Puncte Cardinale anul XII, nr. 9 (141), septembrie 2002

“Mă gindesc cu groază că şi pe noi, românii, ne aşteaptă o «eternitate»: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte naţiuni, așa cum 
au intrat scoțianul, irlandezul, ovreiul și, în Peninsula Balcanică, țiganul. Am ajuns de pomină... Ascultaţi unul dintre aceste proverbe, 
cules de Knickerbocker; Ouand quelqu un vole, c'est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c'est une manie. Quand tout un peuple vole, 


c'est la Roumanie]... Aceasta este eternitatea care ni se pregăteşte...” 


MIRCEA ELIADE 











credinta 
iubire 
speranta 






PUNCiE 
CAD:NALE ES 


ANUL XII 
Nr. 9/141 





Septembrie 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 





Te-a neliniştit vreodată ideea că trăieşti într-o lume a imaginilor despre lume? Poate că nu. Nu a fost 
întotdeauna aşa? „Civilizaţia” nu înseamnă tocmai transformarea naturii după chipul şi asemănarea noastră, 
recuperarea condițiilor ideale de viață pe care acum le numim „Rai? De ce să ne neliniştim? Doar nu facem 
de milenii decât să smulgem pământului visul omenesc despre lume. 

Pe de altă parte, privind în jur la spectacolul propriei noastre cetăți, vei fi de acord că „„visul” tău s-a 
transformat cam pe neştiute într-un coşmar. Deşi, dacă nuai visat vreodată la ceva mai bun, poate căeşti mulțumit 
cu această realitate modernă, chiar dacă nu ideală. În fond, ce ne-am face fără apă curentă, fără gaze, fără 
electricitate? La fântână, lemne, opaiț, la târgul de sărbători în loc de magazine, ne-am mai întoarce noi, dar cum 
să mal trăieşti fără cinema şi — o, Doamne! — fără televizor, mai ales acum, când, în sfârşit, putem cel puţin visa 
la computer şi la minunea mileniului, autostrada informaţională, INTERNET-ul?! 

ŞI totuşi, oare visul american despre lume... Am zis „american'”?! lartă-mă! Omenesc, a visului omenesc 

voiam să spun... Nu că ar fi ceva rău cu americanii, ba dimpotrivă: să îţi dăruieşti din roadele muncii tale mai 
tot ceea ce viața asta îţi oferă, transformându-te prin perseverență şi răbdare dintr-un sclav al muncii într-un sclav 
al plăcerilor — da, iată ce vis frumos! Numai că, mă gândesc, poate că ai şi tu un vis al tău despre lume... Asta 
dacă nu cumva te mulțumeşti să te laşi totuşi în voia visului american, cu atât mai mult cu cât îţi şi plăteşti 
abonamentul lunar la „cablu”. Da, ai dreptate: de ce să te deconectezi? Doar ca să rămâi cu antena şi posturile 
naţionale de televiziune şi, culmea(!), să te mai şi întrebi după aia: „Ce-o însemna națisnal? Ciemvaromânesc?”. 
În fond, tot mai clar se vede prin „cablu”! De ce atâția „purici” şi-atâtea întrebări? Americanii nu sunt şi ei 
oameni? Nu sunt şi ei creştini? Nu sunt şi ei „români? Nu vorbesc şi ei, săracii, pe englezeşte, cum ar veni un 
fel de latină modernă? Nu tot aşa de vulgar ca noi? Ce să-i faci? Doar nu toată lumea a învățat engleza la şcoală! 
Şi-apoi, ce s-ar întâmpla dacă am închide televizoarele? Cum ne-am mai descurca printre atâtea magazine, 
printre atâtea produse, dacă nu am avea reclamele ca să ne îndrume, să ne învingă teama firească de a înfrunta 
necunoscutul? Cum am mai şti ce este binele şi răul dacă nu ar fi aceşti minunați eroi, să ne înveţe ce înseamnă 
justiția şi cum să ne apărăm ținând o armă în mână? Ce s-ar mai alege de sentimentul iubirii dacă nu am învăța 
prin televizor cum să îl facem cunoscut şi mai ales cum să iubim? Ce traume psihice îngrozitoare ar suferi bietele 
fete şi femei, dacă nu ar afla la timp ce sănătos este să avorteze, decât să aducă pe lume alți şi alți nedoriți. In 
sfârşit, ce ne-am face dacă nu am avea pe cine să imităm din ce în ce mai bine? Despre ce am mai vorbi? Care 
ar mai fi principiile, adevărurile, dorințele noastre? Însăși lumea s-ar stinge o dată cu televizorul! 

Sau... cine ştie? O dată mintea şi sufletul golite de visele altora (pe care cu voie şi mai ales fără de voie le 
prelungim prin imitare în realitate), cine ştie dacă nu cumva ne-am redescoperi pe noi înşine? Aceasta este 
povestea omului care se săturase să vadă în aproapele său doar un mijloc de a-şi împlini dorințe, pofte, şi care 
pomise în căutarea altui om. Era foarte bogat, dar se plictisise de lume. Locuia în Ierihon şi numele său era Zaheu. 
Avea atâta bogăție încât voia să o schimbe pe altceva, voia să inventeze din nou lumea, ca să se simtă iarăşi bogat 
și fericit. Nimeni nu ştia cum se inventează o lume! Înțelepții l-au învățat cum să se împace cu lumea, dar pacea 
îl plictisea de moarte. Nebunii l-au îndemnat să o distrugă, dar Zaheu nu era nici atât de nebun, nici atât de plictisit 
încât să se mute în lumea nebunilor. Gânduri negre îi dădeau târcoale, când auzi despre faptele unui om care, 
deşi vorbea ca un nebun, trăia ca un înțelept. Pe acesta ar fi vrut Zaheu să ÎI cunoască, să Îl întrebe într-ozi, poate 
chiar în Ierihon, după ce L-ar fi căutat prin mulțime — dar era mic de statură şi nu L-ar fi văzut. Ar fi alergat înainte, 
să se urce într-un sicomor — și atunci, copleşit de asemănarea cu Chipul Celuilalt, L-ar fi recunoscut. Acela |- 
ar fi privit ca un desăvârşit răspuns la o desăvârşită întrebare. „Zahee, coboară-te degrabă” — ar fi auzit, de dincolo 
de cuvinte —'“căci astăzi în casa ta trebuie să rămân!”. Cu bucurie s-ar fi coborât pe pământul pe care voise să- 
| părăsească, pentru că, fără să ştie prea bine cum, uitase ce căuta acolo, „lată, jumătate din averea mea o dau 
săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, ar fi rostit ca-ntr-un descântec. Zgomotul 
mulțimii s-ar fi topit într-o şoaptă luminoasă, spulberându-i cețurile inimii: „Astăzi s-a făcut mântuire casei 
acesteia! Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”... 

Țipătul publicitar îl trezi brusc — privi câteva momente fără să înțeleagă cutia neagră din care izbucneau 
zgomotele lumii. Pentru întâia oară după multă vreme râdea de „raiul” nebunilor, în lumina violentăa reclamelor 
„reflectate” ca de pe dosul unei linguri. 


ae e UITI > EI 


Codrin V. SMIRNOFF 


Bia a d 
09 3 DR e o 2 PA Ca le, a N UE 
95 93 ua a [E FE 

LNADBDURABIEBA ARH 








Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 








AUTOMISTIFICAREA 
LA ROMÂNI 


Dacăam paria pe litera manualelor şcolare (nealternative) 
Şi ar fi “să ne culcăm pe urechea” sondajelor, statisticilor şi 
recensămintelor din ultimii 12 ani (cum au şi făcut unii dintre 
oamenii Bisericii, larînd cu flaşnetarii naționalismului populist 
de toate nuanțele), n-ar exista motive serioase de îngrijorare: 
în țara Mioriţei şi a Meşterului Manole, viteazul, “sărac, dar 
cinstitul”, hamicul, blîndul, piosul şi ospitalierul neam daco- 
român, născut creştin şi poet, monoteist încă de pe vremea lui 
Zalmoxis, unit încă de pe vremea lui Burebista, ascetic încă de 
pe vremea lui Deceneu, jertfelnic încă de pe vremea lui 
Decebal, creştinat de Sfîntul Apostol Andrei în persoanăchiar 
mai înainte de a fi romani 7at, siritetizînd voate ilustrele virtuţi 
tracice, romane şi creştin-bizantine, păzind graniţele 
creştinătăţii cu sabia într-o mînă şi cu crucea în cealaltă, 
bătîndu-şi duşmanii în raport de 1 la 10 sau asimilîndu-i de li 
s-a pierdut urma, valorificînd spiritual “teroarea istoriei” şi 
dăinuind înfrățit cu codrul la răscrucea marilor imperii, 
păstrîndu-şi ca pe o zestre sacră, “de la Nistru pîn” la Tisa”, în 
bordeiele lui de paie şi în bisericuţele lui de lemn, limba, 
obiceiurile şi legea strămoşească-—ei bine, acest neam statomic 
ŞI drepteredincios, latin şi ortodox deopotrivă (ba şi francofon, 
la o adică), nevînzător de țară şi nestricător de lege, mîndru de 
popii săi plini derîvnă şi de duhovnicii săi iscusiţi, n-are nimic 
mai mult la inima lui decît Ortodoxia răsăriteană cea de două 
ori milenară, de la care nici măcar comunismul materialist şi 
ateu, în 45 de ani de dictatură, n-areuşit să-l abată. Ba mai mult: 
pînă şi foştii comunişti, convertiți pe nesimţite la: “democraţia 
originală” şi înhămaţi din greu la căruța * tranziției”, se opresc 
din cînd în cînd din calea lor spre Europa şi îşi fac nişte cruci 
mari cît casa, în văzul poporului botezat şi încrezător, cuprins 
de o sfîntă şi nostalgică duioşie! Un popor care se declară în 
proporție de aproape 90% ortodox şi pretinde a da credit 
Bisericii Ortodoxe Române mai mult decit tuturor celorlalte 
instituții naționale luate la un loc! Dacă e după cifre şi 
procente, dogma excelenței naționale şi “vulgata bunului 
român” (H.-R. Patapievici) au cea mai deplină îndreptățire, iar 
“Grădina Maicii Domnului” nu-i doar o formulă diplomatică 
de firitisire (capfario benevolentiae), bazată pe o tradiție 
incertă! rătăcită nu se ştie cum prin cancelaria papală, ci o 
realitate curentă, confirmînd la distanță de secole metafora 
folclorică a “gurii de rai” şi recomandind România ca pe o 
anticameră a “Ierusalimului ceresc”] 

Din păcate (Şi cu o evidenţă cel puţin jenantă), lucrurile 
stau tocmai pe dos: realitatea curentă face ridicole cifrele şi 
procentele, ca şi inflațiaponcitelor identitare. lpotetica““Grădină 
a Maicii Domnului” (în care putem include liniştiţi şi Moldova 
înstrăinată”) este, la o radiografie sumară a prezentului şi a 
trecutului recent, țara care a speriat Vestul (cel nesălbatic) cu 


(continuare în pag. 16) 


Răzvan CODRESCU 


1, Formula, a cărei origine precisă este greu de stabilit, s-a aplicat cu 
certitudine Sfintului Munte Athos, din motive mult mai lesne de 
înțeles. 

2, Două state (majoritar) româneşti sînt în lume şi amîndouă gravitează, 
la coada Europei, în jurul Albaniei, sora lor de stirpe tracă. 











PAG. 2 NR. 9/141 Septembrie 2002 





Arhiepiscopul Vitalie al Montrealului şi al Canadei 


Noi încă nu am simțit în toată gravitatea lui şocul uriaş 
al apariției televiziunii, care, într-un timp scurt, a reuşit să 
pătrundă în aproape fiecare cămin. Puterile sale de convingere 
şi de atracție s-au dovedit a fi de-a dreptul diabolice, dublate 
de o abilitate subuilă şi teribilă de a corupe. Astăzi, preoții 
nu pot şi nu trebuie să ignore fenomenul televiziunii, un 
fenomen de neegalat în cadrul influenței sale asupra sufletului 
omenesc, Fără exagerare, o campanie împotriva ei trebuie 
să fie preocuparea noastră imediată şi fundamentală, deoarece 
zi dezi şi clipă de clipă efectele sate se fac simțite în propriile 
noastre cămine. Puterea sa poate fi anihilată. Ceeace trebuie 
să facem cu adevărat este să o vedem în perspectivă. Este, 
fără îndoială, o inovaţie strălucită şi problema noastră de 
bază constă în faptul că acest conflict nu este de fapt cu ea, 
ci cu noi înşine, cu voința noastră din ce în ce mai slăbită. 
Pur şi simplu nu avem puterea să ne rupem de extraordinara 
ei putere de seducţie. “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate 
îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa 
biruit de ceva” (7 Cor. 6, 12). 

Haideţi deci să privim televiziunea în mod obiectiv, să 
vedem binele şi răul din ea, şi abia atunci vom putea fi 
capabili să folosim aspectele sale pozitive şi să le respingem 
pe cele negative. 

In primul rând, nici o invenţie, nici un mecanism sau un 
aparat electronic nu este rău în sine, nu există un lucru rău 
în Sine pentru că răul există doar în voința celor care 
acționează în mod contrar voinței lui Dumnezeu. Asemenea 
fenomene, cateleviziunea, sunt mai degrabă manifestări ale 
Inţelepciunii divine pe care omul are privilegiul de a o 
descoperi în cadrul legilor naturii, în aşa fel încât el poatecel 
mai bine şi din toată inima să-l aducă laude şi mulțumiri 
Creatorului. Dată fiind doar simpla cantitate de programe, 
ar fi o nebunie să spui că nici un strop de bine nu e produs 
de ea. Cel mai important bine — şi probabil singurul bine cu 
adevărat realizat — este acesta: televiziunea i-a readus pe 
oameni acasă. 

Întreaga perioadă cuprinsă între Primul Război Mondial 
şi anii *50 a avut o caracteristică pusă în evidență de 
sociologi: tendința oamenilor “de a ieşi”, în căutare de 
stimulente. Oamenii probabil că au dormit acasă şi chiar au 
mâncat acasă, dar “timpul liber” era petrecut în altă parte. 
Oamenii “ieșeau”, atraşi de evenimente sportive, filme, 
dans şi o nesfârşită serie de “distracții”. Rezultatele, în mod 
special pentru copii, au fost catastrofale. “Acasă” a devenit 
nu cu mult mai mult decât un dormitor şi toate conotaţiile 
anterioare ale cuvântului au fost pierdute. Fusese un loc 
unde copiii învățau pentru prima dată să înțeleagă lucrurile 
din jurul lor şi să-şi folosească imaginaţia, un loc unde 
proaspăt trezita imaginație anima cu dragoste formele fără 
viață din jurul ei şi pentru prima dată învăța să viseze. Acum, 
însă, copiii erau aruncaţi pe străzi, complet nepregătiți 
pentru realitățile crude şi amare pe care le întâlneau. 

Şi iată că deodată, pentru prima oară în aproape o 
jumătate de secol, oamenii veneau acasă, să privească la 
televizor. Televiziunea ispitea instinctele primare ale omului 
comun şi aducea în sufrageria sa acele lucruri pe care el le 
căutase pe stradă. Deci nu are nici un rost să vorbim despre 
“moralitatea” schimbării care aavut loc, dartotuși schimbarea 
în sine dă o notă de optimism. În mijlocul nedemnității, 
corupției şi tentaţiei în care locuim acum, trebuie să ne 
apățăm de un pai şi să sperăm că ne va ține pe linia de plutire. 

Să admitem, deci, căteleviziunea ne încurajează să stăm 
acasă și să încercăm săscoatem avantaje din acest fapt. Dacă 
am denigra-o direct, nu arm găsi pe nimeni să ne asculțe. Așa 
de mare este puterea cu care ne stăpâneşte! Să zicem că 
televiziunea poate să ne prezinte, clar şi cuprinzător, 
problemele complexe cu care se confruntă știința, arta şi 
tehnologia, și astfel să ne dezvolte cunoştinţele şi conştiinţa. 
Săzicem că ea ar putea eradica ignoranţa. Chiar presupunând 
toate acestea, nu putem eluda influența sa distructivă asupra 
sufletului. 

Televiziunea ne împiedică să citim. De ce să citim când 
putem, în acelaşi timp, auzi şi vedea la televizor? De ce ne 
punem imaginaţia în funcţiune, cînd televiziunea poate face 
totul în locul nostru? Ni se înmână programele pe un platou, 
pregătit cu măiestrie şi cu mult sos picant; ceea ce trebuie 
să facem noi este să mâncăm, 

Televiziunea ne-a purtat la capătul pământului şi în 
spațiu, ne-a dus pe fundul oceanului şi în straturile 
pământului, în fabrici şi în sălile de operaţie. Ne-a arătat 
naţii şi popoare pe care altfel nu le-am fi văzut niciodată. Şi 
totuşi, paradoxal, ne-a făcut să ne simţim leneşi şi apatici. 


PUNCTE CARDINALE 
ERIKA 


Depozitul de informații audio-vizuale al televiziunii s-a dovedit 
a fi de o abundență nedigerabilă, care ne-a făcut indiferenți la 
lumea reală din jurul nostru. Când totul a fost spus şi făcut, ea 
ne-a hrănit ignoranţa. 

Voi încerca să explic. În timp ce citim apare un proces 
psihologic extrem de complex. El implică întâi de toate şi cel 
mai important, un efort de voință. Să alegi o carte şi să o citeşti 
necesită un efort concentrat, în timp ce nici un fel de efort nu 
e necesar pentru a privi la televizor. Oricât de strălucitor ar fi 
autorul unei anume cărți, imaginația noastră îşi creează propriile 
sale imagini pe măsură ce citim. Ne creăm un univers propriu. 
De fapt, putem fi atraşi de autorii noştri preferați exact pentru 
că participăm cu ei la misteriosul proces al creației. 

Imaginaţia este doar un aspect al sufletului. Este sursa 
creativității şi a explorării şi este dezvoltată prin citit. Aceasta 
ne ajută să nu fim doar membri folositori ai societății, dar şi 
persoane care iubesc viaţa. Televiziunea, însă, departe de a 
stimula imaginaţia, nici nu are nevoie de ea. Munca imaginației 
este desăvârşită de timpul în care un program e difuzat şi ceea 





ce ajungem să facem este să privim la produsul finit al 
imaginației altora, deseori străini nouă. Aşa cum suntem 
privați de propria noastră imaginaţie, tot aşa suntem privaţi şi 
de sufletele noastre, iar puterea noastră creativă este paralizată. 

Vedem creația lui Dumnezeu printr-un geam întunecat şi 
uităm că “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, 
înţelegându-se din făpturi” (Rom. 1, 20). Foarte subtil, 
televiziunea ne transformă în ceva material care menţine o 
abilitate animală intrinsecă de a vedea, dar căreia îi lipseşte 
orice privire spre interior-privireasufletului. Suntem încurajați 
din ce în ce mai mult să privim, dar nu să vedem. Devenim ca 
idolii despre care Regele David, poetul şi proorocul, a vorbit 
în psalmii săi: “Au guri, dar nu vorbesc; ochi au, dar nu văd, 
Au urechi, dar nu aud; nasuri au, dar nu simt mirosul. Au 
mâini, dar nu ating; picioare au, dar nu merg, nici nu scot vreo 
vorbă din gură aşa este şi oricine crede în ei”, De vreme ce 
suntem capabili să privim şi totuşi nu vedem esența lucrurilor 
şi mecanismele care le leagă, înseamnă că am devenit cu 
adevărat ignoranți. 

Niciun părinte nu şi-ar lua copilul într-un loc de o reputație 
îndoielnică. Dacă cineva ar sugera o plimbare prin mahalale, 
ar fi considerată o glumă proastă, un semn de instabilitate 
mentală sau de intoxicație. Şi totuşi, haideţi să nu fim ipocniți, 
voi părinți din familii ortodoxe respectabile şi onorabile! 
Bineînţeles că aţi refuza invitaţia de a merge în mahalale, dar 
credeți că nu e nimic în a vă aduna în sufragerie şi, cu un abia 
vizibil şi aparent nevinovat semn din mână, să invitaţi cele mai 
joase forme ale societății umane în casele voastre, ai căror 
pereţi sunt probabil chiar acoperiți de icoane! Sunteţi pe 
punctul de a întâlni orice fel posibil de maniac, ucigaş şi 
psihopat. Nici măcar nu vă veți clinti din loc, iar conştiinţa 
voastră va rămâne curată? Dar copiii voştri vor avea coşmaruri; 
vor deveni nervoși, iritabili şi nesuferit de grosolani. Chiar şi 
voi nu veţi mai adormi atât de uşor ca înainte din cauza poverii 
chinuitoare a lucrurilor hidoase şi imorale pe care le-aţi văzut. 

Toate acestea constituie o profanare a căminului vostru 
care, în cea mai bună înțelegere ortodoxă, este ca și biserica 
voastră. Apostolul Pavel a numit adeseori căminul creștin 
“biserica din casă” (Rom. 16, 5; / Cor. 16, 19; Col 4,15). 
Profanaţi, de asemenea, sufletul vostru, precum şi sufletele 
copiilor voştri, pentru că ochii şi urechile voastre sunt 
instrumente ale sufletului vostru, iar imaginile pe care le 
vedeți, la fel ca şi lucrurile pe care le auziți, intră în el, 
Imaginile sunt depozitate în subconştient ca fotografiile într- 


ZIDINEA 


unalbum şi ele potprofana adâncul inimii noastre. Ele ies din 
minteatulburată în orice moment şi în orice loc, în concordanță 
cu legi despre care nu ştim nimic în prezent. Ele intervin în 
relațiile noastre cu alți oameni şi ne iau bucuria vieții. 
Tocmai aceste lucruri au fost avute în vedere atunci când 
Biserica Ortodoxă a stabilit succint şi fără echivoc: “Ochii 
țăi văd adevărul şi ceea ce ochii zăresc influențează direct 
sufletul. Înţelepciunea ne spune că așa este. Prin urmare, 
păzeşte-ţi inima mai înainte de orice altceva, pentru câacolo 
este izvorul vieţii” (al 100-lea canon al celui de-al şaselea 
Sinod Ecumenic de la Constantinopol). 

Ce glumă mefistofelică am devenit! Ştiind foarte bine că 
noi, ortodocşii, nu ne vom implica niciodată cu bună ştiinţă 
într-o adunare nelegiuită, diavolul ne-a întunecat complet 
puterea de judecată în aşa măsură încât, cu propriii noștri 
bani cu greu câştigaţi, obținem un aparat electronic care ne 
duce la corupție, desfrâu şi crimă, transformându-ne casa 
într-un azil de nebuni! Diavolul ne-a luat acel sentiment al 
demnității umane pe care profetul David l-a prețuit atât, încât 
în mod constant şi fără oboseală L-a implorat pe Dumnezeu 
să nu-l lase pe diavol să facă din el obiect de batjocură. 

De vreme ce e de netăgăduit faptul că vedem toată 
această depravare, devine important să reliefăm o altă 
consecință critică a acțiunilor noastre. În viața noastră de zi 
cu zi avem bariere practice, morale, psihologice şi sociale 
aşezate între noi şi mesagerul răului. Dar impactul şi exemplul 
de realism grosolan al televiziunii depăşesc fără efort aceste 
bariere. Ne familiarizează cu apropierea de păcat, ca şi cum 
ar fi făcut de noi şi, în consecință, păcatul ajunge uşor la noi. 
Aceasta ar explica valul de crime îngrozitoare care au 
devenit ceva obişnuit în vremurile noastre şi cu care sunt 
preocupate chiar şi agențiile sociale, crime care nu pot fi 
prezise, “crime fără motiv”. Un băiat, fără nici un motiv clar, 
îşi ucide părinții într-o dimineaţă. Un student îşi hărțuieşte 
profesoara. Există nenumărate exemple în analele poliţiei, 
dar n-are rost să mai insist aici. 

Ce mijloace de rezistență aş putea sugera (pentru că este 
clar că rrebuie să rezistăm)? In primul rând, trebuie să 
cooperăm, atât păstorul, cât şi turma, făcând din aceasta 
prioritatea noastră. Bineînţeles, cel mai bun şi mai simplu 
lucru pe care l-am putea face este să ne vindem televizorul 
— şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mai bine zis: vinde- 
| şi dă banii Bisericii, pentru ajutarea săracilor. Această 
primă sugestie este pentru acele suflete cinstite care deja au 
luat sabia, acei aleşi al căror scop în viață este mântuirea. Mai 
bine de aceia care nu au achiziționat niciodată obiectul, care 
nu au avut niciodată nevoie de el. Oricum, înțeleg că pentru 
moment această primă sugestie poate părea prea aspră pentru 
majoritatea credincioşilor. Am fost captivați de televiziune 
şi dorințele noastre au devenit atât de slabe, de neputincioase, 
încât puțini pot răspunde unei asemenea chemări. Dar nu vă 
înspăimântați: întotdeauna au fost puţini eroi şi chiar mai 
puțini martiri 

Aş vrea să amintesc încă o dată, pentru noi toți, creştinii, 
aspectele pozitiveale televiziunii, în mod special capacitatea 
ei dea ne ține acasă împreună. Am văzut cu toții, în diverse 
ocazii, familii care se adunăseara, cu o demnitate şi o decență 
aparente, în fața televizorului, în semiîntuneric. Lupta noastră 
împotriva efectelor nocive ale televiziunii nu trebuie să fie 
însă, sub acest pretext, mai puțin fermă. Trebuie să ne întărim 
voința şi să stabilim un modus operandi clar în ceea ce 
priveşte folosirea acestei invenţii. În primul rând, numai 
părinţii sau un membru responsabil al familiei ar trebui să 
aibă voie să deschidă televizorul. În al doilea rând, trebuie să 
1 se dea o aură de “fruct oprit” şi copiilor să li se permită să 
se uite numai la ocazionalul film bun, doar ca o recompensă 
pentrurrezultatele lor sau pentru bună purtare, Și este important 
ca după fiecare asemenea film să urmeze o discuţie şi nişte 
concluzii personale, care să prevină eventualele sminteli. 

Totul se cuvine văzut prin prisma Ortodoxiei şi a 
învăţăturii Sfinţilor Părinți. Cred că aceia care aleg să se 
opună cu fervoare influenței coruptive a televiziunii vor fi 
îndrumați de Domnul, Care le vasugeracăile de a-l îndepărta 
pe diavol, În timpul tuturor posturilor ar putea fi stabilită 
drept regulă scoaterea televizorului din priză sau chiar 
îndepărtarea lui. Silința noastră va depinde, bineînțeles, de 
dorința noastră de mântuire, de smerenia noastră colectivă şi 
de dragostea noastră faţă de Biserică. 


În româneşte de 
Amelia Orlandina Ivan 








PI DI CEI IPOPP Ia E S CCII 


AMIN 


43 








PUNCTE CARDINALE 





Septembrie 2002 NR. 9/141 PAG. 3 





(urmare din numărul trecut) 


Problema care a umbrit, ca un adevărat blestem, 
istoria noastră modernă, începând cu proclamarea 
independenței şi prelungindu-se până azi, a fost problema 
evreiască. La Congresul de la Berlin din 1878, conducătorii 
marilor puteri, Germania, Rusia, Angliaşi Franţa, întruniți 
pentru a stabili noul statut teritorial al Europei, după 
războiul ruso-româno-ture din 1877, au condiționat 
recunoaşterea "*neatâmării” de modificarea Articolului 7 
din Constituția de la 1866. Articolul incriminat, prin care 
legiuitorii patrioți ai acelui timp căutau să protejeze 
identitatea şi integritateaneamului românesc de primejdia 
invaziei evreieşti din imperiile rus şi austriac, suna astfel: 
“Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”. 
Deşi se prezenta sub forma unei interdicții care îi lovea pe 
toți străinii de rit necreştin, dispoziția constituțională se 
făcea ecoul mentalității: tradiționale, conform căreia 
elementul esențial al naționalității românului este credința 
creştină. 

Reprezentanții României la acest conclav al marilor 
puteri au fost tratați cu dispreț şi umiliți. “Brătianu şi 
Kogălniceanu — scrie Nicolae Iorga în ampla sa lucrare 
Geschichte des Rumânischen Volkes in Rahmen seiner 
Staatsbildungen (Gotha, 1905) — trebuiau să ia parte 
numai ca informatori; puteau să prezinte dorințele şi 
plângerile țării lor numai într-o singură şedinţă şi apoi 
trebuiau să părăsească sala”. În spatele uşilor închise, sub 
preşedinţia “imparțială” a lui Bismarck, marile puteri au 
statormnicit prin Articolul 44 al Tratatului semnat la28 iulie 
1878, că “naţionalii tuturor puterilor, comercianți, sau 
alții, vor fi trataţi, în România, fără deosebire de religie, pe 
picior de perfectă egalitate”. Aşadar recunoaşterea era 
condiționată de modificarea Constituţiei în sensul dorit de 
evrei. Dependenţa financiară a “marilor puteri” de băncile 
evreieşti îşi producea efectele! 

Legea de modificare a Articolului 7, în sensul impus 
de Tratatul de la Berlin, a fostelaborată de oameni politici 
de ocalitate esenţial deosebită în comparație cu politicienii 
postdecembrişti. În timp ce politicienii care conduc astăzi 
destinele României sunt, cu puține excepţii, semidocți, 
indiferenți față de viitorul națiunii, dar greţos de slugamici 
față de forțele care deţin supremația financiară în lume şi 
controlează politica mondială, oamenii de stat care au 
semnata 13 septembrie 1879 modificarea Constituţiei au 
fost într-o covârşitoare majoritate cărturari şi aristrocrați, 
Care au pus mai presus de orice interesele neamului şi țării. 
(Puneţi față în față pe alde Ion Iliescu, Adrian Năstase, 
Petre Roman, Radu Vasile, Adrian Severin, Nicolae 
Văcăroiu, Teodor Meleşcanu, Traian Băsescu, lon 
Diaconescu, Dinu Patriciu, Valeriu Stoica, Viorel Cataramă, 
Octavian Cosmâncă, Doru Tărăcilă, Matei Agathon, Viorel 
Hrebenciuc etc, etc. etc. cu statura intelectuală şi morală a 
unor personalități ca lon C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, 
Vasile Alecsandri, lon Câmpineanu, Vasile Conta, lon 
Ghica, D. A. Sturdza, Lascăr Catargiu, Vasile Boerescu, 
A. D. Holban, Al. Crețulescu, Al. Lahovari, Costache 
Epureanu etc. etc. etc., şi trageţi concluziile cuvenite!) 





| 
2i şi 
| 


Pumn sau palmă? 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (111) 


Dacă legiuitorii timpului ar fi aplicat, în litera şi în 
Spiritul lui, Tratatul de la Berlin, consecinţa ar fi fost 
introducerea deodată, în masă, a unui numeros element 
străin în corpul națiunii române, cu consecințe nefaste în 
viitor. Pentru a se evita această nedorită situație, legea a 
inclus în prevederile ei o serie de dispoziţii restrictive, care 
făceau naturalizarea mai grea decât era în trecut. 

În primul aliniat al legii se proclama principiul că: 
“Deosebirea de credințereligioaseşi confesiuni nu constituie 
în România o piedică spre a dobândi drepturi politice şi 
civile, şi a le exercita”, Apoi continua: 

“1. Străinul, fără deosebire de religie, supus sau nesupus 
unei protecții străine, poate dobândi împământenirea cu 
condițiile următoare: 

a) va adresa guvernului cererea de naturalizare, în care 
va arăta capitalul ce posedă, profesiunea sau meseria ce 
exercită, şi voinţa de a-şi stabili domiciliul în România; 

b) va locui, în urma acestei cereri, zece ani în țară şi va 
dovedi prin faptele sale că este folositoare ei. 

II. Pot fi scutiți de stagiu: 

a) acei care au adus în țară industrii, invențiuni utile sau 
talente distinse, sau care au fondat aci stabilimente mari de 
comerț şi industrie; 

b) acei care, fiind născuţi şi crescuți în România din 
părinți stabiliți în ţară, nu s-au bucurat nici unii, nici alții 
vreodată de vreo protecţie străină; 

c) acei care au servit sub drapel în timpul războiului 
pentru independență şi care vor fi naturalizați în mod 
colectiv, după propunerea guvemului, printr-o singură lege 
şi fără alte formalități. 

III. Naturalizarea nu se poate acorda decât prin lege şi 
în mod individual”. 

Ca un act de recunoaştere a meritelor celor care au 
participat la Războiul de Independenţă, 883 de evrei care 
serviseră în război, sub drapel, au fost, în mod excepțional, 
admişi în bloc ca şi cetățeni români cu drepturi depline. 

Atitudinea demnă şi curajoasă a opiniei publice 
româneşti şi, îndeosebi, a făuritorilor Constituţiei de la 
1866, dacă a adus un câştig mare țării, i-a dăunat, în schimb, 
foarte mult pe planextem, asmuțind toată presa occidentală, 
subordonată intereselorevreieşti, împotriva poporului român 
şi a conducătorilor săi. În rândurile acestei prese evreii erau 
prezentaţi drept victime ale violențelor şi fanatismului unui 
popor barbar, prefăcând astfel, în mod intenționat, o 
problemă de ordin strict economic şi social într-una de 
persecuție religioasă. Fără a greşi, se poate spune că după 
1866 poporul român va fi ținut, ca urmare a propagandei 
iudaice, într-o stare de continuă tensiune în relațiile sale cu 
Occidentul. Un cât de mic şi neînsemnat incident, în care 
una din părți era un evreu, avea darul să pună în mişcare 
evreimea de pretutindeni şi să facă să zbâmâie telegraful 
peste tot întinsul globului! 

După Congresul de la Berlin, ““problema evreiască” a 
constituitun permanent mijloc de presiune asupra României, 
exercitată de Alianța Israelită Universală, înființată în 1860 
de avocatul şi omul politic francez Isaac Adolph Cremieux 
şi de bancherul englez Moses Haim Montefiore, înnobilat 
de regina Angliei. Avându-l ca preşedinte de onoare pe 
Marele Rabin al Franței, Alianţa avea ca obiectiv principal 
să obţină pentru evreii din toate țările epalitate deplină cu 
populaţiile băștinașe (drepturi civile şi politice). Dacă până 
la primul război mondial, în România, acest obiectiv nu a 
putut fi realizat din cauza fermității cu care toate guvernele 
succedate la cârma țării au respectat prevederile referitoare 
la “impământenire”, aşa cum fuseseră formulate în 1879, 
Conferința de Pace de la Paris a oferit organizațiilor 
intermaționale evreiești prilejul de a-și impune punctul de 
vedere. De altfel, un prim pas împotriva intereselor vitale 
româneşti fusese deja făcut de guvernul Marghiloman prin 
Tratatul de Pace impus de Puterile Centrale, semnat la 7 mai 
1918, dar neratificat de Repele Ferdinand. Pe lângă 
înrobitoarele condiții economice prevăzute în acest tratat, 
Parlamentul a votat împământenirea în bloc a evreilor, 
precum şi amnistia generală a dezertorilor şi a trădătorilor 
de țară, 





Adevăratele sentimente nutrite de evrei față de 
populația românească au ieşit la iveală în teritoriul ocupat 
de inamic în urma înfrângerilor suferite de armata română 
în toamna anului 1916. Desigur au fost şi mulți români, 
chiar prea mulți, care au pactizat cu ocupanții, dar evreii, 
fără excepție, după ce au dezertat din unitățile lor care se 
retrăgeau în Moldova, s-au puscutrup şi suflet la dispoziția 
germanilor. În Zszoria războiului pentru întregirea 
României, Constantin Kirițescu face următoarele mențiuni 
în acestsens:*O parte din populaţia evreiască din teritoriul 
ocupat, neasimilată sufleteşte cu poporul român, s-a pus 
deodată în serviciul ocupantului, devenind instrumentul 
său de exploatare, de impilare şi de batjocorire apopulației 
băştinaşe”. 

Dar'împământenirea globală” şi “amnistia generală” 
oferite cu generozitate evreilor de germani nu au fost 
aplicate, deoarece cumpăna războiului s-a aplecat în 
favoarea aliaților noştri. La Conferința de Pace, însă, acolo 
unde România ar fi fost îndreptăţită ca urmare a sacrificiilor 
în vieţi omeneşti şi în bunuri materiale, cu care contribuise 
lacauzaaliaţilor, nu noi, ci evreii s-au bucurat de audiență 
şi sprijin. Explicația acestei situații aparent paradoxale 
este uşor de găsit dacă aruncăm o privire indiscretă în 
culisele Conferinței. Personalitatea “numărul unu” a 
înaltului conclav era preşedintele Wilson, dar cei cărora le 
aparținea în exclusivitate puterea de decizie erau doi evrei 
cu 0 covârşitoare putere politică şi financiară, nu numai în 
Statele Unite, ci în întreaga lume. Primul, “colonelul” 
Edward Mandel House, despre care Des Griffin scrie, în 
lucrarea sa Werregiert die Welt? (Cine stăpâneşte lumea? '), 
că “era bărbatul care arunca zarurile; el lua de fapt 
hotărârile; fără aprobarea lui nu se mişca nimic”. Cel de- 
al doilea, bancherul Bemard Mannes Baruch, conducătorul 
departamentului pentru industria de război, omul despre 
care Des Griffin scrie că “în campaniile electorale din 
1912 şi 1916 şi-a investit toată averea pentru ca Wilson să 
fie ales, după care însă şi-a recuperat-o până [a ultimul 
cent”. Măsura influenței sale politice este dată de faptul că 
şi-a păstrat rolul de consilier al următorilor trei preşedinţi 
(Harding, Coolidge şi Hoover), iar în administrația 
Roosevelt a fost sfetnicul de taină al acestuia. 

Osituațiesimilarăse întâlnea şi în delegațiile celorlalte 
două membre ale Consiliului Suprem, Franța şi Anglia. 
Consilierul de tainăal lui Georges Clemenceau era Georges 
Mandel, pe numele său adevărat Jeroboam Rothschild. În 
cartea sa citată mai sus, Des Griffin îl caracterizează drept 
“un superpolitician într-o țară de politicieni”. Celălalt 
personaj “greu” din Consiliul Suprem, prim-ministrul 
Angliei, David Lloyd George, îl avea alături de el pe Sir 
Philip Sasson, descendent în linie directă din Amschel 
Rothschild, membrual Privy Council (Consiliul Secret de 
Stat), La Conferința de Pace, Philip Sasson deţinea funcția 
de secretar particular al lui Lloyd George şi ca atare 
participa la toate şedinţele secrete ale Consiliului. Vittorio 
Emanuele Orlando, prim-ministru al Italiei, făcea doar 
figuraţie, cuvântul său nefiind luat în seamă de ceilalți trei 
“colegi” din înaltul for. 

Influența omniprezentă evreiească în cadrul 
Conferinţei de Pace s-a manifestat pe față, constituind 
explicația pentru “regimul special” care i-a fostadministrat, 
cubrutalitate, delegaţiei țării noastre, Refuzul diplomaților 
americani de a recunoaşte unirea Basarabiei, ca şi 
dezaprobarea acțiunii României împotriva regimului lui 
Bela Kun au fost atitudini comandate de bancherii evrei 
din Statele Unite, care i-au sprijinit, fără rezerve, pe 
coreligionarii lor marxişti din Rusia, dar şi din restul 
Ruropei. Coordonatorul acestei acţiuni de ajutorare a fost 
bancherul evreu Jacob Schiff, inițial agent al băncii 
Rothschild din Frank furt, apoi preşedintele firmei bancare 
Kuhn, Loeb şi Co. din New York. Cu acest sprijin, Leib 
Davidovici Bronstein — Troțki, figură centrală alături de 
Lenin înreuşitarevoluţiei bolşevice, aorpanizat oadevărată 


(continuare în pag. 4) 


Gabriel CONSTANTINESCU 














PAG. 4 NR. 9/141 Septembrie 2002 


armată particulară, instruită pentru acţiuni de subversiune 
Şi terorism într-o tabără aflată pe terenurile concernului 
Standard-Oil din New Jersey, proprietatea lui John D. 
Rockefeller. Insoţit de această bandă de revoluționari, 
Troțki a părăsit portul New York, pe vasul Kristiania- 
fjord, cu destinația Rusia. Dar nu numai atât Conform 
declarației lui John Schiff, nepotul lui Jacob Schift, apărută 
în New York Jowmal American din 3 februarie 1949, la 
bordul vasului se mai aflau şi 20 de milioane de dolari-aur, 
o sumă imensă pentru timpul acela, cu care bancherul 
internațional finanța revoluția bolşevică din Rusia. Şi 
acest spnjin a fost doar începutul! 

Sosit la Paris, lon |. C. Brătianu şi-a dat seama de 
atmosfera putemic poluată iudaic în care se desfăşurau 
lucrările Conferinţei de Pace şi s-a orientat asuprasituației. 
Dar iată cum relatează lucrunle Gheorghe |. Brătianu în 
Acțiuneapolitică şi militară a României în 1919:* Aproape 
simultan, printr-o neplăcută coincidență, întâmpinam 
prumele dificultăți în spinoasa chestiune a încetățenirii 
Evreilor. La 12 Fevruarie, Brătianu comunica lui 
Pherechide, la Bucureşti, aceste impresii puțin favorabile: 
«Evreii de aci, sub influența sugestiilor şi a documentării 
primite din România, consideră decretul nostru de 
naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează îndeosebi că 
naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la 
prea multe amânări şi formalități complicate şi că impune 
pe deasupra dovada negativă a nesupuşeniei străine, ceea 
ce este opus tuturor principiilor juridice. În ce priveşte 
dezertonii, ei nu admit decăderea decât în virtutea naşterii 
lor pe pământul românesc. Această decădere nu s-ar putea 
aplica numai Evreilor, astfel că o amnistie ce ar acoperi 
faptele de dezertațiune, artrebui să folosească de asemenea 
Evreilor, Am avut lungi convorbiri în această privinţă cu 
Edouard de Rothschild şi cu Israăl L&vy, marele rabin al 
Franţei. Ar fi bine să examinaţi această chestiune cu 
dorința de a izbuti, dacă situația politică o permite, căci aici 
ne găsim în fața unor grave dificultăți». Chestiunea 
evreiască, problemă internațională prin definiţie, cu 
multiplele şi variatele ei legături, care îngreuiase atât de 
mult situaţia României Mici la Congresul de la Berlin, se 
așeza acum din nou în calea noastră la Conterinţa de Pace din 
Paris”. 

Curând, temerile lui lon |. C. Brăhanu se vor adeveri. 
Prin “statutul minorităților” inclus în Tratatul cu Austria 
ni se impuneau condiții inacceptabile pentru unstat suveran 
şi independent şi, faptul cel mai grav, prin preambulul la 
acest tratat era repusă în discuţie independența României, 
făcând ca recunoaşterea ei să depindă de îndeplinirea 
condiţiilor ce ne fuseseră impuse în urmă cu 50 de ani prin 
Tratatul de Ja Berlin. Delegaţia română s-a opus semnării 
Tratatului cu Austria şi, pentru a sublinia justețea poziției 
intransigente a lui Ion |. C. Brătianu, este suficient să 
reproducem următorul pasaj din preambulul acestui 
document nedrept şi jignitor: “Având în vedere că, în 
Țratatul de la Berlin, independența Regatului României n- 
a fost recunoscută decât subrezerva unor anumite condiţii, 
că, pe de altă parte, principalele Puteri aliate şi asociate 
doresc a recunoaşte fără condiții independenţa Regatului 
României, atât asupra teritoriilor sale vechi, cât şi asupra 
noilor sale teritorii: că, în fine, România doreşte a da din 
propria sa voință chezăşii sigure de dreptate și de libertate 
atât locuitorilor din vechiul regat al României, cât şi din 
teritoriile acum alipite, oricare ar fi neamul şi credința pe 
care o au — Puterile aliate şi asociate, semnatare ale 
Tratatului din Berlin de la 13 iulie 1878, luând în vedere 
îndatoririle ce guvernul român a primit pe temeiul tratatului 
de față, recunosc că România este desăvârşit dezrobită de 
condiţiile puse pentru recunoaşterea independenței prin 
art. 44 din Tratatul de la Berlin”. 

“Textul propriu-zis al tratatului — scrie C, Kirițescu în 
lucrarea citată mai sus — nu era mai prejos de preambul, 

întrucât voind să acorde o protecție minorităților, ajungea 
la dispoziţii ce aveau caracter excesiv și provocator, 
Recunoaşterea de la (878 era făcută dependentă de 
acceptarea unor dispoziții, ca de pildă aceea din articolul 
1 | al noului tratat, care suna astfel: «Evreii nu vor [i ținuți 
a face mici un act care ar fi o călcare a Sabbatului lor şi nu 
vor fi loviți de nici o decădere dacă nu voiesc a merge in 





PUNCTE CARDINALE 
AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


(urmare din pag. 3) 


fața tribunalelor ari a arăta gândul lor de a nu face sau lăsa 
să se facă alegeri, [ie generale, fie locale într-o zi de 
Sâmbătă, nici o înscriere electorală nu trebuie făcută 
Sâmbăta»”. 

Comentând conţinutul acestui articol! din Tratatul cu 
Austria, C. Kirițescu remarcă în continuare: “Era evident 
că, sub formula largă a protecţiei minorităților, se readucea 
pe tapet chestiunea evreiască, care dăduse loc la atâtea 
discuţii în timpul Congresului de la Berlin, dar şi după 
aceea, mobilizând toată puterea de care evreii dispuneau în 
lumea finanţelor, politicii şi a presei din Occident. Dispoziţii 
excesive, ca aceea citată, însemnau însă o întrecere a 
măsurii”. 

Dar lucrunle nu se opresc aici. Prin articolul 60 al 
Tratatului cu Austria, marile puteri dobândesc dreptul de a 
interveni ori de câte oi socotesc necesar, prin tratate 
speciale, atât în problema minorităților, cât şi în problemele 
economice, tratate pe care România se obligă anticipat să le 
accepte. Acest articol, care de fapt anula suveranitatea 
României, suna astfel: “România consimte la inserțiunea 
într-un tratat cu principalele Puteri aliate şi asociate a unor 
dispoziții pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru 
a ocroti interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, 
limbă sau religie de majoritatea populaţiei. România 
consimte, de asemenea, la inserțiunea într-un tratat cu 
principalele Puteri aliate şi asociate a unor dispoziții pe care 
aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti libertatea 
tranzitului şi aaplica unregim echivalent celorlalte națiuni”. 

Şi din nou comentariul lui C. Kirițescu: “Împotriva 
acestor reglementări, Brătianu s-a ridicat cu toată puterea. 
Ele însemnau 0 atingere a dreptunilor României de stat 
suveran. România a fost înainte de război o țară neatâmată 
şi nimic în atitudinea sa în timpul acestui război n-ar fi putut 
justifica o decădere a acestei independenţe politice. Ea nu 
merita situaţia ce se încerca a î se impune. Puterile aliate şi 
asociate au luptat îrttre-altele pentru a aşeza dreptul de 
epalitate al statelor mici şi mari; prin aceste dispoziții însă 
se tinde a se crea clase deosebite în ceea ce priveşte 
suveranitatea statelor. (...) Intervenţia străină ar fi fost nu 
numai superfluă, dar ar fi primejduit opera de înfrățire, care 
era scopul guvemului român, căci pe de o parte unele 
minorități s-ar fi crezut eliberate de orice sentiment de 
recunoștință față de statul român, iar pe de altă parte s-ar fi 
înfăptuit două categorii de cetățeni în acelaşi stat: unii 
încrezători în solicitudinea statului, ceilalti căutându-şi 
apărători în afară de graniţe. Era o umilire la care era supusă 
România, a doua zi după victoria împotriva duşmanului 
comun, la care constribuise şi ea cu atâtea jertfe, să se acarde 
un regini de privilegii cu totul speciale pentru una din 
minorități, drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau 
celorlalți cetățeni români”. 

Criza relațiilor dintre România şi Consiliul Suprem se 
accentuează când, la23 august 1919,s-apnimit la Bucureşti 
textul Tratatului Minorităţilor, constatându-se că, în ciuda 
protestelor delegației române, toate dispozițiile dușmănoase 
şi ofensatoare fuseseră menținute. Totodată, în Occident se 
dezlănțuie o campanie calomnioasă ia adresa României, în 
surprinzător contrast cu simpatia manifestată, îndeosebi în 
America, față de regimul bolşevic, proaspăt instalat în 
Rusia, ca şi față de regimul comunist instalat la “Budapest”, 
aşa cum fusese denumită capitala Ungariei, ca urmare a 
faptului că întreg guvernul condus de Bela Kun era alcătuit 
din evrei. 

La 10 septembrie, Tratatul cu Austna este iscălit la 
Saint-Germain în absența delegației române, La 12 
septembrie, lon |. C. Brătianu prezintă Regelui Ferdinand 
demisia cabinetului său, mativată de faptul că Consiliul 
Suprem a nesocotit Tratatul de Alianţă încheiat în 1916 cu 
Antanta şi a impus României condiţii incompatibile cu 
demnitatea, independența și interesele sale politice şi 
economice, Au loc alegeri, primele organizate după sistemul 
sulragiului universal, și Repele Ferdinand încredințează 
formarea guvernului fruntaşului politic ardelean Alexandnu 
Vaida- Voevod. Noul şef de guvern s-a văzul nevoit, contorm 
propriilor sale spuse, să facă “saltul în prăpastie” şi să 
accepte, cu nesemnificative îmbunătățiri, clauzele Tratatului 
Minorităţilor, sub presiunile ultimatului trimis de Consiliul 
Suprem. La 9 decembrie, în Salonul Orologiului de la 





Ministerul de Externe din Paris, generalul Coandă semna, 
în numele României, Tratatul cu Austria şi Tratatul 
Minorităţilor. Prin semnarea acestor documente, România 
intra în “perioada interbelică”, un răstimp cu ridicări ŞI 
cădeți, ale căror efecte se resimt până în ziua de astăzi. 

În încheiere, două evenimente, care aparțin istoriei. 
Primul este cuvântarea rostită de lon |. C. Brătianu în 
memorabila şedinţă a Adunării Deputaţilor din 17 
decembrie 1919, în care marele nostru am politic arăta 
Camerei şi Ţării temeiurile şi rosturile poziției sale în 
calitatedeconducătoral delegaţiei României la Conferința 
de Pace de la Paris: 

“Cea mai bună definițiune pe care am găsit-o, de ceea 
ce înseamnă o națiune, este aceea a conştiinţei morale. O 
naţiune este o conştiinţă naţională. Cât valorează una, atât 
însemnează cealaltă. 

Conştiința a ceea ce eşti şi hotărârea fermă de a fi este 
puterea cea dintâi a unui popor. Cum s-a manifestat el, 
astfel îşi aşează rolul şi rostul lui în miţlocul neamurilor... 

Consiliul Suprem, cu hotărârile sale, este o instituție 
vremelnică. Peste el, pe deasupra lor, stă interesul superior 
şi permanent al popoarelor civilizate, care vor ca în aceste 
tinuturi ale lumii să se aşeze şi să se dezvolte un Stat 
putemic, putemic prin ceea ce reprezintă, putemic prin 
ceea ce este, putemnic prin constituirea sa internă, puternic 
mai presus de toate prin conştiinţa pe care o are despre 
inalta lui misiune...” 

Cuvinte la fel de actuale ca şi atunci când au fost 
rostite! 

Cel de-al doilea fapt, neconsemnat în cărțile de istorie, 
dar care “va rămâne pururea de un patetism mai presus de 
orice cuvinte şi de orice comentarii”, este relatat de |. G. 
Duca în volumul intitulat Portrete şi amintiri: “În ajunul 
intrării noastre în război, Brătianu s-a dus în deal la Florica 
să spovedească în fața mormântului tatălui său tot 
zbuciumul de care sufletul său era cuprins în acele 
hotărâtoare momente, ca şi curn ar fi aşteptat de la umbra 
măreață a întemeietorului României Mici binecuvântarea 
supremă în sforțările sale de întregire a României Mari”. 

Oare laal! cărui mormânt se va fi duspremierul Adrian 
Năstase să spovedească legământul făcut la Universitatea 
“John Hopkins” din Baltimore să înlăture toate statuile 
care mai există ale Mareşalului lon Antonescu, să declare 
cele 33 de sinagogi monumente istorice, să includă cele 
786 de cimitire evreieşti în patrimoniul național şi să 
extermine “antisemitismul” şi “naționalismul” din 
societatea românească?! Şi ce strămoș, suflet de rob, va fi 
invocat Năstase când a semnat documentul prin care 
americanilor aflați pe teritoriul României li se acordă 
imunitate în fața Curţii Penale Internaționale, chiar dacă 
aceştia se fac vinovaţi de genocid sau crime contra 
umanității? “America — serie editorialistul cotidianului 
Adevărul în articolul intitulat «Imunitate pentru crimă?» 
— nu ne vrea doar cu capul plecat. America ne pune în 
genunchi ŞI cu fruntea în țărână”. lar ca să nu existe dubii 

n privința temeiurilor morale care au stat la baza 
“închinării”” țării în fața Americii şi Poporului Ales, încheie 
cu cuvintele: “Cu justificată mândrie şi vie satisfacție 


putem spune că România este iarăşi prima la prostituţia 
politică”! 


(va urma) 
















MR ae dai îi Il 


| (a (cx)terminator pentru liniştea altor: 


* 


PIE _ 
Ea 5 


ai ÎNZE Doe Mia îsi pie ARII 








= 
PF 


CEVA REP ip A 








PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2002 NR. 9/141 PAG. 5 





Federalizarea Basarabiei — încă un pas spre prăpastie 


După ce, pe parcursul a şase ani de conflict armat ruso- 
turc, pământul Principatelor Române fu călcat în lung şi-n lat 
“de oştiri nesfărşite rosieneşti”, în nefasta zi de 16 mai 1812 
delegații Inaltei Porți semnară la Bucureşti actul de cesiune a 
Basarabiei. A flată în completă derută şi ienorând cu desăvârşire 
intențiile şi preparativele ce se vor materializa în campania 
din Rusia a lui Napoleon, diplomaţia otomană a cedat cu 
extremă uşurinţă ceea ce nu-i aparținea Rusiei, care a înşfăcat 
ei pământuri româneşti asupra cărora nu avea nici un 


“Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la 
vărsare în Dunăre, apoi din acest loc, malul stâng al acestui 
fluviu, până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neaeră va face 
hotarul între cele două împărății: Rusia şi Turcia”. Aşa 
glăsuieşte prevederea cea mai nefericită din odiosul tratat de 
la a cărei încheiere s-au împlinit în această primăvară 190 de 
ani; cu excepția perioadei interbelice, aproape două veacuri 
de întunecată înstrăinare, cu adânci şi sângerânde răni în 
sufletul şi memoria istorică a românilor. 

Intregul teritoriu dintre Prut şi Nistru anexat de Rusia, 
devenit mai întâi “oblastie” şi apoi (1871)'“gubernie”, însuma 
45.630 kmp, locuit, conform cataorafiei țariste din 1817, de 
482.630 suflete. După identitatea lor etnolingvistică, noii 
supuşi ai împărăției țarilor se prezentau astfel: 4 19.240 români 
(86%). 30.000 ruteni (6,5%); 19.130 evrei (4,2%); 6.000 
lipoveni (1,5%), 3.200 greci (0,7%); 2.650 armeni (0,6%); 
1.205 bulgan (0,25%) şi tot atâția găgăuzi (cf |. Nistor, Istoria 
Basarabiei, Ed. Humanitas, Buc. 1991). 

După mai bine de un veac de stăpânire rusească, printr- 
o politică de deznaționalizare sistematică şi de schimbare a 
caracterului etnolingvistic şi cultural-spiritual al provinciei, 
fapt realizat prin colonizări şi dizlocări masive de populații, 
concomitent cu rusificarea forțată împlinită prin cele mai 
diverse metode şi căi, la 12 ani de la Marea Unire cifrele 
statisticii oficiale erau următoarele: totalul populaţiei 
Basarabiei era de 2.866.000 locuitori, din care români: 
1.806.000 (63,02%); evrei: 183.000 (6,38%); ruso-ruteni: 
569.000 (19,85%); bulgari: 140.000 (4,80%); turci: 23.000 
(0,80%); germani: $1.000 (2,82%); alţi cetățeni: 64.000 
(2,23%). 

lar după încă o jumătate de veac de apartenenţă a Nord- 
Estului românesc la URSS şi a trecerii peste această parte de 
lume şi vatră româneascăa pârjolului şi a prigoanei comuniste, 
urmările au devenit şi mai dezastruoase. Distrugerea 
sistematică a elitelor, dizlocări de populație de o amploare 
fără precedent, deportările şi asasinatele în masă, reorganizări, 
redistribuiri şi rearondări teritoriale, cu modificăn nu doar ale 
traseelor de frontiere, au avut drept consecință actuala stare de 
lucruri în spaţiile dintre Prutşi Nistru. “Independenta Republică 
Moldova” de astăzi se întinde de 33.800 kmp, pe care trăiesc 
4.312.000 locuitori. Fischer Weltalmanach 2000 oferă, cu 
privire lastructuraetnică, următoarele cifie: 64,5% moldoveni; 
13,8% ucraineni; 13% ruşi; 3,5% găgăuzi; 2%bulgari, etc. 
Numai că nici întreg teritoriul şi nici toți locuitorii săi nu se 
află sub controlul factorilor de putere de la Chişinău. Dealtfel, 
nu s-au aflat niciodată în tot răstimpul de după dezmembrarea 
Uniunii Sovietice. După datele furnizate de aceeaşi sursă, în 
cuprinsul “Republicii Moldova” mai ființează şi alte entități 
politico-statale: “Republica Nistreană”, având 2.500 kmp şi 
cca 700.000 de locuitori, şi “Găgăuzia”, cu 2.000 kmp şi cca 
200.000 locuitori. Desfăşurarea evenimentelor ultimilor ani a 
dovedit realitatea tristă că “independența” Basarabiei a fost şi 
rămâne efectivă doar faţă de România. 

Dacă în urmă cu peste un deceniu, înaintea colapsului 

] sovietic, la răsărit de Prut se produceau evenimente dătătoare 





“R TRAIAN GUSAN (1925-2002) 





făcând parte din “Garda Naţională” în 1918. 





Traian Gusan s-a născut în noiembrie 1925 în comuna Ludoş, jud. Sibiu, fiind 
al patrulea copil al unei familii de țărani fruntaşi, tatăl său, Alexandru Gusan, 


Primele patru clase le face în comuna sa natală, după care în 1937 se înscrie 
la Şcoala Normală “Andrei Șaguna” din Sibiu, pe care otermină în 1945, Între 1945 
şi 1947 funcționează ca învățător în Ludoş. Neputându-se acomoda tendințelor de 
comunizare şi ateizare a învățământului, este nevoit să-l părăsească. Între 1947 şi 
1949 urmează Academia Teologică“ Andreiană” din Sibiu. Datorită convingerilor 
şi atitudinilor sale anticomuniste și a legăturilor cu unii consăteni membri al 
Frăţiilor de Cruce, este arestat şi condamnat la 3 ani închisoare. Execută pedeapsa 
la închisorile Sibiu, Aiud, Jilava şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde se cu sine şi cu oamenii. 
eliberează în anul 1952, cu domiciliu obligatoriu în comuna natală, unde lucrează 


de speranțe (impunerea grafiei latine şi oficializarea limbii 
române, chiar dacă denominată tot “moldovenească”), iar 
dezmembrarea imperiului comunist ar fi putut însemna un pas 
decisiv înspre Reîntregirea românească (şi nu spre proclamarea 
unei iluzorii “independenţe moldave”), evenimentele ulterioare 
au dovedit că forțele antiromâneşti au capacitatea de a interveni 
decisiv înspre risipirea nădejdilor. 

În prezent, “Republica Moldova” este un stat care nu-şi 
controlează nici teritoriul, nici frontierele. Are în schimb 
structuri politico-administrative de cea mai pură extracţie 
comunisto-bolşevică; ca nicăieri în Europa postcomunistă (unde 
la putereau mai rămas elemente ale vechilorregimuri, rebotezate 
însă “social-democrate”), aici putemicii zilei continuă să-şi 
spună şi să fie comunişti. După zece ani de la încheierea 
sângerosului război civil şi secesiunea nistreană, după 
nenumărate diversiuni antiromâneşti, concomitent cu tot mai 
evidenta revenire la “mama Rusia”, dar în incapacitate de a se 
impune efectiv în interior, în conclucrare cu Rusia, Ucraina şi 
Organizația pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE), 
Chişinăul a aflat cheia rezolvării tuturor problemelor cu care se 
confruntă: federalizarea! Soluție optimă, inclusiv pentru ceea 
ce, în mai noul limbaj al factorilor de putere basarabeni, se 
defineşte drept “reîntregirea moldovenească” (?!). 

Fără existența unor condiții minime şi obligatorii, între 
care cea dintâi este aceea a existenței mai multor state care 
decid liber să se asocieze, având principalele instituții, organe 
şi legi comune, dar conservându-şi organizarea statală proprie, 
federalizarea nu se poate concepe. Or, identitatea statală viabilă 
presupune un potențial demografic, dar, mai ales, o autentică 
identitate întemeiată pe tradiţie istorică şi spiritual-culturală 
concretizată în valori recunoscute şi impuse în circuitul universal. 
De asemenea, este indispensabilă forța economică în stare să 
susțină demersurile de orice natură în vederea afirmării 
potențialului identitar şi înspre conlucrare cu ceilalți membri ai 
preconizatei federații. Secesiunea ținuturilor de pe Nistru şi 
“făcătura” pseudostatală “Republica Moldovenească 
Nistreană”, ca şi “Găgăuz Ery”, nu dispun de nici unul dintre 
elementele indispensabile statalității. Cu atât mai puțin ar putea 
fi vorba despre o autentică formațiune autonomă bulgară. 

Dar, din păcate, se pare că, pentru a pune definitiv capăt 
identității româneşti in Basarabia, autoritățile de la Bucureşti au 
convenit, complice şi tacit, ieşirea definitivă din schemastatelor 
şi a instituţiilor internaţionale interesate. Rusia şi Ucraina, 
“state-mamă” pentru cele mai numeroase comunități slave din 
Basarabia (cca. 27% dintotalul populaţiei), conlucrează fructuos 
cu OSCE, avândacordul Chişinăului, la “reîntregirea Republicii 
Moldova prin federalizare”! Nici diplomaţia americană nu a 
rămas în afara “problemelor moldoveneşti”, motiv pentru care 
nu a ezitat să intreprindă demersuri concrete prin contactarea, 
la Viena, în cursul acestei veri, a solilor Tiraspolului. De la 
discutarea “statutului R.M.Nistrene” la reuniunea din anii 
trecuți, consumată la Istanbul (unde a mai fost reprezentată şi 
România!), s-a ajuns ca astăzi să se pună mai degrabă în 
cumpănă “statutul” Basarabiei în preconizata federație. lar 
Bucureştiul tace în tot acest timp! 

La o cât de cât atentă analiză a chestiunii, nu pot fi 
nesocotite răspunsurile potențiale şi probabile la întrebări 
precum: Cine şi pe ce temei doreşte federalizarea? Cu ce 
garanții se va înfăptui şi ce urmări va avea? Cum se va numi 
noua alcătuire, din ce unități administrativ-teritoriale se va 
compune şi care-i vor fi însemnele statale? Care va fi componența 
şi ce atribuţii vor avea organele supreme? Ce regim lingvistic 
va avea federația? Este compatibilă federalizarea cu ideea de 
integrare europeană? Dar dacă entitățile componente, din varii 
motive, vor dori la un moment dat secesiunea, cui li se vorralia? 


în agricultură, alături de părinţii săi. În 1955, ridicându-i-se D.O,, se stabileşte în 
Sibiu şi lucrează la Electromontaj şi Uzina Mecanică, iar în 1957 se căsătoreşte cu 
Maria Luca din aceeaşi comună, cu care va avea doi copii, un băiat şi o fată, în 
prezent amândoi ingineri. Pensionându-se în 1986, se retrage în comuna Ludoş, 
împreună cu soţia, practicând din nou agricultura. 


Şi seria întrebărilor poate continua. 

Dacănu poate fi conturată nici o garanție că “federalizarea 
Republicii Moldova” va fiun pas înspre rezolvarea “problemei 
nistrene” şi a celorlalte “autonomii” din Basarabia, este însă 
cât se poate de clar că adepții reintegrării în spațiul ex-sovietic 
sunt campionii federalizării şi ai antiromânismului. Dacă prin 
“federalizare” Basarabia se “nistrizează” nu-i nici o problemă. 
Întâmple-se orice, numai ideea de românism şi românitate să 
nu câştige teren! Şi apoi, în noul context, când diplomația 
dâmboviţeană este atât de “prinsă” cu demersurile în direcție 
opusă, reorganizarea “R. Moldova” este tocmai oportună ca 
replică şi contrabalans la perspectiva aderării României la 
NATO. 

De altfel, fidelii opțiunii răsăritene şi duşmanii declarați 
airomânităţii, fie ei de expresie şi identitate “moldovenească”, 
slavă ori de altă natură, au în autoritățile de la Bucureşti cel 
mai util şi preţiosaliat, care respectă cu scrupulozitate principiul 
(chiar dacă desuet!) al “neamestecului în treburile interne ale 
altor state” (fie ele şi “surori” cândva). Coborând şi ultima 
treaptă a slugămiciei, nu doar cu ochii plecaţi sau stând în 
genunchi, ci chiar pe brânci şi cu fruntea în țărână, actualii 
diriguitori ai destinelor naționale româneşti, preocupați doar 
de conservarea, inclusiv pentru “urmaşii urmaşilor lor”, a 
privilegiilor dobândite de la înaintaşii comunişti, au lăsat pe 
seama Rusiei, Ucrainei, OSCE şi SUA rezolvarea gravelor 
probleme cu care se confruntă lumea românească de peste 
Prut. Până să devină România membru NATO, Rusia este de 
multă vreme partener privilegiat! Comentariile sunt de prisos. 

Din păcate, majoritatea românească basarabeană se află 
în gravul şi periculosul impas al crizei identitare (oare nu 
cumva această criză bântuie întreaga lume românească?!), 
motiv pentru care succesul tuturor diversiunilor antiromâneşti 
este atât de bine asigurat. Este un adevăr axiomatic faptul că 
fără a fi purtătoarele unei moşteniri culturale autentice, fără 
conştiinţa identității, ființele umane rămân simple cantități — 
indivizi — ce compun gloatele şi nicidecum persoane 
alcătuitoare de puternice comunități inconfundabile, definite 
etno-lingvistic şi cultural-spiritual, capabile să-şi elaboreze 
un ideal şi să lupte pentru împlinirea lui. 

Nu este deloc întâmplător faptul că Basarabia se 
înfăţişează în ultima vreme ca o provincie tot mai puţin 
românească şi din ce în ce mai mult o anexă a Rusiei. În 
problemele cu care se confruntă lumea basarabeană, fosta 
putere colonială îndeplineşte dublul rol de parte interesată şi 
de arbitru. Rusia are, la ora actuală, profund şi direct implicate 
în chestiunile ținuturilor româneşti dintre Prut şi Nistru, forțe 
şi instituții cu atribuții politico-diplomatice şi militare, 
economice, culturale şi, nu în ultimul rând, spiritual-religioase. 
Cu toate vremelnicele insuccese ruseşti din Afganistan sau 
Cecenia, pe Nistru “eterna” Armată a 14-a rămâne neclintită, 
iar angajamentele privind retragerea ei nu mai au nici o 
relevanță. Nu este unaccidentnici alegerea Chişinăului ca loc 
alultimelorconclavuri ale marilor diriguitori ai componentelor 
“Comunităţii Statelor Independente” şi ale înaltelor fețe ale 
Bisericii Ortodoxe Ruse. 

Puţină consolare poate să aducă recunoaşterea de către 
autoritățile de la Chişinău a Mitropoliei Basarabiei (doar ca 
urmare a unor îndelungi eforturi şi pe temeiul sentinței 
pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Bine 
ar fi dacă românii ar urma îndemnul din primul vers al imnului 
național, iar ecourile lui ar răsuna în toate conştiințele, “de la 
Nistru pân la Tisa”. Deocamdată, însă, statisticile ne aduc la 
cunoştinţă că aproape jumătate dintre români ignoră până şi 
acest imn... 


Nicolae POP 


După evenimentele din decembrie 1989, participă la toate acțiunile importante 





Pentru toate câte a pătimit, Dumnezeu să-l odihnească. 


ale AFDPR, iar în 1994, datorită calităților şi caracterului său, este ales primar al 
comunei Ludoş şi satului Gusu, până în 1996. Terminându-i-se mandatul de 
primar, rămâne în continuare în comuna natală, până în anul 2001, când i se 
declanşează o boală suspectă. Nici în urma unei intervenții chirurgicale nu-şi mai 
revine la normal. Se simte din ce în ce mai rău, iaroa doua intervenţie chirurgicală, 
în august 2002, îi grăbeşte sfârşitul, care a avut loc în noaptea de 28 august 2002, 
după ce în prealabil a fost împărtăşit, trecând la cele veşnice împăcat cu Dumnezeu, 










































PAG. 6 NR. 9/141 Septembrie 2002 


maj NEI Mica e A: > die 





De ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), ca 
de fiecare dată în ultimii ani, a avut loc, ia Mausoleul 
de la Aiud, întâlnirea comemorativă şi slujba de 
pomenire a celor săvârşiț din viață după gratiile 
regimului comunist, mulți îngropați fără cruce şi în 
gropicomune, în locul numit de localnici “Râpa Robilor”, 
printre grajduri şi cocini. Au fost prezenți, ca în fiecare 
an, foşti deținuți politici din diferite părți ale țării, dar şi 
grupun de tineri militanți naționalişti, precum şi un 
important contingent monahal. Prezenţa a fost totuşi 
mai puțin numeroasă decât în alți ani, atât pentru 
faptul că mulți camarazi au trecut între timp la cele 
veşnice, iar pe alții vârsta înaintată îi pune în 
imposibilitatea de a se mai deplasa, însă şi din pricina 
unui gest cel puțin necamaraderesc al filialei Braşov a 
AF.DP.R. (cu complicitatea d-lui Constantin Ţicu 
Dumitrescu şi cu participarea propagandistică a Casei 
Regale). Faptul că oficialitățile politice sau elitele 
intelectuale postcomuniste (ca să nu mai vorbim de 
reprezentanți mai mult sau mai puțin autentici ai 
Coroanei) nu au participat şi nu s-au sinchisit niciodată, 
în toți aceşti ani, de actul pios de pomenire anuală de 
la Aiud nu ne-a surprins. Ne-a surprins însă faptul că 
chiar colegi ai noştri de sufennță s-au pretat să 
organizeze ostentativ, chiar în ziua deja consacrată a 
pomenirii de la Aiud, o festivitate paralelă rupând 
brutalunitatea şi aşa destulde abilă a foştilor întemnițați 
politic şi complăcindu-se să fie marionetele unui joc 
propagandistic regizat pe seama celor care nu mai pot 
protesta 

Gabriel Constantinescu 


Arhiepiscopia Iaşilor 

Mănăstirea Sfinţii Arbangheli Mihail şi Gavriil 
Petru-Vodă, com. Poiana Teiului, 

5671 — Jud. Neamţ 












Jubiţi frați întru Hristos, 













t-puținul d tdi să contribuie la împlini initiativei 
APEL DUHOVNICESC mu ef fl ee ara aa E a 


_ Acum,când mausoleul de ta Aud a devenit, de doi ani încoace, prin binecuvântarea 
inalt Prea Sfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și 
Clujului, altar sfințit de rugăciune pentru odihna şi pomenirea celor ce s-au săvârşit atât 
între zidurile cruntei închison, cât şi în marea închisoare care ajunsese România sub 
comunism, indurând cu credinţă în Dumnezeu şi demnitate chinunle la care au fost supuși 
de criminala orânduire comunistă, un grup de foşti deținuți politici s-a constituit, cum am 
mai anunțat, Într-un cornitet de iniţiativă având drept scop strângerea de fonduri pentru adauga şi noi cât ne stă în putere. 
ridicarea, alături de mausoleu, a unei case parohiale (care ar putea deveni, în perspectivă, 
nucleul urui viitor jâcaş mănâstiresc), În această casă, cu binecuvântarea noastră, vor gândul cel bun al fiecăruia dintre nai, 
locui zi de zi, după rânduiala călugărească, câțiva tineri călugări ai sfintei noastre 

mănăstiri, care se vor îngriji de mausoleu şi de mormintele de la Râpa Robilor, slujind 


PUNCTE CARDINALE 


nn  ARHIM.SOFIAN BOGHIU 

























Sâmbătă 14 septembrie, de sârbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, pe când 
la Aiud se făcea pomenirea celor pieriţi în închisorile comuniste, la 
Bucureşti trecea la cele veşnice Arhimandritul Sofian Boghiu, starețul 
Mănăstirii Antim şi unul dintre cei mai iscusiți duhovnici ai Ortodoxiei 
româneşti contemporane, 

Născut în anul 1912 în Basarabia (județul Bălți), călugărit dincolo de 
Prut şi stabilit apoi în România, unde s-a refugiat din calea ocupantului 
sovietic, cu obştea monahală din care făcea parte, la Mănăstirea Căldărușani, 
a urmat în ţară cursuri de Teologie şi Arte, iar în 1950 a devenit stareț al 
Mănăstirii Antim, unde a fost unul dintre membrii de frunte ai vestitei 
grupări spirituale a Rugului Aprins. Arestat de autoritățile României 
bolşevizate, a fost deținut politic între 1958 şi 1964, ani despre care (cf. 
Mihai Rădulescu, Rugul Aprins, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993/1998, p. 
1 19) făcuse următoarea mărturisire: “Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în 
închisoare. [...] Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră 
libertate. Te puteai concentra. [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară... câte probleme! ” (a avut 
condamnare la 16 ani de muncă silnică!). 

După ieşirea din închisoare, s-a ilustrat ca mare duhovnic şi pictor bisericesc, ducând mai departe duhul 
mărturisitor al Rugului Aprins şi întruchipând plenar forța de rezistență a Ortodoxiei în faţa opresiunii satanice a unui 
regim la a cărui prăbuşire i-a fost dat să asiste după o viaţă de suferință şi luptă duhovnicească în numele lui Hristos. 

A fost înmormântat în ziua de 16 septembrie 2002, la Mănăstirea Căldărușani, unde el însuşi îşi hotărâse din 
vreme locul de îngropăciune. 

Fie ca pilda lui să rodească în credința şi fapta noilor generații, pe care je-a cercetat cu dragoste şi răbdare, iar 
rugăciunile lui să netezească drumul spre înviere al mucenicitului neam românesc, (R C.) 













"P DUMITRU GH. BORDEIANU 











În ziua de 16 august ne-a părăsit camaradul Dumitru Bordeianu. 
Născut la 15 august 1921 în comuna Drăguşeni, fostul judeţ Baia 
(în prezent Suceava), fiu de țăran, urmează şcoala primară în satul 
natal, apoi clasele | şi a [l-a de liceu la Fălticeni. De aici profesorul 
universitar Martiniuc din laşi îl trimite la liceul din Storojineţ, unde se 
încadrează în Frăția de Cruce de acolo, găsindu-şi astfel “drumul în 
viață”, cum îi plăcea să spună. După căderea Bucovinei de Nord, 
revine la Fălticeni, însă în martie 1941 este eliminat din şcoală, 
împreună cu alți 7 elevi, pentru apartenenţa lor la Mişcarea legionară. 
(Directorul liceului, care l-aeliminat. avea să moară înghețat în lagărul 
de la Salcia, unde se afla deținut pentru că fusese prefect de Baia) În 
octombrie este reprimit la liceul din Storojineţ, fapt care se mai 
petrecuse și la alte şcoli din țară, în urma numirii profesorului şi 
filosofului lon Petrovici ca ministru al Învățământului. În februarie 1942, insă, este incorporat inainte de 
termen la un batalion de asalt de pe lângă divizia a 7-a infanterie. În urma unor lupte din care au scăpat foarte 
puţini, este decorat cu ordinul “Bărbăţie şi credință”. După sfârșitul războiului, termină liceul la Rădăuți, apoi 
se înscrie la Facultatea de Medicină din laşi, dar pe 12 iunie 1948 este arestat şi condamnat la 15 ani “muncă 
silnică”. După expirarea pedepsei, în iunie 1963, i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În 1964 este 
pus în libertate şi, în timpul unei scurte şederi în Bucureşti, se căsătoreşte, Reînmatricularea la Medicină nu 
se admite, în schimb urmează cursurile Facultăţii de Științe Naturale şi Agricole, apoi Facultatea de Biologie 
Generală, devenind profesor până în 1983,când se pensionează. La 29 februarie 1989 se stabileşte în Australia, 
fără a renunţa la cetățenia română. Trecut prin iadul cunoscut sub numele de “Experimentul Piteşti” sau 
“Fenomenul Piteşti”, în Australia are răgazul şi condiţiile optime de a redacta de-acum faimoasele Mărturisiri 
din mlaştina disperării (carte ce a cunoscut mai multe ediții, în străimătate şi în țară, ultima la Editura Scara, 
în anul 2001). 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi. 




































Traian Popescu 









zilnic slujbele şi rugăciunile de pomenire a celor ce şi-au dat viața pentru Hristos şi neamul 
românesc. Comitetul apelează la toți foştii deținuți politici aflați încă în viață să îşi aducă 
aminte de zilele in care au suferit pentru Dumnezeu şi pentru neam, precum şi de cei lângă 
care au răbdat viforul acelor vremi şi pe care Mântuitorul nostru lisus Hristos i-a chemat 
la E] încă de pe atunci (iar până astăzi nu au nici mormânt, nici cruce la căpătâi), ca din 


vom bucura şi aici, şi dincolo, lângă ei, de rugăciunile lor şi de slujbele de pomenire ale 
Bisericii. Prin jertfa noastră modestă ne vorm găsi sălaș lângă cei pe care i-arn iubit, în casa 
Părintelui ceresc, 

Bine este a fi fraţii împreună, scrie David proorocul; ni se cuvine şi nouăa fi împreună 
iarăși, acum când zilele noastre s-au scurtat şi rămânem tot mai puțini şi mai singuri. Prin 
jertfa pe care o facem ne vom pregăti sufletele de viața cea veşnică. Sumele şi celelalte 
ajutoare pe care veţi găsi de cuviință să le trimiteţi le va strânge şi le va administra 
mănăstirea noastră, pentru bunul mess al lucrărilor de construcție de la Aiud. Aşteptăm 
deci, în continuare, pe adresa mânăstirii, jertfa şi dragostea frățiilor voastre, la care vom 


Fie caiubitorul de oameni Dumnezeu să binecuvânteze 





RO 42 


Sea 








» 1 m sul aie ile caii ii 2 La 
noro Sao pi aci tu aa ati (78 „ca “Ratia circa A see 5. 


POTI, pp Va 








PUNCTE CARDINALE 


Între cele două războaie mondiale, într-o epocă de renaştere duhovnicească şi 
culturală a Ortodoxiei româneşti, dar şi de consolidare instituțională a Bisericii 
naționale, părintele profesor Niculae M. Popescu a avut ideea nouă şi generoasă de 
a închina o carte acelor slujitori ai altarului a căror memorie este îndeobşte înghițită 
de anonimatul istoriei: nu sfinţi, nu arhierei, nu cărturari, ci ostenitori simpli şi oneşti 

 dezi cuzi, trăitori în lume şi purtîndcrucile ei laolaltă cu turma pestriță a credincioşilor 
de rînd. Preoții de mir, mai ales în mediul tradițional, au fost “căprarii” de nădejde ai 
“oștirii” creştine, îndrumătorii imediaţi ai turmei, împărtăşindu-i organic durerile şi 
bucuriile, grijile şi năzuințele, ba chiar portul şi vorba. “Au fost vremuri cînd au lipsit 
vlădici din scaunele lor, cînd de sinoade, de consistorii şi de protopopi nu era vorba, 
cînd şcoli de preoție nu se pomeneau. Dar n-au fost niciodată vremuri în care, de cînd 
se ţine minte, satul să nu-şi aibă preotul lui ”, observă autorul în cuvîntul său înainte. 
Cartea s-a născut, mărturiseşte ei, din încredințarea “că stepena preoţiei este veche şi 
neîntreruptă în Biserica noastră şi că viața sufletească a poporului nostru sătesc este 
rodul frămîntării de veacuri a preotului de mir”. Galeria de portrete adunate în ea', 
scrise cu căldură mărturisitoare (“în duhul curatal bătrînilor”) şi exigență documentară 
(“întemeindu-mă pe acte sigure şi pe spuse vrednice de crezare”), se constituie într- 
opildă istorică de vrednicie slujitoare (““crezut-am o datoriesă înfățoșez fraților preoți 
de azi vieți ale părinţilor şi bunicilor lor”), dar şi într-o pledoarie pentru apărarea 
temeiurilor ţărăneşti ale vieții naționale, pe atunci încă vii şi creatoare (“că nu de 
dragul unor nebuloase teorii sociale vom rupe cu tradiţia satului, care este tăria 
noastră”). 

Citind astăzi mărturisirea de credinţă a autorului, nu putem să nu observăm, fără 

a diminua meritele întreprinderii sale, că între timp lucrurile s-au schimbat destul de 
mult, fie că ne place, fie că nu, contextul pastoral devenind infinit mai complex, în 
raport fatal cu dinamica accelerată şi cu provocările tot mai insidioase ale lumii 
contemporane”. Autorul nu agrea această “schimbare de paradigmă” (pe atunci încă 
blîndă), dar nici n-o ignora (“viaţa tot mai complicată a neamului nostru"). După 
mutaţiile sociale şi de mentalitate ale lungii perioade comuniste, precum şi în 
contextul presiunilor noii civilizaţii democratice postcomuniste, este limpede că azi 
viaţa rurală, oricîtă nostalgie ar mai trezi în sufletele unora, nu mai reprezintă nici pe 
departe “tăria noastră”, ne aflăm într-o altă paradigmă istorică şi mentală, căreia 
trebuie să-i răspundem realist, păstrînd principiile eterne (“lisus Hristos, ieri şi azi şi 
în veci, este acelaşi” — Evrei 13, 8), dar înnoind formele (limbaj, metode, strategii), 
cu curăție de “porumbel” şi cu înţelepciune de “şarpe”. Pildele de dăruire şi vrednicie 
ale trecutului nu rămîn mai puțin memorabile şi relevante: se cuvine să ne străduim, 
în contextul lumii noastre, să ardem pentru Hristos şi să ne împlinim datoriile sfinte 
aşa cum şi înaintașii noştri au făcut-o în contextul lumii lor. Cît despre acest fenomen 
galopant al “deruralizării” sau “urbanizării”, ireversibil la toate nivelurile şi nu lipsit 
de primejdii inerente, el nu trebuie să ne îngrijoreze şi să ne sperie mai mult decît este 
cazul. E poate bine să ne reamintim, în această privință, că la originile sale 
creştinismul a înflorit în mediul urban şi că termenul de păgîn provine din paganus, 
locuitorul de la sat (pagus), unde creştinismul n-a izbindit decît ulterior, îmbrăcînd 
uneori forme specifice, superstițioase sau păginizante. Ruralitatea nu-i deci o virtute 
în sine, iar “urbanitatea” nu-i nicidecum ceva impropriu vieţii întru Hristos”, 


' Pornind din preajma anului 300 (“daco-romanul” Montanus Presbiterul din Singidunum) şi 
mergând pînă în contemporaneitatea autorului (ultimul preot evocat, Vasile Constandinescu, de 
la Biserica Negustori din Bucureşti, a trecut la Domnul în 1935), 

2 Alt mediu de viaţă, alt lexic fundamental, alt nivel de cultură, altă bază informaţională, alt sistem 
de prejudecăţi, alte orizonturi de aşteptare etc, 

' “Deşi lisus Hristos s-a născut într-o iesle, relipia pe care a întemeiat-o a primit dintru început un 
apăsat caracter urban. Recunosc existența legitimăa unui creştinism «cosmic», adaptat realităților 





Septembrie 2002 NR. 9/141 PAG. 7 





Asumîndu-şi retipărirea acestei cărți la 60 de ani de la apariția ei. editorii au simțit 
nevoia unei completări care să dea seama de starea lucrurilor în tot acest răstimp, 
aducînd astfel materia cărții mai aproape de sensibilitatea, problematica şi experiența 
cititorului de azi. S-a propus mai întîi includerea, în addenda, a 5-6 cazuri ilustre de 
“preoţi de mir adormiţi întru Domnul” în ultima jumătate de veac (Toma Chiricuţă, 
Ilie Lăcătuşu, Constantin Voicescu etc.), dar s-a conchis, pe bună dreptate, că o astfel 
de selecție minimală şi subiectivă ar fi nedreptăţit memoria multor altora, mai ales în 
condiţiile în care clerul românesc a fost încercat în aceste vremuri mai mult decît în 
toată istoria lui, în ipostaze numeroase şi complexe, anevoie de ierarhizat. Chiar 
urmînd modelul succint al prezentărilor lui Niculae M. Popescu şi rezumînd 
cuprinsul la doar citeva zeci de cazuri exponenţiale, ar fi nevoie de un volum de cel 
puţin aceleaşi dimensiuni, a cărui elaborare ar putea să dureze ani întregi. Poate că se 
va găsi cineva care să-l realizeze în cele din urmă, cu un condei la fel de bun şi cu o 
documentaţie la fel de serioasă. Pînă atunci, editorii au găsit de cuviință să ofere, ca 
pe o mărturie esenţială. dar şi ca pe o provocare a conştiinţei contemporane, cartea din 
1942, căreia i s-au adăugat totuşi o prezentare a personalității pe nedrept uitate a 
autorului (m. 1963), precum şi această postfață care-şi propune doar o schiță foarte 
generală a grelelor încercări prin care au trecut slujitorii Bisericii (de la preoții de 
parohie şi pînă la fețele arhiereşti) în România postbelică, îndeosebi pe fondul 
prigoanei comuniste. Se va vedea astfel că, în ciuda unui număr de slăbiciuni 
omeneşti care s-au făcut simţite sub tăvălugul vremurilor, a existat o linie de 
continuitatea vredniciei slujitoare, împinsenu o dată pînă la martiraj“. Nici în cele mai 
vitrege momente n-au lipsit slujitorii exemplari, dintre care mulți sînt încă vii în 
memoria credincioşilor, iar unii ar merita poate fie numărați cu sfinții“. 

(continuare în pp. 8-10) 





rurale. Dar această recunoaştere nu-mi creează senzația că a fi creştin la oraş, în pragul celui de- 
al III-lea mileniu, e totuna cu a perpetua o mentalitate arhaică. lată de ce eseurile mele pledează 
pentru ceea ce numesc urbanitatea credinței ” (Teodor Baconsky, Ispita binelui. Eseuri despre 
ubanitatea credinței, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, pp. 7-8). 

+ În Puncle cardinale (anul XI, nr. 9/129, septembrie 2001, p. 16), într-un articol intitulat 
semnificativ “Biserica pusă la zid”, s-a publicat o listă (incompletă) cu peste 30 de preoţi ortodocşi 
din România ucişi de comunişti (de la înalți ierarhi la monahi de rînd şi de la profesori universitari 
la simpli preoți de țară). Reţinem aici cîteva dintre numele mai cunoscute: Irineu Mihălcescu, 
Nicolae Popoviciu, loan Lupaş, Sandu Tudor, Ilie Imbrescu, Ilarion V. Felea. Cei mai mulți dintre 
ei au făcut parte (sau au fost suspectaţi a fi făcut parte) fie din Mişcarea Legionară, fie din gruparea 
spirituală a Rugului Aprins. Pentru aceasta din urmă, ai cărei membri au fost aproape toți arestați, 
iar cîţiva ucişi, şi despre care în ultimii ani s-a adunat o bibliografie considerabilă, c/ măcar Mihai 
Rădulescu, Rugul aprins, Editura Ramida, Bucureşti, 1993 (reed. 1998), şi Andre Scrima, Timpul 
Rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas, Colecţia "Terra 
Lucida”, Bucureşti, 1996 (mai ales partea a II-a). 

* Ca să ne rezumăm la un singur exemplu mai notoriu, în ultimii ani s-a discutat mult în jurul 
vrednicului de pomenire părinte Ilie Lăcătuşu (1909-1983), vilcean de origine, absolvent al 
Seminarului Teologic “Sfîntul Nicolae” din Rimnicu-Vilcea şi al Facultăţii de Teologie din 
Bucureşti, hirotonit în 1934, preot paroh la Osica de Jos-Olt, Buiceşti-Mehedinţi, Sersenița- 
Rabniţa (Transnistria, 1942-43, trimis de Misiunea Ortodoxă Română), Gărdeşti-Teleorman şi 
Cucuruzu-Giurgiu, deținut politic în temniţele comuniste între 1952-1954 şi 1959-1964, pensionat 
şi stabilit la Bucureşti în 1978. “În primăvara anului 1983, înrăutățindu-se starea sănătății sale, a 
comunicat familiei că, dacă va trece de ziua de 22 iulie, va mai vieţui încă doi ani. Ziua de 22 iulie 
aflîndu-l pe patul de spital, a fost numărat însă în «ceata aleşilor părinţi». Cu cîteva zile mai înainte, 
a împărtăşit însă familiei dorința sa ca, dacă presbitera Ecaterina Lăcătuşu [n. Popescu, învățătoare, 
cu care se căsătorise în 1931] se va săvirşi la 15 ani după dinsul, trupul acesteia să fie depus în 
aceeași criptă a cavoului familiei. [...] Şi iată că, împlinindu-se cei 15 ani de la stingerea candelei 
vieţii părintelui Ilie, în ziua de 27 septembrie 1998 presbitera Ecaterina Lăcătuşu s-a săvirşit [...] 
În ziua de 29 septembrie 1998, urmînd să aibă loc prohodirea şi înmormintarea presbiterei, 
procedindu-se la scoaterea părintelui Ilie din cripta în care fusese depus cu 15 ani în urmă, a fost 
găsit întreg, neatins de nicio stricăciune, frumos mirositor, uşor, avînd un zîmbet întipărit pe chip, 








PAG. 8 NR. 9/141 Septembrie 2002 





(urmare din pag. 7) 
Un gen imund de propagandă antiortodoxă (Şi pînă la urmă — cu sau fără voie — 
antinațională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi 
greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii. “postmodermişti”), cu 
contribuţia unei pârți însemnate a vechiului exil românesc, a reuşit, din păcate, să 
acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea 
fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toți slujitorii şi diriguitorii 
ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a regimului comunist, față de care 
n-ar fi schițat nici o opoziție semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte 
cu romano-catolici şi greco-catolici, ar fi rezistat eroic, umplînd închisonle şi dînd 
cohorte de martiri. Există chiar (pretinşi ) ortodocşi care se cred oneşti în a recunoaşte 
cu jumătate de gură nevrednicia globală a Bisericii lor în contextul comunist, luînd 
de bune elucubraţiile maniacale ale unor [on Zubaşcu sau Sergiu Grossu, ca să nu mai 
vorbesc de mistificările concertate ale greco-catolicilor (inabil — ca să nu spun 
sinucigaş — susținute şi de anumite tabere politice, cum a fost Ja un moment dat cazul 
țărăniştilor). M-a pus pe gînduri, bunăoară, altercația pe care am avut-o relativ recent 
cu un prieten apropiat, botezat ortodox şi declarat “om de dreapta”, care dezvoltase 
(într-un eseu pe care pînă la urmă a avut decența de a nu-l publica) o întreagă critică 
intemă a Ortodoxiei româneşti contemporane, bazindu-se pe o afirmaţie radicală şi 
veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de 
prim rang): “În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupația comunistă, Biserica 
Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă nici un singur luptător eroic 
şi nici un singur martir, ci a scos la suprafață numai profitori şi trădători, înerijați 
să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin» afişată chiar în localul 
aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca 
organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină dintre toate Bisericile din 
cuprinsul țării, abandonând aproape toate poziţiile sale de onoare de până aci şi 
împărțindu-şi activitatea între servilismul odios față de regimul comunist şi între un 
ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism”” (Onisifor 
Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În 
fața unei asemenea probe de rea-credință (memorialistul resentimentar) şi de 
credulitate amnezică (prietenul meu) îți trebuie multă stăpinire de sine... L-am 
întrebat pe prietenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist — nu evreu, nu 
mason, nu comunist. nu greco-catolic, nu sectant, ci român ortodox și “de dreapta”! 
— să aibă principialitatea ca rnai înainte de a colporta asemenea abjecții să încerce un 
minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia “zvonisticii” 


cusente. Dar, dincolo de orice derners documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, , 


nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată 
lumea: de otrăvirea arhiereului lrineu Mihălcescu, de moartea în ternniță a poetului- 
călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Danii!) saua Maicii Mihaelade la Viadimireşti 
(comunitatea de monahii cea mai crunt încercată), de anii grei de închisoare ai 
unor mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezis- 


aidoma celui care i-a luminat — ca o bucurie cerească — toată viața, după cum se poate vedea şi 
în prezent” (Vasile Manea, Preoți ortodocşi în inchisorile comuniste [documentar alcătuit sub 
formă de dicționar, cu informaţii în cele mai multe cazuri extrem de sumare), ed. a [l-a revăzută 
şi adăugită, Editura Patmos, f. a. [2001], £. 1. pp. 148-151). 

* Pentru odiseea anticomunistă făgârăşeană, inclusiv pentru diferitele implicări preoțeşti sau 
călugărești, cf lon Gavrilă Ogoranu, Brazii se fring, dar nu se îndoiesc. Rezistența anticomunistă 
în Munţii Făgăraşului, 3 vois. (ultimul în colab. cu Lucia Baki Nicoară), Editura Marineasa, 
Timişoara, 1993-1999. 

' De la care Mihai Rădulescu (op. cit. p. 119) a reţinut următoarea şocantă mărturie: “Dacă pot 
zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa 
noastră libertate. Te puteai concentra. [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe cînd afară 
cîte probleme! ” (a avut condamnare la 16 ani de muncă silnică!). 








* 


PUNCTE CARDINALE 


tențe armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului”), Sofian Boghiu”, Arsenie 
Papacioc”, Ilie Cleopa” sau Iustin Pârvu'”, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai 
viitorului arhiepiscop Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani 
de detenție, inclusiv Piteştiul!), sau de cela! lui N. Steinhardt (botezat în închisoare de 
părintele Mina Dabzeu, apoi călugărit ia începutul anilor *80), sau de ce! al preotului 
lie Lăcătușu, fost deținut politic, descoperit nu demult cu moaştele întregi şi bine- 
mirositoare? Auzise, desigur, dar “nu se gîndise”! Acum, “gîndindu-se”, şi-a amintit 
că ştia că “pînă şi blîndul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie””!... Or, chiar 
şi numai prin aceste cîteva nume şi ar fi trebuit să se sesize, lucid şi onest, împotriva 
minciunii sfruntate a lui Onisifor Ghibu că Biserica Ortodoxă Română “nu a dat în 
întreagă această epocă nici un singur luptător eroic şi nici un singur martir, Ci a scos 
la suprafaţă nurnai profitori şi trădători, înprijați să se salveze numai pe ei înşişi ”! Ce 
se întimplă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, 
importat din Occident, cu “luciditatea” şi “Onestițatea” atîtora dintre intelectualii 
noştri (şi, în ultimă instanță, cu bau] sim/ românesc)?! 

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atitea cite s-au putut inventaria 
deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemiînă, încă din 1998, cu răceala şi 
precizia documentului pur, dicționarul statistic intitulat Biserica întenmițată România: 
1944-1989, alcătuit de Paul Caravia”?, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (ŞI 
apărut sub egida Institutului Naţional! pentru Studiul Totalitarismnului, fără limitări 
confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparații foarte relevante), unde se află 
înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi — 1725; greco- 
catolici —226; romano-catolici — 165; protestanți şi neoprotestanți —90; de alte religii 
—36). Deşi neincluşi în corpul dicționarului, sînt menționați în studiul introductiv şi 
31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilați, unii morți în 
împrejurări pe cît de obscure, pe afît de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae 
Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de 
monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea națională de 
rezistență. Un caz aparte este cel al deținuților politici preoțiți după ieşirea din 
închisoare, printre care aflăm nume ilustre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său 


i 





* Marcel Petrişor relatează (în volumul memorialistic Za capăr de drum, Institutul European, laşi, 
1997),că, laeliberarea deţinuţilor din Aiud, un gardian ar fiexclamat despre “Starețul P.[apacioc]”, 
petrecîndu-l cu privirea : “lese «sfințenia» pe poartă!” 

* Care în 1948 era închis la Aiud (cf. Vasile Manea, op. cit. p. 78). 

'? Dan Lucinescu (Jer//a, Editura Fides, laşi, 1997, p. 90), care l-a întilnit în detenție, îşi aminteşte 
“chipul de icoană bizantină al tinărului preot călugăr Pârvu lustin” (acum protosul Mănăstinii 

Petru-Vodă). 

'! De la Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, a cărei faimă (dobindită în cea mai mare parte chiar 

în vremea comunismului) nu mai are nevoie de prezentare, a mai făcut închisoare politică părintele 

Nicolae G. Bordaşiu (9 ani). 

"Profesorul Paul Caravia, fost deținut politic, trecut de curând la cele veşnice, şi-a dedicat aproape 

întreaga activitate de după 1989 studiului documentar care atestă pe de o parte amploarea şi 

perversiunea represiunii comuniste, iar pe de altă parte rezistența opusă regimului terorist de către 
segmente importante ale societăţii româneşti. Interesul deopotrivă istoric şi moral al demersului 
său îl aşază nu doar printre cei mai de seamă cercetători ai arhivelor totalitare, dar şi în galeria 
marilor mărturisitori. Lucrarea sa de ansamblu (cf. şi Gindirea interzisă. Scrieri cenzurate — 
România: 1945-1989, volum apărut în anul 2000 la Editura Enciclopedică din Bucureşti) se 
constituie într-o adevărată cruciadă impotriva uitării, onorînd şi împlinind mesajul istorica! unei 
generații martirizate. Este însă simptomatic pentru fundătura în care a intrat necesarul deziderat 
postdecembrist al unui “proces al comunismului” (măcar moral, dacă nu juridic) faptul că 
volumele atît de substanţiale coordonate de Paul Caravia nu s-au bucurat de recenzii sau dezbateri 
pe măsură. Lumea românească se consumă, neexorcizată, într-un cotidian amnezic şi vulgar, iar 
în subsidiar nu mai prididim să ne mirăm că am ajuns ruşinea Europei şi a propriei noastre istorii! 


GHEORGHE 
CALCIU-DUMITREASA 








4 
| 

A 
4 

j 
| 
: 

4 

> 


| 


El i e Ma 


Dre 














MĂRTURISITORI Al ORTODOXIEI ÎN ROMÂNIA POSTBELICĂ 





deschis împotriva ateismului oficial şi a dărîmării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, 
iar în 1985 constrîns să părăsească țara!?) etc. Lucrarea — apărută şi în traducere 
engleză — se remarcă printr-o vastă informaţie, sursele (în frunte cu arhivele M. . şi 
ale Securității) fiind înregistrate şi coroborate cu meticulozitate. 

Da, prietene, vor existat şi ierarhi manipulabili, şi preoți nevrednici, şi monahi 
compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, 
numai Că pădurea nu se judecă prin uscături. Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile 
de ierarhi înlăturați din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind 
cu mult, cum era și firesc, numărul celor de alte confesiuni adunați la un loc) nu 
reprezintă tot Ortodoxia?! Mai degrabă se poate spune altceva: că majoritatea 
covirşitoare a ortodocșilor în sînul națiunii române a făcut ca Biserica strămoşească 
să aibă, proporțional, şi mai mulți virtuoşi, dar şi mai mulți păcătoşi decît minoritatea 
catolică sau decît confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesemnificative 
numeric. Faptul că “virtuoşii” sînt cu cerbicie ignorați, iar “păcătoşii” tendențios 
invocați, ține de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia are toată 
dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemnițate: “Se vede că 
Biserica nu a fost numai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30)'*. 

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre închisorile comuniste, iar 

ea este plină de figuri exemplare de preoți sau călugări ce au înfruntat, în numele lui 
Dumnezeu și al poporului român drepteredincios, “fiara roşie” a materialismului 
ateu, majoritatea fiind condamnați cu sentința formală de ““uneltire împotriva ordinii 
sociale”"*. Ba mai mult: mulți dintre aceşti slujitori ai Bisericii au scris ei înşişi 
cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenție. Înşir în 
continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărți mărturisitoare (cerînd 
iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): loan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din 
suferințele unui preot ortodox, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Bejan, 
Oranki. Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada 
prizonieratului în U.R.S.S., ca preot militar, ulterior a făcut închisoare şi în țară, din 
1950 pină în 1964), şi Vifornița cea mare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996; Liviu 
Brânzaş, Raza din catacombă. Jummal de închisoare, Editura Scara, Bucureşti, 2001, 
şi Martor într-un proces moral, Editura Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 
Sapte cuvinte către tineri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru 
Cuvint'*. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae 
Ciolacu [Monahul Nectarie), Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistă din 
munții Babadagului, Col. “*Omul Nou”, Hallandale [Florida], 1995; Nicolae Crăcea, 
Dezvăluiri legionare, 5 vols.. [in regie proprie], Bucureşti, 1994-2001 (despre închisorile 
comuniste, cf. mai ales vol. 5, apărut postum Şi îngrijit de soția sa, Flora Crăcea); Mina 
Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria 
adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae 
Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Agora, laşi, 1998 (ed. a [l-a completată, 
Editura Scara, Bucureşti, 2000); Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile 
unui preot ortodox, Editura Harisma, Bucureşti, 1995; N. Steinhardt, Jurnalul 
fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase reeditări ulterioare)”, 


" Asupra cazului său voi reveni mai jos. Pentru mai multe amănunte, cf. volumul Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvint. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Editura Nemira, 
Colecţia “Alfa & Omega”, Bucureşti, 2001 (mai ales prefața şi addenda). 
+ Cf. şi Mihai Rădulescu, P. S. Irineu Slătineanul, Preoți în căruşe, Editura Ramida, Bucureşti, 
1997. 

'5 Au fost şi momente de cădere, şi momente de înălțare, dar nu s-a fugit de suferinţă şi de moarte. 
Un caz aparte, prin teroarea şi complexitatea lui, l-a reprezentat Piteştiul, iadul “reeducării” din 
anii 1949-51. rezervat elementelor tinere rebarbative (legionare, dar nu numai), între care mulți 
preoți sau studenți în Teologie. Menţionez aici cîteva titluri esențiale pentru bibliografia 
“fenomenului Piteşti” (fără echivalent, se pare, în universul concentraționar comunist). Unii au 
prezentat faptele fără să le fi cunoscut direct: prima din această categorie a fost cartea lui D. Bacu 
(tipărită în Occident, în 1963, iar în 1971 tradusă şi în engleză; reed. în 1989 la Hamilton, Canada, 
iar în 1991 şi în ţară), după care au urmat Paul Goma (Les chiens de mort Patimile după Piteşti, 
1981 — în fr.: 1990 — în rom..), Virgil lerunca (Fenomenul Piteşti, 1990), Marcel Petrişor (Fortul 
13 Comvorbiri din detenţie, 1991, şi Secretul Fortului 13, 1994) etc. Dintre cei care au scris despre 
Piteşti din proprie experiență, se cuvin menţionaţi mai ales Grigore Dumitrescu (Demascarea, 
1978—volumtipărit în Germania), Viorel Gheorghiţă (£/ego. Sărara-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), 
Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării — 2 vols., 1995; reed. 2001, într-un 
singur volum), Octavian Voinea (Masacrarea studențimii române în închisorile de la Piteşti, 
Gherla şi Aiud, 1996), Costin Merişca (Tragedia Piteşti. Ocronică a “reeducării "din închisorile 
comuniste, 1997), lon Muntean (La pas, prin “reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Editura 
Majadahonda, Bucureşti, 1997); Traian Popescu (Experimentul Piteşti, 2000). La ediţia din 1989 
a cărții lui D. Bacu (apărută sub egida publicaţiei româno-canadiene Cuvântul românesc), 
părintele Gh. Calciu, ca victimă şi ulterior biruitor al Piteştiului, a acceptat să scrie prefața: “Acum 
citesc la cărțile despre Piteşti şi ucenicesc la o prefaţă — orice s-ar scrie despre aceste lucruri este 
fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo — încercînd să explic ceea ce nu se poate explica. [...] 
Poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămină decit atit: «Și ne iartă nouă greşelile 
noastre, precum și noi iertăm greşiţilor noştri»”... 

'* Titlul este editorial, sintagma fiind împrumutată dintr-o afirmaţie celebră a lui N. Steinhardt: 
“Singura şansă de supravieţuire a creştinismului răsăritean este aceea a unui război intru Cuvin. 
Soluţia noastră e aceea a lui Calciu-Dumitreasa...”(/urnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 
1991, p. 417, citat în postfaţa lui Virgil Ciomoș; subl, n.), 

" Cf şi Primejdia mărturisirii. Comvorbiri cu loan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, 





PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2002 NR. 9/141 PAG. 9 


Un caz cu totul aparte l-a reprezentat în epocă viitorul arhimandrit Ilarion Argatu, 
unul dintre marii înduhovniciţi din ultima pătrime a secolului trecut (în tinereţe, doar 
preotul loan, căsătorit şi hirotonit în 1940, tată a cinci copii). “Din 19 iulie 1948 — 
relatează Vasile Manea (op. cir. p. 31) părintele Argatu a trăit ca fugar până în 13 
februarie 1964, cînd, în urma unui decret de punere în libertate a deţinuţilor politici, 
categorie în care se încadra şi dînsul, a putut ieşi din ascunzătoare. Pentru a scăpa de 
cei care îl urmăreau, s-a ascuns la prieteni, la socrul său în Oniceni, la sora mai mică 
în Giurgeşti, apoi, vreme de trei ani şi jumătate, în podul casei părinteşti din Valea 
Glodului”. Rămas văduv în 1972, s-a călugărit sub numele de Ilarion, trecînd pe la 
Antim, Căldăruşani, Cernica. “În toată această perioadă s-a aflat sub supravegherea 
atentă a Securităţii şi s-a încercat chiar otrăvirea sa” (2Piern). 

Mulţi dintre acești prigoniţi şi-au reluat activitatea slujitoare după 1964, cînd 
închisorile politice au fost lichidate. Securitatea a continuat să-i urmărească, dar nu 
le-a putut curma, cu mici excepții lăturalnice, zelul şi vrednicia. Ei au lucrat, sub 
oblăduirea [ui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari predicatori, sau mari cărturari; 
unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alții parohi exemplari, iar țara este plină de 
ctitoriile lor, putînd fi considerați nişte adevărați răscumpărători ai vremurilor. Lor li 
s-au adăugat o mulțime de alţi preoți care n-au trecut prin închisori, dar care au 
înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsînd o amintire de neşters în mințile şi 
inimile credincioşilor. Sînt de neuitat, cu neostentaiva lor subversivitate întru Hristos, 
figuri precum cea a părintelui Athanase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare 
orientalist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a folosit formula liturgică de 
rugăciune “pentru conducătorii Republicii Populare/Socialiste România, pentru 
sănătatea şi mîntuirea lor”, înlocuind-o firesc, curajos şi invariabil cu “şi pentru 
conducătorii țării noastre, să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, 
sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul 
ideologic impus de regim pastoralelor patriarhale... 

Îmi îngădui să zăbovesc mai pe larg aici, pentru complexitatea lui ieşită din 
comun, asupra cazului reprezentat de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 
1925, actualmente paroh al Bisericii Ortodoxe Româneşti “*Sfinta Cruce”/7he "Holy 
Cross” Romanian Orthodox Church din Alexandria, Virginia, lingă Washington D. 
C,). Curajul său mărturisitor a rămas proverbial în sînul lumii clericale a “epocii de 
aur” şi numai o grobiană lipsă de cinste sufletească explică faptul că, în anexa la ediția 
românească a Cărţii negre a comunismului'*, numele său abia de este pomenit în 
treacăt! Într-o epocă în care Biserica Ortodoxă Română părea biruită de vremuri şi 
dispusă mai mult decît oricînd la compromisuri cu puterea seculară, un profesor de 
Seminar, preoțit de puţină vreme, după ce făcuse experiențele cele mai radicale ale 
opresiunii comuniste, îndrăznea, în inima Bucureştiului, să ridice Crucea şi să 
înfrunte fățiş atît demenţa destructivă a puterii, cît şi laşitatea unora dintre arhiereii 
momentului!”! Înainte de a deveni preot, omul acesta experiase, cu viața lui, 
adincimile iadului; deținut din 1948 pînă 1964, ca tînăr student medicinist cu simpatii 
legionare, trecuse inclusiv prin valul de teroare de la Piteşti (1949-1951. După 
tragicul episod piteştean, toată viața sa fusese una de mărturisire şi de jertfă. Poate 
că nimeni n-a mai reușit după Piteşti o victorie morală atât de pilduitoare şi de 
nedezmințită. Pentrucă există un caz Gheorghe Calciu, se poate afirmacă““experimentul 
Piteşti” a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n-a putut distruge, pînă la capăt, Omul. 
Părintele Calciu nu s-a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea 
umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea “teroarea istoriei”2!. Trecut de la Piteşti 
la Aiud, a mai zăcut în închisorile comuniste vreme de peste 12 ani, făcîndu-se 
cunoscut caunul dintre cei mai *îndărătnici” deținuți şi ca un temut grevist al foamei. 
Eliberat în urma amnistiei generale din 1964, are tăria şi primeşte harul de a-şi rezidi 
viaţa, închinînd-o lui Hristos. Urmează Filologia şi Teologia, devenind preot şi unul 

(continuare în pag. 10) 





'* Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Pann, etc., Ze Jivre noir du communisme — 
Crimes, terreur, repression, Robert Laftont, Paris, 1997; trad. rom.: Cartea neagrăa comunismului 
— Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas, 1998 (cu un adaos — pp. 727-776 — privitor la 
comunismul din România, alcătuit, sub egida Academiei Civice, de către Dennis Deletant, Gh. 
Onişoru, Marius Oprea, Romulus Rusan, Ştefan Mariţiu.). 

'” Patriarh era pe atunci lustin Moisescu, cel ce-a meritat în cea mai mare măsură eticheta de 
“Patriarh roşu”. Figura lui Iustinian Marina, care, aparent obedient faţă de putere, a făcut servicii 
enorme Bisericii în cel mai vitreg context imaginabil, a fost reabilitată după 1989, pe baza unor 
documente și mărturii indubitabile. În ce-l priveşte pe actualul Părinte Patriarh, trebuie reamintit 
căs-a suit în scaun abia în 1987, astfel că multe dintre acuzele formulate la adresa sa îi pun în spinare 
dezerții sau abuzuri ce ar trebui imputate predecesorului său (lustin Moisescu). 

» Cei trecuţi prin iadul de la Piteşti nu pot fi judecaţi cu măsurile curente. În nici un caz n-au dreptul 
moral să se pronunțe asupra lor cei ce n-au făcut experiența închisorilor comuniste. Dar chiar şi 
printre foştii deținuți politici, trecuţi prin alte penitenciare sau lagăre, am auzit adeseori spunîndu- 
se: “Noi n-avem dreptul moral să-i judecăm pe cei de la Piteşti, căci dacă am fi ajuns acolo, nu se 
ştie dacă am fi fost mai buni decit ei. Nouă, oricit de mult şi de greu am fi pătimit, nu ne-a fost dat 
să trecem nici pe departe prin ce-au trecut «piteştenii»; în raport cu ei, ne putem considera nişte 
norocoși!”. În aceste condiţii, orice “resurecție” după Piteşti capătă aproape dimensiunile unui 
miracol. A se revedea şi nota 15 

"! Acea istorie care — obişnuia el să mai spună, referindu-se la tragedia generaţiei sale — “a făcut 
pipi pe noi”. 








PAG. LONR. 9/141 Septembrie 2002 


(urmare din pag. 9) 
dintre cei mai iubiți profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti (unde 
a predat franceza şi Noul Testament). Se căsătoreşte şi capătă un fiu. “A avea nevastă 
şi copii” nu reprezintă însă, pentru luptătorul şi mănurisitorul Gheorghe Calciu, un 
pretext de “cumințire” >. Nici un risc nu 1 se pare prea mare în slujba lui Hristos. O 
dată cu dărâmarea Bisericii Enei din inima Bucureştiului (1 mai 1977)”, pe locul 
căreia se punea la cale ridicarea unei cîrciumi"*, pănntele Calciu îşi începe lupta fățişă 
cu regimul politic scelerat?*. Dincolo de alte forme de luptă sau rezistență creştină, 
despre care poate vor mărturisi mai pe larg elevii săi de atunci, a ținut, în Postul Mare 
al anului 1978, în faţa unui auditoriu alcătuit mai ales din elevi şi studenți, un şir de 
predici de un mare curaj mărturisitor'*, adresate tinerilor domici de adevărul rostit cu 
tănie, împotriva ateismului şi matenalismului oficial, împotriva demolatorilor de 
biserici şi deconştiințe, precum şi impotriva celor aflaţi, adeseori în pofida convingerilor 
lor intime, într-o cîrdăşie tacită cu puterea comunistă. Predicile de la Radu-Vodă, 
rostite fie în incinta bisericii, fie pe treptele acesteia (atunci cînd biserica i-a fost 
zăvorită””), au fost echivalente cu un cutremur spiritual pe fondul cenuşiu şi timorat 
al epocii. Ele stau pînă astăzi mărturie a faptului că, sub dictatura roşie, s-ar fi putut 
face mult rnai mult, pentru Hristos şi Biserica Sa, decit a7n îndrăznit îndeobşte să 
facem... Cu toate hărțuielile Securității şi ale unor superiori ecleziastici panicați de 
situaţie, auditoriul devenea din ce în ce mai numeros: liceenilor, seminariştilor şi 
studenților în Teologie li s-au adăugat, de la o săptămînă la alta, tot mai mulți tineri 
din mediile laice, în cea mai mare parte studenți ai altor facultăți şi institute din 
Capitală. Mulţi dintre aceştia (“calciştii ")au avut ei înşişi de înfruntat apoi presiunile 
Secuntății, unii fiind chiar exmatriculați. Părintele avea să fie supus mai întîi şicanelor 
curente, urmăririi, amenințărilor şi calomniilor“*, pentru ca, în cele din urmă, să fie 
arestat (la 10 mai 1979), judecat (?!) şi condamnat la 10 ani de închisoare, sub nişte 
capete de acuzare ridicole şi fictive, “vina” sa fiind de faptaceea de a fi strigat adevărul 
întreg, fără ocolişuri sau menajamente. Această condamnare abuzivă stimeşte un val 
de reacții în străinătate; reprezentanți de frunte ai exilului românesc (Mircea Eliade, 
Eugen lonescu, Virgil lerunca, Monica Lovinescu, Paul Goma? etc.) sar în sprijinul 
său, sensibilizind forurile şi organismele internaționale. Pînă la urmă, din cei 10 ani 
de condamnare (comutați ulterior la 7 şi jumătate), execută numai 5; presiunile 
intemaționale (numele său a fost vehiculat chiar şi în “negocierile” pentru acordarea 
“Clauzei națiunii celei mai favorizate”) fac să fie eliberat în 1984 (20 aprilie). Probabil 
că dacă nu ar fi existat această agitație, ce a dat cazului atita notorietate extemă, 
Ceauşescu ar fi apelat la soluția lichidării fizice. O armată de securişti urmăreau 
fiecare pas al părintelui sau al familiei sale (profesorul şi scriitorul ieşean Luca Piţu 
—care a cunoscut familia Calciu prin Marcel Petrişor-— relatează obsesiv în cărțile sale 
citeva scene de pomină), instaurind asupră-le o concertată teroare psihică. După mai 
puțin deun an, i s-a impus “soluția” dea părăsi ţara. Încei peste 1 Sani de exil, părintele 
Calciu s-a străduit, pe cit i-a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumnezeu 
şi al poporului român. Pe lingă slujirea parobuală curentă, a apărat interesele românilor 
oprimaţi în fața multor foruri internaționale, a fost primit — între alţii — de preşedinţii 
Frangois Mitterand şi George Bush, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile 
importante ale “diasporei” româneşti de peste Ocean (este pînă astăzi preşedintele de 
onoare al Rom/fest-ului"”), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai 
ales imediat după evenimentele din decembne '89), a publicat volumul Christ Js 


= “Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe: 
«Rectorul m-a pus să iau declaraţii», acela are, în loc de suflet, un mecanism teleghidat [...] Fiţi 
voi secerătorii cei hamici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii 
voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept 
sacrificiul şi suferința pentru Hristos şi pentru Biserica Lui»”, le spunea el tinerilor teologi, de la 
amvon, în 1978 (cf. Războiul întru Cuviru, ed. cit., p. 67 și urm.). 

* C/ vol. colectiv Bisericile osindite de Ceauşescu. Bucureşti: 1977-1989, Editura Anastasia, 
Bucureşti, 1995, pp. 13-21. 

* A se vedea mai ales cel de-al cincilea cuvint către tineri: “Preoția şi suferința umană”. 

“ Vremea fioroasă a penitenciarelor trecuse, iar așa-zisele cazuri de “disidență” erau tratate mai 
degrabă prin teroare psihică şi marginalizare. 

** S-a putut vorbi chiar de “demersul aproape sinucigaș al predicilor incendiare rostite de părintele 
Calciu-Dumitreasa” (Sorin Dumitrescu, în Zransi/vania, 1-2/1992, p. 17). 

" Cum s-a întimplat, bunăoară, în ziva de 12 aprilie 1978, 

** Cum multă lurne asculta “Europa Liberă”, cazul părintelui Calciu era de oarecare notorietate, 
chiar dacă nu mulți se încurnetau să-l evoce direct. Ceauşescu, zice-se, se înfuria la simpla auzire 
a acestui nume şi îl considera pe “popă” dușmanul său personal. Prin tîrg, Securitatea lansase 
Zvonuri calomnioase (cărora, spre ruşinea noastră națională, s-au găsit destui dispuşi să le dea 
crezare, chiar pinâ-n ziua deazi! ): neastimpăratul preot-profesor ar fi fost “asasin legionar”, “agent 
al serviciilor capitaliste”, bachiar “homosexual”! Mai tirziu, în exil, va circula şi zvonul decerebrat 
că ar fi fost unealta diversionistă a Securităţii din ţară!!! 

” Care, din păcate, s-a pretat ulterior (cum a făcut-o, cu obidă, şi faţă de alte figuri ale rezistenței 
anticomuniste) la atacuri deloc cavalerești impotriva părintelui (o mostră dezgustătoare fiind, de 
pildă, acea scrisoare cu formula de adresare “Dragi sibioți” expediată din Paris, la data de 10 iunie 
1992, câtre Redacţia revistei Transilvania, care a înțeles s-o publice fragmentar, laolaltă cu 
predicile celui calomniat! ), 

'% Întâlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfirşitul anilor '80 de un grup de exilați 
anticomuniști de peste Ocean, români și aromâni. Primele cinci ediţii s-au desfăşurat alternativ în 
Statele Unite şi Canada, iar ultimele două în țară (la Bucureşti şi Sibiu). Accentul cade pe cultură 











Calling You. A Course In Catacomb Pastorship(St Hermanof Alaska Brotherhood, 
Platina/California, 1997), a scris constant în presa exilului (mai ales în Crvârntu/ 
românesc şi în propriul buletin parohial), dar şi în unele publicaţii postdecembriste 
din țară (Puncte cardinale, pagina creştină săptăminală a cotidianului Ziua etc.), 
mereu cu acelaşi patos misionar şi mărturisitor, pe care anii n-au reuşit să i-l 
istovească. După 1989, s-a întîmplat să revină în țară pe fondul primei “mineriade”, 
fiind tratat cu o nedisimulată ostilitate neocomunistă, ba chiar calomniat pe postul 
naţional de televiziune, în prezența şi cu complicitatea preşedintelui iliescu (vajnic 
moştenitor al idiosincraziilor vechiului regim)! Ceea ce nu l-a împiedicat să se 
întoarcă periodic, aducînd același rnesaj al unității şi iertării, cu o forță mărturisitoare 
ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tineretului ortodox, inclusiv prin 
cărțile sale*!. Chiar dacă mai este încă mult de făcut în acest sens, părintele s-a străduit 
enorm şi a realizat paşi esenţiali în direcţia împăcării vechiului exil cu Biserica 
Ortodoxă din țară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi 
durabile reunificări moral-spirituale a românilorde dincolo şi de dincoace de hotare), 
inclusiv prin strămutarea Rom/est-ului în România. Astiel, celor porniţi orbește 
împotriva Bisericii naționale |i se oferă sugestia de a medita la această atitudinea unui 

om care a făcut în total 2] de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaşte ca nimeni 

altul şi virtuțile şi slăbiciunile instituției bisericeşti, dar care nu poate ignora faptul 

că vremurile s-au schimbat, că iertarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea 
iresponsabilă! ) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în fața lumii, că, 

în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei maiestate 
mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvirşiri omeneşti. Întrebat acum 
doisprezece ani cum ar îi România pe care o visează şi o nădăjduieşte, părintele 
Calciu formula în mod concis această sublimă profesiune de credinţă, de o discretă 
solemnitate testamentară: “Am să mă exprim pînă la capăt nu în termeni politici, ci 
în termeni spirituali. România pe care o visez eu este una care îşi va aduna la sîn pe 
toți fiii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toți să fim za, pe acest pământ al 
suferințelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul Crucii lui Hristos"2, 


Mă opresc aici, constrîns de limitele unei simple postfeţe, cu inima strinsă de- 
anu fi putut pomeni decit în parte şi în treacăt de numeroşii păstori sufleteşti vrednici 
şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit neamului românesc în ultimii 60 de ani, 
adevăraţi cruciați ai secolului XX împotriva terorii bolşevice, cel puţin la fel de 
îndreptățiți spre pomenire ca şi înaintaşii lor pios şi pilduitor portretizaţi în paginile 
acestei cărți. Biruind cu strălucirea lor beznele atitor nevrednicii mărunte, ei dau 
adevărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă hamicul 
iconar de mîine, care să-i zugrăvească pe măsură, în paginile altei cărți mărturisitoare, 
pentru îmbărbătarea şi îndrumarea generațiilor care vor veni. 


Răzvan CODRESCU 





şi spiritualitate, dar politicul este implicit, La deschiderea ultimei ediţii (11 octombrie 2000), în 
Dealul Patriarhiei, a fost prezent — alături de P. E, Părinte Patriarh Teoctist — şi Sancititatea Sa 
Bartholomeu |, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol. Cea de-a 12-a ediție, planificată să se 
desfășoare anul acesta în Basarabia, a fost zădămicită de cunoscutele evenimente de la Chişinău. 
O nouă ediție este în pregătire pentru anul viitor. 

"! Pe lîngă cele menţionate deja, a publicat şi volumele Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi 
meditații religioase (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998) şi Homo americamus. O radiografie 
ortodoxă (Editura Christiana, Bucureşti, 2002). Volumul Occidentali comvertiți la Ortodoxie. 
Şase ipostaze mărturisitoare (Editura Christiana, Bucureşti, 2002) i se datorează, de asemenea, 
în mare măsură. 

" Războiul întru Cuvint, ed, cit, p. 104 (finalul unui interviu apărut inițial în revista Puncte 
cardinale). 


MĂRTURISITORI Al ORTODOXIEI ÎN ROMÂNIA POSTBELICĂ 








i 
Ș 
| 
i 
| 
. 
| 
| 








Se cere lămurită următoarea problemă: raportat la tripla 
renunțare monahală, are şi creştinul mirean obligațiile lui 
corespunzătoare”? Şi care sunt acestea? 

Trăsăturile fundamentale ale monahismului 
caracterizează în aceeași măsură şi vocația creştină în general, 
în sensul lor profund, de natură duhovnicească. Călugărul îşi 
asumă obligația de a practica aceste privaţiuni concrete 
numai pentru a asigura condițiile unei adevărate renunțări 
spirituale, singura valabilă, promisă la Botez. 

Desăvârşirea creştină este propusă tuturor celor botezați: 
ei se angajează la aceasta lepădându-se de Satana şi de 
lucrurile lui, pentru a fi de partea lui Hristos; toți fiii lui 
Dumnezeu trebuie să se asemene Tatălui prin iubirea de 
aproapele; toți creştinii trebuie să prețuiască numele pe care- 
| poartă, ceea ce nu se poate realiza decât însuşindu-şi 
trăsăturile şi virtuțile Mântuitorului. Monahismul nu adaugă 
înălțimi noi la vârful accesibil tuturor, care să le fie acestora 
apriori interzise; nu corectează, nici nu completează Botezul. 
Monahismul nu este o Taină, deși unii au pretins că ar fi. 


1. Botezul conferă creştinilor o curăție superioară 
fecioriei fireşti şi e de datoria oricărui botezat, nu numai să 
a păstreze evitând păcatul, ci şi să o desăvârşească prin 
supunere față de Duhul sfințitor, Fecioria trupească sau 
înfrânarea sunt la îndemâna acestora numai guibus datum 
est. Păstrarea curăției Botezului constituie esența lepădării 
de Satana şi a unirii cu lisus Hristos. Căşătoria nu se opune 
acestei uniri, dacă este de fapt ceea ce trebuie să fie de drept: 
un lucru binecuvântat prin legătura cu lisus Hristos şi cu 
Biserica Sa, chiar dacă, psihologic vorbind, este mai greu să 
te dăruieşti cu totul lui Dumnezeu când trebuie, de asemenea, 
să porți grijă de cele ale lumii, “cum să placi bărbatului” (I 
Cor. 7, 32-34). Regulile creştine ale vieţuirii conjugale se 
impun persoanelor căsătorite [a fel cum se impune înfrânarea 
absolută călugărilor, şi ele au aceeaşi putere sfințitoare, dacă 
sunt acceptate şi respectate în duhul supunenii filiale către 
Dumnezeu. În acest domeniu, nimic altceva n-ar fi mai fals 
ca maxima “Totul sau nimic”; nu se permite nimic unora 
pentru că sunt călugări Şi se permite totul celorlalți pentru că 
sunt mireni. Mai degrabăe bună formularea: aceeași fidelitate 
şi curăţie neştirbite incumbă şi unora, şi altora, dar în mod 
diferențiat. Ceea ce variază nu este nicidecum sensul primei 
porunci, de a-L. iubi pe Domnul Dumnezeu din tot sufletul 
lor, din toată inima lor, din tot cugetul lor şi din toate puterile 
lor, ci numai cadrul şi ocupațiile materiale în care fiecare 
trebuie să aspire la desăvârşirea sa. 

Decalogul şi cele două mari porunci care-l cuprind 
rămân valabile mereu şi pentru toată lumea. Înființarea 
monahismului nu a prelevat nimic din ele pentru a fi destinat 
exclusiv călugărilor, cateheza, general valabilă şi mult mai 
veche decât monahismul, nu-şi schimbă şi nici nu-şi reduce 
conținutul din cauza existenței monahilor. “Tot curăție este 
şi viețuirea împreună cu o soție legitimă”. Sfântul Clement 
Alexandrinul a precizat principiul în mai multe locuri, pentru 
că este sigur pe învăţătura sa şi pentru că ține să o fixeze în 
mintea ascultătorilor: “Pescurt, cânde vorba de căsătorie, de 
mâncare şi de celelalte, să nu facem nimic mânaţi de poftă, 
ci să voim numai cele ce sunt necesare, Că nu suntem copiii 
poftei, ci ai voinței (In 1, 13). Cel care se căsătoreşte pentru 
ca să aibă copii, acela trebuie să se deprindă a se înfrâna, în 
așa fel încât nici să nu-şi poftească femeia lui; pe ea trebuie 
s-o iubească, făcând copii mânat de o voință sfântă şi 
cumpătată. Că noi n-am fost învăţaţi să prefacem grija de trup 
în pofte, ci să umblăm cuviincios, ca ziua — adică în Hristos 
şi într-o vieţuire luminoasă şi plăcută Domnului — nu în 
ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi destrăbălări, nu în ceartă 
şi în pizmă (Rom. 13, 13-14). “Dar nu se cuvine să privim 
înfrânarea numai printr-o singură înfăţişare a ei, adică prin 
înfrânarea de la împreunările trupeşti, ci şi prin înfrânarea de 
la toate celelalte câte le doreşte sufletul nostru târât de 
simţuri, care nu se mulțumește cu cele de neapărată trebuinţă, 
ci caută desfătarea. A te înfrâna înseamnă a dispreţui banul, 
hrana, averea, a disprețui spectacolele, a-ți înfrâna limba, a 
fi stăpân peste gândurile rele”, 

Aceleași idei sunt exprimate în alt Joc într-o formă mult 
mai clară: “Niciodată ienoranţa nu ajunge gnoză şi nici 
binele nu se preface în rău. De aceea, pentru gnostic, 
mâncarea, băutura şi căsătoria nu sunt lucruri de căpetenie, 
ci ceva necesar, Vorbesc de căsătorie, dacă raţiunea i-o cere, 


1 Socrate, Hist, Ecel. 1, ||, 
2 Stirom. LI, 7. 
3 Stram. VII, 12 (P. G. 9,497 C), 


PUNCTE CARDINALE 


dar aşa cum se cuvine. Gnosticul, ajungând desăvârşit, are 
pildă pe apostoli. Cel care-i cu adevărat bărbat nu-şi arată 
însuşirea sa de bărbat alegând viața singuratică [jlovnpn nu 
înseamnă monahală]; ci este cu adevărat bărbat şi-i învinge 
pe bărbaţi acela care, stăpân pe plăceri şi pe dureri, îşi duce 
viața fiind căsătorit, având copii şi purtând grijă de casă; acela 
care, odatăcu grija de casă, iubeşte necontenit pe Dumnezeu'*. 

2. Sărăcia: OXTNHLOGVvN. Această primă renunțare 
antrenează după sine o a doua, sau mai degrabă se combină cu 
alta care a început la fel de devreme ca şi prima (Fapte 4, 33- 
35). Termenul specific, evanghelic, antoraogeoou, adică 
a renunța la ceva, a-şi lua rămas bun de la cineva, a se despărți 
de cineva. Complementul acestui verb în scrierile ascetice este 
To KOOUW Tovrw= a părăsi lumea, sau maowv — toate 
lucrurile (Zac 14, 33), sau Xpnuatuv [sic] — bunurile 


„ Irân6e Hausherr | 


MONAHALĂ ([) 





materiale“. Cuvântul se foloseşte şi singur. Substantivul are 
două forme: una veche, XnoTaEIG şi una mai nouă, ONOTAEIC”. 
Du Cange notează“; ANOTAYNELVNOTECI, voces monachorum 
propriae. Isidor Pelusiotul explică cei doi termeni în prima din 
scrisorile sale: “Sfinţii corifei ai filosofiei monahale, trecuți 
prin suferințele şi ispitele pe care le-au îndurat, au dat lucrurilor 
numiri potrivite, care nouă ne servesc drept atenţionare şi 
învățătură: ei au denumit aporage înstrăinareade cele materiale 
şi hypolage, ascultarea. În singurătate, ei nu aveau pe nimeni 
care să se bucure de înțelepciunea lor, în schimb, noi avem 
descrierea praxis-ului lor, dar prea puțin ne intereseazăaplicarea 
ei ”. În continuare, el face exegeza duhovnicească a celor doi 
termeni. Sensul propriu al cuvântului apofage este, pentru 
călugări, acela de renunțare reală la orice proprietate, Încă de 
la început, regulile sărăciei monahale au fost specificate cu 
minuţiozitate, deşi nu exista nici un vot în acest sens. Un 
călugăr — un sihastru, evident — avea ca unic bun material o 
Evanghelie pe care o dădea unui sărac. “Am dat — explică el 
— pe aceea care ne porunceşte să dăruim totul'P. Mai târziu 
putem vedea, de exemplu în catehezele Sfântului Teodor 
Studitul, cu câtă rigoare este depistată şi pedepsită posesia 
individuală a celor mai neînsemnate obiecte. Principiile acestei 
severități se găsesc deja la Sfântul Vasile cel Mare. Călugăr 
este cel “care renunță o dată pentru totdeauna [a totul şi face 
o profesiune din a nu poseda nimic la propriu. Nu mai are 
nimic altceva în afară de strictul necesar al vieții, haine şi 
mâncare”!%. Posedarea oricărui lucru ca bun propriu, în 
comunitate, “înseamnă înstrăinarea de Biserica lui Dumnezeu, 





4 Trad. engl. în Clement of Alexandria, Misce/lanies, VII, de 
F. ]. A. Hort şi J. B. Mayor, p. 123: „Knowledge never 
becomes ignorance, nor does good change to evil. Hence with 
him eating and drinking and marrying are not the main objects 
of life, though they are its necessary condition”. Pentru 
învățătura Sfântului Clement despre căsătorie, cf. o excelentă 


Septembrie 2002 NR. 9/141 PAG. 11 





pentru că presupune contrariul a ceea ce atestă Faptele 
Sfinţilor Apostoli (4, 32) despre cei care crezuseră în lisus 
Hristos: nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, 
înseamnă a nesocoti iubirea lui Dumnezeu, pentru că E] ne- 
a învăţat prin cuvânt şi prin faptă să ne dăm chiar viața pentru 
cei pe care-i iubim, nu numai bununle exterioare'!. Cât 
despre obiectele puse la dispoziţia sa, cenobitul trebuie să 
aibă mare orijă de ele, pentru că sunt proprietatea lui 
Dumnezeu. Din proprie inițiativă nu va avea dreptul să dea 
nici măcar haine sau încălțăminte uzată!'*; și această regulă 
nu îngăduie nici o excepție, chiar dacă ar fi vorba de un 
cerşetor complet dezbrăcat'”. În fața oricărei obiecţii, 
indiferent de argumentare, Sfântul Vasile repetă âdâi-ul său 
care răstoamă orice raționament: “s-a spus o dată pentru 
totdeauna "4. Şi cum am putea să căutăm temei în Sfânta 
Scriptură, el răspunde tranşant printr-un text al Sfântului 
Apostol Pavel: “Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost 
chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu "(J Cor. 
7, 24 ). Poate această exegeză corespunde nu atât gândirii 
Sfântului Apostol Pavel, cât mentalității Sfântului V asile; în 
orice caz, cea din urmă este clară, cu atât mai clară cu cât se 
conturează independent de orice citare paulină: monahismul 
transformă într-o datorie şi într-o instituție practica liberă a 
primilor creştini din lerusalim. 

Aceasta n-ar puteadeveni o obligație pentru toată lumea 
şi nici un Părinte ortodox n-a afirmat-o. Dar este o învățătură 
a Domnului valabilă pentru toți: “Aşadar, oricine dintre voi, 
care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu” 
(Luc. 14, 33). Este vorba aici de un triplu totalitarism — a) al 
subiectului; b) al obiectului; c) al motivaţiei: oricine aspiră 
să devină ucenic al Mântuitorului trebuie să renunțe la 
posesia tuturor bunurilor lumeşti, nu pentru că altfel nu ar fi 
primit în monahism “starea de desăvârşire” în sens juridic, 
ci pentru că altfel ar fi incapabil de a atinge această stare care, 
în sens evanghelic, este condiția creştină. 

Ce spun Părinții pe această temă, pe care ei au abordat- 
o cu mult înainte de apariția călugărilor? Sfântul Clement al 
Alexandriei chiar a tratat ex professo problema în discuție: 
Ouis dives salvetur? El demonstrează două lucruri: 

1)  cărenunțarea efectivă la bogăție nu este necesară; 

2)  căesteindispensabilădetaşarea interioară deele. ““V inde 
avuţia ta !”. Ce înseamnă aceste cuvinte? În nici un caz ceea 
ce unii înțeleg în mod superficial: să te debarasezi de toate 
bunurile materiale, ci să înlături din suflet ideile despre 
avere, simpatia pentru ea, dorințele exagerate, neliniştea 
bolnăvicioasă, grijile, adică spinii care înăbuşă semănătura 
Vieții? 

Schimbareaconcepțiilor şi-a simţirii. Păgânii păreau c- 
au făcut-o când îşi afişau disprețul pentru bogății. Totuşi, 
doar cu atâta nu şi-au încreştinat modul de a gândi şi de a 
simți, ciau înlocuito vanitate prin alta (filosofica Anaxagora 
sau Democrit). 

In cele ce urmează, să reținem ideea: “Bogăția este un 
instrument”. Or, “dacăneservim deel cu talent, instrumentul 
devine artist”. Dacă-ți lipseşte talentul, “el participă la 
stângăcia ta fără să fie responsabil de ceva”'*. Instrument 
pentru ce? În nici un caz pentru plăcere! “A spune: «Am şi- 
mi prisoseşte! Pentru ce să nu mă desfătez?» nu-i omeneşte, 
nici frățeşte! Iată, însă, care-i fapta dragostei de om! Să spui: 
«Am! Pentru ce să nu dau celor care au nevoie?. Un om ca 
acesta este desăvârşit, pentru că a împlinit porunca «lubeşte 
pe aproapele tău ca pe tine însuți!»”!7. 

(Va urma) 


(După Irene Hausherr,“Vocation chrstienne et vocation 
monastique selon les Peres” în Orientalia Christiana 
Analecta, nr. 183, pp. 464-484) 

Traducere de Cristina CHECHE 





prezentare în F. Quatember, Die christliche Lebenshaltung i ere 


des Clemens von Alexandrien nach seinem Pădagogus, 
Wien, 1946, pp. 137-142. 

5 Vezi Ficker, Amphilochiana |, p. 49, 18. 

6V, Hist Laus. 13; Cyrille de Scythopolis, Vie de Saint Sabas 
29, 

7 V, Eusebiu, De Marty. Pal, |, 2. 

8 Glossar. Graec. Î,p. IL. 

9 Evagrie, Praclicos 97 (P. G.40, 1249 D), 

10 R.B.[.93, 





LI Ibid, 85, 

12 R.B.T., 87. 

(3RB.I.9L 

14 RB.T,9I. 

15 Stăhlin II, 166, 24, n. 2. 

16 Stâhlin, p. 168. 

17 Pedagogue II, 12 ( Stahlin, p. 228). 











PAG. 12 NR. 9/141 Septembrie 2002 





PUNCTE CARDINALE 




















LOR STREINICU 


Dr. Flor Strejnicu, mărturisitor 
cumpănit şi bine documentat al 
adevărului cu privire la Mișcarea 
Legionară (Din lupta exilului 
românesc din Spania împotriva 
comunismului, Ed. Imago, Sibiu, 1996; 
Mişcarea Legionară şi evreii, Ed. 
Iimago, Sibiu, 1996; Hranic Legionar, 
Ed. image, Sibiu, 2000; Creştinismul 
„Mişcării Legionare, Ed. imago, Sibiu, 
2000; ed. a Il-a,2001), ni se înfăţişează 
„în ultima lui carte într-o ipostază mai 
„puțin asteptată: “volumul Miniaturi 
„UEG. Imago, Si Sibiu, 2002) cuprinde ) 

E autobiografieliricăîn carese răsfrâng,. 

ca într-o oglindă transfiguratoare, trei 

sferturi de veac de istorie răstignită. 

Lirismul mărturisitor îmbracă forma 

de maxim rafinament expresiv a /rai- 

Au-ului, o parte dintre aceste “fărâme 

de suflet” fiind reproduse şi în pagina 

de faţă, cu îngăduința autorului. 

















INTROSPECTIE 


Mi-era teamă să clipesc, 


Să-l port proaspăt 
ceru-albastru, 


PILDA JOCULUI DE ȘAH 


Agăţat de cornul lunii, 


Al cui sunt eu? Nu ştiu al cui. 
Un ne-nţeles, 


DREPTURILE OMULUI 


Să mă cunosc, Lupta Nici felu-n care-am vrea 
cobor sau urc implică să fim ucişi 

în mine? nebuni. nu-l respectaţi! 
TIMIDITATE INSOMNIE POEŢU TEMNIŢELOR 


Au scris cu penele 


să nu-mi strivesc iubirea haiducesc uitate de Arhanghel 
între pleoape. peste păduri. în celulă. 
IRIS APARTENENȚĂ PETRE ȚUŢEA 


“Român absolut”, 


ales de Dumnezeu 


îl adorm în irişi, seara. al nimănui. să-i poarte țării lanţurile. 
LIMPEDEA CREDINŢĂ FÂNTÂNĂ PARACLISUL DE LA AIUD 
Stoluri negre de căinţe Cer odihnit Umeri gemeni 
vor să-mi tulbure zadarnic în ochiul suind crucea 
rostul limpedei credinţe. pământului. pe Golgota românească. 


if a ni 9-0 9-05 ceia lei 6 ci Deta PG 




















Fostvicepreşedinteal Societății Filatelice Române, 
fost referent în Direcţia Acordurilor Comerciale din 
Ministerul Comerțului (1938), fost ataşat comercial al 
Agenției Economice Române la Istanbul şi şef al 
Agenţie: Comerciale Române de pe lângă Legația 
României în Slovacia, Bratislava (1943-1945), gazetar 
şi publicist, Traian Popescu s-a născut la 21 iunie 1910 
la Craiova. După terminarea liceului (1928), îşi continuă 
studiile la Facultatea de Drept din cadrul Universității 
Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1932. Avocat în 
cadrul Baroului Ilfov, o dată cu prigoana dezlânțuită 
împotriva Legiunii în anul 1933, se înscrie ca avocat 
apărător în “procesul Duca”, moment în care se ataşează 
definitiv Mişcării Legionare, încadrându-se în cuibul 
rectoral Capitalei, de sub conducerea lui Aurel] Serafim. 
Face parte din contenciosul legionar de la Casa Verde 
și puțin mai târziu îl găsim în fruntea bătăliilor de 
organizare a cuiburilor în Bucureşti și judeţul Ilfov. În 
colaborare cu primăria din Negru, organizează prima 
cantină şcolară legionară la şcoala Orzari din Capitală, 
în toamna anului 1940, ocupându-se în acelaşi timp (în 
cadrul Ajutorului Legionar) de tipărirea emisiunilor 
filatelice legionare; 8 Noiembrie 1940 (lași), 30 
Noiembrie 1940 (Bucureşti) și 13 lanuarie 194| 
(Bucureşti), Începând cu toamna anului 194], 
funcționează cu diferite însărcinări pe lângă Legația 
Română din Turcia şi apoi cea din Slovacia, până la 
finele lunii martie 1945. La | aprilie se refugiază în 
Germania, la Badgastein (Tirolul austriac), punându- 


















se la dispoziția Guvemului Român de la Viena, la care 
aderase încă de la aflarea constituirea lui. Aflat cudomiciliu 
obligatoriu timp de doi ani, o dată cu absolvirea Mişcării 
Legionare şi a Guvernului Român în Exil de la Viena de 
orice vină “criminală” de către Tribunalul Intemaţional 
constituit la Niimberg, în primăvara anului 1947, trece în 
zona franceză de ocupație a Austriei, la Schurus, ajungând 
după aceea în Elveţia şi Franţa, iar în toamna anului 1947 
soseşte în Spania, la Madrid, unde hotărăşte să se 
stabilească definitiv. Fondator al prestigioasei reviste 
Carpații în anul 1954 (la Madrid) şi al Editurii '“Carpaţii”, 
în cadrul căreia au văzut lumina tiparului numeroase cărți 
reprezentative ale culturii române şi legionare”, 
Comandantul Legionar Traian Popescu şi-a adus o 
contribuție substanţială la lupta Exilului Românesc 
impotriva ocupației comuniste a țării, inclusiv ca autor a 
numeroase emisiuni filatelice prin care a ținut trează 
conştiinţa Apusului asupra sclavizării României şi 
excluderii ei din contederația statelor europene, A 
colaborat intens la revistele şi ziarele legionare din Exil, 

S-a stins în pragul acestei toamne, după o îndelungată 
suferință. Dumnezeu să-l odihnească. 


* [storia Românilor din Dacia Traiană de A. D. Xenopol, 


Istoria Literaturii Române şi Naționalismul hui Eminescu de 
D, Murâraşu, Dacia de Vasile Pârvan, Rapsodia iberică de 
Aron Cotruș; Poveşti fără Țară şi Poeme fără Țară de Vasile 
Posteucă, Corneliu Zelea Codreanu (ediţie colectivă); /on 
Moja şi Vasile Marin (ediţie calectivă), /storia politică şi 
militară a războiului României contra Rusiei Sovietice de 
Gen, Platon Chimoagă ş.a. 





OPERA (selectiv) 
România şi unitatea Europei, Editusa “Carpaţii”, Madrid, 
1975; 
Mărtivii pentru legionarii de mâine, vol. |, 1977; vol. II, 
1978; vol. [Il 1979, Editura “Carpaţii”, Madrid; 
Rumania y Sus vecinos luingaros, Editura “Carpaţii”, 
Madrid, 
Testimonios para los europeos de mafana. Editura 
“Carpaţii”, Madrid; 
Majestatea Sa Trădarea, Editura “Carpaţii”, Madrid, 
1980; 
Transylvania rumana yla demagogia revisionistamagyar, 
Editura “Carpaţii”, Madrid, 1981 (în colaborare); 
“Maestrul Aron Cotruş- Omul”, în volumul omagial Zu 
Aron Cotruş şi Neamului, pp. 71-114, Editura “Carpaţii”, 
Madrid, 1982, 





Nicolae NIŢĂ 


Mării, 
doi neobosiți editari ai ex Alu legionar 





Îmi. primit la redacţie 


PUNCTE CARDINALE sepembrie 200. NR.9/141 PAG.13 





Doamne, unde este România, țara cu oameni buni, care 


trăiau împăcați, cărora le plăcea munca şi le tihnea odihna? | | NEMÂNGĂIERI LE VECUII GENE RA ŢII  senatoni! 


Cine ne-a adus toate nenorocirile, cum se face că țara 
s-a scunfundat în mizerie 
neasrăşi ocupăm latoți indicii 
de civilizaţie şi nivel de trai 
ultimele locuri din Europa? 
România de azi este asemenea 
eine /Dunasee darcăreia lipsurile de tot felul au început să-i sape şanţuri adânci în obraji, 

put să o sluțească, făcând-o de nerecunoscut. 

si ie pe sin un popor de resemnaţi? O populaţie fără crez, fără idealuri, o masă 
AOL La Care 1Şi ape zilele de azi pe mâine? Trebuie să vină Enea să ne spunăcă “pentru învinşi 
o singură salvare: să nu mat spere în salvare”? Drept este că România nu a ajuns ca Troia 
dărâmată, dar oare disperarea românilor nu dă nimănui bătăi de cap, nu răpeşte nimănui 
somnul, nimeni de la Preşedinţie, Parlament sau Guvern nu se nelinişteşte? Nu văd oare 
conducătorii noştri că nivelul de trai al omului obişnuit a coborât cu mult sub nivelul atins pe 
vremea “cuplului de tristă amintire”? 

Dacă acelei perioade îi spuneam acum în derâdere “iepoca de aur”, ce nume ar merita să 
poarte cei aproape treisprezece ani câți au trecut din decembrie 1989 până astăzi? Nu putem 
să legăm numele acestei perioade de o singură persoană, fiindcă am fi nedrepți. Vina pentru 
prăbuşirea în sărăcie şi în disprețul Europei este o vină colectivă a celor ce au făcut şi fac parte 
din cele trei instituții de conducere a statului pe care le-am pomenit mai înainte. De aceea 
propunem ca această perioadă să se numească "vremea buricului gol”. Aceasta pentru că — 
fidelă modei — aripa tânără a sexului frumos din patria noastră s-a hotărât să ne arate în toată 
nuda ei splendoare “bijuteria” care ne marchează centrul făpturii. Şi apoi... gol buricul, gol 
stomacul, goală punga şi gol sufletul de speranțe şi de idealuri... Să revenim, însă. 

Starea deplorabilă a țării ne obligă să ne îndreptăm privirea în primul rând asupra celor 
ce se află în fruntea statului — de fapt în fruntea bucatelor — fiindcă, pe cât se pare, aceasta le 
este preocuparea de căpătâi 

Ceea ce observăm nu are darul să ne dea vreun temei de optimism, deoarece din primul 

moment ne putem da seama că la noi politica se face la întâmplare. La o privire mai atentă, 
observăm că, de fapt, crezul politicianului nostru este interesul personal. Cei care ne-am 
închipuit că fiecare partid politic este un bloc luminat de o doctrină proprie ne-am înşelat 
profund. Doctrina este un moft pe care interesul personal îl dă la o parte ca pe o bagatelă 
derizorie. Aşa se explică trecerea multora dintr-o barcă politică în alta. O doamnă, Marinescu, 
a candidat la preşedinţia Partidului Democrat şi, nefiind aleasă, a sărit imediat în barca 
P.D.S.R., care i-a asigurat un fotoliu de deputat. Domnul Babiuc a trecut fără nici o jenă de 
la PD. la P.N.L. —aceste două partide având ideologii total diferite. La fel s-a întâmplat şi cu 
domnii Severin, Meleşcanu, Vasile ş. a. Crezuri politice? Principialitate? Moralitate?... Toate 
acestea sunt mofturi. Important pentru politicienii noştri este asigurarea unui loc cât mai sus 
în ierarhia puterii, pentru a se putea înfrupta în voie de binefacerile acestei interminabile 
tranzițit. 
Dar dacă asupra calității morale apoliticienilornoştri se pot face speculații sau chiar ironii, 
cuprivire lacompetenţele lor nu putem vorbi decât serios. Căci | 
incompetența crasă a majorității membrilor marcanți ai 
partidului de guvenămâmt (P.S.D.) este cauza principală a 
colapsului economiei româneşti. Școliţi şi formaţi într-un 
regim Cu o economie excesiv de dirijată, puţinii specialişti în 
domeniu, caretotuşiexistă în echipa guvernamentală, întâmpină 
oreutăţi de adaptare lacerinţele econom iei de piață. Privatizarea 
bate încă pasul pe loc, căpcăunii energofagi lucrează în 
continuare în pierdere, tar Jegislația românească (sau, mai bine 
spus, lipsa de legislaţie) continuă să alunge întreprinzătoni 
străini. ă 
O caracteristică a vieții noastre politice este lipsa unei 
opoziții puternice şi constructive, care săpoatăopune rezistență 
exceselor partidului de guvernământ (care, atunci când este 
vorba de interesele membrilor săi, este cât se poate solidar). 

Un bun spectacol de teatru face săli pline. Parlamentul 
face de multe ori săli goale. În consecință, multe legi nu pot fi 


AN? 
D 


votate din lipsă de cvorum. Imaginile transmise uneori la pe SE fa, 
4 2 42 N) SUT A 


> în) 


televizor sunt dezolante: multe scaune goale, iar în cele e e 
ocupate unii dorm, alții fac lectura presei şi cei mai mulți stau [ASE 
lataclale. Când totuşi se strâng mai mulţi, se ceartă. Nu discută 
aprins, ci se ceartă. Există totuși o situaţie când toți cad repede 
de acord: atunci când îşi votează măriri de salariu, diurne, 
maşini de lux etc. | VA 
Preşedintele Senatului a avut recent o prestație penibilă la 
televiziune, în compania d-lor Cornel Nistorescu şi Bogdan 
Ficeac, în legătură cu cei 700.000 de dolari primiţi de la Sorin 
Ovidiu Vântu. Şi închipuiți-vă, dacă președintele Senatului se 


Am aflat cu întristare despre trecerea 
din viața aceasta a celeia ce a fost monahia 
Cristina Maria Tabuc, vieţuitoare în obștea 


Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, 88 | 
Văratec. Născută la data de 22 iunie 1917 în laşi, a absolvit 7 clase primare, după care 3 ani 


anăstirea Agapia. Deşi născută în oraș, a iubit viața de linişte şi rugăciune, 
ze na sia a intrat în iai retrăgându-se în obştea Mănăstirii Văratec, A avul 
ascultarea de secretară la Schitul Almaș, care depindea de mănăstire, Revine în obştea 
mănăstirii în 1940 pentru depunerea votului monahal, slujba fiind oficiată de P. 5. Teolil al 
Romanului, iar ca naşă de călugărie, după obiceiul mănăstirii, fiind însăşi stareță de atunci, 
monahia Merope Gheorghiu. Furtuna care s-a abătut asupra monahismului în 1959, prin 
Decretul 410, a allat-o pe monahia Cristina Tabuc pregătită pentru infruntarea ispitei, far 
constatat peste câțiva ani, când a fost reprimilă de câtre egumena Nazaria Niţă. Am înţeles 
din aceasta că în perioada petrecută în lume, NIDIC NU i-a schimbat gândul de la in 
monahală. După această pe ioadă, viaţa monahiei Cristina 1. abuc s-a desfășurat între slujbele 
















































































it MONAH IA CRISTINA MARIA TABUC exemplar, formându-şi ucenițe care i-au 







pretează la asemenea matrapazlâcuri, cum. pot fi ceilalți 


La guvern, s-ar părea că lucrurile stau ceva mai bine. 
Aici nu se absentează. D-l 
Năstase se agită, promite, 


ÎNSEMNĂRI DIN “VREMEA BURICULUI GOL”. pre n rai 


simţi în nivelul de trai al 


omului de rând. Dar nu se simte. De ce oare? Să se lucreze oare doar pentru obiectivele care 
sunt în legătură cu intrarea în N.A.T.O şi în Uniunea Europeană? Batem la uşile acestor 
organisme internaționale ca păcătoşii la poarta raiului... Măcar de nu ne-ar fi truda zădamică! 

În ceea ce priveşte Preşedinţia, se pare că şi aici s-a mai schimbat câte ceva. Acelaşi 
preşedinte care, cu ani în urmă, l-a expediat pe fostul suveran înapoi în Elveţia, nepermițându- 
i să iasă din aeroport, acum, nici mai mult, nici mai puțin, s-a întâlnit cu acesta şi au luat chiar 
ceaiul împreună. Desigur, atitudinea normală este cea de acum, şi totuşi... nu putem să nu ne 
amintim versul: “Minciuna stă cu-regele la masă? ... 

Noi suntem convinşi că dacă cei care ne conduc ar pune interesele țării înaintea intereselor 
lor, dacă ar ține mai mult la imaginea ţării decât la bunăstarea lor, dacă şi-ar respecta scaunul 
pe care îl ocupă şi ar osteni puţin şi pentru neazurile celor ce i-au ales, alta ar fi faţa țării. Dar... 
prea mulți dacă. 

Din păcate, majoritatea politicienilor noştri, o dată ajunşi în fruntea bucatelor, sunt 
dominați de dorința de înavuţire şi de orgolii care îi îndepărtează de treburile obştei, fapt ce 
fsce ca țara să pară un sat fără câini. Citind presa, afli de fapte care te uimesc, te sperie şi care 
te umplu de revoltă. Lumea interlopă, organizată în adevărate mafii, face legea, la fel ca şi marii 
corupți, care cu cât fură mai mult cu atât sunt mai apreciați şi mai influenți! Avem îmbogățiți 
care nu-şi vor putea niciodată justifica averea şi... nici nu le pasă. Criza de autoritate a 
dezorganizat activitatea întregii societăți, totul făcându-se de mântuială şi la întâmplare, sau 
numai în stil mafiot. 

Tinerii sunt dezorientaţi şi descurajați. Nu se gândesc decât cum să plece cât mai repede 
din țară — şi mulți chiar asta fac după ce se califică. 

În acest “sat fără câini” care este România zilelor noastre, singura instituție care 
funcționează oarecum normal este presa. Dar, deşi se spune că este “a patra putere” în stat şi 
deşi, de cele mai multe ori, se comportă ca atare, făcând dezvăluiri senzaţionale şi arătând cu 
degetul pe marii corupți, orialte nereguli şi ticăloşii săvârşite de cei chemaţi să vegheze labunul 
mers al treburilor în țară, semnalele ei de alarmă nu sunt luate în seamă, ci mai degrabă se 
potriveşte la noi zicala populară: “Câinii latră, ursul merge”. 

Cultura nu este nici ea oaza sperată. Zarva care se face în jurul posibilei deposedări a 
Bibliotecii Naţionale de localul care îi fusese destinat te face să nu te mai miri că avem 
monumente care se degradează galopant, sau că spectacolele T.V. se situează uneori între 
penibil şi de-a dreptul grețos. Cartea în librării are prețuri prohibitive şi nici manualele şcolare 
nu sunt atât de ieftine pe cât ar trebui. În felul acesta, nici foamea de cultură sau de instrucție 
nu ne este satisfăcută. 

Olimpiadele la care participă elevii români ne aduc bucurii, dar ne şi întristează în acelaşi 
timp. La cea de informatică, de exemplu, echipa noastră a 
ocupat locul I pe naţiuni şi, cu toate acestea, Daniel Dumitru 
şi Victor Costin, medaliații cu aur, s-au întors acasă cu trenul, 
clasa a I-a, în timp ce sportivi acefali sunt cazați în hoteluri 
de lux şi călătoresc doar cu avionul! 

Aspectul social al țării este întristător: bătrânii sunt din 
ce în ce mai năpăstuiţi, unii cerşesc pur şi simplu pentru a se 
salva, pensionarii, după ce îşi plătesc facturile, rămân cu te 
miri ce şi nimeni nu se sesizează, nimeni nu le vine în ajutor. 
A făcut cineva vreo comparație între pensiile medii obişnuite, 
pur şi simplu derizorii, şi cele ale foştilor activişti P.C.R. care 
sunt de câteva ori mai mari? 

Desigur, toate aceste stări de fapt sunt cunoscute de 
toată lumea. Şi de cei care le simt pe propria piele, şi de cei a 
căror nepăsare şi ticăloşie le provoacă şi le perpetuează. 
Repetându-le, noi nu facem alceva decât să ne strigăm încă o 
dată disperarea şi să tragem un nou semnal de alarmă. 

luminează Doamne poporul român, ca să înveţe să se 


ajute singur! 
Ion PARASCHIVESCU 


Po a ema RE ea e Cape pa acatist REP 
Ș: În numărul viitor; în cadrul acelei i rubrici, vom 
"publica mi teclal alpin dez poa n Flota CRĂCEA, 
privitor Ia destruetivitatea d natură. psiho-morală a, 
“bmodelului american”. Cei care au trăit cândva cu! 
“speranța deșartă A nare tustai AS că 
“venirea” lor, tardivă nu face decât să sporeaici 

eneri Ar Ia sub masca unor ibertăţi şi 


“publica ma 


„depeneres i) ALA ă i > 





Ape dr i SE a 
ÎN ae Se E gti e Satie A a MASE asa bac Sh 






de la biserică, ascultările din mănăstire şi 
atelierul de croitorie la care a lucrat în mod 


















urmat atât meseria, cât şi modul său de a fi. 
O perioadă scurtă de câțiva ani a activat la 
zat atelierul de croitorie. Având o comportare blândă, 
trăire duhovnicească şi de ascultare, atât pentru 
uceniţele cele mai apropiate, cât şi pentru întreaga obşte a mănăstirii. De aceea, în aceste 
clipe, când sufletul său se desparte de trup pentru a merge la dreapta judecată, rugăm pe 
Mântuitorul Iisus Hristos, Dreptul Judecător, s-o odihnească în ceata Sfinţilor monahi şi 
monahii, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Amin. 


Veşnica ei pomenire! 


Sfânta Mitropolie, unde a organizat : 
smerită și tăcută, a fost în permanenţă pildă de 


(Cuvânt trimis de Î P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, 
cărre îndurerata obşte a Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de la Văratec) 
















Pa ac ci 





PAG. 14 NR. 9/141 Septembrie 2002 





PUNCTE CARDINALE 





ae a PE RASA PAR IER 


DA Za ră IZA DIETE CT DECT 2 NORII) POD NE DEE 20 OD ORI 7 ORI E 
Dr. Pavel Chirilă , Asist. social Andreea Băndoiu, Asist. 


Reza PONI OTU) ENA E TE a A Ie e LII I 2 i TR au, 


i E IP E IO IRI IE 
social Bianca Rotaru 


IODAREA UNIVERSALĂ A SĂRII- ATENTAT LA SĂNĂTATEA PUBLICĂ 
Argumente medicale împotriva unei iresponsabile decizii guvernamentale 


Studiul de față îşi propune să analizeze consecințele 
recentei Hotărâri de Guvem nr.568/iunie 2002, care obligă 
toți oamenii şi toate animalele din România să consume 
sare iodată şi numai iodată! Este o problemă de sănătate 
publică şi— înacelaşi timp-—oproblernă de etică profesională 
şi bioetică. 

În comunicatul de presă nr.5 din 23 mai 2002 se 
precizează că iodarea universală a sării se referă la cea 
“destinată consumului uman, hranei animalelor şi utilizării 
în industria alimentară”. Se mai precizează că Guvemul a 
adoptat această hotărâre “în scopul prevenirii tulburărilor 
provocate de carența de iod”. 

Hotărârea de Guvern nr.568/iunie 2002 mai 
menţionează: |) "Sarea iodată trebuie să conțină 205 mg 
iod/kg de sare, respectiv 34-+8,5 me iodat de potasiu/kg sare, 
sau 26+6,5 mg iodură de potastu/kg sare”; 2) “Livrarea de 
către producători sau importatori a sării iodate, pentru 
consumul uman, hrana animalelor şi industria alimentară, 
cu un conținut de iod sub cel stabilit, se sancţionează cu 
amendă de la 100 de milioane ia 150 milioane lei”; 3 
“Comercializarea de sare iodată cu un conţinut sub cel 
stabilit, ca urmare a nerespectării de către agentul economic 
a condițiilor privind transportul, depozitarea, 
comercializarea stabilite de producător, se sancţionează cu 
amendă de la 50 la 100 milioane de lei”. 


Câteva date de fiziologia tiroidei 


Sinteza hormonilor tiroidieni depinde de aportul de iod 
(care intră în alcătuirea T3, T4) şi de sinteza proteinei 
receptoare, tireoglobulina!. 

Structura tireoglobulinei favorizează iodarea. 

“În trecut, un aportalimentar de 0.2 mg/zi era considerat 
normal”... suficient pentru a menţine o concentraţie 
plasmatică de 40 nmoli/1 (0,5ug/dl). 

Astăzi aportul de iod a crescut la 0,5 mg/zi, în unele 
regiuni chiar la | mg/zi datorită: 

— prezenței iodului în alimente; 

— folosirii iodulu în prepararea unor medicamente şi 
vitamine; 

- folosirii iodului ca agent antiseptic; 

— folosirii iodului ca substanță de contrast în difenite 
investigații. 

Astăzi aportul de iod a crescut la 0,5 mg/zi, în unele 
regiuni chiar la |me/zi datorită: 

Alţi autori au alte păreri privind necesarul de iod. 
Astfel, la pag. 803 din tratatul de Fiziologie umană (|. 
Hăulică) se menționează că “sinteza normală de hormoni 
tiroidieni necesită la adult un aport zilnic de 60-100 ug de 
iod anorganic”. 

În aceeaşi ordine de idei, Arthur C. Gyton scrie că 
pentru sinteza unor cantități normale de tiroxină (T4) şi 
triiodotironină (3 )este necesară o ingestie anuală de 50 mg 
de iod sau cca | mg/săptămână sau 0,14 ng pe zi 


Date esențiale de fiziopatologia tiroidei 


— iodul administrat în doze mari blochează reacțiile de 
orpani ficare şi cuplare, Acest efect poartă numele de Wolf- 
Chaikoft, 

— administrarea îndelungată a iodului se poate asocia cu 
inhibarea continuă a sintezei hormonale şi cu apariția guşii, 
cu sau fără hipotiroidie (mixedem produs de iod); 

- tiroida fetală este foarte sensibilă; administrarea iodului la 
gravide poate produce gușă sau hipotiroidie la făţi; 





1. Harrison, Principiile Medicinii Interne, Teora, 
Bucureşti, 999, pp. 2134-2136. 

2. Î. Hăulică, Fiziologie umană, Editura Medicală, Bucureşti, 
1996, 

3. Arthur C. Gyton, Fiziologie umană şi mecanismele 
bolilor, Editura Medicală, ediţia V. 


AIE E at ae E PIESEI FIII III IERI ——_ a ==0 
_ = = 
e d a a a a A a a a a a a a a a a a a a d a a a Rn a a a a a a a a a a d a a n A a a a a a a a a a > aj a... |...” SPP 


— unii agenți, altfe! slab guşogeni (cum sunt sulfonamidele 
şi antipirina), sunt mai putemici când sunt administrați 
împreună cu iodul; 
— atât în guşa endemică netoxică cât şi cea sporadică, 
administrarea iodului poate determina dezvoltarea 
tireotoxicozei (iodbasedow), o complicație asociată cu 
autonomia funcțională din această afecțiune; 
—un studiu francez făcut pe 36 308 subiecți nu a constatat 
o corelație între frecvența guşei şi iodul urinar, ceea ce 
susține întervenția şi a altor factori gușogeni în afara 
carenţei de iod“; 
— "de cele mai multe ari cauza guşei simple (netoxice) este 
necunoscută”; 
— în unele cazuri cauzele sunt cunoscute: deficit de iod; 
ingestia unor agenți guşogeni; defect în biosinteza 
hormonală; 
— Milcu și colaboratorii demonstrează rolul agravant al 
alimentației deficitare în proteine; 
— cauzele hipotiroidiei sunt complexe: 
e ''cea mai frecventă cauză a hipotiroidiei tireopnve este 
ablația chirurgicală sau cu iod radioactiv a glandei tiroide 
(din boala Graves)”; 
e “cea mai frecventă cauză a hipotiroidiei primare este cea 
autoimună, care se asociază cu existența anticorpilor 
antitiroidieni circulanți şi, în unele cazuri, este determinată 
de acțiunea anticorpilor de blocare a receptorilor TSH. 
Tiroidita Hashimotoeste răspunzătoare de 90% din cazurile 
de hipotiroidie. 
e La pagina 2143, în tabelul 334-5, Harrison, Principiile 
Medicinii Inlerne, sunt redate cauzele multiple ale 
hipotiroidiei. Din cele 18 cauze posibile, una singură se 
referă la deficitul de iod. 

Reproducem acest tabel: 


TIROIDIENE 


A. Tireoprive 
|, Defecte congenitale de dezvoltare 
2.  Idiopatic primar 
3,  Postabiaţie(iodradioactiv, intervenţiichirurpicale) 
4.  Postiradiere 
B. Guşogene 
1, „Defecte de biosinteză moştenite 
2.  Transmis de la mamă (iod, agenţi antitiroidieni) 
3.  Deficit de iod 
4.  Determinatde medicamente (acid aminosalicilic, 
iod, fenilbutazonă, iodoantipi-ină, litiu) 
Tiroidită cronică (boala Hashimnoto) 
6. Celulekilleractivate de interleukina2 şi limfocite. 


A 


SUPRATIROIDIENE 


A. Hipofizare 
|.  Panhipopituitarism 
2,  Deficit izolat de TSH 
B. Hipatalamice 
1. Defecte congenitale 
2.  Infecţii (encefalită) 
3,  Neoplasme 
4.  Afecţiuni infiltrative (sarcoidoză) 


AUTOLIMITATE 


A. După oprirea tratamentului cu agenți supresori ai tiroidei 
B. Tiroidită subacută şi tiroidită cronică cu hipotiroidism 
tranzitor (de obicei după o fază a tireotoxicozei). 

- fenomenul iodbasedow se referă la inducerea tireotoxicozei 
laun pacient anterior eutiroidian, ca rezultat al expunerii la 
iod, 





4, St. Milcu (coord), Tratat de endocrinologie clinică, 
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, pag. 31). 


III RP e a - —— rr me 
pt 


Hipertiroidismul indus prin iod poate apare şi după 40 
de ani de la expunere, şi reprezintă 0,25-10% din totalul 
formelor de hipertiroidie. 


Rata afecţiunilor tiroidiene 


Datele Centrului de Calcul Statistică Sanitară şi 
Documentare Medicală al Ministerului Sănătății: 


Cazuri noi de îmbolnăvire declarate de 
medicul de familie 


HIPOTIROIDIE| HIPERTIROIDIE 
1992_| 1285 
503 1939 

0 












3 I00es aa 
3 

iso fas zar Pe 
o 
] 







998_| 3283 9 
1999 | 3325 


Cazuri noi de îmbolnăvire declarate de medicii de 
specialitate din ambulatorii de specialitate 





Harmison precizeazăcă95% dinhipotiroidii sunt primare 
şi doar 5% auorigine supratiroidiană. Tireotoxicoza maternă 
apare aproximativ 1 la 500 sarcini (ibidem, pag. 24). 


Consecințele iodării universale a sării 


— hipertiroidii induse la eutiroidieni; 

— creşterea ratei cancerelor tiroidiene” (într-un studiu din 
Tasmania rata a crescut de trei ori la persoanele peste 49 
de ani)"; 

— creşterea volumului glandei tiroide, de la 4,8 ml la 8,6 ml 
(într-un studiu publicat European Journal 2000, Ana de 
Premawardhana LD şi colab.y; 





5, Drug Saf, 2000, Feb., 22; 89-95. 

6. Clinică. Endocrinologie. Metabolism, 1973,37,901-909. 
7, European Endocrinology. Metabolism, 2000, Aug, 143; 
185-188. 











— iodul urinar a crescut, după acelaşi studiu, de la 105 la 152 
microg/|; 

— Ig Ab creşte, după aceiaşi autori, de la 14,3% la [1 anila 
69,7% la 16 ani (p>0,03); 

— afectarea vederii prin toxicitate directă asupra retinei 
(piementul epitelial retinian) demonstrată de Singalavanija 
A. şi colab, folosindu-se de electronoretinografie, potenţiale 
vizuale evocate (VEP) şi angiografia fundului de ochi cu 
Nuoresceină (FA); 

— creşterea constanță a Basedow-ului autoimun*: 

— hipotiroidie indusă prin iod; 

— uroidită Hashimoto; 

- creşterea incidenței cancerelor tiroidiene papilare; 

- după D. A. Kontras, de la Departement of Clinical 
Therapeutics, Universitate din Athena, iodarea alimentelor 
poate avea următoarele efecte asupra tiroidei: 

e Participarea lasinteza hormonilortiroidieni: afirmaţia 
autorului se bazează pe observaţiile a trei studii din Anglia 
(12 oraşe "iodate” — 1984, 1985), Spania (1994) şi Zair 
(1996). In toate aceste cazuri, creşterea ratei hi pertiroidiilor 
s-a corelat cu iodarea compensatorie a alimentației. Guşă 
multinodulară a fost de asemenea comunicată în “zonele 
guşogene iodate” de către Miller (1967), Studer (1978), 
Ramelli (1982) — citați de acelaşi autor. 

e Scăderea în volum atiroidei a fost observată în ciuda 
creşterii hormonilor tiroidieni şi a scăderii TSH. 

e Antitiroidian: iodarea inhibă propria sa orpani ficare, 
dar pe un timp limitat datorită feed back-ului care 
funcționează. 

e influențează numărul şi tipul cancerelor tiroidiene: 
Haroch& Williams, după o iodare profilactică în Salta 
(Argentina), constată că numărul cancerelor papilare s-a 


8. Retina 2000; 20; 378-383. 
9. Annales d'Endocrinologie (Paris), 1996, 57, 463-469. 









ASOC 





Delia 






ANUL ÎNFIINȚĂRII: 1990. 


promovează conceptul de medicină creştină. 


de şcolarizare); 


filantropie. 


nu mai acorde şcolii avizul de funcționare. 


140.000 dolari SUA. 


Cont în valută: 


Bucharest Branch 

4 Doamnei Street, 3 District Bucharest, Romania 
Account: 5410251100296130457 

Code Swift: BRDEROBU 


IAŢIA MEDICALĂ CREŞTINĂ «CHRISTIANA» 
PE > „Sos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chrmediasat.ro 


INITIATIVA ÎNFIINŢĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 


TEMEIUL STATUTAR: asociaţie creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială şi spirituală; 


REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENT 


e 27 de filiale în România, cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenți şi 5.000 elevi în curs 
* sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (peste 50 titluri de carte editate); 

e a iniţiat şi sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală, 

e a organizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă, în țară şi străinătate, pe teme medicale şi de 


IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI 


În București, activitatea Asociaţiei, în principal a școlii şi a editurii, se desfășoară într-o clădire 
închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul Educaţiei și Cercetării să 


Pentru construirea unui sediu propriu. conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie de cca 


Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităţilor, la acest proiect. 
Persoane de contact: Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei (tel: 4915133), Prof. Elizeta Dincă, director 


al şcolii (252 05 17); Biol. Nicoleta Macovei, manager al școlii (tel: 448 03 07). 


ROMANIAN BANK FOR DEVELOPMENT GSG 


Țitular cont: A.F.M.C. CHRISTIANA (Șos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti, cod poştal 73381) 





PUNCTE CARDINALE 


dublat, numărul cancerelor nediferențiate foliculare şi 
medulare a rămas acelaşi , iar numărul total de cancere a 
crescut. Singura consolare a autorilor este că tipul papilar 
este un cancer tratabil. 


e Inducerea fenomenului “thyroid cell necrosis” este 
o formă de “adaptare” scăpată de sub control , pentru a se 
bloca producția de hormoni tiroidieni în exces. 

e Creşterea conflictului autoimun tiroidian: D. A. 
Kontras a efectuat o profilaxie cu iod într-un sat grecesc; 
înainte de administrarea iodului nici unul din subiecți nu 
avea autoanticorpi tiroidieni. După câteva luni 50% din 
subiecți aveau autoanticorpi antitireoglobului sau 
antimicrosomal. În Germania de Est, unde s-a făcut iodarea 
universală, s-au găsit procente mult mai mari de autoanticorpi 
decât în Germania de Vest unde această iodare nu s-a făcut. 
Infiltratele limfocitare au crescut în studiul lui 
Haroch& Williams de la 8% înainte de iodare la 25% după 
iodare şi la 31% la cancerele tiroidiene. Acelaşi D. A. 
Kontras citează studiul lui Laurberg (1991), care arată o 
mare incidenţă a bolii Graves în Iceland, unde este o bogată 
iodare, comparativ cu Danemarca, unde nu există această 
iodare abuzivă. 

— creşterea printre şcolarii “iodaţi” a hipotiroidismului 
subclinic (decelat prin MUI şi TAA) de origine 
nonautoimună'*; 

— pacienţii care dezvoltă un hipotiroidism tranzitor prin 
iodarea sării trebuie urmăriți timp îndelungat pentru că pot 
dezvolta un hipotiroidism primar permanent !!; 

— iodarea apei “în doze farmacologice” la astronauții 
eutiroidieni a indus o scădere a funcţiei tiroidiene!?. 


10. Chinese Medical Journal, 81, 2001, Apr. 25; 453 456, 
11. Thyroid, 11, 2001, May; 501-510. 

12. Aviaton Space & Emironmental Medicine, 71, 2000, 
Nov., 1120-1125. 












Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, Preşedinte 









Cont în lei: 

A.F.M.C. CHRISTIANA 
B.R.D.-S.M.B, 
251100996130457 











Septembrie 2002 NR. 9/141 PAG. 15 


Concluzii 


1. Rata cazurilor de hipotiroidie este scăzută în România. 
2.  Economiahormonilor tiroidieni este un proces fiziologic 
tipic de feed-bacă. În funcție de timpul cât se administrează 
iodul, în funcţie de starea fiziologică sau patologică a tiroidei, 
în funcţie de doza administrată şi în funcţie de stările patologice 
sau tratamentele asociate — efectul iodării universale a sării se 
poate manifesta foarte diferit, determinând: hipertiroidie, 
hipotiroidie, cancer tiroidian, Basedow. 
3.  lodarea universală a sării expune la un risc deosebit fătul, 
putând induce guşa cu hipotiroidie la nou-născul. 
4.  Toţiautorii sunt de acord că factorul etiopatogenic major 
îndeclanşareaşi întreţinerea hipotiroidiei îl reprezintăconflictul 
imunologic răsfrânt asupra tiroidei şi nu deficiența de iod. 
5.  O'hotărâre de guvem care să oblige “universal” oamenii 
şi animalele unei țări să mănânce într-un anume fel este gravă 
în intenția şi esența ei. 
6. O consecinţă dezastruoasă a iodării universale a sănii o 
reprezintă manifestările alergice la iod. Alerpicii nu vor avea 
scăpare, adică nu vor putea evita sub nici o formă expunerea, 
crescând riscul de sensibilizare şi de sindroame alergice (edem 
angioneurotic, şoc anafilactic);, aceasta cu atât mai mult cu cât 
populaţia are deja o mare expunere la iod prin numărul mare 
de investigații cu substanțe de contrast, prin folosirea 
medicamentelor şi a dezinfectantelor cu iod. 
7.  Esteilogiccapentru 7000-12000 cazuri noi de hipotiroidie 
pe an, dintre care doar o mică parte sunt prin deficit de iod, să 
forțezi o țară întreagă să mănânce iod. 
8. Aceasta deschide guvemnanților calea spre emiterea altor 
acte normative care să impună populației o anume alimentație. 
Din moment ce 99% din locuitonii României sunteutiroidieni, 
nu se explică şi nu se justifică administrarea abuzivă de iod pe 
trei căi: direct în sare, prin carnea şi preparatele din came, prin 
alimentele procesate industrial. 














PAG, 16 NR. 9/141 Septembrie 2002 


(urmare din pag, |) 








hoţii” şi cu prostituatele ei, țara “mîncătorilor de lebebe”, a handicapaţilor, a copiilor bolnavi 
de S.LD.A., a munbunzilor aruncaţi din ambulanţe, țara cu cel mai mare număr de avorturi 
din Europa, țara “copiilor străzii” (vestiţii “aurolaci'”), a ciinilor vagabonţi şi a mafiilor 
(igăneşti, țara afacerilor veroase şi a corupției generalizate, țara mineriadelor sîngeroase, a 
celor ce “muncesc, nu gîndesc”, a chiulului, a puturoşeniei şi a delăsării, țara nostalgicilor 
după un regim ateu, scelerat şi dărimător de biserici, țara în care incestul, violența şi 
cnmuinalițatea familială se dublează de la an la an, țara în care violarea femeilor trecute de 70 
de ani a devenit o banaliate aproape cotidiană, țara manelelor, a vulgarității gregare şi a 
mitocăniet pretăcute în virtute, țara în care se înjură voluptuos de toate cele sfinte“ şi în care 
“al dracului” sau “dat dracului” au devenit expresii preferate ale admiraţiei superlative, țara 
în care o putere politică patibulară, după ce a legalizat homosexualitatea, nu pare a avea alte 
gnji mai constante (cu excepția intrării N.A.T.O,, ca motivație externă a unei guvernări 
dezastruoase) decit cele privitoare la profanatorul Dracula Park şi la dezincriminarea 
prostituţiei, instaurind pe nesimţite, printre parastase festive şi liturghii pascale pe malul 
mării, satanismul şi proxenetismul de partid şi de stat! Dacă ar fi să înșir aici toate 
monstruozitățile şi turpitudinile postdecembriste, de la vlădică pînă la opincă şi de la stînga 
pină la dreapta, ar rezulta o uriaşă “carte a recordurilor” în materie de abjecție şi perversiune, 
ceea ce şi explică, dincolo de orice “circumstanțe atenuante”, jalnica ““imagine” pe care 
România o are astăzi în lume (Şi nota bene: într-o lume care nu-i deloc “fată mare”?). România 
contemporană seamănă cu Acrivița lui Caragiale, cea care a reuşit să-l bage în sperieți pină 
ŞI pe dracul, întrecîndu-l în fantezia malefică şi în disponibilitatea spre grobianism. 
Dincolo de lipsa de conştiinţă politică şi civică, se vede limpede că atit viața privată cit 
şi cea publică se află într-un tot mai accentuat divorț de normele şi valorile bisericeşti. Nu 
vreau să contest, prin tot acest expozeu demistificator, nici existența reală la meridian 
românesc a unei tradiții faste şi inseparabile de Ortodoxie, nici existența izolată, chiar în aceste 
vremuri “leşite din țițini”, a unor oaze de virtute creştină şi națională. Vreau să arăt doar că 
virtuțile trecutului, atitea cite au fost, ne aşteaptă să redevenim vrednici de ele într-o proporție 
mai semnificativă, că simpla invocare a tradiției, fie ea cît de glorioasă, nu scuză şi nu rezolvă 
insanitățile prezentului, că simpla declarare formală a apartenenţei la Ortodoxie sau inerțiala 
frecventare formal-superstițioasă a bisericii nu reprezintă decit o tragică automnistificare, că 


3. Hoţia este o “virtute” naţională cu care uimisem lumea încă mai de demult şi asupra căruia şi un Mircea 
Eliade atrăgea îngrozit atenția prin anii '30, în răspărul “românismului” necritic şi cetorizant al anumitor 
grupări naționaliste ale vremii: “Mă gindesc cu groază că şi pe noi, românii, ne aşteaptă o «eternitate»: 
proverbul. intrăm în proverbele celorlalte națiuni, aşa cum au intrat scoțianul, irlandezul, ovreiul şi, în 
Peninsula Balcanică, țiganul. Am ajuns de pomină; și, pină ce vom fi cunoscuți peste hotare prin 
capodoperele noastre și prin românismul nostru, sîntem cunoscuţi prin politica şi prin dezmăţul nostru 
intern. (...] Proverbul va ajunge stăpinul nostru; și așa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre 
bulgan că sînt proşti, despre polonezi că sint ingimfați sau despre spanioli că sînt grozavi în dragoste, 
tot așa se va spune şi despre români că sînt foţi. [...] Ascultaţi unul dintre aceste proverbe, cules de 
Knickerbocker: Quand quelqu 'un vole, c est la cleplomanie. Quand plusieurs volenl, c est une manie 
Quand loul un peuple vole, e est la Roumanie! Nuvă plesneşte obrazul de ruşine? Aceasta este eternitatea 
care ni se pregăteşte” (“România în eternitate”, în Vremea, anul VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3) 
4, De Dumnezeu (dumnezei!), de Cristos (Cristoşi!), de Precista, de arhangheli, de Paşte, de pască, de 
cruce, de mormint, de morți, de moaşte, de colivă, de anafură, de grijanie etc. In mod tradiţional marcă 
a furiei masculine (esențializată în tipul birjanului: a înjura ca un birjar sau birzăreşte), obiceiul acesta 
s-a generalizat în ultimele decenii — ce-i drept, într-un număr redus de forme — şi printre purtătoarele 
“sexului frumos” (cu menţiunea că nu înjură numai “fetele vesele” din parcări, precupeţele din piețe, 
muncitoarele de la Apaca sau țigăncile de Ja gura cortului, ci chiar elevele de liceu sau studentele din 
cămine, ajungînd pină la a invoca în nume propriu organul bărbătesc, la pantate cu deja edulcoratul “Mai 
du-te dracului!”!). Curat Grădina Maicii Domnului! 


“p PAUL CARAVIA 


PUNCTE CARDINALE 
STIFICAREN LN 














“virtuoşii” acestui timp, fie ei clerici, monahi sau mireni, sînt totuşi ori mai puțin numeroşi, 
ori mai puţin vrednici decit se crede, de vreme ce nu pot, de atit amar de ani, să impună lumii 
româneşti o faţă şi o cale mai puțin maculate, că este nevoie urgentă de o mobilizare şi de 
o concertare a tuturor factorilor responsabili, pentru a stopa ritmul cu totul îngrijorător al 
degenerescenței naţionale, că trebuie să evităm mai mult decît oricind să ne amăzim Cu 
calculele hiîrtiei, înfruntînd făţiş realitatea crudă şi căutînd soluţii pe potriva ei, că, în fine, 
în această mare sforțare lăuntrică, în care se joacă însuşi destinul mistic şi istonc al 
românității, Biserica, păzitoare în Duhul Sfint a revelaţiei Cuvîntului dumnezeiesc şi 
mijlocitoare harică a tainicei iconomii, are rolul cel mai însemnat şi răspunderea cea mai 
cumplită, atît ca for instituțional, cît şi ca organism mistic. Fiecare creștin, în virtutea 
“preoţiei împărăteşti” cu care este investit întru Hristos, după măsura şi felul chemării lui, 
trebuie să iasă neîntirziat, gătit cu toată armătura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, [3 şi urm), 
la armaghedonica înfruntare cu oştirile insidioase ale “Prințului acestei lumi”. 

Biserica Ortodoxă Română, greu afectată ea însăşi de lunga şi tensionata trecere prin 
vămile comunismului antihristic, dar şi de ulterioara ostilitate incriminatoare a laicismului 
democratic al stîngii intelectuale, trebuie într-un fel să-i reîncreştineze astăzi pe numeroşii 
săi fii care doar se declară sau se cred creştini ortodocşi pe unicul temei al botezului primit 
la naştere și al păstrării mecanice şi selective aunor “obiceiuri” anexate festivismului lurnesc. 
Acest soi de fii uşuratici trebuie catehizaţi din mers şi recuceriţi în lamura sufletului lor, astfel 
încît să devinătreptat persoane vii şi responsabile în slujba lui Hristos, a comunităţii naționale 
şi a unei ideale Europe creştine, capabile să se ridice, dinspre apartenența inerțială la o religie 
ienorată în esenţa ei, spre însuşirea şi trăirea efectivă a adevărurilor mîntuitoare, să 
convertească tradiția pasivă în credință activă, iar această credință s-o întrupeze în faptele 
vieții lor. Numai așa se va pune capăt schizofreniei existenţiale — atit de frecvente la omul 
modem — prin care cineva una se declară a fi în principiu şi alta este în fapt. 

Dacă nu voni fi în stare de acest pas primenitor, atunci vom rămine țara cu cei mai mulți 
“credincioşi” şi cu cea mai puțină credință, prefăcînd definitiv ortodoxia poporului român 
într-o ridicolă butaforie. 


Răzvan CODRESCU 



























Pînă la urmă, pentru fiecare dintre noi, vine o toamnă pe care n-o mai apucăm... 


A A > 
E pie n Cl 






S-a stins, în pragul acestei toamne, profesorul 
Paul Caravia (n. 1923), distins intelectual şi om de 
dreapta, fost deținut politic, ce şi-a dedicat aproape 
întreaga activitate de după 1989 studiului documentar 
care atestă pe de o parte amploarea şi perversiunea 
represiunii comuniste, iar pe de altă parte rezistența 
opusă regimului totalitar de către segmente 
importante ale societății româneşti. Interesul 
deopotrivă istoric şi moral al demersului săuiîl aşază, 
în conștiința unei posterități încă indefinite, nu doar 
printre cei mai de seamă cercetători ai arhivelor 
totalitare, dar şi în galeria marilor mărtunisitori 
Lucrarea sade ansamblu (dicționarul statistic intitulat 
Biserica înlemnițată România; 1944-1989, alcătuit 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 









în colaborare cu Virgiliu Constantinescu şi Flori 
Stănescu, Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, Bucureşti, 1998, prefațat de camaradul 
de închisoare Radu Ciuceanu, şi rigurosul inventar 
bibliografic Gindrea interzisă Scnen cenzurate — 
România: 1945-1989, Editura Enciclopedică, 
Bucureşti, 2000, prefaţat de ilustru! său prieten de o 
viață, academicianul Virgil Cândea) se constituie într- 
o adevărată cruciadă impotnva uităni, onorînd şi 
implinind mesajul istoric al unei generații martirizate. 
Din păcate, cum am mai spus-o, este simptomatic 
pentru fundătura în care a intrat necesarul deziderat 
postdecembrist al unui “proces al comunismului” 
(măcar moral, dacă nu juridic) faptul că volumele atit 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 





de substanțiale coordonate de profesorul Caravia 
nu s-au bucuratde recenzii sau dezbateri pe măsură. 
Este una dintre amărăciunile cu care a murit, o alta 
fiind legată de sprijinul insuficient pe care l-a primita 
constituirea şi demararea Asociaţiei “Homo 
Religiosus” (pentru a cărei consolidare şi insuflețire 
avea planuri mari în perioada următoare). 

Răpus de cancer în plină vrednicie, a fost 
îinmonmintat la cimitirul Bălăneanu din Bucureşti. 

Dumnezeu să-l odihnească şi păstreze vii 
memoria şi pilda lui în conştiințele şi în inimile celor 
ce n-au încetat să mai creadă încă în învierea 
neamului românesc. 

















(R. C) 






Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE” 








Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN 4 SRL 
Adresa Redacției: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0609/422530 






Printing Company