Rost anul VI, nr. 61, martie 2008

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 
a i | 














Dezbinarea Ortodoxiei Eseul ca monedă curentă 
de Claudiu Târziu a unei generații 
Ecumenismul - de Mircea Platon 
dragoste sau interes? Liderii spoliatori. Ieri ca şi azi 
de Ioan Cișmileanu de Emilia Corbu 


an VI e nr. 61 e martie 2008 e 4lei www.rostonline.org 


Coperta I: Dan Botta 


sumar 


EDITORIAL 
Dezbinarea Ortodoxiei 
de Claudiu Târziu... caen ceace ceace eneeeeae eee 3 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri..................uueeee: 4 


ÎN DEZBATERE 

Desființarea CNSAS şi interesul 
românesc pentru politică 

de Alexandru Racu... nana reno 8 


Ecumenismul - dragoste sau interes? 
de loan Cișmileanu.......n cn anceanneaaneaenaaeee 10 


Kosovo - sfârşitul domniei dreptului 
internațional 
de Mihail Albișteanu....... cane eancenaneeeaaeee IPA 


REPERE 
Dan Botta. 50 de ani de la moarte 
de Horia Brad......nmnceenaoceenaneaa aaa 14 


Fragment pentru Dan Botta 
de Mircea Eliade 





Românii, poporul tradiţiei imperiale 


numărul 61 e martie 2008 


Rugăciunea, puterea spiritului asupra 
materiei 


de RAMONA SUCILL. „nenea eeanaeeaeaaeaeeaase 26 
Aspirație către o societate a cunoaşterii 
de Marilena Lupu... aaa aaee 28 
DECANTĂRI 

Eseul ca monedă curentă a unei 
generații 

de Mircea PIaton..........aenaaeaaaeneneenaotaaaeeaoee 34 


Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară 


de Constantin Mihai... cecene eee aeecnaeace eee 38 
Credința ca paradox 
de Paul-Gabriel Sandu... eaeeaeaeeaeaeeeee 42 


Cu Gabriela Radu despre lumea 
adevărată 


de Emilia COrbu. „n.a 44 
Veşti bune despre Utopia negativă 

de Mircea PIAtOn.....aaaaaaaaaaaaazaazaaaaaae 47 
BIOGRAFII NEOBIȘNUITE 

Călător pe trei continente 

de Nicolae Balint... ceencennenrenaeenneaneee 50 
HISTORIA 

Liderii spoliatori 

de Emilia COrbu......n cecene unea en enueee 53 
LA ROST 

Domnul Cioroianu şi pustiul românesc 
de Prof: Dr. Adrian BOtez........mnnceu anna 57 


.......cc.s.cccccooooecoooococoococeocoocecooeceecoo.e 


de Dati BOtta.simssăsa naos nana 20 

SENS 

Despre dureri şi depresii 

de Gheorghe Fedorovici...........nceuaunauneaeae 24 
IMPORTANT 


Revista poate fi procurată de la chioşcurile Rodipet, ca şi: 

e În Bucureşti - de la librăriile „Vasiliada“ (Bd. L.C. Brătianu 12) şi „Sophia“ (Str. Bibescu Vodă 
nr. 24, lingă Facultatea de Teologie); la cele două librării găsiţi şi numere din urmă, pentru 
completarea colecţiei. e În Constanța - de Ia librăria „Brâncovenească“ (Str. Ştefan Mihăileanu 
nr. 21). e În Suceava - de la librăria „Sf. Voievod Ştefan cel Mare“. e În Iaşi - de Ia librăriile 
Sedcom Libris. e În Cluj - de la librăriile Arhiepiscopiei Clujului şi de Ia Librăria Noastră SRL. 
e În Tecuci - de la Librăriile Cristian. e În Câmpia Turzii - de la Librăria Ensa. 

Cei care vor să difuzeze revista (proprietari de librării şi chioşcuri de vinzarea presei, 
reprezentanți ai parohiilor şi eparhiilor ortodoxe sau ai mănăstirilor, persoane fizice) ne pot 
contacta pentru detalii la numărul de telefon 0740.103.621. 


.........cccoooceocoooecesoececocoececooeoecoeoeces.e 


PRETUL REVISTEI 


Din cauza scumpirilor în lanţ, am fost nevoiţi să mărim preţul revistei noastre la 4 lei. 
În semn de apreciere şi de drag față de dvs, cititorii noştri, am păstrat preţul 
revistelor de colecţie (toate numerele din urmă) la 3 lei şi nu am majorat prețul 
abonamentului, care rămîne 18 lei pentru şase luni şi 36 lei pentru un an. Așadar, 
acum € mai ieftin să vă abonaţi. Modalitatea de abonare o găsiți pe coperta 3. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOrostonline.org 


REDA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Richard CONSTANTINESCU 
Cristi PANTELIMON 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Răzvan CODRESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Pr. Radu ILAŞ 
Constantin MIHAI 
Viorel PATRICHI 
Mircea PLATON 
Marcel RĂDUT SELIŞTE 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


DTP 
Omni Press & Design 
artOopd.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacţiei. 
ROST este difuzată în țară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 


ROST 





Dezbinarea Ortodoxiei 


Biserica Ortodoxă devine tot mai mult politică şi tot mai puțin comunitate 
de credinţă şi de iubire. Din acest punct de vedere, Biserica! noastră se 
catolicizează şi protestantizează pe zi ce trece. Are mai mult preocupări 
pentru finanțe şi aranjamente de culise decât pentru mărturisire şi jertfă. 
Aşadar se (Și ne) îndepărtează de mîntuire. Vina este a tuturor 
credincioșilor, măcar pentru că au permis ca în ierarhia bisericească să 





Claudiu Târziu 





în plan naţional, şi în plan internaţional. 

Nu e pace şi armonie, întru lucrarea mîn- 
tuitoare, nici între episcopii români, nici între Pa- 
triarhiile ortodoxe. 

Pe plan internaţional, două evenimente au 
reconfirmat adversitatea dintre Bisericile orto- 
doxe naţionale: autoproclamarea indepen- 
denței Kosovo şi reactivarea episcopiilor din 
Basarabia. 

Kosovo este un simbol al jertfei de sînge pen- 
tru credința ortodoxă. Acolo au fost dărîmate şi 
incendiate sute de biserici, nenumărați preoți şi 
monahi au fost linşaţi ca altă dată în Spania răz- 
boiului civil. Patriarhia Română n-a catadicsit să 
dea un mesaj de solidaritate cu fraţii ortodocşi 
din Serbia şi mai ales cu cei din provincia Kosovo. 
Iar cînd un comentator ortodox de talia lui Dan 
Ciachir a făcut această observaţie, a primit un 
comunicat zeflemitor drept replică şi asupra sa a 
fost asmuţit unul dintre dulăii credincioşi din 
presă. 

Pe de altă parte, reactivarea de către Biserica 
Ortodoxă Română a episcopiilor de Bălţi, a Basa- 
rabiei de Sud şi a Dubăsarilor, a toată Transnistria 
a stirnit reacții dure din partea Bisericilor surori 
din Rusia, Polonia şi Serbia. 


Q rtodoxia suferă de maladia dezbinării şi 


ajungă oameni care nu se vor părinți duhovnicești, ci oameni cu influență 
politică şi manageri ce înmulțesc paralele. 

Ca peste tot unde duhul este înlocuit cu materia, şi în Ortodoxie înfloreşte 
dezbinarea. Iată patimile lui Hristos în contemporaneitate! 


PS 


Tot în acelaşi „duh“, între Patriarhia Rusă şi 
Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol se 
poartă un război surd pentru întîietate de ani de 
zile. Nu interesează aici argumentele şi (ne)drep- 
tatea fiecărei părți, cât realitatea dezbinării. 

În toate aceste exemple este vorba despre 
politică - asortată etnic, cum altfel? -, de tabere 
ideologice şi de metode împrumutate din mediul 
politic. 

Se adaugă apoi luptele intestine din fiecare 
Biserică naţională duse de episcopii ecumenist- 
sincretişti cu cei tradiţional-ortodocşi. 

Pe plan naţional, Biserica Ortodoxă Română 
este străbătută de fiorii discordiei sub cele mai 
diverse şi întemeiate motive. Faptele unor ierarhi 
ca PS Sofronie Drincec, episcopul Oradei, îi scan- 
dalizează pe credincioşi. De pildă, după ce la 
îndepărtat din funcţia de egumen al mănăstirii 
Huta (Bihor) pe ieromonahul Eftimie Mitra, pe 
care l-a găsit prea vehement antiecumenist, PS 
Sofronie s-a încumetat să slujească de Bobotează 
împreună cu episcopul greco-catolic al locului şi 
apoi să oblige un preot paroh să cedeze terenul 
bisericii sale cultului reformat. 

Modificarea Statutului BOR de către oamenii 
Patriarhului Daniel, fără ştirea Sinodului, în sen- 
sul înființării de stravopighii peste capul ierarhu- 
lui locului, a determinat intervenţia publică a ÎPS 
Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei 


(continuare în pag. 7) 


1 Evident, vorbesc de administraţia bisericească, de cler şi ierarhie. 





anul VI e nr. 61 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Campanie: 

„Păstraţi curată Biserica!“ 
Bloggerul Sceptik a avut o inițiativă excelentă, 
căreia ne-am raliat imediat: declanşarea unei 
campanii pe Internet pentru păstrarea 
curățeniei morale în Biserică. EI a propus 
webmasterilor şi bloggerilor ortodocşi să fie cu 
ochii pe ce se întîmplă în Biserica noastră 
ortodoxă şi să sancționeze, după puteri, în 
spaţiul virtual, apostazia, ecumenismul, 
trădarea, hoţia, minciuna, compromisul, 
cenzura, fățărnicia şi alte apucături ale unor 
clerici şi ierarhi. 


Ajutor pentru bătrîni singuri și 





bolnavi 

În zilele de 3 şi 10 
februarie a.c., 
Asociaţia „Rost“ a 
donat pachete cu 
alimente şi bunuri 
de folosință 
personală la 193 de 
bătrâni de la 
Căminul-Spital „Sf. 
Dumitru“ din 











Bucureşti (Cartierul Berceni). În prima zi a 
acţiunii, au fost donate 160 de pachete, care 
conțineau dulciuri, fructe, sucuri, un prosop, o 
cană şi un săpun. La 10 februarie, Asociaţia a 
revenit cu 33 de pachete, pentru persoanele 
care nu primit inițial pentru că nu au fost 
suficiente pachete. Acţiunea a fost posibilă 
datorită sponsorizării făcute Asociaţiei de către 
firma TerrEst - Financial Invest SRL Bucureşti, 
căreia îi mulțumim în chip deosebit. 


Despre Kosovo, la radio Logos 
Teologul şi publicistul Marcel Răduț Selişte face 
o foarte bună emisiune la Radio Logos din 
Craiova, intitulată „Teologie şi viaţă“. Ediţia din 
22 februarie a.c. a fost dedicată proclamării 
unilaterale a independenţei Kosovo. De ce e 
interesat un teolog ortodox de această chestiune 


e simplu de explicat: Kosovo este un simbol al 
Ortodoxiei şi este o zonă unde Ortodoxia a fost 
cel mai dur prigonită în ultimii 20 de ani. De ce 
este interesat un român de problema Kosovo? 
Pentru că în Serbia avem o minoritate 
românească numeroasă şi pentru că 
exacerbarea naționalismului în zonă ar putea să 
le dăuneze fraţilor noştri de sînge. În emisiune a 
fost invitat şi Cladiu Târziu, directorul revistei 
ROST, pentru a comenta evenimentele. EI a 
spus, printre altele, că recunoaşterea 
independenţei Kosovo de către marile puteri nu 
este legitimă nici din punct de vedere legal - 
adică al dreptului internaţional -, pentru că nu 
există nici un text de lege care să permită 
enclave etnice independente pe teritoriul unui 
stat naţional, nici din punct de vedere moral, 
pentru că, dacă e adevărat că albanezii kosovari 
au suferit prigoana din partea atutorităţilor 
sârbe, şi ei au comis atrocități împotriva sârbilor. 
De asemenea, Claudiu Târziu a declarat că 
românii trebuie să fie solidari cu fraţii de 
credință sîrbi şi că se aşteaptă ca poziţia 
României (de nerecunoaştere a independenţei 
Kosovo) să fi îmblînzit pornirile antiromâneşti 
ale sârbilor din Timoc. 


Noica și Mișcarea Legionară 

Sorin Lavric, autorul unei cărți de excepție, 
Noica şi Mișcarea Legionară (Humanitas, 2007), 
a acordat recent un interviu interesant ziarului 
„Cotidianul“, pornind de la volumul amintit. În 
interviu, ca şi în carte, aceeaşi viziune 
echilibrată şi solid argumentată. Lavric afirmă, 
între altele, că tema adeziunii lui Noica la 
Mişcarea Legionară „e tratată inegal, în funcție 
de tabere. Adică fie se apasă cu încăpăţinare pe 
trecutul său legionar spre a i se compromite 
imaginea, în bunul obicei al discreditării 
ideologice («dacă a fost legionar înseamnă ca e 
un filozof de mîna a doua»), campionii acestei 
hărţuieli fiind Alexandra Laignel-Lavastine şi 
Marta Petreu, fie se trece cu totul sub tăcere 
acest episod biografic - aceasta fiind uzanța 





anul VI e nr. 61 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





românească actuală. E o modă ca intelectualilor 
legionari, atunci cînd li se prezintă biografia 
într-o rubrică de dicționar sau într-un studiu 
introductiv, secvența angajării politice să le fie 
omisă. Cauza e de găsit cel mai adesea într-o 
falsă pudoare, într-un soi de tresărire defensivă 
ivită din nevoia de a le menaja posteritatea“. De 
asemenea, Sorin Lavric spune că Noica „avea 
toate datele să nu se lase molipsit de febra 
spiritului legionar. Şi totuşi s-a lăsat. Cauza e de 
găsit în tiparul ieşit din comun al oamenilor care 
au dat tonul în epocă - Corneliu Codreanu, 
Carol al II-lea, Nae Ionescu, Ion Moţa, Nicolae 
Iorga, Armand Călinescu şi încă alții o sută. Nu e 
uşor să te ţii deoparte într-o epocă avînd 
asemenea protagonişti.“ Despre cartea lui Lavric 
veți putea citi în curând o cronică în revista 
noastră. 


Curs despre elitele interbelice 
„Elitele interbelice şi patrimoniul european al 
culturii române“ se intitulează cursul săptămînal 
privat susținut de Mihail Neamţu, în cadrul 
atelierelor Fundaţiei Calea Victoriei, începînd cu 
din 28 februarie a.c. Într-un Argument publicat 
pe blogul său, Mihail Neamţu spune: „Unul 
dintre efectele traumatice ale experienţei 
comuniste a fost eradicarea memoriei 
intelectuale care demonstra apartenența 
României la concertul ideilor europene. De la 
studiul eredității bizantine a Ortodoxiei pînă la 
deschiderea culturii politice către modernitate, 
perioada interbelică a reprezentat un moment 
de virf al istoriei naţionale. Tinerilor 
nemulțumiți de reţeta amneziei oferită de 
ideologiile consumeriste ori de tradiția ratării 
balcanice, acest curs le propune o reflecţie 
despre raportul între «persoană» şi «instituţie» în 
România dintre cele două războie mondiale. În 
ceasul discuţiilor aprinse pe tema identității 
merită să ne punem o întrebare esenţială: care 
au fost vocile culturii filozofice, istorice şi 
teologice în România mare prin care ne putem 
legitima astăzi într-un sens european? Citeva 
importante centenare recente au trecut aproape 
neobservate: Dumitru Stăniloae (1903-1993), 
Mircea Vulcănescu (1904-1952) şi Mircea Eliade 
(1907-1986). Nu este acesta un semn că 
«republica literelor» noastre înțelege cu anevoie 


caracterul excepțional al unor figuri universale? 
Într-un timp care neagă tot mai des diferența 
între esenţial şi derizoriu, cursul despre «Elite 
interbelice şi patrimoniul european» propune 
redescoperirea criteriilor justei celebrități“. 
Atelierul se adresează atât tinerilor cât şi 
adulților interesaţi de subiectele propuse. 
Pentru informaţii suplimentare despre costurile 
şi condiţiile de participare puteţi suna la 
numerele de telefon 0723.167.892 sau 
021.312.22.32 ori să trimiteţi un email la adresa: 
contactOfundatiacaleavictoriei.ro. 


O nouă ispravă a Episcopului 
Sofronie 

În principiu, sîntem pentru buna înțelegere între 
ortodocşi şi heterodocşi. În principiu, sîntem 
pentru ascultarea de ierarhia bisericească. În 
principiu, sîntem pentru spirit critic - spre 
îndreptare, nu spre demolare. Aceasta este cheia 
în care vă invităm să citiți despre una dintre 
faptele Episcopului Sofronie al Oradei care a 
creat confuzie şi revoltă în Biserică. PS Sofronie 
al Oradei l-a obligat recent pe preotul paroh 
Florian Puşcaş să cedeze cultului reformat un 
teren care aparţinea Bisericii Ortodoxe. 
Pretextul: aşa va face pace cu supuşii episcopului 
reformat Laszlo 'T5k6s. Însă, demersul este 
îndreptat contra interesului Bisericii Ortodoxe. 
Deşi credincioşii bihoreni —, dar şi mulţi din 
toată țara - au protestat public faţă de gestul PS 
Sofronie, acesta nu s-a sinchisit să dea un 
răspuns. După demiterea ieromonahului Eftimie 
Mitra din funcţia de egumen al Schitului Huta - 
Bihor, pe motiv de antiecumenism, şi după 
slujba de Bobotează făcută în comun cu 
episcopul greco-catolic al Oradei, PS Sofronie 

ne dovedeşte, iată, din nou care îi este ori- 
entarea. Oare cât îi va fi îngăduită? 


William F. Bucklez Jr. a trecut 

la cele veșnice 

Gazetar, romancier, autor uluitor de prolific - 
peste 45 de cărţi de eseuri, memorii sau nuvele 
şi alte peste cinci mii de articole de gazetă, 
recenzii sau note - William F. Buckley Jr. s-a stins 
din viață la 27 februarie a.c., la vârsta de 82 de 
ani. Părinte al mişcării conservatoare şi un 
reputat polemist al jurnalismului audio-vizual, 





anul VI e nr. 61 


MARTORI Al VEACULUI 





autor al unei longevive emisiuni TV: „Firing 
Line“ (1966-1999, 1.540 de episoade), în 1991, 
Buckley Jr. a fost distins cu Medalia Libertăţii de 
către preşedintele George Bush Sr. în semn de 
recunoştinţă pentru demnitatea cu care a 
traversat cele mai grele momente din istoria 
politică a Americii secolului XX. Dumnezeu să-l 
odihnească în pace! 


Documentar despre „reeducarea“ 
de la Pitești 

Pe site-ul YouTube este postat un documentar 
foarte interesant - cu atit mai mult cu cât e făcut 
de un străin pentru străinătate, în limba engleză 
- despre „reeducarea“ din puşcăria comunistă 
de la Piteşti. Documentarul a fost deja difuzat pe 
anumite posturi de televiziune de la noi. Cine nu 
l-a văzut, ar trebui să-l caute pe Internet, la 
adresa http://www.youtube.com/watch?v= 
84-6ES47p6A&feature=related. Nouă ne-a plăcut 
mai ales pentru că subliniază încărcătura mistică 
a „reeducării“. Autorul, Jim Murphy, a 
intervievat trei supraviețuitori (la data 
documentării) ai „reeducării“ de la Piteşti: 
Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Roman 
Braga şi Dr. Nicu Ioniță, care apar în film. 


Sinodul trebuie să se pronunţe 
asupra ecumenismului 

La 26 februarie, Oana Iftime, soră 
creştin-ortodoxă, a depus la cancelaria Sf. Sinod 
un memoriu prin care se cere „clarificarea 
poziţiei Sf. Sinod al BOR în problema 
ecumenismului“ şi o scrisoare deschisă 
(publicată şi în numărul trecut al ROST) 
referitoare la pîngărirea bisericii Sf. Ecaterina 
din Bucureşti prin slujirea în ea de către copți. 
Scrisoarea deschisă de protest este semnată de 
162 de persoane. Ambele documente au fost 
înregistrate la Cancelaria Sinodului şi trebuie să 
primească răspuns în termenul legal de 30 de 
zile. Redăm în continuare fragmente din 
memoriu: „Ortodocşii nu pot sluji împreună cu 
eterodocşii, în nici o împrejurare, sub pedeapsa 
caterisirii, şi nici nu li se poate permite 
eterodocşilor să slujească în biserica ortodoxă. 
Slujirea unui eterodox nu are altă valoare decit a 
unui oarecare îmbrăcat în haine clericale, fiind 
lipsită de lucrarea Duhului Sfînt. Şi totuşi, în 


ciuda prevederilor canonice, în ultimii ani au 
avut loc mai multe evenimente de tipul 
conslujirii clericilor ortodocşi (din toate 
treptele, inclusiv episcopi) cu clerici eterodocşi 
(un caz de tristă notorietate este «Boboteaza 
ecumenică», în fapt ecumenistă, de la Oradea) 
sau chiar desfăşurării unor ritualuri ale unor 
grupări ideologice în biserici ortodoxe (vezi 
ceremonia cavalerilor de Malta, desfăşurată anul 
trecut în catedrala din Timişoara). Fără a încerca 
să alcătuim o scală a profanării, «slujirea» în 
altarul unei biserici ortodoxe de către 
neortodocşi, aşa cum s-a întâmplat la biserica 
Sfinta Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie 
Ortodoxă din Bucureşti, unde au slujit clericii 
copți constituie, s-ar putea spune, apogeul 
acestui gen de manifestări. Totodată, orice se 
petrece în acest sfint locaş are o semnificație în 
plus, ca element educativ (sau anti-educativ) 
pentru viitorii teologi şi preoţi. Considerînd că 
situaţia de locaş profanat în urma slujirii acolo 
de către neortodocşi a bisericii Sfinta Ecaterina 
ar putea servi ca bază de discuţie, în problema 
ecumenismului, atât în societate cât şi în Sfintul 
Sinod, a fost redactată, pe tema aceasta, o 
Scrisoare deschisă adresată Prea Fericirii Sale 
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi 
Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române...“. 


Părintele Iustin Pârvu a împlinit 
89 de ani 

Părintele Iustin Pârvu, starețul Mănăstirii Petru 
Vodă din Neamţ, a împlinit 89 de ani la 

10 februarie a.c. Să-i dea Dumnezeu sănătate, 
putere şi încă mulți ani de viaţă, căci multă 
nevoie avem de sfatul său duhovnicesc şi de 
rugăciunile sale. PF Patriarh Daniel a găsit de 
cuviință să facă un gest de respect față de 
Părintele Iustin şi l-a pofitit la sediul Mitropoliei 
Moldovei, la 11 februarie, pentru a- felicita 

cu ocazia zilei de naştere. Prilej cu care 

i-a oferit volumul Comori ale Ortodoxiei 

şi i-a spus că va propune Sinodului ca să 

i se acorde rangul de arhimandrit. Părintele 
Iustin Pârvu L-a invitat pe Preafericitul 

Părinte Patriarh Daniel să sfințească, 

în vara acestui an, noua biserică şi 
aşezămintele filantropice ale acestui aşezământ 
monahal. 





anul VI e nr. 61 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Jurnalist hărțuit de procurorii de 
la Chişinău 

Constantin Tănase, directorul ziarului „Timpul“ 
din Chişinău, este urmărit penal de Procuratura 
Generală a regimului comunist pentru 
declaraţiile rostite la un miting organizat de 
Uniunea Jurnaliştilor. El spusese, în deschiderea 
mitingului din 3 februarie: „Republica Moldova 
nu trebuie să scape doar de Voronin şi 
comunişti, ci şi de ruşi. Trebuie să scăpăm de 
influența rusească, înainte de toate, în caz 
contrar, vom face astfel de mitinguri încă 20 de 
ani“. Procuratura Generală îl acuză de „acţiuni 
intenţionate îndreptate spre aţiţarea vrajbei sau 
dezbinării naţionale, rasiale sau religioase“. 
Codul Penal prevede pentru aceasta pedeapsa 
cu trei ani de închisoare sau amendă. 
Constantin Tănase a declarat că acțiunea 
Procuraturii Generale este o rafuială politică, 
pentru că de ani de zile critică regimul comunist. 
„Este o încercare de a mă intimida şi a-mi 
închide gura şi nu numai mie, ci şi celorlalți 
jurnalişti din presa liberă din Republica 
Moldova, o provocare înscrisă perfect în logica 
politică a regimului comunist de la Chişinău“, a 
spus Constantin Tănase. Anul 2008 este unul 


Editorial 


şi Maramureşului, şi a ÎPS Pimen, Arhiepiscopul 
Sucevei şi Rădăuţilor, susținuți de mai mulți sta- 
reţi de mănăstiri. 

Alte nemulțumiri măresc tensiunea din Bise- 
rică: intenţia de a-i scoate la pensie pe unii ierarhi 
bătrâni nu pentru că ar fi neputincioşi, cum se 
pretextează, ci pentru că sînt incomozi pentru 
proiectele „ecumeniştilor“2; distanțarea evidentă 
dintre marii duhovnici şi unii ierarhi (de ori- 
entare ecumenistă), pe care poporul o simte şi nu 
o tolerează. 

Desigur, sub tăvălugul globalizării secula- 
riste, anumite evenimente din Biserică sînt obser- 
vate de un număr redus de credincioşi, iar dintre 
aceştia şi mai puţini îndrăznesc să ia atitudine 


preelectoral şi regimul vrea să anihileze opoziţia 
şi presa liberă. 


Parlamentul a votat Constituţia UE 
„ca primarul“ 

Plenul reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului 
a ratificat Tratatul de la Lisabona (recte 
Constituţia UE) fără comentarii. Parlamentarii 
noştri s-au dovedit din nou slugi perfecte. 
Bruxelles-ul a decis ca Tratatul să nu mai fie 
trecut prin referendum în țările membre ale UE, 
ci să fie votat doar de parlamente. În felul ăsta 
se împiedică surprize de genul celei oferite de 
electorii francezi, acum cîțiva ani, cînd 
Constituţia UE a fost respinsă. După Ungaria, 
Slovenia şi Malta, România este al patrulea stat 
membru UE care ratifică documentul. Tratatul 
de la Lisabona urmează să intre în vigoare la 

1 ianuarie 2009, după ce va fi validat de toate 
cele 27 de state care compun Uniunea 
Europeană. Potrivit Constituţiei, UE capătă 
personalitate juridică unică şi are capacitate de 
reprezentare pentru toți cei 27 de membri ai săi, 
iar Parlamentul European alege preşedintele 
Comisiei Europene şi votează propunerile 
legislative făcute de Comisie. 


(urmare din pag. 3) 


publică. Adevărul este că în țările ortodoxe există 
astăzi atmosfera propice pentru pătrunderea 
ecumenismului, adică pentru apostazie. 

Totuşi, n-a murit reacționarismul sănătos, 
care se manifestă mai ales în spaţiul virtual, dar 
şi în câte o gazetă. Deşi par a striga în pustiu sau 
că ar fi lupi singuratici, publiciştii tradiționalişti 
vorbesc în numele majorităţii. E vremea însă ca 
majoritatea să vorbească ea însăşi şi, mai ales, 
să acționeze, dacă vrea să aibă răspuns bun la 
Judecată; la noi, ca şi în alte țări ortodoxe. Iar în 
locul urii etnice, să punem iubirea întru 
Hristos, în locul uneltirii politice - sinceritatea 
vindecătoare duhovniceşte, în locul vrajbei - 
unirea. 


2 În esență, „Ecumenismul“ înseamnă a crede şi a spune că nu contează „biserica“, religia, credinţa din care faci 
parte, că toate sînt bune, că toți avem acelaşi „Dumnezeu“, dar numit în diferite chipuri, după „tradiţii“. 
Curentul „ecumenist“ susţine că Biserica nu e numai una, aceea numită Ortodoxă, ci că mai sunt şi altele, 
„surori“: romano-catolică, greco-catolică, protestantă, anglicană, baptistă, adventistă etc., uitind că, aşa cum 
există un singur Hristos, avem şi o singură Biserică. „Ecumeniştii“ se roagă, slujesc, iar unii se împărtăşesc la un 


loc cu ereticii. 





anul VI e nr. 61 


ÎN DEZBATERE 





Desființarea CNSAS 
şi interesul românesc 
pentru politică 


Decizia Curţii Constituţionale de a decapita CNSAS m-a 
determinat să-mi tac un proces de conștiință, cu privire la 
minimul simţ civic de care consider că orice cetățean ar trebui să 


dea dovadă. 


Alexandru Racu 





în ceea ce îi priveşte pe mulţi dintre con- 

fraţii românii este una tristă şi îmi întăreş- 
te convingerea că, dincolo de eternele lamentări 
ale românului vizavi de corupta clasă politică pe 
care i-a fost sortit să o suporte, la rigoare, formu- 
la conform căreia fiecare popor are conducătorii 
pe care îi merită, se aplică şi în cazul nostru. 

De ce am mustrări de conştiinţă? Datorită 
faptului că, deşi am fost şi sunt întru totul de 
acord cu necesitatea introducerii votului unino- 
minal, nu m-am prezentat totuşi la vot la referen- 
dumul din noiembrie. Motivul? Mă rog, multă 
treabă, obosit, afară foarte frig, distanța mare de 
parcurs până la Ambasadă etc. Într-un cuvânt, le- 
nea. Lene la care s-a adăugat şi acea „străbună în- 
țelepciune mioritică“ care a făcut şi continuă să 
facă „atât de mult bine“ poporului român, cea 
care se exprimă prin cugetarea cu sictir: „Lasă, bă, 
că oricum nu se schimbă nimic!“ 

De ce amintesc de referendumul pentru vo- 
tul uninominal (unde în cele din urmă s-a prezen- 
tat doar un sfert din electorat)? Întrucât consider 
că atât în cazul votului uninominal, cât şi în cazul 
accesului la dosarele foştilor colaboratori ai Secu- 
rităţii, miza politică fundamentală este una şi 
aceeaşi: posibilitatea de a alege în cunoştiință de 
cauză şi drept consecință sporirea controlului 
alegătorilor asupra aleşilor. Sau, mai simplu spus, 


C oncluzia, atât în ceea ce mă priveşte cât şi 


reforma clasei politice. Atât prin votul uninomi- 
nal, cât şi prin informaţia cu privire la relaţiile 
dintre candidat şi fosta Securitate, dilema cetă- 
țeanului turmentat este rezolvată întrucâtva: 
omul ştie în mai mare măsură cu cine votează 
ergo informat fiind are o mai mare putere de con- 
trol asupra reprezentării politice. Or mesajul pe 
care electoratul I-a transmis clasei politice cu oca- 
zia referendumului, şi implicit activiştilor, secu- 
riştilor şi turnătorilor care bună parte din ei ne 
conduc încă, a fost tocmai acesta: nu ne interesea- 
ză Să ştim pe cine votăm şi drept consecință nu ne 
interesează în mod real nici să ne impunem voin- 
ţa asupra clasei politice, aşa cum ar fi cazul într-o 
democraţie autentică. Rezultatul? Pe lângă faptul 
că uninominalul s-a dus întru totul de râpă, astfel 
încât cu siguranţă şi anul acesta vom vota tot pe 
liste atât la Cameră cât şi la Senat, mai mult, aşa 
cum era de aşteptat, clasa politică a răspuns la 

















anul VI e nr. 61 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





apatia electoratului printr-o sporire a privilegi- 
ilor şi a autonomiei față de electorat. Văzând că 
pe oameni nu-i interesează politica, fosta Securi- 
tate a acţionat în consecință: a desființat şi 
CNSAS. La urma urmei din faptul că nu te intere- 
sează cu cine votezi rezultă în mod logic că nu te 
prea interesează nici trecutul comunist al celui 
care te reprezintă. 

Aşa cum am scris-o şi într-o altă ocazie, con- 
sider legea lustraţiei nedemocratică şi contrapro- 
ductivă!. Nedemocratică, întrucât democraţia 
presupune posibilitatea de a alege liber şi bineîn- 
țeles în cunoştinţă de cauză între bun sau rău, 
onest sau corupt, competent sau incompetent, 
fost comunist sau nu etc., şi contraproductivă în- 
trucât soliditatea unei democraţii se bazează pe 
maturitatea. electoratului. Iar electoratul nu se 
maturizează cu soluții gata făcute, ci doar dacă 
simte pe propria piele alegerea greşită şi, în cazul 
fericit, învață din greşeală. Asta în ceea ce-i priveş- 
te pe politicieni. În ceea ce priveşte Biserica, este 
bună lustraţia, făcută în duhul înțelepciunii, doar 
că lustraţia în Biserică este treaba exclusivă a 
Bisericii. Deci nu intră în competența statului sau 
a societății civile. Cu atât mai puţin este bineveni- 
tă lustraţia în mediul academic, unde criteriul ex- 
clusiv trebuie să fie cel al competenţei profesio- 
nale. În acest sens, un cadru legal care să impună 
libera competiţie, astfel încât posturile în univer- 
sitate să revină doar celor mai apți din punct de 
vedere profesional, este suficient. 

Însă, există o singură excepție în ceea ce pri- 
veşte caracterul binevenit al lustraţiei: justiția. 
Recenta decizie a CC (Curtea Constituţională - a 
nu se confunda cu CC al PCR) ne arată de ce. La 
nouăsprezece ani de la revoluţie nu este deloc 
prea târziu pentru adoptarea unei legi a lustraţiei 
cât se poate de severă în ceea ce îi priveşte pe ma- 
gistraţi. Întâi de toate datorită faptului că magis- 
traţii ocupă funcţii publice fără să fie aleşi de că- 
tre popor, dar mai ales întrucât cea de-a treia pu- 
tere în stat este şi cea care are întotdeauna ulti- 
mul cuvânt, este puterea suverană prin exce- 
lenţă, este cea care decide în ultimă instanță, în 
virtutea supremaţiei legii. Astfel, orice reformă 
politică cu efect benefic poate fi îngropată de 
către Curtea Constituţională, aşa cum s-a întâm- 


plat şi în cazul CNSAS. Drept consecință se impu- 
ne 0 lege care să curețe fără menajamente justiția 
de trecutul comunist. Însă, o astfel de măsură este 
prin excelență o măsură politică şi presupune 
afirmarea unei suveranități situate dincolo de 
supremaţia strict formală a unei instituții, lipsite 
de substanță şi gestionate de personaje a căror 
moralitate ridică serioase semne de întrebare. Iar 
aceasta este suveranitatea politică a unei națiuni 
care a decis, în virtutea propriei experienţe istori- 
ce, că comunismul a fost un rău major şi, în conse- 
cință, trebuie exorcizat. 

Or tocmai această naţiune politică, din pă- 
cate, lipseşte cu desăvârşire. România este depo- 
litizată în sensul cel mai prost al cuvântului. 
Atunci când a fost demisă doamna Monica Ma- 
covei, au protestat vreo mie de persoane în fața 
Teatrului Naţional, iar recent, cu ocazia desființă- 
rii CNSAS, douăzeci şi trei de ONG-uri au reuşit 
„impresionanta“ performanță de a ralia cinci 
sute de protestatari în Piaţa Universităţii. În am- 
bele cazuri, majoritatea erau pensionari, aşa că, 
la cum merg lucrurile, întrucât ştim că bătrânii 
sărmanii mor mult mai frecvent decât junii, la 
manifestaţiile de gen de peste vreo patru, cinci 
ani n-o Să mai vină nimeni. Lumea s-a plâns că 
CNSAS funcționa, vorba românului, încet dar 
prost. Ceea ce nu e departe de adevăr. Dar uite că 
până la urma urmei funcţiona întrucâtva şi ne-a 
mai lămurit şi pe noi, cetățenii turmentați, cu 
privire la trecutul unor politicieni sau al unor 
„apostoli“ ai moralității publice, despre care altfel 
cu siguranță n-am fi aflat nimic. E mai bine puţin 
decât nimic. În plus, poate că ar fi funcţionat şi 
mai bine dacă ar fi existat interesul şi presiunea 
politică necesare din partea societăţii, care să nu 
se rezume doar la bombănitul în tramvai. Dar se 
pare că fie din cauza fatalismului mioritic fali- 
mentar, fie din pricina comodităţii, fie din cea a 
convertirii la religia imbecilizării prin mall şi tele- 
vizor, uităm faptul că libertatea s-a câştigat prin 
sânge şi că autentica păstrare a ei, ca să nu mai 
vorbesc de datoria față de memoria celor care au 
murit pentru apărarea demnităţii naționale, 
impun minimul efort de a mai ieşi din casă une- 
ori, cu scopul de a exercita funcţia politică a ce- 
tățeniei. 


! A nu se confunda interdicţia de a mai candida în alegeri pentru foştii colaboratori ai Securităţii (legea lustraţiei) 
cu legea privind accesul nelimitat al publicului la dosarele celor care candidează, măsură absolut necesară. De 
asemenea a nu se confunda cu necesitatea imperativă a condamnării penale a celor vinovaţi de crime şi tortură. 





anul VI e nr. 61 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Ecumenismul — 
dragoste sau interes? 


loan Cișmileanu 





upă dispariţia dictaturii comuniste, Bise- 

rica şi neamul au de înfruntat alți doi duş- 

mani, mult mai vicleni şi mai periculoşi 
pentru sufletul nostru: societatea civilă de im- 
port (inspirată şi finanțată din exterior, ca şi co- 
munismul) şi ecumenismul inchiziţional, dar cu 
faţă umană (deci tot ca şi comunismul). 

Când Engels a trimis la tipar cartea „Manifes- 
tul Partidului Comunist“ (scrisă împreună cu 
Marx), a avut un dialog cu prietenii şi atunci a 
concluzionat cam aşa: tendința omului este de a fi 
egoist și de aceea realizarea proprietăţii comune 
va duce la un dezastru. A intuit deci utopia şi de- 
zastrul (numai în ultima clipă), însă orgoliul, tea- 
ma de a nu-şi strica imaginea care deja se formase 
despre el, nu l-a lăsat să mai dea înapoi. Așa este 
şi cu ecumenismul: toate sectele şi bisericile creş- 
tine au interesele lor, egoismele lor, care nu se 
vor împăca niciodată cu o teologie comună, care 
nu mai e a lor, ele pierzându-și astfel identitatea. 
În plus, au şi interese (egoisme) materiale la care 
nu vor să renunțe. Bisericile neortodoxe nu vor 
cere niciodată „restitutio in integrum “a credinţei 
şi dragostei dintâi, ci restituirea doar a clădirilor, 
a patrimoniului material. Dragostea pentru inte- 
res este mult mai mare decât interesul pentru 
dragoste! Şi aşa a fost de-a cursul întregii istorii. 
Oare n-am învățat nimic din istorie?! 

Apoi, dacă ecumenismul a ajuns să-i dezbine 
pe ortodocşi, pe cei drepteredincioşi, de ce mai 
continuaţi?! Oare până când veţi mai mângâia 
obrazul lui Arie!? Căci nu faceți decât să grăbiţi 
împlinirea proorociilor privind răcirea credinței. 
Dacă-i iubim pe sectanţi, atunci să le spunem ade- 
vărul, căci adevărul îi va face liberi, iar iubirea fă- 
ră adevăr este falsă. 

Se spune că se discută cu celelalte biserici 
creştine doar cele ce ne unesc, nu şi cele ce ne 


despart. Or, dacă avem ceva ce ne uneşte, aceea e 
temelia Hristos. Biserica ce s-a construit pe aceas- 
tă Temelie de către alte minorităţi creştine sau 
secte este din paie şi nu trece proba focului (Du- 
hului Sfânt). De aceea nu avem ce dialoga (nego- 
cia!) cu alte biserici. Iar dacă temelia comună e 
Hristos, să dialogăm (negociem!) cu Hristos, să 
ne rugăm la Hristos pentru ei. Nu-i judecăm noi, 
nu-i trimitem în iad, nu facem jihad, ci, din con- 
tră, ne rugăm la Domnul Hristos să-i mântuiască 
şi pe ei. 

Se fac multe lucruri bune în Biserică, dar da- 
că nu se fac şi cele ce ne menţin credința curată, ci 
ecumenicizăm totul... În acest sens, noi, ortodoc- 
şii de rând, oile, ne simțim părăsiți de păstori. Fa- 
cultățile scot pe bandă rulantă sute şi mii de 
teologi (ecumenişti), dar nu există o preocupare 
serioasă pentru a forma duhovnici, de care avem 
atâta nevoie. Intelectualii creştini, asociaţiile or- 
todoxe, marii duhovnici chiar, şi toţi cei care-şi în- 
mulţesc talanţii, simt că, deşi există bunăvoință, 
nu există timp pentru noi. Nu ne bagă nimeni în 
seamă. Numai când greşim! Sau când suntem 
prea critici! Atunci toți îşi fac timp pentru noi! 
Când vedem că păstorii noştri dialoghează per- 
manent cu toți ereticii şi politicienii, dar de noi nu 
se interesează decât când greşim, devenim geloşi, 
asemenea fratelui rămas acasă (fratele fiului risi- 
pitor). Şi n-ar fi nimic dacă fii risipitori (ereticii) s- 
ar întoarce acasă. Dar nici vorbă de aşa ceva. Ei 
preferă roşcovele spirituale din UE şi SUA. În ma- 
joritatea cazurilor, revenirea unora la ortodoxie 
se datorează sfinților, bunilor duhovnici şi oilor 
cuvântătoare, nu ecumeniştilor. Dacă dialogul 
ecumenic trebuie continuat (Ortodoxia fiind o 
şansă pentru viitorul Europei, dar şi pentru a for- 
ma un front comun în fața globalizării), atunci să 
o facă preoții şi ierarhii români aflați peste grani- 
țe şi o comisie specializată din ţară. Nu toți ierar- 
hii, nu tot clerul, nu toți credincioşii. Suntem tole- 





10 


anul VI e nr. 61 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





ranți, ospitalieri, dar nu ne amestecăm, nu slujim 
împreună până nu avem aceeaşi credinţă, cea 
dreaptă. 

Şi sfinţii închisorilor se simt părăsiți sub ecu- 
menism, cum au fost şi sub comunism. Sunt igno- 
rați pentru că, mulţi dintre ei, au fost legionari 
(patrioţi, iubitori de neam)! Pentru ei nu se fac 
pogorăminte cum se fac pentru eretici. Căci ecu- 
menismul respectă corectitudinea politică, trans- 
formând-o în corectitudine teologică, în ideolo- 
gie teologică, dacă se poate spune aşa ceva. Cu 
alte cuvinte, Biserica nu face politica sa, dar face 
politica altora. 

Ecumenismul este deci o ideologie utopică, 
are şi un limbaj de lemn (nu este ierarh numit în 
ultimii 15 ani care să nu declare în cuvântul de 
înscăunare că va face totul pentru întărirea ecu- 
menismului!), îi adună ca un magnet pe toți 
yesmanii (oportuniştii, caprele) şi îi manipulează 
pe puţin-credincioşi într-o direcţie evident nefi- 
rească. Hotărârii Sfântului Sinod de a urma calea 
ecumenismului îi lipseşte ecumenicitatea (sic!), 
adică nu are consensul întregii Biserici - Trupul 
lui Hristos (sinod, cler şi popor dreptcredincios). 
Putem repeta cuvintele lui Mircea Vulcănescu 
(cel ce a spus „Să nu ne răzbunaţi.“) de acum 60 
de ani: „Încă o dată minunata îndărătnicie a cre- 
dincioşilor ortodocși întru păstrarea «comorii de 
mult preţ» se dovedește a fi un formidabil răs- 
puns lumescului «duh al înnoirilor». Căci: «chiar 
dacă noi înșine sau înger din cer ar binevesti 
peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!» 
(Gal.1,8). 

Când papa s-a convins că ecumenismul a 
luat-o pe un drum fără întoarcere (chiar făcut cu 
forţa, inchizițional), a numit Biserica Catolică ca 
fiind singura biserică adevărată, dând astfel dru- 
mului înfundat al ecumenismului şi un punct 
final: papa de la Roma! Apoi trimite Opus Dei în 
România (oficial, căci practic era aici de mult). 
Probabil vor un papă ortodox! Nu slav, nu grec, ci 
latin, adică român şi... controlat de Opus Dei 
(Apropo... cei care iau măsuri împotriva antiecu- 
meniştilor sunt posibili colaboratori ai Opus Dei 
sau... membri). Se crede probabil că un papă orto- 
dox infailibil ar revigora credinţa în Occident şi, 
în acelaşi timp, Biserica Catolică ar câştiga o par- 
te din Ortodoxie (eficient, nu?). Desigur, vor pro- 
mite că vor renunța apoi la erezia infailibilității, 


la Filioque şi la celelalte, dar „tradiţia“ lor este de 
a nu-şi ține promisiunile în întregime. Dacă iubeş- 
te Ortodoxia, atunci orice papă poate schimba 
macazul fără probleme, că este infailibil! [În Bise- 
rica Catolică papa este vicarul (înlocuitorul) pe 
pământ al Fiului (Hristos) din cer. Iar dacă Duhul 
Adevărului purcede şi de Ia Fiul (Filioque), adică 
purcede şi de la papa (!) - înlocuitorul Fiului, 
atunci papa este infailibil, tot ce spune el este ade- 
vărat, căci este de la Duhul Adevărului. Erezia 
Filioque a erodat fundamentele Bisericii Catolice 
timp de un mileniu şi jumătate de la formularea 
ei şi până la proclamarea infailibilității papei 
(1870), indulgenţele, inchiziția, primatul papal şi 
multe alte erori fiind urmarea materializării ace- 
luiaşi Filioque. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu s- 
a făcut Trup, prin Naşterea lui Hristos, tot aşa 
Eroarea s-a făcut trup, s-a materializat deplin în 
1870, prin papa - infailibilul, vicarul lui Hristos]. 

Se mai poate face totuşi ceva? De curând Pă- 
rintele Iustin Pârvu s-a întâlnit cu PF Daniel. Poa- 
te se vor mai întâlni şi alți mari duhovnici cu Pa- 
triarhul nostru. Speranța noastră este ca aceste 
întâlniri să nu fie asemenea celei dintre Moise şi 
Faraon, ci aceleia dintre Sfântul Francisc de Assisi 
şi papa (poate nu întâmplător Părintele Arsenie a 
pictat şi un sfânt catolic - Francisc de Assisi - la 
Biserica Drăgănescu!), adică sperăm să fie ascul- 
taţi şi duhovnicii noştri aşa cum sunt ascultați 
reprezentanţii altor culte şi cum sunt ascultați 
politicienii. Cum ne vom da seama dacă au fost 
ascultați? Simplu. Biserica Ortodoxă Română (ie- 
rarhii în primul rând, dar şi cler, şi mireni) va re- 
nunța la ecumenismul agresiv şi îşi va asuma tre- 
cutul său colaboraţionist. Poporul îi va ierta pe 
foştii colaboratori, deoarece Biserica a fost vic- 
timă, nu călău. Dacă nu, politicienii vor controla 
permanent viața eclezială prin dosarele CNSAS şi 
prin mass-media, urmarea fiind persecuția anti- 
ecumeniştilor, subminarea valorilor tradiționale 
(Sfânta Tradiţie, învățăturile Sfinţilor Părinți) şi 
relativizarea credinței, pentru ca România să co- 
respundă cerințelor iluministe ale UE şi ale globa- 
lizării. Adică: răcirea credinței şi, într-un final, 
apostazia. Cine îşi asumă acest risc (pentru el şi 
pentru păstoriţii lui), de fapt, nici nu este credin- 
cios, ci doar un ideolog teolog care-şi doreşte 
scaunul mai mult decât crucea şi decât mân- 
tuirea, asemenea lui Lucifer! 





anul VI e nr. 61 


IN 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Kosovo — sfârșitul 
domniei dreptului 
internaţional 


O ciudăţenie istorică face ca începutul secolului al XXI-lea să reia 
problemele începutului de secol XX - fitilul de la butoiul cu pulbere al 
Balcanilor arde din nou. „Asasinatul de la Sarajevo şi crima de la Viena“, 
spunea Constantin Kirițescu în primul volum al cărții sale despre războiul 
pentru întregirea României despre pretextul declanșării primului război 
mondial. Parafrazându-l, putem vorbi acum despre asasinatul de la 


Mihail Albişteanu 





Pristina şi crima de la Washington. 

esigur că întrebarea care apare mai întâi 
[) în minte este: „cum s-a ajuns aici?“. Ne lă- 

mureşte mai ales atitudinea SUA față de 
ONU, organizaţia de securitate colectivă, care îşi 
are sediul chiar la New York, pe teritoriu ameri- 
can. Poate că nu ar trebui să fim însă atât de sur- 
prinşi. În timpul primului război mondial preşe- 
dintele Woodrow Wilson a impus, în numele ve- 
hiculatului principiu al securităţii colective, for- 
marea Ligii Naţiunilor, al cărei scop era tocmai 
acela de a prezerva pacea şi de a împiedica repe- 
tarea ororilor Marelui Război. Era cadoul dat de 
„Uncle Sam“ năzbâtioşilor europeni, care se ars- 
eseră jucându-se prea mult cu focul. În scurt timp 
însă, proiectul a fost abandonat chiar de puterea 
care l-a propus: Congresul nu a aprobat inițiativa 
prezidenţială, aşa încât pruncul războiului mon- 
dial s-a născut cu o malformaţie. Cu două chiar, 
dacă ne gândim că o altă mare putere, Rusia, de- 
venită între timp sovietică, nu făcea parte din sis- 
tem. Conceptul de securitate colectivă devenise 
mai mult unul european, fapt accentuat şi de ieşi- 
rea Japoniei din Liga Naţiunilor, ceea ce anula 
practic şi Tratatul asupra înarmărilor navale, con- 
venit de marile puteri în Conferinţa de la Wa- 


shington, din 1922. A urmat ieşirea Germaniei şi 
s-a terminat pentru moment cu Societatea Naţiu- 
nilor şi conceptul de securitate colectivă. 

După al doilea război mondial apărea ONU 
(24 octombrie 1945), care prelua curând rolul 
eşuat al Societăţii Naţiunilor (desființată în 
1946), acela de a păstra pacea mondială (câte zile 
de pace a avut omenirea după 1945 se cunoaş- 
te...). De data aceasta SUA s-au implicat serios în 
proiect şi este cunoscut că reprezintă principalul 
finanţator al organizaţiei; astăzi, O.N.U. numără 
192 de state membre şi poate fi considerată, în 
ciuda numeroaselor critici care i se pot aduce, o 
tribună recunoscută şi folosită de marea majori- 
tate a omenirii. De 6 decenii lumea întreagă se 
supune, prin Organizaţia Naţiunilor Unite, regu- 
lilor bine stabilite ale jocului internațional. Asta, 
chiar dacă sunt şi rateuri, chiar dacă sistemul este 
inechitabil, căci numai democraţie nu poate fi la 
ONU atunci când 5 dintre cei 15 membri ai Consi- 
liului de Securitate sunt permanenţi şi au drept 
de veto (SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi 
Franţa) - ceea ce determină puterile în ascensiu- 
ne (Germania, Japonia, Brazilia, India) să recla- 
me privilegii similare. Ce ar însemna însă lumea 
fără existența O.N.U., chiar aşa, cu hibele sale? Ar 
însemna să ne întoarcem la diplomaţia secolului 
al XIX-lea - ne putem imagina aşa ceva într-o lu- 





12 


anul VI e nr. 61 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





me globalizată şi dispunând de capacități nuclea- 
re? Capacităţile nucleare, comunicațiile extrem 
de rapide, ecologia, iată doar câteva dintre moti- 
vele pentru care este imposibil să ne întoarcem la 
situaţia anterioară primului război mondial. Nu 
mai există „lumi“ separate, ci o singură lume, Ter- 
ra, şi gestionarea fiecărei probleme se poate face 
doar global. Să renunțăm la actuala formulă de 
drept internaţional, fără a pune imediat altceva 
valabil în loc nu poate duce decât la anarhie. Este 
adevărat că, în decursul timpului, au existat rezo- 
luţii ONU care nu se respectă nici astăzi - şi cel 
mai cunoscut exemplu este cel al rezoluțiilor Na- 
țiunilor Unite care privesc Israelul şi războiul ara- 
bo-israelian „de 6 zile“, din 1967. Cu toate aces- 
tea, niciodată rolul ONU nu a fost contestat de 
marile puteri ale lumii. Până în 1999. Atunci s-a 
produs prima încălcare gravă - bombardarea 
Yugoslaviei de către NATO. Reacţia Rusiei lui 
Boris Elțîn a fost anemică. Dacă au văzut că se 
poate, SUA au recidivat. În 2003, SUA şi aliații lor 
au intrat în războiul împotriva Irakului, fără man- 
datul internaţional pe care la avut coaliția din 
1991 - când Saddam Hussein a fost alungat din 
Kuweit. Acestea au fost momente când autori- 
tatea ONU a fost erodată. Dar ceea ce s-a întâm- 
plat la 17 februarie 2008 a fost cu mult mai grav. 
O provincie sârbească locuită de minoritatea al- 
baneză şi-a proclamat independenţa, încurajată 
fiind de SUA şi de statele de linie ale UE. Acestea 
s-au şi grăbit să recunoască apoi independența 
provinciei Kosovo. Nimic surprinzător la ameri- 
cani, după precedentele amintite. Dar europenii? 
Cei care în 2003 cereau rezoluţie O.N.U. pentru 
Irak (evident, cu excepţia britanicilor), cei care 
păreau a fi „cu capul pe umeri“? Să dăm vina pe 
Sarkozy - poate că în locul lui, Jacques Chiraque 
ar fi acţionat Ia fel ca în 2003? Sau poate, după 
semnarea Tratatului de la Lisabona, scăpaţi de 
grija viitorului UE, oficialii acesteia îşi arată ade- 
vărata față? 

Cum justifică aceşti domni, altfel promotori 
ai democraţiei şi ai drepturilor omului, că sunt 
actorii procesului de dezmembrare a conceptu- 
lui de drept internațional? Cum justifică încăl- 
carea Cartei ONU (Serbia fiind membru cu drep- 
turi depline al comunităţii internaţionale), a Tra- 
tatului de Pace de la Paris (1946), a Documen- 
tului Final al Conferinţei de la Helsinki (1975) şi 


a rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al 
Naţiunilor Unite? Cu ce le înlocuiesc? Cu răsufla- 
ta idee a „dreptului popoarelor la autodeter- 
minare“, lansată de Wilson (dar şi de Lenin) în 
1917-1918, pentru a permite dezmembrarea 
imperiilor multinaționale europene? În cazul 
acesta eu propun să se acorde acest drept popu- 
laţiei de origine hispanică din California şi tutu- 
ror cartierelor chinezeşti din marile metropole 
americane. Indiferent de motivaţie, ceea ce s-a 
întâmplat după 17 februarie 2008 nu denotă 
decât totala inconştiență sau rea-voința mani- 
festă a unor state care s-au considerat până mai 
ieri „bastioane ale democraţiei“. Cum ar putea 
cineva să condamne Serbia, dacă aceasta ar 
decide să-şi trimită trupele în Kosovo? Sau Rusia, 
dacă, în condiţiile unui ipotetic nou atac al NATO 
asupra Serbiei, aceasta (Şi trebuie notat că Rusia 
lui Putin nu mai este Rusia slăbănoagă a lui 
Elțîn) ar decide să intervină militar în sprijinul 
Belgradului? Ironia istoriei face ca tocmai în 
mâinile Moscovei şi Belgradului să stea acum 
soarta păcii în Europa, tocmai aceste state, atât 
de blamate trebuind să dea acum dovadă de 
maturitatea politică şi judecata care lipseşte ca- 
petelor înfierbântate de la Casa Albă şi de la Pen- 
tagon, ca şi inconştienţilor lor aliați europeni. 

În mod surprinzător, după ce în 1999 ne-am 
oferit teritoriul aviaţiei NATO pentru a bombar- 
da Yugoslavia, acum autoritățile şi clasa politică 
din România (probabil sătule de certurile intes- 
tine), cu excepţia deloc surprinzătoare a UDMR, 
au făcut front comun, într-o acţiune de (rară) 
demnitate națională - care aminteşte de poziţia 
României din 1941, care a refuzat categoric să 
participe la sfârtecarea Yugoslaviei - nere- 
cunoscând independenţa Kosovo. Iată însă că 
lideri politici izolați şi reprezentanți ai auto- 
proclamatei societăți civile au alte păreri. De 
pildă, după mintea europarlamentarului PNL 
Renate Weber (şi a încă unei colege), nere- 
cunoscând independenţa kosovară România a 
pierdut o mare oportunitate - aceea de a con- 
tribui la stabilizarea Balcanilor. Să sperăm că ast- 
fel de voci, care văd „stabilitate“ în adevărate 
acte de război vor rămâne singulare şi că Româ- 
nia îşi va menţine, după aproape două decenii de 
servilism, măcar pe viitor, coloana vertebrală în 
poziţie verticală. 





anul VI e nr. 61 


13 


ROST 


REPERE 





Dan Botta - 50 de 
ani de la moarte 


Horia Brad 


ăscut la 26 septembrie 1907, la Adjud 
N (Vrancea), Dan Botta (Botha) este des- 

cendentul unei vechi familii nobili- 
are ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail 
Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi 
ai Cetăţii şi Tinutului Chioarului din Mara- 
mureş. 

Tatăl scriitorului, Theodor Botha, a fost 
unul dintre patrioţii care au militat pentru 
drepturile românilor din Transilvania, fapt pen- 
tru care a fost persecutat de autorităţile habs- 
burgice şi a fost nevoit să se refugieze în Mol- 
dova, unde şi-a desăvârşit studiile şi a devenit 
medic. Fiind medic la Adjud, Theodor Botha a 
cunoscut-o pe Aglaia Franceschi - care avea 











origine corsicană din partea tatălui - cu care 
s-a căsătorit. 

Dan Botta, fratele scriitorului şi actorului 
Emil Botta (1911 - 1977), şi-a făcut clasele pri- 
mare la Adjud, a urmat studiile secundare la 
Liceul Unirea din Focşani, apoi a absolvit Cole- 
giul Sf. Sava din Bucureşti şi şi-a obţinut licenţa 
în drept şi, în acelaşi timp, în litere tot în Capi- 
tală. Dan Botta a mai absolvit şi Institutul de 
Educaţie Fizică, ca unul care era îndrăgostit de 
sport, pe urmele idealului antic „minte sănă- 
toasă în corp sănătos“. 

Prima sa poezie, sonetul „Clopot sfărâmat“ 
(„după Baudelaire“), îi apare în revista Socie- 
tății de lectură „Lon Heliade Rădulescu“ a elevi- 
lor liceului Sfântul Sava, intitulată „Ramuri fra- 
gede“ (anul 1, nr. 4, 29 martie 1925, p. 2). De- 
vine, încă din vremea studenţiei, cercetător la 
Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, cu 
sprijinul lui Mihail Manoilescu. Tot în studenţie 
începe să colaboreze la diferite publicaţii: Ca- 
lendarul, L' Independence Roumaine, Rampa, 
România Literară, Gândirea. 

În 1931 debutează editorial cu volumul de 
versuri Eulalii, la Editura Luceafărul, prefațat 
de Ion Barbu, cu desene de Pierre Grant si cu 
un portret de Mac Constantinescu. 

În vara lui 1932, se află printre iniţiatorii şi 
participanţii simpozioanelor Asociaţiei Crite- 
rion, alături de Petru Cormanescu, Mircea Flia- 
de şi Mircea Vulcănescu. Conferenţiază sub fir- 
ma Criterionului, dar şi la Radio despre: Con- 
ceptele Mediteranei, Pârvan şi contemplația is- 
torică, Geniul dacic în lume, Fântânile mistice 
ale Luceafărului, Frumosul românesc. 

Un volum de eseuri, Limite (Ed. Cartea Ro- 
mânească), îi apare în anul 1936, în anii urmă- 
tori tipărind operele dramatice Comedia Fan- 
tasmelor (Ed. „Miron Neagu“, Sighişoara, 
1939), Alkestis (Ed. „Universul literar“, 1939) şi 





14 


anul VI e nr. 61 


REPERE 














A, iri Ie 








SAE 


. NE NA 


SRI, 


A A “. 
ANRE SR 
x | 





Scenariu pentru un film romantic Sărmanul 
Dionis („Gândirea“, 1940). Împreună cu Octa- 
vian Tăslăoanu şi Emil Giurgiuca, în 1941, fon- 
dează revista „Dacia“, în care publică articolele 
„Misiunea romană“, „Legea Românească“, „Li- 
bertatea Românească“, „Instituţiile Romei“, 
„Basarabii: sensul unor mari tradiţii“ şi altele. 

Începând din 1943, până la instaurarea re- 
gimului comunist, lucrează, la început, în redac- 
ţia Enciclopediei României, sub coordonarea 
profesorului Dimitrie Gusti, apoi este direc- 
torul general al instituţiei. În această calitate, 
revizuieşte şi restructurează, potrivit cu viz- 
iunea sa în chestiunile sociale, economice, cul- 
turale şi istorice, volumele 1 şi II; conduce direct 
volumele III, IV si V (acesta, dedicat culturii, a 
fost tipărit, dar n-a mai apărut pe piață, regimul 
comunist dispunând topirea sa şi punerea în 
rândul publicaţiilor interzise). 


În anul 1944, Dan Botta înde lucrul la un 
laborios studiu filologic asupra genezei limbii 
române ca sinteză thraco-romană-bizantină, 
care durează 14 ani şi însumează 1.200 de pa- 
gini. În aceeaşi perioadă, scrie ciclul de sonete 
Cununa Ariadnei şi dramele Deliana şi Soarele 
și Luna - apărute postum în Scrieri (Editura 
pentru Literatură, 1968). Sub comuniști, lui 
Dan Botta i se interzice să publice literatură 
originală şi abia la sfârşitul anilor '60 îi apar 
traducerile: Regele Ioan de W. Shakespeare 
(Opere, vol. 1 Editura de Stat pentru Literatură 
şi Artă, 1958), Francois Villon (Balade şi alte 
poeme, Editura de Stat pentru Literatură şi 
Artă, 1958) Oedip Rege de Sofocle şi Troienele 
de Euripide (Tragicii greci, Editura de Stat pen- 
tru Literatură şi Artă, 1958). 

Dan Botta a murit pe 13 ianuarie 1958, la 
doar 51 de ani, în urma unui atac de cord. 





anul VI e nr. 61 


15 


REPERE 





Fragment 


pentru Dan Botta' 


Mircea Eliade 





Pas 
] n mansarda mea din Strada Melodiei nr. 1, 


Dan Botta se plimba întotdeauna cu mare 

grijă, parcă tot i-ar fi fost teamă că s-ar putea 
lovi cu creştetul de tavan. Era înalt, blond, fru- 
mos, şi zâmbetul lui era peste putință de descris 
(de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis 
cu animale cuvântătoare?). Când cita un vers, sau 
repeta cu încântare un cuvânt bogat, dar mai ales 
când vorbea despre unul din „adevărații lui con- 
temporani“ (grecii clasici, femeile frumoase, 
Proust, poezia populară) - înălța brațul şi-şi clăti- 
na amenințător degetul arătător. „Degetul apo- 
dictic“, cum îi plăcea lui să spună. 

L-am cunoscut în iarna lui 1932. Mă întorse- 
sem din India şi-mi făceam serviciul militar la re- 
gimentul de artilerie antiaeriană de la Ghencea. 
După ce fusesem descazarmat, veneam serile aca- 
să. Aşa l-am găsit odată aşteptându-mă în mansar- 
dă. Mama îl pofiise să urce, şi-i adusese cafea. O 
băuse la gura sobei, privind jăratecul. Am înțeles 
mai târziu ce l-a făcut să dorească această priete- 
nie, pentru că Dan Botta era discret şi sfios, iar 
lumea gândurilor noastre nu era aceeaşi. Dar 
Botta avea o mare stimă, şi o slăbiciune, pentru 
filologie, exegeză literară, hermeneutică. Îmi 
dăruise, înainte de a mă cunoaşte, volumul lui de 
poeme, Eudalii, şi încă de la prima noastră întâl- 
nire îi spusesem că în expresia „mirate ceruri“, 
cuvântul „mirate“ e un italienism, însemnând 
„oglindite“; şi-l întrebasem cine a mai utilizat 
acest cuvânt în acest sens. Mi-a răspuns: Miron 
Costin. Nu şi-a putut ascunde încântarea că 
remarcasem acest amănunt - şi poate asta a în- 
semnat începutul prieteniei noastre. 

În acea seară de februarie 1932 venise să mă 
vadă cu un scop mai precis. Descoperise M& 


“Text apărut în „Prodromos“, nr. 7, iulie 1967, p. 19-21. 


moires d'outre-tombe. „Ce frumos!“, exclamă (şi 
din toți cei care l-au cunoscut, cine ar putea uita 
vreodată felul cum pronunța Dan Botta aceste 
două cuvinte?). „Ce frumos!“, repetă el, tremu- 
rându-şi emoţionat degetul şi înălțându-l treptat, 
până ce s-ar fi părut că nu-l mai poate înălța, şi 
atunci îl încremeni deodată, în dreptul tâmplei, şi 
începu să recite. Rânduri întregi, pe care le rostea 
ca pe o incantație, întrerupându-se, repetând 
unele expresii, reluând anumite fraze de la înce- 
put. Apoi se opri brusc, sugrumat. Mi se păruse 
îmbujorat la faţă, mi se păruse o clipă, că-i zăresc 
ochii scăldaţi în lacrimi, şi pentru că de abia îl 
cunoşteam, tăceam încurcat. „Am descoperit fer- 
voarea!“, vorbi el mai târziu. „N-am crezut până 
acum în fervoare...“ 




















16 


anul VI e nr. 61 


REPERE 


ROST 





Mi s-a părut că ar mai fi vrut să adauge ceva, 
dar s-a răzgândit. În acea seară era invitat la masă 
şi deja întârziase. Şi-a luat macferlanul gros pe 
mână şi a coborât alergând. Străzile erau încă 
troienite, dar spunea că lui nu îi e frig. 

În acea vară 1932, un grup de artişti şi scri- 
itori a început să se adune, duminicile după-ami- 
ază, în grădina lui Mac Constantinescu şi a Floriei 
Capsali, ca să joace volleyball. Primul nucleu era 
alcătuit din Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, 
Mihail Polihroniade, Dan Botta, Petru Comărnes- 
cu, Haig Acterian, Marietta Sadova, lon Călugăru, 
Paul şi Margareta Sterian, Lily Popovici, Mircea 
Eliade. După ce însera, mergeam cu toți la una 
din cârciumile din cartier şi rămâneam până târ- 
ziu de vorbă. Aşa s-a înfiripat grupul „Criterion“. 
Numele l-a găsit Petru Comărnescu. Într-o seară, 
Comărnescu ne-a cerut de la fiecare 1000 de lei; 
şi cu aceşti bani a închiriat sala Fundaţiei Regale 
şi a tipărit afişe. Toamna, „Criterion“ a inaugurat 
seria de symposioane care l-a făcut celebru în 
câteva luni. 

Dar nu despre ce a însemnat „Criterion“ în 
cultura românească dintre cele două războaie voi 
scrie azi. Aici vreau să-mi amintesc despre pre- 
zenţa lui Dan Botta printre noi şi rolul pe care la 
avut el în articularea spiritului „Criterionului“. 
Deşi a participat destul de rar la symposioane, 
era întotdeauna de față la pregătirea lor, adică la 
distribuirea subiectelor şi la alegerea conferenţia- 
rilor. Şi apoi, era nelipsit la discuţiile care urmau 
(de obicei la „Continental“ sau la Cafeneaua Cor- 
s0). Ca noi toţi, Dan Botta fusese surprins de pro- 
porțiile succesului „Criterionului“. Sala Fundaţiei 
ajunsese neîncăpătoare şi majoritatea symposi- 
oanelor au trebuit să fie repetate (cel despre 
Freud a fost repetat de trei ori şi reluat în vreo 
zece oraşe de provincie). Dar acest neaşteptat 
succes implica, în ochii lui Dan Botta, o gravă răs- 
pundere pentru membrii „Criterionului“. Cum 
spunea el: „Pentru întâia oară în Bucureşti, stilul 
face sala plină“. Stilul însemna, pentru Dan 
Botta, capacitatea de a înfrunta marile probleme 
cu seninătate, competență şi eleganță. Succesul 
„Criterionului“ demonstra că „esenţele“ sunt ac- 
cesibile şi „marelui public“. Asta înseamnă că „fe- 
nomenul românesc“ era susceptibil să fie expri- 
mat nu numai prin creații de structură folklorică, 
ci şi printr-o cultură majoră (care, cu timpul, ar fi 


înlocuit cultura minoră, provincială, în care ne 
învățasem să trăim). 

Dan Botta se numără printre acei, puţini, int- 
electuali care nu sufereau de complexul de inferi- 
oritate de a se fi născut români. Nu avea nimic 
strigător „patriotic“ în purtarea lui, şi în nici un 
caz nu putea fi considerat un „tradiționalist“ pur 
şi simplu. Dar era tot atât de entuziasmat de geni- 
ul popular românesc, pe cât era de Racine sau 
Proust. Avea oroare de pseudo-cultură şi de bur- 
ghezie, pentru că i se păreau mediocre şi sterile. 
Credea (alături de alți câțiva, printre care mă nu- 
măram) că dacă o cultură îşi revelează conştient 
esenţele - într-o creaţie poetică, în filozofie, într- 
o operă spirituală - devine prin însuşi acest fapt 
o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii în 
care au fost exprimate, valorile ei literare nu se 
pot bucura de o circulație universală. 

De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru 
esențe. De aici, de asemenea, convingerea lui că 
numai „clasicismul“ (orice tip de clasicism, nu 
numai cel greco-latin) poate constitui sursa 
exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea 
Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îți 
revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo 
unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un „clasi- 
cist“, credea Dan Botta, putea identifica marile 
creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători 
rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau 
istoriei literare). 

În discuţiile noastre nu ostenea să revină ne- 
contenit asupra acestui lucru, care i se părea 
esenţial: că „publicul“ aşteaptă de la noi revelaţia 
unor modele exemplare, iar nu reportagii, critică 
sau erudiție. Într-un cuvânt, „Criterionul“ era 
pentru el un mijloc de a „trezi daimonii în omul 
de pe stradă“. (Un mijloc de a iniţia omul de pe 
stradă în misterele propriului lui mod de a exista, 
spuneam eu). De aceea Dan Botta insista ca mă- 
car unul din cei cinci sau şase conferențiari care 
luau parte la symposion, să prezinte „culmea 
înaltă“ a problemei, vorbind fără să ţină seama 
de gustul sau răbdarea publicului, folosind un 
limbaj clar dar sever, hieratic chiar, dacă era ne- 
voie. Dan Botta credea că un soi de anamnesis 
platoniceană avea loc, de fiecare dată, în minţile 
câtorva ascultători. Oamenii se trezeau, dobân- 
deau acces la concepte, îşi revelau realitatea, 
perenitatea şi fertilitatea esențelor. 





anul VI e nr. 61 


17 


ROST 


REPERE 








.. 
Nzyri Vorrrri 


i EA CS, 
e i 
| ă 4 — 

















Experienţa „Criterionului“ a durat doi ani. A 
fost cea mai exuberantă lecţie de libertate spiritu- 
ală, de civism şi de creativitate culturală pe care 
şi-a dat-o sieşi generaţia de la 1930. 

Ne împrietenisem de-a binelea în anii „Crite- 
rionului“, dar nu ne întâlneam prea des. Ca şi în- 
treaga lui purtare, prietenia lui Dan Botta era dis- 
cretă. Dacă, venind să mă vadă, mă găsea la masa 
de lucru, nu voia să rămână. Trebuia să cobor eu 
cu el în stradă, şi să ne plimbăm îndelung pe tro- 
tuar ca să-l conving ca „nu mă deranjează“. 

Era însă nelipsit de Ia toate petrecerile pri- 
etenilor. La Mircea Vulcănescu, la Paul Sterian, la 
Mitu Georgescu, la atâţia alţii - îl regăseam întot- 
deauna cu bucurie, înalt, blond, râzând şi ame- 
nințând cu degetul apodictic. De obicei, îl desco- 
peream alături de o femeie frumoasă. Avea un fel 
inimitabil de a face curte, căci era, în fond, timid. 
Râdea foarte mult (zadarnic aş încerca să-i de- 
scriu râsetul; nu hohotea, şi totuşi uneori lăsa im- 
presia că are să se sufoce), improviza etimologii 
fanteziste ale numelui femeii căreia îi făcea curte 
(cerea uneori un dicționar grecesc ca să-şi amin- 


tească o rădăcină obscură), povestea aventuri ga- 
lante, dar într-un limbaj cast, savant, căci era 
vorba de curtezane bizantine sau venețiene („tot 
femei subţiri“). 

De altfel, Dan Botta avea o purtare castă, 
aproape virginală, pe care o sublinia şi faptul că 
nu fuma, nu bea (decât puţină apă, ca grecii 
antici), şi era frugal, mulțumindu-se, zile întregi, 
cu pâine şi brânză, sau salată cu mult untdelemn. 
Ani de-a rândul, nimeni n-a ştiut nimic despre 
familia lui. Pe vremea aceea, n-am fost la el acasă 
şi nu ştiam unde locuieşte. Până ce a fost numit 
director la Enciclopedia Românească, n-a avut 
nici o funcţie. Deşi părea întotdeauna elegant, era 
modest îmbrăcat. Nu cred că avea mai mult în 
buzunar decât îi trebuia pentru tramvai. 

Nu ştiu dacă în afară de Eulalii, Dan Botta a 
mai publicat un alt volum de poezii. Până în 
1942, când kam văzut ultima dată, nu publicase. 
Îmi spunea că nu vrea să publice mai mult de 
patru volume: unul de poeme (Eulalii), unul de 
eseuri (Limite), o dramă (Alkestis) şi un dialog 
platonicean (pe care nu ştiu dacă l-a publicat) 





18 


anul VI e nr. 61 


REPERE 


ROST 





(„...dialogul platonicean“ nu poate fi decât 
Charmion sau despre muzică, publicat în 
„Gândirea“ octombrie 1934 / mai 1935, apoi în 
volum, 1941 - n.red. ROST). Deşi admira pe 
Proust şi iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca 
gen literar. 1 se părea inutil şi necuviincios să 
scrii, bunăoară, că cineva, personaj literar, a tăiat 
o bucată de brânză şi a mâncat-o cu pâine. Chiar 
dacă ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie 
niciodată o asemenea frază. Nu credea în reali- 
tatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate 
zilele. În fond, pentru el, reale - şi deci suscepti- 
bile de a interesa un artist - nu erau decât 
arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ide- 
ale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, 
cu toată erudiția greco-latină pe care o implica, 
nu era rezultatul unei „învățături“ - ci, înainte de 
toate, un mod de a fi în lume. 

Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când 
începea să-şi reveleze structurile ei profunde; 
adică, atunci când ochiul minţii începe să des- 
prindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, fi- 
gurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopți de 
vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste ver- 
suri din Cantilenă. „Pe vânturi ascult/ Orficul tu- 
mult/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ 
Duce-i-aș cununa...“ 

Cosmosul întreg îşi dezvăluia atunci înțe- 
lesurile lui adânci. Nu era vorba de o simplă cu- 
noaştere a fenomenelor cosmice - căci vântul, 
luna erau doar cifrul unor mituri şi drame stră- 
vechi, care făceau deja parte din istoria spirituală 
a omului. Mai precis: a omului balcanic, înţele- 
gând prin acest termen etnic-geografic toată Eu- 
ropa răsăriteană, din Marea Egee până în Munţii 
Tatra. Dan Botta avea mare slăbiciune pentru 
acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul 
secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. 
Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentru că 
pe plaiurile şi munții aceştia oamenii întâlniseră 
pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Tim- 
pul încremenise, acolo - şi odată cu el, peisajul. 
Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de 
ani, era şi lumea poetului. 

Nu ştiu dacă Dan Botta a călătorit vreo- 
dată. Din 1932 până în primăvara lui 1940, 
când am plecat la Londra, Botta n-a trecut nicio- 
dată granița. Vacanţele de vară şi le petrecea 
aproape întotdeauna în Bucureşti. Rareori, cu 


prietenii, urca, pentru câteva zile, la munte. 
Vorbea apoi luni de-a rândul de stânci, de 
codrii, de cascade. 

Acum, când încerc să-mi amintesc cât mai 
multe, îmi dau seama cât de puţine lucruri ştiu 
despre el. Chiar despre „marile lui pasiuni“, pe 
care nu le ascundea, despre care îi plăcea să vor- 
bească, ştiu prea puţin, anecdotic vorbind. Câte- 
va figuri, câteva nume, şi toate etapele pasiunii 
lui, înaltă, incandescentă, şi, până la urmă, pură. 
Trăind pentru esențe, viața lui era „exemplară“, şi 
poate de aceea nu se lăsa surprinsă în anecdote. 
Nu pentru că era visător, (căci nu era) sau pentru 
că ar fi trăit „în abstract“. Nu era nimic „abstract“ 
în bucuriile lui, când descoperea frumusețea uita- 
tă a unui cuvânt, sau întâlnea o necunoscută şi se 
îndrăgostea de ea, sau rămânea toată noaptea de 
vorbă cu prietenii, sau se ducea Ia celălalt capăt al 
Bucureştiului să citească, în amurg, sub teii în 
floare. Trăia altfel în lumea de toate zilele, dar 
trăia în ea. Avea oroare de mistagogie, de pseudo- 
spiritualităţi, de „rafinamente decadente“. Avea 
de asemenea oroare, ca şi toți ceilalți, de con- 
fuzia, josnicia şi injustiţia vremilor, şi adesea se 
revolta cu atâta frenezie încât curând nu-şi mai 
găsea cuvintele, îşi tremura exasperat degetul şi 
părea că indignarea amenință să-l sufoce. Dar era 
prea înțelept să se lase stăpânit de revoltă. Ridica 
din umeri, schimba vorba şi în cele din urmă 
izbutea din nou să râdă. 

Când l-am întâlnit pentru ultima oară, în 
august 1942, la Snagov, la vila unui prieten, îm- 
preună cu Paul Sterian, Constantin Noica, Mircea 
Vulcănescu şi alţi câțiva, era doar puţin mai ma- 
tur de cum îl lăsasem cu doi ani mai înainte. Cum 
era de aşteptat, s-a vorbit aproape tot timpul de- 
spre război. Dan Botta aproape că nu a luat parte 
la discuţie. Se înserase şi, în aşteptarea cinei, am 
coborât toți spre lac. Am pornit înainte cu Dan. 
Grupul ne urma, continuându-și discuţia. Grăbi- 
sem pasul, dar apropiindu-ne de tufăriş, Dan 
Botta ridică brațul şi-mi făcu semn să mă opresc. 
Zâmbi lung, amar, amintindu-și: 

„... Dar mai lin, dorule, lin,/ CĂ p-aici îi loc 
strein...“. 

„Loc strein, reluă el după câteva clipe, loc de 
verdeață şi de odihnă...“. August 1942. Era prin- 
tre cei care înțeleseseră. 

Chicago, iunie 1960 





anul VI e nr. 61 


19 


ROST 


REPERE 





Românii, poporul 
tradiţiei imperiale: 


Dan Botta 





onştiința istorică a unui popor, senti- 
GQ mentul misiunii sale în lume, aceştia 

sunt factorii de cari depinde mărirea sau 
căderea lui. 

Istoria se naşte doar în spiritul acelora cari 
pot fi... din miile de forme pe cari istoricii le pun 
la lumină, marile linii ale conştiinţei istorice. 

Ele par a se naşte, solare, din însăşi confuzia 
începuturilor. 

Conştiinţa istorică a poporului român se 
identifică la început cu conştiinţa thracică. 

Popor de păstori aciuat în nenumărate 
cuiburi de munte, din Carpaţii nordici până la 
Pind, cunoscând acolo, în spaţiile pline de geniul 
munților, între asprimile pietrei, în bătaia mari- 
lor vânturi, viaţa ca o luptă şi ca un şir dureros de 
încercări, thracii şi-au făurit cel mai eroic suflet 
din câte a cunoscut antichitatea. 

În marile evenimente ale naturii, ei au des- 
cifrat, din toţi barbarii lumii, unicitatea şi solida- 
ritatea lumii. Prezența în lumea întreagă a unui 
singur zeu, pe care popoarele lor l-au numit cu 
nume diferite: Zamolxis sau Gebeleizis sau Bac- 
chos. 

Acest popor al thracilor, pe care viaţa sa pas- 
torală de continuă rătăcire îl supunea unei osmo- 
ze continui, fireşte şi cu naţiunile de origine cel- 
tică sau illyră, în prezenţă pe vastul teritoriu pe 
care l-am desemnat, era împărțit însă după locul 
de munte, după cuibul de care depindea - în 
aşa-zise nenumărate popoare. 

Transhumanța lor, concepţia lor de libertate 
pastorală nu le permitea să fundeze un stat, o na- 
țiune, în accepţia modernă. A fost acesta un bles- 
tem, partea de damnaţie, de pedeapsă cu care a 
fost încercat acest popor dăruit cu atâtea daruri. 
Herodot însuşi remarcase aceasta: „Dacă ar avea 


* „Dacia“, |, nr. 1, 15 aprilie 1941, p. 3. 


un singur Domn şi ar fi uniți între dînşii, ar fi de 
neînvins şi, aşa cred eu, cei mai puternici dintre 
toate popoarele...“. 

Cel dintâi thrac care a exprimat şi ideea im- 
perială şi geniul naţiunii sale a fost Alexandru 
Macedonul. 

Oricine a trecut îngîndurat peste istoria ma- 
rilor sale fapte a desluşit în acest thrac de sânge, 
cu lustru de cultură hellenică, tot ce face comple- 
xul de mari virtuți al sufletului thracic: spirit 
eroic, dreptate şi jertfă. 

Istoria destinului său e aceea de a fi făurit un 
imperiu nu pe seama poporului său, ci pe seama 
naţiunii hellenice. 

Spiritul de libertate al thracului, care este un 
corolar al idealismului său, în virtutea căruia 
omul e conceput ca om-valoare, cu potenţe cari 
pot fi infinite, şi nu ca om-cantitate, ca un simplu 
element al turmei, s-a refuzat ideii monarhice pe 
care o întruchipa Alexandru. 

Sufletul thracic e capabil de a crea un im- 
periu, dar e incapabil de a i se supune. 

Destinul lui Alexandru evocă straniu pe 
acela al atâtor mari români cari au făurit un im- 
periu - fie el şi spiritual, căci şi acela manifestă 
uneori până la paroxism o cupido imperandi - şi 
cari au fost împinşi să creeze pe seama altor naţii 
ceea ce ar fi fost atât de prielnic naţiei lor. E des- 
tinul Corvinilor, al lui Nicolae Valahul, primatul 
Ungariei, al lui Petru Movilă, al lui Antioh 
Cantemir... 

Evenimentul cari imprimă thracilor spiritul 
de supunere, pe cari ei îl vor transforma cu înce- 
tul în acela de dominație, a fost cucerirea ro- 
mană. 

Această operă, cari implica şi o transformare 
a mentalităţii thracice, a durat trei veacuri, între 
întâile legiuni ale lui Mariu cari descind pe tărâ- 
mul illyric şi victoriile lui Aurelian. 





20 


anul VI e nr. 61 


REPERE 


ROST 




















Opera lui Traian nu este decât un episod al 
acestor mari lupte şi ea nu ar fi fost posibilă dacă 
osmoza thracică - prin rătăcirea continuă a păs- 
torilor din Carpaţii dacici până la Marea Egee sau 
la Pontul supus dominaţiei romane n-ar fi conti- 
nuat şi după cucerirea peninsulei. 

Acela cari a împlântat puternic ideea imperi- 
ală în inima Thraciei a fost Traian. Prin marea sa 
autoritate, prin victoriile sale fulgerătoare, prin 
dreptatea sa, omul acesta îşi merită pe deplin di- 
vinitatea - poate întâia divinitate pe care Thracia 
o acorda unui om. Mărturiile ei sunt încă vii pe 
întinsul românesc. 

Romanitatea Thraciei prosperă însă şi prin 
acele infinite mulțimi — infinita copia - de coloni 
romani din toate părțile lumii, dar mai vârtos din 
Italia (în care populaţia se rărea atât de mult încât 
împărații se văzură nevoiți să pună stavilă acestui 
mare exod), şi mai ales prin secătuirea continuă a 
thracilor. 

Una din marile drame ale acestui popor se 
petrece în circurile Romei - gladiatori în luptă de 
exterminaţie, între ei sau cu fiare sălbatice, creş- 
tini apoi, murind pentru credinţa lor, sub ochii 
abjecţi ai plebei romane - ei mărturiseau şi aici 
ceea ce am definit ca geniu al acestui popor. 


Actul de naştere al poporului român nu este 
aşadar numai cel săpat pe Columna Traiană, ci el 
se poate desluşi oriunde în cursul acestor veacuri 
se întâmplă conflictul necesar dintre setea cu to- 
tul practică de imperiu a romanilor şi simțul lor 
infailibil al realităţii, cu acest popor de vizionari, 
de eroi şi poeți care a fost poporul thracic. 

Romanitatea thracică se întindea acum de la 
Carpaţii nordici până la Marea Egeică. În pofida 
numelor pe cari le poartă şi cari sună atât de thra- 
cic, pe inscripții datând din veacul al şaselea 
chiar, thracii aceştia au pierdut orice conştiinţă 
etnică. 

Ei îşi spun romani, ceea ce, pronunţat de ei, 
cu o particularitate specifică graiului lor primitiv, 
suna români. 

Părăsirea Daciei de către Imperiu, sub pre- 
siunea invaziei goților, a avut drept urmare con- 
firmarea romanităţii, la dreapta Dunării. Ea im- 
plică în acelaşi timp redarea caracterul anarhic, 
de cuib de munte, vieții pastorale din Dacia Tra- 
iană. 

Păstorii aceia înşişi, cari n-au putut pleca cu 
multa lume romană la miazăzi, s-au retras proba- 
bil în depresiunile cele mai adăpostite ale Car- 
paților, în aşa-numitele „țări“, departe de pasul 





anul VI e nr. 61 


21 


ROST 


REPERE 





de munte pe unde trecea gotul - în Câmpulung, 
în Vrancea, în Țara Oltului, în Maramureş... 

În forme de viaţă specific thracice, ei se ma- 
nifestă totuşi ca romani. 

Când dominaţia barbarului capată stabili- 
tate, cum se întâmplă decenii şi decenii în şir, ei 
îşi duc turmele la iernatic pe malul Pontului sau 
Egeei romane. Osmoza, pe cari o putem numi 
românească, continuă... 

Împărații romani de origine thracică îşi simt 
fără preget îndemnul de a cuprinde Dacia. Figura 
de ctitor a lui Traian îi fascina. Ei construiesc pe 
malul dacic al Dunării castre, turnuri, aduc le- 
giuni cari să asigure transhumanța pastorală şi 
liniştea din partea barbarilor. În panegiricul îm- 
păratului Constanțiu, thrac romanizat, Dacia, se 
spune, a fost reluată: Dacia restituta. Împăratul 
Constantin aruncă un nou pod peste Dunăre, la 
Celeiu. Ce garanții mai puternice pentru unitatea 
românească? 

Să nu pierdem din vedere, însă: marea viață 
istorică a românilor e la miazăzi. Întreaga roma- 
nitate thracică sunt ei înşişi. Un şir incomparabil 
de generali ai Imperiului vor ieşi din Thracia fe- 
cundă în eroi: Aetius, învingătorul hunilor, Beli- 
zarius însuşi, care poartă încă un nume thracic, 











împărați ca Dioclețian, Constanţiu-Chiorul, Con- 
stantin cel Mare, Leo I, Anastasiu şi Justinian - 
spre a numi doar pe cei mari... Ideea thracică se 
confundă cu ideea romană. Thracii sunt, în 
Imperiu, promotorii geniului creştin. 

Se poate spune într-adevăr că triumful creş- 
tinismului în lume a fost asigurat de thraci - cre- 
dincioşii străvechi ai Dumnezeului unic. Şi noua 
religie a fost mărturisită, cu o învierşunare fără 
seamăn, de marele număr de sfinţi şi martiri, ori- 
ginari din Thracia. 

Se poate crede că împăratul Constantin, mu- 
tând fasciile romane, senatul şi însemnele legiu- 
nilor în Noua Romă, a ținut nu numai Să întăreas- 
că situaţia strategică a Imperiului anarhizat de 
barbari, ci să le împlânte în inima patriei sale, 
esențe creştine. 

Prin actul lui Constantin, Roma veche era 
abolită, Italia devenea o provincie periferică a lu- 
mii romane, şi misiunea romană revenea întrea- 
gă romanității orientale. 

Istoria medievală a românilor, cei o mie de 
ani de romanitate, căutată cu ardoare la stânga 
Dunării, sunt aici. Nici o enigmă, nici un miracol, 
ci o desfăşurare normală a unui mare destin. 

Românii, afirm, sunt singurii moştenitori ai 
ideii romane, cum tot ei au fost, în cursul Evului 
Mediu, deţinătorii ei. 

Romanitatea occidentală n-a cunoscut, în 
formele ei de stat, decât feudalitatea de natură 
barbară antiromană. Regalităţile occidentale 
sunt, fără excepţie, creațiuni papale. Ele n-au rea- 
litatea mistică a ideii romane: transmisiunea Im- 
periului. Imperiul Roman de Apus nu poate fi 
considerat, în lumina tradiţiei, decât ca o gro- 
solană uzurpare, o copie executată de un barbar 
frânc, a marei creaţiuni romane. 

Întreaga autoritate imperială, prestigiul au- 
gust al Romei, s-a transmis fără întrerupere împă- 
raţilor de la răsărit. Chiar când acest imperiu a în- 
veştmântat prestigioase forme de cultură helleni- 
Că, împăratul lui nu s-a considerat altceva decât un 
soldat al misiunii romane, un Paouzvsponenov, 
un împărat al romanilor. Ideea imperială e rela- 
tivă la romani. 

Ei continuă a da Imperiului soldaţi şi împă- 
rați. Phocas e originar din Thracia. Cantacuzinii 
sunt thraci, împărații macedoneni sunt thraci. 
Profesorul Murnu a demonstrat de curând origi- 





22 


anul VI e nr. 61 


REPERE 


ROST 













N 
Proraissa 
V 





ț ecriutaji 
OALA 























o Aizgiseni 
„ten 





L Simea 
1 DI ee 
i po Matea 
na SC "AR 2 
ls  rata 
+ G Li o - Bă ba / 
5 za » + 
AZ / în a PARCA - 
VI? p f] rgaocinsvu SAVtatta ge 45 IT, Sa G „ee 
Bia SATA sera Datu Matei 09 Luntae „p z 





Fă d 
i atanaorvs paăteti [N-a 
RI pri SP : 
E ee SA ——ASEVaTIA A 
Ș A Amsta Le Ir > 
h eitsiă 9" p SON coma sau „pita - 
E ema N N E ii A / 
. A share PE, AN N 7 
DA Cox pCani STENARYM  CVIDACA a nf 
zrzing AGNAVIAEgÂSE DOS VIVA p, N ce 
arazosep Mitac Fă e & ear pi = Beto o joci a barter 
- Carr ma, ) NOSIODNAVA 
iz gi e ERA her n act n ea 
4 acinavag An rase Postăti casta TRAIANAV ÎXpăremarditea (n , cu 1v5 Ac 
Q fe svainavae | AD MOESIAM > i 
/ / Purcârenlă ui 
R (_ mmazsercarviapQD MEDIAN Iota ALT i eDEs08 , 
a Pa! PRIN A 0 L de ra INFERIOR EM? erBTFA pă 
ZI N | je Veche DROBETA Și A CASEY, a 
% “ SPa0 Svr, Pau DAY | | | VIETVA gupisraia * 5 
2 | ( DACIANWMALVENSIS vaii speta ; 
ţ fa Ă UL eta ae ACIDAVAR i AfeuLis al S 
i ROMVILA) 4 : proms 
Sa Ș CASTRAȚŞOVA - “za AS 
Ea 10 > AavAte Slivelăle —peniocif de Vede. omosront i: Aa o 
SI j 
R ea că, ) “ Pca.ATIs 
— one N Poe | 
> a E, ră Lă 
y sora a 
MOTO EI SES ARII SA i! sie 
R [ei D E E G H i 1 [3 





nea românească e celor trei împărați cavaleri cari 
au fost Comnenii... 

Întinderea romanităţii orientale, redusă 
parțial de cuceririle greceşti - fireşte, nu Ia sate - 
a suferit în acest răstimp o puternică presiune 
barbară. Slavii şi mai ales bulgarii, constituiți într- 
un imperiu de model roman, au determinat, în 
secolul al VIII-lea, două exoduri ale romanității - 
una peste Dunăre, în Dacia Traiană, şi cealaltă în 
Thessalia. 

Atunci se constituie, în regiuni familiare 
acestei naţiuni de păstori, diversele Vlahii, între 
cari cea din Thessalia, Vlahia Mare, a cunoscut 
sub ducii ei o puternică viață autonomă... 

Cînd însă, după distrugerea Bulgariei, 
Imperiul pare a nu mai servi ideea romană, când, 
în numele ei, romanitatea se simte oprimată, iată 
că se ridică, viforos, brațul Asanizilor. 

Românii din Hem îşi iau asupră-le ideea im- 
perială. În patetica lor indignare, în actele lor în 
care străbate viziunea, ca şi simțul imperial, e 
ceva care evocă direct acțiunea lui Horia. Horia e 
prefigurat aci, în aceşti români cari ştiu să-şi cuce- 
rească dreptatea pe care n-au aflat-o la Împăratul. 

Coroana de aur a Imperiului, pe cari Petru 
şi-o aşează pe frunte, aruncă nu ştiu ce nimb de 
victorie pe figura aceluia pe care poporul lui l-a 
recunoscut în versul: „Pîn” a fost Horia-mpărat!“ * 

Pe urmele paşilor noştri s-a dezvoltat chiar o 
stranie floră. Tot aşa cum - sunt puţini ani de- 


atunci - viziunea mistică a frumuseţii româneşti, 
dezlegată de noi din apele materne ale Thraciei, 
a cunoscut pe lângă marele public, sub numele 
bizar de teoria mioritică (de la frumosul cuvânt 
românesc mioriță, mioară), o favoare excepțio- 
nală. 

Istoricii literari vor avea să dezbată feno- 
menul acestei teorii înfăţişate lumii sub forma 
unor opuri de dificilă doxă germanică şi pe cari 
literatorii, cari i-au făcut faima, au impus-o cu 
argumente extrase tot din modestele noastre 
lucrări. 

Pe timpul când cuvintele acestea s-au rostit, 
românii treceau printr-o epocă de mari melanco- 
lii. Încheiam în acest timp, cu o lună mai târziu, 
un alt cuvânt rostit la radio asupra aceleiaşi teme: 
„Azi, când unul din visurile care condiţionau 
Imperiul - Unirea - s-a împlinit, nu ştiu ce tristețe 
ne cuprinde. Pare că nu avem alt ideal. Încercăm 
formele cari ne arată, cum spun oamenii de 
drept, ca o națiune complet satisfăcută. Să fremă- 
tăm la aceste cuvinte. Avem multe doruri de 
împlinit!“ 

De atunci, peste poporul nostru s-a abătut 
braţul Necesităţii. Lipsa unor mari idealuri ne-a 
pierdut. Când, prin jertfele pe cari le vom face, 
poporul românesc din Dacia Traiană se va uni 
iarăşi sub un acelaşi sceptru, în zarea patriei noa- 
stre va scânteia - să credem - cu o mie de cupole 
de aur Roma lui Constantin cel Mare. 





anul VI e nr. 61 


23 


SENS 





Despre dureri 


şi depresii 


Gheorghe Fedorovici 


atura ia ființă şi se organizează în acord 
N cu voinţa lui Dumnezeu. În cadrul fiecă- 

rei forme existente în natură, de la simple 
elemente chimice Ia stări fizice, minerale, plan- 
te şi animale, există o rațiune divină. O parte din 
aceste raţiuni au fost identificate de gîndirea 
omului şi numite legi naturale (pînă nu demult, 
era de la sine înţeles că natura nu-şi poate da sin- 
gură legi şi că autorul lor era Dumnezeu; în con- 
secință, omul raţional nu este neapărat omul 
capabil de gîndire abstractă, formalizată, ci omul 
care recunoaşte această legătură evidentă dintre 
creaţie, lege şi Creator). Atunci cînd omul con- 
struieşte ceva, rațiunea omului acționează din- 
afara formelor existente deja, dar în mod necesar 
în acord cu rațiunea divină din ele. Acest fapt 
explică de ce acţiunea omului se dovedeşte dis- 
tructivă atât față de sine, cît şi față de natură de 
fiecare dată cînd nesocoteşte această rațiune di- 
vină. 

Şi omul, ca parte a creaţiei, este compus din 
elemente care se regăsesc peste tot în natură. De 
aceea, şi el este supus aceloraşi legi care guver- 
nează lumea ființelor vii în genere. Nerespec- 
tarea acestor legi atrage după sine durerea. Du- 
rerea poate fi mai lungă sau mai scurtă, potrivit 
gravității faptei, dar ea va lua oricum sfirşit odată 
şi odată. Dar spre deosebire de restul lumii cre- 
ate, omul este în plus înzestrat cu suflet din chiar 
momentul concepţiei. Sufletul este principiul for- 
mării trupului - altfel ar fi fost un dezacord între 
trup si suflet, am fi întîlnit două existențe para- 
lele în sistemul unitar care este omul (iar a sus- 
ține că trupul este principiul formării sufletului 
este absurd). Aceasta înseamnă că în om există în 
acelaşi timp două raţiuni, două legi, ambele de 
natură divină şi în deplin acord între ele: una care 











stăpîneşte peste ordinea spirituală, şi alta care 
stăpîneşte peste ordinea materială. 

Dar sufletul nu este autonom: el îşi are la rîn- 
dul lui cauza într-o rațiune divină care priveşte 
lucrurile veşnice. Nesocotirea acestei raţiuni atra- 
ge după sine suferinţa, care, spre deosebire de 
durerea fizică, poate fi veşnică dacă nu este anu- 
lată la timp prin re-socotirea ei. 

Păcatul este modul sufletului de încălcare a 
legii divine. În urma păcatului a fost cuprinsă şi 
lumea fizică de boală, suferință şi moarte - încă o 
dovadă că trupul depinde de suflet şi nu invers. 
Dar este depresia o afecţiune a trupului sau a su- 
fletului? Neurologii şi psihiatrii pretind că depre- 
sia ar ţine de sistemul nervos, şi cum sistemul 
nervos ține de trup, răspunsul lor pare lămuritor. 
Rămiîne nelămuritor motivul pentru care tot mai 
mulți creştini se mulțumesc cu un asemenea răs- 
puns, ştiind bine (chiar dacă se prefac neştiutori) 
că pentru autoritatea medicală modernă sufletul, 
în înţelesul creştin al cuvântului, pur şi simplu nu 
există. 

O controversă directă cu susținătorii opiniei 
potrivit căreia depresia are cauze fizice sau - mai 
ştii? - genetice, ceea ce în fond este tot una, pro- 
babil că nu prea ar avea mulți sorți de izbîndă, 
chiar dacă o asemenea dispută este de dorit, mai 





24 


anul VI e nr. 61 


SENS 


ROST 





ales atunci cînd adversarii acestei poziţii sînt 
chiar medicii creştini. Cum nu sînt medic şi nici 
nu am cultura medicală necesară angajării unui 
asemenea dialog, mi-am propus un ţel mai mo- 
dest: acela de a aminti că noi, oamenii, sîntem 
nişte fiinţe unitare chiar dacă sîntem şi suflet şi 
trup; că nu trebuie să avem o ființă scindată, chiar 
dacă lucrul acesta se poate întîmpla; că nu putem 
rosti un crez Duminica şi un altul în restul săptă- 
minii; mai precis, că religia creştină este un mod 
de viață în care trebuie să fim pe deplin angajaţi 
pentru că răspunde pe deplin atit exigenţelor 
rațiunii, cât şi celor mai personale şi mai curate 
aspirații sufleteşti. 

Putem admite că depresiile pot avea nu doar 
efecte, ci și cauze trupeşti - altfel, medicamentele 
administrate nu şi-ar putea face efectul. Această 
explicaţie parţială este în acord cu înţelegerea 
creştină a intimităţii şi reciprocității paradoxale 
dintre trup şi suflet. Dar ea rămîne incompletă de 
vreme ce este limpede că nu există tratament pro- 
priu-zis pentru depresie: se ştie că depresiile re- 
vin cu şi mai multă putere o dată ce adminis- 
trarea medicamentelor a fost întreruptă. Iar 
atunci cînd se întîmplă ca un om să se vindece, 
cauza vindecării a fost întotdeauna una de ordin 
sufletesc, chiar şi atunci cînd vindecarea s-a 
petrecut în timpul tratamentului. Medicii oneşti 
nu se sfiesc să o recunoască. 

Suferim boli şi dureri trupeşti fiindcă trăim 
într-o lume ale cărei legi - sensuri sau rațiuni 
divine - au fost şi sînt încălcate în mod sistematic 
de către om. Capacitatea de a vedea sensurile 
este a sufletului, de vreme ce sufletul este cel care 
ordonează şi alcătuieşte trupul în acord cu rați- 
unea divină. Dar sufletul nu este doar sediul ra- 
țiunii, ci şi al libertăţii. Rațiunea nu este rațiune 
decit în măsura în care discerne, alege, separă, le 
primeşte pe cele raţionale sau le respinge pe cele 
neraționale. Dacă lucrurile materiale sînt aduse 
la existență pentru a fi, iar acesta este sensul, 
logosul lor principal, sufletul este adus la exis- 
tență pentru a dăinui veşnic. EI este liber tocmai 
pentru a putea alege această viață veşnică. Doar 
în măsura în care primeşte şi cere această viață, 
ea va fi a lui. Altfel, sufletul va scădea veşnic din 
viață. Atunci cînd le lipseşte un suport veşnic, 
cele materiale nu pot scădea veşnic din viaţă. Ele 
doar suferă pentru o vreme, după care pier. 


Neliniştea, descurajarea, formele violente 
de nemulțumire față de alții sau față de noi înşi- 
ne, sentimentul unui eşec total care ne blochează 
orice iniţiativă, orice curaj, orice rugăciune sau 
cel mai mic apel, închiderea voluntară într-o soli- 
tudine ermetică ne arată că sufletul este deja 
despărțit de izvorul său de viață. Dar pentru că 
este făcut să trăiască, sufletul se va raporta de- 
acum la mediul în care se află, parazitînd viața 
biologică prezentă pentru o vreme în trup. Aceas- 
tă formă de parazitare este în sine dureroasă pen- 
tru suflet, fiindcă el a ajuns să se hrănească dintr- 
o viaţă precară, limitată în timp şi lipsită de orice 
perspectivă verticală, lipsită adică de toate acele 
trăsături care-i erau sufletului co-naturale şi pe 
care el ar fi trebuit să le aducă în lume. Omul 
deprimat este cel al cărui suflet s-a delăsat, a că- 
zut într-o depresiune, adică într-o zonă de joasă 
înălțime ce-i este improprie sufletului; după cum 
aflăm din DEX, în această zonă se formează 
„vîrtejuri de aer în care presiunea aerului este 
mai mică decit cea a regiunilor vecine şi care aduc 
timp nefavorabil“. Căzut de Ia înălțimea pentru 
care a fost făcut, omul este deprimat fiindcă nu 
mai resimte presiunea cu care apasă prezența lui 
Dumnezeu - omul a devenit ne-păsător față de 
chiar temeiul lui, fiind astfel la discreţia „duhu- 
rilor“ extrem de nefavorabile. 

Se poate obiecta: dacă suferința şi moartea 
celor desprinşi de Dumnezeu pot fi astfel expli- 
cate, cum putem înţelege suferinţa sfinților sau 
morţile teribile ale mucenicilor? Înainte de a răs- 
punde, precizez că o astfel de obiecţie nu ar putea 
aparţine decât unui necreştin; creştinii ştiu foarte 
bine că sînt pe de-a-ntregul ai lui Hristos, cu 
trupul şi sufletul lor (1 Corinteni 3, 22-23). Ei sînt 
adică în Cineva care nu încetează să „aducă şi să 
se aducă, să primească şi să se împartă“, după 
cum o spun aceste cuvinte ale rugăciunii tainice a 
preotului din timpul cîntării Imnului Heruvic. 
Aşa cum suferința lumii necredincioase arată des- 
părțirea ei de izvorul vieții, suferința credincio- 
şilor arată prezența neîncetată a acestei Vieţi şi 
drama respingerii ei neîncetate de către lume. Cu 
o diferență însă: credincioşii nu se descurajează 
şi nici nu au depresii. Chiar dacă suferă în trup, 
sufletul lor este sănătos pentru că se găseşte în 
locul lui propriu, adică în Dumnezeu. Creştinul 
poate avea migrene - depresii, niciodată. 





anul VI e nr. 61 


25 


ROST 


SENS 





Rugăciunea, 
puterea spiritului 
asupra materiei 


Ramona Suciu 





oamne, învață-ne cum să ne rugăm!“ - 
cunt cuvintele Apostolilor, care sunt 
99 dornici de rugăciune, resimt asta ca 
o nevoie adâncă, profundă, pe care nu ar trebui 
să ne-o înăbuşim nici noi, aşa cum facem acum, 
prinşi în problemele vieţii. Iisus le-a dat lor ca 
model rugăciunea Tatăl nostru, care e, după for- 
mă, o rugăciune colectivă. Noi suntem cu toții fii 
ai Tatălui ceresc şi îi aducem slavă Acestuia, recu- 
noscându-l Pronia: „facă-se voia Ta, precum în 
cer, aşa şi pe pământ“. Cerem apoi hrană pămân- 
tească: „pâinea noastră cea de toate zilele“. Aceas- 
tă cerință ar fi una elementară, de aceea e aşezată 
înaintea acelei cerințe spirituale, care ar fi mult 
mai importantă: „şi ne iartă nouă păcatele noas- 
tre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ . Sco- 
pul oricărui creştin este mântuirea şi desăvârşi- 
rea. Aceasta e şi partea finală a Rugăciunii Dom- 
neşti: „ne mântuieşte de cel rău“. Aşadar, rugă- 
ciunea cuprinde în sine întreaga ființă a omului: 
biologică, socială - omul în comuniune cu ceilalți 
- şi sufletească, spirituală - mântuirea. 
Dintotdeauna, omul şi-a pus întrebarea cu 
privire la ce va fi după moarte. Dacă s-a vorbit 
până acum de existenţa sufletului în interiorul 
corpului, noile decoperiri ştiinţifice sunt în 
măsură să demonstreze că noi suntem un suflet 
materializat, în sensul că materia produce spirit. 
Dar nu orice fel de materie, ci numai cea umană. 
În urma experienţelor referitoare la moar- 
tea clinică, savantul pediatru Melvin Morse a 
încercat să demonstreze că lobul temporal drept 
ne permite să interacționăm în mod direct cu uni- 
versul. În studiul intitulat, Conexiunea divină 
(tradus deja în mai multe limbi de circulaţie inter- 


naţională ), Melvin Morse numeşte lobul tempo- 
ral drept, „punctul lui Dumnezeu“. Acesta, dacă e 
activat, ne ajută să intrăm în contact cu divini- 
tatea. Noutatea cărții rezidă în ideea unui suflet 
materializat în sensul „un corp dintr-un suflet şi 
nu invers... Adică sufletul se poate materializa, 
dar nu că materia devine suflet.. Iar aceasta mate- 
rializare se face prin harul rugăciunii.“ 

În literatura filocalică şi ascetică creştină, se 
vorbeşte de nous ca fiind spirit, principiul tuturor 
funcţiilor inteligenței: gândirea, reflexia, judeca- 
ta, discernământul. Prin intermediul nousului, 
omul are posibilitatea de a trancende, pentru că 
nousul este chipul lui Dumnezeu în om. Acesta 
poate fi acoperit sau murdărit de păcat, însă ră- 
mâne divin, nu prin natură, ci prin posibilitatea 
îndumnezeirii prin har. 

Rugăciunea nu €e un simplu act uman, ci şi o 
participare divină. Rugăciunea primeşte astfel 
putere, fiindcă Duhul se roagă împreună cu noi şi 
pentru noi. (Romani 8, 26). 

Rugăciunea adevărată, plăcută lui Dumne- 
zeu se face în „duh şi în adevăr“, adică sincer şi 
dezinteresat, din iubire față de Dumnezeu şi față 
de aproapele. Rugăciunea individuală e dublată 
dacă omul îşi apleacă genunchii în faţa altarului 
Bisericii, participând în mod activ la slujbele ei, 
după cuvintele Mântuitorului care zice că atunci 
când se strâng mai mulţi şi îi cer un lucru lui Dum- 
nezeu, Acesta le îndeplineşte cererile. Rugăciu- 
nea personală e însoțită şi de cea a preotului, ca 
reprezentant al Împărăției divine şi nu ne e nouă 
în măsură să îi judecăm pe slujitorii lui Dum- 
nezeu. Cum zice şi Sf.Ap.Pavel: fiecare să lucreze 
cu frică şi cutremur, la mântuirea proprie. 

Puterea rugăciunii, animată de credință, 
iubire şi nădejde şi-a dovedit eficiența terapeu- 





26 


anul VI e nr. 61 


SENS 








tică, atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului. 
Cazul femeii cananience, al sutaşului, al părin- 
telui ce avea fiul demonizat nu sunt singurele 
care demonstrează puterea terapeutică a rugă- 
ciunii pentru altul. 

Referindu-se la aspectul moral al rugăciunii, 
Sf. loan Gură de Aur arată că „atâta putere şi tărie 
are rugăciunea, încât ninivitenii care trăiseră 
toată viața lor în fapte rele şi de ruşine, s-au 
schimbat îndată când a intrat în cetate rugăciu- 
nea şi a adus odată cu ea castitatea, dreptatea, 
prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bună- 
tățile.“ 

Referindu-se la efectele terapeutice asupra 
trupurilor celor din apropierea noastră, Dr. 
Alexis Carrel arată că „Trebuie să înțelegem prin 
rugăciune nu o simplă recitare maşinală de for- 
mule, ci o înălțare mistică. Această stare psiholo- 
gică nu e intelectuală. Ea nu poate fi înţeleasă de 
filosofi şi de oamenii de ştiinţă, şi de aceea le este 
inaccesibilă...“ 

Dacă e făcută în mod sincer, prin lepădare de 
sine şi iubire jertfelnică pentru celălalt, însoţită 
de post, rugăciunea poate face minuni. Postul, 
practicat alături de rugăciunea intensă, e mult 
mai benefic sănătății decât postul practicat doar 
ca simplă abţinere de la anumite mâncăruri. Dar 
numai cel ce se roagă cu adevărat simte şi înțele- 


anul VI e nr. 61 





ge acest adevăr. Paul Evdokimov, un important 
teolog contemporan, afirmă că nu e suficient să 
avem rugăciunea, ci să fim rugăciune. Una din 
principalele imagini din catacombele creştine era 
oranta, sau femeia în rugăciune, iar adevărata 
rugăciune înseamnă înălțare spirituală. 

Pr. Ilie Cleopa atrăgea atenția asupra trepte- 
lor rugăciunii. Primul nivel ar fi rugăciunea cu 
buzele, apoi cu gândul, cu mintea şi culminând cu 
rugăciunea inimii, practică obişnuită a călugă- 
rilor şi a celor înălțați sufleteşte. Această rugăciu- 
ne mai e numită şi Rugăciunea lui lisus şi pre- 
supune coborârea minţii în inimă, pătrunderea 
adevărurilor dumnezeieşi cu inima, cu latura 
afectivă. Acest fel de rugăciune presupune şi un 
ritm al respirației ce acordează trupul la suflet. 
Însă, pentru a ajunge la acest nivel al rugăciunii - 
şi aici poate fi vorba şi de o performanță, după 
cum zicea Ap. Pavel că suntem atleţii lui Hristos - 
e necesară o practică îndelungată şi constantă, 
făcută în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, şi 
nu spre slavă deşartă şi orgoliu. 

Fiecare din noi ar trebui să ţină strânsă legă- 
tura cu Creatorul nostru, să comunicăm cu Tatăl 
nostru prin tot ceea ce facem, aşa cum îi sfătuieş- 
te Pavel pe Coloseni: „Orice faceți, în numele 
Domnului să faceți“ (Coloseni 3,17). În acest fel, 
întreaga noastră viață devine rugăciune. 


27 


ROST 


SENS 





Aspiraţie către 
o societate 
a cunoașterii 


Una dintre cele mai importante decizii pe care orice tînăr trebuie să o ia în 
viață este aceea a alegerii profesiei. Educaţia primită şi cariera îmbrățișată 
sînt de o importanță majoră, deoarece o educaţie necorespunzătoare și o 

alegere profesională incorectă atrag, în parte, urmarea unui drum greşit în 


viață. Analizînd „piața“ instituţiilor de învățămînt superior din România, 
constatăm că majoritatea tinerilor aleg să urmeze cariere în domeniul 
ştiinţelor economice, tehnologiei informaţiei, sociologiei și științelor 
politice, „integrate“ în contextul actual al aderării europene. 


Marilena Lupu 


e cele mai multe ori, aceşti tineri nu sînt 
[) informaţi în legătură cu alte opţiuni posi- 

bile, nefiind provocaţi la o analiză intrin- 
secă a propriilor talente native, aspirații şi aptitu- 
dini profesionale reale. Actualul sistem de edu- 
caţie din România nu promovează descoperirea 
şi încurajarea aptitudinilor native şi a abilităţilor 
profesionale astfel încât tinerii să fie orientaţi, în 
timp util, către îmbrăţişarea unei profesii, şi nu 
către obținerea unei diplome, după cum se întâm- 
plă de cele mai multe ori. Astfel, meseria nu mai 
reprezintă astăzi „brățară de aur“, o încununare a 
convingerilor personale, o reflexie a cunoaşterii 
de sine, ci mai degrabă un act reflex de adaptare 
şi supraviețuire într-o societate din ce în ce mai 
robotizată, în care cantitatea şi gradul de pregă- 
tire a forței de muncă sînt dictate de cerinţele 
pieţei. Alegerea profesională este din ce în ce mai 
mult caracterizată de raportarea individului față 
de sine, față de satisfacerea propriului eu, şi nu 
este pusă în slujba comunității şi a întrajutorării 
aproapelui. Astfel, mulți tineri nu mai realizează 
că a fi doctor, profesor sau preot implică în pri- 
mul rînd asumarea responsabilităţii de a te pune 
în slujba altora spre a-i vindeca, învăța, ridica... 





Acestea au devenit simple profesii, riscînd să-şi 
piardă aura nobilă de vocaţii. Ştiinţele Umaniste, 
Istoria au devenit opțiuni rare, au devenit o alter- 
nativă pentru tot mai puţini tineri... 


Riscurile care ne pîndesc 


Riscăm să fim asimilați de o cultură globali- 
zată, să ne uităm tradiţiile şi trecutul. Riscăm ca, 
în viitorul apropiat, tinerii să fie din ce în ce mai 
puţin pregătiți pentru viaţă. Riscăm ca economia 
să stagneze, gradul de cultură să involueze, tra- 
diția şi trecutul să fie date uitării... Riscăm să de- 
venim robii unor false valori şi ai unei culturi de 
import, iar societatea nostră să agonizeze la nes- 
fîrşit. Aşteptările pe care tinerii le au faţă de viața 
profesională variază în funcţie de motivațiile 
acestora, ce devin în prezent din ce în ce mai ex- 
trinseci. Ne confruntăm cu riscul ca tinerii să-şi 
creeze prototipuri greşite de viață, şi implicit de 
carieră, pe măsură ce se confruntă cu lumea exte- 
rioară şi încep să-şi facă o imagine a ceea ce îşi do- 
resc de Ia viaţă pe plan social şi familial. Atâta 
timp cât familia aproape şi-a pierdut rolul sacru, 
existenţial, tineretul este din ce în ce mai determi- 
nat spre o existență egocentrică, prin sine şi pen- 
tru sine, de acumulare a bunurilor materiale spre 





28 


anul VI e nr. 61 


SENS 


ROST 





satisfacerea propriului confort. La polul opus 
acestui tip de motivații, influențate de mediul ex- 
terior, se află motivațiile intrinseci, care au ca 
sursă dorințele şi nevoile reale, proprii fiecărui 
individ. Atunci cînd acestea sînt ignorate, apare 
riscul înstrăinării de sine şi al dobîndirii unei fal- 
se identități umane, profesionale şi sociale. Mai 
grav, atunci cînd se îndreaptă spre profesii dia- 
metral opuse aptitudinilor reale, mulţi tineri în- 
cearcă sentimentul eşecului, atît pe planul reali- 
zării sociale, cât şi personale, în momentul con- 
fruntării directe a idealului cu realitatea profe- 
sională ce contravine aspirațiilor personale. Mo- 
tivele acestei situaţii se datorează, parțial, sis- 
temului educaţional actual, ce funcţionează cu 
sincope, şi lipsei strategiilor de consiliere profe- 
sională în rîndul tinerilor, începînd chiar de la o 
vîrstă fragedă. În timpul comunismului eram 
duşi încă din grădiniţă în fabrici şi uzine pentru a 
fi integrați, din fragedă pruncie, sistemului. 
Astăzi, tinerii nu mai sînt duşi în fabrici şi uzine, 
nu numai pentru că acestea lipsesc aproape cu 
desăvirşire, ci pentru că societatea are alte tend- 
inţe şi „nevoi“ de formare rapidă a unor altfel de 
specialişti, cu sau fără diplomă, pentru a deservi 
necesităţile economiei de piață ale unei societăți 
de consum. 


Hibele sistemului nostru 
de învățămînt 


Este evidentă discrepanța dintre sistemul ro- 
mânesc de orientare şcolară şi profesională şi cel 
occidental. Dificultatea cu care, după terminarea 
studiilor, cei mai mulți tineri licenţiaţi îşi găsesc 
locuri de muncă satisfăcătoare pregătirii şi aspi- 
raţiilor lor, îi determină să părăsească țara şi/sau 
să se reprofileze pe activităţi inferioare pregătirii 
lor. În mod predominant, actuala forță de muncă 
din România este calificată pentru ocupaţii ruti- 
niere cu nivel mediu sau scăzut de calificare, în 
decalaj faţă de solicitările unei economii bazate 
pe cunoaştere, astfel încît mulţi români se vor 
confrunta cu riscul de a ocupa cele mai prost re- 
munerate şi cele mai nesolicitate ocupaţii în con- 
textul globalizării europene. Avînd în vedere că 
țelul UE este ca din 2010 doar 15% dintre ocupaţii 
să necesite doar absolvirea unei forme de învăță- 
mint obligatoriu, ne întrebăm care va fi situația 


României la acea dată, în acest context com- 
petițional şi care va fi ponderea românilor prin- 
tre cei ce vor ocupa poziţiile ce nu solicită o 
pregătire superioară? Toate acestea impun nece- 
sitatea urgentă a creşterii preocupării sistemului 
actual de guvernare pentru viitorul tinerilor, prin 
restructurarea sistemului educaţional. „România 
educaţiei, România cercetării“!, aşa s-a numit Ra- 
portul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi 
elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi 
cercetării, înaintat preşedintelui României în 
iulie 2007 de către un grup de cercetători şi cadre 
didactice universitare ce au oferit diagnoza, pre- 
cum şi principalele soluţii la problemele majore 
ale sistemului de educaţie şi cercetare din Româ- 
nia. Poziționarea României în raport cu „indica- 
torii Lisabona“ arată faptul că actualul sistem de 
educaţie nu este capabil să asigure României o 
poziție competitivă în economia cunoaşterii. Ast- 
fel, părăsirea prematură a sistemului de educaţie 
este în proporție de 23.60% comparativ cu media 
UE de 14.9%. Ponderea elevilor de 15 ani care nu 
reuşesc să atingă nici măcar nivelul cel mai scăzut 
de performanță este de 41% comparativ cu me- 
dia UE de 19,4%. Actuala structură a determinat, 
în foarte mare măsură, situarea României pe ulti- 
mul loc în Europa în privința participării la o 
formă de educaţie a tinerilor de 15-24 de ani, ceea 
ce are consecințe catastrofale asupra viitorului 
țării. Apartenența la mediul rural este asociată cu 
dezavantaje majore, în aşa fel încât numai 24,5% 
dintre elevii din mediul rural ajung să urmeze li- 
ceul. Raportul atrage atenţia asupra faptului că 
avem cel mai scurt an şcolar din UE, cele mai pu- 
ține ore de predare, iar infrastructura şi resurse- 
le din sistemul de învățămînt sînt de foarte slabă 
calitate. Astfel, peste 82% din totalul clădirilor 
şcolare sînt construite înainte de 1970, din mii de 
şcoli lipsind apa curentă şi grupurile sanitare. În 
plus, resursa umană îmbătrâneşte îngrijorător, 
media de vîrstă a personalului didactic fiind de 
42 de ani; sistemul de salarizare foarte prost, cu- 
plat cu scăderea prestigiului social al cadrului 
didactic au redus dramatic interesul pentru cari- 
era didactică. La toate aceste neajunsuri se adau- 
gă fenomenul declinului demografic, în aşa fel 
încât se estimează că pînă în 2013 vor fi cu 20% 
mai puţini elevi decit în 2005, iar pînă în 2025 cu 
40% mai puţini. În aceste condiţii, nu este greu de 





anul VI e nr. 61 


29 


ROST 


SENS 





imaginat impactul cantităţii şi calității resursei 
umane implicate în procesul educațional asupra 
destinului acestei țări. De asemenea, raportul evi- 
denţiază faptul că actuala structură marginalizea- 
ză şi desconsideră educaţia timpurie pe perioada 
0-6/7 ani, o perioadă esenţială în pregătirea copi- 
lului pentru cerințele mediului şcolar şi realiza- 
rea ulterioară a egalității de şanse în viață. Statul 
consideră că nu are nici o îndatorire privind edu- 
caţia copiilor pînă la 3 ani, iar creşele subvenţio- 
nate de Ia stat sînt concepute doar ca instituţii 
care trebuie să asigure hrană şi îngrijire, nu şi 
educaţia copiilor, astfel încât intervenţia timpurie 
pentru prevenirea sau corectarea unor deficiențe 
educaţionale este aproape inexistentă. Trecînd la 
situaţia învățămîntului superior, raportul eviden- 
țiază faptul că, în conformitate cu clasamentul 
internațional „Shanghai“ de evaluare a perfor- 
manței universităților, nici o universitate româ- 
nească nu se află în topul primelor 500 de univer- 
sități din lume, iar performanţa ştiinţifică a Ro- 
mâniei este de 11 ori mai mică decît media țărilor 
OECD, de cinci ori mai mică decât a Ungariei şi de 
două ori mai mică decât a Bulgariei. În plus, în lip- 
sa unor indicatori de performanță în actualul sis- 


tem educaţional, mediocritatea coabitează cu ra- 
rele insule de excelență, punîndu-le succesele în 
umbră. Universitățile private, ce abundă pe fir- 
mamentul învățămîntului universitar românesc, 
promovează, în cele mai multe cazuri, mediocri- 
tatea de teama pierderii reputației şi a viitorilor 
studenți, neținînd seama că este în interesul indi- 
vidului şi implicit al comunității ca universitatea 
mice şi la o dezvoltare durabilă, bazată pe perfor- 
manţă reală. Referitor la segmentul populațional 
adult, raportul atrage atenţia asupra faptului că 
participarea adulţilor la educaţia permanentă 
este de doar 1,6% în România, comparativ cu 
10,8% media actuală a UE, fapt pus pe seama lip- 
sei unor motivații concrete pentru individ care să 
determine participarea la învăţare pe tot parcur- 
sul vieţii, deşi statul ar avea de cîştigat cu atit mai 
mult cu cât ar avea o forță de muncă mai educată. 
În acest context, se impune iniţierea unei campa- 
nii pentru stimularea participării la educaţia per- 
manentă şi crearea unei culturi a învățării pe tot 
parcursul vieţii. Prin urmare, din raport reiese 
clar că menţinerea actualului sistem educaţional 
şi de cercetare pune în pericol competitivitatea şi 


























30 


anul VI e nr. 61 


SENS 


ROST 





prosperitatea ţării, fiind ineficient, nerelevant, 
inechitabil şi de slabă calitate, restructurarea lui 
fiind o urgenţă naţională. 


Nevoia de modele 


În aceste condiţii, cum putem accede către o 
societate bazată pe cunoaştere? În primul rînd 
prin intermediul generaţiei tinere. Întrebarea 
esenţială este ce vrem să ştie tinerii cînd ies de pe 
băncile instituţiilor de învățămînt? Ce vrem să 
ofere țării şi lumii această generaţie? Tineretul 
are nevoie de asumarea responsabilităţii, de mo- 
dele profesionale şi culturale prin care să ceară şi 
să-şi cîştige dreptul de a trăi autentic într-o socie- 
tate sănătoasă. Procesul educaţional ar trebui să 
înceapă de la o vîrstă timpurie prin încurajarea 
aptitudinilor native. Familia, instituţiile de edu- 
caţie şi societatea civilă trebuie să-şi asume res- 
ponsabilități convergente pentru dezvoltarea 
personală a fiecărui copil sau tînăr. O educație 
timpurie adecvată favorizează valorificarea opti- 
mă a oportunităţilor de învățare de mai tirziu; 
prin contrast, deficienţele de educaţie neremedi- 
ate la această vîrstă produc, mai tîrziu, agravarea 
deficienţelor inițiale, precum şi oportunităţi de 
învăţare necorespunzător valorificate sau chiar 
ratate. 

Există mulți tineri aflați în pragul luării unei 
decizii privind profesia pe care o vor urma, care 
nu cunosc lucruri elementare despre cerinţele şi 
responsabilităţile socio-umane impuse de profe- 
sia aleasă, ci cunosc doar informaţii venite din 
mass-media referitoare la situaţia pieței de 
muncă din domeniul vizat. Acţiunile de consiliere 
profesională lipsesc, cu câteva excepţii anemice, 
aproape cu desăvirşire din licee şi universități. 
Deşi la nivel naţional au apărut câteva cabinete de 
consiliere profesională în cadrul instituţiilor de 
învățămînt preuniversitar şi universitar, acestea 
îşi rezumă activitatea la aplicarea testelor psiho- 
logice şi la înmînarea broşurilor informative refe- 
ritoare la admiterea în facultate, numărul de can- 
didați şi programa didactică. Impactul acestor 
activităţi asupra deciziilor educaţionale este insu- 
ficient resimţit de către tineri, deoarece alegerea 
carierei este un act existenţial complex, bazat pe 
educaţia primită în familie, în şcoală şi în soci- 
etate. 


Rolul părinţilor 

Există o relaţie bine cunoscută între mediul 
familial şi orientarea spre valorile de muncă ale 
copiilor, apoi spre carieră. Astfel, părinţii pot po- 
lariza valoric alegerea profesiei, interacțiunea 
părinte-copil marcînd dezvoltarea ulterioară a 
individului, inclusiv pe plan profesional. Este 
grav faptul că uneori înşişi părinții îşi îndrumă 
copiii spre profesii bănoase, considerîndu-le mai 
„stabile“ pe piața forței de muncă în actualul con- 
text socio-economic. Părinţii ar trebui să urmă- 
rească atenţi şi să descopere care sînt activităţile 
preferate ale copiilor, cele în care aceştia se regă- 
sesc cel mai bine, încurajind astfel dezvoltarea cu- 
noaşterii de sine şi a aptitudinilor native. Auto- 
cunoşterea se dezvoltă odată cu vîrsta şi cu expe- 
riența de viață, iar momentul alegerii carierei, 
asociat cu dobîndirea identităţii profesionale, 
joacă un rol deosebit de important în cadrul pro- 
cesului cunoaşterii de sine. Pe măsură ce avan- 
săm în vîrstă, dobîndim o capacitate mai mare şi 
mai clară a acestei cunoașteri, care nu se încheie 
odată cu adolescenţa sau tinerețea, ci este un 
„perpetuum mobile“ pe tot parcursul vieții. 


Responsabilitatea noastră, 
a tuturor 


Ținînd cont de faptul că valorile sociale tind 
să filtreze valorile individului, promovarea unei 
societăți care să transmită tinerilor un sistem de 
valori sănătos ar trebui să ne preocupe pe fiecare 
dintre noi. Este bine ştiut determinismul mediu- 
lui socio-cultural asupra individului şi vice-versa, 
astfel încât pregătirea şi orientarea profesională a 
indivizilor poate modifica fundamental societa- 
tea. Decizia alegerii profesiei, luată personal, 
afectează în mod direct comunitatea în care 
trăieşte individul în cauză. Alegerea realizată de 
individ este bazată pe viziunea acestuia privi- 
toare la viaţă şi la comunitatea căreia îi aparține; 
cu cât această viziune este mai clară şi mai apropi- 
ată de nevoile intrinseci ale individului, cu atât 
alegerea va fi mai firească. După principiul „cau- 
ză-efect“, ceea ce se înfăptuieşte astăzi va fi eşafo- 
dul pe care îşi vor clădi existența generaţiile vi- 
itoare, va fi societatea de miine. După cum greşe- 
lile efectuate La o vârstă timpurie îşi pun ampren- 





anul VI e nr. 61 


31 


ROST 


SENS 














ta asupra întregii vieți a individului, greşelile de 
ordin social înfăptuite în prezent îşi vor pune am- 
prenta asupra dezvoltării societăţii viitoare. 
Consilierea profesională ar trebui introdusă 
în scoli ca normă obligatorie. Aceasta ar trebui să 
constituie un proces riguros bazat pe: asistarea ti- 
nerilor în clarificarea şi cultivarea aspectelor 
sonalitate; conectarea tinerilor la resurse de in- 
formare adecvate în așa fel încît să devină infor- 
maţi obiectiv referitor la ocupațiile vizate; anga- 
jarea tinerilor în procesul decizional în vederea 
dezvoltării capacității de alegere a unei cariere 
potrivite intereselor, valorilor, abilităților şi per- 
sonalității fiecăruia; promovarea procesului de 
învăţare şi dezvoltare profesională pe tot parcur- 
sul vieţii?. Procesul de învățămînt ar trebui să de- 
vină mai puţin teoretic şi mai mult translațional, 
prin crearea legăturilor strînse cu comunitatea, 
prin diferite tipuri de experiențe de muncă ofe- 
rite elevilor şi studenților. Astfel de experienţe de 
muncă ar trebui să fie oferite prin programe de 
cooperare, de secondare a specialiştilor în dome- 


niul de specialitate vizat, precum şi prin activităţi 
de voluntariat. 

Programele de cooperare ar trebui stabilite 
între unităţile de învățămînt şi angajatori, în aşa 
fel încât asimilarea cunoştinţelor teoretice să fie 
dublată de experienţa concretă de muncă cu un 
specialist din cadrul comunităţii căreia tînărul do- 
reşte să i se integreze după terminarea studiilor. 
Aceste experienţe ar permite tinerilor să aibă o 
viziune clară a implementării în practică a 
cunoştinţelor acumulate pe băncile scolii. Astfel, 
la sfîrşitul studiilor, tînărul ar poseda atit edu- 
caţia teoretică necesară, cât şi experienţă de lucru 
ce îi va asigura o integrare firească şi rapidă în so- 
cietate. De asemenea, secondarea sau doar obser- 
varea activității unui specialist din domeniul pro- 
fesional vizat ar putea fi de un real folos tinerilor 
în luarea deciziei dacă o anumită profesie le este 
potrivită au nu, pentru o mai bună înţelegere a 
responsabilităţilor şi activităţilor de rutină pe 
care le implică profesia respectivă. 

În prezent, activitatea didactică pre-universi- 
tară se limitează doar la orele de curs, şi nu stimu- 





32 


anul VI e nr. 61 


SENS 


ROST 





lează participarea activă a tinerilor la viața comu- 
nităţii şi cultivarea responsabilității sociale ce se 
poate dezvolta prin implicarea lor în programe 
comunitare, în activităţi de asistenţă socială, în 
grupuri de suport, de promovare a tradiţiilor, sau 
de protecţie a mediului. Voluntariatul este un sec- 
tor despre care aproape nu se vorbeşte în unităţile 
de învățămînt din România, în contrast cu țările 
occidentale unde acceptarea la o universitate sau 
ocuparea unui loc de muncă este determinată, 
uneori chiar condiționată, de volumul muncii de 
voluntariat întreprins de candidat. În Declaraţia 
Universală cu privire la voluntariat se evidenți- 
ază faptul că acesta este o componentă fundamen- 
tală a societății civile. Voluntariatul nu ar trebui 
privit doar ca un act de dobîndire a unei expe- 
riențe de muncă, ci mai ales ca un act de suport al 
comunității, ce ar contribui la promovarea senti- 
mentului de solidaritate, a spiritului civic, a con- 
ştiinţei de apartenetență la comunitate şi neam, la 
conştientizarea potențialului uman şi a responsa- 
bilităţii pe care tînărul o are față de societate. 
Rolul „modelului“ este o noţiune abstractă 
în actualul sistem de învățămînt românesc. Ti- 
nerii ar trebui ajutaţi în alegerea profesiei de că- 
tre „modele“ contemporane din rîndul membri- 
lor comunității, care s-au distins printr-o activi- 
tate profesională remarcabilă, cuplată de o înaltă 
moralitate, care să acţioneze ca mentori şi cu care 
să se întîlnească periodic pentru o cunoaştere 
mai bună, prin exemplu, a profesiei pe care 
tînărul aspiră să o îmbrăţişeze. Problema este că 
ne lipsesc din ce în ce mai mult modelele profe- 
sionale şi de viaţă... Din ce în ce mai mulţi tineri 
consideră că pregătirea universitară nu oferă 
absolut nici o garanţie pentru realizarea profe- 
sională şi personală, aceştia avind exemple ilus- 
trative în acest sens personajele „de succes“ cele 
mai mediatizate din realitatea imediată. Cu cât 
identificarea cu „modelul“ omului de succes con- 
temporan este mai strânsă, cu atât alegerea profe- 
siei tinde să fie mai pragmatică, putînd asfixia 
astfel un talent, o vocaţie, un om... Este îngrijoră- 
tor şi regretabil faptul că mass-media abundă de 
informaţii diseminate de către numeroase firme 
şi asociaţii, referitoare la însuşirea unor strategii 
eronate de dezvoltare personală şi profesională, 
cum ar fi, prin intermediul tehnicilor de manipu- 
lare. Un exemplu este cel al Asociaţiei Erudio cu al 


său program Erisma - Leadership Creativ. „Și 
pentru că a manipula cu grație şi a socializa cu 
farmec nu e atât de uşor cum pare, cursul de leader- 
ship creativ costă în jur de 4.500 de euro“, fără 
TVA... după cum afirmă cu nonşalanţă pe web- 
site, organizatorii. Cursuri ca „Principiile influen- 
țării“, „Tehnici teatrale“ sau „Branding Personal“ 
sînt predate pe bani grei viitorilor „leaderi“ ro- 
mâni de către aşa zişi oameni de cultură, profe- 
sori şi jurnaliști. Dacă spiritul creştin şi bunul 
simţ ar guverna vieţile acestor oameni, nu ar face 
de ruşine un neam creştin ridicînd la rang de cin- 
ste, de aureolare a succesului în viaţă, de supre- 
mă împlinire personală şi profesională, abilitatea 
de manipulare a semenilor lor, ci ar folosi acei 
bani spre folosul, nu spre subjugarea aproapelui. 
Riscăm ca indivizi astfel „şcoliţi“ să devină viitoa- 
rele modele de putere şi succes pentru tinerii 
acestei țări şi ar fi păcat... 

Investiţia într-o educaţie bazată pe cunoaş- 
tere este cea mai rentabilă formă de investiţie, cu 
beneficii individuale şi sociale semnificative. 
Educarea tinerilor ar trebui realizată în egală 
măsură în familie, şcoală, comunitate și biserică, 
prin cultivarea conştiinţei civice şi a unui set de 
valori creştine, în spiritul ideii că schimbarea tre- 
buie să înceapă de la individ către societate. Res- 
ponsabilitatea pentru viitorul celor ce ne vor ur- 
ma stă pe umerii fiecăruia dintre noi. Să facem tot 
ce ne stă în putință ca generaţiile viitoare să nu 
ajungă, datorită nouă, să umble în bezna Cunoaş- 
terii, a lipsei de repere şi modele de viaţă, cău- 
tînd, precum Diogene, „un om-... 

Referințe bibliografice: 

1 „România educaţiei, România cercetării“ - 
Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi 
elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi 
cercetării, Bucureşti, 06 iulie 2007; 

2 „Handbook on career counselling - A prac- 
tical manual for developing, implementing and 
assessing career counselling services in higher 
education settings“, Follow-up to the World Con- 
ference on Higher Education (Paris 5-9 October 
1998), Paris, 2002; 

3 Universal Declaration on Volunteering, 
adopted by the Board of Directors of the Interna- 
tional Association for Volunteer Effort (IAVE) at 
its 16th World Volunteer Conference, January 
2001, Amsterdam, The Netherlands. 





anul VI e nr. 61 


33 


ROST 


DECANTĂRI 





Sclavii fericiți de Ovidiu Hurduzeu sau 


Eseul ca monedă 
curentă a unei 


generaţii 


Mircea Platon 





1. O reverență și mai multe 
precizări 


Unul dintre modurile de (in)adecvare a soci- 
etăţii româneşti la diferitele viclenii şi salturi 
istorice a fost şi, după ultimele înfierbântări pe 
această temă, se pare că a rămas „generaţia“, 
„noua generaţie“. Generaţia e, de obicei, creasta 
valului societăţii româneşti la vărsarea în istorie. 
Astfel, în ultima sută de ani avem, printre altele, o 
generaţie care a făcut istorie (Criterion), una care 
a fost desfăcută de istorie („generaţia pierdută“), 
şi una care, în valuri succesive („şaizecişti“, „Şap- 
tezecişti“ etc.), a locuit în istorie, țiuind o litera- 
tură cochetă de ceainic pus pe foc. Acum, cu o 
nouă generaţie care sfidează cumva criteriul 
cronologic preferându-l pe cel spiritual, suntem 
din nou în situaţia de a încerca să facem istorie, 
nu doar să o suportăm. Fie că e numită a „neoin- 
terbelicilor“, a „neoconservatorilor“, sau „gene- 
rația katehontică“, contururile generaţiei sunt 
cam aceleaşi. Ceea ce nu e prea clar e motorul ei. 

Unii, de exemplu, îşi fac din specializare 
ethos şi pavăză, ba chiar argument publicitar deşi 
specializarea e, prin definiţie, adversă populari- 
tății. Nu poţi fi torturat de gândul că nu eşti îndea- 
juns de cunoscut atunci când specializarea ta e li- 
teratura malgaşă sau arheologia peninsulei indo- 
chineze. Autoritatea întrun domeniu de cerce- 
tare ştiinţifică nu are a se confunda cu impactul 
mediatic. Nu justifică perambularea prin redacţi- 
ile ziarelor şi televiziunilor într-o frenetică încer- 
care de a-ţi populariza virtuțile de sală de lectură. 


Dacă te specializezi într-un domeniu esoteric în- 
seamnă că preferi liniştea unui obiect de studiu în 
care nici concurenţa, nici recunoaşterea nu impli- 
că înghesuiala, uralele şi sudălmile. Academicii/ 
specialiştii/universitarii sunt, în America cel 
puțin, anonimi în afara cercului lor şi nu vedete 
ale unui fel de Moulin Rouge intelectual, cu 
French can-can şi poale date peste cap în 
aplauzele publicului. 

O generație implică un proiect existenţial. 
Cariera academică poate fi parte a unui proiect 
existenţial, poate alimenta un ethos, dar nu i se 
poate substitui. „Generaţia“ nu se poate coagula 
pe baza specializării pentru că specializarea în- 
seamnă „parte“ şi nu „întreg“. Generaţia nu se 
poate articula prin teze de doctorat, oricât de 
strălucite ar fi ele, pentru că acestea nu sunt decât 
o hipertrofiere a părţii. Generaţia însăşi, neexis- 
tând decât în virtutea unei reducții fenomenolo- 
gice, fiind o sinecdocă, nu se poate baza pe epui- 
zarea părții, ci pe intuirea întregului, pe găsirea 
căii. Generaţia înseamnă o direcție, nu învârtirea 
pe loc bogat adnotată la subsol. Or, ca loc de întâl- 
nire etică şi estetică doar eseul e o aproximare a 
întregului, o identificare şi enunţare de principii, 
o formulă neoraculară capabilă să circule şi să 
suporte discuţia liberă. 

De când s-a născut specializarea, de când 
ştiinţa nu mai e ontologie şi ontologia practică 
mântuitoare, generaţiile s-au clădit în jurul eseis- 
ticii: de la Montaigne, Bacon, Pascal şi Descartes, 
prin Locke, Voltaire şi romantici, până în anii '30, 
cu Huxley, Koestler şi Orwell, reacționarii fran- 
cezi şi Criterion. Junimea nu s-au clădit pe Logica 
lui Titu Maiorescu, ci pe eseistica sa şi pe opera 





34 


anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI 


ROST 





jurnalistică şi literară a nespecialistului Emines- 
cu. Specializarea/doctoratul e, după expresia pro- 
fesorilor americani, un „carnet sindical“: garan- 
tează că stăpâneşti un anume domeniu şi anu- 
mite tehnici de cercetare. Dar nu are valențe „es- 
chatologice“. O generaţie de doctori nu e altceva 
decât o promoţie şcolară. 

Aşadar se cuvine să considerăm studiile ca 
pe o ucenicie necesară (atunci când nu transfor- 
mă studiosul în simplu slujbaş al feluritelor fun- 
daţii, în întreținut academic, gata a se prostitua 
cu prima instituție care îi asigură următorul an de 
viață) dar nu suficientă acordării busolei lăuntri- 
ce. După cum nici o teză de doctorat nu închipuie 
o hartă a realului, ci doar o halucinată mărire 
prin microscopul academic a unei fracții din câm- 
pul cunoaşterii. Tensiunea între metodă şi intui- 
ție, între întreg bănuit doar şi parte concretă, 
între soliditatea sistemului şi fragilitatea respi- 
raţiei e probată însă de eseu. 

Eseul e cel care pneumatizează generaţia, 
care îngăduie contactul ei cu orizontul neacade- 
mic dar nu mai puțin important. De aceea poate 
emergenţa noii generaţii „trăiriste“ e axată nu pe 
poeţi (precum generaţiile şaizeci, şaptezeci etc.), 
ci pe eseişti. Cu rădăcini în eseistica lui Nae lones- 
cu (cel atât de hărțuit de doctorii şi specialiştii 
vremii sale), Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, 
Nicolae Steinhardt, Emil Cioran (veşnic docto- 
rand în mansarde) sau Constantin Noica, cu pre- 
cursori şi ocrotitori imediați în Horia-Roman 
Patapievici, Teodor Baconsky, Dan C. Mihăilescu, 
Sorin Dumitrescu, Costion Nicolescu sau Răzvan 
Codrescu, generația nouă e vrednică şi de multe 
ori aprigă mânuitoare de eseu. Printre cei con- 
ştienţi de rolul eseului, şi care îl practică nu ca pe 
o relaxare de la activități mai sistematice, ci deli- 
berat, ca formă de rezistenţă şi chiar izbândă spi- 
rituală, se numără Ovidiu Hurduzeu (Ph.D. Stan- 
ford) cu ai săi Sclavii fericiți (aşi, Editura Timpul, 
2005, ed. a Il-a revăzută şi mult adăugită). 


2. Eseul ca restaurare a 
întregului 


Eseistica lui Ovidiu Hurduzeu nu e un gen li- 
terar, ci aşezare spirituală, nu e haină de împru- 
mut, ci dezvoltare a unui principiu literar perso- 
nalist, semnul unor repetate încleştări cu realul şi 


al unităţii subiectului cunoscător. Eseul e, la Ovi- 
diu Hurduzeu, o afirmare nu o negare a întregu- 
lui. Nu e indiciu de ocazionalism estetic, ci de adu- 
nare a ființei, a secțiunilor „specializate“ risipite 
în sistem. Pornind de la constatarea rolului pe care 
îl are în viața omului contemporan networkul, 
rețeaua, „Angrenajul“, Ovidiu Hurduzeu arată pe- 
ricolele pe care le prezintă acesta: „Networleul nu 
dă doi bani pe calitatea ta de individ unic, moşte- 
nitor al unei zestre culturale [...] îl interesează 
doar acea părticică din tine care-i poate servi sco- 
purile. Într-o lume reticulară, eşti nevoit mereu să 
te separi în părticele specializate, iar fiecare păr- 
ticică s-o angrenezi întrun anumit tip de rețea. 
Fiecare network desprinde din tine felia care-i 
trebuie şi-ţi cere să elimini restul. Pe măsură ce te 
branşezi la tot mai multe rețele pierzi capacitatea 
«Să te aduni», să-ţi angajezi întreaga ființă, să-ţi 
recâştigi integritatea“ (48). Or ceea ce caută Ovi- 
diu Hurduzeu nu e această depersonalizare spe- 
cializată, nivelarea tehnico-academică (în condiţi- 
ile în care şi universitățile au devenit nişte corpo- 
rații al căror obiect e marketingul - teaching/ pre- 
datul - şi managementul - research/cercetarea - 
epistemei). Hurduzeu nu caută eficiență icono- 
clastă, ci prezența, chipul, ceea ce el numeşte 
foarte frumos „persoana-eveniment“, tot mai rar 
întâlnită în context Occidental, „unde «personali- 
tatea» a fost înlocuită de «expertul» anonim care 
se impune prin «gnoză», prin cunoştinţele sale 
strict specializate, şi nu prin «prezență» persona- 
lă“ (165). Eseul, gen care nu cere numai ideaţie ci 
şi un anumit timbru al inteligenţei e, deci, mai 
aproape de „prezență“ decât tratatul branşat la 
bibliografii şi secţiuni de competență. Eseul e 
chip, tratatul, sistemul, în general orice instru- 
mentalizare a omului şi cuvântului, nu. 
Refuzând astfel nominalismul, Ovidiu Hur- 
duzeu schițează şi o poetică realistă a realității ro- 
mâneşti care are virtuțile defectelor ei, ale cărei 
forme de comuniune scapă mecanismelor virtuții 
impersonale şi poliţiei gândirii: „Democraţia ro- 
mânească este de tip informal, oamenii se adună 
într-un spaţiu public în mod spontan, mânaţi 
doar de dorința de a comunica unul cu altul într- 
un mod direct [...] un limbaj ce nu se supune 
obiectivizărilor de tot felul [...] Bârfa, zvonăria, 
purtatul vorbii de la om la om, de la celular la 
celular sunt şi ele forme concrete de manifestare 





anul VI e nr. 61 


35 


ROST 


DECANTĂRI 





a democraţiei. De ce să le neglijăm? De ce să nu 
înmulțim băncile din parcuri? Să nu recreăm 
taifasul de cafenea? Micul Paris interbelic era cos- 
mopolit prin cultura «Capşa», nu prin seminariile 
organizate de Liga Naţiunilor [...] La baza demo- 
craţiei româneşti nu poate sta Legea, o predeter- 
minare coercitivă, ci Persoana-eveniment“ (170). 
Personalismul organicist al lui Ovidiu Hurduzeu 
poate şi va fi, fără îndoială, răstălmăcit ca pesi- 
mism reacţionar în privința democratizării Ro- 
mâniei, ca boicot al istoriei şi „soluţie sud-ameri- 
cană“. În realitate discursul lui Hurduzeu nu e de- 
cât o încercare de a recupera firescul conviețuirii 
şi o pledoarie pentru a aşeza persoana - nu omul 
abstract, specialistul, europeanul sau altă fantoşă 
ideologică - la temelia edificiului legislativ na- 
țional. 


3. Doi pași la stânga binișor... 


Hurduzeu nu e un apologet al „înapoierii“ cu 
orice preţ, după cum nu e nici un detractor al 
Americii, deşi cartea sa a fost citită oarecum în 
cheie anti-americană. El e un organicist şi, ca şi 
Virgil Nemoianu în eseurile dedicate Americii din 
Tradiţie și libertate (Bucureşti, Editura Curtea 
Veche, 2001), iubeşte America de modă veche şi 
neagă, spre stupefacția ingenuă sau subvențio- 
nată a unor intelectuali români, justeţea ecuaţiei 
America=corectitudine politică/postmodernism. 
În fapt, ca un observator lucid al societăţii ameri- 
cane, el a sesizat că localismul („localismul cali- 
fornian“), ruralismul, şi principiul subsidiarității 
caracteristice societăţii americane profunde sunt 
nu numai de negăsit în rândul eurosocialistei 
U.E., dar şi printre cele mai mari adversare ale 
eticii globaliste. În bătălia împotriva uniformiză- 
rii globale, Hurduzeu mizează pe expresiile locale 
ale adevărului creştin: pe catolicismul rural polo- 
nez, hispanic sau italian, pe ortodoxia noastră şi 
a celorlalte țări din Estul Europei, pe anumite for- 
me ale congregaţionalismului american care a 
alimentat în America veche spiritul de frontieră. 

De fapt, Ovidiu Hurduzeu reuşeşte în cartea 
sa performanţa de a merge, dincolo de etichetele 
şi interesele politico-ideologice conjuncturale, 
spre chiar rădăcinile Treimice ale Dreptei, ale 
conservatorismului, ale normalităţii (văzută de 
unii doar ca „normativitate“). Normalitatea lui 





Hurduzeu e, dacă pot spune aşa, radicală. Adică 
nu e normalitatea convenţională, a cinismului 
îmbuibat, a famelismului utopic, a boemiei sti- 
pendiate sau a spectacolului media. Nu e normali- 
tatea ca ignorare şi banalizare a lumii. Nu e nor- 
malitatea omului raţiunii autonome, ci a celui 
care ştie că Duhul suflă unde vrea. Nu e normali- 
tatea omului singur - autarhic sau masificat -, a 
atomului social, ci a persoanei care participă la fa- 
cerea lumii nu numai prin faptă, ci şi prin mirare, 
bucurie sau sfinţenie. 

Autorul mărturiseşte la un moment dat că 
nu are „nici un fel de afinitate ideologică sau spi- 
rituală cu neoconservatorismul american“ (291). 
E şi nu € aşa. În măsura în care neoconservatorii 
americani achiesează de multe ori reflexele con- 
sumiste şi massificatoare ale societăţii actuale, 
disprețul față de „mediu“ şi indiferența culturală, 
Hurduzeu nu are într-adevăr nimic de împărţit cu 
Dreapta americană, obsedată de prea multe ori 
numai de tax-cuts. Dacă ne gândim însă la social: 
conservatives, la conservatorii - catolici sau bap- 
tişti americani - care susțin virtuțile familiei, edu- 
cația clasică şi o abordare bărbătească a realităţii, 
atunci Hurduzeu are foarte multe de împărțit cu 
Dreapta americană. După cum are de împărțit şi 
cu stânga americană şi franceză. Aşa cum par- 
tidele noastre istorice au lăsat naționalismul pe 
mâna României Mari, dreapta americană a lăsat 
tema „ecologistă“ pe seama stângii homo-vege- 
tariene. Interesaţi doar de „economia de piață“ şi 
de virtuțile ei formatoare de caracter - în viziu- 
nea liberală clasică, nu în cea a darwinismului so- 
cial -, conservatorii americani (cărora neocon- 
servatorii le sunt o aripă mai belicoasă în materie 
de politică externă şi fiscalitate) se preocupă mai 
mult de drepturile cetățeanului american de a 
cumpăra şi utiliza câte SUV-uri vrea decât de 
impactul milioanelor de SUV-uri asupra naturii. 











36 


anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI 


ROST 





Retras în suburbii, departe de criminalitatea şi 
squalorul oraşelor abandonate „etnicilor“ şi 
„boschetarilor“, conservatorul american a uitat 
de valoarea mediului urban, a uitat ce înseamnă 
o plimbare, o stradă luminată frumos, o conver- 
saţie la ceas de seară într-o piaţetă cu fântână. 
Dreapta americană trăieşte, în suburbii, sub ase- 
diul generat de propria indolență, de propria 
abandonare a valorilor urbane europene. 

Şi aici Hurduzeu se desparte într-adevăr de 
(neo)conservatorii americani putând fi citit, în 
paradigmă americană, în cheie de Stânga. Respin- 
gerea culturii de mase, a sportului, a fast-foodului 
sunt, în America, atribute care te plasează la Stân- 
ga. În America, de exemplu, cultură (teatru, ope- 
ră, concerte) la televizor vrea Stânga, nu Dreapta. 
Dreapta americană s-a hotărât să înceapă răz- 
boiul cultural abia în momentul în care marile 
corporații au început să resimtă la buzunare 
daunele pe care trebuie să le plătească feluritelor 
lobby-uri stângiste care îi acţionează în judecată 
(„class action suit“) în numele a tot felul de fan- 
tasmagorii bazate pe „ideologia victimizării“: te- 
ai fript cu cafeaua, dai în judecată lanțul de res- 
taurante pentru că nu te-a avertizat că, la ei, ca- 
feaua e servită extrem de fierbinte; te-ai îngrăşat, 
dai vina pe fast-food-uri care complotează să te 
îngraşe neanunțând pe ambalaj câte calorii are 
hamburgerul lor; ai făcut cancer, dai în judecată 
fabrica de ţigări etc., etc. Hurduzeu analizează 
strălucit naşterea „ideologiei victimizării“ şi 
transformarea ei în afacere şi rațiune de stat a 
generaţiei baby-boom/hipiote (vezi capitolele 
„Flux“, „Vremurile conformismului generalizat“ 
şi, mai ales, „Războinicii baby-boomer'“). Ceea ce 
nu acceptă el e aruncarea responsabilităţi pen- 
tru starea actuală exclusiv în cârca Stângii şi că- 
delnițarea respectuoasă a unei Drepte absorbite 
exclusiv de economic (vezi pagina 47, pentru des- 
crierea livezilor de caişi existente cândva pe locul 
unde acum € Silicon Valley). 

Hurduzeu, cititor de Stăniloae dar şi de Bau- 
drillard sau Foucault, recuperează pulsiunile 
creştin-reacţionare ale Stângii alternative, nein- 
stituționalizate. Acolo unde Dreapta americană 
denunță în ecologism doar cultul irațional al „ma- 
mei natură“, acolo unde agentul de bursă vede 
într-un om fără cont în bancă doar un irespons- 
abil, Hurduzeu se gândeşte la Sf. Francisc din 


Assisi. Hurduzeu întoarce erezia stângistă pe dos 
pentru a combate falsa ortodoxie a conformismu- 
lui şi consensului comod. Având în memorie scă- 
părările şi foşnetele „creştinismului cosmic“, ale 
ortodoxiei ţărăneşti româneşti, lui Hurduzeu nu 
îi e greu să împace firea cu libertatea. EI nu e nici 
un anarhist spiritualist-gnostic precum homo-ve- 
getarienii Occidentali, nici un închinător la „vi- 
țelul de aur“ precum mulți dintre burghezii ame- 
ricani pentru care creştinismul e doar o reţetă de 
a reuşi în afaceri. Nu e nici numai spirit, nici nu- 
mai materie. E realist creştin, care recunoaşte 
participarea noastră la două realități, văzută şi 
nevăzută, țărână şi văzduh: „Realitatea spirituală 
a Europei de Est este încă profund marcată de 
imaginarul arborelui şi al rădăcinii. O imagine 
care nu încetează să dezvolte legea Unicului 
(Preşedintele, Regele), a pivotului care asigură 
suportul necesar rădăcinilor secundare. Axa ge- 
netică şi structura de profunzime sunt elemente 
determinante ale paradigmei arborelui şi rădă- 
cinii. De aici obsesia istoriei (a originii şi a memo- 
riei) şi o întreagă metafizică a «spiritului» şi «geni- 
ului» (național, popular, artistic). [...] Arborele şi 
rădăcina nu fac casă bună cu mondializarea 
economiei de piață, bazată pe o logică rizomică 
[...] Rizomic, capitalul se dezvoltă în toate direcți- 
ile, circulă continuu, dezvoltă legături combina- 
torii pe bază de eterogenitate. În logica rizomică 
nu există incompatibiltate între țăranul român şi 
cutia de Coca-cola, între trecutul «pătat» al unui 
securist şi activitatea sa de «antreprenor», între 
sârbi şi albanezi, între bărbaţi şi homosexuali“ 
(207). Ovidiu Hurduzeu regăseşte această axă şi 
în împrejurări mai domestice, în osia carului unui 
țăran moldovean bunăoară, care îi explică: „Roa- 
ta de lemn era făcută mai după lege. Tăia noroiul 
ca un cuțit. Asta din gumă se înfundă, nu-i bună 
de nimic!“ Nu orice căruță e semn de păşunism, şi 
nu orice cauciuc, semn de progres. Faţă cu mocir- 
la, vechea roată de lemn pare, să recunoaştem, 
mai eficientă. 

Proza lui Ovidiu Hurduzeu e aforistică, îmbi- 
nând emoția cu focusul analitic. E o proză hrănită 
de lectura moraliştilor francezi (şi a lui Cioran de- 
sigur), a sociologilor anilor '70-80 (Lasch, Ellul, 
Debord, Baudrillard), a lui Berdiaev şi a lui Kro- 
potkin parcă. E, cu adevărat, literatura radicalis- 
mului aristocratic. Adică un semn de normalitate. 





anul VI e nr. 61 


37 


ROST 


DECANTĂRI 





Mircea Eliade și 
Mișcarea Legionară 


Există în istoria culturală românească o serie de prejudecăți, de stereotipuri 
care țin locul unui travaliu solid, unei documentări exhaustive, unei î 
ntreprinderi academice riguroase, bazate pe surse veridice, interpretate onest 
şi cu pricepere. Cu alte cuvinte, amatorismul grefat de cele mai multe ori pe o 
analiză a resentimentului este preterat unei construcții elaborate, unei 
specializări serioase care să evite eterna „atlare în treabă“, un adevărat sport 


naţional. 


Constantin Mihai 





pecializându-mă în istoria intelectuală a 

Criterionului, a generaţiei '27, patronată, 

în buna ei măsură, de Nae Ionescu, nu 
aveam cum să evit un subiect referitor la rapor- 
turile dintre practicile culturale interbelice şi ide- 
ologia sa. Această arie de cercetare mi-a permis 
cunoaşterea în profunzime nu numai a resortu- 
rilor intelectuale ale criterionismului, ci şi a celor 
spirituale, politice - în sensul său larg de ideolo- 
gie, ca forma mentis. 

Relaţia dintre Mircea Eliade şi Mişcarea Le- 
gionară este o problemă veche, ce revine mereu 
în actualitate, stârnind reale patimi care merg 
până la a deveni o obsesie. Centenarul Eliade nu 
a fost lipsit de asemenea evenimente şi probabil 
că va mai trece mult timp până ce lucrurile se vor 
clarifica, dacă va exista competență şi cinste. 

În principiu, astfel de subiecte „tari“ sunt 
considerate mereu controversate tocmai de către 
cei care le controversează mai mult, neţinându-se 
cont de două criterii fundamentale: buna specia- 
lizare şi bunul simţ, incluzând aici probitatea in- 
telectuală, în vederea stabilirii adevărului. Deşi 
există un corpus impresionant de literatură 
legionară publicat după decembrie 1989, deşi s-a 
deschis accesul la o bună parte a arhivelor, deşi 
există o literatură memorialistică bine articulată, 
ce trebuie corelată cu întreaga istorie orală (în 
special, prin prezența unor importanți martori în 


viaţă ai fenomenului), istoriografia românească 
continuă aceeaşi linie neprofesionistă, ignară a 
şcolii comunism-securismului kaghebist, pentru 
care abordarea ştiinţifică este înlocuită de un 
amatorism cras, fundat pe ignoranță, minciună şi 
tot arsenalul propagandistic. De aceea, o bună 
parte a trecutului nostru recent rămâne într-o 
ceață voită, în pofida unor cercetări singulare, 
mai serioase. 

Abordarea unui capitol vital de istorie româ- 
nească, precum cel al Mişcării Legionare, al sem- 
nificaţiei sale în spaţiul românesc rămâne în grija 
unei tinere generaţii de istorici autentici - isto- 
rici de vocaţie, născuţi astfel, nu făcuţi la şcoala 
istoriografiei comuniste -, al căror demers pluri- 
disciplinar va da măsura complexității acestui fe- 
nomen. Până atunci ne mulțumim cu cercetarea 
occidentală care, de multe ori, se dovedeşte mai 
onorantă în raport cu cea „urechistă“ româ- 
nească. 

Vom încerca în textul de față să formulăm 
câteva puncte de vedere care pot ajuta la clarifi- 
carea unor aspecte importante ale istoriei noas- 
tre culturale, esenţială fiind ipostaza celui care le 
rosteşte: o bună cunoaştere a fenomenului inter- 
belic, sub toate raporturile sale, ca expresie a 
unei specializări solide, a unei preocupări con- 
stante de cercetare în acest domeniu. Numai prin 
poziţii competente, putem evita formularea unor 
verdicte amatoristice ce funcționează, din păcate, 
la noi, ca adevăruri absolute. 





38 


anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI 


ROST 





În primul rând, trebuie să stabilim că Mişca- 
rea Legionară a fost „o mişcare de revigorare 
creştină şi națională din acest veac (este vorba de 
secolul XX - n. mea C.M.), în România“ (Petre Ţu- 
țea). Aceeaşi mare personalitate a culturii româ- 
ne, Petre Ţuţea făcea o altă afirmaţie elocventă: 
„toate marile personalități româneşti au aderat la 
Mişcarea Legionară fiindcă nu exista decât pozi- 
ţia radicală faţă de influența nefastă a bolşevis- 
mului rusesc. Mişcarea Legionară era singura 
mişcare de dreapta teologal fondată“. George Ra- 
coveanu, o altă figură emblematică a generaţiei 
'27 considera Mişcarea Legionară ca fiind „cea 
mai profundă revoluţie spirituală pe care a cu- 
noscut-o poporul român de la creştinarea lui în- 
coace. Această revoluţie, prin calităţile ei, este va- 
labilă pentru toate naţiunile care vor să porneas- 
că pe calea încreştinării efective“. 

Din aceste două afirmaţii rezultă două idei 
esenţiale, care marchează structura Mişcării Le- 
gionare, ambele legate inextricabil: 1. Mişcarea 
Legionară este singura mişcare fondată teologal; 
2. Mişcarea Legionară este singura forță care 
luptă deschis împotriva bolşevismului rusesc. De 
altfel, Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării 
Legionare a prevăzut cu o intuiţie genială, încă 
din 1936, pericolul bolşevismului: „de vor intra 
trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, 
în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde 

















este mintea care să susțină, că ele vor pleca de la 
noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? 
Consecințele? Inutil a le discuta“. Ceea ce a urmat 
se ştie foarte bine. Mai este ceva de comentat în 
privința diagnosticului pus de Codreanu, cu 8 ani 
înainte de intrarea tancurilor sovietice în Ro- 
mânia? 

Anticomunismul şi creştinismul Mişcării 
Legionare fundate pe ideea de jertfă sunt ilus- 
trate cu asupra de măsură în toate prigoanele, în- 
cepând din perioada carlistă, continuând cu cea 
antonesciană şi terminată la apogeu, cu cea 
comunistă, prin numărul de martiri şi mucenici 
care au umplut închisorile politice - să nu uităm 
un adevăr istoric esenţial conform căruia deţinu- 
ţii politici din închisorile comuniste reprezentau 
un procentaj majoritar de 75-80% de legionari. 
Mişcarea Naţională de Rezistență Armată din 
Munţi este alcătuită, în marea ei majoritate, de 
membrii Mişcării Legionare, alături de militari, 
ţărănişti (a se vedea geografia grupurilor de 
rezistență armată, majoritatea legionare). Prin 
urmare, lupta împotriva comunismului a fost du- 
să de Mişcarea Legionară atât în ţară, prin forme- 
le amintite, cât şi în exil. Acesta este un fapt istoric 
incontestabil. Jertfa Mişcării Legionare este una 
grăitoare şi salvatoare pentru destinul național. 
Nerecunoaşterea acestei jertfe nu poate atrage 
decât pedeapsa divină, în măsura în care muceni- 
cia şi sfințenia sunt biletele noastre de identitate, 
ca naţiune, la Judecata de Apoi. Aceste adevăruri 
istorice trebuie cunoscute de către toată lumea 
care încearcă să înțeleagă trecutul nostru recent. 

Generaţia'27, din care făcea parte şi Mircea 
Eliade, avea drept model intelectual şi uman pe 
Nae Ionescu. Legătura dintre Profesor şi marea 
majoritate a elevilor săi nu se rezuma numai la 
nivelul academic, strict paideic (educaţie şi for- 
mare), ci şi la nivelul spiritual, o legătură bazată 
pe o bună adecvare de structură. Apropierea lui 
Nae Ionescu de Mişcarea Legionară se petrece în 
1933, el descoperind în ea instrumentul de ex- 
presie a structurii ființei româneşti, a creştinis- 
mului pe plan istoric şi politic, structuri pe care 
Profesorul le elaborase cu anticipație în interio- 
rul său. Mediul legionar i s-a părut familiar, întru- 
cât nu reprezenta altceva decât proiecția în do- 
meniul acţiunii practice a propriei lui filosofii. 
Marea operă a lui Nae Ionescu nu sunt cursurile 





anul VI e nr. 61 


39 


ROST 


DECANTĂRI 





tipărite postum, ci elevii pe care i-a „moşit“ ase- 
menea lui Socrate, Akademos.ul pe care l-a creat. 
Iată, deci, cum la şase ani de la actul de înființare 
al Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927), 
elita intelectuală interbelică începe să împărtă- 
şească principiile Mişcării Legionare, a acelei 
şcoli unice de formare a omului spiritual pro- 
fund, printr-o reînnoire a ființei, o adevărată me- 
tanoia. O parte din elevii lui Nae Ionescu, precum 
Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, 
Ernest Bernea se înscriu încă din 1933, în Miş- 
carea Legionară. 

Sigur, ne punem o întrebare firească: oare ce 
a condus ca o întreagă elită intelectuală, precum 
cea interbelică grupată în jurul lui Nae Ionescu şi 
care reunea numele grele ale culturii române, 
Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Er- 
nest Bernea, Vasile Băncilă, Dumitru Cristian Am- 
zăr, George Racoveanu, Paul Costin Deleanu, Mi- 
hail Polihroniade -iar lista poate continua - să 
subscrie principiilor promovate de Mişcarea Le- 
gionară? Terbilismul, naivitatea, cum tot se în- 
cearcă de mai bine de o jumătate de secol să se 
acrediteze? Oare întreaga elită intelectuală crite- 
rionistă era condusă de duhul naivității şi al teri- 
bilismului? 

Mişcarea Legionară a fost o mişcare elitistă, 
fundată pe aportul neprecupeţit al vârfurilor din 
toate domeniile de activitate, îndeosebi din zona 
superbiei intelectuale şi a rafinamentului spiritu- 
al. Jertfa acestor elite este una a României pro- 
funde, anticomuniste, creştine şi naţionale, în 
răspăr cu materialismul bolşevizant, cu ateismul 
criminal. Ne-a învrednicit Dumnezeu ca prin do- 
cumentul oficial asumat de către statul român, 
prin Preşedintele Traian Băsescu, care i-a dat citi- 
re în aula reunită a Parlamentului, pe 18 decem- 
brie 2006, să se recunoacă public, de la nivelul cel 
mai înalt, că regimul comunist instaurat cu forța, 
prin tancurile sovietice, în 1944, a fost un regim 
criminal, ilegitim şi ilegal. În sfârşit, s-a produs un 
act de dreptate, o reparaţie istorică morală care se 
cere concretizată cât mai repede posibil, printr-o 
condamnare penală a tuturor celor care au mu- 
tilat chipul României creştine: torționari, secu- 
rişti, activişti, nomenclaturuişti, informatori etc. 

După ce am creionat contextul în care se pro- 
duce apropierea dintre elita interbelică şi Mişca- 
rea Legionară, stabilind argumentele de ordin 


cultural şi spiritual, din perspectiva istoriei inte- 
lectuale, ne vom îndrepta atenţia asupra relaţiei 
particulare dintre Mircea Eliade şi Mişcare. 

Ataşamentul lui Mircea Eliade față de Miş- 
carea Legionară era, în primul rând, unul față de 
valorile spirituale, de rostul lor major în regene- 
rarea naţională. Misiunea culturală a generaţiei 
criterioniste implica, în subsidiar, şi aspectul spi- 
ritual, pe care aceasta îl considera de o impor- 
tanță capitală în reaşezarea şi în primenirea unei 
lumi româneşti de păcatele politicianismului 
veros, de minciuna şi hoţia care deveniseră 
emblematice pentru funcționarea unui stat de 
drept. Nu era vorba de instituirea vreunei dicta- 
turi, cum greşit s-a înțeles, ci de constituirea unui 
stat democratic, în care principiile şi regulile să 
troneze la buna sa funcţionare. Acest ideal spiri- 
tual, ca singura soluţie de salvare a naţiunii, pe 
care pornise legionarismul, nu avea cum să nu fie 
împărtăşit de tânăra generaţie intelectuală, cu 
atât mai mult cu cât recursul la Tradiţia organică, 
creativă, vie constituia o bună perspectivă în pro- 
cesul de metanoia a firii româneşti. 

Sigur, se poate glosa la infinit pe această te- 
mă, existând şi tentaţia căderii într-o demagogie 
ieftină, într-o retorică pietistă, contraproductivă, 
în absenţa unei bune măsuri şi a unui bun echili- 
bru. Se speculează tot mai mult pe chestiunea im- 
plicării sau neimplicării lui Mircea Eliade în feno- 
menul legionar, creându-se adevărate procese de 
intenţie. Au existat mai multe episoade, cel puţin 

















40 


anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI 


ROST 





în perioada post-decembristă, a paternității unor 
texte prolegionare ale lui Eliade, problema fiind 
mai mult sau mai puțin rezolvată, prin publicarea 
celor 12 texte de către Mircea Handoca. Nu mai 
doresc să reiau această lungă discuţie care nu a 
dus, din păcate, la nici o concluzie serioasă, întru- 
cât presupoziţia de la care s-a plecat a fost una 
total greşită: nu s-a lămurit în ce a constat efectiv 
aderarea lui Eliade la Mişcarea Legionară. 

Voi prezenta pe scurt câteva date de ordin 
istoric care au fost şi sunt mereu ocultate, date 
care pot constitui un punct solid de plecare în toa- 
tă această chestiune. Spuneam că anul 1935 este 
anul în care Nae Ionescu se apropie de Mişcarea 
Legionară, un an hotărâtor în care o parte dintre 
elevii săi aderă la această cauză. Mircea Eliade 
este încadrat în cuibul legionar „Axa“ - condus 
de Mihail Polihroniade. În 1937, Eliade a condus, 
împreună cu Mihail Polihroniade şi cu pictorul 
Alexandru Basarab, propaganda electorală 
legionară din județul Ialomiţa. A candidat pe lis- 
tele Partidului Totul pentru Țară la alegerile din 
1937. În 1937, Mircea Eliade, asistent al lui Nae 
Ionescu la catedra de metafizică - intrat în 1933, 
la catedra de metafizică, cu sprijinul maestrului 
său care i-a cedat cursul de istorie a metafizicii şi 
un seminar de istoria logicii -, este exclus din 
Universitate pentru „scrieri pornografice“. Se de- 
clanşează atunci în presă o campanie de susți- 
nere a lui Eliade, demonstrându-se abuzul la care 
fusese supus tânărul istoric al religiilor şi demon- 
tându-se pretinsele acuzaţii. Nu excludem posibi- 
litatea ca altul să fi fost mobilul acestei măsuri 
dure împotriva lui Eliade, mai ales că acesta se 
angajase în lupta politică electorală pentru Miş- 
carea Legionară, lucru bine ştiut de autorităţile 
statului, care nu acceptau asemenea poziții. 
Printre cei care protestează împotriva măsurii 
luate la adresa lui Eliade se numără Nae Ionescu, 
titularul catedrei, precum şi colegii săi de genera- 
ție: Cioran, Noica, Arşavir Acterian ş.a. În 17 apri- 
lie 1938, sub Carol al II-lea, ziarul „Cuvântul“ este 
interzis, iar Eliade este arestat şi deţinut în 
lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu Nae 1o- 
nescu, Radu Gyr, Iordache Nicoară, lon Mânzatu, 
Dragoş Protopopescu, Nichifor Crainic, precum şi 
cu o serie de lideri legionari. O descriere a atmos- 
ferei din acest lagăr care consta în speranţă, or- 
dine, încredere, ataşament Ia valorile creştine şi 


naţionale, este realizată de Eliade în ziarul „Buna 
Vestire“ din 17 decembrie 1940. În 1938, Nae Io- 
nescu este dat afară din învățământul universi- 
tar, ca urmare a îmbrățişării cauzei legionare, ata- 
şament pe care Carol al II-lea nu i-l va ierta nicio- 
dată. Măsura de destituire a lui Nae Ionescu din 
mediul universitar va fi una definitivă. 

Ceea ce la atras pe Eliade la Mişcarea Legio- 
nară este acea sinteză de românism şi spirituali- 
tate, care realiza exigența unui mesianism speci- 
fic românesc. Eliade afirma că „Mişcarea Legio- 
nară avea dreptul să se revendice ca singura mis- 
tică creştină, revoluţie spirituală, ascetică, cum 
încă n-a cunoscut istoria Europei“. Iată aşadar 
cum înțelegea să explice însuşi Eliade rațiunea 
atitudinii sale la care nu a renunțat niciodată, re- 
cunoscând caracterul spiritual creştin al revo- 
luţiei legionare, profund diferit de cele dominate 
de primatul economic al statului (fascismul) sau 
al rasei (rasismul). 

Aşa cum reiese din memoriile sale publicate 
- încă mai există pagini nepublicate - Eliade nu s- 
a dezis de ataşamentul său față de Mişcarea 
Legionară, el continuând în exil lupta sa deschisă 
împotriva comunismului. În 1940, ataşat cultural 
la Londra, şi ulterior, la Lisabona, Eliade se sta- 
bileşte la Paris, în 1945, unde, dincolo de activi- 
tatea sa de cercetare, desfăşoară o fecundă cam- 
panie culturală de promovare a tradiţiei intelec- 
tuale şi spirituale româneşti, a identității pe care 
o conserva cu grad mare de responsabilitate şi 
competență. Nu se poate discuta despre exilul ro- 
mânesc anticomunist în absenţa lui Mircea Eliade 
şi a rolului său salutar. Deşi nu a mai manifestat 
direct o legătură cu Mişcarea Legionară, Eliade a 
rămas fidel crezului său pe care l-a transpus în 
faptă, de câte ori a fost nevoie. Oratoria faptei a 
fost una emblematică, dând mărturie ataşamen- 
tului său pentru valorile spirituale şi culturale. 

De aceea, fenomenul Eliade, înțelegând aici 
viaţa şi opera sa exemplare, constituie o superbie 
a aristocrației intelectuale şi spirituale româneşti 
la care trebuie să ne raportăm cu bucurie. Ceea ce 
rămâne important nu este relaţia sa cu Mişcarea 
Legionară ca factor istoric, ci perceperea acestui 
fenomen complex care, în drumul său, s-a inter- 
sectat cu principiile singurei mişcări spirituale ce 
a încercat să remodeleze chipul unei Românii 
schimonosite, în duhul Adevărului revelat. 





anul VI e nr. 61 


41 


ROST 


DECANTĂRI 





Credinţa ca paradox 


Paul-Gabriel Sandu 





ntr-una din scurtele sale povestiri, cuprinse 

în volumul Die Erzâhlungen, Kaka întârzie o 

clipă asupra descrierii cerului unei zile 
înghețate de iarnă. Numai că descrierea de care 
se foloseşte Kafka - la prima vedere un simplu ar- 
tificiu de stil - poate sta ca metaforă a viziunii 
sale artistice şi a întregii sale opere. Tensiunea 
din Castelul, în care drumul până la ţintă nu se 
lasă decât bănuit sau presupus, la fel ca şi anxi- 
etatea mereu crescândă a lui Josef K., personajul 
principal al Procesului, apar epurate de îmbrăcă- 
mintea narativă, şi de dimensiunea ludicului, în 
insuportabilul lor. 

Povestirea la care ne referim este intitulată 
„Der Kiibelreiter“/ „Călărețul găleţii“, ea însăşi, 
într-o anumită măsură, o detaliere a metaforei pe 
care o conţine textual, dar de care este, în esență, 
conținută. 

Gerul a consumat toți cărbunii celui care 
alege, drept ultimă alternativă, să încerce să 
obțină măcar o găleată de combustibil, fie ea de 
cea mai proastă calitate. Sigur, îi lipsesc banii, dar 
va lua pe datorie şi va putea înapoia banii în câte- 
va zile. Numai că strigătele lui în faţa casei vânză- 
torului de cărbuni abia dacă sunt auzite, „nu e 
nimeni“ îl cheamă înapoi nevasta pe cel care apu- 
case, neîncrezător, drumul spre uşă. Strigătele lui 
abia răzbat până în casă, iar vânzătorului i se 
pare iarăşi că se aude ceva, numai că este din nou 
împiedicat şi convins de cea care-i stă alături să 
renunțe la drumul până în stradă. 

Pentru a-l linişti, femeia merge ea însăşi la 
poartă şi deschide. Bărbatul cu găleata goală, 
venit după cărbune îi explică însă că nu poate 
plăti acum, dar că o va face cât de curând. Uşa se 
închide „ca un scut“ şi femeia se întoarce în casă, 
concluzionând că într-adevăr nu e nimeni şi că 
strada este pustie. 

Povestirea se opreşte aici. Nu aflăm mai 
multe despre nici unul dintre personaje, şi de fapt 
tot cea ce trebuie să ştim este că, ridicând ochii 


spre cer, în dimineaţa aceea de iarnă, ai fi putut 
vedea „der Himrmel, ein silberner Schild gegen 
den, der von ihm Hilfe will“. 

Metafora citată este expresia esențializată a 
legăturii dintre sfera umanului şi cea a divinului 
în opera lui Kafka. Nimic nu poate străbate dinco- 
lo de scutul „argintiu“, nici o voce omenească, 
nici un strigăt după ajutor. K., încercând să 
găsească drumul spre castel, este nevoit să-şi 
ducă existenţa într-un continuu provizorat; Josef 
K., personajul Procesului, nu poate afla în nici un 
chip ce fel de acuzaţii i se aduc, şi este condamnat 
la o moarte complet absurdă. Le fel se petrece şi 
cu cel care se trezeşte într-o dimineață preschim- 
bat într-o îngrozitoare creatură, fără să înțeleagă 
de ce. 

Însă, metafora kafkiană, trimite încă mai 
departe. Nu numai că nimic nu poate trece dinco- 
lo, fie ea înțelegere sau vedere, ci orice încercare 
este silită să ia forma unui atac. Orice încercare 
este o formă de violență. Cerul văzut ca un scut, 
preface orice privire îndreptată spre el într-o con- 
fruntare şi atrage după sine pedeapsa. K. trebuie 
să renunţe la a mai încerca să găsească drumul 
spre castel, la fel cum încercările lui Josef K. nu 
pot atrage după sine decât consecinţe negative. 
Nu numai că nu se poate privi dincolo, în lumea 
aceea din care nu sosesc decât legi şi pedepse, dar 
orice încercare e condamnabilă, şi trebuie pe cât 
posibil evitată. 

Într-una dintre interpretările date parabolei 
biblice în care Abraham este nevoit să îşi jert- 
fească fiul urmând porunca divină, Kierkegaard 
descrie cum Abraham, nu poate înțelege voința 
divină, chiar dacă i-a fost oferit un animal drept 
jertfă în locul fiului: „Abraham's eyes were dark- 
ened, and he knew joy no more“. 

Metafora cerului ca „scut argintiu“ ar fi putut 
fi folosită şi de Abraham ca semn al neînțelegerii 
sale. Neînţelegere care nu este un fapt întâmplă- 
tor, ci care ţine de o imposibilitate structurală. 
Pentru Kierkegaard paradoxul, ca expresie ulti- 
mă a relaţiei dintre sfera umană şi cea divină, tre- 
buie acceptat ca atare. Astfel că celelalte inter- 





42 


anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI ROST 














pretări ale lui vor dezvălui un alt fel de Abraham, 
pregătit să-şi asume mai degrabă rolul de călău, 
decât să pună o asemenea barbarie în seama 
Dumnezeului său. 

Paradoxul, va spune Kierkegaard, este 
expresia adevărului atemporal aruncat în timp, şi 
acceptarea lui face trecerea de la etapa eticului la 
cea a religiosului. 

Metafora kafkiană cuprinde tocmai acest 
paradox în incomensurabilitatea lui. Cerul văzut 
ca „scut argintiu împotriva aceluia care aşteaptă 
de la el ajutor“, este metafora unei viziuni filoso- 
fice care şi-a luat numele de existenţialism, şi care 
recunoaşte în Kierkeggard un gânditor fondator. 
Numai că filosofia existenţialistă a eliminat cu 
totul posibilitatea ca în spatele scutului să se mai 
afle cineva. Paradoxul nu poate fi acceptat şi cu 
atât mai puţin, aşa cum cerea Kierkegaard, trăit. 

Credinţa ca paradox este înlocuită, la sfâr- 
şitul secolului XX, în filosofia existenţialistă 
franceză, cu credinţa în absurd. Metafora cerului 
perceput ca un scut rămâne să se aplice în conti- 
nuare, numai că de această dată nu mai este pusă 
pe seama dimensiunii paradoxale a adevărului, 
ci pe aceea absurdă a lumii. Franz Kafka 








anul VI e nr. 61 43 


ROST 


DECANTĂRI 





Cu Gabriela Radu 


despre 


lumea adevărată 


În a doua jumătate a lunii februarie, Muzeul de Istorie a Municipiului 
București a găzduit expozitia „Câmpiile Verticale“ în care Valeriu 
Stoica a expus nouă iconostase portative şi nouă compoziții cu O 
tematică meta-religioasă, am spune, adică dedicate unor teme inedite 
cum ar [i bisericile rupestre, bisericile scutundate, Biserica Albă - 
celebră în mitologia populară, bisericile de brazi, bisericile călătoare. 
Alături de el şi pentru întregirea temei au expus Mihaela Broscaru 
(peisaje și tapiserie) şi Gabriela Radu, asupra căreia doresc să mă 


opresc. 


Emilia Corbu 





Realitatea și adevărul nu sunt 
sinonime 


De regulă, criticii de artă analizează arta 
plastică din perspectiva contextului artistic, pen- 
tru că arta este o lume în sine (de aici şi pericolul 
izolării ei), al stilului, adică a acelei căi urmate de 
artist pentru a ajunge la redarea unei teme, al 
tehnicii de lucru etc. În fine, criticul de artă reu- 
şeşte să plaseze o operă în planurile atât de întor- 
tocheate ale artei. Mai puţin însă (mulți nici nu îşi 
propun) analizează o operă din perspectiva lumii 
în care noi trăim, contextului istoric pe care îl par- 
curgem, relevanței pe care o are aceasta în lumea 
noastră. Acest lucru încercăm să îl facem noi 
acum. 

De fapt, o lucrare de artă plastică poate fi 
comparată cu un concept filosofic, o nuvelă sau o 
poezie şi se cuvine a fi explicitată şi comentată. 
Dacă mesajul nu este perceput în adâncul lui, 
opera va fi privită doar din perspectiva frumosu- 
lui, o categorie relativă. Scopul artei nu constă 
doar în etalarea frumosului, ci mai ales a Adevă- 


rului şi se constată că rămân în istorie acele 
lucrări care au în ele o fărâmă de adevăr, adică 
reprezintă lumea adevărată, lumea aşa cum a fost 
creată de Dumnezeu. 

Între lumea adevărată şi lumea reală este o 
diferență axiologică. În existența noastră cele 
două lumi se întrepătrund şi uneori este foarte 
greu să distingi pe una de cealaltă. Lumea reală 
este copleşitoare pentru că se adresează simțuri- 
lor şi de aici tendința artiştilor de a o reda întoc- 
mai, uneori în toată urâțenia şi hidoşenia ei. 

Lumea adevărată se vede şi se simte doar 
prin credința că ea există. Cred că o redare a aces- 
tei stări a lumii o găsim în povestirea biblică a 
potolirii furtunii de pe mare. Pescarii şi apostolii 
se speriaseră, valurile uriaşe aproape că acope- 
reau corabia, însă lisus dormea, chiar profund, 
am spune, de vreme ce este trezit de apostoli şi 
chiar apostrofat că doarme, în timp ce ei aproape 
că se scufundă. Știm cu toţii răspunsul, că nu se 
poate întâmpla nimic rău atât timp cât suntem cu 
El. Prin urmare Hristos nu a negat realitatea fur- 
tunii, ci a ignorat-o. De ce? Pentru că Dumnezeu 
nu a creat furtuna. Starea de răzvrătire a naturii 
se datorează căderii în păcat. Satana este real, dar 





44 


anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI 


ROST 





nu este adevărat pentru că nu mai participă la 
dumnezeire. Provoacă pierderi, stres, dar nu 
poate distruge lumea. O dovedeşte întreaga isto- 
rie, în care fiecare epocă a avut balaurii săi, dar 
lumea a continuat să existe. 

Această realitate crudă, polimorfă, dure- 
roasă sau din contră împlinită trupeşte constituie 
subiectul majorității covârşitoare a pictorilor de 
azi. Şi criticii apreciază de multe ori realismul 
gândirii lor. Am văzut tablouri absolut penibile 
apreciate în ziare de mare tiraj, tocmai că redau, 
cel mai bine, spuneau ei, ipocrizia lumii noastre. 
Dacă însă ipocrizia a ajuns subiect de artă şi cri- 
teriu de apreciere, atunci locul întii îl deţine cu 
siguranță un poster uriaş de la metrou care ne 
asigură că anticoncepţionalele nu îngraşă. Poate 
că nu îngraşă, dar otrăvesc! Şi apoi ne întrebăm 
de ce nu mai vedem diferențe între o lucrare de 
artă şi un poster publicitar, ne îngrijorăm de valul 
de prost-gust din jurul nostru. Poate că sunt 
artişti care s-au inspirat din mareea de jeg mun- 
dan, o manifestare a valului de ură care bate zil- 
nic în sufletele noastre, încât ajungi să te întrebi 
unde mai este scăpare. 


Un colţ de grădină, o troiță 
bătrână... 


Şi în această stare gravă de confuzie a valo- 
rilor, Gabriela Radu pictează un colț liniştit din 
grădina casei sale, o măsuță improvizată pe un 
butoi pe care stă ca un rege un uriaş buchet de 
maci roşii, de un roşu dureros, iar florile au un 
aspect aproape demn, de negândit Ia o floare atât 
de trecătoare. Şi aceste flori roşii, odihnindu-se 
pe un verde crud, devin un ait-motiv. Sau un mă- 
nunchi de ceapă verde, un mănunchi de bețe de 
mărar pline de seminţe, fructe de sezon odihnin- 
du-se pe aceeaşi măsuță acoperită cu ştergar alb, 
lângă vase de lut ţărăneşti. 

Un alt motiv al picturilor sale este năframa 
albă pe care se află fie o cunună de flori, fie un în- 
treg castel, fie chiar chipul lui Hristos. Şi năframa 
aşternută pe acelaşi verde vegetal capătă aspec- 
tul unei mese sfinte, unui altar. Uneori năframa 
pare să iasă din tablou, revărsându-se spre tine cu 
toată ofranda ei de flori. 

Candoarea copilăriei şi rebelul adolescenţei 
este iar o temă dragă, pe care o transpune în sce- 





ne aproape clasice. Două fetiţe cu rochițe plisate 
stau la taifas la masa din grădină, umbrite de un 
buchet de maci uriași, sau fata care citeşte Ia stra- 
nă la ceas de vecernie, când lumina priveşte lung 
prin ferestre şi sfântul de pe perete, umil şi tăcut, 
ascultă grav cazania. Sau troița împodobită cu 
icoane care stă bravă, ca un soldat la răscruce de 
drum, aşteptându-te tocmai pe tine. Aceeaşi sen- 
zaţie de cruce personificată îţi dă şi un grup de 
cruci stând semețe şi neglijente ca un grup de 
oameni, dar fără agitația lor. 

Impactul pe care îl au picturile sale asupra 
privitorului este brusc. Ai spune că picturile ei nu 
sunt reale, că atâta pace şi armonie nu pot exista, 
că sunt momente de poveste în care timpul s-a 
oprit să asculte. Sunt cu siguranță adevărate, toa- 
te, la fel cum adevărată este şi grădina sa şi cei 
trei copii ai ei şi bisericile pe care le-a pictat şi care 
i-au şlefuit gândirea, i-au limpezit privirea care 
vede, iată, lumea adevărată, echilibrată şi fru- 
moasă care ne înconjoară dar pentru care noi nu 
mai avem ochi, nu mai avem vreme, pierzându- 
ne în lupta aiuritoare cu balaurul spectaculos şi 
colosal al lumii desacralizate. 

Gabriela Radu nu are un stil anume, ci o 
filosofie, iar tablourile ei devin concepte de viață, 
lecţii din care înveți să vezi nemurirea în lucruri 
trecătoare, perisabile, fragile, să vezi frumuseţea 


d Z = 











anul VI e nr. 61 


45 


ROST 


DECANTĂRI 

















unui fir de iarbă. Dacă este să vorbim despre 
tehnică trebuie să remarcăm cum pictorița noas- 
tră stăpâneşte şi foloseşte discret arta perspec- 
tivei inverse, atât de dragă vechilor iconari şi pic- 
torilor-țărani. Şi mai are un secret: cromatica. Nu 





foloseşte foarte multe culori, ci le preferă pe cele 
calde pe care le nuanţează, le stinge şi le aşterne 
pe un verde încălzit de vinişoare fragile roşcate 
ca ale unei plante vii. 

Fireşte că la un astfel de gen de compoziţie 
se pune problema luminii. Cum redai lumina la 
ceva ce pare încremenit în eternitate? Niciodată 
nu am întrebat-o, dar cred că o redă prin anumite 
obiecte: o față de masă, o eşarfă, o draperie, o 
rochiță vaporoasă, o fereastră, tot atâtea pretexte 
de a reflecta lumina. 

Am putea afirma că aerul postmodern al 
creaţiilor sale sunt o întoarcere Ia clasic şi parțial 
este adevărat. În acelaşi timp pictura Gabrielei 
Radu dovedeşte o restabilire a relaţiei dintre ar- 
tistul plastic şi menirea artei sale, artă care va fi 
durabilă atât timp cât reflectă adevărul. 

Şi nu doar atât. Gabriela Radu este pe lângă 
o femeie frumoasă, un om care trăieşte activ în 
epoca sa. Realizează lucrări de grafică pentru un 
proiect expozițional dedicat unor personalităţi 
creştine care au suferit în timpul regimului comu- 
nist. Pictează în continuare biserici, deschide ex- 
poziţii care îndeamnă la armonie, frumusețe şi 
echilibru. 


DIC IE CE CE IC E CC e E Ce E e e o e e e 0 o e e e e o e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e e pe 


Gabriela Radu — Artist plastic 


1983 - prezent: Pictură murală bizantină, tempera, frescă, restaurare a monumentelor istorice. 
Practică o pictură de inspiraţie neobizantină şi icoane pe lemn în tehnica tradițională bizantină. 

A pictat numeroase biserici şi iconostase în țară: Catedrala St. Voievozi, Popeşti (jud. Bihor); 
Biserica Valea lui Mihai, Curtişeni, Voievozi Simian (jud. Bihor), Basca Cheojdului (jud. Buzău); 
Monument Istoric Popeşti Leordeni (Bucureşti); Biserica Greacă, monument istoric Schimbarea la Faţa 
(Constanţa); Biserica din Techirghiol; Biserica din Floreşti - Prahova; Biserica Vânătorii Mari (jud. 
Giurgiu). 

Restaurări biserici şi iconostase: Biserica din Brebu, Sălciile, jud. Prahova; catedrala din Turnu 
Magurele; catedrala din Hunedoara, monument istoric; biserica Sfântul Nicolae Broşteni, Bucureşti; bi- 
serica din Comarnic. 

Expozitii personale: Festivalului de literatură „Nihil Sine Deo“ Braşov 1997; Festivalului mediatecii 
Norbert Detaye, Braşov 2001; Institutul Cultural „Geo Bogza“ Câmpina, 2001; Muzeul de Artă Braşov, 
2006; Biserica de lemn, Bucureşti, 2007; Institutul Cultural al Ministerului de Interne, Bucureşti 2007; 
Castelul „Iulia Haşdeu“ din Câmpina 2007; Institutul Cultural „Geo Bogza“ Câmpina 2007; Rotonda 
Primăriei Breaza, 2008. 

Tabere de creaţie: Salciile 1984; Topliţa 1985; Deva 1999; Oradea 1983; Sulina 2007; Tulcea 2007. 

Expozitii de grup: 2005: Palatul Şuţu, Teatrul Odeon, Teatrul de Operetă Ion Dacian; 2005: Tabăra 
de creaţie Valea Loarei; 2006: Expoziţie Angers şi Saumur, Franța. 

Târguri: Expoziţii personale de icoane în cadrul târgurilor tradiționale de artă populară la Muzeul 
Bran, Muzeul Satului Bucureşti, Tulcea. 





46 anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI 





Veşti bune despre 
Utopia negativă 








Mircea Platon 





roaspăta carte despre Utopia negativă în 

literatura română (Cartea Românească, 

2008) a lui Bogdan Creţu a polarizat deja 
criticii şi istoricii noştri literari. Laudativi au fost 
Elvira Sorohan, Mircea Anghelescu şi, cu rezerve, 
Cosmin Ciotloş. Critic, Andrei Terian. Lăsându-i 
pe istoricii literaturii române şi pe teoreticienii 
noştri literari să dezbată variatele sensuri şi mul- 
tiple naturi ale utopiei, vreau doar să semnalez 
faptul că lucrarea atrage atenția asupra unui pu- 
ternic filon antiutopic al literaturii noastre. De la 
Cantemir şi loan Budai-Deleanu, trecând prin 
Caragiale, Ştefan Zeletin şi Tudor Arghezi, până 
Ia Vasile Voiculescu, Ion D. Sârbu, Alice Botez, Bu- 
jor Nedelcovici, Octavian Paler şi A.E. Baconsky, 
universitarul ieşean creionează cu onestitate, 
analizează cu fler şi disociază competent istoria 
„apetenţei literaturii autohtone pentru antiu- 
topie“. În fapt, după cum notează autorul, litera- 
tura română pare a avea o tradiţie antiutopică, 
sau măcar o arhivă antiutopică (unele scrieri, 
precum Istoria ieroglitică, s-au tipărit la două 
veacuri de la scrierea lor şi deci nu au constituit 
puncte de referință şi modele pentru distopiile 
româneşti ulterioare). Cu excepția cazului iga- 
niadei, văzută de George Achim şi de Terian 
drept o utopie, şi de Crețu şi Ciotloş drept o 
antiutopie, utopia pare a avea o prezență firavă, 
târzie şi eşuată estetic în literatura română. 
Distopia, al cărei caracter subversiv e prompt 
subliniat de Bogdan Creţu, pare a fi proliferat la 
noi încă din secolul al XVIII-lea, în vreme ce 





„utopia, ca specie epică, lipseşte aproape cu 
desăvârşire“. 

În loc să abandoneze chestiunea utopiei du- 
pă această constatare, pentru a reveni asupra ei 
după ce a tratat chestiunea antiutopiei, Bogdan 
Creţu caută să îşi lămurească liminar întrebarea: 
„De ce nu avem utopie?“ E o întrebare justificată 
de metoda academică, nu de cea eseistică. Pentru 
Că, în ordine culturală, o prezență e mai greu de 
explicat decât o absență. Apariţia unui nou curent 
literar sau a unei specii literare noi poate fi înso- 
țită de un manifest justificativ. O realitate îşi poar- 
tă premisele cu sine, uneori explicit. O absență 
însă are o genealogie obscură. Astfel, dacă exis- 
tentei tradiţii antiutopice i se găseşte uşor o expli- 
cație în parcă perpetua anormalitate a timpului 
istoric la români (în timpul comunismului, notea- 
ză Bogdan Creţu, „utopia negativă e un simptom 
al unei societăţi în derivă“), absenţa tradiţiei 
utopice e justificată cu o mână mai puţin sigură. 


20 E 








hr 





anul VI e nr. 61 


47 


ROST 


DECANTĂRI 





Dar din moment ce antiutopia a înflorit în 
absența unei literaturi utopice semnificative, 
atunci poate că nu trebuie să ne întrebăm de ce 
nu s-a respectat secvența „normală“ care ar fi im- 
pus existenţa utopiei înainte de cea a antiutopiei. 
În primul rând, pentru că scriitorii români aveau 
acces şi puteau reacționa la utopiile apusene. În 
al doilea rând, distopia e, ca discurs, nu ca mesaj, 
tot o utopie. În al treilea rând, pentru că nu cred 
că cele două ipostaze ale utopiei se condiționează 
reciproc. Utopia pozitivă şi distopia sunt pro- 
dusele a două facultăți diferite. Or, tocmai aici mă 
despart, cordial, moldoveneşte, de Bogdan Creţu 
care argumentează că motivele pentru care nu 
am avut utopie sunt: conştientizarea tardivă a 
altor spaţii etnice şi culturale prin călătorii şi stu- 
dii în străinătate; apariţia tardivă şi şovăitoare a 
unei civilizaţii urbane şi încremenirea în tradițio- 
nalism rural; lipsa de spirit critic însoţită de în- 
florirea până în secolul al XIX-lea a unei literaturi 
crude, aflate încă „la vârsta obedienţei față de 
realitate“, fără suflu şi rafinament narativ, şi, în 
fine, lipsa dorinţei absolutizate, a incongruenței 


tragice cu realitatea, adică „lipsa vocaţie pentru 
tragic, pentru utopie“ şi absența impulsurilor 
milenariste. 

Fără a dori să invadez spaţiul teoriei literare, 
şi acceptând importanța factorilor menționați, 
trebuie să precizez că, departe de a considera 
„distopia“ o „pastişă“ utopică, sau o parodie, mie 
mi se pare că tocmai antiutopia are suflu tragic şi 
e o manifestare a spiritului critic. Utopia, ca „ab- 
solutizare a dorinței“, nu mi se pare o manifes- 
tare a spiritului critic, ci o depăşire a lui în direcţia 
satisfacerii, fie şi virtuale, a propriei dorinţe. Nu 
orice dorință nesatisfăcută declanşează un resort 
tragic, ci numai dorința de împlinire, dragostea a 
cărei satisfacere ar putea împlini, ar putea mân- 
tui, ar putea întregi. Dacă e o expresie a dorinței 
tragice, atunci utopia e o expresie a dorinţei de a 
fi întreg. Dar atunci funcţia utopiei nu e în primul 
rând aceea de a critica - funcţie îndeplinită de 
pamflete, de romanul cu cheie de genul Scriso- 
rilor persane, de discursul moralizator. Ceea ce 
aduce nou utopia e, după cum foarte bine obser- 
vă Bogdan Crețu, o propunere de secularizare a 














48 


anul VI e nr. 61 


DECANTĂRI 


ROST 





eshatonului cu ajutorul rațiunii. Utopia e o mân- 
tuire raţională şi imanentă. Chiar şi Christiano- 
polisul rosicrucian-pietist e informat de ştiinţă, 
de rațiune pioasă şi de credință luminată. E un soi 
de platonism răsturnat în care lumea ideilor nu e 
decât o prelungire vagă a lumii realităților ideale. 
Din acest punct de vedere, înțeleg teza cărții lui 
Bogdan Creţu, care e că „antiutopia nu reprezin- 
tă decât o absolutizare a mijloacelor modelului 
său“, în sens tolstoian: dacă utopia e reprezenta- 
rea unei fericiri colective, unei asemănări întru 
„fericire“, distopia e povestea unor nefericiri per- 
sonale. Dacă utopia ne înfăţişează mai ales sis- 
temul, în ansamblul său, distopia ne înfăţişează 
mai ales povestea unor blocaje personale, po- 
vestea se concentrează nu pe performanța 
maşinii sociale, ci pe dramele rotițelor/mijloace- 
lor sistemului. Acolo unde personajul martor-na- 
rator al utopiei €, în genere, un călător, un străin 
aflat în trecere care ne oferă o panoramă, perso- 
najul martor-narator al distopiei e un cetăţean al 
distopiei care ne oferă o experiență. Personajele 
utopiei vorbesc prin intermediar, personajele 
distopiei vorbesc pentru ele însele. Distopia 
scoate utopia din obiectivitatea panoramei pen- 
tru a 0 aşeza în subiectivismul prim-planului. Sis- 
temul e scrutat prin lentila suferinței personale. 
Dacă admitem aşadar că distopia e o mani- 
festare a spiritului critic, vigoarea tradiției antiu- 
topice mi se pare o bună explicaţie a absenței 
utopiei din literatura română. Indiferent de ce 
scria Ibrăileanu (pace, Antonio Patraş) despre 
dezvoltarea târzie a spiritului critic în literatura 
română, cred că spiritul critic politic, spiritul cri- 
tic ideologic şi spiritul critic estetic sunt lucruri 
diferite. Realul şi idealul, ca să vorbim ca H.-Gr. 
Grandea, nu se judecă după aceleaşi criterii. Lip- 
sa utopiei - deci a absolutizării dorinței şi a ten- 
dințelor de inginerie socială -, şi prezența antiu- 
topiei - nu numai în formă pastişant pamfletară 
ca la Caragiale sau loan Budai-Deleanu, ci şi în 
formă parabolică sau alegorică, precum la Voicu- 
lescu, Arghezi sau Cantemir - mărturiseşte toc- 
mai despre prezenţa spiritului critic românesc a 
cărui cheie, dacă ar fi să luăm în consideraţie şi 
lipsa impulsurilor milenariste, ar putea fi tocmai 
realismul răsăritean Ortodox şi generala inape- 
tență a românilor la ideologii. Impulsurile mile- 
nariste româneşti au fost inspirate mai ales de 














de obicei, preocupată de „fericirea maselor“, 
distopia e centrată pe oprimarea persoanei prin 
socializarea ei abuzivă, fie în microcosmos de 
celulă concentraționară, fie în macro-închisoarea 
unei societăți înregimentate, controlate, terori- 
zate. S-ar putea spune probabil că utopia a apărut 
acolo unde spiritul critic a trădat personalismul. 
Şi atunci poate că distopia e o recuperare a aces- 
tei dimensiuni personaliste, a discursului moral 
tradițional, a criticii utopiei făcute nu în numele 
profitului, progresului sau „rasei“, ci în numele 
normalităţii persoanei, după cum intuieşte şi 
Bogdan Crețu. 

Dacă Andrei Terian s-a indignat de apar- 
teurile şi imprecaţiile antiutopice ale lui Bogdan 
Crețu, de protestele sale împotriva corectitudinii 
politice, a multiculturalismului, a dictaturii „dife- 
renţei“, eu regret că Bogdan Creţu, ancorând 
antiutopia în pastişă şi utopia în spirit critic şi 
tragic, nu a detonat decisiv arsenalul pe care, de 
fapt, ka descoperit şi ni l-a pus la îndemână în 
această carte care trebuie citită de toţi conserva- 
torii, euroscepticii, reacționarii şi liberalii ro- 
mâni. Această carte, fie că Bogdan Creţu a dorit 
acest lucru, fie că nu, contribuie la genealogia şi 
blazonul conservatorimului şi liberalismului ro- 
mânesc. Va fi deci, după cum o şi arată primele re- 
cenzii, atacată dinspre stânga. 





anul VI e nr. 61 


49 





ROST 


BIOGRAFII NEOBIȘNUITE 





Ilarie Mitrea, un român cu un destin excepţional 


Călător 


pe trei continente 


A plecat din Rășinarii Sibiului dintr-o modestă familie a unui oier și a studiat pe 
rând Ia Sibiu, Cluj şi Viena. A fost medic militar în armata austriacă, apoi în 
aceeași calitate de medic militar a însoțit corpul expediționar condus de 
efemerul împărat Maximilian în nefericita aventură a acestuia în Mexic. După 
executarea lui Maximilian, a rămas un timp ca medic în serviciul republicii 
mexicane condusă de Benito Juarez. S-a întors în Transilvania unde a tost primit 
cu ostilitate riscând chiar să fie condamnat ca „trădător“. Tracasat de justiția 
austriacă, a intrat în servicul armatei olandeze, ajungând până la gradul de 
general medic, după un îndelungat serviciu petrecut în colonii. Însă, Ilarie 
Mitrea, așa cum vom vedea - un român cu largi vederi umaniste - a fost cel 
dintâi mare ctitor al Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, dar și unul din 
generoșii donatori pentru Muzeul similar din Viena. 


Nicolae Balint 





ției Judeţene Mureş a Arhivelor Naţionale 

mi-a atras atenţia, dar în acelaşi timp mi- 
a produs şi o dublă revelaţie. Un om cu multiple 
valențe, Alexandru (Lengyel) Culcer - tatăl poet- 
ului mureşean Dan Culcer, care este actualmente 
stabilit în Franța - întreprindea pe cont propriu, 
în urmă cu mai bine de 40 de ani, cercetări ce-l 
aveau în centrul atenţiei pe medicul militar Ilarie 
Mitrea. Acribia cu care Alexandru Culcer - el 
însuşi medic ca formaţie - s-a aplecat asupra des- 
tinului medicului militar Ilarie Mitrea s-a con- 
cretizat într-un volum dedicat personalității com- 
plexe a acestuia. 

Din păcate, Alexandru Culcer nu a reuşit 
să-şi publice volumul ce conţine foarte multe 
şi interesante informaţii şi fotografii, iar ple- 
carea definitivă din ţară a fiului său, a făcut 
acest volum să rămână nepublicat şi azi, ca de 
altfel întregul fond al familiei Culcer, aflat în 
rafturile Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor 
Naţionale. 


U n manuscris prăfuit de pe rafturile Direc- 


“ nicolae_balintOyahoo.com 


„Dacă voi avea sănătate şi timp, voi căuta 
să scriu o carte despre viața mea, pentru că am 
văzut multe locuri, am cunoscut mulți oameni 
şi am aflat multe ciudăţenii şi obiceiuri despre 
care noi nu avem nicio cunoştinţă...“ 

(Ilarie Mitrea despre viața sa 
și proiectele sale - 1891) 


În Mexic, alături de împăratul 
Maximilian 


Născut la 6 mai 1842, la Răşinari, Ilarie Mi- 
trea a avut şansa să aibă un tată, Mitrea Bucur, 
care, deşi era doar un modest oier, a intuit posibi- 
litățile intelectuale ale fiului său. Cu mari sacri- 
ficii materiale l-a dat la o şcoală săsească din Si- 
biu, iar după câţiva ani, în 1862, Ilarie Mitrea a 
devenit student la Institutul medico-chirurgical 
din Cluj. Un an mai târziu, a plecat la Viena, pen- 
tru a obține titlul de doctor în medicină. A fost 
repede remarcat de profesorul Billroth, chirurg 
cu faimă europeană. În 1864 Ilarie Mitrea şi-a 





50 


anul VI e nr. 61 


BIOGRAFII NEOBIȘNUITE 


ROST 





Ilarie Mitrea 





prezentat la Wiirzburg teza de doctorat cu tema 
„De cloroformio“. În lucrarea sa €l susținea, în 
premieră pentru acele vremuri, folosirea narco- 
zei în chirurgie. În acelaşi an s-a întors, dar pen- 
tru foarte scurt timp, în Transilvania, deşi ar fi 
avut posibilitatea să rămână asistent universitar 
în capitala imperiului. A devenit medic militar de 
garnizoană la Pola, port la Marea Adriatică. Nu 
avea să stea prea mult la Pola, pentru că peste 
doar câteva luni s-a îmbarcat ca medic militar în 
corpul expediționar ce-l însoțea pe Maximilian - 
fratele împăratului Franz Josef - în Mexic. El a 
fost cel care a asigurat organizarea asistenței me- 
dicale a garnizoanelor militare ale lui Maximi- 
lian. Cu toate că se afla de cele mai multe ori pe li- 
nia frontului - lupta de eliberare naţională a me- 
xicanilor conduşi de Benito Juarez fiind în plină 
desfăşurare -, acest lucru nu l-a împiedicat pe 
Mitrea să facă observaţii interesante despre lim- 
ba, cultura şi arta poporului cu care intra deseori 
în contact. Tot cu această ocazie, Mitrea a mai fă- 
cut observaţii interesante despre mineralogia so- 
lului şi a colectat diverse materiale. După ce Maxi- 
milian a fost împuşcat de mexicani, Mitrea şi-a 
continuat activitatea în slujba republicii mexi- 
cane, iar acest lucru avea să-i fie imputat la în- 
toarcerea în Transilvania. 


Un nou început — 
serviciul în colonii 


La sfârşitul anului 1867, pe ruta Vera-Cruz - 
Genova - Viena - Budapesta - Răşinari, Ilarie Mi- 


Un cuvânt despre biograf 


Născut în 1897, în Maramureş, Alexandru 
Lengyel (devenit ulterior Culcer), a absolvit Fa- 
cultatea de medicină din Budapesta. Între 
1925-1936, a ocupat succesiv postul de asistent 
bacteriolog al Laboratorului de Igienă din Cluj, 
apoi pe acela de medic şef al Laboratorului de 
Igienă din Sulina, iar între 1941-1942 şi pe 
acela de medic şef al Portului Sulina. Din 1942 
şi până în 1949 a fost medic şef al Laboratoru- 
lui regional de Igienă din Sighişoara, dar a ocu- 
pat prin cumul şi funcţiile de director al 
Spitalului de Stat din Sighişoara (1945-1947) şi 
de inspector general sanitar pentru controlul 
laboratoarelor (1947-1949). Spirit plurivalent, 
având o impresionantă bibliotecă (spun cei ce 
l-au cunoscut) Alexandru Culcer a fost preocu- 
pat de o serie de domenii printre care şi istoria 
medicinii. A decedat pe data de 10 octombrie 
1979, la Târgu-Mureş. Muzicologul George 
Zbârcea - recent plecat dintre noi - spunea de- 
spre Alexandru Culcer: „a fost un bun cunoscă- 
tor al istoriei şi literaturii din sud-estul conti- 
nentului, un exeget al istoriei medicinii, fami- 
liarizat cu istoria picturii şi sculpturii Europei, 
pasionat de aspectele rizotomiei antice şi de re- 
actualizarea ei în farmacopeea modernă, mâ- 
nuitor cu nerv gazetăresc al condeiului şi nu în 
ultimul rând, bibliofil, colecţionar de artă şi 
cronicar plastic“. 


trea s-a întors acasă în toamna anului 1868. 
Aducea cu el impresii deosebite, dar şi colecții et- 
nografice diverse şi foarte valoaroase. Ar fi dorit 
să se stabilească în Transilvania, să deschidă un 
cabinet medical şi să se dedice studiului şi prac- 
ticării medicinei. Nu i s-a aprobat dreptul de libe- 
ră practică în Transilvania şi nu a găsit înțelegere 
în acest sens nici în Principatele Unite, unde a 
făcut aceleaşi demersuri. Mai mult chiar, auto- 
ritățile austro-ungare intenționau să-i intenteze 
proces sub acuzaţia de trădare, deşi Mitrea in- 
trase în servicul republicanilor mexicani după 
dezintegrarea armatei lui Maximilian. Dezamăgit 
de tracasările la care era supus, Ilarie Mitrea a 
reuşit să fie integrat, în 1870, cu gradul de căpi- 
tan medic, în armata olandeză pentru a face ser- 
viciul în colonii. Pentru tânărul de 27 de ani, de- 





anul VI e nr. 61 


51 


ROST 


BIOGRAFII NEOBIȘNUITE 





„trebuie să amintesc mai întâi pe neui- 
tatul dr. Mitrea, român originar din Răşinari şi 
medic în armata colonială olandeză din Indiile 
Orientale, care a trimis o bogată colecţie de piei 
şi preparate în alcool din toate clasele de verte- 
brate şi crustacee din insulele Java, Sumatra, 
Borneo, Celebes şi Moluce...“ 

(Grigore Antipa despre colecțiile donate 
de dr. Ilarie Mitrea) 


venit acum Hilarion Mitrea, începea cea mai im- 
portantă etapă din viața sa, o etapă care avea să-l 
conducă la final la gradul de general medic. În 
acelaşi an, 1870, a plecat la Batavia (Djakarta), 
capitala insulei Jawa şi a Indiilor Olandeze. 
Practic, timp de 21 de ani, între 1870-1891 s-a 
aflat în colonii, din care cel mai mult timp la pe- 
trecut în insulele Sonde. La 51 de ani, generalul 
medic în retragere Hilarion Mitrea s-a reîntors la 
Răşinari, dar peste puţin timp s-a stabilit la Viena, 
oraş în care avea să moară în 1904. Cele mai mul- 
te colecţii de piei şi preparate în alcool din toate 
clasele de vertebrate şi crustacee provenite din 
insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes şi Moluce 
şi pe care le-a realizat în cei 21 de ani de serviciu 
avea să le doneze Muzeului de Istorie Naturală 
din Bucureşti. Un gest de mare noblețe şi încărcă- 
tură sentimentală. 


Un mariaj interrasial... 
şi o familie europeană 


Ca medic militar a lucrat în diverse locuri: la 
Anier, la Moera-Toweti, în insula Borneo, în in- 
sulele Sumatra şi Celebes cunoscând îndeaproa- 
pe situaţia grea a băştinaşilor supuşi atât prigoa- 
nei rasiale, dar şi exploatării economice. Apro- 
piat de populaţia băştinaşă, Mitrea a intrat dese- 
ori în conflict cu autorităţile, cărora el însuşi le 
aparţinea. Mitrea susținea că „starea de sănătate 
a ostaşului atârnă în mare măsură de sănătatea 
şi alimentaţia populaţiei civile“, sau că „înainte 
de profilaxia militarilor, se impune profilaxia 
populaţiei civile“. Tot Mitrea a fost cel care, în 
1887, a reuşit să obțină de la guvernatorul gene- 
ral al Indiilor Olandeze un ordin prin care se 
interzicea militarilor olandezi sau civililor olan- 
dezi să tragă cu arma în băştinaşi, lucru pe care 


aceştia îl făcuseră până atunci de cele mai multe 
ori din simplă distracţie. Atitudinea sa foarte 
umană față de băştinaşi poate fi dedusă şi din fap- 
tul că spre deosebire de ceilalți funcționari sau 
militari olandezi din colonii n-a utilizat decât un 
singur servitor indigen, pe care îl tratata cu toată 
consideraţia. Mitrea a salvat deseori victime ale 
linşajului rasist, a destinat trei camere din lo- 
cuința sa pentru un cabinet şi un laborator unde 
îi trata gratuit pe băştinaşi. Mai mult decât atât, 
sfidând toate conveniențele sociale ale vremii 
sale, în 1873 Hilarion Mitrea s-a căsătorit cu o băş- 
tinaşă, Vietam Kadam Radam. Au avut doi copii, 
pe Petru Ilarie Mitrea, născut în 1875 la Moera- 
Toweti (Borneo) şi pe Maria Mitrea, născută în 
1877, la Anier (în Jawa). Petru Ilarie Mitrea a 
absolvit Politehnica din Zurich şi a devenit ingi- 
ner constructor şi electronist stabilindu-se la Ber- 
na, în Elveţia. A participat la construcţia căii fera- 
te din Anatolia-Turcia şi la construcţia tunelului 
Simplon din Munţii Alpi. S-a căsătorit cu o franţu- 
zoaică, Fidelia, cu care a avut două fete. A decedat 
la Berna, în 1934. Sora sa, Maria Mitrea, deşi a 
urmat cursurile Conservatorului din Viena, s-a 
stabilit la Răşinari unde s-a căsătorit cu Nicolae 
Isdrăilă, având cu acesta patru copii şi o fată. Ea a 
murit la Sibiu, în 1953. Descendenții generalului 
medic Hilarion Mitrea, românul din Răşinari, 
călător pe trei continente ale lumii, trăiesc azi 
răspândiţi, parte în Elveţia şi Franţa, iar alții la 
Sibiu... membrii unei mari familii europene cu as- 
cendenți în România şi în fostele Indii Olandeze. 


„Multă vreme vom fi încă o ţară mică şi cu 
mijloace materiale reduse, pentru a cunoaşte 
lumea ce ne înconjoară. Or dezvoltarea noa- 
stră ca naţiune va fi întârziată atâta vreme cât 
nu ne vom strădui să ne cunoaştem cât mai 
bine locul în lume, spre a şti cât prețuim şi de a 
ne măsura puterile, spre a şti foarte precis cu ce 
putem contribui noi la dezvoltarea întregii cul- 
turi a omenirii... De asta am cheltuit atâta vre- 
me şi atâţia bani cu strângerea de lucrări din 
insulele Indiilor Olandeze, ca să le dăruiesc 
unui muzeu românesc şi să pun şi eu o cără- 
midă la ridicarea ştiinţei noastre naţionale“. 

(Din reflecțiile lui medicului militar 
Ilarie Mitrea) 





52 


anul VI e nr. 61 


HISTORIA 





Liderii spoliatori 


Este capabilă prostia să ajungă Ia putere? Orice om rațional îți 
răspunde că nu, deoarece există o serie de mecanisme care 
promovează inteligenţa. Dar întreaga istorie îți răspunde afirmativ, 
adică prostia nu doar că poate să ajungă la putere, dar poate să 
împărățească de-a binelea, să stăpânească regate, să conducă imperii şi 
Chiar să tie apreciată. Se pare că Puterea nu e o valoare care să impună 
criterii de competență, ci e doar o treaptă lumească pe care oricine se 
poate cocoța, singur Sau împins de alții. Ca de pildă într-o poveste 
picantă de acum 1000 de ani, pe care o vom istorisi îndată. 


Emilia Corbu 


e regulă, istoria pune accent pe extreme 
[) şi astfel s-a conturat o categorie defăi- 

mată a liderilor despotici, autoritari, mai 
nou totalitarişti care întruchipează, de regulă, tot 
răul unei conduceri. La cealaltă extremă se află 
eroii şi vitejii, liderii charismatici şi providenţiali, 
ale căror nume se leagă de întemeieri şi ctitorii. 
Puţini remarcă însă faptul că, în ambele categorii, 
se află un număr mic de oameni. În cazul Româ- 
niei, de pildă, numărul lor este infim. Cine sunt 
ceilalți lideri, majoritatea celor care au condus 
destinele statelor şi neamurilor de-a lungul tim- 
pului? Despre o parte dintre ei s-ar putea spune 
că au fost sub vremuri, de regulă cei cu domnii 
scurte şi fapte mărunte. Dar despre o altă mare 
parte se poate afirma că au fost artizanii unor 
mari crize economice sau sociale, declanşate de 
multe ori după plecarea lor, anunțate sau nu prin 
acțiuni de protest. Aceştia formează, după păre- 
rea mea, o categorie aparte a liderilor spoliatori, 
adică a acelora care moştenesc un stat puternic şi 
lasă o epavă, preiau un tezaur bogat şi îl lasă gol. 
De regulă istoricii nu le dau importanță pentru că 
de foarte multe ori este şi foarte greu să docu- 
mentezi o astfel de domnie a cărei consecințe se 
văd de-abia după o perioadă de timp. Alteori, în 
tumultul evenimentelor, domniile lor trec neob- 
servate şi atenţia istoricilor se îndreaptă spre 
evenimente mari şi nu spre domnii de rutină. Și 
totuşi asemenea domnii există şi sunt chiar nu- 
meroase. Care sunt mecanismele care aduc, 





mențin şi promovează astfel de conducători? Pen- 
tru că, de regulă, unii dintre ei au domnii lungi şi 
culmea... o imagine bună. Poate, cel mai cunoscut 
exemplu în acest sens este domnia porfiro- 
genetei Zoe, o împărăteasă bizantină din secolul 
al XI-lea, care a domnit aproape un sfert de veac, 
deşi unul dintre cei mai mari bizantinologi o ca- 
racterizează drept o persoană „blondă, molatecă 
şi proastă“. Zoei Doamna i se poate aplica, fără 
menajamente, eticheta de spoliatoare, pentru că 
despre domnia ei şi a celor patru împărați pe care 








anul VI e nr. 61 


53 


ROST 


HISTORIA 





i-a asociat la domnie (trei soţi şi un fiu adoptiv) 
avem foarte multe date lăsate de Mihail Psellos, 
cel mai bun cronicar al vremii, care avea un spirit 
istoric ascuţit. Şi pronia cerească a făcut ca toate 
aventurile, pățaniile şi stradaniile Zoei, pentru că 
în cazul ei nu se poate vorbi de politică, să ajungă 
până în zilele noastre. Citind viaţa ei, ai un gust 
amar al nedreptăţii pământeşti. Cum a putut o 
persoană absolut incompetentă să împărăţească 
un sfert de veac, în timp ce alți împărați capabili, 
viteji, culți să fie târâţi în toate mizeriile vieții şi 
detronaţi de multe ori prin răscoale sau pur şi 
simplu asasinați? 

Eu cred că Zoe a păstrat puterea prin trei 
mijloace: renumele dinastiei, imaginea personală 
(bună, în virtutea unui populism ieftin, plătit din 
tezaurul statului) şi, nu în ultimul rând, prostia 
omenească. Dar despre mecanismul obscur care 
a favorizat ascensiunea unor astfel de persona- 
lităţi vom vorbi în final. 


Un nume cu renume 


Cu toate defectele personale care o făcuseră 
să rămână nemăritată până la 50 de ani, Zoe avea 
în spate dinastia Macedoneană care ridicase 
împărați puternici şi conferise stabilitate impe- 
riului. E de ajuns să ne gândim la Vasile 1, Con- 
stantin al-VIl-lea, Nichifor alIl-lea Focas şi Vasile 
al II-lea Bulgaroctonul, care îi întrecuse pe toți în 
chibzuinţă, simţ politic şi vitejie. Doar că Vasile al 
II-lea, din prea multă cucernicie, a trăit ca un 
monah toată viața, fără soţie şi fără copii. Şi aşa 
tronul imperiului a revenit nepoatei, Zoe Doam- 
na, ocazie cu care au trebuit să o mărite din raţiuni 
de stat cu prefectul oraşului, Roman Arghiros, 
obligat să divorțeze de dragul bunului mers al 
împărăției romanilor. Doar că nimeni nu gândise 
Că aşa cum era, leneşă, molatecă şi instabilă, Zoe 
era o pasională. Şi pasiunile Zoei au zguduit tot 
statul, l-au slăbit, sărăcit şi i-au adus pe barbari 
până la poalele Constantinopolului. Ca să nu mai 
spun că în timpul domniei celui de-al treilea soț, 
Constantin al IX-lea Monomachos (1042-1055), a 
avut loc şi marea schismă de care Biserica Creş- 
tină suferă şi acum. 

Singura concluzie este că mare belea este un 
om pasional în fruntea unui stat şi că ereditatea, 
clanul sau partida din care face parte devin o 


poveste în faţa combinației letale de putere, pasi- 
une şi prostie. Iar personalități ca Zoe ne fac să ne 
uităm de 10 ori în viaţa personală a unui om de 
stat înainte ca acesta să provoace daune iremedi- 
abile. 


Puterea imaginii 


Cu toate astea, în societatea bizantină Zoe 
avea o imagine bună şi la propriu şi la figurat. 
Dacă ar fi trăit acum, Zoe ar fi fost poate regina 
modei, parfumurilor şi cosmeticelor. Erau singu- 
rele ei îndeletniciri, care o făcuseră să arate me- 
reu tânără în rochiile uşoare, care stârneau furori 
în palat. Şi apoi părea atât de umană în aventurile 
ei galante încât poporul o admira pentru sinceri- 
tate şi lipsa de etichetă. Se purta ca o prinţesă din 
poveşti, copleşind pe câte unul cu aur, în timp ce 
pe altul îl trimitea la moarte pentru cine ştie ce 
gest. Părea aeriană, dar nu era, dacă ţinem seama 
că asupra ei planează bănuiala că e la originea 
morții ciudate a primului ei soţ şi a sebastei Scle- 
rena, amanta oficială a împăratului Constantin al 
IX-lea. Şi tot ea a fost aceea care a exilat-o pe 
Teodora, sora ei mai mică dar total diferită de ea, 
într-o mănăstire, spre a fi călugărită. Şi cu toate 
acestea Zoe părea o persoană total dezinteresată 
de putere, toate căsătoriile ei fiind motivate de 
faptul că ea singură nu era capabilă să conducă, 
părând să joace rolul unei femei slabe. Însă, cu 
excepţia primului soț, ceilalți doi împărați au fost 
ridicați de pasiunea Zoei pentru ei. Ceea ce în- 
seamnă că nu era o femeie slabă, ci doar o incon- 
ştientă, care a folosit puterea pentru a-şi ferici 
propria viață. Iar banii care curgeau şuvoi din 
tezaurul imperial - lăsat plin de predecesorul său 
- i-au cumpărat liniştea la palat şi bunul renume. 
Şi nu doar atât, chiar şi tronul dacă ţinem seama 
că a fost un moment când a fost înlăturată, aşa 
cum vom arăta mai jos. Iar de o imagine care să 
sfideze timpul s-a ocupat şi ultimul ei soţ, Con- 
stantin al IX-lea Monomahos, care a ridicat 
Biserica Sf. Gheorghe (unde se află acum Patriar- 
hia de Constantinopol) într-o formă nemaiînchi- 
puită pentru acel timp, după ce poruncise de mai 
multe ori să fie demolată când se afla aproape de 
stadiul final, motivând de fiecare dată că nu era 
ceea ce dorea. Rezultatul a fost o biserică enormă 
în care aurul, pietrele scumpe, mozaicul acope- 





54 


anul VI e nr. 61 


HISTORIA 


ROST 





reau pereţi întregi, înconjurată de grădini minu- 
nate, bazine şi fântâni arteziene, crânguri sus- 
pendate şi locuri pentru scăldat. Doar că, în timp 
ce împăratul se ocupa de ctitorii nemuritoare, pa- 
triarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului şi 
papa Leon al IX-lea desăvârşeau ruptura dintre 
cele două Biserici, moment rămas în istorie ca 
Marea Schismă. Doar că cei doi suverani erau 
departe de Hristos iar credința Zoei se limita la a 
se ruga la o icoană care îşi schimba culoarea şi 
care, susținea ea, îi răspunde astfel, prin culori 
diferite, la întrebări. Însă, poporul se mulțumea 
să îi vadă la biserică şi să povestească faptele creş- 
tine ale împăratului care ştergea datoriile unor 
datornici la fel ca în pilda evanghelică. Dar aceia 
nu erau datornicii lui personali, ci dregători 
corupți, care furaseră din banii armatei. 


„Unde este ea, singura 
femeie cu suflet nobil și cu 
chip minunat?“ 


Aşa strigau, isterizate, grupuri de femei pe 
străzile Oraşului. Ce se întâmplase? Mihail al V-lea 
Calafat, nepotul celui de-al doilea soț al Zoei şi 
fiul adoptiv al acesteia, şi-a dat seama cam cine 
cântă în palat, aşa că a exilat-o pe împărăteasă în 
insula Prinkipos şi chiar a călugărit-o. Nu ştim pe 
ce s-a bazat Mihail. Poate pe simpatia pe care po- 
porul a arăta acestui fiu de biet calafagiu în port, 
sau poate pe sprijinul unchiului său, eunucul 
Ioan. Nu se ştie însă cum măsura a stârnit răscoa- 
lă mare în Constantinopol şi, dacă la început niş- 
te femei alergau jeluind-o pe împărăteasă, apoi 
s-a stârnit un val uriaş care a măturat tot neamul 
lui Mihail. Cum toată lumea ştia ce însemna o răs- 
coală în Bizanţ, cei doi, împăratul Mihail şi un- 
chiul său, deghizați în pelerini rătăcitori s-au refu- 
giat la mănăstirea Studion, unde s-au ascuns în 
altar, înconjurați de o mulţime care aştepta o 
poruncă. Şi porunca a sosit. Atunci s-a întâmplat 
un lucru barbar. Pentru că cei doi se agățaseră cu 
mâinile de picioarele Sf. Mese au fost traşi afară 
cu forța. Ca gestul să nu împieteze Sf. Locaş, că- 
lugării au intervenit şi după ce au primit asigurări 
că cei doi nu vor suferi nimic, i-au predat trimi- 
şilor imperiali şi mulțimii. Doar că, nu departe, 
celor doi li s-au scos ochii şi au fost abandonaţi în 
stradă. 


Zoe a fost readusă pentru a domni de astă- 
dată alături de sora sa Teodora. Soluţia s-a dove- 
dit a fi temporară. Zoe s-a căsătorit a treia oară. 

Izbucnirea şi desfăşurarea răscoalei ne dove- 
deşte o manipulare perfectă a mulțimii, care nu 
putea fi operată decât de la palat, ceea ce înseam- 
nă că Zoe nu era decât un vârf frumos şi inofen- 
siv al unui aisberg uriaş de politică şi corupție, 
care tulbura din adâncuri împărăția romanilor. 
Aşa se face că, dacă peste jumătate din împărații 
bizantini au murit în temniță sau otrăviţi, Zoe a 
murit de bătrânețe, fără nici o zbârcitură pe față, 
la cei peste 70 de ani ai săi. A lăsat un imperiu 
slăbit, dezbinat şi un tezaur gol. O dată cu ea s-a 
stins şi dinastia Macedoneană, fondată de acel 
energic şi viclean țăran ajuns intendent la cai şi 
apoi împărat care a fost Vasile I, o dinastie care a 
condus 190 de ani Imperiul Roman de Răsărit. 


Realitatea care bate ficțiunea 


Admir la americani ideea de a face filme in- 
spirate din realitate - care uneori este mai incre- 
dibilă decât oricare ficțiune. Domniile unor împă- 
raţi ca Zoe par incredibile şi pun sub semnul 
întrebării multe din părerile noastre despre con- 
ducători. Rezultă că orice individ cu bani şi clică, 
lipsit chiar şi de cele mai elementare calități ma- 
nageriale, chiar şi prost, poate conduce până şi 
un imperiu. Realitatea este cruntă, dar exemplele 
există pentru toate epocile istorice, ceea ce în- 
seamnă că povestea noastră nu a fost un accident 
bizantin. 

Că povestea s-a petrecut în Bizanţ, lucrul se 
datorează poate împletiturii politice ciudate la 
care ajunsese Imperiul Roman de Răsărit în evul 
mediu timpuriu. Cert este că împărații bizantini, 
cum îi numim noi azi, se considerau singurii îm- 
păraţi legitimi ai anticului Imperiu Roman, 
refuzând uneori să recunoască domniile unor 
împărați barbari din Occident. 


Cauza ar fi un sistem politic 
ciudat, un hibrid 


La acea dată, Noua Romă, cum era numit 
Constantinopolul, preluase toate prerogativele, 
legile şi îşi asimilase întrutotul vechile canoane 
romane. Astfel că tradiția republicană, a interven- 





anul VI e nr. 61 


55 


ROST 


HISTORIA 

















ției poporului în treburile statului, era încă vie şi 
manifestă chiar şi în condiţiile noii ordini imperi- 
ale. Senatul roman şi-a avut de la bun început un 
mare palat pe cel mai mare bulevard al oraşului. 
De asemenea, succesiunea ereditară nu a fost 
niciodată un criteriu pentru bizantini, fiind con- 
siderat apt pentru funcţia supremă de împărat 
orice om cu reale aptitudini militare. Astfel că 
înlăturarea împăraţilor care se întorceau înfrânți 
din bătălie era curentă. Ori aceasta tot o tradiţie 
romană era, ca şi grija împăraţilor de a da po- 
porului „pâine şi circ“. 

Şi totuşi în cadrul acestui imperiu cu insti- 
tuții romane se dezvoltase aşa numitul palat 
imperial, care nu era un simplu palat, ci mai de- 
grabă, după opinia unor istorici, un oraş în oraş, 
înconjurat chiar cu ziduri. În acest mic oraş găseai 
palate, biserici, ateliere, închisori şi absolut toate 
categoriile de servicii precum şi o mulțime, une- 
ori nejustificat de mare, de oameni. Or, după pă- 





rerea noastră acest „palat imperial“ era de certă 
tradiție orientală şi permitea un soi de autorita- 
rism. Combinate savant cele două tradiţii, roma- 
nă şi orientală, permiteau manifestări politice 
dintre cele mai diverse. Orice era posibil fără a fi 
miteau şi ascensiunea spoliatorilor, liderii fiind 
în acest caz o defulare a defectelor unui sistem 
politic preluat în virtutea unor tradiții istorice şi 
neadaptat realităţilor specifice fiecărei perioade 
istorice. În acest sens liderii spoliatori sunt 
emanaţiile unui sistem politic defectuos. 


Dar mai sunt și alte cauze 


Fireşte că explicaţia de mai sus este una posi- 
bilă, dar judecând lucrurile în profunzimea tim- 
pului istoric, gândul ne duce a o explicaţie din tă- 
râmul atât de puțin cunoscut al teologiei istoriei. 
Astfel că, dacă analizăm raporturile dintre istoria 
profană şi istoria spirituală manifestate la un mo- 
ment dat într-un timp istoric anume, constatăm 
că de multe ori istoria profană este doar reflecta- 
rea istoriei spirituale, iar lucrurile sunt şi mai 
complicate când vine vorba de creştinism, al că- 
rui scop este mântuirea. Şi se pare că mântuirea 
nu este doar o problemă individuală, a fiecăruia, 
ci implică o responsabilitate colectivă, faţă de în- 
treaga comunitate creştină. Citez „Prin toate fi- 
brele sufletului său, omul e prins de comunitatea 
istorică în care trăieşte, de cetatea sa, de civiliza- 
ţia care dă vieţii lui substanţă şi formă. Conştient 
sau nu, participă la istorie şi are un rol“. De aceea, 
noi credem că prostia poate ajunge la putere în 
acele vremuri în care individualismul prevalează 
față de responsabilitatea colectivă (în sens creş- 
tin). Cu alte cuvinte, când se pierd războaiele pe 
tărâmul spiritual istoria profană înregistrează şi 
ea înfrângerile ei. 

Bibliografie selectivă 

Guglielmo Cavallio. Omul Bizantin, Polirom, 
2000 

Mihail Psellos, Cronografia, (Un veac de isto- 
rie bizantină, 976-1025), Polirom, Iași, 1998. 

Charles Diehl, Figuri bizantine, 1, Bucureşti, 
1969. 

Henry 1. Marrou, Teologia istoriei, Institutul 
European, 1995. 





56 


anul VI e nr. 61 


LA ROST 





Domnul Cioroianu 
şi pustiul românesc 


La 7 tebruarie 2007, am primit de Ia profesorul, cărturarul şi marele patriot 
Hristu Cândroveanu, liderul cultural şi moral-spiritual al aromânilor din 
România, O scrisoare cu mare scârbă şi durere îmbibate în ea... Alăturat 
scrisorii, era motivul scârbei şi durerii: copia xerox a deciziei MAE 
(Departamentul Relaţiilor cu Românii de Pretutindeni) de a da „aviz negativ“ 
(datat 18 decembrie 2007), în ce priveşte susținerea editării, în continuare, a 
singurei reviste a aromânilor, care se mai ținea în viață: Dimândarea. 


Prof. Dr. Adrian Botez 





te (al Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimân- 

darea Părintească“ - n. mea A.B.), vă infor- 
măm că cererea dumneavoastră de finanțare 
depusă la DRRP privind susținerea proiectului 
«Susținerea editării revistei Dimândarea» a fost 
supusă spre analiza Comisiei de evaluare şi selec- 
tare a programelor, proiectelor sau acţiunilor 
destinate sprijinirii românilor de pretutindeni şi 
organizaţiilor reprezentative ale acestora în data 
de 17 decembrie 2007 şi a primit aviz negativ. Cu 
stimă, Laura Jerca, coordonator“. 

Trecem peste faptul, absolut evident, că MAE 
nu organizează, pentru angajarea funcţionarilor 
săi, un concurs serios, prin care să le fie testate 
cunoştinţele de limbă românească (nu numai că 
virgula este un soi de „Terra Incognita“, pentru 
coordonatoarea Laura Jerca, nu numai că fraza 
este construită cu picioarele-n sus, aducând data 
lângă... „avizul negativ“ - dar ce-o fi aceea: „sus- 
ținerea proiectului susținerii...“?! - când erau 
atâtea alte formulări, care să sune curat româ- 
neşte, cea mai simplă fiind „aprobarea proiectu- 
lui susținerii“. Dar ce atâta grijă şi pierdere de 
timp, pentru leul rănit al aromânilor, dl Hristu 
Cândroveanu? Bănuim că această „neglijență“ 
traduce nu doar un dispreț imbecil pentru cauza 
aromânilor - atât de greu oropsiţi, ba chiar săl- 
batic hăituiţi de către vecinii României, tocmai 


] ată decizia MAE: „Stimate domnule Preşedin- 


pentru că România și-a luat mâna de deasupra 
lor, în ultima vreme, cum şi-a trădat şi propriul ei 
destin, de altfel - ci chiar rea-credință programa- 
tă şi afişată în tot MAE! 

Nu putem trece peste „avizul negativ“ în sine 
(iar ministrul să nu se prevaleze de existența 
unui aşa-zis „vot democratic“, al unui „Consiliu 
de evaluare şi selectare a programelor“ etc., pen- 
tru că politica generală a oricărui minister este 
fixată de către ministru, de comun acord cu mem- 
brii cabinetului prim-ministrului şi cu toate 
„comitetele şi comițiile“!), pentru că, dacă nu 
susții unica revistă a fraților aromâni, dintre care 
mulți au venit chiar în România, atunci ce speran- 
țe să mai aibă ceilalți români din străinătate pen- 
tru ajutor şi apărare? Şi dacă MAE nu ajută româ- 
nii „de pretutindeni“, atunci cel puţin patru cin- 
cimi din rostul său dispare! Pentru că relaţiile 
internaţionale (fertile şi utile!!), din ultimii ani, 
ale României (ne referim la cele demne, de pe pi- 
cior de egalitate şi de colaborare, nu la cele de slu- 
găreală a Marilor Puteri, căci pentru slugăreală 
n-am avea nevoie de MAE, miniştri, ambasadori 
etc., ci de orice onorabil rândaş, onorabilă femeie 
de serviciu ori spălătoreasă) sunt admirabile, su- 
blime, dar lipsesc aproape cu desăvârşire. 

Şi nu putem trece nici peste sigla MAE, care 
înfăţişează o pajură, cu burta plină de cele trei 
steme dedesubtul căreia scrie „Ministerul Afaceri- 
lor Externe“, iar deasupra - „Semper fidelis pa- 
triae“. „Fidel“ cărei patrii, domnule ministru 





anul VI e nr. 61 


57 


ROST 


LA ROST 








Adrian Cioroianu? Pentru că, dacă nu sunteţi 
fidel patriei românilor, şi aromânilor, şi megleno- 
românilor, şi istroromânilor, şi bucovinenilor, şi 
basarabenilor, noi nu cunoaştem o altă patrie. 
Am auzit că dvs. cunoaşteţi şi o altă patrie a româ- 
nilor, aromânilor etc.: porțiunea de deşert saha- 
rian, dintre Alexandria şi Cairo... Acolo aţi dori să 
fie duşi „anumiţi români“. Acum, cu „avizul nega- 
tiv“ dat unicei publicaţii a aromânilor, ţinută în 
viață, ani în şir, cu eforturi titanice, de către patri- 
otul Hristu Cândroveanu, mă întreb care vor fi 
fiind acei „anumiţi români“. Şi răspunsul pe care 
încep să mi-l dau este: toți românii care mai au 
conştiinţă de români! În rest, „yesmanii“ şi trădă- 
torii (cu voie sau din incompetență!) de țară pot 
sta pe lângă dvs., în linişte, la Bucureşti. Spun 
asta pentru că şi noi, ca şi domnul prof. Cândro- 
veanu, ne amintim anumite lucruri care ţin de 
istorie. Ne amintim, de exemplu, că liberalii ade- 
văraţi, Brătienii, au dat bani, din vistieria Româ- 
niei, pentru ca, în Sudul Dunării, să funcţioneze, 
pentru fraţii aromâni, 135 de şcoli în limbă româ- 
nă (primare, licee teoretice şi şcoli profesionale 





de fete şi băieţi). Câte şcoli aţi făcut, în Sudul Du- 
nării, dvs. şi partidul dvs., care guvernează azi, 
domnule Cioroianu? Niciuna - ăsta e răspunsul 
corect. În schimb, aţi permis să fie desființate şi 
cele ctitorite şi subvenţionate de poporul român, 
prin liberalii Brătieni. Aşa încât mă-ntreb ce mai 
înseamnă PNL? „N“ de la „nimeni/nimănui“, pro- 
babil, iar „L“ de la ce oare? Sunt multe cuvinte ne- 
plăcute care încep cu „L“, de la „lichele“, până la 
„lingăi“. Dar încă sper ca PNL-ul să mai însemne şi 
altceva, să zicem „libertate“. 

Tot liberalii Brătieni i-au adus în patria-ma- 
mă pe aromâni. Dvs., domnule ministru, dimpre- 
ună cu toţi colegii dvs. de partid, de ce vă lepădați 
azi de aromâni? Poate din cauză că vă deranjează 
adevărul unei vorbe a lui Petre Ţuţea, care a spus, 
cu toată îndreptăţirea, că „Macedo-românii nu 
sunt români! Sunt super-români! Români abso- 
luţi! - atât de loviți şi de goniţi, că au instinct 
naţional de fiare hăituite (...) Sunt semizei! (...) 
Au o bărbăţie atât de perfectă!“. Tot despre 
aromâni, evreul Beniamin Tudela spunea (1770); 
„Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu 
poate domni asupra lor!“ 

Da, domnule ministru, se pare că dvs. de 
aceea îi prigoniți şi nu le daţi dreptul nici măcar la 
o unică revistă, aceea aflată pe teritoriul Româ- 
niei, pentru că sunt „prea români“; pentru că mai 
au „sentimentul/instinctul naţional“ (ceea ce 
stăpânii dvs. de la Washington, de pe axa băses- 
ciană Washington-Londra-Bucureşti, nu mai ac- 
ceptă!), pentru că sunt „semizei“ - ceea ce pune 
în inferioritate evidentă pe oricine nu poate fi 
măcar „om întreg“; pentru că „au bărbăţie atât de 
perfectă“, în aceste vremuri în care ţara noastră, 
ca şi lumea întreagă, este condusă doar de crimi- 
nali laşi ori de țaţe, de efeminaţi pidosnici şi de 
„fameni“. Probabil că dvs., domnule ministru, 
doriţi (ori chiar pregătiţi) pustiul românesc. 

Domnule ministru Adrian Cioroianu, bă- 
nuielile formulate mai sus se vor transforma în 
convingeri absolute dacă veți păstra „avizul ne- 
gativ“, asupra unicei reviste aromâneşti! 

Şi, acum, preiau această luptă (contra 
nemerniciei unor politicieni români şi contra 
încercării de a distruge instinctul național româ- 
nesc), în nume propriu: numai țărâna îmi va pu- 
tea închide gura, în demersul meu de a vă demas- 
ca, de câte ori veţi mai da prilejul. 





58 


anul VI e nr. 61 


ROST: cuvint, rațiune, sens, ordine 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai tîrziu, în latina populară, 
a început să însemne şi „gură“ în general. În româna veche, sub forma rost, a fost moştenit cu acest 
din urmă înţeles, păstrat astăzi doar în cîteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua 
la rost) şi stînd la baza verbului a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tic“, 
„Doimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod curent. Aşa a apărut verbul a rostui („a da sens“, 
„a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rostitoare, dar şi rostuitoare. 
Omul are un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În 
orice caz, starea cea mai rea a omului este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu 
care poate fi făcut omului este de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 

Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv la nivelul lumii româneşti, care în comunism 


şi-a pierdut rostul şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. 


În acest număr semnează: e Mihail Albişteanu - profesor, doc- 
torand în istorie, publicist e Nicolae Balint - profesor de istorie, pu- 
blicist e Adrian Botez - profesor doctor, ultima carte publicată: loan 
Slavici - pentru O nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion 
Creangă, Ion Luca Caragiale şi loan Slavici (2006) e Ioan Cişmileanu 
- directorul revistei „Porunca iubirii“ e Emilia Corbu - doctor în isto- 
rie, arheolog, ultima carte publicată: Sudul României în Evul Mediu 
timpuriu (2006) e Gheorghe Fedorovici - absolvent al Facultăţii de 
Teologie, traducător e Marilena Lupu - cercetător ştiinţific, doctor în 
ştiinţe medicale e Constantin Mihai - doctorand în litere la Univer- 
sitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, ultima carte publicată: Des- 
cartes. L'Argument ontologique et sa causalite symbolique (Paris, 
LHarmattan 2007) e Mircea Platon - doctorand în istorie la Colum- 
bus University din Ohio - SUA, scriitor, ultima carte publicată: Cine 
ne scrie istoria (Timpul, Iaşi, 2007) e Alexandru Racu - doctorand în 
(tiinţe Politice, Ottawa - Canada e Paul-Gabriel Sandu - student la 
Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Ramona Suciu - 
licenţiată în Teologie, profesor e Claudiu Târziu - jurnalist, coautor şi 
îngrijitor al volumelor Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale 
cuvinte, cu un portret biogratic şi şapte evocări (Ed. Christiana, 
Bucureşti, 2007) şi În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cul: 
tura națională (Ed. Timpul, Iaşi, 2007). 





Abonament 

Vă puteţi abona trimițind contravaloarea abonamentului prin mandat poştal (în care specificaţi citeţ numele, 
adresa completă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele: Târziu Claudiu Richard, CP 27, Oficiul 
Poştal 23, Bucureşti sau achitînd contravaloarea abonamentului în contul nr. 
RO25BACX0000000107363250, deschis la HVB Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele 
Asociaţiei ROST, cod fiscal 12495302, după care veți trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați 
abonamentul la CP 27, Oficiul Poştal 23, Bucureşti. 

Preţul unui abonament este 180.000 Lei (18 lei noi) pentru 6 luni şi de 360.000 lei (36 Lei noi) pentru un an. 
Pentru cei din străinătate abonamentul este de 50 euro/an în Europa şi 70 USD/an pentru celelalte 
continente. 


Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 
Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 
Mihai Eminescu 
Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 
Nicolae Paulescu 
Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 
Nr. 8 -— octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 
Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 
Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 
lui Ștefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 
Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui 
Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat 
Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 
Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 
Aron Cotruș 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui 
Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui 
Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui 
Ioan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil Pârâianu 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat 
Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui 
Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ion Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgețeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinţi 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 





Centenarul naşterii unui martir 
vizsaz Vulszina3sil 


ema 150 Die Mm 


Părintele Iustin 
un ăr,; 
purtător degetărat 


Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuș 

Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 
Ioan Ianolide — epuizat 

Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui 
Marcel Petrişor 

Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui 
Nicodim Măndiţă 

Nr. 52 — iunie 2007, dedicat 
Mitropolitului Bartolomeu 

Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat 
Părintelui Trifa 

Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 

Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 

Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui 
Teodor M. Popescu 

Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 

Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat 

Părintelui Ioanichie Bălan 





Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 
Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriţi, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel: 0740.103.621 





EISAgAgE 760017