Rost anul IX, nr. 100, iunie 2011

IXOR 


Sf 4 


INCHISONI0IA | 








Cioran. Mesianism, Trei cai troieni ai Scriitori, jurnaliști 
scepticism, regionalizării și şi artişti, despre 
luciditate și ratare separatismul maghiar Rost la numărul 100 


Coperta 1 și IV: Fotografii de Irinel Cârlănaru 





EDITORIAL 
Rostul nostru după 100 de luni 
de Claudiu Târziu... nea 3 
ROST 100 
39 de opinii despre Rost...................... 5 
Lista semnatarilor în revista Rost..........23 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Cine susține separatismul maghiar în 
România? 
de Mihail AIbișteanu.........ananannannananeaaeneeeaeaae 51 
Regionalizarea: trei proiecte, 
trei cai troieni 
de Mihnea Măruţă............muuceeosoacaooanannnnnoneeeeeu 36 
Distributismul: Un îndreptar pentru 
creştinii ortodocşi 
de William David Holden... 38 
MARTORI Al VEACULUI 
STATUL vs PIEŢE 
de Alina loana Dida... nenea 43 


Impactul migrației asupra dezvoltării 
României 


de Alina loana Dida... nnaeeaeaaeeaeaae 49 
DOSAR 


Sfinții închisorilor. 
O introducere în subiect 
de Mihail Băcăuanu ........ccenoeen eee 54 


Importanța şi cinstirea sfinților 


numărul 100 e iunie 2011 


în Biserica Ortodoxă 

de Mihail BĂCĂUGNU .........mmacaceeeeeenaaaaaeeeeeeaee 60 
Noii martiri şi mărturisitori 

ai României 

de Pr. Andrew Phillips... nneaaaaaaaeaaeeaaaaa 64 


Comunismul, religia ucigaşă 

a Satanei 

de I0âri EDaChă session aaa 68 
Martiraj, asumarea istoriei 

şi teroare ideologică 

de Pr. Prot. Dr. Mihai Valică 


CENTENAR CIORAN 
Cioran - neizbăvitul 
de Dr. George Enache 
Cioran: un profil interior 
de Bogdan Munteanu... naaenaanaaaaaaaae 89 

DECANTĂRI 
Eminescu şi Slavici: lecţia tradiţiei 
de Sergiu Ciocârlan 

LA ROST 


Cât de tare pot muşca ateii din 
România? 

de Preot Antonio Aroneasa 
Cazul Republicii Moldova în conştiinţa 
publică românească 

de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu........mammume... 102 





Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, 


firme locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim 
comision atractiv. Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, 
Claudiu Târziu, la telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostOgmail.com. 





ROSII 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIȚIU 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Mihail BĂCĂUANU 
Flori BĂLĂNESCU 
Adrian CHERHAŢ 
Pr. Dr. Chesarie GHEORGHESCU 
George Popescu GLOGOVEANU 
Paul S. GRIGORIU 
Const. MIU 
Viorel PATRICHI 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRĂCHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
www.rostonline.org 
Ionuț TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


tibi ii gti 
TeHțac 0234 - 588 930 28 0744 - 174 818 


docuprintoclicknetro Bacau, str. leteo nr. 30 bis 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacţiei. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 





SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Rostul nostru 


la o sută de luni 


O sută de luni, o sută de numere, opt ani şi jumătate cu Rost. 

Am lucrat din greu să ajungem aici şi ne-am apropiat cu emoție de 
această citră rotundă. Am ştiut că odată cu numărul 100 trebuie să 
facem pasul spre nivelul următor. Ceea ce presupune un efort mai 
mare, alt tel de provocări şi noi încercări. Pînă aici a tost „haiducie“, 
adică tinereţe, entuziasm, voluntariat, luptă de gherilă. De aici 
înainte, vom merge spre declanșarea unei „revoluții conservatoare“. 








Claudiu Târziu 


ă grăbesc să precizez că folosesc expresia 
M „revoluţie conservatoare“ în sensul unei 
întoarceri la firescul lumii româneşti 
tradiționale, la ordinea naturală a valorilor şi la 
trăirea deplină a iubirii de Dumnezeu, neam şi 
familie. Aşadar, vorbesc mai curînd despre o 
restaurare, deşi ea ar fi egală cu o revoluţie, întru- 
cât ar înseamna o transformare radicală a societă- 
ţii. Pe fond, vizez o mișcare de reaşezare cultura- 
lă, pentru schimbarea mentalităților, care ar de- 
termina, în ordinea spirituală şi socială, un stil de 
viață, iar, în ordinea politică (deci privitoare la 
organizarea comunității), opțiuni de vot. O miş- 
care căreia i se vor opune forțele, mult mai mari, 
înhămate la carul politicii de nivelare mondială - 
cu întregul ei corolar: globalizare, ecumenism, 
feminism, controlul absolut al persoanei etc. 
Prin urmare, demersul pe care îl anunţ ne 
cere alte mijloace, mai multă rigoare, hotărâre 
neclintită, putere de rugăciune, vrednicie sporită 
şi o dragoste nesfîrşită. Deoarece, în anii aceştia, 
ne-am convins că dragostea mută munții din loc. 
Nu voinţa, nu ştiinţa, nu compromisul. Dragos- 
tea. Şi am mai înțeles că fără dragoste chiar nu 




















are rost să faci ceva. Dacă nu făptuieşti din dra- 
goste pentru ceilalți, vii şi morţi, şi pentru Tatăl 
tuturor, atunci degeaba faci. Dumnezeu nu e con- 
tabil, ci iubire. Iar dacă din dragoste faci, cu dra- 
goste ţi se va răspunde, iar sufletul tău va primi 
aripi puternice pentru a depăşi oricâte piedici ţi 
se vor pune în cale. 

Revenind, este evident că ne-am propus 
dintr-un început să ajungem în acest punct, din 





anul IX e nr. 100 


ROST 


EDITORIAL 











care să putem porni „revoluţia conservatoare“. 
Însă, nu ştiam dacă vom reuşi să urcăm toate 
treptele până la această etapă. Am reuşit! 

Am coagulat o nouă elită de sensibilitate con- 
servatoare, am repus în circuitul public sau am 
propus pentru acesta un lung şir de oameni- 
model (în răspărul mentalități curente potrivit 
căreia n-am avea modele), am contribuit decisiv la 
organizarea laicatului ortodox şi am impulsionat 
acțiunea acestuia, am impus pe agenda publică 
unul dintre cele mai importante subiecte: sfinții 
din închisorile comuniste (nu doar prin revistă, ci 
şi prin acţiunile conexe ale Asociaţiei „Rost“ şi prin 
demersurile personale ale unor membri ai 
grupării noastre, care au scris şi editat cărți, au 
organizat expoziţii foto-documentare şi confe- 
rințe etc.). Dacă ar fi doar atit, şi aceste izbînzi nu 
sînt nici puţine, nici lipsite de importanță. 

Astăzi, avem o bază de pe care să lansăm o 
„revoluţie“: un trecut care ne încurajează, repere 
puternice, o zestre programatică, maturitate, 
experiență şi noi competențe. Şi nu ezităm în fața 
acestei şanse. 








Biserica Mănăstirii Diaconești i Bacău 

Pe scurt, dintr-un loc de întîlnire şi dezbateri 
alunor oameni cu anumite însuşiri intelectuale şi 
sufleteşti, revista Rost va deveni avangarda „re- 
voluţiei conservatoare“. Pentru aceasta, îi vom 
îmbunătăţi semnificativ conţinutul editorial şi 
veşmintul grafic, calitatea hîrtiei şi distribuţia. Ci- 
titorii de publicaţii tipărite sînt astăzi mai puţini 
decât în urmă cu un deceniu, dar mult mai exi- 
genţi. Şi e explicabil de ce: cîtă vreme au acces 
gratuit la un volum impresionant de informații 
pe Internet, pentru a cumpăra o publicaţie tre- 
buie ca aceasta să merite. 

Cititorii constanţi ai Rost apreciază conținu- 
tul şi nu sînt prea mult interesaţi de formă, dar 
pentru o mişcare ca aceea despre care am scris 
mai sus e nevoie să ajungem la cât mai multe per- 
soane, şi multă lume judecă astăzi o publicaţie ca 
pe un om la prima vedere, după îmbrăcăminte. 
Începînd din luna septembrie, anul acesta, vom 
scoate Rost într-o formulă care să satisfacă şi exi- 
genţele de design ale potenţialilor cititori. Pînă 
atunci, vom lua o pauză de două luni, necesară 
pregătirilor. Doamne-ajută! 





anul IX e nr. 100 


ROST 100 





39 de opinii despre ROST 


Am întrebat o seamă de prieteni ai revistei noastre, personalități ale 
vieţii publice, ce înseamnă Rost pentru domniile lor la 100 de numere. 
Răspunsurile ne-au bucurat pentru că demonstrează că discursul nostru 
este corect perceput și lase urme bune. De asemenea, mesajele de mai 
jos indică nu numai sentimentele respondenților legate de revistă, ci şi 
starea de spirit dominantă în rîndurile intelectualilor creştini şi 
patrioți. Le mulțumim tuturor din inimă pentru aprecierile la adresa 
Rost, care ne onorează şi ne motivează o dată în plus. Redăm textele în 
ordinea alfabetică a semnatarilor. (Redacţia Rost) 


Locul cîștigat 


În noiembrie 2002, porneam, alături de pri- 
etenii mei, proiectul Rost, cu un număr pilot în- 
chinat lui Petre Ţuţea. Ce s-a schimbat de atunci? 
Multe şi nimic, în acelaşi timp. Nimic, pentru că 
noi, deşi considerabil mai bătrâni, am rămas ace- 
iaşi - ancorați în idealurile începuturilor. Iar aces- 
tea sunt dincolo, în timp, de anul de debut al re- 
vistei, căci atunci când am purces la acest proiect 
fiecare dintre noi avea o anumită experiență în 
domeniu, iar unii chiar mai editasem publicaţii 
cu apariție periodică, consacrate aceloraşi idei. 














Multe, pentru că, spre deosebire de publica- 
țiile juvenile de care vorbeam, Rost reprezintă, 
mai ales acum, după opt ani şi jumătate, un pro- 
iect matur, o chintesență o ideilor şi simțămin- 
telor noastre din trecut, la rândul lor reevaluate 
şi trecute prin sita anilor şi a experiențelor pe 
care aceştia le-au adus. 

Multe, şi pentru că societatea s-a schimbat, 
aşa cum şi noi ne-am schimbat, modelaţi, în par- 
te, de ea. Avem însă orgoliul să credem că şi noi, 
la rândul nostru, am modelat, într-o anumită 
măsură, prin revistă şi prin activitatea noastră, 
un mic segment al societății. 

Revista şi-a câştigat un loc important în 
panoplia publicaţiilor de Dreapta apărute după 
1989 în România. Cu ajutorul lui Dumnezeu, 
numărul 100 al Rost va fi doar o treaptă bine 
aşezată a urcuşului la care, cu toții, din toată 
inima, ne-am angajat. O treaptă urmată de multe 
altele. 

Prof. drd. Mihail Albişteanu, 


publicist, vicepreşedinte al Asociaţiei „Rost“ 





O revistă nonconformistă 


Revista Rosta ajuns la numărul 100. Mărtu- 
risesc că, în toamna lui 2002, atunci când un 
grup de tineri entuziaşti au pus bazele acestei 
nonconformiste reviste şi au cerut părintelui 
Gheorghe Calciu sfaturi şi binecuvântare pen- 
tru începutul de drum, m-am cam îndoit de reali- 
zarea proiectului lor temerar şi, mai cu seamă, 
m-am îndoit că revista proiectată va avea o viață 





anul IX e nr. 100 


ROST 


ROST 100 





atât de lungă. Cu tot scepticismul meu inițial, am 
mizat totuşi pe „nebunia lor donquijotească“ şi 
astăzi mă felicit pentru acest lucru, deoarece nu 
ne-au dezamăgit. Mai curând cred că unii dintre 
noi i-am dezamăgit pe ei, neacordându-le, atunci 
când ar fi avut nevoie, ajutorul nostru. 

Înţelegând din capul locului că Dreapta are, 
deocamdată, puţine şanse să se impună pe tărâm 
politic, s-au hotărât, încă de la început, să acţio- 
neze, pentru (re)crearea ei, pe tărâm spiritual şi 
cultural. În acest sens s-au străduit să rostuiască 
lumea românească pe vechile ei făgaşe de dez- 
voltare normală de pe care a fost scoasă de cei 
aproape 50 de ani de comunism, încercând să-i 
refacă legăturile brutal întrerupte cu tradiția, cu 
transcendența şi, nu în cele din urmă, cu Dum- 
nezeu. În cele o sută de numere publicate până 
acum, ei au reuşit să restituie românilor o parte 
dintre personalitățile-reper ale culturii naţionale, 
punând la îndemâna mai ales a tinerilor ade- 
vărate modele de viață. 

Urez revistei Rost o cât mai îndelungată şi 
„incomodă“ activitate în peisajul tern şi political 
correctness al publicisticii româneşti. 


Demonstene Andronescu, 
scriitor, publicist şi fost deţinut politic 





Nedespărţiţi de adevăr 


Primul sentiment pe care îl trăieşti chiar îna- 
inte de a te introduce în conţinutul revistei, e în- 
săşi titlul ei fericit, Rost, care se tâlcuieşte: scop, 
menire, misiune. E se adresează spiritului şi apoi 
minţii, smulgându-te din mrejele banalităților 
cotidiene. Conţinutul ei, viguros în slujba adevă- 
rului şi a celor ce îl caută, îl găseşti cu prisosință, 
dovedind un zel deosebit. EI încălzeşte sufletul 
cititorului până la pasiune şi evlavie. 

Îndrăzneala slujitorilor reviste Rost, sârguin- 
ţa şi prestarea unei munci grele, care de multe ori 
depăşeşte puterile omului, nu-i poate abate de la 
grandioasa şi eroica lor hotărâre de a prezenta 
adevărul, mutilat şi ascuns de către cei vinovaţi de 
dezastrul moral şi material în care au târât țara. 

Cunoaşterea adevărului şi împlinirea voii lui 
Dumnezeu eliberează omul din patimi şi din 
orice robie. Cunoaştem noi adevărul creştin şi 


adevărul despre evenimentele social-politice şi 
istorice de Ia noi, de la Marea Unire şi până azi? 
Nu-l cunoaştem. Ştim doar o istorie deformată, 
adaptată să slujească tezele şi scopurile celor ce 
au dominat şi domină viaţa românească. Azi, mai 
mult ca oricând, oameni de rea credință, cu o 
îndârjire fanatică, se străduiesc să ascundă ade- 
vărul şi să-i deruteze pe cei ce îl caută. Această tac- 
tică de adormire a conştiințelor româneşti a căpă- 
tat dimensiuni tulburătoare. 

L-am cunoscut pe Claudiu Târziu de timpu- 
riu, de pe când îşi căuta un „rost“ în viață. Ardea 
în sufletul lui voința de a înfăptui şi a sluji binelui 
aproapelui ca o chemare, ca un îndemn. Nu i-a 
fost uşor. România nu mai are istorie. Valorile 
româneşti au fost decimate în temnițe, în lunga 
şi tenebroasa „guvernare“ comunistă. Dar pe 
Claudiu Târziu nu l-a descurajat. El a cercetat şi a 
aflat că foştii deţinuţi politici sunt „o citadelă a 
neamului“, ei sunt adevărul, istoria subterană, 
izvorul de viață căutat, şi nu s-a mai despărțit de 
ei. A cercetat faptele lor pretutindeni: din munți, 
de pe câmpul de luptă al tranşeelor, din lagăre, 
din temnițe, din adâncul minelor de plumb, din 
bejenie şi, găsindu-şi puteri de muncă în jertfa lor, 
a căutat să scoată la lumină martirajul lor, 
mucenicia neamului şi adevărul. 

Sângele celor ucişi strigă din pământ, nu 
pentru răzbunare, ci pentru dreptate în faţa lui 
Dumnezeu şi a noilor generații. 

Fie ca munca slujitorilor revistei Rost să nu 
fie zadarnică! Dumnezeu să le oţelească inima şi 
să le lumineze drumul. 


Petru C. Baciu, 
veteran de război şi fost deţinut politic 





Recuperarea memoriei 
traumatizante a experienţei 
totalitare 


Trebuie să recunosc, pentru mine revista 
Rostfiinţează din 2005, mai precis, de la sfârşitul 
anului, când redacţia a decis să ne dea un număr 
dedicat scriitorului Paul Goma. De atunci, o citesc 
constant şi chiar public texte din când în când. 
Interesul meu major - recuperarea memoriei tra- 





anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





umatizate şi traumatizante a experienţei totali- 
tare - este foarte bine slujit de revista Rost, din 
acest punct de vedere, singulară în peisajul pu- 
blicistic românesc. Lucru pentru care mulțumesc 
întregii echipe, cu precădere lui Claudiu Târziu. 

Vă doresc, în continuare, echilibru, tenaci- 
tate şi râvnă în scoaterea la lumină a vocilor 
ținute zeci de ani în surdină, a acelor conştiinţe 
înalte pe care puternicii zilelor noastre le consi- 
deră neînsemnate, tocmai pentru că rostesc ade- 
văruri incomode. 

Mulţi ani şi multe apariții editoriale de acum 
înainte! Hristos a înviat! 


Dr. Flori Bălănescu, 

cercetător principal III, Institutul Naţional pentru 
Studiul 'Totalitarismului, Bucureşti, 
reprezentantă editorială a lui 

Paul Goma în România 





Privilegiul excelenţei 


Ajuns la numărul 100, Rosta beneficiat din 
start, în anul de grație 2002, de un privilegiu pro- 
priu unui număr limitat de publicaţii. Revista a 
debutat, s-a afirmat şi se menţine - un lucru evi- 
dent de la un număr la altul! - în Zodia 
Excelenței... Ce anume a determinat aceasta? Nu-i 
lesne de sintetizat, dimpotrivă; deşi aşa trebuia să 
fie şi este: Un program ambițios şi clar, viguros 
naţional, cu excluderea oricăror ambiguităţi aşa- 
zise teoretice ori de interpretare; eforturile peste 
măsură ale harnicului colectiv de redacţie, la ti- 
mona căruia s-au impus, incontestabil, D-nii 
Claudiu Târziu şi Răzvan Codrescu; Rosta ştiut să 
adune şi să valorifice contribuţiile unor nume 
prestigioase, după cum, la fel de bine, să consacre 
fiecare număr unui nume de maximă strălucire al 
istoriei şi civilizaţiei naţionale dispersate în 
temeinice şi minunate numere speciale privin- 
du-i, înainte de orice, pe acei pe care ne place să-i 
bănuim „egali între egali“, mai precis - M. Emi- 
nescu şi N. Iorga, Mircea Eliade şi Simion Mehe- 
dinți, N. Paulescu şi Mircea Vulcănescu, Octavian 
Goga şi Nae Ionescu, Nichifor Crainic și Dumitru 
Stăniloae, Părintele Calciu Dumitreasa şi Marcel 
Petrişor şi mulți dintre contemporanii lor, colegi 
de suferință în temnițele comuniste sau, după 


1989, în recâştigarea „paradisului pierdut“, im- 
posibil de realizat întrun postcomunism oribil 
aşezat şi ghidat; nu sunt de neglijat, la sfârşit dar 
nu în cele din urmă, condiţiile grafice deosebite 
ale revistei şi faptul că membrii redacţiei se întâl- 
nesc periodic cu cititorii şi colaboratorii în cele 
mai diverse localități din țară, dezbaterile fiind 
concentrate temelor majore ale Civilizației şi 
Dreptei naţionale, trecute ori actuale. 
Subsemnatul, din neferice, nu mă număr 
printre colaboratorii statornici ai Rost, mai 
degrabă printre cei ocazionali, dar, oricum, prin- 
tre cititorii lui fideli. Netăgăduit, acesta este un 
semn, cel mai bun, consider eu, de preţuire 
aparte, motiv pentru care îmi îngădui ca, acum, la 
moment de bilanț, să-mi exprim încrederea 
deplină în destinul... Rost-ului (dacă nu cumva 
este un pleonasm!), căruia îi doresc noi şi remar- 
cabile reuşite, sub toate aspectele. Deopotrivă 
întregului Colegiu redacţional. Iată de ce închei 
cu această străveche şi plină de sens urare: 
VIVAT, CRESCAT, FLOREAT! 
Prof. Univ. Dr. Gh. Buzatu, 


directorul Centrului de Studii şi Civilizație Europeană - 
Iaşi, al Academiei Române, Membru corespondent al 
Academiei Române 





O misiune, un destin 


Revista Rost reprezintă în publicistica 
românească actuală mai mult decât un reper 
moral şi cultural, menit să focalizeze atenţia şi 
interesul cititorului asupra valorilor fireşti, au- 
tentice ale vieții româneşti. Rost înseamnă, îna- 
inte de toate, o misiune, un destin. Este o misiune 
grea, conştient asumată. Aceea de a propăvădui 
întru  desțelenirea conştiinţei româneşti, 
anchilozată, mutilată după jumătate de veac de 
comunism, rătăcită şi sterilizată după alte două 
decenii de „democraţie originală“. O astfel de ati- 
tudine poate fi etichetată - cu sarcasmul şi sufi- 
ciența carteziană proprii adepților politicii 
corecte - drept anacronică, dar mai ales, 
păguboasă în raport cu tendinţele vremii. Şi 
totuşi Rost a ales să mărturisească temerar 
împotriva mondialismului, consumismului, ecu- 
menismului, multiculturalismului şi a altor isme 





anul IX e nr. 100 


ROST 


ROST 100 

















Tatorul pery i: Big Brother 


prin care vine sminteala în lume. A ales să ros- 
tească adevărul dreptei credințe naţionale şi 
creştine împotriva tuturor ereziilor, mai vechi şi 
mai noi, fiindcă are a-şi împlini destinul. Acela de 
a răscoli şi a rostui neîncetat adâncimile, încă 
nebănuite şi pe deplin revelate, ale ethosului 
românesc. 


Dr. Corneliu Ciucanu, 

cercetător ştiinţific la Centrul de Istorie 

şi Civilizație Europeană din cadrul Academiei 
Române -Filiala Iaşi 





Fără Rost, am fi mai săraci 


La ceas aniversar, realizez, după o scurtă 
privire retrospectivă, că, fără această minunată 
revistă, ultimul deceniu românesc ar fi fost unul 
mult prea sărac. Ca unul care m-am ocupat înde- 
aproape de evoluția mentalităţii est-europene 
post-comuniste, ţin să afirm cu toată tăria că 
Rost, pe lângă faptul că excelează la capitolul pro- 
fesionalism, este o revistă scrisă de oameni pen- 
tru care credința şi cinstea sufletească sunt valori 
de netăgăduit. O revistă fără corespondent în 
spaţiul est-european post-comunist. Evocarea va- 
lorilor autentice ale neamului românesc ori ana- 
liza plină de limpezime a prezentului se constitu- 


ie într-o adevărată ordine de zi pentru Rost, 

făcând din revistă o busolă mai mult decât nece- 

sară astăzi. Felicitări domnului Claudiu Târziu, 

domnului Răzvan Codrescu, ca şi întregii echipe 
redacţionale Rost. 

Gheorghiţă Ciocioi, 

redactor Editura „Sophia“ şi revista „Lumea credinţei“ 





Problemele Dreptei creștine, 
puse în termeni actuali 


Prin revista Rost, prietenul Claudiu Târziu, 
jurnalist cu experienţă şi har, a reuşit să iasă, cu 
o bună respiraţie culturală, din fundăturile ster- 
ile ale presei neolegionare, pe calea deschisă - 
treptat şi mai bătrîneşte - de „Punctele cardi- 
nale“ de la Sibiu. Priceput să-şi atragă colabora- 
tori valoroşi (chiar dacă nu întotdeauna şi egal 
de fideli), are meritul de a fi repus problemele 
Dreptei creştine în termeni actuali şi de a fi ofe- 
rit generaţiei mai noi o galerie de figuri de 
dreapta unică în presa românească postcomu- 
nistă. Revista a fost destul de bine susținută de 
Asociaţia omonimă, care s-a implicat în multe 
acțiuni civice şi culturale, dintre care cred că o 
menţiune aparte se cuvine expoziţiei itinerante 
„Pe drumul Învierii“, dedicate martirilor Crucii 
din temniţele comuniste. Îi doresc revistei Rost, 
căreia m-am bucurat să-i pot fi părtaş de-a lun- 
gul vremii, să nu-şi piardă buna încăpăținare, 
cel puţin pînă la numărul... 200. Dacă se poate, 
colaborînd cu alte tentative responsabile de 
dreapta, iar nu în concurență cu ele. Mai ales 
dacă numitorul lor comun este cu adevărat 
Hristos, Rostul/Logos-ul lui Dumnezeu, despre 
Care am încredințarea că nimic nu-l este mai pe 
plac decât pacea între fraţi („Fericiţi făcătorii de 
pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!“). 
Rost-ul se cade să rămînă un exemplu de comu- 
nicare şi cuminecare deopotrivă, în duhul 
tradiţiei, dar şi cu sensibilitatea actualităţii, căci 
numai aceasta poate fi formula Tradiţiei vii şi 
creatoare, precum şi a acelui naționalism critic 
pe care revista l-a ambiţionat încă de la începu- 
turile ei (şi care mi se pare că se regăseşte, 
destul de bine ilustrat, şi în volumul antologic 





anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





colectiv În căutarea Rostului pierdut. 20 de 
călăuze în cultura națională, căruia îi doresc o 
cât mai grabnică reeditare cu adaosuri, mai ales 
spre folosul celor mai tineri, care n-au fost cu re- 
vista pe întregul traseu al primei sute de nu- 
mere). Iar dacă este loc de un sfat, aş sugera o 
mai bună racordare a grupării Rost la alte 
grupări şi încercări de dreapta din Europa, chiar 
dacă nici o dreaptă națională nu se poate supra- 
pune alteia, ci fiecare îşi păstrează, dacă este 
autentică, specificul ei ireductibil, dictat de rea- 
lităţile generatoare şi contingente. E însă nevoie 
de coagulare, în măsura în care se poate, atât în 
plan intern, cât şi în plan extern, ca să poată fi 
înfruntat cu şanse reale uriaşul front dizolvant 
al stîngii - nu neapărat la nivel politic, ci mai 
ales la nivel mental şi comportamental. Proba 
de unitate şi rectitudine principială e de dorit să 
premeargă oricărui posibil demers politic şi să 
prevaleze asupra oricărui rigorism ideologic. 
Dacă nu devine mai întîi un pariu existențial, 
Dreapta nu va redeveni niciodată un pariu 
politic credibil şi viabil. Şi îmi place să cred că 
Rostul se întemeiază cu discernămînt pe acest 
adevăr crucial. 


Răzvan Codrescu, 
scriitor, director al Editurii „Christiana“ 





Tribună și școală a tinerei 
gândiri de dreapta românești 


Continuatoare a direcţiei de recuperare a 
„gândirii arestate“, iniţiate acum două decenii şi 
ceva de „Puncte Cardinale“, revista ROST şi-a 
câştigat un profil bine definit şi o identitate 
inconfundabilă în peisajul presei româneşti. In- 
comodă, dar bine aşezată în formulele-i eseistic- 
jurnalistice, conservatoare prin opţiune, dar 
modernă în prezentare şi mereu atentă la 
noutățile din sferele sale de interes, revista Rost 
este o tribună şi o şcoală a tinerei gândiri de 
dreapta româneşti, desfăşurată în întregul spec- 
tru cultural, istoric, moral-politic şi religios al 
acestui concept. 

Dr. Elena Dulgheru, 


scriitoare, jurnalistă şi critic de film 





Farmecul discret al gherilelor 
culturale 


Revista Rost s-a trezit, cu timpul, pe potecile 
înguste ale gherilei, cu tot ce înseamnă un aseme- 
nea demers: foaie de cort, arme scurte, amnare, 
tuci şi Biblie. Intelectualii Bisericii, spre care ie- 
rarhia se uită chiorâş din obişnuință, şi-au făcut o 
mică armată, ilegală, ies la drumul mare şi împart 
Ia lume ciuturi cu rost şi adevăr. 

În răspărul piticilor de grădină ce-şi pun 
cenuşă-n cap şi nu pot gândi decât in linie, revista 
Rost se încăpăţânează să-l recite şi altfel pe 
Dosoftei, însă pentru libertăţile pe care şi le ia 
fără blagoslovenie politică este taxată periodic 
prin imbecile demascări publice, interdicții la 
vernisaje cu destine de martiri şi cartonaşe roşii 
prin pangarele BOR. 

Ne bucurăm, deci, de această gură de aer 
proaspăt, de abordarea limpede, deloc nazaliza- 
tă, de numele mari ce le impune în conştiinţa 
unei lumi în derivă, de românismul aşezat, neîn- 
rolat, al revistei. Redacţia nu face nici unei mitre 
temenele, ci doar file de acatist către mărturisi- 
torii neamului. Îi place să joace în nocturnă, când 
aerul e mai calm şi umbra se împarte în patru, de 
nu mai ştii pe cine să dai vina. Discreția, iată atuul 
unei cărticele lunare de galben pal care, paradox- 
al, rezistă de atâţia ani în demenţa coloristică a 
noului babilon dâmboviţean. 

La cât mai multe numere, căci ce mai e suta 
în ziua de azi?! 


Laurenţiu Dumitru, 
teolog, scriitor şi editor coordonator al revistei „OrthoGraffiti“ 





Calea cea bună 


Roste o publicaţie care şi-a găsit, încă de la 
primul număr, rostul în peisajul revuistic româ- 
nesc şi nu pot decât să mă bucur că ea a rezistat cu 
brio economiei de piață, impunându-se prin te- 
matică şi calitatea colaboratorilor, prin actul 
recuperator şi curajul de a spune lucrurilor pe 
nume, obligându-te astfel a reflecţie. Chiar dacă 
nu totdeauna am avut la îndemână exemplarele 
apărute, faptul că ele s-au adunat lună de lună, an 
de an, alcătuind o impresionantă bibliotecă 





anul IX e nr. 100 


ROST 


ROST 100 





despre personalități mai mult sau mai puţin 
cunoscute publicului larg, nu poate decât să-mi 
confirme convingerea că ea va dăinui şi că ne va 
oferi în continuare subiecte Ia fel de incitante. 
Izvor de spiritualitate, tezaur indispensabil bunei 
cunoaşteri a fibrei ființei noastre naţionale, 
îndrumar prin cultura românească şi cea univer- 
sală, Rost-ul acoperă un gol resimțit în anii de 
tristă amintire şi propune un nou mod de a privi 
realitatea, un dialog permanent cititor - redacţie, 
un model de civilitate şi atitudine creştină. 
Dumnezeu să 0 ocrotească, pentru a putea citi şi 
următoarele 100 de numere! Felicitări şi tot 
înainte! Sunteţi pe drumul drept şi bun! 
Cornel Galben, 
scriitor, directorul Editurii „Corgal Press“ 





Revista fost a devenit o parte 
a rostului meu 


Dacă după rostul personal încă mai umblu, 
revista Rostam găsit-o încă înainte de a se naşte, în 
acele vremuri de prin 2002, pe când Claudiu şi 
echipa erau „însărcinați“ cu ea. De fapt, tot atunci 
l-am cunoscut şi pe tânărul luptător, entuziast, ener- 
getic şi perseverent, Târziu. În paralel cu ei - sunt 
unii ani dedicați unui tip de proiecte - încercam, cu 
o altă echipă, probabil mai puţin entuziastă, să con- 
struim totun lunar de cultură şi atitudine, România 
21. Am spus probabil, pentru că, dacă Rostul a ajuns 
la nr. 100, România 21 a decedat destul de repede. 

Intrarea în echipa Rost - în felul acesta, 
revista devenind, fără ca eu să mă gândesc, o 
parte a rostului personal - s-a făcut prin 2003 şi, 
chiar dacă a existat o întrerupere în planul 
prezenţei efective în paginile ei, prezența mea 
sufletească a fost una permanentă. 

Ce-aş mai putea spune altceva, mai de sub- 
stanță şi mai fierbinte, mai plin de speranță şi de 
putere, mai rațional şi mai poetic, decât ceea ce 
deja am spus mai sus? Revista Rost a devenit o 
parte a rostului personal, care mi-aş dori ca odată 
să ajungă să fie scris şi el cu R mare. 

Iar în ceea ce priveşte viitorul ei, nu pot decât 
să doresc ca el să fie şi lung şi luminos - în sensul 
de luminător pentru cei care o citesc, dar şi pentru 


cei care o fac. Dar mai precis despre cât şi cum nu 
ştie decât Cel care, sper, a inspirat această echipă 
şi această revistă, Dumnezeu. Aşa că, dacă va veni 
cândva şi un moment mai trist al sfârşitului, să-l 
celebrăm cu gândul la ceea ce a rămas în urmă şi 
mai ales la ceea ce - mai mult ca sigur - aşteaptă 
Domnul nostru şi Dumnezeul nostru de la noi. 
La mulți, rostnici ani! 
Paul Ghiţiu, 


scriitor, senior editor al Rost 





Rost îşi continuă misiunea 


După 100 de numere, observ cu multă 
bucurie şi mulțumire sufletească că Rost nu s-a 
abătut o iotă de Ia rolul ei şi că îşi continuă, cu 
aceeaşi îndrăzneală şi acuratețe, misiunea apolo- 
getică, profund spirituală şi autentic culturală. 

Apreciez în mod deosebit seriozitatea, com- 
petenţa, realismul, hărnicia şi dăruirea colectivu- 
lui redaţional, pe care ţin să-l felicit pentru tot 
efortul depus, cu timp şi fără timp, rugându-mă 
ca Bunul Dumnezeu să-i facă parte, în continuare, 
de succes, spor în lucrarea cea bună şi multe 
împliniri duhovniceşti. 

Le doresc revistei Rost şi directorului ei, 
Claudiu Târziu, să aibă parte de viaţă cât mai 
lungă, cu mult folos sufletesc şi cu mulți cititori! 


Drd. Stelian Gomboș, 
teolog, publicist 





O revistă care se rostește 
în grai ortodox 


Numele inspirat al acestei reviste m-a dus 
mereu cu gândul la una din cărţile lui Constantin 
Noica, Cuvânt împreună despre rostirea româ- 
nească, pe care am citit-o în chiar anul primei 
apariţii (1987, Ed. Eminescu). La vremea aceea, 
se ştie, evenimentele editoriale majore erau o 
raritate, iar apariţia ei m-a fascinat efectiv. Au tre- 
cut ceva ani de atunci... Au trecut, iată, câțiva ani 
buni şi de la apariţia numărului „pilot“ al revistei 
Rost, care mi-a fost adus la biserică, aşa cum 
mi-au fost aduse mereu şi celelalte. Am constatat 
de la început, şi pot confirma acum, că paginile ei 





10 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 





an Îl e nr. 17 e 2004 e 20,000 lei 


www.romlestore 





concentrează o frumoasă şi echilibrată „împre- 
ună rostire“, în grai ortodox şi românesc, în 
dublu înțeles: pe de o parte, a minunatului colec- 
tiv redacţional, pe de alta, a personalităţilor 
despre care s-a scris şi care „grăiesc“ mai ales prin 
pilda vieţii lor. Revista mi-a oferit mereu bucuria 
de a vedea cât de mult preţuiesc ostenitorii ei 
Ortodoxia românească şi pe slujitorii care s-au 
evidenţiat într-un fel sau altul, fie că este vorba de 
teologi consacrați (Dumitru Stăniloae, Nichifor 
Crainic, Teodor M. Popescu, Constantin Galeriu), 
fie de mari duhovnici (Arsenie Boca, Benedict 
Ghiuş, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Teofil 
Părăian, Constantin Voicescu), fie de persona- 
lități laice ortodoxe, multă vreme pe nedrept 
extrem de puţin cunoscute (N. Paulescu, Petre 
Tuţea, V. Băncilă, Nae Ionescu, M. Vulcănescu, E. 
Bernea, S. Mehedinți ş.a.). 

Chiar dacă nu am împărtăşit întotdeauna 
anumite idei şi accente presărate în paginile 
revistei (cum, bineînțeles, nici cu ideile mele nu 
trebuie să fie toată lumea de acord!), rămân înda- 
torat ostenitorilor ei mai ales pentru amănuntele 
bio-bibliografice legate de această din urmă gru- 
pare, întrucât ele mi-au folosit în mare măsură la 
redactarea unei prelegeri a cursului de Cateheti- 


că pentru doctoranzi, intitulată „Pedagogi laici în 
sprijinul catehezei ortodoxe“. Dacă se cunoaşte 
bine, în general, contribuţia catehetică a teolo- 
gilor, a pedagogilor laici a fost efectiv ignorată, 
mai ales în perioada de tristă amintire. Iar con- 
tribuţia lor a fost (şi rămâne) de mare consis- 
tență, aşa cum consistentă este şi a intelectualilor 
laici creştini ortodocşi de astăzi, dintre care unii 
scriu cu dăruire şi reală conştiinţă misionară şi în 
paginile revistei Rost. 

Pr. Prof. Vasile Gordon, 


Biserica „Sf. Ilie-Gorgani“ din Bucureşti 





Tinerii care au sunat 
re-deșteptarea 


La una dintre mult doritele sale vizite la 
Montreal [adevărată zi de sărbătoare pentru 
întreaga comunitate românească, dar mai ales 
pentru noi cei câţiva legaţi de acelaşi ideal, de 
aceeaşi credință, de amintiri, doruri, evenimente 
şi atitudini, ca să nu zic lupte, atât din trecut, când 
am simţit din plin „binefacerile“ gulagului, cât şi 
din lunga viaţă de exilați sau deportați politic 
trăită în afara granițelor], Părintele Calciu ne-a 
vorbit cu patos, ca de fiecare dată când era în 
cauză tineretul, pentru care şi la care avea întot- 
deauna deschise porţile inimii, despre câţiva 
tineri ortodocşi extraordinari ce vor scoate o 
revistă menită să pună în evidenţă mediul istoric 
şi social în care au apărut mari personalităţi cul- 
turale, bisericeşti şi politice care fac onoare țării, 
victime ale celor trei dictaturi şi a ocultelor. 

Era vorba despre revista Rost, care ne prezen- 
ta o nouă elită călită în cruciada anti-ateistă, per- 
sonalități bisericeşti şi intelectuale sau oameni de 
rând care, cu vorba, cu scrisul sau cu arma în 
mână, au apărat Crucea şi Neamul până la sacrifi- 
ciul suprem. Ei erau cei mai redutabili duşmani ai 
forțelor iadului. Ei sunt mărturisitorii care au 
pătimit pentru Hristos. Ei sunt sfinții închisorilor. 

Revista şi Asociaţia Rostîşi dedică activitatea 
recunoaşterii şi cinstirii martirajului lor. 

Rost onorează supraviețuitorii gulagului 
roşu, martori nedoriți, care, aşa cum spunea Pe- 
tre "Ţuţea, mulțumesc Domnului că le-a oferit 
onoarea să sufere pentru neamul lor. Cu mo- 





anul LX e nr. 100 


IN 


ROST 


ROST 100 





destie şi demnitate, ei ne vorbesc de căderile, ca 
şi de ridicările lor supraomeneşti, iar suferinţele 
lor impresionante ne învaţă că trebuie să iertăm, 
dar în acelaşi timp şi că nu avem voie să uităm. 

La vremea când aflam de la Părintele Calciu 
despre ce vrea să facă Rost, ne-a bucurat ochii 
sufletului numărul-pilot al revistei, care trecea 
din mână în mână, stârnind uimirea şi admiraţia 
pentru un tineret pe care îl uitasem atunci când 
nu-l criticasem, un tineret care ne amintea novă, 
bătrânilor, că, la rândul nostru, în tinereţe am 
avut parte de aceleaşi prejudecăți. 

Tinerii aceştia ne-au dat semnalul de re- 
deşteptare; aveau nevoie de colaborarea şi îndru- 
marea don quijoților anchilozaţi ai trecutului, de 
la care să preia ștafeta, pentru a continua lupta. 

Era în anul 2002. Au trecut aproape nouă ani 
de la numărul-pilot la numărul 100, pe parcursul 
cărora am învățat să îi apreciem şi să îi cunoaş- 
tem pe cei de la Rost. 

Echipa de la Rosteste mai presus de aprecierile 
noastre, oricât ar fi de elogioase. Dar îmi iau 
îndrăzneala de a transmite, în numele bătrânilor 
supraviețuitori ai gulagului comunist, mulțumirile şi 
recunoştinţa noastră pentru lucrarea acestei echipe. 

Dumnezeu să vă ajute, să vă răsplătească şi 
să vă lumineze pe aceeaşi cale dreaptă! 


Vasile Jaques Iamandi, 
fost deţinut politic 





Dictatul ideologic sub care 
trăim e mai puţin umilitor 


Revista Rost am început s-o citesc în urmă cu 
patru ani, atras de aura clandestină care îi învă- 
luia numele. E vorba de acel halou de precauţie 
fricoasă pe care o citeam pe feţele intelectualilor 
atunci cînd auzeau pronunțindu-i-se titlul. După 
citeva numere mi-am dat seama că aveam de-a 
face cu un gest de nobleţe privind recuperarea 
acelor personalități româneşti despre care fuse- 
sem educat de acasă că nu e bine să vorbesc în 
public. Gestul acesta de îndrăzneală în spirit era 
cu atât mai impresionant cu cât se petrecea pe fun- 
dalul unei prese timorate, ai cărei protagonişti 
erau reprezentați fie de gazetari fără prestanță 


culturală, fie de intelectuali fără tresărire de 
orgoliu. Nu-l cunoşteam atunci pe Claudiu Târziu 
şi, dacă ar fi fost să-l judec după birfele care circu- 
lau pe seama lui, ar fi trebuie să mă feresc de el ca 
de un personaj dubios pînă în măsuva oaselor. 
Cînd l-am cunoscut, am trăit senzația reîntilnirii 
cu un om pe care îl cunoaştem de foarte mult 
timp, afinităţile pe care ni le-am descoperit ținînd 
loc de orice alte declaraţii de conjunctură. E foarte 
bine că Rost-ul şi Claudiu Târziu există. Cu ei, dic- 
tatul ideologic sub care trăim e mai puțin umilitor. 
Sorin Lavric, 

scriitor 





Recuperarea trecutului 
ne arată rostul nostru 


Puținele poezii ale lui Radu Gyr pe care le 
ştiam înainte de '89, le învățasem pe de rost. Nu- 
mai prezenţa lor scrisă reprezenta în aceea vre- 
me un pericol. 

Nume ca Petre Tuţea, Nicolae Paulescu, Vale- 
riu Gafencu, Sandu Tudor, Ernest Bernea, Vasile 
Lovinescu şi atâţia alți mari români erau rostite în 
şoaptă în regimul comunist. Despre mulți alți 





rost 


cultural, politic, religios 


Primejdia 
mărturisirii 


Spa | este compromisă 
universitatea românească 


Părintele GÂT 
> aa 


jertfă şi răscu 

















12 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





români demni de toată consideraţia nici măcar 
nu auzisem. Informaţiile despre ei erau păzite cu 
străşnicie de mai marii vremii. Nu se doreau alte 
modele în afara celor propuse de regimul comu- 
nist. Comuniştii simțeau bine pericolul: să nu 
cumva Să întrezărim adevăratul nostru rost. 

În această perioadă de tranziţie, pe care unii o 
vor veşnică, în care alergăm toată ziua orbiți doar 
de un rost material, puţini dintre noi mai avem 
timp şi voință să conştientizăm cât de dependenţi 
suntem de fapt de aceste modele, de aceste repere 
morale şi culturale care ne ajută să ne regăsim 
identitatea, să ne înălțăm puţin, să avem spre ce 
aspira, să fim mândri că suntem români. Iată de ce 
avem să mulțumim revistei Rost. 

Nicolae Mărgineanu, 
regizor de film 





O publicaţie la superlativ 


În peisajul revuistic actual, prin profilul său 
- revistă de cultură creştină şi politică - Rosteste 
o publicaţie care a devenit de mult referință pen- 
tru teologi şi literați, dar şi pentru tinerii studioşi, 
care în lucrările lor de licență, masterat sau doc- 
torat citează din articolele publicate aici. 

Directorul acestei reviste, dl Claudiu Târziu, 
a reuşit ca prin permanentizarea câtorva rubrici 
- „Martori ai veacului“, „Repere“, „Interviu“, „De- 
cantări“, „Cealaltă Românie“, „La rost“, „In me- 
moriam“ - să-i dea o ţinută academică. 

Fiecare număr e centrat pe evocarea unei 
personalităţi culturale, fie din lumea scri- 
itoricească, fie din cea a teologilor cu har. 

Din aceste considerente, orice alte formulări 
în termeni superlativi la adresa revistei sunt 
insignifiante, pentru că Rost este o publicaţie ea 
însăşi la superlativ. 


Prof. Dr. Const. Miu, 
publicist 





Un reper de normalitate 
în publicistica românească 


M-am decis foarte greu să scriu despre Rost 
la acest moment aniversar. Deşi mă număr prin- 


tre cititorii permanenți ai revistei, mărturisesc că 
nu-mi este uşor să aşez pe hârtie gânduri şi im- 
presii despre impactul pe care l-a avut în peisajul 
publicistic românesc. Există pericolul folosirii 
unui limbaj de lemn, specific mai ales nouă, sluji- 
torilor altarelor, care mai mult încurcă decât 
luminează. E foarte greu de surprins şi de descris 
toate simțămintele pe care le-am trăit personal 
pe parcursul a opt ani alături de această revistă. 
În primul rând am descoperit în Rostun izvor de 
lumină, pentru că am luat contact cu viața unor 
personalităţi excepţionale din istoria culturii şi 
spiritualităţii româneşti, de regulă ignorate de 
corifeii societății civile şi culturale româneşti şi 
despre care la momentul apariţiei revistei ştiam 
foarte puţin sau nimic: Nicolae Paulescu, Sandu 
Tudor, Nae Ionescu, Valeriu Gafencu, Ernest Ber- 
nea, Vasile Voiculescu, Iustin Pârvu, Simion Me- 
hedinţi, loan Ianolide, Nicodim Măndiță, Alexan- 
dru Mironescu, Teodor M. Popescu, Gheoghe 1. 
Brătianu, Alexandru Busuioceanu etc. 

Într-un recent dialog pe care kam purtat cu 
academicianul Răzvan Theodorescu acesta îmi 
mărturisea că unul dintre atuurile Ortodoxiei este 
forța Iaicatului. Deşi la nivel instituționalizat şi ier- 
arhic Biserica noastră nu a ştiut să-şi apropie 
laicatul în vederea unei colaborări fructuoase, au 
existat totuşi mulți intelectuali mărturisitori ai 
Ortodoxiei, care şi-au asumat singuri sarcina, 
deloc uşoară, de a fi mărturisitori ai Evangheliei 
în cetate. Directorul revistei Rost, Claudiu Târziu, 
ne-a demonstrat prin cele 100 de numere ale 
revistei că putem fi în acelaşi timp buni creştini, 
buni patrioți şi adevăraţi mărturisitori ai lui 
Hristos în viaţa cetăţii, respectându-i pe ceilalți 
care sunt pe alte baricade. Prin demersul publicis- 
tic al revistei Rost am înţeles că între credinţă şi 
atitudinea civică nu există contradicție. Creştinul 
ortodox nu trebuie să se retragă din viața cetății 
pentru a fi un autentic mărturisitor al lui Hristos. 

Rost însemnă în acelaşi timp un reper de 
normalitate şi echilibru în publicistica româneas- 
că. Am descoperit prin intermediul revistei multe 
dintre frumuseţile Ortodoxiei, precum şi mireas- 
ma marilor duhovnici ai Ortodoxiei (lustin Pâr- 
vu, Arsenie Papacioc, Constantin Galeriu, Con- 
stantin Voicescu, Adrian Făgețanu, Ioanichie 





anul IX e nr. 100 


13 


ROST 


ROST 100 





Bălan, Benedict Ghiuş, Rafail Noica, Roman Bra- 
ga, Sofian Boghiu, Nicodim Măndiță etc). De ase- 
menea, Rost a vorbit credibil şi nuanțat despre 
episoade controversate ale istoriei naționale, în 
special privind perioadă interbelică. 

Un alt aspect care consider că trebuie evi- 
denţiat este acela al dezbaterilor echilibrate, la zi, 
ale evenimentelor politice şi bisericeşti din so- 
cietatea românească, care sunt de mare impact 
pentru destinul nostru politic şi bisericesc. Rosta 
oferit cititorilor analize serioase şi ziditoare, care, 
de multe ori, îi preveneau pe cititori de diversi- 
unea şi capcanele în care puteau să cadă prin in- 
termediul unor interpretări greşite. Nu în ultimul 
rând trebuie să amintim de implicarea Rost în 
manifestări de popularizare a marilor persona- 
lități româneşti care au trecut prin temniţile co- 
muniste. Ne gândim aici la expoziţia organizată la 
nivel național: „Pe drumul Învierii“. 

Evident că e greu de surprins toate aspectele 
care au întreţinut spiritul revistei Rost pe durata a 
o sută de numere. Efortul redacţiei este cu atât mai 
lăudabil cu cât revista a avut de înfruntat în decur- 
sul timpului atât ostilitatea unor corifei ai societăţii 
civile, cât şi a unor vârfuri din lumea bisericescă. 

Conchid: Rostînseamnă o oază de spirituali- 
tate românească, un izvor nesecat de lumină şi 
frumuseţe duhovnicească şi, în acelaşi timp, un 
reper de normalitate şi echilibru în peisajul pu- 
blicistic românesc! 

Preot Ion Alexandru Mizgan, 
Biserica „Sf. Ap. Andrei“ din Oradea 





În căutarea rostului pierdut 
al neamului 


Revista Ros? Prieteni întru căutarea rostului 
pierdut al neamului nostru. Refacerea unei iden- 
tități distruse cu metodă nu poate începe fără re- 
cuperarea memoriei noastre colective. Demni- 
tatea noastră viitoare nu se poate hrăni decât din 
reperele demnităţii noastre trecute - aşa cum 
sunt ele reamintite, număr de număr, în revista 
Rost. Rezervorul cu personalități exemplare ale 
neamului nostru cuprinde cu certitudine mult 
mai mult decât o sută de nume, multe care 


aşteaptă încă să fie descoperite şi cunoscute. 
Aşadar: mai e „rost“ de muncă şi de aici înainte! 


Bogdan Munteanu, 
publicist 





Rost este un semn 
de recunoaștere 


Ce-mi place la Ros? Îmi place programul 
Asociaţiei care a produs revista Rost. Este printre 
puţinele căreia îi pasă cu adevărat şi implicat de 
Neam şi de Țară, într-o vreme când celor mai 
mulți aceste conținuturi scumpe, vitale nouă, li se 
par desuete şi consideră că a te ocupa de ele este 
o pierdere de vreme. 

Îmi plac protectorii Asociaţiei: cu totul şi cu 
totul unicii Sfinți Martiri Brâncoveni. Cu şase 
martiri lângă tine, ai asigurat şi modelul şi izbân- 
da, dincolo de aparențele lumeşti. 

Îmi place faţa revistei, respectiv coperta. Te 
atrage, te cheamă. Îţi promite ceva de preţ şi, pe 
urmă, nu te dezamăgeşte. Propune totdeauna un 
chip care este oglindire tulburătoare a Chipului. 
Oameni care ar trebui să binemerite din partea 
societății în mijlocul căreia au lucrat cu totală jert- 
felnicie. Puse alături, toate, constituie o galerie cu 
adevărat naţională de portrete tulburătoare, o 
elită în sensul cel mai înalt şi mai curat al ter- 
menului. Şi îmi place că, în privința elitei, vede- 
rile mele şi ale Rostului se întâlnesc. Pentru că 
sunt cele ale Bisericii. 

Îmi plac, în marea lor majoritate, colaboratorii 
Rostului. Au fost atrase, fie şi ocazional, numele cele 
mai importante ale celor ce lucrează cu condeiul 
pentru Biserica noastră, asumându-și cauza ei. 

Îmi place faptul că revista explorează şi 
acolo unde zăcămintele de informaţii sunt relativ 
reduse. O face în chip recuperator, pentru per- 
soane în legătură cu care fiecare fărâmă de măr- 
turie estre extrem de prețioasă. 

Îmi place aerul ei, deodată tineresc şi matur 
responsabil. Iar tinereţea-i este debordantă, 
molipsitoare, tonică. 

Îmi place că există meserie în construcția 
revistei, că nu face rabat de la calitate, chiar dacă 
lucrează cu o echipă minusculă. 





14 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





Îmi place combativitatea curajoasă a revis- 
tei. Eu nu pot fi combativ, pot fi, până la un punct, 
luptător. Aşadar, când este cazul, revista ştie să ia 
la rost. Este adevărat, mi s-a părut că, uneori, 
această combativitate a scăpat de sub un control 
riguros, apărând, de pildă, raportări prea acide la 
unii membrii ai ierarhiei. Critica trebuie să aibă 
totdeauna în vedere un țel recuperator, nu demo- 
lator. 

Îmi place foarte tare jupânul: Claudiu 
Târziu! Un om plin de ardoare, animat de energii 
inepuizabile, genul de cavaler (căci este un iscusit 
spadasin al cuvântului!) obișnuit să lupte şi singu- 
ratic pentru cauza Ortodoxiei, chiar şi atunci 
când, în unele situaţii, ea pare lipsită se sorţi de 
izbândă imediată. 

Îmi place că revista se constituie într-un sem- 
nal bun de recunoaştere. Când o vezi la cineva, 
ştii că-i un om de-al tău, că te leagă o cauză comu- 
nă, că poţi avea încredere în el. 

Îmi place că revista a răzbit, frumoasă şi 
mândră, până la numărul 100, depăşind, numai 
ea ştie cum, precaritatea mijloacelor financiare. 
100 este un număr fermecat, la care visează mai 
fiecare vieţuitor. Ar vrea să ajungă la 100 cu pu- 
tințele şi prospețimea tinereţii de la 20-25. Ei 
bine, Rostreuşeşte în chip benefic această perfor- 
manţă. 

Îmi place înainte de toate şi după toate 
numele. 

Ca o sumă a toate, îmi place că Rostul are un 
rost! Iar rostul ei, acesta este: a-L mărturisi pe 
Hristos curajos, până la capăt! 

Ce-i doresc? Să rămână întru mulţi ani bine 
rostuită, aşa cum de acum şi mai mult decât atâta. 
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi în slujba lui Dum- 
nezeu! 


Costion Nicolescu, 
doctor în teologie, publicist 





Rost dă temei speranţei 
pentru un mâine mai bun 


Este un merit special ca, în epoci tulburi sau de 
o amăgitoare strălucire, să descoperi minți lucide şi 
mature, care au curajul de a gândi pentru eternitate 











IORGA 


„profetul care şi-a înghiți ele 
Dan Caci. „Biserica este Vedere de pe centura pobticii: 
amenințată din interior” Mari 
Integrarea curopeană Sacrifictal obacur. rezistența 
în lurziza Teologiei Ortdţoze 





ae Moina 





mo Po ma ar e 8 pag e aaa e ini 











şi nu pentru firavul entuziasm al unui prezent 
incert. Cei care au inițiat şi susținut revista Rostau 
părut nişte nebuni frumoşi, care s-au încăpățânat 
să se opună curentului globalist ispititor şi să con- 
struiască, aproape din nimic, după o jumătate de 
secol de beznă comunistă, o identitate românească 
menită a ţine în picioare ceva din gloria istorică a 
naţiunii române. Într-o societate est-europeană 
aflată în plină derută a valorilor, care se moderniza 
şi se transforma căpătând noi contururi, multe din 
ele străine fibrei autentice, Rost a ales să se întoar- 
că spre interior, pentru a recupera ceea ce era pe 
cale de a se pierde şi pentru a clădi ceea ce poate fi 
un nou profil identitar al românilor. Respectând 
lumea şi spațiul global, Rost a revigorat naționalul, 
particularul, specificul local, redescoperind „lumea 
noastră“, făcând educaţie, oferind speranță pentru 
un mâine în care să se regăsească toți românii, mai 
mândri de noi decât azi. 


Dr. Paul Nistor, 
cercetător, Institutul 
de Istorie „A.D. Xenopol“ Iaşi 





Rostitorii au devenit rostuitori 


Echipa revistei Rost a înţeles încă de la în- 
ceput rostul unei aristocratice strădanii depuse 
de mai bătrâna (şi acum, din păcate, dispăruta) 
publicaţie „Puncte Cardinale“: afirmarea unor 
repere spirituale şi orientări în încâlceala dialec- 





anul IX e nr. 100 


15 


ROST 


ROST 100 





tică - veche şi nouă - a perioadei postdecembris- 
te. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce această 
echipă a ales pentru revistă un nume care, con- 
ceptual, conţine şi cauzalitatea şi finalitatea 
oricărei nobile vreri. 

Cu altă putere, cea a tinereţii, şi mai mult en- 
tuziasm, specific sufletelor încă nerăscolite de 
furtunile vieţii, rostitorii au devenit, cu fiecare an 
trecut, rostuitori ai unei alte lumi româneşti - 
una animată de dragostea de Dumnezeu şi de 
neam. Lucrarea lor este mângâierea apusului 
nostru, a celor care odinioară am încercat, de ase- 
menea, să schimbăm în bine lumea românească. 


Marcel Petrişor, 
scriitor şi fost deţinut politic 





O elită pentru Dumnezeu 


De la apariţia sa şi până acum revista Rosts-a 
remarcat în peisajul tulbure al presei noastre 
printr-o tonalitate clară, asumându-și nobila misi- 
une de a readuce valorile spiritualităţii ortodox- 
creştine în memoria cititorilor, precum şi de a 
pune în lumină, prin mărturii, documente, inter- 
viuri, personalități uitate sau voit marginalizate în 
anii regimului comunist. În al treilea rând, revista 
a acordat un spaţiu generos dialogurilor pe teme 
creştine, cu figure marcante ale clerului, cu dis- 
tinşi oameni de cultură, din țară şi din străinătate. 

Este meritul lui Claudiu Târziu, care a strâns în 
jurul lui o elită dornică să menţină trează chemarea 
Domnului şi trăirea în Duh a publicului mirean. În 
acest sens numele revistei, prin orientarea sa spiri- 
tuală, atrage atenţia asupra semnificației, a „rostu- 
lui“ pe care îl dă vieţii noastre credinţa. Nevoia de 
modele călăuzitoare este suplinită cu prisosință de 
această revistă meritorie, căreia îi doresc mulți, 
mulţi ani dătători de bucurie şi har! 

Monica Pillat, 
scriitoare 





O publicaţie însuflețită de 
duhul Dreptei tradiţionale 


Dacă la Hexagonalii actuali s-a găsit 
deunăzi un Antoine Compagnon, fost elev al lui 


Roland Barthes, care să-i readucă în atenţia 
Noilor Europeni pe „antimodernii“ ultimelor 
două veacuri (din stirpea unor Joseph de 
Maistre, Edmund Burke, Du Bonald, Barbey 
d'Aurevilly, Leon Bloy, Drumont, Leon Daudet, 
Thibaudet, Julien Benda, E.M.Cioran sau Jean 
Paulhan), aici, la est de Tisa, revista Rost, şi încă 
de multă vreme, se nevoieşte a treburi similare, 
căci, iată, numărul 100 al curajoasei publicaţii e, 
cum se spune în dialectul franctirorilor, pe 
țeavă. Şi bine ne pare. Insufleţită de duhul 
Dreptei tradiţionale, dar necomplexată, nici 
„dogmatizatoare“, ne păstrează vii, în paginile 
sale exigente, înaintemergătorii filosofici, socio- 
logici, politici, religioşi, artistici sau numai lite- 
rari. În ele, Petre "Ţuţea, Constantin Noica, 
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mircea 
Eliade, Paul Goma, Prinţul Ghica, Vasile Băncilă, 
Vasile Marin, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, 
Radu Gyr, „sfinţii închisorilor“, „Rugul aprins“, 
Părintele Nicolae Steinhardt, Grigore Caraza, 
Părintele Justin Pârvu sau Marcel Petrişor con- 
tinuă să ne interpeleze, nădăjduim noi, cu folos, 
reamintindu-ne că avem un rost, lăsat nouă 
moştenire de antecesorii vrednici (la dreapta 
Domnului poziţionaţi), în colțul acesta de lume 
supus, sireacul de el, erodărilor, viclenelor, dia- 
bolicelor erodări mondializant-manelizatoare. 

AD INNUMERABILES ANNOS, AMICI BONAE 
VOLUNTATIS! 


Luca Piţu, 
scriitor 





Rost ne descoperă că avem în 
genă demnitatea și credința 


În acest moment societatea noastră este 
foarte bulversată, iar mai ales tinerii sunt sufocați 
şi derutați de falsele modele propuse de televi- 
ziune sau de jurnale. 

Chiar dacă parte din ei încă nu sunt tentaţi 
să deschidă revista Rost, totuşi eu, ca mamă, trag 
nădejde că mâine vor fi fericiţi să găsească pe un 
raft colecţia Rost. Citind-o, vor fi foarte bucuroşi 
să afle cine a fost bunicul lor, cine au fost contem- 
poranii bunicului. Îşi vor găsi mai uşor echilibrul 





16 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





vieţii lor decoperind că au în genă demnitatea şi 
credința, suferința şi răbdarea. 
La mulţi ani revistei RosA 

Maria Ploae, 

actriţă 





Triumful Cenușăresei 


Cunoştinţa mea cu revista Rost s-a făcut 
prin Claudiu Târziu. L-am văzut într-o fotografie 
unde părea fioros. Sever, triumfal, şef de oşti. 
Dar pe urmă am citit ce scrie şi mi-a plăcut. 
Îndârjirea lui era tivită cu motivaţie, pasiune şi 
cu un zâmbet ascuns. Credea în ce face şi era 
bucuros. Şi mai existau şi multe idealuri 
comune: respect pentru trecut şi tradiție, pro- 
movarea identităţii naționale şi credința în 
Dumnezeu. L-am poftit să colaboreze la revista 
„Formula As“, apoi l-am chemat în redacţie şi 
l-am botezat „Căpitanul“. Astăzi, Claudiu Târziu 
îmi este coleg şi prieten, drag tovarăş de drum şi 
sfetnic la greu. Şi, între timp, a învăţat să zâm- 
bească, o performanță ce se poate vedea în 
fotografii. Iar cum e omul e şi revista. Serioasă, 
ambițioasă, morală, orientată cu îndârjire spre 
valori. Şi de un idealism temperat, exact cât tre- 
buie ca să menţină aprinsă speranța. Patriotică 
fără spume, ataşantă pentru cei care au nevoie 
de adăpost sufletesc. Pentru cei care cred în 
acasă, care nădăjduiesc că se pot apăra de viitu- 
ra tulbure a vremilor de astăzi prin identitate 
națională. Răsfățul şi bucuria de a fi român. 

Cel mai mult în revista Rost îmi plac 
„dosarele vieţii“, documentarele acelea zgudui- 
toare despre martirii închisorilor, care asanează 
marea gaură neagră a istoriei noastre, reabili- 
tând totodată noblețea şi demnitatea felului de 
a fi românesc - cu totul altul decât caricatura 
mizeră şi ruşinoasă lipită pe noi de clişeele 
comuniste. 

Dar sunt şi lucruri care nu aş vrea să existe 
în Rost exclusivismul religios, exacerbat câteo- 
dată, şi polemicile, uneori prea mărunte pentru 
un război aşa de important. 

Făcută din puţin şi strâmtoare, dar nedes- 
prinsă de vis, revista Rost seamănă cu povestea 
cenuşăresei transformată în prințesă. O izbândă 


plină de lumină şi bucurie, purtată prin lume pe 
un cal alb. 


Sânziana Pop, 
directorul revistei „Formula As“ 





Rost trezitor 


În cei opt ani de apariţie, importanţa revistei 
Rosts-a vădit prin viziunea sa responsabilă, echi- 
librată, tradiționalistă şi ortodoxă asupra realită- 
ților culturale şi politice din societatea româ- 
nească. Într-o lume în care laşitatea, muţenia şi 
compromisul sunt la ordinea zilei, trebuie încura- 
jată orice inițiativă (cum este şi revista Ros?) care 
are puterea şi demnitatea de a spune adevărul, 
atunci când sunt atacate fundamentele culturii, 
spiritualităţii şi istoriei româneşti. Revista Rost 
reprezintă în acelaşi timp şi şansa unui dialog 
fructuos dintre oamenii Bisericii şi intelectuali, 
dintre teologie şi cultură. Prin această revistă am 
reuşit, de asemenea, să ne cunoaştem mai bine o 
parte din marile modele ale conştiinţei româ- 
neşti, precum Mircea Vulcănescu, părintele Dumi- 
tru Stăniloae, Mihai Eminescu, Horia Bernea, 
părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe Cal- 
ciu-Dumitreasa sau Alexandru Mironescu. 

La acest nou început de drum, ne rugăm 
pentru toţi cei care sunt angajaţi în acest demers 
jurnalistic şi îi îndemnăm să depună toate efor- 
turile pentru a-i trezi pe cât mai mulţi dintre 
români la adevăratele rosturi ale vieții. 


leromonah Teofan Popescu, 
Mânăstirea Putna 





Rostul revistei Rost 


Ce rost are să editezi o revistă Rost? Dincolo 
de jocul de cuvinte, întrebarea este fundamentală 
dacă ne gândim la motivaţia care trebuie să func- 
ționeze atunci când te aventurezi în spaţiul public, 
când doreşti să susţii o prezență comunitară, să te 
oferi cumva celor din jur fără să aştepţi (mai) nimic 
în schimb. Dacă avem o boală socială deosebit de 
gravă la vârsta actuală a României, atunci ea constă 
tocmai în descurajarea sistematică a inițiativei. De 
la prieteni şi apropiaţi, primul sfat este să nu te 
„bagi“, să nu te implici, să rămâi, adicătelea, „cool“. 





anul IX e nr. 100 


17 


ROST 


ROST 100 





Vorba poetului - (nemuritor şi) rece. Sigur, există şi 
sindromul opus, al activismului pe orice temă şi la 
orice oră, indiferent de fus orar, anvergură, semnifi- 
caţie sau implicaţii. Cu toate acestea, pericolul real 
este mai curând cel de a nu face nimic, de a nu 
protesta când trebuie şi mai ales în fața celor vizați. 
De aici şi până la lehamite, resemnare, absenteism 
electoral, dispreț faţă de propria țară/ propriul des- 
tin, nu mai este decât un pas. Confruntați mediatic, 
zi de zi, cu prestaţia oamenilor noştri politici, 
oscilând între spectacol uman ieftin şi iresponsabi- 
litate organizată, tendinţa de a întoarce spatele rea- 
lităţii este mai mult decât de înțeles. Asumarea locu- 
lui şi timpului rămâne singurul răspuns valabil la 
invitaţia de a demisiona din istorie. Atitudinea este 
cu atât mai justificată cu cât are în vedere recupe- 
rarea unor repere şi valori puse de comunism timp 
de jumătate de secol între paranteze. Aşa cum ne 
arată numerele tematice din Rost, arheologia tim- 
pului recent nu este ferită de pericole, simplificări 
sau lecturi unilaterale. Un motiv în plus de a parti- 
cipa la acest efort, de a contribui nu la rescrierea 
faptelor, ci la punerea lor cât mai nemijlocit cu 
putință în lumina memoriei celor de azi. Iată, 
aşadar, un rost, nu oricare, de a edita o revistă RosA 

Radu Preda, 


teolog, scriitor, director fondator al Institutului 
Român de Studii Interortodoxe, 
Interconfesionale şi Interreligioase 





Rost opreşte căderea 
conștiințelor 


Într-o Românie silită din toate părțile să-şi 
părăsească rostul ei în lume şi să îmbrăţişeze, 
într-o cumplită neorânduială, până la dizolvarea 
de sine, abstrancţiile globalizante ale lumii „mo- 
derne“, sinucigându-se încet dar sigur, revista 
Rostîndeplineşte de mulți ani, discret dar consec- 
vent, pe cont propriu, ceea ce ar fi trebuit sa facă 
în mod organic o elită cultural-creştină a țării, 
dacă aceasta n-ar fi fost între timp ucisă în puşcă- 
riile comuniste. Revista Rostsuplineşte asfel con- 
ştiinţa creştină a unui neam, dispărută sub 
regimul comunist. Şi precum Arhanghelul Mihail 
a oprit căderea îngerilor în iad strigând „Să luăm 
aminte!“, tot aşa, prin apelul la memorie marti- 


rică şi atitudine creştină, Rost opreşte căderea 
conştiințelor într-o Românie ce şi-a pierdut rostul. 


Dan Puric, 
actor, regizor şi publicist 





Mărturisitori ai identităţii 
naţionale 


Am vizitat nu demult un mic muzeu din Da- 
nemarca, unde, pentru a cobori în sit, cobori de 
fapt în istorie. Pe perete, pe măsură ce parcurgi 
treptele, poți citi anii:... 1000, 1200, 1000, 900... 
şi câţi mai sunt, până spre începuturile perioadei 
vikinge. Stau acolo mărturie o cruce cu rune „vor- 
bitoare“, o casă din vremurile de demult - în care 
lumina nu se stinge niciodată - şi un ecran; sunt 
acolo prezente dovezi arheologice şi lucruri sem- 
nificative, texte, imagini şi voci. Micul muzeu cre- 
ează atmosferă şi oferă informaţii esenţiale de- 
spre identitatea unui popor. Cam aşa văd şi re- 
vista Rost. Ce-i drept, nu o cunoaşte multă lume, 
dar ea este o voce a veacului. Sunt reunite cu rost 
mărturii esenţiale despre cele ce au fost, cele ce 
sunt şi cele ce ar putea să fie. Adică, un spaţiu care 
dacă nu exista trebuia inventat. 


Teodora Roșca, 
doctor în teologie şi iconar 





Un produs de calitate 


Puţine sunt publicaţiile destinate sufletului 
şi trupului spiritual aşa cum este lucrarea la care 
se ostenesc prietenii de la Rost, căci ostenire este 
ceea ce se face în aceste timpuri, pentru calitate. 
Fără să fie sprijiniți financiar foarte mult, fără să 
caute „rating-ul“ cu orice preţ, pun pe piața media 
un produs de o calitate de netăgăduit. Şansa ros- 
tuitorilor constă însă în faptul că au susţinerea 
unor prieteni, a unor oameni care le apreciază 
munca şi care o vor aprecia şi de acum încolo, 
căci ceea ce este de calitate este sortit să dureze. 
Şi asta le dorim şi noi: cât mai multe apariţii edi- 
toriale, cât mai multe subiecte de aceeaşi intensi- 
tate spirituală, aduse în atenţia cititorilor, şi cât 
mai mulți truditori care să li se adauge. 

Daniela Soros, 
redactor coordonator Romanian Global News 








18 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





O publicaţie rarissimă 


Constantin Noica, în Rostirea filosofică ro- 
mânească, vorbind despre plurisemantismul cu- 
vîntului rost, bănuie că, încă de timpuriu, a în- 
semnat întîi ordinea, apoi modul de a-și întocmi 
viața, în fine sensul, înțelesul, rațiunea. Aceste 
multiple înțelesuri abia prin rostire (un produs al 
rostului) se pun în ordine. 

Nu altceva a încercat şi a reuşit, în cei o sută 
de paşi, revista de cultură creştină şi politică ce 
poartă un nume întru totul adecvat, Rost. Puterea 
şi abnegaţia echipei redacționale, condusă de 
Claudiu Târziu, întru slujirea tradiţiei naţionale şi 
credinței româneşti prin cultivarea marilor per- 
sonalități martirice, au dat sens şi substanță unei 
publicaţii rarissime în actul publicistic. 

Dumnezeu să vă ajute şi să nu vă părăsiţi 
Rostul pe care cu atita sîrg şi pricepere îl gră- 
dinăriți. 

Cassian Maria Spiridon, 
redactor-şef al revistei „Convorbiri literare“ şi preşedinte 
al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor 





Pentru reabilitarea modelului 


Într-o lume în care sensul cuvântului 
modela fost uzurpat de modelling, revista Rost 
a venit cu putere pentru a pune lucrurile la 
locul lor. Nu de modelling avem nevoie, de 
tinere şi tineri care pretind că-şi şlefuiesc trupul 
pentru a avea succes în viață, ci de model inte- 
rior care are alt efect asupra unui tânăr. ÎL mo- 
delează în sensul cerut de ideea spirituală şi nu 
are nici o legătură cu exigenţele caselor de 
modă. Revista Rost a vrut tot timpul să ne dea 
acest ajutor, să ne apropiem din nou de ideea 
de model, să vedem dacă mai sunt modele 
într-o civilizaţie deturnată de la scopurile ei 
fireşti şi dacă noi, cei tineri mai ales, mai avem 
şansa să ne supunem viaţa în sens creator 
iubirii faţă de adevăratele modele. Părerea mea 
este că în mare măsură a reuşit. Evident, nimic 
nu este perfect şi probabil că de-a lungul anilor 
şi în revistă s-au strecurat nişte accente care nu 
modelează, ci deformează, dar aceasta este 
inevitabil. Oricum, cei dezorientaţi au găsit în 


Rost un sprijin, un reazăm, un drum. Este cel 
mai important. 


Dan Stanca, 
scriitor şi jurnalist 





Rost e o necesitate 


De-a lungul celor 100 de numere, „Rost“ a 
găzduit opinii diverse, fapt cu atât mai notabil cu 
cât revista are o direcţie editorială bine contu- 
rată, care îmbrățişează un câmp larg, care merge 
de la omagierea personalităţilor culturii ro- 
mâne, până la subiecte de natură religioasă, 
istorice sau de politică prezentă. Publicaţia s-a 
dovedit astfel a fi un spaţiu al libertăţii, fapt care 
merită subliniat mai cu seamă întrucât, în timpul 
măsurat de cele 100 de numere, revistele simi- 
lare ca gen nu s-au dovedit a fi la fel de generoase 
cu găzduirea punctelor de vedere adverse. Iată 
de ce cuvântul care îmi stăruie în minte este cel 
de „necesar“. 

Felicitări redacţiei pentru efortul depus, 
felicitări Claudiu Târziu (căci ştiu că orice între- 
prindere de gen stă cel mai adesea în efortul 
câtorva oameni, iar uneori chiar a unuia singur!) 
şi la cât mai multe apariții! Şi străduiți-vă să 
rămâneți aşa cum sunteți: o necesitate! 

Mircea Stănescu, istoric 





O revistă curată cu adevărat 


În tot acest bazar urât mirositor de publicații 
de tot soiul, iată o revistă curată în adevăratul 
sens al cuvântului. Şi asta începând cu ce şi-a pro- 
pus să facă: răspândirea Cuvântului şi călăuzirea 
oamenilor pe calea mântuirii, cu numeroase 
exemple din scrieri şi din vieţi trăite. 

Fie ca această revistă să reziste cât mai mult 
şi mai ales să fie cunoscută şi citită de cât mai 
mulți oameni! Amin! 

Cătălin Tîrcolea, muzician 





Să ne recunoaștem după 
rostul nostru în viaţă 


Într-o ţară al cărui singur rost pare a fi acela 
de a-şi augmenta în fiecare lună (în mod expo- 





anul IX e nr. 100 


19 


ROST 


ROST 100 





nenţial) numărul de cetățeni stresaţi, frustrați şi 
deprimaţi, opt ani de apariţii cu aceeaşi regulari- 
tate a unei publicaţii care ia la rost degradarea 
constantă a politicii, culturii şi credinței unui 
neam, poate părea o luptă cu morile de vânt. Pro- 
babil asta simt adesea şi cei cărora le datorăm 
această sută de apariții, desi eu cred sincer că ei 
fac parte dintre puţinii care mai ştiu sau mai simt 
că în viață există doar două alegeri majore: fie 
accepți lucrurile aşa cum sunt (0 varianta facilă şi 
foarte răspândită la români), fie alegi să-ţi asumi 
responsabilitatea de a face ceva pentru a le 
schimba. Unii, mult mai înţelepţi decât mine, 
spun că scopul vieții este o viață cu scop. Tot ei 
mai spun că nu suntem aici pentru ca să învăţăm, 
deoarece noi ştim deja şi trebuie doar să ne rea- 
mintim. Eu cred că viața capătă cu adevărat un 
rost dacă realizăm că suntem aici pentru ca să 
învăţăm cum să ne reamintim! Dar eu nu suntun 
înțelept, ci doar un biet visător. Visez la o lume 
unde să ne recunoaştem nu după nume, funcții, 
diplome sau avere, ci după rostul nostru în viață. 

Dr. Ovidiu Tudoran, medic şi publicist 





O revistă de resurecție morală 
şi spirituală 

Chiar numele acestei reviste de excepție te 
îndeamnă să-i reevaluezi menirea, să cercetezi 
mai atent tâlcul lumii, să ajungi la o aşezare exis- 
tenţială duhovnicească şi de comuniune cu aproa- 
pele, evitînd tragismul căilor paralele: calea laică 
şi cea religioasă, plasîndu-te de fapt în orizontul 
de aşteptare al lucrului şi nu al sub-lucrului. 

În ce fel poate face o revistă o asemenea 
lucrare asupra cititorilor săi? Prin cultivarea con- 
tinuă a unui spirit creştin în subiectele abordate, 
prin rubrici trezvitoare, dar mai ales prin culti- 
varea programatică a adevăratelor repere şi 
modele din cultura şi spiritualitatea românească 
precum: Constantin Noica, Vasile Voiculescu, 
leroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), Olga Gre- 
ceanu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, 
Părintele Calciu, Părintele Rafail Noica, Părintele 
Arsenie Papacioc şi mulţi, mulți alții, revista Rost 
contribuind astfel cu consecvență la reînvierea 
sufletească şi morală a acestui popor. 























„Taci tu, să vorbescă faptele tale“ - ne sfătu- 
ieşte Sfintul Isaac Sirul. Ei bine, acesta e şi rostul 
unei reviste de resurecție morală şi spirituală. să 
prezinte martorii veacului, vieţile lor vorbind 
despre forța rugăciunii, despre jertfă şi mîntuire, 
despre plinătatea şi frumusețea ortodoxiei. 


Liliana Ursu, 
scriitoare 





Iubirea de neam și evlavia 
pentru creștinismul nostru 


Citesc revista Rost cu plăcere şi interes, întâi 
de toate pentru pasiunea adevărului care o însu- 
fleţeşte. 

În această vreme a oboselilor istorice, a 
conştiințelor subțiate ori în clătinare, a descurajării 
multora dintre cei drepți, a scăderii simțului dato- 
riei, efortul ei pentru reabilitarea identități 
româneşti, astăzi nesocotite ori maculate, a senti- 
mentului de onoare şi de mândrie naţională este 
reconfortant. Departe de verva jurnalistică frivolă, 
de zarva ei de multe ori diabolică, de agitația peni- 
bilă a subculturii, ori de individualismul feroce, în 
revista Rost se strevede cu uşurinţă iubirea de 
neam, de popor şi de țară, evlavia pentru creştinis- 
mul nostru mai mult decit milenar şi venerarea 
celor ce s-au jertfit pentru România reală ori ideală. 

La cele o sută de numere apărute, îi urez o 
sută de ani de viaţă! 

Prof. univ. dr. C.D. Zeletin, 
membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, 


preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori 
şi Publicişti din România 





20 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 ROST 

















Pr. Amfilohie, Claudiu Târziu, Răzvan Codrescu, 
pr. Mircea Bejenaru şi loan Enache, la deschiderea expoziţiei z: i ioni 
„Pe drumul Învierii în Bacău, iunie 2010 București, 2003. Claudiu Târziu împreună cu 





Ion Gavrilă Ogoranu, fost luptător în rezistenţa 
anticomunistă armată şi senator al Rost 











Chișinău, martie, 2011. Claudiu Târziu, 











Ă (ai pr. Teofoan Popescu de la Mănăstirea Putna 
Pa şi Iulian Rusanovschi, preşedintele ASCOR Chişinău, 
Chişinău, iunie 2008. Nicolae Dabija şi Claudiu Târziu Ia deschiderea expoziţiei „Pe drumul Invierii“ 


esti OPRI ai saci 
Cristi Pantelimon, Claudiu Târziu, Dumitru Oniga. Suceava, 2006 








anul LX e nr. 100 21 


ROST ROST 100 




















Iași, sept. 2003, Casa Pogor. De Ia stânga - Marcel Petrişor, Răzvan Codrescu, Pr. Gh. Calciu, 
Mihail Albișteanu, Claudiu Târziu şi Dan Jumara 











Ba A 
J.V. Iamandi (dreapta) şi Claudiu Târziu, 
Ia ziua lui Gabriel Constantinescu (stânga). 2006 








În chilia părintelui Iustin. 17 februarie 2009 


j! ii |] 


1 PSI 





Decembrie, 2005, Biblioteca Metropolitană - Filiala 
Ioan Slavici, la Evocarea lui Petre Ţuţea. Claudiu Târziu, 
Varujan Vosganian şi Marian Munteanu 








22 anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





Lista semnatarilor 
în revista Rost 


(numărul-pilot, decembrie 2002 - numărul 100, iunie 2011) 


numele celor care au scris texte, au făcut 

fotografii sau au prestat lucrări special pen- 
tru Rost, ori care ne-au dat personal îngăduința 
de a le prelua/traduce materiale apărute în alte 
publicaţii (din țară sau din străinătate). N-am tre- 
cut aici pseudonimele şi numele celor cărora le- 
am preluat aricole din periodice, cărți sau alte 
surse fără acceptul direct. 

Unii colaboratori au rămas fideli revistei, 
alții (după o prezență mai mult sau mai puţin 
îndelungată) s-au îndepărtat de ea. Tuturor [i se 
cuvin, însă, mulțumirile noastre. 

Se cade să închinăm un gând pios şi plin de 
recunoştinţă celor ce au părăsit, între timp, 
lumea aceasta (în dreptul numelor respective fi- 
gurează semnul crucii), dar pe care-i păstrăm vii 
în inimile noastre. 


ÎL, ista alfabetică de mai jos cuprinde numai 


A 


* Albişteanu, Mihail (profesor de istorie, 
publicist, Iaşi; redactor al revistei Rost, vicepreşe- 
dinte al Asociaţiei „Rost“) 

* Allaire, Yvan (prof. univ. dr., Montreal, 
Canada) 

* Alupei, Silviu (jurnalist, Bucureşti) 

* Alui Gheorghe, Adrian (scriitor, fondator 
şi director al revistei „Conta“, Piatra Neamţ) 

* Anania, [Valeriu] Î. P. S. Bartolomeu (scri- 
itor, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Mara- 
mureşului) + 

* Andrei, Răzvan (licenţiat în Filosofie, Bu- 
cureşti) 

* Andronescu, Demostene (fost deţinut 
politic, istoric, scriitor, membru al Senatului Aso- 
ciaţiei „Rost“) 

* Anghel, Alexandru (traducător şi publi- 
cist, Bucureşti) 


* Anisescu, Cristina (istoric, cercetător la 
C.N.S.A.S., Bucureşti) 

* Ardeleanu, George (lector univ. dr., Univ. 
Bucureşti) 

* Aroneasa, Antonio (preot, Braşov, redac- 
tor al Rost) 

* Aroneţ, Silviu (redactor coordonator al 
revistei „Gând şi slovă ortodoxe“, Vatra Dornei - 
Suceava) 


B 


* Baciu, Petru C. (fost deținut politic, poet şi 
memorialist, membru al Senatului „Rost“) 


U 
) Transnistria - 
4 “tara nimănui 


Noica 


A = 


Constântin 


an ÎI e nr. 19 e 2004 e 20.000 lei www.romfest.org 








anul IX e nr. 100 


23 


ROST 


ROST 100 





* Baconsky, Teodor (teolog, eseist, diplo- 
mat, ministrul de Externe al României) 

* Balint, Nicolae (profesor de istorie, Tîrgu- 
Mureş) 

* Baltasiu, Radu (prof. univ. dr. la Facultatea 
de Sociologie a Universităţii Bucureşti, director al 
Centrului European pentru Studii în Probleme 
Etnice al Academiei Române) 

* Barbu, Violeta (doctor în Filologie, 
cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, 
Bucureşti) 

* Baştovoi, Savatie (ieromonah, Mănăstirea 
Noul Neamţ, Republica Moldova) 

* Bazon, Irina (licenţiată în Litere, traducă- 
tor, publicist, Iaşi) 

* Băcăuanu, Mihail (teolog, publicist, fonda- 
tor şi webmaster al unor site-uri pe internet pen- 
tru apărarea şi promovarea ortodoxiei) 

* Bădiliță, Cristian (scriitor, doctor în istoria 
creştinismului timpuriu, Paris) 

* Bădulescu, Dan (preot, Bucureşti) 

* Bălan, Filoteu (monah, Mănăstirea Petru 
Vodă - Neamţ) 

* Bălănescu [Stănescu], Flori (cercetător 
principal III, Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, Bucureşti, reprezentantă edito- 
rială a lui Paul Goma în România) 

* Benea, Grigorie (ieromonah, Mănăstirea 
Nicula, doctorand în Teologie la Salonic - Grecia) 

* Berghia, Ion (prof. univ. dr. la Universi- 
tatea „Petre Andrei“ - Iaşi, fondator şi coordona- 
tor al revistei „Dor de Basarabia“) 

* Bistriceanu, Corina (conf. univ. dr. în Socio- 
logie, Univ. „Spiru Haret“ - Bucureşti, publicist) 

* Boboc-Cojocaru, Alexandru (doctorand în 
Ştiinţe Politice, Univ. „AL. |. Cuza“ - Iaşi) 

* Boer, Alexandru (licenţiat în Drept, publicist) 

* Bodnărescu, Cristian (jurnalist, Iaşi) 

* Boldea, lulian (prof. univ. dr., Universita- 
tea „Petru Maior“, Tg. Mureş) 

* Botez, Adrian (prof. dr,, critic literar, scri- 
itor, Adjud - Vrancea) 

* Botezan, Gabriel (preot, Constanţa) 

* Braga, Roman (arhimandrit, duhovnicul 
Mănăstirii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnu- 
lui“ din Jackson, Michigan, SUA, fost membru al 
mişcării „Rugul Aprins“, fost deţinut politic) 


* Brânză, Amfilohie (ieromonah, duhovni- 
cul Mănăstirii Diaconești - Bacău) 

* Buruiană, Claudia (sociolog, publicist, 
Bucureşti) 

* Butnaru, Nicu (inginer, Bucureşti; corec- 
tor şi şef al difuzării Rost) 


C 


* Calciu-Dumitreasa, Gheorghe (preot, pro- 
fesor, fost deţinut politic, publicist, fost preşedin- 
te de onoare al Asociaţiei „Rost“ ) + 

* Capsali, Iulian (regizor de film documen- 
tar, publicist, Bucureşti) 

* Carp, Lavrentie (ieromonah, Schitul 
Tarcău - Neamţ) 

* Carp, Radu (doctor în Drept, profesor uni- 
versitar la Univ. Bucureşti, director al Institutului 
Diplomatic Român) 

* Camen, Dan (licenţiat în Teologie, publi- 
cist, Craiova) 

* Catrinoiu, Ilie (licenţiat în Teologie, publi- 
cist, Bucureşti) 

* Căbaş, George (profesor şi publicist, 
Sibiu) 

* Călinescu, Erast (inginer pensionar, publi- 
cist, membru al Senatului „Rost“, Bucureşti) 

* Călinescu, Viorica (inginer, fost deținut 
politic, Sibiu) 

* Cărămidaru, [Felicia] Miriam (monahie, 
Mănăstirea Dintr-un Lemn, Vilcea) 

* Cândroveanu, Hristu (scriitor, istoric lite- 
rar şi promotor al valorilor culturale ale 
aromânilor, Bucureşti) 

* Cârciga, Dragoş (istoric, Bucureşti) 

* Cârlănaru, Irinel (fotoreporter, Bucureşti) 

e Câslariu, Ciprian Mihai (avocat, Iaşi) 

* Gheorghescu, Chesarie (doctor în teolo- 
gie, arhimandrit, duhovnicul Mănăstirii Dintr-un 
Lemn, Vilcea, fost deținut politic) 

e Cherhaţ, Adrian (preot şi profesor în 
Beclean - Bistriţa Năsăud, doctorand al Facultăţii 
de Teologie din Cluj-Napoca) 

* Chirilă, Pavel (prof. univ. dr. Facultatea de 
Teologie - Iaşi, preşedintele Fundaţiei „Christia- 
na“, Bucureşti) 

* Ciachir, Dan (Scriitor, Bucureşti) 





24 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





* Ciobanu, Cătălin (preot în Salonic, Grecia) 

* Ciocârlan, Sergiu Valentin (licenţiat în 
Teologie-Litere şi doctorand în Litere la Universi- 
tatea Bucureşti) 

* Cişmileanu, loan (publicist, directorul 
revistei „Porunca iubirii“ din Făgăraş) 

* Ciucanu, Corneliu (doctor în Istorie, 
cercetător la Centrul de Istorie şi Civilizație 
Europeană din cadrul Academiei Române - 
Filiala Iaşi) 

* Ciocioi, Gheorghiță (publicist şi traducă- 
tor, Bucureşti) 

* Chira, Vasile (scriitor, doctor în Filosofie, 
lector univ. al Facultăţii de Teologie „Andrei Şa- 
guna“ din Sibiu) 

* Codău, Patricia [Ecaterina] (monabhie 
stavroforă la Mitropolia Banatului, fostă deţinută 
politic) 

* Codrescu, Răzvan (Scriitor, senior editor 
al revistei Rost şi preşedinte de onoare al 
Asociaţiei „Rost“) 

* Constantinescu, Gabriel (scriitor, veteran 
de război, fost deținut politic, Sibiu) + 

* Constantinescu, Richard (medic, asistent 
universitar la U.M.F. „Gr. T. Popa“ - Iaşi, publicist) 

e Crăcană, Iuliu (istoric, cercetător la 
C.N.S.A.S., Bucureşti) 

* Corban, Carmen (jurist, publicist, Piatra 
Neamț) 

* Corbu, Emilia (doctor în istorie, arheolog, 
muzeograf la Muzeul Judeţean Ialomiţa) 

* Corciu, Mihai (licenţiat în Sociologie, 
Bucureşti) 

* Coriciuc, Diana (publicist, Bucureşti) 

* Cristea, Darie (asistent univ. dr, Facultatea 
de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii 
din Bucureşti) 

* Cristian, Roxana (publicist, Bucureşti) 

* Costache, Marian (jurnalist, Canada) 

* Crăsnean, George (fotoreporter, Petroşani) 

* Crăsnean, Nane (grafician, Cluj-Napoca) 

* Cosmineanu-Mareș, Clara (istoric, cercetă- 
tor la L.L.C.C.M.R., Bucureşti) 

* Cosmulescu, Dan (scriitor, Slatina - Olt) 

* Curcă, Paul (publicist, Craiova) 

* Curescu, Dragoş (profesor şi publicist, 
Timişoara) 


* Curte, Cristian (jurnalist, redactor-şef al 
revistei „Lumea monahilor“, Bucureşti) 

* Cuţulab, Ana-Maria (profesor, publicist, 
Bacău) 


D 


* Dabija, Nicolae (scriitor şi om politic din 
Basarabia, membru de Onoare al Academiei 
Române, preşedintele Forului Democrat al 
Românilor din R. Moldova; redactor-şef al revistei 
„Literatura şi arta“, Chişinău) 

* Dărmănescu, Octavian (eseist, Piteşti) 

* Dida, Alina Ioana (medic, traducător, pu- 
blicist, Bucureşti) 

* Dogaru, Irina (lect. univ. drd., Univ. „Dimi- 
trie Cantemir“, Bucureşti, traducător) 

* Dogaru, Mircea (istoric, Bucureşti) 

* Dulgheru, Elena (scriitoare, jurnalistă şi 
critic de film, Bucureşti) 

* Dolha, Viorel (publicist, preşedintele Aso- 
ciaţiei Învăţătorilor din Arad) 

* Doran, Dragoş (inginer IT, Chicago, S.U.A.) 

* Dumitraşcu, Sever (istoric, prof. univ. dr., 
Universitatea din Oradea) 

* Dumitru, Laurenţiu (licenţiat în Teologie, 
publicist, director al revistei „OrthoGrafitti“, 
Piteşti) 

* Dungaciu, Dan (sociolog şi geopolitician, 
prof. univ. dr. la Universitatea Bucureşti, director 
al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Inter- 
naţionale al Academiei Române) 


E 


* Enache, George (istoric, lector univ. dr., 
Univ. „Dunărea de Jos“, publicist, Galaţi) 

* Enache, Ioan (jurnalist, directorul revistei 
„Credința ortodoxă“, Bacău) 

* Enăchescu, Eleodorus (publicist, Piteşti) 


F 


* Fedorovici, Gheorghe (absolvent al Facul- 
tăţii de Teologie, traducător, eseist, Bucureşti) 

* Furnică, Cristina (medic, publicist, Iaşi) 

* Focşa, Daniel (istoric, publicist, Bucureşti) 





anul IX e nr. 100 


25 


ROST 


ROST 100 





G 


* Gavriluţă, Iulian (licenţiat în Teologie, pu- 
blicist, Buzău) 

* Gabor, Adrian (preot, prof. univ. dr., Facul- 
tatea de Teologie Ortodoxă - Bucureşti) 

* Gherasim, Gabriel (publicist, New York, 
S.U.A.) 

* Gherman, Ion (scriitor, prof. dr. doc., pre- 
şedintele Societăţii Culturale „Ținutul Herţa“, 
Bucureşti) 

* Ghiţiu, Paul (scriitor, regizor şi publicist, 
senior editor al revistei Rost şi secretar general al 
Asociaţiei omonime) 

* Goma, Paul (scriitor, Paris) 

* Gomboş, Stelian (publicist, doctorand în 
Teologie, Bucureşti) 

* Gordon, Vasile (preot, profesor la Faculta- 
tea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti) 

* Gorovei, Ştefan S. (profesor la Faculta- 
tea de Istorie a Universităţii „AL. L. Cuza“ din Iaşi 


şi cercetător la Centrul de Istorie şi Civiliza- 
ție Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Ro- 
mâne) 

* Grigorescu, Ion (pictor şi eseist, Bucu- 
reşti) 

* Grigoriu, Paul S. (muzician, publicist, Bu- 
cureşti) 

* Gulică, Ilie (doctor în istorie, publicist, 
Chişinău) 

* Guşă, Ştefan (arhimandrit dr., starețul 
Mănăstirii „Sf. Împărați Constantin şi Elena“ din 
Micleşti - Vaslui) 


H 


* Hrişman, Andrei-Claudiu (student al 
Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Cluj- 
Napoca) 

* Hurduzeu, Ovidiu (scriitor, S.U.A.) 

* Hurjui, lon (Scriitor, prof. univ. dr., U.M.F. 
„Gr. T. Popa“ - Iaşi) 





E 58 £ 








= AEP Pee £ 
au 1 ear, Pe noiembrie 2003 e 150% li e wmvromtatar 











26 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





I 


* Iamandi, Jacques YV. (fost deținut politic, 
Bucureşti) 

* Ierina, Raluca (licenţiată în Sociologie, 
master în Administraţie Publică şi Dezvoltare 
Comnitară, Bucureşti) 

* Iftime, Alexandru (biolog, Muzeul Naţional 
de Istorie Naturală „Grigore Antipa“, Bucureşti) 

* Iftime, Oana (bioetician, asistent univ., 
Universitatea Bucureşti) 

* Ilaş, Radu (preot la capela „Sf. Parascheva“ 
a Spitalului Bagdasar din Bucureşti, profesor, 
publicist) 

* Ionașcu, luvenalie (teolog şi scriitor, Italia) 

* Ionescu, Răzvan (preot paroh al bisericii 
„Sfânta Parascheva - Sfânta Genoveva“, Paris) 

* Jonescu, Răzvan (teolog, scriitor) 

* Iordache, Emil (critic şi istoric literar, tra- 
ducător, prof. univ. dr., Universitatea „Al.I. Cuza“ 
- Iaşi) 

* Iorgulescu, Constantin (fost deţinut 
politic, scriitor, Mediaş) 

* Iorgulescu, Adrian (compozitor, prof. 
univ. dr. al Academiei de Muzică din Bucureşti, 
scriitor, om politic liberal, fost ministru al 
Culturii) 

* Ivan Duică, Camelia (istoric, cercetător la 
C.N.S.A.S., Bucureşti) 

* Ivănuţă, Cristian (profesor de istorie, pu- 
blicist, Iaşi) 

* Ivlampie, Ivan (conf. univ. dr., Facultatea 
de Filosofie a Univ. „Dunărea de Jos“, Galaţi) 


L 


* Lăcătuşu, loan (doctor în sociologie, direc- 
torul Centrului European de Studii Covasna- 
Harghita) 

* Leonte, George (anticar, Bacău) 

* Leu, Paul (profesor şi scriitor, Seattle, S.U.A.) 

* Lixeanu, Octavian-Florin (jurnalist, Bu- 
cureşti) 

* Lucinescu, Dan (inginer, inventator, scri- 
itor, fost deținut politic, Bucureşti/ Malm6 - 
Suedia) 

* Lupu, Marilena (doctor în ştiinţe medicale, 


cercetător la Institutul de Biologie şi Patologie 
Celulară „Nicolae Simionescu“ din Bucureşti) 
* Luţişina, Ecaterina (studentă, Chișinău) 


M 


* Man, Dorel (preot, conf. univ. dr., Facul- 
tatea de Teologie Ortodoxă - Cluj-Napoca) 

* Man, Serafim (arhimandrit, Mănăstirea 
Rohia, Maramureş) 

* Man, Silviu (student, Bucureşti) 

* Manolache, Dumitru (jurnalist, Bucureşti) 

* Marchiş, Grigore (preot la Catedrala 
Ortodoxă din Turda, publicist) 

* Gheorghios Martzelos (prof. univ. dr., 
Facultatea de Teologie Ortodoxă - Universitatea 
Aristotelis din Tesalonic) 

* Mazilu, Daniel (licenţiat în Teologie şi 
Filosofie, doctor în Filosofie, publicist, Galaţi) 

* Mălureanu, Alexandru (masterand al 
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi 
student la Facultatea de Comunicare şi Relaţii 
Publice - SNSPA) 

* Mărculescu, Radu (pictor bisericesc, dra- 
maturg, memorialist, eseist, traducător, veteran 
de război, fost deținut politic în România) 

* Măruţă, Mihnea (jurnalist, Cluj-Napoca) 

* Medregan, Simona (biochimist, Bucureşti) 

e Metallinos, Georgios (preot, doctor în 
Teologie, Filosofie şi Istorie, profesor universitar 
la Atena) 

* Mezdrea, Dora (scriitoare, cercetător la 
Muzeul Literaturii Române, Bucureşti) 

* Melinte, Laurenţiu (eseist, traducător, 
Spania) 

* Mihai, Constantin (doctor în Litere, eseist, 
Rm. Vâlcea) 

* Mitra, Eftimie (ieromonah, Mănăstirea 
Petru Vodă - Neamţ) 

* Mitrea, Florin-Ciprian (doctor în Ştiinţe 
Politice, cercetător la Institutul de Cercetări 
Politice, Universitatea Bucureşti) 

* Miu, Constantin (profesor, doctor Filolo- 
gie, Constanța) 

* Mizgan, Ion Alexandru (preot, publicist, 
Oradea) 

* Moga, Daniela (licenţiată în Teologie- 





anul IX e nr. 100 


27 


ROST 


ROST 100 





Litere, masterat în studii de bizantinologie, Cluj- 
Napoca) 

* Moldovan, Ilie (preot, profesor univ. dr. la 
Facultatea de Teologie din Sibiu) 

* Moldovan, Silviu B. (istoric, cercetător la 
C.N.S.A.S., Bucureşti) 

* Moldoveanu, Gabriela (monahia Hristo- 
fora, publicistă) 
Moldoveanu, Dragoş (masterand în Ştiinţe 
Politice la Universitatea Bucureşti, publicist, tra- 
ducător) 
Moroşanu, Sebastian (ieromonah, Mănăs- 
tirea Noul Neamţ, Republica Moldova) 
Munteanu, Bogdan (publicist, Germania) 
Mutti, Claudio (scriitor, Italia) 


N 





* Naghi, Gheorghe (preot, San Jose, Cali- 
fornia, S.U.A.) 

* Nanu, Adina (critic şi istoric de artă, Bucu- 
reşti) 

. Năstase, Gabriel (jurnalist, fost secretar 
general de redacţie al Rost, Bucureşti) 

* Neagu, Costică (conf. univ. dr., preşedin- 
tele Asociaţiei „Simion Mehedinţi“ - Focşani) 

* Nemeş, Cristina (profesor, doctorand în 
Litere la Universitatea Bucureşti) 

* Nicolau, Nae (medic, publicist, fost deținut 
politic, Bucureşti) 

e Nicolescu, Costion (doctor în Teologie, 
publicist, Bucureşti) 

* Nicolin, Alexandru (doctor în Fizică, publi- 
cist, Copenhaga, Danemarca) 

* Niculescu, Luminiţa-lrina (profesor doc- 
tor, publicist, Bucureşti) 

* Niţă, Nicolae (inginer, publicist, S.U.A.) 

* Nistor, Paul (doctor în Istorie, specializat 
pe relații internaţionale, cercetător la Institutul 
„A.D. Xenopol“ - Iaşi) 

* Nuţ, Ramona (jurnalistă, Rm. Vilcea) 


O 


* Oană, Laura (jurnalistă, Deva) 
* Oprea, Cosmin (licenţiat în Teologie, spe- 
cializat în istoria Bisericii Ortodoxe, Bucureşti) 


* Olaru-Cemirtan, Viorica (istoric, membru 
al Comisiei Prezidenţiale de Cercetare a Comu- 
nismului în R. Moldova) 


pP 


* Pantelimon, Cristian (prof. univ. dr. în 
Sociologie, Univ. „Spiru Haret“, Bucureşti) 

* Papacioc, Arsenie (arhimandrit, duhov- 
nicul Mănăstirii Techirghiol, Constanța) ? 

* Papahagi, Adrian (filolog, eseist, lect. univ. 
dr. la Universitatea „Babeş Bolyai“ din Cluj- 
Napoca) 

* Patrichi, Oana Cristina (licenţiată în Drept 
şi în Japoneză-Engleză, doctorand în Relaţii 
Internaţionale la Trier - Germania) 

* Patrichi, Tudora (profesor de română, 
Bucureşti) 

* Patrichi, Viorel (jurnalist, Bucureşti) 

* Păcurariu, Mircea (preot, istoric al 
Bisericii Ortodoxe Române, profesor univ. dr. la 
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, 
membru al Academiei Române) 

* Părăian, Teofil (arhimandrit, Mănăstirea 
Brâncoveanu - Sâmbătă de Sus, Braşov) + 

* Petcu, Adrian Nicolae (istoric, cercetător la 
C.N.S.A.S., Bucureşti) 

* Petrescu [Oțel], Aspazia (scriitoare, fostă 
deținută politic, Roman - Neamţ) 

* Petrişor, Marcel (scriitor, fost deținut 
politic, preşedintele Senatului „Rost“) 

* Phillips, Andrew (preot ortodox la paro- 
hia Sf. loan Maximovici din Colchester, Esse, 
Anglia) 

* Platon, Mircea (scriitor, asistent univ. drd., 
Columbus University, Ohio - SUA) 

* Pomohaci, Cristian Mihai (conf. univ. dr. al 
Facultăţii de Sociologie şi Psihologie a 
Universităţii „Spiru Haret“ din Bucureşti) 

* Pop, [Ionel] Î.PS. Irineu (Arhiepiscop al 
Alba Iuliei) 

* Pop, Sânziana (scriitoare şi jurnalistă, 
director al revistei „Formula As“) 

* Popa, loan (profesor de limba română, 
Alba) 

* Popescu-Glogoveanu, George (fost deţinut 
politic, eseist, Craiova) 





28 


anul IX e nr. 100 


ROST 100 


ROST 





* Popescu, Lucian D. (magistrat, teolog şi 
publicist, Bucureşti) 

* Popescu, Traian „Macă“ (fost deținut 
politic, scriitor, Bucureşti) + 

* Popescu, Teofan (ieromonah, Mănăstirea 
Putna, doctor în Teologie) 

* Popian, Linu-Dragu Cătălin (preot, Rm. 
Vilcea) 

* Preda, Radu (eseist, teolog, lector univ. 
dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj- 
Napoca) 

* Protopopescu, Valentin (publicist, tra- 
ducător, doctor în filosofie, lector univ. la 
U.N.A.T.C. Bucureşti) 

* Puric, Dan (actor, regizor, publicist, 
Bucureşti) 


R 


* Racu, Alexandru (doctorand în Științe 
Politce, publicist, Ottawa - Canada) 

* Raţiu, Emil Petru (medic, publicist, luptă- 
tor pentru drepturile culturale ale istro- 
românilor, Italia) 

* Răducea, Ioan (profesor, publicist, Iaşi) 

* Rădulescu, Bogdan G. (jurnalist, Belgia) 

* Roman, Marina (critic de teatru şi de film, 
jurnalist, doctor în studii teatrale, lector univ. dr. 
la Facultatea de Jurnalism al Universităţii 
Hyperion) 

* Roşca, Viorel (publicist, Bucureşti) 

* Roşca, Teodora (doctor în Teologie, iconar 
şi publicist, Cluj-Napoca) 

* Rotaru, Marilena (jurnalist, Bucureşti) 

* Rusanovschi, Iulian (licenţiat în Drept, 
preşedintele A.S.C.O.R. Chişinău) 


S 


* Sandu, Paul-Gabriel (master în Filosofie, 
publicist, Germania) 

* Selişte, Marcel Răduț (preot, publicist, 
redactor al Rost, Craiova) 

 Sergentu, Octavian (master în Ştiinţe 
Politice, publicist, Cluj) 

* Siladi, Paul (doctorand în Teologie, Cluj- 
Napoca) 


* Simitopol, Anca (doctorand în Ştiinţe 
Politice, Ottawa, Canada) 

* Sin, Mihai (scriitor, Tg. Mureş) 

* Spiridon, Raluca (istoric, cercetător la 
C.N.S.A.S., Bucureşti) 

* Spiridon, Cassian Maria (scriitor, direc- 
torul revistei „Convorbiri literare“, Iaşi) 

* Stan, Constantin I. (istoric, Buzău) 

e Stanca, Dan (Scriitor şi jurnalist, 
Bucureşti) 

* Stanciu, Sorin (profesor de istorie, 
Ploieşti) 

* Stănescu, Gabriel (scriitor şi jurnalist, edi- 
torul revistei „Origini“ din S.U.A.) 

* Stănescu, Mircea (istoric, Bucureşti) 

e Străchinaru, Constantin N. (profesor, 
eseist, fost deţinut politic, Iaşi) 

* Stroescu-Stânişoară, Nicolae (scriitor şi 
jurnalist, fost director al Secţiei Române a Radio 
Europa Liberă, Miinchen - Germania) 

* Suciu, Ramona (licenţiată în Teologie, pro- 
fesoară, Timişoara) 


* Şipoş, Sorin (istoric, prof. univ. dr., prode- 
can, Facultatea de Istorie a Universităţii din 
Oradea) 

* Şontica, Daniela (poetesa, jurnalista, 
Bucuresti) 

* Ştefan, Cătălin Mihai (poet, muzeograf la 
Muzeului Literaturii Române - Iaşi) 

* Ştefănescu, Barbu (prof. univ. dr, prorec- 
tor, Universitatea din Oradea) 


T 


* Tarcea, Mircea (fost deţinut politic, 
Hunedoara) 

* Tănasă, Dan (publicist, luptător pentru 
drepturile românilor din „Secuime“, Sfântu 
Gheorghe) 

* Tănase, Nicolae (preot, paroh la Valea 
Plopului, Prahova) 

* Târziu, Claudiu (jurnalist, Bucureşti) 

+ Teleanu, Bogdan-Aurel (doctor în 
Teologie, preot şi publicist, Bucureşti) 





anul IX e nr. 100 


29 





* Tofan, Sergiu (prof. univ. dr., Univ. 
„Dunărea de Jos“ - Galaţi) 

* Trandafirescu, Ionuţ (responsabil pentru 
ediţia pe internet a Rost, director executiv al 
Fundaţiei „Sfinţii închisorilor“ - Piteşi) 

* Trohin, Liliana (publicist, Chişinău, R. 
Moldova) 

* 'Tuderici, Visarion (ieromonah, starețul 
Schitului „Sf. loan Botezătorul“ de la Huta - 
Bihor) 


T 


* ȚȚicu, Octavian (istoric şi politolog, conf. 
univ. dr., Universitatea Liberă Internaţională din 
Moldova, membru al Comisiei Prezidenţiale de 
Cercetare a Comunismului în Republica Mol- 
dova) 

* Ţircomnicu, Emil (publicist, doctor în so- 
ciologie, cercetător etnolog la Institutul de Etno- 
grafie şi Folclor „C. Brăiloiu“ al Academiei 
Române) 

* 'Țuşcanu, Florin (preot, doctor în Teologie, 
protopop în Roman - Neamţ) 


U 


* Uba, Traian Calin (poet, eseist şi jurnalist, 
Bucureşti) 
* Ursu, Liliana (scriitoare, Bucureşti) 


v 


* Valică, Mihai (preot, prof. univ. dr. la 
Facultatea de Teologie din Iaşi) 

* Vartic, Andrei (scriitor, regizor, jurnalist şi 
om politic, Chişinău - R. Moldova) 

* Vasilescu, Gheorghe (directorul Arhivelor 
Sfântului Sinod al BOR) 

* Vasiliu-Scabra, Isabela (eseistă, Bucureşti) 

* Vornicu, Liviu (inginer, S.U.A.) 

* Vosganian, Varujan (scriitor, economist şi 
om politic liberal, vicepreşedinte al Uniunii 











ROST ROST 100 
* Teodosiu, Lucian (poet, eseist şi publicist, 
laşi) 
* Tiberian, Florea (profesor şi publicist, RO $ i 
Galaţi) Revistă de cultură creştină și politică 














ROST 


Revistă de cultură creştină și politică 

















Scriitorilor din România, senator, fost ministru al 
Economiei şi Finanţelor) 

* Voicu-Brey, Lilica (doctor în Filologie, tra- 
ducător, profesor al Universităţii Rovira i Virgili 
din Tarragona, Spania) 


Z 


* C.D. Zeletin (prof. univ. dr. la Univ. de 
Medicină „Carol Davila“ - Bucureşti, membru al 
Academiei de Ştiinţe Medicale, scriitor) 





30 


anul IX e nr. 100 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Cine susține separatismul 
maghiar în România? 


Marţi, 31 mai 2011, UDMR, reprezentată prin parlamentarii 

Sogor Csaba şi luliu Winkler, cu susținerea publică a lui Marko Bela, 
a deschis Ia sediul PE de Ia Bruxelles o reprezentanță a aşa-zisului 
„Tinut Secuiesc“ - unitate administrativă inexistentă din punct de 
vedere legal. Aș numi aceasta un corolar al tuturor acţiunilor 
întreprinse încă dinainte de decembrie 1989 de liderii comunității 


maghiare din România. 


Mihail Albişteanu 





Târgu Mureş, coordonate de extremiști din 
ambele tabere. În timp ce ungurii au crezut că 
găsesc un bun prilej de a rupe Transilvania de Ro- 
mânia, românii s-au folosit de țăranii îmbuibați 
de intoxicările naţional-ceauşiste pentru a identi- 
fica motivul înființării SRI. Oamenii cuminţi din 
cele două comunități au fost oripilați de ima- 
ginile de atunci şi şi-au spus că aşa ceva nu se va 
mai repeta într-o Românie care se dorea euro- 
peană. S-a sperat că se vor răcori capetele înfier- 
bântate. Cele două părţi şi-au creat organizaţii 
cultural-politice. UDMR, asociaţie, iar nu partid, 
apărând interesele comunităţii maghiare, a 
început însă, curând, să ia parte şi la viața politică 
a României. Statul român a permis asta (deşi 
UDMR nu a respectat niciodată legea partidelor 
politice), preferând astfel să restabilească bal- 
anța reacțiilor româneşti, considerată a fi 
dezechilibrată prin activitatea unor ONG-uri şi 
partide „radicale“, precum „Vatra Românească“, 
PRM, PUNR sau PSM, cu atât mai mult cu cât şi o 
facțiune importantă din PDSR era considerată a fi 
destul de naționalistă. Din acel moment, liderii 
comunităţii maghiare de la noi au fost mai tot 
timpul îngăduiți, indiferent de ceea ce făceau sau 
afirmau. 
Cu timpul, după 1996, UDMR a intrat în coa- 
liţia de guvernare sau a susținut guvernarea. „Ra- 
dicalii“ români, care apăruseră ca reacţie Ia acti- 


AN 
] n martie 1990 au avut loc evenimentele de la 


vitatea UDMR, au început treptat să-şi piardă din 
importanță. În aceeaşi măsură, statul a devenit 
din ce în ce mai permisiv cu cererile comunității 
maghiare, fie că a fost vorba de învățământ, 
autorități locale sau plăcuţe bilingve, fie chiar de 
existența acestei asociaţii-formaţiune politică, 
constituită pe criterii etnice. De notat: comunita- 
tea maghiară din România se bucură de drepturi 
mai mari decât românii din Ungaria, a căror dez- 
naţionalizare continuă, tacit. Din 2008, UDMR 
conduce ministere importante, inclusiv Sănăta- 
tea şi Cultura; cu toate acestea, Uniunea nu este 

















anul IX e nr. 100 


31 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





LU LL 
RI] d 


A FOSTSraAf IOANE 


ELL 
ROMANESC 


mulțumită. A obținut multe prin politica paşilor 
mărunți, dar nu are de gând să se oprească aici, 
mai ales că tinerii nerăbdători din spate, din 
Partidul Civic Maghiar şi din alte formaţiuni 
politice şi civice, întărâtați de nărăvitul Laszlo 
Tokes (revoluţionarul AVO), îi presează, riscând 
ca, prin graba lor negândită, să-i lase pe maghiari 
în afara Parlamentului, la viitoarele alegeri. 
Scopurile pe care UDMR le urmăreşte, mult 
timp ascunse, sunt, treptat, devoalate. Este vorba 
de autonomia lărgită a comunităţilor maghiare şi 
de autonomie pe criterii etnice în aşa-numitul 
„Tinut Secuiesc“ - fosta Regiune Autonomă Ma- 
ghiară -, precum şi învățământ extins în limba 
maghiară (universitar - autonom, finanțat de 
stat; preuniversitar - măcar istoria şi geografia). 
Probabil că finalităţile reale sunt altele şi ne 
putem gândi la enclavizare, pe model Kosovo sau 
Nagorno-Karabah. Nici un om responsabil din 
această țară nu mai poate nega politica tacită a 
autorităților locale din Har-Cov, de a încuraja ple- 
carea românilor din zonă, prin presiuni de 
natură administrativă şi discriminare la angajare 





- când sunt practic eliminaţi, dacă nu cunosc 
limba ungară. 

Este evident că o mare parte a politicii 
UDMR şi a celorlalte partide şi asociaţii de factură 
maghiară se leagă de Secuime. Asta, deşi, la re- 
censăminte, extrem de puţini locuitori ai zonei se 
declară secui, preferând să se considere maghiari 
(ceea ce nu este incorect, căci, pentru cine ştie, 
„maghiar“ şi „ungur“ nu reprezintă chiar unul şi 
acelaşi lucru). A obţine autonomia pe criterii et- 
nice poate reprezenta un început pentru atin- 
gerea unor obiective mai importante. Iată de ce 
orice prilej este folosit. Cel mai comun dintre 
acestea este ziua maghiarilor de pretutindeni, 
sărbătorită pe 15 martie. Anul acesta, pe 13 mar- 
tie, Kover Laszlo, preşedintele Parlamentului 
ungar, aflat la Târgu Mureş, a adus în discuţiei 
subiectul autonomiei Ținutului Secuiesc: „Cerin- 
ţa autonomiei din punct de vedere moral e înte- 
meiată şi corespunde cu voința Creatorului. Des- 
tinul comunităţii maghiare se va îmbunătăți prin 
vindecarea rănilor istorice, dacă aşa vrea Dumne- 
zeu“, a precizat Kover Laszlo. 

Manifestările de la Palatul Culturii au fost 
precedate de o adunare la Monumentul Secuilor 
Martiri, unde au fost prezente circa 300 de per- 
soane, care au mărşăluit apoi prin oraş cu stea- 
gurile Ţinutului Secuiesc, cu lumânări şi făclii 
aprinse. Discursul premierului Ungariei, Viktor 
Orban, rostit de doamna Erzsebet Bajtai, soția 
ambasadorului Ungariei la Bucureşti, Oszkar 
Fuzeş, în data de 15 martie 2011, cu ocazia festi- 
vităţilor organizate la Târgu Mureş de Partidul 
Civic Maghiar, Consiliul Naţional Secuiesc şi 
Mişcarea Tinerilor Maghiari din cele 64 de 
Comitate de Ziua maghiarilor de pretutindeni, a 
fost completat cu versuri ale poeţilor Sandor 
Petofi şi Albert Wass (criminal de război, con- 
damnat în contumacie, în 1946, de tribunalul 
Cluj, pentru crime împotriva românilor şi 
evreilor) şi cuvinte proprii, care ascundeau sloga- 
nuri separatiste. Aceasta a dus la interpelarea 
adresată ministrului de Externe, Teodor Bacon- 
schi, de senatorul PSD Valer Marian, care cerea să 
i comunice motivele pentru care Ministerul 
Afacerilor Externe nu a exprimat nici o poziţie 
față de discursul soţiei ambasadorului Ungariei la 





32 


anul IX e nr. 100 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Bucureşti şi nici față de mesajele adresate ma- 
ghiarilor din România, cu ocazia zilei de 15 mar- 
tie, de premierul ungar Viktor Orban, vicepre- 
mierul ungar Zsolt Semjen şi preşedintele Par- 
lamentului Ungarei Laszlo Kover, prin care 
aceştia şi-au declarat susţinerea pentru autono- 
mia maghiarilor din România. 

Alt prilej de manifestări: „comemorarea“ 
anuală a Trianonului, la 4 iunie. Anul acesta, la 
Miercurea Ciuc, trei organizaţii din zona Ciucului 
- Mişcarea celor $aizecişipatru de Comitate 
(HVIM) Ciuc, împreună cu Asociaţia Husarilor 
„Mâtyâs“ din Scaunul Ciuc şi organizaţia Tine- 
rilor Maghiari din Transilvania (EMI) din Miercu- 
rea Ciuc - au organizat o procesiune. Potrivit 
unui comunicat HVIM, 4 iunie trăieşte în amin- 
tirea maghiarilor drept „ziua națională de doliu“. 
Principalul invitat al organizatorilor a fost depu- 
tatul Jobbik Magyarorszâgârt Mozgalom (Mişca- 
rea Dreapta Pentru o Ungarie mai Bună), Fe- 
renczi Gâbor. 

Conducerea Partidului Civic Maghiar (PCM) 
a adresat o solicitare personalităților vieţii pu- 
blice maghiare să comemoreze în mod demn 
„cea mai mare tragedie a maghiarilor din secolul 
XX“. Sute de etnici maghiari au participat la man- 
ifestările organizate în județul Covasna, care s-au 
desfăşurat sub semnul „Zilei Solidarităţii Naţio- 
nale“, iniţiată de Parlamentul Ungariei, ce a fost 
marcată în patru oraşe din judeţul Covasna, 
respectiv Sfântu Gheorghe, Covasna, Târgu 
Secuiesc şi Baraolt. Manifestările au fost organi- 
zate de UDMR, în colaborare cu Asociaţia Tine- 
rilor maghiari din judeţul Covasna, HARIT, dar la 
acestea au participat şi reprezentanți ai altor 
organizaţii maghiare - PCM, CNMT, CNS. 

Preşedintele UDMR Covasna, Tamas Şandor, 
a declarat că politicienii români care neagă şi 
astăzi existența Ţinutului Secuiesc şi a unei popu- 
Iaţii care numără peste 600.000 de oameni nu au 
învăţat nimic în ultimii 91 de ani. Iar preşedintele 
UDMR Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, a declarat 
că „este evident“ că în 1920 s-a comis „o foarte 
mare nedreptate“ faţă de maghiarii din Arcul 
Carpatin. 

Aproximativ 200 de persoane au participat, 
în Parcul Central din Sfântu Gheorghe, la come- 


morarea datei semnării Tratatului de la Trianon, 
la invitaţia PCM Sfântu Gheorghe, la eveniment 
fiind prezenţi reprezentanţi locali şi judeţeni al 
PCM, UDMR, CNMT, CNS, precum şi ai organizaţi- 
ilor de tineret maghiare. Unii dintre participanți 
au arborat drapelul secuiesc, cel ungar şi au pur- 
tat banderole de doliu. Manifestările s-au încheiat 
cu rugăciuni şi cu intonarea imnului secuiesc şi a 
imnului Ungariei. 

Europarlamentarul Sogor Csaba, ales pe lis- 
tele UDMR, a postat, pe pagina lui de Facebook, 
un mesaj potrivit căruia nu îi place Tratatul de la 
Trianon: „Ca parte a tratatelor de pace care au 
încheiat Primul Război Mondial, puterile câştigă- 
toare au constrâns delegația maghiară să sem- 
neze un dictat nemafintâlnit. (...) Dacă simți şi tu 
la fel, pune lângă poza ta de profil steagul ma- 
ghiar, să vadă toată lumea că nu am uitat de 4 iu- 
nie“. Printre primii care au reacționat pozitiv la 
mesajul eurodeputatului: Antal Arpad, primarul 
municipiului Sfântu Gheorghe, şi Matis Jeno, fost 
deputat UDMR. 

De ceva vreme se pune accent şi pe festivalul 
de Rusalii de la Şumuleu Ciuc, judeţul Harghita. 
Peste 120.000 de oameni din țară şi de peste 
hotare au sosit anul acesta la Miercurea Ciuc, la 
cel mai mare pelerinaj al romano-catolicilor din 
sud-estul Europei. La procesiune au participat 
Principele şi Marele Maestru al Ordinului Suve- 
ran Militar de Malta, vicepreşedintele Parlamen- 
tului Ungar, vicepremierul Ungariei - Semjen 
Zsolt, ministrul ungar al Apărării şi membri ai 
UDMR. A urmat, a doua zi, procesiunea de la 
Ghimeş-Făget, judeţul Bacău, cu 8.000 - 10.000 
persoane, la „granița de 1.000 de ani“. Au partici- 
pat ministrul apărării din Ungaria şi ambasa- 
dorul Ungariei la Bucureşti, dar şi elemente din 
Garda Motorizată Ungară şi Garda Maghiară (in- 
terzisă de justiția ungară acum doi ani) cu steagul 
Ungariei Mari şi steagul de luptă al războinicului 
Arpad. Pelerinii au venit din Ungaria cu două 
trenuri, „Expresul Şumuleului“ şi „Rapidul Secu- 
iesc“, având ca obiective de vizitat şi Gara Ghi- 
meş, zona denumită „Granița de 1000 de ani“, 
ruinele Cetăţii Rakoczi, Cantonul „30“. 

Maghiarii îşi apără cu cerbicie interesele, 
luptând şi pentru cel mai mic lucru, fapt vizibil şi 





anul IX e nr. 100 


33 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





cu ocazia restaurării grupului statuar din fața ca- 
tedralei din Cluj. Inscripția cu textul lui Nicolae 
Iorga a fost montată pe statuia lui Matei Corvin 
inițial în perioada interbelică, atunci când s-a pus 
problema demolării statuii sau a mutării acesteia 
la Hunedoara, locul de baştină al tatălui regelui, 
Iancu de Hunedoara. Intervenţia lui Nicolae Ior- 
ga, prin care s-a restaurat adevărul istoric a salvat 
statuia (care reprezintă, în mod fals, închinarea 
Moldovei către regele Matthias) de furia tinerilor 
naționaliști români. În 1940, ocuparea Ardea- 
lului de către unguri (iar nu comuniştii, cum spun 
neşcolarizații din presa română) a dus la înde- 
părtarea inscripției de pe statuie. O plăcuţă iden- 
tică cu cea a lui lorga a fost repusă pe statuie în 
1992, de Ziua Naţională a României, de către pri- 
marul Gheorghe Funar, cu opoziția comunității 
maghiare şi fără autorizaţie. Pe noua plăcuță 
apare scris textul „1932 - Pe soclul statuii a fost 
inscripționat un citat din marele istoric Nicolae 
Iorga: «Biruitor în războaie, învins numai la Baia 
de propriul său neam când încerca să învingă 
Moldova nebiruit㻓. În timpul lucrărilor de 
restaurare începute în 2010 şi realizate din fon- 
duri alocate de guvernele român şi ungar, plăcuța 
a fost din nou demontată. La inaugurarea statuii 
(aprilie 2011), pe soclu nu a mai apărut plăcuța 
cu textul lui Iorga, iar oficialii Primăriei clujene 
au afirmat că a fost respectat proiectul initial al 
statuii, pe care nu apărea această inscripție (s-a 
păstrat doar inscripția amplasată de sculptorul 
Fadrusz Janos pe lucrarea cu care a câştigat con- 
cursul din 1894, şi anume: „Mathias Rex“). PSD 
Cluj a remarcat imediat după inaugurarea ofi- 
cială că lipseşte plăcuța cu înscrisul lui Nicolae 
Iorga. Totuşi, aceasta a reapărut în 23 mai, fără ca 
Primăria Cluj-Napoca să anunţe acest lucru. În 
acest context, ministrul Culturii, Kelemen Hunor, 
cerea Primăriei Cluj-Napoca şi primarului Sorin 
Apostu să „îndepărteze neîntârziat“ inscripția 
reamplasată lângă grupul statuar Matei Corvin, 
(un monument istoric de categoria A), fără a avea 
aviz de la Ministerul Culturii. 

Asta fac maghiarii din România, bravo lor! 
Cine sunt cei care le permit însă toate acestea? 
Cine i-a băgat în guvern, cine le-a aprobat indica- 
toarele bilingve, cine îi foloseşte în combinaţii po- 


litice, cine a renunțat la drepturile asupra Fun- 
daţiei Gojdu, cine făcea şedinţe de guvern co- 
mune cu guvernul de la Budapesta, cine se pupă 
cu Viktor Orban, cine le-a dat istoria şi geografia 
în ungureşte, prin noua lege a învățământului? 
Cine l-a sprijinit pe LaszloTokes să devină întâi 
europarlamentar (vasluienii, care încă nu s-au 
lămurit dacă „A fost s-au n-a fost“ Tokes un re- 
voluţionar autentic, pare să-l fi votat în draci), şi 
apoi vicepreşedinte al PE, pe acest om care s-a 
pronunțat deschis împotriva Trianonului? Cine 
vrea să servească pe tava UDMR Statutul Minori- 
tăților? Răspuns: întreaga clasă politică româ- 
nească, prin 21 de ani de toleranță criminală, 
prin tăcerea cvasigenerală şi vinovată a tuturor 
forțelor politice parlamentare - care s-au folosit 
mereu de alianța cu UDMR, pentru a-şi atinge 
meschinele scopuri electorale, uitând de intere- 
sul țării - şi a autointitulatei „societăţi civile“ din 
România. 

Lucrurile sunt chiar mai grave; se fac lucruri 
în ascuns, practic, are loc o recunoaştere oficială 
a „Tinutului Secuiesc“. Putem vedea, negru pe 
alb, Hotărârea 402 din 21 aprilie 2010 a guvernu- 
lui României privind aprobarea stemei comunei 
Ilieni, judeţul Covasna, publicată în Monitorul 
Oficial 306 din 11 mai 2010: „Guvernul României 
adoptă prezenta hotărâre. Articol unic. 

(1) Se aprobă stema comunei Ilieni, judeţul 
Covasna, prevăzută în anexa nr.]. 

(2) Descrierea şi semnificaţiile elementelor 
însumate ale stemei sunt prevăzute în anexa nr. 2. 

(3) Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din 
prezenta hotărâre. 

Prim-ministru Emil Boc 
Contrasemnează: 

Ministrul Administraţiei şi Internelor, 
Vasile Blaga 


(...) ANEXA Nr. 2 


DESCRIEREA ȘI SEMNIFICAŢIILE elemen- 
telor însumate ale stemei comunei Ilieni, județul 
Covasna. 

Descrierea stemei 

Potrivit anexei nr. 1, stema comunei Ilieni se 
compune (...) Borna de hotar este înconjurată de 





34 


anul IX e nr. 100 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





3 stele cu cate 6 raze aurii. (...) Elementele se 
regăsesc în vechea stemă a localităţii. Borna de 
hotar semnifică faptul că localitatea se află la 
granița dintre Ținutul Secuiesc şi Țara Bârsei. 
Soarele şi semiluna simbolizează aşezarea 
comunei către partea secuiască.“ 

Deci, Boc şi Blaga, doi ardeleni! 

Forumul Civic al Românilor din Har-Cov şi 
Mureş a atacat în instanță hotărârea de guvern şi, 
pe 18 aprilie, Curtea de Apel Braşov a interzis 
această H.G. Urmarea? Prin mâna Danielei 
Andreescu, secretar general al guvernului, s-a 
făcut recurs (!) la această decizie judecătorească. 

Dacă aşa înţelege guvernul să apere intere- 
sele României, de ce să ne mirăm de inițiativa 
UDMR de la Bruxelles, de tupeul infinit al acestor 
oameni? Deja, fructele se culeg. Iată o ştire pe 
temă, din 12 iunie 2011: „O manifestaţie în 
favoarea independenței Ţinutului Secuiesc a fost 
organizată la Londra. Mai mulţi manifestanți s-au 
instalat pe un trotuar din centrul capitalei brita- 


nice şi au afişat bannere cu mesajul «Tara 
Secuilor nu este România», dar şi «Dreptate pen- 
tru Ungaria». Un alt banner întreba: «Doar soluția 
militară este acceptabilă?» Protestatarii s-au 
declarat opozanți ai Tratatului de la Trianon, 
semnat acum 91 de ani. Ei au adus cu ei şi harta 
Ungariei Mari şi au împărțit pliante trecătorilor. 
Potrivit martorilor, aceştia au scandat şi mesaje 
antiromâneşti. Protestul s-a încheiat după câteva 
ore.“ 

Acestea sunt fructele cedării şi toleranței 
duse până la prostie. Ardelenii (şi în general, 
românii) încă tac. Dar inconştienţii de guver- 
nanți, fără cunoştinţe de istorie ar trebui să ştie că 
ăsta este modul lor ancestral de reacție. Rabdă 
până se umple paharul şi apoi va fi vai şi amar. 
Sau poate ştiu şi chiar asta vor? De asta încearcă 
să ne multileze conştiințele şi sufletele prin aşa- 
zise reorganizări teritoriale? În acest caz, mă tem 
că vor cădea şi alte lucruri, nu doar guvernanţii 
de la putere. 




















anul IX e nr. 100 


35 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Regionalizarea: trei 
proiecte, trei cai troieni 


Cel mai serios motiv de îngrijorare privind preconizata 
regionalizare a țării este improvizaţia, faptul că atât proiectul PDL, 
cât și cel al USL sunt făcute în pripă și au mari lipsuri în concepție. 
O asemenea reașezare administrativă trebuie să fie un cutremur 
controlat, ori cele două formaţiuni par a nu fi studiat îndeajuns 
nici straturile sedimentare pe care le vor răscolite, nici posibilele 
replici „seismice“ care ar modifica harta României. 


Mihnea Măruţă 





prezumtivele avantaje. Să începem cu o între- 

bare: este regionalizarea o necesitate? Da, 
însă nu într-o formă radicală. Nu Bruxelles-ul ne- 
o cere, ci datoria de a le spune copiilor noştri 
dacă are rost să-și facă planuri de a trăi aici. Dacă 
România nu-şi accelerează ritmul de creştere, 
pentru a se apropia de media nivelului de trai din 
țările UE, va rămâne mult timp o piață de des- 
facere şi un pion şantajabil. Din acest punct de 
vedere, intervalul 2014-2020, când se va derula 
viitorul Program Operaţional Regional, este 
esenţial, şi asta deoarece, pe lângă sumele gestio- 
nate de Guvern, trebuie să atragem, prin proiecte 
locale şi regionale, cel puțin 8 miliarde de euro, 
adică dublu faţă de cât am reuşit în perioada 
2007-2013. Altfel - spun specialiştii în dezvoltare - 
vom tot bălti pe termen lung. 

Faptul că viitoarea hartă administrativă ar 
respecta structura actualelor opt regiuni de dez- 
voltare este un prim avantaj, deoarece în fiecare 
dintre ele funcționează, de peste 10 ani, atât me- 
canisme de lucru care-i cuprind pe şefii judeţelor 
componente, cât şi agențiile aferente care au 
coordonat proiectele cu finanțare europeană. Un 
al doilea avantaj este că în fiecare dintre cele opt 
regiuni există cel puţin o metropolă, un aşa- 
numit „pol de creştere“. Experienţa din UE arată 
că o astfel de aglomerare urbană trage după sine 
afacerile din întreaga arie „iradiată“ şi că, în lipsa 
unui asemenea „far“, economia zonei stagnează. 


N 
] nainte de a vorbi despre cele rele, să vedem şi 


Scopul regionalizării îl reprezintă, deci, 
banii. Această idee, care e limpede, trebuie subli- 
niată şi resubliniată pentru că, pe realitatea ei, 
partidele grefează diferite scopuri secundare, 
unul mai periculos decât altul: UDMR insistă cu 
enclavizarea secuimii, PDL, în căutare de metode 
pentru a împiedica potenţiala înfrângere de anul 
viitor, distruge mecanismele județene şi nu pune 
nimic în locul lor, iar USL, prinsă fără o viziune 
articulată, plusează ca proasta şi duce lucrurile 
înspre federalizare. 

Să le luăm pe rând. Viciul proiectului UDMR 
e cel mai vizibil: de dragul fiefului etnic Harghita- 
Covasna-Mureş, ungurii vor 16 regiuni mici, ceea 
ce ar întârzia dezvoltarea României pentru o 
perioadă care, la o adică, nici n-ar mai conta. E 
simplu: o regiune cu populaţie mică nu are pen- 
tru cine să conceapă proiecte cu buget mare. 
Sfârşit. The end. Un partid care ar fi de acord cu 
proiectul UDMR s-ar descalifica definitiv în fața 
electoratului român. 

Proiectul PDL e o mostră de dispreţ. Ca şi 
cum partidul e undeva, sus, iar oamenii ale căror 
vieţi ar fi date peste cap- departe, jos, într-o „vale“ 
tangibilă numai cu binoclul. Din cauza calculelor 
electorale, reorganizarea administrativă propusă 
de PDL ignoră existența consolidată a identităților 
judeţene: românii se simt sătmăreni, sălăjeni, ară- 
deni, gorjeni, teleormăneni, argeşeni, buzoieni, 
vasluieni, băcăuani, constănţeni ş.a.m.d. N-ar fi 
nici o problemă, pe termen lung, ca acest senti- 
ment să se transforme - dacă-i musai, cu plăcere, 
vorba ardeleanului - însă proiectul PDL nu vine 





36 


anul IX e nr. 100 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 








că) d 


















Regionalizarea 
României 
în viziunea PDL 





cu nimic în acest sens, nu înlocuiește o identitate 
cu alta, ba, mai mult, avansează pentru regiuni 
nişte denumiri care stârnesc orgolii locale altfel 
adormite. Or, în absența unei identități, nu poate 
exista coeziune regională şi, deci, nici proiecte 
comune duse la capăt în mod eficient. 

În al doilea rând, proiectul PDL ar fi fezabil 
dacă procedurile administraţiei centrale şi locale 
ar [i fost deja complet informatizate, dacă 
oamenii simpli ar fi scăpat de cozile diverselor 
instituţii județene la care depun bani şi de unde 
primesc ştampile, permise, adeverințe şi umi- 
linţe. Desființarea judeţelor - deşi, aparent, ar 
determina o binevenită scădere a cheltuielilor 
statului - ar complica mai ales viața românilor 
care trăiesc la ţară şi în oraşele mici, pentru că ei 
s-ar trezi şi mai departe, și mai desconsideraţi de 
funcţionarii publici. 

În fine, ajungem la „viziunea“ USL, care, se 
vede de la o poştă, e făcută în grabă: gânditorii de 
la PSD, PNL şi PC au fost prinşi nepregătiţi pentru 
o evoluţie atât de rapidă a situaţiei. Proiectul lor 
se vrea o împăcare a caprei regionale cu varza 
județeană şi dacă, prin absurd, s-ar materializa, 
ar strica tot ce s-a obţinut de când România e stat 
naţional-unitar. Nu pot intra în toate detaliile do- 
cumentului, însă amintesc două idei ca două 
bombe cu ceas: 1) înființarea unor Consilii Regio- 
nale cu drept de legiferare ar însemna haos gene- 
ralizat într-o Românie unde legea este şi-aşa me- 
reu interpretabilă; 2) un preşedinte de Consiliu 
Regional (for legiuitor) ales direct, de către 
cetăţeni, dar care să aibă atribuţii executive este 


deja o aberaţie, dar să mai existe, pe lângă el, şi 
un prefect numit de Guvern, care să se asigure că 
politica de la Bucureşti e urmată în teritoriu, asta 
e chiar culmea descentralizării centralizate, a 
subsidiarității cu voie de la stăpânire. 

Ceea ce, totuşi, a priceput USL - dacă n-a pro- 
pus-o doar pentru a face invers decât PDL.- este că 
județele nu pot fi desfiinţate aşa, din pix, transfer- 
ând pur şi simplu administrarea a 42 de zone în 
numai 8 centre. Din moment ce, aşa cum am con- 
venit, scopul regionalizării poate fi sintetizat sim- 
plu: „mai mulți bani“ - atragerea celor europeni 
concomitent cu tăierea din cei cheltuiţi de statul 
nostru -, ar fi tragic ca acest efort naţional să 
lovească tocmai în aceia care, teoretic, trebuie să-i 
fie beneficiari. Nu poţi distruge ceea ce funcţio- 
nează; nu ai voie să anulezi sentimentul de apar- 
tenență locală aşezându- în carcase de incompe- 
tență; e iresponsabil să impui scindare când e mai 
mare nevoie de solidaritate. 

Repet: nimeni nu ne cere, darmite să ne 
silească să facem o reorganizare radicală. Există 
variante moderate, precum atribuirea de perso- 
nalitate juridică actualelor regiuni de dezvoltare, 
care, astfel, ar căpăta dreptul de a întocmi proiec- 
te de anvergură pentru finanţare europeană. În 
ceea ce priveşte reducerea birocraţiei, aceasta 
poate fi atinsă prin modernizare tehnologică şi 
prin comasări care să fie rezultatul unor analize 
aplicate, nu lăsând milioane de oameni în aer, 
pentru hei-rupuri politice. Regionalizarea tre- 
buie ţinută în frâul interesului național, care e şi 
dincoace, dar mai ales dincolo de bani. 





anul IX e nr. 100 


37 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Distributismul: Un îndreptar 
pentru creștinii ortodocși 


William David Holden! 





at pe Facebook o prezentare clariticatoa- 

re a distributismului scrisă de un creştin 
ortodox american. M-au surprins plăcut comen- 
tariile pe marginea articolului, venite din partea 
altor ortodocși americani, ceea ce arată că Orto- 
doxia din SUA nu a rămas indiferentă taţă de 
acest model economic și cultural. De pildă, mi s-a 
părut binevenit comentariul părintelui Cassian 
Sibley de Ia biserica ortodoxă rusă din Bryan, 
Texas: „Sunt foarte bucuros să văd că fraţii mei 
ortodocși discută aceste probleme, dar nu pot să 
nu menţionez faptul regretabil că autorul arti- 
colului nu a sesizat legătura dintre distributism şi 
subsidiaritate. Este adevărat că «precum în socia- 
lism, Statul rămâne [în distributism] cea mai pu- 
ternică entitate din țară; statul nu le permite însă 
plutocraților şi corporațiilor să-i uzurpe autori- 
tatea, aşa cum se încearcă mereu în țările capita- 
liste» - autorul nu precizează însă cât de mare şi 
de puternică ar trebui să i se permită să fie «orică- 
rei» structuri de autoritate, inclusiv statul, de 
către cetățenii liberi; nici nu discută Ia ce nivel de 
guvernare ar trebui să se exercite diferitele pu- 
teri ale statului. Unul dintre motivele pentru care 
corporaţiile şi alte conglomerate economice ar 
trebui descurajate, sparte şi făcute indezirabile 
din punct de vedere economic (prin impozitare şi 
alte mijloace) este acela ca statul, fără a fi expus 
primejdiei de a ti acaparat de grupuri de interese, 
puternice economic, să fie redus la o scară 
umană, iar puterea lui să fie distribuită ori de câte 
ori este posibil în întreaga naţiune, autorităților 
locale şi instituțiilor intermediare. Cred că acesta 
este un element esenţial a ceea ce înseamnă «dis- 


C: câtva timp în urmă, John Medaille a pos- 
t 


tributism», şi este un element pe care autorul arti- 
colului pare că La omis complet“. (0. Hurduzeu) 


Întreaga ortodoxie îl cinsteşte pe Sfântul Ni- 
codim Aghioritul pentru că a editat pentru noi Fi- 
localia. Mai puţin cunoscut este Exomologeta- 
rion. Îndreptar de spovedanie. Publicat pentru 
prima dată în 1794, el conţine următoarea istori- 
sire: „Odată, un rege a venit să se spovedească 
unui truditor al pământului, care era de fapt un 
părinte duhovnicesc, şi după ce i-a mărturisit 
păcatele sale i-a spus duhovnicului: «Nu mai am 
ce să mărturisesc». «Cum aşa, mărite rege?“ a spus 
duhovnicul. «Cum? Ai terminat oare spovedania? 
Nu. Ai mărturisit doar păcatele lui Alexis (acesta 
era numele regelui), dar acum trebuie să măr- 
turiseşti păcatele regelui.» Prin aceste vorbe, 
înțeleptul duhovnic vroia să spună că fiecare rege 
trebuie să mărturisească nu numai păcatele sale 
ca persoană, ci să mărturisească şi acele lucruri 
pe care le-ar fi putut face pentru binele poporului 
său dar nu le-a făcut, şi acele multe lucruri rele 
care li s-au întâmplat supuşilor lui din cauza sa 
fără ca el să le îndrepte, acele lucruri pentru care 
va da socoteală în fața lui Dumnezeu“. 

Această istorisire ilustrează atitudinea creş- 
tin ortodoxă față de relaţia dintre credință şi via- 
ţa lumească. Atunci când ortodocşii se află într-o 
poziţie de autoritate şi putere, ei trebuie să-L 
urmeze pe Hristos aşa cum Îl urmează în viața lor 
personală. 

Ce înseamnă acest lucru? Sarcina ortodocşi- 
lor aflați în poziţii de autoritate nu este să creeze 
un „stat creştin“ sau o „corporație creştină“ sau 
un „teatru creştin“. Doar oamenii pot fi creştini. 
lisus Hristos s-a făcut om pentru ca noi să ne 
îndumnezeim, pentru comuniunea harică cu EI; 


1 William David Holden a studiat limbile clasice la Duke University, are un masterat în teologie Ia Southern 
Methodist University din Dallas, Texas, şi unul în consiliere psihologică la Appalachian State University. Fost 
pastor metodist (1981-1993), se converteşte la ortodoxie în 1999. Este membru al „Asociaţiei creştinilor 
ortodocşi pentru medicină, psihologie şi religie“ (OCAMPR) din SUA, iar din 1998 are propriul său cabinet de 


consiliere psihologică. 





38 


anul IX e nr. 100 


POLITICA, LA DESCUSUT 




















Hilaire Belloc 


nu a venit să îndumnezeiască instituțiile, agenţi- 
ile şi afacerile. Sarcina noastră este să facem tot 
posibilul pentru a crea un mediu care să-i ajute pe 
oameni să-L mărturisească pe Hristos, să-L caute 
şi să-L afle pe Mântuitorul. 

Ca să spunem lucrurile mai exact: cum facem 
ca domeniile comerțului şi finanțelor să lucreze 
în lumina Adevărului? Cunoaştem principiile fun- 
damentale ale eticii ortodoxe privitoare la 
economie: Dumnezeu a creat lumea bună şi fru- 
moasă şi se cade să ne rugăm ca pământul să 
odrăslească rod însutit; sărăcia nu este o virtute 
prin ea însăşi, ci o osândire atunci când, în loc să 
fie ameliorată, este dusă la extrem; să faci datorii 
nu-i bine - e bine să duci o viață simplă; 
dragostea de arginţi a fost şi poate fi rădăcina a 
tot felul de rele; Dumnezeu vrea să fim mereu 
drepţi unii cu alţii; este imoral să ceri camătă şi 
mai ales să fii ca un cămătar față de omul nevoiaş; 
este mai uşor o cămilă să treacă prin urechea acu- 
lui decât să intre un om bogat în Împărăţia lui 
Dumnezeu. Noi, ortodocşii, ştim toate aceste 
lucruri, sau cel puţin am auzit de ele şi ştim că tre- 
buie să le punem în practică. Se pune însă între- 
barea: cum să creăm un mediu care să întrupeze 


toate aceste principii? Ştiind că noi, ortodocşii, ca 
şi toți oamenii, suntem fiinţe decăzute, plecate 
spre păcat, cu voia sau fără voia noastră, şi ştiind 
că toate organizaţiile şi instituţiile amplifică şi 
întăresc păcatele noastre, ce fel de structuri eco- 
nomice ar putea micşora aplecarea noastră spre 
păcat şi ne-ar încuraja să fim drepți? 


Ce este distributivismul? 


În acest eseu invit cititorii mei să ia în consi- 
derare un sistem economic cunoscut sub numele 
de distributism. Termenul şi definiţia originare 
provin de la Hilaire Belloc şi G.K. Chesterton, de 
la începutul secolului trecut. Amândoi erau 
romano-catolici devotați, puternic influenţaţi de 
gândirea socială a Papei Leon XIII, dar şi deza- 
măgiți de socialişti. După moartea lui Chesterton, 
în 1936, şi cea a lui Belloc, în 1953, termenul dis- 
tributism a căzut în uitare - dar nu şi ideile. Ele I- 
au influențat profund pe E.F. Schumacher, a cărei 
carte Small is Beautiful a avut un profund impact 
asupra mişcărilor ecologiste din întreaga lume. 
În ultimii ani, distributismul a cunoscut o re- 
naştere în cercurile catolice. „The Distributist 
Review“ este un website care acoperă multe 
aspecte ale gândirii distributiste vechi şi noi. 
Editura HIS Press (care publică opere din gândi- 
rea socială a bisericii catolice - nota trad.) a 
republicat multe dintre vechile texte. Noi materi- 
ale impresionante sunt acum oferite mai ales de 
John Medaille de la Universitatea din Dallas. 
Mâdaille are o înţelegere a recentelor desfăşurări 
din economie şi a fundamentelor lor matematice 
neîntâlnite Ia scriitorii distributişti din generaţi- 
ile anterioare. 

Ce este deci distributismul? Pentru a 
răspunde Ia întrebare, să ne întrebăm: prin ce se 
aseamănă şi se deosebeşte distributismul de cele- 
lalte sisteme economice majore care au apărut în 
decursul istoriei? De fapt, nici o societate nu 
posedă un sistem economic într-o formă pură; 
fiecare societate, atât trecută cât şi prezentă, este 
într-o anumită măsură un amestec a patru sis- 
teme economice. Orice societate cu un sistem în 
care predomină un anumit tip va include şi unele 
trăsături din celelalte trei. Cele patru sisteme 





anul IX e nr. 100 


39 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





sunt, prin urmare, descrieri de tendințe şi prin- 
cipii filozofice, dar chiar şi aşa, aceste distincţii ne 
apar instructive. 

Patru sisteme economice. Sistemul econom- 
ic dominant din lumea de astăzi este capitalis- 
mul. A ajuns la forma actuală după patru sute de 
ani de evoluţie. Descoperirea Americii, progresul 
navigaţiei şi al comerțului din perioada colonială, 
progresul tehnologiei şi Revoluţia industrială, 
sofisticarea tehnicilor de marketing, contabili- 
tate şi finanţe, modelele economice matematice, 
toate au contribuit la dezvoltarea lui. În aspectele 
sale pozitive, capitalismul sprijină proprietatea 
privată asupra pământului şi afacerilor, recom- 
pensează competenţa şi munca asiduă, sprijină 
democraţia şi guvernarea cu puteri limitate. 
Capitalismul se foloseşte de înclinația (naturală) 
a oamenilor de a intra în competiție unul cu altul 
şi de înclinația nenaturală (căzută, deci nenatu- 
rală) a oamenilor către lăcomie şi avariţie. În 
cartea „Economics for Helen“, Belloc afirma că în 
sistemul capitalist „orice om, oricât de sărac, se 
simte liber şi, prin aceasta, îşi salvează onoarea“. 
Iată de ce sistemul capitalist este pe placul ameri- 
canilor, care pun libertatea pe primul plan. 

Partea negativă a capitalismului constă în 
faptul că bogăţia este concentrată în mâinile unei 
minorități. Este falsă pretenţia că un astfel de sis- 
tem s-a dezvoltat în mod necesar datorită dez- 
voltării navigației din timpurile coloniale sau 
datorită sumelor imense de bani necesare con- 
struirii fabricilor din timpul Revoluţiei industri- 
ale. Capitalismul s-a dezvoltat datorită felului în 
care unii oameni - în general bogați şi puternici 
- au schimbat legile şi obiceiurile spre propriul 
lor avantaj. În Statul Servil, Belloc demonstrează 
cum Anglia se îndrepta spre capitalism încă înain- 
tea marii perioade coloniale şi cu mult înaintea 
Revoluţiei industriale. În Anglia, capitalismul a 
început cu închiderea mănăstirilor, în 1535. 
Acelaşi proces - de modificare a legilor şi struc- 
turilor spre folosul bogaţilor - este încă în curs de 
desfăşurare. Tendinţa principală, ca un preşedin- 
te de mare companie să câştige de 600 de ori mai 
mult decât lucrătorii din compania sa, este rezul- 
tatul natural şi inevitabil al sistemului capitalist. 
Dacă acest proces nu este controlat, capitalismul 


distruge până la urmă libertatea. Deşi lucrătorii 
sunt agenţi liberi din punct de vedere legal, ei 
sunt neputincioşi din punct de vedere economic. 

Frankilin Delano Roosevelt a spus în Cuvân- 
tul sau către națiune (State of the Union address) 
din 11 ianuarie 1944: „Nevoiaşii nu sunt oameni 
liberi“. Mai mult. Dacă nu este zăgăzuit, capitalis- 
mul distruge puterea legitimă a statului. Când 
corporaţiile devin atât de mari încât guvernul nu 
le mai poate înfrâna, ele însele ajung să guverne- 
ze. Altfel spus, democraţia moare şi plutocraţia 
predomină. 

În ultimele două secole, sistemul propus 
pentru a înlocui capitalismul a fost socialismul, 
Karl Marx fiind cel mai faimos susținător al lui. 
Esenţa socialismului constă în faptul că statul 
deține şi controlează toate sau aproape toate 
mijloacele de producţie şi distribuţie. În loc să 
lase economia pradă lăcomiei şi manipulării pro- 
prietarilor privaţi sau ca economia să fie reglată 
de „mâna invizibilă“ a pieţei (în cuvintele lui 
Adam Smith), statul intervine. Susținătorii social- 
ismului erau profund conştienţi de nedreptățile 


SOCIALISMUS 








40 


anul IX e nr. 100 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





capitalismului, de aici marea putere a socialismu- 
lui când era doar o teorie. Când însă ţările au 
început să pună în practică socialismul, dezavan- 
tajele lui au început să fie scrise cu sânge. Mulți şi- 
au pierdut proprietăţile, sănătatea şi chiar viața 
pe altarul socialismului. În ciuda promisiunilor 
sale, socialismul a devenit unul dintre cele mai 
tiranice şi asupritoare sisteme din întreaga isto- 
rie. Nu a făcut decât să transfere bogăţia şi pu- 
terea din mâinile proprietarilor în cele ale unor 
birocraţi şi conducători de state. S-a dovedit a fi 
mult mai rău decât capitalismul. 

În anumite perioade din istorie s-a dezvoltat 
un al treilea sistem economic. Belloc îl numeşte 
„Statul servil“. Era destul de obişnuit în antichi- 
tate. Egiptul antic oferă un astfel de exemplu. În 
Egipt, faraonul deţinea totul şi oamenii erau, de 
fapt, sclavii lui. Vechea Spartă şi Imperiul Roman 
depindeau de munca sclavilor, la fel Statele 
Confederate ale Americii câteva secole mai târ- 
ziu. În ciuda hibelor sale morale evidente, statul 
servil oferă câteva avantaje foarte puternice: este 
remarcabil de stabil, iar oamenii se simt şi chiar 
sunt în siguranță, ştiind că vor fi hrăniţi şi că li se 
oferă cele necesare traiului. Aceste avantaje sunt 
atât de mari încât oamenii au susţinut uneori sta- 
tul servil chiar dacă el înseamnă pierderea li- 
bertăţii şi a demnităţii.Când autorii distributişti 
se referă la „statul servil“, ei au în vedere două 
lucruri: pe de-o parte, unii par să creadă că ele- 
mentul principal constă în faptul că oamenii 
chiar stăpânesc în mod legal alți oameni. Din 
această perspectivă, o economie servilă se deose- 
beşte, prin conținutul juridic, atât de una capita- 
listă, cât şi de una socialistă. Puţine economii ca- 
pitaliste au decăzut atât de mult încât să se trans- 
forme în economii servile. Pe de altă parte, alţii 
lărgesc semnificația termenului „stat servil“ 
arătând că, în capitalism, oamenii sunt tratați ca 
nişte sclavi. Termenul „sclavi salariali“ este o fi- 
gură de stil, dar are o încărcătură emoţională atât 
de puternică încât a dobândit un înțeles aproape 
literal. Condiţia muncitorilor din Anglia secolului 
al XIX-lea era apropiată de cea a sclavului şi este 
ilustrată copios în romanele lui Charles Dickens. 
În America de astăzi avem un nivel de trai foarte 
ridicat şi chiar cei mai săraci dintre nevoiaşii 


noştri trăiesc mai bine decât săracii din țările în 
curs de dezvoltare. Dar acum există o economie 
globală. Sclavii capitalismului american contem- 
poran nu trăiesc numai în SUA, ci şi în țările unde 
oamenii lucrează pentru mai puţin de un dolar 
pe oră şi unde 60 de dolari pe săptămână nu sunt 
suficienţi pentru asigurarea traiului. 

Al patrulea sistem este distributismul, al 
cărui nume este extrem de înșelător. Belloc a su- 
gerat uneori numele de „stat al proprietarilor“, 
care ar fi o denumire mult mai puțin înşelătoare. 
Când lumea aude termenul „distributist“ se gân- 
deşte deseori la un sistem în care banii sunt luaţi 
de la cei bogați şi distribuiți săracilor (care, în ge- 
neral, se consideră că nu-i merită). Cu alte cuvin- 
te, lumea confundă distributismul cu socialismul. 
Nu aceasta este însă semnificaţia termenului. 

Distributismul este bazat pe ideea că într-o 
economie sănătoasă proprietatea asupra mijloa- 
celor de producţie trebuie să fie răspândită cât 
mai mult în rândurile populaţiei. Aceasta implică 
o dublă comparaţie. Pe de-o parte, precum capi- 
talismul, distributismul onorează proprietatea 
privată şi recompensează inteligenţa, munca 
asiduă şi spiritul întreprinzător. În acelaşi timp, şi 
în contrast cu structura obişnuită a guvernărilor 
capitaliste, un stat distributist ia măsuri pentru a 
descuraja acumularea nestârșită a bogăției în mâi- 
nile unei minorități. Capitalismul susţine proprie- 
tatea privată, dar crede că doar câţiva oameni ar 
trebui să posede ceea ce contează cu adevărat, 
adică modul de a face bani şi a produce bunuri. 

Distributismul nu se mulţumeşte, prin urma- 
re, cu faptul că un număr mare de oameni au pro- 
priile lor case sau că deţin acţiuni la bursă; ei tre- 
buie să deţină un control real asupra pământului, 
fermelor, fabricilor şi instituțiilor care produc 
bani şi bunuri. Pe de altă parte, precum în social- 
ism, statul rămâne cea mai puternică entitate din 
țară; statul nu le permite însă plutocraţilor şi cor- 
porațiilor să-i uzurpe autoritatea, aşa cum se în- 
cearcă mereu în țările capitaliste. Dar, în acelaşi 
timp, şi spre deosebire de idealul comun al eco- 
nomiei socialiste, distributismul recunoaşte cu 
realism că unii vor rămâne bogați şi alții săraci. 
Bogaților nu [i se iau automat avuţiile şi nici 
nevoiașii nu sunt ținuți de către stat. 





anul IX e nr. 100 


41 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Deşi pare utopică, o economie distributistă a 
fost o realitate obişnuită în trecut. Este forma natu- 
rală pe care o ia o economie atunci când structurile 
societăţii sunt relativ simple şi locale. Să ne ima- 
ginăm o societate mai simplă din trecut. Într-o astfel 
de societate, oamenii acumulează bogăţie prin 
sudoarea frunții lor, fie în gospodăriile ţărăneşti, fie 
în mici industrii. Unii oameni se îmbogăţesc printr-o 
combinaţie de muncă susținută, inteligență, moşte- 
niri şi „noroc“ (numit aşa în mod eronat, este vorba 
tot de lucrarea lui Dumnezeu). Când, însă, comerțul 
este limitat la suprafața unui comitat (câteva sute de 
mile pătrate), chiar şi cei mai bogaţi oameni nu pot 
fi mult mai bogaţi decât vecinii lor. Acumulările 
vaste nu se pot realiza decât prin furt, sclavie, în 
război sau prin alte moduri de exploatare. 

Numeroase exemple din istorie ilustrează 
formele simple, locale de economie. Republica ro- 
mană avea o formă distributistă de economie 
înainte de apariţia Imperiului roman. Pe ruinele 
Imperiului roman, în Europa occidentală din tim- 
pul Evului mediu s-a dezvoltat treptat un sistem 
distributist. Când Anglia a început să colonizeze 
America de Nord, se considera că economia 
Angliei era încă distributistă deşi cuvântul „dis- 
tributist“ nu era folosit pentru a o descrie, iar 
„închiderea mănăstirilor“ îndreptase deja econo- 
mia spre capitalism. La început, sistemul econo- 
mic al coloniilor engleze din America era, în Nord, 
în mare parte distributist; în coloniile engleze din 
Sud, întâlnim însă un amestec de distributism şi 
„stat servil“. Astăzi, întâlnirea dintre tehnologia 
modernă şi tradiția juridică a făcut ca în ultima 
sută şi mai bine de ani, în SUA, capitalismul să 
eclipseze distributismul. Dar distributismul nu 
este dat uitării. Urme ale vechii ordini distri- 
butiste rămân în viața de zi cu zi, în sistemul 
juridic şi în memoria colectivă a naţiunii. 
Distributismul este ilustrat de importanța acor- 
dată răspândirii cât mai largi a proprietăţii imobil- 
iare, „fermei de familie“ şi micii afaceri (small 
business), în mişcarea actuală, care promovează 
consumul de produse agricole provenite din surse 
locale; în îndemnurile constante adresate ameri- 
canilor de a transforma artizanatul şi meşteşugu- 
rile tradiţionale în ocupaţii permanente - toate 
acestea sunt rămăşiţe vii ale ordinii distributiste. 


Scopul distributismului nu este să înlocu- 
iască şi să distrugă sistemul capitalist. Este mult 
prea evident că acest sistem este productiv şi are 
succes. Socialiştii au încercat să-l dărâme şi au dat 
greş. Limitările şi nedreptăţile capitalismului 
sunt însă reale. Scopul distributismului contem- 
poran este să promoveze, să pună în aplicare şi să 
împământenească ideile distributiste. Speranța 
distributiştilor este că, la un moment dat, balanța 
se va înclina în favoarea lor şi ceea ce este azi un 
sistem capitalist va deveni în mod predominant 
un sistem distributist care va include şi elemente 
capitaliste. Scopul nu este instaurarea socialismu- 
lui, acordarea de puteri nemeritate statului sau 
joaca de-a Robin Hood. Scopul distributiştilor 
este de a schimba legile, mai ales legile privitoare 
la impozitare, astfel încât să fie foarte greu ca 
banii şi puterea să se concentreze în mâinile câ- 
torva oameni; în acelaşi timp, legile şi sistemul de 
impozitare trebuie modificate pentru a permite 
omului de rând să posede propriile lui ferme, ate- 
liere, întreprinderi şi industrii. Distributismul în- 
seamnă democrație economică. 

Este exact ceea ce au cerut Belloc, Chester- 
ton, Schumacher şi Medaille. Fără nici o îndoială, 
o articulare ortodoxă a principiilor etice în 
economie va fi diferită de felul în care catolicii şi 
protestanții tratează problemele economice. 
Serghei Bulgakov a sugerat câteva dintre aceste 
diferențe, menționând că, în cadrul ortodoxiei, 
viața economică nu poate fi separata de Sfintele 
Taine, că agricultura, industria şi comerțul sunt 
aspecte ale transfigurării naturii şi că democraţia 
trebuie să fie în concordanță cu natura sinodală a 
Bisericii ortodoxe (vezi capitolul „Ortodoxie şi 
viața economică“ din cartea Biserica ortodoxă, 
publicată în 1935 - nota trad.) Ar fi un mare dar 
oferit Bisericii şi lumii întregi dacă ortodocşii pre- 
ocupați de etică şi economie ar dezvolta aceste 
aspecte. Totuşi, diferențele dintre distributismul 
care s-a dezvoltat în Vest şi cel care ar putea fi 
articulat în Est vor fi mai mult o chestiune de 
detaliu. Ambele forme de distributism ar urmări 
să transforme săbiile în pluguri - ar căuta un 
mod prin care să putem trăi cu toții în pace şi si- 
guranță la umbra propriilor noştri pomi roditori. 

Traducere de Ovidiu Hurduzeu 





42 


anul IX e nr. 100 


MARTORI Al VEACULUI 





STATUL vs PIETE 


Yvan Allaire, profesor de stategia afacerilor la Școala de 
Management a Universităţii Quebec din Montreal, a susținut 
Ia Academia Română conferința „Statul vs Piețe“, o continuare 
a cercetărilor domniei sale prezentate în cartea Black Markets 
and Business Blues, scrisă în colaborare cu Mihaela Fârșirotu, 
profesor de economie la aceeași Universitate. Lucrarea 
demonstrează care a fost efectul politicilor neoliberale duse 
de SUA şi unele state ale Europei Occidentale în ultimii treizeci 
de ani: transformarea capitalismului industrial într-un sistem 
dominat de pieţele financiare, care şi-au impus voinţa, 

au subminat economiile naţionale și au produs crizele 


recurente ale anilor 2000. 


Alina loana Dida 





of Canada şi preşedintele Institutului pen- 

tru Guvernanţa Întreprinderilor Publice şi 
Private (IGOPP). A publicat numeroase lucrări 
despre strategia şi administarea întreprinderilor. 
Conferința a fost organizată de Comisia de Studii 
Prospective a Academiei Romane şi de Institutul 
de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare. 

Prof. Yvan Allaire şi-a început expunerea, nu 
întâmplător, cu un citat dintr-o lucrare de morală: 
„Odată cu prăbuşirea comunismului oamenii ar fi 
trebuit să renunțe şi la prejudecata că o societate 
modernă poate fi condusă după un singur prin- 
cipiu, fie el al planificării de stat, fie al pieţei 
libere“2. Criza anilor 2007-2008 a fost financiară 
sau morală? Ea a pus statele în situaţia de a se 
îndatora pentru a salva sistemul financiar (criza 
fiscală) şi de a găsi soluţii la recesiunea econo- 
mică. Încercările statelor de a reglementa mai efi- 
cient sistemul financiar au fost însoţite de senti- 
mentul general că adevăratele cauze ale crizei nu 
au fost îndepărtate; într-adevăr, măsurile nu au 
schimbat caracterul sistemului financiar şi crizele 
s-au repetat. A nu „profita“ de criză pentru a pune 


Y: Allaire este membru al Royal Society 














Yvan Allaire 


sub semnul întrebării sistemul financiar şi eco- 
nomic pentru a-l reforma ar fi o eroare gravă, o 
ocazie pierdută şi asigurarea că recesiunea eco- 
nomică şi discrepanţele sociale se vor agrava în 
curând. 


1 Black Markets ... and Business Blues. The Man-Made Crisis of 2007-2009 and the Road to a New Capitalism, 


FI Press Montreal, Canada, 2009. 


2 Charles Taylor, The Ethics of Authenticity, Harvard University Press, 1991. 





anul IX e nr. 100 


43 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Politica neoliberală americană 


Modul de administrare a firmelor, domi- 
nant în anii 1930-1970 (capitalism managerial), 
a fost înlocuit treptat, începând din anii 1980, de 
un sistem numit de Yvan Allaire capitalism 
financiar sau de cazino. Conceptul de „acţionari“ 
descrie acum, pentru multe afaceri, un grup for- 
mat din fonduri (de investiţii, de garantare etc), 
eterogen şi instabil, care se modifică permanent 
şi tranzacţionează acţiuni doar pentru a obţine 
un profit cât mai mare pe termen foarte scurt şi 
a le revinde apoi. Conservatorii americani s-au 
confruntat mereu cu dilema piață liberă/inter- 
venția guvernului, mai ales când abuzurile şi 
ingineriile financiare ale unora amenințau să 
ducă sistemul capitalist la faliment; ei pledau 
atunci pentru întoarcerea la valorile morale şi 
sociale, singurele capabile să limiteze „excesul“ 
de capitalism. Unii chiar au pretins că o criză 
reprezintă un mecanism de autocorectare nece- 
sar, inerent sistemului; aici prof. Allaire a vorbit 
despre Greenspan, considerat un „fundamen- 
talist“ al pieţei libere - singura capabilă să creeze 
bunăstare pentru toţi şi care are abilitatea de a 
se autoregla. Reglementarea minimă de către 
stat, uneori absentă, a produselor financiare noi 
şi a actorilor noi de pe piață, cum sunt fondurile 
de garantare (hedge funds), au favorizat bulele 
speculative şi criza imobiliară din SUA. Politica 
de dereglementare reprezintă manifestarea ide- 
ologiei pieţei libere. 

Neoliberalismul american porneşte de la un 
set de convingeri: 

* Supremaţia pieţei libere în activitățile oa- 
menilor, ce va regla singură deviaţiile de la optim; 

* Comerțul liber între state, fără taxe pro- 
tecţioniste; 

* Granițele statelor sunt impedimente arti- 
ficiale pentru activitatea economică; 

* Dereglementarea economiei, ce reduce 
dimensiunile statului; 

* Privatizarea serviciilor publice şi a fir- 
melor de stat. 

În context noţiunile de „social“ şi de „bine 
comun“ sunt considerate lipsite de conţinut, iar 


cei care vorbesc despre ele sunt acuzați de comu- 
nism. În subsidiar, neoliberalismul porneşte de la 
ideea că guvernele sunt corupte, deci piața liberă 
e singura care poate oferi un principiu mai bun 
de organizare a societății. 

Prof. Allaire a continuat arătând că piaţa li- 
beră duce la monopoluri, manipulare şi la com- 
plicităţi nepermise între partenerii de afaceri. 
Economia ajunge să fie dominată de multinaţio- 
nale controlate de legislaţia din ţara de origine şi 
de logica pieţelor financiare, care sunt necesare 
într-o economie, dar diferite de pieţele bunurilor 
şi serviciilor. Pieţele financiare au o logică spe- 
cială şi pernicioasă; faţă de ele e necesară o poli- 
tică de contenţionare, care să nu le permită să 
ajungă să le dicteze guvernelor şi companiilor 
interne. 

Deşi unii economişti îl consideră pe Adam 
Smith părintele fundamentalismului de piaţă, în 
lucrările lui acesta s-a arătat conştient de 
riscurile şi de consecinţele unei economii fără 
limite şi lipsită de control. Smith credea că piața 
liberă trebuie să favorizeze valorile, cum sunt 
„prudenţa, atenţia, constanța şi circumspecția“. 
El se temea de veleităţile monopoliste ale 
„negustorilor“ şi îşi aviza cititorii despre cei care 
predică ataşamentul față de piața liberă, dar 
care, la prima ocazie, conspiră pentru eli- 
minarea concurenței în detrimentul cumpără- 
torului. 

Prof. Allaire a vorbit despre efectele neoli- 
beralismului: 

* Un fiasco financiar recurent; 

* O societate inegală în ceea ce priveşte ve- 
niturile şi cheltuielile; 

* Pieţele financiare ajung să-şi impună logi- 
ca şi în alte domenii; 

* Îmbogăţirea fondurilor speculative şi a 
operatorilor financiari, care ajung, să dicteze în 
politica de stat; 

* Subfinanțarea programelor sociale şi a 
infrastucturii; 

* O societate doar a „câştigătorilor“, în care 
cetăţenii sunt chiriaşi în propriul stat; 

* Guvernele devin dependente de capitalul 
străin. 


3 Alan Greenspan a fost preşedintele Rezervelor Federale ale SUA (Federal Reserve Board) între anii 1987-2006. 





44 


anul IX e nr. 100 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Capitalul social 


De ce „succesul“ individual duce uneori la 
eşecul unei societăţi? De ce unele societăți evolu- 
ează spre încredere şi cooperare, spre bunăstare 
pentru mulți, iar altele spre beneficiul unui grup 
corupt şi disoluţie? Yvan Allaire a vorbit despre 
politicile care încurajează, uneori fără să vrea, pe 
cei care ştiu să înșele şi să se eschiveze de la răs- 
pundere; în absenţa valorilor morale şi a sanc- 
țiunii legii aceste comportamente vor distruge 
organizarea socială şi ceea ce constituie capitalul 
social - sentimentele de încredere şi reciproci- 
tate, fără de care viața socială şi activitatea eco- 
nomică nu sunt posibile. 

Există multe motive (inegalitatea mare din- 
tre venituri, urbanizarea, diversitatea etnică) 
care au dus la scăderea sentimentului de 
încredere în rândul oamenilor. Prof. Allaire a 
explicat un grafic al inegalităţi sociale raportată 
la procentul celor care sunt de acord cu afirmația 
Că, în țara lor, „majoritatea oamenilor sunt cin- 
stiți“. Există o corelaţie directă între inegalitatea 
economică (măsurată de indicele Gini4) şi încre- 
derea socială (procentajul celor care declară că 
„poţi avea încredere în oameni“). În Canada şi 
țările scandinave inegalitatea economică e cea 
mai scăzută, iar încrederea socială cea mai ridi- 
cată. În SUA procentul celor care declară că 
„majoritatea oamenilor sunt cinstiți“ a scăzut de 
la 42% în 1970 la 27% în 1990; inegalitatea eco- 
nomică e mai accentuată aici. Încrederea socială 
cea mai scăzută însoţită de inegalitatea econom- 
ică cea mai marcată se înregistra, în anii 1990, în 
Chile, Venezuela, Brazilia şi Africa de Sud. Prof. 
Allaire a vorbit de încrederea socială din 
România: 

* Pe plan internaţional România e per- 
cepută ca aflându-se pe locul 69 din 178 de ţări, 
în ceea ce priveşte corupția; 

* Românii se percep ei înşişi ca aflându-se 
pe locul 93 (din 110 ţări) în ceea ce priveşte 
corupția; 

* Neîncrederea românilor în guvern este 
totală: locul 110 din 110; 


* În ceea ce priveşte capitalul social 
România se află pe locul 94 din 110 țări. 


Criza financiară 


Ce au avut în comun crizele? Aproape întot- 
deauna ele au plecat din SUA şi au făcut ravagii în 
firmele tipic americane, a ceea ce a fost numit, în 
ultimii 30 de ani, capitalismul anglo-saxon: 

* Cotate la bursă, fără acţionariat care să le 
controleze; 

* „Proprietate“ a sute de fonduri cu obiec- 
tive pe termen scurt şi acţionari tranzitorii, pen- 
tru care creşterea valorii acțiunii pe termen 
foarte scurt, pentru a fi vândută, este imperativă; 

* Administrate de consilieri independenți, 
angajați pe termen scurt, foarte bine remuneraţi 
şi cu acces preferenţial la acţiuni, pentru a lucra 
pentru „proprietari“. 

Firmele de acest tip sunt ţinte uşoare pentru 
fondurile speculative, care vând acţiuni (şi pro- 
duse derivative, specifice SUA) şi produc neîncre- 
dere sau cumpără acțiuni şi fac presiuni asupra 
consiliilor de administraţie pentru ca societatea 
să adopte măsurile pe termen scurt ce ridică va- 
loarea acțiunii la maximum. Agitaţia bursieră a 
redus foarte mult perioada medie de deţinere a 
unei acţiuni în SUA: de la 7 ani în 1960, la 2 ani în 
1992 şi la 7 luni în 2006. Acest model de „deţine- 
re a proprietăţii“ şi de „creare de valoare pentru 
acționari“ a produs crize repetate; genul acesta 
de firme nu trebuie să fie regula, ci excepţia într-o 
economie. 

Angajaţii, cei care produc bunurile sau servi- 
ciile firmei, trebuie să absoarbă costurile măsuri- 
lor luate de conducere; în firmă apare sentimen- 
tul nedeptăţii, care minează solidaritatea şi loia- 
litatea de care ar trebui să dea dovadă un angajat. 

În SUA, din profiturile totale din economie, 
cele produse de piaţa financiară au urcat de la 
20% în 1980 la 45% în 2004; industria, care pro- 
ducea 60% din profituri în 1950, a ajuns să pro- 
ducă numai 4% în 2004. Societatea americană s-a 
transformat într-o bursă, iar producţia de bunuri 
a fost relocalizată - în afara ei. Din 2001, 42.000 


4 Indicele Gini este o mărime statistică care arată disproporția în distibuirea veniturilor. Este un raport aflat între 
valorile O şi 1. Cu cât deosebirile dintre venituri sunt mai mici, cu atât indicele Gini este mai mic. 





anul IX e nr. 100 


45 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





de firme din SUA au fost închise şi s-au pierdut 
32% din locurile de muncă. 


Consumatorul — nesăţios, 
producătorul — 
pe cale de dispariţie 


În orice societate cetățenii au simultan mai 
multe roluri: consumatori (de bunuri şi servicii 
publice şi private), salariaţi sau pensionari, con- 
tribuabili şi investitori (la fondurile de pensii - 
cel puţin) şi, ocazional, alegători. De obicei, a face 
politică înseamnă a-i favoriza pe cetăţeni când au 
un anumit rol şi a-i pune să plătească pentru asta 
când au alt rol. Din anii 1980 politicile SUA şi ale 
Marii Britanii i-au favorizat în primul rând pe con- 
sumatorii de bunuri private, apoi pe contribua- 
bili şi investitori; consumatorii de bunuri publice 
şi salariaţii nu s-au aflat printre privilegiați. În 
Europa continentală politicile publice au fost 
până de curând favorabile salariaţilor şi con- 
sumatorilor de bunuri publice, apoi veneau con- 
tribuabilii şi consumatorii de bunuri private; 
investitorii s-au aflat pe ultimul loc. UE duce în 
prezent o politică economică de aliniere la cea a 
SUA şi a Marii Britanii. 

Statele care pun accentul pe preţurile mici 
pentru consumatori şi impozite/taxe mici vor 
adopta politici în consecință: comerț liber, fără 
protejarea producţiei interne, scăderea investiţi- 
ilor în serviciile publice şi dereglementarea 
pieţelor financiare. 

Asia furnizează 37% din importurile ameri- 
cane, 12,4 % din cele ale UE şi 18% din ale Ca- 
nadei. Concurența cu țări cu sisteme sociale foar- 
te diferite de cele americane şi europene şi cu alte 
nivele salariale este în creştere şi reprezintă o 
provocare pentru administrarea firmelor. Prof. 
Allaire a prezentat două grafice sugestive. Pentru 
industriile care se confruntă cu o concurență re- 
dusă din partea producătorilor externi, variațiile 
de preţ ale produsului finit se fac după modelul: 
cu cât e mai mare cererea, cu atât capacităţile de 
producţie vor fi folosite la maximum şi prețurile 
vor creşte. Pentru industriile care sunt masiv con- 
curate de importuri, preţurile nu sunt corelate cu 
nivelul de utilizare al capacităţilor de producţie; 


ele continuă să scadă şi produc presiuni asupra 
managementului şi salariaților firmelor afectate. 

Importurile de bunuri menţin inflația scă- 
zută, ceea ce înseamnă un nivel de viață mai ridi- 
cat pentru consumatori, cel puţin în ceea ce pri- 
veşte puterea de cumpărare. Beneficiul este real, 
dar există un cost pe care îl suportă salariaţii in- 
dustriilor concurate: scăderea numărului de 
locuri de muncă şi salarii mai mici. 

Salariul orar în SUA, în termeni reali, a fost 
mai mic în 2006 decât cel din 1970; o uşoară 
creştere s-a înregistrat în anii 1990, comparativ 
doar cu anii 1980. Inegalitatea dintre venituri a 
crescut rapid în SUA şi a ajuns la nivelul celei a 
anilor 1920. Sărăcia în rândul copiilor şi a vârst- 
nicilor e cea mai ridicată în SUA (din rândul 
țărilor OECD, cu excepţia Turciei şi a Mexicului). 

Mobilitatea socială, adică probabilitatea ca 
tinerii să atingă un nivel de viață superior celei al 
familiilor din care provin, este mai scăzută în SUA 
şi în Marea Britanie decât în alte 12 țări OECD, cu 
excepţia Italiei. Canada şi Australia au o mobili- 
tate socială de 2-3 ori mai mare decât SUA în prin- 
cipal datorită sistemului de învățământ public. 


O societate dreaptă 


Prof. Allaire a enunțat principiile unei soci- 
etăți prospere şi echitabile: 

* Piaţa trebuie să fie liberă, reglementată 
corect şi constrânsă de valori sociale; 

* Piaţa financiară necesită politici care să 
nu-i permită să dicteze guvernelor şi firmelor; 

* Unele instituții trebuie protejate de legea 
cererii şi a ofertei, cum sunt învățământul şi sănă- 
tatea; 

* Cetăţenii trebuie să fie proprietari la ei în 
țară; 

* Trebuie gândite mai multe forme de pro- 
prietate: de stat, privată, hibridă, cooperatistă 
etc; 

* Globalizarea nu trebuie să intervină în 
politica guvernelor. 

Cooperativa joacă un rol important în eco- 
nomiile dezvoltate. În prezent 100 mil. oameni 
din lume lucrează în cooperative; ele sunt admi- 
nistrate dintr-o perspectivă pe termen lung şi se 





46 


anul IX e nr. 100 


MARTORI Al VEACULUI 











află la adăpost de pieţele financiare. Cele mai 
mari 300 cooperative din lume au venituri între 
600 mil. - 58 mld. dolari pe an. Ele produc 20% 
din PIB în Finlanda şi mai mult de 10% din PIB în 
Elveţia, Noua Zeelandă, Olanda şi Franța; pentru 
Canada cifra e de 2%, iar pentru Qusbec, cea mai 
dezvoltată provincie a federaţiei, de 6%. Coope- 
rativele operează în sectoare specifice; astfel, 
pentru cele 300 de mai sus graficul arată: 30% se 
ocupă de agricultură şi producţia de alimente; 
23% de comerțul cu amănuntul; 22% de asi- 
gurări, iar 19% sunt bănci. Pentru SUA forma de 
proprietate cooperatistă reprezintă un compro- 
mis eficient în domeniul serviciilor medicale: pe 
lista celor mai mari 300 cooperative se află câte- 
va ce produc mai mult de 2 mld. dolari pe an. 

În opinia prof. Allaire, întreprinderile deţi- 
nute de stat, considerate pe nedrept oile negre 
ale capitalismului, sunt un barometru al matu- 
rităţii politice a unei societăți. În statele imature 
din punct de vedere politic, aceste întreprinderi 
vor fi transformate în surse de venituri pentru 
pătura coruptă; de aceea în aceste țări această 
formă de proprietate nu trebuie favorizată. 

Ideologii pieţei libere au pus mereu accent 
pe nepriceperea statului, ca administrator, şi pe 
ineficiența politicii guvernului. Ei au văzut corect 
eşecurile serviciilor publice, dar nu şi pe ale 
pieței libere. De când guvernul federal american 








a devenit proprietar parţial a o serie de bănci şi 
fabrici de automobile (baiLoud), vocile lor se aud 
mai rar, s-a dovedit eficient şi potrivit ca statul să 
intervină acolo unde piața liberă a dat greş. 

Cazurile în care un guvern ar trebui să pună 
accentul pe întreprinderile deţinute/adminis- 
trate de stat sunt: 

* Monopolurile naturale (transmisiile tele- 
fonice, energia electrică, hidrocentralele); 

* Bunurile cu încărcătură socială (distri- 
buţia de băuturi alcoolice, loteriile, jocurile de 
noroc); 

* Eşecul pieţelor de capital; 

e Serviciile publice (poşta, transportul în 
comun, sistemul sanitar, învățământul obligato- 
riu, distribuția de apă - unde există riscul ca o 
serie de regiuni să nu poată beneficia de ele 
întrucât firmele private nu ar putea obţine profi- 
turi acolo). 

Există şi corporaţii controlate de stat prin 
consiliul de administraţie. Cinci din primele zece 
cele mai mari corporaţii din lume (după valoarea 
de piaţă) sunt controlate de state: 3 de căte China, 
una de Rusia şi una de Brazilia. Prof. Allaire a 
prezenta lista valabilă pentru iunie 2008; firmele 
controlate de state apar în italice: 1. ExxonMobil; 
2. Petrochina, 3. Gazprom, 4. GE; 5. China Mobile, 
6. Petrobas, 7. Microsoft; 8. Industrial and 
Commercial Bank of China, 9. Royal Dutch Shell; 





anul IX e nr. 100 


47 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





10. Wal-Mart. Această formă de proprietate ar tre- 
bui să domine într-o societate bine guvernată. 


Un exemplu: administrarea 
privată a unui penitenciar 


Pentru a arăta cât de periculoasă poate fi 
logica pieței financiare, prof. Allaire a explicat ce 
s-ar întâmpla dacă o închisoare ar fi cotată la 
bursă; ce ar stabili consiliul de administraţie? 

În SUA circa 250 închisori sunt administrate 
de către fime private. Dacă vreuna ar deveni o so- 
cietate cotată la bursă, „proprietate“ a mai multor 
fonduri speculative, atunci logica pieţei financia- 
re i s-ar aplica şi ei cu toate consecințele nocive. 

La sfârşit de trimestru directorul ar trebui să 
spună: „Valoarea acţiunii a crescut cu x% şi anti- 
cipăm o creştere de y% pentru trimetrul următor. 
Ne bazăm pe faptul că în SUA ritmul de încarcer- 
are este de..., iar programul antiimigaţie al guver- 
nului prevede detenţia prelungită pentru imi- 
granții ilegali etc.“ Pentru firmă creşterea profitu- 
lui per acțiune ar însemna: mai mulți deținuți 
pentru a asigura dezvoltarea întreprinderii şi 
pedepse mai lungi fără posibilitatea de eliberare 
condiţionată... pentru a stabiliza încasările. 

Etica este rezistența valorilor aflate sub pre- 
siunea interesului personal; doar sfinţii şi eroii 
rezistă la presiuni. Administratorii, bine plătiți, s- 
ar implica în grupuri discrete de lobby pentru 
prelungirea perioadelor de detenţie şi pentru 
eliminarea eliberării condiționate spre a asigura 
creşterea pe piaţă a firmei conduse de ei. Pare un 
scenariu de ficțiune, dar în 2009 doi judecători 
din SUA au fost condamnaţi pentru că au luat 
mită milioane de dolari de la un operator privat 
de penitenciar, pentru a da pedepse nejustificat 
de mari pentru delicte minore; au fost afectaţi 
peste 1.000 de tineri. 


Canada — exemplu sau 
model? 


Prof. Allaire a încheiat cu o serie de consider- 
aţii despre economia Canadei, o federaţie for- 
mată din 10 provincii şi 3 teritorii, care are o 
monedă unică şi este membră NAFTA. Este o enti- 


tate mai centralizată decât UE, dar guvernele 
provinciilor şi teritoriilor au puteri specifice; ele 
sunt libere în a-şi stabili politica economică, iar o 
guvernare ca cea a UE ar duce rapid la pulveri- 
zarea federaţiei. Promovarea egalităţii sociale şi 
economice prin legi federale a făcut ca dolarul 
canadian să fie stabil; Canada nu a fost afectată 
de criza din SUA. 

Din 1960 statul Quebec a adoptat politica 
maitres chez nous, până atunci fusese dominat 
de subsidiarele companiilor din SUA. În 1962 a 
naționalizat hidrocentralele; în 1965 a introdus 
sistemul sanitar universal şi a început investițiile 
masive în educaţie. Tot atunci a înființat Fondul 
de Pensii Qusbec, care a ajuns astăzi să deţină 
proprietăţi rentabile (terenuri, centre comerciale 
etc); fondul de pensii deţine o sumă mai mare 
decât datoria publică a Canadei. 

Din cele 100 cele mai mari companii din 
Canada 13 sunt deţinute de stat, trei sunt coope- 
rative, 11 sunt private şi 13 sunt sucursale ale 
unor firme străine. Firmele de interes național 
sunt protejate prin lege de preluarea de către cor- 
porații transnaționale. 

Prin lege o persoană nu îi poate dona unui 
partid mai mult de 1.000 dolari canadieni/an; 
partidele sunt finanțate în mare parte de stat. 

Pentru România, a cărei politică este domi- 
nată în prezent de tendințele neoliberale, prof. 
Allaire are câteva propuneri: 

* Dezvoltarea agriculturii organice prin 
folosirea Politicii Agricole Comune a UE; 

* Folosirea CEC şi Eximbank ca pârghii ale 
dezvoltării industriale; 

* Elaborarea unor planuri de dezvoltare pe 
termen lung de către guvern; 

* O politică pentru fondurile publice de 
pensii; 

* Impozitarea diferențiată şi scăderea TVA; 

* Investiţii mari în sănătate, învățământ şi 
turism; 

* Negocieri mai ferme cu FMI şi UE; 

* 'Temporizarea introducerii monedei euro. 

Conferința prof. Allaire a fost o pledoarie 
argumentată pentru gândirea unui capitalism de 
tip nou, un sistem economic şi social mai 
echitabil, mai moral şi mai stabil. 





48 


anul IX e nr. 100 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Impactul migraţiei asupra 
dezvoltării României 


Institutul European din România a organizat o dezbatere pornind de 
Ia studiul Maximizarea impactului fenomenului migrației asupra dez- 
voltării României, realizat de IASCI (International Agency for Source 
Country Information) în parteneriat cu Fundaţia Soros. Câteva con- 
cluzii: 2,9 milioane de români au emigrat; mai puțin de 50% dintre ei 
intenționează să se întoarcă în țară; românii emigrează ca Să poată 
economisi, nu ca să trimită bani în țară; ei trimit în România 6% pe an 
din ce câştigă; o familie de emigranți români câștigă 1.900 de euro pe 
lună şi economiseşte 9.000 de euro pe an; la noi se resimte deja criza 
de personal calificat, dar odată cu creşterea economică vom simţi şi 


criza simplei forțe de muncă. 


Alina loana Dida 





Leonard Orban, consilier prezidenţial 

pentru afaceri europene şi fost membru 
în Comisia Europeană. În spaţiul public se vor- 
beşte despre migraţie cu referire la românii care 
au plecat din ţară, dar nu e dezbătut deloc celălalt 
aspect al fenomenului: cei ce vin şi vor veni în Ro- 
mânia din afara UE. Din punct de vedere juridic 
în UE sunt consideraţi imigranți doar cei care vin 


D ezbaterea a început cu o alocuțiune a dlui 














din afara spaţiului comunitar, nu şi cei care cir- 
culă între statele membre ale uniunii (fenomen 
numit mobilitate internă), ceea ce a creat dife- 
rența fundamentală de statut a românilor în UE 
înainte şi după aderarea țării la 1 ianuarie 2007. 
La nivelul uniunii migrația aduce provocări mari 
şi e controversată. Dl Orban a lăudat studiul rea- 
lizat de IASCI, care oferă o imagine fidelă a ceea 
ce se întâmplă cu românii emigrați după anul 
2000 în state UE şi prezintă date utile pentru 
decidenţii politici în ceea ce priveşte modul de 
gestionare a problemei. Contrar unei prejudecăți 
din spaţiul politic intracomunitar, românii au 
început să plece masiv din ţară după anul 2000, 
când s-a liberalizat procesul de vize în Europa, şi 
nu după ian. 2007. Instituţiile statului român nu 
au fost pregătite să gestioneze problemele create 
în ţară de cei plecaţi: un brain-drain pe zone de 
interes maxim (cadre medicale, ingineri, spe- 
cialişti IT&C etc). Deja se resimte lipsa acută a 
specialiştilor în țară, iar odată cu creşterea eco- 
nomică vom resimţi criza forței de muncă. 


Sub 50% din românii plecaţi 
în străinătate vor 
să se mai întoarcă în ţară 


Studiul prezintă cifre interesante în ceea ce 
priveşte dorința românilor din alte state UE de a 





anul IX e nr. 100 


49 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





se întoarce în țară şi calificarea profesională a 
celor plecați. Dacă în istoria UE au existat fluxuri 
de emigranți care s-au întors la un moment dat în 
țările lor de origine, după ce acestea au aderat, 
studiul arată că mai puțin de 50% din românii 
plecaţi doresc să se întoarcă. experiența manage- 
rială a celor ce au revenit a contribuit la dezvolta- 
rea economică a statelor de origine. Există dife- 
renţe de calificare între românii plecaţi spre nor- 
dul UE şi cei plecaţi spre sud (aici fiind incluse şi 
Spania şi Portugalia), ceea ce explică problemele 
din unele state membre, legate de prezența 
masivă a românilor acolo. În UE statutul juridic al 
migranților nu este uniform; subiectul este politic 
şi politizat în campaniile electorale locale. 
Restricţiile parțiale pentru dreptul de muncă se 
vor menţine pentru România şi Bulgaria până în 
2013. În unele regiuni fenomenul migraţiei e 
foarte prezent. Catalunia e o regiune a cărei po- 
pulaţie a crescut în zece ani cu un milion de imi- 
granți. Italia, până în 1995 o ţară de emigrație 
spre statele europene mai prospere, este în 
prezent o ţară de imigrație nu doar pentru cei din 
Africa de Nord; problemele cu care se confruntă 
acum autoritățile italiene vor deveni, pe termen 
mediu, identice pentru autorităţile româneşti. La 
Consiliul Europei urmează să se discute în urmă- 
toarele săptămâni un pachet pe această temă 
(azil, migraţie şi reforma guvernanţei Schengen), 
iar momentul este definitoriu pentru ce se va 
întâmpla în UE pe termen lung în ceea ce priveşte 
migraţia. Există voci ce vorbesc de o politică de 
fortăreață a UE (acceptarea doar a emigranților 
cu calificări înalte), de reintroducere a controlu- 
lui la frontiere pe baza unor decizii la nivel 
naţional şi de modificare unilaterală a politicii de 
azil. Procesul Schengen e de fapt procesul inte- 
grării emigranților şi a modului în care UE ges- 
tionează diversitatea; eșecul multiculturalismu- 
lui este de fapt eşecul integrării emigranților, un 
fenomen pe care societățile europene nu s-au 
dovedit capabile să-l gestioneze. România, ca stat 
UE şi parte a procesului decizional, trebuie să se 
pregătească din timp să se confrunte cu aceleaşi 
probleme. Termenul de mobilitate folosit în UE 
este politic. Unul din principiile de bază ale con- 
trucției europene funcţionează defectuos sau 


deloc - libera circulaţie - în condiţiile în care 4% 
din cetăţenii europeni sunt stabiliți în alt stat 
membru al UE decât cel în care s-au născut - a 
încheiat Leonard Orban. 


O familie de emigranţi români 
câștigă în medie 1.896 euro 


DI Gabriel Petrescu, director executiv al Fun- 
daţiei Soros, a prezentat studiul Maximizarea im- 
pactului fenomenului migrației, realizat în şase 
țări (Armenia, Moldova, Albania, Bosnia-Herţego- 
vina, Kosovo şi România, singurul stat UE din 
acest studiu). 

Fluxurile financiare dintre emigranți şi țara 
de origine stau la baza relaţiei dintre migrație şi 
dezvoltare. Până acum cercetările s-au concen- 
trat pe remitenţe (banii trimişi de emigranţi în 
țara de origine), analiza prezentată a pornit de la 
ideea că emigranții şi beneficiarii lor sunt un seg- 
ment de piață specific, neglijat de guverne şi 
industria financiară. 

Conform studiului, dintre românii plecaţi 
43% se află în Italia, 23% în Spania şi 7% în 
Germania. Spre sudul UE au plecat 72% dintre 
români, iar spre nord - 23%. Venitul mediu lunar 
pe gospodărie, pentru emigranții români, este de 
1.896 euro, pentru cei din Bosnia - 2.864, iar 
pentru cei din Republica Moldova - 1.176. Dife- 
rența mare pentru Bosnia este explicată de faptul 
că ei au început să migreze din 1960 spre state 
nordice, au un ciclu de migrare foarte lung şi coe- 
ficientul de integrare foarte mare. 

În familiile emigranților români, 1,5 membri 
produc venituri, în cele ale bosniacilor - 2,1, iar 
în cele ale moldovenilor - 1,3. Românii migrează 
mai mult ca unitate familială, în timp ce reunifi- 
carea familială a moldovenilor e foarte mică, 
Republica Moldova fiind stat non-UE. 

Femeile originare din România şi Republica 
Moldova lucrează predominant în sectorul îngri- 
jirilor la domiciliu, cele din Kosovo şi Bosnia - în 
industrie şi alte servicii. 

Cheltuielile unei familii de emigranți sunt 
foarte mari în țara gazdă atunci când integrarea e 
foarte mare; cei care nu vor să se întoarcă cheltu- 
iesc mult în țara gazdă, de exemplu cotizează la 





50 


anul IX e nr. 100 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





fonduri de pensii, investesc în educaţia copiilor 
sau într-o afacere, fac credite ipotecare. 

Remitențele reduc sărăcia în țara de origine, 
echilibrează balanța de plăți, dar produc şi de- 
pendenţa beneficiarilor, care au tendința să mun- 
cească mai puţin. 6% din veniturile românilor 
aflați în străinătate ajung în țară sub formă de 
remitenţe, ceea ce înseamnă că doar o mică parte 
din economiile lor ajunge în România. În Româ- 
nia, mare parte din remitenţe ajunge în consum, 
în timp ce în Republica Moldova, unde reunifi- 
carea familială e mai mică, ele sunt cheltuite în 
procent mai mic şi economisite mai mult; cheltu- 
ielile pentru înteţinerea soţului şi copiilor sunt 
mai mari decât cele pentru întreţinerea părin- 
ților. Există şi emigranți ce trimit bani mulți oda- 
tă, pentru a face o achiziţie. 

Economiile anuale nete pentru românii din 
străinătate sunt în medie de 9.000 euro; pentru 
cei originari din Republica Moldova - 4.700 euro, 
iar pentru cei din Bosnia - 8.500 euro. Cifrele 
arată că migraţia funcţionează, iar oamenii nu 
pleacă pentru a trimite bani acasă, ci pentru că 
aşa obţin venituri ce le permit să economisească. 

Propensiunea de a economisi este de 40 - 
45% pentru românii din străinătate, de 25% pen- 
tru cei din Bosnia şi de 30% pentru cei din 
Republica Moldova. Media pentru cetățenii din 
UE este de 4%, în Asia de 12-13%, iar în SUA este 
subunitară sau chiar negativă. 

Autorii studiului consideră că motivul pen- 
tru care românul din străinătate economiseşte 
este să se întoarcă în țară. 

Pentru fiecare euro trimis în țară românul 
economiseşte 4,2 euro, ceea ce arată că remitența 
reprezintă o cheltuială pentru el, iar dependența 
de remitențe pe termen lung poate deveni pe- 
riculoasă. Remitenţele vor scădea pe măsură ce 
românii se vor integra în țara gazdă. 

Propensiunea de a remite este de 60% pen- 
tru români, de 65% pentru bosnieci şi de 85% 
pentru cei din Republica Moldova, din cauza 
reunificării familiale reduse. 40% dintre români 
nu au remis deloc bani în ţară, cel mai mare pro- 
cent pentru acest studiu; el poate fi explicat prin 
intenţiile slabe de reîntoarcere ale românilor şi 
prin faptul că România este stat UE. 


Valoarea remitenţelor pentru români a fost, 
în 2010, de 2,8 miliarde de euro, iar cea a econo- 
miilor realizate în țările gazdă - de 12 miliarde de 
euro; numărul estimat de emigranţi români este 
de 2,9 milioane. Pentru Republica Moldova remi- 
tenţele reprezintă 30% din PIB. 

Specialiştii se concentrează prea mult 
asupra remitenţelor, când de fapt acumularea 
bunăstării şi eventualul transfer de bunăstare 
este factorul care motivează emigranții pe ter- 
men lung; această ambiţie are potenţialul de a 
deveni o oportunitate de dezvoltare. Întoarcerea 
acasă a emigranților depinde de definirea unor 
politici cadru şi a unor condiţii locale adecvate, 
care presupun stimulente. Condiţia pentru facil- 
itarea unei migrații circulare (a celor care doresc 
în mod expres să se întoarcă acasă) este spri- 
jinirea emigrantului în încercarea sa de a-şi 
atinge nivelul dorit de economii. 

În urma studiului se ridică alte întrebări: 

* De ce preferă migranţii să-şi păstreze 
economiile în băncile din țările gazdă? 

* Cum putem maximiza potenţialul de dez- 
voltare al acestor economii? Şi pentru cine? 

* Şi ce ar trebui să facă guvernele, autorită- 
țile locale, sectorul privat, social şi emigranții 
înşişi în acest scop? 

Raportul prezentat nu reflectă opiniile ofi- 
ciale ale Fundaţiei Soros sau ale partenerior ei. 

DI Valentin Lazea, economist-şef la BNR, a 
prezentat un punct de vedere personal asupra 
studiului. Remitenţele au scăzut de Ia 3,4 mld. 
euro în 2009 Ia 2,9 mld. euro în 2010. Economisi- 
rea ce nu se transformă în remitențe reprezintă 
partea nevăzută a aisbergului; problema este 
cum să atragi în țară cei 9000 euro economii 
anuale ale românilor emigraţi. Se pot imagina 
instrumente de economisire pornind de la faptul 
că 25% din cei plecaţi declară că vor să-şi ia o 
locuință în România. Cei 20% care doresc o pen- 
sie în România nu se află în state UE în care fon- 
durile de pensii sunt foarte sigure (cum sunt 
Franţa, Austria). Deocamdată ei pot fi informaţi şi 
ajutați în aceste obiective doar de familiile 
rămase în ţară. 

Studiul arată că emigranții plecați spre sud, 
care au un nivel redus de calificare, sunt şi cei 





anul IX e nr. 100 


51 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





care vor să se întoarcă; propensiunea lor de a 
reveni în țară este invers proporţională cu califi- 
carea pe care o au. Pentru ei nu există locuri de 
muncă în România acum şi nu se ştie dacă vor 
exista peste 5 ani. 26% dintre emigranți lucrează 
în construcţii, iar numărul de locuri de muncă 
din construcţii nu va creşte; 21% dintre femei 
lucrează ca menajere, iar în România nu există 
piaţă pentru aşa ceva. 

Câteva soluţii pot fi imaginate. Statul poate 
creşte numărul de locuri din facultățile tehnice, 
din care să aloce un procent fix pentru cei 
proveniți din mediul rural, întrucât în prezent 
doar 1% din copiii de la sate ajung să urmeze 
studii superioare. Sectorul privat poate fi activ 
prin investiţii în locuri de muncă din turism, 
transport etc. Comunitățile locale pot investi în 
firme mici de servicii, necesare în orice localitate 
civilizată. Iar emigranții ce vor să revină trebuie 
să investească în calificarea lor proprie în țara 
gazdă pentru că nu vor găsi de lucru în România, 
dacă rămân cu ceea ce ştiu să facă acum. 


Efecte interne ale migraţiei 
românilor 


DI Cristian Ilie, director în Ministerul 
Economiei, Comerțului şi Mediului de Afaceri, a 
vorbit de potenţialul economic care nu e valorifi- 
cat de firme româneşti, ci de firme străine; în 
timp ce românii pleacă, în România s-au înființat 
30.000 firme italieneşti, 18.000 germane, 12.000 
turceşti. Fondurile europene sunt accesate doar 
în proporție de 11%. De măsurile de stimulare a 
economiei, luate de guvern, beneficiază în princi- 
pal firmele străine fiindcă ele sunt proactive: aju- 
toare de stat, scheme de rambursare, scutiri de la 
plata impozitului pe profit, legea parteneriatului 
public privat. Investiţiile străine în România, în 
an de criză (2010), au fost de 2,5 miliarde de euro 
fiindcă firmele străine au avut încredere că pot 
obţine profit. Avem oameni cu două facultăţi, dar 
nu tehnicieni; învățământul ar trebui să fie dual, 
să dezvolte şi abilități manuale. 

Prof. Dumitru Sandu, sociolog la Universita- 
tea din Bucureşti, a făcut câteva consideraţii 
asupra metodologiei unui asemenea studiu. 


Cercetarea s-a făcut într-un an de criză (2010), iar 
modul de economisire poate fi o reacţie la criză. 
Despre migrația românilor în interiorul spaţiului 
european nu avem cifre; ei circulă şi între alte 
state UE. Oamenii sunt indecişi în primul rând 
din motive familiale; totul depinde de familie: di- 
vorț, şcoala copiilor, boală. Cifra de 40% români 
ce vor să se întoarcă este supraestimată pentru că 
nu au existat întrebări suplimentare: cu ce proba- 
bilitate vor să se întoarcă, când, în câți ani; aseme- 
nea întrebări ar fi redus procentul la 20-25%. 

Nu s-a discutat despre consecinţele negative 
ale migrării asupra bugetelor locale, de exemplu 
în localităţile din care au plecat mulţi oameni s-a 
produs şi o sărăcire a gospodăriilor. Este nece- 
sară o studiere şi cercetare continuă a fenomenu- 
lui migraţiei de către INS. 

DI Nicolaas de Zwager, director IASCI, a vor- 
bit despre comportamentul de economisire al 
unui emigrant, ce are ca principal obiectiv econo- 
misirea şi trebuie cercetat ce motivații are. Emi- 
grantul nu vrea să se integreze, ceea ce reprezin- 
tă o provocare pentru oamenii politici. Scopul 
emigrantului nu este să trimită bani acasă, ci să-şi 
maximizeze economiile. Dânsul a prezentat o 
platformă (Nexus Central), o reţea de comuni- 
care între furnizorii de servicii, autorităţi din ţara 
gazdă, ţara de origine şi emigranți, care să ofere 
servicii de consultanță celor care au emigrat şi 
vor să se întoarcă - un parteneriat strategic care 
să-i ajute pe oameni să emigreze mai inteligent şi 
să se întoarcă la condiții mai bune. 

DI Ciprian Niţă, de la Organizaţia Internaţio- 
nală pentru Migraţie, a vorbit de deficitul produs 
prin plecarea a 2,9 mil. români: diminuarea buge- 
telor locale, închiderea firmelor mici, ce nu-și 
permit să importe forță de muncă; există o dez- 
voltare negativă pe care nu o vedem fiindcă noi 
ne gândim cum să atragem banii celor plecați. 
Despre imigranții din România, subiect la fel de 
important, doar s-a amintit; din aceleaşi motive 
pentru care românii pleacă, la noi vin străini. În 
strategia naţională pentru migraţie abundă 
măsurile de restricţionare a accesului străinilor. 
Cele 12 miliarde de euro economisite de români 
în străinătate se află tot în UE, adică acasă. După 
integrare nu mai există instrumentul juridic al 





52 


anul IX e nr. 100 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 











repatrierii voluntare pentru români. România se 
poate integra în tabloul migrației în mai multe 
roluri: ca ţară de origine (de emigrație), ca țară 
gazdă (de imigrație) şi prin emigranții români 
înşişi. Să încercăm să ne integrăm în fenomenul 
migraţiei; dorinţa de a trăi mai bine nu e un păcat 
sau o ilegalitate. Să construim politici şi pentru 
românii ce pleacă, şi pentru cei ce rămân şi pen- 
tru străinii care vor să vină. Cei care vor să se 
întoarcă îşi doresc stabilitate financiară, iar 
economia fluidă a României (inflaţia, dobânzile, 
condiţiile de impozitare, funcţionarea băncilor) 
le face decizia dificilă. 

Dna Prof. Lia Pop, de la Centrul de Studii al 
Identității şi Migraţiei de la Universitatea din 
Oradea, a făcut distincţia între termenii şi 
migrație şi mobilitate, ultimul definit de Directiva 
38/2004, despre drepturile cetăţenilor europeni. 
La reuniunea Consiliului Europei se va vota o 
directivă pentru imigrație şi azil. Mobilitatea tre- 
buie privită şi în partea ei de prostituție, popu- 
laţie romă, traficanţi şi oameni ce nu respectă 











Bătrinii rămîn din ce în ce mai singuri în satele româneşti 


legea. Strategia națională pentru mobilitatea 
europeană trebuie să ia în considerare şi aceste 
categorii. 

DI Dorin Ţepuşă de la Oficiul Român pentru 
Migraţie din MAI a vorbit despre strategia naţio- 
nală pentru migraţie - un proces ce trebuie ges- 
tionat, şi nu o problemă ce trebuie rezolvată. 
Migraţia legală este încurajată: pentru muncă, 
pentru studii, pentru investiţii. Pentru domeniile 
deficitare migraţia pentru muncă e stabilită 
printr-un program cu ministerul muncii, iar stu- 
denții străini trebuie atraşi aici pentru a se inte- 
gra. Strategia limitează doar migrația ilegală, con- 
form politicii UE. Cei 30.000 cetăţeni UE înregis- 
traţi aici nu sunt definiți ca imigranți. 

O serie de comentarii şi întrebări din sală au 
primit răspunsuri punctuale din partea vorbito- 
rilor. Comentariul unui student român mi se pare 
semnificativ pentru ideile care au dominat dez- 
baterea: emigrantul nu vrea să se integreze, ci să 
economisească pentru a-şi spori calitatea vieții în 
calitate de cetăţean european. 





anul IX e nr. 100 


53 


DOSAR 





Sfinţii închisorilor. 
O introducere în subiect 


Mihail Băcăuanu 





a începutul secolului trecut, un eveniment 

petrecut în Rusia avea să schimbe soarta 

întregii zone. Puțin timp după, România se 
va confrunta şi ea cu acest eveniment, căzând vic- 
timă aceluiaşi deznodământ tragic precum cel al 
Rusiei. Sunt anii de tristă amintire, în care comu- 
nismul a cuprins spaţiul răsăritean. În perioada 
de ocupaţie roşie poporul român a fost supus 
unui genocid de amploare, fapt pe care mai ni- 
meni, nici de la vârful, nici de la baza societăţii, 
nu vrea să-l recunoască şi să-l asume. După defi- 


| =. = E Pi a DAil 

















Detaliu din „Icoana noilor martiri ai pamântului românesc“, 
pictată la Mănăstirea Diaconești - Bacău 


niţie, genocidul constă în actul sistematic de ex- 
terminare a unei comunități naționale, etnice, ra- 
siale sau religioase. Poate cineva nega acţiunile 
metodice pentru distrugerea Bisericii, când mii, 
zeci de mii de lăcaşuri de cult au fost ori dinami- 
tate ori transformate în grajduri, iar mii de preoți 
au fost închişi? Consecințele eliminării elitei in- 
telectuale a neamului se manifestă până astăzi şi 
sunt greu, foarte greu de purtat, în condiţiile în 
care oprimarea continuă, chiar dacă mascat. Fra- 
ților, nu putem schimba cursul istoriei, nu putem 
schimba cu forța mentalitățile, dar putem lupta 
cu ignoranţa! 


Faurirea socialismului. 
Utopie și realitate 


Mulţi dintre cei cei au trăit în vremea comu- 
niştilor confruntă situaţia de atunci cu cea de 
acum, regretând, nostalgic, dispariția regimului, 
unde de bine, de rău, spun ei, aveai o casă şi un 
loc de muncă. Însă, când vine vorba despre oro- 
rile acestui sistem, toţi cad de acord că a fost unul 
totalitarist, care urmărea să se impună prin teroa- 
re. Aparent, promova egalitatea socială, trâmbița 
crearea unui „om nou“, opunând capitalismului 
„demonic“ o societate utopică, dar fericirea era 
doar simulată, pentru că, aşa cum se întamplă în 
toate cazurile când omul doreşte împlinirea în 
afara lui Dumnezeu, prin mijloace şi patimi ome- 


1 Făcând o mică paranteză, mai ales pentru aceşti nostalgici, care-l plâng pe tovarășul prear-iubit, ar trebui rea- 
mintit de cartelarea alimentelor, de coloşii industriali ridicaţi doar din mândria de a avea o clasă muncitoare, 
fără a se ţine cont de eficacitate, perspectivă resurse interne. Da, cantitativ era impresionant, însă calitativ eram 
cu mulți ani în urma țărilor capitaliste. Astfel, în 1980, calitatea industriei româneşti era la nivelul celei franceze 
din 1950, iar în 1985, productivitatea muncii, pe individ, era în România de 11 ori mai mică decât în Germania 
şi de 5 ori mai mică decât în Italia. În ce priveşte timpul de la patentarea unei invenţii până la aplicarea ei, în 
România dura 46 de luni, în timp ce în Franţa 8, iar în Japonia 3. Cum se explică numărul scăzut de şomeri? Prin 
progresul tehnic extrem de lent sau finanțarea unor proiecte colosale, fără expertiza necesară. Proprietatea per- 
sonală fiind foarte redusă, iar libertatea de întreprindere suprimată, Partidul era singurul factor conducător în 
societate. Acest fapt a făcut ca toţi să dorească să devină membri de partid, pentru a se bucura de avantajele ce 
decurgeau din această poziţie, adică primirea de daruri, ca mită. De multe ori un asemenea dar te putea scuti de 
o pâră la Securitate sau putea înlesni obținerea unui drept care, de fapt, ţi se cuvenea (cf. Alexander E. Ronnett, 
Neam fără noroc sau Blestemul lui Zamolxe, ed. Vicovia, Bacău, 2008, pp. 260-268). 





54 anul IX e nr. 100 


DOSAR 











neşti, aceste deziderate au eşuat, ducând, con- 
cret, la anihilarea vigoarei şi a vitalității spiritua- 
le, mai ales prin ridicarea metodelor de tortură la 
nivel de politică de stat şi prin promovarea în 
funcţii de conducere a oamenilor din rândul 
plevei sociale!. Vorba psalmistului David: „când 
nelegiuiţii se ridică sus, oamenii de nimic mişună 
pretutindeni“2. Deşi fruntașii Partidului Comu- 
nist agitau slogane populiste şi susțineau egali- 
tatea socială, aceasta nu era chiar egalitate, pen- 
tru a-ţi putea lua o casă ori vreun bun de consum, 
trebuia să fii membru de partid, să ai origini 
„sănătoase“. Începea făurirea unei alte lumi, care 
cerea un „om nou“. Acesta se caracteriza prin 
lipsa gândirii autentice sau, cum le plăcea comu- 
niştilor să spună, deţinea o „înaltă conştiinţă 
socialistă“, ceea ce se traducea prin îndeplinirea 
exemplară a sarcinilor de partid, docilitate, lipsa 
oricăror scrupule, adică un om reeducat în men- 


2 Psalmul 11, 8. 
3 Iloan 2, 16. 





talitatea comunistă, „proletară“, con- 
form căreia liderii comuniști deve- 
neau idoli, ridicându-li-se statui, în 
dauna valorilor tradiţionale, mai ales 
a celor religioase, care trebuiau 
remodelate pe gândirea partidului. În 
acest sens, comuniştii vor ajunge să 
impună ateismul, printr-o serie de 
măsuri juridice, demolând biserici şi 
ridicând în locul lor cluburi şi cămine 
culturale, promovând o literatură 
antireligioasă sau care să ajute propa- 
gandei socialiste, folosindu-se de 
ştiinţă când şi mai ales acolo unde le 
convenea. Rezultatul a fost o societate 
utopică în care toţi erau îndemnați - 
în caz contrar amenințați cu puşcăria 
sau moartea - să mimeze fericirea, să 
laude înţelepciunea partidului şi a li- 
derilor lui, când fericirea era, de fapt, 
nu numai un ideal îndepărtat, ci chiar 
mai mult, o necunoscută, din cauza 
auto-înşelării şi a gândirii duble. 
Desigur, au fost şi oameni fericiţi. 
Atâta timp cât fericirea, în accepțiunea 
seculară, nu are un şablon după care 
se evaluează, unii, în mizeria lor, se considerau 
fericiţi. Dă-i omului puțină pâine şi puţin circ, să 
vezi ce fericit e! Asta se poate constata uşor şi în 
zilele noastre, când lumea se zbate în aceeaşi 
auto-amăgire, ajunge doar să te uiţi pe statistici, 
sau să analizezi cu ochi critic tarele societăţii 
moderne. Dar să nu considerăm fericirea în 
deținerea de bunuri sau în starea socială, pentru 
că „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi 
pofta ochilor şi trufia vieţii sunt din lume, iar 
lumea trece şi pofta ei“3. 





Altoirea „omului nou“ 
prin reeducare 


În timpul în care mulţimea se bucura că 
părăseşte satul pentru oraş, pentru un trai mai 
civilizat, unde va locui în blocuri, scăpând de no- 
roaie, unde vor merge la serviciu, îmbrăcaţi „ca la 





anul IX e nr. 100 


55 


ROST 


DOSAR 





oraş“, altă parte a populaţiei, ferită de freamătul 
lumii, de veselia mai mult sau mai puţin ipocrită, 
de zgomotele şantierelor şi de cozile inter- 
minabile mai ales pentru produsele alimentare, 
zăcea în temnițe, grămădită ca sardinele pe pri- 
ciuri, îndurând foamea, setea, ponegrirea, bătaia, 
frigul, frica. Iar alţii, din acelaşi segment al popu- 
laţiei oprimate, îndurau întunericul şi efortul inu- 
man din mine, la Canal, în Deltă, în Bărăgan sau 
în alte colonii de muncă şi domiciilii forțate anu- 
me gândite pentru exterminare. Este vorba de- 
spre deținuții politici, „duşmanii poporului“, 
„bandiții“, cum erau numiţi, cei care au fost în- 
chişi pentru lupta lor anti-comunistă, împotriva 
partidului. Unii dintre ei chiar au luptat împotri- 
va acestui sistem, care-şi va arăta colții mai târziu 
şi care-şi va lepăda masca de pe faţa-i demonică, 
odată ce va fi acumulat destulă putere. Alții, însă, 
au intrat la închisoare neavând vreo implicare 
reală. Li s-au înscenat procese, li s-au falsificat 
mărturii, fiind condamnaţi pe baza unor sentințe 
dinainte stabilite. Câţiva au fost ridicaţi efectiv de 
pe stradă, cum s-a întâmplat şi în Rusia, oameni 
simpli, deportaţi doar pentru că aşa cerea norma, 
un anumit număr de deţinuţi pe zi... 

Lumea rămasă „liberă“ - dar cine a fost cu 
adevărat liber? - îşi vedea nestingherită de cursul 
ei. Aşa cum a fost şi pe vremea lui Noe, când toţi 
mâncau şi beau, arătând batjocoritor cu degetul 
spre acesta, considerându-l nebun, la fel şi în 
comunism, lumea îşi urma cursul „firesc“. Puteai 
vedea oameni grăbidu-se spre serviciu, copii 
mergând la şcoală, îmbrăcaţi în binecunoscutele 
uniforme, camioane şi tractoare cărând diverse 
materiale, iar spre seară ori în zilele de „sărbă- 
toare“ puteai auzi vreo petrecere, un „mulți ani 
trăiască!“ răcnit din toată inima şi din toți rărun- 
chii. Lumea se plimba prin parcuri, mergea la 
baluri, în timp ce presa comunistă descria în pro- 
gresie exponențială noul Rai care avea să se 
zidească sub ochii tuturor. 

Dar unii au simţit iadul. Din plin. Fără 
lumânări aprinse în tortul aniversar, fără plim- 
bări romantice prin parc, fără satisfacția ce ţi-o 
poate oferi un loc de muncă, fără o locuință 
decentă şi, ce este mai dureros, fără nici o năde- 
jde în ziua de mâine. Celula, pentru ei, devenise 


lumea-ntreagă. Familia lor era colegul deținut, în 
care nu ştiau cât se puteau încrede. Dragostea 
părintească sau a persoanei iubite era adminis- 
trată zilnic sub forma bătăilor crunte care îi lăsau 
leşinaţi, înconştienţi, pe jumătate morți. Mânca- 
rea lor era amarul, băutura lacrimile, deseori 
amestecate cu sânge, iar cântecul lor era unul de 
jale. Tinereţea lor a fost sacrificată, chipurile 
„spre binele lor“, pentru a putea fi eliberaţi şi dez- 
intoxicați de „opiul popoarelor“. Au fost încătu- 
şați şi planificaţi la reeducare, pentru a li se des- 
cătuşa sufletul de povara „basmelor“ religioase. 
Au fost intoxicaţi cu doctrina materialistă pentru 
a fi „dezintoxicaţi“ de cea religioasă. Pentru că 
este imperios necesar să observăm că torționarii, 
dimpreună cu superiorii lor, au ţintit lepădarea 
de Dumnezeu a deținuților. Este foarte importan- 
tă această subliniere, deoarece mulți sunt încli- 
naţi să creadă că aceşti oameni au fost torturați 
doar pentru neacceptarea doctrinei comuniste, 
deci pentru o simplă „neînțelegere“ politică. Dar 
nu putem vorbi de aceasta în termeni obişnuiţi, 
cu usurința cu care o facem, poate, astăzi, pentru 
că doctrina comunistă presupunea ateismul, ma- 
terialismul, abandonarea credinţei. De aceea, po- 
porul român fiind născut creştin, fiind altoit pe 
seva credinţei creştine, nu putea să înghită otrava 
pe care forțele satanice i-o turnau la rădăcină. 
Poporul român se hrăneşte din Cuvântul lui 
Dumnezeu şi se adapă din izvorul cel de viață 
dătător, deţinuţii susținând în mod curajos aceas- 
ta, indiferent de coloratura lor politică. Multe li s- 
au cerut să mărturisească în chip mincinos 
despre ei şi despre familiile lor, în timpul anche- 
telor, când au şi fost crunt torturați, însă dacă ar 
fi să urmărim un fir principal, dacă ar fi să numim 
un Singur lucru comun tuturor anchetelor şi 
supliciilor, dacă ar fi să răspundem printr-un sin- 
gur lucru la întrebarea „ce-au urmărit să realizeze 
în primul rând torționarii prin bătăile şi torturile 
aplicate?“ atunci va trebui să răspundem fără 
ezitare, că „au urmărit lepădarea de Dumnezeu“. 
Şi nu vom greşi, pentru că omul, fiind făcut după 
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a primit şi 
nişte puteri sufleteşti, care, puse în valoare con- 
form libertății şi râvnei fiecăruia, să-i dea posibil- 
itatea de a ajunge sfânt, asemenea lui Dumnezeu. 





56 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





Or, lepădându-se de Creatorul său, omul pierde 
aceste puteri şi ajunge un rob al păcatului şi, 
implicit, un duşman al Împărăției lui Dumnezeu. 
Altfel spus, din sfânt, ajunge demon. Iată motivul 
pentru care comuniștii urmăreau lepădarea 
celorlalți, pentru că ei, fiind îndrăciți, nu supor- 
tau să vadă legea şi lumina dumnezeiască în iadul 
şi întunericul în care vroiau să atragă masele. 
Dar, ironic, efectul a fost invers decât cel scontat: 
în loc să câştige alți demoni de partea lor, au creat 
mărturisitori, cea mai mare ceată a sfinţilor. 

Un sistem totalitar, cum a fost acesta nu se 
putea implementa la scală naţională atâta timp 
cât lumea avea nişte percepte morale, dar mai 
ales religioase. Deoarece Mântuitorul Hristos a 
fost singurul care a dat porunca iubirii vrăjmaşu- 
lui, care a anulat diferenţele de rasă şi care a abo- 
lit orice urmă de imoralitate, orice adevărat creş- 
tin nu poate sprijini sau tolera un atare sistem, 
care să promoveze cultul personalităţii, nonvalo- 
rile şi oamenii şantajabili, nici să accepte efectele 
inevitabile. Mântuitorul ne-a trimis şi Duhul Sfânt 
care să ne lumineze mintea, conştiinţa, iar un om 
ce are conştiinţa luminată nu poate îndeplini lu- 
crarea răului, nu poate deveni un animal, un 
sclav, un linguşitor, un împătimit. Prin urmare, pe 
lângă creştinii de rând, şi intelectualii au devenit 
o ţintă pentru sistemul comunist. Prin faptul că 
gândeau, scriau ce gândeau şi răspândeau ce scri- 
au, au devenit un pericol la adresa instaurării pu- 
terii proletariatului. Elita intelectuală a fost 
întemniţată sau oprimată şi cenzurată. 

Prigoana, în funcţie de moment: făţisă, pe 
timpul deținerii controlului, ascunsă, după căde- 
rea oficială. 

Revenind la ideea iniţială, orice om rapor- 
tându-se la Dumnezeu, mai ales un om spiritual, 
se va sârgui să îndeplinească mai întâi poruncile 
lui Dumnezeu, nu poruncile vreunui om. Acest 
fapt constituia o piedică ce trebuia, deci, rapid 
eliminată. Partidul nu avea nevoie de oameni 
harismatici, partidul nu avea nevoie de lideri, de 
oameni duhovniceşti, despătimiţi, partidul avea 


nevoie de oameni docili, de roboţi care să exe- 
cute. Deținuți politici nefiind astfel de oameni, 
s-a dispus reeducarea lor, convingerea, prin orice 
mijloace, să-şi schimbe părerea şi să treacă de 
partea răului. N-au fost chinuiţi pentru un lucru 
palpabil, pentru vreo faptă ilicită. Nu, ci au fost 
condamnaţi pentru gândirea lor, pentru liber- 
tatea conștiinței şi credința în Dumnezeu. Atât de 
drăcesc era sistemul comunist şi atât de îndrăciţi 
erau cei care-i slujeau că s-au dedat până la blas- 
femii şi hule, forțând deţinuţii să participe la ast- 
fel de acţiuni, mai cu seamă în preajma marilor 
sărbători creştineşti, de Crăciun şi Paşti. lată o 
dovadă solidă că nu pentru orientarea politică 
erau oprimaţi. 

Însă, având întărire de sus şi simțindu-se 
mândri de neamul din care fac parte, cei închişi 
n-au cedat. Rezistenţa lor a fost încununată de 
Dumnezeu în chip deosebit şi ne-au rămas mo- 
dele de curaj şi mărturisire. Iar astăzi, cinstea cu 
care au fost răsplătiți de Dumnezeu, trebuie să fie 
recunoscută şi de oameni; încercările prin care au 
trecut şi dârzenia lor trebuie să fie cunoscute de 
toată lumea. Nu este nimic altceva decât pur şi 
simplu recunoașterea şi cinstirea jertfei unor 
oameni Care, deşi au avut familii, planuri de 
viitor, deşi erau tineri şi cu siguranță nu se gân- 
deau la grozăvia ce va urma, au ales mai degrabă 
să se despartă de cele lumeşti, decât să se 
lipsească de Hristos şi Împărăţia Cerurilor. 

Comunismul trebuie condamnat şi, cum 
evreii au pagina lor în Istorie despre Holocaustt, 
prin care se doreşte amintirea veşnică a acestei 
drame a lors, tot aşa românii trebuie să cunoască 
istoria comunismului, gulagul roşu, care a dat 
zeci de milioane de victime pe plan internaţional 
şi care nu a urmărit decât un singur scop: îndră- 
cirea şi posedarea omului, transformarea din chi- 
pul şi asemănarea lui Dumnezeu în chipul şi ase- 
mănarea îngerilor căzuți. Cumplitele acțiuni în- 
treprinse pentru îndeplinirea acestui deziderat 
diabolic au făcut să curgă mult sânge, care nu tre- 
buie să se fi vărsat în zadar. Tăcerea şi nepăsarea 


4 De câţiva ani, istoria holocaustului se studiază ca disciplină separată. 
5 Scopul mărturisit de iniţiatorii proiectului este acela de a preveni pe viitor un eveniment în urma căruia nu 
numai poporul evreu, ci oricare alt popor să nu aibă de suferit şi să treacă prin gulag, fie el nazist, sovietic sau 


altfel numit. 





anul IX e nr. 100 


57 


ROST 


DOSAR 








față de rezistenţa eroică în numele onoarei şi 
credinţei, ne condamnă făcându-ne părtaşi la 
chinuirea şi moartea propriilor noştri înaintaşi. 
Ce soartă merită să aibă, şi ce fel de popor este 
acela care, vorba poetului, „îşi mai omoară înc-o 
dată morţii“? Observăm şi astăzi, mai ales în 
Statele asiatice în care comunismul este încă la 
putere, cum istoria continuă, mii de oameni fiind 
încă torturați doar pentru că nu sunt de acord cu 
impunerea unei ideologii inumane, cum este 
cazul mereu când poporul are propria-i părere 
despre binele său, desigur, alta decât cea a politi- 
cienilor. Ce să mai spunem de evenimentele nu 
de mult trecute din Basarabia, în care tinerii au 
fost duşi în secţiile de poliţie şi bătuţi până la 
leşin, deoarece şi-au mărturisit apartenența la 


6 Vezi poezia „Mor încodată morții“ a lui Radu Gyr. 
7 Iacob 2, 19. 





Detaliu din „Icoana noilor martiri ai pamintului românesc“, pictată la Mănăstirea Diaconești - Bacău 





neamul românesc. Unii dintre ei nici nu au mai 
ieşit de acolo... Sau mirajul traiului strălucitor din 
occident ne-a hipnotizat atât de bine încât am 
uitat de cei uciși în decembrie 1989? 

Deţinerea controlului prin orice mijloace a 
fost dintotdeauna unul din punctele principale 
ale agendei comuniste, iar acest lucru, cunoscut 
aproape de toţi, trebuie să fie şi recunoscut, adică 
asumat, pentru că este o diferență între a şti, a 
cunoaşte şi a-ţi asuma sau a recunoaşte, a mărtur- 
isi. Scris este în Epistola Sfântului Iacob că şi 
dracii cunosc existenţa lui Dumnezeu”, numai că 
ei nu se pocăiesc, nu o mărturisesc, nu-şi asumă 
până la capăt această certitudine a existenței Lui. 
De aceea, nu se cade, ca noi, cei ce ne numim 
ortodocşi, să refuzăm cinstirea cuvenită unor 





58 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





mărturisitori. Dacă suntem fii ai luminii, trebuie 
să fim lumină şi să răspândim lumină. Aşadar, 
dacă în Rusia, ţara din care a pornit comunismul, 
s-a putut recunoaşte sfințenia acestor oameni, ca 
mucenici, ar trebui și noi să tacem acest lucru. Cel 
puţin omul de rând ar trebui să cunoască şi să 
recunoască aceşti martiri, care au suferit pentru 
țară şi credință şi cărora le datorăm foarte mult. 
Ei pot i frații noştri, pot fi unchii noştri, bunicii 
noştri, pe care, poate, n-am apucat Să-i Cunoaş- 
term, de Ia care n-am putut primi, poate, vreo 
vorbă de duh, cât au fost printre noi, dar care, 
iată, astăzi ne vorbesc în alt chip şi sunt prezenţi 
în alt fel, dar sunt de faţă și trebuie să tim con- 
vinși de prezenţa lor. 


Momentul adevărului 


Recunoaşterea sfințeniei lor nu trebuie să 
pornească nici un soi de polemică. Nu dorim 
propovăduirea ideilor care au marcat primele 
decade ale secolului trecut, ci dorim o recunoaş- 
tere spirituală, reală, obiectivă a stării lor după 
moarte, concretizată în moaşte şi minuni. N-am 
face decât să omologăm ceea ce Dumnezeu a con- 
sacrată. 

Singura pace adevarată este pacea în Hristos 
şi singurul imperiu adevărat, viabil şi nestrică- 
cios este Împărăţia Cerurilor. Majoritatea acestor 
oameni s-a desăvârşit în închisori. Unii nu-L cu- 
noşteau pe Dumnezeu, dar L-au aflat aici, alţii 
erau mai superficiali, şi aici au ajuns la o trăire 
adevărată, iar alţii care-L credeau departe pe 
Dumnezeu, aici L-au simţit cel mai aproape. Ei n- 
au fost rugători ocazionali, de moment, ci au trăit 
din plin cuvintele adresate în rugăciune şi Dum- 
nezeu a ascultat ruga lor, trimițându-le har şi put- 


ere. Coloratura politică a celor închiși nu con- 
tează în aceste cazuri. Vor fi fost şi exemple nega- 
tive, dar întotdeauna sunt, peste tot. Însă ele nu 
sunt normative. Nu poți, pentru câteva asemenea 
excepții, să desconsideri un întreg fenomen şi să- 
i conteşti amploarea. Exemple negative putem 
găsi şi la alte popoare şi la alte religii, sau mai 
bine zis, la toate popoarele şi în toate religiile. Ar 
fi o nebunie să contestăm asta. Dar omul se 
schimbă: şi din rău în bine, şi din bine în rău. 
Când se atinge Dumnezeu de inima omului, 
nimic nu mai contează. Dumnezeu poate face din 
tâlhari, sfinţi şi din sfinți, apostati. Nimeni din cei 
care au ajuns torționari n-a fost crescut expres 
pentru asta. Au ajuns aşa în urma unor conjunc- 
turi?. La fel şi în cazul celălalt, unii nu L-au cunos- 
cut pe Dumnezeu decât în temniță, dar a fost dea- 
juns; jertfa lor, căința lor a fost primită. 


CÂNTEC DE LUPTĂ 
de Radu Gyr 





Nu dor nici luptele pierdute, 
nici rănile din piept nu dor, 
cum dor acele braţe slute 
care să lupte nu mai vor. 


Cât timp în piept inima-ţi cântă 
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus? 
Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă 

când te ridici c-un steag mai sus? 


Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, 
şi nici când ochii-n lacrimi ți-s. 
Adevăratele înfrângeri 
sunt renunțările la vis. 











8De multe ori în evlavia populară unii oameni trec drept sfinţi. Însă, criteriile care stau la baza unei astfel de 
aprecieri pot fi subiective, hotărârea fiind influențată de un anumit „impact“ lăsat în sufletele credincioşilor. Aşa 
se face că pe parcursul istoriei Bisericii, cazuri tipice de înşelare au fost catalogate drept mari minuni. Oameni 
care au avut prea puțin de-a face cu Biserica, au ajuns să fie consideraţi sfinți, pe baza unor stări emoţionale sau 
a unei forme de mândrie. Despre criteriile care stau la baza canonizărilor, găsiți în paginile următoare, nu vrem 
aici decât să precizăm un aspect, anume că în cazul acestor deținuți, motivele care dau impuls dorinței populare 
de canonizare, nu sunt deloc subiective, ci implinesc normele bisericeşti. Aşadar, motivele nu pot fi de ordin 
naționalist, politic sau de altă natură, cum cu răutate şi parțialitate s-ar vehicula, ci strict duhovniceşti. Chiar 
dacă unii ce-şi spun fii ai Bisericii invocă altfel de motive decât cele bisericeşti, o fac în deplina libertate a drep- 
tului de exprimare şi nu pot angaja Biserica în nici un soi de demonstraţie personală sau extra-eclesială. 


90 foarte bună lucrare pe această temă reprezintă cartea „The Luciffer Effect“, de Philip Zimbardo, ed. Random 


House, New York. Http://www.prisonexp.org. 





anul IX e nr. 100 


59 


DOSAR 





Importanţa şi cinstirea 
sfinţilor în Biserica Ortodoxă 


Sfinții Apostoli, în Epistolele lor, ne îndeamnă să păzim dreapta 
credință și cum „credința fără tapte moartă este“, să urmăm 
exemplul de viață al Mântuitorului, adică, să ne naștem 

prin Botez, să creştem în Duhul Sfânt şi să mărturisim înaintea 
oamenilor credința noastră în Dumnezeul cel adevărat. 


Mihail Băcăuanu 





veacuri personalitatea, viața şi cuvintele 
pline de înțelepciune, pline de putere ale 
Mântuitorului şi ale Apostolilor, încât aşteptau cu 
nerăbdare Împărăţia Cerurilor, ştiind că, trăind 
în curăţie vor avea părtăşie cu îngerii. Privind în 
istorie, vedem cum, în primele secole, creştinii au 
fost supuşi la cele mai îngrozitoare chinuri. Ere- 
ziile care au marcat aceste secole, pe lângă tirania 
demonică a păgânilor, au zguduit Biserica încât 
dacă Dumnezeu nu şi-ar fi ales oameni care să 
mărturisească şi să aducă la lumină învățătura 
evanghelică, dreapta credință s-ar fi stins cu totul. 
Acestor aleşi ai Domnului li s-au tăiat limba, 
mâna, au fost întemnițați şi exilați, dar... „cine ne 
va putea despărți de dragostea pentru Hristos? 
Necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau 
foamea? Sau lipsa de îmbrăcăminte? Sau primej- 
dia? Sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine 
suntem omorâţi toată ziua, socotiți am fost ca 
nişte oi de junghiere». Dar în toate acestea sun- 
tem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne- 
a iubit. Căci sunt încredințat că nici moartea, nici 
viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de 
acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici 
înălțimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va 
putea să ne despartă pe noi de dragostea lui 
Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nos- 
tru.1* 
Mărturisitorii primelor veacuri, Ia care se 
adaugă negreșit şi cei din temnițele comuniste, 
au înțeles şi însuşit vorba Apostolului Pavel din 


tât de mult i-a marcat pe creştinii primelor 


1 Romani 8, 35. 


Filipeni 1, 29: „nouă ni s-a dat nu numai a-L iubi 
pe Hristos ci şi a pătimi pentru EL“. Aceştia din 
urmă au fost o reiterare a primilor, după aproape 
2000 de ani. Dacă primii au fost aruncaţi în fem- 
nițele romane, aceştia au fost aruncaţi în tem- 
nițele comuniste, dacă primii au fost daţi fiarelor 
sălbatice, aceştia au fost dați pe mâna bestiilor 


umanle. 











Detaliu din „Icoana noilor martiri ai pamântului românesc“, 
pictată la Mănăstirea Diaconești - Bacău 

Mântuitorul ne-a avertizat asupra acestui 
fapt, dar ne-a şi asigurat că „pe cel ce Mă va măr- 
turisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi şi 
Eu în fața Tatălui Meu Care este în Ceruri, dar cel 
ce se leapădă de Mine în faţa oamenilor, de acela 
Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este 
în Ceruri“. Să fim înţeleşi, nu poate exista mân- 





60 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





tuire fără mărturisire! Mărturisire prin viața 
noastră, marturisire prin evlavia şi râvna noas- 
tră, prin faptele noastre şi, nu în ultimul rând, 
prin cuvânt. 

Mărturisirea este punctul central al Noului 
Testament. Mântuitorul a venit pe pământ oare în 
numele Lui? Nu, a venit în numele Tatălui, ca să 
mărturisească despre Tatăl în fața oamenilor. Şi a 
mărturisit prin vindecări, prin profeții, prin viața 
Sa în ascultare, dar mai ales a mărturisit prin 
Cruce. Aşadar, mărturisirea presupune jertfă. A 
murit pe Cruce, dar nu s-a terminat acolo. A învi- 
at după trei zile! Deci, mărturisirea aduce şi răs- 
plată. Rasplata celor ce mărturisesc este viața 
veşnica în Împărăţia Cerurilor. Şi cei ce nu măr- 
turisesc au parte de viața veşnică, dar în iad! Prin 
urmare, mărturisirea este o condiţie esenţială 
pentru câştigarea Raiului. Prin mărturisire îţi 
dovedeşti dragostea şi întăreşti ceea ce gura ta 
mărturiseşte. Nu te poți numi creştin fără a măr- 
turisi acest lucru, în situaţiile diverse care se 
ivesc. „Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează 
Mie, nu este vrednic de Mine.“ 

Întruparea, şi mai ales Învierea Domnului, 
transformă ideea tragică despre moarte într-o 
bucurie, aşa cum spune Apostolul Pavel în Epis- 
tola către Filipeni 1, 21: „mie a vieţui îmi este Hris- 
tos, iar a muri dobândă“. Aici, toate sistemele 
filosofico-nihiliste şi toate basmele se destramă. 
Tristeţea este alungată, ispitele se prefac în bucu- 
rie, iar răbdarea în ispite se încucnunează: „Toată 
bucuria să v-o puneţi în seamă, fraților, când dați 
de felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei 
voastre naşte răbdarea... Fericit bărbatul care 
rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi 
cununa vieţii, pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o 
celor ce-L iubesc2.“ 

Conform şi manualului Îndreptări misio- 
nare, editat de Editura Institutului Biblic şi de 
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cinstirea 
sfinţilor a ocupat un punct central al vieții 
bisericeşti încă din primele veacuri. Istoria 
bisericească, în ansamblul ei, a avut o continui- 
tate sinusoidală, cu urcuşuri şi căderi. 
Perioadele de persecuție şi cele de înflorire 
duhovnicească au alternat mereu. La început, 


2 Iacob 1, 12. 


primele secole au fost marcate de persecuții, de 
lupta acerbă dintre păgâni şi creştini. Ca atare, o 
preocupare prioritară a creştinilor din primele 
veacuri a fost strângerea cu sfințenie a 
rămăşiţelor pământeşti ale martirilor şi 
sfinţilor, care s-au ridicat dintre ei şi care şi-au 
pus sufletul pentru Hristos. Înmormântarea lor 
s-a făcut cu deosebită evlavie şi cinstire, osem- 
intele acestora fiind pentru primii creştini „mai 
de preţ decât pietrele prețioase şi mai scumpe 
decât aurul“. Nu numai osemintele lor au fost 
cinstite, ci şi locul în care au murit, acolo zidin- 
du-se biserici. Dar amintirea lor n-a fost închisă 
între nişte ziduri, ci a continuat să fie vie, acest 
lucru realizându-se prin întocmirea de cuvinte 
de laudă şi cuvântări solemne, ţinute în zilele 
pomenirii lor, prin zugrăvirea în icoane a chi- 
purilor lor şi, nu în ultimul rând, prin De ase- 
menea, unele bresle sau asociații meşteşugă- 
reşti i-au adoptat ca ocrotitori, iar alții le-au luat 
numele la botez. Sfinţii devin, deci, modele de 
viețuire şi îndemnuri vii la păstrarea şi practica- 
rea credinţei, Hristos fiind singurul care a biruit 
moartea, lăsându-ne şi nouă această putere, 
prin Crucea Sa şi prin mijlocirile sfinților. 

În adunările dedicate frângerii pâinii, 
creştinii primelor veacuri dădeau citire actelor 
martirice, în care erau consemnate viața şi mi- 
nunile sfinților mucenici, iar apoi au fost institu- 
ite sărbători în cinstea lor, de regulă în ziua în 
care au murit, zi interpretată ca început al vieții 
veşnice. În aceste zile, aveau loc adunările litur- 
gice la mormântul martirilor, săvârşindu-se 
Sfânta Euharistie, citindu-se însemnările despre 
pătimirile şi moartea respectivilor martiri, 
împărtăşindu-se toți şi îmbărbătându-se reciproc 
în lupta şi suferința comună pentru apărarea şi 
mărturisirea credinței. Aşadar, obligația creştini- 
lor de a respecta sărbătorile sfinţilor a fost 
hotărâtă de vechi rânduieli bisericeşti. „În zilele 
Apostolilor să fie sărbătoare; pentru că ei au fost 
învățătorii voştri în Hristos şi ei v-au dat Sfântul 
Duh. În ziua Sfântului Ştefan, primul martir, de 
asemenea să fie sărbătoare, ca şi în zilele altor 
martiri, care au preferat pe Hristos propriei 
vieţi“. 





anul IX e nr. 100 


61 


ROST 


DOSAR 





Pentru sfinţii ale căror nume şi urme s-au 
pierdut ori s-au uitat, s-a introdus devreme, mai 
întâi în Antiohia, prin secolul al IV-lea, o sărbă- 
toare comună a tuturor sfinţilor, pe care, înce- 
pând din 608, o găsim şi în Apus, mai întâi la 13 
mai, apoi la 1 noiembrie. În cultul ortodox aceas- 
tă sărbătoare s-a fixat în prima duminică de după 
Rusalii, numită şi Duminica Tuturor Sfinţilor. 

De o importanţă la fel de mare în cult, se 
bucură şi locul în care Hristos a fost mărurisit. Tot 
din primele secole întâlnim biserici închinate pe 
aceste locuri de suferință, precum şi pelerini care 
vin de departe să-şi arate evlavia şi cinstea, după 
caz. Pelerinajele, însă, n-au reprezentat numai o 
formă de închinare sau locuri de reculegere, ci şi 
o formă de propovăduire, de extindere a cultului 
sfinţilor în general, închinătorii ducând cu ei, în 
locurile de unde au venit, nu numai un suflet 
despovărat şi o conştiinţă împăcată, ci şi numele, 
faima şi cultul sfântului/sfinților respectivi. 

În Biserica Ortodoxă, până astăzi există rân- 
duiala de a se aşeza părticele din moaşte de sfinţi 
la piciorul (temelia) Sfintei Mese, dar şi în 
antimisele care ţineau la început locul altarelor în 
împrejurări excepționale, rânduială consfințită 
prin Canonul 7 al Sinodului al VII-lea Ecumenic 
de la Niceea (787). 

Moaştele sfinţilor, care sunt rămăşiţe din 
trupurile lor, uneori parțiale, alteori trupuri 
intacte, unele izvorâtoare de mir, altele doar găl- 
bui, unele foarte frumos mirositoare, altele fără 
miros puternic, unele cu puteri vindecătoare, 
altele fără, sunt o formă prin care Hristos se 
proslăveşte. Biserica a cinstit de la bun început pe 
mucenici, iar mucenici vor fi până la sfârşitul vea- 
curilor. A nega această categorie de sfinți, în- 
seamnă o batjocurire a puterii lui Hristos, a Du- 
hului Sfânt, precum şi refuzul proslăvirii pe care 
însuşi Hristos o doreşte şi care 1 se cuvine. Sfinţii 
nu-i facem noi, noi doar îi recunoaştem! Moaştele 
sunt un dar şi o mângâiere de la Dumnezeu, dar 
şi o dovadă a existenţei Lui şi a vieţii de după 
moarte, în care oamenii din acest spațiu carpato- 
danubiano-pontic au crezut încă de pe vremea 
când erau păgâni şi se numeau daci! 

Existenţa moaştelor reprezintă atât o confir- 
mare a vieții şi a mântuirii respectivului sfânt, cât 


şi o mângâiere care vine prin mijlocirea lor în fața 
lui Dumnezeu sau din puterea lor vindecătoare, 
atât trupească, vizibilă, cât şi sufletească. A nu 
recunoaște aceste lucruri înseamnă şi a-i priva pe 
oameni de acest ajutor! Credincioşii îi iubesc pe 
sfinţi! Fi îi simt aproape, ca unii din acelaşi neam, 
de aceeaşi fire şi se simt legaţi de ei. De fapt, dacă 
e să fim sinceri, şi noi muritorii de rând suntem 
legaţi de sfinți, dar şi sfinții sunt legaţi de noi, ca 
unii care au plecat dintre noi. Biserica este trupul 
lui Hristos, este o comunitate care uneşte oa- 
menii din toate timpurile. Însuşi Hristos prin 
Înălţarea la Cer şi trimiterea Duhului Sfânt, 
ajunge să fie simțit, experimentat (ca prezență) 
de orice om, indiferent de loc. Hristos, ajunge ast- 
fel să fie contemporan fiecăruia, pentru că timpul 
este relativ, este ceva creat de om, Dumnezeu 
fiind în afara timpului. De aceea, în interiorul 
Bisericii există o legătură spirituală, care uneşte 
pe toți membrii ei, vii sau morți, din toate tim- 
purile. Prezenţa sfinților în contemporaneitatea 
fiecăruia se face prin icoane şi moaşte, în 
Biserică. Ei sunt frații noştri, prietenii noştri, care 
mijlocesc pentru noi şi plâng pentru păcatele 
noastre. De aceea, nu avem nici un motiv să nu-i 
iubim sau să nu-i cinstim. Singurii care îi urăsc pe 
sfinți sunt diavolii şi oamenii supuşi lor, prin care 
se înfăptuiesc toate relele şi fărădelegile şi prin 
care vin ispitele şi căderile. Crucea este sminteală 
doar pentru nebuni! 


Despre cuvioși și sfinţi 
din perspectiva criteriilor de 
canonizare 


Canonizarea unui sfânt reprezintă pentru 
întreaga Biserică o mare cinste. Dar Biserica nu 
poate canoniza oameni despre care nu are certi- 
tudinea că sunt sfinți, sau oameni care au căzut în 
înşelare şi care, în ochii creştinilor simpli şi neîn- 
vățați, pot trece drept sfinți. De aceea, Biserica 
trebuie să respecte anumite criterii. Ea trebuie să 
se ridice deasupra pietății populare şi să ana- 
lizeze cu discernământ cazurile propuse spre ca- 
nonizare. Însă, în privința mucenicilor, această 
analiză este mai ușor de tăcut. De ce? Pentru că, 
spre deosebire de cuvioşii care au murit de moar- 





62 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 








7 POS 











te bună, mucenicii şi-au dat viața pentru Hristos, 
au murit mărturisindu-L. De aceea se cheamă 
mucenici, sau martiri, sau mărturisitori. Vedem 
în Istoria Bisericii cum mulți au devenit mucenici 
pe loc, fără a i creştini, sau creştini mari. Mulţi 
dintre cei care au asistat la chinurile unor 
creştini, fiind impresionați de întărirea pe care le- 
a dat-o Dumnezeu şi de minunile săvârşite cu ei 
pe timpul chinuirilor, s-au ridicat deodată şi au 
mărturisit cu tarie: „Şi eu sunt creştin“, fiind 
supuşi la chinuri. Biserica i-a socotit printre sfinţii 
ei, chiar dacă proveneau dintre păgâni sau chiar 
dacă nu au avut până atunci o viaţă virtuoasă. Se 
spune, din Țradiţia Bisericii, că sufletele muceni- 
cilor ajung direct la Dumnezeu, nu mai trec prin 


Detaliu din „Icoana noilor martiri ai pamintului românesc“, pictată la Mănăstirea Diaconești - Bacău 





vămile văzduhuluis, nu mai sunt supuşi acuzați- 
ilor diavoleşti. Cine moare cu moarte muceni- 
cească, presupunând că este vorba de mucenicie 
curată nu de mândrie, atunci sigur se mântuieşte. 
De aceea, în cazul mucenicilor, singurul criteriu 
este cel care atestă că au suferit chinuri pentru 
Hristos, chiar dacă au supraviețuit acelor chinuri. 
Pentru că nu este nevoie să mori în acele chinuri 
ca să fii socotit mucenic. Spre exemplu, Sf. Mc. 
Tecla este socotită muceniţă, deşi a mai trăit câți- 
va ani după chinuri. Aşadar, spre deosebire de 
canonizarea cuvioşilor, a căror viață trebuie cerc- 
etată în amănunt, canonizarea mucenicilor se 
poate face mai repede şi nu depinde de un timp 
anume pentru confirmare. 


3 Noţiunea de vămi ale văzduhului nu este o dogmă ci o teologumenă, adică este o părere, o ipoteză, bazată pe 
anumite argumente teologice sau pe unele descoperiri dumnezeieşti, dar neavizată, totuşi, de vreun Sinod. 
Mărturii despre assemenea „vămi“ sau locuri celeste unde se cântăresc faptele, atât cele bune cât şi cele rele, 
găsim la mai mulți Părinți ai Bisericii: în Omiliile Sfântului Chiril al Alexandriei, în viețile sfinților Antonie cel 
Mare, Vasile cel Nou, Taxiot cel înviat sau în alte lucrări ale unor Părinți contemporani, ca Pr. Cleopa, Pr. Serafim 
Rose şi alţii. Din păcate, astăzi, există unii teologi care cutează să se pronunțe cu o foarte mare siguranță de sine 
asupra acestui fapt, în frunte cu „episcopul“ canadian Lazăr Puhalo. Am folosit ghilimelele deoarece aceasta a 
fost caterisit (de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse) înainte de a deveni ierarh al unei biserici din Canada 
desprinse din Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora. Detalii la: Serafim Rose, Semnele sfârşitului lumii, Ed. 
Biserica Ortodoxă şi Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 128 - 132 şi Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose. Scrisori, 
ed. Bunavestire, 2003, pag. 256. În combaterea teologumenei privind vămile văzduhului, „episcopul“ Lazăr nu 
aduce argumente solide, ci mai degrabă este mânat de o ură nejustificată la adresa părintelui Serafim Rose. 
Pentru alte detalii pe acest subiect, consultați cartea lui Fabian Seiche şi loan Cişmileanu, Sufletul după moarte 
şi până la Înviere. Salvarea din iad a morţilor noştri , Ed. Agaton, Făgăraş, 2009. 





anul IX e nr. 100 


63 


DOSAR 





Noii martiri și mărturisitori 


ai României 


red într-una Sfântă, Sobornicească şi 

GQ Apostolească Biserică“. Sfinţenia, 
99 fără îndoială, este un atribut al Biseri- 
cii. O „Biserică“ fără sfințenie, fără sfinți, nu este, 
deci, o Biserică, ci doar o organizaţie lumească, 
un instrument de caritate, o ideologie, o filosofie, 
un alt „ism“ ca acela din Protestantism sau Ca- 
tolicismn. 

Mai mult, comuniunea dintre sfinți, şi a 
noastră, a celor de pe pământ, cu sfinţii din Cer, 
sunt semne ale Unităţii, Sobornicităţii şi Apostoli- 
cității noastre. Suntem Una mulțumită sfinților, 
care mărturisesc aceeaşi credință, indiferent de 
loc şi spaţiu. Cu alte cuvinte, mărturisesc Univer- 
salitatea noastră, în timp ce Apostolicitatea con- 
stă în faptul că această credință mărturisită de 
sfinți de-a lungul anilor este totuna cu credința 
avută şi propovăduită de întru-tot-lăudații 
Apostoli. 

Sfinţii sunt bărbaţi, femei şi copii de toate 
vârstele şi rasele - rasismul! nu are loc în Bise- 
rică, dar are destul loc în afara Bisericii, cum a 
fost în cazul ideologiilor criminale ale ultimului 
secol. Sfinții aparţin tuturor claselor sociale. Ei 
pot fi regi sau țărani, săraci sau bogaţi, clerici sau 
laici, precum şi din toate profesiile sau mediile. 
Spre exemplu, Biserica are în rândul sfinţilor şi 
dintre desfrânate, care s-au pocăit: Cuvioasa 
Muceniţă Evdochia (1 martie), Sf. Maria Egiptean- 
ca (1 Aprilie), Sf. Maria din Tars (14 septembrie) 
sau Sfintele Pelaghia şi Taisia (8 octombrie). 

Dintre Sfinţii Bisericii Ortodoxe Române 
putem aminti pe: Sfântul Antim Ivireanul (27 sep- 
tembrie); Sfântul Antipa de la Calapodeşti (10 ia- 
nuarie) care a plecat din România în Sfântul Mun- 
te, iar de acolo la Valaam, unde a şi trecut la Dom- 





nul; Sfântul Calinic de la Cernica, episcop (11 
aprilie), Sfântul Ştefan cel Mare, voievodul (2 
iulie); Cuviosul Daniil Sihastrul (17 decembrie); 
Sfânta Filofteia o copilă de 12 ani, de neam bul- 
gar (7 decembrie), Sfântul loan Iacob Hozevitul, 
care a murit la Ierusalim în 1960 (5 august); 
Sfântul Nicodim de la Tismana, care era probabil 
de neam sârb (26 decembrie), Sfânta Parascheva, 
o tânără călugăriță din Grecia, cinstită în tot spaţi- 
ul balcanic (14 octombrie); Sfânta Teodora de la 
Sihla, pustnica (7 august). Ce varietate, ce deose- 
biri! Şi totuşi, sunt una! 

Sfinţii ne sunt descoperiţi de Dumnezeu. Se 
ridică chiar şi din pământ ca semn al Învierii, ca 
odinioară în România?, sau ca la Învierea lui 
Hristos (Mt. 27, 52). Dumnezeu îi face pe sfinți, 
nu oamenii. Oamenii doar îi recunosc, iar acest 
stadiu cuprinde două etape: în primul rând cin- 
stirea, venerarea acordată de popor, iar apoi 
decizia conştientă a Bisericii de canonizare a lor, 
adică adoptarea noilor sfinți ca modele, exemple 
demne de urmat (în greaca, „canons*). 
Martirii și Mărturisitorii 

Sfinții pot fi împărțiți în două categorii: 
cuvioşii, care au trăit în credința ortodoxă şi mar- 
tirii, mucenicii, care au murit mărturisind cre- 
dința ortodoxă. 

Cuvioşii pot fi numiţi „martiri în viață“, pen- 
tru că au suferit pentru Împărăţia lui Hristos şi 
Corpul Lui, Biserica, de-a lungul vieţii. În cele mai 
multe cazuri sunt asceţi, dar la fel de bine pot fi 
regi sau regine, episcopi, preoți sau oameni sim- 
pli, care au trăit în lume. Deasupra tuturor se află 
însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar 
dintre Apostoli numai unul, Sf. Ioan Teologul, 
restul Apostolilor suferind moarte mucenicească. 


1 Părintele Andrew se referă Ia nazişti, care se considerau pe sine „rasă superioară“ ducând o politică de exter- 


minare a „raselor inferioare“. 


2 Referire la sfântul necunoscut de la Mănăstirea Neamţ. 





64 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 





























Detaliu din „Icoana noilor martiri ai pamântului românesc“, 
pictată la Mănăstirea Diaconești - Bacău 





Unii dintre aceşti sfinți poartă titlul de 
„Mărturisitor“: Sf. Maxim Mărturisitorul (21 ia- 
nuarie), Sf. Martin Mărturisitorul (14 aprilie), Sf. 
Nichita Mărturisitorul (3 aprilie) şi mulți alţii. În 
acest articol, totuşi, suntem mai degrabă preocu- 
pați de mucenici, asupra cărora vom arunca 0 
privire mai atentă. 

Unii au afirmat că primul martir a fost 
Sfântul Ioan Botezătorul, deşi titlul de „Primul 
între mucenici“ este acordat Sf. Ştefan Arhidiaco- 
nul. După el urmează cei 11 Apostoli, toți marti- 
rizați în moduri diferite, în ținuturi diferite. Sf. 
Apostol Andrei Întâiul Chemat, este îndrăgit în 
mod special de români. Mulţi dintre primii 
mucenici au fost trădaţi de evrei, iar alţii marti- 
rizați de păgânii romani şi greci. Vieţile lor sunt, 
de obicei, bine cunoscute. Mulţi au avut aceleaşi 
nume dintre cele pe care le purtăm şi noi astăzi. 
Între secolele IIE-VII, mulți au fost muceniciți în 
Persia (Iran). Cei mai vestiți sunt Sfântul Iacob 
Persul (27 noiembrie), Sf. Veniamin Diaconul (31 
martie), Sf. Cristina (13 Martie) şi Sf. Anastasie 
Persul (22 ianuarie), dar sunt şi alții, mii, în 
Sinaxar. 

De asemenea, mai sunt şi cei muceniciţi de 
iconoclaşti, în Constantinopol ca Sfântul Teodor 
(27 decembrie), iar mai târziu cei martirizați de 
romano-catolici, ca în Romania, Sf. Visarion, 


Sofronie şi Oprea (21 octombrie) dimpreună cu 
ceilalți mărturisitori ai Transilvaniei. Apoi au fost 
martirii de sub jugul otoman din Balcani, vreo 
30.000, dar dintre români îi amintim în special 
pe Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) şi 
Constantin Brâncoveanu cu fiii (16 august). Pe 
lângă aceştia mai sunt şi cei martirizaţi de cei care 
se consideră ortodocşi, i-am pomenit mai înainte 
pe iconoclaşti, dar înaintea lor au fost împărații 
monoteliți, care au ucis pe mulți, iar mai târziu în 
Moscova, tiranul rus Ivan IV care l-a omorât pe Sf. 
Mc. Filip (9 ianuarie). Cât despre mucenicii se- 
colului XX, vom vorbi mai încolo. 

Trebuie luat în considerare şi cazul marti- 
rilor „nebotezati“. În primul rând, trebuie să vor- 
bim despre marii sfinţi ai Vechiului Testament, de 
exemplu, Abel, omorât de fratele său Cain, sau de 
Profetul Isaia care a fost tăiat în două, cu fieră- 
străul. Aici, l-am putea include şi pe Sf. loan Bote- 
zătorul, care ar putea fi considerat ultimul sfânt 
al Vechiului Testament. Aceşti sfinţi au fost muce- 
nici, chiar dacă nu au fost botezați cu apă. De 
asemenea, avem cazul tâlharului de pe Cruce, 
căruia Mântuitorul i-a promis mântuirea: „Astăzi 
vei fi cu mine în Rai“ (Luca 23, 43). Dar sunt şi 
alte cazuri de martiri nebotezaţi, adică neboteza- 
ți prin apă, dar botezați prin sângele vărsat. 
Văzând mărturia primilor mucenici şi ei s-au 
decis să-i urmeze. Primii dintre aceştia au fost 
chiar călăii, convertiți de credința celor care con- 
siderau moartea un preț minunat de plătit pentru 
ortodoxia lor. Dintre ei, cea mai importantă este 
Sf. Mare Muceniţă Irina (5 mai), datorită căreia s- 
a spus că 100.000 s-au convertit în urma sacrifici- 
ului ei, unii dintre aceştia devnind, la rându-le, 
martiri. Dar putem aminti şi alți Mari Mucenici, 
precum Sf. Ecaterina (24 noiembrie), Sf. Varvara 
(4 decembrie), Sf. Gheorghe (23 Aprilie) sau alții 
în acest context, care prin mărturisirea lor au 
făcut convertiri, născând noi glorioşi mărturisi- 
tori. 


Înțelegerea duhovnicească și 
cea seculară despre martiraj 


Odată cu pierderea interpretării duhovni- 
ceşti în favoarea celei seculare, din ultimele 





anul IX e nr. 100 


65 


DOSAR 








n 











„.. 





decade, există astăzi multă confuzie în ce priveşte 
noțiunea de martir. De exemplu, membrii Parti- 
dului Comunist vorbeau despre victimele comu- 
niste ale fascismului ca fiind martiri, iar fasciştii 
vorbeau despre victimele fasciste ale comunis- 
mului tot ca despre martiri. 

Cuvântul grec pentru martir înseamnă mar- 
tor şi în special martor al credinței Ortodoxe a 
Bisericii lui Hristos. Martir este cel care moare 
pentru credința ortodoxă, pentru Biserică. Acest 
lucru ar trebui să fie evident, de vreme ce 
Biserica poate recunoaşte numai ce-i aparține. 
Cât despre cei din afara Bisericii sau care chiar s- 
au lepădat de Biserică, îi lăsăm în seama judecății 
lui Dumnezeu. Biserica nu se poate pronunţa în 
nici un fel despre victimele neortodoxe ale fascis- 
mului sau comunismului, decât să-și exprime dez- 
gustul pentru toate ideologiile politice criminale 
şi urâtoare de oameni, indiferent de nume. Bi- 
serica nu e politică. Politica este un rău necesar, 
este din lumea aceasta. Biserica nu face politică 
oricare ar fi credinţele personale ale unora din 
credincioşii ei. Câteva din punctele fascismului 
sau comunismului pot fi acceptabile pentru unele 
madulare ale ei, dar orice ideologie care perse- 
cută Biserica este anticreştină, împotriva Bise- 
ricii. Aşadar, există atât mucenici ortodocşi din 
cauza fascismului, cât şi mucenici ortodocşi din 


Detaliu din „Icoana noilor martiri ai pamintului românesc“, pictată la Mănăstirea Diaconești - Bacău 


cauza comunismului. Mulţi dreptmăritori au 
murit în lagărele de concentrare naziste. Ne 
putem aminti de ruso-germanul Alexander 
Schmorell din grupul de rezistență White Rose 
(Trandafirul Alb) din Germania, socotit de mulţi 
a fi sfânt ortodox. Ne putem aminti de marele 
Cuvios şi mărturisitor al ortodoxiei Sfântul 
Nicolae Velimirovici, încarcerat la Dachau, dar în 
total, sute de mii de slavi ortodocşi au căzut vic- 
time nebuniei rasiste a lui Hitler, care îi considera 
pe slavi „rase inferioare“, Untermenschen, ca pe 
evrei, țigani şi alţii. Câţiva dintre aceşti slavi 
ortodocşi sunt cu siguranță martiri, pentru că au 
fost omorâţi pentru credința ortodoxă. 

Totuși, aici trebuie să deosebim cu atenţie 
între cei care au murit botezați ortodocși şi cei 
care şi-au dat viața în mod expres pentru credința 
ortodoxă. De exemplu, pe timpul regimului co- 
munist din România, vom găsi probabil oameni 
botezați ortodox, dar care nu au dus o viaţă orto- 
doxă şi care au fost asasinați de rivalii comunişti 
din cauza vederilor politice. Aceştia nu sunt 
mucenici. 

Pe de altă parte, pe vremea comunismului în 
România, putem găsi fără îndoială ortodocşi care 
au avut înclinații politice şi care au fost încarcer- 
aţi şi torturați de acel regim şi ca urmare s-au 
pocăit pentru neglijarea vieţii religioase de până 





66 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





atunci, devenind ortodocşi cu adevărat, fiind 
ucişi apoi pentru mărturisirea credinţei. Aceştia 
sunt martiri. În fine, ştim şi cazuri în care unii au 
fost arestaţi şi omorâți de comuniști tocmai pen- 
tru faptul că erau ortodocși. Aceştia în mod sigur 
sunt martiri. 

Să fie clar, un ortodox care suferă o moarte 
violentă nu e neapărat un martir. Totul depinde 
de cauza pentru care a murit, de motivaţia lui. 
Dacă aceasta a fost una seculară, politică, nu sunt 
martiri, ci victime ale doctrinelor politice pline 
de ură. Martiri sunt doar cei care au murit 
(suferind) pentru Hristos, pentru Biserica Lui şi 
pentru credinţa ortodoxă. 


Criterii de Sfinţenie și Biserica 
Ortodoxă Română 


Bisericile Ortodoxe se ghidează după unul 
sau mai multe din următoarele criterii, când ca- 
nonizează Sfinţi ai lui Dumnezeu: 

- mărturisirea ireproşabilă a credinţei orto- 
doxe, 

- o viaţă ascetică, de sacrificiu şi pocăință, 

- venerarea populară, 

- săvârşirea de minuni, fie în viață, fie după 
moartea sfântului, 

- în unele cazuri neputrezirea parțială sau 
totală a trupurilor, 

- în cazul martirilor, să-şi fi vărsat sângele 
pentru Hristos. 

Apoi, devine clar că o comisie corect 
întrunită şi documentată a Bisericii Ortodoxe 
Române ar trebui să efectueze cercetări atente şi 
eficiente în viaţa victimelor comunismului. În 
acest fel, poate stabili care dintre aceste victime 
sunt martiri şi care mărturisitori. 

Aşa s-a întâmplat în Biserica Ortodoxă Rusă, 
în mai puţin de 20 de ani. Acolo, peste 30.000 de 
noi martiri şi mărturisitori au fost canonizaţi şi 
tot mai mulți se adaugă listei. Importanța vitală a 
acestei acțiuni a fost demonstrată de faptul că în 
aceste două decenii, numărul de biserici orto- 
doxe din Rusia a crescut de la 6.000 Ia peste 
30.000. Și s-a observat faptul că această creştere 
a fost direct proporțională cu numărul de noi 


mărturisitori canonizați de Biserica Rusă. Nu 
numai atât, dar şi multe dintre aceste biserici au 
fost dedicate noilor mărturisitori, ale căror vieți 
au fost scrise, ale căror icone au fost pictate şi 
cărora le-au fost întocmite slujbe. 


România și sfinţii săi 


Comunismul a reprezentat o otravă spiritu- 
ală, care proclama că de vreme ce omul nu are 
suflet, ci se trage din maimuţă, poate crea Raiul 
pe pământ, prin mijloace materiale. Românii şi- 
au dat seama, ulterior, că aceasta este o min- 
ciună. În loc să intre în rai au intrat în iad. În ten- 
tativa de a-şi implementa ideologia materialistă, 
comunismul s-a zbătut să distrugă tot şi pe toți 
care susțineau că omul este o ființă spirituală, cu 
un destin nemuritor, de a fi cu Hristos. Aceia 
care au crezut în nemurirea sufletului şi s-au 
opus doctrinei materialiste sunt Noii Martiri şi 
Mărturisitori. România are nevoie acum de 
intervenţia lor. 

România are nevoie de ei acum pentru că 20 
de ani a suferit urmările post-comunismului, pre- 
cum şi amenințări din partea UE privind integri- 
tatea spirituală, atât a Bisericii, cât şi a neamului. 
România nu va rezista în acest joc uriaş euro- 
pean, atâta timp cât va fi un pion, după cum am 
văzut şi în recentul scandal ecumenist în care au 
fost implicaţi cei doi ierarhi şi care au fost încu- 
rajați de UE şi susținătorii SUA. România își va 
păstra identitatea spirituală şi deci şi pe cea 
naţională, numai dacă poporul român va rămâne 
fidel căii strămoşeşti, calea prin post și rugăciune, 
mărturisire și Cuminecare. Această cale şi numai 
ea duce la adevărata identitate naţională 
românească, care este alcătuită din sfinții ei şi din 
comuniunea cu celelalte Biserici Ortodoxe Su- 
rori. Această cale va exista numai dacă România 
îşi va recunoaşte noii martiri şi mărturisitori ai 
regimului comunist. Şi tocmai de aceea, ca şi 
regimul comunist de dinainte, actualul regim 
politic se străduie să nege pe aceşti noi mărturisi- 
tori. 

Sfinții sunt slava Cerului pe pământ. Cât timp 
România se va lipsi de această slavă Cerească? 


3 Se pare că ştirea despre PS Sofronie şi IPS Nicolae Corneanu a făcut încojurul lumii. (n. red.) 





anul IX e nr. 100 


67 


ROST 


DOSAR 





Comunismul, religia 
ucigaşă a Satanei 


loan Enache 





sub o mască bine poleită, numită ştiinţă, 

artă, pe scurt cultură, mai precis cultură 
antihristică, îşi are originile în eresurile păgâne, 
de care cele fariseice nu sunt deloc străine. În mi- 
leniul creştin al Europei aceste făcături otrăvite s- 
au elaborat în loji esoterice, în confrerii ale alchi- 
miştilor şi, apoi, în Evul Mediu târziu, după marea 
schismă, neghina anti-poruncilor s-a copt în can- 
celariile catolice şi protestante, în universităţile 
înființate de aceştia, dominate de puterea rațiu- 
nii autonome. 


C uvântul omenesc de inspirație satanică 


Ideologiile sau raţiunea 
minciunii 


Satana, care este un imitator al lui Hristos, a 
văzut cum creşte credința creştină din cuvântul 
plin de putere, de viață, de adevăr al Fiului lui 
Dumnezeu vestit de Sfintele Evanghelii. De ce să 
nu încerce lupta contra credinței, prin cuvântul 
mincinos? T-ar fi venit greu să n-o facă, el fiind 
tatăl minciunii. Cuvântul lui nu deţine putere de 
viaţă, însă atârnat cu iscusință de mândria ome- 
nească, devine cuvânt otrăvitor, pervertitor, 
smintitor, formulă magică a nebuniei care a 
cuprins lumea de trei veacuri încoace. 

Ideologia este numită „totalitatea ideilor, 
concepțiilor şi teoriilor care reflectă (...) interese- 
le unei clase sau categorii sociale...“ 1. Aproape 
toate celelalte dicționare, de sorginte marxistă 
sau nu, formulează definiţia cam la fel. Doar Petit 
Larousse? zice că ideologia ar fi „ansamblu de 
idei proprii unui grup, unei epoci şi defineşte o si- 
tuaţie istorică“, iar în sensul peiorativ o numeşte: 


„Doctrină care propovăduieşte un ideal irealiz- 
abil“. Dicţionarele româneşti o investesc cu titlul 
de „totalitate“, pe când cel franțuzesc îi zice „an- 
samblu“. La noi e mai pregnant accentul comu- 
nist, chiar şi în dicționarele de azi. De ce? 
Totalitatea, ca definiție de conţinut al unei noțiu- 
ni, e uzurpatoare, e mincinoasă pentru mintea 
umană. Tote numai Dumnezeu. Lucrurile omului 
sunt parțialități trecătoare. Făcăturile ideologice 
ale unui grup, ale unui partid, ale unui curent, 
sunt doar frânturi, firimituri, nimicuri destinate 
pieirii, fir de colb în faţa veşniciei. Dar de la 
raţionalişti, iluminişti şi marxişti încoace ei i-au 
spus „totalitate“, nu numai în contrast polemic 
față de credinţă, ci ca înlocuitoare a credinței şi 
substituire a lui Dumnezeu în sufletele oame- 
nilor. Ce nevoie mai aveţi de Dumnezeu, de 
Atotputerea integratoare şi susținătoare, când 
rațiunea umană dispune de o totalitate de idei 
care explică ştiinţific orice? 

Pe de altă parte, această expresie vădeşte 
caracterul rău al ideologiilor, fiindcă din ele, din 
aceste totalităţi abstracte se transpune în practică 
totalitarismul, acea putere neagră care îi toarnă 
pe toţi în matrița fărădelegii. Deşi autorii lor re- 
cunosc că sunt schimbătoare, precum interesele 
grupurilor care le elaborează, ideologiile sunt 
destinate să devină religii, credințe sterilizate de 
orice atingere a divinului, răpitoare a conştiin- 
țelor creştine. Ele s-au înlocuit mereu una pe alta 
şi s-au combătut, însă, în esență au păstrat două 
caracteristici comune: inspiraţia satanistă şi lupta 
împotriva lui Dumnezeu (comparați nihilismul 
lui Nietzsche şi nazismul lui Hitler cu iacobinis- 
mul Revoluţiei franceze şi cu ateismul crunt al 
marxist-leniniştilor şi veți vedea cum elementele 
evocate de noi constituie temelia acestor ide- 


” Fragmente dintr-un eseu mai amplu pe tema revoluțiilor şi a ideologiilor atee. 


1 Dicţionar politic, Editura politică, Bucureşti, 1975, p. 280. 


2 Ediţia 1980, p. 524. 





68 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 














i , Pe 
Detaliu din icoana noilor martiri ai pământului românesc 

pictată la M-rea Diaconești 
ologii, aparent diferite!). Asta înseamnă că au 
acelaşi izvor, aceeaşi țâţână care, din loc în loc, 
din timp în timp, se ramifică, dând impresia unei 
diversităţi nesfârşite. În realitate, capul e Satana 
iar diversificatorii sunt slujitorii lui dintre oa- 
meni. 

Obiectivul mare al ideologiilor şi, implicit, al 
revoluțiilor este crearea împărăției globale, fina- 
lizată cu tronul lui antihrist. Obiectivele subia- 
cente, subordonate acestuia sunt modelarea oa- 
menilor după chipul păcătos al diavolului, rupe- 
rea de Sfânta Treime şi lupta împotriva Acesteia, 
eradicarea credinței creştine care se opune sco- 
pului împărăției sataniste, eliminarea fizică a per- 
soanelor care nu se lasă reeducate, şterse pe 
creier şi pe suflet. Ideologia, în acest proces mon- 
struos, are rolul de a îndreptăţi, de a justifica toa- 
te crimele şi ororile, toate fărădelegile, toate pă- 
catele şi patimile, precum şi de a acoperi cu per- 
dele de idei, cu idealuri şi ţinte false, obiectivele 
reale ale celor care conduc din umbră procesul de 


3 Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, p. 86, 87. 
4 Războiul şi Biblia, Sophia, Bucureşti, 2010, p. 62 


înrobire a lumii. Ideologia este „fiica Babilonului, 
ticăloasa“ care îl convinge pe omul de rând să 
devină neom, adică să-şi ucidă fratele, aproapele, 
în numele unei cauze, aşa zis nobile, să comită 
crima crezând că face un bine. 

Sfântul Iustin Popovici ne invită la reflecţie 
duhovnicească în felul următor: „Faceţi cu ade- 
vărat şi drept socoteala filosofiei, ştiinţei, poli- 
ticii, culturii, civilizaţiei europene şi veți vedea că 
ele au ucis în omul european pe Dumnezeu şi 
nemurirea sufletului. Iar dacă priviți cu luare 
aminte tragedia istoriei omeneşti, veţi înțelege 
negreşit că uciderea lui Dumnezeu se termină cu 
sinuciderea. Vă aduceţi aminte de Iuda? Acela a 
ucis cel dintâi pe Dumnezeu şi apoi s-a nimicit şi 
pe sine însuşi. [...] Omul european a ajuns la 
ameţeala sa fatală. L-a dus pe supraom în vârful 
turnului său Babel, voind a desăvârşi prin el zidi- 
rea sa, dar supraomul a înnebunit tocmai în acest 
vârf şi s-a prăbuşit de pe turn; şi, în urma lui, tur- 
nul se prăbuşeşte şi se fărâmițează prin războaie 
şi revoluţii. Homo europaeicus nu avea cum să nu 
înnebunească la punctul de încheiere al culturii 
sale; era cu neputinţă ca ucigaşul de Dumnezeu să 
nu ajungă sinucigaş“3. Dacă la aceste desluşiri 
adăugăm şi un cuvânt al Sântului Nicolae Velimi- 
rovici: „Războiul omului împotriva omului este 
urmarea războiului omului împotriva lui Dum- 
nezeu“, putem conchide că nimicirile fizice şi 
psihice, la nivel global, ale populaţiei prin re- 
voluţii şi războaie sunt veritabile sinucideri ale 
speciei umane apostate. Să reținem, de aseme- 
nea, că revoluțiile, ca orice pierzare, încep de la 
cap, hrănite de cuvântul diavolesc, determinant 
pentru un act de voință ucigaș şi sinucigaş. 
Spuneam mai sus că ideologiile şi-au asumat - şi 
continuă să o facă - rolul de religii, iar profeții 
morţii, care sunt creatorii lor, liderii revoluțiilor, 
şi-au întemeiat, pe baza lor, adevărate „religii“. 
Ba chiar multe din cultele care pustiesc astăzi 
lumea provin din astfel de ideologii ori chiar sunt 
pure ideologii. Acestea sunt „religiile“ antihris- 
tice. Între ideologie şi dreapta credință nu poate 
fi în veac nici o asemănare. Învățătura de cre- 
dință, vestea cea bună a Evangheliilor reprezintă 





anul IX e nr. 100 


69 


ROST 


DOSAR 





cuvântul revelat al lui Dumnezeu, cu putere în el, 
cu viață şi cu adevăr deplin. 

Sfânta Scriptură şi credința ortodoxă nu 
sunt doctrine, nu sunt ideologii, ci sunt adevăr şi 
trăire întru Hristos, deschidere şi cale către viața 
veşnică. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvin- 
tele Mele nu vor trece“ (Matei 24, 35), spune 
Mântuitorul pentru a ne încredința de forța 
veşnică, nezdruncinată a rostirilor Sale. Cuvântul 
ideologiilor, oricât de ştiinţific şi logic s-ar reven- 
dica el, este rod otrăvit al raţiunii umane infec- 
tate acut de puterea satanică. Ele sunt minci- 
noase, acoperă faptele abominabile ale revoluţi- 
ilor şi ale politicilor de partid, scopurile ascunse 
ale elitelor conducătoare şi obiectivele Satanei. 
Ideologiile sunt cuvântul morţii şi au rolul de a 
orbi legiunile morţii şi de a-i înceţoşa pe creştini 
la minte. Totuşi, ele sunt neputincioase, vremel- 
nice şi se risipesc precum negura luată de briză 
atunci când li se opune cuvântul luminos al lui 
Hristos. 


Religia atee piere, 
dar nu se predă! 


În 24 ianuarie 2011, antropologul francez 
Claude Karnoouh a dat un interviu agenției 
HotNews, în care spunea: „În comunism partidul 
era împotriva religiei fiindcă, aşa cum a fost con- 
ceput, în anii '20, în Rusia, el era o religie. Lenin a 
conceput în practică o religie, o biserică. [...] Cred 
Că, într-o anumită măsură, implementarea „bi- 
sericii lui Lenin“ a reuşit. Numai că şeful lor a 
propovăduit raiul pe pământ, iar asta nu le-a 
reuşit şi, prin urmare, oamenii au fost foarte 
dezamăgiţi“. 

Adevărat, comunismul voia să fie o religie, de 
aceea a şi prigonit cu furie bestială Biserica, a ucis 
clerul de la episcop până la diacon, i-a întemnițat 
şi torturat pe preoți, a distrus locaşurile de cult, le- 
a „acoperit“ între blocuri, a sustras poporul de la 
Liturghie duminica dându-i diverse însărcinări, a 
închis mânăstirile, i-a pedepsit pe cei care se 
botezau şi se cununau. Voia să ia locul credinței 


creştine în sufletele oamenilor iar Satana se 
aţinea să ocupe locul lui Hristos. Luptă dusă 
împotriva lui Dumnezeu, zadarnică, deşartă, 
inconştientă, fiindcă loveau cu piciorul în țepuşă! 

Dar şi iacobinismul revoluţiei franceze voia 
să fie o religie. Înaintea lui, iluminismul propune 
o religie nouă în care dumnezeu este rațiunea, 
apoi materia, ba şi poporul devine dumnezeu, 
aşa cum am văzut la ]. ]. Rousseau, iar vocea 
poporului - ca opinie, nu neapărat ca maşină de 
voturi - este principala resursă a revoluţiei şi a 
dictaturii, presupusa milă, ascunsă în idealul de 
prosperitate, se preschimbă în izvor al terorii şi al 
violenței. Asta religie! 

Revoluţia franceză vizează, de la bun început 
şi cu predilecție, creştinismul. Descreştinarea 
societății era în plan. Jean de Viguerie, profesor la 
Universitatea Lille III şi cercetător al persecuției 
religioase declanşate de această revoluție, la 14 
secole de la precedenta persecuție de pe vremea 
împăratului păgân Dioclețian, spune despre 
prigoana creştinilor francezi: „Ea a fost de o 
extremă cruzime. A făcut să piară 8.000 de preoți, 
călugări şi călugărițe şi mai multe mii de laici 
trimişi la moarte din ură pentru credință“5. Din 
aceeaşi sursă aflăm că 20.000 de preoţi au 
renunțat la preoţie printr-un angajament semnat. 
În perioada 1793-1799 au fost închise aproape 
toate bisericile din Franța, pe intervale mai 
scurte sau mai lungi de timp, le-au fost jefuite 
odoarele, unele sunt transformate în magazine 
sau depozite, altele sunt demolate. Se decretează 
alt calendar, cel republican, se şterg semnele 
exterioare ale cultului, descreştinându-se şi spaţi- 
ul şi timpul. În schimb este instituită o religie 
laică: „Este religia naţiunii, a legii, a libertăţii, a 
naturii, a raţiunii şi a altor abstracţiuni divini- 
zate“6. Rezultatul: la 1801, aproape 50% dintre 
francezi nu mai sărbătoresc Paştele. Autorul citat 
mai Sus notează amar: „Există în această voință 
de distrugere mai mult decât o voință rece. Găsim 
aici un fel de ură satanică””. 

Am adus vorba despre „ura satanică“, pen- 
tru că ea constituie catalizatorul marxismului, 


5 Cartea neagră a Revoluţiei franceze, Grinta, Cluj-Napoca, 2010, p. 211. 


COp.cit., p. 217. 
7 Op. cit., p. 218. 





70 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





leninismului, stalinismului, dictaturilor comu- 
niste din Estul Europei şi din Asia, dar şi al nazis- 
mului, al revoluționarilor de pretutindeni, al 
super-elitelor care dirijează lumea actuală. 
„Trebuie să pornim război împotriva tuturor 
ideilor precumpănitoare despre religie, stat, ţară, 
patriotism. Ideea de Dumnezeu este cheia sol a 
unei civilizaţii pervertite. Trebuie să fie distrusă“, 
spune Marx încă din tinereţile sales. De ce să fie 
eliminat Dumnezeu? Simplu, fiindcă Karl Marx 
are alt dumnezeu căruia îi slujeşte cu devoțiune, 
motiv suficient pentru a-L urî pe adevăratul 
Dumnezeu. 

Ralph Epperson ne lămureşte: „Marx fusese 
inițiat pentru prima dată în ideile socialismului 
de către Moses Hess, la vârsta de 23 de ani. Dar 
cea mai importantă influență din tinerețea ui a 
avut-o adoraţia satanistă. [...] Există dovezi că 
intrase într-un cult satanic condus de Joana 
Southcott, o preoteasă satanistă care se consi- 
dera a fi în contact cu un demon numit Shiloh“”. 
Să reținem şi amănuntul că Marx era bun prieten 
cu anarhistul Mihail Bakunin, autorul unui mesaj 
edificator: „Satana a fost primul liber-cugetător şi 
Mântuitor al lumii. EI îl eliberează pe Adam şi îi 
întipăreşte pe frunte pecetea umanității şi a li- 
bertăţii, făcându-l să fie nesupus“10. Punând cap 
la cap aceste gânduri, devenite ideologii, ale lui 
Rousseau, ale iacobinilor, ale lui Marx, Engels, 
Bakunin, ale lui Nietzsche (care a declarat moar- 
tea lui Dumnezeu, „şi dacă Dumnezeu e mort, 
poţi face orice“, zice Dostoievski), ale lui Hitler şi 
ale continuatorilor lor, înţelegem mai bine de ce 
revoluționarii ucid cu sânge rece orice om care 
crede în Hristos, scaldă lumea în sânge pentru a 0 
„elibera“ de Dumnezeu, aşa cum a făcut Satana cu 
Adam în rai. Astfel se câştigă libertatea de a fi rob 
al Satanei. 

Ieromonahul Savatie Baştovoi ne oferă 
următoarea mărturie: „În 1919, într-o scrisoare 
adresată lui Dzerjinski, datată 1 mai şi numero- 


tată 13666/2 (ce numere!), Lenin ordona: Trebu- 
je să terminăm cât mai rapid cu popii și cu religia. 
Popii să tie împuşcaţi, iar bisericile să tie închise 
și transformate în depozite“. 

Revoluţia franceză aduce violența satanistă 
extremă în viața statelor, iar succesorii acesteia o 
amplifică şi o îndreptăţesc prin cuvinte meşteşu- 
gite. Ce au făcut alde Lenin şi subordonații săi 
după ordinul din 1919? Trei ani mai târziu, în 
1922, au strâns pâinea în depozite, au înfometat 
poporul şi au dat vina pe Biserică: are moşii, are 
aur, pietre scumpe, cu ele ar trebui să cumpărăm 
grâu, să salvăm naţia de la pieire. Emite o nouă 
scrisoare secretă, de data aceasta către Molotov, 
în care zice: „Chiar şi în ruptul capului trebuie să 
efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti în cel 
mai hotărât şi mai rapid mod, prin care putem să 
asigurăm un fond de câteva sute de milioane de 
ruble aur. [...] Dacă pentru atingerea unui scop 
politic, este nevoie de un şir de atrocități, ele tre- 
buie făcute în modul cel mai energic şi într-un 
timp cât mai scurt, deoarece masele populare nu 
vor suporta o perioadă prea lungă de atro- 
cităţi“2. 

Ceea ce a urmat, istoria a consemnat în cifre: 
peste 200.000 de clerici asasinați, biserica a fost 
spoliată, decapitată. 

Un alt document consemnează rezultatele 
acțiunilor leniniste din anii '20: „Violenţa a fost 
intensă, permanentă timp de patru ani, sub 
formă de masacre neîntrerupte, fără ieşire, 
atingând cifra de 8 milioane şi jumătate de com- 
batanți morţi“15. Stephane Courtois şi colectivul 
care au redactat această Carte neagră privesc 
comunismul de pe poziţii socialiste, deci tot 
stângiste şi atee, de aceea folosesc pentru vic- 
timele lui Lenin cuvântul „combatanți“, care, de 
fapt, erau oameni nevinovaţi, cei mai mulți 
creştini, laici şi preoți, judecaţi sumar şi executați. 
În numele clasei muncitoare, Lenin îi executa pe 
muncitori, pe țărani, pe intelectuali, pe călugări şi 


3 Secrete întunecate ale Noii Ere, p. 121, apud A. Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, Samizdat, p. 118. 


90p. cit. p. 119-120. 
10 0p. cit. p. 119. 


11 Biserica şi şcoala în politica Rusiei de Ia Lenin la Kuraev, Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 11. 
12 Savatie Baştovoi, Audienţă la un demon mut, Cathisma, Bucureşti, 2009, p. 189-191. 
13 Cartea neagră a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 702. 





anul IX e nr. 100 


7I 


ROST 


DOSAR 











HI EEE. >] 





pe episcopi. După el, Stalin a ordonat asasinate şi 
mai odioase, şi mai numeroase, a ras de pe fața 
pământului bisericile, a trimis milioane de oa- 
meni în lagăre şi în spitalele de psihiatrie, a dislo- 
cat populaţii întregi exilându-le în Siberia. Aşa se 
face că, la 1998, în Rusia existau mai mult de 50% 
dintre oameni nebotezaţi. Dar, dincolo de cifre, 
nici o istorie nu contabilizează suferința neînchi- 
puită a oamenilor, stările tragice trăite de unele 
familii, lacrimile şi strigătele lor către cer. 

Într-un interviu apărut în luna februarie 
2011 în „Ziua de Cluj“, reluat la 16 februarie cu- 
rent pe site-ul „Război întru cuvânt“, Radu Preda, 
profesor la Facultatea de Teologie de la Univer- 
sitatea din Cluj-Napoca, spune aşa: „Comunismul 
este ultima mare religie ideologică a secolului 
XX. Credinţa dogmatică într-o lume fără propri- 
etate, cu oameni sănătoşi şi prosperi, fără dife- 
renţe de nici un fel, conduşi de lideri devotați 
trup şi suflet interesului comun, anticipând cu 
alte cuvinte paradisul - iată marea rătăcire ideo- 
logică a comunismului! Pentru ea sau din cauza ei 
au murit o sută de milioane de oameni, tineri şi 


Detaliu din icoana noilor martiri ai pământului românesc pictată la M-rea Diaconești 


bătrâni, intelectuali şi țărani, soldaţi şi scriitori, 
preoți şi muzicieni, simpli muncitori şi antre- 
prenori. Un măcel fără termeni de comparaţie în 
istoria scrisă a lumii.[...] Însăși definiţia dată 
comunismului - religie ideologică sau, cu expre- 
sia lui Berdiaev, religie atee - arată incompatibi- 
litatea fundamentală a acestuia cu religia, în ge- 
neral, şi cu creştinismul, în special. Este acelaşi 
conflict pe care la avut național-socialismul lui 
Hitler cu creştinismul. În cazul comuniştilor, 
ateismul lor, materialismul lor feroce i-a făcut să 
fie nu doar insensibili faţă de lăcaşurile de cult, 
față de slujitorii altarelor, dar şi față de om în gen- 
eral. Cine ÎL urăşte pe Dumnezeu nu are cum să îl 
iubească pe om, creaţia desăvârşită a Acestuia“. 
O astfel de „religie atee“ au adus bolşevicii 
stalinişti şi în România anilor '50, exclusivistă, 
intolerantă, prigonitoare, ucigaşă. Cu forța unui 
blestem negru i-au ridicat pe fraţi împotriva 
fraţilor, ţintind în primul rând Biserica şi clerul. 
Cercetătorii evenimentelor tragice din 
„întunecatul deceniu“ dar şi ale celor dinaintea şi 
de după această perioadă, au ajuns la concluzia 





72 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





că organele de represiune comunistă, în speță 
Securitatea, condusă de alogeni feroce, de-a drep- 
tul sălbatici în duh, au antrenat forțe mai largi din 
rândul instituțiilor şi societăţii, pentru a lovi şi 
mai dureros credința creştină, pe oamenii Bise- 
ricii, buna rânduială a vieții românilor. Pentru a-i 
elimina pe ierarhii incomozi şi pe preoţi s-au 
folosit de ierarhii nou numiți, pentru a-i aresta şi 
umili pe enoriaşi - i-au ridicat împotriva lor pe in- 
formatori, delatori şi chiar pe unii deţinuţi politi- 
ci, cum s-a întâmplat la Piteşti şi la Aiud, pe „oa- 
menii de nimic“, cum zice Psalmul 11, pentru a-i 
lichida pe patrioţi, pe intelectualii de elită, i-au ri- 
dicat contra lor pe turnători şi pe intelectualii de 
stânga, proveniţi din proletari cu veleităţi, pentru 
a-l omori pe dreptul Abel l-au asmuţit pe nevol- 
nicul şi invidiosul Cain împotriva lui. 

Teologul Vasilică Militaru prezintă un bilanț, 
provizoriu deocamdată, până vor apărea noi do- 
cumente şi informaţii, al morţilor români din 
pricina comunismului: „În privința României, 
sunt consemnate 891.300 de victime ale hidrei 
comuniste, cuprinzând: a. 180.000 de morţi - 
prizonieri de război în URSS; b. 500.000 de morţi 
în lagăre şi închisori; c. 200.000 de morţi în tim- 
pul colectivizării forțate; d. 10.000 de morţi 
proveniți din mişcarea de partizani; e. 1.300 de 
oameni ucişi în revoluţia din Decembrie 1989“14. 

Între atâţia oameni jertfiți fără noimă, doar 
pentru triumful unei ideologii sataniste, s-au 
aflat 1.725 de preoţi ortodocşii5, 31 ierarhi scoşi 
din scaun, prigoniți şi omorâţi în împrejurări sus- 
pecte!6, numeroşi mireni proveniţi din rândurile 
adversarilor politici ai comunismului, oameni de 
mare calitate duhovnicească, deveniți mărturisi- 
tori ai lui Hristos în lagăre. Aceşti oameni au făcut 
să înflorească şi să se dezvolte în puşcăriile comu- 
niste o curată mișcare hristică, numită fericit „bi- 
serica din temniță“, pentru că se întemeia pe 
suferința autentică şi pe credința ortodoxă ne- 


viciată, spre deosebire de „biserica de afară“, din 


14 Biserica din temniţă, Vicovia, Bacău, 2008, p. 28 - 29. 


societatea „liberă de Dumnezeu“, unde lucrurile 
erau amestecate şi apele patimilor omeneşti tul- 
buri de tot, deşi, în condiţii de compromis, şi aici 
s-a înregistrat o opoziţie surdă, furnizoare de vic- 
time adăugate la cele dinainte. 

'Ticălosul Decret 410 din 19 noiembrie 1959 
a interzis, practic, monahismul, a golit mânăsti- 
rile de vieţuitori şi a închis vetrele monahale tra- 
diţionale. Mulţi şi-au continuat viața de călugări 
în lume, ascunşi cu smerenie în locurile modeste 
ale societății, unii mai trăiesc şi astăzi şi depun 
mărturie. 

Scriitorul Sergiu Grossu, el însuşi încarcerat 
în 1959 şi condamnat la 12 ani de închisoare pen- 
tru misiune ortodoxă, din care a efectuat şase ani, 
inclusiv în Delta Dunării, menţionează în cartea 
Biserica persecutată. Cronica a doi români în exil 
Ia Paris!? opinia revistei americane „Solia“, nr. 4, 
din 1972: „Atitudinea regimului comunist este 
clară şi fără echivoc: religia trebuie să dispară din 
viața poporului român. Până acum lupta antireli- 
gioasă era mai disimulată, mai perfidă, mai diplo- 
matică. Existau persoane care nu aveau dreptul 
să intre în biserică: elevii, studenții, militarii, 
funcţionarii cu grade înalte. Țăranii erau puşi să 
lucreze duminica, pe motiv că muncile câmpului 
erau grabnice, iar seratele şcolare erau progra- 
mate în Vinerea mare; se difuzau cărți care luau în 
derâdere religia; preoţii erau condamnaţi din 
pricina propagandei lor religioase.[...] Acum 
lupta antireligioasă a fost declarată în mod fățiș“. 
Înfruntarea de care vorbeşte revista de peste 
ocean se referă la Tezele din Aprilie 1971 ale lui 
Nicolae Ceauşescu, pornite „să remodeleze soci- 
etatea omenească“ după utopia ideologică mar- 
xistă. O închipuire care a depus în lagăr 22 mil- 
ioane de locuitori, care a schilodit multe suflete şi 
a spălat pe creier generaţii întregi, dar care, fără 
să vrea şi fără să ştie ce face, a produs în mala- 
xorul înfiorător al temniţelor comuniste 207 
mucenici ai lui Hristos!8. 


15 Biserica întemnițată. România 1944 - 1989, Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Institutul Na- 
țional Pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p. 12. 


16 Din temnițe spre sinaxare, Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 31. 


17 Editura Compania, Bucureşti, 204, la pagina 253. 


18 Vezi Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. 1. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, p. 39. 





anul IX e nr. 100 


75 


ROST 


DOSAR 





E de condamnat comunismul? S-a con- 
damnat singur, l-a blestemat Dumnezeu, s-a vădit 
lucrarea Satanei în el, antihristică şi în slujba 
morţii. Oare ne-am desprins de comunism, deşi 
ne-am depărtat două decenii de el? Greu de spus. 
Influențele lui atee şi lumeşti încă ne domină 
mințile şi viața. Dacă ne-am fi detaşat în mod real, 
măcar unul din cei 207 martiri ortodocşi ar fi fost 
canonizat sau luat în discuţie de o comisie oficială 
pentru canonizare. Despre ei discută anumiţi 
autori, discută o parte a poporului de credincioşi 
care le arată evlavie, de pildă, la mormântul 
Părintelui Arsenie Boca au loc pelerinaje imense, 
la mormântul Părinelui Ilie Cleopa Ia fel, la Aiud şi 
la Târgu Ocna, de asemenea, vine multă lume pen- 
tru a-i pomeni pe Valeriu Gafencu sau pe ieromon- 
ahul Daniil Sandu Tudor, au avut loc şi minuni cu 
moaştele acestor sfinți, dar ierarhia nu scoate un 
cuvânt. De ce? Atunci funcţiona tirania comunistă, 
acum funcționează presiunea (să nu-i zicem dic- 
tatura?) corectitudinii politice. Mai pe şleau, 
urmaşii torționarilor alogeni care au persecutat şi 
jertfit poporul român atunci, îi înfricoşează şi îi 
torturează psihic pe românii de acum. 

Duhul Sfânt nu sfințeşte moaşte pe criterii 
politice. Oare ierarhia Bisericii noastre nu re- 
cunoaşte lucrarea Duhului Sfânt, dacă nu cano- 
nizează sfinţii sfinţiți de Acesta? Sau corecti- 
tudinea politică şi vocea lumii apostate sunt mai 
presus decât Sfânta Treime? 

„Lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi 
predania oamenilor“ (Marcu 7, 8). Să ne mai în- 
trebăm dacă principiile cainite şi revoluţionare, 
libertate, egalitate, fraternitate nu-i lasă pe mai 
marii zilei de azi să împlinească voia lui Hristos? 
Nu cumva această atitudine ar putea fi consem- 
nată în cartea vieţii ca teomahie? Ei, dar să nu 
deznădăjduim, ce e cu rea voință la om oricum 
piere, dacă îi stă împotrivă Însuşi Dumnezeu! 


„Nu există nimicire, 
nu există incoerenţă“ 


Ce a ajuns lumea actuală, sub marșul dis- 
trugător al ideologiilor şi revoluțiilor materia- 


liste, ateiste, trupeşti, conduse de îngerii căzuți şi 
de oamenii deveniți îngeri căzuţi? Trăim într-o 
societate prefabricată, dezagregată, anarhică, 
pustiită, negatoare de Dumnezeu şi de valori, în 
care răul e prezentat ca un bine, legea a ajuns 
fărădelege, păcatele de moarte sunt drepturi nor- 
male, iar minciuna şi nedreptatea sunt luate ca 
fiind adevărul şi dreptatea. 

ÎL evocăm pe Ioan Ianolide care conchide 
asupra consecinţelor comunismului: „Aşa s-a de- 
săvârşit în România formula marxistă a materia- 
lismului istoric: lumea ca o fermă, lumea ca o 
temniță, lumea ca o ecuaţie, lumea ca un bilanț, 
lumea ca o maşină. Rezultatul? O societate de oa- 
meni dresați, dirijați, determinaţi atât în capaci- 
tatea, cât şi în necesitățile lor, altfel spus o lume 
insuportabilă, nenaturală şi bestială“!9. Cu o ast- 
fel de lume am ieşit din comunism (Şi nebuni sun- 
tem cei care tânjim după torţionarii noştri, lor 
însă nu le mai trebuie victime, au pensii grase, 
deci preocupări mult mai domestice!): insuporta- 
bilă, nenaturală, bestială. Apelând la legile du- 
hovniceşti, vom înţelege că această plagă a comu- 
nismului a fost un canon lung pentru păcatele 
conducătorilor şi ale întregului popor. 

Cuviosul Paisie Aghioritul povesteşte că s-a 
întâlnit cu un bătrân călugăr rus care ştia cum, în 
1917, când bolşevicii ucideau creştini şi erau 
declaraţi eroi pentru crimele acestea, într-o bise- 
rică incendiată se aflau 5.000 de ortodocşi. Toţi 
au murit acolo, afară de unul care s-a cățărat pe 
turle şi a scăpat. Acela a spus că, la rugăciunile dis- 
perate ale credincioşilor cuprinși de flăcări, s-au 
arătat cei 12 Apostoli care au zis că nu pot să-i 
ajute: „Este pedeapsa pentru păcatele voastre, 
care va ține 70 de ani!'20. Un canon ca în robia 
babiloniană a vechilor evrei. La ruşi a fost comu- 
nism de 10 ori câte 7 ani. În România, dacă soco- 
tim momentul instalării efective la putere a co- 
muniştilor, anul 1947, până în 1989 sunt 42 de 
ani, adică de 6 ori câte 7 ani de prăpăd ateu şi an- 
tihristic. 

Tocmai când ni se părea că am ieşit la lumi- 
nă, atunci ne-am scufundat şi mai tare în reali- 
tăţile ticăloşite, întunecate, ascunse în genericul 


19 Întoarcerea la Hristos, Christiana, Bucureşti, 2006, p. 409. 


20 Mica Filocalie, Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 64. 





74 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





tuturor revoluțiilor: libertate, egalitate, fraterni- 
tate, toate cu un conţinut satanic evident, nu ca 
daruri ale Dumnezeu către fiii Săi. Atunci a tre- 
buit să observăm cât suntem de suciți, cât de 
schilodiţi sufleteşte, cât de orbiți am fost, pentru 
că dezbinarea s-a adâncit în rândul poporului 
nostru, numărul păcatelor a crescut în proporție 
geometrică (21 milioane de avorturi în 21 de ani, 
mai multe ucideri de cât au suportat românii în 
câteva sute de ani), corupţia a cuprins organis- 
mul social ca o metastază, iar progresul după care 
alergam s-a dovedit a fi o nălucă. N-a fost greu să 
ne lămurim că am intrat într-o societate mai rea, 
mai înșelătoare, mai demonică decât aceea din 
care am ieşit printr-o manipulare însângerată. 

Duhovnicii contemporani vorbesc fără 
ocoliş despre vremurile din urmă pe care le trăim 
noi. Sfântul Nil Athonitul spune despre acestea: 
„Atunci... curăţia va pieri de la oameni şi va 
vor ajunge la cel mai înalt grad şi va fi vai de cei 
care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, 
sodomiile, hoțiile şi omorurile, în vremea aceea, 
vor fi pe toate drumurile. Pentru săvârşirea aces- 
tor mari păcate, oamenii vor fi lipsiţi de darul 
Sfântului Duh, pe care l-au primit la Sfântul 
Botez, precum şi de mustrarea conştiinţei. 
Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoți 
credincioşi şi evlavioşi şi va fi vai de creştinii care 
se vor afla în lume, căci îşi vor pierde cu totul 
credința... peste tot vor fi piedici şi sminteli“21. 

Va să zică asta a fost tranziţia de la comu- 
nism, mai rea chiar decât comunismul însuşi. Şi 
spre ce ne îndreptăm? Ne-am lipit de un imperiu 
cu totul păgân, în care declamata democraţie este 
demono-craţie. Avem minţile acaparate de fantas- 
ma prosperității pământeşti şi memoria sufe- 
rințelor îndurate de părinţii noştri şi de noi - 
amputată. Fără Hristos „lumea aceasta este un 
laborator de fantasme şi de orori“22. 

Iar alergarea noastră către momeala flutu- 
rată de Occident, pentru a ne încorpora cu totul 
într-un lagăr electronic şi polițienesc, al Uniunii 
Europene şi al Noii Ordini Mondiale, este tâlcuită 


de Sfântul Nicolae Velimirovici în felul următor: 
„Dacă un puhoi de fărădelege organizată (asta e 
revoluția perpetuă în care suntem angrenaţi! - 
n.n.), şi numai de fărădelege, cu toate zăgazurile 
şi stăvilarele deschise, inundă şi pustieşte lumea, 
câteva milioane de vieţi omeneşti (acum, a se citi, 
sute de milioane, poate miliarde de oameni! - 
n.n.) şi preface în cenuşă tot ce s-a făptuit şi clădit 
cu osteneală îndelungată de-a lungul a generaţii 
şi generaţii (asta fac revoluțiile care tocmai au 
început în lumea arabă şi războiul mondial care 
bate la uşă! - n.n.), şi totul pentru nu ştiu ce pro- 
gres, atunci progresul e cel mai nedorit lucru din 
lume, şi însuşi cuvântul progres este cel mai 
primejdios şi mai blestemat cuvânt din vocabu- 
larul omenesc“33. Fii blestemului aleargă după 
lucruri blestemate! Într-un cuvânt citat mai sus, 
Sfântul Părinte Iustin Popovici spunea că ne 











e SS 4 E Sa 
Detaliu din icoana noilor martiri ai pământului românesc 
pictată la M-rea Diaconești 





21 Profeţia Sfântul Nil Athonitul despre Antihrist şi sfârşitul humii. 
22 Zice Sfântul Iustin Popovici în Omul şi Dumnezeul-Om, Sophia, Bucureşti, 2010, p. 188. 


23 Războiul și Biblia, Sophia, Bucureşti, 2010, p. 55. 





anul IX e nr. 100 


75 


ROST 


DOSAR 





d 499 

cățărăm pe Turnul Babel, probabil noi am ajuns 
pe la mezanin, alţii sunt deja în vârf. Lumea s-a 
reumplut de revoluţii, de conflicte sociale, geme 
sub apăsarea crizelor de tot felul. Trăim vremea 
despre care s-a spus: „S-au ridicat împărații 
pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună 
împotriva Domnului şi a unsului Său zicând: Să 
rupem legăturile lor şi să lepădăm de Ia noi jugul 
lor. [...] Atunci va grăi către ei întru urgia Lui şi îi 
va tulbura pe ei“ (Ps. 2, 2-3, 5). 

Uitaţi-vă la Constituţia necreştină a Uniunii 
Europene, uitați-vă la tirania pe care o aplică în 
viața noastră, în mod cu totul absurd, corecti- 
tudinea politică, uitaţi-vă la nelegiuirile pe care 
parlamentarii le votează ca legi, uitaţi-vă la cămă- 
tăria diavolească la care sunt supuse popoarele, 
inclusiv al nostru, uitaţi-vă cum mass media, în 
special televiziunea, fac reclamă deşănțată, con- 
tinuă, neruşinată păcatelor şi patimilor celor mai 
josnice, pentru că din spurcăciunile pe care le 
arată se hrănesc zilnic. Şi umplu sufletele oame- 
nilor de tulburare („Televiziunea este poate prin- 





Detaliu din icoana noilor martiri ai pământului românesc pictată la M-rea Diaconești 





cipalul mediu de promovare a artificialității şi 
superficialității contemporane. [...] Televiziunea 
este biserica lui Satana“, afirmă, culmea, un tânăr 
cântăreț de muzică uşoară, Adi Despot, într-un 
interviu publicat pe „Ziare.com“ din 19 februarie 
2011). 

Pe acest fundal extrem de apăsător, guver- 
nul de sus, adică de la Bruxelles, şi guvernele de 
jos, implicit cel de la Bucureşti, creează, în ritm 
accelerat, condiţiile pentru încătuşarea electro- 
nică a întregii populaţii şi pentru controlul total 
asupra fiecărei persoane în parte. De-acum înco- 
lo, nu numai o ţară întreagă va fi lagăr, ca pe vre- 
mea comunismului, ci întreaga planetă va fi un 
lagăr controlat prin microcipuri, dosare electro- 
nice, camere de luat vederi, sateliți, televiziuni şi 
o armată de slujitori ai imperiului al cărei coman- 
dant suprem va fi Satana. Şi creştinii? Creştinii 
care nu vor îmbrățişa compromisul cu re- 
voluţionarii damnaţi, noii stăpâni ai lumii, vor fi 
prigoniți, marginalizaţi, scoşi în afara societăţii. 
Întâi vor practica o prigoană „cu mănuşi“, descri- 





76 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





să astfel de Părintele Paisie Aghioritul: „Vor fi 
politicoşi pentru că vor fi... europeni. Vor arăta că 
sunt la înălțime. Nu vor chinui pe oameni, dar 
omul nu va trăi, dacă nu are pecetea. Vor spune: 
Fără pecete vă chinuiți! Dacă aţi fi primit-o, nu aţi 
fi trăit aşa de greu“24. 

Pentru cei care vor scăpa din al treilea război 
a toată lumea, prigoana va fi sălbatică, mai rău ca 
pe timpurile lui Dioclețian şi Nero, revoluţia atun- 
ci îi va viza în exclusivitate pe creştini care vor fi 
vânaţi cu toate mijloacele posibile. Aceea va fi 
apoteoza Antihristului şi trâmbiţa căderii lui defi- 
nitive. „Progresul“ omenirii, nălucit de fiecare re- 
voluţie la vremea ei, va eşua în absurdul demo- 
nic. Părintele Seraphim Rose prooroceşte cu 
oarecare prudenţă următoarele: „Este poate mai 
probabil - şi creştinii trebuie să fie pregătiți pen- 
tru aceasta - era absurdităţii să fie, într-adevăr, 
vremea de pe urmă. Se poate ca ultima mărturie 
pe care creştinii vor putea să o dea în această 
epocă să fie mărturia absolută, sângele martiriu- 
lui lor“35. 

Acum e cernerea, iar ceva mai încolo, nu 
ştim când, va avea loc alegerea definitivă, se va 
vădi deosebirea care a existat între oameni, de la 
primii părinți şi până astăzi. 

Sfântul Nicolae Velimirovici - ca să vedeți în 
altă lumină conceptele de libertate, egalitate, fra- 
ternitate - ne spune un lucru menit să cutremure 
sufletele: „De la crearea universului nimeni nu a 
pus atât de mari deosebiri între om şi om precum 
Evanghelia. Unii oameni sunt numiți fii ai lu- 
minii, iar alţii fii ai întunericului. Unii l-au recu- 
noscut pe Dumnezeu ca tată, iar alții pe diavol. 
Unii s-au arătat ca fii ai împărăției, iar alţii ca fii ai 
iadului. Unii sunt cu Hristos, iar alţii cu antihrist. 
Printr-unii lucrează Duhul adevărului, prin alţii 
duhurile minciunii“26. 

Dintotdeauna „odraslele“ lui Cain, ale lui 
Iuda, ale lui Irod, ale lui Marx, ale lui Lenin, ale lui 
Stalin, ale lui Rotschild etc., la figurat vorbind, ca 
iute vărsători de sânge ai fraţilor lor, au fost fii ai 


24 Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, 2000, p. 185. 
25 Scrieri, Sophia, Bucureşti, 2009, p. 577. 


blestemului, ai întunericului (pentru că au slujit 
duhurilor întunericului!) şi i-au ucis pe fii luminii, 
următorii lui Hristos. S-a întâmplat asta chiar şi 
atunci când unii dintre fii luminii au apostaziat, 
când au intrat în fraternitatea morții, se întâmplă 
şi astăzi, pentru că omul e considerat o biată 
unealtă în mâna elitelor. După ce şi-au făcut trea- 
ba cu ea şi devine nefolositoare, o aruncă la 
gunoi. 

Oare cum se explică faptul că rostirea de mai 
înainte a Sfântului Nicolae al Ohridului este con- 
tinuată, de parcă ar fi acelaşi izvor de gând, de 
către Părintele Seraphim Rose, decât că Duhul 
Sfânt a lucrat prin amândoi? Să luăm aminte ce 
spune duhovnicul de la Platina: „Iadul este răs- 
punsul şi sfârşitul pentru toţi cei care cred mai 
degrabă în moarte decât în viaţă, mai degrabă în 
lumea de aici decât în cea viitoare, mai degrabă 
în ei înşişi decât în Dumnezeu: pe scurt, toţi cei 
care acceptă filosofia absurdului în adâncul cel 
mai profund al inimii lor. Căci adevărul cel mare 
al creştinismului, văzut de Dostoievski, dar nu de 
Nietzsche, este că nu există nimicire şi nu există 
incoerență, tot nihilismul şi absurdismul sunt 
zadarnice. Flăcările iadului sunt ultima şi groaz- 
nica dovadă a acestui lucru: fiecare ființă dă măr- 
turie, cu voie sau împotriva voii sale, despre co- 
erenţa finală a lucrurilor. Căci această coerență 
este iubirea lui Dumnezeu“27. 

Ce simplă pare alegerea în această lumină, 
dar cât de greu le-a fost oamenilor în toată istoria 
să opteze pentru viaţa veşnică şi cât de greu, 
aproape imposibil, ne va fi nouă să optăm pentru 
Hristos sub apăsarea totalitarismului antihristic! 
Dar ceea ce este cu neputinţă omului, este reali- 
zabil în mâna lui Dumnezeu: „Astăzi, însă, când 
toți suntem îngenuncheați şi nu mai există năde- 
jde, Dumnezeul părinţilor noştri va interveni 
pentru sângele şi moaştele Sfinților noştri“, ne în- 
curajează Părintele Paisie Aghioritul?8. Să intrăm, 
aşadar, în coerenţa pe care Dumnezeu a dat-o, de 
la început, ființei noastre! 


26 Suta de capete de Ia Liubostinia, Sophia, Bucureşti, 2009, p. 35. 


27 Scrieri, p. 576. 
28 Mica filocalie, Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 66. 





anul IX e nr. 100 


77 


DOSAR 





Martiraj, asumarea istoriei 
şi teroare ideologică 


- consideraţii teologice şi bioetice! - 


A scrie despre martiri şi teroare în România este un mare curaj, 
întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri, 

iar dacă nici nu ai trăit vremurile de martiraj şi teroare, 

atunci poți îi atins, cu siguranță, de o umbră de impostură?. 


Pr. Prof. Dr. Mihai Valică 
p ersonal, doresc să cunosc adevărul istoric 





recent al României, care a dat „nor de măr- 

turii“3 ale credinței creştine. Ştiu că acest 
nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt 
peste noi şi țara noastră, ca să nu ne uscăm în 
deşertul uitării, al minciunii şi al nesimțirii 
actuale, în special al nesimțirii intransigente a 
unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi să 
vorbim despre proprii martiri în România marti- 
rizată tocmai de stăpânii lor. 

Chiar dacă adevărul este crud şi barbar, am 
credința că el ne poate ajuta la purificare şi mân- 
tuire. Ştim că „cel mai mare păcat al oamenilor e 
frica, spaima de-a privi în față şi a recunoaşte ade- 
vărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el 
foloseşte“4, spune Eminescu, şi doar el te face 
liber5 - ne învață Mântuitorul Hristos. Iar „acolo 


1 Conferinţă ţinută la Deva în ziua de 30 noiembrie 2010. 


unde lipseşte curajul, nici o altă virtute nu poate 
supravieţui“, spune C.S. Lewis 6. 

Doresc doar să cunosc Istoria națională sau 
„naționalitatea în marginile adevărului“ pentru 
a putea trăi în viitor cu demnitate națională şi să 
am răspunsul gata pregătit când voi merge la 
judecata Domnului cu slava neamului meu. 

Despre „Noul Ierusalim“, cetatea cerească a 
fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata 
obştească, stă scris: „Neamurile vor umbla-n lumi- 
na ei, şi-mpăraţii pământului întrînsa îşi vor 
aduce slava”, şi cine nu se va teme de Tine, 
Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti 
Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închi- 
na înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost 
arătate“10. 

Scriu despre martirajul şi teroarea ideolo- 
gică din România recentă din perspectivă eshato- 


2Vezi, pe larg, Sorin Lavric, „Nevoia de martiri“, în Moartea martirică, Fundaţia Sfânta Irina, Bucureşti, 2010, p. 65. 

3 Vezi Evrei 12, 1: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi 
păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte“ (n. a.). 

4 Mihai Eminescu, manuscrisul Superfluența populației, în Opere, Vol. XV, ediţie critică întemeiată de 
Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 85 (n. a.). 


5 loan 8, 32 (n. a.). 


CIrlandezul C.S. Lewis, în Surprins de bucurie, citat de Claudiu Târziu în c:tarziu.blogspot.com/2010/10/sim- 


pozion-de-martirologie-cum-ne.html (n. a.). 


7 Mihai Eminescu, manuscrisul Din şedinţele Societății România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Opere, Vol. 
IX, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 457. EI scrie: „Ceea 
ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i național; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i 


național. Naţionalitatea în margenile adevărului“ (n. a.). 


8 Apocalipsa 21, 24 (n. a.). 
9 Ibidem (n. a.). 
10 Apocalipsa 15, 4 (n. a.) 





78 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 











Detaliu din icoana noilor martiri ai pământului românesc 
pictată la M-rea Diaconești 


logică, ca teolog şi preot, şi nicidecum din postu- 
ra de martir sau erou şi nici ca judecător moralist 
al istoriei. 

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în 
care trăim „S-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, 
să fie nevoie de curaj... iar când e vorba de mar- 
tirii români care au murit în închisorile comunis- 
te nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un 
dram de sminteală“!!, eu îmi asum acest risc de a 
fi considerat orice, doar de dragul adevărului şi 
de dragul veşniciei neamului meu. 

Doresc să arăt apoi că martirajul este un act 
de credință creştină profundă şi o şansă enormă 
spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici 
democrați nu au înțelegere pentru martiraj, în 
concepţia lor „martirul fiind o victimă idioată, 
care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o 





himeră... iar opinia curentă este că martirii au 
fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici 
un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu 
alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în 
privința martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe 
ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm 
rădăcinile“12 şi nu mergem la judecata lui Dum- 
nezeu decât cu ruşinea neamului dat uitării şi 
nicidecum cu slava lui... 

Cu toate că nu există martiri universali, 
respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe 
sfinții universali ai lui Dumnezeu, care devin 
împreună cetățeni cu sfinții şi casnici ai lui 
Dumnezeu!3, doar dacă au făcut actul martiric în 
numele şi de dragul lui Dumnezeu, în Vechiul 
Testament, şi al lui Hristos şi al credinţei creştine, 
în Legea Harului. Altfel, sunt ori victime, ori agre- 
sori, ori torționari, ori eroi ai neamului sau viteji 
ai popoarelor, dacă „ce-i martiric pentru mine 
devine duşman postum pentru altul“, precizează 
Sorin Lavrici“. 


Ce este un martir, 
după învăţătură ortodoxă? 


Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a 
jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumne- 
zeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel, 
răbdând chinul, nedreptăţile sau dându-și viața 
de dragul lui Hristos, al adevărului şi al credinței 
creştine. 

Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul 
singur suferința multora, doar pentru că a 
supravieţuit terorii şi temnițelor comuniste, sau 
când deturnează suferinţa altora în favoarea unei 
confesiuni, a unei tagme, a unei etnii sau a unei 
mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele 
Sau curajul, sau, şi mai rău, cu scopul de a falsifica 
şi muşamaliza istoriaf, atunci asistăm la o com- 
petiție martirică ridicolă şi frivolă, ducând în 
desuetudine noțiunea de martiraj, pe care o 


1! Sorin Lavric, Despre martiri, op. cit; vezi şi ziarul Lumina, 15 octombrie 2010 (n. a.). 


2 1bid. (n.a.). 
13 Efes. 2, 19 (n. a.). 
14 Op. cit. (n. a.). 


15 Vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilârd Bogdânffy, de origine maghiară, sanctificat de curând de 
Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal: (n. a.). 





anul LX e nr. 100 


79 


ROST 


DOSAR 





poate transforma, făcând-o fără valoare hristică. 
Aceştia nu sunt martiri creştini, ci victime ale 
unui sistem sau a unor erori umane. 

Falsul martir se trâmbiţează pe sine, aduce 
mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu min- 
ciuni şi omisiuni. 

Mucenicul creştin, luptând pentru adevăr, 
luptă implicit împotriva răului, adică împotriva 
minciunii şi a nedreptăţii de orice fel. „Mucenicii 
au fost omorâți şi prigoniţi de comunişti nu pen- 
tru că erau anticomuniști, ci pentru că dovedeau 
comunismul ca pe o formă luată de rău în vre- 
murile şi locurile respective“16. 

Cei omorâţi sau închiși de comuniști sunt 
martiri creştini pentru că au luptat împotriva rău- 
lui, întruchipat la acea dată de comunişti. Cei care 
ştiu sau au „ştiut că sunt din Dumnezeu... au lup- 
tat să iasă de sub lumea care zăcea sub puterea 
celui rău!” şi să urmeze îndemnului Sfântului 
Apostol Pavel, care zice: Urâti răul, alipiți-vă de 
bine!8; fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de 
evanghelist, slujba ta fă-o deplin/'!. 

Aceştia au devenit martiri creştini, chiar 
dacă crezul lor creştin a interferat uneori cu ori- 
entarea, simpatia sau convingerile politice ale 
vremii şi nu pot fi catalogați pentru aceasta nici 
ca revoluționari sau răzvrătiți şi nici ca duşmani 
ai poporului, cum odinioară îi defineau cenzorii 
ideologici, iar mai recent îi repudiază diverşi pe 
motiv că au fost fascişti, legionari, reacţionari şi 
nedemocraţi?0. 

În contextul de mai sus, martirii adormiţi în 
Domnul sau în viață, din perioada prigoanei 
comuniste, sunt martiri creştini şi fericiţi în 
Domnul şi nu sunt doar nişte luptători anticomu- 
nişti sau eroi ai neamului, deoarece şi-au dat 


16 (n.a.). 

1 1 loan 5,19(n.a.). 

18 Romani 12,9 (n. a.). 

19 2 Timotei 4,5 (n. a.). 

20 Compară şi Sorin Lavric, op. cit. (n. a.). 


viața sau şi-au pus-o în lupta împotriva celei mai 
odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul. 

Pentru martirii în viață, aceştia păstrează 
demnitatea de martir creştin doar dacă au rămas 
constant până în prezent în lupta împotriva rău- 
lui2! şi nu s-au lăsat reeducaţi de Piteștiul modern 
al zilelor noastre. 

Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după 
duhul lumii acesteia nu mai poate fi numit mar- 
tir, chiar dacă a suferit în temniţele comuniste, 
întrucât cine va răbda până la sfârșit, acela se va 
mântup?. 

Există un interes fățiş pentru o astfel de 
transformare şi deturnare a stării de martir creş- 
tin în luptător moral pentru un bine nedefinit sau 
definit partinic, şi, astfel, martirul creştin devine, 
pe nesimţite, un deontolog al societății civile sau 
un model al responsabilității civice. 

Lupta împotriva răului pentru o mică 
perioadă din viața noastră nu ne îndreptățeşte la 
demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, 
curajul, răbdarea în suferință şi atitudinea con- 
stantă de a lupta cu timp şi fără timp împotriva 
duhurilor răutăți?5, până în clipa morții, acestea 
ne dau cununa vieţii veşnice. 


Actualitatea martirajului 


Nu doar comunismul naşte martiri creştini, 
ci şi astăzi, şi pe viitor, oricine luptă împotriva 
răului sau a nedreptății, prigonit fiind din „prici- 
na numelui“ lui lisus Hristos24, se poate număra, 
fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu 
valoare hristică mântuitoare. 

Raportată la istorie şi lume, mucenicia 
creştină are un caracter temporal: atâta vreme 


21 Vezi lezechil 33, 12, 18; Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri 


pentru aceasta (n. a.). 


22 Matei 10, 22: Și veți fi urâţi de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui 


(n.a.). 
23 Bfeseni 6, 12 (n. a.). 


24 Matei 5, 11: Fericiţi veți fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, 


mințind din pricina Mea (n. a.). 





80 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





cât răul coexistă cu binele în această lume. Însă, 
raportată la persoana creştină care nu se lasă 
biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele25, muce- 
nicia creştină, ca luptă, este limitată temporal: 
până la sfârşitul vieţii terestre a creştinului. După 
primirea cununii cereşti, mucenicia are valoare 
veşnică, întrucât sufletele martirilor sălăşluiesc 
sub jertfelnicul cel ceresc: Și când a deschis pece- 
tea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele 
celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu 
şi pentru mărturia pe care au dat-02. 

Deci vremea martirilor creştini nu a încetat, 
ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci marti- 
rajul este necesar mai ales în zilele noastre, când 
Hristos şi împotriva lui Hristos şi a descreştinării 
lumii şi va fi vital pentru mântuire, în epoca con- 
fruntării finale cu antihrist, când lupta va fi totală 
şi definitivă. 

Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte 
să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată 
torţionarii de atrocitățile lor27. Aceştia reprezintă 
coloana vertebrală a neamului românesc creştin 
şi sunt o mulțumire adusă lui Dumnezeu, ca un 
prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi. Ei 
sunt aleşii credinței şi ai neamului, lămuriți în 
focul chinurilor, precum aurul în topitoare. 
România, sub teroarea roşie a holocaustului co- 
munist, a dat nor de mărturi?8 ale credinţei creş- 
tine. Cred că va sosi clipa când martirii creştini 
vor fi puşi în calendare şi în Sinaxare, iar nu uitaţi 
în sertarele indiferenţei. 

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orto- 
doxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire 
permanentă prin jertfa lui Hristos, care generea- 
ză jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi, apoi, 
aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta 
trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. 


25 Romani 12, 21 (n.a.). 
2% Apocalipsa 6, 9 (n. a.). 


România modernă între 
prigoana ideologică 
și asumarea istoriei 


După vinovata amnezie care ne-a fost im- 
pusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajuto- 
rul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. 
Rândurile de față ne ajută să nu uităm relele 
făcute de potrivnicii Bisericii şi ai Neamului, toc- 
mai pentru a nu se mai repeta şi, în acelaşi timp, 
pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi pentru a ne 
ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, 
nelucrare, compromisuri, laşități şi chiar trădare. 
Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i con- 
damnăm, ci doar să ne rugăm pentru ei! 

Trebuie reținut faptul că în timpul unei dicta- 
turi politice, de orice orientare ar fi aceasta??, nici 
o instituție a unui stat nu-şi poate desfăşura acti- 
vitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană 
cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă 
Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte 
instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, 
Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era con- 
siderată duşmanul cel mai de temut şi imprevi- 
zibil al statului comunistă0. 

Iată de ce se cuvine ca societatea româneas- 
că să nu uite acest context şi să evalueze la justa 
valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul 
Sfintei Biserici Ortodoxe Române să-i canonizeze, 
în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat 
pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comu- 
niste. Cred că aceasta este datoria morală a 
Sfântului Sinod. 

Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate 
nivelurile societății civile şi eclesiale, de a fi eli- 
minați luptătorii jertfitori şi sinceri împotriva 
răului şi a neorânduielii oculte, întrucât, dacă eli- 
mini luptătorii şi pe cei care gândesc altfel decât 


27 Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007. Cartea se referă la unul dintre 


martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu (n. a.). 


2 Vezi Evrei 12, 1: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi 
păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte“ (n. a.). 


29 Vezi: (n. a.). 


30 Vezi şi art. Pr. loan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea, în revista Rost din 10 febr. 2006 (n. a.). 
3I Vezi şi articolul Pr. e univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista Biserica Ortodoxă Română, an CIX (1991), nr. 


7-9, pp. 91-98 (n. a.). 





anul IX e nr. 100 


8l 


DOSAR 





sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, 
cu un stat, cu o biserică sau cu o societate. 

Răul şi pericolul cel mai de temut au fost şi 
sunt lipsa credinței, a lipsei împotrivirii şi jertfei 
noastre până la sânge32, până la martiraj. Lipsa 
fermității împotriva răului, atât a păstorilor cât şi 
a păstoriţilor, „domesticirea“ (îndulcirea, rela- 
tivizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa 
martirilor este văzută de Origen ca lipsă a 
mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: 
„Tare mă tem că, de când nu mai sunt martiri şi s- 
au suprimat jertfele sfinților, aduse ca victime 
pentru păcatele noastre, noi nu mai obținem 
iertarea păcatelor noastre... Nu mai suntem vred- 
nici să fim persecutați pentru Hristos, nici să 
murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu“35. 
Iată cel mai mare rău care ne vizează pe toţi şi azi. 

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o 
eră a globalizării, când sunt tendinţe să se 
înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenis- 
mul şi mondialismul impersonal şi himer, când se 
încearcă relativizarea revelaţiei divine şi 
înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară 
planetară, când se „organizează“ meticulos iluzia 
fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedo- 
nism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin 
Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul 
Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Ocărâţi 
fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răb- 
dăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul 
lumii, ca lepădătura tuturor“34, să ne smerim de 
dragul lui Dumnezeu şi de dragul unității nea- 
mului şi a adevărului Bisericii lui Hristos. 

În acest context cred, că nu prudența, nu 
compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al 
unora au salvat Biserica în perioada comunistă, ci 
Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca 
veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica 
pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei şi 
pentru sângele, prigoana şi jertfele martirilor 





i Detaliu din icoana noilor martiri ai pământului românesc 

pictată la M-rea Diaconești 
ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru 
persecuțiile de tot felul, îndurate în rândul 
creştinilor şi a oamenilor verticali în fața răului, 
în perioada Holocaustului roşu.35 


Raportul teologic și bioetic 
dintre Biserică, Națiune și 
politică 


- Biserica, după ființa sa, este un Organism şi 
un Corp numit „Trupul lui Hristos“36, care 
include Națiunea, dar nu se identifică cu ea, ci cu 
Împărăţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici 
cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei 
viitoare“. 


32 Vezi Evrei 12, 4: În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge (n. a.). 
35 Origen, Scrieri alese, p. S.B. 6, Bucureşti, 1981, p. 155 (n. a.). 


3 1 Corinteni 4, 12-13 (n.a.). 


35 Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinți - memorii II, Braşov, 2000, pp. 5-13; Vezi şi Vasile Manea, Preoți 
ortodocși în închisorile comuniste, ed. cit., pp. 11-15 (n. a.). 


36 Vezi | Corinteni 12, 12-14 (n. a.). 
37 Evrei 13, 14 (n.a.). 





82 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





- Cei morţi împreună cu cei vii şi cu cei ce se 
vor naşte alcătuiesc neamul din care ne tragem şi 
alături de care vom fi chemaţi la judecatăs8. 

- Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, 
ne-a hotărât o evoluție în istorie. Fiecare neam 
este responsabil de trecut şi dator să pregătească 
calea pentru urmaşi. 

- Biserica vorbeşte despre judecata particu- 
lară - când fiecare va răspunde pentru faptele 
sale - şi despre judecata universală - când vom 
da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pen- 
tru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieții, 
pentru „umărul“ pe care l-am pus ca acest neam 
să meargă spre înviere. 

- Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile 
în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este 
chemat creştinul să activeze şi să-şi dezvolte mai 
departe credința, cultura naţională şi conştiinţa 
de sine a unei naţii3?. 

- Rolul Bisericii nu este de a se opune poli- 
ticii, ci ea are chemarea de a mărturisi revelația 
divină şi de a sancţiona moral abaterile unei po- 
litici abuzive, „spiritualizând“ astfel politica şi nu 
politizând Biserica. Prin „a spiritualiza politica“ 
se înțelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria 
morală de a arăta politicienilor, asumându-și 
orice risc, care sunt exigenţele şi principiile mo- 
ralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi 
activitatea politică+0. Aceasta înseamnă a face 
politica „posibilă“, adică suportabilă. 

- Cei ce scot dreptatea socială şi morala din 
politică transformă lumea în haos şi iad. Aşa cum 
umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, 


„îndumnezeindu-l în duhul lumii“, tot aşa poate 
politica fără legea morală a lui Dumnezeu să 
sfâşie ființa umană, în timp ce ea este convinsă 
total că o slujeşte. 

- Adevărata comunitate spirituală a creşti- 
nului este Biserica, nu statul. În acest sens nu 
există alternativă. În afară de Biserică, nu există 
comunitate spirituală. De aceea nu se poate 
vorbi de un stat-comunitate spirituală sau de un 
stat teocratic. 

- Biserica Ortodoxă recunoaşte stăpânirii, 
respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii ome- 
neşti“, pe baza revelaţiei biblice“1, un statut trecă- 
tor, propriu provizoratului acestei lumi, în raport 
cu permanența lui Dumnezeu? şi a Bisericii 
Sale43. 


Dileme și întrebări actuale 


Cei conştienţi de rolul lor în istorie şi de 
responsabilitatea acestora în cadrul comunității 
eclesiale sau civice au reacționat şi acționat con- 
form convingerilor lor profesionale, morale şi 
spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, 
iar unii se opun vehement şi mondializării oculte 
actuale. Mulți au plătit cu viața, alții au suferit sau 
suferă până astăzi. 

Nu demult, puterea politică a simulat un 
gest, pe măsura caracterului ei duplicitar şi ne- 
deplin, condamnând formal comunismul. Para- 
doxal este faptul că statul actual a „condamnat“ 
în general crimele comunismului, dar nu şi ide- 
ologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că, 


38 Cf. Fiecare în rândul cetei sale. Pentru o teologie a neamului, de Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan 
Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, mai ales paginile 9-15, 95-119 şi 175-187. Titlul volu- 
mului are întemeierea în I Corinteni 15, 22-23: Căci precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia. Dar 
fiecare în rândul cetei sale... Cf. Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004 


(secţiunea „Dreptatea neamurilor“) (n. a.). 


39 Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia 
Socială, Editura Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166 (n. a.). 

40 Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf, între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. 
Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica părin- 
telui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie 


Ia dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999 (n. a.). 
41 Vezi Romani 13; 1 Timotei 2, 1-4 (n. a.). 


42 Cf. Faptele Apostolilor 4, 19: Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult 


de voi decât de Dumnezeu (n. a.). 


43 Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 


171 (n.a.). 





anul IX e nr. 100 


83 


ROST 


DOSAR 





după unii, „comunismul rămâne mai departe 
cel mai mare pericol“, ba chiar este considerat, 
după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos 
decât fascismul“45, şi luând în considerare că isto- 
ria ţine de conţinutul credinței creştine, Biserica 
este datoare moral să intervină şi să-şi precizeze 
poziția față de următoarele dileme etice şi con- 
statări morale: 

a. Cum este posibil să se demaşte totalitaris- 
mul ateu şi să se condamne crimele comunismu- 
lui, fără să se treacă la identificarea responsabi- 
lităților şi culpabilităților celor care le-au comis? 

b. Nu este moral ca, la finalul războiului rece 
şi în perioada tranziţiei năucitoare, bilanțul să 
arate că tot victimele sunt cele care au pierdut şi 
atunci şi acum, iar torţionarii şi fiii acestora, pre- 
cum şi politrucii jefuitori la toate nivelurile să 
câştige şi atunci şi acum. 

c. Nu este oare o ipocrizie fără margini să 
condamni crimele comunismului (vezi raportul 





Detaliu din icoana noilor martiri ai pământului românesc 
pictată la M-rea Diaconești 


Tismăneanu), fără să fie demascaţi adevărații 
călăi? 

d. De ce crimele şi ororile comunismului nu 
sunt considerate genocid sau holocaust şi con- 
damnate ca atare, aşa cum au fost declarate cele 
ale nazismului? 

e. De la ce număr de victime în sus este con- 
siderat valabil un genocid sau un holocaust? 

lată întrebări deloc retorice, care dau 
măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. 
Din păcate atât politicienii din România şi 
Uniunea Europeană, cât şi Biserica se complac 
duplicitar, de două decenii, în această incertitu- 
dine şi compromis, prin faptul că nu condamnă 
moral, cu toată fermitatea adevărului, comunis- 
mul ca ideologie care deformează, umileşte şi 
ucide pe om. 

Fără reconsiderarea şi asumarea istoriei, 
pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună 
decât cea anterioară, nici pentru Biserică, nici 
pentru societatea românească. 


Eventuale critici în urma 
tăcerii generale 


Este profund creştin să nu ignori expe- 
riențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute 
sau de stânjenitoare ar fi acestea, şi să îndemni la 
pocăință comunitară sau eclesială, oferind, astfel, 
posterităţii exemple de sancţiune şi de reparaţie 
morală. Este inadmisibil că din partea B.O.R. nu s- 
a început procedura de canonizare a victimelor 
holocaustului roşu. Să nu uităm că Împărăţia lui 
Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul 
Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista concret stările 
şi elementele esenţiale ale Împărăției lui Dumne- 
zeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le pro- 
movează şi în mod practic, nu numai declarativ. 

Soluţia ieşirii din această situaţie jenantă şi 
condamnabilă este folosirea unei măsuri co- 
recte de evaluare şi asumare a istoriei recente, 
având ca punct de pornire valoarea omului ca 
persoană şi chip al lui Dumnezeu sau, cel puțin, 
raportarea la valorile etice sau bioetice ale 
ființei umane. 


44 Andrei Pleşu, articolul N-am să mai apuc alt chip al acestei țări, apărut în Adevărul, 7 august 2009 (n. a.). 
45 Jeliu Jelev, Comunismul este mai periculos decât fascismul, în Ziarul Lumina, 14 nov. 2009, p. 15 (n.a.). 





84 


anul IX e nr. 100 


DOSAR 


ROST 





În cazul când Biserica îşi asumă istoria şi îşi 
îndeplineşte cu toată responsabilitatea funcţia ei 
liturgică, diaconal“filantropică, profetică şi jert- 
felnică a mărturisiri lui Iisus Hristos şi a Împără- 
ției Sale pe pământ, la toate nivelurile şi în toate 
împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare 
prin iubire şi mărturisitoare în Duhul Adevărului. 

În cazul când Biserica nu va condamna moral 
ororile unei dictaturi atee şi abuzive, înseamnă că 
ea devine colaboraţionistă cu sistemul prin 
tăcere, contribuind prin aceasta la muşamalizarea 
istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, 
la secularizare şi va fi percepută de credincioşii ei 
ca împreună asupritoare şi nicidecum slujitoare. 

Creştineşte, nimeni nu are voie să condam- 
ne personal pe cei vinovaţi - ei sunt vrednici de 
iertare în numele lui lisus Hristos46 -, sau să des- 
partă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât para- 
bola evanghelică despre grâu şi neghină“” ne ara- 
tă că numai Dumnezeu îi poate despărţi pe supu- 
şii Împărăției de supuşii celui rău, la sfârşitul vea- 
curilor“8. 

Sfântul loan Gură de Aur spune că omul în 
viață nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în 
care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui 
Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane şansa de a 
deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea 
sau judecata de pe acum 1 se substituie lui Dum- 
nezeu şi se opune răbdării Lui49. 


Propuneri și perspective 


Reconcilierea naţională prin iertarea creş- 
tină este soluția vindecării României şi a rănilor 
sufleteşti din inimile foştilor deţinuţi politici sau 
deținuți pe motive de credință şi luptă împotriva 
răului. 

Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de 
întâlnire dintre memorie şi actualizare, dintre 


trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc 
al împăcării şi al iertării, este chemată să amin- 
tească omului şi generaţiilor că nu putem începe 
o nouă pagină de istorie fără mărturisirea gre- 
şelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar 
şi plenar. 

Biserica este obligată prin vocaţia ei profe- 
tică să amintească fostelor slugi ale regimului 
totalitar comunist că nu e moral să stea fără pen- 
itență şi remuşcări la adăpostul drepturilor omu- 
lui, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de 
secol, le-au contestat, şi că nu e corect şi drept să 
se bucure de o amnistie generală tacită, fără pen- 
itență morală, de conştiinţă măcar, dacă nu una 
de ispăşire spirituală eclesială, în urma unui 
canon dat de duhovnic. 

Concluzia generală a Simpozionului interna- 
țional de martirologie care a avut loc în 11-12 
octombrie 2010 la Bucureşti a fost aceea că 
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ar 
trebui să facă un prim pas prin recunoaşterea bi- 
sericească oficială a sacrificiului martirilor holo- 
caustului românesc. „Având în vedere rolul 
matern al ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, 
ierarhie care pentru ocrotirea turmei evită 
mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia 
întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două 
lucruri: sau este vorba despre înțelepciune, sau 
despre trădare. A doua variantă vreau întotdeau- 
na să o exclud dintr-o ierarhie ortodoxă“, spune 
pr. prof. Georgios Metallinos. „Să ne rugăm ca 
Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste 
obstacole şi să recunoască holocaustul românesc 
din veacul al XX-lea, hotărând - după o amă- 
nunțită cercetare a adevăraţilor martiri creştini - 
o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martir- 
ilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, 
ca mărturisitori, jertfitori şi eroi ai credinței noas- 
tre ortodoxe“50. 


46 Matei 6, 14-15: Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi 
ierta oamenilor greșealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Matei 18, 35: Tot aşa și Tatăl 
Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre (n. a.). 


47 Matei 13, 24-30, 36-43 (n. a.). 
48 Matei 25, 31 (n. a.). 


49 Vezi Pr. de. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171 (n.a.). 

50 Vezi pe larg; acvila30:wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos- 
9%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216 (n. a.). Materialul este inclus şi 
în volumul Mărturisitorii. Minuni. Mărturii. Repere, ed. Lucman, 2010, Bucureşti, pp. 256-272. 





anul IX e nr. 100 


8 


ROST 


CENTENAR CIORAN 





Cioran - neizbăvitul 


Emil Cioran este vestit pentru invectivele sale aduse credinţei 
creștine şi reprezentanţilor săi cei mai importanți. Astfel, în 
Demiurgul cel rău, Cioran sintetizează toate temele majore ale 
discursurilor anti-creştine realizate de-a lungul secolelor, iar în 
Ispita de a exista apostolul Pavel devenea un „zurbagiu“ şi un 
„viclean“. În schimb, Petre Ţuţea părea a nu crede în excesele 
prietenului său, invitându-l să se împace cu apostolul Pavel 

şi să înceteze a fi „scepticul de serviciu al unei lumi în declin“. 
Cunoscându-l pe Cioran în tinereţe, Ţuţea ştia el ce ştia. 


Dr. George Enache 





cat drept un filosof sceptic, iar această 

atribuire este extinsă asupra întregii sale 
opere. Însă, cel care citeşte lucrările sale în or- 
dinea lor cronologică, poate observa lesne faptul 
Că, deşi temele sunt în general aceleaşi, tonul scri- 
erilor „româneşti“ este fundamental diferit față 
de cele scrise în perioada franceză. Cele două 


E mil Cioran este astăzi cel mai adesea califi- 














etape sunt despărțite de o catastrofă de mari pro- 
porţii, cea a Istoriei, recitită din perspectiva lui 
Nietzsche, filosoful de care Cioran a fost, fără 
îndoială, cel mai influențat. 

Într-o încercare de a-l încadra pe Cioran în 
cultura românească interbelică, îl putem asimila 
acelui mare curent cultural care se opunea „rațio- 
naliştilor“, promovând drept concepte-cheie ale 
culturii noţiuni precum „iraționalul“, „vitali- 
tatea“, „mistica“ sau „spiritualismul“. „Etnici- 
zând“ dezbaterea culturală, autorii interbelici au 
încercat să caute în rădăcinile noastre etnice se- 
minţele adevărate ale culturii noastre. Astfel, 
„raţionaliştii“ proclamau că românii sunt un 
popor lipsit de fior mistic, deoarece sunt în exclu- 
sivitate „fiii Romei“, cea care a dus pe culmi spiri- 
tul rațional. În replică, Lucian Blaga a reiterat 
ideea existenţei în fibra noastră etnică a unui 
fond prelatin, de sorginte tracică, care ar genera 
un spirit dionisiac în sufletul neamului româ- 
nesc, spirit care oscilează între menadismul 
dezlănțuit şi orfismul ascetic. 


„Să-ţi simţi creierul“ 


Această definiție a rădăcinilor culturii româ- 
neşti, care poate fi contestată, i se potriveşte însă 
extrem de bine lui Cioran „interbelicul“, el 
dovedindu-se cel mai „dionisiac“ dintre intelectu- 
alii epocii, navigând permanent între polii extre- 
mi ai acestei „spiritualităţi“. Acest lucru se vede în 
profilul pe care el îl conturează modelului de in- 
telectual autentic: „un om care se frământă, care 





86 


anul IX e nr. 100 


CENTENAR CIORAN 


ROST 





suferă, care a renunțat definitiv la cadrele unei 
existențe burgheze şi liniştite“. Aceste lucruri 
însă el nu le regăseşte la intelectualul român con- 
temporan, lipsit de o viață interioară profundă: 
„Nici un gest de revoltă, nici o încercare de a rupe 
un cadru monoton de viață şi, în fine, nici o pag- 
ină de sinceritate adâncă, în care omul se priveşte 
în faţă pe el însuşi“. 

Convins că fără aceste trăiri intense este 
imposibil să faci cultură mare, în cărțile sale 
Cioran explorează întreaga gamă de modalităţi 
care te fac „să-ţi simți creierul“: nebunia, insom- 
nia, disperarea, trăirile anarhistului, problema 
morții, extazul muzical şi mistic. Aceste lucruri 
sunt valorificate de Cioran ca parte a unui proiect 
care vizează destinul cultural al României. 
Aceasta trebuie să cunoască o „schimbare la față“, 
pe fondul asumării unei vieți interioare bogate, 
respectând criteriul calitativ al trăirii intense a 
problemelor. 


Valoare și existenţă: ortodoxia 


Pentru a depăşi „pendularea între o amărăci- 
une dizolvantă şi o furie optimistă“ care a carac- 
terizat „deşertul românesc“ secole de-a rândul, 
este necesară introducerea „absolutului în respi- 
rația zilnică a României“. Cioran explorează toți 
factorii care pot contribui la acest lucru, iar unul 
dintre ele este problema „spiritualului“. EI îl vede 
acest concept prin „perspectiva unei metafizici 
imanente şi după care acesta este un produs al 
dezintegrării vitalului, al unui dezechilibru în 
viață. Ca atare, accept spiritualul, întrucât acesta 
prezintă un element de incertitudine şi tragedie“. 

Pe aceleaşi coordonate este discutată şi 
problema religiosului: „Un curent religios este 
fecund numai întrucât pleacă din religiozitate, 
dintr-o simţire adâncă. Religia constituie articu- 
laţia sistematică în al cărei plan teoretic subiecti- 
vitatea experienţei religioase este obiectivizată 
cu categorii formale. Simţirea sublimându-se pe 
un plan abstract devine, printr-un proces de elab- 
orare, comunicabilă şi inteligibilă. Doar că acest 
proces este totdeauna o denaturare, o denatu- 
rare fatală. În lumea contemporană s-a petrecut, 
însă, un fenomen cu adevărat paradoxal, rezultat 


din alcătuirea internă specifică a culturii de azi. 
Toate valorile menținându-se într-o relativă exte- 
rioritate față de un fond antropologic, transcen- 
dent energiei subiective, era fatal ca şi religia să 
se prezinte constituită şi în afară de acest fond şi 
de această energie“. 

Mergând pe linia investigației raporturilor 
dintre valoare şi existență, a raportului dintre 
subiectivitatea individuală şi categoriile „for- 
male“ ale religiei, Cioran a fost la un moment dat 
influențat de abordările prietenilor săi „ortodo- 
xişti“. Astfel, recenzând o carte a lui Simon Frank, 
Cioran se ralia aprecierilor acestuia la adresa 
ortodoxiei: „Ortodoxismul realizează libertatea 
în sinteza individualului cu generalul, în unitate 
substanţială şi internă cu rădăcina ontologică a 
firii. În ontologismul concepției ortodoxe, va- 
loarea şi existența nu constituie o dualitate ire- 
ductibilă ca în concepțiile idealismului axiologic, 
ci ele sunt identice. Adevărul şi mântuirea sunt 
identice cu existența adevărată. Pentru filosofia 
idealistă a Occidentului, tendința, năzuința în- 
spre valoare sau înspre Dumnezeu este esențială; 
pentru ontologismul ortodox, existența, ființarea 
în Dumnezeu constituie singura posibilitate de 
realizare. Omul, considerat în separaţia lui de 
Dumnezeu, în izolarea față de rădăcina şi struc- 
tura ontologică a existenţei, n-are nici un sens şi 
nici o valoare“. Rezultă o „intimitate vie în care 
trăieşte ortodoxul cu realitatea transcendentă“ 
care împiedică ruptura dintre subiectivitatea 
experienței religioase şi formele doctrinare. 


Halucinaţia ca proiect politic 


Însă abordările de acest gen sunt rare în 
opera filosofului de la Rășinari. Pe „adevăratul 
Cioran“ îl regăsim în articolul Maglavitul şi 
cealaltă Românie, în care face unele aprecieri 
şocante pentru simţul comun: „Am crezut multă 
vreme că poporul român este cel mai sceptic 
popor din Europa... În domeniul religios, scepti- 
cismul părea a fi mai descurajant. Absența unei 
religiozități pasionate şi mai cu seamă absența 
intoleranței religioase erau semne întristătoare 
care revelau un nivel interior foarte scăzut... Nu 
eram departe să afirm că nici un român nu crede 





anul IX e nr. 100 


87 


ROST 


CENTENAR CIORAN 





în Dumnezeu, dacă Maglavitul nu scotea la 
suprafață o față nebănuită a țării... Acel cioban nu 
interesează în sine, el aparținând fie misticii, fie 
psihiatriei. Ceea ce îmi pare reprobabil în refuzul 
atâtor negativişti este neînţelegerea scandaloasă 
pentru fenomenul halucinaţii. Noi ştim toţi că 
Dumnezeu ori există, ori nu există, nu s-a arătat 
efectiv nimănui niciodată. Din punctul de vedere 
al vieţii interioare, între mine, care n-am văzut 
niciodată pe Dumnezeu, şi Petrache Lupu, care l- 
a văzut, diferența este aşa de mare în dezavanta- 
jul meu, încât sufleteşte ciobanul acela este mai 
bogat ca mine... Halucinaţia trădează ce e mai 
adânc în noi... Îl vezi pe Dumnezeu numai dacă-l 
ai peste măsură în tine. Halucinaţia dă expresie 
unei supreme actualități interioare... Omul nor- 
mal n-are decât oglinda“. 

În continuare, sunt câteva afirmaţii care 
oferă cheia asupra concepțiilor lui Cioran despre 
religie în general şi creştinism în special: „Că 
Maglavitul s-ar fi născut dintr-o decepţie politică a 
mulțimii, este just numai în măsura în care în 
această decepţie se întrevede o mare aşteptare. 
România se află în pragul unei mari transfor- 
mări, pe toate planurile. Maglavitul închide în 
sine antecedentele religioase ale unei mari răs- 
turnări politice. N-a înţeles nimeni că Maglavitul 
precede un mare fenomen politic? În acest sens, 
au fost sectele religioase ruse simptome ale re- 
voluţiei. Nu s-a gândit nimeni că aceiaşi oameni, 
uniți astăzi în credința în Dumnezeu, mâine se 
vor putea uni pentru altă credință?... Ceea ce se 
petrece la Maglavit nu e linia pe care va trebui să 
meargă România, ci numai un mod de a manifes- 
ta o solidaritate ce-şi va găsi expresie în lupta 
politică. Dacă oamenii de acolo au găsit atâta 
energie pentru a se schimba la față, vor găsi în ei 
rezerve ca să schimbe şi România la faţă. Dacă aş 
şti că Maglavitul rămâne un fenomen pur religios, 
fără nici o consecință de alt ordin, aş fi cel mai 
mare duşman al lui. Când nemulțumirile mulţi- 
mii sunt satisfăcute numai de valori religioase, 
atunci orice transformare devine iluzorie... 
Religia, opunând veşnicia în fiecare clipă timpu- 
lui, paralizează spiritul revoluționar. Religia a 
oprit umanitatea în loc, nu fiindcă ar fi cât de 
puţin inferioară, ci fiindcă e prea mult pentru 


om... Fiindcă omul n-a meritat religia, fiindcă el 
nu este capabil de ea, religia l-a paralizat“. 

Prin urmare, sub semnul unui eshatologism 
secularizat, Cioran combate, admirând în extaz, 
„deviația“ pe care a operat-o religia şi, mai ales, 
creştinismul. Cartea sa Lacrimi și sfinţi este o fab- 
uloasă dezlănţuire pe tema „deturnării“ către cer 
a lacrimilor, expresie a vieţii interioare bogate a 
sfinţilor. Creştinismul a adus în viața omului o 
tensiune aproape insuportabilă, care la făcut să 
neglijeze aspectele mundane. Cioran va păstra 
toată viața a mare admiraţie pentru Spania şi Ru- 
sia, „țări gravide de Dumnezeu“, față de mesianis- 
mul primei şi mistica barocă a celei de-a doua, 
expresii ale „vieţii interioare“ de care vorbea atât 
filosoful. 


Un supraom „a la roumaine“ 


Tratând Maglavitul ca pe un simptom al 
vitalităţii româneşti (şi al absenței scepticismu- 
lui!) Cioran recomanda prin urmare o întoarcere 
şi o împlinire în Istorie, nu în Absolut, crearea 
unui popor român de supraoameni, nu de sfinți. 
El a rămas permanent de-a lungul vieţii convins 
că mesajul lui Hristos nu este pentru oameni, însă 
dacă în perioada „franceză“ argumentează acest 
lucru prin ideea că ceea ce propune creştinismul 
este contrar naturii umane, în perioada „româ- 
nească“ el credea că ideea creştină este „prea 
mult“ pentru om, marşând pe concepția că singu- 
rul creştin adevărat a fost lisus Hristos. 

Eşecul acestei proiecții l-a făcut pe Cioran să 
se îndrepte spre ce detesta mai mult, scepticis- 
mul, şi să-şi asume condiţia de „metec“ provenit 
dintr-o lume pe care o considera fără destin is- 
toric. Locul lui Nietzsche este luat de Marcus 
Aurelius şi de moraliştii francezi, Cioran încer- 
când să se obişnuiască cu vertijul lumii acesteia, 
considerată singura realitate. El a refuzat cu 
obstinaţie să accepte existența unei alte realități, 
de ordin divin, aşa cum afirmă creştinismul. Din- 
tre doctrinele cu caracter religios a preferat bu- 
dismul, deoarece el propunea drept alternativă 
lumii acesteia, golul, „vacuitatea“. Acceptând eşe- 
cul speranţelor din tinereţe, Cioran şi-a refuzat, 
în acelaşi timp, propria mântuire. 





88 


anul IX e nr. 100 


CENTENAR CIORAN 

















Cioran: un profil interior 


Bogdan Munteanu 





într-o lume transilvană arhaică, de fru- 

museţea unei guri de rai, neatinsă de mor- 
bul „civilizaţiei“ şi pe care, în primii ani ai copilă- 
riei, o percepea drept însuşi Paradisul. Părăsirea 
Răşinariului natal şi stabilirea familiei la Sibiu a 
constituit pentru el o fractură existenţială. Drama 
lui lăuntrică o recapitula pe cea a întregii 
omeniri, ba chiar o întrecea. Căci s-a simțit alun- 
gat din paradis de către Dumnezeu, dar... fără 
vină proprie, fără motivul unui păcat conştient. 
Poate de aici supărarea sa - pe întinderea unei 
vieţi întregi - şi cearta neîntreruptă cu Creatorul. 
Nostalgia paradisului pierdut l-a urmărit până în 
ultima clipă. Senzaţia lui perpetuă era aceea că 
toate drumurile către paradis îi sunt barate. Atât 
pe plan metafizic, prin sabia de foc a paznicului 
divin, dar şi în concret, în perioada lungului său 
exil, prin imposibilitatea fizică de a-şi mai 
revedea locurile copilăriei la care visa mereu. 


E mil Cioran venea pe lume acum un secol, 


Efectul căderii s-a manifestat la Cioran prin- 
tr-o suferință existenţială permanentă. Sensibili- 
tatea lui extremă nu reuşea să facă racordul la o 
substanță, la o plenitudine interioară, alta decât 
cea a propriilor chinuri. Îi rămânea doar golul, 
nimicul, neantul. O tensiune extremă, o stare de 
insomnie şi de luciditate perpetuă i-a marcat anii 
adolescenţei. Viaţa lui lăuntrică era un infern. 
Ceva mai târziu avea să-i scrie fratelui său mai 
mic, atunci când şi acesta ajunsese la vârsta 
primelor frământări: „Dragă Relu, dacă poţi, lasă- 
te de viaţa interioară, fiindcă, dac-o faci cu 
măsură, n-are valoare, iar dac-o exagerezi, te dis- 
truge“. Sau, în cartea sa de debut: „A fi plin de 
tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a 
fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune 
extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, 
încât simţi cum mori din cauza vieţii“. (Pe culmile 
disperării) 

Salvarea lui Cioran a fost în primul rând în 
scris. Exerciţiul scrisului a avut pentru el un rol 
terapeutic şi - de ce nu - soteriologic. Căci ce 





anul IX e nr. 100 


89 


ROST 


CENTENAR CIORAN 





altceva erau paginile sale decât o spovedanie, o 
devoalare a stărilor sale interioare, o eliberare de 
tensiunile care-i dizolvau ființa lăuntrică? 

„De ce nu putem rămâne închişi în noi înşi- 
ne? De ce umblăm după expresie şi după formă, 
încercând să ne golim de conţinuturi şi să siste- 
matizăm un proces haotic şi rebel?“ (Pe culmile 
disperării) 

Răspunsul dat de Cioran Ia această întrebare 
este unul de complexitatea şi lungimea unei vieţi 
întregi. E este materializat în... întreaga sa operă: 
picături de rouă condensaţi din vaporii unor 
înalte temperaturi interioare. Uneori însă nici 
măcar scrisul nu mai constituie un leac suficient, 
mai ales atunci când singura soluţie a eliberării 
din chingile obsesiilor pare a fi sinuciderea. Pe 
Cioran l-a salvat atunci firea sa valahă, marcată 
pentru eternitate de soarta veşnicei neîmpliniri: 














„Neputinţa mea de a lua o hotărâre explică de ce 
toată viața mea am meditat la sinucidere fără să o 
şi fac. Noi românii suntem toţi nişte ratați. Asta e 
originalitatea noastră şi pe drept cuvânt îi 
detestăm pe străini, biete ființe care s-au rea- 
lizat.“ (Scrisoare către G. Liiceanu, 1991)L-au sal: 
vat ultimele resurse de lejeritate metafizică 
„românească“ pe care le mai avea în străfun- 


durile ființei sale. A cochetat cu ideea sinuciderii, 
dar printr-o veşnică amânare a punerii ei în faptă. 

Dacă în cer nu a putut găsi resurse pentru 
exorcizarea demonilor care-l bântuiau, a recurs la 
„şiretenia“ firii sale ancestrale pentru a-şi trage 
pe sfoară spectrul unui destin funebru. Şi... i-a 
reuşit, în cel mai deplin stil „românesc“, care 
reuşeşte să transforme neîmplinirile şi ratările de 
pe planul faptelor brute în mântuiri şi bogății de 
sensuri în planul de dincolo de ele. 

Multiplele „ratări“ ale lui Emil Cioran nu se 
rezumă însă doar la atât. O altă vocaţie pe care şi- 
a ratat-o cu brio, pe lângă cea de sinucigaş, este 
cea de... mistic. Frământările de care a avut parte, 
de o intensitate cum rar pot fi întâlnite, păreau 
că-l predestinează unei salvări fără rest prin în- 
toarcerea la o credință de aceeaşi factură şi inten- 
sitate, dar de semn contrar. Am fi putut avea şi 
noi un sfânt, asemeni celor de la Muntele Athos, 
care să tâlcuiască - în stilul său sublim şi incon- 
fundabil - adâncimile spusei „Tine-ţi mintea în 
iad şi nu deznădăjdui“ . Dar n-a fost să fie... 

Nu se poate spune totuşi că nu a încercat o 
ieşire prin credință, numai că... eşecul acesteia s-a 
materializat în cartea Lacrimi și sfinți „Trei ani de 
insomnii - la o vârstă ca a mea - mi-au lăsat toxine 
în corp şi în suflet de care mă pot debarasa numai 
prin parabole amare şi acest amestec de cinism şi 
de religiozitate. În loc să vă mâhniţi, ar trebui să 
înțelegeți. Drumul meu nu seamănă cu al celorlalți 
oameni, deşi ştiu că numai asta v-ar conveni. Tot ce 
scriu trebuie să scriu. Nu pot altfel. Orice concesie 
ar însemna o sinucidere intelectuală.“ 

Astfel le scria el părinților săi (familie de 
preot ortodox), îngroziți de pasajele provocatoa- 
re pe care le conţinea această carte, rezultat al 
sfâşierilor sale lăuntrice pe teme religioase. Aco- 
modarea lui Cioran cu acest infern interior - căci 
de o ieşire din el nu poate fi vorba - avea să fie 
aşadar alta decât cea a practicării obişnuite a cre- 
dinței. EI şi-a întors privirile de la inaccesibili- 
tatea unui cer ce părea intangibil către frumu- 
seţea lumii de jos. 

„Cu râvnă şi amar, cercat-am să culeg roa- 
dele cerului - şi n-am putut. Ele se înălțau spre nu 
ştiu ce alt cer, când mâinile le înfruptam în rodni- 
cia lor.(...) Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. 





90 


anul IX e nr. 100 


CENTENAR CIORAN 


ROST 





Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana 
înălțimilor. Sătul de tot felul de ceruri - mi-am 
lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.(...) 
Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom 
atunci alt pom, pe aici, pe unde EI n-are paznici, 
nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la 
umbra caznelor - şi blând ne-om odihni sub 
ramuri pământene, ca îngeri ai desăvârşirii de o 
clipă.“ (Îndreptar pătimaş) 

Cioran este un suflet cu sensibilitate de seis- 
mograf, care reflectă şi amplifică în el toate 
golurile şi deficienţele lumii care îl înconjoară. 

„Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în 
mine. Individul există doar în măsura în care con- 
centrează durerile mute ale lucrurilor, de la 
zdreanță până la catedrală.“ (Amurgul gându- 
rilor) 

A fost însă un moment când sufletul său a 
reflectat şi altceva decât negativul. Speranţele 
vieții lui au fost puţine, dar intense - cum ar fi 
putut fi altfel? Atunci când imediatul vieții româ- 
neşti a avut o tresărire, un semn de trezire din 
somnul său milenar, Cioran nu a făcut altceva 
decât ştia să facă dintotdeauna: a răsucit butonul 
amplificatorului său sufletesc la maxim. Iar 
undele care pluteau în aerul românesc s-au focal- 
izat într-o carte de o sinceritate şi pasiune 
extremă. Din condeiul lui febril au ieşit rânduri 
electrizate, marcate pe alocuri de excesele efectu- 
lui de amplificare de tip „overdrive“, care distor- 
sionează limpezimea sunetului originar. În acel 
moment al existenţei sale, Cioran intuia posibili- 
tatea unei Schimbări la faţă a României 

„Suntem un popor prea bun, prea cum- 
secade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o 
Românie în delir. (...) Decât însă o bunăstare 
nesemnificativă, mai bine o ruină con brio. Cine 
nu trăieşte apocaliptic destinul României nu 
înțelege nimic din ceea ce trebuie să devenim. 
Fiecare ar trebui să ne sfâşiem pe imperativul 
devenirii noastre. (...) Dacă defectele României, 
constatate aici cu pasiunea şi regretele unei iubiri 
disperate, ar fi eterne şi iremediabile, ţara aceas- 
ta nu m-ar interesa deloc şi mi s-ar părea stupid să 
scriu o carte de fapte fără o viziune de refor- 
mă.(...) Limitele României le cunosc prea bine. 
Vrem să ştim totuşi până unde se poate întinde 


ea, atât în forma ei lăuntrică, cât şi în afară. Aș 
vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul 
Franței.“ 

Cioran se racorda astfel şi el la elanul tinerei 
generaţii de intelectuali ai României mari. Dar a 
făcut-o în stilul său propriu şi inconfundabil. 
Maniheismul său e şi aici unul manifest şi singu- 
lar: pentru el era necesară o ruptură deplină cu 
„tradiţia“, privită doar drept însumarea unor pro- 
funde defecte ancestrale cu unele calități minore. 
În Schimbarea a faţă a României Cioran a biciuit 
fără cruţare toate beteşugurile (reale) ale firii 
româneşti, cu ale sale „goluri psihologice şi isto- 
rice“. Dacă la vremea sa Caragiale a făcut-o mai 
degrabă cu un umor amar, Cioran o face cu patos 
mesianic, fractura pe care o preconiza el între for- 
mă şi fond fiind una totală. Schimbarea Ia față nu 
ne propune un nou conţinut, plăsmuirea acestu- 
ia ex nihilo fiind proiectată într-un viitor aproape 
utopic, în urma unui salt calitativ radical. În sens 
junimist saltul urma să aibă loc doar prin energia 
unor forme noi, prin revoltă, delir, fervoare, prin 
atribute care-şi vor genera mai apoi singure sub- 
stantivul. 

În aceeaşi epocă, Eliade iubea România cu 
frenezie, împotriva tuturor evidențelor. Iubirea 
lui Cioran denota un patos poate şi mai apăsat, 
dar... entuziasmul său avea nevoie disperată de 
nişte evidențe, sau cel puţin de germenii acesto- 
ra. Firea nihilistă a lui Cioran avea nevoie de ceva 
exterior de care să-şi proptească elanurile, avea 
nevoie de o obsesie permanentă a formelor, nu 
numai literare. EI a fost şi a rămas un estet al 
formei perceptibile, singurul element care-i 
putea da o brumă de speranţă. Pe planul fondului 
vedea doar negativul (defectele românilor, „găl- 
beaza Mioriţei“), încât nu putea să creadă că acest 
substrat ar putea conţine în el însuşi acele 
resurse latente, acea materie explozivă menită să 
producă un salt calitativ de dimensiuni epocale. 
Plămada românească ar putea fi aşadar adusă la 
incandescență numai prin energii din afară, prin 
corsetul unor chingi riguroase, prin impunerea 
de forme şi prin elanuri fără margini. 

Cioran e în cele din urmă un fin seismograf 
al sufletului românesc, dar care reacționează 
doar la mişcări tectonice, fiind incapabil să 





anul IX e nr. 100 


91 


ROST 


CENTENAR CIORAN 





descopere zăcămintele, latenţele care aşteaptă în 
nemişcare. A avut un moment, o tresărire de spe- 
ranță, doar atunci când erau semne că se întâm- 
plă ceva. Când posibilitatea imediată a unei 
schimbări la față a dispărut, a fost sincer şi con- 
secvent cu el însuşi: „În momentul când aş fi con- 
vins că posibilitatea unei schimbări la față a 
României este o iluzie, din acel moment o proble- 
mă a României pentru mine n-ar mai exista.“ 

Iată cum desprinderea sa ulterioară de 
România şi de limba romănă au fost anunţate de 
Cioran încă din perioada sa de fervoare şi entuzi- 
asm. Când formele în care credea el au dispărut 
sub tăvălugul istoriei, pentru el a mai rămas 
numai negativitatea ancestrală a firii româneşti. 
Perioada pariziană a anilor '40 marchează tre- 
cerea sa treptată la nihilism. La început o face 
încă în limba sa maternă: „Rarefierea mistică a 
timpului în nimicul absolut al frumuseții... Cu el 
să-mi hrănesc aşteptările sângelui, cu ondulaţiile 
şi răsfrângerile armonioase ale eternei inutilități. 
Rosturi există numai în aparențele pentru care ai 
vrea să mori... Nirvanizarea estetică a lumii: a 
atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic 
şi tot în spuma imediatului.“(Îndreptar pătimaş) 

Dar, mai apoi, după încheierea războiului şi 
pecetluirea soartei României, Cioran pune în 
practică posibilitatea anunțată deja cu un dece- 
niu mai devreme: aceea ca problema României să 
devină pentru el inexistentă. De aici înainte, el va 
scrie exclusiv în limba patriei sale adoptive, 
franceza: „Limba română n-are rigoarea france- 
zei, e o limbă cu o gramatică mobilă, o limbă libe- 
ră, mult mai apropiată de temperamentul 
meu.(...) În acelaşi timp franceza îţi impune 
mereu limite, te civilizează. Nu poţi fi nebun în 
franțuzeşte. Adică excesul nu e posibil în 
franceză, devine grotesc.(...) A fost pentru mine 
ca o cămaşă de forță, exact cum îi domoleşti pe 
nebuni. Franceza a fost pentru mine o disciplină 
impusă şi finalmente a avut un efect pozitiv asu- 
pra mea. Limitându-mă, m-a salvat, mi-a interzis 
să exagerez la tot pasul. Acceptarea acestei disci- 
pline lingvistice mi-a temperat delirul.“ (Interviu 
acordat lui G. Liiceanu, 1990) 

Se vede şi de aici (din stil, din conţinutul de 
idei şi chiar din... autoironia afişată) că „fondul“ 


intim al lui Cioran rămâne totuşi unul... româ- 
nesc, doar „haina“ pe care a îmbrăcat-o de nevoie 
fiind „franţuzită“. A se înţelege însă şi cum sună 
de pildă Schimbarea la față sau alte scrieri de 
tinerețe ale lui Cioran, citite prin ochii unui 
francez sau occidental... probabil greu de digerat, 
deşi prin filtrul subiectiv românesc lucrurile 
capătă totuşi alte înțelesuri. 

Cu trecerea anilor i-au secat treptat şi sevele, 
izvorul „delirului“ său şi-a mai diminuat din in- 
tensitate, a mai obosit şi el metafiziceşte. Emil 
Cioran devine astfel „scepticul de serviciu al unei 
lumi în declin“, cum îl numeşte Petre Tuţea. Şi în 
noua lume unde îi este dat să-şi ducă traiul, el 
înregistrează, cu aceeaşi sensibilitate de seismo- 
graf, care este starea ei lăuntrică: 

„În cumplita ei cumpătare, Europa fuge de 
sine, de amintirea insolenţelor şi bravadelor sale, 
până şi de acea pasiune a inevitabilului, ultimă 
onoare a înfrângerii. Refractară la orice formă de 
exces, la orice formă de viață, ea deliberează şi va 
delibera mereu, chiar şi după ce va înceta să 
existe: nu dă de pe acum impresia unui sobor de 
fantome?“. (Ispita de a exista) 

Pentru o clipă însă întrezăreşte şi altă posi- 
bilitate, care este totuşi excepţia: „Pe lângă nefi- 
inţa cea de toate zilele, ce miracol - ființa! Ea este 
incredibilul, e ceea ce nu se poate întâmpla, e 
starea de excepție.“ (Ispita de a exista) 

Dar Cioran nu ar rămâne el însuşi dacă ar 
cădea pradă unor asemenea ispite... El se va do- 
vedi imun a toate, de orice gen, rămânând cons- 
ecvent doar scepticismului şi lucidităţii sale. 
Totuşi, ispitele cu care a cochetat vor fi fost mai 
multe. Nici cea mesianică nu i-a dat pace, chiar şi 
în perioada postbelică. Trăitor în Occidentul 
decadent, Cioran vedea cu ochii lui golirea de 
substanță a lumii creştine. În acelaşi timp desco- 
perea impulsul de afirmare al unui alt popor, atât 
pe plan politic şi statal, dar şi metafizic, popor 
care poate fi numit adevăratul învingător al 
războiului tocmai încheiat. 

„Poporului evreu îi place atât de mult para- 
doxul - şi suferinţele ce ţin de el - încât probabil 
se va converti la creştinism atunci când toţi îl vor 
dezavua.(...) Când bisericile vor fi pentru tot- 
deauna părăsite, evreii vor intra în ele sau vor 





92 


anul IX e nr. 100 


CENTENAR CIORAN 


ROST 





construi altele, noi, ori - şi mai probabil - vor 
înălța crucea pe sinagogi.(...) Tocit până la ur- 
zeală, creştinismul a încetat să fie o sursă de 
uimire şi scandal, să declanșeze crize ori să sti- 
muleze inteligențele.(...) Dar, ca să devină iarăşi 
«interesant», ar trebui promovat la rangul de 
sectă osândită; numai evreii ar fi în stare de o ase- 
menea misiune: ar proiecta în el destulă excentri- 
citate ca să-i regenereze şi să-i împrospăteze mis- 
terul.“ (Ispita de a exista). 

E o apologie pe dos, tipic cioraniană. Mobilu- 
rile ei (sincere) trec totuşi dincolo de substratul 
unui posibil oportunism. Mesianismul, care încă 
îl mai frământă lăuntric, este proiectat în afară, în 
acel element, poate singurul, pe care îl vedea el 
atunci ca fiind un germene de vitalitate şi dina- 
mism, dincolo de marginile unei Europe obosite 
şi crepusculare. Aceasta, chiar dacă pentru sus- 
ținerea unui sâmbure de pozitivitate şi speranță 
Cioran e nevoit să facă veritabile salturi mortale 
pentru a împăca o serie de contrarii metafizice. 

Dar era într-o vreme în care el îşi pierduse 
credința în neamul său... Oare ce ar fi spus pe 
această temă a regenerării creştine, dacă la acea 
oră ar fi avut cunoştinţă de schimbarea Ia față 
petrecută în închisorile comuniste din România? 
Nu contrazice aceasta toate „evidențele“ (parția- 
le) despre sufletul românesc care au ajuns la 
cunoştinţa sa? 

Totuşi,“despărțirea“ lui Cioran de România 
nu avea decâtun caracter „oficial“. În adâncul său 
el tresare şi chiar se bucură ori de câte ori ia notă 
de unele împliniri româneşti, atâtea câte au fost. 
Prin corespondenţa sa întreținută o viață întrea- 
gă, Cioran rămâne în continuare racordat la valo- 
rile fondului său originar. 

Despre Dimensiunea românească a exis- 
tenţei a lui Mircea Vulcănescu avea să scrie: „Cum 
aş putea asista pasiv la o dedicație înscrisă sub 
cea mai substanţială tălmăcire a întâmplării vala- 
he? Dacă răul din mine ar fi odată atât de lucid pe 
cât a fost binele din tine, mă voi sforța să întunec 
puţin icoana Mioriţei, să vorbesc şi de gălbeaza 
ei“. (Scrisoare către M. Vulcănescu, 1944). 

Întreaga sa corespondență avută de-a lungul 
anilor cu Noica sau cu Arşavir Acterian denotă de 
asemenea o continuă afinitate cu sufletul româ- 


nesc. Apreciază îndeosebi scrierile lui Constantin 
Noica sau destinul exemplar al lui Steinhardt. E 
mişcat chiar de succesul reeditării Schimbării la 
față în 1991, chiar a acelei cărți pe care decenii 
întregi a regretat că a scris-o: 

„Şi totuşi, sunt impresionat de destinul 
Schimbării la faţă. M-am înşelat de mai multe ori, 
dar pentru o dată am fost şi eu profet.“ (Scrisoare 
către G. Liiceanu, 1991) 

Cu câţiva ani înainte de moarte a luat 
hotărârea de a nu mai scrie cărți: „Pur şi simplu 
m-am plictisit să calomniez universul.“ (interviu 
dat lui G. Liiceanu, 1990). 

Despărțirea sa de această lume a început trep- 
tat, prin despărţirea de lumea nevăzută, a ideilor 
şi a obsesiilor sale. Până şi veşnica neodihnă şi 
neliniște metafizică a unui Cioran tânjea într-un 
final către opusul ei, către odihnă şi linişte. 

A fi „cioranian“ înseamnă în primul rând a 
fi autentic, a trece totul prin filtrul propriei sen- 
sibilităţi, a ridica subiectivismul propriu la rang 
de virtute - echivalentă cu o sinceritate fără rest 
- a refuza mediocritatea şi jumătăţile de mă- 
sură. Nu am citit despre Cioran, acum, la aniver- 
sarea centenarului său, nici o scriere de acest 
fel. Nu am întâlnit decât elogii artificiale, cu 
abuz de metafore, imitații căznite şi prolixe ale 
perfecțiunii stilistice cioraniene - care este de 
fapt de o simplitate deconcertantă. Se pare că 
mulți nu au priceput că Cioran nu e doar un sim- 
plu exercițiu de stil. 

Cioran e la urma urmei un creştin pe dos, 
care pune în evidență negativul şi umbrele aces- 
tei lumi, partea din ea care nu este locuită de har. 
Iar lipsa aceasta dureroasă de conținut divin a 
vieţii sale a dus-o până la ultimele consecințe - 
dar ce diferență de substanţă între zbuciumul său 
metafizic şi „certitudinile“ comode şi uscate ale 
ateilor raţionalişti! 

„Misticii au de aceea dreptate să-L caute pe 
Dumnezeu în ei înşişi sau oriunde în afara acestei 
lumi din care fac tabula rasa, fără ca pentru asta 
să se coboare la revoltă. Ei se avântă dincolo de 
veac: sminteală de care noi ceilalți, captivi ai 
duratei, suntem în stare prea arar. Măcar de-am fi 
la fel de vrednici de Diavol pe cât sunt ei de Dum- 
nezeu.“ (Ispita de a exista) 





anul IX e nr. 100 


9% 


ROST 


CENTENAR CIORAN 





Dacă toți necredincioşii şi ateii ar avea chi- 
nul interior al unui Cioran, contorsionările sale 
sufleteşti, ce spectacol dramatic ne-ar fi dat să 
vedem! Din păcate, sau mai degrabă din fericire, 
indiferența celor mai mulţi nu este dureroasă. 
Căci, dacă ar fi, o parte din aceşti oameni cu sigu- 
ranță s-ar sinucide - Cioran însă n-a făcut-o. Iar 
cea mai mare parte dintre ei, la asemenea sufe- 
rințe, s-ar converti de îndată la credință, cel puţin 
la liniştea călduţă a unei credințe formale, numai 
pentru a scăpa de perpetuarea veşnică a dure- 
rilor sufleteşti. Cioran, iarăşi n-a făcut-o - cel pu- 
țin nu în fața lumii. Pentru el nu a existat nici o se- 
cundă varianta mediocrităţii. Dar chiar să-l fi tri- 
mis Dumnezeu în infernul care urmează morţii, a 
făcut-o tot din... dragoste, pentru ceilalți. L-a trim- 
is alături de ei pe Cioran, pe acest estet al nir- 
vanei, pentru a le mai răcori smoala condiţiei lor 
eterne şi a le înmiresma pucioasa care-i încon- 
joară. Alături de cuvântul său, până şi flăcările 
gheenei ar putea părea mai suportabile... Cel pu- 
țin Cioran a găsit o cale proprie să o facă, în infer- 
nul vieţii de aici. El rămâne unic în felul său, cu 


a 









toată dragostea sa patologică față de semeni, 
neam şi chiar Dumnezeu. Încât îl putem cuprinde 
şi noi în dragostea noastră, aşa cum o face bunul 
său prieten de-o viață, Petre Ţuţea, care spune 
simplu şi sincer: „Eu îl iubesc foarte mult, şi de 
aceea [la finalul vieţii] l-am văzut mântuit, recon- 
ciliat şi împăcat cu EI, paulinic, cu sfântul celebru 
şi cu absolutul divin.“ 

Să lăsăm aşadar penultimul cuvânt despre 
Cioran pe seama lui Ţuţea, ultimul aparținând 
Judecătorului Suprem, care va şti poate să apre- 
cieze ceea ce l-a caracterizat cu prisosință: since- 
ritatea şi autenticitatea, precum şi mlădierile firii 
sale valahe în ocolirea hăurilor metafizice - a 
căror apropiere îl atrăgea ca un magnet - dar în 
care a reuşit să nu cadă. Căderilor reale, Cioran 
le-a preferat evadările virtuale, în lumea scrisului 
şi a ideilor. Aici, printre altele, el depune şi o măr- 
turie apofatică, în negativ, despre existența şi 
dragostea lui Dumnezeu. 

A făcut-o astfel, pentru că acesta, şi nu altul, 
este veritabilul Cioran, care şi-a rămas fidel sieşi 
până la capăt. 














94 


anul IX e nr. 100 


DECANTĂRI 





Eminescu şi Slavici: 
lecţia tradiţiei 


Sergiu Ciocârlan 





u este lipsită de argumente consideraţia 
că scriitorul loan Slavici este descoperirea 
lui M. Eminescu. Întâlnirea de la Viena, 
din iarna anului 1869, pare să fie hotărâtoare în 
privința formării intelectuale a lui Slavici, după 
cum însuşi mărturiseşte. „Nu-şi urmase în mod 
regulat studiile secundare, dar citise mult, şi nu 
numai îşi făcuse reputațiunea literară, ci ştia toto- 
dată multă carte şi judeca cu capul lui. Cu deose- 
bire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte 
literatura tuturor popoarelor, istoria universală 
şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor tim- 
purilor şi limbile clasice şi cea română. Iar eu 
trăisem în o lume strâmtă şi nu ştiam nimic“!. 
Înrâurirea pe care o are Eminescu asupra lui 
Ioan Slavici este un subiect destul de amplu şi 
poate constitui o adevărată temă de cercetare, 
dar aici ne interesează doar ceea poate furniza 
date importante în înțelegerea sensului tradiţiei 
în proza scriitorului ardelean. Dacă urmărim să 
delimităm lumea tradițională, comportamentul 
acesteia în proza slaviciană, un posibil reper îl 
constituie chiar acest instantaneu biografic. „ŞI, 
în amintirile sale, în mărturisirile literare şi în 
corespondență, autorul Marei şi al Morii cu noroc 
pomeneşte, nu o dată, de ce a însemnat pentru el 
Mihai Eminescu, care i-a fost cel mai apropiat din- 
tre toți oamenii ce i-a fost dat să-i cunoască. 
Eminescu i-a călăuzit formaţia intelectuală, reco- 
mandându-i pentru lectură capodoperele gândi- 
rii universale. Poetul l-a îndemnat să scrie şi l-a 
recomandat Junimii, debutul său la Convorbiri li- 


terare cu Fata de birău purtând girul lui Emines- 
cu.“ (C. Mohanu, în Ioan Slavici, antologie, pre- 
față, tabel cronologic şi bibliografie de C. Moha- 
nu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, p. 6). În 
monografia Ioan Slavici făcută de C. Ungureanu, 
al doilea capitol începe cu următorul enunț: „Nu 
vom sublinia niciodată îndeajuns rolul lui 
Eminescu în formarea lui Slavici“ (Editura Aula, 
Braşov, 2002, p. 25). 

Momentul iniţial al întâlnirii celor doi îl află 
pe Slavici „înstrăinat“ de tradiţia şi de valorile 
româneşti. „Eu îmi petrecusem în mijlocul româ- 
nilor de la Şiria mea numai copilăria, iară mai târ- 
ziu, atât la şcoală, cât şi afară de şcoală, am trăit în 
societatea maghiară, în care m-am simţit totdeau- 
na bine, ba-n cele din urmă mai bine decât în cea 
românească, de care mă înstrăinasem“ (Emines- 
cu - omul, în Opere, vol. VI, p. 16). 

Am putea să mergem până-ntr-acolo încât să 
afirmăm că o proză ca aceea pe care a dat-o 
Slavici nu era posibilă fără această prietenie între 
ei. Eminescu îi va fi lui Slavici un adevărat das- 
că, care-i va îndruma nu numai lectura, ci şi 
gândirea. Rememorând rolul important pe care-l 
va fi avut Eminescu în formarea sa (nu numai) 
intelectuală, autorul Marei găsea multe puncte 
comune, printre care: cunoaşterea vieții poporu- 
lui român şi contemplarea „amănuntelor ei pline 
de farmec“, convingerea că poporul român este 
un popor superior altor popoare, spiritul conser- 
vator şi tradiția dinastică, admiraţia față de trecut 
şi faţă de moştenirea spirituală a ortodoxiei. „Eu 
crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la 
vârsta de douăzeci de ani nu numai învățăturile 


1 Joan Slavici, Eminescu - omul (Amintiri), în Opere, vol. VI, Bucureşti, Editura Naţional, 2001, p. 12. 


2 „Aşa a trecut iarna şi primăvara. Nu era zi fără ca să ne-ntâlnim şi toate orele libere ni le petreceam împreună. În 
urma stăruințelor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vor- 
belor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedioara Fata de birău, apoi povestea Zâna 
Zorilor şi în cele din urmă studiul Noi și maghiarii. Deoarece nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manu- 
scrisele, făcând în ele corecturi cu multă discreţiune, şi le trimitea la Convobiri literare, cu care avea legături. Tot 
în urma stăruinţelor lui audiam amândoi regulat la cursul de anatomie al lui Hyrtl şi Ia cel de fiziologie al lui 
Briicke“ (ibidem, p. 19). 





anul IX e nr. 100 95 


ROST 


DECANTĂRI 





cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe 
ale lui Confuciu, Zoroastru şi Buddha...“ (ibidem, 
p. 18). 

Rezultatul tuturor discuţiilor, mărturisirilor 
şi lecturilor lor zilnice nu este simplu de cuantifi- 
cat. Această dragoste față de gândirea şi compor- 
tamentul tradițional al românilor pare să fie 
lecţia cea mai importantă pe care Eminescu i-a 
predat-o lui Slavici, iar acesta a înţeles că tot acest 
efort îl obligă să cunoască şi, mai mult decât să 
cunoască, să înțeleagă şi transmită mai departe 
toate valorile, pentru a nu se pierde niciodată. 
Slavici descrie astfel efectul discuţiilor cu Emines- 
cu: „Era o mulțumire sufletească nu numai pen- 
tru el, şi pentru aceia cu care stătea de vorbă, azi 
unul, mâine altul, căci el avea inima deschisă, era 
luminos, sugestiv şi plin de vervă, încât te simţeai 
mai bun, mai deştept şi mai vrednic după ce ai 
stat timp de câteva ceasuri sub înrâurirea lui“ 
(Eminescu la Viena, în Opere, vol. VI, p. 98). 

C. Ungureanu descrie impactul ideilor emi- 
nesciene asupra tânărului Slavici astfel: „Pe Sla- 
vici, Eminescu îl învaţă istorie, îl aşează temeinic 
în limba română. Îi corectează, probabil, serialul 
Studii asupra maghiarilor, publicat între 1871 şi 
1873 în Convorbiri literare. Slavici începe acest 
serial când are 23 de ani. Ne aflăm într-un 
moment în care harta Europei Centrale se modi- 
fică repede, iar el, tânărul cărturar, scrie sub pre- 
siunea evenimentelor. Primul dintre evenimen- 
tele timpului „de lângă el“ este chiar prezenţa lui 
Eminescu. Provenind dintr-o familie mai degrabă 
săracă, peregrinând prin şcoli aproximative, 
Slavici îl întâlneşte pe Eminescu într-un moment 


în care ideile de autoritate intelectuală, protecţie, 
formare deveneau vitale. Tânărul cu o sănătate 
precară şi cu o cultură nesigură avea nevoie ca de 
aer de un astfel de sprijin. Eminescu îi pune în 
mână cărţile fundamentale, îi veghează lecturile, 
îi face program de lucru. E profesorul, e iniţia- 
torul, e fratele. Aparțin aceleiaşi familii. Eminescu 
îl învață limba română, dar şi istoria românilor. ÎI 
învaţă să-şi descopere identitatea. ÎI face luptător 
al unei cauze: cauza națională“. 

Dacă din proza lui Slavici răzbate o puter- 
nică impresie de conservare a acestor valori tra- 
diționale şi lumea reprezentată artistic dobân- 
deşte un sens prin ele, atunci faptul se datorează 
în mare măsură modului entuziast în care Emi- 
nescu i-a împărtăşit prietenului său5 gândurile şi 
viziunea sa asupra tradiţiei. Recursul permanent 
la memorie pe care-l cauzează lectura operei lui 
Slavici este un indiciu al însuşirii principalelor 
direcţii de gândire eminesciană. Iată, de exem- 
plu, cum explică însuşi scriitorul poziţia centrală 
pe care o are Eminescu în gândirea românilor: 
„Eminescu şi-a dat cea mai mare parte din viața şi 
cea mai bună parte din sufletul lui ca să cunoască 
până în cele mai mici amănunte viața poporului 
român şi rostul neamului românesc în lumea 
aceasta, iar silințele lui n-au rămas zadarnice. De 
aceea a pătruns scrisa lui în cercuri din ce în ce 
mai largi şi stăpâneşte din ce în ce mai mult ini- 
mile şi minţile; de aceea creşte el şi se înalță din zi 
în zi mai mult în gândul tuturora“ („Poporanis- 
mul“ lui Eminescu, în Opere, vol. VI, p. 34. 

Dac-ar fi să refacem portretul lui Eminescu 
din diferitele decupaje ale memorialisticii lui 


3 În acest sens, o scrisoare a lui Ioan Slavici trimisă din Viena, pe data de 27 aprilie 1871, lui Iacob Negruzzi, 
indică rolul lui Eminescu în ceea ce priveşte aceste Studii „Una mă linişteşte: studiul a trecut prin mânele desti- 
latorie a lui Eminescu“ (|. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice 


„Bucovina“, 1932, p. 181). 


4 Cornel Ungureanu, loan Slavici şi iluzia geopolitică, în Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Editura Aula, 


2007, p. 101. 


5 În ceea ce priveşte prietenia lui Ioan Slavici cu Mihai Eminescu, în Teofil Bugnariu, loan Domşa şi Dimitrie 


Vatamaniuc, loan Slavici. Biobibliogratie, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973, pp. 373-377, găsim 38 
de referințe critice însoţite de note explicative; vezi şi Teodor Vârgolici, Eminescu și marii săi prieteni, Bucureşti, 
Editura Eminescu, 1989. 

€ În privinţa centrării pe eminescianism a culturii române au existat numeroase semnale de-a lungul timpului; în 
ultima perioadă, L. Ulici a vorbit despre două zone de sensibilitate culturală diferite aflate în permanent dialog, 
zone reprezentate de Eminescu şi Caragiale, ceea ce conduce la un joc permanent de registre artistice, epistemo- 
logice şi nu în ultimul rând ontologice, fiindcă, prin acest cuplu creator, spațiul nostru cultural se transformă 
într-un text vast în care alternanța dintre nocturn şi diurn, între romantic şi ironic creează valori (Hyperion și 
Mitică, Bucureşti, Editura Du Style, 2002). 





96 anul IX e nr. 100 


DECANTĂRI 








Mihai Eminescu 


Slavici, am observa că era un om care „respingea 
cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar“ şi 
disprețuia „furioasa goană după averi şi după 
poziţiuni, în care cei mai obraznici dădeau la o 
parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de 
slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile 
celor slabi şi se treceau cu vederea toate păcatele, 
iară virtutea era luată drept nebunie“ (Eminescu 
- omul, p. 31). Iar dacă unii văd doar pesimism, 
ură şi dispreţ în scrierile sale, Slavici răstoarnă 
această perspectivă cu următoarele argumente: 
„În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de 
ură, şi noi, care- ştim în toate amănuntele vieţii 
lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngă- 
duitoare cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi“ 
(ibidem, p. 28). Sau: „Dispreţul lui față cu unii era 
manifestarea iubirii lui către toţi.“ (ibidem, p. 
32). Sau: „Pesimist în înțelesul cinstit al cuvântu- 
lui nu putea să fie omul care era cuprins de 
pietate față cu «bătrânii» totdeauna înţelepţi şi 
buni, nici omul care se însufleţea pentru poporul 
despuiat şi batjocorit de străini şi de înstrăinați, 
nici mai ales omul care se lupta în toate clipele 
pentru biruința binelui, despre care nu se îndoia 
niciodată.“ (ibidem, p. 31). Sau: „Lasă că-n gândul 











Ioan Slavici 


meu Eminescu n-a fost pesimist, ci idealist, scârbit 
de cele ce se petreceau în jurul lui...“ (Eminescu la 
Viena, în Opere, vol. VI, p. 99). 

Scriitorul ardelean intuieşte şi faptul că 
această falsă viziune a unora despre Eminescu se 
conturează din pricina intransigenței morale cu 
care judecă cuvintele, faptele, evenimentele lu- 
mii spre care priveşte: „Eminescu nu era în stare 
să mintă, să treacă cu vederea reaua-credință a 
altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vor- 
bească, să măgulească ori chiar să linguşească pe 
cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă 
de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, 
şi-n rău adevărul verde-n faţă. E era în stare să se 
umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun 
nevoiaş: pentru sine însuşi, însă, cu nici un preţ. 
Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dân- 
sul era sfânt.“ (ibidem, p. 28). Iar în altă parte 
spune că „Li s-a făcut şi le mai este şi azi, atâta 
timp după moartea lui, multora urgisit pentru că 
fie prin articole publicate în Timpul, fie prin 
unele din poeziile sale a biciuit uşurinţa, superfi- 
cialitatea, lipsa de pregătire, reaua-credinţă şi 
nesațiul multora dintre cei ce iau parte la viața 
publică pentru ca să-şi agonisească averi, să-şi 





anul IX e nr. 100 


97 


ROST 


DECANTĂRI 





asigure poziţiuni, să câştige pe nemuncite, să-şi 
petreacă viaţa în îmbuibări“ (Eminescu la Bucu- 
reşti, în Opere, vol. VI, p. 113). 

Referitor la literatura lui Slavici, primele 
opinii critice vin din partea redactorului ziarului 
Timpul şi din partea Junimii. În critica de întâmp- 
inare pe care Eminescu o face volumului Novele 
din popor de loan Slavici, apărut în 1881 la Edi- 
tura Librăriei Socec et Comp., este scoasă în relief 
ideea că autorul este un bun psiholog şi, mai 
important, că „fiecare din chipurile care trăiesc şi 
se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe 
ulițele împodobite cu arbori ale satului, nu 
seamănă în exterior cu țăranul român, în port şi 
în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gân- 
desc şi simt ca el“7. 

M. Eminescu a văzut, în lumea reprezentată 
artistic în proza din acest volum, resorturile 
intime ale lumii reale surprinse cu sagacitate, 
fără să fie vorba de mimetismul ieftin al celui 
care, fără să cunoască profunzimile vieţii într-o 
astfel de comunitate, se încumetă să o descrie. Cu 
simțul său lucid, Eminescu îşi dă seama că talen- 
tul celui care zugrăveşte o astfel de lume nu este 
al unui diletant şi că această proză „rezumă 
poporul nostru pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă 
sie însuşi“, ceea ce înseamnă o bună cunoaştere a 
valorilor, dar şi asumarea unui model axiologic 
prin lectură. 

Ceea ce pare pentru Eminescu un argument 
definitiv în favoarea consacrării acestor scrieri 
este combinarea talentului cu viziunea asupra 
vieţii româneşti, fapt ce a dus la conturarea unei 
lumi care îşi păstrează savoarea tipic româneas- 
că. Atributele acestei lumi, enumerate în recen- 
zie: „sănătatea sufletească“, „tinereţea etnică“, 
„curăţia de moravuri“, „seninul neamului româ- 


nesc“, alcătuiesc un tablou elocvent al felului în 
care Slavici înţelege tradiția, al cărei sens nu avea 
cum să-i scape tocmai celui care îi predase cu mai 
bine de un deceniu înainte adevărate cursuri 
despre viaţa şi rostul poporului român. 

Viziunea eminesciană asupra literaturii, aşa 
cum este ea exprimată în acest articol, mizează pe 
un echilibru al determinărilor: „Credem că o li- 
teratură puternică şi sănătoasă, capabilă să deter- 
mine spiritul unui popor, nu poate exista decât 
determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul 
acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a 
geniului național“. 

Acest mod de a percepe literatura pare a 
nu-şi găsi locul în discursul critic de astăzi şi e 
posibil ca aceasta să fie şi una dintre cauzele 
pentru care lumea tradiţională din proza lui 
Slavici nu mai poate fi reconstituită la justa ei 
dimensiune. Considerăm că abandonul discur- 
sului articulat în favoarea tradiţiei ţine de cri- 
teriul greşit de înțelegere care i se aplică. Teama 
de o anume etichetă conduce cercetarea istori- 
co-literară pe trasee prestabilite şi creează zone 
tabu ale literaturii române. Se afirmă, în genere, 
că ar fi vorba de încremenirea în anumite idei, 
lucru favorizat în mare măsură de configuraţia 
epocilor, de evoluţie, progres, termeni, la urma 
urmelor, destul de vagi într-o astfel de frazare, 
dar care presupun un întreg bagaj filosofic, dacă 
le cercetăm atent istoria şi funcţionalitatea. 
Conceptele actuale nu s-au constituit indepen- 
dent de toate teoriile şi presupunerile ştiinţei şi 
filosofiei moderne, astfel încât, în mod inevi- 
tabil, astăzi, în secolul al XXI-lea, e destul de vi- 
zibilă apropierea de literatură cu idei ce vin din 
zone incompatibile cu realitatea lumii tradițio- 
nale din proza lui Slavici. 


7 M. Eminescu, „Novele din popor“ de loan Slavici, în Timpul, anul VII (1882), nr. 69 (28 martie), pp. 2-3, în 


Opere, vol. XIII, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1985, p. 85; vezi şi nota din Teofil Bugnariu, loan Domşa şi 
Dimitrie Vatamaniuc, op. cit, p. 241. 


8 Dacă în antologia lui C. Mohanu, din 1977, articolul se încheie în acest fel: „Ceea ce face meritul scrierilor unui 
Slavici, Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, concepția lor curat românească, ci şi împrejurarea 
că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei corupții care 
împreunează în ea viciile Orientului turcesc cu ale Occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă 
tinereţea etnică, curăția de moravuri, seninul neamului românesc...“ (p. 77), în monografia lui C. Ungureanu, 
din 2002, apar excerptări ce pot fi comentate într-un fel sau altul: „Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, 
Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că 
într-un mediu pe deplin stricat, în mijlocul unei corupții care împreunează în ea viciile Orientului turcesc cu ale 
Occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească...“ (pp. 80-81). 





98 anul IX e nr. 100 


LA ROST 





Cât de tare pot musca 
ateii din România? 


Ca să pui în balanţă două sau mai multe „ideologii“, aşa cum le 
place sociologilor să vorbească, nu este normal să te oprești la 
sondaje și de acolo să elucubrezi despre, vezi Doamne!, nefasta 
„ideologie“ creştină. Tratamentul „uman“ oferit de comunismul 
ateu în secolul XX oponenților săi este cât se poate de evident, 
iar violenţa persecuțiilor cu care comunismul i-a întâmpinat pe 
creştini nu poate fi uitată niciodată. Verbal, şi astăzi, pe unele 
bloguri care promovează ateismul, religia creștină - în special 
ortodoxia - este batjocorită, iar creştinii sunt înjurați şi 


batjocoriţi ca în vremurile nu demult apuse. 


Preot Antonio Aroneasa 





oameni dacă istoria le-ar fi hărăzit o con- 

junctură favorabilă - o mică dictatură, de 
exemplu! Simplu, istoria s-ar fi repetat, cel mai 
probabil cu altă intensitate pentru că aşa cum 
„omul nou“ evoluează şi mijloacele de „convin- 
gere“ sunt perfecţionate. Istoria s-ar fi repetat şi 
pentru că noi am dat prea lesne uitării un trecut 
negru, un trecut în care martirii ortodoxiei româ- 
neşti au luminat cu mărturia nezdrunciată a cre- 
dinței lor în Dumnezeu trupul neamului româ- 
nesc, întemnițat timp de cinci decenii în marele 
lagăr al sistemului comunist. Şi în mijlocul uitării 
noastre garnisită pe alocuri de către foarte mulți 
români, uneori chiar din abundență, cu nostalgia 
comunismului, ateismul mioritic renaşte, îşi 
arată colții, hrănit fiind la „pieptul“ mai vechilor 
şi mai titraţilor atei occidentali. 

Un articol postat la începutul lunii iunie pe 
www.hotnews.ro, vorbeşte despre conturarea 
unui profil al ateilor români, în urma sondajelor 
efectuate din anul 2009 până în prezent. Tonul 
ironic cu care sunt prezentate constatările statis- 
ticilor poate acoperi pentru o minte superficială, 
lipsa de argumente solide, „raţionale“, că tot se 
recomandă ateii ca fiind maeştri într-ale raţiunii. 


E: lesne de imaginat ce ar fi făcut astfel de 














lată ce spune, pe scurt, statistica realizată de 
CCSB (Centrul de cercetări sociale şi branding): 
ateii sunt, cei mai mulți dintre ei, în Bucureşti şi 
în restul Munteniei şi trăiesc, în general, în medi- 
ul urban; sunt tineri elevi sau studenţi, lucrează 
în mediul privat, sau sunt manageri!; au vârste 
cuprinse între 18 şi 45 de ani şi sunt bărbaţi. Este 
foarte greu să găseşti atei între moldoveni, spune 
autorul, între țigani niciunul sau între pensio- 
nari. Care să fie oare ideea? Este simplu de 








anul IX e nr. 100 


99 


ROST 


LA ROST 





constatat. La modul în care, subtil, autorul socio- 
log generalizează, conchidem şi noi, tot genera- 
lizând: credincioşii sunt în majoritatea lor oa- 
meni simpli, fără şcoală, chiar proşti, - rareori vei 
vedea credincioşi cu studii superioare, sunt mult 
mai mulți moldoveni decât munteni sau ardeleni, 
sunt ţigani ş.a.m.d. 

Tonul ales de autorul articolului este unul 
ironic dintr-un motiv lesne de înţeles: atunci când 
îi judecă pe credincioşi, ateii se situează întot- 
deauna „la catedră“, o fac considerându-se net 
superiori celor care îşi pun nădejdea în Dumne- 
zeu. Ar trebui ca, în momentele de sinceritate cu 
ei înşişi să se întrebe dacă chiar sunt astfel. 
Plecând de aici îţi poţi da seama foarte uşor că 
articolul - ca şi cel care la scris probabil - nu este 
unul serios, ştiinţific, aşa cum le place chiar lor 
înşişi să se pretindă a fi. Motivul acesta este unul 
destul de serios pentru a te îndoi de un posibil 
dialog între credincioşi şi atei, atâta vreme cât cei 
din urmă suferă de aroganță şi de superficiali- 
tate. Mai mult decât atât, citind articolul nu poţi 
să nu te îndoieşti de autenticitatea ateismului 
profesat de către autor care se războieşte în pri- 
mul rând cu „Republica Ortodoxă România“ şi în 
general cu ortodoxia. Deci, departe de ateism, 
sau profesând unul mascat, autorul, deşi nu se 
declară, este antiortodox, asemenea majorității 
ateilor din România. 

În ceea ce priveşte constatarea „statistică“ 
conform căreia în rândurile credincioşilor nu 
prea sunt „oameni cu studii superioare“, adică 
intelectuali, aceasta este total eronată, dovedind 
lipsă de informaţie şi de obiectivitate şi, de ce nu, 
incultură. De aici se vede că ignoranța poate fi, nu 
de puţine ori, apanajul posesorilor de diplomă, 
de unde se vede iarăşi că a avea studii superioare 
nu presupune obligatoriu a fi deştept, cu atât mai 
puţin înțelept. Şi nu putem uita aici cuvântul unui 
sfânt înțelept al Bisericii, Marcu Ascetul care 
spunea că „uitarea, prostia (neştiința) şi igno- 
ranța sunt cei trei uriași care ucid sufletul“ şi în 
mod sigur partea rațională a acestuia, pentru că 
omul ignorant, şi în speţă cel mândru, crede că 
ştie totul, sau că oricum în ştiinţa lui el se află 
mult peste nivelul celorlalți, în cazul nostru al cre- 
dincioşilor. 


Constituie o lipsă de cultură să afirmi că ateii 
sunt cei care au contribuit şi contribuie în contin- 
uare la „evoluția“ umanităţii, în cea mai mare 
măsură. Cultura românească, ca şi cea europeană 
sunt pline de oameni importanți care şi-au măr- 
turisit credința în Dumnezeu. Cât de importantă 
este credința în Dumnezeu pentru societatea 
umană? Cei care cred ştiu bine, recunosc lucrarea 
lui Dumnezeu în viața lor, ateii însă vor avea me- 
reu o problemă în a se ridica mai presus de „aici 
şi acum“ sau de lumea vizibilului. Oare greşea 
Mircea Eliade atunci când spunea că o societate 
areligioasă, care renunță încet-încet la credința în 
Divinitate, va ajunge la sinucidere colectivă? 

Contribuțiile non-ateilor la evoluţia uma- 
nității sunt enorme, iar ateismul nu reprezintă 
nici pe departe un semn al emancipării omului, 
sau al evoluţiei raționale a acestuia. Dacă nu 
cumva evoluționiştii-atei înțeleg prin evoluție 
posibilitatea de a te sinucide mai bine fără a a 
avea în prealabil mustrări de conştiinţă, posibili- 
tatea de a omori mai eficient, tot fără mustrări de 
conştiinţă, cum să îngurgitezi toate porcăriile cu 
chip de mâncare minţindu-te că te hrăneşti sănă- 
tos, sau cum Să distrugi mai repede natura 
crezând că ai ajuns să cucereşti Cosmosul după ce 
ai văzut o umbră pe Marte. Toate acestea nu sunt 
decât fețe ale decăderii omului care, crezându-se 
stăpân absolut peste întregul Univers, se autodis- 
truge încet, dar sigur. Dacă aceasta este evoluţia, 
atunci, da, ateismul este un semn, dacă nu chiar 
motorul acestei „evoluţii“ umane. 


Dumnezeu și sensul vieții 


Cât priveşte credința în Dumnezeu, putem 
înțelege necesitatea acesteia chiar şi numai dacă 
ne limităm la dorința omului de sens, de rost în 
viaţă. Din păcate cei mai mulți se limitează la sco- 
purile imediate, trecătoare şi atunci, la un anumit 
moment al vieţii, se vor lovi de spectrul inutilită- 
ţii, al opacității unei vieţi trăite fără Dumnezeu. 
Nu spun asta în sensul înțeles de Voltaire care 
afirma că „dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui 
inventat“. Dumnezeu există, pentru că există şi 
un credincios nu poate gândi existența lumii fără 
El. Nu poţi inventa un Dumnezeu perfect, dar poţi 





100 


anul IX e nr. 100 


LA ROST 


ROST 





inventa chipuri cioplite din patimile care stăpâ- 
nesc firea omului decăzut, sau să faci „dumnezei“ 
din scopurile imediate ale vieţii. Omul are nevoie 
de un sens dincolo de aspectele efemere ale 
vieţii, de un ţel suprem care, aşa cum spunea 
Viktor Frankl, părintele logoterapiei, nu poate fi 
găsit decât în Dumnezeu. Şi au spus-o mulți, 
foarte mulți oameni inteligenţi, în comparaţie cu 
masa infimă de atei care nu vor să gândească un 
(posibil) dincolo. Paradoxal, ateii care îi acuză pe 
credincioşi, pe creştini în mod expres, de gândire 
îngustă sunt ei înşişi înguşti. Se închid în gândi- 
rea lor, în limitele acestei lumi, nu vor să treacă, 
pentru a ne folosi de ştiinţă, dincolo de zidul lui 
Planck. Cineva se întreba ce se va întâmpla cu 
Dumnezeu atunci când acest „zid“ va fi dărâmat? 
Aşa cum nu poți explica lumea întreagă fără Ra- 
țiune, nici originea acesteia nu poate fi înțeleasă 
fără un Dumnezeu care, prin actul creator, a im- 
primat în fiecare făptură din acest Univers acea 
entelehie de care vorbea Aristotel. Dacă zidul lui 
Planck, care face referire la actul iniţial al Crea- 
ției, va cădea, probabil aceasta se va întâmpla 





atunci când din om va pieri raționalitatea, ajun- 
gându-se în mod ironic la procesul invers al teori- 
ei evoluţiei atât de îndrăgită de atei, în care omul 
se coboară în libertatea sa, de bună voie la stadi- 
ul animalic de acceptare a realităţii imediate. 

Dincolo de toate, ateismul înseamnă dege- 
nerarea spirituală a ființei umane şi doar prin 
negarea existenței lui Dumnezeu omul se poate 
autoproclama el însuşi dumnezeu şi în iluzia 
stăpânirii acestui univers, în minciuna atotputer- 
niciei sale îşi va putea impune neroziile, patimile 
distrugătoare şi concepțiile inumane asupra soci- 
etăţii. Însă, spre bucuria noastră, a celor care cre- 
dem, Dumnezeu nu numai că există, dar îşi arată 
dragostea Lui față de noi, în ciuda tuturor răută- 
ților pe care le putem face. Şi, cea mai mare parte 
a oamenilor de ştiinţă îl acceptă pe Dumnezeu, 
sau se află în căutarea Lui şi fac lucrul acesta prin 
metode ştiinţifice. Dar când eşti ignorant nu poţi 
vedea, sau nu vrei să accepți aceste realități şi 
atunci te închizi în ignoranţa şi superficialitatea 
unei gândiri înguste care răspândeşte ură acolo 
unde vede sau aude de creştini. 

















anul LX e nr. 100 


101 


ROST LA ROST 





Manipulare ideologică 
marca Soros“ 


Cazul Republicii Moldova în conştiinţa publică românească 


Studiul lansat nu demult de Fundaţia Soros „Republica Moldova 
în conștiința publică românească“ are o serie de inexactități pe 
care le-am numit „de fond“ și „concrete“. Problemele de tond 
trimit la plasarea precară a lucrării în logica ştiinţei, mai cu 
seamă în raport cu sociologia. Chestiunile concrete sunt detalii 
care completează, ilustrează sau sunt consecinţe ale erorilor 
de fond. Scopul materialului nu este acela de a contribui la 
cunoașterea problematicii Basarabiei, ci de a plasa niște 
concluzii prefabricate în spațiul public din România, folosind 
prestigiul „cercetării ştiinţifice“ şi pe cel al Fundaţiei sub girul 
căruia acesta a fost produs. 


Prof. univ. dr. Radu Baltasiu 





Inexactităţi de fond 


Titlul „Republica Moldova în conştiinţa pu- 
blică românească“. Acesta pleacă de la premisa că 
un produs ideologic poate fi identificat şi măsu- 
rat în conştiinţa unor comunități mari. Nu orice 
fapt social pătrunde în conştiinţă. Republica Mol 
dova este un produs ideologic, al geopoliticii ex- 
pansionare ruseşti spre Gurile Dunării şi Strâm- 
tori. Ca produs ideologic este un produs superfi- 
cial. Logica ideologiilor este alta decât aceea a 
comunităţilor. Avem sociologii diferite. Eventual, 
ar fi putut fi cercetată „Republica Moldova în dis- 
cursul public din România“ - şi astfel am fi avut 
acelaşi nivel de adâncime al realităţilor: şi Repu- 
blica Moldova şi discursul public aparțin în bună 
măsură dimensiunii ideologice. Din acest punct 
de vedere, studiul îşi proclamă propriul impas 
prin titlu. 

Metodologic. Studiul conţine o serie întrea- 
gă de termeni neexplicitați. Pe lângă faptul că 
sunt neexplicitați sau insuficient lămuriţi, aceştia 
sunt încărcaţi deja cu tendinţe de răspuns, certi- 
ficând orientarea ideologică a materialului, fapt 








su 


“Titlul original: Studiul Fundaţiei Soros despre „Republica Moldova în conştiinţa publică Românească 
un produs ideologic inexact. Preluare de pe Romanian Global News. 


este doar 





102 anul IX e nr. 100 


LA ROST 


ROST 





care depăşeşte proporţiile admisibile într-un stu- 
diu sociologic. Iată, de pildă, cercetarea identifică 
unii respondenţi ca fiind „naţionalişti exclusivişti 
fermi“. Termenul trimite la o atitudine foarte 
complexă, cu cel puţin trei componente, fiecare 
având propria sa adâncime, depăşind cu mult 
cadrul unei simple variabile care ar trebui măsu- 
rată. Cum arată un asemenea om? Au realizatorii 
un profil psihosociologic? În orice cercetare se 
pleacă de la nişte ipoteze, se specifică populaţia. 
Desigur, ni se spune că au fost investigaţi adulţii 
din România, în cadrul unui eşantion reprezenta- 
tiv. Numai că materialul face referire la o anume 
parte a populaţiei, cei care sunt „mândri“ şi „na- 
ționalişti“ pe o scală foarte aproximativă între 
„exclusivist“ şi „detaşat“. În consecinţă, o fi popu- 
laţia aleasă aleatoriu, dar studiul este interesat 
„de o anume populaţie“, nu în general. În raport 
cu structurarea acesteia nu se spune nimic. 
Studiul instituie împărțirea populaţiei în profiluri 
psihosociologice în afara oricărui argument, ceea 
ce este de natură să pună sub semnul întrebării 
neutralitatea, mai exact deontologia acestuia. 

Studiul împarte arbitrar (fără argument) 
populaţia investigată în „români“ şi „locuitori ai 
statului vecin“ şi aceasta este o altă eroare de 
fond. În timp ce populaţia din România are carac- 
ter etnic, cea de la Nistru este lipsită de caracter 
etnic. Studiul compară un popor cu o populaţie, 
ceea ce este imposibil şi, în plus, analizează feno- 
mene de substrat, la nivelul conştiinţei, folosind 
instrumente inadecvate sau rău explicitate. 

Teoretic. Separarea de valoare dintre „naţio- 
nalismul etnic“ şi „naționalismul civic“, conside- 
rând că „naționalismul etnic“ este rău iar „naţion- 
alismul civic“ este bun. (p.26) 

2) În primul rând, această distincţie este una 
teoretică şi este relativ recentă, fiind discutată, la 
sfârşitul sec. al XX-lea, de Gellner şi Anthony 
Smith. 

b) Este cert că „normalul“ la care au ajuns 
comunităţile poate să difere de ceea ce cred unii 
teoreticieni. „Normalul“ este intrinsec comu- 
nității şi, de regulă, nu poate fi instituit de cercetă- 
tori care, mai mult, nu au nici o autoritate morală 
să se transforme în judecători ai popoarelor. 

c) Eroarea cea mai serioasă a acestui studiu 


este emiterea de judecăţi de valoare şi utilizarea 
unei etichetări: naționalismul etnic nu este bun, 
naționalismul civic este bun. Conform literaturii 
de specialitate, caracteristicile etnico-naționale 
sunt rezultatul împrejurărilor istorice şi al carac- 
teristicilor antropologice specifice, nu pot fi jude- 
cate ca fiind bune sau rele. În al doilea rând, chiar 
dacă Estul ar fi caracterizat de „naționalismul 
etnic“, acesta în nici un caz nu este întemeiat pe 
excludere, ci pe tradiția populară, spre deosebire 
de „naționalismul civic“ de tip occidental creat de 
sus în jos, de tip birocratic, de stat. Tradiţia popu- 
lară fixează comunitățile în cadrul lor simbolic 
prin apropiere, nu prin excludere. Singurele 
forme de excludere sunt de tip politico-ideologic 
şi acestea au fost introduse de politica de rusifi- 
care forţată începută de țarism şi continuată bru- 
tal de URSS, pentru a fi reluată sub regimul 
Voronin. În plus, naționalismul civic poate fi el 
însuşi foarte exclusivist, dacă este să ne amintim 
de Masacrul hughenoţilor de Sf. Bartolomeu 
(Franţa, 1572), Noaptea vitrinelor sparte (Germa- 
nia 1938) până la deportarea în masă a romilor 
din Franța (Sarkozy, 2010), sau, de ce nu, la dis- 
torsionarea pieței europene a forței de muncă 
prin interzicerea liberei circulații a muncitorilor 
din România şi Bulgaria într-o serie de state occi- 
dentale. 

d) Studiul face referiri parțiale la contextul 
istoric al analizei, acesta fiind a treia mare eroare 
teoretică. Naționalismul civic a fost soluţia organ- 
ică a Vestului la problemele constituirii unei iden- 
tități naționale. Naționalismul etnic în Est a fost 
soluţia potrivită identităţii naţionale în alt con- 
text. Mai mult decât atât, ambele tipuri nu există 
separat decât în teorie, de-a lungul timpului 
luând forme comune adeseori. Pentru discuţie 
vezi autorii citați, în special Smith, National iden- 
tity. Generalizarea operată de autorii studiului, 
conform căreia „de regulă naționalismul etnic“ 
este „discriminatoriu“ (p.26) nu are nici un fel de 
suport teoretic în lucrarea citată şi nici un fel de 
argument în cuprinsul cercetării. Aşa de pildă, 
autorii ignoră afirmaţiile lui Smith cu privire la 
caracterul organic al naționalismului etnic şi ca- 
racterul politic-birocratic al naţionalismului civic. 
Rezultă că doar naţiunile din est ar fi organice 





anul IX e nr. 100 


103 


ROST 


LA ROST 





(demotice), ceea ce Smith numește „etnii verti- 
cale“, în timp ce Occidentul este alcătuit din nați- 
uni construite „lateral“, ca urmare a voinţei suve- 
ranilor. În consecință, caracteristicile pozitive 
atribuite „naţionalismului civic“ în opoziţie cu 
„naționalismul etnic“ sunt incorecte atât din 
punct de vedere teoretic cât şi din punct de 
vedere istoric. 

Cu un aparat teoretic deficitar, operațio- 
nalizarea indicatorilor devine imprecisă. 
Ajungem la termeni greu de înțeles precum „mân- 
drie naţională neexclusivistă moderată“ care fac 
argumentaţia confuză. În acest fel, analiza pe mar- 
ginea „atitudinii față de istorie“ ajunge la con- 
cluzii comice: „naţionaliştii exclusivişti“ consideră 
poporul român vinovat de pierderea Basarabiei 
în august 1940 (p.33), iar exemplele pot continua. 
Ideea este că dacă eşti naţionalist cum... dai vina 
pe propriul popor? Ce înseamnă să fii naţionalist 
dacă te raportezi prin... separare de propriul 
popor? Şi ce fel de sociologie este aceea în care se 
ajunge la a discuta despre „vina poporului“ în 
raport cu un fapt politic punctual? 

Contextul. Contextul este cadrul developării 
datelor descoperite, este fundalul în raport cu 
care lucrurile culese în teren au sens. Cadrul is- 
toric este contextul obligatoriu în raport cu o ast: 
fel de cercetare. Contextul însă este denaturat. Ne 
vom referi la premise, cele care conferă precizie 
ulterioară argumentului: anexarea Basarabiei ca 
urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940 
este prezentată ca „dezlipire a Basarabiei din 
componența României“ (p.23). Sintagma denatu- 
rează istoria în sensul că elimină caracterul ar- 
bitrar şi agresor al geopoliticii ruseşti, plasând su- 
biectul cercetării, „conştiinţa“ publicului din Ro- 
mânia într-un cadru nefiresc de neutru. Neutrali- 
tatea contextului istoric are însă un scop, acela de 
a plasa naționalismul românesc în partea nega- 
tivă a sensului istoric şi de a dezincrimina bolşe- 
vismul de crimele sale. Eliminând agresiunea co- 
munistă, reacţia națională românească este pre- 
zentată de autorii studiului ca „derapaj pro-uni- 
onist.“ Aceasta este o ultimă dovadă a caracte- 
rului ideologizat al acestui studiu, care-l trimite în 
derizoriul altor sensuri, probabil în geopolitica 
intereselor străine în această parte de lume. 


Concret 


1. Problema: „Cât de prezentă este RM în 
conştiinţa publică românească“? - p.7. Dar dacă 
în conştiinţa românească e Basarabia, şi nu RM? 
Cum au ales unul în locul celuilalt? Se preinstitu- 
ie un reper ideologic care este de natură să distor- 
sioneze grav cercetarea. Problema nu este nega- 
rea existenţei oficiale a R. Moldova, ci a existenţei 
sale în conştiinţa publică. Se insinuează că dacă 
în conştiinţa publică R. Moldova are altă repre- 
zentare decât cea a unui stat cu existență sepa- 
rată, publicul ar fi „naţionalist“, deci retrograd. 

2. „Atitudinea față de naționalism“ - trebuie 
să avem atitudine față de naționalism? Naţionalis- 
mul este el însuşi o atitudine. (p.8) 

3. Separarea dintre români şi „locuitorii țării 
vecine“ p.8, sau „cetățenii statului vecin“. Acesta 
este obiectivul cercetării: ce cred românii despre 
„locuitorii ţării vecine“. Locuitorii țării vecine 
sunt o etnie (nouă)? 

4. Studiul propune „o rectificare“ în relația 
dintre România şi Basarabia (p.8). „Rectificare“ 
prin scoaterea ingredientului naţional, care 
devine negativ, „naționalism“ sau fără identitate, 
devin „locuitorii țării vecine“. 

5. Raportul omite esența relaţiilor dintre 
cele două teritorii. Mai întâi abstractizează spaţi- 
ile numindu-le state. Apoi identifică sursa răului 
în România, la „români“, în relaţie cu altă identi- 
tate pe care o lipseşte de conţinut: când se referă 
la românii basarabeni le spune „locuitorii statu- 
lui vecin“. 

6. O altă instanţă a reificării este termenul 
de „mobilitate“. - p.9. În loc să facă trimitere la 
„reluarea relaţiilor artificial întrerupte între 
membrii aceluiaşi popor“, raportul foloseşte un 
termen reificat, abstract, fără conţinut, de „mobil- 
itate a cetăţenilor“, omițând esența etnic-unitară 
a celor două spaţii (România şi R. Moldova). 

7. Încadrarea basarabenilor ca „imigranţi“ 
(p.10) în România denotă încă odată situarea cer- 
cetării în cercul preocupărilor care pune proble- 
ma în afara ideii de românitate şi românesc. În 
plus, developează o altă eroare metodologică: nu 
poți opera la nivelul conştiinţei colective căutând 
lucruri exterioare, în cazul nostru „imigranți“. La 





104 


anul IX e nr. 100 


LA ROST 


ROST 





nivelul conştiinţei se înregistrează fapte, lucruri, 
procese intime, în cazul nostru ar fi trebuit cău- 
taţi basarabenii. La nivelul conștiinței avem mito- 
logia străinului, ceea ce nu e cazul nostru, imi- 
grantul situându-se a nivelul discursului public. 

8. O altă eroare metodologică constă în 
căutarea Basarabiei printre „formele de consum 
media“ (p.15). Se face confuzie între educaţie şi 
mass-media. Basarabia este parte a educaţiei 
naţionale. Cum ştim foarte bine, mass-media nu 
este parte a acestui proces, dimpotrivă, cum bine 
arată autorii, mass-media este parte a culturii de 
consum, care este altceva decât cultura edu- 
cațională. În consecință, Basarabia, sau cum spun 
autorii, „Republica Moldova“ nu este căutată 
unde trebuie. Totodată, cultura este mai mult 
decât informare, este cunoaştere împărtăşită, 
care are legătură cu un cadru de tip colectiv care 
scapă complet metodologiei studiului. Din acest 
punct de vedere, cercetarea ar fi trebuit să aibă cu 
totul alte variabile. Rezultă că fidelitatea lucrării, 
dacă măsoară ceea ce îşi propune, lasă foarte 
serios de dorit. 

a. Aşa de pildă, faptul că 57,5% dintre locui- 
torii din România „sunt dezinteresaţi în legătură 
cu subiectul RM“ nu face decât să certifice eroarea 
metodologică: românii, ca orice mare colectivi- 
tate etnică, nu au decât interese colective iden- 
titare. Marile comunități nu au „agende: şi nici nu 
sunt interesate de ideologii sau alte fenomene de 
suprafață. În consecință, românii ca şi colectivi- 
tate nu pot fi interesaţi de Republica Moldova. Ar 
fi fost cu totul alta situaţia dacă ar fi fost întrebaţi 
de „fraţii lor basarabeni“, este o diferență ontolo- 
gică, acolo este locul unde se află comunitatea. 
(p.20) 

b. Tot aici, o altă eroare de exprimare, de 
astă dată cu „utilitate“ manipulatorie: tabelul 3 se 
numeşte „Populaţia României în funcţie de 
nivelul de cunoaştere şi interesul față de subiecte- 
le referitoare la Republica Moldova“. Subiectele 
referitoare la Republica Moldova reprezintă cu 
totul altceva decât „receptivitatea sau dezintere- 
sul în legătură cu subiectul RM“. Faptul că 
românii pot fi dezinteresaţi de subiectul RM, să 
zicem ca actuală denumire a unui teritoriu care, 
în bună măsură, se suprapune cu fosta provincie 


Basarabia înseamnă ceva, iar dezinteresul faţă de 
subiectele referitoare la RM cum ar fi, de pildă, 
grindina sau vizita lui Moş Crăciun în RM, repre- 
zintă cu totul altceva. 

9. Etichete care metodologic construiesc 
tendințe: „grupul naționaliști exclusivişti“, 
„grupul celor care se distanțează de orice formă 
de mândrie naţională“ (p.20). Prin „tendință“ 
înțelegem de fapt prejudecată şi etichetare ideo- 
logică. Avem astfel „o populaţie bună“ („cei care 
se distanțează de orice formă de mândrie naţio- 
nală“) şi „o populaţie rea“ („naţionalişti exclu- 
sivişti“). Este inadmisibil metodologic să constru- 
ieşti o cercetare pe variabile prin a căror măsură- 
toare să îți susții ipotezele dar pe care îți propui 
într-o cercetare ulterioară să le validezi: 
„Asumăm - dar acest lucru rămâne să facă subiec- 
tul unor cercetări calitative mai aprofundate - că 
în cazul naționaliștilor exclusivişti toleranța față 
de utilizarea de către locuitorii RM a unor regio- 
nalisme sau cuvinte din limba rusă în limbajul 
curent este considerată un soi de «atentat» la 
identitatea limbii române, despre care probabil 
au o viziune la fel de exclusivistă şi puristă ca şi 
despre naţiune. În viziunea naționaliștilor exclu- 
sivişti, orice element alogen trebuie exclus şi, 
prin consecință, dacă nu poate fi exclus, se rede- 
fineşte şi se pune în chestiune categoria generală 
din care elementul alogen face parte - graiul sau 
dialectul în cauză.“ (p.38) 

10. Operaţionalizarea termenilor (pp.26-27) 
de „naționalism exclusivist ferm“, „naționalism 
de distanțare ferm“, de „mândrie naţională neex- 
clusivă fermă“ trimite Ia o teorie a naţionalismu- 
lui, respectiv a uneia a „mândriei naţionale“. Am 
arătat la început că premisele privind naționalis- 
mul sunt incorecte din punct de vedere teoretic şi 
inadecvate istoric. În consecință, operaţio- 
nalizarea lor ulterioară este inutilă: dacă teoria 
este inadecvată, variabilele sunt, inevitabil, 
inapte să măsoare realul. În ceea ce priveşte 
„mândria națională“, acesta este un concept 
definit circular, „sunt mândru că sunt român“. 
Conceptualizarea circulară este o eroare elemen- 
tară: nu putem defini un termen prin el însuşi. 
Din acest punct de vedere, termeni precum „mân- 


dria naţională neexclusivă reținută“ sunt pur şi 





anul IX e nr. 100 


105 


ROST 


LA ROST 





simplu caragialeşti: complicați lingvistic, preţioşi 
în lipsa conţinutului şi ne-etici, ne-profesionali. 
Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost corect defi- 
niți, este greu de crezut că puteam „descoperi“ 
Republica Moldova din conştiinţa românilor prin 
termenii de naționalism şi mândrie, pentru că 
termenul este un construct ideologic în afara con- 
ceptului național sau de mândrie românească. 

a. „Metodologia de definire a scalei naționa- 
lismului“ (tabel 2, p.27) nu are nici o legătură cu 
practica metodologică. Metodologia este calea 
prin care avem acces la date. Tabelul la care fa- 
cem referire este o înşiruire de etichete care par 
ad-hoc, fără argument logic sau sociologic, care 
trimit la judecăţi de valoare, finalitate străină de 
cercetarea sociologică. În consecință, metodolo- 
gia are un aparat argumentativ tot atât de 
restrâns ca şi teoria. 

b. Scala reprezintă o ierarhizare a itemilor, a 
intensității numerice a acestora. Autorii nu ne 
lămuresc de care scală este vorba şi după ce cri- 
terii au ierarhizat itemii. Cum ierarhia există, în- 
seamnă că cercetarea este orientată după umori 
personale sau, în cel mai fericit caz, este expresia 
unei ideologii nemărturisite, în care naționalul 
este „rău“, iar îndepărtarea de el este „bună“. 

11. „Cu cât scade gradul de naționalism, cu 
atât creşte ponderea celor cu studii medii sau 
superioare“ (p.29). În acelaşi timp, ni se spune că 
o bună parte dintre tinerii între 18-24 de ani ar fi 
marcați de o „mândrie neexclusivistă reţinută“ 
(p.29). În final, aflăm că „tinerii până în 34 de ani 
sunt mai degrabă supra-reprezentaţi în interiorul 
grupurilor cu un naționalism foarte jos - mân- 
drie naţională reţinută sau deloc“. Rezultă că 
acestor tineri nu prea le place fie să fie români, 
fie limba română, fie nu prea se simt mândri că 
sunt români sau nu prea sunt preocupați „de 
România“, în termenii tabelului 2 de la p. 27. 
Dincolo de strania exprimare a corelaţiei dintre 
naționalism şi educaţie, ajungem la concluzii im- 
posibile din punct de vedere sociologic: cum 
identitatea naţională este un atribut obligatoriu 
al insului, ar rezulta că tinerii intervievaţi nu au 
identitate naţională, ceea ce este absurd. 

12. Foarte curioasă întrebarea „Dumneavoa- 
stră personal în ce măsură sunteţi de acord cu 














Radu Baltasiu 


următoarele afirmaţii?“ cu posibilitatea de răs- 
puns: „O soluţie pentru unirea României şi a Re- 
publicii Moldovei ar putea fi federalizarea țării, 
cu o autonomie substanţială pentru Moldova“ 
(p.98). Se developează astfel o preocupare mai 
prozaică a autorilor, care coincide cu planul ru- 
sesc mai vechi, lansat din vremea guvernării lui 
Putin în Rusia, în 2004, aşa-numitul „plan Belkov- 
ski“, privind federalizarea R. Moldova. 


Concluzii 


Teoria şi metoda sunt cele mai importante 
componente ale ştiinţei. Substituirea judecății de 
realitate cu judecata de valoare, dezetnicizarea în 
studiu a populaţiei dintre Prut şi Nistru, în 
condiţiile în care face obiectul unei cercetări 
privind conştiinţa naţională, plasarea inexactă a 
contextului istoric şi utilizarea prin omisiune a 
analizei lui Smith privind cele două tipuri de 
naționalism (civic şi etnic) sunt cele mai evidente 
erori de fond ale studiului. 

În concluzie, cercetarea este inadecvat aşe- 
zată în raport cu noţiunea de naționalism. Naţio- 
nalismul este considerat un rău social, ceea ce 
este o opţiune ideologică. Opţiunea ideologică 
este libertatea câştigată după 1989 însă, în 
ştiinţă, ideologia este filtrată prin teorii şi para- 
digme, se supune rigorilor metodologice. 

Din punct de vedere ştiinţific, naționalismul 
este sentimentul de devotament al insului față de 
o instanță superioară sieşi şi a propriului grup de 
interese (Britannica). 

Dacă autorii ar fi operat corect cu noțiunea 
consacrată a naționalismului, inclusiv în formele 
sale „civic“ şi „etnic“, ar fi avut, poate, acces la 
conştiinţa marii colectivități despărțite de Prut. 





106 


anul IX e nr. 100 





IIORSI 


20% 


Plătiţi mai puţin faţă de preţul de copertă. 
Primiţi revista acasă. 

Taxele poștale sunt suportate de redacţie. 
Nu pierdeţi nici un număr al publicaţiei. 


24. 48. 
90... 


Trimiteţi contravaloarea prin mandat poștal pe numele 
Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27 sector 6 București. 


ROST 


Stinţii A: 43 Trimiteţi contravaloarea abonamentului în contul 
iuicutjuvilur RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit 

| Ţiriac Bank, Sucursala Orizont — București, pe numele 
Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care veţi 
trimite copia chitanţei și o scrisoare la OP 23 CP 27 
București, prin care solicitaţi abonamentul și indicaţi 


EI n im etc adresa la care doriţi să primiţi revista. 


L 





AIUD 





În comunism, închisoarea Aiud a fost locul de supliciu 
al unei părţi a elitei interbelice. Ce-a avut România mai 
bun în opoziţia anticomunistă a încăput pe mâna 
călăilor de aici. Sute de români au fost ucişi la Aiud. Cei 
mai mulţi avîndu-L pe Hristos în inimă şi pe buze. 

Astăzi, Dumnezeu face minuni prin sfintele lor moaşte, 
descoperite în groapa comună de la Rîpa Robilor. Locul 
este marcat de un monument unic, lîngă care se va clădi 
o mănăstire ortodoxă şi un centru de martirologie. 


E I348485 160017