Transilvania_1942_073_007_008

« 


- ANUL 73 IULIE-AUGUST Nr. 7-8-1942 
E a me a a T eee oi i e mai 
SIBIU | 


Anul 73 lulie—August 1942 Nr. 7—8 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


PENTRU CLASICISM 


Problema utilității clasicismului e actuală de... câteva sute de ani. 
Schopenhauer, acum un secol, se plângea de decăderea studiilor cla- 
sice, tot aşa cum ne plângem noi azi. Şi cu altă sută de ani înaintea 
lui, cutare umanist regreta că limbile clasice nu se mai bucurau de 
același prestigiu ca mai înainte. Curios e că se formulau asemenea 
plângeri într'o vreme când aceste limbi se cunoșteau incomparabil mai 
bine ca azi, | 

Cele mai adeseori diverșii apărători sau detractori ai clasicis- 
. mului sau mulţumit să reia argumentele aduse aiurea, care erau iz- 
vorite din cu totul alte consideraţii, din alt mediu, și erau expresia altor 
«constatări și altor nevoi decât acelea care trebuiau să călăuzească pe 
pro- sau anticlasiciştii noştri. V. Bogrea, strălucitul meu coleg dela Cluj, 
lua, pe vremuri, poziţie faţă de această problemă, în două broșuri 
(„Pentru învățământul clasic”, 1925 şi „Reflexiuni asupra anticlasicis- 
mului”, 1926) pe care le recomand și acum călduros și de ideile cărora 
mă voiu servi uneori și în cursul acestei expuneri,.!) 

Pentru a răspunde prin un categoric da la întrebarea conținută 
în titlul articolului nostru, ne vom sluji de două feluri de argumente: 
“unele de ordin general, care se potrivesc peste tot, la orice grad de 
latitudine, şi altele care ne sunt specifice nouă, Românilor. 

Cele de ordin general sunt nenumărate. Ne vom mulțumi să 
trecem în revistă doar pe cele de căpetenie, . 

S'a afirmat, şi cu drept cuvânt, că nu putem rupe aşa de ușor 
cu o tradiție europeană așa de veche, Clasicismul a fost şi este încă, 
în cele mai mulfe ţări, la baza culturii continentului nostru, El ne-a 
asigurat o sumă de bunuri spirituale, care constituesc marca sufletului 
european, Renunţând la această cultură ne-am elimina din concertul 


1) v. şi conferinţa întitulată: „Cultura clasică sau modernism?“ de Prof. C. 
Stoicescu, fostul Rector al Univ. din București. d 
1 


506 STEFAN BEZDECHI 


popoarelor de cultură europeană în cadrul şi sub influența căreia am: 
trăit atâtea veacuri, . 

S'a adus apoi culturii clasice obiecţia că e desuetă și lipsită de: 
utilitate, Astfel de obiecţii însă sunt cu totul neintemeiate. Dacă am. 
cerceta listele de opere apărute, chiar în ultimele decenii, vom vedea 
că probleme referitoare la lumea antică și la cele două limbi clasice, 
sunt discutate cu un foarte viu interes în vechiul și noul continent, 
ceea ce e o dovadă că pasiunea pentru astiel de studii e departe de 
a se fi stins, Mai ales studiul filosofiei nu se poate dispensa de cu- 
noaşterea culturii clasice, în deosebi a celei elene. E și natural, Noi, 
cei de azi, în multe privințe, nu facem decât să continuăm şi să ducem: 
mai departe bunurile lăsate de cei vechi, continuând a trage mereu 
concluzii: din premisele puse de ei. S'a preconizat în unele ţări, în de- 
ceniile din urmă, pentru anumite şcoli, învăţarea în chip evolutiv, istoric, 
a diverselor discipline, chiar a științelor, De atunci s'a acordat un 
interes din ce în ce mai mare istoricului şi evoluţiei acestor ştiinţe și 
discipline, și antichităţii îi revine şi în această privinţă, partea leului, 
Cine vrea să studieze, în acest chip, matematica și medicina, de pildă, 
trebue să pornească dela Eleni, dacă vrea să-și dea seama cât de cât. 
de evoluţia acestei ştiinţe, Geometria lui Euclid a stăpânit, în chip sever, 
învățământul matematicii, până în timpurile noastre, Şi dacă el a fost 
depăşit azi, aceasta s'a putut întâmpla pentrucă s'a pornit tot dela el. 
Ca să existe azi o geometrie neeuclidiană, a trebuit să existe mai întâi 
una euclidiană, faţă de care să ia poziţie. 

Aşa că ar fi o naivitate să susţii că studiile clasice nu-și mai au. 
azi rostul pentrucă sunt inutile, 

Ovidiu spune undeva că de multe ori tocmai lucrurile în aparenţă: 
inutile se dovedesc a fi cele mai utile. Franclin, când a descoperit 
electricitatea, nu s'a gândit de loc la uriaşele urmări ale acestei des- 
coperiri; el lucra mânat de o curiozitate — în aparenţă inutilă — a. 
spiritului său. 

Clasicismul nu are numaidecât ca scop să ne mobileze capul cu 
paradigme greceşti şi latinești şi nici măcar să scoată latiniști și elenişti 
desăvârşiţi, El constitue o disciplină aleasă a spiritului, ca şi matema- 
tica, ba mai vârtos ca ea, disciplină ce ne lasă excelente deprinderi 
mintale, care deosebesc dela distanţă pe cel ce posedă o asemenea 
cultură, de unul care nu o posedă. Oricât de curios ar părea, unii din 
cei mai aprigi apărători ai clasicismului au fost chiar oamenii de ştiinţă. 
pură, cum era, de pildă, matematicianul Henri Poincaré. Conducători 
de școli superioare cu caracter ştiinţific au observat că cei care se 
distingeau mai mult chiar în aceste școli, erau tot cei ce aveau la bază. 
o cultură clasică, 


PENTRU CLASICISM 507 


Unii au găsit în aceste studii un suport pentru o pregătire civică 

favorabilă unei anumite forme de guvernământ. S'a afirmat de unii că 
-ele constituesc o şcoală excelentă pentru cetăţenii chemaţi să trăiască 

în democraţie ; alţii, dimpotrivă, vedeau în ele un mijloc de a pregăti 
susținători convinși ai unui regim de dreapta. Ba uneori se întâmpla și 
fenomenul invers: sub regimul democratic cultura clasică era suspectată 
ca fiind ostilă acestui regim și, viceversa, în timpuri de regim autoritar, 
era bănuită că favorizează înclinarea spre sentimente democratice, 

E adevărat că cele mai multe atacuri i s'au adus, cel puţin în 
ultimul timp, de reprezentanţii mentalităţii de stânga, care vedeau în 
această disciplină o promovatoare a unui spirit aristocratic, conservativ, 
retrograd, cu toate că chiar un socialist ca Jaurès şi nu demult un 
Leon Blum se numărau printre apărătorii convinși ai acestei culturi, 

Ca să trec la altă ordine de idei, cred că e încă proaspătă în 
amintirea tuturor controversa iscată între pedagogi, nu demult, despre 
chipul cum ar trebui organizat învăţământul secundar. Câte decenii nu 
s'a discutat și la noi, (un ecou al discuţiilor din Apus), dacă e bine ca 
să avem un liceu unitar, sau bi- ori trifurcat, cu alte cuvinte, dacă 
liceul trebue să dea o cultură generală, sau să pregătească specialiști ? 
E bine de ştiut, că cel care a formulat întâi programul unui învăţă- 
mânt general umanist spre deosebirea de filosofii contemporani care 
cereau o școală bazată pe știință, a fost vestitul retor Isocrate, în sec, IV, 
a. Chr, In centrul acestui învățământ sta omul, şi menirea lui era să 
dea individului putinţa de a se orienta în orice situaţie, înzestrat cu o 
sumă de idei, puţine dar clare, care să-i îngădue a se pregăti bine în 
orice direcţie. La școala lui învăţai să cugeţi bine și să te exprimi bine, 
lucru esenţial în educaţie, căci din confusia în idei naşte confusia în 
fapte. El accentua valoarea excepţională a expresiei, ca simbol al unui 
conţinut. Noi, printrun desechilibru barbar, am ajuns să nu ne mai 
dăm seama destul de bine de importanţa primordială a raportului strâns 
dintre fond şi formă, între idee şi cuvânt, vorbă și faptă, și aceasta se 
datorește în mare măsură și neglijării acestor studii clasice, Am ajuns 
barbari pentrucă nu mai cunoaştem acest echilibru, Li s'a adus studiilor 
clasice obiecţia că stăruesc prea mult asupra formei. Dar forma are 
un rol capital; „ea asigură manifestărilor noastre, gândurilor noastre, 
distincția şi pgrenitatea” și, prin forța cu care se impune spiritului, 
constitue — ca un corolar — și un miraculos mijloc pedagogic, Insă 
noi am pierdut arta expresiei; de aceea ideile noastre sunt confuse, 
încâlcite, neeficace, Am uitat că ceea ce nare formă e menit pieirii, 

lată de ce în ultimul timp se observă și la noi, ca aiurea, o tot 
mai frecventă discrepanţă între formă și fond, între idee și cuvânt, 

1 


508 SIEFAN BEZDECHI 


Mulţi, foarte mulţi, cred că pot suplini ideile prin cuvinte goale. Asi- 
stăm îngrijoraţi la apariţia unui fenomen ce nu e nou și care s'ar putea 
“numi neobeția de cuvinte. Din ce în ce mai des, în reviste, în coloanele 
jurnalelor, în cărți cu pretenţie, găsim acele deluvii de cuvinte ce astupă 
un pustiu de idei, după cum spunea Voltaire. lată barbaria! Aidoma 
sălbaticului care, dând de haine europene, le îmbracă anapoda și se 
înzorzonează cu ele ca o paiaţă, scribul modern, găsind un noian de 
termeni, poate sunători, oricum cu atât mai impresionanţi cu cât îi cu- 
noaște mai puțin, bălăceşte în cuvinte, ce se miră că sunt puse alături 
şi care nu exprimă nimic altceva decât zăpăceala, incoherenţa şi vidul 
din capul celui care le împerechiază cu o hilariantă ignoranță, Cine a 
studiat cu pricepere și dragoste măcar câţiva autori clasici și s'a fami- 
liarizat cu geometria gândului lor, nu poate cădea, uşor, într'un ase- 
menea păcat, i 

Cât priveşte valoarea respectivă a celor două limbi clasice, cred 
că nu mai e nevoie să accentuez că latina trebue să joace un rol pre- 
ponderant, nu numai pentrucă stă la temelia limbii. noastre, dar pen- 
trucă rolul ei în lumea europeană, mai ales în cea occidentală, a fost 
mai mare decât al celei eline; „Nimic nu egalează demnitatea limbii 
latine... Ea e limba civilizaţiunii., Amestecată cu aceea a străbunilor 
noștri barbari, ea ştiu să rafineze, să mlădieze şi, ca să zicem aşa, 
să spiritualizeze aceste idiome grosolane, care au devenit azi mari 
vehicule de cultură... Plimbaţi-vă ochii pe o hartă a globului 
și trageţi o linie peste hotarele dela care această limbă na mai 
răsunat: acolo sunt marginile civilizaţiunii şi fraternității europene. 
Semnul de recunoaştere european este... limba latină”. Vorbele astea 
ale lui Joseph de Maistre constituiau cândva o profesiune de 
credință. Azi ele sunt socotite de mulți ca un anahronism. Dar n'ar 
trebui oare să reactualizăm azi acest crez, în faţa iureşului care caută 
acum să dărâme tot ce a alcătuit temelia vieţii europene de două mi- 
lenii şi jumătate? E limpede pentru oricine că barbarii cei noi, fie 
dela Răsărit, fie dela Apus, vor să detroneze această regină a culturii, 
vor să dărâme tradiţia, Jos cu Roma! Jos cu Atena! Jos şi cu Ieru- 
salimul| Veţi spune: Ce caută aici acest nume, împerechiat cu cele 
două metropole ale lumii clasice? — Ei, dar el nu e decât anexa lor 
firească. Creştinismul nu e decât o sublimare a lumii clasice; ela 
crescut în recipientul culturii greco-latine şi n'ar fi fost răspândit aşa 
de iute şi de eficace, decât pe substratul ideal pregătit de Platon. De 
altfel Noul Testament e scris în greceşte — ca un vin nou într'un 
vas vechiu, 

Jos cu Roma și cu Atena! Şi ce vom pune în loc? Acum două 
mii cinci sute de ani, pe câmpiile dela Maraton s'a dat între cultură 


PENTRU CLASICISM 509 


și barbarie aceeaşi luptă care s'a dat mai târziu pe câmpiile Catalau- 
nice, între hoardele asiatice și între civilizaţia europeană, Peste altă 
mie de ani s'a dat altă bătălie între Apus și Răsărit, De data asta a 
învins însă Orientul, intrând prin Constantinopol în Europa. Știm ce a 
urmat, Azi se dă aceeași luptă. Nu știm care va fi rezultatul, Dar să 
ne inchipuim pentru un moment că ar învinge, Doamne fereşte l, Răsă- 
ritul. Să ne inchipuim că cultura europeană, care a dat tonul în lume 
atâtea secole, ar apune, și ar fi înlocuită cu una bazată pe alte idealuri. 
Să ne imaginăm acest tablou, La o parte cu tot ce a fost tradiţie, la 
o parte cu moștenirea greco-latină-creștină ce a stat două milenii la 
baza culturii Europei și a plăsmuit sufletul ei. 


In locul spiritualităţii luminoase, care a fost comoara noastră cea 
mai de preţ, un tăvălug nivelator care face pe toţi deopotrivă; aceleași 
aspirații, sau aceeaşi lipsă de aspirație, același stil de vieaţă, aceleași 
distracţii, același fel de imbrăcăminte şi de mâncare, cu un cuvânt, o 
uniformizare completă a vieţii, în numele fericirii generale, care, în noua 
stare de lucruri, după închipuirea noilor Apostoli, va depinde aproape 
exclusiv de buna stare materială. Economicul înainte de toate. Secretul 
noii fericiri va sta în raportul dintre producţie şi consimaţie, căci aceştia 
vor fi zeii noii societăţi, fiindcă așa a decretat doctrina mioapă a ma- 
terialismului istoric, fiica bună a socialismului și a comunismului, Deci 
totul în funcţie de factorul material, de blidul de mâncare, Lozinca va 
fi: produceţi mult, asudaţi producând, ca apoi să consumaţi cât mai 
mult. 

la gândiţi-vă la acest produs lamentabil şi baroc al noului sistem 
social, care consumă ca să producă şi produce ca să consume, Vi-l 
puteţi imagina mai bine, dacă vă aduceţi aminte de acel năprasnic FIă- 
mânzilă al lui Creangă sau, mai bine încă, dacă cei familiarizați cu 
Metamorfozele lui Ovidiu vă reamintiţi de sinistrul Erysihton, cel 
osândit de Demetra, care, neputându-se sătura cu nimic, a sfârşit prin 
a se mânca pe sine însaşi. 

Vis tamen illa mali postquam consumpserat omnem 
Materiam, dederatque gravi nova pabula morbo, 

Ipse suos artus lacero divellere morsu 

Coepit, et infelix minuendo corpus alebat. (VIII, 875—78). 

Ce simbol ‘profund pentru lăcomia nesfârșită după bunuri mate- 
riale! O superficială filosofie, pentru care totul se reduce la materie 
şi cantitate, se evertuează să ațâțe dorințele oamenilor închipuin- 
du-şi că satisfacerea lor aduce fericirea, în loc să ne înveţe că feri- 
cirea constă în reducerea poftelor și sublimarea lor pe un plan mai 
înalt. Ce totală lipsă de cunoaștere a psihologiei! De sublima bucurie 


510 STEFAN BEZDECHI 


a renunțării, această patrupedă filosofie nu știe nimic şi nu mai ştie 
sau nu vrea să știe că săracii sunt mai fericiţi, pentru că-s mai liberi 
şi au un suflet neblazat încă de belşug. 

Din această faimoasă lume uniformă şi cenușie, propovăduită de 
noii apostoli, lume care, în mijlocul belşugului ei sărman, va muri, ca 
eroul din poveste, de foame, de desgust şi plictiseală, vor lipsi toate 
acele bunuri imateriale, ce dau pitoresc și farmec vieţii şi o fac vred- 
nică să fie trăită, Vor lipsi toate acele idealuri care nu pot şi nu trebue 
să fie ajunse pe acest pământ, pentrucă de aceea sunt idealuri; şi va 
lipsi emulaţia, căci nu vei mai avea un model de ajuns. 

Poetul vagabonzilor, Jean Richepin, într'o genială viziune a acestei 
lumi, pe care o ghicise așa de bine, face, în „Oda către strănepoţii mei“, 
un tablou profetic al acestei societăţi noi, internaţionale, aşa- cum o 
visau socialiștii din vremea sa : 


O, fii ai vremii ce-o să vină, Stăpâni pe firea cea avară, 
De milă o să fie plină Fără de truda ce ne-omoară 
Pentru al nost sbucium nătâng Voi traiul vă veţi câştiga. 

- A voastră inimă semeaţă. . . Extractul absorbit cu doza 
Sunt fiu al timpalui de faţă, Vă va nutri apoteoza... 
Dar, totuşi... eu pe voi vă plâng. Dar chef de vin nu veţi avea. 
O rasă, una şi 'nfrăţită, Rod al răbdării 'ndelungate, 
Şiergând şi ultima limită, Taina ştiinţei încruntate 
Topi-va ginţile în ea, Drept ambrozie o să vă dea 
Dictând porunca-i ce îndată O rece, sarbădă licoare, 
De-o lume fi-va ascultată ; Prin filtru, ca la vrăjitoare ; 
Dar Țară... nu veţi mai avea. Dar chef de vin nu veţi avea. 
Ca 'nir'un coşmar, o cruntă fiară Scăpaţi de dor şi remuşcare, 
Scrâşnind din colți o să vă pară De sbucium şi de disperare, 
Al nostru împărat Război, De lupte crunte 'n care firea 

. Cu gura-i rană care plânge, Şi patima ne duc haine — 
Mestecând glonţi, sătul de sânge ; Veţi avea suflete senine, 
Dar nu veți mai avea eroi. Dar nu veți şti ce e iubirea. 
De-a’ noastre zeități ciudate, De-aceea, o viitorime, 
Străvechi, ca cele desgropate Ce pentru noi, biată prostime, 
Din Babilonuri, de prin Tiri; Avea-vei un dispreţ regesc; 
De-al nostru cult şi rugăciune De-aceea n'aşi dori s'am parte 
Va râde a voastră înţelepciune ; De vieaţa ta ce va fi... moarte! 
Dar nu veți mai avea martiri. De-aceea te... compătimesc. 


Aceşti făuritori de lume nouă cari fac să depindă totul de bună- 
starea materială cunosc așa de puţin pe oameni, încât își închipuesc că 
îi vor ferici, dacă le vor da putinţa să aibă totul din belșug, la toți 
deopotrivă. Dar omul nu vrea să fie deopotrivă cu celalalt: vrea să 


PENTRU CLASICISM 5ii 


se diferenţieze, căci asta îi dă o individualitate. Acesta e rostul lui. 
Şi vrea să aibă un idol la care să se închine, spre care să năzuiască 
veşnic, pentru care să sufere, pe care să-l iubească mereu, Fiii lui 
Adam, în cursul vremilor, s'au străduit, au pătimit și s'au jertfit mai 
mult pentru cele ale sufletului, pentru cele nevăzute, nu pentru cele 
văzute ale trupului. Cele mai impunătoare monumente din toate tim- 
purile şi locurile, monumente cari au costat cele mai mari eforturi, au 
întrupat cele mai îndrăsnețe forme da artă şi au costat cel mai mult, 
au fost cele religioase, simboluri ale unui gând, semne ale unei pure 
închipuiri, nu-i așa ? Nu e aceasta cea mai bună dovadă că omul nu 
e un animal utilitarist, nici materialist, şi că cel mai mare blestem, dar 
şi cea mai mare binecuvântare a lui e tocmai această calitate de a 
trăi în închipuire si pentru închipuire ? Fericirea stă în această închi- 
puire și cel care crede că a rezolvat problema fericirii omului, dându-i 
doar pâine, se înșeală amarnic. Căci scris este: Omul trăește nu numai 
cu pâine, ci şi cu cuvântul Domnului. 

Dar să luăm în consideraţie şi alt factor care militează pentru 
menţinerea și promovarea studiilor clasice. Dacă e vorba azi, când se 
caută iar creearea unui spirit european, să se găsească o platformă po- 
trivită aspiraţiunilor celor mai profunde ale acestui suflet, apoi ea trebue 
căutată în acel substrat de cultură eleno-latină, ce timp de atâtea vea- 
curi a prezidat la alcătuirea unei mentalități europene. Nu tipare străine 
pot sluji la ajungerea acestui scop. Criza prin care trecem azi se poate 
remedia prin revenirea la tradiția de cea mai bună calitate, ale cărei 
fire au fost destrămate de romantism. Ruperea acestui echilibru, ajutată 
şi de istoricism, fiu denaturat al romantismului, dacă a avut multe 
părţi bune — învierea coaștiințelor naţionale —, a avut însă şi laturi 
rele, căci a exacerbat particularismul diverselor naţiuni, care se poate 
remedia, cred, prin restabilirea acelui element static al culturii euro- 
pene, pulverizat de atâtea tendinţe centrifuge. Nevoia de a reveni la 
acest spirit european își găseşte, între altele, expresia și în propaganda 
așa de curioasă pentru unii, pentru revenirea la limba latină ca vehicul 
de circulaţie ştiinţifică europeană şi internaţională între cetăţenii acestei 
universale republici a Spiritului. Căci Spiritul, acest punct central şi 
fundamental al culturii, a fost, poate, cel mai adânc rănit în prefacerile 
haotice din ultimele timpuri. Şi mă îndoesc că domnia Duhului va putea 
fi reîntronată prin reforme cu tendință declarat materialistă, care reduce 
totul la economic, la producţie și consumaţie. Continentul american 
care din acest punct de vedere, prin tehnica sa, realizează maximuma 
de condiţii favorabile pentru prosperitatea materială, ar îi fost cel mai 
în măsură să caute a se dispensa de acest așa zis lux al culturii clasice, 


512 STEFAN BEZDECHI 


Dar... omul nu trăește numai cu pâine... Şi Americanul a simţit ne- 
voia să se intereseze tot mai mult de această cultură, întâi pentru a 
se apropia de spiritul european şi, al doilea, pentru a-și creea o tra- 
diție a cărei lipsă o resimțea din ce în ce mai intens. 

Dar... last not least — oricât de curios s'ar părea, nici vecinii 
noștri comunişti din Răsărit nu s'au dispensat de clasicism. El a fost 
menţinut și de regimul bolșevic, De ce ? Probabil, pentru a arăta mo-. 
dele ce nu trebuesc urmate, lată de ce, printre țările ce militează 
pentru reîntroducerea limbii latine ca limbă universală a savanților, e 
şi America, nu numai Italia, Spania, Germania și, vecina noastră, Ungaria. 

Suntem la o răspântie cumplită a istoriei, Ne sbatem într'un haos, 
Orice observator atent nu se poate împiedeca de a constata că valul 
barbariei se întinde, In ce constă această neobarbarie ? Întâi de toate 
în lipsa de proporție şi măsură ce se manifestă din ce în ce mai mult 
în toate domeniile. Luaţi filosofia. În locul sistemelor impunătoare prin 
geometria lor, prin perfecta armonie a părţilor, prin echilibrul ideilor 
fundamentale, prin importanța capitală ce se acordă raţiunii ordona- 
toare și disciplinatoare, o avalanșe de construcțiuni gelatinoase, informe, 
fără linie, fără contur, bazate pe impresii, pe periferismul simţurilor, 
pe toate acele adâncuri subterane ale fiinţei umane, pe care raţiunea, 
până acum nu de mult suverană necontestaţă, le ţinea la închisoare, 
în besna lor. Acum, toate acele obscure forţe, botezate cu numele de 
subconștient, inconștient şi mai ştiu eu cum, au alungat pe stăpânul ce 
le ţinea în frâu, în caverna lor, și acum se răsfață în voie, aducând cu 
ele confusia, desbinarea, haosul. Această substituire, datorită unei lumi: 
obosite, care a pierdut cârma, trezește însă în minte icoana jalnică a 
tovarășilor lui Odiseu, cari au fost preschimbaţi, prin bagheta magică a 
frumoasei fiice a Soarelui, în jivine necuvântătoare, în porci. E ciudat, 
dar mi se pare că ne îndreptăm spre Statul Porcilor, de care vorbea 
Platon undeva şi pe care l-a schiţat cu trăsături viguroase și Carlyle, 
Ca o nouă Circe, așa zisa gândire modernă, cată să preschimbe toate 
bunurile de preţ ale spiritului rânduitor, în non-valori, în umbre ne- 
sigure. Mândra zeiţă Atena, întruchiparea gândirii armonice și lumi- 
noase, zeiţa născută atât de târziu și cu atâta trudă din capul stăpâ- 
nului zeilor, şi simbolizând ieșirea din haos, e acum pusă în lanțuri 
de lighioanele monstruoase, Briarei şi Ecatonbhiri, corcituri de coşmar, 
scăpate din Îniernul ale cărui porţi nu le mai păzeşte niciun Cerber, 

Același fenomen în artele plastice. Linia şi proporţia alungate din 
pictură și sculptură ; peste tot aceeași năzuire pismaşă a neputincioşilor 
de a şterge linia, canonul, obținut după atâtea dibuiri meticuloase, pentru 
a creea tipul, modelul desăvârşit, pentru a se pune în locul lui di- 


PENTRU CLASICISM 513: 


formul, hidosul, monstruosul, O adevărată pasiune a urâtului. Ce e 
asta altceva decât răzbunarea sclavului, a plebei, care distruge cu o 
invidioasă furie idolii unei lumi ce cu neasemuite eforturi izbutise 
să creeze un cosmos dintr'un haos? Barbaria nu iubește nici lumina,. 
nici rânduiala, nici constrângerea înţeleaptă ; ea se complace în anarhie, 
urât şi întunerec. Lipsa de măsură și expresie sunt trăsăturile ei ca- 
racteristice. 

Acelaşi lucru în muzică, în poezie, în arhitectură, în stilul vieţii.. 
Simplicitatea măreaţă şi calmă, linia pură, echilibrul, au făcut loc unei 
trepidaţiuni sgomotoase, confuziei și desordinei. Ferice de popoarele: 
care prin trecutul şi atavismul lor mai au în sânge o fărâmă măcar, 
uitată sau prizărită, din acele calități dobândite cu atâtea stăruinţe 
conjugate metodic de-a-lungul secolelor, mileniilor ! 

Nu cred să mă înșel când observ că germenii distrucţiunii şi ai 
deiormării au pornit mai întâi dela seminţiile care au stat mai departe 
de acea luminoasă cultură mediteraniană sau care, deși mai târziu, prin: 
fatalitatea istorică, s'au apropiat de acea cultură, au împrumutat dela 
ea, doar o superficială spoială, fără ca aceste bunuri, de esenţă în 
primul rând, spirituală, să pătrundă în intimitatea ființei lor, Să nu ne 
lăsăm înşelaţi de aparenţe. Trebue foarte mult timp și mai trebue şi 
o anume afinitate şi structură psihică, pentru ca acele bunuri clasice: 
să se integreze în ființa unui popor. 

Prin mimetism ele pot fi împrumutate, fac impresie şi pot induce- 
în eroare. Dar, în fond, barbarul tot barbar rămâne, dacă împrejurările- 
nu i-au îngăduit să-şi învingă firea lui recalcitrantă acestor bunuri, 
Popoarele care prin ordinea și structura lor au avut norocul să fie- 
mai aproape de această cultură, ar face o neiertată greşeală să se le-- 
pede de ea, mai ales acum în nişte momente aşa de critice. 


e 
s Ed 


lată numai unele și, cred, cele mai de seamă argumente de ordin: 
general ce ar pleda pentru menţinerea clasicismului ca mijloc prin 
excelență de cultură. Dar, afară de acestea, mai sunt şi altele de ordin 
particular, ce ne interesează pe noi Românii în special. Primul e ro- 
manitatea noastră: „Izolaţi de marea familie a Romaniei occidentale, 
între seminţii străine, pe cât de diferite ca rasă, pe atât de ambiţioase 
şi agresive ca tendinţă, latinii dela Dunărea de jos au, pentru a nu-și 
uita strămoşii, motive fără de asemănare mai grave şi mai vitale, decât 
alte popoare: nu numaidecât orice popor de cultură relativă, ci și 
decât fraţii lor întru latinitate din Apus. Nota contribuţiei noastre în 


544 STEFAN BEZDECHI 


concertul culturii universale trebue să aibă timbru latin”, (V. Bogrea, 
Pentru învățământul clasic, Cluj, 1925, p. 5 şi 6). 

Dar un argument nou şi poate cel mai important, care ne silește 
-oarecum să ne apropiem mai mult de cultura clasică, este acela care 
ne îndrituește să afirmăm că acea cultură este nu numai potrivită, dar 
prielnică stadiului actual de desvoltare al sufletului nostru, cu care 
prezintă anumite afinități. Insă, ca să facem diagrama psichei noastre 
naţionale, e nevoie să stabilim raportul dintre cultură şi civilizație, așa 
cum el condiţionează actuala hipostază a sufletului nostru colectiv, In- 
“țeleg prin civilizaţie — indiferent de definițiile ce s'au dat până acum 
acestui concept în opoziţie cu corelatul său — ansamblul mijloacelor 
prin care vieaţa materială devine mai lesnicioasă, mai confortabilă, Ci- 
'vilizaţia e în funcţie de tehnica materială şi se referă la partea exte- 
rioară a traiului nostru cotidian. 

Invențiile știintelor ne-au furnizat aceste mijloace, unele extrem 
«de ingenioase, și influenţa lor, mai ales indirectă, asupra sufletului este 
considerabilă. Dacă ele au contribuit la rafinarea spiritului, la adân- 
cimea lui, e o întrebare la care aş răspunde mai de grabă negativ. După 
“toată logica naturală, aceste mijloace care au reușit să procure omului 
un mai mare răgaz, ar fi trebuit să aibă o influenţă binefăcătoare și 
asupra spiritului; din nefericire rezultatul pare a fi tocmai cel contrar. 
Maşina, creaţia noastră, a ajuns să ne fie stăpână şi ne-a redus con- 
siderabil vieața interioară. Oamenii de azi şi-au creat, ca un corolar 
„al confortului maşinizat, atâtea preocupări externe, încât sufletul nostru 
nu mai are vreme să stea acasă. 

E veșnic solicitat de cele dinafară: telefon, telegraf, radio, auto- 
“mobil, cinematograf, presă, etc, Aceste scule ale progresului au un ca- 
racter cosmopolit şi cosmopolitizează pe om. Ele distrug ceea ce-i ca- 
racteristic psichei particulare a popoarelor şi a indivizilor. 

In schimb cultura, care ar cuprinde, după mine, totalitatea ma- 
-nifestărilor de ordin pur spiritual, adică: credinţe, obiceiuri, anumite 
atitudini faţă de vieață; apoi toate manifestările etice şi estetice — un 
anumit mod de a se comporta faţă de aproapele, faţă de colectivitate, 
faţă de străini, faţă de alte popoare, — cultura, zic, astiel înţeleasă şi 
-definită, e un bun sufletesc de esență interioară, cu trăsături specifice, 
cu un anumit caracter, Dacă civilizaţia se însușește într'un timp foarte 
“scurt, cultura e în funcţie de timp, timp îndelungat, în funcţie de o 
tradiţie uneori multiseculară şi are nevoie de multe generaţii ca să se 
cristalizeze într'un anumit fel, ca să dea o înfățișare anumită psichei 
unui popor. Civilizaţia e a tuturor și a nimănui, e împrumutată de 
aiurea și contribue să niveleze deosebirile; cultura poartă marca unui 


PENTRU CLASICISM 515 


anumit popor şi alcătueşte bunul său personal, bunul său suprem, căci 
ea constitue personalitatea poporului sau a individului. 

Ar urma, printr'un paradox, ca pe măsură ce se desvoltă civili- 
zaţia, să scadă, să se știrbească cultura. „Şi cum vin cu drum de fier, 
toate cântecele pier”, Poate că o asemenea afirmaţie ar fi exagerată, 
dar nu se pare a fi mai puţin adevărat că civilizaţia roade cultura, 
că mașina tocește spiritul, deși ar fi trebuit să-i lărgească la nesfârșit 
orizontul, Drumul pe care l-a făcut Ulise la întoarcerea lui din Troia 
în Itaca a durat zece ani; azi cu un avion drumul acesta se face în 
câteva ore. Ce a văzut și a trăit însă Ulise în cei zece ani și ce vede 
azi un aviator ce străbate distanța amintită? Dela Omer ne-a rămas 
“Odiseea, dela aviator va rămâne un articol de impresii înghesuit în 
coloanele unui ziar, 

La popoarele așa zise de mare cultură raportul între cele două 
forțe: civilizaţie şi cultură, se desenează tot mai mult în favorul civi- 
lizaţiei, al tehnicizării, al artificializării vieţii. Noi, Românii, ne aflăm 
acum la o răspântie în care raportul între cei doi factori e în echi- 
libru, dar tendința factorului mașină se accentuiază din ce în ce mai 
mult. Traiul nostru, al celor de aci, nu e încă prea artificializat, mai 
are pitoresc, și încă mult. Mă veţi întreba ? Ce au de-aface toate aceste 
constatări cu problema culturii clasice ? Ei bine, un rol foarte mare: 
Această cultură clasică e, cred, cel mai bun mijloc pentru a ne men- 
ține acest echilibru armonic, împiedecându-ne de a ne mașiniza prea 
mult, Vieaţa greco-latină, atât cât o cunoaștem, în epoca ei cea bună, 
ne înfățișează acest echilibru. Studiul ei, prin repercusiune, ne-ar ajuta 
să ne ferim de exagerările în care au căzut popoarele saturate de ci- 
vilizaţie. Nu mai accentuez că sufletul nostru, tocmai pentrucă se află 
în acest stadiu fericit, ar putea fi mai receptiv pentru o asemenea cul- 
tură clasică, în care, ca şi la noi, contactul dintre om și natură, nu era 
aşa de subţiat, cum e azi la popoarele prea rafinate pe care, greşind, 
noi căutăm să le maimuţărim, S'a discutat decenii de-a-rândul, în 
“Occident, ce rost mai au studiile clasice la popoare care se adăpase 
sute de ani la această cultură. Ai noștri, ca să fie la modă, s'au grăbit 
să pună şi la noi chestiunea şi rezultatul a fost că, aplicând în chip 
exagerat şi imprudent concluziuni aplicate aiurea cu moderație, au 
desființat aproape cu totul aceste studii, fără să se întrebe dacă mă- 
sura luată sub “alt meridian era bună și pentru noi, care nu ne fä- 
cusem stagiul necesar, şi dacă leacul administrat unui adult poate fi 
de folos şi unui nevârstnic, Nu mai amintesc că chiar în alte ţări de 
o cultură așa de veche, opoziţia față de aceste reforme, de pe urma 
cărora nivelul spiritual a scăzut, a fost crâncenă, fără să mai pome- 


516 STEFAN BEZDECHI 


nesc că ţări fără tradiție ca America, spre a remedia acest rău, au 
năzuit să-și făurească din bucăţi o cultură clasică. Statele Unite, după 
o statistică de acum două decenii, aveau mai bine de zece mii de stu- 
denţi ce se ocupau cu studiul limbii elene, ca să nu mai vorbesc de 
latină, 

Ca să înţelegem că utilitatea şi rostul studiilor de care vorbim e 
în funcţie de configurația psihică a fiecărui popor, vom încerca o pre- 
zentare a clasicismului în sensul care ne preocupă aici, Dacă prin aceasta. 
înţelegem numaidecât o mai deplină stăpânire a celor două limbi, fie 
chiar o influență mai adâncă a lor asupra literaturii țării respective, 
apoi, pe această scară, noi stăm destul de jos. Pe planul întâi, dacă 
considerăm lucrurile din acest punct de vedere, va sta docta Germanie, 
apoi Franţa cu glorioasa ei tradiţie de umaniști, Italia, cu vechile ei 
tradiții şi cu admirabilii ei latiniști, Anglia, etc. Ne întrece, în această 
privinţă şi Polonia, Cehia, până şi vecina noastră Ungaria. Dar una e 
clasicismul din cărţi și altul e cel moștenit în suflet și tradus în anu- 
mite gesturi şi atitudini atavice. Aci se schimbă lucrul. Considerând 
lucrul din acest unghiu, va trebui să recunoaştem că vor sta mai sus. 
pe scara valorilor acele popoare pe care istoria și împrejurările le-au 
pus mai de timpuriu într'un contact mai strâns și mai îndelungat cu 
lumea antică. De data asta va sta în frunte Italia, apoi Franța, Spania, 
România, Grecia. Inutil să mai încerc a justifica și acest lucru pentru 
ţara lui Dante. 

Ce e clasic însă în istoria și în seal Franţei ? Întâi simţul pentru 
formă, aşa de desvoltat în această Eladă a timpurilor contemporane; 
apoi sentimentul generozităţii, care a făcut-o ca şi pe Atena, să sară 
mai totdeauna în ajutorul celor oprimaţi; în sfârșit, centralismul ei în 
politica — moştenire romană, — aleasa ei spiritualitate clară şi lineară. 
ca o geometrie și darul elocvenței. Astfel patria lui Budé, Racine şi 
Rabelais, e mai clasică prin spiritul ei, e mai pătrunsă de această cul- 
tură care la ea, a pătruns mai adânc în fibrele sufletului ei. Dar Spania ? 
Ea a avut sentimentul grandoarei, simţul gravităţii, spiritul de aventură 
(moştenire elenă). Dar noi ?: Ce-am moștenit noi, nu din cărţi, ci din 
acel suflet antic, ca să fi lăsat un residuu atavic în ființa noastră? 

lată câteva din aceste trăsături de origine clasică, care, cred, se 
pot descifra în fizionomia spirituală a naţiei noastre: Aș releva întâi 
dragostea şi preţul ce se pune pe frumusețea fizică a omului, fie bărbat. 
sau femeie, și pe veşmintele frumoase, Neobosiţă e poezia noastră po- 
pulară în a accentua acest detaliu, precum Omer nu uită de a-şi re- 
comanda eroii, spunând ca primă a lor calitate că sunt frumoși și 
mari la statură, 


PENTRU CLASICISM 517 


Ne place frumusețea și dorim să fim frumoşi şi, fără să ne lăudăm 
prea tare, în comparaţie cu vecinii noștri, putem afirma că la noi nu 
e greu de găsit figuri cu trăsături clasice, fie că te-ai rătăci prin ţara 
Moților, sau a Oașului, fie prin Oltenia sau Bucovina, Am rămas de 
multe ori surpiins de rara distincţie a trăsăturilor aristocratice a cutărui 
ţăran din cine știe ce colţ de țară sau creer de munte, Aceasta nu e 
datorită oarbei întâmplări, ci e rezultatul unei străvechi selecţiuni în 
cadrul unei rase de elită. 

Apoi ne place soarele, lumina, nu ca noilor convertiți care îl 
caută acum pentrucă așa scrie la carte, ci dragostea aceasta e profund 
sădită în sufletul nostru, ca un bun ancestral, mediteranean. E de 
mirare că cutare femeie dela noi întrebată cine e Dumnezeu, a răspuns 
că e Soarele ? Străveche reminiscență a cultului mitraic pe aceste me- 
leaguri. Țăranilor şi orăşenilor noștri le place și le-a plăcut totdeauna 
să-şi clădească locuinţe cu faţa la soare, case vesele, primitoare şi lu- 
minoase, Cine a cunoscut Clujul de acum două decenii, aşa cum l-am 
găsit şi pe cel de acum doi ani, știe ce mare deosebire e între unul 
şi celalalt, între vechile case mohorite, închise, de cele mai multe ori 
cu spatele la soare și între casele noastre, care reprezentau o lume 
nouă şi un suflet nou, cu ceva mediteranean și clasic în el, Casa e şi 
ea expresia sufletului cuiva. Două feluri de case, două lumi deosebite, 

Avem, apoi, foarte desvoltat simțul nuanţelor şi la propriu şi la 
figurat, și avem un spirit plin de comprehenslune, ceea ce explică to- 
leranța noastră, trăsătură imperială, Roma introducea in Panteonul el 
zeil popoarelor înviase; Cezar a umplut senatul romana de Galli, ca 
să nu mal pomenesc pe Alexandru cel Mare care vrea să înfrăţească 
pe Eleni cu barbarii. Intoleranța p'a existat la nol nici în materie re- 
ligloasă. 

Poporul nostru se mai remarcă prin aceea că e plin de duh; nu 
cred că greşesc când afirm, că, după Francezi, e cel mai spiritual popor 
dia Europa; e tot aşa de duh cum erau Sicilienii antici, contemporani 
cu Cicero, Calitatea aceasta, de cea mai distinsă esenţă, e izvorâtă din 
acel simţ de observaţie ascuţit, care pe de altă parte dă la nol naştere 
autocriticii, Iată atâtea însușiri care, la acest popor în aparență tânăr, 
vădesc un suflet foarte rafinat prin o îndelungată cultură, nu luată din 
cărţi, cl dospită n suflet, din cel mai bun aluat, de-a-lungul secolelor, 

Să mai pomenim de factorul tradiţie, așa de puternic ancorat în 
spiritul poporului nostru, simț al tradiţiei ce l-a făcut să reziste fără şo- 
vălre şi, aș zice, fără greutate tuturor acelor momeli sau ameninţări 
ce-l atrăgeau spre un sistem social comunist, momeli sau amenințări că- 
rora alte popoare cu o cultură pretinsă superloară alei noastre au cedat 


518 STEFAN BEZDECHI 3 


.dela primele asalturi ? Credeţi că e de puțină semnificaţie că neamul 
nostru a rămas iman contra bolşevismului, când alţii au căzut aşa de 
repede ? Nu e aceasta dovada unul suflet puternic conturat, cu un lest 
sigur, ce pu se mișcă la orice bătaie de vânt? Nu e aceasta dovada unei 
vechi și puternice tradiții care s'a sublimat la nof aproape în instinct? 
Dacă nu aveam acest instinct al tradiţiei, azi eram o anexă a Asiei în 
Europa, nu o poartă a latinităţii îa spre Orlent, lată de ce astă floare 
frumoasă care e spiritualitatea românească, distinsă în modestia el, cu 
notele ei specifice, oricât ar îi de umile — și nu sunt de loc umile 
pentru cine știe să le descifreze — merită să trăjască, fiindcă suntem 
oarecum nişte grăniceri spre Răsărit al acelei culturi europene de ca- 
racter latin, de care vorbea şi Joseph de Malstre, Asta fiind condiţia ca 
să trălască și să se desvolte această spiritualitate, bazată pe o sănătoasă 
şi nobilă tradiţie scrisă mai mult şi mai adânc în cutele sufletului no- 
stru, nu în cărţi, apoi cată să nu renunțăm la ea ci so întărim și prin 
clasicism, care, dacă ar fi altfel prezentat aici, s'ar ancora admirabil în 
sufletele noastre, astfel construite în urma unei luogi şi duble influențe 
şi latine şi elene, din cele mai vechi timpuri, Noi am stat, ca şi Italia - 
de Sud şi Franța de Sud, la confluenţa celor două mari! culturi clasice: 
cea greacă și cea latină, aceasta din urmă grefată pe cea dintâi încă 
din timpul lui Ovidiu, la care s'au adăogat apol continua influenţă a 
Bizanțului, capitala acestui imperiu roman din Răsărit, 

Mai pomenim apol, şi cu o legitimă mândrie, de simţul politic al 
poporului nostru, concrescut şi rezultat tot din acest sens al une! vecht 
şi sănătoase tradiţii, expresie a simțului de conservare naţională, care 
ne-a împledecat să ne contopim în alte neamuri, ce ne-au amenințat 
de atâtea ori ființa. Graţie acestul simţ și acestei tenacităţi am izbutit, 
noi singuri, în acest sud-est european, să ne menţinem și să afirmăm 
existența de Stat, în o formă măcar cât de modestă, atunci când toate 
celelalte formaţiuni politice fuseseră şterse de puholul barbar, 

Vorbim de tradiție, Am descoperit abia târziu, sau, mai bine zis, 
modeștii și rarit noștri cărturari din trecut au readus pe planul con- 
ştiinţei ceea ce trăla în suflete instinctiv, că noi, care, în mijlocul po- 
poarelor vecine, jucam rolul Cenuşeresei din poveste, nu suntem de 
neam prost, ci că „dela Râm ne tragem”, Ni s'a întâmplat ca pululut 
de lebădă din povestea lui Andersen, pol, care orfan părăsit într'un lac, a 
căutat să se alăture cetelor de rațe ce pluteau gălăgloase prin apropiere pe 
luciul apelor. Dar pretenţioasele orătănii, pline de dispreţ pentru acest boboc, 
mai mare de statură ca ele, dar mai jigărit, căci nu-și împlinise formele, 
n'au vrut să-l primească în tovărăşia lor și îl luau la goană, orl îl cio- 
căneau cu furle, de câte orf vrea să se alăture de ele. Nu volau, vezi 


PENTRU CLASICISM 519 


Doamne, să se compromită ele, cu acest venetic ciudat, care nu aducea 
nici a gâscă, nici a rață, ŞI puiul de lebădă, resemnat, sa tras la o 
parte, ca să-şi inghită de unul singur obida şi necazul de a fi fost luat 
în râs, Dar, cu trecerea vremii, pulul de lebădă, cărula un timp îl era 
ruşine chiar să-și mai privească chipul în icoana apelor, într'o zi lumi-- 
noasă se privi în oglinda luclului lichid şi văzu, ce minune!, că cres- 
cuse şi ajunsese o mândreţe de pasăre, elegantă, malestoasă şi puter- 
nică. Şi umilându-și, nebună de bucurie, pieptul cu aer, mulţumi lui 
Apolon, că i-a dat putinţa să-şi vadă adevăratul chip, Apol, strângân- 
du-şi în privire toată ura şi disprețul, pentru obrazalcele el vecine, bătu 
puternic din aripi şi se năpusti vljelloasă asupra lor, risipind ta cele- 
patru vânturi cârdurile rațelor gălăgioase, obraznice şi înfumurate, 

Așa ne-am descoperit şi noi pe noi înşine, noi cei huliți şi pri- 
goniţi, ŞI când am făcut această descoperire reinvietoare, care ne-a 
redat încrederea în no! și demnitatea, să renunţăm de a cultiva tradiția 
“ce ne aminteşte de nobilele noastre începuturi? Să renunţăm de a cul-- 
tiva simbolul ef cel mai puternic, adică clasicismul în forma lui elenă și 
latină mai ales, ca să ne facem de ocara celor care, deşi de origine 
nelatină, au cu mult mai mult respect decât nol pentru această cul- 
tură clasică ? 

Nu trebue să ultăm niciodată că, dacă în preajma timpurilor mo- 
derae am scăpat ca stat cu existenţa lul binedefinită și n'am păţit ca. 
alţii, aceasta o datorim conștiinţii răspândite în Apus, mal întâi de căr- 
turarii noştri, apoi de alți străini, că suntem un popor de origine la- 
tină, Romantismul acesta ne-a ţinut în vieață, precum același sentiment: 
al Occidentului, născut din aceeași dragoste de cultura clasică, a re- 
născut la vieață o Grecie independentă. Astfel de mituri, când au la: 
bază adevărul, sunt foarte eficiente şi dau rezultate incalculabile, Acest 
mit ne-a scăpat de atâtea ori din ghiarele Austriei şi Rusiei; fără el 
am fi vegetat şi nol, secole, până să vedem Soarele libertăţii și am fi 
ajuns un Stat, poate, abla după trecutul războlu mondial, pentru ca să: 
plerim lar la prima suflare a vântului ca orice lucru fără consistenţa. 
consacrată de atotputernicul timp, 
l STEFAN BEZDECHI 


“CONTRIBUȚIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA 
LA LITERATURA ROMÂNĂ 


Lucrarea recent reeditată a lui Iosif Nadler, Istoria Literaturii po- 
porului german, concepută ca o istorie a literaturii seminţiilor şi pro- 
“vincillor germane, poate indreptăţii și la pol întrebarea: Ce a dat lite- 
raturii române fiecare provincie română? Ce a dat acestei literaturi 
“Transilvania ? 

Vreme îndelungată, Transilvania a fost ţara pe care şi-a disputat-o 
propaganda religioasă, luterană și calvină mai întâi, catolică după aceea, 
“În aceste condițiuni, când poporul român era asaltat de misionarii cre- 
dinţelor celor nol, era firesc ca şi literatura lui să se resimtă de ten- 
` dinţele divergente ce căutau să se impună vieţii sale sufleteşti, Litera- 
“tura lul religioasă din secolul XVI şi XVII se colorează uneori de dog- 
matic, în sens luteran sau calvin; ea rămâne cu toate acestea o con- 
tribuţie de seamă în desvoltarea literaturii și în fixarea limbii literare 
române. Se citează de obicelu, în ordinea aceasta, activitatea tipografică 
a Diaconului Coresi, care nu aparţine insă în intregime Transilvaniei, 
Prin larga răspândire pe care au avut-o, cărțile tipărite de el au con- 
tribuit mult la stabilirea unei limbi a bisericii, în jurul cărela avea să 
se desvolte cu vremea limba literară română, In cărțile tipărite de-a- 
lungul secolului XVI şi XVII, de cuprins supra-naţional și adeseori iz- 
'vorite din intenţii contrare interesului naţional, pătrund totuși accente 
naționale: ele nu sunt numai cărți de cuprins religios, ci și cărţi româ- 
nești, preocupate, în introduceri, de limba română, de asigurarea prin 
limbă a unităţii poporului român. Așa este cazul cu Noul Testament 
dela Alba-Iulia, tipărit la 1648, In introducerea acestei cărți, Mitropo- 
litul Simion Ştefan se arăta preocupat de unitatea gralalui românesc şi 
îndurerat de faptul că poporul român, împrăștiat în atâtea ţări diferite, 
:şi-a amestecat limba cu vorbe străine, Prin accente de felul acesta, li- 


CONTRIBUTIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA LA LITERATURA ROMÂNĂ 52t 


teratura română din Transilvania organiza incă de timpuriu poziţiile na- 
ionale, pe care avea să se dea mat târziu lupta naţiunilor, 

Lupta aceasta urma să se dea mai puţin cu arme militare și mai 
mult cu- armele spiritului, Prin situaţia lul geografică și prin vicisitudi- 
nile istoriei sale, poporul român avea să rămână un timp oarecare în 
afara sferei luminate de cultura latină reînviată. Dar el avea la tade- 
mână ua instrument deosebit de ascuţit: limba pe care o vorbea, limbă 
latină, așa dar una din limbile de cultură originară ale Europei. Prin 
articulațiile ei elastice, limba română era destinată unul progres cul- 
tural rapid; într'o largă măsură ea nu trebuia să cucerească, cl să re- 
actualizeze forme existente anterior. În postularea propriului destin, era 
firesc ca poporul româa să tindă câtre formele de cultură romană, ceea 
ce explică relatinizarea spiritului său in secolul XVIII și XIX. Anunţat 
de cronicarii moldoveni, accentuat în scrierile lut Dimitrie Cantemir, că- 
pătând expresia lui cea mat luminoasă la Stolnicul Constantin Cantacu- 
zino, latinismul avea să îmbrace forme exclusiviste in Transilvania, unde 
el nu se mărginește la rolul de instrument de cultură, ci devine un 
mliloc de demarcare violentă a naţiunilor, Scriitorii care au reprezentat 
mal puternic curentul în formele lui prime porneau din sfere teologice, 
dar se resimţeau în același timp de influența filosofie! raţionaliste a se- 
colului XVIII, filosofie care a supus unul examen nemilos toate datele 
pe care se intemela vechea societate, Cel mai supus ca spirit dintre re- 
prezentanţii Ș:zolii Ardelene, Samuel Micu, este traducătorul unora dintre 
scrlerile filosofice ale lui Baumeister, un discipol fidel al filosofului 
J, Christian Wolff, gânditorul cel mai caracteristic pentru mişcarea ra- 
țlonalistă germană. ŞI astfel, dacă doctrina latinistă era făcută să ducă 
la exacerbarea sentimentului naţional, contactul cu lilosofia veacului 
XVIII era de natură să asocieze acestul sentiment și sentimentul de lu- 
bire pentru umanitate. Niciunul dintre reprezentanţii Școlii Ardelene, 
— nici Micu, nici Şincai, nici Malor — n'a cerut pentru poporul său 
drepturi excepționale, nici pe baza vechimii și continuității lui în aceste 
ținuturi, nici îotemelaţi pe originea lui imperială, Dar crezul pe care el 
l-au construit și căruia s'au închinat, a devenit una din pietrele angu- 
lare ale culturii române: romanitatea poporului româna, continuitatea po- 
porului român în Dacia, latinitatea limbii române şi necesitatea de a o 
curăţi de elementele nelatine ale sale sunt idei ce au dat naştere unel 
bogate literaturi fstorice și filologice, care, pornită din Transilvania, avea 
să fie cu vremea alimentată de scriitori români din toate provinciile, 
Prin profesorii ardeleni trecuţi în ţările de peste munți, în primul rând 
prin George Lazăr, idelle latiniste aveau să germineze și să creeze pre- 
tutindeni aceeași stare de sentiment, Rezultatul acesta nu putuse fi 

2 


522 D. POPOVICI 


realizat de latinismul anterior ai Moldovei sau al Munteniei, care se: 
păstra în sferele înalte ale cărturarilor și care nu aducea puterea de 
afirmare a latinismului transilvan. Acmă de luptă, latintsmul devine în 
Ardeal, — şi caută să devină și în ţările de peste Carpaţi, — un ele- 
ment de dinamizare a maselor, care pe măsură ce deveneau conștiente: 
de originea lor, deveneau conştiente și de drepturile lor politice și so- 
clale, Ideile latiniste aveau să cunoască o progresivă exagerare, în cursul 
ascendent al cărela ne întâmpină numele lui Timotelu Cipariu, August 
Trebonia Laurian şi Massim. Cel doi din urmă sunt cunoscuţi în deosebi 
ca autori al celebrului dicţionar al Academiei, tn paginile căruia au 
concentrat o filologie congelată şi deviată dela bunul simţ, Privit în des- 
voltarea sa, latinismul transilvan se preziotă ca o mişcare de flux și. 
reflux. Organizat puternic pe baze istorice şi filologice, el absoarbe 
vreme îndelungată energiile și impledecă libera desfășurare a literaturii : 
căutând să forţeze limba, erudiţia inăbușeşte poezia, care nu poate trăi 
decât prin spontaneitate verbală, Extins asupra Munteniei şi Moldovei, 
el progresează pas cu pas și amenință la un moment dat să refacă în 
spiritul său mentalitatea unul popor întreg. Excesul avea să determine 
iosă o reacțiune puternică: pornită din Moldova, ea se intinde ta scurt 
timp, ca o lovitură în contra sens, asupra Transilvaniei, pe care o ca- 
cerește treptat și definitiv, Lupta deschisă de Kogălniceanu la Dacia Li- 
ferară şi continuată de el în coloanele României Literare şi în acelea 
ale Stelei Dunării avea să tale avântul cuceritor al mișcării transilvane 
şi s'o reducă la proporții acceptabile, 

Paralel cu mişcarea istorică şi filologică, latinismui ardelean a cu- 
noscut și o mişcare poetică de valoare. Budai-Deleanu este un erudit: 
istoric, filolog, etnograf și jurist; dar mai presus de orice, el este un 
poet de mare preţ, cel dintâi poet epte de mare valoare din literatura 
română, 7iganiada lui este, alături de mai puţin cunoscuta poemă Tret 
Viteji, transpunerea în cadre epice a unel satire ascuţite a societăţii 
române, Ochiul poetului nu este reținut în frontierele limitate ale unei 
singure clase sociale: versurile sale dau expresie deopotrivă stărilor din 
Transilvania, dar și idealului politic panromânesc; ele dau expresle in- 
teresulul pentru boerimea română, dar și interesului plin de înduloșare 
pentru soarta celor umili, Budat-Deleanu nu are însă urmași imediaţi: 
pe măsură ce ea se adânceşte, erudiţia latinistă ucide inspiraţia poetică 
înaltă, Scriltorii care apar sunt spirite minore, el se hrănesc din plia 
din literaturile străine şi în cele mai fericite momente ale lor îşi acordă 
respirația ritmului poeziei poporane, Nici Vasile Aron, nici Ion Barac, 
nici — pe un alt plan, — Fabian Bob, nu se ridică deasupra stihul- 
torilor de duzină, ŞI, cu toată popularitatea unora dintre poeziile sale, 
nici Andre! Mureşanu nu se înscrie pe un portativ înalt în scara valo- 


CONTRIBUȚIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA LA LITERATURA ROMÂNĂ 523 


rilor artistice, Poezia nu renaşte decât odată cu slăbirea frânei filolo- 
gice, în a doua jumătate a veacului trecut, Activitatea ce se desfăşoară 
ta coloanele revistei Familia se impune să fie semnalată atât prin pro- 
greslvă emancipare de latinism, cât și prin bogăţia reală a temelor tra- 
tate și, uneori, prin expresia neașteptat de fericită în aceste condițiuni. 
Dacă în lirică, în nuvelă sau în roman, Iosif Vulcan n'a izbutit să dea 
lucruri excepţionale, în teatru ei aduce adesea mai multă înțelegere 
artistică, un dialog viu și situații naturale, Alături de el se cere 
să fie amintit Aron Densuşianu, cel dintâi care atrage atenţia asupra 
lui Budai-Deleanu. Densușianu încearcă la rândul său epopeea și în 
Negriada el aduce unele frumuseți incontestabile de amănunt; atmos- 
fera epică nu prinde însă consistență şi eroii săi se schlțează palizi pe 
un fond de legendă, Ion Lapedatu aducea însă un real talent, dovedit 
în poezii ca Orfanii, Dumnezeul nostru sau La ingerul libertății, precum 
şi în drama Tribunul. Originară din Transilvania, dar legată mai mult 
de Moldova, Veronica Micle dă poeziei române câteva versuri ce se 
resimt de influența marelui său prieten Eminescu, Sub aceeaşi influenţă 
se desiășoară şi activitatea poetică a Lucreţiei Suciu: intr'o poezie ele- 
` gantă în tonul minor, ea reuşeşte să se ridice uneori la o pictură vie, 
la o expresie caldă. Pe deasupra tuturor avea să se ridice însă talentul 
impetuos al lui George Coșbuc, a cărui operă nu poate ft înțeleasă fără 
raportare la literatura poporană, Interesul pentru această literatură se 
manifestase în Transilvania încă de mult, dar el fusese înnăbușit de ase- 
menea sub expansiunea latinistă și nu putea să se înfiripeze din nou 
decât odată cu așezarea mişcării filologice în cadre raţionale, Exage- 
rarea n'a lipsit nic! în această ordine: latinist incorigibil, Atanasie Ma- 
rienescu se străduește să derive intreaga mitologie română din mito- 
logia latină, Dar dacă lăsăm la o parte interpretările savante, vedem că 
interesul manifestat pentru literatura poporană ducea la contactul ime- 
diat cu poporul, contact care avea să ducă în Transilvania, după cum 
dusese şi în alte provincii române, la o adevărată renaștere literară, 
Culegeri de literatură poporană apar din toate colţurile Ardealului și 
perlodicele timpului le dau o largă publicitate. În această atmosferă își 
începe activitatea sa George Coşbuc, care se leagă într'o măsură oare- 
care de literatura antică şi de cea germană, dar care, întro măsură 
cu mult mai mare, se leagă de epica poporană, Cea mai mare parte 
din poeziile salt dela început nu sunt decât traducerea în forme me- 
trice a unor basme, Poezia cea mai aleasă a lul Coşbuc se realizează 
de altfel pe linia epică, ceea ce face din el un succesor al lui Budal- 
Deleanu, Versurile sale se desfășoară corect pe accente puternice, care 
le imprimă un dinamism particalar, iar din întreaga lui poezie se des- 
ze 


„524 D. POPOVICI 


prinde un sentiment reconfortant de plenitudine a vieţii, care avea să 
facă dintr'ânsul creatorul unul curent optimist de contrapondere la poezia 
eminesciană, Nota revoluționară din unele poezii ale sale este recep- 
ționată de Octavian Goga, a cărul operă este in primul rând protestul 
înflăcărat al unul triban, strigătul încărcat de ameninţări al unul profet ; 
ea este recepționată de asemenea de Aron Cotruș, care se atașează 
însă în mod predilect aspectului social. Adăpându-se din aceleași iz- 
voare de cultură din care se adăpase pe vremuri Ion Lapedatu, Stefan 
Iosif trădează în versurile sale o sensibilitate cu mult ma! rafinată decât 
acela, In clipa de faţă, lirica ardeleană este dominată de figura pu- 
ternică a lui Lucian Blaga. Desprinsă din realităţile etnice românești, 
dar traducând totul la o mare înălţime ideologică și artistică, opera lui 
poartă într'adevăr pecetea unel mari personalităţi, Cu poezia lui, in- 
cărcată de mister şi ritual cosmic, Ardealul atinge treapta artistică cea 
mal înaltă, lar poezia română una din culmile sale, 

Aceeași linie se observă şi in evoluția prozei ardelene, Şi alci, 
latinismal avea să înnăbuşe desfășurarea liberă a talentelor și un scriitor 
de o reală valoare cam este Codru Drăgusanu nu poate fi apreclat 
decât în transpunere literară, Cu Ion Slavici, proza ardeleană se sl- 
tujază însă dintr'o singură lovitură pe culmea cea mai înaltă a eplcei 
românești, Schiţele şi nuvelele sale, luminate adeseori de preocupări de 
- ordin moral, aduc in scenă personaje cu o psihologie lipsită de mar 
complicaţii, în adâncurile cărela ochiul scriitorului pătrunde şi notează 
cele mai subtile nuanje ale sentimentului, pe care le traduce sumar, 
într'un cuvânt sau un gest cu rădăcini adânci, Mai puţin fericit în roman 
în care construcţia joacă un rol esențial, Slavici se menţine totuși şi în 
această ordine, în deosebi prin puterea cu care creează atmosfera. Ro- 
manu! este cultivat de Agârbiceanu, ale cărui merite trebuesc totuși 
căutate în povestirea de proporţii reduse. El este cultivat de asemenea 
de Liviu Rebreanu, a cărui viziune realistă a vieţii se asociază unel 
capacităţi remarcabile de coastrucţie epică, Romanele sale, atunci când 
nu exploatează patologicul sau nu se sbat în tendinţa de a capta lu- 
mina adamită, se realizează la un nivel artistic înalt, Rebreanu este 
cel mai de seamă artist român în prezentarea colectivității umane şi în 
urmărirea instinctelor telurice ce determină acțiunea personajelor sale, 
El este în același timp realizarea unel desăvârșite obiectivităţi în câmpul 
eplcei române, Pe linia aceasta se îndruma şi Pavel Dan, a cărui moarte 
timpurle a lipsit literatura română de una din valorile e! cele mal de seamă, 

In urma acestei sumare înregistrări de date revenim la întrebarea 
inițială: Ce elemente pozitive a dat Transilvania literaturii române ? 
Răspuasul răsare cu claritate din cele spuse până acum; l-a dat o li- 
teratură cu caracter preponderent militant, I-a dat în primul rând latl- 


CONTRIBUȚIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA LA LITERATURA ROMÂNĂ 525 


nismul, care, curăţit de orice exagerare nocivă, se găsește la baza pro- 
cesului de purificare a limbii române. Prin poezia lul Lucian Blaga el 
a pătruns apoi în regiunile cele mai! înalte ale lirismului român, Dar 
ceea ce rămâne deosebit de semnificativ este că, dela Budai-Deleanu 
până la Liviu Rebreanu, Ardealal a dat literaturii române, pe cei mai 
de seamă scriitori epici ai săi, Faptul acesta se cere subliniat în mod 
particular, Evident, un scriitor ca Sadoveanu este o apariţie rară în cu- 
prinsul unei literaturi; dar în romanul lui epica păstrează puternice 
aderenţe cu lirica, în fraza lui pulsează nestăvilită simţirea scriitorului, 
verbul lui pictează cu o rară putere de sugestie: osatura epică a ro- 
__ romanului său este astfel înconjurată de o bogăţie de vibraţiuni lirice, 
Cu aceste calităţi, Sadoveanu era în mod necesar punctul de sosire al 
romanului românesc din ţările de peste Carpaţi: roman liric, — cu ex- 
cepţia lui Filimon şi Nicolae Xenopol, — a căral evoluţie este o pro- 
Greslvă cucerire în epică. Pentrucă acolo condiţiile sociale au îngă- 
duit înflorirea acestor plante caracteristice secolului XIX care sunt 
sufletele simţitoare : romanul, ca și alte ramuri ale literaturii, a fost 
acolo liric şi chiar plângător, Ce este Aldo şi Aminta al iul Boerescu, 
ce este Elena al lui Bolintineanu sau, mai apropiat de noi, Dan al lui 
Vlahuţă ? Ele sunt tot atâtea trepte în evoluția romanalui românesc, 
cărula nu-i mai trebula decât un artist autentic, care să știe tempera 
nota Îlrică până la proporţii acceptabile, In felul acesta Sadoveanu apare 
ca punctul final al unei evoluţii dela liric la epic și dela intenţia de 
artă la arta autentică, In Ardeal însă lucrurile sunt diferite, Aici nu au 
putut germina sufletele simţitoare : întrun popor de muncitori şi de lup- 
tători nu era loc pentru așa ceva, Notele uşoare pe care le surprindem 
din loc în loc sunt reflexe îndepărtate ale celor petrecute în literatura 
de peste Carpaţi, unde sufletele simţitoare erau la rândul lor reflexul 
unei anumite literaturi franceze, Din pricina aceasta epica pură aiga- 
niadei nu avea să fle urmată de o epică alterată de lirism. - Punctele 
mari, dacă le luăm numai pe ăcestea, în epica ardeleană sunt realizate 
de Budai-Deleanu, de Slavici și Rebreanu, 7iganiada, Mara sau Moara 
cu noroc, Ion sau Răscoala sunt opere de construcile epică viguroasă, 
pe care, cum este cazul lui Slavici, nu le pândeşte lirismul, ct drama- 
tismul. Pentru explicarea faptului acesta trebue să ne raportăm, de bună 
seamă şi la stagiul mai îndelungat pe care Ardealul l-a făcut în lite- 
raturile clasice, dar va trebui în același timp să ţinem seamă şi de con- 
diţiile sociale ale poporului român de aici: romanul liric, în care epica 
era anulată de lirica plângătoare, nu putea prospera într'o atmosferă în 
care sufletele simţitoare nu erau în elementul lor, lată pentru ce Ar- 
dealul era chemat să dea literaturii române operele epice cele mai pure. 
D. POPOVICI 


SPIRITUI ET DOLORI SACRUM 


Anəxagoras hatte zuerst gesagt, dass der 
vods die Welt regiert; nun aber erst ist der 
Mensch dazu gekommen zu erkennen, dass der 
Gedanke die geistige Wirklichkeit regieren solle. 

(Hegel: Vorles. äber die Philosophie der 
Geschichte.) 


Nu sunt astăzi vremile, prin care propoziţiunea lui Hegel, pe care 
am ales-o ca motto, să se adeverească în chip limpede. Se pare că 
nu numai evenimentele mici şi mari, pe care le vedem şi le trăim, de- 
monstrează că nu spiritul conduce lumea, dar — mai mult — sensul 
general al istoriei nu pledează pentru ceea ce omul a numit până acum 
valori spirituale. Dacă totuși se mai găsesc unii oameni care doresc să 
evidenţieze, chiar în împrejurările actuale, adevărul exprimat de gàn- 
ditorii greci şi germani însemnează nu numai că susţin o teză dificilă, 
contrazisă la fiecare pas de aparenţa evenimentelor, dar îşi asumă o 
enormă responsabilitate în faţa semenilor. 

Pentru intelectualul care s'ar angaja să facă evident adevărul mai 
sus enunțat, se ivesc o mulţime de însemnate piedeci. El se va izbi, 
în prima linie, de greutatea de a rămâne, chiar înăuntrul conştiiaţii 
sale pe un teren care ţine de branșa sa, adică intelectual pur. O mul- 
time de tentative exterioare vor pretinde să se amestece în felul de a 
gândi lucrurile şi, în speţă, evenimentele vremii sale. E foarte actuală 
vremea, când un intelectual se oficializează pe nesimţite, chiar până 
acolo, încât renunţă la anumite imprescriptibile prerogative ale logi- 
cului, dacă aceasta o cere, 

De această greutate scapă numai. acei dintre intelectuali care îşi 
reimprospătează necontenit sensul adevărat al existenţii lor... Căci 
un intelectual este chemat să gândească evenimentele lumii care-l în- 
conjoară, după legile adevărate ale gândirii. In societate, intelectualul 


SPIRITU! ET DOLORI SACRUM 327 


deține acest brevet, până la monopolizare. Cine-și vinde, în orice îm- 
prejurare, acest brevet, decade dela sine din categoria de intelectual. 
Insemnează că el gândeşte lucrurile printro prismă streină propriei 
sale gândiri. 

In epoca noastră însă, chiar dacă cineva intră în categoria mai 
sus descrisă se va izbi totuşi de o a doua greutate: Istoria este prea 
febrilă. Omului actual i s'a dat o mare mulțumire şi anume, putinţa 
de a participa şi trăi evenimentele istoriei, dar se adaugă la aceasta 
nefericirea de a nu le putea gândi cu răgaz. Trăim prea înăuntrul eve- 
nimentelor și nu putem avea perspectiva necesară reflexiunii, 


O singură condiţiune ne poate scăpa din această deficiență a 
epocii: Grija și efortul de a gândi fiecare lucru până la capăt. In or- 
dine istorică, gândind fiecare eveniment până la capăt, putem ajunge 
la cele exprimate prin motto. Ne dăm însă seama că trebue să înghițim 
multă coajă până să ajungem la miez. Dorim totuși să întreprindem 
această acţiune. In acest sens, luând în discuţie timpul nostru, vom 
încerca asupra lui o analiză riguroasă, până se vor desprinde câteva 
adevăruri fundamentale. li vom găsi astfel situaţiei actuale cauze de 
ordin spiritual, Vom găsi de asemeni origini şi deslegare crizei în care 
trăieşte omul actual, motive de același ordin. 

De bună seamă că nu este un lucru nou, susținând convingerea 
că evenimentele pot suferi, în anumite împrejurări, o convertire în fac- 
tori de ordin spiritual. Mai nouă și totodată mai anevoios de întrezărit 
devine această convingere, în momentul în -care o introducem ca ipo- 
teză în istorie. Aici trebue să avem puterea prevederii și mai ales tăria 
așteptării. Căci dacă faptele zilnice ne arată, prin concursul şi lupta 
dintre ele, că adeseori înving puterile oarbe ale materiei, privind însă 
în bilanțul secolelor, spiritul apare necesar și învingător. Această afir- 
maţiune este menită să dea mult curaj cercetătorului evenimentelor 
actuale, întunecat de concret şi materie, 


Nefericita adolescenţă 


Biblia povesteşte de un singur potop, după care ar îi scăpat Noe 
cu corabia sa, dând naştere nouilor forme de existenţă, bazate pe noua 
credinţă. Potopul însă este un fenomen care se repetă, în istorie. El 
înseamnă o ruptură în timp, în urma căreia se prăbușește o lume şi 
se naşte alta. Se face o greșeală că se vorbeşte în istorie, în termeni 
aproape absoluţi, de o lume nouă şi de o lume veche, tot astfel după 
cum se vorbeşte în Biblie de un singur potop. Lumi noi şi vechi sunt 
mai multe, 


528 ZEVEDEIU BARBU 


Deşi unii se mai indoiesc încă, totuşi trebue să recunoaștem că 
astăzi trăim o însemnată epocă de ruptură, Și aceasta nu începe nici 
numai cu turburările politice actuale, nici numai cu Războiul Mondial, 
Ea are origini chiar în secolul trecut, Războiul trecut și cel actual nu 
sunt altceva, decât focare, prin care această ruptură se evidenţiază. 
Noi găsim câteva caracteristice care sunt în măsură să dovedească 
oricui că situaţia istorică actuală este o fază de ruptură intre două 
lumi: una care se stinge și alta care se naște, 

Primele semne ale rupturii se manifestă în incertitudinea pe care 
ne-o oferă gândul prezentului și mai ales al viitorului. Poate sunt rare 
momentele, în care omul, să fi trăit o mai mare opacitate istorică, ca 
în zilele noastre, Dacă am putea pune, în acest caz, problema din punct 
de vedere funcţional, am spune, că epoca noastră se caracterizează 
printr'o dificultate enormă a viziunii. Deşi suntem foarte aplicaţi să 
dăm vina pe evenimentele concrete ale vremii de faţă, totuși, nu putem 
spune că opacitatea istorică porneşte din aceste evenimente. Ea are o 
origine cu mult mai veche, Noi îi găsim obârşia în legea dialectică a 
spiritului şi anume, în nizuinţa de corecţiune a naivităţii cu care omul 
secolului trecut s'a dedat viziunilor. E locul să amintim că omul a 
trecut prin momente inălțătoare, furnizate de propria sa naivitate, Sunt 
cunoscute epocile în care omul avea teme şi mijloace pentru rezol- 
varea tuturor evenimentelor trecute şi viitoare. Au fost momente, spre 
ex., când a crezut, fără rezerve şi şi-a fundat propria sa existenţă pe 
rațiune, În numele raţiunii sunt doborite coroanele regilor, în numele 
raţiunii se prăbușesc formele sociale și tot în numele raţiunii e de- 

- tronat Dumnezeu, Tot în această ordine de idei, însă mai avansat, omul 
îşi acreditează întreaga sa ființă ştiinţei pozitive, care a ajuns să fun- 
damenteze existenţa pe valori practice, Pentru un astfel de om, pozi- 
tivismul rezolva totul în chip axiomatic. Astfel, perspectiva viitorului 
se deschide larg înaintea sa, mai larg decât era necesară unei antro- 
pologii serioase. 

Astăzi trăim faza de corecţiune a acestui vizionarism. Se adaugă 
la aceasta o mulţime de corecţiuni ale unor greşeli de ordin social, 
pe care le trecem cu vederea, fiind îndeobște cunoscute. Acestea sunt 
răsfiratele baze ale opacităţii istorice, de care am vorbit. - 

E nespus de importantă această constatare, dacă deschidem dis- 
cuţia asupra condiţiei de existență omenească, Structural, antropologia 
se resimte până în resorturile ei intime de fenomenul opacităţii. Din 
acest motiv, omul momentului actual este adimensional. Din punct de 
vedere existenţial, un monstru, Lipsindu-i dimensiunea viitorului, omul 
actual işi constitue existența ca o izolare dincolo de timp, — mai mult 


SPIRITUI ET DOLORI SACRUM 52: 


— ca o suspendare. În momentul în care scriem aceste rânduri, ne 
este imposibil să redăm toate consecinţele acestei situaţiuni și, mai ales, 
gravitatea care se desprinde din ele. Constatăm doar că omul actual 
se găseşte în imposibitatea de a-şi construi o antropologie şi de a se 
integra ei. Aceasta însemnează că toate actele sale nu se pot încadra, 
sub nici o formă, într'o scară de valori: ele aleargă fără stare ca su- 
fletele sinucigașilor. Practic trăim, din acest motiv, o desorientare cum- 
plită, iar din punct de vedere sentimental, suntem prada unei istovi- 
toare mâhniri. Privaţiunea de viitor aruncă existenţa umană în același. 
non-sens și mohorâre pe care o vedem — gândind prin absurd — asupra 
unui crin care nu ar avea cer, 

~ Intrând mai adânc în analiza condiţiunii prezente a omului, trebue 
să constatăm că structura psihosocială și culturală a sa se bazează pe 
cazul clasic al nefericitei adolescențe. Asemenea adolescentului, omul 
actual este rupt dintr'o structură existenţială, fundamentată pe o lume 
psihoculturală, din care contradicţia a fost eliminată și nu şi-a găsit 
altă structură, în care să se încadreze, Sunt câteva stări, care se pot 
gândi, în situaţia de faţă, prin perfectă analogie cu psihologia adolescen- 
tului. Cea mai generală dintre ele este unica tensiune ce se naște între 
„regretul unei unități sfărâmate, între nostalgia paradisului pierdut al 
copilăriei și între efortul de plămădire și preciziune a propriei sale 
existenţe, într'o nouă lume, Dar tocmai din condiţiunile discutate în. 
paragrafele anterioare ale acestui capitol reiese că lumea nouă este 
obținută extrem de greu. 

Alergând după propria sa unitate, omul timpului nostru trăeşte - 
intens fenomenul unei crize existenţiale, care se poate exprima pe două 
linii: criza de esențe, sau de scopuri şi criza de ființă. Prima provine 
— după cum am arătat în general, în cele spuse mai sus — dintr'o 
lipsă de perspectivă în timp. Aceasta însemnează că valorilor creaţiei 
umane nu li se pot da boltirea largă de existenţă care să angajeze 
pentru mai mult timp individul și colectivitatea. În atmosfera actuală, 
scopurile înalte ale vieţii umane, sau dispar, sau devin gesturi de scurtă 
respiraţie, 

Criza de ființă exprimă ceva mai profund, Ea dovedește că, în 
urma sentimentelor de care este stăpânit omul actual, diferitele scopuri 
particulare, chiar când apar într'o adevărată plenitudine, nu se pot 
integra într'o lume unitară, care să creeze omului un spaţiu larg de o 
elementară certitudine existențială. Adică, ele nu se pot constitui, într'o. 
lume, pe care să se fundeze o antropologie actuală. Găsim necesar să 
ne oprim mai mult asupra acestui fenomen de criză existenţială, cu 
atât mai mult, cu cât el apare, în .vieaţa românească, sub nuanţe și 
tensiuni deosebite, 


530 ZEVEDEIU BARBU 


Criza de ființă înseamnă lipsa unei perspective, a unui sens, 
înăuntrul unei vieţi etnico-spirituale, In astfel de faze, vieaţa spirituală 
nu este atât de puternică, încât să-şi constituie o structură stabilă, o 
erarhie de valori, să ridice o idee la prestigiul regal. ÎInăuntrul vieții 
individuale, criza de ființă însemnează neputinţa spiritului de a urzi 
idei care să servească de chiag tuturor gesturilor spirituale. ` 

De multe ori criza de ființă apare dintr'o sărăcie a conștiinței, 
adică dintr'o neputinţă a conştiinţei de a înjgheba, pe bază de valori, 
-© axă existenţială a finții. In cazul nostru nu poate fi vorba de aşa 
ceva. Aceasta, pentrucă, la. generația noastră, conştiinţa prezintă un 
aspect tocmai invers. În loc să se vorbească de o sărăcie, se poate 
vorbi de o hipertrofie a conţinutului conștiinței. Nu putem spune că 
generaţia tânără e din cale afară de cultă, ceea ce reiese din ter- 
„menul hipertrofie. Putem spune însă, că acest conţinut e pornit spre 
dărâmare, tocmai din motivul că lipsesc mijloace pentru a putea fi 
cuprins şi prelucrat. Numai în acest sens hipertrofia conţinutului de 
conştiinţă este un aspect al crizei de ființă, adică un fenomen, care 
-duce la desorientare, la incoerenţă, lipsă de sens şi unitate, 

Tot pe acest drum păşind, găsim crizei de ființă o axeologie cu 
mult mai profundă. Ea constă într'un fel de a acţiona, Vina e că nu 
sa lucrat sistematic. Sistematic înseamnă a se fi lucrat astfel, încât să 
se construiască unitatea ființei, nu să se perenizeze în criză. Acest 
aspect apare mai ales în peisajul cultural românesc, 

Generaţia tânără dela noi s'a grăbit într'un chip îngrozitor. In 
această grabă pentru plămădirea fiinţei, ea a tins să lege totul numai 
de cercurile superioare ale spiritului, Cine nu a simțit, la fiecare pas, 
cum, generaţia tânără, nu încerca să găsească un sens dincolo de orice 
realităţi locale ? Cine nu a auzit vorbindu-se de poezia pură, de gân- 
-direa pură, de plăcerea de a gândi în sine, etc.? Fără îndoială, că 
vieața unui individ, sau a unei comunităţi spirituale, își pot găsi, în 
ultima lor fază, sensuri, perspective şi chiar axă existenţială, în astfel 
«de idei. Aceste idei nu pot fi respinse pur şi simplu din arhitectonica 
unei antropologii, Dacă totuși aici găsim o greşeală, ea este în faptul 
că s'a procedat invers. Aceste idei sunt —— cel puțin pentru condiţia 
spirituală românească — de sfârşit şi de ele nu se poate lega decât 
după o prealabilă construcţie pe idei elementare, Încercând să lege 
întreaga vieaţă spirituală de ele, generaţia tânără și-a clădit ființa în 
forma unei grădini suspendate : fără sentimentul certitudinii. 

Acum câţiva ani un tânăr gânditor român, care şi-a scos capul 
mai de vreme decât alţii din apele tulburi ale vremii, şi a văzut unele 
aspecte descrise de noi aici, s'a simţit pe culmile disperării. Prin cele 


SPIRITUI ET DOLORI SACRUM 53i 


spuse până la acest loc, adăugăm și noi câteva atitudini intelectuale la 
sensibilitatea de artist a lui Emil Cioran, fiindcă despre el este vorba, 
Astăzi, acest sentiment începe să fie trăit de mai multă lume, indife- 
rent dacă pleacă dela aceleaşi constatări, sau dela altele. Lărgind ori- 
` zonturile explicative, și constatând greutăţile de plămădire ale unei 
structuri existenţiale unitare, putem spune cu D. D, Roșca că trăim 
sentimentul tragic al vieţii. Însă acest sentiment nu răsare, de astădată, 
din conștiința frământată a alternanței (raţionalism-iraţionalism) şi din 
imposibilitatea de realizare integrală și unitară a existenţii noastre, pe 
unul din termenii alternativei, ci din conștiința mutilată, prin lipsa de 
viziuni pe linia construcţiei propriei noastre lumi, Pe noi ne-au părăsit 
cerurile, 


Das traurige Gefiihl fiir Harmonie 


Sentimentul tragic spre armonie este starea care caracterizează 
un provizorat esențial. Din punct de vedere afectiv, deşi are o nuanţă 
negativă, totuşi, deocamdată, această stare este singura care arată nă- 
zuința omului de a se scutura de condițiunea sa actuală și de a căuta 
forme noi de existență. Pentru noi acest sentiment este motorul ac- 
ţiunii, De aceea începem, prin acest subcapitol, laturea pozitivă, prin 
care deschidem perspectiva de evadare, din situaţia descrisă în capi- 
tolele precedente. 

Pe ce se fundează acest „traurige Gefühl für Harmonie”? Ex- 
presia porneşte dela Goethe, care își caracteriza astfel imposibilitatea 
de a depăşi contradicţiile vieţii interioare. Noi caracterizăm această 
stare printr'o predominanţă exagerată a concretului, fie de ordin psihic, 
fie de ordin social în genere și totodată prin neputinţa spiritului de a 
depăşi în termeni statornici, contradicţiile acestui concret. Cineva spunea, 
ca să stabilească deosebirea dintre francezi și germani, că, pe când 
primii stăpânesc ideea, ultimii sunt stăpâniţi de idee. Din acest motiv 
— spunem noi mai departe — pe unii îi caracterizează o structură 
existenţială stabilită în toate încheieturile ei psihosociale și culturale, 
iar alţii, o căutare, o tensiune după această structură, după armonie, 
fenomen ce se observă pe toate planurile de acţiune. Tot din acest 
motiv, pe primii îi caracterizează, în stil claritatea, iar pe ultimii, ne- 
bulosul, „norul“ cum spune Nietzsche. 

Astăzi, toate ființele, fie luate ca indivizi, fie ca entităţi colective, 
se găsesc în situaţia ultimă, Şi aceasta din motivul mai sus arătat, pe 
care îl repetăm: Grijile vieţii concrete bat prea des şi prea puternic 
la uşile existenţii. Unde găsim noi atât răgazul, cât şi perspectiva, prin 
care să construim într'o arhitectonică încăpătoare, depășind contra- 


532 ZEVEDEIU BARBU 


dicţiile momentului. In noi cultura, cu perspective înguste, gâfâie de 
spaima și teroarea naturii — ca să ne exprimăm, după o temă tratată 
mult de școala filosofică postromantică. 


Plăsmuitorii 


Inainte de a completa tabloul prezentului cu o lature pozitivă de 
construcţie, e necesară o precizare. Nu avem pretenţiunea, că adevă- 
rurile expuse până aci sunt probleme puse de conștiința fiecărui in- 
divid în parte, Mai mult: noi credem că ele nu sunt adevăruri decât 
pentru aceia care le trăiesc structural. Sunt multe conștiințe, în care 
pot mocni timp îndelungat, fără să se problematizeze, iar altele peste 
care, aceste probleme ale prezentului să treacă fără să le atingă. Cei 
cuprinși în ultima categorie locuiesc în spiritul timpului, cum stau rân- 
dunelele pe cablul electric: curentul este prea mare şi nu le afectează. 
In această privinţă se pot face distincţiuni mai accentuate. 

Opacitatea istorică în general, este puţin, sau de loc simțită de 
generaţia bătrână. Bătrânii continuă să viseze la formele trecute, chiar 
când simt un anumit deranjament, în structura lor existenţială. Ei își | 
conturează, în lumea veche, orizontul lor antropologic, prin legea iner- 
ţiei, crezând in ordinea lumii, în care de fapt au trăit. Acest fapt nu 
este ceva deosebit şi cine vrea să se lămurească, nu are decât să as- 
culte modul, în care rezolvă problemele un cărturar, sau politician 
bătrân, dela noi. 

Sunt și unii tineri, care din cauza prea accentuatei lor tinerețe, 
intră tot în a două categorie, Printre aceştia mai poți găsi încă avânt, 
linişte şi bucurie, Ei visează cu plăcere la fructele din grădina pe care 
nu o văd din cauza muntelui imens al istoriei; Adeseori ei au soluţia 
vremii, într'un fapt divers, construit de aprinsa lor fantezie, Printr'o 
dialectică plăcută, exaltarea lor este fixată de dogme, pentru structura 
unei noi lumi. Adeseori îi auzi vorbind de cinci-șase sculptori, din cu- 
tare ţară, care, prin geniul desăvârşit al lor, fundează noua cultură pe 
clasicism ; de un poet rafinat și vestit, care fundează arta pe imaginea 
intelectualizată ,., Ideile lor în sbor cuceresc şi stăpânesc lumea. 

Generaţia pentru care cele spuse de noi sunt adevăruri, constitue 
majoritatea intelectuală. Situaţia descrisă angajează această generaţie în 
așa măsură, încât, lie că a devenit copleșită de gravitatea ei, fie că 
se găseşte cu râvnă la lucru. lu niciun caz, însă, ea nu se găsește din- 
coace de muntele istoriei, ci în tunelul construit de propria ei atitudine, 
Această generaţie constitue echipa de plăsmuitori, care trăieşte pro- 
fund opacitatea istorică, însă trăieşte și mai viu efortul de elaborare şi 
lumină. Un lucru însemnat îl constitue faptul, că, întorcând spatele tre- 


SPIRITUI ET DOLORI SACRUM 533 


cutului, prin refuzul oricărei antropologii, bazate pe elemente vechi, 
îşi ia responsabilitatea viitorului, prin munca sa. 

Continuăm cu o precizare. Generaţia care trăiește structural pro- 
blemele vremii, în evoluţia ei, poate avea momente alternative, de re- 
semnare şi tristeţe, sau avânt şi muncă, Aceasta se aplică atât indivi- 
dual, cât şi colectiv, Dacă pe resemnaţi îi întâlnim astăzi cu privirea 
turbure, cu impreciziuni în fapte și cu lipsă de articulaţii în gândire, 
nu înseamnă că mâine nu-i putem întâlni la robot, în capătul tunelului, 
muncind cu râvnă pentru spintecarea întunericului. Structura existen- 
ţială are momente de incubație lentă și luminișuri de realizări repezi. 
Momentul de resemnare ne este însă, incomparabil mai puţin cunoscut 
şi îl redăm mai mult ca peisaj, pe când faza de luptă o trăim priete- 
nește şi repartizată pe individualităţi, în generaţia tânără. Nu redăm 
nume, nici dela noi, nici din altă parte, fiindcă nu intrăm în detalii, 
In rândurile ce urmează, vom urmări ce gândesc, ce voiesc, ce lucrează 
plăsmuitorii, 


O nouă antropologie 


Hegel spune într'un loc din a sa Filosofie a Istoriei, vorbind despre 
felul, în care un popor îşi poate construi propria sa vieață, că religia 
este locul, unde un popor își defineşte adevărurile sale fundamentale, 
La Hegel, nu e vorba de o religie particulară, ci de fenomenul reli- 
gios în general. Interpretând mai departe, în spiritul general al filosofiei 
hegeliene, putem spune că, fenomenul religios este un moment în vieaţa 
individuală sau colectivă, prin care își leagă existenţa de adevăruri ab- 
solute. Trecând la o exprimare mai actuală și care ne aparţine, în acest 
studiu, putem spune că Hegel și-a dat seama că existența umană are 
nevoie de câteva adevăruri fundamentale, în care să creadă. Aceste 
adevăruri formează bolta existenţii sale, Ele sunt menite să definească 
un mod de a fi al omului, adică, să integreze actele întro structură 
stabilă, garantată de certitudinea lor tutelară. 

Un adevăr ajuns la potențe demiurgice devine mit. Pentru noi 
orice adevăr particular, din momentul în care, prin prezenţa sa, poate 
deschide perspective cosmice, în aşa măsură, încât poate da sens ființei 
umane, devine mit. În acest fel, e evident, că mitul poate avea diverse 
origini şi mai ales diverse forme de exprimare. O antropologie se poate 
funda numai pe“ accepțiunea unor astfel de adevăruri fundamentale, 
sau mituri, în care, vieaţa individuală şi cea colectivă să devină inte- 
grate unei structuri prestabilite, 

Cade în sarcina generaţiei de plăsmuitori nu numai să deschidă 
drumul, dar şi să creeze noua lume, Cum poate lucra, în condiţiunile” 


534 ZEVEDEIU BARBU 


„actuale ? Aici trebue să infăţișăm o topografie existenţială mai precisă 
a acestei generații. 

In prima parte, înfățișând peisajul general al acestei generaţii, 
am dedus cele mai importante categorii existențiale din situaţia sa de 
adimensionalitate istorică. Am insistat însă, mai mult asupra opacității 
istorice, în ceea ce privește perspectiva viitorului, ocupându-ne prea 
puţin de trecut. Acum când e vorba s'o descriem la lucru și când am 
descris condiţiunile generale ale creerii unui spaţiu existenţial, se pune 
problema, de unde îşi poate lua această generație materialul de lucru; 
unde găseşte adevărurile fundamentale pe care să clădească ? 

Aici găsim una dintre cele mai caracteristice controverse ale tim- 
pului nostru şi anume controversa trecutului. Aproape în toate tim- 
purile şi în toate colectivităţile, când prezentul trece printr'o criză şi 
mai ales când viziunea asupra viitorului este întunecată, se întâmplă 
o întoarcere în spre trecut. Aceasta se întâmplă, în chip deosebit, în 
momentul actual, Căci e evident, că, în toate ţările, există o adevă- 
rată mișcare în spre trecut şi aceasta e cu atât mai mare, cu cât criza 
prezentului e mai acută. Se crede, că resorbția trecutului poate con- 
stitui seva, care să alimenteze forțele de creaţie ale prezentului. Se 
găseşte, în acest fapt, o lege psihosocială simplă şi e întrebuințată în 
multe cazuri cu folos. După această lege, se încearcă și în timpurile 
actuale, să se clădească o nouă lume din momentele trecute ale istoriei, 
Astfel, elementele tradiționale sunt răscolite și oferite, de multe ori, pe 
tave oficiale, tineretului, spre a-i servi de model, ideal şi îndemn con- 
cret. Se descopere obiceiuri, credinţe, obiecte, oameni, care sunt spă- 
late şi colorate, spre a servi ca miraj pentru generaţia care elaborează 
o zonă de existenţă individuală și colectivă. Nu amintim locuri, nici 
gânditori, fiindcă fenomenul este îndeobște cunoscut. Amintim doar, că 
în urma acestui curent, sunt reînviate multe fenomene care mai înainte 
au mocnit în conștiinta omului modern. 

Câteodată această retrospecţiune merge atât de departe, încât 
se neagă și anumite forme civilizatorii de existenţă materială şi spiri- 
tuală, pentru întoarcerea la forme antecedente. Spre exemplu, e extra- 
ordinar faptul, că, în unul din cotidianele noastre, nu de multă vreme, 
un ziarist deștept a făcut din „opincă“ o adevărată categorie existen- 
ţială pentru români! 

Elementele trecutului pot servi ca material de construcție numai 
în două condițiuni: Prima este, ca prezentul să aibă cadre deja pre- 
gătite pentru întrebuinţarea, în chip creator, a unor astfel de elemente, 
Atunci rechemarea lor din trecut se face selectiv, cu referire la vi- 
ziunea necesară prezentului. A doua este, ca aceste elemente să con- 


„SPIRITUL ET DOLOR! SACRUM 535. 


ţină în ele însele posibilităţi de prelungire, în noile forme de existență 
ale omului, 

Ruptura întâmplată în mijlocul timpului nostru e însă prea ac- 
centuată, ca aceste două condițiuni să nu devină extrem de greu 
de realizat. Căci dacă, după o lege simplă psihosocială, o întoarcere 
la trecut e un lucru normal, în astfel de împrejurări, după o altă lege 
și anume, după legea evoluţiei, timpul nostru a intrat în conflict grav 
cu trecutul, Şi aici se deschide cu adevărat controversa cu trecutul, 
despre care am vorbit mai înainte. 

Cine urmăreşte cu atenţie vieaţa spirituală a omului, poate observa 
cum s'a întâmplat și se mai întâmplă încă, pe diferite planuri, o distan- 
tare de trecut, Acest fenomen a adus o serioasă criză, atât în formele 
de înțelegere ale naturii, cât şi în formele de creaţie ale vieţii spiri- 
tuale în genere. Criza, în care sau găsit științele naturii, la un moment 
încadrat organic în timpul nostru, e un fapt cunoscut. In această pri- 
vinţă, cel mai complet tablou ni-l oferă științele exacte, Aici de fapt 
putem constata cu prisosință că stă în germenele prezentului o nemai- 
întâlnită tendinţă de distrugere, Dela nașterea sa, ştiinţa pozitivă nu a 
suferit o egală criză a teoriei, care să dea omului, în fața naturii, sen- 
timentul neputinții de inţelegere. Perfecţionarea aparatelor de investi- 
gație şi mai ales poziţia analitică de experimentare a dus la descope- 
rirea nu numai a unvi număr considerabil de fapte, dar chiar a unor 
lumi noi, faţă de care perspectivele teoretice cunoscute rămân nepu- 
tincioase. Nu vom aminti aici decât experienţele din lumea micro- 
cosmică și divorţul de mecanica clasică newtoniană, prin mecanica 
quantelor şi ondulatorie. Analizat mai de aproape, acest fapt ne arată 
că el a dus Ja o sguduire şi dărâmare a conceptelor fundamentale cu 
care opera ştiinţa lumii fizice. E suficient să amintim criza prin care au 
trecut conceptele fundamentale de cauzalitate şi mişcare, plecând dela 
mecanica clasică la mecanica ondulatorie, Ia ochii lui Heisenberg, aceste 
două concepte nu-şi schimbă numai propria lor funcţiune și structură, 
dar schimbă structura metafizică a universului. (E cunoscută pledoaria 
lui Heisenberg pentru idealismul spinozist.) Mai concludente sunt însă, 
transformările, pe care le-au suferit conceptele de obiect şi materie. 
Experiențele din domeniul luminii au arătat, prin apariţia fenomenului 
de discontinuitaţe, că noţiunea obişnuită de obiect, ca o posibilitate 
permanentă de sensaţii, care întrețin continuu năzuinţa noastră de fixare 
spaţio-temporală, nu mai poate fi aplicabilă. Conceptul de materie de- 
asemenea ajunge la o indeterminare, în măsură să ingrijoreze, prin. 
faptul că în anumite zone ale fizicului, distincţia între materie şi energie 
nu mai este posibilă, Imaginele cari sunt suficiente pentru a descrie 


536 ZEVEDEIU BARBU 


macrocosmosul sunt neadecvate pentru reprezentarea microcosmosului, 
spune L. de Broglie. 

Criza conceptelor fundamentale are repercusiuni în toate ştiinţele 
naturii. Prin suspendarea trecutului, ea aruncă prezentul într'o incer- 
titudine teoretică, Căci, prin criza din acest domeniu, se spulberă unul 
din cele mai puternice mituri ale trecutului: mitul raţionalităţii şi po- 
zitivităţii integrale. 

Conflictul cu trecutul nu se oprește aici. El are ramificaţiuni 
multiple. In domeniul artei, evoluţia către o artă pură a primit, când 
se aștepta mai puţin, o lovitură, care a clătinat-o din temelii. Mişcările 
sociale, începute cu acest secol deodată, au cerut de urgență colabo- 
rarea tuturor valorilor, pentru aplanarea deranjamentelor, Printre pri- 
mele care s'au coborit în social, suferind uneori toate rigorile unei 
diriguiri dinafară, a fost valoarea estetică, Secolul nostru cere mulțimii 
o nouă situaţie cosmică şi astiel arta pentru artă, sau putem generaliza, 
cultura care îşi face scop din sine însăşi a trebuit să se întoarcă, îm- 
bibându-se de conţinuturi sociale, 

Ruptura cu trecutul, pe teren social şi politic e un fenomen co- 
tidian, Ziarele vorbesc pretutindeni despre creearea unei noi ordini 
politice şi sociale, i 

Ne întoarcem la plăsmuitori. Conflictul cu trecutul este prea 
esenţial ca să credem că o restaurare, în întregime, sau pe piese, ar 
fi posibilă. Criza conceptelor fundamentale ale culturii arată, în chip 
limpede, că neîncrederea în ele poate fi atât de mare, încât să nu 
îndrăsnească nimeni să le ridice la rangul de mit, ca pe aceste ade- 
văruri fundamentale să creeze noua lume. Aceasta nu înseamnă că va 
renunţa definitiv la ele, ci cu un înţeles nou al lor, le va subjuga unor 
adevăruri noi, capabile de boltiri cosmice ; le va subjuga noilor mituri, 


Omul 


Nici o epocă de criză istorică nu s'a putut încheia decât prin 
consolidarea, întâiu pe plan spiritual, a unei noi antropologii, O nouă 
antropologie însemnează o nouă poziţie a omului în cosmos, Problema 
fundamentală care se pune în astfel de epoci, este problema omului. 
Constatăm că problema prezentului este aceeași. Adevărul fundamental, 
faţă de care vor deveni subjugate celelalte adevăruri, este mitul omului. 
Ce tendinţe va lua, pentru generaţia prezentului, rezolvarea acestei 
probleme ? 

Timpurile actuale nu sunt lipsite de efortul de a integra omul 
într'o nouă ordine în cosmos, Numai că rezultatele nu sunt atât de 
mulțumitoare, după cât de mari şi bineintenţionate au fost eforturile, 


SPIRITUI ET DOLORI SACRUM | 537 


O incercare, în stil mare, de acest gen, a făcut-o pozifivismul. Mitul 
pozitivismului s'a extins cu atât mai repede şi cu atât mai puternic, 
cu cât culturile au fost mai tinere. Bilanţul acestui mit ne arată, că o 
antropologie, bazată pe el, creează omului un rol secundar în cosmos. 
Stabilirea acestei stări de lucruri cere o analiză mai îndelungată, pe 
care nu o facem. Deocamdată ne mulţumim să arătăm câteva caractere 
esenţiale la care a dus mitul pozitivismului, 

Rezultatele uimitor de rapide pe care le-a adus pozitivismul pentru 
stăpânirea naturii, a făcut ca el să fie întrebuințat pe o scară largă, 
mai ales în laturea lui aplicată. Datorită evoluţiei directivei practice, 
omul a ajuns să aprecieze în mod deosebit laturea materială a vieţii, 
Pe de altă parte categoria fundamentală a pozitivismului fiind faptul 
concret, prin acest cult al faptelor s'a ajuus la o evoluţie atât de bogată 
și felurită, încât a depășit potenţele teoretice ale omului. Acest proces 
l-am descris în capitolul precedent, acum tragem concluzia că, pe 
această cale, s'a ajuns la o accentuată predominanţă a concretului, a 
faptului, în faţa ideii, In acest sens, pozitivismul se desvoită în mate- 
rialism. Faptul nu ar fi prea dăunător din punct de vedere antropo- 
logic, dacă materialismul nu ar avea, în timpul nostru, ramificațiuni ca : 
utilitarismul, economismui, maşinismul etc., care, la un anumit moment, 
au tins să devină categorii tundamentale de existenţă. Aici a fost atins 
omul şi deranjată poziţia sa în cosmos. Căci timpul nostru a pus un 
fapt economic înaintea unui gest moral, a pus maşina înaintea omului,!) 
Prin rezultatele sale actuale, pozitivismul nu poate deveni mit de boltă 
existenţială, fiindcă jignește poziţia omului în cosmos, 

Ca factor de cultură, mitul pozitivismului este caracteristic cultu- 
rilor tinere. Şi aceasta, tocmai din motivul unei grabe care este proprie 
acestor culturi. Aici trebue să lămurim următorul lucru: Suntem de 
părere că orice cultură trebue să aibă repercusiuni asupra vieţii con- 
crete a omului. Pozitivismul este apreciat, fiindcă aduce rezuitate ime- 
diate. Astfel mentalitatea pozitivistă, când este luată ca stil de vieaţă, 
procedează ca negustorul sărac: învestește puţin și aşteaptă plată ime- 
diată, fiindcă nu poate acorda credit. Rigorismul pozitivist este dovada 
unui debit spiritual redus. Căci culturile mari învestesc mult și pe timp 
îndelungat. Ele au timp să aștepte până când ideile dau roade, în 
vieaţa concretă a omului. Aici se nasc marile sisteme de gândire, care 
avansează pe secole posibilităţile de existență ale omului, Metafizica 


lj Toată economia actuală e o structură in care abundă astfel de exemple. E 
destul să ne gândim la faptul, că s'a aruncat grâul în mare, ca să nu scadă preţul, 
pe când în altă parte oamenii muriau de foame. 

3 


538 ZEVEDEIU BARBU 


ocupă un loc de irunte, în astfel de cazuri, Pentru creearea formelor 
de existență, faţă de curajul metafizicii, pozitivismul este un târâe-brâu, 
El mătură și aranjează în casa deja făcută. 

Astfel redat, pozitivismul este imanentism fizic, E dela sine înțeles: 
că omul nou, ca să-şi creeze lumea nouă, are nevoie de adevăruri 
care, prin larga lor boltire, să depășească imanentul, Omul nou este: 
un animal metafizic, cel puţin la începuturile elaborării propriei sale 
categorii de existență. Revenim asupra miturilor și precizăm că ele: 
îndeplinesc tocmai această funcţiune metafizică. Ori economismul și 
tehnica nu au potenţe metafizice, 

Prezentul va trebui să facă tocmai din om un mit, care să aibă. 
o astfel de funcţiune metafizică. Plecând dela constatarea, că omul, ca. 
valoare integrală, și-a pierdut prestanța faţă de natură și valorile par-: 
ţiale ale spiritului, se va căuta o reabilitare în acest sens, Astfel, scara 
de valori, arătată mai sus de perspectiva pozitivistă, va trebui inversată.. 
Cel mai important gest va fi depăşirea materiei. 

Unele civilizații au înţeles foarte bine că materia nu poate fi de- 
păşită decât fiind supusă și stăpânită de om. Aici se deschide o nouă. 
perspectivă pentru pozitivism, prin care poate concura, cu mare folos, 
la construirea lumii noi. În această nouă perspectivă, în care omul stă 
în centrul cosmosului, nu pot îi mijloace mai potrivite, decât mașina 
și tehnica, în general, ca rezultate ale pozitivismului, prin care omul să. 
stăpânească natura şi să se elibereze de materie. Maşina va fi chemată 
să ducă greul muncii, care rezolvă grijile materiale ale vieţii, iar omul 
îşi va putea purta nechinuit demnitatea sa morală în univers, 

E locul să amintim, subliniind, că materia nu poate fi depășită. 
prin dispreţ şi prin tot felul de mituri idealiste, de care este plin se- 
colul nostru. Materia se poate disprețui numai dacă o ai, și o pot. 
dispreţui toți numai dacă lucrurile sunt astfel aranjate, ca s'o aibă toţi. 
Pentru această stare trebue o muncă îndelungată. O singură grijă să. 
me urmărească în această muncă: să nu cădem sclavii mijloacelor,- 
Incăodată : Omul înainte de toate. 

Cele spuse până aici, implicând o pledoarie pentru spiritual, nu 
aduc ceva nou. O astiel de ordine a omului în cosmos devine un lucru: 
evident, când este vorba de intelectuali. Insă generaţia prezentului are 
o misiune cu mult mai mare. Aici intervine un fenomen caracteristic 
secolului nostru, care se poate exprima astfel: Încercarea unei antro- 
pologii este deranjată la fiecare moment de glasul mulțimii. Niciodată. 
intelectualului nu i s'a pus o problemă mai gravă : fraţii lui de existență 
cer o nouă încadrare în cosmos, Problema este cu atât mai gravă, cu 
cât socialul e o structură în deplină schimbare. În acest plan, vor trebui. 


SPIRITU! ET DOLORI SACRUM 539 


inversate perspective, sub care să fie priviți: muncitorul, ţăranul, bur- 
ghezul etc. Toate se vor întâmpla, într'un mod care nu poate fi ho- 
tărit în momentul de față, însă anumite directive le putem trasa. 

O nouă antropologie va trebui deci să pornească, în fundamen- 
tarea ei, dela social. Mulțimea trebue de astădată ridicată la rangul 
de existență, în care să poată depăşi materia. Aceasta este posibil, 
numai interpunând între om și muncă, tehnica eliberatoare. 

E de prisos să mai adăogăm, că, prin aceasta, conceptul de muncă 
nu sufere, Credinţa — în prezent destul de răspândită — că numai 
munca dură, fizică înnobilează, este un non-sens. Munca, pe orice plan 
s'ar întâmpla, poate fi istovitoare și experienţa istorică ne dovedește 
că înnobilează cu atât mai mult, cu cât este maiintelectualizată. Căci, 
întorcând argumentele, putem constata, că nimic nu a adus mai multă 
„decădere, în condiţiunea de existență umană, decât întrebuinţarea tu- 
turor forțelor omenește pentru rezolvarea vieţii materiale, Şi muncind 
- mult pentru ea, a apreciat-o mult. Astfel s'a ajuns să se urască om pe 
om, să se subjuge, să se omoare, pentru condiţiunea materială a exi- 
stenţei, 

Sunt mari repercusiunile care se pot naște din mitul omului, fun- 
damentat social. Acum e suficient să spunem că, punându-se omul 
înaintea tuturor, am găsi un mijloc sigur de înlăturare a ucigătorului 
proces ce se dă sub ochii noștri, pentru stăpânirea unei condițiuni de 
existenţă, pe care omul nou va trebui s'o depăşească: materia. De ase- 
menea .vor cădea ca blestemate o mulţime de noțiuni, prin care se 
pune înaintea omului alte calităţi de care el nu poate fi nici lăudat, 
nici făcut: responsabil. 


Noi, balcanicii 


In acest capito! ne vom ocupa de modul în care această criză se 
simte în realitatea românească, Anunţăm dela început, că, la noi, pro- 
blema a primit complicaţii locale. Pe de o parte, această criză evită să 
se facă simțită, iar pe de altă parte, este enorm agravată. 

Când ne gândim la destinul separat al României, adică privim 
vieaţa românească în condiţiunile ei intrinseci, avem motive să nu ne 
stăpânească nici neliniștea, nici teama. Acest destin nu trebue privit 
nici măcar cu îndoială, In formele noastre de acomodare socială, în 
formele de creație chiar, am urcat atâtea trepte, față de începuturile 
noastre, încât această părere poate persista, 

Aşa se întâmplă când gândim dinlăuntru destinul României. Insă 
o astfel de atitudine e posibilă numai dacă am fi boicotat pe deplin 
istoria, numai dacă am fi balcanici puri, ca să ne exprimăm în termeni 

7 


540 _ ZEVEDEIU BARBU 


sociogeografici. Noi însă, am intrat în istorie. Aici stă adevărul situaţiei 
noastre. România este integral alături de lipsa de orientare globală, pe 
care am descris-o, în capitolele precedente. Prezenţa acestui fenomen 
e o dovadă că nu boicotăm istoria. 

Din acest punct de vedere privită, avem toate motivele să credem 
că situaţia se agravează. La noi, opacitatea istorică atinge accente de 
descurajare. Căci pe de o parte, încrederea în trecut a fost profund 
alterată, de cunoscutele greșeli, iar pe de altă parte, viziunea viitorului 
a fost serios întunecată de învălmășeala evenimentelor politice şi so- 
ciale, din ultima vreme, Scuturându-ne de sentimentalism, acest fapt 
dovedește un singur lucru: în România sunt mai multe lucruri de re- 
parat și făcut, decât în alte părţi, pentru creearea condiţiilor necesare 
noii lumi. La: noi sunt păcate care sunt rare în alte părți. Să le spunem 
pe cele mai de seamă. 

Ca să se producă o resurecţie a încrederii, pe care trebue să o 
avem, s'a făcut totdeauna și se face caz de un idealism exaltat. Există 
de multă vreme la noi o adevărată teamă de realitate, compensată cu 
un patos idealist mai mult verbal. Vieaţa românească a avut mult de 
suferit din cauza acestui tratament. Astăzi, când structura socială este 
în criză, cine a făcut școala sămănătorismului, îşi poate da seama, 
prin ce categorii inadecvate ne-a învăţat această școală, să gândim 
realitatea socială. Fără să discutăm laturea bună, trebue să constatăm, 
că în această direcţie, a fobiei de realitate, merge şi gândirismul. 
Pentru fenomenul românesc, gândirismul este o transfigurare sentimen-. 
tală şi sacerdotală a faptelor. Faţă de realitatea socială, gândirismul 
- este asemenea unui preot cu mânile întinse peste ticăloșenie, spre bine- 
cuvântare. Forţa harică n'a tămăduit păcătosul, decât în mică măsură, 

Peste astfel de atitudini au venit: faptele şi ne-au lovit în cap. 
De aceea acum e nevoie, mai întâiu, nu de încredere, ci de curajul 
de a privi faptele în față și apoi de munca încrezătoare pentru trans- 
formarea lor. Un realist nu vorbeşte după cum ar vrea să se întâmple, 
cum se face adeseori la noi, ci, observând faptele cum sunt, îşi pune 
întrebarea, ce e de făcut. 

De lucrat este enorm. Pentrucă dincolo de transformarea feno- 
menelor, care ne stau în cale de aici, dinăuntru, se pune problema 
creerii unui mod de existenţă românească simţit și trăit de propriile 
noastre aspirații, Noi adeseori nu am simțit istoria prin propriile noa- 
stre antene; adeseori am rămas sub un clopot de sticlă așezat peste 
noi de nu ştiu cine şi nu știu cum, de unde am putut privi numai, 
însă nu am putut simți binecuvântatele unde ale istoriei. Va trebui să 
creem lumea românească în conformitate cu mersul evoluţiei, mai sus 


SPIRITUI ET DOLORI SACRUM 541 


arătat, Va trebui să facem o astfel de mișcare încât să plesnească cen- 
tura care ne ţine în acest provizorat existențial. 

De astădată, se pune, pentru ultima oră, problema, dacă rezistă, 
sau nu celula, Dacă nu rezistă, pierim fără urmă, 


* 
* * 


Pe timpul lui loan Crisostomul exista un grup de călugări pe 
nume Frații Macrei, Se spune că iubirea între acești frați era atât de 
profundă, incât, pentru aderenţa lor vitală, făceau exerciţii chiar și de 
respirație comunitar sincronizată, Timpul nostru va trebui să încerce 
o astfel de experienţă macreică, Lumea nouă, care va apare, va trebui 
să fie bazată pe un profund simțământ de aderenţă umană. Deocam- 
dată am învăţat şi reținem un lucru sigur: Între om și om stă materia; 
o apropiere şi o solidarizare a omului se face numai prin depăşirea ei. 
„Pentru aceasta se luptă spiritul, Deocamdată el trece prin durerea 
creaţiei. 
ZEVEDEIU BARBU 


CONTRIBUȚIUNI DOCUMENTARE LA 
ADMINISTRAREA MARAMUREȘULUI 


Fiind un pasionat colecționar de documente vechi maramureșene, 
am reuşit, pe cale particulară, să pun mâna pe 50 de documente orl- 
ginale, de o deosebită importanţă, pentru istoricul admicistrației din 
Maramureş, dia primele decenii de după intrarea în vigoarea a dua- 
iismului austro-ungar, 

Cu ocazia refugiului meu dela Sighet, am fost silit să-mi părăsesc 
tatregul avut, neputând să lau cu mine decât o servietă de mână, în 
care împachetasem manuscrisul lucrării mele, Istoria Maramureşului, 
precum și un teanc de acte personale și familiare, intre care se găseau 
din întâmplare și documentele menţionate mai sus, 

Documentele acestea, — pe care le-am numerotat în ordinea lor 
cronologică, — fac parte din corespondenţa confidențială a contelui 
Lónyay János, fost fişpan, sau prefect politic al Maramureșului, în anii 
1877—1894, Pentru a putea înţelege mai bine cuprinsul acestor docu- 
mente, trebue să facem un scart rezumat al evenimentelor, care s'au 
succedat în Maramureş după innăbușirea revoluției lut Kossath, 

Absolutismul austriac a recunoscut superioritatea elementului ro- 
mânesc, precum şi dreptul străvechilor nobili români la o hegomonie 
politică, culturală şi admialstrativă pe pământul Maramureşului. Ca ur- 
mare, biserica românească se desparte de Muncaci şi se organizează 
într'un vicariat cu consistor propriu, subordonat episcopiei româneşti din 
(Gherla, În fruntea judeţului se numesc prefect și subprefect români, iar 
în plasele şi satele româneşti, pretori, vicepretori şi notari români, As- 
plraţiile culturale ale Românilor nu se mai discută în secret şi în cercuri 
restrânse, cl formează oblectul congregaţiei generale a comitatului, care 
în şedinţa din 13 Decemvrie 1860, hotăreşte cu unanimitate înfiinţarea 
și susținerea „Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Mara- 


CONTRIBUȚIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MARAMUREȘULUI 543 


mureş“ şi a unei „Prepacrandii“ româneşti, care să pregătească pe vlitorii 
dascăli și luminători al satelor, Alături de preoți şi învățători, majori- 
tatea funcţionarilor comitatului sunt membrii activi ai „Asociaţiunii“, în 
fruntea cărela stă ca preşedinte tasuși prefectul, care devine totodată 
şi conducătorul politic al Românilor, Astfel organizaţia politico-culturală 
a Românilor din Maramureş, sprijinită de autonomia administrativă a 
comitatului, devine un fel de stat în stat, 

Faţă de situaţia aceasta, Rutenii, — abla emancipaţi din iobăgie 
şi în majoritatea lor flind locuitorii teritoriilor erariale, — politiceşte nu 
reprezentau nimica; iar Ungurii, frământaţi încă multă vreme de idet 
koșutiste, nu au nicio trecere la cârmutre şi! suat bucuroși, să poată 
ajunge și el la câte un os de ros, în cadrul funcţiunilor administrative, 
în distribuirea cărora cuvântul botăritor îl avea subpretectul româa, 
“capul administraţiei autonome a comitatului, Guvernele de după 1867 
n'aveau nicio posibilitate de amestec în afacerile interne aie comitatului, 
decât doar printr'un prefect politic devotat lor. Dar, prefectul Mara- 
mureșului era Român și numit pe vleaţă, de care nu se putea atinga: 
nimeni, mal ales că atât el, cât și sprijinitorul său, septemvirul Ga- 
vilă Mihaly, sunt persoane grate îmoăratului, cu care întraţineau legi- 
turi directe și intime, 

Singur guvernul din 1869 își permite, să înființeze la Sighet, pla 
surprindere, o preparandie de stat, în cadrul cărela a îaființat şi o ca- 
tedră de limba română, Aceasta devine fatală preparandiei românești, 
susținută numai din obolul benevol al Românilor, fiind silită să se auto- 
desființeze, iar directorul el, vestitul dascăl Ion Baașiţa, să treacă ca pro- 
fesor de limba română la preparandia de stat, În locul preparaadiel, 
„Asociaţiunea“ înființează „Convictul Sf. Vasile“, uade să găsească adă- 
post şi hrană tinerii Româna! dela şzolile din Sighet. Când se desfila- 
ţează „Preparandia“, toate satele româneşti au şcoli confesionale proprii 
și dascăii bine pregătiţi, lar şcoala primară de stat este încă abseniă 
din Maramureş, (Vezi mal pe larg asupra acestora lucrarea mea Istoria 
Maramureşului, pp, 191—207). 

La 15 Decemvrie 1876, după 17 an! de cea mai rodnică activl- 
tate românească, prefectul Iosif Man de Şleu moare, lar atribuțiunile 
sale trec asupra subprefectului Vasile Mihalca de Arlalş, care trebuia 
să-l urmeze şi în funcțiunea de prefect politic, Insă după câteva luni 
de intervenţii şt tratative sterile, guvernul, la insistența personală a mt- 
nistrului contele Tisza Kâ'mân, numeşte de prefect pe contele Lâayay 
János, unul din cei mal capabili membrii ai oligarhte! maghiare, care 
a fost investit cu puteri discrețlonale, 

Contele Lânyay n'a fost trimis să continue activitatea antecesorului 
său și nici să uşureze evoluția naturală a unor stări sociale și politice 


544 Dr. AL. FILIPAŞCU 


existente în Maramureş, ci a fost trimis să rupă cu trecutul, să şteargă 
cu buretele tot ce se făcuse înaintea lut și să creeze cu toate mijloacele: 
posibile stări politico-sociale identice cu acelea, care dominau vleaţa 
publică a comitatelor curat ungurești. In alţi 17 ani de activitate; el îşi: 
îndeplinește atât de bine misiunea, încât autorităţile maghiare i-au de- 
dicat cea mai frumoasă stradă din Sighet, aceea care duce dela gară 
la centru și care sub stăpânirea românească se numea — și se va numi, —: 
„Calea Regele Ferdinand I“, 

Primele acte de guvernare ale noului prefect, au fost reîmprospă- 
tarea cadrelor funcționăreşii ale „Erariului”“ și ale Revizoratului şcolar, 
cu elemente încercate şi devotate cauzei maghiare, precum și organi- 
zarea jandarmeriei, Acestea sunt singurele instituţii locale, care îi pot 
sta deocamdată la dispoziție şi dela care va primi tot timpul un coa- 
curs nelimitat, Maramureşul a fost impâazit cu 100 de jandarmi cu pene 
de cocoș, repartizaţi pe şase centre: Sighet 12, Şugatag 16, Vişeu 22, 
Teceu 14, Hust 20 şi Boureni 16, (Doc, Nr. 14.) l 

Inainte de a întreprinde ceva împotriva autonomiei administrative 
a judeţului, pune la incercare sensibilitatea Românilor. La propunerea 
lul, guvernul desfiinţează în 1878 catedra de limba română dela pre- 
parandia de stat din Sighet și transferă pe dascălul Bușiţa la Sáros- 
patak, (Ist. Maram. p. 207), Aceasta provoacă o mare consternare între 
Români, ba gestul este aspru criticat chiar și de intelectualii maghiari, 
Unit dintre aceștia din cauza prestigiului şi a „popelarităţii fără pe- 
reche“ de care se bucura subprefectul Mihaica, (Doc. Nr. 4), iar alţit 
în frunte cu luptătorul Várady Gábor, fiind aderenţii partidului koşutiat 
independent, erau bucuroși de orice opoziție şi dificultate creată pre- 
fectului liberal, (Doc. Nr, 35), 

In consecinţă, prefectul găseşte de bine, să adopte faţă de admi- 
nistrația locală şi faţă de Români, timp de câţiva ani, o „atitudine pa- 
sivă și rece“, (Doc. Nr, 1), devenind un simplu observator, care exa- 
minează şi cumpăneşte toate, pentru ca să poată acţiona mal târziu cu 
hotărire, cu siguranţă și cu eficacitate, În acest timp, el nu se amestecă 
nici chiar în luptele electorale, când din şase deputați se aleg şi trel 
Români: marii proprietari Petru Mihaly, fiul septemvirului Gavrilă Mi- 
haly, Basil lurca, ftul fostului subprefect şi mare român Ion lurca, și 
fostul judecător Sigismund Ciplea din Biserica Albă, 

In timpul pasivităţii prefectului, fruntașii români işi văd linștiți de 
treburile lor, Et comit însă marea greșeală de a considera Maramureșul 
ca țară aparte, de a colabora cu partide maghiare și de a nu se sol- 
dariza pe teren politic cu fraţii lor din Ardeal, Totuşi ei mențin şi cu 
aceștia legături politice şi culturale. O delegaţie de fruntași maramu- 


CONTRIBUȚIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MARAMUREȘULUI 545 


reşeni, sub conducerea deputatului Petru Mihaly şi cu aprobarea sub- 
prefectului Mihalca, participă la conferinţa naţională a tuturor alegăto- 
rilor Români, ţinută la 12 Mai 1881 în Sibiu, iasușindu-şi noul program 
unitar de luptă fixat alc!, (Doc. Nr. i și 21), Tot în acest ar, ei parti- 
cipă la adunarea generală a „Societăţi! pentru înființarea unul teatru 
român”, ţinută în Bala-Mare și datorită iniţiativei lor, se decide ținerea 
viitoarei adunări generale la Sighet, (Doc, Nr, 1), unde şi are loc în 
zilele de 7—9 August 1882, Cu ocazia aceasta, Românii din Sighet au 
organizat un concert 'şi o petrecere cu daas, precum și un banchet, la 
care au participat peste 100 de intelectuali români. Printre aceștia se 
aflau: Vincențiu Babeş, președintele partidului naţional român, ziaristul 
Iosif Vulcan, judecătorul Mihail Şerban din Seghedin, tatăl fostului mi- 
nistru de domenii din România-Mare, profesorul Bușiţa, protopopul 
Ştefan Bliţiu din Baia-Mare, viitorul canonic de Gherla, ş. a. (Doc. 
Nr. 2-3), La banchet, V. Babeș a explicat înţelesul cuvântului „daco- 
român“, care trebue să constitue titlul nostru de mândrie naţională, 
protopopul Bud a făcut apel la solidaritatea româaească, declarând de 
nevrednic pe acela, care se rușinează şi se leapădă de naționalitatea 
lui; vicarul Kőkeny:sdy a scos în evidență meritele casel domnitoare 
în redzşteptarea naţională a Românilor din Maramureş, lar subprefectul 
Mihalca a urat guvernului sănătate şi putere, „ca să poată face cât mat 
mult bine sărmanilor Români“, (Doc, Nr. 2—3}. Rezultatul acestor ser- 
bări grandioase indreptăţeau chiar şi cele mai îndrăzneţe speranţe, re- 
feritor la viitorul politic şi cultural al Românilor maramureşenl. Totuși 
vor trebui să treacă 26 de ani, pentru a putea organiza o manifestaţie 
similară, fosă de proporţii mai reduse și nu la Sighet, ci la Băile Pavel 
din ¿proplere, (Ist. Maram, p. 217). 

Faţă de acestea, prefectul se mulțumi să înfiinţeze câteva şcoli 
primare de stat, in centrele locuite de evrei şi de elemente maghiari- 
zate, (Doc, Nr, 21); să iniţieze apariţia revistei de cultură maghiară, 
Nevelés, organul oficial al Revizoratului şcolar de stat; să raporteze 
guvernului cele întâmplate şi să informeze pe prefecţii interesaţi, refe- 
ritor ia ținuta politică, manifestată cu ocazia congresului din Sighet, de 
către intelectualii români veniţi din alte judeţe, (Doc, Nr, 6), la schimb 
el câștigă cea mai mare bătălle în interiorul cabinetului său, unde după 
ani de discuţii și tratative cu intelectualii maghiari, reuşeşte să creeze 
un front unitar maghiar, în vederea asigurării unel „supremaţii a celor 
25,000 de Maghiari, asupra celor 200.000 de Români şi Ruteni“, (Doc, 
Ne. 4 și 10), Aceasta însă n'a mers ușor, deoarece, după cum rapor- 
rează prefectul, „este foarte neinsemnat numărul acelora, care ar in- 
drăzn!i să înfrunte mânia şi răzbunarea sabprefectului Mihalca“, (Doc, 


346 Dr. AL. FILIPAŞCU 


Nr, 3), Pentru sdruncinarea autorităţii lut Mihalca în fața Maghiarilor, 
prefectul se folosește de argumentul, că „Românii n'au organizat con» . 
gresul din Sighet cu scopul adunării de fonduri pentru înfiinţarea unul 
“teatru românesc, ci pentru ca sub inrâurirea corifeilor naționaliști, tn- 
truniţi din toate părţile ţării, să se propage spiritul daco-valah, în de- 
trimeatul sentimentului maghiar şi al credinţii faţă de regele încoronat”, 
(Doc, Nr, 1), 

Sub efectul înființării frontului maghiar unitar, funcilonarii Români 
n'au curajul să participe la serbările naţionale din Sighet, deş! au con- 
. tribuit și ei cu bani pentru organizarea acelora, (Doz, Nr, 1—2), La 
banchet participă și şapte intelectuali unguri, ca delegaţi ai prefectulul, 
dintre care preşedintele sedriei orfanale Veré:zy Lajos, primnotarul ju- 
dețean Szaplonczay. Miklos, primarul Sighetului Sză'i5ssy Antal și ad- 
vocatul Kricsfalusy Vilmos, prezintă prefectului declaraţii scrise asupra 
celor auzite si văzute la banchet. (Doc, Nr, 3). Insuşi subprefectul Mi- 
halca simte răceala Maghiarilor față de el şi ca urmare trece asupra lui 
Petru Mihaly rolul său de conducător politic al Românilor, iar el se 
decide pentru un rol de duplicitate politică, ca astfel să recâștige in- 
crederea intelectualilor Maghiari, cât şi, — după cum raportează: 
Lónyay, — „pentru a putea sprijini în măsură mare interesele daco- 
românilor“, (Doc, Nr. 2), 

lo 1884, unitatea irontulul Maghiar din Maramureş este grav ame- 
ninţată de către partidul catolic, înființat recent, după modelul Centru- 
mului german. Agitatorii noului partid pătrund și în Maramureş, lar 
organul său oficial, „Magyar Állam", se trimite Gratuit tuturor preo- 
ților catolici de ambele rituri, Prefectul se grăbeşte să arate guvernului, 
că partidul catolic „nu va fi în folosul bisericii catolice, nici al patriei 
“şi nici al preoțimel catolice”, „Dacă protestanții maghiari și catolicii ma- 
Shlari şi români s'ar desbina în două partide adverse, s'ar nimici ra- 
portul amical existent între diferitele confesiuni, precum și nepreţulta 
supremație a Maghiarilor asupra rutenilor și a valahilor!“ „Sentimentul 
patriotic maghiar nu se poate propaga printre Ruteni și Români decât 
prin propagarea sentimentului catolic, Valahul daco-român şi ruteanul 
rusofil s'a împăcat deja cu gândul, că în calitate de viitor cetățean al 
Dacoromâniei, ori al marelui imperiu rus, va devea! credinciosul bise- 
ricii ortodoxe, dominantă in acele ţări, De aceea catolicul bun nu poate 
să fie nici daco-român, nici rusofil, ci numai patriot bua, Ori azi, majo- 
ritatea preoțimei greco-catolice n'are sentimente catolice, încât să sileşte, 
ca barem prin înfățișarea exterioară, să evidenţieze caracterul naţional 
al bisericii lor, prin care se deosebeşte de biserica catolică, De aceea, 
«dacă acestel preoțimi nu | se cere azi sentiment şi directivă catolică, 


CONTRIBUȚIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MA RAMUREŞULUI 547 


cl numai aderarea la un partid politic şi din motive politice, ea va 
considera aceasta ca un serviciu, pentru care va putea să pretindă un 
contra serviciu, anume împărțirea proporțională a fondului religlonar 
catolic”, După aceasta, „refuzarea îndeplinirii aşteptărilor considerate ca 
sigure, va mări și mal mult spiritul anticatolic al preoţimil greco-cato- 
lice, ce va fi păgubitoare nu numat bisericii catolice, ci şi patriei ma- 
ghiare“, „Tot atunci în vehemenţa luptei electorale, corteşii partidelor 
adverse se vor folosi de toate mijloacele, cu care să sdruncine autori- 
tatea şi influința clerului, încât reducerea stolel şi a altor venituri pa- 
rohiale, va deveni o lozincă, care va găsi teren prielnic în sânul po- 
porului”, (Doc, Nr, 10). Nu mult după acest raport, încetează agltaţiile 
partidului catolic, care dispare pentru totdeauna din Maramureş. 

Frontul maghiar unitar este pentru prefect cea mai prețioasă co- 
moară a judeţului şi raportează, „că-şi va ținea de cea mai sfântă da- 
torte să comită totul, pentru a face inofensive întențlunile care tind la 
destrămarea Întelectualităţii maghiare”. (Doc, Nr, 21). Prima manifestare 
publică a partidului unitar maghiar are loc în 1882, cu ocazia sărbă- 
toare! naţionale, Sf, Ştefan al Ungariei, La iniţiativa prefectului se con- 
stitue sub preşedinţia lui Várady Gábor, un comitet de organizare, care 
lansează un apel de participare a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de 
naționalitate şi religie, precum şi o listă de invitaţie la banchet, Ua 
convoiu de 2000 de cetăţeni, în frunte cu prefectul, străbate străzile prin- 
cipale și participă la serviciile divine dela bisericile tuturor confeslu- 
anilor. La banchet s'a stărult asupra credinţii faţă de patrie și tron și 
-asupra solidarităţii şi armoalei publice, Româaii buni sunt absenţi dela 
aceste manifestații, Însuși subprefectul Mibalca refuză semnarea apelului 
lansat de comitetul de organizare, iar pentru banchet se înscrie ultimul, 
Totuși prefectul este „încântat de importantul succes obținut“, în urma 
cărula crede, „că mișcarea daco-română va pierde foarte malt din 
nimbul câștigat la 7 August, va scădea numărul aderenţilor ideii daco- 
române şi se vor încuraja valahii de sentimente maghiare“, „Prezenţa 
în masă şi entuziasmul intelectualilor maghiari, demonstraţia fățișă și 
categorică a Rutenilor pentru patria maghiară, vor produce de sigur 
efectal dorit asupra Valahilor“, „Dacă volu reuși să menţia și pe viitor 
armonia dintre intelectualii maghiari, lor li se vor alătura întru toate 
şi rutenii, iar valahii, care nu reprezintă decât o treime din populaţia 
judeţului, vor avea o importanţă tot mai mică“. (Doc, Nr, 4), 

Acum prefectul poate să treacă la realizarea celorlalte planuri ale 
sale, care se rezumă la următoarele: câștigarea Rutenilor pentru cauza 
maghiară, maghiarizarea Evreilor, înmulţirea şcolilor primare de stat și 
nimicirea partidului naţional româna, prin lnfiinţarea unul partid româna 


548 Dr. At. FILIPAŞCU 


devotat cauzei maghiare, Planurile acestea sunt comunicate ministerului. 
de interne, care dă următorul răspuns: „Cu mulțumită am luat cuno»: 
ştință cele comunicate în mai multe rapoarte, referitozre la mișcarea. 
daco-română, precum și măsurile ce afi luat în cauză, Rog să urmăriți. 
cu încordată atenţie activitatea fruniaşilor şi în direcţia aceasta să pro- 
cedaţi în conformitate cu planurile ce mi-aţi comunicat, Pentru ministru 
ss, Ronay Lâsz!6, secretar general”, (Doc, Nr, 5), 

Guvernul are deplină încredere în prefectul său, dându-i mână 
liberă în toate problemele locale. Activitatea lui nu este supusă coniro- 
lului diferiților inspectori administrativi și nici îngreunată cu ordine şi 
para-ordine date arbitrar de centru, Nu, deoarece prefectul nu este 
un oarecare funcţionar subaltern, care se mărginește la înregistrarea şi 
executarea ordinelor superiorilor, ci ei este o autoritate excepţională, 
care activează din iniţiativă şi pe răspundere proprie, gata oricând să 
tragă singur consecinţele pentru greșelile pe care le-ar comite, Prefectul 
este cel mal intim colaborator, ba este chiar sfătultorul guvernului, care 
nu face nicio numire de funcţionari în judeţ fără consultarea şi apro- 
barea prealabilă a prefectului. (Doc. Nr, 29—30), La rândul său, gu- 
veraul nu uită să-şi! incurajeze prefectul, apreciindu-i activitatea depusă 
şi totodată punându-l la timp în curent cu diferitele mişcări subversive 
şi nedorite, observate în alte judeţe, ca să poată lua măzurile preven- 
tive pentru impledecarea şi combaterea acelora. (Doc, Nr, 5, 31 şi 46), 

Intelectualii ruteni, inclusiv preoţii, fiind educați în spirit maghiar 
şi vorbiad în familii numai ungureşte, a fost destul, ca prefectul, — cu 
ocazia manifestaţiei patriotice din 1882, — să de întâietatea bisericii ru- 
tene, față de cea română, ca să obiină din partea lor o entuzlasmată 
manifestare pentru patria maghiară. (Doc. Dr. 4), După aceasta la toate 
viitoarele manifestații publice, rutenii vor avea întâletate față Româul, 
Puţinii preoţi ruteni recalcitranți, sunt aduși la ascultare fie prin epis- 
copul lor, aservit și el intereselor maghiare, fle tăindu-le posibilitatea 
de a ajunge in parohii bune, Cu foarte puţine excepții, parohiile ru- 
tene erau patronate de Erariul maghiar, lar numirile de preoţi le făcea 
guvernul, la propunerea prefectului, (Doc, Nr, 29—30), Enorma majo- 
ritate a rutenilor, locuind pe teritorii erarlale, trăia numai din venitu- 
rile pe zare i le oferea acest erar, Din cauza aceasta ei erau la dis- 
creţia funcționarilor erariali, pe care, — după cum raporțează pre- 
fectul, — „îl urmează cu atâta încredere și fidelitate, incât alegătorii 
ruteni de pe Valea Tisei au respins chlar și ofertele băneşti ale parti- 
zanilor lul Jakab Péter”, (Doc. Nr, 21). De aceea prefectul propune 
guvernului cumpărarea din partea statului a tuturor pădurilor comunale 
şi composesorale, ca să se extindă asupra întregului județ activitatea și 


CONTRIBUŢIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MARAMUREŞULUI 549 


jurisdicţia „excelenţilor funcționari stlvici și minieri, care sunt cef mal 
insufleţiți misionari ai culturii şi ai intereselor maghiare din Maramureș“, 
(Doc. Nr, 21). Dar din lipsă de disponibilităţi bugetare guvernul este 
silit să abandoneze această sugestie, evitându-se astfel nimicirea econo- 
mică a ţărănimii, precum şi patronajul nefast al erariulul maghiar asupra 
parohiilor românești, care ar fl însemnat pentru noi un adevărat de- 
zastru naţional. 

Maghiarizarea Evreilor este unul din cele mal vitale interese ale 
statului maghiar în Maramureș, lată ce raportează prefectul în privința 
aceasta: „In deosebi ţin să menţionez extraordinara activitate şi simţul 
de sacrificiu dovedit de populaţia evretască în interesul partidului lt- 
beral, prin ce se întărește în mine coavingerea, că faţă de naţionalităţi, 
interesele statului maghiar vor găsi totdeauna în evrei aderenţi devotați 
şi foarte folositori“, „Oh, dacă s'ar magbhiariza cât mai repede cei 33.000 
de evrel, cu care aliindu-se cel 24.000 de maghiari deștepţi și bogaţi, 
vor domina totdeauna pe cei 60 000 de valahi”, (Doc, Nr, 21). „In sus- 
numitul raport n'am putut să-mi tăinuesc bucuria, că la alegerile re- 
cente (anul 1884, N, R.I) populaţia evrelască şi-a exercitat drepturile 
cetăţeneşti cu convingere și însuflețire şi constatând aceasta, mi-am ţinut 
de datorie să accentuez, că dacă s'ar maghiariza cel 33,000 de evret, 
atunci evreimea, aliată cu maghiarimea, va putea totdeauna să asigure 
aici interesele statului maghiar“, (Doc, Nr, 23). 

Evreii s'au aruncat cu tot elanul în brațele curentului de maghia- 
rizare, devenind unguri de limba maghiară şi de religie mozaică, Chiar 
și sub stăpânirea românească, Evreii moderni din Maramureș vorbeau 
cu prediiecţte ungurește, iar la recensământul dia 1930 mulţi s'au de- 
clarat de Unguri, cu atât mai mult, că vicepreședintele partidului ma- 
ghiar era medicul evreu Dr, Lax din Sighet. Dar chlar și în 1884, 
Evreii mai răsăriți sunt membrii activi ai partidului liberal maghiar. 
Prefectul prezintă ministrului său o listă de 15 evrel, despre care afirmă, 
că opoziţionistul Jakab Péter le-a abzis din răzbunare creditele pe care 
le aveau la banca de sub conducerea aceluia. Afară de cei 15 evrei 
au mai suferit același neajuns Halpert Nathan, „cel mai mare comer- 
ciant de lemne de alci, preşedintele comunităţii evreeşti, un om foarte 
stimat și unul din ce! mat devotați membrii ai partidului nostru“ și 
evreul Haaz Mikda „un alt membru devotat de al partidului nostru pro- 
prietarul moarei de abur! și al fabricii de cherestea din Sighet". De 
aceea prefectul mal ţine să menţioneze următoarele: „Fiind evreii în 
majoritate comercianți, sunt siliţi să evite primejdulrea creditului lor şi 
de aceea mă tem, că pe viitor el nu vor avea curajal să-şi exercite 
drepturile politice și tocmai de aceea consider de două ori condam- 


550 Dr. AL. FILIPAȘCU 


nabilă procedura lui Jakab şi în primul rând din punct de vedere all 
intereselor de stat, Totuși, pentru paralizarea acestor consecințe rele; 
mă străduesc acum să înfiinţez o bancă nouă, ceea ce sper că-mi va: 
şi reuși“, (Doc, Nr. 23), | 
Ca mijloc de maghiarizare, prefectul propune înființarea şcolilor $ 
de stat (Doc, Nr, 23), In privinţa aceasta el raportează în 1884, „că la}; 
şcolile primare de stat, înființate la cererea mea, invaţă deja ungureşte“ 
800 de copil evrei şi sper că în anul acesta se vor mal înființa cât mai 
multe şcoli, chiar pe Valea Vişeului”. (Doc. Nr, 21), In 1885 el pro- 
pune înființarea de şcoli primare de stat în comunele Strâmtura, Re 
zavlea, Vişeul de Sus și Borșa-Handal, dar din lipsă de disponibilităţi 
bugetare nu se dă curs cererii, (Doc, Nr. 32.) : 
In 1886 contele Tisza Kálmán informează pe prefect, că „agita- f 
torii partidului român extremist și-au făcut sediul uneltirilor la banca ! 
Albina din Sibiu, înighebând în jurul acesteia și o organizaţie secretă, 
care dispune de subcomitete în centrele: Abrud, Blaj, Braşov, Deva, 
Haţeg, Năsăud şi Cluj; care stau în permanentă legătură cu preoții și. 
prin ei cu poporul, pe seama cărula mijlocesc împrumuturi,,, şi acti-: 
vează în tot chipul ca să ducă la victorie ideea naţională română”. f 
(Doc. Nr. 31), La aceasta prefectul răspunde următoarele: „Sunt coa- ` 
vins, că partidul antipatriotic român dispune de o organizație cu rami- ; 
ficații în toată ţara... In Maramureș consider de factori principali pe 
următorii : deputatul Petru Mihaly, jurisconsultul Dr, loan Mihaly, (au- 
torul Diplomelor Maramureşene, N. A, !) fostul deputat Basil Iurca, pro- 
fesorul de religie Ion Pop, protopopul Titus Bud din Oena-Şugatag, preotul * 
Ambroziu Berinde din leud, protopopul Paul Oros din Vişeul de Jos 
şi vicarul Mihail KGkenyesdy, Am dispus deja supravegherea activi- 
tăţii acestora”, (Doc, Nr, 32), i 
Totodată prefectul profită de ocazia aceasta, ca să revină asupra 
cererii referitoare la înființarea şcolilor primare de stat, invocând în 
acest scop u:mătoarele argumente: „Ca să putem asigura controlul agi- 
taţiilor din sânul poporului, consider de absolut necesară înființarea cât 
mai multor şcoli de stat în satele valahe; deoarece şcoala și învățătorul 
de stat bine aplicat este cel mai bun mijloc și ocazie pentru propagarea 
spiritului patriotic şi numai astfel vom reuși să desflințăm şcolile con- 
feslonale, care activează în direcţie rea şi nici nu corespund prescrip- 
țiilor legii“, „Acolo unde volu găsi necesară această școală, mă volu 
îngriji personal să exoper, ca poporul însuşi să ceară înființarea școalei 
de stat, prin ce va lua naştere salutara și mult dorita opoziţie între 
curentul patriotic şi cel daco-român”, Chiar de aceea ar avea conse- 
cinţe nespus de păgubitoare, dacă din motive îlnanclare, sar amâna, 


CONTRIBUŢIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MARAMUREȘULUI s5t 


ori s'ar abandona înilințarea şcolilor de stat în comunele, în care am 
reuşit să obținem, chlar impotriva opoziției partidului antipatriotic, ca 
însuşi poporul să ceară respectivele şcoli; aceasta ar duce la irepara- 
bila înfrângere, ba chlar la nimicirea partidului patriotic, deoarece: 
aceasta ar fi egală cu victoria partidului antipatriotic“, (Doc, Nr, 32). 
Totuși în timpul prefecturii lui Lonyay nu s'au înființat decât 28 de şcoli 
primare de stat, a căror creștere vertiginoasă începe abla în 1898, când - 
statul a prevăzut în bugetul său suma de 225.000 de coroane, pentru 
înHințarea alor 25 de şcoli de stat în Maramureș, prevedere care sa 
mai repetat încă timp de tre! ani consecutivi, (Ist. Maram. p, 218), 

Planul prefectului, referitor la nimicirea puterii politice a Româ- 
nilor, se desprinde dintr'un raport redactat la 14 Ostomvrie 1882, în 
care el scrie textual următoarele: „Am convingerea, că mișcările na- 
“Honaliste antipatriotice numai atunci vor putea fi făcute inofensive, dacă 
pentru combaterea acelora s'ar înigheba în sânul respectivei naționalități 
un partid patriotic deschis și categoric, Călăuzit de această convingere, 
m'am silit să capacitez pe unii indivizi mal marcanţi, de origine valahă, 
dar de sentimente maghiare, să înființeze un parțid magbhlaro-valah şi 
bazat pe promisiunile discrete alor mal mulţi bărbaţi de mare influinţă, 
mă bucur sincer, că pot raporta Excelenței Voastre, că nădăjduesc 
să-mi reuşească aceasta cât mai curând, Un semn al acestei nădejdi îl 
constitue faptul, că la şedinţa comisiunii județene din 12 a lunei cu- 
rente, subprefectul Mihalca s'a exprimat în sensul, că ar fi fost mat 
bine, dacă la congresul valah din 7 August c., în loc de fond teatral, 
s'ar fi colectat pentru ajutorarea elevilor săraci, Declaraţia aceasta este 
primul pas al atacului, care se va îndrepta împotriva daco-românilor, 
ingrijindu-mă, ca susținut cu toată evergia de către valahii patrioți buni, 
aceasta să ducă la înființarea unui partid maghiaro-valah deschis şi ca- 
tegoric”. (Doc, Nr, 7), 

Pentru realizarea planului conceput mai sus, se pun la dispoziţia 
prefectului mal mulţi dintre funcţionarii români, în frunte cu marii pro- 
prietari Sigismund Ciplea, expretorele Sigismund Papp din Petrova, cà- 
sătorit cu unguroaica Schreter Emilia; primpretorul Iuliu Vinţiu din 
Dragomirești, căsătorit cu unguroaica Szaplonczay Emilia; Vicepretorele 
Vasile Mihalca, căsătorit cu unguroaica Csatâry Erzsébet; şi în fine 
însuși subprefectul Vasile Mihalca, care spera astfel să-şi poată men- 
ținea situaţia şi totodată să ajute cauza naţională a Românilor, De altfel 
şi el era căsătorit a doua oară cu unguroaica Hatfaludy Mâria, a cărei 
Anfluință, din punct de vedere naţional, a fost dezastruoasă asupra celor 
şapte copii al soţului el, La 21 Noemvrie 1882 se ţine sub președinția 
sabprefectului Mihalca, o conferință, la care participă 120 de Români, 


552 i Dr. AL. FILIPAŞCU - 


când se primeşte moţiunea prezentată de primpretorul Vinţiu, prin care 
se decide creearea unul partid român patriotic, Totodată sa hotărit și 
creearea pe cale de subscripţii benevole, a unul fond, pentru premierea 
tinerilor români, care se disting la studiul limbii maghiare. (Dos. Nr, 8). 

Nu cunoaştem textul moțiunii, dar știm, că ea a fost redactată „în 
termeni, categorici, care exclud orice dublu“ și că i s'a dat o impor- 
tanță atât de mare, încât prefectul a comunicat-o „cuvânt de cuvânt“ 
ministerului pe cale telegrafică, (Doc, Nr, 9). Naţionaliştii români, în 
frunte cu deputaţii Petru Mihaly şi Basil lurca nu s'au prezentat la 
conferinţă, unde totuşi s'a ridicat un glas de împotrivire, glasul proto- 
popului şi viitorului vicar Titu« Bud, peste care însă s'a trecut repede 
la ordinea zilei. (Dos. N. 9). Vicarul, împreună cu ceilalți cinci proto- 
pop! și cu câte un preot din fiecare protopopiat, erau plecaţi la sinodul 
eparhial din Gherla. Incă înainte de plecarea acelora, prefectul a trimis 
episcopului o scrisoare, de care lega mari nădejdi, încât scrie mini- 
strului său următoarele: „Clerul a fost reprezentat printr'un număr infim 
de preoţi, deoarece in absenţa superiorilor, cet rămaşi acasă nu șilau 
ce să facă, mal ales după ce Mihălenii au făcut totul pentru a-i ţinea 
departe de conferință“, „Dacă s'ar fi putut prevedea, că preoții plecaţi 
pentru sinodul care s'a deschis în ziua de 14, nu se vor întoarce până 
în ziua de 21, conferinţa s'ar fi fixat pe o dată ulterioară, deși aceasta 
ar fi avut alte desavantagii“, „Nu mă îndolesc, că preoțimea, afară de 
puţine excepții, va semna declaraţia provăzută cu mal mult de 120 de 
semnături și contez pe aceasta cu atât ma! mult,că am motive să cred, 
că episcopul Szabo n'a lăsat să-i scape ocazia oferită de sinod, pentru 
a declara, că el nu împărtășește principiile Memorandului dela Sibiu 
și că pe acelea le considerà de primejdioase pentru români“. (Doc, Nr, 9). 

Alegerile parlamentare din 1884 sunt o bună ocazie pentru prefect, 
ca să-şi pună în aplicare planul de eliminare din vieaţa politică a de- 
putaților româal, „făcând tot posibilul“ pentru trântirea acelora, (Doc, 
Nr. 20), Impotriva lui Basil lurca, candidează la Şugatag pe Sigismund 
“Ciplea, care de altfel avea legături de rudenie şi cunoștințe mari printre 
ţăranii de pe Mara şi Cosău; lar împotriva lui Petru Mihaly la Vişeu, 
pe Jonás (dân, profesor la politehnica din Budapesta şi ginerile lui Si- 
Sismund Papp din Petrova, (Doc. Nr. 12—13). „Pentru ţinerea în frâu 
a valahilor instigaţi“, dispune o companie de soldaţi la Şugatag și două 
companii de soldaţi la Vişeu. (Doc. Nr, 14), Dă ordin jandarmeriei, „să 
la măsurile necesare, pentru zădărnicirea atacului plănuit la Călinești, 
de către partizanii lui urca, impotriva partizanilor lui Ciplea” şi tot- 
odată „să asigure, trecerea neconturbată la Vişeu, a alegătorilor ruteni 
de pe Apa Rusuiul“, care erau partizanii lut Jonâș şi urmau să fie 


CONTRIBUȚIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MARAMUREŞULUI 553 


atacați şi împrășiiaţi în aprop'erea Văii Riulul, (Doc, Ne, 17), Intervine 
personal pe lâagă ma! mulţi români, pentru a-l capacita să părăsească 
pe Petru Mihaly, orl cel puţin să rămână în pasivitate, (Doc. Nr, 33), 
Dispune preture! Iza să ancheteze la Sicel mal multe cazuri de atac 
împotriva evreilor, pentru ţinuta lor politică. Ancheta o face vicepre- 
torul Stefan Dunca, care raportează că respectivele cazuri n'au caracter 
politic, fiind comise parte în stare de beţie, parte din răzbunare per- 
sonală, (Doc. Nr, 28). Nişte ţărani simpli şi analfabeți din Vişeul de 
Mijloc, sunt puși la cale să înainteze prefectului un denunț, impotriva 
lui Mihali Şimon și Vasile lusco, primarul şi subprimarul respectivei 
comune, care cu ozazia unul atac organizat și condus de ef impotriva 
partizanilor lul Jonás, ar fi declarat, că „să le fie rușine că sprijlnese 
un om care ține cu regele”, Denunţul se redactează la Vişeul de Sus 
și în el cer denunțătorii ţinerea în secret a numelor lor, precum și pe- 
depsirea delicvenţi!ior cu suspendarea imediată din funzţiuae, cu amzadă 
de câte 1000 coroane şi cu închisoare până la trei aof, „în conformi- 
tate cu legea electorală din 1874, art, 33, paragraf 98—102". (Doc, 
Nr, 24), Prefectul transpune denunţul subprefecturii și parchetului, patru 
cercetarea şi sancţionarea cazului „de les majesté”, dând totodată un 
aspru avertisment primpretoruluil Ion Gyengye, — un foarte inimos 
român, a cărul soţie, Ana Urda din Leordina, n'a știut ungureşte, — 
pentrucă a omis să cerceteze cazul din proprie iniţiativă, (Doc, Nr, 25—26). 
Ca urmare, respectivii au fost destituiţi, deţinuţi și duși cu jandarmii 
la Sighet, dar tribunalul, „contrar părerii procurorului şi a judecăto- 
rului de instrucție”, l-a pus pe p!elor liber, (Doc, Nr. 23, 27). 

De mersul luptei electorale din Maramureş se interesa personal 
și contele Tisza Kálmán, cerând telegrafic informaţii dela prefect, precum 
şi trimiterea de documente și de date pozitive, cu privire la delictele 
săvârşite de către partidele de opoziție, împotriva dispoziţiilor legii elec- 
torale, „pentru a le avea la îndemână şi a le întrebuința în caz de 
lipsă”. (Doc, Nr. 15, 17 şi 22), 

In urma teroarzi desiănțuită de jandarm! şi soldaţi, Basil Iurca 
este trântit la Șugatag, deşi avea alături de el majoritatea preoţimet 
române din circumscripție, (Doc. Nr. 11) şi cu toate că, în primul său 
drum de propagandă a fost peste tot însoțit și recomandat de către 
Petru Mihaly, (Dec. Nr. 12), B, lurca a fost căsătorit cu Aurelia Pop, 
fiica baronului Vasile Pop. In casa lui nu se vorbea decât românește 
şi nemțeşte, iar copiii săl au fost crescuţi cu guvernante aduse dela 
Bucureşti și Viena, Cu toate acestea, unal din fiii săi, Flaviu lurca, fost 
prefect de Maramureș sub guvernul Iorga, căsătorit însă cu o unga- 
roaică, după verdictul dela Viena rupe cu tradiţia de luptă românească 

4 


554 Dr. AL. FILIPAȘCU 


a familiei sale şi acceptă dela guvernul din Budapesta funcțiunea de 
prefect politic maghiar al Maramureşului, 

Cea mai crâncenă luptă sa dat la Vişeu, unde totuşi a reușit să: 
se aleagă Petru Mihaly, dar numai cu o majoritate de 200 voturi. (Doc, 
Nr, 20), Alături de el a stat „întreaga intelectualitate şi preoţime ro- 
mână, care din consideraţii naţionale a făcut o chestie de onoare din 
alegerea lui Mihaly“, (Doc, Nr, 11—12), Pentru justificarea căderii can- 
didatului guvernamental, prefectul menţionează următoarele: 1. „Contrar: 
ordinului revizoratului şcolar, protopopul Paul Oros a dispus începerea 
vacanței şcolare la şcolile confesionale, ca învățătorii să poată activa 
tot timpul în favoarea lul Mihaly“, abatere, pe care prefectul a adus-o- 
şi la cunoştinţa episcopului, 2, Partizanii lut Mihaly au agitat și în spirit. 
antiregalist, iar pe -evrel l-au ameninţat că-l vor extirpa, dacă va cădea 
candidatul lor, 3, Pentru Mihaly au activat subprefectul Mibalca, pre- 
torii și notarii, plaselor Iza şi Vişeu. 4, Protopopul Simion Papp, bu- 
nicul soţiei lui Jonás şi unul din cei ma! populari bărbaţi dia judeţ, 
moare tocmai în decursul campaniei electorale. 5. Advocatul român 
Cornel Batin din Vişeu, to calitate de preşedinte al secţiei de votare 
„a procedat atât de ilegal, incât partizanii lui Jorâs intenţionează să 
facă paşii necesari pentru anularea alegerii”, 6. Várady Gábor şi Jakab 
Peter, primul din interese personale, iar al doilea din interese de partid, 
au elogiat in presa locală personalitatea lui Petru Mihaly, scriind, că 
„ce mare pierdere ar fi pentru ţară și judeţ, dacă o capacitate atât de 
mare, un caracter curat şi un patriot excelent ca Petru Mihaly n'ar fi 
membrul camerii deputaţilor, ci şi-ar pterde timpul acasă“. (Doc, 
Nr, 20—23), 

„Faptul, că personalități maghiare au elogiat ca bun patriot pe 
siblanul Petru Mihaly, — scrie prefectul, — fără să-l pretindă în prea- 
labil o declaraţie de condamnare a principiilor sibiene şi de retractare 
a atitudinet adcptată de el la Sibiu, a provocat o foarte mare pagubă. 
cauzei maghiare, a cărei consecinţe cu greu vor putea fi îndreptate”. 
„Cu aceasta s'a destrămat partidul maghiaro-valah din Maramuraş“,. 
(Doc, 31, 33), De fapt nu se mal pomeneşte nimica despre acest partid, 
până fa 1886, când prefectul raportează din nou următoarele: „Impo- 
triva uneltirilor antipatriotice ale Românilor mă străduiesc, să înfilațez 
un partid valah patriotic și sper să-mi reușească aceasta, ca și în trecut”, 
(Doc, Nr. 32), Peste câteva luni subprefectul Vasile Mibalca moare, lar 
conducerea administraţiei autonome a judeţului ajunge în mânile ungu- 
rului Szaplonczay Miklos, fostul primnotar al judeţului, descendentul 
unei familii româneşti maghiarizate încă în veacul al XVII-lea, încât 
prefectul nu mai are nevole de simulacrul unui partid maghiaro-româa.. 


CONTRIBUȚIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MARAMUREȘULUI 555 


Cu ocazia alegerilor parlamentare din 1887, Jonás candidează 
iarăşi la Vişeu, unde socrul său îndeplinește acuma importanta func- 
țiune de notar public, iar cumnatul său, viitorul satrap Papp Şimon, pe 
aceea de vicepretore, (Doc. Nr, 41). Prefectul se simte îndreptăţit să 
comunice ministrului său, „că toate cele şase circumscripţii electorale 
își vor alege deputați guvernamentali, deși se poate întâmpla, ca la 
Vişeu să mai candideze cineva din cercul valahilor, însă cu program 
liberal”, (Doc. Nr, 33). La începutul lui Martie, o delegaţie de preoți 
români de pe Vişeu s'a prezentat la Petru Mihaly, pentru a-l ruga să 
nu candideze la ef, deoarece doresc să-și aleagă un deputat liberal; dar 
peste o lună, acelaşi preoţi sunt cei mai înfocaţi aderenţi al lui Petru 
Mihaly, activând necontenit pentru alegerea lui la Vişeu, (Doc. Nr, 
33 — 34), 

În luna Mat intervine un pact secret intre partidul guvernamental 
şi Petru Mihaly, in înţelesul căruia, acesta renunţă la candidatura dela 
Vişeu (Doc. Nr, 35) și candidează în Şugatag, unde este ales fără contra- 
candidat, (Doc, Nr, 36) și unde se va mai alege în aceleași condiţii, 
timp de 20 de ani, Referitor la acest pact nu avem la dispoziţie decât 
două mențiuni de ale prefectului, cuprinse într'un raport din 1 Iunie 
1887 şi într'o scrisoare din 10 Iunie, lată cuvintele sale: „La Vişeu va 
fi ales cu unanimitate liberalul Jonás Ödön, după ce partidul liberal 
din Maramureș a declarat, că in interesul armoniei din judeţ aprobă, 
ca în locul lui Sigismund Ciplea, care a renunțat la candidatură, să nu 
pună niciun alt candidat la Şugatag, împotriva opoziţionistului moderat 
Petru Mihaly, care la dorința partidului liberal n'a întârziat să renunţe 
__la candidatura sa dela Vişeu şi să accepte candidatura la Şugatag, unde 
şi el va fi ales cu unanimitate“. (Doc. Nr, 35), „Când am declarat în 
numele partidului liberal, că nu din consideraţii de partid, ci în iate- 
resul armoniei publice, mereu conturbată în ultimii ani, ne învolm pentru 
restabilirea păcii să nu candidăm pe nimeni la Șugatag împotriva lui 
Petru Mihaly, urmăriam, să asigurăm alegeri cu unanimitate in toate 
circumscripțiile electorale, Ar fi insă o anomalie presupunerea, că acordul 
nostru s'ar interpreta în sensul, că şi Jonás Odân se va alege la Vişeu 
cu unanimitate, precum ar fi de absurd dacă s'ar crede, că prin can- 
didarea unul 48-ist s'ar putea altera acordul nostru, Deoarece nu-i ex- 
clusă eventualitatea, ca alegătorii români de pe Vişeu să nu considere - 
de datoria lor executarea obligațiilor morale, care decurg din acordul 
nostru, vom lua măsuri la timpul potrivit, să candidăm la Șugatag o 
personalitate marcantă a partidului nostru, lar la Vişeu să sprijinim cu 
toată energia pe Jonás, făcând astfel imposibilă eludarea şi ridiculizarea 
bunăvolnţei sincere a partidului și a mea“, (Doc, Nr, 39), - 

4 


556 Dr. AL. FILIPAṢŞCU 


Constatăm însă, că prefectul nu execută ameninţarea de mal sas, 
cu toate că la 12 Iunle candidează împotriva lui Jonás și cu program 
independent, respective propriu, advocatul român Corneliu Batin din 
Vişeu (Doc. Nr. 36), sprijinit de alegătorii români din comunele Săcel, 
Săliștea de Sus, Vişeul de Jos și Moisela, (Doc, Nr, 46). Este deci evi- 
dent, că concesiunile făcute de partidal guvernamental lui Petru Mi- 
haly, au trebuit să fle onorate de către acesta cu concesiuni echiva- 
lente şi acestea n'au putut să fle altceva decât renunțarea la orice 
activitate naționalistă, De fapt P, Mihaly n'a mai activat în spirit na- 
ționalist, iar ca președinte al „Asociaţiunii“, 1887—1915, a restrâns rolul 
bătrânei societăţi culturale numai la întreţinerea unul internat, în care 
a admis prin regulament conversaţia elevilor şi în limba maghiară. (Cf, 
lst. Maram. p. 215—216). Schimbarea la față a lut P, Mihaly se atribae 
în mare măsură și influinţei soției sale, unguroaica Simon Luiza, al cărei 
produs este și Dr, Mihâly Péter iuntor, care în calitate de deputat ti- 
sza-ist, a avut un rol atât de neromânesc în anii 1917—1918, (Cf. Ist 
Maramureşului p. 234 şi 236), 

Pe tema candidării lui Batin, începe o asiduă corespondenţă prin 
curieri, între prefect și primpretorul lulu Vinţiu. (Doc, Nr. 37—45), 
Cu ocazia unel întrevederi personale cu prefectul, Vinţiu îl asigură de 
reuşita candidatnlui guvernului, între orice împrejurări, De fapt el se 
afla în mare duşmănie cu Jonás și îşi avea planurile sale ascunse, Pre- 
fectul însă e mult mal rafinat ca să se lase tras pe sfoară, încât în ul- 
tima lut scrisoare îl adresează următoarele cuvinte: „Dragă Iuliu! Io 
baza declaraţiei ce mi-ai făcut, eu n'am întârziat să încunoștiințez co- 
mitetul executiv central al partidului, că alegerea lul Jonàs se poate 
considera ca sigură între orice împrejurări, Din aceasta vel înțelege, că 
dacă Iuliu Vințu na și-ar respecta cuvântul dat, m'ar compromite ne- 
spus de mult, în care caz nu prefectul, ci Lonyay János ar fi silit. să 
„ceară satisfacție pentru marea ofensă personală, care i sa adus, Deci 
si nu ne înțelegem greșit! Eu aştept şi pretind, ca Iuliu Vinţiu să se 
prezinte la Vişeu, în fruntea tuturor alegătorilor de pe Iza şi să voteze 
personal pentru Jonás, asigurându-i astfel o victorie strălucită |“ (Doc, 
Nr. 44), În consecință Vinţiu este silit să se supună și să se impacecu 
Jonás, obținând în schimb scaanul de prefect politic al judeţului Ugocia, 

Jonás a întâmpinat totuși încă multe greutăţi, până când s'a văzut 
ales, În noaptea de 13 Iunie, el scria din Ruscova următoarea scrisoare 
adresată prefectului: „În urma candidării lui Batin, cauza noastră a 
devenit foarte grea. Sper în reușită numai în cazul, dacă Iza își va 
ține cuvântul. Altfel vom întâmpina un mare eșec, deoarece din lipsă 
de mijloace materiale, am reuşit să adunăm foarte puţini alegători, 


CONTRIBUȚIUNI DOCUMENTARE LA ADMINISTRAREA MARAMUREȘULUI 557 


Principalii corteși adversari sunt vicepretorul Jusco și notarii Ion Iuga 
din Vișeul de Sus și Iuliu Coman din Moiselu, Dacă credeţi de cu- 
viinţă, n'ar strica să fie înfrânaţi puţin domnii aceștia, poate prin Miklos, 
(Subprefectul Szaplonczay, N, A,!) Nu știu dacă după pact putem să 
cerem ajutorul material al comitetului central, însă cu 2000 de florent 
am putea privi cu liniște în fața alegătorilor; așa însă toată lumea se 
plânge de lipsa de bani”, (Doc, Nr. 45), 

Cu aceasta se încheie ultimul capitol din planul de nimicire po- 
litică și culturală a românilor din Maramureș, conceput şi realizat de 
un prefect cu totului devotat cauzei neamului său, 

Ca o curlozitate volu mai menilona, că Jonás s'a mal ales de câ- 
teva ori la Vişeu și tot el va fi preşedintele partidului maghiar unic din 
Maramureş, înființat în 1907, când P, Mihály va accepta în același partid 
funcțiunea de vicepreședinte. (Cf, Ist. Maram. p. 223). Fiul său, prim- 
pretorul Jonás Aladár din Dolha, va fi împuşcat în 1919 de bolşevicii 
unguri, pentrucă va îndrăzni să ceară ocuparea plasei sale de către 
trupele române, În schimb, ginerele lul Jonás, generalul vitéz Râdy 
Jozsef, va deveni după verdiciul dela Viena guvernatorul militar al 
Maramureșului și va proceda faţă de români ca și colegii săi din alte 
judeţe ocupate de trupele maghiare, 

Na pot să încheiu acest studiu fără să accentuez, că, precum o 
dovedesc multe din cazurile îinșirate mai sus, căsătoriile mixte dintre 
români și unguri n'au servit la altceva, decât ia înmulţirea și la îată- 
rirea celor mai înverșunați duşmani ai neamului nostru, 


Dr. AL. FILIPAŞCU 


ARDELENII ȘI ÎNCEPUTURILE MEDICINII 
ROMÂNEȘTI 


(DELA PIUARIU PÂNĂ LA BABEȘ) 


Medicina ştiinţifică românească s'a format în Principate. Procesul 
începe pe nesimţite, cu apariţia în Țara veche (și răsleţ şi în Ardeal,) 
a medicilor aromâni, încă în cele dintâi decenii ale veacului al 18-lea, 
continuă cu putere tot mai mare după 1825, când se ivesc în număr 
crescând doctorii români din teritoriul etnic daco-român, pentru ca să 
ajungă la deplină intensitate după 1855, prin Carol Davila şi cei 
grupaţi în jurul lui. 

Istoria medicinii ştiinţifice româneşti nu este identică cu istoria 
medicinii în România. Înainte de veacul al XVII-lea nu găsim 
medici învăţaţi români. Până pe la 1700 avem în ţările locuite de 
Români o medicină populară şi hieratică anonimă la autohtoni, iar 
medicina savantă o găsim reprezentată prin medici străini, pripășiţi 
mai mult din întâmplare în Principate, mai mulţi în Ardeal, în special 
la Sași, De aceea domnul V. Gomoiu!) numeşte acest răstimp — 
din punct de vedere românesc — epoca medicinii empirice şi a medi- 
cinii dubioase (până la 1700), Când după 1700 încep să apară pe lângă 
medicii străini, întâi răsleți, pe urmă tot mai mulţi, medicii titraţi români, 
domnul Gomoiu vorbeşte de epoca medicinii reale (dela 1700 până 
la 1840), După ce în sfârșit mişcarea medicală românească ia aspecte 


1) Cf. Victor Gomoiu: „Din istoria medicinei şi a învățământului medical 
in România (inainte de 1870)“, Buc., Tip. Cultura, 1923, 1206 p. 8%, — Regretatul Dr, 
Gheorghe Crăinicean-u, merituosul bibliograf şi istoriograf al medicinii noastre, 
imparte în 1907, în a sa „Literatura medicală românească. Biografii şi bibliografii", 
(Ed. Acad. Rom. — II + 483 p. 80,) trecutul nostru medical în următoarele perioade 
cronologice: Periodul I (1700 — 1800); Per. II (1801—1850); Per. II (1851—1875); Per. IV 
(1876—1900). 


ARDELENII ŞI INCEPUTURILE MEDICINII ROMÂNEȘTI 559 


mai precise, când infăptuirile pe teren sanitar și în domeniul învăţă- 
snântului medical românesc încep să se ţină lanţ, domnul Gomoiu 
caracterizează această epocă ca epoca medicinii progresiste (1840 până 
la 1870). Cu înfiinţarea Facultăţii de Medicină din București, după 1870, 
medicina românească intră — după domnia-sa, — în faza ei actuală, 

În 1930 am incercat să dau o nouă grupare a istoriei medicinii 
la noi, după alte criterii,!) împărţire pe care am mai modificat-o, lăr- 
gind-o, în 1939.:) Adoptând până la 1700 împărțirea domnului Gomoiu 
în „epoca medicinii empirice şi dubioase“, consider timpul dela 1700 
până în prezent, adecă epoca formării medicinii ştiinţifice româneşti, ca 
desfășurându-se în următoarele perioade: 

L Perioada apariției celor dintâi medici de naţionalitate româ- 
nească şi a asimilării medicinii apusene (1700—1825) : 

a) Faza medicilor aromâni (1700—1780 ; 

b) Faza precursorilor la Dacoromâni (1780—1825). 

II. Perioada de organizare a medicinii ştiinţifice româneşti 
(1825—1885) : 

a) Faza formării unui corp de medici români (1825—1855); 

b) Faza înfăptuirilor (timpul lui Carol Davila; 1855—1885). 

III. Perioada de creațiune științifică în medicina românească 
(după 1885). 

Dacă folosim pentru devenirea iatrosofiei?) româneşti comparaţia 
atât de răsuflată și totuși utilă cu râul în creştere în calea sa dela 
izvor la şes, pot afirma că el a izvorit, sa mărit, a fecundat terenul 
şi a devenit fluviu în Țara veche, iar celor din Ardeal le-a revenit 
rolul stâncilor de granit, care de multe ori l-au abătut în drumul său, 
îndreptându-l spre cotituri hotăritoare pentru fizionomia sa.t) 


1) Cf. Valeriu Bologa: „Începuturile medicinii științifice românești“; Cluj, 
Tip. Lumea şi Țara, 1930 (Bibliot. Medico-istorică, Nr. III), 91 p. 8°. 

2 Chişiu Adelina: „Cu ce a contribuit Ardealul şi Banatul la formarea 
medicinei ştiinţifice româneşti?" Teză Med. Cluj, Tip. Vieaţa Creştină, 1939, 20 p. 8. 

3) Mă servesc de termenul iafrosofie pentru ca să pot da în terminologia noa- 
stră ştiinţifică echivalentul scurt şi precis pentru germanul Schulmedizin (in înțeles de 
medicină „savantă“), în contrast cu e/noiafrie = Volksmedizin, 

4) Când am scris în 1927 „Contribuţiuni pentru istoria medicinii din Ardeal“ 
(Cluj, Tip. Ardealul, Bibl. Medico-istor. Nr. II, 104 p. 80), vedeam numai caracterul 
incidental, izolat al contribuţiei ardeleneşti la formarea medicinii românești. In 1936 
(„Braşovul, vechiu centru medical românesc”, in: „Omagiu fraţilor Lăpedatu“, Buc. ; 
p. 120—132) perseveram încă în această viziune incompletă a faptelor istorice, afirmând 
despre câţiva medici români ardeleni mai însemnați în trecutul nostru : „Toţi aceștia sunt 
practicieni distinşi, unii chiar cu activitate literară de popularizare a ştiinţelor. Ei na 
„determină însă curente“ (p. 122). Azi nu mai recunosc această formulare a mea, pe 
care o consider ca incompletă. După ce am avut prilejul să aprofundez ergobiografiile 


560 VALERIU L. BOLOGA 


Românii ardeleni, săraci, obidiţi, împiedecaţi metodic de alţii, nu 
puteau să aibă instituţii spitaliceşti proprii, o organizaţie sanitară a lor, 
care să fie substratul material pentru desvoltarea unei mișcări ştiinţifice: 
românești. Medicii erau puţini, se iroseau în vieaţa de practicieni pro- 
vinciali; n'aveau putinţa să se asocieze, să-și creeze un mediu ştiin- 
tific. Rămâneau izolaţi, neorganizaţi, reduși la o activitate individuală, 
fără continuitate, iără școală. Țăranul ardelean cu greu găsea mijloa- 
cele ca să-și trimită băiatul pentru 5—6 ani la Viena. Ici-colea, dacă; 
se găsea un negustor mai bogat din Brașov, Arad sau Sibiu, un preot mai 
înstărit din Blaj, Caransebeș sau Năsăud, care să aibă posibilitatea să: 
facă acest lucru. Știința dobândită acolo era o știință a străinilor, 
abstractă, fără rădăcini în cultura românească și în realităţile noastre, 


În schimb dincolo: o clasă de boieri, pe urmă o burghezime în 
formaţie, puteau mai uşor să dea personalităţile necesare formării unui 
corp medical select, Vieaţa de stat tot mai complexă și, înainte de 
toate românească, a Ţării vechi, își avea necesităţile ei în domeniul 
sanitar și totodată oferea posibilităţile unei realizări cu ajutorul elemen- 
tului autohton. Existenţa vechilor instituţii spitaliceşti, ctitoriile gran- 
dioase ale unor dcmnitori sau boieri mari, făceau posibilă activitatea 
intensă şi susținută a unui corp medical indigen. În sfârşit școala şi 
mişcarea culturală românească, care în Ţara liberă se puteau desfăşura 
nestânjenite, au favorizat existența unei mișcări medicale naţionale, cu 
specificul ei.!) 


lui Piuariu-Molnar, Vasile Pop şi Pavel Vasici, mai ales insă după ce 
am învățat să văd în Victor Babeş aspectul specific transilvano-bănăţean al perso- 
nalităţii sale (cf. „Victor Babeş, energie românească“, Transilvania LXXIII, p. 352—361), 
mi-am dat seamă că aportul ardelean inainte de Unire pe lângă caracterul său în 
general izolat, secundar, are şi trei momente care au fost hotăritoare peniru devenirea 
medicinii româneşti. Acest fel nou de a vedea lucrurile l-am expus în 1940 în comu- 
nicarea mea la Acad. de Ştiinţe din România: „Contrib. Transilvaniei şi Banatului la 
începuturile medicinii ştiinţifice româneşti” (Bulet. Nr. 6, p. 86-91). Š 

1) Bona fides?? In lucrarea mea „Incep. med. ştiinț. rom.” am accentuat că 
medicina noastră în mod firesc şi necesar s'a născut în Țara liberă (v. p. 11 şi 12, 
14). La p. 17 afiim precis: „Privind lucrurile astiel, în funcție de mediu şi împreju- 
tări, nu ne vom uimi, dacă aflăm că pe teren medical Ardealul a contribuit în genere 
destul de puţin pentru desvoltarea ştiinţei şi artei medicale româneşti“. În pag. 18 şi 
19 dau motivarea documentată a acestei afirmaţiuni. Într'o recensie a broșurii mele, 
făcută în „Ungarische Jahrbücher", XII, 1931, Nr. 1—2, domnul Tamás Lajos (născ. 
Treml) spune următoarele; l 

„Bemerkenswert ist auch die Tatsache, dass das erste von einem „Dakoru- 
wäţnen” (J. Molnar de Müllersheim) geschriebene medizin. Werk „Paraenesis ad audi- 
tores cbyrurgiae” 1793 in Klauseuburg erscheint, welche Stadt bis Ende des Welt- 
krieges zu Ungarn gehörte und deshalb nicht als „dakorrmănisches Gebiet” bezeichnet 


ARDELENII ŞI ÎNCEPUTURILE MEDICINII ROMÂNEŞTI 56t 


Începuturile vieţii noastre medicale datează de când în Principate 
începe să se simtă necesitatea formării unui corp medical românesc, 
când se convinge lumea că şi poporul nostru e în stare să contribue 
la progresele artei şi ştiinţei de a tămădui; când apar şi se citesc cele 
dintâi lucrări medicale scrise în limba noastră și se întemeiază instituţii 
româneşti pentru învățământul medical, când cercetarea științifică începe 
să dea atenţiunea cuvenită fenomenelor medicale şi necesităţilor sani- 
tare specifice ţării, când în sfârșit apare elementul național în medicină 
atât în înțeles fizic, prin oameni şi instituţii, cât şi doctrinar, în gân- 
direa și fapta medicală româriească. 

Transilvania românească, până la 1919, n'a fost lăsată să se în- 
cadreze integral în acest proces. 

Din Ardeal, din ţara de baştină a Românismului, nau putut să 
pornească decât şuviţe slabe în fluviui cel mare al medicinii românești. 
Nu ele au fost sortite să îngroașe apele lui sau să le fie izvor. 
Ardelenii au putut colabora direct numai prin acei fii ai lor, care, tre- 
când vechile graniţe, s'au încadrat în mişcarea medicală de dincolo, 
sau, indirect, prin puţinii care, rămânând acasă, aduceau din depărtare 
câte un aport, — cu rare excepţii foarte limitat, -— de scris ştiinţific 
individual.!) 


werden kann. Unmittelbar vor und nach 1800 waren Kulturtrăger wie Klain, Şincai 
und Maior, zu denen mit einiger Übertreibung auch Molnar gezâhit wird, in den 
„dakorumânisch“-walachischen Wojwodaten, unter den Phanarioten, so gut wie un- 
denkbar; es ist also nicht eine „sonderbare Fiigung der Ereignisse” dass die Walachei 
und die Moldau nicht den Schauplatz der Anfänge rumän. Medizin haben bilden 
können, sondern eine faktisch nachweisbare geschichtliche Notwendigkeit, die auch 
bewirkt hat, dass Klain, Şincai und Maior nicht in Bukarest oder laşi, sondern in 
Ofen und in Wien auftreten konnten". . 

Cred că nu-i nevoie de vreun comentar, nici de o încercare să-i lămuresc 
d-lui Tamás, născ. Tremi, cât de greşit a ştiut sau a vrut să înţeleagă cele scrise 
de mine. 

1) In aceasta ordine de idei nu se poate trece cu vederea rolul Braşovului ca un 
unic centru — modest — de activitate mai susţinută şi continuitate medicală românească 
în Ardeal. Aci activează, în trecere, Piuariu şi pentru scurt timp, pe la 1815 sau 1816 
Ramonțiai. Dela 1821, când se aşează Vasile Pop în Braşov, oraşul de sub 
Tâmpa a avut un şir neintrerupt de medici români, până la Unire, Mai mult: nu era 
numai câte unul pentru fiecare generaţie, ci găsim decenii când în Braşov puteau să 
existe chiar şi 3—4 medici români. Aşa dar în Braşov avem o continuitate de medici 
români, avem chiar instituții medicale româneşti, ca de ex. vestita instalaţie de hidro- 
terapie medicală a băilor Eforiei, deci avem o vieață medicală românească destul de 
intensă şi neintreruptă. Dar importantă nu este numai aceasta continuitate; în primul 
rând trebue să constatăm importanţa oamenilor şi a activităţii lor. In Brașov îşi serie- 
Vasile Pop disertaţia sa „Despre apele minerale”, care înseamnă o piatră de hotar 
în istoria literaturii medicale româneşti. Din acest oraş pornește Constantin Nica 


562 VALERIU L. BOLOGA 


Există însă în istoria iatrosofiei româneşti câteva momente, în 
care Transilvaniei şi Bànatului le-a fost dat să o influențeze într'un 
mod hotăritor; nu printr'un aport masiv și continuu, — apă mare care 
se varsă în apă şi mai mare, — ci prin intervenire dinamică, în mo- 
mente cruciale, strat de stâncă care schimbă însuşi mersul apei. 

Aceasta nu este o contrazicere cu cele afirmate; cele trei mo- 
mente de influențe venite din Transilvania, deși sunt de importanţă 
fundamentală, totuși rămân fenomene răzlețe. Cu toate că ele au dat 
de trei ori procesului de formare a medicinii româneşti câte o nouă 
întorsătură, totuşi — trebue s'o repet tocmai pentru cei care vreau să 
răstălmăcească, — procesul însuşi a luat naştere şi s'a petrecut in 
toată amploarea sa în Tara veche, 


e 


Perioada de asimilare a medicinii apusene, adecă veacul al X VIII-lea, 
este caracterizată prin ivirea celor dintâi medici români titrați. Sem- 
nificativ este numai faptul apariției lor. Un popor, care aproape nu 
avusese oameni trecuţi prin școale înalte, se pomeneşte deodată cu 
cărturari veniţi dela universităţile apusene, Importanța lor stă în faptul 
că au spart ghiața, că au creeat un vad, au transplantat cunoştinţe 
aduse din Franța, Italia şi Germania. Mult timp încă, lumii nu-i venea 
să creadă că așa ceva e cu putință. Când tinerii fii de boieri, Co- 
stache Vârnav din Moldova şi Nicolae Kreţulescu din Mun- 
tenia, pornesc în străinătate pentru ca să înveţe medicina, aristocrația 
din care făceau ei parte, sa revoltat, că vreau să se facă „vraci“, 

Intr'o astfel de atmosferă fiecare medic român era un pioner, 
care prin însăşi existența şi activitatea sa era menit să dărâme pre- 
judecăţi, să taie un făgaş. 


şi aici işi trăieşte Pavel Vasici anii celei mai fecunde activităţii ştiinţifice. In 
Braşov îşi tipărește Vasici cele două volume de „Macroviotica” și minunatele sale 
articole de popularizare a medicinii. In acest oraș găsim pe singurul medic român 
din Țara veche care a trăit în Ardeal, pe Nicolae Gănescu, aici lucrează câtva 
timp loan Neagoe, înainte de a trece în Țara Veche, unde a devenit cunoscut 
prin cercetările sale asupra pelagrei. Brașovean a fost în sfârșit excelentul doctor 
Gheorghe Baiulescu, unul din cei mai căutaţi practicieni din acest oraş. Pe 
baza experienţelor sale indelungate ca director al serviciului de hidroterapie al Efo- 
riei Baiulescu a putut să-și publice la începutul veacului nostru voluminosul 
tratat de „Hidroterapie medicală“, o lucrare medicală românească din cele mai apre- 
ciate. Astfel Brașovul n'a avut numai o continuitate de medici români, o vieață me- 
dicală românească destul de vioaie, ci, prin Vasile Pop, Vasici, Neagoe 
şi Baiulescu, a jucat un rol în istoria literaturii medicale românești. Chiar şi tinerii 
saşi brașoveni au fost atrași, — înainte de Unire — de facultatea bucureşteană, al 
cărei prim doctor a fost germanul din cetatea de sub Tâmpa, Fr. A. Schmidt (1813). 


ARDELENII ŞI ÎNCEPUTURILE MEDICINII ROMÂNEŞTI f 563 


Din grupul acesta de înainte-mergători face parte, ca un fruntaş 
intre fruntaşi, marele cărturar ardelean Ioan Piuariu-Molnar 
(1749—1815). Intr'o vreme când în Principate abia se iviseră câțiva 
medici macedo-români, Piuariu, după studii făcute în Viena, deși era 
fiu de preot român și nu se bucura de niciunul din privilegiile asigu- 
rate Saşilor şi Ungurilor, se impune prin destoinicia şi omenia sa. El 
ajunge oculist al Principatului Transilvania, mai târziu profesor la ca- 
tedra de boale de ochi la școala înaltă de medicină din Cluj și — do- 
vadă cât de mult era apreciat — este de două ori chemat la Viena 
pentru ca să opereze personalități marcante. Cărturarul acesta ilustru, 
care a jucat un rol deosebit de important în renașterea noastră naţio- 
nală, a desfășurat o activitate culturală multiplă și fecundă şi a activat 
în mişcarea politică a Românilor transilvăneni, este cel dintâi mare 
medic învăţat în istoria medicinii românești: „Princeps“ nu numai în 
ordine cronologică, ci și prin valoarea sa netăgăduită, 

Piuariu prin exemplul său dovedeşte că un Român poate ajunge 
la cele mai înalte culmi ale artei şi ştiinţei medicale. El e autorul celei 
dintâi lucrări ştiinţifice medicale publicate pe teritoriul etnic dacoromân. 
(„Paraenesis .. .", Cluj, 1793) şi primul profesor universitar din neamul 
nostru, „Nobil, împodobit cu toate favorurile oficialități, el a luat sub 
aripa sa o mulţime de tineri români, Se poate zice că în tendinţa către 
universități a tinerilor unei naţiuni care nici nu visase așa ceva cu 
câteva decenii înainte, stă marea însemnătate a lui Molnar“. (N. Iorga). 

Piuariu rămâne pentru epoca sa un fenomen izolat. Intre pionerii 
medicinii româneşti fără îndoială el este acela, care a făcut cea mai 
mare spărtură în zidul prejudecăţilor. 

Aceasta a fost cea dintâi contribuție însemnată a Transilvaniei 
în istoria medicinii româneşti. 

loan Piuariu şi contimporanii săi nici nu se gândeau că s'ar putea 
scrie medicină și în românește. Generaţia următoare de medici români, 
cea a fazei în care s'a format un mic corp medical românesc, şi-a pus 
însă problema creării unei literaturi medicale și a terminologiei ştiin- 
țitice româneşti. Episcopescu în București începe să publice incă din 
deceniul al treilea al veacului trecut cărţi de medicină într'o frumoasă 
şi aleasă limbă românească; în deceniul următor grupul ieșenilor se 
preocupă sistematic de îmbogățirea literaturii noastre medicale, 

Dar și în această direcție un Transilvănean a spart ghiafa. Între 
tinerii de dincoace de Carpaţi, îndrumați probabil chiar de Piuariu spre 
studiul medicinei, găsim pe Simion Ramonţiai, rămas nemuritor 
prin fundaţia care îi poartă numele și Vasile Pop (promovat în 


564 VALERIU L. BOLOGA 


Viena în 1817). Amândoi trecuseră și prin Moldova, unde au intrat în 
legături prieteneşti cu Gheorghe Asachi și cu ceilalţi capi ai miș- 
cării naționale. Amândoi, reveniţi în Ardeal, desvoltă o vie activitate 
culturală şi naţională. 

Vasile Pop îndrăzneşte în 1821 să publice în limba românească, 
în Sibiu, cea dintâi lucrare ştiinţifică medicală, „Despre apele minerale 
dela Arpătac, Bodoc şi Covasna”, Cu un simţ remarcabil pentru limbă, 
cu un bun gust și o pricepere, care întrecea mult pe ale literaţilor 
ardeleni de atunci, el creează o terminologie medicală lipsită de ten- 
dinţe de latinizare, firească și frumoasă. Lucrarea sa a avut răsunet și 
în Principate și ea a servit ca îndemn pentru scriitorii medicali con- 
timporani din ara veche, care au ştiut de asemenea să se ferească de 
exagerări în opera lor de fixare a unei limbi ştiinţifice românești, 

In procesul acesta de naţionalizare a literaturii medicale se în- 

| cadrează cu același bun simţ şi bănăţeanul Pavel Vasici, care dela 
830 încoace îmbogățește literatura noastră medicală cu o serie de 
i valoroase publicaţii româneşti, Cărţile lui Vasici (care pentru activitatea 
sa culturală a fost răsplătit de Academia Română prin alegerea de 
membru al ei) au circulat mult în Țara veche, unde erau foarte mult citite, 


Determinând formarea unei literaturi medicale în limba româ- 
nească, Ardealul prin aceşti medici ai săi a adus o contribuție impor- 
tantă în istoria medicinii noastre.!) 

* 


Când Carol Davila a început să înfăptuiască o organizaţie sa- 
nitară modernă şi un învățământ medical în Țara veche, el avea nevoie de 
colaboratori numeroşi şi destoinici, în primul rând români. Din Ardeal 
i-au venit mulţi, care i-au fost credincioși şi devotați şi a căror muncă 
cinstită i-a fost de mare ajutor. Cel mai de seamă dintre acești ardeleni 
a fost doctorul Constantin Nica din Brașov, stabilit la Bucureşti, cel 
dintâi pediatru savant român, un scriitor medical distins. La școala de 


1) Este de notat faptul că înainte de apariţia unor publicaţii științifice în limba 
românească s'au tipărit în Ardeal dela 1744 incoace o serie de circulare, ordonanţe 
sanitare, afișe cu sfaturi medicale în limba românească. Este vorba de traduceri după 
acte guvernamentale, făcute pentru a fi aduse la cunoştinţa poporului român din 
monarhia habsburgică (cf. Bologa: „Inceputurile medicinii ştiinţifice româneşti“, pag. 
28—30). De fapt, acestea fac parte din cele dintâi tipărituri medicale în limba româ- 
nească, contimporane cu primele manuscrise şi foi volante medicale românești din 
Moldova şi Muntenia. Ele sunt interesante din punct de vedere bibliografic, nu au 
influenfat însă formarea unei literaturi şi terminologii ştiinţifice româneşti. De aceea le 
amintim aici numai sub titlul de curiozitate, neputându-le considera ca o contribuţie 
a Ardealului Ía istoria literaturii medicale românești. 


ARDELENII ŞI INCEPUTURILE MEDICINI! ROMÂNEȘTI 565 


medicină înfiinţată de Davila vedem figurând între membrii corpului 
didactic pe Ardeleanul Mani, iar intre medicii tineri cari s'au distins 
în cadrele serviciului sanitar din Țara veche, sau pe câmpul de luptă 
în 1877—78, prezenţa Ardelenilor emigraţi e considerabilă.!) 

Tot mai mulţi tineri români din Ardeai se duc să studieze medi- 
cina în București și rămân acolo. Cei dintâi Român ardelean promovat 
doctor în capitala României (1886) este Gheorghe Ciurcu. El şi 
mulți alți compatrioți ai săi practică medicina în ţară, fie în capitală, 
fie în orașele din provincie, îngroșând astfel rândurile medicilor români, 
de care era atâta nevoie, cu elemente entuziaste şi muncitoare, 

lată încă o contribuţie a Ardealului, modestă, dar nu lipsită de 
importanță, la consolidarea vieţii medicale românești. 

* 

Medicina românească, așezată de Davila pe temelii sigure și du- 
rabile, nu ajunsese încă să creeze. Era atâta de asimilat, atâta de 
adaptat, dar mai ales trebuia atâta organizat, încât Davila şi colabora- 
torii săi, într'o muncă supraomenească, au fost siliți să-și cheltuiască 
toată energia în aceste direcţii. Când în sfârșit înfăptuirile lor au dat 
vieţii medicale românești o stabilitate, un început de tradiţie și bazele 
materiale pentru o activitate ştiinţifică (spitale moderne, laboratoare, un 
cadru definitiv de organizaţie sanitară), trebuia să vie în mod fatal o 
nouă epocă, de depăşire a hotarelor ţării, de creeaţie științifică. Pentru 
aceasta se simţea lipsa unei personalități covârşitoare. Aceasta i-a fost 
dată medicinei româneşti de Banatul nostru. 

Victor Babeş (1854—1926) îşi creease în străinătate prin cer- 
cetările sale o faimă, pe care n'o avusese până atunci nici un alt în- 


1| Numărul medicilor români ardeleni, stabiliţi în Țară, care au lucrat în războiul 
pentru independenţă în spitalele de zonă interioară, a fost mare: vreo 12—15. Intre 
ei găsim nume remarcabile, ca doctorii loachim Drăgescu (Craiova), loan 
Arsenie (Brăila), etc. In serviciul sanitar de pe front am putut afla doi medici 
ardeleni: Gheorghe Diamandi din Braşov, tânăr doctor de Viena, s'a înrolat 
voluntar şi a luat parte la campania din fața Plevnei. Făgărăşanul Nicolae 
Grancea, student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti a făcut campania ca sub- 
chirurg la trupă. La atacul Griviței a însoţit vestitul batalion 2 Vânători până în 
tranșeele redutei. Pe când dădea ajutor unui rănit, îl lovi un glonte în mână și abdomen, 
Pentru vitejia sa fu decorat pe câmpul de luptă cu „Virtutea Militară“ și „Steaua 
României“. — Ar trêbui să se facă odată o statistică exactă a Românilor ardeleni, 
medici în Țara veche până la 1918. Cred că cifra lor s'ar ridica la mai multe 
sute, între ei oameni de seamă, cari au jucat un rol în vieața medicală şi culturală a 
Regatului, ca de ex. prof. loan Minea, Emil Puşcariu, doctorii: Sibi- 
neanu, Culcer, Vasile Bianu, Valeriu Roşculeţ, loan Neagoe, 
Gheorghe Crăiniceanu, Nicolae Popa, Dumitru Popovici, Di- 
mitrie Stănescu, loan Bordea, Emil Pop. 


566 VALERIU L. BOLOGA 


văţat român, Chemat la Bucureşti, Babeş polarizează în institutul său. 
tendinţele spre cercetare și creeaţiune științifică ale tinerelor generaţii 
de medici din Muntenia şi Moldova. Cu el, cu prietenii săi (de ex. 
Nicolae Kalinderu), cu elevii săi (ca de pildă Gh. Marinescu, 
Constantin Levaditi), medicina românească trece peste hotarele 
înguste ale ţării și se încadrează în mişcarea medicală mondială.!) 

E prea probabil că Babeș, dacă ar fi rămas în străinătate, ar fi 
fost, ca şi Dimitriu Nedelcu, — creatorul învățământului sto- 
matologic maghiar, — pierdut pentru cultura românească. Țara veche 
i-a dat posibilitatea să ajungă la culme, E sigur că meritul colabora- 
torilor și elevilor săi munteni și moldoveni, este mare. Tot atât de ne- 
îndoelnic este însă faptul că el a fost factorul dinamic care a pornit 
noul proces de creeațiune ştiinţifică în mişcarea medicală a României mici. 

lată al treilea impuls hotăritor dat de Transilvania şi Banat în 


istoria medicinei româneşti. 
VALERIU L. BOLOGA 


1) Intre elevii şi colaboratorii lui V, Babeş se găsesc mai mulţi Ardeleni, ca 
+ Emil Puşcariu, profesor la Univ. din laşi, t Emil Pop şi alţii. 


ARDELENII IN ȘTIINȚĂ!) 


Experienţa ne învață, că pentru a cultiva serios ştiinţele exacte 
încă nu este suficientă simpatia sau chiar pasiunea pentru o anumită 
disciplină, Acestea singure pot transforma pe posesorii lor cel mult în 
erudiţi apreciaţi, în colecționari invidiaţi sau în mecenaţi, slăviți de 
adevărații producători în ale ştiinţei. 

Cercetarea ştiinţifică mai cere maiestrului său şi o mare disciplină 
interioară, care să asigure controlul și ierarhia gândurilor și a planu- 
rilor sale; care să-i asigure o încordare constantă în urmărirea 
fenomenelor; care să-l ferească de descurajări în faţa greutăților și a 
primejdiilor ce se ivesc în cursul întreprinderii sale, 

Cel ce s'a hotărit să cerceteze și mai ales să exploreze, trebue 
să aibă ceva din luptătorul care nu-și pierde cumpătul în focul luptei, 
dar care nu-și pierde nici entuziasmul în neslârşitele ceasuri de pândă... 

Se pare, că asemenea calități decisive în cercetarea științifică 
sunt adânc încetățenite în caracterul Ardeleanului, 

Admirabila lui rezistență şi afirmare într'un trecut atât de vitreg, 
nu s'ar fi putut înfăptui fără însușiri înrudite cu acele înşirate mai 
înainte, Acţiunea dârză și susținută a Ardelenilor pe plan civic şi 
naţional are analogii metodice cu a cercetătorului pe plan științific.. 

Şi cu toate acestea în Ardealul dinainte de Unire sau cultivat 
relativ foarte puţin științele exacte, i 

Fenomenul nu contrazice afirmațiile de mai înainte şi se explică 
pe deplin prin factori istorici covârșitori: lupta pentru opeen națională 
și lipsa unei bună stări economice, colective. 

Iutr'adevăr problema capitală a Românilor ardeleni dinaintea 
Unirii era păstrarea fiinţei lor etnice. Infioraţi până în măduva oaselor 
de acest comandament, cărturarii se orientau înainte de toate spre 


1) Conferinţă rostită la radio în 17 lunie 1942. 


568 EMIL POP 


istorie şi filologie, din adâncirea cărora sculptau argumente pentru 
dreptul la vieaţă demnă și la o istorie proprie a unui neam obidit, 

Pe de altă parte constelația politică şi economică sub care trăiau 
Ardelenii pe vremuri nu îngăduiau creearea de laboratoare, muzee și 
biblioteci de specialitate, iar cele ale Statului erau inospitaliere Ro- 
mânilor, Lipsa acestor cadre şi mijloace de lucru, devenite de mult 
indispensabile omului de ştiinţă, punea plumb în avântul ceior ce se 
sbăteau să persiste în științele exacte. 

Sub puterea acestor doi factori vocaţiile erau în bună parte 
convertite sau anihilate. Şi cine urmărește atent vieaţa și opera oame-. 
nilor de ştiinţă din Ardealul de odinioară, nu poate scăpa de un 
permanent amestec de înduioşare și amărăciune, subt impresia acelui 
sbucium neincetat și de multe ori tragic al pasionaţilor pentru cercetare, 

Producţia lor științifică — mai consistentă decât se crede — 
s'a putut realiza numai prin încordări mucenicești sau prin evadări 
în România liberă, ori chiar în Apusul Europei. 

De altfel vieaţa ştiinţifică era anemică şi timidă în toate provinciile 
românești înainte de Unirea Principatelor, actul epocal ce a trezit la 
Românii de pretutindeni conștiința de putere şi libertate politică, de 
mândrie și încredere în afirmările spirituale. Ea a deslănţuit închegarea 
rapidă. a instituţiilor indispensabile pentru stimularea și organizarea 
unei creaţii ştiinţifice masive şi durabile. 

Intr'adevăr, la scurte intervale după Unire, s'au înființat Univer- 
sitatea din lași (1860), cea din Bucureşti (1864), şi Academia Română 
(1866), al căror răsunet s'a resimţit cald și puternic și în Ardeal, 

Până la această hotăritoare dată, cărturarii ardeleni, preocupaţi 
vremelnic sau stăruitor de ştiinţă, au înţeles să fie înainte de toate 
dascăli, cărora destinul le-a dăruit rolul aproape excluziv de a în- 
temeia o terminologie ştiinţifică românească şi de a organiza învăță- 
mântul ştiinţelor exacte. 

Este prea cunoscută activitatea în acest domeniu alui Gheorghe 
Lazăr la Si. Sava. Se vorbeşte însă prea puţin de munca titanică a 
dascălilor ardeleni la Iaşi. 

Ctitorii Universității moldovene au fost în bună parte Ardeleni 
şi în special tofi profesorii de știință. 

Întâiul profesor universitar român de chimie și fizică a fost 
Ştefan Micle, soţul de mai târziu al Veronicăi, născut ia 1820 
în Feleacul Clujului. Sărac, lipit pământului, îşi câștigă învățătura cu 
enorme greutăţi pe la Cluj, Bistriţa şi Blaj. Studiază şi dreptul la 
Sibiu, iar în 1848 se bate vitejeşte cu Ungurii la Someșeni, Abia după 
revoluţie reuşeşte să ajungă la Politehnica din Viena. 


ARDELENII! ÎN ȘTIINȚĂ 569 


E profesor din prima zi la Universitatea din laşi şi până: la 
moartea sa din 1879. 

Întâiul curs universitar de geometrie descriptivă îl inaugură la laşi 
Ştefan Emilian, născutla Bonţida lângă Cluj în 1819. Şi-a făcut 
studiile tot la Politehnica din Viena şi a. fost magistrul geometriei 
„descriptive la Universitatea din laşi timp de 32 ani. 

Colegul lor mai tânăr, mort însă mult înaintea lor, loan Popp, 
se născuse în 1829 la Brașov!). Abia termină liceul la 1848 și se 
avântă în lupta naţională. Din această pricină fu nevoit să fugă în 
Moldova, contractând în drum o boală, care i-a scurtat zilele. A urmat 
apoi şi el Politehnica din Viena, dând examene cu distincţie, 

La 1860 ţine cel dintâi curs de geometrie analitică la Univer- 
sitatea din laşi. 

Deşi cel mai tânăr, se pare că a fost cel mai apreciat dintre 
profesorii ardeleni, căci lui í s'a încredințat organizarea „Facultăţii de 
Filosofie”, al cărei întâiu decan a fost. (1860—1863). 

Mare păcat că moartea l-a răpit după abia cinci ani de muncă 
universitară, 

Misiunea acestor profesori, tovarăşi ai lui Simion Bărnuţiu, a fost 
una din cele mai grele, mai utile şi mai eroice în același timp, Ea le-a 
cerut jertfa pasiunii de cercetare şi întreaga lor tenacitate ardelenească, 
fecundată de ştiinţa Apusului. 

Este un mare noroc, că în arhivele Universităţii din laşi se păs- 
trează numeroasele cursuri ale tuturor acestor dascăli ardeleni, făcând 
mărturia profundei seriozităţi cu care şi-au înţeles menirea?), 


* 
+ * 


Cu toată munca profesorală, care absorbea pe oamenii de știință 
ardeleni, ne-a rămas totuşi din această epocă impresionanta figură de 
explorator al lui Constantin Manolesco. 


În 1832 acest „băiat valah ardelean“, cum îi spunea un scriitor 
ungur, se găsea în slujba lui Frivaldszky, vicecustodele Muzeului 
Naţional din Pesta. Din însărcinarea și cu cheltuielile acestuia Mano- 
lesco, bun cunoscător şi preparator al plantelor și animalelor, pleacă 


1) Este fratele pictorului Mişu Popp. 

23 Miclea a “lăsat: Mecanica agricolă, Astronomie, Zoologie şi Botanică, cursuri 
de Chimie organică şi experimentală, Chimie analitică, de Fizică. 

După Emilian a rămas un „Curs practic de Perspectivă lineară“ şi altul de 
„Geometrie descriptivă”. 

loan Popp compusese un manuscris de Geometrie analitică şi Geodezio. 
Vezi P. Cazanacli în Rev. şt. V. Adamachi, 1930, şi A. Myller, ibid, 1935). 


5 


579 > l EMIL POP 


în Peninsula Balcanică, cercetând metodic și stăruitor timp de patru 
ani incheiați Munţii Balcani, Rhodope, Macedonia și Muntele Athos, 
În coclaurile absolut necercetate de vreun naturalist, Manolesco îşi 
pierde pe rând cei doi tovarăși. In 1836 se întoarce singur din lungul 
şi primejdiosul drum cu o recoltă, ce a pus în uimire pe specialiştii 
străini: 1900 de specii interesante de plante, reprezentate prin vreo 
15.000 de exemplare, vreo 2000 de insecte în 18.000 de exemplare; 
sute de melci și păsări etc. 

Rezultatele importante ale acestei recolte au fost publicate de cel 
ce a plănuit şi finanţat din Pesta drumul de cercetare. Dar i s'a permis 
şi lui Manolesco, persoana centrală a acelei lungi şi metodice expediţii, 
să publice în colaborare cu tovarășul său berlinez Carol Hinke, 
primele descoperiri floristice din Balcani, într'o lucrare apărută în 1835 
în celebra revistă germană Flora. 

Manolesco devine astfel întâiul nostru autor naturalist, care a 
înfruntat criticismul occidentului și dacă n'ar îi fost oprimat de seculara 
sărăcie românească și de situaţia sa de subaltern salariat, cine știe 
dacă n'ar fi devenit una din cele mai luminoase mândrii ale științei 
româneşti’). 


* 
+ * 


In epoca ce începe prin revirimentul spiritual general- românesc, 
deslănţuit prin Unirea Principatelor, legăturile dintre intelectualii Ar- 
dealului şi cei grupați în instituțiile științifice ale tinerei Românii, sunt 
din ce în ce mai active, Se schimbă gânduri, se împrumută planuri. 

In Transilvania se întemeiază la 1861 Astra, iar revista ei „Tran- 
silvania“ devine principala arhivă științifică a Ardelenilor, 

Factorii pe care i-am schițat la început au împiedecat secţiile 
ştiinţifice ale Astrei să animeze, mai ales să finanțeze opere de cer- 
cetare în domeniul ştiinţelor exacte, cu toate că rolul lor urma să fie: 
al unei Academii ardelene. Cu atât mai mult izbutesc însă în misiunea 
de a lumina conștiința naţională, de a populariza știința şi de a în- 
curaja disciplinele istorice și linguistice, 

O mare parte din Ardelenii, pregătiți sau pasionaţi pentru ştiinţele 
exacte, au fost atrași de această misiune, abălându-se dela preocu-. 
pările tinereţei. 

Naturalistul Daniil Barceanu d. e, după ce debutează la 
1874 cu un memoriu botanic”), mai publică doar manuale de științe na- 


1) Vezi E. Pop, în Analele Acad. Rom. Memoriile Secţ. Știinţ. T. XVI, 


Mem. 6. — 1940. 
2) Untersuchungen über die Bliithenentwickelung der Onagraceen. Sibiu, 1874. 


ARDELENII ÎN ȘTIINȚĂ 571 


turale şi ajunge în cele din urmă să redacteze „Foaia Ilustrată” și „Foaia 
Pedagogică” și să guste temnița din Vâcz ca memorandist, 

Ambrosiu Cheţianu îşi trece doctoratul la Universitatea 
din Cluj în 1891 cu o teză botanică şi ocupă postul de asistent oferit 
de către profesorul Kâniiz, un șvab din Lugoj, simpatizant al Româ- 
nilor. Dar după un an se retrage la Blaj, profesor, director, apoi 
canonic, publicând manuale școlare şi articole de popularizare!). 

Petru Pipoș, întâiul ardelean doctor în matematici, ajuns 
profesor la Arad, se dedică pentru tot restul vieţii științelor pedagogice”), 

Naturalistul mai nou, Victor Stanciu, tipărește captivante 
popularizări, intră în gazetărie, iar în timpul războiului mondial scoate 
o revistă literară?) 

Dar cel mai sbuciumat dintre cărturarii ardeleni, oscilând între 
ştiinţele exacte şi cele istorice, între cercetare și răspândirea culturii 
este profesorul năsăudean Artemiu Publiu Alexi. 

Intors din Graz la 1847 cu doctoratul în științe naturale, intră 
în legătură cu botanişti străini, dar mai ales cu Porcius dela Rodna. 
Este întâiul botanist, care vizitează nerăbdător Dobrogea românească 
în 1878, publicând plantele găsite acolo. Construeşte în Munţii Rodnei 
o casă pentru cercetări botanice și dă la tipar flora Băilor Sângiorz, 

Înființează o grădină botanică şi o staţiune meteorologică la Liceul 
din Năsăud, făcând observaţii și scriind un compendiu de Meteoro- 
logie (1889), 

Este unul din cei mai activi conferenţiari ai Astrei în domenii 
foarte diverse, Tot el tipărește însă subt vraja evenimentelor din Ro- 
mânia, împreună cu Maxim Pop, voluminoasa operă: Răzbelul 
oriental ilustrat (Graz 1878), apoi disertaţia Românii la Plevna şi 
altele. Își încheie agitata vieaţă la 18964). 

Trebue să încrestăm aci și numele lui Romulus Poruţiu, 
fostul medic al Băilor Buziaș, mort în 1928, 

Pasiunea lui pentru ştiinţele naturii nu a rămas doar o amintire 
printre cei ce l-au cunoscut, căci botanistul Borbâs publică plante 
noi sau rare din Flora Bosniei, pe care le colectase de acolo Poruţiu 
în timpul serviciului militar’). Bosnia era pe atunci foarte puţin explorată, 

1) V. Popu-Câmpeanu. în Bul. Grăd. Bot. Cluj, 1934. 

3) Vezi V. Marian în „Ţara nouă” Cluj, 1939, Nr. 29. 

3) Vezi E. Pop în „Gând Românesc", 1939, Nr. 7—9. 

4) Vezi şi E. Precup în „Ardealul”, București 1942 Nr, 3.— Comunicări per- 
sonale din partea d-lui Al. Buia, care publică în curând un studiu asupra lui Alexi, 
Cf. şi Enciclopedia lui Diaconovici. 

5) Vezi între altele: Borbás Vincze în „Magy, Tudom. Akad. Ertesit6je” 
1882, p. 225 şi în „Österreichische Botanische Zeitschrift”, 1883, p. 274. 

ge 


572 EMIL POP 


Din nenorocire nu ştim până acum nimic de soarta celorlalte 

colecţii şi note ale lui, 

` O a doua categorie de oameni de ştiinţă au evadat din Ardealul 
mistuitor de energii ştiinţifice, în România, ale cărei instituţii le-au 
îngăduit deplina fructificare a dorinţei și a aptitudinii lor de cercetare, 
Opera lor constitue o masivă contribuţie la știința românească; ea are 
însă înainte de toate semnificația unei descătuşeri a spiritului cerce- 
tăfor autentic ardelenesc. 

Intre acești descătușaţi găsim pe Bănăţeanul Victor Babeș, 
una din cele mai de seamă glorii ale spiritualităţii românești, Lucrările 
lui epocale privesc înainte de toate medicina, dar ele interesează în 
largă măsură și biologia pură.!) 

Fratele său, Aurel Babeş, chimistul, lucrează tot la București 
în special asupra apei de băut, asupra unor toxine bacteriene, etc, 

Aşa sunt fiii cavalerului Pușcariu: Emil, istolog și bacte- 
riolog, fost profesor al Universităţii din lași şi Ion, inginer de căi 
ferate, inventator și autor științific. 

Zaharia Panţu, autorul „Vocabularului botanic“ se născuse 
la Târgu Mureş (1866), dar şi-a făcut universitatea la București, unde 
a rămas tot restul vieţii conservator al herbarului, Explorarea lui flo- 
ristică cuprinde toată România veche, inclusiv Cadrilaterul. 

Valeriu Popovici-Haţzeg, născut la Haţeg, după ce își 
trece doctoratul la Paris în științele naturale, e numit la 1898 şeful 
Laboratorului de Geologie din Bucureşti. El este cercetătorul struc- 
turii geologice a Bucegilor. 

Gheorghe Maior, cel mai de seamă autor român de manuale 
de agricultură, e originar din Șercaia jud. Făgăraş (1855). 

Istologul Ion Drăgoiu, dela Medicina veterinară din Bucu- 
reşti, trecut în 1924 profesor la Universitatea din Cluj, mort anul 
trecut, ca prorector el ei, — se născuse în Caransebeş (1878), 

Deși nu a publicat memorii științifice, inventatorul Aurel Vlaicu 
din Binţinţi, trebue socotit — și în loc de frunte — printre capetele 
frământate de probleme ştiinţifice, ale căror posibilități de realizare, 
sugrumate în Ardeal, s'au putut afirma abia în România liberă. 

Între posedaţii pasiunii de cercetare este unul, care s'a refugiat 
nu în România, ci în Viena studiilor sale, de unde a impresionat în- 
treaga lume a chimiștilor cu geniala și fecunda sa operă: Nicolae 
Teclu. 


1) Analiza şi situarea în istorie a operei lui Babeş a fost făcută de medici, mai 
ales de V. Bologa, De aceea ne mulțumim aci doar cu menţiunea ei. 


ARDELENII ÎN ŞTIINŢĂ 573 


E originar din Braşov, care i-a rămas drag toată vieața. Termi- 
nându-şi studiile, a încercat zadarnic să se stabilească în România, A 
fost primit însă cu braţele deschise de cercurile ştiinţifice din Viena, 
unde ajunge profesor de chimie la Academia de Comerţ, iar din 1888 
chimist al Imprimeriei Imperiale. 

Geniul inventator al lui Teclu este exteriorizat în nenumărate 
instrumente și metode de lucru, generalizate azi în laboratoarele lumii 
şi la demonstrațiile didactice, l 

Cine nu a auzit de „becul Teclu“, care produce o temperatură 
mult mai înaltă decât „becul Bunsen“ ? — Într'o vreme Teclu uimise 
Europa cu succesele sale de a reconstitui scrisul de pe hârtiile carbonizate, 

Dar Teclu, pe lângă invențiile sale prea numeroase de instru- 
mente și metode de cercetare, întreprinsese cu egală virtuositate nu- 
meroase studii teoretice, deschizătoare de drum, cum ar fi acela asupra 
hârtiei, asupra flăcării, etc., etc.1) 

Teclu a fost una din cele mai superbe întruchipări ale spiritului 
iscoditor românesc. 


* 
» * 


Intre atâţia convertiți și refugiaţi, botanistul Florian Porcius 
reprezintă într'o adevărată aureolă, pe cercetătorii-eroi rămași pe loc, 
El a luat în piept valurile istoriei, rămânând neclintit în Ardeal şi 
neodihnit în explorarea floristică, o vieaţă întreagă. Cuvânt greu, 
pentrucă moşul Porcius a trăit 90 de ani. 

Fenomen cu atât mai impresionant, cu cât își făcuse studiile şi 
îşi începuse opera de explorare în vremuri aride, mult înainte de re- 
nașterea științifică de prin 1860; pe de altă parte, în ciuda greutăților 
necurmate, şi-a realizat opera într'un fel occidental, cu totul pilduitor, 

El şi-a concentrat atenţia mai ales asupra Munţilor Rodnei, a 
căror floră este, graţie lui, cea mai bine studiată din toată ţara. 

Fără să fie un om bogat, casa lui din Rodna Veche era un centru 
botanic cunoscut în tot Sud-Estul Europei. De aci a animat, a sfătuit 
şi ajutat cu precisele sale cunoștințe pe toţi botaniştii Ardealului, cum 
erau Alexi, Prodan, Czetz, Römer, Csat6, Avea schimb 
de vederi cu Janka şi Schur, cu Fătu din laşi, cu Brândză 
şi Grecescu din București, 

Ca Nestorul botaniştilor noștri din veacul al XIX-lea şi ca membru 
al Academiei Române, a avut un rol de arbitru în crearea termino- 


1) Vezi şi V. Marian în „Ţara nouă“, 1939, Nr. 29, 


574 EMIL POP 


logiei fitografice şi în afirmarea unei concepții sănătoase despre specia 
vegetală la noi,!) 

Opera științifică a lui Porcius este impresionantă din punct de 
vedere obiectiv. Ea are însă pentru noi sensul unui monument grandios, 
clădit cu intransigență imperturbabilă în ciuda tuturor furtunilor, care 
au spulberat atâtea planuri şi atâtea năzuinți științifice la Românii din 
interiorul arcului carpatic, 

In deceniul dinainte de unire, oamenii de ştiinţă ardeleni, rămași 
pe loc, pe linia cercetărilor originale erau puţini, împrăștiați și la în- 
ceputul carierei lor. 

Așa este Someșanul Iuliu Prodan, autor de observaţii și 
sinteze floristice-sistematice asupra Dobrogei, Bosniei și asupra unora 
din munţii noştri, aruncat de soartă la Zombor, unde ajunsese profesor, 

Aşa este Alexandru Borza, profesor la Blaj, care se ocupă 
în studii aprofundate de unele genuri sau specii vegetale (Cerastium, 
Fritillaria, Saponaria bellidifolia), popularizând în acelaşi timp prin 
diverse reviste, 

Aşa este fizicianul Augustin Maior, inventator și cercetător 
al telegrafiei şi telefoniei multiple, al transmisiunii energiei electrice cu 
curenți de înaltă frecvenţă, etc. 

In România nouă ce se zămislea atunci, ei urmau să fie chemaţi 
la posturi de conducere. 


k 
+ hd 


Trecutul științelor exacte la Ardelenii dinainte de Unire este un 
proces sufletesc deosebit de semnificativ. Acest trecut este în realitate 
destinul frânt, dar cu impresionante izbucniri de avânt al spiritului 
cercetător românesc, care se trezia subt impulsul Occidentului şi care 
se strivea, mai adesea, subt povara vremii. 

Criza aparentă a unei producții științifice locale nu este — după 
cum am văzut — rezultatul firesc al unor lipsuri congenitale din sufletul 
ardelenesc. Opera acelor oameni de știință din Ardeal, care și-au 
căutat realizarea în România veche sau în Apus, este o întâie și sdro- 
bitoare dovadă. 

Lupta sufletească aprigă a celor rămași acasă, terminată fie prin 
înnăbuşirea sau convertirea pasiunii de cercetare, fie mai rar printr'o 
victorie chinuită a ei, constitue pe de altă parte ua titlu de onoarea 
acelor generaţii. 


* 
* + 


1) Vezi şi L Prodan in Rev. St. V. Adamachi, 1923, Nr. 2. 


AKDELENII ÎN ŞTIINŢĂ 575 


După Unirea cea Mare, drumul Ardelenilor în știință s'a deschis 
larg, fără conflicte dramatice de conştiinţă, fără piedeci naturale şi 
morale oprimante. Un nou eveniment istoric epocal punea aptitudinea 
de cercetare a Ardelenilor în fața unui demonstrativ examen. 

Nu ne îngăduie cadrul acestei comunicări să vorbim în parte de 
Ardelenii, care au cultivat ştiinţa exactă după Unire, urmărindu-i în 
expansiunea lor firească şi activă la instituţiile științifice din toată ţara, 
dar mai ales la cele din Ardeal, dintre care locul central îl ocupă 
Universitatea Clujului. 

Activitatea lor, atât de aproape de noi, a fost recapitulată în 
câteva lucrări sintetice, cunoscute, care stau la îndemâna orişicui!). 


Ne vom mulţumi aci cu câteva constatări generale, 

Urmărind munca în aceste instituţii și cascada publicaţiilor ştiin- 
țifice ardelene, se constată întâiu o creştere prodigioasă în volum ab- 
solut disproporționat cu numărul lucrărilor dinainte de Unire. 

Calitativ această producţie ştiinţifică s'a ridicat subit. la un nivel 
şi un obiectivism occidental, iar istituţiile noastre cu colaboratorii lor 
au stabilit în foarte scurt timp raporturile ştiinţifice internaţionale. 

Această activitate şi în special aceea a Universităţii din Cluj do- 
vedeşte de astădată definitiv, că relativa carenţă a cercetării în Ar- 
dealul de odinioară, se datorește unor stări sufleteşti şi politice ale 
colectivității româneşti, care au barat potențele de lucru. Odată spul- 
berate aceste stări, izvoarele au năpădit bogate şi sunătoare şi în acest 
sector, copleșind, în volum și în calitate, producţia de peste patru decenii 
a Universităţii clujene până la 1919. 


1} Vezi intre altele: 

1. Anuarul Univ. Reg. Ferdinand I. Cluj. Seria 1919—1940. 

2. Crăciun L: „Activitatea ştiinţifică la Univ. Reg. Ferdinand I. Cluj în primul 
deceniu. 1920—1930". Cluj, 1936.: 

3. E: Pop: „Evoluţia științelor biologice în Ardeal dela Unire până azi”. — 
„Gând Românesc“ Cluj, 1939, Nr. 7—9. 

4. |. Tănăsescu: „Ţelurile şi infăptuirile secţiilor de matematică şi fizico- 
chimie ale Univ. Reg. Ferdinand I. dela Unire și până în prezent”. Ibidem. 

5. O. Boitoş: „Progresul cultural al Transilvaniei după Unire“. Sibiu. 1942, 

Vezi apoi periodicele : Buletinul Grăd. Bot. şi al Muz. Bot. Cluj. — Contribu- 
ţiuni Botanice, Cluj. — Revista Muzeului Geologic-Mineralogic, Cluj. — Lucrările 
Institutului de Speologie, Cluj. — Buletinul Societăţii de Ştiinţe din Cluj. — Mathematica, 
Cluj. — Publicaţiile Laboratorului de Chimie anorganică şi analitică, Clu’, — Publi- 
cations de l'Inst. Chimique de l'Univ. de Cluj. — Bul. Academiei de Inalte Studii 
Agron. Cluj (şi „Memoriile'). — Bulletin Scientifique de l'École Polytechnique de 
Timişoara, etc. 


516 EMIL POP 


Actul Unirii a  tasemnat deci o descătuşare generală, urmată de 
o luxuriantă fructificare a spiritului cercetător ardelenesc, 


* 
+ >» 


De încheiere să ne întrebăm dacă aceste realizări științifice ar- 
deleneşti de după Unire poartă vreo pecetie particulară în complexul 
realizărilor româneşti de pretutindeni, 

Deși avem de cercetat doar două scurte decenii, avem impresia 
că se lămuresc totuşi câteva semne distinctive. 

Intâiu se pare, că în activitatea ştiinţifică ardelenească se remarcă. 
o atenţie specială pentru munca organizatorie, atât în cercetarea per- 
sonală şi colectivă, cât și în învățământ sau în stabilirea raporturilor 
cu străinătatea, — Să fie oare efectul acelor calităţi sufletești ale Ar- 
dealului, care s'au accentuat și călit în timpul secularei sale acţiuni de 
rezistență și afirmare naţională ? 

In rândul al doilea constatăm, că în nicio altă parte a ţării nu 
s'a cultivat, în proporţie, atât de intensiv istoria ştiinfelor şi popularizarea: 
lor, Să fie oare şoapta unei tradiţii, care a străbătut peste preocupările 
de laborator din vremea când un comandament naţional transforma pe 
oamenii științei exacte în istorici şi popularizatori ? 

Şi în sfârșit, ne pare, că în nicio altă provincie nu s'au concentrat 
cercetările, relativ atât. de mult, asupra pământului ţării şi în special 
asupra celui ardelean. — Să fie oare porunca gliei strămoșești, de care: 
Ardeleanul se alipește mai pasionat, de cât alţii? 

EMIL POP 


ROMÂNII DIN RĂSĂRIT 


In înaintarea lor dincolo de Nistru, armatele române au întâlnit 
numeroase aşezări moldovenești, care de multă vreme își aşteptau clipa 
elberării lor de sub tiranica stăpânire sovietică. Am putut constata. 
astfel că spaţiul etnic al Românilor în părţile răsăritene depăşeşte cu 
mult apa Nistrului, Este drept că noi ne-am preocupat foarte puţin de 
acești Moldoveni, care n'au trăit sub soarele libertăţii; aceasta din 
cauza împrejurărilor politice, care nu ne îngăduie nici măcar să ne nu- 
mărăm fraţii câţi erau sub stăpâniri străine. Dar dela începutul actua- 
lului războiu, în deosebi, cercurile politice și ştiinţifice atât dela noi cât 
şi din străinătate au început să se preocupe de aproape de soarta şi 
trecutul acestor Români. Numeroase articole și studii au apărut în re- 
viste și în presa zilnică, datorită cercetării izvoarelor istorice cât și 
constatărilor făcute chiar pe teren, 

Este drept că toată educaţia noastră a fost făcută în sensul că. 
hotarul răsăritean al Moldovei s'ar opri la Nistru, întru cât numai până 
la această apă s'ar fi întins stăpânirea Dacilor şi mai apoi a Romanilor; 
iar mai târziu cetăţile de pe întinsul Nistrului ar fi limitat spre răsărit 
şi teritoriul Voevozilor Moldovei. Şi aici ar îi fost zăgazul de apărare 
a creștinătății împotriva valului de barbarie, care, din Rusia, a pri- 
mejduit secole de-a-rândul continentul nostru, Noi am fost cuminţi, prea 
cuminţi, în vreme ce vecinii noștri au manifestat în mod permanent o 
agresivitate nejustificată, pretinzând mereu pământ şi suflet românesc, 

Românii carj ating Bugul se găsesc, în aceste părţi, de totdeauna ; 
aici s'au născut, din simbioza traco-romană, cei mai mulţi dintre dânșii, 
şi aici au rămas, biruind toată vrăjmășia vremurilor. Cei de dincolo 
de Bug, însă, au fost colonizați în vremuri mai târzii, în timpul stă- 
pânirei turco-tătare și apoi a celei ruseşti, Aceşti Români, care se 
găsesc populând sate numeroase, au fost semnalaţi încă de Dimitrie: 


:578 EMIL DIACONESCU 


Cantemir, învățatul domn moldovean, care i-a cunoscut, de sigur, şi în 
drumul lui de refugiu în Rusia lui Petru cel Mare. In 1848 scriitorul 
“Cezar Boliac adresa o chemare tuturor Românilor, spunându-le : 


Să ne facem ţară tare, 
Tisa, Istrul, pân' la Mare, 
Dela Mare 'n sus pe Bug. 


lar prin 1880, ieșanul Teodor T. Burada, așa de îndrăgostit de 
Românii de peste hotare, a călătorit prin satele transnistriene, a cer- 
cetat graiul, obiceiurile, gospodăria și tot ce interesează vieaţa materială 
şi spirituală a acestor Moldoveni, dându-ne preţioase amănunte despre 
numeroasele lor aşezări, în studiile publicate de dânsul. 


Marele nostru cărturar, profesorul N. Iorga a publicat un mic 
studiu cu privire la Românii din răsărit, amplificat apoi, într'o lucrare 
mai mare, de profesorul Ion Nistor, Cel mai preocupat de soarta Ro- 
mânilor de sub stăpânirea Rusiei a fost, însă, N. P. Smochină, el însuşi 
transnistrian, care în mod permanent a stăruit să reţină atenția cercu- 
rilor politice și intelectuale române şi străine asupra soartei vitrege a 
Românilor transnistrieni, tiranizați și uciși mișeleşte de stăpânirea 
sovietică, 

Românii s'au întins la răsărit de Carpaţi până spre Bug încă din 
cele mai vechi timpuri. Invăţaţii români, cum au fost V. Pârvan și N. 
Jorga, precum și numeroşi istorici ruşi ca M. Karamzin, A. Petruşevici, 
N. Kostomarov, Paul Miliukov şi alţii, folosind izvoarele din antichitate, 
au putut constata că cei mai vechi locuitori ai ținutului dintre Carpaţi 
şi Bug şi în unele părţi chiar dincolo de această apă, au fost Geto- 
Dacii. Nistrul se înfățișa, în acele îndepărtate vremuri, ca o apă în 
spaţiul Geto-Tracilor, așa cum, mai târziu, totdeauna a fost „un fluviu 
moldovenesc“. In această parte Dacia a fost, încă din acea vreme, 
ca și mai târziu, hotarul Europei civilizate faţă de barbaria asiatică. 


In vremea năvălirilor, un popor de agricultori și de păstori le 
era necesar și barbarilor ca să le procure hrana de care aveau tre- 
buinţă. Cruţaţi dar de popoarele care au trecut pe aici, Moldovenii 
apar ca băştinaşi de totdeauna în spaţiul dintre Carpaţi şi Bug și ei 
sunt, astfel, încă din cele mai. vechi timpuri, în directă continuitate 
teritorială, cu toții purtând până azi numele de Moldoveni, întâlnit şi 
în istoriografia rusă şi recunoscut atât de regimul țarist cât și de câr- 
muirea Sovietelor, care a organizat în 1924 republica autonomă mol- 
„dovenească. Ce erau Cnezii bolohoveni organizaţi prin sec, al XII-lea 
pe cursul superior al Nistrului şi în Podolia, depăşind chiar Bugul, se 
atreabă cercetătorul rus Petruşevici împreună cu numeroşi învățați 


ROMÂNII DIN RĂSĂRIT 519 


români şi străini. Răspunsul lor e categoric că erau Români, organizaţi 
într'un fel de republică federativă cu cnezii lor şi care s'au luptat chiar 
cu Slavii pe care i-au gonit de prin părţile nordice ale Nistrului. În 
numeroase documente contimporane se vorbește despre acești Români, 
care, mulţi, erau refugiaţi din Transilvania, mai ales în urma asupririlor 
maghiaro-catolice, lar mai spre Sud, Moldovenii au fost aceia, care au 
întemeiat sate și au înlesnit organizarea vieţii orășănești în stepa ucrai- 
niană, în vreme ce Domnii Moldovei, stăpâni pe ambele maluri ale 
Nistrului, pe toate podurile şi vadurile de trecere peste această apă, 
având și moșii întinse în Transnistria, au întreţinut active legături co- 
merciale cu Tătarii şi Cazacii din Crimeia şi părţile Niprului, De Ucrai- 
neni și Ruşi nu se pomenește prin aceste regiuni; ei au apărut cu mult 
mai târziu, după ce stăpânirea ţaristă reușește să se întindă, în 1774, 
fără nici un drept, până la Bug, în 1792 până la Nistru și apoi în 
1812 chiar până la Prut. In schimb nume de Români și de localităţi 
românești sunt citate încă de prin sec, al XIV-lea în Transnistria şi 
chiar în Crimeia, înafară de precizările cu privire la existenţa Româ- 
nilor mai ales în spaţiul dela Nord-Estul Moldovei, pe care le găsim în 
scriitorii bizantini și în vechile anale ruseşti. Aria de răspândire şi or- 
ganizare a statelor ruseşti a fost pe axa Novgorod-Kiev, pe drumul 
dela Marea Baltică la Marea Neagră, din Scandinavia spre Bizanţ, pe 
care se găsesc şi cele mai importante și numeroase orașe rusești, în 
vreme ce pe cursul Bugului, al Nistrului sau Prutului nu se găseşte 
pomenit, în spaţiul românesc, nici un centru slav. Sub orice stăpâniri 
au fost în Transnistria, Românii și-au continuat vieaţa lor păstorească 
şi agricolă, fiind des pomeniţi în acte domnești şi remarcaţi de călătorii 
care au trecut prin aceste părţi. Ei aveau păduri şi poiene, în care 
se adăposteau, precum şi văi şi coaste întinse pentru plugărie, ca şi 
ceilalţi Moldoveni din spaţiul carpato-nistrian, Satele moldoveneşti ocupă 
cele mai productive regiuni cu păşuni bogate, ceea ce constituie încă o 
dovadă că ei s'au găsit cei diatâi prin aceste locuri, Pe cumpăna apelor 
dintre Nistru și Bug este pomenit din vremuri vechi „şleahul valahic“, 
care venea din Polonia și mergea spre Caffa, în Crimeia. lar întinsele 
păşuni din Transnistria şi de mai departe chiar, îmbiau încă de atunci 
pe ciobanii moldoveni ca să-și mâne turmele lor de pășunat dincolo 
de Nistru, ceea ce au şi făcut. 
Domnii Moldovei, îndată chiar după intemeerea acestei ţări, stă- 
pâneau vadurile Nistrului cu vămile dela Tighina şi Cetatea-Albă şi-şi 
avea posturi de pază pe ambele maluri ale acestei ape, ca să asigure 
circulaţia negustorilor şi desfacerea mărfurilor în iarmaroace. Aceasta 
intru cât după retragerea Tătarilor, Transnistria rămăsese un ţinut al 


580 EMIL DIACONESCU 


nimănui, cutreerat doar de bande prădalnice. Nici vorbă de prezenţa 
măcar a vreunei așezări rusești sau ucrainene prin aceste ținuturi, care 
nu aparțineau nici unei stăpâniri politice. In schimb mulţi Moldoveni, 
amestecați în luptele lăuntrice, erau nevoiţi să ia calea pribegiei și se 
aşezară, ca plugari, podgoreni ori păstori, dincolo de Nistru şi chiar 
mai departe, Penetraţia lor tindea să facă din Marea Neagră un ade- 
vărat lac moldovenesc, aşa cum a fost chiar, un scurt timp, pe vremea 
lui Ştefan cel Mare, unii domni purtând titlul de „stăpâni ai Mării Negre“. 

Românii, dar, nu găsesc nicio piedecă în răspândirea lor în 
părţile nordice ale Moldovei, unde erau atrași chiar de Poloni, şi din- 
cole de Nistru, aşezaţi în sate care se conduceau după „dreptul mol- 
dovenesc“. In 1502 Ștefan cel Mare scria regelui Poloniei, prin solul 
ce-i fusese trimis, că Pocuția „aparţine Moldovei din cele mai vechi 
timpuri” — est mea terra ex antiquis temporibus — și înşişi Polonii 
constată într'un document din 1502 că ţinuturile din Podolia încep să 

. se supună de bună voie Voevodului Moldovei, 

Românii au trecut, în spre Răsărit, chiar și Bugul şi ei înfățișau 
în această parte a Europei o realitate etnică, stând de strajă în apă- 
rarea Răsăritului continentului nostru. Voevozii noștri nu puteau uita 
că dincolo de Nistru trăiau acești Români, pe care era normal să-i 
readucă sub stăpânirea lor ; administraţia Transnistriei o făceau ei prin 
pârcălabi cu reşedinţa la Dubăsari, Movilău și Balta, și zapcii ; iar târ- 
gurile se înființează, în aceste părţi, de către domni şi boeri moldoveni, 
al căror nume îl poartă. Miron Costin precizează în „Cartea pentru 
descălecatul Țării Moldovei” că hotarele Daciei, după o seamă de istorici 
străini, cuprind și Podolia şi Câmpul peste Nistru până în apa Bugului, 

Numeroşi Români au făcut parte din organizaţiile căzăcești şi au 
fost conducătorii Cazacilor, tocmai în regiunea Niprului. Dela Ursul, 
Țăranul, Moldoveanul, Munteanul, la Ion Potcoavă și Grigore Lobodă 
în sec. al XVI-lea, la Martin Puşcariu, Pavel Apostol sau Dumitraşcu 
Raice în vremea lui Bogdan Hmielnicki, la Gh, Duca-Vodă, domn al 
Moldovei şi hatman al Ucrainei şi la toţi luptătorii români ai lui Petru 
cel Mare, începând cu Colonelul Apostol Chigheci şi terminând cu 
hatmanul Dănilă Apostol. Atâţia Moldoveni răsvrătiți, ca cei ai lui 
Mihalcea Hâncu, Durac şi Hăbășescul din ţinuturile Lăpușnei și Or- 
heiului, care-şi găsiră refugiu peste Nistru, îngroşară rândurile Româ- 
nilor în aceste ţinuturi. Moșii întinse aparţineau domnilor şi boerilor 
moldoveni, cari zidesc chiar şi biserici în Transnistria, 

In sec. XVIII în deosebi, armatele şi consulii ruşi au atras pe 
Români în părţile transnistriene, în Moldova Nouă, ca să populeze 
ţinuturile pustii ocupate de Rușii. La plecarea generalului Miinich din 


ROMÂNII DIN RĂSĂRIT 581 


Moldova, în 1739, „au fost duși în Rusia peste o sută de mii de supuşi 
turci”, scrie un ofițer german în memoriile lui. Aceștia erau de sigur 
Moldoveni. Era o adevărată pustiire a Moldovei, iar „oarda moschi- 
cească lua cu sila femei, fete şi locuitori cu tot avutul lor”, scrie cro- 
nicarul lon Neculce. Şi mereu moldoveni au fost atrași de Ruși după ce 
ajung la Bug şi apoi la Nistru, în ţinuturile ocupate de ei, spre a 
le popula, 

Dar până la 1792 Nistrul era moldovenesc, cu stăpânire dom- 
nească pe ambele lui maluri, înafară doar de Podolia, care în 1793 
trece în stăpânirea Rusiei, In Speia, Dubăsari, Crâuleni, Jora, Rezina, 
Băţeni erau ostaşi de hotar ai Domnului Moldovei. lar în harta lui 
Rigas din 1797 nu găsim însemnate sate ruso-ucrainene, căci acestea 
sunt de dată mai recentă în Transnistria. Ecaterina IHI atrase în 1792, 
după ce cucerise Transnistria, numeroși boieri moldoveni, dăruindu-le 
„Pământ și moşii” spre a atrage și alți coloniști români, împreună cu 
aceşti boeri. 

Românii depășesc deci în răsărit Nistrul, ajungând în așezări 
masive până la Bug şi în sate răzlețe trecând şi această apă, spre Nipru, 
și chiar în Crimeia și Caucaz. Mulţi dintre acești Moldoveni păstrează 
în cântecele lor populare amintirea locurilor natale din care s'au desprins: 


Bate vântul vălurele 

Pe deasupra casei mele 
Si-mi aduce dor şi jele 
Dela locurile mele. 

Bate vântul depe munți 
Şi-mi dă dor dela părinți, 
Bate vântul dintre brazi 
Şi-mi aduce dor de frați. 


Stăpânirea sovietică a ucis sau deportat numeroși Moldoveni din 
Transnistria, care nu sau putut acomoda: cu comunismul anarhic şi 
distrugător. Astăzi ne găsim pentru prima oară în existența noastră ca 
popor în luptă cu Ruşii, într'o luptă care se dă, de data aceasta, între 
două lumi, între barbarie și civilizaţie, Prin sacrificiile mari ce facem 
şi prin sângele vărsat din belșug trebue să folosim împrejurările de 
astăzi ca să golim țara mai ales de Ucraineni şi să integrăm pe „toți 
Românii în patria” română“, atât în Apus, unde suntem aşteptaţi cu vie 
„nerăbdare, cât și în Răsăritul desrobit prin vitejia armatei române, 
la și, Iunie 1942. EMIL DIACONESCU 


PROBLEMA EXISTENȚEI PRAVILEI 
LUI ALEXANDRU CEL BUN 


Problema existenţei Pravilei lui Alexandru cel Bun a fost foarte 
mult discutată în trecut și am putea spune că nici astăzi nu este 
definitiv rezolvată. 

Fostul profesor Ştefan Longinescu a afirmat categoric în anul 1908 
existența Pravilei lui Alexandru cel Bun. Firește dacă ar fi aşa, atunci 
aspectul istoriei dreptului românesc ar fi cu totul altul. Ar trebui să 
zicem că codificările au început în secolul al XV-lea, adecă înainte de 
introducerea chiar a nomocanoanelor. 

Longinescu îşi afirmă teoria bazându-se pe două izvoare şi anume: 
a) pe însăși structura Pravilei lui Vasile Lupu, b) pe „Descriptio Mol- 
daviae“ a lui Dimitrie Cantemir, 

Deschizând Pravila lui Vasile Lupu, Longinescu a fost impresionat 
de un fapt material în factura ei. El susţine că în „Cartea de Învă- 
-țătură“, trebue să se găsească întrupată şi Legea lui Alexandru cel 
Bun. „Părerea aceasta a ncastră era întărită de împrejurarea” — zice 
Longinescu !) — „că în acea carte trebue să deosebim două părţi”. 

Din studierea Pravilei lui Vasile Lupu, Longinescu constată ur- 
mătoarele : 

a) „Cartea de Invăţătură este împărțită în mai multe capitole, 
„Dar 16 din acestea sunt numite „pricini“, iar 78 sunt numite „glave”, 
„Dacă această carte ar fi fost o singură lege, nu se putea pricepe, de 
„ce s'a dat nume deosebite capitolelor ei; 

b) „In Cartea de Invăţătură paragrafele nu sunt numerotate la 
„fel. In cele 16 capitole dela început numărătoarea paragrafelor se face 
„în şir dela 1 şi până la 252; iar de aci înainte în fiecare capitol nu- 

1) St. Longinescu: „Legi vechi românești şi izvoarele lor”, vol. 14, Buc. 1912. 
Introducere, 


PROBLEMA EXISTENȚEI PRAVILEI LUI ALEXANDRU CEL BUN 583. 


„mărarea începe întotdeauna din nou dela numărul 1 şi merge în şir 
„numai până la sfârșitul capitolului. O astfel de numărare a paragra- 
„felor nu poate fi firească, decât dacă avem de aface cu două legi con- 
„topite într'una; - 

c) „In tabla de materii a Cărții de lInvățătură trimiterile pentru 
„cele 252 de paragrafe dintâi se fac arătându-se numărul paragrafului 
„și foaia; iar pentru paragrafele următoare arătându-se numai capitolul 
„şi foaia. Astfel de trimiteri n'ar fi fost îndreptăţite, dacă am fi avut. 
„de a face cu o singură lege; 

d) „Această tablă de materii are două titluri. Unul la inceput 
„pentru paragrafele 1—252, şi altul pentru rânduelile următoare, Cel 
„dintâi titlu glăsuește: „Pravile împărătești, alese din Svitocul impăra- 
„tului Iustinian pentru multe fialuri de giudeaţe”, iar cel de al doilea: 
„alt fial de pravile împărăteşti pentru toate fialurile de giudeaţe”. Deci 
„Şi tabla de materii a Cărţii de Invăţătură a ieşit din contopirea a două 
„table de materii, privitoare la două legi deosebite“;1) 

Inafară de aceste constatări principale, Longinescu se mai sprijină 
în afiirmaţiile sale și pe faptul că la sfârşitul paragrafului 252 erau: 
desenați cu cerneală roşie niște îngeri, Totodată se mai găseau și niște. 
iniţiale. 

Nu e admisibil însă ca o operă unitară să aibă asemenea aspect. 
Se vedea deci că era vorba și de ceva adăugat. Longinescu a crezut 
că mai descoperă pe deasupra şi niște nepotriviri între primele 252 
de paragrafe și cele următoare. De exemplu în paragraful 51 al părţii 
I-a se fixează majoratul penal la 16 ani, iar in paragraful 53 al părţii - 
Il-a se fixează la 7 ani. 

In definitiv contrazicerile sunt, ca 'şi repetările, puţine pentru un 
legiuitor, care scrie în secolul al XVIII-lea. Ele se află de altfel şi la toţi 
legiuitorii bizantini’). 

Altă curiozitate: în partea I-a când e vorba de amendă, ea e 
dată în litre de argint sau aspri. In partea H-a pentru acelaşi lucru se 
vorbește de galbeni, taleri. Astăzi este stabilit că monetele din prima. 
parte sunt mai vechi decât celelalte, Dacă aceste monete vechi nu 
mai erau în uz, cum de le-a lăsat Vasile Lupu? 

Această constatare ne duce la ideea unui „ce” străin, adăugat în 
Pravila lui Vasile Lupu. Aceste argumente, care rezultă din tehnica 
Pravilei, l-au pus pe Longinescu în legătură cu un argument de ordine 
istorică, adică cu însuși izvorul, prin care se afirmase existenţa Pravile: 
lui Alexandru cel Bun. E relatarea lui Dimitrie Cantemir în „Descriptio 


1) St, Longinescu, „Istoria Dreptului Românesc“, p. 343—346. 
3) C. A. Spulber, „Note la Cursul de Istoria Dreptului“, Cernăuţi, 1937, p. 173. 


584 | STELIAN MARINESCU 


Moldaviae”, partea Il-a capitolul XI, căreia Longinescu i-a dat o inter-. 
pretare foarte convingătoare, care ar convinge pe oricine că Pravila 
lui Alexandru cel Bun e prima parte din Pravila lui Vasile Lupu. 

lată ce spune Dimitrie Cantemir : ..,„ Alexander primus Moldaviae 
Despota, Quem insignes propter virtutes Bonum nostri dixerunt, cum 
regium diadema a Constantinopolitano imperatore acciperet, leges 
quoque Graecorum, quae ton bazilicon libris comprehendebantur, sus- 
cepit, e vastis illis voluminibus excerptum id, quod nunc Moldavia 
utitur, ius proposuit”,!) 

Longinescu vrea să spună că Alexandru cel Bun a primit şi Ba- 
zilicalele și a scos din ele dreptul care se aplică acum în Moldova. 

El afirmă că; „Dimitrie Cantemir, ca toți domnitorii Românilor, 
„era cel mai înalt judecător al țării. Din pricina aceasta el avea cel 
„mai bun prilej, ca să cunoască prin sine insuși cel puțin legile, după 
„Care judeca pricinile şi prigonirile dintre supușii săi. De aceea știrile 
„date de el în privinţa legilor, care cârmuiau Moldova pe vremea sa, 
„trebue să fie vrednice de cea mai deplină crezare." ?) E adevărat că 
Dimitrie Cantemir e Domn și judecător, dar nu e mai puţin adevărat 
că el a domnit de două ori, prima oară dela 29 Martie 1693 până la 
18 Aprilie 1693, deci aproape o lună, şi a doua oară un an (1710—1711). 
E foarte posibil că nici nu a judecat, sau nu a avut ocazie să se inte- 
reseze bine de cod, sau poate că în intervalul acesta scurt a judecat 
în speţă după obiceiul pământului. Așa dar calitatea lui de judecător 
nu e un argument peremtoriu. 

Cantemir vorbește de „Bazilicale”, Acum se naşte întrebarea, ce 
fel de Basilicale putea să aibă Alexandru cel Bun în secolul al XV-lea ? 
Basilicalele nu se mai întrebuinţau, încă din veacul al XIII-lea, nici 
chiar la Bizanţ. La Alexandria, unde era o Patriarhie sub stăpânirea 
directă a Bizanțului, încă din secolul al XII-lea se declara lui Balsamon 
că nu are Basilicale însuși Patriarhul, care şi ca judecător trebuia să 
aibă codificarea legilor în vigoare.?) Cu toate aceste greutăți, nu e 
imposibil ca Basilicalele să îi ajuns și în Moldova, în acest caz e sigur 
că primul care le-ar fi posedat ar fi fost Alexandru cel Bun. Cert este 
că loan Paleologul a trecut în Moldova şi a acordat lui Alexandru 
cel Bun titlul de „Despota”. El revenea din Viena și era sub panica 


1) C. A. Spulber, „Latina Juridică Clasică şi Mediavală, texte alese”. Cernăuţi 
1930, p. 157. 

2) St. Longinescu, „Istoria Dreptului Românesc, partea l-a, izvoarele“. Buc., 1908, 
p. 12 şi următoarele, şi „Pravila lui Vasile Lupu și Prosper Farinacius, romanistul Ita- 
lian“, Buc. 1909, p. 3. 

3) C. C. Giurescu, „Istoria Românilor“, vol. II, Buc., 1937, p. 490. 


PROBLEMA EXISTENȚEI PRAVILEI LUI ALEXANDRU CEL BUN 585 


năvălirii Turcilor. Bulgaria şi Serbia erau deja sub jugul Turcilor. loan 
Paleologul voia să atragă Țările române într'o coaliţie contra Turcilor; 
Se vorbeşte că Alexandru cel Bun ar fi căpătat daruri, printre care 
şi o icoană, insă nicăeri nu se pomeneşte de donația Basilicalelor. 
Deși donația a putut fi posibilă, ceea ce e însă greu de admis e, că 
în adevăr Alexandru cel Bun să fi putut face el din massa‘ Basilicalelor 
un rezumat care să servească Moldovei ca drept. Ar fi o singură po- 
sibilitate. Grigore "Țamblac să fi adus Basilicalele în Moldova dela 
Conciliul din Florenţa, unde, în calitate de reprezentant al Moldovei, 
s'a întâlnit cu Patriarhul din Bizanţ şi cu loan Paleologul, „...la care 
„săbor însuși patriarhul din Țarigrad şi cu împăratul loan Paleolog 
„Şi cu mulţi mitropoliți și episcopi au fost. Dela ţara noastră încă au 
„fost trimes Gligorie Ţamblac.” 1) Să îi fost oare Pravila lui Alexandru 
cel Bun opera faimosului Grigorie Țamblac, Mitropolit a! Kievului, 
Mitropolit al Moldovei şi în urmă egumen la Mânăstirea Neamţu, e 
foarte greu de presupus. Ar fi fost imposibil ca aceasta codificare să 
nu fie amintită de vreun document, sau de vreun cronicar. 


S'a susţinut că exista chiar o facultate juridică la Suceava. Ale- 
xandru Hăjdău într'un discurs ţinut la Hotin în anul 1835 cu ocazia 
împărţirii premiilor zice: „Domnitorul Moldovei primind diadema de 
„rege dela loan Andronic Paleologul, (?) a întemeiat ia Suceava o şcoală 
„înaltă juridică, după modelul celei din Țarigrad, în care învățătorii din 
„Țarigrad învățau Basilicalele.“ Informaţia ar fi excelentă, dar din 
păcate Hăjdău nu indică sursa din care o ia’) 

Poate acest discurs să fi fost numai un mijloc de propagandă și 
de afirmare naţională a Românilor din Basarabia, căzută sub jugul Rusiei. 

S'a obiectat cu drept cuvânt: cum se învățau Basilicalele? In 
grecește ? N'ar fi fost studenţi. In slavonește ? De unde să știe pro- 
fesorii din Bizanţ limba slavonă ? Şi apoi, constată foarte just profe- 
sorul C, A. Spulber, studiul acesta la o facultate pare neverosimil 
pentru acel timp şi pentru nivelul cultural de atunci. Mai ales dacă 
admitem spusele exagerate ale scriitorului rus Leo Kasso care preci- 
zează că: „Basilicalele, lucrare uriaşe a lui Leon filosoful, de care în 
„veacul al XV-lea nu se puteau folosi nici Bizantinii, n'au putut fi de 
„folos în aproape sălbatica pe atunci Moldova.“ 5) 


1) G. Ureche,*,, Letopiseţul Ţării Moldovei“. „Săborul ce s'au adunat la Florentina 
unde mai apoi nimica bun nu s'au ales. Văleatul 6940 (1432)”. Ed. C. C. Giurescu, 
Craiova, 1934, p. 15. 

2) C. A. Spulber: „Note la Cursul de Istorie a Dreptului”, Cernăuţi, 1937, p. 175. 

3) Leo Kasso: „Dreptul Bizantin în Basarabia”, citat după St Longinescu, „Istoria 
Dreptului Românesc“, p. 18. 


6 


586 STELIAN MARINESCU 


Şi totuşi nu ar fi imposibil acest lucru, bazându-ne pe afirmaţiile 
lui Eugenius Barwinski, care în prefața cronicei „Mironis Costini” 1) 
dă un număr de 21 studenţi români cari au studiat la Universitatea 
din Cracovia în anii 1405—1503, Aceasta afirmaţie a lui Barwinski 
este scoasă din „Album studiosorum Universitatis Cracoviensis” pe anii 
1405—1503, 

Nicolae Drăgan?) dă o listă de studenţi moldoveni, munteni şi 
chiar macedoneni, cari au studiat la Universitatea din Viena începând: 
cu anul 1389, Această listă e următoarea: Ladislaus Blasij de Muldavia, 
în anul 1441; Laurencius de Moldavia, în anul 1448; Jacobus Schul- 
tetus de Gzurcha (Giurgiu), în anul 1448; Andreas de Macedonia, în 
anul 1389; Ladislaus de Macedonia, între anii 1416—18. 

„Dacă cele dintâi trei nume“ — zice Drăgan — „ne fac să ne 
gândim la străini, Macedonenii ar putea fi Români.” 

Începusem să ne ocupăm de chestiunea, dacă o anume Pravilă 
a lui Alexandru cel Bun există sau nu ? Privisem chestiunea mai mult 
din punct de vedere extern, adică plecând dela personalitatea lui Di- 
mitrie Cantemir, care stă la baza teoriei lui Longinescu și împrejurările 
în cari le formulează. Chestiunea pare a fi însă privită şi din punct de 
vedere intern, ca o critică a celor spuse de Dimitrie Cantemir în 
„Descriptio Moldaviae“, partea l-a, capitolul XI. Așa dar — zice Can- 
temir — Alexandru cel Bun „Leges graecorum, quae ton basilicon libris- 
comprehendebantur suscepit...” Ar fi adică o prescurtare din Basi- 
licale. Dar trebue să ştim că Basilicalele, legi împărăteşti, însemnează 
sau, în sens larg, tot dreptul bizantin, sau, în sens restrâns, Basilicalele- 
lui Leon Filosoful; e sigur că Dimitrie Cantemir face aluzie la Basili- 
calele lui Leon Filosoful, căci zice expres „ton basilicon libris.” 8) 

Cine ar examina prima ediţie din „Descriptio Moldaviae” tipărită: 
la Mânăstirea Neamţu în 1812 sau chiar a doua ediţie — Boldur Lă- 
ţăscu — ar vedea că în loc de „legi scoase din ton Basilicon“ se zice 
„legi scoase din cărţile lui Balsamon“. Ce l-a determinat pe călugărul 
Gherontie dela Mânăstirea Neamţu, traducătorul din 1812, să înlocu- 
iască Basilicalele cu Balsamon, e foarte greu de spus. Gherontie pre- 
cizează că aşa e în ediția germană „Beschreibung der Moldau". Dar 
un control chiar în ediția germană ne arată că de fapt și acolo e „ton 


1) Mironis Costini: „Chronicon Terrae Moldavicae Ab Aarone principe”, ediţia 
Eugenius Barwinski, Bucureşti, 1912, în prefață pag. VIL 

3) Nicolae Drăgan, „Cei dintâi studenţi români ardeleni la universităţile apusene”, 
în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, volumul IV (1926-— 1927), Bucureşti, 1929, 


p. 419. 
3) C. A. Spulber „Note la cursul de Istoria Dreptului”. Cernăuţi, 1937, p. 176. 


PROBLEMA EXISTENȚEI PRAVILEI LUI ALEXANDRU CEL BUN 587 


Basilicon libris”. Probabil deci că Balsamon ca personaj bisericesc era 
mai cunoscut şi de aci s'a ivit confuzia. 

Mai departe Cantemir arată că al doilea izvor de drept e cutuma 
„obiceiul pământului“!) „Itaque inde duplex inter Moldavos ius ortum 
fuit, scriptum unum, quod Romanorum Graecorumque imperatorum 
edictis et concilorum decretis niteretur: non scriptum alterum, quod 
consuetudinem gentis recte diceres, si quidem vernaculo etiam sermone, 
sclavonica voce Obyczai, quod morem aut consuetudinem designat, 
inter Moldavos appellatur”?). 

Acest itaque, conjunție de sinteză, ar lega ambele propozițiuni 
de mai sus. 

Şi în a treia propozițiune e vorba de „Basilius Albanus, Mol- 
daviae princeps, antecedenti seculo per bonos legumque patriarum 
peritos viros, cunctos et scriptos canones in unum colligi iussit, et ex 
iis singularem Codicem confecit, qui hodiernum iudicibus Moldaviae recte 
pronunciandi norma est"’), . 

Ar părea că propoziļiunea a doua repetă pe cea dintâi și adică 
dreptul scris, de care e vorba, ar fi Pravila lui Alexandru cel Bun, 
In fraza a doua deşi e „itaque“ se zice „scriptum unum” și anume 
constituţiile împăraţilort) şi decretele sinoadelor, deci o noţiune mult 
mai largă decât ar îi Pravila lui Alexandru cel Bun, 

Ce a codificat Vasile Lupu ? Largul drept bizantin sau Bazilicalele. 
Lucrul nu e tocmai clar și mai intervine ceva. Cantemir zice că Vasile 
Lupu a făcut codificarea „per bonos legumque patriarum peritos viros”. 
Longinescu traduce greşit „legum patriarum” cu legile ţărilor (patriilor)”). 
Traducerea cea adevărată e dată de profesorul Spulbert) care traduce 
„Legum patriarum” cu bărbaţi cunoscători ai legilor naţionale. 

În orice caz traducerea exactă e foarte importantă, căci dacă 
Vasile Lupu a făcut Pravila cu ajutorul bărbaţilor, cari cunoşteau le- 

1) Părerea lui A. D. Xenopol în „Istoria Românilor din Dacia Traiană“ vol. VII, 
p. 144, e următoarea: „Arătarea lui Cantemir este neexactă în două priviri: mai întâi 
„în aceea că Pravilele Româneşti ar conţine şi reguli trase din obiceiul pământului, 
„când nici una din prescrierile lor nu trădează această obârşie, nici măcar acela ce 
„ar fi mai firesc a le privi ca derivând din ea, anume cele referitoare la plugari; 
„apoi nu este adevărat că aceste pravile ar fi slujit de norme la judecăţile pământului. 
„Când judecăţile aceste se referă la Pravile, ele au în vedere culegeri străine și nu 
„acele băştinaşe“. « 

2) C. A. Spulber, „Latina Juridică Clasică şi Medievală“ Cernăuţi, 1930, p. 157. 

3) Ibid. p. 157. 

1) Greşit traduce Longinescu cu conciliile împăraţilor. 

5) A. D. Xenopol, op. cit. vol. VII, p. 144, e de aceaşi părere, el spune: „Vasile 
Albanezul a pus pe unii bărbaţi probi şi experţi în legile patriei”, 

6) C. A. Spulber, „Note la Cursul de Istorie a Dreptului“, Cernăuţi, 1937, p. 178. 

6 


588 STELIAN MARINESCU 


gile naţionale, atunci dreptul care apare aci e poate Pravila lui Alexandru 
cel Bun pe care, evident, străinii nu o puteau cunoaşte şi asta arată 
că Dimitrie Cantemir se gândește la Alexandru cel Bun. 

Fapt e că şi după Dimitrie Cantemir aproape toţi îi dau 
acelaşi înţeles : 

a) Hrisovul din 1 Iulie 1817 al domnitorului Moldovei, Alexandru 
Scarlat Calimah!), glăsueşte ; „Şi dar mai întâiu Domnul Alexandru |, 
care pentru multele sale merite și faceri de bine au dobândit denu- 
mirea de Bun, îndată după suirea sa la scaunul Domniei (1401) văzând 
nevoia de legi, în care se găsea ţara, au cerut și au primit Vasili- 
calele dela Impăraţii Paleologii... Din aceste legi culegând Alexandru, 
câte s'au găsit trebuitoare şi potrivite cu acele vremi, şi traducându-se 
în limba pământeană, au alcătuit o Carte de legi, precum scrie Can- 
temir. Două veacuri mai apoi Vasile Voivod, numit Arnăutul, culegând 
tot din Vasilicale, ca din nişte izvoare, precum se vede de pe inscripția 
Cărţii sale, şi adăugând către legile lui Alexandru Vodă, au tipărit la 
1646 Cartea sa de legi prin unul Evstratie, ce era pe atunci Vel Lo- 
gofăt... De atuncia au lipsit cu desăvârșire Codul lui Alexandru cel 
Bun, ca unul ce n'a ajuns a fi tipărit, iar Legea lui Vasile Voivod au 
rămas domnitoare, și după această Lege judecătorii urmăreau pricinile 
până la începutul veacului trecut, precum însăși Cantemir scrie, trăind 
în acea vreme“, 

b) Anatoraua din Noemvrie 1819 arătătoare de pravile, ce o 
cârmuiau pământul Moldovei în vechime?), are aproape același conţinut : 
„Alexandru Voivod, ce au câștigat numire de Bun prin a sale înbu- 
nătățiri fapte şi multe faceri de bine obşteşti, domnind la anii 1401 şi 
înțelegând nevoia întrebuințărei pravilelor, au cerut pravile împărătești 
deia Altocratorii Paleologii care i-au trimes Vasilicalele și dintre aceste 
alegând câte au socotit trebuincioase şi potrivite vremilor de atunci, 
şi în limba pământească tălmăcindu-le au alcătuit o carte pravili- 
cească, precum istoriseşte Dimitrie Cantemir Voivod; iar în urmă după 
trecerea de 2 veacuri, fericitul întru pomenire Vasile Voivod, ce s'au 
numit Albanezul,. dintre Vasilicale alegând, precum se vede prin titlul 
Cărţii, şi adăugând acele la ale lui Alexandru Voivod, ce au tipărit la 
anul 1646 Pravila lui Alexandru Voivod nu se afiă, nefiind tipărită, 
iar a lui Vasile Voivod era urmată de către judecătorii la întâmplă- 
toarele pricini până la începutul veacului trecut, precum însăși Can- 
temir zice”, 


:) Uricarui, vol. IV, p. 300. 
2) Uricariul, vol. IV, p. 207 şi următoarele 


PROBLEMA EXISTENŢEI PRAVILE} LUI ALEXANDRU CEL BUN 589 


Ca aceste documente sunt exagerate nu poate fi vorba. Insuşi 
Longinescu!) care le analizează în favorul tezei susținute de el zice: 
„Amândouă aceste documente, deşi zic, că-şi întemeiază spusele lor pe 
„acela a lui Cantemir, totuşi pe de o parte nepricepându-l bine, îl tăl- 
„măcesc greșit, iar pe de altă parte ne dau unele știri, care nu se. 
„Săsesc de loc la Cantemir, sau cel puţin nu se găsesc aşa de lămurit. 
„In adevăr documentele acestea spun următoarele: 

a) „Alexandru cel Bun spicuind din Basilicale a alcătuit o lege. 
„Cantemir nu spune acest lucru! El zice numai, că Alexandru cel Bun 
„a rânduit, ca legea ţării să fie o spicuire din Basilicale, fără să arate 
„însă cine a făcut-o; 

b) „Spicuirea făcută de Nenada cel Bun a fost tălmăcită în 
„limba românească. — Cantemir nu pomeneşte nimic despre o astfel 
„de tălmăcire! De asemenea până astăzi nu știm încă, dacă Legea lui 
„Alexandru cel Bun a fost scrisă în româneşte, Fără îndoială, că ar fi 
„fost un lucru foarte firesc, ca o lege menită pentru un popor românesc 
„să fie scrisă în românește. Dar nu îndrăsnim să zicem, că aşa a şi 
„fost, din pricină, că mai târziu, chiar în veacul al nouăsprezecelea 
„(1817), Codul Calimah, deși menit pentru Moldova, totuși la început 
„n'a fost scris în româneşte, ci în grecește?); 

c) „La Legea lui Alexandru cel Bun a fost adăugată spicuirea 
„făcută de Vasile Lupu, — Cantemir nu spune acest lucru așa de lă- 
„murit. — Dar, după cum s'a văzut, din chipul de rostire a lui Can- 
„temir noi am putut scoate încheierea, că Legea lui Alexandru cel Bun 
„trebue să se găsească întrupată în Cartea de Învăţătură a lui Vasile 
„Lupu, Aceasta încheiere nu mai poate fi pusă la îndoială faţă cu cele 
„două documente, care spun lămurit, că la Legea lui Alexandru cel 
„Bun a fost adăogată spicuirea făcută de Vasile Lupu. — Mai mult 
„decât atâta: Intru cât Cartea de Invăţătură tipărită la 1646 este scrisă 
„în românește şi întru cât în ea trebue să se găsească întrupată şi Legea 
„lui Alexandru cel Bun, mai urmează, că această lege, chiar de nu va 
„fi fost scrisă dela început în româneşte, a trebuit să fie tălmăcită în 
„aceasta limbă cel puţin cu prilejul întrupării sale); 

d) „Legea lui Alexandru cel Bun, ne ajungând să fie tipărită, nu 
„se mai găsește, — Cantemir nu spune aceasta | — Dar, fiindcă aceasta 


„se află în acele două documente numai cu câteva rânduri mai jos 
€ 
1) St. Longinescu, „Legi Vechi Românești şi Izvoarele lor”, vol. I, Bucureşti 1912, 
în prefață p. J. 
2) St. Longinescu, „Istoria Dreptului Românesc“, Buc. 1908, p. 324, Nr. 364. 
3) St, Longinescu, „Legi Vechi Româneşti şi Izvoarele lor", Bucureşti 1912 în 


prefaţă p. J. 


590 STELIAN MARINESCU 


„decât cealaltă știre, că la Legea lui Alexandru cel Bun a fost adăogată 
„spicuirea lui Vasile Lupu şi că la 1646 Cartea de Invăţătură eșită din 
„acest adaos, a fost tipărită, nu este de crezut, că am avea dea face 
„cu o contrazicere. Înţelesul ştirii din rândurile de mai pe urmă nu 
„poate fi altul, decât acesta: Legea lui Alexandru cel Bun n'a ajuns 
„Să fie tipărită deosebit şi de acea nu se mai găsește de sine stă- 
„tătoare, ca mai înainte, 

„Aceste fiind încheierile, care trebuesc scoase din acele două do- 
„cumente, urmează, că dacă voim să găsim Legea lui Alexandru cel 
„Bun, trebue să o căutăm în Cartea de Invăţătură. Ba, mai mult decât 
„atâta: ţinând seama, că din amândouă documentele spun, că la Legea 
„lui Alexandru cel Bun s'a adăogat spicuirea lui Vasile Lupu, iar nu, 
„că la spicuirea lui Vasile Lupu s'a adăugat Legea lui Alexandru cel 
„Bun, trebue să ne așteptăm, că în Cartea de Invățătură să găsim 
„întâi Legea lui Alexandru cel Bun și apoi pe acea a lui Vasile Lupu”. 
Acestea sunt părerile lui Longinescu publicate in anul 1912 în prefața 
„Legi Vechi Româneşti şi Izvoarele lor”, l 

La cele două documente citate mai sus boierii adaogă ceva, care 
a sugestionat pe Longinescu şi aici e punctul de rezistență al teoriei 
sale: Cantemir nu spune în ce fel a întrebuințat Vasile Lupu Pravila 
lui Alexandru cel Bun, ci o redă prin termenii „in unum colligi iussit” 
(Vasile Lupu le-a pus la un loc). Aceasta se poate face în două feluri: 
a) ori se pune un text lângă altul; sau b) o contuziune ca la Matei 
Basarab, 

De unde până unde boierii spun, după ce repetă pe Cantemir, 
că Vasile Lupu „adăugând la Pravila Alexandru cel Bun“? A adăuga 
înseamnă a pune alături și ar însemna că Pravila lui Alexandru cel 
Bun e la început, căci evident că se adaogă ceva, după început, Asta 
arată că dacă există o Pravilă a lui Alexandru cel Bun în Pravila lui 
Vasile Lupu, trebue să fie la început. De aceea cei de mai târziu au 
înțeles că Cantemir sub „drept scris” se referă la Codul lui Alexandru 
cel Bun. Astea ar fi concluziile, Mai sunt două împrejurări impresio- 
nante care ar trebui comentate și anume: Vorbind de Pravila lui Ale- 
xandru cel Bun scoasă din Basilicale, Cantemir zice: „quod nunc Mol- 
daviae utitur”. Asta o afirmă Cantemir ca un lucru văzut, şi el nu e 
un simplu particular, ci un judecător, chemat să interpreteze legea. 
Dar şi despre Pravila lui Vasile Lupu zice Cantemir: „qui hodiernum 
iudicibus Moldaviae recte pronunciandi norma est“. Cum? amândouă 
pravilele erau în vigoare în acelaşi timp? E o ipoteză inadmisibilă, 
afară numai dacă admitem că amândouă erau la un loc adică contopite 
în Pravila lui Vasile Lupu. 


PROBLEMA EXISTENȚEI PRAVILEI LUI ALEXANDRU CEL BUN 591 


In anul 1912 Longinescu!) revine asupra teoriei sale afirmând că 
şi dela paragraful 94 materialul era scos tot din Prosper Farinacius. 
Așa dar după noile sale afirmaţii, Pravila lui Alexandru cel Bun nu 
se reduce decât la primele 94 de paragrafe. Ori, azi se ştie cert că 
ele nu sunt altceva decât „Nomos Giorgikos“, 

Se mai poate susține în acest caz, pe baza afirmațiilor lui Can- 
temir, teoria lui Longinescu ? De sigur că nu! Căci „Nomos Giorgikos“ 
nu face parte din Basilicale și deci nu e Pravila lui Alexandru cel 
Bun, despre care se zicea că e scoasă din Basilicale, 

Dacă, deci, nu se poate afirma existenţa unei anumite Pravile 
a lui Alexandru cel Bun, se pune chestia posibilității existenţei sale, 
ceea ce ar fi evident un pas înainte. lar dacă facem dovada imposi- 
bităţii, nu ne mai ocupăm de ea, De aceea centrul problemei acesteia 
e de a arăta pozitiv că posibilitatea existenței nu e dată, ceea ce ar 
reprezenta desigur o lovitură mortală. 

Împrejurările istorice nu erau contra unei imposibilităţi de existență 
a unei pravile. Nici nu era imposibil ca Basilicalele să fi ajuns în mâna 
lui Alexandru cel Bun. Ceea ce întăreşte această posibilitate e faptul 
că la 1723 Mitropolitul Gheorghe declară sub jurământ că a văzut la 
Mănăstirea Neamţu documentele corespondenței dintre loan Paleologu 
şi Alexandru cel Bun, care se referă la declaraţia de autocefalie a 
bisericii Moldovei și acesta zice: „ele au fost văzute şi de faimosul 
„Spătar Milescu Cârnul, dar nu mai există, fiind distruse de incendiul 
„de pe vremea lui Dumitrașcu Vodă“. Ori, astfel de declaraţii de Mitro- 
polit sub prestare de jurământ sunt o dovadă certă, demnă de încredere.?) 

Şi din alte izvoare se poate vedea că tradiţia era constantă și 
nu inventată de Cantemir, deşi acesta nu-şi arată sursa, 

Longinescu în prefața ediţiei critice a Pravilei lui Vasile Lupu 
citează atirmaţia lui Paul Giovio?) care zice: „Apud Valachos enim, 

1) Longinescu în prefața dela „Legi Vechi Româneşti şi Izvoarele lor“, p. P, 
afirmă următoarele : „Acum, când cunoaştem, că 94 de paragrafe dela începutul Cărţii 
„de Învățătură sunt luate din Leges Colonariae, iar celelalte 1159 din Praxis et Theo- 
aticae criminalis a lui Farinacius, care nu trăia pe vremea lui Alexandru cel Bun, 
„putem scoate încheierea, că Legea lui Alexandru cel Bun a fost alcătuită numai din 
„acele 94 de paragrafe. De aceea, părerea noastră din Istoria Dreptului Românesc, 
„P. 157—204, şi din Pravila lui Vasile Lupu şi Prosper Farinacius, p. 12—34, trebue 
„Să fie acum restrânsă numai la paragrafele 1—94. Fiindcă Leges Colonariae sunt 
„spicuite din legile“impăraţilor romani şi bizantini, urmează că avea dreptate Cantemir, 
„când spunea că Legea lui Alexandru cel Bun, dreptul scris al Moldovei de pe atunci, 
„se sprijină pe legile împăraţilor romani şi bizantini.” 

3) C. A, Spulber : „Note la Cursul de Istorie a Dreptului“, p. 182. 

3) Paul Giovio (1483—1559) în: „Historia sui temporis ab anno 1494 ad annum 
1547", tipărită la Paris în anul 1553. 


592 STELIAN MARINESCU 


„non. Romanae modo disciplinae certi mores, et leges vigent, sed ipsa. 
„quoque Latinae lingue vocabula servantur.” Tot în aceeaşi prefață 
Longinescu citează şi pe Leonhardus Goreccius,!) care îl reproduce pe 
Giovio în felul următor: „Apud Valachos enim non modo Romanae 
„disciplinae mores certi, Legesque vigent, sed ipsa quoque Latinae 
„lingue vocabula per multa servantur.” Ce poate însemna aci Leges 
Romanae ? Numai decât legi latine, sau legi bizantine (în definitiv tot 
romane). Giovio a putut să califice ca drept roman ceea ce era bizantin, ` 
Giovio a putut vedea „nomos Giorgikos“, a putut vedea inscripţia „ex 
libris lustinianis imperatoris", și asta ar fi un argument contra tezei 
lui Longinescu, Dar probabil că Giovio a auzit un- lucru exact, că în 
Țările Române era un drept bizantin. La data aceea în adevăr exista 
Sintagma lui Blastares. Nu urmează deci neapărat că dacă se zice 
„Leges vigent", a existat pe atunci o codificare înainte de Vasile Lupu 
şi că tocmai această codificare trebue să fie pravila lui Alexandru 
cel Bun, 

Problema posibilităţii existenței Pravilei lui Alexandru cel Bun 
continuă însă, Tot Longinescu, în anul 1923, într'un studiu întitulat 
„Pravila lui Alexandru cel Bun“, apărut în Curierul Judiciar, revine 
asupra problemei. Dânsul nu vrea să renunţe la cucerirea sa, că Pra- 
vila lui Alexandru cel Bun sunt cele 94 paragrafe din pravila lui Va- 
sile Lupu, Acum îşi susține teza întroducând o serie de documente 
dela 1445—1644, deci pentru perioada interesată, Sunt aici documente, 
în special hotăriri judecătorești date de Domni, în care se indică ca 
izvor legal „legea ţării”, nu legea românească. Domnul zice : „iam dat 
legea ţării” (zakon valah). Longinescu presupune că „zakon” înseamnă 
legea scrisă și fireşte această lege scrisă nu putea fi decât Pravila lui 
Alexandru cel Bun. 

Totuși în aceste documente spar instituţii care nu se găsesc în 
ceea ce ar fi Pravila lui Alexandru cel Bun: jurătorii, protimis, tri- 
merie. De exemplu Ştefan Tomșa Vodă dă dreptate Dochiţei,?) fiica lui 
Drăghici Uscatu, în procesul ce l-a avut cu Agafia Boaae visterniceasa 
şi cu ginerele ei Nicula hi stolnic, și dă să stăpânească a treia parte 
din a treia parte din Nisporești, după ce au jurat cu 24 jurători. Deci 
iată că instituţia jurătorilor apare inainte de Pravila- lui Vasile Lupu. 

1) Leonhardus Goreccius, în: „Descriptio Belli Ivoniae Palatini Valachiae, quod 
in anno 1574 cum Selymo I Turcarum imperator gessit”, care se găsește în „Polonicae 
historiae corpus”, vol, II!, p. 75, tipărită la Basilae în anul 1582; citat după Longinescu. 

2) Ghibănescu : „Surete şi izvoade”, Iași, 1907, vol. II, p. 60. Documentul cuprinde: 
„deci noi dacă am văzut acest fel de tocmeală între dânşii i-am indreptat şi am luat 
dela Dochiţa și dela toţi îraţii ei ieruia după cum este legea fării și am dat dela noi 
și am întărit lor”, 


PROBLEMA EXISTENŢEI PRAVILEI LUI ALEXANDRU CEL BUN 593- 


Nimic din aceste instituţii nu se găsesc în „Nomos Giorgikos”, Lon- : 
ginescu vroind cu orice preţ să facă dovada existenţei Pravilei lui Ale- 
xandru cel Bun, afirmă de data aceasta că aceasta pravilă nu este 
decât un Nomocanon și anume „Sintagma” lui Blastares oficializată, 
care apare la noi chiar sub numele „Pravila cea Mare”, El face această: 
afirmare bazându-se pe paragraful 76, care se găseşte atât în Pravila 
lui Vasile Lupu, cât şi în „Sintagma” lui Blastares,!) Dar afară de 
acest paragraf care se găseşte atât în Pravila lui Vasile Lupu cât şi în 
„Sintagma“ lui Blastares, mai sunt încă două paragrafe, care se găsesc 
atât la Vasile Lupu, cât şi la Blastares şi anume: paragraful 19 și 20, 
In concluzii Longinescu vrea să afirme că Vasile Lupu a luat din „Sin- 
tagma” lui Blastares, Dar ce nevoie avea să le ia din Blastares, când 
ele fac parte din „Nomos Giorgikos” ? Din contră, Blastares a luat 
cele 3 paragrafe din „Nomos Giorgikos”. La urma urmei nici Longi- 
nescu nu se încumetă să afirme categoric acest lucru, dar subințele-. 
gerile sunt limpezi. 

De altiel nici în „Sintagma“ lui Blastares nu apare instituţia jură- 
toriior şi a prolimisului, se găseşte numai trimeria, Deci nici „Sintagma'” 
lui Blastares nu poate fi „legea ţării”. Longinescu pornind dela ideia 
că „zakon valah“ înseamnă „drept scris“, caută să afirme că ar putea 
îi o codificare făcută din „Nomos Giorgikos“ sau din „Sintagma“ lui 
Blastares, sau poate chiar din „Zakonicul” ţarului Dușan din 1349, 
căci la el se vorbește de jurători şi protimis.2) Credem că e o ipoteză 
foarte îndepărtată. Longinescu mai citează un document din anul 1688, 
deci după Vasile Lupu, în care se face aplicaţiunea „legii țării”. Ce ar 
urma ? Că Pravila lui Alexandru cel Bun se aplica după Vasile Lupu 
în mod separat. Atunci ne întrebăm, ce mai rămâne din teza lui Lon- 
ginescu că Pravila lui Alexandru cel Bun face parte din Pravila lui 
Vasile Lupu ? Şi atunci când a dispărut ea, dacă se aplică separat de 
Pravila lui Vasile Lupu ? 

Un argument hotăritor contra lui Longinescu e dovada existenţei 
lui „Zakon valah” înainte de Alexandru cei Bun. I. Bogdan?) citează 
un document din 1377 în care Vladislav de Oppeln acordă un privi- 
legiu lui Ladomir Moldoveanul, pentru un sat în ţinutul Przemysl 


1) E vorba de cel care pune foc în propria lui miriște pentru a arde şi curăți 
paiele şi mărăcinişul* 

2) C. A Spulber: „Note la Cursul de Istorie a Dreptului“, p. 184, 

3) I. Bogdan, „Despre Cnezii Români“, în Analele Academiei Române, Bucureşti,. 
1903, p. 20, nota 1. In satele românești din Galiţia cneazul avea două sau patru por- 
ţiuni de pământ, numite arae, mansi, portiones. Sătenii îi lucrau trei până la şase 
zile pe an. 


594 STELIAN MARINESCU 


pentru a-l coloniza şi recunoaşte acestui cneaz dreptul de a trăi cu: 
cei aduşi de el, după „dreptul valahic“, Apare aci „Voloskoie pravo“; 

Ce e atunci legea țării? E obiceiul pământului, e dreptul nescris; 
Longinescu plecase dela afirmaţia, că se știe că „zakon“ înseamnă lege, 
Ori „zakon“ în limba slavă nu înseamnă numai decât drept scris, ci 
și drept nescris. Că „zakon“ e obiceiul pământului, rezultă din toate. 
timpurile și împrejurările, el e pus în opoziţie cu pravilele împărăteşti, 

De altfel „zakon valah“ nu e decât traducerea lui „ius valahicum“ 
care se găseşte în diplomele pentru Românii din Transilvania, unde mai ` 
apare ca: „lex terrae", „antiqua lex“, „consuetudo“, întrebuințate în 
același sens, „lus valahicum“ nu e ansamblul dreptului roman cu 
dreptul scris, ci e numai un drept cutumiar. El apare în documentele 
din Transilvania din secolul al XIV şi e totdeauna, se vede din con- . 
ţinutul lui, un drept nescris, În el apare instituţia jurătorilor, De altfel 
în Tranşilvania se întrebuinţează „consuetudo“, sau „antiqua lex“, sau 
„lex terrae”, Ori asta e „legea ţării“, adică obiceiul pământului, „Legea 
ţării” devenise un nume propriu. Dovada: la 1618 un Matei, Mitro- 
polit de Pogoniania trăiește la noi. El a luat parte, alături de Mitro- 
politul ţării la judecăţile divanului. A scris o istorie în grecește în - 
versuri cuprinzând epoca dela 1602—1618, în care dă și informații 
istorice, dar în special vrea să facă servicii domnitorului Simion Movilă. 
Acest Matei spune: „Am dat sfat Domnului să judece după legea ţării, 
căci legea ţării n'are lipsă de legi împărătești, ci cuprinde toată rân- 
duiala de judecată“!), „Legea ţării” e pusă aci în opoziţie cu Pravilele 
Impărătești, ceea ce n'ar putea fi, dacă legea ţării e dreptul scris. Aşa 
dar „legea ţării“ înseamnă obiceiul pământului. Ce e mai curios e că 
în opera lui Matei de Pogoniania unde ne-am așteptat să se spună 
„nomos patridos”, apare chiar în litere greceşti cuvântul românesc, 
„legea ţării“, ceea ce arată că legea ţării devenise un nume propriu, 
ceea ce înseamnă obiceiul pământului, dreptul nostru comun dela în- 
temeierea Principatelor până la 18652). Ar mai rămânea acum să în- 
lăturăm posibilitatea Pravilei lui Alexandru cel Bun. 

Argumentul cel mai hotăritor pentru a înlătura aceasta posibilitate 
ni-l dă Grigore Ureche, care vorbind de Bogdan Vodă cel Orb şi 
Grozav zice: „lară ce se va fi lucrat în lăuntru sau în ţară la noi 
despre partea judeţelor și a direptăţei nu aflăm, ci cunoaştem că unde 
nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi se fac“?). 


1) C. A. Spulber; Ibid., p. 185. 

2) Ibidem, p. 186. 

3) Grigore Ureche, „Letopişetul Țării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595)* 
De moartea lui Bogdan Vodă cel Orb şi Grozav, feciorul lui Ştefan Vodă cel Bun. 
Văleatul 7025, Aprilie 18. Ediţia C. C. Giurescu, Craiova, p. 90. 


PROBLEMA EXISTENŢEI! PRAVILEI LUI ALEXANDRU CEL BUN 595 


Ori e cert că dacă ar fi existat pe atunci o Pravilă fie chiar a 
lui Alexandru cel Bun ar fi trebuit ca ea să existe şi sub Vasile Lupu, 
Dar cum se poate ca un vornic mare din acest timp, judecătorul cel 
mai înalt, să afirme că n'a existat la 1517 în timpul lui Bogdan cel 
Orb pravilă scrisă. E dovada pozitivă a negaţiunei și a imposibilității 
existenţei unei Pravile a lui Alexandru cel Bun. De altfel tot Grigore 
Ureche ne mai dă un argument hotăritor: „nici tocmeală și obiceiu 
bine nu-s așezate, toată dreptatea au lăsat pe cei mari s'o dea şi să judece 
ori cu folos, ori cu paguba ţării care obicei şi până azi trăieşte”. Deci 
nu poate fi vorba de o codificare scrisă, din moment ce Ureche afirmă 
că nu există altă lege decât voinţa Domnului și a celor mari. 

In urma celor demonstrate, deși Pravila lui Alexandru cel Bun 
subzistă în știință, cred cu convingere că o asemenea pravilă n'a existat, 


STELIAN MARINESCU 


ARDELENII IN MUZICĂ” 


Muzica Ardelenilor este Ardealul însuși, Dacă la alte popoare, 
muzica este un ornament, o podoabă a sufletului lor, la Români, dar 
mai vădit la Ardelenii noştri, cântecul este însăşi glăsuirea vieţii lor 
impietrite în taina satului, În nicio altă parte din provinciile României 
încercate nu răsună mai firesc îngemănarea trudei zilnice cu plăsmuirea 
viersului, ca pe podişul Ardealului, încununat cu mărgean de râuri 
bătrâne şi creste de munţi paznici. Va fi amuţit vremelnic vorba ro- 
mânească, dela om la om, mirată de zodia unei orânduiri străine, 
niciodată însă nu a secat şi nu va înceta să curgă hora lungă în Ma- 
ramureș, descântecul viu pe Crișuri, corindul pe Someşe sau jocurile 
pe Câmpie, Căci rostul acestor cântece este vechiu cât ţara şi duce de- 
parte spre credințele străbune, mai tari decât piatra de hotar. Felu- 
rimea cu care își zice cântecul Ardeleanul, arată bogăţia darului său 
pe aceste plaiuri. lată cum schiţează Gheorghe Maior, naiv și simplu 
diferenţele cântecelor ardelenești!) ; „In Ardeal, zice el, fiecare ţinut 
îşi are caracteristica sa de muzică: jalea tăcută, înfundată pe care să 
nu ţi-o ştie toată lumea a celor de pe ţara Bârsei şi Trei Scaune nu e 
aceeaşi cu a Oiteanului, care strigă sfâşietor, sau cu a Târnăveanului 
care şi-o exprimă mai primitiv, nici cu a Mărgineanului, mai liber, sub 
ochii căruia tresaltă priveliştea întregului Ardeal, nici cu a veşnic re- 
voltaţilor dintre Secașe, ori cu siredelitoarea jale ce te împintenează la 
joc, a celor de pe Mureş, ori cu cea răsunătoare şi horitoare a Moților“, 

Mărturisim că această caracterizare literară, poartă în naivatea ei 
un sâmbure de adevăr, care câteodată e mai preţios decât rezultatele 
formale ale specialiştilor, Folclorişti străini au încercat întradevăr să 
stabilească în cuprinsul Ardealului anumite dialecte muzicale, cu de- 
terminante şi caracteristici specifice fiecăruia din ele, 

*) Conferinţă rostită la Universitatea-Radio în 24 Iunie 1942, ora 20'° 

1) Citat de G. Breazul în cartea sa: Patrium Carmen. Contribuţiuni la studiul 
muzicei româneşti. 


ARDELENII ÎN MUZICĂ l 597 


S'a ajuns astfel să se recunoască un dialect nordic, zis maramu- 
reşan, un dialect sudic care ar cuprinde sub-dialectul bihorean, bă- 
nățean, zis al refrenului şi sub-dialectul cadenței frigice care se întinde 
peste Alba, Hunedoara, Sibiu până dincoace de Carpaţi înspre Argeș 
şi în sfârşit un al treilea dialect mijlociu, care ar cuprinde zona inter- 
mediară a jud. Satu Mare, Sălaj, Câmpia și Târnavele. Criteriile cari 
stabilesc aceste dialecte muzicale, se fundează pe compararea elemen- 
telor formale ale melosului popular, ca metrica, ritmica, structura 
melodică, scările, locul cezurei principale, nota finală a cadenţei 
şi altele. 

Rezultatele la care ajung specialiștii pe această cale, păcătuesc 
în savanta lor migală, printr'un fel de exagerare, stabilind delimitări 
și influenţe străine, acolo unde nu există decât felurimea și bogăţia 
fiorului creator al ţăranului nostru, 

Dar să admitem chiar strecurarea, de-a-lungului istoriei noastre 
învălmășite, a unui material muzical strein, ca de pildă, ritmul punctat 
în horele maramureșene, bănuit maghiar, şi strecurat prin înrâurirea 
Rutenilor, scările de 5 tonuri fără semi-tonuri de-a-lungul Câmpiei, so- 
cotite secueşti, semi-cadenţa finală în cântecele bănățene, frecventă în 
muzica jugoslavă, ritmul zis „bulgăresc“, care se întâlnește nu numai în 
geamparalele munteneşti, dar și în unele jocuri din Nordul Ardealului, 
Ne întrebăm, ce semnificații mai pot avea toate aceste pretinse în- 
râuriri, când atâtea alte și alte elemente sunt caracteristicele cântecului 
ardelenesc, ca: lipsa strotei, metrica variată pe versuri de 8 silabe cu 
întregirile și ştirbirile de silabe atât de expresive, lipsa de legătură 
între text şi melodie, ceea ce dă cântecului nostru o suverană libertate, 
refrenul care se ivește ca o formulă magină, felurimea ritmurilor în 
cele 3 sau 4 şiruri melodice, strigăturile pline de şagă, notele şoptite 
la începutul frazei muzicale, purtatul glasului, acel „portamento“, alu- 
necând peste intervale misterioase, tărăgănatul vocii, ca pasul Moţului 
pe coclauri, accentele jucăușe împrăștiate atât de variat pe șirul rit- 
mului, dar mai presus de toate acea expresie omenească a cântecului 
ardelenesc, atât de organică în felul de a fi al ţăranului nostru, iată 
atâtea însușiri în care amuţesc orice încuibări streine, 

Românul nu poate împrumuta nici un șir de muzică dela vecinii 
lui, A împrumuta, înseamnă a fi sărac şi a cere celui bogat. Românul 
este cunoscut ca unic între popoare prin varietatea lui melodică, și 
prin puterea lui de expresie, care transfigurează orice element strein 
ce s'ar aciui vremelnic pe la noi. Darul acesta de a plăsmui pe firea 
lui, vine dinlăuntru. Ardeleanul poartă în el o dârzenie în fața lumii 
şi o temeinică şi străveche instrumentaţie a simțirii pe plaiul lui, căreia 


598 TUDOR CIORTEA 


nu-i scapă niciodată cumpăna sufletului, cumințenia duhului, dar mai 
ales omenescul specific românesc al firii lui, 

Se pot recunoaște în muzica Ardealului câteva fundale peste care 
mitul românesc și-a clădit măreaţa sa arhitectonică sonoră. Acestea sunt : 

1. O gamă pentatonică străveche, poate comună peninsulei bal- 
canice ; 

2, Un mod de fa pre-creştin, cu tritonul ciobănesc fa-si, întâlnit 
mai ales în regiunea pură a Bihorului; 

3, Moduri bisericeşti, clădite pe tetra-corduri, unele venite prin 
Bizanţ, altele mai vechi din timpul încreștinării noastre, 

4. Cromatismul oriental, de origină arabo-islamă, cu secunda mă- 
mită, aşezată pe diferite trepte de scară, răspândit prin intermediul 
Turcilor și lăţit apoi de lăutarii ţigani, mai puţin numeroşi în Ardeal 
decât în vechiul Regat, 

Interesantă şi cu totul originală este îmbinarea acestor structuri, 
cari privite la rece fac zile negre folcloriștilor, dar a: căror înlănţuire 
curge atât de simplu şi firesc din cetera ţăranului ardelean. 

Materialul folcloristic mai vădește o curioasă îngemănare a vechilor 
mituri păgâne cu texte biblice, mai ales în colinde. De cele mai multe 
ori motivele cristice sunt învăluite în vieaţa legendară a satului, 


Exemplu, această colindă culeasă la Turda de d-l Profesor Breazul: 


„Colo 'n sus, mai 'n sus, „Că ţie mama ţi-a dare 
„Este o dalbă mănăstire, „Două mere, două pere, 
„Da'năuntru cine şede ? „Să te joci în rai cu ele, 
„Este Maica Precista „Şi-o mătură de nuele, 
„C'on şiuț-u mic în braţe. „Să mături ceru' de stele, 
„Şiu plânge, stare n'are, „Pământu de fapte rele.“ 


„Taci. şiule, nu mai plânge, 


Sau alta, din jud. Alba; 


„Precista porunceşte, „Şi să vie pân’ la mine, 
„Domn, domn ş'a nost domn, „Dar să nu vie pe jos, 
„Dar la cine a poruncit ? „Ci să vie sus pe stele, 

„La nirelu tinerelu, „C'o mână ţinând de lună, 
„Ca să fac' atâta bine „Cu una impletind cunună.“ 


Cuprinderea atâtor elemente felurite într'o viziune originară, do- 
vedește în deajuns harul creaţiei țărănești, 

Dar să vedem cu ce și cum cântă ţăranul ardelean ? 

Un istoric al instrumentelor muzicale din Ardeal ar trebui să 
înceapă cu toaca. Căci ea este acea care sfințește auzul satului. Su- 
netele ciocănite pe tabla de nuc, cad ca paşii Domnului prin ţintirim, 
Tulnicul este şi el vechiu ca bradul românesc, Rotirea lui spre cer și 


ARDELENII ÎN MUZICĂ 599 


apoi iar spre pământ, arată o chemare a zărilor la taina omului, Prin 
tulnice vesteau Moţii lui Horia solia răsmeriței, hăulind din 'creștet în 
creștet de munte. Din tulnice sunau ciubărarii şi ciobanii împrăștiați 
prin văile Crişului şi ale Arieşului. Cât despre fluerul ciobănesc, el 
este prietenul tuturor crailor din munţi, în frunte cu Avram lancu. 
lată ce scria Valer Branişte în revista Muzica din Septembrie 1925: 
„Din flautul primitiv al dispreţuitului cioban, a răsunat doina, purtă- 
toarea jalei naţionale și a credinţei în viitor, iar în bătătura de lângă 
dărăpănatele colibe s'a încins dansul popular, care a atras și admiraţia 
foştilor regi ai Ungariei, cari aveau abia o palidă cunoștință despre: 
existenţa acestui popor, Vieaţa artistică așa dar a adus primele știri la 
tron despre fiinţa poporului român.” Cuvintele acestea ale vrednicului 
luptător ardelean merită să fie tălmăcite în adevăratul lor sens. Muzica 
noastră populară nu este prin urmare numai o destătare, ci ne dă 
prin puterea ei de expresie un mijloc de cunoaștere a acestui popor, 
Pe ardelean îl recunoști, îl înţelegi când cântă; atunci numai i se stru- 
nește întreaga fire și apar în unduirile cântecului său semne sufletești 
de o aleasă ţinută, în care jalea e rotunjită, dorul împăcat cu soarta, 
iar jucăușul mai mult schițat ìn năvălnicia lui. Vieaţa emotivă a Ardea- 
lului are ceva din echilibrul homeric al vechilor greci. S'a pus pe seama 
jocurilor noastre asemuirea cu freneticul cântecelor dionisiace de ori- 
gine tracă. Să nu se uite însă că mitul solar şi credința în nemurire 
a străbunilor noștri Daci, cereau cumpătarea simţurilor și alungarea 
oricărui desmăț. 

Țăranul ardelean „se cântă“ când bocește. Omenia lui ţine până 
în pragul morţii şi dincolo se schimbă în vers. lată un chestionar în- 
tocmit și cules de Profesorul Brăiloiu în Țara Oașului : ') La întrebarea 
dacă noaptea se bocește ? — informatoarea răspunde: „Noaptea nu 
se cântă, Numai eu atuncia, dacă am fost singură, am zis o lecuţă, 
Da nu m'a lăsat, că a putut grăi până a murit. A zis, ca să nu fip: 
„Nu plânge că spai (adecă sperii) pruncii, Că mi-e musai să mor,” 

Prin etica aceasta se deosebeşte melosul nostru de acela al po- 
poarelor învecinate. Prin ea și-a oţelit ţăranul ardelean vrerea dârză. 
de a-și păstra limba, credinţa strămoșească și viersul năzuinţelor lui 
sufleteşti, 

Încercările dă desnaţionalizare prin muzică sunt vechi şi încep în 
Ardeal cu cărţile de cântări traduse de calvini în sec. al XVI-lea. Dar 
dacă Vlădica Paul de Tordaș tipărea în 1570 la Braşov primele cărţi 
bisericești, traduse în românește după tipicul calvin, tot la acea dată 


1) Const. Brăiloiu: Bocete din Qaş, Soc. Compozitorilor Români, Bucureşti, 1938.. 


-600 TUDOR CIORTEA 


apărea psaltirea ortodoxă a Diaconului Coresi, Cărțile liturgice apar 
rând pe rând, la Budacul românesc, la Blaj, la Sibiu, iar strășnicia 
pentru păstrarea cântărilor noastre bisericeşti reese din regulamentul 
alcătuit de Mitropolitul Dositei al Ardealului în 1627, care prevedea 
că „Preotul care nu va ști psaltirea de 'nțeles, plăteşte 24 ilorinţi. lar 
popa de nu va cânta liturghiea cu 7 prescuri, plătește 12 florinți.” 
Notaţia muzicii bisericeşti se făcea pe semnele bizantine ale psaltihiei, 
răpândite mai ales de Anton Pann, care se afla pe la 1828 cantor la 
biserica cea mare din Scheiul Braşovului. Valeriu Magdu din 
“Torontal este cel dintâiu profesor de tipic care a predat cântarea bise- 
ricească la strană după note lineare. Sistematizarea cântărilor bisericești 
după melodiile celor & glasuri, o face Dumitru Cunţan sub în- 
demnul vrednicului Chiriarh Andrei Şaguna. Culegerea ulterioară a lui 
Timotei Popovici, fostul dirigent al corului mitropolitan din Sibiu, - 
vădește grija de a ocroti cântările bisericești de elementele străine, 

Pe tărâmul muzicei laice, nu se poate vorbi despre o creaţie cultă 
în Ardeal, decât în sec, al XIX-lea. Găsim însă unele mărturii scrise. 
în timpuri mai vechi, de mare însemnătate pentru valoarea folclorului 
nostru muzical. Aflăm astiel că un vestit poet ungur transpune în 
sec, al XVI-lea câteva poezii pe muzică românească, Același poet dan- 
sează la încoronarea Regelui Rudolf un juc păcurăresc, cu atâta efect, 
încât primeşte în dar un premiu, Scriitorul german Martin Opitz călă- 
torind prin Transilvania în 1622, relevă autenticul unei doine româ- 
nești, „ein artliches Lied“, cum zice el. Alţi cronicari străini pomenesc 
de lăutarii cari la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba-lulia, mergeau 
lângă acesta, cântând și slăvind faptele noastre de războiu. lată descrierea 
acestei scene în traducerea lui Bălcescu, citată de G, Breazul în cartea 
lui Patrium Carmen: „Inainte venea episcopul și clerul său, corpora- 
tiile orașului, apoi o bandă de muzică, care se compunea din 8 trăm- 
biţe şi cu multă armonie modelau sunetele ior, de atâtea tobe de oţel 
de pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute și fluere. In urma 
acestei orhestre venea Mihai, călare pe un măreț cal alb,.. o ceată 
de 10 lăutari urma îndată după Domn, cântând cântece naţionale. 
Astfel în mijlocul concertului trâmbiţelor, tobelor și altor instrumente, 
în sunetele clopotelor şi în vuetul tunurilor, cu care se uneau strigătele 
de bucurie ale poporului, intră Mihai în Capitala Ardealului.” Că dansul 
valah era foarte apreciat la curtea palatinului Eszterhâzy, în sec. XVII, 
o arată documentat Marțian Negrea în iucrarea sa Un compozitor 
român ardelean din sec. al XVII-lea, Ion Caioni. Toate aceste măr- 
turii vechi dovedesc: că arta ardelenească era apreciată de pătura con- 
ducătoare, care își făcea un fel de modă de a o imita. 


ARDELENII ÎN MUZICĂ 601 


Dar să revenim la epoca mai nouă a încercărilor de cultură mu- 
zicală din sec. XIX. Se pare că în același oraş unde a răsunat nu de 
mult ansamblul operei din Bucureşti, condusă de vrednicul muzician 
Tiberiu Brediceanu, în Braşov, sau înjghebat primele reprezentații 
de operă și operete, susţinute de diletanţi români, „sodali“ cum li se 
zicea, reprezentații cari nu arareori se terminau cu incăerări, o do- 
vadă în plus că dreptul nostru de manifestare artistică era cu totul 
inexistent și trebuia susținut cu pumnul. În asemenea condițiuni vrăj- 
mașe, talentele se ridicau cu greu. Concertul violonistei Eliza Circa, 
dat la Abrud în 27 August 1865, constitue un eveniment excepţional, 
subliniat și de prezenţa lui Avram Iancu, care spune artistei: „Felicitări, 
Domnişoară, pentru măestria cu care şti să mânuești un instrument 
atât de greu“. Evident că pentru regele munţilor, care măestria flue- 
rașul de cireș, dihonia de vioară era un instrument muzical de mare stimă, 

Ceea ce a urmat s'a săvârşit prin darul organizator al bănăţenilor 
și prin opera unei colectivități spirituale de mâna întâi, anume „Aso- 
ciațiunea lransilvană pentru literatura şi cultura poporului român“, 
întemeiată la Sibiu în 1861 prin stăruința Arhiereilor Andrei Şa- - 
guna, loan Alexi şi Alexandru Șuluţ. La 1850 apare la 
Lugoj primul cor al Banatului. Indemnul cărturarilor este repede urmat 
de vrednici ţărani, ca Nestor Miclea, fruntaş din Mârcine, com- 
pozitor şi dirigent al corului Berlişte, Satul Chizătău se mândreşte cu 
cel mai vechiu cor de plugari, înfiinţat la 1857 şi unde se ţineau anual 
adevărate olimpiade corale. Alte „Reuniuni de cântări” răsar apoi la 
Reșița, Oraviţa, Bocşa — orașe montanistice în care zilerii olteni, nu- 
mifi „Bufeni“, își odihneau greul muncii în auzul cântărilor corale. In 
opera aceasta vocală a Banatului, care numără astăzi aproape 200 de 
coruri și 50 de fanfare ţărăneşti, grupate toate în jurul unei asociaţii, 
merită să relevăm strădania lui Ion Vidu la Lugoj, Antonio 
Sequens la Caransebeş şi Iosif Velceanu, la Timișoara. Același 
rol cultural în organizaţia corală îl are „Astra” în regiunea mărginașe 
a Sibiului și Brașovului. Pe la 1880 apar la şcolile de aici primele 
catedre de pian, violină şi muzică vocală, precum și seria măreață a 
„Reuniunilor de cântări“, vreo 50 la număr, dintre care cele dela Braşov 
și Sibiu reprezintă focarele viitoarei culturi muzicale a Ardealului. 
Braşovul tradiţiei românești se mai făleşte cu o foarte veche Filarmonică 
înființată la 1878, la a cărei concerte a asistat odinioară și compozi- 
torul Brahms. Din seria aceasta de dascăli și dirijori de coruri, oameni 
vrednici care au pus bazele ştiinţei muzicale în Ardeal, apar primii 
compozitori ardeleni, care la rândul lor vor deschide falanga tinerilor 
creatori de astăzi, robuşti și pregătiţi pentru a înfrunta scenele Apusului. 

7 


602 TUDOR CIORTEA 


Din rândul acestor dascăli ardeleni, răsbate până la noi figura 
de apostol a lui Iacob Mureşeanu şi mândra ţinută a lui 
Gheorghe Dima. Amândoi sunt fii ai Braşovului; unul străful- 
geră ca un meteor vieața muzicală a Sibiului şi a oraşului său natal, 
celălalt se înalţă și sfârşeşte în cuibarul de cultură al Blajului. Tradiţia 
lor familiară şi temeinica lor pregătire la şcolile apusene, le-au deschis. 
drum neumblat încă în creaţia muzicală a Ardealului, E semnificativ 
faptul că duhul lor de plăsmuire nu se depărtează niciodată de tra- 
diția muzicii noastre religioase şi a cântecelor populare, Liturghii, ir- 
moase, axioane precum şi doine și jocuri româneşti abundă în operile 
lor. Culmile creaţiei lor rămân însă corurile cu soli şi orchestră, Cine 
nu a auzit de baladele cu iz românesc, care au răsunat deopotrivă în 
oraşele ardelene, cât și în Bucureștii expoziţiei din 1906: Mănăstirea 
Argeşului şi Erculeanu de Iacob Mureşeanu, sau Mama lui Stefan cel 
Mare de Gheorghe Dima ? Dacă meșteşugul lor ni se pare astăzi prea 
aservit tehnicei apusene de compoziţie, aceasta ţinea de tinereţea cul- 
turii noastre și de lipsa unui stil românesc în creaţia muzicală, stil 
pentru care. se luptă cu izbânzi generaţia de astăzi a compozitorilor 
ardeleni — un Tiberiu Brediceanu, uu Sabin Drăgoi, un 
Marțian Negrea — generaţie despre care vom vorbi poate, 
cu alt prilej. Duhul lor de temelie precum şi materialul pe care-l pre- 
lucrează cei doi dascăli, este însă tot ce are românimea mai de seamă. 

Iacob Mureşeanu s'a stins la Blaj, în preajma unei Românii noui, 
căreia i-ar fi închinat întreg talentul său muzical. Au rămas în urma 
lui colecţiile vestite ale Muzei Române, prima şi singura revistă mu- 
zicală din România, precum şi un mănunchi de învăţăcei printre care 
Tiberiu Brediceanu, Şorban, Domide, Bena şi Negrea. 

Celălalt apostol, Gheorghe Dima, a fost sortit după Unire să dea 
ființă Conservatorului din Cluj, orașul întemnițării sale, Acolo, alături 
de vrednica lui soţie, pianista și cântăreața Maria Dima, și-a ro- 
tunjit misiunea acest dascăl, de care va fi legat pe veci începutul culturii 
muzicale în Ardeal, 

Ceea ce urmează, ţine de rosturi mai noui, cu țeluri mai prețioase 
şi talente mai rodnice, dar niciodată avântul, credinţa și svâcnirile 
inimii nu vor fi mai curate și mai românești decât la acești dascăli 
iluminaţi ai Ardealului, 

l TUDOR CIORTEA 


CARAGIALE ȘI ITALIA 


In ultimii ani, Caragiale s'a bucurat de o deosebită atenţie din 
partea studioșilor noştri de literatură. Editarea completă a operii, iar 
acum de curând publicarea corespondenţei marelui scriitor vor îngădui 
deacum înainte să se spună cuvântul ultim asupra acestei extraordi- 
nare și multiple personalităţi, a cărei figură se ridică asemeni unui 
sfinx în literatura noastră. Dacă am avut sau nu dreptate să lărgesc 
puţin cercul acesta de cercetări caragialiene, aceasta se va vedea ur- 
mărind datele acestui studiu. 


$ 
» Ld 


Prima problemă, pe care o pune un astfel de studiu, este deci: 
a făcut sau nu Caragiale o călătorie în Italia. După câte îmi stă în 
ştiinţă, cea dintâi, care vorbeşte de acest lucru, este Anna Colombo 
în teza sa de doctorat asupra vieţii și operii lui Caragiale. 

„Da Berlino si allontano solo più per soddisfare un suo antico 
sogno, per visitare l'Italia“. 1) | l 

De unde şi pe ce își sprijină această afirmație nu ne spune, 

In schimb d-l $. Cioculescu ne spune în Introducere că această 
călătorie s'a făcut în anul 1904. 

„Când a părăsit ţara, în primăvara anului 1904, Caragiale a trecut 
prin Italia, cu gândul să se stabilească la Paris".2) 

Urmărind Corespondența, am găsit această mărturisire, pe care 
scriitorul nostru o face lui Paul Zarifopol, trimițându-i poezia In Gon- 


d) Anna Colombo, Vita e opere di Ion Luca Caragiale, Roma, Instituto 
per l'Europa Orientale, 1934, p. 23. 
3) |. L. Caragiale, Opere VII, Corespondenţa, Bucureşti, Fundaţia Regală 
pentru Literatură şi Artă, 1942, p. XXIX. 
è i bi 


604 CONST. |. DIHOIU 


dolă,!) găsită de d-l Ş. Cioculescu în manuscris sub titlul Dogaressă 
şi Poetul (duettino veneziano),:) pentru a-i compune muzica potrivită, 

m». dar, fiindcă am fost de trei ori la Veneţia duioasă şi m'am 
plimbat în gondolă...“ ?) 

Nu odată numai în Italia și nu numai în trecere, ci de trei ori, 
Şi vom avea ocazia să vedem, nu prin mărturii directe ca cea de acum, 
dar indirect prin pasagii din opera scriitorului, că sa scoborit şi mai 
jos în Italia. 

Să stăruim, însă, puţin în jurul acestui mic duet venețian, care 
ne amintește de Gondoleta t) lui V, Alecsandri, 

Citez pentru confruntare aceste două strofe şi dintr'una şi din 
cealaltă : 


Cu Niniţa 'n gondoletă La San Marco, în piață 
Când mă primblu 'ncetișor Dulce curge 'n carnaval 
Trecătorul din Piaţetă Ca un vis a noastră vieață 
Ne priveşte-oitând uşor, Lin şopteşte-al mării val. 
Cât va fi pe ceruri lună, Inainte, gondoliere ! 
Cât va fi senin pe cer Du-ne, du-ne ‘ncet, 'ncet, 
La Giudeca spre lagună Sub a lunii scânteiere 
Sbori voinice gondolier, Cântă, scumpul meu poet! 
(Alecsandri). 


Ca situaţie, atmosferă şi vers, ambele poezii sunt identice. S'ar 
părea, că este o imitaţie-parodie şi astfel chiar este dată în „Epoca li- 
terară“ din 1896. Pentru Caragiale însă, poezia aceasta este ceva mai 
mult decât un joc, o parodie, Citez: 
| „Ei! dumneata eşti muzic, eu sunt poet; suntem prin urmare meniţi a merge 
mână 'n mână. Minten, musai să-mi compui alăturatul Duettino Veneziano, care ne- 
apărat, a să-ţi pară ceva nou (subliniat de noi). Aşi dori o muzică de jazz lejer, une 
guitare. Firește nu m'amestec să-ţi dau consilii în specialitatea dumitale ; dar,... îmi 
permit a-ţi aminti o particularitate a canzonettei de lagună: refrenul în genere e în 
tempo di valzer, iar cupletele în 3/4 allegro — 'ica Madonna! Aştept un răspuns bun 
în această privinţă''.5) 


Şi într'o altă scrisoare, tot din Berlin, din 14 Aprilie 1909, în 
post scriptum: „Ce mi-ai făcut cu canzonetta veneziană ? e compusă ?* 8) 


1) 1 L. Caragiale, Versuri, Bucureşti, Viaţa Românească, 1922, pp. 115—115. 

) Şerban Cioculescu, Corespondenţa dintre Ion L. Caragiale și Paul 
Zarifopol, in „Revista Fundațiilor Regale“, 1935 (ID, N-rele 3, 4, 5. 

3) |. L. Caragiale, Corespondenţă, pp. 131—132. 

4 V. Alecsandri, Poezii, București, Cartea Românească, [f d], p. 47. 

5) L L. Caragiale, Corespondenţă, pp. 131—132. 

6) Ibid, p. 136. 


CARAGIALE ŞI ITALIA 605 


D-l Prof. Al. Marcu ne dă în V. Alecsandri şi Italia!) o contri- 
buţie prețioasă la luminarea acestei probleme, Dacă poeziile populare 
ale lui Antonio Lamberti, s'au păstrat atâta timp, vor fi de mirare că 
așa zisa parodie a lui Caragiale să pornească și ea tot dela astfel de 
canţonete, auzite de autorul nostru în cele trei călătorii, pe care le-a 
făcut la Veneţia. Atât titlul, dat de Caragiale poeziei, dar mai cu seamă 
indicaţiile așa de precise, pe care i le dă lui Paul Zarifopol pentru 
compunerea muzicii, sunt o dovadă în sprijinul acestei afirmaţii. Așa 
dar nu dela poeziile populare ale lui Antonio Lamberti prin V. Alecsandri, 
ci prin izvor direct dela aceste canţonete populare veneziene la Duettino 
veneziano, 

Veneţia Dogilor, însă, şi-a găsit ecou în opera lui Caragiale nu 
numai în această poezie, ci și în două articolaşe din Moftul Român. 
lată pasaţiile în chestie ; 

n... în secolul al XI, Veneţia era guvernată de o oligarhie, care nu putea ad- 
mite libertatea opiniunilor, pe canalurile strâmte ale orașului Dogilor, în lagunele atât 
de mocirloase cântate de poeţi...” 2) 

Sau: „acele mozaicuri fanteziste, demne de clasicii noștri mozaişti 
ai Veneţiei dogale“',?) 

Este în aceste epitete de „fanteziste“, dat mozaicurilor venețiene, 
de „strâmte“ canalurilor şi mai cu seamă de „mocirloase“ lagunelor, 
toată pregnanţa lucrului intuit direct şi nu luat din cărţi, 

O mărturisire de călătorie în Italia avem și în schița „Intre două 
poveţe“. Redau din această schiță pasagiile, care mărturisesc această 
călătorie : 

„Am pornit cu ilustra mea tovarăşe pe latura vastului salon, căutând calea cea 
mai liberă şi, pe când imi spunea că a doua zi e hotărită să plece în Italia şi că i-ar 
face mare plăcere să fie însoţită de un om de spirit, amuzant şi iubitor de artă, eu 
căutam distrat în toate colţurile, nu cumva voi mai găsi cu ochii norocul ce mi se 
părea pierdut pentru totdeauna'.4) 

lar mai departe: 

„Ar fi o nerozie să nu profiți de ocazia fericită a unei călătorii cu o femeie 
aşa de distinsă... Am mers în grabă acasă, mi-am făcut repede valiza și am pornit 
la gară... Am ajuns la gară cu cinci minute înainte de plecarea trenului, L-aș fi 
scăpat... M'am suit vesel. Tovarăşa mea de călătorie era de mult la locul ei. A fost 
foarte mulţumită, văzându-mă hotărit in sfârşit s'o însoțesc și mi-a dovedit aceasta în 
destul pe urmă. Am petrecut în ltalia câteva luni, pe care nu le pot uita niciodată 
(subliniat de nai); şi asta o datoresc înţeleptului meu consilier din dreapta... Scăpam 
o încântătoare călătbrie în Italia..." 5) 


1) Analele Academiei Române, Mem. Secţ. Ist., 1927. 
2) LL Caragiale, Opere, I., p. 213. 

3) lbid, HI, p. 233. 

1) | L. Caragiale, Opere Il, pp. 125—126. 

5) Ibid., pp. 128—129. 


606 CONST, |. DIHOIU 


lată acum şi această pagină, pe care n'o putea scrie decât un 
om, care a bătut drumurile Italiei: l 

„Luând un bilet de drum de fier până la Bologna, apoi de aici unul până la 
Rimini, ajungi în apropierea micei republici San-Marino. Intre marchizatul Ancona şi 
roditoarea Romagna, se află înaltul Monte Titano. De 800 de metri înalt. Se ridică 
cele trei piscuri ale San-Marinului. Cu o grămadă impozantă, care se coboară pieziș 
în şes, împodobită cu vechi cetăţui, care readuc în ochii fanteziei icoanele veacului 
de mijloc: In faţa stâncii titanilor curge râul Rubicon, modest însă cunoscut din istorie 
prin trecerea lui Caesar, prin vestita zicere: „Alea jacta est”. Despre mare şi anume 
dela Rimini o călăuză, un veturina, duce pe drumeţi pentru'n bacșiș, în mica, dar 
străvechea republică. După o cale de două ceasuri cu trăsura ajungi la granița re- 
publicei şi la cel dintâi oraş al ei Seravalle, iar după alte două ceasuri ajungi în San- 
Marino. Mai întâi vii în suburbiu, Il Borgo, unde e multă vieaţă şi mișcare căci acest 
sat e emporiul micei republice, care nu pvate produce tot ce-i trebuește şi are nevoie 
de import de grâne, pe care le plăteşte cu exportul ei de minunate vinuri de tămâ- 
ioasă (poamă busuioacă), de lână, râmători, perii de bidinele, lămâi, săpunuri fine şi 
esențe mirositoare din ierburile muntelui Titano, un articol foarte căutat“.:) 

Suntem, deci, în plină inimă a Italiei, Și dacă acest mare spirit, 
amator de curiozităţi, nu a lăsat să-i scape şi a fost în stare să facă 
patru ceasuri, ca să viziteze această străveche republică, căreia îi ur- 
mărește istoricul până la acel călugăr Marino, care pentru a scăpa de 
persecuțiile lui Dioclețian (sec. HI d. Chr.) se refugiază pe muntele 
Titano, cu atât mai mult, cred, nu a lăsat să-i scape cunoaşterea 
Florenței şi a civilizaţiei ei. O confirmare, deși indirectă, o găsesc în 
această mărturisire, pe care Caragiale o face lui V. Negru, vorbind 
despre cultura românească, „Românii pot să aibă o caracteristică spe- 
cială în concernul acestei mari culturi umane, întocmai ca Florentinii 
din Renaștere, dar mai mult nu“,2) 

Aşa dar dela Veneţia la Bolonia; dela Bolonia la Rimini; şi apoi 
iarăşi dela Bolonia la Florenţa. Şi după cum dela Bolonia s'a îndreptat 
spre Rimini, ca să viziteze această rară curiozitate, care este încă și 
azi republica San-Marino, tot astfel se va fi oprit oriunde va fi găsit 
ceva, care să-i mulțumească multiforma-i curiozitate. Căci după cum 
s'a putut vedea din pagina citată, extrasă din articolul Un stat în 
miniatură, curiozitatea lui Caragiale se indreaptă spre toate aspectele 
de vieață: geografie, istorie, economie, organizare politică, artă, 

In Începuturile Romei, manuscris autograf, publicat de Paul Zari- 
fopol în Note şi variante, găsesc acest pasaj care mă îndrituește să 
cred, că scriitorul nostru a vizitat şi Roma. 


1) L L. Caragiale, Opere V, p. 364. 
3) V. Negru, Autorul lui Chicoş Rostosan, 1912 (XI), p. 463. Citat din Anna 
Colombo. | 


CARAGIALE ȘI ITALIA 607 


„Şi aşa, cam cu vreo opt sute de ani inaintea nașterii Mântuitorului, s'a pus 
temelia celei mai mândre, mai strălucite şi mai minunate cetăţi, ce a fost să stea vreo- 
dată pe faţa pământului (sublinierea ne aparţine), şi care de atunci şi până astăzi, 
când povestim noi, vreme de douăzeci şi şase de veacuri, poartă numele: Roma“.t) 

Nu poate numi cineva un oraș mândru, strălucit şi minunat, fără 
să-l fi văzut, oricât de aprinsă i-ar fi imaginaţia, mai cu seamă când 
acest cineva se numeşte Caragiale, care — ştim — cu câtă sgârcenie 
îşi drămuia epitetele. 

Dacă, însă, Caragiale se va fi scoborit mai jos la Napoli, pentru 
aceasta n'am niciun element oricât de vag, oricât de indirect de de- 
ducţie, ca să pot urmări mai departe acest itinerar şi aşa destul de 
vag schiţat. Îmi vine să cred, totuși, că Roma a fost punctul terminus 
al călătoriilor lui Caragiale în Italia. 

p 
+ * 

Discutând în Câteva păreri teza în artă, Caragiale se întreabă: 
„Au tendință piesele lui Shakespeare? — De sigur, nu. Dar Tacit?.., 
Dar Divina Commedia (in litere cursive)? — Ba bine, că nu“. Cara- 
giale a fost nu numai un adânc cunoscător al lui Dante, şi în această 
privinţă prietenia lui cu Coşbuc ne-ar putea spune câte ceva, ci mai 
cu seamă un mare admirator, cum ne poate dovedi această mărturi- 
sire a d-lui O. Minar: „Dante, adaugă Caragiale, a fost un pasionat 
nebun de politică... răzvrătitor; amestecat în oribilele războaie. ale 
anarhiei italiene; bătut; fugar din cetatea lui prin munți și câmpii; 
gonit din ingrata lui Patrie, pe care ajunge s'o blesteme; oploșit de 
pomană la vrăjmașii ei! („Ai să vezi numai ce acră ţi-e pâinea altuia 
şi ce greu e să sui şi să scobori scările lor“); mort şi îngropat în 
pământul altuia“.*) 

Dar dacă pentru Dante găsia ca artist şi ca om admiraţie, pentru 
N. Machiavelli avea un fel de dragoste, care pornia din conştiinţa unei 
înrudiri spirituale. Şi socot, că nu greşesc, dacă interpretez astfel acest 
bilet fără dată, pe care Caragiale îl trimite lui Zarifopol: 

„Stimate Domnule Doctor, — rogu-te când ai vreme aruncăţi ochii pe această 


frumoasă poveste a nemuritorului nostru Nicolaki Machiavellis, ca, pe urmă să vedem 
dacă nu l-am necinstit cu povestea lui Kir lanulea al meu“.3) 


Şi e uşor de explicat, căci încercând o paralelă, vom găsi și la 
unul și la celălalt aceeaşi vieaţă de azi pe mâine, plină de risipă şi 
privaţii, același “ascuţit spirit de observaţie, aceeași inteligență tăioasă, 
care despică realitatea lucrurilor până în străfundurile ei, și mai cu 


1) |. L. Caragiale, Opere, p. 329. 
2} Octav Minar, Caragiale (Omul şi opera), Bucureşti, Socec, pp. 169—170. 
3) Ş, Cioculescu, Op. cit. p. 164. 


608 CONST. |. DIHOIU 


seamă același necruţător spirit critic şi aceeaşi neputinţă de a se lua 
în serios, ceea ce i-a adus şi unuia și celuilalt insuccesul în vieață; 
iar dedesubtul tuturor acestora, care nu le formează decât un soi de. 
grimază exterioară a spiritului, o pornire adâncă pentru mai bine, 
pentru mai frumos, pentru ideal. 


Să nu însemne oare nimic aceasta ? Machiavelli scrie Mandragola, . 
Novella, în care biciue corupţia societăţii și slăbiciunile oamenilor, dar 
mai scrie, însă, toată acea serie cunoscută de opere îilosoiico-politice; 
Caragiale scrie Momente, Conu Leonida, O scrisoare pierdută, Kir 
Ianulea, în care şi el biciue corupţia societăţii și slăbiciunile oamenilor, 
în acelaşi timp, însă, studiază și traduce din ÎI] Principe, scrie „1907“, 
Năpasta, Păcat. 

Machiavelli a fost pentru scriitorul nostru nu un mare și genial 
scriitor, pe care să-l citești și să-l studiezi din obligaţii de conştiinţă. 
scriitoricească, ci un scriitor care a corespuns fibrelor celor mai adânci 
şi sensibile ale sufletului lui. 


In 1896, Caragiale publică în câteva numere din Epoca literară 
o traducere a sa a unui fragment din II Principe. Este cap. XV, în 
care autorul discută, dacă Principele e bine să fie: bun sau rău, darnic 
sau sgârcit, 

La sfârşit, în josul traducerii, Caragiale are următorul comen- 
tariu: „Asta este minunat la oamenii de geniu. De unde știa Machia- 
velli în sec. XVI, așa de exact istoria a două bune cunoștințe ale 
noastre — a lui Carol I al României și a lui Milan al Serbiei? — 
Ciudat !“.1) 

După cum se poate vedea din acest comentar, tot ceea ce gân- 
deşte Machiavelli nu rămâne pentru Cariagale un joc sterp al gândirii 
şi inteligenţii sale, ci se leagă de realităţile vii, existente, în mijlocul 
` cărora trăia, 

lată acum o parte numai din acest fragment în text original, în 
traducerea lui Caragiale?) şi într'o traducere franțuzească?) : 


Resta ora a vedere quali 
devono essere i modi e 
gove?ni d'un principe con 
li sudditi e con li amici, 
E perchè io so che molti 
di questa hanno scritto, 
dubito scrivendone ancor 


Să vedem cum un prinţ 
trebue să se conducă față 
cu supușii şi amicii săi. Şi 
fiindcă știu că o sumă de 
scriitori au tratat această 
materie, mi-e teamă să nu 
mă arăt prea îndrăzneţ dacă 


1) | L. Caragiale, Opere, Ii, 290. 


2) Ibid., 288. 


Il reste à examiner com- 
ment un prince doit en user 
et se conduire, soit envers 
ses sujets, soit envers ses 
amis. Tant d'écrivains em 
ont parlé, que peut-être on 
me taxera de presomtion si 


3) Machiavel, Oeuvres politiques, Paris, Charpentier, 1854. 


io non esser tenuto pre- 
suntuoso, partendomi mas- 
sime, nel disputare questa 
materia, dagli ordini degli 
altri. 

Ma essendo l'intento mio 
cosa utile a chi l'intende, 
m'è parso più conveniente 
andar dietro alla verità effe- 
tuale della cosa, che all'ima- 
ginaziove di essa; e molti 
si sono immaginati repub- 
bliche e principati che non 
si sono mai visti, ne co- 
nosciuti essere in vero i... 
Lasciando adunque indietro 
le cose circa un Principe 
‘immaginate, e discorendo 
quelle che sin vere ;... lo 
so che ciascuno confessera 
che sarebbe laudabilissima 
cosa, un Principe trovarsi, 
di tutte sopradette qualità, 
quelle che sono tenute 
buone;... 


CARAGIALE ȘI ITALIA 


studiind-o și eu, o împart 
altfel. 


Scopul meu insă fiind să 
fac un lucru folositor pentru 
aceia care se pricep la asta, 
mi s'a părut convenabil să 
vorbesc după cele ce văd 
că există în Ęealitate, iar 
nu după ceea ce își inchi- 
pue cineva. 

Multă lume şi-a închipuit 
republice şi principate, ce 
nici n'au văzut, nici n'au 
cunoscut vreodată ., . 

Lăsând astfel deoparte 
ideile numai şi numai ima- 
ginare la un prinţ, pentru 
a ne opri la cele ce sunt 
adevărate ,,. 

Oricine o să-mi spună, că 
ar îi o mare comoară un prinţ 
care din toate calităţile... 


609 


j'en parle encore ; d'autant 
plus qu'en traitant cette 
matière je vais m'écarter 
de la route commune. 


Mais dans le dessein que 
j'ai d'écrire des choses 
utiles pour celui qui me 
lira, il m'a paru qu'il valait 
mieux m'arreter ă la réalité 
des choses que de me livrer 
à des speculations... 

Bien des gens ont ima- 
giné des républiques et des 
principautes telles qu'on 
n'en a jamais vu, ni connu... 

Laissant, par conséquent, 
tout ce q'on a pu imaginer 
touchant les devoirs des 
princes, et m'en tenant à. 
la réalité... 

[] serait très beau sans 
doute et chaqun en con- 
viendra... 


După cum se poate vedea din corespondența sa, Caragiale ştia 


puțin italienește, In ilustratele, pe cari le trimite dela Berlin lui P. 
Zarifopol şi lui C. Dobrogeanu-Gherea şi care aveau reproduceri din 
Italia, ca şi în unele scrisori (două numai), mai în glumă, mai în serios 
îşi salută prietenii în italieneşte.!) Cât poseda de bine, însă, limba ita- 
liană, aceasta n'ași putea-o preciza, Știa, totuşi, îndeajuns ca să poată 
conirunta și controla o traducere, 

Pentru a scrie Kir lanulea, Caragiale s'a servit de un Machiavelli. 
în text francez: Le diable marié. lată ce-i scrie Zarifopol în această 
privință: „Am poruncit să-mi aducă şi textul italienesc: peste opt-zece 
zile îl vom avea aici. Poate să ne fie de folos; Francezii sunt cam. 
infideli |” 3) 

Mărturia este pentru Kir Ianulea ; procedeul, însă, după cum se 
poate convinge oricine din paralela celor trei texte, a fost întrebuințat 
şi în traducerea fpagmentului citat, 

Urmând un text francez, Caragiale face totuşi traducerea cu textul 
italian sub ochi. Aceasta se poate vedea după împărţirea textului com- 
1) Cir. Scrisorile din 4 Febr. 1906 (p. 21); 19 Febr. 1908 (p. 95); [3 şi 7 Martie. 


1909] p. 128; 30 Ian. 1906 (p. 259); 4 Febr. 1906 (p. 260). 
2) Ş. Cioculescu, Op. cit, p. 418. 


610 CONST. |. DIHOIU 


pact a lui Machiavelli în aliniate, urmare a textului francez, şi în tn- 
trebuințarea unor cuvinte și întorsături de frază, care ne arată că textul 
original nu i-a lipsit o clipă. 

Că această traducere nu este simplă curiozitate de intelectual, 
ne-o poate dovedi şi acea broșură!) în care Caragiale face procesul 
partidelor noastre politice și al claselor sociale, lar când ajunge să dea 
soluţii, le găsește în Il Principe. 

„Pentru ridicarea României la situaţia şi dignitatea de Stat normal european, 
ar trebui numai decât acum o revoluţie luminată şi conştientă de sus.2) 

„Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină așa de eroică, ar trebui un 
bărbat un bărbat întreg, care mâine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu 
aceeași nebiruită energie, cu care o confruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este 


unul, care ar putea-o face... El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări.“ 3) 
Şi mai departe: l 
„Şi pe urmă ?.., Pe urmă ţara întreagă, chemată să-şi exercite dreptul ei sfânt 


fară da se, vază-și, după înţelegerea şi judecata ei, sub paza Celui de sus, de nevoil 
Şi atunci, dacă nu va ști deocamdată destul de bine atunci... să învețe! Să înveţe 
cu necazuri şi jertfe, cum a învăţat toată lumea civilizată.“ $) 

În I Principe, Machiavelli socoate că Italia nu poate fi scăpată 
de relele sociale și politice, de care suferă, dacă un suveran nu izbu- 
teşte să se facă stăpân, Și de stai să prinzi puţin sensul lucrurilor, 
bagi de seamă că simpatiile sale nu sunt pentru o aristocrație, care nu 
poate fi decât trecătoare, ci pentru o republică democratică,5) 

Şi cât trebue să-l fi izbit de mult pe Caragiale, care studiase cu 
atâta patimă pe Machiavelli, ignoranţa politicienilor noștri, care prinzând 
de ici-colo două, trei idei, și pe acelea strâmbându-le, vorbiau de 
machiavelism şi machiavelicuri, pentru ca fantazia lui artistică să prindă 
într'o formă de neuitat această politică a marelui bărbat, trecută prin 
capul unor oameni ca Nenea Trahanache ! 

Şi pentru a savura și mai bine contrastele, îl las să vorbească 
chiar pe Neica Nae: 


TRAHANACHE (după un moment de ezitare) : 


Ei nu! Dacă ar fi numai una... aia cu scrisoarea ta către Zoiţica, înțeleg; să 
zic: pentru politică, — unde e în joc enteresul ţării, ca oricare român, a încercat 
omul, ca să te forțeze adică, pentru că te ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prieten 
ce-mi ești, — a tăcut plastografie,,. 


3) îi. L. Caragiale, „1907“ din primăvară până în toamnă, Bucureşti, Ade- 
vărul, 1907. 

2) Ibid., p. 17. 

3) Ibid., p. 18 

4) Ibid, pp. 31—32. 

5) Raportul acesta între Principele lui Machiavelli şi broşura lui Caragiale a 
fost relevat şi de Anna Colombo în teza sa de doctorat, 


CARAGIALE ŞI ITALIA i 611 


TIPĂTESCU : 
Se 'nţelege! 
ZOE: 
Fireşte; în politică... 
TRAHANACHE: 
Ei, aveți puţintică răbdare... Dar astălaltă ? (Se loveşte cu mâna pe buzunarul 


hainei.) Apoi dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri. (Schimbând 
tonul) Martoră mi-e Maica Precista | Să n'am parte de Joiţica — că e de faţă — 
să spue... (Act. IIl, scena IV.) 

Că scriitorul nostru se gândeşte la politica preconizată de N. Ma- 
chiavelli în Il principe, când îl pune pe Neica Trahanache să creadă, 
că scrisoarea aceea plastografiată, cum spune el, e pentru politică, 
pentru a-i forța mâna, ca să-l aleagă pe Caţavencu și că şi Neica Nae 
se gândește tot la Machiavelli, însă, așa cum a înțeles el din lectura 
ziarelor timpului,'] este acest: „apoi, dacă umblăm cu machiavelicuri 
să-i dau cu machiavelicuri”, 

Şi sunt din ziarele acestea și alte ecouri în comedia lui Caragiale 
despre starea de lucruri din Italia şi despre politica italiană din acel 
timp. Să ne gândim numai, cu câtă competenţă nu vorbeşte Conu Leo- 
nida chiar în scena întâia, actul întâi, despre armata și bravura lui 
„Galibardi, despre starea civilă a Papii” și să-l ascultăm pe Caţavencu, 
spunând aproape sigur de victorie: „Scopul scuză mijloacele, a zis ne- 
muritorul Gambetta!” spre a nu mai retipări zadarnic scenele, acestea, 
care trăiesc atât de bine în mintea fiecăruia din noi. 

Câtă admiraţie avea Caragiale pentru Machiavelli, ne spune d-l 
C. Antoniade în prefața monografiei sale?) asupra marelui scriitor, 
când vorbind odată cu scriitorul nostru despre „cărţile de căpătâi” i-a 
mărturisit „că citea și recitea Principele lui Machiavelli”, Maestrului, 
insă, îi erau cunoscute și operele minore ale Florentinului, Din acestea 
a prelucrat novella Belfagor arcidiavolo. 

"Şi dacă reiau această temă până în prezent discutată, după cât 
îmi stă în ştiinţă, în trei lucrări,?) este nu numai pentru a încerca o 


1) Nu numai că cititorii inculți înțelegând pe dos sensul cuvintelor, dar chiar 
cei, care scriau à la manière de Rică Venturiano, înțelegeau şi ei tot atât de pe ală- 
turi, pe cât de alături îi înțelegeau şi cititorii lor. Cfr, O noapte furtunoasă (act |, 
sceea IV). Şi după qum se poate vedea din Corespondefa publicată, Caragiale nu 
ostenia făcând tăeturi din ziarele timpului, fiind la Berlin, când dedea peste vreo 
enormitate. 

3) C. Antoniade, Machiavelli, Cultura Naţională, [1932]. 

83) Cir. C. Antoniade, Op. cit, pp. 306—313; Anna Colombo, Op. cit., 
pp. 125—126 şi AL Marcu, Machiavelli inspirator al lui Caragiale, in „Literatorul 
Romanului“, 1931 (I), Nr. 9—11. 


612 CONST. |. DIHOIU 


judecată estetică completă şi definitivă întru cât poate fi ceva definitiv, 
dar mai cu seamă pentru a grupa în jurul ei întregul material istoric 
literar, pus la îndemână prin publicarea Corespondenfii marelui dispărut. 

Volumul Schife nouă,!) în care prima bucată e „Kir lanulea“, cu- 
prinde o scurtă notiţă la început, iar la sfârşit alte trei note. Iată notiţa: 

„Dintre poveştile de faţă — unele precum arătăm în notele dela sfârşitul cărţii — 
se mai găsesc şi în alte limbi; pe cât putem şti însă, apar azi pentru prima oară în 


româneşte. 
Asupra felului cum sunt date aici, autorul își păstrează întregi drepturile de 


proprietate literară ; căci fără îndoială poveştile sunt ale lumii, însă, firește, felul po-- 
vestirii lor rămâne oricând al povestitorului — precum Maica Precista este a tuturor 
creștinilor, dar o icoană cu chipul e a meșterului, care a zugrăvit-o, în felul lui. 

Indură-te, tu, prea sfântă și pururea curată Fecioară, de toţi zugravii și ajută-i 
să nu prăpădească vreme și văpsea degeaba!" 

Şi acum și celelalte trei note: 

„Această poveste se găsește în Giovanni Brevio, Rime, Roma, 1545, în- 
titulată „Novella di Belfagorx“; mai târziu, în 1549, apare cu acelaşi titlu sub nu- 
mele lui Machiavelli şi de atunci trece între operile complete ale ilustrului secretar 


florentin“. 
„Un savant bibliograf englez, John Dunlop, crede că originalul lui „Belfagorx'* 
se găsia într'un manuscript latinesc al Bibliotecii Sft. Martin din Tours, manuscript 


dispărut pe vremea războaielor civile“. 
„După Machiavelļi „La Fontaine, fabulistul francez, a dat pe „Belphegor" în 
colecția Contes, publicată intâia oară la Paris, chez Denis Thierry et Claude Barbin, 


1862.” 2) 

Notiţa dela început şi aceste trei note bibliografice ne arată întâi 
că, conștiința artistică a lui Caragiale îi spunea că face operă originală, 
în al doilea rând ne denunţă grija aproape erudită, pe care o punea 
în a se informa cât mai complet, în lucruri chiar de creaţie artistică, 
Şi cât de departe ducea această grijă se poate vedea din faptul, că 
până a se opri la forma definitivă se informează despre Belfagor în 
limba germană. 

In scrisoarea din 28 lan. 1909, în postscriptum: „Aştept iaurtul 
şi tot ce poţi (pe scurt) aduna despre Belfagor pe jermăgneske“.) 

Toate aceste informaţii de natură bibliografică îi erau date lui 
Caragiale, după cum se poate vedea din următoarea scrisoare, de către 
Paul Zarifopol, care era un distins romanist. 

„Stimate domnule doktor, rogu-te spune ceva Sir lohn Dunlop (Istoria pove- 
ştilor, basmelor etc.) despre „O mie şi una de nopți"? Unde le-o fi izvorul? Cum şi 
când au apărut în limbile europene? și, în acestea, care sunt cele mai însemnate 
versiuni ? 


1) Bucureşti, Ed. „Adevărului“, 1910. 
2 |. L. Caragiale, Opere, Iil, p. 433. 
3) Idem Corespondenţa, p. 120. 


CARAGIALE ȘI ITALIA 613 


Dacă ai câteva momente libere şi lucrul nu cere prea multă muncă, rogu-te, 
fă bunătatea a-mi da in româneşte tot ce poţi afla, de care am mare şi urgentă ne- 
voie. Ar fi şi mai frumos dacă ai pofti să-mi aduci chiar d-ta în persoană acele do- 
rite notițe, pentru care aş îi de două ori mulțumitor“.!) 

Cum a procedat pentru a scrie Kir lanulea am văzut atunci, 
când am discutat, dacă a tradus direct sau nu din I] Principe. Cu scri- 
soarea din 28 Ianuarie 1909 intră un element nou. Caragiale nu se 
mulțumește numai cu traducerea în franţuzește, ci caută și reflexele 
nuvelii lui Machiavelli în limba germană,?) 

Avea dar, trei nuvele cu același subiect, Pentru a prinde asemă- 
nările ca și deosebirile, să încercăm a povesti subiectul nuvelii lui 
Machiavelli, 

Inceputul povestirii e în infern. Cercetate fiind, cum au ajuns în 
infern toate sufletele morţilor, fără deosebire spuneau, că din cauza 
soţiei. Minos şi Radamente, judecătorii infernului, fac un raport lui 
Pluto, care își adună căpeteniile întunecatului său regat, spre a vedea 
ce e de făcut, 

„Pentrucă, spunând toate sufletele oamenilor, care vin în regatul nostru, că a 
fost,cauza femeia, și părându-ne aceasta imposibil, ne temem că dând judecată asupra 
acestei relatări, putem fi calomniaţi ca prea cruzi şi nedând ca puţin severi şi iubitori 
de dreptate”. 

Citatul e un fragment numai din discursul lui Pluto. Şi acum 
redau fragmentul corespunzător din cuvântarea lui Dardarot. 

„Afurisiţilor ! care dintre voi nu e zevzec să-i treacă pe sub nas toate și el să 
nu bage nimic la caţi, trebue să fi luat seama, ca şi mine, că toți oamenii sosiți de 
pe la dânşii aici la noi nu se plâng decât numai şi numai de soțiile lor; pe care-l 
întrebi de ce a ajuns aici „femeia“ și iar „femeia“. Măi, am zis eu în gândul meu, 
adevărat să fie asta ?... Pe spusele oamenilor, firește, mare temei nu putem pune, 
fiindcă-i ştim ce iubitori de adevăr “sunt. Dar iarăși nu-mi vine să las așa lucru ciudat 
fără de aproape cercetare ; căci politica împărăției noastre cere să știm tot, fără gre- 
şeală, nici îndoială... .“ 

De unde începutul povestirii lui Machiavelli e mai greoi, fiindcă 
procedează puţin filozofic, puţin oratoric, şi aici transpare omul sec, 
al XV, îndrăgit de periodul larg, ciceronian, Caragiale pătrunde dintro- 
dată în miezul povestirii, expunându-ne în cuvântarea lui Dardarot, 
repede, dezinvolt datele povestirii. Infernul lui Machiavelli este apoi, 
înafară că e cu totul șters, un infern de reminiscență clasică, pe când 
cel al lui Caragiale se colorează viu cu toate lucrurile, pe care i le-a 
împrumutat fantezia poporului nostru. 


1) I. L. Caragiale, Corespondenţă, p. 183. 

2) Cred totuşi, că s'a folosit mai mult de prelucrările în franțuzeşte. „Până 
atuncea, vă rog să citiți pe aci alăturatul „Le démon marié”, ca să puteți la ocazie 
compara pe Kir lanulea cu originalul“. In Corespondenţă, p. 118. 


614 CONST. |. DIHOIU 


Pluto ajunge Dardarot, judecătorii Minos și Radamante n'au loc 
în povestirea lui Caragiale, căci poporul nostru nu ştie de ei, iar arhi- 
diavolul Belfegor a ajuns Aghiuţă. 

Consiliul hotărește trimiterea unuia din infern. Şi fiindcă nimeni 
nu era bucuros de o astfel de însărcinare, trăgându-se la sorţi, sorţul 
cade asupra arhidiavolului Belfegor, l 

„care, deşi fără mare plăcere își luă asupra-şi această însărcinare, totuşi, con- 
strâns de porunca lui Pluto se pregăti să urmeze, ceea ce in consiliu se hotărâse, 
obligându-se la acele condiţii, care între ei şi în mod solemn fuseseră stabilite, Care 
erau ca îndată aceluia, care ar fi fost desemnat pentru acest lucru, să-i fie daţi o 
sută de mii de ducați, cu care trebuia să vină în lume, și sub înfăţişare de om să-şi 
ia femeie, şi cu ea să trăiască zece ani; şi apoi prefăcându-se că moare, să se în- 
toarcă şi să arate prin experienţă superiorilor săi, care sunt greutăţile şi foloasele 
căsniciei. Se mai hotărî, ca toată durata acestui timp acela să fie supus tuturor nea- 
junsurilor şi relelor, la care sunt supuși oamenii și care târăsc după ele sărăcia, în- 
chisoarea, boala şi orice altă nenorocire, în care cad oamenii. Numai dacă cumva nu 
s'ar scăpa prin înşelăciune sau viclenie”. 


Şi acum același fragment în Kir lanulea. Numai că Dardarot nu 
adună sfat, ci îşi adună toată drăcimea şi poruncește: 

„Dumneata numai decât ai să ei din comoara împărătească suta de mii de 
galbeni aduși alaltăeri cu sgârcitul, pe care-l îngropaseră cu talerul pârliții de maha- 
lagii, că începuse să le miroasă — zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te împie- 
liţezi din cap până'n călcâie în chip de om muritor şi să te duci pe pământ în ce 
loc ţi s'o părea mai potrivit. Acolo — ascultă bine, astâmpără-te cu codița! — să. 
te căsătoreşti și să trăieşti cu nevasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori, să-ţi laşi 
acolo trupul, şi să te întorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai 
fost trecut ca om însurat. — ...Să ştii, a adăogat Dardarot, după ce a stat puţintel 
pe gânduri, că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate neca- 
zurile, slăbiciunile și ticăloşiile pământenilor... la neştiinţă, la sărăcie, robie, prostie 
şi la mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum îi putea şi cum te-o tăia 
capul, — ÎInţelesu-m'ai, puiule ?” 

Întregul fragment din nuvela scriitorului italian este în Kir Ianulea 
o transpunere, aproape în traducere, care sub pana lui Caragiale tră- 
iește viu, colorat. Suta de mii de ducați sunt acum o sută de mii de 
galbeni, care-şi au povestea lor. Dardarot vorbește şi vorbeşte ca 
stăpân absolut, când însă spune lui Aghiuță: „Acolo, ascultă bine, 
astâmpără-te cu codiţa !”, sau „Înţelesu-m'ai puiule ?”, care-i punctează 
logosul, noi înţelegem că Aghiuţă este un drăcuşor neastâmpărat, care 
nici în faţa Întunecimii Sale nu se astâmpără, şi că Întunecimea Sa are 
pentru acest drăcușor vioi și isteț, care nu stă locului un moment, un 
fel de tandreţă, 

Belfegor ia banii, se întrupează întrun om chipeș și sub numele 
de Roderigo di Castiglia se stâbileşte în Florenţa, Și spre a-şi motiva 
averea și șederea lui în Florenţa, spune că e din Spania, de unde a 


CARAGIALE ȘI ITALIA 615- 


plecat de mic copil, că averea şi-a câștigat-o în Siria la Alep și că a 
venit în Italia, ca să trăiască în locuri potrivite firii lui, 

Aghiuţă al nostru, însă, este armean şi se stabileşte în București, 
Om isteț, ca să nu spună la fiecare, cine e, ce e cu el și de cea 
venit, dă odată toate informaţiile acestea Kerii Marghioala, recoman- 
dându-i însă să nu spună nimic fiindcă ştia, că până n seară toţi locui- 
torii de pe cele două maluri ale Dâmboviţii vor ști mai mult chiar 
decât el însuși, Și cum ştia probabil, că Bucureştenii sunt oamenii cu 
mult spirit critic şi că n'o să-l creadă sau o să-l blameze, că plecând 
de mic de acasă părinţii lui nu s'au îngrijit de el sau el de ei, îi in- 
ventează Kerii Marghioala o poveste patetică a morţii părinţilor lui. 
Florentinii s'au mulţumit, dacă don Roderigo le-a spus, că a plecat de 
mic; ce e cu părinţii lui nu i-a interesat, 

Unul își închiriază o casă frumoasă în borgo d'Ognisanti, celălalt 
într'o casă tot atât de mare și frumoasă în mahalaua Negustorilor. 
Roderigo se căsătoreşte cu fica unui nobil de mare vază, însă cu bani 
puţini, care mai avea încă două fete şi trei băieţi; Kir Ianulea alese 
pe fata lui Hagi-bănuţă, toptangiu pe vremuri, care avea și el încă 
două fete şi doi băieţi. Acriviţa era vestită de frumoasă, numai că 
uneori se uita cruciş, 

„Fiind și Kir Janulea.ca tot omul, supus slăbiciunilor omeneşti, era stăpânit de 
patima fuduliei; îi plăcea să trăiască domneşte, numa 'n petreceri scumpe, împărțind 
in dreapta și 'n stânga daruri preţioase”. 

La Florenţa, fratele lui geamăn, 

„fiind, prin legea care-i fusese hotărâtă la ieşirea din infern, supus tuturor: 
patimilor omenești, începu deodată să prindă plăcere de onorurile și deșertăciunile 


lumii, şi să-i placă să fie lăudat de oameni, ceea ce îi aducea nu mică cheltuială“, 
nu se lăsă mai prejos, Răul începe, însă, şi pentru unul și pentru 
celălalt, . când şi Onesta și Acriviţa au simţit că bărbaţii ţin la ele. Şi 
atunci, adio, ţie linişte, din casa bieţilor oameni, 

„Şi părându-i, că-l poate complet stăpâni, îi poruncia fără de nicio milă sau 
respect ; și nu sta în cumpănă, când îi era refuzat de către el vreun lucru, să-l aco- 
pere cu cuvinte grele şi injurioase. Lucru, care era pentru Roderigo cauză de nespus 
desgust: totuşi socrul, frații, rudele, obligaţiile căsniciei şi mai cu seamă marea iubire, 
pe care i-o purta, îl făcea să rabde“. 

În nuvela lui Caragiale tot acest pasaj se ramifică, îmbogăţindu-se, 
într'o varietate des scene: zulieria, servitorii, scena dela masa cu mo- 
safirii, Prin toate aceste epizoade, strâns legate de filonul povestirii, 
tratate, însă, cu acea grijă și cu acea desăvârşire artistică, cu care 
giuvaergiul se opreşte asupra lucrului de amănunt, nuvela lui Cara- 
giale îşi lărgește intenţia artistică. Nu e numai grija de a povesti cât 
mai frumos un fapt de mult haz, ci dorința de a face să retrăiască 


616 CONST. I. DIHOIU 


viu, în toate culoriile-i caracteristice, o societate și o epocă, spre care 
imaginaţia artistului se îndreaptă cu multă simpatie, dar pe care verva-i 
satirică nu se îndura a o cruța. 

lată ce scria, dacă interpretez eu bine, Caragiale lui P. Zarifopol 
în această ordine de idei într'o scrisoare din 4 Februarie 1909, despre 
scena zaiafetului, 


„Spune-mi ce zici Dumneata, s'ar potrivi în tonul lui Kir Ianulea, acolo unde, 
după împăcăciune, e zaiafet cu lăutari, să pun pe țigani să cânte, ca un fel de cântec 
favorit al Coanei Acriviţa, următoarele : 


Zori de ziuă se revarsă 

Şi eu ochii n'am închis 

Cum să-i închid, când ei varsă 
Pârae de foc nestins. 


Pân' aici de Logofătul Konaki. 


Şi mă bat cu pumnii în cap 
Ce să fac și cum să scap 
Of! să mă tămăduesc 

Şi să nu mai tot iubesc; 
Căci îmi face foarte mare 
Şi necaz şi supărare ! 


lar când Kir lanulea cam afumat, strigă: Of! alta ţigane! îi cântă cântecul lui 
favorit : 
Dela uşe mă repez 
Numa “n papuci şi 'n fes 
Căci, de grabă foarte mare 
Nu mai pot să am răbdare! 


Ce zici ? Nu s'ar lumina mai bine tabloul zaifetului ?”. 1) 


Caragiale a renunţat în economia nuvelii la aceste versuri și bine 
a făcut, Tabloul zaiafetului n'ar fi câştigat nimic prin aceste versuri, 
care ar fi întrodus o notă de vulgaritate, dimpotrivă ar fi pierdut, pre- 
lungindu-se, din pregnanță. Citatul e, însă, elocvent pentru grija, pe 
care o avea scriitorul nostru de a zugrăvi prin mijloace cât mai po- 
trivite societatea acelei vremi. 

Tot ce încercau, însă, atât don Roderigo, cât și Kir Ianulea spre 
a-și mulțumi scumpele lor consoarte, era în zadar, Cu acel simţ practic, 
pe care-l au de obiceiu femeile, atât signora Onesta, cât și Coana 
Acriviţa au schimbat, că soţii lor nu vor mai putea rezista mult atâtor 
capricii şi cheltuieli, Femei înțelepte s'au gândit să-şi întărească fami- 
liile, neuitându-se nici pe ele, 


1) I. L. Caragiale, Corespondenţă, pp. 121—122. 


CARAGIALE ȘI ITALIA 517 


„fu nevoit, voind să aibă pace din partea ei, să-i ajute socrului să-şi mărite 
celelalte fiice, în care lucru cheltui o mare sumă de bani. După aceasta voind. să-i 
câştige bunăvoința, trebui să trimită pe unul din frați cu stofe în Orient, pe un altul 
cu mătăsuri în Apus, iar celuilalt să-i deschidă o giuvaergerie în Florenţa: în care 
lucruri cheltui cea mai mare parte din averea lui“, 

Machiavelli se mulţumeşte să înregistreze simplu faptul. Coana 
Acriviţa, însă, femee, pregăteşte terenul, descoperindu-și o dragoste 
înfocată pentru Kir Ianulea. Şi pe când Kir lanulea nu mai incăpea 
în piele de fericire, Coana Acriviţa, tot mângăindu-l îi spuse: 

— „Uite ce e... Tatiţa ar vrea să mărite şi pe surioarele mele — să nu-i 
sămâie fete bătrâne — c'au și început mahalagioaicele (le ştii guriţa) să le zică „iepele 
lui Bănuţă” şi nu prea are cu ce să le înzestreze pe potriva lor... 

— ... Şi pe urmă, uite... Frăţiorii mei... Nu e bine să mai stea aşa degeaba. 
M'am gândit să le faci dumneata rost de un capitălaș, să s'apuce şi dânşii de vreo 
negustorie, că sunt cogeamite găligani acuma, nu mai face să se lase în spinarea 
bătrânului“. 

A doua zi fetele au fost înzestrate, iar băeţii au pornit unul către 
Smirna, altul prin Brașov către Lipsca. 

Totul era, însă, în zadar, căci orice ar fi făcut Roderigo pentru 
scumpa-i soţie Onesta, n'o mulţumia. Suta de mii de ducați se spul- 
berase. Acum începea el să ceară în împrumut, nu să dea. li mai 
rămânea însă o nădejde: cei doi cumnaţi. Dar și aici nenoroc. Unuia 
i se îneacă corabia plină de mărfuri, fără a fi asigurat, iar celălalt 
pierde banii la cărţi. Roderigo fuge. Urmărit fiind, scapă datorită unui 
țăran, căruia, în schimb, spunându-i cine este, îi dă posibilitatea de a 
se îmbogăți. Nu trece mult şi Giovan Matteo aude că soţia lui Buon- 
ajuto Tebalducci e apucată de diavoli: vorbeşte latineşte, face filozofie 
şi denunţă păcatele tuturor. În schimbul a cincizeci de galbeni, bunul 
Matteo o tămăduește. După ce-şi sfătue salvatorul să ceară mai mult, 
căci altfel nu-i mai îngădue să vină după el, diavolul intră în fiica 
regelui Neapolului. Dar n'apucă bine omul să se bucure de bogăţia-i 
„adunată fără trudă, când vin dela Seniorie şi-i poruncesc să pornească 
la Paris, ca să tămăduiască pe fiica regelui. Ordin dela rege să-i tămă- 
duiască fiica, căci altfel îl spânzură; ordin dela diavol sz-l lase în pace, 
căci nu vrea să ştie de nici o rugăminte, Şiretlicul, însă, îl scapă pe 
Matteo, Sunetul infernal al tuturor instrumentelor din lume n'a fost 
în stare să iasă din corpul îndemoniatei. Dar cum a auzit de Onesta, 
că vine să-l caute, a fugit nemerind tocmai în infern, raportând căpe- 
teniilor că oamenii au dreptate să se plângă de soțiile lor, 

Toată această parte, în care Machiavelli povestește căderea lui 
Rodrigo, banchetele date, servitorii care plecau de gura Onestei (cei 
veniţi odată cu el din infern plecaseră demult), cheltuirea tuturor gal- 
benilor, împrumuturile cu dobânzi, apoi speranţa în reîntoarcerea cum- 

3 


518 CONST. |. DIHOIU 


naţilor și însfârșit veștile rele, totul este urmărit punct de punct de 
către Caragiale în nuvela sa, 

În îndemonierile din Kir Ianulea, Caragiale întrebuinţează acelaşi 
material, până şi în lucrurile de amănunt. Indemoniatele lui Caragiale: 
ştiu și ele latineşte, discută și ele filozofie, când, însă, încep să denunțe 
păcatele lumii din jurul lor, apoi nu se mai opresc, şi aceste nevino- 
vate indiscreţii prind în reţeaua lor întreaga societate românească din 
prima jumătate a sec. al XIX-lea, 

In nuvela lui Machiavelli, sunetul trombelor şi vestea sosirii soţiei 
tae brusc nuvela, pe când la Caragiale sfârșitul se gradează prin vestea: 
sosirii, apoi prin sosirea Coanei Acriviţa, care plecându-se la urechea 
bolnavei, se adresează soțului, cu cuvintele de mângăiere din vremea 
bună a căsniciei lor, 

Câtă mișcare, apoi umanitate și culoare nu este în figura acelui 
voinic şi frumos palicar, care este în fapt tatăl fiicei Domnitorului! 
Dacă la Machiavelli cursul povestirii se urmează repede, urmărind po- 
vestirea în ea însăşi, la Caragiale povestirea, fără să-și uite un moment 
de ea, ştie să se oprească, să stărue asupra a ceea ce i se pare ei 
interesant sau frumos, ştie să râdă cu hohot cum ştie să și zâmbiască - 
fin, în colţ de gură; îşi simpatizează lumea, pe care o descrie, dar 
nu o cruţă cu nimic, Deoparte un filozof, care demonstrează narativ 
o idee, de cealaltă un artist, care se lasă, cu măsură însă, furat de 
povestirea lui, l 

Trecând acum comparația la Belphegor a lui La Fontaine, pe 
care, după propria-i mărturisire, Caragiale l-a avut îa vedere, acesta 
nu este decât o ştearsă transpunere în versuri a povestirii lui Machiavelli.. 

Ici şi colo, însă, transpare francezul La Fontaine: în reflecţia: 
amară a lui Rodrigue că se poate câștiga orice femeie cu un castel; 
în însinuarea autorului că Onesta nu era nici măcar onestă [joc de 
cuvinte destul de ușor); în faptul că fratele Onestei (în La Fon- 
taine are numai unul) nu e trimis să facă negoţ, ci i se angajează 
de către Rodrigue, sub stăruinţele, soţiei, însă, guvernor ; în portretul 
intendentului, care-şi sărăceşte stăpânul; şi însfârșit în reflecţia (şi aici 
apare spiritul raisonneur al francezului) diavolului în infern, în faţa lui 
Satan, că lucrul în sine — căsnicia — nu e rău, dar că la sfârşit se 
conrupe. Aceasta este povestea lui Belfagor arcidiavolo în transpunerea. 
lui La Fontaine, 

Poate că în nici una din scrierile sale, Caragiale nu trăeşte mai 
adânc, mai complet și mai viu ca în Kir Ianulea. Orientul cu misterul 
şi cu lumea lui de basme, lumea aceea fanariotă a Bucureștiului nostru. 
din prima jumătate a sec, al XIX-lea, pe care o simţia pulsând pu- 


CARAGIALE ȘI ITALIA 519 


ternic în sufletul lui prin reminiscenţe atavice și care va trece mai 
departe ca o moștenire spirituală în opera fiului său Matei, Craii 
de Curtea Veche, tot ceea ce a acumulat experiența lui de vieaţă şi 
spiritul lui ascuţit de observaţie se îmbină într'un tot armonic, în care 
fantasticul și realitatea fac un tot omogen, perfect echilibrat, de o am- 
ploare şi o rezonanţă cu adevărat clasică, 

Kir Ianulea al scriitorului nostru nu numai că nu l-a necinstit pe 
nemuritorul Nicolaki Machiavellis, cum îi spune el cu atâta profundă 
simpatie, dar îi este nu superior, ci constitue capo d'opera genului, 
Cine a făcut cât de puţină literatură comparată știe că sunt anumite 
teme literare, care trec dintr'o ţară în alta, dela un popor la altul, 
până își găsesc totală expresie şi o desăvârșită inflorire într'o anumită 
operă, pentru ca după aceea să moară cu totul, Este cazul Sepolerilor, 
din literatura italiană, a lui V. Foscolo și al lui Kir Ianulea în litera- 
tura noastră. Dela Giovanni Brevio la Machiavelli, dela Machiavelli la 
La Fontaine, iar dela aceștia la Caragiale al nostru. 

Cu câtă dragoste şi plăcere a meşteșugit Caragiale în jurul lui 
Kir Ianulea, se poate vedea din următoarea scrisoare adresată lui Paul 
Zariiopol : 

„Stimate Domnule Doctor, Cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am dat însfârșit gata pe 
Dracu ! Kir lanulea'i isprăvit: acu, nu-mi mai rămâne decât să-l dichisesc, să-l pieptăn 
şi să-i dau lustru, ca să-l pot prezenta în faţa lumii. Chiar astăzi îl iau la frecuș, și 
sper că peste o săptămână să-i dau drumul — firește mai întâi are să vină la dv, 
să vă salute, la dv., care-l cunoaşteţi, decând era mititel și nețăselat.“ 1) 

Să se remarce afecţia, care reese din scrisoare, pentru acest Kir 
Ianulea, a cărui creștere și desvoltare Caragiale o urmărește cu o dra- 
goste, aşi spune, paternă. 

Şi că însuşi Caragiale era conștient de desăvârșirea acestei nuvele, 
dovada o avem într'o scrisoare către Doctorul Alecu Urechia : 

„Am să vă citesc un volumaş de povestiri inedite — Schițe nouă — (fructul 
veghierilor mele de iarnă !), pe care nu le-aș da pe tot ce-am scris în viaţa mea.“ ì) 

Şi o alta către D. D. Pătrășcanu, în care mulțumindu-i pentru 
trimiterea Schifelor şi Amintirilor, îi spune : 

„Te rog, Domnule Pătrăşcanu, să mi-le primeşti cu aceeași dragoste, cu care am 
primit şi eu pe ale dumitale trimise pentru Kir lanulea”.5) 

Scriitorii cu adevărat mari n'au nevoe de verdicte. Pe acestea și 
le decernă ei înşişi, 


* 
* hd 


LL. Caragiale: Corespondenţă, p. 118. 
2) Ibidem, p. 463, 
3) Ibidem, p. 501. 
8 


520 CONST. |. DIHOIU 


Povestește Gh. Coşbuc, cum Caragiale, venind odată la el, i-a 
arătat un manuscris şi i-a cerut o curioasă informaţie: anume, „care 
poet latin afară de Virgiliu a mai scris ceva despre relaţiile lui Enea 
cu Dido şi despre moartea tragică a acestei regine semite“,!) 

Patru pagini erau scrise curat fără corecturi; restul numai şter- 
sături şi corecturi în două şi trei caturi, Manuscrisul era în versuri de 
diferite lungimi, Acţiunea se concentra întreagă pe lângă arderea pe 
rug a reginei, Intrebându-l Coșbuc, „ce-ar putea scoate dintrun fapt 
atât de divers de nevoile noastre românești“, a răspuns apăsat: „Vreau 
s'o fac patriotică, Ghiţă, vreau s'o fac patriotică |“ 

Iar la mirarea sporită a lui Coşbuc, „cum ar putea face patrio- 
tism românesc împrejurul morţii unei regine din Cartago, a adăogat: 
„Dar Virgil, care a îngrămădit atâta patriotism pe lângă moartea Di- 
donei?” Și a repetat de vreo câteva ori cu mare respect versul lui 
Virgilius, din cartea patra, în care acesta face aluzie la Hannibal: Exo- 
riare aliquis nostris ex ossibus ultor. 

Opera era destinată „Românului“ din Arad şi Coşbuc crede, că 
o făcea pentru Românii de peste Carpaţi, pentrucă repeta mereu 
versurile 484—630, din care se inspirase şi în care sărmana Dido lăsa 
cu limbă de moarte să fie o ură pe vieață şi pe moarte între Carta- 
ginezi și Romani, versuri pe care le avea în textul latinesc, în tradu- 
cerea lui Coşbuc și într'o altă traducere franţuzească. 

Că această preocupare a lui Caragiale pentru istoria romană și 
pentru exemplele de total patriotism, pe care încerca să le dea printr'o 
lucrare originală, nu a fost un simplu capriciu de fantezie artistică, ci 
un tot organic crescut şi studiat, o constitue dovadă articolul Incepu- 
turile Romei?) şi traducerea dramei Rome vaincue (Comădie française, 
1876) a lui Al, Dominique Parodi, literat francez, de origină italiană 
(1842—1901). 

Inceputurile Romei vor fi servit în intenția lui Caragiale drept 
prefațare Romei învinse, căci după un mic istoric al evoluției religiilor, 
după războiul Troiei şi povestea lui Numitor și Amuliu şi a lui Ro- 
mulus şi Remus, stărue asupra zeiţei Vesta, asupra cultului acestei 
zeițe şi a îndatoririlor fecioarelor Vestale. Şi cine a citit Roma învinsă 
ştie, că întreaga acțiune a dramei se concentrează în jurul dragostei 
vinovate a unei fecioare Vestale şi a ispășirii acestei greșeli spre a 
scăpa Roma de invazia Galilor, pe care Zeii, drept pedepsire pentru 
sacrilegiul comis de Vestală, o abătuse asupra Romei, 

1) Gh. Coşbuc, Amintiri despre Caragiale, în „Flacăra“, 1912 (Îl) Nr. 7, 


pp. 49-50. 
2) I. L. Caragiale, Opera, IH. p. 324. 


CARAGIALE ȘI ITALIA 621 


Şi acum o problemă, care nu este atât de istorie literară, cât de 
estetică, Cine a studiat pe Caragiale și a trecut şi la traducerile, pe 
care scriitorul nostru le-a făcut, a putut observa că majoritatea su- 
biectelor acestora (E d. Po&, O balercă de Amontillado; Masca; Cer- 
vantes, Curiosul pedepsit; V. Hugo, I. Borgia; AL Parodi, Roma 
învinsă (se petrec în Italia şi că toate la un loc inclusiv Răzbunare 
din C, Sylva) trăesc o înfiorătoare umanitate, 

i Marile acte de iubire ca şi de ură și răzbunare, de crimă ca și 
de total sacrificiu pe pământul acesta s'au trăit în lumea simplă, pri- 
mitivă a pământului, (C. Sylva, Răzbunare). 

Saturat până la desgust de toată lumea aceea a comediilor și 
momentelor sale, falsă, incapabilă de un gest de adâncă umanitate, 
Caragiale a avut întotdeauna nostalgia acestei lumi de totală umanitate, 
care să iubească, dar și să urască, să fie capabilă de orice act, oricât 
de monstruos, dar și de sublim sacrificiu, De aici Năpasta și Păcat. 
Şi tot de aici şi atmosfera aceea tare, înliorătoare din traducerile sale, 
care constituesc în opera lui Caragiale raza de lumină a creaţiei sale 
artistice, 

Au fost în Caragiale ca și în Machiavelli doi oameni: unul, care 
ştia să observe şi să râdă de păcatele oamenilor și un altul, care nu 
pierdea din vedere un ideal de umanitate completă (Năpasta, Păcat, 
iar în politică „1907"). 

Judecat astfel, Caragiale poate fi socotit şi el, ca și prietenul său 
„Nicolaki Machiavellis“, pentru care avea atâta dragoste și admiraţie, 
tot un om al Renașterii, al unei renașteri spirituale a omului, 


CONST. I. DIHOIU 


CRONICI 
O NOUĂ DEFINIȚIE A „NEAMULUI“*), 


In primii ani de după războiul mondial, Profesorul Iuliu Moldovan' 
a pornit o acţiune, care a însemnat o adevărată luptă naţională, un 
strigăt de alarmă într'o lume care pășea pe căi greşite, o chemare pe 
drumul vieţii a întregei suflări româneşti de pe întreg cuprinsul ro- 
mânesc, Un nou crez a fost plămădit din minte și din suflet românesc, 
singurul care poate îi, crezul biopolitic, iar pentru înfăptuirea lui, după 
ce toate conştiințele românești vor fi pătrunse de acest nou ideal și 
stăpânite de această concepţie de vieaţă, o nouă știință a luat na- 
ştere : biopolitica, politica vieţii, 

Acţiunea biopolitică a Profesorului Moldovan urmărește o restau- 
rare a comunităţii românești pe drumul vieţii și al istoriei, pe drumul 
tradiţiei românești. Această politică se întemeiază pe legile vieţii, dela 
care oamenii şi neamurile nu se pot abate fără a intra în suferință şi 
declin, Suprema realitate pe care o slujește biopolitica este neamul, 
cu unitatea lui fundamentală: familia. Biopolitica condamnă materialismul 
şi acel individualism patologic care distruge legăturile fireşti cu natura 
şi familia, cu trecutul și viitorul, reducând materia la modestul rol de 
slujitor al omului, iar pe individ la o părticică din lanţul generaţiilor 
neamului, „cu răspunderi faţă de trecut, cu datorii pentru viitor". 
Biopolitica vrea să îndrepte lumea românească pe drumul tradiţiei, 
omeniei, cinstei şi vitejiei românești -din trecut și care se cuprind toate 
în patrimoniul primit în veghe dela străbuni pentru a îi transmis urma- 
şilor noştri. 

De ani de zile lumea românească a putut ceti scrisul Profesorului 
Moldovan, în „Igiena Naţiunei” și „Biopolitica“, apărute la Cluj, în 
1925 şi 1926 şi să-i audă cuvântul la adunările generale ale „Astrei“, 
Pe linia acestei activităţi biopolitice a apărut, la începutul acestui an, 
studiul „Neamul“, publicat în „Buletin Eugenic și Biopolitic”, 
nr. 1-—4, 1942, 


*) Prof. I. Moldovan, „Neamul“, în Buletin Eugenic şi Biopolitic. Vol. XIIL Nr, 
1—4, Sibiu 1942, 


O NOUĂ DEFINIȚIE A „NEAMULUI“ | 623 


Din acest studiu, se desprinde aceeași dorință veche de a con- 
tribui la limpezirea acelor noțiuni care se referă la „realități, în cari 
se ancorează sau se concretizează o concepţie de vieaţă, de a căror 
înţelegere la timp şi precisă depinde rezistenţa, forţa de luptă, propăşirea, 
existența chiar a unităţilor superioare : neam și patrie“. Aceste noțiuni 
sunt d. e. națiunea, neamul, rasa. Mai departe se desprinde aceeaşi 
chemare caldă către un ideal, atât de necesar în aceste timpuri câad 
ostașii noștri luptă disciplinat şi se jertfesc viteji pentru un viitor mai 
bun al urmaşilor — „un ideal, care să ne unească, să ne integreze, 
cu tot gândul, cu toată fapta noastră spre scopul dăinuirei și propăşirei 
neamului”. Ne trebue o concepţie de vieață, care să ne dea idealul 
dorit şi să se integreze într'o comunitate de luptă, solidă, care să 
meargă pe drumul cel bun. 

„Avem această comunitate solidă, indiscutabilă, în care intrăm în 
clipa naşterii şi în care rămânem vieața noastră întreagă, așa cum apar- 
ţinem familiei, în care ne-am născut şi continuăm să-i aparţinem, chiar 
dacă ne lăpădăm de numele, credința şi naționalitatea ei. Este comuni- 
tatea etnică, neamul. Nicio altă limbă nu are un nume atât de potrivit, 
o noţiune atât de precisă, pentru a reda înrudirea de sânge, devenirea 
în timp, cuprinderea într'o familie mare, generatoare de vieață nouă. 
Așa cum familia este precizată în ființa ei prin patrimoniul biologic şi 
spiritual propriu, prin așezarea și înrădăcinarea ei într'un mediu, care 
o influenţează şi modelează printr'o interacţiune fără încetare și prin 
rostul pe care îl îndeplineşte şi care rezultă din această interacţiune, 
așa neamul este o comunitate de sânge, tradiție, spaţiu şi destin“. 

Să cercetăm pe rând factorii constitutivi ai tiinţei etnice, 

Cel dintâiu și cel mai însemnat element constitutiv al neamului 
este comunitatea de aug Prin sânge Profesorul Moldovan înţelege 
în acest caz patrimoniul biologic ereditar. Inrudirea de sânge dintre 
fiii neamului românesc este o realitate vie, dovedită pe cale științifică. 
Fiecare Român trebue să aibă convingerea, că în vinele noastre curge 
un sânge diferit de al altor neamuri, sângele românesc, caracteristic : 
nouă. Dar mai mult decât atât, fiecare Român trebue să știe, că în 
vinele sale curge o picătură chiar şi din sângele acelora care au con- 
tribuit la plămădirea neamului românesc şi i-au făurit vieaţa de-a-lungul 
veacurilor. (Igiena Naţiunei, pg. 9), Este sângele românesc în devenire, 
izvorul de vieață şi de luptă al tuturor acelora care au fost, sunt şi 
vor fi Români. Această înrudire biologică se dovedește ușor și categoric, 
dacă cercetăm şirul înaintaşilor unei familii de Români. Ştiind că fiecare 
om are doi părinţi, patru bunici, opt străbunici, ş. a, m. d, văzând 
cum trebue să se dubleze şirul înaintaşilor cu fiecare generaţie de 
părinţi, putem calcula, că înainte cu 60 de generaţii, deci cu vreo 1800 
ani, excluzând contopirea de înaintaşi prin căsătorii între rudenii, ar 
trebui să existe miliarde de străbuni pentru fiecare familie, Sau invers, 
dacă o familie de acum 1800 ani, s'ar fi înmulţit în proporţia obişnuită 
azi, de 1%, anual, fără a se contopi sau înrudi în şirul descendenților, 
ar trebui să aibă azi ua număr incalculabil de urmași. Realitatea este 
că, cu cât mergem mai mult în urmă cu atât se înmulțesc străbunii 
comuni. De aceea putem afirma că „azi nu există familie de Români, 


624 GHEORGHE VORNICA 


care să nu aibă cândva în decursul veacurilor înaintași comuni cu 
oricare altă familie românească”. Sângele nostru a circulat în vinele 
tuturor aceloră care au cinstit numele de Român și a luptat pentru 
fiinţa și drepturile neamului, în toți eroii, martirii și înțelepţii neamului, 
cunoscuţi sau necunoscuţi nouă, în toţi aceia care au luptat, s'au jertfit 
şi au murit pentru românism, La noi, la Români, acest proces de: 
înrudire biologică a fost ajutat și de faptul că cei ce trăiesc astăzi 
sunt urmașii unui număr relativ redus de familii străbune. Apoi 
Ardealul a constituit un centru de iradiere a vieţii româneşti, din belșug 
răspândită, afară de țările românești, până în Crimeea. 

Comunitatea de tradiţie este o condiţie de bază a fiinţei, etnice, 
anume „tradiția înțeleasă ca patrimoniul spiritual moştenit din stră- 
buni, creaţie a fondului biologic ereditar sau asmilată de aceasta“. Ea. 
cuprinde exteriorizările şi concretizările trainice ale sufletului etnic: 
folklorul, datinile, muzica, dansul, portul limba şi credinţa. Mai mult. 
decât un material de muzeu, tradiţia este un factor constitutiv şi protector 
al fiinţei etnice. „De fapt însă ea este un organ întregitor, scut al 
corpului etnic, indispensabil pentru dăinuirea acestuia”. Intre corpul 
etnic și tradiția, trăită de acesta, există un permanent schimb de valori 
iraționale, un metabolism tainic de regenerare reciprocă, indispensabil 
pentru păstrarea şi ocrotirea vieţii specifice etnice”, Când acest meta- 
bolism tainic de regenerare etnică nu mai funcționează, corpul etnic 
intră în suferință şi declin, Aceasta se poate întâmpla sau în urma 
progresului unei civilizaţii străine de sufletul neamului, sau printr'un 
amestec cu alt neam cu o altă tradiţie, indiferent dacă acesta este 
considerat superior, egal sau inferior, 

Prin comunitatea de spaţiu, Profesorul Moldovan se referă la 
pământul patriei, la glia străbună, de care suntem legaţi prin puternice 
rădăcini cu toată ființa noastră, — pământ care nu a fost ales la 
întâmplare, ci de care neamul s'a legat fiind cel mai potrivit cu firea 
lui, Şi aici, între glie şi corpul etnobiologic, se petrece un schimb de 
energii vitale, întregitor şi modelator fără încetare al suiletului neamului 
în devenire. 

„Destinul este rezultanta interacțiunei între ereditate şi mediu, în 
cazul nostru între sânge, tradiţie și spațiu. Interacţiune, a cărei rezultate 
de-a-lungul veacurilor le înregistrează istoria, și care interacţiune abia 
în lunga ei dăinuire, plămădește şi precizează personalitatea neamului“. 
Patrimoniul biologic ereditar, sângele, — patrimoniu spiritual moștenit 
din străbuni sau tradiția, — și glia de care suntem înrădăcinaţi, acestea 
sunt elementele din îmbinarea cărora se plămădește destinul unui neam, 
Important de reţinut este că, după Profesorul Moldovan, acest destin 
nu trebue să fie o fatalitate, Noi putem interveni asupra acestor ele- 
mente constitutive ale destinului, să ocrotim și să înobilăm sau neso- 
cotim patrimoniul biologic ereditar, forțele biologice calitative și numerice, 
să apărăm tradiţia sau să lovim în ea, să stăpânim mediul sau să ne lăsăm 
stăpâniţi de el. „Un neam nu este desăvârşit în alcătuirea lui decât 
atunci, când sânge, tradiţie și mediu se integrează organic într'un destin 
voit, spre un ideal înrădăcinat și el în fondul ereditar, cultura! și spaţial, 
specifice neamului”, Crezul biopolitic se întemeiază tocmai pe această. 


O NOUĂ DEFINIŢIE A „NEAMULUI“ 625: 


putință de a interveni în destinul oamenilor și al neamurilor, pe baza 
cunoașterii legilor vieţii, a raportului just dintre ereditate și mediu, 
idealul pentru neam fiind „o disciplinată şi hotărită stăpânire a desti- 
nului propriu“, 

Dintre noţiunile sociale intrate în vâltoarea luptelor de idei și de: 
a căror înţelegere precisă nu putem să fim indiferenți, prin realităţile: 
la care se referă, şi asupra cărora mai stărue Profesorul Moldovan în 
lucrarea amintită, este vorba de noţiunile de naţiune și rasă, In privinţa. 
naţiunei definițiile variază după oameni și după grupurile de oameni 
între națiunea ca unitate etnică şi națiunea ca formaţiune politică, 
Totuși, după cum ne spune Profesorul Moldovan, realitatea naţiunei 
este una singură. Politic era interesul hotăritor pentru înțelegerea na- 
țiunei şi nu realitatea etnică, atunci când s'au numit naţionale parti- 
dele politice cu toţi membri lor evrei și minoritari și atunci când in- 
dustrii pur evreiești se puteau numi naţionale, lată înțelesul naţiunei 
faţă de neam, aşa cum se desprinde din gândirea Profesorului Moldovan :: 

„Națiunea nu este identică cu neamul, Există o naţiune ameri- 
cană, dar nu un neam american. Comunitatea de spaţiu este elementul 
hotăritor în conceptul naţiunei. Dacă neamul este un curent de vieață,. 
o formaţiune biologică în devenire, care cuprinde pe toţi ce au fost, 
sunt şi vor fi de același sânge, națiunea este o realitate politică actuală 
şi voluntară, pentru care comunitatea de sânge nu este esenţială, 
Apartenența la o naţiune, ca și părăsirea ei o poate hotări — după 
norme fixate de legiuitor — individul. Apartenența etnică este hotărită 
prin naștere. Națiunea cuprinde zeci sau pe toți cetățenii actuali ai 
unei țări, sau în cadrele unui stat pe toţi aceia cari în baza. limbei, 
credinţei, aşezării sau intereselor comune se simt sau se vroiesc uniţi 
sub acelaşi nume de neam și ţară. Ea poate deveni un neam atunci, 
când după o îndelungată convieţuire şi tot mai intensă și extensivă. 
înrudire, se stabileşte comunitatea de sânge, tradiţie, spaţiu şi destin, 
caracteristice neamului”, 

Să reținem raportul şi ierarhia pe care Profesorul Moldovan le 
stabilește între neam și naţiune, altele decât cele stabilite de obiceiu 
până acum, când neamul se socotea în înțelesul de popor ca ceva 
inferior naţiunei, o stare de inferioritate biologică, lipsită de cunoştiință 
și de voinţă, Prin noua concepţie, neamul este totul, idealul și veşnicia, 
iar națiunea o formă politică a prezentului, o realitate politică actuală 
şi voluntară. Naţiunei îi corespunde adjectivul naţional, neamului 
adjectivul etnic, 

Mai departe Profesorul Moldovan lămurește noțiunile popor şi 
rasă, „Noţiunea de popor este intermediară între neam și naţiune, 
mai apropiată de cel dintâiu, adeseori întrebuințată chiar în înţelesul 
acesta, cu deosebirea totuşi, că popor înseamnă mai mult neamul dela 
țară, cu accentuirea comunităţii de tradiţie, țărănimea deci, cum reiesă 
şi din înţelesul adjectivului corespunzător: popular“, In privinţa rasei, 
pentru noi trebue să rămână o noțiune pur ştiinţifică, care nu are ce 
să caute în arena luptelor sau concepțiilor politice, 

Ceea ce ne leagă pe noi Românii, mai mult decât orice altă idee, 
este comunitatea de sânge, fondul etnobiologic ereditar, care explică. 


626 GHEORGHE VORNICA 


unitatea noastră sufletească. Pe noi ne leagă anumite caractere sufletești 
ereditare, specifice nouă, caractere etnice şi nu rasiale. Acolo unde 
alţii vorbesc de rasă, noi vorbim de neam sau mai precis de fond 
etnobiologic — spune Profesorul Moldovan. „Fondul acesta cuprinde 
atât dispoziţiile fizice ereditare, cât şi cele mintale şi sufletești. Căci 
biologice sunt toate manifestările vieţii. Studiul vieţii este biologia, 
studiul vieţii, al genezei şi evoluţiei neamului este etnobiologia, o 
ramură a etnologiei, care este studiul neamului în general”. 

Idealul care trebue să ne unească pe toţi, cu trainice și tainice 
legături, peste interese de grup, peste grijile prezentului etemer, trebue 
să fie un ideal care să se închine și care să slujească nemul: comunitate 
de sânge, tradiţie, spaţiu şi destin. lar datoria noastră cea mare este 
să păstrăm patrimoniul străbun, sângele şi tradiţia, ferindu-ne de amestecul 
cu alte neamuri, indiferent dacă sunt socotite superioare sau inferioare 
nouă, căci, așa cum o îi patrimoniul străbun, pentru noi nu poate exista 
comoară mai de preţ decât această zestre proprie nouă. Numai în 
felul acesta ne stăpânim destinul, pe care ni-l croim noi, sub semnul 
şi pe drumul eternității românești, 

Pentru stăpânirea acestui destin, Profesorul Moldovan arată că 
trebue ca şi în viitor, Ardealul să determine drumul neamului: 

„In orice caz neamul nostru își va păstra caracterul și destinul 
său românesc cât nucleul de sânge originar, centrul său de roire de 
vieață românească, va continua să determine factura biologică și direcția 
culturei neamului întreg. Și acest centru este Ardealul românesc“. 


GHEORGHE VORNICA 


OPERA ROMÂNĂ LA SIBIU 
24-28 lunie 1942 


Trebue să fim recunoscători Astrei că a invitat opera din Capitală 
să vină” la Sibiu şi ni-a prilejuit astfel câteva seri de înălţare sufletească, 

Prin vechiul teatru sibian, care se poate numi istoric în virtutea 
evenimentelor de ordin spiritual şi naţional care au avut loc în el în 
cursul deceniilor, a trecut suflul marei, nemuritoarei arte. 

Crezul muzical atât de superior şi românesc al d-lui Tiberiu 
Brediceanu, actualul director al operei bucureștene, a răspuns la 
invitaţie în modul cel mai elegant și artistic, aducându-ne, cu mari 
sacrificii din partea Statului ceea ce are opera mai bun ca dirijori şi 
executanţi, în 4 capod'opere ale repertoriului mondial şi 2 lucrări ori- 
ginale românești. 

Privind la sala care fremăta de bucuria aşteptării unui regal de 
înaltă artă prin intermediul artiștilor români, gândul meu se întorcea 
cu mulţi ani înapoi. In aceeași sală, copilă fiind, am asistat la primul 
spectacol de operă în limba română, datorat „Reuniunii române de 
cântări“ sub măiastra conducere a tânărului și atât de valorosului său 
dirijor, profesor Gheorghe Dima, cu concursul baritonului N i- 
colae Popovici dela Karl-Theater din Viena, fiu al Banatului, mai 
târziu profesor de muzică la liceul românesc din Braşov, Spectacolul 


OPERA ROMÂNĂ LA SIBIU 6217 


era opera O noapte în Grenada de Kreutzer și s'a dat în 15 și 17 
Aprilie 1886. Dintre membrii Reuniunii au cântat ca solişti doamna 
Maria .Crișan-Roșca, soprană, dintr'o familie dotată cu voci fru- 
moase, cristaline şi multă muzicalitate, solistă merituoasă care a stat 
mulţi ani în fruntea celor ce slujeau muzica în Ardeal! și mama exce- 
lentului muzician Ionel Crişan, fost bariton al operei clujene şi 
profesor la conservatorul din Cluj; Ghiţă Pop, tenor, care mai târziu 
a trecut munţii şi a fost un eminent profesor de liceu la București; 
câţiva profesori tineri în roluri mai mici, în cor elita sibiană. Maestrul 
Gh. Dima a săvârșit o faptă memorabilă prin acest spectacol, dat cu 
diletanţi, cu concursul unui singur profesionist. Niky Popovici avea o 
voce cu un timbru catifelat, un farmec și o dulceaţă rară, era înalt, 
svelt, avea un joc de scenă sigur şi distins, l 

Peste câțiva ani, mi-se pare prin 1890, am avut o scurtă stagiune 
germană de operă cu cântăreți bunişori austriaci, S'au dat î. a. „Băr- 
bierul din Sevilla”, „Tannhäuser“, „Faust”, costumele, orchestra, corul, 
decorurile fiind cât se poate de modeste, 

Timpul trece, dragostea pentru scena lirică crește. Concetăţenii 
noştri sași au două înighebări care se întrec dând multe opere ger- 
mane, aducând solişti pentru rolurile principale şi producând spectacole 
bune cu dirijori destoinici, cor numeros, arătos și bine strunit, 

Dima se mută la Brașov, dar vine Hermann Kirchner, care, 
deşi German, se contopeşte cu neamul care l-a primit cu căldură, 
Reuniunea are o nouă înflorire, dă opereta Moş Ciocârlan de Tudor 
cavaler de Flondor în 1905 la Sibiu, iar în 1906 pe scena Teatrului 
Naţional din București, în prezența Reginei Carmen Sylva şi a elitei 
bucureștene. In rolul titular un diletant bucovinean de mare merit, 
care a avut și direcţia de scenă, Grigore de Pantazi, (autorul 
baletului Nippes), în rolul ciobanului Stan tenorul bucureştean Ştefă- 
nescu Spira, una dintre primele victime ale războiului mondial. 
Bucureştenii, ca înainte Sibienii, au rămas încântați de frumuseţea ti- 
neretului —- 100 persoane — de pe scenă, a costumelor, de vioiciunea 
şi noblețea jocului care depășea mult nivelul diletanţilor. Pe Kirchner 
ni-l-a furat capitala în urma acestui succes, 

Reuniunea a mai dat, tot cu mare succes, Șezătoarea de Bredi- 
ceanu şi Crai Nou de Ciprian Porumbescu, iar în Iunie 1913 Cavaleria 
rusticană cu concursul artiştilor Ştefan Mărcuș, tenor (Turiddu) 
şi lonel Grişan, bariton (Alfio), dirijor fiind Hermann Henrich 
din Troppau. După războiu, sub Nicolae Oancea se cântă De-aș 
fi rege şi Traviata cu Nina Batty, Emil Marinescu şi Ghim- 
peţeanu. 

Toate aceste spectacole nu au fost numai un prilej de manifestare 
a talentelor ronfâneşti şi de repetiţii palpitante, dar au avut și darul 
să introducă publicul din provincie și tineretul şcoalelor secundare şi 
normale în domeniul muzicei de operă. 

Deci marea, sublima, înălțătoarea artă, care te liberează din că- 
tușele materiei şi te avântă fericit spre culmile geniului omenesc, nu 
se abătuse încă prin orașul cu cea mai veche tradiţie muzicală. 


628 LUCIA COSMA 


(Nu mă ocup de activitatea de prim ordin pe terenul muzicei de 
concert, care a fost pilduitoare și în care s'au realizat înfăptuiri de 
cea mai înalta calitate, atât prin concertele corale ale Reuniunii, în 
care s'au executat î. a. Magnificat de Bach, Creaţiunea de Haydn, Elias 
de Mendelssohn, Stabat Mater de Rossini, Reguiemurile de Cherubini, 
Mozart, Verdi, sau de concertele soliștilor care ne-au onorat cu vizita 
lor în frunte cu gloriile noastre George Enescu şi D. Popovici- 
Bayreuth, mă refer numai la arta lirică de scenă, opera). 

Spectacolele Operei Române au întrecut toate așteptările, 


Graţioasa și dantelata Nunta lui Figaro a genialului Mozart, 
Carmen cea străbătută de patimă și fatalitate a francezului Bizet, Boema 
caldă și exuberantă a italianului Puccini, Paiafe, tragica pagină din 
vieaţa artiştilor nomazi a lui Leoncavallo, ne-au prezentat o fascina- 
toare varietate de epoci, stil şi concepţii, fiecare seară producându-ne 
o nouă desiătare prin valoarea operelor, talentul şi știința interpreţilor, 
îngrijita punere în scenă, fastul sau realismul decorurilor şi costumelor, 
regia impecabilă, 

Inceputul și sfârşitul prea scurtei vizite a fost închinat artei au- 
tohtone. Mă voiu ocupa la urmă mai mult de cele două compoziţii ale 
autorilor români Alexandru I Zirra şi Tiberiu Brediceanu, 


Ca dirijori ne-au onorat domnii: lonel Periea, (Carmen şi 
Boema), dirijor de faimă europeană cu o baghetă ciasică şi fermă, 
Alfred Alessandrescu (Nunta lui Figaro și La Seceriș) conștiin- 
cios, poetic în Mozart, înțelegător și animator în compoziția româ- 
nească, Egizio Massini, cu experiența lungă și verva neştirbită, 
stâlp sigur al operii dela întemeierea ei. 

Ca interpreţi am avut pe domnii: Gheorghe Nicolescu- 
Ba su, celebritate recunoscută și în marile centre muzicale ale apusului, 
care ni-a dat un Figaro strălucit şi model; Petre Ştefănescu- 
Goangă, creatorul atâtor roluri importante a interpretat cu artă de- 
săvârşită şi glas generos pe sumbrul Lăpuşneanu şi pe pasionatul Tonio; 
Emil Marinescu, Don José și Canio, tenor dramatic cu voce 
care răspunde la toate impulsurile trăirii unor roluri pline de patimă 
omenească şi cu un joc de scenă de calibru european; Dr. Ionel 
Spătaru (Rodolfo, Drăguş), tenor liric frumos timbrat, cu joc cald, 
sincer; Mihail Arnăutu (Marcello, Moş Gligor), bariton cu voce 
frumoasă, puternică şi joc degajat; Nicolae Secăreanu (Bartolo, 
Colline) bas cantabil cu stil şi măsură; G. Oprişan (Măscăriciul, 
Benoit, Alcindoro, Antonio) comicul inepuizabil şi apreciat de public; 
Aurel Borneanu (Contele, Morales, Primarul) şi Alexandru 
Enăceanu (Escamillo) baritoni cu mijloace vocale bogate și prestanță 
scenică, Ştirbei, Puican, Stefanovici, Alger și alţii, care au 
consimțit să cânte roluri mai mici spre a asigură un ansamblu omogen, 

Vocile femenine au fost de asemenea strălucit reprezentate, Dra 
Maria Moreanu în Carmen a cucerit și fascinat sala prin vocea sa 
caldă și timbrată de mezzosoprană, capabilă de a exprima întreaga 
gamă a pasiunilor omenești, temperament vulcanic, interpretare intere- 
santă; D-nele Lucia Bercescu-Țurcanu (Doamna Ruxanda, 


OPERA ROMÂNĂ LA SIBIU 629 


Contesa) cu o voce excepţională, dulce şi puternică, a fost rând pe 
rând îndurerată şi tragică, suavă și melancolică; Emilia Guţianu- 
Alessandrescu (Susana) soprana lirico-lejeră bine cunoscută şi 
„apreciată a interpretat pe subreta svăpăiată cu graţie, talent şi stil; 
lana Nanescu (Marcellina) interpreta încercată a rolurilor de contra- 
altă dramatică a adăugat o notă nouă creaţiilor sale în bătrâna co- 
chetă, dornică de dragoste; Evantia Costinescu a cântat cu vocea 
sa cristalină, perfect condusă, o Mimi şi o Stăncuţă fermecătoare; 
Thea loanin-Rămurescu, în două roluri complet opuse, Mi- 
caela cea naivă şi Nedda cea dornică de amor pătimaș, a dovedit 
că e stăpână pe mijloace vocale şi resurse dramatice bogate şi multiple; 
Maria Blejanu (Musetta şi Mercedes) uneşte cu o voce caldă şi 
sonoră un temperament meridional, un joc de scenă sigur şi sincer; 
Florica Popovici (Cherubino) a cântat şi jucat frumos, cu artă și 
talent, un rol dificil de travesti; Nella Dimitriu (domnițfa Ana, Viţa) 
Araz Savagian(Fraschita), Ana Tălmăceanu-Dinescu (dom- 
nifa Gherghina) sunt așteptate cu rolurile însemnate la care le îndrep- 
tățește vocea, talentul şi cunoștințele 'și le mulţumim pentru gestul co- 
legial de a se fi resemnat de astădată la roluri de mai puţină impor- 
tanță ; Iulia Drăgan, Maria Savin, Stella Moţăţeanu şi 
altele au întregit cu voci frumoase și joc degajat un ansamblu tineresc 
şi vioi. 
Baletul în frunte cu Marie Jeanne Livezeanu, C. Apo- 
stolescu, D. Checais, M. Dumitrescu e în mare progres de 
când e strunit de marea artistă Floria Capsali şi a făcut o im- 
presie excelentă, cu toate că era mult împiedecat de dimensiunile scenei 
noastre minuscule, 

Corul sub conducerea unui artist cu mari calități de muzicalitate 
şi fineţe D-nul Kulibin, românizat, curăţit de multele elemente străine 
şi dăunătoare calităţilor de ordin vocal şi estetic, sa prezentat în mod 
superior cu voci frumoase și bine conduse, plin de avânt și măsură, 

O contribuţie nevăzută dar importantă au dat Academiile noa- 
stre de muzică, toată generaţia mai tânără de soliști şi chiar de corişti 
fiind absolvenţi sau foşti elevi ai claselor de cânt şi de operă, 

Orchestra, factor de cea mai mare importanţă, deși redusă ca 
număr din cauza războiului, a fost desăvârșită, având la primele pu- 
pitre nume ilustre de artişti și profesori, 

Viziunea înaltă și experienţa temeinică a d-lui Constantin 
Pavel a girat o direcţie de scenă demnă de oricare teatru cu tradiţie 
veche, 

Regia d-lor Cottescu şi Zavodnicu a avut să lupte cu di- 
ficultăţi extraordinare, datorite în primul rând insuficienţei teatrului 
sibian, cu totul impropriu pentru opere spectaculoase şi a transportului 
complicat a atâtor decoruri şi rechizite aduse cu spirit larg şi generos, 
spre a da stagiunii lustrul cuvenit merită ua elogiu special. 

Să nu uităm nici munca de albină a neobositului administrator 
al operei, d-l Dorin losof, graţie căruia totul a fost organizat la timp, 
cu tact, spre mulțumirea tuturor, 


630 LUCIA COSMA 


Publicul, în rândurile căreia am văzut şi numeroşi concetățeni 
germani, a căror presă a elogiat opera noastră cu căldură, în cronici 
scrise cu multă competință, a răspuns cu entuziasm şi recunoștință și 
ar fi umplut teatrul până la ultimul loc, oricâte spectacole s'ar fi dat. 

Să ne intoarcem acum la cele două seri, prima și ultima, care 
ni-au adus satisfacția de a putea aplauda cu toată convingerea com- 
__ poziţii româneşti de mare valoare. 

În Alexandru Lăpuşneanu, muzică și text de Alex. S. Zirra, pro- . 
fesor la Academia de Muzică din lași, am avut prilejul să ascultăm o 
lucrare valoroasă care deschide, alături de Năpasta lui Sabin Drăgoi, 
şirul dramelor muzicale cu subiect românesc, cu țesătură muzicală îm- 
pletită cu motive țâșnite din străfundurile atât de dăruitului nostru 
neam, compuse de autori români care posedă pe lângă talent și știință 
solidă și simţire românească, | - 

Dacă în privinţa libretului sar putea formula unele rezerve, 
— numai un Wagner a fost dublat de un literat la înălțimea compo- 
zitorului — partea esenţială, muzica, este a unui muzician autentic, 
dăruit şi instruit. 

Actul întâi pare cel mai puternic, cel mai strâns. Cuvântul cade 
just, lapidar, muzica descrie drama prin mijloacele cele mai complexe 
şi cele mai moderne (in sensul bun al cuvântului). După un scurt pre- 
ludiu care ne introduce în atmosfera românească — Alexandru Zirra 
este şi folclorist şi nu şi-a căutat motivele în arhiva fonogramică, în 
sulurile adunate de alţii din regiuni cu alte rezonanțe, ci pe plaiurile 
Moldovei natale, — se intră de-a-dreptul în sâmburele frământărilor 
unui crud domnitor din crude timpuri, construcție muzicală sigură şi 
bogată, care a revelat în autorul ei un talent real, a cărui primă lu- 
crare poate să stea cu cinste pe afișul oricărui teatru apusean. Dacă 
în cele mai multe compoziţii moderne muzica este un conglomerat de 
sunete care par aruncate la întâmplare și cântăreții trebue să facă o 
adevărată echilibristică mentală spre a o putea memora, în Alexandru 
Lăpuşneanu totul este purtat de melodie și susținut de armonie, reci- 
tativele urmează linia și accentul logic al razelor vorbite și pentru 
întâia oară ne putem bucura de plasticitatea limbei noastre cântate, 
româneasca operelor traduse fiind foarte relativă, o haină nu destul de 
bine potrivită pe un corp străin, pe când aici totul se contopește periect, 

Actul al doilea cu atmosfera sa mai impăciuitoare are frumuseți 
senine, sbuciumul domniţei fiind totuşi fidel redat, 

Poate s'a făcut bine că s'a omis ospăţul cu măcelul, 

Actul al treilea aduce în căutarea zadarnică a mântuirii prin po- 
căinţă și un misticism turburat de vedeniile şi pasiunile trecutului, justa 
notă sumbră şi tragică, 

Meşteșugul lui Alexandru Zirra e onest, arta lui e sinceră, 

Direcţia Operei l-a cinstit cum se cuvine, n'a precupețit nimic ca 
montarea să fie fastuoasă, costumele bogate și tradiţionale, totul evo- 
cator al unui trecut de mărire pământească. 

Distribuţia a fost de asemenea din cele mai fericite, soliștii im- 
presionanţi şi cel mai mic rol interpretat cu îngrijire, 


OPERA ROMÂNĂ LA SIBIU 63t 


Domnul Petre Ştefănescu-Goangă a risipit în rolul titular 
toată strălucirea glasului său rar, artei sale superioare de a-l conduce 
şi de a interpreta, iar în mască, ţinută şi mişcare a trăit intens vieaţa 
sbuciumată a fiorosului domnitor moldovean. 

O revelaţie fericită a fost tânăra soprană dramatică, doamna Lucia 
Bercescu-Țurcanu în rolul domniţei Ruxandra, care pe lângă o 
voce de o frumusețe și strălucire mare, bine condusă, a avut și un 
joc de scenă surprinzător de sigur şi rotunjit pentru tinereţea sa ca 
vârstă și în artă; hieratică și nobilă, sau exprimând un mare sbucium 
sufletesc stăpânit, cu o prestanță de domniţă adevărată, n'a avut niciun 
moment de defecţiune și a cucerit în sbor simpatia și admiraţia sălii, 


Doamnele Nella Dimitriu, Thea loanin-Rămurescu, 
Ana Tălmăceanu-Dinescu, Matia Savin în tinere curtence, 
domnii Puican, Borneanu şi Ştirbei în boerii răsvrătiți, G. 
Oprişan în măscăriciul curţii, au format un ansamblu bine ales și 
condus de știința magicianului Constantin Pavel, excelentul di- 
rector de scenă. 

Orhestra suficient de numeroasă, sonoră și dinamică sub bagheta 
încercată a d-lui Egizio Massini, carea condus cu înţelegere și 
căldură latină, 

Ultima seară a ridicat până la maximum temperatura ertusiasmului 
publicului, în rândurile căruia se înfrățeau pletele albe ale veteranilor 
din tinerețea cântecului românesc, ridicat la valoare de artă, cu tine- 
retul universitar de azi, veniţi toți cu mult drag să asculte o lucrare 
nouă a autorului său cel mai iubit, cel mai popular, 

Sufletele Românilor și ochii şi urechile celor străini de neamul 
nostru s'au putut desfăta în profuziunea de melodii și jocuri românești, 
risipite cu dărnicie de nabab de deţinătorul celor mai multe, frumoase 
şi preţioase comori din folclorul muzical al poporului nostru, Tiberiu 
Brediceanu, în La seceriş, icoană dela ţară, cum o numește autorul, 

Doine bănăţene, ardelene, jocuri de pretutindenea au încălzit pu- 
blicul până la flacăra entuziasmului de esenţa cea mai pură a zilelor 
mari din trecutul de luptă și aspiraţiuni al Sibiului robit de odinioară, 
şi a demonstrat ce doritor este el de manifestări românești cu valoare 
artistică şi ce recunoscător este pentru ele. Dacă Tiberiu Brediceanu 
ar avea răgaz să ne mai dea din tezaurul său de artist și român, și 
alţi folclorişti merituoşi ar face la fel, s'ar stârpi ecourile ţigăneşti 
şi cele de reviste cari strică gustul publicului, denaturează muzica 
populară și prin răspândirea lor prin radio pot influența în rău şi 
isvorul nesecat al inspiraţiei populare. Auzindu-se în schimb cât mai 
des şi cât mai multe din străvechile şi minunatele cântece și jocuri 
autentice, culese şi armonizate cu fidelitate şi pricepere de folcloriștii 
noştri, se va şti făce deosebirea între muzica noastră autohtonă de 
valoare nepieritoare și între inspiraţia ieftină a autorilor chinuiți de 
nevoia de a produce cât mai multă „muzică uşoară“ şi muzică pseudo- 
românească, 

Interpreţi lucrării d-lui Brediceanu erau toţi specialişti apreciaţi 
ai genului popular românesc: d-nele Evantia Costinescu (Stăn- 


632 LUCIA COSMA 


cuța), Nella Dimitriu (Viţa), d-nii Spătaru (maramureşeanul 
Drăguș), Arnăutu (Moş Gligor), Borneanu (Primarul). Deasemenea 
și rolurile mai mici erau încredințate unor specialişti merituoşi. 

Costumele bănăţene ale soliștilor, corului şi baletului, strigăturile 
autentice, jocurile stilizate perfect pentru uzul baletului au completat 
tabloul și atmosfera românească, un grup de copilași desghețaţi a adus 
o notă de drăgălășie, 

Maestrul Alfred Alessandrescu a condus cu înţelegere de- 
săvârșită și spirit camaraderesc, orhestra a cântat cu însufleţire. 

Prin verbul Părintelui Agârbiceanu, „Astra“ a mulţumit Pre- 
şedintelui secţiei sale muzicale, pentru că a răspuns în mod atât de 
desăvârşit la invitaţia de a aduce opera de sub conducerea sa la Sibiu, 
oferindu-i şi o coroană de lauri cu tricolor. 

lată cuvântarea distinsului scriitor : 


Domnule Director, stimate şi iubite Domn Brediceanu, 
Onorat personal artistic şi tehnic al Operei Regale Române ! 


La sfârşitul strălucitelor reprezentanţii muzicale pe care Opera Regală Română 
„de subt conducerea înţeleaptă şi plină de iubire a D-voastră, le-a dat in Sibiu în 
primul său turneu oficial în Transilvania, să-mi daţi voe să Vă aduc Dv. şi tuturor 
artiştilor adânca mulţumită a Comitetului Central al Asociaţiunii culturale Astra, a 
cărei învitare de a veni între noi aţi onorat-o, şi omagiile ei călduroase pentru praz- 
nicele de înaltă artă muzicală românească, în care aţi schimbat fiecare seară de când 
aţi venit, pentru un răstimp atât de scurt, aici. 

A fost o sărbătoare înălțătoare de suflet pentru toţi iubitorii de muzică din acest 
vechiu centru cultural, pentru care vă rămânem recunoscători, şi pentru mulţi o reve- 
lație a înaltelor aptitudini artistice ale neamului nostru, prea demult împins pe planuri 
secundare în rândul popoarelor. 

Comitetul Central al Astrei apreciază prestațiile Operei Regale Române în mij- 
locul nostru ca o realizare de însemnătate istorică. Este într'adevăr întâia oară când 
“România, încinsă pentru un crunt și glorios războiu peste hotarele sale, dă dovadă 
că are puteri destule pentru a nu încetini nici pe-o clipă ritmul normal al vieţii 
naţionale aici acasă, satisfăcând toate trebuinţele ei, chiar şi cele artistice, păstrând 
organizat şi solidar frontul intern, pe care se reazimă și fronturile de luptă. 

Un popor care poate da o asemenea dovadă în vremuri de punere la bătaea 
tuturor energiilor în războiu, trece în rândul neamurilor cu mare vitalitate şi cu mare 
viitor. : 

Comitetul Central al Astrei foloseşte acest fericit prilej, pentru a saluta în Dv., 
D-le Brediceanu, pe un vechiu, încercat şi vecinic entuziast colaborator al său, și să 
Vă prezinte omagiile sale pentru toată munca desinteresată, cheltuită cu atâta tinereţe, 
in cadrele preocupărilor sale culturale şi naţionale, între cari muzica și cântecul 
românesc au ţinut mereu un loc de frunte. 

Astra a fost fericită să găsească în Dv. nu numai un colaborator, ci și un în- 
drumător şi creiator atât în ce priveşte culegerea folclorului muzical, cât şi în trecerea 
lui în energie naţională, fie prin creiaţiile artistice ale Dv., fie prin lunga și strălucita 
serie de armonizări a cântecului poporal, pe cari de decenii le-aţi pus la îndemâna 
.corurilor noastre, ca şi a tuturor iubitorilor de muzică. Creşterea spiritualităţii şi 
energiei naţionale, desvoltarea simțului şi a priceperii muzicale prin aceste realizări 
artistice ale Dv., noi, cei dela Vestul Carpaţilor le putem aprecia mai întâi, 


Inzestrat cu un delicat și adânc sensibil suflet de artist, Dv. aţi mers din tine- 
refe, — nu criticând negativ şi depreciind realizările înaintaşilor, cum de-o vreme a 
ajuns un întristător obiceiu, ci apreciindu-le cu evlavie, cu nobleţa și modestia ade- 
văratului artist, — aţi mers pe urmele lor, ale lui Gh. Dima, lacob Mureșanu, Vidu, 
— pentru a pomeni numai pe ardeleni şi bănăţeni, — cu singura dorință şi năzuinţă, 
de a completa şi înavuţi, de a Vă da contribuţia talentului Dv. la adunarea şi pre- 
lucrarea artistică a tezaurului folclorist muzical românesc, turnându-l în creiaţia şi 
armonia artei. 


OPERA ROMÂNĂ LA SIBIU 633 


„Şezătoarea“, „Seara Mare”, „La Seceriş“, au venit să continue şirul atât de 
scurt al creaţiilor muzicale româneşti, răsunând pe scenele improvizate din Transil- 
vania și Banat, ca întâiele opere ale armoniei, auzite aici în dulcea noastră limbă. 
Dar manal şir al doinelor noastre inegalate cu cari ați îmbogățit repertoriul muzical 
național ? 

$ Ca preşedinte al Secției artistice a Astrei, ca director al Conservatorului de 
muzică al despărțmântului nostru dela Brașov, ca organizator şi îndrumător în colec- 
tarea cântecelor poporale, Astra are să Vă păstreze mereu o induioşetoare recunoştinţă. 

Şi toți Românii de dincoace de Carpaţi V'au rămas îndatorați pentru organizarea 
şi pornirea la lucru cu puteri artistice așa de glorioase, a Operei Naţionale, din 
capitala Daciei Superioare, în pribegie azi. Priceperea artistică şi tehnică şi, mai presus . 
de toate, dragostea înflăcărată de artă și neam, Va ajutat să zidiți Opera din Cluj 
pe temeiuri atât de solide, încât vreme de două decenii a fost izvor nesecat de înaltă 
artă, de educaţie muzicală și mândrie naţională, un strălucit ambasador al înzestrării 
spirituale a neamului în ţinuturile de miazănoapte ale Patriei, 

Mulţumindu-Vă deci încă odată Dv. şi întregului personal artistic şi tehnic al 
Operei Regale Române, așa de superior înzestrat, Comitetul Central al Astrei Vă do- 
reşte Dv. şi tuturor artiştilor vieaţă îndelungată, putere de muncă și o apropiată 
revedere la o reprezentaţie de gală, pe scena Operei azi îndoliate, din inima Transilvaniei. 


D-l Brediceanu a răspuns în cuvinte însuileţite, 

Toate florile din Sibiu s'au revărsat apoi asupra merituosului lup- 
tător pe teren muzical şi naţional şi asupra valoroșilor săi interpreți. 

Lumea a plecat acasă cu inimile pline de recunoștință pentru 
săptămâna vrăjită închinată artei, cu regrete că ea a luat sfârșit şi 
dorinţa de a vedea repetate cât mai des minunatele seri. E un mare 
sacrificiu din partea Statului, dar o propagandă de înaltă valoare arti- 
stică şi românească, atât pentru Români cât şi pentru străini, cari s'au 
putut convinge acum pentru întâia oară de nivelul înalt al scenei lirice 


în România. 
: LUCIA COSMA 
BIENNALA DIN VENEŢIA 


Pe malul mării, într'o grădină veselă, printre boschete şi copaci, 
ceva mai la o parte de Veneţia veche (Giardini pubblichi), se întind 
pavilioanele, mari și mici, ce constitue localurile Biennalei, adică ale 
expoziţiei de artă care, dela 1895 până azi, revine regulat, din doi în 
doi ani. Cu excepţia epocei războiului trecut dela 1914—1920, nimic, 
nici chiar grijile şi eforturile supreme ale războiului actual, cu cerințele 
supraumane ce el impune naţiei italiene, nimic na venit să turbure 
acest ritm. In 1940, când era evident că mergem spre o conflagrație 
universală; acum, în 1942, în mijlocul acestei conflagrații, cei ce conduc 
Biennala au considerat de a lor datorie să întrunească ca de obiceiu 
pe artişti, ca să se măsoare între ei şi să deschidă larg porţile expo- 
ziţiei, pentru publicul amator, evident ceva mai puţin numeros ca în 
dăţile precedente. În chipul acesta Muzele n'au tăcut, deși armele tună 
şi trăznesc pretutindeni; iar cei care se întorceau dela lupte puteau 
astfel să se reculeăgă pentru câteva momente, să guste în liniște o plă- 
cere care-i făcea să uite, fie și pentru scurtă vreme, spectacolele gro- 
zave ce lăsaseră în urma lor, pe câmpiile Rusiei sau ale Africei. 

Biennala a luat naștere cu ocazia nunţii de aur a Regelui Um- 
berto și a Reginei Margherita, în 1893, Municipalitatea Veneţiei a ho- 
tărit să comemoreze acest eveniment prin fondarea unei întreprinderi 

9 


634 T GH. OPRESCU 


de caracter internaţional, care să dea un nou impuls artei italiene în- 
săși, prin emulație, să aducă noi vizitatori orașului și, în același timp, 
să producă sumele necesare pentru întreţinerea în orielinate a unor 
copii de lucrători şi de marinari, ai căror părinți muriseră de moarte 
năpraznică, 

Dar, expoziţii de artă internaţională mai erau și altele: Glasspalasst 
la Miinchen, de pildă și chiar Salonul din Paris, la care participau 
obișnuit, deşi considerat ca o manifestare naţională franceză, numeroşi 

. străini, Pentru a putea lupta cu succes cu acestea, organizatorii ve- 
neţieni imaginează să-i întreacă prin calitatea lucrărilor expuse, prin 
ineditul lor, prin amploarea ce dau acestui concurs internaţional, prin: 
cortegiul numeros şi variat de instituţii secundare de artă, altoite pe 
Biennală. Astfel, spre deosebire de ce practica curentă aiurea, unde 
oricine avea dreptul să se prezinte, riscând, bineînţeles, un refuz al 
juriului, la Veneţia nu pot expune decât artiști invitaţi, fie ca persoane, 
în care caz pot alege și trimite ce cred ei de cuviință, din producţia 
lor, fie în ce priveşte unele opere, cunoscute comitetului. In plus, lu- 
crările trimise trebuiau să nu fi fost niciodată văzute în public, în 
Italia. Un mic număr de locuri — cincizeci, în primii ani din 450 —. 
erau rezervate acelor pictori şi sculptori care, nefiind chemaţi anume, 
doreau totuşi să se îniăţişeze publicului amator, Lucrările lor treceau 
atunci pe dinaintea unui juriu foarte sever, care şi-a permis adesea, 
spre indignarea unei bune părţi a criticei, să ostracizeze până şi per- 
sonalităţi bucurându-se de un însemnat renume. Detaliu demn de re- 
marcat, în primii ani, de asemenea, spre a se evita bănuiala că local- 
nicii ar putea fi favorizați, regulamentul oprea să se trimită invitaţii: 
Veneţienilor. Această măsură a apărut însă în curând excesivă, Azi s'a 
revenit asupra ei, deşi pictorii și sculptorii din Veneţia și din Veneto. 
expun separat, într'un pavilion rezervat lor, altul decât cel central, unde: 
se găsesc ceilalţi Italieni, 

Pe măsură ce succesul expoziţiei creștea, iniţiativa conducătorilor, 
adică a Primarului Veneţiei şi a secretarului general, prindea curaj. 
Noi forme de manifestări în legătură cu arta au luat naştere, așa încât. 
interesul și curiozitatea amatorilor să fie mereu ţinute treze: săptămâni 
şi congrese muzicale, expoziţii cu o temă determinată — portretul, 
peisajul, anume retrospective de artişti al căror nume ieşise pe nedrept 
din memorie, — concursuri publice de artă decorativă, congrese de 
istorici de artă sau întruniri internaţionale spre a discuta şi clarifica 
o temă în legătură cu tehnica sau o problemă de estetică, au fost. 
astfel în fiecare an organizate. Biennala încetă să fie o expoziţie, me- 
nită să facă cunoscute, în complexul lor, personalităţile artistice cele- 
mai reliefate ale vremii noastre și prin aceasta să ne permită să ajungem 
la o viziune de ansamblu a artei contemporane — după cum se ex-- 
primă Antonio Maraini, secretarul general, în catalogul din 1938; ea 
devenea un centru de idei şi discuţii spre profitul tuturor celor ce se. 
preocupă de chestiile estetice la ordinea zilei. 

Legându-şi soarta de personalitatea primarului Veneţiei, era na- 
tura], ca atunci când acesta se interesa mai puţin de latura artistică. 
şi mai mult de cea administrativă, cu autoritatea pe care i-o acordau. 


BIENNALA DIN VENEŢIA 635 


regulamentele asupra vieţii expoziţiei, aceasta să fie condamnată să 
sufere. Aşa s'a şi întâmplat cu perioada de după războiul trecut. Din 
această pricină, spre a împiedica o decadenţă ce era pentru toţi vi- 
zibilă, în 1930 s'a procedat la transformarea statutului, așa că Biennala 
a devenit o asociaţie autonomă (ente autonoma), sub președinția unuia 
din oamenii cei mai activi și mai energici ai Italiei şi unul din cei mai 
bogaţi, ceea ce nu era de loc inutil pentru o organizaţie periclitată, - 
Contele Volpi di Misurata. Imediat prosperitatea a revenit, iar expo- 
ziția internaţională a cunoscut o epocă de glorie, care a atins punctul 
său culminant în 1940, adică în anul chiar în care s'a început războiul 
actual. Nu numai Biennala în sine, dar și Muzeul de Artă modernă, 
format mai ales din opere cumpărate în expoziţie, impreună cu ar- 
hivele Artei contemporane, create tot pe lângă Biennala, au putut să 
se întărească şi să se facă cunoscute, spre marea mulţumire a tuturor 
istoricilor de artă. In adevăr, în faimosul Palat Pésaro, gol mai înainte 
şi greu de întreţinut, cu fiecare Biennală creștea numărul operelor cum- 
părate în pavilionul italian și în cele străine, așa încât azi, foarte pu- 
ţine sunt în Italia muzeele de artă modernă, care să se poată lăuda 
cu o colecţie de artiști străini mai valoroasă și mai variată ca cea din 
Veneţia, În același timp în Palatul Dogilor, în cele câteva săli la dis- 
poziţia Secretariatului Biennalei, creștea văzând cu ochii numărul pie- 
selor de arhivă, privitoare la biografia și activitatea artiștilor celor mai 
cunoscuţi din Europa, de prin 1900 până azi. In curând nu va fi po- 
sibil niciunui cercetător al acestei perioade să se dispenseze de a căuta 
prin cartoanele colecţionate la Veneţia și astfel, în mai puţin de cinci- 
zeci de ani, Biennala a ajuns una din manifestările esenţiale ale vieţii 
artistice mondiale. Cel puţin douăzeci de naţiuni, înafară de Italia, par- 
ticipau la ultima expoziţie, cea din 1940, lar statistica din 1932, ultima 
. ce am la dispoziţie, ne arată că în pavilionul central, unde în 1895 
nu erau decât zece săli azi există cincizeci, cu o suprafață de 5500 
metri pătraţi, la care trebue să adăugăm încă pe atâţia metri, supra- 
faţa celor aproape douăzeci de pavilioane străine. In acelaşi an se ştia 
că trecuseră prin Biennală cam 35.000 de opere, la care ar trebui să 
adăugăm, de atunci, încoace cel puţin 12.000 altele, trimise de apro- 
ximativ 15.000 de expozanţi. Dintre aceste lucrări cam 15.000 au fost 
vândute, până azi, aproape 40%, pentru o sumă de peste 30.000.000 
de lire. în chipul acesta se dovedește că Veneţia a devenit una din 
pieţele principale pentru cumpărarea și vinderea tablourilor de artă 
modernă, 

Țara noastră, ca întotdeauna când a fost vorba de o participare 
la o manifestare serioasă de artă, s'a abținut dela Biennală. Ampierdut 
adesea din vedere că valoarea culturală a unei ţări este cel mai bun 
argument în fav6area pretențiilor ei politice. În sfârşit, în 1924, după 
repetate insistenţe ale Italiei, am trimis și noi 102 opere, care au făcut 
o destul de bună impresie. Am ezitat însă să repetăm acest gest, până 
în 1938, de când avem un pavilion al nostru, spaţios și bine expus, 
pe insula Si. Elena, Acest pavilion, a cărui necesitate fusese recunos- 
cută de miniștrii noștri de afaceri străine, poate și în urma unor ra- 
poarte ale celui ce scrie aceste rânduri, a fost refuzat de Ministerul 


9* 


636 GH. OPRESCU 


de Finanţe, până ce, regretatul profesor Iorga, cu autoritatea sa necon- 
testată, cu perseverenţa de care era capabil, mai rugând, mai ironi- 
zând, a reuşit să obţină fondurile necesare pentru cumpărarea pavi- 
lionului, Cu dragostea de care era animat faţă de Veneţia, pe care o 
cunoştea ca nimeni altul printre noi; cu dorinţa vie de a contribui la 
strângerea cât mai solidă a legăturilor noastre culturale cu Italia, el a 
ajuns să realizeze în chip desăvârşit o dorinţă a noastră, a tuturora. 
De atunci încoace România a participat regulat la toate expoziţiile 
Biennalei, cum va participa și de data aceasta, Şi, ne place să credem, 
că în acest concurs inţernaţional, la care vor lua parte toți artiștii 
aparținând țărilor neutre sau celor aliate cu Ítala — de ceilalți nu 
poate fi vorba anul acesta — reprezentanţii noștri, nu vor fi cei din 
urmă, Un număr respectabil de opere, picturi şi sculpturi, a fost ales 
de o comisie, din care fac parte persoane competente, de prin colecţiile 
publice și de pe la particulari. Un arhitect le însoțește, împreună cu o 
parte a comisiei, pentru a le aranja. Lumea dinafară a început să se 
abișnuiască cu prezenţa noastră, printre celelalte neamuri ale Europei, 
să înţeleagă însușirile artei noastre, să recunoască pe cei mai buni 
pictori și sculptori. Cu fiecare nouă manifestare impresia lăsată se pre- 
cizează şi se întăreşte, Şi, cum spuneam în altă parte a acestei note, 
cu cât se lămureşte ideea ce unul sau altul își face de participarea 
noastră reală la vieaţa spirituală a Europei, cu atât mai mult vom fi 
luaţi în serios şi pe alte tărâmuri. 
GH. OPRESCU 


GEOGRAFIE LINGUISTICĂ ȘI GEOGRAFIE MUZICALĂ 


Neobositul culegător de muzică populară care a fost Bela 
Bartók face, în articolul întitulat La musique populaire des hongrois 
et des peuples voisins, apărut în Archivum Europae Centro-orientalis 
(tomul Il, Budapesta 1936), următoarea observaţie privitoare la muzica 
populară românească: Pe când, într'o regiune ungurească, culegând cu 
grijă melodiile a două-trei sate vecine, cercetătorul obţine, subt o 
formă puţin condensată, muzica întregului teritoriu, tot atunci, în re- 
iunile româneşti, deosebirile in folklorul muzical dela o regiune la 
alta sunt foarte mari, melodiile unui dialect muzical sunt cu totul ne- 
cunoscute într'un alt dialect muzical, relativ - puţin îndepărtat de cel 
dintâi (p. 217—218). 

Se poate deci spune că teritoriul unguresc e unitar din punct de 
vedere al folklorului muzical, pe când cel românesc e împărțit în dia- 
lecte muzicale mărunte. 

Bartók s'a grăbit (p. 227), probabil influențat de directorul re- 
vistei şi de membrii comitetului ei de redacție (L. Trem), alias Tamás, 
etc), să sugereze, bazat pe constatarea de mai sus, unele concluzii de 
ordin istoric, privitoare la timpul și felul așezării Românilor în ţinu- 
turile pe care le locuiesc astăzi. Totuşi, Bartók n'a avut curajul să 
tragă, din constatările făcute, concluzia care ar fi fost pe placul celor 
care conduc această publicaţie. 


GEOGRAFIE LINGUISTICA ŞI GEOGRAFIE MUZICALĂ 637 


| Lucrul acesta l-a făcut, spre deplina îndestulare a istoriografiei 
vecinilor noștri, Dr. K Viski, în articolul Volksleben in Sieben- 
biirgen (apărut în Siebenbiirgen. Herausgegeben von der Ungarischen 
Historischen Gesellschaft. Budapesta 1940). Viski, plecând dela consta- 
tările lui Bartók, găseşte că fărămițarea teritoriului românesc în dia- 
lecte muzicale mărunte e o dovadă că așezarea Românilor s'a făcut în 
grupuri răzlețe, când mai mici şi când mai mari, în epoci diferite, fără 
să îi fost răgaz destul, ca să se poată forma teritorii întinse, unitare 
din punct de vedere al folklorului muzical, Și la Români ar exista, 
zice Viski, o muzică populară unitară, dacă ar îi trăit un mileniu sau 
două pe pământul Transilvaniei, 

Vom vedea mai jos că Viski, cu toate că este un etnograf spe- 
cialist, nu e la curent cu constatările etnografiei în ceea ce privește ră- 
spândirea diferitelor forme de cultură, 

Tot o formă de cultură este şi limba. De aceea normele stabilite 
de geografii linguiști sunt valabile şi pentru toate procesele similare de 
răspândire pe teren a unor forme de cultură, ca elemente de folklor 
(deci și folk!lor muzical), credințe, religii, elemente de cultură materială, 
etc, (v. Bartoli, Linguistica spaziale, p. 8—9. Extras din lucrarea 
Le razze e i popoli della Terra, subt direcţia lui Renato Biasutti, To- 
rino 1939). 

Examinând constatările lui Bartók la lumina geografiei linguistice, 
ajungem la următoarele rezultate: 

Pentru cei familiarizați cu metodele geografiei linguistice, faptul 
că un teritoriu linguistic oarecare e fărămițat în regiuni dialectale mă- 
runte dovedeşte că acel teritoriu e ocupat demult de poporul respectiv 
astfel că limba, la început unitară, a avut destul timp să se diferen- 
ţieze în dialecte. Dimpotrivă, regiunile colonizate într'o epocă mai nouă 
sunt caracterizate printr'un graiu unitar, răspândit peste întinderi mari, 
În paginile acestei reviste (anul 72—1941, p. 103, 557) am semnalat 
constatarea aceasta a profesorului elveţian Karl Jaberg (Aspects 
géographiques du langage, Paris 1936, p. 31). Cu ajutorul ei a explicat 
proiesorul S. Pușcariu de ce România dela Est şi Sud de Carpaţi 
prezintă arii dialectale unitare, întinse, pe când Transilvania, Banatul, 
Crişana, Sălajul, Sătmarul şi Maramureșul sunt caracterizate prin arii 
dialectale mărunte. Muntenia și Moldova, având în trecut o populaţie 
rară românească, au fost colonizate de surplusul de populaţie al Tran- 
silvaniei, unde Românii din vechime trăiesc pe aceleași locuri (v. Puş- 
cariu, Limba română, |, p. 211), 

Ceea ce e adevărat despre ariile linguistice mărunte,. e adevărat 
şi despre ariile, dialectele muzicale constatate de Bartók. Putem deci 
conchide că şi fărămiţarea în dialecte muzicale mărunte, ca şi fărămi- 
tarea în arii linguistice mărunte, e o dovadă de vechime, nu cum pre- 
tinde Viski. 

Maestrul necontestat al studiilor de etnografie F. Graebner, în 
manualul său neîntrecut Methode der Ethnologie (Heidelberg 1911), 
p. 130, spune: „Unitatea relativ neturburată a limbii precum şi aceea 
a celeilalte culturi trebue explicată numai prin faptul că răspândirea 
complexului e un proces relativ mai tânăr, ale cărui rezultate n'au 


638 £. PETROVICI 


fost decât puţin dislocate de evenimente istorice mai recente“, Etno- 
graful Viski ar trebui să mediteze îndelung asupra acestei fraze, Oare 
acea „wunderbare volkmusikalische-Einheit” a teritoriului unguresc 
comparată cu varietatea dialectală a teritoriului românesc nu dovedește 
tocmai contrarul de ceea ce voia etnogratul ungur ? 

De aceea să ne împăcăm cu constatarea ce se degajează din hăr- 
tile Atlasului Linguistic Român anume că limba română nu este nici 
pe departe o limbă unitară, cum s'a repetat într'una până acuma, Mai 
cu seamă în România transcarpatică (faţă de capitala Țării), în Tran- 
silvania, Banat, Crişana, Sălaj, Sătmar şi Maramureş, se vorbesc graiuri 
românești foarte deosebite intre ele. (v. Karl Jaberg în Vox Romanica, 
V/1940, p. 59, 70, 12). În deosebi făcând comparaţia cu limba ma- 
ghiară, ne convingem de puternica divergență a graiurilor româneşti, 
Nu s'a pomenit, pe tot teritoriul limbii maghiare, ca pentru noţiunea 
de „zăpadă“ să se zică altfel decât hó. În graiurile românești din ` 
Transilvania avem, după regiuni, trei termeni pentru aceeași noţiune 
(unul prezentând două variante): nea, neauă, zăpadă, omăt. In faţa 
ungurescului unitar gyermek, avem copil, copchil, copcil, prunc, 


„cocon. De asemenea ung. kéz — rom. mână, brâncă; ung. kenyér 
— rom, pită, pâne; ung. has — rom, foale, burtă, pântece, pân- 


cete, dobă; ung. orr — rom. nas, nari; ung. csip — rom. pişcă, 
pchişcă, pcişcă, pițigă, pişcură, țicură, picură, ciupeşte ; ung. fog — rom, 
dinte, ghinche, ginche, ghince, etc.; ung. énekel — rom. cântă, ho- 
reşte, ung. házak pl. — rom, case, casă pl, căsi, căşi; ung. sovány, 
szigoru (la Săcui) — rom. slab, perit, sec, uscat, hitioan; etc. etc. 
Exemplele pot fi găsite cu sutele. Limba maghiară e o limbă fără dia- 
lecte, In comparaţie nu numai cu limba română luată in întregul ei 
(dacoromână, macedoromână, meglenoromână, istroromână), dar și în 
comparaţie numai cu dacoromâna, limba maghiară prezintă foarte pu- 
ţine varietăţi locale. Am văzut mai sus care este explicaţia acestei 
deosebiri între cele două limbi vecine, 

De asemenea să ne împăcăm şi cu ideea că folklorul muzical — 
şi cu siguranță folklorul în general — românesc e mult mai variat 
după regiuni ca cel unguresc, cel slovac şi cel rutean. Datele etnogra- 
fice coroborează deci pe acelea aie linguisticei spaţiale. Şi unele și al- 
tele dovedesc o mai mare vechime a elementului românesc pe aceste 
meleaguri decât aceea a elementelor maghiare și slave. 

E. PETROVICI 


ISTORICUL ANTROPOLOGIEI ÎN ROMÂNIA ') 


Lucrarea cu titlul de mai sus — datorită d-lor V. Papilian, şi 
C. C. Velluda, — este de fapt atât în intenţii cât și în realizare, ceva 
mai mult decât un simplu istoric. Ea ridică pe plan teoretic o serie 
de probleme de acută importanță științifică, iar pe plan practic, mai 
ales în partea finală, aduce multe sugestii și deziderate care o fac cu 
atât mai valoroasă, Această lucrare vizează nu numai câmpul antropo- 


1) Analele Academiei Române, Bucureşti, 1941. 


ISTORICUL ANTROPOLOGIEI ÎN ROMÂNIA 6% 


iogiei propriu zise, definită în termeni generali, după cum observă un 
antroposociolog american!) ca o ştiinţă a omului cu privire la natura 
sa anatomică, morfologică, fiziologică, constituţională şi rasială; ci în- 
globează și unele cercetări și date, specifice disciplinelor psihologice și 
sociale. Prin aceasta, autorii lucrării in discuţie, reuşesc să coordoneze 
rezultatele proprii nu numai științei lor, dar și ştiinţelor înrudite într'o 
privire de ansamblu, sugerâad, de altă parte, iniţierea unor cercetări 
de antropologie socială la noi în ţară. 


Importanţa ştiinţifică a acestor cercetări este mult prea evidentă 
pentru a fi subliniată aici. Trebue să remarcăm însă, că la noi preo- 
cupările de antropologie socială sunt încă în faşă, deşi aiurea ele au 
luat o extensiune de-a-dreptul impresionantă. In adevăr, antropologii 
sociali au părăsit demult studiul omului în el însuşi, înafara mediului 
social și cultural în care el trăiește, Specificitatea acestui mediu şi 
variabilitatea lui dela un grup la altul, a demonstrat antropologilor 
până la evidență, că o serie de caractere și trăsături care înainte vreme 
erau puse exclusiv pe seama factorilor rasiali, sunt de fapt, rezultatul 
cooperării şi interdependenţei factorilor ereditari cu factorii de mediu 
— social şi cultural, De sigur, caracterele amintite nu se referă de ex. 
la trăsăturile fizice sau constituționale ale omului; ci privesc — şi faptul 
acesta este cu atât mai important — o serie de trăsături biopsihice, 
diferite dela un popor la altul, dela o unitate colectivă la alta. Ia 
aspectul lor social, aceste trăsături se cristalizează specific în cadrul 
variat al culturii popoarelor, explicând diversitatea naturii şi conduitei 
umane, 


În felul acesta antropologia și-a lărgit cadrele, devenind o antro- 
pologie socială, dia una morfologică, constituțională, rasială, etc, care 
sunt particulare în speţă. Antropologia socială defineşte omul nu numai 
în termenii caracterelor anatomice, constituționale şi rasiale, ci și în 
aspectele vieţii sale sociale structuralizate în multiple forme de civili- 
zaţie şi cultură, mai mult sau mai puţin superioară. Faţă de antropo- 
logia morfo!ogică sau rasială de ex., antropologia socială are un ascen- 
dent indiscutabil. Căci fără a trece cu vederea aspectul biologic al 
omului, ea îl studiază în toată complexitatea sa, ca făcând parte dintr'un 
sistem social şi cultural. Ca atare ea se ridică dela planul existenţei 
naturale a omului, pe planul existenţei sale spirituale, 


Privită din punctul de vedere al consecinţelor sale practice (na- 
tionale, politice, etc.), problema dobândeşte o semnificație deosebită, 
prin afirmarea priorităţii ordinei spirituale asupra celei biologice-naturale, 
Teza rasismului politic, atât de răspândită astăzi, își trage seva tocmai 
din concepţia superiorității biologice a unor popoare asupra altora, 
când de fapt, ar jrebui indus ca criteriu de evaluare superioritatea lor 
culturală. lnatr'o societate bazată pe principii etice, în care sunt pro- 
movate valori sociale şi culturale, n'au ce căuta argumente care justi- 
fică ascendentul biologic al unui grup faţă de altul. Căci cele două 
ordini — ordinea biologică şi ordinea morală — sunt domenii incom- 
patibile. 


1) Wissler, C. Ph.: An Introduction te Social Anthropology, New-York, H. 
Holt, 1929. 


640 ANATOLE CHIRCEV 


Revenind acum la lucrarea de față, trebue să observăm că autorii 
reuşesc să sistematizeze întregul material publicistic, împărțind cerce- 
tările antropologice dela noi din ţară în trei perioade. Ne oprim la 
perioada a Ill-a, de după războiu, care de altfel este și cea mai im- 
portantă. Tot în acest timp a luat ființă și Societatea Română de 
Antropologie din Cluj, din inițiativa şi sub conducerea prof. V. Papilian, 
precum şi o secţie de Demografie, Antropologie şi Eugenie sub preşi- 
denţia lui S, Manuilă, Lucrările de antropologie apărute în această 
perioadă sunt îndreptate în patru direcţiuni: 1. Antropologia morfo- 
logică, 2. Rasele, 3. Tipuri constituționale şi 4. Grupele sanguine. 

In prima categorie intră lucrările de antropologie sistematică 
(ceialometrie, somatometrie) şi de morfologie aplicată la stabilirea dife- 
renţelor etnice. Demne de menţionat sunt, în primul rând, cercetările. 
şcoalei clujene. In „Revue d'Anthropologie” şi în „Clujul Medical", 
prof. V. Papilian publică mai multe studii ajungând la următoarele 
concluziuni: a) brachiceialia predomină atât la craniile de Români 
ardeleni cât și la cele de Maghiari; b) ea este în proporţie statistică 
mai mare la Români ca la Maghiari; c) hiper- şi acrocelalia e mai 
accentuată la Românii ardeleni, şi d) forma craniului la Românii arde- 
leni diferă de aceea a Românilor din vechiul regat (prin tendința de 
brachicelalie mai mare) și de Maghiari prin înălţime mai pronunţată. 
Același autor, fie singur, fie în colaborare cu alţii studiază indicele 
facial, frontal, corelaţia dintre diametrele transverse ale craniului și ale 
feţei, dintre forma orbitei, forma craniilor și a feţei, raportul între 
orbită și oasele craniului, etc., etc, 

D-l C-tin C. Velluda publică mai multe studii asupra: metopis- 
mului, masivului facial (la Români şi Unguri), asupra craniului, feţei, 
membrelor, pigmentaţiei, grupelor sanguine şi raselor (la Românii din 
Cacova-Sibiului — în colaborare cu V., Preda), etc. De asemenea, d-nii 
Papilian- Velluda publică rezultatele cercetărilor făcute la Moţii din 
Arieşe, relativ la diametrele și indicele craniene și faciale, la nas, 
ureche, deschiderea palpebrală și bucală, la diametrul şi indicele frontal, 
la trunchi, membre, complexul pigmentar iris-păr, etc. Concluziunile la 
care ajung autorii menţionaţi sunt extrem de interesante. 

Tot în această direcţie se înglobează și cercetările lui Pittard, Fr. 
L Rainer, G. Banu, N. Bumbăcescu, IL Făcăoaru (care într'un studiu 
voluminos arată importanța aplicării metodelor antropologice pentru 
selecţionarea copiilor de școală). De asemenea trebuesc menţionate. 
cercetările d-lui Dr. P. Râmneanţu, care printre altele, scrie un manual 
despre „metodele cele mai ştiinţifice în elaborarea și interpretarea mate- 
rialului antropometric cules”, In cele din urmă, amintim lucrările nu 
mai puţin importante, publicate fie în cadrul şcoalei anatomice din Cluj, 
fie în altă parte, datorite următorilor autori: C. Urechia, L. Dragomir, 
L G. Rusu, Ş. Grinţescu, M. Kernbach, O. Apostol, etc, 

In direcţia studiului rasial există lucrări mai puţine, deşi ele sunt 
tot atât de importante, Vin în primul rând lucrările teoretice ale d-lui 
prof. |. Moldovan („Igiena Națiunii” și „Biopolitică”), în care se des- 
voltă o concepţie asupra organizării Statului și a Națiunii pe baze 
biologice. V, Lebzelter în baza unei vaste anchete, găsește patru fipuri 


ISTORICUL ANTROPOL OGIEI ÎN ROMÂNIA 64t 


rasiale : mediteranian, curgan, bărăgan şi tipul Moţ. Această clasificare 
poate constitui bazele unei tipologii rasiale la Români. Alături de 
aceste cercetări, un loc de frunte ocupă comunicările lui Papilian- 
Velluda (in ședințele congresului din 1937) asupra compoziţiei rasiale 
la Moţii dintre Arieșe. Autorii menţionaţi găsesc un „pronunţat fun- 
dament alpin“, precum şi un procent ridicat de rase blonde la colec- 
tivul studiat. Mai multe lucrări, în această direcţie, publică G. Banu 
şi mai ales I. Făcăoaru, stabilind diagnosticul rasial asupra Românilor. 

Aplicarea grupelor sanguine în studiul antropologiei a fost iniţiată. 
de şcoala clujană sub conducerea prof. I. Moldovan. In această direcție 
merg toate lucrările care caută să stabilească: indicele biologic (bio- 
chimic) la Români, originea etnică a populaţiei în baza compoziţiei 
serologice a sângelui, distribuţia grupelor sanguine la diferite grupuri, 
clasificarea grupelor sanguine, etc. Studii în această direcţie publică: 
S. Manuilă, Gh. Popoviciu, P. Râmneanţu, O. Necrasov, Rainer, etc. 
D-nii Papilian-Velluda, în colaborare cu I, G. Rusu,. V. Preda, FI, 
Antonesc-Mazilu, studiind în mod experimental grupele sanguine la 
om, constată posibilitatea schimbării lor, care descoperire, de sigur, 
constitue o importanţă practică deosebită. 


În a patra și ultima direcţiune sunt înglobate toate cercetările 
privitoare la tipurile constituționale, din punct de vedere morfologic, 
funcţional, psihologie, patologic, criminalistic, etc. Lucrări de seamă. 
publică: prof, Parhon, prof. I. Moldovan cu Dr. P. Râmneanţu, prof, 
V, Papilian- Velluda-Preda, prof. Gr. Benetato, I. Făcăoaru, prof. Kern- 
bach, H. Derevici, Dr. S. Cupcea, etc. 

Dată fiind importanţa atât ştiinţifică cât şi practică a studiului 
antropologiei, autorii lucrării, îşi pun în partea finală, problema intro- 
ducerii ei în învățământul nostru secundar. Elevul înmagazinează în 
liceu cunoștințe multiple şi variate, dar nu are decât noţiuni vagi 
despre „om“, adică tocmai despre ceea ce „ar trebui să constitue baza 
oricărei culturi“, De aceea autorii observă pe bună dreptate, în această 
ordine de idei, că „acest deziderat este cu atât mai logic azi, când 
imperativul naţional cere contribuţia tuturor științelor care pot aduce 
un real aport, individului, rasei şi etnicului“, 


Este surprinzător că la noi nu există catedre de Antropologie, 
Institute și Laboratoare, care să studieze probleme atât de importante 
din punct de vedere ştiinţific şi naţional, In alte ţări — în Germania 
şi Italia de ex, — studiul antropologiei este introdus ca obiect de în- 
văţământ în licee, iar la Universităţi există mai multe catedre cu labo- 
ratoarele respective, dându-i-se astfel, învățământului antropologic toată 
importanţa teoretică cuvenită. Această lacună în învăţământul nostru 
secundar și universitar ar trebui umplută cât mai neintârziat, cu atât 
mai mult, cu cât studiile publicate la noi, arată de o parte, bogăţia și 
varietatea materialului etnic al naţiunii române, iar de altă parte, ne 
arată existenţa specialiștilor apți pentru astfel de cercetări, 


ANATOLE CHIRCEV 


ÎNSEMNĂRI 


ABATELE METODIU ZAVORAL 


Cu Abatele Zavoral dispare o fi- 
gură luminoasă. 

Fiu de dulgher sărac, s'a ridicat 
până sus, la rangul de conducător în 
multe domenii ale vieţii sociale, mulţu- 
mită marilor calităţi ce le avea. 

Cu toate că a fost unul din prelaţii 
cei mai bogaţi — moşiile mănăstirii pre- 
monstratenze Strahov din Praga erau 
numeroase şi ofereau de lucru la multă 
lume — n'a pus preţ deosebit pe avere. 
Se simţia mai bine în odaia sa de 
lucru, modestă, lucrând din greu, con- 
sultând o bibliotecă uriaşe, a mănăstirii, 
fiind astfel în Societatea cea mai aleasă 
a cugetătorilor şi scriitorilor tuturor tim- 
purilor. 

Slavist, romanist, germanist, angli- 
cist — savant de o cultură vastă, — 
câştigată în decursul vremii, conver- 
sând, studiind, călătorind — cele scrise 
de Abatele Zavaral cuprind o bibliotecă 
întreagă. 

Academiile, societăţile scriitorilor, 
societăţile culturale — între cari şi 
„Astra” — cari s'au bucurat, alegându-l 
membru de onoare sau membru, a avut 
nenumărate prilejuri de a aplauda verva, 
cunoştinţele, indemnurile Abatelui. 

Arta | In salonul de primire — o 
copie a unui tablou celebru, pictat de 
Albrecht Dârer — originalul, pe atunci, 
în proprietatea mănăstirii, în pinaco- 
tecă ca multe alte valoroase tablouri. 


Biserica — cu organe, la cari a 
cântat odată chiar Mozart! 

Concertele date acolo se bucurau 
de o mare afluenţă. Atmosfera lui . 
Dărer şi Mozart — fireşte — nu este 
favorabilă lui Nietzsche. i 


Potrivnic al nietzcheanismului. Re- 
cunoștea în spiritul acela combativ, de 
acrobație primejdioasă, o lipsă de dis- 
ciplină şi îl revolta — pe drept cuvânt 
— cinismul, apoteozarea forţei brutale. 
O însănătoşire a omenirii nu o putea 
întrevedea, dacă „supra-omul“ îşi va 
avea rolul principal, deoarece numai ră- 
spândirea carităţii contribue ca asperi- 
tăţile sociale să diminueze. „Supra- 
omul” îşi clădește turnurile pe nisip. 

Cu amenințări, cu arătarea pum- 
nului şi zeflemeaua corosivă, poţi să 
stăpâneşti câtăva vreme, va veni însă 
clipa în care se va nărui clădirea so- 
cială, construită astfel. 

De sigur, nietzscheanismul aspiră la 
o stare dioniziacă, de superioritate a 
omului de „avantgardă“ — dar pentru 
o societate consolidată, modernă, este 
un anahronism epoca de satrapie, e 
epocă pe care plutocraţiile cari se iau 
după acest nietzscheanism vor plăti-o 
scump. Aceasta era convingerea Aba- 
telui. 

Proslăvea munca. Munca în orice 
formă — îi da cinstea cuvenită, Avea 
câte o vorbă bună pentru fiecare mua- 
citor. Resaluta şi pe măturătorul de 


ÎNSEMNĂRI 643 


stradă şi pe băiatul de prăvălie, care í 
se apropia cu sfiiciune să-i sărute mâna. 

Pe copiii săracilor, mai cu seamă, 
îi prețuia. Işi aducea aminte de pe 
vremea când era sărac. De multe ori îl 
apucau copiii de mână, pe stradă şi 
mergeau împreună cu Abatele, povestind 
ca neşte cunoscuţi vechi. În ţările euro- 
pene şi în America. 

Muncitorimea îl iubea mult. Ochii 
muncitorilor spuneau: Aşa preot infe- 
legem şi noi! Abatele făcea parte din 
falanga acelor prelați care este pătrunsă 
de misionarismul lor şi care caută să 
molcomească antitezele printr'o colabo- 
rare neîntreruptă. 

Multe cuvinte grele la adresa bo- 


gaţilor, izvorite din adâncă convingere, . 


dar și pline de o amărăciune care nu 
vrea să jignească, ci să îndrepte, a ro- 
stit Abatele, ori unde i s'a dat prilejul, 
în saloane, in conferenţe, de pe amvon. 
Un Ruskin preot. Era ascultat de mulţi. 


Întorcându-se dela cutare convenire, 
din societatea înaltă, căci era președinte 
şi membru la nenumărate societăţi cul- 
turale şi sociale, — se simţea ca într'o 
casă răcoroasă şi plină de miresme în 
societatea ţăranilor, cetindu-le povești, 
poezii poporale şi povestiri din vieaţa 
simplă, dela ţară. Era de multe ori 
supra-saturat de societatea  „inaltă”, 
unde trebuie să faci temenele şi să 
ifi petreci mai mult după regulele ste- 
reotipe ale celor „subțiri“, 

Nu că nu s'ar fi simţit bine și într'o 
societate de intelectuali, lipsiţi de fraze 
bombastice şi de palavrageli — căuta 
societatea, dar prindea puteri, ca Anteu, 
venind în legătură cu țărănimea. Atmo- 
sfera din „Bunica“ — povestirea cehă, 
atât de iubită şi la noi, de Bojena Niem- 
tová — îi pria, fiindcă ẹya ceva sănătos, 
ceva lipsit de sofisticării — te impro- 
spăta. De aici şi predilecția sa pentru 
Dickens. 

De ce-l atrăgeau prod sele folclorice 
românești ? Găsea în ele expresia unei 
nespus de mari bunătăți. 


Se discută specificul etnic. În po- 
veştile poporale găsea Abatele un spe- 
cific de bunătate, o întorsătură, o modifi- 
care a fabulei, în majoritatea cazurilor, 
conform cu firea bună a ţăranului. Speci- 
ficul acesta îl remarca, precum scotea la 
iveală şi abundența, plină de finefe, a 
numelor florilor, a epitetelor lor, a no- 
țiunilor abstracte chiar, bogăţia numelor 
de botez, de animale, gingăşia şi ju- 
steţea de observaţie la ornamentică, pe 
ouăle încondeiate, în ţesături, pe vase, 
în lucrurile tăiate în lemn ş. a. Găsea 
comori înnăscute, înrudite, în parte, cu 
etnicul folcloristic, artistic, muzical ceh 
şi slovac (Smetana!) — dorea să for- 
meze puncte de apropiere, de înţelegere 
şi preţuire reciprocă, 

Ura  meschinăriile unei anumite 
prese și aplauda criticele aduse ei. 


Aceasta era marea calitate la Aba- 
tele: voia să scoată în relief pretutin- 
denea pe om. De zeci și sute de ori 
accentua că nu întreabă pe bolnavi de 
sunt catolici sau nu — ajuta. Şi aceasta 
nu era „poză”, ci era simțit. 


Zeci de ani preşedinte de onoare, 
nu numai de formă, al unui institut de 
orbi. Copiii orbi, cehi şi germani, îl 
adorau. In fiecare săptămână îi vizita 
— povestea cu ei, se bucura cu ei, le 
cumpăra instrumente să se perfecționeze, 
lua parte la festivalurile date de dânşii, 
ca unul mai mare în cercul lor. 


Ordinea !Era pătruns de importanţa 
ei. Bucuria Abatelui când constata că 
domnește ordinea. 


Locuia doară în apropierea palatului 
Wallenstein, din turnul căruia astro- 
nomul şi filosoful Kepler contempla, 
odinioară, ordinea celestă și descoperea 
chiar astri noi, chiar și numai din in- 
stinct, dar şi amăsurat socotelilor or- 
donate şi a disciplinei de pe bolta ce- 
rească. 

Spunea şi în stâuga şi în dreapta: 
ordinea se câştigă în urma unei oareş- 
care concilianțe reciproce, de sus şi de 


644 ÎNSEMNĂRI 


jos, fiindcă altfel balanţa începe să osci- 
leze prea tare. 

Ca ordinea să se înstăpânească îşi 
da osteneala să contribue şi din fon- 
durile mănăstirii, din greu, ajutând. 

Pe blazonul abaţial şi-a ales ca 
motto cuvintele; Charitas omnia vincit ! 
Caritatea le învinge pe toate ! 

Caritatea a simţit-o drept medicină 
sufletească. 

Purcezând astfel — credea Abatele 
că ridică diguri solide impotriva teoriilor, 
mai mult sau mai puțin de „catedră“, 
fără legătură cu realitatea, impotriva — 
„ismelor“, cari — cu sporovăiala lor şi 
cu despicarea firului în patru ~- îm- 
greunează propăşirea comună. 

Biblioteca „Astra“ şi revista „Tran- 
silvania” sunt o dovadă despre colabo- 
rarea Abatelui şi în cadrele societăţii 
„Astra“, 

La moartea sa simte și societatea 
„Astra“ golul lăsat de acest crainic al 
binelui, impreună cu toate celelalte in- 
stituţii culturale şi sociale din cari a 


făcut parte. 
H. Petra-Petrescu 


HORIA TECULESCU 


A coborit în mormânt, la Sighişoara, 
deplâns de întreaga lume românească 
din Transilvania, distinsul intelectual şi 
vrednicul om de şcoală Horia Tecu- 
lescu. Moartea care îl pândea de 
mult din umbră, cu fatalitatea căreia a 
luptat până în ultima clipă, l-a răpus în 
floarea bărbăţiei, în momentul când în- 
drăsneţele visuri care i-au luminat vieaţa, 
erau mai aprinse decât oricând, 

Când s'a săvârșit marele act al Unirii, 
Horia Teculescu avea 21 de ani A asi- 
stat deci la epocalul eveniment cu toată 
ardoarea tinereţei sale. Pentru înţele- 
gerea lui era pregătit din casa părintelui 
său, vrednicul protopop al Alba-luliei, 
și episcop militar de mai târziu, loan 
Teculescu; apoi prin educaţia în spirit 
panromânesc, pe care şi-a făcut-o pe 
băncile liceului din Brașov. Unirea venia 
să deschidă toate orizonturile avântului 


său înflăcărat. Ca și atâţia alţii dintre 
contemporanii lui, credea că a sosit timpul 
celei mai depline afirmări spirituale a 
noastre. Până când insă numeroși dintre 
tovarășii lui de generație au avut no- 
rocul să ajungă in centre culturale mai 
mari, s'au în situaţii unde s'au putut de- 
dica în condiţii mai mulţumitoare muncii 
spirituale, Horia Teculescu a rămas în ` 
centre mai modeste, şi s'a înhămat la 
munca de apostolat, adesea anonimă, a 
şcoalei şi a ridicării culturale a mulți- 
milor. În timp ce alţii își luau deci 
sborul deplin în orizontul larg deschis. 
al României Mari, el a fost nevoit să 
continue vechea tradiţie a dascălilor 
ardeleni, a căror activitate o cunoștea 
şi o admira cu atâta entuziasm. A con- 
tinuat-o mai întâi la Alba-Iulia, locul 
lui de naștere, unde a fost câtva timp 
profesor în primii ani după Unire, şi a 
desăvârşit-o la Sighişoara, unde a condus 
timp de 16 ani unui din cele mai bune 
licee româneşti de dincoace de Carpaţi. 
Ca director a! acestui liceu, care poate 
fi considerat ca o creaţiune a sa, apoi 
ca președinte al despărțământului Astrei, 
a reușit să facă din acest oraș cu plă- 
pândă vieaţă spirituală românească îna- 
inte de Unire, unul din cele mai active 
centre românești culturale de dincoace 
de Carpaţi. Era prezent pretutindeni, la 
orice manifestare a spiritului, pururea 
scăpărător și înflăcărat, totdeauna gata 
de a lua pe umerii săi, slăbiţi de boală, 
partea cea mai grea a muncii. Sighişoara 
culturală ajunsese astfel să se identifice 
cu personalitatea lui; era voevodul ei 
spiritual, fără blazoane, dar recunoscut 
de toată lumea. Un voevod în bunul 
înţeles al cuvântului, nu numai cu drep- 
turi, ci şi cu un adânc sentiment al răs- 
punderii şi al sacrificiului, A răscolit ca 
puţini alții trecutul regiunii şi a căutat 
să pună în valoare nepreţuitele ei valori 
de vieaţă românească populară. Puţini 
dintre președinții Astrei au organizat 
atâtea conferinţe de aleasă calitate, şi 
mai ales puţini au ridicat atâtea monu- 


ÎNSEMNĂRI 645 


mente și plăci comemorative. Anuarele 
liceului „Principele Nicolae“ au devenit, 
datorită lui, izvoare preţioase pentru 
cunoaşterea regiunii. Acolo a publicat 
mai întâi bogata culegere de folclor Pe 
Mureş şi pe Târnave (1924), interesanta 
contribuţie la istoria locală Pe Târnave 
în jos, Oameni şi locuri (1934) şi alte 
multe cuvântări şi articole bine infor- 
mate şi susţinute la o înaltă tempera- 
tură patriotică. Astfel, Horia Teculescu 
este unul din precursorii localismului 
creator din Transilvania, care a dat 
roade aşa de bogate în trecut şi a luat 
un avânt atât de promițător în ultimul 
timp. Dela Sighişoara, dragostea lui s'a 
întins la Brașovul în care și-a petrecut 
frumoșii ani ai copilăriei. A scris o 
caldă și bogat informată monografie a- 
supra lui Virgil Oniţiu, unul din marii 
dascăli ai acestui oraş şi pregătea cu 
înfrigurare o monografie asupra celui 
` mai mare dintre toţi, Andrei Bârseanu, 
„omul cu suflet de aur și fără prihană“, 
cum l-a numit Vasile Goldiș. Ar fi dorit 
ca această lucrare să poată ieşi în toamna 
aceasta, când se împlineau două decenii 
«dela moartea vrednicului președinte al 
Astrei. Moartea nu i-a îngăduit însă să 
săvârşească acest act de meritată pie- 
tate, care cu siguranţă că ar fi fost şio 
prețioasă contribuţie la istoria culturală 
a Transilvaniei. 


Să nu se creadă însă că pasiunea lui 
pentru valorile locale îl împiedeca să 
îmbrăţişeze cu privirea întreg pământul 
românesc. Dimpotrivă, a fost un fanatic 
al unităţii, un aprig şi neostenit luptător 
pentru consolidarea ei. Cea dintâi lu- 
crare a lui este închinată scriitorilor 
făuritori ai Unirii (Scriitorii ca luptători 
pentru unirea Neamului, Arad 1921), iar 
cuvântările publicate în Biblioteca Po- 
porală a Astrei (Zile mări, Sibiu 1939) 
sunt străbătute de aceeași sacră credinţă 
în Unire. In sufletul elevilor săi a cul- 
tivat fără întrerupere acest sentiment. 
An de an organiza cu ei excursii pentru 
vizitarea locurilor istorice de pe întreg 


cuprinsul românesc. Nu se mulțumea să 
le vorbească numai, despre Creangă sau 
despre Eminescu — unul din idolii lui —, 
ci îi ducea să calce pe prispa dela Hu- 


“muleşti, sau dela Ipotești, pe locurile 


unde au văzut lumina zilei cele mai 
alese spirite ale noastre. 


Cu toată ancorarea lui în problemele 
de istorie culturală locală, năzuia mereu 
spre orizonturile de pură și inaltă spi- 
ritualitate ale tinereţii. De câte ori l-am 
vizitat la şcoala, clădită pe jertfa vieţii 
lui, îmi vorbea de îndrăzneţe lucrări de 
pedagogie sau de psihologie pe care 
așteaptă răgazul să le scrie. Se ţinea la 
curent cu tot ce apărea în ţară şi stre- 
inătate. Era un bibliofil pasionat şi pri- 
ceput. Avea una din cele mai bogate 
biblioteci personale, pe care le-am văzut 
în Ardeal. Il plâng deci, la moartea lui 
timpurie, nu numai miile de elevi, nu- 
meroşii lui amici şi cunoscuţi, ci şi 
cărţile, pe care le-a iubit cu o atât de 
nobilă şi rară pasiune, 

Ion Breazu 


A. NOUR, CREDINȚE Şi SUPERSTIȚII 
GETO-DACE. București 1941. Tipo- 
grafia cărţilor bisericești, 80, VII +- 100 p. 


Lucrarea, deşi poartă titlul atât de 
atrăgător, n'ar fi fost semnalată aici. 
Ea face parte dia acele produse pseudo- 
ştiinţifice de care nu ne putem ocupa, 
cel mult le însemnăm pentru a preveni 
publicul intelectual, dornic de a cunoaşte 
trecutul acestui pământ şi care, nepre- 
venit ar putea să acorde acestui fel 
de scrieri un mai mare crezământ decât 
li se cuvine. Dacă, totuşi, semnalăm în 
mod deosebit lucrarea d-lui A. Nour, o 
facem pentru un motiv destul de grav 
care nu poate şi nu trebue lăsat nere- 
levat: Această scriere, cu toate stigma- 
tele luc.ărilor de diletant (deși autorul 
ei, după cât se pare e doctor în litere 
sau e pe cale să-şi ia acest titlu aca- 
demic, vezi prefața la lucrarea întitulată 
Cultul lui Zamolxis, a aceluiaşi autor) 
a fost premiată, în acest an, de Aca- 


646 ÎNSEMNĂRI 


demia Română cu o parte din „Premiul 
Vasile Pârvan”, alături de alte două lu- 
crări serioase și vrednice de această 
distincţie, ale d-lor Dorin Popescu şi 
Gh. Ştefan. 


Mărturisesc că nu pot înţelege gestul 
Academiei Române, dar mai ales, nu 
sunt în stare să descopăr în lucrarea 
d-lui Nour acele calităţi care au putut 
îndemna pe d-l raportor oficial să pro- 
pună această scriere la premiere. Scrisă 
neglijent, cu o mulţime de greşeli, şi de 
ortografie și de tipar și de limbă, con- 
stituind o adunătură de citate, luate fără 
nicio noimă, din o uimitor de bogată 
bibliografie, aşa cum se întâmplă de 
obiceiu în asemenea cazuri: acrobaţii de 
citate şi potop de autori, buni sau răi, 
potrivindu-se sau nu (puţin importă), 
vorbind de toate şi despre toate, numai 
ca să se umple paginile, dar omiţând, 
parcă-i un făcut, tocmai ceea ce trebuia 
să fie relevat și comentat, cartea pre- 
miată e lipsită de elementarele criterii 
şi însuşiri știinţitice, de metodă, de acribie 
filologică, de cunoştinţe temeinice de 
critica tăioasă a specialistului etc., etc. 
La sfârşitul cărţii: nelipsita „Bibliografie“, 
menită să impună respect neţărmurit față 


de o atât de colosală erudiție. Inşirată 


pe nu mai puţin de 14 pagini, cuprin- 
zând „toate lucrările consultate, chiar 
dacă n'au fost citate in paginile lucrării”, 
„Bibliografia“ d-lui Nour e ca un bazar 


oriental, covârșitor de plină cu de toate . 


(lipsesc doar numai unele lucrări ce, în 
adevăr, trebuia să figureze), etalate prost 
și strâmb: autori cu numele stâlcite, lu- 
crări cu titlurile încărcate de erori, in- 
complete, ş. d. m. d. 

Păcat de hârtia cea bună şi de banii 
cheltuiţi cu tiparul. Atâtea lucrări valo- 
roase nu pot găsi nici banii necesari 
publicării nici hârtia trebuincioasă. D-l 
Nour a fost mai norocos: a avut de 
toate, ba a mai fost şi premiat! Diffi- 
cile est... 

C. Daicoviciu 


PATRUZECI DE ANI DELA 
INTEMEIEREA „LUCEAFĂRULUI" 


De curând s'au împlinit patruzeci de 
ani de când un grup de tineri şi înflă- 
căruţi ardeleni, printre care A. P. Bănuţ, 
Al. Ciura, Octavian Goga, Oct. C. Tăs- 
lăuanu, etc., au înfipt în inima Ungariei 
stindardul care avea să strângă în jurul 
lui tot ce provincia robită avea mai ales 
în simţire, mai curat în acţiune şi mai 
limpede în gândire. Configuraţia spiri- 
tuală a României în momentul acestei 
apariţii este in deajuns de cunoscută. 
Generaţia Junimii a fost depăşită în 
1901 de aceea a Semănătorului. Struc- 
tura fenomenului semănătorist era bazată 
pe anumite condiţii ale timpului, incât 
o mulţime de alte publicaţii afișau o 
ideologie asemănătoare. Alături de Ra- 
muri şi Făt-Frumos, Luceafărul inevi- 
tabil trebuia să mărturisească un astfel 
de crez. Fiecare însă avea o coloratură 
impusă de spiritul provinciei respective. 
Oct. C. Tăslăuanu, care mai mult decât 
oricine astăzi este autorizat să precizeze 
ţinuta revistei, spune în Amintirile sale: 
„La altarul credinţei pe care o mărtu- 
risea revista Luceafărul se închinau în 
Vechiul Regat revistele Semănătorul din 


` București, Făt-Frumos al lui Emil Gâr- 


leanu din Moldova şi Ramuri din Cra- 
iova. Fiecare dintre aceste reviste îşi 
avea fiinţa și originalitatea ei proprie, 
dar toate impreună alcătuiau bolte de 
stele literare, cu străluciri armonioase 
spre care sufletul neamului îşi înălța 
imnurile de intregire şi rugile de biru- 
inţă“. lar în publicaţia care prin nu- 
mărul de față comemorează apariţia ve- : 
chiului Luceafăr, acelaşi Tăslăuanu măr- 
turiseşte : „Panromânismul nostru deriva 
din concepţia ce o aveam despre na- 
iunea română ca forţă biologică și nu- 
merică, răspândită în atâtea ţinuturi a- 
junse sub diferite stâpâniri, cărora le-a 
împrumutat energii şi valori culturale de 
seamă. Aceste elemente trebuiau şi ele 
cultivate, fără să ne gândim că vom 


ÎNSEMNĂRI 647 


reuşi să le câștigăm în curând pentru 
sporul unitar al neamului. O făceam 
pentru a dovedi că nu suntem un popor 
pribeag şi inferior, cum le plăcea duş- 
manilor să ne socotească. O mai făceam 
fiindcă sceptrul de domnie naţională nu 
putea renunţa la nicio palmă de pământ 
românesc, oricât a rămas de răzleţită 
de trupul patriei”. In adevăr Luceafărul, 
în strânsă legătură cu generaţia Unirii 
din Vechiul Regat, slujea ideea unităţii 
naţionale și avea atitudine iredentistă 
asemănătoare cu a mișcării politice exi- 
stente. Condiţiile politico-sociale îi im- 
puneau atitudinea de răzvrătire, a cărei 
desăvârșită expresie a rămas poezia lui 
Octavian Goga. Din acelaşi număr co- 
memorativ al noului Luceafăr (lulie— 
August 1942), desprindem din articolul 
d-lui D. Popovici: „Mesianismul poetic 
în opera lui O. Goga“: „Când poetul 
făcea mărturisirea semnificativă „M'am 
născut cu pumnii strânși“, dădea cea 
mai bună definiție a intregii sale activi- 
tăţi, politice şi poetice în acelaşi timp. 
Mai presus de orice, Goga a fost un 
luptător şi imaginea cea mai potrivită 
sub care el apare minţii noastre este 
aceea a unui tribun care, cu gestul și 
cu vorba, domină mulțimile. Această 
trăsătură de temperament creea condi- 
țiunile cele mai favorabile pentru naş- 
terea poeziei mesianice”, 


După un războiu unificator pe plan 


politic, se impunea o mișcare literară: 


adecvată. Notele regionale trebuiau să 
dispară, pentru o mai bună încadrare în 
evoluţia unitară a intregii noastre lite- 
raturi. Noi formule de artă aveau să se 
ivească, încât momentul semănătorist, 
cu încercările de valorificare a unor 
energii populare necesare în efortul uni- 
ficării, — avea să fiec depășit, Lucea- 
fărul trebuia să-și schimbe atitudinea, 
sau mai precis, să și-o adapteze noilor 
condiţii, încât a fost nevoit să dispară 
în răstimpul acesta de precizare ideo- 
logică. Unii dintre colaboratorii ultimelor 
numere încercau roi drumuri, stabileau 


noi poziţii, pe care s'a consolidat apoi 
ideologia Gândirii. 

Ceea ce menţine o revistă în actua- 
litate este adaptarea ei la condiţiile spi- 
rituale existente. Sunt în vieaţa cultu- 
sală a unei ţări generaţii însufleţite de 
anumite ideologii, care depășite de mo- 
mentul istoric, sunt sortite pieirii. Ori 
cât de întemeiate ar fi anumite doctrine 
și oricât de mare ar fi contribuţia lor 
în zestrea spirituală, contradiţia cu spi- 
ritul timpului, neadaptarea la formulele 
de artă promovată de evoluţia literaturii, 
este în măsură să le conteste perseve- 
rența. Din această cauză o revistă nu-şi 
justifică existența decât până în mo- 
mentul epuizării ideologiei sale. Singurele 
producţii literare care pot înfrunta timpul 
sunt magazinele, care cuprinzând însăși 
evoluția literaturii, sunt mereu actuale, 

După primul războiu mondial, nota 
caracteristică a Transilvaniei, tendinţa 
de răzvrătire, încadrată în sforțările co- 
mune ale neamului, s'a manifestat printr'o 
vigurozitate creatoare, printrun dina- 
mism spiritual. Epoca revendicărilor 
fiind încheiată temporar, nota ireden- 
tistă a fost canalizată în direcţie crea- 
toare. La noua structură spirituală a 
ţării, Ardealul a contribuit în mod ho- 
tărâtor prin producţii de mare amploare. 
Problemele cele mai grele au fost abor- 
date cu toată seriozitatea. La discuţiile 
cele mai diverse Ardelenii s'au mani- 
feştat cu aceeaşi vigoare creatoare de 
largă respiraţie, manifestată în reviste 
de aleasă ţinută intelectuală. 

Dar se pare că iarăşi „gem robiile de 
veacuri”, Revenirile politice au adus cu 
ele ideea reinființării vechii tribune lite- 
rare şi astfel Luceafărul „s'a născut 
pentru a treia oară“. Numărul acesta 
comemorativ este un popas în care 
„bătrânii” privesc îndărăt, reîmprospă- 
tează trecutul, iar „tinerii” scrutează 
zările viitorului, Oct. C. Tăslăuanu și A. 
P. Bănuţ prin colaborările lor precizează 
vechile poziţii, iar Victor Papilian şi Gr. 
Popa, conducătorii actuali ai revistei în- 


648 ÎNSEMNĂRI 


cearcă să desprindă din lupta vechiului 
Luceafăr, „Drumul biruinţei româneşti“, 

La luminarea acestei răscruci ideolo- 
gice, contribue in aceeaşi măsură des- 
-cifrarea mesianismului poetic al lui Oct. 
Goga făcută de d-l D. Popovici şi con- 
siderațiile d-lui P. Drăghici asupra infor- 
„maţiilor literare ale lui Oct. C, Tăslăuanu. 


Sumarul revistei este completat sub ` 


acelaşi aspect comemorativ de Olimpiu 
Boitoş cu texte din laboratorul lui O. 
Goga, şi de V. Netea cu consideraţii 
asupra lui Ilarie Chendi. 


Eugeniu Todoran 


MINORITĂȚILE IN CONCEPȚIA JURI- 
DICĂ NAȚIONAL-SOCIALISTĂ *) 


D-l profesor G. Sofronie îmbrăți- 
şează, într'o scurtă, dar cu atât mai su- 
gestivă sinteză, una din cele mai actuale 
şi importante probleme ale dreptului 
internaţional : reconstrucţia dreptului mi- 
norităţilor naţionale în lumina doctrinei 
naţional-socialiste, 

Ideile inovatorii aduse de național- 
socialism în această materie, înfăţişân- 
du-se ca o reacțiune împotriva siste- 
mului de protecţie a minorităţilor na- 
tionale instaurat prin angajamentele in- 
ternaţionale din anii 1919—1920, nu pot 
îi înţelese în întreaga lor semnificaţie 
fără o prealabilă cunoaştere a princi- 
palelor obiecţiuni critice, pe care acest 
din urmă sistem le-a prilejuit. 

Una din aceste obiecţiuni critice, 
— formulată de doctrina naţional-so- 
cialistă, — subliniază asupra „păcatului 
originar“ cu care s'a născut acest regim, 
io urma faptului că principiile lui de 
bază purtau în bună parte pecetea in- 
fluenţei propagandei şi intereselor 
evreeşti. Chestiunea evreiască este însă, 
spune această doctrină, prin excelenţă 
de ordin rasial şi, deci, trebuia să fie 
supusă unei reglementări deosebite de 


“) George Sofronie, „La reconstruction du 
droit des minorités à la lumière de la doctrine ju- 
tidique national-socialiste“ (Extras din revista „Af- 
faires Danubiennes“, 1941, Nr. 3—4}. 


aceea aplicată celorlalte minorităţi na- 
tionale. 


O altă scădere a sistemului men- 
ționat, asupra căreia au insistat, şi cu 
bună dreptate, mai aies ‘Statele intere- 
sate, consta in faptul că obligațiunile de 
protecţie a minorităţilor nu fuseseră im- 
puse decât câtorva State ale comunităţii 
internaţionale, creindu-se astfel o ine- 
galitate de tratament intre micile și ma- 
rile puteri. Mai mult, această reglemen- 
tare, care făcea ca numai unele State 
să fie supuse obligaţiunii de protecţie 
a minorităţilor, insemna în acelaşi timp 
„a rezerva un drept de imixtiune — 
(droit de regard) — în afacerile acestor 
state în favoarea Marilor Puteri, în ca- 
litatea lor de membrii ai Consiliului So- 
cietăţii Naţiunilor“. 

În sfârşit, nenumăratele plângeri 
aduse de minoritățile naţionale în faţa 
organelor Societăţii Naţiunilor, deşi cele 
mai multe neintemeiate, au slăbit totuşi 
autoritatea noului regim, care prin 
faptul că nu se ocupa decât de drep- 
turile minoritarilor, dar nu și de dato- 
riile lor, a dat o primă de încurajare 
tendinţelor iredentiste ale acestora, 

Pentru a se rem:dia neajunsurile 
la care a dat naștere sistemul de pro- 
tecţie a minorităţilor instaurat după 
primul războiu mondial, numeroase au 
fost reformele ce s'au propus. 


O primă formulă reformatoare a in- 
sistat în special asupra necesităţii ca 
obligaţiunile de protecţie a minorităților 
să fie generalizate la toate Statele apar- 
ținând comunităţii internaţionale. 

O altă formulă, constatând imposi- 
bilitatea de a se ajunge la o asemenea 
generalizare, cerea să se renunţe la re- 
Şlementarea internaţională â problemei, 
urmând ca ea să-şi găsească garanţia 
juridică în legislaţia naţională a fiecărui 
stat. 

„Dar, — spune autorul, — toate 
aceste tentative, tendinţe sau simple 
propuneri de reconstrucţie a Dreptului 


ÎNSEMNĂRI 649 


minorităţilor rămân nevalabile pentru 
doctrina naţional-socialistă“, 


Potrivit acestei doctrine, ceea ce 
este in primul rând necesar este să se 
părăsească acea concepţie individualistă 
de ocrotire a minorităţilor naţionale, 
consacrată după războiul din 1914-1918, 
care căuta să garanteze numai dreptu- 
rile „individului“ minoritar, dar nu se 
ocupa, decât cu titlu de excepţie, de in- 
săşi comunitatea etnică. Această con- 
cepţie individualistă trebue să fie înlo- 
cuită, spun autorii germani, cu o con- 
cepție comunitară, al cărei scop ur- 
mează să fie ocrotirea grupării etnice 
prin recunoașterea ei ca persoană ju- 
ridică de drept intern sau chiar de 
drept internaţional. ÎInvestirea comuni- 
tăţii etnice cu personalitate juridică ar 
urma să fie completată apoi prin recu- 
noaşterea unui drept de autonomie cul- 
turală şi de auto-administrare, iar, pe 
plan internaţional, prin dreptul pentru 
statul de origină rasială de a reprezenta 
interesele grupului etnic pe lângă statul 
care adăpostește minoritatea şi prin 
dreptul acesteia de a menţine relaţii 
spirituale cu Statul de aceeaşi origine 
rasială. Respectarea acestor drepturi nu 
urmează însă să fie asigurată, — în 
concepția naţional-socialistă, — prin- 
tr'un sistem de garanţii internaţionale, 
ci pe calea unor acorduri bilaterale între 
Statele interesate, Trebue observat, de- 
asemenea, că doctrina naţional-socia- 
listă nu înţelege să facă aplicaţiunea 
acestor principii la acele minorităţi ger- 
mane care au o continuitate teritorială 
cu Reich-ul, căci, întru cât aceste mino- 
rităţi ar alcătui grupări compacte, ele 
urmează să fie pur şi simplu alipite 
Statului german pe baza principiului de 
auto-determinare. s 

In sfârşit, aplicaţiunea în practică 
a principiilor arătate işi găseşte, po- 
trivit doctrinei naţional-socialiste, un 
corectiv în ideaa „transfertului de po- 
pulaţii“, care însă, crede cu bună drep- 
tate autorul, deşi recomandabil în anu- 


mite împrejurări, nu poate fi ridicat la 
rangul unui adevărat principiu de drept 
internaţional. 


Prin adânca erudiție de care face 
dovadă, prin înalta sa ţinută științifică 
şi larga perspectivă în care așează pro- 
blema tratată, studiul d-lui profesor G. 
Sofronie constitue o deosebit de valo- 
roasă contribuţie la cunoașterea princi- 
piilor inovatoare pe care doctrina na- 
ţional-socialistă vrea să le pună la baza 
Dreptului naționalităților. D. 


CLASICII ROMÂNI COMENTAŢI 


Nu putem sublinia în deajuns servi- 
ciile, aduse culturii noastre de colecţia 
„Clasicii români comentaţi”, care apare 
sub îngrijirea  distinsului academician 
Nic. Cartojan, profesor la Univer- 
sitatea din București, în editura Scrisul 
Românesc din Craiova. Alăturea de edi- 
tura Fundațiilor Regale, care a lucrat cu 
alte posibilităţi şi cu preocupări mai 
largi, colecţia aceasta a dat vieață nouă 
părții cele mai alese şi mai sănătoase 
din literatura noastră, revărsând-o ca 
dintr'un adevărat corn al abundenței 
peste sufletele cetitorilor celor mai avizi 
şi mai curaţi: tinerii de pe băncile şcoa- 
lelori Scriitori pe nedreptul daţi uitării 
(ca de ex. Duiliu Zamfirescu) au fost 
puşi din nou în circulaţie, nu numai în 
mijlocul tineretului, ci al tuturor iubi- 
torilor de literatură românească; opere 
care nu mai puteau fi găsite în biblio- 
teci, au fost reeditate cu un admirabil 
aparat critic. Toate ediţiile au fost în- 
credinţate unor specialişti de întâia 
mână, care au însoţit ediţiile de adevă- 
rate monografii asupra scriitorilor sau 
operelor publicate. Insuşi studiul istoriei 
noastre literare a avut deci câștiguri 
importante de pe urma acestei opere, 
făcută cu atâta conștienţiozitate, com- 
petenţă şi dragoste. Şi este demn de 
reținut faptul că, cu toate grelele îm- 
prejurări de astăzi, colecţia își continuă 
ediţiile în aceleași bune condiţii tehnice 
cu care ne-a obișnuit. Chiar în zilele 


10 


650 ÎNSEMNĂRI 


acestea ne-a surprins cu o ediție a 
Poeziilor lui Bolintineanu, comentate de 
d-l D. Popovici, prof. la Universi- 
tatea din Cluj-Sibiu, care, în studiul in- 
troductiv, aduce, cu cunoscuta-i com- 
petenţă, contribuţii importante cu totul 
noi, la cunoaşterea operei poetului buni- 
cilor noștri. Cât de binevenită a fost 
această colecţie se poate vedea și din 
faptul că numeroase din opere au tre- 
buit scoase în două şi chiar în trei 
ediții (adeseori revăzute şi completate 
cu date noi). În a treia ediţie au ieşit 
Scrierile politice ale lui Eminescu, co- 
mentate de d-l D. Murăraşu şi 
Letopesețul Țării Româneşti de Ion Ne- 
culce, două volume comentate de d-l 
Al. Procopovici, prof. la Univ. 
din Cluj-Sibiu. Marea circulaţie a celei 
dintâi se explică prin actualitatea ideilor 
lui Eminescu în epoca de după 1918; iar 
îmbucurătoarea circulaţie a moşneagului 
Neculce, cu graiul lui sfătos, de o atât 
de autentică dulceaţă moldovenească, 
este o puternică dovadă a gustului să- 
nătos al cititorilor noştri. Căci oricâtă 
reclamă s'ar face în jurul unor cărţi din 
partea unor grupări s'au întreprinderi 
interesate, până la urmă tot înving va- 
lorile româneşti reale, E semnificativ 
apoi faptul că a putut fi scoasă în a 
doua ediţie vol. de Cronicari şi istorici 
români din Transilvania, comentat de 
d-l prof. I Lupaș, lucrare mai mult 
documentară, decât literară. Ea arată 
marele interes al publicului nostru pentru 
tot ceea ce priveşte trecutul, atât de 
dramatic, al celei mai greu încercate 
provincii' românești. 


I. B. 


N. BRANA : CHIPURI DIN SAT") 


Vizitând în primăvara acestui an Sa- 
lonul Oficial din Capitală, am constatat 
a nu ştiu câtea oră deosebirea care există 
între artiştii ardeleni și cei din celelalte 


*) 15 gravuri, Cu un cuvânt inainte de Jon V/asiu, 
Bucureşti, f£. a, Editura Gorjan. 


provincii, atât in privința domeniului 
inspiraţiei, cât și al interpretării, deose- 
bire care poate fi surprinsă nu numai 
in artele plastice, ci și în alte domenii 
ale artei (literatură, muzică). Dintre cele 
câteva sute de tablouri expuse în acest 
Salon, aproape singurele care veneau 
din lumea satelor erau ale artiştilor ar- 
deleni (Vlasiu, Brana, Bilţiu-Dăncuș). Şi 
ceilalţi artiști vor cunoaşte, în mare 
parte, această vatră a neamului nostru 
din toate provinciile, dar parcă trec pe 
lângă ea fără să o vadă, sau atunci când 


- o observă, surprind numai elemente de- 


corative, aspecte de suprafaţă. Criticii 
superficiali au afirmat adeseori că aceste 
opere interesează înainte de toate prin 
caracterul lor etnografic, sau folcloric. 
Ei nu văd, de pildă, în nuvelele lui 
Pavel Dan, şi în lucrările artiștilor amin- 
tifi, decât „documente“ privitoare la anu- 
mite aspecte din vieaţa regională a po- 
porului nostru, fără să observe că au 
în faţa lor o lume, cu orizontul şi vieaţa 
ei profund autentice, care dictează ar- 
tistului o concepţie și chiar procedeuri 
formale. Artiştii ardeleni trăiesc din plin 
această lume, pentru ei izvoarele satului 
sunt inepuizabile, în ele și prin ele gă- 
sesc satisfacția celor mai înalte aspirații 
ale geniului lor. 


Din această lume vin şi cele 15 gra- 
vuri ale lui Nicolae Brana, prefaţate cu 
înţelegere, dragoste și inteligenţă de Ion 
Vlasiu. Sunt chipuri din satul ardelean 
de totdeauna: ţărani și ţărance la muncă, 
la biserică, la horă, cuprinse toate în 
acea atmosferă de gravitate şi melan- 
colie care caracterizează înfăţişarea şi 
manifestările ţăranului ardelean, atmo- 
sferă accentuată de fondul sufletesc pro- 
nunțat depresiv al sufletului lui Brana, 
de procedeul aspru și de amestecul de 
alb şi negru al gsavurii. Dar să lăsăm 
să vorbească despre aceste lucrări pri- 
ceperea lui Vlasiu: , 

„Neindoelnic aspectul general al gra- 
vurei lui Brana este dominat de negru. 
Scenele se desprind de pe fondul unei 


ÎNSEMNĂRI 651 


nopţi care, înţeleasă ad literam, nu spune 
mare lucru; dimpotrivă, înţeleasă ca o 
corespondenţă psihică spune cu atât 
mai mult 

„Urmărind jocul instrumentului, a că- 
rui floare muşcă din materie, brăzdând 
noaptea aceasta cu dungi albe, care urcă, 
se întretaie, coboară se opresc neașteptat 
sau continuă contorzionate, ne întâlnim 
faţă în față cu sufletul zăpuşit de sbucium 
interior, de vervă și sete de spovedanie 
sufletească, pe care artistul s'a pornit 
să o dărue materiei“, B 


EUCLID IN ROMÂNEȘTE") 


„Biblioteca Istorică a Gazetei Mate- 
matice” își incepe seria de publicaţii cu 
caracter istoric prin tipărirea primei tra- 
-duceri complete în româneşte a Ele- 
mențelor lui Euclid. Atât iniţiativa cât 
şi traducerea acestei opere sunt datorite 
d-lui Victor Marian, conferenţiar la Fa- 
cultatea de Științe din Cluj-Timişoara, 
un nume cunoscut și apreciat în lumea 
ştiinţifică românească pentru cercetările 
sale in domeniul istoriei ştiinţelor. 

Pentru cultura ştiinţifică românească 
iniţiativa acestor traduceri şi, mai ales, 
alegerea fâcută de d-l V. Marian aduc 
o importantă contribuţie, Elementele lui 
Euclid fiind cea mai veche operă com- 
pletă de matematici, în special de geo- 
metrie. Sintetizând cunoştinţele Grecilor 
din acest domeniu, cele 13 cărţi ale a- 
cestei opere conţin în forma păstrată şi 
azi toate adevărurile fundamentale ale 
geometriei elementare până la secţiunile 
conice, ca şi cele ale teoriei numerelor, 
Ceea ce constitue însă marea valoare a 
acestei opere și explică îndelungata in- 
iluență pe care a avut-o în formarea 
spiritului ştiinţific de mai târziu sunt 
calitățile ei de expunere. Dintr'un număr 
de adevăruri cunoscute în mod disparat, 
Euclid realizează un „sistem de adevă- 
ruri", strângându-le într'un tot perfect 


*) Euclid, Elemente, trad. de Victor Marian, 
Bucureşti, Biblioteca Istorică a ,,Gazetei Matema- 
tice'!, vol. }, 1939. vol. 1I, 1940, vol. II], 194)). 


închegat din punct de vedere formal şi 
de o extremă rigurozitate logică. Defi- 
nind la începutul fiecărei cărţi toţi ter- 
menii pe care-i va întrebuința şi fixân- 
du-și numai axiomele indispensabile, el 
clădeşte pe aceste temelii în strânsă şi 
severă ordine logică, uniform, clar şi 
concis toate proprietăţile primelor figuri 
geometrice, ale numerelor raţionale, ca 
şi unele relative la cele iraționale. Da- 
torită calităţilor ei, atât in felul de gân- 
dire, cât și în cel de expunere, calităţi 
care caracterizează însuşi „spiritul geo- 
metric”, aşa cum l-a definit Pascal, opera 
lui Euclid a fost în lumea întreagă, timp 
de aproape 2000 de ani, singura carte 
pentru învățământul geometriei. 


La noi învățământul geometriei în- 
cepe sporadic tocmai spre sfârșitul sec. 
XVI!-lea, întâi prin dascălii greci, care 
folosesc Elementele în limba greacă veche, 
apoi prin profesori străini, mai ales fraa- 
cezi, In acele vremuri în Franţa Ele- 
mentele fuseseră înlocuite cu alte lucrări 
mai nouă, care nu conţineau decât ace- 
laşi material, prezentat însă mai acce- 
sibil din punct de vedere didactic. Acest 
fapt a amânat pentru mult timp o tra- 


ducere în românește a vestitei opere a 
lui Euclid. 


Chiar dacă acum nu mai putem îi cu 
totul de părerea lui Lagrange, care 
spunea că acela care n'a studiat geome- 
tria din Elemente se aseamănă cu o per- 
soană care ar vrea să înveţe latina sau 
greaca din lucrări moderne scrise în 
aceste limbi, pentru cercetătorul serios 
sau pentru cel care vrea să-și însușească 
o cultură matematică temeinică, această 
operă, model de gândire matematică, se 
impune a fi cunoscută în forma ei ori- 
ginară. De aceea traducerea d-lui V, 
Marian satisface unei nevoi de adâncire 
şi consolidare a culturii noastre mate- 
matice, înlesnind cercetarea unei opere 
clasice din care, prin deosebita influ- 
enţă avută în formarea spiritului ştiin- 
ţific, a deschis oarecum evoluţia de mai 
târziu a ştiinţelor în genere. 

19* 


652 - ÎNSEMNĂRI 


Traducerea este făcută după textul 
grecesc al celei mai autorizate ediţii (J. 
Heiberg); fiecare din cele trei volume 
conţine în prima lui parte traducerea 
urmată de un apendice cu comentarii, 
adăugiri, explicaţii şi modificări. Tradu- 
cerea urmează întru totul textul grecesc 
şi este făcută într'o limbă curată şi uşor 
de citit. In ceea ce priveşte termenii de 
specialitate, ei au fost înlocuiţi în cea 
mai largă măsură cu termeni actuali, iar 
aceia a căror traducere exactă nu mai 
este folosită azi nu stânjenesc înţele- 
gerea, ei fiind definiţi la începutul fie- 
cărei cărţi. 

Convinși fiind de serviciul adus te- 
meiniciei unei culturi științifice relativ 


` nouă, ca şi de reușita prezentării tra- 


ducerii in sine, lucrarea d-lui V, Marian 
merită întreaga noastră atenţie. 
FI. Marg. Caracudovici 


O LĂMURIRE 


In n-rul 5 din acest an al revistei 
noastre a apărut, sub semnătura d-lui 
Radu Stanca, o dare de seamă asupra 
lucrării d-lui Lucian Blaga „Religie şi 
spirit", care a trezit unele nedumeriri. 
Ținem să precizăm că această recenzie, 
nu angajează întru nimic conducerea 
Astrei, care rămâne pe linia tradiţiei 
sale aproape seculare, de respect față 
de instituţiile de temelie ale neamului. 


„Transilvania“