Transilvania_1944_075_010_012

„URA 


ANUL 75 © OCT.NOV.-UEC. Nr.10-151944- 
NICE ECE EAI IS SEINI) 
SIBIU 


- 


Anul 75 Octomvrie-—Decemvrie 1944 Nr. 10—12 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


CUVÂNT INAUGURAL 


LA ADUNAREA GENERALĂ A «ASTREI» (5 NOEMVRIE 1944) 


Adunarea aceasta generală trebuia să o ţinem la Cluj, Aşa hotă- 
-risem în toate adunările noastre dela 1940 încoace, ca odată eliberat 
Ardealul de Nord şi dată posibilitatea participării fraţilor membri ai 
mAstrei“ din toate despărțămintele din Ardeal și Banat, adunarea ge- 
nerală proximă să fie convocată la Cluj, în cadre festive. Graţie înţe- 
leptei hotăriri a Maiestăţii Sale Regelui nostru iubit, graţie vitejiei oștirii 
noastre și mai ales frăţiei de luptă a biruitoarei armate sovietice, Clujul 
nostru, Ardealul de Nord este eliberat. Şi. totuşi consideraţiuni de sigur 
de ordin superior, tactic sau politic, ne-au pus în imposibilitate, de a 
convoca acum adunarea generală proiectată la Cluj şi ne-au obligat să 
amânăm o întâlnire, care nu avea numai rostul unei revederi duioase, 
al unui schimb de amintiri, privind eroice lupte şi prea multe şi dure- 
„roase umiliri şi suferinţe, dar trebuia să pună în același timp și nein- 
târziat temeliile unei vieţi noi, închinată binelui și viitorului patriei 
comune, 

Căci, fără îndoială, va trebui să începem o vieață nouă. Se înșeală 
amar cine crede, că după acest crâncen războiu vieaţa va putea con- 
tinua în vechile tipare, O muncă uriaşă ne așteaptă pentru a reface 
țara şi pentru a asigura dăinuirea și propăşirea neamului nostru în ne- 
cruţătoarea concurenţă vitală care va urma, 

Ia această luptă nu vom putea birui decât lăpădându-ne de toate 
defectele, care ne-au dus ţara şi neamul aproape la dezastru; nu vom 
birui decât îndeplinind cu perfectă loialitate îndatoririle pe care le avem 
față de noi înşine și faţă de alţii, punând în valoare toate însuşirile 
pozitive, cu care neamul nostru este din belșug inzestrat și inte- 
grâad disciplinat toate energiile românești spre scopul propășirii patriei 
noastre scumpe. Ne aflăm poate în unul dintre cele mai critice mo- 
mente ale evoluţiei noastre, în fața alternativei categorice: sau, printr'un 

1 


744 PROF. IULIU MOLDOVAN 


efort eroic, disciplinat și solidar ne vom păstra, cu orice jertiă, inde- 
pendenta, sau ne vom prăbuși, 

Se înşeală amar acela care crede că lumea se mai lasă amăgită. 
de aparenţe, de mascarea oricât de isteaţă a unor atitudini sau fapte: 
neințelegătoare față de imperativele ceasului prezent, sau față de che- 
marea insistentă a zilelor de mâine. 

Ia ce privește organizarea vieţii noastre obşteşti în viitor, direcţia. 
evoluţiei noastre politice și principiile pe care aceasta va trebui să se- 
bazeze, nu vor fi greu de aflat. Ni le indică cu preciziune evoluţia, 
vieţii obşteşti din toate ţările civilizate, unde din lupta între un indi- 
vidualism exagerat şi principiul unei largi dreptăţi sociale, iese biruitor: 
tot mai mult acesta din urmă. 

O dreptate socială mai largă pentru cei mulţi, o nivelare a de- 
osebirilor economice nejustificate, nemuncite și nemeritate, şanse egale: 
pentru oricine de a-şi pune în valoare potenţialităţile sale fireşti spre 
fericirea proprie și spre binele comunității căreia aparţine, dreptul la. 
existenţă și la afirmare pentru fiecare şi egalitate politică sunt, pe lângă. 
abolirea privilegiilor și lichidarea parazitismului social, postulate care 
se cer tot mai categoric respectate, Ele vor întâlni la noi ușor 'o mai: 
largă înţelegere şi mai puţine piedeci, dat fiind faptul că în urma urba— 
nizării şi industrializării mai reduse, antagonismele între categoriile: 
sociale nu au putut ajunge la proporţiile și acuitatea, caracteristice: 
altor ţări, 

Dar dacă este justă pretenţia ca şansele sociale cu care pornește: 
la drum vieaţa individuală să fie egale pentru toţi şi succesul în vieaţă: 
să fie hotărit de capacitatea, munca, jertfa şi meritul fiecăruia, just 
trebue să fie și postulatul ca același principiu să fie valabil şi respectat. 
şi când e vorba de şansele și evoluţia vieţii neamurilor. 

Și neamul nostru, azi, când intră într'o nouă vieaţă, nu se află, 
din punct de vedere social și mai ales economic pe plan de egalitate 
cu neamurile conlocuitoare, maghiari și saşi. Cu toată bogăţia zestrei: 
noastre firești, cu toată munca şi jertfa noastră de-a-lungul veacurilor: 
pline de lupte, noi ne aflăm azi față de ei, dacă nu în situaţia prole- 
tarului faţă de capitalist, în orice caz în situaţia: omului trudit faţă. 
de omul privilegiat. Noi nu dorim să ajungem la o egalitate de șanse: 
prin denivelarea lor, nu dorim să le răpim nimic din drepturile, care: 
le revin în mod firesc, Dar nimeni nu ne poate nega dreptul mostru, 
de a cere, ca Statul Român să-şi indrepte grija sa deosebită asupra. 
poporului nostru, care doar el a luptat şi jertfit mai mult ca oricine 
pentru apărarea şi rodirea acestui pământ, să ridice poporul nostru 
fără zăbavă la acelaşi nivel de armatură socială şi mai ales economică, 


CUVÂNT INAUGURAL 145 


pentru ca să poată porni apoi la drum nou şi să se afirme, dacă nu 
totdeauna în prietinească emulaţie, cel puţin în loială concurență cu 
ceilalți, Nimeni nu ne poate nega dreptul, să cerem, ca din sângele 
sutelor de mii de ostași români, vărsat doar pentru apărarea şi propă- 
șirea patriei noastre scumpe, să răsară în primul rând dreptate pentru 
noi şi nu privilegii pentru alții. 

Când spun toate acestea, nu o fac pentru a da sfaturi acolo unde 
nu sunt necesare, ci pentru a preciza directivele, care vor trebui să 
conducă gândul şi activitatea instituţiei noastre și în viitor, Şi este clar, 
chiar după foarte sumara mea expunere, că în esenţa lor, directivele 
schiţate, sunt aceleași, cu care a pornit la drum acum 83 de ani Aso- 
ciaţiunea noastră și care apoi au fost respectate cu sfinţenie în toată 
activitatea ulterioară, 

De sigur aspectul și mai ales amănuntele activităţii „Astrei“ au 
variat din epocă în epocă. Altul a fost acest aspect la începutul exi- 
stenţei „Astrei” în epoca de relativă toleranță maghiară, altul şi variat 
în vremurile de tot mai accentuată opresiune, și altul și schimbător 
în România noastră liberă; variaţiuni determinate nu numai de situa- 
țiunea politică, de curentele mari de idei care se cereau respectate, dar 
şi de iniţiativele pornite din sânul „Astrei“, 

Rostul conducerii „Astrei” a fost totdeauna; de a adapta activi- 
tatea tradiţională la trebuinţele vremurilor noi, fără a jertfi ceva din 
prestigiul instituţiei și din scopurile, care îi justificau existenţa. 

In acelaşi spirit am lucrat şi noi şi dacă nu am reușit să realizăm 
tot ce s'ar fi putut aștepta din partea unei instituţiuni ca „Astra“ noa- 
stră, vina o poartă mai ales împrejurările. Dacă totuși, cu toată vitregia 
vremurilor, prestigiul şi meritul „Astrei“ nu a scăzut, ci putem păşi 
pragul Unirii noi cu cea mai bogată zestre materială, cei mai mulţi 
membri, cele mai multe cercuri culturale și cele mai multe realizări 
culturale, este o grăitoare dovadă a sporului de râvnă şi de spirit de 
jertfă a colaboratorilor noştri în despărțăminte şi cercuri culturale, care 
nu cunosc şi doresc altă răsplată pentru munca lor, decât bucuria de 
a-şi cheltui surplusul lor de energii pentru propășirea ţărănimii noastre: 
dragi, 


Doamgelor şi Domnilor, 


Ca răsplată a vitejiei și uriaşelor jertfe, pe care le-a adus minu- 
nata noastră oştire în acest războiu; a suferințelor fără sfârșit pe care 
le-a îndurat întregul popor român, grație tovărăşiei de arme, pecetluită 
cu sânge, a glorioasei oștiri sovietice şi graţie înţelepciunii Regelui no- 

1* 


746 PROF. IULIU MOLDOVAN 


stru iubit şi a sfetnicilor săi, Clujul este din nou al nostru şi în curând 
' ne vom putea îmbrăţişa cu fraţii noștri din Ardealul de Nord, 

Când ridicăm acum slavă Celui-de-Sus pentru implinirea dreptăţii 
noastre şi dăm expresie bucuriei noastre neţărmurite pentru acest fapt, 
Cuvine-se să închinăm cu smerenie și adâncă recunoștință o clipă me- 
moriei ostaşilor români și sovietici, care şi-au jertfit vieaţa pentru eli- 
berarea scumpului nostru Ardeal. Se mai cuvine însă, ca în aceste clipe 
inălțătoare să ne dăm bine seamă şi să nu pierdem nici de aici înainte 
„niciodată din vedere, că unirea Ardealului şi Banatului cu scumpa 
noastră patrie-mamă nu va putea fi veşnică, decât dacă vom me- 
rita-o necontenit din nou, clipă de clipă, generaţie de generaţie, prin 
muncă și jertfă fără încetare, închinată binelui şi propăşirii României, 

Cu gândul la Maiestatea Sa Regele Mihai I, simbolul unității noa- 
stre naționale, declar deschisă adunarea generală. 


PROF. IULIU MOLDOVAN 
Preşedintele „Astrei“ 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI 
ROMÂNESC 


— CE SPUN DIFERIȚI CERCETĂTORI CU PRIVIRE LA ACEST SUBIECT — 


Toţi cercetătorii obiectivi ai diferitelor fenomene de ordin fizic 
şi uman din Transilvania i-au constatat demult locul central, ce-l are 
Chiar dela natură, prin variatele şi multiplele ei funcțiuni deopotrivă 
de importante pentru întreg teritoriul etnic românesc. Filologi şi etno- 
grafi, economiști şi oameni politici, istorici, naturalişti şi geografi, toţi 
sunt unanimi în a recunoaşte pe baza studiilor lo”obiective, locul pro- 
eminent al Transilvaniei în spaţiul carpatic sud-estic, cuprins între Tisa 
Dunăre şi Marea Neagră. Nu numai cercetătorii români, ci şi savanții 
obiectivi străini constată această importanţă a spaţiului transilvan. Chiar 
şi cercetători, duşmani ai intereselor românești, recunosc, că din Tran- 
silvania au pornit multe începuturi hotărâtoare pentru întreg teritoriul 
etnic românesc, dând însă acestui fapt interpretarea cerută de interesele 
dușmanilor noştri, 

Să vedem acum câteva citate privitoare la poziţia Transilvaniei 
faţă de restul pământului românesc. 

Ernst Gamillscheg în Uber die Herkunft der Rumănen,) 
consideră Transilvania și din punct de vedere lingvistic ca un centru, 
ca un rezervoriu central din care. veacuri de-a-rândul s'au hrănit etni- 
cește Principatele Române. Filologul Emil Petrovici găsește în 
Transilvania vatra lingvistică a românismului nord-dunărean.?) Dânsul 
spune că, întocmai cum geografii numesc Transilvania, sâmburele sta- 


1) Ernst Gamillscheg: Uber die Herkunft der Rumänen. Berlin, 1940, p. 
13—16 (citat în C. Giurescu: Die Europäische Rolle des rumänischen Volkes, Bucu- 
rești, 1941, p. 8.) 

2) Emil Petrovici: Transilvania, vatră lingvistică a românismului nord-du- 
nărean, în revista Transilvania, Nr. 2, 1941, Sibiu, p. 102—106. 


148 SABIN OPREANU 


tului românesc, la fel şi linguiştii ar putea zice că, în Transilvania se 
găseşte sâmburele din care a crescut copacul, bogat în ramuri, al 
graiurilor românești, vorbite pe toată întinderea pământului nostru, 
Şi E. Gamillscheg, întrebuinţează pentru aceasta termenul german de 
„Kerngebiet”, Şi un alt fapt geografico-linguistic arată, că Transilvania 
e „leagănul” din care s'au răspândit graiurile românești peste câmpiile 
înconjurătoare, fiindcă aici își dau întâlnire cele patru graiuri principale 
unitare dacoromâne, Geografia linguistică a constatat însă că teri- 
toriile, unde avem vaste întinderi de graiu unitar, trebue conside- 
rate ca fiind relativ recent colonizate. „Graiurile unitare s'au răspândit 
din câte un centru colonizator” (citat după R. Jaberg: Aspects 
géographiques du langage, Paris, 1936, p. 31). Lipsa unui dialect unitar 
to Transilvania dovedeşte, că aici avem de-aface cu cel mai vechiu 
teritoriu etnic românesc (Cf. S. Puşcariu, Limba română, |, p. 31), 

Statisticianul S, Ma nuilă!) dovedește că şi din punct de vedere 
etno-biologic Transilvania este și azi, mai cu seamă în raport cu mi- 
norităţile din jumătatea de Vest a Ţării, un centru, și și mai mult a 
fost în trecut față de întreg pământul românesc. Vitalitatea biologică 
a elementului etnic românesc din Transilvania este mai mare, ca de ex, 
a Ungurilor, La aceeaşi concluzie ajunge şi biologul P, Râmneanţu 
în diferite lucrări, 

Şi mai accentuat insistă asupra poziţiei centrale a Transilvaniei 
istoricii. Astfel cronicarul Grigore Ureche?) spune, că „Țara Ar- 
dealului nu este numai o ţară însăşi, ci Ardealul se chiamă mijlocul 
ţării, care multe cuprinde în toate părțile... Iară pe la marginile ei sânt 
alte ţări mai mici, carele toate de dânsa se ţin”. 

Cronicarul Gh. Şincai numea Transilvania vatra românismului?), 

Al. Papiu Ilarian în vol. III din Istoria Românilor din 
Dacia Superioară (Sibiu, 1943) a avut „profetica intuiție a necesității 
întemeierii unui stat român având ca centru Carpaţii”, Tot el în Me- 
moriul scris pentru Domnul Al. Cuza spune că, „Principatele Române fără 
Transilvania nu au viitor în Europa, Carpaţii cei de aur ar fi protectori 
a toată România, Transilvania cea înaltă este în centrul Daciei și centru 
fiind, dominează șesurile Banatului şi ale Bihariei până la Tisa, domi- 
nează dealurile și văile Moldovei, și șesul cel adânc al Țării Româneşti“ 4), 


1) S. Manuilă: Die Bewălkerungs-politischen Folgen der Teilungs Siebenbiirgens, 
Bukarest, 1942, p. 22 sq, 41, sq. 

2) Grigore Ureche: Letopiseţul Țării Moldovei, Craiova 1934, p. 9 (citat in 
V. Netea: fara Ouaşului, Cunoştinţe folositoare, p. 19). 

3) Al. Ciorănescu: Die Geschichtliche Überlieferung und der Ursprung des 
rüm. Volkes, Bucureşti, 1942, p. 38. 

4) Citat de Zenovie Pâclişanu în Universul, Ne. 216, 1943. 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 149 


În anul 1848, ziarul La Reforme din 10 lunie scria în legătură 
<u adunarea Românilor pe Câmpia Libertăţii din Blaj, că Ardealul 
„este sâmburele regatului Daco-Român, care va cuprinde în scurtă 
vreme, fără îndoială şi pe Românii din Moldova și Țara Românească, 
populaţie, care oscilează nehotărât mai bine de o mie de ani, ca un 
suflet ce-și caută trupul“ (citat după Z. Pâclişanu în Universul, 
Nr. 219, 1943). 

Un „Kerngebiet“ numeşte Transilvania şi Walfer von Wartburg !) 
în următoarele: „Sicher ist, dass das östliche Siedlungegebiet des ru- 
mânischen Volkes verhăltnigssmăssig spät und zwar durch Kolonisten 
aus Siebenbürgen gewonnen worden ist, Siebenbürgen erweist sich inner- 
halb des heutigen rumänischen Siedlungsraumes als dessen Kerngebiet". 

Istoricul C. Giurescu?) zice: „Siebenbürgen war seit jeher 
das völkische Reservebecken, aus dem die Rumänen sich über das 
Gebirge nach der Walachei und nach der Moldau ergossen haben”. 
Tot dânsul insistă asupra așezării centrale în România a oraşelor ar- 
delene, favorizând această așezare desvoltarea lor, față de aşezarea 
nefavorabilă avută de ele în fosta monarhie austro-ungară’). În alt loc 
aminteşte şi dânsul Transilvania ca centru al pământului românesc 4), 

Şi Al. Ciorănescu vede în masivul muntos al Carpaţilor 
şi în podișul Transilvaniei punctul iniţial de așezare și formare a po- 
porului român, de unde a coborât în câmpiile joase din jur radial, 
pe căile indicate de formele de teren. Triunghiul carpatic al Transil- 
- vaniei formează o citadelă, în jurul căreia sunt apoi în trepte tot mai 
joase regiunile înconjurătoare, Cu cât ne depărtăm de această citadelă 
cu atât populaţia română se răreşte, întocmai cum se răresc și se ri- 
sipesc casele unui oraș, pe măsură ce ne depărtăm de centrul lui). 
lar în alt loc zice că Transilvania şi în Dacia Traiană a fost inima 
vieţii romane ô). 


Zenovie Pâclişanu ne arată în mai multe studii valoroase, 
că tocmai în veacurile, când învățații unguri și prietenii lor cointeresaţi 
aşează colonizarea Transilvaniei cu Români din Principatele Române, . 


1) Walter von Wartburg: Die Entstehung der romanischen Völker, Halle 
(Salle, 1939, p. 159—160, citat de d-l IL Lupaş in Zur Geschichte der Rumänen, 
Sibiu, 1943, p. 30). 

3) C. Giurescu: Siebenbürgen, Bucureşti 1943, p. 19. 

3) C. Gfurescu: o. c. p. 42. 

4) C. Giurescu; Die Europäische Rolle des rumänischen Volkes, București, 
4941, p. 7. 

5 Al. Ciorănescu: Rumänien, Bucureşti, 1943, p. 5—6. 

) Al. Ciorănescu: o, c. p. 54. 


150 SABIN OPREANU 


tocmai atunci documentele istorice ne arată un adevărat exod de popu- 
laţie românească, care fugea în toate direcţiile, în primul rând în Prin- 
cipatele Române, ca să scape de urgia apăsărilor feuzilor din Transil» 
vania. Acestea sunt veacurile 17, 18 şi 19, când pretind „marii savanți“ 
şi politicieni unguri, că poporul lor a rămas în Transilvania în mino- 
ritate față de Românii invadatori.!) 

George Brătianu?) vede în Transilvania fruntea poporului 
românesc, Dânsul zice: „L'unité roumanie n' a pas attendu, pour exi- 
ster de recevoir une couronne consacrée à Rome ou à Byzance, L'on 
peut dire qu'une configuration naturelle, la volonté même de la Pro- 
vidence, a posé sur le front du peuple roumaine la seul couronne dont: 
il revendique la possession ; celle de ses montagnes, Corona Montium, 
qui entoure de ses murs crénelés l'antique Dacie..,“, 

Deosebit de frumos evidențiază importanța aşezării centrale a 
Transilvaniei în România istoricii Transilvaniei Ion Lupaș şi 
Silviu Dragomir.!) lon Lupaş consideră Ardealul ca centru de 
plecare al organizaţiilor politice româneşti, fiind întâiul dintre toate 
provinciile româneşti cu organizaţia tipic românească a voivodatelor.4). 
Siebenbürgen, zice dânsul, wurde mit Recht der Bienenstock Rumă- 
niens genannt“, coş de albine din care au pornit încontinuu valuri 
de românism şi roiuri de Români în întreg spaţiul etnic şi vital 
românesc.) 

In Ardeal voivodatul ca instituţie politică românească este amintit. 
în 1103.°) Şi întâia organizare militară românească tot în Transilvania 
este amintită în 1210, 

„Transilvania a fost totdeauna leagănul poporului Român“ zice: 
tot dânsul, „a cărui vitalitate, după cum spune un istoric maghiar (E. 
Makkai), a izbucnit, ca spuza de sub cenuşe”.?) lar în alt loc numește 
Transilvania cetatea din mijlocul României, cetate înconjurată și apă- 
rată de jur împrejur de celelalte ţări româneşti.?) 


1) Z, Pâclişanu: în Universul Nr. 300, 3943. 

2) George Brătianu: Origines et formation de Lunii roumanie. Bucarest, 
1943, p. 334. 

3) Silviu Dragomir: vezi mai cu seamă conferința publicată în Telegraful 
Român, Sibiu, 1940 şi Die siebenbiirgische Frage, Buc., 1941, p. 9, 20 şi urm. 

4) lon Lupaş: Siebenbürgen, das Herz der rumänischen Lebensraumes, Bu- 
carest, 1941. 

5) lon Lupaș: o. c p. 16. 

€) Ion Lupaş, Réalités historiques dans le Voivodat de Transylvanie du XIl-e: 
au XVLe siècle, Bucarest, 1938. 

lon Lupaş: Zur Geschichte der Rumänen, Sibiu, 1943, p. 27—28. 

3) lon Lupaș: o. c, pe 1—2. 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 15% 


Într'o carte recentă, A románok története, învățații unguri (Gâldi 
et comp.) spun că Ardealul — de sine înţeles cel unguresc, adică Un- 
gurii — au învăţat întreg poporul românesc să facă agricultură, să: 
devină din nomad sedentar, ei i-au făcut târguri şi orașe, ei i-au dat 
întâiele organizări teritoriale politice şi militare, ei i-au dat intâiele în- 
demnuri de cultură și civilizaţie. Afirmă toate acestea cu o candidă 
seninătate și lipsă de autocritică caracteristică de altfel culturii lor. 
Uită, că poporul unguresc, până târziu prin veacul al XIII, trăia încă 
în corturi, chiar numirea de casă este de împrumut german (hâz-Haus), 
că majoritatea numirilor de plante culturale şi de unelte agricole neamul 
lor a imprumutat-o dela Slavi, că aproape toate târgurile şi orașele 
ungurești sunt întemeieri germane, că cel mai mare oștean al Ungariei 
a fost Românul lancu de Hunedoara, iar cel mai mare rege a lor a 
fost fiul său Matiaș Corvinul, că cel mai mare humanist din Ungaria 
evului mediu a fost românul Nicolae Oiahus ş. a. m. d, Dânșii susțin 
că ei au intemeiat întâiele orașe româneşti, deducând acest lucru din: 
faptul, că numirea de oraș la origine este ungurească. Românii au avut 
însă înaintea numirii de oraş şi au până azi numirea de târg, iar târgul 
a îndeplinit aceleași funcțiuni economice și sociale, ca orașul. Prin ana- 
logie, pornind dela împrumutarea cuvintelor urdă, jintiţă și a altor 
termeni păstoreşti dela Români, am putea cu aceeași logică, să afirmăm, 
că Ungurii au învăţat păstoritul dela Români, deşi toată lumea știe că: 
Ungurii la venirea în pustă, pe lângă ocupaţiunea lor predilectă, care 
era jaful, se ocupau şi cu păstoritul nomad, Am putea, zic, afirma acest 
lucru după metoda ştiinţifică de lucru ungurească, însă nu ţinem ne- 
apărat să ne facem ridicoli. 

Cum au învățat Românii dela Unguri agricultura, iarăși nu este 
de interes, de vreme ce toate numirile de plante cultivate de Romani 
în Dacia, le au și Românii. La fel majoritatea covârșitoare a nomen- 
claturii agricole este latină. Românii au un cult pentru agricultură, cult 
care în întreg ceremonialul său este precreştin, de ex, udarea cununii 
de grâu și a aducătorului ei la casa gospodarului la terminarea sece-: 
rişului, cinstirea aducătorului cu daruri, pluguşorul, paparudele, încu- 
nunarea lanurilor la Sânziene, ș. a. ş. a., toate dovedesc, că agricultura: 
la Români este multimilenară şi este practicată incontinuu de poporul 
român din străfunduri de epoci istorice. După această digresiune, de 
altcum și odioasă, să vedem ce spun geografii cu privire la Transilvania, 

Cei care analizează în amănunte din toate punctele de vedere 
Transilvania, ca centru al pământului românesc şi sintetizează apoi: 
semnificația deplină a acestui fapt, sunt geografi, români și străini deopo- 
trivă, ceea ce este de altcum cu totul firesc, Jacques Ancel nu- 


152 SABIN OPREANU 


meşte Carpaţii coloana vertebrală a corpului românesc. Ei inchid (Tran- 
silvania) „Le centre formé par la Nature choisi par l'Homme du passé, - 
et qui fournit encore ses forces et ses richesses ă la Roumanie actuelle s 
citadelle physique, conservatoire historique, reservoir humain d'aujourd'- 
hui”,1) După Ancel arcul carpatic prezintă la Nord în Munţii Rodnei- 
Maramurăşului un bastion puternic căruia îi corespunde la Sud în Car- : 
paţii getici alt bastion, ca două forturi de apărare la cele două extre- 
anităţi ale citadelei ardelene, Aceste două bastioane naturale sunt legate -` 
intre ele prin Carpaţii Orientali cu mult mai joși, consideraţi de dânsul 
ca un zid scund de legătură între ele. 

Au mai scris cu privire la acest subiect şi alți numeroși cercetă- ` 
tori străini şi români. Unele din feţele problemei le-am amintit şi noi 
în câteva locuri.*) 

Distinsul geograf G. Vâlsan, care a fost şi un poet talentat, com- 
pară Transilvania cu un cuib așezat în mijlocul crăngilor marelui copac 
care este Dunărea cu afluenții săi, culeși aproape de pe întreg pă- 
mântul românesc. In acest cuib întâii născuţi ai Transilvaniei au fost 
"Românii, iar drepturile întâiului născut sunt drepturi naturale, cum 
spunea atât de nimerit înțeleptul Bărnuţiu încă la 1848, iar nu pretinse 
„drepturi istorice” ale unei anumite coroane cutropitoare, oricât de - 
mult ne-ar prezenta-o o falsă legendă interesată ca „sfântă“, După 
Vâlsan „ovalul carpatic central este linia arhitecturală dominantă a pă-: 
mântului românesc“, Acest oval central, Transilvania, este înconjurată | 
de al doilea oval, hotarele întregului pământ românesc,?) 

In alt loc, Vâlsan vede în Munţii Carpaţi cu Transilvania un mare 
„centru polarizator, Chiar și târgurile de pe înălţimi, atât de frecvente 
în trecut, sunt asemenea unor poli de atracţie centripetă în munţii Tran- 
silvaniei pentru regiunile depresionare din jur,+) Mai pe larg analizează 
această problemă în cartea: Transilvania în cadrul unitar al pămân- 
tului românesc, București 1942, 

Documentarea cea mai amplă şi mai temeinică, a dat-o pentru 
Transilvania, ca sâmbure, ca centru al Pământului Românesc Simion 
Mehedinţi. În lucrarea sa Qu’ est-ce que la Transilvanie? anali- 
zează în mai multe capitole pe toate feţele problema acestui impor- 
tant centru de energie geografică.) După S, Mehedinţi Transilvania 


5) Jacques Ancel: Manuel géographique de politique curopeenne, Paris, 1936, 
p. 199 squ. 


3) Sabin Opreanu: Siebenbiirgen, eine nafurgegebene Ergänzung des ru- 

„mănischen Lebensraumes, București, 1940. S'a publicat şi în limba italiană şi română. 
8) George Vâlsan: Pământul Românesc, Bucureşti, 1940, p. 10 şi urm. 
14) G Vâlsan: o. c., p. 38. 


5) S. Mehedinţi: Ou' est-ce gue la Transylvanie, in Bul. Soc. R. R. de Geogr., 
Bucureşti, 1940, p. 1—110 Studiul a fost publicat şi în limbile română şi italiană, 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 153 


este centrul orografic al solului românesc, este centrul regiunii cu climat 
dacic, este centrul sistemului hidrografic al României, este centrul etno- 
grafic, antropogeografic şi istoric al poporului Român, În jumătatea a 
doua a lucrării dă o luminoasă sinteză asupra istoriei transilvănene, 
şi o încheie cu un capitol de concluzii etnografice și geopolitice privi- 
toare la Transilvania, 

A scrie deci o nouă lucrare originală despre Transilvania ca centru 
a pământului românesc fie ca plan și metodă de lucru, fie în privința 
cuprinsului ei, după lucrarea profesorului şi academicianului Simion 
Mehedinţi, ni se pare o încercare, și dacă nu absolut imposibilă, însă 
la tot cazul foarte grea și menită dela început să rămână, ca valoare 
ştiinţifică, cu totul în urma ei. 

In cele următoare vom da totuși unele amănunte și fapte noi, 
socotindu-le utile să fie amintite şi comentate, 


Transilvania ca centru geografic fizic al pământului românesc 


Centrul geometric al pământului românesc este în Sudul Transil- 
vaniei, în apropiere de orașul Făgăraş. Transilvania este aşezată într'un 
focar al elipsei, pe care o formează hotarele teritoriului etnic româ- 
nesc, Nu este deci tocmai în centrul lui, ceea ce însă nu poate să fie 
un motiv, ca să nu o considerăm ca centru de energie geografică a lui, 

Ridicată cu 500 m, peste câmpiile din jur, Transilvania este în- 
conjurată de jur-imprejur de cutele munţilor Carpaţi. Inconjurată astfel 
de zidul Carpaţilor, Transilvania este o fortăreață naturală ideală, La 
Nord, precum văzurăm, munţii Rodnei și ai Maramurăşului înalţi de 
peste 2000 m, sunt ca un bastion puternic de apărare a fortăreţii Tran- 
silvaniei, La Sud aceeaşi funcţie de bastion o îndeplinesc Carpaţii Me- 
ridionali înalţi pe alocuri de 2500 m. Deși mai joși, la Apus, Carpaţii 
Romanici sau Apuseni sunt şi ei un fort masiv natural, Aceste trei ba- 
stioane sunt apoi legate între ele prin valuri mai joase de culmi, ase- 
menea unor ziduri scunde de legătură. Valurile de legătură între ba- 
stioane, adecă Carpaţii Orientali sau Dacici la Răsărit și munţii Mese- 
şului, Crasnei şi ai Lăpușului de Vest, sunt toţi impăduriţi până la 
vârf; trebue deci consideraţi ca uriaşe garduri vii de legătură intre ba- 
stioane, Prin faptul că sunt îmbrăcaţi de această manta de păduri se- 
culare, importanța lor ca adevărate parapete şi redute vii ale Transil- 
vaniei a fost“aproape tot atât de mare, ca şi a celor trei bastioane 
muntoase înalte. 

Oricum atât regiunea joasă de legătură dintre Munţii Bihorului 
şi ai Rodnei, cât şi cea din Est din Carpaţii Orientali, așezate, una în 


Nord-vestul Transilvaniei, alta în Sud-estul ei, la cele două capete ale 


754 SABIN OPREANU 


diagonalei transversale de direcția NV—SE, reprezintă din punct de | 
vedere orografic zone depresionare. Sunt două spărturi adânci şi late 
în zidul carpatic, sunt două „porţi“ lesnicioase de intrare şi de ieşire 
din fortăreață, pe lângă alte numeroase porţi şi portite mai mici, date 
de numeroasele pasuri și defilee, prin care ies din Transivania râurile, 
sau pe lângă și mai numeroasele pârleazuri peste zidul Carpaţilor, re- 
prezentate prin trecătorile mai înalte și prin foarte numeroasele dru- 
muri, cărări şi poteci de pe plaiurile și culmile carpatice, Atât de mult 
se potriveşte numirea de porţi pentru cele două spărturi, încât una 
dela amintirea ei în documente până azi are numirea de „Poarta Me- 
seşului“, Atât de impresionante au fost pădurile din regiunea acestei ` 
porţi, încât întreg ţinutul mărginaș din Nord-vestul fortăreței transilvane 
a fost numit Silvania, numire păstrată până azi de populaţia indigenă 
românească a regiunii. Țara românească dela Poarta Meseșului se nu- 
mește și sa numit Țara Silvaniei, nu a Sălajului, cum îi zic cărțile. 
Țara de dincolo de Silvania a fost apoi din aceeași pricină numită de 
năvălitorii ce veneau din Apus, Transilvania sau Ardeal, care a în- 
semnat în limba maghiară acelaşi lucru, adecă Ţara de dincolo de pădure, 

Poartă a fost numită şi întreagă regiunea, care închide în colțul 
Sud-estic al Transilvaniei a doua știrbitură adâncă în Carpaţii Orientali, 
De data aceasta năvălitorii slavi, care veneau din Nord-estul Transil- 
vaniei au numit regiunea Vrancea, adecă Țara Porții, Țara Vrancei, 

Numirea de Poartă o găsim dată şi altor ştirbituri mai mici din 
zidul carpatic. Lângă drumul Branului, care tot poartă însemnează, 
găsim satul românesc „Poarta“, drumul dintre Haţeg și Caransebeş trece 
prin Porţile de Fier ale Transilvaniei, cel dintre Caransebeș și Orșova 
prin „Poarta“ (Orientală ?), Dunărea tae munţii prin Porţile de Fier 
ale Dunării, 

Diagonala depresionară cu cele două porţi mari la capete, a Me- 
seșului şi a Oituzului a fost utilizată de năvălitorii şi coloniștii trimiși 
de Unguri în Transilvania deci în multe privințe aceste două porţi 
au fost hotăritoare pentru desfăşurarea fenomenelor de Geografie umană 
din spaţiul românesc carpatic. Prin vna a Meseșului, au intrat în Tran- 
silvania Ungurii şi cei aduși de ei, iar prin spărtura de Est au trecut 
câțiva mai departe, infiltrându-se în Moldova, pe valea Siretului. 

Munţii, care închid de jur-imprejur platoul Transilvaniei, dar mai 
cu seamă cele trei bastioane muntoase mai înalte, nu se termină la 
vârf în creste ascuţite, nici nu cad în abrupturi, ci culmile lor sunt 
largi, pe alocuri de mai mulți kilometri, Din aceste culmi lărgite, teşite 
în formă de șesuri de munte, numite platforme, numai pe alocuri se 
ridică piscuri mai semeţe, Peste coastele mai joase ale munţilor sunt 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 155 


în trepte alte platforme. Astfel de jos în sus se suprapun în trepte 
foarte largi pe versanţii masivelor muntoase, până sus la vârf la dife- 
rite înălțimi o serie întreagă de platforme. Platformele superioare de 
obiceiu nu au păduri, numai păşuni întinse, stepe de munte, sau go- 
luri de munte, 

De jur-imprejur munţii sunt apoi încinși de cute mai joase de 
dealuri, de coline, care pe alocuri sunt lipite de munte, de obiceiu 
însă între ele şi munţi rămâne o zonă depresionară joasă. Regiuni nu- 
meroase depresionare, joase, găsim însă şi între singuraticele masive şi 
culmi muntoase înalte, Numeroase şi întinse sunt aceste depresiuni mai 
cu seamă în preajma celor trei bastioane muntoase principale. Dealu- 
rile şi colinele carpatice, pe măsură ce ne depărtăm în oricare direcţie 
de Carpaţii Transilvaniei, sunt tot mai joase până ce, de cele mai 
multe ori se pierd la Vest în Câmpia Tisei, la Sud în Câmpia Română, 
iar la Est în Podișul Moldovean. 

Constatăm deci o simetrie deplină, precum şi o imbinare armo- 
nică a diferitelor forme orografice pe întreg cuprinsul pământului ro- 
mânesc, în centrul căruia găsim nodul orografic, care este şi sâmburele 
lui: Transilvania, cu munţii ei din jur, Carpaţii Românești, 

Chiar mai mult decât atât, Carpaţii Românești sunt părinţii aproape 
a întregului pământ românesc, Cutele Carpatine au fost întâiele petece 
de uscat mai întinse, care s'au ridicat din mările erelor geologice. Ri- 
dicarea lor pe verticală s'a făcut la răstimpuri lungi cu două peroxisme, 
la sfârșitul erei mezoice şi în terțiar. Carpaţii au fost apoi neteziţi şi 
dărâmaţi de eroziunea apelor curgătoare în mai multe rânduri în ter- 
ţiar, iar în cuaternar de glaciațiune, formându-se astfel şesurile sau 
platformele amintite şi înălțate de nou împreună cu întreaga clădire 
carpatică, Înălţarea Carpaţilor nu s'a terminat până azi. Din dărâmă- 
turile Carpaţilor, adecă din aluviunile apelor curgătoare (pietrișuri, ni- 
sipuri, șa), sau umplut apoi mările din jurul şi din interiorul lor, 
dându-ne întinderea pământului românesc dela Tisa până la marginea 
Podișului Moldovan şi din Maramurăş până la mare și Dunăre, Pe bună 
dreptate deci întregul pământ românesc este considerat ca pământ car- 
patic, fiind solul lui format din trupul viguros al Carpaţilor în cea mai 
mare parte, Deci Carpaţii româneşti ai Transilvaniei sunt și centrul de 
formare şi de creştere a acestui pământ!), 

Clădirea” armonică şi simetrică şi deci unitară a pământului ro- 
mânesc, cu puternica individualitate geografică, în centrul şi cu întin- 


1) Vintilă Mihăilescu: Biblioteca informativă a Suc. Reg. R. de Geogr. 
Nr. 1, 1943, p. 6. şi urm. Vezi şi C. Brătescu: în aceeași publicaţie p. 27 şi urm. 


156 SABIN OPREANU 


sele Vorlanduri din jur, care este fortăreața Transilvaniei, este in același 
timp şi ultimul bastion în Răsăritul Europei. 

Centrul orografic transilvan este punctul de plecare pentru o in« 
treagă serie de fenomene geografice, fizice şi antropogeografice. Aiel, 
în spaţiul carpatic românesc își dau intâlnire, ca la o răscruce, cele 
patru fronturi climaterice ale Europei, cel mediteranian din Sud, tem- | 
perat baltic din Nord, oceanic din Vest şi cel continental din Est, re- 
zultând din această întâlnire o climă nouă, cea dacică, numită astfel 
de S. Mehedinţi"), 

In jurul acestui sâmbure carpatic zonele pluviometrice şi zonele 
de vegetaţie sunt dispuse aproape concentric, atât pe versantul extern 
cât şi pe cel intern al zonei muntoase transilvane, Chiar și provinciile 
floristice ale României au o aşezare aproape circulară, având centrut 
în mijlocul Transilvaniei 2), 

Mai mult decât oricare alt exemplu scoate în evidenţă funcțiunea . 
Transilvaniei de centru al pământului românesc sistemul hidrografic ab 
României. Ca dintr'un rezervoriu gigantic, pornesc radiar din Transil- 
vania sau din incinta ei muntoasă toate apele ei curgătoare mai de 
seamă, făcând ştirbituri adânci, unele până la temelia joasă a clădirii 
carpatice, fapt care nu rămâne fără o anumită importanţă antropo- 
geografică, deși nu precumpănitoare în primul rând pentru comuni- 
caţiile dintre Transilvania şi provinciile româneşti din jurul ei, Foarte 
multe dintre râurile carpatice şi-au mutat izvoarele, dincolo de linia 
cea mai înaltă carpatică, în interiorul podișului transilvan, 


Transilvania centru de fenomene antropogeografice al 
pământului românesc 


Transilvania nu este numai o fortăreață naturală fizică a pămân- 
tului românesc, ci o citadelă neînvinsă a poporului carpatic, a româ- 
nismului, O singură privire a hărţii etnografice a României, fie ea con- 
struită de oricine, ne arată mai limpede ca oricare documentare, că 
Transilvania este în centrul teritoriului etnic românesc, Inconjurată de 
cununa ei de munţi, este ca un sol tare, care cuprinde rădăcina din 
care au odrăslit cele trei crăngi puternice ale românismului, dând trei 
fronturi de luptă şi de expansiune, 

În centru, în sâmburele etnic al Românilor, în 1930 din 3.217.988, - 
cât era totalul populaţiei, erau nu mai puțin de 58%, Români, adecă 


1) S. Mehedinţi: o. c. p. 10. 
3) Al. Borza: Le ricchezze naturali della Romania, a se vedea harta Nr. 1 in 
Lucrările Inst. de Geografie al Univ. din Cluj, Timișoara, 1942, vol. VIL 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 757 


1.857.719. In apusul fortăreței transilvănene avem provinciile istorice: 
Maramurăşul, Țara Crigurilor și Banatul, cari ne dau frontul etnic ro- 
mânesc apusean, unde din totalul populaţiei de 2.330.375 sunt Români 
1.355.161, adecă 60,9%, Oltenia, Muntenia și întreagă Dobrogea la un 
loc ne dau frontul românesc de miazăzi cu 6.357.658 locuitori, dintre: 
cari 5.597 364 adecă 93%, sunt Români. Frontul răsăritean, adecă Bu- 
covina şi Moldova la un loc au 6.151.007 locuitori, dintre cari 4,175 080, 
adecă 67,04 Români. l 

Cifrele de mai sus în sine luate scot o mare majoritate româ-- 
nească, atât in centru, în Transilvania, cât şi în cele trei regiuni ale 
celor trei fronturi ale românismului, Interpretate însă și dându-li-se 
astfel nu numai o valoare numerică, ci şi una geopolitică, procentajul 
deţinut de populaţiile alogene pierde cu totul din valoarea numerică, 
pe care la aparenţă i-o dau cifrele, 

În întreaga ţară, Românii dau 73%, din totalul populaţiei, ei sin- 
uri acopăr solul Ţării cu nu înveliş uman complet şi unitar, ei singuri 
îmbracă pe dinafară și căptuşesc în interior fortăreaţa centrală tran- 
silvană cu o haină curată românească, care numai pe la marg nea te- 
ritorului etnic românesc, pe măsură ce ne depărtăm de fortăreață este 
ciupită de grupări etnice, străine, infiltrate prin punctele mai puţin re- 
zistente, s'au aduse, de conjuncturi incidentale politice şi istorice, O 
astiel de infiltraţie, constătătoare din cca 400.000 de Săcui, a ajuns 
chiar până în mijlocul României, dându-ne o pată compactă mai mică 
în mijlocul curatei haine carpatice a Românismului. Existenţa chinuită, 
nesigură şi anachronică a insulei săcuiești în mijlocul României trebue 
considerată ca o excepţie, care confirmă regula funcţională a Carpaţilor 
de a polariza în interiorul şi în jurul lor, dar mai cu seamă în jurul 
celor trei bastioane principale ale lor, cele mai genuine seminţii ale 
românismului. Într'adevăr, după cum am spus-o și de altădată și o: 
accentuez şi acum, Săcuii până 'n zilele noastre au rămas străini faţă 
de mediul geografic caracteristic Carpaţilor; până astăzi nu s'au adaptat, 
condiţiilor de vieaţă oferite din belșug de potenţialul de energie geo- 
grafică carpatină, deși în decursul secolelor au asimilat în cea mai 
mare parte pe locuitorii autohtoni ai regiunii locuite de ei, pe Români. 

Ca populaţie de stepă la origine nomadă, era și firesc ca Săcuii 
până azi să nu se poată adapta la mediul carpatic. Păstoritul în re- 
iunea locuită? de Săcuii l-au făcut totdeauna, aproape peste tot, dar 
mai cu seamă în munţi, Românii. Lucrătorii forestieri în exploatările 
de păduri din regiunea locuită de ei sunt în marea lor majoritate tot 
Români, aduși aici de exploatatori din B.haria, Moţime și din Mara- 
murăș, iar Săcuii sunt mai mult cărăuși. Spiritul de cărăușie, precum. 


158 SABIN OPREANU 


«şi tendinţa constantă la ei de a eşi, de a emigra din regiune și de a 
se aşeza prin toate orașele și târgurile provinciilor românești şi în fosta 
Ungarie ca birjari, cărăuşi, rândaşi, oameni de serviciu, zileri, meşteri, 
ș. a. m, d. sunt tot atâtea dovezi de neadaptare la mediul carpatic, deşi 
au fost aduși în apropierea zonei celei mai întinse depresionare din 
“Carpaţi, prin știrbitura cea mai adâncă carpatică, prin joasa poartă a 
Meseșului și deși sunt aici de 700 de ani. 

Pentru Săcui, după cum citeam zilele trecute, că scriu ziarele lor 
„de azi, munții sunt niște monștri care-i îmbrățișează mortal, Nimic nu 
poate să dovedească mai plastic, decât asemănarea de mai, sus neadap- 
tarea lor la vieaţa carpatică, lese și mai mult în evidență azi (1942) 
această îmbrăţişare mortală pentru Săcui, când hinterlandul existenţei 
lor, provinciile româneşti dinainte de 1940, nu le mai sunt la îndemână, 

Cât privește infiltrarea ungurilor în fortăreaţa centrală carpatică a 
Românilor, lor abia le-a reuşit să se apropie cu ceva grupuri mai mări- 
şoare de Poarta Meseșului, rămânând peste tot în celelalte puncte de- 
parte nu numai de fortăreaţa transilvană, dar și de întreagă clădirea 
„carpatică. Câţi s'au furişat prin această știrbitură mai mare, sau prin 
altele mai neînsemnate din Carpaţii Apuseni, ocolind peste tot muntele, 
s'au așezat pe unde au putut, sporadic, difuz printre masele compacte 
româneşti din Transilvania și mai cu seamă prin orașe, ca populaţie 
parazitară urbană, 

Pentru ei Carpaţii au fost şi sunt şi azi inaccesibili şi fiind pentru 
“ei aşa, cred și scriu, că şi pentru Români sunt la fel. Ochiul lor de 
foști nomazi de stepă, văd in Carpaţi niște ziduri uriaşe naturale, con- 
iinui de despărţire, cu versanţi numai prăpăstii, cu pasuri şi trecători 
foarte anevoioase, munţi impracticabili, inospitaleri, foarte săraci în iz- 
voare de trai și deci pustii, nelocuiţi, viduri umane, Aşa se explică, 
că fostul premier al lor, contele Teleki, care era și profesor de Geo- 
grafie, s'a putut încumeta, nu şi cu puţină rea credinţă, utilizând o me- 
todă de reprezentare cartografică sui generis, să deseneze o hartă etno- 
grafică, în care munţii şi dealurile apar aproape peste tot lipsiţi de 
populaţie, sunt goluri, viduri umane, adecă pustii, Nicicând adevărul 
n'a fost mai iscusit falsificat, decât prin această hartă, fiindcă realitatea 
este cu totul alta. 

Carpaţii sunt locuiţi până aproare de creste vara, iar până la 
1300 m sunt în Carpaţi o mulțime de aşezări umane, Au fost locuiţi, 
de când s'a ivit omul în preajma lor, din paleolitic, dar mai cu seamă 
din neolitic în permanenţă. Numeroasele staţiuni preistorice din spaţiul 
carpatic fac dovadă despre aceasta. Ceramica preistorică n'ar dăinui 
până 'n zilele noastre în acest spaţiu, dacă n'ar fi fost locuiţi de o 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 159 


populaţie sedentară, care să o fi păstrat continu până 'n zilele noastre. 
La fel n'ar dăinui nici tipul de casă preistoric, casă constătătoare dintr'o 
cameră și tindă, cum o găsim peste tot la Români. La fel Românii 
păstrează până azi portul Dacilor, strămoșii lor, întocmai cum îl găsim 
sculptat pe columna lui Traian din Roma, 

In întreg spaţiul carpatic, Românii se prezintă unitar ca rasă, 
după cum dovedesc aceasta numeroasele cercetări serologice și cranio- 
metrice, Faptul acesta n'ar fi -xplicabil fără continuitatea unui factor 
etnic ancestral, reprezentat azi prin Români 1). 

Timpul îndelungat de trăire în spaţiul carpatic a nenumărate ge- 
neraţii date de strămoșii Românilor explică mai mult chiar decât mediul 
fizic, legătura indisolubilă dintre fortăreaţa transilvană, Carpaţi şi Ro- 
mâni. Montibus inhaerent Daci, spuneau cei vechi reierindu-se la popu- 
laţia carpatică de atunci, Aceeaşi populaţie stă până azi înfiptă cu 
toată fiinţa ei etnică în mediul carpatic. 

Pentru Români şi pentru strămoşii lor, Transilvania și Carpaţii 
n'au fost numai regiuni admirabile de refugiu și de adăpostire din 
calea năvălitorilor, ce se revărsau din întinsele stepe ruso-asiatice spre 
“Sud, prin larga poartă dintre Carpaţi şi Marea Neagră, din spre Nord 
peste și printre culmile joase ale Carpaţilor Nord-Estici sau din spre 
stepa Panonică, dând asalt asupra frontului etnic carpatic din Apusul 
Transilvaniei. Pentru ei Transilvania şi Carpaţii au fost și un nesecat 
izvor de mijloace de traiu. Pe ei mediul carpatic nu „i-a îmbrățișat 
mortal”, ci i-a ocrotit și i-a hrănit părinteşte, Carpaţii pentru ei n'au 
fost niște coloși orogralici, cum îi descriu geografii și geopoliticienii 
unguri, exagerând cu tot dinadinsul fenomenul, ca să-l poată justifica, 
-ca hotar nedrept al unui pretins bazin panonic unguresc cu marginile 
pe blândele culmi ale Carpaţilor Orientali, Carpaţii cu păşuni bogate 
pe întinsele platforme înalte carpatice şi prin poienile de munţi, unde 
până 'n vărf pasc turme mari de oi şi cirezi de vite, cu platforme mai 
joase pe cari pe alocuri până la 1300 m, au făcut și în trecut și fac 
şi azi culturi agricole, ca de ex. în Carpaţii Apuseni, în Poiana Ruschii, 
pe platformele Bârgăului şi Dornelor, Branului, Vrancei și pe cele din 
Munţii Sebeșului şi ai Sibiului ş. a.; cu pădurile lor ocrotitoare, cu 
dealurile şi colinele acoperite de fânețe, livezi, vii și tot felul de cul- 
turi, cu văile largi și râurile lor, de-a-lungul cărora de milenii înflo- 
rește o industrië mică şi mijlocie populară de munte, de mori, fere- 
strae, piue, prese de ulei, scărmănători, cuptoare de ars var şi ateliere 
variate pentru pregătirea uneltelor şi îmbrăcăminţii; cu subsolul bogat ` 


1) S. Mehedinţi: o. c. p. 19. 


160 | SABIN OPREANU 


în aur şi argint, a căror exploatare a dat din vremuri vechi naştere: 
unei industrii mici aurifere ţărăneşti, împrăștiată în cuprinsul regiunii | 
aurifere, unică în felul ei în întreagă lumea; cu zăcămintele ei de sare- 
exploatate din preistorie, zăcăminte, cari au atras spre Carpaţi atâtea 
neamuri din jur, Carpaţii cu Transilvania cea bogată din mijloc sunt: 
chemaţi să fie nu zid și piatră de hotar pentru stăpânirea altor po- 
poare, care n'au nicio îndreptăţire de a se apropia de ei, ci menirea. 
fortăreței naturale formată de ei a fost și în trecut și este și azi să. 
fie sâmbure de stat, centru de moșie și de patrie, hrisov de veșnică 
stăpânire pentru urmaşii poporului, pe care l-a legănat şi crescut pe 
plaiurile în văile şi bazinurile (depresiunile) sale largi, pentru poporul: 
român, 

Carpaţii nu sunt, n'au fost și nu pot să fie zid de despărţire, ci 
element de legătură permanentă între fiii aceluiaşi: popor perfect unitar, 
cu acelaşi fel de vieaţă pe toţi versanţii lui, cu același străvechiu fond; 
cultural și cu aceeași civilizaţie materială rurală autarchă, cu începuturi: 
autohtone ancestrale. Carpaţii prin ospitalitatea lor, prin bogăţiile lor 
şi prin mulţimea de văi şi drumuri care îi strătaie şi-i fac uşor acce- 
sibili, penetrabili, a indeplinit şi îndeplinesc cu prisosinţă funcțiunea 
geografică de a înlănţui în jurul lor pe poporul autohton, pe Români, 

Oricare hartă ne arată bogăţia de șosele și căi ferate, cari trec: 
printre ei și peste ei. Am insistat mai pe larg asupra acestei probleme 
în alt studiu al meu!). Aici amintesc numai, că din inima pământului: 
românesc, din Transilvania, pornesc radial în toate direcţiile spre pro- 
vinciile românești din jur douăsprezece căi ferate, 25 de şosele caro- 
sabile pentru orice vehicole şi nenumărate poteci și drumuri peste 
plaiurile munţilor, Făcând câteva drumuri cu avionul peste Carpaţi 
rămâi surprins de mulțimea nebănuită de căi de comunicaţii, cari fac: 
legătura între un versant şi altul al Carpaţilor. Nimic nu învederează: 
mai mult, decât acest fapt, penetrabilitatea lor lesnicioasă. Explică uşor 
acest fapt împrejurarea, că majoritatea trecătorilor sunt joase, de ex, 
altitudinea relativă a pasului Predeal este numai ceva peste 350 m, a 
Oituzului și mai mică, a Merişorului de 100 m, a Porţilor de Fier ale. 
Transilvaniei abia câteva zeci de metri, ș.a.m.d, 

Este de-a-dreptul ridicol argumentul că existenţa aceluiași popor: 
român pe toţi versanţii Carpaţilor, având perfectă unitate de cultură. 
și civilizaţie nu se poate explica, decât admițând, că în trecut veacuri 
de-a-rândul acest popor a fost un neam de păstori şi încă de-a-dreptul 

1) Sabin Opreanu: Siebenbürgen eine nalurgegebene Ergänzung des rum. 


Lebensraumes, Bucureşti 1940, sau în La Transilvania nell'unita naturale della Romania,. 
Bucureşti 1940. 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 763 


păstori nomazi. Cine nu cunoaşte mediul geografic carpatic, sau cu 
gânduri ascunse, preconcepute neglijează importanța acestui mediu, 
precum și autochtonia carpatică a poporului român, poate, fireşte afirma 
şi scrie orice, însă nu cu pretenţia de-a face știință. Trebue neapărat 
să fi păstor și încă nomad, ca în câteva ceasuri să treci de pe un 
versant pe celalalt la frații tăi de care te desparte o culme sau o curmă- 
tură înaltă de câteva sute sau câteva zeci de metri? Nu. Trebue ne- 
apărat să fi fost păstori nomazi sau chiar şi numai păstori pe loc, ca 
existența lor simultană la un moment dat să fie constatată în întreg 
spaţiul Carpaţilor, dând peste tot azi majorităţi impresionante şi pe 
alocuri de-a-dreptul totalul populaţiei sedentare ca de ex. în majori- 
tatea bazinurilor intra- şi subcarpatice? Nu! 

Bazinurile carpatice, care se găsesc de jur-imprejurul sâmburelui 
transilvan sunt. ca niște forturi puternice etnice în jurul cetăţii centrale 
transilvane, Vom analiza cu alt prilej importanța acestor basinuri și 
„depresiuni. Deocamdată ne mărginim să accentuăm numai faptul că 
populaţia lor, cu excepţia celor locuite de Săcui în Estul Transilvaniei, 
este aproape exclusiv numai din Români. Astiel în bazinul Zarandului, 
pe Crișul Alb, din populaţia totală de 78.900 erau la 1930 Româai 
75.580 adică 950%/,, în bazinul Hațegului din totalul populaţiei de 58 104 
erau Români 54.098 adică 93.1, în bazinul B.hăriei sau al Beiuşului 
din totalul populaţiei de 113.716 erau Români 103.907 adică peste 
91%/,, chiar şi în depresiunea Năsăudului, care a fost în mai multe rân- 
duri colonizată cu Germani, la 1930 din totalul populaţiei de 64692 
erau Români 56.202 adică aproape 870/p, în depresiunea Caransebe- 
şului din 79.055 locuitori, 66.849 erau Români adică 84,9%, în bazinul 
Dornelor din 26.206 locuitori, sunt Români 17.194 adică aproape 66%/, 
în Bazinul Bozovici din 24.391 locuitori sunt Români 22.389 adică 
91,60%/0. La fel Românii locuesc şi celelalte bazinuri intra- şi subcarpa- 
tice pe la marginea Transilvaniei, dând în cele din Sudul Carpaţilor 
unanimităţi româneşti, iar în cele din Estul Carpaţilor aproape unanimităţi, 

Bazinurile și depresiunile carpatice care din toate punctele de 
vedere au fost potrivite pentru așezări umane permanente, atât ca re- 
giuni de refugiu și de adăpost, fiind înconjurate de jur-împrejur de 
înălțimi împădurite, cât și ca mici „ţări“ autarche, având de toate, au 
fost locuite de Români şi de strămoșii lor, care în toate timpurile au 
putut duce aici, precum şi prin văile largi ale râurilor carpatine şi pe 
platforme, o vieaţă rurală relativ tihnită și liniştită, o vieaţă de agri- 
cultori și de păstori sedentari, cum dovedesc aceasta toate fenomenele 
etnografice și antropogeografice în legătură cu Românii şi cu spaţiul 
carpatic românesc, 

2% 


162 SABIN OPREANU 


Toate aceste „Țări şi ţărişoare“ carpatice, împreună cu cea mai 
mare din centru, cu Transilvania, au fost tot atâtea rezervorii umane ` 
asemenea unor coșniţe de albine, din care a roit poporul român radial, 


populând, când evenimentele istorice au potolit năvălirile străine, și 


regiunile de câmpie din jur, 

Direcţiile de roire, de colonizare românească în Vorlandurile car- 
patice, adică în câmpiile şi podișurile din jurul cetăţii carpatice, au fost 
determinate în primul rând de întinderea pădurilor cu poeni şi numai | 
în al doilea rând de cursul apelor acoperite pe lunci şi pe ţărmurii 
râurilor cu zăvoaie, deci tot împădurite şi ele. Accentuăm deosebit 
acest lucru, ştiut fiind că regiunile din stepă din jurul Carpaţilor au 
fost târziu colonizate şi populate, Deci întâiele colonizate și populate 
cu Români au fost regiunile în care coloniștii au găsit un mediu, geo- 
grafic cel puţin înrudit cu cel carpatic. Această populaţie nu a putut 
să fie, decât una, care în locurile de origine se îndeletnicea cu agri- 
cultura şi cu păstoritul local, fie el oricât de intens și chiar prepon- 
derant, Deci spaţiul etnic românesc a fost întins de o populaţie la ori- 
gine sedentară, nu transhumantă și cu atât mai puţin nomadă. 

Este cu totul greşită ipoteza, că numai o populaţie pastorală în 
mișcare a putut duce pe Români până la marginile actuale ale terito- 
riului etnic românesc, Fenomenul antropogeografic de grupare şi di- 
stribuire a Românilor, adică acela de așezare a lor de preferinţă în re- 
giunile împădurite, precum și acela de a da o masă etnică compactă 
și continuă pe întreg teritoriul etnic românesc contrazice categoric 
această ipoteză, Neamurile de păstori în mișcare, adecă de transhu- 
manti şi de nomazi dau insule etnice mai mari sau mai mici de se- 
dentari, de preferinţă în stepe nu în regiunile împădurite în trecut şi 
chiar şi azi. Drumurile transhumanţei carpatice nu sunt nici de-a-lungul 
râurilor nici în regiunile împădurite pline de primejdii pentru turme, 
ci de-a-lungul şi de-a-curmezișul locurilor deschise, în munţi și dealuri 
pe plaiurile de culmi, iar în şes de-a-curmezișul stepelor, La nicio în- 
tâmplare o populaţie transhumantă sau nomadă n'ar putea da o colo- 
nizare spontană, căci numai aceasta are valoare documentară, din care 
să rezulte repartiţia actuală a Românilor, 

Accentuăm deci încăodată că numai o populaţie care în locul 
de plecare era sedentară, având ca preponderantă fie ocupaţia agricolă, 
fie cea a păstoritului local, a putut împânzi compact teritoriul etnic ro- 
mânesc, ceea ce însă nu exclude de sine înțeles faptul, că într'o mică 
măsură a putut contribui la aceasta incidental și individual şi câte un 
păstor transhumant, dar nu nomad, fiindcă nomadismul a fost totdeauna 
inexistent în spaţiul carpatic, 


TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 163 


Păstorii nomazi, chiar dacă siliți de împrejurări devin sedentari, 
sau dau teritorii etnice insulare, ca de ex. Tătarii din Dobrogea, Tă- 
tarii din Crimeia, Caucaz de pe Volga, cei din munţii Asiei Centrale 
ş. a„ sau se desnaţionalizează și dispar cu totul în masele autohtone 
ale sedentarilor agricultori, ca de ex. Bulgarii, Manciurienii în China, 
toţi năvălitorii din evul vechiu și mediu din Europa, excepţie făcând 
dela aceasta numai Ungurii, păstraţi posterităţii de forţa spirituală a 
catolicismului, 

Întinderea spațiului etnic românesc s'a făcut în Dobrogea şi cu 
elemente românești transhumaute din Transilvania şi din Dobrogea, însă 
aşezarea lor în Dobrogea în ultimii 60 de ani na fost spontană, ci di- 
rijată de oficialitatea de stat, 

Rămâne deci faptul, că spontan numai o populaţie sedentară, cu 
vieaţă agricolă-pastorală a cucerit pas cu pas, nu deodată, teritoriul 
etnic românesc din jurul Carpaţilor, nici în valuri furtunoase, ci prin 
coborâri lente și în decurs de multe veacuri din fortăreața centrală 
carpatică, 

Centru fiind, nenumerate legături de ordin etnic, material şi spi- 
ritual până în zilele noastre au pornit din Transilvania sau aici s'au 
întâlnit, Amintim numai unele dintre ele. In decurs de veacuri comerţul 
provinciilor românești era dominat de Transilvania și se făcea prin in- 
termediul ei și cu Europa Centrală.!) Nenumărate ramuri de comerţ 
mărunt ambulant și de schimb porneau și pornesc şi azi din Transil- 
vania și cutreeră teritorii vaste românești: Moţii văsari, olarii din jurul 
Turzii și ai Vașcăului, ferăstrarii din jurul Huedinului, făclieșii şi lu- 
minărarii, tăietorii de păduri din Maramurăș, Biharia și Țara Moților, 
muncitorii agricoli sezonali, plutaşii pe râuri, păcurarii din Mărginime, 
spătarii din Munţii Apuseni, voștinarii din jurul Sibiului, vânzătorii bra- 
şoveni de pește adus dela Dunăre și Mare, brânzarii, cojocarii şi că- 
ciularii din diferite regiuni transilvănene, geambașii de vite, iconarii şi 
librarii ambulanți cu tot felul de scrieri populare și apocrife, perso- 
nalul de serviciu și braţe de muncă date de veacuri principatelor, în 
primul rând oraşelor lor cătră de Țara Făgăraşului, regiunea Clujului şi 
Gherlei, ş. a.; iată tot atâtea izvoare de energie etnică ambulantă 
şi unificatoare de vieaţă românească, pornită din regiunile locuite de 
neamul românesc, 

Nu este o simplă întâmplare, că întemeierea Moldovei a pornit 
din bastionul nordic al Transilvaniei, cum nu este iarăşi la întâmplare, 
că legenda istorică atribue acelaşi lucru pentru Muntenia altei descă- 

1) |. Moga: Siebenbürgen in dem Wirtschafisorganismus des rum. Bodens, Bu- 
karest 1930, p. 9, 38 şi urm. 


764 l SABIN OPREANU 


lecări pornită din bastionul muntos din Sudul Transilvaniei, precum 
nu este iarăși numai la întâmplare că cele mai violente manifestări con». 
ştiente românești s'au petrecut în spaţiul geografic al bastionului din 
Apusul Transilvaniei, în Munţii Apuseni. Căci până în zilele noastre 
între zidurile înalte ale acestor trei bastioane naturale transilvănene și 
în umbra lor ocrotitoare găsim cel mai genuin românism. Au fost, sunt: 
și vor rămânea bastioane de vitalitate etnică românească, 

Din întreagă Transilvania au pornit apoi în decursul timpului va- . 
luri de emigranţi şi coloniști agricoli peste munţi,!) iar în veacul trecut 
şi de descălecători culturali, l - 

Mai amintim în sfârșit admirabilul fenomen antropogeogratic tran- 
silvănean, păstoritul carpatic transhumant, care de veacuri a fost pe ne- 
numărate drumuri un principal element de legătură neîntreruptă, vie 
şi conştientă între toate provinciile românești, iar în deceniile din urmă 
ale veacului trecut și element de colonizare în Bărăgan și în Dobrogea, 
precum și de întărire a populatiei urbane în aproape toate orașele Ţării.) . 

Din cele expuse până acum se evidenţiază o strânsă legătură 
cauzală între spaţiul carpatic și neamul prin excelenţă carpatic, sin- 
gurul neam cu adevărat carpatic, neamul românesc. Uşor am putea fi 
induși să admitem un determinism geografic carpatic, în ceea ce pri- 
veşte destinele neamului românesc, Nu credem într'un determinism geo- 
grafic, Trebue însă să vedem în fortăreaţa carpatică din jurul Transil- 
vaniei o puternică individualitate geografică, un potenţial de posibilităţi 
de vieaţă, care au pus la îndemână poporului românesc un cadru ar- 
monic şi bogat de vieaţă. Acestui minunat cadru de vieaţă s'a adaptat 
neamul românesc cu o perfecţiune, pe care numai experiența multi- - 
milenară a unui popor autohton carpatic a putut să o realizeze, Atât 
de numeroase, de variate şi puternice sunt legăturile multimilenare ale 
poporului român cu Transilvania şi cu Carpaţii, încât poporul româ- 
nesc și întreg spaţiul Sud-Est carpatic formează un tot indivizibil şi 
inseparabil, Unitatea spirituală, economică și politică a întreg terito- 
riului etnic românesc, având ca centru Transilvania, ne apare astfel ca 
o necesitate firească, naturală, Vicisitudini istorice n'au putut impiedeca 
înfăptuirea ei nici în trecut şi nici nu vor putea-o împiedeca nici în 


zilele noastre, 
SABIN OPREANU 


1) 1. Moga, o. c, p. 16—17, 
3) I Haşeganu: Mărginenii în vieaţa economică a Transilvaniei şi a Vechiului 
Regal, Brașov, 1942, 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL” 


Prin hotărârea dela Viena, impusă României la 30 August 1940, 
“Transilvania românească — acest „leagăn al poporului român” precum 
cu drept cuvânt o definește Profesorul Jacques Ancel, — a fost sfâ- 
iată în două, înscriindu-se astfel dureros în realităţile româneşti, ră- 
sturnarea lipsită de orice legitimitate juridică și istorică, a uneia dintre 
«cele mai „drepte“ frontiere, pe care le-a făurit cândva împământenirea 
în relaţiile teritoriale internaţionale a unor principii progresive de drept 
al ginţilor. Şi s'au ignorat în acea zi, — tragică pentru întreaga obște 
românească, — nu numai acele variate temeiuri, de natură istorică, 
etnică, geografică sau economică, în virtutea cărora Transilvania trebuia, 
dacă nu ar fi dăinuit vitregia vremurilor, să aparţină de totdeauna 
unităţii politice a naţiunii române. Dar s'a adus deopotrivă prin nefi- 
rescul partaj al Transilvaniei, — care „contrazice de altfel orice logică 
istorică“ (S. Dragomir), — şi o gravă încălcare unor obiective principii 
de drept al ginţilor, prin al căror triumf cu două decenii în urmă, la 
sfârşitul „războiului naționalităților", precum cu temeiu a fost caracte- 
rizat războiul mondial din anii 1914/18, se tinsese la scoaterea rela- 
ţiilor teritoriale internaţionale de sub imperiul forţei, şi la subordonarea 
lor „domniei dreptului“, Acele progresive principii, — a căror pla- 
stică formulare şi generală popularizare venise spre sfârşitul războiului 
mondial de dincolo de Ocean, prin „ideologia wilsoniană”, dar ale 
căror origini vin de departe în timp şi pornesc din frământate realităţi 
europene, — se numesc: principiul naționalităților şi dreptul de liberă 
„determinare. Iajradevăr, în virtutea principiului naționalităților — care 
comandă că „acolo unde este o naţiune, acolo trebue să fie un Stat” 
(R. lohannet) şi că „națiunea prin aria ei de expansiune teritorială re- 


1) Conferinţă rostită la Universitatea din Cluj—Sibiu, în cadrele „Extensiunii 
Universitare”, la 17 Martie 1944. 


766 GEORGE SOFRONIE 


prezintă formula vie a frontierii”, — Transilvania s'a găsit îndreptăţită 
să se încadreze în unitatea românească, prin beneficiul formei pasive 
(B. Lavergne) a acestui binefăcător principiu; după cum Statului român 
revenia, la rândul său, un drept de revendicare asupra teritoriului tran- 
silvan „vatră a românismului“ și a populațiilor sale, aflătoare numai 
prin nefavorabilul joc din trecut al evenimentelor internaţionale, sub 
o apăsătoare stăpânire străină. lar libera determinare a Transilvaniei, 
şi-a găsit deopotrivă impresionantă și unanimă manifestare, — alături 
de datele „plebiscitului de toate zilele”, — în acea istorică Adunare 
Naţională dela Alba-Iulia (din 1 Decemvrie 1918), ce îmbracă în lumina. 
dreptului internaţional, caracterele unui adevărat plebiscit spontan, ne- 
prescris adică de vreun act juridic internaţional, dar prin aceasta tocmai, 
având o sporită valoare juridică şi semnificaţie morală. Astfel dacă ul- 
terior, — la 4 Iunie 1920, — Tratatul dela Trianon a venit să con- 
sfințească integrarea Transilvaniei în unitatea românească, aplicându-i: 
pecetea definitivatului, acel act juridic internaţional ce se apropia atât 
de mult de ideea de justiție cuvenită naţiunilor, aducea această con- 
sfințire, în deplina cunoștință de cauză a autorilor săi, că Ja baza Unirit 
Transilvaniei, rezida temeiul de drept cel mai puternic şi titlul juridic 
cel mai neindoelnic ce legitimează fiinţa Statului modern şi dăinuirea 
sa în timp: voința colectivă a populațiilor majoritare. Ori, acest factor 
— sacru în lumina principiilor de drept internaţional contemporan — 
s'a găsit cu totul ignorat prin hotărârea dela Viena din 30 August 1940, 
în acest caz al Transilvaniei româneşti, Căci departe de a se acorda 
vreo valoare acestui sens al voinţei colective a populațiilor din Tran- 
silvania de Nord, li s'a prescris trecerea de sub o suveranitate sub: 
alta, — şi sub o suveranitate odioasă lor, prin tot ce aducea amintirea 
unui trecut de opresiune — prin reactualizarea în plin secol al XX-lea, 
a formulei lui Pothier, ce sintetiza îndelungata practică a unui trecut 
îndepărtat în materie de transferturi de suveranitate teritorială, când 
„populaţiile treceau dela un suveran la altul, ca turmele de animale de 
sub un stăpân sub altul“, Iar principiul naționalităților s'a găsit deopo- 
trivă Grav încălcat, prin transformarea Ungariei — devenită ea însăși 
un „Stat naţional“ prin Tratatul dela Trianon, care o adusese în limi- 
tele sale teritoriale firești — din nou într'un Stat eterogen, apăsător 
de naţionalităţi, ca şi în trecutul mai îndepărtat, 

Dar, dacă hotărârea dela Viena din 30 August 1940 contravine 
astfel unor idei-forfe, ce deveniseră odinioară — în sepoca elaborărit 
Tratatelor de Pace din anii 1919/20, — principii juridice internaționale 
călăuzitoare în materie de determinare a frontierelor; dacă apoi ea 
apare din primul moment cercetătorului nepărtinitor, ca înscriindu-se 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 167, 


în acea categorie de acte, ce urmăreau mai presus de orice, răstur- 
narea „Sistemului dela Versailles”, din care făcea parte organică şi 
. Tratatul dela Trianon, oare corespunde ea cel puţin, denumirii pe care: 
i-au atribuit-o autorii săi: sentința arbitrală dela Viena ? 

Intrebarea nu este de secundară importanţă, căci dacă întradevăr: 
ne-am găsi în prezenţa unei sentințe arbitrale, ar însemna aceasta, că. 
ne-am găsi în domeniul dreptului internaţional, — nu al politicii inter- 
naționale, în practică adeseori ostilă principiilor de drept al ginţilor, 
sau în antagonism cu ele, — şi în prezenţa unei proceduri pacifice, 
creatoare de precise efecte juridice în domeniul internaţional, obliga- 
torie pentru Statele litigante, In prezenţa adică a unei proceduri de- 
reglementare pacifică a conflictelor dintre State, ce rămâne una dintre- 
cele mai preţioase cuceriri, înregistrată în multimilenara evoluţie a vieții 
internaţionale. Dacă însă hotărârea dela Viena ar fi departe de a pre-: 
zenta caracterele în deobște cerute arbitrajului internaţional, — și de- 
numirea de „sentință arbitrală“ nu ar putea îi atribuită decât năzuinţei 
autorilor ei de a-și acoperi fie și formal, o gravă răspundere interna-- 
fională, atunci însușită, — atunci de sigur ea nu ar putea fi privită, 
decât ca instituind doar o stare de fapt, — pe care întreaga naţiune 
română o nădăjdueşte a fi trecătoare, — fără a fi putut crea o sfare: 
de drept. Ori, în acest mod pusă chestiunea, de îndată apare necesi- 
tatea lămuririi acestei instituţii de drept al ginţilor: Arbitrajul interna-: 
tional, sub care titlu am venit să anunţăm Conferinţa, ce face în acest 
ceas, obiectul preocupărilor noastre, Ce este deci arbitrajul internațional,- 
care sunt elementele constitutive, care este valoarea juridică a unei 
sentințe arbitrale, care sunt efectele sale ? 


Răspunsul la această întrebare duce dintru început pe cercetător: 
să observe că vieaţa internaţională a fost și rămâne caracterizată, — cu 
toată năzuinţa ei spre organizare şi spre consolidarea domniei dreptului: 
în raporturile dintre membrii ei —, prin frecvente conflicte între State,- 
Fenomenul este întru totul explicabil, întru cât conflictele sunt de esenţa. 
vieţii omenești, — le întâlnim și între membrii corpului social organizat. 
în vieaţa de Stat —, şi cu atât mai mult între agregate umane orga- 
nizate politiceşte și juridicește, mult mai greu de subordonat unor re- 
guli comune, intru cât ele sunt suverane, precum sunt Statele. Şi con-- 
flictele internaţionale pot naşte din multiple și foarte variate cauze,- 
deși — la timpul său —, Montesquieu în ale sale „Lettres Persanes”,. 
emisese opinia că „dela popor la popor... subiectele de neînțelegere- 
sunt clare și ușor de determinat”, Nu mai puțin însă, la o atentă ob- 


-168 GEORGE SOFRONIE 


servare, s'ar putea spune că aceste conflicte internaţionale se înfăţi- 
-şează, fie ca expresiune a unei insuficiente ocrotiri și garantări a drep- 
turilor Statelor prin norma juridică internaţională, fie ca manifestare 
în realităţile internaţionale a „dinamismului internaţional“, fie ca ur- 
mare a încălcării sau ignorării intereselor unui Stat, de către un altul, 
Dar nu am fi compleţi, dacă nu am remarca că la originea a nume- 
roase conflicte, ce despart la un moment două sau mai multe State, 
se conturează năzuinţa unuia sau unora dintre ele, spre instaurarea 
unei hegemonii, a unui imperialism politic s'au economic, Şi cine poate 
ignora de asemeni, că atâtea conflicte internaţionale au fost alimentate 
de politica anexionistă de teritorii, a unor State, adeseori lipsite de 
orice legitimitate, în revendicările lor? Cu atât sunt mai frecvente acest 
fel de conflicte, cu cât de-a-lungul evoluţiei umanităţii, adeseori a fost 
dominantă concepţia, că forţa și poziţia internaţională a unui Stat sunt 
în funcţie de întinderea sa teritorială, 

Oricum ar fi însă, oricare ar îi cauzele generatoare ale conflic- 
telor internaţionale, s'a încercat o grupare a lor, şi se admite astăzi 
în deobşte — cu toată interpenetraţiunea ce ar putea exista între ele —, 
că se poate vorbi despre conflicte politice şi conflicte juridice. Ar 
îi adică conflicte juridice, acele „contestaţii dintre State, susceptibile de 
reglementare judiciară, prin aplicarea regulelor de drept internaţional, 
clare şi recunoscute“, — după caracterizarea pe care o aduce Prof. 
H. Lauterpacht —, adică în practică, tocmai acele conflicte, în care 
obiectul litigiului se referă la chestiuni ce nu ar afecta interesele vitale 
ale Statelor, sau independenţa lor externă, sau suveranitatea lor in- 
ternă, sau integritatea lor teritorială, sau onoarea lor, sau vreun alt 
interes, în mod obişnuit conţinut în clauzele zise „restrictive“ ale con- 
venţiilor de arbitraj. Căci acestea mai ales, — ca și acele conflicte ce 
:nu şi-ar putea găsi reglementarea prin aplicaţiunea exclusivă a normei 
de drept, — s'ar putea situa în categoria conflictelor politice. În acest 
înţeles de altfel, „Deciziunea Nr. 2 a Curţii permanente de Justiţie in- 
ternaţională, referitoare la „Afacerea concesiunilor Mavrommatis” din 
“Palestina, stabilea distincțiunea dintre conflictele juridice (după unii 
autori denumite litigii) şi cele nejuridice (politice adică, denumite în 
parte din doctrină diferende), în aceşti termeni, ce vin să definească 
esenţa însăşi a coniilctelor juridice: „,.. un conilict juridic este un des- 
acord, asupra unui punct de drept sau de fapt, o contradicţie, o opo- 
ziție de teze juridice sau de interese, între două persoane“; tot ce 
rămâne înafară de această limită, aparţinând categoriei conilictelor 
nejuridice, adică politice, Și cu toată controversa ce a existat și dăi- 
.nueşte încă îa doctrină, — s'a vorbit adică despre „o ceartă între 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 169 


juridic şi politic“ —, cu toată tendința ce se desemnează în rândurile 
autorilor de drept internaţional, de a considera că orice conflict ce 
desparte două State, poate fi privit ca având şi o bază juridică, deci 
este susceptibil de reglementare prin aplicarea normei de drept inter- 
naţional, fie şi în stadiul actual de desvoltare a acestei discipline ju- 
ridice, nu mai puţin rămâne adânc împământenită în conştiinţa guver- 
manţilor mai ales, și este frecvent invocată în practica relaţiilor inter- 
naţionale, clasica diviziune bipartită a conflictelor internaţionale. Rămâne 
de altfel explicabil aceasta, întru cât Statele adeseori geloase de suve- 
ranitatea lor — de această „libertate de actiune în domeniul inter- 
- național, în limitele fixate de dreptul ginţilor“ (J. Barthélemy), — în- 
teleg să-și păstreze această libertate de acţiune, cel puţin pentru regle- 
mentarea unora dintre conflictele ce le pot separa, a acelora anume, 
ce le interesează într'o vitală măsură, şi care sunt tocmai conflictele 
denumite politice. De aceea, dincolo de controversa ce se poartă în 
doctrină, s'ar putea reţine pentru stadiul actual de evoluţie a comu- 
nităţii internaţionale, că — astfel cum precizează Prof, Gabriele Sal- 
violi —, „conflictul politic reprezintă un concept opus aceluia de con- 
flict juridic; iar acelora ce ar voi să stabilească o distincţie între con- 
flictul politic şi conflictul nejuridic, îi voiu opune constatarea că aceste 
două expresiuni traduc unul şi acelaşi concept”. Pe de altă parte, distinc- 
țiunea îatre controversa juridică şi controversa politică, „este în funcţie 
de distincţiunea între regulile luate ca bază, pentru rezolvarea contro- 
versei. Dacă aceste reguli sunt reguli de drept, suntem în prezenţa 
unei controverse juridice; dacă nu, va trebui să vorbim de o contro- 
versă politică“, 


+ 
+ » 


De sigur, — în practica vieții Statelor, -- indelungat timp, regle- 
mentarea conflictelor înternaționale a fost considerată de către State, 
ca o afacere ce le aparține întru totul, şi calea cea mai potrivită în . 
acest scop a fost privită recurgerea la violența nelimitată, la războiu 
adică, De aci a rezultat şi teza — atât de adânc fixată în doctrina şi 
practica internaţională —, a legitimităţii războiului, Şi ea a fost domi- 
nantă vreme de secole — şi în așa măsură —, încât sintetizând feno- 
menul până în momentul instituirii Societăţii Naţiunilor (prin Pactul din 
28 lunie 1919), un autor american (David Hunter Miller) a putut spune, 
că Statele înțelegeau să recurgă la războiu „pentru un bun motiv, 
pentru un rău motiv, sau fără niciun motiv“. Dreptul Statului de a 
declara războiu — ca instrument de reglementare a conflictelor inter- 
naţionale —, apărea adică ca nelimitat şi incontrolabil, ca materializare 


770 GEORGE SOFRONIE 


şi consecinţă juridică a suveranității Statului, cu care el „se confunda 
adeseori“ (Th, Ruyssen), Era de sigur acest mod de a privi dreptu 
Statului de a recurge la războiu —, drept restrâns juridiceşte numai 
prin Pactul Societăţii Naţiunilor și mai apoi, decăzut din legitimitatea-i 
de odinioară, prin Pactul Briand-Kellogg (din 27 August 1928) —, şi 
consecinţă a lipsei de suficientă conturare a conceptului de „Comuni- 
tate internaţională“, ca şi a miragiului ce stăpânea Statele „superiorem 
non recognoscentes“, ÎIntradevăr, dacă — astfel cum remarcă Prof, 
H. Lauterpacht —, „funcțiunea dreptului este de a reglementa conduita 
oamenilor prin referire la regulile a căror izvor formal de validitate se 
găseşte într'un percept impus dinafară, în Comunitatea internaţională 
acest aspect formal dar esenţial al dreptului este constant pus în in- 
doială prin doctrina suveranităţii internaţionale a Statelor, care face să 
decurgă forţa obligatorie a dreptului ginţilor din propria voinţă a fie- 
cărui membru individual al acestei Comunităţi”, Ori, în dorința pă- 
strării liberţăţii de acţiune, Statele au fost constant înclinate de-a-lungul 
secolelor, — şi adeseori şi sub regimul experimentatelor încercări de 
organizare internaţională, — să-şi valorifice după bunul plac dreptul 
de liberă reglementare a conflictelor internaţionale. Cu drept cuvânt 
constată ca urmare, un reputat internaţionalist (N. Politis), că în fapt, 
„foarte indelungat timp, Statele nu au cunoscut pentru reglementarea 
litigiilor lor, alt regim decât acela al forței brutale”, 

Departe de a fi surprinzător, fenomenul nu este decât explicabil 
de altfel, când observăm că în însăşi societatea internă oamenii au trăit 
îndelungat timp fără tribunale, fiecare individ socotindu-se pe deplin 
îndreptăţit să urmărească prin propriile sale mijloace repararea pre- 
judiciului şi a daunei suferite, Recurgerea la forță constituia atunci 
unicul mijloc de apărare şi respectare a ceea ce individul credea a fi 
dreptul său, Regimul „justiţiei private“ s'a înscris astfel în istorie, ca o 
caracteristică a unei epoci din evoluţia umanităţii. Și dela aceea epocă 
până în momentul când justiţia a încetat de a fi o afacere privată, 
spre a deveni o funcţiune socială și cel mai important dintre serviciile 
publice, a trebuit să treacă o întinsă perioadă de timp, caracterizată 
ea insăși prin succesive şi progresive faze de evoluţie. A trebuit astfel 
umanităţii, „o experienţă de mai multe ori seculară spre a se con- 
vinge de necesitatea justiţiei, în mod progresiv, printr'o înceată evoluţie, 
în cursul cărei oamenii au consimţit să renunțe la libertăţile lor primi- 
tive în profitul unei ordini sociale, care în acelaşi timp cu legile, le-a 
dat judecătorii“ (N. Politis). Procesul, de îndelungată desfăşurare, a 
rămas de altfel organic condiţionat de însăși consolidarea conceptului 
de „societate“. Ori „Ubi societas, ibi jus“ şi „ubi jus, ibi societas”, 


ARBITRAJUL INTERNAŢIONAL 114 


Intradevăr, — stabilește acelaşi reputat jurisconsult —, „în orice so- 
cietate umană, organizarea justiției răspunde unei nevoi primordiale, 
adecă satisfacerea intereselor individuale și colective. Ea constitue in- 
dispensabila condiţiune a menţinerii şi progresului societăţii. Căci, asi- 
gurând triumful dreptului, ea garantează pacea socială. Fără ea, este 
reîntoarcerea la anarhie şi la barbaria primitivă... aceasta este atât de 
adevărat, încât cu greu s'ar putea imagina o stare socială lipsită de 
orice sistem de justiţie. 
s i s 

Ori, în lumina acestor constatări şi pornind dela ideea unui pa- 
ralelism de evoluție între societatea internă şi cea internațională, — proces 
însă firesc mai dificil şi mai întârziat în ceea ce priveşte comunitatea 
internaţională, dată fiind structura ei specifică, — este natural să con- 
statăm deopotrivă, orientarea și în spre o reglementare pacifică a con- 
flictelor internaţionale, prin îndepărtarea adică dela exclusiva reculegere 
la forţă în acest scop, în măsura în care ia naștere și primeşte con- 
tururi tot mai precise, conceptul însuşi de „Comunitate internaţională“, 
Condiţionat în desvoltarea sa de instaurarea unui raport de coordo- 
nare între entităţile statale, — în locul aceluia de subordonare înde- 
ungat timp existent, — acest inovatoriu concept a fost pus în lumină 
încă în secolul XVI-lea, de către spaniolul Francesco Suarez. Asupra 
lui a accentuat în secolul XVII-lea Hugo Grotius, părintele Dreptului 
Internațional modern, iar în cel de al XVIII-lea veac, Cristian Wolff 
‘afirma existenţa indiscutabilă a unei mari Comunităţi internaţionale, ce 
are autoritate asupra membrilor săi şi este izvor al dreptului ginţilor. 
Io timpul ce a urmat, s'a accentuat tot mai mult asupra acestui con- 
cept, astăzi adânc împământenit în doctrină, el găsindu-şi expresiune 
concretă în promovarea procesului interdependenţei Statelor, — vie și 
puternică realitate a timpului nostru, cu toate marile „crize“ şi pulve- 
rizări ale solidarităţii internaţionale ce s'au putut înregistra, — ca și 
în încercările de organizare internaţională. Dar dacă Comunitatea in- 
ternaţională este un fapt de necontestat, — „o realitate obiectivă, de 
o contextură organică“ (J. T. Delos), — deosebită rămâne încă natura 
sa intimă, faţă de aceea a societății umane, organizată în Stat, Deşi 
ne găsim astăzi „... în plină perioadă de interdependenţă economică 
mondială şi ozjce intoarcere îndărăt este de acum de-a-dreptul impo- 
sibilă“ (L. Le Fur). Comunitatea internaţională apare încă cercetăto- 
rului ca o „juxtapunere de State independente, care pentrucă sunt 
independente, sunt egale între ele, înaintea dreptului ginţilor“ (K. Bil- 
finger), Suntem adică în prezenţa unei structuri, în care materialele 


172 GEORGE SOFRONIE 


originare sunt ele înșile grupuri, iar raporturile dintre ele sunt regle- 
mentate prin norma juridică internaţională, ce apare ca „legea internă 
a Societăţii internaţionale, legea grupului acestei Societăţi” (J. T. Delos), 
Ea nu poate ignora însă acest îndoit principiu: indepedența și egali- 
tatea membrilor, prin care se manifestă structura bazelor Societăţu in- 
ternaţionale. Precum accentuiază și Curtea permanentă de Justiţie In- 
ternaţională, „.., trebue să recunoaștem și să aplicăm acest principiu 
ce este baza însăşi a Dreptului internaţional şi a Comunităţii interna- 
ționale : principiul independenții Statelor“. 

Suntem astiel în prezenţa unor determinante elemente ce ne ex- 
plică curentul paralel, de îndrumare a acestei Comunităţi internaționale - 
in spre punerea în discuţie a legitimităţii recurgerii la războiu, — pro- 
blemă de veche preocupare, din vremea precursorilor (sec. XVI) şi fon- 
datorilor (sec. VII—XVIII) dreptului internațional modern, — în spre 
orientarea Statelor, către regiementarea pacifică, diplomatică sau juri- 
dică, a conflictelor internaţionale. Dar suntem deopotrivă în prezența 
unor elemente ce ne explică dificultăţile, regresele sau lacunele orga- 
nizării practice a reglementării pacifice a conflictelor internaționale. 
Precum s'a remarcat — printr'o paralelă cu organizarea justiției în so- 
cietatea statală, — „... în străduințele lor către justiţie, Statele se 
apropie de etapa care, la Roma, a fost caracterizată prin procedura 
formulară. Ele sunt încă în perioada compoziţiei voluntare organizată ; . 
ele conservă, în principiu, alegerea între apelul la arme și recurgerea 
la justiţie. Dar deja, în anumite cazuri, în virtutea Pactului Societăţii 
Naţiunilor, întrebuinţarea forţei nu mai este permisă, și în virtutea sta- 
tutului noii Curți de justiție sau a convențiilor particulare, recurgerea 
la justiţie este obligatorie“ (N. Politis). Ar fi astfel o apropiere între 
această evoluţie „... și aceea al cărei spectacol ni-l oferă istoria ju- 
stiţiei naţionale și analogiile sunt atât de evidente, încât este permis de 
a gândi, că cea dintâi nu a ajuns încă la termenul său final“ (N. Politis), 

Este astfel evident, că orientarea Statelor în spre reglementarea 
pacifică a conflictelor ce le despart, — înregistrată adeseori chiar în 
timpurile îndepărtate când recurgerea la violență apărea ca un drept 
indiscutabil, — a fost, în același timp, urmarea aceluiaşi fapt, că în- 
tocmai ca și raporturile private, relaţiile internaţionale pretind ordine 
şi stabilitate. Şi cu cât ele se desvoltă şi se multiplică, cu atât această 
necesitate devine mai imperioasă. Accentuarea apoi a fenomenului in- 
terdependenţei dintre State, face ca recurgerea la violenţă în scopul 
soluționării conflictelor internaţionale să fie resimţită — prin efectele 
ei indirecte, cel puţin, — de întreaga Comunitate internaţională, Ceea 
ce s'a numit „indivizibilitatea păcii şi a războiului” este întradevăr, o 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 71% 


realitate verificată mai ales în timpul nostru. De aceea, cu deplin temeiu: 
s'a putut afirma, că „una dintre principalele exigenţe ale Societăţii in- 
ternaţionale, este organizarea justiţiei“ (J. Makow:ki). Și dacă nicio- 
perioadă din istoria umanităţii nu a fost complet streină de această 
preocupare, ea devine tot mai puternică în măsura în care se eviden- 
țiază acest adevăr, că războiul contemporan — la baza căruia rezidă. 
ca totdeauna şi în trecut, un conflict internaţional, — a încetat de a mai 
fi o afacere, chiar pentru învingători, prin considerabilele sacriticii de: 
vieţi omeneşti şi de bunuri materiale, pe care el le pretinde. 


e 
ka + 


De fapt, în măsura în care Statele au resimțit nevoia reglementării: 
pe cale pașnică a conflictelor ce le despart, sau cel puțin a unora dintre 
aceste conflicte, — nevoie tot mai pronunţată în măsura consolidării și 
evidenţierii conceptului de „interdependenţă statală“, — s'a desvoltat. 
anumite reguli, pe cale cutumieră s'au convenţială, referitoare la pro- 
cedurile pacifice. Şi după îndelungată evoluţie și experimentare, ele 
şi-au găsit concretizare și pozitivizare în cunoscuta „Convenţie pentru 
reglementarea pacifică a conflictelor internaţionale“, — până astăzi în 
vigoare, — semnată la Haga la 29 Iulie 1899, desvoltată și îmbunătăţită. 
în cea de a Il-a Conferinţă a Păcii dela Haga, la 18 Octomvrie 1907, 
Fruct al celor două Conferinţe a Păcii dela Haga, această „Convenţie” 
— pe drept cuvânt celebră, — porneşte dela ideea fundamentală, că 
problema răririi şi chiar a eliminării războiului, ca instrument de re- 
glementare a conflictelor dintre State, implică întradevăr ridicarea de 
obstacole în calea declanşării sale. Ori, punerea la dispoziţia statelor: 
litigante, a unui ansamblu de proceduri pacifice, a fost considerată 
— cu deplin temeiu, — ca răspunzând acestui scop, de covârșitoare. 
însemnătate, 

Dar este interesant să observăm, că — dat fiind momentul când. 
această fundamentală Convenţie dela Haga era elaborată, — dogma. 
suveranităţii Statelor, adeseori concepută sub aspectul său absolut, eră 
atât de adânc împământenită, încât autorii Actului dela Haga nu au. 
putut merge până la afirmarea caracterului de obligativitate a proce- 
durilor pacifice. Ei le-au atribuit un caracter de facultativitate doar, 
recomandându-le Statelor, ca „utile și de dorit”, şi „întru cât împre- 
jurările le ver permite“. Ceea ce înseamnă pe tărâmul dreptului gin- 
ților, că Statele îşi păstrau întreagă libertatea de acţiune, în această 
delicată materie a reglementării conflictelor internaţionale, putând adică 
recurge la războiu în acest scop, sau făcând apel la una din proce- 
durile pacibile. Numai prin Pactul Societăţii Naţiunilor, un pas înainte: 
va fi înregistrat în acest domeniu. Căci pentru întâia dată, —- 


-114 GEORGE SOFRONIE 


intrun regim internațional de raţionalizare a conceptului de „su- 
veranitate”, cu îndepărtarea exageratelor ei manifestări, — se institue 
.obligațiunea juridică pentru Statele Membri, de a recurge la una dintre 
cele trei căi pacifice: calea judiciară, cea arbitrală, sau examenul-an- 
chetă al Consiliului (Cf, art. 12, 13 şi 15 din Pact); dreptul lor de li-- 
“beră alegere manifestându-se numai prin libertatea lor de a recurge 
la una sau alta, dintre aceste proceduri, ceea ce în doctrină s'a numit 
„alternativa obligatorie“ (G. Scelle). De aci şi limitarea dreptului de a 
-recurge la războiu, care îmbracă caracterul de legitimitate, când el se 
"face cu respectarea procedurilor de pacificare înscrise în Pact, sau de 
„ilegitimitate, atunci când el este declanșat în disprețul prevederilor 
paciticatorii ale Pactului. 
lar dacă ne oprim un moment, asupra economiei generale a amin- 
titei Convenții dela Haga, constatăm adoptarea — într'un organic text 
de drept internaţional pozitiv, — a acelei bipartite grupări a coniflic- 
telor internaţionale. Căci Convenţia dela Haga — ţinând seamă de în- 
delungata practică în materie, — aduce reglementarea unor proceduri . 
.diplomatice şi a altora de natură juridică. Şi dacă celor dintâiu, le re-. 
vine — cu mai mult succes în concepţia plenipotenţiarilor reuniți în 
cele două Conferinţe de Pace, — soluţionarea conflictelor politice, pro- 
cedurile juridice sunt privite ca fiind mai potrivite pentru reglemen- 
tarea litigiilor dintre State, a conflictelor juridice adică. l 
Astfel fiind, — şi accentuând asupra ideii, că în practică întra- 
-devăr, această grupare a modurilor de soluționare pașnică a conflic- 
telor internaționale este departe de a constitui o inovație, căci „ea este 
tot atât de veche ca și umanitatea însăşi“ (S, Seferiades), — să ob- 
servăm că în rândul procedurilor diplomatice (sau politice) se situiază : 
negocierile diplomatice (acele „colloquia” ale lui Hugo Grotius), Con- 
_gresele şi Conferinţele, bunele oficii, mediaţiunea, conciliațiunea, și chiar 
Comisiunile internaţionale de anchetă; pentru ca, sub regimul Societăţii 
Naţiunilor, să se adauge intervenţiunea cu ocaziunea unui conflict in- 
ternaţional, a Consiliului sau Adunării Societăţii Naţiunilor. Şi să ob- 
servăm, că în ordinea procedurilor juridice, se situiază arbitrajul, care 
— în înțelesul larg al cuvântului, — implică atât soluţionarea conlilic- 
telor internaţionale prin arbitri aleşi „ad hoc“, cât şi prin Curtea per- 
“manentă de Justiţie internaţională dela Haga, 


* 
* + 


Dar dacă cunoaştem acum poziția arbitrajului internațional în 
cadrul general al procedurilor pacifice, dacă am stabilit că el este prin 
„excelenţă mijlocul juridic pus la dispoziţia Statelor în scopul nobil al 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 115 


reglementării pașnice a conflictelor internaţionale, . să reținem- această 
remarcă a Prof. Eugène Borel, că — privit în lumina desvoltării şi 
practicei sale, — „arbitrajul este tot atât de vechiu ca și lumea, și între 
State în special, el a fost din fericire considerat și practicat, ca un 
mijloc oportun de reglementare a diferendelor, pe care Părţile litigante 
nu voiau să le lase fără soluţie, preferând totuși să nu recurgă pentru 
aceasta, la forţă”, lar dacă voim să întreprindem o scurtă cercetare a 
sa, să ne întoarcem la aceeași Convenţie dela Haga, care ne oferă nu 
numai definirea sa, dar și bazele juridice, pe care el se sprijină. Intra- 
devăr, după „Convenţia pentru reglementarea pacifică a conflictelor in- 
4ernaţionale” — art, 15 al Convenţiei din 1899, art. 37 al Convenţiei 
din 1907, — „arbitrajul internaţional are ca obiect reglementarea liti- 
giilor dintre State, prin judecători liber aleşi (de leur choix) și pe baza 
respectului dreptului“. O definiție clară, care evidenţiază. deosebirea ce 
există pe de o parte între arbitraj şi modurile diplomatice (politice) de 
reglementare a conflictelor internaţionale, iar pe de altă parte între 
arbitraj şi procedura judiciară, propriu zisă, Cum însă arbitrajul poate 
fi facultativ sau obligatoriu (instituțional, după formula lui Lammasch), 
să remarcăm în prima ipoteză, litigiul ce desparte două State precede 
convenţia prin care Părţile cad de acord de a merge la arbitri (com- 
promisul adică), in timp ce în cea de a doua ipoteză, litigiul urmează 
convenției ce stabilește acordul Părţilor. In acest înţeles, Convenţia dela 
Haga (art. 39, textul din 1907) precizează: „Convenţia de arbitraj este 
încheiată pentru. contestaţii deja născute, sau pentru contestaţii even: 
tuale. Ea poate să privească orice litigiu, sau numai litigiile dintr'o ca- 
tegorie determinată“, Intradevăr, prin voinţa suverană a Părţilor, orice 
litigiu este susceptibil de reglementare pe cale arbitrală, astfel cum 
dacă Statele sunt de acord, — ele pot supune orice conflict (nu numai 
acele de natură politică), procedurilor diplomatice de reglementare pa- 
cifică. Nu mai puţin însă, aceiași Convenţie dela Haga (art. 38, textul 
din 1907) vine să indice ca fiind mai potrivită calea arbitrală pentru 
conflictele juridice : „In chestiunile de ordin juridic, şi în primul loc, 
` în chestiunile de interpretare sau de aplicare a Convenţiilor interna- 
tionale, arbitrajul este recunoscut de către Puterile Contractante ca 
mijlocul cel mai eficace și în acelaşi timp cel mai echitabil, de a re- 
glementa litigiile care nu au fost rezolvate prin căile diplomatice. In 
consecință ar # de dorit ca în litigiile asupra chestiunilor susmenţio- 
nate, Puterile Contractante să recurgă în cazul dat la arbitraj, întru cât 
împrejurările o vor permite“, Și aceeași formulă aproape, — cu anu- 
mite variante și preciziuni, — este reluată de art. 13 (par, 1 și 2) din 
Pactul Societăţii Naţiunilor, când prescrie: „Membrii Societăţii convin 
š 3 


Y 


776 - : GEORGE SOFRONIE 


că dacă.se ivește între ei un conflict, care după părerea lor, poate: 
primi o deslegare arbitrală sau judiciară, și dacă acestui conflict uw: 
i se poate pune mulțumitor capăt pe calea diplomatică, chestiunea va. 
fi supusă în întregime unei reglementări arbitrale sau judiciare, Pentru 
conflictele care în general pot primit o deslegare arbiirală sau judi. 
ciară, se recunosc: toate cele privitoare la interpretarea unui trătat, 
la orice chestiune de drept internaţional, la realitatea oricărui fapt care ` 
dacă s'ar dovedi, ar constitui ruptura unui angajament internaţional, 
precum și conflictele privitoare la intinderea sau la natura separațiubil 
datorită pentru o asemenea ruptură“, 

Ori, în lumina acestor dispoziţiuni de drept internaţional pozitiv, 
— care nu fac altceva de altfel decât să reproducă și să confirme 
idei şi reguli de îndelungat timp admise şi recunoscute în doctrină: 
și în practică, — reiese viu, esenţa însăşi a arbitrajului internaţional: - 
„Principiul dominant al arbitrajului —  accentuiază Hammarsky5ld 
— este întradevăr, de a se da Părţilor întreaga libertate de a fi 
recurs la judecători, pe care ele înşile îl vor fi ales”. Și definițiile doc- 
trinare ale aibitrajului internaţional — foarte numeroase de altfel, — . 
concordă asupra acestui punct central, că nu poate fi conceput acest 
instrument juridic de reglementare a conflictelor internaţionale, decât 
în funcţie de liberul şi prealabilul consimţământ al Părţilor litigante de: 
a merge la judecători liber aleşi de către ele, cărora le revine misiunea 
de a soluţiona litigiul ce le este supus, prin corecta aplicare a norme 
de drept. Numai cu respectarea acestui principiu de bază, „recurgerea 
la arbitraj implică angajamentul de a se supune cu bună cred:nță sen- 
tinței”, precum stabileşte art. 37, par, 2 al Convenţiei dela Haga, ca: 
şi art. 13, par. 4 al Pactului Societăţii Naţiunilor, 

In acest înţeles, cu deplin temeiu remarcă. Prof, G. Scelle, că 
„arbitrajul este tfoideauna obligator, dacă ne referim la sentinţă. El nu: 
„este însă niciodată obligator, dacă il primim sub raportul recurgerii la- 
el. Arbitrajul nu este obligator, decât când guvernanţii sau angajat 
dinainte de a se recurge la arbitri, în anumite cazuri determinate. Dar 
ei nu se angajează la aceasta decât voluntar, astfel că chiar aşa nu- 
„mitul „arbitraj obligator”, es'e el însuși facultativ. Acesta ar putea fi 
mai bine denumit, „angajament de arbitraj prealabil“, sau „arbitra 
preventiv“, sau încă „tratat de arbitraj abstract“, prin opoziţie cu com- 
promisul de a:b.traj, care este totdeauna concret, pentrucă se cunoaşte 
deja şi se delimitează obiectul litigiului“, Ş: această constatare rămâne: 
valabilă caracterizare a arbitrajului internaţional, — constituind oarecum 
fundamentala sa definire, — nu numai pentru epoca Convenţiilor dela. 
Haga din 1899 și 1907, și sub imperiul lor, când întradevăr Comuni- 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 117 


tatea internațională dominată de dogma suveranității Statului, nu putea 
privi jurisdicția arbitrală decât ca o jurisdicție consimțilă, în care ar- 
bitrii liber aleşi de către Părţi, sunt chemaţi să judece un obiect precis 
delimitat, și în limitele unor puteri, de asemeni delimitate de Statele 
litigante. Dar ea își păstrează deopotrivă valabilitatea şi sub reg'mul 
Societăţii Naţiunilor — al cărui Pact face loc şi arbitrajului interna- 
țional, — ca şi sub regimul Curții permanente de Justiţie Internaţio- 
nală, a cărei competinţă principial facultativă, nu poate duce la ane- 
mierea arbitrajului, cu toată străduinţa autorilor Statutului, spre juris- 
dicţia instituponală. 

De aceea, nu s'ar putea primi ca întemeiată, acea difiniţie sumară 
pe care o aducea Ed. Herriot, — în cea de a V-a adunare a Socie- 
tăţi Naţiunilor, cu ocaz unea discuţiilor în jurul Protocolului dela Ge- 
neva, — următor căreia arbitrajul internaţional ar fi „orice mij oc de 
a rezolva în mod paşnic, o neinţelc gere internaţională“. Este aci intra- 
devăr, o pelițiune de principii covârșitoare, o greşeală juridică grea de` 
consecințe. Căci — astfel cum remarcă un autor român (R. Meitani), — 
ceea ce s'a reuşit să se stabilească în materie de arb traj, este tocmai 
faptul că el este o instituţie care se dcosebeşte de m'j'oacele politice 
cunoscute, de pildă de mediaţiune, și că este o procedură în care se 
ține socoteală numai de drept, iar nu de politică și de interese”. Re- 
cunoscând temeinicia acestui punct de vedere, nu ne-am putea explica 
— dim parte-ne, — confuzia pe care o aduce marele om politic francez, 
în materie, decât prin lipsa unei distincţii precise între a bitrajul con- 
ceput „lato sensu" și arbitrajul conceput „stricto sensu”, Ori de sigur 
că în înțelesul cel mai larg al cuvântului, — astfel cum ne arată Max 
Huber, — arbitrajul poate îi privit ca „orice reglementare definitivă a 
unui diferend, prin personalităţi sau organizaţii, alese de către Părţi”, 
şi fără luarea în considerare a bazelor seutinţei. În această accep- 
țiune a sa, arbitrajul ar fi caracterizat — precvm stabilește şi Curtea 
permanentă de Justiţie internaţională (prin „Avizul” său Nr. 12 din 
21 Noemvrie 1925 in „Afacerea Mossul") numai prin forţa obligatorie 
a declaraţiei de voinţă, făcută de către un terţiu, căruia cei interesaţi 
i Sau încredinţat“, Astfel, arbitrajul „lato sensu” ar cuprinde două 
feluri de arbitraj, deosebite fundamental între ele, prin bazele sentinţei: 
aibitrajul politic şi arbitrajul judiciar. 

Dar cum adevăratul arbitraj de drept internaţional, arbitrajul 
„Stricto sensu” adică, rămâne arbitrajul judiciar, — acest arbitraj care 
ne preocupă, a cărui reglementare a adus-o un drept cutumier, de în- 
delungată formaţiune și aplicaţiune și apoi Convenţiile dela Haga „pentru ` 
reglementarea pacifică a conflictelor internaţ onale” din 1899 şi 1907, — 

3 


1718 <- GEORGE SOFRONIE 


el nu este altceva, decât arbitrajul prin aplicațiunea dreptului, cu ar» 
bitri liber aleși de către Părţile, care în mod liber au căzut de acord : 
spre a le supune controversa ce le desparte. Şi acest arbitraj poate fi 
exercitat de sigur, printr'o persoană sau o organizaţie oarecare, printr'un 
tribunal instituit „ad hoc“, sau prin Curtea permanentă de Justiţie in- 
ternaţională. Dar totdeauna — să reținem această idee de bază, => 
Statele sunt suverane de a merge sau nu la arbitri, și sunt libere în 
desemnarea acestora, lar arbitrii trebuesc să statueze, în conformitate ` 
cu dreptul; „Este esenţial — accentuiază James Brown Scott, — ca 
deciziunea să fie bazată pe respectul dreptului, căci dacă dreptul apli- 
cabil la un caz dat este ignorat, nu numai sentința pronunţată este 
zădarnică, dar sistemul însuși cade în discredit”, 


* 
» L d 


Este astfel evidentă importanţa covârșitoare a compromisului, a 
convenției institutive a arbitrajului internaţional, adică, Căci el aduce 
manifestarea și concretizarea voinții libere a Statelor litigante, de a 
opta între diferitele proceduri pacifice de natură diplomatică şi arbi- ` 
traj, — înainte de regimul Societăţii Naţiunilor, între toate aceste pro- 
ceduri pacifice şi recurgerea la războiu, — de a supune adică litigiul | 
survenit, reglementării prin arbitri. Dar compromisul, — ce apare astiel 
ca element esenţial al organizării şi funcţionării arbitrajului, — aduce 
de asemeni, fixarea obiectului litigiului şi limitele sale, indicarea lo- 
cului unde se va desfășura arbitrajul, desemnarea arbitrilor şi câteodată, 
chiar determinarea unor regule, de care arbitri vor fi ţinuţi, în jude- 
cata lor, Incheierea compromisului exprimă astfel un prim element de 
soluție pacifică a litigiului şi un element important și demonstrativ, El 
presupune în mod necesar, voința de a prefera menţinerea relaţiilor 
pacifice, triumfului pretențiilor şi satisfacerii intereselor puse în joc, 
Dar el este ceva mai mult: el leagă şi pe arbitri, în sensul că ei tre- 
buesc să se conformeze întru totul dispoziţiilor sale formale sau im- 
„plicite, dincolo de care ei nu au nicio putere. Şi acest principiu, — pre- 
cizează N, Politis, — „domină întreaga materie, El lămureşte întreg 
dreptul arbitral, care se referă la reglementarea celor cinci chestiuni: 
obiectul litigiului, alegerea şi puterile arbitrilor, procedura, forma, forța 
și executarea sentinței“. Definindu-l, André Weiss spunea, că în con- 
venția care este compromisul, „arbitrul îşi fondează dreptul de a ju- 
deca diferendul ce-i este supus“, compromisul este „charta magistra- 
turii sale temporare, care fixează caracterul şi limitele competinţei, cu 
care el este investit“, 

Dar care este forma de redactare și condiţiile de valabilitate ale 
compromisului ? Vom spune, într'o cuprinzătoare formulă, că el trebue 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 11% 


- să fie întocmit, după formele cerute de către dispoziţiile legislative ale 
Statelor, pentru tratatele internaționale, Căci compromisul este un tratat 
şi el implică — ca urmare, — îndeplinirea tuturor condițiunilor cerute 
pentru validitatea unui tratat internaţional, sub raportul capacităţii con- 
tractanţilor, a valabilităţii consimţământului, a ratificării, etc. Și este 
atât de esenţială chestiunea deplinei valabilităţi a compromisului, tocmai 
pentrucă totul — în materie de arbitraj, — derivă din el: recurgerea 
la arbitraj, alegerea și puterile arbitrilor, procedura, însăşi forța obli- 
gatorie a sentinței. lar dacă compromisul nu există, sau nu este valabil 
juridicește, aceasta atrage nulitatea întregei proceduri arbitrale, lipsa 
de valoare a sentinţei pronunţate. „Dacă nu există compromis, nu există 
arbitraj“ („pas de compromis, pas d'arbitrage“), proclamă — în unani- 
mitate aproape, — doctrina dreptului internaţional, 

Dacă însă compromisul rămâne mai presus de orice, manifestarea 
acordului de voință a Statelor litigante de a merge la arbitri, rolul său 
este de sigur și acela, — precum am accentuat-o deja, — de a de- 
termina cu preciziune obiectul litigiului şi limitele sale, Ori, în această 
ordine de idei, este locul să remarcăm, că dacă Părțile sunt de acord, 
orice conflict internaţional — de orice natură ar fi el, — poate fi supus 
reglementării prin arbitri, Această teză a fost formulată odinioară — în 
Noemvrie 1873 — de către marele Mancini, înaintea Camerii italiene, 
în dorința sa de a face cât mai acceptat principiul arbitrajului şi a-i 
arăta binefacerile. Şi aceeaşi teză — adoptată de un număr de juris- 
consuli, — și-a găsit formulare în rezoluţia Institutului de Drept in- 
ternaţional (sesiunea sa din Grenoble 1922), care preciza: „Toate con- 
flictele, oricare le-ar fi originea şi caracterul, sunt în regulă generală 
şi sub rezervele aci indicate, susceptibile de o reglementare judiciară, - 
sau de o soluţie arbitrală“ (art, I). Dar este aci de sigur, mai mult o 
tendinţă, o notă de idealism, sau chiar de utopie, Căci dacă privim 
structura dreptului cutumiar arbitral, Convenţiile dela Haga și actele 
internaţionale ulterioare, ca — şi mai ales — practica sa, constatăm 
că arbitrajul, fiind prin definiţie un instrument juridic de reglementare 
a conflictelor internaţionale, prin mijlocirea căruia arbitrii fac aplica- 
țiunea dreptului la speța ce le este încredinţată, el rămâne rezervat 
soluționării conflictelor juridice. Trebue adică, — spre a fi cu putinţă 
recurgerea la arbitraj, — ca diferendul să fie susceptibil a fi formulat 
în drept; să fie adică, un conilict juridic, Dar cum numeroase conilicte 
dintre State nu pot avea acest caracter, sunt adică conilicte politice, 
cum unele dintre ele nu ar fi cu putinţă să fie reglementate prin norma 


180 GEORGE SOFRONIE 4 


ak 


juridică — dată fiind insuficiența, ”lacunele sau chiar inexistenţa unk 
norme juridice pentru anumite spețe, — cum în sfârșit, unele prezinti. 
o covârșitoare însemnătate pentru State, pentru ca rezolvarea lor să: 
poată fi încredinţată unui terțiu, iată, accentuiază doctrina şi confirmă: 
practica, tot atâtea cazuri, când recurgerea la arbitraj ar fi difici 
imposibilă chiar, sau inoportună. De aci acea teorie a „diferendelor.: 
nearbitrale” ori in rândul acestora se situează — printr'o indelungată: 
practică, — aşa numitele „chestiuni rezervate“ (municipale, după doc-ii 
trina americană), chestiunile litigioase adică, ce pun în joc onoarea. 
națională sau interesele vitale ale Statelor. Şi tot în rândul acestora, 
se situează de sgar şi conflictele privind integritatea teritorială a Sta:. 
telor mici. Căci a le supune arbitrilor, ar însemna o gravă renunțare: 7 
din partea Statelor prejudiciabilă lor. „Guvernele — accentuiază N. Po-:. 
litis, — preocupate de existența şi de viitorul lor, nu ar putea, fără. 
a abdica, de a le supune judecății unui terțiu”. Şi nu este o opinie. 
izolată aceasta, În veacul trecut, un. reputat internaționalist (C. Calvo}. 
accentua — pe aceeaşi linie, — că „arbitrajul poate purta asupra ori-.. 
cărei speţe de desacord sau de desbatere internaţională, afară de acele: 
în care onoarea sau demnitatea naţională sunt direct în joe, şi care 
derivă dintr'un sentiment intim, pentru a spune astfel personal, căruia: 
un Stat terţiu nu i s'ar putea face judecător“ (a. 1880). Iar pentru 
vremea .noastră — o constată un mare jurisconsult (James Brown 
Scott) — „în starea actuală a opiniei publice, este greu de imaginat. 
că un Stat va supune de bună voie, în mod voit, unui tribunal, che» 
stiunea independenţei sale; şi aceeaşi obiecţiune pare a se aplica, deşi 
cu mai puţină forță, chestiunilor ce pun în joc onoarea și interesele 
esenţiale“, Ş: este atât de importantă pentru State această prob'emă 
a „chestiunilor rezervate“, încât ea supraviețuiește şi regimului Socie- 
tății Naţiunilor, al cărei Pact urmăreşte în limita maximă, compatibilă 
cu recunoaşterea conceptului de „suveranitate“, consolidarea procedu- 
rilor pacifice, pentru reglementarea conflictelor dintre State. Ne dove- 
dește aceasta, prevederile art. 15 par. 8 din Pact, inscris tocmai pentru 
„salvgardarea așa numitelor „chestiuni municipale“: „Dacă una dintre 
Părţi pretinde, iar Consiliul recunoaşte, că diferendul atinge o che- 
stiune pe care dreptul internaţional o lasă numai la competinţa acestei 
Părţi, Consiliul va constata faptul printr'un raport, dar fără să reco- 
mande vreo deslegare“. De sigur, este aci o îngrădire, Aducându-se o 
limitare dreptului clasic de liberă apreciere a Statelor, se înscrie ca o 
prerogativă mai mult a Consiliului Societăţii Naţiunilor, dreptul de a 
stabili dacă pretenţiunea Statului interesat corespunde în mod real con- 
ceptului de „chestiune rezervată”, sau dacă nu este doar o tendinţă de 


ARBITRAJUL. INTERNAȚIONAL 181 


«ludare a procedurii de pacificare a Pactului. Oricum ar fi, suntem 
astfel în prezenţa unei delimitări a domeniului arbitrajului internaţional; 
Dar nu este mai puţin adevărat, că oricare ar fi valoarea ştiinţifică a 
discuţiilor purtate în materie, domieniul arbitrajului depinde în ultima. 
analiză de aceeași voință a Părţilor. În practică însă, arareori Statele 
sau arătat: doritoare de a depăşi — cu ocaziunea determinării obiec- 
tului litigios, — un drept pe care i-l conferă. practica arbitrajului și 
reglementarea sa convenţională. Ele şi-au rezervat adică — în genere, — 
libertatea de acţiune în reglementarea conflictelor politice şi s'au arătat 
-geloase de a încredința rezolvării unui terțiu, chestiunile lor „municipale“. 

Nu este o chestiune de secundară însemnătate, nici desemnarea 
„arbitrilor. De aceea, teoria generală a arbitrajului stabileşte tot ca un 
drept al Părţilor litigante, şi desemnarea arbitrilor, care — în spiritul 
și după litera actului internaţional fundamental în materie, Convenţia 
dela Haga, — trebue să fie expresiunea aceluiași acord de voințe, Ca 
armare, compromisul este menit să rezolve şi această problemă. El 
desemnează deci pe judecătorii litigiului, sau — câteodată, — stabilește 
modalităţile după care ulterior, vor fi ei desemnaţi, Se disting diferite 
sisteme, din acest punct de vedere al desemnării arbitrilor. Cele mai 
frecvente rămân însă: a) sistemul arbitrajului prin judecător unic; 
b) sistemul arbitrajului prin tribunal, adeseori folosit acesta, în special 
dela „Afacerea Alabama“ (a. 1872, Tribunalul arbitral dela Geneva) 
încoace, De sigur, orice persoană fizică sau corp constituit poate în- 
deplini funcțiunea de arbitru, din moment ce are încrederea Statelor A 
litigante : Papa sau Suveranii, jurisconsulți, diplomați sau oameni po- 
litici, Facultăţi de Drept sau Curți de Casaţie, etc. Cum în practică 
insă, adeseori Statele nu au putut cădea de acord asupra desemnării 
arbitrilor, — şi prin aceasta un obstacol s'a ridicat în calea desvoltării 
arbitrajului internaţional, — Conferinţa Păcii dela Haga din 1899 a 
procedat la instituirea Curţii permanente de arbitraj (care a şi luat fiinţă 
în anul 1900), „în scopul de a uşura recurgerea imediată la arbitraj, 
pentru diferendele internaţionale, care nu au putut fi reglementate pe 
calea diplomatică...“ Căci nu este altceva această Curte, decât un simplu 
tablou de arbitri, de 'pe care — în caz de nevoie — Statele să-și con- 
stitue tribunalul arbitral; cu o grefă, de caracter: periuta, și un Con- 
siliu de administraţie permanent, 

Odată desemnaţi, misiunea arbitrilor este dea solutiona prin apli- 
carea normei de drept, litigiul ce le-a fost supus, şi în limitele stabilite 
prin: compromis, Cici compromisul este legea lor, El stabileşte compe- 


182 „. GEORGE SOFRONIE 


tința şi atribuţiile lor. Ca urmare, tot ceea ce arbitrii ar statua dincole i 
de prevederile compromisului, constitue motiv de nulitate a sentinţei; 
arbitrale, Dacă compromisul ar stabili anumite reguli pentru arbitri, 
— precum face de ex. tratatul dela Washington din 8 Mai 1871 în cazut 
Alabama, prin celebrele „trei regule dela Washington“, — aceasta con ~ 
stitue o obligaţie pentru ei. In ipoteza însă, când compromisul ar com+ :; 
porta anumite interpretări, — cu toată controversa ce dăinueşte încă ` 
în doctrină, — nu ar putea fi îndoială socotim, că ele intră în com- - 
petința arbitrilor. Cu drept cuvânt spune astfel N. Politis, — „arbitrul ~ 
nu este un mandatar, ci un magistrat independent, şi ca orice magi»... 
strat, judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiunii”. Şi în acelaşi . 
înţeles, precizează art. 73 al Convenţiei dela Haga din 1907, — „tri= . 
bunalul este autorizat a-şi determina propria competinţă, interpretând .. 
compromisul, ca şi actele şi documentele, ce pot fi invocate în materie; şi 
prin invocarea priacipiilor de drept”. In sfârşit, în ceea ce privește ? 
procedura de urmat, să remarcăm — în linii generale, — că adeseori = 
Parţile înțeleg a lăsa în mod tacit, sau prin exprese prescripții ale com- 
promisului, o libertate de acţiune arbitrilor, Dacă voiesc însă, Părţile -. 
sunt ele tingile îndreptăţite — cf. art. 51 al Convenţiei dela Haga din 
1907, — să fixeze anumite regule procedurale, Şi atât de larg rămâne 
acest drept al Părţilor litigante, încât ele pot depăși — prin dispozi- ` 
tiile lor în materie, — atât prevederile de procedură arbitrală ale „Re- - 
gulamentului” votat de Institutul de Drept internaţional în sesiunea sa : 
dela Haga din 1873, cât şi acele ale Convenţiilor dela Haga (Titlul IV, ` 
cap. Ill). Ori cum ar fi, arbitrii sunt ţinuţi — deși procedura scrisă ` 
„este regula în materie de arbitraj, — să facă totul cu putință, pentru - 
ca Părţile să fie in măsură a prezinta, fie și pe cale orală, tot ce ar 
putea constitui argument sau documentare, pentru susţinerea tezei lor. 
Şi numai după atentă desbatere, în spiritul de imparţialitate ce carac- 
terizează pe judecător, se pronunță — prin aplicarea la speță a drep- 
tului, — sentința arbitrală. 


a a CIRES 


Pronunţată în unanimitate sau cu majoritatea voturilor, — cu obli- 
gaţiunea pentru arbitri de a fi asistat la toate desbaterile (conf, art. 78 
al Convenţiei dela Haga din 1907), şi de a semna hotărârea adoptată — 
sentința arbitrală se găseşte investită din momentul pronunțării sale, 
cu efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, cu această deosebire 

"numai, că ea nu comportă o execuţie silită. Este natural de altfel acest 
caracter al sentinței arbitrale, căci arbitrul este un judecător și nu un 
mediator. De aceea şi este ea obligatorie pentru Părţi, căci decizân= 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 783 


du-se de a recurge la arbitraj, Statele interesate și-au luat — prin 
însuşi acest fapt, — angajamentul de a se supune sentinţei, Dar dacă 
caracterul obligatoriu al sentinţei arbitrale este consecinţa acordului. 
însuși al Părţilor, nu mai puţin, ea nu ar putea fi privită ca atare, 
decât dacă ea este întru totul conformă compromisului. Căci dacă ar- 
bitrul a depășit puterile şi competința sa, judecata sa nu poate lega 
Părţile, întru cât ea nu mai decurge din acordul lor. In acest înţeles 
numai — fixează art. 81 al Convenţiei dela Haga din 1907, — „Sen- 
tința, valabil pronunțată şi notificată agenţilor Părţilor, decide în mod. 
definitiv şi fără apel, contestaţia“, 
Dar oricât accentuiază doctrina și practica asupra caracterului 
obligator şi în ultim resort al sentinţei arbitrale, și oricât „recurgerea. 
la arbitraj implică angajamentul de a se supune cu bună credinţă sen- 
tinţei”, — precum proclamă art. 37 al Convenţiei dela Haga din 1907, — 
nu mai puţin, ea este lovită de nulitate, în anumite cazuri, de sigur 
precis determinate: „Excesul de putere în dreptul internaţional public: 
are ca sancţiune nulitatea sentinţei arbitrale. Autorii de drept inter- 
naţional sunt unanimi asupra acestui punct“, remarcă un cercetător al 
problemei (M. Guermanofi). Dar nu numai atât: să observăm că — cu: 
ocaziunea prezentării „Proiectului de Regulament relativ la funcţionarea: 
Arbitrajului“ către Institutul de Drept Internațional (in 1874) — Prof.. 
Goldschmidt prevedea nu mai puţin de unsprezece cazuri de nulitate 
a sentinței arbitrale, fondându-și teza pe „principiile juridice acceptate: 
în materie de arbitraj, în diferitele Țări civilizate”, lar Institutul, re- 
ducând numărul acestor cazuri, reţinea în art. 27 al „Regulamentului“ 
adoptat, că întradevăr sentinţa arbitrală este nulă, „în caz de com- 
promis nul, sau de exces de putere, sau de corupție dovedită a unuia 
dintre arbitrii, sau de eroare esenţială”. Şi această formulă, — recu- 
noscută ca întemeiată, în doctrină, şi invocată în practică, — își păs- 
trează şi astăzi valabilitatea, dat fiind că în Convenţiile dela Haga nu 
s'a putut ajunge la înscrierea unui text, în materie, Înatradevăr, când 
în prima Conferința dela Haga din 1899, s'a produs proiectul rus — ce 
se inspiră din desbaterile amintite ale Institutului de Drept Interna- 
tional, — următor căruia „sentinţa arbitrală este nulă în caz de com- 
promis nul, sau de exces de putere, sau de corupţie dovedită a arbi- 
tri'or“ (art. 26), nu s'a putut merge la adoptarea sa formală, datorită 
dificultății dë a se stabili autoritatea internaţională, menită să soluţio- 
neze incidentul ridicat, Dar, în ordinea internaţională următoare răz= 
boiului mondial, această autoritate internaţională există şi ea este adeseori 
recunoscută a fi — prin unele tratate bilaterale, — Curtea permanentă 
de Justiţie internaţională dela Haga. Ceea ce este însă cu deosebire: 


SE Vl 


184 „GEORGE SOFRONIE 7 
important, este principiul câștigat. Ua reputat jurisconsult ca E. Boreh; 
accentuiază astfel, că „doctrina şi practica dreptului internațional admit; 
că o sentinţă arbitrală poate fi considerată ca lipsită de efect, în urma ; 
incompetinţei arbitrului, sau a unui exces de putere, comis de către el“... 


Constatăm astfel, că arbitrajul internațional este reglementat în. 
momentul de faţă de un ansamblu de norme şi principii, — numai ta: 
linii cu totul generale prezentate in expunerea noastră de astăzi, — și... g 
din cunoașterea lor se desprinde convingerea, că întradevăr ne găsim 
în prezența unui mijloc juridic de soluționare a conflictelor interna- -` 
fionale. Dar toate aceste regule și principii nu sunt expresiunea unei 
voințe superioare Statelor, ci sunt rezultatul unei îndelungate experi- - 
mentări a arbitrajului interaațional; a unei experimentări, generatoare . 
a unui bogat „drept cutumier” al arbitrajului, numai foarte târziu în 
timp, pozitivizat în convenții internaţionale, ce apar ca fratate.-legi pentru . 
Comunitatea Statelor, 

Intradevăr, foarte veche este practica arbitrajului international, ` 
Se găsesc numeroase aplicaţiuni ale sale, în cea mai îndepărtată anti- 
hitate, şi în toate epocele istorice următoare. De aceea, un cunoscut. 
„cercetător al istoriei arbitrajului internaţional (Baron Michel de Taube) 
poate afirma cu drept cuvânt, că „printre descoperirile ştiinţitice pe 
care un viitor istoric al dreptului internaţional din secolele XIX şi 
XX-lea le va putea inregistra în scrierile sale, trebue de sigur să aibă 
loc şi constatarea, făcută de câteva zeci de ani de unii erudiţi, că 
practica arbitrajului internaţional (de care aceste două ultime secole 
pot fi într'adevăr mândre), este departe de a fi rezultatul progreselor 
civilizaţiei moderne. Din contra, studiind în detaliile sale istoria rela- 
jiilor internaţionale, ajungi la-convingerea că practica arbitrală în acest 
Jlomeniu, poate să se glorifice cu precedente tot atât de interesante 
pe cât de numeroase, şi aceasta nu numai în ceea ce se numește 
istoria modernă”, De fapt, Antichitatea — mai ales cea helenică, — 
Evul Mediu şi Epoca modernă, este caracterizată prin numeroase ar- 
` Bitraje internaţiona!e, cu atât mai frecvente, cu cât ne apropiem de . 
timpurile noastre, Dar din secolul al XVIII-lea încoace mai ales, înre- 
gistrăm o impresionantă înflorire a arbitrajului internaţional. Două mari 
cauze au contribuit la aceasta: Revoluţia franceză şi Independența 
Statelor.Uzaite ale Americei. Cea dintâiu a exercitat o influenţă gene- 
“cală şi indirectă, prin lupta — pe care ea o inaugurează — pentru 
subordonarea relaţiilor internaţionale, normei de drept. Cea de a doua 
a reprezentat o influență specială și imediată, prin favoarea deosebită 


ARBITRAJUL INTERNAŢIONAL 185 


pe care o arată Statele-Uzaite independente, reglementării prin aceeași 
mormă de drept, a conilictelor lor cu Statele terţii. Astfel, — curând 
după recunoaşterea independenţei (tratatul dela Versailles din 1783), — 
:Statele-Unite negociază cu Marea- Britanie, faimosul Tratat Jay (semnat 
la 19 Noemvrie 1794), în scopul lichidării pe cale 'arbitrală a nume- 
oaselor litigii, rămase deschise din vremea Războiului pentru inde- 
pendență, Şi acel tratat — ce dă roade fericite, — reprezintă cu drept 
-cuvânt, un punct de plecare în desvoltarea modernă a arbitrajului in- 
ternaţional, Trecerea timpului înregistrează întradevăr, tot mai frec- 
vente cazuri de apel la arbitri, în conflictele dintre State, S'a remarcat 
- astfel, că în perioada ce urmează primelor aplicaţiuni ale Tratatului 
' „Jay până la izbucnirea războiului mondial, — adică intr'o perioadă de 
116 ani, cu deosebire fructuoasă sub acest raport, — s'au înregistrat 
nu mai puţin de 200 cazuri de arbitraj. Şi popularitatea acestei pro- 
ceduri de pacificare apare şi mai impresionantă, dacă observăm că în 
primii 74 de ani (adică dela primele aplicaţiuni ale Tratatului Jay până 
la celebra „Afacere Alabama”, judecată la Geneva în anul 1872), s'au 
înregistrat 70 de sentinţe arbitrale; pentru ca în următorii 27 ani (adică 
dela „Afacerea Alabama“ până la creaţiunea Curţii permanente de 
arbitraj, în 1899), să se înscrie 86 cazuri de arbitraj; iar în următorii 
15 ani (dela 1899 la 1914), nu mai puţin de 51 speţe de arbitraj. La 
aceasta să adăugăm încă, că în momentul declanșării războiului mon- 
dial, se găseau în vigoare 134 clauze compromisorii în diferite tratate 
internaţionale, ce instituiau pentru Statele semnatare, arbitrajul obli- 
gator; pentru ca în urma acestui războiu, să se desvolte un și mai 
puternic curent, în favoarea arbitrajului obligator, concomitent cu in- 
stituirea unui organism judiciar internațional, Curtea permanentă de 
Justiție internațională dela Haga. In sfârşit, socotim cu deosebire inte- 
resant și semnificativ, să semnalăm partea respectivă a diferitelor State, 
în mișcarea arb.trală din această perioadă, limitându-ne pentru simpli- 
ficarea tabloului, la Marile Puteri. Constatăm astfel — din tabloul 
pe care ni-i prezintă N. Politis (in cunoscuta sa lucrare: „La Justice 
Internationale“, Paris 1924, pag. 35), — că Marea-Britanie a fost im- 
plicată în 71 de arbitrajii, Statele-Uaite în 69, Franţa în 33, Italia în 
19; în timp ce Statele germane, — Imperiul german mai apoi, după 
1871, — nu au fost interesate decât în 15 afaceri, iar dintre acestea 
mai mult decjumătate, au avut ca obiect litigii „domestice“ intre mem- 
brii Confederaţiei germane. Să reținem de asemeni, că Rusia a parti- 
cipat în 3 afaceri arbitrale, Austria în două ataceri, Japonia în două. 
Se desprinde astfel constatarea poziţiei proeminente a Statelor anglo: 
saxone şi a Franţei, în desvoltarea arbitrajului internaţional, Poziţie 


136 „1. GEORGE SOFRONIE ` ae ş 


firească, dacă observăm că opinia publică digi americană ca și cei 
iranceză, s'au arătat constant preocupate — atât inainte de 1914, cât é, 
mai. ales în cele două decenii ce au urmat ordinei internaționale poat- : 
belice, — de construirea a cât mai puternice obstacole în calea răi! 
boiului, şi de consolidarea edificiului fragil al păcii naţiunilor, Ori}. 
promovarea arbitrajului internaţional a constituit și reprezintă — prin: i 
însăși natura și menirea sa, — un factor de covârșitoare însemnătate; i! $ 
pe această cale, din nefericire oprită astăzi, pentru umanitatea A 
sângerează, Reluarea acestui proces, într'o ordine internaţională a viito=; ` 
rului, — construită pe ideea de dreptate şi de libertate a naţiunilor, + ` 
dacă se urmăreşte ca ea să fie întradevăr trainică, — se înscrie astfel : 
ca un comandament. El rămâne însă de sigur subordonat evoluției moe š 
ravurilor, în ultima analiză, şi apare condiţionat — în mijlocul unui - 
războiu de „proporţii deslănţuite”, — de triumful aceleea dintre tabe» 
rile beligerante, care înscrie între „scopurile de războiu“, reconstrucția `: 
Comunităţii internaţionale sub semnul „dreptului“. È 


Ori, în lumina acestor constatări doctrinare, suntem acum în mă- 
sură să stabilim, fără putinţă de desmințire prin argumente de natură 
juridică, că Actul dela Viena din 30 August 1940, nu ar putea fi privit 
ca o sentință arbitrală, decât cu riscul denaturării terminologiei juri- 
dice internaţionale şi a ignorării desăvârşite a esenței însăși a arbitra- 
jului internaţional, Căci nu este suficient ca autorii unui act interna- 
tional să-l califice drept sentință arbitrală, pentru ca el să aibă tn- 
tr'adevăr această natură, atunci când lipsesc elementele constitutive ale 
unui arbitraj internațional, 

Şi cum ar putea îi calificat Actul dela Viena drept o sentință ar» 
bitrală, când autorii săi au trecut cu vederea în hotărârea luată, că 
printr'o multiseculară practică a arbitrajului și prin exprese texte ce-l 
reglementează, chestiunile litigioase ce despart două State, nu revin nici- 
decum competinţei arbitrilor, atunci când privesc integritatea teritorială a 
unuia dintre ele, această vitală chestiune pentru ființa unui Stat, in- 
tegrându-se prin definiție, în așa numitele „chestiuni rezervate“, lăsate 
la libera deciziune a Statului interesat? Dar nu numai atât: La 30 
August 1940, s'a ignorat deopotrivă — în hotărârea luată în Castelul 
Belvedere din Viena, — că arbitrajul este prin definiţie un mijloc ja- 
ridic de reglementare. a conilictelor dintre State, liber consimțit de am- 
bele Părţi intereşate ; că desemnarea. arbitrilor, chemaţi să judece în 
drept, imuni adică de orice consideraţiuni politice, aparţine în mod 
exclusiv Părţilor; după cum acestora, le revine dreptul de a fixa anu- 


ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 187 


mite reguli arbitrilor, de respectarea cărora ei sunt ținuți, Că în sfârşit, 
Parţile trebuesc puse în situaţiunea de a-şi desvolta toate argumen: 
tele, în timpul desbaterilor, iar sentința arbitrală cată să aibă o cât 
mai completă motivare, 

Dar, unde sunt toate aceste idman, esențiale arbitrajului inter» 
național, în cazul Actului dela Viena? Poate fi vorba de existența 
acelui - prealabil compromis, expresiune neindoielnică a acordului de 
moinţe, — el însuşi trebuind, spre a fi valabil, să întrunească toate 
elementele de validitate ale unui tratat internaţional, — când tacă în 
cursul tratativelor româno-ungare, la 27 August 1940, Guvernul român 
era ultimativ invitat pentru a doua zi la Viena, „la o convorbire 
asupra afacerilor româno-ungare, cu Guvernul Reichului şi Guvernul 
Italian ?" Să ne amintim întradevăr, că exact în acel moment, era 
aşteptată reluarea tratativelor româno-ungare, după ce Conferinţa dela 
Turnu-Severin (dintre 16—24 August) se terminase fără rezultat, da- 
torită tendinţelor imperialiste şi exorbitantelor revendicări teritoriale 
formulate de către Delegaţia ungară, cărora Delegaţia română le opu- 
sese teza schimbului de populaţii, pe linia anterioarelor conversații dela 
'Obersalzburg (Iulie 1940), Unde este în sfârşit respectul. liberii voințe 
a ambelor Părţi în desemnarea arbitrilor, — factor determinant al ar- 
bitrajului internaţional, — când aceștia se desemnaseră ei înşişi, și îşi 
impun apoi, prin presiunea diplomatică, voinţa lor Statului victimă ? 
lar ca încoronare a unei metode procedurale, necunoscută în vreun 
arbitraj internaţional, ei se arată din primul moment extrem de 
grăbiţi, căci cedarea Transilvaniei trebuia consumată în câteva ore. 
De aci alternativa pusă Statului victimă, de a accepta „sentinţa arbi- 
trală” (?), sau de a se aștepta — în caz de refuz, — la „atacul Un- 
gurilor... și din alte părţi“. 

Şi dacă nu este Actul dela Viena o sentinţă arbitrală, datoria de 
restaurare a majestăţii „dreptului”, porunceşte să accentuăm asupra 
acestei constatări, că „dreptul”, — care este de esenţa unei judecăţi : 
arbitrale, — este absent din preocupările autorilor hotărârii din 30 Au- 
gust 1940. De altfel, care putea fi norma de drept, care să comande 
sfărâmarea unităţii politice şi teritoriale a naţiunii române, prin împăr- 
ţirea arbitrară a Transilvaniei româneşti? Şi rămâne cu deosebire pre- 
țioasă această constatare, ca una ce ne arată că Actul dela Viena nu 
poate fi — câ urmare — creator al unor efecte de drept, ci doar in- 
stitutiv al unei simple sfări de fapt, pe care — cu nesdruncinată tărie, — 
conștiința românească o crede a îi trecătoare. 

Dar dacă nu este şi nu poate fi expresiune a „dreptului”, Actul 
dela Viena afirmă în schimb caracterele unui act, ce concretizează un 


788 | GEORGE SOFRONIE 


2 A mă 
îns pas ENAREN 


a 


anumit curent de politică internațională, în centrul căreia ṣe situa rs: 


sturnarea integrală a „Sistemului dela Versailles“, Şi cum în cadrele 
acestui „Sistem“ se integrează și Tratatul dela Trianop, — acel pro+: 


gresiv act juridic internaţional „eliberator de naţionalităţi“, — Actuk! 


JA 


dela Viena se infäțişează deopotrivă, ca un act de pedepsire a naţiunii. 
române, prin sfăşierea unei părți din „leagănul“ ei de odinioară. Ori; 
toate acestea arată neindoelnic, că el nu poate fi privit ca o sentință; 
arbitrală. Fundamental diferită deci, este natura sa intimă, Dar despre: 

aceasta, altădată. E: 
i GEORGE SOFRONIE `: 


a 


ru 
P 


CÂTEVA CONSIDERAȚII 
ASUPRA LITERATURII GERMANE RECENTE 
PRIVITOARE LA BANAT” 


O încercare de a cuprinde într'o scurtă sinteză principalele idei, 
pe care le întâlnim în literatura germană privitoare la Banat, întâmpină 
fără îndoială multiple dificultăţi prin însăşi natura subiectului, Intradevăr, 
nu nvmai problemele asupra cărora se oprește atenţia acestei literaturi 
variază dela autor la autor, după direcţiunea specială pe care o 
îmbracă preocupările fiecăruia din ei, dar chiar aceeaşi chestiune apars 
adeseori: interpretată și expusă în chipuri diferite. 

Cu toate că, pentru aceste consideraţiuni, orice studiu tinzând a 
reduce la acelaşi numitor multiplele afirmaţiuni și opinii ventilate în 
ultimul timp în literatura germană privitoare la Banat este o între- 
prindere ce poate duce cu ușurință la generalizări pripite, nu este mai 
puţin adevărat însă că un număr de tendinţe comune tuturor autorilor, 
care s'au ocupat de această problemă, pot fi desprinse cu uşurinţă, 
fără o forţare sau denaturare a literei şi spiritului lucrărilor, 

O asemenea prezentare a tendinţelor comune literaturii germane 
privitoare la Banat nu ar fi insă de natură a da o imagine fidelă a 
ei, căci dacă această literatură are fără îndoială numeroase puncte de 
contact, totuşi ea înfăţişează şi un număr de idei, care diferă dela 
autor la autor, lată de ce este necesar ca, după ce în primele două 
capitole vom examina principalele tendinţe comune ale autorilor care 
au scris în această materie, într'un al treilea capitol să procedăm la 
o scurtă analiză -a celor mai reprezentative lucrări cu caracter politic 
privitoare la Banat, 


1) Acest studiu a fost scris în vara anului 1943. Din motive uşor de înţeles, el 
nu a putut fi publicat atunci. Il publicăm acum cu neinsemnate modificări. 


790 TUDOR DRĂGANU 


I. 


O primă idee comună aproape tuturor autorilor germani constă: 
în afirmaţiunea că, în momentul când, la începutul secolului al XVIII- lea, i 4 
'Șvabii au început să fie colonizați în Banat, această regiune era aproape.: i 
„despopulată. Din acest motiv, adevărații întemeietori ai Banatului de $ 
azi sunt Șvabii, celelalte naţionalităţi, printre care și Românii, fiind; 
venite în număr mai mare ulterior păcii dela Passarowitz (1718). k 

Deși unii autori, cum este J. Schöffler, exprimă aceste idei într'o 
formă destul de vagă 1), alţii în schimb sunt foarte categorici în această 
privință. 

Astfel, Hans Herrschait scrie în mult discutata sa TERTS „Das: 
Banat“, Berlin, 1940, pag. 37: A 

„Banatul de odinioară oferea un tablou pustiu. El era nelocuit al 
despopulat, devastat de numeroasele războaie şi pustiit. Sate intregi} 
„erau prefăcute în cenușe până la rămășițe de plâns“, 2 

De asemenea, Dr, Franz Basch afirmă : : 

„Banatul deveni în curând un spațiu fără popor, cu sporadice 
insule de garnizoane turcești“,?) iar după ce face istoricul colonizării 
cu Şvabi a Banatului, spune: „Urmând propria înclinație spre pribegie; 
„au pătruns mai departe tot mai mari cete de păstori români în inte- 
riorul ţării, unde au găsit refugiu şi Bulgari catolici. Pe stegele încă: 
de mult necolonizate, comercianţi greci și macedo-români lăsau însă, :- 
prin păstorii lor, să pască turme uriaşe de vite în mod extensiv şi = 
primitiv” $) E: 

Pe de altă parte, Nik, Hans Hockl, lăsându-se prins în rsele Ă 
“unor visuri ultrașovine, scrie, căutând să arate ceea ce ar fi putut 8. 
„dacă n'ar fi așa cum este: f 

„Este abia de închipuit, ce ar fi putut deveni acestea toate dacă, 
în urmărirea planului Prințului Eugen, ar fi izbutit colonizarea între- 
-gului spațiu dunărean mijlociu în continuare cu pământul ocupat în : 
mod compact de poporul german. Piedeci nu stăteau in calea acestui 
plan: Dreptul moral asupra acestui spațiu era de partea germană. Căci ` 


1) Cf. J. Schöffler, Banat, I. Teil, Zweihunderi Jahre (1723—1923), Timi- i 
.goara, 1923, pag. 8. 

3) Sublinierile sunt ale noastre. 

3) Dr. Franz Basch, Zur Volks- und Volksbewegungstrage im Banat, 
München, 1936, pg. 7. In acelaşi sens: Leo Hoffmann, Kurze Geschichie der ` 
Banater Deutschen von 1717 bis 1848, Timişoara, 1925, și Hermann Ulmann, - 
„Die Volker in Siidosten, Jena, 1942, pas. 187. f 

4 F. Basch, pag. 7. 


“CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 79t 


întreaga fară era la sfârșitul epocei turceşti numai foarte rar locuită şi 
pe alocurea aproape complet. despopulată“. 1) 

Caracterul tendenţios al literaturii germane asupra Banatului re- 
zultă limpede din cartea lui Hans Retzlaff și Johannes Kiinzig : „Deutsche . 
Bauern in Banat“, Berlin, 1939, După ce şi în această lucrare se reia 
ideea că Banatul era despopulat la începutul secolului al XVIII-lea 
(„Mari întinderi de teren erau sărace în oameni şi aproape despopulate, 
Numai o neinsemnată parte a ţării era în general cultivată, cealaltă 
zăcea sălbătăcită, pustiită şi înămolită“) 1), se adaugă: „Cu puţinii Sârbi, 
Croaţi, Slovaci, Români şi Țigani și ce se mai găsea altfel aici, o astfel 
de muncă constructivă nu putea fi făcută“,5) frază în care Românii 
sunt așezați după Sârbi, Croaţi şi Slovaci, lăsându-se astfel impresia 
că, în ordinea importanţei numerice, ei se găseau în Banat în. urma 
acestor naţionalităţi, deși statistica făcută la 1770 de guvernatorul Clary 
au ne arată niciun singur Croat sau Slovac în întregul Banat,f) 

Teza autorilor germani este desminţită însă și de realitatea istorică, 

Astfei, o statistică din 1717, alcătuită din ordinul Generalului de 
Mercy, primul guvernator al Banatului după cucerirea lui de Austrieci, 
arată că aici se găseau 21,500 de case, răspândite în 688 de comune,) 
adică un număr de localităţi abia cu puţin inferior celui pe care ni-l 
înfățișează datele statistice actuale. De sigur, populaţia comunelor s'a 
înmulţit considerabil dela 1717 până în vremurile noastre, dar cifrele 
de mai sus rămân concludente şi demonstrează lipsa de temeinicie a 
afirmației că Banatul era despopulat în acel timp. 

Dar această statistică nu cuprinde numai o înșirare a comunelor 
4i caselor din Banat, ci face şi o numărătoare a locuitorilor din dife- 
ritele comune, după naţionalităţi. Şi din acest punct de vedere, ea 
prezintă un deosebit interes, prin faptul că arată o covârșitoare pre- 
ponderenţă a elementului românesc faţă de cel sârbesc, ĉ) 

Aceasta este statistica din 1717, 

Datele statistice se schimbă însă ulterior şi este interesant de 
observat că această schimbare coincide cu epoca primei colonizări cu 


1) Das Banat, Timişoara, 1940, pag. 15. 

2) Pag. 7. 

3) Pag. 7. 

9 CE. Hags Herrschaft, op, cit, pag. 121. 

5) Cf. Silviu Dragomir, Vechimea elementului românesc şi colonizările 
străine în Banat, Cluj, 1925, pag. 11. | 

6) Ibid., pag. '12. Vezi de asemenea: Dr. Cornel Groişorean, Pe mar- 
ginea unor monografii germane din Banat, Timişoara, 1943, unde se dau, la pag. 20, 
21, 23, 24, 26 şi 27, amănunte, pe baza registrului din 1717, privitoare la populaţia 
românească a unor sate băștinașe. 

4 


3 TUDOR. DRĂGANU 


Şvabi, adică cu anii 1722—1726. Astfel, pe când statistica din 1717 nè 
face nicio pomenire de comune pustii, conscripția din 1725 cuprindă: 
o listă de 560 de localităţi, dintre care 343 pustii. Aceste deosebiri: 
au se pot explica decât prin faptul că, pe când statistica din 1717, alx: 
cătuită într'un moment când nu se făcuse încă niciun plan de colonii 
zare a. Banatului cu populaţie germană, era obiectivă, statistica dis 
1725 caută să înfăţișeze această regiune ca despopulată, în scopul det 
a justifica colonizările cu Şvabi, care începuseră în 1722.) 

Dar şi alte fapte dovedesc că Banatul era în acest timp m 
mai populat decât pretind autorii germani. 

Intradevăr, din datele pe care le avem despre comuna B'ajo 
rezultă că această localitate avea 40 de case şi era locuită de Români;; 
care au fost expropriaţi de aproximativ 1000 de jugere în profitul co~ 
loniștilor șvabi dela Niţchidorf şi Vucova.?) De asemenea, din hotarul 
comunei Sillage, locuită de Români, au fost luate 485 jugere pentri 
coloniile germane dela Bucova, 305 jugere pentru cea dela Buziaș și 
49 jugere pentru Izgar,?) iar din teritoriul comunei Vucova au fost: 
date în anul 1785 tot comunei Niţchidori 1958 jugere.i) Or, faptul că 
aceste comune românești au fost „expropriate” de atât de mari înti 
deri de teren arată limpede că pământurile pustii nu erau prea întinse: 
şi era nevoie să se ia din pământul Românilor pentru a se impre 
prietări coloniştii noi veniți, 

Dealtfel, însuși Herrschaft trebue să recunoască faptul că: „Atunci 
când strămoşii noștri (adică Şvabii) au ocupat Banatul înainte cu m 
mult de 200 de ani, din Viena s'a avut de grije ca păstorii români 
să plece din coloniile Germanilor“.5) In același sens, în „Handworter-:: 
buch der Grenz- und Auslandsdeutschtums“, I Band (Breslau, 1933), 
pag. 220, se spune că după retragerea Turcilor rămăseseră în Banat: 
resturi de populaţie, alcătuită mai ales din Români și Sârbi. Este ade-: 
vărat că atât în lucrarea lui Herrschaft, cât şi în „Handwörterbuch... ” . 
se subliniază că această populaţie era păstorească şi, deci, nestabilă, 
— ceea ce, după cum vom arăta, este inexact, — dar cu toate acestea: 
recunoașterea existenţei unei populaţii româneşti în câmpia bănăţeană” 
la retragerea Turcilor rămâne întreagă. 

Pe de altă parte, politica de colonizare a Banatului cu elemente 
germane nu a urmărit numai mărirea capacităţii fiscale a acestei re- ; 


1) Ci. S. Dragomir, op. cit, pag. 12. 

3) C C. Grofşorean, op, cit, pag. 20. 
3) Jbid, pag. 21. 

4) Ibid, pag. 20—21. 

5) Op. cit, pag. 124. 


CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 793 


giuni prin aducerea de noi brațe de muncă, ci și alte scopuri. „Căci, 
dacă această acţiune de colonizare s'ar fi mărginit la o sporire raţio- 
nală a populaţiei, pe care o reclama, firește, interesul fiscal al statului, 
ea nu ar fi avut în vedere pauperizarea elemenittilui românesc şi inilo- 
cuirea sa cu pribegi aduşi din țări străine. În vrenie ce coloniştii cari 
n'au avut prilejul să cunoască lăcomia „kegedarilor“ turcești, dintru 
început fură scutiți de-a solvi pentru câţiva ani, populaţia băștinașă 
fu însărcinată cu atâtea contribuţii şi fu supusă la atâtea servicii pu- 
blice, încât, în acest chip, fu constrânsă de a se refugia din lăcașurile 
strămoşeşti, Deja în 1718 trecură În Țara Românească locuitorii din 
câteva sate dimprejurul Caransebeşului „Wegen iberspannter Contri- 
butionslast“ (S. Dragomir, op. cit, pag. 14). 

Mai mult, la 14 Iulie 1765, guvernul din Viena a luat chiar ho- 
tărirea de a proceda la un uriaș transfert de populaţie românească 
din Banat în alte regiuni. Cu toate că acest plan nu a putut fi reá- 
lizat, el a fost reluat, sub o altă formă, de Iosif IL!) De altfel, faptul 
că acţiunea de colonizare a cancelariei austriace nu s'a mărginit la 
popularea unor teritorii pustii, ci a adus cu sine deposedarea elemen- 
tului băștinaș rezultă și din încercarea de revoltă din 1724—25 a Ro- 
mânilor din părţile Moldoviței şi a Caransebeşului 3) şi din faptul că, 
atunci când, în 1737, Turcii au năvălit din nou în Banat, Româniis'au 
alăturat Turcilor, revoltându-se contra autorităţilor austriace.5) 

Impotriva încercării literaturii germane de a înfățișa Banatul ca 
o regiune pustie pot fi invocate și argumente de ordin economic, 

Astfel, cu privire la comerţul exterior al Banatului, există dovezi 
statistice că în anul 1761 importul Banatului reprezenta 558.727 flo- 
reni, iar exportul 1.083.114 floreni, iar în anul 1762 importul a fost 
de 543.769 floreni, iar exportul 1.026.922 floreni. La această dată însă 
populaţia șvăbească a Banatului era puţin numeroasă, căci cea mai 
mare parte din coloniştii așezați aici între anii 1722—1726 fugiseră în 
fața invaziei dela Orşova din 1739, iar a doua zi şi cea mai puternică 
migraţiune de Şvabi, aceea din anii 1763—1770, făcută sub Maria Te- 
rezia, încă nu incepuse încă.) Avântul economic, pe care-l luase Ba- 
natul la acea dată, nu se poate atribui, deci, contribuţiei coloniștilor: 
germani, El nu se poate datora însă nici unei populații românești şi. 
sârbeşti venite de curând în Banat și neobișnuită cu agricultura, căci 
8. Dragomir, op. cit, pag. 15-16, 

3) Jbid., pag. 15. 

*) Ibid., pag. 15 şi C. Grofșoreanu, op. cit., pag. îl. 

i 4) Herschatt, op. cit, pag. 57. V. şi C. Groişoreanu, op. cü., pag. 10 
Ta 5) Handwörterbuch der Grenz- und Auslandsdeutschtums, I Band, pag. 29 şi urm. 
4t 


794 TUDOR DRĂGANU p 


un asemenea element, în luptă cu greutățile începutului și necunos 
cător al solului și climei, fără un capital de instrumente de mun 
moştenit, este greu de închipuit că ar fi putut produce atât, încât în 
1761 să exporte 26.750 boi, 4978 vaci, 20.134 porci, 46.809 oi, capre 
şi miei, iar în 1762: 20,020 boi, 7621 vaci, 26.000 porci şi peste 63.006 
oi, capre şi miei.!). 
Tot atât de grăitor este şi faptul că, mai cu seamă în faza pri“ 
melor colonizări, cheltuelile de călătorie ale coloniştilor erau în sarcin 
băștinașilor, ceea ce însemnează că populația autohtonă era destul dei 
puternică numericește pentru a suporta asemenea grele sarcini.’) 
Să mai adăugăm numai că prezența în număr atât de mare &; 
Românilor în Banat nu poate fi explicată printr'o migraţiune a lor diñ: 
munţi spre văi şi şes sau din alte regiuni româneşti, migrațiune con 
comitentă cu retragerea Turcilor din Banat, căci realitatea istorică arată: 
existența unui fenomen exact invers: în loc de o migraţiune în Banat, 
se constată în 1718 plecarea de sate întregi de Români bănăţeni spre 
ara Românească, din cauza prea marilor sarcini fiscale așezate pe 
umerii lor de administraţia austriacă. A fost necesar chiar ca această; 
administraţie să dea și Românilor unele scutiri de dări pentru a puteai 
opri acest exod al populaţiei românești.?) Chiar împăratul Iosif al II-lea. 
constată într'un memoriu al său: „Românii sunt rău trataţi, adesea: 
sunt siliți a-și părăsi căminele, a-şi ceda moșiile și a pleca aiurea, dè. 
aceea mai bucuros emigrează“,4) 
De altfel, mărturiile contemporane nu vorbesc despre pustiirea, 
întregului Banat, ci se referă numai la stepa binăţeană propriu-zisă 
(aşa numita „Banater Heide”, situată între 20%,30' și 21%,5' longitudine 
estică şi 45%47' şi 460%,5' latitudine nordică, cu o suprafață de 1175 
km patr.), unde se găsesc azi majoritatea comunelor șvăbești. Dar și 
pe această porţiune din Banat, ele recunosc existenţa unor așezări 
păstoreşti.) De altfel, despre aceste aşezări păstoreşti, avem dovezi. 


1) Herrschaft, op. cit, pag. 57. 

3) S. Dragomir, op: <ît, pag. 15. 

3) S. Dragomir, op. cit, pag. 14. 

4) Ibid., pag. 16. 

5) Astfel, Karl v. Lothringen scrie (vezi: Lotte Busshoftf, Wandlungen im, 
Landschafts- und Siedlungsbild der Banater Schwäbischen Heide, München, 1938 
— „Nirgends findet sich eine Ader trinkbaren Wassers« das stinkende Wasser. 
der Sümpfe wollte nicht einmal das Vieh trinken — nirgends ein grünender Baum,: 
unter welchem der Reisende hätte ausruhen können. Schilf, Unkraut und Gestrüpp 
waren so dicht und hoch, dass das Fussvolk kaum durchgekommen wäre, wenn did 
Reiter nicht, gleichsam eine Furche brechend, einen Pfad geöffnet hätten, Nirgends 
` auf der ganzen ungeheuren Ebene gibt es ein beherbergendes Obdach, ja nicht einmal’. 

eine Spur Menschen, ausser einigen Rohrhütten von Hirten“, 5 


CĂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 795 


precise încă dela siârșitul secolului al XVIII-lea dintr'un registru tur- 
cesc de impozite din 1581. Dar, cum arată Lotte Busshoff, numai în 
centrul stepei bănăţene ocupaţiunea exclusivă a populaţiei era: păsto- 
ritul şi chiar şi aici Turcii au încercat să desvolte agricultura, încura- 
jând cultivarea fructelor și a cerealelor în satele românești și iii 
şi aducând plante noi, ca porumbul, tutunul şi cânepa.?!) 

Astiel, atât încercarea de a afirma că Banatul la începutul se: 
colului al XVIII-lea era o ţară pustie, cât și tendinţa de a înfățișa pe 
Românii care locuiau aici la venirea Șvabilor ca pe o populaţie pri-. 
mitivă de păstori nomazi sunt desminţite de realitatea istorică, care 
dovedește existenţa unei populaţiuni românești numeroase și familiari- 
zate nu numai cu muncile agricole, dar și cu diferitele meserii legate ` 
de agricultură, 


I 


O altă tendință vădită a literaturii germane privitoare la Banat 
este de a accentua asupra caracterului german al acestei provincii. . 

Intr'o descriere a Sud-Estului european, făcută de Hermann 
Ullmann, se spune printre altele: 

„Oraşul unguresc Arad adăpostește şi el 8000 de Germani, Aradul- 
Nou este aproape în întregime german, o cale ferată secundară duce 
nemijlocit în Banatul german“.?) 

De asemenea Herrschaft, vorbind de colonizarea Şvabilor in Banat, 
spune: 

„Graţie hărniciei lor, activităţii, spiritului lor de jertfă, ei au făcut 
din pustiul şi înnămolitul Banat o fară germană de ţărani“,:) iar în altă 
parte : 

„Banatul devine pe incetul o , țară germană“,4) 

Pe de altă parte, Hockl scrie: 

„Numai de aproximativ 150 de ani a avut nevoe ţăranul german 
pentru a cuceri pe cale pașnică Banatul, Femeile și plugurile lui au 
făcut această uriașă operă. El a dat acestei ţări aspectul său propriu, 
un aspect german. Prin aceasta, el a deschis poporului său nou spațiu 
în Sud-Est şi l-a ordonat în sens german“.5) 


1) Ibid, pag. 33. 

3) Hermann Ullmann, op. cit, pag. 49. 

3) H. Herrschaft, op. cit., pag. 5. 

4) Ibid., pag. 42. Acelaşi autor spune la pag. 82: „Das Banat und die Batschka 
wurden nun langsam zum deutschen Bauernland”. 

5 Nik. Hans Hockl, op, cit., pag. 82. 


196 à TUDOR DRĂGANU 


Aceeași tendință se întrevede și din faptul că lucrări de popular 
șizare, ca aceea a lui Retzlaff şi Kiiazig, utilizează pentru capitolele: 
reșpective titluri ca: „Dori und Hof des Banater Bauer“, deși nu se: 
ocupă decât de satele şi curţile ţăranilor germani, ceea ce lasă impreală. ` 
că singurul element etnic important în Banat sunt Şvabii.!) 

În sfârșit, această tendință o găsim chiar și întrun calendar de: 
buzunar pus în circulație la Timişoara în anul 1943, In acest calendar - 
se scrie că Banatul, grație populaţiei sale ţărăneşti, a putut rămâne : 
până azi german și se afirmă că, prin victoria Prințului Eugen de Sar. 
voya, el a fost încorporat în spaţiul de- vieaţă german. 

Dar, în ultimul timp se pare că literatura germană nu se mulus ' 
meşte să afirme că Banatul este astăzi german, ci caută să arate că t 
în trecut, începând din antichitate, el a fost locuit de populații ger- : 
manice, care întotdeauna au fost „elementul de ordine în Sud-Est” şi i”: 
„elementul aducător de cultură“, 

Această tendinţă este înfăţişată intr'o formă mai puţin categorică | 
la Herrschaft, care se mulţumeşte să spună: „Noi vrem să fim mândri ~ 
că spațiul de vieață german, Sud-Estul, încă înainte cu mai mult de | 
1500 de ani a fost sfinţit cu sânge german ...”, adăugând apoi că:; 
„Germanii din Banat trebue să ştie că pe acelaşi pământ, pe care îl: 
lucrează ei astăzi, încă înainte cu mai mult de un mileniu înflorea vieață 
noastră- germană, Ei trebue să înveţe să recunoască din aceasta misiunea 
lor ca colonizatori ai Estului“,") Aceeaşi idee devine însă limpede for- 
mulată într'o recentă publicaţiune a Grupului etnic german din Ro- 
mânia, iscălită de Fritz Roth şi înzestrată cu o prefaţă scrisă de An-. 
dreas Schmidt, fostul conducător hitlerist al acestui grup. Chiar şi 
numai titlul acestei lucrări este semnificativ: „Germanische Kontinuität . 
im Südosten”, iar sub-titlul ne lămurește pe deplin: „Vier Jahrtausende 
` Stidosteuropăischer Geschichte in Karten und Worten“.1) 

Incă în introducere, Fritz Roth ne spune: 

„Această broșură vrea să înfăţişeze mândra contribuţie culturală 
a Nordului în patru mii de ani de istorie sud-est europeană și să o 
ilustreze în numeroase hărţi și imagini. Ea vrea să arate în linii mari 
continuitatea germană în Sud-Est, puterea germanică veşnic activând 
în acest spaţiu din cele mai vechi timpuri până în prezent“. 

Tot în introducere se arată apoi că Sud-Estul european nu sa 
putut desvolta şi nu a putut progresa din punct de vedere cultural 


1) Vezi: Retzlaff şi Kinzig, op. cift, pag. 10. 
3% H. Herrschaft, op. cit, pag. 16. 
Gi 8} Lucrarea a fost dată la tipar in Octombrie 1942, editura Krafft şi Drotleff, 
ibiu. 


CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 7197 


decât sub acţiunea protectoare a Nordului, iar atunci când, în unele 
epoci, puterea Nordului a slăbit, Sud-Estul a rămas pradă hoardelor 
barbare venite din Asia. 

Această continuitate a elementului german în Sud-Est este im- 
părţită de autor în patru perioade: 

1. Luarea în stăpânire a țării (Landnahme) de elemente nordice 
a sfârşitul epocei de piatră. 

2, Intemeierea imperiului german din epoca năvălirii popoarelor, 

3. Prima luare în stăpânire în secolele XI, XII și XUI, 

4. A doua luare în stăpânire în secolele XVIII şi XIX. 

Trebue observat că înseși expresiunile utilizate în această lucrare 
sunt destul de bizare. 

Astfel, deși lucrarea vorbește de întregul Sud-Est eurapean, ea 
întrebuinţează cu privire la această parte a Europei expresiunea de 

„Landnahme“ — luare în stăpânire a ţării, ocupare, ca şi când Sud- 
Estul Europei ar alcătui o singură ţară | : 

Dar această expresiune devine şi mai nepotrivită atunci când se 
referă la colonizarea Saşilor în Ardeal sau la a Şvabilor în Banat, 
„Aceste colonizări sunt calificate şi ele ca „Landnahme“, lăsându-se 
impresia că întreaga țară a Ardealului sau a Banatului ar fi fost luate 
în stăpânire de aceste populaţii germane ! 

Teoria în sine nu este fără îndoială mai puţin bizară, căci ideea 
de continuitate presupune o permanenţă din tată în fiu a aceluiași 
popor sau a aceleași seminţii pe anumite porţiuni de pământ, Astfel, 
pentru a se putea vorbi de continuitatea germanică în Sud-Est, ar fi 
necesar ca aceleași popoare sau seminţii germanice să fi trăit în mod 
neintrerupt în această parte a Europei. De aceea, faptul că diferite 
seminţii şi popoare germanice au stăpânit pe rând câte un scurt timp 
acest spaţiu, pentru ca apoi să plece mai departe sau să dispară pentru 
totdeauna în întunerecul istoriei, ca Goţii, nu poate fi numit continui- 
tate, cu toată opinia contrară a lui Andreas Schmidt și Fritz Rotb. 


Toate aceste încercări de a înfățișa Banatul ca o ţară germană 
nu rezistă unei cercetări obiective. 

Intradevăr, examinarea statisticilor privitoare la populaţia din 
Banat, departe de a confirma teza germană, pledează pentru teza „Ba- 
natului românesc“, 
| După Gyiselini, prima statistică demogralică privitoare la Banat 

din 1740, constată următoarea situație : A 


Pic E e ae nuc CA aia eu 181.639 
Sarbi. 18.180 


708 TUDOR DRĂGANU 


Bulgari ......... A 8.683 
TȚigani cazi e see pita i sam d 5,212 
Germani, Italieni şi Francezi > . 43.201 
Alte naţionalităţi PR SR Up e SE a 4811) 


Români . ...... a‘ ať’ 592.049 
Germani ........... 387.545 
Unguri e re ace toba a să 242.152 
Sârbi ooo e e e e m e 284.329 
Croatie sosai ain aa E y 4.872 
Slovaci . i . aaa CA ra a 21.131 
Ruteni . a ace oaie a‘ 2.392 
Alte naționalități. ....... 46.6633) 


iar în conformitate cu recensământul românesc din 1930, situația în 
Banatul românesc propriu zis era următoarea : 5 


Români . . ... ...... 511.083 
Germani . .. ........ 223.167 
Uoguri i e e e ma - + 97.839 
Sârbi, Croaţi şi. ‘Sloveni EISIR 40.503 
Alte naționalități . <... . 67.366 


Dar nu numai numărul atât de cate doi al populaţiei româ- 
nești faţă de cea germană, ci şi cunoscuta lipsă a unei conştiinţe na- : 
tionale a elementului şvăbesc din Banat face ca încercarea de a înfățișa 
această provincie ca un pământ german să nu aibă nicio justificare, 

Această lipsă a unei conştiinţe naţionale treze și puternice se : 
explică fără îndoială prin faptul că ei au fost aduși în Banat din regiuni 
foarte diferite şi intr'un timp când particularismul statelor germane era 
în floare, iar ideea pangermană nu-și făcuse încă drum. Pe de altă, 
parte, fiind colonizați în Banat în primul rând în vederea sporirii re- 
surselor fiscale ale cancelariei austriace, ei nu erau purtătorii unui ideal 
naţional, ci aveau exclusiv o misiune de ordin economic, În această 
ordine de idei, Nik. Hans Hockl spune despre Şvabi următoarele: 
„Ei veniseră în noua patrie fără nicio voință politică și fără coeziune, 
Ceea ce îi mânase să emigreze nu fusese voinţa lor politică şi etnică 
de vieaţă şi de desvoltare. Ei căutau pâne și libertate socială, Ei fugeau. 
în faţa turburărilor politice din vechea patrie şi în fața șicanelor su- 


1) Ci. H Herrschaft, op. cit, pag. 120. 
2) Cifrele recensământului maghiar -din 1910 le dăm mai mult cu titlu infor- 
mativ, ele fiind în bună parte falsificate în scopuri politice, 


CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 79% 


veranilor lor.” 1) Astfel, în loc de a se ridica la o adevărată conștiință 
naţională, — conştiinţă care nu se poate forma decât în neintrerupte 
lupte pentru dobândirea de drepturi și libertăți sau pentro apărarea- 
pământului strămogesc, — populația şvăbească, căreia i s'au asigurat 
dela început importante privilegii față de elementul băștinaş, a fost tot- 
mai mult pătrunsă de un materialism sterp și de un oportunism interesat, 
De altfel, această lipsă a unei conștiințe naţionale treze este ca- 
racteristică pentru toate momentele mai însemnate din vieaţa acestui 
popor, dela colonizarea lui în Banat şi până în timpurile recente, 
Astfel, când în 1778 Maria Terezia a hotărit, în semn de recu- 
noștință pentru ajutorul primit din partea Ungurilor în războiul dintre: 
Prusia şi Austria, încorporarea Banatului la Ungaria, această alipire: 
s'a făcut fără niciun gest de protest din partea Şvabilor, care au de- 
venit repede prada ușoară a politicei de maghiarizare a Guvernului. 
dela Budapesta. Insuși Herrschaft recunoaște că: „Sentimentul pămân- 
tului, care umplea în întregime conştiinţa Şvabilor, nu a putut să se- 
ridice până la conştiinţa de spaţiu și la simţământul național, astfel 
încât valul de maghiarizare a putut izbuti să copleşească nepoliticul 
popor şvăbesc“.?) l 
Dar, nici mai târziu, în 1849, când germanismul, reprezentat prin. 
Casa de Habsburg ajunge în conflict cu ideea națională maghiară, 
Şvabii nu reacționează ca un popor înzestrat cu o conștiință politică. 
unitară şi insuflețit de acelaşi ideal național, La această răscruce a 
istoriei, numai puțini Șvabi au rămas credincioși Vienei, în timp ce 
majoritatea lor, amăgiţi de promisiunile de reformă socială ale kossuthi- 
ştilor unguri, au luptat alături de aceștia.?) Pe de altă parte, anul 1848, 
care a adus o puternică mișcare de redeșteptare la toate popoarele 
europene, nu a fost decât un trecător episod în vieaţa Şvabilor,4) care 
nici după aceasta nu au fost capabili să reziste în mod eficace politicii. 
de maghiarizare a guvernului din Budapesta. Mai mult, această politică 
de maghiarizare s'a bucurat de un puternic sprijin din partea păturii 
intelectuale șvăbeşti:), astfel încât ziarul „Nemzet“ al Guvernului din: 


1) Nic. Hans Hockl, op. cit, pag. 18. 

3) H. Herrschaft, op. cit, pag. 92. 

3) H. Herrschaft, op. cit, pag. 86 şi F. Basch, op. cit, pag. 30. 

4) Este adevărat că, prin petiția dela Bogoroş (1849), s'a cerut transformarea. 
Banatului în voevpdat german (Graischaft), dar această petiție nu a fost semnată. 
decât de reprezentanţii a 13 comune. Mai mult, la Hatzfeld a fost alcătuită o contra-- 
petiție, care se împotrivia constituirii „Grafschaft“-ului german al Banatului (cf, N ic. 
H. Hockl., op. cit, pag. 23—24). 

5) Herrshaft, op. cit, pag. 93 şi Hans Walter Röbring, Die Ge- 
schichte der deutsch-evangelischen Gemeiden, Leipzig, 1940, pag. 15. 


800. TUDOR DRĂGANU 


Budapesta putea scrie la 21 Iulie 1883: „Germanii din Ungaria ng 
formează o naţionalitate. Limba lor este încă precumpănitor germa 
dar inima lor este maghiară“.!) Nici în 1918 redeșteptarea națională ş 
Şvabilor nu se desăvârșise încă,1) Deşi prin înființarea aşa numi- 
tului „Uongariăndische deutsche Volkspartei” şi prin acțiunea de soli- 
darizare a Sașilor la această mişcare, o oarecare reacțiune contra ma= ji 
ghiarismului începuse, totuși o bună parte a Şvabilor, în frunte cu pre 
latul Blaskovics Ferencz a continuat să rămână pe linia anaţională tradi 
țională. A fost de aceea nevoe, cum recunosc și unii autori germani, 
-de o acţiune de Stat românească, pentru ca Şvabii să fie treziți la 
adevărată și unitară conștiință naţională. In această privinţă, Hermann 
Ullman scrie: „Numai prin trecerea teritoriului din mâoni ungurești în 
mâni noi, „Şvabii“ au primit o pătură intelectuală și conducătoare”. ®}:; 


III 


Cum am arătat, ideile examinate mai sus formează patrimoniul 
comun aproape al tuturor lucrărilor germane mai noi privitoare | 
Banat. Numai în mod cu totul excepţional, găsim câteo lucrare recentă, 
care păstrează o atitudine mai obiectivă, cum este, de pildă, cartea 
Lottei Busshoff, întitulată: Wandlungen im Landschafts- und Siedlungs- - 
-pild der Banater Schwäbischen Heide (Miiachen, 1938). 

Literatura germană privitoare la Banat nu înfăţişează însă aceeaşi 
-uniformitate atunci când este vorba să se formuleze propuneri con- 
crete de organizare politică a minorităţii şvăbeşti din această provincie. 

Din acest punct de vedere, lucrările cu caracter politic privitoare . 
la Banat pot fi împărțite în trei categorii principale, substanțial deose-.. 
bite între ele: 

1. Intr'o primă categorie se incadrează broşura lui Dr. Michael ` 
Kausch: Neue Rechtsgrundsătze durch die Karlsburger Beschlüsse (Ti- . 
mişoara, 1940), potrivit căreia revendicările Şvabilor ar trebui să aibă 
ca obiect recunoaşterea dreptului de a se organiza pe bazele unei 
„autonomii naţionale, 

2. Intr'o altă categorie se grupează lucrarea lui Hermann Müller : 
"Das autonome Siebenbürgen (Sibiu, 1926), după care Ardealul, Ba- 
natul, Crişana și Maramureşul ar trebui să obțină, pentru un timp de 
transiţie, autonomie în cadrul Statului româa. 


[EIN PE ei RE X 
Șatra iii AAN ai 


1) H. Herrschaft, op. cit., pag 94. 
2) V. Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen: 
Volkes, |, Timişoara, 1939, pag. 5. 
l 3) H. Ullmann, op cit, pag. 63. 


CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 89i 


„3, In sfârşit, o a treia tendință este reprezentată de lucrarea lui 
Nik. Hans Hockl: Das deutsche Banat (Timişoara, 1940), care, scrisă 
în spiritul ideilor pan-germane, preconizează o nouă ordine europeană, 
in care Banatul să fie incorporat într'un mare Reich german, 

Vom examina pe rând în cele ce urmează, aceste trei tendinţe 
manifestate de literatura politică germană privitoare la Banat. 

1. După Michael Kausch, soluția problemei Germanilor din România 
şi, deci, a Şvabilor, nu poate fi găsită decât în cadrul unei organizaţii 
bazate pe principiul autonomiei naţionale. Cu alte cuvinte, el nu cere 
să se acorde Sașilor şi Șvabilor dreptul de a se organiza într'o grupare 
„investită cu un drept de comandă asupra unei porţiuni anumite din 

teritoriul ţării şi cu o largă independenţă faţă de Stat (autonomie fe- 
ritorială), ci preconizează o reunire, intr'o organizație comună, dotată- 
cu personalitate juridică şi cu întinse atribuţii asupra membrilor ei, a 
tuturor cetățenilor aparținând minorității germane, indiferent de locul 
unde își au reședința și fără ca aceste largi atribuţii să implice recu- 
noaşterea unei competenţe de ordin teritorial (autonomie personală sau 
națională). Această autonomie naţională trebue însă să fie foarte largă, 
reprezentând, după părerea lui Kausch, o adevărată organizaţie sepa- 
rată a poporului german în cadrul Statului român. În această privinţă, 
Kausch este foarte limpede. Ei spune: „Un popor în Stat, care este 
organizat ca popor, formează în mod natural un corpus separatum, un 
corp despărţit“,!) 

In concepţia lui M. Kausch, soluţia aufonomiei teritoriale nu ar 
fi potrivită pentru Grupul etnic german din următoarele motive: 

„i. pentrucă noi năzuim, — spune el, — spre unitate naţională 
şi chiar din principiu nu putem prefera autonomiei naționale una te- 
șitorială, 

„2. pentrucă comunele și circumscripțiile noastre nu sunt Aspik 
tite și de aceea o limitare națională a teritoriilor administrative ar fi 
necompletă, 

„3, pentrucă noi nu avem nicio poftă de putere și trebue să 
refuzăm în mod hotărit de a administra alte popoare și de a ne 
amesteca ta vieața proprie a altor naţiuni, 

„4. pentrucă noi vrem să cuprindem, fără consideraţie de. locul 
de colonizare, și pe cel mai izolat conaţional şi numai pe conaţional“.2) 

Autonomia naţională preconizată de Kausch are, în linii mari, 
următoarea înfăţişare : 


1) M. Kausch, op. cit., pag. 12. 
23) M. Kausch, op. cit., pag. 13—14. 


302 A "TUDOR DRÅGANU 


Baza autonomiei naționale trebue să o formeze comuna nafiona 
care trebue să fie corporație de drept public și urmează să fie formată ş ri 
reunirea tuturor cetăţenilor dintr'o comună politică, care aparțin F 
anumite naționalități, Aceasta însemnează că, spre deosebire de comuni 
politică, care cuprinde pe toți indivizii aşezaţi pe teritoriul ei, indife 
de naționalitatea lor, comuna naţională nu grupează decât pe ac 
dintre ei care aparțin minorităţii germane, stabilirea originei etnici 
urmând să se facă pe baza unui cadastru național. !) EE. 

Problema limbii oficiale este simplă atunci când este vorba dè 
comune, a căror locuitori sunt exclusiv de naționalitate germană, ii 


AR de a fi administrate fiecare în limba ei proprie. 3?) E 
Naţionalităţile din comunele mixte, întru cât ar avea o forță nus. E 
metrică aproximativ egală şi ar dispune de mijloacele financiare nece-.; 
sare, ar fi indicat să se organizeze în birouri comunale distincte, fiecar6” 
din ele având serviciile ei proprii, conduse de funcționari proprii. Bine: 
înțeles că, cel puţin la început, va fi necesar ca în comunele mixte să: 
funcţioneze comisiuni formate din reprezentanţi ai tuturor naţionalită= 
ților, în scopul de a se crea un organ capabil de a soluţiona proble= 
mele de interes general, cum ar fi intreţinerea și construirea drumurilor; : 
a podurilor, canalizarea, etc. ȘI 
În ce privește atribuţiile comunei konii Kausch este de părere. : 

„să i se recunoască următoarele drepturi: | 
„n1, Ea alege organele ei comunale; 

„2. Ea poate să poseadă şi să administreze averea ei proprie ş.. i 

„3. Ea înfiinţează instituţii culturale şi şcoale populare şi alege ; 

pe membrii corpului didactic sau îi propune pe aceștia unei autorităţi =: 
şcolare naţionale, . 
„4. Ea poate să înființeze şcoli de grad secundar, dacă număra) ` 7 
locuitorilor se urcă la 4000. ` 7 
"5, Ea poate întemeia instituții sociale de orice fel,” 3) : 
Corporaţia teritorială imediat superioară comunei ar fi circum- “ 
scripția, formată prin reunirea mai multor comune naţionale, Circum- . 
scripția are atribuţii de tutelă și control administrativ asupra comunelor. : 
naţionale de pe teritoriul ei. In plus, pe acest teritoriu ea exercită ul $ 
1) Ibid., pag. 14—15. 

3) Ibid, pag. 15—16. 

3) Ibid., pag. 17—18. 


CATEVA CONSIDERAŢII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 803 


anumite atribuţii proprii, care sunt aceleaşi pe care comuna le posedă 
in sfera ei de competență, 

Ca şi comunele naţionale aceste circumscripții nu vor reuni decât 
pe cetăţenii de aceeași naţionalitate aflători pe teritoriul lor şi nu vor 
avea competenţa de a rezolva decât afacerile privitoare la această 
naţionalitate, problemele de interes comun, pe care le implică convie- 
ţuirea în acelaşi spaţiu a mai multor naționalități, urmând a fi rezolvate 
prin organe formate de funcţionari reprezentând toate aceste naționalități!) 

Diviziunea administrativă cea mai întinsă este comitatul, care în-' 
globează toate comunele naţionale dintr'un anumit teritoriu de colo- 
nizate. Comitatul are ca organ de conducere un sfat al comitatului.2) 

In ce privește participarea minorităţii germane la funcţionarea 
aparatului central al Statului, în ipoteza când s'ar recurge la un sistem 
în care ar exista o adunare legiuitoare comună, alegerile nu ar putea 
fi făcute în niciun caz pe bază de circumscripţii teritoriale ca până 
acum, ci ele ar trebui să se facă pe bază de circumscripţii naţionale, 
Cu alte cuvinte, reprezentanţii minorităţii germane, dacă s'ar adopta 
acest sistem, ar urma să fie aleși prin sufragiu universal, alegătorii fiind 
însă în prealabil repartizaţi în câteva colegii distincte după naționali- 
tatea lor.) 

După părerea lui Kausch însă, chiar și o reprezentare în Parla- 
ment pe aceste baze nu ar prezenta pentru minoritatea germană decât 
un interes de ordin cu totul secundar. Este evident că motivul care 
îl îndeamnă să afirme acest lucru este faptul că nici măcar o repre- 
zentare pe circumscripţii naţionale nu ar putea da Germanilor din 
România un număr mai mare de deputaţi decât au avut în trecut, 
De aceea el cere, în cazul adoptării acestui sistem, ca afacerile ce inte- 
resează şi naţionalităţile să fie rezolvate în comisiuni mixte, în care 
participarea fiecărei minorităţi să fie asigurată. _ 

In plus, Kausch propune să se alcătuiască un sfat suprem al gru- 
pului etnic german, care să participe la guvernul ţării printr'un organism 
comun, care ar putea fi un ministru sau un secretar de stat, numit de 
şeful Statului din sânul sfatului suprem şi la propunerea acestuia din 
urmă. Sfatul suprem are în același timp în competența lui și o serie 
de atribuţii administrative, ca, de pildă, organizarea și administrarea. 
teatrelor, a școalelor superioare, conducerea presei, luarea de măsuri 
privitoare la vieaţa economică a grupului etnic, la utilizarea limbii, etc,4) 


1) Ibid, pag. 18. 

2) Ibid., pag. 18—19. 
8) Ibid, pag. 19—20. 
4) Ibid, pag. 20—21. 


804 TUDOR DRAÂGANU 


Un corolar necesar al acestei organizaţii administrative, itp 
. după părerea lui Kausch, de art, III, pct, 1 al hotăririlor dela Ai 


prin indivizi din sânul său, este dreptul pentru minoritatea germani y 
de a avea judecăforii germane, in fruntea cărora să fie judecători d 
sânge german. 
Dar ce sunt aceste judecătorii germane în concepția lui Kausch 4 
După părerea acestui autor, judecătoriile germane ar urma să fiè 


şoara, Arad şi Lugoj, urmând ca o Curte de apel germană să fie tm- 
fiinţată la Timişoara. Un fel de Curte de Casaţie, ar fi, în sfârşit, che- 
mată să funcţioneze pe lângă supremul sfat al grupului etnic germat 
din Romåânia.?) K 
În afară de aceasta, Kausch cere să se recunoască Germanilor: 
din România dreptul de a se adresa oricărei instanțe judecătoreşti tii 
limba germană, fie în scris sau oral. Atât procesele- verbale ale şedin-: 
telor, cât și hotăririle vor fi redactate în limba în care s'a ţinut des... 
baterea. Înscripţiile în cartea funduară urmează să fie făcute ta limba - N 
în care este redactată cererea părţii şi contractul, iar diferitele registre “i 
cerute de lege, cum sunt registrele persoanelor juridice, registrele fir- 
melor comerciale, etc., vor fi refăcute, în ce priveşte persoanele juri“; 
dice germane, în limba acestora.?) 
Pentru organizarea armatei, Kausch propune două soluţii: 
„Una radicală, care constă în excluderea grupurilor etnice dela 
serviciul militar, şi alta moderată, care dă grupurilor etnice formaţiuni 
proprii”,?) cum au avut Uagurii sau Croaţii în Austro-Ungaria. Autorul 
citat cere totodată ca plângerile Germanilor privitoare la tratamentul 
lor in armata română să fie rezolvate, în comandamentele supreme, de č 
ofițeri de naţionalitate germană.) 
In ce privește şcoala, Kausch nu se mulţumeşte ca școlile ger- . 
mane să aibă un personal didactic de origine etnică germană, ci cere . 
în același timp, pentru a asigura o educaţie a tineretului scutită de 
orice influenţe străine, ca şi revizorii și inspectorii să aparțină grupului ` 


3) Ibid., pag. 46. 
2) Ibid, pag. 47—48. 
3) Ibid., pag. 31. 
4) Ibid., pag. 32. 


CATEVA CONSIDERAŢII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 605 


etnic german, iar, în administraţia centrală, acesta să aibă referenţii 
proprii pentru toate chestiunile sale școlare.!) Deoarece noua şcoală: 
germană trebue să aibă un caracter prin excelență naţional, școlile 
germane nu pot depinde nici de biserică, nici de Stat, ci trebue să: 
fie create şi susținute de însuși grupul etnic german.') In plus, cărţile 
vor trebui să fie aprobate de funcţionari școlari de naţionalitate ger- 
mană, iar bibliotecile organizate fără vreo imixtiune din partea Sta- 
tului.) Grupul etnic german va putea deschide oricâte şcoli, în pro- 
porție cu numărul şi nevoile lui culturale.*) Pe de altă parte, „orice 
comunitate naţională, care justifică în cadastrul ei naţional 250.000 de 
suflete, are dreptul de a primi o școală superioară“.$) 

Dar, atât crearea unei administrații proprii, cât şi dreptul de a: 
avea judecătorii și învăţământ propriu, presupune existenţa unor im- 
portante resurse financiare, 

De aici necesitatea, după Kausch, de a se recunoaște grupului: 
etnic german dreptul de a-și reglementa şi administra singur finan- 
„țele sale, 

Recunoașterea acestui drept ar însemna că toţi cetăţenii români 
de origine etnică germană nu vor mai fi impuși de administraţiile fi- 
nanciare românești, ci de birourile fiscale ale minorităţii germane. Ve- 
niturile astfel realizate vor fi puse în parte la dispoziţia comunelor naţio- 
nale germane, în parte date sfaturilor comitatelor și, în sfârșit, o a treia 
parte va fi administrată de siatul suprem al poporului, „care admini- 
strează și contribuţia pentru interesele generale ale Statului“.9) 

Numai astfel, — ne spune M. Kausch, — banul german nu va fi 
utilizat pentru a asigura confortul și bunăstarea altor naţionalităţi şi se 
va putea evita ca Germanii să fie mai greu impuși decât alţi cetăţeni, 
făcându-se posibilă în acelaşi timp o dreaptă și cinstită utilizare a resur- 
selor financiare germane. | 

Acestea sunt, în linii mari, ideile principale ale lui M. Kausch cu 
privire la organizarea politică a minorităţii germane din România. 

După părerea lui, larga autonomie, pe care o preconizează pe 
seama minorității germane, ar fi garantată acesteia prin hotăririle dela. 
Alba-Iulia. Hotăririle dela Alba-Iulia, — spune el, — prin faptul că au 
garantat „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare” 


1) Ibid., pad 38, 
*) Ibid, pag. 36 -38. 
8) Ibid, pag. 40—41. 
4) Ibid., pag. 41. 
5) Ibid, pag. 42. 
6 Ibid., pag. 28. 


Bai- TUDOR DRĂGANU 


şi dreptul pentru fiecare popor de „a se instrui, administra şi judeca 
în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său“ au asigrat minorităţii 
germane nu numai o autonomie școlară, dar şi o autonomie admini- 
strativă și judecătorească. 1) 

Trebue observat însă că adevăratul sens al paragrafului III, pct. 1 
şi 2 din hotăririle dela Alba-lulia nu este acela pe care i-l atribue 
M. Kausch și, în general, cercurile germane din România. 


Într'adevăr, nicăeri în textul paragrafului III nu se prevede obli- 
gaţiunea pentru Statul român de a recunoaşte naţionalităţile din Ro- 
mânia ca entităţi autonome, înzestrate cu personalitate juridică şi, în 
această calitate, cu competenţa de a instrui, judeca și administra prin 
“organele lor pe cetățenii români aparținând minorităţii respective. Tot 
ceea ce aceste hotăriri garantează popoarelor conlocuitoare este dreptul 
de a se instrui, administra şi judeca prin indivizi din sânul lor şi în 
limbă proprie, Astfel, în practică enunţările acestui paragraf s'ar găsi 
în întregime satisfăcute și fără o recunoaștere a minorităţilor etnice ca 
persoane juridice, cu singura condiţiune ca, prin măsuri legislative 
potrivite, să se prevadă că, în localităţile și judeţele, în care cetățenii 
minoritari ar depăşi un anumit procent, inştanțele judecătorești vor fi 
formate proporţional cu acest procent, din magistrați aparţinând mi- 
norităţii respective, iar şcolile vor avea un personal didactic recrutat 
după aceleaşi principii. De asemenea, în aceste localități şi judeţe, ar 
fi necesar să se prevadă că organele comunale și, eventual,’ cele ju- 
deţene vor fi alese în mod liber şi în proporţia cuvenită, de membrii 
naţionalităţii respective, stabilindu-se totodată obligaţiunea pentru acești 
funcţionari, fie administrativi, judecătoreşti sau şcolari, de a proceda 
în raporturile lor cu minoritarii în limba acestora. Dacă la aceste măsuri 
s'ar adăuga o lege electorală, care să asigure minorităţilor o repre- 
zentare in Adunările legiuitoare în proporţie cu numărul lor, preve- 
derile hotăririlor dela Alba-lulia ar fi fără îndoială respectate atât 
în litera, cât și în spiritul lor, 

Dar, sistemul de autonomie naţională preconizat de Kausch este 
profund criticabil şi pentrucă, în loc de a duce la o armonioasă co- 
laborare între minoritatea germană și Statul român, ar determina o tot 
mai pronunțată izolare a acesteia în cadrul realităţilor româneşti şi trans- 
formarea ei într'un corp străin în sânul Statului român, 

Această izolare ne apare ca o consecinţă inevitabilă a adoptării 
sistemului autonomiei naţionale mai ales atunci când privim rezultatele 
la care a dus aplicarea decretului-lege din 21 Noemvrie 1940 pentru 


1) Ibid., pag. 4 şi urm, 12 şi urm, şi 45 şi urm. 


“CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA 44TERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 98 


<opstituirea grupului etnic german din România, Deşi avest doștet-lege 
nu acorda grupului etnic german o autonomie naţională atât de langă 
«ca aceea preconizată de Kauwsch, totuşi el a determinat, în practică, 
adoptarea de Sie aandika a d creante gal nt 
care a adus o grea atingere suveranității Statului româna. 

Astfel, grupul etnic german, după ce la inceput și-a asumat usi 
rol de mijlocitor. între poporul româna și vel german,!) adică o riaisiune 
de ordin internaţional, sa declarat fățiș, prin reprezvmtanții săi aute- 
rizați, un instrument politic al Reich-ului pe teritoriul României. ln 
prefața publicaţiei oticioase „Jahrbuch 1942 der deutschen Volksgruppe 
in Rumänien“, Andreas Schmidt, scria + 

„Membrii comunităţii populare au fost educați pentru a recu- 
naște că noi trebue să ne indepliaina astfel datoriile şi sarcinile noa- 
stre, cum aceasta este necesar pentru politica europeană a Reich-ului, 
Numai dacă, prin urmare, ne am făcut pe. noi înşine un instrument al 
Reich-ului, putem spune despre noi că implinim o misiune germană în 
acest spaţiu“, 

Aceasta nu este o afirmaţiune izolată, In broşura sa: „Ein Jaht 
Partei“, Walter May, fostul şef al biroului de presă și propagandă al 
Grupului etnic, scria : 

„A vesit timpul ca coloniștii germani dinafara granițelor Germa- 
niei să bu-și msi indeplinească misiunea după indemnul inimei lor 
fierbinţi, ci să o primească indicată din Reich, In ei posedă Reich-ul 
instrumente ale scopurilor lui europene, ale politicii externe, ale eco- 
nomiei şi ale ideologiei sale“.1) 

Mai mult, diferitele organizaţiuni cu carăcter economic ale Grupului 
etnic nu-și propuneau ca scop nici promovarea intereselor profesionale 
ale membrilor lor, nici desvoltarea economică a ţării, ci în primul rând 
servirea intereselor Reich-ului german. Astfel, de ex., după Walter May, 
organizația „Landesbauernschait” avea ca prim scop mărirea producţiei, 
ån vederea aprovizionării cu alimente nu a României, ci a Reich-ului.) 

Pentru a se vedea şi mai limpede că, tn urma aplicării decretului- 
lege din 21 Noemvrie 1940, grupul etnic german a devenit un ade- 
vărat corp străin în sânul Statului român, pot fi citate de asemenea 
următoarele cuvinte ale lui Andreas Schmidt : 


1) Vezi artttolul lui Andreas Schmidt, Die Deutsche Volksgruppe ah 
Mitler, în „Sidost-deutsche Tageszeitung", ed. Sibiu, din 19 Martie 1941. 
) Walter May, Ein Jahr Partei, pag. 15—16. 
3) Vezi articolul lui Walter May, Deutsche Volksgruppe an der Arbeit, pu- 
þlicat în „Siidost-deutsche Tageszeitung”, ed. Sibiu, din 19 Martie 1941. 
i 5 
e 


dos O O : "TUDOR DRĂGANU 


- „Raportul nostru cu Statul este raportul Germaniei faţa de R 
mânia“.1) d 
x De altfel, acest rezultat : nu fata decât să confirme temerea au 
rilor tratatelor minorităţilor din anii 1919—1920, care au refuzat să 
organizeze minoritățile naţionale ca grupări înzestrate cu personalitai 
juridică, tocmai pentrucă voiau să evite de a promova prin aceas 
tendinţele separatiste ale minorităţilor.) Este de menţionat, de asemene 
că numeroşi autori moderni, constatând că un asemenea sistem de o 
ganizare a minorităţilor naţionale, promovează în mod inevitabil tens 
dinţele separatiste ale acestora, insistă asupra caracterului lui pericu 
pentru unitatea Statului.) 


Dar, dacă sistemul preconizat de M. Kausch nu poate fi i că ad 
în principiile sale, propunerile de amănunt ale acestui autor nu sunt: 
mai puțin criticabile, 


Astfel, după cum am arătat mai sus, “Kauk cere ca organele: 
` de legătură între sfatul suprem al grupului etnic german și guvernut 
ţării să fie un ministru sau un secretar de Stat, numit din sânul sta- 
fului suprem, de către şeful Statului. Aplicând consecvent această; 
măsură, ar însemna să se creeze câte un minister pentru fiecare mino? 
ritate mai importantă din România, fapt care ar duce nu numai la œ 
înmulţire excesivă a ministerelor, dar ar face în același timp imposibilă 
o politică unitară a Guvernului în această materie, M. Kausch nu este: 
însă preocupat de această lature a problemei și aceasta, probabil, 
pentrucă, în concepția lui, numai minoritatea germană are dreptul là 
o largă autonomie în cadrul Statului român, În acest sens se exprimă 
cel puţin acest autor la pag. 5 a broșurii sale: „Celelalte grupuri etnice, 
— spune el, — nu ar trebui să obțină auto-administraţie în aceeaşi 
măsură ca şi Grupul etnic german. Ruşii, Bulgarii şi Ungurii au însă: 
avantajul că pot să se transfere în ţara mamă îără dificultăți şi în 
condițiuni avantajoase, Germanii nouei Românii nu au această posibi- 
litate.” 4) (?!), Ori, dacă o asemenea concepţie, care face o discriminare: 
între grupurile etnice germane şi celelalte minorităţi, este destul de 


1) Citat de Walter May, Ein Jahr Partei, pag. 2. 

2) G. Sofronie, Protecţia minorităților de rasă, limbă şi de religie sub re- 
gimul Societăţii Națiunilor, Oradea, 1930, pag. 65. 

3) Ch. Seignobes, Les aspirations autonomistes en Europe, Leçons faites 
à lFEcole des Hautes Etudes sociales par J. Aulneau, etc., Paris, 1913 şi Josef 
Chmelar, Les minorités nationales en Europe centrale, Praga, 1937; v. de ase-- 
menea: S. Friedman, Le probleme des minorités ethniques ei sa solution par l'at- , 
tonomie et la personification, Paris, 1927, pag. 31—32. 

') M. Kausch, op. cit, pag. 5. 


CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 808 


răspândită în cercurile germane, ea nu a fost și nu poate fi insuşită 
de Statul român, ale cărui guverne au practicat întotdeauna o politică 
inspirată de principiul unei egale proiecţiuni pentru toate minoritățile. 

Dar obiecţiuni tot atât de serioase ridică şi propunerea lui M. 
Kausch de a se constitui comune naționale germane. Intr'adevăr, cum 
în România nu există aproape nicio aşezare, care să aibă populația 
exclusiv germană, adoptarea sistemului preconizat de Kausch ar însemna 
că, în numeroase localităţi, să se creeze cel puţin două autorități co- 
munale naționale distincte, care să-și impartă între ele administraţia 
respectivei comune. Este evident însă că numai una din aceste auto- 
rități comunale ar putea fi înzestrată cu toate atribuţiile recunoscute. 
în mod obișnuit unei comune, căci cele mai importante activităţi des- 
făşurate de un astfel de serviciu public nu sunt susceptibile de a fi. 
individualizate într'o persoană anumită, ci creiază bunuri care stau la 
dispoziția oricui, indiferent de naționalitatea celui ce le foloseşte, cum 
sunt drumurile, podurile, trotoarele, târgurile, etc., astfel încât, satistă- 
când un interes general, ele nu pot fi o:ganizate pe baze naţionalitare. 
Dar chiar şi acele servicii publice, care pot îi individualizate într'o 
persoană determinată, cum ar fi de pildă tratamentul medical, care se 
face avându-se în vedere un anumit individ, ar fi greu de organizat 
în comunele mixte în sensul ca fiecare naţionalitate din comună să aibă 
serviciile sale aparte, administrate de autoritatea comunală proprie. 
Aceasta pentrucă ar fi mult prea costisitor, mai ales în comunele mai 
mici, să existe două sau trei servicii sanitare, două sau trei uzine elec- 
trice, etc., organizate pe naţionalităţi, Astfel, este limpede că, în toate 
localităţile cu populaţie mixtă, comunele naţionale ar putea avea cel 
mult atribuţia de a se îngriji de școli, de biserici și instituţii culturale, 
adică o competență cu totul redusă faţă. de aceea a comunelor 
politice, í 

Ia aceste condițiuni, propunerea lui Kausch de a se încredința 
exclusiv organelor minorității naționale atribuția de a stabili, percepe 
şi administra impozitele, apare absolut lipsită de justificare, dat fiind 
că până şi întrun sistem ca acela preconizat de Kausch, comunele 
politice ar trebui să-și păstreze aproape toate atribuţiile din trecut şi, 
prin urmare, tot lor ar trebui să le revină și dreptul de a-și asigura 
resursele fiscale „necesare pentru asigurarea funcţionării serviciilor lor, 

Pe de altă parte, Statul, judeţul și comuna politică nu ar putea 
renunţa în favoarea organelor minorității etnice la dreptul de a stabili, 
percepe şi administra impozitele şi pentru motivul că singure ele își 
cunosc nevoile și, prin urmare, numai ele sunt apte de a proceda la 
stabilirea veniturilor lor şi la administrarea acestora, De asemenea, 

i se 


310 i . TUDOR DRÂGANU 


numai organele Statului sunt în măsură, prin organizarea lor unitară 
şi prin posibilitatea pe care o are centrul de a da funcţionarilor săi 
instrucțiuni cu aplicaţiuni pe întregul teritoriu al Statului, de a asigura 
o. egală repartiție a sarcinilor publice între cetăţeni, Dacă stabilirea 
impozitelor ar fi lăsată în sarcina organelor minorității etnice, acest 
sistem ar duce fără îndoială, dat fiind şovinismul minorităţilor noastre, 
la consecinţa că acestea ar plăti impozite mult mai mici decât Românii, 

La tot atâtea dificultăţi ar da naștere aplicarea practică a pro- 
punerii lui Kausch de a se crea „judecătorii germane”. Fără a discuta, 
în amănunte consecinţele la care ar duce realizarea acestei propuneri, 
vom constata numai că ea ar aduce atingere principiului, consacrat 
de toate Constituţiile noastre în scopul asigurării unităţii de jurispru- 
denţă, că pentru întreg Statul român există o singură Curte de Casaţie, 
Dacă alături de ordinea de jurisdicțiuni pe care o formează judecăto- 
viile, tribunalele, Curțile de apel și Curtea de Casaţie ar exista o altă 
ordine de jurisdicţiuni germane, unitatea de jurisprudenţă nu ar mai 
fi asigurată şi ar exista primejdia ca aceleași măsuri legislative să fie 
'aplicate în chip diferit, după naționalitatea justiţiabililor. Acest pericol 
s'ar găsi și mai mult accentuat în cazul când şi celelalte minorități din 
România ar revendica o asemenea ordine de jurisdicţiuni naţionale, 
paralelă și separată de justiţia Statului, 

De altfel, aplicarea sistemului propus de Kausch nu ar putea face 
ca populaţia de origine etnică germană din România să fie întotdeauna 
judecată de instanţe judecătorești germane, căci aceste instanţe ar putea 
avea cel mult competenţa de a judeca litigiile dintre justiţiabilii de 
-origine etnică germană, dar nu cele intervenite între germani şi justi- 
4iabilii aparţinând altor naţionalităţi. Pe de altă parte, procesele penale 
în niciun caz nu ar putea fi de competenţa acestor judecătorii germane, 
căci, în aceste procese, Statul însuși apare ca parte. Or, Statul nu ar 
putea admite să fie judecat de organe, care nu ar fi numite de el, 

In sfârșit, un asemenea sistem ar aduce nesfârșite complicaţii de 
-ordin juridic, în măsura în care instanţelor judecătorești li s'ar pune 
“problema de a ști când trebue să ţină seama în determinarea compe- 
tenței de regulele procedurale care fac apel la criteriul domiciliului 
“pâritului, al situaţiei imobilului, al locului de săvârșire a infracţiunii, 
etc., şi când va fi cazul să se orienteze după naționalitatea împricinaţilor, 
2, După cum am arătat mai sus, într'o altă categorie decât lu- 
„crarea lui Dr, M, Kausch se încadrează broşura lui Dr. Hermann Miller: 
:„Die autonome Siebenbürgen“. 

; In această lucrare mai veche (ea a apărut în 1926), autorul nu 
revendică nici autonomie națională, nici teritorială pentru minoritatea 


CATEVA CONSIDERAŢII ASUPRA [ITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT ®ib 


germană din România, ci se mărginește a cere ca feritoriului format 
de Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să i se acorde:0 largă auto- 
nomie în cadrul Statului român pentru o perioadă de cal putia 2% de 
ani, timp în care deosebirile profunde de osgin cultural, economic și 
administrativ, care separă Transilvania de Vechiul Regat, ar putea să 
se niveleze şi, pe această cale, să se ajungă la o adevărată unire a 
acestor părți de ţară, „Transilvania şi părţile mărginaşe . ale fostului 
imperiu dunărean, — spune H. Müller, — ar urma, în perioada de 
transiţie, să se auto-administreze în cadrul legilor Statului elaborate de 
Parlamentul din Bucureşti, să împartă justiţia şi să edicteze prin dietele 
lor provinciale proprii, pe teritoriul lor, ordonanţe obligatorii. Fără a 
aduce atingere suveranităţii Regelui, unităţii politice a Statului român 
şi a poporului alcătuitor de Stat, şi celelalte minorităţi ale ţării aşezate 
aici din străbuni trebue să se bucure de aceleaşi drepturi și să aibă 
de îndeplinit aceleaşi obligaţiuni, fără considerare de deosebirile de 
limbă şi religie.“!) In cadrul acestui nou sistem de organizare a Sta- 
tului român, ar trebui să se acorde autonomie nu numai comunelor, 
oraşelor şi judeţelor, dar și fiecărei provincii în parte. ?) 
Argumentarea autorului citat, în sprijinul acestei propuneri plend 
dela afirmațiunea că administrația românească prin abuzurile, incapa- 
citatea şi prea accentuata ei centralizare, a dus la o nemulțumire „fără 
margini” nu numai în sânul cetăţenilor sași şi unguri, dar chiar printre 
Românii băștinași din Ardeal,:) Această situaţie generatoare de atât de 
- grave nemulțumiri nu poate îi îmbunătăţită printr'o simplă schimbare 
de guvern, ci 'numai prin instaurarea unui nou sistem, căci nu numai 
mentalitatea şi sistemul administrativ după model francez a Vechiului 
Regat, dar și obiceiurile patriarhal-oligarhice de guvernare de acolo 
sunt fundamental diferite de realitățile din Ardeal, care s'au desvoltat 
sub semnul unei covârșitoare influențe germane.) Pentru ca această 
schimbare de sistem să devină o realitate, ar îi necesară formarea unui 
guvern de concentrare de lungă durată, sprijinit pe marea majoritate 
a opiniei publice. In plus ar fi necesar ca, până la realizarea unei ve- 
ritabile unităţi între diferitele provincii, acestora să li se acorde „de- 
plină libertate de a-şi trăi vieaţa în modul obișnuit până acum”, în 
cadrul Statului român. O astiel de autonomie, după părerea lui H. 
Müller, nu ar prezenta niciun pericol pentru Statul zomân, căci po- 


H. Miller, op cit, pad. 36 
z) Ibid, pag. 26. 

3) Ibid., pag, 26. 

4) Ibid, pag. 23—24, 

5) Ibid, pag. 20. 


éi o o TUDOR DRÅGANU 


pulația Transilvaniei fiind în majoritate românească, această provii 
ar continua să aibă caracter dominant românesc şi în cazul organiz 
pe baze autonome. 


In concepţia lui Müller, prin urmare, această soluție este sin 
logică, dat fiind că diferenţele dintre Vechiul Regat şi Transilvania 
atât de profunde, încât organizarea acestei din urmă provincii pe ba 
autonome este singura cale, care ar putea duce la o calmarea 
mulţumirilor și la o atenuare a conflictelor existente, 


Fără îndoială, în momentul Unirii Transilvaniei cu patria-man 
între locuitorii diferitelor provincii existau oarecari deosebiri de meg 
talitate, culturale și economice. Aceste deosebiri însă erau departe 
a fi atât de însemnate cum vrea să le înfăţișeze H. Müller. Mai m 
ele nu erau rezultatul unor realităţi naturale date, ci se infăţişau 
produse artificiale ale împrejurărilor istorice diferite în care s'au d 
voltat diferitele provincii românești, fiind astfel condamnate să dispa 
odată cu aceste împrejurări. Din acest motiv, ele s'au atenuat treptaj 
atât de mult, încât astăzi, în special la generaţiile tinere, apar cu dé- 
săvârşire nivelate. In orice caz, ideea lui Miller că s'ar putea ajunge 
la o completă unificare a provinciilor românești cu ajutorul largei au+să 
tonomii ce li s'ar acorda acestora, este destul de bizară, dar fiind că 3 
un asemenea sistem ar fi mai propriu a menţine deosebirile existente $ 
între Vechiul Regat şi Transilvania, decât să le înlăture, 


De altfel, expunerea lui Mii'ler este adeseori lipsită de obiecti- 
vitate şi cuprinde numeroase inexactități și generalizări pripite. 

Astfel, pentru a da numai câteva exemple, acest autor afirmă că; 
după Unirea din 1918, întregul Ardeal a fost tratat din punct de ve~ 
dere economic de către organele centrale dela București mai rău chiar 
decât odinioară de Ungaria, căile ferate neglijate, iar legile fiscale apli- 
cate mult mai strict decât în Vechiul Regat.!) De asemenea, Miiller 
` pretinde că, în conversațiile lor particulare, chiar Românii ardeleni re- 
cunosc că situaţia s'a înrăutățit foarte mult în Transilvania față de 
trecut.?) Ceva mai departe, același autor spune că situația Ungurilor 
din România este și mai grea decât a Sașilor, școlile lor fiind „zilnic* 
inchise, funcţionarii lor concediaţi, etc.,) iar cu un alt prilej descrie 
în modul următor situaţia în Transilvania în anul 1926: „Astăzi situaţia 
este astfel pentru întregul Ardeal şi părţile învecinate ale Banatului `: 
şi ale teritoriilor celor trei Crișuri, Satumare și Naraniurage încât ne- ? 


1) Ibid., pag. 20. 
3) Ibid, pag. 20. . 
3) Ibid., pag. 22. : i 


“CĂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT (i 


multumirea generală a tuturor celor trei popoare băștinaşe este fără 
margine şi sporeşte zilnic“.i) (?!), 

3. O tendinţă stăpânită de un șovinism provocator şi inspirată de 
o periculoasă doctrină imperialistă reprezintă cartea lui Nik. Hans Hockl: 

„Das deutsche Banat“. 

Publicată la Timișoara în 1940 și purtând semnătura unuia , din 
foştii conducători hitleriști ai minorităţii germane din România, această 
lucrare îşi întemeiază concluziile politice pe următoarele afirmaţiuni : 

„Banatul este, — declară lucrarea, — o ţară de graniţă a bazi- 
nului dunărean mijlociu în sens geografic, istoric și politic. Și înveci- 
natul Ardeal este o ţară de graniţă a acestui bazin“,:) Situaţia geo- 
grafică a Banatului, care face din el o poartă deschisă în toate direc- 
iile, a contribuit ca el să fie încorporat în cursul istoriei lui, în trei 
imperii: imperiul roman, imperiul turcesc și cel habsburgic, Dar atât 
imperiul roman, cât şi cel turcesc erau din punct de vedere spaţial 
străine de această regiune. In schimb, spune Hockl, — „prin cucerirea 
bazinului carpatic şi a Banatului de către armata germană (7?!) la in- 
ceputul secolului al 18-lea, Banatul a ieșit din încopcierea lui într'un 
spaţiu străin și a fost cuprins într'o nouă alcătuire de mare putere, ia 
‘cea germană“,?) Dar, din cauză că poporul german nu ajunsese incă la 
conştiinţa trează a unităţii lui, el nu a putut consolida complet uni- 
tatea spaţiului cucerit şi asigura întinderea mai departe a spaţiului său 
vital?) Din cauza acestei slăbiciuni, la sfârşitul secolului al XVII-lea 
şi al XIX-lea, Ungurii au căutat să profite de situaţie, formulând mitul 
„sacrei coroane a Sfântului Ştefan“, potrivit căruia țările bazinului car- 
patic formează, prin însăşi voința divină, o unitate politică. Realitatea 
insă arată că ţările din cotul Carpaţilor sunt departe de a alcătui o 
“unitate, aşa cum pretinde mitul coroanei ungare. Dimpotrivă, — de- 
clară Hockl, — cotul Carpaţilor este „de lungi secole inlănţuit, prin 
istoria şi structura sa geografică, de marele spaţiu central-european î” 5) 

„Ia acest spaţiu, — continuă Hockl, — trăiesc aproximativ 21 de 
milioane de oameni) (printre care peste 2 milioane de Germani), care 


1) bid., pag 23. 

3) Nik. Hans Hockl, Das deutsche Banat, pag. 4. 

3) Ibid., pag. 67. 

4) Ibid, pag. 61. 

5) Ibid, fg. 68. 

€) Aici, Hockl dă în notă cifrele ie citi maghiar din 1910, contorai 
“Căruia din numărul total al locuitorilor Ungariei de 20.886.487, 10.050.575 erau Ua- 
«guri, 2.940.000 Români, 2.037.435 Germani, etc. El ţine să precizeze totodată că această 
numărătoare a fost falşificată în ce priveşte populația germană, uitând însă să arate 
-că acelaşi lucru s'a întâmplat şi cu celelalte minorităţi. h 


=: 


pita ARTA A tăi 


apartin la zece şi chiar la mai multe popoare. Niei măcar uot din 
ele nu are majoritate absolută, Rasele străbat de-a-curmezişuil pages: 
rele. Rasele europene s'au amestecat, în popoarele negermane, eu ra= 
mwi rasiale fecmai din centrul Asiei şi din regiunile pre-asiatice, 4 
cu sânge hunic, avar, cuman, peceneg, cu sânge din Asia Mică și dim- 
regiunile pre-asiatice, Pătrunderile rasiale dintre Unguri și Jidani se: 
mai adaugă la aceasta. Deasupra întregului spațiu zace un foarte puii 
termic strat de sânge german. Germanii înșiși, adică aceia care azi se. 
mărturisesc ca (Germani, numără în realitate 2,5 până la 3 milioane: : 
sunt impărțiți în grupe de colonizare închise în adevăr pe intreg spe: 
fiul... $ 
„Prin această desordine etnică şi rasială a acestui spațiu şi prins. 

apartenența lui naturală in marele spațiu european central, noile lină 
de ordine sunt deja date. Ordinea politică, economică, socială și cub.. 
turală nu poate pleca decât dela un factor, care, în virtutea puterii gk. 
valorii sale, stă pe un plan mai înalt decât fosțele parţiale contra- ; 
dictorii şi care este el însuşi factorn! hotăritor a! spaţiului. În această . 
ouă ordine există şi posibilitatea de desvoltare a tuturor popoarelor. ! 
imcluse in acest spaţiu, Grupele de colonizare germane din Banat, ca. . 
şi din întregul bazin al Carpaţilor sunt garanţii și reazimul nouei ordine“, 7 

Mai menţionăm că, intr'un alt pasagiu al cărţii sale, acelaşi autor * 
scrie : ; 

„După cum inainte cu 200 de ani cucerirea și colonizarea spa- i 

ţiului carpatic intern a fost o necesitate derivând din situaţia poporului ` 
german şi din desvoltarea spațială a regiunii dunărene, tot astfel şi for« | 
marea şi ordonarea lui viitoare este o problemă germană. De aceea, 
Banatul, ca parte a spațiului mat mare, a devenit german din necesi- . 
tățile geopolitice ale spaţiului") i 

Mai mult, acest autor alătură la sfârşitul lucrării sale o hartă, în 
care Banatul este înfăţişat ca un teritoriu locuit aproape în intregime 
de Germani, un teritoriu care, despărţit de Germanii din Bacika printr'un 
foarte ingust coridor, se continuă mai departe cu regiunea de popu- 
laţie germană a Oldenburgului, astfel încât este evidentă incarcarea lui 
de a se face să se creadă că Șvabii din Banat și cei din Satu-Mare: 
se leagă organic de Germania. 

Astfel, în fraze întortochiate, dar suficient de clare, Hockl nu face 
altceva decât să auaţină teza încorporării intregului bazin carpatic, in- 
ejusiv partea interioară a colului Carpaţilor, intr'un mare Reich german € 


5) Did, pag 68—60. 
3) Ibid, pag. 63. 


CĂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 815: 


Această teză este sprijinită pe aşa zise argumente geopolitice şi: 
.pe falşa afirmațiune că naţionalităţile din spaţiul dunărean mijlociu se- 
întrepătrund, fără a forma grupe de populaţie compacte şi închise, 

Netemeinicia acestor argumente este atât de vădită, încât ele nici: 
nu merită a fi discutate. 

Ne mărginim de aceea să ne întrebăm, parafrazând câteva ex-- 
presive rânduri din lucrarea lui G. Vâlsan intitulată „Les Carphathes- 
dans la Roumanie actuelle” (Bucarest, 1942): De ce tocmai Dunărea. 
şi Carpaţii trebue să fie graniţele spaţiului vital germanic? De ce Car- 
paţii și nu Marea Neagră sau Mediterana, căci „un râu mare este o- 
frontieră foarte bună, şi marea este încă şi mai bună“ (v. Vâlsan, op. 
cit, pag. 7), „Nu este vorba deci de geografie și de frontiere hărăzite 
de Dumnezeu, ci de oameni, de dorinţele lor şi de puterea lor. Şi. 
dacă este vorba de oameni, Dumnezeu n'a făcut numai pe Unguri (noi: 
adăugăm : și pe Germani). Noi încă suntem aici. Şi ne simţim foarte- 
bine pe unul şi pe celalalt versant al Carpaţilor“ (Ibid, pag. 8). 

In acest pământ al Ardealului, Banatului, Crişanei și Maramure- 
şului, Românii nu sunt o populaţie sporadică, grupată în insule fără: 
legătură între ele, așa cum încearcă să afirme Hockl, ci formează pre- 
tutindeni masa compactă a populaţiei băştinaşe, posedând o puternică. 
majoritate faţă de diferitele neamuri străine, care s'au infiltrat în sânul 
ei.1) Astfel, planul lui Nik, Hans Hockl de a sfâşia în două corpul na- 
țiunii române, pentru a da satisfacție unor pretinse consideraţii „geo-- 
politice“, poate constitui cel mult o dovadă a felului cum unul din foştii 
conducători hitlerişti ai minorității germane din România înțelegea să-si 
manifeste „fidelitatea“ şi „bunele“ lui intenţii față de ţara care-l adă-. 
postea. El arată în acelaşi timp că aceşti conducători minoritari ger- 
mani, cetăţeni ai Statului român, nu erau îa realitate decât simple in- 
strumente ale imperialismului pan-german al celui de al III-lea Reich; 


TUDOR DRĂGANU 


5 Vezi în special; Silviu Dragomir, Le Transyhanie rommeine e? esë: 
minorités ethniques, Bucarest, 1934. 


OCTAVIAN SMIGELSCHI DESENATOR 


Octavian Smigelschi (1866—1912), născut dintr'un tată pó 
donez, refugiat in Ardeal în 1850, după revoluţia din 1848, şi dintr'o mamă. 
«lin Macedonia, este incontestabil cel mai însemnat pictor ieșit dintrăi 
“Transilvănenii, dela finele secolului trecut. ') Venit între noi din dragoste 
complet as milat, el și-a legat cea mai mare parte a carierei sale 
„aspiraţiile şi de nevoile noastre, le-a servit cu toată convingerea şi ce 
resursele unui talent remarcabil, deși cu totul diferit de cel al contenia- 
poranilor lui din Muntenia, Grigorescu, Andreescu şi Luchian 

Diferenţa venea din temperament și poate din însuşirile ancestrali 
«<e aducea cu sine dela naţia sa de origine, dar şi din formația sa in? 
telectuală şi profesională, într'un centru cu care cei de dincolo dë: 
Carpaţi nu mai aveau de multă vreme niciun fel de atingere, tă: 
Budapesta, această sucursală a Vienei. Studiile in şcoala de n vaia 


de desen din capitala Ungariei suat completate mai târziu cu vizite 
„prin diferite orașe germane, Miiachen, unde el face cunoştinţa cu arte 
lui Bõcklin, Dresda şi, bine inţeles, Viena. A 
“Incă din şcoală el este atras cu putere de desen, pe care-l practică: 
-cu pasiune şi prin care ajunge să se exprime, atunci şi de atunci ia- | 
coace, îa chip excepțional. Desenul era, de altminteri, considerat cai: 
ceva esențial pentru formarea unui pictor de tendinţe clasice, așa cum 
il concepea Academia din Viena şi, după ea, școalele surori dis 
“Budapesta, desenul și știința compoziţiei. Sârguitor, preocupat încă d 
atunci de stilul marilor decoraţii murale, înclinat in chip natural spre 
o artă calmă, făcută să vorbească de departe ochilor şi minţii, Smis 


1) Datele biografice sunt luate din lucrarea d-lui Virgil Vătășianu: Pictorul 
«Octavian Smigelschi, Sibiu, 1936. Comentariile ce voiu face cu privire la desene 
=xaportă la cele din colecţia „Astra“, din care sunt reproduse și cele ce figurează ca 
planșe in lucrarea d-lui Vătăşianu. . ge . ra 


FR 


OCTAVIAN SMiGELSCHI DESENATOR Liu! 


- 


gelschi îşi imaginează cariera sa de pictor în serviciul bisericei Romă- 
nilor din Ardeal, compatrioţii săi. Va încerca și peisajul — desene 
luate în faţa cine știe cărui colţ de natură, direct, sincer, arată că el 
n'ar fi fost inferior confraţilor săi din restul țării —, se va inspira 
alteori dela vieaţa satelor noastre, cu ceva anecdotic în subiect, după 
` cum obicinuiau Germanii din acea vreme; operile însă prin care el 
își înscrie numele în istoria picturei româneşti şi cele care, în desen, 
le preced, ca studii ajutătoare, sunt toate de inspiraţie religioasă, desti- 
nate să acopere vaste suprafețe murale. In vederea lor el vizitează 
Veneţia (1898—1899), Ravenna şi Florenţa, unde se găseau atâtea ne- 
preţuite comori de pictură şi de mozaic religios, dela care putea să 
înveţe multe, apoi, în 1904, bisericile muntene, oltenești și cele buco- 
vinene, pentru ca să-şi dea seama de regulele la care se supuseră 
autorii decoraţiei lor, pictorii acelor admirabile fresci, de tehnica de 
care ei se serviseră, aşa încât, după sute de ani, ele prea puţin pier- 
duseră din splendoarea frumuseţei lor inițiale, abia atinsă de vreme, 

1904 este tocmai anul ce precede execuţia picturei din Mitropolia 
din Sibiu, opera capitală a lui Smigelscbhi, cea în care nu numai 
crezul său artistic, dar şi posibilităţile sale de executant apar cu toată 
evidenţa, 

Din anii săi de învățătură el rămăsese cu o mare admiraţie pentru 
geniile mari ale artei, I se pare că a se sustrage influenței lor ar echi- 
vala cu un sacrilegiu. Pe de altă parte, el işi dă perfect seama, mai 
ales după vizitele în Italia și la noi, dincoace de munţi, că biserica 
românească este rebelă la orice încercare de a introduce un realism 
cras pe zidurile ei. Cel puţin aceasta era tradiţia ce rezulta din atâtea 
sute de ani de practică neîntreruptă, oricare ar fi fost atunci tendinţele 
unui Lecca, ale unui Tăttărescu sau ale imitatorilor lor, mari şi 
mici, Consideră că o fuziune a celor două stiluri nu e imposibilă şi tn- 
cearcă să ajungă la ea. Este drept că amintirea trecutului occidental este 
mai tare în oricare din scenele: ce se desfășoară pe zidurile bisericilor, destul 
de numeroase, zugrăvite de el; că evidenţa vieţei învinge hieratismul 
oriental ; că fiecare detaliu este studiat pornind dela realitate. Dar, în 
acelaşi timp, un aer solemn, o simplicitate şi o nevoie de stilizare tn 
gesturi, în draperii, nu se pot nici ele nega, lar toate aceste ultime 
însuşiri îi vin dela pictura noastră veche. 

Greşeala “a, dacă o putem numi astfel, a fost să introducă în 

. decorația bisericei şi un al treilea element, acela imprumutat dela 
'scoarţele și broderiile naţionale, În chipul acesta motive nepotrivite -de 
a figura ca rame și chenare pentru încadrarea scenelor religioase, în 
colori strigătoare, care nu se armonizează cu cele ale picturilor propriu 


e RILA SI au Pia 


me -G OPRESCU 


- ziga, pun e notă de vulgaritate într'up ansamhlu destul de nobil; Smi 
gelaçhi uițaşe că, deși artele îşi împrumută uneori motivele şi aspeciali 
una alteia, și deşi sunt cazuşi când unei tehnici fäcute să fie realiai 
intr'o materie i se substitue o altă materie cu totul deosebită, — piatră. 
sculptată ça și cum ar fi o bucată de lemp, lemnul şi stucul colora 
ca să dea impresia metalului smălțuit și ornat cu pietre rare, de pildă, m. 
motivele din chilimurile noastre şi coloritul lor sunt prea legate de 
tehnica țesutului şi de aspectul lânei, pentru ca acestora șă li se sube 
siitue pictura pe un perete, fie ea şi în frescă, cu atât mai puțin e 
uleiu, cum va fi adesea cazul la imitatorii lui Smigelschi, 

Curând, curând, această bizară inovaţie se răspândește, sjunga. 
până la zidurile patriarhiei din București, fără să mai vorbim de nee: 
mumăratele biserici de sat, unde preoți ignoranți intr'ale artei și lipsiţi. 
de gust au făcut să intre pretutindeni astfel de motive, realizate de 
artişti provinciali, care nu aveau, ca să lẹ tempereze indrăsneala, nică. 
măcar tactul lui Smigelschi. Considerând că fac o acţiune naţională! 
în chipul acesta, ei uitau că vechile ornamente florale, așa de ingenioase i 
şi de delicate, infinit variate ca forme și prin colorit, de o bogății 
impresionantă, din nenumăretele noastre biserici, nu erau cu nimic mad: 
puțin „naţionale“ ca motivele din textile, : 
; Totuşi, cu toate rezervele noastre, trebue să mărturisim că cickiiia. i 
în frescă din Mitropolia din Sibiu se prezintă în condiții superioare 
oricărei alte opere similare de dincolo de munţi, executate cam în: 
aceeași vreme, Luchian a pictat și el biserici, lamentabil. E mai bine; 
să nu mai vorbim de ele. Iar catedrala din Constanţa, opera lui Mirea, 
din preajma lui 1890, este tocmai una din acele greșeli de om inteligent, - 
care apar în vieaţa unor artiști, Sentimentul religios fiind pretutindeni ` 
absent din această lucrare, ne-am mulțumi și cu o frumoasă pictură. 
Dar, din nefericire, totul este atât de lipsit de distincţie, atât de super» 
ficial şi de convenţional, încât ne minunăm azi că oameni cu pricepere, . 
ca Take lonescu şi mai ales Alex. Odobescu, au putut s'o admită 
şi s'a apere. Fără să mai amintim că, de multă vreme, după numai 
treizeci, patruzeci de ani de existenţă, suprafața pictată sa innegrit, 
s'a cojit, s'a dezacordat, a luat un aspect mizerabil, ceea ce probează 
puţina grijă ce pusese Mirea în prepararea colorilor. | 

Nimic din toate acestea nu se poate obiecta operei lui Smi 
ge lachi. In vederea ei și a celorlalte opere religioase ce intreprinde 
el efectuiază mare parte din desenele sale, ca studii în vederea cam» . 
poziţiilor, a expresiei figurilor și, în deosebi, a draperiilor ce le acoperă, . 
Intâmplarea face ca mai tot ce a rămas dela dânsul, pictură și desen, - 
să fie azi strâns la un loc, în Muzeul Astrei din Sibiu, unde poate $ 
cu ușurință studiat, 


~ 


OCTAVIAN SMIGÈLSCHI DESENATOR ` Lead 


Smigelschi este ut desenstor inegal, de sigur, și ó bună parte 
din tucrările sale au coreipuid buiei idei ce se cuvine să ne facem 
despre atta si; Sunt atai alei cele în care èl își adute amihte că a 
fost profesot de dtneă, cele be cati le dorește complet, terminate, și 
îi care vitib şi tevine cu creióúul de nesumărate ori, până te lè obo: 
sește, le îngreuiază, le banalizează. Așa sunt câteva portrete ori št- 
dile pentru tinele opere cú subiect romantic, Lelele, de pildă, în caté 
apar surprinzătoare greşeli de anatomie — capetele, absolut în dis 
proporţie cù trupul —, ori cele penttu compoziția atât de iidivă, nfi- 
tulată Quartetul. Chiar și studiile pentru Portiţă, ceva mai interesante, 
au în ele iu ştiu ce tendință de a tivaliza cu exactitatea fotografiei, 
care displace. Ceva mai bune cele pentru Strana, tapete şi atitudini 
bine observate, veridice, mai simple ca cele precedente, dar cári tot 
nu se ridică peste „capetele de expresie”, aşa de cunoscute din lumea 
“atelierelor, 

Cu totul altfel se prezintă desenele fără pretenţii, cele care con: 
stituiau, probabil, note personale, luate în fugă; o vale intre dealuri, 
lângă Tâlmăcel, din 1886, adică datând printre primele lucrări de acest 
fel ale artistului ; un copil de ţăran în iarbă, din acelaşi an. In trăsături 
sigure, cu' un creion moale care-i permite să varieze intensitatea liniilor, 
după nevoile perspectivei și cele ale raportului de valori, totul este 
redat cu simplicitate, dar şi cu o energie impresionantă, 

Cât de preocupat era Smigelschi să nu păcătuiască contra 
adevărului, se vede din nenumăratele notări pentru poziţia mâinilor pe 
diversele instrumente de muzică, în vederea tabloului Quartetul, poate 
de inspiraţie germană, în genul celor ale lui Hans Thoma, 

Dar nu în astfel de opere trebue căutat adevăratul Smigelschi, 
dacă vrem să ne dăm seama de importanța lui ca desenator, ci în 
studiile în vederea compozițiilor religioase. Imaginaţia sa leneșe şi lipsită 
de originalitate în tablourile cu subiecte romantice, era în largul ei 
imediat ce era vorba de o scenă sau de un personaj sacru, Poate că - 
ereditatea sa poloneză, de puternic credincios, să ne explice întru câtva 
transfigurarea talentului său, îndată ce păşeşte pe terenul, solid pentru 
dânsul, al religiei. Fapt este că oricare din studiile în negru pentru o 
scenă sau alta de pe pereţii bisericei este infinit superior capetelor sale 
de expresie, e 

Ce ne izbește mai întâiu, este perfecțiunea, amploarea și noblețea 
studiilor de draperie. Leonardo, după cum știm, și Rafael ne lă- 
saseră exemple prodigioase în acest gen, Smigelschi le-a cunoscut, 
de sigur, şi-a dat osteneala să se pătrundă de lecţia primită dela aceste 
prestigioase modele, le-a studiat de aproape şi, în cele din urmă, a 


820 > G.: OPRESCU 


reuşit şi dânsul să imbrace în chip demn figurile sale toate, Inge 
Fecioara, Sfinţii şi Sfintele, în acele stofe mlădioase și bogate, căză 
în sute de cute armonioase în jurul lor. Degas, printre moderni, 
cam în aceeaşi vreme, avea cam aceleași preocupări. Toţi cunoaște; 
studiile de draperii faimoase, ieșite din creionul său. Smi gelschi 
râvneşte tot aşa de sus. Studiile anterioare și spiritul său viril îl s 
în această luptă zilnică cu dificultăţile teribile, pe care numai ade 
sinceri şi adevăraţi ai clasicismului le cunosc. Studiul pentru Răstignir 
in care tot primul plan este ritmat ca undele melodioase ale unei a 
Fecioarele Cuminţi și Fecioarele Nebune, care par desenate după cix 
ştie ce fragment de friză a Partenonului, iată cu adevărat opere, 
care se poate mândri un artist, Ele ni se par cu atât mai remarcabile, 3 
cu cât în acest gen niciun alt pictor dela noi nu se încercase. Ceva 
din nobila melancolie a stilului lui Feuerbach, de sigur familiar 
compatriotului nostru, străbate toată această serie de studii, expresia 
supremă a artei lui Smigelschi. 


G. OPRESCU . 


INCEPUTURILE HERBARTIENE 
ALE 
ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 


Formaţia intelectuală a lui Titu Maiorescu e o confluență a fe- 
lurite curente și sisteme de gândire moderne: și antice. Chiar din opus- 
culul său din 1860, Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, 
tânărul de douăzeci de ani dovedea o serioasă inițiere filosofică, deşi 
rămânea mai tot timpul un entusiast discipol al gândirii hezbartiene, în: 
spiritul! și char litera maestrului, 

Gândirea lui Maiorescu, atât de bogat alimentată de spiritul altora, 
se pare a nu fi nutrit nici mai târziu ambiția de a urca treptele unor 
speculațiuni personale, marele îndrumător socotindu: și istovită chemarea: 
în cunoscuta-i operă de practician, întrepriosă în ogorul culturii na~ 
tionale. Lipsa aceasta a unui sistem propriu de gândire pare însă a 
jena pe unii admiratori — animați şi de năzuința de a fi continuatori 
— ai lui Maiorescu. Aşa pentru d-l Ion Petrovici, T. Maiorescw 
ar fi expresia unei categorii aparte de genii: ar fi un geniu al armo- 
niei desăvârşite, căci „de ce ar exista genialitate numai în domeniul 
conţinutului cunoaşterii” (al descoperirilor personale) „şi nu și în acela: 
al formei sale ?“') Nu știu însă, dacă armonia „conţinutului“ cu „forma 
— arbitrar separate în citat — n'ar trebui (ca să rămânem la forma 
problematică a citatului) socotită ca definitorie pentru însăşi noțiunea: 
de geniu?! 

Cu mai mare independență privește activitatea lui Maiorescu d-l 
Dan A. Bădăreu: pentru d-sa „îndrumătorul „Junimi:” este mai. 
de grabă un critic filosofic istet decât un creator de noi adevăruri, 
Scopul pe care l-a urmat toată vieaţa, pare să fi fost de a occiden- 


1) Titu Maiorescu, Biblioteca pentru toţi, pag. 128. 


-822 LICU POP 


taliza România... El n'a popularizat însă o filosofie anumită, o miş- 
care filosofică hotărită: el a popularizat filosofia în genere, filosofia 
europeană ...“ 3) 

Dacă trecem acum la teoria estetică a lui Maiorescu — aceasta 
interesându-ne aici — trebue să admitem o evoluţie în gândirea sa, 
incontestabile schimbări de poziţie, ba chiar și lipsa unor logice arti- 
culaţii interne, concepţia sa fiind uneori viciată de atitudini de circum- 
stanță, situaţie menită să știrbească acea imagine, devenită de rigoare, 
a unei premature și definitiv cristalizate personalităţi, Primejdii ce pasc 
pe orice practician, dar mai uşor de evitat pentru un teoretician, pre- 
ocupat de înlănţuirea ideilor ia sfera abstracţiei lor pure. Practicienii 
operează cu un mănunchiu de idei; ei folosesc instrumentul și scapă 
uneori din vedere armatura lor logică, sistemul. 

Deși în polemica cu Gherea,!) Maiorescu afirma că „acele câteva 
fraze presărate în articolele noastre... erau numai niște semne de re- 
cunoaștere pentru o teorie estetică completă și sistemizată.., avant- 
garda unei întregi armate, cu care stau în legătură bine disciplinată“, 
privită pe toată intinderea ei, dela fragmentele respective din „Einiges 
Philosophische...” până la ultimele sale articole, gândirea estetică a lui 
„Maiorescu oferă, în mare, aspecte deosebite: începe ca herbartian, 
primește înrâuriri din sfera Hegel-Vischer, pentru a poposi în plin 
.schopenhauerianism. 

In estetică Maiorescu porneşte dela Herbart, cu a cărui gândire 
face cunoştinţă în perioada școlarităţii vieneze și de care se atașază 
cu pasivitatea depersonalizantă a unui discipol acaparat de admiraţie 
pentru maestru.") Tot acel „Einiges Philosophische ...” în care sunt pre- 


2) O sută de ani de Naturalism în România, laşi 1930, pag. 133—134. 

1) Critice, vol. III, ed. 1930, pag. 107, 108. 

*) Însemnările zilnice ni-l arată spre sfârșital anului 1857 absorbit de Herbart : 
la 9 Decemvrie „prelucrez acum în româneşte Logica lui Herbart”; la 18 Decem- 
vrie: „am tradus mult din Herbart” ; iar la 31 Decemvrie: încă prelucrează Introdu- 
cerea în filosofie a lui Herbart. Ultimei însemnări îi acordăm o însemnătate deosebită, 
fiindcă în această Einleitung in die Philosophie (ca şi în Kurze Encyklopedie) aflăm 
preocupările de estetică ale lui Herbart, Esteticei îi consacră Herbart cap. II, 
pag. 124 și urm. din Introducere în Filosofie (Einleitung in die Philosophie), dar la 
aceste preocupări revine şi în Anhang (pag. 341 şi urm.) şi în Aphorismen zur Ein- 
leitung in die Philosophie (pag. 515 şi urm.). Raportările noastre nu se vor limita (cum 
s'a făcut până acum) la acel capitol special (al III-lea), ci se vor face și la textele res- 
pective din Anhang şi Aphorismen; şi întru cât intenţia lui Maiorescu de „a prelucra“ 
amintita lucrare herbartiană implică din parte-i o îndelungă preocupare cu textul res- 
pectiv, raportările noastre nu trebue să pară uneori excesive, căci multe asemenea 
texte, socotite de un cititor grăbit ca fiind de o importanță secundară, au avut alt 
răsunet şi deci putere de germinare în gândirea lui Maiorescu, întru cât acesta a me- 
„ditat îndelung asupra lor. 


INCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 823 


sărate şi câteva pagini de estetică, e plin de spiritul lui Herbart, de 
citate din acesta, de notițe apologetice. Unele infiltrații din 1861 și mai 
ales 1867 (puse in evidenţă de d-l Tudor Vianu în cunoscuta sa 
lucrare : Influența lui Hegel în cultura română) indică etapa următoare 
a gândirii sale, 

D-l Mircea Florian, în studiul său despre EN? filo- 
sofice ale lui Titu Maiorescu,!) crede că Maiorescu a rămas toată vieața 
pe linia Herbart: „La Maiorescu, ideea herbartiană chiar dela început 
e numai un centru în jurul căruia se adună elemente felurite, însă 
niciodată eterogene inspiraţiei iniţiale... Secretul lui Maiorescu ni se 
pare a fi acesta: a porni dela Herbart, pentru a întocmi o concepţie 
originală în spiritul aceluia“.1) Anumite propoziţiuni fundamentale pentru. 
gândirea lui Maiorescu sunt însă de natură să ne ducă la încheieri 
deosebite.*) 

Pentru Maiorescu de după 1867 (data studiului său din Convor- 
biri Literare: Poezia română, O cercetare critică), elementele constitu- 
tive ale frumosului sunt cuprinsul și forma, cuprinsul fiind idee, In ar- 
ticolul de polemică dela 1892 (Contraziceri ?) acest conţinut devine idee 
platonică 1) pe care artist și contemplator o intuesc dincolo de mărgi- 
nirea obiectului individual, idee a cărei viziune o mijloceşte opera de 
artă; aşa că arta, ca și pentru Schopenhauer, e un mod mai adecvat 
de cunoaștere (prin intuiţie intelectuală), are deci o funcţie epistemo- 
logică. Din această concepție (asupra aspectului dual al frumosului), 
Maiorescu şi-a făcut şi un instrument de lucru în cercetarea operelor 
literare. 

Cât despre studiul său din 1867, în care sul definea cuprinsul 
artei când ca idee (în primul capitol), când ca sentiment (in partea a 


1) Vezi Convorbiri Literare din 1937, pag. 132—155, 

3) Idem, pag. 133. 

3) La capitolul acesta al bibliografiei problemei de faţă (influenţa lui Herbart 
in estetica maioresciană), înafară de contribuția d-lui Mircea Florian, nu mai putem 
pomeni o alta. Soveja şi d-l I Petrovici năzuiesc către o prezentare sinte- 
4tică a personalității lui Maiorescu; Bogdan-Duică în Discursul său de recepție 
se opreşte la influențele vischeriene și schopenhaueriene ; rămâne voluminosul studiu 
al lui E. Lovinescu, dela care suntem îndreptăţiți să pretindem o adâncire a pro- 
blemei. Lovinescu rămâne însă la materialul oferit de d-nii T. Vianu și M. Florian, 
fără efortul unei gândiri personale (când între cei doi există divergență, Lovinescu se 
mulțumește să juxţg-pună pur şi simplu tezele preopinenţilor). Neluându-şi nici obo- 
-seala să meargă direct la izvoare pentru a duce cercetările mai departe, autorul pare 
a se mulțumi cu o simplă prezentare a stadiului actual al problemei (T. Maiorescu, 
mol, I, cap. VII). 

4) Critice, Ul, pag. 103 şi 106. 


824 LICU POP 


doua), vom încerca în altă parte să împăcăm cele două poziții (una 
intelectualistă, alta afectivistă) printr'o explicare pe bază herbartiană, 

Dar chiar în prima lucrare din 1860 (Einige Philosophische) vom 
afla unele încercări de evadare din formalismul herbartian, Astfel în: 
cap. II (Nähere Erklärungen) spune despre însemnătatea filosofică a 
poeziei următoarele: „Nicht einmal Z. B. zur Würdigung der grossen 
Dichter, die Sie doch so oft lesen, werden Sie gelangen, wenn Sie 
nicht gerade in ihrem philosophischen Gehalt ihre Bedeutung auizu- 
suchen wissen. Ist doch wahres Dichtertum von der Philosophie unzer- 
trennlich, denn die Poesie ist eben der Versuch des Menschen, das Ein- 
zelne zum Ganzen abzurunden...” 1) Deci însemnătatea poeților mari 
stă „în conținutul filosofic al operelor acestora“, și „adevărata fire a: 
poeziei (Dichtertum) e inseparabilă de filosofie, poezia fiind încercarea: 
omului de a întregi singularul prin întreg”, 

Pentru Herbart însă, adevărata fire a poeziei (și a artei în ge- 
nere) stă numai în relaţiuni, în raporturi formale, conținutul fiind un 
element extraestetic, „Will Jemand Kiiastler werden: so muss er zuvor 
die Elemente des Schönen kennen, und seiner Phantasie höchst ge- 
läufig machen”.?) 

Sensurile (Deutung) sunt un element eterogen, ca ținând de con- 
tinut. Trimitem pentru dovedire la următoarele locuri: Kurze Ency- 
klopedie (ed. 1841, Halle) pag. 115 și 117—118; Einleitung in die Phi- 
losophie pag. 146, Iată câteva citate din Einleitung: „Sollen aber ir- 
gend einmal die ästhetischen Elemente vollständig endekt, und damit 
eine allgemeine Aesthetik möglich gemacht werden; so muss man durch- 
gängig das Schöne von dem Stoff, an welchem, und den Bedingungen, 
unter welchen es erscheint, genau unterscheiden. Die analytischen Be- 
trachtungen über der bekannte Schöne müssen dabei bis auf die aller- 
letzten Verhältnisse, an denen noch etwas Gefallendes oder Missfallendes 
wahrzunehmen ist, zurückgeführt werden... Die Metaphysik endlich: 
muss ganz entfernt gehalten werden ;:}) ... în opera de artă (şi aici e. 
vorba de poezia homerică) nu interesează concepția (Meinung), „son-: 


dern die Mittel, die er in der Gewalt hat. Man soll nicht im Künstler’ 


den Philosophen suchen“,..*) Așa dar frumosul e independent şi de 
materia în care se încorporează, şi de condiţiile în care apare, natura 


lui constând în raporturi, Metafizica e străină de esenţa poeziei, în. 


1) Einiges Philosophische, pag. 21—22. 

2) Einleitung in die Philosophie, ed. 1850 G. Hartenstein, Leipzig, pag. 582.. 
3) Einleitung in die Philosophie, pag. 346). 

4) Idem, pag. 580. 


iai IRA alui zu ti 
$ 


ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 825 


artist nu trebue să căutăm pe filosof, căci în opera de artă nu intere- 
sează decât mijloacele de făurire pe care le stăpâneşte artistul, 

Din prezenta coniruntare reiese în chip convingător gândul lui 
Maiorescu de a depăși, chiar dela început, formalismul herbartian, 
Citatul folosit (din Einiges Philosophische ...) prefigurează poziția sa 
viitoare, în care și cuprinsul devine un element constitutiv al artei, 


* 
e E d 


După aceste preliminarii, să pășim mai în plin subiect, In 1860 
tânărul doctor al Universităţii din Giessen își strângea întrun opuscul 
(Einiges Philosophische) câteva conferințe ţinute în Germania, în care, 
pe linia herbartiană, mărturisea o concepţie despre lume, o concepţie 
științifică și raționalistă în care își căuta un echilibru sufletesc după 
pierderea credinţei religioase, criză sufletească mărturisită, nu fără 
accente de patetism, în câteva pagini din Însemnările zilnice. Echilibrul 
sufletesc îl caută în filosofie, însă o filosofie realistă, care opreşte orice 
sbor al firii noastre emotivo-volitive (din care atâtea alte filosofii îşi 
trag seva). In conștiința despre şi în conformare la legalitatea (Gesetz- 
miâssigkeit) și necesitatea naturii, sufletul îşi află „neturburata linişte” 
ca şi „sfântul impuls către ştiinţă şi conştiinţă morală (Wissen und 


` “Gewissen)”, Nu există un Dumnezeu transcendent, El e numai aceea ce 


“omul are mai nobil în suflet; nemurirea nu aparţine indivizilor, ci 
adevărului ; prima virtute umană e foleranța. Deci o filosofie a luminii 
fără căldură (e personalitatea lui „rece şi distantă“ pe care și-a pre- 
gătea de pe acum). Şi totuși, în entusiasmul lui şi pentru aceste idei 
reci, se trădează un elan de tinereţe, 

Prima parte a lucrării e dedicată disciplinelor filosofice: Filosofia 
propriu zisă, Logica, Psihologia, Estetica, Etica. Preocuparea de Estetică 
nu se limitează numai la locul rezervat ei (der dritte Theil der Philo- 
sophie), ci revine și în paginile consacrate Psihologiei, legătură ce 
trebue avută în vedere la lămurirea unor aspecte ale teoriei sale estetice. 

Herbart, după modelul anticilor, adoptase împărțirea disciplinelor 
filosofice în trei-clase ; Logica, Fizica, Estetica.) Logica e o disciplină 
introductivă, având de îndeplinit o operaţie formală de determinarea 
noţiunilor, de stabilire a raporturilor lor în judecăţi etc.,.. Partea a 
doua, Metafizica, se referă la natură (poas, de unde denumirea de 
„Fizică”) şi area prelucra noțiunile despre natură, îndepărtând con- 
tradicţiile experienţei, pentru a face experienţa inteligibilă.2) Partea a 


1) Vezi: Kurze Encyklopedie, pag. 4. 
3) „Metaphysik ist die Wissenschaft von der Begreiflichkeit der Erfahrung”. - 
ce 


PL LICU POP 


treia, Estetica, se referă la acele reprezentări care provoacă în gân- 
direa noastră o judecată de aprobare sau dezaprobare. Pe când în 
domeniul „Fizicei“ avem de a face cu un proces de prelucrare a no- 
ţiunilor, gândirea întreprinzând o operaţie de lămurire logică a expe- 
rienţei, aici în domeniul Esteticei reprezentările se întovărășesc de un 
adaos, care coastă într'o judecată de aprobare sau dezaprobare.!) Deci 
Estetica priveşte acele reprezentări (prin reprezentare, Vorstellung, 
Herbart înţelege și percepţia obiectelor, nu numai reprezentarea lor 
în memorie?) ce se referă la reacţiunile sensibilităţii (â/orno:6) noastre 
în sensul aprobării sau dezaprobării (Beifall oder Missfallen), laudei 
sau blamului (Lob oder Tadel). 

Estetica se împarte în Estetica propriu zisă şi Etică, Pe când cea 
din urmă priveşte raporturi speciale ale voinţei (Herbart stabileşte cinci 
feluri de asemenea raporturi care devin modelele acţiunii umane, 
Musterbegriffe : raportul voinţei cu rațiunea, raporturi între voinţele 
individuale etc,), Estetica propriu zisă privește raporturi în genere, 
care plac (de idei, colori, sunete etc.). 

Dela aceeași clasificare dihotomică: Fizica și Estetica — Logica 
fiind numai o disciplină pregătitoare — porneşte şi Maiorescu. Defi- 
niţia obiectului Esteticei începe la acesta cu un citat din Kurze Eney- 
Plopedie şi cu o raportare la Einleitung in die Phylosophie. Redăm 
textul mai simplificat; Estetica se ocupă cu frumosul. Anumite repre- 
zentări se însoțesc în gândirea noastră de un adaos (Zusatz) care constă 
într'o judecată de aprobare sau dezaprobare, Fără această judecată de 
aprobare sau dezaprobare, reprezentarea rămâne teoretică, iar obiectul 
indiferent; adaosul (vorzüglich oder verwerflich) dă obiectului un pre- 
dicat. Unirea dintre subiect și predicat constitue o judecată. In cazul 
de față avem o judecată estetică.") 

Frumos e deci şi pentru discipolul român, obiectul care se înto- 
vărășește în judecata estetică (judecată nemijlocită şi involuntară) de 
acest predicat al plăcerii. Deci şi pentru Maiorescu, ca și pentru Her- 
bart, frumosul e un obiect al judecății. 


1) Einleitung, pag. 49: „... bei ihnen das Denken nicht bei blosser logischer 
Verdeutlichung still stehn kann; die sich aber dadurch unterscheiden, dass sie nicht... 
eine Veränderung nothwendig machen, wohl aber einen Zusatz in unserem Vorstellen 
herbeiführen, der in einem Urtheile des Beifalls oder Missfallens besteht”, 

2) P. P. Negulescu: Istoria Filosofiei contemporane, vol. lI, pag. 124. 

3) Einiges Philosophische, pag. 34. Maiorescu citează din Kurze Encyklopedie, 
pag. 74 (în ediția ce o avem noi la îndemână, citatul se află la pag. 73); pe lângă 
citatul de față, Maiorescu trimite şi la textul din Einleitung i. d. Philosophie, dela 
pag. 49, reprodus de noi mai sus. 


ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 82% 


Mai departe, după această delimitare a obiectului Esteticii, ur- 
mează, de asemenea după Herbart, împărţirea Esteticii în Estetica pro- 
priu zisă şi Etica sau Filosofia morală: „Das Schăne ist doppelter Art: 
das sinlich Schöne und das moralisch Schöne. Darnach wird auch 
die Aesthetik eingetheilt in die Aesthetik der Kunstwerke {gewöhnlich 

kurzweg Aesthetik genannt) und in die Ethik (von čĉoç, Sitte) oder 
Moralphilosophie“,1) . 

In continuare avem determinarea ior două valori : frumosul şi 
binele (das sinnlich Schöne, das moralisch Schöne). Frumosul prezintă 
două aspecte, unul sensorial și altul raţional, formal, sau judecata este- 
tică de aprobare care rezultă din relaţiunile elementelor sensoriale și 
raportarea lor la raţiune.?) 

Pentru situarea mai precisă a frumosului, Maiorescu face o com- 
paraţie între frumos, plăcut, bine (das Schöne, das Angenehme, das 
Gute). Expunerea urmează deci paralel pe Herbart?) în care aflăm 
_ delimitări între: frumos, folositor, bine, plăcut, Pentru Herbart, folosi- 
torul (das Nützliche) are un scop extrinsec; plăcutul privește satisfa- 
cerea dorințelor, poftelor (Begierde), el e subiectiv fiind o simplă emoție 
(Gefühl), de aceea e momentan, schimbător; Binele (das Sittliche) pri- 
vește însăşi valoarea necondiționată a persoanei. Frumosul e nemij- 
locit, e obiectiv, legat de un obiect, e durabil, de aceea trebue de- 
osebit de afectivitate („Die Reihe der Erregungen muss abgesondert 
werden”). 

Pentru hotărnicirea frumosului Maiorescu recurge însă la definirea 
mai simplă şi mai pregnantă a lui Schiller, din Zerstreute Betrachtungen 
über verschiedene Gegenstände, din care citează câteva frânturi de pa- 
sagii. Pentru Schiller, frumosul se caracterizează, spre deosebire de 
plăcut şi bine, prin îndoitul său aspect: sensorial şi rațional, Plăcutu? 
nu se învrednicește de demnitatea artei, căci el e numai sensorial, n'are 
formă, el afectează numai sensorialitatea (die materielle Emfindung), el 
e subiectiv, nu obiectează nimic („bringt gar kein- Erkenntniss seines 
Objekts hervor und gründet sich auch auf keines... sein Begriff ver- 
schwindet găazlich, sobald wir uns die Affektibilität der Siane hinweg- 
denken oder sie auch nur verändern” ;) de aceea e schimbător, Binele 


1) Einiges Pillosophische, pag. 35, Şi terminologia e herbartiană: Einleitung i, d, 
Philosophie, pag. 49: „das so genannte sinnlich Schöne...” 

3) Einiges Philosophische, pag. 35: „1. die sinnliche Auifassung, 2, dass aus 
den Verhältnissen dieses Sinnlichen (seiner Form) und ihren Beziehungen zu unserem 
sonstigen Denken und Schliessen (der Vernunft) sich ergebende Urtheil des Beifalls”. 

8) Einleitung i. d. Philosophie, pag. 125—129. 

4) Zerstreute Betrachtungen, ed. Reclam jun, Leipzig, vol. XI. pag. 248. 


828 LICU POP 


e numai raţional (gefällt durch die blosse vernunftgemässe Form), e 
gândit, obiectiv, neschimbător, 


Poziţia frumosului e intermediară : e sensibil și raţional totodată, 
e materie şi formă; prin materie e intuitiv (anschaulich), prin formă e 
raţional (vernunitâhnlich), El e contemplat (betrachtet), spre deosebire 
de bine care e gândit şi de plăcut care afectează simţirea materială, 
E obiectiv și ca atare invariabil. Frumosul place prin materie şi formă, 
„Das Schöne getăllt,.. durch das Medium der Sinne, wodurch es sich 
vom Guten unterscheidet; aber es gefällt durch seine Form der Ver- 
nunit, wodurch es sich vom Angenehmen unterscheidet... Es gefällt 
zwar dem vernünftigen Subject blos, insofern dasselbe zugleich sinnlich 
ist; aber es gefällt dem Sinnlichen nur, insofern dasselbe zugleich ver- 
nünaftig ist”.!) 

Din confruntarea celor de mai sus, se poate observa: pe de o 
parte asemănătoarea caracterizare dată, atât de Schiller cât și de Her- 
bart, conceptelor de frumos, bine, plăcut, ele purcezând (cum spune 
şi Maiorescu despre textele lui Schiller) din Kant; iar pe de altă parte 
că definiţia lui Schiller potenţează îndoitul aspect al frumosului, formă 
şi materie, Preferinţa lui Maiorescu pentru textul celui din urmă ?) an- 
ticipă şi pe această cale (vezi mai sus) concepţia sa viitoare asupra 
aspectului dual al frumosului. De asemenea propoziţiunea schilleriană 
că frumosul afectează deopotrivă simţurile şi raţiunea, va facilita viitoarea 
sa concepţie asupra raporturilor dintre artă şi morală.?) 


Ideea de mai sus, că frumosul constă din relaţiuni (aus den Ver- 
hăltnissen), e reluată de Maiorescu mai departe în capitolul închinat 
Psihologiei.1) Aci Estetica se sprijină pe Psihologie, anume pe cea 
herbartiană. După Psihologia maioresciană înfăţişată în -Einiges Philo- 
sophische, fenomenele sufleteşti (memorie, sentiment, dorință, voință) 
izvorăsc din mecanica reprezentărilor, din raporturile lor: din colabo- 
rare sau opoziție (Einstimmigkeit oder Entgegensetzung), Emoţia nu e 
altceva decât conștiința luptei reprezentărilor: „Das Bewusstsein des 
Kampfes der Vorstellungen gegen einander heisst Gefihl“,%) Ne oprim 


1) Einiges Philosophische, pag. 36. Textul e un citat din Zerstreute Betrachtungen 
de Schiller. Prezentarea noastră privitoare la Schiller, depăşeşte citatele folosite de 
Maiorescu, dar acestea cuprind în esență notele indicate de noi. 

3) Despre acesta Maiorescu scria: „Vortrefflich sind manche aesthetische Ge- 
genstände von Schiller behandelt worden“. 

8) Apropiere ce am făcut-o și în lucrarea noastră: Ideile estetice ale ui Titu 
Maiorescu (Ed. Dacia Traiană Sibiu, 1942). 

t) Pag. 6! şi următoarele. 

5) Einiges Philosophische, pag. 111. 


ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 829 


la această explicare a emoției, numai ca interesându-ne în cele ce 
urmează, 

In raportul dintre reprezentări, şi anume în lupta lor, rezidă în 
domeniul Esteticii acel element important al dramei, pateticul. El se 
măsoară după forța rezistenței care şi-o opun reprezentările. Drama 
este imitarea unei acțiuni (spune Maiorescu în consonanță cu Herbart 
şi amândoi cu Aristotel). Acțiunea izvorește din caracterul eroului, Aci 

. stă deosebirea dintre roman și dramă: în roman eroul e determinat 
de împrejurări, în dramă însă e precumpănitor activ, determinând el 
împrejurările — idee pe care va relua-o cu mici amplificări mai târziu, 
în 1882,1) pentru a justifica inspiraţia naţională în nuvelă și roman. 

Se naşte însă întrebarea: cum poate caracterul (care domină 
împrejurările) să se manifeste cu toată puterea lui transformatoare (in 
dieser seiner umgestaltenden Kraft zur Darstellung kommen)? Prin 
„caracter” înţelegem totalitatea (Inbegriff) principiilor acțiunii morale 
care, fiind de natură rațională, sunt în generalitatea lor (in ihrer All- 
gemeinheit) neschimbătoare. Individualizarea unui caracter se realizează 
prin înfățișarea lui în acţiune într'un caz concret. Pentru a manifesta 
această Jature activă, e nevoie de o rezistență pe care caracterul trebue 
s'o întâmpine, rezistenţă care dă naștere unei lupte, unei suferințe (să 
ne reamintim aici definiţia pe care Maiorescu o da emoţiei), cu care 
prilej se afirmă independența şi puterea caracterului, căci puterea se 
măsoară după rezistenţă, Trebue să fie, așa dar, pafos pentru mani- 
festarea caracterului.?) 

1) Critice, III, Literatura română şi străinătatea. 

3) Intru cât traducerea noastră e destul de liberă, iar textul greu de procurat 
— dată fiind raritatea exemplarului — îl transcriem aci în întregime: 

„Auf dem Satz, dass, sowie der Widerstand die Aecusserung einer Kraft ist, 
man auch wirklich die Kraft nun an der Grösse der Widerstandes misst, beruht auf 


dem Gebiet der Aesthetik die Untersuchung jenes wichtigsten Elementes des Drama- 
tischen, welches man Pathos nennt. 

Das Drama ist die Nachahmung einer Handlung. Aber die Handlung darf nicht 
etwa eine äussere sein, welche für den Helden anregend wird, sondern sie muss aus 
-dessen Charakter naturgemäss ausfliessen, mit Nothwendigkeit sich ergeben. Darin un- 
terscheidet sich das Drama vom Roman. Nun fragt es sich: wie kann der Charakter, 
welcher demnach massgebend einwirkt auf die Umstände, in dieser seiner umgestal- 
tenden Kraft zur Darstellung kommen ? Charakter ist Inbegriff algemeiner Grundsătze 
des Handelns. Dtese Vernunfturtheile sind in ihrer Allgemeinheit stets sich gleich- 
bleibend. Die Individualisirung eines Charakters wird nur constituirt durch die Art 
und Weise, wie die allgemeinen Grundsätze in einem gegebenen Fall als kräftig und 
Jeitend sich offenbaren. Da wird denn ein Widerstand entgegengestellt, welcher einen 
Kampf, ein Leiden im Helden herbeifiihrt, durch dessen Unterdrückung sich die Un- 
abhängigkeit und Stärke seiner allgemeinen Urtheile, des „freien Princips“ in ibm, 
þethätigt, denn am Widerstand nur wird die Kraft gemessen. Pathos musa also da 
soin, damit der Charakter sich oHenbare“. Einiges Philosophische, pag. 61—63. 


336 Ee LICU POP 


Urmează un citat din „Ueber das Pathetische“ de Schiller, . 
care — spune Maiorescu — autorul german „a exprimat aceste -fd 
cu măestrită claritate“: „Scopul artei nu e să înfăţişeze suferința 
suferință, ci numai ca un mijloc... Scopul ultim al artei este întățișar 
suprasensibilului, Dar principiul liber se face cunoscut prin rezisten 
pe care el o opune forţei simţimântului. Fiinţa sensorială (das Sinne: 
wesen) trebue să sufere adânc, trebue să existe patos, pentru ca fi 
rațională să-și manifeste independenţa. Eroul tragic trebue deci 
întâi să se legitimeze ca o fiinţă sensibilă, pentru ca să putem 
în forța lui sufletească. Patosul e deci prima condiţie, indispensabil 
artistului, care poate înfăţişa suferința in măsura în care aceasta n 
vatămă. libertăţii morale.“ !) In privinţa caracterultii dinamic al eroul 
indicaţii în același sens, dar vagi, putea primi Maiorescu şi dela He: 
bart: „Caracterele principale trebue să aibă mişcara, altminteri aver 
de a face cu rigiditatea din teatrul francez, în care caracterele, în ló 
să acţioneze, își debitează numai rolurile. Caracterele trebue să 
indivizi, nu concepte generale; poetul trebue să fie un bun psiholo 
pentru a-şi da seama de mişcările interne sufletești.“?) Şi Herba: 
cerea deci eroului luptă sufletească, mișcare, Cum Maiorescu „prelucra 
în 1857 Introducerea în filosofie a lui Herbart, el va fi meditat indelung 
asupra implicaţiilor textului de faţă, pe care le găsea apoi exprima 
la Schiller „cu măestrită claritate“ (mit meisterhafter Klarheit), cum 
spune în al său „Einiges Philosophische”, De notat că tot la teatrul 
francez se referea și Herbart — sigur că la „vechea tragedie franceză” 
căreia îi lipseşte mișcarea, sau, cum va spune Maiorescu (după Schiller 
patosul, fiindcă aici eroii „nur ihre Rolle aufsagen“ (Maiorescu va spun 
despre un asemenea erou: „er spricht nur kalt von seiner Ruhe” 
Dar apropierea va deveni mai sensibilă în cele ce urmează. 

Infăţişarea suferinței — spune Maiorescu — în scopul de a pună: 
în evidență puterea caracterului, e sănătoasa cale de mijloc a operet: 
dramatice, Extremele posibile sunt următoarele: a) iniăţișarea carac 
terelor cu puţin patos, în care caz opera cade în declamare rece, ea 
e lipsită de căldură, deoarece căldura se produce numai prin mișcare : 
(aus Bewegung) și luptă, In cazul declamării reci eroul nu se „legiti- 


1) Ueber das Pathetische, ed. citată mai sus, vol, XI, pag. 203—204. Maiorescrt: 
nu indică ediţia şi pagina. 

3) Einleitung i. d. Philosophie, pag. 518; cu cuvintele lui Herbart: „Die Haupt=: 
charaktere müssen aber Bewegung haben, sonst giebtes französische Steifheit, bø 
welcher. die Charaktere, was sie auch thun mögen, nur ihre Rolle aufsagen. Di 
Charaktere müssen in der Poesie Individuen sein, nicht allgemeine Begriffe; und det 
Dichter muss Psychologie gensu besitzen, um deren Beweglichkeit zu kennen.” 


INCEPUTURILE HERBARȚIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU Bt 


mează” 1) ca o ființă ce sufere, ci numai vorbește rece despre liniștea. 
lui; răceala simţirii ne lasă însă reci. Ca model avem pe „Horace“ al 
lui Corneille, operă executată in felul ei cu clasică consecvență’) ;: 
b) cealaltă extremă este înfăţişarea suferinței fără reacţiunea caracterului, 
Aci intră nesfârșitele drame ce etalează suferința (Riihr- und Leiden- 
geschichte), ca exemplu avem Ugolino Gerrhardesca de Gerstenberg- 


Aceeași situaţie o aflăm în domeniul muzicii. Şi aci putem des- 
coperi cele două elemente, corespunzătoare caracterului raţional (dem 
iiberlegten Charakter} şi suferinței sensoriale (dem sinnlichen Leiden) ;. 
în consecință vom afla o cale de mijloc, precum și cele două extreme, 
Armonia corespunde principiului raţional, caracterului (der Charakter- 
iberlegung), în timp ce melodia reprezintă sensorialul, pateticul, O ex-- 
tremă este armonia cu puţină melodie (Richard Wagner şi școala sa).. 
Acestui drum greșit în muzică, îi corespunde în teatru drama franceză. 
din perioada clasică, 

Cealaltă extremă este melodia cu puţină armonie (muzica italiană. 
mai nouă, cu excepţia lui Rossini), căreia în domeniul dramei îi co- 
respund piesele in care abundă duioșia și suferinţa. 

Intre aceste extreme, în veşnică tinereţe și de o neumbrită fru- 
museţe, stă calea de mijloc, „aurea mediocritas”, a muzicii clasice a 
maeștrilor germani, şi exemplul ni-l oferă neegalata Uvertură la Dor: 
Juan de Mozart.?) 

La scurt timp după apariţia acestor consideraţii asupra pateticului,. 
atât de tributare lui Schiller, dar încadrate în matca herbartianismului,. 
Maiorescu își ţine (la 10 Martie 1861, în Berlin) conferința sa despre- 
„ Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner“. Un rezumat al acestei. 
conferințe se publică în revista hegeliană Der Gedanke din 27 Aprilie: 
1861 (textul ni-l pune la îndemână, în limba germană și în traducere: 
românească, d-l T. Vianu în lucrarea d-sale citată mai sus). Conferinţa: 
reia ideile asupra pateticului expuse în „Einiges Philosophische”, de: 
astă dată încercând să le transpună pe portativ hegelian, să le împace: 
cu definiția hegeliană a frumosului ca „deplină întrepătrundere. a ideii: 
cu aparenţa sensibilă”. In ce măsură va putea să se mai mențină pe 
vechea poziție, vom vedea mai jos. Purtând în sine virtualităţile prac- 
ticianului de mai târziu, Maiorescu nu se va fi arătat prea incomodat. 
e 

1) „Legitimirt“ e termen schillerian și arătat ca atare de Maiorescu, prin pu-. 
nerea lui între ghilimele. 

3) Herbart in Einleitung i. d. Philosophie (pag. 161—162), în legătură cu întoc- 
mirea unei drame, folosea același exemplu; Maiorescu il citează pe larg în Anexă 
(pag. 235—236). | i 

3) Einiges Philosophische, pag. 64—67. 


3832 i LICU POP 


de nuanțele sistemelor de filosofare, Cu atât mai bine dacă instrumentul 
său de lucru se făurea dintr'un aliaj ce găsea credit la mai multe ta- 
bere de gânditori, Felul său de a gândi avea să se supună la o nouă 
-verificare și să-și dovedească o mai mare aplicabilitate, 

In tragedie — spune conferenţiarul Maiorescu — avem lupta 
principiilor (caracterului) cu înclinațiile, sentimentele opuse; avem deci 
momentul logic, ideal și sensibilitatea. Frumosul rezultă dintr'o intre- 
pătrundere a lor: „Din punct de vedere dramatic caracterul devine 
frumos, atunci când principiile şi înclinațiile se întrepătrund pe deplin 
“şi odată cu aceasta lupta dintre ele se aplanează”.:) Lupta însăși de- 
vine o condiţie a frumosului dramatic, După exemplul lui Schiller, 
Maiorescu o numeşte patetismul tragediei?,) 

Când momentul ideal, principiile, se valorifică în dauna elemen- 
tului sensibil, opera e sublimă, dar nu frumoasă, ex. Horace al lui 
Corneille; în cazul contrar (preponderența sensibilului), avem ferme- 
cătorul.*) La fel în muzică: armonia corespunde elementului logic, 
ideal; melodia, celui sensibil. Contopirea celor două momente reali- 
zează frumosul muzical (Beethoven) ; valorificarea unilaterală a melodiei 
produce fermecătorul sensual (muzica operelor italiene mai nouă) și 
dimpotrivă valorificarea unilaterală a armoniei conduce la sublim (ope- 
rele lui Wagner). 

Din obiecţiunile ce i se fac cu prilejul acestei conferinţe, reținem 
numai pe aceea a lui Lanson, care-l învinuieşte că n'ar fi dat „o po- 
“trivită întrebuințare definiţiei hegeliene a frumosului. Este cu neputinţă 
— obiectează acesta — a concepe ideea, care trebue să apară în 
formă sensibilă, drept o cugetare abstractă, ci ca principiul intern şi 
-organic al obiectului devenit operă de artă... elementul logic n'are în 
artă niciun loc sau cel mult în tehnica externă şi în consecinţele ei”,t) 
Cărei obiecţiuni Maiorescu îi răspunde: „Obiecţiunile împotriva con- 
cepţiei mele despre logic m'au surprins tocmai în această adunare“, 
Elementul logic al artei în tehnică se justifică numai din punctul de 


1) Concepţia aceasta, după care arta e un teren de aplanare, de impăcare a l 
sensibilităţii cu rațiunea, e pe deantregul schilleriană și e punctul de vedere pe care sg 
Schiller il opunea lui Kant care, în etică, punea o adevărată prăpastie intre sensibi- 
litate și rațiune. 

3) In traducerea d-lui T. Vianu, pag. 65. 
| 3) Insăşi eliminarea aceasta, din câmpul esteticei, a fermecătorului (das Reizende) 
şi sublimului (das Erhabene), e herbartiană. Pentru filosoful german ele sunt în funcție 
-de afecte şi păstrează numai relaţii subiective cu frumosul, care prin natura lui e 
obiectiv (Einleitung, pag. 133). Sublimul e fără formă (formlos) şi legat de emoţii: 
„Hiebei wird aber sogleich eingeräumt, dass mit der Auffassung des Erhabenen eine 
“Gemiithsbewegung verbunden sei...“ (idem, pag. 132). 

4) Apud Vianu, pag. 67—68. 


INCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 833 


vedere herbartian, dar nu in cercul părerilor hegeliene. „Pe de altă 
parte nu sunt conştient de a fi întrebuințat cuvântul „logic“ totr'un 
alt sens, decât în acela de unitatea esenței. Numai că reclamându-mă 
dela cuvintele lui Goethe: 


Ce-ar fi aparenţa, căreia i-ar lipsi esenţa ? 
Ce-ar fi esenţa, dacă n'ar apărea ? 


am opus esenței aparenţa sensibilă, cu aplicaţie analogică la armonie 
şi melodie“,1) 

Este evident, în acest pasagiu, că Maiorescu s'a îndepărtat de 
formalismul herbartian, evoluând pe linia, idealismului (arta exprimă 
“un conţinut ideal) în estetică. Am ocolit, din textul citat, expresia 
„Diichterne Auffasung” prin care Maiorescu califica formalismul her- 
“bartian, care expresie e acum obiect de dispută între d-nii: Tudor 
Vianu şi M. Florian, primul traducând-o prin „concepţie seacă“, ce- 
lšlalt prin „concepţie sobră“. Termenul german se traduce și întrun 
fel și într'altul, sensul putându-i-se scoate din context, iar în context 
pare mai îndreptăţită traducerea d-lui Vianu, D-l M. Florian, care 
n'admite o îndepărtare a lui Maiorescu' de temele herbartiene, vede 
în răspunsul conferenţiarului „o abilitate“ prin care se ocoleşte însăşi 
esenţa problemei puse (ceea ce sună ca o acuzare, deși aceasta nu stă 
în intenţia d-lui Florian .., ba dimpotrivă ]) Credem insă că Maiorescu 
naviga șovăitor spre ape hegeliene, 


Cunoscutul său studiu: Poezia română, O cercetare critică, sub 
egida căruia în Martie 1867 Convorbirile Literare porneau la drum, 
construiește pe o temelie hegeliano-vischeriană : „frumosul cuprinde idei 
manifestate în formă sensibilă“) fără însă a fi afectat și de implica- 
tiile metafizice ale acestei concepții. Când mai târziu (la 1892, in arti- 
colul de polemică cu Gherea) își va înălța privirea spre asemenea 
orizonturi, el va descoperi — cu Schopenhauer — cerul ideilor 
platonice, ca acordându-se mai bine cu viziunea sa clasică despre artă. 

Va deosebi la această dată (1867) cele două aspecte ale frumo- 
sului, unul ideal, altul material, fixând norme privitoare la fiecare din 
aceste aspectd Cele două capitole ale studiului par însă a nu se ra- 


3) Idem, pag. 10. - 

3) T. Maiorescu, Critice, |; la Hegel: Das sinnliche Scheinen der Ides; 
da hegelianul Fr. Th. Vischer; Das Schöne ist die Ides in der Form begrentzter 
Erscheinung. . 


834 . LICU POP 


corda, căci în primul defineşte frumosul ca „idee tavălită şi incorpo? 
rată in formă sensibilă”,!) iar în cel următor: „simțimânt sau pasiun 
manifestate în formă estetică”,) Ceea ce a trezit nedumerirea: ce # 
arta pentru Maiorescu: idee sau sentiment? Intrebarea şi-o pune şi d- 
Tudor Vianu în Arta şi Frumosul. E totuşi greu de presupus ca Ma- 
iorescu, în cuprinsul aceluiaşi studiu, să se îi făcut vinovat de o ase- 
menea... inadvertenţă. Dacă e totuși un neajuns aci, e acela de a ne: 
fi destul de explicit. O incercare de racordare a celor două capitole 
s'ar putea face pe baza psihologiei herbartiene. O propunem în cele ; 
următoare, Cu câteva pagini mai sus arătam că în Psihologia maiorest 
ciană (care e herbartiană) elementele originare ale vieții sufleteşti sunt 
reprezentările, iar celelalte fenomene, sentimentele, voința etc.,., de- 
rivă din acelea, izvorăsc din mecanica, din raporturile lor, (Das B 
wusstsein des Kampfes der Vorstellungen heisst Gefiih!). Sentimentele 
derivă deci din idei, Cuprinsul (fondul, elementul ideal) al poeziei este 
un cuprins de idei care au virtutea de a declanşa sentimente (sunt şi 
acestea un fel de „Zusatz“ de care vorbea în „Einiges Philosophische“ ,..), 
Vorbind de poezia lui Eminescu, criticul va spune mai târziu (la 1889) 
că ceea ce face pe poet e „ideea emoţională“ înfăţişată „in forma fru- i 
mosului “,%) 


In urmărirea filiațiunii maioresciene, ne-am angajat până acum pe . A 
fägaşul principal al problemei, Mai sunt și alte aspecte care, de ase- 
menea, credem că trebue semnalate. 

Fiindcă în studiul din 1867, ca şi în articolele următoare, conți- 
putul poeziei îl constitue „un simțământ, o pasiune“, se poate vorbi 
despre o. direcţie psihologistă în estetica maioresciană, și mai ales pentrit 
faptul că normele privitoare la „condiţia ideală“ a poeziei sunt deduse din 
înseși caracteristicile emoției (o mai mare repejune a mișcării ideilor“... 
„O desvoltare grabnică și crescândă spre o culminare finală” etc,),4) 
E drept că mai târziu, transpunându-se pe plan metafizic, va spune 
că arta revelează „Idei“, totuși pentru Maiorescu emoția ce o produce 
arta e ceva pozitiv, pe când pentru Schopenhauer (pe care tl ur- 
mează), ea e numai un moment de înseninare, e calmul sufletului care 
în contemplare se eliberează de pintenii tiranicei Voinţe, 


1) Critice, |, ed. 1926, pag. 15. 
2) Idem, pag. 68. 

5) Critice, III, pag. 141. 

4) Critice, |, pag. 39—40. 


INCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 833 


Deși în acest punct Maiorescu se îndepărtează esențial de Her- 
bart, care de repetate ori spune că „Die Reihe der Erregungen muss 
abgesondert werden”, totuși nici pentru Herbart afectivitatea nu e lip- 
sită de orice însemnătate: Ce-i drept, emoția nu e judecata estetică, 
şi sentimentalitatea nu constitue frumosul, Dar contemplatorul nu poate 
fi numai critic, El e un om întreg și ca atare critica nu trebue să-l des- 
guste de cuvenita emoție, Mai mult, lirismul poeziei și muzicii şi-ar pierde 
adevăratul miez, care constă în comunicarea simţirii, deşi nici poezia, 
nici muzica nu sunt simplu lirism.!) Aceste emoţii dau operei de artă 
interes, favoare, coloare și fac sufletul mai dispus pentru receptarea 
estetică. Cu cuvintele lui Herbart: „Aber nicht bloss Unterhaltendes, 
sondern auch Reizendes, Theilnahme, Weckendes, Imponirendes, — Lä- 
cherliches, wird dem Schönen beigemischt, um dem Werke Gunst und 
Interesse zu schaffen. So erlangt das Schöne gleichsam verschiedene 
Farben; es wird anmuthig, prächtig, tragisch, komisch... Die Formen 
der Kunstwerke werden hiedurch vervielfältigt; und die verschiedenen 
Denkungsarten und Stimmungen zur Aufnahme des Schönen empfänglich 
gemacht".?) Reiese din cele de mai sus rolul accesoriu ce-l are afec- 
tivitatea în artă ; afectivitatea trece însă la Maiorescu pe primul plao, 
ceea ce nu mai constitue o simplă deosebire de „accent” (cum spune 
d-l M. Florian), 

Vorbind despre eternitatea trumosului,?) Herbart o întemeiază pe 
întocmirea formală a artei, adică pe elementul ei propriu, pe cel 
obiectiv („im Gebiete des objectiven Schönen"). Ceea ce aparţine 
afectivității, interesantulai, e efemer „erkaltet sehr bald", pierde cu 
timpul favoarea de care s'a bucurat la îaceput, Maiorescu întemeiază 
universalitatea artei (în studiul din 1867) pe emoţii, care de când lumea 
sunt aceleași și vor rămâne ca atare, care sunt elementul comun tu- 
turor oamenilor și deci capabil de a-i uni totdeauna.) In această con- 
sideraţie avem un motiv în plus de a ne separa de teza d-lui M, 
Fiorian, 


1) Kurze Encyklopedie, pag. 127: „Zwar das Gefühl ist nicht das ästhetische 
Urtheil, und das Riihrende ist nicht das Schöne. Aber der Zuschauer soll auch nicht 
blosser Kritiker sein. Er ist ein ganzer, ungetheilter Mensch, dem die Kritik sein 
richtiges Gefühl nicht misgânnen und verleiden darf. Darüber würde das Lyrische' 
der Poesie und Musik seinen wahren Kern verlieren, welcher eben in der Mittheilung 
der Empfindung besteht, obgleich weder Poesie noch Musik blosse Lyrik ist. şi 

3) Einleitungsin die Philosophie, pag. 162, 

3) Kurze Encyklopedie, pag. 120; Einleitung in die Philosophie, pag. 162. 

4) Altădată universalitatea artei e întemeiată pe „formă“ (în Literatura română 
şi străinătalea, în Critice, II); un al treilea fundament poate fi „Ideea platonică“, a 
cărei viziune o mijlocește arta. 


836 LICU POP 


Mai poate fi amintit și faptul că fenomenul de catharsis, pe care 
arta îl produce asupra contemplatorului, are explicații deosebite la 
Herbart şi Maiorescu. La primul, catharsis-ul se datorește tocmai esenței 
formale a artei, autonomiei sale față de afectivitate, căci „zwischen 
Depression und Excitation steht der ruhige Ernst“.!) La Maiorescu, 
catharsis-ul are o temelie afectivă: în emoțiunea poetului regăsim emoția 
tuturor, ea îi rezumă pe toţi, ea „are mai ales darul de a deschide 
mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, așa încât glasul lui (poetului), 
deșteptând răsunetul în inima lor, le dă totodată cuvântul ce singuri 
nu l-ar fi găsit, Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul ex- 
primării este binefacerea, ce o revarsă poetul de geniu asupra oame-- 
nilor ce-l ascultă“ .  ,*) 


Altă consecinţă a amestecului afectivității în artă este și aceasta: 
opera înalță peste comun, ea întrerupe cursul obișnuit al mecanismului 
psihic: „Jedes Werk... erhebt uns über das Gemeine ; es unterbricht 
den gewöhnlichen Lauf des psychischen Mechanismus... durch Erregung 
von Àffecten”;’) ea eliberează de încordarea vieții de toate zilele, 
ne desleagă de griji, ne descătuşază de mulțimea nevoilor, ea ajută 
omului să revină la sine însuși; de aci avântul nedefinit al inimii spre 
ceva mai înalt, mai bun, ceea ce se deosebește însă de speranţele 
obişnuite, fiindcă acestea ne coboară din nou spre robia grijilor.4) 


Despre o asemenea „înălfare peste sfera de toate zilele” 5) şi 
întrerupere a mecanismului psihic propriu activităţii intelectuale€) ce 
face ca arta să fie „un liman de adăpost” ne vorbește și Maiorescu; 
această virtute a artei se datoreşte faptului că sentimentele „au o 
naștere şi o terminare pronunţată .,, și sânt dar obiecte prezentabile 
sub forma limitată a frumosului“,7) 


1) Einleitung in die Philosophie, pag. 131. 

2) Critice, IIl, pag. 141—142. 

3) Einleitung in die Philosophie, pag. 130. 

4) Idem, pag. 581: „die Ausiiillung des Gemiiths durch das Schöne nothwendig 
mit einem unbestimmter Gefühl! von Befreiung aus der Spannung des täglichen Lebens 
zusammenhängt. Schon die Erweichung des Gemiiths, die Freude der Trauer bei Ossian, 
bei Homer, in der Tragödie, lâset die Sorgen, entfesselt die Banden des Bediirinisses, 
verhilft dem Menschen, dass er zu sich selbst komme; daher nun auch der Auf- 
schwung des Gemiiths zu Ahnungen des Höheren, des durchgehends Besseren, was 
von bestimmten Hoffnungen sehr verschieden ist, weil diese immer auch bestimmte 
Sorgen zurückführen, die Menschen wieder einkerkern würden,“ 

5) Critice, I, pag. 59. 

6) Idem, pag. 31—38. 

7) Idem, pag. 38. 


ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 837 


Arta este eliberare,!) contemplarea e uifare;*) ea eliberează de: 
interesele „din cauza cărora oamenii, datorită voinţei lor, sunt dez- 
binaţi” ; ea apropie deci pe oameni, „aceasta e binefacerea pe care- 
arta o dovedește, fie ea poezie, muzică, plastică etc.”.., De aceea. 
receptivitatea (Empfânglichkeit) cere anumite condiţii: contemplatorul: 
să fie capabil de a se elibera de griji, pasiuni (Liebhaberei)... Aceasta; 
nu o pot egoiștii. ..€) 

Recunoaștem în aliniatiil de mai sus idei maioresciene care circulă. 
prin atâtea din articolele sale. A se vedea, în deosebi, în Critice III = 
Comediile d-lui Caragiale. Nu pierdem din vedere că aceste idei sau 
adâncit din contactul cu gândirea schopenbhaueriană. 

In privinţa „înălţării ideale“, suntem mai lămuriţi în peivinfa lut. 
Maiorescu. Arta înnobilează, — spune el adeseori — ne transpune 
mîntr'o sferă mai distinsă”, ea „introduce o suflare de idealism în exi- 
stenţa de toate zilele“.î) Aceasta pe de o parte fiindcă arta revelează. 
idei platonice, dar pe de altă şi pe calea afectivității sub imboldul 
căreia poetul plăsmuieşte o lume închipuită, superioară celei existente- 
şi în care domneşte armonia de care e însetat sufletul poetului rănit- 
de imperfecţiunea celei reale, | 

Şi acum o ultimă apropiere. In lucrarea noastră „Ideile estetice- 
ale lui Titu Maiorescu” deosebeam unele infiltraţii romantice în estetica: 
maioresciană și — sub influenţa d-lui T. Vianu — numeam aci „carac- 
terul sugestiv“ al poeziei, caracter de care ne vorbeşte studiul lui Ma- 
iorescu din 1867, Cred că trebue atenuată impresia de atunci, Acel 
caracter de „sugestibilitate“, așa cum îl înfățișează autorul acestui studiu,. 
ar putea să derive, ca dintr'un izvor mai vechiu, tot din Herbart şi, 
de fapt, să se reducă la factorul apercepției (cum spune Herbart), sau. 
la acela al asociației, şi aci e vorba de un fenomen intelectual, căci: 
Maiorescu vorbește de o asociaţie de idei, Filosoful german recomandă. 
poeţilor lirici densitatea gândirii, adică poezia să fie scurtă, dar să. 

3) Her rbart; Einleitung in die Philosophie, pag. 581. 

2) Idem, pag. 580: „alles Schöne existirt im Zuschauer. Es ist das Object, worin- 
der Zuschauer sich vertift, folglich sich vergisst”. 

8) Kurze Encyklopedie, pag. 110: „das ästhetische Urtheil ist ein willenloses ;.... 
Es ist also frei von den Eigenheiten der Neigung und von der Spaltung der Interessen, 
wodurch die Menschen in ihrem Wollen getrennt sind ;... Solche Werke stiften eine 
Gemeinschaft, wodurch die Einzelnen auf den höhern Standpunct einer aligemeinen- 
Vernunit erhoben werden ; das ist die Wohlthat, welche die Kunst ihnen erweiset, 
ohne Unterschied zwischen Poesie, Musik, Plastik und so ferner. Hieraus ergiebt sich: 
die allgemeine Bedingung der Empfänglichkeit. Der Zuschauer oder Zuhörer muss- 
fähig sein abzulassen von seinem Wollen, fahren zu lassen Arbeit, Sorge und Lieb-- 
haberei; denn er soll sich hingeben. Das können die Egoisten nicht...“ 

1) Critice, |, pag. 53, 54, 59. 


38 __LICU POP 


“spună mult; aci mai intervine, din partea contemplatorului, și procesul "i 
-apercepției prin care, după dispoziţiile proprii ale acestuia, cuprinsul į 
poeziei iese mult îmbogățit. lată textele: despre operele de artă „sie: 
rechnen vielmehr oft selbst darauf, der Zuschauer werde vieles hinein- Ei 
zudenken, vieles hineinlegen; hiemit überlassen sie manches seiner z 
„Apperception, welche gar mannigialtig nach Individualitäten und Stim- 3; 
mungen auszufallen pflegt; !) în altă parte: „In der Iyrischen Poesie BE 
tritt die Sprache am meisten hervor; sie wirkt auf den Gedanken, den $. 
sie in der Ode eng zusammenpresst, so dass er in ihr nicht Raum zu 
“haben scheint, sondern keck angedeutet, sprungweise fortschreiten, den W 
‘Hörer ins Nachsinnen versetzt, und iha diesem überlässt, Daher kann 
eine Ode nicht lang sein; sie wurde sonst betăuben“,2) 

In Poezia română (1867) Maiorescu ține un limbaj asemănător ;. 
„poezia să-ţi fie scurtă“, dar „abundantă în idei“. Cum se împacă insă i 
această abundență de idei cu scurtimea? „Dacă analizăm efectul ce 
ni-l produc, constatăm în noi o mulţime de idei de ale noastre proprii, % 
„deşteptate cu prilejul cetirii şi alăturea de cuvintele poetului. Nu numai 
ceea ce spune poezia, ne ocupă conștiința, ci ea se află... în atâteă 
raporturi cu alte cercuri de gândiri ale noastre, încât și aceste sântpă 
“reproduse in conştiinţă. și însoțesc şi ilustrează oarecum teze ago. 
poetică“ ;%) exemplificând cu o poezie de Goethe, spune mai departe : pă 
„poetul înţelept a dat numai un indemn gândirii și a lăsat liber șirul # 
reprezentărilor să se desvolte în conștiința cetitorului după propria sa 
individualitate“,4) 

Cu puţin mai sus, în legătură cu densitatea gândirii pe care cri- 
ticul o cere poeţilor lirici, indicam ca „un izvor mai vechiu” pe Her. 
bart; o influență mai nouă, care va întări pe cea veche, îi va veni lui. i 
„Maiorescu dela Fr. Th. Vischer.") Textul lui Maiorescu stă mai: A 
aproape de cel vischerian. Dar despre aceasta, cu alt prilej. "Să 

Incheiem cu convingerea că în estetică Maiorescu pornește pe: i 
drumuri herbartiene, de care însă treptat se îndepărtează. Soluţia her- pi% 
“'bartiană i s'a părut unilaterală şi n'a putut prea mult să încătușeze d 
firea sa înclinată către perspective de mai cuprinzătoare armonie, [i -% 
va rămâne din timpuria sa formaţie herbartiană acel gust pentru ideile ' 
limpezi, atât de prezent chiar și într'un domeniu cum e acela al poeziei, | 

Mai 1944 


LICU POP 


1) Einleitung in die Philosophie, pag. 135. 
3) Idem, pag. 584—585. 

3) Critice, I, pag. 47. 

4) Idem, pag. 49. . -$ 
5) Aesthetik oder Wissenschaft des Schönen, Dritter Teil, Zweiter Abschnitt, ' 
Fünftes Heft. 


LUPTĂTORUL MARAMUREȘAN 
Dr. VASILE FILIPCIUC 


Intre luptătorii pe cari i-a avut în trecut Maramureșul, un loc 
de frunte ocupă dr, Vasile Filipciuc (1885—1932), fost advocat, om 
politic şi publicist. Numeroasele articole publicate în presa românească, 
din prilejul morţii sale, au stăruit prea puţin asupra uriaşei activităţi 
pe care a desfășurat-o în interesul binelui public, mărginindu-se mai 
mult la o caracterizare generală a personalităţii lui, din care se des- 
prinde totuşi o figură proeminentă de luptător şi de mare Român, 
vrednic de a fi cunoscut mai deaproape, 

După afirmaţiile făcute de articolele menţionate mai sus, Vasile 
Filipciuc „a fost înzestrat dela natură cu o inteligenţă vie şi pătrun- 
zătoare, şi cu o memorie extraordinară ; ela acumulat în cursul anilor 
de studii cunoștințe vaste în toate domeniile preocupărilor intelectuale ; 
nenumăratele sale studii și articole, risipite din nefericire în diferite 
publicaţii, sunt profund gândite și pline de miez ; luptător idealist încă 
de pe băncile şcoalei, a avut o înrâurire binefăcătoare asupra gene- 
rațiilor maramureșene, cari s'au format în timpul activităţii sale; el a 
fost reprezentantul credincios al tradiţiilor voevodale, pe care le-a 
apărat cu dârzenia unui tribun roman; a fost cel mai mare orator, 
conferenţiar şi publicist al Maramureșului; după demnități şi distincţii 
n'a umblat, și cu toată înălțimea ştiinţei la care s'a ridicat, a rămas 
toată vieaţa legat de sat și de ţărani, ale căror interese au găsit în el 
pe cel mai desăvârșit cunoscător, tălmăcitor și apărător; caracter cin- 
stit și intransigent, a fost dușmanul neimpăcat al trădătorilor de neam, 
al renegaţilor şi al afaceriştilor veroși, biciuindu-le păcatele neîncetat 
3i fără menajamente; și-a păstrat totuși nealterată firea optimistă şi 
veselă, gata oricând să spună o glumă nimerită, prin care și-a câștigat 
o mulţime de prieteni și simpatii în toată ţara; în urma lui rămâne o 

7 


840 AL. FILIPAŞCU ` 


dâră de lumină, care se va impune tot mai mult atenţiei viitoa 
generaţii”, 
Personalitatea lui Vasile Filipciuc s'a format sub înrâurirea : 
meroaselor tradiţii istorice, legate de numele antecesorilor săi, şi 4 
comuna fruntașă Petrova, unde s'a născut la 10 Martie 1885, Ace: 
comună, situată la confluenţa văii Frumușaua cu Vișeul, a fost timp: 
de mai multe veacuri centrul administrativ al unui vast domeniu ne 
biliar, de origine voevodală, Aici au rezidat neîntrerupt proprie 
intregului domeniu, cari au fost cu toţii străbunii lui Filipciuc. 
Acest domeniu, care se întinde de-a-lungul văii Vişeului, de! 
revărsarea lui în. Tisa şi până lângă Vişeul de Jos, iar lă Nord până 
la graniţele Galiției, era proprietatea lui Iuga, fratele lui Bogdan dei 
călecătorul Moldovei, În anii 1353 şi 1360 domeniul Petrovei se a 
în proprietatea voevodului Ion de Rozavlea, fiul lui Iuga ;1) dela care: 
il moşteni fiică-sa Rosalina, măritată cu loan de Dolha,:) fiul voe 
dului Stanislau al Ungului,!) nobil donatar din anul 13264) și pre 
prietarul unor vaste domenii din Maramureş, Bereg şi Ung.') ză 
Fiii lui loan de Dolha şi ai Rosalinei de Rozavlea au ocupat fun 
ţiuni înalte şi anume: Gheorghe era curtean regal şi castelan de Hust 
iar Stanislau vicecomite al Maramureșului.”) Acest Stanislau era î 
meietorul ilustrei familii Dolhay de Dolha, care a dat Maramureșuli 
trei vicecomiţi și un comite.) Bogdan, cel mai mic fiu al lui Iom < 
Dolha, era căsătorit cu o nepoată de a voevodului Dragoș din Bedeu 
cu care primi ca zestre o parte însemnată din domeniul Dragoşizi 
pe care au stăpânit-o multă vreme și urmaşii lui Bogdan.) In 1 
Bogdan de Dolha renunță la competinţele sale din domeniul Dol 
în schimbul competințelor fraților săi din moștenirea bunicului 
voevodul loan din Rozavlea, și ca urmare el se stabili definitiv 
Petrova.!0) Unicul său fiu şi moștenitor, Mihail-Bogdan, a adoptat 
mele familiar Petrovay de Dolha şi Petrova, devenind astfel străb 
acestei familii, căreia i-a mai adaus titlul și privilegiile liber bs 


1) Mihalyi loan, Diplome maramureșene, Sighet, 1900, p. 30 şi 45. 

3) ibidem, p. 166, 168, 115. 

3) ibidem, p. 64. 

4). Probuctio Nobilium, A. 1752, p. 2. 

ë) Mihalyi, p. 77, 94 etc. 

°) ibidem, p. 127, 189, 225. 

7) ibidem, p. 205, 206, 

8) Petrovay Gy. A Dolhay család eredete, leszármazása és története, (1366—1704 
Tural, XI, 1893, p. 71 ş.u. 

9) Mihalyi, o. c., p. 375 și 13. 

1$) ibidem, p. 271. 


LUPTĂTORUL MARAMUREȘAN DR. VASILE FILIPCIUC ai 


tului, „jure perpetue et hereditarie possidenda", primite dela regele 
Matei Corvinul pentru meritele estcepțioiale câștigate în a: faptele detă 
Baia Moldovei!) 


Printre personalităţile mai însemnate pe cate le-a dat Maramu- 
reșului familia Petrovay-Petrovanu menţionăm pe vicecomiții loâii (1308 
și 1519), Paul (1544), Petru (1548—1558) şi alt loan (1608—1639); pe 
pretorul Nicolae (1685), care în tinereţe a colecţionat poezii poptilare 
româneşti,*) pe Ştefan-Serafim (1711—1720), cel din tirmă episcop 
ortodox canonic al Maramureșului;:) care a luptat pentrii unirea 
religioasă a Românilor din Maramureş cu Biserica Romei; pe Gavrilă 
supranumit Cavalerul Crăiesii, fost ofiţer de gardă la curtea imperială 
din Viena în anii 1767—1716,4) şi pe colonelul Petrovanu, descendentul 
unei ramure emigrate în Moldova, unul din eroii din războiul inde- 
pendenţii din 1877.5) Un mare număr de membrii ai familiei au ocupat 
funcțiuni de pretori, judecători, protopopi şi preoți, în districtul su: 
perior al Maramureșului, unde până în 1848 n'a putut să se aşeze 
niciun funcţionar străin. Familia a mai ctitorit în sec. XVII și două 
mânăstiri româneşti, pe cele din Roma de Jos şi Bistra Petrovei, azi 
dispărute.?) 

Țăranii descendenţi ai voevozilor Stanislau de Ung şi loan de 
Maramureș, în număr de mai multe mii, trăesc şi azi pe moşiile stră- 
vechi ale familiei, în satele Petrova, Leordina, Rozavlea, Dragomirești 
şi Bârsana. In decursul vremurilor diferiţi membrii ai familiei au adoptat 
diferite porecle sau nume secundare, din nevoia de a se putea deosebi 
de rudele lor cu același nume de botez. Numele acestea secundare, 
luate după numele de botez ale străbunilor, au fost adoptate și de 
urmașii iniţiatorilor acelora, întrebuinţându-le numai în contactul parti- 
cular, Începând cu à doua jumătate a sec. XVIII poreclele figurează 
şi în documente oficiale, precedate totdeauna de numele genuin Pe- 
trovay,') iar în a doua jumătate a sec. XIX ele au devenit nume 
familiare independente, Ca urmare, azi familia Petrovenilor se imparte 


1) ibidem, p. 498. 

3) Publicate de prof. Alexici, în Rev. de Isi. şi Filologie, Bucureşti 1913, p. 
279—283. 

CN. Ürt “Hst. Bis, Ort. Rom. I, Bucureşti, 1980, Bunea A., Vechile Epitopii . 

Rom , Blaj, 1902 şb Ierarhia Românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj; 1904, ẹ. a. 

4) şi 5) Mibalyi, o. ç., p. 227, la note. 

€) Ştefan Meteș, Istoria mânăstirilor româneşti din Trans. şi "Ungaria, Sibiu, 
1936. 

1) Clasificatio Personalistarum Anni 1163, p. 193 şi Mariricolele Parohiei din 
Petrova pe anii 1828—1867. 


842 AL. FILIPAŞCU 


în următoarele ramuri: Bilașcu, Filipciuc, Găborean, lenciu, lleș, Ivan 
Mihalca, Nicorici, Pălcuș, Petrovay și Văsieș.!) Intemeietorii aces 
ramuri familiare au fost fraţii Balașcu şi Filipașcu, fiii unui Filip; £ 
vrilă, Ion, Ilie, Ivănuc, Mihai, Nicoară şi Văsuc, pomeniţi în diter 
documente din sec, XVIL?) - 

Din străvechea moșie familiară, părinţii lui Vasile Filipciuc: n 
stăpâneau încă peste 2000 jug., păduri, pășunat, fânațe, arător, int 
vilane și o moară, Tatăl său Gavrilă (1862—1921), o figură masivă 
impunătoare, cunoscut în tot ținutul sub numele de „boierul din Petrova 
absolvise Gimnaziul Piariştilor din Sighet, fiind coleg de clasă cu ci 
săteanul său George Bilașcu (1862—1926), savantul stomatolog de m $ 
târziu. A purtat toată vieața costumul tradițional al țăranilor din Marg 
mureş. A fost mai mulți ani primarul comunei și casierul composesg: 
ratului nobil, iar în 1912 a înființat Banca Petrovana, pe care a condus-ţ i 
ca preşedinte al consiliului de administraţie. Mamă-sa, Ioana Pârja, dis 
Giuleşti (1867—1930), descendenta cneazului Giula,') era o gospodină 
- harnică, știutoare de carte, o mamă foarte duioasă și de o e 
proverbială. 

O însemnată înrâurire asupra copilăriei lui Vasile Filipciuc va. 
avut de sigur și tovărășia bunicului Gavrilă (1824—1899), un om inal 
ca bradul şi un fermecător povestitor din vremurile de altă dată. H 
era unul din ctitorii nouei biserici de piatră din Petrova, a casei paro»: 
biale și a școalei confesionale române. Fusese câţiva ani, ca tânäe, 
judele nobililor din Petrova, iar în revoluția dia 1848 a fost purtătoruť: 

steagului nobilimei române de pe valea Vișeului, rămasă credincioas 4 
Impăratului, care a luptat alături de colonelul Urban din Năsăud îm-i 
potriva honvezilor lui Kossuth, Steagul a fost ros de molii în cămară 
de alimente, unde era păstrat cu grijă de frica Ungurilor, dar rudá 
steagului a avut cinstea să fie impodobită în 1918 cu cel dintâi ste: 
"tricolor al Petrovei. După ştergerea privilegiilor nobiliare, el a fost a 
dintâiw-care şi-a emancipat iobagii ruteni de pe moşiile sale din Bistra,’ 
Frumugaua, Ruscova, Repedea şi Poenile de sub munte, cedându-le 
casele şi parcelele de pământ cuvenite conform legii din străvechea 
moşie familiară. Foștilor iobagi ruteni din Frumuşaua le-a mai dăruit 
un intravilan mare, precum și întregul material pentru biserica lor,- a 
cărei ctitor este, O altă parcelă de pământ a dăruit-o Evreiloi ` 
Frumușaua, cari și-au zidit acolo o sinagogă. Bunica Iuliana Godja d 


pe? 


LA 


1) Mihalyi, o. c, p. 227, la note. 
1) Petrovay Gy., A dolhay és pelrovai ateu története, 1450-től napjainkig 7 


Turul, XV, 1897, p. 174 ş. u. 
3) Mihalyi, o. c, p. 26, 28, 33, 35, 37, 40, 265, 461. 


LUPTĂTORUL MARAMUREŞAN DR. VASILE FILIPCIUC 843 


Oncești (1826—1922), descendenta cneazului Vănciuc,!) era o femeie 
măruntă, dar destul de energică să-şi apere ca o leoaică nepoţii îm- 
potriva asprimei fiului ei. Ea supraveghea pe nepoți să rostească cu 
evlavie rugăciunile de dimineaţă şi de seară, iar în cursul verilor îi 
purta cu carul pe la mânăstirile Giuleşti, Moiseiu, Bicsad şi S£ loan 
din Suceava.” 

Fiind destinat unei „cariere intelectuale, Vasile Filipciuc a fost 
trimis, în 1892, să înveţe limba ungurească la școala primară din Ocna- 
Şugatag, de sub conducerea învățătorului Carol Steiner, ale cărui metode 
pedagogice le-au experimentat aproape toți fiii „boierului Gavrilă din 
Petrova”. Singurele amintiri plăcute din timpul celor patru ani petre- 
cuți în acest mediu străin, au fost vizitele săptămânale făcute bunicii 
Ioana Pârja n. Pop (1843—1913) şi verilor săi din Giuleşti, copiii un- 
chiului Ilie Pârja şi ai mătuşei Irina Filipciuc. In 1896 a fost înscris 
la Gimnaziul piarist din Sighet şi adăpostit în „Convictul Asociaţiunii“, 
având ca purtător de grijă pe unchiul său Vasile Filipciuc (1856—1915), 
un burlac inimos și simpatic, funcţionar la judecătoria din capitala 
Maramureșului, Ca elev de cl. Il-a a fost premiat cu o carte de cătră. 
Mitropolitul Dr, Victor Mihalyi din Blaj. 

In lungile vacanțe de vară practica cu plăcere toate tndeletnicirile 
gospodăriei țărănești, dar mai ales oieritul, petrecând o bună parte 
din vacanțe în aerul cu miros de brad din Carpați, de unde făcea 
excursii în Bucovina. Căuta cu o deosebită bucurie tovărăşia lui Badea 
George Bilaşcu, a cărui vieață puritană şi plină de avânt idealist, i-a 
servit de îndreptar sigur în urmărirea idealurilor sale tinereşti. In acest | 
timpcunoscuse pe istoriograiul Petrovay György, descendentul unei 
ramure înstrăinată a familiei de Petrova, stabilită în sec, XVII în judeţul 
Ung, unde a dat neamului cutropitor câţiva vicecomiţi, diferiţi func- 
ționari înalți și ofiţeri superiori.?) Acesta venea adesea la Petrova, ca 
să adune materialul trebuincios pentru intocmirea genealogiei familiei 
de Petrova, publicată în 1897. Lucrarea aceasta plină de amintiri 
scumpe despre strămoşii lui şi presupusa înrudire a acelora cu familiile 
voevodale din Muntenia, au impresionat profund imaginaţia vie a tâ- 
nărului elev, inspirându-i dorinţa de a cunoaşte trecutul întregului 
popor român. Dorinţa aceasta i-a îndeplinit-o George Bilașcu, la Cră- 
ciunul din 1899, când i-a dăruit un manual de istorie a Românilor 
de Xenopol. 

Incepând cu toamna anului 1900 a urmat cursul superior la 
Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuș, unde- activând cu însuflețire în 


1) Ibidem, p. 41 şi 136 nota. 
3) Petrovay Gy., o0.c 


at | AL. FILIPAȘCU 


cadrele societăţii de lectură „Mihail Pavel”, şi-a complatat cunpetit 
fele dia domeniul literaturii şi al istoriei române. După cum rosii 
din scrisorile lăsate de el, la 25 Dec. 1900, impreună cu colegii Isk 
de clasă: Vasile Berinde, Aurel Bran, Victor Ciplea, Romul Mits 
Constantin Dragoș, Aureliu Balint, Iuliu Papp, Corneliu Popovici şi 
Patriciu Mureşan, înfiinţează o societate secretă, obligându-se cu. taţii, 
pe cuvântul de onoare de fii ai lui Traian, că vor respecta stătutele 
votate de ei; își vor cultiva limba prin citirea de cărți româneşti; cărţi 
ungurești nu vor citi decât pe celea impuse de studiul limbii maghiardy 
precum şi alte cărţi dacă sunt traduceri din alte limbi; vor vorbi: 
numai românește, afară de cazul când răspund la școală; vor scri 
corespondența şi însemnările şcolare in limba română; vor evita cu». 
vintele și expresiile indecente şi incompatibile cu demnitatea de fil at 
lui Traian; vor întreținea între ei relaţii de solidaritate camaradd- 
rească şi vor propaga principiile societăţii; vor supraveghea activitatea 
colegilor şi-i vor îndruma la ordine pe cei care vorbesc sau citese. 
ungurește, Pentru abaterile dela statute se prevăd ca pedepse: aver-. 
tismentul, un pumn în spate, amenda de 10 fileri şi eliminarea dia 
societate ; din amenzi se vor cumpăra cărți româneşti, care vor fi citite 
de toți membrii societăţii, apoi vor fi dăruite societăţii de lectură 
„Mihail Pavel”. Probabil, în cadrul acestei societăţi a întocmit elevul 
Sever Dan din cl. Vil-a, viitorul ministru în România-Mare, „Voca-: 
bularul de cuvinte arhaice“, aflate printre scrisorile lui V., Filipciuc, . 

In anul şcolar 1902/3, elevul V. Filipciuc din cl. Vil-a iniţiază e: 
corespondenţă lungă cu elevul C, Roibănescu dela Liceul Traian din 
Turnu-Severin, care pare să fie distinsul profesor dela Şcoala Normală 
Superioară din Bucureşti. Dela el au mai rămas patru scrisori de câte 
16 pagini, în care dă informaţii interesante despre vieaţa lor de elevi 
din ţara liberă și expune pe larg, am putea zice academic, diferite 
probleme, puse în discuţie de cătră colegul său din Beiuș; căruia fi 
zice: „lubite frate“, „Iubite prietene” ; şi-l tutuiește confidenţial, par'că 
s'ar fi cunoscut de un car de ani. Granița așezată de vitregia vremu- 
rilor pe mijloc de țară românească, nu putea să împiedece pe tânărul 
maramureșan dela poalele Carpaţilor Nordici, ca să se înțeleagă şi ta- 
frăţească cu tânărul oltean de pe malul stâng al Dunării de jos. 

In scrisoarea din 8 Iunie 1903, Roibănescu tratează „Istoricul 
chestiei rurale“ și „Improprietărirea ţăranilor“; după ce mai întâi dă 
prietenului său câteva informaţii, din care reproducem următorul pasaj: 
„Se vede, că pricepeţi mulţi dintre voi, cei ce trăiţi peste Carpaţi, lipsa 
de energie şi de nepăsare de care e cuprinsă o parte din tinerimea 
Regatului România. Da, afirm şi eu, că sunat mulţi, care nu socotesc 


LUPTĂTORUL MARAMUREŞAN DR. VASILE FILIPCIUC 845 


de ceva nobil, ca să se îngrijească de un viitor mai fericit pentru un 
cerc mai mare, decât al interesului personal, Aceştia din nenoroeire, 
pe lângă că nu caută decât să ducă o vieață târitoare și mânjitoare 
pentru ei, — cum se întâmplă cu toţi acei care n'au decât niște idea- 
luri mici, care se reinoiesc în fiecare zi, odată cu gusturile şi poftele 
lumești, — mai stau de-a-curmezișul celor ce nu gândesc la fel cu ei. 
Dar sunt și de cei contrari acestora în vederi și simțăminte, mai strânşi 
la egoism, mai largi la idealuri și mai curaţi la inimă şi suflet. Eu am 
onoarea să mă consider printre aceştia“, l 
g În scrisoarea din 17 Iunie 1903, tratează „Secularizarea averilor 
mânăstirilor închinate“, după lucrarea lui Xenopol: „Domnia lui Cuza- 
Vodă”. La sfârşit dă informaţii despre colegul său Ionescu Gheorghe, 
„cel mai bun din prietenii mei, e cel mai bun elev la învăţătură din 
tot liceul, e premiantul de onoare al liceului, El e din Şișeştii de Jos, 
plasa Ocolul, judeţul Mehedinţi ; e bursier în internat, tatăl său e preot”. ?) 
Tot aici găsim următorul comentar interesant, cu privire la cele co- 
municate de V., Filipciuc: „Am înțeles din ultimele tale două scrisori 
starea economică a Românilor maramureșeni. Multe îndură ţăranul şi 
aici, dar tot cred, din câte spui, că mai bine stă ca cel din regat, ta 
raport cu situaţia lui în statul din care face parte, Ai noştri sunt într'un 
stat liber și ar trebui să fie altcumva, cu toate că au fost împiedecați 
de multe în luminarea lor, prin care să iasă din mizeria în care zac. 
Țăranul maramureşan în privinţa composesoratului are să se îngrijească, 
şi după cum spui, el e singurul izvor de trai pentru cei lipsiţi de orice, 
afară de braţe; şi că el s'ar pierde în mulţimea marea străinilor, dacă 
s'ar desființa composeșoratul. Da e necesară o luminare, o organizare 
a populaţiei, pentru a o împiedeca dela emigrare, în sensul de a o face 
să se alipească de pufinul său pământ, prin aplicarea întregei științe 
în lucrarea lui, Căci nu trebue să căutăm pământ mult, când avem 
puţin. Dar acest puţin, scoțând din el tot ceea ce poate da un pä- 
mâat, fie prin cultivare, fie prin creștere de vite, face fericită o po- 
pulație, Pentru asta trebuesc oameni luminaţi, conştienţi de adevărata 
fericire a unui popor, care să lucreze în mijlocul lui pământul“, 
Scrisoarea a treia, lipsită de dată, începe astfel: „Imi scrii, că 
sunteți agitaţi în priviuța ortografiei și limbii, Cersţi să avem o limbă 
tațeleasă de toată Românimea; să avem o ortografie simplă, care să 
ne dea voie, să ne exprimăm gândurile cu multă libertate, să nu ne 


1) Profesorul universitar și fost ministru al agriculturii, Gheorghe Jonescu Şi- 
saşii dela care păstrăm o fotograție cu următoarea dedicație: „16 Octombre 1885—16 Qc- 
toinbrs 1904, Celui cu care m'a imprietenit unele din cele mai frumoase zile din viea- 
i-mi, lui Vasiliu Filipciuc. G. C. Ionescu. 


846 AL. FILIPAŞCU 


facă să sacrificăm din idei, ţinând seama de ea; căci trebue să măr- 
turisim întârzierea, ce o provoacă, în exprimarea ideilor noastre în scris, 
ortografia actuală. Fonetismul, pe care-l susţineţi o parte din voi, e 
susținut și dorit de noi, de cea mai mare parte din scriitori şi profe- 
sori“. Urmează o tratare a evoluţiei ortografiei, în legătură cu „Școala 
ardelenească” și „Curentul etimologic”; apoi îi comunică vestea imbu- 
curătoare, că la congresul ţinut la laşi, în luna Mai, de către profe- 
sorii școlilor secundare, „din 60 de membri, 58 au fost pentru fone- 
tism și numai doi au fost pentru ortografia academică. Așa că putem 
felicita de pe acuma generaţiile din urma noastră, că vor scăpa de tor- 
tura de a vedea toată flexiunea unui cuvânt și apoi să-l scrie pe hârtie“. 
La sfârșit, dă informaţii despre revista „Şcoala secundară“, care apare 
lunar, din iniţiativa și sub direcţia d-lui prof. Ştefan Nanu, 

Scrisoarea diu 27 Aprilie 1904 tratează despre neglijarea educaţiei 
fizice în școala secundară, care duce fatal la imobilitate, care intră în 
intimitatea organismului, îl lâncezeşte, îl face să se mişte cu silă şi cu 
greutate“. In continuare, arată primejdia bolilor sexuale, care ameninţă 
tineretul din cauza tăcerii criminale a profesorilor şi părinţilor, „Din 
cauza aceasta, fiecare generaţie, parcă ar fi ursită, să incerce ea însăşi 
grozăvia boalelor sexuale, ca și cum ar fi ceva, care s'ar întâmpla 
pentru prima oară, ca și cum n'ar fi un flagel, care a bântuit pe rând 
toate generaţiile precedente”, „Deşi n'o să reformăm noi lumea, dar 
dacă este un rău, de ce să nu-l semnalăm; iar dacă este deja destul 
de cunoscut de multă lume, iarăși nu înseamnă că trebue să ne plecăm 
cu toţii capul, pe motivul numai, că dacă sufere majoritatea, să su- 
ferim şi noi!“ La sfârşit comunică, că a primit „Libertatea“, dar „cu 
regret, căci nu pot să iau parte la marea serbare dela 2 Iulie, fiindcă 
lipsesc mijloacele materiale pentru o excursie până 'n Bucovina“. Dacă 
s'ar fi păstrat întreaga corespondenţă dintre elevii Roibănescu și Fi- 
lipciuc, am avea o icoană mult mai largă despre preocupările înalte și 
nobile ale tineretului român din şcolile secundare, dela începutul ace- 
stui veac, 

In Iunie 1904, Vasile Filipciuc și-a dat cu succes strălucit exa- 
menul de maturitate (bacalaureat), la liceul din Beiuș; iar ca răsplată, 
i s'a împlinit dorinţa de a participa la serbările jubilare dela Putna, 
închinate memoriei marelui voevod Ştefan cel Mare, In toamna anului: 
1904 îşi începe studiile juridice la universitatea din Budapesta. Aici 
face cunoştinţă și leagă prietenii cu tineri români din toate ținuturile 
de sub stăpânirea maghiară. Sub îndrumările înțelepte ale lui Badea 
George Bilașcu, pe care îl însoţeşte adesea in obişnuitele sale excursii, 
ajunge să cunoască problemele mari, sociale şi politice, ale poporului. 


LUPTĂTORUL MARAMUREŞAN DR. VASILE FILIPCIUC 847 


român de dincoace de Carpaţi, precum şi pe exponenții autorizați a 
Românilor, Activează intens în cadrul societăţii „Petru Maior“ și face- 
parte din comitetul de conducere al acesteia, În 1906 participă la marea 
expoziţie din București, unde dă frâu liber manifestării sentimentelor 
intime, împiedecată mereu de jandarmii cu pene de cocoși, Nu știm: 
dacă pentru o culpă de care s'a făcut vinovat cu ocazia aceasta, sau 
pentru participare la alte mișcări interzise de regulamentul universitar,. 
a fost silit în toamna anului 1906 să-şi continue studiile la universitatea. 
din Viena; unde a legat prietenii cu tineri din Bucovina și România, 
Totuşi, examenele, inclusiv doctoratul în ştiinţele juridice, le-a trecut la; 
universitatea din Budapesta, cu toată reaua voință a unora dintre profe- 
sori, Când s'a prezentat la examenul de drept roman, profesorul Vé- 
csey, neputându-i descifra numele scris în index cu ortografie româ-- 
mească, l-a sfătuit părintește să-și schimbe numele cu altul mai accep- 
tabil. Indignat de această propunere jignitoare, V, Filipciuc a replicat. 
imediat, că refuză să-şi schimbe numele, din trei motive: „Întâi, pen- 
trucă sunt Român; al doilea, pentrucă sunt nobil; al treilea, peniruck, 
sunt nobil mai vechiu decât domnul profesor !” 1) 


Practica advocaţială a făcut-o la diferiți advocați din Budapesta, 
afară de mici intervaluri petrecute în cancelariile advocaţilor Dr. Auret- 
Sabo din Vişeul de Sus, Dr. Aurel Nyilvan şi Dr, Simion Buteanu: 
din Şomcuta-Mare. A fost preocupat însă mai mult de activitatea. 
ziaristică, pe care o începuse pe băncile şcoalei și căreia i-a rămas- 
credincios până la ultima suflare, lăsând în urma lui un teanc de ar- 
ticole încă nepublicate, Articolele le semna de preferință cu numele- 
anonim „Fiţa”, împrumutat dela un străbun al mamei sale, pretor al 
Maramureşului în sec, XV"), 

Pentru apărarea intereselor românești din Maramureș, a deschis. 
o rubrică în „Foaia Poporului Român“ din Arad, organul oficios al 
Partidului Naţional Român. La 21 Octomvrie 1911, advocatul Dr. loan: 
Suciu, directorul foii şi al Biroului Central al Part, N. Român, cu se- 
diul în Arad, îi propune să ocupe postul de ajutor al său, post salariat: 
cu 180 cor, lunar și diurne, „Inainte de toate — scrie viitorul ministru- 
al Consiliului Dirigent — primeşte, Te rugăm, sincerile noastre mul- 
țumiri, pentru sprijinul preţios ce-l dai Foii Poporului Român, care ia- 
acum un avânt, ce trece peste toate aşteptările, ne apropiem deja de 
a 5-a mie de abonaţi”. „Incât D-ta nicicum n'ai putea, ori n'ai voi, să: 
ocupi acest post, Te rog, ca pe unul, care îţi poţi forma părerea, că. 


1) Informaţie dela d-l prof. univ. Petre Poruţiu, 
3) Mihalyi, o. c, p. 461. 


248 - AL. FILIPAȘGU 


ae post de incredere desăvârșită este acesta, să ai bunătatea a a i» 
forma, oare află-se în Budapesta cineva altul, care să fie apt as fi: 
„deplini”, V, Filipoiue n'a acceptat postul oferit, dar a SORSAT lee 
«departe la „Foaia Poporului Român“. 

In 1913 scrie prietenului său Aurei Drăgan din Şomcuta- Maro E 
scrisoare lungă, în care-i dă informații şi amănunte despre trământăeile. 
politice ale magnaţilor maghiari, amăgiţi de felul cum s'a lichidat chë 
stiunea balcanică, Scrisoarea, în care autorul face o insulleţită apologie 
„a intereselor României, se termină astfel: „Două posibilităţi. sunt: QH: 
„garhii unguri trebue înfrânți, ori prin Împăratul, ori prin tun. Viitorul : 
ne va arăta posibilitatea mai favorabilă nouă. Atâta știm, că viitor: 
avem și că trenul neamului românesc a sosit, Că trenul nostru va merge . 
paralel cu al Sârbilor, ori al Italienilor, ori cu al Rușilor va decide 
.soartea'. i 

Pentru apărarea ţăranilor maramureşeni împotriva juemknelilor 
practicate sistematic de către satrapii tiszaiști, a luat contact cu scriitorii .. 
“unguri mai luminaţi, imprietenindu-se cu cunoscutul publicist Ara 
Victor. Într'o scrisoare din 24 Iunie 1914, scriitorul Aradi îi mulțumeşiti 
pentru multele și interesantele informaţii despre satrapia primpretorul 
Papp Simon din Vişeu. „Simon e în lucrare. Treaba nu poate să meargă 
atât de repede, cum ţi-o imaginezi D-ta, dar de data aceasta excelența sá 
nu va scăpa, li public biografia în ziarul ceh „Lidove Novini”, care, 
după terminarea ciclului de articole, va apare la Viena în format de `: 
carte, în limba germană. Va apărea însă și în ungurește, după cum . 
rezultă din articolul alăturat, căruia îi vor urma altele,” 1) i 

În momentul izbucnirii războiului mondial, Vasile Filipciuc era `- 
„mobilizat ca sublocotenent de rezervă la Reg. 61 din Timişoara, de : 
unde a fost trimis cu unitatea lui pe frontul rusesc. In lupta dela Lem- - 
berg, Sept. 1914, a fost atins de mai multe gloanţe de mitralieră, două 
- din ele perforându-i umărul stâng, Trimis pentru vindecare la Timișoara, : 
-a poposit câteva zile la părinţii lui din Petrova, de unde trebui să fugă 
cu ultimul tren, din cauza invaziei în Maramureș. Două vagoase. 
„din trenul cu care se refugia, au fost lovite de obuze rusești la Bocicoiul- 
Mare. In timpul convalesceaței la Timişoara, fiind însărcinat cu rechi- 
-siţionarea de cai pentru armată, el n'a rechiziţionat decât caii aparti- 
aători magaaţilor unguri, inclusiv familiei conte Tisza. Ca pedeapsă, a 
fost trimis din nou pe frontul rusesc, deși încă incomplet vindecat, 
tăspunzându-se la protestul lui, că ofiţerul n'are nevoie de mână, ci de 


Sei gn 


1) Broşura în limba maghiară, scrisă de Aradi împotriva lui Papp Simon, a 
apărut în decursul războiului mondial. l 


LUPTĂTORUL MARAMUREȘAN QR. VASILE FILIPCIUC 009 


cap, În 1915 este avansat locotenent, dar suferă degerături serioase la 
picioare, care împreună cu rănile primite în prima campanie, i-au pro- 
vocat dureri reumatice, care l-au chinuit toată visaţa. In timpul lungului 
tratament dela Băile Herculane, din cauza imebilităţii, s'a îngrăşat foarte, 
devenind inapt pentru serviciul de front. Din 1916 a comandat un 
lagăr de prizoneri, cu care a construit poduri şi şosele în Galiţia. La 
sfârşitul lui August 1918 a adresat preotului din Petrova o ilustrată cu 
următorul cuprins: „Pomul speraațelor naţionale iafloreşte zi de zi. 
Să ne ferim de declaraţii necugetate şi de atitudini laşe, care ar putea 
să-i compromită roadele“, 

Cu o săptămână inainte de izbucnirea revoluției, el sosi la Petrova 
in concediu însoţit de toate bagajele sale. In timpul revoluţiei a fost 
sufletul întregii mişcări naţionale din Maramureș, dând o prețioasă. 
contribuţie la organizarea Siaturilor Naţionale și a Gărzilor Naționale. 
Principiile sale de organizare a stăpânirii româneşti în Maramureș, le 
găsim exprimate de advocatul dr. Titus Doroş din Sighet, într'o scri- 
soare din 16 Nov. 1918: „Frate Vasile! Mä bucur de solia ce mi-ai 
făcut, şi cu privire la scop, sunt de acord, Cred, că la tot cazul avem 
să ţinem înaintea ochilor unitatea acţiunei, ca toţi Românii din Mara- 
mureş să fim un singur corp, Sper că așa vom produce aceea ce sé 
aşteaptă dela Românii din Maramureș. Imi place dacă chestiile sunt pe 
deplin clarificate. La fapte noui se cer oameni noui; deci cu oamenii 
cari în trecut au lucrat în altă breazdă, ba s'au expus pentru vederile 
lumei prăbuşite, nu putem merge pe o cărare. Acestea sunt părerile 
mele, cu cari stau ori cad, şi, pe cât sunt gata cu inimă caldă a munci 
pentru învingerea cauzei sfinte, nu sunt în stare tot atunci a ceda 
nimic, pentru vederi şi oameni, cari numai se acomodează zilelor schim- 
bate. Acestea se referă şi la o seamă din cei ce au iscălit apelul. Sper, 
că suntem înţeleși și de acord,” 

La 20 Dec. 1918 V, Filipciuc a fost încredințat de cătră Senatul 
Național din Maramureş, să reprezinte pe lângă Consiliul Dirigent din 
Sibiu interesele Maramureșului, amenințat de invazia trupelor ucrainiene. 
Datorită insistențelor depuse de el, armata română primi ordin să ocupe 
ou un ceas mai de vreme Maramureșul, La 16 Ianuarie 1919, Reg. 14 
Roșiori din Roman trecu muntele Gutâi, iar în ziua următoare, cu 
sprijinul gărzilor naţionale locale, Maramureşul a fost curățat de tru- 
pele străine. l l o 

V, Filipciuc a avut cuvânt hotăritor la distribuirea dèmnităților 
administrative şi politice din judeţ. Totuşi, el s'a mulțumit, cu funcțiunea 
modestă de primpretor al plasei Vişeu, pe. care a ocupat-o cu gândul 
de a repara abuzurile fostei administrații maghiare. Lui i se datorează 


850 i AL. FILIPAŞCU Ş 


întroducerea rapidă a limbii româneşti în administraţie, stabilind dèl 
inceput termenii tehnici administrativi și juridici, şi textele corecte: ulii 
diferitelor formulare administrative. La intervenţiile lui s'au înființat -Hë 
Vişeul de Sus Gimnaziul Bogdan Vodă și Şcoala de Arte şi Meserii 
“În anuarele din anii 1919—1921 ale Gimnaziului găsim încrestate ură, 
miătoarele: „Un merit nepreţuit la susținerea şcolii se atribue d- i: 
Dr. V., Filipciuc, primpretor în loc, care a luptat cel mai mult pentit. 
înființarea ei.“ „Dr, V. Filipciuc și Dr, G. Iuga, distinşii membri:aţ: 
comitetului şcolar, şi-au oferit serviciile de profesori auxiliari, cedând; 
pe seama şcoalei diurnele ce le competeau ; au cutreerat satele, stârnind- 
prin conferințe interesul și dragostea locuitorilor față de această școală, 

„D-l primpretor Filipciuc casierul eforiei a adunat o fundaţie pentr: 
ajutorarea elevilor săraci dela această școală, care astăzi dispune de. 
300.000 Lei, din venitul căreia, precum și din bursele primite, se sus i 
ține internatul, care a adăpostit 23 de elevi, Numele d-sale va fi cu: 
prins în rugăciunile de „dimineaţă şi de seară ale elevilor din acest i 
internat,“ ” 


Losutlețita activitate românească desfășurată de inimosul primpreto 
a fost răsplătită, în vara anului 1922, cu o suspendare din funcţiune, 
făcută la cererea renegaţilor şi susținătorilor regimului unguresc pră 
bușit, cari fuseseră imbrăţișaţi de Partidul Liberal și investiţi cu cel 
mai înalte funcțiuni şi cu mandate de reprezentanţi ai Râmânilor t 
Corpurile Legiuitoare din România Mare, Scârbit de neaşteptata întor 
sătură politică, V, Filipciuc a părăsit cariera administrativă, ca să poată 
milita liber şi independent pentru principiile de cari a fost călăuzit din : 
prima lui tinereţe, Ca urmare, a acceptat însărcinarea de director al. 
filialei din Vişeu a Băncii Maramureșana, apoi şi-a deschis birou ad- 
vocaţial în Vişeu, iar după moartea lui dr. Gh, Bilaşcu, (1926), a condus '*; 
“ca preşedinte Composesoratul Nobil din Petrova. La Vişeu şi-a dat ~ 
toată contribuţia la înființarea „Băncii Vişeului”, la preluarea și orga- - 
nizarea românească a „Casinei lutelectualilor“ și la reimprospătarea 
forțelor de propagandă culturală ale Desp. Astrei din Vişeu; instituţii - 
inițiate şi conduse de vechiul luptător naționalist şi prieten din copi- E 
lărie, advocatul dr. Gavrilă Iuga, fost organizator de voluntari români '. 
în Rusia și fost membru în delegaţia României la Conferinţa de Pace, 
mort la 4 Octomvrie 1940, tn refugiul din Vatra-Dornei. 


Uriașa activitate publicistică a lui V, Filipciuc din timpul stăpâ- 
nirii românești, a urmărit cinci obiective principale: E 
, 1. Regenerarea morală și națională a Maramureşului, prin com- . 
baterea fără milă a renegatismului și a jafului în averea publică. - 


LUPTĂTORUL MARAMUREȘAN DR. VASILE FILIPCIUC st 


2. Rectificarea graniţei dinspre Cehoslovacia şi Polonia, pentru a 
așeza sub stăpânire românească pe toți Românii maramureşeni și toate 
averile maramureșene, Problema aceasta a desvoltat-o pe larg şi do- 
cumentat şi într'o conferință publică, ţinută cu ocazia congresului ge- 
neral al „Astrei” din 1921, care a avut loc la Sighet. h 

3. Înfiinţarea unei episcopii române unite a Maramureşului, cu 
reşedinţa la Sighet, conform hotăririi sinodului vicarial din 2 Dec, 1918, 
însușită în ziua următoare şi de către Senatul Naţional al Maramure- 
șului ; drept răsplată singurei biserici româneşti din părţile nordice,) 
care timp de două veacuri a apărat românismul, iar după revoluţia 
din 1848, a creat preţioasele instituţii °) pentru regenerarea culturală 
și naţională a Maramureşului, 

4. Desăvârșirea reformei agrare, eludată mai ales de familia fo- 
stului primpretor S. Papp din Vişeu, proprietara unui teritoriu de 
peste 30.000 jugăre, rămas neexpropriat. 

5, Exploatarea pădurilor Statului în regie proprie, şi reorganizarea 
averilor composesorale ; ca ele să devină izvoare de venituri reale 
pentru Stat şi composesori, punându-se capăt sistemului de jaf, care ~ 
se practică cu nerușinare în aceste bunuri naţionale.?) 

V, Filipciuc a fost cel mai temeinic cunoscător al problemei com- 
posesorale, cu care, după cum am văzut, se ocupa încă pe băncile 
şcoalei secundare, El a propovăduit ideia tederalizării şi exploatării ta 
comun a tuturor composesoratelor din Maramureș, după modelul celor 
44 de comune grăniţereşti din Năsăud, Pentru salvarea imenselor teri- 
torii ajunse în proprietatea străinilor, — cu prețuri derizorii și prin 
exploatarea naivităţii ţăranilor composesori, care nici nu ştiau ce 
posed —, a propovăduit principiul, că nu pot avea dreptul de pro- 
prietate în composesorate, decât descendenţii întemeietorilor acelora.) 
Principiile sale, menite să rezolve definitiv această importantă problemă, 
le-a concretizat într'un proiect de lege al composesoratelor, care dia 
nefericire, n'a ajuns să fie votat de corpurile legiuitoare, . i 


1) Până în 1904, când s'au înființat două parohii ortodoxe, Ja Săcel și Dra- 

gomireşti, toți Românii din Maramureş erau de religie greco-catolică, După recensă- 
` mântul oficial din 1930, la această dată existau în Maramureş 9133 de ortodocși faţă 
de 107.922 uniţi sau greco-catolici. 

3) Vicariftul Român Unit cu consistor propriu, Reuniunea învăţătorilor ro- 
mâni greco-catolici și „Asociaţiunea” pentru cultura poporului român din Maramureș, 
întemeiată în 1860. 

8) CE. Dr, G. Iuga, Spicuiri din vieafa composesoratelor, Sighet, 1936, 

4) Lozinca lui V. Filipciuc era: „Cine nu poate număra șapte strămoși români 
maramureşeni, nu poate avea niciun drept în averile composesorale nobile și voe- 
vodale |". 


o. AL. FILIPAŞCU l >, 


: Timp de câțiva ani a purtat, împreună cu dr, G. Iuga; pe chel- 
tuială proprie, un proees monstru împotriva baronului Gióedi, uti se: 
gustor evreu pripășit și imbogăţit pe plaiurile voevodale, Incă în tiaput 
stăpânirii străine, Groedi ceruse eșirea din indiviziune, ca să-și: pănă 
exploata miile de hectare de pădure de brad, câştigate eri mijloaetit 
cunoscute, din composesotatul Românilor din Viseul de Sus; dar in- 
stanțele justiției ungurești îi respinseră cererea. Încurajat de o seaiitt 
de afaceriști şi de politicieni cu relaţii înalte, el reveni cu același câ: 
rere în fața instanțelor justiţiei românești: Sighet, Oradea și Bucureşti 
obținând dela toate trei sentințe favorabile. Totuşi, lupta titanică dusă 
pentru apărarea drepturilor strămoșești cuvenite ţăranilor mârathurti 
şeni, n'a fost zadarnică. Ea a provocat o energică interpelare din parteă 
d-lui Iuliu Maniu, în fața căreia guvernul s'a văzut silit să suspende 
executarea sentinței definitive pronunţată în favoarea lui Groedi, & 
cărei executare ar fi însemnat sărăcirea totală a mai multor mii de 
țărani, 

În politică Vasile Filipciuc a fost ostașul credincios al partidalui. 
naţional ardelenesc, pentru care a militat din timpul stăpânirii străine. 
In 1928—1931 a fost deputat, în care calitate a stăruit mult pentri 
imbunătăţirea traiului ţăranului maramureșan şi a sprijinit cu toate, 
puterile iniţiativele inimoase ale prefectului Iuga și lupta acestuia pentrit. 
anularea unui contract foarte oneros pentru Stat, luptă care a dus lá: 
înființarea Caps-ului din Vişeu. In 1931, în urma unei neînțelegeri de 
ordin principial, avută cu conducerea centrală a partidului, s'a retrăk: 
din vieaţa politică, împreună cu tovarășii lui de luptă dr. G. Iuga, a 
V. Chindriş şi Pär. S. Balea, Ss 

La 8 Iulie 1932 figura atletică a lui Vasile Filipciuc s'a prăbuşit 
pe neaşteptate, în plenitudinea forţelor sale fizice şi intelectuale, ca wik: 
stejar lovit de trăsnet, E! se afla din întâmplare la căminul părintes&: 
unde venise să se recreeze în tovărășia cărților și a ţăranilor iubiţi 
de el până la patimă, La mormânt a fost însoţit de mulțimea prietenilor 
şi rudelor, de reprezentanţii autorităţilor locale şi judeţene și de las” 
crimile sincere ale obștei țărănești “maramureșene, care perdea în el 
pe apărătorul eí cel miai devotat, Rămăşiţele sale pământești aw doti 
__ aşezate. spre. odihnă veşnică în cimitirul bisericii din Petrova, lângă. 
părinţii săi, nu departe de mormântul lui Badea George Bilașcu, în- 
țeleptul său îndrumător din tinereţe, Cu toată liniştea ce plutește 
deasupra acestui cimitir, generaţiile maramureşene vor auzi meret 
glasul chemător, însufleţitor şi mustrător al titanului maramureșan dr. 
Vasile Filipciuc, 


AL. FILIPAŞCU - 


ROIRI SĂLIȘTENE 


— PILDE DE SPIRIT ÎNTREPRINZĂTOR ȘI DĀRZĀ STĂRUINŢĂ - 
I 


Ceea ce a creat spiritul de iniţiativă și dârza, neșovăitoarea per- 
sistență a Mărginenilor în atâtea domenii ale vieţii noastre naţionale, 
e încă, în mare parte, necunoscut nu numai mulţimii, ci chiar elitei 
noastre intelectuale, Abia în timpul din urmă s'au pus câteva condeie- 
în serviciul evidenţierii rolului de deschizători de drumuri şi de înfăp- 
tuitori — mai ales pe teren economic, comercial, industrial — rol pe 
care l-au îndeplinit fiii Mărginimii, în deosebi în vechea „Țară“. 

După cercetările şi publicaţiile d-lor I. Lupaș, Silviu Dragomir, 
Ştefan Meteș, Ion Moga ş. a., care ne-au înmulțit cunoștințele privi- 
toare la trecutul acestei regiuni, punând în lumină strădaniile şi luptele: 
îndelungate purtate, uneori cu sacrificiul vieţii, pentru păstrarea legii 
străbune și a drepturilor confiscate şi monopolizate de stăpânirea străină. 
sau de privilegiaţii ei, — trebuia scos la iveală aportul acestei Măr- 
ginimi şi în ceea ce priveşte românizarea și, în atâtea cazuri înfiin- 
farea unor industrii inexistente în regiunile în care se stabiliră fiii acestui 
ţinut de Margine, la început folosindu-se de specialişti străini, mai târziu, 
după iniţierea în cunoștințele fabricării produselor pe care le scoteau 
pe piaţă, independenţi sau asociaţi cu cei de-un sânge cu ei. 

Dinamismul caracteristic Românilor din Margine — mai ales al 
celor din Sălişte — îl explică: 

1. Aşezarea lor, în contact mereu viu cu „Țara“ și cu prea puțin 
pământ cultivabil care să le poată satisface necesitățile unui traiu tignit- 
şi care să-i lega permanent de glia lui hrănitoare, 

2. Școala, pe care înaintaşii Săliştenilor de azi au înțeles să şi-o 
întemeieze și susțină, cu mari jertfe, încă din anul 1616, — școala care 
le-a ținut mereu trează conştiinţa naţională şi ambiția de a nu se lăsa 
mai prejos de alții, de altă nație, din preajma lor, 


:854 | AXENTE BANCIU 


3, Tradiţia muliseculară care le-a toniticat incontinuu puterea 
rezistență în lupta, aproape fără întreruperi, cu adversarii care råvali 
«şi tindeau la robirea lor, tradiţia apartinenţei acestei „romanii“ au 
carpatice, a acestui „plaiu al Săliștei”, prin îndeletnicirea oieritului 
“transhumant, mai mult la Țara Românească decât la Transilvania“. 

Oameni cu ochii deschişi la ceea ce vedeau în jurul lor, cu frun: 
-taşi care nu odată bătuseră drumurile Vienei de unde, pe lingă di 
plome întăritoare de drepturi — confiscate, prin abuz, de alții — adu 
-ceau şi învăţăminte, orizonturi mai largi în judecarea lucrurilor, în 
„demnuri spre propăşire, spre desăvârșire, nu se complăceau în inerția 
„împăcării cu soarta“, ci căutau să se conformeze împrejurărilor sch 
bate, De aceea, când prin războiul vamal din 1886 se dădu lovitura- 
de moarte oieritului, ei nu se lăsară pe tânjală, nici nu desnădăjduiră. ` 
Dimpotrivă. Cu voință neşovăitoare, ajutaţi de cunoștințele cu care-i: 
“înzestrase şcoala lor, prinzând caii la căruțe, Săliştenii reimpopulează-. 
drumurile spre Țară, reluând comerțul ambulant pe care-l făceau altă: - 
„dată Saşii din Sibiu peste Turnu-Roșu spre Râmnicul Vâlcii, Slatina 
„până la Dunăre, să 

Despre aceşti în cea mai mare parte foști oieri transformați tn 
negustori — la început simpli intermediari între firmele oraşelor de : 
aici și muşteriii satelor „de dincolo“, mai târziu plasatori ai propriilor ` 
lor produse — vrem să dăm câteva informaţii, culese pe indelete din 
conversațiile avute cu aproape octogenarul Nicolae N. Simian, a cărui ` 
wieață cu ceea ce a realizat la capătul drumurilor bătute în anii tine- ` 
reţelor, rezumă în bună parte pe a atâtor alţi consăteni de ai săi, sta- 
biliţi dincolo de Carpaţi, în deosebi pe a Simienilor, cei mai numeroşi 
dintre familiile trecute în „Ţara” veche.?) 


Inceputul negoțului ambulant al Saăliştenilor, care începe pe la . 
mijlocul veacului trecut, pare a se lega de numele oierului Nicolae 
-Ghib Simian, care-şi avea târla în muntele Mălăeşti, lângă muntele 
„Ștefleşti, proprietate săliştenească pe teritoriul vechii Românii, Acesta, 
observând că ţăranii de acolo poartă opinci din piele de porc nepre- 
Aucrată — cu părul încă pe ea — de câte ori pornia de-acasă, lua 
în dăsagi și câteva părechi de opinci din piei tăbăcite și lucrate siste- 


1) Vezi |. Moga: Marginea, Ducatul Amlaşului şi Scaunul Săliştei. (În e 
„Omagiu lui loan Lupaş, la implinirea vârstei de 60 ani”) Aug. 1940, 

2) De notat că numele Simian, pe care-l poartă descendenţii acestei familii, sa 
„datorește fostului notar al comunei Sălişte, D. Florian, la a cărui propunere bătrânii 
-Ghib — cum se numiau până atunci — au acceptat ca la acest patronimic, spre a .: 
„se deosebi de omonimii lor sălişteni, să adauge numele Simian. Mai târziu, Gh ` 
„Simienii au abandonat vechiul patronimic, păstrând numai pe cel propus de Florian: ` 


ROIRI SĂLIȘTENE 838 


matic aici, pe care le vindea repede, fiind foarte căutate. lar de acolo, 
la înapoiere, venia cu berbeci, porci și lână — de prin Vâlcea, Argeş, 
Olt — pentru mușteriii de dincoace de Carpați. Berbecii îi aducea 
toamna, iar porcii iarna pentru sălămarii din Sibiu, 'Tovarăși la negoțul 
cu porcii îi avea pe Mitiu Roșca, Oașu Roşca şi Roman (?). 
Pilda lui Nicolae Ghib Simian n'a rămas fără imitatori. Din an în 
_ an, tot mai multe căruţe săliştenești luau drumul care străbate Car- 
paţii de-a-lungul Oltului. Erau zile când porniau câte 60—70 de că- 
ruţe odată, — adevărate caravane, Până la Râmnicul-Vâlcea mergeau 
impreună, aci însă se despărțiau luând-o fiecare spre localitatea în 
care-și făcuse vad: unii spre Drăgășani, Slatina, Caracal, Roșiorii de 
Vede, alţii spre Câmpulung, Piteşti. Articolele cu care aprovizionau 
aceste regiuni. erau: opinci, hamuri, curele şi alte articole de piele, 
apoi: frânghii, ploşti, clopote, foarfeci pentru tunsul oilor, fiare pentru 
împiedecatul cailor ș. a. 

După aşa numitul „războiu vamal“ din 1886 cu Austro-Ungaria, 
-urcându-se exagerat taxele vamale, acest negoţ a început să apună, cei. 
care-l purtară stabilindu-se în localităţile cu care-şi creiaseră legături, 

Dăm în cele ce urmează numele negustorilor ambulanți de care-și 
aduce aminte nenea N. N. Simian, cu indicarea localităților în care-şi 
destăceau maria sau în care se stabiliră apoi definitiv, deschizând pră- 
välii ori ateliere de meseriași, completând ici-colo această listă cu in- | 
formaţii privitoare la urmaşii lor. 

La cei care nu sunt Sălişteni dar fac parte din grupul lor — tie 
prin căsătorie cu Săliştene, fie prin tovărăşie cu Sălişteni — se va 
indica, în paranteză, comuna din care-şi trag originea. 


Aldea Dumitru (Str. Braia).:. . . . 1905, stabilit în Pitești. 
Aldea D. Dumitru „ ia i «Sâ ada d citate 1915, a P 

Aldea Ion s no.. e e 1905, Fa ä ý 
Aldea D. lon ú a ne a eA 1920, ` Io ty 
Aldea D. Nic. e w a e 00 aula 1919, zo Wena 

Aldea Oprea, neg. ambulan E e 1876, ...,... Câmpulung (Muscel). 
Aldea Oprea, „ ù ... î e . 1882, în regiunea Slatinei. 
Aldea O. lan, „ mia it i alia 1884, « " " 
Aldea O. Oprea „ ta dai daca 1885, „ " 

Apolzan Nic. („al moaşei”), ..... 1878, stabilit în Bucureşti. 
Babă Popa D., neg. ambulant . . . ... 1889, . + la Drăgășani. 
Băncişor Dumitru, > © s sssr „1884, ...... Slatina. 1) 


. 1) La început a făcut negoţ ambulant la Slatina, pe urmă s'a stabilit în Curtea 
de Argeş, unde și-a cumpărat case in centrul oraşului, deschizându-și o cârciumă. 
La bătrâaețe s'a călugărit. E tomormântat la mânăstirea Turnu, impreună cu Ghib 
Dumitru agiul (Ghiboiu) cu care fusese şi la Ierusalim în societatea episcopului de 


atunci al Argeșului. 
8 


s  . AXENTE BANCIU 


Bârză Dumitru, neg. ambulant . . . . . 1884, . 

Bårzan lon, 5 s RAS 1878, 

Bârzan llie,  „ .. o 4818, .... 

Biot D. Dumitru (Str. Vale) . o » » 1884, stabilit la R. Valea caprei. 
Blot P. Petru ....... a. + 1892, r n EE i 
Blot P. Maniu .... .. 1893, „ » noon aL 


Bloţ P. Dumitru, neg. ambulant . . e + 1894, Călimăneşti, R. Vâlcea. 


. > è > > >ù è . o ù 
. 


Blot P. Nicolae, „ = .. > e 1894 “i îi 
Crintu Oprea „ a . «>» 1878, .. . . . Slatina. 
Ciupelea Stan „ » .. . > 1878, . „ Piteşti. : 
Cergău Dumitru, „ ” eea o 1884, ,..,. Piteşti, puțin timpi 
Coşia lon, á k a... . 1885, ,, . . . Caracal 


Cogia Vasile, ...... a. . e 1885, stabilit în Caracal. 

Cruţu Bucur neg. stibulast .. e. 1878, .. . . . Drăgăşani  - 
Cruțu B. lon „ E e. e» 1882, .. . . . Drăgăşani. 
CruţuB. Dumitru „ pp dn ada a-l 1886, . . . . . Drăgăşani. 
Cruţu N. „ 1878, . .-. . . Drăgăşani. 
Dadârlat N. (Mitigora), neĝ. ambulant . 1878, .. . . . Pitești. 
Dădârlat D, (fiul), neg. ambulant . . . 1884, .. . . . Piteşti’) 
Dädârlat D., neg. de fierărie . . . . . 1885, .. . . . Piteşti. 3 
Dădârlat lon, neg. ambulant. . . . . 1894, . . . . . Drăgăşani, Tg-Jiu. 
Dădârlat N. (Neaga), neg. ambulant . . 1878, . . . . . Drăgăşani, Tg-Jiu. 


DădârlatN. N., neg. ambulant. . . . . 1892, . . . . . Drăgăşani, Tg-Jiu: 
Dădârlat Savu „ - .. o e o 1878, . . . e . Călărași, : 
Dădâriat lon ,„ = e.. e 1878, .. . . . Călăraşi. 

Dăian Dumitru . . sssaaa’ . . . 1885, .. . . . Piteşti, 

Dragomir Danil (Vălean) . sa + 1896, Tg-Jiu (soţie sălișteană). 
Ghib D. (Ghiboiu), neg. ambulant . . . 1876, Tg -Jiu. 

Ghib D. Dumitru ...... „+ 1888, stabilit în Tg-Jiu. 

Ghib D. Nic. . ...... .. «. . 1890, a „ Tg-Jiu. 

Ghib D. Ion ... s. ses. o. o 1892, „  „ Tg-Jiu. 

Ghib D. ..... esso... 1898, .. . . . Drăgăşani) 

Ghib D. Sima, neg. ambalänt.. . . . 1894, .. . . . Caracal 

Greavu Oprea „ n . o « . « 1876, în regiunea Tg-Jiu. 

Greavu N. P " «e e + 1889, în regiunea Tg.-Jiu. . 


Georgescu Nic. . . ses.. e.. 1896, stabilit în Piteşti. 
Goşia Ana neg. ambulant. . . . . 1878, .. . . . Drăgăşani. 
Goşia lon (Cergăuţ), neg. ambulant . . 1890, . . . . , Slatina, 
Hânsa Nic. . e seas ees e . . 1890, stabilit în Tg-Jiu. 
Hâra Comana n. Roman (a lui Frit). . 1880, neg. amb., Drăgăşani, 
Hâra Roşca Petru, . ,.... a e. 1893, „ n Drăgășani. 
` Herţa Irimie Petru ..... . . « + 1884, stabilit în R.-Vâlcea, 


1) Un timp cu tatăl său, apoi stabilit ca negustor, în Podul Iloaii, unde se mak 
aşezară şi Săliştenii Domnariu Ion și Stănişor Const, (Dădârlat), 

3) Fiul lui Dumitru Ghibu, care umbla cu negoț prin Basarabia, impreună eu. 
- Oprea Borcia, şi despre care scrisese fostul episcop al Ismailului, Dionisie Erhan, 
(in „România Nouă“ din Chișinăul Basarabiei). După înapoiere, D. Ghibu s'a stabilit- 
cu prăvălie în Drăgășani, după ce-și vânduse casa din Căciulata, clădită de el. Make 


ROIRI SĂLIȘTENE s% 


` 1876, neg. amb., Piteşti, R. Vâlcea. 
1876, ” ” Piteşti, o. . .. RE | 
1890, . - . . . Drăgăşani. 

1876, .. . . . Tg-Jiu. 

1885, .. . . . Tg-Jiu. 
Marcu lon é a 7 + 1880, .. . . + Caracal, Corabia. 
şi fiii: Marcu LL. ...... . . 1894, stabilit în Corabia. - 

Marcu L Danil. ,. . . . . 1898, mm Corabia. 


Moga Maniu ... e.s... .. . + 4878, ; „Piteşti. 
Moga M.lon ..........." 1882, stabilit la Corbeni, apoi la C. de 
i Argeș, unde a și murit. 
1888, stabilit la Piteşti. 
1892, iu regiunea Drăgăşani. 
neg. amb., Piteşti. 
1888, înregiunea Slatina. 
1894, stabilit la Drăgășani, 
1878, Slatina, Roșiorii de Vede. 
. 1882, Slatina, Roşiorii de Vede.) 
1908, Slatina. 
1909. nise: n oieri 


Herţa lon (Chipară). .... 
ivan Nic. Leţu .....,.. 
Jurca Nicolae, neg. ambulant . 
Măgean lie ,„ e F 
Măgean |. Ilie „ n 


. » . . . . 
. > ù o . > 
. ©. e . e 


Moga M. Maniu ....... 
Moga Nic., neg. ambulant. . 
Mosora lon (Undiţă). ..... 
Munteanu Ion, neg. ambulant . 
Nanu lon à și è 
Peligrad D. à . 
Peligrad D. D. ,„ 4 
P eligrad D. E) “ 
Peligrad D. = 
Peligrad D. vi: 


© - e. . o . . o 
e.. è o o 
i 
[4 
99 
N 


. .. ..: . . . . . . o o 


Peligrad D. Const. „ ER 1884, Slatina, Roşiorii de Vede.%) 
Feligrad D. Iacob „ z 1882, Slatina, Roşiorii de Vede.4) 
târziu se stabili la Râmnic. O. Borela i a avent la Sălişte, unde și-a deschis prăvălie, 
fabricând şi sifon. A decedat în anul 1940, 25 Oct. 
Alţi Sălişteni care făceau negoţ ambulant în Basarabia (cu clopote pentru oi, 
foarfeci de tuns, ploști, cărţi .....), au mai fost: 
Coşa lon Negovanu, 
Herţa lon (Tuca), 
Herţa Petru (Tuca), 
Herţa Oprea (Tuca), 
Roșca S. Savu, : 
Tâmpănariu lon. A 
Peligrad Ilie, neg. amb, ......,. 1816. Incepuse cu o teleagă cn două 
roate, la care era prins un cal 
înşeuat. El şedea pe cal şi bä- 
iatul în teleagă. Abia mai târziu 
poate să mâne şi el doi cai la 
i i o căruţă. -~ l 
Peligrad I. D-tru, neg. amb. . . . . . 1888. Trei fii ai săi, toți negustori, 
- cu proprietăți, sunt stabiliți în 
Piteşti, 


. e > > è e. 


. e > o 
- 
9 
- 
[= 


3 
. 
. Lă Li . . 


e 


1) Un băiat al său, Constantin, s'a stabilit în Pitești, în a cărui piață centrală 
are o prăvălie de fier. 

3) Fiul său s'a stabilit la Şerbănești (jud. Olt), unde are prăvălie şi moşie. 

3) Mort în Sălişte. Fiii săi, negustori, sunt stabiliţi: unul în Alexandria, altut 
în Roşiorii de Vede, al treilea în Câmpina. 

4) Are un băiat stabilit la Stolnici (jud. Argeș) și altul la Piteşti, 


8* 


am AXENTE BANGIŲ 


Peligrad I lpo, geg emb- » >- . + > 1888. Mort de thokr. - S 
i, Peligrad I. Oprea, neg. amh, .. . » » 1888, Mai târziu, ștebilit ig. Pites 
l deschide o mare prăvălie de 
pielărie. De meserie fygese 

a i relar. 
.. Peligrad N. (Grozav). . . , +. + + + 1882, Stabilit în Piteşti. 

Popa Nic., neg. amb.. . . .. . » » » 1892. Piteşti. E ginerele lui Ivan 
Leţu. Mai târziu, stabilit tntg’ 
comună din jud. Muscel, det 
, | i chise o prăvălie de articole 
i piele. Nu mai trăieşte. Are: 
| fată măritată în Câmpulung. 
Popa Toma (al Buşii Nuţii), neg. amb. 1878. Piteşti. 

Puşchila Stan, neg. amb.. . . . . . » 1884, Piteşti, — puţin timp. ; 
Roman Vasile „ n .... . . » 1882, Piteşti. Stabilit R.-Vâlcea.!) 


Roşca Achim, peg. amb. ...... 1882, Tg. Jiu. 
Roşca Petru, peg. amb. ...... 1884, Tg. Jiu. Ambii, fii ai lui: 
Roşca Dumitru, neg. amb. .... „+ 1876, Tg. Jiu. 


Roşca Achim Nic., neg. amb, . . . . . 1890, Tg. Jiu. Fiul lui R. Achim. 
Roşca Dumitru, neg. amb. .. . . . . 1882, Tg. Jiu. 

Roşca D. D-tru (Tocană) neg. amb... . 1894, in regiunea Caracal. 

Roşca P. D-truy, neg. amb, . . . . . . 1882, „ A E 

Roşca N. (Tocăniţă), neg. amb. . . . . 1876, Tg. Jiu. 


Roşca I. (str. Vale) „ noe... 1816, y m 

Roşca |. (str. Ştează) „ w . . . + 1878, Slatina. 

Roşca L lon, neg. amb. .... . + . 1882. Urmașii stabiliţi în Caracal ca. 
i negustori. 


Roşca P. Petru (Tocană), neg. amb. . . 1882, în regiunea Caraçal. 
Roşca S. Ana, neg amb.. . . . . . . 1878, Drăgăşani. 
Roşca Savu. neg. amb.. .. .. . . . 1887, Piteşti, R. Vâlcea.) 


Şandru I (Frit), neg. amb...... . 1880, Drăgăşani. 
Schitea Nic., neg. amb. .... +. . . 1878, Drăgăşani. 
Schitea Iie, ,, ee eee e 1885, Drăgăşani. 
Simian Ghib Ion ...... . . . . 1876. Stabilit in Piteşti cu prăvălie 


de pielărie şi frângherie. Mort 
în Sălişte. Fiii săi: Dumitru, 
Ion, Nicolae şi Oprea au trecut 
în 1887 la R. Vâlcea, înființând 
o fabrică de frângherie, căreia + 
i-au adăugat mai târziu şi úna ` 
: de tăbăcărie. După câţiva ani 
s'au separat, având fiecare an- <` 
l gajați cca 15 lucrători. 
Ce desvoltare au luat unele, se poate vedea dintr'o corespondență din R.Vâlcea, 
publicată nu de mult în Universul, în care se spune că singură firma Oprea I. Simian 
şi Fiii are in serviciul întreprinderii sale cca 600 de angajați. 


1) Are trei băieţi, stabiliți la Cernavoda. 
*) Prin 1886 umblase prin Basarabia cu negoț ambulant, în anul următor îi 
continuă la Piteşti cu marfă dusă de aici, E cumnatul lui Simian N. Nic. 


AOR SĂLŞteNE Pe 


Siin Ghib Nic. seg. ámb. . . . . . 1876, Pitis R. Vâlcaii) 

Sititati |. lot, neg. aib.. .. . . . . 1882, Pitești, R. Vâlcea.) Stabilit mat 
apöl in ultima localitate. 

Simian |. Dumitru, teg. amb.. . . . . 1883, Piteşti, R. Vâlcea.) Stabilit mas 
apoi în ultima lotalttate. 

Simian N. Dumitru, heg. amb., . . . . 1876; Piteşti, R. Välcëa.t) Stabilit mat 
` ; apti în ultima locálitatë: 

‘Simit L Nic., heg. anb.. a.na 1884, Piteşti, R. Vâlcia.b) Stabilit mas 
apoi în ultitia localitate. 

Simian I. Oprea, neg. amb.. . -. . . 1884, Piteşti, R. Valcea?) Stabilit mat 
apăi ti ultima localitate. 

Simian N. lon, neg. arib. .... . . 1892, Piteşti, R. Valcea.) Stabilit mai 
apăl în iiltima localitate. 


1) Moti în 15 Nov. 1899. Soţia: Ada Achim Dragomir (t 1917 ii R. Valcea). 

2) Căsătorit cu Maria Criştiu. A lăsat douä fete: ună; Mărioara, itiătitată dupie 
Sălişteanul stabilit la R. Vâlcea ca exploatator de păduri Nic. Hociotă; alta, Ana, 
măritată după Alemăauţ (f), tot Săliștean, fost comerciant de coloniale în Tg. Jiu, 

3) Fiul lui Simian Ghib Ion. Căsătorit cu Paraschiva lon Șteflea. A Îăsat urmași 
pattu băeţi și trei fete: Dinu, avocat, fost rezident regal; Dumitru (Mitică), absolvent 
al şcoalti sup. de comerţ din Braşov, proprietar àl unei tabtici de tâbăcărie bi R 
VAlces, azi închiriată pentru trebuințele armatei; lacob, inedit in Bututeşii j Tratin, 
proprietar în R. Vâlcea ; Nae, inginer, mort de tânăr în cursul ànulni in tare:și fäcëa 
stagiul militar; Cornelia, soția prof. Gr. Forţu; Aurelia, profesoară şi inspectoară ; 
Paraschiva, măritată după arhitectul Alex. Referendaru dela Monumentelă Istutice, 

4) Fiul lui Simian Ghib Nicolae. Exploatator de păduri. A intiinţat, în tovărășie 
cu; un Francez, Găiac (din Stoiceni, jud. Romanați), Maxim și Nic. Albu (uiltlinii doi 
din Roman) societatea pentru exploatare de păduri „Oltul“, după războiul trecut, 
„Oltul” a fuzionat cu Soc. „Lotru” subt numele „Carpatina“, existentă și azi. i 

A mai avut iatreprinderi forestiere la Turnu-Măgurele şi Craiova (aici cu două 
linii de garaj). Cea dela T. Măgurele a rămas „Carpatinei”'. Moştenitiri : 2 băieţi şi 
4 fete: Ion, expl. de păduri, mai în urmă la Sebeş (Alba); fost deputat și sânatât 
de Sibiu. De prezent în Craiova, unde împreună cu fratele său Dumitru (Mitică) are 
o fabrică de cherestea. Fetele: Mărioara, măritată G. Nedoviceanu (f), fost dir. ta 
B-ca de Scont, sucursala Sibiu; Paraschiva, măr, I. Niculescu, fost prefect, dif. B-cii 
de Scont, suc. R. Vâlcea; Ana, măr. Gogu Ștefănescu, avocat, fost priaiat și senator, 
director la „Carpatina“ ; Lucia, fostă soţie a Dr.-ului Mircea, Craiova. 

5) Căsătorit cu Maria N. Lupa, Fiul său, unicul, Nicolae, trăieşte în București, 
unde are o prăvălie de articole pentru instalaţii electrice. 

©) Căsătorit cu Maria Țintea. Decedat. Copiii: Ion, inginer, se ocupă cu ex- 
ploatări de păduri lə Piteşti; Nae şi Aurel, ultimul inginer chimic; continuă tăbăcăria 
din R. Vâlcea a tatălui lor; Romulus, e moșier la Sărăcinești (j. Vâlcea). Moșia e cum- 
părată dela Derussi, care o moştenise dela C. Disescu ; Fata, Eugenia, e măritată după 
Tică Ştefănescu, primarul oraşului R. Vâlcea. 

- 1) Părăsind begoţul din Piteşti, trecu la R. Vâlcea, unde se apucă şi ti de ex- 
ploatări de păduri. Uns a exploatăt-o la loiteşti, unde a stat red 3—4 ani; alta, iii 
tovărăşie cu Simian I, Nicolae, la Budești (jud. Argeş), luată dela un Lahovari: După 
aceasta, a intrat ca tovarăș la tăbăcăria lui Simian L Nie. (t 1914); 


860 AXENTE BANCIU 


Simian N, Nic., neg. amb. . . . . . . 1888, Piteşti, R. Vâlcea.!) Stabilit mai 
m 3 apoi în ultima localitate. 
Sorescu Stan, neg. amb. ....... 1892, Drăgăşani. 


Stănilă lon (Vălean), neg. amb, . . . . 1898, Tg. Jiu?) 

Stänişor D. (Letu), neg. amb.. . . . . 1876, Piteşti, Roşiorii de Vede.) 
Stänigor D-tro, . n... .. 1920, stabilit la Piteşti. 

Stănişor D. D-tru, neg. amb, . . . . . 1898, Piteşti.t) 

Stănişor D. Oprea. . e... . . . + 1897, sunt fiii celui dintâi, 

Tața D-tru, neg. amb. ........ 1886, Drăgăşani. 

Tunariu Nic., neg. amb. . . . . . . . 1878, Caracal. 

Ureche Ion, neg. amb.. . . . . . . . 1894, Piteşti.) 

Vâlcoiu Ion, neg. amb. ..... . . 1876, Tg. Jiu. 

Zeic Marina, neg, amb. ....... 1878, Drăgăşani. 


Amintisem că un înaintaș al Simienilor, Simian Ghib Nicolae, în- 
cepuse să facă negoț în V. Regat cu opinci. A fost primul articol ce-l 
desfăcea un Săliştean acolo. Opinca a deschis apoi calea și altor pro- 
duse ale industriilor din Ardeal, 

Că s'a început cu opinca, nu e de mirare. O impusese fireşte, 
cererea de acolo, dar o îmbia şi oferta de aici, destul de bogată. Căci 
numai în Sălişte erau, într'o vreme, vreo 20 de inşi care se ocupat 
cu opincăria, li dăm cu numele: 


Cergău Petru, 

Comă Mitiu (Dumitru), 

Comă Nicolae, 

Comă Oaşu Rusu, 

Hanciu P. Const., 

Hanciu P. Dumitru. 

Fraţii: Hanciu D-tru, Nicolae şi Petru, Ultimul stabilit în Câmpulung cu pră- 
vălie de pielărie. 

Hanciu Petru, agiul, 

Mărcosu Ion, 

Păvăluţ lon, 

Păvăluţ Dumitru, 

Picu Goşia Oprea (str. Brata). Primul opincar în Sălişte, 

Popa D. Constantin, 

Popa Mitiu, 

Puşchila Stan, 

Răsoiu Dumitru (Nita), > 

Roşca lordachie (Căpitanu). 


1) Vezi capitolul separat, mai detailat. 

3) Vălean, soţia insă Sălişteană. 

3) Stabilit mai târziu în Roşiorii de Vede ca negustor de pielărie şi fràagherie. 
După moartea lui s'a desființat prăvălia. E inmormâatat la Sălişte. 

4) Are un băiat stabilit, ca negustor, la Piteşti. 

5) Vălean. Ginerele Sălişteanului Ivan Nic, (Leţu). Mort de tânăr. 


ROIRI SĂLIȘTENE st 


Şi toți aceştia voiau să desfacă cât mai multă marfă.. De aci și 
fluxul ei spre regiunile lipsite de calitatea mărfii pe care o oferia ne- 
gustorul ambulant săliştean.?) 

Rentabilitatea acestui articol a determinat, de sigar, pe atâți lo- 
cuitori ai acestei comune să se dedice acestui negoţ, iar pe unii, mai 
întreprinzători, să caute ca, prin întemeiere de tăbăcării proprii, să se 
-emancipeze de subt tutela străinilor, care cu osteneală mai puţină rea- 
lizau câştiguri mai mari decât ei, cei ce băteau drumurile prin ploi şi 
zloată, departe de căminurile lor, 

Socoteala era limpede şi ușoară. O marfă trecută prin prea multe 
mâni, nu poate fi ieftină, fiindcă fiecare. intermediar trebue să câștige 
la ea. În cazul nostru, câștigă şi vânzătorul pieilor brute, și cefereul 
sau cărăuşul care le transportă la fabrică, și fabricantul, şi angrosistul, 
gi detailistul, Prelucrând însă pieile în fabrica proprie, pe lângă că se 
dă pâne atâtor Români angajaţi în serviciul fabricii, se reduce simţitor 
şi costul produselor fabricate, evitându-se atâtea cheltuieli fără rost şi 
eliminându-se câștigurile intermediare, care le urcă preţul. Aceasta a 
și fost raţiunea întemeierii tăbăcăriilor săliștenești în V. Regat, — cele 
mai multe ființânad în R, Vâlcea, spre care gravitară în deosebi Săliştenii, 

Cel dintâi Săliștean trecut la R, Vâlcea a fost I. Martin (Martinescu) 
Pintea ,.,., la început ca băiat de prăvălie, apoi independent, cu co- 
mert de băcănie, 

Deodată cu el, a trecut Carpaţii şi Dumitrescu Nic,, stabilindu-se 
la Bujoreni, unde şi-a deschis o cârciumă şi unde a și murit.) 

După aceștia au urmat Hanciu Ion și Nicolae, angajaţi în prä- 
vălia lui Pintea, Nicolae a fost şi moștenitorul prăvăliei acestuia care, 
la bătrâneţe, se călugări la mânăstirea Stănişoara (j. Argeș), unde e și 
înmormântat, Hanciu Ion, după trecerea prăvăliei în proprietatea fra- 
telui său, s'a lăsat de negoţ luând în arendă o moșie la Căzăneşti 
{j Vâlcea), continuând de aci incolo cu exploatările de păduri, uneori 
singur, alteori în tovărășie ca Simian N, Dumitru, realizând frumoase 
câștiguri. Dar dornic de a cunoaște lumea, toate aceste "câştiguri le-a 
irosit pasiunea călătoriilor. A fost prin Italia, Franţa, Anglia, Africa, 
Indii, A murit înainte de izbucnirea războiului în Cluj, unde avea pe 
fiică-sa, Foca, măritată după funcţionarul de bancă Neagoș, iar după 
moartea acestuia, după Ionel Crişan, prof, la Acad, de Muzică, 


1) Marfa şi-o procurau parte dela tăbăcarii Lascu Andraş şi Bucişan din Sălişte, 
parte o aduceau din Braşov, Odorheiu, Mediaş și Sibiu, — mai ales prin arate 
sibian Kabdebo. 

` 2) Căsătorit cu Sălişteana Beju Lina. 


i 5 
aa AXENTE BANCIU Eu „XR 


La 1886, mai trecură frontiera doi fraţi ai Hănceştilor: Dumitru 

(cei mai mare) și Constantin (cel mai mic dintre fraţi), înființând W 
Râmnic prima lăbăcărie având de tovarăș specialist pe Moritz Schlandt 
din Braşov. Tovătăşia a durat până la izbucnirea războiului trectit, 
când Schlandt s'a retras la Braşov, rămânând cu fabrica numai fra 
Hanciu, care, mai târziu, incă s'au separat, tăbăcăria rămânând 
Constantin — ai cărui moștenitori o continuă și azi — iar Dumitru: 
preluând fabrica de cherestea a fratelui său lon, — întreprindere ci 
funcţionează şi azi, condusă de urmaşii săi. 
. Succesele acestora au deșteptat și ațâțat apoi alte și alte di 
care se cereau valorificate. Așa se încălzesc ambițiile și aşa intră 
arena emulaţiei: Simienii, Roman Vasile, Răcuciu Ion, Herţia Petru; 
Şteilea Nic, (ultimii doi veniţi dela Pitești cu meseria curelăriei) şi Loj* 
niţă Nicolae (tot suralar, venit la Sălişte din părțile Abrudului), Lupa 
Nicolae.?) ; 
` Magnetul pildei cuceritoare ademenește in curând spre capitali 
Vâlcii şi pe Bloţ Petru, Dumitru, Maniu şi Nic. care se indeletniciau 
cu confecționarea de brâne, îlanele, „bete“, abagii,.. angajând la lucri 
fete din Sălişte și jur (la tăbäcării erau vreo 20 de băieţi sălişteni an< 
gajaţi ca ucenici), creind in felul acesta și altor consăteni ai lor posi 
bilități de câştig şi de un traiu mai omenesc. 
Şi tot atras de reuşita Săliştenilor stabiliţi aci a trecut la Râmuid gi 

şi Popa Const, care înfiinţă o nouă fabrică de tăbăcărie, în tovărăşiă 
Sasului din Sibiu Kleinrath Friedrich, de care despărțindu-se mai tâtăiu, - 
a preluat băcănia lui Hanciu Nic., iar după moartea moștenitorului lui i 
Kleinrath, tăbăcăria acestuia, 
„ Primii curelari: Șteflea Nic, Herţia Petru, Predovici Aita 
din Amnaș, Krefel Iosif, un German românizat, Abrudeanul Almăşas . 
Nic, (care avea de soţie pe Sălișteanca Măgeanu Maria), au învățat ` 
meseria la Abrud — la sfatul lui Şaguna — curelarii sași din Sibia 
nevoind să-i primească ucenici, ca să nu le poată face mai târziu con- 
curenţă. Materialul necesar meseriei lor şi-l luau dela Simieni şi Han- ~ 
cești, i 


1) Un băiat al lui, Mircea, e inginer. bă 

3) După vreo 3—4 ani, Lojniță s'a retras la Săliște. Răcuciu a murit, rământad “a 
en tăbăcăria numai Șteflea Nic., care şi-a luat apoi de asociat pe Nicolae Lupaș, care-i 
devenise ginere. După moartea lui Șteflea Nic., tăbăcăria a moștenit-o fiul său Con- . 
stantin (Costică), care după câţiva ani a lichidat-o. Iar Lupaș Nicolae și-a înființat o 
fabrică nouă, pe care o conduce și azi. 


ROIRI SĂLIŞTENE ; dk 


NICOLAE N. SIMIAN 


E singurul bărbat supraviețuitor al Săliștenilor negustori care 
acum 60—70 de ani trecuseră Carpaţii cu căruțele încărcate de marfă 
ca, după câţiva ani de negoţ ambulant, să se stabilească în capitala: 
județului Vâlcea, unde aveau să-și dea măsura spiritului întreprinzător 
a energiei şi capabilităţii lor. De aci și informaţiile mai bogate relativ- 
la întreprinderile și realizările acestui membru al numeroasei familii 
Simian, el fiind nu numai martorul ocular, ci un factor activ în crearea. 
şi desvoltarea industriilor legate de numele Săliştenilor. 

N. N, Simian !) fusese iniţiat în negustoria ambulantă încă la vârsta. 
de 12 ani, când tatăl său, Nic. Ghib Simian, care nu știa carte, ince- 
puse să-l ia cu sine în drumurile sale prin „Țară“, ca să-i poarte so- 
cotelile. Piaţa de desfacere era mai ales Piteştii, iar marfa pe care o- 
duceau de aici acolo consta din: ploşti şi articole de frângherie şi pie- 
lărie, Acest negoţ ambulant îl continuară până -fn anul 1890, când tå- 
nărul Nicolae Simian se stabili la Râmnic Vâlcea, unde, impreună cu: 
fratele său mai mare Dumitru, înfiinţară o fabrică de ploşti, existentă. 
şi azi, aducând ca specialişti trei fraţi Wermesch din Reghin, care au: 
şi rămas definitiv în Râmnic. Dela aceştia au învăţat apoi meseria și-: 
câțiva ţărani din jur, 

Prin 1902, fabrica, rămasă unui urmaș al fraților Wermesch, a fost. 
predată lui Fritz Bendig din Brașov, (un fin al noului proprietar), care 
se căsătorise cu o Româncă și care continuă s'o ţină în funcţiune, 

După ce se retrase din afacerea aceasta, înființată, angajând ca- 
specialist pe Gavril Szenei din Vinţ, o cuțitărie pe care însă, după 
vreo patru ani, nerentând, a lichidat-o întemeind în locul ei o piep--— 
fenărie, având ca specialişti trei fraţi Lenghel de pe la Turda. 

Noua afacere mergând bine, a continuat-o vreo 15 ani, putând să 
acopere din câștigul ei şi deficitul cu care s'a soldat fabrica de cuțite. 

Concomitent cu aceste întreprinderi, prin 1904 a deschis şi o fa- 
„brică de pălării, angajând ca oameni de meserie pe Fritz Gosch cu 
doi băieţi și câțiva lucrători sași, toți din Făgăraș. După vreo doi-trei. 
ani insă toţi aceştia au fost înlocuiți cu Români, sub conducerea lui 
Gheorghe Balteş din Ocna Sibiului, care învățase meseria la pălărierul: 
Tischler din Sălişte. Unul dintre tinerii țărani angajaţi atunci ca lu-: 
crători, Alexantiru Stanca din Bujoreni, practică şi azi meseria. 

„Cloşurile” (materialul alb, neprelucrat) le aduceau din Monza: 
(talia), Periamos (Banat), Praga (firma Fluss), Viena (Brüder Boehm) de- 
unde aduceau, prin firma I. Comşa şi Fiu din Sălişte şi panglicele på-- 
läriilor, Făcea și potcapii. 


1) În 18 Aug. a. c. a împlinit 78 de ani. 


Bă AXENTE BANCIU 


Rentabilitatea acestei intreprinderi se poate deduce din cantitatea 
pălăriilor pe care le desfăcea: cam 50.000 bucăţi anual, dintre care 
circa 40.000 se treceau în sărbătorile Paştilor, sezonul principal. Se 
“trimiteau : la Curtea de Argeş, Pitești, Câmpulung, Horez, Drăgășani, 
“Caracal, Călăraşi, Tg. Jiu, Medgidia, — chiar prin Moldova aveau mu- 
șterii, Se dedea de lucru unui personal de vreo 15 inși, între care 
5 specialiști, 

Din această întreprindere N. N. Simian s'a retras în 1916, la in- 
trarea României în războiul mondial, 

Prin 1908, în tovărăşie cu Ion Al. Şteflea, tot Săliştean, s'a apucat 
apoi de tăbăcărie, Tovărăşia a durat vreo 14 ani, 

Calitatea produselor ieşite din atelierele „/Fabricei de tăbăcărie, 
-opincărie şi pălării de pâslă“ Nic. N. Simian și Comp. R. Vâlcea, — 
o atestă un „preţ curent” care-mi căzu în mână şi care are imprimate 
pe el următoarele distincţii : 

Medalia de aur dela Expoziţia din Craiova, 1898. 

Medalia de bronz dela Expoziţia din Paris, 1900, 

Menţiune onorabilă dela Expoziţia agrară din 1904 şi 

Diploma de colabr. cu plachetă dela Expoziţia gen. Română 
-din 1906, l 

In „prețul curent“ se specifică următoarele articole: Opinci ne- 
făcute, diferite calităţi, 

Piei tovale, 

Piei blauculeţe ; piei blancuri, negre și galbene, pentru curelărie, 

Opinci făcute pe calapoade încreţite, vârjovite sau cu ţinte, 

Opinci făcute pe calapoade naţionale, căptuşite cu postav, 

Curele albe (nojiţe) şi negre pentru cai și pentru boi, 

Pălării ordinare de miţe pentru copii. 

Pălării de pâslă fină, model Sibiu, 


+ L] 

Intensificarea activităţii tăbăcăriilor reclamând pentru necesităţile 
tăbăcitului pieilor tot mai multă coaje de brad, se face tot mai apre- 
ciată, fiind tot mai necesară, o altă foarte rentabilă indeletnicire: ex- 
ploatarea bradului. Așa se explică multe arendări şi exploatări de pă- 
«duri din partea Săliştenilor, 

Pe Nic. N, Simian îl găsim încă din anul 1891 îndeletnicindu-se 
şi cu această ocupaţiune. La început în asociaţie cu fratele său, mai 
târziu singur, 

Prima pădure exploatată de ei, în curs de trei ani, a fost cea 
din Vlădești (j. Vâlcea) a lui Ghiţă Vlădescu, A urmat apoi, în 1893, 


` ROIRI SĂLIŞTENE ss 


pădurea lui Nicolae Temelie din Bujoreni (Vâlcea), arendată pe 10 ani. 
A treia pădure exploatată în tovărășie cu 'fratele său a fost cea -din 
GGenuneni (Vâlcea), luată 1/2 de el înainte de războiu cu 55.000, iar 
a doua 1/2 luată de fratele său, după războiu, cu 250.000 de Lei. 

In asociaţie cu consăteanul său Const, Hanciu a exploatat pădu- 
rile: lui Oromolu din Slăvitești (Vâlcea), a lui Mih, Melinescu din 
Bercioiu (Argeș) și a lui Ion Popescu, tot din Bercioiu. 

Singur, fără asociat, pădurile lui Ion Roșca işi Gh. Stroia din 
cătunul Zroian (Vâlcea), a lui Gh, Stănescu din Ocnele Mari (Vâlcea), 
a lui Iorgu Olănescu și Gh, Stroia din Păușești-Sărăcineşti (fostă a lui 
C. Disescu, dela care o moștenise ginere-său Derusi), a avocatului 
Tănăsescu-Govora din comuna Bunești (Vâlcea), a lui C. Disescu din 
Orleşti (Vâlcea). Apoi o pădure din Creminari, alta, dela Stat, din Fe- 
deleşoia şi a treia din Sărătrucel, a unuia Greu (toate trei în jud. 
Argeș), | 

A mai finanțat apoi exploatarea pădurilor comunelor Roşia Să- 
sească, Daia şi Vurpăr (toate in jud, Sibiu), având ca oameni de în- 
credere şi tovarăși pe Dumitru Sârbu şi Văleanul Ion Salomie, 

Concomitent cu aceste exploatări, înființă și o fabrică de tâm- 
plărie, în Sibiu, str. Șaguna, existentă și azi și condusă de unul din 
tovarășii iniţiatori: Ion Baciu. (Ceilalţi tovarăşi fuseseră: D. Sârbu, 
D. Herţia şi Văleanul I, Salomie-Halmaciu). 


Azi, N. N. Simian a revenit de unde a plecat, Dintre toţi Si- 
snienii plecaţi în ultimele decenii ale veacului trecut peste vechea fron- 
țieră, el e singurul care a ţinut ca zilele bătrânețelor să şi le trăiască 
„acasă“, în Săliştea căpilăriei şi tinereţelor sale, punând zel și miult 
suflet — chiar la vârsta sa înaintată — nu numai în însărcinările care 
i se dau din partea comunei, ci și, din proprie inițiativă, pentru tn- 
dreptarea celor ce se cer indreptate: a stricăciunilor, lipsurilor sau de- 
fectelor estetice care supără ochiul în cuprinsul comunei sale natale. 
Zic, pune suflet în toate lucrările sale, fiindcă ceea ce face, nu face 
pentru vreo remuneraţie, ci pentru mulţumirea sa sufletească, din in- 
demnul omului de bine, care ar dori să-și vadă comuna ide naştere 
mereu progresând, nu regresând. 

Indemnul de a pune umărul unde simte că ar sia fi de folos, 
s'a vădit de altfel şi în alte ocazii, când nu s'a mărginit numai la aju- 
torul contribuției priceperii şi experienții sale, ci s'a tradus în jertfe 
bănești considerabile. Astfel, în anul 1921, după moartea fiului său în 


„008 AXENTE BANCIU ; 


ptibėgia din Moldova, în timpul tăsboialui trecut, fate o donație re 
10.000 let Desprţămâatului „Astra“ din Sighet, despre cate vorbeşti 
următoarea adresă de mulțumită, primită dela Comitetul sentral a 

„Astrei“ : 


Asociațiunea pentru lit. rons şi cultüta pop. rom, 
Ne, 1095/1921 Sibiu, 21 Octotavtie 1921 


Mult Stihate Domnule, 


Avem onoare a VA face cunoscut, că adunâtea generală a „Asotiaţiunil”, țintă 
în Sighetul Maramureşului, la 28 şi 29 August á. c, a luat act cu ò deosebită ful". 
țuthire de frumosul gest, făcut de D-voastră prin donația de lei 10.000, destinată . 
pentru infiițarea unei biblioteci regionale în numitul oraş dela granița nordică. s $ 
Românismului, k 

Adunarea generală a hotărit ca Biblioteca aceasta să poarte numele iubituluť.. 
D-voastvă fiu Valer, mort în refugiul din Moldava, în anul 1917 şi să se administřež®. 
după un regulament special de către despărțământul Sighet al inatituțiunii naâstre. : 

Aproape toate cărțile pe seama acestei biblioteti sunt ptocurate şi trânspusăi, . 
la destinație. Restul lor, până la epuizarea intregei sume ce ați dăruit, se va procure > 
în timp apropiat, coimpletându-se şi cu cărți din editura „Asociaţiunii“, E 

Frumoasa D-voastră donaţie este, prin nobila destinațiune ce i-ați dat, una 
dintre jertfele cele mai plăcute lui D-zeu, aduse pe altatul culturii Neamului nosttii, 
in părţile cele nai expuse iniluinţelor străine. Š 

Ea va păzi sufletul tinerelor noastre generații de primejdia Înstrăinării, le “a : 
da neintrerupt hrană aleasă sufletească şi prin aceasta, amintirea iubitului D-voastră : 
tiu Valer va fi perpetuată pentru toţi vecii. i 

Exprimându-Vă deodată cu mvilţurhireă adunării generale, și mulţumita comi- n 
tetului nostru central, 1penbăn), asigurându-Vă de deosebita stimă şi consideraţia 
ndăstră. 


(es) BÂRSEANU L. $. (ss) ROMUL SIMU 
prezident. setretat. 


D-sale Domnului 
Nicolae N. Simian, proprietar 
R. Vâlcea 


La doi ani după această donaţie, în 1923, an alt dar se adaugă 
celui precedent, de astădată pe seama comunei sale natale, pentru ta- 
zestrarea cu un nou altar — în valoare de 45.000 lei — a bisericii 
„Foltea“, — altar pictat de pictorul Dumitru N. Cabadaieit, 

lar după alţi doi ani, la 1925, dăruieşte şi Bisericii fari din cen- 
trul comunei un amvon nou, 

Sunt fapte care ies din comun și care, împreună cu ERTER À 
ştigate prin creiarea sau românizarea industriilor pe care lea condi, 


8OIRI SĂLIȘTENE 867 


caracterizează sufletul omului de bine şi de ispravă N. N. Simian, tipic 
reprezentant al vechilor Sălişteni, care au creiat faima şi numele bun 
al comunei dela poalele Foltei, — al generaţiei care, abandonând oie- 
ritul, cu o stăruinţă de admirat, a înfiripat şi dus la o înflorire ne- 
sperată negoţul, meseriile şi atâtea industrii, făcând urmaşilor posibilă 
imbrățişarea carierelor intelectuale, ilustrate mai apoi de atâtea valori - 
câte nu a dat nicio altă comună rurală din cuprinsul teritoriilor lo- 
cuite de Români. l 


Sălişte, Iulio 1944, . 
AXENTE BANCIU 


CRONICI 
LA CATAFALCUL PROFESORULUI PETRE GRIMM 


Intristată adunare, 


Ne-am adunat, rude şi prieteni, colegi și elevi, în jurul acestui: 
catafalc ce se ridică, acoperit de florile recunoştinții și dragostei, printre: 
lumânări de jertfe și în fumul prinosului de tămâie; ne-am adunat c 
sufletele înnecate in amar ca să privim, pentru cea din urmă dată, 
spre cel ce zace „fără glas și fără suflare” înaintea ochilor noștri îm: 
păinjeniţi de lacrimi, spre cel care a fost Profesorul Petre Grimm. 

Ne-am strâns din nou, în tinda acestui templu al culturii, pro 
fesori și studenți, ca să ne luăm rămas bun pentru totdeauna dela cel. 
pe care ne obişnuisem să-l credem de-a-pururi între noi, dela „Tata: 
Grimm”, În numele Facultăţii de Litere, din care el a făcut parte, în. 
numele institutelor de cercetări ştiinţifice la care a colaborat, şi tăl- 
măcind simțămintele de adânc regret ale colegilor, colaboratorilor, = 
prietenilor și admiratorilor săi, neputinciosul meu glas încearcă să ro- `: 
stească aici acea „laudatio funebris“ care — după obiceiu — întovără- |: 
şeşte din partea celor rămași pe cel care se duce în lumea umbrelor, ` 

Vai, simt cât de zădarnică încercare e să cuprinzi în cuvinte, . 
oricât de sincere, oricât de simţite ar fi ele, ceea ce nu se poate nici- ` 
odată reda: durerea adâncă a celor ce rămân la marginea mormân- 
tului şi copleşitoarea măreție umană a celui care a apucat calea cea 
- fără de întoarcere, l 

Ce vorbe alese și meștesugit imbinate ar putea zugrăvi aievea ` 
amarnica noastră tristețe și sbuciumul neputincios al sufletelor noastre ` 
în faţa nemiloasei ursite ? Decât orice cuvântare, glasul înmărmurit . 
pe buze va putea striga mai tare spre ceruri cumplita noastră des- . 
nădejde, 

Şi ce cuvânt ar putea fi vrednic de vieaţa, laptele și caracterul 
profesorului şi prietenului pe care-l deplângem ? 

Născut la 22 Febr. 1881, în Bucureşti, Petre Grimm a fost nu 
numai după locul de naştere ci şi cu sufletul Român. Cu o educaţie 
aleasă primită în sânul familiei și în şcoala românească, ela iubit 
sincer şi adânc neamul românesc, A iubit acest neam cu toate virtuțile 
şi scăderile lui, integrându-se într'insul prin dulcii ani de copilărie la ţară, - 


LA CATAFALCUL PROFESORULUI PETRE GRIMM 86% 


petrecuţi între frumcşii şi bunii țărani ai acestui pământ, prin duioasele şi: 
trainicele prietenii închegate pe băncile școlii, în liceu şi universitate, 

Ca bărbat, şi-a inchinat vieaţa învăţământului românesc. Era şi 
firesc la dânsul care ardea de dorinţa de a se instrui și instrui pe alții. 

Cine n'a rămas fermecat de vraja învățăturilor lui, împărtășite: 
atât de simplu, atât de natural? Cine n'a fost vrăjit de farmecul po- 
vestirilor lui ce purtau pecetea sclipitoarei lui inteligențe ? 

Profesor la liceele din Tg.-Jiu, T.-Severin, Târgoviște și Mănăstirea: 
Dealului, la începutul carierii sale didactice, prin cultura sa vastă şi. 
temeinică în domeniul limbilor și literaturilor occidentale, Petre Grimm. 
se desemnează, apoi, singur ca cel mai potrivit profesor de limba şi 
literatura engleză la. Universitatea noastră românească din Cluj. A fost: 
o mândrie a Facultăţii noastre. Generaţii de studenți, studente și de in- 
telectuali, din Cluj și Sibiu, l-au avut ca maestru și animator, Bogatele - 
lui cunoștințe, minunatul său dar de a intui esența lucrurilor, subtilul: 
său simţ de literat l-au ajutat să dea culturii românești nepreţuite con- 
tribuţii la înţelegerea și pătrunderea fenomenului literar. Petre Grimm 
a fost, însă, şi un nesecat izvor de informaţie în câmpul atât de vast al: 
filologiei şi literaturii comparate. Conducătorii Muzeului şi Dicţionarului: 
Limbn Române vedeau într'ânsul pe cel mai bun şi sigur sfătuitor. Dar: 
care dintre noi, student sau coleg, mai tânăr sau mai în vârstă, n'a. 
simţit, în nenumărate rânduri, nevoia să alerge, în probleme de limbă. 
şi stil, la sfatul lui totdeauna preţios și lămuritor? Aşa a fost Petre 
Grimm învățatul şi profesorul. Dar neîntrecutul profesor a fost. în- 
trecut de om. 

Ca om, ela întrunit idealul de umanitate. Dacă am vrea să-l 
asemănăm cuiva, gândul nu ne poate duce decât la Grecii antici — 
armonioasă sinteză a caracterului nordic cu temperamentul sudic — 
despre care bătrânul preot egiptean se exprimase atât de plastic şi atât. 
de nimerit: „Voi, Grecilor, sunteţi veșnic copii“, Buniătatea senină a 
lui Petre Grimm se imbina fericit cu firea lui mereu iscoditoare. Sincer” . 
şi modest, sobru şi fără pretenții, prietenul și colegul nostru ascundea 
sub haina nepăsării o comoară sufletească. Grijile şi ideile îl frământauw 
în tăcere — dar nu pentru sine, ci pentru ceilalți: familie, elevi, prie- 
teni, Spiritual şi de un humor autentic, întreaga lui fiinţă însenina pe- 
toţi, făcându-i mai buni, mai umani, l j 

Durerile lui — și a avut destule | — le ținea ascunse in tainele- 
sufletului, Acest suflet a ştiut, mai presus de toate să iubească. Petre 
Grimm şi-a risipit sufletul in iubire pentru tot ce era bun și frumos, 
A iubit şi a fost iubit, 

A cultivat prietenia ca nimeni altul, preţuind acest atotputernic: 
sentiment uman ca un suprem dar dăruit oamenilor de zei. A reușit. 
să păstreze prieteniile în orice împrejurări, fără a jigni sau nedreptăţi 
pe alții. N'a urit pe nimeni, cel multa disprețuit, iertând, pe cei ne-- 
trebnici, A osândit, în schimb, fățărnicia, minciuna şi falsele podoabe, 
Sobrietatea și modestia lui Petre Grimm ajunseseră proverbiale. Nimic 
din ceea ce era de prisos sau vorbărie goală nu putea să-i facă plăcere, - 

A dorit tot timpul să nu fie spre povara nimănui, cerând dela 
soartă o trecere din vieaţă fără suferințe pentru sine, dar mai ales- 


„10 C, DAICOVICIU 


pentru cei din jurul lui. Şi zeii au ascultat ruga acestui olimpia : 
-Al lor: trecerea Styxului i-au făcut-o ușoară şi scurtă, lăsându-i, taty. 
-ca unui filosof antic, să-și vadă şi imbrăţișeze în preajma des; i: 
-supreme pe unii dintre prieteni, n sd 

Destinul, însă, care e mai presus de zei, nu i-a îngăduit skg 
vadă pe toţi cei dragi — căci dacă Ja căpătâiul lui a veghiat, tmprew 
„cu prietenele, cea mai iubitoare soţie, totuşi, ochii lui, deschizânduegi 
pentru ultima oară, au regretat de-a nu vedea pe cineva, pe ota m 
dragă dintre ființe. Sic erat in. fatis. ., 

Şă stârşim, întristată adunare, închinându-ne memoriei acs 
neuitat prieten al nostru care „s'a dus dela noi” şi să mărturisim 
preupă cu istoricul antic: pen 

Dacă există un loc pentru sufletele celor buni, dacă sufletele alesă,: 
după cum socotesc ințelepții, nu se sting odată cu corpul, atunci $k 
tu, Tată Grimm, odihnește în pace, iar pe noi şi familia ta cheamă-mfi; 
“dela tânguirea neputincioasă şi dela bocetele zădarnice la admiraţia: 
virtuților tale... Mai curând să te cultivăm prin laude nemuritoare şi: 
prin silința de a-ţi fi asemenea. Acesta-i supremul omagiu, ce se che 
vine ție... i 


Au trecut zece ani de când Lucian Blaga ne-a dat ultima laf 
.dramă, acel minunat Avram lancu, plin de energie și de poezie tragică; 
în care cel mai curat și mai complet erou al nostru a fost înălţat în: 
“Olimpul mitului, acolo unde numai zeii au drept să locuiască, De 'atundi 
scriitorul român a umblat pe drumurile, atât de iubite de el, ale filo 
sofiei, continuând construcţia sistemului său; a poposit la fântânile.: 
poeziei, publicând două volume de versuri (La curțile dorului şi Ne»; 
«bănuitele trepte), pline de aceeaşi prospeţime a inspiraţiei, pe care & 
dovedit-o cu fiecare culegere ; dar nu ne-a mai surprins cu nici o dramă, ` 
Mărţurisim sincer că, dacă am urmărit drumul din ultimul deceniu al- 
poetului cu acelaşi interes, pe care l-am avut totdeauna pentru mani» 
“festările lui, din primul moment al apariţiei acestui original risipitor de 
frumuseți în câmpul literaturii noastre, nu ne-am putut înfrânge regretul 
de_a constata părăsirea unui domeniu al creaţiei, de eare am legat 
„cele mai mari nădejdi și pe care l-am prețuit mai mult decât pe ori-. 

care din bogata sa operă. L-am prețuit nu numai din slăbiciunea pe. 
«care am avut-o totdeauna pentru teatru, nu numai din dorința de a 

vedea implinindu-se cel mai dureros gol al literaturii noastre, lipsită. 
„de o producţie dramatică la înălțimea geniului creator al acestui popor, . 
.dar şi din convingerea puternică despre valoarea acestei opere. Teatrul ` 
lui Lucian Blaga nu este prin nimic mai prejos de filosofia și poezia 
lui ; dimpotrivă, ni se pare că are unele privilegii faţă de celelaite două, 
care ar trebui să-l inalţe în aprecierea noastră. Purtând adânc impri- 
mată în structura lui pecetea personalității autorului, el are misiunea 


1) Piesă în patru acte. Sibiu, 1944, Editura Dacia Traiană. 


LUCIAN BLAGA: ARCA LUI NOE. . m 


de a tntrupa în mit, in acțiunea şi personajiile dramei, ideile care este 
firesc să fie ținute în filosofie în domeniul abstracțiunei, iar în poezie 
să fie îmbibate de seva lirică, E. adevărat că, într'o mai mare măsură 
decât la alţi scriitori, la Lucian Blaga cele trei moduri de expresie se 
întrepătrund, sunt atât de intim concrescute din aceeași rădăcină, tacât 
unul nu poate fi înțeles fără celalalt, Totuşi, acela care îndeplinește 
în mod mai complet funcțiunea de coordonare a potenţialităţilor sale 
creatoare ni se pare că este teatrul său. Lucrul acesta n'a fost inteles 
decât de puţini dintre numeroșii cercetători ai operei lui Lucian Biaga. 
De altfel, în general, teatrul să unu s'a bucurat de înţelegerea pe care 
o merita și de care s'a impărtăşit, după refuzul dela început, intr'o 
așa de largă măsură, poezia şi filosofia sa. Fără să-l neglijeze, aici 
monografiile asupra scriitorului, nici istoriile literare, nu i-au dat locul 
cuvenit în ansamblul operei sale și al literaturii noastre ; iar în ce pri- 
veşte scenele noastre, cu foarte puţine și palide- excepţii, în loc să-l 
servească, mai mult au contribuit la îndepărtarea de el, la ignorarea, 
sau, ceea ce este și mai regretabil, la falsa lui înţelegere. Toate acestea 
n'au putut înfrânge admiraţia pentru acest teatru a celor câțiva iniţiaţi, 
admiraţie care ia aproape formele unui cult. Ei așteaptă cu răbdare 
regisorul care, cu bagheta lui magică, să dea legitima vieaţă a scenei 
acestui joc sacru, acestor personajii, care până acum ne-au dat delicii 


mai mult între cei patru pereţi ai cabinetului de lectură; și nimic nu-i 


bucură mai mult decât apariţia unei noi opere dramatice a scriitorului. 

După o trecere de zece ani ne-a fost dată din nou o astfel de 
bucurie, în momentul când ne așteptam mai puţin, în toamna aceasta 
de. grele încercări, lipsită atât de mult de bucuriile pure ale artei, Noua 
dramă se numeşte Arca lui Noe şi a ieşit de sub teascurile editurei 


Dacia Traiană” din Sibiu, care şi-a câștigat așa de mari merite prin 


editarea Operei dramatice complete a scriitorului,, 
Cele mai importante din piesele lui Lucian Blaga au transpus pe 
partitura jocului dramatic momente cruciale din trecutul nostru, acele 


crize în care frământarea spirituală ia asemenea proporţii, încât se- 


“poate desprinde din sânul lor eroul și mitul, Un astfel de moment cata- 
clismic a fost ales şi în Arca lui Noe, cu deosebirea însă că, de astă- 
dată, momentul are o valoare universală ; nu este al unui singur popor, 


ci al tuturor ; nu este nici chiar numai al trecutului, — cu toate că | 


dintr'o cochetărie de scriitor, care-și maschează intenţiile, ni se 
spune că acţiunea se petrece „în preistorie“, — ci şi al viitorului, căci 
o pedepsire a lumii pentru păcatele ci se poate petrece oricând. Intra- 
devăr, piesa cuprinde unul din cele mai mari mituri ale umanității, 
cunoscut din Biblie sub numele de potopul lui Noe, pe care nu ştim 
să-l mai fi dramatizat cineva. Lucian Blaga nu l-a luat însă aidoma din 
Biblie, ci așa cum a fost interpretat de imaginaţia poporului nostru, Se 
ştie că ` folclorul “nostru — ca de altfel folclorul tuturor popoarelor — 
este un furnicar de mituri, unele păstrate în întregime, altele fragmentar, 
sau transformate așa de mult, încât de abia mai poţi recunoaște în ele 
motivele de circulaţie universală ; altele, în sfârșit, creaţii cu totul noi. 
Ua studiu temeinic al acestei mitologii nu sa făcut incă; încercările 

de până acum, începând cu interpretările fantastice ale lui Atanasie 


i 


872 I, BREAZU 


Marienescu şi până la unele lucrări destul de recente, sunt departe de: 
a fi explorat cum se cuvine un domeniu atât de interesant. Preţioase. 
sugestii în această privință ne-au venit tot dela Lucian Blaga, care a: 
scotocit cu mare plăcere patrimoniul nostru popular în căutarea acestor 
comori, nu numai pentru a le studia, ci și pentru a le rotunji și umple: 
de rezonanţă artistică, procedeu utilizat de toţi marii creatori ai lite-: 
raturii universale. Deschizând volumul său Despre gândirea magică, 
aflăm la pag. 84—85, reprodusă după Tudor Pamiile, o interpretare a 
mitului lui Noe, care, in linii mari, cu unele modificări impuse de ne- 
cesităţi artistice, formează schema acţiunii din Arca lui Noe. Această 
interpretare românească a mitului l-a apropiat de noi, ni l-a făcut 
familiar. Bine a făcut Lucian Baga că a ţinut seama de ea; tot așa 
cum bine a procedat atunci când, urmând pilda folclorului nostru, des: 
întâlnită mai ales în colinde şi în legende, a umanizat figurile biblice, 
le-a încarnat în fire, în haină și în mediu românesc, Artiştii literaturii ` 
universale au simţit totdeauna o sfială în a aduce pe Dumnezeu pe.. 
scenă ; şi nici n'au reușit decât în fcarte rare cazuri. Cu Diavolul.a 
mers mai ușor. la folclorul românesc întâlnim însă adeseori pe Dum- 
nezeu umblând printre oameni, travestit ţărăneşte, luând parte la ne 
voile lor, pe care uneori le îndreaptă prin miracole, dar de cele m 
multe ori le vindecă numai prin înţelepciunea unuia mai bătrân, 
păţit. E o divinitate de care nu ne cutremurăm, pentrucă o simți 
atât de aproape de noi, atât de omenească. In drama lui Lucian Biag: 
Dumnezeu este de asemenea. un țăran bătrân, un Moș în opinci, ves 
de undeva la Noe, ţăran și el cu familia și rosturile lui. Toată acţiune 
se petrece într'un sat de munte în care recunoaștem cu toții sate! 
noastre, desprinse însă din istorie, numai cu atâta coloare locală câi 
este necesară să ne recunoaștem în ele şi de câtă este nevoe pentru 
acţiunea mitului să îmbrace acel realism de care drama are nevoë 
pentru a trăi, ca peştele de apă şi pasărea de aer, i 
Un alt aspect așa zicând local al piesei este bogomilismul 
De altfel însăși legenda românească face parte din ciclul legendelor bö 
gomilice, atât de răspândite la noi, în care Dumnezeu este într'o vegni 
luptă cu Diavolul. Lucian Blaga a mai întrebuințat și în alte drame ale: 
lui motive bogomilice, E! le simpatizează, credem, nu numai din motive. 
ideologice — în toată creaţia lui „pământul“ este într'o continuă luptă. 
cu „cerul“ — ci şi pentrucă îi ofere, îndeosebi în dramă, mari posi- 
bilități artistice. Ele dau intensitate atât luptei interioare a per- 
sonajiilor, cât şi conflictului dintre ele. Una din axele dramatice ale 
noii lui drame este veşnica concurenţă dintre Moşul și Nefârtate (Dia- 
volui). „Eu sunt umbra Moșului, umbra celui ce trecu astăzi de dim 
neaţă pe-aci. Viu şi eu de-aci și de mai departe. Tot pe urmele lui,,,“ 
spune Nefârtate soției lui Noe. Este un text de autentic bogomilism, 
Şi el nu este singurul. Se 
Din toate cele de mai sus sar putea deduce că autorul are me- 
rite reduse în transpunerea dramatică a acestui mit, Dar ceea ce am. 
amintit aici sunt numai un schelet, care trebue umplut cu carne şi cu. 
farmecul vieții; sunt ca o vioară din care trebue să scoţi minunea: 
divinelor armonii. Lucian Blaga a știut să cânte pe ele cu o originalitate: 


LUCIAN BLAGA: ARCA LUI NOE 913 


şi o siguranţă de mare maestru, A ştiut să dea glas unor frământări 
de valoare universală ale sufletului omenesc, fără să neglijeze a pune 
însă în gura și în semnificaţia personajiilor idei din propria sa 
concepţie despre lume și vieaţă. Căci dacă el alege un mit sau o 
acțiune dramatică, o face nu numai pentru virtualităţile lor artistice, 
ci şi pentrucă descopere în ele o aderenţă cu -propria sa concepție 
metafizică, Ni se pare că în niciunul din miturile interpretate până 
acum această aderenţă nu este atât de sugestivă ca în Arca lui Noe. 
lotradevăr, prin ce se poate reprezenta mai bine decât prin mitul 
potopului acea censură transcendentă, pe care Marele Anonim, regi- 
sorul suprem al cosmosului său metafizic, o aplică din când în când. 
lumii? De aceea în Moşul din piesă, care „vine de aici şi de mai 
“departe” şi pe care Ana, soţia lui Noe, îl numește odată „Grijilă cel 
mare“, recunoaştem pe Marele Anonim. El dă lui Noe o toacă, de 
care vietăţile vor asculta la momentul potrivit, ca de o poruncă divină 
pentru a intra în arcă, 

„Am şi eu acasă o toacă la fel — spune el — și numsi câte odată trebue să 
o iau de după grinda albastră, la câte o sărbătoare marea lumii. La auzul ei, toate 
lucrurile care au ieşit, întrun fel sau altul, din matca sau din locul ce li s'a hărăzit, 
din ţâţânile sau din drumul ce li s'a menit, intră mai smerite și prea ascultătoare în 
orânduirea lor de veci. Când soarelui-marelui i-ar veni răzvrătire să se abată din 
cale, bat toaca şi soarele îşi caută iar făgașele părăsite. Când marea se umilă peste 
măsură, bat toaca şi valul se domoleşte, trăgându-se de pe.liman. Când floarea, 
căreia i s'a dat să înflorească, ar gândi: ba eu nu! bat toaca și floarea îşi mărturi- 
seşte colorile. Toaca e cale rostită in paşi şi menire prefăcută în cântec. Ea nu fn- 
gădue impotrivire şi nici răzmeriță deşartă.” 


Se poate o mai plastică imagine a censurii transcendente ? 

Dar să lăsăm să urmeze cuprinsul piesei pentru a ne da seama 
atât de acţiune, cât și de personajii și de semnificația lor, 

Noe este morar într'un sat de munte, gospodar cinstit şi așezat, 
care își vede de rosturile lui. Sub liniștea lui aparentă se ascunde un 
destin de erou: „Eşti legat şi îndesat — îi spune Moşul — dar porți 
gând lin în tine și inima ta bate în cer nu pe pământ“; iar el însuși 
se numește odată „singurul copil bătrân de pe tot rotundul“, De fapt, 
în personajul lui, Lucian Blaga a dat o nouă întrupare artistică a desti- 
nului eroului în lume, una din marile teme ale teatrului său. Să ne 
amintim de nimbul eroic al Meșterul Manole și al lui Avram lancu, 
din dramele cu același nume. La moara lui Noe poposește într'o dimi- 
neaţă un ţăran foarte bătrân, călare pe un măgăruş alb. Este Moşul. 
Aduce și el măciniş pentru moară, Dar măcinişul este un pretext. El 
a venit la vrednicul morar să pună pe umerii lui marea misiune dea 
salva „sămânţa lumii“ din marele cataclism cu care va pedepsi-o pentru 
fărădelegile ei. Aceste fărădelegi sunt aceleaşi în satul lui Noe ca pre- 
tutindeni ;. cumplite fiindcă ating însăşi esenţa vieţii: Femeile nu mai 
vreau copii, Nefârtate le vizitează adeseori; vacile alăptează șerpi; 
„se dărâmă vetrele“, „se înveninează iântânile” ; și Simion, fratele lui 
Noe, biciuește într'o noapte mormântul mamei sale, fiindcă este ne- 
mulțumit de moștenirea ce i-a lăsat-o, Sunt păcate de apocalips, 
de „coadă a veacului“. Noe va construi deci, la porunca Moşului, o 
arcă, în care va intra el şi cu familia lui, dimpreună cu perechi din 

ge 


su à ION BREAZU 


toate vietăţile. Convorbirea țărănească dintre Noe și Mogul se uim 
incetul pe încetul, de prezența divină. Noe primește toaca miracusli 
la auzul căreia dobitoacele vor intra în arcă. Dar el are o soţie; pe? 
Ana, și doi copii; trăește în sat între oameni, care nu sunt ungi oii 
el cu harul divin, Ei nu-i vor înțelege misiunea, care de altfel treb 
"tăinuită în scopul ei ultim. De aici conflictul dramatic. Ana, tărani 
de nădejde, cel mai viu personaj din piesă, crede că Moşul a-fost: 
arătare şi face tot posibilul pentru a-și scăpa bărbatul de sub vraja qi 
Foarte bine o caracterizează Noe când spune despre ea că „este. 
mamă înspăimântată de tot ce ar putea să aducă ziua și ceasul. Ceg 
îi sunt mai aproape decât cerul“. Pentru a-şi ajunge scopul, până: 
urmă ea se înţelege şi cu dracul, care a început să viziteze cam. 
satul, mai ales femeile. Pe acest personaj, Lucian Blaga l-a boteza: 
Neliârtate, una din numeroasele numiri date de popor dracului, Intâln 
nirea dintre diavol și soţia lui Noe o găsim şi în. legenda românească. 
Acolo însă diavolul dă acesteia o băutură care o îmbată; ea nu mak 
este astfel responsabilă de faptele ei, Aici Ana este pe deplin conștientă; 
ea îşi apără, realist, cu neistovită energie, copiii și casa de primejdi 
unei rătăciri, de pe urma căreia ar pierde totul. Pe Moşul ea nu. 
văzut de altfel decât „din spate și dintr'o parte“ ; de aceea nu poe 
crede că a fost întradevăr „ăla“, Procedând astfel, Lucian Biaga ` 
dat o mare valoare dramatică. Ana este unul din stâlpii pe care 
reazimă conflictul. El n'a făcut dia ea nici o rătăcită, nici o păcătoa; 
În subtilui joc dintre ea și Nefârtate — două mari momente ale pie 
— nu păcatul este cel care o impinge, cu toate că simțim adierea ` 
pe aproape, ci dorința de a stoarce marea taină; Cine este Mogu! ca 
a rătăcit mintea soțului său ? Când Netârtate, prins şi el în acest j 
devine prea îndrăsneţ, Ana i-o taie scurt: „Să nu mă atingi, cati 
lumină, Nefârtate |“ Posedat de misiunea lui, cu toate impotriviril 
soţiei, Noe doboară pădurea satului pentru a-şi construi uriaşa arch: 
Ştie că batjocura lumii va fi cumplită, dar nu se înspăimântă, Asemenea: 
tuturor eroilor şi sfinţilor, el işi va urma drumul: și 


n ++. Vor fi hohote în sat, Ano — spune el soţiei sale — cum n'au mai fosti. 
Vor sări pe uliţi oamenii ca tapii, mișcându-şi bărbile și arătându-și colții veseliei, 
— babele, iertate şi neiertate, îşi vor scutura de râs ţâţele negre, ca aluatul de ne: 
ghină, pe la ferestre şi prin progadii! Se vor tăvăli feciorii și fetele de râs prin: 
pârloage şi ocoluri! Şi, ca mânaţi de cineva, câinii râioși, din toate uliţile se var- 
înfățișa să ridice piciorul pe roata morii! Vor hohoti gușaţii ca din cimpoaie şi-mi -. 
vor aține calea tâmpiţi şi eu neobrăzare| Vor râde copiii de mine ca de un scrintit, - 
desvelindu-şi ce au şi ce n'au prin porţi, când oiu trece spre arcăl Numai copiii mai ` 
vor plânge, ascunși în fundul morii, singuri şi rușinaţi |! Va fi un clocot de râs! Vor... 
răspunde şi dealurile și văgăunile câte sunt în preajmă | Şi râsul va crește în valuri, -- 
se va an şi va cuprinde valea și ținutul! — Dar nu-mi pasă! Mi-am făcut eu toate- 
socotelile Í” © 


Departe de a se lăsa impresionșt de argumentele Anei și de . 
grijile ei, cu imaginaţia lui ferbinte el vede visul de dragoste care-l va 
trăi pe arcă şi din care se va plămădi o lume nouă. Este una din 
culmile poetice ale piesei, pe care nu ne putem reţine de a o reproduce: 


„Când arca va fi gata şi încăperea împlinită, am să te ascund în ea, sălbătit 
__clune nedomolită | Şi-i voiu zice: cu vietăţile a fost uşor, numai cu tine a fost ma 


LUCIAN BLAGA: ARCA LUI NOE 815 


greu | Totuşi te-am răzbit | Apel volu inchide ușile și zăvoarele şi volu fi surd la orice 
bătaie | Pe urmă va porni potopul. Şi apele vor crește. Vor crește apele, innecând 
văi şi ținuturi. Şi valul îl vom auzi dintr'odată, clipocind lângă noi. Cu un scârțâit în 
toate încheieturile, arca se va ridica. Atunci vom ști că am purces pe drumul care 
astăzi încă este al văzduhului, lar arca va pluti, tot mai sus, tot mai sus. Până deasupra 
munţilor. Şi 'n ceasul cumplit, când sub noi va fi pierit în adâncuri toată suflarea, 
noi in arcă vom zămisli prunc nou. Căci s'a dat poruncă omului să se înmulțească 
precum nisipul mării.“ i 

Firește că satul nu poate tolera ca Noe să doboare o pădure 
întreagă pentru a-și construi arca. Conducerea lui îl trage la răspundere 
pentru fapta sa nebunească. O mare parte din actul III este ocupată 
cu judecarea lui Noe, de cătră primarul și juzii satului, epizod. care, 
pentru încetineala lui, ni se pare singura parte mai puţin reușită a 
dramei. Noe mai primește totuși un răgaz de patru luni, termenul la 
care el mărturiseşte că va dovedi, dacă are sau nu dreptate. Juzii nu cred 
în minunea promisă, ei acordă totuși această amânare, deoarece este 
vorba de un gospodar cinstit și drept. După acest termen i se va lua, 
drept despăgubire, întreg avutul, Intre timp insă, Nelârtate află dela Ana 
intenţiile Moşului cu arca și vrea să-i dejoace planul. Atât Anei, cât 
şi sătenilor el le spune că aici nu este vorba decât de o întreprindere 
de... lemne. Moşul are nevoe de lemn pentru leagăne — iar el, Ne- 
fârtate, pentru sicrie, El convinge deci satul să dărâme ârca.- Când 
Noe vede că acest lucru se întâmplă, în desperarea lui, crezându-se 
trădat şi de Ana, la care ţine așa de mult, are o clipă de îndoială și 
se întreabă dacă Moşul a fost întradevăr El? Cum a putut atunci 
îngădui această nelegiuire ? 

„Dacă Moşul ar fi fost întradevăr Acela — spune el Anei — n'ar îi îngăduit 
risipirea puterilor | Mă năpădesc zorile sub frunte, Ano! Spune-mi tu numai cum 
s'au făcut toate acestea — multe şi intortochiate — cu Moșul? Caci eu l-am văzut 
într'o clipă, l-am văzut îmbrăcat în soare — cu toate că sta aici sub grinzi, unde 
Stai tu acum! Şi unde soarele nici odată nu pătrunde. Țâşnea lumina din el, ca să- 
geţile orbitoare! Cum era să nu-l cred pe cuvânt? Se făcuse pământul străveziu, 
limpede ca apa de munte unde sta, iar când Moşul a ieşit din moară, deveni la fel 
şi drumul, că zăream în adânc! Se făcuse huma străvezie sub opincile sale! C'o sin- 
dură clipire a-și fi putut să văd morţii, cum zac îngropaţi pretutindeni, surâzând senini 
că deasupra lor trece Moșul fără nume.“ 


Desnădăjduit, el vrea să se spânzure, Sub grinda de care încerca 
să-și lege ştreangul descopere însă toaca, pe care o dase cu totul 
uitării. Ca printr'o revelaţie, își aminteşte de puterile ei miraculoase, 
Aleargă la corabie și, la cântecul toacei, lemnul se așează la loc, iar 
dobitoacele se înşiră perechi-perechi spre arcă. In fața miracolului, 
Ana însăşi se lasă convinsă, Drama se încheie cu cuvintele ei+ 


ANA 
cată aăpăcită imprejur, ar începe ceva şi nu ştie ce 
Copii — să mergem şi noi! 
îşi leagă o cârpă pe cap, șovăe neajutorată 

Aroane, şterge-te puţin — ești plin de praf pe umăr. — Şi tu, Ioane, uite, 
umbli descult și chiar azi nu te-ai spălat pe picioare Í. 

Să mergem, eăci tata Noe — cuprins cum e de cântec — cine ştie când mai 
dă pe aici și de-şi mai aduce aminte de cei doi saci de făină din prag? : 

Repede copii! | Să au rămânem pe dinafară | Hs 

ies prin stânga. Moara rămâne goală, se umple treptat de cântecul tot mai puternic al toaeei.” 


876 ION BREAZU 


Din această sumară prezentare a cuprinsului se poate constata E 
marea simplitate a acţiunei din ultima dramă a lui Lucian Baga. Ea: 


poate fi înţeleasă până și de copii și de ţăranii și muncitorii fără : 
prea multă carte. Autorul ei a făcut de astădată cel mai mare efort - 
de a se apropia de acel ideal de teatru popular, care rar a fost atins ` 
dela marii tragici greci incoace și la care ne gândim adeseori, ca la. 


un paradis pierdut al dramei, teatru în care toate straturile unei socie- 
tăți se regăsesc, cu ceea ce este mai esenţial, mai veșnic omenesc în 


ele. Cei smpli pot gusta in drama lui Lucian Bilaga numai povestea; `: 
cei obișnuiți să caute însă, dincolo de cuvinte și întâmplări, sensurile ` 
“lor adânci, găsesc aici material nepreţuit de meditat, Toate piesele ` 
dramaturgului nostru cultivă semnificaţiile. Niciuna din ele n'a reuşit. . 


irita dt 


însă să spună în cuvinte atât de simple, semnificaţii atât de bogate şi `: 


de profunde, Fiecare cuvânt, fiecare gest al personajiilor este încărcat - 


de înţelesuri, Tot jocul acesta este străveziu ca un text biblic, prin 
care milioane de oameni au văzut şi văd mereu până la rădăcinile 
vieţii şi la rosturile lumii. 


Dar nu trebue uitat că Arca lui Noe este o dramă, care dacă se 


citeşte cu multă plăcere, numai pe scenă își poate arăta toate virtuțile, 


Avem credinţa că aceste virtuţi nu sunt deloc de neglijat. Cu toate că. 


personajiile reprezintă inainte de toate idei şi simboluri, ele sunt bine 


închegate, au o intrupare vie și plastică. Acţiunea este țesută de asemenea :: 
în mod firesc, admirabil gradată până la acel moment culminant din - 
actul al IV-lea, când se întâmplă minunea cu toaca, minune care $ 
transfigurează jocul, îi dă o valoare sacră, Acest procedeu al trans ° 


figurării prin miracol este specific dramelor lui Lucian Blaga, în deosebi 
al celor cu sens mitic, 

Drama are apoi câteva epizoade care pot da actorilor prilej de 
a atinge culmile artei scenice. Așs sunt întâlnirile dintre Noe și Moşul, 


dintre Moşul şi Nefârtate, dintre acesta din urmă și Ana, cu dialogul pr 


lor în care subtilitățile poeziei se amestecă într'un mod foarte original 


cu o viguroasă ironie țărănească. Regisorul are şi el un material de- ` > 


osebit de prețios pentru a-și pune în valoare știința lui de montare și 
punere în scenă, Ne gândim în deosebi la actul I și ultim, cu aerul lor 
de legendă, care se petrece în moară, simbol al veşnicei curgeri a vieţii. 

Ca și acţiunea, limba este de asemenea de o simplitate care — 
cel puţin în cadrul operei lui Lucian Blaga — atinge treapta clasică. 
Caracterul străvechiu, mitic și popular al dramei, cerea un stil adecvat, 
Lucian Baga l-a găsit și l-a ştiut întrebuința cu o măsură și siguranţă 
care desvălue pe artistul stăpân desăvârșit pe uneltele sale. Căci dacă 
limba are în general un accent biblic-popular, câte odată chiar local- 


ardelenesc, nici odată nu se abuzează de aceste procedee, nu se cade 


în manieră. Stilul contribue astfel la acea îmbibare de realism a dramei, 


absolut necesară pentruca mitul să prindă vieață în faţa ochilor noștri, -. : 


Nu excese de coloare populară pot fi reproșate autorului, ci mai de 
grabă câteva neologisme (ca atunci când ni se vorbește de „plan“, sau 
de „forță majoră”), care ştim că au fost utilizate conștient, pentru ca- 
litatea lor directă, dar care suntem siguri că vor putea fi inlocuite de 
un autor care a dat dovadă de atâta inventivitate lingvistică, 


ION BREAZU 


MANUSCRISELE ROMÂNEȘTI DIN BIBLIOTECA CENTRALĂ DELA BLAJ 877 


MANUSCRISELE ROMÂNEȘTI DIN BIBLIOTECA CENTRALĂ 
DELA BLAJ!) 


Sunt numai trei ani de când cel ce semnează aceste rânduri s'a 
mai oprit odată, tot în paginile acestei reviste (Anul 72—1941, pp. 
487 —492, în cronica: „Reorganizarea colecţiilor ştiinţifice blăjene”) 
asupra B bliotecii Arhidiecezane. Motivul acestui interes statornic pentru 
B.blioteca Blajului e limpede: a început să se muncească acolo siste- 
matic și temeinic, După haosul în care fuseseră lăsate colecţiile de re- 
gretatul Al. Lupeanu. Melin, meritele urmașului său, profesorul Man- 
ciulea, trebuiau fără discuţie relevate, iar atenţia cercetătorilor și a 
tuturor oamenilor de cultură trebuia indreptată cât mai mult spre co- 
morile de artă şi știință ale „micei Rome“. 

In legătură cu lucrările de reorganizare începute de Şt. Manciulea, 
d-sa a întocmit și un „Indice al manuscriselor“, apărut ca o anexă a 
studiului său despre „Bibloteca Centrală din Blaj“ (Blaj, 1939, pp. 47—67). 
Lucrarea aceasta se reduce, întradevăr, la un „indice“, care reproduce 
titlurile a 217 manuscrise româneşti şi al altor 327 redactate în limbi 
străine: latină, germană, maghiară, etc, ` 

Util fără îndoială, acest indice trebuia să fie cât mai curând des- 
voltat într'un catalog amănunțit și întocmit după regulele bibliografice, 
dacă nu pentru toate manuscrisele, cel puţin pentru cele românești,?) 
Este ceea ce a făcut profesorul Nicolae Comşa. 

Numele d-sale ne e cunoscut dintr'o serie de lucrări privitoare 
la vieaţa culturală a Blajului, din care nu vom cita decât două: „Das- 
călii Blajului” (Blaj, 1940) și „Corespondenţa între Ion Micu-Moldovan 
şi Ion Bianu“ (Blaj, 1943), cea dintâi recenzată şi în paginele revistei 
noastre. 

Luând conducerea Bibliotecii Centrale (după trecerea lui Şt, Man- 
ciulea la o catedră universitară), d-l Comşa a lucrat cu toată energia 
la modernizarea instalaţiilor B bliotecii (cu ajutorul unui fond de câteva 
milioane, pus la dispoziţie de un mecenate care n'a voit să-și facă cu- 
noscut numele), la regruparea colecţiei de tipărituri de o parte și la 
întocmirea catalogului manuscriselor româneşti, de altă parte. Despre 
întâia lucrare nu știm prea multe: e bine să se știe însă că toate pie- 
sele, reprezentând o valoare deosebită, au fost impachetate cu grijă și 
evacuate Ja ţară, deci salvate și că s'au făcut rafturi nouă pentru de- 
pozitul tipăriturilor. Altă înfăptuire importantă, despre care arătam încă 
în anul 1935 că ar fi fost absolut necesară: deschiderea zilnică a sălii 
de lectură — s'a putut realiza și ea în acest an. Şi trebue subliniat 
faptul că acest vechiu deziderat s'a putut îndeplini fără aportul Sta- 
tului, Întradevăr, B.blioteca Biajului este singura bibliotecă mare a ţării, 
pentru personajul căreia Statul nu s'a învrednicit încă să creeze câteva 
posturi bugetare. 


1) De Nicolae Comşa. Blaj, Tip. „Lumina“, 1944, 231 p. (Bibliotheca Bibliolo- 
gica, 18). 
3) Ne bucurăm că putem impărtăși celor pe care-i interesează că un catalog el 
manuscriselor latinești, întocmit de părintele Iosif Naghiu, a apărut în vol. III al re- 
vistei „Hrisovul“ (po care încă nu l-am putut vedea). 


Și acum să ne ocupăm de catalogul manuscriselor, Din intis- 
` ducere aflăm cu mirare că mare parte din ele „abia în ultimii ani au” 
fost coborite din pod și orânduite în mod sistematic“ şi că, probabil 
din această cauză, „cu prea puține adausuri stadiul studierii se află încăs 
aproape tot acolo, unde l-a lăsat T. Cipariu și Ion Micu-Moldovan“..:: 
(p. 4). Scotocind pretutindeni, d-l Comşa a răușit să dubleze numărul. 
manuscriselor cunoscute de d-l Manciulea, depăşind mia (faţă de 54: 
de titluri publicate în „Indicele“ de acum cinci ani), ei poa Bal 
„Manuscrisele româneşti formează comoara cea mai de preț & 
Bibliotecii din Blaj” spune autorul (p. 5), Intradevăr, şi ca număr « 
manuscrise românești, instituţia blăjană urmează imediat după Acs 
demia Română, Dacă renumele unor piese vestite în istoria literaturii. 
noastre vechi — cum sunt: Pravila lui Eustratie (de prin anii 1632); 
Cartea de rugăciuni a lui Gheorghe Ștefan Vodă (sec, XVII), Invăţă- 
turile lui Neagoe Basarab (1696), Dicţionarul lui Teodor Corbea (1'100), .. 
etc, şi cronicele Principatelor — erau de mult cunoscute, lucrarea - 
d-lui Comşa ne aduce marea revelaţie a codicelor miscellanee ardele= : 
neşti, în număr de peste o sută! Într'o epocă în care cartea tipărită 
era aşa de rară și scumpă la noi (sfârșitul veacului 17, al 18-lea şi 
până pe la jumătatea celui de-al 19 lea) aceste manuscrise constituiau 
— cum bine spune d-l Comşa — micile biblioteci ambulante ale căp- 
turarilor noştri din Ardeal, Cuprinsul acestor manuscrise este de cele: “ 
mai multe ori religios; nu odată întâlnim însă în ele piese ca „storia = 
lui Constantin Vodă Brâncoveanu“, Alecsandria, Piide'e lui Esop, apoi = 
multe culegeri de poezii populare, datorite bătrânului Pauletti, lui Mol- 3 
dovănuţ şi altora. Dar trebue să răsioieșii catalogul filă cu filă sau cel < 
. puțin să parcurg: excelentul lui indice, pentru a-ţi da seama de toată - 
bogăţia şi varietatea manuscriselor adunate cu atâta pasiune de Cipariu, -` 
Ion Micu-Moldovan şi urmașii lori i S 
Numai convingerea că truda depusă va fi răsplătită de serviciile 
ce le va aduce cercetătorilor a dat d-lui Comşa puterea să ducă munca . 
aceasta prea migāloasă la capăt. In numele acestor cercetători trebue . 
să-i mulţumim pentru câte luminişuri deschide asupra atâtor probleme . ` 
de istorie şi istorie literară, asupra desvoltării interesului pentru lite- 
ratura populară, asupra circulaţiei cărții românești în Ardeal, a de- 
osebit de interesantelor „ateliere de lucru“ ale marilor dascăli ai Bla- 
jului, cât și asupra altor chestiuni, 
Şi acum câteva observaţii, Regretăm că autorul n'a încercat," cu. > 
toate greutăţile de care se plânge (p. 9) — ușor de înlăturat, de altfel, ` 
prin câteva zile petrecute în instituţiile universitare din S.biul atât: de 
apropiat — să indice, măcar la cele mai importante manuscrise, numele ... 
celor care s'au ocupat cu ele și locul unde au fost publicate, Servi- `: 
ciile aduse cercetătorilor ar fi fost, în atâtea cazuri, şi mai mari, i 
De multe ori nu e destul de lămurit dacă un manuscris a fost 
sau nu tipărit în întregime — e vorba mai ales de lucrările didactice 
din jumătatea a doua a veacului trecut (de pildă Nr. 154, 222, 260), 
Era preferabil să se precizeze la toate manuscrisele care mai târziu au 
fost tipărite, aşa cum s'a făcut la atâtea (de ex, la Ne, 147—150, 
243—245, etc.): „Cuprinsul volumului este identic cu al tipăriturii”, 


MANUSCRISELE ROMÂNEȘTI DIN. BIBLIOTECA CENTRALĂ DELA BLAJ sn 


Le manuscrisul Nr. 76, cu indicația „nedatabil“, trebuia trecut 
măcar: jumătatea a doua a sec, XIX — cum se poate constata din 
întâiul nice, Același lucru la. Nr. 107 (între 1650—1700) și probabil 
i la altele. i 
2 Ar fi fost apoi foarte binevenită reproducerea cel puțin a câtorva 
clișee, reprezentând titlurile sau file ale celor mai preţioase manuscrise, 

E păcat că în introducerea și descrierea acestora s'au strecurat 
o seamă de termeni improprii sau ardelenisme uneori supărătoare: 
„unicumuri“ (p. 6) — în loc de „unice“; „exemplare“ (p. 5) — în loc 
de „piese, bucăți”; „transcriitorul“ (p. 37) sau „copiatorul“ (p. 184) — 
în loc de „copistul“; „Cartea a provenit în Blaj" (p. 164) — în loc 
de „a ajuns“; „textul se extinde pe... foi“ (p. 175 şi următoarele), ete. 
De asemenea regretăm și strecurarea unor. greşeli de tipar, foarte ex- 
plicabile, e adevărat, dacă ţinem seama de împrejurările nefavorabile 
în care s'a făcut imprimarea cărții. 

Catalogul rămâne însă o mare realizare culturală, mai ales în 
istoria bibliotecilor ardelene, lăsând cu mult în urmă pe acela al ma- 
nuscriselor Episcopiei unite dela Oradea, alcătuit de canonicul Iacob 
Radu, D-l Comşa merită toată lauda şi recunoştinţa. li dorim putere 
de muncă să ducă la îndeplinire și celelalte cataloage pe care inten- - 
ționează să le publice: al vechilor periodice, al foilor volante și al 
stampelor din marea bibliotecă a Biajului, ~ ION MUȘLEA 


E. LOVINESCU: T. MAIORESCU Și CONTEMPORANII LUI» 


Postum, seria studiilor junimiste pe care o pregătea E. Lovinescu, 
se completează cu un volum privitor la relaţiile lui Titu Maiorescu cu 
contemporanii săi. De astădată studiul poartă asupra legăturilor ma- 
relui critic cu două din cele mai insemnate figuri ale Junimii: Gh, Panu 
şi L Negruzzi, şi se încadrează intre o prefaţă a autorului și o post- 
faţă a d-lui Pompiliu Constantinescu, ambele de un deosebit interes. 
Astfel după ce în primele râaduri ale prefeții E. Lovinescu răspunde 
unei obiecţii aduse primelor sale lucrări junimiste, precizând că aceste 
lucrări nu încearcă aportul de noui documente, ci tentează exclusiv o 
organizare a documentelor clasice în scheme de interes psihologic, 
critic şi moral, regretatul conducător al „Sburătorului“ arată că acest 
volum, ce trebuia să cuprindă și figura jovialului junimist V. Pogor, o 
abandonează, și că, ricoșând, înlocuește pasajul convenit ei cu un co- 
mentar masiv în legătură cu „Intiltraţia ideilor maioresciene în Ardeal“, 
Din postfaţa d-lui Pompiliu Constantinescu aflăm însă că acest comentar 
(de existența căruia dispărutul mă asigurase și pe mine, semnatarul 
acestor rânduri, cu puţin înainte de moarte) fie că s'a pierdut, fie că 
nu a fost scrisa trebuit părăsit, întru cât cele câteva file descoperite 
între manuscrise, păreau a nu depăși plafonul unei simple scheme. Co- 
mentarul urma să cuprindă un diagnostic asupra noilor mişcări literare 
din Ardeal și în deosebi un amplu augur asupra Cercului Literar, al 
cărui „manifest“ îl şi stârnise de altfel și care i se părea maestrului 
IN SE | 


3) Vol, li. (Panu-Negeuzai). București, 1943, Ed. Casei Școaleior, 


880 i RADU STANCA 


a investi „cea de a patra generaţie maioresciană“. Nu putem ști dată 
manuscrisul anexei a fost totradevăr încheiat de E. Lovinescu sau dacă .. 
el s'a pierdut, Cert este că E. Lovinescu a îmbrățișat proiectul acestei . 
anexe-comentar cu un entuziasm deosebit — fapt care l-a și făcut să 
renunțe pentru moment la studiul asupra lui V. Pogor (ceea ce ia” . 
semnează foarte muit). Imprejurarea aceasta e notorie şi ea ar fi ju- > 
stificat pe deplin străduința editorului sau a d-lui Pompiliu Constanti- ~; 
nescu în cazul când acesta ar fi găsit, în lipsa manuscrisului, o soluţie + 
intermediară, prin publicarea în — anexă — cel puţin a manifestului ` 
şi a răspunsului criticului, dacă nu și a unui comentar dinafară pentru ` 
care d-l Pompiliu Constantinescu ar fi fost cu preferinţă indicat, E - 
acesta un reproș care nu vine din partea unei oficine critice, ci de _. 


dincolo de neant, din partea maestrului, căruia — e un lucru bine. . 


știut — manifestul Cercului Literar i-a adus nu numai mângâiere per-e - 
sonală, ci și un spor de încredere în forţele spirituale ale noii generaţii. 

Lipsa din volumul recent apărut a comentarului-anexă a redus 
proporţiile acestuia la dimensiunile marcate de studiile despre Gh. Panu - 
şi L Negruzzi, ultimul cel puţin, destul de restrâns. Ambele studii sunt 
lucrate după tipul studiului lovinescian și delimitează cu strălucire locul, 
însemnătatea şi contribuția pe care au adus-o „memorialiştii“ în miş- - 
carea dela lași. Ca şi primul volum din seria „T. Maiorescu și con- : 
temporanii lui“, şi. acesta, fixează cu deosebire figura marelui critic în `: 
jurul căreia, ca în jurul unei axe centrale se conjuga întreaga atmos- 
feră junimistă. Toate studiile junimiste ale lui E. Lovinescu sunt de 
altfel centrate în jurul personalităţii lui Titu Maiorescu, operei literare 
şi culturale a căruia, i se precizează în fine prin acestea dimensiunile 
enorme şi semnificația încă nu pe deplin recunoscută. Titu Maiorescu 
trece ca un fir roșu prin întregul laborator lovinescian şi figura lui 
severă, academică, pontificală este obiectul esenţial al studiului, care 
tocmai de aceea îl și descoase pe toate feţele, în raporturile lui cu 
contemporanii, cu posteritatea sau cu sine însuși. „Junimea“ fiind în 
bună parte o creaţie a criticului odată cu studiul amănunțit operat 
asupra acestuia, se disecă și asupra societăţii. Cu deosebire studiile 
care privesc relaţiile lui T. Maiorescu cu contemporanii săi sunt acelea 
din care atmosfera Junimii se degajează cu mai vie. și mai insistentă 
pregoanță. Frământările cu oamenii, atitudinea acestora faţă de el, duş- 
măniile sau adulaţiile pe care criticul le provoca sunt evocate cu un 
dar neasemuit de pregnant și de viu. Operând asupra lui Titu Maio- 
rescu, E, Lovinescu opera asupra ct!ei mai bogate personalităţi pe care 
a avut-o cultura noastră în secolul trecut. De aceea şi monumentul 
pe care i l-a ridicat este până in momentul de faţă cea mai însemnată 
operă critică din întreaga noastră istorie literară. Nicăiri în istoriografia 
noastră critică, marile personalităţi ale scrisului românesc nu s'au mișcat 
atât de viu, atât de firesc, atât de complet, ca în acest monument a 
cărui mărime nu se poate măsura decât cu regretul imens pe care îl 
încercăm privind construcția neterminată, 

Ceea ce trebue să reținem, ca trăsătură caracteristică, și din acest 
al doilea volum al seriei „T. Maiorescu și contemporanii săi“ este me- 
toda critică pe care o utilizează în deobște E, Lovinescu şi care e 


E. LOVINESCU: T. MAIORECU ȘI CONTEMPORANII LUI 981 .. 


simptomatică pentru întregul său mod de a privi împrejurările. Fără 

să fie un istoriograt, tip care de altfel îl repudia, E. Lovinescu pleacă 
totuși în studiul său cu regularitate dela faptul istoric consemnat. In 
prealabil selectează acel fapt care prezintă un interes documentar de 
natură cât mai tipică şi pe care îl redă pe urmă chiar cu o ușoară 
voluptate epică, neromanţându-l totuşi (cum procedează uneori G. Că- 
linescu). Dela acest fapt care nu sfidează după cazuri nici chiar anec- 
dota, lentila critică alunecă un moment asupra portretului fizic din care 
reţine la fel o serie de elemente tipizante. Cu acest bagaj,aparatul se” 
deplasează la interior unde leagă elementele cu structurile lăuntrice, 
le justifică unele prin altele și încheagă astfel un portret moral de o 
comprehensiune intimă neobișnuită. Ca un exemplu să urmărim pro; 
cedura aplicată la chiar unul din obiectivele volumului recent: la Iacob 
C. Negruzzi. După ce stărue în a arăta cum s'au desfășurat primele 
întâlniri dintre T. Maiorescu şi I. Negruzzi — întâlniri în care ultimul 
își lua deja rolul său de perpetuu şi umil secundant — E. Lovinescu 
trece la portretul fizic al lui I. Negruzzi din care reţine faptul că „nu 
avea niciun fel de distincţie fizică”, insinuare care pregătește portretul 
ulterior al celui ce a fost cel mai util dar şi cel mai puţin imperativ 
membru al Junimii, al cenușiului dar indispensabilului redactor al „Con- 
vorbirilor”, Portretistica lovinesciană, pentrucă în fond acesta este modul 
critic al întemeietorului „Sburătorului, “este portretistița unui moralist, 
Pentru Lovinescu scriitorul pu se desface în faţa obiectivului critic din 
om, ci rămâne în el, ba chiar mai mult se conturează prin el. Fără a 
reduce studiul critic numai la un studiu estetic, cum procedează de 
pildă criticii germani, un Gundolf sau un Dilthey, Lovinescu îşi con- 
strueşte portretele critice cu preferință din actele, din ciocnirile, din 
atitudinile obiectului de studiu şi numai în al doilea rând le conjugă cu 
studiul stilistic propriu zis. Omul literat este cu preferinţă ceea ce ob- 
servă E, Lovinescu și nu atât literatul. Scriitorul ca persoană umană, 
' mai mult decât opera rămasă ca un scutier întârziat al acestuia. Omul 
întreg, ca om literar bine înțeles. Tocmai de aceea portretele lui Lo- 
vinescu sunt în primul rând niște portrete morale. Pentrucă ele uma- 
nizează statuile, le insuilă cu sens şi cu contururi, le plimbă printre 
oamenii lor, le pune în ciocnire cu ei şi le încearcă tăria și rezonanţa 
tocmai prin acest excurs regresiv pe care le obligă să-l facă, Portre- 
tistica lui Lovinescu e o portretistică de jos în sus, dela uman la bronz 
şi morală, deoarece disecă mai mult omul care scrie decât simplul scris, 
Ceea ce nu însemnează că aprecierea critică lipseşte. Nici vorbă de 
așa, ceva, Numai pe când unii critici pornesc in studiul lor dela faptul 
consemnat spre omul viu (cu deosebire criticii ştiinţifici), E Lovinescu 
umblă invers — dela omul viu spre faptul dat, imitând prin aceasta 
însuşi mersul ftresc al vieţii și făcând, de aceea, moralism. Calitatea 
operei nu vine insă bine înţeles din metodă, Ea izvorăşte din harul 
neobișnuit al psihologului și al stilistului dăruit, E, Lovinescu fiind nu 
numai cel mai mare portretist al literaturii române, dar şi un mare 
mânuitor al uneltelor ei, 

RADU STANCA 


sa I. NEGOIȚESCU 


OPERA LUI DINU NICODIN: l, „LUPI!“ 


Desigur, are toată dreptatea d-l G, Călinescu, atunci când as- 
lifică pe Dinu Nicodin ca un scriitor bizar, snob cum nu se mai poate. 
şi ti consideră Lupii o petrecere de amator, In bun elev al maestrului. 
său E, Lovinescu, pe care a tins mereu să-l depășească, fie chiar şi. 
prin contradicții, criticul minat de un temperament și o satiră cel puția 
neobișnuite, pornit la picante restaurații dar şi la perfide defăimări,. 
acolo tocmai unde gustul și mai ales umoarea sa fabuloasă ar fi găsit: 
prilej de încântare, de saturație, un teren încă neistovit și în stare să; 
nutrească flora critică, acest subtil nu-și refuză, chiar când încearcă. 
să. anuleze, câteva parări de îloretă. Procedeul rămâne totuși al mae-`: 
îtrului, și d-l G, Călinescu are meritul, dealungul îintregei Istorii a 
literaturii, de a purta la alte virtuozităţi lăuta critică... Numai că ju. 
decata d-sale, încăodată între atâtea victorii, cade la denigrări gratuite: 
şi pe care destul de curând, odată cu apariţia Revoluţiei, această operă - 
magauifică. și definitiv închegată, deci supusă. perspectivelor firești, le dă - 
peste cap, 

De o luciditate mult mai stabilă şi mai adâncită, poate tocmai | 
prin controlul și perpetua degustare intimă, Lovinescu nu  pregetase ` 
dela imediata apariţie a Lupilor să le acorde prețuirea cea dreaptă, și: 
să le fixeze, pepjusta măsură a acelui debut, locul, în istoria literelor 
contemporane, Nu pentru întâia oară, judecata critică lovinesciană intuia . 
şi se verifica în propria degustație estetică, 

Snob cum nu se mai poate, spune d-l G, Călinescu, In adevăr, 
dacă am înșira deocamdată numele de sub citatele ce deschid fiecare 
capitol al Lupilor şi convingerea e făcută: Campbell, Juvenal, Emi- 
nescu, Piu Il, Horatio, Schiller, Weber, Shakespeare, Ernst Staus (au- 
torul fotografiilor ce ilustrează cartea !), Camil Baltazar, Eminescu: Schroff, 
Schrofi-Eminescu, Talmudul, Brucys et Palaprat, Goethe etc..,.. Această 
nobilă furie a citatelor o avusese şi Stendhal; snobism de cărturar cu 
viţii cosmopolite! Dar e aici doar o infimă plăcere snobă şi d-l Căli- 
nescu s'a gândit fără îndoială la omul de salon, la acel Dinu Nicodin 
care frecventa cenaclul Sburătorului și căruia patronul de acolo ii făcuse 
portretul wildeian în al treilea volum memorialistic. Mai mult însă ca 
exemplele acestea, care ţin în deosebi de consideraţia moralistă, se 
poate — și e nespus de interesant — a se urmări substraturile snobe 
ale prozei lui Dinu Nicodin, fiindcă incontestabil (avem de a face aici 
cu una din cele mai sugestive expresii snobe, ca modalitate de artă, 
Estetizant e autorul Lupilor în aceeași măsură ca Wilde, ca Alain, 
„mult mai proaspăt, însă, mai frust, şi de aceea mult mai ciudat, aplicat 
la un material de cruzimi deadreptul sângeroase. Nefiind încă mo- 
mentul de a incerca analiza critică în chiar substraturile şi în chiar 
structura acestei proze, pe care ne-am propus să o studiem, locul unei 
atari întreprinderi fiind de abia spre sfârşit, când însăși Revoluția va 
fi fost trecută prin filtre critice, ne mulțumim deocamdată cu descrierea 
operei în stadiile când se prevestește pe șine în toată amploarea, Tan- 
genţele care survin, cum a fost acest accident al snobismului, meritând 
a fi tratat copios în desfășurarea ulterioară, nu fac acum decât să in- 
cadreze, să dea atmosfera proprie unor pretexte, unor preludii, 


OPERA LUI DINU NICODIN: i, „LUPII* st 


Dedicând limbii româneşti opera sa cea mai de seamă, Dinu Ni- 
codin se închina acelor unice prilejuri :care i-au permis nebuniile de 
virtuoz ale unui rafinat al veacului cu un instrument incă splendid de 
barbar, Proză grasă, de culori parcă flamande, găsim la bătrânul Ne- 
culce și mai apoi, peste o înspăimâatătoare punte de gol, la Creangă, 
la Hogaș, la Sadoveanu, Cuvintele-s încă umede de lutul din care au 
fost scoase şi muzica lor are încă o tonalitate nesigură, intimidată când 
se simte în lanţurile tiparului, Uneori apă lină în susur argintat de lună, 
alteori adevărate grohotişuri surpate peste frageda plantă a ideii. Cu- 
rios de repede însă a ieșit în lumină și virtualitatea pur estetică a 
acestei limbi, în modelări de giuvaer lucrat tocmai în dughenele Ţă- 
rilor de Jos: Eminescu, cei doi Caragiale și mai ales Matei, prințul 
degenerat ce ar fi vrut el să fie, şi în bună parte augusta d-nă Ben- 
gescu, o prințesă balcanică, Pârtia o incercase, cu savuroase stângăcii, 
un romantic transilvan, specie foarte rară, pe nume Codru-Drăgușanu, 
recent coborit din podul cu vechituri. Pe Dinu Nicodin, amatorul de 
prânzuri şi chiar orgii estetice, l-a supt însă vârtejul apelor cu mâluri 
ancestrale. Alegând dintre ciosvârtele limbii, el mai are totuși aerul că 
nu vrea să atingă, nu cumva să-și murdărească mânușile, Dar ochii 
sorb și mai ales auzul se încântă de geamătul candid al cuvântului 
prima oară incercat în arhitectura sonoră, evocând mirezme pădureţe, 
plescăitul ciorbei în guri rabelaisiene sau Nevermoorul unui corb de 
pe muntele Slănina, Cât e de arhaică, o gustă cu priceperea specia- 
listului şi limba se înmlădiază la poezie: | 

Şi câte aflai pân' acum, dar nu le pot crede... 

Falger mi-arată un zapis, mai pune. în plic niște bani... 

Nu spuneam eu că-i lung? Și râdem. Smeară multă... 

Se clatină podul de scânduri, e rupt într'o parte... 

Ei pătimaşi nu se 'ndură să stea, pornesc înainte... . 


Fără veste, în mijlocul prozei, îraza- se euritmizează și adevărate 
efluvii metrice străbat paginile, dactili care iţi opresc răsuilarea, chiar 
când citeşti în gând, şi tot mai dese cristale hexametrice, care aduc 
o uluitor de proaspătă și autentică briză homerică. Lovinescu atribuia 
acestei proze un homerism de motive, de concepție epică, derivată la 
Dinu Nicodin din drumeţia fantastă a lui Hogaș, Ne pare însă că e 
vorba mai de grabă de infuzii sonore, ce amintesc la tot pasul metrul 
atât de perfect încetățenit în tiparul nostru neaoș, prin măiastra pană 
a lui George Murnu: i : 


Asta Ulise rosti, şi molcom tăcură cu toții . 
Plini de mirare-auzind ce-amarnic îi fuse răspunsul, 
Distincția, e aproape imperceptibilă : 
Mai sâat şi alți prieteni de-ai lui; 
acolo pe plai au o casă, ` 
e trai pentru toți ca în rai!i 
Sorocim să plecăm împreună. 
Impresia e de relicve păstrate într'un pământ ce nu le pierde fru- 
musețea și strălucirea dintâi, Farmecul vine aici tocmai din acest ca- 


884 g l I. NEGOITESCU 


racter arheologic şi dacă se compară cu euritmiile din proza unui 
Chateaubriand, Flaubert, André Gide sau Achim von Arnim (cel mai 
apropiat, căci proza e nu numai ritmată dar și rimată), pentru a aminti 
câteva din cazurile care se discută în critica franceză şi germană, ori- 
ginalitatea ‘scriitorului român stă fără îndoială în trezirea reziduurilor 
prozodice ale prozei, deosebite de euritmizarea, de convertirea prozei 
la modalităţi metrice, frecventă la francezi. Ua tânăr compozitor, d-l 
Mihai! Daia, a dat interpretări frumos muzicale, într'un articol din 
Rampa, acestei proze pline de virtualități lirice. Autorului Lupilor îi 
spune d-sa, pe drept cuvânt, „Tondichter“, lar ceea ce face proza lui 
Dinu Nicodin atât de savuroasă, e tocmai alura ei, deși prea stranie, 
totuşi firesc ţâșnită din adâncimi proprii: într'o scrisoare, răspunzând 
întrebării asupra felului în care compune euritmiile savante și sănătoase 
totodată, scriitorul dă butada: „Justement, M. Jourdain qui, depuis 
. quarante ans, faisait de la prose sans le savoir”... 

Patetismul sonorităţilor de ritm crește nesăbuit în intensitate, prin 
însăşi panorama povestirii şi prin elementele strict epice, care stau la 
construcția operii. Crud, viu, sângeros chiar, într'o bogăţie de culori 
şi de umor local ce nu-şi desminte nicio clipă seva intactă, peisajul 
maramureșean, în care se petrece expediţia Lupilor, se bucură de un 
creion atât de inteligent şi atât de artist, pe cât de ciudat şi dificil e- 
contactul prim cu o proză eliptică, revoluţionară. Pare cel puţin da- 
daistă o astfel de topică de labirint: „E tânăr, scofâlcit, de umeri îi 
atârnă un gheroc din..., ai zice ca desmoştenit de pânză un biliard, 
să se 'nţolească verde“. Români, Unguri, Jidovi, Sârbi, Nemţi, neamuri 
adunate Dumnezeu ştie din câte părţi, își contopesc limbajul de stâlceli 
groteşti, apetituri abjecte, promiscuitatea, avariţia şi idioţia, la „Ca- 
stelul“ de vânătoare ascuns în răcoarea clară a muntelui, între stâncile 
năpădite de brazi, sfâșşiate de pârâul cu păstrăvi, patria cerbilor, a ur- 
şilor, a corbilor, a smeurei și a afinelor. 

Alături de o natură castă, splendidă în singurătăţile ei sălbatice, 
descrisă cu pana poetului și a muzicianului, apar rupturi stridente, care 
vin dintr'o satiră teribilă, dintr'un umor .scabros: 


— Fata asta-i drăguță! numai trei păcate arie..., zice unchiul. 


— Apăi întâi mi-i nepoată. .. 

Hopul ăsta l-a sărit, 'mi zic. 

— Apăi îi prea tânără... 

Acum vorbeşte despre... neputerințele lui! 
— Și al 3-lea... arie limba prea scurtă!“ 


latreg interiorul Castelului e descris în: aceeaşi tonalitate, cu rea- 
lisme care își trag din observaţii promiscue umorul: trec în revistă 
așternuturile, somierele, oalele de noapte, murdăriile de tot felul, so- 
surile grețoase, cămara fioroasă, ploşniţele. Unul mânâncă cu multă 
plăcere șoareci! Mirosul greu dintr'o odaie ce nu fusese demult des- 
chisă, îi aduce aminte scriitorului de mirosul asemănător dela Ver- 
sailles, cum spun cronicarii, iar cărarea unui cap veșted și netrebaic 
e comparată cu cea pe care o purta Cléo de Mérode, dansatoarea 


OPERA LUI DINU NICODIN: 1, „LUPI“ i „885 


faimoasă, Dar ceea ce dă proporţii neobişnuite acestor notații „de 
amator“ e o galerie de portrete în adevăr extraordinară și menită să 
ocupe în istoria prozei noastre de artă un loc remarcabil, singular, 
Dacă uneori sunt numai schiţe dintr'o simplă creionare: „Avem că- 
lăuză birtașul, gras, scurt, chel, soios, când merge stredelește calda- 
râmul şi-l unge“, vin pe încetul tot mai lucrate: „În prag gazda în 
haine vânătoreşti, cafenii, guler-reveruri-manşete verzi, pălăziuţă verde 
cu pămătuiul de capră neagră. Smead, pământiu, ochii mărunți, pri- 
virea cată 'n jos, fălcos; mustaţa mică retezată, buze subțiri; puţintel 
la trup, apropiat. Dar îti... descopăr dintr'odată un aer semeţ ce nu 
avea. Toate se 'nalţ' aici la munte!“ Culorile, caracterul, notate precis 
în câteva trăsături, pentru ca să urmeze altele, din ce în ce mai pu- 
ternice: 
„Oberjăger Falger ? Ne salutăm. In valul luminii-l privesc, mă 
îngrozesc, Nu-i fiinţă, îi Barbă! Păros ca altă dihanie, cum n'am văzut 
altul! Şi ce barbă neagră! — roată pe umeri, pădure pe piept! Pă- 
-lărie verde, pană de cucoş, Haină cafenie 'ntărită la coate, guler-re- 
veruri-manşete verzi, straie de vânătoare, costum tirolez, Rucsac de 
piele, un drilling pe umăr. Nădragii de toval, lustruiţi de purtaţi. Co- 
tolanile goale, de sus de genunchi şi până 'n ciubote imense, abia un 
deșt de ciureci verzi petrec afară din ele, ciorapii, Pär pretutindeni; 
sus lucesc doi cărbuni, o pată roșcată mai jos, o fi nasu? Răspunde 
scurt, militărește, — aidoma stă“. Barbă cu om, îi spune artistul... 
lată o femeie, tot de prin acele părţi, doamna Socatz, văzută cu 
acelaş condei nervos, fantast în caricatură, satiric până la explozie: 

„M'apropii, mă 'nclin. Sprâncenile drepte, ochii ei mă pătrund, 
parc-a surâs ? Nasul, mai nu se vede. Jos, mult la vale, buze subțiri 
şi 'ntredeschise au crăpat gura, taie toată figura. Roş mult pe gură și 
pe figură. Cercei răsvrătiţi; mișcă din nări și din urechi; era s'o sbu- 
ghiesc afară; acuma oftează, mă 'nduioşez, o privesc toată, Coprinde 
canapeaua 'ntreagă și se revarsă... Proptită 'n pumni, braţe-arcuite, 
pline, petrec de sub mâneci scurte, din care gonesc afară câte-un şo- 
moiog de păr gros, să crezi că-i barbă de ţap, se-alină pe braţe 'n sus; 
și 'n jos. Pe piept, dantelă suavă, albă. O fundă cărămizie, mare, — 
sglobie acuma 'mi pare, şi școlăriță ! Puţine femei înţeleg arta, gustul 
cum să se 'mbrace; ea '] pricepe, a 'ntinerit dintr'odată!“ 

Prin ochianul lui Dinu Nicodin, toţi cei priviţi par niște dihănii, 
nu căpcăunii lui Hogaş, crescuţi organic din pământ, ci schimonosire 
estetistă, desfigurare, descompunere fizionomică făcută cu deliciu inte- 
lectual, asemănător ceasornicarului, totul apoi restabilit prin filtrele sa- 
` tirice, de o aciditate extraordinară, curăţite de orice sgură morală, pă- 
strate in sfera estetică. Participarea artistului la portret, deși obiectivi- 
tatea nu decade în liric, dă întreaga savoare. 

Capodoperă, în fine, portretul lui Pişta, în scena fantastică a unui 
ospăț demn de Franz Hals, de Rabelais. În tot timpul ospăţului, por- 
tretistul işi gustă clientul cu o poftă care ea însăși umple cu sucuri 
gastronomice pagina, revărsându-se printre cuvinte, le unge, le face 
scârboase, însă totul spre satisfacția cea mai estetică a cetitorului,,, 


s i |. NEGOIESCU 


E atâta mișcare nervoasă în acest portret, atâta satiră grotescă, a 
simț artistic al monstruosului, atâta exactitate și personalitate în nptsitá = 
unui stil lucrat cu tehnica cea mai severă, că nu poate lipsi din miei. 
antologie a prozei de artă româneşti! Și ai regretul că nu poți apelá 
la o traducere a lui Gargantua și Pantagruel, tăcută de autorul La». 
pilor, operă ce ar ieşi fără îndoială tot atât de perfectă, de proaspăt... 
re-creată, precum epopeile homerice ale lui Murnu, ze n it 

Peste grimele estetiste, peste gustul amar al grotescului, plateșta 
însă un suflu de umanitate, care nu amăgeșie. În ton elegiac sunt pi 
ginile dedicate bradului, care e umanizat, implinit de suferință ome- 
unească, fibrele lui dor precum carnea sensibilizată a omului, Dinu Ni 
codin îmbrățișează natura cu o dragoste ce nu-şi ascunde emoțiapen: 
petuă, fierbinte, adâncă. Descriind mormintele soldaţilor căzuţi. în 
război, aceeași muzică tristă, elegiacă, se prefiră peste euritmiile frazei .: 
şi le dă o vibraţie nouă, de imn umanitar. Dar apa tare a satirei nu: 
pregetă să înghită lacrimile şi... o altă invazie de ploșniţe e surprinsă 
cu o poftă de umor flamand, pentru ca din această ambianţă impuză 
snobismul să răsară, ca o plantă intelectuală crescută în serele cele: 
mai scumpe ale intimităţii scriitorului: lectură picantă din Memoriile 
Regilor Franţei, cu apropouri care nu-l desmint pe amatotul de pro- 
verbe şi anecdote, pe iubitorul tradiţiei şi al înțelepciunii, căruia jin- 
cursiunile istorice îi redau aer respirabil, O lectură din Juvenalis, po». 
trivită în cadrul naturii, nu are nimic din ceea ce la Hogaș e mania. 
de dascăl de latineşte a citatelor antice, nici amestecul de livresc al 
prozei de belfer a lui Ioachim Botez. Snobismul fin, aproape aristocrat, - 
estetist în toată amploarea lui, având ceva din morga patricianului ` 
crescut la școala subțire grecească..., are aici expresia adecvată, 

Incă din Lupii se pot desprinde anume manii literare ale lui Dinu 
Nicodin, precum acele dialoguri fluvii, cu meandrele nesfârșite, pagini 
întregi, pe care se discută diverse probleme, aici mai ales situaţia - 
Evreilor în lume, cu un lux de nume de cel mai acut snobism: Na- 
bucodonosor, Titus, Mahomet, Protagoras, Critias, Socrate, Aristot, . 
Platon, Plotin, Sf. Augustin, Sf. Toma, Averrhoes, Scot Erigen, Male- .: 
branche, Descartes, Leibniz, Spinoza, Kant, Spencer, Auguste Comte, 
Renan, Karl Marx, Lenin! Istoria şi religia, sociologia şi morala, toate ` 
puse la contribuţie, într'o avalanşă ritmată, eliptică, întreruptă de apro- `` 
pourile în care umoarea scriitorului nu-i precupeţită. In alt rând, se .. 
invederează gustul artistului pentru spectacolul tare, macabru sau dra- `. 
matic, aici în fragmentele unde se descriu osemintele scoase de intem- 
perie din morminte sau anecdota unui vânător prins de cursa pentru 
lupi şi înconjurat de fiarele care năpădesc să-i sfâşie. In Revoluția, 
acest gust va fi purtat la consecinţe extreme, și ne va da unele din 
extraordinarele pagini de teroare din literatura noastră 

Preludiind, aşa dar, marea operă implinită în Revoluţia, cartea 
Lupilor nu e mai puţin semnificativă în sine, atât ca lecţie de stil cât - 
și ca atmosieră. ` g 


fe 


ja 


ee rcibizri ai 


I. NEGOIȚESCU 


INSEMNĂRI 


IN AJUTORUL MOLDOVEI ȘI A 
TRANSILVANIEI DE NORD 


Neamul românesc a fost totdeauna în- 
frăţit şi în durere şi în bucurie. Am slăvit 
împreună naşterea României mari, şi am 
sângerat împreună când s'au abătut ne- 
norocirile asupra ei. Suferințele Roma- 
nilor dintr'o provincie a Țării au fost su- 
ferințele noastre ale tuturora. Noi, ca 
adevăraţi fraţi, născuţi din aceiaşi părinţi, 
nu am rămas nesimţitori ori de câte ori 

-ni s'a cerut ajutorul pentru alinarea du- 
rerilor fraţilor năpăstuiţi. 

Acum, în pragul iernii, trăiesc în mari 
şi grele lipsuri Românii din Moldova şi 
Transilvania de Nord. Peste ei, peste că- 
minele şi gospodăria lor, a trecut răz- 
boiul cu toate distrugerile lui, lăsând în 
urmă jale şi prăpăd. 

Statul face toate opintirile pentru a le 
veni în ajutor, acum în pragul iernii. Dar 
el însuşi are de purtat poveri deosebit de 
grele, cum ştim cu toții, şi e de lipsă ca 
națiunea întreagă să-i vină în ajutor. 

Asociafiunea Astra, care a fost mereu 
cu inimă lângă durerile şi lipsurile nea- 
mutui, se. înşiră, cu tot sufletul, alăturea 
de celelalte instituții particulare: Liga ope- 
relor sociale, în fante cu M. S. Regina 
mamă Elena, Cracea roşie, Biserica ce 
şi-a trimis îndemnul prin Patriarhul Ro- 
mâniei, Apărarea patriotică şi alte insti- 
taţii de binefacere, şi vine să facă o caldă 
gi pătrunsă chemare către tofi membrii «i, 
pi către toți Românii, să sari de grabă, 


fiecare cu ce l-a dăruit Dumnezeu, în aju- 
torul fraţilor în suferință din Transilvania 
eliberată şi Moldova. 

Să simtă tofi cei năpăstuiți de războiu 
căldura dragostei de frate şi să se îm- 
prăştie grelele îngrijorări ale celor în su- 
ferință, având siguranța că nu sunt nici 
uitaţi, nici părăsiţi de frații care au scăpat 
mai uşor din prăpădul războiului. 

Când va sosi ceasul biruinței sigare, 
tofi cei care vor da ajuloare, vor avea 
prilej de înzecifă bucurie, ştiind că au 
contribuit şi ei la vieața celor ce sunt 
azi în grea suferinţă. 

Colectele în alimente, rule, haine sau 
bani, se pot depozita la aceleaşi locuri 
unde se adună celelalte colecte, 


Sibiu, la 1 Decemvrie 1944. 


1, Moldovan 
Preşedintele Asociaţiani 


ADUNAREA GENERALĂ A ASTREI 


Împrejurările n'au permis Astrei să 
țină nici în acest an o adunare generală 
potrivită cu tradiţiile ei. Nu sa putut 
organiza decât o adunare administrativă, 
de descărcare de gestiune şi aprobarea 
noului buget. Ea a avut loc Duminecă, 
5 Nov., la Sibiu, în sala Prefecturii ja- 
deţului. Din pricina dificultăților de cir- 
culație n'au luat parte la adunare de- 
cât un număr foarte mic de delegaţi din 
provincie. Chiar și participarea Sibie- 
anilor a fost redusă, căci în aceeași zi eu 
avut loc dowă adunări politice, Și poli- 

10 


tss INSEMNĂRI 


ticul primează astăzi culturalului..., Cei 
care şi-au luat însă răgazul să asiste la 
şedinţa instituţiei noastre au avut mul- 
țumirea de a asculta sobrul şi justul 
cuvânt de deschidere al d-lui preşedinte 
al Astrei, pe care il publicăm în fruntea 
numărului nostru; iar din rapoartele 
citate au putut constata cum vechea 
instituție de cultură a Ardealului și-a 
făcut cu prisosinţă datoria, cu toate 
greutăţile pe care a trebuit să le învingă. 
Organizațiile ei periferice s'au înmulțit și 
s'au consolidat; numărul conferinţelor 
la sate şi la orașe a fost neobișnuit de 
mare ; școalele ţărăneşti, mai ales pentru 
femei, au fost foarte înfloritoare, (in 
deosebi în jud Sibiu, Alba și Banat); 
eartea a fost răspândită cu aceeași râvnă 
şi dragoste. Numărul administrativ al 
revistei noastre expediat despărţămintelor 
şi colaboratorilor Astrei, cuprinde o dare 
de seamă amănunțită a acestei activităţi. 
In paginile lui se poate găsi și o listă a 
donatorilor noştri. Numărul lor a fost 
mare şi sumele subscrise destul de fru- 
moase. Se va mai bucura Astra şi în 
acest an de aceeași solicitudine? lată 
întrebarea care şi-o pune conducerea ei. 
Știm că greutăţile vieţii au crescut în 
mod considerabil, că războiul şi scrupu- 
loasa îndeplinire a condiţiilor de armi- 
stițiu, cer sacrificii mari nu putem totuși 
crede că nu se vor găsi mijloace pentru 
ca Asociaţiunea să-şi continue generoasa 
activitate de răspânditoare a luminii, 
"acolo unde mult întuneric mai apasă 
încă, Tr. 


+ MARIA PARTENIE COSMA, 
NASC. ROMAN. (1854—1944) 


Destinul! unui neam nu se realizează 


în aceeași măsură în fiecare dintre fiii 
săi. Sunt însă oameni, foarte rar femei, 
a căror vieaţă se identifică în fiecare zi 
cu vieața neamului. Şi Maria Cosma a 
fost dintre acelea. 

Nepoată a Mitropolitului Miron Ro- 
manul, ea a trăit intr'o tradiţie ortodoxă 
şi națională. Ca să preţuim întreaga ei 


muncă, va trebui s'o petrecem cu gândul 
în vremurile in care noi Ardelenii eram: 
siliți să recurgem la mii de pretexte, la. 
mii de subterfugii pentru a ne putea 
afirma, în care un bal și o masă oferită 
erau punctul de plecare al marilor ini- 
țiative naţionale şi in care, tocmai de . 
aceea, femeia era sprijinul și sufletuk 
neamului. N'a fost însă iniţiativă mai de 
folos, n'a fost activitate mai rodnică pe 
teren cultural și educativ în Ardeal decât 
acelea ale Mariei Cosma. În vremea 
războiului pentru independenţă ea face: 
parte din comitetul de doamne sibiene 
care strâng daruri pentru ostașii români. - 
răniţi, iar în 1881 ea înființează Reu- 
niunea femeilor române din Sibiu, pe 
care a condus-o până în 1916. Tot ea e 
fost aceea care a colindat toate părţile 
Ardealului în căutarea comorilor artei 
noastre poporane:ca să le prezinte lumii 
într'un şir de expoziţii (prima în 1881) Dar 
cea-mai de căpetenie operă a vieţii sale este 
contribuţia la înfiinţarea şcolilor de fete din. 
care au ieșit generaţii intregi de românce, 
azi mame și bunici, care își aduc cu duioşie 
aminte de anii petrecuţi la şcoală. Cres- 
cută ea însăși într'o şcoală ungurească 
dela Arad, Maria Cosma își dă seama. 
de primejdia care ameninţă ființa nea- 
mului, dacă Romiânca va continua să 
stea în întuneric și prin străduințe fără. 
margini reuşeşte să organizeze în 1883 
prima școală primară de fete din Sibiu, 
şi una din intâiele din Ardeal, după care 
înființează, prin colectă între membrii 
Asociaţiunii, şcoala: Astrei, şcoala de 
menaj și altele, toate cu internate, Tot: 
ea, sprijinită de soţul ei Partenie, in- 
ființează și conduce „Masa studenților”, 
prilej de adevărată educație culturală şi 
națională a tineretului, la care erau che- 
maţi elevii săraci şi merituoşi, | 

Nu cele câteva decoraţii pe care le-a 
primit, nici cele câteva elogii funebre, 
oricât de sincere, vor putea răsplăti o- 
dăruire atât de totală, atât de discretă. 
Ci să luăm din måna obosită, atinsă de 
suflul morţii, făclia dragostei de cei lipsiţi, - 


INSEMNĂRI 889 


de neam, de lege şi de frumuseţe, pe 
care Maria Cosma a purtat-o cu vred- 
nicie timp de aproape 90 de ani. So 
luăm din mâna ei cu evlavie și să n'o 
lăsăm să se stingă, oricât de tare ar fi 
furtuna, oricât de slabe am fi noi. În 
felul acesta poate vom plăti o mică parte 
din ceea ce Ardealul îi datorează Mariei 
Cosma, pentru ca generaţiile care vor 
veni după noi să ştie că i-am prețuit 
străduinţa și s'o prețuiască şi ele luând 
la rândul lor făclia din mâinile noastre, 
Zorica Lajcu 


VETURIANUM 


De când bătătoresc străzile Sibiului, 
ca un pribeag fără cămin propriu, doar 
cel durat dela Teiuş valul războiului mi 
l-a cotropit, aştept cu infrigrurare veni- 
rea Clujului mult dorit şi în această 
aşteptare, asemenea paserilor călătoare, 
îmi primblu melancolia făcând exerciţii 
de drumeţie. In aceste primblări cercetez 
Sibiul nou atât. de larg şi de frumos, 
plin de grădini, pe care toamna le zu- 
grăveşte cu penelul său nevăzut, şi de 
case cu gast sămânate prin aceste gră- 
dini ce se pierd în lărgimea parcului 
incomparabil de „Sub Arini“. Observai 
prin nouile părţi ale orașului, anume 
pe Calea Poplăcii la Nr. 10—12, şi o 
casă mare la care se lucrează cu zor, şi 
mi se pare unica construcţie din oraș, 
la care munca curge fără întrerupere, 
favorizată şi de o vreme blândă, care 
permite şi uşurează și în zilele de târzie 
toamnă săvârșirea ultimelor lucrări. 

Când am trecut întâia oară prin aretul 
măreţii case, isprăvită din roșu şi încă- 
pută subt acoperişul stilizat, cu mai multe 
mansarde, nu știam ce este și cine o 
construeşte, 

„ Bănuiam însă ceva. Deoarece încă în 

lunile de vară, pegla Băile Geoagiului, 
citisem într'un ziar, că d-l loa Lapedatu, 
retras, pensionar dela Banca Naţională 
şi-a reluat locul său vechiu de preşe- 
dinte al Soc. „Prima Ardeleană” şi că 
construeşte un mare pension pentru pen- 


sionarii intelectuali, pe care il înze- 
strează cu o fundaţie intru pomenirea 
răposatei sale soţii, Veturia. 


Mă bucurasem la vestea acestei mă- 
reţe idei, şi începui acum să întreb pe 
unii şi pe alţii asupra clădirei impună- 
toare din Calea Poplăcii care-și atrăsese 
atențiunea prin dimensiunea liniilor sale 
arhitecturale. i i 


Incredinţându-mă că într'adevăr aceea ` 
este casa de odihnă menită intelectua- 
lilor pensionari, am fost ispitit adeseori 
a-mi îndrepta într'acolo paşii în zilele 
cu soare și senin de toamnă. 


Am nimerit odată să găsesc acolo 
printre muncitori şi muncitoare şi pe 
arhitectul diriguitor al lucrărilor de con- 
strucție, care cu multă amabilitate mi-a 
dat mai multe informaţii despre mărimea 
şi capacitatea Vefurianului, cum îmi veni 
să botez palatul comemorativ, ridicat 
atât de practic, în senș-social şi naţional, 
întru pomenirea soției iubite, de fiul 
poetului naţional Jon Lapedatu, de acum 
vreo 70 de ani. 

Doi fii gemeni ne-a lăsat poetul, pri- 
eten ocrotitor al lui Mih. Eminescu, cari 
amândoi îi continuă fiinţa sà așa de 
luminoasă, ce s'a înscris în istoria cul- 
turei și literaturei române. 


Nici unul n'a urmat prietenului său, 
să facă versuri. Dar amândoi au înţeles 
— fiecare în sensul cel mai bun — să 
continue opera părintească. Alexandru, 
ca profesor şi istoriograf, continuă o 
parte a carierii tatălui său, profesura şi 
ca istoriograf continuă naționalismul să- 
nătos şi constructiv pe care îl dovedea 
tatăl său în școală și în palestra muselor 
Celalalt frate, Ion, se părea că sar È 
depărtat mai mult de câlea trasată de 
părintele său, profesorul şi poetul. Inge- 
lătoare aperenţă. Realitatea e cu totul 
alta. Adevărata poezie nu e numai, cum 
zice Eminescu „voluptoa joc de icoane 
și de glasuri trămurate“ — ci mai è şi: 
„straiu de purpură şi aur peste farina 
cea grea“, 


10 


890 INSEMNĂRI 


Apoi cuvântul grecesc „poesis” ne 
arată în etimologicul său înțeles, că este 
„iscere”, faptă constructivă, creaţie de 
ordin moral, spiritual. 

Cariera de economist naţional și 
bancher diriguitor, pe care a urmat-o 
în tot decursul vieţii sale și din neno- 
rocire o mai continuă cu ajutorul Dom- 
nului şi acum, în fruntea Băncii Naţio- 
nale, ca guvernator al ei, n'a fost decât 
:0 pregătire sistematică a unui plan măreț 
de vieaţă bine calculat, cu consecvență, 
cu răbdare și cu mult simţ economic 
urmărit, pentru a-l realiza în sensul unei 
vieți de reală poesie, — spre a putea 
întinde în urmă „un straiu de purpură 
şi aur peste ţărina cea grea“ a traiului 
trecător de pe acest pământ de lut, 


Çi aceasta pentru a se jertfi pe sine 
pentru alții și a le uşura unor spirite 
alese, ca restul zilelor ce le mai rămâne 
de trăit în vieaţă să le poată petrece 
fără griji şi fără necazuri prea mari, ca 
astfel să-şi poată continua preocupările 
intelectuale spre folosul binelui public, 
al colectivităţii naţionale și al omenirei, 

Acelaşi Eminescu — care în frageda 
sa tinereţe a fost primit de confratele 
său mai mare, lon Lapedatu, la 1866, 
aici în Sibiu și a fost ocrotit în căme- 
ruța sa şi ajutat în lipsele sale — ma 
zice: 

E uşor a scrie versuri, când nu ai 
nimic a spune, înşirând cuvinte goale 
ce din coardă au şă sune... dar mai cu 
greu este a găsi cuvântul, care spune 
adevărul, 

Asemenea mi.se pare a rezolvat pro- 
blema aceasta a vieţii sale, desigur nu 
unica, d-l lon Lapedatu, găsindu-se cum 
să perpetueze memoria iubitei sale tova- 
răşe de o vieaţă de om — când a simţit 
greutatea vremurilor ce am ajuns în 
acest crâncen războiu și a luat hotărirea 
ce a luat. 

E un proiect ce iese din preocupările 
cotidianului şi atinge liniile mari ale 
ctitorilor de așezăminte istorice, care 
rămân. 


E o inspiraţiune de înaltă poezie cren 


toare a viefii umane, ruptă din tradiția i 


bărbaţilor noştri mari. 


Ea amintește pe Dr. Simebn Ramonţzai, A 
pe Em. Gojdu, pe Alexandru Şterca; 


Șuluţiu şi alți fondatori de acest fel, 7 


dia istoria culturei noastre. 
Scopul e atât de nobil pe cât de uman 


şi de social. Ştim cu toții câți intelectuali : 
rămân spre siârșitul vieţii cu o pensie, ` 


Care numai înseamnă in anumite împre= 
jurări — ca cele de acum — niciun 


ajutor pentru bătrâni, ba unii sunt lip- ' 


siți și de aşa numita „pensie”. 

Pentru astfel de oameni, cu grije aleşi, 
casa fundaţională creată de d-l Lape- 
datu, este nu numai o binefacere pentru 
omul intelectual ocrotit în cuprinsurile 


ei, în acelaşi timp şi o acţiune culturală - 
pentrucă acel intelectual, gânditor, cerce- + 
tător, scriitor, ce o fi, pus la adăpost, .. 


poate să-şi continue activitatea favorită 
şi preferată a zilelor sale şi să mai pro- 
"ducă astfel opere de valoare pentru 
naţia sa. 

Privită în această lumină „ Veturianum“ 
care se apropie de săvârşire, devine nu 
numai un act de mare filantropie, ci şi 
un aşezământ de cultură. Aşa cum e 
construit, cu 2 etage, cuprinzând ca- 
mere pentru 20 pensionari — în etajul 
al 3-lea cu mansarde pentru personalul 
de serviciu — la parter sală de bibliotecă, 
de lectură şi de conversaţie, iar în subsal 
bucătăria şi camerile, Vefurianum, pro- 
văzut cu încălzire centrală la gaz metan, 
cu apaduct şi lumină electrică, sănătos 
aşezat, pe o înălţime, având in faţă un 
parc englezesc cu cărări de plimbare, 
având în apropiere marele parc al ora- 
şului, tramvaiul ce duce deopotrivă în 
oraș sau în Dumbravă — răspunde tu- 
turor cerințelor igienice, estetice, și sociale, 
spre a ocroti un număr de aleși inte- 
lectuali intr'un centru cu atâtea instituţii 
culturale şi ştiinţifice ca Sibiul. Prive- 
liştea spre Carpaţii înalţi, acoperiți cu 
nea şi spre munții Sibiului împăduriţi, 
dă un mediu geografic plăcut întrun 


INSEMNĂRI 891 


colţ de multă liniște, convenabil unor 
bărbaţi bătrâni şi serioşi, cu preocupări 
intelectuale. 

Nu ştiu când se va isprăvi total „ Vetu- 
rianum“, nici când se va da menirei 
sale, punându-se în funcţiune, dar mai 
curând sau mai târziu, idea ce o întru- 
pează această casă e inălţătoare pentru 
oricare suflet de Român bine simțitor. 
Ea face onoare ctitorului său ilustru 
care se înscrie faptic şi monumental în 
istoria culturei românești, iar gestul de 
pietate ce-l schiţează închinându-l drept 
prinos memoriei soţiei sale e și mai 
înălțător şi reconfortant în pustiul mediu 


al războiului, dovedindu-ne, că tot mai- 


trăiesc bărbaţi cu suflet mare printre 
epigonii vremilor de mărire din trecut, 
Onoare se cuvine lor și laudă se cuvine 
pildei ce o dau generaţiilor de urmaşi, 
pentru veci de veci. 
Sibiu, 1 Decemvrie 1944. 
Dr. Ilie Dăianu 


_MIRAILL SADOVEANU ȘI MIORIȚA 


Sensibilitatea folklorică a marilor noştri 
literați este un fapt destul de curent. 
Se știe in ce măsură au fost influențați 
de literatura populară Alecsandri, Russo, 
. Eminescu și Odobescu, pentru a nu mai 
vorbi de Creanga, Coşbuc și Slavici, care 
descind direct din folklor. Această sen- 
sibilitate se poate remarca şi la unii din 
scriitorii de astăzi, de pildă, la Mihail 
Sadoveanu sau lucian Blaga. 

Sunt mai bine de două decenii de 
când Sadoveanu îşi exprima, în discursul 
de recepţie la Academia Română, entu- 
ziasmul faţă de poezia populară, făcând 
în acelaşi timp o mărturisire extrem de 
prețioasă pentru geneza operii sale: 
„Aici e panteonul meu literar, simplu şi 
rustic, fără podoabefca natura, însă măreț 
ca şi dâusa” (Poezia populară, 1923, p. 13). 

Era o mărturisire sinceră şi spontană 
in cadrul restrâns în care sărbătoritul a 
ţinut să remarce virtuțile poeziei popu- 
lare, izvorul principal în elaborarea operii 
sale literare. ` 


Dintre poeziile populare, cea care l-a 
incântat mai mult pe marele romancier 
a fost de sigur „Mioriţa“, pe care o. 
consideră în același discurs fără pereche 
în alte literaturi populare şi chiar şi în 
cele culte. 

Preocupat de valoarea acestui cântec 
bătrânesc M. Sadoveanu atrăgea atenţia 
încă din 1922 (Viaja Românească, III. 
236—238), asupra unei variante culeasă 
cu vreo dovăzeci de ani în urmă din 
judeţul laşi şi publicată de profesorul 
M. Costăchescu (Moldova dela Nistru, 
III, Nr. 8—9). M. Sadoveanu consderă 
această variantă deosebit de prețioasă, 
atât din punct de vedere poetic, cât şi 
filologic, cuprinzând o serie de termini 
arhaici (gomăn=cântec, siniori=revăr- 
satul zorilor ş. a.) Din varianta Costă- 
chescu, M. Sadoveanu va cita. în dis- - 
cursul său de recepţie inceputul baladei 
pe care îl caracterizează „|n şi melodic 
ca o adiere de bucium”, 


De atunci anii sau scurs unul după 
altul, pe măsură ce creştea şi opera li- 
terară a lui M. Sadoveanu. ln acest timp 
admiraţia faţă de cântecul Mioarei nu 
l-a părăsit, servindu-i ca temă în ro- 
manul Baltagul. ' 

Recent in numărul din Septemvrie al 
revistei „Carpaţii“, M. Sadoveanu aduce 
o nouă dovadă pentru o pasiune vech 
publicarea unei variante personale a ba- 
ladei „Mioriţa“. 

În scrisoarea adresată redacţiei, care 
însoţeşte textul, M. Sadoveanu preci- 
zează că varianta lui Alecsandri, cu toată 
frumuseţea ei, cuprinde şi câteva inad- 
vertenţe: „Trei turme de miei“; mioriţă 
„laie“ şi mioriţă cu lâaă „plăviţă” ; mu- 
stăcioara „spicul grâului“ — când cio- 
banul e brun, cu ochii ca mura și părul 
ca pana corbului, etc. 

Aceasta l-a îndemnat să alcătuiască o 
nouă variantă „îndreptând unde e de 
îndreptat şi adăogând elemente nouă 
artistice“, pe care le-a intâlnit în con= 
tactul neintrerupt cu literatura populară; 
Am socotit asta ca o datorie şi ca un 


892 INSEMNĂRI 


Omagiu genialului poet anonim care ne-a 
lăsat moștenire această baladă incompa- 
rabilă”, 

Deşi M. Sadoveanu nu dă nicio lă- 
murire asupra izvoarelor ce-au servit la 
„Stabilirea“ noii variante, se poate uşor 
constata că majoritatea versurilor apar- 
ține variantelor Costăchescu şi Alec- 
sandri, păstrând din fiecare pe cele mai 
frumoase şi adăugând şi câteva elemente 


nouă. Varianta rezultată apare astfel cu - 


calităţi poetice vădit superioare. 


In special începutul baladei, caracte- 
rizat prin muzicalitate cu rezonanţe pro- 
funde, este mult mai adecvat pentru 
a enunţa desfășurarea dramatică a ba- 
ladei, decât cea din varianta Alecsandri 


S'aude, s'aude 
Departe, la munte, 
Gomăn gomănaş 

De trei ciobănaşi, 
"Gomăn gomănind 
Oile pornind 

Pe-un picior de munte 
Cu hățaşuri multe. 


Sub impresia inceputului tot restul 
baladei se meţine pe un ton grav până 
la sfârşit. Pe lângă muzicalitate varianta 
lui M. Sadoveanu mai conţine câteva 
imagini poetice nouă. lată de pildă pre- 
seniarea cadrului în care se va petrece 
drama: 


_ In apus de soare, 
Umbrele când cresc, 
. Neguri se opresc 
Pe munți şi pe ape, 
Dorm oile toate... 


S'au imaginea finală a desnodământului: 


Stele făclioare 
Şi poduri de floare... 


Combinarea variantelor este desigur 
e operaţie literară și este determinată 
de dorinţa de a perfecționa produsele 
poetului anonim. Procedeul fiind de na- 
tură subiectivă, aprecierea rezultatelor 
diferă după gustul şi priceperea fiecă- 


ruia. Totuși se poate spune că şi de: 
aceasta M. Sadoveanu a dat dovadă 
o adâncă înțelegere a temei mioritice 
de un distins simţ artistic, 


Gh. Pavelescu 


„STUDII LITERARE, VOL. III. 
Sibiu, 1944, pg. 281. 


3A 


Al treilea volum de Studii Literare... pi 
editat de Seminarul de istoria literaturii: g, 
române moderne al Universităţii din Cluj 
şi ultimul care apare pe pământul exi] 
lului, după cum făgădueşte în Prefaţă-:i 
directorul publicaţiei, d-l Prof. D. Pa+ 
povici, reprezintă o nouă și valoroasă îi 
contribuţie în cercetarea istoriei noastre 
literare. 

Cu toată epoca de grele incercări ale 4 
războiului, cercetarea științifică şi-a urmat 
dacă n'am putea zice nestingherită, dar. 
în orice caz neintrerupta ei activitate. 

Din cuprinsul bogat de cercetări lite- ; 
rare menţionăm mai întâi studiul de -; 
literatură comparată al d-lui Emil Tur- ` 
deanu „Oscar of Alva“ de Lord Byron 
Izvoare apusene -şi refiexe româneşti. 


E hall 


zi: 
Lada 


Intreprinderea, nu atât estetică cât 
istorică, pe marginea acestui poem fan- 
tastic, de tinereţe, al Lordului Byron, 
duce pe autor la o serie de constatări 
şi concluzii atât în ceea ce privește 
interdependenţa unor teme în literatura 
universală — problemă asupra căreia s'au 
oprit numeroşi cercetători străini — cât şi 
asupra ecoului pe care poema engleză 
a avut-o în literatura noastră, până azi, 


Pornind dela izvoarele, mărtutrisite sau ` 
nu, ale inspiraţiei poetului englez, d-i 
Turdeanu procedează metodic la diso- 
cierea temelor fundamentale din poem, 
coborind apoi pe firul lor în trecut până 
Ja tragedia greacă. D-sa: studiază apoi 
apariția sporadică a temelor componente, 
în chip unitar sau singuratic, în marile 
opere ale literaturii universale, cu vari- 
aţiile ce decurg din spiritul timpului 
sau din temperamentul şi personalitatea 
autorului. Cităm în această privinţă 


INSEMNARI 395 


rândurile pline de înţelegere, în care d-l 
Turdeanu fixeează spiritul nou în care 
Heine reia tema veche dela Byron sau 
direct din izvoarele folclorice, în balada 
sa „Don Ramiro“ ; 

„Forma pe care tema logodnicului strigoi 
o îmbracă în Don Ramiro, exprimă faza în 
care tema părăseşte procedeele romantice 
— spectacolul macabru, frenezia neagră — 
pentru a găsi motivarea întregei drame 
în însăşi lumea de mistere a sufletului 
uman. Explicaţiei supranaturale se sub- 
stitue explicația psihologică: pas carac- 
teristic, nu numai pentru soarta unei 
biete teme. literare, ci pentru tot sensul 
culturii moderne” (pg. 41). 

Trecând la influenţa pe care pvemul 
a avut-o asupra literaturii noastie, autorul 
se opreşte stăruitor atât asupra primelor 
traduceri datorite lui Heliade şi Costache 
Negruzzi, cât și asupra repetatelor ecouri, 
pe care poemul le produce, adeseori 
indirect, în opera scriitorilor ulteriori 
ca Sihleanu, Bolintineanu, Eminescu, 
Macedonski şi Stefan Petică. 

Cu toată minuţiozitatea informaţiei, 
studiul d-lui Emil Turdeanu, rămâne prin 
caracterul său intenţionat limitat, o operă 
monografică oarecum minoră, care numai 
asociată cu multiple lucrări similare va 
reuşi să proecteze suficientă lumină asupra 
peis»Giului nostru literar. 

Studiul d-lui Prof. Popovici „Difu- 
zarea ideilor luminării în Țările Române“, 
constitue un capitol din lucrarea sa în 
curs de tipărire, în limba franceză „Li- 
teratura română în epoca luminilor” și 
este în acelaşi timp o desvoltare a ideilor 
expuse de d-s în Introducere la ediția 
operelor lui I. Heliade Rădulescu, (Bu- 
cureşti 1939) şi în alte opere anterioare. 

D-sa cercetează atât căile cât şi inten- 
-sitatea pătrunderii ideilor secolului lu- 
minării apusene in sfera sud-estului 
european, dominet de „cultura“ Bizan- 
{ului şi pune în lumină influența covâr- 
gitoare pe care a avut-o în această înocire 
poporul grec. 

„Aceia pe care Grecii i-au cultivat, 
într”'o măsură mai mare se caracterizează 
prin spiritul Enciclopediei franceze: ad- 


versari ai organizării sociale contimporane, 
duşmani ai bigotismului, îndrăgostiți de 
idei şi culegând ideile din diferite regiani, 
ei sunt raţionalişti în organizarea lor spi- 
rituală şi eclelici în procedeele lor. Era 
ceea ce corespundea din plin niăzuinjelor 
poporului grec, raționalist el însuși și 
iremediabil eclectic“ (pg. 89). 

Cum influenţa greacă era generală pe 
întreg teritoriul sud-estic de sub stě- 
pânirea otomană şi se manifesta mai intens 
Chiar în Țările Române, curentul ideilor. 
liberale a influenţat concomitent şi vieaţa 
spirituală a poporului. nostru. 

O nestârşită serie de lucrări de cuprins 
istoric, moral, filosofic, etc., din patri- 
moniul iluminismului apusean al seco- 
lului al XVII-lea pătrund, se citesc, se 
comentează şi se traduc şi la noi, la 
început în grecește şi apoi în românește, 
întreținând freamătul înoitor al veacului. 

De acest curent de idei nu rămân 
streini nici scriitori ardeleni care, pe 
alte căi, sunt tributarii aceluiaşi spirit, 
manifestat mai cu seamă în operile lui 
Petru Maior şi Jon Budai Deleanu. 


Pentru a ilustra acest spirit de liber- 
tate şi egalitate din care în apus a ţâşnit 
marea revoluţie franceză, d-l Profesor 
Popovici dă ample citate din Procanonul 
lui Petru Maior, care combate spiritul 
strâmt al bisericii catolice, ca şi dia 
poemele eroi-comice ale lui I. Budai: 
Deleanu, puse astfel într'o lumină nouă 
in această interpretare. 

D. U. Cianciolo: consacră un amplu 
studiu, în limba italiană, Simbolismului 
grotesc al lui Tudor Arghezi. 

Printr'o bogată exemplificare, mai cu 
seamă pentru partea poetică a operei 
lui Arghezi, fără a neglija însă nici proza 
scriitorului, dela Cartea cu jucării, până 
la ultimul roman, Lina, d-l Cianciole 
pune în lumină resursele variate şi vir- 
tuozitatea talentului lui Arghezi în uti- 
lizarea grotescului pentru a creia fru- 
mosul, 

Nu putem trece cu vederea indemâ- 
narea cu care d-l Cianciolo transpune 


art ÎNSEMNĂRI 


à 


citatele sale în limba italiană și talentul 
et cate închide ideile şi imaginile ver- 
siunei româneşti în metrica originalului, 
când e vorba de versuri. Migala cerce- 
tătorului critic a trebuit să ţină pas în 
tot lungul studiului cu fiorul artistic al 
creaţiei, şi d-l Cianciolo a depus efor- 
turi pline de merit pentru a se achita de 
această dublă îndatorire. Dacă uneori 
subtilitați de limbă intraductibile sau 
interpretabile pot da loc la sesizări ero- 
nate sau incomplete ale sensului ori- 
ginal, cum i s'a reproşat d-lui Cianciolo 
- de către d-l Giuglea în Dacoromania X, 
1943, în legătură cu traducerile d-sale 
din Eminescu, d-l Cianciolo într'o lungă 
şi meticuloasă punere la punct, publi- 
cată în notele volumului de faţă al Stu- 
diilor Literare, găsește suficiente justifi- 
cări obiecţiilor aduse, dintre care pe 
unele nu se stieşte a le socoti de rea 
credinţă. 

Seria studiilor din acest volum o în- 
cheie d-l Ion Breazu cu cercetarea d-sale 
despre „Succesul sistemului etimologic 
în Transilvania”, 

D-sa arată eforturile pentru inteme- 
ierea unei asociaţii literare, menită a da 
principii de limbă și scriere pentru Ro- 
mânii din Ardea], şi coincidenţa fericită 
a unei acţiuni paralele, venită din ini- 
țiativa Ministerului Cultelor şi Instruc- 
țiunii Publice din Viena, care cere Ro- 
mânilor din toate ţinuturile Imperiului 
austriac să-şi alcătuiască 3 comisii de 
intelectuali români, în Timişoara, Sibiu 
şi Cernăuţi, chemate să facă propuneri 
pentru o ortografie cu litere latine, po- 
trivit spiritului limbii, care să fie adop- 
tată apoi și în cărţile de scoală și în 
administraţie. 


Comisia dela Sibiu, (1860) adoptă si- 


stemul etimologic al lui Cipariu, sistem - 


care din spirit de unitate naţională este 
primit în 1862, în mod oficial şi de către 
adunarea generală a Astrei, ţinută la 
Brașov, cu toate că părerile conducă- 
tarilor bisericii ortodoxe ardelene înclinau 
către sistemul fonetic al scriitorilor din 


România. Hotărirea adunării generale: îi 
Astrei, pecetluiește pentru două decenii 
sistemul etimologic în Transilvania, pâe 
când către 1880, triumfă în ie 
Română sistemul fonetic, realizându-se; 
astfel unificarea dorită de toţi Românii. . 
In notele volumului, în afară de răs=". 
punsul amintit mai sus al d-lui Prof... 
Cianciolo, semnează interesante contri- i 
buţii la istoria noastră literară domnii K. 
Olimpiu Boitoș, Licu Pop şi L Verbină, . 
Traian Marcu 


MIHAI BENIUC: ORAȘUL PIERDUT ') 


Un strălucit poet al generaţiei tinere 
a dat, de curând, expresie sentimentelor 
care alcătuesc capitalul spiritual al tine- - 
rilor vrednici condeieri versiticatori. Un 
fior de nestăpânită îngrijorare, de mereu 
înnoită neliniște şi de lucidă suferinţă 
străbate conţinutul versurilor d-lui M. 
Beniuc. O distantă mustrare şi o aprinsă 
revoltă, care stăru2 cu o dojenitoare 
prezenţă în toate volumele, — şi în acest 
din urmă volum în aproape toate poe- 
ziile, — se găseşte inchisă în poezia 
d-lui M. Beniuc. Neliniştea aceasta şi-a 
găsit loc în stăpânita durere, în amara 
suferinţă a poetului, dar resemnarea şi 


împăcarea calmă cu lumea asta așa cum 


e, dar care „nu-i tocma' așa cum trebue”, 
după expresia poetului, este numai de 
suprafaţă. 

In volumul acesta, mai mult decât in 
celelalte, se citeşte grija caldă şi stator- 
nică a autorului pentru necazurile popo- 
rului şi pentru problemele sale mari. 
De aci şi revolta, mustrarea şi indemnul 
care străbat paginile volumului de față. 
O privire fugară peste „Cuprins“, dă ci- 
titorului dovada afirmațiilor noastre. In- 
şizăm numai câteva titluri de poezii, — 
căci după conţinut puţine fac excepții. 
lată-le : Durerea românească, Lui Octa- 
vian Goga, Munţii Apuseni, Calea Mo- 
tului, Aicea printre Ardeleni, Poeţilor 
tineri şi Câmp românesc, Abia a trecut 


Pit Culturală Regală „Regele Mihai I”, 


INSEMNÂR 89% 


un an dela apariţia volumului „Poezii”, și 
un altul mai întreg, mai împlinit şi mai 
dăltuit i-a urmat. Volumulacesta, întitulat, 
sugestiv „Orașul pierdut“, urmează altor 
trei volume de poezii publicate de d-l 
M. Beniuc, 2 în colecția Abecedar, Ed, 
Miron Neagu, Sighişoara, și numite: 
primul Cântece de pierzanie, al doilea 
Cântece noui și 1, al treilea, Poezii, editat 
de Fundaţia Regală pentru Literatură şi 
Artă. 


* 
Li LA 


Intre volumele de poezii. apărute în 
ultimul timp nu ne amintim un altul mai 
încărcat de gând, mai plin de înțelesuri 
și miez, sau mai expresiv pentru sbaterea 
care frământă tânăra generaţie de poeţi. 
In volumul acesta, spre deosebire de 
celelalte, găsim afirmată şi mai categoric 
credința poetului şi elanul său de luptă 
alături de cei slabi, pentru biruinţa 
dreptăţii. Pentru d-l M. Beniuc versul 
e spadă, poezia luptă şi credinţă, iar nu 
joc sau acrobație intelectuală ca pentru 
atâția alţii. La d-} M. Beniuc poezia se 
naşte din durere şi din prea plină sufe- 
rinţă, nu din iîmpăcare sau din plăceri 
gratuite. 

„In poezia lui (M. Beniuc) izbeşte ati- 
tudinea pe care o socotim singura inte- 
resantă în lirică şi pe care am formula-o 
astfel; primatul vieţii faţă de traducerea 
ei în simboluri și cuvinte”, declară d-l 
L Chinezu in revista „Gând românesc“, 
cu ocazia apariţiei primului volum de 
poezii al d-lui Beniuc, Cu aceeaşi ocazie, 
într'un alt număr al aceleași reviste, 
Barbu Zevedeiu declara sentenţios și 
profetic: „Poezia românească va .găsi 
prin poezia lui M. Beniuc o fereastră 
sigură spre eşirea la lumină”. 

Poetul M. Beniuc n'a desminţit deloc 
speranţele criticilor şi recenzenţilor săi 
dela primul volunt; dimpotrivă le-a con- 
firmat. Nenumărate exemple, din ultimul 
volum de poezii, pot susţine şi dovedi 
cele spuse mai sus. Poezii de o calitate 
superioară, expresii vrednice ale „liricei 
majore”, și o înaltă și cristalină atmosferă 


poetică din volumele d-lui Beniuc, dau 
autorului lor titlul de stimat ainbasador 
al generației tinere de poeţi A se citi 
pentru exemplificare poszia „Drumul 
meu“, dela pag. 61. 

Jntr'adevăr în lirica românească poetul 
M. Beniuc ocupă un loc special pe care-l 
onorează și ilustrează mereu cu măsura. 
talentului său, Revista Fundațiilor Re- 
gale ne aduce mereu mesagii, de aceeași 
calitate superioară, din lumea poetică 
a lui Mihai Beniuc, spre a adeveri cele 
scrise acolo despre d-sa, de profesorul 
și criticul D. Caracostea. 


Spre a dovedi cele spuse mai sus ar 
fi suficient să deschidem un volum al 
d-lui M Beniuc (de poezii, bine inţeles, 
căci dânsul e şi autor de lucrări ştiin- 
tifice de psihologie), pentru ca să avem 
argumentele afirmațiilor de mai sus. Sau 
să-l comparăm cu alţi lirici moderni și 
contemporani, 

Forma, stilul, conţinutul, genul, atmo- 
sfera şi atitudinea autorului, toate, susțin 
această poziţie specială, această unicitate- 
în poezia românească. De sigur că in- 
fluenţe se pot stabili (unii vorbesc de 
Goga, alții de poeţi străini), dar de aci 
şi până la ceea ce este poezia pe care 
ne-o oferă azi d-l M Beniuc sunt spaţii 
imense, întocmai ca şi dela patria poeţilor 
preferaţi de d-sa și până la a noastră, 
Stilul direct al poetului, naturaleţea, sio- 


' ceritatea și omenia cu care cântă M. B. 


te cuceresc, fără luptă, fără figuri de 
circ. Căci în modul aspru al expresiei 
găseşti şi căldură şi gingăşie umană, care 
înmoaie inima cititorului: 
| „Sunt copacul strajă 

Cu frunzişul treaz 

Pentru cei de azi, 

Şi şoptesc o vrajă 

Poate-o rugăciune 

Pentru cei de mâne.” 


(Sunt copacul strajă..., pag. 43.) 


Un aer de moarte, de voalată, discretă 
şi intimă atmosferă de triste şi întunecate: 
viziuni îţi apărea după fiecare pagină 
întoarsă a volumelor precedente: şi te 


396 ÎNSEMNĂRI 


făcea să vezi din toată opera un pesi- 


smism iremediabil Dârzenia cu care afirmă 


4nsă poetul unele lucruri și încrederea 
viguroasă pe care el o mărturiseşte în 
steaua lui, te obligă să-ţi rectifici această 
impresie, după lectura ultimei plachete 
de versuri şi să nu citeşti in versurile 
sale nici disperare, nici renunțare și nici 
„descurajare. 

„lar de va fi ca steaua mea să cadă 

'Nainte de soroc pe drumul greu, 


Un alt fecior cu frunte de zăpadă 
Va duce mai departe drumul meu!“ 


(Drumul meu, pag. 61.) 
Sau: l 
„Să vă văd balauri de subt poduri! 
lată-mă de crezuri înzăuat, 
Vie 'ntunecatele noroduri, 
Gata sunt cu toate să mă bat.“ 


(La drum, pag. 52.) 

Dimpotrivă, îţi trezeşte admiraţia și-ţi 
„dă puteri nouă de luptă porunca scurtă 
-şi hotărită, irevocabilă, concentrată în 
versurile | 

„Nainte | Nainte | 

Până ' n seară trebue să dăm atacul. 

Cbiar de ne ia dracul!” 
-şl mai departe: 


„Strigaţi pe cei ce au rămas. 
Până ia unul, nu cedăm un pas!" 


(Coloană de atac, pag. 57). 


Avântul cu care se aruncă poetul în 
Auptă şi hotărîrea încăpăţânată cu care 
iși face mărturisirea, se sprijină pe cer- 
“itudinea legitimităţii pretenţiunilor sale. 
Iată o pildă: 

„Eu sunt trimisul timpurilor nòi, 

Eşit din rând cu cei ce scurmă glia, 

Şi totuşi vin întrebător la voi, 

E alobod să mai cânt în România?” 


(E slobod să mai cânt, pag. 33.) 


In acest volum insulele de gingăşie și 
„de topaze, rotunjite până aproape de 
perfecțiune, întâlnite în volumul prece- 
dent, au lăsat locul revoltei şi indemnului 
da mişcare şi primenire pentru binele 
poporului. lată o pildă, între multe altele : 

„Vreau țarina prezentului s'o samăn 

Cum tatăl meu țăranul holda ; 


Cum creşte grâul mândru fără seamăn, 
Să crească 'n urma mea revolta. 


Ca spicele de grâu în vânt să aia 
Ţăranii cete-cete şi să ceară, : 
Cu treamăte ce pot furtuni să îşte 
Să fie ei stăpâni pe “ntreaga ţară.“ 


(Tot una-mi este, pag. 53.) 


Caracteristice pentru poeziile din acest 
volum sunt: dinamismul care se dega-: 
gează din ele, revolta poetului şi gravi- 
tatea problemelor pe care le cântă, atât. 
de inspirat și de cuceritor şi cu mijloace. 
atât de proprii, d-i M. Beniuc. 

Ar trebui să cităm versuri exemplifi- 
catoare pentru tot ceea ce am afirmat, 
dar socotim că ele tot nu ar reda, în- 
treagă, intensitatea emoţiilor şi frumu- 
sețea expresiei din poeziile d-lui M- 
Beniuc şi de aceea trimitem cititorul la 
volum. Citind placheta de versuri a d-lui 
M. Beniuc şi dorind să scrii ceva despre 


-ea, ai în adevăr regretul sincer de a nu 


putea cita tot ceea ce ai vrea și tot 
ceea ce ar merita. 


Am avea şi noi de obiectat poetului : 


_ anumite scăpări sau expresii mai puțin 


poetice, ca: sămădău, Ail etc., dar având 
în vedere puterea pe care acestea o dau 
imaginilor plastice de care se serveşte 
poetul, ne mulțumim să le amintim, 


Cuvinte de laudă trebue să avem şi 
pentru pictorul V, Dobreanu, care a 
desenat cu talentu-i ales câteva chipuri 
în placheta de versuri a d-lui M. Beniuc, 
şi pentru Editura care a pus la dispo- 
ziția publicului un asemenea giuvaer 
numai cu un preț de 50 lei, (Cartea Re- 
fugiatului Ardelean.) 

Nu citim printre rândurile d-lui Beniuc, 
nici in substratul lor catalizat şi purificat 
de banalităţi, ci aşteptăm în portul 
victoriei cu batista fluturâad, sosirea 
celor două corăbii din urmă, una roșie, 
alta neagră, pornite la drum odată cu 
apariția primului volum de versuri al 
autorului, pentru a le afla incărcătura şi 
pentru a deslega problemele care sunt 
legate de genul lor. 

l Dumitra Salade 


ÎNSEMNĂRI i 897 


- ERAST DITI TARANGUL, TRATAT DE 
DREPT ADMINISTRATIV ROMÂN 
Cernăuţi, 1944, 685 pag. 


Fără îndoială problema fundamentală 
a oricărei cercetări ştiinţifice este metoda. 
Acest adevăr rămâne valabil și pentru 
disciplina Dreptului, care nu este o ştiinţă 
decât în măsura în care dispune de o 
metodă ştiinţifică de cercetare. Problema 
metodologică dobândeşte astfel o însem- 
nătate în materia noastră. lată de ce, 
în preiaţa tratatului său, d-i prof. E. 
Tarangul, pe care încă de mult îl preo- 
cupă metodologia juridică 1), discută pe 
larg această chestiune. După ce exami- 
nează pe rând metodele care pot fi uti- 
lizate în studierea acestei materii, d-sa 
arată că se va opri la metoda 'sintetică 
analitică, în sensul căreia „ştiinţa juri- 
dică are menirea să analizeze diferitele 
norme de drept şi să caute principiile 
juridice, pe care le conţin aceste norme. 
Aceste principii sunt aduse în legătură 
unele de altele, analizându-se notele lor 
caracteristice. Ele sunt apoi sintetizate 
în noţiuni superioare şi astfel obţinem 
noţiuni juridice coordonate și subordo- 
nate, iar ştiinţa dreptului ne: apare ca 


un sistem logic bine închegat” (pag. VI). 


Odată definită această metodă, autorul 
procedează la o cercetare a diferitelor 
implicaţii, la care ea dă naștere. Este 
evident că această analiză este deosebit 
de utilă, dată fiind lipsa unor mai ample 
cercetări în această materie în literatura 
juridică română. Dar această adâncire a 
problemei metodologice are în special 
meritul de a fi înlesnit autorului adop- 
tarea unei poziţii limpezi faţă de materia 
tratată, punându-i la îndemână cea mai 


sigură cale pentru alcătuirea unei sinteze 


totodată completă și armonioasă a Drep- 
tului administgtiv român. Intr'adevăr, 
consecvența cu care autorul a utilizat, 


1) Vezi: E. Tarangul: Le syncrâthisme dea mé- 
.thodes el la théorie pure du droit. Extras din „Revue 
internaţionale de la théorie du droit“. Zurich 1939 
ai Problema metodei în ştiinţa dreptului, extras dia 
Anuarul Universității dia Cernăuţi. Cernăuţi 1939. 


de-a-lungul vastei sale expuneri, metoda 
aleasă este una din frumoasele calități 
ale acestui Tratat, Această însușire face 
ca opera, pe care o semnalăm în acest 
loc, să ofere cititorului o lesnicioasă 
privire: de ansamblu şi să constitue, nu 
o seacă, greoaie şi încărcată exegeză a 
unor schimbătoare articole de legi, ci o 
cuprinzătoare analiză de instituţii. 


Tratatul d-lui prof. E. Tarangul este 
împărţit în șapte părți. 


Partea i-a se ocupă de o serie de 
noţiuni introductive în materia Dreptului 
administrativ. Pornind dela concepția 
solidaristă, pe care şi-o însuşeste, autorul 
analizează în primul rând ideea de ser- 
viciu public, considerând-o principiul 
juridic fundamental al Dreptului admi- 
nistrativ român, cu “ajutorul căreia ur- 
mează să fie explicate diferitele lui instituţii 
Variatele activităţi desfășurate de auto- 
rităţi cu prilejul girării serviciilor publice 
alcătuesc în totalitatea lor obiectul aşa 
numitelor funcțiuni ale Statului. Aceste 
funcțiuni sunt examinate cu atenţie de 
autor, care completează cercetarea- sa 
printr'o limpede analiză a problemei 
actelor administrative, precum şi printr'o 
expunere a clasificării funcţionarilor Sta- 
tului după natura juridică a actelor să- 
vârşite în cadrul serviciilor publice. Deo- 
sebit de interesant este capitolul privitor 
la clasificarea actelor din punct de vedere 
formal, capitol în care se dau diferite 
exemple de legi şi decizii jurispruden- 
tiale, care utilizează criteriul material 
de definire a actelor administrative. Un 
capitol final al acestei părţi se ocupă 
de noţiunea Dreptului administrativ. 


Partea a Il-a a acestui Tratat este in- 
titulată: „Organizarea administrativă“. 
Cercetând în mod succesiv administraţia 
centrală, administraţia locală şi stabili- 
mentele publice, această parte se carac- 
terizează printr'o deosebit de conştiin- 
cioasă cunoaştere a izvoarelor Dreptului 
nostru administrativ şi constitue mai ales . 
o foarte sistematică sinteză a lor. 


898 ÎNSEMNĂRI 


Partea a III-a este consacrată funcţio- 
narilor publici. După ce lămureşte no- 
iunea de „funcţionar public“, într'un 
capitol următor se analizează situaţia 
juridică a acestor funcţionari, raportul 
juridic dintre funcţionari şi funcțiunea 
lor, natura juridică a actului de numire 
intr'o funcţiune publică şi teoria func- 
ționarilor: de autoritate şi de gestiune. 
Un capitol special, mai intins, se ocupă 
de sta'utul funcţionarilor publici. 

Partea a IV-a este întitulată: „Do- 
meniul administrativ“, iar partea a V-a 
se ocupă de „Organizarea serviciilor pu- 
blice cu caracter economic”, Ele cuprind 
fără îndoială foarte însemnate contribu- 
țiuni, atât prin bo;ăţia materialului lor 
doctrinar, cât şi prin o foarte completă 
cunoaştere a jurisprudenţei. 

Partea a Vl-a, privitoare la „Actele 
administrative“, după ce întrun prim 
capitol cercetează dferitele clasificări ale 
actelor administrative, se ocupă apoi de 
caracterul lor executoriu. O foarte apro- 
fundată analiză are ca obiect neretro- 
act'vitatea actelor administrative. Acest 
capitol se întemeiază pe o deosebit de 
temeinică sinteză a construcţiunilor ju- 
risprudenţei noastre în această materie. 
Urmează apoi o expunere a discuţiei 
tradiţionale între actele de autoritate şi 
de gestiune şi o cercetare a noţiunei de 
regulament, a problemei contra.telor de 
drept public şi a puterii discreţionare 
a administraţiei. Această din urmă pro- 
blemă este examinată pe baza unui lu- 
minos studiu al doctrinei străine, in spe- 
cial al celei germane, şi a jurisprudenţei 
române privind această chestiune Ulti- 
mele capitole ale părţii a Vl-a lămuresc 
problema actelor de guvernământ, a ac- 


telor materiale ale administraţiei şi a rea: ; 
vocării actelor administrative. 

Partea a VIl-a a Tratatului d-lui Sro 
E. Tarangul are ca obiect importanta -. 
materie a contenciosului administraţiv, . 
Şi această parte se caracterizează printr! o. 
amănunțită prezentare a doctrinei şi ju- 
risprudenţei române, autorul dovedind: - 
că este unul din cei mai buni cunoscă= 
tori ai vastului material, pe care îl for~ 
mează deciziile instanțelor noastre de 
contencios administrativ. Cu toate că în 
țara noastră materia contenciosului ad- 
ministrativ şi-a găsit o magistrală expu- 
nere în tratatul de contencios admini- 
strativ al d-lui prof, C. Rarincescu, —: 
lucrare devenită clasică, — totuşi d-l 
prof. E. Tarangul a izbutit să aducă şi 
în această parte numeroase puncte de: 
vedere noi şi o foarte utilă înfăţişare a 
evoluţiei jurisprudenţei noastre. 

Prin aceste remarcabile însuşiri, prin 
înalta lui ţinută științifică, prin scrupu- 
loasa analiză a amănuntelor şi prin mi- 
găloasa coordonare a materialului, Tra- 
tatul d-lui prof. E. Tarangul este menit 
să devină unul din manualele clasice ale 
ştiinţei administrative româneşti În spe- 
cial merită să fie subliniată informaţia 
lui deosebit de bogată atât în ce pri- 
veşte bibliografia străină şi română, cât 
şi în ce priveşte jurisprudenţa. De aceea 
ne îngăduim să prevestim Tratatului de 
Drept administrativ român al d-lui prof. 
E. Tarangul nu numai o foarte favora- 
bilă primire din partea criticii române 
de specialitate, ci în același timp, graţe: 
importanţei pe care a acordat-o juris- 
prudenţei, şi o foarte rodnică utilizare 
din partea ţuriștilor noștri practicieni. 

Tudor Drăganu 


CUPRINSUL ANULUI 1944 


Studii și articole 


Banciu Ax.: Roiri săliştene . . . . . e. -. e 
n “i Dispreţuiţii „ciobani valahi“ A de ad a od ide 


Berciu Ion: Noile săpături arheologice din Ardeal 
Bolca Vasile: „Lepturiştii“ din Oradea . . . 


Bor J. E.: Poezia modernă slovacă Gu ăn ve. Maat aur si i i 
Breazu Ion: Panromânismul . . . . . . . . 

Bucuţa Emanoil: Naționalismul cărturarilor latinişti . . . . » 
Cosma Lucia: Carmen Sylva şi Ardealul . . . . . . ‘ʻe 


Dan Dr. Mihail P.: Români și Slovaci de-a-lungul veacurilor 
Diaconescu Emil: Pătrunderea Rusiei Țariste spre gurile Dunării . . 
Domşa loan: O descriere italiană a Transilvaniei şi că Româneşti 


din timpul lui Mihai Viteazul . . . . oou 
Drăganu Tudor: Câteva considerații asupra literaturii dăroiiiie recente 
privitoare la Banat. . . S AR: 


Filipaşcu Dr. Al. : Inceputurile „Astrei” ia Miiamutes ete nae aien a 
Filipaşcu Al: Luptătorul maramureşan Dr. Vasile Filipciuc . . 
Fruma Dr. loan: Despre spiritul juridic ardelean . . . 
„Jinga Victor: Hotare transilvane şi încadrarea în spaţiul dünäróan 
Lupaș Prof. I. : Preocupări istorice în activitatea literară a lui Horia Teculescu 
Lupaş I.: Asociaţiunea Transilvană şi Matica Slovenska . . . . 
Maucialea Șt.: Fuga lui Timoteiu Cipariu ia Țara Taina 1849 . 
Marca Traian: Căi de comunicaţie în arcul carpatic . 

Moldovan Prof. Iuliu: Cuvânt inaugural la Adunarea Generală a a „Astrei“ 


(5 Noemvrie 1944) . . . . E oa dei, E a 
Morariu Tiberiu : Emigrări maramureșene în Transilvania . e Ww a 
Negoifescu I.; Despre mască şi mişcare. . SI 


Netea Vasile: Un Slovac ziarist român: Gustav Augustini Kr Te G 

Nicoară Dr. Eugen: Contribuţia memorandistului Dr. Patriciu Barbu la 
totărirea românismului din Reghin . . . Pa 

Ohăbeanu Dr. George: Un proces ce durează | 

Opreanu Sabin: Transilvania centrul pămâatului omines. — Cai apii 
diferiți cercetători cu privire la acest subiect — . . . 


Pagina 


316—328 
853—867 
706—718 

18— 25 
134—162 
170-—178 
199— 209 
379—384 
328—336 
239—252 
442—447 


452—461 


189—815 
163—169 
839—852 
101—115 
400—419 
.t— 5 
309—315 

6— 17 
65— 6T 


ii CUPRINSUL ANULUI 1944 


Oprescu G.: Octavian Smigalschi desenator. . . . 4 
Panaitescu P. N.: Satul bâtrânesc . . ia i 

Pascu Ştefan: Din răsunetul procesului metorandial to masels pöpularé, 
Patiția Dr. Rubin: Amintiri din timpul Memorandului . . 

Pop Emil: loan Popp şi Ştefan Micle . . . . č‘ . 

PA » Ştefan Emilian. . . Me a 
Pop Licu: Inceputurile Herbartiene ale estoticei lui Titu Maiorescu 
Popescu Dorin: Celţii în Transilvania 
Popovici D. : Etape în desvoltarea literaturii roine; 

Poruţiu Petre: Principiile exproprierii tn reforma agrară . 

Racolă Tulin: ton Inochentie Micu. . . . 

Rosetti General Radu: Ţară mică. Oameni tari 

Sbârcea George: Aradul de azi şi trecutul său românesc 

Sofronie George: Arbitrajul internaţional sa tie 

Turdeanu Dr. Lucian : Situaţia economică a Ardealului după ünite: 
Vartolomei Vasile: Legăturile poetului Eminescu cu Bihorenii . 


Cronici 
Bodogae T.: Candid Muşlea: Biserica Sf. Nicolae din e tale 
Boşca Mălin E.: Mărturisirile popii Ungur . . . a d 
Brateş Radu: Profesorul Virgil Stoica . . . 
. Breazu lon: Lucian Blaga: Arca lui Noe . . . . . . e 


Bucuţa Emanoil: Stântul Christofor 
Daicoviciu C.: La catafalcul profesorului Petre Grimm 
Dan Dr. Mihail D.: Matica Slovenska — octogenară l 
i D „O publicațiune românească de Balcanologie i 
Gherman Traian: O colecție de monografii ale școalelor primare con- 
fesionale din Transilvania 
Herseni Traian; |. Moldovan: PRE aria in etnobiologie și biopolitică 
Hulea Eugen : Parastas pentru Horia la Alba-lulia în anul 1885 Faur 28 
Istrate Gh : Iorgu lordan, Limba română actuală gr ae e e 
Marcu Traian: Al. Dima: Probleme estetice 
Mărcuş Ion: D. Prodan: Teoria imigrației Românilor din Principatele 
Române g 
Mihăilescu T,: Istoria editurii românei i 
Muşlea Jon: Manuscrisele româneşti din biblioteca: centrală dela Blaj . 
Negoifescu 1.: Opere lui Dinu Nicodin: „Lupii” E at 


` 'Onişor Teodor: Societatea Etnografică Română . . . = 
Pavelescu Gh. : Profesorul lon Simionescu . . . . a’ . ‘e 
Preda Dr. Gh. ; Vasile Goldiș . . i omni E II 
Salade D.: Anton -Dumitriu : Orient și Occident . È a 

Stanca Radu : Mihai Beniuc: Poezii . . ` . 


a X E Lovinescu: T. Maiorescu şi palanga lui e 
Tarnovschi [.: Al. Procopovici: Die Rumâănenfrage . . . 
Todoran Eugeniu: Studii literare ll.. . . . . e. . . e. 
Verbină I.: D. Popovici: Cercetări de literatură română . . . 


4 


` 337—351- : 


495—613 ` 
614—638 i 
116—133 k 
210—219 
448—4541 ~ 
165—188 
430—441 .: 


255—258 
719—726 
469—476 
870—876 
465— 469 
868—870 


359—364 


476- 485 


133—135 
462—465 
259—263 

71— 76 
188—191 


730—732 
181—187 
877—879 
882—886 

81— 89 

68— 71 
179—180 
263—265 
352—355 
879—881 
356—359 

16— 81 


726—730 


CUPRINSUL ANULUI 1944 


Ansernnări 


Albu Nicolae: Pr. lon Georgescu : Mitropolitul loan Vancea (Oradea 1942) 
“ 5 Dr. Gh. Preda: Mama şi copilul . . . 
” % lon Colan: Pentru dreptate . . . . . ‘a 


Bozdog I.: T. Mureşanu, Efemeride . . 7. . . aa . . « 
Breazu 1. : Centrul de studii şi cercetări privitoare la Transilvania . 


Actele Unirii din 1918. n , . PO aa eat trace 
n» Ștefan Cicio Pop. . . eo 
» „ Literatura română în streinătate fi i 
» m Documentele revoluţiei din 1848 . . . . . . , 


» »„ Ştefan Manciulea biograf al lui Cipariu . 
» » Revue de Transylvanie. 

» Moartea lui Gheorghe Sion . 

» » Centenarul lui lon Al. Lapedatu 

» e Mărturii culturale bihorene, 

» » Dela Petru Maior la Octavian Goga 


» » Pro Transsilvania S A e a T e e a E 
» « Liviu Rebreanu y 
» m Dreapta cinstire a lui Gheorghe Coşbuc pae” 

Dr. Vasile Bologa a Dei To şi 


Dăianu Dr. Ilie: Veturianum 
Dr u Tudor: Erast Diti Tarangul, Tratat de Drept administrativ 


F.: Vicarul Ştefan Buzilă , . . . e. D ia er aa 

Gherman Traian: „Insemnare“ despre strigoi intr'un manuscris de fizică. 
experimentală, din anul 1848 Po A 

Lațcu Zorica: + Maria Partenie Cosma, născ. Roman, (1854—1944) 

M. V.: Politică economică aplicată . E 4 E s . Ş 3 

Marcu Traian : Studii Literare, vol, HI d 2 . 

Moldovan I.: In ajutorul Moldovei şi a “Transilvaniei de- Nord 

Muşlea Ion: Bio-bibliografia lui George Vâlsan , . š 


„w Patru veacuri dela tipărirea întâiei cărți româneşti 
Naghiu Iosif E.: C. Tagliavini: Contribuţii la Bibliografia Românească 


Veche. . . ga Ce Poe a ET e a a ea a 
Negoiţescu I.: „Wallenstein“ la teatrul german din Sibiu 
Onişor Teodor : Muzeul Etnografic al Moldovei . . . 


y ȘI Buletinul Societăţii Regale Române de Geogratie . 
Pascu Ştefan: Omagiu lui ion Lupaş . . 2 a a‘ o‘ 
Pavelescu Gh.: Necesitatea unui Institut pentru studiul poporului român 

g „Mărturisiri pentru Transilvania sufletului nostru . , 

à » Grigore Antipa (1867—1944). , . s . ‘a « 


A „ Mihail Sadoveanu și Miorița . . . , . ? 
Rusmir Ilie: O carte pentru conducătorii satelor şi pentru cei ce s'au 
ridicat din sat. ee i a ae Dad e atei EN d aie 
Râmneanțu P.: SAstra” în Secuime . ie Agile ode: Oda etate S 
Salade D.: Cuvinte pentru un institut militar Bre e a a i n 
pu cara Mihai Beniuc: Oraşul pierdut . . . . . , 
Todoran Romulus; Emil Petrovici: Texte dialectale A S 


W 
Pogine. 


96— 9T 
97— 98. 
2713—2174 
492—493 
95 

95— 96 
192—193 
193—195 
266 —267 
215—276 
366—367 
486 
487—488- 
489—409 
490—491 
736 


1736—7131 


137 
1371—7138- 
889—891 
897—898- 
315—378- 


740—742 
888—889 
196—198 - 
892—894 
887 
267—268- 
486—587 


214—275 
372- 375 
98—100 
270—-273 
90— 92 
92— 95 
195—196- 
361—369 
891—892 


493—494 
738—739 
268—270 = 
894—896- 
371—372 


4y CUPRINSUL ANULUI 1944 


“Todoran Romulus: Nicolae Drăganu, Mortemele româneşti ale comple- 
mentului în acuzativ şi vechimea lor . 
Tr.: Hotărirea cea mare . 
„ Două circulare ale „Astrei“ 
“Tr. : Adunarea generală a Astrei 
Ursu Nicolae; Moartea Sofiei Viad 
Verbină 1.: Aurel Marin . 


. . . . . « . . a 


Bibliografia Transilvaniei 
RV.: 


Li . . . . 


Pagina : 


491—492 ` 
365. 
365—366 
887—888 ` 
369—371 
488—489 


271—218 


ŞTEFAN EMILIAN 


Portret în ulei de Mișu Popp. Originalul in Muzeul Astrei (Sibiu) 


STAN BANCIU senior : 
(1811—1981) 


Fotografie din a. 1866. ' 


1. N. Moisin, 2. N. N. Simian. 3. C. Popa, 4. N. L Simian, 5. D, I. Simian, 6. O. L Simian, 7. L J. Simian, 8. D. N. Simian, 9. V. Roman, 
30. N. Șteflea, 11. C. Hanciu, 12. E, N. Simian, 13. Maria O. Simian, 14. M. C. Hanciu, 15. A, D. N. Simian, 16. P. N. Șteflea, 17. A. C, Popa, 
18. M. N. N. Simian, 19. M. N, L Simian, 20. P. D. L Simian, 21. M. I I. Simian, 22. P. N. Moisin, 23, A. V, Roman, 

A.—Ana, C.—Constantia, D.—Dumitru, E.—Elisaveta, L—lon, M.—Maria, N.=Nicolae, 0.—Oprea, P.—Paraschiva, V.— Vasile, 


F afia înfăţişează colonia vechilor Sălişteni stabiliţi în R.-Vâlcea, in costumul comunei lor de naştere. Datează din anul 1892 şi e făcută cu prilejul sărbătoririi zilei 
de E FE Mai, pe care Ardelenii de acolo o serbau în fiecare an, bucurându-se de tot concursul autorităților civile şi militare, cele din urmă punându-le la dispoziţie 
intotdeauna şi muzica militară. In anul din care datează fotografia, luară parte la serbare, pe lângă mulţimea Râmnicenilor: prefectul județului, Herescu, medicul spi- 
talului judeţean, Dr.-ul Suciu (Maţ), Dr.-ul Sabin, medicul primar a! judeţului, Dr.-ul Nae Surdu, colonelul Ivanovici, comandantul garnizoanei, primarul orașului ş. a. — 
Pentru pătrunderea in cercuri cât mai largi a conştiinţei importanţei acestei zile din istoria noastră naţională, 3|15 Mai era sărbătorit. în fiecare an în alt loc. Într'un 
an această dată a fost sărbătorită în Ostrovul din Călimăneţti, unde tocmai atunci sosise un frate al fostului moștenitor al Tronului austro-ungar, cel asasinat împreună 
cu soția sa la Saraievo. In alt an, la mănăstirea Turnu (jud. Arges), sade asisti şi multi Râmniceni. Din fotografie lipseşte Dumitru Hanciu., N. N. Simian e ultimul 
in stânga, şirul de sus. 


TRANSILVANIA 


Anul 75 


ORGAN AL ASTREI | 
_OCT-NOV-DEC. Nr. 10-12—41944 


CUPRINSUL: T 


Prof. L Moldovan, Cuvânt inaugural la adunarea generală a Astrei 


Sabin Opreanu, 
George Sofronie, 
Tudor Drăganu, 


G. Oprescu, 
Licu Pop, 


Al. Filipaşcu, 
Ax. Banciu, 


C. Daicoviciu, 
Ion Breazu, 
Ion Muşiea, 


Radu Stanca, 
I. Negoiţescu, 


Transilvania centrul pământului românesc 

Arbitrajul internaţional 
Câteva consideraţii asupra literaturii germane privi- * 
toare la Banat 
Octavian Smigelschi desenator 

Inceputurile herbartiene ale esteticei lui 

Titu Maiorescu 

Luptătorul maramureşan Dr. Vasile Filipciuc 

Roiri săliştene 


CRONICI: 


La catafalcul Profesorului Petre Grimm 

Lucian Blaga: Arca lui Noe ; 
Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală 
dela Blaj 

E. Lovinescu: T, Maiorescu şi contemporanii lui 
Opera lui Dinu Nicodim: I, „Lupii“ 


INSEMNĂRI: 


3 
4 
k 
i 


I. Moldovan, In ajutorul Moidovei și a Transilvaniei de Nord, — Tr., 
Adunarea generală a „Astrei”. —' Zorica Lajcu, t Maria Partenie . 


Cosma, născută 


Pavelescu, M hail Sadoveanu şi Miorița. — Traian. Marcu, Studii 
literare, vol, IIL — Dumitru Salade, Mihai Beniuc: Oraşul pierdut. — 
Tudor Drăganu, Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român.. 


Roman — Dr. Ilie Dăianu, Veturianum., — Gh. 


„DACIA TRAIANĀ" s. a., Sibiu. — Inreg. C. Com. Nr, Fi. 275/1931. — 1326 Xu/44— 


Preţul Lei 4150: —