşte numai cu al treilea gologan. Acum, dacă vă 
taie capul, să-mi spuneţi cum e cu putinţă aşa 
ceva. Dar dacă nu ghiciţi până poimâne, să ştiţi 
că vă gonesc pe toţi din împărăție, ca să nu-mi 
mâncaţi pâinea de pomană”. 

Trecu o zi, trecură două şi veni şi ziua a treia, 
când sfetnicii care se credeau grozavi trebuia să 
ghicească ghicitoarea împăratului. Ei însă nu ghi- 
ciseră şi nu aflaseră nimic. 

In sfârşit, un om din partea locului îi puse pe 
drumul cel bun, arâtându-le cine este lucrătorul 
dela care împăratul învățase ghicitoarea cea bu- 
clucaşe. 

Se duseră şi-l găsiră, dar ori cât îl luară si 
cu binele şi cu răul, omul se ţinea dârj: nu şi nu, 
că el nu poate să calce porunca şi nu spune până 
nu i-se arată chipul împăratului. 

„Dar cum putem să-l aducem aicea pe împărat, 
ca să-i vezi chipul?” îi ziceau ei. „„Impăratul aş- 


DIMINEAŢA COPIILOR ee&&&9988009880 8888009008888 89 9OOO6OOOOOOOOOOOOO. PAG. 13. 


teaptă să-i ducem noi răspunsul, aşa că nu el are 
să vie aicea”. 

In șfârşit, după ce i-au dat mai multe pungi 
pline doldora cu galbeni de aur, lucrătorul râzând 
de nepriceperea lor, scoase din buzunar un gal- 
ben ce-i dăduse impăratul şi grăi zicând: „lată, 
pe galbenul acesta e chipul împăratului şi mi l-a dat 
el însuşi, aşa că i-am văzut chipul. Nu e, prin 
urmare, nici o teamă că i-am călcat porunca şi 
pot să vă dau dezlegarea ghicitorii”. Şi le spuse 
la fel cum îi povestise şi impăratului. 


x* 

Cei doisprezece sfetnici se duseră acum la îm- 
părat veseli şi cu fruntea sus şi-i deteră răs- 
puns la ghicitoarea ce le pusese. Dar impăratul nu 
se lăsă aşa lesne păcălit, ci chemând la dânsul pe 
lucrătorul cel sărac, îi zise: ,Cum se face că tu, 
care eşti un om cumsecade, ai călcat porunca mea?” 


— „Nam călcat nici o poruncă, luminate Stă- 
pâne, fiindcă am tăcut ca un peşte până în ceasul 
in care am văzut chipul tău. Iatâ-l, îl am la mine, 
aşa cum mi-l dăduseşi Măria Ta”. 

Şi scoase din buzunar galbenul pe care era chi- 
pul împăratului şi-i povesti întâmplarea cu cei doi- 


sprezece sfetnici, spunându-i cum îşi râsese de 
dânşii. 

„De azi înainte, îi zise împăratul, fiindcă eşti, 
aşa de priceput şi ai mai multă minte decât toţi 
cei doisprezece sfetnici la un loc, nu te mai las să 
sapi şanţuri la marginea drumului, ci te iau la 
mine la palat, unde vei trăi ca un boer mare şi vei 
fi sfetnicul meu cel mai de aproape. 

„Cât despre voi, grăi mai departe împăratul în- 
dreptându-se spre cei doisprezece sfetnici, ce mai 


Din legendele florilor 
Lacramioarele 


Trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din 
basme, doi copii cuminţi: un prinţ şi o domnitâ. 
Zâna care le prezidase naşterea îi dăruise cu tot 
ce avea mai frumos şi mai de preţ, şi copiii de 
rege creşteau alături, mângâiaţi de vânt şi de soare 
şi înconjurați de flori. Erau în jurul lor flori în 
toate nuanțele şi culorile: maci roşii ca sângele, 
alături de modesta viorea parfumată şi de dulci 
şi albaştri nu-mă-uita; erau trandafiri galbeni ce 
păreau de ceară şi gingaşi crini albi cari se 'nâl- 
tau în soare. Creşteau copiii în acea grădină mi- 
nunată, şi ţineau unul la altul cum rar s'a mai vă- 
zut ca o soră să fie la frate. 

Dar într'o zi, o zi posomorită şi rea, durerea 
intră în palatul plin de voie bună. Intră sub forma 
unei boale nemiloase care se 'ncuibâ în trupul mi- 
cufei domnife, aducând după ea jalea şi mii de 
tristeţi nelâmurite în castelul acela din basme. Şi 
domniţa devenea din ce în ce mai plăpândă, din ce 
în ce mai slabâ, pânâ când, fâcându-i-se milâ lui 
Dumnezeu de suferinţele ei, a chemat-o la El. 

Dar ochii prinţului, cari până atunci nu ştiau 
să plângă, s'au umplut de lacrimi. Iar văile ră- 
sunau de sunetul clopotelor. „A murit sora unui 
prinţ”, plângeau şi ele pe toate tonurile. Plângea 
şi prinţul: curgeau lacrimile din ochii copilului fe- 
ricit care-şi petrecuse viaţa în mijlocul florilor, căci 
îşi plângea surioara, tovarăşa de jocuri şi de cân- 
tece. Dar, minune! Lacrimile prinţului, care nu mai 
plânsese niciodată, se prefăceau în flori mici, albe, 
ce se 'nşirau, asemeni boabelor de mărgăritar, pe-o 
codiţă subţire. Iar mirosul lor era dulce, plămădit 
din parfumul tuturor florilor iubite. Lăcrămioare 
le-au spus unii oameni, iar alţii le-au numit măr- 
găritărel. Ele umplu şi azi pădurile şi văile, spu- 
nând povestea prinţului care se-ascundea de lume, 
ca să-şi plângă surioara. 


Cine n'a cumpărat încă minunata po- 
vestire” „LIR si TIBISIR“, să se grâbea- 
scâ, fiindcâ n'au râmas decât prea puti- 
ne exemplare nevândute, asa câ în 
curând nu se va mai găsi. Preţul unui 
exemplar, lei 15. 


mEESUEHESEUEEEHNUHREHSEENENUNEENERRHESRUEREEESEEEBREUEERRRAGu 
pot face cu voi? Nu numai că nam să vă măresc 
plata, ci am să vă mai taiu şi din ceiacce primiţi 
acum”. 

Aşa făcu impăratul, iar sfetnicii nu mai îndrăz- 
niră să-l plictisească, cerându-i mereu lefuri mari 
şi grase. 

Prelucrare de Marin Opreanu 


PAG. 14. 


DIMINEAŢA COPIILOR 


impăratul Indiei şi jocul de şah 


— Poveste orientală — 


fost odată un împărat al Indiei care se plic- 
WÑ tisea grozav. Făcuse el să răsune lumea de 
faptele sale răsboinice, dar veni ziua când 
toţi duşmanii săi erau înfrânți, când impe- 
riul său nu mai avea răsvrătiţi, şi când toate 
ţările îi plăteau regulat tribut. 

„Nu mai pot pleca în răsboi fără motiv,” zise 
el într'o zi. „Totuşi, altceva nu mă interesează. 
As da averi întregi aceluia care-ar descoperi ceva 
care să-mi alunge plictiseala şi să mă facă să-mi 
petrec timpul în mod plăcut.” 


M 


Mulțimea de curteni auzi vorbele acestea. Şi unul 
dintre ei, un bătrân înţelept, îşi însemnă dorinţa 
împăratului. Se duse acasă, neluând decât pana de 
gâscă de scris şi câteva foi de pergament. 

Zece -zile încheiate, stătu singur bătrânul, nee- 
şind din odaie decât pentru masă. In cele din urmă 
trimise să caute pe Talaşand, un îndemănatec sculp- 


- tor în fildeş, şi-i comandă treizeci şi două figuri 


asemănătoare desenelor pe care i le dădu. Erau 
doi regi, două regine, patru războinici călări, pa- 
tru castele după modelul unei fortărețe vestite care 
se înălța în apropiere de vestita cetate indiană Delhi, 
şi alte figurine, de forme diterite. Jumătate din nu- 
mărul lor trebuia să fie albe, cealaltă jumătate roşie. 

Talaşand lucră cu încăpățânare la aceste figu- 
rine şi, cincisprezece zile mai târziu, le aduse bătrâ- 
nului care se arătă încântat de lucrarea lui. 

In timpul acesta bătrânul curtean comandase u- 
nui lucrător un fel de tablă ciudată. Era pătrată, şi 
avea desemnat pe ea şasezeci şi patru de căsuțe, 
roşii şi albe. 

In cele din urmă, când tabla şi figurinele fură 
gata, bătrânul le duse pe toate în palatul împăra- 


de Coca Marinescu 


tului. De 'ndatâ ce fu anunţat, împăratul dădu or- 
din să-l aducă în faţa sa. 

„Măria Voastră”, zise bătrânul, „aţi promis să 
daţi ceeace va cere omului care va născoci un joc 
nou. Imi daţi voe să vă întreb dacă vă mai ţineţi 
promisiunea.” 

— Desigur, răspunse împăratul, aş da orice o- 
mului care-mi va goni plictiseala. 

— Ei bine! reluă bătrânul, asezând cu îngrijire, 
pe două rânduri, figurinele unele în faţa altora, am 
făcut pentru Măria Voastră un nou fel de rasboiu, 
un răsboiu în care nu se va vărsa nici o picătură de 
sânge și nu se va arde nici un oraş, un răsboiu 
care vă va interesa în cel mai înalt grad, sunt 
sigur, şi care, dacă-l veţi câştiga, va da o frumoasă 
idee despre priceperea ostăşească a Măriei Voastre”. 

Impăratul ascultă acum cu mult interes şi, pe mă- 
sură ce bătrânul îi explica felul de mişcare al figuri- 
nelor pe pătratele tablei de şah, şi cum trebuesc 
conduse în lupta lor paşnică, simţea risipindu-se, 
încetul cu încetul, plictiseala care-l chinuia. 

„Regele acesta alb, lămurea bătrânul, reprezintă 
pe Măria Voastră; şi dacă vreţi să câştigaţi lupta, 
trebue să “vă păstraţi toată prezenţa de spirit, căci 
prin inteligenţă, nu prin forţă, se câştigă luptele 
de felul acesta.” 

Şi bătrânul îi arătă cum se mişcă diferitele bucăţi, 
cum unele înaintează în linie dreaptă în amân- 
două direcţiile, altele în diagonală şi altele în sfâr- 
şit — războinicii călări, — mai întâi în linie 
dreaptă, apoi în diagonală. Unii săreau mai multe 
căsuțe de-odată, alţii nu mergeau decât căsuţă cu 
căsuţă. 

Săptămâni întregi studie împăratul acest nou fel 
de luptă, care nu ducea niciodată la moarte de 
om, şi curând deveni stăpân pe jocul, care sa 
numit ,joc de şah”. 

Bătrânul îşi ceru atunci răsplata. 

„Ce vrei să-ţi dau? întrebă împăratul. Spune-mi 
ce vrei şi vei avea, fie chiar jumătate din împâ- 
răţia mea. 

— Nu vreau, răspunse bătrânul, nici aur nici 
giuvaericale. Nu rog pe Măria Voastră să-mi dea 
decât un bob de grâu pentru prima. căsuţă a tab- 
lei de şah, de două ori pentru a doua căsuţă, de două 
ori aceasta pentru a treia şi aşa mai departe adică 
una, apoi două, apoi patru, apoi opt, apoi şases- 
prezece, apoi treizeci şi două de boabe de grâu, şi 
aşa mai departe, până la a sasezeci şi patra că- 
suţă. Iată tot ce cer. 

— Vei avea, fără nici o îndoială, răspunse îm- 
păratul. Dar aceasta nu-i nimic faţă de serviciul 


DIMINEATA COPIILOR &€*€400000000000000070000000000000000000000000. PAG. 15. 


pe care mi l-ai făcut. Voiu adăuga o sută monede 
de aur. 

— Nu, Majestate, se impotrivi cu modestie bă- 
trânul. Vă sunt îndatorat pentru dărnicia voastră, 
dar dafi-mi grâul pe care vi-l cer, şi voiu fi com- 
plect mulţumit. 

— Bine, răspunse impăratul. Şi, chemându-şi mi- 
nistrului de finanţe, îi porunci să numere boabele 
cerute de bătrân. 

»lmi iau îndrăzneala, adăugă bătrânul, să cer 
Majestăţei Voastre să-mi trimită grâul acasă.” 

Impăratul primi bucuros, fără să poată înţelege 
cum se poate mulţumi bătrânul său curtean cu o 
răsplată atât de modestă. 

Ministrul de finanţe plecă să-şi îndeplinească in- 
sărcinarea dar, o oră sau două mai târziu se în- 
făţişe în faţa împăratului, mâhnit grozav. 

„Ei! ai trimis răsplata, acestui om de treabă? il 
întrebă împăratul. 

— Vai! nu, Majestate, răspunse ministrul. E cu 
neputinţă. Ceeace va cerut, preţueşte mai mult de 
cât întreaga împărăție. 

— Ce vrei să spui? întrebă cu asprime împăratul. 
Fără îndoială monarhul credea că ministrul îşi bate 
joc de dânsul. 

„Ei bine! Majestate, dacă-i dăm un bob pentru 
prima căsuţă, două pentru a doua, patru pentru a 
treia, şi aşa mai departe, va trebui să-i dăm, în cele 
din urmă 18.446.744.075.709.551.615 boabe, adică 
18 miliarde de miliaarde! In întreaga lume nu se 
găseşte mici a mia parte din grâul acesta. 

Impăratul nu-şi putu crede urechilor, şi trebui 
ca ministrul să facă socoteala în faţa lui. Şi împd- 
ratul se mâhni mult de tot. Tocmai atunci, bătrânul 
se rugă să fie primit, şi-şi ceru dreptul său. Im- 
păratul foarte neliniştit, îl întrebă dacă-şi dă so- 
coteală de ceeace vrea să primească. 

„Totuşi, răspunse bătrânul, Majestatea  Voastră 
mi-a promis solemn să-mi dea tot ce cer, fie chiar 
jumătate din împărăție”. 

Impăratul tăcea. Dar după câteva minute de tă- 
cere, bătrânul curtean zise din nou: 

„Sire, nu cer nici o răsplată, pentrucă am ară- 
tat Majestăţei Voastre că există şi alte distracţii 
in afară de măceluri şi incendii; răsplata mea îmi 
ajunge; şi am încă mulțumirea de-a fi găsit un joc 
pe care oamenii din toate timpurile şi din toate 
țările îl vor lăsa moştenire din tată 'n fiu, ca cea 
mai plăcută dintre distracţii.” 

Și moşneagul sfătos avea dreptate, căci jocul de 
şah, pe care îl alcătuise pentru a alunga plictiseala 
împăratului, a ajuns astăzi regele jocurilor. 


Prelucrare de Coca Marinescu 
LEULUI LILI LILI LILI LL LL LL Lil 3 


Citiţi 
„Of şi Tepeluş“. 
Un exemplar de 36 pagini cu o frumoasă copertă colorată 
şi cu llustrațiuni în text Lei 5 


EVRICA! EVRICA! 


uvântul evrica e un cuvânt grecesc şi în- 

seamnâ „am găsit!” Se întrebuinţează de o- 

biceiu ca o exclamaţie de bucurie şi anume 

atunci când izbutim să dăm de capătul unui 

lucru cam încurcat, de dezlegarea unei pro- 
bleme grele. 

Să povestim acum istoricul cuvântului ,,evrica”. 
In vremile vechi trăia în cetatea Siracuza din Si- 
cilia un arhitect foarte vestit pentru iscusinfa şi 
învăţătura sa. Numele acestui arhitect era Arhimede. 
Intre alte minunate inventiuni ale sale a fost si 
aceea a unei oglinzi pe care a strâns o bună parte 
din razele soarelui şi apoi le-a repezit asupra co- 
răbiilor romane, cari înconjurau cetatea. Aceste raze 
solare, strânse aşa cum făcuse Arhimede, erau 
atât de puternice, că flota romană a luat toc şi 
a ars. 

Pe vremea când trăia Arhimede, un giuvaergiu 
făcuse pentru tiranul (regele) din Siracuza o co- 
roană de aur. 

Regeie însă bănuia că aurul din coroană nu era 
tocmai curat şi că giuvaergiul ascunsese o parte 
din aurul ce-i dăduse regele şi în loc de aurul acesta 
pusese argint. 

De aceea, regele îi ceru lui Arhimede să con- 
troleze dacă în aurul din coroană este sau nu este 
argint, dar fără să strice sau să rupă ceva din 
coroană. Arhimede se gândi la mijlocul următor: 
să afle întâiu ce densitate (vom explica mai jos 
ce este această densitate) au aurul şi argintul fie- 
care în parte, pentru ca mai apoi să le compare cu 
densitatea coroanei. Insă nu ştia cum să afle den- 
sitatea celor două metale. 

De atunci nu se gândea la alt ceva decât cum 
să afle densitatea aurului şi argintului. Ziua, noa- 
ptea, pe drum, acasă, peste tot n'avea alt gând. 

Dar iată că intr'o zi, pe când era la baie, ob- 
servă că apa îi ridică un picior. Se gândi puţin la 
aceasta şi deodată făcu descoperirea marelui său 
principiu care e următorul: Orice corp, pus în apă, 
îşi pierde o parte din greutatea sa egală cu volu- 
mul apei ce dă la o parte. 

Convins că în chipul acesta poate găsi densi- 
tatea aurului şi a argintului, se repezi afară din 
baie şi dădu fuga acasă, străbătând străzile ora- 
şului aproape în pielea goală şi strigând cât îl 
ţinea puterile: „Evrica! Evrica”. Şi adevărul este 
că reuşise. 

Vasile Stănolu 


NOTĂ. — Am putea defini în modul următor den- 
sitatea. Densitate este deosebirea de greutate dintre două 
corpuri cari au acelaş volum. Ca unitate de măsură şi 
de comparaţie se ia apa. Se zice, de pildă, că densitatea 
ferului e 7, ceiace înseamnă că acelaş volum de fer 
este de 7 ori mai greu decât acelaş voolum de apă. 

Cu ajutorul densităţii putem cunoaşte calitatea laptelui, 
tăria vinului, etc, ME 


gry 


cr 


De vorbâ cu cititorii 


m—— 


Riz. Cor.-Cavarna. — „Cum şi-a pierdut iepurele coada”. 
An pupicat de mult o fabulă care seamănă cu cea trimisă 

e d-ta. 

Bic.-Fălticeni. — Regretâm, dar de data aceasta glu- 
mele şi ghicitorile trimise de d-ta sunt mai puţin reuşite. 

Aur. Mar.-Loco. — „Un sfârşit”. Prietene, schița d-tale 
este o încercare de literatură pură, nu o bucată scrisă 
pentru copii. Bucăţile destinate copiilor trebuie să fie 
scrise simplu, clar, fără înflorituri de stil şi să aibă 
o acţiune, să povestească ceva, nu să ne dea impresii 
personale. 

A. Aren.-Bălţi. — Dragul meu, într'o revistă nu se pu- 
blică niciodată întâmplările zilnice şi certurile sau bătăile 
dintre prieteni. Cel mai bun lucru este ca prietenii să nu 
se y între dânşii, ci să se poarte cât mai bine unii 
cu alții. - 

Rad. Dum.-Loco. — „Capra năzdrăvană”. Lasâ-ne, 
drăguțule cititor, pe noi oameni mai bătrâni să scriem po- 
veşti si să alegem pe cele cari le credem mai potrivite 
şi mai frumoase. Nu-ţi plac oare poveştile ce publicăm în 
revista noastră? 

Gh. D. Tom.-Loco. — „Primăvară”. Dragul meu, multe, 
prea multe poezii despre primăvară. Cred că am publicat 
destule până acum, aşa că ne pare rău că nu o putem 
publica şi pe a d-tale. Cititorii se cam plâng, când publicăm 
mai multe poezii, prin urmare nu vor fi mulţumiţi, dân- 
du-le mereu poezii cu acelaş subiect. 

Gr. M. 1.-T.-Măgurele. — „In clasă”. Nu e rea versifi- 
carea, dar răspunsul lui Marinescu al d-tale e mai de grabă 
un Eph de frântor, decât de băiat deştept. 

L. Gr.-Roman. — Dece ne frimifi glume copiate şi ne 
ceri să le publicăm ca făcute de d-ta? Asa ceva nu e 
îngăduit. 

Tr. Mir.-Cernâuti. — Gluma şi ghicitoarea ce ai trimis 
sunt copiate. Intrebarea d-tale cu ,,Horticultura” şi cu 
„grădina botanică” nu prea am înţeles-o. A învăţa hor- 
ticultura înseamnă a învâ|â grădinăritul. . 

R. Theod.-Brăila. — Iți publicăm câteva din bucățile 
trimise de d-ta, afară de ,Spartele” şi „Filosofia lui 
Gogu”, cari nu dau sfaturi tocmai bune pentru copii. Te 
mai rugăm ca mai înainte de a ne trimite nouă ma- 
nuscrisele, sä le arăţi unuia care să-ți îndrepte greşelile 
de limbă, nouă lipsindu-ne timpul pentru aceasta. 

Bor. I. Gh. — „Luna Mai” e o încercare destul de bu- 
nicică pentru un începător, dar nu e destul de bună 
pentru a fi publicată. Nu e în interesul tău să ceri publi- 
carea modestelor încercări dela început. 

I. T. Gr.-Loco. — „Vorba nesocotitâ”. Nu e un su- 
biect care să merite onoarea unei poezii. E o întâmplare 
ca multe altele. 

An. Gom.-Dumbrăveni. — Drâgu[â cititoare, spui copila- 
şilor că a sosit primăvara. Aicea la noi nu numai că a 
sosit, dar a şi trecut deabinelea. Despre „parabolă” şi 
peo fi-se dau deslusiri la rubrica „De toate şi ames- 
ecate”. 

L. Mot.-Ismail. — „Elefantul”. Cunoastem si noi schița 
lui Kuprin întitulatä „Slon”, dar ea are 18. pagini tipă- 
rite, iar nu vre-o trei, câte ai scris d-ta. 

O. Fih.-Fäleşti. — „Nevasta rea”. Nu e de ajuns să 
ştii ruseşte, dar mai trebuie să cunoşti temeinic şi limba 
română, pentru ca să poţi face traduceri bune. 

O. Ov.-Galaţi. — ,Cersetorul”. Bună şi devotată citi- 
toare, regretăm că nu putem să-ţi publicăm poezia, din 
pricina că e slăbuţă. Nu te grăbi să faci versuri. 

Nic. Ion.-Loco. — „Culoarea blondină şi...” Puțin in- 
teresează pe cititori să afle ce culori de păr sau de 
ochi ne plac la fiecare din noi. Nu te mai osteni să ne 
trimiţi astfel de versuri, căci n'avem ce face cu ele, 

———— "o ko — 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Socoteală de Haplea 

Un oarecare avea o vacă dela care lua în toate 
zilele câte zece chilograme de lapte. Omul pregăti 
un ospăț la care chemă mai mulţi prieteni şi cu- 
noscuţi. 

Vrând însă să aibă lapte cât mai mult, nu mulse 
vaca zece zile la rând. In mintea lui de Haplea, 
credea că în ziua a zecea vaca îi va da de zece 
ori mai mult lapte decât îi dedea în fiecare zi. 

Dar s'a întâmplat cu totul dimpotrivă. Din cauză 
că fusese lăsată atâtea zile fără să fie mulsă, lap- 
tele din vacă s'a aprins, şi ugerul îi s'a uscat 
şi în ziua a zecea vaca n'a mai avut o picătură 
de lapte. 


OC 0 — 


€ ES Aa las 


„SUCHARD” e cea mai veche marcă, 
O ştiu de când eram copil, 

Are o aromă delicioasă, 

Şi-e gustul meu subtil. 


———— = FR e 


Cine stă mereu imprejurul casei fără să intre 
niciodată înnăuntru? 
"(70 əpmpiz) 
1... 
Cine trece prin pădure, fără să-şi rupă rochia 
de mătase? 


MAA “(2]2420S) 


Câte Timpuri sunt? Unul, fiindcă cel frecuf nu 
mai e, cel viitor nu e încă şi nu rămâne decât 
(Cel prezent). 


Inchisoarea de fiori, 


Dragii noștri cititori, 

E frumoasă, captivantă, 

Alta mai interesantă, 

Să mă credeţi, nu găsiţi, 
Dând un pol, deci, vă grăbiţi, 
S'o luaţi si s'o citiţi 

Şi veţi fi prea mulţumiţi. 


AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA 


DUPLICATOR 


EIAparat de calculat indispensabil elevilor pentru 
complectarea oc, tape aritmetice. Eftin și prac- 
tic. Referinţe bi oul. 


HERTUG, Regală, 12 


Atelierele „ADEVERUL“ S, A, 


Y “V“ 
un OEMENIE A'T 
ew K 1 Gu 
Gi in 
REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ 
Dinecron: N. BATZARIA 


l 


Y 


TUINE 
U A) 


PAG. 2. eeee 


fan db 


Cum e Polul Nord ? 


Unul din abonaţii noştri care, pe semne, a ci- 
tit sau a' auzit de noua încercâre a curagiosului 
„explorator norvegian Amundsen de a ajunge la 
Polul Nord, ne întreabă dacă locul unde este acest 


Pol e însemnat dela natură prin vreun semn deo- : 


sebit, adică dacă pământul e făcut acolo ceva alt- 
fel de cum ar fi de jur împrejur. 

Nu, dragul meu, nu-i nimic deosebit şi, închi- 
puindu-ne că te-ai putea duce până acolo, poţi călca 
de câteva ori pe zi în punctul unde urmează să fie 
„polul”, fără să-ţi dai măcar seamă. Şi în punctul 
unde, după socotelile făcute, trebue să fie „polul”, 
e la fel, adică aceiaşi ghiaţă şi aceiaşi zăpadă, ca 
împrejurul lui. 


-> 


Greutatea pământului. 


Un cititor. ne pune întrebarea următoare: „Pă- 
mântul a avut oare din totdeauna greutatea pe care 
o are astăzi? Această greutate nu se schimbă nici 
odată?” 

La ambele întrebări răspundem: nu! şi adăugăm 
că la începutul începuturilor pământul a fost ceva 
mai uşor decât este astăzi şi că an de an greutatea 
sa sporeşte, de sigur prea puţin, dar în tot cazul 
sporeşte. Aceasta pentrucă, aşa cum a arătat bunul 
meu prieten V/adimir Astronomul în articolul său 
despre „Stelele căzătoare”, în fiecare an cad pe 
pământ aşa numiții bolizi. Bolizii aceştia sporesc 
puţin câte puţin greutatea pământului. 


Nume și pronume. 


„In numele întreg al cuiva, care parte e numele 
şi care pronumele? De exemplu, în numele Maria 
Jonescu, care e numele şi care pronumele? Unii 
susțin că Maria e numele şi /onese pronumele, 
iar alţii invers. Cum e adevărat?” 

Aşa ne scrie o cititoare, care totdeodată e şi una 
din harnicile noastre colaboratoare. Răspundem că 
nume se întrebuinţează pentru numele de familie, 
iar pronume, pentru numele de botez. Aşa dar, când 
zicem Maria Ionescu, Maria e pronumele, iar Io- 
nescu e numele. 

De altfel, părerea noastră este că e mai bine 
să intrebuintâm expresiunile „nume de botez” şi 
„nume de familie”. 


Literatură populară, literatură cultă. 


Un cititor doreşte să ştie ce se înţelege prin 
cuvintele „literatură populară”, „literatură cultă” şi 
care este deosebirea dintre aceste. două genuri de 
literatură. 

Răspundem: Literatura populară e acea produc- 
tiune literară, care a fost făcută de popor, fără să 
se ştie autorul adevărat şi care s'a păstrat în popor 
„prin tradiţie orală, adică trecând dela tată la fiu 
“din generaţie în generaţie. Cărturarii mau făcut alt- 
ceva decât să o scrie aşa cum au auzit-o din gura 
poporului. 

Basmele, poveştile, o ME de fabule, cântece si 
balade, proverbele, ghicitorile etc., fac parte din 
literatura populară. 

In Ziferatura cultă intră toate scrierile al căror au- 
tor e cunoscut şi în genere este un cărturar. Orice 
lucrare literară, orice bucată de proză sau de ver- 
suri purtând o semnătură (indiferent că e un nume 
adevărat sau un pseudonim), Mae parte din lite- 
ratura cultă. ` 


Cum e literatura la Români ? 


Intrebarea aceasta e în legătură cu chestiunea 
de mai sus. ° 

Răspundem: In ce priveşte Ziferatura cultă, noi 
Românii stăm — dacă am fi comparati cu popoarele 
din peninsula Balcanică — mai bine decât dân- 
sele, având o literatură cultă mai bogată. decât a 
lor. (Bineînţeles, nu e vorba de literatura din tim- 
purile vechi, când poporul român nici nu exista). 

Comparaţi însă cu popoarele din centrul şi apu- 
sul Europei, chestiunea se cam schimbă. Când ne 
gândim, de exemplu, la bogatele literaturi franceză, 
italiană, engleză, germană, etc., nu trebue să uităm 
că popoarele cari au astfel de literaturi lucrează 
şi se cultivă de mai multe sute de ani, pe când ade- 
vărata literatură română nu are mai mult de 60 
de ani de viaţă. Aşa dar, fiind încă la început, e 
natural ca literatura română să fie mai puţin bo- 
gată decât literatura marilor popoare din Apus. ` 

Totuşi, dacă suntem mai săraci în lucrări în 
proză, în ce priveşte poezia stăm destul. de bine. 
Poeți ca Eminescu, bunăoară, se găsesc rar la ori 
care popor. 

Cât despre literatura populară română, ea este 
foarte bogată şi poate sta cu cinste alături de lite- 
ratura populară a orişicărui popor. 


DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAȚIA : 
BUCUREȘTI. — Str. SARINDAR, 9—11. — TELEFON 6/67. 
ABONAMENTE: 1 AN 150 LEI | UN NUMĂR 4 LEI 
6 LUNI 80 ,, IN STRĂINĂTATE DUBLU 


EF. 
1 i i ~ 


6 IUNIE 1926. — Nr. 121 Director : N. BATZARIA Manuscriseie nepublicate nu se înapoiază 
AIII A A A A e e e a e o HŴ|R NW ne ed - 


Fluturele si Copilul PR OTLA 


Domnu Nae Bogăţescu, 
Om cu stare din păcate, 
Chiar acuma cu nevasta-i 
A sosit din străinătate. 


N'ai drept să-mi curmi tu zilele, 
Copil pornit spre-o crudă faptă, 
Când pe maidan cu drag te-aşteaptă, 
Copiii, cercul, bilele... 


Dece să-mi curmi tu zilele? Ce mai lucruri minunate 
La vecini le povesteşte, 

Tu vrei să-mi zmulgi aripele, i Se tot laudă într'una, 

Să-mi zmulgi mijlocul de-a sburâ Inima la toți le crește. 


Sin chin să răpui viața mea, 
Care-o măsor cu clipele... 


„La un conte-am Vs la masă, 
Dece să-mi zmulgi aripele? 


Mai bogat nici nit se poate. 
Am mâncat din mari tacămuri 


ynd 
Tu vrei să-mi rupi antenele, De argint şi aur toate”. 


Cu cari eu culeg în zori, Unul însă-i taie vorba: 
Parfumul gingaselor flori, „Nu-l mai credeţi, oameni buni, 

Ce 'mpodobesc poenele. Să insire poate multe, 

Dece să-mi rupi antenele? Toate însă sunt minciuni”. 

Căci mingea, cercul, bilele, „Sito, zice el nevestei 

Colo'n maidan cu dor te-asteapti, Uite nu ne dâ crezare! 

Copil, pornit spre-o crudă faptă, lan arată-le tacâmul * 
Dece să-mi curmi tu zilele?... Ce-l luarâm la plecare.” Glumistul 


Auref Dumitrescu-Constanţa ame 


—————:—mo———— 
LA TARE 


— „Ce ai, mă, în prăvălie?” 
„Dumneata voeşti ceva? 

Avem ștreanguri, căpițele, 

Hamuri, sei, etcetera... 


Adevărata comoară 


Un grădinar vroia ca fiii săi să înveţe cât mai 
bine grădinăritul. De aceea, când era aproape de 
ceasul morţii, îi chemă şi le zise: „Copii, după 
moartea mea căutaţi în grădină şi veţi găsi ce 
e ascuns acolo!” 

Aceştia crezură că e o comoară şi de aceea, în- 
dată după moartea tatălui lor, săpară, răscoliră şi 
răsturnară pământul în toate felurile. Nu găsiră 
nici o comoară, în schimb pământul fiind aşa de 
bine lucrat, produse îndoit decât în anii ceilalţi. 

Inţeleseră atunci că adevărata comoară e rodul 


Ce voesti din astea toate? 
Hamuri, ştreanguri pentru cai?” 
— „Nu, că dastea, am destule! 
O etcetera să-mi dai”. 
F. Voicu A 
m VOCE SE 00 — — — — muncii. 


DIMINE. 


— Poveste populară din Danemarca — 


de All-Baba 


' sul morţii, îi chemă lângă dânsul şi le spuse 
că nu le lasă altă avere decât o grădină 
cu pomi roditori. Le mai lămuri că în gră- 
dina aceasta e un măr pe care cresc mere 

dătătoare de sănătate, dar nu le spuse care este 
acest măr şi în care parte a grădinei se găseşte. 

Omul muri, iar fiii săi îşi impărţiră între dânşii 
grădina. Vreau să spun că nu o împărţiră tocmai 
frăţeşte, fiindcă cei doi fraţi mai mari luară pentru 
dânşii toată grădina cu tot ce se găsea într însa, 
iar fratelui lor mai mic nu-i deteră decât un singur 
pom roditor. Ba încă îşi ziseră că dacă aşa ar fi 
să fie,ca tocmai pe pomul acela să crească merele 
dătătoare de sănătate, ei tot le-ar putea strânge, 
fiindcă ar cădea pe pământ, iar tot pământul din 
grădină era al lor. 

Intr'una din zile se dete veste în ţară că Domnița 
e greu bolnavă şi că tatăl ei împăratul o dă de ne- 
vastă şi mai dă şi o jumătate de împărăție aceluia 
care ar vindeca-o. 

Si iată că fraţii se gândiră să-şi încerce şi ei 
norocul. Cel mai mare culese într'un coş câte un 
măr din toţi merii ce-i avea în grădină şi o porni 
întins la palatul împărăției. Drumul ducea printr'o 
pădure mare şi deasă în care, cum intră, fu în- 
tâmpinat de o femeie bătrână. „„Flăcăule, îl în- 
trebă ea, ce bunătăţi ai în coşul ce porţi?” 

— „„Broaşte şi şopârle!” îi răspunse băiatul răstit. 

— ,Dacâ-i aşa, să fie şi să râmâie broaşte şi 
$opârle!”“ji zise baba, văzându-șşi înainte de drum. 


gf tală avea trei fii. Când îi se apropie cea- 


Cât despre băiat, el merse glonţ la palatul împă- ` 
ratesc. 

„Ce cauţi aicea?” îl intrebară paznicii. 

— „Am adus mere dătătoare de' sănătate şi am 
venit să o vindec pe Domniţă”, le lămuri el. Dar 
când paznicii ridicară capacul coșului, văzură că 
într'însul nu erau decât broaşte şi şopârle. Şi cre- 
zând că băiatul a vrut să-şi râdă de dânşii, îi 
traseră o sfântă de bătaie şi apoi îl „goniră de 
acolo. 

Fratele al doilea îşi încercă şi el norocul, um- 
plând un coş cu mere culese în grădină. Insă, când 
intră în pădure şi fu întâmpinat de babă care îl 
întrebă ce are în coş, el îi răspunse supărat: „Şerpi 
şi nâpârci!” 

— ,,Serpi şi năpârci să fie şi să rămâie!” îi zise 
femeia. 

Ce i-s'a întâmplat după aceea, ìnfelegefi lesne: 
s'a ales şi el, ca şi fratele său, cu o bătaie din partea 
paznicilor dela palatul împăratului. 

La urmă umplu şi fratele mai mic un coş cu mere 
culese din mărul său şi porni şi el întru încercarea 
norocului. In pădure îi eşi şi lui înainte femeia cea 
bătrână care îi grăi în felul următor: „Bună vre- 
mea, voinice, ce ai în coş?” i 

Flâcâul îi întoarse vorba zicându-i: „Bună sâ-ti 
fie inima, maică, în coş am mere dătătoare de să- 
nâtate.” 

— „Să fie şi să rămâie mere dătătoare de sănă- 
tate!” îi zise ea şi merse în drumul ei. 

Şi drăguţul nostru tânăr îşi văzu înainte de drum, 


DIMINE AT AÂ COPIILOR 0600049990900 00060 ;90009009000090000 Fyn i) 


iar după ce eşi din pădure, drumul îl duse dea- 
lungul țărmului mărei. Acolo văzu că valurile a- 
runcaseră pe uscat o ştiucă mare, care se zbătea 
în zadar, ca să intre iarăşi în apă. 


„Bietul peşte!” îşi zise flăcăul, „stai să-l scap 
dela moarte!” Şi apucându-l cu băgare de seamă, 
il aruncă în apă. După puţin ştiuca scoase capul 
din apă şi-i zise: „Să ştii că vei fi răsplătit pen- 
tru binele ce mi-ai făcut! De aceea, când te ajunge 
vreo nevoe, să mă chemi în ajutor şi eu viu numai- 
decât.” 7 ! 

Mai încolo voinicul nostru întâlni un corb, care se 
iuase la ceartă si la bătaie cu un roiu de albine. 

Şi cum se întâmplă deseori şi la oameni, se 
certau şi se băteau pentru o nimica toată. Tănârul 
îi împăcă, iar corbul şi albinele îi ziseră: ,Vroim 
să te răsplătim pentru binele ce ne-ai făcut şi de 
aceea să ne chemi ori de câte ori vei avea nevoe de 
ajutorul nostru!” 

Si tot mergând înaintea sa, flăcăul cel bun a- 
junse în sfârşit şi la palatul împărătesc. „Ce cauţi 
aicea?” îl întrebară pazinicii. 

— „Am adus mere dătătoare de sănătate şi vreau 
să o vindec pe Domniţă de boala ce o chinueste!” 

Aşa le răspunse el, iar paznicii se uitară în coş 
şi văzură că în adevăr era plin cu mere şi încă 
din cele mai frumoase. Se grăbiră, aşa dar, să-l 
ducă înaintea împăratului care îl duse îndată în 
odaia unde boiea şi se chinuia frumoasa Domniţă. 

Băiatul îi dete Domniței să mănânce un măr. 
Nici nu-l mâncase bine şi iată că Domnița putu 
să ridice capul de pe pernă, după ce mai mâncă 
unul, putu să se scoale în pat, iar după ce mâncă 
şi un al treilea măr, se făcu aşa de bine, că juca şi 
sărea prin odaie. 

Impăratul nu mai putea de bucurie, văzându-şi co- 
pila iînsănătoşită. Vru chiar să o mărite numaidecât 
după băiatul care o vindecase. Decât ea începu să-i 


zică: „Nu, tată, că aşa iute nu merge, că eu nu-i 
pot lua de bărbat decât după ce face câteva is- 
prăvi mari, ca să-i meargă vestea în lume. Bună- 
oară, să vedem dacă poate să găsească şi să aducă 
inelul ce ţi-a căzut în mare acum douăzeci şi cinci 
de ani.” | 

Impăratul îi spuse băiatului tot ce vorbise Dom- 
nita. R 

Dintru început băiatul se mâhni şi se posomori, 
dar gândindu-se la ştiucă şi la cuvintele ei, dădu 
fuga la ţărmul mărei şi o chemă într'ajutor. Nu tre- 
cură nici trei minute la mijloc şi ştiuca îi aduse în 
gură inelul pe care îl găsise în fundul mărei, iar - 
la rândul lui băiatul se grăbi să-l ducă împăratului. 

Impăratul fu foarte mirat, văzând că tânărul îi 
găsise aşa de repede un inel pierdut de atâţia ani 
de zile. Si chemând-o din nou pe Domnița, îi zise: 
„lată că voinicul care te a scăpat dela moarte ţi-a 
împlinit şi dorinţa cu inelul, aşa că acum pregă- 
teşte-te să te cunun cu dânsul.” 

— „Rogu-te nu mă lua aşa iute, tată, îi întoarse 
ea vorba, dacă vrei să-l iau de bărbat, să facă mai 
întâiu un palat tot aşa de mare şi de frumos ca 
al nostru, dar să fie numai de 'ceară şi să stră- 
lucească aşa cum străluceşte aurul.” 

Când împăratul îi împărtăşi flăcăului această nouă 
dorință a Domniței, flăcăul mai întâiu se poso- 
mori, dar după aceea se gândi la albinele pe cari 
le împăcase cu corbul şi le chemă în ajutor. Al- 
binele veniră în nenumărate roiuri, se puseră pe 
muncă şi numai într'o singură noapte clădiră din 
ceară un palat, care strălucea ca aurul şi era chiar 
mai măreț si mai frumos decât palatul împăratului. 

Impăratul era nu se putea mai mirat de minu- 
nea ce vedea înaintea ochilor. Domnița nu eră 


cd 


mai puţin miratâ, dar mai mare pe dânsa era pica 
şi ciuda. Nu putea să priceapă cum de se face că 
tânărul acela, care n'arăta cine ştie ce ca 'nfâtisare, 
o scotea aşa de iute la capăt. 

„Stăi, îşi zise ea în gând, că am să-i mai cer 


N 


PAG. ô. 900000000000000000000000000t00eteoeteoeeeee DIMINEATA COPIILOR 


ceva de care să se sperie şi să fugă!” Şi ducându-se 
la tatăl său împăratul, îi zise: „Tată, dacă flăcăul 
după care vrei să mă măriţi poate să-mi aducă din 
iad cei trei tăciuni aprinşi, nu mă mai împotrivesc 
şi sunt gata să mă cunun cu dânsul.” 

Se îngrozi bietul băiat, când auzi de noua do- 
rintâ a Domniței. Cum să meargă la iad şi cum 
să ia de acolo tăciunii aprinşi? 

De aceea, îşi zise că e mai bine să se întoarcă 
acasă şi să se lepede de gândul de a se face gi- 
nere de împărat. Dar iată că-i veni în minte corbul 
care se certa şi se bătea cu albinele. 

Corbul despre care se crede că ar fi un ucenic 
de ai lui Scaraofchi se duse sburând la iad, luă 
tăciunii cei aprinşi şi-i aduse băiatului. 

Aci se încheie si povesştea noastră. Riutăcioasa 
de Domnifâ nu mai avu încotro, ci luă de bărbat pe 
tânărul cel bun şi deştept şi trăi cu dânsul o viaţă 
fericită. 

Prelucrare de Ali-Baba 


DIMINEATA 


Depe munte şi depe câmpie, din ape şi din li- 
vezi se ridică o armonie- nedefinită şi solemnă, o 
muzică deplină în ze 
suri ale naturii. Cântă pasările, sună pasările prin 
sate; e momentul cel mai. liniştit al zilei. Se aude 
până şi sborul unei gângănii. Natura vorbeşte sin- 
gură şi ne dă să înţelegem că ea, mamă bună, se 
îngrijeşte singură de nevoile fiilor ei. 

Mai târziu cântecul ţăranilor acoperă ţipetele pi- 
tigoilor; în pădurile îndepărtate ecoul duce din că- 
tunuri sgomotul greu al nicovalei. Acesta creşte, 
creşte puţin câte puţin ca vâjâitul unei furtuni care 
se apropie şi, din atelierele asurzitoare, depe la- 
urile arate, din magherniţele plictisitoare se înalţă 
înspăimântător glasul nevoiei. 


Din italieneşte de Paul I. Papadopol 


HHNHENUHEEHUHENNEGEHNEUNENENNHNUEERHNNE) SWNUNSGENNUENNUNNNNNEREENUNUHNNNDNNEDEDHNGNUSEHNENENRENNENNENHHEHNENNERHENNNRENEC 


Spre cucerirea Polului Nord 


u sunt multe zile de cândeîndrăzneţul ex- 
plorator norvegian Roald Amundsen a reu- 
şit să treacă peste Polul Nord. A trecut 
zburând cu un balon special „,„Norge”, 
fabricat în Italia. 


„ROALD AMUNDSEN 


Trecând în sbor, Amundsen nu s'a oprit la Pol. 
Ceva mai muit. Din cauza că în ziua în care a 
trecut deasupra Polului era ceaţă, nici n'a putut 
vedea lucru mare. De altfel, nici n'ar fi fost cine 
ştie ce de văzut. Astăzi se ştie cu siguranţă, că 
la Pol şi de jur împrejurul lui, nu este decât 
un Ocean de ghiaţă şi de zăpadă a cărui singu- 
rătate este întreruptă din când în când de urşii 


albi, de foci şi de marile păsări pinguinii. 

Cu toate acestea, trecerea — fie în sbor — a 
lui Amundsen deasupra Polului Nord, poate fi so- 
cotită — şi cu drept cuvânt — ca o mare şi fru- 
moasă biruinfâ a omului asupra Naturei, asupra 
“piedicilor ce Natura îi pune în drum. / 

Mulţi, foarte mulţi sunt aceia dintre semenii no- 
ştri cari au pierit pe drumul care duce la Polul 
Nord. Au pierit, nu sfâşiaţi de fiarele sălbatice 
de cari puteau să se apere, ci îngheţaţi- de fri- 
gul! polar de care noi ceştilalţi, cu greu ne putem 
face o ideie cât este de mare, sau prinşi de imen- 
sele blocuri de ghiaţă, iar acolo murind unii de 
frig, alţii de foame, alţii acoperiţi de zăpadă. 

Insă omenirea nu şi-a pierdut curajul. In locul 
celor morţi au pornit alţii cu aceiaşi hotărire şi 
poate cu o îndârjire şi mai mare, ca să ajungă până 
la Polul Nord şi să dezvălue misterul în care era 
înfăşurată partea aceea de pământ. 

Cei dintâiu cari au pornit pe drumul plin de pri- 
mejdii ce duce la Polul Nord au fost pescari sue- 
dezi şi norvegieni cu sute de ani mai înainte de 
Cristofor Columb. Oameni îndrâzneti şi cari în ori- 
ce împrejurări ştiu să-şi păstreze sângele rece, pe- 
scarii suedezi şi norvegieni se îmbarcau pe corăbii 
uşoare şi nu tocmai solide şi se avântau cu ele 
în Oceanul îngheţat (arctic), mergând dealungul coa- 
stelor Groenlandei. 


Regulat o bună parte dintr'înşii pierea în drum. 
Pe drumul deschis de dânşii, au mers, începând 
mai âles cu secolul al 19-lea (adică secolul trecut) 


se amestecă miile de gla- ' 


La) 


— T 


DIMINEAȚA COPIILOR 00000000000000000000000000000000ebeteeeeeeee DAD. 7. 


cărturarii şi exploratorii din diferitele ţări ale Eu- 
ropei. 
Mergeau de obiceiu, în felul următor: Mai în- 


tâiu cu o corabie până unde se putea face drum 


printre blocurile de ghiaţă ale Oceanului. 

Unele din aceste corăbii au fost prinse şi zdro- 
bite de ghiaţă căreia nu i-se poate împotrivi vre-o 
putere omenească. 

După ce lăsau corăbiile, sau după ce le pier- 
deau, porneau înainte pe un drum făcut numai din 
ghiafâ şi zăpadă. Porneau pe sănii trase de câini, 
fiindcă alte animale, cum ar fi „bunăoară, caii, nici 
mar fi putut „umbla, nici mar fi rezistat frigu- 
lui, dar nici nar fi fost cu ce să fie hrăniţi. 


Eschimos mâncând”peşte crud 


Cu sănii trase de câini a înaintat, de pildă, în 
anul 1827 Englezul Parry până la 82 şi 0,45 de 
grade de latitudine (Polul este la 90 de grade de 
latitudine). 

Un alt Englez, anume John (citeşte Gion) Fran- 


klin, după ce face două expediţii din cari se în-. 


toarce teafăr,. intreprinde o a treia, întovărăşit de 
mai mulţi oameni si cu două vase Erebus si Teror. 
El, tovarăşii săi şi cele două corăbii 'au pierit în 
condiţiunile cele mai tragice. 

Iar o expediţie, comandată de Hall, care şi-a 
găsit moartea în gheţurile polare, a fost surprinsă 
de noaptea dela Pol — o noapte care nu durează 
mai puţin de şase luni de zile — şi nevoită ca 
în toată vremea aceasta să rătăcească fără ţintă 
în ghiaţă şi în zăpadă. Norocul acestor oameni 
a fost mare, căci după multe. luni de chinuri şi ne- 


închipuite suferinţi, sunt scăpaţi de vasul Tigres- 


care venise în căutarea lor. ` 

Şi încercările de a ajunge la Polul Nord urmează 
şi se înmulţesc. 

Ghiaţa polară face mereu victime omeneşti, dar 
ştiinţa nu se dă îndărăt înaintea primejdiilor. 


Unul care a dat dovadă şi de curaj reînfrânt. 


şi de multă pricepere a fost, ca şi Amundsen, tot 
un Norvegian. E. vestitul Fridtzof Nansen, care a 
izbutit să ajungă până la 86 şi. 13 grade de lati- 
tudine şi a putut să măsoare marea adâncime a 
Oceanului în ţinuturile acelea. Sunt cărţi întregi 
şi foarte folositoare despre minunatele expediţii şi 
descoperiri ale lui Nansen. 

Aci e locul să pomenim şi de îndrăzneţul, dar 
nenorocitul explorator şi aviator, Francezul Andre, 
cel dintâiu care a avut ideia să meargă la Pol cu 
balonul. Insofit numai de doi tovarăşi, s'a înăl- 
tat în aer la Spitzberg în ziua de 11 Iulie 1897, 
dar de atunci nu s'a mai auzit nimic despre dân- 
sul. Nu se ştie dacă a putut ajunge la Pol, ce 
i-sa întâmplat şi unde a pierit. 

lar acum Amundsen reuşeşte. 

De sigur că nici această expediţie nu este cea 


din urmă. 
N. B. 


———.——X=——— 


Lupul şi vulturul 
Lupul rugă odată pe regele păsărilor: 
— „Te rog învaţă-mă să zbor!” 
— „Prinde- te bine de coada mea”, îi zise vulturul. 
Şi s'a prins bine de coada vulturului ; apoi a- 
cesta zbură cu el în sus. 
Când au ajuns departe în nori, vultdul întrebă 


pe lup: | 


„Cumetre lup, mai vezi încă pământul?” | |! 

„Il vâd!” 

Il duse apoi mai sus, şi iaraşi îi zise: 

„Cumetre lup, mai vezi încă pământul?” 

„Il vâd!” 

Zbură apoi şi mai sus, si iarăş îl întrebă: 

»ll mai vezi?” ; 

— „Nu-l mai văd”. 

Atunci vulturul îi zise: 

— „Acum lasă-te de coada mea” 

Lupul s'a lăsat, apoi a început să cadă în jos. 
Tare se bucura lupul, că poate zbura aşa de re- 
pede; apoi văzând un butuc, de lemn din jos de 
el, îi strigă: 

— „Du-te de dinaintea mea, “butuc Sioni, câ 
aci ieie sfărâm!” 

Insă butucul nu s'a ferit din calea lui; lupul că- 
zând pe el, îndată a şi murit. ; 

Trad. din ungureşte de Petre Petrinca 
——— kÁ 

Învățătorul. — După ce cunoşti vârsta unei găini? 

Elevul. — După dinţi, domnule învăţător. 

“Invăţătorul. — Dar găina nare dinţi. 

Elevul. — Am eu, domnule învăţător. Găina cea 
bătrână are carnea tare, iar cea tânără are carnea 
fragedă; 

Trimisă de V. Petrescu Com. Liteni 


Cum s'a mutat 
Haple a 


Fu 


| A NA 


| 
i) Doarme Haplea, doarme Frosa, 
Doarme mic “PH ăplişor, 


ŢI, 


PY) 


ef, 


nn 


„EAȚA COPIILOR 


5) Dă să intre, dar şi Haplea 6) „,Scoală, Froso!“ strigă Haplea, 
Speriat din patu-i sare... syHiaplisor, nu mai dormiti, 
Cu ce lucruri şterpelise Strângeti tot ce-avem în casă, 
Fuge hoţul în spinare. Hai mai iute, vă grăbiţi!“ 


7) — ara dece?“ întreabă Frosa. 8) O pornesc prin întunerec, 
— „Ce, ne ce, nu-i vreme-acum, Parc'ar fi ceva strigoi 
Strângeti toalele mai iute Cu căldări, vătrai şi pături — 
Şi s'o'ntindem noi la drum“, Frosa poartă-un măturoi, 


9) Şi se ţin tot după hoţul 


10) „Ce-i cu voi?“ — „Ei, ce să fie? 
Pas cu pas nu-l mai slăbesc, are-aci nu ne-am mutat? 
lar când intră el în casa-i, Mulţumim chiar că venit-ai 
Hop și dânşii năvălesc. Să ne-ajuti şi la cărat“, 


DAG. 10. 


Gazela cea frumoa 


Pal 


TN 


DIMIN >r 
mn N= 
A 

- 


” — Poveste indiană — de 


e malurile fluviului Gange din India, trăia 
odată un prinţ care avea trei fii, anume: 
Me Mirat, Kamir şi Muhi. 
Celor doi frați mai mari, Mirat şi Ka- 
mir le plăceau mult armele, luptele si vâ- 
natul; iar cel mic ţinea foarte mult la viaţa li- 
niştită şi plăcerea lui era să aline suferinţele ne- 
norociţilor şi să facă dreptate celor nedreptăţiţi. 
Bunătatea şi mila şi-o arăta âdeseori şi faţă de 
animale, 

Asa, într'o zi, pe când străbătea pădurea vecină, 
întâlneşte în drumul -său o gazelă. Muni se a- 
propie şi observă că aceasta avea un picior. rănit 
“din pricina căruia suferea foarte mult. i 

— „„Sărmană fiinţă, cine te-a adus în starea a- 
coasta?” zise el. 

— ,Un vânător, răspunse gazela; şi văd cu du- 
rere că voiu muri aici de sete, de foame si de 
chinuri, fără ca cineva să mă ajute să mă duc la 
locuinţa mea”. 

Lui Muni îi se înmuie inima şi cum era bun 
din fire, alergă de spălă rana, apoi o legă şi în 
urmă însoţi gazela până la peştera în care trăia. 

Intrarea era astupată cu frunze multe, aşa că 
nimeni nu bănuia că în fundul văgăunii aceleia 
se afla un palat măreț şi frumos luminat. Mut 

mirare, Muni admira bogăţia din jurul său. 

ela îl rugă să nu întrebe de ceeace vede, apoi 
îi mulţumi şi-i făgădui ajutorul său ori de câte 
ori va avea nevoie. Gazela pieri, iar Muni luă dru- 
mui spre palatul tatălui său. 

Tatăl său, împăratul, care era bătrân şi se sim- 
tea foarte slăbit, se hotări să lase domnia unuia 
dintre fiii săi şi anume aceluia care îi va înde- 
plini trei dorinţe. Prima lui dorinţă era să i-se 


s 


aducă nişte prafuri să-i vindece frigurir. 

pâtimea. Cei trei frați se supuseră şi pleca - 
țări necunoscute să caute leacul. Muni, trecând „rin 
pädurea vecină, îşi aduse aminte de gazelâ $i merse 
s'o vadă. Aceasta, cum îl väzu, întrebă ce are de 
arată aşa trist. Prințul îi povesti cum stau lu- 
crurile si ca plecat în căutarea prafurilor dorite 
de tatăl său. 

— ,Nu fi îngrijat, îi zise gazela. Oare ai uitat 
că ţi-am făgăduit ajutorul meu, când mi-ai scâ- 
pat viaţa? Prafurile pe cari le cauţi se fac din 
scoarța unui copac şi le vei găsi într'o ţară de- 
parte de aici. | R 

Du-te cu toată credința şi le vei găsi. Tot tim- 
pul vei fi însoțit de un geniu nevăzut care-ţi va 
arăta calea şi locul unde se fabrică”. 

Tânărul prinț plecă si după luni de zile se în- 
toarse cu prafurile căutate. Bătrânul tată încercă 
mai întâiu prafurile aduse de cei doi frați mai 
mari si în loc să-i vindece, boala, i-o mai înrău- 
tățiră. Nu tot aşa sa întâmplat şi cu cele aduse 
de Muni, căci cum le luă, se si simți mai bine 
şi îşi recăpătă sănătatea. 


„Ţie fi-se cuvine prima parte din împărăţie!”, 
zise bătrânul împărat. 

Acestei dorinţe îi urmă o a doua şi anume: să 
i-se aducă nişte sticle cari puse înaintea ochilor, 
să-l ajute să vadă şi să citeasccă bine.. Fiii ple- 
cară şi de data aceasta. Muni alergă întrun su- 
flet la gazelă să-l ajute. Insoţit de acelaş geniu 
nevăzut, prinţul găsi sticlele preţioase cari avea 
să readucă vederea tatălui său. 

Unul câte unul, fraţii se întorceau aducând cel 
mare o alifie, al doilea o altă doctorie, care nu 
avură puterea să îndrepte vederea bătrânului. Veni 
şi Muni aducând o pereche de ochelari legaţi în aur. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Cum îi puse impăratul la ochi, vederea ii reveni 
şi în culmea bucuriei; spuse că partea a doua a 
împărăției îi se cuvine tot lui Muni. 


-: 
hyat 
A 
7 
7 
7, 
/i 


j 


"A treia si—cea din urmă dorință era ca frații 
să găsească pe cea niai frumoasă $i mdi cuminte 
fată care să merite a fi prințesa Indiei. 

Fraţii plecară. Muni, fireşte, alergă la gazelă şi-i 
ceru sfatul. Dorinţa lui era să găsească o fată care 
. să semene gazelei. 

„Dacă dorinţa ta este să-mi semene, iată!” 

Gazela se prefăcu într'o zână frumoasă. li po- 
vesti prinţului cum a fost schimbată de un vră- 
jitor mai puternic decât dânsa în gazelă. 

„Incântătoare zână, zise Muni, nici o altă fiinţă 
nu e mai frumoasă şi mai bună ca tine. Dacă vrei, 
vom merge împreună la tatăl meu, căci numai tu 
meriţi a fi prinţesa Indiei”. 

Micuța zânâ care iubea pe prinţ, primi; iar prin 
puterea ei făcu să apară o trăsură din cele mai 
frumoase, trasă de opt cai. 


Imbrăcaţi în costume scumpe şi urmaţi de doamne 
de onoare şi de feciori porniră spre palatul bă- 
trânului tată. 

Cei doi fraţi mai mari îşi aduseră si ei lo- 
godnicele lor. Una era bogată, cealaltă frumoasă, 
dar şi una şi alta erau rele. Sosi şi Muni cu mi- 
cufa lui zână. 

— „ţi aduc, tată, pe cea mai frumoasă şi mai 
bună fată din lume”. 

Aceasta plăcu foarte mult bătrânului împărat şi 
cu lacrămi în ochi de bucurie dărui tronul lui Muni, 
care domni în pace şi/ fericire împreună cu miis 
cufa lui zână. 

Din povestea aceasta, învăţăm că un om-bun şi 
milos, maj de vreme sau mai târziu îşi capătă 
răsplata. 

Prelucrare din îranţuzeşte de Tanţi Antoniu 
—..— = ——— 


a 


PAG. îi. 


Curiozităti, Jocuri, Distractii 
O corabie mânăstire 


Este aceia numită ,Pakrov Presviatii Bogora- 
diti”, aparţinând mânăstirii Pantelimon din mun- 
tele Athos. Această corabie este o adevărată mă- 
năstire plutitoare. Căpitanul şi întreg echipajul sunt 
călugări şi poartă rasa călugărească. 

Aceste date sunt, bineînţeles, dinnainte de marele 
războiu. 

Căpitanul ei era părintele Gherasim, ieromonah, 
care îşi îndeplinea slujba în portul său preoţesc, 
Marinarii călugări poartă un costum adaptat în- 
tru câtva misiunii lor” 

Corabia, vopsită în negru, cu o cruce albă în faţă, 
are în mijloc o capelă, în care căpitanul, Părintele 
Gherasim, ţine slujbe religioase în fiecare zi. 

Corabia plutea sub pavilionul: turcesc. Toate re- 
gulele mănăstireşti sunt strict respectate pe bord. 
Vizitarea corăbiei de către femei este strict in- 
terzisă. 

Cu această corabie se transportă uleiul sfinţit 
dela muntele Athos, pentru mănăstirea Pantelimon 
din Moscova. 

Atât căpitanul, cât şi oamenii echipajului, călu- 
gării marinari, sunt de naţionalitate rusă. 


Ce lucruri vesele putem vedea 


Ferăstrăul are dinţi, dar nu poate să mănânce. 
Fuge de mâncare!.... 


Cel mai mare peşte 


Intr'o zi de vară doi pescari stăteau de vorbă, 
povestind cine a prins cel mai mare peşte. 

„Eu, zise cel dintâiu, am prins într'o zi un peşte 
aşa de mare, că zece oameni abia puteau să-l ducă”. 

— „Asta nu-i nimic”, îi întoarse vorba prie- 
tenul său, „eu am prins în Marea. Neagră un peşte 
aşa de mare, că după ce l-am scos din apă, marea 
a scăzut cu doi metri pe toată întinderea ei. 

Trimisă de R. Theodosiades-Brăila 

LAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA 


Cititi 


Inchisoarea de flori 
Preţul 20 LEI 


PAG iJ. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Poveste despre cele cinci degete 


— Poveste populară dela Saşii din Ardeal: — 


de Marcu lonescu 


ichi (degetul arătător), Lichi (degetul mij- 
46) lociu), Cichi (degetul inelar), şi Michi (de- 
Me getul cel mic), au pornit într'o zi pe câmp 

şi au lăsat acasă pe fratele lor Tochi, care 

este, precum se stie, degetul cel mare. In 
zadar le spuse fratele acesta câ nu e bine sâ iasâ 
singuri şi că o să le meargă rău; ei n'ascultarâ 
şi o porniră drept inainte. 

Mergând ei aşa, Pichi luă cuvântul şi zise: „Eu 
am să vă arăt drumul”. Lichi, ca unul care era 
mai mare, zise: „Eu am să vă fiu cap şi ccman- 
dant!” Cichi grăi: „Eu am să port comorile!” In 
sfârşit, micul Michi zise: „Eu am să vă fiu de 
folos cu sfatul meu înţelept!” 

Pe drum mergeau întâiu Pichi, după el Lichi, 
apoi Cichi care purta un inel de aur, şi la coadă 
Michi. 

Nu după má ajunseră la un râu al cărui pod 
fusese luat de ploi şi dus cine ştie unde. 

Cei patru tovarăşi de drum stătură o bucată de 
vreme, aşteptând ca apa să curgă toată, dar vă- 
zură că apa curgea mereu şi nici gând n'avea să 
înceteze. Atunci micul Michi îi zise lui Lichi: „Ei, 
tu care eşti neam cu Lungilă, du-te în sus şi în 
jos pe lângă țărm şi vezi dacă nu e vre-un drum 
ca să trecem dincolo de râu; în vremea aceasta, 
noi ceilalţi vom construi o luntre”. 

Şi se duseră cele trei degete mai mici în cău- 
tarea de lemn pentru luntre; din fericire, găsiră o 
nucă destul de mare. 

„S'o deschidem!” zise micul Michi, 
acesta avem luntrea gata”. 

Pichi şi Cichi apucară nuca, fiecare de o parte, 
şi trăgând din răsputeri, izbutiră să o despărţea- 
scă în două jumătăţi. Luară îndată una din coji, 
O scobiră bine pe dinlăuntru şi o duseră la râu. 
Veni apoi şi Lichi care le zise: ,N'am găsit nici 
un drum şi nici o trecătoare!” 

— „Nu mai e nevoie!” îi răspunse micul Michi. 


„în chipul 


Se aşezară cu toţii în coaja de nucă: cel mic con- 
ducea, ceilalţi vâsleau şi aşa trecură teferi de par- 
tea cealaltă a râului. Eşiră din coaja de nucă şi 
merseră mai departe, până ce deteră de o grâ- 
dină mare. Intrarâ înlâuntru şi găsiră un stup 
plin cu miere. Pichi intră în stup şi gustă din 
miere şi fiindcă văzu că e dulce de tot, mâncă 
înainte şi nu mai vroi să se mişte de acolo. 

La urmă, celelalte degete se supărară foc şi 
vroiră să plece mai departe, dar Pichi nu vroia 
stă meargă şi el şi să le arate drumul. Degeaba 
poruncea şi comanda Lichi; Cichi se temea de hoţi, 
iar micul Michi zicea: „Pichi nu-şi face datoria; 
să ştiţi că o să ine meargă rău!” 

Dar mai înainte ca ei să-şi fi dat seama, iată 
că veni Moş Martin mormăind îngrozitor şi zi- 
când: ,Hofilor şi pungaşilor, am pus mâna pe voi! 
Vă dau eu miere! Să ştiţi că acum vă mănânc pe 
toți!” - 
Bietele degete se speriarâ aşa de mult, că nu 
mai puteau scoate o vorbă. După ce îşi mai ve- 
niră în fire, se aruncară la picioarele ursului, ru- 
gându-i-se de iertare şi îi se jurară că n'au ştiut 
că grădina aceasta era a lui Moş Martin. Totul 
era în zadar: Moş Martin se pregătea să-i în- 
ghită unul dupâ altul. 

Atunci un gând năstruşnic îi veni micului, dar 
deşteptului de Michi: „Dragă Moş Martin, îi zise 
el, noi suntem cinci fraţi; fratele nostru mai mare 
Tochi e acasă, de aceea, dacă e vorba să murim, 
stai puţin până mă duc şi-l chem şi pe dânsui, 
ca să murim cu toţii împreună”. 

Vorbele acestea fură pe placul lui Moş Martin, 
care se gândea că se mai alege cu o bucată destul 
de bună. Şi aşa Michi dădu fuga acasă şi chemă pe 
Tochi în ajutor. Mai întâiu Tochi făcu pe supă- 
ratul şi-i zise mustrător: „Dece aţi eşit? Nu vam 
spus eu să staţi acasă? Acum descurcafi-vâ cum 
puteţi!” | 


j ; “yddai, y Fawn 4 Li