Transilvania_1941_072_008

“ANUL 72 °  OCTOMVRIE Nr. 8-1941- 


4: Avi ; E ri : r 
Si II ti S 


z 
C 


Inscripția votivă creștină din Biertan 
Sec. 4. Bronz. Muzeul Brukenthal, Sibiu 


(v. articolul dela pag. 575) 


Anul 72 Octomvrie 1941 Nr. 8 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


PE DRUM SORTIT 


Fugarul Timp a măcinat un an şi curcubeul iluziilor sfărâmate 
zilnic de moara lui a încercat zadarnic să îndulcească „illius tristissima 
noctis imago“. Neschimbat, ca în clipa supremă, când căminul pierea 
după culme din vederea celor ce plecau, amintirea lui strânge inimile 
cu aceeaşi cruzime, 

Pribegi ? S'au răsculat impotriva acestui cuvânt. Pribeag e cel 
"ce a părăsit hotarăle ţării lui, cel ce se vede împrejmuit de limbi străine, 
departe de așezările neamului său, Pribegi erau cei ce în mijlocul celei- 
lalte răscoliri a popoarelor porniră din triunghiul Moldovei spre ne- 
mărginirile dinspre Miază-Noapte și Răsărit, călcând fără ţintă pământ 
străin. Ei au rămas la ei acasă; tot ţară românească au sub picioarele 
lor, oricât de trudite; tot cer românesc văd, când îşi pot ridica abă- 
tutele priviri; tot dulcele graiu românesc e cel pe care îl aud cântând 
în jurul lor. Şi locurile popasurilor le sunt cunoscute şi oamenii adeseori,,, 

Apoi sa pierdut şi această iluzie. 

Nu amărăcinea pâinii a omorit-o, După toate, adesea cumplitele 
mizerii prin care a trecut acel trist popor de izgoniți, trebue să se 
ştie, că statul, prin diferite mijloace, a ajutat, a ridicat, a salvat, 
Țara românească nu a lăsat pe drumuri pe fiii ei năpăstuiți. Ne- 
numărate au fost măsurile de guvern, luate în vederea ajutorării 
refugiaților şi a expulzaţilor. Cele mai multe pătrunse de generositatea 
care nu cumpăneşte fiecare bob de grâu şi de cuminţenie, — toate 
izvorite din imboldul comunităţii naţionale, fiecare ştergând o lacrimă, 
ușurând o rană, adormind o grijă. Ceea ce ni se pare de preţ deosebit 
în statornica acţiune de susţinere, a fost discreţiunea nobilă, cu care 
s'a făcut, A luat'dela început aspectul împiinirii unei datorii, Mâna 
care întindea ajutorul părea aceea a unui datornic, care replătește obol 
străin și ea nu atingea de sus mână de cerşetor, Sunt unii, cărora îm- 
prejurările le-au îngăduit să răzbată de puterile lor, în tăcută mândrie, 

1 


518 IONEL POP 


că nu au împuţinat posibilităţile de ajutorare a celor nevoiaşi. Mul- 
țimea mare, care avea reală şi arzătoare nevoe de ajutor își avea şi 
ea mândria ei, care îi ridica sângele în obraz. Doar toţi acești oameni 
îşi avuseră rosturile lor: vieaţa lor de până atunci era încadrată în 
rânduiala unei gospodării — de plugar modest, de meseriaș sârguitor, 
de intelectual care cumpenește trebuințele familiei sale cu salarul sau 
rodul profesiunii libere. Cei ce au plecat nu au fost lăpădături și cei 
cărora li s'a făcut nedreptatea — și onoarea — izgonirii, nu au fost 
aleşi dintre cei fără căpătâiu și fără de însemnătate. Pentru asemenea 
oameni ajutorul poate fi o lovitură morală, — pe care totuși trebue 
să o accepte. „Daţi, dar, dacă vă este cu putință, cruțaţi pe cel sărac 
de ruşinea de a întinde mâna“. A fost găsită această putinţă și statul 
nostru, depozitar al tuturor drepturilor, dar și al tuturor îndatoririlor 
naţionale, a desminţit de astădată vechiul dicton, că statele au cap, 
dar nu pot avea inimă. 

S'au răspândit acești oameni, întradevăr ca puii potârnichii, pe 
tot cuprinsul ţării. In clipa hotăririi tragice, fiecare s'a prins de funigeii. 
unei nădejdi, Un orășel, prin care a mai trecut în anii tinereţii, un 
loc unde şi-a adus aminte de o rudenie, o localitate în care bănuia 
un prieten — luară degrabă aspectul pământului mântuirii, Tristele. 
convoaie de oameni năpăstuiţi, rând pe rând şi-au subţiat urma, oprin- 
du-se şi aici, poticnind și dincolo vagonul sau căruţa îngrămădită cu 
ceea ce a mai rămas din aşezările de acasă. Aproape pretutindenea, 
cei ce nu au avut să cunoască tragedia celor ajunşi fără de căpătâiu, 
au găsit în sufletele lor comoară de omenie şi de frăţietate. Au fost 
locuri — de ce nu am spune-o ? — unde un spirit strâmt, străin de firea. 
neamului nostru, a oprit orice acţiune de asistență. Au fost Români 
— oare erau întradevăr Români? — care au zăvorit ușa hodinitei lor 
case îmbelşugate și mulţumiţi de netulburarea vieţii lor tibnite, au privit 
de după obloanele lăsate cum trecea în căutare de adăpost, prin ploaie: 
şi noroi, carul cu mizerabilele epave. Pe alocurea, cei ce au părăsit 
aşezări bune, dobândite cu trudă și au fost împinși să-şi caute muncă, 
aiurea, au simţit și poate mai simt câte o privire acrită de galbena 
teamă a concurenţei. Dar aruncând în meritată uitare asemenea ex- 
cepțiuni, rămâne copleşitor valul de caldă frăţietate, cu care au fost: 
îmbrăţișaţi de societatea românească, cei ce întradevăr aveau nevoe 
ca şi de pâinea de toate zilele — poate și mai mult — de acea căl- 
dură. După ce nu e cu putință o înşiruire, aș aminti ca pildă nume- 
roasele acţiuni de ajutorare, pe care le-a înjghebat şi le-a dus cu 
minunate rezultate, societatea româneasca din Capitala țării. În mizeria 


a 


de locuinţe s'au putut găsi neîntârziat mii de adăposturi, în mijlocul 


PE DRUM SORTIT 519 


crizei de alimente s'au putut întinde nenumărate mese, spitalele în 
aglomerația lor au găsit paturi pentru cei bolnavi, mâini delicate 
au răcorit frunți grele de griji, mâini tari au încurajat, au îndreptat. 

Şi rând pe rând, aproape toți — zeci de mii, sute de mii? 
oare câţi suntem? — şi-au găsit un acoperiş deasupra capului, — o 
pâine, Mai modest acoperișul, mai pe la capătul satului, — mai cu 
neghină pâinea, tăiată poate în felii mai subţirele decât cele de acasă: 
dar le au, Rând pe rând s'au înjghebat rosturi de trai, trebuind unii 
să mai înceapă odată, acum cu degete bătrâne, torsul caerului, 

Cei porniţi dela vetrele lor au rămas incadrați în ritmul răsuflării 
acestui neam românesc. Lovituri şi umilinţe, involburări ale nebuniei, 
răscolirea voinţei de mântuire, fapte ce erau menite să schimbe din 
” țâţână așezările păcătoşite, — trezirea mândriei şi încrederii naţionale, 
au fost culmi și prăpăstii între care s'au legănat, alăturea de toată 
simţirea românească. Mulţi dintre ei au păşit pe drumul gloriei 
dela Răsărit; unii au rămas de veci pe maluri de râuri străine, prin 
stepe tătărăşti, pe sub zidurile Cetăţii cu ferecături acum năruite și au 
cuprins cu ultima fărâmă de gând turnul suleged maramureșan, sau 
însoritele tarini sălăjene, Cu toții trăiesc epopeea flamurilor româneşti, 
cu elanurile, cu durerile, cu grijile, cu nădejdile ei... 

Şi totuși, a palizit, s'a şters iluzia. Ei se simt pribegi, 

In sufletul celor plecaţi din ţara îngenunchiată arde grăunte de foc, 

Incă nu a coborit din spre munţi nici prevestirea vânturilor de 
toamnă, când se adună hulubii de prin toate dumbrăvile verzi și por- 
nesc spre ţara de unde au venit. Pe miriștile abia secerate mai zac 
din belșug pierdutele boabe, pe care omul fără să vrea le aduce jertfă 
paserilor cerului, Prin pădure seminţele dau încă bună hrană şi totuși 
ei pleacă porniţi de tainice porunci, ce se trezesc pe neaşteptate. 

In sufletul pribegilor arde dorul de vatra bătrânilor părinţi. Mulţi 
dintre ei s'au fost îndepărtat de leagăn şi au plecat din preajma lui, 
Totuși le era aproape şi din vreme în vreme se întorceau la casa cu 
streşină joasă, unde străjuesc şi mângăie şi îndreptează Penaţii, Acum 
sa ridicat zid de baionete și de ură. Gândul acestei ruperi brutale, 
sălbateca oprelişte peste care nu se poate trece, e un amar chin su- 
fletesc, pe care nu-l pot înţelege, decât cei ce îl pătimesc. 

Ştiţi oare voi, care aţi rămas în orânduirile așezărilor voastre, ce 
însemnează să nu ai un mormânt lângă crucea căruia să pui o lumi- 
niţă ? Puteţi oare, voi cunoaște singurătatea de ghiaţă, care te cuprinde, 
când ştii dincolo de zidul blăstămat mormintele tuturor celor din care- 
te tragi: bătrâni ştiuți doar după nume, și părinţi care te-au alintat, 
— ale tuturor celor dintr'ai tăi, care au plecat mai curând, și tu eşti 

1 


520 IONEL POP 


rupt de ele și de glia de alăturea, care te aștepta la sfârșitul tru- 
delor tale ? 

Te simţi străin în largul Ţării româneşti, şi, învelit în pânza 
de miraj a lucrurilor care nu se pot atinge, te chiamă, naiv şi chi- 
nuitor, și tufarii din coastă din care își umple copiii sânii cu alune 
noui, şi părul găunos și străvechiu de care se leagă o tradiţie familiară, 
şi modesta casă ardelenească ridicată din sudoare și din dragoste multă, 

E o chemare a celor săvârşiţi din neamul tău, şi a pământului 
care i-a născut şi îi cuprinde acum. E chemarea tainică a acelei ţări, 
spre care nu poate porni hulubul, ce se zbate în colivie. 

In sufletul celor plecaţi arde gândul unei neadormite învinuiri. 
De ce ai plecat? De ce ţi-ai părăsit fraţii în marea nenorocire? In 
zadar îţi acoperi îngrozit urechile, şi în zadar încerci să îl adormi în 
vrajă de vin şi în cântece de lăutari, — se vaietă, strigă, urlă glasul 
fratelui tău chinuit. 

Acolo e întunerec și plâns şi sânge, Tu te-ai ferit dela iîmpărtă- 
şenia cupei celei amare! Tu auzi vorbă românească vorbită tare, — 
pe subt fereastra ta, cei ce trec apăsând voiniceşte pământul, sunt sol- 
daţi români, și în fruntea lor tricolorul e cel românesc! 

„Ol toate argumentele pe care le înșiri cu repeţire de obsesie, 
nu pot adormi glasul învinuirii, Da, nu ai venit de bunăvoie, nu ai 
grăbit în belșug, soarta ta nu e una plină de bucurii, ţi-ai lăpădat ce 
biata ai avut, ai fost izgonit. Strigătul de durere, nu încetează să aibă 
totuși, accentele crude ale reproşului... 

Binecuvântată durere amară de om pribeag! binecuvântat jar al 
dorului de glia părințească! binecuvântată lovitură nedreaptă a sbi- 
ciului învinuirii! Arsura voastră fără de alinare, ne ţine în drumul da- 
toriei noastre, 

Nu vrem așezări cu temelie durată statornic, ci cortul de stuf al 
celor ce trec prin pustie spre Țara tăgăduinţii. Nu vrem hambarele 
îmbelșugate ale gospodăriilor hodinite, ci bulzul de mămăligă în traista 
drumeţului. Nu vrem pacea din preajma căminului cald, ci plesniturile 
crivăţului în faţa îndreptată spre obârşiile lui. 

In această epocă tragică a Neamului românesc, când trebue să 
se lege în maltăr de sânge ceea ce reclădim din ruinele becisniciei de 
ieri, cei isgoniţi au un rost, hărăzit lor de Pronia, care împarte încer- 
cările cele grele spre mântuire, şi dă carilor dinţi și filosofilor gândire 
înaltă, ca să-şi poată fiecare împlini părticica de trudă din care naște 
desăvârşirea. 

A lor e datoria să pomenească neîncetat strălucirea Ierusalimului 
pierdut, cântându-i preamărirea subt sălciile triste, în ramurile cărora 


PE DRUM SORTIT 521 


au atârnat nefolositoarele alăute de danţ. A lor e datoria, ca lângă fo- 
curile de bivuac din Stepa Nogailor și de dincolo de porţile Crâmului, 
să povestească eroilor despre Dragoș maramureșanul, despre cei rămaşi 
în dârza Țară a Oașului, despre grănicerii năsăudeni, despre acel mi- 
raculos colţ de eroi în care s'a întors din altă pribegie Simion Bărnuţiu, 
Să le arate cât de subţire e pospaiul străin care sa aşezat pe ţara 
românească, ca o pâclă otrăvită deasupra apei curate. 

Lor le e dat să îndrepte neîncetat toate privirile spre ceea ce 
este: sau piatra de boltă a clădirei românismului, sau junghiul dușman, 
care ajunge până subt inima lui. A lor trebue să fie înălţarea, de a 
săruta mai întâi ţărâna sfântă, îngenunchind deasupra celei desrobite 
sau mângăind-o cu suprema îmbrăţișare, 

Înjghebările de asociaţii ale refugiaților şi expulsaţilor au fost 
chemate să colaboreze cu organizaţiunile de stat şi cu cele particulare 
numai în vederea acţiunei de ajutorare, Această împrejurare explică 
și penibila anemie a unui recent sfat de această natură. De subt poj- 
ghița programului fără vlagă, striga tăcerea asupra gândului de temelie, 
care unea pe toţi cei cu sufletul neîntinat, Necesara operă de susţinere 
a năpăstuiţilor se va urma, suntem siguri, cu aceeaşi românească râvnă, 
și cu acelaş sentiment al datoriei. 

Cei ce cu un an înainte au trecut în Țara liberă, vor rămâne 
însă înjugaţi destinului lor. Grija aspră a vieţii nu-i poate abate dela 
acest drum, scris de Înţelepciunea, care înalţă lovind, din durere cri- 
stalizează ţinte înalte şi își alege pământeştile mijloace în cele mai 


umile fiinţe, 
„IONEL POP 


LIMBĂ ȘI SUFLET 


CITIND UN RECENT TRATAT DE LINGUISTICĂ ROMÂNEASCĂ 


Există, în curs de publicare, două opere monumentale care ono- 

rează cultura noastră: Limba română a d-lui Sextil Pușcariu, cu un 
. prim volum apărut anul trecut și Istoria Limbii române, din care d-l 

Al. Rosetti a dat la iveală în timpurile din urmă al treilea volum, 
Ambele opere se publică la Fundaţiile Regale. 

Acelaşi obiect, limba română şi aceeaşi preocupare: a oferi 
mijlocul unei cunoașteri precise și adânci a acestei limbi, Asupra ace- 
stor date iniţiale se aplică însă două personalităţi foarte distincte, înar- 
mate cu metode diametral opuse. Pe câtă vreme d-l Rosetti mânuiește 
cu rigoare metoda strict istorică și analitică, d-l Puşcariu cercetează 
însăşi structura limbii privită în întregul ei actual, fără să refuze însă 
concursul diferitelor discipline şi metode (etnografia, comparaţia, însăşi 
istoria cu ramurile ei) a căror momentană mărturie pare eficace pentru 
cercetarea sa. D-l Rosetti descrie, strat cu strat, etapele parcurse de 
limba românească, reconstituind astfel in liniile lui vitale însuşi pro- 
cesul de formaţie al acestei limbi. lar d-l Pușcariu, privind limba ca 
un organism care funcţionează sub ochii săi, nu întrebuințează scal- 
pelul anatomistului, ci mai curând microscopul biologistului, 

Avem de-aface cu două școli şi două metode perfect definite, 
Mai mult chiar: această antinomie vădeşte existența a două concepții 
filosofice, pe care le-am putea denumi grosso modo vitalism şi isto- 
rism. S'ar putea epiloga îndelung asupra opoziţiei acestor două metode 
în cultura noastră de ieri şi de astăzi, precum și asupra eficacităţii 
relative a metodelor pe care le determină, fiindcă aplicarea în acelaşi 
obiect a două concepţii și metode așa de distincte este instructivă nu 
numai pentru disciplina în cauză, ci pentru însăşi metodologia ştiin- 
telor morale, 


LIMBĂ ŞI SUFLET 523 


Nu voiu face aici această excursie în domeniul metodologiei. Şi 
nu voiu avea nici temeritatea să laud cele două tratate, nici imperti- 
nenta să le critic: amândouă aceste atitudini rămân în sarcina specia- 
liştilor. Se întâmplă însă că, atunci. când severa şi savanta Istorie a 
d-lui Rosetti pare adresată exclusiv acestor specialişti, Privirea gene- 
rală, care formează vol, I al d-lui Pușcariu, nu numai că nu respinge 
voința de perfecţionare a „oamenilor de litere”, dar chiar o cheamă 
şi o îmbie, Şi fiindcă intenţia vădită şi de altminteri exprimată a d-lui 
Puşcariu este de a depăși limitele strictei specialităţi linguistice şi de 
a deschide orizonturi psihologiei, literaturii şi numeroaselor probleme 
deschise ale acestora, poposim, după o atentă lectură, în preajma lu- 
crării sale, | 

N'ași vrea și nu trebue să fiu singurul. E bine, e necesar, de 
pildă, ca Lucian Blaga să citească pe d-l Puşcariu, după cum d-l Puș- 
cariu a citit, nu fără profit, pe Lucian Blaga, E bine, e necesar ca fi- 
losofii culturii noastre, istoricii de idei și de literaturi, esteticienii lite- 
rari și, în general, oamenii noștri de cultură să ia contact cu o carte 
și un sistem de cercetări, de care n'au dreptul să se desintereseze nici 
<a Români, nici ca specialiști ai obiectelor lor respective. 

Nu voiu scrie aici o dare de seamă, ci voiu însemna rezultatul 
meditaţiei mele asupra unor probleme pe care cartea d-lui Puşcariu, 
fie că le desbate, fie că numai le suscită, 

Pentru a fi aşezat în adevărata lui lumină, fenomenul linguistic 
trebue raportat la complexul de interese, de intenţii şi de mișcări ale 
suiletului care se exprimă prin el. 

Acest adevăr n'a fost totdeauna evident, Să ne amintim de gra- 
maticile pe care le-am studiat în școli, cu paradigme așezate geometric, 
aidoma soldaţilor de plumb, cu riguroase construcţii ce se năruiau așa 
de des când le coniruntai cu realitatea, Limba reconstituită de aceste 
gramatici, simplistă și totuși misterioasă, apărea ca un mecanism inde- 
pendent, rigid şi automat, funcţionând admirabil în vid, dar ostenind 
repede la aer liber, unde intervenţia obraznică a firului de nisip echivala 
-cu o catastrofă, ; 

Firul de nisip era „excepția”, adică un fapt linguistic inasimilabil 
-organismului delicat al gramaticei clasice. Ofensată şi discretă, gramatica 
înregistra accidentul şi păşea majestuos mai departe, până când se 
împiedeca din nou. Şi astfel, din paradigmă în paradigmă, din accident 
în accident, se înălța un edificiu aproape coherent şi logic, locuit de 
-0 inteligență ideală, dar neîncăpător pentru bogăția sufletului viu. 


524 BASIL MUNTEANU 


Această lipsă de adaptare a conţinătorului la conţinut devenea. 
în deosebi supărătoare când, părăsind exemplificarea dogmelor ei prin 
exemple elementare şi oarecum deduse din acele dogme, gramatica. 
înfrunta realitatea însăși şi proceda de pildă la analiza unui text literar. 
Excepţiile se înmulţeau atunci ca prin minune, Se iveau la fiecare pas: 
forme eliptice ale căror goluri nu știai totdeauna cu ce să le umpli 
spre satisfacția logicei gramaticale. Înterjecţiile jucăuşe, tratate cu atât 
dispreț în teorie, deveneau în practică un factor influent. lată verbele 
defective şi impersonale, nărăvașe, absurde, Plouă... Cine plouă? 
Poate Dumnezeu... Căutai astfel subiectul și nu-l aflai, sau aflai că e 
la dativ, ceea ce părea curios și revoltător, 

Această gramatică oarecum celulară, care părea mai curând im- 
pusă limbii decât dedusă din ea, presupunea deci existenţa unui om 
ideal, imobil şi pasiv, constituit din elemente puţine şi simple și tot- 
deauna identic cu el însuși. Acelaşi om ideal, considerat nu numai: 
sub specia statică a eternității, dar și sub specia geografică a univer- 
salității, stă la baza tuturor încercărilor de a crea o limbă universală.. 

lată însă că, în veacul al XVII-lea, se naște psihologia. Pur ra- 
ționalistă la un Condiilac şi `a un Destutt de Tracy, sau cu previziuni 
experimentale ca la Cabanis, psihologia consideră imediat limba ca un 
fapt sufletesc, Alături de vechile concepţii ale unui iluzoriu automa- 
tism verbal, care vor dăinui în gramaticile școlare până astăzi, se în- 
firipează atunci concepția psihologică a limbii, concepţie care va evolua. 
împreună cu psihologia însăși, urmându-i destinul și imbrățișându-i 
metodele de investigaţie. 

Deși revoluţionară în teorie, în fapt această schimbare a rămas. 
multă vreme modestă, Intre psihologia raţionalistă a lui Condillac şi 
vechea logică, diferenţa era mai mult în intenţie decât în realizare. lar 
limba apărea ea însăşi ca expresia unui suflet redus aproape numai 
la facultăţile lui intelectuale, De aici revolta lui Destutt de Tracy față. 
de capriciile, asimetriile și metaiorismul colorat al limbii vii sau al 
limbii scrise de un Chateaubriand, precum și voinţa lui de a o reforma. 
reducând-o la semne pur convenţionale, golite de culoare afectivă și 
totdeauna egale cu ele înşile și de a-i atribui ca atare rolul unei cât: 
mai comode monede de schimb, sau pe acela riguros și precis, analog. 
cu limbajul matematic, 

Orice concepţie intelectualistă a limbii este însă îngustă, deci 
falsă, fiindcă ea consideră limba drept expresia unei singure facultăţi 
sufleteşti, inteligenţa. Nu doar că inteligenţa n'ar prea juca niciun rol 
în organizarea şi economia limbii. Se știe astăzi că milioanele de în- 
cercări și de potriviri fonetice, morfologice, sintactice, care, printr'un. 


LIMBĂ ȘI SUFLET 525 


concurs colectiv, hotărăsc pentru o vreme calitatea unui sunet, de- . 
stinul unei flexiuni sau sfera de aplicaţie a unui termen, nu scapă 
acţiunii inteligente a masei vorbitoare. Michel Bréal a dovedit că pro- 
cesele linguistice nu sunt procese oarbe, ascultând de legile unei me- 
canici exterioare sufletului, ci se supun unei voinţi obscure, dar per- 
severente (La S&mantique, VIl-e édition, p. 7). Bréal admite şi el exi- 
stenţa unor legi care guvernează limba, dar pentru el aceste legi nu 
sunt fatalități mecanice, ci pur şi simplu legi intelectuale: legea „spe- 
cialităţii”, în virtutea căreia formele cu dublă sau multiplă întrebuin- 
tare capătă atribuţii unice; legea iradiaţiei, de care ascultă numeroase 
fenomene de propagare şi de contagiune; legea percepțiilor false, care 
explică anumite ciudăţenii prin acţiunea prea sistematică a unor erori 
populare; legea îmbogăţirii prin inovație; în sfârșit, cea mai activă și 
mai fecundă dintre ele, legea analogiei, care grupează sau regrupează 
formele, fie prin asemănare, fie prin contrast, 

Pentru d-l Puşcariu, materialul linguistic e supus unor operaţii 
de clasificare, unde inteligența colectivă se manifestă activ, conform 
unor norme care amintesc legile lui Bréal, dar le completează, nuan- 
țându-le, Asociaţia de idei și procesul de abstracţie joacă un rol co- 
vârșitor în organizarea limbii, De asemeni, etimologia populară, voinţa 
de normalizare a formelor excentrice, instinctul simetriei morfologice, 
contaminarea, adică tot atâtea propensiuni sau iluzii intelectuale care 
determină gruparea cuvintelor sau a formelor în familii, în serii deri- 
vative și morfologice, în grupuri semantice, prin contrast sau corelaţiune. 

lată dar că prin diferitele sale operaţii (simetrie, ordine, simpli- 
ficare, grupare, etc.) inteligenţa colectivă tinde din instinct către o cât 
mai perfectă raționalizare a limbii, în virtutea principiului profund 
omenesc al economiei de mijloace, cu numeroasele lui corolare și con- 
secinţe : obținerea unei maxime eficacităţi cu preţul unui minimum de 
efort, facilitatea, rapiditatea, etc. Prin firea ei, inteligenţa cere stabilitate 
şi deci cristalizare. Ea este adversara neprevăzutului în libertate şi se 
străduește să-l explice, adică, în speţă, să-l integreze, printr'un proces 
de asimilare (sau de „normalizare”, după fericita expresie a d-lui Puş- 
cariu) într'un sistem linguistic, Inteligența colectivă aspiră, cu alte cu- 
vinte, la o cât mai periectă gramaticalizare a limbii, ceea ce i-ar asi- 
Sura transmisiunea și recepţia comodă a unui fond de gândire pozitivă 
şi precisă, compus din noţiuni abstracte, simple, fără culoare, cu sens 
mai mult utilitar. , 

Ambiţii naive și de altminteri zădarnice: „E neindoelnic că lim- 
bajul desemnează lucrurile (e vorba aici de concrete, nu de abstrac- 
țiuni, acestea fiind perfect acoperite de termen) în mod incomplet şi 


:526 BASIL MUNTEANU 


inexact.” (Bréal, p. 177). Limbile sunt condamnate la o „permanentă 
lipsă de proporţie între cuvânt şi obiect“, expresia fiind totdeauna ori 
prea largă, ori prea îngustă şi obligată, pentru a fi înţeleasă de re- 
ceptor, să ofere atenţiei acestuia o mare elasticitate (Id. p. 107). 

Astfel, în faţa și împotriva zăgăzuirii intelectuale, se înalță spon- 
taneitatea mereu creatoare a sufletului, Peste stabilitatea inteligenţii se 
revarsă instabilitatea vieţii sufleteşti. lar limba este imaginea credin- 
cioasă a acestui conflict permanent dintre spontaneitatea sufletului și 
„disciplina inteligenţi, misiunea limbii fiind de a înregistra şi transmite . 
nu numai elementele intelectuale ale unei personalităţi, ci însăşi această 
personalitate, cu infinitatea valorilor ei afective, sensoriale, instinctuale ` 
:şi artistice, - 

Se poate astfel afirma 'că limba este revelatoare a omului însuși, 
iar numeroasele studii de psihologie linguistică, publicate în ultimele 
decenii, frământă un imens material şi comportă nenumărate aplicaţii 
la toate disciplinile morale. 

Să stăruim asupra acestui raport dintre om şi limbă. Există în 
fiecare act complex de gândire, un anumit număr de date iniţiale, mai 
mult sau mai puţin fixe și conștiente, alături de un număr infinit de 
posibilități variabile și neprevăzute. Cele dintâi indică un punct de ple- 
care și uneori punctul aproximativ către care tindem, adică o direcţie 
„generală, jalonată de alte câteva date-reper. Astfel orientată și însu- 
fleţită de voinţă, căci fiecare act de gândire are un substrat voluntar, 
inteligenţa porneşte la drum. Dar nu porneşte niciodată singură: în- 
treaga personalitate a „gânditorului“ o însoțește, imprimându-i culoarea 
şi accentul ei, 

Acum se ivesc greutăţi și probleme pe care gândirea în mersul 
-ei va avea să le rezolve pas cu pas. Ele sunt de ordin subiectiv și 
<ircumstanţial — subiectiv, întru cât în spatele datelor fixe de care 
vorbeam se agită tumultul vastei experienţe personale necernute, și 
-circumstanţial, întru cât gândim totdeauna în funcţie de factori exte- 
riori, cum ar fi persoana sau publicul cărora ne adresăm formal sau 
-in petto, momentul, mediul ambiant cu întreg complexul lui fizic şi 
moral. Fiecare „gânditor“, deci fiecare vorbitor ne apare ca un pionier: 
-el a pornit în explorare cu câteva instrumente necesare, dar niciodată 
cu toate instrumentele necesare, Aceste instrumente ce-i lipsesc, el va 
fi obligat să le improvizeze, să le inventeze, să le adapteze pe măsură 
ce va fi nevoie. A pornit ajutat de o hartă, uneori foarte sumară, pe 
care s'au însemnat şoselele naţionale, fluviile etc., dar nu sau notat 
toți afluenții, toate accidentele de teren, toate drumurile costișe. De 
aceea el va rezolva mereu dificultăţi neprevăzute, înconjurând o muche, 


LIMBĂ ŞI SUFLET 527 


tăind de-a-dreptul prin hăţiș, poposind pe un platou. Cu cât va umbla 
pe căi mai neumblate, cu atât „gânditorul“ va întâmpina mai mult ne- 
prevăzut şi va fi obligat să intrebuințeze mai multă iniţiativă, 

Întreg acest proces complex al gândirii se răsfrânge în expresie, 
cu toate şovăirile, căutările şi înfrigurările lui. Ca și gândirea, limba 
cunoaşte elemente fixe şi elemente variabile. Amândouă au nevoie de 
date statornice cu funcţie de reper, fără de care şi una și alta s'ar 
pierde în haos și ar rămâne inconsistente, deci incomunicabile, dar în 
același timp amândouă fac apel la inițiativa permanentă a subiectului 
gânditor și vorbitor, în lipsa căreia rezultatul gândirii şi expresiei n'ar 
fi decât o formulă convenţională, fără semnificaţie precisă și poate chiar 
fără aplicaţie posibilă, 

Astfel, atât gândirea cât şi expresia își croiesc un drum median 
între spontaneitate și automatism, între anarhie şi gramatică, un drum 
de fapt totdeauna nou pentru fiecare act de gândire și de expresie, 
Şivoiul creator al vieţii spontane tinde mereu să se reverse peste ză- 
gazuri pe care inteligența mereu le restabilește şi le fortilică, Gândirea 
ca și expresia sunt procese în permanență deschise ; ele sunt rezultatul 
unei lupte a intenţiei cu neprevăzutul, un compromis între materialul 
inert, admis de colectivitate, şi materialul mereu viu şi reîmprospătat 
care naște din confruntarea subiectului cu imponderabile, accidente și 
rezistențe pe care pas cu pas i le opun calitatea destinatarului, variaţia 
mediului şi propria sa personalitate. | 

Această paralelă între gândire şi expresie este de sigur artificială, 
de vreme ce ambele fenomene apar perfect topite, sau cel puţin intim 
condiţionate unul de celălalt, Oricum, stricta lor corelaţie arată în cât 
de mare măsură limba este revelatoare a însuși omului care o vorbeşte, 


* 
. » 


Cea dintâi consecinţă a acestei corelaţii este că expresia va fi cu 
atât mai perfectă cu cât autorul ei va fi pătruns mai adânc, nu numai 
în propria sa personalitate, ci în personalitatea receptoare, Căci orice 
expresie tinde să convingă pe ascultător, sau cel puţin să-i placă, Aşa 
fel încât ceea ce Pascal prescria cu atâta luciditate elocvenţei eficace, 
se aplică de fapt la totalitatea fenomenelor de expresie: 

„(L'€loquence) consiste donc. dans une correspondance qu'on tâche 
d'établir entre l'esprit et le coeur de ceux à qui l'on parle d'un côté, 
et de l'autre les pensâes et les expressions dont on se sert; ce qui 
suppose qu'on aura bien étudié le coeur de l'homme pour en savoir 
tous les ressorts, et pour trouver ensuite les justes proportions du 
discours qu'on veut y assortir...“ (Pensées, Ed. Brunschvieg, Nr. 15). 


528 BASIL MUNTEANU 


„Resorturile“ inimii sunt însă așa de numeroase şi de ascunse, 
încât imposibilitatea de a le identifica și de a le demonta face ca ex- 
presia să rămână imperfectă, adică incompletă şi aproximativă. Bogăția 
limbii nu va egala niciodată bogăţia sufletului. De fapt, noi nu tra- 
ducem mai niciodată în cuvânt totalitatea gândirii noastre, ci numai 
indicăm semnalmentele acestei gândiri, datorită cărora ascultătorul sau 
cititorul o pot reconstitui în propriul lor suflet. De aceea o conver- 
saţie e totdeauna un fapt instructiv pentru observatorul atent: uneori 
ascultătorul cere vorbitorului un răgaz pentru a medita asupra celor 
auzite, adică pentru a le supune unui proces invers şi pentru a umple 
golurile pe care expresia nu le poate umple, ci numai situa şi delimita. 

Se înţelege astfel lesne cât de precară e înţelegerea între oameni, 
şi din ce motive. O conversaţie între mai multe persoane dă naştere 
de obicei la o sumă de procese de intenție, fiecare transpunând cele 
spuse de vecin la o altă înălțime sufletească și integrându-le într'o 
ordine de idei care nu e niciodată identică la doi convorbitori, Nici 
măcar limba scrisă nu poate evita blestemul originar al neînţelegerii 
funciare, Un poem e interpretat de zece cititori în zece feluri, fiecare 
punând în evidență ceea ce se împlineşte mai fericit cu propria lui 
viziune a lumii, cu propria lui experienţă sufletească. 


Poate mai mult de jumătate din expresie e format din sugestie, 
Pentru cutare delicată sensaţie interioară sau cutare fugitivă stare de 
suflet, limba n'sare cuvânt. Ce străduință atunci pentru a comunica 
aceste lucruri subtile sau chiar singulare! ÎIntonaţia, mimica, topica, 
punctuaţia etc. ne oferă tot atâtea mijloace de a sugera ceea ce nu 
putem exprima direct, adică stări şi mișcări așa de noi, încât ele nu 
se pot analiza, nici asimila unei categorii comune. 

Metafora este unul din aceste mijloace de transmisiune prin su- 
gestie. Ea nu figurează niciodată, la adevărații artiști sau la „gândi- 
torii“ serioşi, o simplă floare retorică. Metafora răspunde unei nece- 
sități stringente, nefiind fericită decât atunci când umple cu adevărat 
una din nenumăratele lacune ale limbii comune. Funcțiunea estetică a 
metaforei implică deci o funcţiune intelectuală și anume aceea de a 
exprima ceea ce este inexprimabil prin mijloacele directe și curente. 
De aceea străduința unor comentatori naivi de a traduce metafora 
poetică, adică metafora complexă, dotată cu antene simbolice, în ter- 
meni plani şi pozitivi înseamnă o simplificare abuzivă şi vulgară a gân- 
dirii intuitive, Metafora adevărată şi necesară nu e numai mai fru- 
moasă decât expresia pozitivă : ea este totdeauna altceva decât această 
expresie, pe care o îmbogățește cu sensuri și culori noi, 


LIMBĂ ȘI SUFLET 529 


In fine, gândirea e totdeauna, într'un grad sau altul, un fapt sin- 
tetic, Oricât ne-am osteni să disociem și să ajungem la elemente, aceste 
elemente rămân contaminate de un întreg context sufletesc, pe care 
nicio forţă de abstracţie nu-l poate înlătura cu totul. Limba, instru- 
ment al acestor sinteze, este şi ea un fapt sintetic, Adevărata realitate 
linguistică e fraza. D-l Pușcariu constată undeva că propoziţia prezintă 
cele mai deseori implicaţii frazeologice de care n'o putem izola şi că, 
în general, cuvântul, el însuși un complex de idei, se supune aproape 
tot aşa de greu definiţiei ca și silaba. 

Consecința acestei conformaţii sintetice a minţii şi deci a limbii 
e cu totul remarcabilă. Fenomenul coarticulării pe care d-l Pușcariu îl 
descrie (p. 64—65) după P. Menzerath, nu se aplică numai emisiunii 
sunetelor, ci se poate transpune și în domeniul frazeologiei. În virtutea 
coarticulării, departe de a fi emise: în urma unei pregătiri imediate şi 
pentru fiecare sunet în parte a organelor fonatoare, sunetele sunt schiţate 
cu anticipație prin adaptarea virtuală a organelor fonatoare la întregul 
grup sonor ce urmează a fi rostit, De aceea: „În vorbirea obișnuită, 
articularea sunetelor depinde totdeauna de aceea a sunetelor învecinate 
şi realizarea lor se face cu maximul de economie de mișcări.” Astfel 
se explică în fonetică numeroase cazuri de acomodare, asimilare, dife- 
renţiere, disimilare, metateză, etc. 

Dar tot astfel se pot explica în frazeologie o sumă de aproxi- 
maţii, de contaminări, de deformări, de adaptări, de lărgiri și de con- 
tracţiuni ale sensurilor componente, care nu mai sunt gândite individual, 
ci unul în funcţie de celălalt și de întreg, Există deci, alături de co- 
articularea sunetelor de către organele fonatoare, un fel de coarticulare 
a sensurilor irazeologice de către organul minții, 

Intreaga Parte I a cărţii d-lui Pușcariu, aceea care se ocupă de 
Organizaţia limbii și de Cugetarea linguistică, ar putea fi tradusă în 
termeni de psihologie. Se desprinde din ea, alături de imaginea unei 
limbi vii, imaginea unui om viu, viu și complet, mânat de o sponta- 
neitate creatoare chemată să rezolve infinitatea cazurilor pe care mereu 
"i le propune vieaţa și ancorat totuşi într'un automatism fără de care 
ideaţia ar fi imposibilă, iar expresia incomunicabilă. 


Imagine a omului, limba este interesată în toate disciplinile și 
creaţiile omului, Deseori, literatura și în deosebi poezia sunt caracte- 
rizate ca arte ale Cuvântului. Cu condiţia ca prin cuvânt să se înţe- 
leagă nu numai un tot sonor, iar prin artă a cuvântului nu numai un 
joc pur fizic-auditiv, ci, prin amândouă, vastul proces omenesc de tra- 
ducere a personalităţii, această definiţie pare justă. 


530 BASIL MUNTEANU 


Ea compromite în mod definitiv acea tenace ingerenţă a logicei 
în pretinsa explicare a poeziei, concepţie moștenită dela vechile retorici, 
mereu hulită și totuşi mereu stăruitoare. Limba, nefiind ea însăși un 
instrument în serviciul exclusiv al logicei, ci în serviciul întregei perso- 
nalităţi, e cu deosebire absurd să i se atribue această funcţiune tocmai: 
în poezie, Mă gândesc atât la înţelegerea și reconstituirea actului creator 
de poezie, cât şi la coordonarea în timp a diferitelor creaţiuni poetice, 
adică la dubla disciplină a exegezei și a istoriei literare, ; 

Aceste disciplini sunt supuse într'adevăr aceluiași destin şi cunosc - 
același conflict de tendințe ca însăși limba care le stă la bază. Există, - 
în literatură ca şi în limbă o tendință de „gramaticalizare“, care constă 
în reducerea literaturii la cunoscut — adică la idei și teme generale, 
la norme, la tehnică — și deci în predominarea raţiunii logice, tot- 
- deauna sistematică și oarecum automată. Așa se explică intervenţia în 
studiile de istorie literară a cercetătorilor cu sensibilitate atrofiată, 
pentru care operaţiile de exegeză și de istorie literară se limitează la 
constatări polițienești, la procese verbale, la inventarii, la confruntări 
de date pozitive şi. materiale, cum ar fi stabilirea de filiații anecdotice, 
de împrumuturi şi de influenţe fără semnificaţie reală. Impotriva acestei 
raţionalizări pozitiviste, se ridică tendința opusă a spontaneităţii pure. 
O bună metodă literară va opera, aidoma cu o bună metodă lingu-. 
istică, pe căile medii unde spontaneitatea şi norma se întâlnesc și se 
limitează reciproc, 

Procesul acesta de limitare a celor două tendințe extreme este 
tot aşa de interesant în literatură ca și în limbă. A distinge pentru 
fiecare creaţie în parte și apoi pentru fiecare epocă, școală sau curent, 
elementele constante şi normative în jurul și cu ajutorul cărora se gru- 
pează notele individuale, înseamnă a pătrunde în însăşi frământarea 
procesului de elaborare estetică, în sbuciumul intim prin care inefa- 
bilul tinde la expresie şi la comunicare. 

Atent la lupta aceasta de lărgire a unui teren în detrimentul 
celuilalt, cercetătorul literar va înţelege adânc viciile exceselor contrarii 
care se vădesc, de o parte, în literatura absconsă şi în cea suprarea- 
listă, condamnate pe temeiuri diferite la același rezultat ininteligibil, iar 
de altă parte în literatura de imitație sau de rutină care, excluzând 
_ jocul spontaneităţii, se rezumă la colportarea formelor unanim admise, 
Adevărata operă literară refuză atât spontaneitatea absolută a revăr- 
sărilor nezăgăzuite de norma comună, cât şi dictatura acestei norme 
în dauna spontaneităţii. lar valoarea ei se va judeca. tocmai după can- 
titatea de inefabil şi de spontaneitate pe care va fi reuşit să o ridice , 
la suprafaţa înaltei conștiințe a celor aleși. 


LIMBĂ ŞI SUFLET 53t 


Intre literatură și linguistică există însă un teren comun, unde: 
ele se întâlnesc și aproape fuzionează : terenul stilisticei. Stilistica în-- 
globează toate fenomenele de expresie care scapă raţionalizării grama- 
ticale. Indice al personalităţii individuale şi, ca atare, vehicul al mişcă- 
rilor sufleteşti celor mai ascunse și mai puţin definibile, stilul modu-- 
lează şi nuanţează chiar gândirea comună. El captează însăși sponta- 
neitatea înoitoare şi nedisciplinată de care vorbeam mai sus și care, 
dincolo de gramatică, uneori împotriva gramaticei, operează în regiu- 
nile infinite unde fiecare individ îşi avântă sufletul lui dornic de cu- 
cerire, Stilul ne apare astfel ca un subtil organ de expresie a unor: 
cunoștințe greu de perceput şi de formulat, un organ mereu activ, fără 
de care limbile s'ar cristaliza în categoriile ucigătoare ale pozitivităţii: 
generale și ar pierde orice virtualitate artistică. 

Anexă întregitoare a linguisticei și evoluând în marginea grama- 
ticei, stilistica este pentru literatură mai mult decât atât: ea este, 
într'un sens, literatura însăși. Ea explică şi promovează fenomene pe 
care simpla gramatică le-ar condamna fără iertare. „A scrie bine“ nu 
înseamnă același lucru pentru gramatică şi pentru stilistică, Numai 
stilistica înţelege şi ratifică anumite modalităţi de expresie care înfrâng. 
regularitatea gramaticală. Astfel, din punct de vedere stilistic, „a scrie: 
bine“ înseamnă uneori a scrie foarte rău, cum fac de pildă amatorii 
de „écriture artiste“ care, în ambiția lor de a se singulariza printr'o- 
expresie cât mai deosebită de aceea a comunităţii, confundă aparenţa 
noutăţii cu realitatea ei. Căci stilul, după cum spuneam adineaori de 
metaforă, nu e o înflorire artificială, ci o necesitate adâncă, așa de: 
adâncă încât ea nu intervine cu eficacitate decât atunci când limba 
comună și regulată şi-a epuizat mijloacele de expresie, 

Acum vreo zece ani, un prieten avocat se mira, cu oarecare: 
compătimire, de sobrietatea mijloacelor mele de expresie. Spunea: s'ar 
crede că eviţi imaginea, culoarea, mișcarea, Uite eu, care n'am cultura: 
d-tale literară, din ce am scot mult mai mult decât d-ta din multul 
d-tale. Ii răspundeam că nu-i înțeleg nici mirarea, nici nedumerirea, 
nici mai ales mândria; că expresia are un caracter de necesitate care 
scapă cu desăvârşire temperamentului său înflorit de avocat prea apa- 
rent, etc, lată însă cum, pentru anumite capete, expresia poate fi fru- 
moasă în sine, colorată de dragul culorii, etc. 

Dimpotrivă, „a scrie rău“ sub raportul gramaticei înseamnă uneori 
a scrie foarte bine sub raportul stilisticei. Există o lungă serie de mari 
scriitori — în deosebi romancieri şi dramaturgi — pe care critica tra- 
dițională îi acuză că „scriu rău” și totuşi îi tolerează în panteonul li- 
terelor universale, (E cazul lui Saint-Simon, al lui Balzac, în deosebi 


532 BASIL MUNTEANU 


al lui Moliere). De aici, tot felul de încercări ingenioase de a concilia 
această disparitate imaginară, fiindcă de fapt un mare scriitor scrie 
totdeauna bine — afară de anumite neglijenţe vădite pe care cei mai 
buni le comit uneori. lar paradoxala antinomie de mai sus se datorește 
confuziei dintre gramatică şi stilistică, Scrisul neregulat, uneori confuz. 
şi greoi, al lui Molière se explică perfect, cele mai deseori, prin obli- 
gaţia dramaturgului de a imita: limba vorbită, cu întreaga ei sponta-, 
neitate şi cu toate dibuirile ei. Brunetigre a putut spune cu dreptate: 
despre marele comic: „Il eût écrit moins bien, s'il avait mieux écrit": 
{Etudes critiques, 1-e Série, p. 101). Dar Brunetière însuşi, care făcea ` 
această justă apreciere în 1898, nu înţelegea desăvârșit semnificația 
observației sale, Ei se mulțumea numai să constate că există o „rela- 
tion mystérieuse” între neregularitatea şi vioiciunea stilului (Ib., p. 118). 
lăsând pe seama altora explicaţia acestei ciudăţenii, Pentru noi, pre- 
tinsa ciudăţenie pare normală, de vreme ce observaţia și expresia vieții 
infinite, neincăpând în tiparele înguste ale gramaticei, nu se supun 
decât legilor mult mai subtile ale stilisticei. De aceea, toate încălcările 
neprecugetate ale regulei, toate revărsările necesare ale vieţii peste ză- 
gazele prevăzute de gramatică, intră sub jurisdicţia stilisticei, care le 
ratifică sau le respinge pe măsura sincerităţii, necesităţii şi eficacităţii lor. 

Stilurile individuale se pot grupa în categorii din ce în ce mai 
generale și mai abstracte. De aici existenţa posibilă a diferite stilistici 
profesionale, sociale, etc., apoi naţionale, în sfârșit general-umane, Dintre 
aceste categorii, cu deosebire importantă și rodnică mi se pare stilistica 
naţională, care reunește mijloacele de expresie spontană specifice unei 
limbi. A defini personalitatea unei stilistici naţionale înseamnă un pro- 
gres în definirea specilicităţii însăși a neamului respectiv, Pentru a 
obţine acest rezultat, metoda comparaţiei se impune dela sine, Și iată 
că odată mai mult linguistica ne conduce pe terenul literaturii, de 
vreme ce nicăeri stilistica comparată, în serviciul psihologiei diferen- 
ţiale, nu va afla un mai vast şi variat material de aplicaţie .și de con- 
strucţie, Aşa de neglijată până astăzi în literatura comparată, compa- 
raţia stilurilor va trebui să se înalțe pe primul plan al conştiinţei com- 
paratiștilor, i 

Rezultatele s'ar dovedi imediat numeroase și substanțiale. Iată, de 
pildă, curioasa categorie a operelor (in deosebi, romanele) cu conținut 
descriptiv și sufletesc alogen. Pentru cineva care a trăif acest fond, 
traducerea lui în limba străină a romancierului pare totdeauna aproxi- 
mativă, iar uneori, atunci când e vorba de complexe strict autohtone, 
de-a-dreptul falsă. De ce ? fiindcă termenul sau frazeologia de care se 
serveşte romancierul străin sunt fie prea largi, fie prea înguste și în 


LIMBĂ ȘI SUFLET 533 


orice caz altfel colorate decât termenii autohtoni care traduc aceeași 
realitate, Experienţa românească (istorică şi personală) pe care noi o 
cristalizăm în limba noastră, nu va coincide niciodată cu experienţa 
franceză sau germană care s'a cristalizat în termenii corespondenţi. Cu 
cât experienţa naţională pe care o considerăm e mai diferențiată, cu 
atât transmisiunea ei în altă limbă va fi mai precară, Aceeaşi dificul- 
tate întâmpinăm, de sigur, chiar în sânul aceleași naţiuni și aceleaşi 
limbi, unde există fenomene regionale sau chiar individuale intransmi- 
sibile dela regiune la regiune, sau dela individ la individ, Așa, de pildă, 
Amintirile lui Creangă, traduse în limbă muntenească și-ar pierde nu 
numai farmecul, dar şi autenticitatea. lar copilăria dela Medeleni, în- 
chide în formele linguistice prin care le-a tradus autorul experienţe 
atât de specific personale, încât nu numai un străin, dar nici chiar un 
Român, tovarăș de jocuri al autorului, nu le-a putut încerca, 

Dar toate aceste indice, culori, experiențe și complexe asociative, 
din ce în ce mai diferenţiate pe măsură ce coborim la concret, sunt 
mai puţin de resortul limbii propriu zise, decât de resortul stilisticei, 
Limba, așa cum e cristalizată în categorii gramatical-intelectuale, con- 
ține elemente general-umane, deci aproape perfect transmisibile, lar 
stilistica figurează receptaculul notelor personalităţii integrale, cu în- 
treaga ei aură de inefabil și de sugestie. 

Se înţelege ușor acum de ce operele literare sunt de fapt intra- 
ductibile, Se înţelege de asemeni de ce unii autori apar în traducere 
mai „falsificaţi” decât alţii. Cu terminologia lui concretă şi plămădită 
din experienţe și din atmosfere așa de moldoveneşti, cu sensibilitatea 
lui vaporoasă de visător, Mihail Sadoveanu va opune traducătorului 
piedici mult mai mari decât sensibilitatea (deci frazeologia) disciplinată, 
lucidă, oarecum „generală“ a unui Brătescu-Voineşti. 

Dar tocmai pe această margine, mai mult sau mai puţin largă, a 
intraductibilului, stilistica comparată, va obține recolta ei cea mai abun- 
dentă şi mai semnificativă, Aparatul expresiv prin care tălmăcim fondul 
străin implică o infinitate de note de care n'avem nevoie, dar pe care 
nu le putem înlătura, și sacrifică o altă infinitate de note, pe care nu 
le putem împlini. Pe țesătura primitivă şi sumară a gândirii poetice, 
singură transmisibilă cu oarecare rigoare, se brodează la traducere o 
nouă floră de experiențe individuale şi de grup, infuzate de veacuri 
în limba traducătorului, In acest proces de transfuziune, sistemul meta- 
foric — metafora formând cel mai important instrument de expresie al 
personalităţii stilisfice — suferă modificări aşa de adânci încât aproape 
nu-l mai cunoaștem în transfigurarea lui. În fine, vor interveni nume- 
roase elemente încă mai puţin palpabile, elemente de modulație mu- 
zicală, de intonaţie frazeologică, de ritm, care desfid orice adaptare. 

2 


534 BASIL MUNTEANU 


Pentru toate aceste raţiuni, Racine tradus în românește, oricât de 
neologistic l-ar trata traducătorul, pare rustic, lar Panait Istrati, gân- 
dindu-și nu fără chin, proza lui franceză in românește, o încărca de 
termeni, de locuţiuni și de modulaţii româneşti, care dăinuesc şi astăzi. 
în cărţile lui, dar care vor fi fost mult mai numeroase în manuscrisul ' 
original, inainte ca acesta să fi fost serios revizuit de obscurii colabo- 
ratori francezi, propuși sau impuși de editor. De aceea, studiul manu- . 
scrisului primitiv al lui Istrati, și chiar al textului actual, ar duce la | 
rezultate interesante pentru stilistica franco-română. 

Analizând anumite forme sonore eminesciene, Lucian Blaga (Ge- 
neza metaforei şi sensul culturii, citat de d-l Puşcariu, p. 88) ajunge ' 
la concluzia că sonoritatea limbii poetice e mai mult decât expresivă: . 
ea este metaforică şi revelatorie, adică expresivă a unui fond incomu- 
nicabil în noţiuni, a unui fond de mister integrat personalității, dar , 
exterior conştiinţei, 

Intradevăr, alături de sistemul metaforic, muzicalitatea constitue 
un admirabil organ de expresie, dar nu de expresie pozitivă și intelectuală, 
propriu zis linguistică, ci de expresie stilistică. Impresia pe care o produce 
muzicalitatea unui vers e așa de puternică, încât deseori se atribue și ver- 
sului o valoare absolută, independentă de sensul său interior. Abatele 
Henri Bremond, de pildă, în zădarnica lui încercare de diferenţiere a 
unei poezii pure, pretindea că arhitectura sonoră a unui poem e su- 
ficient de caracterizată pentru a transmite anumite stări sufletești asupra 
cuiva care nu cunoaște limba respectivă. lar acum vreo zece ani, pe 
estrada unui amfiteatru dela Sorbona, a apărut un mare poet maghiar, 
impresionant în odăjdiile lui preoțești, care și-a debitat cu mult pate- 
tism și dicțiune versurile lui ungurești, după ce acestea fuseseră spuse 
în traducere franceză. Vizibil încântătoare pentru Maghiarii din sală, 
efectul acestei declamaţii asupra publicului nemaghiar a fost nul, in: 
ciuda intonaţiei variate şi a vocii bine timbrate de care se servise 
poetul. Maghiarii atribue deci limbii lor virtuţi muzicale pe care de 
fapt sunt singuri capabili să le guste, Aceasta: e de altminteri tendinţa: 
fiecărui neam. 

In realitate, poate cu excepţia unor melodii verbale extrem de 
simple, debitate pe un ton de melopee, de descântec, sau de cântec 
de leagăn, muzicalitatea intelectuală a unei limbi nu este acce- 
sibilă străinilor, ceea ce pare a dovedi că valoarea descriptivă a 
sunetelor artistic dispuse este nulă sau foarte slabă. A-i acorda o 
astfel de simnificaţie, înseamnă să te complaci într'o iluzie asemănă- 
toare cu aceea a muzicei descriptive sau programatice, Cutare sonată, 
cutare simfonie celebră, au reputaţia de a desfășura înaintea ochilor- 


LIMBĂ ŞI SUFLET 535 


noștri interiori vaste privelişti naturale, iar în timpul execuţiei, publicul, 
în loc să trăiască muzica și s'o traducă în valori psihologice și meta- 
fizice, o urmărește pas cu pas pe program: acum plouă, acum vine 
furtuna, acum se înseninează etc, Acest materialism estetic ni se pare 
deplorabil şi naiv: muzica nu descrie stări de fapt, ci stări de suflet, 
Ceea ce sugerează muzica e mult mai adânc, mai grav, mai semnificativ 
decât simpla materialitate peisagiștică, bucolică, idilică sau anecdotică, 

La fel de contestabilă pare şi mult controversata audiție colorată. 
Există substanţe care, absorbite de organism, sporesc la maximum ca- 
pacitatea de viziune colorată a individului. Astfel, prin administrarea 
unei doze de mescalină, Dr. Gh. Marinescu, a obţinut dela mai mulți 
artişti-pictori curioase traduceri în culori a sunetelor şi armoniilor mu- 
zicale, Unul dintre acești pictori sub influenţa mescalinei, ascultând 
„Indoiala” lui Glinka, a proiectat-o în traducere vizuală, sub forma 
unei flore exotice și a unei mari diversităţi de tonuri tumultuoase şi 
nuanţate. (Culeg această informaţie dintr'o conferinţă recentă a Dr. State 
Drăgănescu). ; 

Ce semnificație vom acorda acestui fenomen sonoro-colorat? E 
normal ca artistul să vizeze la unificarea sensaţiilor sale prin stabilirea 
de corespondențe riguroase. Dar e primejdios să considerăm ad litteram 
aceste legitime iluzii, perfect subiective şi prin excelență variabile dela, 
subiect la subiect. In afirmarea artistică a audiţiei colorate, vom desluși 
pur şi simplu instinctul artistului de a clădi o lume coerentă şi unitară 
și vom reţine, nu materialitatea faptului (A noir, E blanc, I rouge, O 
bleu — cum pretindea de pildă Rimbaud), ci numai semnificaţia lui 
ideală, 

Aşa dar, într'un poem, nu sonoritatea lui descrie şi cântă, ci 
cântă şi descrie însuşi poemul, adică o lume de idei și de sunete to- 
pite laolaltă. Când sunetele cântă în poezie pe socoteala lor, se nasc 
melodii rudimentare, vagi și fără mare interes, iar muzicalitatea poetică 
nu figurează decât o palidă și inutilă parodie a muzicei propriu zise, 

In fond, sunetul şi ideea sunt două atribute ale aceleiași sub- 
stanţe poetice. Astfel considerată, ca o simplă funcţiune variabilă, so- 
noritatea unui poem comportă de sigur o importanţă capitală şi anume 
aceea de a concretiza mișcări sufletești imponderabile sau inefabile, 
adică infinitatea de modulaţii, de tonuri şi de rezonanţe psihologice 
şi metafizice care sconstituesc personalitatea umană în adâncul ei obscur 
şi inarticulabil. Cu alte cuvinte, muzicalitatea poemului îndeplineşte: o 
funcțiune de sugestie prin care se integrează în stilistică, 

În funcţiune de contextul ideativ, afectiv şi metafizic al persona- 
lităţii, muzicalitatea n'are deci valoare universală. De aceea legile de 

r 


536 BASIL MUNTEANU 


care ascultă (simetrii, contraste, repetiţii etc.) sunt aşa de abstracte, 
încât pierd contactul cu realitatea și nu mai guvernează decât de foarte 


departe cazurile individuale, ale căror particularități subtile scapă astfel 
legiferărilor. Cu drept cuvânt observă d-l Pușcariu (p. 94) că „fiecare 
poezie își are profilul ei muzical particular” şi că „încercarea de a ; 
găsi principii generale, potrivite pentru tofi poeţii şi pentru toate poe- : 


ziile” e zadarnică, 
La care vom adăoga concluzia firească a observaţiilor de mai 


sus că încercarea de a traduce muzicalitatea în stări de fapt e tot aşa : 
[i 


de zădarnică. Pentru d-l Puşcariu 
Şi dacă ramuri bat în geam... 


prin repetarea celor patru a la intervale ritmice regulate evocă „lo- ` 


virea crengilor în sticla ferestrii”. Să nu fie oare simpla sugestie a 
ideii ? Dacă, păstrând forma celor patru iambi precum şi repetiţia rit- 
mică a vocalei, turnăm în această formă alt conţinut de pildă 

Înalte lacuri scad în van... 


iau 


1 


E SEEE aaa A 


orice urmă de loviri ritmice dispare. In orice caz, aceste plasticizări 


elementare mi se par lipsite de interes. Incă odată, muzicalitatea poe- 
mului cântă şi plasticizează nu stări de fapt, ci stări de suflet. In 
specie, versul eminescian de mai sus, prin toată organizarea lui voca- 


lică şi ritmică sugerează stilistic o stare de melancolie așa de intensă - 


şi de adâncă, încât toate accidentele concrete dispar și ne simțim 
dintr'odată aruncaţi pe alte ţărmuri, în lumi cu alte dimensiuni, cu 
altă durată şi cu semnificaţii eterne. lar conjuncţia și, fără legătură 
aparentă cu niciun context sufletesc imediat, sporeşte această plastici- 
zare metafizică prin ancorarea poemului în infinit. 

Asemenea depășiri și împliniri ale sensului brut, pe o cale sau 
alta, sunt frecvente, nu numai în poesie, ci chiar în limba curentă, Ele 
se petrec în marginea sau chiar împotriva gramaticei. Pentru noi este 
una din calităţile cărții D-lui Pușcariu de a le releva la fiecare pas în 
exempliticările sale, Ş 

Era firesc ca D-l Puşcariu să definească prin limbă însuși speci- 
ficul neamului care o vorbește, Pe acest teren, observaţiile sale sunt 
precise şi substanţiale, In organizarea limbii, de pildă, D-1 Pușcariu 
reţine o serie de fapte distinctive (p. 52—56), a căror importanţă lin- 
guistică nu poate scăpa nimănui, deşi semnificaţia lor psihologică nu 
pare evidentă: rolul enorm al sufixelor diminutive faţă de rolul mo- 
dest al prefixului; mica desvoltare a compoziţiei cuvintelor aşa de fe- 
cundă în limba germană; predilecţia pentru morfoneme, chiar inutile, 
în morfologie (stradă-străzi); înlocuirea declinării cu desinenţe prin ca- 


LIMBĂ ȘI SUFLET 53 


zuri prepoziționale, și a conjugării cu desinențe prin forme compuse 
cu verbe ajutătoare etc. 

lată însă un fenomen specific românesc care permite interpretări 
mai largi. Citim la p. 169: 

„În opoziţie cu limba franceză, care pune accentul pe silaba fi- 
nală și apasă pe sfârşitul propoziției, limba română masează energia 
de rostire asupra începutului cuvântului şi strânge elementele esenţiale 
ale frazei la locul dintâi, Astfel aşezarea elementului auxiliar la urma 
numelui sau verbului se încadrează perfect în sistemul fonetic și sin- 
tactic al limbii române“, 

In afară de o consecinţă esenţială pentru vocalismul românesc, 
şi anume afonizarea atât de caracteristică a vocalelor finale (p. 181), 
constatarea de mai sus revelează, sau numai confirmă, spontaneitatea 
vioaie şi impetuoasă a spiritului românesc, care tinde să exprime esen- 
ţialul dintr'odată, fără ocoluri, fără pregătiri, fără prudenţă, Individua- 
lizarea noţiunii prin nuanțări posterioare pare să demonstreze odată 
mai mult că în esenţa ei, limba noastră e mai puţin intelectuală, decât 
sensorială, afectivă şi „efectivă“, mai puţin „logică” și organizată, decât 
vie şi intuitivă, de vreme ce dominanta actului de expresie şi orien- 
tarea gândirii, sunt date din capul locului şi nu rezultă ca o consecință 
motivată a unei demonstraţii anterioare. | 

Un mijloc nepreţuit de caracterizare este frecvenţa proporţională 
a sunetelor, Aici, D-l Puşcariu interpretează (p. 84—86) numărătoarea 
făcută de D. Macrea și o compară cu scara sunetelor din neogreacă, 
franceză, italiană şi spaniolă. Rezultă din aceste statistici comparate că 
limba română întrebuinţează în mod aproape egal vocalele și conso- 
mnantele; că e o limbă sonoră, dată fiind mica proporţie (24%) de 
sunetele afonice; că, sub raportul clarităţii (25'/.%, de „e“, vocală 
„clară“), ea ocupă un loc intermediar între franceză (23 °/,) şi spaniolă 
(28 °/,), fiind aproape tot atât de „răsunătoare“ ca franceza (prin în- 
trebuințarea a 23!/,0|, de a + o), dar întrecând pe aceasta în „ascu- 
time”, printr'un mare procent de „i“ (17'/,0/): tot atâtea observaţii 
care, împreună cu altele mai amănunțite, situiază limba română în 
concertul limbilor inrudite, exprimă concret calitatea specifică a tona- 
lităţii și a timbrului ei și comportă astfel o semnificaţie stilistic-naţio- 
nală, cooperând la definirea temperamentului naţional şi la diferenţierea 
lui, prin comparaţie, de alte stiluri şi temperamente. 

Preţioase trâsături de psihologie naţională se pot de asemeni cu- 
lege din considerarea marelui număr de expresii nouă sau figurate, pe 
care, în cursul veacurilor, Românii le-au împrumutat din alte limbi cu 
sau fără necesitate. După d-l Puşcariu, aceste numeroase împrumuturi 


538 BASIL MUNTEANU 


dovedesc existenţa în sufletul naţiunii, a unui complex de calităţi şi 
de defecte: „o lipsă de simţ tradiţionalist şi un mare prestigiu a tot ` 
ce e străin, o neobișnuită putere de adaptibilitate la orice formă nouă, 

o înţelegere fulgerătoare a mecanismului construcţiei străine și a aluziei . 
cuprinse în expresia metaforică și, înainte de toate, o adevărată pa- : 
siune de a-și îmbogăţi limba cu posibilități nouă de exprimare plastică | 
şi nebanalizată“ (p. 365), i 

Mărturisesc că acest diagnostic m'a pus pe gânduri. Căci „pro- . 
gresismul“ inovator fără necesitate nu mi s'a părut niciodată o făgă- 
duință de sănătate naţională. Ne închinăm deci în faţa „înțelegerii ful- ? 
gerătoare” a Românului pentru mecanismul construcției străine sau : 
metaforice, luăm act de instinctul lui de a evita banalitatea, dar ne ` 
întrebăm totuși până unde poate merge acest proces de asimilare și la : 
ce miragii poate da naștere sensibilitatea extremă a Românului la pre- ; 
stigiul a tot ce e străin, x 

Din nefericire, această tendință la mimetism trădează nu numai ° 
minima rezistență a fondului local și prestigiul insuficient al culturii 
naționale, dar, deseori, însăși asimilarea insuficientă a limbii străine din 
care împrumutăm. Exemplul gazetelor noastre împănate cu cele mai 
înfiorătoare galicisme şi, acum mai în urmă, anglicisme și germanisme, 
mi se pare edificator. De altminteri prestigiul străin e cu atât mai im- 
punător cu cât e mai puţin înţeles, explicat și trăit. Dimpotrivă, bi- 
lingvii, care din certe motive profesionale întrebuinţează constant o . 
limbă străină, se arată mult mai sfioși în transplantările dintro limbă 
în cealaltă. Intru cât mă privește, evit galicismul din instinct, poate și- 
din teama de a mă vedea, mai mult decât altul, acuzat că îmi fran- 
ţuzesc limba. Scriu mai bucuros a făgădui, nădejde (mai puţin a nă- 
dăjdui, prea greoi), decât corespondentele lor latinești, deşi d-l Puş- 
cariu socotește că, prin întrebuinţarea lor tot mai rară, aceşti termeni, 
încep să pară afectaţi. Nu-mi amintesc să fi scris vreodată voiaj, nici 
chiar în corespondența mea particulară și nu-mi vine la îndemână nici 
Chiar în conversaţie, lar pe deja, tot evitându-l, am ajuns să nu-l mai 
doresc, să nu-i mai simt nevoia, 

Cunosc obiecțiile pe care le ridică orice poliţie a limbii. Nu-i 
mai puţin adevărat că acest „engouement“ al Românului pentru străi- 
nătăţi ar trebui să-şi schimbe şi ființa și numele. L-am voi adâncit, 
sever, conştient, fiindcă nu există nimeni în această ţară care să refuze 
concursul lucrului nou de oriunde, în măsura în care acest lucru nou 
e necesar, deci binefăcător, Şi l-am mai voi respectuos, atât în limbă 
cât şi în însăși conștiința noastră, al datelor noastre fundamentale de 
neam, pe care tocmai limba, prin atâtea din elementele ei, ne ajută 


5 Mg EMCO PIE eat PARE 


LIMBĂ ŞI SUFLET i 539 


să-l definim. Aceasta înseamnă tradiţionalism fără habotnicie, fără ju- 
decăţi înguste, Aceasta înseamnă adică propriu zis creaţie, creaţia ne- 
putând fi altceva decât contopirea germenului fecundant (noutatea de 
orice fel) cu mediul fecundat, ceea ce implică o misterioasă împlinire 
de calități între unul şi celălalt, Căci, după cum în vieaţa biologică 
încrucișările nu sunt posibile între mamifere și păsări, tot astfel în limbă, 
în literatură, în civilizaţie, nu orice germene e rodnic. Iar, pe un teren 
ca şi pe celălalt, teratologia nu interesează decât pe zănateci, 

Un fenomen care de asemeni dă de gândit este slaba gramatica- 
lizare a limbii române. „Trebuinţa Românului, admite D-1 Puşcariu, de 
a avea în limbă un mijloc convenţional cât mai unitar şi neechivoc 
pentru comunicarea gândurilor este prea puţin desvoltată, Ascultătorul, 
nedeprins să-şi stăpânească pornirile individuale, lasă vorbitorului cea 
mai mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie, mulțumindu-se 
să urmărească în mod vag ideile ce i se comunică“ (p. 362). 

Poate și de aici volubilitatea, abundența verbală, repetițiile cu 
mici variante, pe care le întâlnim în general la vorbitorul şi chiar la 
scriitorul român; în căutarea unei precizii pe care o simt necesară, 
dar la care nu pot ajunge dintr'odată, aceştia dau expresiei ocoluri şi 
asalturi mai mult sau mai puţin izbutite. Insuficient de organizată, fraza 
românească scrisă şi vorbită e lipsită de densitate și rămâne deseori 
difuză. 

Defecte, de sigur. Ele apar cu prisos atunci când ne străduim de 
pildă să turnăm un text românesc onorabil în limba franceză, adică în 
cea mai organizată dintre limbile moderne, o limbă în care lucrurile 
nepermise sunt infinit mai numeroase decât în limba noastră, Constatăm 
atunci cu stupefacţie că fraza românească lasă în umbră raporturi esen- 
ţiale dintre membrele sale. Propoziția principală odată aflată, cauţi 
uneori zadarnic să organizezi coerent în jurul ei şi între ele diferitele 
indicaţii cauzale, temporale, finale, instrumentale, modale etc., pe care 
le comportă propoziţiile secundare, Inainte de a traduce fraza incri- 
minată, trebue pur și simplu s'o regândeşti și s'o refaci, când se poate, 
fiindcă uneori echivocul se prezintă astfel conformat încât rămâne in- 
solubil. 

Incă odată: defecte, defecte, pe care nu le ascundem, defecte 
care întăresc ceea ce spuneam mai sus, şi anume că limba românească, 
din firea ei şi datorită împrejurărilor în care a evoluat, nu e în primul 
rând o limbă academică, discursivă şi intelectuală, ci o limbă spon- - 
tană, afectivă, sensorială, 

Căci tocmai gramaticalizarea ei imperfectă deschide limbii româ- 
neşti atâtea vaste perspective stilistice, Supărător pentru inteligență, 


540 BASIL MUNTEANU 


vagul frazei românești devine rodnic pentru artă. Bătaia aceea de note ` 
armonice care subțiază cuvântul românesc din ecou în ecou până la. 
cer, sau îl învârtojează în glie; arabescul de reverberaţii care se ţes: 
pe apa legănată a gândului; metaforismul mustos şi spumos pe care | 
spiritul limbii îl împărtăşește oricui, cu nesecată dărnicie; însăşi între- . 
bările fără răspuns pe care le urzeşte fraza românească, aidoma cu... 
porţi deschise spre orizonturi misterioase și vrăjite miragii : toate aceste, ; 
sunt altceva decât nepreţuite incursiuni în zonele de „dincolo“, înso- ! 
tite de străduinţa de a comunica pe orice cale experienţe incomuni- 


cabile normal? Astfel, când D-l Puşcariu recunoaşte limbii române 


3 


„putinţa, neegalată de nicio altă limbă romanică, de a putea alege: 
între diferite construcții cu acelaşi rost morfologic și sintactic şi între 
cuvinte cu sens asemănător, pe cele mai potrivite spre a exprima cele ` 
mai variate nuanţe de gândire” (p. 365), vom înțelege, depășind poate | 
gândul autorului, acea vrednicie stilistică prin care limba română ştie : 
să compenseze lipsuri de altminteri neesenţiale, E 

Intre istorie și linguistică ar trebui să aibă loc un schimb con- 
stant de informații și de idei, o verificare constantă a rezultatelor uneia. 
prin rezultatele celeilalte. Linguistica în partea ei cea mai importantă - 
pentru om, adică în semantică, nu se poate dispensa de concursul 
istoriei: „Numai istoria poate da cuvintelor gradul de precizie de care 
avem nevoe pentru a le înţelege bine“ (Bréal, 112). Dar beneficiul pe - 
care îl realizează istoria din consultarea documentului linguistic e poate 
şi mai important: „Uneori o întreagă perspectivă istorică ni se desvălue: 

. într'o metaforă”, (Bréal, 129), 

Căci limba e un document neprețuit, uneori greu de descifrat, 
deseori însă decisiv. Departe de a neglija acest aspect, d-l Puşcariu îi 
consacră jumătate din cartea sa, Prin statisticile şi procentele pe care 
le citează sau le stabilește, latinitatea limbii noastre triumfă odată mai 
mult, Procentul enorm de termeni latini, ca să ne mărginim la lexic, 
care formează un text românesc sau circulă în limba vorbită, nu poate 
rămâne, oricum l-am privi, fără semnificație. El dovedeşte, dacă nu 
existenţa în sângele nostru a unei cantităţi echivalente de sânge latin, 
cel puţin perseverenţa şi adâncimea civilizaţiei şi mentalități latine, 
altoite pe tulpina de baștină. De sigur, mai ales dela Latinişti încoace, 
ne mândrim cu această latinitate. Mă întreb însă ce-ar fi devenit acest 
admirabil instrument de propagandă, pe care noi îl mânuim cu deplo- 
rabila noastră discreţie, dacă el s'ar afla în mânile gingașilor noştri ve- 
cini dela nord-vest, care încearcă să ni-l ştirbească şi să-l neutralizeze ! 
Ce chiote de triumf! Şi ce revendicări! Dar puterea adevărului nud. 
e aşa de mare, încât limba românească, prin propria ei virtute, a. 


LIMBĂ ŞI SUFLET 544 


înălțat prestigiul neamului care o vorbeşte, Există întradevăr cel puţin 
o ramură a ştiinţei în care Românii sunt celebrii şi mereu prezenţi: 
aceea a filologiei romanice, unde limba română e citată ca martur 
vrednic al celor mai grave procese suferite de limba latină în curs de: 
diferenţiere, (Cf. Pușcariu, p. 349). 


Cu preocupările noastre literare, estetice, psihologice, suntem sigur 
ispitiți să suscităm probleme sau să punem întrebări pe care specia- 
listul limbii le privește cu prudenţă sau cu teamă. Cât de sugestiv de 
pildă, pentru misterioasa plăsmuire slavo-băștinașe dela noi, faptul că 
localnicii își luau „neveste“, adică soţii slave, (Dacă nu vice-versa, Şi 
de ce nu vice-versa ?) Martur al acestor iubiri hibride, cuvântul „ne- 
vastă“ pare să deschidă largi perspective biologiei româneşti, perspec- 
tive care ţin mai mult de domeniul speculaţiei decât de acela al lingui- 
sticei, Chestiunea acestei plăsmuiri slavo-băştinaşe devine mult mai 
gravă dacă o generalizăm, adică dacă o aplicăm întregului proces de: 
contopire, nu numai pe terenul material, ci mai ales pe terenul su- 
fletesc. Cu alte cuvinte, intrebarea se poate formula astfel, în partea 
ei cea mai nevralgică; ce este slav în sufletul românesc? Multe din 
informaţiile culese, citind pe d-l Puşcariu, permit inovaţii și speculații 
pe această temă, dar nu mai mult, 


În orice caz, dacă ceea ce am afirmat adineori cu privire la pu- 
terea de sugestie şi la metaforismul plin de suc al limbii noastre e 
adevărat, pare legitim să ne întrebăm dacă înafară de rusticitatea se-. 
culară a poporului nostru, nu există, pentru explicarea calităţilor de 
mai sus și alte cauze, de ordin psihologic și linguistic mai adânc. Su- 
gestia şi metaforismul nu fac parte din zestrea esenţială a limbii latine, 
bogată în altfel de comori. Atunci? Vagul acela fecund de care vor- 
beam să nu fi fost oare zămislit în limba noastră de însăși incertitu- 
dinea atâtor dozaje şi mai ales a dozajului slav ? 


Există însă o problemă românească esenţială, la soluţia căreia: 
linguistica, în lipsa mărturiilor istorice, aduce lumini hotăritoare. E. 
vorba de ceea ce se numea pe vremuri „leagănul” Românilor, leagăn 
pe care limba română cu dialectele ei balcanice ni-l revelează cam tot. 
așa de larg pe cât au fost cuceririle romane în nordul şi sudul Du- 
nării. Ungurii încearcă să ne exileze din Ardeal în Balcani, iar Bul- 
garii fac pe dos. Nici unii, nici ceilalţi nu vor ca neamul nostru să-şi 
fi format limba pe meleagurile astăzi stăpânite de ei, In realitate, limba. 
noastră a stăpânit” multă vreme şi la unii și la alții, până când sosirea 
noilor stăpânitori ne-a împărțit și desbinat. Așa reiese din studiul com- 
parat al diferitelor dialecte românești interpretate de d-l Puşcariu, 


542 l BASIL MUNTEANU 


Alte importante secrete din trecutul nostru s'au stratificat în anu- . 
mite cuvinte, a căror origine și evoluţie sunt revelatoare prin exce- ; 
lență, Din latinescul mergere (a se cutunda) noi am format pe a merge, 
evoluţie posibilă numai la un neam de munteni pentru care mersul! 
privit de sus avea aparenţa unei cufundări (S. Puşcariu, p. 163). Tot. 
de aceea lat, pons n'a mai însemnat la noi decât punte, fiindcă peste ; 
păraiele munţilor noștri strămoşeşti nu se durau poduri ci se aruncau! 
punți (Puşcariu, p. 162). Tot ca oameni de munte ne arată și cuvântul, 
cale. Atunci când, din vitregia împrejurărilor, frumoasa şosea romană! 
(via) a dispărut, noi am înlocuit pe via cu callis, care însemna în lat. 
o potecă prin munţi sau păduri. Mai târziu, cale a cedat giel mel 
drum, dar nu înainte de a fi îmbogăţit limba cu un mare număr de 
expresii, revelatoare pentru drumeţia neobosită a înaintaşilor noștri | 
{S. Pușcariu, p. 319 urm.). Aceeași frazeologie bogată au desvoltat ter- 
menii pastorali ca lapte, corn, a căror familie se poate cerceta în Dic-. 
ţionarul Academiei Române, Alte câteva exemple bine alese (Puşcariu, | 
p. 359), dovedesc până la evidență rolul enorm jucat în trecutul nostru, 
de vieaţă pastorală, : 

Se naște astfel imaginea unui trecut de vieață muntenească, de 
păstorit și de migraţiuni, imagine care, deși cunoscută sau bănuită, ne 
surprinde prin relieful extraordinar pe care-l capătă în lumina se- 
ananticei. 


* 
hd + 


Suntem lipsiți de mândrie națională. Pe vremea resurecției noa- 
stre eroice, s'a făcut fără îndoială oarecare uz de superlative ca — 
suntem poporul cel mai... cu limba cea mai... Aceste elogii erau 
probabil sincere ; ele nu erau convingătoare, De atunci s'a renunțat 
progresiv și la acest minimum de reconfortant național, iar dela Unire 
încoace ni sa părut că a fi Român e lucru așa de perfect stabilit 

„încât afirmarea acestei calități nu se mai impune. 

Ei bine, nu! Nu, mai ales atunci când un neam cu moderație și 
<u obraz are de-a-face cu duşmani grandilocvenţi și fără ruşine, E 
poate momentul ca în răspunsurile noastre să ridicăm tonul, Şi vom 
clama, între altele, latinitatea limbii noastre şi marea ei extensiune te- 
ritorială dintru început. 

Cu alte cuvinte, am dori ca şi pe acest teren al apărării naţio- 
nale limba noastră să încălzească sufletele. S'ar putea astfel ca, înțe- 
legând multul pe care îl datorăm, să ne ostenim a o cunoaște mai de 
aproape. Nu e vorba ca fiecare Român, nici chiar fiecare scriitor 
Român, să devină un linguist amator, sau un maniac culegător de false 


LIMBĂ ȘI SUFLET 543 


etimologii și de exemple fără pertinență. Cred însă că în lumina unei 
cărţi ca aceea a d-lui Pușcariu anumiţi termeni, anumite expresii, ca- 
pătă o adâncime străvezie absolut uimitoare, Și mai cred că scriitorii, 
sau cel puţin scriitorii-poeţi, ar medita cu mare câștig anumite feno- 
mene de limbă și de stilistică, fără ca acest spor de cunoaştere să 
modifice prea mult raportul optim dintre spontaneitate şi rațiune, așa 
cum acest raport este cerut de actul de creaţie, 

Poate astiel s'ar ajunge mai ușor la stârpirea unor manii sau 
de-a-dreptul vicii naţionale pe care scrisul le trădează fără milă. Se 
scrie nesincer, adică fără adeziunea totală a scriitorului la scrisul. său, 
De aici, urmărirea naivă a efectului. Se scrie superficial, evitându-se 
dificultăţile reale și tratându-se ușurel pânza de probleme ce se urzeşte 
până şi în jurul celui mai simplu subiect. In sfârşit, se scrie subiectiv, 
mai mult decât permite echilibrul sănătos al limbii. De aici, leneşa 
alunecare pe panta pasiunei sau a înverşunărilor personale, deci fal- 
sificarea unghiurilor de privire și chiar a datelor de informaţie, Dacă 
pamiletarii noştri şi-ar da seama de odioasele metehne personale care 
se trădează în stilul lor, prudenţa i-ar sfătui să păstreze mai multă 
discreţie, 

In orice caz, limba şi stilul par chemate să îndeplinească şi acest 
rol de simptom al unei stări sufleteşti, individuale şi colective, Să nu 
le nesocotim semnele. 

BASIL MUNTEANU 


ANDREI MURÂĂȘANU 


In fiecare an, în vestita zi de 3/15 Mai, când zeci de mii dei 
oameni se adunaseră în 1848 pe Câmpia Libertăţii dela Blaj, ca s i 
ceară o Transilvanie românească, un mormânt din cimitirul Groave 
din Braşov se acoperea cu tricolor. Chiar dacă jandarmii unguri cui 
pene de cocoș la pălărie făceau de pază toată noaptea în jurul lo~} 
cului, a doua zi dimineaţa steagul, — nimeni n'ar fi putut spune cum, 
afară de unii băieți din clasele din urmă ale gimnaziului vecin, meşteri} 
la săritul zidurilor, — se găsea neapărat acolo. Mormântul era al poe-s 
tului laureat Andrei Murășanu. Din lira lui de aramă izbucnise atunci! 
cântecul „Deşteaptă-te Române“, pe care, nici pe el, nimic nu l-a putut } 
înnăbuşi, până când n'a călătorit prin toate unghiurile pământurilor. ro-.! 
mânești şi n'a împlinit, uneori în trăsnete de tunuri, ceea ce-i po-] 
runcea numele, | 

Neamul Murășenilor e pentru totdeauna legat de cetatea Braşo- ! 
vului, Citeam de curând într'un album istoric menit să intre în școli, 
sub chipul lui Andrei Murășanu, că e din Braşov şi că numele lui | 
vine dela Murăş, Nici una nici alta nu sunt adevărate, dar faptul sa 
făcut svon, sau svonul s'a făcut fapt și a pătruns în capete, ca să măr- ; 
turisească tocmai această legătură dintre om și oraș. Am văzut niște. 
cărți de demult, din veacul al XVIII-lea, într'o casă dia Piaţa Sfatului. 
Acolo, într'un fund de curte veche locuiește un urmaș al Murășenilor, 
înconjurat de amintiri de familie, ca într'un muzeu. Pereţii sunt aco-! 
periți de rafturi de bibliotecă până în tavan, Tablouri sau fotografii: 
umplu golurile, In saltarele dela mese sunt scrisori şi manuscrise, Un: 
secol întreg de istorie se poate face din nou, bucată cu bucată, din; 
documentele de aici, care n'au pereche în altă parte, nici la Arhivele: 
din sus ale orașului și nici la Academia Română. Am ţinut în mâinile 


ANDREI MURĂŞANU 545 


mele scrisori ale poetului, unele în slovă chirilică şi altele în literă la- 
tină, cu aceeaşi scriere luminoasă şi subțire, de suflet frumos, Nu le-a 
citit nimeni până acum, afară de cei care le-au primit, Vieaţa omului 
iese din ele încet, ca din ceaţă, și capătă înţeles, De nicăiri nu se 
simte mai bine decât din aceste hârtii îngălbenite, cu două feluri de 
scriere ieșită din același condei, că oamenii de atunci trăiau în două 
vremi, smulgându-se ca să se lase de una și căutând să se cuibărească 
în cealaltă. Vieaţa pentru ei nu putea fi liniștită. Când erau poeţi, ver- 
surile lor erau numai țăndări şi cioburi, de această desdoire dureroasă, 
Revoluţia din uliţă și din văile Moților pârjolise şi făcuse scrum întâiu 
sufletele. Erau, e adevărat, zidarii unei lumi noui, dar ca în legendă, 
trebuiau să-și puie în ziduri, ca să ţie, pe unul de ai lor, Ceilalţi se 
puteau arunca de pe acoperiş cu aripi de șindrilă, care nu-i duceau 
„departe, Andrei Mureşanu însuşi a murit cu mintea întunecată. 

Pe acele cărţi de istorie în limba germană sau de introducere în 
studiul limbilor, care arăta în stăpânul lor o ființă cu dor de cunoa- 
ştere și cu neașteptată pregătire pentru un Român dela 1760 din fi- 
ridele de Miazănoapte ale Transilvaniei, stătea scris, parcă de aceeaşi 
scriere subțire a Mureşenilor: Ex libris Iohannis Maroschan. lată nu- 
mele cel dela început al familiei! Acest Ion Maroșan făcea parte din 
organizaţia grănițerească a Năsăudului și purta cisme, nu opinci. El a 
dat spița de neam din Rebrișoara, de unde a plecat la teologie la Blaj 
Iacob Mureşan, iar dela Blaj la Braşov, la 1838, ca să fie director timp 
de 20 de ani al Gimnaziului catolic de acolo și conducător multă 
vreme al Gazetei Transilvaniei, Altă spiţă de neam, un frate rămas 
țăran şi aşezat în Bistriţa, unde avea o moară de argăsit, și-a trimis și . 
el fiul, pe Andreiu, cântăreţul de mai târziu, după ce a urmat școala 
primară şi Gimnaziul săsesc din cetatea de naștere, tot la Blaj, pentru 
învățătură înaltă de filosofie și teologie. Nu voia să se lase mai prejos 
de neamurile preoțești dela sat. Şi aşa s'au întâlnit cei doi veri, cam 
de aceeași vârstă, unul născut la 1812 și celălalt, al nostru, la 1816, în 
aceleaşi săli de clasă şi înaintea aceloraşi profesori, care erau adevăraţi 
călugări şi mucenici ai științei româneşti, deschizători de drumuri, Simion 
Bărnuţiu şi Timoteiu Cipariu. In același an 1838 pornea și Andrei 
Murășanu la Braşov, chemat de Gheorghe Bariț ca al doilea învățător 
la școala românească începătoare, din cetate. Gheorghe Bariț abia ispră- 
vise şi el teologia la Blaj, unde fusese coleg de bancă al lui Iacob 
Mureşan şi ajunsese cel dintâi în orașul de sub Tâmpa ca preparator 
al unor băieţi de negustor, de aici, şi care învățau în școlile orașului 
de reședință al Mitropoliţilor uniţi. Nimic mai firesc pentru el decât să 
se înconjoare de cunoscuţi dela studii. Un om de pe Someș n'avea 


546 EMANOIL BUCUȚA 


însă de ce să se cheme Murăşanu, pe când Moroșan, numele vechiu,: 
nu înseamnă decât Maramureșanu, 

Din aceste plaiuri de descălecare, pe unde Românii au trăit tot- 
deauna ca nişte boieri de ţară și fără niciun amestec, au pornit în lume 
Mureşenii, Am umblat şi eu de atâtea ori pe drumurile lor, pe valea H 
Izei şi a Tisei, pe la Cuhea şi mai departe, pe unde își avea curţile j 
în Evul Mediu strămoșul Dragoș, gata de plecare împreună cu vitejii . 
lui, Oamenii sunt îmbrăcaţi în haine largi albe, cu baltagul pe mână, 
Porţile la case cioplite din goruni întregi, sunt ca niște rămășițe de 
mari palate ale trecutului, când în casele de munte de aici creșteau 
stăpânitori de ţară, Pe înălțimi sunt biserici subţiri de lemn, lucrate cu 
turnuri ascuţite şi cu cerdace, stâlpi și arcade, ca niște catedrale în 
mic, Pe sub o grindă a lor, cum e cea dela leud, s'au găsit unele din 
cele mai vechi texte româneşti. Neamul nostru e pe aici la el acasă | 
de când se pomeneşte, curat și mândru, Ca umbra unui nor, câte o f 
stăpânire streină s'a abătut asupra lui. Norul a venit şi s'a dus, dar nu ' 
i-a putut schimba nimic din fire şi din singurătate. Dela Săcel am trecut if 
muntele desgolit acum șiam coborit pe valea Sălvuţei, pe la Telciu și ! 
Hordou, unde s'a născut Coşbuc, pe la Salva şi apoi pe Someșul mare 
la deal, prin Năsăud, la Rebrișoara, la Rebra, la Jidoviţa și. Prislop, ; 
de pe unde e Rebreanu și cel mai puternic roman al lui, „lon”. M'am 
oprit în Bistriţa, Parcă au fost ieri toate acestea şi iată că azi ne frângem | 
mâinile și nu le mai putem face, pentrucă norul a venit din nou! Un § 
om de aci a trebuit să cânte pentru toată ţara Deşteaptă-te Române. | 
Cum să nu-l păstreze locurile în clocotul văilor, când el e al lor f 
şi ele ni l-au dăruit? Mă văd încă la o masă într'un foișor din casele | 
lui Marțian din Năsăud. Omul era, pe lângă un cercetător de istorie, | 
numismat cu o colecţie strălucită de monede. Lângă noi ședeau Iuliu 
Moisil și Șotropa, redactorii „Arhivei Someșene“. Banii de argint şi de 
aur, romani și greceşti, ne treceau printre degetele înfiorate. Vorbeami 
de lucruri vechi. Documentele bistriţene fuseseră mutate în acest orășeli 
românesc, Ce s'o fi ales astăzi din aceşti oameni şi din gândurile lo l 
mari, prin care treceau, ca mândrii locale, Mureșenii, Coșbucii, Rebrenii 
şi atâtea înzestrări mai mărunte, dar deopotrivă de dârze şi de stră4 
bătătoare ? Marțian s'a prăpădit; dar ceilalţi ? Maramureșul și Năsăudul, 
vetre de baştină pentru neamul românesc și pentru graiul și scrisul lui 
de unde au ieşit domnii întemeietori şi cei mai mari cântăreți, nu ma 
sunt ale noastre, 

Andrei Mureşanu a început să scrie curând după ce s'a aşezaj 
în Braşov. Dacă ar fi să credem ce spune în prefața volumului def 
poezii, singurul, publicat la 1862, cu un an înaintea morţii, întâia luf 


a 


ANDREI MURĂŞANU 547 


bucată e din 1839, „Fetiţa și Păsărica“, Întâia strofă e destul de ne- 
vinovată, dar curgătoare și dulce la sunet, 

Pasăre din colivie l 

Soartea ta cu soarta mea 

A legat o prietenie 

Care cred că va ţinea. 


Poetul iubeşte şi cântă iubirea, iese pe munţi şi-i place să prea- 
mărească frumuseţile firii, privește lumea și mai cu seamă neamul şi le 
pune pe amândouă în versuri; acestea sunt cele trei izvoare de inspi- 
raţie ale lui; dar cade numaidecât în suspine sau în izbucniri de răs- 
coală. Are o amărăciune care nu e numai romantică și a vremii. Ea 
trebue să-l fi dus, sau pricinile necunoscute din trupul lui, care-i dădeau 
naştere la sfârșitul timpuriu de 47 de ani. Cântecele lui sunt ale unui 
adevărat poet, dar pe care poetul nu le-a desvoltat şi rotunjit. Scân- 
teia este, când albastră, când roşie, dar nu s'a făcut foc puternic decât 
o singură dată. Aleg trei compoziţii din anul 1842, prin care trec uneori. 
neaşteptate răsunete eminesciene, ca în „O plimbare pe lună“: 

Ti-i minte, copiliță, când braț în braţ la lună, 
Pompoasa doamn'a nopții, cu tine mă plimbam ? 
Din ochii tăi cei negri ca fulger izbea focul, 
Gătit a da înlâmpin noptaticei iviri ; 
sau accente de folklor, între Văcărescu și Alecsandri: 
Pasăre galbenă 'n cioc, 
Rău mi-ai cântat de noroc. 
De ţi-ar seca clonţul tău 
Cum mi-ai cântat tu de rău! 
Că toată viața mea 
Ai cântat să fie rea 
Și toate zilele mele, 
Decât bune, mai mult rele; 


sau, în sfârşit, strofele, uneori amintind pe Grigore Alezandreacn sau 
pe Andreiu Mureşanu însuși de mai târziu; 


Intunecă-te, soare, şi-aurita ta lumină 
Păstreaz'o pentru fiii din timpii viitori! 
Acoperă-ţi, o lună, a ta rază senină, 

Să mu o vadă munţii şi-a lor locuitori. 


Poeziile apăreau în Foaia pentru Minte, Inimă și Literatură din 
Braşov, un fel de supliment literar al Gazetei Transilvaniei, înfiinţată, 
şi condusă de Bariț, încă dela mutarea lui între cei 12.000 de Români, 


548 EMANOIL BUCUȚA 


pe-atunci, ai orașului de sub munte. Un alt aproape Brașovean, adă- 
postit pe acea vreme şi el aici, la rudele din spre mamă, în casa vred- 
nicului şi învățatului protopop Ion Popazu, unde fugise, copil crud fiind, 
dela Craiova, de răul Revoluţiei dela 1848, Titu Maiorescu, a lovit mai 
dureros decât oricine în poetul Ardealului, în Criticile publicate peste 
20 de ani, în Convorbiri Literare. Fusese, cu toate acestea, împreună 
cu altă lume în ulițele Braşovului, când se împărțeau cu înfrigurare foile 
volante pe care fusese scos, ca să se răspândească mai ușor, „Răsu- 
netul” lui Andrei Murășanu. Din acel vifor de însufleţire şi de primejdii 
trebue înțeles poetul. Judecata lui Maiorescu a rămas, osânditoare, 
Nimeni nu se mai ostenește să-l scoată de sub povara ei. Dar a rămas 
şi „Deşteaptă-te Române”, care-l ţine într'o lumină de apoteoză ne- 
slăbită de 100 de ani! 

Privind astăzi îndărăt ne dăm mai bine seama că toată poezia 
lui Andrei Mureșanu dinaintea „Răsunetului” a fost numai ca o pre- 
gătire şi căutare, în aşteptarea lui, cântecul visat și unul singur, în 
care se toarnă și se păstrează un suflet pentru toate vremurile. Este 
atât de adevărat acest lucru că el se găsește mărturisit în biografia şi 
în opera scriitorului. Mureșanu a mai scris două „Răsunete”, adică 
două poezii cu acelaşi nume, una la 1841 și alta la 1842, Titlul îl 
urmărea. Întâia redactare, sau cel puţin acordurile din ea, sunt din 
acest an 1842, Îl voia, cântecul acesta pe care-l căuta, un cântec ade- 
vărat, cu melodia lui. Trăia: în tovărăşia cântăreților. Îi asculta, cânta 
cu ei. Voia un viers, după care să-și potrivească și măsurile şi cadenţa 
stihurilor lui, Era prin urmare, cu toată măreţia de elev al lui Cipariu, 
foarte aproape de poezia populară, care n'a cunoscut niciodată o des- 
părţire între cuvânt şi cântec şi numai așa s'a putut păstra până la noi 
şi călătorește, sprintenă încă, spre viitor, Şcoala dela Blaj de unde 
ieşea, cu toate ioloasele, dar şi cu toate lipsurile ei, i-a stricat atâtea 
din versuri cu latinisme de multe ori de-a-dreptul hazlii, Ce-l apăra, 
să nu cadă între ceilalţi versuitori ardeleni ai vremii, care nu sau 
putut desvolta, din pricină că şi-au frânt dela inceput unealta în mână, 
împrumutând limba ticluită de învățații dela Blaj, a fost tocmai legă- 
tura strânsă și aproape desnădăjduită cu poezia populară, E caracte- 
ristic poate pentru aceasta că și un fel de traducere pe care a dat-o 
imnului împărătesc al Austriei, Gott erhalte Franz den Kaiser, s'a chemat 
la el „ÎImnu populare“. Imnul popular dela 1854 sufere de meteahna 
despre care am vorbit, dar are în același timp toată moliciunea și ca- 
tifelarea, venite dela un om cu urechea dedată cu cântecul: 

Doamne ţine şi protege Ca umbrit de sfânta lege, 
Patria şi pre 'mpărai! Să ne reagă luminat! 


ANDREI MURĂŞANU 549 


„Să ne reagă |!” Parcă văd jocul de sprâncene al lui Maiorescu, 
<are cu un citat isteţ ales dărâma un om. Să ne reagă înseamnă, să 
ne cârmuiască, latinism din care noi nam păstrat decât pe rege și 
regiment, 

lată ca o altă dovadă, descoperită într'un manuscris dela Aca- 
demia Română, un fragment dintr'o lucrare a lui George Ucenescu, 
elev al lui Anton Pann, care a fost şi el la Braşov şi a cântat în strană 
la Biserica Sfântu Nicolae din Șchei. Laureatul poet, profesor la Gim- 
naziul catolic, un „domn“ între ai lui, în înţeles ardelenesc, şi Anton 
Pann, cu anteriu şi giubea, cântăreţ de biserică, oitând prin Spitalele 
amorului, cu aplecare la femei, la mâncare şi băuturică bună și la 
petreceri cu lăutari, e o împerechere neașteptată, dar care dă de 
“gol multe: 

„Incă din anul 1844 subscrisul aflându-mă învăţător și cantor la 
biserica Sfintei Treimi de pe Tocile, care este comuna Bolgarsechiului 
de Sus in Braşov, poetul Andreiu Mureşanu, ca rudenie cu parohul 
Vonifatie Pitiş, venea vara des la grădinile parohului, pentru aer şi pentru 
cereașe, Sosind furiosul an 1848, poetul căuta o melodie, după care 
să compue un sonet, care să se cânte între amicii ce era să se adune 
la grădina parohului pentru o petrecere de seară, cu mâncări și băuturi 
în onoarea cereaşelor, Am cântat multe cântece de probă, dar sosind 
la următorul cânt „Din sânul maicii mele“ şi cântându-l, a rămas poetul 
pe lângă această melodie, oblisându-mă ca pe Dumineca viitoare să 
mă aflu şi eu împreună cu oaspeţii invitaţi la grădină ca să cânt după 
melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. In Dumineca ho- 
tărită iată că vine poetul împreună cu patru domni români şi șezând 
cu toţii pe iarbă verde și cu cereașe înainte, îmi dete domnul Andrei 
Mureșan poezia făcută, „Deşteaptă-te Române”, îl probăm puţine rân- 
duri şi văzând că, în tot, melosul este o minune potrivit, l-am cântat 
cu vocea mea tânără și puternică până la fine, Mai repeţindu-l odată, 
toți domnii învățând melodia din auz, cântam împreună, mulțămind şi 
urând multă vieaţă şi sănătate marelui poet, Din ziua aceea cântul 
„Deşteaptă-te Române“ s'au făcut cel mai plăcut și familiar, iar eu 
eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea a-l cânta 
bine şi regulat“, 

E ca povestea unei Marsilieze țărănești la iarbă verde, pe când 
cea apuseană s'a cântat întâia oară cu ferestrele deschise ale unei case 
gotice din Strassbourg, făcând să sboare porumbeii albi de pe sculp- 
turile catedralei lui Erwin von Steinbach. Manuscrisul se chiamă „Carte 
de cânturi, cu note de psaltichie, scrise de G. Ucenescu, student al 
Domnului Anton Pann, la 1852”, 

3 


550 EMANOIL BUCUȚA 


Cu această obârșie, versuri ardelenești după un cântec munte- 
nesc, „Deşteaptă-te Române", era încă dela naștere o zămislire, care 


nu era numai a Transilvaniei, cum nici n'a rămas numai a ei, ci a tu~ 
turor ţărilor româneşti, El se întindea numaidecât, primit pretutindeni 
ca o veche și așteptată cunoștință. „Din sânul maicii mele“, cântecul 
model, nu era decât strofa a zecea, 


Din sânul maicii mele născut în griji, necazuri, 


a frumoasei elegii a lui Grigore Alexandrescu din 1832, „Adio la Târ- 


govişte”, Apropierile sunt multe între cei doi poeţi, Andrei Mureșanu 
s'a lăsat deseori înrâurit de colegul lui mai mare de literatură, de peste 
munţi. Cred că elegia şi oda unuia nu se pot înţelege fără ale celuilalt, 
deși nimeni nu şi-a dat osieneală până acum să cerceteze, fiind so- 
cotit Andrei Mureşanu un poet prea neînsemnat ca să merite ase- 
menea osteneală. Intr'o încercare de satiră, dela 1841, a lui Mureşanu, 
se citește această strofă: 

Aud vorbind de limbă, că-i dulce, sună bine, 

Merită să concerte (iară latinismele blăjene !) cu limbile surori, 

Văd însă că 'n saloane e lucru cu ruşine 

A convorbi 'n o limbă ce-i pentru servitori. 

În saloane? Limba românească pentru servitori? Saloanele ace- 


stea nu sunt ale Braşovului, ci ale Bucureştilor și coarda a fost împru- 
mutată altei lire. 


a mona alveole Paine ei sac ae 


Andrei Mureșanu e poetul unei singure poezii, „Răsunetul“ dela : 


1848, în care a izbutit să pună tot clocotul, toată plângerea împotriva `: 
soartei și toată nădejdea într'un alt viitor, a unui neam întreg. Cine. 


primeşte, ca el, dela înzestrarea lui sau dela cer, puterea, odată la un 


secol, să vorbească pentru milioane şi pentru răstimpuși Jungi istorice, ` 


nu mai are moarte, El deschide cu o suflare de vijelie paginile isto- 


riei literaturii, păzite de criticii cu palanţele lor de valori de spițărie, | 
şi se înscrie acolo cu litere mari de epopee. Poporul, care trăieşte din. < 
acest scris și-l face cu putință, îşi ia câteodată acest drept, el care e ; 
stăpânul nostru al tuturor şi cu atât mai mult al propriei literaturi, ` 
Peste plaiurile de unde ne-a venit, acolo în depărtatul Miazănoapte,, 


auziţi cum răsună cuvintele din urmă ale lui Andrei Mureșanu, ame- 


stecate cu razele de soare de toamnă și cu bisericile de lemn de pe ; 
culmi! Cine ar putea zice că nu sunt cea mai puternică literatură, . 


când versul răsuilă atâta vieaţă și atât avânt? 
Murim mai bine 'n luptă, cu glorie deplină, 
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ! 
EMANOIL BUCUŢA 


ETEESI bea te 


cetati i nai ea Pi EEE i 


GRAIUL ROMÂNESC DE PE CRIȘURI ȘI SOMEȘ 


Fostul director al Institutului de limba română din Leipzig, pro- 
fesorul Gustav Weigand, la sfârșitul atlasului linguistic român (Lingui»- 
stischer Atlas des dacorumănischen Sprachgebieles, Leipzig, 1909), pus 
blicat de dânsul, dă câteva hărţi rezumative în care concentrează 
oarecum. constatările care se degajează din hărțile acestei lucrări. Astfel 
pe harta Nr. 65, luând ca bază unele particularităţi fonetice ale gra- 
iurilor dacoromâne, împarte teritoriul dacoromân în trei „dialecte“: 
cel bănăţean, cel muntean și cel moldovean (der banater Dialekt, der 
muntenische Dialekt, der moldauer Dialekt).!) 


Transilvania nu are deci, după Weigand, un „dialect” al ei pro- 
priu, ci Sudul acestei provincii merge — din punct de vedere dia- 
lectal — cu Muntenia, Sud-Vestul cu Banatul și Estul cu Moldova. 
Nord-Vestul Transilvaniei, precum şi toată câmpia locuită de Români, 
așezată la Vest şi Nord-Vest de granița apuseană a Transilvaniei isto- 
rice, dela Mureș până în Țara Oașului, sunt lăsate, pe harta dialectală 
a lui Weigand, înafara limitelor celor trei „dialecte“ amintite mai sus, 
După Weigand (introducere, coloana 11), în aceste părți nu există 
„dialecte“ unitare mai întinse, ci „dialecte“ mărunte de trecere: „Uber- 
gangsdialekte“. Doar Maramureșul l-ar considera Weigand ca o mică 
arie dialectală distinctă, caracterizată prin unele particularităţi fonetice 
deosebite (v. introducere, coloana 11). . 

Impărțirea aceasta în trei „dialecte“ — ar trebui mai degrabă să 
li se zică subdialecte dacoromâne, căci termenul de dialect trebue re- 
zervat pentru denumirea celor patru dialecte principale românești: cel 
dacoromân, cel aromân, cel meglenoromân şi cel istroromân — a fost 
acceptată de toţi cercetătorii de mai târziu (Pușcariu, Capidan, etc,), 


1) V. și introducerea, coloana 10, la atlasul lui Weigand. 


3 


552 EMIL PETROVICI 


Dar chiar bazându-ne numai pe materialul fonetic oferit de Atlasul 
lui Weigand, trebue să stabilim încă un subdialect mai întins daco- 
român pe care eu l-aş numi subdialectul crişan, | 

Astfel, dacă Weigand ar fi proiectat pe harta Nr, 65 liniile care 
delimită ariile formelor irimă, gerunchiu, fărină de pe harta Nr, 53, 
ale pronunțării ca łş a lui ce, ci (harta 57) şi a pronunțării ca j (jană)] 
a lui ge, gi (geană) (harta Nr, 58), atunci şi-ar fi dat seamă că dela! 
Mureş până la hotarul Maramureșului, peste judeţele Arad, Bihor, Sălaj ! 
şi Sătmar şi părţi din Hunedoara, Turda, Cluj şi Someș, se întinde o | 
arie dialectală relativ unitară care, în multe privințe se deosebeşte de 
tot restul teritoriului linguistic dacoromân. 

De altfel însuşi Weigand constată că, deși regiunea aceasta în 
urma întinderii ei mari şi fiind tăiată de lanţuri de munţi şi de dealuri 
destul de înalte, prezintă, după cum era de așteptat, multe deosebiri : 
dialectale, „totuşi limba din văile râurilor sau din câmpie e mult mai | 
egală decât de pildă în Banat, unde dela un sat la altul, sau chiar în : 
aceeaşi localitate, se întâlnesc pronunţări deosebite, pentrucă acolo po- . 
T pulaţia a imigrat din locuri diferite și în epoci diferite, pe când aici 
adeseori întinderi mari au o pronunțare cu totul identică“ (Jahresbe- 
richt des Instituts für rumänische Sprache, VI, p. 11). După cele spuse 
de Weigand mai sus ar fi fost logic din partea lui ca aceste „întinderi 
mari“ având „o pronunțare cu totul identică” să le considere ca for- 
mând o arie dialectală deosebită, | 

Şi distinsul romanist dela Berna, Karl Jaberg, studiind (în revista . 
Vox Romanica, V) structura linguistică a teritoriului dacoromân a con- | 
statat că regiunile de Nord-Vest merg adeseori pe căi independente 
de restul teritoriului dacoromân (p. 55, nota 1). La paginile 80 şi 83 . 
ale revistei amintite mai sus stabileşte patru arii dialectale dacoromâne 
mai întinse, printre care una în Nord-Vestul teritoriului dacoromân, 
În fascicola Nr, 2 din acest an a Transilvaniei am dat o hartă (p. 105) 
a celor patru subdialecte dacoromâne, întocmită pe baza hărților lin- 
Guistice ale Atlasului Linguistic Român (ALR). | 

Deoarece cele trei subdialecte din Banat, Muntenia şi Moldova 
sunt demult cunoscute şi acceptate de toată lumea, nu mai e nevoie 
să ne oprim asupra lor. (O hartă pe care sunt bine reliefate ceie trei 
subdialecte a publicat S, Pușcariu în Transilvania, Banatul, Crişana, 
Maramureşul, Bucureşti, 1929, vol. IL, p. 1147). Va trebui însă să. 
arătăm de ce socotim ca un al patrulea subdialect pe acela pe care 
l-am numit subdialectul crişan. 

De când au apărut atlasele linguistice, dintre care cel dintâiu a 
fost Atlasul linguistic francez întocmit de J. Gilliéron care prin aceasta 


GRAIUL ROMÂNESC DE PE CRIȘURI ŞI SOMEȘ O 8881. 


© a devenit creatorul unei noi discipline, geografia linguistică, s'a con- | 
X statat că nu există graniţe dialectale, Un fenomen linguistic, si- 
+ zicem un cuvânt, are o arie de răspândire delimitată de o linie pre- 

' cisă, dar niciodată două fenomene linguistice, să zicem două cuvinte 


sau două forme gramaticale, n'au arii de răspândire absolut identice,. 

` Fiecare cuvânt, fiecare fenomen linguistic, își are istoria lui proprie şi 

i. sa răspândit peste o arie care niciodată nu se suprapune peste aria. 

unui alt cuvânt, unui alt fenomen linguistic. Cu toate acestea există 

dialecte, graiuri, există regiuni cu un graiu unitar deosebit de graiurile 

regiunilor învecinate, dar graniţa dintre aceste dialecte sau graiuri nu 
Nr 1 


D, Tort tea Zaza 


s n nari *nas? 
i NS Si h y abua ‘nani’ 

d corindălori 
cătăloare “oglindă” 
prunc 

- mă caut in oglindă 
“Bistrița j SAM uil’ 


er 
penran 


Tool 
| Reghin 


4 / Turda o 
g $a $ 6 T9. Mures Ș, 
Praig 


Sighișoara d 
NA 


Reșița 


e formată dintr'o singură linie precisă aşa zisă linieide izoglosă, ci 
dintr'un mănunchiu, mai strâns sau mai larg, de linii de izoglosă care. 
delimitează ariile mai multor fenomene linguistice. 
Cele două hărţi alăturate Nr. 1 şi Nr. 2, întocmite după ALR II, 

ilustrează foarte bine cele spuse mai sus. Pe harta Nr. 1 am indicat 
prin diferite linii ariile înăuntrul cărora în loc de „nas” se zice nari!), 

în loc de „nani-nani“ se cântă copilului din leagăn abua, în loc de 
„colindători” se zice corindători, în loc de „oglindă“ se zice cătăfoare, 
în loc de „copil“ se zice totdeauna prunc şi în loc de „mă privesc în 
oglindă” se zice mă caut în oglindă. 


1) În părţile acestea nu se zice nas ci nari. Proverbul cunoscut: „Nu-ţi băga 
nasul unde nu-ți fierbe oala” se aude pe aici sub forma: „Nu-ţi băga narile unde 
nu-ţi fierbe oala“. i 


$54 EMIL PETROVICI 


Pe harta Nr. 2 sunt reprezentate ariile în care pentru „a ciupi, a 
pişca“ se zice a pițisa, unde în loc de „mână“ se zice totdeauna brâncă, 
în loc de „cântă“ se zice horeşte (numai preotul cântă), cuvântul „ti- 
nereţe” e pronunțat fânerefe, iar „geme“ e pronunțat jeme. 

Liniile de izoglosă a tuturor ariilor linguistice arătate pe hărţile și 
Nr. 1 şi Nr. 2 nu coincid niciodată; diferitele arii linguistice nu se; 
suprapun exact. Cu toate acestea, pe amândouă hărţile, teritoriul sub- 
dialectului crișan iese foarte clar în evidență. Granița acestui subdialect. 
poate fi trasată aproximativ în felul următor: la Sud Mureșul; la Est’ 


o linie care pleacă dela Mureș în apropierea Devei și trece pe lângă. 


| — a pițiga “a ciupi 


orâncă “mână” 
nee noreste “cântă! 
~- — Enerete 


-»--jeme “geme! 


DAI 1, aL 

Abrud, Cluj, Dej și Baia-Mare; la Nord o linie care trece pe lângă 
Baia-Mare până la Tisa şi până la Halmei; iar la Vest graniţa etno 
grafică a teritoriului românesc, i 

Hărţi asemănătoare cu cele alăturate pot fi întocmite cu sutele: 
din materialul publicat până acuma în ALR. Deoarece ar fi prea 
costisitor să dăm mai multe hărţi, e destul să trimitem la hărţile Micului 
Atlas Linguistic Român Il, vol. I pentru fenomenele linguistice despre 
care vom vorbi şi care sunt caracteristice acestui subdialect. Astfel în 
subdialectul crişan se zice o coaste, nu ca în restul teritoriului daco 
român, o coastă (v. harta 112 din ALR II, vol. I); conjuncția sub“ 
jonctivului nu este să ci şi (se zice și facă, nu să facă, v. harta 206); 
în regiunile de Nord-Vest ale teritoriului dacoromân, pentru noţiunea 
pe care o exprimă francezul prin adjectivul „maigre“, se întrebuin“ 


GRAIUL ROMÂNESC DE PE CRIȘURI ȘI SOMEȘ 555 


ează adjectivele perit, uscat, sec, amărit (v. harta 141); pentru noțiunea 
de „faible“ se întrebuințează adjectivul slab ca şi în alte părți, dar 
acesta are forma sclab (v. harta 142); adjectivul „subţire“ are pe aici 
forma subțir sau subțiru, fără e la sfârşit sau u scurt în loc de e (v, 
harta 146); prin părţile acestea „inimă“ se zice irimă sau irmă (v. harta 
119); tot pe aici se zice gerunche, fărină; am putea aminti și faptul că 
peste aceste regiuni se întinde aria — puțin mai mare — în care / şi 
d urmaţi de îi şi e se pronunță palatali, În loc de frate se pronunță 

ate sau frache etc.... etc... Să nu uităm că fiecare formă amintită 
mai sus își are aria de răspândire proprie, când mai întinsă, când mai 
redusă, Totuși nimeni nu va putea nega existența, în aceste părţi, a 
unui graiu bine caracterizat, în multe privinţe foarte deosebit de cele- 
ialte graiuri dacoromâne. 


Am numit acest graiu „subdialectul crişan“, fiindcă ţinutul Crișu- 
rilor este cea mai mare dintre regiunile care aparțin acestei arii dialec- 
tale. De fapt însă subdialectul acesta cuprinde şi Sălajul şi Sătmarul, 
precum şi părţile de Nord-Vest ale Transilvaniei dinspre Bihor, Sălaj 
şi Sătmar (părţi din judeţele Hunedoara, Turda, Cluj și Someş), Poate 
numele de „subdialect de Nord-Vest“ ar fi mai potrivit. La fel şi sub- 
dialectul bănăţean cuprinde, în afară de Banat, părţi din Sârbia Orien- 
tală şi din Transilvania, Şi acesta ar trebui numit „subdialectul de Sud- 
Vest“, Celelalte două subdialecte, cel moldovean şi cel muntean, ar fi 
atunci „subdialectul de Est” şi „subdialectul de Sud“. 


Comparând subdialectul de Nord-Vest cu celelalte subdialecte 
dacoromâne, constatăm următoarele: 1. Subdialectul de Nord-Vest este 
cel mai mic ca întindere dintre subdialectele dacoromâne, 2, Subdia- 
lectul de Nord-Vest este mai puţin unitar decât celelalte subdialecte; 
el este mult mai fărâmițat în graiuri locale, întretăiat în toate direc- 
ţiile de liniile de izoglosă. 

De ce este subdialectul de Nord-Vest mai mic ca întindere decât 
celelalte subdialecte dacoromâne ? Răspunsul la această întrebare l-am 
dat în Nr, 2 din acest an al acestei reviste, Am arătat acolo că cele 
patru subdialecte dacoromâne s'au răspândit în patru direcţii din câte 
o vatră străveche românească, situată în munţii care înconjură podișul 
Transilvaniei, unde, la adăpostul năvălirilor, departe de căile de comu- 
nicaţie, s'au păstrat mai bine limba românească și fiinţa etnică a po- 
porului român. Celé două vaste arii dialectale din Est și din Sud s'au 
constituit prin coborirea din două vetre dela munte a surplusului de 
populaţie românească in şesurile Moldovei și Munteniei care aveau o 
populaţie rară românească, 


556 EMIL PETROVICI q 


-5 


Cele două arii dialectale din spre Vest (Sud-Vest şi Nord-Vest}: 
sunt mult mai mici, fiindcă aici limba maghiară a opus rezistență răs- 
pândirii spre Tisa şi Dunăre a graiurilor româneşti. Aici deplasarea , 
populaţiei românești din vetrele cele vechi dela munte — din munții’ 
Banatului pe de o parte şi din Munţii Apuseni, munţii Sălajului şi: 
Sătmarului pe de alta — a fost mai mică. Aceasta este adevărat mai “ 
cu seamă în ce priveşte subdialectul de Nord-Vest care are întinderea. | 
cea mai mică, Prin urmare, pe teritoriul subdialectului de Nord-Vest, 
populaţia românească s'a deplasat cel mai puţin din vatra ei străveche, 
fiind așezată și astăzi pe locurile unde au trăit strămoșii de veacuri şi 

Ar 3 


=æ Scab „73ible* 

amma BANCĂ „bras* 
m~ Irmå, irm 

ssa Subtår “sublire” 
=~ Peril "Sb ? 

-—.- Coaste “coastă” 
mm: Și să mărite “să se 


mărite” f 
Scara 1: 3.000.009 e. 


Bistrita 


/, 
1 
in hişineu- Ă t 
&Deboretin e MS 7 Reghin 
p= SY 
Kuàoiac Arad îns 6 Tg. Mures 
SIE îi y 
wn, 
Jimbolia o imigoara 


Hațeg 


a a N 


Ta ( 
L EA a CSS] 


veacuri, În văile mai retrase ale Munţilor Apuseni, ale munţilor Săla- 
jului şi Sătmarului, populaţia românească stă neclintită în vechea ei 
vatră cu siguranță de pe timpurile când strămoșii ei au fost nevoiți 
întâia dată să cedeze văile largi ale Daciei întâilor năvălitori şi să se: 
retragă în locuri mai ferite, 

Și constatarea a doua, anume că subdialectul de Nord-Vest e 
mult mai fărâmițat în graiuri mărunte locale (pe harta alăturată Nr. 3 
se vede cum liniile de izoglosă ale formelor sclab francezul „faible“, 
brâncă „mână“, irimă, irmă „inimă“, subțir „subţire“, şi „să”, perit 
„slab, francezul maigre”, coaste „coastă“ se întretaie în toate direcţiile) 
decât celelalte subdialecte, dovedeşte că populaţia din aceste regiuni 
e aşezată din cele mai vechi timpuri pe aceste meleaguri, astfel încât 


GRAIUL ROMÂNESC DE PE CRIȘURI ŞI SOMEŞ 557 


graiurile locale au avut destul răgaz să se diferenţieze. Cei ce fac geo- 
grafie linguistică ştiu că ceea ce caracterizează regiunile colonizate este 
graiul unitar răspândit pe mari întinderi, cum sunt de ex. părţile orien- 
tale ale Germaniei, în comparaţie cu ţinuturile occidentale, sau cum e 
vasta întindere a teritoriului limbii rusești cu foarte mici deosebiri dia- 
lectale (v, K, Jaberg. Aspects géographiques du langage, Paris, 1936, p. 31). 
Regiunea aceasta de Nord-Vest a teritoriului daco-român nu poate îi 
prin urmare o regiune de colonizare — şi încă recentă — românească, 
cum pretind unii istorici vecini. Dimpotrivă, poporul românesc din ți- 
nuturile acestea de miazănoapte-apus este, poate în mai mare măsură 
decât cel din alte părţi, concrescut cu glia pe care o lucrează de secole, 

O particularitate o are acest subdialect de Nord-Vest în comun 
cu cel de Sud-Vest, adecă cel bănăţean, anume în părţile acestea apu- 
sene ale teritoriului dacoromân s'au păstrat multe elemente latinești 
dispărute în alte regiuni. Astfel în Nr, 2 din anul acesta al acestei re- 
viste (p. 105) am dat o hartă pe care sunt indicate ariile de răspân-. 
dire ale cuvintelor nea şi pedestru. Dintre acestea două mai cu seamă 
cuvântul nea e răspândit peste întreg teritoriul subdialectelor de Vest, 
De asemenea şi cuvântul june e păstrat în aceste regiuni de Vest, dar 
pe teritoriul subdialectului crişan numai în partea sudică (judeţele Arad 
și Bihor), În schimb subdialectul de Nord-Vest a păstrat unele ele- 
mente latinești dispărute şi în cel bănățean. Astfel în unele regiuni ale: 
teritoriului acestui subdialect se întrebuinţează cuvântul arină, urmaşul . 
latinescului arena (v. Pușcariu, Limba Română, |, p. 212). Tot prin 
aceste părţi sunt obișnuite forme ca iuă „unde“ care e latinescul ubi 
(v. harta Nr. 57 din Atlasul lui Weigand), vă „du-te” (ca italieneşte - 
şi franţuzeşte va, din lat. vade), Zo te custe! „Dumnezeu să te trăiască !” 
(fe custe este lat. te constet, infinitiv constare „a dăinui”; v, Daco- 
romania, |, pp. 308—312), pasă, păsaţi din lat, passa, passate, etc. 
Prin părţile acestea se întrebuinţează foarte mult infinitivul acolo unde 
prin alte părţi e mai obișnuit conjunctivul, iar infinitivul are forma 
veche, nescurtată, de ex. am apucat a punere „am apucat să pun”. 

Păstrarea multor elemente latinești în părţile apusene ale teri- 
toriului dacoromân a explicat-o profesorul Sextil Puşcariu prin urmă- 
torul fapt. În părţile apusene ale Daciei, romanizarea a fost mult mai 
intensă ca în restul teritoriului. În părţile acestea, în jurul unor orașe 
ca Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegethusa, Potaissa, Napoca, Porolissum, 
etc. erau nu numai moșii de ale orășenilor, ci şi o mulţime de sate 
înfloritoare dacice de plugari şi păstori romanizați, pe când în răsărit nu 
existau adevărate orașe romane, ci numai aşezări militare care n'au 
reușit să romanizeze, în aceeași măsură ca în apusul Daciei, populaţia 


558 EMIL PETROVICI 


bäştinaşă. În părţile apusene, mai intens romanizate, ale Daciei a tre 
buit să se păstreze, din antichitate până astăzi, în continuitate nein-: 
treruptă, mai multe elemente de populaţie romanică decât în celelalte 
regiuni ale provinciei. Romanistul elveţian Karl Jaberg se întreabă (in, 
Vox Romanica, V, p. 15): „Cum ar fi putut să se menție elementele, 
latine așa de bine în Nord-Vestul României de azi, dacă Românii ar. 
fi reimigrat din Moesia?“ i 

Despre graiurile dacoromâne de Vest şi de Nord-Vest, același lin-. 
-guist dela Berna spune (Vox Romanica, V, p. 77) că arată simptome 
de izolare linguistică. Unul dintre aceste simptome este faptul că în 


aceste părţi ale teritoriului dacoromân, mai ales în Nord-Vest, o seamă ; 


de inovaţii linguistice s'au răspândit peste regiuni foarte mici, după 


cum se vede pe harta Nr. 3. Toate aceste șapte forme: sclab, brâncă, 


irimă (irmă), subțâr, perit, şi, coaste, şi, sunt inovaţii față de slab, mână, 
inimă, subțire, slab, coastă, să din celelalte graiuri dacoromâne. Pe 
hartă se vede foarte bine cum întreg teritoriul subdialectului de Nord- 


Vest e tăiat de liniile de izoglosă în regiuni foarte mici, mult mai mici | 
decât un județ. Pentru ca astfel de forme noi, astfel de inovaţii lin- į 
'guistice să se poată răspândi peste un teritoriu dialectal oarecare, e ; 
nevoie să presupunem că acest teritoriu a fost izolat din punct de ve- : 
dere linguistic de teritoriile altor graiuri, deci că n'a primit influențe i 


„dialectale dela celelalte graiuri şi că prin urmare, n'au fost nici migra- 
țiuni de populație de pe celelalte teritorii dialectale în teritoriul dia- 
lectal respectiv. lată deci încă o dovadă că în părţile nord-vestice ale 
teritoriului linguistic dacoromân, populaţia românească e străveche. E 


bine să o spunem aceasta cu toată tăria, pentrucă unii istorici vecini : 


pretind că populaţia românească din Nord-Vest ar fi nouă și ar fi în- 
docuit pe aceste meleaguri o populaţie mai veche ungurească, 


EMIL PETROVICI 


DIN ALTE VREMURI 


UN ARTICOL DESPRE BASARABIA DIN 1878 


Hugo Schuchardt (1842—1927) a fost unul dintre gânditorii 
cei mai mari ai poporului german. Şi-a petrecut vieaţa în cea mai 
mare parte la Graz, ca profesor universitar şi apoi ca pensionar, Spirit 
filosofic profund, de erudiție vastă și cunoscător al unui număr. foarte 
mare de limbi de tot felul, pe care le-a studiat şi le-a și învăţat, a 
fost un genial înnoitor şi creator în domeniul linguisticei. Un îndră- 
gostit al naturii şi al vieţii sub toate aspectele ei, urmărea în acelaşi 
timp cu o consecvență impresionantă în gânduri și atitudini totul ce 
se petrecea în preajma lui şi în lumea largă. Nu s'a amestecat printre 
ambiţioşii vieţii publice, dar a fost totdeauna gata să-și spună cuvântul 
când o cauză dreaptă se cerea apărată. 

A fost la curent şi cu cele ce se petreceau la noi, Legăturile lui 
cu B. P. Haşdeu, prietenul lui congenial, i-au îndreptat mai din adins 
atenţiunea asupra noastră, Când prin Congresul dela Berlin răpirea 
Basarabiei de miazăzi a devenit un fapt consacrat de marile puteri, a 
scris, jignit în sentimentele lui de dreptate, în Neue Freie Presse din 
23 lulie 1878 cuvinte de o rară pricepere și de toată simpatia pentru 
noi. Ca şi în polemicile sale științifice, e aspru și fără de cruţare față 
de cei pe care crede că trebue să-i dojenească. 

Articolul întitulat Basarabia (Un necrolog) îşi recapătă în împre- 
jurările de astăzi actualitatea. Ei ne reamintește povestea unei crunte 
nedreptăți de altădată, a cărei reeditare a fost încercată în zilele 
noastre la răsăritul şi apusul ţării noastre; că deşarte sunt nădejdile 
îndreptate ori incotro inafară de hotare şi că ţara trebue să se înte- 
meieze inainte de toate pe vrednicia dinlăuntrul lor; el ne mai vorbeşte 
de imoralităţi fără de leac, față de care trebue să fim cu bună pază. Dar 
noi știm acum, în clipele acestea de mare izbândă, că istoria nu trebue 
să se repete. Articolul cuprinde în încheiere un avertisment: „Titluri 


560 AL. PROCOPOVICI 


de posesiune se prescriu şi trebue să se prescrie; nedreptatea pre- 
zentului devine dreptul viitorului”; dar noi am învăţat să nu pierdem 
şi nici să le prelungim termenul. Am început la răsărit și... vom 
continua, 

Şi cum articolul lui H. Schuchardt îşi are tâlcul său îmbelșugat. 
în gânduri și îndemnuri, îl dăm în cele următoare în traducere româ- 
nească. 

Versuri basarabene, de factură populară, decolorată pe alocuri 
de intervenţia culegătorului sau a traducătorului în limba germană, 
introduc articolul. Dor de libertate şi dragoste de limbă, ca în cunos- 
cuta poezie a lui Alexandru Mateevici, primeşte puternice accente 
intr'însele. E cântecul Basarabeanului ajuns în bătaia cnutului moscovit, 
a Basarabeanului care se împotriveşte cu toată duioşia și blândețea 
sufletului său înstrăinării prin şcoală și armată. H. Schuchardt scrie 
apoi, muindu-și pana în sarcasm și ironie: 

„Fragmentul unui cântec, cântat în Basarabia rusească ! Versurile 
din urmă cu imaginea lor, ne îndreaptă în spre un viitor nu prea în- 
depărtat, când cultura rusă va atinge un nivel atât de înalt, încât toate 
popoarele apusene vor râvni cinstea de a îi rusificate. Pentru între- 
cerea aceasta dintre ele a fost înscrisă cu toată amabilitatea Basarabia 
românească de Congresul dela Berlin şi în curând se va cânta „acolo: 

Voiu învăța limba moscovită. . . 

Soarta Basarabiei îşi are curiozităţile sale, ca și numele pe care 
îl poartă. Acesta a fost rupt în două de etimologii de altădată, pentrucă: 
era prea lung ca să încapă întreg în topitoarele lor filologice. Unii i-au 
găsit originea în numele Bessilor, alţii în cel al Arabilor, deşi nici Bessi, 
nici Arabii, mai ales, n'au vieţuit niciodată prin acele meleaguri. Ade- 
vărat este însă că Basarabia însemnează ţara de sub stăpânirea Basa- 
rabilor, întocmai precum şi în multe alte cazuri numele este al acelora 
— fie indivizi sau familii — care au unit neamuri răsfirate în comu- 
nități de rezistenţă, de atac și de ordine politică statală, sau au înălţat 
asemenea comunităţi din umbra unei existente modeste pe culmi văzute 
dela mari depărtări, E vorba deci de Valahia, ai cărei stăpânitori au 
fost în sec. XIV Basarabii, iar familia aceasta, încuscrită cu domnitorii 
Sârbiei şi ai Bulgariei, avea o faimă plină de glorie, care își are ră- 
sunetul ei şi astăzi încă în cântecele populare, chiar și la Muntenegrini 
şi în Herţegovina, Și în veacul anterior se pomenește numele Basara- 
bilor. Un Bazaran-ban li s'a împotrivit în 1240 la răsărit de Olt hoar- 
delor mongole năvălitoare, precum istorisește Persanul Fazel-Uliah- 
Rashid. Dacă se amintesc deci, în legătură cu întâmplările din 1259, 
Basarabeni, care împreună cu alte seminţii au fost supuşi de Mongoli, 


DIN ALTE VREMURI 561 


atunci nu se poate să nu înțelegem că ni se vorbește de fapt de Va- - 
lahi, mai ales pentrucă Valahia e numită Basarabia în izvoare de tot 
felul şi foarte deosebite din sec. XIV şi XV, Numele acesta vechiu al 
Valahiei ni s'a păstrat pe de altă parte și în poezia sudslavă, deşi nu 
fără ca să i se taie o silabă, anume sub forma de „Arabia“; mulţimea 
a fost pe atunci tot atât de înţeleaptă și de înzestrată cu darul divi- 
naţiunii ca şi savanții veacurilor de mai apoi. Prietenul Haşdeu, căruia 
îi datorez toate cunoștințele mele adunate aici, urmăreşte cu multă in- 
geniozitate „Arabia” Sârbilor și Bulgarilor până în Poema Nibelun- 
gilor, o vede devenind „Valahia Neagră“ (Kara-iflah) a Turcilor și 
oglindindu-se în Marea „Neagră”, prilejuind o cimilitură heraldică 
în cele trei capete de Mauri care se găsesc întro emblemă veche a 
Valahiei și o legendă istorică cu principele „negru“, cu Negru-Vodă 
care să îi descălecat din Făgăraș în Valahia cătră sfârşitul sec, XIII, 
Valahia se întindea în sec. XIV pe amândouă malurile Dunării până 
la mare, dar Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, le-a luat Valahilor în 
sec. XV ţinutul de Nord dintre Brăila şi Chilia. Acesta a păstrat, 
pentrucă a aparţinut Basarabiei vechi, numele acesteia, nume care a 
ieşit din uz pentru temeiul ţării, Prin tratatul de pace dela Bucureşti 
din 181Z, căruia cela dela Adrianopole din 1829 i-a mai adăogat vreo 
câteva lucruri uitate, ţara de dincolo de Prut a ajuns în stăpânirea 
Rușilor. Aceştia au numit-o întreagă Basarabia, nu numai partea ei de 
miazăzi. Schimbarea domniilor a avut astfel ca urmare că numele Ba- 
sarabia s'a deplasat în repetate rânduri, cam la fel ca şi numele Saxonia. 
Rusia întinde din nou mânile după bucata de Basarabia, pe care Ro- 
mânia a reprimit-o prin tratatul de pace dela Paris din 1856; că îi 
aparține ce se cheamă acum Basarabia, nu fie semn de prevestire că 
“ îi va aparţine totul ce s'a chemat odată Basarabia. 

Pierderea fatală a Basarabiei a umplut suiletele Românilor de 
cea mai grea amărăciune. Oricine, și cel mai înverșunat dușman al lor 
îi va înţelege, fie doară că le-a fost până acuma cel mai bun prieten. 
Dar simpatia de care îl împărtășim pe cineva, pentru nedreptatea cu 
care a fost lovit, sporeşte lesne şi ne îndeamnă să ne revizuim con- 
ştiinţa proprie, Nu i-am făcut cumva și noi vreo nedreptate? Ajute-ne 
clipa de faţă să ne dăm seama că judecăţile noastre asupra României 
au fost până acuma prea din cale afară de aspre. Trebue să com- 
parăm România de astăzi nu atât cu ţările din apus, pe cât cu Ro- 
mânia de acum cincizeci, ba chiar douăzecişicinci de ani și nu trebue 
să uităm în ce parte a lumii se găsește România, Unul dintre cei mai 
buni Români, Titu Maiorescu, a putut să dojenească cu aspre cuvinte 
spoiala de cultură artificială a compatrioţilor săi; e de cuviinţa noastră 


562 AL. PROCOPOVICI 


. de a aplauda râvna înspre luminiş deplin şi înspre cer de libertate, de 
a recunoaşte înfăptuirile râvnite şi succesele, de a găsi explicabil cea 
fost greşit şi prea pripit. E lucru mare doar să gândești și să simți 
europeneşte — când ești prins în cele două foarfeci uriaşe ale Asiei 
crunte şi obtuze. Acestea sunt inegale ca foarfecile unui homar: unul, 
cel îngust, cu dinţi ascuţiţi, care au intrat adesea în carnea moale a 
principatelor, e de multă vreme nevătămător şi acum frânt cu desă- 
vârșire ; celalalt cu dinți grosolani, se îndoaie în jurul României, ca s'o 
strivească pe încetul, Se aude un strigăt după ajutor, El pătrunde, purtat 
de o anumită bunăvoință, prin ușile închise hermetic în sala Congre- 
sului dela Berlin. Cum i s'a răspuns aici? 

Congresul a fost războiul tuturor împotriva tuturor. Rezultatul 
lui e un armistițiu, Deosebirea între diferitele tunici de lux a prevestit 
lucrul acesta cu tact diplomatic chiar la deschiderea Congresului. Se 
răspândise svonul, că și marea primejdie internațională va fi supusă 
discuţiei şi se vorbea chiar de o reînoire a Sacrei Alianțe. Congresul 
a hotărit însă, să nu ia umilele mase populare, amenințate să piardă 
obișnuința bunelor moravuri, a credinței și a dreptăţii, cu ameninţări 
și îngrădiri, ci să le dea povaţa unor atitudini pilduitoare, iar metoda 


aceasta este negreşit cea mai bună. Din nenorocire i-a fost pusă pe . 
lângă problemele atât de dificile, privitoare la raporturile de forţe şi - 
„una morală, o problemă asupra căreia un Beduin, un Chinez și un . 
Indian fără îndoială că s'ar fi înţeles foarte ușor. Problema, aceasta și 
acel strigăt de ajutor se cuprind în același fapt, care se înfățișează ~ 


aşa: „Prietenul meu s'a încăierat cu un adversar, pe care nu-l poate 
dovedi, fără ca să intre în hotarele mele. l-am dat voie s'o facă şi 
să-şi vadă la mine de treburi cum îi cer interesele lui. In schimb mi-a 


făgăduit solemn că nu voiu pierde nicio palmă de loc din hotarele A 


mele. El nu-l poate birui pe adversarul său şi mi se milogește să-i 
dau ajutorul, pe care mai întâi l-a refuzat cu trufie. Mă grăbesc să 
i-l dau, vărs sângele meu şi suport toate greutățile. Noi doborâm pe 
adversar, Prietenul meu cere în schimbul serviciilor pe care i le-am 
făcut un colțișor din pământul meu, numai un colțișor mic, care însă 
îmi este deosebit de scump, pentrucă de el se leagă numele unor stră- 
buni glorioși. Mă împotrivesc, el mă miluiește poreclindu-mă nemulțu- 
mitor; stăruiesc în a mă împotrivi, el îmi ia acel colţ de pământ. E cu 
cale ca să şi-l păstreze? Congresul a răspuns fără să stea mult pe 
gânduri: „Da”. Băga-ţi de seamă, aci nu e vorba de o prietenie de 
rând à la Pyloty, ci de o „frăție de cruce”. După un obiceiu vechiu 
al Românilor, doi indivizi care doreau să se înirățească, își tăiau câte 
o cruce în braţul drept şi-şi amestecau sângele; aceștia se numeau 


DIN ALTE VREMURI 563. 


apoi fraţi de cruce şi-și păstrau credința până la moarte. N'au devenit. 
Rușii și Românii fraţi de cruce? Nu i-a unit crucea de sânge care a: 
biruit semiluna? De vreo duzină de ani ni se predică mereu, că nu 
există chiag mai bun între popoare decât sângele vărsat împreună, Se: 
poate ca unul din frații de cruce să fie trădătorul celuialalt și să-l 
despoaie? „Da” răspunse Congresul. Elocvenţa Rusiei l-a convins, iar . 
elocvenţa aceasta e în vocea Rusiei, care cuprinde toată gama tonu- 
rilor dela cel mai subtil sopran al sentimentalităţii până la basul cet 
mai grav al brutalităţii, care articulează cu aceeași măiestrie rugăciune, 
plâns, milogeli, mustrări și ameninţări. La Neapole există într'un cartier 
de întunecimi, o bisericuţă, lăcaș de veneraţiune a unui sfânt care şi-a 
însușit unul din cele două roluri principale ale bătrânului Mercur. 
Feţe suspecte își fac acolo rugăciunile lor înilăcărate și nu fără succes, 
cum se poate înţelege după câteva zile din ziare. La fel s'afăcut apel 
pentru Basarabia la Maica Domnului din Cazan și la Sfinţi, iar din. 
statuia lui Nicolai Fericitul au curs lacrimi, Cui ar şi putea să-i ră- 
mână inima împietrită, dacă se gândește la acela care a avut inima . 
cea mai omenească dintre toți tiranii asiatici? Şi apoi, nu e înduio- 
şător să vezi cu câtă credință păstrează soldaţii ruși amintiri istorice 
în adâncul fiinţei lor, deşi nu ştiu nici scrie nici citi ? „Soldaţii, spune 
contele Şuvalov, nu pleacă cu drag dintro ţară în care şi-a trăit 
veacul părinţii lor“, Nici că se poate o obiecţiune mai nimerită! Nu-i 
vorba, amintirile acelea sunt numai de 25 ani, dar e nevoie să urmă- 
reşti istoria unei ţărişoare atât de mititele ca Basarabia până în epoci 
şi mai vechi? | 

Intradevăr, diplomaților, prin capul cărora trec atâtea şi mult mai 
importante probleme, nu li se poate cere asemenea lucru, Chiar zia- 
riști ruşi, ca cei dela Nord și dela Viedomosti, nu se sinchisesc doar 
să afirme că Rușii n'au luat Basarabia Moldovenilor, ci Turcilor și Tă- 
tarilor, fără ca să ostenească cu falsificarea istoriei în felul în care ar 
face-o în alte cazuri. La urma urmelor, orice ai scrie şi orice ai spune 
despre problema basarabeană nu poate folosi la nimic. Sutele de mii. 
de argumente ale Rușilor, care nu pot fi răsturnate, se găsesc în văzul 
tuturor. Şi apoi, repet, cum se poate face atâta caz dintr'o nimica 
toată, ca aceasta ? De ce se poartă România ca un copil rău crescut 
şi încăpățânat, în loc să asculte de tătucu, care nu vrea doară decât 
tot ce-i este mai de priință ? Chiar intermediarul onorabil trebue să. 
zimbească de fărâma ceea de Basarabia, cu toată demnitatea sa pre- 
ședinţială şi în acelaşi timp îi trece prin minte „fărâma ceea de Her-- 
țegovina”. 

Chiar dacă Lord Fortunatus cel cu punga mare n'ar fi chemat, 
ca un fermecător, munţii Ciprului din mare, ca să adumbrească toate: 


564 AL. PROCOPOVICI 


celelalte, rusificarea Basarabiei ar fi fost dată repede uitării; un mor-, 


mânt s'ar fi acoperit de iarbă grasă, printre firele căreia s'ar fi auzit 


după decenii, ca amintire unică a ceea ce sa întâmplat astăzi, doar. 


şoapta unui melancolic cântec popular. România primește Dobrogea, 


fără ca să facă din cauza aceasta act de renunțare la Basarabia. Titluri. 
de posesiune se prescriu însă și trebue să se prescrie; nedreptatea - 


prezentului devine dreptul viitorului, E cu atât mai mult de datoria 


prezentului de a înfiera nedreptatea; nu-i e îngăduit s'o privească ne- | 


păsătoare, sau s'o prezinte cumva mai îndulcită şi s'o găsească justi- 


ficată chiar, Nu se poate da deci, aşa cum au făcut-o unele ziare din 
Nordul Germaniei, toată vina nenorocirii lor Românilor, pentrucă au 


fost prea încrezători și prea lăsători. Nu se poate spune că totul e 


bine orânduit acum, după ce victima și-a oprit plângerile care s'au : 
pierdut neascultate. Sulimanul a fost șters, au fost înlăturate cele se- : 
cundare, rămâne numai acest fapt de netăgăduit: învingătorul a aşezat ` 
călcâiul său greu pe pieptul celui cu care împreună a învins, pe pieptul. 


prietenului salvator. Îţi trebue vreme multă până îți reamintești când 


și unde s'a mai întâmplat așa ceva. Asemenea întâmplări imorale nu ` 


le putem schimba, dar să culegem dintr ânsele morala cuvenită”. 
Şi s'au schimbat totuși şi se vor mai schimba. Cu noi este Domnul »; 
și Sale noastre se luminează, Ardealule, 
AL. PROCOPOVICI 


sita ui act ie paie ei ED a 


cin pa EIB 


i 
ih 
A 

A 


IOSIF HODOȘ 


1. Există momente în istoria popoarelor care sunt adevărate probe 
de foc pentru rezistenţa şi conștiința lor etnică. Așa credem că este 
momentul prin care trecem acum. Aşa a fost, pentru Românii din Tran- 
silvania — din trecutul cărora vom desprinde acum o mare figură — 
anul 1848. Probă de foc şi de sânge în care s'a lămurit crezul unui 
neam, nu numai pentru decenii, ci pentru veacuri de-a-rândul. Căci 
ceea ce a spus Simeon Bărnuţiu, în celebrul lui discurs din catedrala 
dela Blaj, n'a fost literă de Evanghelie numai pentru generaţia lui și 
pentru generaţiile Transilvaniei până la 1918, ci pentru toate genera- 
file româneşti; iar eroismul şi sacrificiile cu care au fost apărate, în 
acel an memorabil, aceste adevărate table ale legii neamului românesc 
din Transilvania, formează un tezaur moral, a cărui valoare departe 
de a scade, creşte mereu cu trecerea anilor. 

Iosii Hodoș este fiul sufletesc al acestui mare moment istoric, El 
i-a dat ideile politice şi culturale ; în focul lui s'a călit curajul neînfricat 
cu care a apărat aceste idei o vieaţă întreagă; întreg stilul vieţii lui 
de luptător cu spada şi cu spiritul a luat iormă la lumina acestui an. 


2. S'a născut la 29 Octomvrie 1829 în Bandul de Câmpie (jud. 
Turda), fiind cel din urmă din cei 5 copii ai preotului Vasile Hodoș 
din această comună. Moşul lui a fost tot preot, precum preot a fost 
unul din unchi, iar cele trei mătuși au ajuns preotese. Una din ele 
este „moaşa“ lui Axente Sever, iar alta mama lui Alexandru Papiu- 
Ilarian. Trei dintre fraţii lui Iosif: popa Ion din Band, popa Simeon din 
Giula și popa Novic din Icland sunt de asemenea slujitori ai altarului, 
O întreagă dinastie de preoţi! losif Hodoş se trage deci din tagma, 
care până la 1848, şi în mare parte după acest an, a fost singura elită 
a Românilor din Transilvania. Din acest pomelnic genealogic se mai 


poate constata însă ceva: Cu generaţia dela 48 Hodoș n'a avut numai 
4 


566 ION BREAZU 


legături de credinţă şi suferință, ci şi de sânge. Neîniricatul Axente și 
înflăcăratul Papiu-llarian i-au fost veri; iar mai târziu, uriașul Popa 
Balint din Roşia Abrudului, care a schimbat ca atâția alţi preoți, în 
acel an, crucea cu sabia, devenind prefect de legiune, egal în rang cu 
Avram lancu — i-a fost lui Hodoș socru, 

Acestor legături de sânge se adaugă legătura spirituală cu Simeon: 
Bărnuţiu, şeful spiritual al generaţiei dela 1848. Hodoș a fost elevul lui 
la Blaj. Când Bărnuţiu este nevoit, din pricina procesului cu episcopul: 
Lemenyi, să plece dela catedra, pe care o transformase în amvon al 
crezului de redeşteptare naţională, Hodoș se solidarizează cu el, pără- 
sind Blajul pentru a se înscrie la liceul din Cluj, 

Anul 1848 îl găsește în acest oraş, De abia a apucat să-și ia (în. 
mod strălucit) certificatul de absolvire și revoluţia îl prinde în valurile 
ei, N'avea decât 19 ani, pentru aceea a fost socotit vrednic de a i se 
încredința o viceprefectură de legiune, A luptat și în urmă a pribegit 
în Moldova şi Muntenia. A cunoscut deci, la vârsta marilor avânturi, 
temperatura de înaltă tensiune a tuturor provinciilor româneşti din acest. 
binecuvântat an, roscolitor de energii și de îndrăzneţe idealuri de liber- 
tate și unitate, 


3. Răsplata curţii imperiale din Viena pentru jertfa de sânge a 
Românilor din Transilvania a desamăgit cumplit pe conducătorii ace- 
stora. Avram lancu, cel mai curat şi mai viteaz dintre ei, sa simţit 
atât de crunt lovit, încât a ieșit din rândul oamenilor şi a pribegit 
până la sfârşitul vieţii cu mintea rătăcită, biată şi sfâşietor de tragică 
epavă a celui mai glorios moment al istoriei noastre, Această lovitură 
n'a putut sdrobi însă voinţa de a lupta a unei întregi generaţii, călită 
în sacrificii fără seamăn. Oricât de triste sunt deocamdată perspecti- 
vele — spuneau conducătorii ei — lupta trebue continuată. Ar îi o 
crimă dacă am trăda capitalul moral şi de sânge dela 48. Scopul ră- 
mâne acelaşi: Dreptul Românilor din Transilvania de a-şi conserva şi 
desvolta naționalitatea, egalitatea lor în faţa legilor. Doar armele tre- 
buesc schimbate, Lăncile, puştile, celebrele tunuri de cireș, care aw 
băgat groază în Unguri, trebuesc înlocuite cu armele spiritului. 

Lupta era însă, de astă dată, mult mai anevoioasă şi mai înde- 
lungată. Căci puteai să faci comandanţi de oști pe cei câţiva juriști şi 
absolvenţi de școli secundare şi de seminarii, dar era mult mai greu. 
să-i transformi peste noapte în autori de memorande și în deputaţi; 
care să se miște cu siguranță în plasa legilor şi paragrafelor, anume 
făcută parcă pentru ca Românii din Transilvania să nu se poată des- 
curca niciodată din ea. La studiu deci, şi mai ales la studiul dreptului. 


IOSIF HODOȘ 567 


Aceasta era deviza celor trași pe sfoară de Viena. Conducătorii de 
neam și prefecţii de legiuni coboară pe băncile universităţilor și iau în 
mână tratatele de drept. Gândul tuturor este la o Academie de drep- 
turi a Românilor din Transilvania, Pentru ea își testează și Avram 
lancu modesta lui avere. 


4. Astfel, în urma unui adevărat program naţional, ajunge şi Iosif 
Hodoș să studieze dreptul, mai întâi la Viena, apoi la Padua, în Italia 
de Nord, pe atunci sub stăpânire austriacă, 

A plecat pe acest drum însoţit de vărul său îsi Tai şi de 
dascălul său Simeon Bărnuţiu, — „Bătrânul” cum îl numesc verii în 
scrisorile lor. Tinerii se înscriu la Universitatea din Padua, iar Bărnuţiu 
la cea din Pavia. Cu toate că în locuri diferite, contactul între ei este 
neintrerupt în tot cursul studiilor, Tinerii ajută pe Bărnuţiu cu bani, 
iar Bătrânul le dă sfaturi, le aduce mereu aminte de scopul mergerii 
lor acolo. Căci spre Italia n'au plecat numai în urma faptului că vieaţa 
la Universitatea din Viena ar fi fost extrem de dificilă pentru niște 
revoluționari ţinuţi sub observaţie ca ei, ci şi atrași de mirajul gloriei 
străbune : „Că n'am venit în Italia — spune Bărnuţiu, într'o scrisoare 
din acest timp — ca să învăţăm Corpus Juris şi Il Codice austriaco, 
ci, afară de acestea, ca să vedem cu ochii noștri monumentele mărimei 
străbunilor noștri, ca să putem aduce și noi de aici câte un surcel la 
vetrele noastre din Dacia şi să ţinem focul naţionalităţii noastre, ca să 
nu-l stingă boarea getică și sarmatic㔓, 

Au trăit acolo doi ani (1852—1854) de studiu încordat și de vieaţă 
„aspră și plină de privaţiuni. Bătrânul era mereu bolnav, mereu hăr- 
tuit de . poliţie, dar idealul de care era posedat îi dădea puteri să 
treacă peste toate încercările, să aibă timp nu numai pentru pregă- 
tirea examenelor, ci şi pentru cercetări de dialectologie, pentru obser- 
vaţii asupra agriculturii şi a civilizaţiei italiene — toate, toate cu gândul 
la cei de acasă, care acum ori niciodată trebuiau smulşi din starea 
înapoiată în care se găseau. Gândul lui nu se îndrepta numai spre 
fraţii din Transilvania, ci și spre cei din Principate: „Dacă te vei în- 
tâlni cu d, Magheru — scrie el cuiva — spune-i salutare, Dorul no- 
stru al tuturor îl va însoți pe undele Archipelagului. Şi fiindcă nu 
putem ajuta altmintre, vom ruga zeii nemuritori, cari priveghează asupra 
României, să creeze, o inimă și o unire în toți Românii, pentru sal- 
varea Patriei“, 

Tinerii la rândul lor fac studii de istorie și filologie, leagă prie- 
tenii şi poartă discuţii cu savanții italieni, asupra originii și limbii Ro- 
mânilor, 

4 


568 ION BREAZU 


Vieața le-a fost însă extrem de grea, Fără o bursă din Funda- 
iunea Ramonţană a Blajului şi fără ajutorul generos al Popii Balint 
n'ar fi putut-o scoate la capăt. „Scurt la vorbă şi greu la scris”, — cum. 
îl caracterizează Axente — strașnicul prefect de legiune, care a făcut. 
pe Unguri să spună „Dracul să se mai bată cu popii!“ s'a retras, după 
revoluţie, la parohia lui din Roșia și s'a așternut cu nădejde şi price- 
pere pe gospodărie, „a pus mâinile pe râzne“ cum spune acelaşi Axente, 
şi, din prisosul muncii lui mai trimitea câte ceva şi celor trei studenţi 
din ltalia. „Ne bucurăm că sânteţi pe pământul străbunilor — le scrie 
el — şi veţi avea ocaziunea a face cunoscută celor de acolo o plasă 
a ginţilor aruncată pe valurile lumii, spuindu-le că noi aici inscripțiu- 
nile de pe mormintele străbunilor lor şi ai noştri în toată ziua le citim”, 
lar când cei trei studenţi își iau doctoratul în drept, bucuria lui. este 
nespusă. Națiunea românească — le spune el — este mai însetată după 
astfel de oameni „decât cerbul cel prigonit trei zile în pustie, departe 
de izvorul apei cei limpede“, 


5. In vara anului 1854 „Giusseppe Hodosiu“ se intoarce acasă, 
doctor in drept al universităţii din Padua, Scopul pentru care a studiat 
acolo a fost atins. Românii din Transilvania aveau acum încă un om 
de drept, un admirabil cunoscător de constituţii și paragrafe și un 
iscusit mânuitor al unei impecabile argumentaţii juridice, Stilul juridic, 
clar, sprinten, energic, cu lungi dar sigure perioade de stil vorbit 
(Hodoș a fost un bun orator) dă o notă particulară cuvântărilor, stu- 
diilor şi articolelor lui. Este o trăsătură pe care trebue să o adăugăm 
celei de luptător, pentru a-i defini mai de aproape personalitatea. Din 
„patria străbunilor“ el nu aduce însă numai atât, ci o frumoasă cultură 
generală, mai ales o bună cunoaștere a literaturii italiene, bunuri care 
luminau din când în când activitatea lui, arătându-ne că avem de a 
face cu un spirit de elită, 

Bărnuţiu şi Papiu-liarian se stabilesc la Iași, ca profesori la Uni- 
versitate, unde luptă cu mai multă libertate pentru idealul care le-a 
încălzit tinereţa. O invitaţie să plece în capitala Moldovei a primit şi 
Hodoş. El a rămas însă acasă, pentru a duce lupta alăturea de ai lui, 
adesea în fruntea lor, luptă mai obscură, mai anevoioasă, nu mai puţin 
mecesară însă și pregătitoare zilei celei mari, la care se gândeau cu 
toţii. Ştim cât de fanatică a fost credinţa naționalistă a lui Bărnuţiu; 
şi mai știm cât de îndrăzneţe erau planurile de unitate naţională ale 
lui Papiu-llarian, sfetnicul intim al lui Vodă Cuza. Un naționalism lu- 
minat și drept, tot atât de fanatic, caracterizează și activitatea și în- 
treaga personalitate a lui Hodoș. Și pentru el ca pentru toți transilvă- 


IOSIF HODOŞ 569 


nenii, limba este cel dintâi și cel mai sacru atribut al naţionalităţii. 
Pentru păstrarea lui integrală — spune el — Românii luptă mai mult 
decât pentru vieaţă, lar membrilor societăţii Astra, care vin la Abrud 
în 1865 pentru a lua parte la o adunare generală, el le adresează 
aceste cuvinte: „Fără limbă nu este nici literatură, nici poezie, nici 
ştiinţă, nici vieaţă, nici nimica... Căutaţi la florile pământului! Cât sunt 
de diverse și de frumoase colorile lor! Ce-ar fi când le-aţi reduce — 
lucru ce nu se poate — la o singură coloare? Ei bine, domnilor, na- 
ţiunile sunt florile nemuritoare ale lui Dumnezeu ; limba e coloarea lor; 
fiecare își are frumuseţa sa particulară care nu-i iertat să piară, pen- 
trucă așa vrea Dumnezeu... Noi încă avem floarea noastră și noi încă 
avem să o lăsăm posterităţii în deplina ei puritate şi în perfecta ei 
originalitate“, 

Acest patrimoniu naţional nu poate fi salvat și îmbogăţit decât 
prin solidaritate şi unire. Cel dintâiu principiu al doleanţelor politice 
a Românilor din Monarhie — spune el, într'un articol din 1861 — este 
formarea, între celelalte naţionalităţi ale imperiului a unui „corp na- 
tional, unul, liber şi nedespărţit, independent”, supus numai Suvera- 
nului. Să nu uităm că Hodoș preciza că din acest corp trebue să facă 
parte nu numai Românii din Transilvania, ci şi cei din Banat, părţile 
arădane, Maramureș şi chiar și Bucovina. El cerea un congres naţional 
al tuturor acestora. De aici din Transilvania, Hodoș nu putea să vor- 
bească, în auzul tuturor, decât de atât. Cu siguranță însă că această 
unire, atât de necesară pentru conservarea naţionalităţi, el o consi- 
deră o etapă pentru unirea cea mare. În întâlnirile lui dela Bucureşti, cu 
vărul său Papiu-llarian, gândul lor va fi poposit adeseori la acest liman, 
de a cărui posibilă atingere şi-au dat seama în 1848, Uneori acest gând 
străbate, pentru cei care au urechi de auzit, şi în cuvântările de acasă, 
ca atunci când vorbeşte, la 1865, de pregătirea unei generaţii „care 
să ajungă la acel pământ al promisiunii, către care și noi mânăm și 
mânăm arca noastră...” 


6. Rămas în Transilvania, Hodoş se stabilește deocamdată la Abrud 
Il reţinea acolo vechile legături cu Simeon Balint — legături care ajung 
acum familiare, prin luarea în căsătorie a singurei fete a acestuia. Cred 
însă că la alegerea acestui loc a fost determinat şi de dorinţa lui 
de a trăi în mijlocul acelor Români care, în 1848, şi-au arătat cu mai 
multă hotărire şi vitejie voința lor de a fi liberi. Cea mai frumoasă 
parte a vieţii, Hodoș şi-a petrecut-o între ei, luptând din răsputeri, 
pentru a le apăra drepturile, pentru a-i smulge din mizeria în care 
erau ţinuţi de un sol sărac şi de o mână de exploatatori streini. După 


570 ION BREAZU 


ce își trece examenul de avocat, la insistențele amicilor săi, se mută: 
dela Abrud la Baia de Criş, unde este ales vice-comite al Zarandului, ` 
judeţ (comitat, cum se spunea atunci), compus din plasele Baia de Criş, 
Brad, Hălmaj, Băița şi Aciuva, adecă o mare parte din ceea ce nu- ` 
mim Țara Moților. Dela 1861 până la 1876, Hodoș conduce acest judeţ, ! 
ridică școale — gimnaziul din Brad, inaugurat la 1870, în mare parte ; 
lui se datorește — spitale, şi alte instituții publice, exoperează tot . 
felul de îmbunătățiri. Niciodată acest comitat n'a avut o vieață ro- 
mânească atât de intensă și de conștientă. A fost cântecul lui de le- - 
bedă. In 1876, Ungurii îl desființează. Acest „cuib al Hodoșeştilor”, cum 
numiau ei Zarandul, trebuia suprimat cu orice preţ. 


1. Când Hodoș a fost numit vicecomite al Zarandului, acest judeţ 
nu mai făcea parte din Transilvania. Această provincie era greu de 
înghiţit dintr'odată în stomacul nesăţios al Ungariei. Au incercat ei, 
Ungurii, să facă această înghiţitură în 1848 şi rezultatul a fost cea mai 
cumplită revoluţie pe care a cunoscut-o Transilvania. S'au gândit deci 
că ar fi mai bine să o înghită în rate. Au reușit deci, în 1861, prin 
tot felul de intrigi şi presiuni la Curtea din Viena să deslipească părțile 
ei mărginașe şi să le alăture Ungariei. Intre aceste părţi era şi Za- 
randul. Hodoș protestează tot timpul, cu o neadormită energie, împo- 
triva acestei nedreptăţi. Cel dintâi act pe care îl face, în calitate de 
vicecomite al Zarandului, este un memoriu ja Împăratul în care cere 
realipirea judeţului la provincia din care a făcut parte din veac. Nu 
este ascultat. Era acolo, la Viena o anumită „cancelarie regală ma- 
Ghiară“, care se îngrija ca aceste memorii şi memorande să fie inter- 
pretate greşit, sau pur şi simplu, restituite, fără a fi citite, Atât în 
acest memoriu, cât și în cuvântările din parlamentul din Budapesta 
— unde a reprezentat Zarandul timp de 12 ani — Hodoș, apărând 
judeţul lui, apăra întreaga Transilvanie, — „patria mea, nefericita şi 
frumoasa Transilvanie”, cum o numia el. In celebra lui cuvântare „pro 
Transilvania”, pronunţată în acest parlament la 26 Februarie 1866, el 
a pledat cu o rară energie şi inteligenţă pentru integritatea şi inde- 
pendenţa acestei provincii. Actul lui de curaj a avut un mare răsunet, 
nu numai la el acasă, ci şi de cealaltă parte a Carpaţilor, Din Brașov, 
Sibiu, Blaj, Hunedoara, Turda, Făgăraş, Sălaj, București, Craiova curg 
adresele de recunoștință și felicitare, „Lupta ce o susțineţi, în această 
cauză mare și sfântă, e o luptă de onoare și de vieaţă pentru întreaga 
națiune românească“ — spune adresa din București, care purta o sută 
de semnături. 


IOSIF HODOŞ 571 


Pentru aceeași dragă Transilvanie a scris Hodoș, în 1871 studiul 
Românii şi constituțiunile Transilvaniei, în care cu mare putere de 
pătrundere și cu o caldă dragoste de neam analizează toate legile şi 
actele din care rezultă independenţa şi integritatea acestei provincii, 
precum și drepturile Românilor între hotarele ei. Stilul cărţii este 
sprinten, energic, lucid. Mai ales atunci când vorbeşte de Unguri, 
apare omul dela 48, care lovește fără teamă cu ironie şi uneori cu 
sacră indignare, drept la ţintă, 

Ar trebui să citim numeroase pasagii din această lucrare a lui 
Hodoș!) Unele din ele sunt de o permanentă şi dureroasă actualitate, 
Spaţiul pe care îl avem la dispoziţie nu ne îngădue acest lucru. Des- 
prindem doar primele şi ultimele ei cuvinte: 

„A cere cu buna, a pretinde în numele dreptului, a vindica cu 
legea e dreptul și forța Românului. 

„A lupta pentru limbă mai mult decât pentru vieață, a nu con- 
cede din pământul său nici cât e negru sub unghie; e virtutea și da- 
toria Românului”. 

Iar la sfârşitul cărții: 

„Să credem în drepturile noastre; să luptăm în ele și pentru ele |“ 

Hodoș a crezut și a luptat fără încetare, cu toate desamăgirile 
de care au avut parte Românii din Transilvania, Era în sufletul acestui 
om una din acele credinţe, despre care Evanghelia spune că răstoarnă 
munţii. Nu voiau Ungurii să respecte drepturile Românilor? Cu atât 
mai rău pentru ei — le dădea Hodoș să înţeleagă, povestind în plină 
cameră maghiară anecdota cu. un ţăran din Șiria, care fiind tras pe 
sfoară de advocat într'un proces cu un oarecare Bohuş, nu despe- 
rează, ci răspunde: „Cu atât mai rău pentru Bohuș!” lar altădată 
Hodoş o spune și mai răspicat: „Lăpădaţi deci, fraţi Unguri, masca 
ipocritului și depărtaţi dela voi pe diavolul înşelăciunii, Cum? Au din 
piatră şi din fier să răsară dreptate şi rațiune, numai din mintea și 
inima voastră nu? O, dacă nu — atunci dat e acestui popor să piară 
întru fărădelegile lui!“ 

Nu vrea curtea imperială din Viena să satisfacă cererile româ- 
nești ? Nu trebue să şovăim, ci să continuăm lupta pe toate căile po- 
sibile. „Aici suntem, aici stăm — spune Hodoş într'o cuvântare adre- 
sată unei delegaţii de Români, care se întorcea la Sibiu, de pe drumul 
de atâtea bătut în zadar, al Vienei”. Aici suntem, aici stăm... Vom 


1) De remarcat în deosebi paginile 75 şi urm. în care descrie, deosebit de viu, 
felul în care Ungurii au hotărit la 48, în sala redutei dela Cluj, unirea Transilvaniei 
cu Ungaria. 


572 ION BREAZU 


merge pe calea civilizaţiunii; vom cultiva limba noastră; vom propaga 


cultul religios; vom ţine sus şi tare la patria și pământul nostru? ne | 


vom pune pe lucru pentru ca elementul românesc să prindă rădăcină 
în toate ramurile de vieață publică, socială, arte, industrie, comerţ; să 
prindă rădăcină pe care să nu o poată sgudui nici vijeliile timpului și 
nici eternitatea veacurilor. Astfel vom da împăratului cele ce sunt ale 


împăratului, lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, iar nouă f 


cele ce sunt ale noastre”, 


8. Am spus mai înainte că Hodoș s'a întors din Italia nu numai: 
om de drept, ci şi om de o aleasă cultură. Şi, cu siguranță, că dacă 
lupta pentru nevoile neamului său nu-l prindea atât de strâns în cle- 
ştele ei, ar fi dat mai mult preocupărilor de ordin spiritual. Modest 
cum era, nu făcea paradă de cunoştinţele sale. Cei care îl cunoșteau 
însă de aproape, le preţuiau soliditatea şi întinderea. De aceea, când 
în 1867 este întemeiată Societatea academică, din care se desvoltă mai 
târziu Academia Română, Hodoş a fost socotit vrednic de a fi ales- 
printre membri ei. El face mult timp pe secretarul de şedinţă al se- 
siunilor generale; colaborează la întâiul dicţionar al Academiei; tra- 
duce întâiele două volume din Operele complete ale lui Dimitrie Can- 
temir, editate de aceasta, In sesiunea din 1869 a rostit comunicarea 
lui despre „Literatură şi bele-arte“, remarcabilă prin luciditatea şi no- 
bleţa ei. „... Popoarele şi naţiunile — spune acest naţionalist înflă- 
cărat în incinta celei mai înalte instituţii a țării — ... toate sunt create 
de Dumnezeu, nu pentru a se topi unele în altele, ci pentru a se con- 
serva pure și independente, ca tot atâtea părţi constitutive ale ome- 
nimii”, lar mai departe: „Lăsaţi-ne să gustăm toate aceste bunuri pre- 
țioase ale cerului (adecă literatura, științele și artele); dar învățând din 
experiență să avem grijă ca strălucirea să nu ne orbească, precum 
iarăși să ne nizuim a depărta dela noi acele fantasme extravagante 
ale spiritului care nu arareori îmbată și mintea şi raţiunea; aceasta 
vom putea-o face dacă vom ţine la religiune, la moral, la bunele mo- 
ravuri, sub al căror sacru stindard putem fi asiguraţi de tempestăţile 
trecute“, 

Unul din idealurile Românilor ardeleni a fost crearea unui teatru 
al lor, de pe scena căruia limba şi acele „bune moravuri“ să fie cul- 
tivate în spiritul artei. Pentru a atinge acest scop a luat ființă, în 1870, 
Societatea pentru fond de teatru român, care era după Astra cea mai 
importantă asociaţie culturală a Românilor din Transilvania până la 
Unire. Hodoș face parte dintre iniţiatorii şi fondatorii acestei instituţii, 
El a avut cinstea de a fi întâiul ei preşedinte. Mai mult: Când dis- 


IOSIF HODOȘ 573- 


cuțiile care au pregătit-o erau în toi, Hodoș ţine o energică cuvântare- 
` în parlamentul din Budapesta, cerând o subvenție de 200.000 floreni 
pentru înființarea unui teatru național român, Fireşte că nu i s'a dat: 
ascultare. „Cu atât mai rău pentru Bohuş!” — se va fi gândit Hodog.- 


Cu Astra legăturile lui au fost de asemenea foarte strânse, La 
adunările ei generale ţine strălucite cuvântări sau disertaţii, Astfel, la 
cea din Abrud, din 1865, a vorbit despre „Istoria dreptului roman”, 
iar la cea care a avut loc în anul următor la Alba-lulia despre „Istoria 
literaturii italiene“, E pentru întâia oară când se vorbește la noi cu 
atâta competinţă și căldură despre această mare literatură. Printre cei. 
care ascultau din sală disertaţia lui Hodoș era şi genialul tânăr pribeag 
Mihai Eminescu, 

Când în 1876 se desființează judeţul Zarand, Hodoș se mută la 
Sibiu, unde ocupă postul de asesor în senatul școlar al Consistorului: 
arhiepiscopesc şi pe cel de secretar al doilea al Astrei, alăturea de 
Gheorghe Bariț care era întâiul. Sfârșitul l-a găsit în acest oraș la. 
10 Decemvrie 1880. Inmormântarea lui, făcută pe cheltuiala Astrei, a. 
luat proporţiile unor funerarii naţionale, 


9. Lângă mormântul lui, închis destul de timpuriu — avea 51. 
de ani — plângeau opt orfani, şase băieţi și două fete, Băieţii se nu- 
meau Enea, Sabin, Alexandru, Brutus, Ulplu, Nerva, iar fetele Ana- 
Letiţia şi Roma-Victoria -- tot nume de împărați și matroane romane f: 

Întâiul din acești copii, Enea, a fost unul din cei mai străluciți 
profesori ai Ardealului de dinainte de Unire. Harnic şi priceput fol- 
clorist, scriitor și ziarist de ironie subţire, răspânditor — printre cei 
dintâi! — prin bune traduceri din original al lui Turgheniev în ro-- 
mâneşte, Enea Hodoș este de multă vreme membru corespondent al 
Academiei Române, Astăzi el trăieşte la Sibiu ca redactor al Telegra~ 
fului Român. Poartă 83 de ani pe umerii lui gârbovi; dar capul lui 
este plin -încă de lumină, inima caldă, iar mâna se mişcă sprintenă pe: 
hârtia albă. 

Al treilea din aceşti feciori, Alexandru, este cunoscutul scriitor: 
Ion Gorun, mort în 1928, traducătorul lui Faust în româneşte, cunoscă- 
torul lucid şi sigur al bunului stil românesc. 

Ultimul din copiii lui Hodoș, Nerva, mott în 1913, şi-a îngropat: 
vieaţa la temeliile Academiei Române, contribuind cu „aspra lui energie 
tăcută“ (cuvintele sunt ale lui Nicolae Iorga) cu rigurosul lui spirit. 
științific la câteva din lucrările monumentale ale culturii noastre, EL 
este unul din întemeietorii bibliografiei româneşti, 


574 ION BREAZU 


Astfel, Iosif Hodoș a contribuit la ridicarea, prin luptă şi spirit, 
a neamului său nu numai cu truda curată şi eroică a vieţii sale, ci şi. 
a vieţii urmaşilor săi. Este cel mai nobil mod de a te integra în veș- 
nicia neamului, ION BREAZU 


BIBLIOGRAFIE : Lucrări de ale lui Iosif Hodoș, Dorințele Românilor din: 
Munţii Apuseni ai Transilvaniei, în Revista Carpaţilor II (1861), p. 85 şi urm. (semn, .Ț 
“Castor Gemenul). — Discurs despre istoria dreptului roman, și Cuvânt de bineventare 
membrilor adunării generale a Asociaţiunii, în Protocolul adunării generale a V-a a 
Asociaţiunii transilvane... Sibiu 1865, p. 116 şi urm. — Discurs despre istoria litera- 
turii italiene, în Familia, 1866, p. 340 şi urm. — Literatură şi belle-arti, în Archivu 
„pentru filologie şi istorie, 1868, p. 315 şi urm. — Adresa comitatului Zarand in Foaia 
p. Minte, 1861, Nr. 42 şi 43. — Românii şi constituţiunile Transilvaniei, Pesta 1871. — 
Lucrări despre I. Hodoș: (|. Vulcan), Iosif Hodoş, în Familia, 1866, p. 109 şi urm. 
(repr. şi în Pantheonul român, de acelaşi). — Iosif Hodoș, necr. nesemnat în Familia, 
1880, p. 94 şi urm. — Gh. Barițiu, Momente din vieafa lui Dr. Iosif Hodoş, în 
Observatorul 1881, Nr. 70—73. — Al. Marcu, Simeon Bărnuţiu, Al. Papiu-llarian 
şi Iosif Hodoş la studii în Italia, în Academia Rom., Mem. Secţ. Lit. III, tom. VII, p. ` 
115 şi urm. — Enea Hodoș, O vieaţă de luptă, suferință și nădejde, Sibiu f. a. 
i Scrisori, Sibiu f. a. (la sfârşitul acesteia se reproduc și fragmente din discursurile 

„lui Hodoş în parlamentul maghiar). — Gh. Bogdan-Duică. După 50 de ani. Iosif - 
Hodoș, în Țara Noastră, 1930, p. 1094 şi urm. — N, lorga, Nerva Hodoş, în Oameni 
care au fost, Il, p. 67 şi urm. 

— Citatele din Hodoş şi contemporanii lui, care sufereau cu toţii de latinism,. 
au fost uşor modernizate, 


CRONICI 


O SENSAŢIONALĂ DESCOPERIRE ARHEOLOGICĂ IN 
TRANSILVANIA ) 


Nu este, cred, intelectual român care să nu cunoască atât impor- 
tanţa cât și îndelungatele străduinţe depuse de învățații români şi streini, 
pentru dovedirea continuității elementului daco-roman în Dacia de după 
Aurelian, Ceea ce părea atât de firesc pentru istoricii, cronicarii şi 
geografii medievali și pentru umaniști, încât devenise un fapt incon- 
testabil că Românii (Valachii) din Nordul Dunării şi cei din Ardeal 
“epreslată autentic pe foştii colonişti romani contopiţi întrun singur 
popor cu populația băştinașă dacică, începu să fie pus la îndoială tot 
mai categoric de către istoriografia maghiară sau de cea influențată de 
aceasta, încă de prin sec, XVIL Discuţia pornită, mai ales de pe la 
sfârşitul secolului XVIII, între partizanii continuității şi cel ce o tăgă- 
dulau cu înfocare, a avut, în ultimii 150 de ani, mai multe reprize în- 
verșunate, In anii de după războlul mondial, desbaterea problemei a 
luat din nou proporţii întinse, uneori pătimaşe, în special din partea 
adversarilor continuității, aceștia aproape fără excepție istorici, linguiști 
și, mal nou, arheologi unguri. Argumentele de ordin istoric, linguistic și 
arheologic, aduse de învățații români și streini (în special germani), pentru 
a combate încăpăţinarea negativă a adversarilor care se opuaeau, 
principial și din motive nu întotdeauna ştiinţifice, unul adevăr atât de 
elementar, au dat naştere la o recentă și bogată bibliografie, E ade- 
vărat că în discuția dintre specialiști s'au amestecat și oameni care nu 
aveau nici competinţa, nici cunoştinţele necesare, fle că negau, fle că 
apărau continultatea, Argumentele acestora, fireşte, nu numai că nu au 
contribuit cu nimic la soluționarea definitivă a problemei, ci, dimpo- 
trivă, atunci când susțineau cu orice preţ şi cu dovezi şubrede această 
continuitate, slăbiau posiţia tezel românești, permițând adversarilor să 
trlumieze uşor și cu multă paradă asupra argumentelor invocate de el. 
Acesta a fost motivul pentru care subsemnatul am văzut întotdeauna cu 
ochi răi inoportuna inmixtiune a diletanţilor în discuţia continuității, 
stărulnd mereu în å pretinde ca problema să fie lăsată numai pe seama 
celor chemaţi și ca ea să fle discutată calm şi cu oblectivitatea științifică 

1) In legătură cu recenta publicaţie a d-lui K. Ho redt, Eine lateinische Inschrift 


des 4. Jahrhunderts aus Siebenbürgen. Extras din „Anuarul Institutului de Studii Cla- 
sice“ al Univesităţii Regele Ferdinand I, Cluj-Sibiu, vol. IV. Sibiu 1941. 


576 C. DAICOVICIU 


cavenită. Nu mă indolam niciodată că numa! în felul acesta şi bazaţk 
pe solide argumente se va putea înfrânge şi cerbicia adversarilor şi 
— de ce n'am spune-o? — rezerva discretă a acelor învăţaţi streini 
care nu se pronunțaseră încă, Eram, pe de altă parte, convins că la pon- 
deroasele argumente scoase din domeniul linguistic, hotăritoare ta deosebi: 
în urma publicării primelor volume ale Atlasului Linguistic Român, 
trebue să se adauge şi acelea trase din domeniul arheologiei, Ele au 
şi fost aruncate in cumpănă, în parte chiar de cel ce semnează aceste 
rânduri, căutând a dovedi condiţia primordială a întregii probleme, 
adică rămânerea în Dacia și anume în Transilvania,') a unul număr: 
însemnat de locuitori romani sau romanizați, după retragerea autorită- 
ților și a armatei romane, ca şi putinţa dăinulrii şi a desvoltării acestei 
populațiuni sub stăpânirile barbare în așa măsură, încât să poată da 
naştere poporului român de astăzi, 

Deşi argumentele de ordin arheologic, trase din observarea atentă: 
şi din interpretarea obiectivă a materialului scos din pământ (din 
morminte, tezaure ingropate sau din diferite alte așezări omenești), 
duceau în mod imperativ la admiterea persistenței populaţiunii daco- 
romane în Ardeal, nu ne făceam de loc ilusia că ele vor convinge ime- 
diat şi pe colegii maghiari. Nu doar că dânși ar mai fi perseverat să 
nege existenţa unor „resturi neglijabile” de populaţie romanică în Dacia 
postaureliană (aşa ceva nu mai puteau tăgădul față de probele aduse), 
ci continuau să susțină că aceste rămășițe au dispărut în secolele urmă- 
toare şi că tot ceea ce noi atribuim poporului daco-roman în sec, IV 
şi urm, este fie foarte puţin, fie de origine barbară. Evident, toate aceste 
oblecțiuni ale arheologilor unguri plerdeau din valoare pe măsura în 
care descoperirile se înmulțeau iar cercul cunoştinţelor noastre se lărgea, 
reuşind a descoperi precis din mulțimea obiectelor arheologice ce este 
autentic strein (german, avar, etc.) şi ce întră în patrimoniul necontestat 
al băștinașilor, Acelaș lucru s'a întâmplat şi cu unele semne de cre- 
ştinism din sec, IV pe care le relevasem pe nişte monumente de 
piatră din Cluj şi aiurea, dar pe care, natural, arheologia magbiară s'a 
grăbit să le conteste ă priori ca ceva imposibil de imaginat, Fiind 
vorba însă, până acum, numai de material arheologie „mut“, adică 
lipsit de caracterul epigrafic ce nu suferă controverse, părerile contrare, 
oricât de fără temeiuri solide, nu puteau să ne surprindă, Era oarecum 
în firea lucrurilor mai cu seamă că în ridicarea feluritelor oblectiuni şi 
contestări intra o aşa de mare doză de patimă patriotică, Eram sigur 
că totul se va clarifica şi verifica pe deplin prin cercetări tot mat asidue 
şi prin descoperirile ulterioare, Ceea ce, mai curând decât mă aşteptam 
chiar eu, s'a şi întâmplat. ŞI s'a întâmplat în chipul cel mai desăvârşit 
cu putință, dovedindu-se nu numai o populaţie organizată care vor- 
beşte latineşte în Dacia Superioară de după părăsire, dar care era 
și creştină | După o serle de fapte și fenomene arheologice anepigratice, 
desvăluite până acum, iată că din dulapurile bogatului Muzeu Bru- 
kenthal din Sibiu priceperea şi hărnicia unui tânăr arheolog, fost elev 

1) Că în Sudul Daciei și anume în Sudul Olteniei şi al Munteniei a mai dăi- 


nuit vieața romană oficială, până prin sec. VI, e lucru cunoscut şi recunoscut de: 
toți. Cheia problemei era însă Ardealul. 


O SENSAŢIONALĂ DESCOPERIRE ARHEOLOGICĂ IN TRANSILVANIA 577 


al Universității româneşti din Cluj și actualmente colaborator științific 
la lastitutul de Studii Clasice al aceleiaşi Universităţi, a d-lul Kurt 
Horedt, scoate la iveală mult așteptata inscripţie latină din epoca de 
după abandonare, întovărășită de obişnuitul monogram al lui Christos 
înscris într'un cerc (vezi planga dela începutul volumului), Nu volu in- 
sista alci asupra amănuntelor acestei fericite descoperiri și nici asupra 
judicioaselor verificări prin care elevul nostru K, Horedt stabilește exact 
şi mai presus de orice îndoială localitatea unde a fost găsită inscripţia, 
acum 165 de ani, arătând și motivele plausibile pentru care ea a rămas, 
totuși, nerelevată şi nevalorificată de cercetătorii de până acum, Loca- 
litatea în care a fost găsită inscripţia este comuna Biertan din judeţul 
Târnava Mare, la Sud de Dumbrăveni, Textul inscripției, scris cu litere 
„ajurate“ pe o tăbliță de bronz, e simplu: Ego Zenovius votum 
posui, adecă „Eu Zenovie pusei (această) danie“. Dania e, în cazul 
de față, cercul de bronz cu monogramul lui Christos (X grecesc == Ch 
-+P grecesc = r), în forma în care acest monogram e întrebuințat de 
pe vremea lui Constantin cel Mare.!) Cu dreptate relevă însuşi autorul 
publicaţiei că forma literelor și, în deosebi, monogramul lui Christos ne 
trimit la sec, IV şi în niciun caz la un secol anterior, Dar şi stilizarea tex- 
tului (Ego Zenovius,..) ca şi întrebuințarea tăbliţei de bronz cu cele 
două urechi triunghiulare şi cu inscripția în litere ajurate ne confirmă 
aceeaşi dată târzie, după sec, III, deci posterioară retragerii legiunilor 
din Dacia. O dată mai! precisă nu se poate stabili, E foarte puţin pro~ 
babil ca ea să fie ulterioară secolului IV, 


Fireşte că în legătură cu această inscripție latină se pune, în primul 
rând, întrebarea, cine e acest Zenovius şi pentru ce aşează el la Biertan 
o pisanie creștină cu semnul Mântuitorului, Că e un creştin, nu încape 
nicio iodolală | Va fi fost, însă, un localnic, credincios al Evangheliei, 
sau un misionar ce propovăduia cuvântul mântuirii pe aceste plaiuri? 
Răspunsul nu e uşor de dat, Pentru calitatea de localnic ar pleda lu- 
carea mai simplă, cu caracter local, a inscripţiei (monogramul putând 
fi achiziţionat dintr'un atelier din împărăția romană), iar pentru calitatea 
de misionar ar vorbi numele Zenovius care e destul de rar şi ne tri- 
mite înspre Orientul creştin, deşi nimic nu ne împledică a presupune 
că şi un localnic, primind botezul, şi-a putut lua acest nume după vreun 
martir sau misionar necunoscut, 

Motivul pentru care se așează la Biertan această danie nu poate 
fi altult decâ acela că aici se afla o comunitate creștină în jurul unui 
sanctuar sau loc de cult creștin, Cine erau aceşti creștini, e o întrebare 
pe care trebue s'o discutăm mai amănunţit, In primul rând, limba la- 
tină întrebuințată în inscripția votivă ne dă o indicație în sine suficientă; 
credincioşii erau de limbă latinească, deci Romani sau romanizați. Dar 
aceștia nu puteau fi, în inima Transilvaniei, decât populaţia daco-romană 
rămasă pe loc, cudot ordinul de retragere al lui Aurelian, Astfel vede 
explicarea inscripției latinești şi d-l K. Horedt (o. c. p. 8). Faptul că 
monogramul lui Christos e grecesc nu inseamnă nimic deoarece el e 
un simbol devenit general pentru toţi creştinii, indiferent de ce limbă 


1) Toartele ce se văd la ambele obiecte servesc pentru a putea atârna obiectele, 


58 C. DAICOVICIU 


vorbeau (cum e de pildă, pe troițele noastre A şi Q sau NI-KA, tot 
de origine greacă), Constatarea noastră se întărește prin faptul că lo- 
calitatea Biertan e cunoscută ca așezare romană modestă și din sec, IE 
şi II. E adevărat că în secolul al patrulea, adecă pe timpul când datăm - 
inscripția creștioă, Dacia e stăpânită de poporul german al Visigoilor, 
Din Biertan însă nu avem până acum nicio dovadă arheologică gotică, 
ceea ce, evident, nu e un argument decisiv că nu ar fi putut exista și 
Goţi în jurul lui, Despre acești Visigoţi ştim că primiseră, în parte,. 
creştinismul, în forma lui arlană și că au avut chiar un episcop, pe 
Uifila, care predica în grecește, latinește și în limba gotică, Dar toate 
ştirile ce le avem despre e! şi despre creştinismul lor se referă la Goţii 
din Gotia, adecă din șesul Munteniei şi Sudul Moldovei, Chiar și acel 
creștinism al lor, propovădult de Uifila și alți misionari, e pus, cu bună 
dreptate, tot în legătură cu populaţia daco-romană creștină dela Nordul 
Dunării de jos, căci cul era să predice Uifila în latinește dacă nu ace- 
stora ? E sigur că la înrădăcinarea și răspândirea printre Goţi a creşti- 
nismului a jucat un rol hotăritor mulțimea creştinilor daco-romani su~- 
puşi vremelnic de el. De altfel, creștinismul Goţilor nu prea era pe 
placul conducătorilor lor care, foarte curând, pornesc o groaznică pri- 
goană împotriva lui, alungând pe Uifila şi pe ceilalți mistonari dincolo 
de Dunăre. Admiţând însă, dintr'un exces de prudenţă, că la Biertan 
era o comunitate creștină gotică, ne întrebăm de ce Zenovius îşi scrle 
pisania în latineşte şi de ce nu o scrie în greceşte dacă e misionar din 
Orient, sau în limba gotică (dacă era localnic got)? Răspunsul e simplu + 
flindcă sau era el însuși un daco-roman sau se adresa într'o limbă cu- 
noscută și vorbită de credincioşii săi, Aceşti credincioși, chiar dacă 
erau Goţi sau numai Goţi, nu puteau cunoaște însă această limbă decât 
numai dela supușii lor din regiunea Biertanului, ceea ce tot la singura 
concluzie istorică ne duce: la admiterea existenţii unei populaţii daco- 
romane de limbă latină și de credință creștină în Dacia Superioară de 
după Aurelian, 

Că această populaţie romanizată a vieţult la un loc cu Goţii și, 
mai târziu, cu Gepizii care s'au perindat la stăpânirea politică a Daciei, 
e un bun câștigat pentru istoria începutului Evului mediu al acestor 
ţinuturi. Convieţulrea lor se vede și din alte descoperiri arheologice, 
Nici nu se putea altfel! Din această convieţuire, micile resturi ale na- 
lunii gotice și geplde, care au rămas aici și după prăbușirea puterii 
lor politice, au sfârșit prin a se contopi total cu Daco-romanii dela 
care au luat și limba și credința cea nouă. Descoperirea dela Biertan 
ar putea îl, după cum se vede chiar și în ipotesa cea mal rezervată, 
cazul tiple al acestui proces de prefacere, Prin creştinismul impăciuitor 
şi blând, predicat in limba latină și cucerind 'și pe „varvari“, sa in- 
tâmplat nu numat păstrarea romanității din Carpaţi, cl şi întărirea și 
desăvârșirea acestei romanităţi, 

lată de ce am crezut de folos să mă opresc mal pe larg asupra 
importantei descoperiri cu care d-l Horedt a îmbogăţit atât de norocos 
cunoștințele noastre despre o epocă dintre cele mai puţin cunoscute din: 


istoria pământului românesc, 
cC. DAICOVICIU 


ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN 5179 


„ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN“ 


In anul 1936 a apărut in marea editură Albert Langen din München 
un roman cu acest titu semnificativ, datorit unula dintre cel mai bunt 
scriitori ai concetăţenilor nostri saşi, d-l Heinrich Zillich, Autor a. 
numeroase volume de romane, nuvele și esseuri, d-l Zillich după ce a 
luat parte, la el acasă, la mişcarea de înnoire literară și spirituală a 
Sașilor, s'a stabilit în Germania, unde şi-a câștigat un loc de seamă în 
lumea literelor, Scrierile d-sale, în mare parte cu subiecte din Tran- 
silvania, se bucură de bune aprecieri din partea cititorilor din marele- 
Reich și sunt foarte răspândite. Prin ele pătrunde în lumea şi în spațiul 
german nu numai oamenii şi locurile din Transilvania, ci şi felul în 
care priveşte tânăra generaţie germană dela nol problemele acestei pro- 
vincii şi în general problema românească, | 

lată de ce ar fi bine ca aceste lucrări să fie mai bine cunoscute- 
în cercurile intelectuale româneşti, lată de ce ne permitem şi noi să 
insistăm mai pe larg asupra unula din romanele d-lui Zillich — poate 
cel mai semnificativ dintre toate, Zwischen Grenzen und Zeiten a apărut 
în 1936. Cu toate acestea însă a trecut aproape neobservat de pubil- 
caţiile noastre, Din acest motiv și din alte multe, de care cetitorii no- 
ştri își vor da seamă din această cronică, credem că nu e prea târziu 
nici acum să se vorbească despre o carte, care de altfel stărue în vitrine, 


O valoare incontestabilă reprezintă acest roman al lui Helnrich 
Zillich şi din punct de vedere estetico-literar, Fluviul povestirii te lea- 
Sănă ușor, limba, colorată pe alocuri cu expresii tari, te înviorează, 
descilerile, deşi ample, schiţează esenţialul; uneori străbate şi câte-o. 
rază de umor, Scenele de dragoste sunt formulate cu o discreție și fi- 
neţă încântătoare, In aceasta privință romanul lui Zillich ar putea să 
servească de model multor romancieri de după războlu, în ale căror 
romane se răsfață desfrâul și desmățul sexual, Proporția justă ce a ştiut: 
s'o păstreze autorul în această scriere ce e în acelaşi timp — după cum 
ne-o mărturiseşte însuși, în epilog — și simbol şi reproducere după 
natură (Sinnbild und Abbild), ne îndreptățește s'o considerăm drept una 
din operele literare cele mai isbutite din câte s'au scris în ultimii ant 
de către Saşii din Transilvania, 

In acest moment credem însă că interesează mal mult ideile po- 
litice de care abundă cartea. Le vom rezuma cu cea mai mare obiec- 
tivitate, citând uneori pe larg din ele, Vom lăsa deci romanul însuși. 
să vorbească, 

O generaţie matură, compusă din Sașii Rheindt şi Tartler, Ma- 
ghlarul Bâldi, Şvabul maghiarizat Tiprâti, Evreul Herzblut, — toft 
funcționari mai mari sau mai mici la o fabrică de zahăr de lângă Brașov 
— sunt şefi de familie — (pe cei necăsătoriți şi pe cei fără de copil 
nu-i mai amintim) — care se străduesc să dele o educaţie cât mai. 
aleasă odraslelor lor, Aceşti copii cresc, cum s'ar zice, în faţa noastră, 
Dela leagăn până la ieşirea din cataclismul mondial (1914—1918), ne 
arată autorul o bună parte din gândurile şi sentimentele, aspiraţiile şi 
visurile, durerile şi decepţiile acestor ființe umane în devenire, In cu- 
lori foarte simpatice sunt zugrăviți Lutz Rheindt şi Géza de Béldi. 


580 ION GHERGHEL 


Un guraliv caraghios a fost de copil mic şi a rămas și ca adolescent, 
Otto Tartler, tipul demagogului politic imblătitor de pae goale, Din fiul 
renegatului Arpâd Tiprâti — care ar fi trebuit să se numească cu nu- 
mele său veritabil şvăbesc: Tipper — ce putea să iasă decât un be- 
cisnic şi un escroc, un om fără de niciun scrupul?| În era română se 
va numi mal intâi Tiberiu Tiprescu şi se va ocupa cu afaceri oculte și 
murdare în capitala României-Mari, iar mai apol, când primejdia cam- 
paniel dela Tisa îl ingrozeşte se va transforma iarăşi în Tiprâti, fiindcă 
Ungurii din provinciile ocupate de Români au fost atunci scutiţi de 
mobilizare. Din Evreul Hirsch Herzblut, un slăbănog trupeşte, s'a format 
cel mai guraliv și cel mai aprig maghiaron, laş și incult, dar insinuant 
şi insolent, încât a ajuns să-l scoată din râbdări cu sforăelile sale de 
jredentism maghiar chiar şi pe Magbhiarul de baștină pe nobilul Géza 
de Bâidi. Acestor cinci tovarăși autorul le mal adaogă unul, pe fiul 
ţăranului român Gheorghe, discretu! și simpaticul Nicolae Vlahiţa, 

După ce își petrec copilăria pe meleagurile pitoreşti din acest colţ 
din Ţara Bârsei, după ce urmează cursul primar la şcoala dela fabrică, 
condusă de Germanul de odinioară dela Rin, Bingerbriick, (care insă 
e  răduia din răsputeri, la această școală maghiară, să împiedece pe 
copiii germani, români și cehi de a învăţa măcar o totă din limba lor 
maternă, inițiind doar pe Saşi, pe furiş, în orele de după masă, în 
tainele limbei germane), prietenii vor pleca, rând pe rând, la oraş, la 
şcolile cele mari, Lutz, dimpreună cu un alt tovarăș, — fiu al unul 
țăran sas înstărit, întors de curând de pe șesul Bărăganului și stabilit 
acum şi el pe ogorul părintesc din jurul fabricei — vor urma la liceul 
săsesc, Nicolae la cel românesc, Otto, cu toată opoziția sa înverșunată, 
-dar neputincioasă în faţa voinței de oţel a tatălui său, va fi nevoit să 
înveţe mai întâi limba oficială a ţării, la un liceu maghiar, Cât despre 
fiul renegatulul Tiprâti şi fiul jidanului Herzblut —- care se va numi 
acum Szarvas în loc de Hirsch — ce să mai vorbim?! E de sine 'nțeles 
că pentru el dol nu putea să existe altă soluţie, decât înscrierea la 
şcoala maghiară de stat, 

ŞI astfel cresc și se desvoltă, atât trupeşte, cât și sufletește, tinerii 
din jurul fabricei de zahăr din apropierea Brașovului, Cu o rară di- 
băcle ne descrie autorul romanului scene din vleaţa școlară, bucurii și 
suferinţe, izbânzi și înfrângeri ale tinerilor noştri, cărora li se deschid 
án curând ochii și asupra chestiunilor de ordin politic, Atraşi în direcții 
diametral opuse, fiecare încălzindu-și sufletul la idealul naţional al pro- 
priului său popor, tinerii Lutz Rheindt, Nicolae Viahlţa și Geza de 
Bâldi — căci ceilalţi nu prezintă importanţă în această ordine de idei — 
se pomenesc, într'o bună zi, că sunt mai mult sau mai puțin înstrăinaţi 
unul față de altul, că fiecare nutrește alte aspirații. ŞI totuşi, în fond, 
rămân şi mai departe buni prieteni, neputându-se deslipi unul de altul, 
tolerându-și reciproc, deşi cu strângere de inimă și numai în mod tacit, 
convingerile, îațelegându-se unui pe altui cu toate că ici unul nu 
aproba politica celuilalt, E înduloșătoare această luptă prletenească, e 
semnificativă această prietenie întretăiată de svâcairi de luptă. La dis- 
cuţiile politice iau parte şi cei mari, într'o măsură şi mat intensă, tar 
tinerii îşi fac ucenicia, sorbindu-le cuvintele, Înafară de tatăl tânărului 


ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN 581 


Rheindt — care-i un om integru şi priceput, dar de obiceiu discret şi 
rezervat — mal apare în roman un personagiu, care e un spirit de o 
luciditate politică extraordinară: profesorul Mater dela liceul german din 
Brașov. Câţiva colegi de ai lui Lutz, de proveniență orășenească, (Gaan 
de Salzburg şi Deinhart Stotz) se atașează și el la cercul celor dela 
fabrică, petrecându-şi vacanţele împreună pe malul râului, prin grădial 
sau pe câmp, jucându-se, discutând sau tachinându-se, legând o strâasă, 
sinceră şi durabilă prietenie, 

Războiul mondial îl trăiră din plin acești tineri, mâaați în tranşee 
de propriile lor dorinţi, arzând de nerăbdare să participe la marele 
eveniment, Unii — adesea dintre cef mai buni, cum a fost cazul lui 
“Gaan — îşi jertfesc vieața pentru patrie, Cei care scapă cu vieață nu 
ajung — înafară de Nicolae Vlahiţa — la mult doritul echilbru sufle- 
tesc, căci aspiraţiile şi nădejdile lor, pentru care și-au primejdult vieaţa, 
rămân neimplinite, Tânărul Béidi vede cu ochii săi proprii desmem- 
brarea patriei maghiare; tânărul Rheindt, dimpreună cu ceilalţi tovarăși 
sași, se văd iarăși în faţa nedeslegatel și fatalei probleme, care privla 
soarta tuturor Germanilor, 

Din complexul discuţiilor și sândirilor, care converg toate spre una 
și aceeaşi ţintă, vom încerca să reținem măcar câteva idel din cele mal 
semnificative: 

„Eu nu ştiu ce a creat cultura budapestană aici în Ţara Bârsei, 
Oraşul stă prin noi de şapte sute de ani, Numai cu vreo trei decenii 
în urmă noi am fost cârmultorii el independenţi. Străzi, sate, biserici, 
dreptul — toate le-am creat not. Românii au înjghebat cartierele ro- 
mânești, atât în sate cât și în partea de sus a Braşovului, sudoare şi 
strădanle pe ogoare, alături de sudoarea noasiră“. (Din gândirile lul 
Rheindt, senlor, pag. 46), 

ŞI Românii erau mulți, mult mai mulţi decât Saşi și Uaguri, Nicel 
nu-și dădea seama copilul Lutz Rheindt ce mare era numărul lor, Ce 
«grozavă îl fu decepţia când constată, cu uimire, că până și Sfântul Ni- 
colae care-l aduse un măgăruș de Sfintele Sărbători, era un... Român, 

„» + „Nu mai exista nicio splendoare a puterii pentru Sași şi nu 
mai există nici conți al poporului săsesc (~= Volksgrafen), Peste întreaga 
Ungarile şi Transilvania nu mai era nimic decât uniformitatea celor 70 
de comitate (= judeţe), în fruntea cărora stătea veşaic câte un nobil 
maghiar, ca prefect, Stăpânitoril erau onorabili, însă le venea foarte 
greu să suporte că mai trăiau şi alți oameni pe lume înafară de Unguri, 
Prin aceasta puterea lor se transformă în nedreptate“. (Pag. 83), 

„Dirigintele clasei le cântase băieţilor imnul patriei... Era un 
cântec frumos şi solitar, Nu-l cântau decât Germanii, Maghiarii cântau 
imnul statului, Românii? Ei da, aceştia tunau cu răscolitorul lor „De- 
şteaptă-te Române!“ ,,, Nici Românii, nici Ungurii nu cântau despre 
concordia tuturora ?n Transilvania, Astfel cântau din străbuni, numai 
“Germanii, ori unde ar fi locuit, atâta timp cât aveau privirea largă, cu 
perspective europene“ (= europagiiltig), (Pag. 136—137), 

„++ „Ecoul tenebroaselor pregătiri din Balcani pătrunse până pe 
băncile şcolii, De sigur, ca din mare depărtare, Viena, până unde tre- 

5 


582 ION GHERGHEL 


bula să călătorești o zi și o noapte, zăcea mai aproape decât Bucu- 
reştii, unde puteai să ajungi în: 4 ore cu acceleratul, De mii de ant 
zăcea Viena și chlar Rinul mai aproape decât șesul de dincolo de 
munți. ,., „la priviţi, zise profesorul de istorie Maler, ... mase de: 
Români dincoace şi dincolo de graniţe, mase de Sârbi și sus, la gra- 
niţele din Nord și Nordest: Ruteni, dincoace şi dincolo şi Poloni. In 
Sud: Italieni; la mijloc Unguri și Croaţi; în Boemia: Cebhl, mat la Est: 
Slovaci. Dar și Germani dincoace şi dincolo de graniţe, răspândiţi pre- 
tutindeni în spaţiul uriaş, Elevilor le sfârălau capetele, E o astfel de 
risipire cu rost? Contează oare numărul sau prestațiunea ?,.. Transil- 
vania era doar acelaşi lucru ca Tirolul sau Silezia, un teritoriu al ma- 
relui spaţiu (Gebiet des grossen Raumes), peste care stăpânea împă- 
ratul; se părea însă că unele dintre popoarele conlocuitoare nu mai 
puteau să conceapă această străveche idee, Despre asta vorbise doar 
Meler adeseori, Din cuvintele sale se puteau citi îngrijorarea: oare 
Viena însași ma! avea ideea aceasta în faţa ochilor, știa Berlinul ceva 
despre dânsa ? Nici chiar Germanii nu pricepeau cu toţii ideea totall- 
tară (~ das Gemeinsame), Există popoare, care nu se voesce decât pe 
ele înșile. Frunzăriţi prin istorie şi o să le aflaţi prin propoziţii secun- 
dare, Există altele, care vreau să realizeze Grandiosul, dreptatea pe 
seama. tuturora, ideea. Acestea sunt purtătoarele culturilor; istoria lor e 
istoria mondială”, (Pag, 151—154). 

+. „Nedreptate după nedreptate au trebuit să sufere Saşii, de 
când își aduc aminte, Totuși lumea a progresat, Unde fumegă azi fa- 
brici germane, erau odinioară livezi, unde se întind azi străzile liniştite, 
făceau sgomot odinioară miile de meseriași, Pe de o parte s'a pierdut, 
pe de alta sa câștigat, Ungurii au rămas ce au fost, Saşii au devenit 
mai maleabili şi mai împăciuitori, Românii au învățat. Deși vremea. 
veche a fost mal mare, cea nouă e poate mal sănătoasă”. (Din gâadi- 
rile bunicului lul Lutz Rheindt, Pag, 185), 

La judicioasele argumentări ale profesorului Meter, cu prilejul unei: 
nunţi săsești, Maghiarul Kârkony nu poate să răspundă decât cu re- 
plici palide ca aceea ce urmează: 

«Vedeti, d-le profesor, așa stau lucrurile, Că noi am primit cul- 
tura dela Germani sau nu, e indiferent, că voi ne-ai clădit orașele 
nu Împortă, că mai există aici şi alte popoare sau nu, e un lucru se- 
cundar, Țara noastră e Ungaria, Ungurii o stăpânesc, ŞI în ceea ce 
privește drepturile popoarelor dintr'âasa, îmi ajunge aspectul acestul. 
ospăț şi legea maghiară a naţionailtăţilor“, 

„Care însă nu se aplică” t-o retează Rheindt.,, „Se vede că e 
boala mortală a Maghiarilor să considere pe toţi cetățenii Ungariei 
drept Unguri de pur-sânge și ceea ce nu se potrivește de bună voie, 
se trage cu de-a-sila pe calapod”, (Pag. 207). 

Profesorul Meler îşi epuizează zadarnic toate teoriile și înaltele 
principii de conducere unitară în faţa încarnatului şi neințelegătorului 
reprezentant al maghiarimii, care ține una şi bună: că Ungaria trebue 
să existe în veci de veci, în temeiul sacrelor sale drepturi istorice. „Ei 
nu văd decât Ungaria milenară, cred că sunt o lume care ar putea să 


ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN l 583 


înghită pe toți ceilalți. Comunitatea dintre popoare Ungurii nu o văd... 
N'au nici o intuiţie pentru marile realități”. (Pag. 479). 

„++ „Despre Germanii din imperiu (Reich<deutschen) nu vreau să 
vorbesc, Aceştia nu ştiu nimic despre răspândirea germană, Ei trec 
prin patria noastră cu zânagănit de pinteni, adeseori ca prinir'o ţară 
" duşmană, mândri pe vrednicia lor, fără să-şi deie seama că statul acesta 
mare este creație germană, Germanii din Austria însă ar trebui să știe 
ce au de pierdut sau de dobândit, Mai dispun ei de vechea lor artă 
de a guverna ? Val, nimic nu le-a mai rămas dintr'ânsa, Fatalul dublu- 
stat, pe care şi Germanii îl socotesc indispensabil, n'o să-l mai accepte 
niciun Român şi niciun Ceh, Pentru ce să aibă Magbhiarii dreptul la un 
stat separat, iar toate celelalte popoare conlocuitoare nu?“ (Pag, 506), 

In războtu îl întâlneşte stegarui (= Fâarich) Lutz Rhelndt din nou 
pe fostul său profesor Meier, într'un spital. O discuţie interesantă se 
incinge între acesta şi un ofiţer din imperiul german din care spiculm 
următoarele crâmpeie : 

„Nol Germanii avem doi împărâţi, Să mori de râs, d-le camarad. 
Dacă am avea numai niţel dar pentru infamie, ar trebui să-i facem 
sfârşitul unuia dintre ei, Dacă celalalt ar fi cât de cât împărat, ar trebui 
să pună mâna pe ţara celui decedat“.,, 

„Noi ne dăm vleaţa pentru ideile franceze, Acordăm flecăruia, 
care ne sugrumă, libertate, egalitate, frățietate, Ne prăpădim pentru de- 
stoinicia comercială a Englezilor. Aceşti fraţi poartă războiu cu noi 
pentru o cifră de bilanţ, pentru nimic altceva decât pentru o cifră de 
bilanţ, N'am dreptate“, 

„Et (Englezi!) trebue să se deştepte.,, El şi cu noi am putea să 
dăm popoarelor o ordine dreaptă, fără să asuprim pe vreunul. (verge- 
waltigen), Francezii niciodată | Popoarele s'au deșteptat, Ele nu pretind 
ceva nedrept, Vreau să fle libere, De acord, dar ele trebue sărămână 
împreună cu noi și poporul nostru trebue să le facă dreptate de bună voie”, 


„Noi ar îi trebuit să fim acela care să creeze unitatea poporului 
român într'un stat federal, Partida românească am plerdut-o, Dacă Ro- 
mânii nu se vor folosi acum de întâiul prilej să ne atace, nu merită 
să mai trăiască, Vă asigur, Domnii mel, nu există nicio scăpare decât 
doar o minune”. 

„Minuni se întâmplă numai pria revoluții“ replică ofiţerul german, 
Și-apoi urmă cu o linişte imperturbabilă: „Revoluţia germană va veni”, 

La râsetul lui Meler ofiţerul continuă: „D-ta crezi numai în pru- 
denja politică, numai în ordinea dreaptă făcută in înţelegere (einfiihl- 
sames, gerechtes Ordnen), nu crezi decât în pacificare prin convertirea 
la ideea comunității (Bekehrung zum Gemeinsamen). Popoarele însă 
trălesc intens (masslos) și din adâncuri (aus Untergriinden), ,,, Fie că 
vom învinge, fle că vom fi învinşi, de una nu vom scăpa și la urma 
urmei pentru asta luptăm : pentru tranformarea spirituală, pentru re- 
voluția germană. Că, după ea, marile scopuri europene ale politicei vor 
rămâne aceleași, pe care le doreşti D-ta, nu ştiu, Dar revoluția noa- 
stră va atinge toate popoarele — asta e de prevăzut, Numai cu po- 
poare transformate, se poate crea lucrul cel nou. Strigătul nostra cere 

5* 


584 ION GHERGHEL 


o nouă Europă, Deoarece fără de Germani și fără de consimțământul 
benevol al celorlalte popoare nu poate să existe Europa, va fi neapă- 
rată nevoe de o colaborare“. (Pag. 549—552), 


„Popoare despre care nimeni n'a auzit, alcătuesc state, ŞI noi 
Germanii stăm în Polonia, la Marea Baltică, în Ungaria, în Galiţia, ta 
Bucovina, în Basarabia — pretutindeni, Şi ce facem not? (Pag. 588). 


„Să nu uitaţi un lucru, Not am fost un popor de stăpânitori în 
această ţară, De vreo 50 de ani Ungurii ne-au smuls din mâni puterea 
politică, Am devenit minoritate etnică, după cum se spune, ne aflam 
încă tot în marele spațiu german, aveam slujbe și toate mergeau după 
vechiul obicetu (alles blieb uns gewohat), deşi am fost daţi uitării de 
către Germanii din Apus, Aci stăpânea Apusul; siguranță, drept și 
patrie, Acum vine Estul cel necunoscut, Acum suntem ceva cv totul 
nou (etwas ganz Neuartiges), am devenit Germani din străinătate (~= Aus- 
landsdeutsche)|! Înţelegeţi voi ce 'nseamnă asta | Stăm într'un turn stră- 
vechiu german și afară curge vieață necunoscută“, (Pag. 604), 

Așa ijudecau tinerii, întorși de pe fronturi, Bătrânii chibzuiţi, ca 
primarul Wagner şi cu tatăl lui Lutz, vedeau lucrurile cu alţi ochi! 


„Crezi D-ta că Ungaria poate să ne dele mai mult decât Ro- 
mânia? Are vreun înțeles să mai contăm la rămânerea Transilvaniei 
la Ungaria ?,., E vorba de interesul poporului nostru, Eu nu aştept 
nici dela Unguri, aici dela Români să se prăpădească de dragui nostru, 
Din moment ce Ungurii au isprăvit-o, (ausgespielt haben) trebue să ne 
punem bine din vreme cu Românii, (mössen wir uns nach den Ru- 
mănen umsehen) Dacă vom putea să le facem vreun serviciu n'o să 
rămână fără de răsplată“, (Pag. 616) 

Şi-acum să ne întoarcem larăși la discuţiile aprinse ale Saşilor 
celor tineri: 

„Gândeşte-te că în toate aceste teritorii locuese Germani, mai 
bine de 3/4 de milion, printre ei și de acela care abla acum se re- 
deşteaptă, cum sunt Șvabii, Până acum n'am putut să oprim, ca Ger- 
mani să devină Unguri. In urma legli dela Aiba Iulia primejdia 
e înlăturată, Românii nu pot să trădeze principiul, cărula îi datorează 
libertatea. Vom deveni Germani liberi în toate ţinuturile noului stat, 
ŞI nol, Saşii, nu rămânem singuri, când e vorba să fim separați de 
Occident“, (Pag, 618), 

Adeseori discuta Lutz Rheindt cu prietenul său Nicolae Vlahiţa. 
lată un crâmpelu caracteristic: 

„Nol am sacrificat, prin alipirea la România, ceva ce vol poate 
nici nu băgaţi de seamă. Un vis vechiu s'a dus, Dar Germanii sunt ca 
sarea, presărați prin toate ţările, care se formează alci în Răsărit. Nol 
vă suntem de foios, dacă vol nu ne strivit, (El zâmbi încurcat): Așa 
am judecat eu lucrurile. Ungaria independentă ne-a plerdut, Patria 
noastră e aici, vol sunteţi acum stăpânii. Vom trăi și vom vedea ce 
veţi face vol din Transilvania: dacă veţi putea s'o faceţi mal fericită, 
mal bogată, mai cinstită“. — „Şi Germania? (replica Nicolae), — „E 
atât de departe acum! Există Germani, care sunt la granița imperiului 
şi totuşi sunt separați de el, Tu ştii ce dulceaţă e într'asta, (Du welss't 


ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN - 585 


wie das schmeckt) Noi cel de alci nu ne putem uni cu Germania, 
din partea asta n'al motiv să te îndolești de noi, E o situație limpede 
între vol şi noi”, Pag. 623), 

„Germanii din imperiu nu au luat în seamă pe Germanii din Ră- 
sărit. Acum că au ajuns în suferiață numai din motivul că sunt Ger- 
mani, vor începe să priceapă și durerea din Est, Totul ajunge odată 
să se coacă, Totul se plăteşte odată. Ungurii plătesc acum ceea ce au 
păcătuit. Germanii plătesc, deoarece n'au păstrat credință faţă de el 
înșiși, Dar ei intră în acest calvar cu o glorie ca niciun alt popor,,, 
Nu, orice ar fi să vină, Germanii devin din zi în zi mai puţin vinovaţi, 
dacă ar fi ca vina lor să se măsoare cu nedreptatea ce li s'a făcut, 
„++ Dacă poporul german a avut vro vină, ea devine zi cu zi tot mat 
mică faţă de vina crescândă a celorlalți... Dela spiritul de pe front 
va veni mântuirea, Egala îndreptăţire (== Gleichberechtigung) nu în- 
seamnă nimic, dacă nu are un scop. Noi Germanii trebue să vrem 
egala îndreptăţire, flindcă ar insemna pielrea noastră, dacă ea nu s'ar 
realiza, Şi de aceea va deveni într'o ţintă comună (in eloem gemein-= 
samen Ziei), Odată şi odată] ŞI numai prin noi, (Und aur mit uns), 
„+ Poate că tocmai de aceea am fos aruacaţi aici în Răsărit unde 
mişună atâția dușmani, să formăm aluatui viitorului (Sauerteig der Zu- 
kunft), după cum în trecut am fost arhitecţii, Și poate și de aceea, 
deoarece aici în Răsărit se va decide soarta Europei şi a poporului 
german". (Pag. 639—641). 


In rezumat deci, scriltorul H. Zilltch priveşte toate problemele po- 
litice și sociale prin prisma germană, Dela venirea lor în Transilvania 
- Saşii s'au așternut pe lucru, împlinindu-şi cu prisosință o dificilă şi in- 
grată misiune istorică, Ei au fost chemaţi aici de principii maghiari să 
le apere hotarele dela Răsărit împotriva altor năvălitori, după ce Ma- 
hlarii s'au adaptat — mai mult de nevoe decât de bună voe — noilor 
împrejurări de vieaţă occidentală, primind creștinismul şi acceptând 
ordinea legală ce stăpânea în Apusul Europei, Prin propriile lor puteri, 
Ungurii nu s'ar fi putut menţine, Lăsaţi singuri, de capul lor, ei ar fi 
pierit, iremediabil, Sașii au fost acela care le-au servit drept razim. 
Saşii le-au zidit cetăţi și orașe, Sașii l-au apărat de cutropitori, Lor au 
deci să le mulțumească Ungurii dăinuirea pe plaiurile Transilvaniei, iar 
Şvabilor din Banat ar fi trebuit să le fie de asemenea adânc recunos- 
cători pentru faptul că aceștia au transformat vastele terenuri ce ză- 
ceau odinioară acolo pustii, prefăcându-le în pământ roditor, ŞI care a 
fost răsplata Ungurilor pentru aceste servicii şi binefaceri ? — Cea mai 
meschină ingratitudine: răpirea drepturilor ce li se acordaseră popoa- 
relor de viță germană la venirea lor în regiunile cunoscute din Tran- 
silvania și Banat, Sdrobirea libertăţilor administrative, judiciare, şcolare, 
ba chiar și bisericeşti. Intronarea unei crâcene politici de maghiarizare, 
Maghiarizare nu numa! a numelor de localităţi, ci şi a numelor de fa- 
milie ale locuitorilor Saşi, Şvabi și, firește și ale celorlalte neamuri 
mstrăine”, cu scopul de a mări tot mai mult numărul indivizilor cu buze 
maghiare în vederea creării himericului stat unitar maghiar, Tot ce 


586 ION GHERGHEL 


stătea în drumul acestui plan — clocit cu atâta îndârjită pasiune la 
Budapesta, hrănit cu atâta diabolică perseverență şi aplicat cu o ne- 
cruțătoare violență de către cercurile oficialităţii maghiare din Banat și 
Transilvania — trebuia înlăturat cu orlice preţ. Şi astfel școlile Şvabilor 
fură in cea mal mare parte maghiarizate, (Autorul ne serveşte, pe alo- 
curi și semntiicative date statistice), Simţul de apartenenţă etnică al po- 
porului german din Banat fu atrofiat in aşa măsură, încât Şvabil ajun- 
seră să se simtă, parcă mândri că cel mal înzestrați fii ai lor aveau po- 
sibilitatea să-şi facă studiile în liceele și universităţile maghiare, Ei ultau 
că prin intrarea prea adâncă în sefera culturii maghiare își pierdeau 
legăturile tradiţionale, renegându-şi ce aveau mai scump pe lume: limba 
şi unii dintrânșii chiar și originea etnică, Pierzându-și aproape cu totul 
conștiința lor naţională, mulţi, foarte mulţi fii de Șvabi deveneau nişte 
ființe deplorabile care oscilau între germanism și ;maghiarism, făcând 
sforțări supraomenești, dar în acelaşi timp zadarnice, în vederea armo- 
nizării acestor două lumi spirituale diametral opuse, după reţeta preco- 
nizată de profesorul, Şvab de or gine, Iakob Bleyer dela Uaiversitatea 
din Budapesta. (Vezi nota din Revue de Transylvanie 1938 — Tomul 
IV, Nr. 1—2, pag. 129 -133, 

Sașii din Transilvania nu numai că s'au opus cu tadârjire ten- 
dințelor de maghiarizare, dar au încercat, prin deputatul lor Rudolf 
Brandsch, să-l redeştepte şi pe Şvabi, urmăriad drept ţel tachegarea 
tuturor Germanilor din imperiul habsburgice tatr'un tot unitar, capabil 
să-și apere drepturile impotriva asupritorilor cu mal mulţi sorți de iz- 
bândă. Aceasta nu puteau să le-o ierte Uagurii. Tensiunea politică 
dintre cele trei popoare conlocuitoare devenia astfel tot mal mare taa- 
inte de izbucnirea furtunei din vara anului 1914, care avea să curețe 
atmosfera îmbâcsită de asupririle seculare și să întroneze altă ordine 
politică în acest colţ de pământ din Răsăritul Europei, prin ridicarea 
Românilor la rangul de stăpâni. 

Dar cum rămânea situaţia Sașilor şi a Şvabilor în cadrele noului 
stat român? Problema aceasta e o chestiune a viitorului și autorul lasă 
să se înțeleagă, că e prematur să se tragă concluzii, Scriitorul Ziilich 
se mărgineşte să sublinieze cuvintele subiocotenentului Nicolae Viahiţa, 
fostul elev al liceului român din Braşov, Transilvănean de origine, 
tânăr conştient de menirea istorică a neamului său (dar conștient și de 
datoria sa personală, bine ştiind că locul său e să lupte în rândurile 
armatei române în calitate de desrobitor al fraților subiugaţi): „Nici un 
popor nu rămâne în istorie, dacă nu e capabil să deie dovezi de 
vrednicie“, Cine a suferit atâtea veacuri de-a-râadal, ştie ce-l 
amarul asupririi şi nu va năpăstui, la rândul său, pe altii, Din inimile 
generoase ale Românilor au isbucnit, cu prilejul momentului istoric dela 
1 Decemviie 1918, la Alba-Iulia, chemarea entuziastă la o nouă vieață 
politică, socială şi culturală, într'o frăţească armonie, într'o adevărată 
şi sinceră colaborare a tuturor popoarelor care vieţuese în noua fară 
românească. Dar oare cuvintele acestea frumoase, de nobilă iertare, din 
care se poate trage concluzia că Românii vor șterge cu buretele paste 
umilințele de veacuri, se vor transforma îa faptă sau vor rămânea 
simple cuvinte, iîmprăștiindu-se ca fumul în zare? Oare după răcirea 


ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN 587 


primelor valuri de entuziasm, dar mai ales după ce politicianii din 
Vechiul Regat român își vor întinde recea și calculata lor stăpânire 
politică şi peste ţinuturile alipite ce va mal rămânea din promisiunile 
:generoase ale Românilor ardeleni, făcute lor la Alba-lulia ? Acestea sunt 
întrebările ce şi le pune, oarecum îngrljorat, autorul prin rostul perso- 
nagiilor din romanul său, Nu vor. cădea oare cu vremea şi Românii în 
greşelile politice ale vechilor asupritori? lată problema, fundamentală 
a convieţulrii acestor popoare a cărei rezolvire rămâne rezervată 
viitorului, E 

Acestea sunt, în linii mart, ideile cardinale de ordin politic, ce 
trec ca un fir roşu prin romanul lui H. Zillich, Zwischen Grenzen 
und zeiten, 

Am schițat în cele precedente atitudinea autorului față de pro- 
blema maghiară şi faţă de cea românească, privite ambele prin prisma 
germană. Dar prin aceasta nu am atins încă punctul central al pro- 
blemel politice ce-l frământă pe autor, Există pentru Germani o arză- 
toare problemă pangermană. In Sudul şi Estul Europei locuesc milioane 
de Germani, răspândiţi în pâlcuri mai mici sau mai mari printre alte 
popoare, care deţin în mânile lor frânele conducerii din ţările respective, 
Nu arareori, când isbucnesc conflicte armate, soldaţii de viță germană, 
stând în serviciul și la dispoziţia diverselor state, învrăjbite fatre ele, 
se văd nevoiţi să lupte unul împotriva celuilalt, Mil și zeci de mii de 
Germani pier în mod tragic, fără vola şi fără vina lor, în aceste fatale 
lupte fratricide, la timp de pace aceşti Germani din Răsăritul şi 
Sudul Europei sunt nevoiţi să lupte pe alt front: pe cel al apărării 
drepturilor politice şi culturale împotriva atacurilor stăpânitorilor din 
statele respective, Ideea centrală a problemei pangermane s'ar putea 
formula deci astfel: Păstrarea și intensificarea influenței germane şi 
dobândirea spaţiului vitai, dincolo de granițele imperiului german, în 
spre Sudul şi Estul continentului nostru, 

ION GHERGHEL 


MISIUNEA ORTODOXĂ ARDELEANĂ ÎN BASARABIA 
ŞI TRANSNISTRIA 


Nicăiri ca în vieața neamului nostru nu s'a evidențiat mai malt 
'neputinţa graniţelor, trase de silnica nedreptate omenească, peste gra- 
nițele veşnice, statornicite de înțelepciunea lui Dumnezeu, In atari vre- 
muri de restriște, sufletul neamului nostru a comunicat, în multe şt 
diferite forme, fără să-l poată opri dela aceasta o graniţă urgisită sau 
o tiranie nebună. lar în vremuri bune, câad, prin ajutorul lul Dum- 
nezeu, birula dreptatea, același suflet s'a îmbrățișat, s'a mângălat şi s'a 
fortificat pentru înfruntarea oricărui viitor, 

Biserica românească a fost întotdeauna, în orice împrejurări, mamă 
bună, care a şters druntea îndurerată a neamului şi t-a ajutat să iasă la 
liman, dovedindu-şi puterile ei de-a-pururi triumfătoare, 

Ia duhul acestei tradiţii româneşti a pornit I, P, S. Sa Mitropo- 
litul Nicolae al Ardealului, insoţit de PP, SS, Episcopii: Andrei al Ara- 
dului, Nicolae al Orăzii, Vasile al Timișoarei, Voniamin al Caranse- 


588 ZOSIM OANCEA 


beşului şi de 53 preoți ardeleni, la începutul lunet Septemvrie a. c. spre 
Basarabia noastră chinuită, pentru a duce imbrăţişarea Ardealului şi a 
intregului românlsm sufletului românesc de acolo. 

In aproape trei săptămâni, Inalţii Ierarhi și preoții însoțitori, împăr- 
tti în echipe au cutreerat peste 600 sate basarabene, ducând cuvânt de 
mâgălere și întărire şi mărturisind basarabenilor participarea întregului: 
românism la durerea lorde un an de zile, îndemnați la aceasta de dra- 
fostea de neam și lege, care, mal ales in vleața neamului nostru, s'a 
arătat că niciodată nu plere. 

Pe lângă cuvântul frăţesc, |! s'au lăsat și o mulțime de cărț!,. 
Numai în jud, Lăpuşna și Orhelu, unde a lucrat I, P, S, Sa Mitro- 
politul Nicolae cu echipele însoţitoare, s'a împărţit un vagon de păzi 
din partea Arhtepiscoplei și din partea Astrei, 

Au fost clipe măreţe, înălțătoare, Aveam conștiința, cei care am 
luat parte la această binecuvântată misiune, că paşii și cuvintele noa- 
stre erau paşii și cuvintele necmului și simţeam că puterile noastre slabe 
erau întărite la maximum de puterile nebiruite ale Neamului şi ale Crucii, 
în numele cărora lucram, 

Am găsit în Basarabia urmele unei îngrozitoare suferinți, dar am 
văzut în suferința aceasta desfăşurându-se măreț eternul destin româ- 
nesc: prin Cruce la Înviere. 

Au fost acolo mărturisiri de credinţă, vrednice să stea alături de. 
cele mal glorioase fapte de felul acesta din trecutul neamului nostru, 


In comuna Mișcani, jud. Lăpnşna, al cărei preot Ieremia Ciocan, 
în vârstă de 75 de ani a fost împuşcat, sa găsit un ţăran care şi-a dat 
întregul preţ al unei perechi de boi, pentru a se plăti impozitul pe 
cult, pus de bolşevici, 

In comuna Ohrincea, jud. Orhelu, când au voit bolșevicii să intre 
în biserică s'o pângărească, femelle sau dus de au luat cheile și au 
fugit cu ele, cu orice risc, 

In comuna Izbeştea, tot jud, Orhelu, ţăranul Mihail Băluţel a fost 
pus în situaţia de a-și cere lertare dela conducerea sovietică, în care 
erau și jidani, El a spus că își cere lertare dela creştini, dar dela cel 
nebotezaţi nu. A fost dus la marginea satului și împuşcat, 

In comuna Hâncești, jud, Lăpuşna, bolşevicii au ridicat o statue 
lui Cotovschi, cel mał mare iâhar al Basarabiei, ajuns sub ei mare: 
demnitar, La desvelirea statuli a vorbit și cântăreţul bisericii din sat, 
care a spus: „Ne pare și nouă ghine că avem și noi un monument în 
târgul ista, dar nu trebuia să puneţi pe tâiharul ista chiar lângă bise- 
mică“, A fost îndată arestat şi deportat în Siberia, 

In Transnistria am văzut, alături de toată urgia bolşevică, dusă 
până la totala înnăbușire a manifestărilor religioase, cea mai mare mi- 
nune a credinţii, Şi-au refăcut în câteva ceasuri bisericile, prefăcute de 
bolşevici în magazii, prăvălii, cinematografe, teatre, grajduri etc., incât 
am putut sluji în ele. 

Plângeau toți, tot timpul slujbe! și mulțumeau lui Dumnezeu 
că l-a învrednicit să mai trălască asemenea clipe. Oameni care nu mat 
cântaseră poate de ani de zile, au alcătuit coruri de toată minunea, 
care dădeau răspunsurile la Sf, Liturghie, 


MISIUNEA ORTODOXĂ ARDELEANĂ ÎN BASARABIA ȘI TRANSNISTRIA 589 


In Basarabia şi în Transnistria ne-am încredințat pe deplin că ni- 
meni și nimic: „nici moariea, nici vieafa, nici îngerii, nici căpeteniile, 
nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea nici 
adâncul, nici altă făptură oarecare“ (Rom, VIII, 38—39), nu vor putea 
despărți neamul românesc de dragostea lui de Dumnezeu, în care a fost 
crescut de biserica noastră de-a-pururi trlumfătoare, 

Pentru sufletele noastre de preoţi ardeleni, clipă de clipă, tăria 
aceasta de credinţă a sufletului românesc de pretutindeni a fost o mare- 
bucurie și cea mai sigură chezășie, că nicio putere omenească nu va: 
putea stăvil! lupta noastră sfântă, pentru deplina realizare a mult batjo- 


coritei și mult chinuitei dreptăţi româneşti, 
Preot ZOSIM OANCEA 


ORIGINEA ETNICĂ SAU DE SÂNGE 


D-l Eugen Petit, consilier la Înalta Cure de Casaţie, a făcut să 
apară o importantă lucrare despre originea etnică sau de sânge, foarte: 
actuală prin problemele pe care le pune!) Dela început trebue să 
remarcăm că d-l consilier Petit își subintitulează lucrarea „studiu juridic, 
istoric şi biologic“, arătându-ne preocuparea de a trata această pro- 
blemă cât mai aproape de realităţi, pentru stabilirea cu orice preţ a 
adevărului, „România — spune d-sa — are dreptul să ştie care sunt 
adevărații el fil, iar Românii să-și cunoască frații de sânge”, 

Ritmul nou de vieaţă care se impune tot mai mult în Europa. de 
azi, care își cere și își cucerește drepturile în numele realităţilor, a 
făcut şi la noi actuală această problemă a originei etnice, 

In România de ieri, ca şi în toate statele democrate, nu se putea 
pune problema orlginei de sânge, întru cât legea proclama egalitatea 
tuturor cetăţenilor, indiferent de rasă, de origine, de limbă sau de 
religie, Pentru a avea drepturi se cerea să fii cetățean român sau supus 
român, adecă membru al acelel mari societăţi anonime care era statul; 
Naţionalitatea se acorda pe baza legii, nu pe baza sângelui, Orice pri- 
beag adus de ploi și de vânturi la ușa noastră, după un anumit stagiu 
şi după oarecari condiţii îndeplinite desigur foarte relative, era făcut 
părtaş drepturilor pe care fili naţiunei române le aveau dela părinţi, 
dela strămoși și dela Dumnezeu. 

Această concepție politică îşi avea corespondentul în teoriile despre 
egalitatea oamenilor dela natură, egali ca zestre ereditară, diferenţele 
dintre oameni și dintre popoare fiind atribuite mediului — teorii răstur- 
nate de legile biologiei şi ale eredității, Statul pentru ideologia liberală 
era rezultatul unui contract social — nu forma de organizare a une! 
naţiuni, 

- D-l Eugen Petit arată în lucrarea D-Sale că definirea originek 
etnice a fost făcută cu multă superficialitate, înțelegându-se că este de: 
origine etnică românească, adecă Român de sânge, oricine descinde dim 
părinţi, bunici şi străbuni români, fără să se explice ce se înţelege 
prin a fi Român. D-l profesor Gruia, pe vremea când făcea parte din 


1) Eugen Dimitrie ‘Petit, Originea etnică, Buc. 1941, Ed. „Universul”. 
Preţul Lei 40— n 


:590 i GEORGE VORNICA 


Gavernul Gigurtu, în expunerea de motive la decretul-lege pentru inter- 
-zicerea căsătoriei dinte Români de sânge și Evrei, a căutat să stabi- 
lească pentru prima oară la nol ce se înţelege prin origine etnică, dar 
-u a făcut-o decât în opoziţie cu ceea ce este evreu, definind mai 
mult ce înseamnă să fii arlan, nu Român. Definiţie cu totul nesatisfă- 
cătoare, a cărei formulare incompletă se poate explica prin împreju- 
rările politice dela noi din ţară din vara anului 1940, 

Pornind la studiul originei etaice, d-l Eugen Petit arată noțiunile 
cu care nu trebue confundată, Ia primu: rând denunţă ca o „erezie 
ridicolă”, confuzia foarte curentă dintre originea etnică și naţionalitate, 


„Căci naționalitatea o poate da legea, în timp ce originea etnică 
vine dela natură. Prima derivă deci din faptul voinţei oamenilor, pe 
când cea de a doua este opera lui Dumnezeu, 

„Omul se naște cu originea lul etnică și moare în ea, Românul 
este născut Român, far nu făcut“, 

A doua confuzie pe care o denunță d-l Petit este aceea dintre 
noțiunea de origine etnică şi noţiunea de legitimare, Toţi copiii născuţi 
dintr'o căsătorie, indiferent de împrejurările naşterii, sunat declaraţi legi- 
timi atât față de femee, ceea ce este foarte firesc, cât și față de soțul 
-el, ceea ce este discutabil uneori şi cu totul neadevărat alteori, 

„+ „Căci originea etnică, adică sângele copilului este o chestiune 
„de fapt, faţă de care legiuitorul, prin dispoziiiile sale trebue să se măr- 
glnească numai la regule de procedură, adică la acele care au de scop 
:stabilirea cât mat exactă a realităţii“, 

De aceea legea va trebui să lase deschis drumul discuţiei şi al 
probelor în cazurile suspecte, 

Deasemenea nu se poate conferi originea etnică românească unui 
copil natural născut dintr'o mamă româcă, până nu se poate exclude 
posibilitatea ca tatăl copilului să fie un evreu sau un străin, 

„Copilul natural au poate fi considerat în principlu decât având 
numai 50%, din sângele mamei sale, Femeiei mame, tatălui adevărat 
sau chiar copilului, urmează însă a li se admite să facă dovada felului 
celeilalte jumătăţi“, 

Problema originei etnice fiind clară pentru copilul născut din 
ambii părinți români, prezintă însă dificultăţi pentru copilul născut din 
încrucișările între părinţi de sânge diferit. Pentru a lămuri deplin această 
lature a problemei originet etnice, d-l Eugen Petit răstoarnă cu date 
ştințifice altă erezie care circulă în marele public şi anume că tatăl ar 
fi singur acela care ar imprima originea etnică, adică sângele copilului, 
De obicelu lumea este dispusă să acord= unui copil născut dintrun 
român de sânge și o străină: calitatea de român. Pentru a spulbera 
această eroare, d-l Petit arată datele științifice ale concepției copilului, 
care primește totdeauna 50%, din zestea sa ereditară dela mamă, în 
egală măsură cu partea primită dela tată, 

„Deci, în mod necontestat, atât mama cât şi tătăl, dau câte jumă- 
tate din origiuea lor etnică, copilului — omului — care se naşte din 
împreunarea lor“, 

După ce a arătat ereziile și confuziile cele mai dese în legătură 
“cu originea etnică, d-l consilier Petit ne apropie tot mai mult de defi- 


ORIGINEA ETNICĂ SAU DE SÂNGE 591 


nirea noțiunei de Român, Pentru aceasta ne furnizează datele istorice 
ale popoarelor din Europa, studiindu-le compoziţia lor originară și 
oprindu-se la poporul român, Sângele nostru este compus, după datele 
din „Istoria Românilor“ de d-l profesor C, Giurescu, în primul rând 
diatr'un element autohton dacic, peste care sa suprapus elementul 
roman, lar mal târziu la sute de ani dela -plămădeala acestor ele- 
mente s'a adăugat elementul slav, rămânând însă primele două în pre- 
ponderenţă, i 

„Dect de orlglne etnică română, este acela în vinele cărula curge 
amestecul de sânge daco-romano-slav, cu preponderența primelor două”, 

Originea etnică se stabileşte, cum am văzut până acum, pe baza 
principiului biologic şi pe baza principiului etale, Mai rămâne al treilea 
principiu, întregitor, conform cărula toate probele trebue să fle ingă- 
duite, „pentru stabilirea cât mal exactă a realităţii”, 

Numele de familie nu poate fi socotit un indiciu sigur la stabilirea 
originel etnice, fie dia cauza tastrăinării numelor românești sub vechile 
stăpâniri, fle din cauza uzurpăril celor mai românești nume de către 
străini şi mal ales de către Evrei, 

După aceste consideraţii, ar fi de origine etnică românească acela 
care se naște din părinţi români, cu sânge daco-romano-slav, având 
pe toți cei patru bunici români, Dacă din patru bunici, unul nu este 
român de sânse, dar este arian, copilul cu 75%/, sânge românesc ar 
trebui socotit de origine etnică românească, 


Excluzânad dela inceput și categoric orice căsătorii dintre Românii 
de sânge și orice categorie de Evrei — „pământeni sau subpământeni“ — 
legea va putea permite căsătoriile dintre Români și indivizi aparţinând 
popoarelor latine, în acest caz prin căsătorie s'ar întări elementul roman 
din sângele nostru. Copiii rezultați din aceste căsătorii ar trebut să pri- 
mească originea etnică românească, 

„Deci legea va arăta — după lucrările specialiştilor — care sunt 
popoarele al căror supuşi etnici, fiind căsătoriţi cu Români sau Românce, 
vor da naștere la copii cu sânge ce se menţine românesc“, 

Originea etnică sau de sânge așteaptă să fle legiferată, Nu ne 
îndolm că în România de mâine va fi rezolvată cât mai drept posibil, 
“adică cât mal aproape de realităţi, Până atunci Ministerul de Interne, 
cum se putea ceti în ziare nu de mult, a dat ordin ca primăriile să 
nu mai elibereze certificate de origine etnică, întru cât nu s'au stabilit 
priaciplile după care vor îi acordate, Până la această legiferare, poate 
ca o reminiscență a definiţiei d-lui profesor Grula, uaele autorităţi înţeleg 
prin origine etoică, calitatea de arian. Astfel Ministerul Afacerilor Străine, 
într'un anunţ publicat de câteva săptămâni în ziare, cere concurenţilor 
pentru ocuparea unor posturi să fle „cetăţean român, de origine etnică 
arlană“, — ca şi când noţiunea de arlan ar defini un popor. 

Legiferarea originel etnice se impune atât pentru asigurarea pri- 
matului românesc în ţara noastră, cât şi pentru asigurarea păstrării 
neatinse în viitor al acestui patrimoniu care este sângele românesc, 
primit moştenire dela strămoși împreună cu pământul pe care trăim 


de mii de ani, - 
. GEORGE VORNICA 


INSEMNĂRI 


ADUNAREA GENERALĂ A ASTREI 


La 28 Sept. a. c, s'a ţinut la Sibiu 
adunarea generală anuală a Astrei. Ea 
a avut de astă dată un caracter pur 
administrativ, din motive bine înteme- 
iate, expuse de d-l Dr. Iuliu Mol- 
dovan, preşedintele ei, în cuvântarea 
inaugurală. Asociaţiunea — a spus dsa — 
nu poate ţine una din acele adunări ge- 
merale care fac parte din tradiţia ei 
cea mai aleasă și nu poate, îndeosebi 
ține o adunare în care să-și aleagă o 
nouă conducere — aşa cum ar trebui 
să fie cea de acum — atâta timp cât la 
acest act nu pot lua parte delegaţii tu- 
turor organizaţiunilor ei. Aproape jumă- 
tate din aceste organizaţiuni Sunt în 
Transilvania de Nord. Avem acolo des- 
părțăminte vechi și puternice ale căror 
realizări în domeniul cultural şi naţional 
sunt o adevărată mândrie pentru Astra. 

După ce adunarea a dat o clipă de 
pioasă reculegere eroilor morţi în ser- 
viciul patriei, s'a dat citire telegramelor 
omagiale, adresate M. S. Regelui, d-lui 
Mareşal Antonescu, Conducătorul Sta- 
tului şi d-lui Prof. M. Antonescu, Vice- 
preşedintele Consiliului de Miniştri, s'a 
trecut apoi la alegerea comisiunilor sta- 
tutare pentru examinarea activităţii din 
anul trecut al Astrei. S'au citit ra- 
poartele acestor comisiuni, care au fost 
aprobate în întregime. i 

Cu toate că nu s'au făcut învitații ofi- 
ciale la adunare, au luat parte un mare 


număr de membri, în frunte cul. P. 
Sa Nicolae, Mitropolitul ortodox ab 
Ardealului şi cu P. S. Dr. V. Macavei 
vicarul Mitropoliei unite. I. P. S. Nicolae 
a ţinut să mulțumească, cu acest prilej 
Astrei pentru frumosul dar de 27.000 
de broșuri din Biblioteca Populară, 
pentru fraţii din Basarabia şi de peste 
Nistru, broşuri care au fost distri- 
buite cu ocazia misiunei condusă de 
L P. Sa in ţinutul de peste Prut. 


Cu prilejul adunării a fost distri- 
buit participanților numărul admini- 
strativ din „Transilvania“ în care sunt 
cuprinse rapoartele generale privitoare 
la activitatea din anul trecut de gestiune. 
Se vede din aceste rapoarte cum, cu 
toate greutăţile excepţionale pe care a 
trebuit să să le învingă, Astra a căutat 
să se adapteze timpului, contribuind cu 
truda ei curată la inălțarea sufletului 
neamului în aceste vremuri de răscruce 
a istoriei noastre. S'a distribuit un mare 
număr de broşuri pentru răniții din spi- 
tale, apoi pentru satele din Basarabia, 
s'au trimis ajutoare pentru soldaţii ple- 
caţi la datorie, s'au ţinut conferințe, dar 
mai ales s'a folosit de cuvântul scris, 
prin editarea revistei Transilvania şi a 
Gazetei Transilvaniei (aceasta de cătră 
desp. din Brașov), publicaţii ale căror 
scopuri cititorii noştri le cunosc în- 
deajuns, 


I. B. 


INSEMNĂRI 593 


NICOLAE FILIPESCU 


Nu ştim prin ce taină a sorții, în 
momentele tragice, prezenţa marilor dis- 
păruţi este mai vie de cât altădată. Chiar 
şi atunci când vălul uitării s'a așternut 
peste ei, le simţim mâna pe umărul 
nostru împovărat de îndoieli. Subt acest 
văl îşi durmea somnul de veci şi Ni- 
colae Filipescu. Işi mai amintea de 
marea lui energie, din când în când, 
câte unul dintre aceia care au cunoscut-o, 
Când numărul acestora s'a rărit, Nicolae 
Filipescu s'a pierdut şi el în zarea de- 
părtării, odată cu ei. lată însă că atunci 
când neamul — ale cărei virtuţi şi aspi- 
raţii el le-a reprezentat cu atâta nobleță 
— a ajuns iarăși la răscrucea primei- 
diilor, ca acum 25 de ani când Nicolae 
Filipescu a coborit în mormântul dela 
Mânăstirea Dealului, nebiruita lui cre- 
dinţă în victorie vine să se alăture cre- 
dinţei noastre, crescând-o. 


Puţini au crezut cu atâta putere în 
desrobirea Ardealului, puţini au luptat 
cu atâta energie pentru această. desro- 
bire, asemenea acestui boer, adevărată 
podoabă a rasei noastre, Vă aduceţi 
aminte de profeticele lui cuvinte, adre- 
sate Regelui Ferdinand în 1915: „Eşti tri- 
misul lui Dumnezeu ca să împlineşti visul 
unui neam! Vei fi cel mai mare Voevod 
al Țării, împodobindu-te cu titlurile lui 
Mihai Viteazul, Domn al-întreg Ardea- 
lului, al Țării Româneşti și al Moldovei, 
adăugând pe deasupra strălucirea pur- 
purei regale; sau răpus în cel mai su- 
prem avânt de vitejie al neamului, vei 
fi totuşi siinţit ca erou naţional. 

„De nu va fi nici una nici alta, grozav 
mă tem că praf se va alege de Ţară și 
Dinastie. 

„De aceea mărirea ce ţi-o urăm este : 
Să te încoronezi în Alba-Iulia, s'au să 
mori în Câmpia dela Turda!“ 

Credinţă, vitejie şi onoare — cu 
aureola acestor virtuţi apare alăturea de 
moi Nicolae Filpescu, asemenea unui 
cavaler desprins dintr'o măreaţă epopee. 


Să-i sfințim memoria, dar mai presus 
de toate să ne aducem aminte de cu- 
vintele de foc şi de exemplul vieţii lui. 


Credinţă şi sabie, neam românesc! 


I. B. 


UN NOU AN UNIVERSITAR 
IN PRIBEGIE 


Universitatea Daciei Superioare in- 
cepe un nou an școlar în pribegie. Lo- 
calurile în care au fost adäpostite vre- 
melnic facultățile, clinicile şi institutele 
ei au fost amenajate în mod mulțumíitor, 
pentru o activitate mai sistematică şi 
mai rodnică, datorită stăruinței şi sim- 
tului gospodăresc al d-lui prof. Dr. I. 
Haţieganu, rectorul ei. Cu mare trudă 
s'au găsit şi căminuri pentru studenți și 
studente. În mâna acestora a fost aşezat 
un admirabil ghid (Academicus. Ghidul 
studentului în universitate), apărut sub 
priceputa îngrijire a d-lui Dim. Todoran, 
directorul Oficiului universitar, Ceea ce 
a fost deci una din tradiţiile cu care pe 
drept cuvânt se mândrea Universitatea 
Transilvaniei, grija pentru studenţi, este 
pus şi de astădată pe întâiul plan. 
Această grijă este mult mai necesară 
acum, când condiţiile de vieaţă ale stu- 
dentului sunt extraordinar de grele. 
Este necesară apoi nu numai pentru 
partea ei materială, ci şi sufletească. 
Universitatea noastră n'a uitat nici pe 
una, nici pe cealaltă. Pe coperta ghi- 
dului amintit este reprodus altarul săpat 
în incinta Universităţii, care poartă in- 
scripția: „Almae matri napocensi sa- 
crum". Aceste cuvinte studenții le vor 
citi în fiecare zi şi îşi vor aduce aminte 
de ţinta supremă a tuturor năzuinţelor 
noastre: reîntoarcerea acolo unde ne 
cheamă dreptul, iraţii şi creaţia noa- 
stră spirituală. Acesta trebue să fie 
şi scopul suprem al învățământului 
nostru pribeag, firul roşu care leagă 
lecţiune de lecţiune, deviza care se 
adânceşte zi de zi, primind puterea ne- 
biruită a credinţei, Universitatea care 


594 INSEMNĂRI 


poartă pe frontispiciu numele Regelui 
` Ferdinand I, Intregitorul, ne-a sădit în 
suflet icoana cea mai bogată, mai de- 
plină și mai nobilă a spaţiului şi desti- 
nului nostru. Ea a sângerat cumplit când 
această icoană a fost umbrită şi sfăşiată 
de evenimentele tragice de acum un an. 
Cu puteri înnoite, va lupta acum pentru 
recucerirea și ridicarea ei în lumina 
strălucitoare de altă dată. Aceasta este 
menirea ei. 
I. B. 

AUS GRÜNEN WÄLDERN 
WEHT DER WIND 

Rumänische Gedichte, herausgegeben 
von Hermann Roth. Wiener Ver- 
lagsgesellschaft 1941. (Die Gedichte wur- 
den aus dem Rumänischen übersetzt von 
Arnold Roth, Hans Diplich und 


Hermann Roth. Die Buchausstattung ' 


besorgte Hermann Schmutzen- 
h ofer). Pag. 123. 

lată o carte care îți face multă bu- 
curie dela prima vedere. Ea îţi încântă 
mai întâi ochiul prin haina ei editorială 
strălucită, de o execuţie tehnică irepro- 
șabilă şi plină de bun gust. O deschizi 
cu plăcere şi citeşti versurile sprintene 
în forma pe care le-au dat-o cei trei 
traducători, Retrăieşti emoţii şi sensaţii 
dragi din lecturile tale, pentrucă și-au 
păstrat toată prospeţimea şi tot parfumul 
lor original, şi te opreşti pe alocuri în 
bătaia unor ecouri şi înterpretări care 
vin de pe răspântiile altei vieţi decât 
cea trăită de tine şi împodobită de poeţii 
traduşi. Dar când versurile sunt cizelate 
cu talent şi măiestrie de poet, este şi 
savuros și interesant să vezi cum se 
reoglindesc trăirile noastre în sensibi- 
litatea celor mai intelectuali şi înzestrați 
dintre compatrioții noştri saşi. Trebue 
să recunoaştem pe de altă parte că 
tălmăcind aceste poezii au avut difi- 
cultăţi mari de biruit şi că au izbutit s'o 
facă cu o remarcabilă iscusinţă şi pri- 
cepere. De sigur, nime dintre noi nu 
s'ar putea împăca de loc cu gândul de 
a considera Doina lui Eminescu un 


„Klagelied“, deci un bocet cum sar 
spune româneşte: „Von dem Dnjester 
bis zur Theiss Dringen Klagen hart und 
heiss: Uns Rumänen zu bedrücken, 
Beugen Fremde unsern Riicken.., Von 
Boian bis Vatra Dorn Fallen sie im 
unser Korn (= Din Boian la Vatra 
Dornii. Au umplut omida cornii!!)” sunt 
versuri care au doar vre-o câteva aso- 
nanje cu Eminescu şi schimbă de fapt 
Doina în cântec de jale. Şi de asemenea 
nu înţelegem cum se sting stelele de 
glasul chinului nostru, când de fapt işi 
adună şi ele luminile unde... Şede 
Domnul cu Simpetru, La o masă de 
argint, ca să asculte şi ele glasul strunei 
năzdrăvane a lui Laie Chioru, „Dunkel 
wird die Erde decken, Wenn du spielst 
im  Himmelssaal, Aller Sterne Licht 
vergehen Vor der Stimme unserer Qual”. 
Cetiţi însă cele două poezii în întregime 
și totuşi veţi găsi într'ânsele puternic 
zvon din Eminescu și din Goga și ori- 
cum o remarcabilă dibăcie în prezen- 
tarea trăirilor proprii din lecturile ro- 
mânești ale traducătorilor. 

Dar am putea cita pagini întregi, în- 
deosebi din capitolul poezii populare, 
în care traducerea însăși este impeca- 
bilă şi păstrează tot farmecul şi toată. 
realitatea românească a originalului: 


„Manole, Manole, 

Meister mein, Manole ! 
Ach wie driickt der Stein 
Zwângt den Leib wir ein |“. 
Doch Manole schveigt 

Und die Mauer steigt, 
Wăchst und hällt sie ein: 
Ihre Knöchel klein, 

Ihre Kniee fein, 

Ihre Lenden schmal, 

Arme allzumal. 

Und die Ärmste steht 
Weinend still und flecht; 
„Manole, Manole, 

Meister mein Manole, 

Ach wie driickt der Stein, 
Zwângt den Leib wir ein, 
Wirgt das Kindlein mein !“ 


INSEMNĂRI i 595- 


Doch Manole schafft, 

- Schafft mit Riesenkraft, 
Rühret sich und schweigt — 
Und die Mauer steigt 


.... . rc... ss... 


Aus der dumpien Gruft 
Ihre Stimme ruft: 


Ach wie weind vor Pein 
Mein lieb Kindelein”. 


Când citeşti aşa versuri iți vine greu 
că această cronică sumară te oprește 
aici şi ai continua cu drag. Volumul, în 
intregul lui, ne prezintă într'o caldă 
adiere de simpatie cititorului german și 
ni-l apropie. Pentru fapta aceasta il fe- 
licităm pe editor și pe traducători. 

Volumul are şapte capitole: 1. Poezii 
Populare; 2. Vasile Alecsandri; 3. Mi- 
hail Eminescu; 4. Gheorghe Coşbuc; 
5. Ştefan Octavian Iosif; 6. Octavian 
Goga; 7. Poezii legionare. Nu ni se face 
nicio indicație care este partea fie- 
căruia din cei trei traducători în opera 
aceasta. 


Al P. 


PATRIUM CARMEN 


este frumosul titlu al monumentalei lu- 
crări (Vill+-747 pagini de format octav 
mare) a d-lui G[eorgescu] Breazul, 
apărută recent în „Culegerea de studii 
muzicale Melos“, la „Scrisul Românesc“ 
din Craiova. 

Subtitlul de „Contribuții la studiul 
muzicii românești” arată modestia puţin 
obișnuită a autorului. 

Profesor la „Academia regală de mu- 


zică și artă dramatică” din București, 
d-sa este cunoscut prin € numeroase și 
preţioase studii de muzicologie româ- 
nească, multe din ele închinate muzicii 
noastre populare. Câteva au fost publi- 
cate în limba germană, făcându-ne reale 


servicii în lumea specialiştilor străini, 


In cartea de faţă autorul a căutat să-şi 
strângă într'un volum studii, articole, 
conferinţe și referate, publicate sau ine- 
dite — parte apărute în volumul „Mu- 
zica românească de astăzi — Cartea sin- 
dicatului artiştilor instrumentiști din Ro-- 
mânia”, publicată în 1939 de P. Niţulescu, 

Un capitol important e închinat da- 
telor istorice şi filologice referitoare la. 
muzica noastră; altele folklorului mu- 
zical în genere şi cântecului popular în. 
special, culegerii melodiilor populare, 
Arhivei fonogramice (înființată de autor, 
în 1926 şi funcţionând în cadrul Mi~ 
nisterului Cultelor), creaţiei, educaţiei şi 
instrucției muzicale. O bibliogralie foarte: 
bogată și prețioasă şi un indice util în-. 
cheie lucrarea. 

Trei sute de „exemple muzicale“ — 
adică reproduceri de arii — și aproape. 
două sute de ilustraţii bine alese, apropie: 
această carte valoroasă de o atât de 
necesară enciclopedie a muzicii noastre: 
populare. 

Numele satelor şi ținuturilor ardelene 
le întâlnim la tot pasul: Topliţa, Nä- 
săud, Maramureş, Satu-Mare... adu- 
cându-ne aminte de doinele sugrumate: 
în plâns ale atâtor locuri scumpe. 

lon Muşlea 


GEOPOLITICA ȘI GEOISTORIA 


este titlul unei reviste româneşti „pentru. 
sud-estul european“, ce apare în capi- 
tala ţării, în editura Societăţii române: 
de Statistică. Ea e condusă de dd. Gh. 
I. Brătianu, Sabin Manuilă, Mir- 
cea Vulcănescu, lon Conea şi. 
Anton Golopenţia, tot atâtea nume 
care sunt o garanție, nu numai ştiinţi- 
fică, ci și morală şi politică a acestei. 
excelente publicaţii. Pentrucă de toate 
aceste garanţii trebue să ţinem seama 
mai mult decât oricând, astăzi, când 
ştiinţa trebue să-şi aibă şi ea frontul 
ei, în care, ca și pe celelalte fronturi, 
nu se câștigă victoriile numai cu o bună 
pregătire, ci şi cu puterea unei credinţe 
curate și cu spirit de sacrificiu, 


:596 INSEMNĂRI 


Numărul îi al revistei ne-a căzut în 


mână în momentul când încheiam nu- : 


mărul nostru, de aceea nu putem da 
„(Geopoliticei” atenţia care i se cuvine. 
Amintim doar câteva articole din cuprin- 
sul lui bogat: Gh. Î. Brătianu, „Geopoli- 
-ica, factor educativ și naţional”, Ion Co- 
nea, „Transilvania, inimă a pământului ro- 
mânesc“, Anton Golopenţia, „Populaţia 
teritoriilor românești desprinse în 1940“, 
M. Popa-Vereș, „Cedările noastre teri- 
itoriale : desorganizarea transporturilor“, 
Dr. S. Manuilă, „Basinul de mijloc al 
Dunării în lumina geopoliticei“, A. Go- 
lopenţia, „A fost Transilvania în veacul 
al 18-lea ţintă sau punct de plecare de 
-migrații româneşti?" C. Daicavici, „Noi 
discuții în jurul originii Românilor", etc., 
etc. ; precum şi bogate şi sprintene note, 
semnate în cea mai mare parte de d-l 
Ion Conea. 

Dealtfel intențiile publicației apar foarte 
limpezi în aceste cuvinte, pe care le 
desprindem din articolul d-lui Gh, È 
Brătianu : 

„Din nici un lăcaș de cultură, din nici 
un edificiu public să nu lipsească ima- 
ginea acestor realităţi suprapuse: harta 
ținuturilor locuite de Români şi a gra- 
niţelor actuale ale ţării. 

„Cu deosebire tineretului să i se în- 
făţişeze mereu această icoană a dreptă- 
ţilor şi a suferințelor, a înfrângerilor şi 


a nădejdilor acestui neam. Poate atunci 
va învăţa să-şi înalțe fruntea mai presus 
de marginile strâmte în care suntem 
osândiţi a viețui și va şti să întrevadă, 
dincolo de frământările şi turburările 
fără lege și fără rost, linia mare şi 
dreaptă a destinelor naţiunii, pe care au 
pășit cu cinste şi cu glorie generaţiile 
înaintaşilor. Aceste destine la noi și 
aiurea sunt sădite în pământul însuşi 
din care ne-am născut, după cum sta- 
tuia cu perfecţiunile ei sculpturale e cu- 
prinsă in blocul de marmoră din care 
dalta o va desprinde. Dar trebue inspi- 
raţia şi dibăcia artistului, pentru a desface 
chipul din lut sau din piatră, precum 
trebue credinţa și voinţa unui neam 
pentru a stăpâni pământul ce-i este dat 
să rodească în deplinătatea puterilor și 
însuşirilor sale.“ 

lar mai departe: Geopolitica „ne în- 
tăreşte în credinţa că nimic nu este 
pierdut cât timp păstrăm neîndiplecată 
şi mneștirbită credința legăturii veșnice 
dintre acest neam şi pământul său şi 
cât timp se va găsi un glas care să 
revendice cu tărie în faţa naţiunii şi a 
istoriei, drepturile ce nu se pot prescrie, 
pe care împrejurări protivnice le pot 
acoperi vremelnic, fără a impiedeca însă 
triumful justiţiei, care întârzie adesea, 
dar nu lipseşte niciodată.“ 


B. 


TRANSILVANIA 


ORGAN AL ASTREI 
"Anul 72 ` OCTOMVRIE Nr. 8 — 1941 


CUPRINSUL: 


Ionel Pop, Pe drum sortit 

Basil Munteanu, Limbă şi suflet 

Emanoil Bucuţa, Andrei Murăşanu 

Emil Petrovici, Graiul românesc de pe Crişuri şi Someș - 


AL Procopovici, Din alte vremi E, 
Jon Breazu, Iosif Hodoş i 
CRONICI: pi 
- C. Daicoviciu, O sensațională descoperire arheologică în i 
Transilvania 


Jon Gherghel, . „Zwischen Grenzen und Zeiten" 

Zosim Oancea, Misiunea ortodoxă ardeleană în Basarabia 
| şi Transnistria 

Gheorghe Vornica, aia etnică sau de PE 


INSEMNĂRI: 
I. B, Adunarea generală a Astrei. — Nicolae Filipescu, = 
Un nou an universitar în pribegie, — Al P., „Aus grünen 


Wäldern weht der Wind". — Ion Muşlea, Patrium Carmen, — B,. 
Geopolitica şi Geoistoria. | 
e 


E = 
Tiparul Institutului de arte grafice „DACIA TRAIANĂ” s. a„ Sibiu — 1941- 1733 
Preţul Lei 30-—