Rost anul II, nr. 13, martie 2004

Cifiz2a 
jomaratial 


7 UI y șI Ti 

“i , d | f 

i i i ( : ' . 4 Î 

4 nt . pu 

Ş j | “ U | [e = 4 i $ ț 
TE 

4) (0) ji | F i $ 

| i 
Un proiect anacronic- „a 


ui LONOIIIlz 
i inutallt ILSSculese 
ji 


et pia 
Opel) 
2) doliu lil? 


Centenarul naşterii unui martir: 


ircea Vulcanescu 





Coperta | : Mircea Vulcănescu, în anii săi de glorie 





Lalu ALA 
= Criza generației noi 
de Claudiu Târziu... cae aeeaeeee3 


REPERE 


= Centenarul naşterii unui martir: 
Mircea Vulcănescu 
de Nicolae Tescanu.............4.22.4 


= Un gând despre Mircea Vulcănescu 
de Mircea Platon.................4...6 


= Mircea Vulcănescu 
și problema spiritualităţii 
de George Enache................44..7 


Doua 
= Gigi Becali și clubul “Politica” 
o analiză a Grupului GEMA.......9 


= România şi scindarea 
vechiului Occident 
de Adrian Marcu............<<eee+..12 


= Un proiect anacronic - 
Autonomia Ținutului Secuiesc 
de loan Lăcătușu..........cec ceace M4 


Sosjiiluta 
m Biserica Ortodoxă, de la supunere 
la parteneriat cu Puterea 
de Radu Preda................+20+++18 


CONSERVATORUL 
= Partidul Conservator. 
Profil istoric și doctrinar 
de Adrian lorgulescu...............21 


m Peter Viereck: 
“Să ştii rostul unui lucru “........24 


[2OIA NULĂ 
= Îndemn pentru unificarea 
registrelor de existență 
de Mihai Câșlariu...................26 


numărul 13 — martie 2004 


= Numai pentru păcătoşi 
de Daniela Moga....................27 


= Din nou despre binele românesc 
sau intimitatea cu Dumnezeu 
de Mihai Câșlariu...................28 


ISU OGAILA 
= Despre “reeducarea“ 
de la Piteşti, cu Părintele Calciu 
de Nicolae 
Stroescu-Stînișoară................30 


(A N3SUINIUL 
m Biserica Ortodoxă 
și Ecumenismul azi (1) 
de Cristian lvănuţă.................32 


= Manifestări dedicate 
Mitropolitului Visarion Puiu 
de Adrian Nicolae Petcu..........33 


m O teologie ortodoxă 
a politicului? 
de Sergiu Tofan............. e c0eee++35 


CEALA LT/ASR O MAINIE 
= Serbia de răsărit: 
o mare de români 
de Viorel Dolha.....................38 


LASROSI; 
= Mituri și simboluri 
în comunicarea politică 
de Viorel Patrichi..................40 


SEMNALSEDINORIAL 
= Publicații pentru minte 
și suflet... et eeescetaseoseeeasoce4 02 


POSIAYREDACŢIEI| 


= “România are nevoie 
de o mișcare conservatoare“ 





» VP _9 
LOST 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMEFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
0740.103.621 


rost 2romfest.org 


SENIORI EDITORI 
Paul GHIŢIU 
Cristi PANTELIMON 


DIRECTOR 
ADMINISTRATIV 


Nicu BUTNARU 
0723.504.807 


romfest&romfest.org 


REDACŢIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Silviu ALUPEI 
Radu DUMITRESCU 
Mircea PLATON 
COLABORATORI 
PERMANENȚI 
Corina BISTRICEANU 
Alexandru BOER 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
George ENACHE 
Dumitru MANOLACHE 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel PETRIȘOR 
Nicolae STROESCU-STÎNIȘOARĂ 
Florea TIBERIAN 
Varujan VOSGANIAN 


DESIGN & GRAFICĂ 


Bianca Oprea 


EDIŢIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
C.P. 62, O.P. 66 — Bucureşti 


DIFUZARE 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-6312 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista Rost 
este permisă numai cu acordul scris al redacţiei. 
Rost este difuzată în ţară şi în comunităţile 


românești din Europa, SUA şi Canada. 


Claudiu TÂRZIU 





îte planuri, cîte nădejdi și 
cîte amăgiri nu se leagă 
de generația nouă? Tine- 
retul este pe buzele tuturor în ulti- 
mii 15 ani, dar în preocupările a 
foarte puţini. Generaţia veche știe 
că va veni vremea cînd viitorul lu- 
mii românești va fi în mîinile celor 
care aveau cel puţin 14 ani și ma- 
ximum 25 de ani la revoluție. Și 
totuşi se poartă cu o nepăsare cri- 
minală față de ei. lar tineretul pro- 
testează cum se pricepe: emigrea- 
ză sau se scufundă masochist în 
letargie. Își consumă energia vul- 
canică în patimi răscumpărătoare 
de frustrări sau în ambiţii deșarte. 
Criza de identitate şi de ideal 
pe care o cunoaște generaţia noas- 
tră mi se pare cea mai gravă dintre 
cele traversate de generațiile 
României moderne. În sîngele 
acestei generații pare că nu mai 
fierbe nici o primăvară, nici un 
nou început. După doar cîteva bă- 
tălii (decembrie '89, Piaţa Univer- 
sității-Zona liberă de neocomu- 
nism) scîrba a luat locul entuzias- 
mului în sufletul său. Cînd spun 
asta, nu-i uit pe cei care, într-un fel 
sau altul, construiesc pentru ei 
înșiși. Sigur că sînt numeroşi tineri 
de succes în afaceri, alții cu izbînzi 
în plan politic şi destui care își 
trăiesc viața decent. Dar aceştia nu 
dau naştere unui torent care să re- 
voluţioneze viața românească, nu 
determină schimbarea în bine a 
românilor, nu pun vreo temelie 
teoretică pentru România de 
mîine. Ei nu sînt mistuiţi de vreun 
ideal, ci sînt dedicați unei banale 
acțiuni de supraviețuire (chiar 
dacă la niveluri diferite). 


rost nr. 13 


Cînd spun generaţie mă refer 
la totalitatea celor apropiaţi ca 
vîrstă care făptuiesc pentru soci- 
etate și marchează timpul cu 
măiestrite arabescuri ale gîndirii 
lor, slujind unei cauze. 

Din fericire, tineretul nu este 
inert în întregime. O parte a mutat 
lupta din stradă pe tărîm cultural 
şi caută soluţii pentru ieşirea din 
criză. Această parte este însă 
alcătuită din mai multe categorii 
de, să le zicem așa, activişti cultu- 
ral-politici, care — fiecare potrivit 
principiilor sale — se căznesc să 
repună generaţia în rosturile sale. 
Chiar dacă aspirațiile, reperele 
și credinţele îi deosebesc, toți 
înțeleg că identitatea unei generații 
se conturează de pe poziții spiri- 
tuale. Știu că o generație este 
măsurată, în istorie, după faptele 
sale și își asumă rolul de călăuze 
ale tineretului spre normalitate. 
Spre ceea ce cred ei că înseamnă 
normalitatea. 

Mircea Vulcănescu i-a îm- 
părțit pe categorii pe principalii 
exponenți ai culturii românești 
interbelice după cum se raportau 
la spiritualitate, care era asimilată 
cu problema tinerei generații. 
Cred că această chestiune rămîne 
fundamentală și pentru generația 
noastră. În funcţie de poziţiile de 
pe care abordăm spiritualitatea 
ne aflăm mai aproape sau mai 
departe de adevăr, deci de lămu- 
rirea drumului pe care trebuie să 
mergem. Luînd drept model ana- 
liza lui Vulcănescu, distingem 
între tinerii intelectuali: 

1. Adepții „political corect- 
ness“, care sînt de mai multe 
soiuri, de la postmoderniști libe- 


Criza 


generaţiei noi 


raloizi şi stîngişti atei cu porniri 
antinaționale, pînă la culturnici 
democrați cu apucături comuniste; 
fiind caracterizați de o orientare 
necritică spre Occidentul actual, 
din oportunism sau în virtutea 
unui crez, nu importă. 

2. Conservatorii, definiți prin 
credința în Dumnezeu, iubirea de 
neam, devoțiunea pentru patrie şi 
respectul faţă de tradiţie, care se 
găsesc în subcategoriile: naţio- 
nal-creștini, mistici şi radicali. 

3.  Nostalgicii comuniștii, 
avînd ca amprentă antiocciden- 
talismul din principiu și unde intră 
naționalist-comuniștii şi marxiștii 
idealiști. 

Nu-mi propun să dezvolt 
această schemă pînă la detaliu. 
Am indicat doar principalele cu- 
rente din spațiul cultural-politic. 
Astfel, ne putem explica mai lesne 
cine şi de ce susține o anume 
direcţie. De rezultatul înfruntării 
dintre aceste curente, de felul în 
care vom ști să ieşim din criza ge- 
neraţiei depinde și viitorul nostru. 
Vom trăi în continuare într-o Ro- 
mânie săracă, ori în una prosperă? 
Vom fi o ţară creştină, sau una 
indiferentă religios ori, mai rău, 
una antihristă? Ne vom reunifica 
patria sau ne vom desfiinţa statul 
naţional? Vom plînge mai departe 
pe umerii unei „culturi minore“ 
sau vom impune creaţiile 
românești în lume? Vom adopta în 
neștire forme fără fond doar pen- 
tru că aparțin Occidentului sau ne 
vom adapta specificului național? 
Răspunsul la aceste întrebări și la 
încă multe altele îl vom afla destul 
de curînd. 

a 


sf 


Centenarul 
naşterii 
unui martir: 


Nicolae TESCANU 








CITI 





Mircea 
Vulcanescu 


Spirit enciclopedic și personalitate complexă 
a generaţiei '27, cu o viaţă socială intensă, 
bucurîndu-se de poziţii importante în soci- 
etate și de onoruri pe măsură, dar avînd un 


sfîrşit martiric, Mircea Vulcănescu este o figură exem- 
plară în panteonul Dreptei românești. De aceea, 

la o sută de ani de la nașterea sa, înțelegem să-l evocăm 
în acest număr al revistei TOST. 


Împrăștiat în prea multe urgenţe 
de moment, n-a găsit răgazul pentru 
a-şi consolida opera. Toate expri- 
mările sale — scrise sau orale, deopo- 
trivă de profunde și măiestru șlefuite — 
sînt prilejuite de solicitările celor care 
îl preţuiau. Firesc şi competent, a 
abordat teme dintre cele mai diverse, 

4 LA 





fermecîndu-și auditoriul. Fără stri- 
denţe ditirambice şi patetisme ieftine, 
a ştiut să releve esenţialul în privința 
românismului şi a ortodoxiei. 

Erudit şi cu o inteligență formida- 
bilă, a lămurit chestiuni fundamentale 
pentru că 1 s-a cerut şi nu din voința 
clădirii unei opere. Acesta pare a fi 





/ 


motivul principal pentru care, în ciuda 
notorietății și a respectului de care a 
beneficiat în epoca interbelică, poster- 
itatea îi este modestă. S-a risipit cu o 
superbă generozitate şi cu umor. 

În conştiinţa noastră publică, 
numele lui Mircea Vulcănescu nu are 
nici pe departe ecoul celor ale lui Nae 
lonescu, Lucian Blaga, Nichifor Crai- 
nic sau Mircea Eliade, membri ai ace- 
leeași mari familii spirituale. Poate că 
dacă ar fi fugit dinaintea tăvălugului 
comunist, ori măcar ar fi supraviețuit 
închisorii, Mircea Vulcănescu și-ar 
fi împlinit o parte din proiecte și ar fi 
prețuit așa cum merită. 


Repere biografice 


Mircea Vulcănescu s-a născut pe 
3 martie 1904, la Bucureşti, în familia 
unui inspector financiar. Clasele pri- 
mare le-a absolvit în Capitală, gimna- 
ziul la Iaşi și Tecuci (fiind refugiat în 
timpul ocupaţiei germane), iar liceul 
l-a urmat la Galaţi și Bucureşti. De 
foarte tînăr şi-a descoperit dexterități 
de activist social: la 12 ani a devenit 
cercetaș, iar la 16 s-a înscris în Socie- 
tatea culturală „Înfrățirea româneas- 
că“. Din adolescenţă a scris poezii și 
eseuri („„Conștiinţa naţională la ro- 
mâni“, „Cine e poetul românismului“”). 
În 1921 s-a înscris la Facultatea de 
Filosofie şi Litere și la Facultatea de 
Drept din Bucureşti. A fost un membru 
remarcabil al Asociaţiei Studenţilor 
Creştini din România (ASCR). În anul 
universitar 1923 — 1924 şi-a satisfăcut 
stagiul militar, ca voluntar, la Școala 
militară de geniu din Bucureşti, unde a 
obţinut gradul de sublocotenent. 

În timpul studenției a scris mai 
multe lucrări filosofice: Cercetări 
asupra cunoștinței, Introducere în 


fenomenologia teoriei cunoștinței, 


Misticismul și teoria cunoștinței. A 
proiectat Sistemul meu filosofic: exis- 
tențialismul. A publicat mai mult arti- 
cole în Buletinul ASCR. 


rost nr. 13 


Şi a crescut sub influența 
profesorilor săi Dimitrie Gusti 
şi Nae Ionescu. 

În 1925, şi-a luat licenţele 
în Filosofie şi în Drept. În 
primăvara aceluiași an a par- 
ticipat la campania monografi- 
că organizată de Dimitrie Gus- 
ti în comuna Goicea-Mare, 
județul Dolj. 

Tot atunci s-a căsătorit cu 
Anina Rădulescu-Pogoneanu, 

o colegă de facultate. 

Începînd cu toamna lui 
1925, Mircea Vulcănescu a 
făcut studii de specializare la 
Paris, intenţionînd să-și dea un 
doctorat în drept și altul în soci- 
ologie. Vremurile nu i-au per- 
mis să-și definitiveze studiile. 

În iama lui 1927, a 
început colaborarea la Gândi- 
rea. A continuat să aibă o vie 
activitate în cercurile cultural-reli- 
gioase la Paris, unde a conferenţiat în 
repetate rînduri. În octombrie 1928, a 
început să colaboreze la Cuvântul, 
unde va scrie pînă la suspendarea din 
1933 a ziarului. În anul universitar 
1929 — 1930, a fost asistent onorific la 
catedra profesorului D. Gusti. Apoi, 
profesor de economie politică și 
ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă 
Socială, pînă în 1935. S-a despărțit de 
Anina Rădulescu-Pogoneanu. 

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu 
Margareta loana Niculescu, o altă 
fostă colegă de facultate, profesoară 
de liceu. Între timp, a publicat articole 
pe teme religioase, eseuri filosofice și 
texte de economie politică; a mers în 
campaniile monografice organizate de 
profesorul D. Gusti; a conferenţiat cu 
diverse ocazii şi a participat la emisi- 
unea „Universitatea Radio“ de la 
Radiodifuziunea Română. 

Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în 
public asociația culturală „Criterion“, 
la simpozioanele căreia Vulcănescu a 
susținut comunicări. A colaborat la 
Viaţa Universitară, Realitatea ilus- 
trată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, 
Criterion, Convorbiri literare, Izvoare 
de filosofie, Index, Dreapta, Floare de 
Foc, Familia, Cuvintul studențesc, 
Gind românesc, Ideea Românească, 
Excelsior, de multe ori sub pseudo- 
nim. Din iunie 1935, a deținut funcția 
de director general al Vămilor pînă în 


rost nr. 13 


UCI TIL 


Mircea 
Vulcănescu . 





Posibilităţile 
filosofiei 
creștine 


la Editura Anastasia, Bucureşti 


septembrie '37, cînd a fost demis după 
ce a descoperit contrabanda cu băuturi 
şi țigări făcută de Eduard Mirto, fost 
ministru al Comunicaţiilor. Totuși, a 
fost numit director al Datoriei Publice 
în același Minister al Finanţelor. În 
acei ani a călătorit mult pentru intere- 
sele statului român în mai multe capi- 
tale europene. În anii următori, a ocu- 
pat de asemenea poziţii importante în 
administrația națională: 1940 — 1941, 
director la Casei Autonome de 
Finanţare și Amortizare și preşedinte 
al Casei Autonome a Fondului Apără- 
rii naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 
1941 să fie subsecretar de stat la Fi- 
nan-țe, pînă la 23 august 1944. În 
această perioadă, a fost asistent ono- 
rific la catedra de Sociologie a profe- 
sorului Gusti. Regele Carol al II-lea și 
ulterior regele Mihai 1 i-au conferit 





sf 


și mari ordine 
naționale, în semn de 
recunoaștere pentru serviciile 
aduse statului român. 

Orator de mare forță, a 
conferențiat cu pasiune și per- 
suasiune pe subiecte de la satu/ 
românesc la dimensiunea ro- 
mânească a existenţei. După 
lovitura de stat din 23 august 
"44, a revenit pe postul de șefal 
Datoriei Publice, unde a rămas 
pînă pe 30 august 1948, cînd a 
fost arestat în lotul al doilea al 
foştilor membri ai guvernului 
Antonescu, calificaţi drept 
„criminali de război“. 

La 9 octombrie 1946 a 
fost condamnat la opt ani 
temniță grea. Judecarea recur- 
sului s-a prelungit pînă în ia- 
nuarie 1948, cînd instanța a 
menţinut pedeapsa din '46. 

Închis la Aiud, alături de majori- 
tatea elitei româneşti, Mircea Vulcă- 
nescu a ţinut o serie de conferințe con- 
siderate subversive de torționari, pen- 
tru că le menținea oamenilor moralul. 
Astfel că a fost izolat, la fel ca alți 12 
bărbaţi din celula sa, în hrubele secției 
1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea 
goală și lăsaţi într-un frig cumplit, 
neavînd paturi sau scaune pe care să 
şadă. Epuizat, unul dintre deținuți a 
căzut din picioare după cîteva ore. 
Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o 
saltea pentru cel doborit, salvîndu-i 
viața. Filosoful a murit însă pe 28 
octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca 
urmare a tratamentului inuman la care 
a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat cu 
limbă de moarte un îndemn cutremu- 
rător, cu adevărat demn de un mucenic: 
„Să nu ne răzbunați!“. m 


distincții şi 


Principalele publicaţii ale lui Vulcănescu 
m |coria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfolo- 


giei economice a unui sat (1932) 


m În ceasul al 11-lea (1932) 
m Cele două Românii (1932) 


m Gospodăria țărănească și cooperația (1933) 
m Războiul pentru întregirea neamului (1938) 
m Înfățișarea socială a două județe (1938) 

m Dimensiunea românească a existenţei (1943) 


Cîteva dintre acestea au fost reeditate după 1990, mai ales prin grija 
neobositului său exeget Marin Diaconu. Numeroase alte texte de şi despre 
Mircea Vulcănescu au apărut într-o serie de culegeri şi în mai multe 
publicaţii periodice din ţară și străinătate, începînd din anii "60. 


sf 





CITI 





Mircea Eliade și Emil Cioran au plecat, 
Mircea Vulcănescu a rămas. Eliade și Cioran 
au făcut carieră în Apus, Vulcănescu a făcut 


pușcărie în ţară. Eliade și Cioran 
şi-au petrecut viaţa în scris, Vulcănescu și-a petrecut-o 
în moarte. Au făcut bine Eliade și Cioran că au plecat? 
A făcut bine Mircea Vulcănescu rămânând? 
Dacă Eliade și Cioran ar fi murit cu Vulcănescu? 
Dacă Eliade ar fi devenit informator al securităţii 
şi Cioran redactor-șef la „Scânteia“? Dacă Vulcănescu 
ar fi plecat să facă o solidă carieră universitară în 
Occident? După 50 de ani de mizerie comunistă ne dăm 
seama că nici una dintre ipotezele de mai sus nu ar fi 
schimbat cu nimic soarta României. 


Un gând despre 
Mircea Vulcânescu 


Mircea PLATON 





Un mare intelectual în plus în 
exil, doi mari scriitori în plus morți 
sau ticăloșiți în pușcărie n-ar fi 
afectat liniile generale ale tabloului. 
„Martirul Emil Cioran!? Și ce 
dacă!“, s-ar fi răstit Nicolae Cea- 
uşescu. „Vulcănescu de la Yale?! 
Cine-i ăla?“ s-ar fi constipat Bobu. 
Renunţi la destin pentru o carieră? 
Dar dacă singurul destin ţi-e carie- 
ra? Şi dacă sunt alții care nu vor să 
urce decât treptele ierarhice ale des- 
tinului? Amintirea unora stăruie în 
biblioteci, a altora în calendar. 
Mulţi dintre cei care sunt în calen- 
dar sunt şi în biblioteci; câțiva din- 
tre cei care sunt doar în biblioteci ar 
merita să intre-n calendar. România, 
țara lui Eliade? România, țara lui 
Vulcănescu? Dar ce e România? În 
cel mai bun caz, ţara lui Eliade și 
Vulcănescu. Poate că România mai 
există doar pentru că Eliade a plecat 
şi Vulcănescu a rămas. Poate că 
România există în ciuda faptului că 
Eliade a plecat şi Vulcănescu a 
rămas. De ce l-am izgonit pe Eliade 
şi de ce l-am ucis pe Vulcănescu? 
De ce nu l-am ucis și pe Cioran? De 
ce a scris Voltaire Candide? Dacă 


nu ar fi venit comunismul și ar fi 
rămas cu toții în România, poate că 
Cioran ar fi ajuns să-şi plictisească 
publicul cu veşnicele-i agonii, 
poate Eliade ar fi ajuns un fel de 
Nicolae  lorga, admirat pentru 
cuprinderea intelectuală dar bârfit 
și chiar detestat pentru megalo- 
manie, poate Eugen lonescu ar fi 
fost cel mai mare critic literar 
român în viață, iar Mircea Vul- 
cănescu ar fi continuat să se îngraşe 
spre necazul acestuia din urmă. 
Poate că Eliade, Cioran şi 
Vulcănescu au frământat de-a lun- 
sul anilor multe din întrebările de 
mai sus. Şi-au putut ei găsi vreun 
răspuns? Nu știm. În anumite 
împrejurări, istoria devine bio- 
grafie, se adânceşte în suflet și 
curge, liniștit sau dureros, printre 
șisturi şi spade. Alteori, biografia 
devine istorie. Când a murit 
Socrate, învățăceii au stat cu el și 
i-au descris ultimele zile. Când a 
murit lisus, ucenicii au stat cu el şi 
i-au anunţat Învierea. Când a murit 
Mircea Vulcănescu, ucenicii şi prie- 
tenii îi erau în exil sau în temnițe. Și 
totuși cineva i-au fost alături. Nu a 





murit singur. Nici în agonie blas- 
femiatoare. Ci cu o împăcare a 
tuturor întrebărilor: „Să nu ne 
răzbunaţi!“ 

Cei mai mulți oameni judecă 
succesul unei biografii după ecoul 
pe care îl are. După zarva produsă. 
Dar mai sunt și traiectorii care pro- 
duc tăcere. Nu tăcerea penibilă sau 
ironică, ci tăcerea rotundă a 
descătușării. O tăcere cu miez de 
imn. Cum te ferești de istorie? 
Fugind din calea ei? Imposibil. A 
fugi din calea istoriei înseamnă a 
colabora cu ea. Scriind?! Curgi 
odată cu timpul. Clădeşti ruine. Te 
aduni într-o oglindă care se sparge 
în realitate. Dar dacă te reculegi 
într-o tăcere atât de adâncă și grea 
încât în jurul tău istoria se face 
linişte? Tăcerea nu se ştirbeşte, nu 
trebuie tradusă, nu-i trebuie note 
de subsol şi nici ediție critică. Doar 
un autor onest. Istoria, o clipită. 
Lupta, o respirație. Mircea Vul- 
cănescu — scriitorul a patru volume 
de opere? Da. Un om care şi-a făcut 
datoria? Desigur. Dar, mai presus de 
toate, cavalerul unei mari tăceri. 
Care e pe rod. m 


rost nr. 13 


Wircea Vulcâanestc CU 
5] Droplarna s ] 


George ENACHE 





n literatura lumii este amintit une- 

ori următorul scenariu: eroul 

găseşte un manuscris în paginile 
căruia se află tăinuită CALEA pe care 
el trebuie să o apuce. Scriu CALE cu 
majuscule deoarece e mai mult decât 
un drum fizic, este vorba în primul 
rând de un itinerariu spiritual. În tex- 
tele alchimice, de exemplu, regăsim 
indicaţii despre cum se poate făuri 
athanorul, matricea cu ajutorul căreia 
poți făuri aurul cunoașterii divine și 
piatra filosofală, sau care te fac atent 
asupra arcanelor pe care tu, ca per- 
soană aspirând la desăvârşire spiritu- 
ală, le întâlneşti în procesul interior de 
solve şi coagula. Chiar dacă sunt 
descrieri tehnice ale unor mașinării sau 
complicate itinerarii psihologice, ele 
au în comun acest caracter de reper, de 
„puncte cardinale în haos“ - cum ar 
spune Crainic, de ORIENTARE, însă 
simpla lectură a manuscrisului nu este 
suficientă, ci trebuie să punem indi- 
caţiile în practică, în act, pentru ca pro- 
cesul să poată fi desăvârşit. 

Imaginea de mai sus mi-a venit în 
minte atunci când am parcurs pentru 
prima dată textele lui Mircea Vulcă- 
nescu, adunate cu acribie în cele trei 
volume publicate în 1996 la Editura 
Enciclopedică sub titlul Dimensiunea 
românească a existenței. Majoritatea 
acestor texte sunt simple proiecte, 
schiţe, dar, citindu-le, ai sentimentul 
că ele spun mai mult decât o carte, 
sunt însăşi esențializarea problemei 
respective. Colegii de generaţie și exe- 
geții de mai târziu au remarcat la Mir- 
cea Vulcănescu uluitoarea diversitate 
a domeniilor în care acesta se mişca 
cu o ușurință rar întâlnită, cu firescul 
pe care oamenii obişnuiţi îl au atunci 
când respiră. Constantin Noica spu- 
nea: „Era chiar ceva uluitor şi dezar- 
mant pentru fiecare dintre noi: ştia 
mai bine decât noi, uneori, ceea ce 
credeam că putem socoti problema 


noastră““. Ceea ce fascina mai mult 


rost nr. 13 


CITI 


era, spune tot Noica, „nu atât 
revărsarea, cât izvorul. Ceva din 
neștiutul spiritului nu înceta să se 
refacă... Despre aproape orice vorbea 
Mircea Vulcănescu, îți dădea senti- 
mentul că se naște din el.“ Filosoful de 
la Păltiniș sfârșea prin a-l compara cu 
biblicul Noe, cel care comunica direct, 
firesc, cu Dumnezeu, și care a ştiut să 
rânduiască într-o arcă jivinele pămân- 
tului. Şi, într-adevăr, Mircea Vulcă- 
nescu a ştiut să asimileze toate treptele 
realului și să ofere sentimentul inte- 
gralităţii, de la înalta speculație filo- 
sofică la riguroasele planuri pentru 
economia României și a Estului Euro- 
pei, de la munca intensă și sistematică 
la plăcerea loisirului, organizat însă și 
acesta cu minuțiozitate. 

Diversitatea preocupărilor a con- 
dus la o oarecare risipire în planul 
canonic al achizițiilor ştiinţifice, 
neîmplinindu-se într-un spațiu strict 
delimitat al vreunei discipline precum 
alți colegi de generaţie. Refuzul de a 
sta sub „blestemul“ unei singure idei, 
moartea, de o tragică măreție, asumată 
din nou cu firescul care îl caracteriza, 
sunt poate cauze ale acestei neîm- 
pliniri aparente. 

Noica spunea că, dacă nu ar fi 
citit studiul Dimensiunea românească 
a existenței, n-ar fi scris poate nicio- 


Foto: Bogdan Onofrei 


solii tu 


sf 


i E 


zică ti 


dată Rostirea filosofică românească. 
Și azi schiţele, proiectele sale oferă 
sugestii extrem de valoroase pentru 
cei interesați de o anumită problemă. 
Un articol sau numai un rând îți pot 
ORIENTA căutarea. 

Un sentiment similar am avut 
când, dorind să scriu un studiu despre 
ortodoxismul interbelic şi problema 
spiritualității, Mircea Vulcănescu, prin 
două articole ale sale, mi-a orientat în 
mod decisiv cercetarea, deopotrivă 
sub aspect ideatic şi metodologic. Ele 
constituie unul din cele mai complete 
şi comprehensive răspunsuri la pro- 
blema ideii de spiritualitate intens ve- 
hiculată în cultura română interbelică. 
Totul a început printr-un răspuns acor- 
dat unui chestionar inițiat, în 1928, de 
revista Tiparnița literară referitor toc- 
mai la problema dacă există sau nu o 
nouă o „nouă spiritualitate“ în cultura 
română. Mai târziu, în plină înflorire a 
mișcării Criterion, Mircea Vulcănescu 
revenea cu un text mult mai amplu pe 
această problemă. 

El iniţia, de fapt, un veritabil 
dicționar al noţiunilor celor mai folo- 
site în orizontul cultural al epocii. Im- 
portanța acestui demers este bine sub- 
liniată de autor: „Fiecare epocă are 
anumiți termeni care par a stârni un 
interes superior altora. Evidenţierea 





a (IEEE 


valorii de circulație a acestor termeni 
şi a sensurilor lor ajută la fixarea 
fizionomiei spirituale a epocii. Preci- 
zând sensul ideilor principale ale vre- 
mii și determinând valoarea lor de cir- 
culație, dicționarul mai poate servi de 
îndreptar gândului celor mai tineri, 
care vor să se orienteze exact faţă de 
problemele pe care le găsesc deschise 
de înaintașii lor“. 

Ori nici un termen nu era atât de 
intens vehiculat precum cel de „spiri- 
tualitate“ şi nici unul nu era atât de 
echivoc, iar una din cauze se datora 
sensurilor multiple pe care el le are. 
Vulcănescu a identificat trei accep- 
țiuni principale: viaţă interioară, cul- 
tură, viață duhovnicească. 

Primul sens pune accentul pe 
trăirea intensă a clipei, presupune en- 
tuziasm, frământare, pasiune. E culti- 
vat de omul căruia îi plac trăirile pu- 
ternice, sentimentele extreme, care se 
simte bine numai atunci când sufletul 
său tresaltă și refuză limitările. Este 
evidentă în acest caz dimensiunea psi- 
hologizantă a ideii de spiritualitate. 

A doua accepție priveşte trăirea 
orientată axiologic, pentru un ideal, 
primând dimensiunea raționalistă. 
Modul în care poate fi trăită această 
spiritualitate este multiplu, după cum 
multiple sunt modelele culturale care 
pot fi urmate. În perioada sa Mircea 
Vulcănescu identifica trei tipare ca 
fiind mai răspândite: umanismul, na- 
ționalismul integral și marxismul. 

În sfârşit, în al treilea sens, spiri- 
tualitatea înseamnă: „viaţă veșnică, 
trăire în universalitatea absolută, în 
Duhul Sfânt; asceză şi viață mistică“. 
„Caracterul interior și cel realist apro- 
pie acest sens al spiritualităţii de cel 
dintâi, de care îl desparte caracterul 
eteronom al trăirii, omul duhovnicesc 
nefiindu-şi niciodată, sieși, lege și 
măsură, spune Vulcănescu. Caracterul 
transcendent al temeiului acestei trăiri 
şi chipul suprafiresc în care această 
transcendență ia cuprindere în viaţa 
sufletească a omului duhovnicesc 
despart acest sens de cel de-al doilea“. 

Odată lămurită problema sensului 
noțiunii de „spiritualitate“, autorul tre- 
ce la o analiză minuțioasă a modului 
în care intelectualitatea românească 


s-a raportat la această problemă. În 
doar câteva pagini, Mircea Vulcă- 
nescu reușește să pună ordine într-o 
chestiune deosebit de complexă și 
aparent haotică. Folosind o repre- 
zentare „arhitectonică“ simplă şi ele- 
gantă, el pune în nișa cea mai potrivită 
pe principalii exponenţi ai culturii 
românești interbelice. Judecata este 
fără cusur și își păstrează valabilitatea 
deplină și astăzi. Se arată, pe bună 
dreptate, că problema „noii spi- 
ritualități“ a fost identificată la începu- 
turile ei, în anii 1925-1929, cu pro- 
blema „tinerei generaţii“. Pe parcurs a 
apărut un clivaj, semn, după cum fru- 
mos spune Vulcănescu, că „identitatea 
de generaţie nu implică o identitate de 
poziție spirituală“, iar în 1934, când 
autorul scria aceste rânduri!, situaţia 
se prezenta astfel: 

1. O categorie de intelectuali, în 
frunte cu Nae lonescu și Nichifor 
Crainic a rămas favorabilă unei spiri- 
tualități înțelese ca viață duhovniceas- 
că. Această categorie, în care se 
include și el, cultiva tradiționalismul 
și ortodoxismul. 

2. O a doua categorie, care punea 
accentul pe aspectul cultural al ter- 
menului de „spiritualitate“ era mai 
diversă, având patru varietăţi: 

a. Curentul marxist, inspirat de 
idei ale materialismului dialectic, 
cuprindea nume precum M. Ralea, P. 
Pandrea, Anton Dumitriu, Al. Sahia, 
etc. Principala caracteristică ar fi con- 
siderarea spiritualității exclusiv în 
funcţie de lupta de clasă şi de deter- 
minismul economic al societății. 

b. Naționalismul integral. În acest 
caz spiritualitatea de orice fel este va- 
loroasă în măsura în care reprezintă „o 
consolidare a realităților, o potenţare a 
forțelor şi o sporire a valorilor națio- 
nale“. Din acest curent fac parte, în 
opinia lui Vulcănescu, N. lorga, A.C. 
Cuza, C.Z. Codreanu, O. Goga, M. 
Manoilescu, P. Șeicaru, V. Băncilă, E. 
Bernea, M. Polihroniade etc. 

c. Umanismul neoclasic, „uma- 
nist, universalist, echilibrat şi spiritua- 
list“ a fost adoptat de Tudor Vianu, 
Şerban Cioculescu, Dan Botta, Ion 
Cantacuzino, Petru Comarnescu, 
Mihail Sebastian, C-tin Noica. 


d. O ultimă categorie, reprezen- 
tată de Lucian Blaga sau Stelian 
Mateescu, refuzând vreuna din doc- 
trinele religioase instituite, resping în 
același timp viziunea umanistă asupra 
culturii, căutând o întregire a omului 
prin recursul la divinitate. 

3. Ultima categorie identificată de 
Mircea Vulcănescu, şi, după el, cea 
mai numeroasă, ar avea drept lider de 
opinie pe Mircea Eliade şi, alături de 
el, pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, 
I. Dobridor etc. Aceştia respingând 
vechile distincții sunt în căutarea unei 
spiritualități noi, iar căutarea lor 
capătă adesea accente agonice. 

Tot ce am făcut în aceste puţine 
rânduri este o reamintire a unor lucruri 
al căror rost este de mare importanță 
pentru ORIENTAREA generaţiei 
tinere de azi, un răspuns celor care 
sunt îngrijorați de diversitatea mani- 
festărilor acesteia. Reamintim vorbele 
lui Vulcănescu: „identitatea de gene- 
rație nu implică o identitate de poziţie 
spirituală“, iar exemplul cel mai bun 
este dat de propria sa generaţie cultu- 
rală din perioada interbelică. Este 
acesta un lucru rău? Credem că nu. 
Parcurgând „nișele“ culturale stabilite 
de Vulcănescu, identificăm în ele 
colegi, prieteni ai acestuia, care, cu 
toate divergenţele de opinie, au slujit, 
cu toţii, cultura românească. Impor- 
tant era spiritul creativ şi dorința de a 
realiza lucruri cu adevărat importante. 
Cu atât mai mult tinerii de azi — în atât 
de multe cazuri doar epigoni, în 
ordinea culturii, a marii generaţii 
interbelice — ar trebui să fie mai puţin 
interesaţi de distrugerea „inamicului“ 
de idei şi să dea măsura adevărată a 
propriei capacități creatoare. 

Întorcându-ne pe tărâmul cerce- 
tării ştiinţifice, repetăm că, pentru 1s- 
toricii culturii românești interbelice, 
acest text al lui Mircea Vulcănescu 
rămâne un reper de neocolit. 

Ceea ce am scris în aceste rânduri 
îl reprezintă pe Mircea Vulcănescu „al 
meu“, adică acele aspecte din lucrările 
sale care m-au ajutat în propria ori- 
entare. Însă această operă este atât de 
diversă şi fecundă, încât fiecare cititor 
al ei va regăsi pe un Mircea Vulcă- 
nescu „al său“. Suntem convinși. m 


1 Textul, intitulat Spiritualitate, a apărut pentru prima dată în „Criterion — revistă de arte, litere şi filosofie“, anul 1, r. 2, | 


noiembrie 1934, p. 3-4. 


rost nr. 13 








sf 


Sici Baezli şi 
clubul „Politica“ (1) 





După entuziasmul primilor 15 ani de după 
1989, a venit vremea în care apatia politică 
se înstăpâneşte, încet și sigur peste români, 
tot mai puţin dispuși să plece urechea la 


laudele autoadresate sau la acuzele de jaf și corupţie 
care fac sarea și piperul disputei politice românești. 
Și totuși, în starea de resemnare generală, mai există, 
se pare, surprize. La sfârșitul anului trecut, 

Gigi Becali a devenit om politic, unul dintre puţinii 


apelaţi diminutival. 


Este uşor să intri în politică, dar este 
mai greu să ajungi în politica „mare“, în 
zona deciziei naționale și implicit să devii 
om politic important. O simplă adeziune 
la un partid politic, înființarea sau prelu- 
area unui partid nu determină neapărat 
intrarea în „elita“ politică a țării. Politica 
românească postdecembristă a înregistrat 
numeroase eșecuri de acest gen. Cazul 
Ilie Năstase este unul dintre cele mai 
cunoscute: un personaj șarmant, cu o 
imagine publică foarte bine conturată, cu 
audiență în rândul populației şi în plus 
beneficiind de sprijinul unuia dintre cele 
mai puternice partide politice din 
România. Cu toate aceste atuuri, [lie 
Năstase a înregistrat un eşec în alegerile 
pentru primăria Capitalei. De atunci s-a 
tras concluzia că o personalitate a vieții 
publice, în particular din lumea sportului, 
care se implică în politică nu aduce par- 
tidului respectiv prea multe voturi în 
plus, ba chiar că este de-a dreptul 
nefolositor. 

Anunţul lui Gigi Becali privind pre- 
luarea președinției Partidului „Noua 
Generaţie“ s-a transformat într-un eveni- 
ment politic urmat de numeroase luări de 
poziţii. Cauzele cele mai importante ale 
acestei situaţii s-ar rezuma la faptul că 
Becali nu s-a înregimentat în nici unul 
dintre partidele politice existente și la dis- 
cursul politic pe care acesta a început să-l 
promoveze, discurs susținut de o imagine 
publică ce a depășit de câțiva ani zona 
strictă a fotbalului, a sportului în general. 


rost nr. 13 


În cadrul analizei care urmează vom 
încerca să aflăm care sunt șansele lui Gigi 
Becali în politică trecând prin motivația 
acestui gest, perspectivele politice interne 
şi externe, condiționările comunităţii din 
care face parte, o schiță psihologică a per- 
sonajului și o evaluare a oamenilor de 
care are nevoie. 


]. De ce a intrat 
Gigi Becali în politică? 


Pentru această discuţie ne-am pro- 
pus luarea în discuţie a patru ipoteze rela- 
tiv independente una de cealaltă: 

1. Diversiune PSD 

Către această ipoteză duc câteva 
date destul de „vizibile“ între care, cea 
mai evidentă, legătura cu celebrul 
„strateg“ al partidului de guvernământ, 
Viorel Hrebenciuc. Este greu de crezut că 
pe cele două personaje le leagă doar 
Steaua şi o prietenie în care poartă 
discuţii în genul celor din romanele de 
duzină — vezi declarația lui Gigi Becali 
cum că Hrebenciuc „l-a ajutat să 
înțeleagă că toți oamenii sunt egali“. 
Vicepreşedintele PSD are, după cum se 
ştie, o mână bună, de sub ca ridicându-se, 
în primul rând în Moldova, dar nu numai, 
cu mare viteză, o mulțime de oameni de 
afaceri despre a căror onorabilitate îndo- 
ielnică presa a scris și continuă să scrie. 

Un alt motiv ar fi declarația lui Gigi 
Becali cum că zona doctrinară a PNG ar 
fi cea democrat-creştină — populară într- 


un moment în care proaspătul preşedinte 
nu ştia nimic despre programul sau doc- 
trina partidului preluat, după cum rezultă 
din chiar răspunsurile sale. Ori, un partid 
fabricat în laboratoarele PSD pentru a 
acoperi această zonă brusc aglomerată 
(PNTCD, AP, PUR şi chiar, după docu- 
mentele scoase până acum, PNL ocupă 
această parte a eșicherului politic) ar fi 
deosebit de folositor. 

Tot la fel de folositoare ar fi și dimi- 
nuarea zonei de influenţă pe votanții con- 
juncturali ai PRM-ului prin mesajul 
național, creştin și justițiar al lui Gigi 
Becali. Scăderea procentelor lui Vadim ar 
însemna și readucerea lui la stadiul de 
căţel ascultător și deci aliat politic de 
nădejde pentru o viitoare guvernare PSD. 

2. Diversiune Năstase 

O a doua ipoteză care ţine de politică 
este aceea a unui partid cu coloratură 
creştină (deci cu un mesaj despre morali- 
tate adică echitate, adevăr, dreptate, spri- 
Jin comunitar) și națională care să 
folosească lui Adrian Năstase în cazul 
unei ruperi a PSD-ului. Deși neclare la 
nivelul personal, relațiile dintre Iliescu și 
Năstase în interiorul partidului, la nivelul 
grupurilor de influenţă ale fiecăruia sau al 
instituţiilor — mai ales cele informative, 
de apărare, de ordine publică — cât și al 
baronilor de serviciu sunt reci și, dacă 
nimic altceva nu se întâmplă pentru a 
produce un dezechilibru consistent în 
favoarea premierului, o rupere este pre- 
vizibilă în orizontul de timp de maxim un 
an. În această situație, dacă fire nevăzute 
îl leagă pe Vadim de Iliescu, în pofida 
spectacolului de revoltă pe care primul îl 
oferă din când în când, PNG-ul ar putea 
fi nu numai un aliat prețios ci chiar bazi- 
nul pregătit în care să se verse activiștii 
conduși de Năstase. Mai ales că numele 
Noua Generaţie i se potriveşte mănușă lui 
Năstase, liderul „noii generaţii“ din PSD. 

3. Bani și putere 

Gigi Becali a înțeles, chiar ca urmare 
a întâlnirii intereselor personale cu sfera 
publică (vezi, de exemplu, stadionul 
Steaua) că, cel puţin în România, 

m 


9 


Cea —————— III E E III 


„Politica“ e un club mult mai special, 
complex și profitabil decât e un club de 
fotbal. Politica e un club care-ţi oferă 
bani, putere, legalizarea manevrelor, 
oricât de nelegale, imunitatea legii, pro- 
tecția rețelei (,„famigliei'“), dar şi o alifie 
catifelată şi răcoritoare pentru o mândrie 
prea încinsă. lar dacă nu ești în el ai 
nevoie de intermediari scumpi și nu tot- 
deauna de încredere. 

Gigi Becali a avut bani și pe vremea 
comuniștilor, a avut mai mulți după, 
foarte mulți acum, dar nu se poate să nu 
fi simţit, mai ales la începuturile vieţii 
sale de om de afaceri, că neavând nici un 
titlu nobiliar e tratat cu aroganță și dispreț 
(chiar dacă mascate în spatele unei 
bunăvoinţe servile provocate de bani) de 
personaje care aveau eticheta respectivă 
dar care îi erau adeseori inferioare — vezi 
declaraţia lui cum că la început se uita la 
parlamentari ca la nişte zei pentru ca în 
timp să constate că nu îi sunt cu nimic 
superiori. lar titlurile respective, în 
România de astăzi, sunt, de sus în Jos, 
cele de președinte, prim-ministru, mini- 
stru, deputat, senator, președinte de con- 
siliu judeţean, prefect. Nu întâmplător 
ultimile două dau pe cei mai mulți 
„baroni“ ai partidului de guvernământ. 

În sensul celor de mai sus mulţi 
așa-ziși oameni de afaceri au intrat în 
politică pentru multiplicarea rapidă a 
averii, protecție și convingerea că merită 
și trebuie să fie venerați de prostime. 
Formula acoperitoare în astfel de cazuri, 
perdeaua de ceaţă, şi aici și aiurea, este 
aceea că având bani, un astfel de perso- 


10 





naj nu e flămând și nu mai are nevoie să 
fure (sau oricum mai puţin), astfel încât 
poate lăsa și pentru cei mulți și aceste 
cuvinte s-au spus şi acum, chiar de către 
Gigi Becali. Ori cercetarea statistică, de 
aici și de oriunde, arată că între a avea 
bani la momentul intrării în politică și 
existența responsabilității de după acest 
moment nu e nici o legătură și că, de fapt 
formula care funcționează este: „Cine e 
cinstit în afaceri este și în politică și cine 
nu, nul“. 

4. Interesul naţional 

Această variantă presupune, pe baza 
declaraţiilor lui Gigi Becali, că acesta, 
după o îndelungă reflecţie personală și o 
atentă analiză a realităţii sociale, a ajuns 
la concluzia că nu mai poate sta în afara 
vieţii politice. Asumarea noii condiții nu 
a fost deci realizată pe baza unui impuls 
de moment, a unor interese meschine 
personale sau a conformării cu bună 
ştiinţă la jocul unor „păpuşari“; mizeria, 
situația economică dificilă în care se 
zbate majoritatea populației țării, aface- 
rile  oneroase înfăptuite cu banii 
contribuabilului, corupția generalizată, 
înlocuirea statului de drept cu statul 
mafiot, nevoia de demnitate a românului, 
aceasta este realitatea care l-a provocat pe 
Gigi Becali să intre în viața politică. 

Gigi Becali şi-a afirmat întotdeau- 
na public respectul faţă de Dumnezeu, 
familie, neam, ţară. A făcut şi face — 
spusele lui nu au fost contrazise de 
nimeni, nici de personaje beneficiare, 
nici de presă, nici de dușmanii săi — acte 
caritative și filantropice. Sprijină Bise- 
rica - a primit 
recent Crucea Arhi- 
episcopală la Alba 
Iulia — este ctitor de 
biserici. În preajma 
intrării în politică, 
la intrare și după, a 
susținut că atuurile 
sale sunt acelea că 
„iubeşte oamenii şi 
este patriot“ şi de 
aceea, după ce i-a 
cunoscut mai bine 
pe parlamentari şi 
miniștri, a constatat 
că aceștia nu sunt 
cu nimic mal buni 
decât el, ba chiar 
invers. Becali 
recunoaşte că nu 
are limbajul aces- 


E = 
F 
E= 
=) 
= 
(=) 
= 
[i 
=! 
So 
= 
[==] 
= 
=) 
zi 


tora dar spune că — accentuează într-o 
repetiție pe care marchează puncte — 
important nu e să dai din gură, impor- 
tant e ceea ce ai în inimă și în cap; lim- 
bajul se poate învăţa, pentru conducere 
îți iei consilieri, pe când iubirea 
semenului, a lui Dumnezeu și a țării, cei 
în cauză, nu mai au cum să le aibă. 

Şi alte pasaje ale primelor sale 
declarații par să dea o astfel de orientare 
gestului său. „Cine se va înscrie în acest 
partid o va face din patriotism și trebuie 
să-şi dedice viaţa țării. Vreau să trezesc 
patriotismul românilor, despre care cred 
că nu a murit încă. Nu cred că elita 
românească a dispărut.“ Declaraţiile 
noului lider al Partidului „„Noua 
Generaţie“ sunt extrem de importante 
şi, dacă sunt serioase, redeschid spațiul 
interesului și idealului naţional, prea 
multă vreme închis în politica modernă. 


II. Perspective 
politice interne 


Gigi Becali a preluat un partid din 
care existau numele, câteva sedii și câțiva 
membri și nu este întâmplător faptul că a 
ales „Noua Generaţie“. Denumirea par- 
tidului este una inspirată dar până acum 
nu a fost absolut deloc exploatată. Ea se 
potriveşte foarte bine declaraţiilor lui 
Becali privind motivul principal al 
implicării sale în politică: nemulţumirea 
față de actualii politicieni. Se explică ast- 
fel şi neimplicarea sa în unul dintre par- 
tidele deja existente pentru că nu credem 
că vreunul dintre partidele ele ar fi refuzat 
să-l primească în rândul lor. Becali a ales 
însă un partid intrat demult în negura 
uitării, dar cu o denumire sugestivă pen- 
tru ceea ce a anunțat că doreşte să facă în 
politică. De aici atacurile vehemente ale 
liderilor politici la adresa lui Becali. 


1. Democraţia creștină 


Doctrina democrat-creștină (nu 
creștin democrată cum greșit se 
vehiculează în România, democrația 
putând fi creştină și nu creștinismul 
democratic) pe care Becali a anunţat că 
partidul său o va promova este una 
destul de discreditată prin activitatea 
partidelor care anterior şi-au revendi- 
cat-o. Guvernarea CDR-istă și apoi 
scandalurile din Partidul Naţional 
Țărănesc Creștin Democrat nu sunt încă 
uitate de electorat. Este în același timp și 


rost nr. 13 





un dezavantaj și un avantaj. Rea- 
firmarea doctrinei va fi destul de dificil 
de realizat, dar în același timp scena 
politică românească ar avea nevoie de 
un partid puternic care într-adevăr să o 
promoveze atât timp cât situația pe 
această zonă, brusc aglomerată este 
totuşi neclară. PNŢCD se luptă pentru 
un scor cât mai bun în alegerile locale, 
care să îi permită atacarea dintr-o 
poziție favorabilă a alegerilor parla- 
mentare. Acţiunea Populară a lui Emil 
Constantinescu concurează și ea pentru 
reprezentarea democraţiei creştine în 
România, și încearcă să intre în grațiile 
fraților europeni. URR este un posibil 
concurent pe același electorat potențial 
democrat creștin. Partidul Umanist 
Român al lui Voiculescu, după o trecere 
de la socialism la liberalism umanist, se 
revendică acum și el de la democrația 
creștină. Cât de autentică însă este încă 
un semn de întrebare și deocamdată 
doar a preluat o parte din dizidenții din 
PNTCD. Partidul Popular Creștin a 
fuzionat cu AP. 

În privinţa situaţiei de după alegerile 
locale, apar două ipoteze. Situaţia în care 
unul din partidele care încearcă, pe lângă 
PNTCD, să se afirme ca democrat 
creştine, sau poate chiar PNŢCD, să 
obțină un procentaj suficient în alegeri 
pentru a forma polul democrat-creştin, 
care să se prezinte unit în alegerile parla- 
mentare, caz în care ar putea atrage 
nemulțumiți sau persoane care nu ar vota 
pentru ceilalți doi poli, liberal (PNL-PD) 
şi socialist (PSD). Aceasta excluzând din 
discuție PRM și UDMR. Ne putem însă 
imagina și situația în care respectivele 
partide, nefiind suficient de credibile pe 
plan extern şi neputând nici să strângă 
suficiente voturi în alegerile parla- 
mentare, vor fi devansate de un PNL 
doritor să lase Internaționala Liberală şi 
Partidul European al Liberalilor, 
Democraților și Reformatorilor (cu sau 
fără un PD desprins de Internaționala 
Socialistă și de Partidul Socialiștilor 
Europeni), pentru a adera la Partidul 
Popular European. Din punctul de vedere 
al procentelor pe care le-ar obține Alianţa 
PNL-PD nu ar fi o problemă prea mare, 
cu condiția desigur ca alianța sau partidul 
rezultat din fuziunea celor două compo- 
nente să adere la principiile PPE și să 
existe o dorință reciprocă de apropiere. 
PPE şi grupul său parlamentar din 
Parlamentul European sunt un important 


rost nr. 13 


i) 
=] 
= 
[=] 
= 
o 
= 
[ij 
L 
Er) 
=] 
[==] 
B 
= 
=] 
[Esi 





pol de atracţie pentru partidele politice 
naționale care aderă la principiile demo- 
crat-creștine, populare şi/sau conserva- 
toare, şi există precedente de schimbare 
de apartenenţă politică europeană, spre 
exemplu tocmai de la liberalii la popularii 
europeni (cazurile notabile ale social- 
democraților portughezi și FIDESZ-ul 
maghiar). La nivel european, liberalii 
sunt un mic partid tratat de oportunist, 
pentru că din cauza diferenţelor de opinie 
între diversele partide liberale membre, 
grupul votează când cu socialiștii, când 
cu popularii și încearcă să obțină avanta- 
Je de pe urma unei alianţe cu PPE-DE, 
alianță nefuncțională tocmai din cauza 
dezertărilor prea frecvente. În cazul în 
care PNL(-PD) ar face acest pas, un pol 
democrat-creştin independent de PNL nu 
ar prea mai putea să își justifice existența 
nici pe plan intern, și nici pe plan extern. 

În ambele cazuri, plecări ale unor 
persoane sau grupuri nemulțumite de 
fuziunile partidelor în cauză (şi care nu ar 
migra către unul din cei doi poli de 
atracție existenți) sunt de luat în calcul, 
ele putând justifica formarea unui pol 
politic independent de cel liberal și 
socialist. Un calcul pur electoral ar arăta 
că o parte din electorii de orientare demo- 
crat-creştină nu ar vota la rândul lor pen- 
tru vreun partid altul decât democrat- 
creștin existent, şi ar prefera să nu par- 
ticipe la vot decât să îl acorde socialiștilor 
sau liberalilor. Pe de altă parte însă, în 
cazul unui constituiri reuşite a unui pol 
democrat-creștin, trebuie iarăşi luate în 
calcul orgoliile și inamiciţiile dintre 
actorii principali. Aceştia ar putea depăși 


blocajul numai speriați fiind de perspec- 
tiva unei dispariții de pe scena politică. 


PA Naționalismul 
„rezidual“ 


În ceea ce priveşte orientarea 
națională, ea este evidentă în declarațiile 
impetuoase cu care Becali și-a motivat 
intenția de a participa direct la viaţa 
politică. Șansele sale de a polariza intere- 
sele naționaliste ale electoralui sunt, însă, 
contestate de anumiţi „profesioniști“ ai 
arenei politice, care îl văd ca pe o „vic- 
timă a sistemului politic“. Vasile Dâncu, 
şeful Agenţiei Naţionale pentru Strategii 
Guvernamentale, nu îi dă nici o şansă 
dacă nu îşi cultivă o ideologie orientată 
spre temele la modă ale politicii inter- 
naționale. EI a declarat falimentară ideo- 
logia naționalistă, din punctul de vedere 
al propagandei electorale: „Nici tema 
naționalistă, nici curentul regionalist nu 
mai sunt de actualitate în Transilvania“, 
spunea el în 18 ianuarie, după ce cu 
numai o zi înainte, Consiliul Naţional al 
Secuilor, condus de fostul senator 
UDMR Csapo Jozsef aprobase, în una- 
nimitate, un „proiect de autonomie a 
ținutului Secuiesc“. „Noi nu vom mai 
construi contrargumentări la o problemă 
care nu mai există“, adăuga strategul 
PSD-ist. „Tema extremistă, naționalistă, 
gen PRM, nu mai funcționează în 
Transilvania decât, să spunem, pe anu- 
mite grupuri de vârstă care sunt rezidu- 
ale. Oamenii deja nu mai cer asta, nu mai 
au nevoie de acest tip de protecţie psiho- 
logică.“ Ceea ce înțelegem din declarația 
lui Dâncu, un adevărat profesionist al 
marketingului politic, este că „moda“ 
naționalismului a apus; chiar dacă, în 
campanii electorale trecute, a „prins“ 
bine la public, atrăgând voturile către 
clienții care o adoptaseră, astăzi ea tre- 
buie înlocuită cu mesaje mai șic: de pildă, 
cele referitoare la „umbrela NATO“, 
deschisă în timpul mandatului PSD. Îm- 
pingând, în grabă, naționalismul în ogra- 
da PRM-ului, PSD-ul se dezice de mili- 
oane de români „reziduali“ din Mureș, 
Harghita, Covasna şi din alte zone, căci, 
în proiectul de lege pregătit de separatiștii 
maghiari, se precizeată „cadrul auto- 
nomiei regionale care va oferi posibili- 
tatea ca unele regiuni din România, inclu- 
siv Banatul, să poată aspira la statutul de 
regiune autonomă.“ Graba lui Dâncu de a 
abandona o problemă națională, una 

5 


II 


Cafea ———————— IEEE 


capabilă să mobilizeze energiile popu- 
lare, trădează lipsa de responsabilitate a 
unei clase politice oportuniste și dezer- 
toare de la interesul național, de atâtea ori 
invocat gratuit, sau o strategie de încer- 
care de păstrare a temei pentru campania 
electorală a PSD-ului . 

Aici este breşa pe care a ocupat-o 
Corneliu Vadim Tudor, a cărui isterie 
naționalistă dă rateuri astăzi, când este 
transformată în isterie internaţionalistă. 
Tot aici este şi concentrația unui electorat 
ignorat, idealist, naționalist și implicat 
politic, în adevăratele sensuri ale acestor 
cuvinte. Va putea Gigi Becali să ocupe 
acest spațiu sau își va însuşi aceeași ideo- 
logie găunoasă pe care o auzim, fără să o 
ascultăm, de la majoritatea oamenilor 
politici? 


III. Perspective 
politice europene 


Care ar putea fi locul partidului con- 
dus acum de Gigi Becali pe scena politică 
națională și europeană? Aceasta depinde 
de mai mulți factori: 1. dacă reușește să 
se impună la alegerile locale ca partid 
relativ important, care să ia parte la even- 
tuale negocieri cu alte partide după 
alegeri, şi cu ce importanță relativă prin- 
tre ele; 2. dacă programul politic și prin- 


Unitatea  Occi- 
dentului, ca mit 
creat în timpul 
Războiului Rece, 
nu era văzută a fi în de- 
pendenţă directă faţă de 
existența unui Est comunist, 
cu care să creeze o relație 
antagonică. Totuşi, noua 
lume post-Război Rece a 
făcut loc nu numai com- 
petiției economice în spațiul 
atlantic, ci și contradicţiilor 
politice și chiar tentaţiei 
de separare civilizațională. 
Vechiul Occident, ca monolit 
de valori politice și culturale, 
are toate șansele de a se scin- 
da în noi entități cu caracte- 
ristici diferite. 





12 


cipiile PNG vor corespunde principiilor 
familiei democrat-creștine, populare și 
conservatoare europene. PNG ar putea 
desigur să se alăture la nivel european și 
grupului parlamentar Uniunea pentru 
Europa, grup format din partide de orien- 
tare conservatoare națională, dar aceasta 
desigur numai în caz că va fi numeric 
important în alegeri, în orice caz peste 
pragul electoral de 5% şi, bineînțeles, în 
măsura în care România va adera la UE 
în 2007. 

S-a făcut deja apropierea de Silvio 
Berlusconi, care şi-a construit partidul în 
timpul degringoladei democrației creş- 
tine italiene. În Forza Italia au intrat însă 
toate elementele de valoare din fosta DC, 
inclusiv o serie de ideologi recunoscuți 
pe plan naţional, cel puţin partea ei de 
dreapta, creştin democrații de stânga 
rămânând în câteva mici partide democ- 
rate creștine care sunt acum în opoziție 
față de guvernul Berlusconi. Pe de altă 
parte, Berlusconi este un se/f-made-man 
format într-o economie de piață funcțio- 
nală, spre deosebire de Gigi Becali, for- 
mat într-o economie care numai de piaţă 
şi funcţională nu se poate spune că este. 
Oricum, există anumite zvonuri neconfir- 
mate cum că Silvio Berlusconi i-ar acor- 
da sprijin. Trebuie însă precizat că 
Berlusconi nu înseamnă Forza Italia în 


ansamblu. Cel puţin la momentul 
prezent, noul PNG nu pare să corespundă 
în totalitate modelului Forza Italia, cel 
puțin nu la capitolul resurse umane, deși 
ambiția refondatoare pare aceeaşi ca în 
cazul italian, anume, pe de o parte, con- 
stituirea unui partid care să preia o parte 
a electoratului dezamăgit de prestația 
partidelor care îl reprezentau, iar pe de 
alta, formarea unei alternative viabile 
apărută din dezamăgirea la adresa par- 
tidelor existente în general. 

Dacă România va fi totuși integrată 
în ceea ce va fi UE în 2007, aceasta nu va 
fi câtuși de puţin meritul PSD și al spe- 
cialiştilor săi, ci recunoașterea de către 
UE a faptului că România riscă să se rupă 
cu totul de orice integrare europeană dacă 
nu este forțată în acest sens printr-o inte- 
grare poate prematură. În acest context, ȘI 
în perspectiva alegerilor parlamentare din 
2008 și eventual europene din 2009, 
democrația creştină românească și 
situația partidelor afiliate din România va 
fi de o primă importanță pentru popularii 
europeni. (va urma) 


Grupul de expertiză 
multidisciplinară GEMA: Cristina 
Arvatu, Corina Bistriceanu, Andrei 
Răutu, Emil Ţârcomnicu 
Coordonator: Paul Ghiţiu 





România şi scindarea 
vechiului Occident 


Adrian MARCU 





Deși au trecut doar 15 ani de la 
sfârşitul Războiului Rece, se pare că 
spectrul global s-a schimbat decisiv. 
Dacă în a doua jumătate a secolului 
al XX-lea ne mișcam într-o lume cu 
două Europe și un singur Vest, acum 
se profilează o singură Europă cu 
două  Vesturi. Contradicţiile se 
înmulțesc pe cele două țărmuri ale 
Atlanticului, iar pericolul islamic, 
terorismul internațional şi prolife- 
rarea armelor de distrugere în masă 
nu mai au forța unui liant, aşa cum 
fusese altădată ameninţarea sovie- 
tică. După septembrie 2001, Statele 
Unite au adoptat o politică externă 
văzută de europeni ca fiind de 


nuanță bismarckiană, cu plasarea 
forţelor militare în centrul strategiei 
politice. Din contră, europenii au 
început să se comporte ca diplomaţii 
secolului al XIX-lea sau ca idealiștii 
liberali americani de la începutul 
secolului al XX-lea. 

Reinventarea Vestului sub forma 
a două entități necesită acceptarea 
unei realități: Europa şi America au 
interese, valori și ilități 
diferite. Consolidarea termenului 
„Occident“ şi transformarea lui în 
mit, au fost influențate pe tot par- 
cursul secolului al XX-lea de 
opoziţia permanentă între valorile 
democratice ale lumii atlantice și 
provocările totalitare venite din 
masa eur-asiatică. O dată cu victoria 


rost nr. 13 





globală a lberal-democraţiei, uni- 
tatea Vestului s-a diluat continuu, iar 
cele două jumătăți distincte au 
preferat să-şi construiască identități 
diferite. Dacă în 1944 economistul 
suedez Gunnar Myrdal afirma: 
„recunoaștem un american oriunde îl 
întâlnim ca pe un idealist practic“, 
astăzi, avem toate șansele să lipim 
acest text, mai degrabă, de profilul 
unui european. 


Inversarea rolurilor 
între Bruxelles și 
Washington 


Astăzi, putem aprecia ca perfect 
vizibilă declanșarea unui proces de 
„inversare a rolurilor“ între 
Bruxelles şi Washington, proces în 
care noul idealism european caută 
autonomizarea faţă de un realism 
american cinic. Dacă Europa și-a 
întors privirile spre interior (inte- 
grare, democratizare, rezolvarea 
chestiunii estice), urmărind armonia 
internă şi relaxarea relației cu Rusia, 
Statele Unite au devenit mult mai 
preocupate de scena globală. În aces- 
te condiţii, uzând de memoria sa 
colonială și de experiența a patru 
secole de expansiune globală, 
Europa percepe America în termenii 
unei noi puteri imperiale. Din acest 
motiv, europenii doresc să creeze o 
alternativă la Statele Unite, un Vest 
diferit, mai bun și mai respectat de 
celelalte civilizații. 

Parţial, răspunsul american a 
fost cuprins în Strategia Naţională de 
Securitate (sept. 2002) şi plasează 


rost nr. 13 





într-o poziție privilegiată parteneria- 
tul cu celelalte centre mondiale de 
putere, numind secolul XXI „o 
epocă a cooperării“. Falia atlantică 
persistă, însă, deoarece Washington- 
ul, în obsesiile sale de responsabili- 
tate globală, se interesează mai mult 
de raporturile cu Rusia, China și 
India, apreciind că relațiile în interi- 
orul Vestului se menţin pe o linie 
bună, însufleţite doar de vechea 
inerție. Dar va avea vreodată SUA o 
politică europeană? Va gestiona cu 
grijă această sensibilitate atlantică 
sau va contribui, voit sau nu, la 
spargerea Vestului în jumătăţi dis- 
tincte? 

Comentând politica externă 
americană, într-un articol din ultimul 
număr al prestigioasei reviste 
Foreign Affairs, Colin Powell afirma 
că președintele Bush nu a fost foarte 
bine înțeles când s-a reproșat 
Americii concentrarea asupra unor 
chestiuni unilaterale. Viziunea lui 
George Bush ar fi mai largă şi mai 
profundă (politici de combatere a 
terorismului, intervenții pentru pre- 
venirea conflictelor regionale, par- 
teneriate strategice, cu puteri mici şi 
mijlocii), peste toate detaliile domi- 
nând, însă, ideea acceptării strategiei 
parteneriatului, idee care afirmă 
rolul vital al alianțelor interna- 
ționale. Bush însuși a accentuat: 
„Azi, comunitatea internaţională are 
cele mai bune șanse de la dezvol- 
tarea statului-națiune, în secolul 
XVII, de a construi o lume în care 
marile puteri să concureze în pace în 
loc să se pregătească continuu de 


război. Azi, toate marile puteri se 
găsesc de aceeaşi parte“. 


România, alături de 
Europa sau de SUA? 


Totuși, ignorarea Europei și de- 
tașarea de criticile formulate de 
aliații de pe bătrânul continent, pare 
să ducă într-un singur sens. În mod 
constant crescător, SUA arată, 
vorbeşte şi acționează ca un imperiu. 
Deşi se consideră că un imperiu li- 
beral e unul benign, acest imperiu ar 
trebui să înveţe din lecţiile predece- 
sorilor, chiar și atunci când exercită 
în mod responsabil un puternic 
leadership global. 

În această reacţie globală de fisi- 
une, în care se simt deja energia, ful- 
gerele şi tensiunea eliberate de cele 
două componente majore ale 
Vechiului Occident, ţări precum 
România sunt obligate să opteze. 
Imposibilitatea unei decizii tranșante 
aduce şi o dramă perpetuată pe ter- 
men lung. Legată economic, cultural 
şi instituțional de Europa Apuseană, 
România nu poate ignora, încă, nici 
hegemonia politică globală a 
Americii. Astel încât, între ciocan și 
nicovală, existenţa esticilor devine 
mai interesantă... Dorim să ne inte- 
grăm în Vest, dorim alianţă militară 
cu Vestul, avem nevoie de relaţii 
economice cu Vestul... Dar care 
Vest? Imaginarul nostru încă 
lucrează cu mitul monolitic al 
Apusului învingător, în timp ce 
realitățile secolului XXI ne obligă 
acum să recunoaștem începutul unei 
noi ere în care Occidentul este cel 
puţin dual... 

Sensibilitatea situaţiei s-a văzut 
şi în recenta problemă a adopţiilor 
internaționale, care a plasat România 
între interdicțiile europene şi încu- 
rajările americane. Ultimii doi ani au 
deschis această falie, iar deciziile 
românești cu privire la Curtea 
Internațională de la Haga și spri- 
Jinirea intervenţiei americane în Irak 
au indicat imposibilitatea oricărei 
strategii şi tactici care să-i 
mulțumească pe ambii noștri tutori 
internaţionali. În această dilemă, 
care tinde să devină clasică, vom fi 
obligaţi să optăm: suntem cu Europa 
sau cu America? 


13 


cea —————— III E III —————————— 
Un proiect anacronic 


Dr. loan LĂCĂTUȘU 





onsiliul Naţional Secuiesc, întru- 

nit în ședința din 17 ianuarie 

2004 la Sfântu Gheorghe, a defi- 
nitivat și aprobat Statutul de autonomie a 
Ținutului Secuiesc. Cu aceeași ocazie au 
mai fost adoptate hotărâri cu privire la: 
înaintarea proiectului de Statut al autono- 
miei Ţinutului Secuiesc, Parlamentului 
României, Parlamentului Europei, Adună- 
rii Parlamentare a Consiliului Europei și 
Comisarului CSCE pentru drepturile 
omului; aprobarea simbolurilor (stemei și 
drapelului) Consiliului Naţional Secuiesc; 
participarea Consiliului Naţional Secuiesc 
în Comisia Permanentă Maghiară (rugând 
fondatorii organismului respectiv cât și 
Guvernul Ungariei, să asigure Consiliului 
Naţional Secuiesc „un loc cu drepturi 
egale“ ?); adoptarea unei propuneri de 
completare a proiectului de Constituţie 
europeană cu introducerea „drepturilor 
colective ale minorităților naționale“. 

Repere istorice ale conviețuirii 

româno-secuieşti (maghiare) din 
sud-estul Transilvaniei. 

Inainte de a analiza conținutul acestor 
documente, este necesară o scurtă incursi- 
une în istoria sud-estului Transilvaniei. 

Judeţele Covasna, Harghita și parțial 
Mureș, situate la izvoarele Mureșului și 
Oltului, în zona interioară a Carpaţilor de 
curbură, au o poziţie centrală în cadrul 
țării. Prin poziţia geografică, aceste locuri 
au jucat un rol important în cursul isto- 
riei, fiind aşezate la întretăierea dru- 
murilor care legau sud-estul Transilvaniei 
de ținuturile Moldovei și Munteniei, prin 
pasurile din Carpaţii Răsăriteni. 

Acest areal a început să fie locuit încă 
din paleolitic, înscriindu-se, după cum o 
dovedesc săpăturile arheologice, în rândul 
zonelor celor mai locuite de daci (reper- 
toarele arheologice menționează existența 
a peste 200 de așezări deschise ori cetăți 
întărite cu valuri de pământ sau ziduri de 
piatră). În perioada romană, pe cuprinsul 
județelor amintite, a pulsat o intensă viață, 


14 


pusă în evidență de numeroase castre, iar 
după retragerea stăpânirii romane, 
cercetările arheologice pun în evidență 
permanența elementului autohton, daco- 
roman cât și prezența popoarelor migra- 
toare (carpii, goții, avarii, gepizii, slavii). 
În secolele XII-XIII, pentru paza 
trecătorilor din Carpaţi, în estul Transilva- 
niei sunt colonizați secuii, o populaţie de 
războinici subordonată puterii centrale. 
La venirea lor în sud-estul Transilvaniei, 
secuii au găsit aici o populaţie romă- 
nească ce trăia dispersată în toată regiu- 
nea, sub conducerea unor cneji proprii, 
cu o religie pe care secuii o numesc până 
azi „religia valahă“ sau a românilor. Do- 
cumentele medievale amintesc alături de 
secui și pe români având rosturi militare. 
Istoria secuilor, de la colonizare până 
astăzi, a beneficiat de numeroase 
cercetări, concretizate de-a lungul timpu- 
lui într-un număr însemnat de lucrări, care 
îmbogățesc istoria noastră naţională, 
bineînţeles cele care au tratat acest subiect 
cu seriozitate și rigoare științifică, şi nu de 
pe poziţii tendenţioase, exclusiviste, uni- 
laterale. Istoriografia chestiunii Scaunelor 
secuiești cuprinde un 
mare număr de lu- 
crări, studii, articole, 
contribuţii documen- 
tare, publicate în spe- 
cial începând cu pri- 
ma jumătate a secolu- 
lui al XIX-lea, atât de 
istorici români, dar 
mai ales de istorici 
maghiari. Majoritatea 
istoricilor maghiari, 
atât cei de dinainte de 
Unirea de la 1 Decem- 
brie 1918, cât şi cei de 
după, au abordat isto- 
ria Scaunelor secuiești 
din punct de vedere 
instituțional, istoric, 
etnografic, lingvistic, 
cultural, aproape în 
exclusivitate prin pris- 





ma elementului secuiesc, a populaţiei 
numeric majoritare. Românii, atâți câți au 
mai rămas, au fost ori trecuți cu vederea, 
ori trataţi cu superficialitate, fiind amintiți 
în treacăt. 

Pentru apărarea granițelor sud-estice 
ale Regatului maghiar, secuii au obținut 
privilegii importante: autonomie şi liber- 
tate colectivă, iar teritoriul nu le putea fi 
înstrăinat de către nici un nobil. Toate 
acestea au avut drept consecință 


fenomenul asimilării în timp a vechii 


populaţii românești băștinașe, populaţia 
zonei devenind astfel una majoritar 
secuiască/ungurească, înconjurată din 
toate părțile de teritorii locuite de români. 

Treptat, pe măsura erodării statutului 
de egalitate, şi sporirii privilegiilor 
secuilor, în arealul sud-est transilvan, a 
avut loc un intens „proces de secuizare“, 
desfășurat mai întâi, în mod natural, pe 
cale pașnică, în condițiile unui spațiu de 
interferenţe pe mai multe planuri, iar mai 
târziu şi pe căi violente, prin numeroase 
constrângeri şi discriminări. 

După Sabin Opreanu, întâile cronici 
zic secuilor și zekel, şi zaculk (Siculus). 


rost nr. 13 


III Cefa 


De reținut faptul că seci] în limba turcă 
înseamnă ales, fapt ce a fost reținut și de 
istoriografia maghiară. Szekely este 
noțiunea desemnând paznic în limba 
ungurilor. Sabin Opreanu apreaciază că, 
paznic şi szekely erau cuvinte sinonime, 
păstrate până la mijlocul secolului al 
XVIII-lea (la 1217 îi găsim organizați în 
centuria Sceculzas. În primele secole ale 
stăpânirii maghiare în Pannonia şi în 
Dacia, „numele de Secui însemnând o 
profesiune și nu un popor“. 

Asupra originii secuilor, istoricii nu 
au ajuns la un consens, în decursul timpu- 
lui existând mai multe teorii (unele susțin 
descendența din huni, altele din avari sau 
din pecinegi, cabari, gepizi; unele teorii 
susțin faptul că secuii sunt unguri de 
baștină, în timp ce altele apreciază că 
secuii ar fi un popor deosebit de unguri). 
Aceleaşi controverse există și privind 
limba și scrierea lor inițială; după Simon 
de Keza „secuii, la sosirea lor între Blachi 
au luat în folosință literele acestora“, 1ar 
după lingviștii maghiari moderni, înainte 
de stabilirea lor în Transilvania, secuii 
foloseau limba maghiară. 

Astfel, despre limba și scrierea lor 
inițială, a scris loan Pușcariu în 1905: 
„Secuii care au împrumutat literele de la 
Români n-au uitat scriptura cea veche, ce 
au adus-o din Scythia“. Ne-o spune la fel 
de frumos spre finele mileniului al doilea, 
după amar de secole, și Nicolae Densu- 
şianu. Cât şi — la început chiar de mileniu 
al doilea — Simon de Keza ca preot și is- 
toric renumit „Blakis comunixti _literis 
eorum uti perhibentur“ (Secuii, la sosirea 
lor între Blacki au luat în folosință literele 
acestora). Cât priveşte numele pe care 
secuii le poartă, în ortografia impusă, 
Antigona Grecu, apreciază că acestea 
sunt identice cu ale românilor, asupra 
cărora ei acționează, la rându-le, în 
acelaşi scop — al maghiarizării impuse. 

De menţionat și faptul că, potrivit 
Memorandum-ului final al Delegației 
maghiare la Conferința de Pace de la Paris 
1919, ungurii au declarat că „secuii sunt de 
origine avară, o populaţie care în Evul 
Mediu a încheiat un Pact cu ungurii și sașii 
în Transilvania, fiecare din aceste naţiuni 
având putere deplină asupra teritoriului pe 
care îl ocupau — Unio Trium Nationum.“ 

Legendele despre originea enigmati- 
că a secuilor transilvăneni, legende trans- 
mise prin cântece și datini populare, ca şi 
prin poezii, şi prin literatura pentru tineret, 
nu sunt nici în ziua de azi lipsite de un 


rost nr. 13 


important impact psihologic, reliefează 
Paul Lendvai. Ele aparțin cercului de le- 
gende despre Attila și Arpad, despre pasă- 
rea Turul și calul alb, despre pretinsa iden- 
titate străveche dintre huni și maghiari. 
Jakai Mor ajunge la concluzia că legenda 
ŞI istoria se întrețin, așa că ori trebuie să le 
acceptăm în întregime, ori să le respingem 
în realitate. Totuşi, după P.Lendvai, teza sa 
despre o identitate dintre huni și maghiari, 
merge, desigur, prea departe. 

Oricum ar fi, sigur este că secuii au 
mai folosit şi la începutul epocii moderne 
o variantă a scrierii turceşti. Ei au vorbit, 
ne spune același Paul Ledvai, ce-i drept, 
chiar de timpuriu ungurește, dar de-a lun- 
gul veacurilor şi-au păstrat structura 
socială distinctă şi poziţia lor specială. 

La început — susține Pal Antal 
Alexandru — întreaga Secuime a avut o 
singură denumire „Terra Districtus 
Siculorum derivată dintr-o organizare 
teritorială băștinașă sau „diocesis“ după 
împărțirea bisericească, fără ca hotarele 
şi organizarea să fi fost bine conturate. 
Regiunile ocupate care au fost denumite 
probabil după conducători sau după 
mediul geografic, care aveau un rol 
hotărâtor în formarea scaunelor secuiești. 
Termenul de secui nu a fost nici el, inițial, 
un etnonim, arătând tot o însușire, o cali- 
tate, e drept privilegiată, căpătată în 
schimbul anumitor prestații, de regulă 
militare și economice. 

Tot în consens cu logica istorică atât 
de importantă şi cu sursele ei demne de 
luat în seamă, se pronunţă și Bako Geza 
când afirmă: „Dar nu putem uita nici fap- 
tul că în Transilvania, cu mult înainte de 
apariția obștii teritoriale secuiești existau 
puternice începuturi statale. Deja Notarul 
Anonim al lui Bela pomenește de 
Voievodatul lui Gelu, ducele Vlahilor“. 

Cu toate că înjghebarea scaunelor 
secuieşti, apreciază loan Ranca, este un 
fenomen ce s-a desfășurat în secolul al 
XIV-lea, atestarea lor documentară 
cunoscută azi este doar din secolul al XV- 
lea, când li se conturează, concomitent cu 
acelea ale comitatelor (autorităţi similare 
scaunelor), atribuțiile. 

Așadar, istoria și instituţiile secuilor 
se cunosc numai din epoca feudalismului 
matur. În această epocă societatea lor, scu- 
tită de obligaţii feudale, se compunea din 
trei categorii de militari: primores (fă- 
rendek, conducătorii), primipili (L6f5k, 
călărașii) și pixidarii (gyalogok, in- 
fanteriștii sau dorobanţii). Particularitatea 


care le-a conservat secuilor identitatea a 
fost asigurată, prin privilegii distincte, pre- 
cum acela al conducerii comunității lor 
prin adunarea generală (naţională), forum 
în care își alegeau singuri conducătorii, cu 
excepția comiților care erau numiți de 
rege, inițial dintre familiarii săi sau dintre 
magnații din Ungaria, ulterior şi dintre cei 
transilvăneni, dar niciodată dintre secui. 

Între aceşti comiţi se numărau, la sfâr- 
şiul secolului al XIV-lea, şi nobilii români 
Balc (Baliţa) și Drag, voievozi ai Ma- 
ramureșului și loan Olahus (1390). Iancu 
de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei, 
inaugurează cumularea concomitentă și a 
demnităţii de comite al secuilor. 

Dar, pe măsură ce se consolida 
autoritatea locală scăunală, puterea cen- 
trală reprezentată prin comitetele 
secuilor, își lua asupra ei unele din 
atribuțiile ce constituiau domenii defini- 
torii ale orânduirii feudale, dispărând 
treptat, odată cu generalizarea acestui 
demers, vestigiile spirituale ale alcătui- 
rilor lor gentilice. 

În afară de scaunul Mureş, de-a lun- 
sul vremii, în sud-estul Transilvaniei au 
mai existat următoarele scaune secuiești: 
Scaunul Odorhei, care a fost, timp înde- 
lungat, scaunul matcă al tuturor scaune- 
lor secuieşti numit din acest motiv şi sca- 
unul-mamă (Anya Szek), Scaunul Șepși 
(reşedinţa la Sf.Gheorghe), Scaunul 
Orbai (cu reședința la Covasna), Scaunul 
Chezdi (cu reședința la Tg. Secuiesc), 
toate contopite ulterior în scaunul Trei 
Scaune (reședința la Sf. Gheorghe), îm- 
preună cu scaunul filial Micloşoara și 
Brăduț, Scaunul Ciuc (reşedinţa la Mier- 
curea-Ciuc), Giurgeu (reşedinţa la 
Gheorghieni) și Caşin. 

O vreme secuii au fost considerați o 
„naţiune“ distinctă de cea maghiară, 
(„națiune“ în accepţiune medievală, de 
națiune/stare privilegiată), dovada aparte- 
nenţa lor la Unio Trium Naţionum, 
alături de maghiari și saşi. După formarea 
scaunelor secuiești, pe măsură ce se con- 
solida autoritatea locală scăunală, puterea 
centrală reprezentată prin comitele 
secuilor, își lua asupra ei unele dintre 
atribuțiunile ce constituiau domenii 
definitorii ale orânduirii feudale. 

Secolul XV aduce schimbări în 
structura proprietăţii în sud-estul Transil- 
vaniei în sensul împroprietăririi unor no- 
bili pe pământurile secuilor şi implicit o 
restrângere a drepturilor și privilegiilor 
acestora din urmă de către voievodul 

5 


15 


Transilvaniei. O parte a secuilor care și- 
au pierdut drepturile specifice, împreună 
cu un însemnat număr de români 
maghiarizați, au fost nevoiţi să emigreze 
în Moldova și Muntenia. 

În colectivitatea sătească din secui- 
me, ne spune istoricul Imreh Istvan, viața 
era reglementată de norme de comporta- 
ment bazate pe tradiţii, modele ancestra- 
le, o anumită ierarhie a valorilor, cristali- 
zată de-a lungul timpului, în care la loc de 
frunte se afla interesul obștesc și conști- 
ința responsabilităţii reciproce față de co- 
munitate. În societatea secuiască s-a 
menținut o pătură liberă destul de largă, 
cu funcție militară, deținând rămășițele 
vechilor „drepturi și libertăți secuiești“, 
din „epoca gentilică“. Cu timpul s-a pro- 
dus o stratificare dar și o diversificare a 
aristocrației locale. O evoluţie sinuoasă 
au cunoscut și raporturile dintre marii 
proprietari de pământ și țăranii liberi, 
iobagi și jeleri. 

După colapsul regatului ungar (1527 
şi 1541), respectiv după nașterea Princi- 
patului Transilvaniei, în cadrul marilor 
transformări sociale, societatea secuiască 
a intrat într-o criză permanentă, ce s-a 
manifestat prin apariția și răspândirea re- 
laţiilor feudale și prin răscoalele devenite 
endemice, împotriva impunerii acestor 
relaţii. Cu toată desfășurarea de mai târ- 
ziu a feudalizării, numărul nobililor, 
iobagilor și Jelerilor nu a depășit 1/3 din 
numărul total al populației, restul popu- 
laţiei păstrându-și statutul de soldat-țăran. 

Ca urmare, secuii — au provocat dese 
revolte împotriva acestora pe parcursul 
întregului mileniu (la 1453, 1465, 1492 și 
mai apoi în anii 1506, 1510, 1513, iar 
noaptea de 7 ianuarie 1762, o adevărată 
Noapte a Sfântului Bartolomeu, în istoria 
lor este cunoscută sub numele de Siculici- 
dium — împotriva hotărârii austriecilor de 
a înfiinţa regimentele grănicereşti). Aceste 
relații se mențin și după ce administraţia 
habsburgică înființează, după 1764, regi- 
mentele grănicereşti din Transilvania și 
Banat — şi dispar abia după 1848. 

Începând cu a doua jumătate a seco- 
lului al XVIII-lea, societatea secuiască a 
câştigat în complexitate și policromie. 
Odată cu formarea naţiunilor moderne, 
întemeiate pe caracteristici cu mult mai 
complexe, secuii, n-au mai putut rămâne 
0 națiune separată, ci au devenit parte 
componentă a națiunii maghiare moder- 
ne. Translatarea de la identitatea „.secu- 
iască“ la cea maghiară, este reliefată de 


16 


recensământul de la 1850, când diferen- 
țierea maghiar — secui nu s-a făcut pe cri- 
terii etnico-lingvistice, ci datorită specifi- 
cului situaţiei lor juridice. 


Poziţia secuilor față de 
românii de peste Carpaţi 


De remarcat faptul că așezarea 
geografică în vecinătatea Moldovei și 
Muntenei a avut o influență constantă, 
complexă şi profundă asupra întregii fi- 
zionomii a societăţii secuieşti. Secuii au 
trebuit să trăiască în bune relații cu popu- 
laţia românească care îi înconjura și să 
relaționeze viaţa lor economică şi chiar 
politică cu acești vecini cu care au avut 
legături fireşti şi paşnice. 

Trăind alături de români, menționea- 
ză I.I. Russu, secuii au împrumutat de la 
ei, în cursul secolelor, o serie de instituții 
şi forme de viață publică, precum și o 
serie de noțiuni privitoare la viața agrico- 
lă şi pastorală. Însăși organizarea admi- 
nistrativă a secuilor în „scaune“ (adică re- 
şedinţe), a fost împrumutată de la „scau- 
nele““ romane; organizarea respectivă era 
formată din 12 membri, ca și la români, o 
treime aleşi de bătrânii satului, iar restul 
de adunarea satului. Alături de „dreptul 
secuilor“ (jus siculicale), se face mereu 
amintire, în această regiune, şi de „drep- 
tul românilor“ (jus valachicale sau 
olachicale). 

„Datorită faptului că secuii au avut un 
statut propriu și o organizare militară ce le 
aparțineau numai lor, consemnează Al. 
Lapedatu, ei au avut o dezvoltare istorică 
deosebită de cea a maghiarilor din 
Transilvania. Prinşi în asemenea mediu și 
conjuncturi, secuii au trebuit să trăiască în 
bune relaţii cu populaţia românească care îi 
înconjura și să relaționeze viața lor eco- 
nomică şi chiar politică cu acești vecini cu 
care au avut legături fireşti și pașnice. Așa 
se explică faptul că, în decursul conviețuirii 
lor multiseculare, istoria nu înregistrează 
nici un conflict politic sau militar, mai 
accentuat și mai durabil între ei şi românii, 
atât cei din Ardeal, cât şi cei constituiți 
politiceşte în statele naționale din Moldova 
şi Țara Românească.“ 

Evidenţiind legăturile permanente și 
trainice ale secuilor cu românii, stabilite 
de-a lungul timpului, într-un articol 
apărut în perioada interbelică, Teodor 
Chindea, spunea: „Legăturile secuilor cu 
Principatele Române n-au fost numai de 
ordin economic și cultural. Cunoaștem 


perioade, în care părți din Secuime au 
stat sub ascultarea politică a Domnilor 
români de dincolo de Carpaţi. Vechile 
documente vorbesc de unele prestații și 
servicii militare făcute voevozilor și 
pomenesc de danii de moșii şi odoare ale 
unora dintr-înşii, ca o chezășie și dovadă 
mai mult de bunele raporturi. Multe 
scaune săcuești făceau servicii militare şi 
plăteau dijimă mai bucuros Domnilor 
români, decât celor maghiari, știind că 
astfel vor fi mai puţin amenințați în pose- 
siunile, drepturile și libertăţile lor secu- 
lare. Astfel Secuii din Ciuc și Odorhei 
plăteau (1471) dijmă lui Ștefan cel Mare, 
Domnul Moldovei și ascultau de dânsul 
«ca de Domnul lor». Sub steagurile aces- 
fui Domn viteaz și-au vărsat sângele 
Secuii, luptând din tot sufletul alături de 
Români, la Podul Înalt, contra turcilor. 

Cu aceeași credință și dragoste au 
servit Secuii pe Petru Rareș, Mihai Vitea- 
zul şi pe alti domnitori din Principatele 
Române. Petru Rareș a găsit sprijin și 
adăpost printre Secui, și atunci, când nu 
mai era domn al Moldovei, iar Mihai 
Viteazul a fost susținut mereu de aceștia, 
până când mâna criminală de la Turda 
i-a curmat zilele. Vitejii n-au lăsat nici un 
moment Singur pe viteaz și pentru a putea 
intra în grațiile lui, au suprimat pe 
principele-cardinal, Andrei  Bathori, 
dușmanul lui Mihai, fără să cruţe în per- 
soana acestuia pe slujitorul altarului... 

Serviciile bune ale Secuilor, natural, 
n-au rămas niciodată fără răsplată. 
Voevozii de peste munţi nu numai că i-au 
luat sub protecţia lor, intervenind pentru 
ei și asigurându-le adeseori existența și 
viaţa, dar le-au restituit toate drepturile 
și libertățile ce le aveau din străbuni, 
drepturi pe care nobilii maghiari, în 
înțelegere cu unii regi unguri Și principi 
ardeleni, adesea le-au știrbit. 

Abuzuri și mici încăierări S-au făcut 
și din partea unor Domni români; ele 
n-au dus niciodată la ruperea definitivă a 
bunelor raporturi. Secuii n-au luptat nici 
când de bună voie contra Principatelor 
Române, cu care s-au Silit să trăiască 
mereu în bună înțelegere și prietenie. 
Luptele duse de ei, în aceste părți, sunt 


făcute din ordine regale sau princiare... 


În situația sumar arătată, nu e de 
mirare că Secuii, spre cea mai mare 
durere a Ungurilor, cu toate străduințele 
puse de aceștia, nu s-au îndreptat nicio- 
dată spre soare apune, spre Ungaria. 
Privirile lor au fost ațintite mereu spre 


rost nr. 13 








răsărit, spre Principatele Române, fiind 
gata în timpurile mai noi, când cu mari 
greutăți puteau trece hotarul, după măr- 
furia fostului ministru de finanțe ungur 
Hegedus Lorant, „să roadă graniţa“, 
ce-i despărțea de România veche. 

Mărturia e bine de reținut fiindcă ne 
arată mentalitatea secuiască faţă de 
Principatele Române unite, faţă de 
„belfold“, adică față de pământul lor; cu 
un cuvânt faţă de „Patrie“, cum numeau 
ei pământul Moldovei și Munteniei spre 
deosebire de Ungaria, căreia i-au dat nu- 
mele de „„varmegye“, adică de „kulfold'“, 
pământ în afară de pământul lor, cu care 
n-au nimic comun... 

Scriitorul Szoke Mihaly, un emi- 
nent cunoscător al problemelor 
secuiești ne confirmă întocmai cele 
susținute de fostul vistiernic al statului 
de la apus. Cutreerând Secuimea, el 
constată că Secuii cunosc mai bine 
Bucureștii, decât Budapesta, despre 
care au auzit în timpul din urmă, mai 
ales de la serbările mileniului încoace; 
iar despre localități, ca Seghedinul și 
Debreţinul, abia se găsește câte un 
Secui care să fi auzit ceva, în timp ce, 
despre: Brăila, Galaţi, Ploiești, Sinaia, 
Dofiana și alte centre mai însemnate 
din Principatele Române, au cunoștință 
și copiii, care se joacă în ţărână. 

Tot acest conducător personal al 
Secuilor ne spune că Secuiencele își lasă 


rost nr. 13 


FEREERREAPI 
i (ELL 


mai bucuros, ca servitoare, fetele în 
Moldova, decât în Ungaria, având 
credința că, acolo, în Moldova, totuşi nu 
sunt între „străini “. 

Am amintit aceste câteva con- 
statări făcute de oameni de seamă un- 
guri, cu privire la mentalitatea secu- 
iască, înainte de unirea cu țara mamă, 
din care se poate ușor desprinde, că 
Secuii au fost totdeauna binevoitori 
neamului românesc și că, după cum 
arată și DrSabin Manoilă, n-au mani- 


festat, încă odată subliniem, tendințe 


centrifugale pentru Unguri. 

Este dureros însă că, în timpul din 
urmă, această mentalitate, în urma 
unei activități sistematice, ce se depune 
în această direcţie de anumite cercuri 
străine, interesate, a început să se 
schimbe şi unii dintre Secui-din feri- 
cire-prea puţini deocamdată, să-și 
întoarcă privirile către apus. 

E bine să se știe însă că acele cer- 
curi maghiare, care desfășoară această 
activitate în sânul poporului săcuiesc 
liniștit Şi cuminte, nu-i fac nici un servi- 
ciu bun. Ura Și dușmănia nu apropie pe 
oameni, ci totdeauna îi depărtează în 
paguba lor. Și cum pământul pe care 
s-a născut poporul românesc și pe care 
S-au așezat mai târziu Secuii, nu se 
poate despărți şi nici nu se poate muta 
din România pe veci întregită, acei 
Secui, care înțeleg să rămână și să 


trăiască pe acest pământ, Suntem siguri 
că nu se vor lua după iluzii deșarte, 
ci urmând tradiția strămoșilor. se vor 
încadra cu trup și suflet, în realitatea 
politică de azi și de totdeauna “. 

Istoricul B.Garda Dezso, abordând 
problema legăturilor secuilor cu românii 
evidențiază la rândul său prezența celor 
cinci mii de oșteni secui în luptele de la 
Podul Înalt-Vaslui, purtate de Ştefan cel 
Mare cu turcii, în anul 1475, contribuția 
lor la victoria domnitorului Petru Rareş 
de la Feldioara din 1529, precum și 
prezenţa luptătorilor secui în oastea lui 
Mihai Viteazul în luptele din Ţara 
Românească din anul 1595 și cele din 
Transilvania din 1599-1601. 

După participarea secuilor la lupta de 
la Șelimbăr de partea domnului român, 
Mihai Vodă, la data de 28 XI 1599, redă 
vechile libertăți secuieşti: „De acum încolo 
— se poate citi în actul de libertăți — secuii 
să aibă a se bucura de acele drepturi și li- 
bertăți, de care s-au bucurat Strămoșii 
lor“. Acest act întărea situația socială a 
secuilor de rând. Diploma din 17 martie 
1600 favoriza însă păturile înstărite din 
secuime. Aceştia vor avea un rol important 
în luptele domnului din Moldova. Oricum, 
apreciază B.Garda Dezso, diplomele acor- 
date secuilor de către Mihai Viteazul, 
reprezintă o ridicare generală a secuimii 
din stare aservită în stare liberă. 

(va urma) 


17 


sf 


Meditaţie la 
Postul Paştilor 


Pe 22 februarie a.c., orele 15.00, 
Muzeul Literaturii Române — laşi a 
găzduit la Galeriile de Artă „Pod 
Pogor - Fiul” o conferință, organizată 
de „Romfest XXI” — organizaţia 
românilor de pretutindeni și Fundaţia 
„Ginta Latină”, cu tema „Meditaţie la 
Sfîntul Mare Post al Paştilor”. În fața 
unui public numeros au conferențiat 
pr. Dumitru Merticaru, prof. univ. dr. 
Traian Stanciulescu, prof. dr. Viorica 
Ungureanu, prof. Cristian Ivănuţă, 
membru al Consiliului Director al 
„Romfest XXI”. 

Formaţia de muzică psaltică 
„Byzantion”, condusă de Adrian 
Sârbu, a interpretat magistral cîntece 
religioase. Părintele Dumitru 
Merticaru a arătat semnificația 
duhovnicească a postului în ortodoxie. 
Prof. Viorica Ungureanu a vorbit 
despre urcușul spiritual pe care trebuie 
să-l parcurgă omul spre unirea cu 
Dumnezeu, în timp ce dl profesor 
Traian Stanciulescu a abordat 
subiectul din perspectivă științifică. 


„Memorialul“ luptei 
anticomuniste 


AFDPR şi Editura Ziua au lansat, în 
Capitală, un „Album Memorial“, care 
cuprinde imagini ale monumentelor ce 
marchează geografia luptei 
anticomuniste. Albumul este închinat, 
firește, memoriei celor care au murit 
în temnițe sau în munți, luptând contra 
comunismului, precum și a celor care 
au suferit în închisori. În cele 200 de 
pagini apar: zecile de închisori, 
locurile de detenţie și surghiun, 
locurile de execuție, gropile comune și 
cimitirele în apropierea cărora s-au 
ridicat toate aceste monumente. Se 
detașează prin arhitectură și 
construcție monumentele memoriale 
de la Aiud, Poarta Albă, Insula Mare a 
Brăilei, Gherla, Pitești, Braşov, Alba 
Iulia, Timișoara, Teregova și Buzău. 
În ultima parte a albumului sunt 
prezentate machetele unor monumente 
în curs de realizare, printre care 
Monumentul Naţional al Luptei 
Împotriva Comunismului, a cărui 
construcţie va începe curînd, în Piaţa 
Presei Libere din Bucureşti. 


18 


Biserica 
Oriolo) 





de la supunere 
la parteneriat 
cu Puterea“ 


Recenta decizie sinodală limpezește rolurile 

şi este astfel o garanţie de libertate interioară 

faţă de orice guvernare, de azi sau de mâine, 

dorind să deschidă în același timp calea unei 
colaborări parteneriale și transparente cu puterea 
profană. Excluderea slujitorilor altarelor din 
mecanismul politic readuce în centrul atenţiei rolul 
potenţial al laicatului ortodox. 


Radu PREDA 





Dacă afirmăm că Biserica noastră 
majoritară are nevoie de o strategie so- 
cial-misionară pe măsura provocărilor 
timpului, repetăm un lucru deja cunoscut. 
Ceea ce nu se cunoaşte încă este conținu- 
tul precis al aceastei strategii, fidelă 
Evangheliei Mântuitorului lisus Hristos 
dar și deschisă realităților actuale. Prece- 
date de o perioadă interbelică marcată la 
rândul ei, în ciuda tendinței de idealizare 
a epocii în cauză, de crize profunde, de- 
ceniile de comunism au amânat procesul 
de articulare a gândirii sociale ortodoxe. 
Asemeni altor Biserici Ortodoxe locale 
din Europa de Est, nici Biserica Ortodo- 
xă din România nu a avut răgazul istoric 
pentru identificarea şi asumarea con- 
structivă a semnelor timpului, motiv pen- 
tru care se poate vorbi, în ansamblu, des- 
pre o anumită „întârziere“ în dialogul Or- 
todoxiei cu modernitatea. Pentru unii, 
mai critici, acest dialog nu a început încă. 
Pentru alții, apărători ai definiției exclu- 
siv spirituale a Ortodoxiei, nu este nici 
măcar nevoie de un astfel de dialog. Din- 
colo de aceste opinii contradictorii, ire- 
versibil este faptul că prăbuşirea sistemu- 
lui comunist a marcat începutul recupe- 
rării în mare grabă şi cu riscuri pe măsură 
a dialogului Bisericii cu societatea. 


Angajamentul social 
al Bisericii 


Dacă imediat după 1989, acuza de 
colaboraționism cu fostul regim a slăbit 
impactul discursului social al Bisericii 
noastre, între timp lucrurile s-au schim- 


bat, societatea românească solicitând și 
așteptând opinia eclesială. Pentru a da 
doar două exemple recente, să amintim 
ecourile pozitive foarte numeroase la ati- 
tudinea fermă a Sfântului Sinod faţă de 
grotescul proiect „Dracula-Park“ sau față 
de implicațiile umane și ecologice ale ex- 
ploatării aurifere din zona Roșia Mon- 
tana. Biserica majoritară nu se mulțu- 
mește însă cu vorbele. Peste 500 de pro- 
iecte bisericeşti sociale (cămine pentru 
bătrâni, orfelinate pentru copiii abando- 
nați, cantine pentru săraci, policlinici fără 
plată, şcoli speciale pentru elevii prove- 
niți din medii sociale defavorizate) se 
află în diverse faze de realizare sau func- 
ționează deja în Patriarhia Română. 
Altfel spus, un câștig evident al ultimilor 
ani este faptul că Biserica majoritară a 
înţeles, reînnodând o tradiție multisecu- 
lară, să se implice social fără să aștepte 
legi în acest sens, în răspăr cu dezintere- 
sul clasei politice şi în ciuda clişeului 
potrivit căruia creștinismul răsăritean 
este indiferent faţă de nevoile concrete, 
materiale, ale omului. 

Angajamentul social al Bisericii 
noastre s-a produs în contextul unei vieți 
politice marcate de ambiguităţi și de boli 
tipice copilăriei ideologice a statului 
post-comunist. Chiar dacă, cel puţin can- 
titativ, prin numărul mare de proiecte şi 
prin mobilizarea unor resurse financiare 
corespunzătoare, Biserica Ortodoxă din 
România este un partener social greu de 
ignorat, lipseşte încă un cadru juridic lim- 
pede, multe dintre proiectele filantropice 
ale Bisericii trebuind să lupte nu numai 
cu sărăcia ţării dar și cu birocrația apara- 


* Acest articol a apărut, cu titlul „Un răspuns așteptat“, în revista Renaşterea, 2/ 2004. 
Revista rost îl republică întrucît exprimă un punct de vedere pe care îl împărtăşim. 


rost nr. 13 


tului de stat, cu jungla de legi și reguli 
contradictorii. Din punct de vedere parte- 
nerial, statul nu își onorează decât parțial 
obligaţiile ce îi revin. Unei relații parte- 
neriale, voința politică îi preferă una de 
supunere. Atașarea scandaloasă a vocii 
Bisericii la vehicolul propagandei de par- 
tid pentru votarea textului constituțional 
revizuit este doar un exemplu de ultimă 
oră. Acesta a pus în evidență nu numai 
tentativa permanentă a statului de ane- 
xare a autorității spirituale, ci mai cu sea- 
mă faptul că există oameni ai Bisericii 
care se lasă prinși în acest Joc periculos. 
Datorită acestora angajamentul social al 
Bisericii ajunge să fie pus sub semnul în- 
trebării. În loc să facem cunoscută lucra- 


rea socială a Bisericii, ne confruntăm pe- 
riodic cu publicarea de către presă a unor 
ştiri de senzație (și de scandal) despre 
acei clerici, puţini la număr, parlamen- 
tari, primari, consilieri locali sau ocupând 
alte funcții politice. 





rost nr. 13 


O hotărâre așteptată 


Lansat în urmă cu mai mulți ani 
(primăvara lui 1998), apelul Arhiepisco- 
pului Bartolomeu la implicare specifică a 
Bisericii în viața politică era un semnal 
de alarmă pentru clasa diriguitoare care, 
acum ca și atunci, lasă impresia că 
lucrează mai mult pentru sine și mai 
puțin, sau chiar deloc, pentru cei care o 
aleg. Apelul exprima tristul paradox al 
României, țară majoritar creştină, având 
resurse umane și materiale, dar care era și 
este condusă sistematic la ruina totală, 
economică și morală. Ulterior (februarie 
2000), Sfântul Sinod va îngădui candi- 
darea preoților la funcții politice numai în 
calitate de independenți și numai cu acor- 
dul episcopului sub a cărui autoritate se 
află. Pe durata mandatului, clericul era 
suspendat de la parohie. Chiar dacă 
numărul preoţilor ce au ocupat funcții 
publice în urma alegerilor din 2000 este 
redus, chestiunea limitelor implicării 


sf 


Alt război în Kosovo 


Extremiştii albanezi au declanșat un 
nou război civil în Kosovo. Bilanţul 
primelor zile de luptă cu albanezii: 
16 biserici și mănăstiri ortodoxe au 
fost distruse, 31 de morți civili sîrbi 
şi albanezi, peste 500 de răniţi, 
dintre care 61 de polițiști ONU şi 35 
militari KFOR. Mai multe sate 
sârbești au fost evacuate, oamenii 
refugiindu-se în cazărmi 

şi mănăstiri. Generalul italian 
Alberto Primicerj, comandantul unei 
brigăzi multinaționale în Kosovo 

a declarat cotidianului Corriere 
della Sera: „Cred că albanezii 
plănuiseră de ceva timp să 

treacă provincia Kosovo 

prin foc şi sabie“. 
Anarhișştii, 
sponsorizaţi de 
autorităţi 


Curînd, la Timişoara, va avea loc 
încă o ediție a Festivalului 
Underground, unde participă tot 
felul de trupe anarhiste, a căror 
principală distracție este să înjure 
Statul şi instituțiile sale 
fundamentale. Droguri, băutură, 
dezmăţul sexual sînt banale la acest 
festival care se vrea o manifestare a 
libertăţii. În acest context, este 
inadmisibil că festivalul este 
sponsorizat de Consiliul Judeţean, 
Primăria Timişoara şi Ministerul 
Culturii. Dacă şefii acestor instituții 
sînt masochiști și dau bani pentru a 
fi făcuţi cu ou şi cu oţet, e treaba lor. 
Totuşi, noi, în calitate de plătitor de 
taxe, nu sîntem de acord ca banii 
noştri să fie cheltuiţi astfel. 


România Mare 
de maidan 


Este ştiut că revista România Mare 
excelează în limbajul vulgar, de 
natură să-i facă să roșească pînă şi 
pe băieții de cartier. Cum de 
îngăduie un astfel de limbaj în 
gazeta sa C.V. Tudor, care se declară 
mare om de cultură și creştin pe 
deasupra, este poate explicabil 
numai din punct de vedere medical. 
Totuși, ar putea să se abțină măcar în 
Postul Mare de la grețoasele 
exprimări și la a publica fotografii 
cu femei goale (cum face în fiecare 
număr, sub „eticheta“ care se vrea 
spirituală: „Asta nu-i normală!*). 


19 


a (IEEE 


Marea Bază de Date 


Pentru a obţine noile cărți de 
identitate trebuie să completăm un 
formular în care sîntem întrebaţi 
despre profesia noastră, funcția 
deținută și... religie! La ce-i 
folosește statului să știe credința 
mea sau funcția atunci cînd mă 
identifică? Altă explicaţie nu poate 
fi decît aceea că Puterea are 
nevoie să-și pună la punct Marea 
Bază de Date. Pentru un moment, 
a dat semne că renunţă la ideea 
Sistemului Integrat de Informaţii, 
dar se vede că a fost doar o 
impresie. Mare parte din presă 
este în chingile Puterii, economia 
este în mîna baronilor PSD, dacă 
la acestea se adaugă și un depozit 
de informaţii detaliate despre 
fiecare cetățean, s-a terminat şi cu 
democraţia originală. 


Stănoiu, recuperată 
de Iliescu 


Nevoit să accepte înlăturarea 
Rodicăi Stănoiu din fruntea 

(in) Justiţiei, în urma presiunilor 
UE, Iliescu şi-a recuperat acest om 
preţios în funcția de consilier 
prezidenţial. Drept e că nici 
oamenii lui Năstase (alde Mitrea, 
Ponta etc.) nu-s mai breji, dar 
Iliescu nu mai poate fi considerat 
„sărac şi cinstit“ după ce a arătat 
limpede că a ţinut în braţe unul 
dintre cei mai păguboși şi dubioşi 
miniştri. Și mai are cîțiva 

în guvern. Să nu-i uităm 

pe D.I. Popescu, R. Theodorescu 
şi mai nou I. Talpeş. 


Discriminarea 
ţiganilor 

Am asistat de cîteva ori la 
următoarea scenă petrecută în 
tramvaiele sau autobuzele 
bucureştene: controlorii îi iartă pe 
țiganii care nu au bilete de 
călătorie, dar îi amendează și chiar 
îi bruschează pe românii aflaţi în 
aceeași situaţie. Păi, să nu se 
plîngă bulibaşele, regii și 
preşedinţii țiganilor de discrim- 
inare? Pozitivă, desigur, căci, iată, 
asupra țiganilor nu se aplică legea. 
Nu se încurcă nimeni să-i tragă la 
răspundere decît în cazuri foarte 
grave. Alo, UE, ne aude cineva? 


20 


politice a Bisericii a rămas nelimpezită. 
În plus, nu toți clericii implicați politic au 
rămas independenţi, prestaţia lor publică 
reușind să polarizeze opiniile și atitu- 
dinile. Realitatea exerciţiului politic a 
arătat că iconomia sau compromisul nu 
pot ţine loc de strategie pastoral-misio- 
nară pe termen lung. Așa se explică de ce, 
după un deceniu și jumătate, era așteptat 
un răspuns definitiv. Acesta a fost dat la 
ultima ședință a Sfântului Sinod. 

Cu unanimitate a fost aprobată o ho- 
tărâre potrivit căreia toți clericii care 
dețin funcții sunt chemați, prin apelul la 
canoanele Bisericii, să se retragă din 
viața politică. În perspectiva alegerilor de 
anul acesta, le este interzis să candideze, 
independent sau pe listele unui partid. Pe 
scurt: clericii nu au ce căuta în politica 
militantă, slujirea spirituală fiind incom- 
patibilă cu luptele ideologice și de in- 
terese. Hotărârea sinodală este lipsită de 
echivoc și reprezintă, eclesiologic vor- 
bind, revenirea la principiile de bază ale 
identității ortodoxe. Ea se alătură hotărâ- 
rilor similare luate de Sinodul grec la în- 
ceputul anilor “80 și de către Sinodul rus 
în anul 2000 prin aprobarea Documen- 
tului de gândire socială ortodoxă. Gestul 
Sinodului de la Bucureşti este cu atât mai 
salutar cu cât au crescut în ultimele luni 
presiunile din partea partidelor de înregi- 
mentare politică a clericilor. Recenta 
decizie sinodală limpezește rolurile şi 
este astfel o garanţie de libertate inte- 
rioară faţă de orice guvernare, de azi sau 
de mâine, dorind să deschidă în același 
timp calea unei colaborări parteneriale și 
transparente cu puterea profană. Exclu- 
derea slujitorilor altarelor din mecanis- 
mul politic readuce în centrul atenției 
rolul potenţial al laicatului ortodox. 


Implicarea specifică 
a clerului în politică 


Şi hotărârea din februarie 2000 a 
Sfântului Sinod sublinia că, „nefiindu-i in- 
diferente binele, libertatea, demnitatea și 
prosperitatea spirituală și materială a țării 
şi a poporului român, Biserica Ortodoxă 
Română recomandă clerului său să sfă- 
tuiască pe credincioşii mireni din Adu- 
nările Parohiale (...), care sunt capabili, 
activi şi cunoscători ai problemelor bi- 
sericești și ale vieții sociale și politice, să 
candideze pentru forurile legislative sau 
administrative, locale sau centrale.“ Cu 
alte cuvinte, dacă luăm în serios epoca 


politică şi istorică în care ne aflăm, atunci 
se impune de la sine șansa implicării 
sociale a laicatului ortodox în structurile 
democratice. Implicarea specifică a cor- 
pului eclesial în politică nu poate să prindă 
contur decât printr-un laicat pe măsură, iar 
nu prin deturnarea preoţiei sacramentale 
de la rosturile ei. Participând prin definiţie 
la lucrarea profetică a Bisericii, aflat la 
intersecția dintre mistic și social, laicatul 
nostru are însă nevoie, cum arată și comu- 
nicatul sinodal, de o cultură teologică și 
civică corespunzătoare. Mai are nevoie și 
de încrederea practică a ierarhiei bise- 
ricești care să nu identifice în mod unila- 
teral laicatul cu sponsorii sau cu directorii 
de firme. Experienţa de la începutul anilor 
“90 a Grupului de reflecţie pentru înnoirea 
Bisericii, forum alcătuit în egală măsură 
din clerici și laici, a demonstrat cu pri- 
sosință că luciditatea și gândul cel bun au 
nevoie de împreună-sfătuire și de respect 
reciproc, că dialogul critic și confruntarea 
argumentelor nu ţin doar de exercițiul 
democratic, ci reprezintă în primul rând o 
expresie a acelui dar evanghelic al deose- 
birii duhurilor. 

Hotărârea de acum câteva zile a 
Sfântului Sinod deschide două capitole 
esenţiale: cel al unui nou tip de relație cu 
statul, caracterizat de trecerea de la 
colaboraţionism la colaborare, şi cel al 
unei noi abordări a propriului laicat, 
caracterizată de luarea în serios a lucrării 
misionare și spirituale a acestuia. În 
relația cu statul, Biserica a optat pentru 
câştigul pe termen lung în defavoarea 
celui pe termen scurt, pentru o strategie 
articulată în defavoarea improvizaţiei 
presupus diplomatice. În relaţia cu laica- 
tul, diriguitorii eclesiastici vor trebui să 
opteze pentru o eclesiologie plenară, a 
întregului trup al Bisericii, în defavoarea 
unei mentalități piramidale, de castă, 
străină identităţii ortodoxe. Și într-un caz 
şi în celălalt, esențială rămâne revenirea 
la izvoarele Ortodoxiei, dovadă că orice 
înnoire reprezintă în profunzime un efort 
de readucere-aminte, de recuperare a 
ceea ce istoria profană, cu graba și intere- 
sele ci, ar dori să ne facă să uităm pentru 
totdeauna. Evident, această opțiune este 
deosebit de incomodă. Ea ne obligă să 
renunțăm la mult și să culegem, pentru 
moment, relativ puțin. Motiv pentru care 
trebuie să avem multă răbdare şi, prezenți 
în mod activ în clipa de aici, să nu slăbim 
din ochi orizontul de dincolo de veacuri 
al Împărăției lui Dumnezeu. m 


rost nr. 13 


IEEE cd 


PARTIDUL 
CONSERVATOR 


profil istoric şi doctrinar 





Adrian IORGULESCU 





Înainte de Unirea Principatelor nu 
se poate vorbi despre ființarea efectivă 
a vreunui partid conservator sau liberal. 
Existaseră, neîndoielnic, idei liberale, 
progresiste, evoluționiste, organiciste, 
conservatoare şi, cum am observat la 
trăsăturile pașoptismului și junimismu- 
lui, oameni remarcabili care să le re- 
prezinte și să le promoveze. Treptat, 
opţiunile s-au cristalizat și, sub o im- 
perioasă nevoie de disciplină, s-au ma- 
nifestat în forme relativ clare și dis- 
tincte, în paralel cu tentativa de a pur- 
cede la înființarea unor structuri politice 
moderne. 

În 3/15 februarie 1880, un grup de 
88 de oameni de notorietate, dintre care 
îi amintim pe L. Catargiu, T. Maiorescu, 
M. Costache Epureanu, V. Pogor și Th. 
Rosetti, semnează actul de naştere a 
Partidului Conservator. Se propune o 
platformă și un statut, inițiatorii avînd 
obligaţia de a plăti o cotizaţie anuală. 
Sediul central era în București, dar s-au 
creat simultan și comitete judeţene. 
Comitetul Permanent (format din 
preşedinte, în persoana lui M. Costache 
Epureanu, vicepreşedinţi și cinci mem- 
bri) reprezenta conducerea partidului, 
iar oficiosul era ziarul Timpul. 

Tot în februarie 1880, M. Costache 
Epureanu publica în Timpul aşa-numitul 
„Program al Partidului Conservator“, o 
lucrare generală, nepractică, văduvită de 
soluții concrete. De reținut totuși că 
acolo se cerea „dezvoltarea istorică a 
individualităţii noastre naționale“, „con- 


rost nr. 13 


solidarea instituțiilor pe care și le-a dat 
țara aşa încât toţi să se poată bucura de 
dînsele“, „stabilitatea instituțiunilor şi a 
personalului“, precum şi progresul 
măsurat, dar continuu (prelungire a 
ideilor junimiste). După moartea lui 
Epureanu (survenită în septembrie 
1880), conducerea partidului este prelu- 
ată de L. Catargiu, care pune accentul pe 
nevoia de comunicare între centru şi 
comitetele locale. 

Partidul Conservator a avut ca pri- 
oritate opţiunile şi interesele marilor 
proprietari agricoli, printre care își și 
avea membri foarte importanţi, însă nu 
în exclusivitate. Formaţiunea nou con- 
stituită s-a axat mereu pe personalități, 
pe elite, dovedindu-se destul de închis- 
tată în formele sale organizatorice. 
Conservatorii militau pentru dezvoltare, 
dar combăteau falsificarea sau exager- 
area ei, iar adesea o contrapuneau 
moralei. Progresul material era agreat 
doar însoțit de progresul moral. Adepţi 
ai unei înaintări precaute, a regulii 
„paşilor mărunți“, ei apreciau că „doc- 
trina conservatoare este aceea care ţine 
drept un adevăr istoric: că evoluția reală, 
durabilă, nu se poate face prin salturi; că 
ea nu poate fi decît rezultatul unei 
legături armonioase a trecutului cu 
prezentul. Instituţiile viabile ale unei 
societăți se dezvoltă prin ele înseși, 
organic, prin traiul normal al societății 
[...] Trebuie să aștepți progresul de la 
dezvoltarea însăși a conştiinţei colec- 
tive; nu poți să impui voința unei sin- 
gure raţiuni [...] Deci doctrina conserva- 
toare, care nu admite progresul prin sal- 
turi, este doctrina eminamente a 
realităților, pe care o opui doctrinei 
visătoare a teoriilor şi utopiilor“ (Al. 
Marghiloman). 

După proclamarea regatului (14 
martie 1881), se impunea o orientare 
nouă a politicii interne și externe a țării. 
Sentimentul schimbării plutea în aer, iar 
T. Maiorescu remarca inerența reorga- 
nizării administrative și a reformei 
sociale. Pentru a înțelege particula- 


Protest românesc 
la CNN 


11 organizaţii și 25 de persoane ale 
diasporei române din Europa, SUA și 
Canada au protestat, recent, printr-o 
scrisoare adresată conducerii CNN 
față de difuzarea repetată, în zilele de 
15 şi 22 februarie 2004, precum și în 
decembrie 2003, a documentarului 
său referitor la prostituția juvenilă în 
România, la pedofilie și la copiii 
străzii, intitulat „Romanian Sex 
Trade“. Surprinzător, semnatarii sînt 
nemulțumiți doar pentru că 
documentarul a fost dat pe post în 
momentul cînd România era pusă la 
colţ de UE pe tema adopţiilor 
internaționale. Mai degrabă, ar fi tre- 
buit să fie îngrijorați de „orbirea“ 
CNN care nu vede în România nimic 
din ce este frumos și respectabil. 


„Eu cu cine votez?'“ 


Ultimul sondaj CURS comandat de 
Societatea Academică Română afirmă 
că 72 la sută din români doresc o 
schimbare politică în România. 
Totuşi, românii se dovedesc confuzi 
în privința sensului acestei schimbări 
şi modalităților de a o obţine. Doar 42 
la sută cred că este posibilă o 
alternativă la actuala guvernare, în 
timp ce 39 la sută nu văd să existe o 
forță politică demnă de a fi numită 
alternativă. Aproximativ 34 la sută 
declară că nu vor vota. Deci dacă 
ajungem la o stagnare legitimată prin 
noi alegeri, ea poate fi doar rezultatul 
dezorientării alegătorilor cultivate de 
propaganda și politica celor două 
partide ale regresului, cel de la putere, 
PSD, şi cel care are pretenția că îi va 
lua locul, PRM. Iată unde ne-a adus 
clasa politică românească. 


„Big Brother“ 
s-a întors 


Spectacolul de proastă factură „Big 
Brother“ a revenit la Prima TV în 
forță. Pentru că urmele de decență 
i-au împiedicat pe concurenții de data 
trecută să transforme emisiunea 
într-un show pornografic, realizatorii 
au ales acum numai tineri 
„dezinhibaţi“. Aceștia umblă toată 
ziua goi prin casă și puţin mai lipseşte 
să se împerecheze în văzul lumii. 
Odată cu întoarcerea emisiunii, a fost 
relansată și dezbaterea asupra ei. Din 
păcate, moralitatea este predicată tot 
de oameni care nu sînt credibili, ca un 
Adrian Păunescu. 


21 


Papa ——— IEEE III———————— 


„Baronizarea“ presei 


Recentele rapoarte privind 
libertatea presei făcute de mai 
multe organizații civice 
demonstrează că presa din 
România se află sub o presiune 
politică din ce în ce mai mare. 
Aproximativ 80% dintre ziarele, 
televiziunile și radiourile locale 
se află în proprietatea oamenilor 
PSD. Nici situaţia presei centrale 
nu e mai roz. Cineva spunea că se 
observă o tendinţă de 
„berlusconizare“ a presei, 

căci mass-media intră pe mîna 
unor oameni de afaceri implicaţi 
politic. Mai corect ar fi spus 
„baronizarea“ presei, între 
Berlusconi şi vătafii din provincie 
ai PSD este o diferență cam ca 
aceea dintre nobil şi ciocoi. 


Duşmanii ortodoxiei, 
la rampă 


Guvernul a aprobat 
amplasamentul Catedralei 
Mîntuirii Neamului în Parcul 
Carol din București, chiar pe locul 
fostului Mausoleu al eroilor 
comuniști. Cum comunismul 

a avut mai degrabă ticăloşi 
eroi, nu-i nici o pierdere. 
Totuși, s-au găsit destui 

care să invoce o mulțime 

de motive puerile pentru 

a se opune construirii acestei 
mari bisericii româneşti. 

În loc să recunoască bărbătește 
că sînt duşmani ai ortodoxiei, 
acești necredincioși pretind 

ba că ridicarea Catedralei 

va strica parcul, ba că Mausoleul 
este un monument arhitectonic 
şi e păcat să-l desființăm, 

ba că nu există suficiente 
locuri de parcare în zonă 

Şi nici căi de acces. 

Purtătorii de cuvînt ai 

acestei poziții sînt aceiași care 
răbufnesc împotriva Bisericii 
Ortodoxe de 15 ani încoace. 
Acum au mai găsit un pretext. 
Dovadă că ei nu grija parcului 
o au este faptul că nu vin cu o 
propunere rezonabilă de înlocuire 
a amplasamentului. 

Asupra acestui subiect 

vom reveni. 


22 


ritățile gîndirii conservatoare, trebuie 
studiate o serie de concepte reprezenta- 
tive, de genul proprietate, libertate, 
egalitate, naționalism. Accepţia ter- 
menului de proprietate diferă de cea 
burgheză. Relaţia proprietar-proprietate 
este reciprocă și vitală. Proprietatea 
aduce anumite avantaje deţinătorului 
(politice, spre exemplu; se știe că sis- 
temul electoral era cenzitar). Privilegiile 
erau legate de onoarea posesorului şi nu 
se transferau la un eventual cumpărător. 
în acest sens, proprietatea era inalien- 
abilă. Termenii-cheie de „libertate“ și 
„proprietate“ sînt ireversibil legați. A 
separa proprietatea de posesiune 
înseamnă a distruge libertatea. Pro- 
prietatea privată este, de fapt, în ochii 
conservatorilor, o garanţie a indepen- 
denței fiecăruia faţă de presiunile sau 
opresiunile statului. „Avem — susține Al. 
Marghiloman - o tradiție a proprietăţii 
[...] Ea este întruparea cea mai eminentă 
a activității şi a inițiativei omenești. 
Societatea o consacră în interesul soci- 
etății, adică: al tuturor. Proprietatea este 
născută o dată cu omul intrat în stare 
socială. Ea se naște din voința colectivă, 
din instinctul omenirii. De aceea, dom- 
nii mei, tradiţia de proprietate trebuie să 
rămînă întreagă“. 

Ca un reproş tacit se percepea 
nemulțumirea că sentimente ca onoare, 
loialitate, datorie, religie, care înainte 
legau oamenii între ei mai mult ca 
orice, au fost date uitării. N. lorga con- 
semna „desfiinţarea individualității cre- 
atoare, în toate domeniile, oprirea aso- 
ciației libere, în toate domeniile. Omul 
scoboară, încet-încet, în vuietul acesta 
uriaş al mașinilor de influenţă, 
scoboară pînă la rangul brutei, pe care 
evul mediu n-a cunoscut-o tocmai 
fiindcă prin întreg evul mediu este un 
necontenit apel fecund la forţele vii ale 
ființei omenești“. „O preocupare a 
Partidului Conservator — arată P. P. 
Negulescu — va trebui să fie curățirea 
atmosferei morale a țării“. 

Pentru conservatori, oamenii sînt 
prin excelență inegali. Prin urmare, 
libertatea nu reprezintă decît abilitatea 
fiecăruia de a urca treptele afirmării în 
acord cu legea și cu principiul propriei 
personalități; libertatea e subiectivă; cei 
doi termeni, grupați într-un tot, emană 
în esență moralitate. Dacă există egali- 
tate, aceea e doar în fața lui Dumnezeu. 
Rolul credinţei, al Bisericii, este con- 


siderat vital în configurarea ființei 
naționale și a celei individuale, a ide- 
alului colectiv și a celui personal. în 
fond, pentru conservatori, problemele 
politice sînt strîns legate de cele reli- 
gioase şi etice. Tradiția e pusă la mare 
rang; aceasta e indispensabilă, fiind 
adaptată şi mulată pe caracteristicile 
particulare ale fiecărui popor, pe istoria 
acestuia, pe viaţa individului de zi cu 
zi;, ea este pîrghia ce mişcă și îndrumă 
energiile profunde ale neamului. 

Legăturile într-o comunitate sînt 
diferențiate ierarhic, reflectă diversitatea 
ŞI inegalitatea ce ţin de natura lucrurilor. 
Aceste legături comunitare sînt atașate 
preceptelor religioase, țesînd o rețea de 
îndatoriri reciproce şi, în acelaşi timp, 
privesc întreaga comunitate. Conser- 
vatorii sînt cunoscuţi pentru loialitatea 
față de patrie, față de monarh. Respectă 
unitatea familiei și valorile creștine. 
Armata pentru ei este protectoarea statu- 
lui. Statul este garantul ordinii și sta- 
bilității, dar poate constitui — cînd apără, 
eventual, alte interese decît cele 
naționale — și un potențial pericol pentru 
libertate. Libertatea și autonomia fiind 
valori esenţiale ale vieţii umane, excesul 
lor poate duce totuși la anarhie, la 
fisurarea ordinii din stat. Conservatoris- 
mul confirmă autoritatea statului, însă 
impune acestuia o serie de constrîngeri. 

Alături de tema schimbării gradu- 
ale, conservatorismul autohton atacă 
neîncetat chestiunea raportului dintre 
localism și universalism. Reprezentan- 
ii direcţiei sînt fundamental sceptici în 
privinţa utilizării automate, neselective 
a unor principii ample și vagi. Atenţi la 
diversitate, la particularitate, la identi- 
tate, ei combat nediferenţierea sau 
impunerea soluţiilor globale. Cred în 
necesitatea funcționării optime a sis- 
temului, dar nu prin prisma unor 
abordări mecaniciste, reducționiste și 
uniformizatoare. Referirea lor la pro- 
blemele socio-economice se face sta- 
tornic din unghiul de vedere al concre- 
tului, al imediatului, iar concluziile la 
care ajung refuză cantonarea în posibil 
ori în speculativ. 

De aici pornește, de fapt, aversi- 
unea conservatorilor români faţă de 
„revoluţionismul“ de sorginte liberală, 
ca și faţă de ideea democratismului cul- 
tural de masă, prin opoziţie cu teza cul- 
tivării valorilor promovate de elite. 
Lascăr Catargiu, Petre P. Carp sau 


rost nr. 13 


IEEE cf 


Alexandru Lahovari critică programele 
liberale nu pentru conţinutul lor progre- 
sist, ci pentru cuprinsul lor prea general, 
nepractic, neancorat în realitate și, mai 
cu seamă, pentru inaplicabilitatea lor. 
După cum Titu Maiorescu respinge nu 
ideea democraţiei în sine, ci pe aceea a 
egalitarismului în artă, în cultură, în 
sfera intelectuală sau politică, precum şi 
ideea imitării nediscriminatorii a unor 
modele importate. „Căci nepregătiţi pre- 
cum erau şi sînt tinerii noştri, uimiți de 
fenomenele măreţe ale culturii moderne, 
ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu 
pătrunseră pînă la cauze, văzură numai 
formele de deasupra ale civilizațiunii, 
dar nu întrevăzură fundamentele istorice 
mai adînci, care au produs cu necesitate 
acele forme şi fără a căror preexistență 
ele nici n-ar fi putut exista. Și astfel, 
mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu 
mintea și cu inima aprinse de un foc 
prea uşor, tinerii români se întorc în 
patria lor cu hotărîrea de a imita și a 
reproduce aparențele culturii apusene, 
cu încrederea că în modul cel mai grăbit 
vor şi realiza îndată literatura, știința, 
arta frumoasă şi, mai întîi de toate, liber- 
tatea într-un stat moder“ (în contra 
direcției de azi în cultura romînă). 

În ciuda deficitului relativ de spon- 
taneitate, a ritmului lent de acțiune, un 
singur lucru nu se poate reproşa conser- 
vatorilor români: faptul că şi-au iubit 
țara. Naționalismul (fără umbră de 
şovinism sau elemente xenofobe) 
reprezintă o componentă fundamentală 
şi constantă a poziţiei lor. Politicienii 
conservatori plecau de la principiul că 
românii trebuiau să-și păstreze propria 
ființă națională, să rămînă ei înșiși, să 
se sprijine pe potenţialul și valorile pro- 
prii. „Doi sînt factorii de căpetenie de 
care atîrnă viitorul popoarelor. Pe cel 
dintîi îl alcătuiesc condiţiile obiective 
ale dezvoltării lor, împrejurările fizice, 
sociale, politice; cel de-al doilea constă 
în energia conştiinţei lor naționale [|...] 
Se va preocupa Partidul Conservator şi 
de aceste condiţii subiective ale 
propăşirii poporului nostru? Fireşte că 
va trebui să o facă și în aceasta va con- 
sta naționalismul lui în înțelesul mai 
limitat al cuvîntului“ (P. P. Negulescu, 
Principiul naţionalismului în politica 
conservatoare). 

O temă predilectă conservatorilor 
români este aceea de ordine. Societatea 
— considerau ei — are nevoie de structuri 


rost nr. 13 


așezate, de ordine, de ierarhie, de clase 
sociale. Autoritatea bazată pe legalitate 
şi legitimitate și ordinea erau consider- 
ate condițiile sine quibus non ale pros- 
perității şi stabilităţii sociale. „Dacă e o 
caracteristică prin care trebuie neapărat 
să se deosebească un partid conservator, 
aceea e păstrarea neclintită a spiritului 
de ordine — remarcă M. G. Cantacuzino. 
Ordinea este cum s-ar zice igiena 
statelor și a societății. Are legile ei 
nestrămutate și cunoscute, întărite prin 
încercările trecutului şi statornicite de 
practicile oamenilor de guvern din toate 
țările și toate timpurile... O abatere de la 
legile ordinei ar fi cu totul potrivnică 
datinilor și îndatoririi unui partid con- 
servator... Una dintre cele mai ele- 
mentare reguli ale ordinei de stat este 
respectarea îndărătnică a proprietăţii, 
temelia oricărei societăţi“. 
Conservatorii au luat poziție şi în 
momentul declanșării de către C. A. 
Rosetti a acţiunii de revizuire a 
Constituţiei (1884). În principiu, aceştia 
nu au fost de acord cu revizuirea con- 
cepută de liderul liberal. Găseau că mai 
presus de drepturile politice, la momen- 
tul respectiv, mai stringentă era asigu- 
rarea bunului trai material al românilor, 
dezvoltarea economică. în momentul în 
care oamenii asupra cărora se aplica 
reforma nu știau să scrie şi să citească, 
nu cunoşteau noțiuni elementare de 
politică sau economie, aceasta n-avea 
nici un sens. Al. Lahovari spunea că „un 
om care nu se bucură de nici o instrucție, 
care nu citeşte jurnale, care nu aude dis- 
cursuri politice, nu ştie ce înseamnă 
noțiunile de buget, finanţe, chestiunea 
Dunării ş.a., un om pe care-l preocupă 
toată ziua grija pîinii, nu se poate rosti 
asupra chestiunilor însemnate ale țării“. 
Propunerea de introducere a votu- 
lui universal este calificată de conserva- 
tori drept o „apucătură demagogică“. 
Lipsa culturii, faptul că poporul putea fi 
uşor influențat, făcea această experiență 
prematură şi periculoasă. D. S$. 
Neniţescu (ministru conservator) sus- 
ține, în 1895, o reorganizare a sistemu- 
lui de vot, propunînd reprezentarea pro- 
porțională după modelul Hondt, aplicat 
în Belgia. Nu întîmplător, membrii 
Partidului Conservator s-au arătat cei 
mai fervenţi susținători ai reformei 
învăţămîntului autohton și cei mai apri- 
gi partizani ai fenomenului cultural 
romînesc. în această direcție, guvernul 
5 


Continuă rusificarea 
basarabenilor 


Organizaţia neguvernamenată 
basarabeană Hyde Park 

a monitorizat, în perioada ianuarie- 
februarie 2004, mai multe posturi de 
radio și TV cu drept de emisie 

în Republica Moldova. Rezultatul: 
„Prin propaganda rusească zilnică se 
încearcă rusificarea forțată a 
populaţiei RM. Cetăţenii acestei țări 
nu știu ce se întîmplă în jurul lor, în 
schimb află amănunțit evenimentele 
din Moscova sau Vladivostok. (...) 
Membrii Consiliului Coordonator 

al Audiovizualului devin complici 

ai acestor nelegiuiri și principali 
vinovaţi. E1 caută motive de să 
suprime posturile: radio TV Catalan, 
Vocea Basarabiei, Antena C şi 

Euro TV, care promovau valorile 

ŞI cultura națională.“ 


MISA, sub anchetă 
În sfârșit, autorităţile s-au sinchisit 
să-l „deranjeze“ pe Gregorian 
Bivolaru, liderul Mișcării pentru 
Integrare Spirituală în Absolut 
(MISA). Zeci de procurori şi polițiști 
au descins în 15 imobile din cartierul 
bucureștean Ferentari și alte zone 
sărace de la periferia Capitalei. 
Potrivit informaţiilor deținute de 
anchetatori, la acele adrese se făceau 
prostituție și trafic de droguri. Fondată 
în 1990, de Gregorian Bivolaru, 
MISA a atras pînă acum mii de adepți 
din toată țara. Cei mai mulți dintre 
„discipoli“ sînt tinere și cu probleme, 
care sunt „ajutate să se cunoască“. 
Rezultatul acestui 

„ajutor“ este ruperea de realitate, 
abandonul familial și scolar. MISA a 
fost implicată în numeroase 
scandaluri relatate de presă, care însă 
nu s-au finalizată cu dosare penale. 


Încă un compromis 


Semnarea unui nou protocol de 
susținere parlamentară a PSD de către 
UDMR a fost posibilă prin acceptarea 

de către guvern a unui nou 
compromis. Executivul a aprobat 
amplasarea controversatei statui a 
„celor 13 generali maghiari“ în Arad, 
Chiar dacă într-un aşa numit parc al 
reconcilierii. Maghiarii au primit 
satisfacţii, românii — promisiunea că 
în acel parc vor fi ridicate monumente 
în memoria revoluţionarilor paşoptiști. 


23 


sf 


Take Ionescu inițiază cîteva proiecte de 
lege privind conservarea și restaurarea 
monumentelor istorice, descoperirea 
obiectelor şi monumentelor antice, 
învățămîntul primar şi normal. Măsuri 
legislative importante se iau şi în dome- 
niul economic, în industrie (legea 
minelor — stimulent pentru dezvoltarea 
industrială), asigurări sociale, agricul- 
tură (proiect de lege asupra Creditelor 
Agricole), învățămînt (organizarea 
învățămîntului profesional), comerţ 
(politica vamală) etc. Conservatorismul 
românesc se aseamănă cu cel european, 
revendicîndu-se însă dintr-o realitate și 
din tradiții proprii. Din păcate, 
reprezentanții de vază ai curentului nu 
au reușit decît parțial să-și fixeze for- 
mulele politice în social. Din punct de 
vedere strict doctrinar, ei nu au excelat, 
neexistînd, cu mici excepţii, lucrări cu 
conţinut ideologic, programe, platforme 


etc. Se punea mare preț pe oratorie (să 
nu uităm că majoritatea oamenilor 
politici ai vremii aveau pregătire în 
domeniul juridic), se cultiva elocința, 
stilul destul de înflorit, formulele 
retorice. Prin urmare, putem descoperi 
mai degrabă o orientare ideologică, clar 
articulată, şi mai puţin o doctrină pro- 
priu-zisă, ca sistem coerent de principii, 
finalizată în documente programatice 
esențiale. 

Frămâîntat de convulsii interioare și 
conflicte interpersonale, Partidul Con- 
servator intră, cam de la începutul dece- 
niului doi al secolului, nostru într-o fază 
accelerată de disoluţie. În toamna anului 
1912 se produce ruptura dintre cei trei 
fruntași ai partidului din acel moment: P. 
Carp, A. Marghiloman şi T. Maiorescu. 
Izbucnirea primei conflagrații mondiale 
găseşte formațiunea într-o stare de acută 
dezbinare şi lipsă de voinţă politică. În 


atari condiţii, practic, după Congresul 
din 1915, ea se desființează, cu toate că 
unele organizaţii locale își vor perpetua 
activitatea pînă după terminarea 
războiului. 

De subliniat, totuşi, că agonia 
Partidului Conservator avea în principal 
o bază socio-economică, anume fări- 
miţarea şi treptata dezmembrare a clasei 
boierești în primele decenii ale veacului 
al XX-lea; îmbătrînit, el iese de pe scena 
politică autohtonă, lăsînd în urma sa un 
imens loc gol, grupările conservatoare 
apărute ulterior din trunchiul său 
(Partidul Conservator-Progresist, Parti- 
dul Conservator-Independent sau Gru- 
pul Conservator Unionist) neputînd 
rezista în competiţia politică cu liberalii 
sau cu anumite construcții de dreapta 
mai puţin echilibrate, dar mai ancorate 
în problemele vremii. 

m 





Mica antologie conservatoare 


peterăVierecehe 





„Sa ştii rostul unui lucru“ 


Născut în 1916, în New York 
City, Peter Viereck e singurul profe- 
sor american căruia i s-au acordat 
Guggenheim Fellowships şi pentru 
poezie, şi pentru istorie. Cîştigător al 
Premiului Pulitzer pentru primul său 
volum de versuri (error and 
Decorum, 1948), Viereck a studiat la 
Oxford şi Harvard (unde şi-a luat, în 
1942, Doctoratul în istorie). După 
ce, în al doilea război mondial, a slu- 
jit în „Departamentul de Război Psi- 
hologic“ al US Army (fiind medaliat 
de două ori), Peter Viereck a predat 
limba germană la Harvard 
University. Din 1948 pînă în 1997 a 
predat istorie (cu un interes special 
în istoria Rusiei şi a Europei moder- 
ne) la Mount Holyoke College în 
South Hadley, Massachusetts. Alte 
cărți publicate: Metapolitics: From 
the Romantics to Hitler, 1941; 
Conservatism Revisited: The Revolt 
Against Revolt, 1949; Shame and 
Glory of the Intellectuals, 1953; 


24 


Conservatism: From John Adams to 
Churchill, 1956; The Unadjusted 
Man: A New Hero for Americans, 
1956 (carte din care am tradus și 
fragmentul care urmează). 


De ce? Cum? 


Întreaga noastră societate, inclu- 
zîndu-i şi pe antimaterialişti, se bu- 
cură de roadele progresului material 
american şi nu poate să nu recu- 
noască acest lucru. Chiar și artistul, 
intelectualul care socotește aceste 
roade drept „putrede“, chiar și el 
foloseşte o mașină de scris, telefonul 
sau becuri electrice — „întrupări“ ale 
progresului — ca să aştearnă pe hîrtie 
disprețul față de ele, să finalizeze 
„manuscrisul“ aşteptat de editor. De 
aceea, pentru a evita ipocrizia şi 
vorbăria goală, bătălia împotriva 
accentului pus de America pe pro- 
gresul material trebuie să înceapă 
făcîndu-i această importantă conce- 
sie. Admițînd că progresele materi- 


ale rezultînd din faptele cuantifica- 
bile ale ştiinţei ne pot duce, într- 
adevăr, departe. Cît de departe ne pot 
duce drămăluirile materiei. 

Dar fiinţa umană se mișcă și din- 
colo de aceste hotare; tînjește nu 
numai după fapte cuantificabile ci şi 
după adevăruri inefabile. Are nevoie 
de transcendentul — spiritual și este- 
tic — de dincolo de lumea de jucărie 
a lucrurilor pipăibile. Pentru a putea 
explora acest „dincolo“, omul com- 
plet își ia drept călăuză umanioarele 
clasice și religia. Care pot fi șovăi- 
toare şi timide lămpi, dar care, totuși, 
sunt singurele care ne pot călăuzi 
odată ce-am evadat din incinta „can- 
tităților“, graniță în fața căreia omul 
rațional se oprește prudent. Prudent, 
dar şi meschin, lipsit de imaginaţie; 
cu toate poftele ostoite, afară de cea 
care deosebeşte oamenii de animale, 
care ne face uneori mai josnici decît 
ele, alteori mai buni, dar niciodată la 
fel. Fără înţelegerea sufletului ome- 


rost nr. 13 


nesc pe care numai studiile clasice şi 
umanistice o îngăduie şi fără 
vigoarea morală pe care numai reli- 
gia ne-o insuflă, progresul nostru 
social şi mecanic ne va duce de rîpă. 

Uneori, standardele ridicate de 
viaţă şi de productivitate economică 
au echivalent în cele culturale și de 
libertate personală. Ceea ce ne con- 
duce la următoarea întrebare: care 
dintre ele e primordială, care e cauza 
celeilalte? Mulţi capitalişti, aidoma 
materialiștilor marxiști, consideră că 
libertatea şi cultura depind de pro- 
gresul economic — sau, în general, de 
progresul social. De fapt însă co- 
nexiunea cauzală acționează de 
multe ori invers: unei societăţi cu un 
nivel estetic și moral atît de ridicat 
încît să creeze o mare cultură nu-i 
poate fi greu să dezvolte o economie 
cel puţin acceptabilă, chiar dacă re- 
sursele economice i-ar fi la fel de să- 
răcăcioase precum cele care au sub- 
întins înflorirea culturală a Greciei 
antice şi a vechii Palestine, în vreme 
ce societăți cu resurse economice 
mult mai mari decît ale acestor două 
sărace și aride ţări au murit de foame 
deoarece nu aveau geniul etic şi es- 
tetic care să le îngăduie o rezolvare 
tranșantă şi profitabilă a problemei 


conservăior 


economice. „De ce“ e mai important, 
pentru om, decît „cum“. 

Conservatorii sînt deseori 
ironizaţi pentru aşa-zisa lor tendință 
de a le oferi „lucruri mai importante“ 
sărmanilor proletari cărora le trebuie 
doar pîine. „Să mănânce cultură“ e 
considerat un mod de a eluda 
conştiinţa socială la fel de păcătos ca 
și „Să mănînce cozonac“ al Mariei 
Antoinette. Dar ce se întîmplă după 
ce fireasca nevoie de piine e 
astâmpărată? Dicolo de acest punct 
conservatorul umanist nu mai poate 
fi acuzat de suprasolicitarea munci- 
torilor dacă insistă ca progresul 
material să lase din ce în ce mai mult 
loc cultivării lăuntrice. Maşinile 
americane i-au înlocuit pe sclavii 
atenieni cu același rezultat: au creat 
„timpul liber“. Pentru prima dată în 
istorie o mare parte a populaţiei are 
răgazul să se concentreze (dacă vrea) 
asupra vieții sufletești fără ca săracul 
să fie chinuit de crampe la stomac iar 
bogatul de crampe de conștiință sau 
teama de răscoale. 

Materialiștii liberali și socialiștii 
idealiști afirmă că, chiar și după sa- 
tisfacerea nevoilor economice fun- 
damentale, progresul social trebuie 
să continue cu același aplomb deoa- 





rost nr. 13 


rece generează uriaşe cantități de 
energie în mase; şi acestea, se presu- 
pune, pot fi transformate în creativi- 
tate culturală la fel de uşor precum 
poate fi electricitatea transferată 
dintr-un dinam într-altul. Analogia e 
falsă din cauză că, pe lîngă energic, 
cultura cere sensibilitate. lar sensi- 
bilitatea își are sursa în libertatea 
interioară şi e de multe ori inhibată 
sau înăsprită de progresul material. 
De aceea, progresul social, dacă este 
împins dincolo de satisfacerea nevo- 
ilor de bază ale individului, se 
dovedeşte dăunător libertății cul- 
turale. Progresul social are drept 
scop satisfacerea colectivă a ma- 
selor. Libertatea culturală urmăreşte 
integritatea sufletească a persoanei. 

Atena lui Pericle, cu numai 
şaizeci de mii de cetățeni cu drept de 
vot, prost adăpostiți, prost îmbrăcați, 
dependenţi economic de sclavi și de 
războaie de expansiune, a creat o 
cultură mai mare decît prospera de- 
mocraţie liberală şi de o mie de ori 
mai numeroasă a SUA. Suedia 
social-democrată nu are cel mai ridi- 
cat nivel cultural din lume, dar are 
cel mai ridicat nivel de viaţă, cea mai 
mare securitate economică și cea mai 
mare rată a sinuciderilor. Să ne 
imaginăm o societate al cărei ideal 
nu e prosperitatea, ci o tot mai mare 
sărăcie, cu un „azil de noapte“ drept 
ţel dorit cu ardoare. Unei asemenea 
societăți îi va lipsi cu desăvirșire 
progresul social; dar nu e obligatoriu 
să-i lipsească — dacă ne gîndim la 
împlinirile religioase și literare ale 
Sf. Francisc — propăşirea religioasă 
şi libertatea culturală. 

Experții progresului social din 
ziua de azi subliniază importanţa lui 
„know-how“(să ştii cum), o găselniță 
care are la temelie principii de bază 
ale psihicului american. De vreme ce 
turnurile de fildeș nu rezistă bombar- 
damentelor, e clar că ne trebuie o 
soluție („know-how“) tehnică pentru 
a ne proteja. Dar dacă aceasta, așa 
cum ne poate proteja, ne poate și 
ucide — dacă nu e supervizată de 
imaginaţia morală —, de ce nu se 
gîndesc americanii şi la reversul 
medaliei: „know-why“ (să ştii de ce, 
rostul unui lucru)? 

Prezentare și traducere: 
Mircea Platon 


25 


Cafea ————————— IEEE 


Îndemn pentru unificarea 
registrelor de existență 


Mihai Câşlariu 





ste greu pentru omul contem- 

poran să mai fie el însuși. Este 

greu pentru el să-şi descopere 
şi să-şi contemple identitatea. Dacă 
acum mii de ani oamenii își puneau 
problema de a se cunoaşte pe ei înșiși, 
în zilele noastre ei nu consideră că o 
introspecție lucidă i-ar putea face să se 
simtă mai bine. Eul este proiectat către 
exterior, fugărit în mod barbar din cara- 
pacea conştiinţei de stimuli externi care 
mai de care mai sofisticați și mai 
informatizați, veritabili hăitași ce slu- 
jesc unei teribile consumatoare de 
suflete. La cine ne referim? La iluzia 
păguboasă, la acea maya perfidă 
folosită la rândul ei de alte personaje 
malefice... văzute sau nevăzute. 

Omul — victimă a timpurilor de 
faţă —, pe care îl vom numi în contin- 
uare homo illudens, îşi vede de exis- 
tenţa cotidiană fragmentată de tot felul 
de stări de spirit, de evenimente diferite 
la care se raportează şi el diferit, jucând 
pentru fiecare în parte câte un rol. El nu 
este înțeleptul „privitor ca la teatru“, 
impasibil şi rece, al lui Eminescu și 
Oxenstierna, ci este un actor de nevoie, 
un cabotin ușor de demascat. 

Vom numi în continuare registre 
(de existență) acele diferite arsenale 
sufleteşti la care omul apelează, 
conștient sau inconștient, în funcție de 
împrejurări și de diferitele țeluri pe care 
el le ținteşte în timp. 

Atunci când „iese la rampă“, omul 
se regăsește în registrul public de exis- 
tență. Aici el uită complet de sine și 
face tot posibilul pentru a se putea plia 
pe variile situaţii curente ce se înscriu 
practic în jocul serios și nimicitor al 
supraviețuirii. 

În familie sau între prietenii apro- 
piați omul se proiectează pe sine con- 
form registrului intim. Aici el se mani- 
festă mult mai natural, căci se ştie pro- 
tejat de intimitatea și de discreţia celor 
din jur. Oameni care se manifestă ca 
niște fiare în registrul public, poți să-i 
„demaști“ dacă tragi cu ochiul la regi- 


26 


strul lor intim și să-ți dai seama că de 
fapt sunt niște mielușei, care se topesc 
la orice dorință alintat exprimată de cei 
dragi. Sau invers... Există din acei care 
tremură de frică în societate, dar care își 
defulează complexul de inferioritate în 
cercul intim, terorizându-i pe apropiați, 
adică pe cei care ultimii ar merita-o. 

Mai există acel registru al sinelui, 
pe care omul îl accesează în momentele 
de maximă luciditate morală, atunci 
când își pune probleme legate de evo- 
luţia existenţei sale și caută de a-și des- 
coperi plusurile şi minusurile. Nu este 
ceva ieșit din comun, dar din păcate din 
ce în ce mai puţini oameni „riscă“ să 
deschidă acest registru. Probabil din 
cauză că le e teamă să nu se facă mai 
buni, caz în care... devin plancton pen- 
tru balene și rechini! Ecce maxima error: 
venerarea acestor animale rapace. Şi de 
aici, înşiruirea logică: dacă ești bun, ești 
slab; dacă eşti slab, nu supraviețuiești... 
Sau cel puţin nu te îmbogăţești...Nu 
mai ai şanse să ajungi ca balenele și ca 
rechinii pe care îi venerezi! 

Cel mai greu accesibil este regis- 
trul transcendentului, pe care omul îl 
poate deschide numai prin legătura cu 
Dumnezeu. Adică numai prin rugăciu- 
ne curată. Ca să acceseze j 
acest registru, omul tre- 
buie să-și ia în serios cali- 
tatea de făptură, de ele- 
ment creat și să își plece 
genunchiul cu venerație în 
fața Creatorului. Acest 
registru conține leacul 
vindecării bolii înstră- 
inării, la care omul con- 
temporan se supune şi este 
supus cu multă cruzime. 

Cum se poate nimici 
acest morb dezumanizant, 
al alienării? În principiu, 
trebuie să lăsăm toate pe 
seama Dumnezeirii, adică 
atât în seama lui Dum- 
nezeu însuşi, cât și în 
seama firii noastre îndum- 
nezeite, fire redescoperită 





doar în urma recurgerii la registrul 
transcendentului. Dumnezeirea este 
singura care poate scutura măștile ză- 
mislite de celelalte registre de existen- 
ță, lăsând astfel posibilitatea ferei reale 
şi adevărate a fiecăruia să se arate, să 
respire şi să își dezvolte nestingherită 
trăsăturile. 

Aşadar, pentru înlăturarea cangre- 
nei înstrăinării, pentru evitarea pe viitor 
a descompunerii dureroase a Eului în tot 
felul de roluri păguboase şi de conjunc- 
tură, este necesară unificarea tuturor 
registrelor de existență prin absorbirea 
lor în registrul transcendentului. Prin 
aceasta, omul nu s-ar mai comporta atât 
de diferit și de perfid de la o situaţie la 
alta; puterile sufletești împrăștiate s-ar 
reuni, asigurând o mai mare putere 
omului de a trece peste greutăți; s-ar 
rezolva chestiunea conștiinței de sine și 
subsecvent a respectului de sine; și, mai 
ales, s-ar clădi infrastructura, „suportul 
logistic“ pentru practicarea virtuților 
supreme, a nădejdii şi a dragostei. 

În acelaşi timp, însă, unificarea 
registrelor de existenţă nu este posibilă 
decât tot printr-un anevoios și provoca- 
tor exercițiu de virtute. Avem nevoie de 
onestitate, de curaj, de credință. 


Sp: P 


rost nr. 13 


III EEE 6 
Numai pentru pâcâtoşi 


Daniela MOGA 





Atunci când priveşti opera lui 
Brâncuşi prima impresie este că nu 
mai vrei nimic, nu mai simți suferință, 
viaţa e frumoasă, totul e echilibrat, e 
firesc. Și este foarte firesc să fie așa. 
Dar nici Brâncuși n-a dobândit lumi- 
na așa  dintr-odată. Rugăciunea 
bunăoară este schilodită, având o 
dramă foarte puternică, ba chiar și 
Sărutul pare a fi o îmbrăţişare dra- 
matică, o întoarcere la prismă; perso- 
najele se contopesc până ce devin 
prismă. Apoi, o pace absolută se aş- 
terne peste capodoperă din care sculp- 
torul n-a mai vrut să iasă niciodată. 

Puţini, însă, sunt aceia care 
înțeleg că suferința la capătul ei de- 
vine luminoasă şi că într-o bună zi ea 
se transformă în fericire adevărată. 

Câte nu am avea de învățat de la 
marii creatori? Mai întâi, că nu poți 
atinge fericirea — creativitatea — atunci 
când vrei și că nimic viu şi veșnic viu 
nu se obține fără suferință și renunțare. 

Pornind de la acest adevăr, te poţi 
întreba cum să schimbi oamenii atunci 
când viața lor e străbătută de toate 
durerile și lipsurile? Dar tocmai aici 
este paradoxul. Problema fericirii nu e 
condiționată extern. Nu te apropii şi 
nici nu te îndepărtezi de ea prin faptul 
că ești bogat, bolnav, sărac sau sănă- 
tos. Ca şi iubirea şi izvorând din ea, fe- 
ricirea este o condiție spirituală. Mir- 
cea Eliade meditează sublim pe seama 
ei: fericirea ca şi dragostea nu are de- 
a face decăt cu propria conștiință. 

Cert este că fericirea afişată şi ga- 
rantată îl face pe om urât, îl înde- 
părtează vizibil de adevăr, îl prosteşte. 
Suferinţa, în schimb, ne face mai buni, 
pentru că numai cei care suferă îl pot 
înțelege pe Dumnezeu. Într-o lume 
deja expirată moral ea reprezintă un 
antidot teribil împotriva nesimțirii. 

Adevăratul suferind se simte vino- 
vat că permanent calcă pe îngeri. lar re- 
cunoaşterea unui asemenea păcat și 
amintirea lui neîncetată (spre a nu-l mai 
repeta), este și calea împăcării divine, 
„Căci inima înfrântă și smerită, Dumne- 
zeu nu o va urgisi“. Psalmul 50 conţine 
întreaga dogmă a umilinței: poziţia pă- 


cătosului care se mărturiseşte dar și 
grandoarea lui pentru că, „la grandeur 
de l'homme est grand en ce gu'il se 
connait miserable“ spune Pascal. 

lar, Neagoe Basarab Voievod 
adaugă: „vezi, fătul meu, cât este de 
rău celui ce se ţine că este mare şi pu- 
ternic, Și smerenie înaintea lui Dumne- 
zeu nu face? Că acela va fi mai apoi 
smerit, şi aici, și în veacul ce va să fie.“ 


Nevoia de mărturisire 


Care dintre oamenii „mari“ de 
astăzi ştiu să-și mărturisească greşelile 
ca David împăratul, cel care a știut să 
se umilească pentru o întreagă umani- 
tate? Aceasta este şi observaţia pe care 
Sfântul Episcop Ambrozie al Mila- 
nului i-a făcut-o odată împăratului 
Teodosie cel Mare pe care nu l-a mai 
împărtăşit pe motivul că ordonase un 
măcel la Tesalonic. Împăratul s-a înfu- 
riat Și i-a adus aminte lui Ambrozie de 
împăratul David care, deși adulterin şi 
ucigaș, totuși a rămas un mare om în 
istorie. Sfântul i-a răspuns că până în 
prezent măria sa a făcut numai păcate- 
le lui David, nu și pocăinţa lui și ca 
atare l-a îndemnat să urmeze această 
pildă și atunci îl va împărtăşi. Teodo- 
sie cel Mare a făcut pocăință publică 
în biserică, stând în genunchi vreme 
îndelungată, înaintea poporului. 

Românii au intrat în istorie de 
fiecare dată printr-un imens dor de re- 
încreştinare, în fond printr-o autentică 
şi nedisimulată revoluţie creștină. N-a 
fost să fie așa şi cu cea din 1989! Răs- 
cumpărată cu preț de sânge, experiența 
românească post-decembristă trebuia 
confruntată în direct cu Dumnezeu, 
având dimensiunile unui proces ge- 
nezic cu toate atributele prototipului 
său divin: icoana judecății finale. Apo- 
calipsul operează înnoirea creației 
odată cu deschiderea cărților conștiin- 
fei atunci când lucrurile ascunse ale 
fiecăruia se vădesc. Judecata în 
pedagogia divină nu este o con- 
damnare, ci un proces de conștiință, cu 
urmări imediate: deosebirea întuneri- 
cului de lumină, a grâului de neghină. 
Păstrând proporțiile, aflarea adevă- 


rului (deschiderea dosarelor securi- 
tății) putea să fie şi la noi o formă fi- 
rească de spovedanie în faţa lui Dum- 
nezeu și a neamului de care avem atâta 
nevoie. Dintru început, toate eforturile 
trebuiau coordonate pentru a opune 
acțiunii întunericului, mărturisirea 
caldă și sinceră, ce ne-ar fi vindecat 
miraculos de frica și laşităţile noastre 
„moderne“. Am găsit o astfel de con- 
firmare la Eliade într-una din con- 
ferințele sale radiofonice Numai pen- 
tru păcătoși!, unde afirmă că ceea ce 
e mai grav în lumea modernă nu e 
domnia păcatului ci inconștiența omu- 
lui că e păcătos... De aici calitatea 
inferioară, larvară, a vieţii noastre. 
De aici seceta sufletească, lipsa noas- 
tră specifică de semnificaţie și de des- 
tin ce ne bântuie de mai bine de o 
jumătate de secol. 

Desigur că la Dumnezeu greșelile 
tuturor oamenilor sunt ca un pumn de 
nisip căzut în mare, că nu este biruită 
mila Făcătorului de răutatea făpturilor 
Sale, după cum spune Sfântul Isaac 
Sirul. Dar se confundă mereu adverbe- 
le: cornul preaplin al iertării divine re- 
lativizează martirii şi călăii după ispă- 
şire și nu înaintea ei. Păcatul intră în 
inimă râzând și trebuie să iasă de acolo 
plângând. Altfel, Hristos este batjoco- 
rit, iar spovedaniile noastre sterile nu 
ne convertesc şi nu ne folosesc. 

Să nu aşteptăm să plângă altci- 
neva în locul nostru, atunci când 
umilința şi remușcarea nu ne va mai 
folosi la nimic.? 

În pedagogia Răsăritului, iubirea 
(însoțită de milostenie) are și o altă 
faţă atunci când devine chin de neîn- 
durat pentru cei ce-au respins-o sau au 
înjosit-o. Câte ocazii de iubire nu am 
irosit noi, românii, în toţi acești ani? 
Căci nimic nu poate fi mai dramatic 
decât rezistența unui om sau unui 
neam contra propriei sale fericiri, 
lupta lui cu lumina, cu destinul său 
suprafiresc. 


Botezul lacrimilor 


La începutul sfântului și marelui 
post ne apasă oftatul străbunilor, botezul 


1. Pentru nesfârșita și tragica lor actualitate, citatele subliniate au fost extrase din prelegerea radiofonică Numai pentru păcătoşi, din 
volumul 50 de conferințe radiofonice (1932-1938, Ed. Humanitas, 2001, p.221) 


rost nr. 13 


27 


Cafea ———————— IEEE 


lacrimilor. Ele ar putea anula miraculos 
cârdăşiile, calomniile, ura, ba chiar și 
blestemul mioritic care la noi func- 
ționează din plin. Tot timpul dacă este 
unul din semenii noștri mai adevărat și 
mai harnic — de la vlădică și până la 
opincă - acela trebuie secerat, trebuie 
desființat. Şi asta se întâmplă pentru că 
nimeni nu vrea să se recunoască în 


această mocirlă de părăginire. Nimeni 
nu vrea să fie rege sau rob până la 
capăt, purtându-şi umilinţa, asemenea 
lui David, asemenea lui Hristos. 
Fiecare se apără cum poate. Unul cu 
sărăcia, altul cu filosofia, altul cu iro- 
nia strălucită, altul cu vanitoasa eru- 
diție. Dar toate acestea nu fac decăt 
Să distragă atenţia de la imensa noas- 


tră vacuitate — prost ascunsă —, de la 
lipsă şi nu de la preaplin. Nu înseamnă 
nimic perfecțiunea ta. Interesează 
doar vieţile pe care le poţi schimba, 
calda mărturisire creştină pe care o 
poți provoca în alții. 

De aceea, cea mai mare minune 
nu este să umbli printre îngeri, ci să te 
simți vinovat că permanent îi calca! m 


Din nou despre binele românesc sau 


intimitatea cu 
Dumnezeu 


Corina BISTRICEANU 





acă stabilim că binele este 

ceea ce a fost dat, iar răul este 

ceea ce ne îndepărtează de da- 
tul iniţial, trebuie să ne întoarcem spre 
începuturi pentru a vedea cât de aproa- 
pe de noi este, încă, binele, sub feluritele 
sale forme. În legendele cosmogonice 
românești este zugrăvită o vârstă de aur 
în care oamenii, deși nu s-au bucurat de 
viața veşnică, trăiau în același plan cu 
divinitățile. Paul Anghel atrăgea atenţia 
asupra stării de intimitate a lumii!, stare 
în care Dumnezeu și sfinții săi, diavolul 
şi acoliții lui, astrele, vânturile umblau 
printre oameni. Această intimitate nu 
s-a pierdut cu totul astăzi, lumea fol- 
clorică a rămas impregnată de ipostaze 
sacre, şi de aceea susţinem organicitatea 
religiozității și a reprezentărilor reli- 
gioase româneşti. Este adevărat că unii 
din zeii noștri s-au îndepărtat de noi, 
fără a ne fi abandonat, însă, ci, uneori, 
pentru o mai bună priveghere. 

La început, se spune, cerul era atât 
de aproape de pământ, încât oamenii îl 
puteau atinge. Deşi pământul a fost fă- 
cut întâi, cerului revenindu-i, din acest 
punct de vedere, statutul de creaţie se- 
cundară, el se află într-o continuitate 
chiar substanțială cu acesta, căci este 
sprijinit pe stâlpii care suprapun margi- 
nile bolții peste cele ale pământului. 


(această legătură este continuată de cea 
dintre pământ și lumea subacvatică, 
făcută tot de stâlpi, păziți de divinităţi 
precum sfinţii sau blajinii. Stâlpii, care 
înalță cerul peste pământ și pământul 
peste ape, au, prin urmare, o 
însemnătate specială, extraordinară, 
vădită în arhitectura noastră tradiționa- 
lă). Creat în urma pământului, cerul, 
odată făcut, nu mai poate fi modificat. 
Diferența de mărime între cele două 
planuri este anulată datorită plasticității 
lutului, căci pământul, mai mare decât 
cerul sub care trebuia să încapă, va fi 
încrețit, la fel cum tot el a fost lăţit atun- 
ci când trebuia să acopere apele. Pă- 
mântul este, ca urmare, locul metamor- 
fozelor, în vreme ce cerul va fi spațiul 
celor neschimbate. 

Cu atât mai importantă, aşadar, 
apropierea inițială dintre cer şi pământ. 
Se spune că atât de aproape era cerul, 
încât oamenii îl puteau atinge cu mâna. 
Se afla, cu alte cuvinte, un spațiu inter- 
mediar între cele două bolți de un stat 
de om. Atâta loc fusese lăsat cât să în- 
capă omul. Omul era veriga care inte- 
gra, lega cerul de pământ, punte între 
două dimensiuni ontologice. Necuge- 
tat, însă, omul, în ipostazele sale dimi- 
nuate — ca femeie sau copil — va ame- 
ninţa cerul cu contagiunea impurități 
sale iniţiale”: „La facerea lumii, cerul 
era foarte aproape de pământ; însă 


omul, cum e nesinchisit din fire, nu 
şi-a dat seama de această bunătate 
dumnezeiască, că nu era puţin lucru 
pentru om să aibă pe Dumnezeu în 
preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca 
unui bun părinte, oricând avea vreo ne- 
voie. Nesinchiseala a ajuns așa de de- 
parte, că într-o zi o femeie a aruncat 
spre cer o cârpă murdărită a unui copil, 
cârpă cu care era cât p-aci să mânjească 
cerul. Și de atunci Dumnezeu s-a mâni- 
at foc şi-a depărtat cerul atât de mult, că 
nu degeaba zicem noi: departe cât cerul 
de pământ'3. Asemenea păcat, săvârșit 
fără intenția sau conștiința răului, adică 
fără vină — asemenea greșelii biblice a 
Evei — a atras, așadar, îndepărtarea 
cerului şi adâncirea spaţiului de 
dedesubt, cel sortit omului. Alegându- 
şi cerul ca reşedinţă, Dumnezeu se în- 
depărtează, la rândul său, „de sila oa- 
menilor“, ipostază care i-a făcut pe 
mulți cercetători să-l apropie de condi- 
ţia unui deus otiosus, a unui zeu uran- 
ian a cărui poziţie centrală a fost prelu- 
ată de divinităţi a căror implicare activă 
în lume este evidentă: zei solari, teluri- 
ci, acvatici, ai vegetației etc. Oricum, 
faptul că actul care a determinat sepa- 
rarea dintre cer şi pământ, dintre 
oameni și Dumnezeu a fost făcut de un 
agent lipsit de voință proprie, inocent, 
demonstrează că despărțirea era sortită 
să se producă; prin femeia, copilul sau 


1.Paul Anghel, O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic, Timişoara, Ed. Augusta, 2002. 
2 Căci omul a fost impur de la început. El nu a atins niciodată curăţenia condiţiei divine, dar a fost creat în atingere cu aceasta. 
3 Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui, p. 11-12. 


28 


rost nr. 13 


IT cf 


ciobanul necugetat a acționat o fatali- 
tate mai grea decât proiectul divin al lui 
Dumnezeu sau rațiunea umană. 


Intimitatea cu Dumnezeu 


Căci, dacă în centrul reprezentă- 
rilor binelui se află, firesc, Dumnezeu, 
Bunul Dumnezeu, Dumnezeu cel 
Sfânt, Drăguţul, cel care ţine cumpăna 
firii, el nu este independent de ordinea 
universală, ci este cel mai supus ei, căci 
este singurul care o poate pătrunde și 
care, prin urmare, are înțelepciunea 
creaţiei întru fire. Dumnezeu nu este, în 
reprezentarea românească, o icoană. 
După cum spunea Mircea Vulcănescu, 
„Dumnezeul românilor nu este o ființă 
abstractă, o esenţă imaterială a lumii, o 
putere impersonală care stă sub feno- 
mene. Dumnezeul românului apare ca 
o ființă, o fiinţă reală, particulară, un 
ins.“+. EI este părintele, bătrânul, Zeul- 
Moș, Plugarul sau Păstorul, este 
omniprezent şi la fel de aproape de 
oameni ca natura: „Pe cel câmp verde- 
nflorit,/ Holerunda lerul Doamne,/ 
Paşte-mi o turmă de o1,/ Dar la oi cine- 
mi şedea?/ Ședea-mi Zeul Dumnezeu,/ 
Şi-mi şedea pe-un buciumaș/ Și-mi 
zice-ntr-un fluieraș,/ Cum îmi zice, oi 
îmi strânge,/ Cum îmi trage, oi întoar- 
ce.“ Existenţa sa este atât de firesc în- 
scrisă în rânduielile lumii de aici, încât 
te aștepți să-L poţi întâlni printre figuri- 
le familiare universului țărănesc: „La 
oițe cine șede?/ Şede bunul Dum- 
nezeu,/ Cu  fluieru-nţintelat,/ Cu 
sumanu-mbăierat./ Când cu fluieru” 
zice,/ Toată turma se strânge,/ Când cu 
fluieru tace,/ Toată turma se sparge...“ 
sau „Da” la oi cine-mi şedea?/ Ședea 
zău şi Dumnezău,/ Cu fluierul pe 
tureac/ Şi cu mâna pe baltag.“ 
Veştmintele alese, fluieru-nțintelat și 
arma nu ÎL disting de un păstor de 
seamă. Chiar dacă nu pare, el descinde, 
însă, din spațiul celest: „De-l vedeţi, 
vedeți, fete,/ Pe Păcurărașul-Moș,/ 
Cum coboară de frumos,/ C-un 
hojmânt/ Până-n pământ, Da nu e 
hojmânt ales,/ Este cerul tot dires.“ Din 
această trăsătură uraniană a Dumneze- 
ului nostru provine, poate, bogăţia 
reprezentărilor sale păstoreşti. 

Alături de Dumnezeu ar trebui să 


stea oamenii, așa cum au stat la înce- 
putul lumii, până la ridicarea cerului. 
De atunci, însă, spațiul ceresc a păstrat 
puritatea divină, iar spațiul teluric a că- 
pătat consistenţa grea a păcatului. 
Mitul povesteşte că pământul s-a 
înnegrit după ce Cain l-a îngropat pe 
fratele său ucis în ogor. Oamenii s-au 
îndepărtat de condiția purității divine, 
într-atât încât uneori ei își atrag 
pedeapsa uitării. 


Somnul lui Dumnezeu 


Ca ființă particulară, cum spunea 
Mircea Vulcănescu, Dumnezeu poate 
lipsi uneori din lume, care poate 
rămâne „uitată de Dumnezeu“ sau 
„căzută de la faţa lui“. Mircea Eliade a 
vorbit despre „tema Dumnezeului 
îndepărtat“, atestată şi la alte popoare 
est şi sud-europene5. Exilul lui Dumne- 
zeu s-ar datora, conform filosofului ro- 
mân, depravării umanităţii: este o deso- 
lidarizare de oamenii răi şi păcătoşi. 
Această desolidarizare ar echivala cu 
recunoașterea inserării răului în lume: 
„Sub un pom mare-nflorit/ Dumnezeu 
a adormit,/ Veniră trei turturele/ Şi cân- 
tară ce cântară/ Și prin casă şi pe-afară/ 
Pe Dumnezeu nu-l sculară;/ Veniră trei 
golumbei/ Și cântară cât cântară/ Și 
prin casă şi pe-afară/ Pe Dumnezeu 
nu-l sculară,/ Veniră trei îngeri şi cân- 
tară/ Of! Doamne, sfântul de tine,/ De 
greu, Doamne, ai-adormit/ Și Iuda în 
rai a intrat/ Ce-a fost bun a adunat:/ 
Găleata de la botez,/ Inel de la cununie/ 
Şi toiag de judecată,/ De judecă lumea 
toată/ Nu ştim la rău ori la bine/ 
Unde-o vrea Domnul cu mine./ De pe 
scaunul de-argint/ Intră în negru pă- 
mânt./ De pe scaun Domnului/ Intră-n 
talpa iadului./ De pe scaun de hârtii/ Te 
duce unde nu știi“$. 

După cum vom vedea, însă, ea 
este mai degrabă reacția la impunerea 
concepției unui bine abstract, față de 
care binele organic al mitologiei româ- 
nești trebuia remodelat. Rezultatul este 
ilustrat în schema somnului dumneze- 
iesc: nu îndepărtarea, ci odihna, ador- 
mirea, tihna lui Dumnezeu explică ab- 
sența temporară a acestuia din lume. 
Un colind din Transilvania vorbeşte 
despre un Dumnezeu adormit, odihnin- 


4 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, p. 17. 
5 „Satana şi Bunul Dumnezeu“, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han, p. 98-99. 
6 Din lon Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, p. 232. 


rost nr. 13 


du-se într-un spațiu de grădină mirifică: 
„Colo-n susu mai din sus/ (Florile-s 
dalbe de măru)/ Sub cel roșu răsăritu,/ 
Sub un pom mare-nfloritu,/ De când 
Domnu a dormitu,/ Florile l-or năpă- 
ditu./ Rugăciuni nu s-or făcutu,/ Nici în 
cer nici pe pământu./.../ Vine-un stol 
de golumbei,/ Cu glasul de feciorei,/ Și 
în pom ei se lăsau,/ Și din grai așa zi- 
ceau:/ Scoală, scoal”, acest Domn bun/ 
Că de când ai adormitu/ Florile te-or 
năpăditu,/ Rugăciuni nu s-o făcutu/ 
Nici în cer nici pe pământu.“* Oboseala 
Domnului este atât de mare, încât nici 
porumbeii şi nici turturelele, păsări 
augurale, „nu-l putură deşteptare“. 
Doar „un şir de rândunele,/ Cu glasul 
de curve rele“, insistă și „Jos pe prund 
că se lăsară,/ Și ele că își luară/ 
Pietricele-n  gherișele,/  Apşoară-n 
gurișoară,/ ŞI iarăşi ele zburară,/ Jos pe 
pom de se lăsară/ Și pe Domn îl 
rourară...“ Pe jumătate trezit, Dumne- 
zeu își declină prezenţa în lume, insistă 
în odihna sa și, supărat pe cele care l-au 
trezit, le pedepsește: „Și Domnul se 
pomenea,/ Și tare le blestema;/ — 
Rândunele, curve rele,/ Unde vara veți 
văra,/ Acolo să nu iernaţi,/ Să vă duceți 
câte nouă,/ Și să-ntoarceți câte două.“ 
Această oboseală ciudată, această 
retragere din lume nu înseamnă, totuşi, 
abandonarea ei, aşa cum creația nu a 
fost abandonată, în prima noapte a 
creației, intenției  uzurpatoare a 
diavolului. O parte a grijii trece chiar 
pe umerii nevolnici ai omului. Românii 
au, după cum credea Blaga, certi- 
tudinea salvării, cel puţin atâta timp cât 
„țin rânduiala“, adică păstrează ordinea 
inițială a firii. Omul nu este niciodată 
singur, nici chiar cât Dumnezeu pare că 
doarme. Dimpotrivă, răspunde ocrotirii 
acestuia cu o veghe cosmică, în care 
chiar odihna divinității îşi poate găsi, la 
rândul său, protecție: Doamne, 
Doamne, mult zic Doamne/ Dumnezeu 
pare că doarme/ Cu capul pe-o 
mănăstire/ Și de nimeni n-are știre. 
Mănăstirea care găzduieşte odihna 
divină este Babelul religiozităţii româ- 
nești, nu înălțat pentru uzurparea lui 
Dumnezeu, deşi răstimpul odihnei di- 
vine ar fi prilejul potrivit, ci răsturnat în 
interior, pentru adăpostirea ființei sale. 
L 


29 


Cefa ———————— IEEE 
Despre „reeducarea“ de la 
Piteşti cu Părintele Calciu ([l) 





În octombrie 1994, dl Nicolae Stroescu 
Stînișoară a purtat o lungă discuţie 
despre cumplitul episod al „reeducării“ 


de la Pitești cu Părintele Gheorghe Calciu, 
el însuși trecut prin acest coșmar. Pentru o dreaptă 
înţelegere a acestui fenomen îngrozitor urzit în 
laboratoarele regimului comunist, credem că este 
obligatorie publicarea acestei convorbiri. 


Nicolae Stroescu Stînişoară: 
Concepţie pe care o practică acum 
asociaţia religioasă creștină Chris- 
tiana de la București. Cînd ai ajuns 
dumneata la facultatea de medicină? 

Părintele Calciu: În 1946, şi am 
fost arestat în mai 1948. Am fost inte- 
grat în tot felul de grupări religioase, 
participam la „Rugul Aprins“, partici- 
pam ca asistent, nu eram membru pro- 
priu-zis, participam la conferințele 
profesorilor de la Teologie intitulate 
„Perlele Deşertului“, vorbind despre 
Sfinții Părinți şi despre marii scriitori 
bisericești care au trăit în deșert. Am 
făcut parte, pentru scurtă vreme, din 
grupul studenţesc legionar din Bucu- 
reşti, fără să fi avut o activitate 
deosebită. Am fost arestat pentru că 
am adăpostit în camera mea de la 
cămin pe cineva care era fugar — pen- 
tru motive politice — din Tulcea. 

Nicolae Stroescu Stînișoară: 
Acum am reușit să limpezim începu- 
tul. S-a arătat că acolo la Pitești a 
fost o trăire puternic religioasă, ge- 
neralizată. Era un fel de comuniune 
a acestor tineri, izolați în diferite 
celule, iar ei învingeau izolarea prin 
această comuniune în rugăciune. 
Deci avem de a face cu oameni reli- 
gioși, avem de a face cu o conștiință 
religioasă oprimată. 

Care era poziția lui Țurcanu? 
Țurcanu, din descrierile pe care 
le-am citit eu, rezultă, că în ciuda 
faptului că a avut și el un trecut de 
atașament la o mișcare cu caracter 
național și religios, pînă la urmă 
S-a angajat în partidul comunist 
foarte asiduu. El intrase într-o fază 
de negare a religiei. Se părea că pen- 


30 


tru el comunismul devenise noua lui 
formă de existenţă. Oricum aceasta 
era atitudinea lui. Cum l-ai clasifica 
pe el faţă de ceilalți? El iese din acest 
cerc magic religios? 

Părintele Calciu: Înainte de orice 
aş vrea să precizez un lucru. Cînd am 
venit noi acolo la Piteşti, ne-am întâl- 
nit cu tinerii care avuseseră deja o 
experienţă religioasă extraordinară. 
Printre ei erau oameni ca Valeriu 
Gafencu, care erau sfinți. Şi sunt sur- 
prins că Biserica noastră Ortodoxă 
nu-l canonizează pe Gafencu, care a 
trăit o viață absolut martirică și de o 
înălțime spirituală greu de conceput. 
Prin ei s-a răspîndit în celulele noastre 
această formă de rugăciune mînăs- 
tirească. Prin care cineva trebuia să 
privegheze tot timpul, din om în om, 
în așa fel încît această făclie a rugăciu- 
nii să nu se mai sfîrşească niciodată. 

Cînd Țurcanu a venit la Piteşti, eu 
nu îl cunoscusem. Nu l-am cunoscut 
decît în 1950, în ultima serie a 
„demascării“, care a intrat la 6 decem- 
brie. Cînd a început tăvălugul reedu- 
cării pentru cei condamnaţi la „temni- 
ţa grea“, o parte din cei cu „muncă sil- 
nică“ şi din cei cu „corecție“. 

Cred că structura lui Țurcanu a 
fost de la început rea. El nu a fost un 
convertit de la bine la rău. EI era mînat 
de niște nemăsurate ambiţii, căci nu- 
mai aşa a putut să devină dintr-odată 
demonul acțiunii. Dracul suprem al 
acțiunii de la Piteşti. N-a fost o 
întorsătură dramatică, ci el şi-a regăsit 
pînă la urmă stilul lui adevărat. Pentru 
că, într-adevăr, Țurcanu era dotat cu o 
forță de dominație nemaipomenită. 
Cînd intra în celulă, stîrnea o groază 


totală. Și nu se poate explica cum, rînd 
pe rînd, şi-a dărîmat toți adversarii, a 
omorît şi toată lumea din închisoare 
tremura de frica lui. Avea o forță 
demonică în el. 

Nicolae Stroescu Stînişoară: 
Forța aceasta demonică a reușit să 
producă o derută în cercuri concen- 
trice din ce în ce mai largi în închiso- 
rile din România, în sensul că toți te 
avertizau împotriva studenţilor care 
vin de la Pitești, pentru că ei sunt 
oamenii care te vor denunța, pentru 
că nu trebuie să mai ai încredere în 
ei și aşa mai departe. Aceasta, pentru 
că în sistemul de totală înjosire şi 
schingiuire a omului la Pitești s-a 
reușit ca acești oameni ai credinţei, 
ai religiei, să ajungă la un moment 
dat să se piardă, datorită unei frici, 
datorită unei disperări, care s-a 
transformat în Supunere automată. 
Se poate spune lucrul ăsta? 

Părintele Calciu: Se poate 
spune. Vreau însă să înțelegem exact 
fenomenul. Între noi era o solidaritate 
spirituală creştină extraordinară. Ţur- 
canu a acționat prin scindarea acestor 
relaţii. El smulgea pe cei mai buni din- 
tre noi, îi ducea la camera 4 Spital, îi 
bătea, îi transforma, îi tortura, mă rog, 
îi întorcea pe dos. Chiar dacă nu se 
schimba ceva în sufletul lor, groaza 
era aşa de mare încît pe urmă oamenii 
aceştia deveneau informatori. Și nu 
numai că unii deveneau informatori 
dar chiar demonstrau că ei înșiși şi-au 
schimbat mentalitatea. În felul acesta 
s-a introdus neîncrederea, spaima, dis- 
perarea în mulţi dintre noi. Dar trebuie 
să ştim că acele reverberaţii ale Piteș- 
tiului au fost mult mai slabe în alte 
părți. Centrul satanic de acţiune pentru 
a distruge sufletele și pentru a trans- 
forma oameni buni în oameni răi sau 
chiar în demonizaţi a fost Piteștiul. 
Marea experienţă a iadului a fost aco- 
lo la Pitești. Repet, centrul acţiunii de- 
monice a fost Piteștiul. Ceea ce s-a în- 
tîmplat la Gherla, indiferent de inten- 
sitate, erau reverberaţii, care cu cît se 
îndepărtau de centru erau mai slabe. 
Aşa şi la Canal sau în alte părți. La 


rost nr. 13 


Piteşti, unii au rezistat, alţii s-au sinu- 
cis, cei mai mulți au cedat. Nu vreau 
să reduc gloria nimănui, dar foarte pu- 
țini au fost cei care au rezistat. Unii 
şi-au revenit mai devreme sau mai 
tîrziu, pentru că refacerea spiritului 
uman nu este ca refacerea organismu- 
lui, are nişte legi tainice, se realizează 
mai greu sau niciodată. Nimeni nu 
este de condamnat, nimeni nu este de 
lăudat în mod excesiv că şi-a revenit 
mai devreme sau mai tîrziu. Totul a 
fost rezultatul acțiunii graţiei divine. 

Nicolae Stroescu Stînişoară: 
Da. Acuma, se poate spune, că în 
ceea ce te priveşte, au fost momente 
cînd ai fost în eclipsă totală (dacă e 
posibilă această eclipsă), că te-ai 
pierdut, că ţi-ai pierdut speranţa în 
Dumnezeu? 

Părintele Calciu: Da, sigur că 
da. Este incontestabil. Refacerea mea 
a fost cu mult mai grea decît a altora, 
pentru că ruptura mea a fost mai mare. 
Eram un tip destul de naiv, un copil de 
țăran, cu o credință puternică, cu o 
încredere deosebită în oameni. Eram 
un tip foarte simpatizat. Chiar după ce 
am căzut, se spunea despre mine 
„îngerul căzut cu ochi albaștri“, pentru 
că toată lumea m-a socotit ca pe un 
înger. Acum eram un înger căzut. Și 
suferința mea a fost așa de dură și rup- 
tura mea a fost aşa de totală, încît eu 
mi-am revenit mult mai greu. Mi-am 
revenit în momentul în care am fost 


cai 
9 
E= 
9 
= 
=) 
[=| 
i 
'S 
=) 
9 
E: 
= 
E 
=> 


rost nr. 13 


pus în fața unor acțiuni îngrozitoare, 
care se refereau la procesul prin care 
victimele trebuiau să devină acuzaţi. 
Atunci s-a trezit în mine spiritul de 
dreptate şi Îngerul meu m-a făcut să 
iau, cu riscul vieţii, atitudine, punînd 
stop acestei înscenări îngrozitoare. 

Nicolae Stroescu Stînișoară: 
Cînd s-a întîmplat şi cum S-a 
întîmplat aceasta? 

Părintele Calciu: După procesul 
lui Ţurcanu, la care n-am fost martor, 
nu ştiam nimic despre el, am fost adus 
la securitate la București, încercîndu- 
se, în 1954, să se facă un proces al 
conducerii legionare. Era vorba de 
Lică Negulescu şi toţi ceilalți, iar eu 
urmam să fiu prezentat ca un fel de 
om de legătură al lor. Culmea era că 
nu cunoscusem pe nici unul dintre ei. 
Căutau să însceneze o minciună tota- 
lă, anume că la Jilava am primit niște 
misiuni, niște note speciale de la Lică 
Negulescu, prin care eu trebuia să le 
transmit celor de la Pitești să intre în 
acțiune, să organizeze operațiunea de 
„reeducare-demascare“ pentru a com- 
promite partidul comunist. 

Nicolae Stroescu Stînișoară: 
Aceasta a fost teza iniţială a regimu- 
lui, care la un moment dat, 
nemaiputind continua operațiunea 
de la Pitești, a trebuit să găsească 
niște vinovaţi (ca întodeauna pe alții) 
și a lansat această teză absurdă că la 
Pitești a fost o acțiune comandată din 





străinătate, de dușmanii comunismu- 
lui din străinătate, de Horia Sima de 
la Madrid, care a dat ordin unor 
legionari aflaţi la Piteşti să 
declanșeze o acţiune atît de îngrozi- 
toare încît prin asta Să compromită 
regimul comunist. 

Părintele Calciu: Exact. După 
cîte am auzit ulterior, asta a fost și teza 
care a dominat procesul lui Ţurcanu și 
se pare că, în ultimă instanță, Țurcanu 
însuși ar fi revenit asupra declaraţiilor 
inițiale. Nu ştiu, trebuie cercetate 
dosarele lor. Într-un final, se pare că 
Țurcanu însuşi a negat acest lucru, 
deşi la început se angajase în afirmaţia 
că el era un instrument al comanda- 
mentului legionar. Cert este că 
Securitatea a încercat mai tîrziu cu noi 
(şi asta o spun pentru că eu am trecut 
prin asta) să ne facă să declarăm că am 
fost agenţii lui Valeriu Negulescu, al 
celorlalți comandanți legionari. Mie 
mi-au cerut să spun că am transmis 
aceste ordine de la ei la Costache 
Oprişan, un alt șef legionar. Nu-i 
cunoscusem pe nici unul, nu avu- 
sesem nici un fel de legătură cu nici 
unul. Dar Securitatea vroia să acredi- 
teze ideea că astfel s-a declanșat 
acțiunea de torturare şi anihilare fizică 
şi morală de la Pitești. În plus m-au 
acuzat că aș fi scos din închisoare 
informații prin diverşi deținuți care se 
eliberau, informaţii care mergeau în 
străinătate. Și aceasta era o minciună. 

Nicolae Stroescu 
Stînişoară: 
Deci un Scenariu fan- 
tastic stalinist. 

Părintele Calciu: 
Absolut. Ei au uzat de 
putere, de forță şi n- 
aveau nevoie de 
dovezi. Le era destul 
declaraţia inculpaţilor. 
De altfel aşa s-a întîm- 
plat cu toate procesele. 
Or, de data aceasta, 
intenţia lor nu a reușit. 
Ne-am opus. În special 
eu m-am opus. După 
mine și alții și am reușit 
să stopăm şirul de pro- 
cese, pentru că era evi- 
dent că ei vroiau să facă 
un şir de procese în care 
să implice şi pe alții. 
(va urma) 


31 


Cafea ———————— IEEE 


Biserica Ortodoxă 
şi Ecumenismul azi (II) 


Cristian IVĂNUŢĂ 





Dintre teologii români care au avut 
o atitudine reticentă nu față de vocaţia 
ecumenică a Ortodoxiei, ci de partici- 
parea acesteia la ecumenism am putea 
aminti aici mai intâi pe părintele-profe- 
sor Dumitru Stăniloae. În diferite oca- 
zii marele teolog şi-a prezentat punctul 
de vedere într-un mod clar, argumentat 
atât pe o solidă cunoaștere a realităților 
Bisericii Ortodoxe, cât și pe o trăire 
smerită, dar în acelaşi timp profundă, a 
adevărurilor de credinţă ortodoxă. 
Părintele Stăniloae este cel care a 
numit ecumenismul, în acord cu teolo- 
gii greci, ca fiind pan-erezia secolului 
nostru. Cităm câteva dintre ideile sale: 
„Ecumenismul este produsul masoneri- 
ei; iarăși vor să relativizeze credința 
adevărată. De ce să mai stau de vorbă 
cu ei, care au făcut femei preoți, sunt de 
acord cu homosexualii. ..“15. Tot Dumi- 
tru Stăniloae este cel care ne-a luminat 
şi asupra expresiei de sorginte ecume- 
nistă „Biserici surori“, foarte des folo- 
sită astăzi: „Biserica romano-catolică şi 
Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici su- 
rori. Nu există decât un singur Trup, 
adică o singură Biserică. Deci, noțiunea 
de Biserici surori este improprie“!6. 
Un mare duhovnic al românilor, 
părintele Cleopa ne-a vorbit şi el despre 
ecumenism și despre modul de realizare 
a unităţii creştine. Acesta atrăgea atenția 
asupra faptului că unirea tuturor 
creștinilor nu va fi posibilă fără post, 
rugăciune, smerenie, fără a cere lumina- 
rea minţilor şi îmbunarea inimilor noas- 
tre de către puterea Sfintei Treimi!?. 
Părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, 
un slujitor devotat al altarului străbun, 
silit încă din 1984 să părăsească țara 
datorită demascării făcute caracterului 
inuman al regimului comunist, fapt 
pentru care a și fost închis, nu ezită să 
prezinte în articolele, interviurile și 
conferințele sale pericolul pe care îl 


reprezintă ecumenismul pentru credin- 
ţa noastră ortodoxă. În cadrul unei con- 
ferințe organizate de către ASCOR în 
1998, părintele Calciu spunea urmă- 
toarele: „Totalitarismul se exprimă tot 
mai mult și în viața Bisericii prin orga- 
nizaţii internaționale pretins ecume- 
nice, care impun de fapt o nouă religie, 
o nouă liturghie fără nici o sacralitate, 
fără taine şi fără ritual, desacralizare la 
care, din nefericire, se pretează și unii 
reprezentanți ai clerului ortodox, așa 
cum este cazul broșurii Reconcilierea — 
dar al lui Dumnezeu și început de viaţă 
nouă, editată la laşi în 1995. Această 
lucrare este, în porțiunea ei liturgică, un 
atentat la sfințenia liturghiei ortodoxe și 
o negare a valorii ei de taină“!8. 
Problema  ecumenismului este 
tranșată clar şi de către arhimandritul 
Teofil Pârâian, un mare duhovnic al 
timpurilor noastre. Sfinția sa afirma că 
„ortodocșii văd posibilă unitatea tutu- 
ror creștinilor numai prin încadrarea 
acestora în Biserica Ortodoxă. Catolicii 
nu văd unirea altfel decât prin triumful 
catolicismului. Protestantii sunt mai 
dispuşi să facă concesii, dar nu toţi și 
nu în toate. Partea negativă a ecumenis- 
mului este că, în multe cazuri, dizolvă 
conștiința apartenenţei credincioșilor la 
Biserica din care fac parte. Se poate 
spune, fără putință de tăgadă, că până 
acum ea n-a rezolvat nimic și că sunt 
prea puţine şanse să se rezolve ceva în 
viitor. Consider posibilă aceasta nu prin 
puterea omului, ci prin rânduiala şi 
harul lui Dumnezeu. Nu întrevăd 


aceasta pentru generaţia noastră“!%. 


Ecumenismul sau 
lepădarea de credinţa 
cea adevărată 

Realitatea că ecumenismul a dus 
deja la devieri ale credinței ortodoxe a 


determinat reacții vehemente şi din 
partea teologilor ortodocşi străini. În 


15. „Schimbarea la Faţă“, nr. 2, luna 11/1997, p. 8. 
16. Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae, Edit. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, lași, 1994, p. 93. 
17. Arhm. Ilie Cleopa, Lumina și faptele credinței, Edit. M.M.B., lași, 1994, p. 241. 


18. Revista «vest», nr. 2 / 2003, p. 28. 


19. Ortodoxia și internaţionalismul religios, București, Edit. Scara, 1999, p. 76. 
20. Arhm. Averchie, Părintele Serafim Rose, Apocalipsa în învățătura Sfinţilor Părinți, București, Edit. Teos, 2000, p. 9 


32 


general, ei ne atenționează asupra fap- 
tului că ecumenismul reprezintă una 
din multiplele fațete a fenomenului de 
apostazie, astăzi aflat în etapa realizării 
ultimelor obiective din programul său — 
anume eliminarea rezistenţei opusă de 
credința ortodoxă în calea unei noi 
amenințări la adresa libertății și dem- 
nității persoanei umane: globalizarea. 

Arhimandritul Averchie Tauşev 
scria referitor la fenomenul lepădării de 
credința cea Dreaptă, promovat acum 
şi de ecumenism: „Acum, în cel de-al 
20-lea veac al erei creştine au apărut 
înţelepţi, neocreştinii. Propovăduiesc 
un soi nou de creștinism dulceag, sen- 
timental și tradafiriu, deșertat de toată 
făptuirea şi lupta“ 2. Astfel, ar- 
himandritul Averchie credea cu tărie că 
veacul al 20-lea va fi veacul apostaziei, 
când taina necredinţei va ajunge la cea 
mai de pe urmă stare pentru a găti 
venirea omului fărădelegii. 

De cele mai multe ori fățişă, mai 
cu seamă în timpul regimului comu- 
nist, prigoana împotriva creștinilor din 
zilele noastre este mult mai bine disi- 
mulată de aceea este mai periculoasă şi 
mai înfricoșătoare decât cea fățişă. 
Astăzi, dușmanii Bisericii lovesc tot 
mai sălbatic în aleşii săi şi ceea ce este 
mult mai grav, acești dușmani distrug 
Biserica chiar din interiorul ei — sunt 
acel „lupi îmbrăcați în piei de oaie“, 
care caută să piardă sufletele creştinilor 
şi să le aducă moartea duhovnicească. 
„Calul troian“ al civilizaţiei occidentale 
decadentă spiritual, eretică şi ecu- 
menistă a fost adus de reprezentanţii 
acestei civilizații la poarta Bisericii 
Dreptmăritoare și lăsat aici spre a 
amăgi şi a fi idolatrizat de credincioși şi 
de va fi posibil, chiar de către ierarhii 
acestei Biserici. Odată acest „cal 
troian“  ecumenist introdus între 
zidurile Bisericii, va fi oficializat ca 
normă canonică şi de trăire așa-zis 


ze 


„creștin-ortodoxă“. Se vor împlini ast- 


rost nr. 13 


ITI c<fa 


fel cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâ- 
tul despre vremurile din urmă: „Deși 
numele de creştin va fi auzit pretutin- 
denea şi peste tot vor fi biserici şi sluj- 
be, toate acestea nu vor fi decât părel- 
nice, căci întru acestea se va sălășlui o 
adevărată apostazie“. 

De asemenea, în Epistola a doua 
către Timotei a Sfântului Apostol Pa- 
vel, în capitolul 3:12-13, ni se spune că 
în timpurile din urmă „toţi care voiesc 
să trăiască cucernic în lisus Hristos vor 
fi prigoniţi. lar oamenii răi și amăgitori 
vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe 
alții si rătăciți fiind ei înșiși“. 

Despre trădarea, falsificarea şi de- 
molarea din interior a Ortodoxiei ne 
vorbeste şi Părintele Serafim Rose. El 
afirma că ideologia care inspiră ecume- 
nismul este o erezie a căror termeni 
sunt deja clar definiți și aceștia ar fi: 
„Biserica lui Hristos nu există, nimeni 
nu se află în posesia Adevărului abso- 
lut, iar Biserica se constituie în zilele 


noastre“2l. Este adevărat că nu toţi 


ortodocşii care iau parte la întrunirile 
ecumeniste cred întru totul așa, dar prin 
simpla lor participare la astfel de întru- 
niri care, desigur, prevăd rugăciuni co- 
mune cu cei care cred greşit în Hristos 
și Biserica Sa, sugerează implicit ereti- 
cilor că și Biserica Ortodoxă nu ar deţi- 
ne în exclusivitate adevărul de credință 
și de aceea nu trebuie decât să-l reali- 
zeze împreună cu celelalte confesiuni. 

O atare însumare a Bisericilor la 
început, ca apoi acestea să se raporteze 
la alte organizații religioase necreştine 
arată faptul că ecumenismul va sfârși în 
sincretismul unei religii mondiale. 
Această constatare este o previziune 
facută de Serafim Rose, pentru că toc- 
mai ce se întâmplă acum în sânul ecu- 
menismului susține această previziune: 
desele întâlniri între creștini și 
necreștini în cadrul unor adunări pentru 
pace sau pentru a discuta realizarea 
unităţii religioase a lumii?. 


O altă voce a Ortodoxiei adânc 
ancorată în învăţătura cea dreaptă, 
părintele Placide Deseille considera că 
„deși s-a făcut o precizare a statutului 
Ortodoxiei în cadrul CEB, la Toronto, 
în 1950, însăși structura acestui orga- 
nism constrânge inevitabil Bisericile 
ortodoxe să figureze drept confesiuni 
sau denominaţiuni printre celelalte“35. 

Întâistătătorii Bisericii noastre au 
datoria în aceste momente, când se 
hotărăşte atât soarta României cât și a 
Europei, să manifeste discernământ şi 
tărie în apărarea valorilor ortodoxiei 
românești față de tendinţele eretice 
manifestate în întâlnirile ecumeniste, 
prin trăirea în duh şi adevăr a învă- 
țăturilor lăsate nouă de Mântuitorul și 
rugăciunea tuturor credincioşilor pen- 
tru ca acelor rupți de Trupul Bisericii, 
Dumnezeu „să le descopere Evan- 
ghelia dreptăţii“, şi „să-i unească pe 
dânșii cu Sfânta Sa Sobornicească și 
Apostolească Biserică“. 


21. Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Chișinău, Edit. Cartea Moldovei, 1995, p. 23. 
22. Ibidem, vezi capitolul Dialogul cu religiile necreştine, pp.21- 35. 
23. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Bucureşti, Edit. Anastasia, 1995, p. 262. 











Adrian Nicolae PETCU 





Dacă 2004 a fost declarat „Anul 
Ştefan cel Mare”, trebuie ştiut faptul 
că tot acum se împlinesc 125 ani de la 
nașterea şi 40 ani de la moartea Mi- 
tropolitului Visarion Puiu. Chiar dacă 
este mai puțin cunoscut, acesta de- 
sigur că nu trebuie să fie în umbra 
marelui voievod creștin. Un argument 
în acest sens este gestul Înalt Prea 
Sfințitului Daniel, Mitropolitul Mol- 
dovei și Bucovinei, de a declara, ală- 
turi de al binecredinciosului voievod, 
2004 ca „Anul Visarion Puiu”. În 
primă instanţă acest act înseamnă o 
deschidere a Bisericii pentru cunoaș- 
terea adevărului istoric, atât de ne- 
cesar celor de astăzi, a perioadei gre- 
le prin care a trecut BOR după 1945. 

În acest sens, s-a desfăşurat cea 
de a opta ediţie a „Zilelor Mitropolit 
Visarion Puiu”, la Paşcani, în 19-20 
februarie a.c., manifestare organizată 


rost nr. 13 


cu binecuvântarea ÎPS Daniel şi cu 
participarea Protopopiatului Paşcani 
și a Casei de Cultură „Mihail 
Sadoveanu” din localitate. Aceasta a 
fost încununată de două expoziții: 
una de carte veche bisericească, ma- 
nuale şcolare și manuscrise de 
muzică psaltică din sec. XIX și alta 
de fotografii, acte şi documente pri- 
vitoare la marele arhiereu moldav. 

În tot acest timp au fost oficiate 
slujbe de pomenire la biserica „Sf. 
Voievozi” din Paşcani (unde a fost 
botezat Visarion Puiu) şi alte biserici 
din Protopopiatul Pașcani. 

În cadrul sesiunii cu tema 
„Visarion Puiu — un martir al româ- 
nilor din exil — 40 de ani de la tre- 
cerea la cele veşnice”, au susținut 
comunicări  Protopopul Pavel 
Postolachi, preoții Florin Țuscanu și 
Mihai Mocanu, col. (1) Dumitru 
Stavarache și prof. Petrache Atudori. 


Mlaniioseziri cloclieaiia 
Mlitro oolirului Visarion Puiu 


Tot cu ocazia jubileului Visarion 
Puiu, la Bucureşti, Arhivele Naţio- 
nale ale României au organizat în 
ziua de 26 februarie simpozionul cu 
tema „Mitropolitul Visarion Puiu — 
125 ani de la naștere”, însoţit de o 
expoziţie cu titlul „125 ani de la 
nașterea mitropolitului Visarion Puiu 
— personalitate de anvergură euro- 
peană”. Cu această ocazie au ţinut 
comunicări: Gheorghe Vasilescu (Vi- 
sarion Puiu, înalt ierarh al Bisericii 
Ortodoxe Române), Aurel Pentelescu 
(Mitropolitul Visarion Puiu și Epis- 
copul Armatei Partenie Ciopron), 
Gheorghe Zbuchea (Ultima misiune 
oficială din partea Bisericii Orto- 
doxe Române în Croaţia: Zagreb, 
1944), Dumitru Stavarache (Anii de 
exil ai Mitropolitului Visarion Puiu) 
şi Virgiliu Z. Teodorescu (Mitro- 
politul Visarion Puiu, ctitor și restau- 
rator de așezăminte religioase). Date 


33 


interesante a adus în discuţie profe- 
sorul univ. dr. Gheorghe Zbuchea, 
care a integrat vizita arhiereului în 
contextul relațiilor dintre BOR. și 
noua Biserică Ortodoxă Croată. 
Toate aceste manifestări au o 
semnificaţie aparte. Biserica Ortodo- 
xă Română trebuie să acorde tot girul 


IZVOARE 

= ANDREICA, Dumitru 
Marcel, Din corespondența per- 
sonală a mitropolitului Visarion 
Puiu cu protoprezbiterul 
Constantin  Moraitakis  (1948- 
1951), în „Omagiu profesorului 
Emilian Popescu”, Iaşi, Ed. Trini- 
tas, p. 783-796. BI DESPINESCU 
Anton, Mitropolitul Visarion 
Puiu, un ierarh român luminat, în 
„Dialog teologic”, I (1998), nr. 2, 
p. 233-244; BI DANCĂ, Wilhelm, 
Dorinţa de unire a Bisericilor la 
mitropolitul ortodox Visarion 
Puiu, în „Dialog teologic”, an III 
(2000), nr. 5, p. 205-219. m 
NOVAC, Vasile, Scrisoarea mi- 
tropolitului Visarion Puiu, în „Ar- 
hivele  Totalitarismului”, nr. 
1/1999, p. 102-108. M PETCU, 
Adrian Nicolae, 1942-1943: Acti- 
vitatea Bisericii Ortodoxe Române 
în Transnistria, în „Studii şi Mate- 
riale de Istorie Contemporană”, 
1/2002, p. 289-309. BI STAVARA- 
CHE, Dumitru, Documente ale 
mitropolitului Visarion Puiu în Bi- 
blioteca românească din Freiburg, 
în „Buletinul Muzeului Militar 
Naţional”, serie nouă, nr. 1, 2003, 
partea a Il-a, București, p. 539- 
544. BM STAVARACHE, Dumi- 
tru, Mitropolitul Visarion Puiu. 
Documente din pribegie (1944- 
1963), vol. 1, Paşcani, Ed. Moldo- 
press, 2002. M STAVARACHE, 
Dumitru, Mitropolitul Visarion 
Puiu (1879-1964), şef al Misiunii 
bisericești ortodoxe pentru Trans- 
nistria (decembrie 1942-decem- 
brie 1943). Documente înregis- 
trate la Serviciile Administrativ, 
Economic şi Cultural ale Misiunii, 
în „Omagiu istoricului Florin 
Constantiniu”, Focşani, 2003, p. 
422-475. 


LUCRĂRI GENERALE 


m BESSE, Jean Paul, Lă Eglise 
Orthodoxe Roumaine de Paris, 
Paris, 1994, p. 110-118, 160-163. 
= BRĂDESCU, Faust, Guvernul 
de la Viena, Bucureşti, Ed. 
Majadahonda, 1997, p. 136. 3 
BUZATU, Gheorghe,  CIU- 
CANU, Cornelia, SANDACHE, 
Cristian, Radiografia dreptei 
românești (1927-1944), București, 
1996, p. 131, 275. MB CARAVIA, 
Paul coord., Biserica Întemniţată. 
România 1944-1989, București, 
1998, p. 23. B DRĂGOI Eugen, 


34 


pentru reabilitarea deplină și cunoaş- 
terea cât mai profundă a cazului 
Visarion Puiu. Cercetătorii în dome- 
niu trebuie încurajați și ajutați pentru 
stabilirea adevărului istoric, prin 
accesul la arhive, organizarea de sim- 
pozioane ştiinţifice și publicarea de 
volume de studii şi documente. 


BIBLIOGRAFIA 


Ierarhi și preoți de seamă la 
Dunărea de Jos, 1864-1989, 
Galaţi, 1990, p. 82-83. 
MANEA, Vasile, Preoţi ortodocși 
în închisorile comuniste, ed. a Il-a 
revăzută şi adăugită, Ed. Patmos, 
2001, p. 19-20. i MARINESCU, 
Aurel Sergiu, Guverne în exil. 
Tentative, în „Document, buletinul 
Arhivelor Militare Române”, nr. 
2/199$, p. 35-42. BM MARINES- 
CU, Aurel Sergiu, O contribuţie 
la istoria exilului românesc, 
București, 1999, p. 105-106. m 
*** Pașcani. Municipiul și zona. 
Monografie, Iași, 2000, p. 294, 
325-327. PALAGHIŢĂ 
Ștefan, Garda de Fier spre reîn- 
vierea României, București, Ed. 
Roza Vânturilor, 1993, p. 262- 
263, 267, B PĂCURARIU, Mir- 
cea, Dicţionarul Teologilor 
Români, București, Univers 
Enciclopedic, 1996, p. 370-371; 
ediția a Il-a, 2002, p. 403. m 
PĂCURARIU, Mircea, Istoria 
Bisericii Ortodoxe Române din 
Basarabia, în „Teologie și Viaţă”, 
an II (1991), nr. 9-12, p. 15-49. 
PĂCURARIU, Mircea, Basa- 
rabia. Aspecte din istoria Bisericii 
şi a neamului românesc, lași, Ed. 


Mitropoliei Moldovei și 
Bucovinei, 1993, p. 112-122. BI 
PETCU, Adrian Nicolae, 


Misiunea Ortodoxă Română în 
Transnistria, în „Dosarele 
Istoriei”, an VII (2002), nr. Il 
(75), p. 17-25. PETCU, Adrian 
Nicolae, Misiunea Ortodoxă 
Română în Transnistria (1941- 
1944), în „Magazin Istoric”, an 35 
(2002), nr. 12 (429), p. 7-10. 
PETCU, Adrian Nicolae, ENA- 
CHE George, Biserica Ortodoxă 
Română și Securitatea. Note de 
lectură, în vol. CNSAS, 
„Totalitarism şi rezistență, teroare 
și represiune în România comu- 
nistă”. Bucureşti, 2001, p. 124- 
128. MB SIMA, Horia, Antologie 
legionară. Opera publicistică 
(selectată și îngrijită de Victor 
Corbuţ), Miami Beach, Florida, 
USA, 1994, vol. III, p. 79; vol. IV, 
p. 14-15; M SIMA, Horia, 
Guvernul naţional român de la 
Viena, Madrid, Ed. Mișcării 
legionare, 1993, p. 60-61, 87-90, 
m STAVARACHE, Dumitru, 
Metode de constrângere și teroare 
psihică în închisorile româneşti, în 


„Analele Sighet”, vol. VII, Bu- 
curești, 1999, p. 583-585. BI STA- 
VARACHE, Dumitru, Pașcani. 
Profiluri militare, București, p. 36- 
37, 50-51. MB STAVARACHE, 
Dumitru, Un locaş de cult pentru 
pomenirea românilor de pretutin- 
deni, în „INFO România”, publi- 
cație de informare și comunicare a 
românilor din țară cu cei din dias- 
pora, nr. 5/2000, București. BI 
ȚÂPIN, Vladislav,  Efoîdtă 


289. 
LUCRĂRI SPECIALE 

E FORNADE, Dan, Ne trebuie 
un episcop... (interviu cu Pr. P. 
Popescu), în „Luceafărul 
Românesc”, an 9, nr. 103, iulie- 
august 1999, Montreal — Canada. 
E IVAN, loan, Visarion Puiu, în 
„Credinţa Neamului”, nr. 1- 
2/1991, Piatra Neamţ, BI IVAN, 
loan, Pricinile plecării din ţară și 
rămânerii în străinătate a mitropo- 
litului Visarion Puiu, în „Credinţa 
Neamului”, nr. 82/1995. BI IVAN, 
Ioan, Alte câteva date din anii 
1942-1946, pentru mitropolitul 
Visarion Puiu, în „Credința Nea- 
mului”, nr. 83/1996. BM LĂCUS- 
TĂ, loan, Din viaţa mitropolitului 
Visarion Puiu, în „Magazin 
Istoric”, an 31 (1997), nr. 4 (361), 
p. 53. MI MOCANU, Mihai, 
Mitropolitul Bucovinei Visarion 
Puiu, un nedreptăţit al istoriei, în 
„Teologie și Viaţă”, an IV (1994), 
nr. 1-3, p. 147-157. WI PETCU, 
Adrian Nicolae, Mitropolitul 
Visarion Puiu — un personaj mult 
discutat, dar puţin cunoscut, în 
„rost, manifest românesc”, an L, nr. 
3, mai 2003, p. 34-35. M PETCU, 
Adrian Nicolae, Un caz puţin 
cunoscut, o discuţie abia începută 
[notă pe marginea caterisirii lui 
Visarion Puiu], în „Dosarele 
Istoriei”, an IX (2003), nr. 4 (80), 
p. 13-18. BM POPESCU, Ionel, 
Mitropolitul Visarion Puiu la 
mănăstirea Maguzzano — Italia, în 
„Învierea”, an XI, nr. 12 (246), 
Timișoara, 15 iunie 2000, p. 2. 
PUIU, Visarion, Casa memorială 
„M. Sadoveanu” sau „mitropolit 


Visarion”?, în „Credinţa 
Neamului”, nr. 1-2/1991. BI STA- 
VARACHE, Dumitru, 


Corespondenţa mitropolitului Vi- 
sarion Puiu cu mareșali ai Româ- 

aa = a i38 
niei, în vol. „Mareșalii României , 


Acestea sunt necesare și se revendică 
pentru cunoaşterea trecutului. Pentru 
o cunoaștere cât mai profundă a 
cazului mitropolitului Visarion Puiu 
am considerat necesar să alcătuim o 
bibliografie cu lucrările privitoare la 
acest mare arhiereu, pe care o 
prezentăm mai jos. 


Bucureşti, Ed. Academia de Înalte 
Studii Militare, 1999, p. 59-63 și 
Anexa. N  STAVARACHE, 
Dumitru, Mitropolitul Visarion 
Puiu văzut de Constantin Tomes- 
cu, în „Omagiu istoricului Gheor- 
ghe Buzatu”, Focșani, Ed. Empro, 
1999, p. 920-925. BM STAVA- 
RACHE, Dumitru, Patriarhul 
Miron Cristea și Mitropolitul Visa- 
rion Puiu. Mărturii de colaborare, 
în „Angustia”, nr. 5/2000, Sf. 
Gheorghe, p. 101-110. 
STAVARACHE, Dumitru, 
Reîntoarcerea lui Visarion Puiu la 
Pașcani, în „Acces, revistă de 
analiză şi informare culturală”, nr. 
2/2001, Paşcani, p. 4-6. B STA- 
VARACHE, Dumitru, ISTRĂ- 
ŢESCU, Elena, Mitropolitul 
român Visarion Puiu — sprijinitor 
al Bisericii Ortodoxe Albaneze, în 
„Albanezul”, an V (1999), 
București, p. 137-143. BI STAVA- 
RACHE, Dumitru, ISTRĂȚES- 
CU, Elena, Mitropolitul Visarion 
Puiu la sfârșit de mandat în 
Transnistria, în „Revista de Istorie 
Militară”, nr. 6 (58), 1999, p. 22- 
27. I STAVARACHE, Dumitru, 
ISTRĂȚESCU, Elena, Pentru 
neam și cruce, în „Document, bu- 
letinul Arhivelor Militare Româ- 
ne”, nr. 2 (6)/1999, p. 55-56. m 
STAVARACHE, Dumitru, VA- 
SILESCU Gheorghe, Misiunea 
bisericească ortodoxă română în 
Transnistria, în „Document, bule- 
tinul Arhivelor Militare Române”, 
an Î, nr. 2-3/1996, p. 48-52. 
SUVEICĂ, Tudor, SUVEICĂ, 
Liviu, Mitropolitul martir 
Visarion Puiu, în „Glasul na- 
ţiunii”, 1998, p. 7. M VASILES- 
CU, Gheorghe, Mitropolitul Visa- 
rion Puiu și Catedrala Mântuirii 
Neamului, în „Almanah 
Bisericesc”, Sf. Arhiepiscopie a 
Bucureștilor, 1998, p. 231-233. BI 
ZUBAȘCU, Ion, Comemorarea 
Mitropolitului Ortodox Visarion 
Puiu, condamnat la moarte de 
comuniști, în „România Liberă”, 
16 martie 2001. M ZUBAȘCU, 
Ion, Mitropolitul patriot Visarion 
Puiu a fost caterisit de „patriarhul 
roșu” Iustinian Marina, în 
„România liberă”, 28 iunie 2001. 
E ZUBAȘCU, Ion, Statura uriașă 
a mitropolitului Visarion Puiu, 
„România Liberă”, nr. 3855, 21 
noiembrie 2002, Supliment, p. II. 


rost nr. 13 





sf 


O teologie ortodoxa 
a politicului? 





sinsi FAS VU NSU LI rornznagei 





Fenomenul puterii politice a suscitat 
interesante dezbateri în cultura și 
spiritualitatea românească, inclusiv în 


modulul său teologic. Fără a-și propune 
o abordare sistematică a subiectului, mari teologi 
(hirotoniți sau laici) nu au arătat indiferență faţă de 
un complex de fenomene, precum cele legate de 
stăpânirea lumească, fenomene care au mobilizat mari 
pasiuni, au afectat esenţial raporturile omului cu omul, 
ale individului cu comunitatea. De aceea am socotit 
interesantă o investigaţie printre operele unor teologi 
români de seamă, căutând și găsind interogaţii, 
răspunsuri, interpretări și reacţii de mare valoare. 


Sergiu TOFAN 





În România interbelică, Nicolae 
Grigore  Popescu-Prahova (1886- 
1945) s-a remarcat drept unul dintre 
cei mai iluștri specialiști în domeniul 
dreptului bisericesc. De formaţie 
teolog, el susține şi o strălucită teză de 
doctorat în drept la Paris (în 1925) pe 
o temă consacrată divorțului în 
Biserica Ortodoxă. Profesor de drept 
bisericesc la Chișinău și Cernăuţi — 
Suceava, Nicolae Grigorescu Po- 
pescu-Prahova publică, în 1936, 
cartea Raporturile dintre Stat și 
Biserică, reprezentând o contribuţie 
excepţională la articularea unei viziu- 
ni ortodoxe asupra politicului. 

Prima premisă de la care se por- 
nește este ideea că distincția dintre pu- 
terea spirituală şi cea temporală este 
opera creștinismului. În antichitatea 
precreştină, religia era o ramură a ad- 
ministrației publice, iar preoții, magis- 
trați sau, pur şi simplu funcţionari. 
Creștinismul introduce, pentru prima 
oară, concepția despre distincția și in- 
dependenţa celor două sfere. „...A 
fost o idee mântuitoare pentru omeni- 
re: ea a salvat-o din despotismul cel 


rost nr. 13 


mai crud (...), devenind, în acelaşi 
timp, izvorul tuturor libertăţilor mo- 
derne“ (p. 6). Această distincţie esen- 
țială provine din existența, în lume, a 
două ordini diferite și, în om, a două 
scopuri ce nu se pot confunda. 

A doua premisă este că, în toate 
timpurile, religia a fost bază a moralei 
și a ordinii publice. „S-ar putea mai 
uşor să se zidească o cetate în aer, 
decât să se întemeieze un stat fără 
credință în zei“, scria Plutarh. Întrucât 
Biserica posedă soluţii (de sorginte 
supranaturală) la probleme capitale, 
precum originea omului, căderea lui 
în păcat, mântuirea lui prin Hristos, 
„puterea civilă trebuie (...) să între- 
buinţeze toate mijloacele cu putință 
pentru păstrarea neatinsă a revelaţiunii 
divine şi pentru menţinerea prestigiu- 
lui Bisericii, păstrarea autorizată a 
acestei revelațiuni“ (p. 11). 

Scopul Statului este conducerea 
supușilor săi spre o ordine materială şi 
temporală cât mai aproape de desăvâr- 
şire. Statul este o societate umană, ne- 
cesară (fără el, indivizii nu şi-ar putea 
satisface nici necesitățile materiale și 
morale și nici instinctul social cu care 


au fost înzestrați de Dumnezeu), juri- 
dică, perfectă (în sensul că are sufi- 
ciente mijloace de atingere a scopului 
care nu este subordonat unui scop 
superior în aceeași ordine) şi univer- 
sală (pentru că scopul său nu poate fi 
cuprins într-un bun superior de 
aceeași natură). 

Biserica este „societatea credin- 
cioşilor care au aceeași credinţă și care 
se fac părtași de aceleaşi Taine, 
grupaţi sub conducerea lor, în fruntea 
cărora în chip nevăzut se află Întemei- 
etorul ei, iar în chip văzut sinodul ecu- 
menic, aşa fel că acest întreg formează 
un singur corp“ (p. 12-13). Scopul 
Bisericii este unirea cu Dumnezeu, 
unire care începe pe pământ, pentru a- 
şi găsi desăvârșirea în „fericirea 
veşnică“. Acest scop se atinge prin 
credința umană și Har divin (comuni- 
cat doar prin tainele Bisericii). 

Societatea, care este Biserica, este 
necesară deoarece voința divină, cau- 
ză superioară a celei umane, a stabi- 
lit-o ca singurul mijloc de mântuire), 
perfectă (nedepinzând de nici o altă 
societate, nici în privința scopului, nici 
a mijloacelor), unică, sfântă (prin Înte- 
meietor, scop, asistenţa Sfântului Duh 
şi infailibilitate), universală (absolut 
toți oamenii fiind chemaţi la ea), apos- 
tolică, văzută şi inegală (deoarece, în 
ea, sunt inferiori și superiori). „„Consti- 
tuția“ Bisericii este monarhică dar în 
combinaţie cu aristocrația şi democra- 
ţia. „Este democratică pentru că sco- 
purile și mijloacele sunt aceleaşi pen- 
tru toţi și pentru că oricine îndepli- 
nește condiţiile cerute poate ajunge la 
cele mai înalte demnități“ (p. 18). 

Abia din acest punct ideatic este 
posibilă înțelegerea distincției ființiale 
dintre Biserică şi Stat. Primul criteriu 
este originea. Biserica este întemeiată 
de Hristos şi, astfel, este de drept di- 
vin, supranatural. Statul este și el, de 


35 





origine divină, dar indirect, întrucât 
însuşi Dumnezeu a creat natura și in- 
stinctul social în om. Autoritatea vine 
de la Dumnezeu. Statul, deci, este de 
drept divin natural. În ceea ce priveşte 
scopul, cel al Bisericii este „mântuirea 
sufletului“, iar al Statului „binele vre- 
melnic“. Ca mijloace, Biserica folo- 
seşte propovăduirea Cuvântului lui 
Dumnezeu, administrarea Sfintelor 
Taine, pedepsele doar duhovnicești și 
apelul la braţul secular (p. 18). În timp 
ce Statul foloseşte doar forța ca mijloc 
de coerciţie. „Constituția“ Bisericii 
este de drept divin (nimeni nu o poate 
schimba sau desființa), pe când Statul 
este liber să aleagă, de pildă, între 
forma republicană sau monarhică de 
guvernământ, îşi poate schimba insti- 
tuțiile. Biserica este universală, depă- 
şind graniţele Statului care, însă, este 
mărginit în spațiu, poate suferi modi- 
ficări teritoriale şi nu este veșnic. 

Statul şi Biserica sunt indepen- 
dente în sfera proprie, dar (arată N. Gr. 
Popescu-Prahova) nu până la sepa- 
rație, ci în sensul „libertăţii reciproce, 
al nesubordonării unei puteri față de 
cealaltă, în chestiuni ce constituie 
domeniu propriu al fiecăreia“ (p. 20). 

În Ortodoxia sa (apărută în 1932), 
S. Bulgakov sugera că separaţia ar fi o 
soluție (dacă nu cea mai bună măcar 
cea mai puţin rea) în spinoasa pro- 
blemă a relațiilor dintre Biserică şi 
Stat. O critică de fond a acestei soluții 
o găsim, însă, la Nicolae Grigore 
Popescu-Prahova în cartea citată. 

Dar ce este, de fapt, separația? 

În primul rând, în acest sistem, 
Statul ignoră societatea religioasă, 
considerând religia o afacere particu- 
lară. Afacerile de stat sunt scoase de 
sub orice influență confesională. 
Clerul nu mai este salarizat de către 
Stat iar Biserica își întrerupe orice 
relație cu școala publică. 

Se admit, apoi, toate confesiunile 
în măsura în care acestea nu contra- 
vin, în vreun fel, legilor Statului. „Bi- 
sericile““ devin asociații de drept pri- 
vat, alcătuirea „societăţilor religioase“ 
fiind reglementată de legi privitoare la 
orice asociații. Statul nu acordă privi- 
legii „bisericilor“, nu salarizează sluji- 
torii cultului şi nici nu acoperă cheltu- 
ielile de întreţinere a acestor „asociații 
religioase“. Pe de altă parte, nici el nu 
mai pretinde vreun drept asupra lor, 


36 


iz) 
s=I 
[=] 
= 
o 
= 
[i 
s=i 
Er) 
=] 
[==] 
S 
[=] 
[Esi 





după cum nu pretinde aşa ceva nici 
asupra celorlalte asociaţii. Libertatea 
de conștiință este dusă până la ulti- 
mele ei consecințe. Religia nu mai are 
nici o influență asupra folosirii drep- 
turilor civile cetăţeneşti (p. 181-182). 
În opinia lui N. Gr. Popescu-Pra- 
hova, sistemul „separaţiei“ este împo- 
triva voinței lui Dumnezeu de la care 
purcede orice autoritate. Statul şi Bise- 
rica au nevoie unul de altul. „Separaţia“ 
neagă Istoria şi Tradiţia întrucât „în- 
treaga cultură și civilizaţie modernă au 
rezultat din colaborarea lor“ (p. 184). 
Prin „separație“ se tăgăduieşte, 
apoi, caracterul moral al Statului care, 
pe de o parte, secularizează averile Bi- 
sericii și, pe de altă parte, nu-i salari- 
zează pe slujitorii ei. Nu trebuie uitat 
că „cetăţenii“ sunt, în același timp, şi 


membri ai Bisericii. Istoria modernă 
demonstrează faptul că aplicarea ideii 
„separaţiei“ (poate cu excepţia S.U.A 
şi Germaniei) nu a fost decât un vio- 
lent amestec al Statului în treburile Bi- 
sericii. Biserica și Statul sunt menite 
să se întâlnească în domeniul proprie- 
tății, al familiei și al instrucţiunii pu- 
blice: „Religia, interesând conştiinţa 
fiecărui cetățean în parte, va trebui, în 
mod logic, să intereseze și colectivita- 
tea acestor cetățeni, adică pe cetăţenii 
reuniți în Stat; problema religioasă 
devine, astfel, o problemă cu caracter 
public. Astfel fiind, Statul datorează 
cult public Divinităţii“ (p. 90). 

Din această perspectivă, apare 
mult mai potrivit sistemul „uniunii 
celor două puteri“, în care fiecare „îşi 
are sfera ei de activitate, bine determi- 


rost nr. 13 


nată și fixată în conformitate cu natu- 
ra şi scopul ei“. „Fiecare putere este 
suverană în propriul ei domeniu, ur- 
mând ca chestiunile mixte să fie rezol- 
vate de comun acord“ (p. 199). 

În consecință, se evocă experiența 
concordatelor (în cazul Bisericii ro- 
mano-catolice) sau a stabilirii norme- 
lor de delimitare a domeniilor proprii 
fiecărei puteri, norme în chip expres 
sau tacit acceptate de ambele părți. 

N. Popescu-Prahova îşi com- 
pletează demersul de teologie a 
politicului publicând, în 1941, cartea 
Creștinism și naţiune; Patrie și 
religiune (la Tipografia „Universul“”). 
Demersul începe cu combaterea 
acuzelor aduse creştinismului, de-a 
lungul timpului, cum că nu ar cultiva 
îndeajuns ideea naţională. Încă din 
start, autorul arată că „națiunea este o 
formă naturală şi morală a omenirii și 
orice violență adusă națiunilor este o 
violentare a ordinii naturale instituite 
de Dumnezeu“ (p. 7). 

După ce se marchează princi- 
palele repere în evoluția ideii de 
națiune (tratatul de la Verdun din 843, 
Reforma din secolul al XVI-lea și 
Revoluţia franceză ) se face o rafinată 
distincţie între naţionalitate („un grup 
omenesc care tinde sau să formeze o 
națiune independentă sau, din cauza 
înrudirii, să se contopească cu o 
națiune deja existentă“) și naţiune 
(adică naţionalitate plus Statul). 

Autorul respinge teoriile reduc- 
ționiste despre naţiune (voluntarismul, 
materialismul rasist și/sau lingvistic) 
atrăgând atenţia că, în structurarea 
unei naţiuni, intră factori materiali 
(teritoriul, rasă) dar şi spirituali 
(limbă, religie, principiul dinastic sau 
democratic). Cum era firesc, se insistă 
pe componenta religioasă a naţiunii. 
Se observă că inclusiv autori laici 
moderni recunosc că, în antichitate, 
religia a fost o condiţie esențială a 
alcătuirilor sociale, negându-se, însă, 
persistența acestei situații în moderni- 
tate. Aceşti autori sunt identificați cu 
adepţii socialismului şi comunismu- 
lui. „Realitatea este alta: religiunile 
sunt forţe morale colective de așa în- 
semnătate că nici un stat nu le poate 
ignora. Chiar ţările care au urmărit o 
separație radicală între stat şi religiu- 
ne, au ajuns la convingerea că aceasta 
este o imposibilitate: pe de o parte, din 


rost nr. 13 


cauză că ambele societăți, atât cea 
civilă, Statul, cât şi cea religioasă, 
Biserica, lucrează asupra aceluiași 
material omenesc, iar, pe de altă parte, 
se constată că sunt anumite materii, pe 
care știința dreptului bisericesc le 
numește de natură mixtă, asupra 
cărora trebuie să-și spună cuvântul 
atât societatea politică, Statul, cât şi 
cea religioasă, Biserica“ (p. 38). 

În ceea ce priveşte spaţiul româ- 
nesc, N. Popescu-Prahova polemi- 
zează cu Constantin Rădulescu-Motru 
care (în cartea lui, Românismul — cate- 
hismul unei noi spiritualități) consi- 
dera că, în noile vremuri, ortodoxia și 
românismul nu se pot contopi fără a se 
păgubi reciproc. „Ortodoxismul nu 
poate merge mai departe în serviciul 
unei spiritualități naționaliste, fără a-și 
pierde caracterul de spiritualitate reli- 
gioasă creștină; iar românismul nu 
poate merge mai departe pe baza orto- 
doxismului, decât cu preţul abdicării 
sale de la rolul de promotor al progre- 
sului în ordinea economică şi politică 
a României“ (p. 39). În replică la filo- 
sof, teologul arată că nu există incom- 
patibilitate între creştinism şi națiune. 
Mai mult, creştinismul este o forță 
morală fără de care națiunea nu poate 
trăi şi nici nu poate progresa. Este 
adevărat că ortodoxia preţuieşte Tra- 
diția dar „despre creştinism se poate 
afirma ceea ce Goethe spunea despre 
iubire că: este veche şi totuși rămâne 
totdeauna nouă“ (p. 41). 

În altă ordine de idei, autorul sub- 
liniază legătura între o familie de ori- 
gine feudală, strâns legată de un teri- 
toriu, şi procesul de cristalizare și uni- 
ficare statal-națională. De asemenea, 
se remarcă rădăcinile adânci ale ideii 
monarhice la români. Se arată totodată 
că există state importante care nu s-au 
format pe o temelie dinastică (Elveția 
și S.U.A). Pe de altă parte, chiar unele 
naţiuni, formate în jurul unei dinastii, 
şi-au continuat fiinţarea și după căde- 
rea dinastiei. În plus, nu numai dinas- 
tiile au contribuit la formarea naţiuni- 
lor ci şi elitele formate din legislatori, 
predicatori, reformatori, mari oameni 
de stat. Deci „națiune și dinastie n-au 
fost niciodată şi mai ales nu mai sunt 
astăzi doi termeni echivalenți“ (p. 47). 
La fel stau lucrurile şi cu regimul de- 
mocratic, astfel încât „regimul politic 
şi forma de guvernământ nu pot face 


parte constitutivă din ideea de na- 
țiune“ (p. 47). 

Întrucât națiunea este o creaţie a 
dreptului natural şi Biserica recu- 
noaște dreptul natural, ea „recunoaşte 
ideile și instituţiile întemeiate pe natu- 
ra omului și le atribuie originii divine“ 
(p. 51). De asemenea, națiunile sunt 
instrumente ale Providenţei divine iar 
progresul nu se realizează decât în 
diversitate şi în tendinţa firească a 
semenului de a se asocia cu semenul 
său. De aceea, procesul de uni- 
formizare a vieţii naţiunilor este unul 
împotriva naturii. 

„Adresându-se tuturor neamuri- 
lor, creștinismul are, în adevăr, carac- 
ter universal, dar acest universalism, 
care se referă numai la credință, nu 
desființează marile realități care sunt 
națiunile; dimpotrivă, în organizarea 
sa, el s-a folosit de naţiuni, pe care 
le-a transformat sufletește, insuflân- 
du-le un nou duh de viață“ (p. 54). 

Iubirea creştină (universală) nu 
este incompatibilă cu iubirea de 
națiune (particulară) întrucât, ca şi în 
relaţiile interpersonale, iubirea față de 
un om nu implică ura pentru ceilalți. 
Creștinismul este incompatibil doar 
cu naționalismul care nu se rezumă la 
prețuirea valorilor propriei naţiuni ci 
se extinde în disprețul şi ura față de 
celelalte popoare. Un naționalism 
imperialist pune la bază cultul forței, 
neconciliabil cu mesajul Evangheliei, 
întrucât se originează în păcatul tru- 
fiei. Pe de altă parte, există și „naţio- 
nalismul care, fiind tot atât de străin 
de internaţionalismul cosmopolit ca şi 
de şovinismul exagerat, nu pretinde 
nimic dincolo de frontierele fireşti ale 
națiunii respective“. „Acest naționa- 
lism are ca temelii: dreptatea, echi- 
tatea şi rațiunea. Forţa nu este folosită 
decât spre a sprijini Dreptul“ (p. 63). 

În sfârşit, pe palierul relaţiei cu 
alte naţiuni, ceea ce, la nivel indivi- 
dual, este calificat drept viciu, nu 
poate fi luat ca virtute la nivel naţio- 
nal. Pe lângă înșelătorie, perfidie, 
minciună, „violențele, crimele, asasi- 
natele și terorismul sunt acțiuni con- 
damnate de morala individuală; ele nu 
pot fi, deci, înfăţişate ca acţiuni eroice 
şi idealiste atunci când se pretinde că 
sunt săvârșite în interesul națiunii“. 
Rânduri de o actualitate şocantă... 

(va urma) 


37 


sf 


cealaltă Românie 


Serbia de rasarit: 
o mare de romani (3) 


Se tot vorbește de sute de mii de români 

din Serbia de la sud de Dunăre care nu au 

nici cel mai mic drept la identitate națională. 

Am vizitat zona la sfârşit de august 2003 și 
am constatat situaţia dificilă în care se află fraţii noștri 


din această parte de lume. 


Viorel DOLHA 
Preşedintele Asociaţiei 
Învăţătorilor din Arad 


didactic(Oinext.ro 





România trebuie mai ales să inter- 
vină pentru recunoașterea lor şi pentru 
introducerea studiului limbii române 
în școli, biserici, presă, la radio şi în te- 
leviziune. Pentru aceasta trebuie diplo- 
maţie, fermitate, sprijin internațional, 
personal care să îi ajute pe acești 
români în realizarea acestor dezi- 
derate. Ei nu au știutori de carte în 
limba română pe care să o introducă în 
viaţa culturală şi școlară a locului. Tre- 
buie la început oameni trimiși din ţară 
şi dintre intelectualii din Voivodina 
(aici intelectualii români şomează). 

În ce priveşte biserica sârbă, îi tri- 
mite pe preoții de origine română în alte 
colţuri ale Serbiei, iar în Timoc aduce 
sârbi din alte părți. Cei mai intransigenți 
cu românii sunt preoții veniţi ca refu- 
giaţi şi care sunt negri la suflet în urma 
celor îndurate sau poate făcute pe câm- 
pul de bătaie. În Slatina de Bor — sat 
curat românesc — singurul sârb din sat 
este preotul, poreclit de români „musul- 
manul“ fiind venit din Bosnia. 

Despre preoţii locului ştiam că nu 
scot o vorbă românească în biserică 
pentru a nu-și pierde postul. Am aflat 
în această vizită totuşi o taină. La 
spovedanie era practica să se permită 
tacit ca aceasta să se facă în limba 
română (bătrânele enoriașe nici nu 
ştiau altă limbă). Preotul se îndepărta 
puțin, se întorcea cu spatele, iar cel 
care se spovedea o făcea în șoaptă în 
faţa cantorului în limba română. Chiar 
şi preoții sârbi permiteau acest artifi- 


38 


ciu fiindcă nu trebuie spuneau ei să 
existe translator între om și 
Dumnezeu. Astăzi, noii preoți, în sate 
exclusiv româneşti, nu permit nici un 
cuvânt în română. 


Timocenii, 
cei mai bogaţi români 


Cred că timocenii au fost cei mai 
bogaţi români. Se vede asta mai ales 
în ceea ce priveşte casele. Nu am 
văzut casă care să nu fie cu etaj și 
foarte cochetă. În timpul lui Tito, au 
lucrat în Occident și și-au ridicat toţi 
palate în satele lor. Dacă cei bănăţeni 
au lucrat pământul, iar sârbii au avut 
slujbe calde la stat, românii din Timoc 
au luat calea străinătății și au venit 
acasă cu valută. 

Rezervele ţării sunt secătuite de 
război. Și oamenii au resursele epui- 
zate în mare parte, dar casele toate le 
sunt de vis. În zona minieră a Timo- 
cului (cea mai bogată zonă a Serbiei în 
aur, cupru, cărbune etc) acum se simte 
șomajul. Resursele trebuie să le 
împartă și cu masele de refugiați sârbi 
din Croaţia, Bosnia, Kosovo. 

Un român timocean mi-a spus că 
dacă toată viaţa a purtat ca un stigmat 
faptul că nu este sârb cu adevărat, în 
timpul războiului a fost prima dată în 
viaţă când a profitat că e român. Căzut 
prizonier la croați şi declarând, împre- 
ună cu alți câțiva, că sunt români au 
fost mediat eliberaţi. 


Bătălia pentru 
pământul strămoșesc 


Mi-a scris şi mi-a înmânat per- 
sonal scrisoarea dl Kostandinovici, un 


tânăr cult, prosper, pasionat istoric al 
neamului său, vicepreşedinte al 
Mișcării Democrate a Românilor din 
Serbia, prieten al Aradului. L-am 
încurajat să scrie pentru a exersa în 
limba română, limbă pe care nu a stu- 
diat-o în școală. Sunt trei pagini redac- 
tate pe calculator în care abundă 
greșelile de ortografie și stângăcii de 
exprimare. Sunt în același timp cele 
mai frumoase trei pagini pe care mi-a 
fost dat să le citesc în viaţă. Pune atâta 
suflet și curaj, atâta clarviziune și 
hotărâre, arată atâta încredere în noi, 
cei din Arad, încât sunt sigur că în 
timp aceste pagini vor poposi într-o 
colecție de documente istorice așa 
cum acum stau scrisorile unui Avram 
Iancu sau Maniu. 

Scrie: „Noi luptăm pentru dobân- 
direa drepturilor noastre în țara în 
care trăim şi ai cărei cetățeni suntem. 
Sunt meleagurile noastre moștenite 
dinainte de Traian și Hristos şi nu 
avem planuri să plecăm niciunde cu 
pământul în spate. De-a lungul istoriei 
puternici domnitori au venit şi au ple- 
cat, dar noi suntem ceea ce am fost — 
daco-romani, români: oameni munci- 
tori Și gazde, luptători pentru o viaţă 
cu demnitate. Suntem o putere respec- 
tabilă și timpul nostru a început deja. 

Continuă: „Fără îndoială, dator 
este fiecare, în loialitate faţă de tara în 
care trăim, folosind trendul şi căile de- 
mocratice europene, integrarea în Eu- 
ropa și regionalizarea ei, sperăm că o 
să vie timpul numit în testament când 
toată pasărea zboară la cuibul său, 
sânge la sânge și limbă la limbă. Vocea 
solidarității poporului român nord-du- 
nărean nu este numai un sprijin ci o da- 
torie în fața românilor sud-dunăreni. 
Desigur că rolul nostru e mai impor- 
tant și nu ar fi bine să ne depășească 
istoria vorbind despre noi la trecut. Și 
noi cei prezenţi trebuie să producem 
evenimentele pentru binele urmașilor“. 

Am vizitat şi Timocul bulgăresc 
din zona Vidin, unde sunt 30 de sate 
românești, de asemenea fără cuvânt 


rost nr. 13 


IEEE cd 


românesc în școală, biserică sau presă. 
În Koşava ne-au aşteptat, pe subsem- 
natul și pe dl Radu Boată, din partea 
parohiei Felnac, cu multă căldură fa- 
miliile a doi tineri români care au fost 
în vară la Arad. Dimităr Evgheniev 
mi-a dat o fotografie făcută în Arad 
pentru un prieten ce şi l-a făcut la noi. 
Pe spatele ei a scris: „Vara asta fusă a 
mai bună pentru mine“. Orașul, ară- 
denii, învățătorii care i-au inițiat în 
scris-cititul limbii române în frunte cu 
inspectoarea generală Zoea Rotaru, 
care le-a promis sprijin concret pe vii- 
tor, farmecul Deznei, tumultul ştran- 
dului, primirea la palatul administrativ 
de către oficialii locali, spectacolele 
de neuitat, primirea la universitate la 
dl rector Aurel Ardelean, care i-a asi- 
gurat că va continua să acorde burse 
pentru unii dintre ei, generozitatea 
dlui. Daniel Negrea, primirea şi ca- 
dourile de la Biblioteca Județeană, 
Mănăstirea Bodrog, toate acestea i-au 
vrăjit şi le-a dat un sentiment de mân- 
drie că sunt de un neam cu noi. 
Acelaşi domn  Kostandinovici 
transmite „în mod oficial din partea 
Mişcării Democrate a Românilor din 
Serbia mulțumiri pentru posibilitatea 
creată în acest an în Arad ca S5 tineri ti- 
moceni să poată fi inițiați în scris-citi- 
tul limbii române Domnului Primar 
Dorel Popa, Doamnei Inspector şcolar 
General Zoea Rotaru, Consiliului Lo- 





rost nr. 13 


cal Municipal Arad- în special d-lui 
consilier Foşlea, Consiliului Judeţean 
Arad- în special d-lui consilier Buda 
Bujor, Președintelui Fundaţiei Huma- 
nitas-domnul Daniel Negrea, presei 
arădene — în special ziarului Adevărul 
(d-lor Tabuia și Filip), televiziunii RCS 
(d-nei Cristina Cojocaru), ProtvArad, 
RadioArad, Prefecturii Arad, Agenției 
Taberelor Școlare Arad (d-lui Stanciu), 
Asociaţiei  Învățătorilor  Arădeni, 
Parohiei Ortodoxe Felnac și Mănăstirii 
Bodrog, Universităţii Aurel Vlaicu și 
Universităţii Vasile Goldiș (în special 
d-lor Ardelean și Popeangă). 

Copiii au simţit în acele zile că lu- 
mea se învârte în jurul lor şi asta dato- 
rită dragostei frățeşti cu care au fost 
înconjurați. De pe acum se cer a fi tre- 
cuţi pe liste în cazul în care s-ar mai 
organiza așa ceva la Arad. Regretă 
mult mai ales copiii care nu au venit la 
Arad, fiindcă părinții au spus că în Ro- 
mânia nu au ce să vadă. Când colegii 
sau vecinii le-au povestit la întoarcere 
că au petrecut într-un oraş occidental 
înconjurați de oameni de același neam 
care îi iubeau, cei rămași acasă și-au 
plâns în pumni. Mulţumim Arad!“ 


Perspective pentru 
românii din Serbia 


În opinia dlui Kostandinovici, tre- 
buie continuate contactele tinerilor cu 
țara-mamă, pen- 
tru a cunoaște 
partea luminoasă 
a României, pen- 
tru a le șterge 
imaginea rea lă- 
sată de presa sâr- 
bă. Contactul cu 
valorile culturii, 
istoriei și demo- 
crației românești, 
şcolarizarea în 
țară, legăturile 
personale sunt 
foarte importante 
şi ele au lipsit în 
zona lor. Spune 
că astfel de întâl- 
niri amintesc și 
românilor din 
țara mamă de ei, 
cei mai uitaţi 
dintre români, și 
de statutul lor 


e, 


ingrat. Spune că s-ar putea face și 
schimburi de vizite intermediate de 
MDRS cu cazare și masă în familii 
voluntare. Cu aceste ocazii speră că 
„işi vor deschide ochii şi gândul spre 
ei și oamenii care hotărăsc (oficiali, 
politicieni, preoți, patroni). Facem 
parte integrantă și noi din poporul 
român. Avem nevoie de solidaritatea 
poporului nostru organizat în țara sa 
la nivel orizontal și vertical“. 

Mi-a cerut să mă interesez dacă se 
pot face pregătiri de limba română la 
universitățile din Arad cu cei care vor 
preda poate limba română în școlile 
lor. Dacă Universitățile arădene pot 
primi studenți care să devină profesori 
sau învăţători, intelectuali crescuţi în 
cultura română măcar de la această 
etate. Dacă există și cursuri la distanță 
pentru cei care lucrează și pot veni 
doar de câteva ori pe an la Arad. 

Le-ar trebui dicționare sârbo- 
române și româno-sârbe cu miile. 
Dicționare enciclopedice românești, 
dicționare explicative. 

Dacă anumite instituţii și sponsori 
serioși pot dona calculatoare pentru 
câteva filiale ale MDRS sau pentru 
şcoli în care părinții vor face cereri 
insistente pentru introducerea limbii 
române. 

Ar dori ca MDRS şi celelalte aso- 
ciații românești să îşi deschidă o 
pagină pe internet. Au nevoie de aju- 
tor la revistă, la pagina pe internet, la 
cererile către oficialități şi instituții 
române în ceea ce privește redactarea. 

Dacă le putem trimite adrese de 
e-mail ale unor asociaţii, fundaţii, fir- 
me care pot fi sponsori serioşi pentru 
acordarea de burse și sprijin pentru lo- 
gistică. Mi-a cerut adresele e-mail ale 
tuturor ziarelor de limbă română din 
România dar şi din Europa şi America 
ca să își facă cunoscute problemele. 

Să cerem mereu Serbiei să îi recu- 
noască și să le aplice standarde europe- 
ne în ce privește drepturile naționale. 

Solicitări îndreptățite și minime 
pentru o lucrare care îşi propune să 
trezească la conștiință națională sute 
de mii de români uitaţi de România și 
ascunși de Serbia. Putem onora aceste 
cereri pentru ca românitatea de acolo 
să prindă ultimul tren sau putem să 
uităm luaţi de alte griji aşa cum 
Bucureștiul face dintotdeauna. 

a 


39 


sf 





Mituri şi sirnvoluri În 





Probabil că primele manifestări politice 
datează din grotă. Vânatul era invocat 
prin desenarea fiarei pe pereţii peșterii. 
Era primul mesaj magic, transmis în afara 


clanului. Nu era vorba de cultivarea frumosului 

ca atare, cum se va proceda în lumea laică. Mai târziu, 
politicienii vor folosi semne (simboluri) care să atragă 
simpatia mulțimii, afecțiunea, dacă nu chiar iubirea. 
Aşa se face că unii au apropiat politicul de eros. 

La fel era și în peșteră: liderul era adulat, mângâiat, 
pipăit, îmbrățișat. Calul, câinele și femeile preferate 
erau uciși și îngropați alături de căpeteniile defuncte 
ale cobrizilor din Oltenia. Femeile se băteau 


pentru a fi sacrificate. 


Viorel PATRICHI 





Se foloseşte chiar astăzi expresia 
„Bush sau Chirac a făcut o baie de 
mulțime“. Am văzut bătrâni care îi 
sărutau mâinile lui lon Iliescu, aşa 
cum Manea Mănescu îi pupa mâinile 
lui Nicolae Ceauşescu, înainte ca 
„mult iubitul“ să fugă cu elicopterul. 

Mâna este simbol magic și semn 
al puterii. Mâna purta sceptrul, care 
era semnul forței și simbol falic. La fel 
şi buzduganul. Sacerdoţii cei vechi 
foloseau mâna din aur masiv pentru 
ritualuri religioase. 

Astăzi, liderul politic ridică mâna 
ca semn de recunoaștere şi de comuni- 
care directă. De unde vine acest gest? 
EI este foarte vechi. Salutul lui Iuliu 
Cezar cu mâna dreaptă ridicată dea- 
supra capului a străbătut timpul până 
la... Hitler. Sceptrul lipsește, dar el tre- 
buie presupus că există acolo, în mâ- 
nă. Comuniștii foloseau mâna dreaptă 
cu pumnul strâns: forța proletară, care 
ar trebui să unească. Secera și ciocan- 
ul ar fi trebuit să cheme la solidaritatea 
internaționalistă. Intelectualii — afară! 

Într-o lume bântuită de bărbaţi care 
au deținut şi puterea militară, poli- 
ticianul va evolua, chiar dacă el trebuie 
perceput tot ca un pater familias. Dar 
dacă militarul este recunoscut și temut 
datorită forței, politicianul folosește 
cam aceleași simboluri pentru a seduce: 
el caută zonele erogene ale populaţiei. 
În faţa unui lider politic foarte charis- 


40 


matic, unele femei leşină. „Nu ne lăsaţi, 
tovarășe secretar general!“ — strigau 
tovarășele Aneta Spornic, Alexandrina 
Găinușă, Lina Ciobanu şi Suzănica 
Gâdea, pe 22 decembrie 1989. 

Petre Roman a fost obiect de cult 
pentru lucrătoarele de la Apaca și de la 
Băneasa: l-au pipăit, l-au umplut de ruj, 
i-au smuls cravata şi cămașa din nă- 
dragi. „Nu mai pot, abia aştept să scap 
de-aici!“, se lamenta Petre în fața secre- 
tarei de la Băneasa în aprilie 1990. 


Simbolurile puterii 


Politicienii folosesc semne pentru 
recunoașterea apartenenţei la un anu- 
mit grup. De obicei, aceste semne erau 
și sunt zoomorfe: pajura, șoimul, cor- 
bul, bourul etc. Recent, unii politicieni 
de la Chişinău foloseau semne infan- 
tile: furnica, rândunica. Partidele 
respective au sfârșit în ridicol. Semnul 
magic trebuie să fie puternic pentru a 
induce forță alegătorilor, dar și alesu- 
lui. Electoratul trebuie flatat, gâdilat 
cu insistență. Senzaţia trebuie să fie 
puternică, vecină cu grotescul. „Eu 
ştiu că mă minţi. Minte-mă, dar minte- 
mă frumos!“ De aceea, minciuna tre- 
buie să fie solidă, clară, evidentă, salu- 
tară, să zdrobească subconștientul prin 
imagine. Partidul Edinaia Rossia 
(Rusia Unită) a folosit un urs, animal 
care semnifică puterea Rusiei lui 
Vladimir Vladimirovici Putin și a 
câștigat alegerile. Orice rus obişnuit 


are în subconștient imaginea imperiu- 
lui țarist, supranumit ursul Europei. 
Democraţia creștină din Germania are 
ca semn o pajură cu aripile desfăcute. 
Tot o pajură („vultur cruciat“) ține în 
aripi şi harta României reîntregite 
pentru Partidul România Mare. 
Republicanii americani au ca semn un 
elefant, animal care semnifică forța. 
Democraţii americani, de obicei inter- 
naționaliști de diverse origini, au ca 
semn măgarul. Să fie măgarul de aur? 
Trimiterea se face la forța banului 
pentru unele etnii strângătoare. 

Desigur, nu lipsesc nici simbolu- 
rile vegetale din politică. Trandafirul 
este regele florilor pentru lumea co- 
mună, simbolul purității, al candorii, 
cu ghimpi de măceș, dar el a fost folo- 
sit ca semn pentru prima oară de către 
rosa-crucieni. Desigur, trandafirul şi 
crucea aparțin patrimoniului univer- 
sal, dar le-au folosit și masonii. Lalea- 
ua UDMR apare şi pe stema Ungariei. 

Politicianul trebuie să se adreseze 
subconştientului colectiv pentru a fi 
sigur de succes: zona erogenă fatală. 
De aceea, trebuie să fie sigur de reuși- 
tă, să nu se clatine, să nu cadă sub ma- 
să, ca preşedintele Bush-tatăl în Japo- 
nia, după ce a mâncat lăcuste. Așa a 
pierdut alegerile în faţa lui Bill Clin- 
ton, cel pasionat de saxofon și trabuc. 
E] este alesul, trimisul lui Dumnezeu. 
George W. Bush-fiul a fost dezarmant 
după alegeri: „Dumnezeu m-a trimis 
pentru poporul meu!“. Mai mult nici 
nu se poate imagina. Când a venit la 
Bucureşti, în noiembrie 2002, a apărut 
curcubeul, eveniment cosmic extrem 
de rar pe meleaguri mioritice. Cea mai 
mare companie de sunet şi lumină din 
lume a asigurat spectacolul de pe ma- 
lurile Dâmboviţei. 

„Să faci, Căpitane, o ţară ca Soa- 
rele de pe cer!“, i-a scris lon Moţa lui 
Corneliu Codreanu de pe frontul din 
Spania, şi a doua zi a fost ucis. Corne- 
liu Codreanu le-a transmis mesajul 
legionarilor, iar Radu Gyr a scris un 
imn. Şi Soarele, simbol străvechi, a 
fost frecventat ca simbol din cele mai 
vechi timpuri, căzând ulterior în deri- 
zoriu. „Votaţi Soarele!“. „Iliescu-apa- 
re,/ Soarele răsare!““, spunea o lozincă 


rost nr. 13 


IE cj 
sdiiniszaroza oolitiez 


recentă. Dar şi „Votaţi Ochiul!“. 
Ochiul în trei colțuri este simbolul di- 
vinităţii. „Gardul“ ca simbol al Gărzii 
de Fier este de altfel o cruce patriarha- 
lă, semnificativ pentru un partid care 
se revendica de la credinţa creștină or- 
todoxă din România veche. Zvastica 
este cel mai vechi semn magic, dese- 
nat conștient de omul religios din spa- 
țiul indo-european. Reprezintă viața şi 
moartea. O regăsim până şi azi pe ii, 
pe străchini şi pe porțile din satele Ro- 
mâniei. Naziștii au folosit acest semn 
până la caricare, deși, inițial, simbolis- 
tica zvasticii nu avea nimic comun cu 
antisemitismul. 

Oamenii nu pot renunța la mituri 
nici chiar în politică, domeniu prezen- 
tat în asociere cu „cea mai veche pro- 
fesie din lume“. Dacă Victoria Beck- 
ham crede că fotbalistul ei seamănă cu 
Hristos, de ce s-ar manifesta altfel 
oamenii în politică? Invocarea directă 
sau indirectă a personajelor mitice 
este o practică politică. Aici trebuie 
amintit şi cântecul religios, rugăciu- 
nea. Politicianul dă bine dacă botează 
mulți copii, cum obişnuia Petre Ro- 
man. Corneliu Codreanu cununa mai 
multe perechi de tineri legionari si- 
multan. Chiar şi lon Iliescu îşi făcea 
cruce cu mănușile în mâini în 2001, de 
Ziua Naţională. Corneliu Vadim Tu- 
dor semna cele mai devastatoare pam- 
flete cu numele Alcibiade, nume de 
luptător grec. Acum, a trecut la Păcală. 
Cine poate să se judece cu Păcală? 
„Cine te-a fript?“ îl întreabă Scaraos- 
chi pe un supus care a fost la Moara 
Dracilor. „Singur Io“. lon Caramitru 
l-a învăţat pe Emil Constantinescu să 
repete gesturile lui Alexandru loan 
Cuza, domnul Unirii, care a pus baze- 
le României moderne, personalitate 
intrată în legendele românilor. 


Clădirile-simbol 


De altfel, acelaşi Emil Constanti- 
nescu şi-a lansat campania electorală 
din 1996 la castelul de la Ruginoasa. 
Aici ajungem la clădirile-simbol, ridi- 
cate de politicieni în scopuri politice, 
tot ca „semne“ ale trecerii lor și pentru 
translarea spre arhetip a mentalului 


rost nr. 13 


colectiv. De la Piramidele faraonilor 
egipteni la Capitoliul Romei este un 
drum lung. Pentru a induce sentimen- 
tul forței la care a ajuns doar Imperiul 
Roman, americanii au copiat Capito- 
liul de la Roma și l-au dus peste Ocea- 
nul Atlantic pentru a găzdui Congre- 
sul. Stalin a impus copii după forma sa 
arhitectonică predilectă la Varşovia, la 
București și la Sofia. 

Nimic din ce este omenesc nu-i 
este străin politicianului. Potenţa sexu- 
ală este percepută ca o însușire pozitivă 
a personajului care vrea să ne conducă. 


Şi revenim la purtătorul de sceptru, 
phalusul din grotă. „El poate!“, spunea 
o lozincă sub portretul lui Petre Roman 
în slip. N-a putut și este o epavă 
politică. Un economist sau un jurist 
plicticos nu vor avea nici o șansă dacă 
vor folosi limbajul lor de specialitate în 
faţa mulțimii dornice de senzaţii tari. 
„This man wants to kill my father!“, a 
spus Bush-junior, impresionându-i pro- 
fund pe americanii care-și iubesc taţii. 
Şi iar ajungem la imaginea tatălui. 
Altfel, „Who is not with us is against 
us!“ Parcă am mai auzit asta undeva... 





41 


semnal editorial 


Theodor Codreanu 
Basarabia sau drama sfişierii 


O analiză lucidă a trecutului și a prezentului 
României de Est pe care o numim îndeobşte 
Basarabia, cartea lui Theodor Codreanu are la 
bază articole ale sale publicate în perioada 1987 
— 2003. Volumul (apărut la Ed. Scorpion, Galaţi, 
2003) este construit pe două mari secțiuni: 

m. „Despre destinul politic“ şi „Despre destinul 
cultural“, conturînd un tablou pe cît de realist pe atât de dramatic 

al Basarabiei de astăzi. „(...) dacă am continuat pe cineva, acela nu este 
decât Eminescu, cel dintii care a înţeles soarta istorică a Basarabiei ca pe 
o cheie a destinului românesc însuși“ — afirmă autorul. 





[Cape atuul 
rai 


Li pi 
144-000 


Mișcarea armată de rezistență anticomunistă 
din România. 1944-1962 


Admirabilii cercetători ai Consiliului Naţional 
pentru Studierea Ahivelor Securităţii analizează 
grupurile de rezistență semnificative, evident, fără 
a-şi propune să epuizeze subiectul. Volumul (apărut 
la Ed. Kullusys București, 2003), care reunește 

19 studii, se constituie într-o importantă contribuţie 


sai 


la dosarul rezistenţei anticomuniste din România, despre care încă știm 
prea puţin. Alături de analiza unor grupuri de partizani sînt dezvăluite 
participarea Bisericii Ortodoxe Române la rezistența anticomunistă şi 
metodele prin care securitatea încerca să lichideze „bandele“. 





Gherasim Domide 
Convorbiri cu actorul lon Săsăran 


Glasul 
Monahilor 





Viaţa unui actor, care aparține „generaţiei de aur“ 
a teatrului românesc, întrezărită într-o limpede 
curgere de dialoguri, purtate pe teme dintre cele 
mai diverse, între doi prieteni — aceasta este în 
esenţă volumul Convorbiri... (Ed. Proema, Baia 
Mare, 2003). Autorul își motivează astfel demer- 
sul publicistic: „L-am ales pe Ion Săsăran pentru 
că destinul artistic i s-a împletit cu însuși destinul artistic al teatrului 


Laurenţiu Dumitru 
Hristos și tinerii 


Hristos 
si tinerii 


Prietenul şi 
colaboratorul 
nostru Laurenţiu 
Dumitru a debu- 
tat de curînd în 
volum cu 
Hristos şi tinerii (ed. Bunavestire, 
Galaţi, 2003), „rodul dragostei 
unui profesor pentru elevii săi“ — 
după cum apreciază într-un scurt 
cuvînt înainte PS Calinic, 
Episcop al Argeșului și 
Muscelului. În această culegere 
de articole (apărute iniţial în 
săptămînalul bisericesc Argeșul 
Ortodox), Laurenţiu Dumitru 
abordează, într-un limbaj 
dezinhibat şi croit pe măsura 
vremii noastre, dar izvorit 

dintr-o bună cunoaştere a 
Scripturii și a Sfinților Părinți, 
teme fierbinți pentru generaţia 
tînără: „Educaţia sexuală 

în şcoală“, „Ozzy Osbourne — 
idolul generației MTV“, 

„Creștin din an în Paşti“ etc. 








băimărean. De la dascălul şi actorul lon Săsăran am învăţat că este mai 


Părintele Iustin Pârvu, starețul 
Mănăstirii Petru Vodă — Neamţ, 
a fondat, în urmă cu cîteva luni, 
revista de înnoire duhovnicească 
Glasul Monahilor. Aflată sub 
coordonarea lui Cornel Galben, 
un veteran al presei scrise 
băcăuane şi fost redactor şef al 
lunarului Credinţa Ortodoxă, 
revista Glasul Monahilor 
încearcă să demonstreze că 

„ŞI astăzi se poate trăi în 


ALU di Ii] 





Porunca Iubirii 


important să fii un spectator bun decât un actor slab...“. 


Revista Porunca Iubirii (editată de Asociaţia Pentru 
Isihasm — Sibiu) ne bucură spiritual cu fiecare 
număr. Din păcate, revista nu poate apărea lunar, ci 
doar la 3, 4 luni o dată, din pricini financiare. 
Ultimul număr care ne-a parvenit la redacție con- 
tinuă lupta pentru re-încreștinarea românilor. Cîteva 
titluri din sumar sînt lămuritoare: „Credinciosul 


sfinţenie“, oferindu-ne în fiecare 
număr un îndreptar de viață 
creştină. Îi urăm viaţă lungă 

şi izbînzi duhovnicești. 


42 


creştin și Biblia. Aspecte inedite“ de Pr. Galeriu, „De ce caută omul 
semne, minuni şi vindecări paranormale ?* de leromonah Mihail Stanciu, 
„Unitatea Bisericii şi primatul papal“ de ÎPS Serafim Joantă, „Legea 
pornografiei şi legea violenței în familie“. 


rost nr. 13 








Romfest XXI 


organizația românilor de pretutindeni 


PREȘEDINTE DE ONOARE 
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa 


PREȘEDINTE 


Prof. Marcel Petrişor 


VICEPREȘEDINŢI 
Mihail Albișteanu 


Claudiu Târziu 


SECRETAR GENERAL 
Nicu Butnaru 
e-mail: romfestOromfest.org 
tel: 0723.504.807 


Filiale 
BACĂU 
Mihai Moisă 
e-mail: bacau 2romfest.org 
tel: 0234. 511.609 


BRAȘOV 
Jr. Dragoș Gladcă 
e-mail: brasov Qromfest.org 
tel: 0744.153.388 


GALAŢI 
prof. drd. Cătălin Maghiar 
e-mail: galati Qromfest.org 
tel: 0721.412.360 


IAȘI 
prof. drd. Mihail Albișteanu 
e-mail: iasi 2romfest.org 
tel: 0740 132 215 


PRAHOVA 
jr. Dan Nicodim 
e-mail: prahova Qromfest.org 
tel: 0244.514.337 


TIMIȘ 
dr. Nicolae Colţoiu 
e-mail: timis Gromfest.org 
tel: 0744.526.671 


REPREZENTANȚI 
TERITORIALI 
BIHOR 
dr. Virgil Colţoiu 
e-mail: bihorQromfest.org 
tel: 0740.853.702 


CONSTANŢA 
Marcel Bouroş 
e-mail: constanta 2romfest.org 
tel: 0744.664.431 


COVASNA 
Dan Tănasă 
e-mail: covasna 2romfest.org 
tel: 0744.822.581 


SIBIU 
Marius Săraru 
e-mail: sibiu Qromfest.org 
tel: 0269.237.387 








ZOE NSINTA! 


„România are nevoie de o mișcare conservatoare“ 


Petru Marinescu, Buzău 

Fidelitatea dumneavoastră față de revista noas- 
tră ne-a impresionat. Setul de reviste pe care îl aveți 
în plus îl puteţi face cadou unui prieten al dumnea- 
voastră despre care știți că ne împărtășește ideile. 
Nu aveţi nici o îndoială, veți primi abonamentul so- 
licitat la timp, adică imediat ce fiecare număr al 
vost-ului va ieși de sub tipar. Din păcate, cu numă- 
rul dublu decembrie-ianuarie am întârziat nepermis 
de mult. De aceea v-a ajuns atit de greu. Promitem 
să facem tot ce ține de noi pentru a nu se mai repe- 
ta. De asemenea, ne cerem scuze față de toți abona- 
ii noștri cărora le-am pricinuit neliniște prin aceas- 
tă întârziere. Vă mulțumim pentru înţelegere. 


Cornel Galben, Bacău 

Felicitări pentru noua lucrare la care v-aţi 
încumetat. Sîntem onoraţi de aprecierile pe care le 
faceți la adresa publicației noastre şi nădăjduim 
într-o bună colaborare între cele două reviste. Vom 
face precum ne-ați rugat. Dumnezeu să ne ajute! 


G.D. Iscru, București 

Domnule profesor, am fost la fel de plăcut 
suprinși de scrisoarea dumneavoastră pe cât aţi fost 
dumneavoastră de apariția revistei noastre. Vă feli- 
cităm pentru ultima ispravă editorială și vă dorim 
sănătate şi putere să mergeţi mai departe pe această 
cale. Vă respectăm opiniile despre unele articole 
din rost, dar, evident, nu putem fi în toate chestiu- 
nile de acord. 


Ștefan Iancu, Cluj-Napoca 

Probabil că la această oră sînteți în posesia 
numerelor de revistă cerute. Ne bucură aprecierile 
pe care le faceţi la adresa revistei vost și nădăjduim 
că nu vă vom dezamăgi. 


Aurelian Popa, Moineşti 

Din păcate am avut probleme serioase cu Poșta. 
Mai multe pachete cu reviste expediate abonaților 
sau unor persoane (din țară și din străinătate) care 
ne-au solicitat numerele din urmă ale revistei vost 
nu au ajuns la destinație. Nimeni de la Poştă nu ne- 
a dat nici o explicaţie plauzibilă. Ciudat este că 
revistele n-au venit nici retur. V-am trimis la timp 
abonamentul și nu înțelegem ce s-a întîmplat de nu 
l-aţi primit. După ce ne-aţi scris, v-am trimis din 


ABONA enite 


nou numerele care vă lipseau. În privința numărului 
pe decembrie-ianuarie vina pentru întîrziere ne 
aparține. Ne cerem scuze. 


Nicolae Itul, Călan 

În privința numărului pe decembrie-ianuarie am 
răspuns mai sus. Sperăm să ne înțelegeți şi să ne 
acceptaţi scuzele. Cei care doresc să se aboneze, pot 
s-o facă în continuare fără teamă: revista nu se 
oprește. Vă mulțumim încă o dată pentru sprijinul pe 
care ni-l acordați în contractarea de abonamente 
pentru revista rost. 


Cristian Bucșă, Canada 

Aprecierile pe care le faceți faţă de revista rost 
ne onorează şi ne obligă în egală măsură. În loc de 
orice răspuns, ne face plăcere să reproducem aici 
cîteva pasaje din scrisoarea dvs. 

„Sunt un cititor al revistei dvs, pe care o consi- 
der una dintre cele mai echilibrate din mass-media 
romanească. (...) Subiectele abordate în revista 
vost sunt de mare actualitate, cu atât mai mult cu 
cât lumea creştină tinde să se îndepărteze din ce în 
ce mai mult de valorile cultural-religioase 
tradiționale, iar România nu face excepție. 

Valul de libertate care a cuprins Europa de Est a 
adus în prim-plan, odată cu democratia mult- 
trâmbițată, și aspectele negative ale civilizației 
occidentale: violență verbală și fizică, pornografie, 
homosexualitate, droguri, arme, reţele de tip 
mafiot, manifestări extremiste, naţionaliste, rasiste, 
şovine s.a.m.d., la care s-au adăugat corupția, mita, 
traficul de influență, nepotismul şi alte tare ale 
comunismului. (...) Eterna tranziție, lipsa de 
autoritate și vidul legislativ au permis o evoluţie 
explozivă a acestor fenomene. 

Toate aceste lucruri, dublate de eşecul tuturor 
guvernărilor anterioare au dus la creșterea constan- 
tă a nemulțumirii populare. În aceste condiții, o 
parte a populaţiei s-a orientat către formaţiuni poli- 
tice extremiste sau radicale. Din ce în ce mai des 
auzim fraza «era mai bine pe vremea comuniști- 
lor). În aceste condiţii, sunt absolut de acord cu 
dumneavoastră că este nevoie de altceva, de «o 
soluție pentru a cumpăni balanţa». Societatea ro- 
mânească are nevoie de o mişcare conservatoare ... 

Țara noastră se pregătește să intre în rândul țări- 
lor Uniunii Europene. (...) România trebuie să intre 
cu fruntea sus, nu în genunchi. lar Conservatoris- 
mul poate fi acela care să aducă România în rândul 
țărilor Uniunii Europene într-o manieră demnă, cu- 
rajoasă, în aşa fel încât să fim mândri că suntem 
români şi europeni." 


vost 


manifest românesc 


Abonamentele se fac trimiţînd un mandat poștal (în care specificaţi citeţ numele, adresa com- 


pletă şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, CP 62, OP 66, Bucureşti. 
Preţul unui abonament: e 6 luni: 90.000 lei e 12 luni: 180.000 lei. 
Pentru abonaţii din Europa abonamentul este de 22 Euro, iar pentru cei de pe celelalte conti- 


nente, 52 USD pe an. Taxele poștale sunt incluse în preț. 


d LR i de AI 


str. 9 Mai, nr. 35, Bacau (spate Banca Transilvania) : 
TEL/FAX: 0234/523186 












La Natura Club 
servirea ceaiului este 
DE, un eveniment aparte. 
t 7 Exista o ceremonie anume. 
De aceea, cind cineva intra aici, 
poate sa se astepte la ceva deosebit: 
0 atmosfera speciala, un loc ascuns de 
zgomotul tumultuos al zilei, persoane 
deosebite, imagii de poveste, atmos- 
fera de sarbatoare, toate aflate intr-o 
izolare totala de lumea inconjuratoare 
si de preocuparile de zi cu zi.