Transilvania_1945_076_001_002

BLL 


iZ 


TRNSLANA 


L 
5 


-A 
tj 
a 


ANUL 76 IANUARIE-FEBRUARIE Nr. 1-2 1945 
OI EERO E E E E CR RUE Ca O E A La S Zips i 
SIBIU 


i 112 


Anul 76 kanuarie-Februarie 1945 Nr.i 1 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


INSTAURAREA JUSTIȚIEI ROMÂNEŞTI 
IN ARDEAL” 


După epocala hotărire de proclamare a Unirii politice a Româ- 
nilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu vechea Românie, 
hotărire decretaiă la marea adunare națională istorică dela Alba.-lulia 
din 1 Decemvwrie 1918, la l-a sa şedinţă jinuiă la 2 Decemwrie 1918 
în Alba-Iulia, Consiliul Dirigent Român al Ardealului, ales de Marele 
Sfat Najional, a repaitizat între membrii săi diferitele resorturi, şi a de- 
senna! şei (ministru) al Resoitului de Jusiijie, pe membrul consiliului 
naţional, advocatul luptător naţionalist Dr. Aurel Lazar, în casa căruia 
din Oradea-Mare, la 12 Octomvrie 1918, s'a redactat declaraţia Româ: 
nilor pentru ruperea noastră de sub stăpânirea ungurească, declarație, 
cetilă la 18 Octomvrie 1918 în parlamentul unguresc din Budapesta, de 
„către deputatul român fruntaş Dr. Alexandru Vaida-Voevod. Evenimen. 
tele precipitându-se în mod rapid, au dus fatal şi natural la unirea dela 
Alba-lulia, revenindu-i Consiliului Dirigent ales aci, greaua și istorica 
_ sarcină extraordinară de a organiza, în plină revoluție, în ţinuturile ro- 
mâneşti aci m unite, toate serviciile publice, restabilind şi asigurând 
ordinea publică, liniștea, legalitatea, turburate şi ameninjate, mai ales 
de exponenţii regimului stăpânirii apuse: 

incă dele descompunerea armatei austro-ungare şi deslănțuirea 
revoluției dela finea lui Octomvrie 1918, administrația şi toate serviciile 
publice şi de siguranţă şi-au încetat aciivitatea, cele mai multe fiind 
înlocuite de consiliile naţionale locale revoluționare şi de gărzile na- 
tionale româneşti, iar după decretarea Unirii dela Alba-Iulia, serviciile 
publice ungureşii nu au mai funcţionat de loc, așteptându-şi plinirea 
sorții. 

Porțile Justiției erau închise, în afară de serviciiie cărţilor fun- 


1) Cuvântare rostită în şedinţa adunării generale solemne a Curţii de Ape! 
Cluj-Sibiu, ținută în ziua de li Martie 1944, pentru comemorarea a 25 de ani, de 
când această instituţie a fost preluată dela Unguri de stăpânirea românească, 

1 


20 Dr. IOAN P. PAPP- 


dine, care . mai i tânjiau. cu chiu cu vai, rezoidâsiă. însă mai “mult îns- 
crierile în favoarea justi| jiabililor unguri şi transcrierile averilor Statului 
pentru eludarea drepiurilor naţiunii române. Lefurile, natural, le încasau 
“înainte, : chiar şi. pe: mai multe luni, domnii judecători -şi „ceilalți 
funcționari. > 

“Consiliul Dirigent, cu toate serviciile sele,. conform hotărîrii dela 
Alba-lulia, și-a mutat sediul la Sibiu, începându-și aici imediat activi: 
tatea cu mult elan, zel şi neîntrecut patriotism, fără multă experienţă, 
dar plin de suflet și voie fermă de realizări, înjghebându-şi serviciile 
centrale la iujeală și administraţia centrală a judeţelor. La 9 Decem- 
vrie 1918 el și-a ţinut deja seria şedinţelor la Sibiu. 

În luna lanuarie 1919 s'au preluat serviciile administrative dela 
Unguri, cu prefecţii români nou numiţi, când funcţionarii unguri, mari 
şi mici.au refuzat jurământul oficial şi de credință către stăpânirea ro- 
mânească, părăsindu-şi posturile, cu gândul premeditat de a se des- 
compune serviciile publice, producând nemulțumiri şi turburări, de a 
împiedica și zădărnici organizarea şi consolidarea administraţiei româ- ` 
neşti în Transilvania, și astfel a putea demonstra în fafa lumii nepu- 
tința. Românilor să organizeze o vieață românească de stat, în aceste 
provincii, scăpate de sub mâna stăpânirilor de până aci. 

Cu. uriaşe sforțări supraomeneşti, secondaţi de toţi Românii de 
bine şi cinstiţi, membrii Consiliului Dirigent s'au apucat în acest haos, 
de greaua muncă de organizare urgentă, ce-i aştepta, lucrând din răs- 
puteri, zi şi noapte, fără preget, și punând la contribuție maximă toată 
puterea lor de muncă şi a prietinilor lor, înfruntând, pfin voinţa lor ne- 

cliniită — orice piedici ṣi greutăţi, ce li se. puneau în cale, — $i, 
ca prin minune, în cel mai scurt timp, au reușit, E 

Cea. dintâi dispoziţie urgentă fundamentală, ce au luat-o, a fost 
dec'etul Nr, 1 din 24 Ianuarie 1919 despre funcționarea în mod.pro- 
vizor u a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre funcţionari și 
întrebuințarea limbilor, decretându-se între altele: 

„Art, 4; Legile, ordonanţele, regulamentele şi statutele legale di. 
nainte de 18 Octomvrie 1918 (daia declaraţiei de rupere a Românilor. 
Tiansilvanici de sub stalul unguresc), rămân, în interesul ordinei pu- 
blice și pentru a asigura continuitatea de drept, până la altă dispo- 
ziţie, în vigoare, în mod provizoriu, cu excepţiile din acel decret şi în 
celelalte, ce vor urma. 

„Art, 2. Toţi funcţi »narii numiţi sau aleşi, de orice categorie, 
rămân la locurile lor. | 

„Din consideraţii de. serviciu şi în deosebi din punct de vedere 
al niste! publice însă, oricare funcţionar (judecător, notar public) 


INSTAURAREA JUSTIȚIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 4 


poate fi pus în disponibilitate, eventual pensionat din oficiu. Privitor 
la permutare și pensionare, vor urma dispoziţii speciale. 

„Se scot din vigoare dispoziţiile, conform cărora judecătorii şi 
notarii publici nu pot fi transferați fără consimţământul lor. Dease- 
menea se desfiinţează dreptul de supraveghiere al prezidenţilor de tablă 
şi al prim-procurorilor. Acest drept îl va exercita până la alte dispo: 
ziții şeful resortului de Justiție. 

„Funcţionarii, care în timpul războiului s'au făcut vinovaţi de fapte, 
care sunt infracțiuni ale normelor penale, disciplinare, s'au expus dis- 
preţului public, sau care sunt în contra intereselor poporului, vor fi 

urmăniți după normele de procedură criminală sau disciplinară, 
l „Ari. 3. Limba ofi:ială ìn serviciile: publice este limba română. 

„Privitor la întrebuinţarea limbei celoilalte naţiuni conlocuitoare, 
până la regularea definitivă prin lege, se vor aplica dispoziţiile legii 
de naţionalităţi, ari. XLIV din 1868, cu deosebirea, că în locul limbei 
maghiare este a se înțelege în tot locul limba română. Dispoziţiile 
acestei: legi vor fi aplicate în mod loial şi până la altă dispoziţie astfel, 
că in acele comitate, în care naţiunile conlocuitoare fac a cincia parte: 
din populaţiune, să se realizeze principiul, ca fiecare să fie admini strat 
şi jadecat în limba sa proprie. i 

Art. 4; Reglementează limba de instrucție în învăţământ, 

"Art, 5. Numele de localităţi se înt:ebuinţează în limba respec- 
tivă a fiecărci naţiuni. Legea despre numirile de localităţi art. IV :din 
1898 se scoate din vigoare. i 

„Numele de familii se vor respecta, scriindu-se cu ortografia 4 l 
limbii respective. ` i 

Art, 6. Cu ducerea la iadepiinke a celor cuprinse în acest de: 
cre! se încredințează președintele Consiliului“. 

Acest decret, plin de înţelepciune și prevedere oliitcă, « a format 
. şi prima bază a organizării serviciilor publice şi mai ales și a instan- 
telor judecătoreşti, care cu deosebire, după experienţele recente câş- 
tigate cu ocazia preluării de către Români a serviciilor administrative, 
când toți funcționarii unguri cu pujine excepții au refuzat jurământul de 
credință, ce li s'a cerul, nevoind să slujească sub stăpânirea poporului 
românesc. cel desconsiderat, umilit, baljocorii şi persecutat de ei până 
atunci; la Justiţie se cerea mai multă vigilență, prudenţă şi energie, 
ca suveraritatea naţionaiă să nu poată fi compromisă. Resortul cen- 
iral din Sibiu aveg acum pe consilierul Dr. Corneliu Crăciunescu, fost 
„advocat la Timişoara la direcţiile judiciare civile, pe Dr. Victor Andru 
la cea penală și pe d. lon lancu la cea 'de contabilitate, organizarea 
rămânând scusiă vreme în sarcina șefului de resort Dr. Aurel Lazar 

1* 


4 „Dr. IOAN P; PAPP 


şi el fost advocat. Postul de secretar general al Justiţiei l-a ocupat la 
4 Martie 1919 d. Dr, Alexandru Maria, fost advocat, apoi consilier la 
Curtea de Apel din Seghedin, de unde abia acum a putut să scape şi 
să fugă la Sibiu, și să-şi înceapă funcţie, ce i s'a rezervat: de organi- 
zare a Justiţiei român: ști din Transilvania. Acest om mic de statură, 
ager şi viol, de o cultură juidică superioară și vastă, cu o voință de 
fler neînduplecabilă, de concepții înalte și largi, Român intransigent 
și mare patriot, deplin cunoscător al organizaţiei judecătoreşti cu enorma 
“mulțime de norme juridice ale ei, caracter pur, integru și dârz, cu o 
putere de muncă excepțiorală, s'a pus imediat la lucru, recrutându-și 
colaboratorii săi, și procedând urgent la preluarea instanțelor și orga- 
nizarea Juştiţiei românești în Transilvania, realizarea cărora este meritul 
acestui distins magistrat de înalte concepţii, care a fost măesirul şi 
conducătorul nostru al tuturor Juriştilor români de aici de pe acele 
vremuri, mândri, că l-am avut în fruntea noastră și admirându-i opera 
“sa miraculoasă de realizare neîntrecută, pe care o clădise zi de zi cu 
putere uriașe de muncă, în fața ochilor noştri, îndemnați şi pilduiţi 
şi noi modeștii lui învăţăcei, de activitatea de multe ori supraome: 
nească a acestui magistrat conducător, care nu admitea nicio contra- 
Zicere și nu cunoştea imposibilul, Toată închinarea noastră plină de 
smerenie și recunoștință, în faţa acestui suflet mare de magistrat român, 
care şi-a început cariera fiind om bogat şi la trecerea sa la pensie 
peniru limita de vârstă şi-a terminato sărac, că-şi cheltuise în slujba 
Justiţici românești, fără cruțare, tot ce a avut. D. Maita a fost apoi 
spiritus rector al conducerii centrale a resoriulu: Justiţiei, cu mare au- 
toritate, respectat de șeful resortului, de întreg Consiliul Dirigent, de 
toată. magistratura și de serviciile Justiţiei, peniru știința, energia, ho- 
tărtrea sa şi pentru puritanismul său impunător, 

In vederea preluării instanțelor, Resortul de Justiţie dase ordo- 
nanța- sa Nr. 121 în baza decretului I citat, — publicată în Gazeta 
Oficială 6/19 Februarie 1919, din care citčm următoareledis pozițiuni : 

»$. 1. Prin extinderea suveravităţii Statului Român asupra urmă- 
toarelor județe aparţinute până acum Statului ungar: 


Alba inferioară, Făgăraş, Solnoc. Dobâca, 
„Bistriţa Năsăud, | Hunedoara, Târnava-mare, 
Brașov, Mureș Turda, Târnava-mică, 
Ciuc, Odorheiu, Treiscaune, 
Cojocna, Sibiu, Turda-Arieş. 


„Jurisdicţiunea acestor teritorii se separă de | jurisdicțiunea Sta. 
tului ungar și se subordonă jwisdicţiunei Statului Român, 


INSTAURAREA JUSTIŢIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 5 


„urisdicţiunea Curiei ungare asupra teritoriilor susnumite înce- 
tează dela data intrării în vigoare a ordonanţei de faţă. 

„Toate pricinile, de orice natură, care pe cale de recurs ar urma 
să fié înaintate Curiei ungare, vor fi ţinute până la dispoziţiuni ulte- 
rioare în suspensiune la instanţele respective. 

i „Toate autorităţile şi oficiile judiciare, stau sub supraveghierea 
supremă a şefului de resort al Justiţiei. 

„$. 2. In materie de jurisdicţiune normele dreptului material şi 
procedura judiciară, extra judic'ară, rămân în vigoare, întrucât ordo- 
nențele editate (emise) și cele ce se vor mai edita din partea Consi- 
lului Dirigent nu vor dispune altfel. 

„Sentinţele, precum şi încheierile, care vor cuprinde o dispo- 
zitie meritovică, se vor aduce: în numele legii. 


„Jurisdicţiunea este e se continua fără întrerupere. 

„$. 3. Toate publicaţiunile judecătoreşti, care în baza legilor exis- 
tente s'au publicat până acum în Monitorul Oficial ungar - (Budapesti 
közlöny), se vor publica cu începere dela intrarea în vigoare a ordi- 
națiunii de faţă, în „Gazeta Oficială“ a Consiliului Dirigent Român. 

„Raporturile de expertiză, care până acum s'au cerut dela Con- 
siliul medical judiciar (igazságügyi orvosi tanács) şi dela institutul bac- 
te reologic din Budapesta, se vor cere cu începere dela intrarea în vi- 
- goare a acestei ordonante, dela Institutul medico-legal Dr. Minovici din 
Bucureşti, iar rapoartele de expertiză, care până acum s'au cerut dela 
școala superioară veterinară (felsö állatorvosi iskola) din Budapesta, 


se vor cere dela aceeaşi dată dela școala superioară de medicină ve- 
terinară, din București. 


„$. 4. Toate organele judiciare (magistraţii, procurorii, advocaţii, 


notarii publici) au să depună un nou jurământ oficios, după textul 
următor: 


„Jur pe atotștiutorul Dumnezeu, de a fi credincios Regelui Fer- 
dinand I şi Statului Român, de a respecta cu sfințenie legile ţării și 
decretele, ordonanţele Consiliului Dirigent, și de a îndeplini cu onosre, 
conștiință şi nepărlinire funcțiunile ce îmi sunt încredințate şi a păstra 
secretul oficios. Așa să-mi ajute Dumnezeu“. 

„Acest text de jurământ se va aplica în toate cazurile, în care 


se face amintire de jurământul funcţionarilor angajaţi la Justiţie, în 
legi, regulamente sau ordonanţe de orice natură. 


„$. 5. Cine declară, că jurământul este în contrast cu  contitige» 
rile sale religioase, acela în locul jurământului face promisiune solemnă. 
„Promisiunea solemnă se deosebeşte de textul jurământului prin 


aceea, că în locul provocării la Dumnezeu se vor întrebuința cu- 
virlele: 


6 De. IOAN P. PAPP 


„Promit pe onoarea şi conștiința mea“ şi ultima propoziţiune din 
textul jurământului se omite. 
„8. 6. Noul jurământ oficios (promisiunea solemnă) se va face de 
personalul Judecătoriilor colegiale, precum şi personalul procuraturii, 
care funcţionează lângă atari Judecătorii, în şedinţa plenară a Judecă- 
toriei respeclive, iar personalul judecătoriilor singulare și al altor fo“ 
ruri ale justiţiei vor depune acest jurământ -(promisiune solemnă) în 
fața şefului lor. 

„Cine a fost împiedicat, va depune acest jurământ (promisiune 
solen ně) vlterior în faţa şefului său de oficiu. 

„Despre depunerea jurământului (promisiunea solemnă) se va în- 
cheia proces verbal, care va cuprinde numele personalului, ce a fost 
prezent şi se va fece raport şefului resortului de Justiţie al Consiliului 
Dirigent. 

“>> „Depunerea jurământului (promisiunei solemne) este a se nota pe 
lista de conduită personală, păstrată la forul de supraveghiere, res- 
pective pe matriculă (törzslap) şi pe vitimul document de denumire al 
funcţionarului. 

„8. 7. Acela care, provocat fiind, nu va depune imediat jură- 
mêntul (declaratia solemnă) îşi pierde oficiul Drepturile lui la pen 
siune Statul Român nu le recunoaşte, iar advocatul, notarul public şi 
experţii, nu vor mai putea fucţiona în această calitate a lor. l 

'‘„Destituirea din oficiu, respective interdictiunea de a exercita 
profesiunea de advocat, o voi anunța-o fără nicio procedură prealabilă, 
îndată ce voi avea cunoștință despre denegarea jurământului. 

„Acei judecători, care vor depune jurământul își vor conserva 
anii de serviciu şi toate drepturile câştigate. Insă regulile privitoare la 
numiri, înaintări, beneficiu, editate de guvernul ungar, după 18 Octom- 
vrie 1918, vor putea fi revizuite. 

„Regulamentul de serviciu îl voi comunioa prin ordinaţiune 
separată. 

$. 8. In foate oficiile Justiţiei, (Ministerul de Justiţie, judecătorii, 
procuraturi, oficiile notarilor publici) limba oficioasă, precum şi li nba 
de pertraciare, este cea românească. Dreptul de folosință a limbei ce- 
lorlalte naţiuni, ce locuiesc pe teritoriul Statului Român, este regle- 
mentat prin Decretul Nr. 4. 

„Considerând, că judecătorii, procurorii, oficianții, notarii publici 
actualmente aplicaţi, precum şi o parie a corpului advocaţial, nu cu- 
nosc încă limba română, stabilesc următoarele rest'mpuri de transiţie, 
ca să şi-o însușească, atât în scris, + ât şi în graiul viu. 

„Peniru judecătorii, procurorii şi funcţionarii dela Justiţie, un res 


pi i AIE i Pe * 5 d 
INSTAURAREA JUSTIȚIEI ai ea IN ARDEAL 7 


timp de 12 luni, pentru advocaţi şi notari publici un restimp de 6 luni 
socotite dela intrarea în vigoare a ordonanţei de faţă. 

„Urmările, ce le va avea ne ;tiința limbei oficiale, le voi regula 
prin ordinaţiune separată, 

„Ordonanţa de faţă intră în vigoare cu “data publicării în Gazeta 
Oficială, Nr. 121, ss. Dr. Aurel Lazar, șeful resortului de Justiţie. : 

Recilind azi această ordonanţă istorică, deși stilul şi redactarea 
ei, cu frazele neobişnuite astăzi şi cu felul greoi de a se exprima, 
luptându-se şi cu terminologia. juridică românească încă puţin străină 
redactorilor ei, care sh diaseră la şcoli străine, — vor produce zâmbete la 
mulţi dintre noi, cei de astăzi, totuşi trebue să admirăm cuminţenia şi 
înaltul patriotism hotărît al acelor dispoziţii, care „de minti erau gân- 
dite și din inimi erau scoase“, şi deşi fraza lor inelegantă și impre- 
cisă, azi nu este eufonică, — se revarsă însă din ele căldura . sufle- 
telor mari ro nâneşti ale celor, care le-au conceput. Onoare lor] 

Prin ordonanta Nr. 121 s'a hotărît deocamdată preluarea Justiţiei 
din cele 15 judeţe enumerate în acea ordonanţă, cuprinzând cir- 
cumscripţiile Curţilor de Apel din Cluj și Târgu-Mureș care erau efectiv 
stăpânite de Consiliul Dirigent, restul Transilvaniei de dincolo de linia 
de demarcaţie, s'a preluat mai târziu și anume Crişana, Maramureşul, 
Sălejul şi Satu-Mare în Maiv, Aradul — în Iulie, fiind până atunci sub 
domnia trupelor ungurești, iar Banatul abia în Septemvrie 1919, după 
reiragerea armatei sârbeşti de acolo. Foarte mulţi intelectuali, între ei 
advocaţii români din acele ţinuturi de sub ocupații străine, se refugia- 
seră dincoace de liniile de demarcaţie de atunci, intrând în serviciul 
Justiţiei române. 

Cu ajutorul acestora și al celor mulţi advocaţi români din cele 
15 judeţe de mai sus, care toți aveau examenul de capacitate pentru 
magistrați, — având la dispoziţie şi pe cei din serviciul fostei stăpâ- 
niri ungare: 64 magistrați români inamovibili, 36 magistrați stagiari 
(notari, vicenotari şi practicanți în drept), și 84 funcţionari români din 
grefele instanțelor din Transilvania, s'au pus bazele de organizare a 
Justiţiei noastre, primind cu dragă inimă și însuflețita contribuţie a câ. 
torva magistrați bucovineni români, care și-au oferit cu entuziasm idea- 
list serviciile lor dela început. Mulţi dintre magistraţii şi funcţionarii ro: 
mân! dela fostele instanţe ungurești, încă nu putuseră scăpa de sub 
ocupația străină, dar își anunjaseră venirea, oferindu-şi serviciile lor. 
Asemenea şi magistrații saşi, după ce la Mediaş adunarea naţiunii să- 
seşti a aderat la unirea cu Vechea Românie, 

În şedinţa din 12 Februarie 1919, în vederea preluării instanţelor 
judecătorești, la propunerea șefului de resort al Justiţiei — făcută în 


3 „De IOAN P PAPP 


mare parte după sugestiile d-lui Emil Haţiegan, pe atunci şef de resort 
la codificaţie, fost judecător la tribunalul Cluj — Consiliul Dirigent a 
aprobat următoarele numiri : 


IL LA CURTEA DE APEL CLUJ: 


1. Prim-pregedinte: Dr. Pompei Micşa, consilieri: 2. Gustav Haupt, cu grad 
de preşedinte. 3 Dr. luliu Pop acu, 4. Dr. Andrei Pop. 5. Dr. Sever Barbura (care 
nu s'a prezentat la post), 5. Procuror general Dr. Alexandru Pop. 


A. La tribunalul Cluj: 

1. Prim-pregedinte : Dr. Gheorghe Popescu (nu a acceptat) ; judecători: `. Dr 
Iuliu Dienes, 3. Victor Pop (trecut la Curtea de Apel), 4. Dr. Emil Coste; 5. Prim- 
procuror Dr. Liviu Ghilezan. 

a) la judecătoria urbană Cluj:  şef-iudecător: Dr. losif Balint (a refuzat 
jurământul); 

b) la judecătoria rurală Cluj:  şef-judecător Dr. Eugen Ghelner (nu s'a 
prezentat), Dr. Paul Crişan (trecut la Tribunal); 

c) la judecătoria Huedin : şef-judecător Dr. Alexandru Bohălel; 

d) la judecatoria Hida: Dr. Gheorghe Barth (înlocuit) ; 

e) la judecătoria Mociu : şef Dr. Emil Mureşan; 

f) la judecătoria Teaca: sef Mihail Gaşoar, judecător: Andrei Müller. 


II. LA CURTEA DE APEL TG.-VUREŞ 

1. Prim-preşedinte: Romul Popp: consilieri: 2. Carol Gâelner. preşedinte (nu 
a jurat). 3. Dr. loan Popovici, înairtat preşedinte, 4. Dr. Nicolae Stănilă, 5. Pro- 
curor general Emil Fildan /neprezentat), înlocuit cu 6. Dr. Mihail Gropgan. 

La Tribunalul Tg-Mureg:; 

1. Prim-preşedinte: Dr. George Repede; judecători: 2. Edgar Sătăris (nu sa 
prezentat), 3 Dr Vasile Covng, prim-procuror: 4. Dr. Enea Andrea. 

a) la judecătoria Tg.Mureş: şef-iudecător Dr Alexandru Birtolon; 

b) la judecătoria Miercurea Niraj : şet-iudecător Dr. B-nedict Rusu: 

c) la judecătoria Reghin : şei Dr luliu Criesmiiller. . 

C. La Tribunalul Alba-luiia; 

1. Prim-preşedinte: Dr. Eugen Pop (nu a acceptat) fiind înlocuit cu Victor 
Constantinescu; judecător: 2. Romul Prega (nu a jurat, 3. Ioan Garoi (nu a acceptat), 
A. Grigorie Gherman, a trecut prim-procuror în locul lui 5. Victor Constantinescu 
numit prim-preşedinte, 

a) la judecătoria Alba-lulia : şef Semp'oniu Munteanu; 

b) la judecătoria Blaj: Dr. Cornel Ordace ; 

c) la judecătoria Abrud: Emil Folly ; 

d) la judecătoria Vioara: Dr. Octavian Comşa : 

e) la judecătoria Aiud: Dr. Eugen Farchescu 

f) la judecătoria Ocna-Sibiului: Aurel Gherasim. 

D. La Tribunalul Bistriţa Năsăud: 

1. Prim-preşedinte ; Dr. Liviu Micşa (nu a primit) înlocuit cu Dr. Nicolae Pop; 
judecător; 2. Dr. Emil Bârlea, 3. loan Penteker,: prim-procuror: 4 Emil Bozac. 

a) la judecătoria Bistriţa: şef, Dr. Friedric Simbriger, judecători: Dr. 
loan Runcanu, Dr. Aurel Tergoaia, Dr. Albert Berger; 

b) la judecătoria Năsăud: Dr. loan Moldovan: 

- c) la iudecătoria Rodna Veche: Ştefan Berariu. 


INSTAURAREA JUSTIŢIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL ș 


E. La Tribunalul Braşov: i e 

1. Prim-preşedinte: Dr. Cornel Bardoşi (neprimind) a fost inlocuit prin- 3, Dr. 
Petru Meteş; judecători: 3. Dr. Frideric lehn, 4. Dr. Carol. Schobeln, 5 Dr. Silviu 
Moldovan. 6. prim-procuror: Dr. loan Hozan. 

a` la judecătoria Braşov: sef Dr Chirion Bânda; 

b) la judecătoria Făgăraş: sei Dr. Alexiu Bogdan; 

c) la judecătoria Şercaia : Dr. Victor Vancea; 

d) la judecătoria Zărneşti: Dr. loan Bianu. 

F. La Tribunalul Turda: 

i. Primepregedinte: Dr Laurenţiu Nestor, trecut la Cluj, nidia 2 Dr. 
loan Candrea, 3. Dr. loan Titieni, 4. Alexandru Fāårcăşan, înaintat prim-pregedinte, 
5. prim-procuror: Dr. Aurel Bozac, neprezentat şi înlocuit cu 6. Dr. Demetriu Ghigoiv. 

a) la judecătoria Turda : gef Paul! Moyş ; 

b) la judecătoria lara : şef losif Butea ; i 

c) la judecătoria Vintul de sus: Dr. Mihail Moldovan: l 

d) la judecătoria Câmpeni : Aurel Bersan ; 

e) la judecătoria Luduş : Mjhail Marinovici. 

C. La Tribunalul lbaşialău (Dumbrăveni); 

1. Prim-preşedinte: Dr. Petru Melteş, trecut la Braşov şi inlocuit cu 2, Dr. 
Simion Cheţianu ; judecători: 3. Dr. losif Fellner, 4. Dr. ILe Cismaş, prim-procuror, 
5. Dr. Eric Schuller. 

a) la judecătoria Dumbrăveni : şef Dr. loan Roman: 

b) la judecătoria Dicio-Sân-Mărtin : Dr. Nicolae Solomon, trecut la Sibiu; 

c) la judecătoria Hususău: Paul Petersberger; 

d) la judecătoria Cohalm : Dr. Traian Şuteu; 

e) la judecătoria Mediaş: Dr. Eugen Sânpetrean; 

f) la judecătoria Cincul Mare: Emil Adleff ; 

g) la judecăloria Sighişoara: Dr. Simion Gheţianu, înaintat; 

h) la judecătoria Agnita: Albert Czell. 

H. La Tribunalul Dej: ` 

1. Prim-preşedinte: Dr. Nicolae Pop (trecut la Bistriţa , înlocuit cu 2. Dr. loan 
Chereches; judecători: 3. Eugen Salea, 4. Dr. George Trif, 5. Dr. Octavian Furnea, 
6. prim-procuror: Dr. Augustin Andrei. 

a) la judecătoria Dej: şef Dr. Alexa David, trecut la Năsăud: 

b' la judecătoria Beclean : şef Dr. Victor Munteanu; 

c) la judecătoria Gârbău: şef Dr. loan Carian şi Dr. Valer Hango; 

d) la judecătoria Lăpuş: şef losit Topan ; 

e) la judecătoria Ileanda: şef Dr. loan Petruţ: 

f la judecătoria Gherla : set Vasile Dragoş. 

J. La Tribunalul Sibiu: 

l. Prim-preşedinte: Juliu Munteanu; judecători: 2. Dr, Octav Zaharie, 3. Carol 
Müller, 4. Dr. Victor 'Pop Ileanda, prim-procuror: 5. Valeriu - Liuba, procurori: 6 
Simion Piso, 7. Vilhelm Csâki. 

a) la judecătoria Sibiu: şef Alexandru Breban, judecător: Dr.: Corne! 
Cărpinişan; ` 

b) la judecătoria Sebeş : şef De. E Emilian Sfetcu; 

c) la judecătoria Sălişte : şef Dr, Mihail Szilágyi; 

d) la judecătoria Nocrich: sef Carol Pildner; - 

e) la iudecătoria Miercurea : sef De. Nicolae larot 


to ae 1 DR IOAN B.PAPP . 


K. La Tribunalul Deva: 

1. Prim-pregedinte : Moisă Savu, judecători: 2. Petru Ştefanovici. 3. Dr. loan 
Robu, 4. Dr. Victor Gherasim, 5. prim- procuror: Dr, Liviu Barzu, înlocuit cu 6. Dr. 
Petru Vaida. 

a) la judecătoria Deva: şef- Gheorghe Boni (a refuzat); 

b) la judecătoria Geoagiu: şef Ignatie Lucaciu, neprezentat, înlocuit cu 


Dr. lon Marghita, 

c) la judecătoria Haţeg: Dr. Virgil Ciaclan, apoi Dr. Petru Comes. 

d) la judecătoria Baia de Cris: Victor Ancen ; 

e) la judecătoria Ilia: Dr- Augustin Deac, trecut la Orăştie ; - 

î) la judecătoria Petroşani: Ur Andrei Petrovschi ; 

g) la judecătoria Pui: Dr. Gheorghe lariculovici ; 

h) la judecătoria Orăştie: Dr. Petru Stoina; 

i) la 'judecătoria Hunedoara: Nicolae Rogneanu. 

Mulţi dintre cei numiţi, nu au acceptat posturile, ori au fost mutați într'alte 
posti'ri, după trebuinţele urgente de atunci, făcându-se şi alte numiri, pe care la 
acest loc nu le mai enumerăm. 


+» 
+% * 


După şematismul oficial unguresc din 1918, în afară de Casaţie, 
pe teritoriile revenite stăpânirii româneşti erau înființate 1272 de posturi 
de magistrați inamovibili, 478 de magistrați stagiari, 1383 funcţionari 
de grefă şi 147 de notari publici, — din care români: 64 magistrați 
inamovibili, 36 magistrați siagiari, 84 funcţionari de grefă şi 3 notari 
publici deci abia 4", români. Se mai putea conia la un număr mai 
mic de mag siraji şi funcţionari de grefă unguri, care la preluare even- 
tual nu ar refuza jurământul, — acest număr din urmă însă — deşi 
mai târziu, în Crişana, Satumare, Maramureș şi Banat a fost conside- 
rabil; greţie mai mult influenţei personale a celor, care au făcut pre- 
luarea, şi în multe ţinuturi graţie urgiei trupelor ungureşii, peste care 
trecuseră, — în circumscripția celor 2 Curți de Apel: Cluj și Tg. 
Mureş, numărul acestora a fost minimal, fără nicio importanță. Mai 
erau 2 isvoare de ajutor, de nădejde: magistraţii români din Vechiul 
Regat, care eventual s'ar fi hotărit din sentimente naţionale să se 
aventureze în necunoscut, părăsindu-şi inamovibilitatea de acasă, şi jert- 
findu-se pentru noi în Transilvania, unde trebuiau să aplice legiuiri 
necunoscute și netraduse în românește; al doilea izvor erau advocaţii 
români transilvăneni, care aveau pregătirile şi examenele necesare, dar 
trebuiau să-şi lase cancelariile și veniturile mari pentru apostolatul plin 
de jertfe, ce li se cerea. 

Privitor la magistraţii români din Vechiul Regat, care întrun timp 
veniseră să ne dea concursul lor — fără voia departamentului central, 
care nici măcar de cel mai mic răspuns nu învrednicise Ja început mulțimea 
. cererilor făcute în acest sccp de resortul Justiţiei de aici, iratându-ne 


4 


INSTAURAREA JUSTIȚIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL H 


atunci cu o.nepăsare nejustificabilă, nu ca pe. frați, — vom vorbi mei 
- târziu, — datorândule recunoştinţa și toată gratitudinea noastră pentru 
superioara lor. înţelegere şi ajutorul curat românesc, ce ni bau dai în 
vremurile acelea grele şi critice, suferind chiar reproșuri nemeritate, 
în loc de laudă, pentru fapia lor patriotică, dela unii aloipulecaiei de 
pe atunci la centru. 

Iar în ce privește serviciile enorme aduse, în acea epocă, Justi 
fiet române din Transilvania de majoritatea advocaţilor români de eici, 
nimenea nu va putea să nu se închine în faţa lor și a amintirii celor - 
- dispăruţi dintre ei. Vom reveni mai jos asupra acestei chestiuni. 

În cea diniâiu etapă, în care s'a început preluarea Justiţiei, desfă- 
şuretă în luna: Martie 1919 în cele 2 circumscripții de Curți de Apel, 
— mai întâi, la 4 Martie 1919, s'a preluat tribunalul Sibiu, din circum- 
scripția Curţii de Apel Cluj, fiind el și la sediul Consiliului Dirigent, 
unde nu se mai putea admite această insulă de magistrați plătiţi şi de 
sub ordinile altei stăpâniri străine, sfidători în mod provocător și sar- 
castic ai conducerii române din Transilvania. 

Primul preşedinte român  luliu Munteanu, a făcut preluarea tri- 
bunalului dela conducere maghiară care a cedat numai forței 
prestând jurământul abia 3 magistrați şt 1 funcţionar de grefă, şi refu- 
zându-l 17 magistrați şi 9 funcționari, motivarea, pretext a refuzului 
predării şi jurământului, fiind aceeaşi în întreagă Transilvania, după 
acelaşi calepod, iesit din aceeaşi oficină a politicianilor unguri dela 
Cluj, probabil, după indicatiile Budapestei. 

Preluarea Curţii de Apel Cluj s'a efectuat de către nou numitul 
prim-preşedinte român, Dr. Pompei Micşa, la 11 Martie 1919, după opo- 
zifia conducerii ungurești a Curţii, şi refuzând jurământul în corpore 
toți magistrații și funcţionarii de grefă, — afară de d-l consilier Gustav 
Haupt (sas), care l-a depus imediat. Voi descrie imediat decursul 
acestui act istoric în vieața Curţii noastre de „apei, în baza actelor 
originale, ce le avem. 

Vreau să semnalez aci numai pe scurl, că în circumscripția Curţii 
noastre s'au preluat tribunalele, tot cu forfa, ori prin simbolizarea ei: 

1. Cluj, la 11 Martie 1919 de către noul prim-preşedinte român 
Dr. Laurenţiu Nestor. 

2. Alba-lulia, la 13 Martie 1919 de către noul prim-președinte 
român Victor Constantinescu, 

3. Bistrijg, la 19 Martie 1919 de către noul prim-preşedinte româ ı 
Dr. Nicolae Pop. 

4. Dej, la 26 Martie 1919 de câte noul prim-președinie român 
Dr, loan Chereches. E 


12 i ; ` - Dr. IOAN P. PAPP 


6. Deva, la 13 Martie 1919 de către nóul prim-preşedinte român 
Moisă Savu. | 

6. Turda, la 13 Martie 1919 de către noul prim-președinte român 
Alexandru Fărcăşan. 

Ungurii au refuzat în bloc jurământul, părăsind serviciul, chiar şi 
aprozii. 

Curtea de Apel din Târgu-Murăş, a fost preluată de către nou 
numitul prim-preşedinie Romul Popp la 18 Martie 1919 în aceleași con- 
dițiuni şi cu acelaşi refuz demonstrativ. 

Nu voi să mă extind aci asupra detaliilor acestor preluări, şi a 
preluării judecătorilor din circumscripțiile tribunalelor din circumscripția 
Curţii noastre, ori a instanţelor din circumscripția celei dela Tg.-Mureş, 
ele vor fi arătate în adunările generale de comemorare ale respecti- 
velor tribunale, (a Clujului la tribunalul Turda, al Bistriţei la Haţeg, și 
al Dejului la Sibiu), — şi la Curtea de Apel Braşov și circumscripția 
sa, — iar peniru comemorarea acestui aci de preluare pentru Bănat, 
Crişana, Satumare şi Mara nureș, au fost rugate să îngrijască Curțile 
de Apel surori dela Timișoara şi Arad-Oradea, 


* * 

Revenind la preluarea Curţii noastre din Cluj, ea sa petrecut, 
conform raportului Nr. 1 cen. 2 pres. 1919 din 13 Martie 1919 al pri 
mului președinte Dr. Pompei Micșa, înaintat resoriului de Justiţie, — 
pe care-l reproducem nemodificat, ca pe un document istoric al vremii 
din vieajța Justiţiei noastre : 


„Domnule Ministru! 


Pe baza ordonanţei Nr. 121- 1919 Just. am onocre a Vă raporta următoarele: 

La 11 Martie a. c., preluând oficiul presidial conform procesului verbal ală- 
turat sub ł, numai decât am convocat şedinţa plenară cu observarea, că absenţa 
nemotivată echivalează cu. denegarea jurământului. La şedinţa plenară însă, afară 
de consilierul Gustav Haupt. nimenea nu s'a prezentat, ba şi subscrierea convocării 
cu toţii au denegat-o, înaintând spre subşternere decleraţiunea de sub 2, care este 
sut:scrisă din partea tuturor megistielilor absenţi, afară de prim-preşediniele 
George Weer, care de 8 luni e greu bolnav şi de consilierii dr. Adrian Nyisztor 
român. şi dr. losif Szepessi, cere asemenea, de timp mai scurt, sunt bolnavi, Prin 
urmare despre actul denegării jurămâniului nu s'a putut lua proces verbal, 

„Magistraţii Gustav Haupt, precum noul numit dr. luliu Popescu, tot asa şi 
procurorul general dr. Alexandru Pop au depus jurământul prescris in ordonanta 
Nr. 121. $. 4, după cum arată procesele verbale alăturate sub 3 şi 4, încheiate 
despre actul acesta. Consilierii nou numiţi dr. Andrei Pop şi dr. Sever Barbura 
încă nu sau prezentat, 

„Funcţionarii subalterni (notarii de senat şi celalalt p: rsonal) incă au inaintaţ 
2 declaraţii acluze, declarându-se şi verbel toi în sensul scrisoarei lor, ba chiar şi 
servitorii au luat ținută asemenea, cu toate că le-am accentuat la toti, urmările 


INSTAURAREA JUSTIȚIEI ROMÂNEGTI IN ARDEAL 13 


aceslui pas nesocoltit. Dintre olicianţii subalterni; ca bolnavi sunt absenți Francisc 
Czucza şi Bela Hadhâai prim-oficiali; mai departe Bela Oláh diuenist, iară dintre 
servitori tot din cauza morbului loan Gal. 

„Preluarea economică este în curgere. Despre încheierea acesteia va urma 
raport separat. Personalul vechiu, la preluarea economică, după insistare energică, 
ne stă la dispoziție. | 

„Fiind fără personal, am fost silit să substitui: 1. la un post de notar de 
senat şi secretar presidial provizoriu pe dr. Paul Crişan, notar la tribunalul Cluj, 2. 
la un alt post de notar de senat pe dr, loan Pordea, practicant ot la tribunalul 
din Cluj, 3. la postul de director pe loan Vodă, prim-oficial de parchet, în pensie 
locuitor în Cluj. La alte posturi până acum nu s'au aflat reflectanţi. 

„Vă rog, d-le Ministru să binevoiţi a aproba dispoziţiile acestea ale mele, 
definitivându- pe susnumiții şi totodată a-mi da permisiunea spre îx:tregirea perso- 
nalului până la numărul neîncunjurat de lipsă. 

„Am onoare a înainta competinţa la un post de consilier la Curtea de Apel, 
a lui Alexandru Ancean, jude cercual în pensiune din Gherla, sub 7, cu pă ti- 
nirea cea mai călduroasă, deoarece pe suplicantele nu numai din veste, fără şi din 
experienţă proprie, ca judecător bun l- m cunoscut. 

De 2 senate dintru inceput necondiţionat vom avea lipsă şi acestea numai 
prin numirea încă a unui consilier, se vor putea creia, rămânând din tot perso- 
nalul numai un consilier, d. Gustav Haupt. 

„Primiţi, Vă rog, d-le Ministru, expresia sinceră a deosebitei mele stime şi 
considerare, ss. dr. Pompei Micşa“. 

Procesul verbal dresat cu ocazia preluării este următorul; 

„Proces-verbal dresat în Cluj, la 11 Martie 1919 la Curtea de Apel, despre 
preluarea conducerii Curţii de Apel, în numele Consiliului Dirigent ron;:ân din Sibiu. 

„Sunt de faţă subsemnajii: 

„In urma boalei primului preşedinte al Curţii de Apel George Weer, în faja 
conducătorului-locțiitor al Cu ţii de Apel Antonie. Rozsoni, preşedinte de secţie, 
înainte de masă la orele 9!'], se prezintă consilierul de Curte de Apel, dr. Pompei 
Micşa, declară că prin ordinul Nr. 121/1919 Jus al Consihului Dirigent român din 
Sibiu, a fost numit prim-preşedinte al Curţii de Apel din Cluj şi îndrumat să ia în 
primire cunducerea Curți de Apel, ll invită pe preşedintele de secţie Anton Po- 
zson. să-i predea conducerea. 

„Referindu-se la pactul de armistițiu şi la convențiile dela Haga, preşedin- 
tele d seche Anton Pozsoni a refuzat predarea. 

„De. Pompei Micga îndepărtându-se, la orele 10 înainte de masă se pre- 
zintă din nou, însoțit de dr. lulian Pop, primarul Clujului, ìn calitate de delegat al 
prefectului municipiului Cluj, dr. Valentin Poruțiu, ca reprezentantul local al Con- 
siliului Dirigent român din Sitiu şi ìl somează repetat pe Anton Pozsoni, ca să-i 
predea conducerea Curţii de Apel, având în vedere prezenta puterii armate, ce stă 
la dispoziha autorităţii administrative înfăţişată acum. 

„Preşedintele de secție Anton Pozsoni îşi citeşte următoarea sa declaraţie: 

„In calitatea mea de substitut legal al prim-preşedintelui grav bolnav al Curţii 
de Apel din Cluj, la somaţia cuzită acum, în situaţie intradevăr gravă, trebue 
să-mi fac declarajie, pe care şi în urma calităţii mele de magistrat şi în general 
în urma răspunderii mele. trebue să mi-o intemeiez numai pe legi. 

„Noi megistraţii unguri şi peste tot angajaţii Justiţiei numiţi în baza legilor 
statului ungar, deci în mod legal, am jurat, că între orice împrejurări vom rămâne 


lå 0 4OAN E; PAPP 


credincioși Ungariei :şi constituției sala. 'că vom păzi legile şi obiceiurile legale 
ăla: ţării. Noi nu suntem ebsolvaţi de acest jurământ, 

„Conform articolului | al convenției militare încheiată cu comandantul suprem 
al Anael aliate ale Aniane administrațiunea civilă rămâne în mâinile guver- 


nului unguresc. 
„lar ioi acolh XVII aliații nu se pot amesteca în administratia 


internă a stalului maghiar. 

„La punctul 1 al publicaţiei emise la Cluj la 24 Decemvrie 1918, coman- 
dantul diviziei VII române de ocupaţie, a declirat, că trupele armate: regale ro- 
mâne au ocupat oraşul Clujului, numai la ordinul puterilor antantei şi singur numai 
pentru menţinerea ordine: de stat, a siguranţei vieții şi averii. 

„lar la punctul 3 al pubiicajiunei, D-sa de aco:d cu hotărirea pactului de- 
armistițiu, asigură, că toate oficiile de stat, administrative, comunale şi de altfel, 
îşi vor continua activitatea prin organele lor disponibile conform cu legile şi nor- 
mele de până aci. 

„Acel pact de armistițiu, este obligator pentru România, care SEI oi 
din mandatul antaniei, evident, obligă şi pe toţi acei români, care stau pe baza 
hotăririi din chestie dela Alba-iulia, şi care în urma ataye se consid:ră pe sine 
membri ai României, 

„Dar punând la o parte pactul de armistițiu şi da-ă normele generale ale 
dreptului internajiona! ar putea să aibă aplicaţiune pretenţiile Consihului Dirigent, 
depăşind deja baza revoluţionară, dar care şi de altfel în bhpsă de temei legal ne- 
putând să exercite nici puterea de stat, nu pot avea bază de drept, fiindcă: 

„Conform art. XLI.l a regulamentului conveniiei internaţionale dela Haga, 
înailiculaiă în legea XLIII din anul 1913, tratând despre legile şi obiceiurile răz- 
boaielor de uscat, ce formează anexa conveni ei, regulament acceptat de Regele 
României şi astfel obligatoriu şi pentru cei ataşaţi Rumâniei, ocupantul va exercita 
puterea; ce i-a ajuns în mână, respeclând legile în vigoare în fară, iar art. 45 al 
regule mentului interzice de a se constrânge populația teritoriului ocupat, ca ea să 
jure credință puterii inamice, Dar ca: urmare a celor de mai sus nu poale avea: 
temei legal preluarea imperiului nici de către trupele regale române de ocupaţie. 

_* „Astfel până când deci hotărtrile conferinței de pace 'nu vor fixa frontierele 
teritoriale ale nouilor státe, ce se vor creia, şi până când legile, ce se vor aduce 
în baza tratatului de pace, singur ce se va lua în consideraţie la reglementarea 
acestei chestiuni, nu vor absolva de sub jurământul lor deja prestat pe angajații 
unguri din serviciile publice, trebue să declar nejuste orice astfel de proceduri, 
care tind la preluarea instanțelor de sub conducerea şi supravegherea mea, şi care 
ar constrânge pe respectivii angajaţi ai justiției, la călcarea credinţei lor de cetă- 
teni ai Statului, şi prin aceasta i-ar rupe din legătura statului unguresc. 

„Deoarece prestarea noului jurământ este şi o chestie de răspundere indi- 
viduală, nu am dorit să influenţez pe mmenea, şi astfel în chestia depunerii sau 
nedepunerii noului jurământ, magistraţii Curţii de Apel şi peste tot argajații Jus- 
tipei trebue să se declare fiecare separat, 

_„De astă-dată deci îmi exprim numai părerea mea proprie, când protestez 
contra pretenţiei injuste, satisfacerea căreia trebue s'o refuz cu atât mai vârtos, 
că această procedură desființează activitatea inexcepționabilă a autorităților ju- 
diciare de până acum ale teritoriilor ocupate. 

„Pentru toate urmările izvorite din această procedură, remitem răspunderea 
asupra acelora, cari pretind preluarea imperiului“, 


INSTALIRAREA JUSTIŢIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 13 


„După cetirea declaraţiei, preşedintele de secţie Nyirö Geza, prezent, în ca 
litate de conducător al secţiei penale şi locţiitorul la conducere a! preşedintelui 
de secţie Anton Pozaoni, declară, că din partea sa aderă întru toate la decla- 
rajia cetită. 

Dr. lulian Pop, după ce nu recunoaşte pactul de armistițiu, Jek românii 
nu au fost reprezentați la incheiarea lui, ci ei se întemeiază pe dreptul de auto- 
determinare al popoarelor, şi pe hotărîrea unanimă a nației române din Transil- 
venia adusă la adunarea dela Alba-lulia la 1 Decemvrie 1918, nu ia la cunog- 
tinţă declaraţia, şi a somat pe preşedintele de secţie Anton Pozsoni să plece. 

„Preşedintele de secţie Anton Pozsoni, a cerut comandantului puterii armate 
să prezinte autorizația scrisă dată pentru aplicarea puterii armate Dr. lul.an Pop, 
a spus că nu este obligat să prezinte asemenea autorizaţie, dar în privință 
aceasta se referă la citata ordonanță a Consiliului Dirigent român din Sibiu, care 
conține dispoziții şi pentru splicarea forţei armate. 

„Preşedintele de secţie Anton Pozsoni, nu este învoit să părăsească de bună 
voie localul oficial. G 

„Atunci Dr. lulian Pop dă ordin pentru intrarea în localul oficial » jandar-: 
meriei române aduse cu sine şi declară, că va îndepărta pe numitul preşedinte de 
secție, cu ajutorul puterii armate, ce o are la dispoziție. 

„După ce un detagament al trupelor voluntare regale române a ocupat in- 
trarea Curții de Apel, iar în acelaş timp jandarmeria română a ocupat interiorul 
clădirii, şi un detaşament al puteri: armate a ìntrat şi în cabinetul preşedintelui 
de secție, în urma repetatei somațiuni a comandantului lor, cu amenintarea, că 
va aplica efectiv forța armată — cedând acestei constrângeri armate, preşedintele 
de secție Anton Pozsoni şi preşedintele de secţie Nyirö eza, au plecat din localul 
oficial, 

„Un exemplar al acestui proces verbal întocmit în 2 exemplare l-a primit pre» 
sedintele de secţie al Curţii de Apel, Anton Pozsosi, celalt exemplar Dr. Pompei 
Micga. 

Dat ca mai sus 
(ss) Pozsoni Antal, (ss) Dr. Pompei Micga, 


preşedinte de secţie al Curţii de Apel prim-preşedintele Curţii de Apel. 
(ss' Nyirö Geza, ss) 'Dr. lulian Pop, 
preşedinte de secţie la Curtea de Apel primar . 
(ss) Dr Szobonya Bela, (ss) Dr. Emil Dandea, 
secretar prezidențial la Curtra de Apel secretar primarial 


Acest proces-verbal scris în li: mba ungurească a fost redactat de 
magistrații unguri, conducători ai Curții de Apel, pe care nol lam 
tradus în ro.nâneşie, ținând seamă de limbajul greoi, în care ela fost 
redactat, 

Declaraţiile celelalte, de care se face pomenire în raportul d-lui 
prim-preşedinte Micşa, semnate de toți magistraţii, funcționarii şi aprozii 
Curţii, aduc aceleași molive, desvoltate şi mai pe larg cu freze bom- 
bastice, prin care îşi justifică refuzul jurământului şi serviciului, 

Câtă ipocrfzie şi câtă ură de rasă deghizată iranspiră din aceste. 
declaraţii redactate cu perfidă rafinărie de aceeaşi oficină centrală 
politică a conducerii rezistenței pasive ungurești, cu sediul la Cluj, de 


16 a De. IDAN P PAPP E 


sub diriguirea şefului ei, profesorul universitar Dr. Apâthy 1? Aceeaşi ati 
tudine de refuz, şi aceeași molivare, cu aceleaşi fraze, chiar şi cu topice 
lor neschimbată, s'au repetat în mod neputincios și vrednic de com. 
pătiinire, la toate instanțele, cu ocazia preluării, şefii cărora, bine orga: 
nizaţi au procedat la fel, la unison, după aceeași recetă, însă pătrunşi 
cu toţii de acelaşi gând premeditat şi diavolesc, de a zădărnici funcţio- 
narea instanţelor, organizarea şi consolidarea Justiţiei române, produ- 
cându-se nemulțumiri şi turburări în populație, ca apoi cu asemenea 
argumente de dovada incapacității Românilor de organizare a servi- 
ci.lor publice, să poată opera prin reprezentanții lor la conferința de 
pace, contra unirii Transilvaniei cu fara românească. 

Toate planurile lor au eșuat şi s'au spulberat în fafa puterii de voinţă 
şi de muncă, a patriotismului luminat, cald şi plin de jertfă, al slujitorilor 
români ai Curţii, chiar mulți improvizaţi, şi al coleg.lor care li s'au 
adăugat plini de avânt, la primul glas de chemare al neamului românesc. 

Cu toată emfaza îngâmfaţilor foşti şefi de pe vremurile apuse, ai 
Curţii de Apel din Cluj, ea sub conducerea înțeleptului și modestului, 
dar demnului ei nou șef, al primului prim-președinte român Dr, Pom- 
pei Micşa, s'a organizat şi a putut să-şi înceapă activitatea, la început 
întâmpinând multe greutăţi şi piedici, topite însă toate în căldura iubirii 
de neam a membrilor ei, această înaltă instanță, care cu ajutorul resori 
tului Justiţiei mutat în cursul anului 1919 şi instalai şi el în Palatu- 
Justiţiei din Cluj, în o parte a localurilor Curţii de Apei, s'a organizat 
în cele mai bune condițiuni, compleciându-se și numărul magistraţilor 
și al iuncjionarilor de grefă, cu elemente mai alese, numiţi fiind mai 
mulți consilieri dintre advocaţi și dintre magistraţii români din Vechiul 
Regal, care au solicitat posturi în Justiţia Ardealului, 

Când s'a desfințat Consiliul Dirigent, la începutul lui Aprilie 1920, 
trecând atribuțiile resorturilor lui asupra depariamentelor centrale din 
Capita ă, Curtea de Ape] din Cluj avea următorul corp de magistrați : 

Primepreşedinte : Dr. Pompei Micșa, preşedinţi ; Alexandru Onaciu 
şi Dr. Gavrilă Chindriş; coasi ieri: 1. Custav Haupt, 2. Dr. Iuliu Po- 
pescu, 3. Dr. Andrei Pop, 4. Alexandru Ancean, 5. Dr. Corneliu Cră- 
ciunescu, 6. Dr. loan Papp, 7. Alexandru Balaş, 8. Dr. Ludovic Kerner, 
9. Alexandru Breban, 10. Victor Popp, 14. Paul Balaşiu, 12. Vasile M. 
Dimitriu, 13, loan Demetriu, 14. Nicolae Davidescu, 15. Cincinat Pa- 
velescu, 16. Dr, Emil Zacharia și 17. Emil Coste; procuror general: 
Dr. loan Cosma; magistrați asistenți: Dr. Partenie Crişan, Dr. loan 
Pordea, Dr. Valer Mărcuş şi Gavril Carşai, iar mai târziu şi Dr. Am- 
broziu Cupşa, Dr. Vasile Mapan eani Visarion Pop, Brutus Po 


şi alții. 


Dr. IOAN P PARP 17 


Doi consiĦeri erau detaşaţi peniru serviciu la resortul Justiţiei. 
Sprijinită Curtea de acest resort, începuse să-și ia un avânt, ajungând 
în câţiva ani la un nivel inalt de prestigiu spiritual, moral, de obiec- 
tivitate şi activitate, pe care predecesoara sa ungurească nu l-a putut 
nici măcar apropia în timpul ei de existență din 1891 până la 1919. 
Curtea noastră de Apel a mai fost distinsă, între timp, şi cu alte atri- 
buţii speciale, ca examenul de capacitate pentru magistrați, pentru 
advocaţi, pentru inginerii de cadastru, cursurile şi examenele de direc- 
tori de cărţi funduare, de funcţionari de grefă şi altele, ne mai amintind 
de diferitele comisii speciale, consultative, de legislaţie, unificare, dela 
departameniul central, din care unii membrii ai ei au făcut parte. 

La începutul anului 1920, şi tribunalele din Transilvania erau 
parte organizate, parte aveau deja nucleele lor de desvoltare formate, 
cum și toate judecătoriile de ocol, rămase sub stăpânire românească. 
Şefii tribunalelor erau acum prim-preşedinţi: la 1. Cluj: Dr. Laurenţiu 
Nestor, 2. Dej: Dr. loan Cherecheş, 3. Alba-Iulia: Victor Constan- 
tinescu, 4. Bistrifa: Dr. Nicolae Pop, 5. Deva: Dr. Virgil Olariu, 6. 
Sibiu: luliu Munteanu, 7. Turda: Alexandru Fărcăşanu, 8. Tg.- Mureş : 
Gheorghe Repede, 9. Braşov. Dr. Petru Meteş, 10. Odorheiu: Aloisiu 
Szabo, 11. Dumbrăveni: Teodor Radu, 12. Oradea: Dr. Simion Ghe- 
„țianu, 13. Zalău: Dr. Vasile Ghiurco, 14. Satumare: Dr. Silviu Pop, 
15. Maramureş: Alexandru Lazar, 16. Arad: Dr. Vasile Avramescu, 
17. Lugoj: Dr. Nicolae loanovici, 18. Caransebeș: Dr. Gh. Lăbonţiu, 
19. Timişoara: Timotei Radi, iar tribunalele din Miercurea Ciucului 
şi Târgul Săcuesc (Treiscaune) fuseseră desființate şi înglobate la 
Braşov. Ar dura prea mult să se enumere aci toți magistraţii nu- 
miti la aceste tribunale şi la toate judecătoriile de ocol din . circum- 
scripţiile lor. 

La data aceasta în Justiţia Transilvaniei se găseau în serviciu 
total abea 565 de magistrați, din care unguri şi saşi 251 (cuprinşi aici 
şi ungurii din Banat, Crişana, Maramureș, Sălaj și Satumare, care pre- 
stând jurământul de credință, au fost menţinuţi. Completarea numărului 
necesar sa făcut succesiv mei târziu. 

Inainte de preluarea instanțelor dela Unguri, am avut în Justiţia 
ungurească pe următorii magistrați români : 

L LA CURTEA DE CASAȚIE (Curia ungurească) 

|. Dr. George&Plopu şi 2. loan Jurca. 

II. LA CURŢILE DE APEL | 

3. dr. Pompei Micşa, 4. dr. Adrian Nistor, 5. dr. Gheorghe Popa, 6. Gavril 


Chindriş, 7. dr. Alexandru Marta. 
2 


18 Dr IOAN P. PAPP 


a lit. LA TRIBUNALE 
1. Romul Radu, 2. Emil Coste. 3. Octav Zaharia, 4. luliu Moys, 5. Dumitru 
Ponoram, 6. Franc-sc Erdeuş, 7. Moisă Savu. 8. Semproniu Munteanu, 9. Romulus 
Prega, 10. Romulus Popp, 11. Emil Haţieganu, 12. Victor Constantinescu, 13. ‘Sever 
Barbura, 14. Gavril Rednic, 15. loan Cerne. 16. Silviu Popp. 17. loaif Neston = 18. 
Emi! Fildan, 19. Alexandru Pop, 20 Victor Popp. 
IV. LA JUDECĂTORII 


1. Stănilă Nicolae, 2. Iuliu Pop, 3. Honoriu Crucin, 4. Alexandru Lazar, 
Victor Moya, 6. Alexandru Doros. 7. llie Rad, 8. loan Ember, 9. luliu Papp, k 
Emil Bozac, 11. Alexă Davidu, 12. loan Runcan, 13. Vasile Dragoş, 14. Gheorghe 
Boni, 15. Nicolae Pop, 16. Victor Ancean, 17. Paul Moyg, 18. Aurel Gherasim. 19. 
Alexandru Breban, 20. Alexandru Bohătel, 21. Augustin Andrei. 22. Aurel Bersan. 
23, Laurenţiu Nestor, 24. Aurel Sava, 25. lulu Mo'dovan, 26. Alexandru Birtolon, 
27. Petre Popovici. 28. Alexandru Bretan, 29. Gheorghe Matei, 30. loan Poener, 31. 
Cornel Popp, 32. Augustin Rezei, 33. Emil Poruţ, 34. Gheorghe Vlad, 35. Timotei 
Radi, 36. Emil Petrovici, 37. Nicolae Popovici, 38. loan Candrea, 39. Teodor Radu, 
40, Victor Hossu şi 41. Rudolf Crăciunas. 

1 V. MAGISTRATI STAGIARI (notari): 

i. Grigore Dunca, 2. Grigore Bota, 3. Victcr Marina, 4. Dumitru Grad, 5, loan 
Şuta, 6. Traian Popp, 7. Gheorghe Popp, 8. Ladislau Popp, 9. Alexandru Tiplea, 
10. loan Mureşan, 11. luliu Morar, 12. Gheorghe lanculovici, 13. Nicolae Rognesn. 
14. Partenie Crişan, 15. losif Hossu, 16. loan Pordea, 17. Nicolae Şimon, 18. Enea 
lsacu, 19. dr. Cornel Caârpinişan, 20. Demetriu Ghigoiu, 21. loan Roman, 22. Gh. 
Anca, 23. Benedict Rusu, 24. Augustin Ghitta, 25. loaif Bersina, 26. loan Drecin, 
27. Augustin Bolcaş, 28. Leontin Anca, 29. Victor Ţiplea, 30. Alexandru Ghera, 31. 
loan Carian, 32. Alexandru Bojinca, 33. Petru Comes, 34. luliu Andrei, 35 Fabius 
Rezei, 36. loan Ocnariu. 


Acești notari cu toți aveau doctoratul în drept și examenul de ma- 
gistraţi. Câţiva din e! au intrat în serviciul administraţiei, celalalt în 
Justiția română, 

Aducem aci și lista celor peste 100 de avocaţi români definitivi 
din Transilvania, care intraji în Justiţia română, la începutul anului 1920 
se găseau în serviciul ei efectiv, din cei 264, care intraseră în cursul 


anului 1919: 

1. Dr. Cornel Albu, 2. dr. Augustin Bodea, 3. dr. Gavril Buzura, 4. dr. Si- 
mion Buteanu, 5. dr. Chirion Bânda, 6. dr. Sever Barbura, 7.. dr. Alexandru Barbul, 
8. dr. loan Berariu, 9. dr. Sever Bugariu, 10. dr. Cornel Crăciunescu, 11. de. loan 
Cosma, 12. dr. loan Cherecheş, 13. dr. loan Ciortea, 14, dr. Aurel Ciupe, 15, dr. 
Vasile Covrig, 16. dr. Octavian Comşa, 17. dr. Simion Cheţian, 18. dr. Aurel Crişan, 
19. dr. Ilie Chindriş, 20. dr. Corneliu Certea, 21. dr. Alexandru Coca, 22. dr. Felix 
Dumitreanu, 23. dr. Gheorghe Drimba, 24. dr. loan Ember, 25. dr. Gheorghe Ember, 
26, dr. Octavian Furnea, 27. dr. Eugen Farchescu, 28. dr. Grigorie Gherman, 29 
dr. Aurel Gherasim, 30. dr. Mihai Gropşan, 31. dr. Vasile Gyurko, 32. dr. Coriolan 
Grădinar, 33. dr. Mihai Ghiulvezan, 34. dr. Victor Hotăran, 35. dr. lacob Hotăren, 
36. dr loan Hămbăşan, 37. dr. Petru Iştvan. 38. dr. Nicolae loanoviciu, 39. dr. 
Alexandru Kiss, 40. dr. Gheorghe lLăbonţ, 41. dr. Aurel Marta, 42. dr, Aurel Mol- 


INSTAURAREA JUSTIŢIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 19 


dovan, 43, dr. Teotil Moldovan, 44. dr. loan Moldovan, 45. dr. loan Marghita, 46. 
dr. Virgil Mureşan, 47. dr. Petru Meteş, 48. dr. Silviu Moldovan, 49. dr. Romul 
Moldovan. 50. dr Coriolan Meseşanu, 51. dr. Enea Muntean, 52. de. Petru Maier, 
53. dr. Ştefan Mioc, 54, dr. Arsenie Micu, 55, dr. Emil Murezen, 56 dr.. Vasile 
Nossa, 57. dr. Victor Naum, 58. dr. lusiin Nestor, 59. dr. Cornel Ordace, 60. dr 
Virgil Olariu, 61. dr. Romul Oltean, 62. dr. Nicolae Olariu, 63. dr. loan Papp, 64. 
dr. luliu Popescu, 65. dr Andrei Pop, 66. dr. Cornel Petrovici, 67. de. Sever Pop, 
68. de. Gheorghe Popascu, 69. dr. Rubin Petitie, 70. de. Emil Puşcariu, 71 dr. 
Victor Pop, 72. dr, loan Popoviciu, 73. dr. Liviu Pandrea, 74. dr. Teofil Peter, 75. 
dr. loan Popoviciu-Orşova, 76. dr. Clemente Petrovan, 77. dr. Aurel Şerban, 78. dr. 
Petru Stoina, 79. dr. Emilian Sfetcu, 80. dr. Traian Stoica, 81. dr. Eugen Sânpe- 
trean +, 82. dr. loachim Tolciu, 83. dr. Nicolae Turla, 84. dr. Liviu Tămăşdan, 85. 
dr. loan Ursu, £6. dr. Gheorghe Vodă, 87. dr, Petru Vaida, 88. dr. Iie Gropgan, 
89. dr. Valer Hango, 90 dr. Aurel lancu, 91. dr. Andrei llie, 92. dr. Moise Coos, 
93. dr. Salvator Mihali. 94. dr. Victor Şandor, 95. dr. Vasile Avramescu, 96. dr. 
Nicolae Birăescu, 97. dr. Gheorghe Ganea, 98. dr. Sever Popoviciu, 99 dr. Nestor 
Porumb, 100. dr. luliu Tămăşel, 101. dr. Gheorghe Miclea, 102. dr. Petru Penţia, 
103. dr, loan Popoviciu (Făget), 104. dr. Octavian Crismariu, 105 dr. Aurel Oprea, 
106, dr. loan Nemet, 107. de. Victor Gherasim, 108. dr. Cornel Clava, 109, dr. Tosif 
Bunea, 110. dr. loan Motoc, 111. dr, Valeriu Şovrea. 

Când magisiratura ungurească din Ardeal, în ura sa milenară 
față de opincarii români, s'a angajat mai bucuroasă să stea în slujba 
anarhiei feudalo-șovină dela Budapesta, decât să fie sub stăpânirea 
valahă, când ura a transplaniat.o şi în micii funcţionari de grefă, care 
ne mai putând-o stăpâni şi camulla în fraze mai spoite, a mers atât de 
departe în manifestarea ei, încât de ex. cu ocazia preluării judecătoriei 
dela Aiud, conform procesului verbal din 20 Martie 1919, întreg per- 
sonalul acesteia cu şeful judecătoriei în frunte, au declarat, că nu 
numai nu jură credință Statului Român, — dar nu vreau să servească 
sub nicio formă sub stăpânirea românească, şi nici măcar sub șefia 
unui judecător român în cadrele Ungariei, — ușor se poate închipui, 
că în acea debandadă de moment, și noi putem să cerlificăm, ce ser- 
viciu imens au făcut Justiţiei române atunci, la rapida ei organizare, 
adrocajii români, săriţi în ajutorul ei, — cu spiritul lor de jertfă ro- 
mâneaseă, prompţi, expeditivi, care au acţionat imediat, fără ezitări şi 
deliberări multe, energic, demn şi cu cel mai sigur efect în folosul 
țării, nelăsând să se întrerupă nicio clipă organizarea şi mersul Justi- 
ilei române: 

Activitatea aceaste cpocală cu rezultatele ei nemăsurabile, se 
cuvine să fie privită mai de aproape. Să zăbovim puţin asupra ei, 
încercând să o apreciem după cuviință, 

Aceşti avocaţi, în cea mai mare. parte au aparţinut gărzii de vechi 
luptători democrați naţionali români din vremea stâpânirii maghiare 
apusă. Falanga aceasta de ostași conştienţi ai datoriei, neînfrânţi, de 

2? 


20 INSTAURAREA JUSTIŢIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 


- pe vremuri, şi desinteresaţi idealişti în luptele frumoase naţionale romă. 
neşti, — și după declararea Unirii cu țara mamă la 1918, — în idea. 
lismul ei, n'a ezitat nicio clipă, când a fost învitată să dea mână de 
ajutor pentru organizaţia Justițici române din Ardealul unit, în. primele 
luni ale anului 1919, atunci, când magistrații unguri dela instanțele 
judecătorești, cei mai mulţi, corporativ au refuzat jurământul de credință 
către Statul Român şi către Regele Ferdinand $., întregitorul de ţară, 
şi au părăsit serviciul cu scopul diavolesc premeditat de a desorganiza 
astfel justiţia, şi producând anarhie, să discrediteze şi să descompună 
serviciile de Stat începute a se organiza de neamul românesc în finu- 
turile alipite. A fost suficient, prin o singură învitaţie de a resortului 
Justiţiei fostului Consiliu Dirigent, a se face apel la pairiotismul cinstit 
al acestor veterani luptători probaţi, ca ei să-şi lase casa şi masa, 
familiile și cancelariile lor avocaţiale aducătoare de venituri şi să se 
pună la dispoziția resortului de Justiţie, intrând în magistratură cei mai 
mulți în localitate, unde au fost trimişi să facă apostolatul Justiţiei 
româneşti, pe care ei au organizat-o cu spiritul lor naţional pur, înţe- 
legător şi superior, cimentând, asigurând întradevăr, şi desăvârşind 
astfel Unirea Românilor, chiar în timpul cel mai critic, în epoca pre- 
mergătoare hotăririlor conferinței de pace postbelice. Fără de acest 
sacrificiu neprețuit al acestor advocați, Justiţia românească pe aceste 
plaluri, în acel timp era descompusă, având ca efect chiar și iluzori- 
ficarea în mare parte a realizării ideii de Stat Român în Ardeal, Din 
aproape 1400 de posturi de magistrați de atunci din Transilvania, nici 
100 de posturi nu puteau fi complectate cu magistraţii români moște- 
niji dela stăpânirea feudală ungurească, din care mulţi nu putuseră 
scăpa încă din ţinuturile Ungariei, Cehoslovaciei şi Jugoslaviei, unde 
fuseseră numiţi şi transferați de fosta stăpânire maghiară, cu scopul 
să-i înstrăineze de neamul lor. Multe instanţe judecătoreşti rămăseseră 
fără niciun singur judecător, fără niciun funcţionar de grefă, ba chiar 
şi fără niciun servitor, în urma retragerii în bloc a Ungurilor. — A 
trebuit să vină acești advocaţi români ardeleni, idealişti şi nepretenţioşi, 
să ia în stăpânire în numele Statului Român, instanțele judecătoreşti, 
să organizeze serviciile acestora, cu cunoştinţele, experienţele şi abne- 
gațiunea lor, făcându-se de toate — tuturor, ei făcând uneori şi pe 
copiştii, chiar și pe aprozii curieri la poştă, tot atunci şi împărțind drep- 
tatea dreaptă și fără de prihană, din scaunele de judecători, în numele 
legii şi al ţării românești. Aceşti advocaţi, deveniți magistrați mucenici 
au alergat în număr mare, de peste 200 atunci, jerifindu-se pe sine, 
să aducă jertfa lor curată pe altarul Unirii neamului românesc și după 
războiul de întregire dus. cu arma, — acum în scaunele modeste dus 


INSTAURAREA JUSTIŢIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 24 


de judecători români aici în Ardeal, când totul era în revoluție, des- 
compunere şi fierbere, când totul trebuia clădit din nou şi refăcut. Ei 
nu şi-au ales atunci părţile cele mai bune, precum au făcut-o atâţia 
colegi de ai lor, intrând în arena rentabilă a politicei, unde atât de 
uşor şi fără privațiuni se puteau acum, în noua situație politică, să se 
câştige lauri, măriri și averi, — şi nici nu şi-au ales carierile admini- 
strative ale diferitelor resorturi şi servicii, ori catedre, — unde î în afară 
de buna retribuire, a unei munci rai ușoare și mai puțin istovitoare, 
erau deschise atâtea isvoare de venituri și câştiguri, admisibile sau 
tolerate, şi nu au rămas nici la cancelariile lor de advocaţi, care în 
vremea aceea au început să fie și mai rentabile pentru acei advocaţi 
români, care au rămas şi le-a profesat, putându-şi câștiga pe ușor averi 
fabuloase nevisate vreodată, când aceştia rămăseseră puțini şi lipsiţi de 
concurența colegilor lor minoritari, care refuzând jurământul de cre- 
dință către Statul Român, au fost opriţi de a profesa advocatura.. Deci 
adyocaţii români practicieni erau acum stăpânii! absoluţi ai situației 
bucurându-se de toate avantagiile şi putând să facă şi politică militantë, 
"unii sporindu-şi astfel fără limită averile lor chiar prin trafic de influ- 
enţă, îndulcindu-şi după plac traiul vieţii, şi punânduse la adăpost de 
orice griji viitoare, ei şi familiile lor. | 5 

Tot atunci însă colegii lor, intraţi din idealism în magistratură, 
s'au mulțumit cu lefurile mici ale Justiţiei, în slujbele modeste, care li 
s'au încredințat la început în mod provizoriu, şi pe care însă mai 
târziu, din aceleaşi sentimente naționale, patriotice nu le-au putut părăsi, 
să revină la profesiunea lor de avocat, devenită atunci atât de mult 
rentabilă în România Mare şi care pe cei materialiști, şi pe cei mai 
slabi de inger, îi putea tenta atât de convingător. 

Foștii lor colegi şi fraţi de lupte de pe vremuri ajunşi în funcţii 
înalte de răspundere, în guvern şi în politică, li-au promis mereu toată ' 
solicitudinee, tot sprijinul lor și asigurarea pensiilor bune pentru bă- 
trâneje, numai să nu părăsească Justiţia. Ei au rămas însă cu promi- 
siunile neîndeplinite ! 

„Unii dintre aceşti advocaţi deveniți magistrați, văzând, că aşteaptă. 
înzadar, au început să se retragă rând pe rând, reîncepând profesi- 
unea mai rentabilă şi independentă de advocat, ori intrând în politica 
militantă şi mai rentabilă. Aljii văzând iluzorii aşteptările î în spre mai 
bine, după ce în posturile de modeşti magistrați îşi cheltuiseră mare 
parte din averile lor particulare, ce le avuseseră de mai înainte, au 
încercat să se asigure plasându-se în posturile liniștite și mai grase de 
notari publici, unde diferitele guverne începuseră să-şi aşeze după ser. . 
vicii politice și creaturile Jor, între care nu unul ajunsese mai înainte în 


a Dr. IOAN P. PAPP 


confltet cu Justiţia. lar cei rămași şi pe mai aici judecători, au 
continuat mucenicia lor cu tot calvarul ei, de multeori dureros prea 
din cale ałară pentru el. Cei mai mulți nu au putut înainta, poate din 
cauza concurenții, ce a început a se ivi și a crește, mai ales pentru 
posturile. dela instanțele superioare, în urma afluenței solicitanților cu 
protecfii mari şi fără scrupule deşi mai puţin capabili, poate din 
cauza unul şovinism regionalist de îngustă orientare și înțelegere, de 
multeori chiar pătimaș al unor guvernanți, adesea porniţi și de const 
deraţiuni politice de partid, când magistraţii avocaţi ardeleni, nu înfe- 
legeau să admită influențe politice în activitatea lor de judecători; 
salariile modeste nu le ajungeau, mai ales celor familiști, care trebuiau 
să-şi crească şi copiii, fără burse dela Stat, nu prea accesibile pentru. 
ei şi astfel au trebuit să se îndatoreze, să-şi mănânce modestul lor avut 
agonisit şi rămas din alte vremuri, rămânând mulţi din ei, rând pe 
“rând, absolut săraci, avizaţi acum la leafă şi la nădejdea unei pensi 
uni. Unii împlinind limita legală ae etate, după noulle legi unificate, 
de -mulicori mai scăzută, decât cea avută după gradul obținut, dar de- 
gradat, în urma transferărilor abuzive la instanțe inferloare, la care au 
fost expuşi, au fost trecuţi la pensiune, când erau destul de viguroși 
să poală munci, chiar cu mult mai frumoase rezultate, decât mulji co- 
legi mai tineri, intraţi în urma lor în magistratură, dar fără experienţe 
și încă necunoscători ai legilor, obiceiurilor şi împrejurărilor de vieaţă 
juridică-economică ale acestor ţinuturi. Pensiile acestea — care se plă: 
teau. tardiv, şi nu regulat, reducându-se de câteva ori, de multeori — . 
` de :mizerie,: dar nicidecum suficiente pentru asigurarea unui trai cinstit 
la bătrâneţe, cu atât mai puțin au putut fi ele -echivalente cu o re: 
compensă cât de modestă pentru jerifele şi serviciile aduse Justiţiei 
de numiții magistrați, după atâtea deziluzii, privețiuni și umiliri sufle- 
teşti, la care au fost supuși. Unii din ei s'au pomenit în completă 
mizerie, fără pensiune, neavând anii de serviciu prevăzuţi în legile uni-. 
ficate de „pensiuni, după ce înzadar așteptaseră cu încredere cinstită 
împlinirea promisiunilor acelora, care se angajaseră mai înainte să în- 
grijeescă, prin legi ne mai făcute — de soarta lor şi după ce li se ce- 
ruseră. jertfele, dela care aceşti martiri ai datoriei naţionale nu s'au 
eschivai, — iar unii din aceştia, astfel au murit, așlepiând înzadar și 
în ceasul morţii — și lăsându-și în lipsă și în mizerie familiile lor iar 
alții decepționați, văzând, că nici fiii lor nu se mai pot plasa în slujba 
Justiţiei, unde ei au fost jerifiţi, îngreunându-li-se tot mai mult, în urma 
concurenței mai puţin lolelc și fără considerații la trecut şi la jeitie, 

străbaterea în locurile vacante, 
+ Nu mal annii din această pleiadă de advoocaţi în- magie. 


INSTAURAREA JUSTIŢIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 23 


tratură, întrun timp, mai mulți de vreo 50—60 inşi, azi poate nici 40- 
căre continuau să-şi facă datoria, în mod conştiincios, tot astfel, precum 
pe deplin și-au făcut-o ei toţi cu colegii lor pomeniţi acum. Eroi su 
fost ei în luptele naţionale de pe vremuri luptând cu arma legilor, 
pentru drepturile neamului, nu odată în fața escuţișului .batonetelor, 
jendarmilor unguri, când era greu şi de multe ori împreunat chiar cu 
primejdie de vieaţă și moarte să fe manifești român şi luptător pentru 
poporul român şi când” din rândurile acestora lipseau foarte mulţi 
dintre acei, cari în România Mare se băteau cu emfază în pieptu'tle 
lor decorate fără vrednicii de luptă, ba exploatând și fructiticând pe 
seama lo; roadele luptelor date de alţii, de atunci, neglijaţi, înlăturați şi 
abandonaţi, şi eroi cinstiți au rămas şi pe mai departe în lupta tăcută 
şi grea, ce aveau de dus, în grelele posturi de răspundere sufletească, 
ca împăriitori drepți şi cinstiți ai dreptății românești pentru cei Opp: 
sifi şi necăjiţi. 
a Ei nu au murmurat, nu au protestat și nu s'au afișat, când au 
fost disconslderaţi, umiliţi şi uitaţi de acela, care nu au avut dreptul 
să-şi uite de ei, ci cu suflet senin şi conștiința împăcată de martiri, 
cel muli uneori cu zâmbetul amar pe buze pentru nedreptatea tragică, 
ce li s'a sortit, au continuat greaua misiune divină și plină de fră- 
mântări sufleteşti, ce au trebuit să desăvârşească în scopul perfectei 
Uniri a neamului românesc, ca „drepţi îndreptători al cuvântului ade- 
vărului şi dreptăţii. 

Este tapt incontestabil, că acei advocaţi luptători înainte "de 
Unirea dela 1918, au devenit foarte buni, cel mai cinstiţi şi drepți ju 
decători, după Unire, mulțumindu-se cei ma! mulţi cu posturile modeste, 
în care au fost puși, muncind cu râvnă, deși au avut parte ei mai mult, 
decât oricare alţii — de jigniri şi umiliri nemeritate neadmițând dis- 
tincţii, prin care nu se puteau răscumpăra suferințele sufletești și ma 
teriale, de care ei au avut parte, Aceştia nu trebuia să fle jigniți şi 
loviți, căci şi-au dat deplin aportul lor de jertfă, de luptă şi de muncă 
pentru Unirea şi consolidarea României, mai mult, decât ali, dar. fără 
răsplată și fără reclame personale. 

Vrednicia lor în epoca de organizare a începutului Justiţiei Ro. 
mâne, o putem constata cu suflet. curat, ṣi noi, care am avut. deose- 
bita onoare, de a fìl fost detaşat dela început la conducerea adminis- 
treţiei Justiţiei Române din Ardeal, întâi la fostul Resort al Jusţiitei 
€onsiliului Dirigent, apoi la secretariatul general al Justiţiei pe lângă 
Comisia de unificare din Cluj și pe urmă la Directoratul General al 
Justiţiei din Cluj, până la desfințarea din 1924 a acestui din urmă, şi - 
în acestea funcțiuni am avut prilejul de -a vedea și de a constata fap- 


24 Dr. IOAN P. PAPP 


tele şi vredniciile acelor colegi ai noştri, soliderizându.ne cu dreptele 
lor plângeri şi dureri, apărându-i, după . putință, de alte lovituri, însă 
neputându-le creia situațiile juste, ce le meritau, deoarece noi în pri 
vința înaintării magistraţilor nu mai aveam nicio atribuie, fiind aceea 
rezervată domnilor şefi şi miniştri, iar mulțimea de rapoarte şi propu- 
neri, ce li s'a înaintat acestora de noi în interesul magistraţilor avocaţi 
pe atunci, în toiul preocupaţiilor politice şi de altă natură ale guver. 
nenţilor de pe vremuri, au rămas infructuase şi uitate, cu prea puline 
şi neînsemnate excepțiuni. 

Meritele acestor maăgisiraţi-avocaţi nu ge. pot însă diminua, ei 
ieșiți cu cinste din corpul cinstit al vechilor advocaţi Români, nu au 
făcut rușine corpului nici în scaunele de judecători, pe care lau ono- 
rat şi înălțat cu distinsă vrednicie, 

Ca cel mai vechiu şi bătrân magistrat român dintre toți magis- 
traţii instanțelor din Țara Românească, cu excepția câtorva dela Curtea 
de Casaţie, în conştiinţa răspunderii, ce am, mi-am ţinut de datorie de 
onoare, să fac din scaunul ce-l ocup, tocmai cu ocazia comemorării 
de astăzi, această constatare sinceră a faptelor în deobşte cunoscute 
celor obiectivi, care le-au trăit și văzut cu ochii lor. 


Li 
. * 


Compoziţia primei echipe a magistraţiilor Curţii noastre de Apei, 
în ‘cursul anilor s'a modificat mereu, în urma schimbărilor membrilor 
ei, prin decese, pensionări, înaintări și premutări şi prin renoirea ca- 
: drelor, având Curtea la început 3 secţii, dela 1922 patru secții, reduse 
la 1926 la trei, majorate la 1958 iarăşi la 4, iar după refugiul dela 
"1940 reduse la 1941 din nou la 3 secțiuni — cu teritoriul redus, ce-l 
are provizoriu astăzi. Din tribunalele noastre, cele dela Năsăud.Bistriţa, 
Someș-Dej şi al Clujului stau sub ocupaţia unei puteri străine, iar noi 
avem astăzi sub priveghierea noastră tribunalele Turda-Cluj, Alba, Hu- 
nedoara-Deva, Abrud şi Haţeg reînființate, și Sibiu, — care nia fost 
aparținut până la 1926, când pentru a i-se croi circumscripție Curţii 
de Apel nou înființată la Braşov, a fost luat dela noi, redându.ni-se 
acum din nou la 1940, când el, ca o fiică, ce nu ne-a uitat, nia adă-. 
postit cu dragă inimă în căminul său, Curtea noastră de Apel pribeagě, 
pina cu duioșie durerile şi suferințele noastre. 


După 2 Aprilie 1920, au mai intrat succesiv următorii magistrați 
ca membrii ai Curţii noastre, prin permutare sau înaintare. 
In anul 1920, consilierii: Gheorghe Georgian. 
Cincinat Pavelescu, azi mort. 


INSTAURAREA JUSTITIEI ROMÂNEŞTIIN ARDEAL 25 


In anul 1921, preşedintele de secție: loan M. Bottez 
şi consilierii: Lazăr Bădescu, 
Gheorghe Minea Popescu. 

» » 1922, procuror generel: Alexandru Pop, 
preşedinte de secţie: loan Mănescu, azi mort, 

» » 1923, consilierii: Mihail Balassan, mort, 

Petru Rădulescu, mort, 
l Constantin Filipescu, 
procuror: Teodor Tănăsescu 

» » 1824, consilier: Moise Savu, mort. 

» »„ 1926, consilierii: Alexandru Ulvinianu, 

Constatin Popovici, mort, 
Victor Stamatopol, mort, 
procurorii: Nicolae Pâslaru, 
E Emil Cămărășescu. 

» » 1927, procuror: Nicolae Bossie. 

» »„» 1928, procuror: Ilie Voitescu, 

» » 1929, consilier: Constantin Panaitescu, mort. 
procurorii: Alexandru Bohăţiel, mor 
pi "Livius Gh. Ilea. 

» » 1930, consilierii: Clemente Petrovan, 

~ loan Predoviciu, 
Mihail Popescu, 
Constantin lepure, 
Ovidiu Perjescu, 
loan Vârgoliciu, mort. 

» » 19531, consilier: loan Mureşan. 

» » 1932, consilier: Octavian Furnea. 

» » -1956, consilierii; Augustin Andrei, mort, 

Enea Munteanu. 
» » 1937, consilierii; Gheorghe Giosanu, 
Constantin Ganea, 
Ambroziu Cupşa, 
Vasile Hopârteanu, 
loan lenciu, 
procurorii: Nicolae Iepure, 
Vasile lacobini. 

» »„ 1938, consilierii: Richard Filipescu, - 

ui l Leonida Persescu, mort, 
“Ştefan Drăguşanu, 
Septimiu. Velican, 


Dr. 


la anul 4958 consilierii ; 


permulați : 
>» 


procurorii : 


» 1939, consilierii: 


procuror : 


» » 1940, preşedinte: 
consilierii: 


» » 1934, consilierii: 


procurorii: 
consilterii : 


» » 1942, consilterii; 


procuror : 


IOAN P. PAPP 


Valeriu Roșca, 
Corneliu Centea, 
Grigore Dunca, - 
Demetiu Ghișoiu, 
Laurenţiu Decusară, 
Vasile Coza, 

Carol Linzmayer, 
Corneliu Cărpinișan, 
Partenie Crișan, 
Tilus Georgescu, 
Const. Pastia. 


Şteian Berariu, 
Alexandru Atanasiu, 
Coriolan Ramonţian, 
Ermil Gheorghiu, mort, 
Stefan Vodă, 
Alexandru Cojocariu, mort, 
Rănţoiu Criveanu, 
Simion Buteanu, 
David Rusu, 

Emil Sklenka, 

Nicolae Alexandrescu, 


Gheorghe lonescu, 
Eugen Marino, 
Gheorghe Dimitriu, 
Constantin Marosin, 
E, Gh. Pioneanu, 

lon Dumitrescu, mort, 
Gheorghe V. Călcăi, 
Silvestru Păuș, 

Mircea Rădescu, 
Gheorghe Oprescu, 
Pantelimon Matei, - 
Adrian Manoliu, 
Chirion Bânda, 
Valerian Tarnavschi.. 
Paul Barbateiu, 

Mihai Sârbu, 

Traian Vlădescu, 
Teofil. Emil. Orbonaș. 


z 


INSTAURAREA JUSTITIEI ROMÂNEŞTI DIN ARDEAL, 27 


Ii anul 1945, consiiteri: Ovidiu Racoiă, 
Gheorghe Istrâti, 
procurori : Romul Mager, 
Vasile.Florin Tărăbuţă. 

Actualmente Curtea se compune din 33 magistrați (1 prim-preşe- 
dinte, 3 președinți, 1 procuror general, 3 inspectori judecătorești, 22 
consilieri şi 4 procurori), l 

Grefele au 46 funcţionari bugetari; din care 4 prim-gretieri, 1 ad- 
ministrator contabil, ceialalţi grefieri, impiegaţi şi dactilografe, — cu 
20 oameni de serviciu. 

Nu mai detailăm aci epocile, ce le-au servit fiecare magistrat la 
Curtea noastră, când şi ce înaintări au avut, oricine a fost înaintat, 
permutat, sau trecut la pensie, — nici data deceselor. 

Constatăm numai, că din rândurile noastre au fost înaintați: 

1. La Curtea de Casaţie: Corneliu Crăciunescu, Andrei Pop, Iuliu 
„Popescu, Victor Popp, Alexandru Ulvinienu, loan Mureşan, loan Pre 
doviciu, Teodor Tănăsescu. 

2. Prim-președinţi de Curți de Apel: ii Pepp. Alexandru Ulvi- 
nianu, Constantin Filipescu. 

3. Preşedinţi: loan Papp, Victor. Popp, Alexandru Ulvinianu, Emil 
Zaharia, loan Predoviciu, Paul Balaşiu, Constantin Filipescu, Nicolae 
Bossie, Clemente Petrovan, George Livius llea, Gheorghe Giosanu şi 
Coriolan Ramonţianu. 

4. Prim-preşedinte fa Curtea Administrativă: loan M. Bottez. 

5, Permuiaţi la alte Curți de Apel: Cincinat Pavelescu, Emil Puş- 
cariu, Constantin Ganea, Paul Barbateiu, Constantin Vulpescu, Mihail 
Popescu, Ştefan Drăguşanu, Gheorghe Oprescu, Silvesiru Păuş, Eugen 
Marino, Valerian Tarnavschi, Gheorghe Ionescu. 

6. Unii au avut delegaţia de secretar general, directori general 
în Minister, alţi au trecut în advocatură, ori s'au făcut notari publici. 

- 7. Au trecut la pensie: Alexandru Onaciu, lon Mănescu, Cons 
tantin Filipescu, Alexandru Breban, Alexandru Ancean, Moisă Savo, 
Alexandru Bohăjel, Lazar Bădescu, Gustav Haupt, Emil. Cămărăşescu, 
Nicolae Pâslaru, Nicolae Davidescu, Hie Voitescu, Paul Balaşiu, Augu- 
stin Andrei, Emil Zacharia, Nicolae Bossie, Ovidiu Perjescu, Constantin 
Epure, Grigore Dunca, Valeriu Roşca, Septimiu Velican, Cornel Centea, 
Titus Georgescu, Vasile iacobini, Chirion Bânda, Octavian Furnea, 
Richard Filipescu, Simion Buteanu, Vietor Stamatopol, Peiru Rădulescu, 

8. Au decedat: 

primul președine: Dr. Pompei Micşe, 


gz l Dr. IOAN P. PAPP 


preşedinţii de secție: Alexandru Onaciu, 

Gavrilă Chindriș, 
Victor Popp, 
loan Mănescu, 

consilierii: Andrei Pop, 
Alexandru Breban, 
Alexandru Ancean, 
Ludovic Kerner, 
Alexandru Balaş, 
loan Demetriu, 
Cincinat Pavelescu, 
Emil Costea, 
Petru Rădulescu, 
Moisă Savu, 
Constaniin Popovici, 
Mihail Balassan, 
Victor Stamatopol, 
loan Vârgolici, 
Augustin Andrei, 
Constantin Panaitescu, 
Leonida Persescu, 
Alexandru Cojocaru, 

procuror: Alexandru Bohăţel. 


9. Morți dintre funcționari: 
prim-director: loan Vadă, 
adm. contabil: loan lancu. 
secretar la Parchetul General: Stelian Rădulescu. 
grefier: Gheorghe Horea. 
aprozii: loan Gavriș şi loan Crişan. 


Vor fi unii, care la auzul acestor nume, vor fì poate cuprinşi de 
aceleaşi sentimente de emoție, ce ne copleşesc pe noi, care am cola. 
borat mulți ani, pe vremuri, cu mulți din purlătorii lor, — un număr 
considerabil din aceşti iluștrii colegi, de mult îşi dorm somnul veșni. 
ciei, iar alții gârboviți de mulţimea anilor, se apropie aşteptând cu re- 
semnare, împreună cu noi, destinul final al fiecăruia din noi. Cu por. 
tretele lor lângă noi la acest praznic de comemorare modestă, evo- 
cânduii, îi simţim pe ei toţi aproape de noi, cei de astăzi, — în aceea 
comunitate sufletească, care ne leagă cu trecutul, întărindu-ne cu duhul 
lor în suferințele noastre de astăzi, în care avem nevoie de atâta pildă 
de ebnegaţie devolaiă şi jertiticare pentru greaua, dar nobila noastră 


INSTAURAREA JUSTIȚIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 2) 


misiune, de judecători români cinstiţi ai poporului. nosiru. Evocând tre- 
cutul Curţii noastre, noi „pierduţi în gânduri sfinte, convorbim cu tdea- 
luri“, care ne încălzesc şi ne înalță, ajutându-ne să continuăm, a ne 
face datoria pe deplin, în duhul, ce ne-a rămas moștenire dela ei. 

Noi am cunoscut Justiţia de mai înainte, mult irâmbiţată de acei, 
care ne-au stăpânit până la Unire. Am cunoscut dreptatea ce-o făceau 
ei şi cunoaştem dreptatea făcută de noi: a noastră nu a fost „spoială 
şi lustru fără bază“. Procesul Memorandului românesc, al Replicei, — 
cele de agitaţii românești contra lut Alexandru Roman, Gheorghe Barit, 
Traian Doda, Vasile Lucaciu, Octavian Goge, Valer Braniște, lon Lupaș, 
și al şirului nesfârşit de scriitori, redactori şi alți intelectuali români, 
procesele agrare de segregaţie şi comasări şi atâtea altele, pornite şi 
judecate în contra neamului nostru, pentru strivirea, pauperizarea și 
distrugerea lui, ne mai vorbind de cele ale veacurilor trecute, nu Jus- 
tifia română din Cluj le-a înscenat. 

Toate acestea procese nu Justiţia noastră românească le-a judecat. 
Justiția noastră românească din circumscripția Curţii noastre de Apel 
din Cluj a funcționa! şi în Ardealul de Nord, înainte de blestematul 
dictat nelegiuit dela Viena, și după acest dictat ea a activat în restul 
circumscripției sale din Ardealul de Sud, neprihănită, curată şi im- 
parţială, ocrotind pe toţi nenorociţii de toate neamurile cu balanța sa 
dreaptă. Judecăţile noastre nu au purtat nicicând pecetea cruzimii al 
taice, ce nu cunoaște margini în manifestarea sa anacronică. Justiţia 
noastră, cu tradiţiile bimilenare de generozitate şi milă ale poporului 
nostru, nu a cunoscut ura de rasă şi lipsa de obiectivitate; ea a fost 
egală pentru toți, şi lertătoare față de cei săraci; sentințele noastre, 
sever autocriticate nu au cunoscut sofisteriile, fanfaronada şi îngâm- 
farea, ele au fost simple, modeste, fără gânduri rezervate. Noi nu 
aveam nimic de ascuns, căci nu aveam porniri pălimașe, care erau go- 
nite din scaunele noastre de judecători. O altă Justiţie feudală, cunos» 
cută de noi din Ardealul dinainte de Unirea dela Albe-lulia, sa în- 
tronat vremelnic iarăși, după diciatul dela Viena, în pretoriile instan- 
telor ținuturilor, de unde noi am fost isgoniţi de sfatul îieutonilor şi 
hunilor fără de lege, o Justiţie cu alte caractere, despre care nu de 
mult la 1941, la o şedinţă solemnă a instanţei lor superioare dela 
Cluj, acela, care ocupase scaunul nostru, afirma cu emiază, foarte 
grav, că ea reprezintă, cinstea și obiectivitatea dreptăţii, ce s'ar fi în- 
tronat prin Domniile lor în pretoriul nostru drag, părăsit de pesie 
Feleac, „în locul venalei şi necinstitei justifi românești, ce a stăpânit 
aci pesle 20 de ani“, suntem datori cu un răspuns. Onorată Curte, pe 
care magistraţii noștri integri, dar săraci, fii ai, poporului român, sunt 


30 f „De IOAN P. PAPP ARa 


obligaji să:l dea acestor. provocări tufaşe şi arogante,. la vremea. sa 
tocmai din scaunul nostru uzurpat de acei exponenți. ai feudalilor stră- 
ini, şi dacă soariea nu ar vrea, ca acest răspuns să-l putem da, cum 
se cuvine, noi, Dy. cu toţii aveţi obligajiunea morală să îngrijiji ea 
această datorie de onoare să nu rămână neplătită cu dobânzi cu tot, 
mai ales prin continuarea hotăririlor drepte şi pline de înalt cuprins 
moral, pe care le veţi aduce și pe viitor în cadrele tradiţiilor superi- 
oare de Justiţie ale Curţii noasire, 

Curtea noastră de Apel românească a urmat cu sfințenie princi- 
pille și etica profesională a iluştrilor magistrați superiori ai vechii Ro- 
mânii, dându-și toată. silința să se încadreze în moştenirea spirituală şi 
morală a acestor înaintaşi. Justiţia făcută de Curtea noastră din Cluj 
nu că ar fi fost inferioară celei ungurești, de mai înainte, dar ea s'a 
înălțat în toate privințele atâi de sus, încât comparaţia însăşi ar fi, o 
încereare de diminuare și jignire a prestigiului magistraților Români şi 
a activității Curţii noastre, prestigiu neatins și inegalat de predece- 
sorii noştri Unguri, iar de cei de după dictatul dela Viena nici nu se 
poate . vorbi serios. 

Curtea noastră din Cluj a făcut o adevărată școală morală,- de 
cultură juridică, de etică profesională şi de cult al distribuirii. cinstite 
obiective şi imparțiale, a dreptăţii, cu respectul sincer şi nefățărit. al 
credinţei creştine, al dragostei de neam și de ară, al Justiţiei pure, 
întemeiată pe ştiinţă şi aplicarea dreptului, echităţii, a egalității, pă- 
trunsă de omenie şi cinste românească, de dragostea sinceră de oa- 
meni, chiar și față de duşmanii noştii, făcându-le și lor cu măsură 
egelă, dreptate impariială nu şovinistă și intolerantă, nu motivată cu 
sofisme şi cu litera legilor, ci cu duhul viu al acestora, înfrățit cu 
generosilatea și cu cinsiirea mai presus de orice a adevărului și drep- 
tății, atât de caracteristice neamului nostru, ale cărui podoabe sufle- 
teşti au fost moștenite de veacuri nesfârșite dela înaintași și păstrăte 
neatinse, curate de generațiile de astăzi, pentru a le transmite în aceeași 
strălucire curată şi urmaşilor, Activitatea şi hotăririle Curţii noastre au 
fost totdeauna păirunse și călăuzite de şiiința adevărată şi cultura 
dreptului, de idealism, de obiectivitate, imparţialitate, independenţă, 
demnitate, iubire de oameni, de modestie şi de munca străduitoare şi 
neobosită a membrilor Curţii, ardeleni şi regăţeni unificaţi sufleteşte, 
ca împreună slujitori ai aceluiași sfânt ideal românesc, de cea mai pură 
democraţie. 

In Curtea noastră nu s'au săi nicicând chiului, nesinceritaiea, 
minciuna, îngâmfarea, fanfaronada, lipsa de colegialitate loială, lucră.-. 
turile pe din dos, deniwnțările regionaliste cu șoapiele: lor. Noi nu ju- 


INSTAURAREA JUSTIȚIEI ROMÂNEŞTI IN ARDEAL 3 


decăm după ordine şi porunci ministeriale, legalitatea cărora o cen 
zurăm conform obligațiunilor noastre legale, nici nu primim îinstruciii 
confidențiale de sus — ca instanțele ungurești în procesul memoran- 
dului — cum să judecăm în procesele altor neamuri, magistrații noştri 
nu pot fi slugi plecate, nici lingăii celor mari, orl cu şira spinării moale 
_şi încovolată, ca astfel să-și facă în mod josnic carieră, Noi am avut 
şi avem un crez profesional, de superioară cinste, care culminează în 
îndeplinirea integrală a jurământului nostru: de a respecta cu sfințenie 
legile ţării şi de a îndeplini cu onoare funcţia de judecător, ce ne este 
încredinţată. Noi irebue să trăim şi să murim săraci în această onoare 
integrală de-judecători români, onoare care nu cunoaște gradaţii și 
transacțiuni, şi nu cunoaște deosebire înire oameni la judecată, de 
neam şi de credință. Balanța dreaptă a judecăților nu are voie să tre- 
mure de dragostea, ori de groaza nimănui. 

Acestea teze ale crezului nostru judecătoresc de un pătrar de 
veac, au devenii fradifi! cultivate ale Curţii de Apel românești din 
Cluj, cărora au trebuit să li se supună, respectându-le cu sfințenie, toţi 
magistraţii şi funcționarii ei, cum și cei din circumscripția noastră, în- 
cadrându-se în complexul lor, sincer și fără şovăire, spre cinstea lor 
și pentru prestigiul Justiţiei românești, ai cărei slujitori-apostoli, ei tre 
bue să fie, „drept îndreptând cuvântul adevărului“, i 

In refugiul ei, Curtea noastră pribeagă, a adus cu sine şi aici la 
Sibiu, acestea principii-tradiţii, clenodii şi podoabe, care simbolizează 
zeii Lares și Penaţii altarului, la care slujim, făcându-ne sacerdoțiul în 
templul dreptăţii româneşii după modestele noastre puteri, îndeplinind 
cutremuraţi de fiorul conştiinții răspunderii, misiunea divină de. a face 
cu iubire dreptate fraţilor noştri, cum şi celor, care ne urăsc pe noi, 
cu aceeaşi măsură curată și fără vicleşug. Acestea clenodii, care ne 
însoțesc, ne înalță sufletește, întărindu-ne şi mângăindu-ne, avem datoria 
sacră, de a le duce îndărăt cu noi neîntinate, în pretoriul nostru uzurpat 
de alţii, la Clujul românesc, unde în curând va trebui să ne reîntoarcem 
după dreptatea divină, care ne patronează, reaşezându-le la locul ce li 
se cuvine. Ca slujitori ai dreptăţii lumeşti, noi credem în dreptatea di- 
vină a neamului românesc! 

Doamne, dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău, 
adevărul, ajută-ne! 

Sibiu, 11 Martie 1944. 


Dr. IOAN P. PAPP 
* Primul Preşedinte al Curţii de Apel Cluj-Sibiu 


"BIBLIOTECA UNIVERSITAȚII CLUJENE 
IN ANII 1919-1940 


Românii din Transilvania nu au avut parte de mănăstiri vechi şi 
bogate, ca acelea ale Moldovei și Munteniei — adevărate cetăţi cul- 
turale, — în care ctlugări sârguitori au adunat manuscrise și bucoavne, 
alcătuind asifel cele mai vechi biblioteci româneşti despre care avem 
cunoștință. Ei mau avut parte nici de voievozi ca Mavrocordaţii şi 
Brâncoveanu şi nici de boieri luminaţi sau cu bogate mijloace, ca 
Miron Costin, Stolnicul Cantacuzino, poetul Conachi și alţii, care şi-au 
făcut o mândrie din adunarea unui cât mai mare număr din operele cla- 
sicilor şi din cărţile epocii lor. 

Fără să se bucure de munificenţa principelui de neam străin, ăsână 
parte de nobili înstrăinaji şi — mai târziu — de guverne tot atât de 
străine, a căror „grijă mergea exclusiv spre cele trei naţiuni cu drepturi 
politice: Ungurii, Săcuii și Saşii, — toluşi, Românii ardeleni n'au fost 
cu desăvârşire lipsiți de bibiioteci naţionale proprii. 

Cele dintâi de care avem cunoștință nu s'au putut înfiripa decât 
tot sub ocrotirea bisericii, singurul așezământ cu oarecare joc peodenlă 
şi frecere. 

-Cea mai veche bibliotecă mai însemnată a unei instiiuții româ- 
eşti ardelene este aceea a unei biserici bogate, lângă cere funcționa 
şi cea mai veche școală a Românilor ardeleni: Biserica Siâniului Ni- 
colae din: Șcheii Brașovului::) Un „izvod“ al cărţilor ei se întocmeşte 
încă pe la anul 1684, iar la 1753 avem un catalog mai complet?) :E 

1) Pentru amănunte despre ceastă bibliotecă şi despre cele de care va fi 
vorba mai jos, cf. Ion Muşlea, Contribuţiuni la cunoaşterea bibliotecilor ro- 
mâneşti ale oraşelor din Transilvania (până la Unire). Cluj 1935, pp. 3—14 21—24. 

3 Candid C. Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii- Braşovului, |. Braşov, 
1943, pP. 251—280 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂŢII CLUJENE IN ANH 1919-1940 33 


adevărat că ea cuprindea aproape exclusiv tipărituri și manuscrise ro- 
mâneşti şi slavone, de conţinut religios. 

În curând însă, între anii 1727—1747, putem semnala constitu- 
irea unei noui biblioteci, aceea a Blajului, întemeiată de întâli lui vlă- 
dici, Acolo, alături de cărţile religioase, apar şi cele de filosofie, cla- 
sicli latini şi greci, manuscrise de tot felul. La 1754 Biblioteca este 
deschisă şi-şi are biblioiecarul ei. Acest însemnat aşezământ, care în 
preajma unirii cu țara mamă reușește să-și ridice un edificiu propriu, 
este îmbogăţit în chip deosebit prin donațiile episcopilor și mai ales 
ale lui Timoteiu Cipariu — „cel mai mare bibliofil al nostru“ — şi 
atinge, curând după aceea, 50.000 volume). Biblioteca Blajului pre- 
zenia, prin mulţimea, varietatea şi importanța operelor, caracterul unei 
biblioteci. universitare (din care lipseau doar cărţile de medicină). Lu. 
cru firesc, de altfel, căci școlile din_Blaj constituiau, de multă vreme, 
cele mai înalte instituții de învăţământ ale Românilor ardeleni. Bo- 
găjia de manuscrise, documente, rarităţi şi incunabule ale acestei bi. 
blioteci e remarcată, la începutul veacului trecut, și de învățatul german 
Franz Sartori?). 

O altă bibliotecă importantă, datând din sec. XVIII (1775), e aceea 
a Episcopiei române unite din Oradea.Mare, care se putea lăuda, îna- 
inte de 1919, cu 287 manuscrise, dintre care unele. foarte preţioase. 

Incepând cu întâia jumătate a veacului trecut, odată cu înființarea 
gimnaziilor, liceelor şi preparandiilor (şcolilor normale) confesionale 
dela Beiuş, Arad, Sibiu, Braşov, Caransebeș, Năsăud, Brad şi Gherla, 
iau ființă bogate biblioteci ale profesorilor şi elevilor acestor institute. 
Unele, cum e aceea din Brașov, ajunge, în 1915, la aproape 15.000 
volume, multe de o deosebită valoare, cuprinzând și tipărituri vechi şi 
manuscrise. 

Asociaţia „Asira“ a avut, dela întemeiere (1861), un rol excep- 
jional în răspândirea culturii la Românii ardeleni. Ea nu şi-a pus — cum 
greşit se crede şi se afirmă adeseori — numai problema bibliotecilor popu- 
lare, destinate satelor, ci şi pe aceea a bibliotecilor de „despărțăminte“, 
precum şi a unei biblioteci „cenlrale“, la Sibiu. Dela începuturi mo- 
deste, aceasta din urmă a ajuns, în preajma întâiului războiu mondial, 
la un număr impresionant de volume — peste 10.000, — avându-și bi- 


) AL Lupeanu, Biblioteca Centrală din Blaj, în „Boabe de Grâu“ III, 
(1932, pp. 613—626; Ştefan Manciulea, Biblioteca Centrală din Blaj. 
Blai, 1939, 

:) Franz Sartori, Historisch-ethnographische Ubersicht der wissenschaft- 
lichen... Literatur des österreichischen HKaiserthums, Wien, 1830. Bd. l, p. 173. 


Li 


IC! 


34 ION MUŞLEA | 


bliotecarul ei, încăperi destinate anume bibliotecii — încă din planul 
inițial al Palatului Astrei, — precum şi întâla sală de lectură publică 
a Românilor ardeleni, deschisă fără întrerupere dela 1895 încoace. 
l Nu putem aminti decât în treacăt despre alte biblioteci românești: 
a studenţilor dela Budapesta („Societatea Petru Maior“), ale societă- 
ților de lectură ale elevilor diferitelor institute de învăţământ secundar, 
ale „societăţilor de lectură“ pur și simplu — una chiar în Cluj, înfiin- 
țată încă din anul 1861, — ale „reuniunilor“ (societăţilor) învăţătoreşti 
şi preoțești, ale reuniunilor de meseriaşi, ale celor de femei, etc. 
Toate aceste biblioteci româneşti împânzeau Ardealul înir'o rejea 
destul de deasă — mai ales dacă socotim şi pe cele particulare şi pe 
cele sătești — și se afirmau categoric în câteva orașe — Blaj, Braşov, 
Sibiu, Beiuș, etc. — cu numărul lor şi al volumelor lor, între bibliotecile 
ungurești susținute de Stat şi între cele ale bogaţilor Sași, cu mai veche 
tradiție culturală. | 


Ungurii nu vedeau cu ochi buni înmulţirea bibliotecilor românești 
ale Ardealului şi creşterea numărului volumelor lor. O vreme, probabil 
până când ele nu incep să însemneze ceva prin cifra cărților şi citito. 
rilor, guvernanţii nici nu le prea iau în seamă. Astfel, în statistica ofi- 
cială din anul 1885 a bibliotecilor din fosta Ungarie!), cărţile româneşti 
ale bibliotecilor Românilor ardeleni erau socotite de atât de puţină im- 
portanță, încât nici nu exista pentru ele o rubrică aparte, corespunză- 
toare cărților scrise în limbile maghiară, germană, etc. Cărţile 
românești sunt trecute la rubrica „alte sau mai multe limbi“ şi numai 
în câteva cazuri, de biblioteci ale unor institute românești bisericeşti şi 
şcolare, se arată că o parte din cărţile „în alte sau mai multe limbi“ 
sunt scrise în române;te. De altfel, această întâie statistică de biblio- 
teci a fostei Ungarii, așa de bogată în amănunte, cunoaște numai 18 
biblioteci româneşti — dintre care două cu un număr de volume mai 
mic de o sută! — când e sigur că la acea dată exista în Ardeal 
cel puţin un număr îndoit de astfel de biblioteci. Din 964 biblioteci 
particulare consemnate, nici una nu-i românească, cu toate că faima 
unora, ca a lui Cipariu, Șaguna, lon Micu Moldovan, etc., era bine 
stabilită. 

Statistica atât de caracteristic ungurească a lui E. Moravek?), fă- 


3) György Aladár, Magyarország köz és magânkânyvldrai 1885-ben. 
Budapest, 1886. ; 

23) Das ungarische Bibliothekswesen, în „Ungarische Jahrbücher” XII (1932), 
p. 29, s ; ; 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂŢII CLUJENE IN ANII 1919-1940 35 


cută pe baza actelor oficiale din 1912/13, nu mai ştie nici măcar de toate 
cele 18 biblioteci consemnate în 1885. Întc'adevăr, numărul lor e arătat 
ca 14 — cu 94.314 volume. După calculele noastre, existau însă în 
oraşele şi orăşelele ardelene, în preajma Unirii, vreo sută de biblioteci 
românești’). 


In ce priveşte statistica oficială ungurească), mai remarcăm că 
între anli 1899—1903, când sunt cuprinse numai biblioteci „mai însem- 
nate“, nu figurează în tablourile ei nicio bibliotecă românească. Înce- 
pând cu anul 1904, sunt amintite şi bibliotecile mai mari de 5000 de 
volume şi de atunci găsim înregistrate şi pe acelea ale Seminarului 
din Arad, ale gimnaziilor din Beiuş, Blaj, Brașov, a Mitropoliei din 
Blaj şi a „Astrei“. Între 1907 şi 1912 se dau numai colecţiile mai mari 
de 10.000 de volume: rămân deci bibliotecile gimnaziilor din Braşov 
şi Beiuş, a Mitropoliei din:Blajişia „Astrei“, pentru ca, în 1912, să nu 
mai găsim decât pe întâiele două. Din 1913 nu se mai publică date 
decât despre bibliotecile mai mari de 50.000 de volume şi astfel nicio 
bibliotecă românească nu mai figurează în această statistică : oficiali- 
tatea ungurească putea fi liniştită! ; 


Numai aşa se explică faptul că un om de specialitate, ca fostul 
director al Bibliotecii Universităţii din Cluj, Paul Erdélyi, vorbind - -de 
statistica oficială din 1885, spune textual’): „Numărul bibliotecilor ro- 
mâneşti e foarte mic, abia demn de luat în considerare, dar iotuşi nu 
poate fi neglijat“. Făcând o comparaţie între bibliotecile mai mari de 
10.000 de volume din Ardeal, la 1885 şi la 1910, Erdélyi constată că 
din cele 22 biblioteci mari ardelene, cel mai însemnat procent de spor al 
volumelor îl prezintă chiar două biblioteci româneşti: a profesorilor 
gimnaziului Şaguna din Braşov (373%) şi a „Asociaţiunii“ din Sibiu 
(187). Autorul nu fine să arate importanța acestor constatări. Nu 
poate însă nici să le treacă cu vederea și trebue să le comenteze: 
„Aceste procente mari arată fără îndoială năzuinţa de culturalizare a 
Românilor, dar în acelaşi timp arată şi că ei mai au foarte mult de 
completat, dacă vreau să fie egali în cultură cu cele trei naţiuni isto- 
. rice.. De altfel, înapoia marilor procente — continuă Erdélyi — stă o 
realitate foarte slabă, două biblioteci cu un total de 27.158 volume, 
care față de cele 7.111 volume din 1885, reprezintă un spor de un 
sfert de veac“. Ce însemnează această afirmaţie? Că specialistul Paul 


Erdélyi era, de fapt, speriat în fața creşterii extraordinare a numărului 
+ 


+) Vezi catalogul acestora în partea a doua a lucrării noastre citate la p. 32, nota 1. 
3 Magyar Statisztikai Evkânyv. 
3) Az erdélyi könyvtárakról. Kolozsvár, 1912, pp. 8 şi 24. 


36 ION MUŞI A 


cărților urmărite numai în două biblioteci ale Românilor ardeleni! Ne- 
putând să mărturisească însă pe faţă această îngrijorare, el caulă 
explicaţii liniştitoare. Ajunge, astfel, să dea, alături de enormele pro- 
cente, şi o socoteală amăgitoare. Dar comparând aceste explicaţii şi 
afirmaţii cu cele ce spunea Erdélyi la începutul lucrării sale, anume că 
„numărul bibliotecilor românești e aşa de mic, încât abia tretue luat 
în considerare“, ne putem da seama de progresele făcute de aceste 
biblioteci. 


k 
a * 


Asifel stând lucrurile, puteau arăta oare Ungurii situaţia bibliote- 
cilor românești din Ardeal ca dezastruoasă? Nici de cum?! Și totuşi, 
în lunga introducere la prezentarea bibliotecilor ardelene, dintr'o re- 
centă carte maghiară), se amintește doar de o singură colecţie de 
cărți româneşti: bibliotecile populare ale Astrei — dar şi acelea „în- 
ființate după modelul unguresc“! Alte biblioteci româneşti, pare că nici 
war exista: nici cea „Centrală“ din Blaj — cu toate că înir'o publi- 
cație ungurească și mai recentă, privitoare la „institutele ştiinţifice ar- 
delene“?), înființarea bibliotecii blăjene e arătată ca a 23-a în ordine 
cronologică şi anterioară celei a Universităţii clujene, — nici cele ale 
gimnaziilor din Braşov, Beiuş, Năsăud, etc.! Nici chiar „Biblioteca cen- 
trală a Astrei“ nu e amintită, cu toate că se vorbește pe larg despre 
aceea a unei societăţi culturale, tot străine — Brukenthal — din același 
orași Se arată, în schimb, că „Românii consideră ca o faptă patrio- 
tică nimicirea cărții ungurești şi stingherirea brutelă a realizării (biblio- 
tecilor) ungurești“, fără să se dea nicio informaţie precisă. Astfel de 
date putem servi însă noi, dar din câmpul opus: biblioteci românești 
devastate de Unguri în 1918, cum a fost aceea a vechiului gimnaziu 
din Beiuș şi a școalei normale unite din Oradea, ca să nu mai vorbim 
despre devastarea bibliotecilor blăjene din anul 1848. 

Se mai știe apoi — chiar Ungurii recunosc, — că în 1918, când 
armata română ocupa Clujul, Biblioteca Universităţii, care cuprindea 
cărți în majoritate ungurești, nu numai că nu a avul nimic de suferit, 
dar a continuat să funcţioneze nestingherită şi aproape fără întreru- 
pere. Ar fi putut fi foarte bine închisă, dar aceasta nu s'a întâmplat. 
A rămas şi vechea conducere. Din personal, român era doar un ser- 
vitor. Și aceasta nu numai până la preluarea oficială, ci chiar după 12 
Maiu 1919, când are' loc această preluare, toţi funcționarii unguri care 


1) Erdély magyar egyeteme. Kolozsvár, 1941, p. 215. 
2) Kristóf György, Tudományos intezelek Erdélyben 1919-ig. Kolozsvá 
1942, p. 5. À 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂŢII CLUJENE IN ANII 1919-1940 37 


au depus furământul rămânând pe loc, sub conducerea provizorie a 
unuta dintre ai lor. 

S'a spus sau s'a lăsat să se înțeleagă: Românii erau cu totul lip- 
siți de oameni de meserie; pe cine erau să pună la conducerea Biblio- 
tecii ? Der, cum am arătat mai sus, Românii nu intrau în stăpânirea 
Bibliotecii Universitare din Cluj ca niște sălbatici care nu mai văzu- 
seră biblioteci. Am arălat doar cât de înfloritoare erau acestea, chiar 
după mărturia Ungarilor! 

Mai mult, Românii ardeleni se disting ca bibliotecari de carieră, 
atât în Ardeal cât şi în România liberă. lată un precursor al lor: Doc- 
torul Vasilie Popp (1787-1842), cunoscutul polihistor şi. autor al te- 
meinicei „Lisertajii despre tipografiile româneşti din Transilvania“ 
(1838), care, la începutul secolului trecut, pune în ordine hrisoavele şi 
cărţile celei mai vechi biblioteci a Românilor ardeleni: a bisericii Sf, 
Nicolae din Braşov. Neamul românesc a dat, întradevăr, bibliotecari 
vestiți, cum au fost Ion Bianu, creatorul grandioasei biblioteci a Aca: 
demiei Române şi Nerva Hodoş, a căror monumentală bibliografie 
veche românească, un specialist ungur, Andrei Veress:), o prezintă ca 
un model al genului. Ei şi încă atâţia alţii puteau foarte bine să-şi pună 
serviciile la dispoziţia Universităţii pentru conducerea bibliotecii ei cen- 
trale şi a românizării ei, aşa precum au și făcut doi dintre aceşti Ro- 
mâni, care erau bibliotecari de carieră în fosta Ungarie şi anume, în 
1919, bibliotecarul Dr. Victor Cheresteşiu, iar în 1920, întâiul ei di- 
rector, Dr. Eugen Barbul. 


* 
+ » 


Fără îndoială, Biblioteca pe care o lua în primire stăpânirea ro- 
mânească avea o clădire monumentală, mobilier modern şi aproape 
nou — ea fusese terminată şi deschisă doar abia în anul 1909, — 
precum şi bogate colecţii de tipărituri. 

Totuși, se puteau întrevedea destule lipsuri și greutăţi. Dacă pentru 
moment chestiunea clădirii, a sălilor de lectură — numărul de locuri 
pentru cititori — nu prezenta dificultăţi, în alte domenii ele erau de- 
stul de numeroase. 

Inainte de toate se punea chestiunea personalului străin şi a co- 
lecţiilor tot atât de străine. 

In ce priveşte personalul, am amintit că doar un servitor era român 
între toţi cei 35 funcţionari, laboranţi şi oameni de serviciu. Imediat 
după preluare, atf fost numili un bibliotecar şi o dactilografă, ambii ro- 

:) Erdély- és magyarországi regi oláh könyvek és nyomtatványok (1544- 
1808) Kolozsvár, 1910, pp. 4-5: 


38 ION MUŞLEA 


mâni, iar dela 1 lanuarie 1921 au mai fost numiţi 3 bibliotecari, 3 sub.. 
bibliotecari, o dactilografă şi 6 laboranţi — toți Români. Abia de acum 
înainte începe să se simtă puţin aer românesc în Bibliotecă, toţi func 
jionarii vechi, care depuseseră jurământul, fiind Unguri şi neştiind — 
cu prea puţine excepţii — de loc româneşte’). Pe măsură ce alte po- 
sturi devin vacante, prin deces sau pensionare, ele se completează — 
cum era firesc — numai cu Români’). Totuși, e bine să se știe, că și 
la 30 August 1940 proporţia personalului era următoarea: 


Personal ştiinţific: 15 Români 12 (80%) Unguri 3 (zii 
5 administrativ: 9 3 4 (45) „5 (55%) 
` tehnic şi de 

serviciu: 20 » 16 (80°%) » 4 (20%) 


Total: 44 „32 (75%) „12 (27%) 


Alegaţiilor din cartea ungurească amintită mai sus (Erdély ma- 
gyar egyeleme), anume că funcţionarii unguri nu puteau avansa sau că 
nu s'a angajat niciun funcţionar maghiar, li se poate răspunde cu ob- 
servația unei Uinguroaice, fostă funcţionară a Bibliotecii Universităţii 
până în anul 1919, care scria?) în 1933: „Românii au menținut pe 
toți funcţionarii care au vrut să rămână (în serviciu), ce e mal mult, 
până astăzi (1933) funcționarii români n'au depăşit în rang pe func- 
ționarii unguri“. Intr'adevăr, amândoi primbibliotecarii au fost, până în 
1954, unguri, iar unul din ei până la 30 August 1940! 

Trebue să relevăm faptul că un mare număr al bibliotecarilor ro- 
mâni a fost recrutat din elemente distinse, cu studii în străinătate: 
foști membri ai Şcolilor Române din Paris (3 inși) sau Roma (1). 
Despre activitatea științifică a acestui personal vom vorbi însă mai jos, 


+ 
+ > 


Cum era şi natural, munca cea mai urgentă era completarea ma- 
terialului românesc. Dar „compleiarea“ nu este un termen propriu. 
Căci ce însemna, la aproape 400.000 de volume — e vorba de fon- 
dul Bibliotecii Universităţii, socotit împreună cu ecela al Bibliotecii 
„Muzeului Ardelean“, — vreo 5.000 volume românești, cele mai multe 


1) În întâii:- 3—4 ani după Unire, direcțiunea Bibliotecii le organizează şi! 
cursuri de limba română. 

3) Totuşi, între studenţii-practicanţi şi chiar între licenţiaţii-practicanți, plătiți 
cu diurnă, au fost destui Unguri (vezi Rapoartele Bibliotecii în Anuarele Univer- 
sităţii pe anii şcolari 1935/36—39/40). 

3) Dr. Winis Nândorne, A kolozsvári egyetemi könyviár român kézre 
julisa, Közlemények a Pécsi Erzsébet Egyelem Kânyviârâbo! No. 15, 1933, p. &, 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂŢII CLUJENE IN ANII 1919-1940 39 


intrate din mila procurorului dela Târgu-Mureş (care făcea oficiu ` de 
distribuitor al exemplarelor legale)? 


Începând cu anul 1919, materialul românesc | intră pe trei căt: 
donaţii, cumpărături și imprimate legale. Donaţiile se datoresc, de o 
parle, marilor biblioteci ale ţării, în frunte cu aceea a Academiei Ro- 
mâne, care trimit zeci de mii de volume prețioase din dubletele şt tri- 
pletele lor. Dar ele se mai datoresc şi particularitor. Între aceştia, do. 
nația mult regretatului boier moldovean Gheorghe Sion merită o men- 
tune specială:). 

Dania acestui pasionat colecţionar, făcută în anul 1922, a îmbo- 
gățit Biblioteca cu 3.500 cărţi preţioase — între care peste 200 tipări. 
turi vechi româneșii, — peste 2.000 stampe şi numeroase manuscrise, 
documente, hărți, picturi, fotografii, medalii, monede şi mărci: poştale, 
toate cu specială privire la poporul român, 


Alte donaţii preţioase sunt: bogata colecție de documente și 
scrisori a lui Fi. Hossu-Lorgin (peste 10.000 de piese), prin care 
se pun bazele secţiei româneşti arhivistice şi aceea a fraţilor lullu 
şi Liviu Marțian, cu numeroase incunabule, cărți vechi. românești și 
ungurești, mânuscrise, documente și stampe. l 

Achizițiile s'au putut face datorită înțelegerii Consiliului Dirigent 
și apoi a. Ministerului Instrucțiunii, care pun la dispoziţia Bibliotecii, 
încă din anul 1920, suma de Lei 700.000 „pentru completarea mate- 
rielului românesc“. În 1921/22 se: primesc, cu aceeași destinaţie, alţi 
270.000 Lel, iar în anul următor Lei 300.000. S'au cumpărat asifel mari 
şi importante biblioteci particulare, ca aceea a profesorilor Grigore 
Creţu şi H. Frollo, a lui A. V. Krupenschi, a doctorului G. Crăint- 
ceanu, fără să mai vorbim de cumpărături speciale de cărţi vechi ro- 
"“mâneșii, ca acelea provenind dela Aurel Filimon sau Liviu Crainic, 
precum şi de achiziţiile făcute la librăriile din capitală sau din pro- 
vincie. ; 

In felul acesta s'a constituit o colecție foarte importantă de cărți 
vechi românești (apărute înainte de anul 1830), cea mai bogată din 
țară după aceea a Bibliotecii Academiei Române, cuprinzând multe 
piese unice. De asemenea s'au adunat și considerabile stocuri de pu- 
blicaţii apărute în anii 1831—1922. Achiziţionarea de cărţi şi periodice 


1) In cartea ungurească la care ne relerim mereu (Erdély magyar, egyeteme), 
p. 244, se încesfcă deprecierea acestei donaţii excepţionale, insinuându-se 
că ea sa făcut în schimbul unei sume de bani. Nu se adaugă însă, cum ar 
fi fost cinstit, că atât această sumă, cât şi venitul ei, au fost donate, în. anul 1935, 
tot Universităţii. 


40 “ION MUŞLEA 


ardelene — în special româneşti — din această epocă a constituit, 
mai ales în ultimul deceniu, o preocupare deosebită a conducerii Bi- 
bliotecii, iinzându-se la realizarea unor cât mai complete colecţii a pu- 
blicaţiilor românești din Ardeal. 


In ce privește tipăriturile apărute cu începere din anul 1925, achi- 
ziționarea lor a fost asigurată în modul cel mai fericit, prin faptul că 
Biblioteca noastră a fost cuprinsă şi ea între beneficiarele legii impri- 
matelor legale. În felul acesta ea a primit câte două exemplare din 
aproape toate tipăriturile executate în țară între anii 1925—1940. Pentru 
obținerea acestui rezultat a trebuit însă să se organizeze un serviciu 
special, cu funcţionari având însărcinarea primirii materialului şi a 
urmăririi tipogrefiilor ce nu se conformează legii. 


Grija completării materialului românesc nu a făcut însă condu- 
cerea Bibliotecii să neglijeze achiziționarea de publicaţii străine, în 
special a celor tipărite în limbile de circulaţie universală: franceză, 
germană, italiană şi engleză, dar şi a celor maghiare. Multe din acestea 
din urmă au intrat și la cumpărăturile de biblioteci ardelene, iar toate 
cele tipărite în Ardea), ca imprimate legale:). Un însemnat număr 
din publicaţiile în limbi internaţionale au intrat ca donaţii. S'au 
abonat numeroase reviste, în special germane şi franceze, Căci în 
afara fondurilor bugetare ordinare şi extraordinare, Biblioteca a mai 
dispus de insemnate sume care proveneau din „taxele de bibliotecă“ 
plătite de studenţi la înscrierea la Universitate; aceste sume s'au 
ridicat, în anii ;1920—1940, la cca 7.000.000 (şapte milioane) Lei. 


Der şi organizarea fericită a raporturilor de „schimb internaţional“ 


1) In Erdély magyar egyeteme (p. 245), se face mare caz de faptul că în 22 
de ani de stăpânire românească nu s'au cumpărat decât 125 lucrări ungurești (în 
264 volume). Pusă astfel, chestiunea poate impresiona. Astăzi nu avem posibili» 
tatea controlării acestor cifre, care ne par însă exagerate. Chiar admiţând.-le, nu 
trebue uitat că, alături de aceste lucrări, Biblioteca a primit peste 11.000 de tipă- 
rituri maghiare apărute în țară — cele mai multe în câte 2 exemplare — şi intrate 
ca imprimate legale! Şi apoi nu era oare natural ca să ne ocupăm întâi de com- 
pletarea materialului românesc, găsit în aşa de mare deficiență şi numai după 
aceea de cel unguresc, reprezentat atât de bine până la 1918? In tot cazul, ce deo- 
sebire față de manifestaţia studenţilor unguri, care în toamna anului 1885 cereau 
Senatului Universităţii clujene „să nu mai admită cărţi şi publicaţii româneşti în 
biblioteca acelei universităţi”! Cf. Al. Lapedatu, Manifestul revoluționar dela 
1885 Sibiu. 1937, p. 19). Dar măsura conducerii ungurești a Bibliotecii, care, după dic- 
tatul dela Viena, scoate aproape toate cărţile româneşti (peste 8.000 volume) din 
„Biblioteca Populară” de pe lângă Biblioteca Universităţii şi le înloruieşte cu cărți 
maghiare ! 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂŢII CLUHENE IN ANII 1919-1940 4] 


a adus colecţiilor Bibliotecii un număr .de aproape 50.000 de prețioase 
teze de doctorat, cele mai multe în limba franceză. 

Datorită acestor mijloace: cumpărături, donaţii, lege a impiimalelor 
legale și schimb internaţional, -Biblioteca s'a îmbogiţit sub regimul 
românesc înir'o proporție rar atinsă în istoria bibliotecilor europene. 

Astfel, faţă de 192.493 tipărituri, câte număra Biblioteca Univer- 
sităţii în anul 1919, regimul românesc a achiziţionat, în -20 de ani, 
aproape 400.000 volume şi piese :). În această cifră se cuprind şi 
dubletele exemplarelor legale dintre anii 1923—1940, evaluate de o 
altă publicaţie maghiară recentă *) la 94.674 volume. Noi n'am încercat 
să ascundem niciodată că în statisticile noastre sunt socotite şi: duble- 
tele : astfel, în „Rapoartele“ publicate în Anuarele Universităţii înce. 
pând din anul 1935/36, s'a indicat, în mod regulat, că în cifra exem- 
plarelor legale sunt cuprinse amândouă exemplarele intrate, 

Publicaţia ungurească amintită pe urmă adaugă însă că „din cele 
140.440 exemplare legale nedubleie, cel puţin jumătate suni de interes 
muzeal, iar din punct de vedere alunei biblioteci ştiinţifice, nu prezintă 
nicio valoare“. Suntem de acord că o cotă (25—35%/,) din exempla- 
rele legale au numai o valoare muzeală. Dar pe noi acest lucru nu 
ne-a supărat. Biblioteca Universităţii ungurești dinainle de 1919 își 
putea permite luxul de a nu face colecţii muzeale, pentrucă avea ală: 
turi, fuzionată cu ea, cealaltă bibliotecă, a „Muzeului Ardelean“, aceasta 
cu o valoare pronunțat muzeală (între altele datorită şi faptului că până 
la 1919 s'a sporit prin exemplare legale de felul celor care astăzi 
ni se reproșează nouă). Noi am apreciat însă, chiar în calitatea noastră 
de bibliotecă universitară, tipăriturile de` interes "muzeal, căci rostul 
Bibliotecii noastre, în Ardeal, aşa cum am spus-o de mai multe ori, 
este să devie o Bibliotecă Naţională a Ardealului. De aceea am urmărit, 
prin asidue şi masive cumpărături, completarea materialului — mai 
ales românesc — din Ardeal, care lipsea Bibliotecii Universităţii. 


1) Exact: 391.906 volume (la 31 Dec. 1939). Pe categorii, ele se prezintă astfel: 


227.493 vol. cărţi 40.703 vol. diferite imprimate 
t4 incunabule 357 „ “manuscrise 
714 „ tipărituri vechi 1.099 hărţi 
47.791 „ teze 1.544 stampe 
62.166 „ periodice 934 documente 
9.591 anuare şcolare 


In această cifră nu sunt`cuprinse achizițiile de tot felul din primele trei tri- 
mestre ale anului 1940, precum nici colecțiile Donaţiei Sion, date mai sus. De ase- 
menea nici cca 15.000 piese documente şi scrisori ale secției arhivistice româneşti. 

2 Kolozsudr, Szerk. Makkai László, Vásárhelyi Z Emil, Kó- 
lozsvâr, 1942, pp. 86-87. - 


42 DION MUŞLEA 77 


În ce priveşte fondul de dublete românești, pe care cele două: 
cărți maghiare aminiite par să le disprețuiască atât de adânc, găsim 
interesantă următoarea constatare : departe de a constitui un balast lipsit 
de: orice valoare, aceste dublete româneşti au format obieciul de discuţie 
aprinsă al marilor biblioteci budapestane, până la urmă, cea care a 
reuşit să le obțină a fost Biblioteca „Muzeului Naţional Maghiar“! Alte 
vreo 12.000 volume din aceste dublete mult hulite au format zestrea 
de bază a „Institutului Ştiinţific Ardelean“, creat le Cluj imediat după 
30 August 1940. ' 


+ 
* e 


Dar faptul că secțiile existente la instaurarea regimului românese: 
au fost îmbogățite cu o mulțime de material, fie remânesc, fie francez, 
german, etc, sau unguresc, n'a satisfăcut conducerea românească. Ea 
a simţit și nevoia creării unor secţii nouă, care lipseau Bibliotecii svh 
regimul maghiar. 

Cea -mai importantă, e aceea a stampelor (cu peste 2.500 piese) 
şi:a fotografiilor, a cărei bază s'a pus prin Donaţia Sion, fiind sporită cu 
stempele provenite. din imprimatele legale şi cu diverse cumpărături și 
donaţii. Această secție, care cuprinde și numeroase desene originale 
de o valoare artistică excepţională, cum sunt cele 28 de piese ale 
pictorului Bouquet reprezentând privelişti din Principatele Române 
dela 1840, desenele lui G. Asachi sau numeroasele portrete ale dom- 
nitorilor români — a fost consultată de mulți cercetători și admirată 
de un numeros public în expoziţiile organizate la Bibliotecă. 

Tot Donaţia Sion a fost punctul de pornire al unei bogate şi pre- 
țioase secţii de medalii şi al unei colecţii numismalice, cuprinzând în: 
special piese românești, multe unice sau rarisime. 

În secţia arhivistică a Bibliotecii ungureşti documentele provenind 
dela domnitorii români lipseau aproape cu desăvârşire. Donaţia Sion. 
a înlocuit acest gol cu o bogată colecţie de hrisoave deosebit de 
prețioase, unele din epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, 
Împreună cu valoroasa colecție de documente şi corespondență din 
colecția Fr. Hossu-Longin şi cu altele mai mărunte (Marțian, Amos 
Frâncu și arhiva veche a Centrului studențesc „Petru Maior“), s'a putut 
constitui o prețioasă secție. arhivistică românească, 

Am amintit mai sus de bogata colecţie de cărți vechi româneşti, 
care sa putut constitui prin donaţii şi cumpărături excepțional de feri- 
cite. Şi ele au format o secţie nouă a Bibliotecii, care nu exista sub 
regimul unguresc, cuprinzând 687 volume și 183 dublete. 


Vremurile, cantinuele achiziţii și crearea secțiilor nouă fac însă 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂȚII CLUJENE IN „ANII 1919-1940 4 


să crească şi numărul cititorilor. Dacă până la 1914:— nu socotim și. 
anii de războiu! — sălile de lectură au fost încăpătoare, nevoia . de 
locuri pentru cititori începe să se simtă. din ce în ce mai imperios. . 
_Ideea clădirii unor săli nouă se impunea cu atât mai mult, cu-cât 
o greşeală aproape. inexplicabilă a conducerii ungareşii lăsase — timp 
de cinci. ani, plus alţi cinci ai războiului — acoperișuri provizorii la: 
câteva săli, ceea ce pricinui mari stricăciuni acestora şi. primejdui sigu- 
ranja întregei Biblioteci. Ridicarea a patru săli mari nu era lucru uşor, dar - 
conducerea românească nu se dă înapoi şi, în 1934, toate aceste săłi 
sunt terminate, înzestrate cu mobilier nou şi puse în funcţiune. Una din ele 
a fost special destinată publicului ne:tudenţesc (asistenţi universitari, 
profesori secundari, magistrați, etc.), iar alta studenţilor pe care lipsuri 
de tot felul îi aduceau să citească exclusiv din cărţile proprii. (Încă din, 
anul 1923, eleganta și spaţioasa sală în care sub regimul unguresc se 
țineau ședințele comitetului Societăţii „Muzeului Ardelean“ şi acum 
stătea neutilizată, a' fost transformată în sală de lectură a profesorilor 
universitari). Datorită clădirii şi amenajării sălilor amintite mai sus, lo- 
curile din sălile de lectură, care sub regimul unguresc erau 182, se. 
dublează, atingând cifra de 360! l 
Un mare neajuns al Bibliofecii era lipsa de lumină în depozitul 
de cărţi, mai ales în lunile de iarnă. Conducerea ungurească se codise 
— probabil de teama incendiilor — să introducă o inovaţie absolut 
necesară. Ea se face tot sub regimul românesc, şi astfel cititorii care 


iarna nu puteau obține cărţi după ora 16—17, le primesc până aproape 
„de ora închiderii. 


Dar grija de a pune la dispoziţie cartea bună şi a trezi dragostea 
pentru ea, depășește cercurile universitare şi caută să coboare spre. 
meseriași, muncitori și spre copiii din toate clasele sociale: ucenici şi 
elevi, În proiectele ungurești se prevăzuse o sală pentru o „Bibliotecă 
populară“. Regimul unguresc nu reuşeşte însă să o deschidă în cei 
zece ani de după inaugurare. Acest lucru îl face, încă la 14 Mai 1921, 
Universitatea românească, ajutată de Ministerul Muncii, cu un succes 
răsunător: o bibliotecă dispunând de 120 locuri şi peste 10.000 vo- 
lume, cu un număr de cititori care trece, într'unii ani, de 30.000 şi 
funcționând fără întrerupere până în vara anului 1940, 

e a > 

Dar şi în domeniul practicei bibliotecăreşti propriu zise, regimul 
românesc are cwajul unor inovaţii şi transformări ce se dovedesc potri- 
vile.şi binevenite. Dat fiind mai ales marele număr de volume al.Bi- 
bliotecii, lipsa unui catalog topografic se simţea foarte mult; din 
această cauză controlul în depozitele. de cărți nu se. putea face cum: 


44 . TON MUȘLEA ` 


secade. E adevărat că alcătulrea unul astfel de catalog însemna o 
muncă enormă — atât ca organizare, cât şi ca personal — și înțe- 
legem pentru ce regimul unguresc n'a ajuns să-l realizeze. Început în 
1936, catalogul topografic a fost terminat, în 1940, în preajma refugiu- 
lui, cu ajutorul a 12 studenţi, pe care Rectoratul i-a dai în fiecare din 
cei cinci ani, timpul cât s'a lucrat la el, plătindu-le o diurnă. S'au 
înregistrat 285.860 de titluri. Deși o lucrare pur românească, cata- 
logul a fost lăsat la Cluj, pentru a servi Bibliotecii peniru care a fost 
alcătuit. Concomitent cu acest catalog s'a îndeplinit și o altă lucrare, 
importantă şi necesară : revizuirea şi refacerea întregului catalog olfa- 
betic principal. 

„Altă lipsă mult simțită era aceea a unui cetalog sistematic sau 
pe „materii“. Exista un catalog rudimentar de scest fel (tipărit), dar 
el se oprea la cărţile achiziţionate până la 1898. Conducerea romê- 
nească a ales cel mai complicat, dar și cel mai modern sistem de 
catalog pe materii, cel zecimal (Dewey), clasând aproape 100.000 de 
fişe şi lăsându!l, ca și catalogul topografic, la Cluj. În vederea ace- 
lviaşi catalog s'au copiat peste două sute de mii de fişe. (Un număr 
tot atât de mare de fişe s'au copiat pentru completarea cu „trimiteri“ 
a catalogului alfabetic destinat cititorilor). 

- Catalogarea alfabetică se făcea după sisteme vechi, pe file mari, 
de un sfert de coală. Conducerea românească a rupt cu acest pro- 
‘cedeu învechit şi a introdus — cu toate greutăţile ce implica această 
inovație — fişele, de sistem internaţional. 

Însăşi catalogarea alfabetică se făcea fără un normativ riguros, 
mai mult pe baza tradiţiei orale, reprezentată de un bibliotecar mai. 
bătrân. Noua conducere a crezut că e bine să pună capăt tuturor ano- 
maliilor și inconsecvenţelor care proveneau din acest sistem şi să elabo- 
reze, după o muncă îr.delungată a unei comisii compuse din biblio- 
tecarii cu cea mai mare experienţă, instrucţiunile de catalogare proprii 
Bibliotecii noastre (1958). 

O altă inovaţie binevenită a fost înființarea unui birou de infor- . 
maţii pentru cititori, menit să dea toate lămuririle cerute de aceştia. 
Utilitatea lui s'a impus aşa de evident, încât el a fost menţinut și după 
ce Biblioteca a ajuns sub conducere ungurească, 


hd 
+ e 


Colecţiile „Societăţii Muzeului Ardelean“ au fost administrate tot 
timpul de către funcționarii Bibliotecii Universităţii — parte chiar Un- 
gwi — cu aceeași grije ca și acelea ale Bibliotecii Universităţii. În 
ceea ce privește colecţiile de documente — în cea mai mare parte 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂȚII CLUJENE IN ANII 1919-1940 45 


iat de familitle nobile maghiare din Ardeal — grija a mers chiar 
maf departe. Începând cu anul 1937, au fost sporite mijloacele de con- 
trol privitoare la păstrarea şi consultarea documentelor, creindu-se instru- 
mente nouă de orientare în acest vast materiel, de pildă prin întocmirea 
unei amănunțite schițe topografice, menită să servească şi de catalog 
provizoriu al întregei arhive sau prin încercarea unei descrieri gene- 
rale a coleciiilor, această din urmă lucrare find întreruptă numai de 
concenirările arhivistului şi de refugiu. Grija s'a extins chiar asupra 
exteriorului depozitului şi sălilor de lucru, a căror înfăţişare a putul! fi 
apreciată atât de către deponenţi cât şi de vizitatori. l 

Departe deci de a urmări, în colecțiile Muzeului Ardelean, o operă 
destructivă, regimul românesc şi funcționarii lui români au pus ordine 
şi le-au perfecţionat: din toate punctele de vedere, Şi trebue remarcat 
faptul, că deşi familiile nobile aveau dreptul ca, în caz de nemulțumire 
cu felul în care le erau administrate colecţiile, să şi le ridice, niciuna 
din ele n'a cerut măcar, în timpul celor 20 de ani de stăpânire româ- 
“nească, acest lucru, nici chiar în ultimii trei ani, când arhivistul ungur, 
atingând limita de vârstă, a fost pensionat şi înlocuit cu un funcţionar 
român de aceeași specialitate. Chiar Ungurii au trebuit să recu- 
noască!) — „în mod obiectiv“, — că alegerea luia fost cât se 
poate de fericită: „specialist erudit, cu orizont european, care a îngri- - 
jit colecţiile ce i s'au încredințat în mod cinstit și n'a pus piedeci 
muncii cercetătorilor maghiari “. 

Ei au adus, în schimb, acuzaţii repetate conducerii Bibliotecii 
Universităţii de sub regimul românesc că ar fi „distrus şi. devastat Bi- 
blioteca, iar cărţile preţioase le-a iransporiat la București“. Oricine 
s'a putut convinge însă personal, că aceste acuzaţii nu corespund rea- 
lităţii, iar o delegaţie a Ligii Naţiunilor a constatat, la faţa locului, în 
1924, că e vorba de calomnii ordinare?) Totuşi, dacă acuzaţiile de 


acest fel au încelat, au continuat insinuările, de genul celei a lul Su- 
lyók Istvân, care, în anul 1930, a avut cinismul să înşire Biblioteca Uni- 
versității din Cluj între „bibliotecile a căror soartă e necunosculă“?). 

Adevărul e că nimic din colecțiile găsite n'a fost distrus, nici 
scos din institut. Cel mult, din molive de ordin intern sau economie de 
spaţiu, locul unor colecţii a fost schimbat sau ele au fost puţin înghe- 
suite. De asemenea n'au avut nimic de suferit colecţiile Muzeului Ar- 


) Jakó Zsigmond, Az Erdélyi Nemzeti Múzeum leyéltárának multja 
és feladatai. Kolozawâr, 1942. p. 9. 

) Eugen Barbul Biblioteca Universităţii Regele Ferdinand I. din Cluj 
Cluj, 1935, p. 94. | 

3) Erdélyi Magyar Évkönyv 1918 1929. Kolozsvár, 1530, 


46 : lO o JON MUŞLEA 


deleon; multe din cărțile acestuia au fost chiar compactate din Tondu- 
-Hilë date de Statul român. 

„Cât priveşte cititorii, s'a încercat să se insinueze, la p. 221 a 
publicației Erdély magyar egyeteme, că Ungurii n'au avut acces în 
: Bibliotecă pe iimpul regimului românesc. Este unul din cele mai in- 
drăzneje _neadevăruri, pentrucă toată lumea știe că niciodată nu s'a 
făcut vreo deosebire între cititor român sau ungur, fie el student său 
cercetător particulzr. Am putea cita zeci de nume de Unguri cunoscuți, 
cărora Biblioteca și Arhiva le-au stat la dispoziţie ca şi celor mai de 
seamă cercetători români. În ce priveşte Biblioteca Populară, unde, 
“din fericire, statistica ținea seamă şi de naționalitatea cititorilor, cifrele 
“vorbesc foarte clar. Alături de 

11.116 cititori români, avem, în 1922/23: 16.547 cititori unguri 

17433 ` » »  » 1927128: 21292 , „ 

14.680. ,„ a „ 1936137: 124126 , „. 


Departe de a scădea, nivelul Bibliotecii câştigă din toate punc- 
tele de vedere sub regimul românesc. Un exemplu îl constitue şi nu- 
meroasele şi reușitele expoziţii aranjate începând cu anul 1923. Dintre 
acestea, merită să fie relevate cele în care s'au expus, în mai multe 
„ rânduri, stampe din. Colecţia Sion; cea din 1930, cu prilejul aniversării 
a iece ani de românizare a Universităţii; cea închinată comemorării 
revoluţiei lui Horea, Cloşca şi Crişan (1935); apoi cele având ca su- 
biect: „Cartea românească în Ardeal 1834—1918“ (în 1937); „Gazete 
şi reviste românești până la Unire“ (în 1938); „Cincizeci de ani dela 
moartea lui Eminescu“ şi „Astra în documente, cărţi şi imagini“ (în 
1939). Cele mai multe din expoziţiile din urmă au fost precedate de 
câte o' conferință. Toate au avut parte de foarte numeroşi vizitatori, ele 
constituind un admirabil mijloc de educaţie atât pentru studenţi, cât 
și pentru elevii de liceu, publicul mare şi chiar și pentru cercetători. 

Am -anunţat mai sus că vom aminti despre activitatea științifică 
desfăşurată de personalul superior al Bibliotecii sub regimul românesc. 
Ea. merită, într'adevăr, să fie relevală, pentrucă dovedeşte nivelul înalt 
al preocupărilor bibliotecarilor români. Aceștia s'au ocupat atât de pro- 
bleme de biblioteconomie şi bibliografie’), cât şi de chestiuni privitoare 


1) Eugen Barbul, Biblioteca Universităţii Regele Ferdinand l. din Cluj. 
Cluj, 1935, 148 pe | 

lon Muşlea, Biblioteca Universităţii din Cluj. Buc, 1830, 18 p.; Contri- 
buţiuni la cunoaşterea bibliotecilor româneşti ale oraşelor din Transilvania (până 
la Unire). Cluj, 1935, 38 p.: Viata şi opera Doctorului Vasilie Popp (1 789— 1842). 
Cluj, 1928, 87—157 p.;. Din istoria tipografiei, editurii şi librăriei românești 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂȚII CLUJENE IN ANII 1919:1940 4t 


la -disciplinele în care „și-au luat. doctoratul sau s'au specializat cu 
timpul !). Trebue să mai amintim că sub direcția profesorulut Emil Ra- 
coviță, primbibliotecarul A. Valentiny a alcătuit importantul „Catalogue 
des revues scientifiques et médicales de Cluj“ (Cluj, 1926, in — 8°, 
XXIV -+ 455 p:), un admirabil instrument de. lucru, cerut de o muime 


în Ardeal ` (1830—1918). Cluj, 1939, 11 p: Xilogravurile țăranilor români : din 
“Ardeal. Buc. 1939, 24 p.; Pânea Pruncilor (Bălgrad— 1702). Din istoria unei cărţi 
vechi româneşti.. Buc., 1940, pp, 617—631. 
Virgil Vătăşianu, O statistică maghiară a bibliotecilor din Ardeal. 
„Gând Românesc“ 1 (1933), p. 223—229. 

Olimpiu Boitos, Bibliografiile. româneşti ale lui Ubicini. Cluj, 1932, 
78 p.; Le centenaire d'un journal roumain. „Revue de Transylvanie” V (1939), 
pp. 20—42.; Periodice ardelene în răstimp de 100 de ani. Cluj, 1938. 11 p.; 

David Prodan, Arhivele noastre istorice dela Budapesta. „Gând Româ- 
nesc“ lI (1934), p. 77-86. 

Să se vadă şi bibliografiile anuale ale cărților sau periodicelor apărute în 
România între anii 1925—1939, publicate de bibliotecarii lon Muşlea (1928—1930), 
A. Valentiny (1934—1939), N. Ferenczi (1929—1933) şi Şt. Monoki (1936), 

Din lucrările lui A. Valentiny mai trebue citate: Az Erdély Múzeum- 
Egyesület kiadványainak könyvészeti leirása 1859-1934. Cluj, 1937, 79 p. si cola- 
borarea la Magyar történeti bibliográfia az 1937 évröl. Budapest 1938. , 

3) lată o listă a lucrărilor lor mai importante din aceste domenii speciale: 

lon Muşlea, Şcheii dela Cergău şi folklorul lor. Cluj, 1928, 50 p.; Obi- 
ceiul Junilor braşoveni. Cluj, 1930, 74 p.; Pictura pe sticlă la Românii din Şcheii 
Braşovului. Braşov, 1929, 17 p.; Cercetări folhlorice în Țara Qaşului. Cluj, 1932, 121,p.: 
Redactor pentru partea românească a publicației internaţionale Volkskundliche Bi- 
bliographie, Basel—Berlin, 1928 —1939. Director al publicaţiei periodice Anuarul 
Arhivei de Folklor, editat de Academia Română (vol. I:—V: 1932—1939). 

Virgil Vătăsşianu, Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul 
Hunedoara. Cluj, 1929, 222 p.; Contribuţie la cunoaşterea bisericilor de lemn din 
Moldova. Cluj, 1931, 20 p.; Opera pictorului Mişu Popp. Braşov, 1932, 25 p.; 
La „Dormitio Virginis“. Indagini iconografiche. Roma, 1935, 50 p.: Pictorul Octa- 
vian Smigelschi. Sibiu, 1935, 86 p. 

Olimpiu Boitog, Paul Bataillard et la Révolution Roumaine de 1848. 
Paris, 1930, 158 p.; Une correspondance française concernant le Congrès de 
Berlin (1878). Bucureşti, 1931, 60 p.; Paul Bataillard, un ami oublié d'Edgar 
Quinet. „Revue d'histoire littéraire de la France“, Paris, 1932. An. XXXIX, p. 204— 
235; Contribuţii la istoria misiunii lui A. Panu în Apus (1864). Cluj, 1935, 52 p.: 
Ion Ghica. Amintiri din pribegia după 1848. Comentate de O. B. Craiova, 1940. 
Vol. i—i; Raporturile Românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi în epoca 
Revoluţiei dela 1848, Bucureşti, î940, 283. p. 

>. David Prodan, Răscoala lui Horea în comitatele Cluj şi Turda. Bucu- 
regti, 1938, 203 p. + 

D. St. Petrultiu, lon Al. Lapedatu şi începulurile mişcării teatrale 
din Transilvania. Cluj, 1937, 12 p.; „Mironosiţele“. Q dramă EDERE din tinutul 
Sătiştei. Bucureşti, 1937, 17 p, . | 


44 i ION MUŞLEA 


de biblioteci şi cere a dus faima Bibitotecti clujene până în țările cele 
mai îndepărtate, 


Ld 
* . 


| Rezumând toate cele arătate până aici: preluarea civilizată a in- 
stituției şi păstrarea întregului ei material şi personal, inclusiv acel al 
Bibliotecii Muzeului Ardelean; fincţionarea neîntreruptă a sălilor de 
lectură încă din 1919; sporirea cu aproape 100“. a materialului româ- 
nesc şi a celui străin, datorită: bogatelor fonduri puse la dispoziţie, do- 
naţiilor, schimbului internaţional şi aplicării legii imprimatelor legale; 
creerea de noi şi importante secţii; reorganizarea altora; completarea 
clădirii prin construirea a patru săli nouă şi execularea unor mari lu- 
crări de înireținere!:); modernizarea utilajului și punerea la curent cu 
tehnica bibliotecărească modernă (catalog topografic şi pe materii, 
norme de catalogare, etc.); organizarea de instructive expoziţii perto- 
dice; deschiderea unei mari biblioteci populare; formarea unui per- 
sonal de specialitate românesc, care s'a distins şi prin publicaţii ştiin. 
țifice de seamă, — se poate stabili în mod irefutabil că, departe de 
a fi un neam lipsit de noțiunea şi respectul înaltului rost al cărţii, Ro- 
mânii au contribuit din plin ca Biblioteca clujană să-și ajungă adevă- 
rata ei strălucire. 

Aceste lucruri au fost enescu în parte, și de unii cercetă- 
tori unguri, ca de pildă doamna Winis Nándorné, fostă funcfionară a 
Bibliotecii sub regimul unguresc dinainte de 1919. Într'o broşură apă- 
rută în anul 1933, dânsa afirma?) că Biblioteca nu numai că şi-a păs- 
irat nivelul, dar și l-a ameliorat chiar“..., apoi că „trebue să constate 
cu regret că lucrările (Bibliotecii) se bucură de un sprijin material mai 
larg decât pe vremea Ungurilor“. Tot dânsa recunoaşte și deschiderea 
unei „biblioteci populare“ sub conducerea românească, precum şi 
crearea unei secţii pentru controlul şi reclamarea exemplarelor. depo- 
zitului legal. 

Ultima dovadă de felul cum cinstesc Românii cartea, s'a dat, 
credem, prin felul în care a fost lăsată Biblioteca la evracusre: ridi- 
cându-se doar o neînsemnată parte a achiziţiilor din cei 20 de ani de 


1) Dintre numeroasele lucrări de întreținere a clădirii, amintim doar pe cea 
mai importantă: drenarea apelor subterane din jurul edificiului, în curs de termi- 
nare în August 1940; costul lucrărilor de conservare a cărţilor, revistelor şi zia- 
relor (compactare şi reparaţii) între 1920— 1940 a depăşit suma de 2.000.C00 Lei; 
dintre lucrările de instalare, amintim numai construirea a 31 mari rafturi pentru 
depozitul de ziare, cu ajutorul cărora s'a dublat capacitatea acestuia. 

3) Cf. nota 3 dela p. 38, 


BIBLIOTECA UNIVERSITĂŢII CLUJENE IN ANII 1919-1940 ` 49 


stăpânire românească!); neluându-se nimic din aparatul științific (două 
cataloage alcătuite exclusiv sub regimul românesc) și cu atât mai puţin 
din celelalte cataloage, la care am contribuit, totuşi, şi noi, cu sute 
de mii de fişe; neridicând nimic din mobilierul făcut în bună parte 
după anul 1930 și lăsarea instituţiei în perfectă stare de funcţionare, 
așa că, încă a doua zi după retragerea trupelor româneşti, Biblioteca 
ar fi putut primi şi servi din nou pe toţi cercetătorii și cititorii?), 

Universitatea românească s'a dovedit astfel şi în materie de bi- 
blioteconomie, la nivelul cerut celui mai înalt aşezământ de cultură al 
Ardealului. 

ION MUŞLEA 


1) Intr'adevăr, nu s'au evacuat decât câteva zeci de volume din domeniul 
bibliografiei şi biblioteconomiei, constituind strictul necesar pentru începerea unei 
activități bibliotecăreşii moderne; câteva sute de manuale şi tratate universitare 
destinate studenţilor; câteva enciclopedii; câteva mii de volume din revistele străine 
mai importante, aparținând domeniilor celor patru Facultăți; o parte din periodicele 
româneşti apărule în Ardeal şi Ungaria, precum şi unele rarităţi apărute în 
România veche; toafe exemplarele prime din „Biblioteca Românească Veche“; 
manuscrisele şi documentele româneşti şi, în sfârşit, Colecţia G. Sion — absolut 
toate constituind achiziţii ale Bibliotecii Universităţii dintre anii 1920-1940. 


3, Biblioteca s'a şi redeschis pentru public la 4 Octomvrie 1940. 


LEGĂTURILE BLAJULUI CU FRANȚA 
IN ANII 1870-71 


Războiul franco-german, purtat între aceste două mari puteri între 
anii 1870—71, a trezit în sufletul Românilor din Transilvania vechile 
sentimente de dragoste pe care le nutreau aceșiia față de sora lor 
mai mare latină, năpăstuită de armatele cuiropitoare germane. Blajul 
tromânesc şi de dala aceasia s'a așezat în întâile rânduri ale acelora, 
cari au căutat să dea o mână caldă de ajutor Franţei, atât de greu 
încercată. Gestul Blajului n'a făcut decât să adâncească unele legături 
mai vechi care existau între cărturarii acestui centru şi atât de variatele 
aspecte culturale ale geniului francez, cunoscute tot mai amănunţit 
odată cu întâile decenii ale veacului XIX., și din partea cărturarilor ardeleni. 

Dintre blăjeni, acela care a căutat să intreţină sub aspectul cul- 
tura], cele mai strânse raporturi, cu produsele atât de variate ale spiritului 
francez a fost Timoteiu Cipariu. Mare savant, teolog, istoric şi filolog, 
el a studiat încă din tinerețe — singur — și limba franceză, numai cu 
ajutorul unei gramatici şi dicţionar. Biblioteca Centrală din Blaj, mai 
păstrează şi astăzi, câteva caete, în care sunt trecute, caligrafic, exer- 
ciţiile de limba franceză, făcute de acest cărturar în anii tineri ai 
studiilor lui liceale. Mai târziu după ce a ajuns să o stăpânească şi 
vorbească T. Cipariu şi-a procurat cărți şi reviste din Paris, care alcă. 
uesc până azi, una din cele mai interesante secţiuni ale bibliotecii 
marelui savant. l 

Raporturile dintre blăjeni şi Franţa s'au adâncit tot mai mult, 
mai ales după venirea și stabilirea în România a lui E. Picot, care 
însoțește la 1866 pe Principele Carol, ajungând apoi secretarul acestuia. 
Situaţia pe care o deţinea pe lângă Domnitor, i-a oferit lui E. Picot, 
un minunat prilej pentru a cunoaște, cât mai multe aspecte ale vieții 
neamului românesc. După 1867, a început el studiul mai aprofundat 
al limbii și literaturii române, studiu, care mai târziu i-a ajurs una din 


preocupările de căpetenie ale sțrădaniilor lui pe tărâmul filologic, istoric 
şi literar, 


- 


LEGĂTURILE BLAJULUI CU FRANŢA ÎN ANII 1870-71 5l 


Pe T. Cipariu la cunoscut secretarul Principelui, cu prilejul 
petrecerii canonicului blăjan la Bucureşti, la deschiderea ìntâii adunări 
a Societăţii Academice Române. De acum datează între ei o tot mai 
strânsă prietenie, cum rezultă din cele câteva scrisori păstrate dela E. 
Picot la Biblioteca Centrală — majoritatea lor s'a pierdut după moartea 
lui T. Cipariu — prin care îndrăgostitul de -pământul şi neamul româ- 
nesc îşi descopere sentimentele ce ni le-a purtat, cu atâta caldă 
“înțelegere. l 

După părăsirea postului dela Bucureşti, E. Picot a fost numit 
— la 14 Octomvrie 1868 Vice-consul al Turciei, la Sibiu. Aici nu ră- 
mâne decât câteva luni, fiindcă este trecut la Timişoara, unde func- 
ționează în această calitate între anii 1869—1872. Petrecând atâta timp 
în capitala Banatului, Picot a studiat mai ales problema minorităților 
einice din această parte de pământ românesc, publicând o serie de 
studii în legătură cu trecutul lor istoric. 

In timpul cât funcţiona el aci ca vice-consul a isbucnit războiul 
îranco-german. Înaintarea trupelor teutone pe teritoriul francez, a des- 
chis o rană adâncă în inima tuluror Românilor. Durerea Franjei, inva- 
date de duşmani, au simţit-o mai ales aceia dintre dascălii blăjeni, care 
aveau legături mai strânse cu sora mai mare latină dela apusul con- 
tinentului, şi care îi cunoşteau mai amănunţit istoria, literatura şi arta. 

Pentru a întinde o mână de ajutor răniților și refugiaților simulşi 
dela vetrele lor de furia nemiloasă a războiului, profesorul I. M, Mol- 
dovan a luat iniţiativa alcătuirii, la Blaj, a unui comitet de ajutorare 
a Francezilor, atât de greu loviți de soarte. In vederea înjghebării lui a 
convocat el la o consfătuire pe toţi intelectualii acestui centru biseri- 
cesc şi școlar. Urmarea a fost că toţi au primit propunerile lui L. M. 
Moldovan, iar comitetul alcătuit a hotărît să lanseze liste de subscripţie, 
care să fie trimise diferitelor protopopiate gr. catolice din Ardeal, 
precum şi persoanelor particulare, cu rugămintea să strângă toţi, cât vor 
putea, dela credincioşi şi cunoscuţi, pentru alinarea suferințelor Fran- 
cezilor cuprinşi în furtuna războiului. Listele de subscripţie au fost în- 
sofite de acest călduros și patriotic apel redactat de I, M. Moldovan: 


„Amarul se lăţeşte ca 

negura pe munte, 
In dreapta şi în stânga 

fug cei persecutați 
De frăţie nu-i vorbă, căci 

luptele sunt crunte. 
Și ostaşii puşcă, taie, 

chiar pruncii neculpaţi“. 

Mureşianu 
4* 


52 ST. MANCIULEA 


„Aceasta este situațiunea iristă a Franţei de astăzi, a acelui bu- 
levard în Occidentul Europei, în care tot ce este mai nobil şi dorit 
pentru omenime ş'aflau scutul şi avântul lor puternic. 

Acel pământ sacru, astăzi esite inundat de miile înarmate ale unei 
puteri străine, dinaintea cărei frumuseţa şi abundența lui, au trebuit să 
îngenunche iar liniştea familiilor să dispară. 

Brava naţiune franceză parte este ocupată în lupta cruntă pentru 
libertate, parte geme întristată, căci cetăţile, oraşele și satele sale în- 
floritoare sunt prefăcute în ruine, sau zac acoperite cu cenuşe. 

Bătrânii cărunţi în loc de a-și ocroti bătrânețele infirme în loca- 
şurile ridicate cu dilijință neobosită, astăzi sub cerul liber loviți de 
toate vânturile iernei, lăcrimează pe ruinele acelora. 

Bărbaţii de arme, la vocea salvării libertăţii, lăsând familia şi 
casa, se luptă ca şi Erculi sub stindardul apărării naţionale; mare 
parte însă cu arma în mână sângerează, și astăzi figurează ca tot 
atâția martiri ai scumpei lor naţiuni; iar alţii, schilăviţi şi zdruncinaţi 
prin puterea armelor contrare, rechiamă ajutorul omenirei pentru dânşii 
şi familiile în doliu. k 

In mare parte a Franței, țara îmbelşugării care în orişice pe- 
ricol ce numai se poate închipui nu ar fi rechemat ajutorul străin, as- 
tăzi domneşte lipsa de pâine pentru văduve şi orfani. 

Deci nu numai simpalia de rasă, dar însuşi preceptul carităţii 
creştine ne impune sacrul obligament, ca din ceile ce sunt darurile 
păcii și ale providenţei, să contribuim după puteri spre a turna balsam 
pe ranele celui vulnerat, iar nu a rămânea indiferenji, ca şi Levitul 
din Evanghelie, 

Din aceste consideraţiuni mănecând, inteligența română din Blaj, 
în întrunirea sa din ziua de Sf, Nicolae a. c, a ales un comitet cu in- 
sârcinarea de a deschide lista de subscripţiuni benevole, pentru aju- 
torul răniților francezi, pentru văduvele nenorocite şi pentru orfanii 
celor căzuţi în luptele pentru salvarea altarelor şi vetrelor străbune. 

Acest comitet prezentând cu această ocaziune lista de subscrip- 
jiune, invită cu încredere deplină pe fiecare a contribui după ale sale 
puteri, spre alinarea suferințelor acelor victime nefericite. 

Contribujiunile marinimoase care vor consta, din bani, scame, 
cârpe, sau naturalii, împreună cu consemnațiunea numelor, trimițându-se 
la acest comitet, se vor înainta la locul destinajiunii lor, prin oricare 
din consulaiele franceze mai din apropiere. 

Contribuțiile de orice natură se vor publica în vreunul din zia- 
rele române“. 


LEGĂTURILE BLAJULUI CU FRANŢA ÎN ANII 1870-71 53 


Apelul blăjenilor a aflat răsunet în toate părțile unde a ajuns 
slova. lui. Dela diferitele protopopiate au început a fi trimise la Blaj — 
însoţite de adrese calde de recunoștință pentru Franţa, — modestele 
sume colectate dela preoţi şi credincioșii laici. Un bogat dosar, păs- 
trează — la Blaj — până astăzi, atâtea din scrisorile pline de iubire 
ale Românilor care și-au dat atunci obolul lor pentru ajutorarea nea- 
mului francez. Cuprinsul lor alcătuieşte o mărturie vie a legăturilor 
strânse sufletești care existau între poporul românesc și cel francez. 

Preotul 1. Maier din comuna Rădeşiti, trimițând la Blaj banii strânși 
dela credincioşii lui, însoţeşte suma de această scrisoare: | 

„In 5 Februarie a. c., primind provocarea Onoratului Comitet 
pentru ajutorul fraţilor noştri de sânge Francezi, — de către mire cu 
neastâmpăr dorită — în următoarea ei adunându-mi poporul păstorirei 
mele, încredințat din Tâmpaheza și filia Sas-Uljfalău şi arătând trista si- 
tuaţiune a Franţei, prin o cuvântare atât de pătrunzătoare cât, după ce 
cei prezenţi între lacrimi ş'au oferit denariul lor, pe cei absenţi înscriși 
i-au provocat la conferire... Nobleţa micului meu popor se poate cu- 
noaște mai vârtos din învoirea sa, de a nu se specifica contribuenții 
cu numele, ci suma adunată numai după comune“... 

Protopopul I. Crișan, din Şomcuta-Mare scrie comitetului dela 
Blaj, — la 7 Febr. 1871 — între altele aceste rânduri: 

„Țipetele acele dureroase ale răniților şi orfanilor frați francezi, 
au străbătut şi în jurul acesta, stârnind inimile cele mai simţitoare, 
care au și dovedit cu fapta, cumcă, compătimesc pe fraţii cei sânge- 
rânzi, cât deși nu-şi pot imagina tăria cea tristă a Franței, totuși n'au 
lipsit a da semne de caritate filantropice faţă cu cei năpăstuiţi“, 

Credincioşii din comuna Şard au trimis — prin preotul lor — 
suma colectată însoţită de o scrisoare adresată preşedintelui comite- 
tului, în care-i spun, între altele: 

„Fiind şi poporul din comuna noastră bisericească atins de du- 
rere şi compătimire pentru nefericiţii francezi, vine şi el după debilele 
sale puteri a-şi oferi micul lor ofert, întru ameliorarea ranelor celor 
dureraţi“... 

Din diferitele părţi ale Transilvaniei au început a sosi la comi- 
tetul din Blaj, zi de zi, listele de subscripţie cu sumele strânse pentru 
Franţa. Dar nu numai autorităţile bisericeşti, ci şi atâţia particulari — 
care au luat cunoştinţă de apelul Blajului — s'au grăbit a strânge şi 
trimite aici obajul lor pentru alinarea suferințelor poporului francez. 
Astfel — între cei mulţi — Ştefan Cacoveanu — jurist absolut — tri- 
mite lui I. M. Moldovan, suma adunată din comuna sa natală, însoțită 
de această scrisoare: 


54 ŞT. MANCIULEA 


„Folosindu-mă de scurtul meu concediu pentru ziua 1-a şi 2-a de 
Crăciun, am făcut apel la sentimentul de îndurare a poporului din 
locul naşterii mele şi satul vecin. 

Rezuliatul se poate vedea din listele ce alăturez aici, împreună 
cu suma de 8 fl. 64 cr. v. a. pentru comuna Ciugudul de sus și 5 fl 
47 cr. v, a. pentru Midişiu — preţul naturaliilor îl voi trimite îndată 
ce se vor vinde. 

Rezultat foarte modest; dar considerând starea sirimană a po- 
porului de aici, va fi cel puţin dovadă că inima impresionabilă a ro- 
mânului, în toate zilele tuns şi muls şi apoi insultat şi disprețuit nu 
rămâne mută la strigătul de nenorocire a unui frate creştin. 

Tot ce-mi pare rău e, că poziţiunea mea nu mia lăsat timp să 
continuez împlinirea unei datorințe românești ce D-voastră vi-aţi impus 
cu atâta marinimoşie “. 

'Reuniunea română de lectură din Abrud a organizat un festival 
cu scopul de a strânge bani destinaţi ajutorării francezilor. Suma adu- 
nată este trimisă la Blaj — în ziua de 26 lanuarie 1871 — scriind — 
cei dela Abrud, Comitetului blăjan între altele : 

„Reuniunea română de lectrră din Abrud, a aranjat în 22 lanuarie 
a. c. o producţiune de declamaţiuni şi cântări, în folosul francezilor 
luptători. 

Ofertele contribuitorilor se văd din lista aclusă şi venitul curat în 
suma totală de 50 fl. patru taleri a 1 fl.= 4 fl. şi o bucată de 10 
franci = 4 fl. 80 cr. v. a. vi-se transpune spre trimiterea la locul des- 
finaţiunii lor“... 

Tinerimea studioasă din Chioar organizează o petrecere, al 
cărei venit îl trimite la Blaj, însoţind banii de aceste rânduri: 


„Junimea română chioreană — la 16 lanuarie 1871 — în fa- 
voarea francezilor răniţi, arenjase un bal, cu un venit curat, după cum 
dovedeşte lista — aici aclunață — a sumelor marinimoşilor contri- 


buenţi, e 146 îl. 
Am dară onoarea, în numele comitetului aranjator, suma aceasta. 


Onorabilului Comltet a o trimite cu acea profundă rugare ca, acest 
puţintel ajutor bănesc — dela noi — la fraţii noștri francezi răniţi, 
a-l promova să binevoiască“... 

La apelul Comitetului Blăjan credincioşii acestei biserici au răs- 
puns nu numai cu bani, ci şi prin strângerea de făşii şi scame pentru 
legarea rănilor celor loviți de gloanțele dușmane pe câmpul de luptă 
din Franța. 

Comitetul „culegător de ajutoare pentru răniții francezi“, în ṣe- . 
dința ţinută la 11 ianuarie 1871 a hotărât între altele ca banii înca- 


LEGĂTURILE BLAJULUI CU FRANŢA ÎN ANII 1870-71 55 


saji „să nu se trimită mai curând, până ce nu se vor încasa cel puţin 
400 fl. iară trimiterea să se facă la consulatul francez din Bucureşti“. 
Hotărirea aceasta a fost modificată în şedinţa comitetului ţinută la 
22 Januarie 1871, în sensul ca banii să fie trimişi lui E. Picot, la Ti- 
mişoara, din „cauză că comunicaţiunea este mai cu înlesnire“, 

E. Picot primind — întâia sumă de bani — contribuţia materială 
de ajulor a blăjenilor, răspunde comitetului prin această adresă cu 
data din Timişoara, 1 Aprilie 1871: 


„Prea Stimaţi Domnilor! 

Am primit numai astăzi, după întoarcerea mea din Franţa și din 
Viena, frumoasa scrisoare pe care Domniile Voastre a-ţi binevoit a 
mi-o adresa precum şi însemnata sumă ce a-ți alăturat în numele co- 
miletului constituit în Blaj, şi îmi pare foarte rău că nu V'am putut 
exprima mai de timp mulțumirile mele cele mai sincere. 

Poporul Vostre Domnilor, cu o inimă adevărat română, ştie să 
sufere chiar şi sărăcia, spre a fi în stare de a ajuta pe fraţii săi ne. 
fericiţi. Asta este dintre toate virtuțile creştine cea mci înaltă, cea mai 
sacră. Mă bucur că Domniile Voastre ce V'aţi făcut prin ştiinţă un 
nume între profesorii români, a-ți dat exemplul devotamentului pentru 
cauza noastră, şi a-ţi înțeles că solidaritatea şi fraternitatea între na- 
țiunile europene, sunt singurul mijloc de a trăi în pace în viitor. 

Binevoiţi, Domnilor, a trimite la toate persoanele ce au contri- 
buit, expresiunea 'recunoştinţei noastre şi primiţi încredințarea prea 


distinsei consideraţiuni cu care am onoarea de a fi 


Al Domniilor Voastre 
prea plecat 


PICOT 
Primirea unei alte sume trimisă de ]. M. Moldovan la Timişoara, 
a fost confirmată din partea vice-consulului francez prin această scri- 
soare cu dala de 6 Aprilie 1871. 


„Prea Stimaţi Domnilor! 

De când am avut onoarea de a Vă trimite mulţumirile noastre 
pentru banii ce Domniile Voastre a-ți bine-voit a-mi adresa cu data de 
18 Februarie a. c. am primit o nouă sumă de şasesute floreni v. a. 
pe care o a-fi alăturat scrisoarei, datate dela Biaj în 24 Martie 1871. 
Mă simt dator, Domnilor, a Vă arăta încă odată recunostința noastră. 
Prin partea ce o a-ţi luat în suferințele noastre, prin generozitatea cu 
care a-ți contribuit a le uşura, a-ți strâns mai mult legămintele de ami- 
ciție ce există înlre poporul Român şi Franţa, și sper că amiciţia 
aceasta va produce fructele cele mai frumoase. 


56 ŞT. MANCIULEA 


Primiţi, Prea Onoraţi Domnilor, încredințarea adâncii mele stime 
cu care am rămas, 
Al Domniilor Voastre 
PICOT 
A treia oară — în vara acestui an — comitetul din Blaj îi tri 
mite lui E. Picot o altă sumă de bani la Timişoara. Vice-consulul 
francez confirmă primirea ei prin aceste rânduri: 


„Timișoara, 16 August 1871, 
Prea Onoraţi şi Stimaţi Domnilor, 


Am primit ieri, neaşteptat, suma de 382 fl. austriaci în bilete de ` 
bancă, 2 florini și 1 duodeciariu de argint şi 20 franci în aur= 822 
franci 50 cent (la curs de 9.66 fl. pentru 20 franci), pe care D-voastră 
a-ți binevoit a mi-o trimite. Mă simt adânc mulţumit de acest mare- 
testimoniu al binefacerii române şi sunt nu se poate mai fericit de a 
vedea cu care devotament, cu care constanță frații noștri din Transil- 
vania îşi impun privaţiuni spre a ne ajuta în nefericirea noastră de 
astăzi. Puteţi fi siguri Domnilor, că această participare la suferințele 
francezilor, este mijlocul cel mai eficace spre a stabili această soli- 
daritate a popoarelor, care trebue să fie scopul silințelor noastre. 


Reînoindu-Vă Domnilor, asigurarea recunoşiinței noasire cele mai 
sincere, Vă rog pe D-v. precum şi pe onorabilii subscriitori să bine- 
voiți a primi încredințarea devotamentului meu cel mai adânc și înaltei 


mele consideraţiuni. 
PICOT 


P. S. Am onoarea de a Vă trimite alăiurai o adeverinţă de pri- 
mire liberată în Paris de către D-l cassier al Statului, însărcinat cu 
încasarea subscripţiunilor pentru victimele războiului. Din cauza tul- 
burărilor din Paris, primirea s'a constatat numai în 10 Julie a c.“ 

Scrisoarea din urmă trimisă de E. Picot comitetului blăjan, prin 
care confirmă primirea unei alte sume, este aceasta: 


„Timișoara în 4 Octomvrie 1871. 
Prea Stimaţi Domnilor ! 


Incă odată mă simt dator a Vă trimite, Domniilor Voastre, mulju- 
mirile mele cele mai vii peniru noua sumă de 42 fi. v. a. şi 2 galbeni 
de aur, ce O. D. Voastre a-ţi binevoit a-mi înmânua. Voi efectua în- 
dată vărsământul zisei sume în cassa specială înființată la Paris, pentru 
victimile războiului și voi profita de această ocaziune spre a atrage. 


LEGĂTURILE BLAJULUI CU FRANŢA ÎN ANII 1870-71 57 


din nou atenţiunea şi recunoştinţa compatrioţilor noştri asupra binefi- 
cenței Românilor. 
Primiţi Vă rog Domnilor, încredințarea înaltei mele stime şi con: 


sideraţiuni. 2 
PICOT 


Activitatea comitetului blăjan pentru ajutorarea Francezilor a dăi- 
nuit până în vara anului 1871 când a încetat. La încheierea tuturor lu- 
erărilor, comitetul a alcătuit un „Conspect“ în care a trecut cu numele 
pe toți aceia, care au venit în ajutorul Franţei — cu bani, elimente, 
făşii, scame, elc. — publicându-le numele şi în ziarele româneşti din 
Transilvania. 

In toamna acestui an: a isbucnit în satul Blaj un incendiu care a 
prefăcut în cenuşe cea mai mare parte din gospodăriile și agoniseala 
locuitorilor. T. Cipariu lansează atunci un apel — publicat şi în „Ga- 
zeta Transilvaniei“ — prin care roagă pe aceia care sunt mai înzes- 
trați cu bogății, să întindă o mână de ajutor şi blăjenilor arşi de foc. 
E. Picot luând cunoştinţă de apelul canonicului blăjan, îi trimite din 
avutul său personal — 10 fl. v. a. însoţiţi de aceste rânduri: 


Prea Reverende Domnule! 


Am onoare de'a Vă trinite Domniei Voastre suma de10 fl. v. a. 
pentru dăunaţii din Blaj Sat. Profitând de aceasta oceziune spre a da 
poporului blăjan o dovadă despre frumoasele simpatii ce a desvoltat 
către Franţa, cât şi pentru generozitatea cu care a ajutat pe neferit- 
ciții Francezi, îmi pare numai rău, că nu sunt în stare dea lua o 
parte mai însemnată la subscripțiunea deschisă de Rvja Voastră. 

Timișoara, în 18 Octomvrie 1871. 

Al Rev. Voastre prea plecat 
PICOT 


Vice-consulul Franciei 


E. Picot plecat după 1874 în Franța, n'a uitat pe Românii din 
Ardeal și pe profesorii dela Blaj. Intors în fara lui de naştere a fost 
încredințat cu diferite lucrări particulare în ministerul afacerilor străine. 
Ele însă i-au lăsat destul timp, să se poată îndeletnici şi pe mai de- 
parie cu studiul limbii şi istoriei Românilor. Datorită acestor preocu- 
pări atât de intense el a fost însărcinat la 1875, să ţină un curs de 
limba română la, şcoala de limbi orientale vii. Cursul acesta mai 
târziu — la 1883 — a fost transformat în catedră. E. Picot a desvoltat 
în Franţa o activitate intensă, de pe urma căreia România şi proble- 
mele istorice și etnice ale poporului român au fost tot mai bine şi te- 


58 ŞT. MANCIULEA 


meinic cunoscute acolo. Datorită acestor preţioase servicii aduse nea- 
mulvi nostru, Academia Română i-a făcut cinstea de a-l alege la 1874, 
membru onorar al ei. Studiile sale profunde i-au câştigat o mare au- 
toritate în cercurile ştiinţifice, aşa încât multe instituţii de cultură din 
Franţa l-au ales între membrii lor. A 
Până la moarte — 28 Sept 1918 — el a păstrat o caldă sim- 

patie Blajului şi Românilor ardeleni. Legăturile de cultură începute între 
cărturarii blăjeni şi cercurile științifice și literare din Franţa, odată cu 
întâile decenii ale veacului XIX, s'au adâncif tot mai mult după răz.-. 
boiul franco-german. De acum înainte tinerii trimiși la studii în alte 
țări, din partea Mitropoliei Blajului, cunoscând prețuirea de care se 
bucurau Românii și cauza lor în Franţa, au căutat să adâncească toate 
manifestările spirituale ale acestui popor şi mai ales să-l facă să în- 
țeleagă situaţia noastră atât de grea datorită polilicei șovinisie ma- 
ghiare, care — prin toate mijloacele — încerca după introducerea 
dualismului să ne distrugă până și ființa etnică. „Legă!/urile 7ransil- 
vaniei cu Franţa în a doua jumătate a veacului XIX“ va fi unul 
din cele mai interesante studii asupra raporturilor politice şi culturale 
dintre aceste două neamuri. El va fi scris atunci când se va potoli 
furtuna vremilor de astăzi și când cercetările temeinice de arhive 
publice şi particulare vor îngădui complectarea amplă a unui material 
adunat şi redactai până astăzi numai în mod fagmentar. 


ŞI. MANCIULEA 


PROFESORUL VOITEȘTI 


Un anunţ mortuar, înserat într'c lungă coloană de asife] de veşti 
cernite a unui ziar din capitală, ne-a adus în miez de toamnă a anului 
1944, dureroasa ştire a morţii Profesorului Dr. Jon Popescu Voifești. . 

A trecut la cele eterne, aproape neştiut, încă o mândrie a Geo- 
logiei române. O vieaţă de muncă încordată, de dăruire fără precupe- 
fire şi cruțare, dusă uneori până la sacrificiul personal, s'a încheiat 
fără bătăi de tobă şi sunete de surle. Nici nu se putea să se sfârșească 
altfel, decât modest şi tăcut, căci allcum moartea, care nu este altceva 
decât un final de străduinţi, ar fi fost în disonanţă cu vieața. A murit 
în mijlocul naturii, pe care a iubit-o şi adorat-o, căreia i-a dedicat sbu- 
ciumul vieţii sale întregi. Privirile acelea, mereu iscoditoare de noi 
taine ale pământului, scoborând cu sfredelirea lor şi în marile dede- 
subturi, s'au închis în pei:agiul Voifeştilor lui dragi. Aceasta a fost și 
dorința lui, să cadă sub greutatea datoriei împlinite şi să se înfrățească 
pe vecie cu huma din care a plecat. 

Voitești n'a pășit în lume decât prin rodul înfăptuirilor sale și pu- 


terea geniului său. 
Li 


LJ + è 

Voiteşti cercetătorul. Activitatea Profesorului Voiteşti s'a mani. 
festat în domeniul Geologiei şi Paleontologiei. Peste una sută douăzeci 
lucrări tipărite sunt mărturiile grăitoare ale acestei munci fără răgaz, 
Spiritul său sintetic, judecata sa largă, mult cuprinzătoare, l-au 
mânat dela început îndeosebi spre problemele cele mai subtile ale Geo- 
logiei, spre Tectonică. Tectonica nu este numai o ştiinţă de observaţie, 
ci şi una de creaţie, aici faptele de observaţie se cer încadrate, îmbinate 
în armonia ansamblului, se cere a se construi din piese izolate, sau 
frânturi unilarul, «a vedea din cărămizi, frânturi de zid şi rămășițe de 
temelii, înfăţişarea întregii clădiri. Căci, ce altceva face un tectonician, 
când din pelecele de strate prezintă tabloul întregii clădiri a scoarţei 
pământești, fie în întinderea întregului, fie numai regional. Peniru a 


60 ION AL. MAXIM 


vedea însă din așchii întregul, trebue să ai infuiție de vizionar şi apoil 
curajul prezentării reconstrucției tale. Voiteşii le-a avut pe amândouă. $ 

Aşa se explică dece încă din tinerețe a cultivat problemele de j 
acest gen, publicând alături de Prot. Mrazec studiul asupra felului de ; 
clădire al Carpaţilor răsăriteni (1911). Mai târziu, când ajunge să cu- | 
leagă dovezi suficiente din tot cuprinsul Carpaţilor româneşti, ne pre. | 
zintă întreaga structură arhitectonică a lor, în lucrarea: „Aperçu syn- j 
thetique sur la structure des regions carpatiques“ (Privire sintetică | 
asupra structurii regiunilor carpatice 1929). Aici demonstrează că în ` 
stilul construcţiei Carpaţilor româneşti trebue văzut acelaş plan de j 
zidire ca şi în Alpi, a căror continuare spre răsărit ei sunt. Deci stilul 
de alcătuire prin pânze de încălecare, indicând pentru desfăşurarea 
procesului dinamic al fenomenului, teoria Wegeneriană a deplasării 
continentelor. 

Cum Carpaţii sunt însuşi nucleul de formare al pământului ro- 
mânesc, se înțelege, că acel ce avea în minte mai clar fabloul lor 
structural, să fi văzut mai desluşit şi organizarea porţiunilor agrenante 
numai aşa se explică de ce prima lucrare de sinteză geologică mai 
desvoliată a României se datoreşte tot lui Voiteşti. Lucrarea aceasta 
scrisă în plină tinerețe a activităţii sale (1921) se desvoltă mai târziu 
în: „Evoluţia geologică-paleogeografică a Pământului românesc (1936). 


Aici Voiteşti urmăreşte pas cu pas desvoltarea pământului românesc j 


în succesiunea timpurilor geologice, încadrând totodată toate procesele 
genetice în ansar blul evoluţiei stratigrafice al Europei şi întregului glob. 
Toată cartea nu e altceva decât un grandios film al desfășurării gene- 
tice a României. Cele din urmă retușări în planul structural al regiu- 
nilor româneşti le face Voiteşti la ultima sa lecţie dela catedra de 
Geologie (1941), când l-a schiţat din nou într'o admirabilă icoană si- 
noptică. 

l Contribuțiunile pe care Voiteşti le-a adus în studiul zăcămintelor 
de sare, raporturilor dintre sare şi petrol, geneza petrolului, sunt bine 
cunoscute întregei lumi științifice de specialitate. 

In domeniul Paleontologiei, aportul Profesorului Voiteşti s'a ma- 
nifestat mai ales în studiul Nummuliţilor, rolul lor biostrafigrafic. Cât 
de -prețioase au fost şi pe acest teren luminile aduse de dânsul, se 
poale judeca din faptul că la Congresul de Geologie internaţională 
dela Madrid (1926) a tost ales preşedintele secţiunii, care a desbătut 
problema Foraminiferelor terțiare. 

Şi câte alte probleme de geologie, geohidroiogie, morfologie, 
etc, nu a desbătut şi deslegat Voiteşii prin intuiţia adânc pătrunzătoare 
a geniului său. Fiecare din cele peste 120 lucrări ale sale sunt opere 


PROFESORUL VOITEŞTI 6i 


de profundă disecare_ a faptelor de observaţie și,de completă lămu- 


rire cauzală. 
e e 


e 

Voitești, Profesorul. Voiteşti a fost un „mare dascăl“. Activitatea 
lui pedagogică s'a egalat, dacă nu întrecut, cu cea ştiințilică, a fost 
pe cât de mare savant, pe atât de mare pedagog. 

In noţiunile date la o lecţie de geologie, Voitești frământa şi 
turna în forme nu numai lutul cunoştinţelor unitare, ci îți proecia şi 
schema întregului, totalitarului. Prin aceasta prelegerile nu erau nici- 
când numai mici entităţi izolate, ci părţi integrante pe care le închega 
solid prin mortalul generalizărilor, în ansamblul disciplinei. 

Expunerile sale nu atrăgeau prin flori de stil, sau lirism dulceag, 
dar te fixau prin claritatea, înlănțuirea cauzală şi mai ales prin destă- 
şurarea dinamică a proceselor geologice. In lecţiunile sale aveai pre- 
zente întoideuna cele două elemente ce prezidează fenomenele geo- 


logice: timpul şi spațiul. Lecţiunile sale nu erau descrieri, ci feno- 
mene în plin mers, 


Dar Voiteşti a fost nu numai un mare magistru în predare, ci 
mai presus, a fost mare în „dăscâlie“, adecă în arta de a face pe toți 
elevii să priceapă chestiunile tratate, de a le face dragi și ca atare, 
a desvolta în ei râvna pătrunderii cât mai adâncă a problemei și prin 
aceasta, a stârni în suflete curiozitatea cercetării, sau cum spune 
dânsul; „să le râcăie sufletul“, De câte ori în lecţiile sale nu se oprea, 
la anumite chestiuni şi începea desvoltarea sub altă formă; când după 
curs îl întrebam de ce s'a repetat, îmi răspunaea: „Nu am văzut eu 
pe cutare, că a rămas cu ochii mari la mine?“ ceeace însemna că 
auditorul acela nu era lămurit. El cunoştea din sclipirea ochilor și fi- 
zionomia feţelor, dacă cele expuse erau, sau nu, deplin înfelese şi 


când radierea priceperii o recepționa de pe feţele tuturor, faţa i se lu- 
mina întrun zâmbet de mulţumire. 


Ţinea la lecţii ca şi la cercetările sale, dacă nu chiar mai mult. 
Reiîntorcându-se odată din străinătate mi-a comunicat că a cunoscut în 
acel drum cea mai mare mulțumire a vieţii sale, când un grup de pro- 
fesori din Praga i-a spus după ce a ţinut o lecţie asupra tectonicei 


Alpino-carpatice, că au ascultat cea mai frumoasă expunere asupra 
acestui subiect. 


Acelaşi dar de a te învăța şi insufla priceperea lucrurilor îl avea 
Voiteşti şi în mijlocul naturii. O excursie geologică făcută sub îndru- 
marea dânsului, era suficientă să te orienteze în structura geologică a 
terenului parcurs. Pe drum cu el totul era lămurit, fiecare rocă, fosilă 
sau formă de teren era obiectul unei amănunțite disecări, sau prilejul 
unei discuţii limpezitoare cu studenții, dusă pe tonul cel mai prietenesc, 


62 ION AL. MAXIM 


Dacă calităţile de mare dascăl ale lui Voiteşti au fost datorite 
spiritului său cuprinzător, puterii de adâncă şi grabnică intuiţie a fap- 
telor observate, apoi uşurinţa de a se face înțeles chiar în predarea 
problemelor celor mai încurcate, a fost rodul uceniciei sale de pro. 
fesor secundar. Cei 20 de ani petrecuţi la diferite şcoli secundare: 
Slatina, Tg. Jiu, Tulcea, Câmpul-Lung (Muscel), Bucureşti i-au desvoltat, 
ascuţit şi desăvârșit calităţile inăscute. Nu am avut norocul să-l cunosc 
pe Voiteşti ca profesor secundar, am cunoscu: însă atâţia din elevii 
săi, care lau căutat la Cluj; veniau să-şi vadă, cum spuneau dânșii, 
pe cel mai bun și mai iubit dintre profesorii lor. 

De activitatea în învăţământ a Profesorului Voiteşti vor mărturisi 
mtreu și scrierile lui didactice. „Elementele de Geologie“ este cea 
mai bună şi cea mai completă carte de Gcologie elementară în limba 
română. „Elementele de Paleontologie“ partea I-a. Nevertebrate, a fost 
şi este primul îndrepiar paleontologic mai complet la noi. „Introducere 
la cursul de Geologie aplicată, Geologia cărbunilor naturali şi Geologia 
zăcămintelor de sare, sunt lecţii de neîntrecute sinteze asupra celor 
mai importante zăcăminte sedimentare, ţinute la Şcoala Politechnică 
din Timişoara (1930), iar „Cursul de Agrogeologie“ (1933—34) cuprinde 
cele mai clare şi mai luminoase expuneri a noţiunilor de Agrogeologie. 

Dar cel mai frumos fruct al acestei munci au fost şi sunt seriile 
sale de studenţi, care vor aprinde lumina şi sădi focul cunoştinţelor 
geologice primite dela dânsul, la alte sute de suflete dornice a cunoaşte 
tainele pământului. 


. + 
e 


Voileşti ca Ardelean. S'ar părea un nou sens, un paradox ca pe 
un băștinaş Oltean, mândru până la orgoliu de originea sa, să l por- 
titetizezi de arde.ean. Cu toate acestea ușa este, Voitești a fost un 
bun ardelean. 

El a înţeles că în calilate de P.ofesor al Universităţii Daciei supe- 
rioare trebue să-și închine în primul rând toată munca şi strădania 
sa cunoașterii şi explicării tainelor acesiui colț de pământ românesc. 
Și așa a acționat. A străbătut pământul Ardealului în “lung şi lat, i-a, 
scruiai până în adâncuri alcătuirea, pentru ca să ne poată prezenta 
acea luminoasă carte a „facerii“ lui: „Privire sintetică asupra slruc- 
turii geologice a subsolului Transilvaniei“ (1929). 

Voiteşti, cel îndrăgostit de Gorjul natal, a fost convins până în 
străfunduri de importanţa şi rolul covârşitor al factorilor locali in des- 
tone. Ei, geologul ideniificat cu glia în sensul real al cuvântului, şi-a 
dai seama mai bine ca nimeni altul, că trăsăturile sufletești şi fizice. 


„n ie n ce i-a cai n ti 


i 
i 


PROFESORUL VOITEŞTI 63 


ale unei populaţiuni locale sunt rezultanta îmbinării factorilor fizici şi 
a celor sociali, ale acelui „climat“ particular, cum i se mai spune. 
Specificul regional este deci produsul caiacteristicilor regionale ale 
factorilor : sol, apă, climă, etc., frământat şi dospit prin secole şi milenii 
în ființa autochtonilor. De aceea, când anumite aptitudini specifice unui 
ținut nu sunt stânjenite şi abătute din drumul normal desvoltării lor, ci 
din contră îndrumate şi canalizale, ele pot fructifica şi duce la înfăp- 
tuiri deosebite. Voiteşti și-a însușit în întregime misiunea de îndrumător, 
selector şi cultivator al elementelor locale. De câte ori nu a spus: 
„La Cluj voi sunteţi acasă, voi aici trebue să arătaţi în primul rând 
ceea ce puteţi realiza“. 

Deși dintre notele mai proprii caracterului ardelean, dârzenia şi 
perseverența sunt cele mai proeminente, iar Voiteşti vedea în ele 
tocmai calităţile de căpetenie necesare în formarea omului de ştiinţă 
și în deosebi a ceicetătorului geolog, totuşi calendarul științei geolo- 
gice române din Ardealul de dinainte de unire abia dacă poate număra 
un nume, două. 

Cu toate că, cercetările din acest domeniu, acelea dela faţa locului 
— culegerea datelor de observaţie — nu cer multă aparatură şi instru- 
mentar costisitor, totuşi materialul adunat cere pentru coordonarea şi 
prelucrarea sa o bibliotecă vastă și îndeosebi un bogat material muzeal 
de comparaţie, dar profesorii secundari români din Ardeal nu aveau 
acces la aceste mijloace, așa se explică absenţa Românilor din Geo- 
logie şi Paleontologie. 

Dintre cei doi geologi ardeleni pe care îi aveam înaintelde 1918, 
numai unul /ng. V. Lazăr a lucrat geologie în Ardeal şi el însă sub 
egida Şc. Politechnice din Schemniţ. Lucrările sale din basinul arde- 
lean tradează un geolog priceput şi cu frumoase resurse de desvoltare 
pentru viitor. A fost o pierdere pentru geologia română ardeleană, că 
D-sa a abandonant acest teren de specializare, in care era mult aşteptat 
în folosul carierei inginerești. l 

Celălalt geolog, Val. Popovici Haţeg, e ardelean ca origine, 
însă a crescut şi a activat în vechea Țară, fiind unul din pionii Insti- 
tutului Geologic al României, al cărui subdirector a fost dela înfiinfarea 
lui până la moarte. 

E adevărat însă, că dacă am revendica și pe Gh. Munteanu 
Murgoci cu părinţii de origină ardeleană, oieri mocani, stabiliţi în 
şesul Brăilei, atunci şi în această disciplină, Ardealul ar putea sta cu 
fruntea sus în rârmdul de onoare al fruntașilor, şiiinței române. 

Bun cunoscător al firii şi resurselor spirituale ardelene, Voitești 
s'a năzuit să umple golul pe care Ardealul îl avea în domeniul Geo- 


64 PROFESORUL VOITEŞTI 


` logiei şi Paleontologiei, de aceea şi-a pus toată priceperea şi marea 
lui putere de muncă în scopul ca /nsfitutul de Geologie-Paleontologie 
dela Universitatea din Cluj, înfiinţat, organizat şi condus de dânsul să 
lie și să devină un centru de şcoală geologică ardeleană. 

Din acest îndemn Voiteşti și-a căutat mereu colaboratori și uce- 
nici printre ardeleni. Când își re cruta personulul stiinţific, cea dintâi în- 
trebare pe care o adresa celui chemat era, dacă este ardelean. 

Incă în primii ani după unire, Voiteşti, împreună cu alţii, colegi: 
naturaliști dela Facultatea de Șiiinţe din Cluj, Prof. Murgoci, Prof. 
Borza, Prof. Stanciu, etc,, depun toată râvna pentru înmănunchierea tu 
turor energiilor naturaliste din Ardeal intr'un organism de muncă ştiin- 
țifică. Astfel ia ființă (41 Feb. 1920) „Cercul Naturaliştilor din Dacia 
Superioară“, la care Voiteşti a fost desemnat ca secretar general. 
Mai târziu gruparea aceasta, în vederea unei activităţi mai cuprinzătoare : 
fuzionează cu „Societatea de Științe pure și aplicate, înființată nu mult după - 
Cercul Naturaliştilor, în „Societatea de Ştiinţe din Cluj“, a cărui Bu- ` 
letin ocupă azi un loc de frunte între publicaţiile științifice. Atunci 
când activitatea în cadrul Soc. de Ştiinţe şi a Publicaţiei sale i-a un i 
caracter prea multilateral, Voiteşii, pentru a nu scăpa din mână ritmul : 
vioi, inițiat şi imprimat de el activității geologice şi paleoniologice şi | 
peniru a menţine mereu treaz interesul deosbit peniru aceste ştiinţe, 
întemeiază împreună cu Prof. Stanciu „Revista Muzeului Geologic-Mi- 
neralogic“, punând astfel la dispoziția colaboratorilor săi un organ 
de afirmare de strictă specialitate, Revista aceasta a fost până în 1930 
a doua publicaţie de specialitate pe întreaga ţară, care şi-a câștigat 
chiar şi în străinătate un loc frumos. Cele șase volume publicate sub 
îndrumarea lui Voiteșii cuprind numeroase şi valoroase contribuţii, pe 
care - Ardealul românesc le-a adus științei geologice, 

Voiteşti nu a lipsit dela nici o manifestare de solidaritate arde- 
leană şi mai ales dela acelea de apărare şi lămurire a Ardealului ca 
pământ românesc. Atât la congresele internționale de geologie, cât şi 
în relaţiile sale cu lumea ştiinţifică sirăină, el nu scăpa nici un prilej 
să probeze că Ardealul face parte integrantă în mod natural din pă- 
mântul românesc şi să spulbere toale calomniile debitate asupra ţării, 
De câte ori nu l-am auzit cum sublinia în discuţiile sale, cu savanții 
geologi în trecere prin Cluj, numai prin toponimia de pe hărţile gea- 
logice utilizate în demonstraţie, românilaiea Ardealului. Cât de arde- 
lean a fost in toate manifestările sale, se poate judeca de acolo, că 
chiar politicienii ardeleni când aveau de lămurit o problemă dia spe- 
cialitatea sa, se adresau lui, ca unuia dintre ai lor, deşi dânsul nu a ] 
făcut nici un fel de politică, decât aceea a neamului românesc. Dra. . 3 


PROFESORUL VOITEŞTI . 65 


gostea lui deosebită peniru Ardeal l-a mânat să-i caute locurile încă 
din tinerețe, când împreună cu profesorul Moisil colinda plaiurile Sân- 
georzului Năsăudean. Cu cât drag nu ne povestea dânsul amintirile 
sale din vizita geologică. făcută împreună cu Prof. Mrazec prin Basinul 
Ardealului, excursie întreprinsă înainte de unire, la invitaţia Prof. Böckh 
dela Budapesta. Dragostea lui sinceră pentru Ardeal i-a sudat complect 
sufletul de acela al Ardealului. lar dacă Voiteșii a greşit vreodată în 
viață, a făcut-o atunci, când a părăsit Clujul, unde era iubit de tofi, 
plecând la Bucureşti, unde el credea că va fi mai acasă, mai la ai 
săi, dar ce desamăgire, acolo nu a mai găsit dragostea degortioare 
dela Cluj. 

Voifeşti, omul. Oricine a avut norocul să-l cunoască pe Voiteşti 
cât de puţin timp, i-a putut reţine două calități, sinceritatea și bunătatea 
de suflet. În raporturile sale cu lumea, fie că erau colegi, asistenţi, 
studenţi, sau alţii, Voitești a avut o atitudine de linie dreaptă, nefāță- 
rită, fără ocoluri şi fără ascunzișuri. Paşii săi au mers numai pe dru- 
muri larg deschise și luminate. Aceeași comportare față de dânsul 
aştepta dela cei din jurul lui. Nu putea suferi şi avea oroare de min- 
ciună şi prefăcătorie; era mâhnit peste măsură când acei la care ţinea 
aveau și numai în port semnele unei prezentări alta, de cum sunt. 
Sincerilalea era oglinda curăţeniei sale sufleteşti. Nu am cunoscut la 
acest om în 14 ani, cât am colaborat cu dânsul, nici cel mai neînsemnat 
gest, care ar fi trădat vreun gând ascuns, un resentiment sau o ran- 
chiună. 

Avea o dragoste filială față de studenţii şi personalul său și un 
atașament cald faţă de colegii săi. 

Bunătatea sufletească, dărnicia sa largă, pe cât a fost de mare, 
pe atât e de necunoscută şi poate nu va fi ştiulă niciodată, căci în 
actele sale de ajutorare a fost condus de principiul biblic: „Să nu 
ştie stânga ce face dreapta“. Câte ajutoare n'a împărțit, nicio mână 
întinsă către el nu s'a retras goală, ci grea de darul său. Ori de câte 
ori i se părea că vreun student sau un alt semen sufere în urma unor 
lipsuri, îl chema la sine și după o convorbire prietenească se despărțea 
oferindu-i un împrumut, pe care o să-l restitue când va putea şi va 
avea de prisos. Aşa ajuta dânsul între patru ochi, discret şi delicat, 
fără a da de gândit celui ajutat că este miluit, sentiment ce provoacă 
umilire. Acestea erau gesturi eşite dintr'un suflet ales și superior. 

Aşa a fost Voilești, mare ca cercetător, desăvârșit ca dascăl, 
bun ardelean, superior şi ales ca om. 


Note biografice. Profesorul lon Popescu Voitești s'a născut la 
5 


66 IOAN AL. MAXIM 


18 Noemvrie 1876 în comuna Voilești (jud. Gorj) din părinţi ţărani. 
Din dragoste faţă de căminul natal a adăugat numelui său de Ion Po-: 
pescu şi pe acela al satului. Şcoala primară a făcut-o în comuna na- ; 
tală, -cu un învăţător Albu, de care își amintea cu duioşie de foarte; 
multe ori. Şcoala secundară a absolvit-o la Craiova lic. Carol |. La; 
1895 trece examenul de bacalaureat la Universitatea din Bucureşti. Se; 
înscrie în acelaş an la Universitatea din Capitală, Facultatea de Me- 
dicină. Studiile analitice ale acestei facultăţi nu se potrivesc însă cu. 
firea sa şi trece la Facultatea de Ştiinţe, secția Şt. Naturale, discipline ] 
ce se armonizau prin cadrul lor mai larg, mai bine cu spiritul său sin- j 
tetic. La secţia de ŞI. Naturale se ataşează în deosebi de Prof. Mrazec, 4 
nu de mult venit și el la catedră, cu aceleași vederi arhitectonice į 
ca și dânsul. Odată cu trecerea la Facultatea de Şiiinţe dă şi con- 4 
cursul pentru a intra în Şcoala Normală Superioară. J 
După absolvirea Fac. se duce la Viena, cel mai important centru 4 
geologic de pe atunci, unde trona spiritul de mare techtonician al lui 4 
Ed. Suess. Trece mai târziu la Paris, unde ascuită pe E. Haug, dea-j 
semeni una dinire cele mai strălucite minți în domeniui Geologiei Tec- 4 
tonice. Aici îşi trece în 1910 examenul de doctor de Stat în Geologie. 4 
Reîntors în fară îşi continuă meseria lui dragă de profesor se- ş 
cundar, funcționând în același timp și ca geolog la Insitutul Geologic ; 
al României. In 1919 este numit profesor de Geologie-Paleontologie 4 
la Univ. din Cluj, unde a activat cu neînirecut elan până în 1936 } 
când este chemat la Catedra de Geologie a Univ. din Bucureşti. Aici 4 
a funcţionat până în 1941 când a trecut la pensie, retrăgându-se în ş 
salul său de naştere, unde a continuat să lucreze intensiv până in 4 
momentul morţii. 3 
A fost Decan al Facultății de Științe din Cluj, a făcut parie din § 
Consiliu; de îndrumare al Şcoalei Politechnice din Timişoara, la care ş 
ani dearândul a ținut lecții de Geologie. E 
A fost prezent la toate congresele internaționale. de Geologie, 4 
luând parte activă la discuţii și prezentând comunicări, ţinând astfel ş 
sus și cu mândrie drapelul șhinței geologice române. La congresul j 
dela Bruxelles 1922, impreună cu Prof. «lurgoci, geologi Ceho-Slovaci, j 
Polonezi și Jugosiavı a pus bazele „Asociaţiunii geoiogilor Carpatini“. 3 
A fost membru fondator al Academiei de Şiiinţe din România şi k 
președinteie secțiunii de Geologie şi Geografie. A activat şi a fost į 
membru aproape la toate Societăţile Ştiinţifice de Specialitate din țară Ş 
şi la multe din străinătate. 
A fost președinte al Secţiunii Științifice a Astrei, colaborând la ; 
„Transilvania“ cu studii de popularizare, A luat parte la campaniile j 


PROFESORUL VOITEŞTI < 67 


din 1913 şi la aceea din 1916—18 când atât ca ofiţer combatant, cât 
şi ca geolog a adus servicii neprețuite armatei, pentru care fapte a 
fost avansat la gradul de Maior în rezervă. 

Moare fulgerător la 4 Octomvrie 1944 în vârstă de 68 de ani, 
în hotarul comunei Voiteşti, pe când se întorcea acasă dintr'o excursie.!) 


ION AL. MAXIM 


€ 


1) Pentru mai multe amănunte vezi: Prof. V, Stanciu : Viata şi opera Profe- 
sorului Voiteşti. Bibl. Astrei Cluj 1936. 
5* 


ROIRI SĂLIȘTENE 


- STÂND DE VORBĂ CU BĂTRÂNII — 
Il 


Subliniam în articolul despre moș lon Cojocariu, marele păcat 
pe care-l săvârșim lăsând să coboare subt glia uitării de veci comoara 
de trăiri, de informaţii veridice asupra vieţii anonimilor istoriei noastre, 
ai martorilor vii, de cele mai multe ori ei înşişi factori aclivi ai celor 
trecute vremi, neaminiiţi în scripte, trăind numai în amintirea bătrânilor 
care l-au apucat încă în viaţă. Căci nu e bătrân dela care, stând de 
vorbă cu el, să nu poți colege o informaţie de preț privitoare la îna- 
intașii noştri. 

Mă duceam într'o Duminecă spre comuna învecinată Galeş, cu 
intenţia de a întâlni un vechiu cunoscut, refugiat acolo. In Str. Fol 
teşti, la o poartă, un moșneag îşi odihnia bătrânefele alături de o 
fetiță ca de 12 ani. Nu-l cunoşteam, dar cântărindu-i numărul anilor, 
în nădejdea că pot afla dela el numele unui consătean care mă inte- 
resa, dar care își dormia de mult somnul de veci în cimitirul co- 
munei, dându-i bineţele, intrai în vorbă cu el. Ne înţelegeam anevoie, 
moşul auzind greu. Imi înlesni însă conversaţia fetița, apoi, chemată 
afară, soţia lui, vorba cărora o prindea mai ușor decât pe a mea. 

Nu mi-a ştiut da informaţia pentru care îl agrăii, deși casa în 
care vecuise consăleanul de care mă interesam, nu era departe de 
gospodăria lui — pricina am înţeles.o încurând: nu era născut aci, 
nici nu copilărise aci — în schimb, aflai că a păţit şi văzut multe, că 
a umblat prin Dobrogea, Basarabia, Rusia, America... 

L-am rugat să trecem în curte, ca să putem sta mai pe'ndelete 
de vorbă. Era un pretext din parte-mi, fiindcă de vorbă puteam sta 
şi'n stradă. Afară însă nu-mi puteam face note. Şi eu, dându-mi seama 
că, din conversaţia cu el, aş putea salva dela pieire unele amintiri, 


aceasta o voiam. . 
Aci am aflat apoi, mai mult prin ajutorul soției sale Marina, 


ROIRI SĂLIŞTENE 09 


Sălişteană, — dela care am mai înțeles că e vară a doua cu o cum: 
nată a mea, ceea ce nu știam — că se numeşte Jon Comănieiu, născut 
în Secaş-Bogatu, jud. Alba, dar plecat de acolo de copil, şi că azi 
are 83 de ani. 

La întrebarea mea: Când s'a dus în Basarabia şi de care Să- 
lişteni îşi aduce aminte că erau atunci acolo? — mi-a răspuns: 

„Eram de 14 ani când am trecut Prutu’. Cel mai bătrân Săliștean 
pe care l-am găsit acolo, moșneag atunci, era unul cu numele Toader... 
(de numele familiar nu-şi mai aducea aminte). Am ciobănit pe la Ismail, 
Leova, Cahul. Umblam des la Bolgrad. Da’ mai mult am stat pe lângă 
Leova, la Sâdâcu şi Borogani. Aici îşi aveau oile: Jon Roșca (Ochi- 
selu), Nicolae Luca (din Galeș), Nicolae Dordea (din Vale), Petru 
Roșca Căpitanu (lângă Ismail), şi ciobăniau la altii: Miron Comşa 
şi Nicolae Orășteanu. Aceştia la nişte târlaşi bulgari“. l 

Mai multe ştie despre socrul său Sfan lon QGhib, mort în Rusia 
prin anul 1878, în vârstă de cca 32—35 ani. Rėfin că pe urma ace- 
stuia au rămas 4 copii: 

Ion, care slujise în Dobrogea, la târla lui Dumitru Şteflea, de 
unde se înapoie bolnav la Sălişte murind „june“. 

Nicolae, mort şi el, a fost factor poştal în București. 

Bucur, mort la Măcin, a avut oi în bălțile Dunării. 

Mărină, soţia lui Ion Comăniciu, azi de 68 de ani. 

„Când am plecat de acasă — îmi istoriseşte mai departe — mă 
tocmisem cioban la Dordea şi Luca, care-și aveau târla la Sâdâcu, 
sai curat românesc, Ne învoisem să-mi dea pe an 12 oi fătate, căciulă, 
cojoc, cioareci, opinci și ce mai trebue omului pe lângă mâncare. Da' 
după o jumătate de an, la Sf. Dumitru, nu mi-o dat decât 20 de ruble. 
Ce să faci cu 20 de ruble, că numai pe cojoc am dat 8 ruble?l... 
Le-am spus că plec. Ei, că nu-mi dă pașaportu'! Da când o văzut că 
nu mă mai pot ţinea și că-s hotărît să mă duc să-mi caut dreptatea, 
mi l-o dat. 

„De-aci m'am dus apoi la Congaz, pe Elpuf, şi mai târziu la 
Cichirlicu (lângă Ismail), două sate mari, jumătate Bulgari, jumătate 
Români, unde am intrat în slujba poştei împărăteşti. Aveam trei căruțe 
cu câte doi cai, cu care duceam poșta până departe prin satele finu- 
tului. Plecam cu o căruță pe care o lăsam apoi în anumit sat, unde 
schimbam căruța și caii osteniţi cu alţii hodiniţi, cu care-mi urmam 
drumu’ mai departe până'n satu’ în care mă așteptau alfi cai hodiniţi, 
cu a treia căruță. Că poșta trebuia să meargă fără zăbavă. 

„In slujba asta am stat 7 ani. Săturându-mă apoi de atâta zdru- 
hăială pe drumuri, m'am băgat, întrun sătuc pe Elpuf, servitor la un 


70 AX. BANCIU 


Român din Bucovina, venit acolo de copil. Avea lârlă mare de oi, 
herghelie de cai şi vreo 450 de boi. Eu eveam grija boilor. Și căpătam 


pe an 150 de ruble, opinci și mâncarea. Când mi-am luat simbria, 


ştiu că mi-am fost cumpărat pe 3 ruble o cămeşe şi-o păreche de 
ismene. De aci m'am ales cu ceva. Nu ca dela Dordea și Luca. 

„După 15 ani de stat în Basarabia, am trecut în Dobrogea, unde 
iar am stat 3 ani. In Ardeal m'am întors, ca să nu-mi fac cu neputinţă 
venirea acasă, la ai mei. Că împlinisem anii milităriei, ba trecusem 
chiar de sorocu' când trebuia să mă înfățișez la „căutare“ 1). 

„Mai bine să "'ndur pedeapsa ce mi-or da-o, decât să ştiu că nu 
mă mai pot întoarce acasă, mă gândiam. Şi apoi, prea tare nu-mi 
era mie frică de pedeapsă, că veniam cu 2500 de ruble şi auzisem 
eu că cu bani poți scăpa. 

„Ajuns acasă am fost îndreptat la medicu regimentului, căruia 
i-am făgăduit că plătesc bine, dacă mă scapă. Mi-a spus că de scăpat 
de tot nu mă poate, chiar 'de i-aş da 1000 de zloți, că n'am nici o 
„hibă“, da’ o să mă ia numai pe două luni. Aşa o şi fost. In fafa co: 
misiei, m'o desbrăcat în pielea goală, m'o pus su’ măsură şi mo 
trecut în protocolu' lor: „alkalmas“ — adecă „tauglich“ — că m'o 
băgat la honvrzi, nu la armata regulată; da’, cum ne-o fost învoiala: 
având să fac numai 2 luni cătănie“. 

— Cât ai plătit doctorului? — întreb eu, curios. 

— 25 de zloți. i 

— Ai scăpat ieftin... - 

— Ieftin. Da'm loc să fiu mulţumit că nu mo luat pe 4 ani, cum 
mi se spunea că am să fiu luat, eu, nepulându-mă împăca nici cu 
gându' cătăniei de două luni, am luat-o pe Vama Cucului iar spre 
Dobrogea. După trei ani, răzbindu-mă doru' de casă, m'am întors cu 
gându să fac cele dovă luni. Fiind declarat însă, în lipsă, dezertor, 
n'o mai mers lucru’ aşa ușor, cu toate că m'am dus eu de m'am 
anunțat la Orăştie, n'am aşteptat până să vie jendarii să mă ducă 
legat. 

— Te-au judecat în Sibiu ? 

— Nu, m'o dus la Cluj. 

— Cum teai apărat? 

— Când m'o 'ntrebat de ce am fugit şi n'am stat să-mi fac da- 
toria cătră țară ?... le-am spus: Am plecat numai dupăce am văzut că 
se tot amână chemarea şi nu mai am din ce trăi. Că eu îs om sărac 
şi toată agoniseala mea era în Dobrogea. Am vrul să intru undeva la 
stăpân, da' nu mă lua nime ştiind că suni în pragu' armatei, nesigur 


3) Recrutare, 


~ ROIRI SĂLIŞTENE 71 


chiar pe a doua zi. Şi trebuia să trăiesc din ceva. De aceea am 
plecat la rosturile mele. Da’ iaca am venit acum de bună voie, nesilit 
de nime, să-mi fac datoria. Că de n'aș fi vrut să fac cătănie, nu mai 
veniam. Destul de greu îmi este, la vârsta mea, să 'mbrac haina mi- 
litară. Mi-ar fi fost mai uşor când eram mai tinăr, da’. nu S'o putut 
atunci, 

— Şi sfârşitul ?... 

— M'o ars cu frei luni închisoare. 

— Şi le-ai făcut? 

— Am început numai a le face, cam avut norocu' să fie tot 
atunci închis acolo cu mine şi un sirajameşter- sas manipulant, care 
scăpase pe unul de cătănie peniru bani, fiind apoi dovedit. | 

Dupăce ne-am cunoscut şi-o aflat pricina pentru care sunt închis, 
mo 'ntrebat: 

— Cât dai, mă Comăniciu, să te scap de osândă? 

— Aş da din toată sărăcia mea 50 de zloți, — zic eu. 

— Am să te scap mă, şi fiindcă te ştiu om sărac şi năcăjii, mă 
mulțumesc dela tine cu: un pachet de tăbac de 35 de creițari, 1 kg. 
de zăhar şi o pâne moale. 

(Se vede că manipulaniu' ăsta, deşi era închis, tot mai păstra 
legătuiile cu cei care scăpau flăcăii de cătănie şi de puşcărie). A 
doua zi, mi-o dat apoi o hârtie spunându-mi: Când te vei duce cu 
mâncarea în „dandâriroda“ — că eu duceam mâncarea celor din 

„Cancelaria brigăzii“ — vei da această hârtie domnului care sede n 
mijloc, că-s trei inşi acolo 'n cancelarie. 

Aşa am făcut. Da' cel căruia i-am dat hârtia, dupăce Palas 
ochii peste ea: 

— Dumnezeu” și soarele tău! N'ai putut fica două luni, acum 
faci patru ani. Aşa să şiii!... 

Şi m'o trimis iarla vizita medicală. Doctoru', dupăce m'o căutat’ 
o spus celor care scriau în protocoale: „Alkalmas“ și aceștia m'o 
trecut „bun“ pentru patru ani de cătănie. 

No loane, acum iarum! — mă gândiam. Păn' aci tot am mai 
tras nădejde, da’ dupăce m'o dat și pe mâna instructorilor, miam zis: 
De-acum pace, loane! S'o strâns funia la par... 

După 5 zile de instrucţie însă, la raport, un ofițer, deschizând 
un protocol, strigă înspre noi. care stam smirnă: - : 

Dircă Avram, tu pleci acasă „szabadságra“ (adecă la „Uılaub)“. 

Țiganu', că „Dircă era figan, sta să-şi iese din piele de bucurie, 
Se uitău- toți la el cu pizmă. 

Apoi, după Urlaubu' la' Dircă, numai ce auz: 


zo - AX. BANCIU 


„Şi lon Comdniciu, din Oláh-Bogát se duce acasă“... 

Nu-mi credeam urechilor. Da' când em văzut că-mi dau și hârtia 
care să mă scutească de neplăceri cu jendarii, am înțeles că nu era 
numai glumă. Mi-o mai spus însă că va trebui să fac o manegură!) 

— Pe asta ai făcut-o? 

— N'am făcut-o nici pe asta! Chiar când o fost s'o fac, am dat 
iară de un strajameşter sas, om „fain“, care făcuse armata cu frate- 
meu şi care pentru cinci zloți m'o trimis acasă. Ba culmea: straja- 
meşteru' manipulant din închisoare, auzind dela mine că am dat me- 
dicului 25 de zloți ca să mă ia numai pe două luni, l-a înştiințat pe 
acesta că am fost osândit la trei luni închisoare şi-i ceru să-mi dea 
banii înapoi. 

— Şi ţi i-a dat? — eu, nerăbdător. 

— Dat, i 

— Oameni de omenie şi ăsta şi doctorull... adaug eu. 

— De omenie, n'am ce zice! — îşi încheie povestea „cătăniei“ 
moș lon Comăniciu. 

Am auzit c'ai fost şi prin Rusia, — zic eu, ca să mai prind vre-o 
informaţie. 

— Am fost. 

— Pe unde? 

— Am fost până la Odesa, da’ acolo n'am stat mult, 

— De Sălişteni de ai noştri care au umblat pe acolo ai vreo 
cunoştinţă? 

— Ştiu pe Jon Roşca (Ochişelu) şi pe Jon Cruţiu, care treceau 
acolo din Basarabia cu negoț. 

— Ce vindeau? 

— Foarfeci, talpă, clopote de vite, brâne ș. a. 

— Da 'n America când ai fost? 

— Din 1914—1919. Cinci ani. 

— Ce-ai făcut acolo? 

— Am lucrat într'o fabrică de gloanţe. 

— In care oraş? 

— În Canton Ohio. 

— Sălişteni mai erau acolo atunci? 

— Erau. 

— ți mei aduci aminte de careva? 

— Mi-aduc de: Oprea Bancului, Mitiu Roşca (Mitiu Popii), Mitiu 
Zaheiu, lon Hârâciu, Nicolae Sârbu, lon luga (de pe Părău), Lezăr 


*) Manevră. 


ROIRI SĂLIŞTENE 73 


Văsâiu și lon Bogăţian (Acesia din Păuca, da’ ținea o Sălișteană de 
nevastă). 

— Şi aceştia au rămas toţi acolo? 

— Ba. N'o rămas decât lon Hârâciu“. 

Văzându-l obosit, venise dela coasă — muncă grea care nu se 
prea potriveşte cu anii, cu slăbiciunea și cu „năduful“ de care sufere — 
n'am voit să mai abuzez de bunăvoinţă-i, nici de încordarea pe care 
i-o cerusem memoriei şi auzului său. l-am mulţumit deci de informaţii 
şi, dorindu.i ca la anul, când ne vom reîniâlni, să-l văd tot pe picioare 
fluerându:şi coasa prin iarba grasă, i-am strâns mâna, lăsându-l iarăşi 
singur, cum l-am găsit la a doua întâlnire. 

Când s'a ridicat de pe scândura băncii dela poartă, ca să-mi 
întindă mâna-i muncită, şi-a 'ndreptat şalele cu o vădită sforjare, spri- 
jinindu-și cu amândouă mânile crucea spinării : 

— Am căpătat os mort de-atâta şedere l... 


Sălişte, August 1944. 
AX. BANCIU 


CRONICI 
LIVIU RUSU: ESTETICA POEZIEI LIRICE ») 


In domeniul Esteticei speciale, lucrarea d. L. R. însemnează — în 
câmpul românesc al acestei specialități — o străduință de a umplea un 
loc aproape gol. 

Lucrare de remarcabilă erudiție şi încordată meditaţie personală, 
ea consună cu poetica mai nouă — fiecare epocă de „creație dând naș- 
tere teoriei respective care s'o lămurească. ` 


“Nebântuită de nicio unilateralitate, poetica d. L. R. arată o înţe- 
legere cuprinzătoare pentru complexitatea faptului poelic. Pe de altă 
parte, văzând în creaţia estetică o expresie a unei viziuni cosmice 
(pag. 31, 44 — 45), concepând-o ca o atitudine față de problemele 
existenței (pag. 43), atit:dini ce sunt comune poeziei şi filosofiei (pag. 
61), poetica d sale se sprijină pe temelii metafizice. 

De asemenea concepția autorului despre „eul originar“ (în opo- 
zitie cu „eul empiric“) poate să aibă unele implicaţii filosofice. Eul este 
înfățișat de psihologi ca data cea mai subiectivă — pe când persona- 
litatea are caractere mai obiective, ea fiind eul structurat în perspectiva 
vieţii sociale (R. Motru, Curs de Psihologie, pag. 214). Pentru d. L. R. 
„eul originar“ din care izvorăşte poezia autentică, „este de natură co- 
lectivă; el se compune din esenţialităţile care formează legătura comună 
între individualităţi, precum şi legătura cu tot restul lumii“ (pag, 294). 
Eul es!'e, nucleu existențial, în care subiectul şi obiectul se contopesc“ 
(pag. 89). De unde caracterul de impersonalitate, de general omenesc, 


de etern al poeziei autentice. 
+ 


L.] Ld 

Capitolul prim al lucrării e o parte introductivă în materie. El 
începe cu o „privire istorică“ în teoria despre genurile literare. Genul 
liric a avut parte de un tratament destul de vitreg până în secolul al 
XIX, deşi chiar dela Platon găsim o distincție clară a celor trei genuri 
poetice, Din secolul al XIX însă, genul liric e tot mai mult luat în seamă, 
iar cu B. Croce lirismul ajunge la o situaţie privilegiată; în orice caz 
începe de acum a se desprinde direcţia ce trebue dată cercetărilor: 
genurile literare corespund unor atitudini ale spiritului. E şi direcţia 
ce va urma-o cercetarea d. L. R. D-sa caută însă să transcindă aceste 


e Casa NE or, Ediţia a il, 1944, 301 pag. 


neg 


LIVIU RUSU: ESTETICA POEZIEI LIRICE 75 


consideraţii, cu vederi înălfate mai mult spre orizonturile filosofiei, 
decât spre |laturile psihologiei: genurile literare sunt expresiărnor viziuni 
specifice; atitudinile fundamentale ale spiritului „duc la anumite viziuni 
asupra lumii“, opera poetică fiind „expresia formală a unor astfel de 
viziuni specifice“ (pag. 41). 

În partea a doua a acestui capitol de introducere se defineşte 
genul liric în raport de celelalte două genuri poetice. În creaţia artistică 
în genere, se rezolvă, printr” un efort creator, un dezechilibru intern produs 
de conflictul dintre eu şi lume. Ceea ce însemnează că opera de artă e 
obiectivarea unei atitudini faţă de problemele existenţei. În artă avem 
deci o atitudine existenţială cristalizată. Trei sunt felurile de a se rea- 
liza pe sine ale spiritului (de a se smulge din haosul lumii interioare), 
căror atitudini originare, în poezie le corespund trei tipuri de viziuni 
asupra lumii: tipul simpatetic, tipul demoniac-echilibrat şi cel demo- 
niac-anarhic, 

În tipul simpatetie conflictul originar îşi află rezolvarea pe un plan 
de înterioritate. În conflictul cu lumea, eul se încl.ide în sine, acumu- 
lând rumorile acesteia, amplificându-le ecoul. Din această atitudine 
pasivă față de lume izvorăşte o poezie de armonii interne (fie de eufo. 
rie, resemnare, sau scepticism dureros), o poezie a idealităţii (termenul 
luat î în sens platonic). Recunoaștem sub aceste trăsături poezia lirică. 


În celelalte două atitudini freamătă însă un impetuos dinamism. 
Poetul nu se mai afundă în tainele lumii sale interioare, ci eul său se 
revarsă pe plenul lumii externe al cărei material „vibrează acum de 
tensiunile spiritului“ şi în care se obiectivează viziunea sa existenţială. 

Dacă această revărsare este resorbită „de o forță contrarie echi- 
libratorie“, dacă acest dinamism «ste totuși ţinut în frâu, avem o mo- 
dalitate de creaţie de tip demoniac echilibrat. Genul de poezie res: 
pectiv este epicul care ne introduce într'o lume de evenimente aparţi- 
nătoare lumii externe. Creatorul ajunge în acest gen „la un echilibru 
cucerit, la o împăcare cu sine încordată“. Povestirea, de o amploare 
mai largă sau mai restrânsă, se deapănă lent, cu largi popasuri de ana- 
lize şi amănunțite descrieri. 

Pe acelaşi plan de revărsare dinamică a eului asupra lumii externe, 
dacă ritmul este mai precipitat şi orice tendință de echilibrare este 
frântă, avem demoniacul anarhic, iar genul de cristalizare poetică este 
drama. Pe când în poezia epică întâlnim evenimente şi mijlocul lor de 
redare e povestirea, aici vom întâlni acţiuni. Evenimentele sunt com- 
primate, acţirnea se concentrează la maximum; ea goneşte precipitat 
spre desnodământ, după cum spunea şi Hebbel: „Drama îmi trezeşte 
impresia ca și cum aş trece cu piciosrele goale peste un fier roşu, 
numai să nu mă opresc“ (citat folosit de d. Liviu Rusu). Elementul for- 
mal constitutiv dramei este dialogul, care traduce o ciocnire de forțe. 
n poezia epică — oricât de obiectivă ar fi ea — simţi necontenit pre- 
zența diriguitoare a creatorului. Îl simţi „stăpân pe materia plastică pe 
care o frământă? Că e o voinţă încordată peste care nu se poate trece. 
Dimpotrivă în dramă autorul rămâne în umbră. Deşi știm că persona 


"giile sunt plăsmuiri de ale autorului, totuşi avem impresia că de ele 


depinde acţiunea, că însăşi voința autorului este târită, învinsă de fan- 


76 | LICU POP 


tomele vii cărora le-a dat naștere. Cu un cuvânt: autorul nu apare 
stăpân al evenimentelor, dimpotrivă pare stăpânit de forţele anarhice pe 
care le-a deslănțuit“, (pag. 53), 

Din cele de mai sus reiese caracterul de imanență al poeziei 
lirice, căci simpateticul se complace în înterioritate. Din tumultul inte- 
rior ea prinde o clipă unică, cu mare putere de iradiere. Poezia lirică 
îți prinde sufletul într'o atmosferă învăluitnare și te stăpâneşte ta o 
prezenţă covârşitoare. 

În tehnica intimă a genurilor, poezia epică e succesiune de eve- 
nimente, având deci ca dimensiune timpul; iar cea dramatică, deşi afec- 
tată de categoria devenirii, e contiguitate în spaţiu. prezentându-ne 
concomitent personagiile (a căror voințe sunt în conflict), sau masele 
de figuraţie. 

Genurile literare exprimă deci trei motalități diferite prin care ni 
se face accesibilă lumea substanţelor. În modalitatea simpatetică, în chip 
nemijlocit; în cea demoniac-echilibrată viziunea esenţelor se face 
mijlocit prin prisma realității obiective; iar în modalitatea demoniac- 
ararhică prin prisma devenirii. Autorul stabileşte apoi un paralelism între 
aceste modalităţi vizionare ale poeziei şi tipurile de filosofie, la temelia 
celor două domenii fiind atitudini originare comune:. poezie lirică şi 
raran filozofic; epică şi realism filozofic; dramaţică şi voluntarism 

ozic 

În capitolul următor (el doilea) se intră în analiza aprofundată a 
genului liric. În prima lui parte se adâncesc consideraţiile prezentate 
anterior asupra esenței lirismului, iar în a doua se elucidează vechea 
problemă fond formă. 

Am văzut în primul capitol că lirismul e în funcţie de interiori- 
tatea vieții sufleteşti. Ce este această interioritate în adâncul ei? Greu- 
tatea problemei abia de aci încep>. Dela romantism încoace mai ales, 
lirismul se identifică cu subiectivitatea emotivă, cu sentimentul. Trebue 
să privim însă problema în cadrele ei firești. Lirismul — se spunea mai 
sus — e în dependenţă de eu, fiind una din modalităţile lui de vizio- 
nare a existenţei (cea simpatetică). Deci înțelegerea lirismului nu poate 
îi despărțită de o justă sesizare a eului. 

Eul nu trebue identificat cu sentimentele, sau cu tendințele, cu 
volițiunile, sau gândirea. Planul lui e mai de adâncime. Toate acestea 
eul le conţine, fiind subiectul din care ele derivă; eul e un dat origi- 
nar ce nu trebue dedus din elemente sau complexe (pag. 83— 84), 
altfel nu s'ar putea explica permanenţa lui în mobilitatea acestora. Acest 
eu se directivează imanent (în atitudinea simpatetică), sau se transcinde 
către lumea exterioară (în cele două modalităţi ele demoniacului). 

În interioritatea acestui eu se elaborează un sens existenţial care 
se cristalizează î în cuvinte: „transmis sensibilităţii noastre sub formă de 
ecou, noi îi auzim doar rezonanța în corzile strunite ale limbajului 
transfigurat“. 

Din această cuprinzătoare înțelegere a faptului poetic ca oglindire 
a eului originar atât de multiplu în aspecte, reiese densitatea în sub- 
stanță sufletească a poeziei lirice, de unde bogăţia ei interioară, inten- 
sitatea, puterea de iradiere. 


LIVIU RUSU: ESTETICA POEZIEI LARICE 77 


DI L. R. deosebeşte între un „eu originar“, „eul poetic“ — pe 
care l-am avut în vedere până aici —şi un „eu derivat“, „eul empiric“. 
Acesta ia naştere din tendințele, din apetiturile noastre în raport cu 
exigenţile vieţii practice, din nevoia de a cunoaște realitatea înconju- 
rătoare, de a ne adapta ei. El se suprapune eului originar şi vizează 
scopuri utilitare, practice, Acest eu are o tendință de autonomie faţă 
de cel originar. El constitue un principiu de individuaţie, manifestările 
lui devin egoiste —pe când primul are un caracter de generalitate, de 
obiectivitate : el se compune din esenţialitățile care formează legătura 
comună între individualităţi... şi în care subiect și obiect se contopesc. 
Acest eu se cristalizează in poezie, care de aceea e impersonală, ge- 
neral umană, ca şi izvorul din care emană. 

În privința problemei fond- formă, care a dus la cunoscuta dis- 
pută între conjinuliști și formaliști în estetica secolului trecui, separarea 
e artificială, căci nu se poate vorbi de preexistența vreuneia din cele 
două aspecte. Revelarea sensurilor existenţiale (obiectivul artei) nu se 
poate închega decât într'o anumită formă, ele (iondul-forma) fiind con- 
comitente şi emanând din acelaş substrat originar: „Eul scrutează după 
un sens, fiindcă are nevoie de o formă“ care să-l elibereze din haosul 
interior. Forma poetică este o formă internă. E impropriu a se spune 
că forma „transmite“ o interioritate, ea o confine. De aci decurge 
imporlanja capitală pe care forma o are în poezia lirică. Genurile epic 
și dramatic se revarsă asupra lumii exterioare, tumultul liric insă numai 
în cuvinte îşi cristalizează sensurile interioare, de aceea ele (cuvintele) 
trebuesc struniie la maximum. ' 

În aceeași lumină trebue înţelese şi noţiunile, întrebuințate în ge- 
nere în mod nedistinct, de subiect şi confinul. Subiectul e ceva exterior, 
prin el înțelegem „seria de fapte concreie luate din lumea obiectivă, 
sau create în analogie cu aceasta şi redate într'o operă oarecare. (De 
ex. kRdscoala lui Liviu Rebreanu are ca subiect revolta țărănească din 
1907)“ (pag. 108). Conjinutul are alt sens. El e subiectul filtrat în inte: 
rioritatea poetului. Numai prin această transfigurare operată de puterea 
formativă a eului, el (subiectul) devine conţinut şi deci intră sub unghiul 
de vedere estetic, Așa dar conținutul e „sens originar cristalizat în 
subiect“, | 
n cap. aliil-lea se trece la materialul poeziei lirice: limbajul liric. 
Poezia e artă prin limbaj, arta cuvântului. Acesta nu e un „vehicul“ 
care să comunice un cuprins — după concepția vischeriană (sau la noi, 
maioresciană) — ci un mijloc de elaborare a interioritâţii. Poetul simte 
şi gândeşte prin cuvinte, ca și muzicantul prin sunete, sau scuiptorul 
pria marmoră (pag. 123), toate acestea fiind nu un suport, ci un ele 
ment al viziunii lor. Trebue deosebită funcția logică şi funcţia poetică 
(magică) a limbajului. Cuvântul logic e abstract, cu funcţie predicativă, 
direcționat înafara, mijioceşte înțelesuri, și aceste înţelesuri nu suni 
legate de un anumit cuvânt, ci pot folosi un vestmânt verbal sa ualtul; 
cuvântul poetic e,intuitiv, convertește spre interior, este evocator de 
sensuri adânci, ascunse, el e unic. Limbajul liric folosește sonoritatea 
(adecvată sensului interior, prin care acesta se amplifică), ritmul; el 
scrutează după sensuri mai tainice de dincolo de suprafaţa conceptului 


78 £ LICU POP 


logic, el! foloseşte îmbinarea de cuvinte care aruncă raze nouă asu- 
pra sensurilor ascunse. Cuvântul logic ¿re în el ceva mecanic, rigid, 
cel poetic se 'nmlădiază după vieața interioară. 

După această definire a materialului poeziei lirice, autorul urmă- 
reşte în capitolele următoare factorii formali ai poeziei, cărora închină 
cam jumătate din lucrare. Se vede în aceasta importanța capitală acor- 
dată acestui element al poeziei lirice, despre justificarea căreia am 
pomenit mai sus. Autorul nu cade în formalism, sau sensualism estetic, 
intrucât nu se pierde nici un moment din vedere intimitatea originară 
dintre cele două elemente constitutive ale artei. 

Poezia lirică nu însemncază contur plastic, ci în primul rând atmo- 
sferă, vibraţie interioară, ce desvăluie un sens originar, Această dina- 
mică interioară se tălmăceşte în primul rând în rifm, el este descăr- 

„carea unei tensiuni interne, de aceea e un factor fundamental, unificator 

în poezie, iar atmosfera lirică e în dependenţă de el. Un alt factor 
formal este melodia. Muzica poeziei lirice este efect răsfrânt în inte- 
rior, e o vibraţie nemijlocită a interiorităţii, constituind fizionomia auten- 
fică a acesteia, deci ea nu poate fi concepută independent de acel fond 
originai. Muzica poeziei nu vibrează numai din strunele vocalelor izo- 
late, luate ca atare, ci din configuraţia întregului vers, din consonanța 
tuturor vocalelor şi consonanţelor acestuia. in fine sonoritatea poeziei 
se îmbrăţişază cu înţelesul, cu sensul cuvântului, pe care-l colorează şi 
amplifică; „melodia completează într'o proporţie foarte însemnată sensul 
noţional al razelor, îl adânceşte, îl încălzeşte, îi dă vieaţa spirituală care 
numai în mod intuitiv e accesibilă (pag. 236). Imaginea intuitivă — un 
alt element formal — nu însemnează o limitare la planul vizual („ut pictura 
poesis“ a clasicilor), ci e în slujba revelării interiorului, ea captează în 
formele ei concrete conținuturile adânci, ea sensibllizează noţiunile, 
pentru a ne scoate din sfera abstracţiunilor. Ea trebue să pună în miş- 
care şi inima, 

Un ultim element formal este fecfonica poeziei. Sub acest aspect, 
oarecum arhitectural al poeziei, înţelegem: lungimea sau scurtimea ver- 
surilor, legătura dintre strofe (dacă ele-sunt rotunjite sau se prelungesc 
unele în altele), distanțarea unor versuri în prezentarea lor grafică 
(ceea ce atrage şi o mică pauză la cetire), repetarea lor, alternarea 
strofelor lungi cu strofe scurte şi ritmarea lor deosebită. Toate acestea 
nu sunt deloc indiferente, ci au virtutea de a promova o atmosferă 
lirică deosebită, N 

a $ e 

Incheiem aci prezentarea lucrării d-luì Liviu Rusu. Această pre- 
zentare — față de bogăția ei interioară — este, desiger, prea sumară. În 
special am fost prea grăbiţi cu partea a doua (aspectul formal), care 
totuşi ni s'a părut şi cea mai interesantă şi despre care cred că poate 
fi întâmpinată mai deplin de adeziunea cetitorului. Acolo unde un gân- 
ditor îşi cucereşte poziţii proprii într'o disciplină ştiinţilică şi creează 
pentru gândirea sa termeni proprii, deci neuzitaţi, (ne referim la 
partea întâia), e natural ca aceşti termeni să dea o luptă pentru a-şi 
face drum în accepțiunea generală. 


LICU POP 


EUGEN SPERANȚIA 9 


EUGENIU SPERANȚIA: 


SYSTEME DE METAPHYSIQUE IMPLICITE DANS LES POSTULATS DE TOUTE 
CONNAISSANCE POSSIBLE +) 


După numeroasele şi variatele opere pe a căror copertă e înscris 
numele d-lui prof. E. Speranţia, Système de Mâtaphisique vine să împli- 
nească, să sintetizeze într'o perspectivă de ansamblu concepţia autorului 
despre lume şi vieaţă. In niciuna din lucrările: anterioare ale autorului, 
— multe la număr, bogate în conţinut, variate în preocupări şi originale 
în soluții, — viziunea D-sale despre lume şi vieaţă nu se conturează mai 
naturală, mai structurală şi mai integrală. Incă din prefaţă ești pre- 
venit că ai sub ochi o carte serioasă, substanţială și condensată. O carte 
rară, încărcată de gânduri şi plină de lumină, rezultatul multor ani de 
meditație şi studiu. 

Reluând, în continuare, lectura cărţii despre care e vorba , aci, 
după aproape un an de pribegie în cariera armelor, am avut satisfacția 
confirmării primelor impresii, dobândite prin lectura atunci începută. 
Munca depusă de autor în decursul celor şapte ani cât a ținut redac- 
tarea operei se vădeşte uşor din controlul riguros al frazei şi al fie- 
cărei propoziţii. Fraza încărcată de o ponderată gravitate, propoziţia 
şiefuită şi lustruită ca o piatră de arabesc, ideile înlănţuite logic şi 
adevărurile limpezi ca apa unui izvor de munte, dau sistemului de 
meiatizică a D-lui Profesor Eugeniu Speranţia un caracter geometric, 
liniar, împlinit şi împins până ia capăt. 

Pornind dela constatarea distincţiunii psihologice dintre gândirea 
teoietică şi practică, constatare care datorește aiât de mult lui Kant şi 
pe care DI E. Speranţia o menţine, însăşi lucrarea D-sale tratează in 
cartea I Analitica gândirii teoretice în cartea li Analitica gândirii prac- 
tice şi în cartea [ii Sinteză generală. 


In. cea dintâiu carte autorul analizează, precizează şi delimitează 
exact sensul anumitor noţiuni cu care, deobiceiu, mintea noastră ope- 
rează, judecând. Siliți mereu să recurgem la absolut, de nevoia de 
explicare şi de înțelegere, spiritul nostru se serveşte de o serie de inte- 
rogative, care sunt chestiuni, adecă judecăţi incomplete, pentru a afla 
răspunsul cuvenit. De aceea în partea întâia a cărţii | autorul jalonează 
direcţiile în spre care trebue căutat răspunsul potrivit interogativelor: 
ce, peniru ce, unde, cum, cât, cine, care, adevărate portițe de intrare în 
metafizic, 

In cea de a doua carte autorul discută o serie întreagă de pro- 
bleme, ca: gândirea teoretică şi practică, subiectiv şi obiectiv, libertate 
şi imortalitate, eul, ideea, socialul, etc. Presupunând la baza lucrurilor 
o armonie care trebue să existe (a se observa caracterul dogmatic al 
afirmației) şi pe care Spiritul nostru o presupune, noi care suntem „uni- 
tăți vii“ suntem înclinați să câutăm şi in lumea exterioară unitatea şi 
armonia. Logica şi legea armoniei nu sunt numai legi ale noastre ci 
însăşi legile lumi. Lectura primelor două cărţi ne aduce aminte în multe 
locuri de „Supremația credinței pure“ pe care o găsim mereu afir- 


1) Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1943, p. VIII4-328, 


80 EUGENIU SPERANŢIA 


mată și aci. Raționalismul D-lui Profesor E. Speranţia se reazimă pe 
credinţă, pe credinţa neraționată. Şi acest act al credinjii trebue să fie 
considerat prea raţional şi supra-raţional, nu irațional, „Credinţa con- 
ține raţiunea în germene“ spune autorul la pag. 121. Ea are profunde 
legături cu raţiunea, iar aceasta din urmă nu valorează nimic fără cre- 
dință. Acordul se întinde şi intre postulatele acestei metafizici şi între 
premisele iniţiale ale doctrinei Bisericii. De aci coloratura creștină a 
întregii metafizici, gândită şi scrisă în consecință. Gândirea biologică 
şi socială a filosofului dela Universitatea din Cluj, și-a primit prin această 
elegantă și prejioasă operă şi caracterul metafizic, atât de armonic 
şi structurat împletit cu celelalte două. Primele două cărţi sunt ade- 
vărale capitole de logică în care adevărurile se leagă unul de altul, 
inlănțuindu-se logic şi complectându-se. Rezultatul analizei din cele două 
cărţi dintâi ale lucrării este găsirea unor postulate fundamentale ale 
gândirii, ale oricărei gândiri omenești şi cunoaşteri posibile, formulate 
scurt și limpede la sfârșitul fiecărei cărji, pe baza cărora autorul îşi 
clădește adevăratul său sistem metafizic. 

Situat pe acelaşi punct cu autorul şi admițând argumentaţia care 
duce la determinaţia postulatelor fundamentale aie gândirii din primele 
două cărți, nu-ți mai rămâne decât să subscrii şi concluziile cărţii a 
treia, trase cu o uimitoare consecvență din aplicarea strictă şi logică . 
a postulatelor. Vorbind despre imperativul spiritualităţii şi despre liber- 
tate şi imorialitate Dl Profesor E. Speranţia spune cuvinte frumoase 
şi hotârite pentru spirit. De altfel, întreagă opera de faţă, şi toată opera 
D-sale, este o frumoasă pledoarie şi statornică luptă pentru spirit şi 
valorile sale. Spiritul nostru aspiră, luptă și vrea să se emancipeze, sâ 
se elibereze şi să se degajeze de corp şi fiziologic. ȘI ce dovedesc 
toate acestea dacă nu existența unui postulat al imortalităţii? Sau chiar 
imortalitaiea sufletului. 

Pe temelia principiilor şi a postulatelor fundamentale descoperite 
până aci în Problematica, Tematica şi Gândirea practică din primele 
două cărţi, autorul jese un sistem de metafizică linear, geometric şi 
arhitectonic. Căci, adevărurile apriorice cuprinse în postuleteie funda- 
mentale sunt legate între ele prin propoziţii de racord care joacă aci 
rolul liniilor punctate din desenele geometrice. 

Autorul face disiincţie clară între. domeniul metafizicei și înire 
acela al ştiinţelor, care lucrează cu alte categorii de fapte. Gândirea 
metafizică gravitează către transcendenţă, pe când gândirea şiiinţitică 
operează cu conținuturi de experienţă. Pentru gândirea metafizică fap- 
tele empirice înglobate în categoria „schimbător“ interesează numai 
întrucât au referinţe cu absolutul. Intre ele ocupă poziţie intermediară 
cosmologia filosofică. 

Cartea lil-a ne aduce mărturie despre informaţia exactă şi deta- 
liată şi despre variatcle şi multiplele preocupări de psihologie, biolo- 
gie, sociologie, filosoiie etc. ale autorului. Atât discuţia cât şi conți- 
nutul şi mai ales atmosfera lucrării te fac să vezi în această operă o 
lucrare cu adevărat filosofică, o adevărată gramatică a gândirii. Un 
stil clar, o uimitoare consecvență logică domină lucrarea dela un capă- 
la altul. Credinţa autorului în postulatele gândirii și în valoarea și pu- 


EUGENIU SPERANȚIA 8i 


terea spiritului se. găsește afirmată. și în alte lucrări anterioare ale auto: 
rului, Nicăieri ea nu este ilustrată şi argumentată atât de strălucit ca în 
această operă. Idei care până acum au fost numai anticipate şi presă- 
rate în diferite lucrări sau în comunicările făcute diferitelor congrese 
internaţionale, acum îşi primesc încadrarea organică şi logică în sistemul 
de metafizică al d-lui E. Speranţia. Anumite părți ale lucrării ca: intro- 
ducerea, rezultatul şi concluziile cărţilor: I și II şi Apendicele I și- IE 
sunt adevărate chei de înțelegere ale construcției întregului sistem. ` 

Discrefia . cu care acest gânditor se strecoară „printre oameni se 
face simțită şi în opera D-sale. O modestie semnificativă și rar întâlnită 
la oameni de calitatea D-lui prof..E. Speranţia. îl face . pe autor să 
afirme în Consideraţiuni finale, despre sistemul expus, că nui apar: 
ține, fiindcă el este inerent și implicit oricărui spirit omenese: „ii-n'est 
pas notre, puisqu'il constitue la „révélation naturelle“ . que chăcun dt. 
nous peut retrouver, spontanément, en soi-meme, comme penchant pii: 
mordial et irrésistible de sa pensée“ pag. 300. à 

Ideile înfăţişate de noi aci au fost scoase arbitrar! şt parţial - din 
sistemul metafizic al D-lui prof. E. S. Ele nu reprezintă şi deci nu pot 
fi considerate de loc un rezumat sau o expunere schițată a sistemului. 
Ele au vrut să fie doar indicii ale conţinutului bogat şi ale armăturii 
solide sub care se înfăţişează o lucrare de metafizică. Redactată în 
limba lui Voltaire, pentru a fi imprimată în Franţa, Système de Mela-. 
physique al D-lui E. Speraniia a apărut, din cauza împrejurărilor, în: 
condițiuni tehnice tot atât de luxoase ca şi acelea care i-ar fi fosf 
rezervate în Occident, Dealtfel această grije a autorului a fost confirmată 
şi de. apariţia ulterioară a unei alte lucrări a D-sale, tot atât de plină 
de miez, de elegantă şi de voluminoasă şi anume: /ntroducere în Fi- 
losofia Dreptului, Sibiu, 1944, Aceste ultime două importante- lucrări, 
adăugate la cele multe apărute anterior, îl aşează pe autorul lor. în rândul 
gânditorilor români cu care ne putem mândri. 


DUMITRU SALADE 


FLOREA MUREȘANU, CAZANIA LUI VARLAAM | 
1643—1943. PREZENTARE IN. IMAGINI +) 


Implinirea a trei sute de ani dela tipărirea Cărţii romăd.- 
nești cu învățătură a mitropolitului cărturar: Varlaam a iscat -nume- 
roase articole comemorative. Intr'adevăr 'o dată importantă ca cea a. 
apariției Cazaniei din 1643, care prin conţinutul ei — merinde sufle- 
tească credincioșilor — şi prin limba în care era scrisă se adresa 
seminţiei românești de pretutindenea, se cuvenea să fie comemorătă, 
după trei veacuri. Nimeni nu s'a arătat 'cu mai mult entuziasm pentru: 
acest popas cultural, cu mai multă admiraţie pentru cărturarul vlădică: 
al Moldovei ca Pr, Florea Mureşanu, profesor la Academia Teologică 
ortodoxă din Cluj” Că tocmai 'de peste mult blestemata graniță a Fe-: 
leacului de până mai ieri se 'aduce cel mai 'pios omagiu Mitropoli- 


1) Editura ERAN, Koloszvâr (Cluj), 1944. In 4, XVI+248 p. 


82 ROMULUS TUDORAN 


tului Varlaam, nu este o întâmplare. Aici unde stâpânirea străină își 
înfipsese din nou piciorul în scumpul nostru pământ al Transilvaniei, 
suprimând libertatea naţională, s'a înţeles din nou că această carte se 
adresase odinioară obștei româneşti de pretutindenea şi tocmai pentru 
aceasta este în chip deosebit preţuită. 

Mitropolitul Varlaam marchează, prin activitatea sa fructuoasă, un 
nou salt în cultura română, iar literatura, prin cazaniile sale, înveşmân- 
tate în haina proprie şi firească a graiului românesc, înregistrează un 
remarcabil progres în evoluţia limbii literare. Bun teolog, cunoscător 
şi apologet al dreptei credinţe a Răsăritului, sfetnic luminat al dom- 
nilor, dinamic, activ în diferite treburi obşteşti, Miiropolitul Varlaam 
rămâne înainte de toate personalitatea culturală cea mai proeminentă 
din vremea sa. „Două sunt" izvoarele din care şi-a scos şi şi-a sporit 
belșugul puterilor sale întru înfăptuirea celor ce ni le-a lăsat moștenire : 
iubirea de Dumnezeu și iubirea de neam. Pentru mai multă slavă a 
acestor două realităţi a trăit și s'a ostenit Varlaam. Singurele aceste 
două ţinte pot să dea vrerilor şi strădaniilor noastre tăria de a birui 
orice potrivnicie : Dumnezeu şi Neamul. Aceasta este marea lecţie per- 
manent valabilă, ce ne învaţă vieaţa şi faptele marelui Varlaam“ (p. XI). 


Aşa este prezentat Mitropolitul Moldovei în paginile introductive 
ale cărţii Pr. Mureşanu, care vrea să înmănuncheze toate cunoștințele 
ce le avem până acum asupru luminatului cărturar. În mod firesc, au- 
torul se opreşte mai mult asupra cărţii celei mai reprezentative a lui 
Varlaam — Cazania — care i-a prilejuit totodată lucrarea de faţă. 


Ceea ce se impune să fie remarcată înainte de toate este circu- 
laţia mare, neobişnuit de mare, pe care a avut-o această carte. Neamul 
românesc de pretutindenea a sorbit cu lăcomie învățătura duhovni- 
cească a Mitropolitului Varlaam, turnată întrun frumos grai românesc, 
cum nu se mai cunoscuse până atunci. Numai în parte sau în întregime, 
mărturisit sau nemărturisit, cazaniile lui Varlaam, în decursul celor trei sute 
de ani, începând cu anul 1644 şi sfârșind cu 1943, s'au retipărit de 17 ori. 
Numeroase sunt și copiile ce s'au făcut de pe ele, ca să slujească 
celor ce nu o puteau avea în slovele tiparului. Cât de mult era pre- 
țuită Cazania se poate vedea şi din felul cum se vindea: un exemplar 
aparţinând bisericii din Bedeciu, jud. Cluj, s'a cumpărat în 1655 cu 
„o iapă în tarniţă“ şi i-a „rupt preţul 25 de florinii“ (p. 202), iar un 
altul se cumpără la 1736, „nu zălog (ci) ca să fie a lor în veci“ cu 
zece oi şi şapte miei (p. XIII), iar pentru un altul, în 1689, a trebuit 
să facă judecată vlădicul Bălgradului, hotărând asupra dreptului de 
proprietate (p. 204). 


Cu largul concurs al celor două biserici româneşti, Pr. Mureşanu 
a ajuns să cunoască exemplarelele din Cazanie ce se mai găsesc în 
Ardealul de Nord. In total sunt 24 a căror istorie o face în parte fie- 
căruia. Prin pasionata d-sale cercetare a mai aflat urme despre exis- 
tența altor nouă exemplare. Manuscrisele copii de pe Cazanie, pe care 
le cunoaşte și le descrie Pr. Mureşanu, sunt în număr de patru, dând 
însă indicaţii şi despre altele. (La acestea se mai poate adăuga şi ma- 
nuscrisul copie ce se găseşte în Biblioteca Centrală dela Blaj; cf, N. 


FLOREA MUREŞANU, CAZANIA LUI VARLAAM 83 


Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioleca centrală dela Blaj, 
Blaj, 1944, p. 38, sub nr. 42). 

Meritul de căpetenie al lucrării constă în însăși înfăţişarea istoriei 
acestei cărţi. Autorul are totodată permanenta grijă să ne facă să cu- 
noaştem toată splendoarea 'neșteșugului iipograficesc, cu care s'a ti- 
părit cariea în 1643. Pentru aceasta reproduce cele 56 xilogravuri, 
inițialele, 78 la număr, şi vignetele, în număr de 7, de cele mai 
multe ori în mărimea originală sau, mai rar, în dimensiuni micşorate. 
De asemenea sunt reproduse foile de titluri ale tuturor retipăririlor ul- 
terioare. 


Se cuvine a sublinia contribuţiile de amănunt pe care le aduce 
Pr. Mureşanu, cu atât mai mult cu cât ele se găsesc rar în lucrarea 
d-sale. In legătură cu cuprinsul precizează numărul exact al cazaniilor 
— nici 76 nici 74, cum au afirmat unii cercetători, ci 75; dintr'o amă- 
nunjită confruntare a exemplarelor ce le-a avut în mână constată că 
Varlaam şi-a tipărit Cazania, în acelaș an, în două „ediţii“. 


Cartea Pr. Mureşanu, după cum se vede chiar de pe copertă 
vrea să fie o prezentare în imagini a Cazaniei lui Varlaam. 
Această intenţie a autorului este mărturisilă şi în prefaţă: „Scopul pe 
care l-am urmărit ne-a fost să dăm o prezentare în imagini, întâi a 
Cazaniei și apoi a tradiţiei unice pe care a creat-o această monu- 
menială operă prin retipăririle şi manuscrisele ce s'au făcut după ea“ 
(p. XIV). Cu toate acestea, din păcate, Pr. FI. Mureșanu a făcut mai 
mult decât atât. D-sa incearcă să dea şi un mic studiu de filologie 
asupra cărţii. Desigur că un astfel de studiu ar fi bine venit. Expu.. 
nerea despre grafie, ortografie şi lexic (p. 104—114) şi glosarul (p. 
217—227) sunt părțile cele mai slabe ale lucrării, care desvălue dile- 
tantismul Pr. prof. Mureşanu în materie de filologie. Foarte natural 
altfel: are altă pregătire şi altă specialitate. Ne mirăm însă și rămânem 
nedumeriți de ce Pr. Mureşanu a depășit limilele scopului fixat în pre- 
față. O prezentare în imagini a Cazaniei se putea face şi fără a în- 
tocmi un gloser, pe cât de nemetodic lucrat pe atât de inutil, şi fără 
a comenta lexicul cazaniilor, intrând în polemici ojioase. 


Şi acum câteva mostre din cele ce se pot spicui din lucrarea de 
față. Mai întâi semnalăm cititorilor, pentru a cunoaște dela început te- 
meiurile ştiinţifice ale Pr. Mureşanu, că şi astăzi când avem patru dic- 
ționare etimologice complete acceptabile — ale lui Cihac, Tiktin, 
Candrea şi Scriban — și un altul de înaltă ţinută, în bună parte pub- 
licat — cel al Academici — P. C. Părinte se închină încă autorităţii 
dicționarului lui Laurian și Massim, care pentru filologi este, chiar dela 
publicarea lui, cea mai monstruasă expresie a aberaţiilor latiniste. 
Pentru lămurire citez două exemple elocvente: „Liubov, liubovul 5, X; 
73, IX; 94, Ml; 100, XLVI şi 107, III. lubire. Miklosch (sic!) deriva cu- 
vântul românesc iubire dela slavul iubiti. Laurian-Massim remarcă însă 
că toate limbile ærice au cuvântul iubire. Lubere iat; lieben germ.; 
lubh sanscr. Cuvântul românesc iubire derivă din latină, lubere. Com. 
pusul acestui cuvânt, a/lubesco coincide şi în sens şi în formă cu ro. 
mânescul iubesc“ (p. 221). Şi mai hazliu e „neposluindu-mi 159, XVI. - 


6* 


84 ROMULUS TODORAN 


Probabil neponosluindu-mi, nebăgându-mi de vină. După Laurian-Massim 
ar deriva din ponosire-esc, a aduce defăimare, foarte probabil din 
grecescul onosis cu prepoziția eponosis — infamie, blestemăție (de- 
făimare), unde E. inițial a fost eliminat de firea limbii române şi am 
obținut ponosu, ponoslu, ponosluire, ponosluitor, ponosluit“ (p. 222). 
Sä mai comentăm? De prisos. Cetitorii singuri se poi lămuri. 

Alte greșeli: aciua este dat în glosar de origine necunoscută 
(p. 217) — de fapt e latin, cf. DA — cu toate acestea nimic nu-l îm- 
piedecă pe autor a-l trece între cuvintele care „deşi sunt de origine 
slavă s'au împămânfenit cu desăvârşire în graiul românesc“ (p. 110). 
La fel a trecut în aceeași categorie măgură, despre care se știe că e 
comun cu albaneza, ca să nu zicem autohton. Chiaru „clar“ e glosat 
mai chiaru (p. 218), probabil pentrucă aşa se găseşte amintit şi în 
Cartojan, Zst. lít. rom. vechi, vol. Il, p. 111; cât despre etimologie, 
„chiar lat. clar (sic!)“. Blem şi blemafi nu-şi găsesc rostul între cu: 
vintele cu sens schimbat (p. 113), ci trebuiau puse la elementele latine 
dispărute azi din limba curentă. Printre „slavonismele... scoase din cir- 
culaţia limbii româneşti pe care le întâlnim în paginile Cazaniei lui 
Varlaam“ (p. 106) găsim amintite şi cuvinte care se mai întâlnesc încă 
în uzul dialectal, ca de exemplu: găvozd, a gâăvozdi, jivine, plod, 
stretenie, stropșii, etc. Printre cuvintele din această categorie este 
înşirat şi cunteni, care, după -cum se ştie, e latin. „Greu de identificat 
etimologiceşte este cuvântul înma, înmâ pentru mamă, ce obvine 
adeseoii în textul Cazaniilor şi custa (a dăinui ?)“ (p. 111), într'adevăr 
greu a fost pentru Laurian și Massim și mult prea greu este pentru 
Prea. Cucernicia Sa; Dicţionarul Academiei le-a explicat pe amândouă. 
Inţelesul lui prostie (p. 112) nu este „umilinţă“, ci „simplitate“ şi acest 
sens nu e schimbat, ci sensul vechiu. 

Vom mai observa că în bibliografie nu sunt trecute toate lucră- 
rile consultate de autor. Bunăoară articolul lui Sebastian Stanca, „Pri- 
cina pentru o carte bisericească. Soborul vlădicului Varlaam la 1689“, 
publicat în Revista Teologică, 1930, p. 31—34, citat la pagina 204, 


Numărătoarea cuvintelor celor două „ediţii“ din Cazanie (în ex- 
emplarul A 151.794, iar în B 151.778 cuvinte) (p. 106) rămâne fără 
valoare de vreme ce nu ni se dă o împărțire a acestor cuvinte după 
origini, ținându-se seamă de circulaţia lor. Fireşte această operaţie, 
care nu știm cât ar fi fost de utilă, nu se putea face pe baza dicţio- 
narului lui Laurian şi Massim. 


În afară de acestea mai menţionăm și câteva greșeli de alt soiu, 
care chiar și cu o atenţie disperată se pot descoperi în paginile lu- 
crării: ați părea pentru a-ți părea (p. 113), „cf.“ nu înseamnă „con- 
form“: „osinditu, conform f. 32 v. IIl-VII“ (p. 113); fuset nu înseamnă 
fuseră (p. 113), ci fuserăți, pers. 2 pl. aorist; la pag. 18 se trimite 
la nota 26, în realitate e 28; la pag. 228, unde se indică izvoarele, 
ni se spune că manuscrisul dela Muzeul eparhial ortodox român din 
Cluj, înregistrat sub Nr. 210, s'a copiat în 1690, când de fapt s'a co- 
piat la 1696, cum se menţionează în altă parte a lucrării (p. 190), 


Nu numai că Pr. prof, FI. Mureşanu nu are o tehnică științifică 


FLORE MUREŞAU, CAZANIA LUI VARLAAM 85 


în alcătuirea părții privitoare la limbă din această carte, dar nu şi-a 
însuşit deplin nici terminologia: „După Laurian—Massim /smenire 
vine dela slav ismeniti şi înseamnă mutare, schimbare. Acest înţeles 
se încadrează perfect, în contactul (sic!) de mai sus“ (p. 220). (Cf. şi „o 
dublu“ (p. 104), „aposrof“ peniru paieric (p. 105), „alt accent“ == spi- 
ritus lenis (p. 105), etc.). 

Din „Dictionariulu limbei romane“ și-a însușit, poate, Pr. Mure- 
şanu laiinismul obvine, care „obvine“ de foarte multe ori în scrisul 
d-sale. (Cf. p. 104, 106. 107, 110, 221, 222, etc). Alte expresii nepo- 
trivite : „Poate şi unii şi alții au dreptate dacă documentele la care se 
provoacă le interpretăm în duhul vremii lui Varlaam“ (p. 2—3); „scaunul 
patriarhiei ecumenice din Constantinopol a fost eonfiscat, dela început, 
de ierarhii greci“ (p. 16). Fraze rău stilizate: „Manuscrisul acesta nu 
esta numai o simblă transcriere, ci este o copie aproape aidoma cu 
originalul“ (p. 184); „Asemenea perle de simţire şi cugetare creşti- 
nească învesmântate în cea mai aleasă haină a graiului românesc, dar 
să înțeleagă tofi, se întâlnesc în fiecare pagină a Cazaniei lui Var- 
laam“ (p. 114). 

Nu ne împăcăm nici cu „expresiile literare uitate... care sar 
cuveni să fie puse iarăşi în largă circulație“ (p. XIV), dela pag. 113— 
114 In Cazania lui Varlaam sunt într'adevăr expresii şi figuri de stil 
care ar merita să fie reactualizate cu toată mireasma lor arhaică, dar 
nu cele propuse de Pr. Mureșanu. lată o expresie „frumoasă“ din cele 
relevate de autor: „Celuia ce i dvorbâscu înainte mii de mii de voe- 
vodzi îngereşti, şi-i slujescu întlunearece de înlunearece de îngeri“. 
Probabil că autorul nu cunoaşte înţelesul cuvântului înfunerece, care 
înseamnă „mare mulțime“, decalc după slav. fima „întunerec, mul- 
fime“. 

Ne oprim aci cu observaţiile noastre, accentuând încă odată că 
toată interpretarea filologică, nu numai că este absolut inutilă, dar strică 
şi aspectul elegant al cărții, peniru care, în aceste vremuri, s'a făcut 
„cheltuială nesocotiiă“. 

Dacă am zăbovit cu slăruință asupra acestor greşeli lamentabile 
ale cărţii, am făcut-o pentrucă Pr. prof. Florea Mureşanu are de gând 
să editeze Cazania lui Varlaam (v. p. 181). Și ar fi păcat, credem, 
ca gândul bun şi cucernic ce-l enimează, izvorit dintro neţărmurită 
dragoste peniru Mitropolitul moldovean, să nu se realizeze într'o formă 
cât mai perfectă. 


ROMULUS TODORAN 


O NOUĂ ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE!) 


Atitudinea istoricilor literari faţă de literatura română pendulează 
între două altermative: una, mai veche, isforistfă, în genul celei a lui 
Gh. Adamescu, culminând în istoria literaturii lui N. lorga, unde domi- 


1) Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu: Istoria literaturii române 
moderne |, Casa Şcoalelor, 1944. 


86 AUREL VASILIU 


nu biograficul şi amănuntul istoric, copleşind valorificarea estetică; cea- 
laltă alternativă, caracterizată prin estetismul unilateral ca la Eugen 
Lovinescu, este o atitudine a generaţiei derivând din estetismul maio- 
rescian, trecut prin filiera lui M. Dragomirescu. La d. G. Călinescu 
găsim și amănuntul documentar dus la exces, deşi și atitudinea este- 
tică este adesea excesivă, 

Criteriul estetic al celor trei colaboratori ai prezentei cărţi este 
afirmat dela început, în Prefaţă: „Chiar dacă materialul de informații 
a fost aproape în întregime stabilit, încă din generaţia trecută, de cerce- 
tători, rămâne o problemă mereu deschisă, valorificarea acestui mate- 
rial în direcția stabilirii curentelor, a înrudirii şi filiaţiei scriitorilor, cum 
și în aceea a aprecierii estetice a operelor. Ni s'a părut deci intere- 
sant să supunem unei noi leciuri atente întreaga literatură română fru- 
moasă din ultimul veac, pentru a controla soliditatea judecăților este- 
tice ale trecutului şi pentru a le înlocui, când va fi cazul, după indica- 
fiile gustului actual“ (p. 3). Dar oare istoricul literar trebue să aibă 
numai funcţia de critic estetic, atunci când înregistrează operele trecu- 
tului, şi trebue să judece numai prin prizma sensibilităţii actuale? Cre- 
dem că datoria cea dintâi a unui istoric literar este de a se transpune 
în mentalitatea epocei şi a scriitorului analizat, iar valorificarea opere- 
lor trebue făcută în raport cu nivelul cultural şi literar al acelei epoci 
și nu cu acela al vremii noastre. De aceea este excesivă afirmaţia 
d-lui Ş. Cioculescu, (în capitolul despre Inceputurile literaturii artistice) 
când îşi propune: „In capitolul introductiv care urmează, ne vom limita 
să selecfionăm scriitorii verificaţi cu vremea şi anume notabili prin 
permanenjța operelor, negăsindu-ne îndatoraţi să începem cu clasicii 
pe drept necitiţi, ca lancu Văcărescu şi Constantin Conachi; din scriito- 
rii clasicizaţi prin trecerea anilor, vom refine edificiile durabile, rele- 
vându-le frumuseţile, dar nu vom întârzia în preajma venerabilelor gră- 
mezi de moloz, cu ingenioase căutări de crămpee de versuri sau de 
proză citabile“... (p. 11). Ne întrebăm însă: ce mai are de selecționat 
istoricul literar dacă vremea este aceea care verifică pe scriitori? lar 
dacă estelismul prezentei istorii a literaturii moderne ţine seamă mai 
cu seamă de „indicaţiile gustului actual“ (p. 3), atunci de ce ironia la 
adresa unor „manuale de strictă utilitate sezonieră“? (p. 11). Scopul 
autorilor este de a stabili mai ales „fizionomia morală a scriitorilor; 
extinderea biografică e cu totul de prisos“ (p. 12). Cât de puţin apli- 
cabil este principiul strict estetic aplicat la literatura primei jumătăţi a 
secolului al XIX-lea se vede din faptul că, deși sunt excluşi Văcăreştii 
şi Conachi, totuşi atunci când se vorbeşte despre Asachi „care e mai 
însemnat prin activitatea sa culturală decât prin producerile lui literare“ 
(p. 19), se insistă asupra pieselor de teatru, dintre care unele nici nu 
ni s'au păstrat, şi care sunt „lipsite de orice valoare literară“ (p. 20). 
Deci, în mod fatal, criteriul estetic irebuie completat cu acel cultural. 
Tot atât de neconformă cu principiul estetic este insistența d-lui Ciocu- 
lescu faţă de defectele prozei lui Asachi, „compuneri informe, de nara. 
țiuni istorice“ (p. 25), a cărora lipsă de valoare estetică o știam noi 
de mult, fără să mai fie nevoie s'o demonstreze d-sa pe pagini întregi 
(p. 24 și urm,), mai ales că ne promisese că „nu vom întârzia în 


O NOUĂ ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE 87 


preajma venerabilelor grămezi de moloz“! (p. 11) Dealtfel dl Ciocu- 
lescu completează din belșug metoda estetică şi cu cea culturală şi 
chiar biografică. După ce a făcut biografia lui Heliade pe două psgini, 
se revine la principiul estetic: „Meritele covârşitoare ale gazetarului şi 
ale editorului nu intră însă în cadrul acestui conspect, care-și propune 
să valorifice titlurile estetice ale scriitorilor“ (p. 29). Ne închipuim însă 
cât de trunchiată şi unilaterală ar apărea personalitatea scriitorilor noștri, 
chiar şi a celor din sec, XX, dacă s'ar aplica acest principiu cu stric- 
teță. Noroc că autorii prezentului „conspeci“ aplică destul de incon 
secvent acest principiu! Astfel d-l Cioculescu nu a putut evita de a 
vorbi de ideile gramaticale ale lui Heliade (p. 29 — 30), de ideile cri- 
tice (p. 30 — 34), de ideile politice, (p. 34 — 35), etc. Deşi d-l Ciocu- “ 
„lescu îşi propune să ţie seamă, în judecarea trecutului „literar, numai 
de „indicaţiile gustului actual“ (p. 3), totuşi nu poate să nu se trans- 
pre în epocă şi să nu fie seamă de data apariției operei în judecarea 

„Şirul de sonete neregulate din „Visul“, cu caracter autobiografic, 
é EE la daia apariției (1836), prin analiza profundă a subcon- 
ştientului...“ etc. (p. 35). Ca versuri „estetice“ sunt citate unele din 
„Cântecul ursului“, remarcate pentru „cunoștința vocabularului țigănesc“ 
(p. 35 — 36). 

Fără nicio tranziţie, d-l Cioculescu trece dela Heliade la C. 
Negruzzi, deși în prefaţă ni se promisese că atenţia cercetătorului va 
fi îndrepiată mai ales „în direcţia stabilirii curentelor, a înrudirii şi 
filiației scriitorilor“ (p. 3). Și Negruzzi, ca şi ceilalţi autori, este tratat 
independent: biografie, aclivitate lingvistică, poetică („Aprodul Purice“ 
are meritul „dea fi prima încercare de epopee naţională (1837)“, adică 
judecarea în dependenţă de apariţia cronologică şi nu de gustul pre- 
zentului (p. 42). 

Tot izolat este tratat şi Gr. Alexandrescu; nu vedem ce filiaţie 
poate fi între el şi Negruzzi, după care este tratat. Partea scrisă de 
~ d-l Cioculescu (dela Cârlova până la „Junimea“) este constituită dintr'o 
serie de monografii independente, fără stabiliri de filiaţii, curente, etc. 
Şi la Alexandrescu, valoarea operei este raportată la data apariţiei: 
„Adio la Târgovişte“ „e o elegie lamartiniană, dintre cele mai răsună- 
toare, în ceasul apariţiei“ (pag. 51). 

O extensiune deosebită are biografia lui Bălcescu (p. 60— 63), 
ea fiind: „Cea mai patelică existență din prima jumătate a secolului 
nostru trecut“ (p. 60). 

Despre Istoria Românilor sub Mihai Viteazul, mărturiseşte d-l 
Cioculescu că „lucrarea nu poate fi înțeleasă decât în atmosfera cultu- 
rală și socială care a stimulat întreprinderea ei“ (p. 62). Paralelismul 
siabilit de d-l Cioculescu între „Boeri şi ciocoi“ şi „Ciocoii vechi şi 
noi“ este neconcludeni (p. 86). Şi despre Alecsandri, mărturisește d-l 
Cioculescu, că „e un poet de care trebue să ţină seama istoricește, 
oricine priveşte evoluţia versului românesc, în sensul mlădierii, clari- 
tății şi armonieb..“ etc. (p. 96) Adică, iarăş, recunoaşterea necesității 
metodei istorice! Acelaş lucru despre romanele lui Bolintineanu: „au 
meritul priorităţii întrun gen nemai încercat la noi“ (p. 124). Tot asifel 
romanul lui N, Filimon „nu are nici o valoare estetică, dar documen- 


88 AUREL VASILIU 


tarul social îl reabilitează, tar perspectiva istorică îi ridică demnitatea 
la aceea a unei opere capitale, în sensul unei cărți cap de serie...“ etc. 
(128). Deci documentarul social poate ridica valoarea unei opere ineste- 
tice; şi iarăși, nu numai criteriul estetic trebue luat în considerație 
într'o istorie a literaturii! Ceva mai mult, opera lui Filimon: „prin docu- 
mentul linguistic, dublând pe cel social, „Ciocoii vechi şi noi“ îşi reali- 
zează un destin norocos, favorizat şi de faptul priorității cronologice“ 
(p. 128). Răsvan și Vidra „are meritul primei noastre încercări de 
dramă romantică“ (p. 145). E 

Cel mai amplu capitol al cărţii este închinat Junimii şi este scris 
de d. Tudor Vianu. Spre deosebire de d-l. Cioculescu, care orânduise 
scriitorii la întâmplare, fără să stabilească legătura dintre ei, d-l Vianu 
vorbeşte de Junimea, care „nu este numai un curent cultura? şi lite- 
rar, dar şi o asociaţie“ (p. 159). Oare înainte de Junimea nu au existat 
şcoli şi curente literare, de nu ne-a amintit nimic despre ele d-l Ciocu- 
lescu? De sigur că în felul Junimei, cu directive atât de precise şi cu 
o aulodefinire atât de unică în literatura noastră, nu mai găsim o alta; 
totuşi, istoricul literar are datoria să arate a:emănările scriitorilor dintr'o 
epocă, cum și diferenţele, definind şcolile şi curentele, chiar şi atunci 

„când ele nu s'au caracterizat singure. Dar oare în jurul lui Eliade, a 
lui Kogălniceanu nu s'au grupat scriitorii ? Grupările acestea nu ni le-a 
arătat d-l Cioculescu. 

Armonios şi amănunţit, nu numai. din punct de vedere estetic, ci 
complex şi complet este dezvoltat capitolul despre Junimea de către 
d-l Vianu. (In special despre Maiorescu, (p. 170 — 210), şi despre „marii 
creatori“, în frunte cu Eminescu, (p. 254 — 281), Caragiale, Creangă, 
„Slavici. ) Că nu este suficientă numai metoda estetică în explicarea 
operei literare, ne-o afirmă d-l Vianu răspicat: „Cine parcurge etapele 
mai de seamă ale vieții lui Caragiale, are o parte din explicaţia scri- 
sului său...“ etc. (p. 294). 

D-l Ş. Cioculescu nu consacrase un capitol special lui I. Ghica, 
lipsă pe care caută s'o completeze d.l Vianu, amintind în ceva mai 
mult de o jumătate de pagină despre Scrisorile lui către Alecsandri, 
socotindu.l ca „un aliat tardiv al Junimii“ (p. 336). Desigur că metoda 
estetică l-a nedreptăţit pe I. Ghica... 

Ultimul capitol: „Estetismul“, cel mai restrâns, este scris de d-l 
Vladimir Streinu. D-sa recunoaşte datoria istoricului literar de a nu se 
ține numai de criteriul estetic, ci de a înregistra şi pe scriitorii mai 
mărunți: „Interesanţi prin năzuințele lor comune, care dau orientarea 
generală a vremii respective, ei trebuiau să cadă numai în atenţia isto- 
ricilor literari“. (p. 340). Cu toate astea, nu înţelegem revenirea d-lui 
Sireinu la epoca patruzecioptistă pentru a vorbi în aproape trei pagini 
(p. 340 — 542) despre poezia socială a lui C. Boliac. Desigur că 
„nimic nu opreşte istoria literară să reţină lirismul social“ al lui Boliac, 
deşi „de talent propriu zis... nu poate fi vorba“ le el, (p. 342) numai 
că trebuia să-l înregistreze, la epoca lui Eliade, d-l Ş, Cioculescu și nu 


1) Şi scriitorii mai mărunți îşi găsesc un loc în capitolul tratat de d-l Vianu. 
ia pieri V. Pogor—tatăl, care n'are legătură cu „Junimea“ şi nici çu estetismul.., 
Y P. i 


O NOUĂ ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE 89 


d-l Streinu la capitolul despre „Estetism“. Tot atât de puţin ne aşteptam 
să ne vorbească d:se, în acelaşi capitol, despre cele „câteva mici gru- 
puri de versui“ ale lui C. Stamati (p. 342 şi urm.). Riscul unei istorii 
literare scrise în colaborare este repetarea aceloraşi fapte, cum i se 
întâmplă d-lui Streinu, vorbind despre Alecsandri şi Junimea (p. 343 şi 
urm.), despre Bolintineanu (p. 347 şi urm.). 


Despre Eminescu şi Macedonski, d. Streinu afirmă că aparţin 
„fiecare unui contur psihologic şi poeiic diferit până la antinomie“ 
(p. 345). Din punct de vedere psihologic, da; în ce priveşte însă ase- 
mănări între versurile lui Macedonski şi cele ale lui Eminescu, vezi 
Aurel Vasiliu: „Asemănări între doi adversari“. (Cernăuţi, 1940). 

D-l Streinu insistă într'un întreg capitol (p. 359 — 359), despre 
C. Boliac, C. Stamati, întâiul Alecsandri, Bolintineanu, I. Catina, G. 
Baronzi, Depărăţeanu şi Sihlearu, socotindu-i ca reprezentanţii unui 
„Spirit estetizant și o voință comună de siilizare, în jurul motivului maca- 
bru, exotic şi mai ales formal... cu rădăcini de noui posibilități ale liris- 
mului nostru“, (p. 359). 

De fapt, întreg acest capitol trebuia intercalat înainte de Junimea, 
iar elemente sociale și macabre se puteau găsi şi la alți poeţi (de ex. 
în Jelele lui Văcărescu, cu o versificaţie liberă şi onomatopeică). 

Nu înțelegem lipsa de preciziune din freza: „La anul înapoierii 
în Bucureşti el (Macedonski) este autorul volumului de versuri Prima- 
Verba apărut în 1874“ (p. 375). lar la pag. 376, ni se spune: „El 
(Macedonski) era încă în 1880 autorul volumului de versuri fără nicio 
valoare literară Prima Verba şi Directorul revistei Literatorul“. 

D-l Streinu dă o amploare excesivă capitolelor despre Literato- 
rul şi despre Macedonski (p. 360 — 381), insistânadu-se asupra tempe- 
rementului nestabil şi asupra conflictelor lui politice şi literare. Proba- 
bil că analiza estetică a poeziilor lui se va da în volumnl Il, anunţat 
pentru curând. 

La alcătuirea istoriei literaturii moderne a celor trei autori, în mod 
fatal au trebuit să se manifeste deosebiri de concepții în tratarea mate- 
rialului, deşi era formulată în prefață una singură: aceea estetică. 

D-l Cioculescu întrebuințează mai ales metoda monografică, indi- 
vidualistă, pentru fiecare scriitor separat, fără să ţie seamă prea mult 
de filiaţiuni, de şcoli şi curente literare. In schimb d-l Vianu, deoarece 
şi materialul se preta mai mult, ține seamă de totalitatea grupării juni- 
miste, ține seamă de genurile literare şi de o mai strictă documentare 
biografică şi chiar bibliografică. D-l V. Streinu, neținând seama de 
ordinea cronologică şi repetând unele fapte, a căutat rădăcini moder- 
niste în epoca patruzecioptistă. 

Istoria literaturii moderne a d-lor Cioculescu, Vianu şi Streinu este 
superioară multor alte scrieri similare anterioare, prin echilibrul între 
laudă şi critică, prin subiilele analize şi caracterizări, prin înțelegătoare 
atitudine, cum şi prin diversitatea problemelor discutate sau sugerate. 
Numai d-l B. Menteanv, în a d-sale istorie a literaturii române scrisă 
în franţuzeşte ne-a mai dat atât de plastice caracterizări ale scriitorilor, 
aşa cum găsim la dl Ş. Cioculescu, atunci când vorbeşte despre por- 
tretul lui Bălcescu: „Omul e deci un neastâmpărat, adeseori fantasc în 


90 AUREL VASILIU 


proiecte, prea încrezător în propriile puteri, și expus descurajărilor, dar 
îşi stăpâneşte slăbiciunile şi îndoelile, din mândrie. Acelaşi sentiment 
îi înfrânează exprimarea temerilor de sănătate, sau le dă acea notare 
scurtă, seacă, sub care simțim crisparea voinței“ (p. 71). 


Aceasta în ce priveşte portretul sufletesc al luptătorului muntean, 
iar în ce priveşte caracterizarea globală a operei lui, tot d-l Ciocu- 
lescu ne spune: „Fără să fi scris o singură operă de imaginaţie, dar 
înzestrat cu un talent literar care-l pune în fruntea prozatorilor munteni, 
Bălcescu impune prin frumusețea sa morală, în care pasiunea nobilă 
pentru ridicarea şi unitatea neamului se sfințește prin abstragerea până 
la jertfă dela tot ce face preţul vieţii. Ardere la focul pasiunilor înalte, 
vieața sa e parcă mai expresivă decât opera, prin exemplaritatea con- 
științei etice și bogăţia vieţii interioare, care e cea mai plăcută desco- 
perire a cetilorului“ (p. 71). Asemenea portrete sufleteşti şi caracteri- 
zări subtile de opere găsim la tot pasul în cartea celor trei colabora- 
tori, care se mai caracterizează şi printr'o obiectivă alternare înire laudă 
şi critică, care însă nu cad în excesele multora dintre istoriile litera- 
turii române ale altor autori. Caracteristic este, din acest punct de 
vedere, portretul sufletesc plin de contraste al lui Al. Macedonski, pe 
care îl face d-l V. Streinu (p. 370 — 381) şi din care cu părere de rău, 
nu putem reproduce nimic, nici despre ascendenţa lui herediiară nici 
despre manifestările lui zgomotoase politice, combative. Cităm totuşi o 
frază care caracterizează lapidar temperamentul de om şi poet al lui 
Macedonski: „El merge socialnente în adevăr către abisul celei mai 
negre boeme, dar puterea luase pentru el mai demult și ea încă odată 
chipul gloriei literare, în direcţia căreia își aruncă acum Macedonski 
rezerva de energie a spiţei“ (p. 375). 

Din cele spuse până acum, (și s'ar mai putea spune încă multe, 
dacă spațiul ne-ar permite-o) patem scoate concluzia că, dacă o isto- 
rie a literaturii în general și a celei româneşii în special nu poate 
întrebuința exclusiv metoda estetică în tratarea trecutului literar şi că 
deci metoda istorică este indispensabilă pentru înţelegerea evoluţiei în 
timp, cu toate astea era nevoie de o accentuare a principiului estetic 
în tralarea istoriei noastre literare, după atâtea excese istoriciste care 
bântuiseră la noi și când bunul gust şi frumosul erau ignorate. Această 
lacună o umple din plin cartea d-lor Cioculescu, Vianu şi Sireinu, fără 
să ignoreze însă nici celelalte metode indispensabile unei istorii a 
literaturii. 

AUREL VASILIU 


T. PAPAHAGI, PARALELE FOLKLORICE 


DI Tache Papahagi, titularul catedrei de „Dialectologie şi Folklor 
romanic“ dela Universitatea din Bucureşti şi autorul unor serioase 
studii de etnografie şi folklor, a tipărit nu de mult în colecţia Acade- 
miei Române o serie de traduceri din poezia populară neo-greacă. 
Traducerile sunt însoțite de numeroase note și comentarii critice re- 
feritoare la folklorul popoarelor învecinate, ceea ce dă lucrării aspectul 


T. PAPAHAGI, PARALELE FOLKLORICE 


unui adevărat studiu de folklor comparat, justificându-i pe deplin. tilt: 
de „Paralele Folklorice€ '). i 

Pornind dela observaţia că legăturile economice dintre popoare 
determină în acelaşi timp şi legături de civilizaţie, di Papahagi ajunge 
în mod natural la concluzia că alături de influenţele linguistice, s'au 
produs în cadrul popoarelor balcanice și influenţe folklorice, care sunt 
mai mult decât „niște simpli stropi de suflet“, cuvântul reprezentând 
întotdeauna un „sentiment, o ideie, o noţiune“. 

la cursul celor 38 de traduceri, dintre care 5 în versuri rimete, făcute 
după colecţiile lui Passow şi Politis, dl Papahagi prezintă un bogat 
material comparativ greco-român, ceea ce-l îndreptățește să afirme la 
sfârşitul studiului că legăturile „între Nordul și Sudul dunărean sunt 
sirăvechi, adânci şi variate“. 

Influențele folklorice sunt însă mult mai greu de determinat, cel 
puțin în faza acluală a cercetărilor, decât cele linguistice. De aceea 
în studiile de folklor numai rareori se poate depăşi constatarea fap- 
telor, trecându se la stabilirea genezei şi evoluliei lor în timp și spațiu. 
Există o serie de creaţii folklorice, în special din domeniul credințelor, 
şi obiceiurilor, a căror universalitate face aproape imposibilă rezolvarea 
originei. 

Metoda comparativă, de care se face în: timpul din urmă foarte 
mult caz, îşi închide adesea singură drumul, dacă mânuitorii ei nu 
sunt destul de precauji și îndeajuns de dotați cu sensibilitate și spirit 
de finețe. Aceasta se poate vedea în deosebi în domeniul poeziei, 
- unde fiecare popor îşi imprimă trăsăturile sufleteşti particulare. A dis- 
tinge acest specific este mult mai greu, dar în acelaşi timp mult mai 
interesant decât de a remarca aspectele universale ale unei teme. | 

In această ordine de idei dl Papahagi subliniază, în introducerea 
lucrării de care ne ocupăm, caracteristicile poeziei populare grecești, 
comparând-o cu cea daco-română sau cu a popoarelor învecinaie. 

in primul rând poezia grecească este profund patriotică, trădând 
un spirit de libertate şi independenţă. In ceea ce privește structura poe- 
ziei, în special a celei epice, se caracterizează printr'o „concentrare 
a acţiunii“, în timp ce poezia daco-română e mai analitică. 

In legătură cu lirica daco-română, dl Papahagi subliniază impor- 
tanța „Mioriţei“ pentru descifrarea fondului liric autohton, care se poate 
lămuri pe calea deducţiilor şi eliminărilor operate în malerialul folkloric 
comun popoarelor învecinate. S 

Trecând apoi la analiza motivelor principale din poezia populară 
grecească: haiducia, înstrăinarea, păstoritul, cărăvănăritul ş. a., dl Pa- 
` pahagi arată şi rolul creator el fiecărui popor balcanic în fruntea că- 
Dae Grecii şi Aromânii, precum şi legăturile lor cu Halia şi Nordul 
Dunării. 

Ocupându-se cu problema originii şi a radierilor folklorice, dl 
Papahagi susține cu drept cuvânt că pentru caracterizarea unui popor 
za Cea cama a . , 

1) T. Papahagi, Paralele Folklorice (greco-române) Traduceri din poezia po- 


pulară greacă şi note de folklor, filologie şi etnografie. Academia Română, Studii 
şi Cercetări, vol. LXVII, București, 1944, 91 p, 


92 GH. PAVELESCU 


sunt elocvente în oaerecare măsură chiar și împrumuturile, întrucât nici 
un popor nu împrumută ceea ce nu „se armoniază cu felul lui de a fi“. 

In timp însă ce „radierile epice constitue realităţi vii, scrie d-l 
Papahagi, cele lirice rămân, în esenţa lor, inalienabile, atâta timp cât 
popoarele între care se pot petrece atari radieri îşi păsirează pentru 
propria lor comoară lirică cel puțin individualitatea lor linguistică ; 
dacă însă un popor nu are o atare comoară în care sufletul lui să-și 
găsească hrana-i necesară, atunci, fatal, el se lasă narcotizat, destrămat 
şi cucerit de lirica străină cu care a luat contact“, (p. 14). | 

Suntem întru totul de acord cu individualitatea fondului liric. 
Credem-însă că di Papahagi exagerează când adaogă, după consta- 
tările de mai sus, că relativele „identități lirice“ din poezia diferitelor 
popoare „e mai raţional să fie considerate complet întâmplătoare, in- 
dependente între cle ca origini“ (p. 14). 

Desigur că-i greu să vorbim despre o origine comună, ca centru 
de difuzare, a motivului liric citat de dl Papahagi: 

Cine m'aude cântând, 
Zice că n'am niciun gând, 

întâlnit în folklorul ucrainian, român, italian şi catalan, dar prin această 
nu trebue să considerăm identitatea „complet întâmplătoare“, atât iimp 
cât motivui exprimă o realitate psihică universală, ce-a putut fecunda 
folklorul diferitelor popoare. „Intâmplarea“ şi coincidența“, un alt termen 
întrebuințat în astfel de cazuri nu pot mulţumi spiritul științific. 

Parcurgând cu atenţie traducerile dlui Papahagi, se pot desprinde 
şi alte caracteristici, pe lângă cele subliniate de autor în introducere 
şi amintite de noi mai sus. Astfel prezența naturii lui în poezia gre- 
cească e remarcabilă, atât ca mediu de acţiune, cât şi ca motiv de 
comparaţie pentru stări sufleteşii, constituind adesea paralelisme ca cel 
din poezia „Vlahula“, 

Prind să înflorească crengile și îngheţul nu le lasă. 
Vreau să te uit şi eu, dar dorul nu mă lasă. 

Sau direct participând la acţiunile şi sentimentele omeneşti, ca în 
„Cântecul miresei“ : 


Mama ia când te născu Mama ta când te născu 
Crângul iot în floare fu; Soarele jos se lăsă 
Păsările 'n cuibul lor Frumuseţe de-ţi dădu 
Tot cântau de drag şi dor. Şi apoi iară se urcă. 


De asemenea în domeniul liric se remarcă un grad de puritate 
morală rar întâlnit în lirica altor popoare şi mai ales în cea daco- 
română. Un exemplu tipic îl constitue motivul „sărutatului“ nepermis, 
întâlnit în cinci din traducerile dlui Papahagi. 

Desigur că o analiză mai amănunţită, care nu e locul să o facem 
aici ar putea scoale la iveală și alte trăsături caracteristice ale safie- 
tlui grec, ce l-ar pune în altă lumină decât aspectele vieţii levaatine 
prin care suntem obişnuili să l privim. 

De aceea trebue să subliniem că importanța traducerilor d-lui 
Papahagi depăşeşte domeniul propriu zis al folklorului, contribuind în 
acelaşi timp, pe lângă cunoaşterea unei remarcabile arte poetice şi la 
apropierea reciprocă dintre popoarele respective. 


GH. PAVELESCU 


OPERA LUI DINU NICODIN : II, „AGHAN“ 93 


OPERA LUI DINU NICODIN: II, „AGHAN“ 


Dacă ar fi stăruit bănuiala asupra vocației de scriitor a lui Dinu 
Nicodin, „amatorul“ care se incercase în curioesa proză ritmată a 
„Lupilor“, preocupările ulterioare ale acestui „estet“, care petrece cu 
băuturile tari ale limbii româneşti, au deslegat misterul. Prin ceea ce 
a continuat să publice, Dinu Nicodin dovedea nu numai cunoştinţa 
atât de amplă și exactă a materialului stilistic pe care îl ciocănea di- 
buindu-i sunetele obscure, dar și instinctul artistului faţă de conţinu- 
turile durabile ale literaturii. 


Mai domoală decât sonorităţile ermetice sau bruscat hexamelrice, 
din „Lupii“, chiar curgerea de apă împinsă din munte, a „Plimbării 
pe Olt“, era o proză îndcajuns de dificilă, deşi frumuseţile agitate ale 
stilului s'au evidenţiat: chinurile limbajului de a se turna în număr de 
silabe corespunzător simțului prozodic al artistului, In câteva zeci de 
pagini turistice, impregnate de satiră, regiunea se lasă filmată nu atât 
în peisagii pitoreşti, care rămân irase în memorie doar ca un contur 
de mână seismografică, peisagii pierdute în această rapidă succesiune 
de notații, dar mai cu seamă în însăşi individualizarea fluviului ce se 
sbate între stânci, între malurile roase şi dure totuşi, care răspund un- 
deva unei mori iuți, altundeva unui târg unguresc, ori satelor petrecute 
fantomatic de canoe-ul alungat la vale. Scos din literatura simbolurilor 
pompiereşti, oricât ar fi ele de „naționale“, Oltul se umflă de spume 
crude, acum mai patetice ca altădată, deși apele și-au păstrat forţa 
brută, neatinsă de ogiindiri tricolore... Cuvintele acestei proze fluide, 
` surpate pe vadul apelor repezi, au mereu savoarea unei stranii sălbă- 
ticii, o prospeţime care nu acuză niciun viciu livresc (citatele sunt 
târâte de curenţi și devin spumă nervoasă). lată cu câtă răceală e 
descrisă reacţia psihologică în faţa vestigiului eroic al războiului: 


„Pornim pe jos, pe şosea, să vedem ce-i cu Oltul, — ne oprim sub deal, 
lângă un isvor, curge dintr'un zid de cimitir; deasupra o placă de piatră. poartă 
în amintirea: Eroilor căzuţi în 1916, săpate în litere adânci, sumedenie de nume 
vii | aşezaţi după rang şi căciulă, să-i proslăvească o veşnicie, cau strâns dela 
alții bani, să facă o cişmea! E bine. Alături, în zid, o scară: trei trepte, o portiţă 
şi intri într'o grădiniţă frumos îngrijită. Movile pubhne, cruci rânduite, toate fără de 
nume. Şi încă o scară, o suim. Pe o piatră, o carte deschisă, ah! duioasă gândire, 
o carte de rugăciune în piatră ! 

rcăm şi vrem să privim. să ştim la ce pagină au împietrit „Evanghelia“, 
sau ce nume din cei.., plecați poartă? O listă întreagă! In liniştea morţii doar 
morţii so 'nvețte pe dinafară! Sunt feţe înalte, prefecţi, su'prefecţi şi pretori — or 
fi toi burlaci, că nu-i pomeneşte cu nevestele? 

„Sunt toți cât or fi ştiut atunci că se strâng bani, dela alţii să-i pomenească 
în veac! Sunt mulţi, cartea e mare şi toată scrisă cu nume, abia jos, întrun 
colț e trecut şi cel care îngrijeste de loc, asta-i mai bine, fie! Câţi sau perindat 
pe şosea, sunt înăuntru, ne p.inde o teamă: dac'or mai avea foi, să le întoarcă 
sau cărți să le-aşeze, ne trec şi pe noi — ne cărăm în grabă“. 

Intre cele două gravări satirice, tăcerea nenumită a morţii. Fără 
nicio ostentaţie, monumentul liric a! eroilor s'a înălțat, dincolo de cu- 
vinte, din arhitectura umbrelor. Aceasiă sugestie proeciată dinir'o 
propoziție scurtă şi înstrăinată îm gureşul celorlalte, e frecventă la 
Dinu Nicodin. 


De un interes însă cu totul deosebit şi deschizând criticului calea 


94 1. NEGOIŢESCU 


adevărată, preocuparea artistică a scritorului se relevează întreagă cu 
prilejul lui „Aghan“. Povestea mâinii fantastice a fost încercată în două 
modalităţi, ce chiar prin tehnica lor deosebită vădesc interesul lui Dinu 
Nicodin pentru virtualităţile artistice ale prozei; modalităţi, care la 
rândul lor n'au rămas în stadiul laboratorului, ci s'au realizat, fiecare 
în parte, conform unei alte impulsii tehnice. 

Intâi, „Aghan“ e un poem baladesc, cu un fond muzical atât de 
pronunțat, încât sbaterile prozei recurg mereu la ritmurile poetice, nu 
întâmplătoare, fiindcă hexametrul din „Lupii“ se topește, ci acel metru 
consacrat, în balada românească, de iniţiatorul prodigios Coşbuc. 
Modele, pe care le-am transpus în grafica adecvată: 

Aşa-i răpise pe Zulima, 

soția mortului dintâi. 

„Şi că dintâi a socotit 

că-i semn dela Aliah ! 

„Ah! când i-am spus a doua-zi 

când a aflat şi-a priceput! 

„ În spirt cu mirodenii tari, 

păstrată.., Mâna lui 

„. dela ungherul dinspre poartă 

pân' la odaia cu divan, 

la, mâna din borcan 

„Şi luni de-arândul ne-am luptat 

şi morţi (au fost) cu zecile de mii din ambele oştiri. 
sau un exemplu mai isbitor ca toate: 


=“a dus Aghan trei paşi în lături, 

să-şi bată palogu' pe-o piatră, 

să-i facă zimi, şi eu priveam 

la Turcii duşi şi petrecuţi 

de spaimă, cum fugeaul 

Când acţiunea sporeşte în intensitate dramatică sau când viziunea 

vrea să fie îngroșată prin efectul ritmic, “proza se converteşte la o 
muzică nouă, biciuită, electrizată : 

Geme pământul, 

trosneşte podu‘, 

se clatină casa, 

urlă văzduhu' | 

„ Pieptu-i o saltă, 

povara-l doboară. 

li strânge grumajii, 

cu un deşt îi desface 

gura. şi-i toarnă 

pe gât.. otrava |! 

.„Colindă noaptea 

pe tindă, coboară 

în beciuri, se sbate'n 

dulapuri, su' paturi, 

se-ascunde sub scară 

„acolo, pe sală 

stinge lumina 

In cazul ultim se poate observa şi un început de rimare. De fapt, 

rimarea prozei se produce deplină, când cuvintele îşi fes între ele cât 
mai numeroase fire de paianjen, aşa că pagina întreagă devine o masă 
sonoră, ritmată, accentuând tonalitatea baladescă : 


i Răscoală colbu' să n'o vezi când trece. 
Impute locu‘ ... de lângă sat, 


OPERA LUI DINU NICODIM: îl, „AGHAN“ 95 


păcat 

într'una petrecere! 

Descuie uşi şi zăvoare, 

atine poteca... mioare, 

le smulge macatu' de pe picioare, 
le trânteşte noaptea din pat, 

bate cu deştele'n geam, 

umblă prin poduri, intră pe geam 
cotrobăie'n casă ; 

trece prin uşile groase 

cât palma, 

de-a-valma. 

Pentru rimarea lui Aghan, se întrebuinţează, lângă el, cuvintele : 
divan, arman, borcan, an, ban, buzdugan, iatagan, pelivan, aman. Jocul 
rimelor interioare în an şi ani e evident: „Şi cumpărase -Aghan, cu 
bani peşin, moşie la Micleşti. In marginea pădurii 'şi clădise un han. 
Acolo ne-am mutat şi-am stat opt ani. Noi... trei: Aghan, eu şi mâna 
din borcan“. Sau efectele în z şi ci, ce: 

Trântit pe jos, în sala strâmtă, 
zăcea zapciul din Zorleni. 

Cât e de stăpân prozatorul pe tehnica ce-o mânuieşte, se vede 
clar întrun foarte frumos vers, în care nu numai ritmul sever și grav, 
dar mai ales absorbirea în acest ritm a valorii vocalelor în a şi â, 
sugerează odihna profundă : S 

Aghan gemând dormea adânc 


Impresia de scufundare, pe arcuri largi, e remarcabilă. Un alt 
exemplu, al aceleiaşi turnări artistice de maestru îl oferă un vers, în 
care riimurile se alungă, în formă de valuri, de „fugă“; 

i Mâna umiflată-sătulă, dormea 
unde efectul se produce prin succesiunea vocalelor u și a (3), spre a 
se calma, plan, în acel ea final, 

Dacă acestei tehnici atât de intime, a ritmului şi a rimei, a ordo- 
nării artiste a vocalelor, se adaogă ştiinţa epică, care stă la structura 
poemului „Aghan“, se înțelege lecţia de proză a acestei opere, în 
cadrul literaturii române. 

Tot atât de interesantă, însă, e nuvela „Ursita“, pe aceeaşi în- 
tâmplare ca și „Aghan“, cu identități numeroase chiar în frază. Autorul 
îi spune „scenariu“, potrivit în măsura în care evenimentele au o suc- 
cesiune rapidă, senzaţională, captivantă, după modul peliculei, dar 
tehnica însăşi a prozei e mult prea interesantă spre a accentua numai 
virtuțile strict epice ale acestui nou „Aghan“. 

Aici interesează în primul rând evocarea romantică, fugoasă, a 
locului și a epocei, nu numai Bosforul balcanic, vizionat altădată de 
ochii setoși ai lui Panait Istrati, dar şi Principatele din vremea războ- 
iului Crimeii. Ceea ce era comun între malul Dardanelelor și fara dela 
Dunăre, acelaşi balcan pitoresc, de lenevie şi cruzime, cu acadele și 
potere, peisagiu larg și colorat, peste care stăpânea umbra lui Anton 
Pann şi a lui Nasfratin Hogea. Dinu Nicodin are, în această privinţă, 
corespondențe de gust cu lon Barbu, celălalt evocator al panoramei: 


Tara veghea turcită. Pierea o dupamiază 


96 | 1. NEGOITESCU 


cum se deschide perspectiva, înrămată apoi în strofa de aplicaţie per- 
fectă : 

Incolăcite ceasuri: Cu voi, nu luai aminte 

Cum, pe resfrânta buză, a mătcii, dinainte, 

O spornică mulţime se tencuia 'n pereți. 

Veneau de toată mâna: prostime, târgoveți, 

Dervişi cu fața suptă de veghi, aduşi de şale, 

Pierduţi între pufoase şi falnice paşale; 

lar ochii tuturora călătoreau afund... 
iresc apropiată de noua evocare: 

„Au ajuns la Sulina. 

Oraş turcit. Se vorbea pe-alocurea şi româneşte. Au zăbovit două zile. S'au 
întâlnit cu un doftor, pe care-l cunoscuse în Stambul. Apoi, cu toţii, la hogea... 

Biaţul Sântu' Gheorghe era pe vremea ‘ceea împotmolit, dar răbda vese care 
nu călcau prea adânc. Au mânat la Galaţi. 

Aici, mai mulți greci ca'n Fanar, plin de ei era târgul! Corăbii multe în- 
cărcau porumb, lemne, grăune. Altele deszărcau: putini de peşte sărat, butoaie 
de untdelemn; măsline, ienibahar, stafide, stămburi marchidănării, basmale. 

Norod amestecat. Unii îmbrăceţi în haine negustoreşti, — albăstrimea; alţii 
cu legături de le înfăşurau de trei ori grumaijii, — protipendada; apoi mulți în 
caftane, alţii în giubele, în halaturi şi cu zulufi, Şi aici vorbea lumea că se pre- 
gătea Muscalul de rezbel mare "răncănea cafeneaua şi erau cafenele multe. Joc 
de cărţi şi de table 

Pe ulița portului, lumea strânsă; căscau gura, se minunau, caraghioslâcuri ; 
scăpăra unu'mn bețe, le răşcuia pe cute, tâşnea flacăra mică din gămălia gălbuie; 
blejdiţi, toți nu ma: văzuseră chibrituri! un turc juca o maimuţă. Un năzdrăvan 
umbla în mâini, cu picioarele furcă. Voi armeni virde+u karamanile. Haimana!e 
multe şi oameni de treabă Forfotă mare şi lenevie belşug! Doniţe cu şalep cu 
bragă, — tăvi cu bigi-bigi, suzan, cofeturi, halviţă”; 

Ritmurile au fost anulate şi înlocuite cu legănarea egală, somp- 
tuoasă, a prozei propriu zise, scăldată în lumină şi grea de culoare, 
cu efecte picturale îndeosebi. Cuvintele nu mai sunt îndrăgite pentru 
reavănul ior rumânese, ci socotite cu măsura greutăţii lor istorice, cu 
putinţa de evocare, căutându-se de preferință miezul balcanic, după ce 


a fost desfăculă coaja locală. 

In acest stadiu, de absorbire a muzicalităţii pentru a da rezo- 
nanţă ecourilor profunde, proza lui Dinu Nicodin şi-a câștigat albia 
definitivă, maturitatea plină de consecinţe, aptă marei construcții epice 
a romanului istoric. Nu va întârzia să vină. 

I. NEGOIŢESCU 


INSEMNĂRI 


FENOMENUL SOVIETIC 


Întrebării, încărcată de mirare şi in- 
dignare: Ce caut eu aici? pe care şi-o 
punea cu legitimă insistenţă, soldatul 
român trimis în Rusia să cucerească 
Caucazul şi Stalingradul i se cuvenea 
un răspuns, altul decât cel pe care i-l 
dădea fostul „Conducător“ şi care suna 
astfel: cucerirea Ardealului de Nord. 
Răspunsul drept, lapidar şi necesar i 
l-a dat evenimentul dela 23 August 1944. 
Aşa cum l-a aşteptat şi cum l-a primit. 

intrebarea, mirarea şi îndoiala pe care 
şi-o exprimă sau nu, azi, cei care n'au 
cunoscut „fenomenul sovietic“ la el 
acasă, în frunte cu intelectualii noştri, 
îşi aşteaptă şi ea un răspuns tot atât 
de exact, de real şi urgent ca şi acela 
pe care l-a dat răsturnarea dela 23 Au- 
gust, 1943, nedumeririi soldatului ro- 
mân. 

Este un lucru simplu şi de cuminţe- 
nie elementară constatarea că fără cu- 
noaşterea exactă, sau cel puţin apro- 
ximativă a realității, judecata făcută 
asupia acelei realităţi nu prezintă nici 
o garanţie şi nici o valoare. 

Răspunsul aşteptat de îndoiala şi 
neîncrederea celor mulţi în valoarea 
fenomenului sovietic este tot atât de 
simplu şi de categoric ca şi acela dat 
întrebării simple şi sănătoase cu care 
soldatul român pribegea prin stepele 
ruseşti. El nu poate veni decât printr'o 
cunoaştere cât mai largă şi cât ma: 
exactă a complexului fenomen sovietic. 


O cunoaştere exactă a realităţii fie dela 
sursa ei originară, fie din isvoare veri- 
ficate şi demne de toată încrederea. 
Numai o cunoaştere reală ne poate 
spulbera obscurantismul şi ignoranța 
pe care le nutrim despre fenomenul 
sovietic dela Răsărit, ignoranță care 
şi-a întins rădăcini şi în afectivitatea 
noastră. Mai puţin datele şi cifrele, pe 
care de acum încolo le dorim tot mai 
multe şi mai exacte, dar, deocamdată, 
mai mult faptele şi pildele de sub ochii 
noştri ne sunt indicii sigure că la ră- 
sărit s'a petrecut ceva extraordinar. Că 
o transformare excepțională, un ade- 
vărai fenomen sovietic, un „mister so- 


- vietic“, cum i-a spus D-l M. Constanti- 


nescu, a răsturnat calculele, presupu- 
nerile şi combinațiile mincioase ale unei 
întregi coaliții europene primejdioase, 
care monopolizase totul în Europa: 


` stiinta, politica, economia, etc. Un fe- 


nomen economic, social şi polilic cu 
urmări mondiale a avut loc sub ochii 
obosiţi ai Europei dela 1917 încoace, 
în statele republicei sovietice socialiste. 
Căci, cum altfel am putea numi înfăp- 
tuirile uluitoare de care luăm act atât 
de târziu ? Numai cine cunoaşte o parte 
măcar din realizările grandioase ale- 
vecinei noastre dela răsărit, dela 1917 
încoace, poate aprecia etorturile, suc- 
cesul şi valoarea pe care o idee nouă 
a imprimat-o cadenjei de lucru a celor 
200 milioane de Rugi. Dispariţia analfa- 
betismului, creşterea numărului elevi-- 
` 7 


98 INSEMNĂRI 


lor şcolilor secundare dela 1 milion la 
` 17 m lioane şi a Universităţilor dela 92 
la 700 până la 1937, sunt fapte care 
nu mai suportă nici o discuţie. 

Numărul bibliotecilor, al cărților, al 
căminurilor culturale, al tractoarelor, al 
avioanelor, al chilometrilor de cale fe- 
rată elc., au crescut la fel, în aceiaşi 
proporţie, şi unele chiar mai mult. 
Aceesia a făcut ca U. R. S. S. să se 
ridice în ierarhia ţărilor la primele ran- 
guri şi în multe domenii chiar la pri- 
mu! rang, 

Sa petrecut acolo un miracol ale 
cărei reflexe luminoase abia acum în- 
cep să strălucească şi peste graniţele 
U. R. S, S., spre Apus. Ce-am şiiut noi 
despre acest fenomen? Nimic, sau 
aproape nimic. Am avut puţine şi ne- 
sigure informaţii despre acest fenomen. 
Unele din ele, venite din tabăra ad- 
versă, prezentau fenomenul sovietic ca 
pe un fapt de patologie colectivă. După 
cum pentru mulţi europeni Statele Unite 
ale Americei erau şi poate mai sunt 
încă fara gengsterilor şi a. furturilor 
celebre, U. R. S. S. era țara surghiu- 
nului şi a demeniei, a eroarei şi a 
întunericului. Altele prezentau rezultate 
umflate şi neverosimile cărora nu le 
putea acorda nimeni nici un credit. 
În faţa acgstei realităţi triste şi r şi- 
noase nu:fnâlugăsim semne de mirare 
pentru ignoranța în care am învăluit 
istorica şi impresionanta transformare 
deia răsărit. 

Prezentarea falsă, interesată sau nu- 
mai superficială a marilor realităţi din 
U. R. S. S., a avut consecinţe politice 
de cea mai mare importanță şi pentru 
unele ţări mai ales de cea mai tristă 
memorie. Operația de însănăloşire a 
început odată cu schimbarea dela 23 
August 1944. Printre alte consecințe ale 
acestui eveniment trebue să amintim 
şi circulația liberă a sursel r de infor- 
maţie obiectivă asupra stărilor din U. 
R. S. S. Trebue să ne concentrăm efor- 
tul şi în această direcţie pentru a ne 


îndrepta greşeala, făcută în trecut. Să 
ne cunoaştem căt mai exact şi cât mai 
curând vecina dela Răsărit. Şi aceasta 
numai spre binele nostru. Căci nu pu- 
tem pretinde ca un continent, cum e 
U. R. S. S., faţă de care noi am mani- 
festat atâta rezervă şi cu care am avut 
relaţii atât de şutrede, nestatornice şi 
capricioase, dacă nu chiar potrivnice 
câteodată, să facă acum o pclitică după 
gustul şi de dragul nostru. Trebie să 
facem primii începutul şi să arătăm 
dorința sinceră de-a ţese relațiuni te- 
meinice de prietenie cu U. R. S. S. 

Semne îmbucurătoare sunt pentru 
aceasta. O asociaţie pentru strângerea 
legăturilor de prietenie cu U. R. S. S. 
(A. R. L. U. S.) a luat ființă în Româ- 
nia, cu numeroase secţii şi filiale, In ` 
cadrul acestei asociații au şi vorbit 
câleva personalităţi proeminente ale 
culturii noastre despre diferite subiecte, 
privind aspecte şi realităţi sovietice. 
Acestei asociaţii îi sunt încă rezervate, 
mai ales ac m la început, multe şi 
importante sarcini. Odată cu cunoaşte- 
rea adevărată a realităţilor sovietice se 
va face lumină şi se va împrăştia în- 
doiala celor nedumeriţi. Şi asociaţia 
amintită poate uşura această cunoaştere, 

Cursuri de limba rusă au luat fiinţă 
în numeroase centre, înlesnind popu- 
lajiei cunoaşterea acestei limbi şi în 
ultima analiză cunoaşterea realităţii 
despre care a fost vorba, Editurile au 
deschis porţile lor şi publicaţiilor de 
acest gen, de informaţie asupra stări- 
lor din U. R. S, S. Din eforturile me- 
morabile ale ştiinţei sovietice, care a 
oferit un concurs atât de preţios şi de 
larg transformărilor sovietice, nu cu- 
poaştem aproape nimic. Aşteptăm ca 
specialiştii noştri odată informaţi să-şi 
spună cuvântul şi publicului doritor să 
afle asemenea lucruri. 

In materie de economie şi finanţe 
cartea d-lui Mitiţă Constantinescu înti- 
tulată „Continentul U. R. S. S..* a pus 
la dispoziţia cetitorilor numeroase şi 


INSEMNĂRI 99 


insemnate date pentru o cunoaştere 
pozitivă a realităţilor din acest dome- 
niu. In alte domenii aşteptăm la fel. 

lată ce gânduri nea deşteptat con- 
ferința pe care a rostit-o Duminecă. 
1! Februarie 1945, în cadrul Despărţă- 
mântului Astra, la Sibiu. D-l M. Con- 
stantinescu, despre relaţiile noastre eco- 


nomice cu U. R. S. S. 
D. S. 


N. CARTOJAN 


În preajma Crăciunului s'a stins din 
viaţă profesorul N. Cartojan dela Uni- 
versitatea din Bucureşti, membru al 
Academiei Române. Trimitem şi noi, 
de aici, din inima Ardealului, floarea 
recunoştintei noastre pentru mormântul 
lui proa-păt. Prin munca lui neodihnită 
de dascăl şi cercetător, prin opera lui 
constructivă, prin marile servicii pe care 
le-a adus culturii româneşti, Nicolae 
Cartojan este vrednic ca neamul întreg 
să-i cinstească memoria şi să-l dea 
drept pildă generaţiilor următoare. Cu 
o sârguință de benedictin, el a explo- 
rat un domeniu eşa de ingrat în apa- 
rență, dar aşa de fecund în semnifica- 
tiile lui, domeniul vechei noastre lite- 
raturi, ale cărui urme în culiura noastră 
naţională sunt mult mai vii decât îşi 
închipue un observator superficial. A 
cercetat cu nobilă pasiune îndeosebi 
vechile noastre cărţi populare, impri- 
mate şi manuscrise, pâinea sufletească 
a atâtor generații, analizându-le struc? 
tura, descifrându-le motivele şi urmă- 
rind originele lor, cu o riguroasă me- 
todă ştiinţifică, în literaturile balcanice 
sau europene, arătându-le infiltraţiile 
în folclorul, în arta noastră religioasă, 
în întreaga noastră cultură. Rezultat al 
acestor cercetări sunt un lung şir de 
studii, dar mai ales cele două volume: 
Cărţile populare în literatura româ- 
nească (Buc. 1929 şi 1938). operă fun- 
damentală pentru oricine vrea să cu- 
noască vechea noastră cultură, O în- 


cercare de sinteză asupra întregei noa- 
stre literaturi vechi este a sa. Istoria 
literaturii române vechi vol. | şi Îl. pe 
care moartea nu l-a îngăduit să o ducă 
până le capăt (lucrarea se opreşte la 
Dim. Cantemir şi Şerban Cantacuzino), 
rămânând totuşi, aşa frânt cum este, 
un monument al creaţiei noastre ştiin- 
țifice, un model de cercetare obiectivă, 
dar şi de iubire discretă, dar vie pen- 
tru subiectul tratat. Cu toate că dome- 
niul pe care l-a cultivat cu precădere 
şi cu mai multă dragoste a fost al lite- 
raturii noastre vechi, Cartojan n'a fost 
strein nici de literatura noastră modernă, 
dându-ne şi aici câteva studii substan- 
fiale (indeosebi în legătură cu epoca 
lui Kogălniceanu). Fruct al marii lui 
iubiri pentru întreaga noastră literatură 
şi a virtuţilor lui de dascăl este acea 


„nepreţuită iniţiativă a „Clasicilor români 


comentaţi“, în care sub îngrijirea lui 
au apărut (în editura Scrisul Românesc 
din Craiova), aproape tot ceeece avem 
mai bun în literatura noastră, cu comen- 
tariile şi studiile unor excelenți specia- 
lişti, admirabiiă operă educativă şi nu 
odată temeinică cercetare științifică. 
Acest om mărunt, modesi în toate 
înfăţişările lui, purta în el planuri în- 
drăznejţe şi mai ales, ştia să le ducă 
la capăt, prin muncă stăruitoare şi con- 
structivă, prin tact şi spirit de colabo- 
rare. N, Cartojan a fost între puţinii 
cercetători români care au știut să facă 
o şcoală. realizare cu atât mai exem- 
plară cu cât este vorba de un dome- 
niu puţin atrăgător prin ariditatea lui. 
şi prin cunoştintele tehnice pe care le 
cere. El a putut deci avea, în momen- 
tul sfârşitului, rara mângăere că pla- 
nurile şi operele lui neterminate vor fi 
duse la capăt de distinşii săi eleyi. 
lată încă unul din motivele pentru care 
se cuvine să-i binecuvântăm memoria 
şi să-l aducem de pildă viitorimii. 
LB. 


7* 


100 INSEMNĂRI 


TEATRUL PRIBEAG DELA SIBIU 


Una dintre instituţiile de cultură greu 
încercate de necazurile refugiului, cti- 
toria moldovenească de glorioasă tradi- 
tie a Teatrului Naţional din laşi, a popo 
sit în dricul iernei acesteia, la noi. `’ 

După peregrinări fără rost prin dife- 
rite colţuri ale țării, chibzuința tardivă 
a ocârmuirii noastre teatrale .i-a fixat, 
în sfârşit, un domiciliu provizoriu în 
cetatea Sibiului. 

Puţini spectatori sibieni cunosc neajun- 
surile şi greutățile îndurate de „come- 
dienţii dela Eşi“, de trei ori refugiați 
(laşi, Jimbolia, Drăgăşani) şi eforturile 
depuse peniru a-şi putea vedea iar de 
rosturile lor artistice. E suficient să 
menționăm călătoria neomenoasă a în- 
tregei caravane, zile şi nopti, în vagoane 
deschise, sub asprimea gerului, 

Cred că nici pe vremea poştalionului, 
„teatralişti“ străini, aventuraţi vreodată 
pe meleagurile valahe, n'au încercat 
neajunsuri asemuitoare pribegilor dela 
laşi. 
` Greutățile şi necazurile îndurate le 
sunt răscumpărate doar de simpatia 
caldă şi dragostea frățească cu care 
publicul nostru (în majoritate refugiaţi 
din toate zările ţării) i-a întâmpinat pe 
aceşti fraţi pribegi; de interesul cu care 
urmăreşte seară de seară joaca 
acestor inimoşi „comedienţi“, ce risi- 
pesc râvnă şi duh în arătările lor tea- 
trale, aşa cum nu e obişnuit să se 
vadă la întreprinderile negustoreşti ale 
turneelor, hărăzite cu inconştienţă pro- 
vinciei. 

E în firea moldovenească nevoia de 
a însoţi cu o fărâmă de suflet ori ce 
faptă sau acţiune; de a o strecura prin 
sita inimii. l 

lar Teatrul pribeag dela Sibiu este 
o frântură din sufletul Moldovei. Un 
veac şi mai bine această instituţie i-a 
oglindit sbaterile şi strădaniile pentru 
dobândirea progresului social şi cultu- 
ral. Eforturile înfăptuirii Teatrului din 


capitala Mo!dovei sunt împletite cu 
însăşi vieaja culturală a secolului trecut. 
E îndreptăţită afirmarea că Teatrului 
Naţional moldovean i se datoreşte câşti- 
garea mărelei victorii a înironării limbii 
româneşti, atât în vieaja socială. cât şi 
în administraţia de stat, într'o vreme, 
in care un simplu funcţionar de con- 
sulat străin bătea din picior Curţii şi 
Domnului român. 

Inceputurile teatrului se leagă de 
numele lui Gh. Asachi (Primul specta- 
col românesc a avutloc în ziua de 27 
Decembrie 1816, când sa jucat pasto- 
rala lui Gessner şi Florian, „Mirtil şi 


` Chloe“, în traducerea lui Asachi), De 


numele lui se leagă deci izbânda înfrun- 
tării prejudecăților vremii, împotriva 
îndeletnicirii de actor, afurisite de pra- 
vili şi canoane, dar mai ales izbânda 
graiului românesc — folosit până atunci 
de boieri numai când se adresau slugi- 
lor, robilor țigani şi prostimei. 

Cele mai proeminente personalităţi 
culturale ale Moldovei, ca M. Kogălni- 
ceanu, Costache Negruzzi, V. Alecsan- 
dri, Matei Millo sau figurile cunoscute 
nouă ca Mihail Codreanu, Mihail Sado- 


. veanu, lonel Teodoreanu, etc., şi-au 


dat cu râvnă concursul lor pentru pro- 
păşirea acestei instituţii, contribuind la 
consolidarea glorioasei ei tradiţii. Căci 
Naţionalul ieşan se poate mândri cu o 
tradiție a sa, care-l deosebeşte de cele- 
lalte teatre surori: un chip al său pro- 
priu de interprerarea unui repertoriu 
care i-a creiat odinioară faima şii 
menţine şi astăzi favoarea. 

Cele două nume glorioase ale teatru- 
lui românesc din secolul trecut, V. 
Alecsandri şi inegalabilul său inter- 
pret, genialul comedian Matei Millo, 
sunt nume respectate cu evlavie. Stima- 
rea tradiţiei n'a împiedecat însă culti- 
varea celor mai moderne forme de artă 
teatrală, Începând cu anul 1929 (epoca 
regisorului Aurel Maican), sa experi- 
mentat cele mei îndrăzneţe încercări 
teatrale, realizându-se spectacole de 


INSEMNĂRI 301 


artă de înaltă ţinută, care — alături de 
îrfăntvirile 'ui Victorlon Popa, ia Cernăuţi 
— au marcat cea mai aleasă izbândă 
a teatrelor naţionale din provincie, față 
de care capitala, in acea vreme, rămă- 
sese în urmă. 

Nu poate fi trecut cu vederea nici 
faptul că teatrul din laşi a fost totdea- 
una un stup îmbelşsugat de actori talen- 
taţi, dintre care cei mai 'de prestigiu 
i-au fost, an de an, furafi de scenele 
capitalei. Afară de genialul Millo, din 
'puzderia de nume, care au plecat din 
capitala Moldovei, cităm numai câteva 
mai cunoscute: Petre Sturza, V. Mor- 
tun, R. Bulfinachi, V. Antonescu, Maria 
Filoti, Gh. Colboreanu, Sorana Topa, 
C. Antoniu, mai recent, Eliza Petră- 
chescu. Aurel Munteanu, regisorul lon 
Sava şi alţii mulţi tineri mai puțin 
cunoscuţi de marele public, fără a 
mai aminti de cei care activează în 
trupa Clujană, sau cei care în pre- 
zent sunt detaşaţi. 

Prezenţa întâmplătoare a Teatrului 
Moldovei în Sibiu are însă, pe lângă 
rostu-i cultural indiscutabil, şi o altă 
semnificaţie. Direct sau indirect, Transil- 
vania s'a împărtăşit din roadele acestui 
teatru, după cum s'a impărtăşit cu ar- 
doare din toate ideile şi acțiunile ctito- 


rite la laşi pe seama spiritualităţii romă- - 


neşti de pretutindenea. Să ne amintim 
aviditatea cu care Transilvania şi-a- 
însuşit repertoriul lui Alecsandri şi im- 
portanța lui culturală până la Unire, 
sau ecoul de câteva decenii al triumfa- 
lului turneu din 1870 al lui Matei Millo. 

Istoria procesului de osmoză spiri- 
tuală cu ţara: Moldovei se întregeşte cu 
frământările teatrale ale celor două 
provincii. Poate nu e lipsit de interes 
să remarcăm şi modesta contribuţie 
transilvană la mişcarea teatrală moldo- 
veană. Trei nume din epoca contem- 
porană pot fi menţionate (întâmplător, 
toate trei sunt numele unor Sibieni): 
actorul Gb. Calboreanu, prof. Andrei 
Oțetea, de două ori director al teatrului 


din laşi; dar mai ales. cel de care e 
legată modernizarea scenei, reperțoriu- 
lui şi înscenărilor; cel cere a ridicat 


„arta teatrului iesan la nivel] european, 


directorul de scenă Aurel Maican, regi- 
sor de autentică dotaţie, nosedat de 
neactâmoăr creator şi de patima scenei, 

Experienta spectacolelor moldovene 
le Sibiu va atrage, sperăm, atenţiunea 
oficialității asuora unei probleme igno- 
rate de politica noastră teatrală: 1) ideia 
permenentizării unui teatru la Sibiu şi 
2) recesitalea schimbului interteatral 
al Najţionalelor din provincie. 

Un astfel de schimb ar face posibilă 
cunoaşterea reciprocă a realizărilor fie- 
cărui teatru, cu deosebire ar facilita 
cunoaşterea realizărilor specifice regiu- 
nii fiecăreia. Utilitatea unvi astfel de 
schimb o i'ustrează reprezentarea. re- 
centă a .Coanei Chiriţa“, care s'a bucu- 
rat la Sibiu de un succes deosebit toc- 
mai pentru stilul de înscerare şi inter- 
pretare tradiţional de un farmec naiv 
şi de o savoare cuceritoare. Un Alecsan- 
dri, care poate fi jucat autentic numai 
de Moldoveni, după cum un Caragiale 
este specialitatea Bucureştilor. 

Dacă în trecut, Ardelenii au avut din 
când în când prilejul să cunoască o 
bună perte din repertoriul lui Alecsan- 
dri, prin turneele din „tară“, mai cu 
seamă prin celebrul turneu din 1870, 
generațiile de astăzi au fost lipsite de 
asemenea prilejuri. Să ne gândim că 
după Unire, mii de elevi au învăţat în 
Ardealul liber, despre teatrul lui Ale- 
csandri, fără să fi avut ocazia să-l vadă 
în spectacol autentic; că Universitatea 
noastră a scos sute de dascăli de româ- 
nească, care aşişderea nau avut pri- 
lejul să! cunoască decât din buchea 
cărţii. Chiar şi pentru înlăturarea unor 
asemenea lacune culturale, si-ar fi justi- 
ficat schimburile de care vorbeam mai 
sus. ` 

Primul ambasador al Teatrului Mol- 
dovenesc, Matei:Millo, copleșit de ono- 
rurile ce i le-au arătat Transilvănenii, 


8 


„402 INSEMNĂRI 


ie 


mărturisea fericit, la sfârşitul turneului 
său: „În Ardeal am fost primit ca un 
rege“. 

Vremurile. sunt prea aspre penitiù a 
acorda oaspeților de azi onorurile 
meritate. l 

Să ne străduim să le împărtăşim 
frățeşte necazurile şi bucuriile, ca să 
poată spune la întoarcere: „la Sibiu 
ne-am simţit ca acasă“. *). 

Dumitru Stan Petruţiu 


PRIM-PREŞEDINTELE PAPP 


La 1 Ianuarie a acestui an, cu pri- 
lejul trecerii la pensie a Primului-pre- 
sedinte a! Curţii de Apel din Clui-Sibiu, 
d! Dr. loan Papp, care, prin îndelun- 
gatul timp petrecut în slujba Justiţiei 
şi prin vărsta sa înaintată, a fost numit, 
cu drept cuvânt „patriarhul magistra- 
furii ardelene“, magistraţii sibieni şi 
împreună cu ei, toți juriştii provinciei 
noasłre, au ținut să-i mărturiseescă 

i gândurile lor omagiale şi sentimentele 
lor de adânc respect. Revista „Transil- 
vania“, ca organ al bătrânei asociații 
„Astra“, se alătură din toată inima la 
această caldă sărbătorire, pentru a tăl- 
măci în paginile ei ecoul unanimei 
cinstiri, cu care intelectualitatea arde- 
leană înconjoară în această clipă a 
vieţii sale pe Primul-preşedinte Papp, 

Încercând azi să zugrăvim munca 
desfăşurată de Prim-preşedintele Papp, 
timp de peste un sfert de veac în ser- 
viciul împărţirii dreptăţii, personalitatea 
sa ne apare deosebit de reprezentativă 
pentru vieaja publică transilvăneană, 
prin faptul că ea se încadrează întrun 
chip cu totul fericit în tradiția marilor 
jurişti ardeleni al căror rol în trecutul 


*) Ar mai fi cu cale să corectăm o informaţie 
eronată, susținută cu prilejul inaugurării stagiunea 
leşenilor la Sibiu. Această stagiune nu constitui 
prima înjghebare de teatru permanent aici, cum 
is'a sustinut. O asemenea încercare s'a mai făcut 
n anul 1923, când a funcţionat aici mai multe 
uni „Teatrul Astrei’. condus de dl N. Băilă. Unii 
din actorii trupei de atunci sunt astăzi nume cu- 
noscule în teatrul românesc. 


de lupte al neamului nostru -este atât 
de bine cunoscut. Într'adevăr, dacă am 
încerca astăzi să stabilim partea ce 
revine fiecărei profesiuni în lupta dusă 
de înaintaşii noştri, începând dela ju- 
mătatea a doua a secolului trecut, 
pentru afirmarea drepturilor. poporului 
românesc din Ardeal, este neindoelnic 
că juriştii ar ocupa: locul cel dintâi. 
Dela Avram lancu şi Simion Bărnuţiu, 
dela Papiu Ilarian, Damaschin Bojincă 
şi Eftimie Murgu până la Dr. loan 
Raţiu şi Iuliu Maniu, aproape toți lup- 
tătorii noştri naționali din Ardeal au 
avut o pregătire juridică. Acest fapt se 
explică în primul rând prin natura dis- 
ciplinei juridice: juristul este mai 
aproape de mediul social decât oricare 
alt profesionist intelectual şi, prin ur- 
mare, mai pregătit pentru lupta politică. 
In al doilea rând, profesiunea de ad- 
vocat este una din pulinele. îndeletni- 
ciri care pot asigura acea indepen- 
denţă materială, fără de cere un ce- 
tătean nu are putinţa de a-şi închina 
toate puterile sale binelui public. Să 
mai adăugăm că lupta în pretoriul jus- 
tiției desvoltă spiritul combativ şi con- 
şiiința celăjenească, dând astfel avo- 
catului obişnuința 'de a înfrunta ad: 
versităţile şi de a înlătura piedicile. 

In această şcoală a juriştilor ardeleni, 
pentru care practicerea avocaturii se 
confunda cu lupta pentru drepturile 
neamului românesc, a crescut şi sa 
format Prim-preşedintele Papp. 

Născut la Beiuş, el este fiul fostului 
judecător din Veşcău, Paul Papp, care 
fusese silit în tinerețe, din pricina sen- 
timentelor sale româneşti, să părăsească 
magistratura pentru a deveni avocat la 
Beiuş. Pălania tatălui nu a fost uitată 
de fiu. De aceea, după ce-şi ia docto- 
ratul în Drept la Cluj, acesta refuză 
propunerile ce i se făceau de a fi nu- 
mit într'un post la Ministerul de Jus- 
titie maghiar şi pentru a-şi asigura dela 
început o existenţă independentă, se 
înscrie în baroul Arad, practicând avo- 


INSEMNARI 103 


cătura mäi întâi la Hatai, apoi la Déva, 
Orăştie şi Béis şi stabilindu-se défi- 
îitiv la: Brădul Zarandului; Atci ël nu 
se mărgineşgte să ptactice, cu acea së- 
veră conşticiozitate cară nu l-a părăsit 
toată vieaţa, îndeletnicirea pe caregi-o 
alesese. ci păgeşte cu tineresc avânt în 
câmpul luptelor politice. La început 
membru al reprezentanisi comunale, 
este ales apoi delegat în congregația 
comitateriă (consiliul judeţean) a Hu- 
nedoarei şi îndeplineşte mult timp func- 
jiuneă dè deputat în congresul năţional 
bidericesc. Ca stagiar la Deva, a luat 
parte la mişcarea politică activistă ro- 
mânească îndrumată de Dr. Aurel Vlad, 
apoi la alegerile din 1993, din 1905, 
1908 şi 1910; fiind şi şeful partidului 
naţional român din Zarand. În această 
ultimă calitate, ia parte la marea adu- 
nâre năţională din Sibiu din 1905, acea 
adunare care însemnează în istoria lup- 
telor politice ale Românilor ardeleni o 
hotărâtoare răscruce de drumuri prin 
faptul că a dus la părăsirea politicei 
de pasivitate- începută în 1868 şi la 
inaugurarea unei orientări activiste. 
Preşedintele Papp se găseşte şi în 
această împrejurare alături de aceia 
care cereau adoptarea unei tactici po- 
litice cât mai energice şi mai dinamice. 

Evenimentele din 1918 îl. găsesc pe 
baricăde, in vâltoarea primelor zile ale 
Revoluţiei, el este în fruntea mişcării 
năâțonale, organizând, împreună cu 
Maiorul Florian Medrea şi cu avocatul 
Dr. loan Suciu, delegatul Consiliului 


Dirigent, regimentul românesc de vo- 


luntari din Zarand, pe care aveau să-l 
boteze atât de sugestiv:.„Regt. Horia“. 
Numit în 1919 consilier la Curtea de 
Apel din Cluj şi înaintat pe loc în 
acelaşi an la gradul de consilier de 
Casaţie, în 1920 îl găsim pe Primul- 
: preşedinte Papp ca preşedinte de sec- 
ție la Curtea de Apel din Oradea, iar 
în 1923 la Cluj,: unde, începând cu anul 
. 1937; a îndeplinit funcțiunea de Prim- 
preşedinte al Curţii de Apel. 


În tót acest timp, Prim-preşedintele 
Papp « a juicât un însemnat rol în or- 
ganizarea justiţiei româneşii din Ardeal, 
mai ales prin funcțiunile pe care le-a 
îndeplinit la resortul de Justiţie al Con- 
siliului Dirigent, iar, după desființarea 
acestuia, la secretariatul general şi apoi 
la directozatul Justiţiei dia Cluj. În 
această muncă de organizare a Justi- 
tiei româneşti, Prim-pregedintele Papp, 
a fost statornic călăuzit de gândul 
crearii unui personal judecătorest demn 
şi bine pregătit, cinstit şi devotăt idea- 
lului de justiție, deasupra oricăror in- 
fluente politice şi neinfluențat de con- 
sideraţii de ordin etnic. Inchinân: u-şi 
el însuşi toate puterile şi toate cuhog- 
tințele sale justiţiei, Prirâ-pregediniele 
Papp nu a urmărit de-a lungul luâgei 
sale cariere nicio satisfache personălă, 
ci numai îndeplinirea idealului căruia 
şi-a consacrat întreaga vieaţă: ridicarea 
magistraturi: ardelene la locul de cinste 
pe care îl deţine azi. De aceea, atunci 
când în 1920 este numit consilier la 
Curtea de Casaţie, el refuză această 
numire, după cum. a refuzat mai târziu 
şi alte propuneri de acest fel. Înţelegând 
să se găsească acolo unde era mai 
multă nevoe de el, Prim-preşedintele 
Papp a rămas credincios Curţii -de 
Apel a Clujului său drag, pe care na 
părăsit-o nici în refugiu, sporindu-i prin 
prezența sa marea autoritate de care 
se bucură în toate cercurile. | 

Dar meritele Prim-preşedintelui Papp 
nu se mărginesc la organizarea Justi- 
tiei ardelene şi la îndeplinirea, , cu acea “ 
vastă pregătire juridică şi demnitate 
care i-au adus consideraţia respectu- 
oasă a tuturor juristilor ardeleni, a 
înaltei sale functiuni, ci ele sunt mai 

Ey 
largi. Într' adevăr,Prim- -presedintele Papp 
este si un fecund autot, care a îmbo- 
gătțit ştiinia "juridică românească cu nu- 
fhtroase şi preţioase lucrări. Şi în a- 
ceastă privință activitatea sa a fost 
deosebit de rodnică. 


8t 


104 ÎNSEMNĂRI 


După prima sa lucrare tipărită 
în 1921 asupra ¿Proceduri de mo- 
ştenire din Ardeal, el dă la lumină 
următoalele publicaţii şi studii: Cartea 
funduară (vol, 1), 1923, Procedura ci- 
vilă din Ardeal (vol. 1-111) 1925, Le- 
gea cambială, 1922, Legea cecului, 
1923, Dreptul de autor, 1923, Norme 
de drept imobiliar, 1923, Ordonanţa 
Nr. 4420 din 1918, 1923, etc., dând do- 
vadă în studiile sale de o strânsă ar- 
gumentare jundică şi o frumoasă pu- 
tere de anaiizâ. Lucrarea sa de căpe- 
tenie rămane insă „Procesul Memoran- 
dului“ sactey 2 vol. (1923-33), în care 
a strâns întrun mânunchi, cu multă 
trudă şi migâloasă conştiinciozitate, 
traducându-ie în româneşte, toate. ac- 
tele privitoare la acea odioasă încer- 
care de înăbuşire a conştiinţei naţio- 
nale româneşti, pe care autoritățile ma- 
ghiare au înscenat-o cu prilejul Me- 


morandulu: Românilor ardeieni din- 


1892. 


Roadele acestei neîntrerupte activi- 
tăţi în slujba binelui obştezc au ras- 
platit însă pe deplin stradaniile Prim- 
preşedintelui tapp. Astfel, spre apusul 
unei vieți de muncă, D-sa putea să 
constate următoarele în cuvânterea ro- 
stită în şedinţa adunării generale so- 
lemne a Curţii de Apel, ţinută la Si- 
biu in ziua de 11 Martie 1944: 

„Noi am avut şi avem un crez pro- 
fesional, de superioară cinste, care cul- 
mineuză în îndepuinirea integrală a ju- 
rământului nostru: de a respecta cu 
sfințenie legile ţării şi de a îndeplini 
cu onoare tuncjia de judecător, ce ne 
eslc înc.edința.â. Noi trenue să trăim 
şi să murim săraci în această onoare 
inteyra.ă ue judecutori români, onoare 
care nu cunoaşte grudaju şi tranzacţi- 
unm, şi nu cunoaşte deosebire între oa- 
meni la judecată, de neam şi de cre- 


dință. Baian;a dreaptă a judecăților nu 
are voie să tremure de dragostea, ori 
de groaza nimănui”, 


În această clipă a pensionării sale, 
când este firesc ca privirea să-i fie în- 
văluită de oarecare melancolie, Prim- 
preşedintele Papp va găsi de sigur în 
aceste constatări un legitim titiu de 
mândrie şi un sprijin sigur în greii ani 
ai băâtrâneții. T. D. 


PUBLICAŢIILE INSTITUTULUI DE 
ŞTIINŢE SOCIALE AL ROMANIEI 


În anul ce sa scurs, cu toate greu- 
tăţile războiului, Institutul de Ştiinţe 
Sociale al României de sub conduce- 
rea d-lui prof. D. Gusti ne-a dat o serie 
de publicaţii prețioase, referitoare la 
cunoaşterea poporului român. Enume- 
răm pe cele mai :mportanie, rezervân-. ` 
du-ne dreptul sa revenim asuyra unora 
mai amânunțit cu o altă acazie. 

In primul rând trebue subliniată apa- 
rijia volumuiui intitulat: Institutul de 
Ştiinţe Sociale al României. 25 de ani 
de publicaţii 1919 — 1944, care pre- 
zintă în 139 pagini întreaga bibiiogra- 
fie a lucrărilor tipărite de către insti- 
tut şi regiunaiele sale. 

Materialul se imparte în două serii. 
Perioaice: Arhiva pentru Ştiinţa şi 
Reforma Socială, 17 anı, Sociologie 
Românească ö ani şi Affaires Danu- 
biennes 6 ani, la care se adaugă bu- 
letinele decţiilor Institutului. 

Volumele sunt cuprinse în: 1. Biblio- 
teca de Sociologie, Etică şi Politică, 
cu subîmpărțirle: Sociologia României, 
Studii şi Cercetări, Note şi comunicări 
şi Texte şi Traduceri; 2. Biblioteca 
Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma 
Socială; 3. Biblioteca de Politică So- 
cială ; 4, Prelegeri şi Comunicări Publi- 
ce şi 5. Publications du Centre de 
Hautes Etudes Internationales. 

In total institutul a pubiicat, după 
cum precizează d-l prof. D. Gusti în 
„Cuvânt înainte“, sub tormă de sucrări 
penodice şi volume, fără să conside- 
răm cele 3/ tomuri şi reviste aflate în 
prezent sub tipar, un total de 24.000 
de pagini de studii in 123 de tomuri 


INSEMNARI Ida 


diferite şi 124.500 exemplare, aceste în-. 


sumând peste 24.000.000 de pagini ti- 
părite şi difuzate, cu privirile la ştiin- 
tele sociale şi cu deosebire la realită- 
tile noastre naționale, 

Sunt suficiente şi numai aceste indi- 
caţii sumare pentru a ne da seama că 
cei 25 de ani de activitate ai Institu- 
lui au însemnat o contribuţie prețioasă 

-în domeniul ştiinţelor sociale şi poli- 
tice, dând dreptul profesorului D. Gusti 
să privească acest sfert de veac cu 
conştiinţa deplină a datonei în între- 
gime îndeplinite, 

Tot în anul 1944 a apărut Nr. 1—6 
din Sociologie Românească, An. V, cu 
un bogat cuprins de studii (D. Gusti, 
N. lorga, H. H. Stahl, Gh. Focşa) cer- 
cetări ($. Stoian, Gh. Pavelescu, Lucia 
Apolzan, V. Caramelea) precum şi alt 
material informativ privind cercetările 
sociologice. 

Din „Biblioteca de Sociologie, Etică 
şi Politică“ condusă de d-l prof. D. 
Gusti au apărut în seria „Sociologia 
României“ părți din monografia comu- 
nei Drăguş (Făgăraş) în broşuri sepa- 
rate: T. Herseni, „Unităţi Sociale“, 158 
p.; Al. Bărbat, „Structura economică 
a satului“, 188 p.; I. I. Ionică, „Mani- 
festâri spirituale. Reprezentarea ceru- 
lu“, 83 p. şi Ştefania Cristescu-Golo- 
pentia, „Credinţe şi rituri magice“, 116 
p. Restul broguritor sunt sub tipar sau 
în pregătire. 

Tot în seria „Sociologia României” 
a apărut voiumul V, întitulat: „Portul 
şi industria casnică textilă în Munţii 
Apuseni“ de Lucia Apolzan, rezultatul 
unei minuţioase cercetări monografice 
făcute in cadrul Regionalei din Ciuj de 
sub conducerea d-lui prof. luliu Mol- 
dovan, 

lată într'o enumerare extrem de suc- 
cintă publicapile institutului de Ştiinţe 
Sociale al României “din anul trecut, 
dovedind din piin că scuza celor leneşi 
cu nestatornicia vremurilor prin care 
trecem nu este intemeiată, 


Prin aceasta profesorul D. Gusti, pre- 
şedintele Institutului, animatorul şi neo- 
bositul îndrumător al marelui număr 
de colaboratori, s'a dovedit, atât în 
sfertul de veac dela întemeiere, cât şi 
în ultimii ani de grele încercări, un 
izvor nesecat de optimism şi îndemn 


_la muncă, 


Gh. Pavelescu 


PROF. Dr. R. VUIA. VÂNĂTOAREA ŞI 
CURSE ŢĂRĂNEŞTI DIN TARA 
HAȚŢEGULUI Şi REGIUNEA PADU- 
RENILOR *). 

Studiul de care ne ocupăm face parte 

dintr'o mare monografie etnografică a 


Ţării Hațegului şi Regiunii Pădurenilor, 


începută de dl Prof. R. Vuia încă din 
anii 1910 — 1914. Din bogatul mate- 
rial adunat de dsa, na tiparit până 
acum decât rezumatul câtorva capitole 
(introducerea bibliografică; cadrul geo- 
grafic; trecutul. colonizările şi mişcă- 
rile de popuiație [transhumanţa]; age- 
zările şi tipurile de case), insistând mai 
cu seamă asupra laturei antropogeo- 
grafice **) 

Materialul de etnografie, chiar din 
capitolele publicate, ca: descrierea unel- 


telor şi modul lor de întrebuințare, 


credinjele şi obiceiurile în legătură cu 
ocupațiunile, casa, etc., urmează să 
apară în monografia completă, care va 
cuprinde intreaga vicaţă materială şi 
spirituală a populaţiei, ca: industria 
casnică, port, credința, obiceiuri, rela- 
liuni juridice şi sociale, artă populară, 
precum şi un bogat material de folklor. 

Alături de pescuit, stupărit, păstorit 
şi agricultură, vânătoarea la popoarele 


+) Cu 16 figuri în text şi un rezumat german. 
Sibiu Tip. „Cartea Românească 1943, în 40, 14p. 
(fig.) (Extras din rev. „Carpații“, Sibiu, 1943 De- 


` cembrie, An. XI Nr. 12). 


+) Cf. R, Vuia, Tara Hațegului şi Regiunea 
Pădurenilor. Studiu de geografie umană şi etno- 
grafie, Lucrările institut. de Geografie al Univer- 
sităji din Cluj, 1924—25, vol. Il, p; 35 — 152 
(19 fig. în text, o hartă şi 27 fotogr, pe XII pl), 


106 INSEMNARI 


primitive şi la populatia rurală, for- 
mează unul din capitolele cele mai de 
seamă ale etnografiei. 

Pe când păstoritul mai cu seamă, 
dar şi pescuitul şi chiar agricultura 
românească sunt destul de bine cer- 
cetate, având chiar câteva monografii 
şi lucrări serioase de sinteză, asupra 
vânătoarei şi a stupăritului la noi, cer- 
cetările aproape că lipsesc cu totul. 

Studiul d-lui Prof. R. Vuia usuprâ 
vânătoarei şi a curselor ţărăneşti din 
Ţara Hategului şi Regiunea Pădurenilor 
este un început şi în acelaşi timp un 
model de cercetare în acest domeniu, 
prezentându-ne vânătoarea „în forma 
ei primitivă, practicată de moşi-strămoşii 
lor de ţăranii din acele regiuni”. 

Dar pe lângă valoarea lui metodolo- 
gică, acest studiu are şi o valoare isto- 
rică, întrucât bogatul material adunat 
de autor încă cu 30 de ani mai înainte, 
astăzi nu se mai găzeşte, -- secretele 
meşteşugului  vânătoresc dispărând 
odată, poate, cu lon Toncea din Lun- 
cani şi alții ca el, care pe atunci aveau 
70 de ani... 

Cursele şi metodele de vânat, găsite 
în Tara Hategului şi Regiunea Pădu- 
renilor, au fost grupate de dl Frof. R. 
Vuia în opt tipuri sau grupuri, fiecare 
având unele variante şi subvariante, 
pe care aici ne multumim numai a le 
enumera: 

i. Primul tip este cel al „lațului“ 
pentru prinderea păsărilor şi a micu- 
lui vânat, având două variante, folo- 
site mai ales de copii, iarna. 

2. Din al doilea tip fac parte cursele 
care prind vânatul viu prin căderea 
unui capac, cu trei variante, dintre 
care mai interesantă este cursa pentru 
prinderea jderilor numită şi „butuşină“ 
în Iscroni sau „ştiubeiu“ în Valea- 
Lupului, 

3. Curse ce prind'sau-strivesc vâna- 
tul prin greutatea ce cade asupra lor, 
din care autorul prezintă două variant: : 
prima, şi cea mai simplă, este cursa 


de prins şoareci, iar a doua ceva mai 
complicată, este „tiascul“ pentru prins 
jderi din Șugag. 

4. Curse ce prind vânatul eşind din 
vizuină, cu duuă variante, una numită 
„butoară“ în Luncani, este cea mai 
primitivă făcută dintr'un trunchiu rotund, 
scobit la mijloc, iar altă numită „sciu- 
beiu“. în Cerbăl, e de formă pătrată, 
făcută din pättu scânduri. 

5. Capcane în care vânatul momit 
se prinde singur viu, închizând el sin- 
gur ieşitea, cu două variânte intere- 
sante: prima este toba de prins vulpi 
din Lunca Cernii, iar a doua este cote- 
tul de prins vulpi şi lupi din Iscroni. 

6. Curse care prind vânatul de picior 

sau de cap, cu două variante, una care 
prinde vânatul de picior şi a doua 
care-l prinde de grumaz. Prima are 
două subvariante: o cursă primitivă din 
lemn şi obişnuitele curse de fier. 
_7, Gropi în care cade vânatul alun- 
gat între două garduri convergente. 
Este un tip de vânătoare primitivă colec- 
tivă, foarte practicat în trecut, azi dis- 
părut. Are două variante: Groapa de 
lupi din Luncani şi Coteţul de prins 
lupi din văideiul Mic şi Băioşti. Ace- 
sta din urmă a fost reconstituit de dl 
Prof. Vuia după spusele bâtrânilor din 
Vaideiul Mic şi este considerat de au- 
tor ca cel mai amplu sistem de vână- 
toare descoperit în Ţara Hategului, care 
astăzi nu se mai practică de mult. . 


& „Cu puşca la pază“, vânatul tre- 
când prin o deschizătură a gardului, 
descarcă el însuşi puşca. 


In partea ultimă a studiului, autotul 
descrie vârzovii, unealtă folosită la 
vânătoare. şi de către popoarele: din 
regiunile polare. Vârzovul este prins 
de țăranii noştri lá picioare când ză- 
pada este mare şi merg la vânătoare, 
etc, : 

Mentionăm că autorul arată, la fie- 
care tip de cursă descrisă şi parale- 
lele găsite la popoarele balcanice, nord- 


INSEMNĂRI 107 


europene, etc., dând în note şi litera- 
tura ştiinţifică respectivă. 

Pe baza acestor studii, dl Prof. R. 
Vuia încearcă, în încheerea studiului 
dsale. să fixeze arta geografică a răs- 
pândirii fiecărui tip de curse, încadrân- 
du-le in aşa zisele cercuri culturale. 
Astfel, constată că „unele dintre curse 
şi sisteme de vânătoare se găsesc răs- 
pândite la multe popoare, chiar şi în 
diferite continente, deci ele par univer- 
sale”, cum sunt: prinderea păsărilor cu 
laturi sau prin căderea unui capac şi 
băţul. elastic folosit ca arc în legătură 
cu un lat ce prinde vânatul“ (tipul 1 şi 2), 

Alte sisteme au avut cârdva o răs- 
pândire în întreaga zonă de păduri a 
Europei, datând în timp chiar din epoca 
preistorică (cursele care prind vânatul 
de picior— tipul 7). 

Unui cerc. cultural vânătoresc mai 
restrâns, carpato-balcanic, aparţine bu- 
tura de prins jderi din Luncani (tipul 
4) şi toba de prins vulpi din Lunca 
Cernii (tipul 5). 

În fine, alte tipuri, cum sunt: cursele 
de prins şoareci, cursele de prins jderi 
din Şugag (tipul 3) şi cotețul de prins 
vulpi şi lupi din Iscroni (tipul 5), sunt 
comune atât cercului cultural balcanic 
cât şi celui din Nord-Estul Europei. 


„Sistemele apartinând cercului vână- 
toresc balcanic, constată di Prof R, 
Vuia, după toată probabilitatea, sunt 
zeslrea populaţiei străvechi carpato- 
balcanice din epoca preslavă, dela care 
au fost împrumutate de popoarele slave 
din Balcani. Astfel se explică şi ase- 
mănarea extrem de mare atât în pri- 
vința criteriului formei cât şi a princi- 
piului între aceste metode la noi şi la 
popoarele balcanice“. Dealtfel existența 
acestor elemente vechi ale civilizaţiei 
populare aparţinând cercului cultural 
carpato-balcanic, a, fost: dovedită de 
autor şi în studiile d-sale cu privire la 
aşezări şi tipuri de case şi uneltele 
casnice. 

Studiul acesta al d-lui Prof. R. Vuia 


însoțit de numeroase şi: foarte intere- 


sante schite şi desene originale, este'o 
bună şi grăitoare dovadă de ce va fi 
monografia etnografică a Ţării Haje- 
gului şi Regiunii Pădurenilor, pe care 
acum o aşteptăm cu o şi mai mare 
nerăbdare, fiind convinşi că materialul 
adunat de dsa acum mai bine de 30 
de ani, va fi 'un bun stimulent, trezind 
un interes: şi mai viu pentru cercetă- 
rile monografice româneşti, 


i Teodor Onişor 


BULETINUL SOCIETĂŢII R. R. DE 
GEOGRAFIE, (Tom. 61, 1942*). 


Acest a] 61-lea volum din prețioasa 
publicaţie a Societății Regale Române 
de Geografie este închinat. Domnului 
Profesor Simion Mehedinţi. 

Primul studiu propriu zis cu care în- 
cepe volumul de care ne ocupăm este 
al d-lui Prof. C. Brătescu despre Osei- 
lațiile de nivel ale apelor şi bazinului 
Mării Negre în: Quaternar (p. t— 112). 
De acest studiu însă, ca şi de urmă- 
torul, semnat de d! Raoul Călinescu 
despre Alte plante scăpate din cultură 
şi: consideraţii geografice asupra 
acestei categorii de plante (p. 113-124) 
dat fiind caracterul acestei reviste, nu 
ne putem ocupa. 

Vom stărui mai mult asupra studiului 
d-lui Florea Florescu despre Românii 
din Bulgaria (p. 125-142), fraţii noştri 
de peste Dunăre, care, deşi în număr 
destul de mare, variind: în decursul 
timpului dela 2—300.000 de suflete, au 
avut şi au încă destule de suferit din 
partea vecinilor dela Miază-zi, nebu- 
curându-se nici azi de dreptul de mi- 
noritari. 

Încercând a stabili numărul româ- 
nilor din Bulgaria în sec. XIX şi XX-lea 
după diferitele recensăminte oficiale» 
autorul constată că nici unul nu poate 
fi luat în seamă, toate fiind. falsificate. 


*). Bucureşti, Impr. Naţională, 1943, 6-438 p. 


108 INSEMNĂRI 


Ăstăzi, după recensământul oficial 
din 1934. ar mai fi în Bulgaria numai 
8.064 bărbaţi și 8.341 femei, adică un 
total de 16.405 suflete româneşti. Este 
suficient să precizăm că criteriul avut 
la baza acestei statistici a fost acel 
întrebuințat şi de vecinii noştri dela 
Apus în 1910: limba vorbită, pentru a 

` ne da seama de grava falsificare. 

După anchetele locale şi după datele 
şi afirmaţiile unor cercetători străini, 
autorul constată însă că numărul real 
al Romănilor din Bulgaria depăşeşte 
250.000 suflete, urcând poate până la 
280.000. 

SA sperăm că noua orânduire a Eu- 
ropei va crea o soartă mai bună şi 
mai dreaptă acestor frați şi tovarăși de 
suferință de peste Dunăre... 

Semnalăm cu o deosebită bucurie 
apariţia studiului d-lui Prof. luliu Mo- 
rariu despre Vegetaţia Muntelui Țibleş 
(Schiţă geobotanică); (p. 143-180), au- 
torul fiind unul din cei mai de seamă 
tineri botanişti ardeleni, care lucrează 
de mai mulți ani la o monografie fito- 
sociologică a Muntelui Țibleş, d-sa 
fiind cunoscut de altfel şi din intere- 
santele studii despre piuăle şi piuăritul 
pe valea Zăgrii şi re valea Someşului 
Mare, precum şi din alte studii despre 
asociațiile de vegetaţie. 

Iarăşi numai cuvinte de laudă avem 
de spus şi despre interesantul studiu 
al d-nei Mara N. Papp despre Ungu- 
reni (p. 181-204 3 hărţi), aceasta fiind 
a 6-a contribuţie în care autoarea se 
ocupă în ultimii 10 ani, de problema 
păstoritului românesc. 

Ungurenii — adică locuitorii originari 
din Transilvania — trecuti peste munţi 
în Sudul şi Răsăritul Carpaţilor, în spe- 
cial Mărginenii şi  Mocanii, au exer- 
citat în decursul timpurilor, pe lângă 
importantul rol etnic, menţinând trează 
acea „unitate spirituală prin schimbul 
de gândire, prin limbă, împrumuturi 
de obiceiuri, cântece, etc“, şi un rol de 
adevăraţi descălicători şi colonizatori, 


împânzind în special pantele de din- 
colo ale Carpaţilor, dar şi Câmpia şi 
chiar Dobrogea, suprapunându-se ade- 
seori peste populația pământeană, cre- 
ind sate dublete, care purtau chiar în 
numele lor uneori locul de origine al 
Ungurenilor. ; 

Despre partea a 2-a (Asezările ome- 
neşti) a lverării d-lui Vasile Tulescu 
despre Românii din Banat şi rapor- 
turile lor cu populația alogenă. Con- 
tribuțiuni de antropogeografie şi etno- 
grafie (p. 205-264, fig. hărţi), care se 
publică în continuare din volumiil pre» 
cedent (60) ne luăm obligația a vorbi 
cu altă ocazie. j 

In comunicarea despre Frontul Car- 
patic Apusean (p. 281-285), dl Prof. 
Vintilă Mihăilescu, se ocupă de „seria 
masivelor muntoase cere leagă — în 
Vestul Țării — munții vulcanici ai 
Gutâiului şi cei cristalini ai Rodnei de 
Balcani (obârgiile Timocului alb“). Spre 
deosebire de frontul Carpatic Răsăritean 
şi cel Sudic, formate de lanţuri muntoase 
continui. Frontul Carpatic Apusean se 
compune din două masive principale 
Munţii Apuseni în Nordul Mureşului 
şi Munţii Clisurei Dunărei româneşti la 
Sudul Mureşului. 

„După ce analizează trăsăturile co- 


-mune care impun înglobarea marilor 


bastioane muntoase din : Vest într'o 
singură grupă sau mai exact asociaţie: 
Frontul Carpatic Apusean“, autorul în- 
cheie: 

„Şi totuşi există un element care, 
peste toate discontinuitățile, dă unitate 
ideală întregului Front Carpatic Apu- 
sean. Acesta este elementul românesc, 
acelaşi din Ţara Lăpuşului până în 
apropierea Nişului“. 

In Hotarul românesc dunărean (p. 
287-291), dl Prof. N. Al. Rădulescu ana- 


lizează întreitul rol avut de Dunăre 
pentru România: de drum, hotar şi ele- 


ment de popularizare etnică, rămânând 
în toate timpurile axă pentru limba ro- 
mânească, iTeador Onişòr 


Prof. |. P. VOITEŞTI 


mort, la 4 Oct. 1944 


+ 


TRANSILVANIA 


Anul 76 


„Dr. loan P. Papp, 
Jon Muşlea, 

St. Manciulea, 
Jon Al. Maxim, 
Ax. Banciu, - 


Licu Pop, 
Dumitru Salade, 
Romulus Todoran, 
Aurel Vasiliu, 

Gh. Pavelescu, 

L Negoijescu, ~ 


Organ al ASTREI 


lanuarie-Februarie Nr. 1—2—1945 


e pai 
- ara TER A, AAAA e a a ammm ee m e E e 


CUPRINSUL: 


Instaurarea Justiţiei româneşti în Ardeal | 
Biblioteca Universităţii Clujene în anii 1919.—1940 
Legăturile Blajului cu Franța în anii 1870—71 F 
Profesorul Voiteşti 

Roiri Săliştene 


CRONICI: 


Liviu Rusu: Estetica poeziei lirice 

Eugen Speranţia | 

Florea Mureșanu, — Cazania lui Varlaam 
O nouă istorie a literaturii române 

T. Papahagi, Paralele folklorice 

Opera lui Dinu Nicodim: Il, „Aghan“ 


INSEMNĂRI: 


D. S., Fenomenul Sovietic. — 7. B., N. Cartojan. — Dumitru Stan 
Petrujiu, Teatrul pribeag dela Sibiu. — T. D., Preşedintele Papp. — 
Gh. Pavelescu, Publicaţiile Institutului de Ştiinţe Sociale al României. 
— Teodor Onişor, Prof, Dr. R. Vuia, Vânătoarea şi curse ţărăneşti din 
Ţara Hajegului şi Regiunea Pădurenilor. — Teodor Onișor, Buletinul 

Societăţii R. R. de Geografie ; 


Tip. “ASTRA CULTURALĂ. SIBIU, Ser. Avram lancu © 


_ Prețul Lel 4060 :