Transilvania_1943_074_003_004

Lia 


` Anul 74 Martie— Aprilie 1945 Nr. 3—4 
oi TE E 0 gi a NA AIE O 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


ROMÂNIA LA NICOLAE IORGA 


Incep să fie mai putini Românii cari ştiu, decât cei cari nu ştiu, 


<a oameni foşti de faţă, cu o mirare şi o însuiteţire“ in creştere, ce-au 
însemnat cărţile venite una peste alta, numaidecât. după : anul 1909, ale 
lui Niculae Iorga despre Români şi pământul românesc, liber sau supus 
altora, cum însuş le arăta cuprinsul în prefața la Drumuri şi orașe 
din România, urmate foarte curând de Sate și mânăstiri din România,  - 
„de Neamul românesc în Bucovina, de Neamul românesc în Basarabia 
şi de Sate şi preoți din Ardeal. A fost ca o luare de pânză de pe ochii 
unui neam întreg. Trehue să fie un om de-atunci, cât ei mai sunt, 
care să ne vorbească, nu un cercetător de bibliotecă, luând un volum, 
vechiu de pe rafturi, de acum 40 de ani, ca și cum ar fi, (şi cu aceeași 
lipsă de fior), din zilele cronicarilor, de-acum 250, Parcă secolul cel 
nou el însuş ne aducea, venind între noi, acest dar neașteptat, ` Luam 
-cunoștință deodată, de unde ne socoteam înainte destul de învățați, 
ca să nu mai cercetăm, de ceea ce eram într'adevăr. S'a făcut în acei 
ani o năprasnică. lucrare de descoperire, care a avut nebănuite urmări. 
Lupta cea din urmă, și care a fost în sfârşit încununată de izbândă, 
pentru Unirea tuturor! Românilor; incepuse, fără să ne dăm seama. 
Noi, de astăzi, privind. îndărăt, o deosebim limpede, Iată până aici, - 
pregătirile, şi iată şi izbucnirea de foc şi de sânge, Intre aceste pregătiri, 
însemnările de drum pe la toți Românii ale. lui Niculae, Iorga, au avut 
un rost covârșitor. Au fost ca ọ ridicare de plan de moşie, cu toată 
zestrea de pe éa, cu pietrele de hotar și cu hrisoavele de drepturi, l 
înainte să ne înfăţişăm la marele: proces al istoriei. Este şi ceea ce le 
păstrează o alcătuire şi un înțeles aparte alături de toate Româniile 
pitoreşti şi de alte monografii de cunoaştere a ţării, policat înainte 
sau după ele, 

Mi-am adunat amintirile, fiind un om din acea vreme, şi am citit 
încăodată acele o mie și câteva sute de pagini, ca să mi le împros- 

1 


166 | EMANOIL BUCUTA. 


pătez şi să le aud cu glasul lor! ide astăzi și mă incumei s'o eap 
părerea pe care o purtam de mult cu mine, fără să-i fi văzut mai, de. 
"aproape temelurile, este cea dreaptă. Am fost în cele mai multe. „locu 
pe care le-a călcat lorga, şi am fost şi în unele, pe. unde el n'a dat: 
` Am făcut până și un drum ca al lui cu sania pe Dunărea în 
dela Brăila la Măcin, care i se părea un lucru de minune. A vrut: 
urce pe la Durău muntele cel sfânt al Moldovei, Ceahlăul, și l-a i 
în aceeaşi zi, dus și întors. A umblat pe plute pe Bistriţa, A ră 
pe la Cernauca și Toporăuți, prin sutenime, în căutarea răzeşilor . 
mazililor înecaţi și pierduţi. A trecut cu iarna în spate, dela Santu 
Maramureş, în căruță, peste munte și nu pe calea de ocol, pe la capă 
țării, cu trenul, Băieţii cari-l priveau tras de cai, de sub porţile 4 
de gorun, erau acum gospodari în putere și mă duceau ei de pe cap 
când am bătut la rândul meu acelaşi drum. Am poposit și eu p 
satele din jurul Băii: Mari, I-am luat urma prin Banâtul de şes și priii 
Banatul de munte, Am străbătut Basarabia, cu mai puţină grabă 
teamă decât el, pentrucă stăpânirea ţaristă se sfărâmase. Țara veche, 
cel puţin, am cărărit-o dela Apus la Răsărit și dela Miazănoapte lu | 
Miazăzi, în nenumărate călătorii, cu sute şi poate mii de nopţi petre: ` 
cute afară, pe apă sau pe vârfuri. Am citit ce-au scris alții, am citit 
„tot cu atâta iubire câtă băgare de seamă, făcând pentru aceasta uneori ` 
bărți şi itinerarii, marii zugravi ai frumuseţii pământului românesc, dela. 
- Grigore Alexandrescu la Nicolae Bălcescu și dela Odobescu la Viahuţă. : 
De-atâtea ori s'a nimerit să fiu cu Iorga pe aceleaşi locuri, drumeţ şi. i 
el drumeţ și eu, însoțiți de întâmplare. E: 
Plecasem odată dela Văleni impreună, Valea Teleajenului, cu. ` 
măguri cu pâlcuri de copaci sau cu vii, deoparte, și cu deschideri de : 
plaiuri, cu acoperișuri: de ţiglă și olane roșii deasupra prunilor, fără. : 
trup de casă văzut dedesubt, ca și cum ar îi stat de-a-dreptul pe ei, - 
de cealaltă parte, ne întovărășa și ne împingea la visare. Dar cu lorga. ` 
alături nu se putea visa, Mintea lui neastâmpărată, ţinută necontenit. . 
în mişcare de tot ceea ce prindeau simţurile, n'o îngăduia. Vorbea el 
şi voia să vorbeşti şi tu, Erai atunci și tu o priveliște, în care el răs- 
colea, ca şi în cealaltă, ca să nu-i rămână nimic ascuns, să culeagă. 
ce-l putea ispiti şi să arunce restul. M'am mirat totdeauna, atât ina- : 
intea pompelor cu aburi cât şi a turbinelor şi a morilor care între- - 
buințează căderile de apă, în vâjâitul şi în spumele acestui cărbune ~“ 
alb, cum se poate ca aceeaşi apă să nu mai aibă, după munca făcută, ; 
deşi rămâne pentru ochi în totul asemănătoare cu cealaltă, nicio pu- 
tere? Lângă marele meu tovarăş de drum înțelegeam, Sorbea tot din 
tine. Nu mergeam nici acum cu trenul, ci cu alt vehicul, nu atât 


ROMÂNIA LA A NICOLAE IORGA 167 


' pentrucă. s'ar vedea dir el altceva la dreapta şi la stânga, ci. ca să 
putem opri sau abate după chef. Un om trecea. Opream ca să-i vorbim. - 
O turla de biserică se deslușea pe negândite, Abăteam ca so găsim. 
Îi căutam pisania, care era o pagină de istorie și o adevărață cheie 
pentru vreme şi pentru ținut, mânuită de un asemenea meşter. Incercam 
zugrăveala şi fresca, Răscoleam pe polițele tetrapodului după cărţile 
cu chirilică şi cu anii, la locul de arătare a tiparului, dela nașterea 
lumii, Îi aduceam țărani, ca să stea de vorbă cu ei. După două, trei 
cuvinte oamenii se deschideau. și spuneau nevoile sau râdeau cu 
hohote la glumele lui, Era un fermecător, dar ca să scoată cât mai 
mult dela ceilalți. 

Iorga vedea altfel decât vedem noi pământul românesc şi pe 
locuitorii lui. El avea pentru toate ochiul istoricului. Țara nu era o 
întindere oarecare, cu formații geografice deosebite sau cu odihne de 
frumuseţe, ci un număr de văi, pe care de aceea, pentrucă numai ele 
au fiinţă, strămoşii le-au populat, le-au cuprins într'o organizaţie poli- 
tică şi le-au făcut popasuri de aflare şi de cucerire treptată a ţării 
celei mari. Vale cu vale, aşa străbate şi el România, făcând-o astfel 
parcă a doua oară. Locul este mereu împletit cu omul. Fiecare colţ 
este însufleţit. Ne vorbeşte deopotrivă, dar ne vorbește numai nouă, 
pentrucă este un aluat făcut pe din două, din rocă și din vieaţă ome- 
nească a alor noștri. Călătorul este un mijlocitor între noi și ceea ce 
ne înconjoară şi trebue lămurit, tocmai pentrucă este o închegare-de 
văzute și de nevăzute, Istoria veche o fac monumentele de demult, şi, 
la Români, mai cu seamă bisericile, Drumul cel dintâi va fi la ele, 
Iorga le caută pretutindeni şi stă lângă zidurile lor, fie că sunt clădiri 
strălucite sau numai grămezi de moloz, cu o evlavie, care nu este a 
credinţei, ţâşnită ca o flacără în faţa lui Dumnezeu, ci a trecutului şi 
a omului, gâlgâind ca un șipot în singurătate, pentru popoarele obosite. 
De acolo se poate lua încredere pentru o mai departe vieţuire, oricât 
împrejurările ar fi de vrăjmaşe. Istoria nescrisă o alcătuiesc oamenii, 
cu ființa şi cu datinile lor, trecute dela unii la alții, din timpuri fără 
aducere aminte, Aceşti oameni, la Români, sunt ţăranii, Ei sunt 
neamul, fără nicio intrerupere, de când suntem pomeniţi și mai dina- 
` inte, şi până astăzi, Tot binele şi toată nădejdea este în ei. Țăranii nu 
pot fi răi şi pu pot greşi. lorga se opreşte înaintea lor ca înaintea 
vieţii însăşi, care este vrednică, numai ea, de toate închinările şi de 
-toate jertfele. Auziţi-l ca într'o odă etnică: 

„Popor curat şi mândru, cu inima deschisă şi bună, popor evla- 
vios şi darnic, popor de muncă şi de cuvânt, mlădiță puternică a ve- 


chilor ostaşi — neamurile nu te vor sfărâma lesne!“ 
1* 


t68 EMANOIL BUCUȚA 


~ Ca să se înţeleăgă mai bine, cum a ajuns istoricul la-o asemeni "E 
ii ta şi cum şi-a intrupat-o în volumele lui: de însembări d 
călătorie, trebue să se citească nu numai aceste Însemnări, dar page X 

nile fremătătoare în legătură cu ele, din cea mai îndrăsneaţă şi “crudă 
autobiografie . pe care o are literatura românească. „O -vieaţă de om; 
aşa cum a fost“. Tânărul om de știință trăise ani de zile în. streinătate, : 
in căutarea lacomă de cunoştinţe şi de metode de lucru.: Deși ramura `; 
- pentru care se pregătea era istoria universală, din întâile timpuri țara iÑ 
La câştigat. A răscolit toate arhivele după documente româneşti, necu: “ 
noscute până la el. România a descoperit-o propriu vorbind, peste“ 
hotare şi a purtat-o cu el în caete nesfârşite de copii, franceze și îta- - 
liene, germane şi po!one, Întors acasă şi cuibărit într'un rost univer- ` 
sitar, cu lecţii: şi publicaţii legate în anii dela început de catedră, väz- < 
duhul: acesta românesc plin de mirezmele istoriei proprii și de zvonurile . 
faptelor de azi, l-a îmbrățișat şi l-a supus. Când a pornit să cunoască. 
țara a fost ca pentru o aşezare în cadrul ei veșnica tot ceea ce 
adunase şi bănuia numai nelămnurit. O afla pentru el şi o afla în același 
timp; şi pentru ceilalți. Amăauntele le-am fi putut şti mai bine de > 
atâtea ori noi decât cercetătorul însuşi, care era destul de grăbit, din 
dorinţa să nu lase nimic nescormonit și cu temerea că sarcina era 
“prea mare, dar firul prin care le ţinea toate şi lumina în care le punea 
erau numai ale lui. Neamul i s'a arătat înainte mai larg decât vre- 
-melnicele graniţe și l-a urmărit oriunde se găsea, înlocuind chiar pe 
drum țara cu neamui, până când aceeași ţară avea să poată îi tot una 
cu neamul, Orice piedică din caiea acestui vis trebuia izbită fără milă, 
puteri din afară sau puteri dinăuntru, state hrăpăreţe sau clasă inaltă 
înstrăinată şi politicieni orbi. 

In cele din urmă, rodul acestor călătorii, începute paşnic şi pentru 
curmarea unei răceli, care nu voia săi se mai vindece prin mijloacele 
obişnuite, a fost nişte cărţi de luptă. In fiecare pagină scânteiază ful- 
gerul lung încremenit, de care vorbeşte Eminescu. Doina marelui poet, 
cu ura străinilor ruinători şi cu ajutorul cerut lui Ştefan Vodă, adică 
istoriei - și purtătorilor ei, ţăranii, se desfăşoară încăodată înaintea 
noastră, în lungi propoziţii de proză, Nu mai vorbeşte un om, oricât 
de inzestrat ar fi el, ci o ţară întreagă, întrebată în toate ungherele 
ei, astăzi şi totdeauna. Răspunsul este un glas de vijelie care crapă 
catapitezmele şi mătură zidurile temniţelor seculare, de nedreptăţi na- / ` 

„ționale sau sociale. Omul de cercetare, când se ridică în toată înăl- k 
țimea lui dela masa. de scris, se face prooroc și revoluționar, Are de 
aceea hazul ei osteneala, pe care şi-o dă Iorga, in aceeaşi autobio- 
grafie, să arate că el n'a fost niciodată luptător, Aceasta tocmai în 


Pa 


PONE 


i 


ROMÂNIA LA NICOLAE IORGA | 1 


volumul al doilea, care se chiamă: Luptă! Dar dacă i-am lua coiful 
de luptător, sub care s'a sbătut o vieaţă întreagă în mijlocul lumii, şi 
la urmă s'a prăbușit, ce i-ar mai rămâne? Opera curat științifică, de 
care se simţea poate cu fățărnicie îndepărtat, prin această caracterizare, 
cum i se părea, de aceea, îndoielnică? Acea operă începe însă ea 
„ însăşi, destul de cu tâlc pentru om, cu un erou şi cu un episod de 
cruciadă, Philippe de Méz:ères! Lupta îl ţinea viu și-i. înmulţea pute- 
rile. Noi, cari îl știm din tinereţe şi i-am ascultat cursurile şi confe- 
rințele, parcă îl vedem de fiecare dată făcându-și loc prin: mulţimea 
amănuntelor şi pierzând pe drum tragerea de inimă să meargă mai 
departe, până găsea deodată o pricină de răsvrătire și un argument 
polemic, pentru ca numai decât să se învioreze şi să ia sala- cu el, 
Firea lui a fost dela început de luptător, și a rămas, 

Este ciudat că Iorga, poate tocmai din pricina bunei primiri, - pe 
care cărţile lui de călătorie la neamul românesc le-a avut, la toate ca 
inrâurire în adânc, şi la altele în forma unor noui ediţii, n'a simţit că 
ele oglindeau, mai puternic decât orice document, o stare de suflet şi, 
că trebue, prin urmare, păstrate în înfăţişarea dela început. La unele 
până şi titlul a fost schimbat, sub care, ca sub un veșmânt de îm- 
prumut, nu-le mai cunoaștem, Drumuri și oraşe din România și Sate 
şi mânăstiri din România s'au. pierdut în cele două volume, scoase in 
ediţia cea mai nouă în 1939; România cum era până la 1918. Autorul 
a pus tot felul de întregiri, care trebuiau, în gândul lui, să ajute cartea 
să ție pas cu vremea, Este ca şi cum ar fi aruncat o haină făcută la 
un războiu de ţesut, pe un trup îmbrăcat într'o armură de oțel, bătută 
cu ciocanele. Noi, când vrem să găsim din nou vremea aceea de 
eroism, care le-a văzut născându-se și a căpătat dela ele hrană şi 
imbold, le deschidem pe celelalte, Până și micile greșeli di ele sunt 
ca un semn, nu de neștiință, de care nici duşmanii nu sar înghesti 
să-l îavinuiască, de teamă, chiar când ar fi universitari, să nu se facă 
de râs, ci de iuțeala şi de vălmăşaţgul de linie de luptă al scrisului de 
atunci. Luate aceste greșeli, cartea mai mult pierde decât câștigă. 
Spune Iorga, de pildă, în volumul Basarabiei că se îndreaptă spre 
Cetatea Abă, unde n'a ajuns, şi că ea ar fi așezată pe malul stâpg al 
Nistrului, Un băiat de școală primară este în stare să răspundă, fără 
şovăială, pe care mal al Nistrului se află Cetatea A bă, sau poate chiar 
că nici nu este pe Nistru, ci pe Liman, dar numai lorga era în mă- 
sură, dintre toți Românii trăitori la 1905, când ea a apărut, să scrie 
cartea. Dar la Chişinău, când arată că acolo a fost omorit întrun 
duel Puşchin, care a mai trăit aproape 15 ani după ce a părăsit 
pentru totdeauna orașul ? 


17% EMANOIL BUCUȚA 


Ceea ce face farmecul acestor cărți de călătorie este amestecul 
de observaţie și de analiză, toate faptele care vin ca niște stoluri de. 
păsări din cele patru zări, și chenarul de poezie, care le încondeiază 
ca un răsărit de soare. Cititorul n'are răgazul să obosească, Ele sunt 
cărți scrise, nu povestite, rude bune ca meșteșug de condeiu, cu cea 
mai frumos clădită și scrisă lucrare a lui Iorga, Istoria literaturii române . 
în secolul al XVill-lea, cele două volume respinse dela: premiu de 
Academia Română și tipărite numai decât cu cheltuiala Principelui 
Alexandru Calimah, Atâtea cărţi de mai târziu, chiar mult mai lucrate, 
dar pentrucă au fost la început vorbite sau dictate, nu mai cunosc . 
străvezimea și liniștea din aceste pagini, Descrieri, de dragul descrie- 
rilor, nu se întâlnesc, ci numai scurte vederi luminate de o imagine 
sau de o tresărire lirică. Se văd însă de obiceiu liniile mari şi trăsă- 
turile care fac simțită o privelişte sau aduc aproape un întreg ţinut. 
Ni se pun sub ochi mai puţin acuarele, cu ale lor culori fragede, dar 
fără adâncime, şi mai mult gravuri desenate pe plăci de aramă și pline 
de vieaţă. Câte odată rândul se umple de lacrimi, însă nu de lacrimi 
plânse elegiace, ci de lacrimi de piatră din cronici, Mai vă aduceți.. 
aminte de cuvintele dela Hotin dia 1905? „Eu nu chem trecutul şi. . 
du-l mai aştept în viitor, Ştiu că au murit Pârcălabii lui Ștefan, că e 
sub lespedea dela Pobrata Petre Vodă Rareş, care a înfruntat cu Ho-" 
tinul său puterea Polonilor şi ar fi voit să ascundă aici nenorocirea - 
“da 1538; n'am uitat că s'au risipit de mult rămășițele lui Bogdan | 
Voda Lăpușneanu, căruia i-a plăcut mult de Hotin şi a plecat deseori 
de aici după fetele frumoase din Polonia, înainte de a muri ca tânăr 


pribeag cu minţile pierdute. Nu mai caut cu gândul nici locul unde, - . 


în sâageroasa înfrângere a Turcilor de către Sobieski la 1673, au stătut 
corturile Domnilor noştri care trădară trecând la creștini; Ştefan Pe- 
triceicu Moldoveanul şi Grigoraşcu din neamul de Arnăuţi al Ghicu- 
leștilor. O îndoită pângărire. a trecut pe aici, a Turcilor şi a Evreilor, 
Locul pe care stă Cetatea e robit la străini. Şi tocmai un elegant ofiţer 
primblă pe ziduri nişte doamne foarte bucuroase de curtea ce li se 
face. Dar mă plec jos și ridic o fărâmă de piatră neagră, pe care o 
ascund de întrebările lui Şimen și, ducând-o acasă, la Românii liberi, 
voi păstra-o ca pe o moaşte din oasele sfinţilor“. Este aici imbinarea 
cunoscută de ironie şi de avâat, de documentare bogată şi de apro- 
pieri neașteptate, care este tot Iorga. Şi este spaima că s'ar putea ca 
Basarabia, care se pierdea zi cu zi de o sută de ani în apele ruseşti, 
să nu se mai întoarcă şi Moldova lui, pentrucă Iorga a rămas toată 
vieața un mare Moldovean, să rămână pentru totdeauna ciuntită şi 
dată îndărăt dela brâul de cetăţi şi hotarul dela 1400, 


ROMA (N MNCOMAE IORGA in 


Ceea ce face insă puterea, învățătura şi tntățişarea nouă, care 
ne-au uimit şi ne-au câștiiat pe vremuri, a acestor cărți, şi are să 
alcătuiască şi pe viitor dieptul la o citire şi mai departe a lor, este 
darul, într'adevăr fără pereche, de pătrundere a faptului de astăzi cu 
faptul de ieri, de povestire a vieţii de acum în legătură neîntreruptă 
cu vieaţa de altădată, de îamulţire: a oamenilor din timpul de faţă cu 
toți oamenii cate au fost, Problemele se păstrează şi ele neschimbate, 
Pamântul, odată al nostru, dela munte sau dela mare, rămâne același 
şi al aceloraşi, oricâte hotare s'ar încerca să tragă prin el neprietenii, 
Aceasta parcă nu este numai istorie, adică îngirare de întâmplări pe 
acelaşi fir, dar colorate tot altfel de vremuri, ci este istorie și ceva 
mai mult. Neamul de oameni, primenit în întregime cu fiecare gene- 
rație şi care-și zidește ca o vatră de așezare veşnică din toate zămis- 
lirile minţii şi deprinderile căpătate într'o cuibărire zi de zi în colţul 
lui de lume, nu este numai o închegare istorică, ci este o închegare 
cultărală. Sabia trece prin flacără fără s'o taie, oricât i-ar fi tăișul de 
ascuţit și toanele istoriei se abat peste un asemenea neam fără să-l 
zguduie şi cu atât mai puţin să-l dărâme, Intra în această aflare a 
nouă înşine atâta din înțelepciunea populară, câtă intra şi doctrină - 
nouă, care-l luminase deodată la lecţiile dela Lipsca ale lui Lamprecht, 


la o dată când ele nu ajunseseră încă știute și îmbrăţişate. In aceasta 


stătea deosebirea cea mare, şi pe care parcă nici Iorga pe atunci n'o 
vedea destul, între el și toţi istoricii, mai de demult sau din preajmă, 
- ai istoriei Românilor, unii de dimensii pentru mulţi mai mari decât ale 
lui, ca Hajdeu şi Xenopol, ca să nu vorbim de Ion Bogdan şi Onciul. 
Noi simţeam deosebirea, dar. n'o puteam formula. Ea ne chema și ne 
îngrămădea împrejurul omului, mai mult poate decât însuşirile strălu- 
citoare şi neistovite, de retorică profetică. Simţeam în ceea ce aducea 
el o putere tainică, pe care deocamdată nu ne-o puteam lămuri. Nu 
era a lui, ci îşi făcea numai loc prin el, ca o lumină printr'o perdea 
revărsându-se peste ceilalți şi dând în același timp o ființă desenelor | 
„minunate din urzeala ei. Acea putere este de faţă şi în aceste cărți, 
cu tot clocotul de credință și de patimă, care fură cu sine, -şi acele 
insușiri, de scris iute și sclipitor, sunt și ele aici, uga, cea dintâi, fiind 
a noastră -ṣi numai zăgăzuită şi îndreptată către noi de istoric, iar 
celelalte, numai sale lui. | 
Ce înseamnă, luate de acest şuvoiu, micile scăpări sau greşeli de 
„ate, de citate şi de fapte, pe cari arhivarii mărunți ai istoriei le des- 
copăr și i le aruncă, plini de o mulţumire rea, în cârcă? Şivoiul îşi 
taie făgaș prin locurile sterpe înviorând și duce nepăsător (cu el), toată . 
pleava strânsă pe drum sau tulbureala făcută de propriile ochiuri, 


=? 


i că 


172 EMANOIL BUCUȚA! 


sorburi şi vârtejuri. Recitiţi numai o singură pagină, nu de text anume, 
ci dintr'o prefață a lui Iorga, aceea, de pildă, pusă la Istoria Romă: `: 
nilor, în 10 volume, Sunt atâţia, speriaţi înaintea acestui monument: 

ridicat neamului românesc în cari n'au să intre niciodată, Dar delé: 

întâile rânduri ale acelei Prefețe iți dai seama că acela care a scris-o 

vede născându-se şi pierind popoarele, pătrunde în firea lor ascunsă, 

le înţelege năzuințele cele mai alese, este un istoric şi frământă vieaţa..; 

Ceilalți sunt autori de scrieri și chiar de manuale istorice, care E 
mântă numai cărți. lasemnările de călătorie ale lui Iorga poartă pe. í 
cetea întreagă a acestui fel şi acestei puteri de înțelegere şi de zugră-.! j 
vire. Prin ea ne-au cucerit, pe noi şi vremea, atunci când au apărut... 

Ne întoarcem la ele mișcaţi, pentru tot ce au insemnat în acei ani și. : 
face încă să tremure în piepturi, Așa am auzit odată, într'un Muzew i 
de arme, cu care se făcuse cruciatele, armuri întregi de oameni şi 
platoșe de cai, zăngănind toate aleile şi firidele, la un cutremur d 
căruțe grele de afară. Părea că toţi cavalerii de altădată au intrat. în ii 
îmbrăcămintea lor de fier şi pleacă la o chemare pe care numai ei o; 
aud. Mai erau în lume și alte cruciate, care nu puteau fi slujite decit | 
de luptătorii tacerea de odinioară. 


EMANOIL BUCUȚA. 


7 a RAA E 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI 
SUPERIOR ȘI A UNEI UNIVERSITĂŢI 
ROMÂNEȘTI ÎN ARDEAL .. 


Străduinţele pentru înființarea învăţământului superior românesc 
în Ardeal lac parte din lupta de emancipare politică a naţiunii române, 
Luptă pentru drept, în toată puterea cuvântului, și sub acest aspect, 
Dreptul de a se lumina al unui popor robit de veacuri de către poporul 
maghiar. Acel popor maghiur, care abea scăpat de jugul turcesc prin 
vitejia armatelor împărăteşti ale lui Leopold I, s'a grăbit să ceară dela 
urmașii lui — Leopold II și Francisc I, — să recunoască, că „Ungaria 
este ţară liberă şi neatârnătoare de vreo altă ţară sau vreun alt popor, 
stăpânită şi guvernată de regele său încoronat — aluzie la faptul, că 
impăratul Iosif II nu voise să se încoroneze — după propriile sale legi - 
şi obiceiuri,!) şi că nu se poate deroga şi. prejudeca nici drepturilor 
Principatului Transilvaniei, care de asemenea este de sine stătător și 
neatârnător de vreo altă ţară“.2) 

lată câteva citate din legile, care au fost făurite pe seama Ro- 
mânilor de către poporul maghiar, atât de gelos şi mândru de liber- 
tatea sa. 

Approbatae Constitutiones, pars I tit, 1 art, 3: „... neinţelegând 
pe cei, cari fac parte din secta Va/ahilor sau a Grecilor și cari sunt 


1) Hungaria est regnum liberum et ad totam regiminis formam independens, id 
est nulli alteri regno aut populo obnoxium, sed propriam habens consistentiam et 
constitutionem. Proinde a legitime coronato rege suo; propriis legibus et consvetudi- 
nibus et non ad normam aliarum provinciarum regendum et gubernandum. Art. X 
A dietei din Pojon, ținută in anul 1791. 

29) Neque unquam juribus per se subsistentis et ab alio regno independentis 
Principatus Transylvaniae derogare aut ieeo)idicase posse. Art. VI al dietei transil- 
vane din 1791. : 


124 E PETRE PORUȚIU ' 


tolerați temporar până la bunaplăcere a principilor şi a cutter a 
{4ärii".!) di 
Approb. Const. pars I tit, 8 art, 1: w... degi sajtidă română - 

nu se numără printre staturi în această țară, totuși câtă vreme va f`` 
tolerată pentru folosul obştesc, preoţii ei vor observa următoarele ...“3) 

Approb. Const, pars I tit. 9 art. 1: „...deși națiunea română e 
admisă în această ţară pentru folosul obştesc, însă fiindcă ea nedându-și 
seamă de starea sa inferioară ...“.?) 

Approb. Const. pars III tit. 53 art. 1: „...precum religiunea 
națiunii române nu este dintre cele patru religiuni recipiate, astfel nici 
cinul monahal.. .”.4) 

Şi açel idies obștesc îl defineşte magistrul Werbâzzi în al său 
„Tripartitum opus juris consuetudinarii inciyti Regni Hungariae” prin 
formula devenită clasică, că „țăranul nu are nimic, afară de piata 
muncii sale“ (pars III tit, 30 art. 7).5) Şi in altă ordine de idei: 
«a... iobagii, cari sunt de neamuri deosebite — unii Valahi urmând - 
secta Grecilor, — sunt cu totul şi pentru totdeauna supuși ca manci- 
tori proprietarilor pământului...“ (pars III tit. 25 art. 1—2).%) 

„Aceasta era situaţia, pe care Împăratul Iosif II a cunoscut-o la 
fața locului. El şi-a rezumat observaţiile în cuvintele lapidare: „am 
. văzut o nobilime maghiară: arogantă şi titană, un: popor săsesc egoist 
şi un popor valah asuprit şi degradat la soarta de animal”. Consta- 
tare care l-a îndemnat, să adreseze — cu ocaziunea celei de a doua 
călătorii făcute în Ardeal (6 lunie 1784) autorităţilor civile şi militare 
din Sibiu, cls al „împliniți-vă cu omenie datoria, Domnilor, şi 


'1) ide nem értvén az oláh vagy görögök sectâjân levăket, kik pro tempore 
szenvedtetnek, usque beneplacitum Principum et regaicolarum. ` 

2) Noha az oláh natio az hazában sem a' státusok közzé nem számláltatot, səm 
vallások. nem a' receptareligiok közzül valo, mindazáltal, propter regai emolumentum, 
migien patialtatnak, az oláh egyházi rendek ehez tartsák magokat. 

3) Noha az oláh nemzet propter bonum publicum admittaltatot: ez hazában, mind- 
azáltal nem vévén eszében állapottyának alatson voltát. 

-'4) Mint hogy az olâh nationak vallása is nem a' négy receptareligiok közzül 
valo, ugy ez a' szerzet, melyben lévők kalugyereknek neveztetnek. Textul original (ta 
limba maghiară) este citat după ediția dela Cluj din anul 1677: Approbatae Const- 
qtutiones Regni -Transylvaniae et Partium eidem 'anexarum ex articialis ab anno Mille- 
simo Quingentesimo Quadragesimo, ad praesentem huncusque Millesimum Sexcente- 
simum Quinquagesimum tertium conclusis, compilatae. Claudiopoli MDCLXXVII. 

- 5) Rusticus praeter laboris mercedem nihil habe l 

4) lobăgiones, quorunt multiplex est “conditio, — quidam sunt Valachi, Grad. - 

corum. sequentes errores, — dominis terrestribus mera et perpetua rusticitate subiecti 


sunt.. Citat după ediția: Werbă-ziua. illustratus: sive Decretum Tripartitum juris cons- : 


wetudinarii inclyti Regai Hungariae. Budae 1822. 


LUPTA: PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 175 - 


dăsați-vă de şicane“.!) Reintors apoi la Viena, prin rescriptul impără- 
tesc cu data de 3 Iulie 1784 a desființat independenţa și privilegiile 
celor trei naţiuni — Maghiari, Sagi şi Secui — şi a dispus, ca pe 
viitor să fie. primiţi în funcţiile publice cei mai vrednici, fără deosebire 
de naționalitate şi religie.?). 

Dar dreptatea, ce ni s'a făcut a fost de scurtă durată. Opera 
marelui împărat, — „der Bau seines gauzen Lebens, so vieler. Trost 
und Hoffnung und des kommenden Geschlechts schönes Vorbild” — 
s'a prăbuşit, minată de forţele reacţiunii, cu el impreună în mormânt.) 

Împăratul Leopold ÎI, fratele și urmașul lui Iosif II, însărcinează 
prin rescriptul său din 3 Decemvrie 1790 pe generalul comandant din 
Transilvania Cristian de Rall, în calitatea de comisar regal plenipoten- 
tiar, delegat pe lângă dieta din Cluj,. să aducă la cunoştinţa „statu- 
rilor şi ordinelor“ celor trei naţiuni constatarea, că în dietă şi în muni- 
cipii s'au înrădăcinat foarte multe şi mari abuzuri şi dispune, să se 
ia măsuri pentru a se uşura soarta amară a poporului.) Dar dieta 
nu a luat nicio măsură,. 

Ia anul următor 1791 națiunea română cere dela împărat — ru 
gătoare şi umilită, cu cuvenită veneraţiune și supunere“ — în „Supplex 
libellus Valachorum“, ca numirile odioase şi pline de înjosire „tolerați, 
admişi, neprimifi între staturi“ şi altele ca acestea, ce sau dat naţiunii 
române fără niciun drept și dreptate, să se retragă și să se șteargă, 
ca niște numiri nevredaice și injurioase, — națiunea română să fie 
veaşezată în folosința tuturor drepturilor cetăfeneşti, redându-i-se locul, 
care l-a avut printre celelalte națiuni ale țării, — clerul acestei naţiuni, 
credincios bisericii orientale, fără deosebire dacă consimte întru toate sau 
mu cu biserica apuseană, de asemenea nobilimea şi plebea, atât cea 
orăşânească cât și cea ţărănească, să se considere şi să se tralaze în 
„acelaşi mod şi să -se impărtășească de aceleaşi beneficii ca şi clgrul, 
nobilimea şi plebea națiunilor, cari constituesc uniunea („unio trium 


1 Teodor V. Păcăţiaa, Cartea de Aur sau luptele politice-naţionale ale Romà- 
nilor de sub coroana ungară, vol, I. Sibiu 1904, p. 86 și Iosif St. Sela “Biografia 
lui Avram lancu p. 24. 

3) Cartea de. Aur, vol. L pp. 86 şi 87. 

3) Friedrich Schuller: von Libloy, Stebenbiirgische Rechtegeachizhte. Herian- 
nstadt 1855, vol, | p. 105. 

4) Memorial compus şi publicat din însărcinarea conferinței generale a repre- 
'zentanţilor alegătorilor români, Sibiu 1883, p. 94 şi Protocolul dietei. ardelene dia 
anii 1790—91: Az erdélyi három nemes nemzetekbăl: állo tekintetes Rendeknek 1790-ik 
.esztendöben karátson havának 12-ik napjára szabad királyi városba. Kolo'svarra hir- 
-dettetett, és több következett napokon tartatott közönséges  gyü'éseikben -lett vae 
:seknek és foglalatosságoknak jegyzőkönyve. Kolo'sváratt MDOCXCI. it ja 


216 "PETRE PORUȚIU 


nationum“), — in comitate, scaune, districte, cu ocaziunea alegerii 
oficialilor şi a deputaţilor dietali, asemenea cu prilejul restaurațiunilor şi 
a promoţiunilor în oficii la dicasteriile aulice şi provinciale, să se 
observe o justă consideraţie, în număr proporționat, față cu persoa- 
nele ce ar fi de aplicat din națiunea română şi să se decreteze, că 
~ toți 'locuitorii principatului, fără nicio deosebire de națiune ori reli- 
giune, se bucură fiecare după starea și condițiunea sa de aceleaşr 
libertăţi şi beneficii şi trebue să supoarte, după măsura puterilor sale, 
dceleaşi greutăți şi aceleaşi sarcini!) In textul citat cuvântul „plebe“ 
are înţelesul de popor, în opoziţie cu nobilimea,2) 

` Împăratul Leopold II a trimis suplica Românilor dietei ardelene 
cu îndrumarea, să o ia în considerare (rescriptul impărătesc din 18 Mai 
1791). Dar dieta, primind propunerea comisiunii însărcinate cu exami- 
narea plângerii Românilor, după ce ascultase și părerea învățatului Sas 
Eder, a răspuns împăratului, că Valahilor nu îi se pot da drepturi şt 
libertăţi mai multe şi mai mari, de cum au acuma, fără a se sgudui 
constituția şi fără a se viola legile ţării.*) 
Fiul şi urmașul lui Leopold II, împăratul Francisc obligă dieta 
transilvană, să întocmească un plan de învățământ şcolar pentru tine- 
rimea' română.t) Dieta deferind chestiunea comisiei ecleziastice, dă 
acesteia îndrumarea, să compună planul, găsind şi o modalitate pentru 
a propaga printre Români cunoştinţa limbii maghiare.) Dieta şi-sub- 


1) Cartea de Aur, vol. I, p. 129. 

3 Werbâczy, Tripart. pars Il tit. 4. art. 2: populus enim eo differt a plebe, 
quo genus a specie, nam adpellatione populi, universi nobiles tam magaates, quam 
inferiores, etiam ignobilibus computatis, significantur ; plebis autem nominatione soli 
ignobiles intelliguntur. 

5) Cartea de Aur, vol. I, p. 131 şi urm. A se vedea acest raid în „O Fel 
ségéhez az 1790-ik esztendâben tartott orszâgeyiilesbă! utoljára küldött negyedik tudo-- 
sitâs” (Protocolul dietei ardelene din anii 1790—91). El sună astfel: „ampliorem con- 
civilitatis gradum Valachis tribui posse non videmus, nisi eis quartae nationalitatis 
erectio tribuatur, quod quemadmodum legibus, constitutionibusque nostris adversatur, 
„ita Sacratissimae quoque Suae Majestatis intentioni contrarium esse cernimus”. 

4) „Planum circa promovendam rudioris plebis valachicae culturam elaborandum,. 
nobis substernendum, praestolabimur”. Rescriptul din 26 Mai 1792 în Protocolul 
dietei din anul 1792: Az erdélyi három nemzetekbăl állo Rendeknek 1792-ik eszten- 
dăben Kis Asszony havának 20-ik napjára szabad királlyi városban Kolo'svarra hir- 
dettetett, és több következett napokban tartatott közönséges gyüléseikben lett végzé- 
seknek, és foglalatoasâgolnak Jegyză Könyve. Kolo'svăratt, p. 110. 

5) „A ezentegyhâzi dolgokra rendeltetett deputationak kötelessége lészen, hogy 
az olâhsâgnak kimüvelésérðl és szelidebb erkölcsre leendö oktatăsărol valo planumban, 
a magyar nyelvnek kăzăttek valo elterjesztéséről igyekezzen valami jó modnak elia- 
tézését dolgozni”. Prótocnlul dietei din 1792, p. 311. 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 417 


comisiunea ecleziastică — potrivit tradiţiei seculare — nu a găsit timp, 
să întocmească planul de învăţământ, cerut de împărat, 

La scriitorul: maghiar Szi'âgyi Ferencz („A Hâra-vilâg Erdé'yben") 
ğäsim acest amănunt, că după răscoala 'lui Horia (1784): cancelaria 
curții împărăteşti propusese înfiinţarea” de şcoli în munții apuseni, 
„pentru a se putea crește din acei oameni, cari seamănă cu fiarele 
răpitoare, cetăţeni“. Impăratul Iosif á scris însă cu mâna proprie urmă- 
toarea rezoluție pe referat: „şcoalele de sigur sunt -trebuincioase, dar 
faptul că casele sunt risipite prin munţi îngreunează şi împiedecă chiar 
alingerea rezultatului; spre cultivarea acelor „fiare răpitoare”. ar fi tot 
aşa de folositor, dacă sfăpânii Valahilor ar umbla pentru un timp 
oarecare ei înşişi la școală, unde şi-ar putea: câștiga principu mai 
bune“.1) PA: 
Caracteristic pentru sinceritatea intenţiilor iela cari puneau 
atâta grije, să ne civilizeze şi să ne imblânzească moravurile, este 
faptul, că cu două decenii mai târziu, publicarea Cronicei lui -Şincai a 
"fost refuzată cu observaţia „liber igne, autor patibulo dignus“ (cartea 
merită să fie arsă, iar autorul spânzurat).?) 

In această stare ne-a ajuns anul 1848. Sub: presiunea evenimen- 
telor, guvernul din Cluj, temându-se de mai rău, după oarecari ezi- 
tări a consimţit, ca Românii să ţină o adunare. Intruniţi în ziua de 
3/15 Mai la Blaj pe Câmpul Libertăţii, Românii s'au constituit în „adu- 
narea națională a națiunii române din ' Transilvania“ și au hotărit, că 
„națiunea română se declară şi se proclamă de națiune de sine stă- 
tătoare și de parte îniregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii 


egale“, apoi au jurat, că vor fi credincioşi împăratului Austriei şi ,. 


marelui principe al Ardealului Ferdinand I, că vor ține şi vor apăra 
legea şi limba lor română și nu vor suferi, să-i mai asuprească nimeni. 
În ziua următoare (4/16 Mai) au votato moţiune în șasesprezece 
puncte. lată punctele, cari cuprind principalele revendicări politice şi 
printre cari se găsește și cererea de a se tumaka o universitate româ- 
nească. 

„Nafiunea Română răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi 
frăţietăţii, pretinde independența sa naţională, în respectul politic, ca 
să figureze în numele său, Cere să-şi aibă reprezentanții săi în dieta 
ţării, în proporțiune cu numărul său, să-și aibă deregătorii săi în toate 
ramurile administrative, judecătorești şi militare în aceeași proporţiune, 
să se servească de limba sa în toate lucrurile, ce se ating de dânsa, 


Lă 


1) Şuluţiu, Avram Iancu, p. 25. | 
3) Memorialul alegătorilor români, citat mai sus, p. 73. 


178 oa LOOT PETRE PORUTIU 


atât în legislațiune cât şi în administraţiune, Pretinde pe tot anul o. 
adunare naţiorială generală. 

Națiunea română pretinde, ca biserica română, fără distincțiune 
de coniesiune, să fie şi să rămână liberă, independentă dela oricare 
altă biserică, egală în drepturi și în foloase cu celelalte biserici ale 
` Transilvaniei. Cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general 
anual, după vechiul drept, în care sinod să fie deputaţi bisericeşti şi 
mireneşti. În acelaşi sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin 
majoritatea voturilor, fără candidațiune. 

Națiunea română ajuogând la conștiința drepturilor individuale 
omeneşti, cere fără întârziere desfiinjarea iobăgiei, fără nicio desdau- 
nare dia partea ţăranilor iobagi, atât în comitate cât și în districte, 
scaune şi granițe militare. Cere totodată şi desființarea zecimilor. ` 

Națiunea română cere asigurarea libertății personale: nimenea să 

nu se poată prinde sub vreun pretext politic. Cu aceasta dimpreună 
` cere libertatea adunărilor, ca oamenii să nu cadă la niciun prepus, 
` dacă se adună numai să vorbească şi să se înțeleagă în pace. 
Națiunea română cere înființarea şcoalelor române pe la toate 
satele şi urbiile, a gimnaziilor, institutelor militare şi tehnice şi a semi- . 
__narelor preofeşti, precum şi a unei universități române, dotată din casa 
` statului, în proporțiunea poporului contribuent, cu dreptul deplin de 
' a-şi alege directorii şi profesorii şi de a sistematiza învăţăturile „după 
"un plan școlar și cu libertate de a învăța. 

„ Națiunea română cere purtarea comună a sarcinelor publice, după 
starea: şi averea fiecăruia și ștergerea privilegiilor. 

Națiunea română cere, să se facă constituțiune nouă pentru Tran- 
silvania, prin o adunare constituantă a naţiunilor ţării, care constitu- 
țiune să se întemeieze pe principiile dreptăţii, hbertăţii, egalităţii şi 
frățietăţii, să se lucreze codice nouă de legi civile, penale, Cotar ciale 
etc,, tot după acele principii. 

Națiunea română cere, ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să 
nu ia în desbatere cauza uniunii cu Ungaria, până când națiunea 
română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ și 
deciziv în camera legislativă, lar din contra, dacă dieta Transilvaniei 
ar 'voi totuși a se lăsa în pertractarea aceleiași uniuni, de noi fără noi, 
— atunci națiunea română protestează cu solemnitate,!) i 

Hotărîrile adunării naţionale dela Blaj au fost aduse la cunoștința 
impăratului şi dietei din Cluj prin petii. ?) Impăratului i-a fost pre- 


1) Cartea de Aur, I pp. 327 şi urm. 
3) Cartea de Aur, I pp. 332, 355 şi urm. 


LUPTA PENTRU CREAREA INVĂTĂMÂNTULUI SUPERIOR g 17% 


zentată petiția- in. ziua de 30 Mai la, Innsbruck, de E o delegatie 
cómpusă diń“Laurian, Popasu, Cipåžiu şi Bran. Şaguna,. care. avea să 
„ conducă delegaţia, întârziase.!) Monarhul a răspuas abea în ziua; de ; 
„11 Iunie, după ce măi inainte, în ziua de 10 lunie, aprobase proiectul. 
de lege privitor la unirea Ardealului cu Ungaria, votat de dieta arde- 

. leană în ziua de. 30 Mai. Rezoluţiunea împăratului, pusă pe cererea 
, Românilor, poartă insă data de 7 lunie și este deci anterioară apro- 
. bării proiectului legii unirii, Comunicarea ei întârziată se explică prin- 
faptul, că primul ministru ungar contele Batiyânyi sosise încă in 6 Iunie 
la Innsbruck și intervenise, ca unirea Ardealului cu Ungaria, votată cu 
mare grabă de către dieta din Cluj, să fie fără întârziere sancţionată. 
şi petiția Românilor să fie respinsă.) Nu a fost însă sancţionare desă- 
vârşită, ci numai aprobare,- sancţionarea propriu. zisă având să. urmeze: 
__ mai târziu, Rescriptul împărătesc, relativ la proiectul de lege ardelean: 
privitor la unire, sună astfel: „Noi Ferdinand etc,... aprobăm în in- 
tregul său cuprins - proiectul de lege trimis nouă spre sancţionare cu. 
reprezentaţiunea din 30 Mai, referitor la unirea marelui nostru prin- 
cipat Transilvania și vi-l retrimitem, cu îndrumarea, să vă grăbiţi a 
ni-l înainta spre înalta noastră sancţionare regală. Innsbruck, 10 Iunie 
1848. ss. Ferdinand“,?) In rezoluțiunea de pe cererea Românilor, dd» 
tată din ziua de 7 Iunie, impăratul spune, că „dat fiind, că rugarea 
supușilor mei de origine română, compusă în conferenţa dela Baj, è 
rezolvată prin uniunea Ardealului cu Ungaria, hotărită de atunci cu 
unanimitate în dieta Ardealului şi din partea mea deocamdată sancțio-- 
nată prin articolul VII al ultimei diete ungare, mă bucur, că pot asi- 
gura pe reprezentanţii adunaţi aici, că prin acel articol de lege, care 
acordă tuturor locuitorilor din Ardeal, fără deosebire de naţionalitate, 
limbă și religiune, ateleași libertăți și aceleaşi îndreptăţiri, au fost satis- 
făcute în mare parte dorinţele lor. Bunăstarea lor viitoare depinde 
deci de executarea acestei legi”.) 

Contrazicerea dintre răspunsul înmânat Românilor în ziua de 11 
cu data de 7 lunie, în care împăratul vorbește despre unirea Ardea-. 
lului cu Ungaria, hotărită în dieta Ardealului și — din partea sa — 
— deocamdată sancționată prin art, VII al ultimei diete ungare” şi 
dintre rescriptul din 10 lunie, prin care împăratul aproabă proiectul 
de lege ardşlean din 30 Mai, referitor la unire şi il retrimite dietei 


— 


1) Cartea de Aur, pp. 360 şi urm. și Die Romănen der österreichischen Mo-- 


. narchie, Wien 1849, pp. 9 şi urm, 


2) Cartea de Aur, l p. 368. 
3) Cartea de Aur, I p. 361. 
4) Cartea de Aur, I p. 368. 


180 D agri „PETRE PORUȚIU 


ardelene cu. id uita > ca după luarea. la cunoștință ; a aprobării 
gegale să se grăbească a-l înainta din nou „spre sancfionarė regală“, 

se explică în modul următor :, Articolul VII al dietei ungare, care şi el 
proclama unirea, fusese sancţionat încă în 11 Aprilie.') Implicit această 
sancţionare comporta aprobarea unirii şi față cu Transilvania. De aceea 
spune împăratul, că a sancţionat deocamdată prin legea ungară şi pro- 

iectul de lege, ce i s'a trimis din partea dietei ardelene, De altă parte 
însă, sancţionarea desăvârşită a unei legi, cuprinzând şi promulgarea, 

consta potrivit dreptului. ardelean din trei operaţiuni distincte: 1. con- 

firmarea (aprobarea) din partea principelui a proiectului votat de dietă, 

2. sancţionarea formală și aducerea la cunoștința dietei a aprobării, 
3. autentificarea prin semnătura şi sigilul principelui, puse pe exem- 
plarele tipărite, ce urmâu a fi distribuite autorităților și a fi depuse la 
locurile autentice. A se vedea Aprobatele (IlI, 12) şi art. 9 din anul 
1744 al dietei ardelene.?) De fapt, dieta ardeleană, fiind între timp 

închisă, nu a mai luat măsuri pentru promulgarea — multiplicarea, 

autentificarea şi publicarea — legii unirii, guvernul ardelean a cerut 
însă Ministerului de interne ungar, să îndeplinească el formalităţile 
sancţionării şi promulgării. Imprejurările acestea au făcut, ca mai târziu 
— la 1861 şi 1863 — împăratul Francisc Iosif, să declare, că legea 

despre unire „nicicând nu a fost promulgată in Ardeal“, 


În ziua de 20 Iunie 1848 a subscris impăratul Ferdinand și un 
„al doilea rescript, prin care dieta Ardealului era pusă în cunoştinţă, 
„că palatiaul Ungariei a fost împuternicit, să ia toate măsurile necesare, 


1) Cartea de Aur, I p. 219 şi Grecsâk Károly, Codex Hungaricus, ed. Révay, 
“Budapest 1911. l 

. 2) „Az ország vâgezâsenek és articulusok csinálásának idején, a' tisztában irott 
- articulusok, in veris originalibus a praesidenseknek és itilö mestereknek kezeknéł, 
azoknak pecsétek és subscriptiojok alàtt megmaradgyanak és meg-tartassanak, s' igazán 
valo párt ki-is adgyanak azon mod szerint mind fiscus számára, s' mind penig vâr- 
:megyék, székek és városok requisitiora addig, miglen nyomtatásban a' fejedelmek sub- 
scriptiojok és pecsétek alatt emanaltathatnak ; az penig meg-lévén, azon pecsétek alatt, 
a' praesidens kezénél lévö adassék-bé a' fejérvári cáptalanban, az edgyik itilö mester 
kezétül a' kolos-monostori conventben, a másik itilő mester kezétől a' váradi câpta- 
lanban“. Approb. Const. pars IIl, tit. 12, ediția citată mai sus. 


„Ut quidquid per formam articulorum concluditur nomine statuum, antequam a 
Sua Majestate confirmabitur, eousque nec vim legis induet nec sub sigillis et sub- 
scriptionibus distribuentur, sed in archivo solummodo et protocollo manebit eventua- 
liter; dum vero post confirmationem principis prelo subjecti articuli subscriptione et 
sigillo principis roborati erunt, depositio ad specificata loca observanda veniet, quibus 
sic intellectis idem articulus (Approb. 3, 12) manere potest absque ulla laesione su- 
premae autoritatis principis. Articolul IK din anul 1744 al dietei ardelene. 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 1ȘI 


a 


«<a în dieta Ungariei, convocată pe 2 Iulie la Pesta, să fie reprezentat 
i Ardealul.) 
Sosind şi episcopul Sagua la: Innsbruck și consultându-se cu ‘cei: 
_“lalţi membri ai deputațiunii au căzut de acord, că rezoluțiunea îimpă- 
""rătească nu e satisfăcătoare pentru poporul român şi de aceea e ne- 
-cesar a se inainta o nouă petițiune. Noua petiţiune glăsuește așa: „Ne 
permitem, să descoperim Maiestăţii Voastre cu omagială supunere,- că 
ezaurul cel mai scump al Românilor este naționalitatea şi limba, Pentru 
-a le susţine pe acestea, au suportat Românii mai bine ca patru secole 
toate asupririle... Acum națiunea Română din Transilvania îşi pierde 
«atât limba, cât şi naționalitatea, prin unirea cu Ungaria, -pentrucă în 
înţelesul articolelor de lege din ultima dietă ungară, care după uniune 
vor avea valoare și pentru Ardeal, numai limba maghiară e recu- 
noscută,... în întregul regat ungar e recunoscută în lege numai o 
-națiune maghiară, iar celelalte naţiuni ale țării nu sunt nici măcar 
amintite cu numele, Declarăm deci în faţa Maiestăţii Voastre, că ră- 


1) Cartea de Aur, I p. 361. 5 

Punându-se in discuție in şedinţa dela 6 Decemvrie 1865 a dietei provinciale 
-ardelene valabilitatea legii privitoare la unirea Ardealului, deputatul Rannicher a re- 
'zumat în modul următor dispoziţiile mai sus citate ale. Aprobatelor şi ale legii. dela 
1744 cu privire la sancţionare și promulgare: „Infolge dieser Bestimmung muss, wie 
es die von jener Zeit an stets strenge beobachtete Gepflogenheit unwiderlegbar be- 
weiset, jeder Artikel der siebenbiirgischen Landesstănde, bevor derselbe zum rechts- 
verbindlichen Gesetz wird, drei nach einander folgende Stadien, die Bestätigung oder 
Konfirmation, sodann die Sanctionierung und endlich die Authentication der Auster- 
tigung durch die allerhöchst eigenhändige Unterschrift und das Siegel des Landes- 
-fürsten auf den zur Veteilung an die Behörden und zur Hinterlegung in die Archive 
der glaubwürdigen Orte bestimmten Abdrücken durchmachen; und es ist immer so 
fest an diesem Vorgange gehalten worden, dass es bis zum Jahre 1848 in der ganzen 
Sammlung siebenbürgischer Gesetze keinen einzigen Artikel gibt, welcher nicht unter 
vollster Beobachtung aller hier vorgeschriebenen Formen zustande gekommen ist”. In 
baza acestor constatări, conclude şi Rannicher, că unirea Ardealului cu Ungaria nu a 
fost hotărită în conformitate cu legile în vigoare la acea dată: „Ganz übereinstimmend 
mit dieser veriassungsmâssigen Rechtsanschauung war die Krone bei dem Unionsar- 
tikel vorgegangen, indem Se. Majestät der Kaiser und König Ferdinand miltelst des 
Sanctionierungsreskriptes vom 14 Juli 1848 diesen Artikel mit der Auiforderung an 
die Stände tiberschickte: „hogy annak kinyomatâsa és a szükséges kiosztogatâs végett 
elegendö példányokban legielsăbb aláirásunknak leendö felküldése felett a belügy- 
miniszter utján rendelkezzetek”. „Dieser Aufforderung haben die Stände nicht ent- 
sprochen, weil der Landtag geschlossen wurde, wohl aber hat das k. Gubernium über 
auftrag des Landtags wegen der Authentication, Druckleguag und Kundmachung sich 
an den ungarischen Minister des Innern gewendet”. Citat la Schuller—Libloy, Siebenb, 
Rechtsgesch. vol. |. A se vedea şi opinia separată a celor douăzecişiopt membri sași 
ai dietei, depusă în ziua de 12 Decemvrie 1865. Memorialul reprezentanţilor alega- 
torilor români, Sibiu 1883, p. 153. i 

2 


182 - PETRE PORUȚIU 


mânem pe lângă dorinţele exprimate în petițiunea noastră. şi rugam: 
pe Maiestatea Voastră, să se îndure preagraţios a le încuviința. Ce-se 


atinge de uniunea decretată fără de noi, în dieta dela Cluj, protestăm: 


în contra ei, precum am protestat și în petiţiunea noastă în contra.. 


luării în desbatere a unei chestiuni atât de insemnate, care pe noi ne- 


priveşte atât de apropiat, Maiestatea Voastră! După formalitățile cele-. 


vechi, care pe nedreptul sunt numite constituția Ardealului, e repre- 
zentată în Ardeal numai aristocraţimea, fiindcă Saşii cu ai lor 22 de 


deputaţi se află în minoritate, iar Românii care fac mai bine ca două: 


terțialități din intreaga poporațiune, nu suni reprezentaţi de loc“.:) 


Rezoluţiunea la aceasta a doua petițiune a Românilor a urmat 


în 23 Iunie 1848 și sună astfel: „Cu deosebită plăcere primesc asigu-- 
rarea despre neclintita credință a supușilor mei români din Ardealul. 


unit cu Ungaria şi în legătură cu rezoluția mea din 11 iunie vă im- - 
părtășesc, că la propunerea ministerului meu unguresc naționalitatea: 


voastră va fi asigurată prin o lege specială şi de ridicarea şcoalelor- 
naționale încă se va purta grijă. Coordonarea bisericii greco-neunite 


cu celelalte biserici dia ţară, așa cum cereţi, precum și acoperirea tre-- | 


buințelor voastre bisericești şi şcolare din bugetul statului e acordată. 
prin art. de lege XX, împărţirea egală a impozitelor prin art. VIII, 
ştergerea iobăgiei şi a zeciuielii prin art. de lege IX, libertatea de: 
presă prin art. de lege XVIII al dietei maghiare din urmă. Ministerul 
meu maghiar va purta de grijă, ca plânsorile voastre locale, să fie- 
examinate și rezolvate, ca supușii mei români să fie aplicaţi în toate: 
ramurile administrației publice, în raport cu numărul și facultăţile 
lor, tot așa cum și eu aştept dela voi, să fiți supuşi coroanei. mele- 
ungare şi să evitaţi tot ce poate provoca neînțelegere, pentrucă numai 
bunainţelegere cu concetăţenii voştri vă poate asigura plăcerile libertăţii. 
acordate din partea mea, Rămân cu bunăvoință și graţie da al 
vostru binevoitor Ferdinand”.?) 

Cum se vede, rezoluțiunea a doua a fost chiar mai puțin încu-- 
rajatoare decât cea dintâi, pentru aspirațiile românești. Ferdinand, ac- 
centuându-şi calitatea de „rege“, le cerea Românilor, să se supună 
— fără condiții — „coroanei sale ungare“, promițându-le, că la pro- 
punerea „ministerului său unguresc“ naționalitatea Românilor va fi 
asigurată şi că de înființarea școalelor naţionale încă se va purta grijă, 
după ce a fost înfăptuită libertatea şi egalitatea, 

'Ingrijorarea Românilor era insă motivată, fiindcă dela sfârșitul” 
veacului al optsprezecelea mai multe legi ungare şi anume XVI: 1791, 


1) Cartea de Aur, Í p. 369, 
2 Cartea de Aur, I p. 370. 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 183. 


VII: 1192, IV : 1805, VIII: 1805, VIII: 1830, III: 1836, VI: 1840 și H: 
1844 asigurau dominațiunea” limbii maghiare.!) 

Dieta din Cluj însărcinase o comisiune regnicolară cu stabilirea 
` amănuatelor privitoare la: perfecţionarea unirii Ardealului cu Ungaria, 
Această comisiune s'a întrunit la Pesta iși, în urma stăruințelor epi- 
scopului Şaguna pe lângă guvernul ungar, a întocmit proiectul de lege, 
menit să asigure naționalitatea română, potrivit promisiunei regale. Cu - 
privire la educaţiune și instrucţiune, proiectul prevede însă numai atâta, 
că „la ridicarea şi susținerea pe spesele statului a şcoalelor elementare, 
a institutelor superioare și de educaţiune se va ţine cont şi de cei de 
limbă română, ca și de locuitorii de alte limbi ai țării (art. 13). La 
universitățile maghiare se vor ridica catedre de limba și literatura ro- 
mână, precum şi în şeoalele medii române şi în institutele superioare 
române limba şi literatura maghiară va forma studiu obligat (art. 14). 
În institutele militare existente şi care de acum înainte se vor ridica 
vor fi instruiți și elevi români (art. 15). Proiectul care urma să devină 
legea XXI din anul 1848 a rămas în cartoanele ministerului.?) Incă o 
dovadă — pe lângă atâtea altele din trecut — a dreptăţii, care ne 
putea veni dela națiunea maghiară. Şi e interesant de știut, că inainte 
de a se îi legiferat dreptul Românilor, de a se instrui în limba lor, 
articolul 5 al legii III din anul 1836 prevedea înființarea unei catedre 
de limba maghiară în institutul românesc pentru pregătirea de preoți 
şi învățători (școala normală) din Aradul vechiu,5) Abia la câteva luni 
după sancţionarea acelor legi, care acordau tuturor locuitorilor ţării; fără 
deosebire de naţionalitate, limbă şi religie, aceleaşi libertăţi şi drepturi, 
pe lângă obligaţiuni şi sarcini egale, — cu ocaziunea discuțiunii asupra 
legii instrucţiunii publice (4 August 1848) — deputatul român Sigismund 
Pop s'a văzut nevoit, să protesteze în dieta din Pesta contra octroiării 
limbii maghiare în şcolile nemaghiare,.*) 

Un singur glas mai inţelegător a răsunat din rândurile maghiare, 
în ședința din 24 August 1848 a Casei Magnaţilor, Baronul ardelean 
Wesselenyi Miklós a propus, să fie invitată Camera Deputaţilor, ca cele 
două corpuri legiuitoare împreună să declare, că nutresc sentimente 
de afinitate și frăţietate faţă cu cei de diferite rase și limbi din patrie 
şi intre aceștia față de Valahi sau Români... și că vor să lege soarta 
și interesele lor de cele ale naţiunii maghiare prin libertatea publică 
constituțională, egalitatea drepturilor şi a obligaţiunilor. In ziua urmă- 


1) Kmety Károly, Magyar Kâzjog, Budapest 1902, p. 103. 

3) Cartea de Aur, I pp. 385 și 393 și urm. 

3) Grecsâk Károly, Codex Hungaricus, ed. Révay, Budapest 1941. 
4) Cartea de Aur, l p. 398. 


184 PETRE PORUŢIU 


toare el şi-a formulat propunerea şi mai precis: „Casa să-și exprime 
simpatiile şi sincera bunăvoință față de diferitele popoare, îndeosebi 
faţă de Români, — să declare, că va respecta drepturile şi libertăţile 
cetăţeneşti ale Românilor, ca pe ale sale proprii, — Românii să fie 
îndreptăţiţi a se folosi în chestiuni oficiale de limba maghiară sau de 
cea română, — le zic Români — continuă Wesselenyi — pentrucă ei 
voiesc așa, dar și pentrucă e adevărat, că sunt urmașii Romanilor, ... | 
implor Casa, să primească propunerea mea, fiindcă numai așa putem 
face înţelegere și pace”, 1) 

. Dar pace nu s'a făcut, Intr'o cuvântare ţinută in ziua de 26 August 
1848, ministrul Kossuth Lajos, răspunzând unei interpelări adresate 
guvernului de către deputatul român lon Dragoş, spune, că „e. o mare 
greşaki, că preoții Români îşi identifică legea cu limba, precum mare 
greșală e şi aceea, că preoții români nu sunt numai aceea, ce ar trebui 
să fie, preoţi conştiincioşi, ci și agenți politici. Printre Românii din 
Ardeal s'a vârit spiritul de conspirație contra Ungariei. .. “. ?) | 

In 25 Septemvrie Românii au ţinut o a doua mare adunare la 
Blaj, care a hotărit, că nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu Ungaria, 
nici ministerul unguresc..., cere, ca Maiestatea Sa să deschidă cât 
mai curând adunarea naţională generală — dieta — Transilvaniei, 
compusă din deputaţi români, germani (sași) și unguri (secui), aleşi în 
proporție cu numărul sufletelor fiecărei națiuni... şi să numească un 
guvern provizoriu pentru Ardeal cu membri români, germani (sași) și 
unguri. Comisarul guvernului ungar, baronul Vay M:kl6s încercase mai 
întâi să amenințe poporul întrunit cu tunuri și cu puștile Secuilor, dar 
răspunsurile categorice şi energice ale Românilor l-au pus pe gânduri 
şi când a auzit, că a sosit Avram lancu și Axente Sever cu șase mii 
de Moţi înarmaţi, a plecat în grabă la Cluj.) 

Prin rescriptul din 4 Octomvrie 1848 împăratul disolvă dieta 
ungară şi anulează toate hotăririle şi decretele ei.) Dar guvernul din 
Pesta face opoziție împăratului. Kossuth numind proclamaţiunea impă- 
ratului „o comedie infamă“, anunță că în trei săptămâni va avea la 
dispoziţie trei sute de mii de honvezi pentru a-i pedepsi pe Slovacii, 
Sârbii, Croaţii şi Valahii răzvrătiți. Peste puţine zile același Kossuth 
Lajos lansează in numele comitetului pentru apărarea ţării un apel 
către Români în care — după câteva cuvinte introductive — spune, 
că națiunea maghiară a împărțit frățeşte cu Românii toate drepturile, 


1) Cartea de Aur, I p. 400. 
2) Cartea de Aur, | pp. 402 și urm. 
8) Cartea de Aur, I pp. 425 şi urm. 
4) Cartea de Aur, I p. 437. 


îs 
E A 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 185 


neinsuşindu-şi niciun privilegiu, care ar restrânge libertatea Românilor 
şi că națiunea maghiară a făcut aceasta din îndemnul inimii şi bună- 
voinţă, fără nicio silă, că este adevărat, că Românii de veaturi au 
pătimit mult, fiind lipsiți cu totul de libertate și purtând sarcini grele 
şi chiar numele lor fiind batjocorit de legile ţării... însă toate acestea 
le-au pătimit din cauza sfetnicilor răi ai tronului. „Cârmuirea țării vă 
poruncește vouă Românilor — continuă manifestul — fiecăruia deo- 
sebit și tuturor împreună, care fiind amăgiți afi rătăcit de pe calea 
cea dreaptă și legiuită, ca fiecare în opt zile să se plece şi să se su- 
pună legilor, să fie în pace, să se poarte, cum se cuvine unui cetăţean 
bun și să nu cuteze a face vrajbă sau a arăta măcar cât de mic semn 
al nepăciuirii, căci altmintrelea se va pogori asprimea pedepsei pe ca- 
petele vinovaţilor și viteaza noastră ostăşime va porni în contra voastră:.. 
dar şi până atunci se va porunci Maghiarilor și Secuilor, ca să se 
scoale și ca viforul să măture fiece goz nemulțămitor, care se scoală 


` asupra libertăţii patriei sale... și să şteargă de pe fața pământului pe 


fiecare vânzător de patrie şi rebel... fiți dar credincioşi, pașnici și fii 
iubitori de pace ai acestei țări și fraţi adevăraţi ai Maghiarilor, cari 
au împărţit cu voi toate bunătăţile şi drepturile libertăţii”.!) 

Cetind după aproape o sută de ani, acest apel, care ne cerea 
dragoste de frate, ameninţându-ne cu exterminarea, ne întrebăm: oare 
Tripartitul și Aprobatele opera sfetnicilor netrebnici ai tronului au fost? 
Dar hotărîrea dietei ardelene din 1791, care refuza Valahilor dreptu- 
rile și libertăţile, pentru a nu se sgudui constituţia și a nu se viola 
legile ţării? Și cine era autorul acelor legi, care octroiau limba ma- 
ghiară în școlile românești? Nu e mirare, că în revoluția, spre care 
se îndrumaseră lucrurile, Românii şi Maghiarii s'au găsit în tabere 
adverse. Cei dintâi statornici în credinţă către împărat, iar ceilalți 
luptând contra lui cu înverșunare, 

În scopul de a trage consecinţele politice din această situație, 
episcopul Şaguna prezintă, în fruntea unei delegaţiuni, o petiție — me- 
morand — tânărului împărat Francisc-losif, în ziua de 25 Februarie 
1849, în Olmiitz, în care se cerea unirea tuturor Românilor din statul 
austriac într'o singură națiune independentă, sub sceptrul Austriei, ca 
parte întregitoare a monarhiei și cu administraţie naţională ; convocarea 
unui congres, general al întregii naţiuni pentru a alege un cap naţional, 
un sfat administrativ şi un cap bisericesc de sine stătător și pentru 


- organizarea şcoalelor şi ridicarea institutelor necesare de învățământ... 
- reprezentarea naţiunii române după numărul sufletelor în dieta gene- 


1) Cartea de Aur, | pp. 439, 441 şi urm. 


186 „PETRE PORUTIU 


rală a imperiului austriac... şi ca impăratul să poarte titlul de mare 
duce al. Românilor. 1) ` I 

-Monarhul a răspuns: „Primesc cu bucurie asigurarea despre cre- 
dinfa și alipirea curagioasei națiuni române şi recunosc cu gratitudine 
jertfele grele, ce le-a adus pentru tronul meu şi monarhia întreagă în . 
contra unei facțiuni violatoare de legi, care a început războiu civil şi ` 
prin cerbicia sa face, să mai dureze. Petițiunea credincioasei mele na- ` 
țiuni române voiu dispune, să fie luată în apreciere amănunţită şi o ` 
voiu rezolva în cel mai scurt timp, - spre mulțumirea ei“. 2) 

Dar promisiunea aceasta solemnă a fost repede uitată. Prin re- 
scriptul din 18 Iulie, Românii“au fost îndrumați la constituţia promul- 
gată în 4 Martie 1849, pe care împăratul o aprobase încă la 10 Fe- 


bruarie 1849, „Consiliul de miniștri, în numele căruia am onoarea a 


face Arhieriei Voastre comunicarea prezentă, — zice ministrul Bach, 
adresându-se episcopului Şaguna — crede, că trebue să accentueze 
înainte de toate, că dela redactarea acelei petiţiuni punctul de vedere 
cuprins în ea s'a schimbat în mod esenţial prin constituţia acordată din 
partea Maiestăţii Sale popoarelor sale, căci prin constituție s'a dat 
poziției de drept a Românilor, locuitori în mai multe ţări de coroană 
ale imperiului, un punct stabil de direcţiune ... și problema principală 
a guvernului Maiestăţii Sale va fi ca la reocuparea şi reorganizarea 
părților teritoriale locuite de Români, să prefacă în realitate promi- 
siunile date şi să pună neamul românesc în folosința faptică a egalei 
îndreptățiri naționale“. ?) | 
Nemulţumită cu acest răspuns, aceeași delegaţiune a inaintat gu- . 
vernului, la 30 Iulie 1849 o nouă petiție — replică, — în care arată, 
că în constituţia octroiată Românii sunt cu totul ignoraţi și cere în- 
dreptare.t) Ca ultim remediu, delegaţia a făcut apel și la prezenţa lui 
lancu, chemându-l la Viena. Iancu a şi fost primit în audienţă de im- 
„părat. Mai târziu a fost primit, împreună cu membrii delegaţiunii şi de 
ministru, care i-a concediat cu un zimbet pe buze și cu cuvintele 
„bene sperare iubet Sua Maiestas“. Peste câteva zile, Iancu a fost apoi 
citat la poliţie, ca să i se înmâneze o decorație, Dar Iancu a refuzat 
decorația spunând, că „el s'a luptat pentru tron şi naţiune; guvernul 
să mijlocească acordarea drepturilor promise: neamului românesc, atunci 
va primi decorația, altcum nu“. Drept răspuns la acest gest de dem- 


1) Cartea. de Aur, I pp. 519 şi urm. 
2). Cartea de Aur, I p. 522. 

3) Cartea de Aur, | p. 606. 

4) Cartea de Aur, | p. 607.. 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR. 187 


mitate, poliția l-a. invitat, să Perdea Viena, căci în. caz contrar va 
fi dat afară cu forţa.!) 
Contrastul dintre cuvintele incurajatoare ale. împăratului şi atitu- 


. „dinea șovăitoare a guvernului il explică atmosfera din jurul tronului. 


Primul ministru principele Felix Schwarzenberg era un aristocrat în- 
gâmiat și şiret, ministrul de interne Bach, deşi bun organizator şi ad- 
ministrațor, un caracter urit, iar regimul reacționar.3) Situaţia, în care 
ne găseam, o caracterizează cuvintele lui Iancu: „Acum văd eu bu- 
„năvoința Vienei, nu ne mai creastă Neamţu“.t) 

Pe la finele lunei August 1849 intreaga ţară era pacificată, 
Maghiarii depuseseră armele, urzitorii revoluţiei trecuseră frontierele, 
-spre a se refugia în străinătate și regimul provizoriu, ce fusese insti- 
tuit, a început să organizeze din nou Ungaria şi Transilvania. Era 
nevoe de funcţionari noi, fiindcă cei vechi — de origine maghiară — 
parte erau compromişi și își părăsiseră posturile, parte nu mai puteau 
fi toleraţi în funcţii, tocmai pentrucă erau Maghiari, Potrivit constituţiei 
din 4 Martie, prin părţile locuite de Români trebuiau să fie numiţi 
funcţionari români, Dar numirea lor întâmpina dificultăţi, fiindcă lipseau 
„oamenii cu pregătirile necesare. Dându-și seamă de acest fapt şi în 
scopul, ca măcar pentru viitor situaţia să poată îi îndreptată, delegaţii 
naţiunii române aflători la Viena au adresat ministrului cultelor, con- 
tele Leo Thun o petițiane motivată, cu privire la înființarea unei fa- 
«cultăți juridice la Blaj, incă în anul şcolar 1849/50, arătând că națiunea 
română are mare nevoie de oameni instruiți şi înzestrați cu cunoştin- 
tele necesare, pentru a putea ocupa posturile politice, administrative 
şi judecătoreşti, ce i se cuvin, Petiţiunea a fost înaintată la 1 Septem- 
vrie 1849. Petiţionarii arată, că „pe teritoriul locuit de Români, de- 
semnat cu numele de Transilvania, și în comitatele vecine cu ea, Caraş, 


“Timiș, Arad, Bihor, Satu-Mare, Maramureş și încă unele districte din 


alte comitate, care teritoriu cuprinde o poporaţiune de patru milioane 
de suflete, dintre cari peste trei milioane sunt Români, abia cinci sute 
de mii Maghiari, trei sute de mii Germani sau Saşi şi o sută de mii 
alte seminţii amestecate, au avut până acuma Maghiarii de legea ca- 
tolică două academii și trei licee cu facultăţi teologice, filozotice, ju- 
ridice şi chiar una medico-chirurgicală, precum și nouăsprezece gim- 
nazii, întreţinute în mare parte pe cheltuiala statului, — Maghiarii 


„de legea refomnată şi sociniană șapte colegii (licee) și patru gimnazii, 


1) Şuluţiu, Avram lancu p. 24. 
2) Richard Charmatz, Österreichs innere Geschichte von 1848 bis, 1907, I. 


“Teubner, Leipzig 1911, pp. 17 ș. urm. 


3) Şuluţiu, Avram lancu p. 24. 


168 so “PETRE PORUȚIU 


iar Sașii' o academie de drept şi cinci gimnazii, în care se învaţă şi 
ştiinţele filozofice, câtă vreme Românii neuniţi nu avură niciun in- . 
stitut de învăţătură mai înalt, iar cei uniţi avură numai două gimnazii 
episcopale, la Beiuș în Ungaria şi la Blaj şi un singur liceu la Blaj, | 
în care afară de ştiinţele filozofice se propuseră cele teologice. Nume- 
roasa junime română, care nu se consacră stării ecleziastice, iu con-- 
strânsă a umbla la institutele catolice din ţară, în cari se propuneau 
ştiinţele, mai înainte ` după metoda şi sistemul școlastic de profesori: 
maghiari în limba latină, iar în anii din urmă în limba maghiară, Prim | 
războiul civil din urmă, în care Românii 'au stat ca partidă contra. 
Maghiarilor rebeli, s'a făcut imposibilă umblarea la şcoală impreună,- 
De altă parte, în școalele ocupate de profesori maghiari se propun 
acum ştiinţele în limba maghiară, încă necultivată și foarte grea, ceea. 
ce pentru Români nu e de nici un folos practic — după principiul. 
drepturilor egale pentru toate naţiunile și cu atât mai puţin de vreun: 
folos științific“. Semnatarii petiţiei roagă deci ministerul cultelor, „să. 
binevoiască a deschide Românilor — până la organizarea ulterioară a - 
şcoalelor — o facultate juridică naţională la Blaj, cu 1 Octomvrie- 
1849, unde se află și o facultate filozofică şi teologică, şi a ridica o- 
catedră pentru învăţătura religiei greco-neunite”. Petiţia arată, că chel- 
tuelile de întreţinere ar putea fi acoperite din fondurile politice ale 
Transilvaniei sau din alte sume disponibile ale statului şi schiţează și 
un program de studii, care ar urma să cuprindă următoarele discipline- 
„repartizate pe trei ani: „|. Enciclopedia științelor politice-juridice,. 
Dreptul vaturei și dreptul popoarelor, Istoria statelor şi statistica.. 
II. Dreptul roman. Dreptul pozitiv civil şi penal. Procedura judiciară. 
III, Ştiinţele camerale (economia socială și politică, financiară și cele- 
Ialte). Dreptul mercantil. Dreptul public austriac, legea comunală, or- 
ganizaţiunea politică-judiciară și celelalte, Poliţia sau știința despre se-- 
curitatea publică. De încheiere petiţionarii subliniază, că „înfiinţarea. 
neintârziată a acestei facultăţi, chiar înainte de organizarea completă a- 
învățământului, așteptată din partea naţiunii române, este necesară și: 
fiindcă mai multe sute de studenţi au fost împiedecaţi prin întâmplă-- 
rile din urmă, să-și urmeze învățăturile și acum nu mai pot rămâne- 
neocupaţi cu lucruri folositoare, fără cea mai mare daună, atât pentru. 
sine, cât și pentru naţiune“.!) l 


1) Cartea de Aur, I pp. 628 și urm. Vezi și Schematismus cleri gr. r, cath.. 
dioeceseos Fogarasiensis pro anno MDCCCXXXV. Blasii p. 7: Lyceum episcopale- 
Balâstalvense. Prodirector Theodorus Papp. Professores. Facultas Theologica. Basilius- 
Rátz historiae ecclesiasticae et ss. canonum prof., Stephanus Boâr theologiae moralis. 
et pastoralis prof, Simeon Fülep theologiae dogmaticae prof., Timotheus Cipariu lin-- 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR 189 


Cu toată asigurarea cuprinsă în art. 74 al constituţiei imperiale, - 
că organizarea internă şi constituția marelui principat al Transilvaniei 
se va stabili prin un statut, în conformitate cu constituţia imperiului, ` 
după principiul deplinei neatârnări de regatul Ungariei și al egalt 
îndreptățiri a tuturor naţiunilor din această fară, petiția SEPE 
națiunii române a rămas fără răspuns.!) 

Văzând cele ce se petreceau şi ajungând la concluzia, că gu- 
vernul continua, să-şi cârmuească nava fără busolă prin valurile agi- 
tate ale politicei, delegaţii români întruniţi la Viena prezintă un nou 
și ultim memoriu guvernului, în ziua de 10 Ianuarie 1850, în care cer: 

1. Să se rectitice împărțirea monarhiei potrivit principiului egalei. 
îndreptăţiri a tuturor naționalităților, — principiu care a fost descon- 
siderat cu privire la Români, — și națiunea română să nu mai fie su- 
pusă alteia, ci de-a-dreptul guvernului central. 

2. Românii să fie admişi în funcțiunile publice în proporția nu- 
mărului lor. 

3, Limba română să fie întrebuințată nu numai în biserică Şi 
şcoală, ci şi în oficii, în toate” raporturile vieţii publice și private, cum. ` 
prevede art. 71 al constituţiei imperiale. 

4. Conducătorii Românilor credincioşi monarhului, să nu mai fie 
persecutați, — preoții români să nu mai fie întemnițați. și peste tot: 
credinciosul popor român să nu mai fie terorizat fără rost, 

5, Să se dea şi Românilor, ca Saşilor — care în raport cu Ro- 
mânii au pierdut foarte puţin — și Sârbilor — care nu au suportat 
încercări mai grele decât Românii — un ajutor amăsurat pierderilor: 
şi lipsurilor îndurate, ca miile de văduve, orfani şi suferinzi să fie 
„scăpaţi din gura mizeriei, 

6. „Pentru educarea naţiunii române și pentru desvoltarea ace- 
steia să se ridice o universitate română la un loc potrivit, precum și 
alte institute de instrucţiune şi educațiune, cât mai curând, — pentru 
a nu ne mișca necontenit în cercul, în care denegate erau până acuma. 
pentru Români toate mijloacele de educare, ca să le poată fi aruncată 


guae hebraicae et grecae ac studii biblici prof, Facultas Philosophica. Timotheus- 
Cipariu doctrinae religionis prof., Nicolaus Marcu physicae prof, Joannes Rusz chro— 
nologiae, geographiae ac historiae universalis prof., Joannes Cristoceanu matheseos. 
prof, Joannes Dragomir philosophiae theoreticae et practicae prof. Gymnasiam- 
caesareo:regium Balásfalvense. Praefectus Theodorus Papp. Professores. Supremae bhum. : 
Joannes Capucianu. Infimae hum.: Joannes Szakalai. Supremae gramm.: Macedon - 
Papp. Mediae gramm.: Augustinus Joviani. Infimae gramm. : Michael Elekesi. Linguas- 
german. : Gregorius Moldvai. Exhortatores. Humaniorum : Simeon Barnutiu.. Gramma- 
ticalium : Innocentius Ladosi. 
1) Cartea de Aur, I p. 538. 


190 ai PETRE PORUȚIU 


în față lipsa de cultură și cvalificațiune necesară, Inainte de toate insă, 
să binevoiască înaltul minister de culte, să rezolve fără amânare peti-.. 
{iunea înaintată la 1 'Septemurie, în chestia deschiderii unei facultăți: 
de drept române, pentru ca tinerimea română pusă pe studiu, după . 
ce a pierdut doi ani preţioşi, să nu mai piardă timpul cel scump în ` 
nelucrare, spre cea mai mare pierdere a ei şi a naţiunii întregi“,1) 
Neputându-se obţine nici prin acest memoriu satisfacerea dolean- `“: 
telor de ordin politic general, în ziua de 21 Decemvrie 1850 o dele- ` 
gațiune compusă din mai mulți bărbaţi de frunte ai neamului romă- . 
:nesc, în frunte cu episcopul Șaguna s'a prezentat la ministerul cultelor 
şi instrucţiunii, la Viena, pentru a urgenta — măcar — rezolvarea 
problemei învăţământului superior românesc. Adresându-se ministrului, 
episcopul Şaguna a spus: „O chestiune de cea mai mare importanță ` 
-ne îndeamnă, să venim la Excelenţa Voastră cu o cerere. E modul ` 
de a inlesni Românilor dobândirea culturii mai înalte, ceea ce după ` 
convingerea noastră numai prin deschiderea unei facultăţi filosofice- 
juridice pentru Români se poate ajunge... Trăim în speranța, că Ex- 
celența Voastră veţi fi făcut până acum cele de lipsă în privinţa îna- 
intării Românilor în educaţiunea elementară și gimnazială, pentru ce 
nu vom lipsi a-ţi fi. mulţumitori şi recunoscători. Însă ca cetăţeni tot- 
"„deauna supuşi inălțatului nostru împărat şi ca membri ai familiei mari 
-de popoare din împărăţia monarhului nostru, ne. luăm îndrăsneala a 
- “mărturisi fără sfială, că o cultură generală, care să îmbrăţişeze toate 
naţiunile din familia număroasă de popoare din Austria, prin urmare 
si pe Români, numai atunci se poate sigur ajunge, dacă înaltul guvern 
al Maiestăţii Sale se va îndura a înfiinţa pentru poporul român o fa- 
cultate filozofică-juridică în Cluj, căci nenumărate sunt împrejurările, 
„cari justifică trebuinţa și folosul acestui institut, ba pretind, ca să se 
pună cât mai curând în lucrare. Voim să atingem acum numai una 
din ele, antipatia ce de veacuri o poartă Românilor popoarele cele- 
dalte, făcând din noi heloţi. Mai departe și din respectul susţinerii 
noastre, a apărării onoarei noastre în fața prezentului şi a viitorului, 
ne vedem siliţi a atinge și acel adevăr, că naţiunile compatriotice, ne- 
băgând în seamă constituţia împărătească și neţinând cont de spiritul 
desvoltat, religios şi moral al timpului de față, desconsiderând meritele 
națiunii noastre pentru iron şi pentru întreaga monarhie, precum şi 
conduita patriotică a bărbaţilor noștri, întrebuinfează toate mijloacele, 
prin cari cred, că vor putea împiedeca înaintarea acestei naţiuni, de 
unde firește urmează, că națiunea noastră adusă fiind la marginea 


1) Cartea de Aur, ] pp. 655 şi urm. 


LUPTA PÂNTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 191 


- groapei morale, pe dare ne-o sapă în mod artificial nafiunile nouă 
dușmane, pentru ca să ne dărapene existența intelectuală, raaterială 
şi politică, nu poate fi indiferentă și fără grije. Popoarele compatrio- 
tice, cărora numai sudoarea Românilor le cădea bine, totdeuna au 


urit şi apăsat poporul românesc. la sensul acesta se născură în sânul 


națiunilor privilegiate cetăţeni bogaţi, iar din biata şi apăsata naţiune 
română misera plebs contribuens — săracul popor contribuent, — 
care atară de plata lucrului n'are nimica, De aceea corpul naţional al 
Românilor, în comparaţie cu celelalte naţiuni, seamănă cu stupul, din 
care naţiunile celelalte scoteau şi scot și astăzi miere și ceară, câtă le 
“trebueşte şi le place, pe când Românilor nu le rămâne alta, decât a 
se mulţumi cu soarta albinelor şi a zice cu poetul latin „o vos non 
vobis melliticatis apes”... Pe temeiul acestor împrejurări momentuoase 
şi vrednice de toată consideraţia ne luăm îndrăsneala a adresa Exce- 
lenţei Voastre această. rugare, de astă dată cu graiu viu, dar o vom 
prezenta și în scris, — și vă rugăm pentru a ei mângâitoare deslegare 
şi aplacidare“.1) 

__ Ministrul, același conte Thun,?) căruia i-a fost adresată petiția 
rămasă fără răspuns, cu privire la înfiinţarea unei facultăţi juridice la 
Blaj, a promis, că guvernul se va îngriji de educaţia necesară şi. de 
cultura poporului român, care până acuma îintr'adevăr a fost oprimat, 
şi-a exprimat însă părerea, că „nu e bine, să se înființeze universităţi 
şi academii speciale pe seama fiecărei națiuni, pentrucă prin aceasta 
„desbinarea între popoare devine şi mai mare. Popoarele au însă liber- 
tatea și posibilitatea, să deschidă școale naţionale, „pe spesele proprii, 
câte vor și câte pot”.?) 

În urma acestui „sfat“, care valora cât un refuz, văzând că nu 
-poate spera nimic dela stăpânire, poporul român din Ardeal a incercat, 
să pună din propriile sale mijloace temeliile învățământului superior 
românesc. Avram Iancu, care moștenise dela părinţii săi casa, în care 
"s'a născut, câteva pământuri (arături și fânețe) și a treia parte dintr'o 
moară, şi-a testat toată averea — evaluată de biograful său Iosif Sterca 
Şuluţ, Ja cel puţin trei mii Fiorini v. a. — naţiunii, ca ajutor pentru 
înființarea unei academii de drept românească, lată testamentul lui 
' lancu: „Ultima voință! Unicul dor al vieţii mele e, să-mi văd națiunea 
- mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere 
, fără mult succés. Ba tocmai acuma cu întristare văd, că speranțele 
mele şi jertfa adusă, se prefac în nimica, Nu știu, câte zile mai pot 

1) Cartea de Aur, I pp. 690 şi urm. l 


23) R. Charmatz, Österr. innere Gesch , p. 21. 
3) Cartea de Aur, I p. 692. 


192 - PETRE PORUȚIU 


„avea; un fél de presimfire pare, că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. 
Voiesc dară și hotărît dispun, că după moartea mea, toată averea mea 
mişcătoare şi nemișcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor 


la înființarea unei academii de drepturi, tare crezând, că luptătorii cu 
arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele. Câmpeni, 20 De- 


cemvrie 1850. ss, Avram lancu, advocat și prefect emerit“.!) 


Asemenea şi mitropolitul Alexandru Sterca Șuluţ a lăsat funda- ` 


țiune întreaga sa avere — „in favorem et sublevamen viduarum pau- 
peris cleri et juvenum populi nostri romani“ (în scopul de.a ajuta 


văduvele sărace de preoți și tineretul român) — dispunând în art. XXIV . 
şi XXV ale testamentului său, făcut în 23 Aprilie 1861, înființarea unei ; 


academii sau chiar a unei universităţi în Blaj sau în alt loc potrivit, 


cu trei catedre pedagogice, trei pentru științele reale, patru juridice, : 


două economice, două filozofice, câteva pentru ştiinţele politehnice 
precum și altele, după cum se va simţi necesitatea: „...in loco sedis 
metropolitanae — vel ubi magis oportunum, vel bonum videbitur — 
implorata et. exorata a SSima Sua caes. reg. et ap. Majestate facultate 


Pr pati ai T 


et altissima licentia, erigatur gymnasium nostrum Balâsfalvense ad rea- -. 


litatem et dignitatem saltem unius academiae, si non etiam universitatis, - 


in qua ex hac mea fundatione erigantur et,fundentur tres cathedrae 


pro dilatandis scientiis paedagogicis, tres pro scientiis realibus, quatuor 
pro scientiis juridicis, duas pro oeconomiae et das pro philosophiae 
studiis et alias cathedras pro studiis politechnicis etc. Huc accedent 
cathedrae professorum juris canonici et disciplinae ecclesiae orientalis, ,.“ 


El afectase fundațiunii moșia sa situată în hotarul comunei Spring (jud. l 


Alba), cu întreg inventarul viu și mort, cumpărată cu 96,000 Fiorini 
M, C., bani, titluri (obligaţiuni) şi drepturi (taxe urbariale). Mitropolitul 
Şuluţ a murit în ziua de 7 Septemvrie 1867. Fundaţiunea sa a fost 
aprobata de către rege la 16 Decemvrie 1869,).. 

Între timp modificându-se iară constituția monarhiei, prin diploma 
din 20 Octomvrie 1860, conferinţa naţională a Românilor ardeleni, în- 
trunită la începutul anului 1861 s'a ocupat din nou de chestiunea 
facultăţii juridice românești, ca fiind de cea mai mare urgenţă şi nece- 
sitate, iar doi ani mai târziu (1863) congresul naţional formulând gra- 
vaminele și postulatele Românilor a cerut măcar înființarea unei uni- 
„ vezsităţi paritetice din. mijloacele statului,?) 


1) Şuluţia, Avram lancu. 


Blaj 1907. 
3) Cartea de Aur, Hp. 1771. pi 


2) Fundaţiunea Alexandru Sterca Siulutiu, Literele fundationale. Testamentul, 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 193 


Nici ideea înfințării academiei de drept din iniţiativă particulară 
nu a fost abandonată. In adunarea generală, ţinută în vara anului 1867 
la Cluj a „Asociaţiunii pentru literatura. română și cultura poporului 
român“ Iacob Mureșan, redactorul „Gazetei Transilvaniei“ a propus a 
se face apel la contribuţiuni marinimoase, în scopul înfiinţării acelei 
academii şi adunarea generală, ţinută in anul 1870 la Năsăud a luat 
hotărîrea să strângă un fond, iar în anul următor comitetul central al 
asociaţiunii a și lansat apelul, în urma căruia s'au şi strâns. în scurt 
timp peste douăzecimii Fiorini.) ` 


Dar cu toate acestea, nici academia de drept nici universitatea 
românească nu au luat ființă, căci legea ungară XIX din 1848 recu- 
noştea numai o universitate maghiară) şi Maghiarii deveniți iarăşi 
stăpâni prin pactul dualist încheiat cu monarhul — legea XII din 
“anul 1867 — s'au . grăbit, să înfăptuiască ceea ce intenţionaseră la 
1848 : strivirea şi sdrobirea naționalităților nemaghiare.?), 

Legea XLIV din 1868 despre „egala indreptăţire a naţionalită- 
tăților“, — care urma să împlinească promisiunile făcute din partea 
dinastiei în anii 1848 și 1849 și „să pună neamul românesc în folo- 
sinţa faptică a egalei îndreptăţiri naţionale“, recunoscută de altfel atât - 
de legea „privitoare la efeptuirea egalei îndreptăţiri a naţiunii române 
şi a confesiunilor ei”, votată de dieta Transilvaniei şi sancţionată de 
împărat la 20 Octomvrie 1863,4) cât'și de legea ungară XLIII din 1868 
„despre reglementarea amănunţită a uniunii Ungariei şi a Transil- 
vaniei“,5) — după ce enunţă (in preambul), că toți cetățenii Ungariei 
constituind. potrivit principiilor fundamentale ale'constituţiei, din punctul 
de vedere politic, o singură națiune, — națiunea ungară unitară şi 
indivizibilă, — al cărei membru egal îndreptăţit e fiecare cetățean al 
patriei, de orice naţionalitate ar fi, și că această egală îndreptăţire 
poate fi supusă unei reglementări speciale numai întru cât priveşte 
întrebuinţarea oficială a limbilor uzitate în țară și în măsura cerută de 
unitatea ţării, de posibilităţile practice ale guvernării şi administraţiei 
şi de buna funcționare a justiției, stabilește (art. 19) că în universitate 
limba de predare este cea maghiară, iar pentru celelalte limbi şi lite- 
raturile lor se vor înființa catedre, dacă nu ar exista până acum.f) 


1) Onisifor Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, Bucureşti 1929, p. 10 şi urm. : 

1) 1848: XIX târvenyezikk „a. magyar egyetemről”. Magyar kezigasgatiat törə 
wények Grill-féle kiadása. Közoktatás II köt. p. 305. 

3) Eugen Brote, Cestiunea română în Transilvania, Bucureşti 1695, pp. 49 ṣi 71. 

4) Brote,. Cestiunea română în Transilvania, p. 84. 

5) Brote, Cestiunea română în Transilvania, pp. 110 şi urm, 

6) Brote, Cestiunea română în Transilvania, pp. 114 şi urm. 


- 


494 C l PETRE PORUŢIU 


Observăm, că proiectul de lege prezentat dietei ungare de către deputaţii 
baționali, în chestiunea -egalei îndrepțăţiri a naționalităților din Ungaria, 
prevedea, că Maghiarii, Românii, Sârbii, Slovacii, Rutenii și Nemţii se 
recunosc de naţiuni regnicolare 'egal indreptăţite, pe seama cărora se 
garantează egala îndreptăţire politică a naţionalității şi a limbii lor prin 
lege fundamentală, între marginile integrităţii teritoriale și ale unității 
politice a statului (art. 1) şi că la universitatea ţării se creează pe seama 
naționalităților regnicolare, pe lângă catedrele de limbă și literatură, şi 
catedre pentru predarea în limba națională a legilor patriei, admiţân- 
du-se totodată docentura și pentru alte discipline în aceleaşi limbi, 
precum şi trecerea examenelor în oricare limbă de propunere și același 
lucru, dispunându-se şi cu privire la academiile regnicolare de drept, 
pentru naționalităţile bine reprezentate în respectivele „părţi de țară 
(art. 10).1) 

După toate 'acestea, în anul 1872 a luat fiinţă, prin legea XIX, 
universitatea maghiară din Cluj, care şi-a deschis porțile în toampa 
anului 1872/3.2) Concomitent s'au luat măsuri pentru desființarea aca- 
demiei de drept săsești — săchsische Rechtsakademie — din Sibiu, 
care funcţionase dela 1843 cu caracter confesional evanghelic lutheran 
şi devenise instituţie de stat la 1853, deci cam pe atunci, când nouă 
ni se spunea chiar de către sfetnicii tronului, că „nu e bine să se în- 
ființeze universităţi şi academii speciale pe seama fiecărei naţiuni“.5) 

Cu ocaziunea discuţii asupra bugetului, în şedinţa din 28 Februarie 
1870 a Camerii Deputaţilor, fiind vorbă despre cheltuelile reclamate 
de Academia de drept din Sibiu, deputatul român Iosif Hodoșiu a 
propus, ca să se decreteze, că „academiile de drept din Sibiu și Cluj 
sunt instituţii regnicolare şi limba lor de propunere poate să fie cea. 
maghiară, germană şi română“, Propunerea a fost combătută de depu- 
tatul Tisza Kálmán, care invocând art, 17 din legea naționalităților 
(XLIV : 1868) a arătat, că stabilirea limbei de predare în institutele de 
învățământ înființate de stat sau guvern este de atribuţiunea ministe- 
rului instrucţiunii, dacă legea nu dispune altfel. A luat apoi cuvântul, 
pentru a sprijini propunerea colegului său, Vincențiu Babeş; preşe- 
dintele adunării a enunțat însă, că propunerea deputatului Hodoșiu nu 
poate fi discutată în cadrele bugetului.*) 


1) Cartea de Aur, IV p. 458 și urm. 

2) 1872 : XIX târvenyezikk „a kolozsvári magyar királyi tudomâny-egyetem: 
felállitásáról és ideiglenes szervezéséről". Magyar közigazgatási törvények Grill-fele 
kiadása. Kőzoktatás IL köt. p. 329. 

3) Siebenbiirgisch-deutsches Tagblatt Nr. 4105 şi 4106 din 1887. 

4) Cartea de Aur, V p. 323. 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR 195 


Este interesant, că guvernul a motivat în parlament desfiinţarea. 
academiei. de drept: din Sibiu cu necesitatea reformei învăţământului. 
juridic, opinia publică maghiară a văzut însă în gestul guvernului îm- 
plinirea unei revendicări naţionale,!) Cât de sinceră a fost motivarea 
guvernului, se vede din faptul, că după desfiinţarea academiei din 
Sibiu au mai rămas în funcţie încă nouă academii de drept cu limba 
de predare maghiară (Dobriţin, Eperjes, Kassa, Kecskemét, Oradea, 
Pecs, Sâtoraljaujhely, Sighet şi Pojon), iar nivelul învățământului -din 
„academia desfiinţată îl caracterizează de ajuns numele profesorilor 
Schuller- Libloy, Piati și Kraintz, cari de sigur egalau, dacă nu între- 
ceau pe contimporanii lor maghiari. 

Chiar după înfiinţarea universităţii maghiare din Cluj, ideea învă- 
țământului superior paritetic a mai fost reluată în conferința privată 
dela Blaj, ţinută în ziua de 17/29 Iunie 1872 și în zilele următoare, 
sub președinția mitropolitului loan Vancea. Această conferință încer-. 
când, să fixeze punctele. de orientare și condiţiunile împăciuirii . spiri- 
telor și ale unei reconcilieri durabile între Români și Maghiari, a cerut, 
ca la universitatea din Cluj, să fie aplicaţi în număr paritetic bărbaţi 
(profesori) de naționalitate română şi ca limba română să fie decre- 
tată de limbă paritetică în predarea studiilor și științelor în acea uni- 
versitate,?) 

Dar guvernelor ungare nu le trecea prin gând, să onoreze ase- 
menea dorinţe, Conducătorii poporului român și-au îndreptat deci pri- 
virile spre acela, care altă dată recunoscuse cu gratitudine jertfele 
grele aduse de poporul român pentru tron şi monarhie. „Ceea ce ne-a 
silit pe noi şi întregul popor român, ca să facem acest demers — spun 
semnatarii Memorandului de la 1892 — este faptul, că atât legisla- 
ţiunea, cât şi guvernul ungar ne-au dus la convingerea nestrămutată, 
că în fafa lor, pentru noi dreptate nu poate fi şi încheie cu cuvintele, 
că „pătrunşi de dorul păcii de atâta timp pierdute, îngrijați de soartea. 
patriei şi plini de încredere în înţelepciunea și părinteasca solicitudine a 
Maiestăţii Sale, Românii se mângâie cu speranţa, că vindecarea relelor și 
liniştea inimilor tot dela tron vine în cele din urmă, căci ale monarhului 
sunt inimile şi inimile sunt plenitudinea puterii.” 5) Chemaţi apoi în 


1) Siebenbiirgisch-deutsches. Tagblatt Nr. 4105 şi 4106 din 1887: „Welcher 
Jubei erscholl in gen magyarischen Blättern, dass dem heissen Wunsch, dem drin- - 
genden Erfordernis einer „nationalen Politik” endlich genüge geschehen sei. Man. 
weiss aber, dass die Aufhebung der Hermannstädter Rechtsakademie im Reichstag 
als Beginn einer grossartigen Reform des juridischen Unterrichts in Ungarn dargestellt- 
wurde. Deshalb habe für alle Rechtsakademien Ungarns die letzte Stunde geschlagen”. 

1) Brote, Cestiunea română din Transilvania, p. 70 şi anexe p. 172. 

3) Brote, Cestiunea română din Transilvania, anexe pp. 268 ṣi urm. 


196 PETRE PORUTIU 


fața Curții cu juraţi din Cluj, să răspundă pentru acest memorand, pe . 
` care de altfel primul ministru ungar contele Szapáry „nu s'a văzut 
îndemnat, să-l lase să fie înaintat monarhului, fiindcă — după părerea 
sa — semnatarii lui nu aveau calitatea legală de a reprezenta locui- 
torii de limbă română din Ungaria“, membri comitetului naţional au 
declaratiiîn mod solemn, că nu se apără în faţa acelor judecători, ci 
„acuză în faţa lumii civilizate sistemul asupritor, care tinde să ră- ` 
pească poporului român ceea ce are mai scump; limba şi legea“, !] - 
Cu întemnițarea lui Dr. loan Raţiu și a celorlalți membri ai comite- 
tului se încheie iarăşi un capitol din istoria Românilor de dincoace de 

'Carpaţi.?) i i 
In preajma celui dintâi războiu mondial, contele Ştefan Tisza 

întâi ca membru al cabinetului Lukács, apoi din vara anului 1913 ca 
şef, al guvernului, a căutat. să se apropie de Români, inițiând tratative . 
de impăcare,?) Interpelat de către contele Apponyi cu privire la aceste — 
tratative, Tisza a declarat în Cameră, că „el duce tratativele pe baza 
statului național maghiar unitar. Aceasta corăspunde situaţiei reale și 
desvoltării istorice. Maghiarii formează o majoritate de peste cincizeci 
la sută din populaţia ţării şi dacă mai luăm în considerare, că Ger- 
manii din Ungaria sunt solidari cu Maghiarii şi că sunt cei mai siguri 
sprijinitori ai cauzei maghiare, putem susține, că e îndreptăţită nizuinţa 
națiunii maghiare, de a stărui pentru caracterul național maghiar al 
jării. De. timp indelungat a observat însă, că poporul român, conştient 
şi plin de vieaţă, nu se poate acomoda în acest cadru, Scopul schim- `- 
~ bului de idei, ce l-a avut cu conducătorii partidului naţional român a 
- fost acela, să-i convingă, că adoptând ideea statului naţional maghiar `: 
unitar, poporul român se va bucura de deplina egalitate de drept şi 
de tot sprijinul în nizuinţele sale culturale și materiale“.4) Printre re- 
vendicările româneşti, considerate ca fiind în contrazicere cu interesele 
statului naţional maghiar unitar și pe care — în cele din urmă — 


1) Brote, Cestiunea română din Transilvania, p. 143 şi anexe pp. 317 şi 319. 
Fostul ministru și scriitor politic maghiar de origine etnică germană Gustav Gratz 
redă în limba maghiară, cu următoarele cuvinte, declaraţia cetită de Dr. loan Raţiu 
4n fața Curţii cu juraţi: „Van egy Önöknél nagyobb, felvilâgosodottabb és bizonyára 
pártatlanabb biróság. Ez pedig a müvelt világ, amely Önök felett fog pálczát törni. 
Ha elitélnek bennünket, ez a világ elött csak ujabb bizonyitékául fog szolgálni annak . 
a középkori türelmetlenségaek és faji fanatizmusnak, melyet a magyarság képvisel az 
„europai nemzetek sorában“. Gratz Gusztáv, A dualizmus kora, Budapest 1934, vol, I. 
p. 381. 

` 2) Brote, Cestiunea română din Transilvania, anexe p. 439. ` 
. 8) Gratz Gusztáv, A dualizmus kora, Budapest 1934, vol. IL. pp. 262 şi urm, 
4) Gazeta Transilvaniei, Braşov 1914, Nr. 3 („Pactul româno-maghiar"). 


LUPTA PENTRU CREAREA ÎINVĂȚÂMÂNIULUI SUPERIOR 197 


Tisza le-a şi. respins cu cuvintele, că „stomacul maghiar nu le poate 
digera”,!) se găsea şi de data aceasta universilafea românească.) 
Universitatea românească a Ardealului a luat totuşi ființă, nu din 
îndurarea unui regim perimat, ci ca o confirmare a adevărului, rostit 
de Dr. loan Raţiu în fața judecătorilor săi nedrepţi: „Existenţa unui 
popor nu se discută, ea se afirmă“.?) n! 
PETRE PORUȚIU 


6 


1) Gratz Gusztáv, A dualizmus kora, Budapest 1934, vol. II. p. 280. 

3) Informaţie primită dela fostul membru al comitetului executiv al partidului 
național român din Ardeal, mai târziu profesor la Universitatea din Cluj, Victor Onişor. 

3) Brote, Cestiunea română din Transilvania, anexe p. 317. 


3 


FIGURI SIBIENE” - 


Dintre figurile care îşi profilează silueta în trecutul mai apropiat: 
al Sibiului, două se disting mai ales prin însemnătatea și rolul ce l-au 
jucat în istoria neamului nostru: Gheorghe Lazăr, apostolul redeștep-: 
tării noastre naţionale şi mitropolitul Andrei Șaguna, înțeleptul con-- 
ducător şi desrobitor de neam, Amândoi au covârșit granițele înguste | 
ale istoriei locale, îmbrăţișând aspiraţiile unui neam întreg. Unul, fiu 
al ținutului, răsărit din masele adânci populare, şi-a început activitatea 
apostolică în acest oraș, unde s'au urzit atâtea fapte măreţe, altul mace- 
donean de origine, crescut în mediul străin din capitala Ungariei și în. 
centrele episcopale sârbești din Vârşeţ și Carlovitz, și-a găsit aici me- 
diul prielnic năzuinţelor sale şi-a strălucit cu lumină mare în cet:tea: . 
Sibiului, din care a făcut centrul vieţii politice şi culturale a Româ- 
nilor ardeleni, l 


| Cine nu cunoaşte rolul ce l-a jucat Gheorghe Lazăr în trezirea: 
conștiinței naţionale, înființând cea dintâi școală superioară la Bucu- 
reşti cu limbă de propunere românească, dând astfel lovitura de moarte 
învăţământului grecesc şi deschizând drum larg de izbăvire naţională: 
pentru un popor năpăstuit, prin vitregia vremilor, de stăpâniri străine : 
ungurească în Ardeal, fanariotă în principate, Câţi însă își dau seama 
că înainte de a trece munţii, ducând solia izbăvitoare, marele dascăl 
a aprins flacăra românismului la Sibiu, unde a fost 4 ani profesor la 
Seminarul nou înfiinţat pentru pregătirea preoţilor şi învăţătorilor ? Ina- 
inte de a-şi lua sborul spre Țara Românească, pe care avea s'o tre- 
zească la nouă vieață, a aruncat sămânța noului crez în ogorul arde- 
lean. Aici la Sibiu s'a plămădit şi cristalizat concepţia lui naţională. | 
Gheorghe Lazăr și-a petrecut copilăria în satul său natal, Avrig, 

de sub poalele :Surului, scăldându-se vara în Olt cu copiii satului, 


1) Conferinţă ţinută la Radio la 17 Martie a. c. - - 


FIGURI SIBIENE 199 


păscând vițeii, sau cutreerând tnunţii și văile culegând smeură ji mure; 
Ochii lui s'au deschis mari sorbind zările. Mai târziu în anii lui de 
studii dela Viena și 'n clipele de tristeță dela Bucureşti peisagiul natal 
îi revine mereu în minte, filtrat prin vraja copiläriei. La Avrig urimează 
şcoala primară, unde se distinge prin o vie deşteptäciune si râřnă de 
carte. 

In 1798, în etate de 18 ani, părintele sătul duca du la î invă: 
țătură mai înaltă la Cluj şi Sibiu. Isprăvind filosofia și dreptul la Cluj; 
e trimis în 1806 de Consistorul ortodox dela Sibiu cu bursă din ton: 
durile bisericii să studieze teologia la Viena, Întorcându-se dela Viena 
la Sibiu în iarna anului 1809, cu recomandaţie dela Consistor se tn- 
dreaptă către mitropolitul sârbesc” dela Carlovitz, de care depindea 
biserica ortodoxă din Ardeal, ca să studieze liturgica și dogmatica 
religiei sale și să primească hirotonia. Acesta însă refuză să-l sfinţească 
sub motiv că a studiat la catolici, că nu cunoaşte rânduelile bisericești - 
şi arată „indiferentism și răceală” către religia ortodoxă. După această 
înfrângere e nevoit să se întoarcă la Viena, unde mai rămâne un an 
la studii.. În primăvara anului 1811 se reîntoarce din nou la Sibiu, 
unde noul episcop Vasile Moga îl numește profesor la școala pentru 
pregătirea preoților și învăţătorilor. Cursurile acestei școale se ţineau 
într'o casă cu chirie, aşezată în mijlocul unei grădini mari pe malul 
stâng al Cibinului. Această casă, cu mici transformări, se păstrează 
până 'n ziua de astăzi, amintire scumpă, unde a răsunat glasul pro 
fetic al lui Gheorghe Lazăr. 

Era în vremea războaielor napoleoniene, când valurile revoluției 
franceze revărsându-se peste Europa, au făcut să încolţească conştiinţa 
naţională la popoarele subjugate, când ideile propoveduite de dascălii 
școalei ardelene prindeau rădăcini tot mai adânci în conştiinţa Româ- 
nilor din Ardeal. În aceste vremuri de frământări și prefaceri, dar și 
de indrăsneţe năzuinţi, se plămădeşte și închiagă crezul naţional al lui 
Gheorghe Lazăr, Acest crez este propovăduit cu îndrăsneală și curaj : 
de pe catedră și amvon. Din neamul nostru nu s'a ridicat apostol mai 
înflăcărat al mândriei romane și apărător mai dârz al drepturilor 
noastre sfinte, pe aceste locuri stropite şi hrănite cu sudoarea clăca- 
şilor români. Vorbele lui, când domoale ca apele liniștite ale Oltului, 
când năvalnice cd șivoaele furtunatice din munţii Făgăraşului, deschi- 
deau privelişti încântătoare și aprindeau nădejdi în suflete. Un sul de 
foc care luminează consumându-se! Ce sguduiri năpraznice nu vor fi 
deslănţuit vorbele lui profetice în sufletul tinerilor cu puţină știință de 
carte cari urmau cursurile seminarului! Multă vreme umili preoţi și 
învăţători, răsfirați pe întinderea ării Ardealului, au purtat în suflet 

A 3 


209 IOAN .D. SANDU 


chipul şi, vorbele iluminatului dascăl dela Sibiu, care slăvind gloria ; 
apusă a strămoșilor, propovăduia învierea neamului românesc, i ; 
; Era cel mai indicat să ocupe un scaun vlădicesc. Se credea că 
va ajunge la Sibiu, dar mitropolitul sârbesc dela Carlovitz i-a închis -: 
calea și Ardealul a fost lipsit de un mare ierarh. Figura spălăcită a 
lui Vasile Moga se potrivea mai bine intereselor ierarhiei sârbești, A. 
încercat mai târziu la Arad, dar a suferit a doua înfrângere. Un vechiu 
conflict cu episcopul Vasile Moga îi amărăște tot mai mult zilele, De., 
acum înainte vieața lui la Sibiu e vieaţă de martir. Odată episcopul 
îi face o aspră mustrare din ușa altarului, în fața credincioşilor, pentrucă ` 
în predica ce-o ţinuse a îndrăsnit să spună că împăratul are obligații 
pe care nu le îndeplinește faţă de poporul românesc care și-a vărsat 
sângele pentru apărarea tronului. Altădată într'o grădină publică la 
un păhar de vin, în focul unei discuţiuni aprinse, Lazăr care era un: 
admirator al împăratului Francezilor a strigat: Trăiască Napoleoni: 
' Commeseni mai loiali l-au lovit, iat poliţia l-a pus sub supraveghere. ` 
|n 22 QOctomvrie 1815 împăratul a aprobat destituirea propusă de can- : 
celaria Ardealului. Ridicându-se din întrângere, cu fruntea înseninată . 
„de o tainică chemare, ardeleanul Gheorghe Lazăr trece munții, ducând 
flucăra care nu mai putea să ardă pe plaiuri ardelene. Iacăodată s'a - 
adeverit vechiul dicton: niciun profet în patria sa, 

Prin apostolatul său s'a închegat o conştiinţă naţională cuceri- 
toare care a revoluţionat gândirea şi simțirea românească. „Sufletul. 
său — spune atât de frumos marele istoric N, Iorga — trecuse în. 
aceia cari îi sorbise caldul cuvânt de credinţă şi acest suflet care e al. 
întregei şcoli ardelene, spiritul renovator, e acel ce ne-a creat ceea ce 
suntem și dă vieaţă până azi cugetării conştiente românești”. 


Cu treizeci de ani mai târziu, când în 1846 tânărul arhimandrit. 
Andrei Şaguna vine la Sibiu ca vicar general al bisericii ortodoxe, 
noul conducător era o figură cu totul nouă și necunoscută în Ardeal, . 
Român macedonean crescut în mediu străin, abia cunoştea limba: 
română, pe care o învățase ca adolescent în casa unchiului său A, 
Grabovski, negustor bogat în Pesta, a cărui casă era locul de întâlnire 
al Românilor din capitala Ungariei. Sibiul pe acea vreme pulsa de 
vieaţă românească, Gheorghe Lazăr a lăsat o dâră de lumină în urma 
sa. Sămânţa aruncată cu mână largă a găsit aici teren prielnic desvol-: 
tării, In acest colţ de ţară, unde însuşirile rasei s'au păstrat mai curate, 
se întâlnesc supleța, vioiciunea şi eleganța mărgineanului cu avântul, 
seninătatea și dârzenia dacică a Olteanului. Sibiul avea o fereastră larg 
deschisă spre Țara Românească, de unde veneau mărfuri şi idei. Ca- 


FIGURI SIBIENE 201 


tacterul românesc al regiunii iese mai mult ia iveală în contrast cu 
aspectul rece şi mohorit al burgului săsesc, Nu e o simplă coincidență 
că aici la Sibiu şi-a scris Gheorghe Coşbuc cele mai caracteristice din 
baladele şi idilele sale. Surâzătorul basm, Nunta Zamfirei, a izbucnit 
în peisagiul sibian dintr'o zi de sărbătoare și târg, unde varietatea, 
eleganța şi graţia costumelor populare amintesc dumbrăvile înflorite de 
sub culmile Carpaţilor. Aici şi-a strigat Octavian Goga revolta contra 
pravilelor nedrepte și a dat frâu liber durerilor încătuşate. 

Andrei Şaguna aducea o notă distinctă Sibiului: conştiinţa orto- 
doxă, Dragostea şi alipirea faţă de credinţa strămoşească, insuflată din 
fragedă copilărie în casa părintească, a fost aprofundată și adârncită 
prin studiile temeinice şi întinse ce le-a făcut ca profesor la Seminarul 
din Carlovitz și ca secretar al mitropolitului sârbesc, Pe această linie 
a ortodoxiei tânărul păstor se unia cu marele curent al credincioşilor 
pe cari avea să-i păstorească. Din lungul şir de lupte pentru apărarea 
patrimoniului strămoșesc, ortodoxia ardeleană a ieşit biruitoare şi puri- 
ficată. Noul mire al bisericii venea cu gândul de a închiega un front 
puternic spre a duce lupta până la izbânda deplină. La Sibiu el a 
găsit mediul prielnic aspirațiilor sale, Sibiul românesc i-a imprimat tână- 
rului conducător, desrădăcinat din mediul său etnic, conștiința unei 
misiuni naţionale, în schimb acest centru al românismului a primit prin 
noul venit o notă de conștient ortodoxism, care lipsia înaintașilor săi 
în scaunul episcopal, crescuţi în școlile catolice ungurești, -Astfel se 
- închiagă în timpul glorioasei sale păstoriri acea sinţeză fericită între 
ideea naţională şi ortodoxie care formează nota distinctă a culturii 
ardelene, Sibiul devine centrul acestei culturi care radiază în tot cu- 
prinsul Ardealului. Uriașa personalitate a mitropolitului Andrei Şaguna 
- primește influența mediului în care acţionează, imprimând acestui medig 
pecetea personalității sale. 

Ajunge la cârma bisericii în vremuri de grea cumpănă, în preajma 
mişcărilor din 1848. Bătea un vânt de libertate şi națiunile din mo- 
" narhia austriacă, trezite la vieață nouă, încep să se miște. Valurile 
acestui curent de deșteptare naţională au cuprins și pe Românii arde- 
leni cari așteptau cu înfrigurare ceasul desrobirii seculare. Se simţia 
lipsa unui conducător care să întrupeze aspiraţiile de veacuri ale unui 
neam asuprit şi împovărat. Cine-ar îi crezut atunci că tânărul episcop 
avea miruirea “harului de sus de a lua asupra sa această sarcină? 
Intr'adevăr era creat pentru conducere. Rar bărbat care să întrunească 
într'o măsură mai înaltă calităţile necesare unui adevărat conducător : 
un gânditor dublat de-un om de acţiune. Dela Sibiu pregăteşte marea 
adunare de pe Câmpia Libertăţii dela Blaj, unde îulgeră vorbele de 


292 IOAN.D. SANDU 4 


„foc ale lui Simion Bărnuţiu, evocând suferinţele trecutului și deschizând. 
luminos cărările viitorului, Sufletul adunării e insă Andrei Şaguna, E -. 
ales preşedinte al comitetului. însărcinat cu ducerea la îndeplinire a 
potăririlor luate şi :prin aceasta e consacrat conducător politic al Ro: 
mânilor ardeleni. De acum înainte până la moartea lui, întâmplată în ` 
1873, marele ierarh e mereu in mijlocul valurilor pe care le domină : 
cu uriașa sa personalitate. : Vieaţa lui sbuciumată se împleteşte cu 3 
destinele neamului. i 

In luptele grele ce le-a dat pentru câştigarea drepturilor pe seama ` 
Românilor ardeleni s'a sprijinit adesea pe Curtea din Viena, dar era .; 
çonvins că numai prin forțele proprii se pot ridica naţiunile. De aceea * 
preocuparea-i principală era sporirea acestor forțe care duc la biruinţă, ; 
Biserica şi şcoala erau în concepţia lui Şaguna factorii de căpetenie ; 
pe care se reazimă întreg edificiul nostru cultural. Din aceste două - 
instituții Şaguna face pârghia de existenţă a neamului, Şaguna era : 
înainte de toate preot, preot clădit pe temeliile solide ale evangheliei, i 
Preoţia pentru dânsul era o misiune sacră. Din conștiința limpede şi ` 
profundă a acestei misiuni a izvorit toate faptele mari cari s'au revărsat . 
din plin pe toate tărâmurile vieţii poporului nostru.. „De m'aşi naşte îi 
de o sută de ori, tot preot m'aşi face“, a spus odată întrun moment 
de adâncă spovedanie acest neintrecut slujitor al altarului care poate 
sta alături de cele mai distinse figuri de preoţi din epoca de glorie a 
creştinismului. Simte vocaţia preoțească de tânăr, când părăsește stu- - 
diile de drept din capitala Ungariei, unde talentul și legăturile cu lumea 
mare-i deschideau carieră strălucită şi se retrage din lume urmând `; 
calea umilinții şi renunțării, 

A reprezentat biserica cu demnitate şi toată vieața şi-a A 
juptând s'o ridice din starea de umilință și decădere în care au arun- ` 
cat-o împrejurări vitrege. Dela inceput şi-a dat seama că fără o preo- . 
time luminată şi conştientă de misiunea ei, toată strădania i-ar fi za- 
darnică. După strălucirea la care-a ridicat-o Gheorghe Lazăr, școala 
din Sibiu, în care se creșteau preoţii și învățătorii, ducea o vieaţă de ` 
lâncetrire. în timpul păstoririi blânadului episcop Vasile Moga, om cu 
puțină ştiinţă de carte şi lipsit de energie. Șaguna dă o nouă organi- 
zaţie seminarului, sporind anii de studii şi ridicându-l la înălțimea șco- 
jilor :similare din apus, S'a îngrijit de creşterea tinerilor dotați trimi- 
4ându-i la studii la şcolile înalte din Germania. Dintre aceştia şi-a 
recrutat un corp profesoral ales, care-a dat în scurtă vreme gcoalei 
lui Gheorghe- Lazăr o nouă strălucire, 

„.. - Īncurajând talentele şi munca, scoțând la iveală inaite; apre- 
ciind serviciile puse în slujba bisericii şi neamului, îndemnând și ani- 


„. FIGURI SIBIENE 203 


mană, marele arhiereu a stârnit elapul tuturora, a prins în lupta pentru 
ridicarea neamului. prin | biserică tot ce avea mai bun şi mai generos 
Ardealul românesc, Acesta a înconjurat pe animator cu dragoste şi 
admirație şi a dat o aureolă de glorie scaunului său arhieresc. 


De o deosebită atenţiune s'a bucurat învăţământul primar, pentru 
organizarea căruia n'a cruțat nicio osteneală şi nicio jertfä. S'au deschis 
şcoli în toate satele ca să lumineze mintea şi să întărească iaima, în 
aşteptarea unor vremuri mai bune, Ștoala românească cunoaște în 
timpul păstoririi sale o epocă de mare înflorire şi desvoltare. Restau- 
“ratorul și organizatorul bisericii ardelene este în acelaşi timp creatorul 
învățământului poporal la Românii ardeleni. Ca să dea o direcţie uni- 
“tară şi sănătoasă acestui învăţământ care se ridica sub aripile protec- 
toare ale bisericii s'a creat o pedagogie creștină care urmărea formarea 
caracterului religios-moral. Profesorul loan Popescu, cel mai mate pe- 
dagog al Românilor din secolul trecut, a fost urzitorul acestui curent 
-de educaţie care a însuflețit în veacul trecut şcoala ardeleană. Acelaşi 
duh de vieaţă străbătea întreg învățământul poporal din Banat la 
Maramureş, din ţara Oltului până 'n ţara Bihorului, 


O veche dorință a Românilor ardeleni era reînfiinţarea mitro- 
poliei ortodoxe și despărţirea ei de ierarhia sârbească, Planul lui Șaguna 
era să cuprinză în cadrele mitropoliei ardelene şi pe Românii din 
Bucovina. Când în 1864, după repetate cereri şi stăruințe, guvernul 
vienez a aprobat ridicarea episcopiei din Sibiu la rangul de mitropolie, 
cu toată dorinţa vie a Bucovinenilor, ei n'au fost cuprinși în această 
ierarhie, ci Bucovina a primit o organizaţie bisericească proprie. 

Cea mai monumentală operă a marelui mitropolit rămâne orga- 
nizarea bisericii ardelene prin Statutul organic, Noua constituţie a bise- 
ricii ardelene a fost votată de congresul naţional bisericesc din 1868 
și saucţionată în luna Mai 1869. Această organizaţie, cu participarea 
elementului mirean ca factor de conducere în vieața bisericească, for- 
mează coloana centrală pe care se reazimă întreg edificiul bisericii. O 
colaborare armonică între ierarhia bisericească și poporul drept cre- 
dincios asigură bunul mers și animează întreg organismul bisericii. De 
acum înainte toată vieaţa Ardelenilor se refugiază şi concentrează în 
biserică, care «devine o fortăreață de granit a naţionalităţii române, 
Sinoadele și congresele bisericii sunt adevărate parlamente românești, 
în care se desbat toate problemele vitale ale neamului. 

Dacă mitropolitul Şaguna n'ar fi făcut nimic altceva, decât această 
operă de organizare, numele său ar merita să fie pomenit din gene- 
rafie în generaţie. 


"204 IOAN D; SANDU 


S'a crezut că această organizaţie croită pentru o biserică tolerată: 
“într'un stat străin, va cădea odată cu eliberarea Ardealului şi alipirea 
'lui la patria veche. Dar opera șaguniană sa dovedit mai tare decât 
= vremile, Departe de a fi îngropată sub dărâmăturile trecutului, princi- 

-piile ei de temelie stau și astăzi în picioare, cu toată scurgerea vremii, . 
şi ce e mai mult, ele s'au întins asupra întregii biserici a României, : 
De dincolo de moarte marele ierarh îndrumă și conduce destinele 
bisericii, i poan 

În clipele mari ale istoriei, oridecâteori s'a întețit lupta pentru : 
“apărarea patrimoniului strămoșesc şi pentru dreptul la vieață pe aceste: : 
plaiuri străbune, ortodoxii s'au găsit laolaltă cu uniții pe aceleaşi po- : 
ziții de luptă, Peste interesele confesionale se ridica aceeași conștiință 
:care unia cele două biserici în eforturi comune, Mitropolitul Andrei ` 
Şaguna s'a gândit să întărească și permanetizeze această unitate, atât 
de necesară în luptele comune, Sub ce steag se putea închiega mai 
bine această conștiință unitară, decât sub steagul culturii naționale 
-çare e una şi nedespărţită ? De aici a răsărit gândul Asociaţiei pentru . 
literatură şi cultura poporului român, al cărei animator şi președinte 
„a fost mitropolitul Andrei Şaguna. Această societate a îndeplinit un 
covârşiter rol: cultural în lunga sa existență de 82 ani. 

Au trecut 70 de ani dela moartea mitropolitului Şaguna și amin- 
tirea lui e vie pretutindeni în Ardeal. Cum crește în lumea legendelor 
faima lui Ştefan cel Mare, cum e vie în amintire jertfa de martir a 
lui Constantin Brâncoveanu, așa înflorește pe plaiuri ardelene figura 
blândă și maiestoasă de patriarh a lui Andrei Şaguna. 

Gânditor și om de acţiune, călugăr şi bărbat politic, scriitor și 
diplomat, păstor al bisericii şi conducător al destinelor neamului, uriașa 
„lui personalitate umple o jumătate de veac de mărire românească. 

- Intocmai cum astrii cari se sting mai strălucesc o clipă 'n spaţiile 
nemărgivirii, tot astfel gloria postumă a ierarhului, dătător de legi și 
„datini, îmbracă în jocuri de lumină cetatea în care-a strălucit. 


IOAN D. SANDU 


SCIȚII ÎN TRANSILVANIA 


~ STAREA CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE -~ 


Marele merit al arheologiei preistorice este de a fi dat inapoi cu: 
- mii de ani limitele care îngrădeau cunoaşterea trecutului țării noastre, ` 
deschizând privirilor noastre orizonturi nebănuite. Intr'adevăr dela 
prima lucrare de preistorie de adevărată valoare științifică, apărută în 
1912,!) progresul enorm pe care-l face la noi această tânără știință?) 


1) |. Andriegescu, Contribuţie la Dacia înainte de Romani. |n 1880 apăruse- 
Dacia înainte de Romani a lui Gr. Tocilescu. Nu pomenim aici cercetările din Tran- 
silvania, unde preistoria are un început mai vechiu, dar de multe ori lipsit de me- 
todă ştiinţifică. In 1913 apare Dacia preistorică a lui N. Densușianu, pe care Pârvan: 
o numește cu drept cuvânt un „roman fantastic“ şi pe care o menţionăm numai: 
pentrucă şi astăzi mai încântă pe diletanţii entuziaști dar necunoscători ai stadiului. 
în care se găseşte preistoria românească. l 

2) Fie-ne îngăduit să reproducem aici cuvintele a doi mari arheologi străini 
despre acest uimitor progres. Prof. Tallgren dela Helsinki în Eurasia Septentrionalis: 
Antigua, XII, 1938, p. 237: „Ganz phânomenal ist der Aufschwung unserer Wissen- 
schaft in Rumänien gewesen. Als ich Rumänien zum ersten Male 1922 besuchte, 
konnte man dort eigentlich noch nicht von einer organisierten einheimischen ar- 
chäologischen Tätigkeit sprechen. Jetzt ist alles verändert, und das Land nimmt nun- 
mehr mit seinen grossen Museen, seinen kenntnisreichen, begabten und sehr ener- 
gischen Prăhistorikern einen festen Platz in der internationalen Archäologie ein... 
Mir schefnt, als ob die archäologische Tätigkeit in Rumänien während der letzten. 
10 Jahre eine der grössten Errungenschaften ist, die unsere Wissenschaft zu ver- 
zeichnen hat. Der Verdienst liegt in der organisatorischen und pedagogischen Fähig- 
keit von regretté V. Pârvan”. Prof. Menghin dela Viena în Wiener Prähistorische- 
Zeitschrift, XXYI, 1939, p. 212: „Die ausserordentliche Befruchtung, die der archăo- 
logischen Forschung Rumäniens durch Pârvans wissenschaftliche und organisatori- 
sche Leistung zu Teil geworden ist, hat sehr nachhaltig gewirkt. Vor ihm bedeutete 
Rumänien in unseren Wissenschaften nur wenig; durch ihn erhielt es eine führende 
Stellung im Kreise der Donauländer. Die ausgezeichneten Kräfte, die derzeit in Ru- 
'mănien auf dem Gebiete der Ur- und Frühgeschichte am Werke sind, lassen erwarten,- 
dass das Land diese Stellung auch behaupten wird“. 


206 | DORIN POPESCU g | 


me înfăţişează rând pe rând civilizaţia superioară a Geto-Dacilor cu. 
podoabele lor de aur și argint, cu armele de fier și de bronz şi cu 
cetăţile puternice de piatră, civilizaţia fastuoasă greco-scitică cu stilul ` 
ei theriomorf, splendida civilizație a bronzului și uimitoarea ceramică 
pictată eneolitică, ducându-ne mai departe până în străvechea epocă a - 
pietrii, de care ne despart mii şi mii de ani. | 
În timp ce înainte, cunoștințele noastre se terminau la Herodot, ; 
astăzi putem să cuprindem cu privirea epocile anterioare și să ne dăm 
seama de felul de vieaţă al celor care au locuit pământul nostru din 
cele mai vechi timpuri. lar dacă în aceste cunoștințe mai există încă 
goluri, cercetări noi le vor umple în curând,. făcând astfel ca tabloul 
pe care ni-l oferă arheologia preistorică să fie din ce în ce mai clar, 


Dar chiar izvoarele scrise referitoare la Dacia, pe care începem 
să le avem în a doua jumătate a mileniului I înainte de Christos, sunt 
insuficiente și neclare, trebuind să fie completate cu documente arheo- 
logice. In această privință credem nimerit să cităm cuvintele celui mai 
mare arheolog al nostru, Vasile Pârvan: F 

„Materialul prim pentru clădirea unei protoistorii a Daciei este 
' de trei feluri: literar, glottologic şi arheologic. Ştirile literare ale anti- 
chității privitoare la regiunile noastre, sunt aga de fragmentare şi dis- 
parate, incât, pe baza lor, s'au putut susține deopotrivă şi autochtonia 
- “Thracilor în Carpaţi și teorii ca aceea a unei sosiri a Geţilor în Nordul 
“Dunării de abia în sec, IV a. Chr. venind din Sudul Dunării (|). De 
fapt, numai cu aceste știri nu putem da nicio lămurire precisă asupra 
istoriei Daciei înainte de Alexandru cel Mare, ba chiar, dacă e vorba 
de istorie serioasă pragmatică, nici dinainte de Burebista. Cât priveşte 
glossele, numele de persoane şi de locuri, etc., evident, acest material 
e delicat şi adesea nesigur ca - explicare filologică, etymologiile date 
până acum fiind de multe ori curat diletantice: totuși când alte ştiri 
lipsesc cu totul, suntem datori a întrebuința și toponimia, onomastica 
și glossele la descurcarea chestiunilor de geografie şi etnografie istorică, 
altfel total insolubile. Dimpotrivă materialul archeologic, în special cel 
ridicat direct din săpături e nepreţuit. După cum în Sud epoca minoică 
şi cea myceniană a culturii mediteraneene au devenit părţi integrante 
nu din arheologia, ci din istoria lumii antice, tot aşa ţinuturile carpato- 
danubiane vor constitui în viitor un mare capitol din istoria anțică a 
Europei incepând încă dela 3000 a. Chr., graţie exclusiv materialului 
arheologic”. 1) 


13) V, Pârvan, Getica, o atingi a Daciei, Dour 1926, 647—648, de 
„aici înainte citată Pârvan. ; 


SCIFI ÎN TRANSILVANIA l 207 


=: Vedem dar care este importanța arheologiei. în lămurirea trecu- 
tului, chiar atunci când există documente de altă natură.: Este adevărat 
că de multe ori documentul arheologic — singurul pe care-l vom avea 
“în vedere în acest articol — nu peate înlocui documentul scris, il 
poate însă confirma şi are asupra, acestuia avaptagiul de'a se prezenta 
interpretării noastre mai mult sau mai puţin pricepute,. cinstit, gol, | fără 

nicio tendinţă de disimulare sau de pervertire. . : 
„a i f i 

In campania intensă. de săpături sskieclogica,. care a urmat răz- 
boiului trecut, Transilvania a fost oarecum neglijată, Atenţia cercetă- 
torilor a fost îndreptată în deosebi spre valea Dunării, spre Muntenia 
şi Oltenia, unde s'au descoperit mai multe civilizaţii, care formează 
astăzi capitole importante în preistoria noastră. In Ardeal, abia în 
timpul din urmă stau studiat mai deaproape câteva civilizaţii preista- 
rice, aparţinând toate epocii bronzului. Descoperirile scitice au fost 
foarte rare și numai întâmplătoare. 

Unul din cele mai pasionante capitole sie protoistoriei Daciei îl 
formează fără îndoială năvălirea Sciţilor. Apariţia acestor „vijelioşi 
cavaleri ai stepei“, care în contrast cu înfățişărea lor sălbatecă, aduceau 
cu ei civilizaţia nouă a fierului, ce în contact cu strălucița civilizaţie 
elenă din Nordul Mării Negre luase în unele privinți forme superioare, 
are tot darul să ne atragă atenţia, am putea zice, prin romantismul ei. 

În cele ce urmează vom expune starea în care se găsesc astăzi 
cercetările arheologice cu privire la prezenţa Sciţilor în Ardeal, com- 
pletând cele spuse de Pârvan în Getica prin descoperiri pe care nu - 
le-a avut în vedere, sau care s'au făcut după apariţia acestei: lucrări 
şi demonstrând încăodată valabilitatea concluziilor sale, acceptate astăzi 
şi de către unii arheologi care înclinau să dea o importanţă mai mare 
acestei invazii, 

Primul studiu asupra vestigiilor scitice din Ardeal, resp. Ungaria, 
ne-a rămas dela cunoscutul arheolog ungur Hampel.!) Acestuia îi ur- 
mează numai la câţiva ani studiul savantului german Reinecke,?) căruia 
unele ramuri ale arheologiei preistorice ungaro-transilvane îi datorează 
începuturile lor cu adevărat ştiinţifice. Cităm încă studiul lui G. Nagy 
întitulat „Descoperiri scitice“,8) care 'insă nu mai poate fi luat în con- 

DI. Hampel, Skythiai emlékek Magyarországban in Archaeologiai Èrtesitő, 1893, 
385 urm. şi în Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn, 4, 1895. 

3) P, Reinecke, Magyarországi skytha régiségek in Arch. Ertesită, 1897, 1—27 
şi. în Ethnolog. Mitteil, aus Ungarn, 6, 1998, 1 urm. 

3) G. Nagy, Skytha leletek în Arch. Értesitő, 1913, 295—318. icii mai mare 
a lui Nagy A skythdk, Budapest, 1909, este şi ea depăşită de mersul cercetărilor şi 


cuprinde mai mult consideraţii linguistice şi filologice, d. Fettich în Rostowzew, 
Skythien und der Bosporus, Berlin, 1931, 496. 


208 - “DORIN POPESCU 


siderare deoarece tratează drept scitice descoperiri din epoca bronzului 
și chiar mai vechi, şi articolul lui G. n. Delta despre oglinzile scitice 
din Ardeal!) _ 

Pornind dela afirmaţia lui Reinecke pe care și-o insușește și arheo- 
logul ungur Kovács, că în urma invaziei scitice în Ungaria și Ardeal 
„vechiul: aspect cultural şi etnic al acestei ţări s'a schimbat în așa 
măsură încât a luat un caracter scitic“,?) Pârvan își propune să fevi- 
zuiască această părere. prin analiza descoperirilor scitice, în urma 
căreia ajunge la concluzia că nu numai că Sciţii nu au constituit o 
massă mare compactă ca în Sudul Rusiei, dar inventarul civilizaţiei 
scitice din Dacia e primitiv și redus la foarte puţine tipuri”) 

Inainte de a urmări pe Pârvan în raționamentul lui, să vedem: 
care sunt lucrările publicate după apariţia Geticei și în care sunt pre- 
zentate descoperirile din Ardeal. N, Fettich vorbind despre o desco- 
perire scitică din Ungaria, pomenește şi descoperirile din Ardeal, fără 
a da însă lista lor completă.!) Acelaș autor publică în cuprinsul marei 
lucrări a lui Rostowzew%) antichităţile scitice din Ungaria, în care 
înglobează din motive ușor de înţeles și Transilvania, 

Dar lista cea mai completă a descoperirilor scitice din Ardeal o 
dă Roska,0) deși cuprinde unele lucruri, care nu sunt scitice.7) Roska 
citează 52 de localități unde s'au făcut descoperiri scitice, Dintre 
acestea localitatea Téglás?) este situată în comitatul Hajdu, iar Vârșet?) 
şi Grebandc!0) în Banatul sârbesc. 

Din punct de vedere al inventarului lor, descoperirile se impart 
în două categorii: cele care cuprind un singur obiect sau un singur 
fel de obiecte și cele cu mai multe obiecte. Dintre cele dintâi mai 
numeroase sunt descoperirile de vârfuri de săgeți de bronz în deobiceiu 


1) G. Téglás, Erdélyi skytha tükrök în Arch. Ertesită, 1913, 318—327. Am citat 
numai lucrările cu caracter mai general. 

3) cf. Pârvan, 350. 

3) Ibidem, 361. 

4) N. Fettich, La trouvaille scythe de Zăldhalompuszia (Archaeologia Hunga- 
-rica, IlI), Budapest, 1928, 45, nota 48. 
i 5) Skythien und der Bosporus, 494—521. 

6 M. Roska, Der Bestand der skythischen Altertiimer Siebenbiirgens în Eurasia: 
Septenirionalis Antigua, XI, 2937, 167—203, de aici inainte citat numai Roska. Cu- 
„prinde şi toată literatura descoperirilor. 

l 1) Nestor în Dacia, VI/VUI, 1937—1940, 181. 
8) Roska, 192. 
?) Ibidem, 193. 
10) Ibidem, 170. 


SCIȚII ÎN. TRANSILVANIA 209. 


trei muchii sau in formă de tunsă, cu pa sau fără spin, Acestea 
sunt următoarele : 9 


Baraolt, Trei-Scaune (Roska, 168), 2 buei: 
Bădeni, Odorhei (Roska, 168), 1 buc.’ 
Boroşneul-Mare, Trei-Scaune (Roska, 184), 1 buc. 
Secuime, fără localitate (Roska, 191), 2 buc. 

- Hălmeag, Târnava-Mare (Pârvan, 357; Roska, 172), 2 buc 
Cincşor, Târnava-Mare (Pârvan, 357; Roska, 174), 2 buc, 
Hoghiz, Târnava-Mare (Roska, 190), mai multe bucăţi, 
Ungra, Târnava-Mare (Roska, 192), mai multe bucăţi, 
Târnava-Mică, fără localitate (Roska, 174), 1 buc. 
Cetea, Alba (Roska, 194), 1 buc. 

Soroştin, (Pârvan, 357; Roska, 192), 1 buc. 
Moldoveneşti, Turda (Roska, 193), 1 buc, 

Cheia Turzii, (Roska, 192—193), 2 buc. 

Porceşti, Sibiu (Roska, 191), mai multe bucăţi, 
Pasul Turnu- Roşu (Roska, 193), 1 buc. 

Bandul de Câmpie, Mureş (Roska, 193—194), 1 buc. 
Gilău, Cluj (Roska, 172), 1 buc. 

Dipşa, Bistriţa (Roska, 168—169), 12 buc.? 
Moigrad, Sălaj (Roska, 183), 30 buc. 

Ardeal, fără iocalitate (Roska, 191), 2 buc, 

Detta, Timiș-Torontal, (Roska, 168, 1 buc.). i 


Deşi de proveniență scitică, vârfurile de săgeți găsite izolat în 
“număr mai mic sau „mai mare nu pot constitui un argument pentru 
desimea populaţiei scitice în Ardeal.:) Vorbind despre aceste obiecte, 
precum şi despre cunoscutele oglinzi scitice, Pârvan spune cu drept 
cuvânt: „după cum oglinzile „scythe” au putut îi întrebuințate şi de 
femei gete, tot aşa și vâriurile de săgeți de bronz „scythe“ au putut 
fi folosite şi de bărbaţi geți, în războiul cel nou cu arcașii stepei orien- 
tale, năvăliţi la noi”,!) Nimic mai firesc decât împrumutarea acestei 
arme noi de către populaţia indigenă, Acelaşi lucru îl afirmă și marele 
arheolog german Reinecke, vorbind despre un vârf de săgeată în trei 
muchii găsit în Franconia de Sus și arătând prezenţa acestor săgeți în 


1) Descoperirile le cităm după Roska. Literatura lor tot la Roska. 


3) Vezi şi Nestor, Der Stand der Vorgeschichisforschung in Rumänien, în 22 
Bericht der răm.-germ. Kommission, 1932, 149. 


3) Pârvan, 351. 


210 DORIN PORES i 


regiuni prin care Sciţii nu au trecut niciodată.!) Dar 'chiar dacă aceste: i 
săgeți provin din morminte distruse și neidentificate după cum crede 
Roska,*) valoarea lor rămâne aceeași, deoarece, după cum vom vedea 
mai jos, prezența unui: obiect 'scitic într'un mormânt nu este conclu- 
'dent pentru „naționalitatea“ celui îngropat. l 

Acelaș lucru îl putem spune, despre oglinzile scitice” din Ardeal, 
Faptul că s'au găsit câteva din aceste obiecte în mod izolat nu poate 
forma un argumânt puternic în favoarea Sciţilor, cu atât mai mult cu 
cât aceste obiecte de toaletă de fabricaţie grecească erau de sigur 
căutate de femeile băștinașe şi ele au putut fi aduse de Sciţi chiar în 
acest scop. Aceste oglinzi de bronz au forma unui disc, cu un mâner 
lungueţ care se termină într'un cap de animal sau are la vârf o figură 
de animal, Uneori găsim figura de animal și între disc și mâner. l 

O oglindă dintre acestea s'a găsit la Jacul Român?) (jud. Târnava- 
Mare). Ea are între disc și mâner uu cerb culcat, iar la capătul mâne- 
rului figura unui alt animal, probabil lup. Mânerul are două caneluri 
longitudinale. Un exemplar asemănător s'a găsit la Păuca*) (judeţul 
Alba). Mânerul e împărţit şi la acesta în trei prin cele două caneluri. 
Intre disc și mâner găsim cerbul cunoscut, la capătul mânerului un 
alt animal, probabil lup. Dela Ghindari”) (jud. Mureş) cunoaştem o 
oglindă cu mânerul împărţit în trei, dar având numai animalul dela 
vârf. Pârvan mai menţionează oglinda dela Feiurd“) (jud, Cluj), Intre 
disc şi mâner găsim cerbul, dar capătul mânerului este terminat într'un 
cap de animal, probabil berbec sau mistreț, Afară de acestea mai 
există o oglindă în muzeul dela Cluj, găsită la Turda.!) Ea are mânerul 
terminat într'un cap de animal (berbec?) In depozitul hallstattian dela 
Valasut5) (jud. Cluj) se găseşte o oglindă care a.fost confundată până : 
la Pârvan cu o pateră romană. Discul e aşezat pe un cerb; mânerul 
se termină într'un cap de berbec. Este probabil că oglinda a ajuns 
întâmplător în depozitul de bronzuri mai vechi. 

Oglinzile „scitice“ din Ardeal s'au găsit în mod izolat. Este posibil 
ca unele să provină din morminte, care nu au fost cercetate mai de 
aproape, Ele formează un articol destul de cunoscut în această epocă, 


1) P. Reinecke, Eine dreikantige Bronzepfeilspiize aus Oberfranken, în Ger- 
mania, 25, 1941, 82—85. 

2). Roska, 172. 

3) Pârvan, 353, 356. Roska, 189— 190. 

1) Pârvan 356. Roska, 190—191. 

5) Pârvan 356. Roska, 175—176. 

6) Pârvan, 356. Roska, 170. 

1) Ibidem, 192, 

8) Ibidem, 193. Pârvan, 373. Nestor, op. cit, 143 nota 518 a, 


SCIȚII. ÎN TRANSILVANIA 21t 


Proveniența. lor este gřeco-scitică, din Nordul Mării negre şi în deosebi . 
dela Olbia.) ap 

Tot în categoria întâia intră şi câteva pumnal - sau spede scurte 
de fier, numite și. „akipakbs“. Unid s'a găsit la Benedic?) (jud. Alba). 
El are baza mânerului în formă. de inimă, caracteristică pentru aceste 
arme, Bara transversală dela capul mânerului lipseşte, O spadă scurtă. 
de fier de formă deosebită s'a găsit la Năsal?) (jud. Someș). Partea 
de sus a mânerului este ruptă. Lungimea actuală a spedei e de 40cm. 

Nu are lărgirea în formă de inimă la baza mânerului, O altă formă. 
mai deosebită s'a găsit la Pănadet) (jud. Târnava-Mică), Lusgimea 
pumnalului este de 29 cm. Mânerul se termină într'un fel de buton. 
Atât mânerul, cât şi garda mânerului formată dintr'o bară transvârsală. 
sunt din bronz.) 

Una din cele mai interesante descoperiri scitice din Ardeal o för- 
mează însă spada de fier dela Dobolii-de-Jos,%) (jud. Trei-Scâune).. 
Lungimea totală a spadei este de 112 cm. Capul mânerului este în 
formă de antenă, garda mânerului este formată din două figuri de ani-. 
male. Această spadă a format obiectul mai multor studii. Pârvan © 
consideră „un adevărat unicum de artă locală halistatto-thracică, com- 
binată cu elemente decorative orientale, asiatico-scytice“.7) Fettich o 
aşează în grupa ungaro-transilvană a descoperirilor scitice şi o datează. 
între jumătatea secolului V și jumătatea secolului IV. 8) 

Din aceeaşi categorie a descoperirilor trebue să cităm un obiect 
tipic scitic, anume vâriul unui stâlp de baldachin, Acest obiect de bronz 
are o formă conică de clopot cu ferestruici triangulare, Pe vârf e 
aşezată o căprioară tot de bronz. S'a găsit la Ghernesig (jud. Mureș).?) 
a) Parvan, 356. 

3) Ibidem, 358. 

3) Ibidem, Roska, 188. 

3) Ibidem, 190. La Pârvan nu figurează, ` l 

5) Vezi ultimul studiu despre acest pumnal deosebit: L. Márton, Der Ver- 
wandtenkreis der Parierstangendolches von Klein Neundorf Kr. Görlitz in Altschlesien,. 
5, 1934, 209—214. 

6) Pârvan, 359, 360, 394, 395, 683, 762, 763; Roska, 167—168. 

1) Pârvan, 359, 

8) Cităm numai ultimul lui studiu despre această iad N. Fettich, Über die 
Zeilstellung des Schwertes von Aldoboly în Emlékkönyv a Székely Nemzeti Muzeum 
50 éves jubileumdra, Sf. Gheorghe, 1929, 360—365. Rostowzew spune următoarele 
despre această spfdă: „Eines von diesen Mischschwertern, welches skythische und 
keltische Elemente aufweist, ist das berühmte Shhwert von Aldoboly, dessen skythi- 
. scher Charakter durch die neue Entdeckung ven N. Fettich noch mehr unterstrichen. 
worden ist” (op. cit, 532). Pentru spedele scitice din Ardeal vezi şi W. Ginters, 
Das Schwert der Skythen und Sarmaten in Südrussland, Berlin, 1928, 28 urm. 

9) Pârvan, 22, 23, 353; Roska, 172. 


242. DORIN POPESCU 


Un exemplar asemănător sa mai găsit la Şomhid (jud. Arad).:) Po- 
menim în sfârşit tot printre aceste obiecte un mic clopot de bronż 
găsit la Alba-Iulia *) care conţine două sfere mici de bronz, S'a găsit 
în anul 1901 şi se află in Muzeul Naţional Ungar. °) 7 

Pentru a incheia categoria întâi a descoperirilor menţionăm partei 
superioară a unei tolbe (gorytos) de bronz pastă la Mădăraş jud. 
Meo $) i 

Trecând acuma la categoria a doua a descoperirilor scitice din 
Ardeal, adică a descoperirilor care cuprind mai multe feluri de obiecte, 
vom distinge întâi câteva la care nu s'a putut constata dacă ele provin 
-din morminte și apoi celelalte, care s'au găsit în mod neindoelnic in 
morminte, 

După izvoare mai vechi pare a se fi găsit la Boianul-de-Sus (jud. 
“Târnava-Mare) 100 de săgeți triangulare împreună cu vase de bronz.5) 
Dela Cerghidul-Mic (jud. Alba) se menționează vârfuri de săgeți de 
bronz şi o fibulă de bronz, fără a í se specifica forma.) In sfârşit, 
avem dela Ticvanul-Mare (jud. Severin), în Banat, 5 vârfuri de săgeți 
„găsite impreună cu un inel de bronz.) 

"Cele mai importante descoperiri scitice din Ardeal sunt însă, fără 
îndoială, cele care provin din morminte, )' Pârvan le analizează, pe 
râad, eliminând câteva care nu conţin niciun element scitic, şi consta- 
tând că unele au un inventar amestecat, de elemente scitice și locale, 
iar altele cuprind numai obiecte scitice, Astfel el elimină, bazându-se 
în parte pe cele spuse de Kovâcs,?) necropola dela Zârgu-Mureş,19) 
unde dintre cele 9 morminte conținând diferite obiecte de factură 
hallstattiană, numai într'unul s'a găsit un vârf de săgeată de bronz. 
Atât Fettich, 1!) cât şi Roska1?) citează însă Târgul-Mureș printre loca- 


1) Pârvan, 358. Nu figurează la Roska. 

2 472. Nu figurează în Getica, 

5) Fettich la Rostowzew, 507. 

4) Roska, 194. Nu figurează la Pârvan. 

5) Roska, 170. Nu ştim despre ce fel de vase e vorba. Nu figurează la Pârvan. 

€) Roska, 17. Nu este la Pârvan. 

1) 188, Nu figurează în Getica. 

8) E foarte probabil ca unele din descoperirile menţionate până aici să pro- 
“vină tot din morminte, dar acest lucru nu a putut fi constatat cu siguranţă. 

5) Kovács, A marosvásárhelyi őskori telep, skytha és népvándorláskori temető 
ån Dolgozatok, 6, t915, 257—278. 

10) Pârvan, 339 — 340. Vezi şi Nestor, op. cit., 115. 

11) Fettich la Rostowzew, 508—511. 

13) Roska, 180. 


SCIȚII ÎN TRANSILVANIA 213 


fităţile cu descoperiri scitice, Ca și la Târgu-Mureş, la Simeria, ').(jud. 
Hunedoara) s'au găsit 3 morminte care nu conţin nimic „pregoant“ 
- scitic, Totuşi Fettich 2) le menţionează încă printre descoperirile scitice, 
deși cu rezervă, iar Roska le socoate în ultima sa lucrare numai ca 
probabil scitice, 8) Ceramica pe care o găsim în aceste morminte din 
vremea Sciţilor nu are într'adevăr -nimic caracteristic scitic, ci este o ` 
ceramică indigenă desvoltată din forme mai vechi locale.) Obiectul 
cel mai caracteristic pentru aceste morminte, care se găseşte atât în 
mormintele fără elemente scitice, cât şi în cele cu un inventariu ame- 
stecat, este o brățară subţire de bronz cu capetele conice, care uneori 
era întrebuințată și ca podoabă pentru urechi sau părul de lângă urechi. 
Dar nici această brăţară-cercel nu e scitică, 5) ci este o podoabă hall- 
stattiană, care nu poate fi atribuită încă unui grup etnic. °} 

În schimb la Aiud s'au găsit mai multe morminte în care pe lângă 
elementele hallstatțiene de caracter central și esteuropean întâlnim și 
„obiecte scitice, 7) In diferite locuri ale acestui oraș s'au descoperit în 
total 9 morminte cu schelet, Unul conţinea 43 de vârfuri de 'săgeată 
de bronz, un topor de fier cu două braţe, fragmentele unui pumnal 
„de fier, ambele scitice, o brățară de bronz cu capete conice, fragmentul 
unei brățări identice din aur şi bucăți dintr'un vas de lut.) Aproape 
de capătul superior al drumului, care duce la parcul orașului, s'au 
găsit 6 morminte, dintre care unul celtic, Unul dintre morminte con- 
ținea o urnă bitronconică şi o ceașcă de lut. In alte două sau găsit 
mai multe brățări de bronz hallstattiene și numai un vârf de săgeată 
de broz. Câte o strachină de lut era lângă capul scheletelor. Mor- 
mântul al patrulea conţinea un vas de lut, iar al cincilea o oglindă de 
bronz scitică al cărui mâner pare a fi fost de fier, plăci de broz punc- 
tate și un inel de bronz.?) Mai târziu s'a găsit în apropiere încă un 
mormânt, al cărui inventar se compunea din 13 vârfuri de săgeată 
de bronz, 7 de os, mânerul unui pumnal din fier învelit cu bronz, un 
topor dublu de fier, toate acestea de caracter scitic, un nasture şi un 


1) Pârvan, 350, 351, 383, 388, 423, 426, 427, 437, 441, 443, 446—448, 458, 
"160, 171. 

2) Fettich, op. cit, 505—507. 

3) Roska, 195—196. 

4) Pârvan, 350. Vezi şi Nestor, op. cit., 115. 

5) Pârvan, 349, 444, 448. 

6) Tot hallstattiană o consideră şi Reinecke. Vezi Nestor, op.. cit, p. 141, 
nota 575, contra lui Childe. 

1) Pârvan, 351. 

8) Roska, 184. 

9) Roska, 184—186. 


214 | _ DORIN POPESCU 


inel de bronz cu patru verigi mai mici pe el, ') caracteristic şi acesta 
pentra mormintele din această vreme, fără a fi însă de praveniență. - 

scitică. ) Intr'un alt mormânt descoperit în oraş s'au găsit 5 våríurt. 
de săgeată de bronz în trei muchii, 28 în 4 muchii, un obiect de fier. : 
greu de determinat şi o ceaşcă de lut cu toartă înaltă.) Alt mormânt..: 
găsit pe Dealul-Cocoșului, ^} conținea un pumnal de fier cu un singur: 
tăiş rău păstrat, 4 vâriuri de săgeată de bronz, 16 de os și pe lângă: 
aceste elemente scitice, fragmente dintr'un vas de lut desigur de formă.: 
locală. In- 1912 s'a găsit în via lui Winkler un mormânt celtic, care.. 
printre alte obiecte conţinea și un pumnal de fier tipic scitic, cu baza. 
mânerului în formă de inimă. °) 

- Nu departe de Aiud, la Mirislău °) (jud. Aiba), s'a găsit un mor- 
mânt cu schelet în care se aflau cioburi grosolane, probabil tot din. 
vase de fabricație locală și un pumnal de fier scitic, cu baza mâne- 
rului în formă de inimă. 

Dela Gâmbaş (jud. Alba), Roska descrie 5 morminte, pe care le-. 
menţionează și Pârvan.) În două din aceste morminte scheletul era. 
culcat întins pe spate. Primul mormânt conţinea 11 săgeți de bronz cu: 
trei muchii, o secure de fier scitică, un cuţit de fier, un vârf de lance.. 
de fier celtic, un vas de lut cu două toarte și fragmente dintr'o urnă. 
de tip așa zis „Villanova“. Al doilea mormânt avea următorul inven- 
tar: 11 săgeți de bronz, 4 săgeți de 'os, toate în trei muchii, un cuţit. 
de fier, un pumnal de fier caracteristic și cioburi de ceramică 8) locală, - 
Vedem dar și aici elemente scitice amestecate cu elemente locale şi: 
chiar celtice. Celelalte 3 morminte conţineau schelete chircite „ohne 
typische, skythische Beigaben”, zice Roska,") dar conţinând fragmente. 
ceramice, care le datează în același timp cu primele două. 19) | 

In 1913 şi 1914 Roska face săpături în aceste locuri şi descoperă: 
pe lângă morminte aparținând altor epoci, mai multe în care s'au găsit. 
şi elemente scitice, Intr'un mormânt dublu el a găsit 4 săgeți de os. 
cu trei muchii și câteva obiecte necaracteristice, într'altul 2 săgeți de 
bronz şi una de os în trei muchii, un cuţit de fier, câteva obiecte ne- 


1) Roska, 186. | 

3) Pârvan, 458. 

3) Roska, 186. 

1) Roska, 188. 

5) Roska, 188. 

€) Pârvan, 352; Roska, 180—181.* 
1) Pârvan, 352. 

8) Roska, 178. 

93) Ibidem. 

10) Getica, 352, 


SCMH ÎN TRANSRVANIA 245 


 esracteristice și fragmente de ceramică locală, Mormântul al treilea 
ebiiținea 43 săgeți de bronz cu trei muchii, un cuţit de fier şi fragmente 
deramice, iar în alte două a găsit nişte pandantive de brom cu 3 ai 
pioare, ca la Proștea Mică. 1) 
~  Dela Cipău (jud. Târnava-Mită), pe malul stâng al Mureşului; 
Pârvan citează resturi scitice, ?) pe care Roska le descrie mâi deaproape, 
Jră a cunoaște condițiile în care s'au găsit. Este vorba de o oglindă 
© de bronz căreia îi lipseşte mânerul, de un pumnal de fier cu vârfal 
mânerului în formă de antenă și cu baza în formă de inimă şi de ua 
"dasture de bronz care nu pare a avea nimic scitic. Tot din această 
localitate se cunosc urne de tip „Villanova“, cești cu o toartă și stra: 
thini, toate de lut. Este probabil că toate acestea provin din morminte.’ 
La Murgeşti (jud. Mureș) s'a găsit un mormânt cu schelet, care 
+ conținea treizeci de săgeți de bronz de diferite tipuri, o lance de fier 
“i capătul tecii unui pumnal. 4) Tot scitic pare a fi şi mormântul dela 
” Jidvei (jud. Târnava-Mică), în care pe lângă schelet s'au găsit o lance 
+- de fier, 24 săgeți de bronz şi mai multe obiecte nedeterminabile, *) în 
+, imp ce mormântul cu schelet dela Archita (jud. Odorhei), conţine ele: 
' mente amestecate: 10 vârfuri de săgeată de bronz, o lance mică de 
"Bronz, un nasture de bronz hallstatian, două pumnale de fier, dintre 
- care unul a fost mai probabil un vârf de lance, şi fragmente ceramice, °) 
Mai puţin scitic e mormântul dela Proștea-Mică (jud. Târnava- 
Mică), în care s'au găsit pe lângă un schelet, discul unei oglinzi de 
Şi lea o brățară de bronz cu capetele conice, o fibulă de caracter 
* vechiu. hallstatian, un nasture de bronz, un pandantiv de brenz cu trei 
aripioare, un tub mic în formă de corn, un vârf de săgeată de bronz 
cu trei muchii și cu cârlig, două fusaiole de lut, o scoică de lut, o 
urnă și o ceaşcă cu o toartă.?) 


1) Roska, 178—180. 

1) Pârvan, 353. 

3) Roska, 176—177. 

4) Pârvan, 353 ; Roska, 189. 

5) Pârvan, 355; Roska, 193. 

6) Descoperirea e cunoscută ca provenind din ținutul dintre Oli şi Târnave, 
: Bau dela Mujna, (jud. Odorhei). Pârvan o citează ca provenind dela Archita, Mojna 
-gi Meburg (Getica, 335). Roska, 169— 170. 

4 1) Pârvan, 355 nu e complet. Roska 172—174. Afară de descoperirile men- 
; ționate Roska mai citează printre cele scitice şi date mici ] dela Ugra (jud. Bihor), 


Vă 


4“ 


216 DORIN POPESCU 


Am menţionat până aici descoperirile scitice din Ardeal aşa cum. 
sunt descrise de Roska. Multe din ele nu figurează în Getica lui. 
Pârvan, Chiar Fettich omite multe, așa încât acuzaţia pe care i-o aduce ` 
Nestor de a „adulmeca“ pretutindeni urme scitice i se potriveşte astăzi . 
mai bine lui Roska.!) Tot la Roska găsim ca probabil scitice urmă- : 
toarele descoperiri: la Ștena (jud. Târnava-Mare), la Stenea(?) (jud. ` 
Țârnava-Mare), la Cohalm (jud. Târnava- Mare), la Ogra (jud. Târnava- : 
Mare) s'a găsit câte un vârf de săgeată de bronz?) La Măgărei (jud. : 
Târnava-Mare) s'a descoperit un vârf de săgeată de bronz cu şase. 
muchii, pe care Reinecke, Pârvan și Fettich o consideră ca scitică.9): 
Un vârf de suliță de bronz în şase muchii, pe care Roska o aseamănă < 
cu săgeata de mai sus s'a găsit la Feldioara (jud. Turda) impreună cu . 
un vârf de săgeată.) Dela Vişta (jud. Cluj) şi dela Bădăcin (județul ` 
Sălaj) Roska citează câteva obiecte de bronz pe care le aseamănă cu 
vârfurile de baldachin scitice,5) lucru ce nu pare prea convingător, . 
La Rodbav (jud. Târnava-Mare) s'a găsit un pandantiv cu trei aripioare ` 
ca la Proştea-Mare şi la Gâmbaș. Fettich nu consideră această desco- 
perire ca scitică, în timp ce Roska face o apropiere între aceste obiecte 
şi săgețile cu trei muchii.€) Dela Racoşul-de-Jos (jud. Târnava-Mare) . 
literatura mai veche menţionează arme de bronz, săgeți de bronz și 
morminte, Roska e de părere că ar putea fi vorba şi de morminte 
scitice,') Nu figurează nici la Pârvan nici la Fettich. Tot în această .; 
categorie a descoperirilor probabil scitice citează Roska şi . Blajul,*) , 
unde s'au găsit obișnuitele vaşe bitronconice și ceașca cu o toartă, 
care am văzut. că nu are nimic scitic,?) întocmai ca inelul de bronz ` 
cu patru verigi pe partea sa exterioară așezate în formă de cruce, 
care este şi el un element mai vechiu halistattian, apărând uneori 
într'un mediu scitic, 


ro ra ee imi Asi sete at O sie d E e Reico n ela 


1) Nestor, op. cit, 143, apărut înaintea lucrării lui Roska. Fettich citează în ` 
- ultima sa lucrare (la Rostowzew) următoarele descoperiri scitice din Ardeal: Feiurd, - 

Archita, Jidveiu, Proştea-Mică, Murgeşti, Dobolii-de.jos, Păuca, Jacul-Român, Gher- :; 
nesig, Pănad, Aiud, Mirislău, Benedic, Cincşor, Soroștin, Măgărei, Hălmeag, Pişchi, - 
Alba-lulia, Valea Mureşului, Boroşneul-Mare, Ghindari, Turda, Cipău, Năsal, Târgu- 
Mureş, Şomhid. Pentru Valea Mureşului vezi Roska, 196, care lămurește incurcătura, ` 

2) Roska, 194—195. : 

3) Pârvan, 357; Roska, 195. 

4) Roska, 196. 

5) Roska, 195 și 196. 

6) Fettich (la Rostowzew), 497; Roska, 195. Pârvan, 355. 

1) Roska, 194.“ 

8) Ibidem, 

9) Pârvan, 355—356. 


SCIȚII ÎN TRANSILVANIA 217 


In sfârşit Roska mai menționează în această categorie descope- 
rirea dela Simeria,!) pe care am văzut că Pârvan a eliminat-o ca 
neconținând nimic caracteristic scitic. 

In ultimul timp a fost publicat mormantul scitic găsit la Deva ta 
viile Carolina, care fusese menţionat de Roska. Dar în timp ce acesta 
nu vorbeşte decât de 8 vârfuri de săgeți de bronz, Floca, autorul 
publicaţiei, cunoaște 9 săgeți de diferite forme, resturi din schelet, un 
văscior de lut cu două proeminențe şi un disc de lut negru, care nu 
se ştie la ce servea, având pe o față linii incinzate şi două găuri pe 
margine, puse față în faţă.) Același autor publică un alt mormânt 
găsit aproape de Deva, în hotarul Şoimușului. Acesta conţinea pe lângă 
resturi de schelet partea de jos a unui vas mare, un cuţit de fier și 
un topor dublu de fier.) Ambele morminte se situiază prin inven- 
tarul lor în categoria celor cu elemente scitice — săgețile la primul 
şi toporul de fier la al doilea — la care se adaogă insă ceramica 
probabil locală. 

În 1938 s'au găsit la Blaj‘) 4 morminte, dintre care două con- 
tineau câte o urnă de formă obicinuită bitronconică, altul, care fusese 
mai răvăşit, o ceașcă fără nimic caracteristic, iar al patrulea pe lângă 
resturi‘ de schelet, fragmente dintr'un vas de lut nedeterminabil, opt 
vârfuri de săgeți de bronz, două de os, un vârf de lance de fier şi 
cunoscuta brăţară-cercel cu capete conice, care de astădată este de 
aur ca aceea dela Aiud. Mormintele acestea pe care Moga le consi- 
deră ca sigur scitice, se clasează şi ele prin inventariul lor în rândul 
celor a căror „naţionalitate” este greu de determinat deoarece ele 
„ cuprind pe lângă elemente locale, — vasele și brățara, — şi elemente 
neindoelnic scitice. 

Recapitulând cele spuse până aici, ajungem la următoarele con- 
cluzii: chiar dacă Pârvan nu a utilizat toate descoperirile, prezentate 
„mai târziu într'o singură lucrare de către Roska, concluziile la care a 
ajuns sunt totuşi încă valabile, Analizând descoperirile în felul făcut 
de Pârvan, am văzut că ele se împart în mai multe categorii. Avem 
în primul rând săgețile găsite izolat in număr de una sau mai multe, 
Am spus că aceste descoperiri deşi sunt formate dintr'un element 


1) Roska, 198—196. 

2) O. Floca, Descoperiri arheologice în ţinutul Hunedoarei î în Sargeia, Baletinul 
Muzeului judeţului Hunedoara, 1, 1937. 58—59. Roska, 168. 

3) Ibidem, 60—62. 

1) M. Moga. Noi descoperiri scitice în Transilvania în Apki ‘Buletinul Mu- 
` zeului Regional Alba-Iulia, |. 1939—1942, 72—19. ser 


218 DORIN POPESCU 


caracteristic scitic, nu sunt concludente pentru: desimea populaţiei scitice, 
deoarece au putut fi întrebuințate şi de către locuitorii băștinași. 
Această afirmaţie rămâne valabilă chiar dacă în unele cazuri săgețile 
găsite în număr mai mare ar proveni din morminte, după cum crede. 
Roska. Acelaș lucru il putem spune și despre oglinzile de fabricaţie : 
greco-acitică, aduse în Dacia fără îndoială de Sciţi, dar folosite tot aşa 
de neindoelnic şi de populaţia indigenă. In sfârșit, la fel se prezintă. 
lucrurile cu săbiile scurte sau pumnalele de fier, caracteristic scitice: 
Rămân deci descoperirile mai importante, compuse din mai multe: : 
feluri de obiecte, găsite în morminte, Examinând inventarul acestor : 
morminte, Pârvan elimină cele dela Tg.-Mureș şi Simeria ca necon- - 
ținând nimic „pregnant“ scitic, In ce priveşte celelalte, ele conţin pe: 
lângă elemente caracteristic scitice cum ar fi săgețile de bronz, oglin- 
zile de bronz şi armele de fier, elemente de provenienţă nescitică. ` 
Acestea sunt în primul rând brăţara de bronz sau de aur cu capetele 
conice, inelul de bronz cu patru verigi exterioare și mai ales ceramica, 
Brăţara cu capete conice Pârvan o consideră „orientală“, dar nu 
scitică, ezitând să o atribue unui complex etnic. Reinecke vede în ea: 
un tip balistattian, iar Nestor . citează un exemplar găsit intr'ua mor- 
mânt iliric dela Donja-Dolina pe râul Sava şi altele din mormintele 
halistattiene dela Statzendorf în Austria de jos.!) Chiar Rostowzew, 
marele cunoscător al Sciţilor, cunoaşte această podoabă încă din cercul 
de cultură halkstattian.*) 
l ` Acelaş lucru il putem spune despre inelul de bronz cu patru 
verigi exterioare, pe care Pârvan îl numește „roată solară“ şi care nu 
e altceva decât un amulet apotropaeic central european. Îl găsim aşezat 
uneori pe fruntea morților din epoca scitică, menit să ferească pe cel 
dispărut, ca și în vieață, de toate primejdiile unui destin necunoscut, 
„Ni se pare a surprinde, după cum spune aşa de frumos Pârvan, 
unul dintre momentele evoluţiei Agathyrşilor dela scythism (incă înhu- 
mare) spre getism (cult al cerului, reprezentat prin roata solară)“.%) 
Totuşi Roska pare a considera această podoabă ca scitică citând un 
exemplar găsit într'un mormânt de incineraţie în Bosnia ca o dovadă 
a influenţei puternice scitice în ţinuturi în care Sciţii nu au ajuns,4) 


1) Nestor, op. cit., 141, nota 575. 

3) Rostowzew, op. cif, 533. O podoabă asemănătoare de argint din epoca 
La Tène s'a gășit la Poiana-Gorj. Vezi C. S. N. Nicolăescu-Plopşor în Dacia VII/VIII, 
1937—1940, 204, fig. 1 nr. 4 

3) Pârvan, 458. 

4) Roska, 200. Nici Rostowzew nu se pronunţă pentru scitismul acestor amu- 
lete, op. cit, 533. 


SCIȚU ÎN TRANSILVANIA 219 


Dar tocmai această descoperire poate fi valoriticată şi invers, arătând 
că obiectul menţionat este de provenienţă hallstattiană central-europeână. 
In ce priveşte ceramica găsită în mormintele din epoca scitică, 
am văzut că Pârvan o consideră de fabricaţie locală, dar de influență 
taliei ') acceptând. astfel părerea mai veche a lui Kovács.?) Astfel 
atât „urnele” bitronconice cât şi ceştile cu toartă înaltă cu buton sau 
fără buton pe ea precum și strachinile din aceste morminte sunt în 
bricate de populaţia băştinaşă.?) 

Coansideraţiile altor autori, care s'au ocupat cu invazia Sciţilor în 
Ardeal, nu schimbă aspectul general al problemei. Astfel Gordon Childe 
acceptă în linii mari părerile lui Pârvan, presupunând şi el un amestec 
al civilizaţiei scitice din Transilvania cu elemente locale greu de deter- 
minat. El se îndoeşte însă că năvalirea Sciţilor ar fi putut să aibă loc 
încă în sec. VII înainte de Chr. ci o situiază mai curând în sec. VL$) 

Nestor citează un vârf de săgeată scitică şi o brățară cu capetele 
conice găsite la Braşov pe Dealul Melcilor, o altă brăţară-cercel ase- 
mănătoare găsită la Ungurei (jud. Sibiu) și un vârf de săgeată dela 
Gârbova (jud. Sibiu) aflat în muzeul dela Wiesbaden.) E! datează 
invazia Sciţilor în- Ardeal pe la 600 în. de Chr. şi accentuiază carac- 
terul amestecat al descoperirilor din această perioadă, care face să 
nu se poată vorbi despre o civilizaţie curat scitică.€) 

Astfel toţi autorii mai însemnați sunt de acord să admită îm- 
preună cu Pârvan sărăcia descoperirilor scitice din Ardeal, care nu 
pot fi comparate cu cele din Rusia de Sud, bogate în aur și nici chiar- 
cu cele din Ungaria. Ne permitem să mai cităm un pasagiu din Pârvan. 
care rezumă mai bine consideraţiile sale în acest sens: „Dacă prin. 
urmare cultura scythică din Dacia getică se prezintă relativ izolată şi 
săracă, fără nici un element caracteristic nici în industria metalelor, 
- nici în cea a ceramicei, este clar că nu bictele enclave scythice, ci tot 
puternicul și largul mediu central și sud-est european, halistattian, a 
trebuit să dea şi după venirea Scythilor fermentul cel mai activ de 
agitare și fructificare a forţelor şi valorilor locale getice, până la tre- 


1) Pârvan, 426. 

JL Kovács, op. cit, 276. 

3) De aceeaşi părere este şi Nestor, fără a admite influenţa italică pe care 
Pârvan o exagerează, òp. cit, 113, nota 454. 

1) G. Childe, The Danube in prehistory, Oxford, 1929, 394 urm. ; cf. şi Nestor, 
op. cit, 141—142. A 

5) Nestor, op. cit, 143, nota 578 a. Pârvan, 357. Roska, ‘192. 

°) Ibidem. A 


220 "DORIN POPESCU ` 


cerea civilizaţiei de aici.în chip definitiv in a doua. vârstă a flerul i 
pregnant celtică“.:) 

Roska recunoaşte şi el că Ardealul a fost populat de Sciţi numai 
într'o măsură mică. Între Sciţi şi indigeni a existat tot timpul un schimb 
de bunuri culturale.:) Doar Fettich îi îi reproșează lui Pârvan că din: 
motive politice caută să deprecieze importanţa invaziei 'scitice în Tran= 4 
silvania.) Rostowzew în comentariul pe care-l face la sfârşitul repet- 3 
toriului lui Fettich spune că lista descoperirilor întocmită de acesta 
din urmă arată cât de puternică a fost colonizarea Transilvaniei d 
către „purtătorii“ civilizaţiei scitice. Mormintele pot să aparţină popu 
laţiei locale care a luat unele forme de civilizaţie dela clasa stăpâni 
toare, dar lucrurile pot să se prezinte şi invers.4) 

Fără a avea intenţia să negăm prezenţa Sciţilor în Ardeal, car 
rămâne în chip neîndoelnic un fapt istoric de necontestat și: fără - 
avea dorinţa de a începe o polemică cu Fettich, a cărui competenţă ` 
în problemele scitice este bine cunoscută, să vedem totuși care este 
cauza care în concepţia lui ar opune în aceste probleme arheologia ` 
română celei ungare, Credem că o putem spune dela început şi fără - 
înconjur, este vorba despre aşa zisa origine etnică a Sciţilor. Sunt ei * 
de origine taranică sau uralo-altaică şi în acest caz ar putea fi reven- . 
dicaţi de Unguri, iar invazia lor în ţinuturile noastre considerată ca o 
avantgardă a invaziei maghiare care avea să se întâmple abia după un: 
mileniu și jumătate, sau sunt de origine iraniană? O discuţie mai 
largă asupra acestei probleme ar depăși cadrul prezentului articol, 
Totuşi menţionăm că Pârvan consideră pe Agatirşii din Ardeal, care 
pe vremea lui Herodot erau Sciţi tracizaţi, de origine iraniană.) 
Însuși numele regelui care domnia pe la 500 înainte de Christos în 
Carpaţi, Spargapeithes, este un nume iranian, iar reprezentările care. 
ne-au rămas dela Greci despre Sciţi le arată un tip fizic cu totul 
diferit de cel turanic. Iorga îi socoate compuşi dintr'o aristocrație ira- - 
niană de călăreţi, după cum o dovedeşte numele conducătorilor, care 
târa după ea „o masă de supuși şi auxiliari uralo-altaici“,€) 


1) Pârvan, 365. 

3) Roska, 201—202. Afirmația lui Floca (Sargetia, î, 1937, 64, nota 1), după 
care sărăcia mormintelor scitice din Ardeal se explică prin faptul că ele au fost di- 
struse şi inventarul lor împrăştiat nu corespunde în totul realităţii, deoarece: au fost 
găsite şi morminte intacte. Afară de aceasta, acest factor a operat în aceeaşi măsură 
și în alte regiuni, unde totuşi avem descoperiri bogate. | 

3) N. Fettich, Der skythische Fund von Gartschinovo (Archaeologia Hungarica, 
XV), Budapest, 1934, 37. l 

+) Rostowzew, op. cit., 531. 

. 9 Pârvan, 34, 729. 
*) N. Iorga, Istoria Românilor, vol. L, Bucureşti, 1936, 136—137. 


SCIŢII ÎN TRANSILVANIA 22t 


Pi 


Intr'o carte mai cuprinzătoare asupra Sciţilor, apărută de curând, 
autoarea Maria Gibellino-Krasceninnicova, ajunge la concluzia că Sciţii 
sunt în mod sigur de origine iraniană.!) Teoria originii mongolice a 
Sciţilor își are şi ea adepţii ei.) Rostowzew îi consideră pe Sciţi de 
_ origine iraniană, dar amestecați cu sânge mongolic.5) Astfel există trei 
teorii principale în privinţa originei Sciţilor : prima care susţine origina. 
lor iraniană, a doua şi cea mai puţin verosimilă, care îi consideră: 
mongoli şi a treia și cea mai probabilă, după care ei ar fi un amestec 
irano-mongolic.*) 

Teoria mongolică susținută de arheologii unguri și în special de 
G. Nagy a fost acceptată fără discernământ critic de către distinsul 
arheolog englez Minns, în timp ce ea e:combătută de specialişti de 
talia lui Vasmer’) şi Ebert.) Acesta din urmă vede în Sciți o clasă 
stăpânitoare formată din Iranieni înrudiţi cu Mezii şi Perşii, Atât în 
această clasă cât şi în mulţimea condusă erau fără îndoială elemente- 
central-asiatice, dar și un amestec de triburi caucaziene, maeotice şi 
traco-cimeriene.!) Faptul că ei erau amestecați și cu aceștia din urmă- 
ar explica pe de o parte și repedea lor asimilare de către Tracii, 
pentru ca să nu spunem Dacii sau cel puţin Protodacii din Dacia. 

Dar oricum ar sta lucrurile, chestiunea nu are importanţă. Fie ei. 
lranieni, Mongoli sau un amalgam de popoare, un lucru e sigur: ei 
au fost absorbiți de masa indigenă pentru care nu au fost decât o 
minoritate ce nu a izbutit să-i schimbe felul de vieaţă și evoluţia civi- 
lizaţiei, așezată pe solide baze străvechi central-europene. 

E adevărat că cele două secole premergătoare ale invaziei scitice 
reprezintă pentru Ardeal o perioadă cam întunecată, cuprinsă între 
sfârşitul civilizaţiei bronzului propriu-zise şi între venirea Sciților, 8} 
totuşi începem să cunoaştem diferitele elemente care umplu acest gol, 
iar descoperiri noi ne vor arăta şi mai mult că Sciţii au găsit în Ardeal. 
o populaţie numeroasă, așezată acolo de sute de ani. 


+ 


1) Maria Gibellino-Krasceninnicowa, Gli Sciti, Roma, 1942, 222. 

3) Ibidem, 221. 

3) cf. Ibidem, 221. 

4) Ibidem. È 

5) Reallezikon der Vorgeschichte, XII, 240. Vezi și M. Vasmer, Die alten Bevöl- 
kerungsverhältnisse Russlands im Lichte der Sprachforschung, extras din Preuss. Akad: 
d, Wiss. Vorträge u. Schriften, H. 5, Berlin, 1941, 12. | 

°) Ibidem, XIII, 59—60 

1) Ibidem. i 

-© 8) L Nestor, Bin Boa Da aus Meier Rumänien, în Prachistorischė 

Zeitschrift, Berlin, 26, 1935, 56—57. i 


22 DORIN POPESCU - 


Am văzut dar că Sciţii năvălesc în Ardeal pe la 600 înainte de . 
“Christos, Pârvan crede că ei au pătruns în acest ţinut prin pasurile - 
“Carpaţilor moldoveni, deoarece îi găsim aşezaţi mai mult în partea 
meridională a Transilvaniei, între Mureș şi Olt, pe valea Mureșului 
inferior, şi în văile Târnavelor.!) 

Inventarul descoperirilor este sărac. Deşi destul de numeroase, 
niciuna din descoperiri nu poate fi comparată cu bogatele descoperiri 
din movilele Rusiei de Sud.) Obiectele descoperite prezintă un ca- 
racter arhaic, Nicăiri nu s'au găsit lucruri grecești de import, astfel 
incât se pare că Sciţii din Ardeal au format o insulă izolată, fără a. 
avea legături cu ţinuturile din care veniseră.?) 

Ei au fost repede absorbiți de populaţia indigenă, probabil printr'o 
contopire pacifică, Pe vremea lui Herodot ei sunt complet tracizaţi. 

„Găsim încă urmele lor, sau cel puţin a elementelor de origine 
scitică, pumnal scitic în mormântul celtic dela Aiud și invers, vârfuri 
de lance celtice în mormântul scitic dela Murgeşti, spre sfârşitul sec. IV, 
când odată cu invazia Celţilor Ardealul este supus unor noi curente 


` Sulturale.t) 
DORIN POPESCU 


1) Pârvan, 7. Vezi şi Nestor, Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumă- 
nien, 145—147. 

3) Rostowzew, op. cit, 53). 

3) Ibidem, 530 urm. 

1) Nu am avut intenţia şi nici pretenţia de a aduce ceva nou ia problema 
pe care am tratat-o. Socotim că este de datoria specialiştilor de a lămuri peceti- 
torul român, care nu are la dispoziţie publicaţiile străine şi pentru care problemele 
de pre: şi protoistorie sunt destul de obscure, cu atât mai mult cu cât chiar şi 
specialiştii români scriu de obiceiu în limbi străine. Poate vom arăta cu alt prilej 
are a fost influenţa Sciţilor asupra vieţii spirituale a Geto-Dacilor. 


* 


CÂMPENI” 


Pe parcursul bimilenar al istoriei sale, vieața românilor transil- 
văneni s'a desfășurat sub semnul unei permanente strâmtoriri din partea 
streinilor, atât în privința spaţiului cât și a libertăţilor politice, Aria 
formaţiunii noastre etnice a fost supusă unor ingerințe ofensive con- 
tinue, iar sufletul ne-a fost asediat cu diabolică perseverență. Vorbind 
global, graţie însușirilor de rezistenţă şi răbdare care ne caracterizează, 
am reuşit să salvăm esenţialul din ființa noastră, credința, limba și con- 

ştiinţa naţională, dar am pierdut, în schimb, toate poziţiile economice 
şi drepturile politice, printr'o apăsare care ne-a coborit până la treapta 
cea mai de jos a structurii sociale. 

Concomitent cu procesul de deposedare și pauperizare la care 
am fost supuși, enclavele streine care se infiltraseră in masa noastră 
“etnică se îmbogățiau mereu fie prin privilegii și rapturi de tot soiul, 
fie prin comerţ și industrii, intemeindu-şi o serie de puternice centre 
-orăşăneşti, dela care noi, Românii, eram categoric și complet excluși. 

Aşa se explică, în puţine cuvinte, caracterul strein pe care-l avură 
cele mai multe orașe transilvănene, până nu de mult, 

l Din această invazie politico-economică uu au supraviețuit decât 

puţine insule românești — o modestă salbă de orășele şi târguri, pe 
care ni le-a conservat fie caracterul copleşitor românesc al regiunii, 
fie o conştiinţă naţională activă, trezită și lrănilă prin unele instituţii 
de cultură, de dată mai recentă. 

Orăşelul Câmpeni, pe care ne-am propus să-l tofăţişem ascultă- 
torilor noștri, face parte din categoria acelor aşezări, pe care le-a salvat 
şi le-a întreţinut sufletul eroic regional, de care pomeneam, 

In analele vechi sau în istoria mai recentă a acestui târgușor am 
căuta zadarnic urmele unor instituţii de cultură sau pulsația unei vieti 


1} CARR rostită la radio in ziua de 16 Februarie 1943. 


224 E. HULEA 


economice mai intense, căci dela începuturile sale străvechi Câmpenit 
nu au putut fi altceva decât o vatră geografică naturală, unde îşi dădeau 
întâlnire, în toate timpurile — şi mai ales în clipe de cumpănă — bă- 
ştinaşii de pe cursul superior al celor două Arieşe, oamenii dela Vidra, 
Albac și Scărișoara, aducând cu ei nu marfă bogată şi scumpă, ci obidă 
grea și necazuri nenumerate. Din contopirea lacrimilor într'un singur 
ulcior de suferință se nășteau apoi acele viforoase frământări, din im- 
pulsul furtunos al cărora porniau cruciade sângeroase de pedeapsă şi 
răzbunare, 

l Câmpenii a trăit din aceste încruntări istorice ale neamului şi me- 
ritul lui adevărat se găseşte în nimbul de glorie nevăzută, cu care l-au 
învestmântat pentru totdeauna eroicii fii ai regiunii în care este aşezat. 
lată de ce, iniăţișându-l azi publicului românesc, noi vom vorbi nu 
atât despre edilitatea, instituţiile, bogăţiile sau clima, ci mai ales despre: 
ceea ce sa săvârșit cu înţeles istoric între zidurile sale, prin voința 
şi sacrificiul acelui colţ de ţară și a acelei populaţii, pe care îi cu- 
noaştem cu numele de Moţi și Munţii Apuseni, în sânul cărora l-a 
aşezat destinul, l 

Cuprinzând într'o privire largă acest colţ de ţară, ne vine cu 
totul la indemână să spunem, că prin masivitatea lor impunătoare: 
Munţii Apuseni formează un adevărat bastion în zarea de apus aho- 
tarului românesc, 

Ei sunt așezați între Mureș, Crişul Repede și cursul inferior al 
Someșului mic, râuri din ale căror văi catenele acestor munţi se: 
înalță semej şi încruntat, purtând în fizionomia lor abruptă crisparea 
acelor mişcări tectonice, care i-au zămislit cu milioane de ani înainte, 
„ în epacile primare și secundare ale pământului. Din uriaşa şi profunda 
frământare a acelor timpuri primare de după haos, pământul acesta a 
rămas cu o binecuvântare de grandoare unică și sălbatică, pe care nu 
o mai întâlnim aproape nicăieri aiurea în cuprinsul ţării noastre, Pri- 
vind incomparabilul pitoresc al acestor munți, îți vine să crezi că pro- 
vidența a semănat anume aici frumuseţile sale cele mai variate și su- 
preme, modelând din rocile dure, de granit, calcar şi bazalt, nenumă- 
rate piscuri pleşuve şi stâncoase, cheiuri îferestruite fantastic, blocuri: 
masive de bazalt policrom, căderi de ape, peșteri de ghiață ornate cu: 
sfeșnice cristaline de stalagmite și stalactite — văi înguste și întorto- 
chiate, presărate cu boburi verzi de lunci și poeni largi... Peste tot, 
pe culmi şi până 'n văi, ochiul întâlneşte pete întunecate de codri tn- 
tinşi, întretăiați de plaiuri insorite şi netede, Peisajul este punctat cu. 
profilul căsuţelor ţuguiate, jucării minuscule în poala uriașului decor, 
umile adăposturi pentru omul străvechiu al acestui pământ, în inte- 


- CÂMPENI 223 


riorul cărora, dintru început, el a dus o grea și tragică luptă pentru 
existenţa fizică și izbăvirea sufletească. 

Din oricare parte a periferiilor sale va încerca turistul să se apropie 
de aceşti Munţi Apuseni — adevărat Tirol autohton — din spre Crişuri 
sau Someș, pe văile- Ampoiului sau a Arieșului, îl vor întâmpina, de 
pretutindeni, aceleași frumuseți și pitoresc. Totuși, cine dorește să atingă 
mai repede ceea ce se numeşte „creerul munţilor“ — adică regiunea 
unde se apropie între ele catenele munţilor Metalici, Bihor și Trăscău, — 
cele mai accesibile sunt străvechile artere de circulaţie, azi înzestrate 
şi cu linii ferate, care pleacă dela Turda și Alba-lulia și se întâlnesc 
în vecinătatea imediată a Câmpenilor, așezat în centrul faimoasei re- 
giuni numită „Țara Moților”. 

Pentru cel care ia drumul Zlatnei, linia ferată ce intovărăşeşte 
cursul Ampoiului constitue o mare înlesnire. Dela Zlatna în sus şoseaua 
sau plaiul ne rămân singurele posibilităţi de pătrundere în munte, 
de-a-curmezişul peste Dealul Mare, Abrud, Cărpiniș — o adevărată 
„via sacra“ — în susul căreia odinioară au pătruns legiunile romane, iar 
la vale au coborit de atâtea ori valurile mâniei românești sau martirii 
încătuşați ai oropsitei noastre istorii, un Horia şi Cloşca, pe care în 
zarea Mureșului îi aştepta supliciul rânduit de stăpânire la Alba-lulia. 

Sub puterea evocării drumul acesta este un prilej continuu de 
purificatoare emoţii; la Zlatna te întâmpină umbra lui Dobra, la Dealul 
Mare implacabilul Axente Sever, la Buciumani popa Vlăduţ, la Abrud 
Buteanu şi Boier, la Cârpiniş aprigul Cloşca. Drumul tribunilor şer- 
pueşte înainte şi te duce tot mai aproape de Câmpeni, aşezat într'un 
vast ocol de munți, străjuiți de umbra de uriaş a lui Iancu dela Vidra, 
pe a cărui frunte nimbată de glorie se resfrâng luminile întunecate ale 
lui Horia, cel născut în Albac. 

Fie pe aici, fie pe dincolo, pe valea fluturaşilor de aur, de mult 
dispăruți din apele verzui ale Arieșului, azi încins și el intrun lung 
drum de fier de 76 km., popasul preferat rămâne tot 'Câmpenii, 
târgul acesta smerit, întruchipat dintr'o mână de case albe și străzi de 
munte, din a cărui aier de brad şi vieață domoală şi liniștită numai 
cunoscătorii trecutelor vremuri mai pot descifra accentele de orgă 
maiestuoasă și de furtună de altădată. 

Cele câteva mii de locuitori ai târgului își împart vieața în mă- 
runte griji Alnice, dar păstrează cu religiositate în fiinţa lor tăinuită 
memoria mândră a epocalelor evenimente, care sau săvârşit între zi- 
durile satului lor scump. 

Întemeiat în vremuri străvechi de vreun strămoș venit din Câmpia 
Mureşului cu ape domoale — la început Câmpenii a putut fi un loc 


2% E. HÉA 


de popas și de întâhnire a populaţiei de moţi, “resfirată pe Arieșul Mie - | 


și Mare, ale căror ga se contopes: aproape de barierele kii, ladă: -- 


distanță de abia 41], km 

Lumea aceasta de ciubărari de pria Vidra, Neagra, Scărișoara. şi ; 
Albac au făcut din: Câmpeni un popas de plecare şi de întoarcere, iar ` 
stăpânirea maghiară, mai apoi și cea austriacă, l-au desemnat drept - 
reședință a fiscului. Poate mai puțin ca în Zlatna, Abrud sau Roșia, ` 


unde aurul atrăgea spre sine cu puterea magnetului, s'au făcut și la - 


Câmpeni colonizări de străini asupritori, în scopul de a exploata șia 
ținea în frâu populaţia băștinașă. 

Penetraţiunea străină — și simultan cu ea şi ruina libertăţilor și 
a bunei stări moţeșii — a început încă de pe timpul principatului 
ardelean şi s'a continuat în proporţii tot mai îngrijorătoare mai ales în: 
secolul al XVIli-lea — secol în care întreg teritoriul Munţilor Apuseni 
a fost declarat domeniu al Statului. Prin aceasta, și deodată cu aşe- 
zarea noilor dregători, a încetat și dreptul Moților la libera folosință a 
pădurilor și a pășunilor, începând o serie de nesfârșite asupriri, cari 
au degradat această mândră populaţie la aceeași treaptă de iobăgie, 
în care trăiau Românii din celelalte părţi transilvănene. In pivnițele 
fiscului dela Câmpeni sporea văzând cu ochii aurul furat dela Moţi 
— sporeau şi încasările de zeci de mii de florini din taxele de răs- 
cumpărare a contribuţiilor în natură — dar în aceste pivnițe se îngră- 
mădeau, dela o vreme, şi tot mai mulți moţi dârji din aceia, cari aveau 
îndrăsneala de a se tângui îndepărtatei curţi împărătești din Viena. 

Şi astfel, din pajiște de popas şi.târg de întâlniri anuale — 
Câmpenii deveni un loc blestemat de suferinţe şi temniță. 

Dar este în ordinea firească a reacţiunilor citi ca un popor 
să nu renunțe la libertatea şi drepturile sale. 

Văzându-se despoiaţi de vechile lor privilegii asupra pădurilor și 
păşunatului, de libertatea de a-și procura dela „țară“ bucatele de care 
aveau nevoie, luându-li-se şi liberul crâşmărit din munți — Mofi se 
tulburară adânc. Impovoraţi de amenzi nedrepte şi umiliți prin încar- 
cerări şi bătaia cu toiege în public, oamenii aceştia ai muntelui fură 
insultaţi în mândria și demnitatea lor cea mai elementară. Conștienți 
de marea putere pe care o reprezentau în munţi, ca şi în toate cele- 
lalte regiuni ardelene, pe care nimeni nu le cunoştea mai bine ca 
aceşti ciubărari veșnic în drum — moţii sunt cei dintâi soli ai reac- 
țiunii românești, eliberată din inerția multiseculară în care amorţise 
„mizera plebs contribuens“” — adică poporul nostru de iobagi, 

Să nu se creadă însă, că energiile latente ale moţilor au izbucnit 
. numai din pricini materiale, Ar fi o gravă nesocgtire dacă am judeca 


CÂMPENI i 227 


astlel, numai prin prisma nevoiei oarbe a pâinei celei. de toate zilele.. 
Ni; replica viguroasă pe care moții -ştiură să o dea impilărilor se 
explică prin imponderabile de înaltă valoare etică, prin acțiunea tmot 
rezonanţe suiletești profunde, în ceea ce priveşte ideea de libertate şi 
sentimentele: de credință şi baţionalitate. Taina acestor sclipitoare: 
avânturi poate fi găsită în stranele ţârcovnicilor cântători de psalmi și. 
_cazanii, în cărţile sfinte tipărite în Muntenia și Moldova, din care se 
găsesc o mulțime în bisericile din Vidra, Albac și Câmpeni. Ele au 
dat vieţii sufleteşti a Moților hrană curat românească și prin aceasta o- 
conştiinţă naţională mai limpede şi mai vie ca oriunde aiurea în Ardeai, 

Nu este deci o întâmplare, că prima pagină de glorie în istoria. 
Românilor ardeleni au inscris-o!moţii, luptând pentru libertatea lor reli- 
ioasă în primul rând, pentru ca numai după un sfert de veac să-și 
verse sângele pentru motive materiale, adică înliturarea iobăgiei, 

Mişcarea religioasă la care facem aluzie a fost provocată de călu- 
gărul Sofronie, în anul 1760, și prin ea sau pus în mișcare toate: 
conștiințele din munți, 

` Orăşelul Câmpeni a chemat pe Sofronie la sine printr'o delegaţie. 
condusă de faimosul Teoc Teodor, însoţit de ţăranii Petru Motora, 
Urs Popa, Stan Gheorghiţă, Toader Sicoie şi lon Morariu. Călugărul 
Sofronie şi-a prelungit șederea în târgul de pe Arieş mai multe zile 
— timp în care comunele din jur veniră să-l vadă ca într'un adevărat. 
pelerinaj. În Sâmbăta Rusaliilor, când se ţinea obişnuitul târg de fară 
în Câmpeni, bătrânul călugăr a agitat în aşa măsură spiritele încât. 
însăşi vieaţa administratorului domenial fu pusă în primejdie. In acele 
clipe de exaltare unii dintre ţărani rostiră primele cuvinte mari, rupte 
din adâncul tăinuit al unor primăvăratice nădejdi: Să ne dea pace: 
— spunea cu glas tare ţăranul Urs Popa din Câmpeni — că acuți 
înfrunzeşte pădurea și dacă vor păfi ceva, ei vor fi de vină... 

Dar nu avea să treacă prea mult timp şi Câmpenii își fac din 
nou reiîntrarea în scenă, deveniiid teatrul unor sgomotoase şi violente. . 
evenimente, petrecute cu prilejul târgului de ţară din 24 Mai 1782. 
Urmările răsmiriţei de atunci au fost multe și grele. Mai multe zeci de 
oameni au fost bătuţi cu toiegele în piața Câmpenilor, unii au fost. 
încarceraţi, iar cinci inși fură condamnați la moarte. Între cei urmăriţi 
se găsia și Horia. 

Sufletul mulțimilor era sătul acum peste măsură de prigoane și 
paharul amărăciunilor avea să se reverse mai cumplit decât se putea 
bănui, Horia se. îmbrăcase în cămașa de moarte a supremelor hotărâri.. 
Poruncile “lui alergau prin văi ca nişte fulgere despicătoara de zări în-- 
sângerate, 


:228 a E. HULEA 


l “Horia își făcu intrarea în Câmpeni in 5 Noemvrie 1784, într 'o zi: 
de Vineri, sub scutul unei mari cruci galbene înălțată de braţele vân 
joase ale lui Gh. Crișan. Din Câmpeni cetele răsculaților . izbucniră a i 
toate părțile, ca dintr'o genune de vijelii apocaliptice... . i 
Cortina cădea apoi încet peste primul act din tragedia Moților, 
iar peste Câmpeni plutea imaginea încoronată cu spini a aceluia, care - 
de atunci fu numit „rex Daciae”, i 
Pe pagina însângerată a cronicelor noastre era pentru prima oară: 
că se scriau două nume: Horia şi Câmpeni. = 
Dar locurile au predestinaţia lor. S'ar părea chiar că pământul 
nu dă numai. roduri, ci mustește și idei, care se nasc în cimitire din ` 
huma celor morți și se mută apoi, pentru a crește, în conştiinţe. 
Astiel, din acel singur Horia se născură mii şi mii, ca să propo- : 
văduiască între cei atlaţi în aceeași suferință nădejdea mântuirii. Pe 
văile Arieşului, la Vidra, Albac şi Scărișoara nopțile se vedeau sobor 
tainic de umbre, iar moţii plecaţi spre ţară în căruţe cu coviltir alb 
căutau în Câmpeni figura noului crai. Şi vremea avea să se plinească, 
“după sorocul ei încet și sigur, dar adânc tăinuit minţii omeneşti, Cine 
putea deci să bănuiască oare, că omul mult așteptat coborâse de fapt 
în Câmpeni în chipul micului Avram Iancu, pe care tatăl său îl trimise 
la învăţătura dascălului Moise loanette. Copilul stătu puţin și plecă 
„curând. ÎIntoarcerile lui de mai târziu erau rare, dar chipul tânărului 
advocat era plin de frământare și văpaie, Şi nu trecu timp prea mult, 
-ca lumea să-l cunoască, tresărind la vederea lui ca la o atingere ciu- 
„dată şi neobişnuită, În curând locurile şi oamenii se înviorară, iar omul . 
predestinat se hrănia adânc din tradiţia de luptă și suferință a Moților. 
l Pentru ca să şi cunoască ceea ce înțelegea din naștere, Avram 
Iancu trebui să cutreere pas cu pas ţara lui săracă, în care nu erau 
nici monumente şi nici morminte scrise, căci oamenii erau prea săraci 
să şi le ridice, iar asupritorii aveau alte griji decât să le scrie epitafuri. 
Culegând de pe buzele oamenilor mărturiile de grai ale trecu- 
“tului, Avram lancu a pătruns adânc în taina tuturor acestor suflete | 
şi s'a întărit ca un granit în hotărârea de a face dreptate fraţilor săi 
întru lege şi limbă. Este sigur, că aici la Câmpeni a atins sufletul său 
acel prag al iluminării, de unde drumurile omenești se urcă direct spre : 
dumnezeire, căci numai aşa se poate lămuri de ce a revenit el la Câm- 
peni în sbor întins de vultur din prima zi a revoluției cu arma, făcând 
din acest loc o citadelă nebiruită a superbului său eas de emancipare 
«şi eliberare politică a românismului. 
Prin acestea și mai ales prin ceea ce avea "E urmeze în anul 
1849, Câmpenii deveni pentru a doua oară citadela de vulturi a Mo- 


CÂMPENI | 229 


“ilor şi singurul centru românesc liber al Ardealului din primăvara 
anului 1849, provincie pe care oștile i Bem. o: cd reia în 
întregime revoluţiei. 

In timpul acestor supreme clipe, numai în acest orăşel mai . tiur 
` tura drapelul libertății noastre, pe care nimic nu l-a-putut dobori de 
pe catarg. Ca dintr'un adevărat triunghiu al morții, de aici îşi lansa 
- Avram lancu laconicele sale răspunsuri inamicilor care îl asaltau : Între 
moi va decide numai sabia, 

Dar între zidurile dela Câmpeni aveau să. se decidă nu numai 
- sorții războiului, ci şi ai păcii, atunci când sosi în Munţii Apuseni Dragoş 
cu bine cunoscutele-i oferte de armistițiu adresate lui Iancu, Aducându-l 
în ziua de 5 Mai la Câmpeni, unde se adună o imensă mulțime de 
Moţi, Dragoş avu prilej să se convingă şi personal, că Moţii nu pot 
fi induși în eroare prin simple promisiuni. Prin atitudinea sa conştientă 
şi prin votul unanim al mulțimilor, acea adunare lua caracterul unei 
adevărate reprezentanţe plebiscitare pentru continuarea luptei, iar Câm- 
penii se ridica la rangul de capitală a românismului ardelean. 

Era firesc deci, ca în această ultimă speranţă a luptătorilor ro- 
mâni, care era tabăra dela Câmpeni, să-și fi dat întâlnire conducătorii 
Ardealului luptător cu fruntaşii emigranţi ai revoluțiilor din Principate, 
Sunt cunoscute azi legăturile lui Avram lancu cu Golescu, Bălcescu, 
Nicolae Ionescu, Bălăceanu, Andreianu, Viţianu și alții, care îl vizitară 
la Câmpeni. Câte proiecte de viitor n'au fost frământate în acest cuib 
de vulturi, de personalităţile cele mai proeminente ale vieţii noastre 
publice de atunci. Nu putem ști amănuntele discutate, dar măsura 
apropierilor de concepții şi crezuri o putem deduce dintr'o frază a lui 
“Golescu către lancu în care spunea textual: „Să căutăm ca Românul 
murind pentru împărat să moară și pentru națiunea sa“, la care, ca 
ua ecou direct, se adaugă mărturisirea lui Avram lancu făcută intr'o 
scrisoare adresată deputatului Gozman: „Să nu fiți mici la credinţă, 
înşelându-vă că noi am fi oarbe instrumente a Camarillei şi. că prin- 
cipiul nostru ar fi singur negru- galbiniaza , „+ Nu, domnilor, noi suntem 
oamenii libertăţilor“, 

Aşa dar, într'o clipă de cea mai grea cumpănă, dela Câmpeni se 
„conturează o idee largă şi sănătoasă de românism emancipat sub tutelă 
streină. £ 

Până târziu, în prag de veac nou, Câmpenii nu mai avură niciun 
cuvânt de spus în desfăşurarea evenimentelor publice, Faptul nu trebue 
-să ne mire, căci acesta este destinul locurilor istorice: să trăiască într'o 
clipă secole și să dispară pe urmă în uitare, la fel cu stelele căzătoare, 

5 


23 E; HULEA 

i 
Troparele gloriei sunt scurte, iar ritmul vieţii pôso moderne 

este grăbit și agitat. ce 

Redeșteptat pe o clipă în anul 1924 prin serbările comemo-=. 
rative închinate de Astra centenarului nașterii lui Avram lancu, oră: 
şelul Câmpeni s'a reintors cu resemnare în anonimatul său, ducând; 
înainte o vieaţă patriarhală aproape netulburată. Printre pâlcurile sale: 
de brazi doar vilegiaturiştii mai constitue o noutate pentru localnici; 

Dar nu de mult a sosit oaspe rar în acest părăsit cuib de vub 
turi. Cu doi ani în urmă, când s'au sguduit şi surpat graniţele, furtuna: 
i-a aruncat între ziduri un fragment de istorie însângerată. à 

Alături de moţii coloniști exilați, care se reintorceau prif Câm- 
peni spre Jocurile lor de baștină, orășelului i s'a dat ca dar al prăbu- 
şirilor statuia de bronz a lui Avram Iancu. 

Din piața Câmpenilor, unde este aşezat, Craiul priveşte incruntat 
de sub straşina căciulei sale moțeşti. El scruțează cercetător zările de 
unde ne-a venit furtuna. Este un semn, poate, că orăşelul Câmpeni 
stă în prag de reinviere, prin luptă nouă. 2 


E. HULEA 


PROTOSINGHELUL NAUM RÂMNICEANU 
DESPRE 


ORIGINEA NEAMULUI ȘI LIMBII NOASTRE 


- Opera Protosinghelului Naum Râmniceanu nu e cunoscută decât 
în parte. Se ştie, de pildă, că el a tradus Istoria bisericii de vestitul 
mitropolit al Atenei, Meletios, dar unde se află această traducere făcută 
la Mânăstirea Cernica, nu se știe. Pe de altă parte era de tot imper- 
fect cunoscută cronica sa românească, pe care a văzut-o N. Bălcescu, 
a avut-o T. Cipariu şi a foiletat-o superficial şi N. Iorga. Cel mai atent 
a studiat-o istoricul lui Mihai Viteazul, care a citit cu interes acel 
original „Cuvânt înainte“ ce cuprinde o serie de observaţii şi:idei cu 
totul nouă pentru timpul când au fost scrise, Cât de fugitiv s'au ocupat 
de această cronică şi învățatul canonic dela Blaj, și cel mai mare istoric 
al nostru, se vede și din aceea că primul n'a observat iscălitura lui - 
N. Râmniceanu la sfârşitul cronicii, iar al doilea n'a văzut data, care 
se afla în acelaşi loc. Dar ei n'au citit nici acel Cuvânt înainte, pe 
care, de pildă, un Iorga ar fi ştiut să-l comenteze ca nimeni altul, Aici 
e vorba de războaele lui Traian cu Decebal, de colonizarea Daciei, de 
o luare de poziţie faţă de acei cari afirmau că sub Aurelian noua 
provincie a fosi deşertată de locuitori, cât mai ales și faţă de aceia 
care susțineau că în Dacia n'au rămas, după expediţia lui Traian, 
decât Romani. Apoi consideraţii despre originea poporului nostru şi 
despre limba acestui popor. 

Iată, de pijlă, cum ne înfăţişează el aspectul, să-i zicem, du 
grafic, al Daciei Fericite, după cucerire. In acel „Cuvânt înainte” inedit 
până acum, şi care sperăm că va vedea lumina zilei în curând, se 
vorbea de o masivă colonizare (400 de mii de familii romane afară 
de alte multe categorii de meseriaşi, negustori, nobili, etc.), care era . 
menită să umple Dacia, Dar ce se făcea cu vechii locuitori? Ei, spune 

5* 


232 ST. BEZDECH: 


cronicarul, fuseseră scoşi din Transilvania (așa a numit împăratul pro- 
vincia după cucerire!) și duşi în Oltenia să lucreze la drumul ce, por- 
nind de-a-lungul Oltului, dela Dunăre, avea să meargă până la Ulpia 
Traiană (fosta Sarmisegetusa) trecând pe la Turnul Roşu. Deci, Ardealul 
era atunci locuit numai de Romani, Dar să dăm cuvântul cronicarului; 
„Deci împăratul Traian, zice Naum Râmniceanu, săvârşind toate câte 
au voit la Sarmigethusa (sic), pogorându-se de acolo în ţară (adică 
în Oltenia), au venit din jos de Râmnic și au tăbărit subt dealul ce 
să zice Traian până astăzi. Și acolo adunându-se înaintea împăratului 
toți robii Dachiei, carii până atunci de curând tot dregea drumul cel 
de piatră, toți dimpreună au căzut cu feţele la pământ, rugându-l cu 
plângere de obște şi cu suspinuri din inimă, ca să facă milă împăratul 
cu dânşii, să nu-i înstrăineze din pământul Dachiei, ci să-i lase slobozi 
a lăcui şi ei în mijlocul Râmlenilor, cu toată supunerea la poruncile 
Voivodului și ale căpeteniilor locului. 

„Acestea au făcut robii pentrucă auzise că de acolo va să-i puie 
la lucrul șanțului unde lucra ostașii (de-a-lungul Dunării. N, a.), până 
îi va scoate pântr'alte ţări, şi acolo să-i lase unde va găsi cu cale, 
Insă când i-au văzut împăratul așa de obidiţi şi plângând toţi ca unul 
cu amară lacrimi, mai au lăcrămat împăratul de mila lor şi au scris 
Voivodului Traiani Ulpii (Sarmisegethusei. N. a.) cererea lor, porun- 
cindu-i ca să locuiască (Dacii) între Râmleni, la locurile ce va socoti, 
şi aşa Voivodul, dupre porunca împăratului, i-au împărţit în mijlocul 
Râmlenilor“, Ne va spune mai departe cronicarul că acești Daci au 
fost aşezaţi „din apa Siretului, ce este în Moldova, până în apa Mure- 
şului, ce este în Transilvania și până la podul lui Traian ce este în 
Judeţul Mehedinți”. 

Prin urmare optimus princeps s'ar fi purtat cu gândul unei trans- 
plantări a populaţiei dace, pe undeva prin Transnistria sau dincolo de 
Bug. Noroc că inima lui bună l-a împiedecat dela o asemenea faptă, 
căci altfel n'ar mai fi rămas picior de Dac pe meleagurile noastre! 

Tot așa de ingenioasă e și încercarea lui N. R. de a dovedi con- 
tinuitatea noastră în Dacia. El ne spune că la cele două extremităţi 
ale nouei provincii, adică în Moldova, pe la Siret şi spre Nord, cât și 
pe cursul de jos al Oltului se aflau, la această margine de imperiu 
nişte locuitori cam nesiguri, pe lealitatea cărora nu se putea conta. 
Aceştia sunt aşa numiții cumfuzi, alias cumfuziiaşi şi curfuziiaşi, cuvânt 
care, dacă nu e o creaţie a lui, va fi luat din misterioasa cronică de 
Vârseţ pe care o citează la tot pasul. Cuvântul — un adevărat Fapax 
legomenon -— vine, probabil, dela cuvântul latin confines. Aceşti cur- 
fuziiaşi, cum ne asigură Protosinghelul Naum, umblau cu gânduri de 


PROTOSINGHELUL : NAUM .RÂMNICEANU 233 


- răzvrătire sau nutreau chiar speranța unei libertăți într'un stat aparte; 
“la alcătuirea căruia, în imaginația cronicarului, ar fi putut să ia parte, 
* mai ales când era vorba de cumfuzii din Moldova, şi barbarii liberi 
“ din N, care nu erau prea îndepărtați ca sânge şi origine, de aceşti 


i Daci ce nu se puteau aşa ușor deprinde cu disciplina şi cu vieaţa în 
"` cadrele Statului Roman. În mai multe rânduri, în special subt Antonin 


: Piul şi subt Aurelian, aceşti proaspeţi cetăţeni recalcitranţi, spre a fi 
-- împiedicaţi de a creia, prin nestatornicia lor, dificultăţi imperiului, au 
fost strămutați peste Dunăre. La aceasta se reduce, are aerul a ne 
spune cronicarul, acea mult trâmbiţată deșertare a Daciei de locuitori 
în timpul lui Aurelian: numai cetățenii turbulenţi au fost mutaţi: peste 
- Dunăre; oamenii de treabă au rămas pe loc. 

Şi, ca să ne oprim puțin la procesul de amalgamare a dlo două 
neamuri ale Daciei, nu trebue să ne inchipuim — ne face atenți 


autorul „Cuvântului înainte” — că acea contopire a mers așa de ugor. .- 


„Şi au lăcuit câtăva vreme Dachii foarte năcăjiți în mijlocui Râmle- 
nilor, căci urât era numele Dachilor la auzul Râmlenilor, şi necinstit, 
încât, când se mânia vreun Roman asupra unui Dac, altă sudalmă 
mai grea nu avea, decât a striga asupra lui cu glas apăsat zicând: 
Dac! la care mai pe urmă adăogând un r zicea: drac. Şi au rămas 
acest nume până azi, dâridu-l necuratului duh, adecă Diavolului“. 
lată, deci, lămurită originea noastră. Istoricii ardeleni continipo- 
- rani cu el vor susține că noi ne tragem doar din Romani; Protosin- 
ghelul Naum era de altă părere şi el avea dreptate. Ar fi interesant 
de ştiut de unde ia povestea care-i facilitează explicarea prezenţei 
Dacilor în Ardeal și în celelalte părţi ale Daciei, după ce mai întâi 
admisese ca toţi ceilalți, ideea alungării lor din autochtonele căminuri. 
În dreptul pasagiului unde ne relatează această minunată legendă, nu 
există nicio trimitere la vreun izvor. Astfel am putea foarte bine să 
admitem că povestea o va fi născocit el. Nu ne putem, însă, pronunţa, 
până ce nu vom cunoaște izvoarele sale, mai ales cronica de Vârşet 
şi Cronologhia Iancului pe care le citează așa de des și a căror pier- 
dere o regreta şi Bălcescu. In definitiv, ò altă tradiţie ce pleda în 
acelaşi sens al rămânerii măcar a unei părţi din Daci în ţara lor de 
baștină, era și aceea raportată de cronicarul nostru cu prilejul domniei 
lui Andriian (Adrian), care ar fi acuzat pe predecesorul său că „n' ati 
curăţit ţara de Dachi”, E adevărat că mai jos afirmă că „aceste lucruri 
le putea crede, numai cei din Italia, care nu ştiau starea Dachiei”, 
Autorul „Cuvântului înainte“ din care extrag toate aceste date, 
nu se opreşte aici, el se consideră dator să ne lămurească și felul în 
care s'au amestecat cele două neamuri aşa de disparate. Din tabloul 


zu - - ST: BEZDECHI 


lui, destul de sumar în acest loc, se desprinde totuşi ideea că ince úf 
çu incetul asperitățile din relațiile celor -două seminții conlocuitoare ti. 
Dacia, s'au tocit, s'au nivelat treptat, până când acestea au ajuns sit 
trăiască „foarte bine“ laolaltă. Evident că el nu putea să treacă i 
vederea. factorul aşa de important în asemenea ocazii, încuscrirea 
dintre cuceritori şi supuși. Tot aşa nu va uita să ne spună cum: 
evoluat raportul dintre limba Romanilor și a supușilor, raport, 
vom, vedea mai jos, destul de complicat în mintea scriitorului. Oricum 
în această epocă în care își scrie cronica, el vede lucrurile mai sint“ 
plist; el ne va asigura că limba supușilor a dispărut: „Și aşa, de tot 
s'au pierdut limba Dachilor, iar neamul lor, cu Romanii pretindă 
` sau rumânit“. m 


- Tată cum, după teoria Protosinghelului Naum, Dacia, în urmă 
cuceririi ei de către Traian, a fost locuită de urmașii coloniștilor rós 
mani şi de Daci, care au fost primiţi în ţara lor în modul arătat mai. 

us, Deci, noi, urmașii lor, ne tragem din aceste două neamuri. ` 

De amestecul nostru cu alte popoare, după „risipa Dachiei”,! 
autorul nu prea vorbește; afară de „cea mai îndelungă impreună pe: 
trecere“ ce am avut-o cu Sârbii (dela care am luat — zice el — lite- 
rele) şi cu Bulgarii prin veacul al [X-lea (sici), nu se întrevede că noi, 
după părerea lui, ne-am fi amestecat cu vreuna din numeroasele se-. 
minţii ce au cutreerat ca năvălitori aceste meleaguri ale noastre atât. 
de bântuite, Era şi firesc, căci — aşa ne spune N, R. — in momentul. 
primejdios neamul se trăgea la munţi, la o parte din calea pustiito- 
rilor, Iată, de pildă, cum, când pe la 600 veniră Bulgarii dela Volga 
„trecând pământenii noştri preste munţi în Transilvaniia, iar Oltenii 
ce lăcuia pe lângă Jii a trecut în Haţeg, iar cei mai mulți în Banat; 
iar cei dimprejurul Oltului, pe ţara Oltului, iar Moldovenii, în Mara- 
mureşul Transilvanii, unde au lăcuit aproape 700 de ani“. Aşa spusese 
Miron Costin. De aci, când vremurile se vor mai linişti, se va face 
deşcălecătoarea în Muntenia şi Moldova. 

Nu-i prea place lui N. Râmniceanu să admită (ca alţii, v. pag. 42 
o venire a Românilor de peste Dunăre în Muntenia, ci accentuiază că 
Românii sau întors în principatele române din Haţeg şi mai ales din 
Banat, Se vede încă odată influenţa izvorului bănățean, măcar că de 
data asta nu-l mai citează. 

' In rezumat, deci, spre deosebire de_ alții (mai ales de teoria de 
mai târziu a lui Petru Maior), părerea Protosinghelului Naum, la 1800 
când îşi scria cronica, este că elementul daca avut un rol indiscutabil 


} PROTOSINGHELUL NAUM RÂMNICEANU 3235 


{Ja alcătuirea ETE nostru ;. acest element a constituit, după el, o 
componentă tot aşa de importantă ca și cea romană, Aşa de mult 


ine cronicarul nostru să scoată mai târziu în relief această idee, încât 


<u timpul îşi va lua ca un „nom de guerre” porecla sau pseudonimul 
de Dac! In gramatica sa greacă, în dedicație, va scrie: „Prea iubitei 
mele patrii a Dachilor, autorul Dac o închină“. (V. C. Erbiceanu, 
Vieața şi activitatea Protosinghelalui N. Râmniceanu, p. 50. Discure 
de recepție. la Academie, Ann. Acad, vol. XXII). 

Lucrul se pare destul de curios la omul care mai tarziu, când 
va cunoaște Istoria pentru începutul Românilor (1812), va arăta o deo- 
sebită preţuire autorului, (V. C. Erbiceanu, Discursul, 41—42 şi 46), 
Pentru aceasta el nu se simte obligat să-și schimbe părerea, ci fre- 
nezia dacică este la el mereu prezentă. Găsise el doară mijlocul de a 
face un compromis. Așa că, în urma afirmației atât de categorice a 


-corectorului dela Buda, monahul de origine ardeleană putea să spună: 


„Deci cu toţii în decomun suntem Romani, deşi unii erau Mysi (din 


` Mijsia=—Macedonenii); confrați cu noi sunt și Moldovenii împreună cu. 


Dacii”. (C. Erbiceanu, Cronicarii greci, p. 245), Aici, când pomenește 
de Daci, înţelege pe Ardeleni, și cam acesta e sensul pe care-l aco- 
peră de cele mai multe ori în limbajul său termenul de Dac, 

N. Râmniceanu s'a ocupat și de originea limbii noastre. E destul: 
de întortochiată linia care ne-ar infăţişa în chip fidel evoluţia päre- 
rilor lui în acest domeniu. De altfel lucrul nu e nici ușor, căci nu 
prea cunoaștem cronologia lucrărilor sale. Dar, dela început am putea 
afirma că teoria lui în această privință e originală și interesantă, 

După ce s'a străduit să dovedească în felul său continuitatea 
noastră pe aceste plaiuri, el răspunde celor care afirmau că „limba 
noastră e izvodită dela alte neamuri străine“ (pag. 39), că noi mai ales 
cu limba putem dovedi că suntem urmași ai Râmlenilor, Că graiul 
nostru nu mai e la fel cu cel latinesc, e firesc lucru, ne va spune el. 


“Toate se schimbă. Nici italiana nu mai seamănă, Cu acest prilej ne 


asigură el că limba noastră ar fi derivat din a Romanilor”), prin inter- 
mediul limbii italiene, Avem şi câteva — puţine — cuvinte sârbeşti (sic), 
pe care le-am împrumutat din pricina slovelor cirilice. Noi n'am to- 
văţat limba noastră dela alţii, ci dela „părinţii râmleni, și această limbă 
se vorbeşte defa cel mai de sus până la cel mai prost Roman (sic)“. 
- După cele câteva exemple prin care ilustrează zisa sa (pag. 40), 
el triumfă arătând că noi n'am învăţat această limbă nici din şcoală, 


1) N. R. susţine că limba românească e mai aproape: de latină, decât ia 
modernă de limba elenă, 


Fa 


236 A St BEZDECHI : 


nici dela alte limbi dimprejur, limbi cu totul eterogene, de care miza 
leagă aproape nimic. Așa că acestea nu ne puteau influenţa. < 

- Intr'un loc (v. mai sus) el ne va spune că seminţia dacică, „Con 
topindu-se cu Romanii, s'au rumâni. Foarte bine! Dar ce s'a întâmplaf; 
cu limba învinșilor ? El ne va spune, cum arn văzut, mai întâi că această; 
limbă s'a pierdut cu totul şi tot acolo ne va încredința că graiul Da-. 
cilor semăna cu cel tătăresc! Cum ajunge el la această ciudată con 
cluzie ? Dacii şi Gheţii, ca şi multe alte noroade, au venit -din Răsăriţ;; 
din nesfârşita Schiţie, Tot de acolo au venit mai târziu și Tătarii. 
aci deducţia lui, că ei, Dachii, ar fi vorbit ca Tătarii. Mai târziu, în: 
Propaideia, o gramatică greacă, va susține că graiul dac semăna cur 
cel leșesc. In definitiv, după concepţia lui, şi Legii, răsăriţi tot din Est; 
vor fi vorbit tot o limbă asemănătoare cu a Tătarilor, ergo și a Dacilori 

Aceasta era înfățișarea idiomului dacic care a fost conrupt pris 
amestecarea cu limba coloniştilor Romani. (V. C. Erbiceanu, Discursul: 
p. 46). Termenul conrupt, întrebuințat de N. Râmniceanu, ar implica! 
totuși, că a rămas ceva din limba dacică în graiul nostru. De această. 
suposiție se va sluji el mai târziu ca să arate, printr'o adevărată acro- 
'baţie, mai bine zis să lase a se subințelege, că dacă avem şi elemente 
eterogene in limbă, (mă gândesc la mulţimea de slavonisme) apoi 
acestea nu erau decât elemente dace vechi, întru cât limba Dacilor era. 
asemănătoare cu a Leşilor, etc; adică cu limbile slave! 

In general vorbind, trebue să constatăm că dela concepția rigidă, 
care nu admitea niciun alt amestec în limba adusă de coloniștii latini, 
concepție ce va semăna iniţial până la un punct cu cea a lui Petru. 
Maior și a latiniștilor, el trece la o formulă de compromis: în limba: 
străbunilor noștri au rămas şi elemente din graiul autohtonilor daci: 
Intradevăr, în encomiul adresat marelui postelnic Mihai Ghica, iero- 
monahul va spune că unele cuvinte ale limbii noastre nu sunt latinești, . 
ci dacice. (C. Erbiceanu, Discursul, p. 61), iar în Lauda neamului Ro- 
“mânilor (Id., Cronic. greci, p. 245) se afirmă textual: „Dacii romai- 
zează, Romanii dacizează. Dacă ne vei numi pe noi Romani, ai măr- 
` turie limba, iar dacă ne vei numi Daci, şi sângele şi limba în parte 
mărturiseşte”, 

Mai târziu va reuşi să stabilească un dosaj cu pretenţie de pre- 
cizie. Aflăm — ne va spune el — că, după o scrupuloasă observare, 
din cele zece părţi în care s'ar împărți elementele componente -ale 
"graiului nostru „patru părți ale limbii noastre sunt latine, două părţi 
italiene, deşi conrupte ; două părţi a vechilor Daci,:) conrupte şi acestea. 


13) Deci, dacă vom găsi elemente ce seamănă cu ale Leilor sau alte neamuri 
slave, să se ştie că ele provin din vechiul fond dacic, care, la origine, semăna cu 
aceste limbi. 


eră 


PROTOSINGHELUL NAUM RÂMNICEANU 237 


i prin cele de mai sus; o parte şi jumătate, din limba Bulgarilor și a 


Sârbilor, din o continuă învățătură a cărţii lor și a atingerii cu ei, 


- conruptă şi aceasta; iar jumătate de parte constând din împrumuturi. 


din diferite limbi, elemente ce se află mai ales în numirile străine din. 
comerţ”. (C. Erbiceanu, Cron. greci, p. 250). Citatul acesta e luat din. 
cuvântarea întitulată Bucurie patrioților din toată Dachia. Când a fost. 
scrisă, nu ştim, dar cred că e posterioară cronicii. Unele din aceste 
corecturi la prima sa teorie despre formarea graiului nostru vor fi fost. 
contemporane cu apariţia operelor lui Petru Maior; altele chiar mai 
târzii, Demn de relevat e faptul că, deşi are admiraţie pentru învățatul: 
Maior, el, parcă în opoziţie tot mai crescândă cu corifeul latinist, accen- 
tuiază mereu ceea ce s'ar putea numi „dacismul“ său, fie că e vorba. 
de originea neamului, fie că e vorba de a limbii. Nu de geaba își zice: 
el undeva: „Ca sincer fiu al Daciei“. (C. Erbiceanu, Cron. greci, p. 239). 

Astfel acest scoborâtor, în a doua sau, a treia generaţie, din o- 
familie ardeleană, trăind în Țara românească, va cerca, dus de bunul 
său simţ, să corecteze ceea ce i se va fi părut exagerat în afirmaţiile 
autorului „Istoriei pentru inceputul Românilor”. Un Maiorescu (Titu), 
tot descendent din o familie ardeleană, născut şi trăit în România, va 
supune, cu trei sferturi de veac mai târziu, aceluiaşi proces de critică. 
exagerările linguistice ale latiniştilor. 

In chestiunile privitoare la originea peamili N. Râmniceanu, 
influențat de coloarea locală, de — cum săi zicem? — grecismul sau ` 
elenismul din Principate, va ajunge să facă o concesie curioasă, când 
e vorba de componentele amalgamului din care a rezultat neamul 
nostru. El va găsi, cum am mai spus, că și elementul elen a avut, 
măcar indirect, un rol în alcătuirea ginţii noastre : întâi prin înrudirea. 
primordială arătată în primele pagini ale Cuvântului înainte, şi, al 
doilea, pe de oparte prin faptul că unii din locuitorii Italiei erau colo- 
nişti sau urmași ai coloniştilor eleni (cei din Campania erau — după 
N. R. — Lacedemonieni |) și pe de altă parte, pentrucă cei din Sudul. 
Italiei erau iarăşi colonişti eleni din cele mai vechi timpuri, lată-ne,. 
deci, rudă nu numai cu Latinii, dar şi cu strălucitul neam al lui Pericle. 

Totuși, dacă el admira pe fiii lui Erechten, nu putea mistui pe 
Grecii contemporani cu el. Când a fost vorba să facă dosajul elemen-- 
telor ce alcătuiau limba noastră, el n'a acordat niciun loc vreunei 
influențe grecâști, deși trăia într'o vreme când limba societății culte 
era greaca, iar graiul citadin era aşa de împânzit cu atâtea cuvinte- 
luate dela Greci. Bănuia el, şi cu drept cuvânt, că aceste elemente: 
vor dispărea curând, cum au şi dispărut în enorma lor majoritate, 


ST. BEZDECHI 


PROBLEMA CITITULUI 
— CONTRIBUŢII LA ESTETICA FENOMENULUI LITERAR — 
D-lui prof. Liviu Rusu 


Originea şi natura cititului 


Fenomenul literar cuprinde trei mari aspecte: scrisul sau ac- . 
iunea care produce, opera sau actul făcut și în fine cititul sau ac- . 
iunea care descopere actul făcut. Prin scris, care e tot una cu lim- ` 
bajul literar, se obiectivează -estetic conflictul intim al creaţiei, prin 
“opera literară se autonomizează structurile specifice ale actului stilistic 
premergător, iar prin citit se desfăşură actul fundamental al contem- 
„plaţiei. Scris, operă literară, citit, reprezintă tricotomic feţele obiective, 
prin urmare specifice, ale fenomenului literar, 

Scrisul, întru cât e identic cu limbajul, traduce specific actul intim 
al creaţiei. Aceasta din urmă, creaţia spirituală, nu devine de altfel 
specific literară decât prin actul scrisului. Ce înţelegem însă prin ter- 
menul speciiic ?. O operă spirituală este — după cum se știe — rẹ- 
:zultatul unei activităţi subiective ample. Această activitate, reductibilă 
pentru unii esteticieni la ceea ce s'ar numi conflict creator, se carac- 
terizează mai ales prin aceea că tinde întotdeauna să se exprime pe 
-ea însăşi, Esteticienii amintiţi susţin că această tendință provine din 
necesitatea pe care o resimte subiectivitatea agitată de a mulcomi con- 
flictul acerb deslănţuit în ea. In orice caz, demn de reţinut e faptul 
„că activitatea spirituală creatoare tinde să se exprime pe ea însăși şi 
„din acest punct lucrurile-şi iau tatorsătura lor caracteristică, | 

În ea însăşi activitatea spirituală creatoare. nu e diferită. Ea e 
una şi aceeași chiar dacă dozajui elementelor afective sau raționale 
care se angrenează în ea e deosebit dela caz la caz. Important e. că 
în activitatea spirituală intervine aceeaşi aparatură interioară, iar de- 
„osebirile dintre conflictele intime sunt numai deosebiri de gradaţie 


PROBLEMA CITITULUI 239 


spirituală. Aceeaşi rațiune intră în joc și aceeași imaginație intervine 

in conflict Aceleași afecte coordonează activitatea internă. Dar dacă 

în ea însăşi activitatea spirituală e unică, în modurile ei de exprimare 
ea e fundamental diferențiată. Astfel ea se poate exprima literar, pla- 
stic, ştiinţific etc., prin aceste moduri ea devenind astfel specifică, spe- 
cific literară, specific plastică, specific științifică etc, Ca să. revenim 
acum, modul literar de exprimare al activităţii spirituale este scrisul. / 
lar estetica trebue să ţină seama de acest lucru. Căci, după cum se 
vede din cele expuse mai sus, conflictul creator nu se exprimă direct 

în opera artistică, ci el se exprimă în actul stilistic premergător operii, A 
act generator de structuri obiective, şi care în cazul nostru e scrisul, ! 
Prin urmare, conflictul creator e cuprins în actul stilistic (scris, pictat, s4 
sculptat, compus etc.), iar nu — după cum greșit se crede — în opera , 
de artă (opera literară, pictura, sculptura etc.). Aceasta din urmă cu- ” 
prinde actul stilistic şi la rându-i se face cuprinsă în actul contemplativ, 

Mult timp a dăinuit în estetică credinţa că pentru a fi adecvată 
obiectului ei, estetica trebue să se ocupe de activitatea spirituală de 
care am amintit mai sus, Această credință eronată, neglijând tocmai 
specificitatea fenomenului artistic, neglija în felul acesta tocmai aspectele 
care limitau fenomenul artistic faţă de celelalte fenomene şi se ocupa 
de o .realitate mult prea generală; realitate care îi extindea astfel 
«domeniul preocupărilor ei până la a-l desființa. Ea specula asupra 
faptului creaţiei sau contemplaţiei în general, în dauna modurilor spe- 
cific estetice ale acestor activităţi. Estetica aceasta și care ni e decât 
estetica psihologică din veacul al XIX-lea, angaja pe un drum peri- 
culos întreaga noastră disciplină. Căci o estetică a activităţii creatoare 
sau a activităţii comtemplatoare este tot una cu o psihologie a crea- 
tiei sau a contemplaţiei. Această încălcare de domenii efectuată, siste- 
matic de psihologismul estetic al veacului al XIX- lea periclita însăși 
autonomia disciplinei estetice. 

O adevărată estetică nu devine autonomă decât atunci când îşi 
propune ca obiect al studiului ei aspectele specifice ale fenomenului 
estetic sau artistic, lar aceste aspecte specifice mu se. pot găsi nici- 
odată în activități spirituale, care vor rămâne întotdeauna apanajul 
psihologiei, ci în acte, adică în activităţile spirituale - degete imediat de 
. materialitatea expresiei, Ea trebue prin urmare să fie intotdeauna feno- 
menologică,” adică pozitivă. 

Opera literară sau actul făcut este modul estetic de ființare al 
expresiei. Ea corespunde structurilor obiective ale acesteia şi nu este 
nici decum numai un vehicul afectiv care transportă, după cum credea 
aceeaşi estetică psihologică, materialul comprimat al emoțiilor, dela 


~e 


240 À ; i RADU STANCA 


creator la contemplator. Pentru aceştia doi din urmă opera literară 
reprezintă de altfel niciodată unul şi acelaşi lucru. Pentru cel dintii: 
ea este un scop, pentru cel de al doilea ea este o origine. De aici - 
apoi diferenţa dintre perspectivele unuia şi ale celuilalt asupra operei. . 
literare, O estetică care priveşte fie dintr'o perspectivă, fie din cealaltă 
opera, trebue deci să se acomodeze fie uneia, fie celeilalte, Caz frec». ` 
vent în istoria. disciplinei noastre. Căci aproape întotdeauna în această > 
istorie fenomenul estetic a fost privit fie din prisma creatorului sau & . 
creaţiei artistice, fie din prisma contemplatorului și numai rareori din. ` 
prisma lui însuşi, adică din prisma actului stilistic sau a actului com>: 

templativ. A n ; 
Dacă vrea să fie pozitivă o estetică literară trebue să caute să: ` 
privească opera literară numai din perspectiva structurilor ei proprii, 
structuri care există în afară de creator și în afară de contemplator, 
fără a mai fi nevoie - să se acomodeze altor perspective decât acelea ` 
pe care i le deschide opera literară însăşi, pe: 

Ca orice operă spirituală, opera literară nu există nici ea decât l 
în stare de act. „L'oeuvre de l'esprit n'existe qu'en acte”. 1!) — spune 
Valéry. Ce însemnează aceasta ? Insemnează că opera literară, atât cât 
este operă a spiritului, este fără încetare supusă unui proces de adap- 
tare la ea însăși, proces care angajează, atât pentru creator, cât și 
pentru contemplator, o serie de obligaţii specifice sau chiar, o serie de 
convenţii proprii, în afară de care opera spirituală nu este decât o- 
construcție mai mult sau mai puţin arbitrară. „C'est l'exécution du 
poème qui est le poème. En dehors delle, ce sont des fabrications 
inexplicables, que ces suites de paroles curieusement assemblâes“.?) 
Sau „Un poème sur le papier n'est rien qu'une écriture soumise & 
tout ce qu'on peut faire d'une écriture... Otez la voix et la voix qu 'il 
faut, tout devient arbitraire, Le poème se change en une suite de 
sigaes qui ne sont liés que pour être matériellement tracés les uns 
après les autres“.5) Asupra acestei noțiuni de execuție trebue insi să 
stăruim puţin, 

Din capul locului trebue să arătăm că in ceea ce priveşte modul 
lor de fiinţare, artele plastice sunt net diferenţiate de cele poetice, In 
timp ce artele plastice ne sunt înfăţişate şi prin această simp'ă tnfăţi- 
şare ele iau ființă continuă și neschimbătoare, artele poetice pentru a 
lua fiinţă trebuesc, ori de câte ori voim să o ia, executate. Desigur 
termenul de execuţie nu e prea fericit ales, cu atât mai mult cu cât 

1) Paul Valéry: Introduction å la poétique, pag. 40. 


3) P. Valéry: Introduction à la poétique, pag. 42. 
3 lbid., pag. 4t. 


PROBLEMA CITITULUI i 241 


în estetică se obişnueşte să .se confunde cu termenul de producere. 
In lipsa altuia, trebue să ne mulțumim însă cu, el şi să atragem atenţia 
dela inceput asupra fundamentalei deosebiri care există, în această 
lumină, între termenul a executa şi a produce, Importanța execuţiei 
în domeniul artelor poetice e, prin urmare, imensă. Căci pe când o 
“pictură din momentul în care a fost produsă de artist rămâne înfăţişată, 
odată pentru totdeauna la fel, contemplaţia proectându-se asupra ei 
imediat, o operă poetică — pentru a putea fi contemplată, trebue 
mereu executată, execuţie care poate fi realizată fie de contemplatorul 
respectiv, fie de un alt artist, care în cazul acesta poari numele de 
virtuos, interpret, rapsod, etc. 

E dela sine înţeles că aceste execuții continue nu. pot schimba 
valoarea operei de artă, valoare conținută intrinsec şi autonom, Ele 
influenţează însă asupra desfăşurării operelor de artă. Căci incontestabil 
o execuţie proastă nu poate descoperi valoarea conținută, pe când 
una excelentă reuşeşte chiar să ne-o înfăţişeze, așa cum ea se înfă- 
țişează dela sine în opera plastică, 

După execuţie urmează apoi contemplaţia și cu aceasta igei 
un moment pe care îl cunosc şi artele plastice. 

Revenind în domeniul artelor poetice şi trecând în revistă pe l 
fiecare, vom verifica principiul enunțat mai sus, al execuției, Muziċa 
nu dobândeşte posibilități de ființare atâta timp cât nu este altceva 
decât un rând de portative. Ea devine operă de artă propriu zisă 
numai din momentul ce e executată. Dansul atâta timp cât nu e exe- 
cutat, nu există nici măcar virtual. Teatrul de asemeni prin toată struc- 
tura lui complexă nu este cu adevărat teatru până ce nu este executat 
ca atare, Modalităţile de execuţie ale muzicii sunt instrumentele, or- 
hestrele, etc. Ale dansului, gesturile, atitudinile, trupul dansatorului etc. 
Ale teatrului, jocul actorilor, reproducerea textului, etc., etc. Modali- 
tățile de execuție ale poeziei — şi cu aceasta atingem problema noastră 
esențială — sunt modalitățile cititului. latradevăr cititul este actul prin 
care. executăm, ori de câte ori voim să contemplăm, opera literară. 
Prin urmare cititul nu e numai actul contemplativ, cum vom vedea 
în cele ce urmează, ci și actul premergător al contemplaţiei, cum se 
vede din cele ce am spus mai sus. El are deci o dublă funcţiune: 
una de contgmplaţie şi alta „de actualizare“ în timp a unei opere. 

Ca operă temporală, opera literară se supune și ea legilor enun- 
fate mai sus, legilor execuţiei, O operă plastică, odată produsă rămâne 
permanent actuală, deoarece caracterul ei de spaţialitate o păstrează 
astfel. Opera literară, odată produsă, se retrage în sine, ca un melc 
şi ori de câte ori voim să o contemplăm, trebue să o descântăm din 


242 RADU STANCA 


nou pentru a eşi din cochilie. Trebue să o actualizăm cu alte cuvinte. 
Jocul acesta dela potenţial la actual şi înapoi la potenţial, e caracte- 
ristic — cum știm — tuturor artelor poetice, mulţumită temporalităţii 
lor, O simfonie pentru a exista ca „act“, trebue executată de o orchestră, 
Cât timp nu e decât o aglomerare de note și portative nu e decât o 
operă în aşteptare, Pentru a redeveni actuală ea -trebue în prealabil 
executată, La fel cu toate artele cu material viu (limbaj, sunet etc.). 
La fel cu poezia. lată ce remarcă pe bună dreptate și în acest sens 
Valery: „Un poeme, comme un morceau de musique, n'offre en soi 
qu'un texte... Parler d'un poème en soi, juger un poème en soi, 
cela n'a point de sens râel et prâcis. C'est parler d'une chose possible. 
Le poème est une abstraction, une écriture qui atttend..."1) Actul 
contemplativ al unei picturi (privitul picturii) nu trebue în prealabil, 
mulţumită spaţialităţii ei, anticipat de nici o altă activitate, pentru că 
opera respectivă ne este direct înfățișată, Ea lucrează prin „sensaţii 
directe“, Actul contemplativ al unei opere literare (Cititul) trebue anti- 
cipat în prealabil de „acţiunea de actualizare“ (tot cititul), a operei în 
potenţialitate. 

Natura cititului este prin urmare în modul contemplativ al actului F 
său, Originea cititului este însă în acțiunea de actualizare a operei 
literare. El se naște deci din necesitatea de a executa opera literară : 
în vederea contemplării estetice ; el se naște din necesitatea de a re- 
aduce opera literară în starea de act. 

De sigur cele două funcțiuni ale cititului nu se produc separat. 
Ele se petrec simultan. Nu întotdeauna însă. Sunt cazuri când, până 
la ajungerea în stadiul contemplativ, sunt necesare mai multe citiri, 
după cum în cazul muzicii până la ajungerea în stadiul contemplativ, 
sunt necesare mai multe repetiţii ș.a. m. d. Ceea ce e important insă 
e că aceste două funcțiuni se completează reciproc, iar cititul, pentru 
fenomenul care ne interează, devine astfel modul estetic de a contempla 
literar, aşa după cum scrisul este modul estetic de a exprima literar, : 
iar cartea este modul estetic de a fiinţa literar. 


Tipurile cititului 


Cu aceasta o serie de distincțiuni preliminarii se impun, Distinc- 
ţiunile dintre cititul ştiinţific, cititul retoric, cititul adecvat estetic. 

1, Cititul ştiinţific este cititul adecvat obiectului. El se referă în- 
totdeauna la un obiect înafară de el şi nu se poate aplica decât unui 
limbaj de natură științifică. 


3) Paul Valéry, Pièces sur l'art. De la diction des vers, pag. 4i. 


PROBLEMA CITITULUI l 43 


Se ştie că un atare limbaj nu cuprinde decât fraze cu un singur: 


' sens. „Limbajul științelor este .., format excluziv din fraze având această 


proprietate : fiecare are un singur sens şi nu mai multe“ — observă 


- compatriotul nostru Pius Servien.!) Urmarea va: fi că cititul ştiințitic.se: 


va face cu scopul precis de a desprinde din textul respectiv acest sens, 
Cititul ştiinţific este deci numai un mijloc de natură tehnică pentru 
ajungerea la un scop. înafară de cititul însuși. Scop care este în genere 
adevărul, Prin cititul științific se constată și se înțelege acest sens, unic: 
pentru toate inteligențele, iar înţelegerea unui text științific nu e alt- 
ceva decât o adecvare a subiectului cititor la obiect, adecvare emina- 

mente rațională. 

In general deci funcțiunea de: expresie şi da. coli: a acestei 
forme de citit este nulă. Iar cititul ştiinţific ca act în sine este suscep- 
tibil de substituiri, căci, ca act in sine, el nu interesează.. Fapt care 
confirmă încă odată corespondenţa sa totală cu ceea ce am văzut că 
este limbajul ştiinţific, „Limbajul științific comportă pentru fiecare din 
frazele sale, fraze echivalente. Dacă într'un ansamblu de fraze se sub- 
stitue una alteia două echivalente, el nu e cu nimic alterat... (căci) 
acest limbaj comportă fraze nule.” ?) 

Procesul de înțelegere a textului este concomitent cu osii, de 
cilire a lui. lar procesul de înţelegere a textului nu e altceva decât 
constatarea unui adevăr universal valabil. De unde urmează că după 
cum limbajul științific „poate fi integral transmis prin mijlocul .cuvin- 
telor unei alte limbi“, fiind „perfect traduisibil”,?) tot așa și cititul 
ştiinţific este acelaşi la orice individ ; el tinde spre universalitate, după 
cum limbajul ştiinţific tinde spre cifre — singurul început de știință, 
după Lordul Kelvin. Această universalitate a cititului ştiinţific se poate 
remarca şi în aspectul, așa zicând, material al cititului. Căci ca moda- 
litate tehnică cititul științific nu este decât o simplă urmărire cu ochit. 
a unui text oarecare, aceeaşi la toate persoanele, 

Limbajul ştiinţific este apoi indiferent la ritmuri. . „Limbajul ştiin- 
tific e indiferent la ritmuri“ — remarcă același estetician.*) Consecința 
acestui fapt va fi că cititul ştiinţific neglijează amănuntul estetic al 
frazei. Şi după cum „orice limbă neindiferentă la ritmuri diferă fun- 
damental de limba știinţelor“,:) tot astfel orice citit care nu neglijează 
amănuntul estetic al frazei (ritm, material sonor, etc.) va diferi funda- 

s i = 


1) Pius Servien, Le langage des sciences, pag. 10. 
: 3) Ibid., p. 13. 

3) Ibid., p. 17. 

4) Ibidem, pag. 14. 

5) Ibidem, pag. 15. 


-244 i RADU STANCA - 


mental de cititul ştiinţific. Orice accident estetic al frazei va fi neglijat 
-de cititul ştiinţific, pe el neinteresându-l decât amănuntul cu sens ai . 
„ei De aici urmează în mod necesar că în cititul științific colaborarea: 
` „interioară a cititorului. cu textul citit. este :minimă.. Cititorul unui text 
-știinţific1) nu are niciodată acel svâcnet de suflet pe care o frază meș- ` 
'tegugit construită o dă îndeobşte cititorului unui text estetic, Funcţi- 
unea cititului științific este, așa zicând, o funcţiune de compas, nu o 
funcțiune de vioară, sau, şi mai bine, o funcțiune de busolă, nu o 
funcţiune de harfă. Cititul științific este rece, strein de materialul magic: : 
„pe care îl poartă o noţiune în ea însăși şi mereu predispus la eco- . 
-nomia cât mai severă a timpului consacrat acestei citiri, Se spune... 
-despre anumiţi oameni de ştiinţă că ajung până acolo cu această ten- . 
dință de economisire a timpului, încât cititul lor se reduce la o unică 
„aruncare de privire asupra unei pagini pentru a reţine cele câteva ` 
sensuri, între care conjuncţiile, legăturile dintre fraze, termenii inter- :. 
mediari, punctele, nu mai sunt decât detalii gramaticale nesemnificative, 
“Cititul ştiinţific nu poate da nicicum o altă satisfacție decât aceea a . 
“raţiunii care descopere un adevăr. De aceea el nici nu poate fi con-.. 
-siderat sub unghi contemplativ, deoarece această pochos pentru el- 
“este complet necunoscută, 


Se întâmplă deseori însă ca cititul ştiinţific să fe aplicat unui altfel 
„de limbaj decât limbajul ştiinţific. Aceasta mulțumită mai ales faptului : 
că publicul cititor, în deosebi cel al zilelor noastre, printr'o totală lipsă 
de educaţie literară nu are conștiința inadvertenței acestor aplicaţii. 
„Mai ales atunci când cititul ştiinţific este aplicat la un text de natură - 
literară, inadvertenţa devine evidentă în toate mădularele ei. Şi din 
păcate fenomenul acestor sincronizări false între cititul științific pe de 
-o parte şi limbajul literar pe de altă parte este extrem de frecvent. O 
bună parte dintre cititorii actuali concep astăzi a citi un text literar, 
în sensul cititului ştiinţific, adică a desprinde dintr'un context un sens, 
care poate fi uneori raţional, dar care e de cele mai multe ori anec- 
„dotic, Citiiorii nu s'au convins încă sau nu au fost convinși când tre- 
buia, că limbajul literar are o altă natură decât aceea a limbajului 
.comun sau a celui ştiinţific, 

Dacă în materie de poezie epică, cititul acesta PENE, Ie pe în 
.care principalul fapt este adecvaţia cititorului la un sens raţional, duce 
totuși cel puţin la cunoaşterea şi la sesizarea unui ansamblu anecdotic, în 
materie de poezie lirică cititul acesta rămâne fără niciun rezultat. Poezia 


1) Prin text ştiinţific nu înțelegem numai un text de natură ştiinţifică, ci orice 
-text care nu trece dincolo de limitele expunerii logice a unei semnificaţii. 


PROBLEMA CITITULUI l 245 


A a 


se resliră sub el ca pletele unei domniţe sub piaptăn. Din frumuseţile 
ei nsanecdotice, din rezonanţele ei ample, frumuseți și rezonanțe pe . 
are cititorul nu are instrumentul necesar :cu care să le poată desco: 
peri — nu mai rămâne decât suspinul invalid al câtorva răzlețe întâm- 
plări versificate, Întâmplări care, desprinşe din cadrul magic în care 
se situează, devin “inexplicabile, groteşti chiar și lipsite de orice serio- 
zitate. Când se mai întâmplă şi ca poezia să nu mai conţină de loc 
asemenea întâmplări, cititorul care a. parcurs-o „grăbit, dar cu bune 
intenţii, se scandalizează sau se supără teribil, 

Cam așa sa întâmplat cu întreaga poezie modernă. Şi cam în 
-acest fapt se poate găsi şi cheia explicaţiei violentei neînţelegeri dintre 
publicul cititor şi scriitorul artistic, neînțelegere care survine din timp 
în timp, la noi și la alţii, fie din motive, altele decât acelea arătate de 
-noi în rândurile precedente, fie din motivul că între actul cititului şi 
actul limbajului respectiv se, produce .o sincronizare de adecvaţii falsă. 

2, Dar dacă cititul ştiinţific aplicat la un limbaj, altul decât cel 
“ştiinţific, duce la forme inadvertente și la sincronizări false, cititul re- 
doric nu are nici el o soartă mai fericită atunci când este aplicat unui 
limbaj de altă natură decât limbajul retoric. Cititul retoric este cititul 
neadecvat obiectului. Prin cititul retoric adecvarea la obiect, care în 
-cazul nostru este limbajul, devine o adecvare indirectă, întru cât asupra 
obiectului, cititul retoric presară forme și accidente care nu aparţin 
acestuia, Limbajul retoric este un limbaj suprapus unui alt limbaj, în 
deobște, limbajului comun. El nu există de sine stătător. De aceea 
şi cititul retoric este un citit suprapus unui altui citit. El este deci 
susceptibil la suprapuneri, aşa după cum cititul științific — am vizut == 
-era susceptibil la substituiri, 

Funcțiunea cititului retoric este o fini cțiiina de convertire a uite 
talui (limbajul) la subiect (cititorul). Adică, de adaptare a obiectului 
la atitudinile respective ale subiectului, cititul retoric fiind astfel un 
citit adecvat mai mult subiectului. În felul acesta am putea susţine că, 
dacă cititul ştiinţific are un scop dincolo de el însuși, în 'descifrarea 
-obiectivă a unui text oarecare, prin scoaterea unui sens raţional con- 
ținut în acel text, — cititul retoric are un scop. dincoace de el însuşi, 
în spunerea unui text oarecare, asupra căruia sa suprapus un limbaj 
specific, „Arta getorică e arta de a spune bine“ — constată Șigogne 
în a sa „Estetică a cuvântului“,!) Acesta e și motivul pentru care textul 
scris — în cititul retoric — nu e decât un pretext pentru exerciţiile 
vocale ale oratorului, care de fapt nu citeşte, ci spune. „Cuvintelor, 


1) Emile Sigogne, De l'esthétique de la parole, pag. 10. 


246 i RADU STANCA 


+ 


oratorul le dă imediat, fără posibilitate de a se îndrepta, de a a 
expresia lor vocală“: De aici şi caracterul de improvizație attt de: 
frecvent în arta oratoriei, Cititul în această artă nu e decât adunarea 
unui material linguistic care ulterior va trebui să sufere considerabile 
modificări fonologice, „Le réel d'un discours, c'est après tout cette: 
chanson, et cette couleur d'une voix, que nous traitons ă tout comme 
détails et accidents”, — spune Valâry.?) ; E 

Procesul de înţelegere a textului nu este concomitent cu procesul: 
de citire al lui. Înțelegerea textului în cititul retoric este anterioară, 
citirii, deoarece oratorul trebue să ştie în mod anticipat ce conțĝe un. 
text oarecare, pentru a-l citi pe urmă așa cum vrea. Procesul de: 
înţelegere este şi el în cititul retoric un proces de suprapunere, suprari 
punere care pare să fie caracteristică domeniului retoric. Cititul retoric: 
este un fel de „dublu citit”, căci scopul lui este de a converti întot- 
deauna obiectul la subiect, „Ce qui suffit à l'orateur, ce sont les effets; 
du langage.” 3) 

Adevărul ştiinţific nu interesează prea mult în cititul retoric. Ni 
interesează nici adevărul estetic al frazei. Ceea ce interesează este: 
ceea.ce convine unui interes pornit dela subiect și care interes trebue: 
suprapus unui text oarecare, silit să cedeze acestui interes. „Cuvântul 
propriu, esenţial în stilul scris, n'are aceeași importanţă și edeak 
justeței sunetului”t) — în cititul retoric.. 

Cititul retoric este declamarea unui text iar colaborarea interioară: 
a cititorului cu textul respectiv este minimă, întocmai ca în cititul ști- 
ințific. Ceea ce impresionează în cititul retoric nu este sonoritatea ca. 
atare a unui text sau a unui limbaj, în fine ceea ce emofiopează în. 
cititul retoric nu este textul ca atare, cât modul de a spune textul.. 
Psihologia ar putea distinge cu interes detalii în această privință, căci. 
totul în cititul retoric se petrece subiectiv, aspectele obiective ale actului. 
citirii, ca textul, logica frazei etc., fiind neînsemnate. 

Accentul mare în această a doua formă de citit cade pe aspec- 
tele exterioare, oarecum formale ale actului. Astfel cititul retoric se 
face întotdeauna în fafa unei mulțimi, el este o rostire cu glas tare a 
unui text, însoţită de respectivele pauze ale respirației, pauze caracte- 
ristice („c'est dans le besoin de respirer que la nâcessite du nombre 
oratoire c'est fait sentir d'abord“),) sau însoţită de gesticulaţii tipice, 


1) Ibidem, pag. 21. 

2) Paul Valery, Eupalinos ou l'Architecte, pag. 88. 

3) Ibidem, pag. 171. 

4) Emile Sigogne, De l'esthétique de la parole, pag. 31. 

5) Batteaux — citat de Brémond în Les deux musiques de la prose, pag. 30. 


PROBLEMA CNTITULUI 241 


mimică, pantomimică,' exibiţii vocale etc, etc, care completează an- 
“samblul unei citiri, caracteristică prin cititor sau prin auditor, mai mult 
decât prin ea însăşi. 

Cititul retoric nu: poate fi nici el, precum nici cițitul ştiinţific, 
considerat sub unghiul cântemplaţiei, „căci el este — prin supra- 
` punerile de limbaj de care uzează — mai mult o formă a comunica- 
tivității. 

Am văzut mai sus că aplicarea cititului ştiinţific la alte forme de 
limbaj de cât cel științific duce întotdeauna la nepotriviri în sensuri şi 
` la sincronizări false în adecvaţii, Același lucru se poate întâmpla şi în 
cazul cititului retoric. În deosebi cititul retoric este aplicat limbajului 
liric şi asta din motivul că zelul cititorilor este frecvent alimentat de 
o profundă necunoaștere a esenței poeziei. Așa se ivește problema 
declamării în poezie; problemă care vom vedea că de fapt traduce exi- 
stența unei sincronizări false în adecvații, Cititul retoric se aplică în 
declamare asupra unui limbaj refractar dela natură oricăror încercări | 
de convertire a lui în limbaj retoric. O poezie declamată este o poezie 
denaturată, căci nu este în firea poeziei de a suporta aspectul de 
discurs versificat pe care un citit retoric i-l dă. Poezia este asemeni 
tainei sfintei cuminecături. Trebue dată cu lingurifa. Nicăiri ca în 
poezie nu sunt excluse expresiile teatrale, nicăiri ca în poezia lirică 
nu se petrece, de fapt, o oficiere mai discretă, mai reţinută, mai intimă. 
Așa că dacă aplicarea unui citit ştiinţific la un limbaj literar, cel mult 
trece pe lângă ceea ce este esenţial estetic în limbajul respectiv, apli- 
carea cititului retoric la un text literar, denaturează acest esenţial. Și 
aceasta datorită faptului că limbajul literar, mai ales cel liric, este foarte 
firav și nu poate opune nicio rezistență suprapunerii retorice. De aceea 
sincronizarea falsă care se produce nici nu pare pentru cei neinițiaţi 
evidentă. Ei își imaginează chiar că au descoperit tonul just al citirii, 
Pentru aceştia adevărata poezie se retrage definitiv şi iremediabil în 
ea însăși, ca într'o cochilie. Cititul retoric este faţă de literatură ceea 
ce este față de ochiul liber și nevătămat sticla monoclului. O perver- 
vertire, Şi dacă atunci când citim un text literar știinţificeşte, facem 
acelaşi lucru pe care îl facem când citim estetic de pildă, teoria lui 
Mariot Gay Lussac, adică sincronizăm greșit adecvaţiile, atunci când 
declamăm un text literar, facem aceeași greșală pe care am face-o 
dacă am rosti dh discurs, deși in fața unei mulțimi imense, numai 
pentru noi şi cu modulaţiile cu care am citi, de pildă, sonetul lui 
Arvers, Pentru o citire estetică trebue deci tonul estetic, pentru o citire 
ştiinţifică, tonul ştiinţific iar pentru o citire retorică tonul retoric. Acest 
ton trebue dobândit în mod lucid de fiecare. l 

6* 


248 RADU STANCA 


Insinuăm toate aceste fapte de mai sus deoarece avem conștiința 
limpede că fără un elementar, continuu, sistematic și susținutiefort nu 
se poate ajunge la dobândirea elementelor necesare distincțiunilor şi 
sincronizărilor pe care un cititor trebue să le facă implicit, în faţa 
unui limbaj oarecare. l 


Mai insinuăm toate aceste fapte deoarece avem conștiința că în 
opinia publică există înclinarea de a se crede că cititul însemnează o 
tehnică gramaticală și nimic mai mult, opinie care trebue scoasă din 
cercurile în 'care se bucură de popularitate, Cititul dacă aparține şi 
tehnicei gramaticale, mai aparţine, ca problemă — şi asta e mult mai 
important — şi altui domeniu: filosofia gramaticei, \ 

In fine mai insinuăm toate aceste fapte pentrucă „dacă scriitor 
te naști, cititor devii”, Cu alte cuvinte insinuăm aceste fapte pentrucă 
în dosul lor se ascunde o acută problemă de actualitate: criza dintre 
scriitorul contemporan și cititorul său. lar noi vedem în „sincronizările 
false“ unul din motivele esenţiale care au dus la această criză, 


3, Cu cititul literar atingem ceea ce în chip teoretic denumim 
citit adecvat estetic, E] este forma ideală a cititului și forma în care 
interrelaţia obiect-subiect se realizează în modul cel mai pur. Aceasta 
datorită faptului că în cititul literar subiectul se adecvează întotdeauna 
la obiect, iar obiectul se adecvează întotdeauna la subiect, îndeplinin- 
du-se astfel unul din principiile elementare ale esteticului: desintere- 
sarea. 

O Cititul literar se referă în permanenţă la un limbaj ale cărui 
structuri sunt esenţial deosebite de structurile limbajului ştiinţific sau 
ale limbajului retoric. Astfel, pe când limbajul ştiinţific se caracteri- 
zează prin aceea că este susceptibil la substituiri, concentrarea sa 
maximă realizându-se în univocitatea sensului rațional pe care îl trans- 
portă, limbajul literar sau poetic are valoare proprie, intrinsecă, iar 
una din concentrările sale maxime se realizează în echivocitatea fun- 
ciară a sensurilor sale raţionale,!) comprehensiunea nefiind rostul său 
fundamental, „L'usage gânâral n'est soumis qu'à la statistique, — reflet 
de la moyenne des facilités de prononciation. La langue parlée ordi- 
naire est un instrument pratique. Elle résort à chaque instant des 
probl&mes immédiats. Son office est rempli quand chaque phrase a 
été entièrement abolie, annulée, remplacée par le sens. La comprâ-. 
hension est son terme, Mais, au contraire, l'usage poétique est domině 
par des conditions personnelles”, ,,?) spune Valéry. 


1) V, Thierry Maulnier Introduction à la poésie française, pàg. 58. 
2) P. Valéry: Pièces sur lart, Droits du pòète sur la langue. 


PROBLEMA CITITULUI 240 


Limbajul literar este limbajul suficient sieşi, El se realizează priii 
el însuşi, se conservă prin et însuși și este identic numai cu el însuşi, 
nefiind susceptibil nici la substituiri, nici la suprapuneri. „Le langage 
n'est plus un acte transitif, un expedient. Il lui est au contraire attribué 
une valeur propre, qui doit se retrouver intacte, en dépit des opéra- 
tions de l'intellect sur les propositions données, Le langage poétique 
doit se conserver soi même, par soi même, et demeurer identique, 
inaltérable par l'acte de l'intelligence qui lui trouve ou donne un sens“.!) 

Aga dar cititul estetic are scopul în sine şi-şi este suficient şieşi, 
colaborarea dintre subiect și obiect împlinindu-se tocmai prin mijlo- 
cirea lui. Cititul estetic este deci ceva mai mult, și decât cititul știin- 
țiic şi decât cititul retoric. El nu este un mijloc de natură tehnică 
substituibil printr'un sens raţional, niciun mijloc de natură psihică, inte- 
resat unei suprapuneri, ci un mijloc de natură tehnică identic cu sine 
însuşi. Când cineva îţi spune că citește o poezie ai o cu totul altă 
viziune despre acest citit, decât ai avea dacă ţi-ar spune că citește o 
lucrare oarecare de chimie, să zicem, sau că „undeva într'o sală, citește 
un discurs. În timp ce în ultimele două cazuri ești de acord să convii 
că nu cititul este centrul procesului care se petrece, ci comprehen- 
siunea într'un caz, şi comunicarea în celălalt, şi că cititul nu este 
făcut numai de dragul lui, ci că el servește un scop precis înafară de 
el, fiind astfel numai un mijloc, în acelaşi timp când e vorba de cititul 
literar convii că cititul este centrul întregului proces care se petrece 
şi că el se produce astfel, în mod autonom și desinteresat, numai 
pentrucă se produce, numai pentrucă există o voinţă care se exercită 
cu scopul de a se produce el şi nu pentrucă există o voinţă care să 
îl depăşească. Aşa dar, pe când cititul științific are un scop dincolo 
de el însuși, în descifrarea raţională a unui text constituit anume în 
vederea acestei. desciirări, deci univoc, și pe când cititul retoric are un 
scop, aşa zicând, dincoace de el insuși, în crearea unor dispoziţii favo- . 
rabile unor interese personal psihice, pe baza unui text anume con- 
stituit în vederea acestor interese, cititul literar. are un scop în el 
însuşi, Citim pentrucă citim, i s 

Am văzut că în cazul cititului ştiinţific unul din sancti esen- 
tiale era procesul de comprehensiune științifică, pe care actul citiri 
propriu zise îl avta la bază, Am văzut de asemenea că în cazul citi- 
tului retoric procesul de comprehensiune retorică, era unul din cheile 
fundamentale ale problemei suprapunerilor retorice. Același e cazul şi . 
în ordinea cititului adecvat estetic, Numai că pe când în cazul cititului 


1) P. Valery, op. cit. pag. 59. 


5o i RADU STANCA 


ştiinţific sau al cititului retoric procesul. de comprehensiune respectivă, 
se baza pe o „înţelegere“ cu precise forme intelectuale sau raţionale, 
în cazul cititului literar avem de a face cu o altfel de comprehensiune 
— în orice caz nu cu o comprehensiune esenţial raţională, 


Prin înțelegere estetică, concepem nu ceea ce in deobşte se con- 
cepe când se vorbește despre un proces psihologic de comprehensiune, 
Înțelegerea estetică este ceva mai mult decât atât și in orice caz ea 
nu insemnează în primul rând pricepere cu raţiunea a unui text, Este 
și asta, dar nu este numai atât. lInţelegerea estetică se caracterizează 
în special printr'o rezonanţă profundă, amplă şi colorată, în întreaga 
personalitate a celui ce înţelege. Această rezonanţă este insă și inte- 
grală, adică cuprinde toate domeniile spiritului simultan. Limbajul 
literar, fapt pe care îl admit aproape toţi esteticienii, este un limbaj al 
inefabilului, al neprecisului, al nelimitatului căci după cum sesizează 
cu multă subiilitate Maulnier e un „destin extraordinar al unei arte; 
acela de a uza de limbaj pentru a stăpâni ceea ce prin natura sa 
scapă limbajului“.!) Limbajul literar nu uzează de sensuri univoce, 
pentrucă „poezia nu se concepe decât ca arta prin care... se spune 
ceea ce nu e destinat să fie spus”,?) De unde urmează că cititul literar 
va trebui făcut de așa natură încât să poată sesiza acel element esen- 
ţial estetic și care nu poate fi concentrat într'un sens raţional și indu- 
bitabil, Brémond confundă esteticul cu misticul, Maulnier confundă 
esteticul cu magicul, după cum mulți alții mai înclină să confunde şi 
astăzi — într'un lăudabil efort clasicizant — esteticul cu intelectualul 
și de sigur toți au în parte dreptate. Tocmai de aceea considerăm 
comprehensiunea estetică ca un fenomen atât de general. Cititul estetic 
trebue să se adapteze deodată, magicului, misticului, raţionalului, muzi- 
calului, inefabilului, Pentrucă el trebue să producă deodată acea rezo- 
nanță generală, amplă, în întreaga personalitate a cititorului. Cititul 

- estetic, prin înţelegerea estetică ce-i stă la bază, transfigurează textul, 
care dintr'o absurdă înşiruire de fraze originare, se transformă într'o 
realitate sui generis, foarte aproape de realitatea muzicală, dar şi foarte 
aproape de realitatea magică și mistică a unui fond substanţial carac- 
teristic. Cuvintele, frazele, propoziţiunile capătă, prin cititul estetic 
sensuri cu mult deosebite decât acelea pe care simplele lor semnifi- 
caţii le puteau da. Ansamblurile, atât de importante de astădată, amă- 
nunturile, atât de indispensabile în cazul de faţă, se înteţesc cu sono- 
rităţi pe care o anumită univocitate conceptuală nu le poate avea şi 


1) Th. Maulnier: Op. cil, pag. 14. 
2 Op. cit. pag. 16. 


PROBLEMA CITITULUI 25t 


bici produce, dar pe care, nu se știe cum, o echivocitate afectivă şi 
conċeptuală chiar, a sensurilor, le produce la maximum. Cu un cuvânt 
cititul adecvat estetic are la baza lui o comprehensiune specială, de 
altă natură, decât comprehensiunile din cititul ştiinţific şi retoric. O 
comprehensiune variată, transfiguratărie, bazată pe rezonanța amplă 
pe care procesul de comprehensiune estetică o are în întreaga perso- 
nalitate a celui care înţelege. O problemă se ivește însă aici. Am văzut 
în cazul cititului științific că procesul de comprehensiune estetică se 
produce concomitent cu procesul citirii şi în cazul cititului retoric, că 
acelaşi proces se petrece în mod anticipat, înaintea lecturii propriu 
zise. Care este cazul în cititul adecvat estetit ? 

De sigur, tonul adecvat estetic, datorită multiplicităţii sale func- 
tionale, apoi însuşi caracterului imprecis al funcţionalităţii estetice a 
unui text, se dobândește dificil și numai în urma- unui efort susținut, 
Problema „primei lecturi” — căci aceasta e problema noastră — se 
rezolvă astfel dela sine. De aceea nu reprezintă niciodată o opinie se- 
rioasă şi controlabilă, opinia estetică făcută după o lectură unică, lec- 
tură care nu a fost supusă unei repetări oarecare. Prima lectură nu. 
izbutește decât numai în cazurile cititorilor dotați cu o artă innăscută 
a cititului — sunt şi de aceştia — să dobândească tonul nimerit estetic 
fără de care nu se poate realiza, o valabilă comprehensiune literară. 

Legată direct de problema „primei lecturi“ în literatură, mai este 
şi o altă problemă care se iveşte pentru noi în această ordine de idei, 
Problema. cititului inadvertent. Există, fără 'ndoială, o atare problemă 
şi ea se pune mai ales astăzi, când împrejurarea că asistăm la o pro- 
fundă și totală criză în raporturile dintre cititor și scriitor, se datorește: 
în primul rând faptului că cititorii moderni au pierdut complet con- 
tactul cu opera literară. Cititorii moderni nu mai ştiu citi, Se poate 
de sigur ca şi creatorul să aibă în această acută criză de care vorbim, 
partea lui de vină. Extremismul exagerat al ctirentelor literare, extre- 
mism care dacă — pe teren principial a dat frumoase roade — pe 
teren practic a eșuat complet, e de sigur unul dintre motivele care au 
düs la dispariţia acelui eleimeat indispensabil creaţiei: publicul. Dar 
lipsa educaţiei literare a publicului a fost miotivul esențiil al declan- 
șării acestei crize contemporane, Sincronizările false, piima lectură, şi 
cititul inadverțent, sunt rezultatele nefaste ale acestei lipse de educaţie 
literară, Am văzut ce sunt sincronizările false sau opiniile formate după 
prime lecturi. Cititul inadvertent e, într'un fel, un rezultat al lor. Său 
şi mai bine, el se adaugă lor, mulţumită pregătirii de teren pe care ele 
i-l fac. Ce 'psemnează citit anacronic sau inadvertent ? Însemnează acel 
citit în care sincronizările nu se produc greşit între un domeniu şi 


252 RADU STANCA - 


altul, ci în sânul aceluiaşi domeniu — respectiv domeniul literar, S$ 
ne lămurim și mai mult, Dacă în general tonul estetic al modului soi» 
tirii poate fi dobândit, acest ton are însă nuanţe și nuanţe dela autor: 
la autor şi dela epocă la epocă. Astfel cititorul de astăzi citeşte cw 
mijloace de acum un veac, să zicem, -opere contemporane, când el ar 
trebui să dobândească un ton propriu — contemporan. Citirea unei 
bucăţi literare însemnează înţelegerea ei literară. Nu poţi citi bine & 
operă literară dacă nu o înţelegi literar. Dar nici nu o poți înțelege. 
literar dacă nu o citeşti bine, Între înţelegerea şi citirea unei opere e 
deci o relaţie unanimă. De sigur, modalităţile de citire cu care vin citi- ` 
torii actuali pot fi juste, Tonul poate fi cel nimerit estetic. Numai că: 
el nu e cel nimerit estetic, pentru autorul respectiv, opera respectivă, , 
spiritul respectiv în care e scrisă opera. A ceti o poezie de Valéry ce: 
pe una de Verlaine e o inadvertenţă. A citi o poezie din sec, XX ca pe- 
una din 1700 e o inadvertenţă. A citi o poezie clasică ca pe una roman- 
tică e o inadvertenţă, Cititul nu e ceva static, ci ceva plin de vieaţă. El 
sufere mereu mişcări interioare, ca și limbajul literar la care se referă, 
lată de ce în însăși cititul adecvat estetic se petrece, trebue cel puţin: 
să se petreacă în permanenţă, un proces de adaptare. De adaptare a 
cititului la spiritul literar al vremii, al operei sau al autorului respectiv; 
spirit care variază cu o intensitate dintre cele mai vertiginoase. Câtă 
deosebire în această perspectivă între cititul literar și cel științific sau. 
retoric, două citiri ale căror structuri sufere atât de minime diferen- 
ţieri. Adaptarea, în cititul literar se produce în primele sau prima lec- 
tură și numai după ce această adaptare s'a produs în mod deplin, 
urmează comprehensiunea estetică despre care am amintit mai sus. 
Abia după a doua, a treia sau uneori chiar după a patra lectură, 
textul se limpezeşte în faţa ochilor noștri interiori și se oferă trăirii, în: 
mod spontan si necondiţionat, 

` Am văzut că în cititul ştiinţific se neglijează amănuntul estetic al 
frazei şi că în cititul retoric se neglijează ansamblul estetic al discur- 
sului. Credem că nu e necesar să arătăm și să insistăm că în cititul: 
estetic, atât amănuntul cât şi ansamblul literar își au în mod egal! 
importanța lor substanţială. Ceea ce trebue să mai arătăm este însă, 
faptul că pe când atât în cititul științific cât și în cel retoric, funcțiunea 
contemplativă a cititului este nulă, în cititul literar, această funcţiune 
ji e funcțiunea propriu zisă şi că pe când în celelalte două forme de- 
citit, colaborarea dintre cititor şi obiectul cititului este nulă sau minimă 
numai, în cazul cititului literar, între subiect şi obiect se petrece întot- 
` deauna un schimb simpatetic, Date ale noastre sunt proectate în obiect, 
date ale obiectului sunt proectate în noi, iar ceea ce este fundamental, 


1 


PROBLEMA CITITULUI „25% 


procesul de comprehensiune literară, se transformă prin acest schimb- 
simpatetic, în trăire contemplativă. A citi devine identic cu a cânta, a 
dansa, a privi, a asculta etc. etc. Devine deci un act contemplativ ca 
atare. In fine dacă în cititul retoric, formal, aveam de a face cu o rostire: 
"cu voce tare a unui text, iar în cititul științific cu o simplă urmărire 
cu ochii, în cititul literar aceste aspecte se contopesc una în cealaltă: 
dând naștere acelei „voci interioare“ despre care s'a vorbit în ultimul 
timp atât de mult, 
O concluzie deosebit de însemnată se desprinde însă BE SA noi 
din toate încercările descriptive de mai sus, Concluzia că dacă „Toute- 
- littérature qui a dépassé un certain âge montre une tendance à créer un: 
langage poétique séparé du langage ordinaire, avec un vocabulaire,- 
une syntaxe, des licences et des inhibitions, différentes plus ou moins- 
des communs“,!) orice literatură care a depășit un număr oarecare de- 
ani, trădează o tendinţă de a crea un citit literar deosebit de cititul 
ordinar, cu condiţii proprii, cu o structură caracteristică, cu licențe şi: 
inhibiţiuni diferite, mai mult sau mai puţin, de cele comune. 
Un tablou comparativ rezumă cele spuse mai sus în modul următor: 


Cititul ştiinţific Cititul retoric Cititul adecvat estetic 


Adecvat obiectului Adecvat subiectului Adecvat şi obiectului 
: și subiectului 


Susceptibil la substituiri Susceptibil la suprapuneri | Identic cu sine însuși ' 


Scop dincolo de el însuși | Scop dincoace de el Scop în el însuşi 
Comprehensiune ştiin- Comprehensiune retorică | Comprehensiune estetică 
ţifică i 
Neglijează amănuntul Neglijază ansamblul Amănuntul și ansamblul 

estetic estetic estetic sunt esenţiale 
Funcţiune contemplativă Funcţiune Epaedupleișă Trăire contemplativă 
nulă nulă i 
Urmărire cu ochii - | Citire cu voce tare „Vocea interioară“ - 


4. După doate cele expuse mai sus ca şi, mai ales, după distinc-- 
țiunea pe care am făcut-o între cititul ştiinţific, cititul retoric şi cititul 
adecvat estetic, se va putea cu ușurință subinţelege că nu există în: 
realitate limite tranşante între aceste forme de citit și că despre ele: 


1) Paul Valery: Pieces sur l'art, Droits du poète sur la langue, pag. 59. 


234 RADU STANCA . 


fu se poate vorbi, când le concepem în stare pură, decât prin: 
Distilările executate mai sus sust de siġar luceări de laborator 
realitate între cele trei moduri ale cititului se păstrează unele legiti 
şi urme dintr'unul intr'altul se regăsesc — după cum se va vedea mii 
jos — întotdeauna, Inatară însă de aceste atingeri care se produc intre 
hotarele celor trei latitundii spirituale, mai există chiar şi cazuri t 
care aceste moduri, în aparenţă suficient de diversificate, colaboreaâl 
se combină între ele, după cazuri, E vorba atunci de cititul combinat.: 

Există unele limbajuri care nu aparțin niciunei forme de: limbaj” 
dintre cele alese de noi în paginile precedente. Așa e de pildă lim- 
bajul filosofic sau limbajul jurnalistic. Asupra acestor moduri de irita) 
se aplică cititul combinat. El este reductibil la cele trei forine de limbii: 
dintre care cel puţin două intră în aliajul său în combinaţie. Cum însă: 
nu avem totuși deaface cu realităţi noi ci cu simple amestecuri, ca ; 
“vorbim în termeni de laborator, cititul combinat e numai un epife»'- 
nomen pentru ceea ce ne interesează pe noi. Astfel cititul unui text: 
filosofic este un citit combinat din cititul ştiinţific pe de o parte și ci- 
-titul estetic pe de altă parte. De asemeni cititul unui text jurnalistic | 
este tot rezultatul combinației cititului ştiinţific — cu scopul de a prinde 
sensuri univoce — și a cititului estetic — cu scopul de a încânta prid 
el însuşi, Cititul unui text sacru este rezultatul combinației dintre ci- 
titul științific şi — când acest text sacru e liturgic, — cititul retoric 
ş. a, m, d. Prezenţa cititului ştiinţific în toate modurile cititului com- 
binat arată frecvenţa sa deosebită față de cititul estetic, care este însă 
la rându-i mai frecvent decât cel. retoric. 


Tipurile cititului adecvat estetic 


O incadrare justă a cititului adecvat estetic în fenomenul literar 
` -nu'se poate face însă, fără a se insista o clipă asupra unui aspect cu 
„ totul esenţial al problemei artei literare, Este vorba de problema dife- 
“renţierii genurilor literare, problemă care vizează, de sigur și latură 
care ne interesează pe noi din fenomenul literar. 

Am văzut că cititul în domeniul literar are alături. de funcțiunea 
contemplătivă și 6 fuiicţiuina de actualizate a unei potențialităţi atti- 
' stice,- o funcţiune de execuţie — aşa zicând — a unei realităţi care 
trebue acaparată, El trebue să transporte un limbaj specific dintr'un 
stadiu potențial, acela al textului, la stadiul actual, al operei de artă. 
„Acţiunea aceasta implică însă adecvaţii și interadecvaţii juste, numai 
astfel putându-se realiza trecerea intenţionată în prealabil. Cititul li- 
terar nu este însă unic, el nu se regăsește nicăieri ca atare, pentrucă 


PROBLEMA CITITULUI 255 


el este din capul locului, stipus utor diferențieri esenţiale, diferențieri 
care nu corespund numai unor distincțiuni arbitrar didactice, ci co- 
respund unor adevărate moduri esenţiale ârtistice, Aceste difereiţiari 
sunt genurile literâre, genul epic, genul drămatic și genul liric.) 

Nu se va putea deci niciodată vorbi despre limbajul literar, altfel 
decât în mod principial și prin urmare. nu se va putea vorbi niciodată . - 
nici despre cititul adecvat estetic altfel decât în mod principial. In réàli- 
tate există numai limbajuri literare sau numai citiri adecvate estetic, 

Astiel, vorbind despre cititul adecvat estetic, vom vorbi fie despre 
cititul adecvat estetic genului liric ș. a. m. d. lar precizările de nuanţe 
dintre ele trebuesc cu necesitate făcute, pentrucă ele sunt esenţiale, 
după cum esenţială este însăși diferenţierea genurilor, din una şi aceeași 
rădăcină, = 
1, Cititul adecvat estetic genului epic, prin faptul că se referă la 
un text continuu, logic şi rațional mai păstrează încă în modul său de 
manifestare unele rezidii din cititul științific. Genul epic, care cuprinde, 
în deobşte romanul şi nuvela, epopea fiind numai o fază premergătoare 
genului, utilizează cu o frecvență mult mai mare elemente din lim-. 
bajul comun, decât celelalte genuri, Aceasta datorită faptului eă textul 
epic e de așa natură încât nu poate sălta dintr'odată dincolo de logi- 
citatea, angrenată raţional, a povestirii. Faţă de limbajul ştiinţific lim- 
bajul epic e totuși foarte departe. Căci dacă în limbajul epic mai re- 
găsim ce e drept frazele cu sens precis, nu mai regăsim de loc, fra- 
zele „echivalente“ și „nule“ din limbajul ştiinţific, indiferența la ritmuri 
a acestuia, traduisibilitatea sa, indiferența sonoră, tendinţa spre sùbsti- 
“tuiri etc, etc, In consecinţă cititul epic, deși mai păstrează în sânul său 
imixtiuni ale cititului științific, totuși, structural, este distinct de acesta. 

Denumim cititul adecvat genului epic cifitul estetic semnificativ, 
El se acordă întotdeauna cu semnificaţiile textului şi ca atare respectă 
întotdeauna cu mai multă rigoare limitele lui. Faţă de cititul adecvat 
genului liric, în cititul semnificativ, accentul cáde pe semniticâţia, bine 
înțeles logic-estetică a ansamblului irazei. Obiectul este în limbajul epic 
semnificât prin procedee estetice de ansamblu, De-acum accentul în 
cititul semnificativ cade pe termenii care semnifică. Aceşti termesi suht 
în fraza epică de obiceiu verbele, respectiv predicatele. Când luă, 
-de pildă, următorul text: 

„vezi, frunzele de nuc se scutură și rândunelele se duc“... 
citindu-l, vom accentua nu termenii intermediari sau indirecţi ai frazei, 


1) Despre această problemă vezi Liviu Rusu Estetica poeziei lirice cap. „Dife- 
-renţierea genurilor literare“. pe ; 


256 RADU STANCA 


ci termenii care semnifică ansamblul tabloului și care sunt verbi 
„scutură“ şi duc”. Rezonanţele în limbajul epic via mai mult din pe 
sagisticul şi anecdoticul frazei, decât din intermediarul ei melodic, iat: 
cea mai mare importanţă în acest limbaj o are sensul estetic al frazei, 
In consecință tonalitatea cititului semnificativ o va da respectul sen 
sului estetic al frazei. De aceea acest citit se va restrânge întotdeauna, 
numai la modulaţiile necesare semnificării și nu va trece peste limitele” ` 
acestei semnificări. Plasticizarea cititului se va face ca de obiceiu, cu 
mijloacele respirației. Pauzele, ca atare, apar în cititul semnificativ numai” ` 
cu sc6pul de a plasticiza semnificaţia. Ele nu au încă o valoare a lor. 
proprie. Ele apar numai acolo unde le cere respiraţia, In textul de: : 
mai sus, ele vor fi după prima parte a propoziției și înaintea celei de: ` 
a doua parte, adecă între „frunzele de nuc se scutură” şi „rândunelele- - 
se duc”, In limbajul epic subiectul povestitor este mult mai camuflat 
decât în cel liric (nu atât de mult însă ca în cel dramatic). Cititul 
semnificativ va respecta „incognitoul” lui. Cuvintele în limbajul epic, 
contează, cu mult mai mult, prin rezonanţa lor peisagistică, decât prin 
muzicalitatea lor intrinsecă. Ritmul frazei apoi este mai mult geometric, 
“respectând sensul și ordinea gramaticală, decât melodic. Cititul semni- 
ficativ va accentua acest lucru, căci el sesizează cu subtilitate deose- 
birea dintre ritmul epic și cel liric și se acordă adecvat ritmului semni-- 
_ficativ al genului epic. Astfel se și rezolvă o problemă dintre cele mai. 
interesante ale genului epic. Problema ritmului frazei în proză. 


Intr'un foarte spiritual studiu ') asupra prozei franceze, Brémond: 
conchide, după documentate și pline de miez intuiţii, împreună cu. 
Batteaux, că în definitiv orice proză bine ticluită e vers?) arătând cum,. 
sub aspect linguistic cel puţin, orice frază estg reductibilă la forme di- 
ferite de versuri, cel mai frecvent fiind în acest sens „octosilabul“, formă. 
de vers dusă la o atât de mare glorie în proza franceză de un Joubert. 
şi atâţia alţii, înainte şi după el, 

Prablema însă tocmai de aici incepe şi pentru rezolvarea ei justă,. 
ni se pare că cheia cea mai importantă o poate da însăşi problema 
cititului, aşa cum o vedem noi. Silabismul prozei, oricât de identic ar 
fi, tehnic vorbind cu cel poetic, are însă faţă de acesta o cu totul altă. 
conjuctură, pentrucă el servește cu totul altfel de moduri de expri- 
mare, lar cititul este o elementară dovadă a acestui lucru, În proză: 
citim alexandrinul, de pildă, cu totul altfel decât în poezia lirică. 
Ansamblul cititului e altul. Căci esenţială în cititul epic nu e degajarea. 


1) Brémond: Les deux musiques de la prose. 
2?) Op. cit, pag. 36. 


sii cu. 


PROBLEMA CITITULUI 251 


cadenţei alexandrinului,. ci degajarea semnificației alexandrinului, în 
timp ce în cititul liric e mai esenţială degajarea cadenţii decât a semni- 
ficaţiei, Acesta e dealtfel şi motivul pentru care în lectura prozei trecem 
de atâtea ori pe lângă endecasilaburi, alexandrini, octosilabi, etc., etc., 
fără a ne da seama de aceasta, sesizarea lor nefiind esenţială pentru 
ansamblul a ceea ce ne interesează estetic într'o frază epică. De aceea . 
Bouhours are dreptate, şi Br&mond însuși nu-l contrazice direct, atunci 
când afirmă că: „proza are un alt număr decât poezia şi intre ele e 
cel puţin tot atâta deosebire câtă există între două persoane dintre 
care una merge şi alta dansează“, 

2, Cititul adecvat textului dramatic are unele asemănări cu cititul 
retoric. Așa după cum cititul semnificativ păstrează unele imixtiuni ale 
cititului ştiinţific în cadrul său interior, tot așa cititul genului dramatic 
păstrează unele urme din cititul retoric în modul său:de a se mani- 
festa. 

Limbajul dramatic este un limbaj dialogat. Esenţialitatea sa însăşi 
rezidă în acest caracter dialogat. Dialogul presupune însă imediat un 
limbaj de adresare. El este o discuție în care unul se adresează celui- 
lalt, iar această adresare are în ea ceva retoric. Cititul adecvat textului 
dramatic şe resimte de faptul acesta, Căci într'adevăr, când citim un 
text dramatic oficiem pe rând rolul fiecărui personaj angajat în discuție. 
Dialogăm, ne adresăm deci când unuia, când celuilalt, iar această adre- 
sare, în care noi ne proectăm imaginar, aduce cu sine caracterul dra- 
matic al textului. Dar acest proces de proectare nu se reduce numai 
la atât. In afară de proectarea noastră ca cititor într'un dialog ce ne 


„este de fapt indiferent, întregul este proectat de noi când il citim, pe 


o scenă imaginară. Un text dialogat ne sileşte prin natura lui să-l 
proectăm scenic. Căci textul dramatic nu există prin sine decât ca un 
mod al artei teatrale. El se referă întotdeauna la un spectacol, iar 
atunci când e numai citit, acest text e proectat imaginar într'un spec- 
tacol, lată şi motivul pentru care considerăm ca neîntemeiată distincţia 
tranșată care se face între textul dramatic şi reprezentaţia de teatru, 
Aceste două elemente nu pot fi tratate antagonist. Ele se rezolvă unele 
prin celelalte, Iar cititul dramatic este cea mai elocventă dovadă a 
acestui lucru. Căci chiar dacă un spectacol, o reprezentaţie nu se pro~- 
duce în faţa moastră, cu toate acestea nu citim niciodată un text dra- 
matic fără a nu ne imagina în mod constant acea reprezentaţie, acel 
spectacol în faţa noastră. Citind textul dramatic, avem constant și chiar 
fără să vrem, în fața ochilor noștri mintali scena, actorii, conflictul sau 
însuşi publicul — tot atâţia factori străini de textul dramatic pur și 
simplu. Procesul de proectare este evident, 


258 RADU STANCA O z 


De două ori produsă în cititul dramatic proectaręa, — o. 
când ne proectăm noi înşine în discuţia dialogului dramatic, şi a d 
oară, când proectăm întregul text dramatic ca un spectacol pe o. ge 
imaginară — e justificată denumirea de citit proectant pe care ọ dăm, 
cititului adecvat textului dramatic; A 

Am văzut că în cititul proectant se pot găsi unele urme din c 
titul retoric, mai ales în acea adresare care se produce atâi în unul; 
cât şi în celălalt, Deosebirea însă tocmai de aici incepe, Căci pe cână 
în limbajul retoric adresarea nefiindu-și suficientă sieși, este nevoită: 
să recurgă la suprapuneri, ca la nişte elemente de subtertugiu, în lim- ` 
bajul dramatic această adresare, acest dialog există numai prin el în-.: 
suşi, și ca atare nu recurge la ajutorul suprapunerilor pentru a se: 
putea desfășura, Cititul proectant se deosebeşte prin urmare funda- `; 
mental de cititul retoric, Căci pe când în cititul retoric suprapunem `: 
asupra unui text interesul unei adresări publice, în cititul proectant ` 
ne proectăm în dubla funcţiune de adresanţi și adresaţi, ca şi cum : 
acest dialog ne-ar aparţine. 

3. Cititul estetic adecvat genului liric este cititul pur. El este de- - 
barasat de orice elemente streine, păstrând cel mai mult contactul 
numai cu el însuși, Cititul liric se referă, după cum se ştie, la. un limba 
în mod extrem specific și care limbaj se caracterizează tocmai prin 
aceea că spune ceea ce nu se poate spune cu ajutorul limbajului, 
Cititul liric se referă prin urmare la un limbaj a cărui esență constă 
în primul rând în indeterminabil şi ca atare scopul lui principal este 
„acela de a revela acest fond indeterminabil al poeziei lirice. „Oricine ar 
fi, pentru a citi un poem cum trebue — vreau să spun poetic — nu . 
ajunge și dealtminteri nu-i totdeauna necesar de a-i prinde sensul“.!) 
Desigur, această revelare pe care trebue să o îndeplinească cititul liric 
este un act extem de complex. Dar tocmai în această complexitate a 
lui constă și specificitatea limbajului poetic revelat. Căci, incontestabil, 
unul' dintre motivele cele mai importante pentru care fondul caracte- 
ristic al poeziei lirice nu poate fi determinat în mod conceptual este 
şi faptul complexităţii elementelor estetice care intră în combinaţie în 
_aliajul poetic pur și care nu sunt niciodată reductibile unele la altele, 

precum inefabilul, muzicalul, delicatul, situaţia poetică etc., etc. Cititul 
liric sau cititul estetic revelator are virtuozitatea sa specială de a sur- 
prinde spontan și integral acest aliaj atât de bogat, 

În lecţiile sale asupra dicțiunii poeziei, Paul Valéry spune la un 
moment dat: „La première condition pour bien dire les vers est d'avoir 


1) H. Brémond, La poésie pure. 


PROBLEMA CITITULUI 259 


compris ce qu'ils ne sont pas, et quelle immense différence le separe 
du langage ordinaire“,!) marcând cu aceasta primul pas pe care trebue 
să-l facă cititorul în lectura, dificilă, şi complexă a unui poem, “Fără 
îndoială, limbajul ‘liric este cel mai puţin comun limbaj dintre toate 
limbajurile felurite ale speţei umane. De aceea și revelarea unui atare: 
limbaj impune un mai mare şi mai continuu efort, întru dobândirea. 
acelor elemente ale cititului cu ajutorul cărora el se poate desfășura. 
nestânjenit. 

Textul prozaic citat în cazul cititului semnificativ : 

„Vezi, frunzele de nuc se scutură şi rândunelele se duc“, devenit. 
liric de astă dată: 


„Vezi rândunelele se duc, 
Se scutur frunzele de nuc...“ 


cere un mod de lectură mult deosebit de cel pe care-l cerea în cazul 
epicităţii sale. Astfel în ceea ce privește tonalitatea lecturii sau a reci- 
tării, — care e în fond tot o lectură lirică, — cititul revelator va. 
depăși domeniul forţei intelectuale a limbajului și se va opri într'un 
domeniu de forţe ale limbajului, care fără să încalce domeniul muzical, 
se aranjează, între, ele, astfel ca să-și găsească domeniul autonom al 
desfășurării sale, ; 

Intre rostul termenilor în proză şi rostul termenilor în dramă sau,. 
între sunet și semnificație, limbajul liric descopere calităţi noi ale cuvin- 
telor, calități care împacă atât unele cât și celelalte, păstrându-şi. prin 
aceasta un caracter specific și autonom. Acește calităţi, specific auto- 
nome, trebue să le descopere și să le valorifice cititul revelator. El 
trebue să sesizeze cu delicateţe tonul just al lecturii, astfel ca să nu. 
se producă niciun fel de imixtiuni sau infiltrări exterioare în sânul 
atmosferei lirice sau a fondului liric ce trebue revelat. 

'Tonalitatea, apoi timbrul și în sfârșit modul general al cititului 
revelator se caracterizează tocmai prin aceea că au incontinuu o ten- 
dință vădită spre a crea sentimentalul, spre a favoriza stările sufleteşti 
excepțional emotive, Accentul general al cititului liric nu va mai cădea, 
ca în cazul cititului epic, pe sensul estetic al ansamblului, ci pe muzi- 
calitatea estetică a sensului. Sensul ca atare al frazei nu interesează. 
aproape de ldt. Ceea ce interesează in deosebi este acel fond liric. 
specific, echilibru între nuanţe, râu şerpuitor între maluri diferite, care 
se resimte și care se face cunoscut prin imponderabil, prin indefinibil, 
prin muzical, 


1) P, Valery, Pièces sur l'art. De la diction des vers, pag. 43. 


260 - RADU STANCA 


Esenţială, prin urmare, în cititul liric este degajarea lirismului ori= 
ginar, acest lirism constituind specificitatea actului poetic liric. Cititorul 
are în vederea acestei revelări o mulţime de procedee la dispoziţie; 
Aşa de pildă între altele modul de dispunere al tonului în lectură, 
timbrul utilizat sau în fine accentuarea termenilor, Astfel se accentuiază 
acei termeni care sunt capabili de a produce mai mult lirism, 'oricât: 
„de accidentali pot ei fi pentru progresul frazei și al sensului ei res-.. 
pectiv, În textul citat de pildă, accentuarea cea mai insistentă se face . 
„asupra termenului: vezi, cu lungirea sentimentală a vocalelor şi cu in- 
-sinuarea plină de tristeţe a consonantelor. Din „vezi“, termenul se trans- 
formă în „veeezii“. Le fel în celelalte cuvinte, accentul pe cât e posibil” 
-cade mai mult asupra acelor silabe care au mai multă predispoziţie. 
“muzicală spre sentimental, spre liric, spre efuziv — precum „rându- 
-nelele“, cu multă insistență asupra finalului sau frunzele, cu multă in- 
sistență asupra primei silabe „fru“, capabilă de a crea o anume dispo- 
:ziţie revelatoare, De altfel în general importanța enormă pe care o 
iau silabele şi accentuarea lor în cititul liric e încă unul din proce- 
„deele utilizate de cititor în vederea revelării; aceste silabe se topesc: 
până la insignifianță în cititul dramatic sau în cel epic. Pauzele apoi," 
„pe care le-am văzut simple adiacenţe în celelalte lecturi, în cititul liric 
„devin tăceri pline de sugestie. De exemplu în: „vezi, rândunelele se 
duc” etc, pare inutilă lungirea pauzei dintre vezi şi rândunele și dintre 
rândunelele și dintre rândunelele şi se duc, text care în lectură devine 


Vezi, — rândunelele — se duc 
Se scutur — frunzele — de nuc 


_ ṣi care lungire totuși prin tăcerea pe care o insinuiază, colaborează, 
cum nu se bănuiește, la producerea acelei atmosfere capabilă la rându-i 
să reveleze fondul liric originar. Asupra acestor procedee tehnice însă 
se poate insista foarte mult. Noi nu intenționăm decât să ridicăm 
în aceste rânduri o chestiune care ni se pare insuficient desbătută: 
„chestiunea recitării. Am văzut că recitarea e o formă a cititului, E mo- 
mentul acum să arătăm că recitarea e forma supremă a cititului sau 
cititul ultim, execuţia ca atare a accentului liric. După ce textul a fost 
„studiat în nenumărate anterioare lecturi, după ce el a fost supus tuturor 
„ajustărilor posibile, după ce el a fost colorat cu interpretarea cea mai 
favorabilă, urmează recitarea — care astfel devine adevăratul citit liric, 
cititul care revelează fondul liric originar și care execută, actualizează, 
germenele potenţial al operei lirice. De sigur nu orice cititor e un reci- 
tator. Dar orice cititor recitează,. Şi în aceasta apoi se văd şi deose- 
birile dintre recitare și declamare, noțiune pe care am discutat-o în 


în 4 im i 


“| Accentuiază termenii 


PROBLEMA CITITULUI i | 261 


paginile premergătoare. In ale sale „Pièces sur l'art” Valéry sfătueşte 


` admirabil pe o recitatoare cum să procedeze în lectura operei lirice. 


Iată rândurile sale: „Et donc, et sourtout, ne vous hâtez point d'accéder 
au sens. Approchez-vous de lui sans force, et comme insensiblement. 

N'arrivez à la tendresse, à la violence, que dans la musique et par 
elle, Defendez, vous longtemps de souligner des mots; il n'y apas 
encore des mois, il n'y a que des syllabes, des rythmes. Demeurez dans 
ce pur 6tat musical jusqu'au moment que le sens sourvenu peu ă peu 
ne pourra plus nuire à la forme dela musique, Vous introduirez à. la 
fin comme la suprême nuance qui transfigurera sans laltârer votre 
morceau. Mais il faut tout d'abord que vous ayez appris le morceau“.1) 
Alături de toate aceste fapte trebue ţinut seama de faptul că fiecare. 
poem, fiecare autor, fiecare curent liric cere modurile sale personale 
de citit, Căci „orice poet e o excepţie care nu confirmă nicio regulă“.:) 
lată de ce „Songez qu'il y a d'abord, necesairement, presque autant 


+ de dictions différentes qu'il existe ou qu'il a existe de poètes, car 


chacun fait son ouvrage selon son oreille singulière. Il y a... autant 
des modes de dire qu'il y a de genres en poésie et qu'il y a des types 
ou des mètres différents“.?) 


Rezumând şi de astădată cele schițate mai sus, vom avea urmă- 
torul tablou: ` ` 


Cititul epic | Cititul dramatic | Cititul liric 


Pur 


Revelator - 


Urme de citit ştiinţific Urme de citit retoric 


Proectant 


Semnificativ 


Accentuiază termenii 
muzicali 


Accentuiază termenii 
care semnifică care adresează 


Evidenţiază inefabilul 
Tăceri 


Ne contopim cu textul 


Evindenţiază anecdoticul | Evidenţiază dramaticul 


| Pauze Pauze 


Luăm contact cu textul Ne proectăm imaginar 
i ř în text 


1) P. Valéry, Pièces sur l'art: De la diction des vers, pag. 48. 
3) T. Maulnier, Introduction à la poésie française, pag. 10. 
3) P. Valéry: Pièces sur l'art: De la diction des vers pag. 40. 


m 


262 RADU STANCA 


Problema educației literare 


De sigur elementele unei bune lecturi estetice nu se Aobândesc 
ușor, Chiar şi în cazul genului epic, care este cel mai apropiat de posi- 


bilităţile de asimilare ale unui cititor, cititul adecvat estetic se reali- 


zează dificil, Elementele acestea însă stau la îndemâna oricui. Dar ele 
nu se pot câștiga decât în urma unui exerciţiu continuu, în urma unui 
efort susținut și cu ajutorul conştiinţei lucide a cititorului, că cititul 
adecvat estetic reprezintă cu totul altceva decât cititul dobândit alfa- 
betic şi că, el este o realitate bine distinctă de aceasta. Intrun fel 
cititul estetic este acelaşi lucru cu execuţia muzicală. Așa cum în 
aceasta din urmă e nevoie să înveţi să cânţi, tot așa e nevoie şi în 
cea dintâi să înveţi să citeşti estetic. Interesant e că foarte puţini sunt 
aceia care să convină asupra acestui fapt, pentru noi fapt de expe- 
riență concretă. Confuzi asupra separării formelor cititului, unele 
de altele, ei nu apreciază o operă literară decât ca un text asupra 
căruia cititul nu poate fi decât unul singur: acela pe care l-au învățat 
ei în şcoala primară, să zicem. Ce iasă din această confuzie am arătat 


- mai sus, O gravă inadvertenţă contemplativă în materie literară şi o 


periculoasă ciiză culturală a spiritului general, 

E dela sine înţeles, că opera literară nu îşi diminuează valoarea 
sa în urma unei lecturi proaste, Valoarea ei rămâne una şi aceeași, 
neschimbătoare și intrinsecă, Cine sufere de pe urma unei lecturi ero- 
nate sau false e tot cititorul, Şi tocmai de aceea fenomenul acesta 
contemporan trebue să ne dea mai mult de gândit şi trebue cu mai 
multă stăruinţă remediat. Pentrucă falsa comprehensiune a artei, ero- 
nata înţelegere a misiunii ei, îndepărtarea de speciiicitatea ei funcţio- 
nală etc, etc. pot duce la o denivelare a spiritului general al unei cul- 
turi, dintre cele mai nefaste. Şi această denivelare poate ascunde în 
ea şi alte multe primejdii. Cititorul trebue întors la o mentalitate cla- 
sică. E singurul lucru care se poate face şi trebue să se facă azi. 

Dar cu acestea reluăm o problemă amintită şi în paginile ante- 
rioare : problema educaţiei literare. 

În aceeaşi spirituală încercare asupra prozei utilizată de noi în 
cursul acestui studiu,!) abatele Brémond consacră la un moment dat 
un întreg capitol asupra educaţiei literare în ţara sa. Cert, problema 
ne priveşte şi pe noi, căci, — avem această impresie susținută de 
experienţă — modul în care se face educaţia literară în școlile noastre 
nu e, din nefericire, cel just, Dar dacă în Franţa problema nu poate 


fi chiar atât de acută, Franţa fiind de mult departe de începuturile ei 


1) H. Brémond, Les deux musiques de la prose. 


PROBLEMA CITITULUI l 263 


culturale, la noi e foarte actuală, Pentrucă fiind o țară la începutul 
evoluției culturale nebăgarea în seamă a acestei probleme poate peri- 
clita însăși începuturile de care vorbim. - 

Excesul de zel în ceea ce priveşte ceea ce am putea numi „logica 
gramaticală și linguistică a textului”, excesul de zel în ceea ce pri- 
veşte problematica textelor, şi care excese sunt apanajul educaţiei noa- 
stre literare, precum şi lipsa profesorilor talentaţi, periclitează gustul 
estetic şi dragostea de frumos care trebue să fie scopul educației lite- 
rare. Profesorii noştri predau lecţiile preţios. Ca şi când s'ar afla în 
faţa unei lumi rafinate de producători culturali, Ei uită că în faţa ele- 
vilor nu se află în fața unei comunităţi de viitori scriitori — așa se 
predau lecţiile — ci în fața „unei comunităţi de viitori contemplatori, 
de viitori cititori, Pentru aceasta nu e necesară atâta filosofie literară 
câtă se face la noi. Sau poate, invers, e chiar necesară mai multă (sau 
alta) decât se face, Astiel e deosebit de important să se arate elevilor ce 
însemnează a citi literar, cum trebue citit un text literar şi mai ales 


că rostul cititului este acela de a desprinde dintr'un sensul rostul lui cel 


just: epic, dramatic sau liric, De asemeni că textul literar impune alt ` 


mod al cititului, decât textul ştiinţific sau textul oratoric, Dar mai 
presus de orice e necesar să se trezească în elevi plăcerea lecturii. 


N 


Căci „Profesorul ideal, chiar şi în cele mai umile clase, este acela care -~ 


își ţine elevii nemișcaţi de plăcere la lectura paginilor al căror sens îi 
lasă rece sau le scapă cu totul“.:) lată de ce „Daţi-le pentru asta pro- 
fesori care să știe să citească“2) — strigă Brémond.. 

In școlile noastre cititul se învaţă cel mult până în clasa întâia a 
liceului, La literatură el ar trebui să fie până în Universitate miezul 
oricărei predări. Căci cititul literar trebue asimilat treptat și in adân- 
cime. Şi tocmai de aceea elevii noştri trebue învățați nu să îngurgi- 


teze un text sau să producă un text, ci învăţaţi să citească un text; 


cu atâț mai mult cu cât aceasta se poate, pe când cealaltă nu. 


RADU STANCA 


1) H. Brémond: Les deux musiques de la prose, pag. 101. 
3) Op. cit. pag. 100. 
7 


CRONICI 


ANTON MOCIONI DE FOENI!) 


Un capitol luminos din istoria Românilor de dincoace de munţii 
se încheie prin moartea lui Anton Mocioni: sub hotărîrea destinului“ 
neiertător se curmă sbuciumul generos al Mocioneșştilor din ramura; 
bănăţeană. Tradiţia acestei mândre case românești constitue de acum: 
un bun comun al întregei naţiuni, o pilduitoare povață pentru gene- 
rațiile viitoare şi o sfântă datorie pentru moştenitorii numelui, chemat: 
cu atâta încredere să continuie o operă împletită din gânduri mari, - 
din simţiminte autentice românești și din hărnicia alor două veacuri 
muncite onest și fără întrerupere, a 

In mijlocul unei lumi, pe care au cutremurat-o mari prăbușiri 
politice. și âu transformat-o profunde sguduiri sociale, Anton Mocioni . 
a purtat cu demnitate sarcina grea a unei moșteniri glorioase. Acesta 


„să 
k 


‘este meritul său de căpetenie, pe care trebue să i-l recunoaştem la 


marginea groapei, în care se va odihni de acum pentru totdeauna. 
_ Povestea familiei Mocioni proiectată pe fondul vieţii românești 
din Banat, începe acum două sute de ani. Un preot, Constantin, stă 
la obârşia neamului plecat din Macedonia pentru ca să caute în oraşele 
dunărene putinţa unei vieţi mai sigure. Cei doi fii ai săi întemeiază 
familiile care se aşează în Banat, îşi creiază gospodării bine conduse, 
obţin blazon nobilitar şi prin descendenţii lor se împlântă definitiv în 


“pământul bogat, care răsplătește atât de darnic pe oricine îl munceşte 


cu hărnicie şi pricepere. Cu cât sporesc mlădiţele tinere ale familiei, 
cu atât crește solidaritatea dintre cele două ramuri, Legătura cu solul 


- bănăţean îi identifică perfect cu simţimintele şi revendicările poporului 


românesc, care păşeşte tocmai pe drumul renașterii. Numele lui Petru 
şi Andreiu sunt, la mijlocul veacului trecut, un steag de luptă, iar 
Alexandru Mocioni, fostul președinte al Astrei, a fost, fără îndoială, o 
personalitate dintre cele mai caracteristice în perioada de lupte grele, 
fără succes pipăit a Românilor de aici. Dar nu numai reprezentanţii 


“ familiei, care se disting la posturi de comandă, creiază tradiţia glo- 


rioasă : în casa Mocioneștilor fiecare membru se integrează în ideea 
de luptă a națiunii, În lunga epocă dinaintea unirii nu există o acţiune 


1) Cuvântare rostită la înmormântarea ilustrului dispărut, în catedrala din Ti- 
mișoara, la 6 Aprilie 1943. 


RE SE 


ANTON MOCIONI DE FOENI 263 


politică de covârșitoare însemnătate, fără contribuţia Mocioneştilor, nu 
se ţine congres bisericesc, fără asistența lor. Andrei este între cei dintâi 
membri ai Academiei Române, iar alegerea ca preşedinte al Astrei a: 
lui Alexandru Mocioni îi aduce în legătură şi cu organul de conducere 
al mişcării culturale din Ardeal, . ; 


tr'un asemenea mediu a crescut și Anton Mocioni: tinereţea sa: 


soarbe în preajma unchiului Alexandru principiile de temeiu ale na- 
ţionalismului luminat, Invaţă școală românească la Brașov și se inspiră: 
mai ales din tradiţia familiei. Dar primejdia paşte de acum în mai 
mare măsură pe vlăstarii unei aristocrații, care prin imensa avere, prin 
educaţia deosebit de îngrijită a membrilor ei și prin legăturile de în- 
rudire tot mai frecvente cu noblețea străină este expusă a-şi pierde: 
rostul ei românesc, Un statut familiar le impune ca „sfântă datorință” 
a-şi păstra în' orice împrejurare „caracterul tradiţional, naţional şi con- 
fesional”, Poate că unchiul înţelept a întrevăzut urmările nu totdeauna 
fericite ale alianțelor de familie, care ar fi putut să introducă în patri- 
moniul vechiu spirit străin. La sfârșitul primului deceniu al veacului 
de faţă Anton rămâne însă prin jocul destinului şeful familiei şi sin- 
gura autoritate chemată a reprezenta interesele ei. Bătrânii s'au stins, 
unul după altul, iar noua generaţie nu-şi isprăvise încă anii de școală. 
Anton era acum un bărbat deplin format. Prin contactul cu societatea 
aristocrației sirăine, prin călătoriile des repetate în toate centrele de 
cultură ale Apusului și prin zelul de a-şi însuși tot ce o civilizaţie 
uimitor de progresată poate oferi unui gust rafinat, el își desăvârșeşte 
educaţia. Se încadrează apoi în ritmul vieţii românești din epoca ante- 
belică, ia parte deocamdată numai în adunările. cu caracter bisericesc 
şi mai ales în vieaţa bancară. Perfect echilibrat, fără niciun strop de 
ambiţie deșartă şi mai vârtos liber de orice veleitate prematură, tânărul 
Mocioni cunoaște oameni, încearcă experienţe folositoare și se pregă- 
tește astfel pentru o mai rodnică activitate, HPR 

Războiul însă îi răstoarnă toate planurile pentru viitor. Unul dintre 


verii mocionești cade pe câmpul de luptă, al doilea, pregătit admirabil - 


pentru vieața publică, se stinge nu mult după războiu, iar cel din 
urmă, mezinul iubit, a fost în curând smuls şi el de moarte, în împre- 
jurări. de un emoţionant dramatism. Lumea românească privea plină 
de compătimire și îngrijorare lupta inegală cu vârtejurile fatalităţii, care 
înghit nădejdi şi avânturi pe culmi de tinereţe. Durerea sa însă a rămas 
mută, zăvorită în adâncul sufletului. 


„1 Profilul de om politic a lui Anton Mocioni s'a reliefat mai întâi, 


cu putere elementară, în toamna anului 1918. A fost o sărbătoare 
pentru consiliul naţional român, constituit în Budapesta, când tânărul 
vlăstar mocionesc, venind la o şedinţă, a declarat că aderă din tot 
sufletul la mișcarea naţională menită să încoroneze străduinţele gene- 


roase ale neamului nostru, După înfăptuirea unirii a fost membru al. 


marelui sfat naţional și deputat în primul parlament al României întregite. 
Cumpănit în vorbă, respectuos faţă de marile comandamente naţionale 
şi credincios până în capăt ideii de unitate naţională, el nu sa pus 
niciodată în desacord cu principiile naţionale românești, Şi totuși a rămas 
fidel patriei sale restrânse, Banatului românesc, de care nimic pe lume 


ve PEA 


26 . sitViU DRAGOMIR 


nu lar fi putut deslipi. Cu bunul simț àl unui neam de luptători di 
(și da seama, că misiunea noastră nù s'a incheiat pe acest pământ, că ~- 
inai ales în vreme de primejdie trebue să ne identificări pe de-a'ntregut:; 
cü durerile, speranțele şi marile lui interese, pentru a-i întări tiicră-: 
derea în solidaritatea românească. Timp scurt a funcţionat ca ministrii 
al Ardealului în guvernul generalului Averescu și apoi a trecut În ser-..: 
viciul Palatului, în funcţia de mare demnitar alături de trei regi. At: 
tudinea sa ireproşabilă nu i-a recoltăt decât stimă şi recunoştinţă, far: 
caracterul său de o desăvârșită puritate și liber de orice pornire dë. 
intrigă, a fost o podoabă a Ardealului românesc şi cel mai prețuit dat; “ 
pe care l-am putut oferi Curţii neuitatului Mare Rege Ferdinand.  . 
___ De esenţă politică sunt și meritele, pe care și le-a câştigat Anton . 
Mocioni in domeniul economic. Fabuloasa avere pe care o posedă, 
este numai în parte clădită pe moștenirea părintească, reunită din not 
subt o siogură conducere. După reforma agrară a fost nevoit a-şi trans-: 
pune activitatea mai mult în industrie și finanţe, pentru a compensă 
pierderile suferite. Priceperea cu care a condus operaţiunile acestea şi 
nimerita alegere a colaboratorilor l-au ajutat să-şi multiplice patrimo-: 
niul în proporţii nebănuite. Pare că a reinviat cu o supremă sforțare. 
spiritul de economie, talentul de organizare şi mâna norocoasă a stră: 
moşilor săi. Succesul lui e o mare victorie într'un timp când vechile: 
instituții economice de dincoace de munți își pierd caracterul de factori ` 
primordiali ai vieţii noastre: naţionale, iar clasa conducătoare dela noi, 
în loc de a fi susţinută a-şi creia un solid suport economic, e lăsată 
să tânjcască, încă tot tributară prepotenței economice străine. i 

- Aceasta e în linii rezumative opera vieţii bunului Român, care 
se întoarce acum la strămoșii săi. Aceia, pe care ne-a onorat cu prie= 
tenia sa, am avut prilejul, din apropiere, să admirăm la dânsul incă 
şi o bogată comoară de calităţi, pe care le știa ascunde cu o discreţie 
și modestie nobilă: umorul presărat cu nevinovate ironii, un rezer- 


„voriu înepuizabil de anecdote pline de spirit, orientare largă în lite- 


râtura romanelor mari, pricepere pentru pictura clasică, o- facilitate de 
conversaţie, care te încânata prin expunerea interesantă și te cucerea 


: prin spiritul său fin de observaţie şi mai presus de toate înțelegerea 


şi iubirea sa pentru muzică, un dar dela Dumnezeu, care nu crește. 
decât în sufletele alese şi imbibate cu cea mai înaltă cultură. Departe 
de a fi banal, el rămânea întotdeauna de o discreţie aleasă, politicos 
şi cu o ţinută impecabilă. Ua senior în accepţia pură a cuvântului, al 
cărui mare avantaj a fost, că vorbea perfect şase limbi şi era un ade- 
vărat maestru în saloanele de club și în deprinderile cinegetice ale 
societăţii sale, 

Un strălucit exemplar al rasei noastre care a înălțat astfel pre- 
stigiul numelui purtat şi a dus până în fața mormântului cu deplină 
demnitate sarcina grea a moștenirii mocioniene, Dacă Petru trece alături 
de Şaguna ca cel mai iscusit redactor al memoriilor noastre politice 
în epoca dela 48, dacă Andreiu se 'ridică în ochii contimporanilor săi, 
ca mare luptător în arena politică şi ca unul din ctitorii mitropoliei 
noastre, iar Alexandru, mare orator și adânc cugetător, întruneşte toate 
însuțirile de îndrumător pe drumul spinos al emancipării politice, Anton 


ANTON MOCIONI DE FOENI a O i 


are netăgăduitul merit că a servit timp de dedă decenii ca legătură |, 
vie între regalităteă română şi Transilvania reintragită, find unul die | 
„cei mai străluciți reprezentanți ai generației, unirii şi că a refăcut în 
întregime patrimoniul familiei, temelie durabilă pentru prosperitatea ei 
viitoare în folosul neamului. | 
Asociaţiunea pentru literatura- şi cultura poporului român, care 
l-a numărat între membrii și ocrotitorii èi și îndegtebi Asociaţitincă 
bănăţeană, a! cărei preşedinte de onoare a fost, se închină cu pietate ‘i 
în faţa osemintelor sale pământeşti, preaslăvindu-i faptele și binecu- - 


vântându-i amintirea. ii Ade foii aa ae, at 
SILVIU DRAGOMIR . 


„POPOR DE PORUMBEI“ 
HOLOBIČI NÄROD 1) 


In calitate de președinte al Societăţii Slovaco-Române din Bucu-.. 
teşti, împlinesc obligaţiunea de a rosti un cuvânt introductiv la festi- 
vitatea de azi, menită să comemoreze a patra aniversare dela proclă- 
marea Statului Slovac independent. ! l 

_ Amiciţia slovaco-română este de origine străveche, Ea se poate 
întemeia pe rădăcini adânc înfipte în trecutul acestor două neamuri. 

Din clipa când au luat pentru întâia oară contact unii cu alții, 
Românii şi Slovacii au viețuit în desăvârşită prietenie, pe care niciun 
fel de răutate a oamenilor, nicio vrăjmăşie a timpurilor n'au putut s'o 
mai tulbure şi nu vor izbuti s'o sdruncine, nici în viforul zilei de azi, 
nici în primejdia celei de mâne. Dy 

Transilvania şi Slovacia au afirmat din veacul al XIV-lea îrdinte 
aceleaşi tendinţe de emancipare şi neatârnare politică. 

Atât Voevodul transilvan Ladislau Borş, cât şi stăpânul teritoriului 
slovac Matus Cak au gospodărit în primele decenii ale veacului al 
XIV-lea în cuprinsul ţărilor cârmuite de dânşii ca nişte suverani veri- 
tabili. Spre siârşitul aceluiaşi veac, slovacul Ctibor Ctiborius, care purta 
şi titlul „Dominus terrae fluvii Vag“ domn al regiunei fluviului Vag 
— cea mai fertilă regiune a ţării amice, cum ar fi la noi Oltenia — 
a reuşit să urce scaunul de Voevod transilvan, stăpânind timp de 
aproape 20 de ani (1395—1414) şi Totelegiad să cultive relaţiuni de 
bună vecinătate şi chiar de prietenie atât cu Mircea cel Bătrân, pe care 
l-a ajutat efectiv în lupta sa contra pretendentului Viad, cât şi cu 
Alexandru cel Bun, Domnul Moldovei. 

Amintirea lui s'a păstrat în regiunea curat românească din Nordiil 
Transilvaniei, unde există până în timpul de faţă și un deal și o vale 
cu numele lui, Stibor căci „Românul ţine minte“... Cronicarul din 
veacul al XV-lea, care a transmis posterităţii cea mai amântiațită dés- 
criere a luptelor eroice ale Voevodului transilvan Idan Huniade, á fost 
şi el un Slovac din regiunea Turoc —, iar vechea cronică scrisă lati- 
nește (despre întâmplările din anii 1473—1476) de preotul anoriini dela 


fj Cuvânt rostit la 14 I. 1943 th sita Teatrulai Națióial din Bucureşti, | 


268 1. LUPAȘ 


curtea voevodului Bartolomeu Dragii s'a păstrat în localitatea slovacă, 
Dubnic, de unde îi derivă şi numirea de Cronică Dubnicensă. 

Regele Matia Corvinul, descendent din viță românească, a lăsat 
amintire durabilă în Țara Slovacă, întemeind la Bratislava „Academia: 
Istropolitana", pe a cărei tradiţie seculară e altoită actuala „Universitas 
Slovaca Istropolitana” din capitala Statului amic și aliat. Sibianul Nicolae 
Olahus (1493—1568), înrudit prin maică sa Marina cu familia Hunia- 
deștilor, a întemeiat în centrul religios Trnava cel dintâi Seminar teo- 
logic, printre elevii căruia se găsea la începutul veacului XVIII şi ve- 
stitul loan Micu din Sadu (lângă Sibiu) — neînfricatul episcop luptător. 
de mai târziu : loan Inochentie Micu Klein (1692—1768). Astfel Românul 
sibian Nicolae Olahus poate fi considerat ca un ctitor al învățământului 
slovac, cum a devenit în veacul XVII Mitropolitul Petru Movilă, ctitorul 
învăţământului superior dintr'o ţară vecină din Răsărit, întemeind 
vestita academie teologică din Chiev, 

Dar nu vom continua să obosim onor. auditoriu cu înfăţişarea 
datelor cronologice relative la un indiscutabil paralelism al evoluţiilor 
istorice române și slovace, paralelism ce poate fi urmărit în toate fră- 
mântțările acestor două neamuri din veac în veac. 

Va fi deajuns să amintim că în viforul mişcărilor revoluționare 
din 1848, Românii, Slovacii, Croaţii, Sârbii s'au întâlnit pe același drum 
al revendicărilor de ordin naţional-politic — pornind la luptă spre a-și: 
desrobi pământul strămoșesc din cătușele cârmuirilor străine. 

La 26 Aprilie 1849 un vast memoriu fu înaintat Guvernului cen- 
tral din Viena, formulând pentru aceste neamuri postulate de orga- 
nizare autonomă sub raportul vieţii administrative, culturale şi consti- 
tuţionale. 

Memoriul era semnat în numele românilor de tânărul Episcop 
Andreiu Şaguna, iar în numele Slovacilor de Kozacek, Stur, Hodza și 
Hurban-Vajansky, 

Într'o recentă publicaţiune apărută la Viena cu titlul Problema 
naţională în spaţiul carpatic (Die Nationalitătenfrage im Karpatenraum 
(1941), de Hans Lades) se subliniază procedeul felurit, aplicat în timpul 
revoluţiei dela anul 1848 de către aceste neamuri cu tendinţe politice 
identice. Câtă vreme Croaţii, Românii, Sârbii își mobilizaseră masele 
populare pentru adunări de proporţii răsunătoare, în adunarea naţională 
dela Liptovsky-Svaty-Mikulas se întruniră numai reprezentanţi ai clasei 
intelectuale slovace: preoţi, învăţători, scriitori, formulând însă un pro- 
gram politic răspicat aproape până le o totală separaţiune de Ungaria, 
întru cât din punctele acestui program nu lipsea nici postulatul unui 
parlament propriu, nici acela al învăţământului naţional-slovac de toate: 
categoriile, dela şcoala primară până la Universitate, Adevărat că se 
admitea şi învăţarea limbei maghiare în şcoli slovace, însă pe temei de 
reciprocitate cu condiţia ca și limba slovacă să fie învățată în şcoli 
maghiare ca astfel să poată contribui cunoştinţa celor două limbi la. 
înţelegerea dintre cele două popoare, 

La 1894, în cunoscutul proces al Memorandului, când membrii. 
Comitetului Naţional au fost condamnaţi la peste 30 de ani închisoare 


= 


„POPOR DE PORUMBEI“ 269 


de Stat în temniţele Vaţului şi ale Seghedinului, advocaţii slovaci Pavel 
Mudron Fainor, Matus Dula și Milos Stefanovic au alergat la Cluj în: 
apărarea lor, iar entuziastul ziarist slovac Gustav Augustini și-a închinat: 
întreaga activitate publicistică în serviciul acestei cauze până în clipa. 
când moartea i-a smuls condeiul din mână, deschizându-i loc de odihnă 
în cimitirul Eternitatea din Arad, 


La 10 August 1895, întrunindu-se în capitala Ungariei la un con- 
gres al naționalităților reprezentanţi ai Românilor, Slovacilor şi Sârbilor, 
proclamară necesitatea celei mai depline solidarități in lupta lor poli- 
Mee devenită tot mai aprigă şi mai îndârjită la începutul veacului at 

-lea, 


` Indată după alegerea parlamentară din Ianuarie 1905 s'a constituit 
partidul naționalist al Românilor, Slovacilor și Sârbilor, având ca pre- 
şedinte pe Teodor Mihali, iar ca secretar pe Milan Hodza, fost tovarăș: 
de luptă al lui Aurel Viad în alegerea parţială din circumscripția Nădlac, 


Alături de parlamentul de pe malul Dunării, au îndeplinit şi tem- 
niţele de stat dela Vaţ şi Seghedin un rol important în opera de apro- 
priere şi solidarizare slovaco-română. La 1870 deputatul Alexandru 
Roman, redactor al ziarului „Federaţiunea“ și profesor la Universitatea 
din Budapesta se afla în temaiţa din Vaţ împreună cu vestitul condu- 
cător slovac losif Hurban- Vajansky, căruia tineretul femenin din Sibiu: 
a înţeles să-i însenineze zilele de suferinţe trimiţându-i o cunună de lauri 
de argint şi urându-i izbândă în lupta neîntrecută pentru drepturile- 
neamului său. pe Ea si i 

Pentru articolul inofensiv „Toate plugurile umblă“ publicat în 
„Ţara Noastră” din Sibiu (1907), sentința de condamnarea Curții cu 
Jurați din Cluj trimiţându-mă (1908) într'o viligeatură de 3 luni de 


zile în temnița Seghedinului, mi-a oferit cel mai nimerit prilej să cunosc: 
foarte de aproape pe răposatul Andrei Hlinka, în spiritul căruia a fost 


creat și este cârmuit Statul Slovac independent. Chilia mea era lângă: 
a lui, uşă de ușă astfel, încât zi de zi ne vizitam unul pe altul, cel 
puţin de câte patru, cinci ori. Când intram în chilia lui, îl găseam sau: 
cu cartea de rugăciuni (Breviarul) sau cu condeiul în mână, traducâad 
Sfânta Scriptură în limba slovacă, Din traducerea tipărită la Trnava 
(1913—26) mi-a trimis şi mie la Cluj un exemplar de onoare, legat în 
piele fină şi impodobit cu ornamentaţii aurite. Regret că şi exemplarul 
acesta de scumpă amintire, împreună cu întreaga mea bibliotecă per- 
sonală, a rămas în Cluj, unde nădăjduesc s'o pot regăsi. 


In temniţa din Seghedin erau în vara şi toamna anului 1908: 
numai deţinuţi slovaci și români. Limba de conversație devenise limba 
română, pe care şi-o însușiseră până și paznicii temniţei. Dintre deţi- 
nuţii slovaci “doctorul Vavro Srobar fiind adâncit într'o lucrare de- 
. Medicină populară (Ludove Zdravoveda) participa mai rar la conver- 
saţiunile înseninate de inepuisabilul umor al ziaristului Gheorghe Stoica. 
Părintele Hlinka izbutise însă a-şi însuși atât de bine limba noastră, 
încât și mai târziu, după ieşirea din temniţă, îmi scria adeseori româ-- 
neşte, de obiceiu însă coresponda cu mine latinește. Când am avut 


pen ap 


yu) l 1. LUPAŞ 


jăiziune să-l întâlnesc la 1928 ta parlamentu} din Prada, a ținut să-i + 
Vorbească tot timpul româdeşte, spre a-mi dovedi că n'a uitat lib 
„dulce şi duioasă“ pe care o învățase delă tovarășii săi de suferință. 
din temnita Seghedinului, transformată pe neașteptate ia instituție k 
“oinânizare, în loc de a fi rămas una de maghiarizâre, cum òo proiët- `; 
taseră întemeietorii ei. De asemeni româdește mi-a vorbit în tot cursăi .... 


călătoriei, ce s'a nimerit să facem atunci dela Praga până la Ruzom- . . 


berok în același vagon împreună cu el, cu fostul ministru al sănătăţii: `> 
preotul Dr, Iosif Tiso, actualul preşedinte al Republicii Slovace, precum <; 


şi cu profesorul Tuka, actualul președinte al Consiliului de miniştri `< 


«din Bratislava. 


Muncă şi rugăciune era lozinca vieţii lui Hlinka. Această lozincă 
este îmbrățişată cu entuziasm și de către conducătorii Statului Slovac, 
căruia prin Constituţiunea dela 21 VIL 1939 i s'a fixat un intreit 


caracter de 1. Stat creştin, 2. Stat naţional şi 3. Stat ocrotitor ál 
muncii şi al proprietăţii, obligându-o însă pe aceasta din urmă să înde- 


plinească funcțiunea socială în serviciul binelui obştesc (Art. 79 din 
Constituţiunea Slovacă). i 


Despre Republica Slovacă am citit într'o diplomă latinească dela ; 
16 XI. 1939 o scurtă, dar nimerită caracterizare: Nostra extensione. 
parva, at historia magna Patria = (ţara noastră de extensiune mică dar ` 
<u istorie mare). In adevăr în teritoriul slovac, la Nitra este amintită - 
în spaţiul Dunărean-carpatic cea dintâi biserică creştină, clădită — după 
-tradiție — la anul 833 de Cneazul Pribina. Micul Stat slovac se poate 
deci mândri cu un mare trecut istoric, la temelia căruia-s aşezate peste . 
unsprezece veacuri de vieaţă creștină. 


“la ce privește teritoriul Slovaciei de azi cu întindere de 37.400 
Km. p. (12.000 km, p. fiind trecuţi la Uagaria prin hotăririle dela Viena 
(2 1i. 1938), are 2.690 000 locuitori (față de 3329,793 câţi număra 
înainte de menţionatele hotăriri 45—50%/, din totalitatea poporului 
slovac trăieşte în afară de granițele Statului său independent: în Un- 
garia 632 272; în U. S. A.: 619866; in Franţa: 32.000; în Jugoslavia: 
74:114; în România: 28.980; în Canadia: 25.099, în Ca - 


Dela această festivitate comemorativă, organizată de Societatea 
'Slovaco-română din Bucureşti, fie-mi îngăduit a transmite în numele ` 
selectului și numerosului auditoriu expresiunea celor mai cordiale 
urări de prosperitate pentru poporul şi Statul slovac, precum şi pentru 
actualii cârmuitori: Dr. Iosif Tiso, preşedintele Republicii Slovace, Dr. 
Vojtech Tuka, președintele guvernului slovac, Gen. Ferdinand Catlos, 
ministrul apărării naţionale și d-lui Juliu Stano, ministrul comunicaţiilor 
şi preşedintele societăţii româno-slovace din Bratislava, care muncește 
cu spor pentru adâncirea bunelor raporturi prietinești dintre popoarele 
noastre. i ; 

' Relaţiunile amicale dintre Români și Slovaci; care ei înșiși 
îşi zic așa de sugestiv holubici narod (popor de porumbei) vor coa- 
tinuă, în orice împrejurări să progrese din an în àn în coridiţii 
-optinie, i a 


POPOR DE PORUMBEI“ 31 


Ia nuiele Societăţii Slovaco-Rătiiae urez Republicei şi Nafitaei 
Slovace tot binele şi întreagă izbândă pe câre o doresc şi Patriei mek 
românești, a. 

1. LÚPAŞ 


in marginga unel cărți 


CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRĂGUȘANU 
IN EDIȚIA D-LUI ȘERBAN CIOCULESCU 


Destinul literar al lui lon Codru Drăgușanu a fost cu adevărât 
din cele mai ciudate. Scriitorul care publică, sub anonimat, tacă la 1863, 
în foiletonul ziarului Concordia din Pesta, descrierea călătoriilor sale 
dintr'o perioadă de nouă ani, pare a se bucura de oarecare âpreciere 
din partea publicului cititor, deoarece la sfârşitul anului următor, tot 
sub anonimat, îşi reuneşte scrisorile trimise din călătorie unui prieten 
de acasă între anii 1835—1844, într'un volum întitulat Câteva epistola 
ale unui peregrin transelvan, revăzute şi ajustate dapă 25 de ani, pro- 
miţând și apariţia unui al doilea tom de epistole „analoage, inedite, 
mult mai interesante“, din care însă n'au apărut decât trei în revista 
Familia, pe atunci încă la Budapesta și anume două, în cursul anului 
1869 şi una, cu zece ani mai târziu, la 1879, de data aceasta toate trei 
purtând semnătura autorului. Succesul volumului pare a fi însă acum 
mai redus, deoarece nimeni nu încearcă să descopere persoană călă- 
torului care se ascunde sub anonimat, ceea ce explică până la un punct 
şi indiferența autorului de a trece la scoaterea celui de al doilea volum 
făgăduit, Răsunetul cărţii este chiar atât de slab încât aceeași Familia - 
a lui losif Vulcan, altădată atât de preocupată a încuraja literatura: 
naţională și a cultiva talentele, nu aminteşte nimic la moartea lui I. 
Codru Drăguşanu, despre preocupările literare ale acestui scriitor remar- 
cabil. lată necrologul publicat, la 21 Octomvrie st. v, 1884 în revistă 
Familia: „loan Codru Drăgușanul, secretar al comitetului şcolastic gră- 
nițeresc, fost vice-căpitan al Districtului Făgăraș, apoi vice comite şi 
președinte al sedriei orfanale ale (sic) aceluiaşi comitat, membru al. 
Asociaţiunii transilvane, a murit la Sibiu, la 26 Octomvrie st. n. în 
etate de 67 ani, după o boală grea de 2 săptămâni“, „Cronica înmor- 
mântării îl etichează veteran vrednic al inteligenței române conducă- 
toare; nu se pomenește însă nimic despre lucrările lui literare și nu 
se dă niciun amănunt concret asupra omului“ — observă d l Șerbaa 
Cioculescu în motița b ografică din fruntea volumultii Peregrinul Tran- 
silvan, apărut într'o nouă ediţie sub îngrijirea d-sale, la sfârşitul anului 
trecut, în editura „Cugetarea“. Tot d-l Cioculescu arată cu îndreptă- 
țită uimire, în Introducerea la acelaşi volum că nici măcâr bio-biblio- 
graful său Vasile Gr. Pop nu pare a cunoaște mai deaproape opera 
acestui scriitor nedreptăţit. În Consptct-ul său din 1876 amintește greşit 
titlul cărţii lui Drăguşanu, numind-o Peregrinul Carpaţilor după ce îi 


272 VICTOR IANCU 


prezintă fals şi conţinutul, „considerând ca inedită însăşi relatarea călă- 
toriilor din Europa Centrală, apuseană şi din Rusia“, „Acest voiagiu, 
scria într'adevăr conștiinciosul om de informație (care se scuza în pre- 
faţă pentru eventualele lipsuri biografice, asigurând însă temeinicia bi- 
bliogratică), l-a şi descris într'un memoar, pre care nu l-a editat încă 
până acum, afară de câteva descrieri prea interesante asupra vieţii din 
Anglia” .,. (Ibidem p. XIII). Probabil Vasile Gr. Pop se referea la scri- 
sorile publicate în Familia, după apariţia volumului, — observă d-l 
Şerban Cioculescu. Ceea ce-i mai ciudat este însă că nu-l găsim amintit 
nici măcar în Enciclopedia Română a Astrei, redactată de Diaconovici, 
astfel că de-atunci el s'a scufundat în uitare, impreună cu opera lui” 
— cum scrie d-l Em. Bucuţă într'o frumoasă evocare a figurii scriito- 
rului, publicată în numărul din Mai, anul trecut, al revistei Transilvania. 
Şi aşa ar fi rămas, poate încă timp îndelungat, dacă nu l-ar fi descoperit 
regretatul Nicolae lorga, care la 1910 în colaborarea tipogralului său 
Constantin Onciu și cu „bucuria de a învia un scriitor“ publică Pele- 
rinul transilvan într'o nouă ediţie, refăcută în stilul literar al vremii, 
cu înlocuirea mai multor termeni latiniști, demodaţi, care făceau lec- 
tura dificilă. Noi, însă, cu anevoie putem crede că vitregul său destin 
literar se datoreşte, aşa cum socotea generosul editor, ortografiei difi- 
cile a lui Cipariu-Laurian, acceptată pe-atunci de Asociația transilvană, 
sau mulțimii cuvintelor fabricate. De fapt textul lui Codru-Drăgușanu 
este plin de neologisme, dar multe din ele au fost acceptate de poste- 
ritate și ceea ce-i mai interesant, multe din acestea au intrat de abia 
în zilele noastre în circulaţia limbii culte, scriitorul dovedind astfel un 
simţ deosebit al limbii. De altfel în partea finală a articolului de faţă 
vom vedea că multe din expresiile pe care însăși ediţia d-lui Cioculescu 
le înlătură, sânt bine cunoscute în Ardeal, de aceea ne vine greu a 
accepta părerea, la care pare că se raliază şi d-l Cioculescu, potrivit 
căreia în „pustiitoarea lucrare a spiritului latinist” cu ortografia sa difi- 
cilă și cu lexicul său artificial trebue să căutăm în primul rând destinul 
literar nenorocos al acestui talentat scriitor. In ciuda faptului de a-și 
fi însuşit această explicaţie a regretatului Nicolae lorga, căruia îi revine 
incontestabil meritul de a-l fi desgropat pe acest inteligent ardelean, 
— d-l Şerban Cioculescu găseşte suficiente motive de a sublinia și cali- 
tăţile stilistice, cât şi priceperea de filolog ale lui I. Codru Drăgușanu. 
„Cu prisositoare forme lexicale bizare, ale experienţei latiniste, |. Codru 
Drăguşanu a fost totuşi un scriitor în toată puterea cuvântului, — spune 
d-sa — prevăzut cu un instinct rar al iniţiativei, în alegerea sau chiar 
crearea neologismului, potrivit spiritului latin al limbii noastre. În această 
nobilă aventură a riscului, filologul modern va recunoaşte un precursor 
al limbii scrise şi vorbite in zilele noastre, care nu s'a sfiit să inoveze, 
dar nici n'a „fabricat“ în deșert, Lexicul său este astăzi nespus mai 
familiar decât părea în 1910 şi îngădue, la o nouă reeditare, o pre- 
zentare sinceră în text autentic. Repunem aşa dar în circulaţie, cartea 
meșterului filolog, „în stilul literar de astăzi“, — spune d-l Ş. Cioculescu, 
— fără ca să mai fie nevoie pentru aceasta, de o „ediţie prefăcută“ 
și cu convingerea deplină că autorul ne va fi contemporan mai în toate 
privinţele”. 


CĂLĂTORIILE LUI (ON CODRU DRĂGUŞANU i 273 


Așa dar, cauzele ingratitudinii publicului din timpul său, precum 
şi a posterităţii, trebuesc căutate în altă parte şi nu în construcţia lin- 
guistică a operei. Ele rezidă, credem, mai de grabă în orientarea vremii, 
poate maí puţin preocupată de observaţiile pline de spirit ale -pere- 
grinului transilvan, decât zilele noastre. Căci, chiar dacă avem de a 
face şi aici, ca și în celebra carte a lui Dinicu Golescu, cu descope- 
rirea civilizaţiei occidentale, făcută fără îndoială cu mai puţină emiază 
şi într'un ton mai puţin naiv, dar cu același respect pentru spiritul 
acestei civilizaţii, interesul retrospectiv al vremii noastre este mai mare 
decât a fost acela al contemporaneităţii. In definitiv și succesul lui Dinu | 
Golescu a fost de asemenea redus, întocmai ca şi al tovarăşului său 
ardelean de mai târziu şi mai cultivat, I. Codru Drăgușanu. „E drept... 
că fără să fie prea citite, însemnările lui Constantin Golescu i-au fixat 
autorului fizionomia, în evoluţia culturii noastre, Beneficiul nu e prea 
mare: o dată certă, de care e legată o atitudine răspicată, configurează 
un moment istoric, dar nu aduce cărţii cititori“, — observă d-l Cio- 
culescu în Introducerea volumului de faţă. „Lipsită de mare răsunet, 
în ceasul ei“, cartea boerului muntean, „s'a bucurat de un ecou îatâr- 
ziat, abia la începutul secolului nostru, de când îşi păstrează faima, 
peu cerc restrâas de cărturari, amatori de impresii naive, cu parfum 
arhaic“, 

Situaţia lui I. Codru Drăgușanu este negreșit alta, Aici nu este 
vorba numai de motivele care alimentează interesul nostru pentru însem- 
nările lui Dinicu Golescu. „Structura sa morală ne serveşte să des- 
luşim în I. Codru Drăguşanu un alt tip, cu totul diferențiat, chiar dacă 
regăsim şi într âusul cuta pedagogică — afirmă cu îndreptăţire d-l Şerban 
Cioculescu. Acest „ardelean ager“ este un mare prozator și într'un fel 
oarecare un scriitor modern. „Caracterul cuceritor al omului şi perso- 
nalitatea sa fac din |. Codru Drăgușanu una din figurile proeminente 
ale literaturii noastre” — stabilește tot comentatorul său de astăzi. 

Pe când apărea însă cartea aceasta, intelectualitatea română din 
Transilvania era preocupată de alte probleme decât putea oferi „lite- 
ratura turistică“, sub titlul căreia o recomandă poate tot prin pana lui 
Drăgușanu, editorul Peregrinului transilvan. Junimea română din Ardeal, 
căreia i se adresa cartea, își avea atenția îndreptată în alte direcţii și 
nu spre „spiritul de observaţie“ pe care dorea să i-l stimuleze marele 
drumeţ, vrând să contribue „la consolidarea caracterului şi a împăr- 
tăși varii cunoștinţe,. desfătând pe lector totodată“ — după cum măr- 
turiseşte prefața din 1864. Era pe-atunci tocmai perioada constituţio- 
nală a absolutismului, când românimea din Transilvania, recunoscută în * 
sfârșit de Viena ca naţiune egal indreptățită a marelui ducat, se găsea 
în plin proces al celor mai multe înfăptuiri din aşezămintele sale na- 
țional-politice, Peste câţiva ani urmează perioada dualistă şi odată cu 
ea începutul lugtelor crâncene împotriva tendinţelor crescânde de des- 
naţionalizare, De 'sigur, cititorul ar fi putut desprinde şi-atuuci din Pere- 
„grinul transilvan admirabile pagini de fortificare a sentimentului naţional, 
în deosebi pe latura conştiinţei romanităţii. Genul memorialistic apar- 
ţine însă formelor mai rafinate ale culturii și însăși structura sufletească 
a lui Drăgușanu pare a fi mai evoluată decât media cititorilor arde- 


W o Aa a VICTOR IANCU 


leni din acea vreine. Aceasta credem că a contribuit în cea mai vie 


t 4 


măsură la atenţia literară atât de redusă pe care i-a acordat-o; cons .. 
temporaneitatea, cât şi la uitarea totală din partea posteritati, păeă k 8 
actul salvator săvârșit de Nicolae lorga. ln prefața edrției dela Văleni 
N. lorga atrage atenţia publicului cititor asupra uneia din scrierile „cele - 
mai interesante, mai bogate în idei, în fantezie, în puncte de vedere ori- 
ginale din câte le are literatura noasră”. Totuşi „chiar după republi- - 
carea Pelerinului transilvan la Vălenii de Munte, în 1910, renumele. 
cărții nu pătrunse în cercurile largi ale publicului, căruia îi rămâne încă: 
s'o asimileze” — observă d-l Tudor Vianu în Arta prozatorilor români, . 
în care închină și d-sa acestui interesant scriitor ardelean, un portreț | 
strălucit. Mai mult chiar, nici măcar critica literară nu-l înregistrează, ` 
deși figura călătorului ardelean devine mai cunoscută. Pe semne, sânt ... 
neglijate mai departe calităţile literare atât de eminente ale acestui .. 
drumeţ, cartea căruia nu cuprinde nişte simple însemnări de călătorie, 
ci pagini de veridică literatură îmbinată cu reflexiile unui spirit cultivat, ` 
reprezentând şi preţioase documente culturale ale timpului, cu măr- 
turia unei sensibilităţi fine și evoluate, Numele său totuși nu-l găsim 
înregistrat de niciunul din criticii începutului de veac; d-l Lovinescu :. 
care însemnează cu grijă orice apariţie nouă, orice fenomen vrednic `: 
de luare aminte, îl neglijează, ca şi ceilalți. Nici măcar în zilele noastre : 
nu i se acordă încă atenţia cuvenită. D-l Călinescu pare a nu-l cu- `“ 
noaşte ; căci altminteri nu credem să fi scăpat prilejul binevenit de a-i ` 
face unul din cele mai picante portrete din istoria literaturii sale. Din . 
criticii noștri de astăzi singur d-l Şerban Cioculescu şi-a aplecat interesul 
stăruitor asupra acestui nedreptățt, publicând încă înainte cu câţiva ani 
în paginile Revistei Fundațiilor Regale note comprehensive despre Pere- 
grinul transilvan, care reapare acum într'o frumoasă și utilă ediţie prin 
osteneala d-sale. De asemenea trebue amintit portretul pe care i l-a 
închinat în Arta prozatorilor români d-l Tudor Vianu şi despre care 
am avut prilejul să referim, tot în acest loc, anul trecut. Acelaşi gol - 
a ţinut să-l umple apoi şi d-l Em. Bucuţa prin frumosul d-sale esseu 
publicat în această revistă, anul trecut, în care aducea şi unele pre- 
țioase amănunte cu privire la luminarea întregului caz Drăguşanu, cu 
intuiţii folositoare cercetătorului de mâine. D-l Bucuţa subliniază de 
asemeni dureros recunoştinţa cu care a întârziat să-l răsplătească poste- 
ritatea pe acest scriitor plin de farmec. Cartea aceasta „ne-a deschis 
lumea, — spune d-sa, — cu firea ei și nu cu ce am fi vrut să găsim 
noi în ea și să luăm acasă. Am avut-o în mijlocul nostru și n'am cu- 
noscut-0“. „Ce păcat că asemenea pagini fără pereche n'au intrat în 
cărţile de şcoală — continuă d-sa — ca să dea din puterea și din fru- 
museţea lor omuleţilor care se ridică, lacomi de altceva!” (Călătoriile 
lui lon Codru Drăguşanu). Să sperăm insă că odată cu această nouă 
ediţie, se va întâmpla şi actul de reparaţie pe care-l așteaptă de atâta 
vreme unul din cei mai. valoroşi prozatori ai noştri din mijlocul vea- 
cului precedent, 

„Dar I Codru Drăguşanu nu este numai autorul Peregrinului tran- 
silvan, ci şi al unor alte lucrări despre care ne referează d-l Cioculescu 
în notița biografică dela începutul acestei cărţi. La 1853 publică sub 


CĂLĂTORIILE Li IPN CODRU DRĂGUŞANU 5 


numele de L G. Codru, în Foaie pentru minte, inimă şi Hleraluză, e 

aducere. Tot pe atunci îi apare şi o nuvelă „cu subiect italian șine 
pun romantică Bandita} fără voiă”, la Graz, în editura românească 
a lui Paul Giesler, de data aceasta șemnată lon Codru. In numărul din 
25 Octomvrie— 6 Noemvrie 1865 publică în Familia din Budapesta- 
„poema Svaturile unui părinte bun către fiul său, tradusă din „frân- 
ceşte” şi semnată „Codru Drâgușanul“. Tot el este apoi autorul unui 
tratat de gramatică scris la 1848, în calitate de profesor la şcoala ele- 
mentară din Ploeşti, în spiritul lui August Treboniu Laurian și întitulat. 
Rudimentele gramalticei române. Activitatea lui nu se restrânge însă 
numai la atât, Reintors pe pământul natal, activează în vieaţa publică. 
românească din Transilvania,“fie în calitate de vice-comite, adică sub- 
prefect de Făgăraş, fie ca deputat în dieta Ţării sau în Sinodul bise- 
ricesc, unde cu concursul mitropolitului Şaguna participă la înființări 
de şcoli românești sau în sfârşit, în cadrele Astrei transilvane, apărând 
drepturile limbii materne împotriva începuturilor de iîmpilaţie şi reco- 
mandând alegătorilor politica pasivistă, în faţa valului crescând al opre- 
siunii, Autorul Peregrinului transilvan, care în memorialistica sa a știut 
să trateze trufia maghiară cu fine ironii, punând în fruntea unor capi-- 
tole mottouri ca acestea l 


Extra Hungariam non est vita, l 
Si est vita, non est ita — 


în timp ce nu uita să arate mizeria vieţii rurale ungurești, sau să rela- 
teze cu haz câte-o întâlnire a sa, în largul lumii, cu compatrioții ma- 
ghiari, care nu reușesc, în ciuda strădaniei lor de a fi occidentali, să 
se desbare de pitoreştile lor înjurături, „afirmă la 20 Septemvrie 1863- 
„că «nu ştie nici o boabă ungureşte» şi apără drepturile limbii româ- 
neşti în administraţie“. Astfel contemplatorul din tinereţe, autorul senin 
al unor pagini de aventură și experienţă mondială devine cu înaintarea 
vârstei un educator naţional prin întărirea acelei note etice care nu 

este absentă nici din preocuparea de totdeauna a drumeţului, precum: 

şi prin transpunerea conștiinței naționale de pe planul teoretic al no- 

telor de drum pe planul empiric al realizărilor practice. Nu este vorba 

de o dublă personalitate, căci natura acestor înclinații o descoperim și 

in paginile în care deplângea stările din Țara Românească de acum o- 

sută de ani, exclamând cu amărăciune: „Lipsesc bărbații solizi în toate: 

ramurile, şi, așa, lumea se svârcolește în cerc vițios, până va da Dum- 

nezeu mântuire cu încetul”, Exclamația răsfrânge de altfel și concepția. 

socială a lui Drăguşanu, — spiritul său pătruns de ideile generoase ale 

liberalismului din veacul trecut, încrezător în legea progresului uman, . 
'dar sceptic faţă de eficacitatea reformismului intervenționist brusc, 


Peregrin! transilvan pe care ne-am propus să-l recenziem, repre-- 
zintă scrisorile lui I, Codru Drăguşanu din călătoriile sale din A 
Germania, Franța, Anglia, Italia, Elveţia, Rusia, Ungaria și Ţara Româ- 
nească, într'o perioadă de nouă ani, Ea nu cuprinde însă întregul iti- 
nerar al autorului, după propria sa mărturie din prefața volumului 


276 ` VICTOR IANCU - 
apărut la 1864, la Sibiu. Peregrinările autorului par a se încheia de.. 
abia la 1848, când nepotolitul său dor de a colinda lumea şi dă a 
aduna experienţă se stinge pe încetul, urmând a se întoarce în curna : 
la Făgăraş şi a se căsători, la 1855, cu Elena Georgescu din Bârlad, 

Descendent al unei familii boereşti scăpătate, cum sunt multe în ata . 
<Oltului,*) pentru a se sustrage serviciului militar, trece munţii în Iunie- 
1835, Despărțirea de ai săi este zugrăvită mișcător. D-l Bucuţa, în esseul . 
d-sale amintit, intrezăreşte în evocarea copilăriei lui Drăgușanu pagini .. 
demne de un Creangă scrise cu douăzeci de ani înaintea lui! La in- 
„ceput îi merge rău în Țara-Românească, negăsind ocupaţii potrivite : 
„aşteptărilor sale, E pus în situaţii subaltgrne ; într'un rând este ţâr- ; 
-covnic la un protopop, care dimpreună cu nevasta sa îl exploatează, . 
întrebuinţându-l la munci nedemne. Zilele acestea amare le descrie într'o : 
„eremiadă“, în fond destul de hazlie, care se termină cu această concluzie: . 


Deci de Țara- Românească 
. De treapta țârcounicească 
Dumnezeu să te ferească! 


În curând însă suferinţele lui încetează — și începe marea aven- : 
“tură, epoca peregrinărilor. „Un boer de omenie se îndură a mă eman- ` 
cipa din jugul bisericesc şi a mă seculariza deplin, făcându-mă prac- ; 
ticant la cancelaria administrativă din Călărași“ — comunică priete- - 
nului său, căruia la despărţire îi făgăduise să-i trimită cu regularitate 
scrisori din popasurile sale. (Aceste scrisori alcătuesc conţinutul Pere- . 
grinului transilvan), Cu acest boer vizitează Târgoviştea, oraș despre ` 
- a cărui însemnătate istorică relatează prietenului de acasă, amintind și - 
cunoscuta poezie a lui Cârlova „Ruinurile Târgoviștei“, dar care îl im- 
presionează și neplăcut din pricina caselor dărăpănate și a curților pă- 
-răsite, Cititorul face încă aici cunoștință cu spiritul critic deosebit de 
incisiv al scriitorului, dintru început exigent. De altfel, încă din timpul 


1) In ce priveşte originea sa nobilă, d-l Şerban Cioculescu îndreptându-se după 
indicaţiile cu totul greşite ale d-lui Romulus Cotaru, din „Etica drăguşenilor“, publi- 
.cată în revista Sociologie Românească, Ill, Nr. 1—9, susţine că „inainte de războiu 
-se chema „boer” ţăranul care intra în armata împăratului, oricât de sărac ar fi fi fost“, 
Afirmația este complet eronată. I. Codru Drăguşanu îşi explică singur originea sa - 
-nobilă. Este ţăran prin decădere economică, dar familia sa dispune de autentice di- 
plome nobilitare. Asemenea nobili se numeau în Ungaria și Transilvania „hét szilvafâs 
„nemes“ (cum nu cunoaşte la perfecție limba maghiară, el spune „hét szilvás nemes"), 
adică nobili cu şapte pruni. Tot aceştia se mai numeau şi bocskoros nemesek, adică 
nobili cu opinci. Nobilii aceştia nu trebuesc confundați cu oamenii liberi, neiobagi, 
-din ţinuturile grănicereşti, ca judeţele Făgăraș, Caraş-Severin şi Bistriţa-Năsăud. Drep- 
urile ţăranilor liberi erau colective, pe când privilegiile nobililor se moşteneau 
prin familie, de către descendenţii unor persoane care au fost individual înnobilate, 

„ Nobilii cu opinci, din rândul cărora făcea parte şi familia lui Codru Drăguşanu, erau 
deci din punctul de vedere al dreptului, asimilați cu toţi ceilalţi nobili, deosebindu-se 
numai prin situaţia lor materială mai modestă. Cum Codru Drăgușanu însă, la vârsta 
când trece în Țara Românească, este absolventul câtorva clase de gimnaziu din Braşov, 
„este pătruns de disprețul pe care Românii din Ardeal aproape unanim au manifestat-o, 
din considerente politice, față de nobilime în general şi mai ales față de cea maghiară, 
— Titlul de „boer” pe care ţăranii din Făgăraș, ca şi cei din Maramureş îl întrebuin- 
țează are însă o origine cu mult mai veche şi anume, românească, probabil din timpul 
-descălecării; 


CĂLĂTORIILE LUI IN CODRU DRĂGUŞANU pu 


acesta scriitorul nostru, deşi à defiput in treac 
remarcă prin spiritul său cultivat, Pasiúneb şfui 
fragedă tinereţe, făcându-l un singuratic. Pătrufia 
se apucă de limba franceză pe care o inv , 


cuțimea lui Julien Sorel”. In orice caz, există foarte multă aviditate în 
tânărul Drăguşanu, multă dorință de a cunoaște lucrurile, de a culege 
experienţă și tot atâta spirit lucid şi continuă autoobservare, care face 
lectura „epistolelor” deosebit de interesantă. - | 

„Pe conu Sache, după ce“ văzu „că pe sine nu se poate pricopsi 
şi că în deșert“ ar aștepta „de-a-lungul, ca spânul după barbă“, îl pă- 
răsi. „Imi dădu drumul, zicând: „Nu te opresc, fătul meu, caută-ți 
fericirea; dar nu uita că în fara noastră meritul n'are preț, numai 
porc-de-câinele înaintează; în urmă, mai bine e drept în osândă, decât 
mişel în onoruri”. l-am pupat mâna, după datină, — spune episto- 
lierul — şi i-am promis sărbătorește că nu-i voiu face rușine precep- 
telor solide nicicând”. În scrisoarea următoare, trimisă dela granița Un- 
-gariei, unde se găsea în carantină, cu suita Domnitorului în drum spre 
străinătate, ne relatează despre noua lui situaţie, care din punctul de 
vedere al rangului social „nu e tocmai strălucită“, dar totuși e mulțu- 
-mitoare, „M'am îndatinat cu o răbdare și abnegaţie extraordinară 
— scrie noul curtean — pe lângă asiduitate de fier și storsei până și 
stima patronului meu, care deşi nu mi-o arată în faţă, din morgă ari- 
stocratică, singur ştiu că o profesează. Nu de mult, vorbind cu Vodă, 
în cuget că nu pricep greaca, zise despre mine „Oreo pragma, avtos 
ine chinicos”. Și, in adevăru-s cinic cât se poate, numai studiul mă 
interesează, alt nimica”. Caracteristica pe care atât de bucuros o acceptă, 
„nu este totuşi potrivită. Din tot ce observă, reflectă și scrie acest in- 
teligent călător nu rezultă nicio urmă de cinism, Este ce e drept multă 
libertate de spirit care în anii aceia în ţările noastre firește nu era 
privită cu destulă înţelegere, un oarecare gust de aventură izvorit dintr'un 
fond nobil, pogte faustic și o tendinţă perpetuă de a-şi păstra obiec- 
tivitatea în ciuda oricăror prejudecăţi. Toate acestea secondate însă de 
un profund respect faţă de orice manifestaţie onestă de vieaţă şi cu 
deosebire față de formele civilizaţiei umane, al căror înfocat partizan 
devine. [ci-colo răbufniri de instabilitate, „ceea ce-l face să fie dispus 
de acum înainte să facă faţă oriunde, oricărei situaţii şi să se bucure 
de toate variațiile unei existențe furtunoase: cu preţul oricăror privații 
şi numai în schimbul spectacolului omenesc cât mai neprevăzut“”, — 


8 


218 > © VICTOR IANCU 


observă d-l Ş. Cioculescu. De aceea comentatorului său i se pare că ` 
este aici o oarecare stofă de aventurier. „Chiar dacă respectul de sine. . 
al omului ajuns, din 1865” (data apariţiei cărţii sale şi după d-l Cio- ; 
culescu o dată foarte apropiată și de aceea a redactării definitive a ; 
acestor scrisori) „îl împiedică să și-o arboreze, ea se străvede nu atât din. 
ce desvălue autorul, ci mai cu seamă din ceea ce ascunde. Nu stărui 
prea mult — spune d-sa — asupra vagei lui stări civile, asupra ocu- 
paţiilor nelămurite din străinătate, asupra expedientelor mărturisite, 
care lasă joc liber închipuirii cu privire la celelalte, asupra ușurințit. 
cu care-și speculează naţionalităţi şi aptitudini felurite”, Astfel, după . 
d-l Cioculescu „din Peregrinul transilvan se schițează o siluetă de artist :; 
al expedientului, care nu ridică totuși împotriviri morale în cititor”, -.: 

Desigur, nota de aventură nu se poate nega din scrisul și pere... 
sonalitatea lui I. Codru Drăgușanu, Totuşi „expedientele“ nu par atât ; 
de aventuroase pe cât le insinuă comentatorul său, după cum nici. 
improvizaţiile de naţionalitate nu sânt lipsite de orice temeiu. Astfel . 
într'un rând, la Paris, Codru Drăgușanu invocă calitatea sa de supus. ` 
otoman, ca unul ce vine din Bucureşti și a stat în serviciul Domni- , 

torului muntean. Altădată, la Petersburg, dă un inserat, declarându-se `“ 
literat maghiar. Recunoaște singur că o face pentru a avea şanse mai : 
sigure ; totuşi calitatea aceasta e întrucâtva justificată în perioada de : 
dinainte de 1848, când. marele ducat transilvan îmbrăca tot mai mult . 
aspectul unui stat maghiar, In orice caz, fire de burghez așezat nu : 
este; clocotește într'ânsul un temperament artistic; niciodată însă, cum 
bine observă d-l Şerban Ciorulescu, aventura sa nu îrizează formele ` 
pe care morala le-ar respinge. Nu împărtășește o concepţie austeră: 
a vieţii, după cum, cu toată iubirea lui de Dumnezeu, cum singur 
. mărturisește, nu este un virtuos al religiei. E înainte de toate om care: 
ţine să trăiască din plin, cunoscând gama largă a experienţelor vieții. 
„Din zi în zi mă conving că virtuțile austere nu se pot exercita de: 
„toţi înșii, nici nu pot să fericească omenirea, ci fac numai excepţii 
dela regula generală“ — notează într'o scrisoare din Baden-Baden, în: 
care-şi mărturisește firea de epicureu, congenitală unui ins pentru care 
atitudinea estetică a vieţii a format una din pornirile naturale ale tem-: 
peramentului, 

Călătoriile sale în străinătate încep la 1838 și nu se cunoaște: 
data precisă când se termină, deoarece ultima scrisoare din această. 
carte e datată din Septembrie 1844. Cu suita Domnitorului străbate: 
Ungaria, poposeşte la Viena, vizitează apoi Italia, pentru a se înapoia: 
la București în primăvara lui 1839, „M'am rentors, frate, la ale noastre, ` 
dar, în adevăr, pare că-s ale altora: nu-mi mai plac de loc” — scrie: 
Codru Drăgușanu din Bucureşti. „Am făcut un salt mortal“. Nu ră- 
mâne însă mult în Capitala Munteniei, căci în lunie 1840 îl găsim din: 
nou la Viena, însoţind pe protectorul său principele G. G. Cu acesta 
vizitează Linzul, apoi Regensburgul—Ratisbona, cum spune el, preferind' 
numirile latine — şi împrejurimile acestui oraș, cu celebra Walhalla: 
de pe Dunăre, precum şi alte localităţi din Germania de Sud, ca In- 
golstadt, Ulm, Stuttgard, Karlsruhe, pentru a face un popas mai lung 
în localitatea balneară Baden-Baden, unde admiră împreunarea fru-- 


CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRĂGUȘANU 219 


museților naturii cu avantagiile civilizației, preferință care räsfrånge 
gustul său de citadin rafinat, De-aici, cu mici popasuri, pleacă la Paris, 
— orașul care-l va @uceri atât de mult. Emoţia se constitue treptat, 
dar odată constituită se transformă într'un sentiment statornic. „Crez, 
carisime, că vei aştepta să-ţi scriu minuni din Paris — împărtășește 
prietenului său —: credeam şi eu să-ţi pot, cu atât entuziasm mă 
apropiai de dânsul; dar n'am ce face dacă ca mine, -te vei desamăgi, 
In sfârșit, și Parisul este. în lumea noastră; nimic în el supranatural“, 
„Numai după ce petreci un răstimp în noul Babilon, — continuă epis- 
tolierul, — când ai început a judeca şi a aprecia ce e adevărat mare, 
şi ţi sau tâmpit întru câtva simţurile asupra neajunsurilor ce întâmpini - 
pretutindeni, la tot pasul ce faci, atunci de odată răsare măreţia pa- 
risiană”, Peste patru ani, când va trebui să se despartă definitiv de 
Paris, va scrie cu accente muiate în durere despre acest eveniment, 
ridicând imnuri de slavă la adresa Franţei şi a Capitalei sale. „Deoa- 
rece, amice mult dorite, în puţine zile voiu părăsi Parisul și Franţa, 
poate pentru totdeauna, încă odată îmi reculeg puterile ca să-ţi scriu 
“ultima epistolă din mijlocul lumii civilizate“, „Franţa și Parisul sânt şi 
rămân miezul lumii și lamura umanităţii” — încheie sentenţios pelerinul 
transilvan, câştigat pentru tot restul vieţii sale pentru valorile culturii 
franceze, | 

Incă în cursul anului 1840 pleacă dimpreună cu patronul său la 
Londra, de unde ne trimite reflexii interesante despre spiritul englez, 
care deși nu-l cucereşte cu atâta căldură ca cel francez, totuși este 
urmărit cu atenţiune și respect. „Anglii” și „Frâncii“ — socotește 
Codru Drăgușanu — „în alianţă una cu alta“, (trăim în zilele rega- 
tului burghez al lui Ludovic-Filip, când se pun bazele „înţelegerii cor- 
diale”) „aceste două naţiuni sânt menite a conduce lumea și a de- 
cide pururea despre soarta celorlalte popoare“. Preciziunea muncii 
engleze produce o puternică impresie asupra sa, ca și curăţenia fără 
pereche: a Londrei și exactitatea spiritului anglo-saxon, „Anglul are 
bani destui, apoi şi e om de cuvânt și solid ca metalul: te omoară 
cu exactitatea, El nu e speculant de nevoie, ca alte naţiuni, ci specu- 
lant de condiţie, și, așa toate i-s cu putință. El nu-și schimbă condiţia, 
ci-i rămâne credincios până la moarte“. Înapoiat la Paris se desparte 
de patronul său și e în căutarea unei slujbe, pe care n'o găsește cu- 
rând, căci nu acceptă orice serviciu, „Monsieur Omus, la bariera 
Clichy, poitia, pe lângă instrucţia fiu-său, să mai fac și niscare ser- 
vicii mărunte domestice, Deși nu cel literar, dar simţul boieresc mi se 
revoltă: la această propunere, Nu acceptai, — boerul e tot boer şi 
încins cu funie de teiu“. În sfârşit găseşte un loc de secretar la biblio- 
teca de împrumut a doamnei Bloum, dintr'un cartier al Parisului. Deși 
patroana îl apreciază mult, se desparte și de dânsa, — căci vorba lui 
„piatra ce se rotește nu prinde muşchiu“. „Mă săturai de Paris” -— 
scrie într'una din scrisori — „aer îmi trebue, libertate“,,. Pleacă în 
Italia cu vaporul, prin Nizza. Despărțirea de Franţa îi prilejuește re- 
flexii noi despre acest popor, pe care atât de mult îl îndrăgi, „Franța 
și poporul frânc e de aceea natură, încât omul străin, venind și pe- 
trecând între dânșii cât de puţin, se simte ca acasă". Afinitatea Fran- 

8t 


. 


Jò 0 MGtOR IARCU! 


&eiilui cu poporul nostru îl impresionează, „Frâncul sè vede că e de 
un sânge cu noi: întru dânsul e numâi bunățate şi jovialitațe” —— 
motează în aceeași scrisoare, Dar, „pentrucă atâtă seamănă cu ñoi, sau 
hai bine, nöi cu ei, calităţile și defectele de-odată, unele că altele, .. 
imi fActră Frâncii de tot scumpi, şi, așa, plecând din Paris, unde, notă 
bene, pe lângă alte persoane plăcute, lăsai pe d-na Bioum, câ şiă - 
doua mamă, — 'despărţirea-mi fu atât de dureroasă, ca cea din Traii: ` 
silvania, măcar că n'aș fi rămas”, Dela Nizza, după o scurtă tiecere. .; 
prin insula Elba, ajunge la Neapoli, unde se angajează ca secretăt 

particular al unui rus notabil pe care-l însoţeşte până la Petersburg— - 

Sânt-Petropole, cum spune el, — prin Elveţia şi Germania. Aici, în 
calitate de „literat are acces în cercurile . aristocratice. Astfel omil i 
care la Viena avu prilejul, în societatea Domnitorului, să-l vadă pe 
Metternich, acum la Petersburg, la un concert, poate vedea de aproape. : 
pe atotputernicul Țar al tuturor Rusiilor, „Mă apropiai de înfricoșatul -` 
autocrat, încât numai columna pe care sta răzemat mă despărțea de. . 
dânsul, şi n'am admirat pompa feerică și gala, nici cântul divin al âro ` 
tistului, cât simplicitatea Țarului Nicolae Pavlovici, care, transportat de 
sublimitatea cântului, singur striga „bravo |” și bătea din răsputeri í 
prea înaltele palme“. Veneraţia poporului rus pentru stăpânitorul să 
i se pare întemeiată și pe un element de justiţie socială: „In adevăr, 
— spune el, — poporul rus nu de frică, ci din convingere venereaz 
pe Țarul său ca pe un zeu vizibil, dar nu în privinţa religioasă, ci că 
pe acela delă -care singur poate purcede tot binele şi toată fericirea 
temporară ; căci acest biet popor e tare apăsat de mii de tirani, care ` 
tremură numai de frica acestui potentat, ce le insuilă cuvenitul reš- 
pect; altminteri ar îi mai răi de cumu-s“, 

__ La Petersburg, își schimbă din nou patronul, intrând tot ca sė- 
cretar pentru călătorii, la un principe rus, cu care apoi pleacă la Paris, 
prin Berlin — oraş ce nu lasă asupra sa nicio impresie deosebită. De 
aici apoi vizitează. Elveţia și Londra, unde asistă la instalarea Lordului- 
mayor. Il vedem apoi din nou la Pàris, de unde-și trimite și ultimele 
scrisori din această carte. 


Descrierea călătoriilor este făcută cu o incontestabilă artă. Lectura 
scrisorilor nu este numai uşoară, în ciuda unor greutăţi stilistice ex- - 
'plicabile pentru timpul când au apărut și când nu aveam încă un stil 
format al poeziei, ci și plăcută, deosebit de atractivă chiar, Din ea ni 
se desprind darurile unui povestitor de marcă ce știe înnoda firul ac- 
ţiunii şi schiţa cu câteva trăsături întâmplări caracteristice, Intr'un jurnal 
de călătorie, fireşte, ceea ce ne interesează în primul rând este vieaţa . 
autorului. Fără a insista în chip deosebit asupra persoanei sale, reu- 
şește totuşi să ne câștige dintru început interesul pentru întâmplările 
care-l privesc direct și pe care le înfăţişează simplu dar sugestiv. Uneori 
atenţia noastră e atât de copleșită ca la lectura unor romane. O ase- 
menea emoție încercăm de pildă și în acele pagini în care ne pove- 
stește traiul său, după ce și-a părăsit patronul, la Paris, rămânând timp 
mai îndelungat fără slujbă, primejduit a-și cheltui şi ultimele rezerve 


CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRĂGUŞANU O k 


de existență. Ceea ce cucereşte cetitorul în redarea unor asemenga 
episoade este calmul imperturbabil al scriitorului şi obiectivitatea pe, 
care ţine s'o păstreze. „Principele G, e un om generos şi avut. Daci; 
l-aş fi rugat, mă putea susținea la școală, până şi la Universitate, în, - 
Paris; dar în mândria mea cea intempestivă, îl părăsii, necugetând că-ș 
trei sute de mile departe de casă și de ţările în adevăr bune, româ- 
neşti, unde nimeni nu duce dorul mămăligii“, Scriitorul cere principelui 
să-i plătească spesele de călătorie, ceea ce-i refuza acesta mai mult 
în urma modului inelegant cu care a fost tratat, Se vede nevoit, după 
acestea, să se adreseze justiţiei, având astiel prilejul să cunoască mai 
de aproape moravurile avocaţilor, cât şi sistemul judecătoresc, „Avo- 
caţii cu emfază se chiamă „apărătorii văduvei și ai orfanilor”. .Eu, 
străin şi neexpert, eram oarecum în categoria ăstor din urmă. Ehl 
dar făcui socoteala fără ospătar, căci tot avocaţii sânt şi cei ce asu- 
presc pe văduvă şi orfan”. „Pe urmă geniul bun îmi sugeră a mă pre- 
zenta la ambasadorul otoman, Rezid-Pașa, care, în câteva minute né 
împăcă, făcând pe principe a-mi număra şaisprezece sute de franci şi 
așa, îmi retrăsei suplica dela judeţul franc“. Cu aceasta nu e încă de- 
finitiv limpezită situaţia, întru cât „după ce căpătai banii, mai întâi 
ținui cu amicii un ospăț, care mă costă o sută de franci, luai un cvartir 
ieftior, insă tot prea scump în catul al treilea, căci eram menit să cobor 
câte o treaptă, sau mai bine zis, să mă sui câte un cat, până voiu 
ajunge la chiliile, numite după faimosul arhitect, „mansarde“, care e 
ultimul stadiu. Mă dusei apoi la ambasada noastră turcă, căci ca Bu- 
cureştean venii la Paris și prin intervenţia lui Nadim-Etendi, un Turc 
de omenie, Excelenţa Sa Reşid-Pașa, în numele Maiestăţii Sale Sul- 
tanului Abdul-Megid-Han, îmi dete un pașaport de liberă-petrecere, în 
care-s poitite autorităţile aliate şi amice a lăsa în pace pe N. N. li- 
terat („homme de letres”) din Bucureşti“. Rămânea încă deschisă pro- 
blema arzătoare a plasării, care a fost soluţionată cu anevoie și numâi 
după repetate întârzieri. Avea deci toate motivele să despereze, dacă: 
Dumnezeu, în clipa aceea nu-i aducea în cale „un tezaur”. E „Made- 
moiselle Pauline, o copilă de şaisprezece ani, cu totul jovială și. dră- 
gălaşă, ce n'are pe nimeni în lume, fără acul și voia bună“, In com- 
pania acestei midinete, care însă nu-i devine amantă, își petrece zilete 
şi se consolează până, tot prin intermediul ei, va fi angajat în biblio- 
teca de împrumut a doamnei Bloum. Evenimentele sânt urmărite ca 
într'o povestire, fără să avem a face totuși cu reliefarea unei acţiuni 
propriu zise. Am reprodus unele pasagii din descrierea acestor întâm- 
plări parisiene ale autorului, pentru a-i înfățișa darurile incontestabile. . 
de povestitor. Fără îndoială, felul seducător al povestirii se datorește: 
în bună parte spiritului său plin de umor, presărat pe alocuri de ironii 
dozate după o artă fină. Naivitatea autorului nu este niciodată aceea: 
a concepției, ci fie una provenită dintr'un stil ce luptă cu greutăţile 
începutului, fie ana conștient arborată. De aceea la I. Codru Drăgu- 
şanu nu putem vorbi despre stângăcii propriu zise, nici măcar în acele 
cazuri când naivitatea plină de sănătate a descripţiei ne stârneşte zâm- 
betul, fixând cu o seducătoare notă de sinceritate psihologia călățorului 
nostru. lată un asemenea pasagiu relatând o gală de box, la Ẹondra ; 


282 aie VICTOR IANCU 


„A doua zi cercetarăm alt local, numit „Boxhali”, unde o speță de . 
- gladiatori angli se luptau cu pumnul, faţă în faţă, sârguindu-se a se 
lovi peste nas şi în foale. Văzui unul sângerând din nas și din gură, 
ca o vită şi alți doi leşinaţi la pământ, apoi îmi fu greață de aşa spec- 
tacol şi părăsii locul“, Plasticitatea expresiei merge paralel cu încisi- 
vitatea observaţiei şi sinceritatea tonului, 


Fireşte, scrisorile se remarcă în deosebi prin descrierile şi carac- ; 
terizările lor. Sensibil faţă de pitorescul naturii, obiectul de predilecție — 
al descrierilor lui Drăgușanu rămâne totuşi în primul rând peisajul. 
urban, în care-l interesează deopotrivă aspectul exterior al orânduirii 
orășenești, cât și moravurile oamenilor. Progresele civilizaţiei îi solicită 
în chip deosebit atenţia. In direcţia aceasta, împărtășește o concepţie 
dimensională a civilizaţiei cu aprecierea cantitativă a lucrurilor. Dela 
Baden-Baden, care se găsește „o sută cincisprezece mile depărtare de 
Viena și două sute patruzeci dela casa părintească“, ne scrie că „are. 
şaisprezece fântâni fierbinţi cu temperatura de treizeci şi șapte până 
la cincizeci și patru de grade, toate reduse în stabilimente de băi, cât 
se poate mai confortabil”, La Regensburg admiră „podul cel mai frumos 
în tot cursul Dunării, clădit din piatră tăiată, cu cincisprezece arcuri“. 
Despre Walhala aminteşte doar că e „un Panteon ridicat de regele 
Bavariei tuturor bărbaţilor eminenţi germani“, în schimb ţine să adauge 
că „ăst din urmă monument stă pe o colină rotundă, toată redusă în 
grădină delicioasă, lângă satul Stauf, pe malul Dunării”. i 

Cu mult mai reușite sânt caracterizările care vizează oamenii și . 
moravurile. La Drăguşanu — şi aici descoperim nu o trăsătură ro- ` 
mantică, ci o componentă a criteriilor de judecată ale clasicismului — 
insul nu e urmărit în particularitatea sa individuală, ci mai cu seamă 
în trăsăturile care räsfrâng caracteristicele tipului cultural, care la el 
coincide cu însuşirile rasei, Iată o anecdotă pe care o povesteşte pentru 
a caracteriza îngâmfarea unui curtean spaniol pe care-l cunoscu la 
Baden-Baden: „un sol frânc, în intimitate cu unul spaniol, da acestuia 
pururea titulatura de „Excelență”, Spaniolul îl întâmpină însă numai 
cu „Curtesia”, Avizându-se Frâncul a întitula şi el odată pe Ispan cu 
„Curtesia”, spre marea mirare acela-i dete cu „Excelenţă“. Lucrul ve- 
nind la explicaţie, Spanul declară verde : 

— Mi-s titlurile egale şi, oricare, binevenit; voesc însă ca titula- 
tura mea să nu fie ca şi a altuia”. 

Tendinţa portretistică e vie în scrisul lui Codru Drăguşanu, Ca 
orice portretist, nu refuză nici el plăcerea autoportretului. lată-l, tot la 
Baden-Baden: „Ştii că de acasă-s flăcău irumușel, apoi luându-mă după 
lumea în care mă mişc, nu neglijez toaleta, măcar că nu alerg după 
modă. Am, între altele, un costum semioriental, care face furori când 
ieşim la promenată campestră, cu un ciopor de copile. Când mă acutrez 
„cu fesul grecesc, ornat cu ciucur de fir până la umăr, apoi, altminteri, 
în barșum de 'mătasă, nu numai oglinda-mi face complimente, dar toate 
domnișoarele-și dispută prerogativa de mă avea de cavaler”. 

Demne de luare aminte sânt consideraţiunile cu care-şi comple- 
tează observaţiile privind psihologia diferitelor persoane. In paginile 


CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRĂGUȘANU 283 


acestea în general e stăpânit de tendința de a judeca lucrurile pe cât 
posibil obiectiv, şi deși adept al civilizaţiei, nu cade în extaz în faţa 
realizărilor ei, ţinând să descopere dincolo de opera de construcție, a 
civilizaţiei valoarea omului. Astfel relevă că „drumurile în Germania 
sânt minunat de bune şi îngrijite, cultura pământului adusă in cel mai 
înalt grad și nu mă putui mira destul, cum poporul ordinar se bucură 
aici de înlesniri de care nici visează cei mai avuți ai noștri”, Intr'alt 
loc afirmă apoi că Germanii sânt poporul cel mai filosof din lume; 
ceea ce nu-l împiedecă însă să condamne unilateralitatea învățaţilor, 
remarcând cu amărăciune că „dacă Nemtul învăţat nu știe din ce viță 
e Românul, vecin cu dânsul, în mijlocul Europei, crez și mărturisesc că 
cunoștințele lui despre antipozi nu-i pot fi mai exacte: rămână în pace 
„ein ehrlicher deutscher Gelehrter”, Tot astfel vorbind 'despre Italia 
ține să-şi păstreze obiectivitatea, remarcând atât meritele cât şi slăbis 
ciunile unui popor. „Popoarele proaste stimează numai aurul, iar cele 
luminate, arta. Italia în astă privinţă, e cea dintâiu ţară în lume: ea 
bâjguie după artişti“. Privind însă ţinuturile deşerte ale Italiei îşi amin- 
teşte de mizeriile vieţii româneşti și-și revarsă sufletul întro tristeţe 
aproape biblică ce ne amintește durerile unui Russo sau Băcescu: 
„Cugetarăm la lepra care a cuprins poporul roman în Italia și la lepra 
şi râia ce suge şi stoarce sudarea poporului daco-roman: iobăgia, claca, 
boerescul, robota — una și aceeași plagă cu patru nume barbare; 
apoi extrema mizerie şi abjecţie în care vegetează, O, decadenţă! o, 
calamitate ! o, tristă realitate!“ Într'un alt loc remarcă apoi, fără rău- 
tate, dar incisiv, că Italienii în furie înjură ca surgiii din fara Munte- 
nească ! Despre Ruși în general are cuvinte bune. li consideră adesea 
simpluţi, ca pe Sârghie Ivanovici, care-i delecta la Baden-Baden „cu 
ignoranţa ce arăta la toată vorba, mai ales comentând pe Agatanghel 
-despre întâietatea Bisericii ortodoxe şi despre măreţia Imperiului slav”, 
“Totuşi adaugă că „Muscalul e foarte deștept din fire şi imită minunat, 
însă clasele inferioare n'au ocazie de a se instrui fără [numai] în țări 
străine“. Părerea lui este că „un popor nu trebue judecat după ga- 
vernul său, care adesea e importat de aiurea şi aceasta se poate zice 
cu tot dreptul despre Rusia, care a adoptat cel mai straşnic absolutism 
şi aristocratism,., sub care geme un popor blând şi bun de fire, căruia 
se ţin închise toate cărările ce l-ar duce la cultură”, 

O singură dată obiectivitatea aceasta face loc unei neţărmurite 
admiraţii, atunci când este vorba de Franţa. Cu toată imaginea caldă 
a patriei care-l însoţeşte pretutindeni, mărturiseşte că „dacă ar îi să 
mă renasc odată în lume, aș implora Cerul să mă renasc şi eu Frânc”, 

"Numeroase și mișcătoare sânt paginile în care preamăreşte Franţa! 
“Cauzele atașamentului său sânt de sigur multiple, Cu toate că într'un 
loc observă că „fericirea umanităţii nu stă în forma de guvern, ci în 
guvernatori patsioți, totuşi ceea ce-l atrage faţă de Franţa este negreșit 
liberalismul democrat al cărui partizan sincer este pelerinul transilvan. 
Adeile generoase, răspândite în timpul monarhiei din Iulie, îl cuceresc, 
văzând în ele solia cea mai glorioasă a Franţei. „Deşi Frâncii sânt 
mândri de națiunea lor, ferească Dumnezeu, să dispreţuiască pe alte 
popoare! Ca o naţiune în adevăr mare, au un caracter cu totul fi- 


- 204 psi Piz VIFTOR IANCU 


ntrop, mărinimos, generos: de aceea și sânt iubiţi de popoasele s de 


le, însă nu în deşert pizmuiți de cele tari”. Iață și tâlcuirile! 
le culege din experienţa politică a Franţei : „Adevărata ie 
nunai acolo unde toate simțirile, toate puterile şi toate lucrurile’ tis : 
spre unul și acelaşi scop, vaza şi reputația, respectul şi gloria popo- 
rului, înafară, bunăstarea şi mulțămirea fiecărei clase, fiecărui indivii 


înăuntru, Apoi cine poate realiza toate acestea decât un guver pa- 


pular național, în toată firea vorbei?” „Deşi în Franţa, ca și aiurea, & 


starea lucrurilor nu e tocmai după dorinţă, totuși aici partida demo- ` 


cratică e imposantă; lumea numai de-aici poate să-și aştepte mântuirea: = 
şi alte naţiuni ca să ajungă la valoare, numai pe națiunea frâncă pot l 


să şi-o iee de model”. Anglia îi impune și ea prin ordinea ei èxem- 


plară, totuşi i se pare sub raport moral inferioară Franţei, neavând 
aceeaşi putere de iradiaţie a ideilor generoase, „Anglia e liberă “de 
câteva secole, ea însă n'a fost în stare să împărtășească talentul liber- 


tăţii şi alte popoare... Franţa abia de o jumătate de secol câştigă îi {is 


bertatea, însă o câștigă pentru omenirea întreagă, nu numai pentru sige”. 


Un alt motiv al entuziasmului său pentru Franța trebue căutat 
în conştiinţa latinității, atât de puternică la intelectualii ardeleni din 


veacul trecut. Aceasta-l face să declare categoric că „viţa romanică e: ` 


aceea care preponderează în Europa în toată privința“. Or, expresia 
cea mai puternică a latinităţii a găsit-o în Franţa. = 


In sfârșit, încă un izvor al acestei nemărginite admirații descoperi: ` 


în simțul estetic, „Criteriul său estetic îl conduce în admiraţia pentru 


limba franceză, sau în condamnarea „cancanului coreografic“, observă E 


cu deplin temeiu d-l Șerban Cioculescu. 
` Cald şi prietenos în tonul povestirii, găsind mai totdeauna ima- 
ginea potrivită pentru zugrăvirea vre-unei stări mai abstracte, ca atâtea 
din relatările sale, pline de observaţiile unui psiholog fin, „Peregrinul 
iransilvan ne oferă potretul unui autor de fapt lipsit de cinism, cum. 
se credea greşit, exagerând înclinațiile spiritului său liber, plin de: 
omenie, cu frica lui Dumnezeu și profund respectuos față de mani- 
festaţiile oneste ale omenirii şi mai ales faţă de formele ei de civili- 
zaţie, care-l preocupau în chip deosebit. Spiritual într'un mod puţin 
obișnuit pe atunci la intelectualii din Transilvania, în scrisul cărora e: 
mai multă gravitate, şi ironie, în deosebi apoi autoironic, cu dese re- 
flexii senine de scepticism, L Codru Drăguşanu, prin toată structura 
sa sufletească, se apropie de tipul scriitorului clasic, desăvârșit orga- 
nizat sufletește, Din acest moliv stângăciile sale stilistice nu sânt nici- 
odată ridicole, ci mai de grabă simpatice. Aceasta nu e numai o con- 
cesie ce i-o facem, cunoscând circumstanţele stilistice destul de dificile- 
ale prozei din timpul său, al cărei strălucit maestru a fost totuşi, ci 
` convingerea pe care o dobândim din însuși fondul scrierilor sale, în 
care ni se desvelește ca un spirit perfect echilibrat. 
` Ọpera sa de sigur n'o preţuim numai ca pe o lucrare artistică, 
ci şi ca:pe un document, asemenea oricărei memorialistice. Interesy} 
nostru faţă de scrisorile sale este însă susținut şi de valoarea lor do- 
cumentară, din punctul de vedere al limbii, în domeniul căreia Codru- 


CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRÂGUŞANU 285: 
Drăgușanu a făcut interesante experiențe, dozate cu un remarcabil 
simţ, pe care-l recunoaștem astăzi poate mai curând decât altădată. 


O problemă importantă pentru istoriografia noastră literară, pe 
care d-l Şerban Cioculescu, în prezentarea ce i-o face autorului, caută 
s'o. rezolve, este fixarea datei când au fost redactate aceste scrisori, 
D-sa aduce o serie de dovezi, menite a demonstra că, astfel cum. ni 
se înfățișează, scrisorile n'au putut fi concepate Ja data indicată de 
autor, Un argument puternic care confirmă îndoiala comentatarului 
este unitatea stilului din aceste scrisori, După cercetările d-lui Ciocu- 
lescu autorul trece munţii la vârsta de 18 ani și scrisorile din această. 
carte se termină când el se apropie de 27 de ani. Este tocmai pe- 
rioada în care se produc cele mai multe transformări în procesul de: 
maturizare al unui intelectual. Dacă adaugăm la aceasta și împreju- 
rarea că, după însăşi relatările sale, Drăgușanu şi-a format cultura in. 
perioada călătoriilor, îndoielile d-lui Cioculescu par și mai întemeiate, - 
Căci nicăieri din structura scrisorilor nu rezultă acest fapt, dacă nu 
ni l-ar mărturisi > însuşi autorul, Cel mai solid temeiu care îndreptă- 
ţeşte îndoiala d-lui Cioculescu este însă cel filologic, la care noi am 
adăuga și unul privind pe observatorul psiholog. D-l Cioculescu dove- 
deşte în adevăr că, încă în primele scrisori ale călătorului găsim ex- 
presii pe care el numai mai târziu putea să le cunoască şi anume, 
după ce şi-a însușit limba franceză. Tot astfel anumite caracterizări 
privind psihologia popoarelor sânt făcute, ca în scrisoarea din Baden- 
Baden, încă înainte de a fi putut cunoaște prin contact direct popoa- 
rele în chestiune, De aceea credem și noi, dimpreună cu comentatorul 
peregrinului transilvan, că scrisdrile așa cum le citim, n'au fost ela- 
borate între anii 1835—1844, ci alcătuesc o lucrare ulterioară. Este 
adevărat că însuşi titlul inițial al cărții ') ar îngădui acceptarea unei 
alte teze care s'ar împăca și cu afirmațiile d-lui Em. Bucuţa, preo- 
cupat și d-sa de a desluși întrebările puse în legătură cu opera lui 
Codru Drăgușanu, „A scris... din lumea largă unui frate pe care-i 
iubea şi era notar în Drăguș" — afirmă d-l Bucuţa. Opera sa n'a fost. 
deci „ò compoziţie literară târzie — continuă d-l Bucuţa — după în- 
semnări, făcute zi de zi de călător și prelucrate mai apoi în chip de 
scrisori, ca un roman epistolar cu un erou central, lon Codru din 
Prăguș,.." | . l i 

"Faţă de aceste păreri contradictorii, noi încercăm o ipoteză, care: 
ni se pare cea mai verosimilă, reușind să concilieze şi interpretările 
de mai sus. Insuşi primul titlu al cărţii indică o revizuire a scrisorilor 
inițiale, Este deci probabil că ele au existat aevea, însă au fost în în- 
tregime refăcute de autor, nu numai după un plan stilistic şi filosofic 
omogen, ' dar,şi din punctul de vedere mai restrâns literar precum și 


al concepției. 


1) „Câteva epistole ale unui peregrin ‘transilvan, revăzule şi ajustate după 25 de: 
ani”. x m Aa E 


286 | VICTOR IANCU 


Eminentul comentator, ale cărui merite în reabilitarea literară a 
lui I Codru Drăguşanu nu sunt răsplătite decât de plăcerea pe care 
"o oferă lectura cărţii, credem că exagerează, când cu orice preţ ține 
să ni-l răpească pe acest strălucit compatriot. In adevăr, nu găsim de 
loc justificată încercarea de a ni-l prezenta ca pe un spirit străin de 
felul de a îi al Ardelenilor, care odată trecut Carpaţii, „sa munte- 
-nizat aproape cu desăvârşire“. Inclinaţia. lui de a face reflexii critice, 
spiritul său vioi și plin de agerime i se par d-lui Cioculescu trăsături | 
streine de sufletul Ardelenilor,: Spre marele nostru regret, noi a trebuit 
în schimb să ne convingem că d-i Şerban Cioculescu, care de altfel 
este un critic deosebit de informat şi care a scris odată pagini compre- 
hensive despre raporturile lui Caragiale cu Ardelenii, are de fapt o 
imagine falsă a Ardealului. Spiritul ardelenilor nu trebue reconstituit 
după aparența gravă a latiniştilor, Dacă d-l Cioculescu ar fi străbătut 
puţin provincia noastră, s'ar fi putut convinge, fără îndoială, de îm- 
prejurarea că tipul Ardeleanului de sud se deosebește în general de 
„acela al Ardelenilor de nord, în primul rând prin mobilitatea mai mare 
a spiritului şi prin ceea ce înţelege d-sa în deobşte prin mentalitate. 
muntenească. Cei din Făgăraș, adică din Țara Oltului, sânt în genere 
asemenea lui Codru Drăgușanu: nu numai ageri și vioi, dar și volubili 
şi deosebit de sociabili ! s. 
= ` Un alt argument pe care-l aduce d-l Cioculescu în sprijinul in- 
terpretării sale, este admirația lui Drăguşanu pentru civilizația franceză. 
„(Curioasă pasiunea lui L Codru Drăguşanu pentru Franţa şi Parisi 
— scrie d-sa — în orice caz neobişnuită printre ardeleni; noi o: so-: 
-cotim consubstanţială aceluia care şi-a descoperit în Voltaire, spiritul 
-cél mai înrudit, spirit în semnul căruia „abundă“ nu odată, în jurnalul 
lui de călătorie”. Adevărul este că afară de rare excepţii, ca de pildă 
T, Maiorescu sau Gheorghe Coşbuc, Ardelenii au admirat din depăr- 
tare cu fanatism Franţa, iar dacă nu sau împărtăşit din darurile ei 
atâtea generaţii, este pentrucă drumul spre Franţa le-a fost sistematic 
:zăgăzuit de vigilenţa autorităţilor opresoare. Regretăm că nu putem 
reproduce aici o impresionantă scrisoare a lui G. Bariț, el însuși in- 
fluenţat de unii scriitori francezi, ca Michelet bunăoară,!) în care se 
plângea unei personalităţi politice din vechea ţară pentru toată reţeaua 
-de măsuri sortite a împiedeca sistematic tineretul ardelean de a-și face 
studiile la Paris. Scrisoarea aceştui mare luptător naţional alcătueşte o 
elocventă dovadă pentru admiraţia plină de iubire cu care s'au îndreptat 
privirile Ardelenilor spre Franţa, din clipa în care au recunoscut ìn- 
tr'ânsa ţara'ideilor generoase, ale aceloraşi idealuri care au aprins atât 
de mișcător şi sufletul lui Ion Codru Drăguşanu. Călătorul făgărăşan a 
admirat şi el în Franţa, poate înaintea mobilităţii spiritului, aceste idei, 
precum şi organizaţiile instituţionale menite a asigura libertatea indi- 
vidului şi a popoarelor și cu ea, progresul omenirii. Or, această apre- 
ciere nu numai că nu se îndepărtează de mentalitatea cărturarilor arde- 
leni, ci se găseşte întocmai în nota celui mai autentic spirit ardelean. 

3 să . 


1) Vd, Michelet şi Românii, de Ion Breazu Cluj 1935. 


3 


CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRĂGUŞANU î 287 


„Şi încă un ultim cuvânt, despre tehnica ediţiei. Recunoaştem — 
reeditarea unui scriitor ca I. Codru Drăgușanu nu este un lucru uşor. 
În orice caz, faţă de ediţia lui N, Iorga, ediţia d-lui Cioculescu are 
meritul de a fi încercat să redea mai sincer textul original. Totuşi pe 
alocuri credem că s'au strecurat oarecari scăpări, poate evitabile dacă 
d-l Cioculescu cunoștea mai bine graiul din Transilvania sau dacă con- 
lucra în acest scop cu un ardelean. În primul rând, noi găsim că au 
fost substituite relativ multe expresii, întru cât unele se găsesc şi astăzi 
în circulaţia limbii româneşti din Ardeal, De sigur, multe din ele repre- 
zintă neologisme vulgare, altele adevărate barbarisme, dar sânt și câteva 
care-şi vor avea mai departe rostul lor. Oricare ar fi însă consideraţia 
cu. care le întâmpinăm astăzi, ele sânt înţelese, ba în parte și acum 
uzitate în Ardeal, iar dacă publicul din celelalte provincii româneşti 
le-ar fi înţeles cu anevoie, credem că era mai potrivită metoda inversă 
celei aplicate de d-l Cioculescu şi anume, nu înlocuirea lor, ci expli- 
carea lor la note. Nu vom cita decât câteva dintr'un glosar mai bogat, 
Spre exemplu: de loc şi nu pe loc, cum a apărut în textul revizuit de 
d-ICioculescu. In graiul românesc din Transilvania de loc nu insemnează 
o negaţie ca în vechiul regat, ci o expresie sinonimă termenilor îndată, 
imediat. De pildă „trenul vine de loc“ însemnează că „trenul vine numai 
decât“ Inlocuirea acestui cuvânt cu expresia pe loc e admisibilă uneori, 
în principiu este însă eronată reprezintând o altă nuanță! Vom inșirui 
acum şi alţi câţiva termeni, care, după părerea noastră, trebuiau păstraţi 
în text: Secli pentru secole, rezbel pentru războiu, morbos pentru 
bolnav, destul pentru îndestul, a se cura pentru a se curarisi, la popor 
pentru poporului, obşidar pentru concediat (ceea ce nici nu este sinonim), 
son pentru sunet (insuși T. Maiorescu întrebuința încă termenul de son), 
experiment pentru experienţă, afund pentru adânc, oaspe pentru oas- 
pete, mahagon pentru mahon, cociş pentru vizitiu, ş. a. Iatr'un loc d-l 
Cioculescu substitue neologismului „eluptare“ cuvântul „dobândire“, Este 
greşit! „Eluptare“ e o traducere în româneşte a termenului german de 
„erkämpfen“ şi se poate exprima şi cu termenul românesc de cucerire, 
niciodată insă cu acela de dobândire. Fie-ne îngăduit a mărturisi, că, 
nouă Ardelenilor totuşi ni-e cu mult mai la inimă expresia eliminată de 
d-l Cioculescu, poate şi pentru faptul că neam deprins, printr'o expe- 
riență ancestrală, să cucerim totul prin luptă! In poema Doamne fereşte 


. care încheie scrisoarea autorului din Călăraşii- Vechi, unde a fost ţâr- 


covnic, termenul de obednițfă d-l Cioculescu îl identifică cu acela de 
obediență. Obednița este însă slujba de amiază, după cum utrenia e 
slujba de dimineaţă, vecernia şi vecernița slujba de seară şi polunojnița 
cea dela miezul nopții. 3 

„Cu aceste câteva rezerve, nu putem de încheere decât să elo- 
giem, încăodată, o inițiativă binevenită, fiind încredinţaţi că osteneala 
d-lui Cioculeşcu va fi larg răsplătită :de recunoştinţa cititorilor, cari 
vor identifica, în sfârşit, în Ion Codru Drăgușanu pe unul din proza- 
torii noştri de frunte dela mijlocul veacului precedent, aşa cum o do- 
reşte și comentatorul său de astăzi, prin osârdia cărtiia a putut apărea 
această ediţie menită a umple un gol de mult: resimţit, 


VICTOR IANCU 


ap +. „ IOAN NEGOITEŞCU 


VIEAȚA ARTISTICĂ LA SIBIU 


Pentru un intelectual din Bucureşti orașele provinciei apar ca nişte 
cetăţi moarte, popasuri administrative pe vastele plaiuri ce 'îi pot pré- 
zenta exclusiv interese de ordin turistic, geologie și etnografie pitg- 
rească. Optica metropolitană nici nu greșește atunci când ar căuta vreo 
semnificație de actualitate, de prezenţă spirituală: activă, unor monti- 
mente istorice răspândite prin provincie, precum ruinele dela Sarmise- 
getuza și Adam-Clisi, bojdeuca lui Creangă din laşi sau biblioteca lui 
Xenopol adăpostită în palatul cultural din Arad. Fiindcă o metropolă 
nu trăiește numai piin trepidația ritmului de stradă, prin varietatea şi 
mulțimea spectaculară a teatrelor, cinematografelor și concertelor, dar 
mai ales printr'o mondenitate de alură spirituală, ce permite membrilor 
săi să guste produse artistice și de natură intelectuală în general, ofe- 
rite pe un plan major, atât în calitate cât şi în cantitate, În marile . 
orașe, dintre care la noi Bucureştiul e unul singur, acest spirit de mon- 
denitate e public şi orice străin i se poate încadra din primul moment, 
fiindcă îi stă în cale la toate răspânţiile, reuniunea numindu-se expo- 
ziție, conferinţă sau gală de dans. Oraşul de provincie, în care vieaţa 
se consumă cu atâta discreţie, prezintă străinului un farmec pur exte- 
rior, acea cetate moartă, prin care par că se petrec numai singurătăţile. 
Dincolo de zidurile care sunt doar adăposturi particulare şi nu vaste 
săli de tentaţie publică, el nu mai poate vedea nimic, porţile fiindu-i 
închise cu şapte lacăte. lată de ce el nu poate bănui acolo decât o 
scurgere domestică de existenţe prea liniștite şi prea supuse meschinei 
mondtonii, spre a fi interesante. Intr'un om de rând al metropolei, 
oricât de șters ar fi el, respiră totuși tentacularul plămân al orașului, 
pe când omul din provincie prea e singular și topeşte în el sensul vieţii 
mediocre şi absente, ce se naște şi se stinge la fel de fără sgomot între 
patru ziduri ce privesc numai în spre înăuntru, Hi 

La Cluj se crease înainte de ocupație o certă atmosferă de me- 
tropolă culturală, orașul fiind lipsit de distracţia sgomotoasă a străzii, 
proprie centrelor industriale, dar abundent de o vieaţă intelectuală de 
stil occidental, care nu se limita de sigur numai la manifestările ce 
aveau loc în localurile universitare, în cele de operă și teatru sau altele 
asemănătoare, ci îşi întinsese albii largi într'o ambianţă totală ce ço- 
ora oraşul, fără a fi ceva suprapus, greoi, ci foarte firesc. Nu mai era 
atmosiera de provincie; Clujul părea un mare cartier cultural dintr'o 
metropolă ce continua nevăzută spre margini. E foarte evident acest 
„lucru mai ales prin comparaţie, căci de când institutele universitare 
clujene au fost transportate la Sibiu, oraşul acesta atât de fermecător 
provincial, e covârşit de ceea ce i sa suprapus, pare de-a-dreptul 
obosit de o povară ce nu i se potriveşte, 

Matei Caragiale, cu rafinata lui inteligență estetizantă, iubea Si- 
biul, avea o adevărată pasiune pentru vechea și pitoreasca urbanitate 
a Sibiului şi de atâtea ori s'a plimbat pe sub zidurile roșii, a căror umbră 
era bătrână cât veacurile, pe străzile înguste și întortochiate, stăpânite 
de o atmosferă pur interioară, pe sub ganguri fi pe scările roase, 
parcă dintr'o minusculă Pragă, Noaptea, sub zăpada albastră, sau ziua 


VIEAȚĂ. ARTISTICĂ LA SIBIU ri 


şüb limina caldă, şi vie ce scoboară de pe crestele parcă terao ale 
Carpaţilor, în pritnăvara râcoroăsă și aerată sau în toamna sumbră Şi 
bogată, Sibiul nu ge schimbă şi zidurile lui răsună mereu de ecoul 
clavecinelor atinse de atâtea şi atâtea mâirii detuincte. Tocmai fiindcă 
e burg ce nu-şi desminte caracterul, Sibiul are o irbanitate tradiţională 
şi tadărătnică, precum poate niciun alt oraş din ţară. lată de ce a fost 
totdeauna prielnic unei fermentaţii artistice, de interior, care fie ger- 
mnanică fie românească, se petrece în continuitate şi în specificitate, O 
universitate mare, ca cea dela Cluj, dacă nu se lasă sugrumată între 
aceste ziduri strâmte, nu are de ales decât să le înnăbuşe pe deastipra, 
S'a adaptat însă de minune acestui burg intim vieața studenţească, 
constrânsă nu numai la studiu și revărsată în politică, precum la Cluj, 
dar turnată într'o fervoare artistică şi personal intelectuală de-a-dreptul 
prodigioasă. S'au creeat la Sibiu, în studenţime şi prin studenţime, ade- 
vărate laboratoare unde se rafinează spiritul artistic, mai ales muzical, 
dramatic şi literar și unde se promovează, Gregar, gustul intelectualităţii, 


De sigur nu numai faptul că în acest timp sau strâns elemente 
mai de valoare din tineret, e cauza acestei înfloritoare activităţi arti» 
stice, dar trebue recunoscut însuși oraşul ca mediu nespus de favorabil 
unor àtari manifestări. Cu fina sensibilitate artistică și acel gust acuzat 
de preţiozitate, Regina Maria a ales tocmai Sibiul ca loc de acţiune 
al „Măştilor”, cel mai nimerit cadru să cuprindă o stranie atmosferă 
de gen wildeian,. Când scriitorul Victor Papilian a deschis interesante 
perspective asupra vieţii spirituale de provincie, în romanul „Fără li- 
mită“, Clujul de acolo se resimțea de o anumită rigiditate, de un aer 
auster ce caracteriza acel oraș academic și căruia îi lipsea tot ceea ce 
are în farmec Sibiul. A 


Teatru. Turneele teatrelor bucureștene deși foarte numeroase, 
aproape cât o stagiune locală, din punct de vedere artistic sunt (ihafară 
de Naţional şi Muncă şi Lumină) insignifiante. Teatrul german din 
Sibiu, condus cu multă pricepere de d-l Gust Ongyert, susține în fie- 
care án o stagiune de toamnă şi alta de primăvară, în care năzuinţele 
artistice sunt totdeauna vizibile şi mai ales misiunea lui se realizează 
în înscenarea drainelor clasice. În ultima vreme colaborarea româno- 
germană intensificându-se și raporturile artistice dintre cele două po- 
poare devenind tot mai prietenești, d-l Ongyert a tradus în limba ger- 
mană comedia lui Victor Ion Popa „Muşcata din fereastră“, care a și 
intrat în repetiţii şi regia din ultima oară va fi asigurată chiar de autor. 
De o deosebită importanță e însă, la Sibiu, activitatea teatrelor de 
amatori şi diletanţi, alcătuite din grupări dramatice studențești, munci- 
. torești sau particulare. Şi nu e vorba numai de a umple un gol cu 
spectacole, în vederea distracţiei dumipicale a publicului, ci de adevă- 
rate experiențe de teatru de amatori, în care regia încearcă un rol 
extrem de interesant, Teatrul care se joacă astfel la Sibiu, deşi nu 
poate fi comparat în posibilităţi cu cel dela Bucureşti, dar nu rămâne 
totuși un șters eveniment de provincie izolată, ci — în curent cu mo- 
dalitățile de artă ale teatrului contemporan — menţine interesul pu- 
blicului nu atât pentru spectacol ca atare, cât pentru motivele artistice 


290 „IOAN NEGOIȚESCU 


care îl animează. Astfel ár fi destul dacă am aminti gruparea drama- | 
tică „Prietenii teatrului“, de pe lângă „Astra“, grupare condusă cu 
atâta gust de un foarte priceput regizor ardelean, d-l D. Petruţiu, care . 
a înscenat recent la lași „Cruciada copiilor”, D. Petruţiu a ales o ex- 
celentă comedie şcolărească a unuia din cei mai talentaţi scriitori ti- 
neri, Corneliu Axente și împreună cu o mână de amatori a realizat o 
înscenare cu totul excepțională, „lepuroii” lui Corneliu Axente bucu- 
rându-se de succes unic în analele teatrului de provincie, jucându-se .- 
până acum de zece ori cu cassa închisă și fiind mereu în entuziasta 
rechemare a publicului. Tot „Prietenii teatrului” au pregătit pentru 
luna Mai, o şedinţă experimentală de teatru, însoţită de o conferință 
a lui Victor lon Popa despre teatrul românesc, 


Teatrul studenţesc, în febrilă activitate, cunoaște două formaţiuni 


dramatice mai importante, aceea a Facultăţii de Medicină, condusă de 
fostul director al Teatrului naţional din Cluj, Victor Papilian și care 
a reprezentat în stagiunea aceasta „Fratele păgân” de N, Iorga și are 
în repetiţie „Visul unei nopţi de vară“ a lui Shakespeare, iar a doua 
e aceea a seminarului de Estetică, condusă de esteticianul Liviu Rusu, 
care după ce a reluat succesul de anul trecut al „Heidelbergului de 
altădată”, pregăteşte o nouă înscenare „Scrisoarea pierdută” a lui Ca- 
ragiale şi spectacolul combinat dramatic-dansant „L'Ame et la Danse”, 
după Paul Valéry. 

Teatrul muncitoresc din Sibiu, condus de d-l Dumitru Axente, 
are o nu mai puţină importanță, răspândind interesul pentru arta dra- 
matică în cercuri tot mai largi și mai ales dând lumii muncitoreşti de 
aici spectacole foarte îngrijite, cu repertoriu din Alecsandri de preferinţă. 


Muzică. Vieaţa muzicală la Sibiu e în deosebi pe linia unei foarte 
vechi tradiţii, atât în ce priveşte pe Români cât și pe Germani. De 
sigur, orașul e vizitat de artiști străini, dintre care Wilhelm Kempf şi 
Hans von Benda nu lipsesc în fiecare stagiune odată sau de două ori, 
însă activitatea locală e cea mai semnificativă. Concertele de pian sunt 
cele mai dese, iar în fiecare lună Muzeul Brukenthal oferă câte o se- 
rată de muzică de cameră veche (familia Bach, precum și Haydn, 
Haendel sau Mozart), cu solişti Germani sau Români. Concertele dela 
Muzeul Brukenthal au loc în acel cadru de epocă, în saloanele baro- 
nului de altădată, la flacăra pală a lumânărilor, în decorație barocă, 
adevărată reînviere a stilului galant, Muzeul Brukenthal adăposteşte 
aşa dar nu numai splendide originale de artă flamandă, precum por- 
trete de Jan Van Dyck sau Hans Hemling, nu numai o faimoasă bi- 
bliotecă în care se găsesc toate cărţile apărute în Europa în cutare 
secol, dar şi reinviata atmosferă de muzică naivă şi calmă, a unor 
timpuri apuse, i 
i Evenimentele de seamă ale vieții muzicale sunt însă marile ora- 
torii dela catedrala evanghelică, în care coruri, orchestră, orgă şi so- 
lişti sunt armonizaţi de bagheta perfectă a maestrului Dressler, el însuși 
solist al unor frecvente recitaluri de orgă. Cine nu a auzit „Patimile 
după Matei” de Bach într'o atmosferă ca aceea din Sibiu, nu poate 
gusta o anume frumuseţe a frazei muzicale a bătrânului artist, care e 
cel mai reprezentativ plăsmuitor al spiritualităţii germanice, 


VIEAȚĂ ARTISTICĂ LA SIBIU a că . 29£ 


Li 


să 


Dacă altădată Sibiul muzical, atât cel german cât şi cel românesc, 
sta sub conducerea lui Dima, astăzi nu cunoaștem decât o singură 


grupare serioasă românească și anume orchesta filarmonică a studen- 


țimii, care ţine de Facultatea de Medicină. Concertele de până acum: 
ale filarmonicei studențești au dovedit atâta disciplină și pregătire din 
partea membrilor ei, încât nu putem decât să regretăm lipsa unui di- 
rijor pe măsură, care să o ducă la adevărate realizări, 


Dans. Puţine orașe din ţară au o activitate atât de bogată ca 


Sibiul, în ce priveşte arta dansului. Și aceasta mai cu seamă datorită 


şcoalei de dans ce o conduce d-na Mercedes Pavelic, care în răstimpul: 
dintre turneele în străinătate sau București animează vieaţa artistică a. * 


Sibiului atât prin recitaluri personale cât și prin acele ale elevelor sale, 


a 


Coreografia deşi e arta cea mai universal practicată, dar e un produs . 


dificil, prin munca necontenită ce o cere, prin pregătirea excepţională. 
a artizanilor ei, care trebuesc să i se dedice exclusiv, atunci când tind 
la o activitate cultă, majoră. Cu atât mai mult trebue preţuită prezenţa 
unei serioase școli de dans la Sibiu. Doamna Pavelic face parte di 

curentul dansului dramatizant, inițiat de Germani, precum Mary Wigman 


sau Harald Kreutzberg. De aceea, o plăcută surpriză a şcolii sale a 


fost tânăra și talentata Ida Prosteanu, ale cărei posibilităţi artistice țin 
tocmai de dansul pur, profesat de un Serge Lifar, în care armonia 
simplă şi exclusivă a mişcărilor dansante face cerc închis, repudiind: 
orice relaţii exterioare, precum cele dramatizante, susținând indepen- 
denţa dansului chiar faţă de muzică, Ida Prosteanu, având o aluză mult 
mai suavă decât a maestrei sale și fiind mai graţioasă în mișcări decât: 
Mercedes Pavelic are deschisă o remarcabilă carieră de dansatoare, 
după ce va termina studiile coreografice la școlile din străinătate, Ar 
fi bine să poată avea norocul să studieze la Ruşi sau Francezi, Tot. 
dintre elevele doamnei Pavelic e și Manuela Balaciu, figură orientală, 
căreia i se potrivesc în deosebi dansurile de caracter, | l 


Plastică. Doar două expoziții de artă plastică a cunoscut Sibiul . 
dela începutul războiului: una a pictorilor Sași și alta a lui N. Brana. - 


Ambele nu au reuşit însă să trezească un interes deosebit, deși inten- 
ţiile au fost bune. Arta plastică săsească e destul de mediocră, cel 
puțin atât cât am putut să o cunoaștem, lar în ce privește pe români, 
trebue spus odată pentru totdeauna că încercările unui Vlasiu saw 
Brana de a impune un anumit ardelenism în plastița românească au 


dat greș, atât datorită tendinţelor şubrede de a se creea acel „specific“, * 


dovedit până acum mai mult ca o monotonie interioară şi ca o steri- 
litate de concepţie, cât şi lipsei unui talent remarcabil care să le impună. 

Dacă nu putem semnala date îmbucurătoare în ce priveşte mani- 
festările de artă plastică și trebue să regretăm că artişti de bună ca- 
litate din Bucureşti nu au expus şi la noi sau să fi organizat cel puţin 
o expoziţie colectivă demonstrativă, fiindcă ar fi avut publicul adecvat, 
remarcăm însă împortanţa muzeului Brukenthal, cu originalele de 
mare valoare internaţională şi cu reproduceri: de cel mai însemnat rost. 
educativ, precum și colecţiile particulare, în cea mai mare parte apar- 


ținând însă clujenilor, A IOAN NEGOIȚESCU 


-202 pe UE MANIȚIU 


SUVERANITATEA COPILULUI 


E de netăgăduit adevărul afirmației că omul se găseşte în ui 
permanentizării sale ca specie, sub sceptrul suveranității copilului. 

„In braţele mamelor dormitează viitorul în chipul copilului, iar ! 
la picioarele lor se joacă istoria“ (Ellen Key). In sângele nostru clocă- 
tesc bunii şi străbunii, glasul sângelui e însuşi glasul istoriei care se . 
tere iimperios perpetuată, | 

Copilul ne stăpânește încă de când e numai un principiu suverân ` 
al vieţii, iar suveranitătea lui se continuă sub cerul familial până f - 
momentul când legea firii se vede asigurată. Suveranitatea copilului ë 
însăși porunca legii. perpetuării. A nu.simţi și a nu te suo dai 
acestei suveranităţi, este egal cu o sfruntare a sensului existenţial, 
o trăire dincolo de periferia imperativelor firii. 


Dar, spuneam măi sus, suveranitatea copilului ca principiu al ` 
perpetuării, se prelungeşte în cadrul familiei, până în momentul când 
legea se vede asigurată, principiul vital înscriindu-se în potenţialitatea 
succesorală. 

Temistocle zicea prietenilor săi: „copilul meu este arbitrul Gre- 
ciei : el stăpâneşte pe mama sa, mama sa mă stăpânește pe mine, €ii ` 
:stăpânesc pe Atenieni şi Atenienii stăpânesc pe Greci“ (Plutarh, Vorbe 
insemnate). Ar fi o absurditate să acceptăm concluzia în simplitatea ei 
aparentă. În dosul acestor cuvinte trebue să vedem nu afirmarea unei 
autorităţi statale, ci confirinărea excepționalei consideraţii de care sé 
„ bucura copilul în lumea ateniână. Deslușim în taina acestei fraze, se- 
.cretul strălucirii ateniene, . rădăcina pe care s'a ridicat măreţia unei 
culturi, insăși aceea suveranitate a copilului, în fața căreia se apleca 
înțeleptul din Agorà, cà și ilotul umil, regele ca și ostașul, ghicim ar- 
'bitrul unui stil de vieaţă. 

Suveranitatea copilului ne e sădită în sânge, Sub cerul familial, 
copilul, prin iubirea cu care îl înconjoară părinţii, devine . stăpânul 
inimilor, De altfel, toată truda unei vieţi ar fi „lipsită de sens, dacă nu 
s'ar desfăşura sub auspiciile acestor stăpâni ai inimilor noastre, Ce e 
acest devotament dacă nu recunoașterea unei suveranităţi ? 

Stăpânirea copilului e stăpânirea blândeţii, a delicateţii, a nevino- 
văţiei, a slăbiciunii, e confirmarea indestructibilei legături între fructul - 
sângelui şi om, i 

Natura s'a văzut obligată a sădi în om această poruncă de sub- 
- ordonare, tocmai, cum am spus mai sus, pentru conservarea speciei. 
Fără acest scut, fără maternul devotament, perpetuarea ar fi fost im- 
posibilă, 

Ideea de stăpânire la copil, ni se revelează autoritar odată cu 
nașterea lui, odată cu ţipătul. Prin acest semnal, vieaţa își exprimă 
strigătul ei de biruinţă, dar tot prin el, ea își auto-totalizează condi- 
ţiile necesare pentru înmuguire şi creștere. Omul înregistrează această 
afirmare a vieţii şi se subordonează ca unei trebuinţi poruncitoare şi 
permanente. Această subordonare se prelungește de-a-lungul copilăriei, 
în pubertate şi adolescență, diluându-se și apoi, topindu-se în echi- 
Jibrul maturității, 


SUVERANITATEA: COPILULUI 2080 


Dar. acuma -e necesar să precizăm anumite sensuri. Dacă se poate ` 
“orbi de suveranitate la copil, ca de un principiu ce dictează legii | 
continuității vieţii, ca de un principiu cosmic sădit în carne, se mai ` 
poate vorbi şi de o falsă suveranitate, deplasată și despotică.:. ' . .: 

Vom deosebi deci, după caracterul lor, două feluri. de suvera“: 
mități la copil: o suveranitate naturală care-şi are originea în însăși 
principiile esenţiale ale vieţii şi o suveranitate: deviată, despotică, pe 
care am numit-o suveranitate vicioasă. Am văzut că suveranitatea na- 
turală, copilul o obţine de pe când el nu e decât un principiu, pre= 
lungindu-se apoi în vieaţă ca o lege a continutăţii și a desvoltării. Ea 
e în raport invers cu progresul vieţii: cu cât se conturează mai mult 
omul din mică făptură, cu atât suveranitatea lui scade, legea simţin- 
du-se tot mai în siguranţă. Ori, tocmai în opusul acesteia constă unul 
-dintre caracterele esenţiale ale suveranităţii vicioase, Dacă. suverani- 
tatea naturală face ca omul în devenire să-și taie în pas cu anii, una 
câte una frânghiile cari îl ţineau ancorat în apele maternității, retră- 
-gându-se tot mai mult în interior, suveranitatea vicioasă a copilului 
crește în raport direct cu vârsta, împingându-l spre un parazitism ti- 
ranizator, 

__ Această suveranitate deviată, apare la copil odată cu formarea 
eului, îu vârsta opoziţiei (2—5 ani). In această perioadă, pătrunde în 
eul său o fășie din suveranitatea naturală pe care o exercită asupra 
celor din jur, antrenându-l spre capriciul suveranităţii despotice. Pro- 
cesul psihologic care determină această atitudine a copilului, e simplu 
şi cauzalitatea lui trebue căutată în educaţia greșită. 

În perioada formării eului, copilul începe să-şi determine poziția . 
sa față de natura palpabilă, trezindu-se totodată în el și zorii unei 
conștiinți a valorii forțelor sale. lată deci această mică „majestate“ în 
mijlocul unei lumi în care obiectele și fiinţele îi sunt sclavi, gravitând 
toate spre egocentrismul său, părinţii prea plecaţi şi prea supuşi servi 
absorbiți complectamente în cercul capriciilor „micului suveran”. Su- 
veranul vicios nu e pus 'în situația de a avea o experienţă naturală în 
mijlocul realităţii. El e ferit tocmai de ceea ce formează acea opo- 
ziţie a lucrurilor, instructivă și creatoare de echilibru între individ și 
lumea înconjurătoare, 

Prin dișpensarea copilului de experiența naturală, precum, mai 
ales, prin subordonarea docilă față de capriciile sale, se exercită acel 
apetit dăunător, spre ce am definit noi mai sus, prin suveranitate vi- 
„cioasă, activă. In special, se observă aceasta în familiile cu puţini copii 
„și mai ales în clasa de sus şi mijlocie. | 

Caragiale a prins în icoana „Domnului Goe“, atât de fidel, ima- ` 
ginea acestui mic suveran vicios, adulat, în calea căruia bariere nu 
existau, O proiectare în adolescenţă a acestui „Domn Goe”, multiplicat 
în atâtea şi atâtea exemplare, întâlnim la fiecare pas. Pilda biblică a 
“Fiului risipitor, e o splendidă ilustrare a acestor despoţi vicioşi. 

Pericolul ce-l prezintă aceștia, din punct de vedere social, nu e - 
mic. Primejdia creşte mai ales atuncia când se strecoară în artă, în 
„politică, în posturi de răspundere, pentrucă viciul de a reduce totul 

i 9 


a à 'o MIE MANMU ` z 


la sunaltorul comun cate e egoismul lor, îi urmăreşte, detentor 
la tiranizarea mediului, 

In familiile populate, copilul creşte sub sceptrul suveranităţii mai 
turale, din marginile căreia nu poate sări. El stăpânește doar inimile, 
întorcându-le spre el, fără ca să subordoneze totul din jur, voinții-sale. 
Stăpânirea lui e stăpânirea naturii, în conștiința lui ridicându-se: dor: 
ideea dependenţi ființei sale slabe şi primejduite. i 

Pentru' aceasta să nu se înțeleagă că am i iailaaia să pledas | 
pentru o educaţie in care individualitatea e violentată sau neglijată; . 
În cele de mai sus am vroit să definim doar tina dintre noțiunile pă= 
trunse în pedagogia modernă și în special în unele sisteme de edu-:. ; 
cație ultra-moderniste, aplicate aiurea și mai cu osebire într'un stat aw 
caracter comunitar. ; 

Ne-am referit mai mult la educaţia în familie căci aicea e mat: 
puțină posibilitate de control, empirismul şi afectivitatea matrimonială. . 
fiind de cele mai multe ori singurele călăuze, ` 

Oricine: trebue să admită că omul nu este liber să-și educe copiii. i 
cum vrea, sub pedeapsa de a face din aceştia nişte ratați ai vieții: 
Fiind încadrat în colectivitate, el este obligat de însăşi necesitățile cer- 
cului social, de a urma acel „tip regulator” al educației (Durkheim} $ 
determinat 'de anume tradiții şi „idei cari nu sunt produsul numai al ~ i 
epocii date, ci sunt în cea mai mare parte, a generațiilor anterioare” 


(C. Narly). ILIE MĂNIŢIU - * 


` PROBLEMA CĂSĂTORIILOR MIXTE DIN ARDEAL ACUM 100 ANI 


Peoblema căsătoriilor mixte a preocupat pe juriști încă din cele 
mai vechi timpuri. Deosebirile de clasă mai întâi, şi diferenţierile de- 
ordin religios de mai apoi au fost principalele cauze care au deter- 
minat luarea de măsuri legislative contra lor, adesea prevăzându-se- 
pedepse aspre, Astfel, încă din epoca romană, printre punctele reven- 
dicărilor de luptă ale plebeilor contra patricienilor figura și acel jas- 
connubii, drept ce l-au obţinut apoi prin legea Conuleia la 445, care 
le dădea posibilitatea de a încheia iustum matrimonium cu aristocrația. 
de sânge, realizându-se în felul acesta egalitatea de drept privat între 
cele două clase. Până în epoca împărăției, legislaţia romană a interzis. 
căsătoriile mixte dintre cetăţenii romani și peregrini. 

Dar Romanii cu spiritul lor profund moral, au păşit totuşi mai: 
departe, interzicând prin legile Iulia şi Papia Poppaea căsătoriile mixte 
între senatori și persoane de moravuri ușoare, Sancţiunea acestei dis-- 
poziţii nu era nulitatea, ci se aplicau regulile privitoare la concubinaj.. 
Împăratul Iustinian a desfiinţat probhibiţiunea, 

- Legile menţionate mai interziceau căsătoriile mixte între un func-. 
ționar roman din provincie şi o provincială, apoi (Dig. 23. 2. 65) se: 
mai interziceau căsătoriile între tutore sau fiul acestuia și pupilă, între 
femel: condamnată judecătoreşte pentrucă a comis adulter, și compli- 
cele ei, 


PROBLEMA CĂSĂTORIILOR MIXTE DIN ARDEAL ACUM 100 ANI 


“Când imperiul s'a mărit și puterea Romei s'a intins până departe 
Saua întreaga lume cunoscută atunci, împăratul a acordat, soldaților - 
lăsaţi la vatră cu cinste, dar şi atunci numai individual, — -honesta - 
missio, — dreptul de a se căsători cu o peregrină, formându-se în 
felul acesta familii romane bazate pe justum matrimonium în mijlocul 
unei populaţii străine. 

Creștinismul a influențat profund dreptul privat roman, mai ales 
în materie de familie, astiel că el devine mai cosmopolit, mai apt 
_ pentru a fi primit de alte naţionalităţi. Cu toate acestea legile au interzis 

căsătoriile mixte dintre „Romani, respective creștini şi Evrei. Această dis- 
poziție s'a introdus prin constituţia din anul 388 prin următoarele dis- 
poziții: 

Ne quis Christianam mulierem in matrimonium Judaeus accipiet 
negue Judaeae Christianus coniugium sortiatur, nam si quis alqu 
huiusmodi admiserit, adulterii vicem commissi huius crimen abtinebit; 
libertate in accusandum publici quoque vocibus relaxata. (I. C. Catu- 
neanu, Curs elementar de drept roman. Bucureşti, ed. ÎI, 1924, pag. 
143, nota 3). 

Interzicerea căsătoriilor a dăinuit apoi de-a-lungul vremilor până 
H si op franceză care a șters, pentru moment se pare, toate inega- 
itățile 
; Sub influența ideilor de libertate, egalitate s'au introdus dispoziții 
legale în toate legislațiile vremilor, dându-se perfectă libertate în ce 
priveşte căsătoriile, chiar și cu necreștinii. O astfel de lege a apărut 
în 1790 și în Austro-Ungaria, lege ce avea aplicaţiune și în Ardeal. 


“Măsura a fost bine primită de toate „religiile recepte“, cu` ex- 
cepția Biseficii catolice care, credincioasă principii:or vechii legislații 
romane, refuza — şi după câte ştim şi azi e la fel celebrarea căsă- 
toriilor mixte, dacă nu se face trecerea formală la catolicism; Fără în- 
doială că, în veacul care trăim, de greşită libertate religioasă, faptul 
nu constitue un impediment serios în mintea nici unui cetățean. Nu 
tot aşa era însă privită chestiunea cu o sută de ani în urmă, Gh. Ba- 
riţiu de pildă, scria în „Gazeta Transilvaniei“ (Nr. 5 din 2 Februarie 
1841) vorbind de problema „căsătoriilor mestecate“ ce era la ordinea 
zilei, că: 

m... de trei sute de ani, adecă dela întroducerea reformaţiei 
şi protestantismului în Ungaria şi Transilvania, ideile religioase“ nu 
lesne s'au frământat vreodată în capetele naţiilor noastre cu mai multă 
fierbințeală, și putem zice cu mai multă energie, decât tocmai acum 
în zilele noastre. Pricină mai de aproape la aceasta dau căsătoriile 
mestecate din deosebite religii. / - 

„O delicată, o înfricoșată cauză e aceasta domnilor!“ 

Şi întradevăr — o, vremi fericite, unde sunteţi? — se discuta 
problema în toată presa de atunci din Ardeal, Ungaria și Austria cu 
mare fierbinţeală ! 

Invălmășirea „opiniei publice” de atunci a pornit dela unele „breve“, 
date de unele episcopii romano-catolice din Ungaria, prin care erau 


29% e R “E, BOȘCA-MALIN- 


obligaţi toţi „catolicii care vreau a păşi la căsătorii cu catolici să dea 
revera cum că toți pruncii îi vor crește în religia catolică”, 

n: Porunca nu era de altfel nouă în Europa, întru cât nu cu inult i 
inainte chiar pravoslavnica Rusie și încă câteva alte state au luat ase 
menea măsuri, 

Judeţele Ungariei, aflând de hotărîrea episcopilor catolici, au con- 
vocat imediat adunările comitatale pentru a discuta. Inițiativa a fost 
luată de comitatul Budapestei care trimise celorlalte comitate o circu- 
lară prin care le atrage „cea mai mare a lor aminte asupra căsătoriilor” 
mestecate”. 

Comitatele Vass, Borsod, Neograd, Lipto, Zoliom, Turat şi' Arca, 

s'au grăbit să răspundă neîntârziat şi să-şi fixeze punctele lor de vedere 
şi care erau următoarele ; 
- „Să fie slobode căsătoriile mestecate, Nicio piedecă, nici restrân- 
ere să nu li se facă acelora prin lege, Peretele pripens, ridicat prin 
dogme şi încă prin unele interese să se dea la o parte, să piară!? 
Duhul veacului nostru, să pătrundă pretutindeni”. 

In comitatul Zoliom chestiunea a fost desbătută îndelungat şi 
„foarte serios“, Din toată adunarea numai doi mireni se impotriviră 
plenului adunării care hotărî: 

1. Să se facă o cerere la împărat prin care să se ceară ca până 
când problema se va lua în dezbatere în Deta cea mai apropiată po- 
tuncile episcopești: „Să se retragă“ şi „nimicească“ în puterea artico- 
lului 26-lea Legea din 1791, pentru ca odihna sufletească și casnică 
„fericirea şi împrumutata înfrăţească învoială a patrioților să nu su- 
fere nicio turburare“. 

2. Împotriva acelor care ar călca hotăririle dietale sau diplomele 
„crăești să se ia măsurile 'arătate în legea din 1647, trăgându-se înaintea 
unui tribunal alcătuit special, 
| 3, Întru cât legile nu sunt cunoscute norodului până într'atâta ca 
ele să poată asigura odihna lui sufletească şi casnică, „solgăbirăii pro-. 
cesuali“ să fie însărcinați a face cunoscut locuitorilor şi explica para- 
graful 15 din art. 26 al Legii din 1790 asigurându-i că „căsătoriile 
Pae nu sunt oprite prin lege, ele fiind legiuite şi având putere 

eplină. 

In posesiunea acestor. fel de răspunsuri, comitatul Buda-Pestei 
convoacă o nouă adunare în cadrul căreia hotăriră să aplice „Sloabe“ 
de 600 florini preoţilor catolici care ar călca dispozițiile legale şi ar 
pretinde Buclucașul atni Ocupându-se apoi de svonul că episcopul 
de Cenad ce se găsea la Roma ar intenționa să înduplece Scaunul 
Apostolic să ia o hotărire în această privință contra „firii lucrurilor“, 
adunarea comitatală „declară sărbătoreşte că nu acceptă legi dela Roma 
și nici că le. primeşte” (sic ]), 

Desbateri „lărmoase” au loc și în şedinţele comitatului Heves din 


22 Februarie 1841 privitoare la această problemă, în cadrul cărora se 


ia atitudine, ca și la Buda-Pesta, contra măsurilor Bisericii Catolice, 
In ziua de 27 Februarie se ţine adunarea comitatului Nitrei unde 
„după o larmă mare s'a întâmplat și o scenă scârboasă după care par- 
tida bisericească rămase biruită“, x 


t, 


PROBLEMA CĂSĂTORIILOR MIXTE DIN ARDEAL ACUM 100 ANI 29)! - 


In adunarea comitatului Bihor din 1: Martie 1841, după o desf. 
batere foarte vie şi lungă în cursul căreia chiar un preot arată că bises 
rica- vrea de- -a-dreptul de-a împiedeca pe credincioșii săi dela căsăto- 
riile mestecate, sa hoţărit adoptându-se întocmai punctul de vedere 
al Pestii şi al majorităţii comitatelor, 

Dar în toate adunările comitatale au otărt în același fel. Unele, . 
între care ale comitatului Strigoniu, au declarat că „hotăririle Pestii 
și ale altora aduc o vătămare legilor existente“, iar aceea a comitatului 
Cetăţii de Baltă din 24 Mai 1841 cerea cu hotărîre ca guvernul să 
apere legile „ce le avem asupra căsătoriilor mestecate”, iar preoții să 
fie invitaţi a le respecta necondiţionat. Asta pentru că mulţi dintre ei, 
chiar romano-catolici, oficiau căsătorii mixte fără a cere „revers“,. 


Discuţiile aprinse din adunările judeţene, reproduse pe coloanele 
tuturor ziarelor din acea vreme, produseră mişcări pro și contra şi în 
Ardeal, unde dispoziţiile legii nu erau prea luate în seamă până atunci. 
De aceea când se înregistrează la Cluj primul caz de refuz al cele- 
brării căsătoriei gazeta : lui Barițiu publică (Nr. 20 din 18 Mai 1841); 

„Cluj, 11 Mai. Eri s'au încheiat aici două căsătorii mestecate pe 
care popimea catolică, după câte ştim noi pentru întâiaș dată, nu voi 
ale binecuvânta. 

. „Mirii erau catolici iar miresele, două surori, de religie evan-. 
ghelică, . 

„Cununia ambelor perechi se săvârşi în casa părintească a mi- 
reselor fără nici o ceremonie din afară. Ba popii catolici au venit la 
slujbă fără vesminte bisericeşti, Parohul evanghelic de aici, care se 
afla ca martor la această cununie, lipsită de toată solemnitatea, după 
depunerea jurământului, dădu baza ce se cuvine acestui act religios 
printr'o predică și prin binecuvântarea sa, 

„Această întâmplare ne poate da cea dintâi dovadă în fapt cum 
că episcopul romano-catolic din ţara noastră nu s'a tăiat de către 
episcopatul Ungariei în importanta cauză a binecuvântării căsătoriilor 
mixte, ci a rămas credincios, împreună cu clerul, la hotărârile luate, 
nu întru atâta strânsei păziri a legilor, cât mai ales întru apărarea în- 
văţăturii păzită de către biserica catolică“, 

Dar nu toţi preoţii catolici înțelegeau să respecte dispoziţiile legii. 
Astfel, tot gazeta lui Barițiu publică în Nr, din 8 Iunie 1841: 

„Se vede că frecarea religioasă, cel puţin la Cluj, își luă sfâr- 
şitul într'un mod cu totul dorit pentrucă la 1 Iunie P, Iosif Staierker, 
capelanul nemţesc romano-catolic, cunună o pereche mestecată, chiar 
în biserică, în faţa altarului, săvârşind toate ceremoniile obişnuite fără 
ca să poltească vreun revers pentru creşterea pruncilor dela mite; 
care era un neamț protestant, -născut în Hamburg după ce înaintea 
sa au fost refuzate 5 căsătorii mixte”. 


Isvorul tuturor acestor „frământări“ este a se căuta în legislația 
franceză ce a luat fiinţă după marea revoluţie. Până atunci, biserica 
occidentală a propovăduit indisolubilitatea căsătoriei, care făcea. parte" 
din sfintele taine, Consecința acestui fapt a fost înlăturarea divorțului; 


298 | iz, S E.. BOCȘA-MALIN 


Legislaţia revoluţionară, laiăizată, a introdus principiul contractului: că, 
şi odată cu el divorțul. Căsătoria era considerată ca un contract: pure - 
civil, principiu cu care Biserica nu s'a împăcat niciodată, în „Benere: : 
Aceste idei au străbătut în toate legiuirile ţărilor europene, 
Dieta din 1791, hotărî: 3 
„Erga communen statuum et ordinum consensum begaigae | 
annuente Majestate Sacratissma, determinatum est: ut proles e divert". 
Barum religionum parentibus, sive mixtis matrimoniis suscipiendae, sexus : 
suorum parentum secvantur, et masculi in patris, femellae vero in matri - 


suae religione educentur, ac baptizentur. Contractibus quibusvis in. 


contrarium nihil valentibus“, 
: iar legea din acel an decreta : 


„Proles e mixtis matrimoniis, pae semper coram parochis saho : 


licis inunda erunt, quibustamen impedimanta quaepiam, quocumque: 
sub pretextu in contrarium ponere cautum este susceptuae”. 


Rezumând părerile celor două „partii“, Gh. Barițiu scrie că „piatră. 


smintelii“ este acolo unde catolicii zic: 

„Prin substragerea binecuvântării nu se pune nici o piedică la 
căsătoriile mixte, pentrucă acelea şi fără ceremoniile bisericeşti îşi au 
puterea lor isvorâtoare din legi. Dinpotrivă popa catolic lucrează în 
contra conştiinţei şi a religiei sale dacă le dă binecuvântarea supra 
acelor căsătorii despre care știe înainte că ce va rămânea în biserica 
catolică, 
n „Protenstanţii zic dimpotrivă: prin substragerea binecuvântării, 
însuşi persoana catolică este pedepsită căci ea adecă nu este de vină ` 


cum că cea-laltă parte nu este de o religie cu dânsa; de aici urma . 


neodihna conştiinţei şi traiul rău şi apoi cine este de vină dacă omul 
trage la om!“ 


După cum se vede întreaga chestiune se discuta numai prin: 


prisma intereseior religioase. Peste tot domnea sacrosanctul „libertatea ~ 
de conştiinţă“. 


„Filosofia, teologia şi politica —- scria Barițiu — au a sta aici : 
înaintea unui tribunal întricoşat. Şi care este acest tribunal? Doară nu - 


ne înșelăm : el este inima omenească, este amorul, acel logic, acel sfânt 
amor, pe care Părintele Naturii l-a revărsat pretutindeni şi a numit în 


Neamul Omenesc, spre a sigurisi a Lui existenţă, spre a nu-l lăsa să -` 


stingă spre a-l sili să pășască la căsătorii ca să se înmulțească. 
„Inima omenească este lăcaşul de care el nu se mai desparte 
vreodată. Şi fiindcă el întru alegerea sa la care îl trag legăturile sim- 
patice, nu vrea a cunoaşte deosebiri de dogme şi ură religioasă, cu 
atât mai puţin diferenţă naţională, patriotică sau politică, vede. ori cine 
cât de ușor poate dânsul în colizie, în izbire cu filozofia, cu teologia, 
cu politica. Se adaugă la aceasta jalnica influiență a oamenilor orbiţi | 
de prejudecăţi neghioabe care tremură şi fac să tremure şi alții când 
văd că cineva hu-și poate porunci inimii sale şi doreşte a se împreuna 
în căsătorie cu pereche de religie sau nație deosebită. 


„Cum că amestecatele căsătorii işi au câteodată greutăţile lor pe 


care cele simple nu le vor fi având, nu se poate tăgădui; însă cum 


A 


PROBLEMA CĂSĂTORIILOR MIXTE DIN. ARDEAL ACUM. 100 ANI AE 


<ă acele greutăţi nu curg din natura adevăratei religiozități, ci oameni 
nesocotiți sau indeavoliţi le fäuresc, aceasta incă este adevăr neclăţit“,,.. 

+.. iar altădată nestorul presei sublinia: l l 

„Dumnezeule ce delicate sunt acele strune ale inimii omenești, 
pe care le atinge cauza căsătoriilor mestecate în ţările noastre în aceste 
lăcașe ale atâtor religii deosebite ! 

„Acel om trebue să aibă un cap numai pentru politica cea rece 
şi o inimă de iască pe care sunetul strunelor atinse să nu-l străbată. 
Singur unul ca acela poate privi la cursul cauzei pomenite fără interes 
vrednic de om“. - l 

Vorbind în felul acesta despre căsătoriile mixte, Gh, Barițiu nu 
avea de unde să bănuiască marele pericol naţional, chiar pentru noi 
Ardelenii, al acestor „legături“. In lupta sa învolburată pentru libertatea 
“deplină a neamului său, uita că fie care căsătorie „mestecată” era o 
pierdere pentru suiletul nostru, o poziţie părăsită iremediabil pe frontul 
aspirațiilor noastre curate. | 

Abia la bătrâneţe se va întâlni cu acest nedesminţit adevăr — dar 


despre asta altădată, | 
E. BOCŞA-MĂLIN . 


INTRODUCERE ÎN TEORIA VALORILOR 


In ciuda timpurilor care i-au impus o oarecare retragere din vieața 
publică, d-l Tudor Vianu dă la iveală cât mai multe cărţi care pun in 
lumină aspectele felurite ale uneia din cele mai complexe personalităţi 
„din vieaţa noastră culturală. Sensibilitatea sa deosebită l-a. înclinat în 
tinereţe spre poezia plină de gingăşii a simbolismului, fiind unul din 
frecventatorii cenaclului lui Macedonski, a cărui operă o publică acum | 
la Fundaţiile Regale, cu atâta grijă. Dar pregătirea intelectuală, spriji- 
nită pe o judecată limpede a înlocuit jocul versificării cu munca ştiin- . 
ţifică, încât printr'o fericită îmbinare de calități a devenit autoritatea 
-noastră indiscutabilă în domeniul esteticei — lucru asupra căruia ar fi 
“inutil să mai stăruim. De asemeni este în deajuns de cunoscut în ce 
măsură, prin d-sa, principiul estetic a contribuit la fundamentarea stu- 
-diilor noastre de literatură. 

Prin noul volum Introducere în teoria valorilor!) d-l Tudor Vianu 
descopere însă unul din domeniile mai puţin cunoscute ale activităţii 
-sale — acela al axiologiei. După propria-i mărturisire, problema valo- 
rilor este o preocupare mai veche, asupra căreia n'a incetat să medi- 
teze, aducând din când în când contribuţii parţiale în vederea adân- 
cirii şi sistematizării lor. 

Studiul afe ca punct de plecare distincţia între acte și obiecte ale 
conştiinţei. Actele sunt manifestări ale conștiinței care se însoțesc cu 
un sentiment de activitate a eului, iar obiectele acelea in care eul se 
resimte pasiv de îndată ce conştiinţa le înregistrează. Obiectele sunt 


5 București, 1942, Cugetarea zi Georgescu Delairas. 


S00- AA TOP DATE EUGENIU TODORAN 7“ 


cuprinse de acte, nu sunt create de ele. Actele sunt aprehensive ni 
creatoare. Fără a reveni la vechea psihologie, care nega putinţa intre- 
pătrunderii facultăţilor, autorul distinge patru feluri de acte, coadoptate: 
cu patru feluri de. obiecte în actualitatea conștiinței, Reprezentarea cu- 
prinde imagini, gândirea abstracţiuni, simţirea afecte, iar dorinţa valori. 
Se ajunge astfel la definiţia valorilor ca obiecte corelative ale dorinţei. 
Dar actele de conştiinţă sunt alternabile, se pot îndrepta asupra unuia 
din obiectele incorelative. De pildă reprezentarea se poate îndrepta 
asupra abstracţiunilor, care sunt obiectele proprii gândirii. Rezultatul 
acestei alternări este schema, care ne apare astfel ca obiect al actului 
de reprezentare într'o funcțiune inadecuată, ca imagine adoptată la 


abstracţiune, Există și alte cazuri de alternare a actelor de conștiință, 


dar autorul se 'opreşte mai mult la acelea in care valoarea este cuprinsă 


de alte acte decât dorinţa, adică de reprezentare, gândire sau simţire, - 
Miturile sunt valori cuprinse de reprezentare. Clasicismul modern vedea 

în mituri imagini poetice, obiecte ale actului de reprezentare. G. Vico. 
şi şcoala lui considera miturile ca rezultatul unui act inadecuat, ca ò- 
concepţiune abstractă, cuprinsă printr'un act de reprezentare, o expli- - 
caţie teoretică a lumii, văzută de imaginaţie, . In filosofia mai nouă, ` 
mitul rămâne obiectul unui act inadecuat însă nu între reprezentare şi: 
gândire, ci între reprezentare şi dorinţă — este deci valoarea cuprinsă ` 
de reprezentare, coadoptată cu imaginea, Și simţirea se poate îndrepta - 
asupra valorilor cuprinzând: afectele posesiunii — plăcerea, voluptatea, - : 
sau fericirea posesiunii, teama pierderii cu putinţă, tristeţea pierderii : 
iremediabiale, etc.,,, Actul gândirii nu are ca obiect valoarea, dar prin. : 


aceeaşi funcție inadecuată se poate orienta asupra ei, cuprinzând abstrac- 
iunea coadoptată cu ea, devenită predicat, subiect, sau predicat şi 
subiect al unei judecăţi. Când valoarea este predicat, judecata este de 


valoare, când este subiect, sau subiect și predicat, judecata este despre ' 


valori. 


- prieten nu poate fi dorit numai pentrucă în prealabil există prietenie, 
iar unele opere de artă sunt armonisate numai pentrucă există armonia, 


Prin urmare valoarea substantiv este antecedentul lucrurilor determinate - 


prin însușirile denumite de valorile adjective, care pot fi numite pentru 
acest motiv bunuri. Cuprinderea lucrurilor ca bunuri presupune ante- 
cedenta valorii şi nu valorile sunt produsul experienţei sociale a bu- 


nurilor, Faţă de teza empiristă care contestă posibilitatea valorilor pure, - 


adică lipsite de suport concret, d-l T. Vianu, bazat pe istoria filosofiei, 
susține că pot să existe valori pure, fără suport concret, cum sunt 
ideile morale: frumosul, binele, iubirea, cumpătarea etc. în speculaţia: 
socratică și platonică, ajungând la aceeași concluzie, enunțată mai sus, 
că nu experiența bunurilor condiționează pe aceea a valorilor, ci invers, 
Lucrurile sunt înregistrate ca bunuri numai prin prezenţa în conștiință: 
a valorilor, Pentrucă bunurile sunt lucruri în care dorința cuprinde 
valori, au o adâncime (de sigur ontologică), iar celelalte sunt superficiale, 

“la al doilea capitol al cărții, d-i T. Vianu se ocupă cu caracterele 
valorilor, Excentricitatea. este însușirea prin care unele din obiectele 


Valorile sunt cuprinse de dorinţe ca nişte obiecte categoriale, - : 
lucruri concrete, înzestrate cu calităţile care le fac dorite. Insă un. 


a tai ee E 


INTRODUCERE ÎN TEORIA VALORILOR O O E 


conştiinţei sunt cuprinse de actele: lor corelative sub forma unor struc- ` 
turi exterioare conștiiței însăşi. Excentrice sunt și conceptele. Valorile. . 
însă sunt cuprinse de conștiință ca niște obiecte care o depășeșc, fără; 
ca legăturile care o unesc cu conştiinţa să fie rupte, sunt solidare, în - . 
vreme ce conceptele sunt cuprinse ca obiecte izolate de conștiință. Al | 
doilea caracter al valorilor este generalitatea. Dorinţele, a căror obiecte: 
sunt valorile, stau în legătură cu instinctele, care pot fi acele gene- .: 
rale ale speţei și individuale, Insă o valoare nu poate fi decât gene- 
rală, căci corelaţionată de o singură dorinţă nu mai este valoare, Gene- 
rale sunt și conceptele. Valorile sunt generale prin identitatea actelor 
de dorinţă care le cuprinde, iar conceptele prin însumarea lucrurilor 
particulare. De aceea generalitatea conceptelor poate fi mai mare sau 
mai mică, este graduală, pe câtă vreme toate valorile sunt deopotrivă: 
de generale. Pentru psihologul axiologic nu sunt decât valori individuale,. 
căci cine vorbeşte despre generalitatea lor încetează de a le dori. Deci 
nu vom putea susține valabilitatea valorilor decât încetând de a le dori,. 
cuprinde ca valori propriu zise. Ar urma de aici că nu există o cul: 
tură, luată ca sistem de valori permanente miilocitoare între spirite, 
Afirmarea valabilităţii generale a valorilor nu este produsul unui act: 
secundar de valorificare, ci este implicat în actul de cuprindere a va- 
lorilor, încât a descoperi o valoare însemnează a-i recunoaște și vala- 
bilitatea generală. După măsura în care dorinţele sunt reprezentate în- 
conştiinţa proprie, a unui grup social sau unei. epoci de cultură, valo- 
rile au volum mai mare sau mai mic, Dacă valorile sunt obiectele do- 
rinței, obiectele repulsiei sunt non-valorile. Ele aparţin unui sistem polar- 
în care sunt paralele cu non-valorile. Conştiinţa are posibilitatea de a 
compara valorile în vederea unei ierarhizări, Se poate vorbi de o gra-- 
dualitate a lor şi de asemeni de o semnificație, după corelaţia cu un 
anumit tip de dorință. 


Valorile se pot grupa după felul de suport concret cu care sunt: 
conexate şi după felui în care se pot înlănțui între ele. O valoare poate 
ajuta la realizarea alteia. Una este valoare-mijloc, iar cealaltă valoare- 
scop. Valorile care prin înlănţuire pot apărea fie ca mijloc, fie ca scop, 
sunt valori relative, iar cele care apar numai cu scop sunt absolute; 
Valoare mijloc este cea economică, valoare scop relativă cea politică 
şi absolută cea teoretică, estetică, morală şi religioasă. (Dacă d-l T. 
Vianu ne permite paranteza, am putea face observaţia că în adevăr- 
acesta este felul de grupare al valorilor recunoscut de toată lumea: 
cea economică mijloc, iar cea teoretică scop, încât războaiele — oricât: 
de distrugătoare ar fi — sunt duse de fiecare popor pentru „salvarea 
culturii şi civilizaţiei”), 

In capitolul următor autorul supune unei analize toate valorile: 
economică, witală, juridică, politică, teoretică, estetică, morală, religioasă, 
privindu-le prin caracterele înșirate mai sus, e a 

Volumul se încheie cu o anexă care cuprinde comunicarea : Ori- 
ginea şi valabilitatea valorilor, făcută la al IX-lea Congres Internațional. 
de Filosofie. _ 


aa EUGENIU TODORAN 


Aşa cum se prezintă cartea d-lui Tudor Vianu, după propria sa 
mărturisire este numai o Introducere într'un sistem de axiologie care 
urmează să se desvolte, Chiar și în această formă, ea este o prețioasă 
contribuţie la cunoașterea unui domeniu care începe și la noi să fie 
tot mai mult cercetat, Amintim numai studiile d-lor Lucian Biaga,') 
D. D. Roşca,?) E. Speranţia,?) Victor. Iancu,‘ Al, Dima.?) EA mu 

EUGENIU TODORAN 


+ 


EPOCA CLASICĂ MUZICALĂ VIENEZĂ ȘI SUDESTUL EUROPEAN °) 


„__*  Eruditul muzicolog Dr. Erich Schenk a vorbit în cadrul Institu- 
tului German pentru Ştiinţă, secţia Sibiu, despre un subiect care a fost 


una din surprizele cele mai mari şi mai plăcute pentru auditorul său,- 


pe care l-am fi dorit extrem de numeros, dar care era compus numai. 


din câţiva melomani de o anumită vârstă, tineretul lipsind cu desă- 
vârgire, | 
Credeam că ne va vorbi de mișcarea muzicală din sudestul eu- 
topean din acea epocă. Dar simpaticul austriac este un corb alb: a 
studiat în special Dacia și pe Daco-Romani. Ne-a vorbit despre ei îar 
cepând cu cartea lui Martin Opitz: Cântec din Dacia.!| In această lu- 
crare se pomeneşte mai întâi despre cântecele Valahilor. Invăţatul 
român Dimitrie Cantemir le tăgăduise existenţa, prezentându-le ca fiind 
"identice cu cele turcești, 
Cea dintâi lucrare serioasă şi justă apare în anul 1871 la Viena 
“şi se numeşte Istoria Daciei Transalpine, (Geschichte des transalpi- 


nischen. Daciens), autorul ei fiind Franz Iosef Sulzer, care a trăit mai: 


mulţi ani în principate în calitate de dascăl, Sulzer dă pe lângă de- 
scrierea amănunţită a cântecelor și jocurilor românești, grecești și tur- 
cești și muzică exemplificată, stabileşte originalitatea muzicei valahe 
pe care o derivă din cea romană și o deosebeşte hotărit de cea turcă. 


În această lucrare se găseşte un „daus al Dervişilor“, care este 
identic cu dansul ienicerilor din opera „Răpirea din Serai” a lui Mo- 
:Zart, dovadă că acesta a cunoscut-o și a fost influințat de ea, 


Se pare, spune Dr, Schenk, că ideile lui Herder care dădea o 
mare importanţă foiklorului, au înrâurit mult asupra celor trei stră- 
luciţi exponeaţi ai clasicismului austriac: Haydn, Mozart, Beethoven şi 
“că aceștia au fost influențați de muzica din sudestul Europei. 


1) Artă şi valoare. Buc. 1939. — 3) Valori veşnice. Sibiu 1941. (Extras din Lu- 
„ceafărul). — 3) Mic tratat despre valori, Sibiu 1942 (Extras din Transilvania). — 4) 
Despre natura valorilor esfelice. Sibiu 1942 (Extr. din Luceafărul). — 5) Asupra dome- 
„niului şi constituirii ştiinţifice a esleticei. Sibiu 1942 {Extr. din Luceafărul). 
| 8) Cu prilejul unei conferinţe cu acest titlu, ținută Ja Sibiu de Dr. Erich Schenk, 
„ “profesor la Universitatea din Viena. < 

1) Martin Opitz, 1597—1639, întemeietorul școalei poetice din patria sa, Silezia, a 
-fost un Hterat dublat de un boinar, care a cunoscut multe țări şi neamuri şi î. a. a urmat 
invitaţiei Principelui Transilvaniei Gavriil Bethlen de a ocupa o catedră la gimnaziul 
din Alba-lulia. A stat aici numai 2 ani, (1622—1624) şi a publicat o „poemă didac- 
stică : Zlatna, sau despre liniştea conştiinţii, : 


a 


` EPOCA CLASICĂ MUZICALĂ VIENEZĂ ŞI SUDESTUL EUROPEAN: ii 303 


In unul din „caetele de conversaţie“, descoperite receat, de care. 
se folosea Beethoven după ce surzenia sa devenise completă, se gă: 
sește comunicarea unui călător reîntors din Orient, care privește tát- 
tece și jocuri valahe, greceşti şi turce și vizitatorul se oferă chiar. să 
le cânte și joace în faţa lui Beethoven. Nu se cunoaşte fireşte räspunsul 
dat verbal al acestuia, dar se poate presupune că muzica aceea la 
interesat. 

Primele spectacole de operă austriacă la București au avut loc ` 
în anul 1818 cu Flautul Fermecat al lui Mozart şi e probabil că vizi: 
tatorul lui Beethoven era unul din artiștii care luaseră parte la tar- 
neul din orientul european. La Curtea domnească se executa şi înainte - 
muzică vieneză, iar la Sibiu s'a cântat o operă de Mozart deja în 1792. 

Profesorul Schenk compară influinţa muzicii populare din sudestul 
Europei asupra celei clasice cu aceea a muzicei antice asupra creării - 
genului de operă. Necunoscutul, enigmaticul ce acoperea sudestul eu- 
ropean excita fantezia clasicilor, precum influenţase căutarea melodiilor 
din tragedia antică greacă pe membrii Academiei Platoniene, care au 
creat opera la Fiorenţa în secolul XVI. 

Azi, încheie dânsul, România nu mai zace intr'o depărtare ne- 
Duloasă. Viena a avut partea sa la desvoMarea artei muzicale în Ro- 
mânia și legăturile artistice sunt azi mai tari decât oricând. A pomenit 
şi numele celor doi mari muziciani, George Enescu și Gheorghe Dima, 
care au crescut în atmosfera şi tradiţia vieneză. T 


& 
E] id 


In legătură cu această comunicare a cercetătorului vienez fie-mi 
permis să evoc legături mai recente ale Vienei muzicale cu românimea. 
Aspiraţiile celor ce trăiau la noi pentru şi prin muzică erau în- 


dreptate spre Viena, A studia sau a cânta la Viena era un ideal . 


adeseori realizat, - 

George Enescu şi-a început studiile în străinătate la Viena, 

De asemenea şi Gheorghe Dima, cântăreţ, pianist, compozitor, 
profesor, ctitorul muzical al Ardealului dela sfârşitul veaculuj XIX şi 
` începutul celui al XX-lea, în care a răspândit o solidă şi superioară 
«cultură muzicală prin numeroase generaţii de studenți în teologie și 
alţi elevi și eleve şi dragostea pentru cântecul românesc pe care el mai 
întâi l-a armonizat şi l-a ridicat la rang de muzică cultă, prin con- 
certele impunătoarelor coruri ale Reuniunilor de Muzică din Sibiu şi 
Braşov, izbâuzi artistice neintrecute nici azi. 

Un contimporan și confrate deschizător de drumuri noi în vieața 
muzicală ardeleană i-a fost prea meriţuosul profesor și compozitor 
Jacob Mureşanu la Blaj, care acolo a avut aceeași activitate artistică, 
pedagogică şi naţională, | 

Bucovinei i-a dat şcoala vieneză pe Ciprian Porumbescu, Isidor 
Vorobchievici, Eusebie Mandicevschi, care trăind la Viena, unde era 
profesor la Conservator, era considerat o autoritate muzicală, Apoi pe 
Tudor cavaler de Flondor, autorul mai multor opere populare cu su- 
biect românesc, Grigore cavaler de Pantazi, meloman, actor-amator şi 


304 sis LUCIA COSMA  -. -:: o i 


regisor talentat, autorul scenariului baletului „Nippes”, iar mai recent 
pe Prof. George Onciul, muzicolog, directorul Conservatorului din Cer- 
năuți, . y gS 
pe., E pe vremuri a cântat la „Karltheater” (operetă) baritonul Nicolae 
Popovici, mai târziu compozitor și profesor de muzică la liceul din 
Braşov, iar la „Teatrul German“ din Praga, care era tot o creaţiune 
a Vienei, a fost mulţi ani angajat Dimitrie Popovici-Bayreuth, cel care 
a creat rolul lui Telramund la Bayreuth și a cântat, atară de templul 
dela Bayreuth, muzică wagneriană în formațiunile cele mai serioase 
din Europa şi America, mai târziu a fost marele director al Conserva- 
torului bucureștean şi după războiu directorul operei din Cluj, 

Compozitorii loan Scărlătescu, Gulielm Şorban, Marțian Negrea, 
au fost de asemenea discipolii Vienei, l 

Vechiul Regat era orientat mai mult spre Lipsca şi Paris pentre 
studii de perfecționare în arta pianistică, Italia şi Paris pentru canto. 
Totuşi posedă câteva pianiste de mâna întâi care sunt reprezentantele 
strălucitei şcoale vieneze: Lucreția Popovici-Pretorian, Madeleine Co- 
corăscu și altele, iar concerte cu mare răsunet în lumea muzicală vie- 
neză au dat marile pianiste Aurelia Cionca-Pipoş şi Cella Delavrancea, 

Pianistul Reginei Elisabeta, Theodor Fuchs, care este şi compo- 
zitor, profesorul Ioseph Prunner, artist care a pus în uimire lumea mu- 
zicală cu ceea ce scoate din contrabasul său şi alţi profesori valoroşi 
stabiliţi în ţara românească ne-au împărtășit din roadele școalei înalte: 
vieneze. 

Leontina Gärtner, româncă braşoveană, o excelentă şi binecu- 
noscută violoncelistă, trăiește, cred și azi în Viena. l 

Marea pianistă Ana Voileanu-Nicoară, compozitoare, scriitoare, 
actualmente profesoară la Conservatorul din Cluj-Timişoara, și-a început 
studiile de perfecţionare la Viena. 

Dr. Octavian Beu, muzicolog, cercetător și colecţionar, descope- 
ritorul rapsodiei române a lui Liszt, sa adăpat de asemenea la toate 
sursele bogate ale Vienei. l 
| - Dintre cântăreţele şi cântăreții noștri au studiat la Viena Onoria: 
Popovici din Brașov, cântăreață wagneriană, care a cântat cu succes 
mare în teatre însemnate din Occident. Aca de Barbu, Elena Saghin, 
azi profesoară merituoasă la Conservatorul Regal! din Bucureşti, tenorul 
Stefan Mărcuş, Ionel Crişanu, neuitatul bariton şi profesor la Conser- 
vatorul din Cluj, Delia Olariu, contraaltă, fostă profesoară valoroasă la 
Sibiu, celebrul tenor Traian Grozăvescu, prea curând dispărut, Nectara 
de Flondor, Sofia Munteanu, ambasadoarea de azi a cântecului româ- 
nesc în ţările germane şi nordice și excelentă cântăreaţă de lieduri şi 
celebra Viorica Ursuleac. 

Fireşte această insuşire de valori care au ilustrat vieaţa noastră 
muzicală nu poate fi completă şi cer iertare celor pe care i-am omis- 
fără să vreau. 

Eu însami n'am studiat la Viena, am fost însă eleva lui Gheorghe 
Dima şi a celebrei Mathilde Marchesi la Paris, fostă profesoară la Con- 
servatorul din Viena, plecată de acolo cu mult regret în urma unor 


EPOCA CLASICĂ MUZICALĂ VIENEZĂ ȘI SUDESTUL EUROPEAN „305 


conflicte cu directorul Hellmesberger și în a cărei şcoală am învățat, i 
pe lângă arta belcantoului marelui Garcia, maestrul maestrei mele, stilul 
superior al artei vieneze, pe care le-am transmis publicului românesc 
în sălile de concerte și mai târziu elevelor mele dela Academia Regală 
de Muzică din Bucureşti, iar acum tineretului care învaţă în școala -. 
mea particulară. lar publicului vienez i-am prezentat pe vremuri în 
2 concerte, pe lângă muzică germană și franceză şi muzică românească, 
pe care eu am făcut-o mai întâi să răsune în celebra sală Bösendorfer. 

O strălucită elevă a mea, Stella Roman, stea cu renume mondial, 
a fost aleasă din toate cântăreţele din Milano să cânte în Requiemul 
de Mozart sub bagheta lui Bruno Walter şi într'o Cantată, tot de Mo- 
zart, la festivitățile dela Salzburg. 

Concetăţenii noștri Sași pot înscrie de asemenea dier nume în 
frunte cu Lula Mysz-Gmeiner, braşoveancă, glorie a artiştilor germani, 
azi mare profesoară la Berlin; apoi Mathilde von Larcher şi Adela 
Umling-Reissenber, care au contribuit mult la ridicarea nivelului mu- 
zical din Ardeal. 

Azi voci tinere şi frumoase, educate în buna și- solida şcoală ro- 
mânească, de maeștrii şi maestre din neamul nostru, răsună la Viena 
şi strâng din nou legăturile între două popoare dăruite din belşug de 
Provedinţă cu ceea ce înfrumseţează și înnobilează vieața pământească. 


LUCIA COSMA 


` INSEMNĂRI 


UN SFERT DE VEAC DELA UNIREA 
BASARABIEI! ` 


_ Aniversarea unui sfert de veac dela 
unirea Basarabiei cu trupul părintesc de 
care a fost ruptă, s'a prăznuit în Martie 
a. c. aşa cum merita evenimentul: cu 
mare fast naţional şi cu declaraţii oficiale 
de o importanță istorică, şi românească 
şi europeană, făcute de Conducătorul 
Statului, d-l Mareșal lon Antonescu. 


Imprejurarea că, în scurtul interval de 


. douăzeci şi cinci de ani, pământul vechei 
"Moldove dintre Prut şi Nistru a gemut 
din nou un an subt cutropirea, aceluiaşi 
vecin dela Răsărit care ni l-a răpit şi 
întâia oară, a străbătut această aniver- 
sare cu o daioşie adâncă, pornită ca un 
fluviu puternic din sufletul Românilor de 
pretutindeni. Par'că am simfit-o aevea ca 
pe sora noastră de sânge, rănită şi sfă- 
şiată de atâtea ori, şi totuşi cu neputinţă 
de-a fi eliminată din destinul comun al 
românismului, după dorinţa ' cumplitului 
uriaş dela Răsărit. 

Faptul că în noua ei desrobire, la un 
an dupăce a fost călcată iar în picioare, 
— acum nu mai mult de copitele cailor 
căzăceşti, ci de tancurile şi maşinile 
monstre de războiu, eşite din uzinele 
uriaşe ale Sovietelor, din cuptoarele ne- 
ştiute ce varsă şi azi flăcări asupra 
Europei întregi — faptul- că în luptele 
din vara anului 1941 şi-au amestecat 
sângele soldaţi români din toate provin- 
ciile României Mari pe. pământul ei, a 
pus pecetea stăpânirei definitive pe Ba- 
sarabiei şi azi simțim cu toții mai intensiv 


că e trup din trupul nostru, suflet dirt 
sufletul nostru. i 

Jertfa supremă a vieții a adus-o pentru 
întâia oară neamul de pretutindenea. 
peniru o parte a moșiei sale şi solidari- 
tatea creată în neam de jertfa aceasta e: 
temeiul nezdruncinat al-viitorului comun. 
S'a pus pecetea cea mare acum, care nu 
mai poate fi ştearsă de vremuri, 


Conducătorul Statului, d-l Mareşal Ion 


Antonescu, în cuvântarea sa istorică ținută 
în Catedrala din Chişinău, a spus două 
mari adevăruri, pe care nu trebue să le 
uite nici Românii, nici popoarele Europei. 
Întâia e constatarea că prăbuşirea gra- 
nifei româneşti dela Răsărit a avat drept 
consecință prăbuşirea tuturor granițelor 


noastre ; şi al doilea adevăr e că lupta" 
noastră pentru Basarabia s'a adeverit încă 


odată a fi lupte pentru întreaga Europă 
şi comorile civilizaţiei ei. Căci ea e poarta 
dela Răsărit a continentului, azi ca şi în 
veacurile ce s'au scurs, când ne luptam 
singuri să o apărăm, neşliuļi de nimeni. 

În războiul din Răsărit s'a putut vedea 
uriaşa înarmare a Rusiei sovietice, şi. 
nimeni nu se va mai putea mira azi cum 
prăbușirea peretelui dela Est a adus cele-: 
lalte prăbuşiri de frontiere, fără a se mai 
gândi la slăbiciunea României Mari. Vina 
ei era numai vecinătatea cu tăvălugul 
bolşevic. lar lăcomia ursului nu viza numai 
pământul românesc, cum s'a văzul în 
apocaliplica încleştare dela Răsărit şi 
Miazănoăpte ... 

Românii dela Vestul Carpaţilor au avut 
legături vechi cu Basarabia. Păcurarii 


INSEMNARI e 


nogiri n'ay ajuns cu turmele lor de oi 
numoi până la Nistru, ci cu mult mai 
departe. Cărţi româneşti, mai ales papo- 
rale şi religioase, tipărite în Transilvanie, 
au trecut mereu in desogii ciobanilor în 
Basarabia. Mulţi s'au gospodări! acolo 
definitiv. 


La pregătirea unirii a cărei aniversare : 


de un sfert de veac s'a prăznuit acum, 
au ajutat şi intelectaalii ardeleni refugiaţi 
în Țară în primul războiu mondial. Sânge 
ardelenesc a curs pe pământul Basarabiei 
şi înainte cu un sfert de veac, în gara 
Chişinăului, unde voluntarii cari veniau 
din Rusia au fost atacați de armata rusă 
bolşevizată, şi în alte părți ale provinciei 
cu prilejul curăţirii ei de resturile arma- 
telor ruseşti. * 

În conștiința ardelenilor Basarabia a 
irăit mereu. Inainte cu o jumătate de 
veac prin satele noastre se cunoşteau şi 
se cântau plângerile Basarabiei răpite 
pentru a nu ştiu câtea oară. Versuri 
simple, dar cari erau cântate cu lacrimi 
în ochi de preoții şi dascălii români: 

Românie, mamă dulce, 
Eu te las cu Dumnezeu, 


Căci dușmanul iar mă duce, 
lar mă ia din sânul tău... 


+ Sunt răpită, sfășiată ... 


„„. În presa străină, cu prilejul aniver- 
sării dela Chişinău, s'au scris rânduri de 
înțelegere asupra importanței Basarabiei 
pentru România şi Europa. Nădăjduim 
că această înţelegere a drepturilor româ- 
neşti acolo, nu se va mai întuneca nici 
mai târziu. Căci adevărul are destinul 
să birue în cele din urmă, când el a fost 
pecetluit şi cu atâta sânge de eroi. 

I. Agârbiceanu 


UN GAZETAR EROU: ` 
VALERIU BRANISCE 


Din inițiativa despărțământului Severin 
al Astrei, condus de inimosul şi bunul 
cunoscător al vieţii culturale bănăţene, 
Dr. A. Peteanu, și cu colaborarea Sin- 
dicatului Presei Române din Ardeal şi 


e 


Banat, s'a comemorat la Lugoj implinirea 
a 15 ani dela moartea lui Dr. Valerie. 
Branisce. 

A fost o serbare plină de tinta: 
şi de semnificaţii, cum sunt toste festi. . 
vităţile care se fac astăai la noi, Ne m- 
figem călcâiele în trecut ca să credem. - 
cu mai multă putere in dreptatea câre: 
va veni, È 

Eu cred însă că chiar dacă nu. era 
acest prilej comemorativ, trebuia să se: 
vorbească de acest rar exemplu de Român 
şi gazetar-erou, care a fost Valeriu Bra- 
nisce, nedreptăţit nu numai în dispui 
vieţii, ci şi după moarte. 

Fostul director al Drapelului dela Lugoj. 
face parle din generaţia. eroică a presei 
ardelene, care a început să se afirme 
deodată cu apariţia, în 1884, a celor 
două cotidiane de dincoace de Carpaţi + 
Tribuna şi Gazeta . Transilvaniei (aceasta 
din urmă a apărut înainte de 3 ori pe 
săptămână). 

Generaţia precedentă, simbolizată prin 
Gheorghe Barit şi Iacob Mureşanu, se 
caracterizează prin idealism romantic și. 
prudenţă. Scopul ei era să dea o edu- 
caţie politică şi culturală, unui popor- 
trezit la vieaţa naţională, să-l înveje deci, 
să-l lumineze. Pentru aceasta, organele 
de presă trebuiau ferite cu orice.preţ. 
de o vieaţă mai agitată, și mai ales de 
suprimare. Trebuia să știi să te strecori 
printre complicatele legi și regulamente 
ale monarhiei, pentru a salva puţinele: 
tribune de pe care se putea vorbi atunci. 
neamului românesc. „Dragul meu — 
spune Gheorghe Bariț tânărului Valeriu. 
Branisce, care-i mărturiseşte că vrea să. 
se facă gazetar — a fi redactor e lucru 
greu, foarte greu. Nu-i destul să ştii 
scrie şi să ai idei .şi sentimente. Nu f 
Trebue să te știi păzi când scrii, lată 
eu scriu de aproape o jumătate de veac. 
Şi ştii cum scriu ? La fiecare vorbă ce-o 
scriu ţin înaintea ochilor codul penal 
şi-mi închipui că la spatele meu stă. 
jandarmul | In vremile de astăzi numai 
aşa poate scrie un gazetar român. Cine: 


208 | ÎNSEMNĂRI ` 


nu scrie aşa, cine nu are necontenit 
paragraful legii în față şi jandarmul în 
‘. spate când scrie, acela, dragul meu, mai 
mult strică decât direge cu scrisele sale.“ 
_(Y, Branisce, O reminiscență, în Gaz. 
Trans., nr. jubilar, 1908.) | 
"Cu toate că paragrafii s'au înăsprit şi 
-procurorii şi jandarmii s'au înmulţit, Va- 
leriu Branisce n'a ascultat de acest sfat, 
„de care cu siguranţă că şi-a amintit mereu. 
El şi-a dat seama că vremurile noi cer 
„oameni noi; că cu un adversar care 
„urmăreşte distrugerea ta trebuie să lupti 
altfel. De aceea — spune el, în aceeaşi 
amintire, — „ce-mi băteam eu capul'cu 
„paragrafti codului penal şi cu jandarmii ? 
Dam înainte, după vorba bătrânului Glo- 
dariu, Dumnezeu să-l ierte, care ne zicea 
că dacă te înjură... de urișten, apoi 
-xăspunde-i înjurându-l de ur-ur-urişten“. 

Rezultatul a fost că abia la începutul 
carierei sale de gazetar, în calitate de 
redactor al Dreptăţii din Timişoara, a 
ajuns nu mai puţin decât la 72 procese 
-de presă, dintre care unul s'a sfârşit cu 
-© condamnare de doi ani de închisoare 
Fa Vaţ. 

El şi-a început astfel cariera de ga- 
:zetar cu o închisoare, Nu s'a speriat de 
ea, ci a continuat pe drumul apucat. 
Işi va fi spus, ca şi Bălcescu, „prison 
“oblige” .. . Şi-a început-o şi și-a sfârşit-o 
-tot aşa. In Februarie 1918 a fost ridicat 
„dela masa lui zilnică de scris dela Dra- 
„pelul, şi aruncat intre zidurile Seghedi- 
nului. De astă dată Dumnezeu știe, cum 
a scăpat cu vieaţa. Dar când a ieșit din 
„această închisoare a intrat în România 
Mare... - 

Din cele spuse s'ar părea unor ne- 
iniţiaţi în luptele noastre trecute, că 
“Valeriu Branisce a fost unul dia acei 
„gazetari scandalagii, ce caută cearta cu 
luminarea și care întradevăr — vorba 
Jui Barit — mai mult strică decât ajută, 
prin scrisul lor. Nu. Valeriu Branisce a 
fost un gazetar de elită, de o aleasă 
cultură cu un viu simţ al răpunderii. 
“Originar dintr'o aleasă familie ardeleană 


— tatăl său a fost stenograf al dietei > 
ardelene dela . 1863—1864, apoi prim- 
pretor la Săliște — el s'a pregătit la Uniw.. 
versitatea din Pesta, pentru cariera de pro=- Ai i 
fesor. Acolo şi-a trecut doctoratul în litere . ` 
cu o teză despre Andrei Mureșeamu. 
A şi profesat câțiva ani la liceul din `: 
Braşov, unde a lăsat excelente amintiri. ` 
Eram însă în toiul procesului Memoran» ` 
dului, când naţia întreagă era cuprinsă -` 
de febra unei acţiuni uriaşe de afirmare . ; 
naţională. Valeriu Branisce, care era un ` 
temperament de luptător, n'a.putut ră- 
mâne nici el liniştit la catedra lui. Lupta 
deci mereu cu condeiul lui, și lupta atât 


` de bine, încât într'o bună zi, când Curtea 


cu Juri din Cluj a condamnat intreaga `` 
redacţie a Zribunei şi ziarul era ame- ` 


ninţat să-și suspende apariţia, Drul Raţiu, 


președintele Partidului Naţional, pe el . 
l-a găsit mai potrivit să ia pe umeri - 
smarea răpundere a conducerii ziarului, 


Astfel a trebuit Valeriu Branisce să pă- ` 


răsească o catedră, pentru care se pre: 
gătise atât de temeinic şi să intre în 


- agitata vieaţă de gazetar, pe care a 


cinstit-o ca puţini alţii până la sfârşitul 
vieţii sale. Dela o catedră, rezervată 
câtorva sute de elevi, els'a ridicat însă . 
la o tribună de pe care vorbea — tot 
zilnic, ca și la școală — unui neam întreg. 
Luptătorul și-a păstrat însă tot timpul 
pasiunea pentru bunurile intelectuale. 
Valeriu Branisce a fost un cercetător 
pasionat, un intelectual de rasă. În con- 
ferinţele lui dela adunările Astrei și ale 
Societăţii pentru Fond de Teatru tot- 
deauna venea cu o documentaţie temei- 
nică, chiar cu descoperiri noi. Articolele . 
şi foiletoanele lui erau pline de idei; 
stilul lor era bogat în culoare, personal. 
Până la sfârșitul vieţii și-a păstrat această 
mobilă pasiune de intelectual, pe care 


„cred că regreta adeseori că nu şi-a putut-o 


pune în valoare, cum ar fi dorit. Soarta 
i-a hărăzit totuşi o mângăere, pentru 
această smulgere din mijlocul cercetă- 
rilor pe care le preţuia atâta : . I-a fost 
dat lui să organizeze, ca şef al Resor- 


INSEMNARI 309 


tului de Instrucție al Consiliului Dirigent, 
învăţământul din Transilvania. eliberată. 
Coroana acestei uriaşe opere este Uni- 
versitatea din Cluj, care a deschis o 
nouă etapă in desvoltarea intelectuală 
a Românilor. din această provincie. 

© Dela Dreptatea din Timișoara, unde 
n'a mai putut avea zile bune din pri- 
cina proceselor de presă, Branisce şi-a 
luat condeiul și s'a mutat, în 1897, la 


Cernăuţi, unde l-a chemat un grup de. 


luptători, în frunte cu Iancu Flondor și 
Gh. Popovici, să conducă ziarul Patria. 


Cu trei ani inainte a redactat în acelaşi 
oraş Gazeta Bucovinei, alt ostaş din 
garda Tribunei, Gh. Bogdan-Duică, Va- 
leriu Branisce a venit să continue lupta 
în același spirit: de aleasă ţinută inte- 
lectuală, dar de intransigenţă naţională. 
Rezultatul a fost că în 1900 Branisce a 
fost pur şi simplu expulsat din Țara 
Fagilor, iar ziarul suspendat. Dupăce a 
lăsat în urma lui această dâră de lumină 
şi de conştiinţă naţională, — despre 
care Bucovinenii vorbesc şi astăzi cu 
mare stimă, — a revenit iarăși între 
Bănăţenii pe care începuse să-i indră- 
gească. De astă dată s'a stabilit la Lugoj, 
în cel mai important centru al Româ- 
nilor bănăţeni, oraș cu o burghezie ro- 
mânească puternică — a ales deci o si- 
tuaţie asemănătoare cu acea pe care a 
găsit-o Gheorghe Bariț la Brașov în 
1838, când a întemeiat acolo Gazeta 
Transilvaniei şi Foaia pentru Minte. A 
pus aici temelie în 1901 Drapelului, 
scriind cea mai frumoasă pagină din 
istoria gazetăriei .bănăţene şi una din 
cele mai frumoase din trecutul presei 
româneşti, L-a condus fără întrerupere 
până în 1918, când a înfundat închi- 
soarea dela Seghedin, fiind prezent mereu 
în coloanele lui, pururea viu, plin de 
inițiative, cald și interesant, Român 
vrednic şi fără teamă. Drapelul este unul 
din cele mai originale ziare româneşti, 
oglindă fidelă a spiritului bănăţean. El 
ar merita un studiu amănunţit din partea 
unui tânăr cercetător. Numai atunci s'ar 


` încercat o nouă şi grea pierdere. Pro- 


putea vedea ce muncă de uriașa in- 


gropat Branisce în coloanele lui. 

- De astă dată Branisce a dovedit cu 
prisosință că nu este un distrugător de 
gazete. La Lugoj el a întemeiat mai muit 
decât un ziar: o instituție care a avut 
un rol covârşitor în educaţia politică şi 
culturală a Românilor bănățeni. 

: Ce păcat că această instituţie,. clădită 
atât de temeinic, a fost lăsată să se pă- 
răginească. . . 

- Ce păcat că întreaga instituţie a presei 
ardelene nu și-a păstrat nivelul la care 


'au ridicat-o un Bariț, Mureșenii, Albini, 


Rusu-Şirianu, Goga, Branisce şi atâţia 
alţii de glorioasă amintire. 

Gazetari ai vremei mele, nu simţiți 
amintirea lui Branisce biciuindu-vă con- 


ştiinţa ? Ion 'Breazu 


PROFESORUL ILIE MINEA 


În ultimul timp cultura românească a 


fesorul llie Minea, titularul catedrei de 
Istoria Românilor dela Universitatea 
„Cuza-Vodă” din laşi, s'a stins fulge- 
rător din vieaţă în dimineaţa zilei de 
20 Februarie 1943. Acest neașteptat și 


trist sfârşit a produs o adevărată con- 


sternare în rândurile colegilor, colabo- 
ratorilor 'şi studenţilor acestui mare în- 
văţat al neamului. i 

Este greu de înfățișat într'un cadru 
restrâns activitatea bogată și personali- 
tatea așa de proeminentă a regretatului 


profesor llie Minea: Coborâtor dintr'o - 


familie din Țara Bârsei, din comuna 
Turcheș de lângă Braşov, prof. Ilie Minea 
a făcut studii strălucite la liceul „Andrei 
Șaguna“ din Brașov, unde a uimit pe 
profesori şi colegi prin memoria lui pro- 
digioasă şi prin cunoştinţele temeinice 
ce-şi însușise, încă de atunci, în deosebi. 
din domeniul Istoriei naţionale. Iși con- 
tinuă, apoi, pregătirea științifică la 
Universitățile din Budapesta şi Viena, 
luându-și doctoratul în condiții optime. 
In aceste centre a făcut studii temeinice 


10 


ra 


310 ÎNSEMNĂRI 


de cronologie, paleografie şi diplomatică, 
completându-şi astfel pregătirea în ve- 
derea carierei ce avea să imbrăţişeze. 
__ Netnţelegând să suporte un regim po- 
litic tiranic pentru neamul său, llie Minea 
“trece în 1910 în Vechiul Regat și lucrează 
alături de istoricul Dimitrie Onciul, stră- 
lucitul profesor de Istoria Românilor dela 
Universitatea din București. Cercetările 
pe care le face la Arhivele Statului din 
Capitală şi la Academia Română îl pa- 
sionează și mai mult pentru Istoria po- 
porului român, însușindu-și atunci. şi 
metoda de lucru riguros ştiinţifică a 
maestrului său, al cărui discipol fervent 
devenise îndată după trecerea Carpaţilor. 

Marii cărturari Dim. Onciul şi N. Iorga 
àu văzut încă de atunci în |. Minea un 
strălucit şi înzestrat istoric, de aceea il 
recomandă călduros în 1919, la supli- 
nirea catedrei de Istoria Românilor va- 
cantă la Universitatea din laşi, al cărei 
titular este numit, după destule dificultăţi. 

Intre timp funcţionase ca bibliotecar 
fa Arhivele Statului, numit de Dim. On- 
ciul, precum şi ca profesor la liceul „lon 
Maiorescu“ din Giurgiu, aproape de 
București, de unde şi-a putut continua 
cercetările sale. 

Profesorul [lie Minea a luat parte ca 
voluntar la războiul de întregire din 
1916—1918. Petiţia prin care cerea ca 
să fie înrolat în rândurile armatei române 
i-a fost primită de Comandamentul Cor- 
pului Il de Armată la data de 9 Noem- 
brie. 1914. lar în 1916, deşi in vrâstă de 
35 de ani, a fost chemat mai întâi să 
urmeze, la Botoşani, cursuri!e şcolii pre- 
gătitoare de ofiţeri de rezervă şi apoi 
a luptat pe front, în fruntea unui ploton, 
pe care l-a comandat cu avânt şi vitejie. 

Vrednic urmaş la catedra lui A. D. 
Xenopol, prof. lie Minea a continuat, 
cu temeinica sa pregătire ştiinţifică, o 
tradiţie de intelectualitate şi afirmare în 
domeniul studiilor Istoriei naţionale, des- 
fășurând o intensă și laborioasă activitate. 

Venit la laşi din Ardealul lui Simion 
Bărnuţiu și a lui Titu Maiorescu, Ilie 


Minea s'a impus, în galeria acestor mari 
înaintași, prin pregătirea lui desăvârșită 


'şi prin locul ce şi l-a creiat ta cultura 


românească. 
Neobosit cercetător în domeniul Istoriei 
poporului român, prof Ilie Minea și-a 
inchinat toate puterile sale de lucru 
catedrei de Istoria naţională dela Uni- 
versitatea ieşană, pe care a slujit-o cu 
tot devotamentul până în clipa morţii 
lui; devenind totodată un pasionat al 
trecutului Moldovei. El s'a impus prin 
studiile sale cu mare răsunet în ştiinţa 
românească, dintre care cele mai multe 
exprimă ultimul cuvânt asupra proble- 


` melor tratate. (llie Minea nu era un ar- 


hivar sau colecţionar de documente; 
cercetările lui, întemeiate pe o biblio- 
grafie completă, sunt opere de sinteză 
care fixează date şi interpretări defini- 
tive în istoria românească.) 

In articolele dib revista Convorbiri 
Literare, ca şi în primele lui lucrări: 
Relaţiile politice dintre Jara Românească 
şi Ungaria în vremea regelui Ludovic E 
(1911), Românii înainte de 1222 (1912), 
Din trecutul stăpânirii româneşti asapra 
Ardealului (1914), şi mai ales Principa- 
tele Române şi politica orientală a lui 
Sigismund de Luxemburg (1919), cât şi 
studiul despre Iuga- Vodă (1920), în care 
foloseşte şi izvoare ungureşti, prof. ilie 
Minea aduce ultima informaţie istorică 
cu interpretări de nesdruacinat. 


După câţiva ani dela numirea lui ca 
titular la catedra universitară dela lași, 
prof. Ilie Minea incepe să redacteze. re- 
vista Cercetări Istorice, unde îşi publică 
cele mai de seamă opere ale sale și în 
jurul căreia adună colaborările unora 
dintre colegi și: mai ales a numeroși. 
discipoli, pe care îi indrumează în aceeaşi 
severă disciplină științifică. Preocuparea 
acestui mare profesor era ca să mențină 
tradiţia strălucită a Universităţii ieșene 
prin numeroasele lui publicaţii, precum 
şi prin pregătirea unor elevi, care să-i 
continuie şcoala de serioasă cercetare- 
ştiinţifică, dirijată de dânsul. Pentru edi- 


INSEMNARI aut 


tarea revistei sale, prof. Ilie Minea nu 
ezita să facă personal cele mai mari sa- 
crificii materiale, cu modesta satisfacție 
că munca lui neobosită vedea lumina 
tiparului. Atunci încep să apară şi lu- 
crările lui de proporţii: Letopisefele mol- 
doveneşti scrise slavoneşte 11925), Ince- 
putul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu 
(1925), lașii în vremea Cantemireştilor 
(1925), /nformaţiile româneşti ale cronicii 
lui Jân Dlugosz (1926), Despre Dimitrie 
Cantemir (1927), operă masivă în care 
epuizează tot ce se. poate spune cu pri- 
vire la acest Voevod cărturar al Mol- 
dovei. Reforma lui Const. Mavrocordat 
(1927), Complotul boieresc în contra lui 
Ştefăniţă- Vodă (1928), Vlad Dracul şi 


vremea sa (1928), Despre Mânăstirea To- ` 


direni (1928), Aron-Vodă şi vremea sa 
(1933), Cum se moşteneau moşiile în Țara 
Românească până la sfârşitul sec. X VI-lea 
(1940), Profesoratul ieşan al lui Iancu 
Ghica (1942), şi numeroase alte lucrări, 
care ne infăţişează roadele muncii ne- 
obosite a lui Hie Minea, în domeniul 
istoric. 

De asemenea multe articole, note po- 
lemice, comunicări şi recenzii publicate 
în deosebi în revista lui, Cercetări Isto- 
rice, ori în Revista Istorică a regretatului 
N. lorga, Revista Arhivelor din Bucu- 
vești, Buletinul Comisiei. Monumentelor 
Istorice, Arhivele Olteniei, apoi în re- 
vistele din lași: Însemnări leşene, Cuget 
Moldovenesc, Cetatea Moldovei sau în 
diverse alte reviste şi ziare, toate con- 
atituind sinteza preocupărilor permanente 
ale prof. ilie Minea. 


Domeniul cercetărilor acestui pasionat 
al ştiinţei era foarte variat. Cunoştinţele 
lui depăşeau cadrul istoric și-l vedem 
astfel preocupat şi de latura culturală a 
trecutului nostru în lucrările lui: Despre 
două cărți citate deiron Costin (1927), 
Cultura moldovenească în prima jumă- 
tate a sec. XVII (1935), Locul cronicii 
lui Ureche în istoria calturii româneşti 
(1935), Din istoria culturii româneşti (1935), 
ori probleme ça: Inielectualismul vre- 


murilor noastre (1923), Literature şi pacea 
universală, România Literară (1921) ş.a 
Cunoscător a limbilor germană, maghiară, 
greacă şi latină medievală, prof. Ilie 
Minea a putut folosi numeroase :izvoare 
de informaţie spre a se documenta în 
lucrările lui şi adeseori spre a respinge 
interpretări şi date iendenţioase. -De 
altfel a suplinit cu toată competinţa, în 
două rânduri, în afară..de catedra de 
Istorie universală, şi cea. de: Istoria lite- 
raturii române vechi, iar când a fost . 
vorba de ocuparea acestei catedre, prof. 
Ilie Minea a prezidat Comisia de reco- 
mandare a profesorului respectiv... . 


In ultimii ani începuse să facă săpături 
la Cetatea Neamţului și arăta o bucurie ne- 
stăpânită oridecâteori descoperea de sub 
brazda de pământ un amănunt nou din. 
trecutul acestei cetăţi, din trecutul Mol- 
dovei. In intenţia lui era să continue - 
aceste săpături şi să publice apoi, într'un 
studiu amănunţit, rezultatele la care ar 
fi ajuns. Cercetările parţiale pe urma 
acestor cercetări le-a publicat în lucrarea. 
Din trecutul Cetăţii Neamţului (1949), în 
colaborare cu N. Grigoraş şi ing. Cojoc. 

Un iubitor pasionat al neamului, prof, 
Ilie Minea era totdeauna alături de dra» 
pelu! Ţării : cu el să învingă sau cu et! 
să cadă. În viziunea lui de istoric însă, 
el își vedea neamul înălțat și patria mă- 
rită în spaţiul până unde se află limitele 
poporului român. In ultima lui confe- 
rință la Radio-Moldova despre Români 
şi Cazaci în cursul veacurilor, arătând ce 
rol important a avut elementul românese 
în vieaţa Cazacilor, se întreba cu drep- 
tate dacă şi faptul acesta „nu ne dă 
dreptul nouă Românilor să stăpânim cât 
de departe dincolo de Nistru? Eu cred 
că da“, îşi sfârșea învățatul profesor 
expunerea sa. 

Prof. Ilie Minea își răspândea cu. ge- 
nerozitate cunoștințele şi comoara sa- 
spirituală in numeroase şi variate articole 
din diverse reviste şi ziare, în conferinţe la 
Radio, sau în conferințe şi. cuvantäri 
ocazionale. 


10* 


312 ÎNSEMNĂRI 


Prin stăruința lui s'a înfiinţat în 1941 
Institutul de Istoria Românilor „A. D. 


Xenopol”, care a desfăşurat la laşi, sub 


direcţia lui, o intensă activitate prin șe- 
dinţele organizate cu diverse comunicări 
din domeniul Istoriei naţionale, publicate 
apoi îa Buletinul Institutului, şi prin co- 
lecţia de studii: ştiinţifice ce începuse 
să apară tot sub directivele Prof. I. Minea. 
De altfel Institutul „A. D. Xenopol“, da- 
torită dinâmismului regretatului său di- 
rector, poate servi ca pildă oricăror alte 
Institute, prin activitatea ce a desfăşurat, 
cu mijloacele mai mult decât modeste 
ce a avut la îndemână.: 

In ultimul timp a inceput să întoc- 
mească o lucrare documentată asupra 
Ciangăilor. Profesorul llie Minea își 
adunase un bogat material informativ şi 
pornise la lucru cu competinţa și auto- 
ritatea lui necontestată. Această lucrare 
era preocuparea sa ultimă şi la căpătâiul 
lui s'au găsit numeroase cărţi cu privire 
la Ciangăi, Pregătea de asemenea publi- 
carea tuturor inscripţiilor din bisericile 
moldoveneşti, dintre care avea adunate 
unele din ele, precum şi o Istorie mai 
desvoltată a Românilor. Are sub tipar 
un voluminos număr din revista Cerce- 
tări Istorice şi două numere noi din 
Buletinul Institutului, care de sigur că 
vor trebui duse la bun sfârșit. 


Prof. Ilie Minea era însă mai presus 
de toate un suflet larg, generos, înțele- 
gător, profund uman şi mare iubitor al 
tineretului. Studenţii lui mergeau per- 
manent să-l vadă şi să-i asculte indru- 
mările lui în disciplina ce-şi aleseseră. Pe 
mulţi îi ajuta băneşte, în modul cel mai dis- 
cret, pe toţi îi primea cu dragoste de pă- 
rinte şi-i indemna să studieze şi să scrie, 
punându-le la dispoziţie, în primul rând, 
izvorul său nesecat de cunoştinţe şi po- 
sibilităţile de publicare în revistele lui. 
Era bun cu toţi şi se simțea fericit ori 
de câte ori putea să ajute ascensiunea 
unui discipol al său. Cursurile sale pline 
de orizont şi de sugestii, rămân adevă- 
rate capo d'opere prin informaţia lor 


bogată, prin interpretările noi şi mai 
ales prin limpezimea cu care erau ex- 
puse. Cine se va găsi să le tipărească, 
va face o adevărată operă naţională. 


Prof. Ilie Minea era savantul în ade- 
vărata accepție 'a cuvântului şi cum l-a 
caracterizat şi prof. Paul Nicorescu, într'o 
cuvântare comemorativă, după N. Iorga, 
I. Minea era cel mai desăvârşit cuno- 
scător al istoriei noastre, era cel mai 
mare istoric al Românilor, deşi n'a avut : 
satisfacția să fie membru al Academiei . 
Române şi nu s'a bucurat nici de alte - 
recunoașteri oficiale. De sigur era amărât 
în sufletul său, dar n'o mărturisea ni- 
mănui, singura lui satisfacţie era munca 
devotată, munca intensă în domeniul 


specialității sale, acesta a fost răspunsul . 


dat celor care nu l-au înţeles şi nu l-au 
prețuit îndeajuns. De altfel chiar cu pri- 
lejul morţii lui în presa română n'au 
apărut decât câteva notițe searbăde şi 
nici un rând referitor la personalitatea 
şi mai ales la opera lui așa de însemnată 
în domeniul Istoriei naționale. 


Prof. Ilie Minea, căzut așa de timpuriu, 
ca un adevărat luptător la postul de 
onoare, duce cu el în mormânt o ade- 
vărată enciclopedie istorică, iar golul 
lăsat de dânsul cu greu va putea îi umplut. 


`L Bodgan, A D. Xenopol, Dim. Onciul, 
V. Pârvan, N. lorga, C. Giurescu, Hie 
Minea, iată nume legate indisolubil de 
ştiinţa noastră istorică şi care prin opera 
lor vor trăi in veșnicie în conștiința şi 
venerația neamului românesc, 


laşi, Martie 1943. Emil Diaconescu 


GRAFICA ROMÂNEASCĂ 


După importantele lucrări: „Pictura 
românească în sec. XIX”, „L'art roumain 
de 1800 à nos jours”, „L'art du paysan 
roumain” și „Grigorescu desinator", pu- 
blicate în ultimii ani de d-l Gheorghe: 
Oprescu, distinsul profesor de istoria! 
artelor dela Universitatea din București, 
ne-a dăruit, recent, o altă lucrare, 


„ÎNSEMNĂRI „313 


prețioasă atât pentru istoricii de artă, 
cât şi pentru atâția alţi cercetători ai 
trecutului nostru. E vorba de Grafica 
românească în secolul al XlX-lea (Vo- 
lumul [1), 

Alcătuirea unei astfel de opere n'a 
-fost de loc uşoară. Aceasta nu numai 
pentrucă lucrările pregătitoare asupra 
„domeniului artei „in alb şi negru“ lip- 
sesc la noi aproape cu desăvârșire, ci 
mai ales pentrucă colecţiile de desene, 
gravuri şi carnete de schiţe care ni sau 
păstrat dela artiştii noștri mari sau mă- 
runți sunt extrem de reduse, cu toată 
valoarea lor deosebită pentru studiul 
picturii românești. Cu atât mai recu- 
noscători trebue să fim autorului că 
ne-a dat o lucrare așa de cuprinzătoare 
=şi de documentată. 

Volumul apărut cuprinde epoca până 
la marele desenator Theodor Aman. Un 
capitol desvoltat e închinat desenului şi 
acuarelei, iar altul litografiei ṣi gravurei 
în metal. Cele mai cunoscute nume 
care apar în aceste capitole sunt ale 
lui Asachi, Szatmari, Lecca, Negulici, 
“Chladek, Iscovescu, Panaiteanu și Trenck. 
„Alt mare capitol se ocupă cu „cartea 
ilustrată“ prin gravuri în lemn, metal 
„sau piatră. E vorba mai ales de tipări- 
turile vechi româneşti, în special cu 
conținut religios, apărute între mijlocul 
veacului al XVIII-lea şi până către anii 
1850—60. In acest capitol intră însă şi 
interesanta şcoală de gravori-ţărani. de 
lângă Gherla, „unul din produsele cele 
mai spontane și mai specific româneşti”. 
Şi asupra altor artişti umili şi tot atât 
«de puţin cunoscuţi cartea d-lui Oprescu 
aruncă o lumină adeseori revelatoare. 

Despre gravura în lemn, care a avut 
-un rol atât de important în impodobirea 
vechilor noastre cărţi, d-sa găseşte cu- 
-vinte cum nu se poate mai potrivite: 
„Ea constitue cu adevărat capitolul în- 
-semnat şi, într'un fel, românesc al artei 
în alb şi negru din prima jumătate a 


` 1) Bucureşti, 1942, Fundaţia Regală pentru Lite- 
usatură şi Artă, 309 pag. 113 plange. 


secolului al XIX-lea. Ea nu e importată 
din afară. Nu trebue să aşteptăm că 
altoiul, adus de aiurea, de un străin, să 
se prindă, să crească şi să se fortifice, 
să dea roade. Ea e a noastră, iese di- 
rect dintr'o venerabilă şi glorioasă tra- 
diție, avusese vreme în cele câteva sute 
de ani, cât dăinuise, să se acomodeze 
gustului nostru, să răspundă aspiraţiu- 
nilor noastre intime”. | 

Preţioasa lucrare se încheie cu peste 
o sută de plange cu admirabile repro: 
duceri şi cu un bogat glosar, cât se poate 


se: nt; Ion Muşlea 


DIMITRIE B. IONESCU, ISTORIA DOC- 
TRINELOR ECONOMICE, vol. I, Sibiu, 
1941. 


Literatura economică românească, de- 
stul de bogată în monografii şi studii 
speciale, nu poseda, până la apariţia va- 
loroasei opere a d-lui profesor D. B. 
Ionescu, decât un singur tratat de istoria 
doctrinelor economice, datorit distinsului 
profesor al Facultăţii de Drept din Bu- 
cureşti, d-l Aristide N, Basilescu. Cum 
însă excelenta lucrare a d-lui A. N. Ba- 
silescu, apărută la Bucureşti în 1933, nu | 
expune decât ideile economice anterioare 
începutului secolului al XVIII-lea, este 
dela sine înţeles că lipsa unei istorii 
complete a doctrinelor economice, îm- 
brăţişând şi epoca modernă, se resimţia 
în literatura noastră de specialitate. lată 
de ce publicarea primului volum din 
Istoria doctrinelor economice” a d-lui 
profesor D. B, lonescu, care va fi ur- 
mată in curând de apariţia unui al doilea, 
constitue un eveniment de primul ordin 
pentru desvoltarea ştiinţelor economice 
în România. ; 

O primă parte a lucrării d-lui prof, 
D. B. Ionescu este consacrată antichi- 
tății şi evului mediu. In această parte, 
se cercetează în primul rând ideile eco- 
nomice şi evoluția lor în vechiul Orient: 
în Egipt, Asirio-Babilonia şi Palestina; 
la Greci şi Romani, pentru ca apoi să 


314 INSEMNĂRI 


şe studieze vieaţa, organizaţia şi ideile 
economice ale evului mediu. Acestei 
prime părţi, autorul i-a dat în mod in- 
tenţionat o întindere mai redusă, dat 
fiind că în epoca antichităţii şi a evului 
mediu, ideile economice au păstrat în 
desvoltarea lor un caracter fragmentar 
şi nu au izbutit să se contureze în si- 
steme independente de diferitele doc- 
trine politice sau morale, Fără îndoială 
că studiul antichităţii greco-romane in- 
jățişează şi din punct de vedere eco- 
nomic un viu interes, dar nu este mai 
puţin adevărat că, în această perioadă, 
sistemele preconizate rămâu încă într'o 
stare embrionară. Pe de altă parte, evul 
mediu nu aduce decât un neirsemnat 
progres pe planul ideilor economice. 
Această epocă se caracterizează prin 
faptul că atât vieaţa, cât şi ideile eco- 
mnomice, născute pe ruinele imperiului 
roman, sunt puternic influențate de 
creștinism, care devine o idee- forţă, 
in jurul căreia se orientează în bună 
parte organizaţia socială medievală. 

In a doua parte a volumului I se trece 
la cercetarea doctrinelor economice ale 
erei moderne. În concepţiunea d-lui pro- 
fesor D. B. lonescu, desvoltarea ştiin- 
telor economice a trecut în această eră 
prin trei faze succesive. 


Prima fază este aceea a doctrinei mer- 
cantiliste, Această fază se caracterizează 
prin faptul că ideile economice, deși se 
desprind din sfera concepțiilor etice şi 
religioase, rămân totuşi subordonate preo- 
cupărilor politicei de Stat. Mercantilismul, 
fără să constitue o doctrină cristalizată 
într'un sistem perfect unitar, ne apare 
ca un amestec de idei şi de invățăminte 
practice, formulate şi grupate în scopul 
de a folosi guvernelor și oamenilor de 
afaceri. 

Schimbarea concepţiilor religioase şi 
‘morale aduce in mod treptat o trans- 
formare a ideilor economice. Această 
transformare duce la o nouă fază în 
evoluţia ştiinţei economice, știință care 
devine, odată cu naşterea doctrinei fi- 


ziocratice şi a celei liberale clasice, œ 
disciplină explicativă şi normativă, tin- 
zând să-şi insuşească metodele și spi- 
ritul ştiinţelor exacte. i 
În sfârşit, a treia fază se caracteri- 
zează prin apariția școalei istorice şi a: 
celei socialiste. Aceste şcoli pun bazele, 
— cum spune autorul, — unei ştiinţe: 
economice „raţional-obiective, în acelaşi: 
timp finalistă şi activistă, dând o bază 
de principii şi cunoştinţe pentru îndru- 
marea vieţii economice şi rezolvarea pro- 
blemelor economice și sociale...“ 


In cadrul primului său volum, d-l prof. 
D. B. ionescu își propune să cerceteze . 
numai cele dintâi două faze ele erei mo-: 
derne, ultima fază urmând să formeze: 
obiectul unui al doilea volum. 

Fără îndoială că o recensie a operei 
d-lui profesor D. B lonescu nu poate 
cuprinde nici măcar o fugară semnalare: 
a bogăției de fapte, de idei, de intere- 
sante observaţiuni şi informaţiuni, pe: 
care le întâlnim în cursul. lecturii ace- 
stei documentate analize. De aceea, de- 
parte de a căuta să dăm o icoană re- 
zumativă a conţinutului lucrării, vom in- 
sista numai asupra concepțiunii perso-- 
nale a autorului în ceea ce privește me- 
toda adoptată în cercetarea istorică a: 
a doctrinelor economice; 


După părerea autorului, o asemenea. 
cercetare nu se poate mărgini la o ana- 
liză pur teoretică a diferitelor doctrine, 
ci trebue să procedeze la o situare a 
lor în cadrul realităţilor economice, care 
le-au dat naştere şi fără cunoașterea că- 
rora ele nu pot fi înţelese pe deplin. 
Pe de altă parte, desvoltarea discipli- 
nelor economice s'a făcut cu ajutorul: 
unor cunoştinţe şi metode de cercetare 
împrumutate din alte ştiinţe. Din acest 
motiv, urmărirea evoluţiei ideilor eco- 
nomice nu se poate face decât incadrând 
diferitele doctrine economice în desvol- 
tarea generală a cunoştinţelor umane. 

In special, este necesar să se exami- 
neze în mod temeinic înrâurirea exerci- 
tată asupra gândirii economice de cele- 


ÎNSEMNĂRI F 315 


alte ştiinţe sociale şi de ştiinţele mo- 
rale şi filosofice, căci, — cum subli- 
niază atât de just autorul, — „cuge- 
tarea economică a fost mereu influen- 
tată de concepţiile generale, etice, filo- 
sofice gi cele de drept public: toate se 
condensează într'o sinteză supremă a 
raporturilor dintre diferitele ordine de 
“idei şi valori, prin mijlocul cărora, ştiin- 
“tele sociale deosebite fac o cale inversă, 
dela izolare la apropiere şi în care se 
“face dovada validității construcţiilor ab- 
:stracte, supoziţiilor şi ipotezelor. 


Din punct de vedere al metodei, este 
„deopotrivă de important ca doctrinele 
economice să nu fie judecate numai din 
punct de vedere al construcţiunii lor 
dogice, ci să fie luate în considerare 
prio prisma concepţiilor etice ale epocei 
“şi a împrejurărilor istorice. Intr'adevăr, 
ne arată autorul, vieaţa economică nu 
se sprijină numai pe instituţiile politico- 
administrative, ci şi pe cele educative, 
orice doctrină economică fiind în ace- 
laşi timp și o doctrină educativă. De 
. asemenea, dat fiind că doctrinele eco- 
-nomice nu se mărginesc numai la stu- 
dierea producţiei, circulaţiei și distri- 
'buţiei bunurilor, ci tind adeseori să in- 
fluenţeze aceste fenomene, istoria doc- 
trinelor economice va trebui să depă- 
şească cadrele unei simple expuneri a 
succesiunii în timp a ideilor economice 
ai să treacă la cercetarea unor fapte eco- 
nomice şi sociale concrete, pentru a sta- 
bili întru cât aceste fapte s'au produs 
sub inrâurirea diferitelor ideologii. 


In sfârşit, istoria doctrinelor econo- 
mice nu poate fi studiată fără a face în 
prealabil o sumară biografie a personali- 
ttăţii acelor gânditori, care au imprimat, 
o direcţiune originală desvoltării acestor 
idei. Aceasta penftucă contribuția lor 
ştiinţifică la propășirea ştiinţelor econo- 
mice adeseori nu poate fi înțeleasă în 
adevărata ei semnificaţie şi valoare, fără 
un studiu al caracterului și educaţiei 
acestor scriitori, fără o cercetare a con- 


diţiilor sociale, morale, religioase şi po- 
litice, în care ei au trăit. i 
Tocmai penteucă porneşte dela această 
concepţie a istoriei doctrinelor econo- 
mice, volumul d-lui profesor D. B. lo- | 
nescu nu este numai o analiză de idei 
şi doctrine, ci devine o cuprinzătoare 
sinteză, în care studiul structurii logice 
a concepțiilor economice este întregit” 
prin cercetarea fundamentului lor etic, 
social şi politic şi prin adâncirea con- 
secințelor practice, pe care le-au produs. 
Dacă la areste însușiri adăugăm erudiţia 
enciclopedică a autorului, modul fericit - 
de selecţionare a enormului material bi- 
bliografic ce-i stătea la dispoziție, metoda 
ştiinţifică strictă utilizată şi larga pers- 
pectivă filosofică, prin prisma căreia. 
sunt examinate diferitele idei și fapte, 
credem a îi-subliniat priacipalele merite 
ale lucrării ce semnalăm. D. 


ION POP-RETEGANUL: LEGENDE, 
POVESTIRI ŞI OBICEIURI 
ROMÂNEȘTI !) 


Cartea e alcătuită de d-l Vasile Netea, 
după manuscrisele aflate la Academia 
Română, cu ilustraţiuni de pictorul ar- 
delean Nic. Brana. 


Ni se pare, dela volumaşul de Novele 
apărut în „Biblioteca pentru Toţi“ sub 
Nr. 567 (astăzi epuizat), prin îngrijirea 
lui H. Sanielevici, care, pe atunci (1900), 
în calitate de critic literar al „Nouei 
Reviste Române“, în articolul: „Literatura . 
de peste munţi“, creiase în jurul dască- 
Iului şi povestitorului din Reteagul So- 
meşului, dacă mu „atmosferă“, curiozi- 
tatea . cercetătorilor literari din Ţara 
veche, capitala nu i-a mai tipărit nimic. 
Frumoase au fost desele străduinţi ale 
d-lui Horia Petra-Petrescu de a-i rea- 
duce numele lui I. P, R. în arena scri- 
sului românesc ardelean prin broşurile 
şi calendarele editate de Astra; demne 
şi sgârcit pronunțate părerile d-lui lon 


1) Casa Şcoalelor, 1943, 


Breazu in Literatura „Iribunei“ (vol. |: 
Proza) asupra scriitorului poporan din 
Reteag. Mai generos — şi totuşi reţinut 
— a fost d-l lon Chinezu în conferinţa 
rostită la radio și reprodusă în această 
revistă (Dec. 1941). Toţi au dreptate din 
punctul de vedere dela care au plecat 
sau au fost ispitiți să scrie. Despre Ion 
-Pop Reteganul se poate scrie rău, fără 
să jicnești arta; cum tot așa de just se 
poate scrie şi bine in concordanţă cu 
marile principii creatoare, Dar un lucru 
e clar: mai mult sau mai puţin, Ardealul 
îl recunoaşte de al său și i-a cinstit 
memoria ; ceea ce nu se poate spune — 
că, adecă, aceâstă atitudine a .fost 
adoptată şi în restul provinciilor româ- 
meşti. Ion Pop Reteganul, ca şi lon 
Codru Drăguşanu (Peregrinu' transil- 
vanu’) trebue făcut cunoscut. Dacă me- 
rită această osteneală, nu ne mai punem 
întrebarea. I s'a făcut loc, în istoria li- 
teraturii, lui Petre Ispirescu și n'a spus 
nimeni nu ; nu mai vorbim de alte nume 
pe care le suportă paginile cărţilor cu- 
prinzătoare de idei şi „mişcâri culturale“. 
Dar lipsesc cu, desăvârşire un I Al. 
Lăpădatu, Andrei Bârseanu, Ion Pop 
Reteganul, etc. 

Cine poartă vina? De ce n'am spu- 
ne-o: noi? Un semn că acest lucru a 
fost înţeles, e cartea de faţă. Pentru o 
mai precisă cunoaștere a valorilor re- 
gionale, e necesar să facem punte su- 
fletul spre capitala ţării. 

Inceputul acesta de tipărire a lui lon 
Pop Reteganul întc'o editură mare și cu 
largi posibilităţi de răspândire a slovei 
sale, merită relevat. 

Nu contează nemulţumirea noastră de 
modul cum e alcătuită această carte 
(Caracterul de mixtură nu numai că în- 
frânge putinţa unei aprecieri «estetice, 
dar însăși formula e disarmonică și în- 
clină în desavantajul autorului). 

Totuși, pentrucă-d-l Vasile Netea, ştim, 
va mai edita (câte volume?) din opera 
postumă a barnicului folklorist şi po- 
vestitor, ne permitem să-i atragem aten- 


316 l INSEMNĂRI 


țiunea a lucra cu mai multă dragoste și 

interes artistic. | 7 De 
. Lucrarea de față, „Legende, povestiri 
și obiceiuri“, lipsită de unitate, nu e 

propriu zis o operă literară; mai mult 
o prezeniare a hărniciei şi variatei ac- 

tivități scriitorești a lui L Pop Reteganul, 

Cartea se deschide cu „Autubiografia” 
lui I, P, R. reprodusă după revista „Con- 
vorbiri Pedagogice“ — 1887 (Să caute d-l 
Netea între manuscrisele dela Acad.Rom.,. 

că e alta mai nouă; noi am văzut-o). 
Câteva poveşti şi legende, care, de sigur, 
nu fac parte dintre compoziţiile cele 
mai bune ale lui. E de remarcat în acest 
volum, că d-l V, N. a păstrat intenţia 
autorului: a reprodus, ciclic, povestiri 
sau interpretări în jurul aceluiași su- 
biect: „Legende despre Sf. Petre“ (4 din 
diverse regiuni), „Sf. Ilie“; „Si. Ilie în 
credinţa ţăranilor români din Sălaj“; 
„Românul în glumele. și datinele lui“; 
«Cum îşi creşte Românul pruncii“ (studiu 
psihoetnologic), . „Bălaurii“ (schiţă de 
studiu-interpretare folklorică), în care 
descoperim, la punctul 3, maniera lui 
L P. R. de a face el versuri, atribuin- . 
du-le poetului anonim... (poporului); 
Aici, spunând: „că balauru-i primejdios, 
(se vede din balada lui George (pg. 120): 


„Strigă George din prelunci: 
„Din 'prelunci dela doi junci 
„Nime'n lume nu-l aude 
„Numai dragă maică-sa“. 


. Ceea ce în realitate nu există; în 
toată literatura folklorică n'avem ba- 
lada lui George. Versurile din presupusa 
baladă sunt luate din balada „Drăguța 
lui Pintea” (Viteazul) : 


„Striga Pintea dintre lunci 
„Dintre lunci din văi adânci; 
„Nime'n lume n'auzea 
„Numai singur maică-sa“ 


publicată de el în „Cărţile Săteanului 
român” (1886) ca folklor .din com. Tă- 
tărlana — T.-Mică. 


INSEMNARI “au 


Numele .colaboratorului lui L P. R. 
(dela pg. 122) deşi a publicat în „Familia“ 
(1890), e greşit scris de d-l Netea: nu 
e Aurel lona, ci Iana. 

Nicolae Albu 


RĂSPÂNDIREA ACTUALĂ A 
PLUGULUI DE LEMN IN ROMÂNIA. 


'D-1 Prof. Nic. Al. Rădulescu ne dă 
în fascicola |.—ll. din vol. V. al Re- 
vistei Geografice Române (Bucureşti, 1942 
p. 43-47 + 3 hărţi; un studiu foarte 
important, în care arată răspândirea plu- 
gurilor de lemn în țară noastră în anul 
1937, după datele luate din „Statistica 
maşinilor şi uneltelor agricole pe anul 
1937” publicaţia Ministerului Agriculturii 
şi. Domeniilor (Bucureşti, 1939), 

Plugul originar, străvechiu, era în in- 
tregime din lemn, — așa cum se găsesc 
azi abia prin muzeele de etnografie, 
Cu timpul unele părţi au fost inlocuite 
cu fier, începând cu talpa, şi treptat cu 
celelalte piese, rămânând de lemn abia 
grindeiul iar în unele regiuni total din 


fier. Despre plugul numai cu grindeiul: 


de lemn este vorba în studiul de care 
ne ocupăm. 


Plugul de lemn din România aparţine 


la două tipuri: 

a). Plugul triunghiular (rarița cu grin- 
deiul oblic pe talpă — plas — care im- 
preună cu bârsa formează un triunghiu) 
este cel mai vechiu pe teritoriul locuit 
de Români, aparţine tipului de plug ro- 
manic, reprezintă la noi forma cea mai 
"nordică a acestui tipde plug mediteranian. 

b). Plugul patrunghiular, (grindeiul, talpa, 
bârsa şi coarnele se întreține in patru 
unghiuri), este cel mai răspândit la noi 
mai cu seamă în Transilvania, acesta 
fiind un tip nordic germanic, la răspân- 
direa căruia — pe teritoriul dacic — au 
jucat un rol însemnat și Tracii, înlătu- 
rând întru câtva plugul de tip romanic, 

„Existenţa tipului de plug vechiume- 
diteranian şi celui relativ mai nou patrun- 
ghiular, ca şi marele număr de pluguri 


de lemn, folosite şi azi sunt o dovadă 
în plus asupra vechimii agriculturii româ- 
neşti,. moştenire indiscutabilă dela stră- 
vechii părinţi ai Românilor. E de re- 
marcat faptul că cele mai multe pluguri 
de lemn — şi plugul de lemn trebue cop- 
siderat ca cel mai bun martor al unei forme 
străvechi de agricultură — sunt grupate 
azi în regiunile .mai puţin proprii pentru 
agricultură adică în Transilvania, Se vede 
clar din hărţile noastre că plugul patru- 
unghiular din Transilvania s'a răspâadit 
prin trecători până în Bugeac și Dobrogea, 
adecă până acolo până unde s'au făcut 
aşezări ardelenești. Nu numai păstorii 
Transilvaniei au migrat după păşuni în 
regiunile periferice carpatice, ci şi agri- 
cultorii ardeleni, . strâmtoraţi într'o re- 
giune unde cultivarea pământului e re- 
dusă de natură la suprafeţe mici. Dacă 
existenţa ogoarelor alpine a arătat că 
agricultura românească nu a dispărut, ci 
s'a refugiat în munți atunci când marile 
șesuri nu puteau fi cultivate decât în 
parte, din cauza năvălirilor, harta plu- 
gului de lemn vine să confirme această 
descoperire și să demonstreze în plus 
continuitatea agriculturii româneşti, per- 
mânența ei“, (p. 45-46). 
„Mâauirea plugului, care reprezintă 
cea mai înaltă treaptă a agriculturii, fără 
îndoială că nu putea să nu o facă nişte 
nomazi, ci numai oameni ai locului, 
sedentari, care-au moștenit această înde- 
letnicire şi au transmis-o din generaţie 
în generaţie. Şi cum existenţa plugului 
în regiunea noastră ne duce până la 
depărtatele timpuri ale preistoriei, nu 
e prea greu să se dovedească autohtonia 
celor ce au avut plugăria ca principală 
indeletaicire şi au făcut din plug un 
adevărat blazon, pe care nu o ipoteză 
interesată il poate umbri”, (p. 46). 


Din analiza hărților reese că cele mai 
numeroase pluguri de lemn (peste 10 000 
pe judeţ) sunt în Trasilvania, Banat, 
Crişana și Maramureş, apoi în Bucoviaa 
şi în câteva judeţe din regiunea sub- 
carpatică a Olteniei şi în Moldova (Gorj 


1: 


318 ÎNSEMNĂRI 


Vilcea; Bacău :. In schimb, în Muntenia 
estică, plus județul Covurlui şi. Tulcea; 
ubde plugul de leinn este inexistent, sau 
iu depăşeşte cifra de una sută pe judeţ, 
fiind înlocuit cu plugul de fier. In restul 
ţării (Oltenia, Moldova, Basarabia și 
sudul Dobrogei) situaţia este intermediară 
numărul: plugurilor de lemn. variind dela 
100-10.000 de bucăţi pe județ. 

In concluzie, constatăm, cu autorul, că 
„plugul de lemn işi găseşte cea mai mare 
întrebuințare în' podișul Transilvaniei, 
(mai ales în platforma someșană, şi în 
depresiunile din apropierea celor trei 
ramuri ale Carpaţilor), în şesul Tisei, în 
dealurile şi depresiunile Bucovinei. In 
şesul Dunării plugul de lemn aproape 
nu mai există în schimb găsim rarija de 
lemn, intr'un procent remarcabil. Rariţa 
o mai găsim în şesul Tisei, centrul Tran- 
silvaniei, Dobrogea, Basarabia de sud 
şi chiar în Transnistria“. 


Teodor Onişor 


“PIETRE DE VAD | 


. De abia a trecut un an şi ceva de 
când Emanoil Bucuţa ne-a dat 
al Il-lea volum din Pietre de vad şi iată 
că el este urmat de al III-lea, tot aşa de 
masiv (496 pag. în.-80%, ed. Casa Şcoa- 
lelor), tot așa de viu şi de bogat ca și 
celelalte două care l-au precedat. Cred 
că tot ce cuprinde acest volum a fost 
rostit mai înainte în faţa microfonului, 
Acest amănunt nu ni se spune nicăiri 
în cuprinsul cărţii, dar nici nu era nevoe 
ca autorul lui să o facă, pentrucă ori- 
cine îi răsfoește paginile, regăsește în 
ele momente dragi petrecute îatr'una 
din serile ultimilor doi ani în faţa apa- 
ratului de Radio. Cred că nu supăr pe 
nimeni dacă spun că Emanoil Bucuţa 
este astăzi cel mai iubit dintre confe- 
renţiarii : postului nostru de emisiune. 
Cu fraza lui densă şi caldă, cu timbrul 
său bărbătesc, cù amintirile tot deauna 
prezente intr'o memorie fără greş, cu 


interesul lui pentru tot: ceea ice e ro- 
mânesc și pentru tot ceea ce reprezintă- 
un bun al spiritului omenesc, cu dra- 
gostea lui nesfârșită pentru frumusețilè . 
naturii cu competinţa în cele mai va- 
riate domenii, el ştie totdeauna să io- | 
tereseze, să cucerească dela primele cu- 
vinte. Sa 


Găsim deci aici mai mult un cuvânt ` 
vorbit, decât scris. Şi totuşi el nu pierde 
nific din calitatea lui, atunci când if 
citeşti El nu sufere de acel retorism 
care place poate când e ascultat, dar 
care își scutură întreg parfumul atunci : 
când e așternut pe hârtie. De unde nu 
urmează că e lipsit de căldură. Palsul 
viu al unei simţiri puternice şi drepte: 
bate în fiecare pagină a cărții. Ea se: 
învolburează de astădată mai ales atunci 
când e vorba de pământul pe care 
Emanoil Bucuţa l-a călcat de atâtea 
ori cu piciorul şi fraţi pe care el i-a 
căutat de atâtea ori la ei acasă. i 

Ca şi în cele două volume precedente, 
autorul ne aduce numeroase clişee, 
unele adevărate piese documentare, ca 
de ex. cele două potrete în colori ale 
lui Ion Codru-Drăgușanu sau numeroa- 
sele vederi de oameni şi locuri din 
Transnistria. : B, 


NOI PUBLICAȚII ALE ASTREI 


Cu toate greutăţile inerente ceasului 
greu prin care trecem, activitotea Astrei 
continuă cu febrilitate în toate domeniile, 
Niciodată cuvântul viu al luptătorilor ei 
n'a fost mai prezent, mai cald şi mai 
necesar decât astăzi. El a fost rostit şi 
în iarna aceasta, la orașe pretutindeni, 
mai ales în colaborare cu Extensiunea 
universitară, iar la sate indeosebi în 
marele număr de şcoale ţărăneşti. N'a 
fost judeţ în care să nu se fi înfiinţat 
astiel de instituţii, menite să-și reverse 
binecuvântarea peste țărănimea noastră. 
Unele judeţe au atins adevărate recorduri. 
Sibiul de pildă se apropie 'de cifra 60: 


ÎNSEMNĂRI 849 


N'a fost neglijat însă nici cuvântul 
-scris, cu toate dificultăţile intâmpinate 
în procurarea hârtiei. Ba au fost luate 
chiar și. inițiative care pot insemna 
-o dată nouă în desvoltarea Astrei. Astfel, 
începând cu sărbătorile Sf. Paşti din 
acest an, Astra trimite mulțimilor țără- 
neşti și muncitoreşti, gazeta ei pentru 
popor. Este vechea Foaia Poporului, cea 
„dintâi mare foaie pentru popor din Tran- 
silvania, foarte răspândită şi iubită de 
“țărănimea noastră. Ea va fi continuată 
în spiritul vechei tradiţii a presei pentru 
popor de dincoace de Carpaţi. Astra va 
năzui să strângă în jurul ei toate bunele 
condeie ale scriitorilor populari din Tran- 
:silvania. 

In colecţia „Neam şi Familie“, după 
lucrarea care s'a: bucurat de o atât de 
“bună primire; Mama — generatoare de 


vieafă românească de d-na Valeria: 


Căliman, a ieşit zilele acestea de sub 
tipar Preotul şi familia preoțească. Ro- 


a 


-stul lor etnic în satul românesc de i. 


Agârbiceanu (Sibiu, 1943, 192 pag). 
Două alte broșuri sunt sub tipar și vor 
apare în cursul lungi Mai, : 

In Biblioteca „Astra“ (pentru intelec- 
tuali) a ieşit n-rul 25: Dr. Gh. Preda, 
Mama şi copilul, priviți sub raport sufle- 
tesc; nr. 26, G. Vornica, Gândirea 
biopolitică a lui Eminescu; şi nr. 27, 
Problema continuității de C. Daicao- 
viciu, E. Petrovici, L Moga şi 
R. Vuia. 

In „Biblioteca Poporală a Asociaţiunii” 
a fost reunite sub titlul Păcală în sata! 
lui, poveştile hazlii ale lui Ion Sla- 
vici (ur. 281), pline de o savoare atât 
de autentică, cum nurhai la Creangă mai 
găsim. Au fost reeditate apoi în a treia. 
ediţie, nr. 141, Caltivaţi legume în gră- 
dinile voastre de Victor Lazăr şi 
nt. 161, Bucătăria gospodinei dela sate 
de Ana V. Lazăr. 

Sperăm să revenim asupra unora dia 


aceste lucrări. 
T, 


BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (XIII.) 


NEDA, ION M. losit Vulcan-Gheorghe 
` Baritiu în scrisori (1863—1892). Extras 
din „Familia“, anul 77, Nr. 5—6. Bu- 
cureşti, 1942. Tip. „Universul“. 80 14 p. 

“NISTOR, ION I. Emanciparea politică 
a  Dacoromanilor din  Transdanuvia. 
(Analele Acad. Rom., Memoriile Secţ. 
Ist. Seria III, Tomul XXIV, Mem. 17)- 
București, 1942. M. O. și Impr. Statului. 
8 36 p. 

NISTOR, ION 1. Rumänische Wande- 
rungen aus Siebenbürgen. Extras din 
„Revue Historique du Sud-est Européen“ 
XVIII, pg. 140—156. Bucarest, 1941. 
NISTOR, ION I. Ungurii in Dacia Car- 
patică. (Analele Academiei Române. 
Mem. Secţ. Istorice. Seria II], Tom 24, 
Mem. 15). Bucureşti, 1842. M. O. şi Impr. 
Statului. 8 34 p. 

“"PAPACOSTEA, VICTOR. Les deux 
Hongries. Extras din „Revue Historique 
du Sud-Est Européen“ XVIII, pg. 147— 
174. Bucarest, 1941. : 

PÂCLIŞANU, ZENOBIUS. L'art et la 
manière de faire des Hongrois. Les 
Editions Dacia. Bucarest, 1942. Mâthodes 
de recrutement des citoyens magyares 
47 p. 

PÂCLIŞANU, Z. L'ordre magyar dans 
l'Europe Centrale. Bucarest, 1942. 8 
117 p. 

POP, EMIL. Contribuţiuni la istoria 
pădurilor din Nordul Transilvaniei. Ti- 
mişoara; 1942, Inst. de arte grafice „Tip. 
Rom”. 8. — 178 + XV tab. (Extr. din 
«Bul. Grăd. Bot. şi al Muz. Bot. dela 
Univ. din Cluj la Timişoara”, v. XXII— 
1942). 

POP-RETEGANUL, ION, Legende, po- 
'vestiri şi obiceiuri românești. Cu desene 
de N. Brana. Bucureşti, 1943, Casa Şcoa- 
lelor. Tip. M. O. Imprimeria Naţ. 8. — 
188 p, (Carte alcătuită de Vasile Netea, 
după manuscrise aflate la Academia 
Română). 


POP, EMIL. Ardelenii în știință, Ex- 
tras din „Transilvania“, Anul 73, Nr. 7-8). 
Sibiu, 1942. „Dacia Traiană”. 8 10 p. 

POPA, GRIGORE. „Luceafărul“. Un. 
capitol de luptă și credinţă românească, 
Extras din „Luceafărul“, Anul IJ, Nr, 7-8. 
Sibiu, 1942. „Dacia Traiană”, 4° 13 p. 

SACERDOŢEANU, AURELIAN. Auto-- 
grafe şi sigilii dela Mihai Viteazul. Ex-- 
tras din „Revista. Arhivelor“, IV, 2/941.. 
București, 1941. da Românească ”.- 


8 20 p. 


SIMACHE, N. şi TR. CRISTESCU. 
Istoriografia română și problema edi- 
tării cronicilor. (Extras din „Cronicile: 
românești” vol. I). Buzău, 1942, Li 
Fraţii Dumitrescu. 79 p. 

SLAVICI, IOAN. Păcală în satul lui 
şi alte poveşti hazlii. Sibiu, (1942). Ed.. 
Asociaţiunii „Astra“, Tip. „Cartea Rom.“ 


- din Cluj la Sibiu. (Biblioteca Poporală. 


a Asociaţiunii „Astra” Nr, 201) 16. 
118 p. 

- STRĂINU, L VALERIU. Probleme lo- 
gojene I. Lugoj, 1942. Editura autorului. 
Tip, M. Marionov. 8 110 p. Lei 100. 


TEODORESCU, GH. C. Evoluția nu-- 
merică a Românilor. Buzău, 1942. Tip. 
„Acţiunea Buzăului”. 79 64 p, Lei 45, 

TULESCU, VASILE. Românii din Ba-- 
nat şi raporturile lor cu populația alo- 
genă., Extras. Bucureşti, 1942. M. O. 
Impr. Națională. 8? 143—238 p. 

ȚUŢUIANU. IOAN N. Maramureşul 
voevodal istoric şi economic. Studiu cu 
prefața d. profesor S. Mehedinţi. Buc., 
1942. Mon. Of, Impr. Naţională. 80 
91 p,1f 

VÂLSAN, G. Cetatea de sati Bu- 
cureşti (1942). Casa Şcoalelor. Tip. „Bu- 
covina“ I. E. Torouţiu. 8. — 68 p. 
(Cuprinde: 1. Transilvania în cadrul 
unitar al pământului și Statului român; 
2. Carpaţii în România de 8zi). 


11 6844 


TRFNSLUFNF 


ANUL 74  MARTIE-APRILIE Nr.3-4-1943 
C a O RE NSE E 
SIBIU 


Nicolae forga 


. 


i August 


arseany ș 


cu Andrei