Transilvania_1942_073_004

10Gax%% 


TRANSLUANA 


KL 


ANUL 73 APRILIE Nr. 4-1942 
Se 
SIBIU 


236 INSEMNĂRI 


ătât de necesar oricând, dar mai ales 
în aceste vremuri de cumplită incercare. 
Reniarcăm în această ordine. de idei in 
deosebi studiul din fruntea numărului, 
despre . „Sfinţenie“, semnat de Prot. I. 
Goron: apoi schița „Moartea părintelui 
Grigore“, de neostenitul și inflăcăratul 
Dr. Eug Nicoară, fostul președinte al 
desp. Reghin al Astrei. Numeroase ilu- 
strafii impodobesc paginile revistei. Câ- 
teva din ele sunt reproduceri după ex- 
poziţia de pictură a artiştilor Abrudan, 
Cornea, Harşia şi Şorban, deschisă la 
Cluj intre 25 lan. și 8 Februarie 1942. 
D-1 Valentin Raus scrie juste observații 
despre această manifestaţie artistică, 
pentru care felicităm și. noi din toată 
inima pe prietenii noștri. Am avut pri- 
lejul să cunoaștem operele lor cu dife- 
rite prilejuri, dar mai ales la grandioasa 
expoziţie colectivă din Sept. 1939, or- 
ganizată de Astra în saloanele Cole- 
giului Academic, fără indoială cea mai 
măreață manifestare de artă plastică a 
artiştilor ardeleni. Ei sunt o parte din 
marea familie de slujitori ai artei, pe 
care ne-a dat-o Unirea. Nu sunt sin- 
gurii care au rămas să țină acolo un 
penel și o daltă în mână, în împrejurări 
excepționale. Sunt însă cei dintâi care 
arată tuturor, că cultul pentru valorile 
artei nu poate fi sugrumat la Români de 
nicio împrejurare, sáu forţă. Această ex- 
poziţie și antologia „Versuri din Tran- 
silvania Nordică“, de care ne-am ocupat 
în numărul trecut, sunt cele dintâi acor- 
duri dintr'o simfonie a spiritului, pe care 
dorim să o auzim cât mai puternică și 


mai armonioasă. 
D B. 


“ENCICLOPEDIA TURISTICĂ 


A apărut al IX-lea volum, pe 1942, 
din această neintrecută culegere de po- 
doabe ale ţării, tipărită din grija, pri- 
ceperea şi dragostea pentru toate fru- 


museţile pământului românesc a d-lui ` 


Valera Pu şcariu, vice-preşadin- 
tele „uring-Clubulai României“. Ce și 


in celelalte volume, așa și in acesta, gn: 
este colţ al acestui binecuvântat col de; 
rai despre care să nu se scrie, sau zë 
să nu De prins în rama unor clișee. dè 
unică plasticitate şi originalitate. E 
Valer Puşcariu a cutreerat in anul reegt? 
țara, cu o parte din aceste icoane dei 
ţării. Prin aceste volume d-sa le trimitø: 
in casa și pe masa tuturor. Unele “dis: 
ele, ca bisericile din Hunedoara, ët 
din Bucovina, sau cetăţile din Basarabia 
ne aduc aminte de glorioase momeli A 
ale trecutului; altele ne dau superbă, 
chipuri de țărani sau privelişti din Lë 
curi dragi, atât de departe şi, totuși, att: 
de aproape de inima noastră. lată-l pi 
Maramureșanul „nobil și tăcut în să; 2 
răcia lui’ fp. 8), sau pe cei doi flăcăi. 
grăniceri (p, 9) cu şerparele ca un E 
de cetate, atât de calmi şi de siguri ta! E 
fața furtunilor care se abat peste capei.: 3 
tele lor. Ca şi în Enciclopedia din anil 
trecut, d-l Valer Puşcariu nu s'a mut 
țumit să publice numai articole originale, 
ci a reprodus lucruri apărute, stung. 
când a crezut că, datorită semnificației 4 
lor, merită să primească o nouă răspâa- / 
D 


SI 
d 
i 
3 


dire. Nu ştiu câţi dintre turiştii noştri, * 
care iubesc cu patimă muntele, s'au, 
gândit în deajuns, atunci, când Lan stră- 
bătut, la legăturile acestui leagăn al nea- < 
mului nostru cu poporul pe care l-a : 
crescut. Dacă n'au făcut-o, n'au decât să 
citească paginile de antologie din arti- ` 
colul regretatului Gh. Vâlsan „Munţii 
descălecatului Moldovei”, sepropus în 
fruntea acestui volum. Nu ştii ce săad- ` 
miri mai mult din acest articol, savantul - 
sau poetul, căci amândoi se îngemă- ` 
nează într'o formă rar întâlnită în scrisul : 
românesc. Ascultaţi : i 


„Dacă priveşti Dunărea cu afluenții — 
dela Tisa până la Prut, nu e greu de ` 
observat că toate râurile se infig cu iz- ` 
voarele in acest oval de munți, multo ` 
din ele trecând dincolo de crestele prin- — 
cipale, — agă că, dacă ar fi să coati- 
auăm o imagina incepuiš, am potea 
spune.că Dunărea romånsască pare un 


AES EE EEN 


Anul 73 Aprilie 1942 Nr. 4 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


PRĂZNUIRI ISTORICE 


Zilele printre care ne strecurăm sunt atât de pline de povara 
grijei, încât nu mai prididim a cobori gândul către silinţele şi faptele 
de altădată ale bătrânilor noștri. Şi totuşi, trebue să ne aducem aminte, 
cu osârdie, de cea dintâi epocă a redeșteptării noastre naţionale și să 
reînviem, în câteva rânduri măcar, sensul acțiunii prin care generația 
dela 1791 şi 1792 a înfăţisat lumii, pentru întâia dată, revendicările 
politice ale Românilor din Transilvania. 

Acţiunea desfăşurată în cursul acestor doi ani, cu problemele ce 
le-a pus, cu duşmăniile ce le-a răscolit și cu învățămintele ce le-a ek 
are întradevăr o semnificaţie istorică. 

Cei mai luminaţi cărturari, pe care îi aveam atunci dintre cei 
puţini, redactează un memoriu şi îl trimit Împăratului, Memoriul este 
al „națiunii“ întregi, al nobilimei și al cetățenilor români de orice 
condiție, iar revendicările lor îmbrățișează, fără nicio distincţie, no- 
bilimea, clerul şi pe toți iobagii români, Cei doi episcopi se fac inter- 
preţii naţiunii „suplicante“, iar clerul amânduror confesiuni se adre- 
sează și el Monarhului, pentru a sprijini acţiunea, acum pentru întâia 
dată solidară. În fine, spre a așeza pe o temelie trainică noua orânduire, 
se prevede o adunare naţională, la care să fie chemaţi deputaţi din 
statul militar, nobil, bisericesc, civil și chiar dintre iobagi. Acţiunea 
aceasta, închiegată graţie unei conștiinți, ce-şi cerea drepturile, întâmpină 
însă opoziția înverșunată a regimului vechiu. Sfetnicii Impăratului văd 
„O primejdie” în revendicările românești, deoarece înfăptuirea lor, ar 
tulbura spiritele, âr spori ura naţională și ar clătina constituţia ţării, 
iar atotputernicul Kaunitz declară, aprobat în întregime de Impăratul 
însuşi, că: „a face din Români a patra naţiune este cu neputinţă în 
împrejurările actuale și chiar dacă ar fi cu putință, nu este oportun 
din mai multe grave considerațiuni“, Prin urmare, chiar dela începutul 
luptei naţionale, Curtea din Viena se înfigea pe un plan opus reven- 

; 1 


242 SILVIU DRAGOMIR 


dicărilor firești ale Românilor din Transilvania. Dar tot pe atât de ostilă 
sa dovedit şi dieta din Ardeal, ai cărei reprezentanţi „au suferit o 
mare sguduire sufletească“, aflând de recomandaţiunea Curţii de-a dis- 
cuta totuşi oarecari soluţii, în legătură cu plângerile Românilor, Stă- 
ruind în convingerea, că constituția fundamentală a Transilvaniei e în 
așa chip alcătuită, încât sistemul acestei provincii acum de câteva 
veacuri îl formează cele trei naţiuni, recunoscute prin lege și cele patru 
religiuni, „Staturile” şi „Ordinele” reprezentate în Dietă declară, că 
nici nu vor să răstoarne acest sistem, nici nu pot înmulţi religiunile și 
creşte numărul naţiunilor. 

Dar autorii memoriului dela 1791 sunt departe de a se fi gândit 
la perpetuarea nedreptei constituţiuni a particularismului ardelean. Ei 
pretind, ce-i drept, pe seama naţiunii române situaţia de drept pierdută 
prin injuria timpurilor, dar nu uită să sublinieze, că această naţiune 
reînviată trebue să fie așezată din nou în folosinţa tuturor drepturilor 
„Civile” și „regnicolare“. Vechimea ei în ţară constitue un argument în 
favorul unei asemenea revendicări, alături însă de celălalt, pe care în 
veacul naționalităților îl vor invoca toate popoarele dornice de libertate 
națională: incontestabila majoritate numerică. Dacă însă un milion de 
Români din totalul de un milion trei sute de mii locuitori ai Transil- 
vaniei obţin situaţia ce în chip firesc le revine în temeiul forţei nu- 
merice, nu încape nicio îndoială, că aceasta înseamnă o totală reformă 
a aşezării constituţionale, Conducătorii români își vor fi dat seamă de 
consecinţele revendicărilor formulate și, întrevăzând cum se năruie si- 
stemul de privilegii al puternicilor zilei, pun şi ultima concluzie, care-i 
apropie de spiritul revoluţiei mari a epocei: „să se decreteze, că toţi 
locuitorii principatului, fără nici-o deosebire de naţiune sau religiune, 
se bucură, fiecare după starea și condiţiunea sa, de aceleași libertăţi 
şi drepturi şi trebue să suporte, după măsura puterilor sale, aceleași 
greutăţi și aceleaşi sarcini”, 

Este mai pre sus de orice îndoială, că o asemenea concepţie 
ascundea multe primejdii nedorite și că ea putea să pornească valul 
„gravelor consideraţiuni”, de care pomenește Kaunitz, cu o rară intuiție 
a realităţilor politice din Ardeal. De aceea președintele cancelariei 
aulice şi guvernatorul Transilvaniei au izbutit să-l convingă pe Impă- 
ratul, că cel mai potrivit mijloc de-a înlătura primejdia valahă este 
perpetuarea situației în care se găsesc, Argumentul lor de căpetenie, 
că niciun drept şi niciun folos nu pledează pentru naționalitatea Ro- 
mânilor rămâne o axiomă a politicei imperiale, de-a-lungul epocei atât 
de înirigurate a războaielor napoleoniene şi în tot cursul domniei lui 
Francisc L 


PRĂZNUIRI ISTORICE 243 


La 6 Iunie 1792, drept răspuns la memoriul din 30 Martie, li sa 
comunicat celor doi episcopi români, în numele Împăratului, o înfrun- 
tare, pentru motivul, că fără legitimarea misiunii și impotriva rezoluţiei 
regești, care n'a admis călătoria lor la Viena ca deputaţi naţionali, au 
îndrăznit totuși să trateze în numele naţiunii întregi astfel de chestiuni, 
de care națiunea nici nu poate să aibă cunoștință și că au îndrăznit 
a atinge cu expresiuni necuviincioase nu numai „staturile şi ordinile“ 
marelui principat al Transilvaniei, ci chiar şi legile, rezoluţiile şi diplo- 
mele regești. Au fost îndrumați deci a se întoarce fără întârziere în 
eparhiile lor, de unde lipsesc de atâta vreme, a se conforma legilor și 
prea înaltelor rezoluţiuni regeşti, iar poporul încredințat conducerii lor 
să-l îndemne a trăi în linişte și bună înțelegere cu ceilalți locuitori și 
sub propria lor răspundere să-l oprească dela orice excese. Implinind 
această poruncă să fie siguri că Impăratul va îmbrăţișa și națiunea ro- 
mână, dimpreună cu clerul ei cu regească milă, între ceilalți supuși ai 
săi şi o va sprijini, având ca ea să se bucure de toate beneficiile ad- 
mise de legi, fără vătămarea altor naţiuni și religiuni. 

Acţiunea dela 1791—92 nu a avut, astfel, rezultatul dorit. Greu- 
tatea politică a poporului românesc nu apăsa atunci prea mult în cum- 
pănă, fiind exclus din cadrele constituţiei. Prieteni şi aliaţi nu avea şi 
nici nu putea să aibă în asemenea condiţii, iar dușmanii săi erau nu- 
meroşi, influenţi şi atât de puternici, că nici Împăratul, dacă ar îi vrut, 
nu ar fi putut să le înfrângă ura seculară. Burgul dela Viena însă nici- 
odată nu a ocrotit pe cei slabi, a fost orb pentru dreptatea dintre po- 
poare și a căutat întotdeauna să profite cât mai mult din gâlceava lor, 
Cei doi vlădici au plecat prin urmare din Viena, înfruntaţi, umiliți și 
osândiți să sufere și mai departe, muţi şi fără proteste, apăsarea de 
veacuri a dușmanului. Fi au meritul, împreună cu toată generaţia de 
cărturari din vremea lor, de-a fi încercat, cei dintâi să răstoarne ne- 
dreptul sistem al constituţiunii ardelene printr'o acţiune politică bine 
chibzuită, perfect documentată şi cu autoritate susţinută. Ecoul prelung 
al acţiunii lor constitue timp de cinci decenii hrana cea mai de seamă 
a naţionalismului, care se înfiripa atunci, iar programul ei politic va fi 
reluat şi susținut cu stăruință de toţi, care au crezut că și cu mijloace 
legale, cu petiţii impărăteşti, se pot câștiga drepturile sfinte ale po- 
porului românesc, 

După patru decenii şi mai bine episcopii români din Transilvania 
incearcă din nou să reactiveze programul dela 1791—92 şi înregistrează 
la 17 Aprilie 1834, plini de încredere, un memoriu către Împăratul, în 
care se repetă aidoma argumentele vechi pentru restabilirea dreptu- 
rilor politice ale naţiunei și clerului român. 

1° 


244 SILVIU DRAGOMIR 


Ştim că și această petiție a episcopilor Lemeni şi Moga a fost 
respinsă, fără măcar să fi fost trimisă Dietei din Transilvania şi că în 
motivarea refuzului său, Curtea credea de oportun să afirme un lucru, 
pe care toate popoarele oprimate îl cunosc foarte bine: că egala în- 
dreptăţire nu se poate câştiga pe cale de „inștanțe“, Atunci însă, calea 
petiţiei era unicul mijloc legal pentru revendicarea de drepturi, mai 
ales sub regimul absolutistic al lui Metternich, Nobilimea maghiară re- 
prezentată pe lângă Curtea din Viena era încă destul de influentă spre 
a înlătura din nou primejdia valahă, deși unul dintre consilierii de 
Stat, contele Maylath, notase pe marginea referatului următoarea ob- 
servaţie plină de înțelesuri: „Această petiție are ca obiect stabilirea 
legală a drepturilor cetăţeneşti pentru o naţiune, care constitue apro- 
ximativ două treimi din populaţia Transilvaniei”, Dar tocmai din pri- 
cina unei atât de sdrobitoare majorităţi care justifică pretenţiunile lor 
şi-a închis burgul din Viena poarta dinaintea legitimelor revendicări 
ale Românilor și s'au tulburat „staturile“ şi „ordinele“, beneficiare ale 
apăsării neamului nostru, 

O sută cincizeci de ani au trecut de atunci, mistuiți în cea mai 
mare parte de-o luptă inegală, Graţie cercetărilor mai nouă cunoaștem 
astăzi destul de bine acţiunea politică dela 1791/92, programul ei, nă- 
dejdile şi amărăclunea generaţiei, care s'a frământat în zadar, pentru 
a restabili solidaritatea naţiunii și a-şi asigura drepturile cuvenite, Dacă 
nu au izbândit nimic din ceea ce au revendicat, lupta lor a deşteptat 
conştiințele şi a pregătit sufletește pe Românii din Transilvania pentru 
fazele următoare ale desrobirii. „Ei și-au făcut datoria, au arat și au 
semănat ca plugarul în nădejdea secerișului“, cum îi caracterizează atât 
de simplu protopopul Grigore Gal din Cluj, cu o jumătate de veac 
mai târziu, 

SILVIU DRAGOMIR 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL 
FORMAȚIUNI! STATELOR» ` ` 


Ceea ce în mod obişnuit se numeşte „nașterea“ sau „formațiunea“ 
Statelor, — ceea ce însă în terminologie juridică se defineşte prin „în- 
ceputul competinței etatiste“ sau „originile organizării politico-juridice 
a unei colectivităţi umane” (G. Scelle) — este o problemă de funda- 
mentală însemnătate și preocupare, pentru cercetătorul originii şi 
transformării societăţilor omeneşti, Şi aceasta cu atât mai mult, cu 
cât Statul rămâne cea mai desăvârșită şi evoluată dintre formele 
de organizare ale colectivităţilor umane, decât care alta mai perfectă 
nu a fost până astăzi cunoscută și experimentată, de-a-lungul evoluţiei 
istorice, Pentru această rațiune, procesul formaţiunii Statelor intere- 
sează în egală măsură, variate domenii de cercetare științifică, Intere- 
sează filosofia dreptului şi istoria universală. Formează subiect de pre- 
ocupare pentru dreptul public intern, care vede în Stat o „persoană 
juridică” calificată, titular de drepturi şi datorii, — el nefiind altceva 
decât „personificarea juridică a naţiunii“ (Esmein) — dar și pentru 
dreptul ginţilor, ai cărui doctrinari au considerat Statul, îndelung timp, 
ca „unică persoană” în această disciplină juridică, iar astăzi îl privesc, 
— cu toate tendinţele noui în materie, — ca „principală persoană“, 
ale cărei variate manifestări pe plan internațional, urmărește să le 
reglementeze juridicește, 

Astfel fiind, apare discutabilă acea teză, afirmată de altfel de pu- 
tini autori, — urfhător căreia problema formaţiunii Statelor ar putea 
fi privită cu indiferenţă, de către doctrina dreptului ginţilor, întru cât 
o, după cum dreptul public nu studiază procesul nașterii persoa- 
nelor naturale, ci se mulțumește de a reglementa relaţiile ce se produc 


1) Idei sistematizate din conferința, rostită în cadrele „Extensiunii Universitare", 
la Sibiu, în ziua de 6 Martie 1942. 


246 G. SOFRONIE 


între ele, câteodată chiar înainte de nașterea lor, tot astfel dreptul i iai 
ternaţional se mărginește la relaţiile reciproce ale Statelor, fără a jw: 
deca dreptul lor la existență” (J. De Louter). Discutabil într'adevăr sent? 
punct de vedere, după care formațiunea Statelor ar fi în principal, 
„chestiune de istorie politică și nu chestiune de drept” (P, Fauchilie), 
întru cât în materie de naștere a Statelor, Comunitatea internațională: 
ea însăşi se găseşte atât de interesată, încât numai prin actul „recunoa“ 
terii” noii formaţiuni statale din partea membrilor ei, — „prin care se 
extinde comunitatea de drept al ginţilor la un nou Stat, neasociat până 
atunci (R. Redslob) — se desăvârșeşte începutul competinței etatiste,: 
Ori, este aceasta o calificată problemă de drept internaţional, după. 
cum deopotrivă se cercetează în cadrele dreptului ginţilor, acele variate 
moduri de reunire a elementelor alcătuitoare ale conceptului de „Stat” 
— elemente în deobște admise a fi: a) asociaţiunea umană, atât de 
numeroasă, încât în vreme de pace să fie în putinţa de a pune în va- 
loare resursele solului naţional, iar în timp de primejdie să-l poată: 
apăra contra unei agresiuni exterioare, b) colectivitate umană suve- ` 
rană, adică independentă de oricare alta, c) colectivitate guvernată 
printr'o autoritate publică, organizată în acest scop, d) un spațiu te- - 
ritorial, înzestrat cu oarecare rodnicie, — ca şi acele principii şi idei . 
călăuzitoare, ce reglementează procesul dobândirii suveranităţii terito- ` 
ritoriale şi a armonizării sale, cu interesele și drepturile Statelor (ert ` 
şi a Comunităţii internaționale, pe de o parte, cu ideea de drept și de" 
justiție, pe de altă parte. Procesul formaţiunii Statelor, — oricât ar fi . 
el, adeseori, rezultatul istoric al celor mai variate și complexe împre- 
jurări, schimbătoare dela o epocă la alta, oricât ar fi el consecinţa po- ` 
litico-diplomatică a multiple fapte şi proceduri, dela ocupaţie și cuce 
rire, până la tratatul internaţional, cu cele mai deosebite nuanţe şi 
calificări, — rămâne în acest înţeles şi o fundamentală problemă de. 
„drept”, de drept internaţional în special și legitimitatea sa este în 
funcţie ca atare, de concordanța între datele desfășurării sale şi acele 
principii valabile în materie, împământenite în conştiinţa juridică co- 
mună, a epocii în care desăvârşirea acestui proces, se înregistrează, | 
Criticabilă sau perimată apare astfel o formaţiune de Stat, — chiar 
dacă ea întrunește elementele alcătuitoare ale acestui concept politico- 
juridic, spre a fi adică, o colectivitate umană, fixată pe un teritoriu 
determinat şi organizată juridiceşte, — când ea se găsește, prin cauzele 
generatoare, prin structura populaţiei sale, a substanţei sale vii adică, 
sau chiar prin forma sa de guvern, în discordanță cu comandamentele 
principiilor de drept al ginţilor, în deobște recunoscute ca având o 
valoare universală sau continentală, în materie, la un moment dat, Şi 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMATUNI STATELOR 247 


în aceasta rezidă de altfel, însăși ideea de progres, care ca şi în oricare 
alt domeniu, nu poate fi absentă nici din acest atât de important do- 
meniu, al „formaţiunii Statelor“, atât timp cât umanitatea urcă, — fie 
şi cu anumite opriri sau regrese, — pe scara culturii şi a civilizaţiei, 
Criticabil ar fi astfel, pentru secolul nostru și în starea actuală de des- 
voltare a dreptului internaţional, un Stat ce ar apărea ca rezultat al 
unui exclusiv „drept de cucerire”, — decăzut din legitimitatea de odi- 
nioară, — sau ar fi, prin structura populaţiei sale o negaţiune, a drep- 
tului naţiunilor la vieață liberă, îndepărtându-se pe această cale, dela 
comandamentele principiului naţional sau ale criteriului etnic, atât de 
adânc împământenite astăzi, în conștiința juridică comună. 


s 
» L d 


Procesul formaţiunii Statelor ridică într'adevăr, din primul moment, 
chestiunea de a se ști, dacă se pot prezenta în formule sintetice va- 
riaţii factori generatori ai unei noui alcătuiri de înfăţişare de Stat, 
dacă se pot rezuma adică din paginile istoriei diplomatice anumite 
„moduri” de naștere a Statelor, Răspunsul este afirmativ, şi ceea ce 
rămâne cu deosebire interesant, este acest fapt că, principial, fiecare 
din aceste moduri corespunde unei anumite faze din istoricul relaţillor 
internaţionale și din desvoltarea dreptului ginţilor, 

Modul ideal și desigur cel mai vechiu, înregistrat de practica inter- 
naţională în această materie a constituirii unui nou Stat, — pe care îl 
găsim ca urmare, la baza a numeroase State din comunitatea internaţională, 
— este, fără îndoială, formațiunea „din piese noui“. El implică constitu- 
irea unui Stat într'o regiune, considerată din punct de vedere juridic ca 
un „res nullius”, lipsită adică de populaţiune compactă şi organizată, sau 
locuită de populaţiuni cu totul înapoiate pe scara culturii și a civilizaţiei, 
incapabile adică de a-şi da o aşezare statală, lipsite deci și de un 
„simț juridic“, populaţiuni pe care Lorimer le încadra odinioară, — în 
cunoscuta sa teorie a „celor trei sfere“ — în „umanitatea sălbatecă“, 
In astfel de regiuni, foarte frecvent odinioară, în secolele îndepărtate, 
dar tot mai rar cu cât ne apropiem de pragul veacului al XX-lea, — 
dată fiind împuţinarea, până la dispariţie, a teritoriilor lipsite de exer- 
Gul unei suveranități, — au putut lua fiinţă State noui, prin beneficiul 
„ocupaţiei”, originar mod de dobândire a proprietăţii, în dreptul privat, 
a suveranităţii teritoriale, în dreptul ginţilor, Hogo Grotius în secolul 
al XVII-lea, dar mai ales discipolul său Vattel, în veacul al XVIII-lea, 
îi aducea legitimarea juridică, când spunea `, dacă o naţiune găsește 
o ţară nelocuită și fără stăpân, ea poate, în mod legitim, să şi-o apro- 
prie, iar după ce și-a exteriorizat în mod suficient voința sa în această 


248 G. SOFRONIE 


privință, nici o altă națiune nu o poate despuia." S'au inregistrat astfel. 
chiar, și în secolul al XIX-lea câteva creațiuni statale din „piese ebe 
în teritorii până atunci vacante, prin această procedură „... socotită. 
legitimă atât timp cât ea nu prejudiciază vreo altă persoană de drept; . 
internaţional (Salomon), ceea ce mai ales ocazionează unor autori. ak. 
vadă în Stat mai presus de orice „o creațiune exclusivă a dreptului: 
ginţilor“ (Moore), A fost astfel, constituirea republicei Transvaalului; ` 
în anul 1837, prin Boeri, descendenţi ai vechilor coloniști olandezi; œ) 
republicei Liberia, în anul 1847, prin coloniile de negri eliberaţi, aduşi: 
din Statele-Unite sub auspiciile unei societăți americane, de ocrotire-a; . 
negrilor emancipaţi; a Congo-ului, organizat sub formă etatistă prin: 
mijlocirea „Asociaţiunii internaţionale a Congo-ului”, de preocupări... 
științifice, — fondată în anul 1876 de către Leopold al II-lea, Regele i 
Belgiei, — recunoscut apoi ca Stat, deşi fiind o formaţiune statală „sui `. 
generis“, prin Conferința colonială dela Berlin, din 1885, şi anexat ` 
apoi, ca o colonie, de către Belgia în 1908. In sfârşit, tot. prin invo“ : 
carea modului originar al „ocupaţiei“, s'a putut înregistra pe plan in- 
ternaţional, pretenţiunea ziaristului Harden Hickey, de a fonda un Stat. . 
în insula Trinidade, din apropierea coastelor Braziliei; ca şi a france- 
zului Jacques Lebaudy de a fonda un „Imperiu al Saharei“, în urma: 
debarcării sale pe coastele apusene ale Africei, cu vasul „Frasqui 

Dar aceste evenimente, întâmplate în anii 1888 și 1903, nu au putut | 
duce la „recunoașterea” unor noui State în comunitatea internaţională, ` 
ele fiind lipsite de seriozitate şi temeinicie, 

Dar paralel cu acest mod de formaţiune a unui Stat, și prelun-. 
gindu-se până în epoca noastră, s'a înregistrat ca un al doilea „mod“ “ 
de naştere a Statelor, creațiunea „în dauna unui alt Stat“. In această 
ipoteză, Statul nou apare ca rezultat al unor fapte materiale, dintre 
cele mai variate, independent cele mai adeseori de un act juridic in- 
ternaţional ; rezultat ce poate fi consecinţă a dreptului de cucerire, — 
ce se confundă îndelungat timp cu însuși conceptul de suveranitate, — 
ce poate urma din dreptul de a declara războiu, — clasică prerogativă 
a suveranităţii externe a Statului, recunoscută ca legitimă până la Pactul 
Societăţii Naţiunilor (din 28 Iunie 1919) și, cu rezerva îndeplinirii unor 
anumite condițiuni, chiar sub regimul acestui Pact, — după cum el poate 
fi deopotrivă, rezultat al oricărui fapt ce ar duce la desprinderea unei 
porțiuni teritoriale din corpul unui Stat preexistent, organizată mai 
apoi, în forma unui Stat nou. In acest ciclu de fapte şi situațiuni 
materiale și juridice, creatoare de State noui, de sine stătătoare, — 
„superiorem non recognoscentes“, după expresia atribuită lui H. Gro- 
tius, fondatorul dreptului internaţional modern, — s'ar putea incadra și 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNI] STATELOR 249 


emanciparea de sub opresiunea străină a unei „provincii sau a unui 
teritoriu, mai mult sau mai puţin autonom, eliberarea unei colonii din 
legătura juridico-constituţională ce o integra metropolei, ca și ceslunea 
convenţională a unui teritoriu, din care va rezulta un nou Stat în Co- 
munitatea internaţională, când la bazele acelei cesiuni se găsește o 
împrejurare, dela care Statul cedant nu s'a putut sustrage, In toate 
aceste ipoteze, frecvent înregistrate în vieata internaţională, Statul nou 
apare ca o creaţiune politico-juridică, în detrimentul unui alt Stat, Pe 
această cale au luat naștere Statele-Unite, în a doua jumătate a seco- 
lului al XVIII-lea, prin revolta coloniilor nord-americane contra metro- 
polei britanice. Organizate ia formă etatistă contederativă în anul 1776, 
ele s'au transformat în Stat federal, prin Constituţia federală din 1787, 
Acelaşi mod de formaţiune a Statelor îl găsim la baza naşterii Repu- 
blicelor latine sud-americane ; proces desăvârșit între anii 1820—1826, 
prin îndepărtarea dominaţiunii spaniole și portugheze. Şi tot acelaşi 
mod de formaţiune explică apariţia în secolul al XIX-lea, secolul re- 
deșteptării naționalităților, a atâtor State, — investite cu capacitate juri- 
dică internaţională, — inexistente altă dată, ca Membri ai Comunităţii 
internaţionale. Grecia, prin îndepărtarea dominaţiei otomane, recu- 
noscută ca Stat prin tratatul dela Adrianopole din 1829; Belgia prin 
desfacerea legăturilor sale de Olanda, — în care o integrase Tratatul 
dela Viena din 1815, în formațiunea statală a Țărilor de Jos, — recu- 
noscută ca Stat nou, dotat cu regim de neutralitate perpetuă, prin 
actele internaţionale din 1831 și 1839; Italia și Germania, prin desă- 
vârşirea procesului de unitate națională, dar nu mai puţin în dauna 
şi prin înfrângerea acelor numeroase mici formaţiuni cu înfățișare de 
State, din spaţiul teritorial italic și germanic, — de multiseculară dăi- 
nuire, — dar care în acest veac al naţionalitarismului nu mai puteau 
invoca decât o perimată tradiţie istorică. Şi tot pe această cale şi-au 
redobândit personalitatea de drept al ginţilor acele State semi-suverane 
faţă de Turcia: Muntenegru, Serbia, Bulgaria (recunoscută autonomă), 
sau legate prin regim de „alianţă inegală“, precum au fost Țările Ro- 
mâne, recunoscute ca State suverane, prin Tratatul dela Berlin din 13 
Iulie 1878, Deopotrivă, în dauna Columbiei, — dar în această speță 
din consideraţiuni de ordin economic, și nu fără intervenţiunea Statelor- 
Unite, — s'a înregistrat, la începutul secolului al XX-lea (a. 1903), for- 
maţiunea Statului central american Panama. In sfârșit, alături de aceste 
exemple, proporţiile procesului de formaţiune a Statelor, prin acest 
„mod“ de naștere a lor, ne sunt evidenţiate prin apariţia Statelor nou 
create, — care alcătuesc o categorie aparte faţă de cele întregite teri- 
torialiceşte, — în urma războiului mondial, în dauna imperiilor des- 


250 G. SOFRONIE 


i 


membrate, a Austro-Ungariei, a Rusiei și a Turciei, acele State etero- 
gene, a căror misiune istorică încetase; State nou create, unele. zde 
efemeră dăinuire, consfințite în ființa lor juridică internațională, cy 
Tratatele de pace din anii 1919/20. să 
În sfârşit, cel de al treilea „mod“ de formaţiune a Statelor, este: 
calea înțelegerii directe, intre două sau mai multe State interesate, 
sau sub regimul Societăţii Naţiunilor, între totalitatea membrilor ei,: 
Putând duce, la crearea unui Stat compus, — uniune personală sau. 
uniune reală, confederație de State sau Stat federal, — fie în mod. 
contrar la separarea unui Stat compus în unităţile etatiste preexistente, 
înţelegerea directă implică un acord de voinţă, principial liber con- 
simțit, între Statele participante, Este astfel modul de formaţiune a 
Statelor, ce presupune o bază contractuală, în opera de creaţiune a 
unui nou Stat, în cadrele comunităţii internaţionale, Inţelegerea directă 
este condiţionată ca urmare, de intervenţia unui act juridic de valoare 
internaţională, care ne indică cu preciziune, momentul nașterii noului 
Stat. Acest moment, de când încep a curge numeroase și importante ` 
efecte juridice, este data încheierii tratatului, ce dă expresiune juridică 
înțelegerii directe. De sigur pentru ca noul Stat să fie o realitate în 
lumina dreptului ginţilor, trebue să implice reunirea elementelor sale: 
alcătuitoare, să fie adică, „un mediu social, în care fenomenul juridic 
se găseşte realizat, în modul cel mai complet“ (G, Scelle), Astfel a luat- 
naștere Austro-Ungaria, în urma dualismului din 1867, care a instituit 
un regim de uniune reală, între cele două State, O înţelegere directă, . 
deși neconsfințită printr'un tratat internaţional, a fost la baza Unirii 
dintre Muntenia şi Moldova, dintre anii 1859—1862, acea primă fază 
spre Unirea definitivă şi prin aceasta, spre România modernă. Pe aceeaşi 
cale. s'a înregistrat separarea Norvegiei de Suedia, — prin tratatul dela 
Stocholm, din 26 Octomvrie 1905, — cu care fusese mai înainte, ta 
regim de uniune reală, Şi tot prin mijlocirea înțelegerii directe, s'a 
consfințit Statul liber al Irlandei, — rămas totuși element alcătuitor al 
„Commonwealth“-ului britanic, — prin actul, controversat în natura sa 
juridică, internaţională sau constituţională, din 6 Decemvrie 1921, Un 
exemplu, oarecum asemănător, l-ar reprezenta Egiptul, a cărui fiinţă 
suverană „condiţionată“ totuși, — este urmarea actului din 1922 şi a 
coavenţiei anglo-egiptene din 1936. Este aceasta de sigur, un mod de 
formaţiune a Statelor recomandabil în doctrina dreptului ginţilor, ca 
unul ce presupune eliminarea principală a recurgerii la violenţă, în re- 
glementarea unui proces atât de important. Pentru această rațiune, este 
el considerat ca o formulă progresivă într'o viitoare ordine interna- 
țională. Căci prin mijlocirea „înţelegerii directe”, și-ar putea, găsi con- 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 251 


cretizare, — astfel cum s'a observat, — „principiul federal“ în opera 
de reorganizare europeană. Acest principiu, ce se poate armoniza şi 
cu conceptul de „suveranitate“ şi despre care sa spus, că „.., după 
ce a jucat deja un rol atât de important în istoria politică modernă, 
numai el poate face cu putință omului modern, rezolvarea în chip du- 
rabil, prin cooperarea naţiunilor, a acestor probleme atât de arzătoare 
şi complexe, în domeniul economic, social şi politic” (N. M. Butler), 


* 
H + 


Dar prin orice „mod“ s'ar desăvârgi procesul de formațiune a 
Statelor, totdeauna este vorba — la baza sa, — de un act de repar- 
Die de suveranitate teritorială, fie că această suveranitate înregi- 
strează o extindere, fie că ea se găseşte restrânsă. Căci teritoriul, 
— care trebue privit ca o caracteristică, dar şi ca un criteriu al Sta- 
tului, — rămâne suportul material al suveranităţii etatiste. S'a observat 
întradevăr, că ,„.., teritoriul ce cuprinde spațiul dintre frontierele al- 
cătuitoare ale liniei de separație de țările limitrofe, trebue să fie privit 
ca baza autorității şi a jurisdicției Statului“ (Fr. Cosentini). Astfel fiind, 
interesează cu deosebire de a se pune în lumină, acele variate pro- 
ceduri, prin mijlocirea cărora se realizează transfertul de suveranitate 
teritorială, acest element fundamental în procesul formațiunii Statelor, 
De sigur, este locul de a observa, că îndelung timp, sporirile sau 
restrângerile teritoriale ale Statelor au scăpat în largă măsură influenţei 
dreptului, fie pentrucă ele se ridicau în timp dincolo de apariţia do- 
cumentelor istorice, fie pentrucă, deși înregistrate de istorie, ele sau ` 
produs într'o vreme, când dreptul internaţional era lipsit de un ca- 
racter pozitiv, Dar din momentul când acest drept „... a devenit un 
drept indiscutabil, dobândirile și pierderile teritoriale ale Statelor, au 
fost dominate și reglementate de el“ (J. de Louter). Au deosebit astfel 
doctrinarii de drept al ginţilor, între moduri de dobândire a suverani- 
DR teritoriale: naturale, reale și juridice (Bulmerincq); între „aqui- 
sitio originaria et derivativa”, subdivizată aceasta „in facto hominis aut 
legis” (Phillimore); între dobândire normală şi anormală (Nys); între 
procedurile mat puţin discutate şi cele mai discutabile (J. de Louter). 
Şi aceasta, spre a aminti numai câteva, dintre concepțiile în materie. 
Ori cum ar fi, putem reţine că ocupația a fost primordialul și ori- 
ginarul mod de dobândire a suveranităţii teritoriale. Consistând în de- 
finitiv, în luarea în posesiune a unui teritoriu lipsit de exercițiul unei 
alte suveranităţi (res nullius), — asimilat adică juridicește unui bun va- 


252 G. SOFRONIE 


cant — ocupația a dat naştere, de-a-lungul secolelor, la variate con- ~; 
cepții în ceea ce privește condițiile validității ei, în lumina dreptului 
ginţilor, Dela teoria „ocupaţiei fictive“, s'a trecut la teoria „proprietății - 
ocupaţiei”, spre a se ajunge apoi, la teza „ocupaţiei efective“, Grotius, ` 
încă în secolul al XVII-lea, cerea o ocupaţie „reală și durabilă“, pentru ` 
ca ea să fie valabilă în drept și a îndepărta astfel temeinicia preten- ` 
fiunii eventuale a unui alt Stat, asupra aceluiaşi teritoriu, Înseamnă ` 
-aceasta, că încă din epoca fondatorilor dreptului internaţional modern, 
un Stat „... nu poate să se mărginească la a exclude pe altele, spre ` 
a ocupa în mod valabil un teritoriu; ocupaţia acestuia, nu poate fi 
negativă”. (Waultrin). Aceeași formulă o găsim în reglementarea ce ` 
aduce mai târziu, în plia secol al XIX lea, „actul Congo“-ului din 26 Fe- 
bruarie 1885, — de închidere a lucrărilor Coloniale dela Berlin, —- când 
prescrie pentru valabilitatea ocupaţiei: a) efectivitatea ei și b) notifi- 
carea către Puterile terţii. Articolul 35 al acelui important act juridic 
internațional, este întradevăr, cu deosebire cuprinzător: „Puterile sem- 
natare ale prezentului act, recunosc obligaţia de a asigura, în terito- 
riile ocupate de către ele, pe coastele Continentului african, existența 
anei autorităţi îndestulătoare spre a face respectate drepturile dobân- 
dite și — la momentul dat — libertatea comerţului și a tranzitului, 
în condiţiile în care ea va fi stipulată“, Și în așa măsură se găsește 
această formulă în concordanță cu conștiința juridică, încât deşi insti- 
tuită pentru teritoriile africane, deși actul dela Berlin a fost abrogat 
după războiul mondial, — prin convenţia dela Saint-Germain din 
10 Septemvrie 1919, — prevederile acelor texte de drept al ginţilor - 
(art. 34 şi 35) sunt considerate până astăzi, ca reprezentând un final 
de evoluţie, în materie, Ori, în lumina acestor consideraţiuni, desvoltate 
în practica internaţională, pe linia principiului: „„Requiritur autem cor-: 
poralis quaedem possessio ad dominium adipiscendum“ (Grotius), exer- 
cițiul valabil al ocupaţiei, presupune întradevăr: a) un teritoriu care 
să nu facă parte din niciun alt Stat, b) o ocupaţie exteriorizată prin 
manifestări reale și vizibile, cl o putere competintă de a ocupa. De 
fapt, prin mijlocirea acestei proceduri de dobândire a suveranităţii te- 
ritoriale, procesul colonizării şi a formaţiuni! unor State noi, a fost larg 
promovat, odinioară chiar în Europa, dar mai ales în teritorii extra- 
europene. Dela un moment dat însă, prin invocarea principiului „uti 
possidetis” în 1810 şi a Doctrinei lut Monroe din 2 Decemvrie 1823, 
sa urmărit de către Statele americane, sustragerea continentului ame- 
rican din procesul de colonizare europeană, prin afirmarea ideii că 
acolo nu mai există teritorii „res nullius”, susceptibile de ocupare din 
partea Statelor europene. 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNI STATELOR 253 


Dar nu mai puțin, apropiat de ocupație, — căci adeseori este 
doar o ocupaţie deghizată, — apare „protectoratul colonial“ (Schutz- 
gebiet) şi „împărţirea zonelor de influență” (Hinterland-ul). Ca orice 
protectorat, ca formă de tutelă internaţională şi acesta „colonial, im- 
plică subordonarea unei colectivităţi umane extraeuropene, prin con- 
simțământul şefului ei, — care formal își păstrează propria sa autori- 
tate şi guvernul său, — faţă de voinţa Statului colonizator, în “speţă, 
protector, Protectoratul colonial apare astfel condiționat de un acord 
internaţional și prin însuși acest fapt el poate fi mai ușor acceptat de 
către populaţiile indigene și este în același timp, mai puţin costisitor 
decât ocupaţia. Dar faţă de diferenţa atât de pronunţată de forță și 
poziţie internaţională între cele două părţi, este de înțeles pentru ce 
unor autori, li se pare posibilă instituirea unui protectorat colonial pe 
cale unilaterală, adică prin mijlocirea unei legi naţionale. Și se citează 
în această ordine de idei, „Pacific Islanders protection Act” din 1875 
şi „Foreign Jurisdiction Act“ din 1890, Și atât de împământenit s'a 
găsit acest sistem în procesul colonizării britanice, încât s'a putut spune, 
că „... această metodă împrumutată dela vechiul Imperiu roman, a 
prezidat la construirea Imperiului britanic indian". (Sir Alfred Lyall). 
A fost considerată această metodă, ca urmare, ca fiind susceptibilă de 
a îndepărta orice alt Stat de a-și întinde influenţa sa asupra unor astfel 
de teritorii, menite de a fi anexate la momentul potrivit, de către Statul 
beneficiar al protectoratului colonial. Cu drept cuvânt a putut fi ca- 
racterizată această procedură, ca „abilităţi de conduită, ce tind prin 
variate mijloace mai puţin oneroase decât luarea în posesie și ocuparea 
propriu zisă, pe de o parte la frânarea pretențiilor naţiunilor rivale, 
pe de altă parte la adormirea susceptibilităţilor populațiilor ce locuesc 
respectivul teritoriu”, (Chailley-Cert). 

Dacă astfel protectoratul colonial se apropie de ocupaţiune, ca 
procedură de dobândire a suveranităţii teritoriale, — şi prin aceasta 
se integrează în procesul formaţiunii Statelor, — „zonele de influență“ 
sau „Hinterland“-ul se apropie de protectoratul colonial. Preconizând 
în principiu o obligaţie negativă, de abţinere a unui Stat în anumite 
regiuni rezervate pe cale convenţională influenţei unui alt Stat, această 
formulă de expansiune teritorială pregătește calea unei ulterioare luări 
în posesiune, sâu a unei calificate ocupaţiuni. Rezultat al unei înțele- 
geri internaţionale, — consfințită întrun act juridic internațional, 
sau manifestată pe cale tacită, — cu participarea Statelor interesate, 
dar câteodată și a unor State terţii, împărţirea zonelor de influenţă a 
fost calea urmată adeseori, pentru reglementarea unor competiţii te- 
ritoriale, în regiuni extraeuropene, Să observăm cu titlu de exemplu, 


254 G. SOFRONIE 


că prin declaraţia din 6 Aprilie 1886, s'a împărţit zona Pacificului oc- ` 
cidental, între Marea Britanie şi Germania; că prin acordul franco- ` 
englez din 5 August 1890, s'a delimitat zona de influenţă a celor două. 
State, în regiunile din centrul Africei ; și că în aceeaşi epocă, tot pe 
această cale, s'a găsit împărțită o mare parte din Africa, între diferite. .. 
State interesate (Ex.: convenţia franco-germană din 1885, cea franco- — 
portugheză din 1886, cea anglo-germană din 1890, cea anglo-italiană : 
din 1891). Dar dacă a fost imaginat spre a împiedeca rivalităţile şi ` 
conflictele în lupta pentru colonizare, hinterlandul are totuși inconve- ` 
nientul de a consacra regularitatea din punctul de vedere al dreptului , 
internaţional, a unei „ocupaţii fictive”. Căci „el nu crează prin el în- ` 
suși, nici putere, nici teritoriu; el constituie mai repede, un semn pre- = 
mergător, ce face să se prevadă sau să se prezică, acest teritoriu și 
această putere viitoare“, (J. De Louter). 

„Cucerirea“ a fost deopotrivă, un mod de dobândire a suvera- 
nității teritoriale, tot atât de vechiu, ca și ocupaţia. Dar dacă în fapt, 
ea a fost înregistrată în procesul formaţiunii Statelor, din cele mai în- 
depărtate vremuri — și a dus întotdeauna la luarea în posesiune a 
unui teritoriu, bază materială a unui Stat nou, sau sporire teritorială 
a unui Stat în ființă, prin forța armelor, — legitimitatea ei a putut fi 
larg discutată, în vieața internaţională. Privit întru totul legitim, atât. ` 
timp cât Statele au considerat „dreptul de a declara războiu“, — după 
cunoscuta formulă a unui autor de drept al ginţilor (David Hunter 
Miller) „pentru un bun motiv, pentru un rău motiv, sau fără niciun 
motiv”, — ca o clasică prerogativă a suveranităţii lor, dreptul de cu- 
cerire el însuși se confunda cu ideea de „suveranitate'”, Ca urmare, 
s'a observat, că „suveranitatea teritorială se schimba, în măsura în 
care armatele înaintau pe teritoriul inamic“ (P. Fauchille)., „Cu- 
cerirea” — a cărei valabilitate juridică se recunoștea și în secolele ` 
XVII--XVIII-lea, — era astfel concepută, ca indiscutabil mod de do- 
bândire a suveranităţii teritoriale, Numai prin Revoluţia Franceză, s'a 
adus o lovitură pe teren juridic, legitimităţii dreptului de cucerire, 
când Adunarea Naţională vota această declaraţie, în Mai 1790, intro- 
dusă mai apoi, în titlul VI al Constituţiei din 3 Septemvrie 1791: „Na- 
ţiunea franceză renunţă să întreprindă vreun războiu, în scopul de a 
face cuceriri și nu va întrebuința niciodată forţele sale, împotriva li- 
bertăţii vreunui popor“. Chiar dacă, sub imperiul necesităţilor, dreptul 
de cucerire a trebuit să fie mai târziu invocat de Franţa revoluţionară 
şi de Imperiul napoleonian, o îndoială a pus stăpânire pe spiritul pu- 
blic european, în cel de al XIX-lea veac, în ceea ce priveşte legitimi- 
tatea sa. Pactul Societăţii Naţiunilor, urmărind realizarea unui început 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 255 


de organizare internaţională şi restrângând în anumite manifestări ale 
sale dreptul Statului de a recurge la războiu, — privit odinioară ca 
un drept nelimitat şi incontrolabil — prin însuşi acest fapt, a adus 
atingere multisecularei legitimităţi a dreptului de cucerire. Nu mai puțin 
însă, prin valorificarea teoriei dreptului de cucerire, — și prin invo- 
carea conceptului de „debellatio” (sujâtion) — a fost construit odinioară 
Imperiul roman, numeroase State ale Evului Mediu, mai apoi Impe- 
riul napoleonian. Şi deopotrivă, prin invocarea aceluiași drept de cu- 
cerire, au fost cutropite, la începutul secolului al XX-lea, Republicele 
olandeze ale Africei de Sud, 

Indelungată şi pasionată controversă s'a purtat în doctrina drep- 
tului ginţilor asupra „prescripției“, ca mod legitim de dobândire a suve- 
ranităţii teritoriale. Sa pus adică problema de a se şti, dacă prescripția 
are ce căuta atunci când se discută procesul formaţiunii Statelor, Sä 
observăm dintru început, că acelor autori care cred în legitimitatea 
prescripţiei în materie, ea le apare ca fundamentul juridic cel mai 
vechiu și cel mai general, al dobândirei de teritorii. Şi atunci, ei nu se 
gândesc atât la „usucapio“ din dreptul roman, sau la „praescriptio 
longi temporis”, care cere o posesiune de bună credinţă, condiționată 
de o perioadă de timp determinată, ci mai ales la „praescriptio 
immemorialis“, vechea posesiune, sau la „praescriptio cuius con- 
traria memoria non existit” din dreptul canonic, sau la ceea ce 
dreptul germanic numia „die unvordenkliche Zeit”, In acest înţeles 
Edmund Burke considera că „...prescripția este cel mai solid titlu, 
nu numai la proprietate, dar și la guvernământul care asigură această 
proprietate“, lar pentru Wheaton, „„... consimţimântul general al umanităţii 
a stabilit principiul, că posesiunea îndelungată și neîntreruptă de către 
o naţiune, exclude pretenţiunea oricărei alteia. Că acest consimţimânt 
general ar fi considerat ca un contract implicit, sau ca un drept pozitiv, 
toate naţiunile sunt deopotrivă legate prin el, pentru că toate sunt 
părți la acesta, întrucât niciuna nu poate să-l ignoreze, fără a primejdui 
propriul său titlu, la posesiunile sale.” Ca urmare, în desbaterile Con- 
gresului dela Viena din 1815, Metternich accentua asupra certitudinei 
„posesiunii”, ca fiind factorul cel mai important al liniștei şi echilibrului 
politic, iar linia despărţitoare dintre State, ca fundamentul real și cel 
mai important af tratatelor,” Dar dacă numeroși autori, mai apropiaţi 
sau mai îndepărtați în timp, aparţinători la diferite școli de drept al 
ginţilor, au recunoscut un rost important prescripției și efectelor sale 
juridice, în procesul relaţiilor teritoriale internaţionale, — și prin aceasta 
în procesul formațiunii Statelor, — nu mai puţin controversa a dăinuit 
atât asupra principiului, cât și asupra condiţiilor de curgere a prescripției, 


et 


256 G. SOFRONIE 


Astfel s'a susținut deopotrivă, că este nefondat a se pretinde, că s'ap : 


putea aplica prescripția în domeniul internațional, în raporturile dintre- 
State, după cum ea își găseşte aplicare în dreptul privat, în raporturile - 


dintre indivizi. Şi această teză a fost afirmată de un Hefiter-Geficken, . S 
Von Holtzendorii, Kliiber, Von Liszt, De Martens, etc, Căci nu există `. 
o lege internaţională, scrisă sau cutumieră, care să-i determine cu pre- 


ciziune condiţiile şi să oblige Statele la recunoașterea ei. Grotius însuși 


era obligat să considere necesară o perioadă de timp, de pașnică și 
netuilburată posesiune a unui teritoriu, din partea unui Stat, pentru ca . 
prescripția achizitivă să poată fi invocată, de către el. Vattel preconiza ` 
un acord al tuturor Statelor, asupra timpului necesar. Dudley Field.: 
vorbea de cincizeci de ani, și acest termen a părut mulțumitor multor ` 
cercetători în materie, Dar nu au lipsit nici publiciști (de ex. P, Fau- ` 


chille), care au pretins că perioada de timp de treizeci de ani, pre- 


scrisă în dreptul privat, ar fi îndestulătoare şi în domeniul internaţional, 
pentru ca un Stat să dobândească valabil un teritoriu pe cale de pre- 
scriptie. Ori cum ar fi, ni se pare că dobândirea suveranităţii terito- 
riale prin curgerea timpului rămâne adânc condiţionată în exerciţiul ei 
de conformitatea cu datele „conştiinţei juridice” a popoarelor, din mo- 
mentul când ea se găsește pusă în discuţie. Căci rămâne ca un în- 


dreptar în materie, că „un secol de posesiune injustă nu este îndestu-”. 


lător spre a-i anula viciile originale“. (Hefiter), ca şi acea teză for- 
mulată de Președintele Millerand, în celebra sa „Scrisoare de trimitere“ 
a tratatului dela Trianon (din 6 Mai 1920): „O stare de lucruri, fie și 
milenară, nu este vrednică să dăinuiască când ea este recunoscută a 
fi contrarie ideii de justiţie.” Dreptul naţiunilor şi ideea de justiţie sunt 
mai tari întradevăr, — în lumina dreptului internaţional modern, — 
decât curgerea timpului, când este a se legitima un transfert de suve- 
ranitate teritorială, 

Dacă la toate acestea adăugăm că suveranitatea teritorială se poate 
dobândi încă pe calea unei „cesiuni“ voluntare, cu titlu gratuit sau 
oneros, prin mijlocirea unei sentinţe arbitrale, — dar care, spre a fi 
valabilă, urmează să fie în conformitate cu toate comandamentele teoriei 
generale a arbitrajului, — ca şi prin numeroase alte moduri „indirecte“ 
sau „deghizate“ (de ex. : ipotecă, anticreză, gaj, cesiune de administraţie 
sau cesiune „ă bail“), — constatăm cât de variate pot fi procedurile 
prin care un Stat poate lua fiinţă teritorială, sau poate realiza o spo- 
rire a bazei sale teritoriale. Dacă unele din aceste moduri sunt astăzi 
contestate ca legitimitate, — dar prin practica lor îndelungată intere- 
sează în largă măsură procesul formațiunii Statelor, — altele sunt pri- 
vite ca legitime, în stadiul actual de desvoltare al dreptului ginţilor, 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 257 


Odată prezentate aceste elemente de orientare, fundamentale în 
procesul formaţiunii Statelor, este locul de a vedea dacă și în ce mă- 
sură există un „principiu obiectiv”, care să prezideze opera de repar- 
tifie de suveranitate teritorială, intre diferiţii membri ai Comunităţii 
internaţionale, Problema rămâne desigur, de specifică însemnătate, căci 
de obiectiva ei reglementare rămâne condiţionată însăși legitimitatea 
— din punctul de vedere al dreptului — a statutului teritorial al Sta- 
telor și temeinicia oricărei formule de organizare juridică internaţională, 
Ori, chiar dacă se admite că „.., Statele își datoresc naşterea, apariția 
lor, succedarea transformărilor lor teritoriale, gradul lor de coeziune, . 
unitatea sau forma lor compusă, puterea lor morală sau materială, evo- 
luţiei istorice a popoarelor“, (P, Faucbhille), ni se pare deopotrivă in- 
temeiat a recunoaște, că — cu toată variaţia și complexitatea factorilor 
care au determinat structura lor teritorială — doctrina dreptului ginţilor 
a preconizat și practica internaţională a împământenit, — sub imperiul 
necesităţii de a sustrage tot mai mult procesul formațiunii Statelor de 
sub „domnia forţei”, — anumite „idei călăuzitoare” în materie, 

Astfel, în această seculară străduință, ce echivalează cu o ade- 
vărată luptă pentru limitatea practicei şi efectelor „dreptului de cuce- 
rire", s'a făcut mai întâiu apel la „principiul frontierelor naturale“, 
următor căruia întinderea teritorială a Statelor ar rămâne condiționată 
de natura însăşi. Deopotrivă adoptat de geografia politică, — prin 
exponenţii de autoritate, ca : Fr, Ratzel, Ar. Dix, I. Bowman, Pasvolsky, 
etc. — ca şi de politica internațională a unei epoci din evoluţia Sta- 
telor, și preconizând delimitarea teritoriilor aparținătoare diferitelor State 
în conformitate cu comandamentele naturii, principiul frontierelor na- 
turale a fost definit de J. J. Rousseau, în termeni ca aceştia: „Situaţia 
munţilor Europei, situaţia mărilor şi a fluviilor ce servesc de hotare 
naţiunilor ce o locuesc, pare să fi decis asupra numărului şi spaţiului 
acestor naţiuni, şi se poate spune că ordinea politică în această parte 
a lumii este, din anumite puncte de vedere, opera naturii,” Este aceasta 
o formulă, ce face să intervină în procesul formaţiunii Statelor, — astfel 
cum s'a observat — „...o voinţă providenţială, o fatalitate, şi afirmă 
în acest fel, o înrudire cu doctrina legitimităţii” (R. Redslob.) Şi dacă 
ea a fost adeseori invocată de către anumite State, ce pretindeau un 
drept de expansiune teritorială până la frontiere pe care le considerau 
prestabilite; dacă pentru valorificarea ei s'au purtat în Occident, — 
vreme de secole, — numeroase războae pentru stăpânirea liniei Rinului, 
iar în centru și sud-estul european pentru stăpânirea liniei Dunării, 
nu mai puţine critice s'au ridicat impotriva principiului frontierelor 
naturale. Ca urmare, s'a observat, că nu s'a izbutit „,,, să se facă con- 

2 


258 i G. SOFRONIE 


sacrat ca principiu de drept, un punct de vedere de pură politică, 
care are în plus marele inconvenient, de a nu se baza pe un critezi 
precis, pentru că în definitiv, oamenii vor putea discuta la nesfâsgi 
dacă un anumit munte mai mult decât altul, sau un anumit fluviu mat 
mult decât altul, reprezintă pretinsa frontieră naturală între două țări“ 
(M. Sibert.) Şi atunci, s'a resimţit necesitatea unei interpretări msk 
raționale a principiului frontierelor naturale, în înţelesul că prin „iron: 
tiere naturale” nu ar trebui înțelese numai decât frontierele trasate 
natură, ci acele frontiere mai ales, ce oferă avantagii naturale prin 
configuraţia şi resursele teritoriului pe care îl circumscriu, Acele fron“ 
tiere adică, ce îmbracă o îndoită înfățișare: de „frontiere strategice 
şi de „frontiere economice“, Într'o asemenea concepţie, un lanţ d 
munţi alcătueşte o frontieră naturală, nu numai când el reprezintă: 
linia despărțitoare între două suveranităţi teritoriale, ci şi atunci când, ` 
fiind în interiorul Statului, el constituie un mediu de convergență stra-. : 
tegică, prin porţile de ieşire, prin căile de retragere şi prin trecătorile . . 
ce-l întretaie, Astfel, pentru Statul român dinainte şi de după 1918, ` 
lanțul Carpaţilor şi citadela transilvană au alcătuit şi reprezintă o cali- 
ficată frontieră naturală. „Poporul român, — constată Prof. J, Ancel, ` 
— este organic legat de Carpaţi; muntele său a fost în decursul isto- : 
riei sale milenare, zidul de care s'a lovit fluxul cuceritorilor, fără a-l 
slărma vreodată, El a fost totdeauna un refugiu și un conservator al. ` 
civilizaţiei române, şi aceasta din timpurile cele mai îndepărtate... Şi 
după ce a servit de refugiu, tot Muntele reprezintă, dela Dunăre la 
Tisa de sus şi la Nistru, unitatea Țării Românești.” 

Dar oricum ar fi interpretat principiul frontierelor naturale, în 
semnificația sa absolută, de odinioară, sau în aceasta mai raţională și 
mai obiectivă, adevărul este că acest principiu s'a arătat dominant vreme 
de veacuri, — el manifestându-se și în tratatele de pace din 1919/20 
— în materia repartiţiilor de suveranitate teritorială. Pentru această 
rațiune, el îşi are locul său în teoria generală a formaţiunii Statelor, 

Concomitent însă, cu teoria frontierelor naturale, practica repar- 
tițiilor de suveranitate teritorială a arătat o deosebită favoare, în de- 
cursul epocii moderne, principiului „echilibrului puterilor“. Fiind con- 
ceput ca idee creatoare a unei echivalenţe de forţe între Statele mari, 
— ideal către care a tins aproape constant diplomaţia europeană, în- 
cepând cu tratatele Westfalice din 1648, — originile sale trebuesc căutate 
desigur în Italia micilor și numeroaselor State ale Evului Mediu. Lo- 
renzo de Medicis pare să fi fost primul, care a formulat imaginea ` 
balanței puterilor. De atunci ideia s'a impământenit treptat, încât s'a 
putut vorbi, — pentru secolele XVI—XVII-lea — despre o „luptă pentru 


PROCESUL JURIDICO.DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNI! STATELOR 259 


echilibrul puterilor” (R. Redslob). După ce tratatele Westfalice au in- 
scris-o în dreptul internațional pozitiv, tratatul dela Utrecht din 1713 
vedea în acest „justum potentiae aequilibrium”, cea mai potrivită for- 
mulă, „ad firmandam stabiliendamque pacem ac tranquilitatem Christiani 
orbis”, Principiul echilibrului a izvorit întradevăr din „dreptul de con- 
servare” al Statelor, și el preconiza repartiţiile teritoriale după acest 
criteriu, astfel ca un Stat, prin forța sa şi prin întinderea sa teritorială, 
să nu constitue o primejdie pentru dreptul la existență al altor State, 
Cu drept cuvânt astfel, a putut fi el definit, ca tinzând „.,,să mențină 
sau să creeze o repartiție de putere, care asigură fiecărui Stat, izolat 
sau în legătură cu aliaţii săi, o aceeași forță ca a oricărui rival pro- 
babil, şi îl pune în consecință la adăpost de o acţiune opresivă“. (R. 
Redslob.) Dar dacă acest înţeles, ce afirmă oarecum un caracter generos 
şi idealist, i-l putem da la originele sale și în primele sale concretizări, 
din secolul al XVIII-lea încoace, principiul echilibrului puterilor a de- 
venit o combinaţie diplomatică, ce ignorează adeseori dreptul la existenţă 
al unor State. Prin invocarea sa, și a corolarului său juridic, „sistemul 
coimpărţitor“, s'a ajuns la cele trei împărțiri ale Poloniei, şi aceasta 
l-a făcut să decadă din popularitatea sa de odinioară. Chiar dacă apo- 
logeţi ai principiului echilibrului puterilor nu au lipsit nici în secolul 
al XIX-lea, — ei căutând să pună în lumină serviciile aduse „ideii de 
pace“ în Continentul european, — chiar dacă el a triumfat în Congresul 
dela Viena din 1815, alături de principiul legitimităţii dinastice, ca și 
în celelalte acte juridice internaţionale din secolul trecut, reglementa- 
torii ale transferturilor de suveranitate teritorială, treptat el a devenit 
tot mai mult respins de conștiința juridică a popoarelor, ca idee. călău- 
zitoare în materie, 


H 
MM H 


S'a obiectat, întradevăr, atât principiului frontierelor naturale, cât 
şi principiului echilibrului puterilor, ca idei călăuzitoare în procesul for- 
maţiunii Statelor, că ele ignorează „omul“, cu voinţa sa, cu tradiţiile, 
interesele şi năzuințele sale. A fost de aceea firesc, ca din momentul 
când omul a încetat de a mai îi privit ca un accesoriu al solului, ci 
ca substanţă vie e şi cea mai prețioasă — a Statului însuşi, săi se 
recunoască un rol, în formularea criteriului valabil în materie de regle- 
mentare a repartiţiilor de suveranitate teritorială. Şi a fost privit ca 
un astfel de criteriu progresiv, „plebiscitul“, în deobşte definit ca „un 
mijloc de consultare a populaţiei unui teritoriu de cedat, spre a se şti 
dacă cesiunea trebue să aibă loc, sau nu“. (K. Strupp) Ceea ce in- 
seamnă, în această definire a sa, că plebiscitul ar trebui să preceadă, 

ze 


260 G. SOFRONIE 


nu să urmeze, actul juridic şi material al cesiunii teritoriale. Proclamat.. 
de către Revoluţia franceză, ca o consecinţă și aplicare a principiului - 
de sufragiu universal în domeniul internaţional, originile sale au iost S 
ridicate adeseori, cu mult tn timp. După Baldus, Regele Franţei m 
avea dreptul de a înstrăina un oraș sau o provincie din regatul său, . 
dacă locuitorii nu consimţeau la aceasta, Iar pentru Paul Viollet, istorie 
al dreptului francez, asentimentul poporului și al notabililor, constituia ` 
o condiţie a oricărui transfert de suveranitate. Apelul la plebiscit, a: e 
fost susținut cu fanatism, de către Mancini şi discipolii săi, italieni şi. 
francezi, şi ca urmare, a fost adeseori utilizat, spre a se cunoaşte voința 
populațiilor, asupra valabilităţii, — în lumina dreptului ginţilor, — 8 
unui transfert de suveranitate teritorială, dela un Stat la altul. Recur-- 
gerea la plebiscit, rămâne astfel în principiu, un omagiu adus win, - 
colective“ a populațiilor. Dar privit în lumina experimentării sale, el 
este departe de a putea fi recunoscut ca „unicul criteriu obiectiv” ; 
(P. de Lapradelle), ca cea mai progresivă idee călăuzitoare, în demeniul . 
repartițiilor teritoriale, Plebiscitul este întradevăr, greu de organizat în `: 
practică adeseori, pentru ca el să ducă la o manifestare fidelă a voinţii 
colective, De aceea, cu toate calităţile sale morale, plebiscitul a oca- 
zionat și numeroase critici şi neputând fi recunoscut. ca o instituţie - 
general valabilă de drept internaţional, el este „recomandat” în acele : 
cazuri, mai ales, când îndoiala există asupra sentimentelor populațiilor ` 
dintr'un teritoriu disputat și numai când alt mijloc mai desăvârșit de 
interpretare a acestor sentimente, nu s'ar găsi. Iar atunci când îndoială 
nu există, voinţa colectivă se manifestă prin „plebiscitul de toate zilele“ 
(H. Hauser), pe care-l constitue multiplele manifestări, reacţiunile quasi- 
instinctive ale sufletului popular, rezistențele sale, ataşamentul de sim- 
bolurile sale, câteodată de limba sau religia sa, totdeauna de amintirile 
sale, Practica plebiscitară înscrie totuşi un capitol important, în istoricul 
remanierilor teritoriale şi prin aceasta, în formațiunea Statelor, Primii 
ani ai Revoluţiei franceze au deschis un drum, adeseori bătătorit și în 
- această materie. Războaiele naţionalitare dela jumătatea veacului trecut, 
-— şi mai ales procesul unităţii italiene, — au făcut de asemeni adeseori 
apel la consultările populare, chiar dacă nu erau ele totdeauna cali- 
ficate plebiscite. lar tratatele de pace din anii 1919/20, deopotrivă au 
prescris unele consultări plebiscitare, când teritorii ce erau obiect al 
unor schimbări de suveranitate, prezentau date complexe, prin ame- 
stecul de populaţii, prin îndoiala ce domina asupra unei exacte inter- 
pretări a sentimentului popular, sau prin pasiunea depusă de State 
vecine și rivale, ce-şi revendicau cu egală energie, un același teritoriu. 
Dar nici atunci, ca şi în secolul al XIX-lea şi ca d mai înainte, ideea 


e 


PPOCESUL JURIDICO.DIPLOMATIC AL FORMAŢIUNII STATELOR 261 


plebiscitară nu a putut fi ridicată la rangul unui principiu de drept 
internaţional, date fiind acele inconveniente de ordin practic ca şi cri- 
ticele formulate, de-a-lungul experimentării sale anterioare. Nu mai 
puţin însă, apelul la plebiscit în atâtea împrejurări, i-au imprimat un 
anumit prestigiu, ca idee călăuzitoare în procesul formaţiunii Statelor. 

Cu „principiul naționalităților“ ca idee călăuzitoare în procesul 
formațiunii Statelor, se înregistrează un pas mai departe, spre definirea 
unui criteriu juridic, în materie. Intradevăr, dacă odinioară — în vremea 
închegării și a cristalizării sale, — se putuse spune că principiul na- 
_ționalităţilor „... nu are încă importanță capitală decât în politică şi 
nu în dreptul public” (Bluntschli), această constatare, valabilă poate 
altădată, a devenit caducă, atât prin rostul sporit dobândit de acest 
principiu în opera de remanieri teritoriale dela sfârşitul războiului 
mondial, cât și prin procesul verificat istoriceşte, de nestăpânită de- 
şteptare a naţiunilor şi de împământenire în conștiința juridică obştească, 
a conceptului de „naţiune“. Dacă s'a putut obiecta că ar fi un prin- 
cipiu vag, lipsit de preciziune, cercetările din ultimul timp ne arată 
că el are un conţinut clar și comandamentele sale apar ușor de pre- 
cizat. Intradevăr, primordialul său comandament nu poate fi decât 
acesta, că „națiunea are dreptul de a trăi întrun Stat, care să-i Be 
conform” (R, Redslob). Înseamnă aceasta, că în materie de repartiţii 
teritoriale, principiul naționalităților pretinde ca națiunea, prin aria ei 
teritorială de expansiune, să reprezinte „formula vie a frontierei” (R. 
lohannet). De sigur, atunci când este aplicat fără sinceritate, sau când 
este întru totul ignorat, — precum s'a întâmplat adeseori în istoria 
formaţiunii Statelor, — poate însemna aceasta, să se „.., introducă 
în relaţiile internaţionale, contestaţii fără sfârşit şi conflicte sângeroase“ 
(M. Sibert) Dar dacă este aplicat cu sinceritate, principiul naționali- 
tăţilor reprezintă fără indoială un progres și — astfel cum proclama 
şcoala italiană la jumătatea secolului trecut, — un instrument de pro- 
movare a domniei dreptului, în raporturile dintre State. Nu trebue 
ignorat întradevăr, că principiul naționalităților respinge ideea că forţa 
naturii sau combinaţiile diplomatice ar putea fi calificate, să determine 
repartiția spațiilor teritoriale, recunoscute diferitelor suveranităţi statale, 
În acest înțeles, încă la sfârşitul veacului trecut, un autor (Chrétien) 
— martor al luptei ce se purta între vechile idei călăuzitoare în ma- 
terie de formaţiune a statelor și acest principiu al naționalităților, — 
accentua asupra factorului de coeziune etnică, ca fiind conform cu ideea 
de drept: „... acolo unde se opreşte teritoriul ocupat de către po- 
pulațiuni ce alcătuesc aceeași naţiune, acolo trebuesc să se găsească 
frontierele Statului”. 


ni 
Led 


rt, 


262 G, SOFRONIE 


SE ` 


Aplicarea rațională a principiului naționalităților ca formulă de: 
delimitare teritorială, presupune însă un acord deplin asupra concep- 
tului de „naţiune”. Ori, în această materie, controversa a existat S 
continuă să dăinuiască încă, atât înainte cât și după celebra definiţie 
a lui Mancini, formulată la jumătatea secolului al XIX-lea (a. 1851), ; 
Spre eliminarea acestei controverse, s'a străduit „școala electivă“ ana- ` 
ționalităţii, care pune centrul de greutate în definirea ideii de națiune ! 
pe „factorii morali“, ca și „şcoala erudită“ după care „factorii ma- . 
teriali” sunt cei mai însemnați, în elaborarea acestui concept. Spre: 
același obiectiv tinde și concepția naţional socialistă asupra nafis 
unii, când reaccentuând asupra datelor mai vechii școli erudite în: A 
materie, afirmă că „elementul rasial“ mai cu seamă, trebue să fie. 
luat în considerare, când este vorba de a defini conceptul de na~; 
țiune, Și aceasta, până la întunecarea oricărui alt element alcătuitor 
al naţiunii, căci națiunea nu este altcineva, decât o „unitate rasială” 
distinctă”, (Ad, Hitler). Ori, această interpretare a doctrinei național- -- 
socialiste în materie, — după care națiunea depășește ideea de con- 
cept juridic şi devine organică realitate socială, purificată de elementele -. 
„alogene, introduse în structura ei prin beneficiul tezei voluntariste, ` 
— îşi are puternice răsfrângeri in domeniul repartițiilor teritoriale, prin ` 
accentuarea asupra „factorului etnic“, ca un criteriu de diferenţiere a ` 
competințelor etatiste, Frontiera despărţitoare a două suveranităţi te- ` 
ritoriale, apare în această concepție, ca fiind în funcţie de extensiunea 
teritorială a „rasei“, iar principiul naționalităților devine întradevăr un 
principiu, în virtutea căruia „.., indivizii ce-şi recunosc asemănări ` 
- destul de puternice între dânşii (comunitate sau înrudire de rasă și de 
limbă, în special), trebuesc să fie admişi să constitue pe un teritoriu 
determinat, o comunitate politică independentă“. (Th. Ruyssen). 

Practica principiului naționalităților, ca idee călăuzitoare în ma- 
terie de formaţiune a Statelor, nu este întradevăr altceva — până 
astăzi, — decât expresiunea contradicţiei înregistrată în doctrină asupra 
interpretării conceptului de „naţiune“ pe de o parte, a luptei purtată 
timp de peste un secol cu celelalte principii dominante în materie, pe 
de altă parte, Forțe adverse sau opus cu înverșunare adoptării în 
domeniul repartiţiilor teritoriale acestui principiu, ale cărui izvoare 
sunt, „... unul în lacul cristalin al filosofiei, altul în torentul tumultuos 
al pasiunilor populare“ (R. Redslob). Aceste forţe adverse se numesc: 
Statul eterogen, legitimitatea dinastică, principiul frontierelor naturale, 
ideea echilibrului puterilor, cu diferitele lor consecinţe. Dar nu mai 
puțin, cu timiditate mai întâiu, — la începutul secolului al XIX-lea, — 
tot mai hotărit mai apoi, în marile tratate internaţionale din secolul 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNI! STATELOR 263 


trecut, principiul naționalităților — sprijinit de conștiința juridică-a po- 
poarelor ce năzuiau spre forma de „Stat naţional“, — şi-a făcut loc. 
treptat, în procesul istorico-diplomatic al formațiunii Statelor, El a de- 
venit o „idee călăuzitoare" în opera teritorială a tratatelor de pace 
din 1919/20. Şi dacă acele tratate au devenit mai apoi caduce, expli- 
cația trebue căutată în greșeli sau exagerări ale lor în alte domenii, 
sau în întunecarea comandamentelor principiului naționalităților, — în 
anumite cazuri, — prin supraviețuirea altor idei călăuzitoare în ma- 
terie, Dar nu se va putea ignora, că în lumina istoriei diplomatice, 
acele tratate rămân cu o parte pozitivă, ori de câte ori ele au con- 
sfințit promovarea ideii de „Stat naţional“, în dauna Statului eterogen, 
apăsător de naționalități. 


Li 
» H 


Spre această formă de „Stat naţional“, năzuesc naţiunile și într'o 
viitoare ordine internaţională, care spre a fi întradevăr durabilă, ur- 
mează a fi construită pe conceptul de „justiţie“ și „echitate“, Căci 
Statul naţional nu este”... un concept ştiinţific, elaborat întrun ca- 
binet de lucru, în scopul de a ajunge la adevăr, adică la o definiţie 
clară și fără echivoc, ci o idee istorică care s'a creat în cursul unei 
lupte, în scopul de a produce un efect istoric și politic“ (K, Meyer), 
Şi dacă istoria secolelor al XIX-lea şi al XX-lea se găsește situată sub 
semnul Statului naţional, acest fenomen specific modern — forma de 
Stat naţional nu și-a spus încă, ultimul cuvânt, Pe o astfel de re- 
construcție internaţională, bazată pe primatul Statului naţional, se 
va putea realiza şi acea formulă federativă, — susceptibilă de va- 
riate concretizări, de o mai largă sau mai restrânsă, dar uniformă re- 
cunoaştere a „suveranităţii Statelor, — în care taberile beligerante 
văd o soluţie progresivă în reglementarea problemei europene, pentru 
viitor, Căci — s'a observat — chiar dacă pacea viitoare ar fi conce- 
pută pe linia „... unei răsturnări complete a politicii internaționale a 
Statelor și a ideilor referitoare la raporturile mutuale dintre popoare“ 
(Osten Unden), ideea unei reorganizări europene sub semnul „drep- 
tului“, prin îndepărtarea adică a „anarhiei internaţionale”, se va im- 
pune și ea va fi“mai puternică ca oricând. Ori, sub influenţa învăță- 
mintelor scoase din exemplul Statelor federale, a Germaniei în special, 
se va putea face apel la acel „principiu federal”, care „... a jucat 
deja un atât de important rol în istoria politică modernă și care — numai 
el — poate face cu putinţă omului modern, rezolvarea în chip durabil, 
prin cooperarea naţiuniior, a acestor probleme atât de arzătoare şi 
complexe, în domeniul economic, social și politic“, (N. M, Butler), 


264 G. SOFRONIE 


Să observăm astfel, că atunci când doctrina apona sacialiti” 
şi unii exponenți ai celui de al [II-lea Reich, vorbesc de „criteriul etnic“. 
ca idee călăuzitoare în procesul formațiunii Statelor, ei ar înțelege un ` 
„principiu al naționalităților” purificat de acele consideraţiuni, care altă 
dată au întunecat fundamentalele sale comandamente și au alterat însăși 
substanța sa. In acest înţeles îl concepea de altfel, declaraţia germano- 
poloneză din 5 Februarie 1937 şi discursul Cancelarului Hitler din 20 
Februarie 1938, când privea națiunea ca o „unitate rasială distinctă” . 
şi accentua asupra ideii de respect a fiecărei unităţi naţionale. In acest . 
scop au fost preconizate acele corective, în ordinea internă legislația. 
de conservare și promovare a purității etnice, în ordinea internațională. 
principiul transfertului de populaţii. Şi a fost reactualizat acest prin- 
cipiu prin discursul Fihrerului din Reichstag, rostit la 6 Octomvrie 1939, ` 
concretizat apoi de Reichul naţional-socialist într'o întreagă serie de . 
acorduri internaţionale. Dacă doctrina dreptului ginţilor este încă îm- 
părțită asupra fundamentului teoretic și a valorii practice a principiului 
schimbului de populaţii, — ca idee călăuzitoare, într'o viitoare operă 
de repartiţii teritoriale —, nu s'ar putea nega, că aplicat în mod raţional 
şi atent, și pe o limitată arie teritorială, nu numai că nu slăbește prin- 
cipiul naţional, ci îl susţine și îl întăreşte, realizând pentru Statul 
respectiv un grad de puritate etnică, pe care împrejurările istorice nu 
l-au putut produce totdeauna. El ar reprezenta astfel, un instrument 
de consolidare al factorului etnic și, prin aceasta, a adevăratului Stat 
naţional. 

Dar spre a fi un „Stat viabil“, procesul formaţiunii Statelor va 
trebui să ia în considerare şi „factorul economic”, accentuiază doctrina 
naţional-socialistă, Teoria „spațiului vital“, care pornește dela principiul 
economiilor complimentare, — și care, mai recent formulată de Carl 
Schmitt, în congresul dela Kiel din 1935, prin expunerea sa: „Vâlker- 
rechtliche Grossraumordnung mit lnaterventionsverbot für Raumfremde 
Mächte”, :reamintește totuși mai vechea concepție a lui Ratzel asupra 
Statelor cu „spaţiu mic“ şi cu „spaţiu mare“, ca şi teza lui Fr, Naumann 
(Mitteleuropa, 1915), din timpul războiului mondial, — ar oferi soluţia 
în această materie, Profitabilă Reichului ce constitue factorul central 
al „marelui spaţiu”, dar deopotrivă profitabilă economicește Statelor 
participante, teoria spaţiilor vitale ar reprezenta astfel într'o nouă ordine 
europeană formula potrivită spre realizarea, prin mijlocirea factorului 
economic, a unei reale „solidarităţi europene“, precum pe aceeași cale 
ea. și-a găsit înfăptuire în cadrele Statelor-Unite, — la adăpostul doc- 
trinei lui Monroe, — și în acelea ale Imperiului britanic. „Solidaritatea 
economică a Statelor europene, — accentuiază Dr, Frank, — va trebui 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC. AL FORMAȚIUNII STATELOR 265 


să facă cu putință o mai bună apărare a intereselor economice euro- 
pene, faţă de alte spaţii economice mondiale, Această Europă unificată 
nu va permite să i se impună condiţii, de către nici o organizaţie extra- 
europeană, fie ea de natură politică, sau de natură economică,” Teoria 
spaţiului vital, departe de a urmări ideea unui imperialism economic 
sau politic, este privită de către doctrinarii naţional-socialiști ca fiind 
menită să îndepărteze prăpastia dintre Europa agricolă și cea industrială, 
— pusă în lumină de realitățile următoare războiului mondial (Francis 
Delaisi, Les Deux Europes. Paris, 1929) — şi cu acest titlu ea s'ar 
recomanda ca o idee călăuzitoare în procesul de viitor al formaţiunii 
Statelor, In această concepţie, spaţiul teritorial al unui Stat ar apărea 
— astfel cum îl definește Alfred Rosenberg — ca „un spaţiu în sânul 
căruia un popor sau o rasă poate să-și realizeze plenitudinea destinului 
său (Schicksalsraum)“, Prin „spaţiul vital“ s'ar da expresiune unei ne- 
cesităţi vitale (Lebensbediiriniss) și s'ar asigura ființa comunităţii (Ge- 
meinschaft) și a popoarelor integrate, 

In sfârșit, în preconizarea unei progresive formule pentru o vii- 
toare ordine internațională, unele cercuri fac amintire de „dreptul istoric“ 
al Statului respectiv. Desigur, acest drept istoric constitue prin defi- 
niție, o forță spirituală ce nu poate fi — în mod principial — ignorată. 
Dar sunt două moduri de a concepe și interpreta dreptul istoric, Când 
prin invotarea sa, se urmărește restaurarea unor entități. politice de 
odinioară, numai pentru că ele s'au distins pe plan istoric printr'o anu- 
mită grandoare, prin acţiuni remarcabile şi o anumită durată în timp, 
dar care s'ar găsi în opoziție cu comandamentele „criterului etnic“, cu 
sentimentele şi conștiința juridică a importante agregate umane con- 
locuitoare în acelaşi spaţiu teritorial, atunci concretizarea dreptului 
istoric înseamnă încălcarea dreptului la vieaţă naţională a compactelor 
grupuri alogene și constinţirea hegemoniei politice a unui Stat, nega- 
Dune a Statului naţional. O asemeni interpretare a dreptului istoric 
se găsește în contrazicere cu norma juridică internaţională și cu con- 
ceptul de echitate, Căci „...o stare de lucruri, fie și milenară, nu 
este vrednică să dăinuiască, când ea este recunoscută a fi contrarie 
ideii de justiţie“. (A, Millerand.) Din contră, sporită apare valoarea 
dreptului istoric, ca factor de luat în considerare în procesul reparti- 
țiilor teritoriale, când este el înţeles ca un drept ce revine unui grup 
uman, care alcătueşte in mod indiscutabil o „naţiune“, ai cărei membri 
trăesc în aceeaşi amintire a unui vechiu Stat, și sorb din ea conştiinţa 
unității lor morale. În această a sa interpretare, dreptul istoric se armo- 
nizează cu acea idee călăuzitoare în procesul formaţiunii Statelor, astăzi 
denumită „criteriul etnic“, Dacă în cea dintâiu interpretare a dreptului 


266 ` G. SOFRONIE 


istoric, formațiunea unui Stat cu luarea sa în considerare, reprezintă ` 
o cauză de slăbiciune a Statului respectiv, prin înglobarea unui mare - 
număr de elemente alogene în spaţiul său teritorial, prin cea de a doua 
interpretare a sa, un factor mai mult vine să sprijine comandamentele, S 
criteriului etnic, 


Spre o astfel de repartiție teritorială, în concordanţă cu ideea de 
justiţie și de „drept al naţiunilor”, — şi inspirându-se din datele cri- 
- teriului etnic, — năzuiește cu toate forțele ei morale și materiale g ` 
națiunea română, într'o viitoare ordine europeană. Căci dacă privim 
națiunea română, în lumina discuțiilor doctrinare privitoare la con- * 
ceptul de „naţiune“, se desprinde o constatare de cel mai însemnat 
interes, Se poate adică, spune că națiunea română reprezintă una dintre 
cele mai progresive şi fericite sinteze, ale conceptului de „naţiune”, 
Intradevăr, comunitatea românească încadrată într'un teritoriu unitar 
din punct de vedere geografic şi economic, — căci diferitele teritorii 
româneşti reprezintă un tot organic, în desechilibru atunci când el este 
trunchiat, — corespunde deplin ideii de naţiune, astfel cum ea este 
exprimată atât în teoria electivă a naţiunii, cât și în cea erudită, astăzi 
consolidată și reactualizată, prin contribuţia în materie, a doctrinei na- 
țional-socialiste. Factorul rasă, limbă, religie, comunitate de interese, 
dinastie şi conștiință naţională, organică legătură cu solul, — adică 
toate aceste elemente alcătuitoare ale conceptului de naţiune, — se 
găsesc afirmate cu prisosință, în fizionomia națiunii române. De ase- 
meni „voința comună“, acest element de bază în teoria electivă a na- 
ţiunii, şi-a găsit şi- îşi găseşte elocventă exprimare în alcătuirea na- 
țiunii române, substanţa vie de totdeauna, a Statului naţional român, 
Intradevăr, pe această voinţă comună, manifestată prin plebiscitul de 
toate zilele, dar și prin solemne exprimări ale ei, pe comunitatea fac- 
torilor materiali, pe „unitatea de limbă“, — acest preţios tezaur al 
patrimoniului naţional, unitate impresionantă şi fără egal aproape, căci 
ease afirmă dela Tisa până dincolo de Nistru, din Carpaţi până din- 
colo de Dunăre, — se construeşte și se legitimează conceptul de „na- 
țiune română”, De ele urmează să ţină seamă, viitoarea operă de re- 
construcție a Statelor și de reorganizare a. comunităţii europene. Re- 
glementarea „problemei românești“ apare întradevăr, ca prezentând un 
îndoit interes: un interes naţional! d un interes internaţional. Această 
de a doua înfățișare a problemei române, este comandată de misiunea 
istorică de totdeauna a națiunii române în sud-estul european şi de 


PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNI! STATELOR 267 


rolul ei internațional în viitor, în aceste părți ale continentului, Re- 
glementarea ei apare astfel, ca un comandament al unei temeinice şi 
echitabile reorganizări europene. Şi mai este cu deosebire interesant 
de observat, că oricare dintre „ideile călăuzitoare“ în materie de 
formaţiune a Statelor, principiul frontierelor naturale sau al echilibrului 
puterilor, principiul plebiscitar sau principiul naționalităților, — ca și 
corolarul său juridic, dreptul de autodeterminare al popoarelor — co- 
mandă reglementarea problemei române pe linia drepturilor și a nă- 
zuinţelor de astăzi ale naţiunii române, precum o cer deopotrivă și 
datele „criteriului etnic”, 
G. SOFRONIE 


CIRCULAȚIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ. 


Când în 1879, A de Cihac, terminându-şi Dicţionarul (Dictio- 
naire d'étymologie daco-romane, vol. |: El&mens latins comparés avec 
les autres langues romanes, pp. XII -+ 333, Francfort s/M., 1870; vol. Il: 
Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, pp. XXVIII 
+ 816, ib., 1879), — care e cel dintâi dicționar etimologic bun al limbii. 
române, — și-a numărat cuvintele pe care le putuse el înregistra, con- 
statând (v. prefața vol. II, pp. I—XV) că cele de origine latină formau 
abia 1/5 din total [numărul exact e (cf. S. Puşcariu, Locul limbii române 
între limbile romanice, p. 39) de 1165 din totalul de 5765], în schimb, cele 
slave [in număr de 2361] formând 2/5, cele turcești [in număr de 965) 
aproape 1/5 şi, în fine, cele grecești moderne Dn număr de 635) cu 
cele ungurești [ta număr de 589) și cu cele albaneze fin număr de 50) 
formând mai bine de 1/5, — numărătoarea lui a uimit şi a scanda- 
lizat toată lumea dela noi. 

Fiind epoca celei mai exagerate latinomanii, când „Societatea 
Academica Romana“ abia îşi- publicase acel monstruos Dictionarulu 
limbei romane (2 vol.) şi Glossariu care coprinde vorbele d'in limb'a 
romana straine prin origine sau form'a loru, cumu si celle de origine 
indouioasa (1 voll, lucrate de A. T. Laurianu şi L C. Massimu 
în colaborare cu Josefu Hodosiu și G. Baritiu (București, 
1871—1876), supărarea unei bune părţi din linguiștii noștri ai vremii 
şi din opinia publică și-o poate ușor explica oricine, 

Cihac nu s'a mulţumit însă să lovească numai în latiniști, Având 
naivitatea să creadă că un dicționar etimologic, lucrat conştiincios cum 
era al lui, reprezintă adevărata fizionomie a unei limbi, el a crezut că 
se poate folosi de constatările sale numerice ca de un puternic argu- 
ment, — eroare pe care avea s'o plătească foarte scump, -- impo- 
triva tuturor acelora care nu credeau ca el — și numeşte, ironizându-i, 


Ei 


CIRCULAȚIA CUVINTELOR N LIMBA ROMÂNĂ 269 


pe însuși Hasdeu (p. X) — în marea însemnătate a influențelor străine, 
mai ales a celei slave, asupra limbii române. 

Răspunsul i-a venit prompt. I l-a dat Bogdan Petriceicu 
Hasdeu în Cuvente den bătrăni, tom. Ill, partea I, București 1881, 
pp. 91—105, cf. şi pp. X—XIV, 156—160 (e reprodus și în partea a 
IIl-a a Introducerii la Etymologicum Magnum Romaniae, tom. |, Bu- 
curești, 1887, sub titlul „În ce constă fisionomia unei limbi”, pp. 
XLVI—LVIII), formulând, cu acest prilej, acea faimoasă teorie: „limba 
în circulațiune”, teorie care s'a popularizat foarte repede și e şi azi 
foarte populară, sub numele de „circulaţia cuvintelor”, 


Principiul acestei teorii, care e cel al circulaţiei bunurilor din eco- 
nomia politică, a fost simţit de mult valabil în limbă. Îl găsim men- 
ționat încă în secolul al XVI-lea de Luther (cf. S. Pușcariu, ib., ibid.) 
în prefața traducerii sale a Bibliei (1522—1523) şi-l găsim, cu un secol 
mai târziu, menţionat şi la noi de Mitropolitul Ardealului Simion 
Ştefan, în „Predoslovia cătră cetitori” a Noului Testament dela Alba- 
Iulia (1648): „Bine ştimii că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii 
aceia sântii buni carii îmblă în toate ţările, aşa și cuvintele acealea 
sântü bune carele le înţelegii toți“. Dintre linguiști îl „presimţise“, ne 

“spune Hasdeu (p. 100) şi, parţial, îl chiar aplicaseră, Curtius, Misteli, 
Brugman și Fârstemann. Înainte de Hasdeu, nimeni nu-l formulase insă 
ca teorie linguistică, l 

Ca să-și ilustreze teoria, — anume că precum în economia poli- 
tică două exemplare din aceeaşi monetă au o valoare utilă foarte di- 
ferită, dacă unul din ele circulă de zece sau de o sută de ori mai mult 
decât celălalt, tot aşa, din două elemente linguistice de o valoare in- 
trinsecă identică, unul poate avea o valoare utilă înzecită şi chiar în- 
sutită față de celălalt, dacă în acelaşi interval de timp el circulă de 
zece sau de o sută de ori mai mult, — Hasdeu examinează două poezii 
populare, o doină și un bocet, amândouă din Dobrogea, adică dintr'o 
regiune pe care o credea el a fi fost mai expusă tocmai acelora dintre 
influențele străine care erau, după Cihac, cele mai puternice din câte 
se exercitaseră asupra limbii române, până la data când și-a alcătuit el 
Dicţionarul : slavă și turcească. | 


Doina e alcătuită din treizeci de cuvinte, toate însă latine. Hasdeu 
recunoaște că e foarte scurtă. El invită însă pe Cihac să găsească una 
— fiind sigur, și pe bună dreptate, de imposibilitatea acestui lucru — 
măcar pe jumătate cât aceasta, sau să compună în proză o frază ro- 
mânească „măcar de cinci şiruri” în care cuvintele să fie numai slave 
sau numai turceşti sau numai slave și turceşti, — elementul turcesc, 


/ 


270 DIMITRIE MACREA 3 


în limba română, fiind egal, după Cihac, cu cel latin, iar elementi 
slav fiind de două ori mai mare, 

Bocetul e mai lung, constând din 155 de cuvinte, dintre care 126, 
sunt latine, 18 slave, 3 ungurești și 1 grecesc, — elementul latin Ze 
trecând deci cu mai mult decât de cinci ori pe toate celelalte impreună: 

Un calcul serios în linguistică, ca și în economia politică, con- : 
chide Hasdeu, „are în vedere nu unitatea brută, ci valoarea de cir: : 
culație”, Fizionomia unei limbi o alcătuiesc sunetele ei cele mai frec- ; 
vente, cea mai frecventă accentuare, cele mai frecvente forme grama- . 
ticale şi construcțiuni sintactice, cele mai frecvente cuvinte. Negreşit, - 
adaugă el, slavismele la Români și chiar turcismele, nu sunt puţine; . 
în circulaţiune însă, adică „în activitatea cea vitală a graiului româ- - 
nesc, în mișcarea cea organică“, ele se pierd aproape cu desăvârşire ` 
în fața cuvintelor de origine latină, e 

Metoda a folosit-o, dela Hasdeu încoace, pentru precizarea lo- - 
cului limbii noastre între limbile romanice, Sextil Puşcariu, în 
Locul limbii române între limbile romanice (Academia Română. Dis- 
cursuri de Recepţiune, XLIX, Bucureşti, 1920, pp. 39— 41, cf. şi Etudes 
de linguistique roumaine, Cluj—Bucureşti, 1937, pp. 45—51), în Ru- 
mănisch und romanisch („Archiv für das Studium der neueren Spra- 
chen” vol, 164, 1933, pp. 221—223) și, acum de curând, în Limba Set 
mână (vol. L pp. 191—195, Bucureşti, 1940), 

În întâia lucrare, printre dovezile privitoare la lexic, Puşcariu exa- 
minează originea cuvintelor de pe câte o pagină din Coșbuc, Ispirescu 
şi Creangă, autori din trei regiuni diferite, constatând că cele de ori- 
gine latină au, în primul autor, o frecvență de 88'/,, în al doilea, de 
910%/, iar în al treilea, de 92%0, „Luaţi, zice Puşcariu, media între 
Coşbuc şi Creangă şi veţi găsi că ea e de 10%, pentru cuvintele străine, 
cam ca la Ispirescu“, Sunt citate, tot aici, strofele întâia din „Somno- 
roase păsărele” şi întâia din „Mai am un singur dor“ de Eminescu, 
alcătuite numai din cuvinte latine, 

__ Reproducând acest studiu în Études de linguistique roumaine (pp. 
3—54), datele de mai sus sunt completate cu cele din al doilea articol, 
Rumänisch und romanisch: 1. examinarea unei pagini din Anatole 
France, găsindu-se acelaşi raport între elementul moştenit și cel im- 
prumutat dia alte limbi ca în scriitorii români; 2, comparaţia rugă- 
ciunii „Tatăl nostru“ cu cea franceză, stabilindu-se că din cele 60 de 
cuvinte ale rugăciunii noastre numai 6, adică 10%, nu sunt moştenite 
din latină, pe când în cea franceză, numărul acestora din urmă e de 
7, şi relevându-ni-se faptul deosebit de interesant că tocmai acele cu- 
vinte care sunt în rugăciunea românească de origine slavă sunt și în 


CIRCULAȚIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNA mo 


cea franceză cuvinte imprumutate; și 3. o statistică a cuvintelor dela 
litera B din Dictionnaire étymologique de la langue française de Oscar 
Bloch (Paris, 1932), statistică din care rezultă că abia 20%/, din aceste 
cuvinte sunt de origine latină, — în Dicţionarul lui Cihac ele fiind 
23%/0, Mai sunt citate aici, în plus, un fragment dintr'o poezie popu- 
lară și altul din „Palia dela Orăştie“, 1582, (cap. 1 v. 3—10), — aceasta 
din urmă traducere din ungurește —, care sunt alcătuite iarăşi numai 
din cuvinte latine. 

La toate aceste date, în Limba Română (pp. 193—194), Puşcariu 
mai adaugă experiența următoare; A luat o sută de termini romå- 
nești privitori la corpul omenesc pe care i-a dat unui Italian să-i tra- 
ducă în italiană, unui Francez în franceză şi unui Englez în engleză, 
Cercetând originea acestor termini, în cele patru limbi, stabileşte că: 
în română, 92 sunt de origină latină, în italiană, tot 92, în franceză, 89, 
iar în engleză, cei de origine germanică sunt în număr de 86. 

„De ca crește deodată, se întreabă Pușcariu (ib., p. 194), atât de 
mult numărul cuvintelor de origine latină după aceste statistici ?” Şi-și 
răspunde (ib., ibid,): „Pentrucă vorbele care exprimă noțiuni elemen- 
tare, cu care operăm la tot pasul, sunt mai toate moştenite din lati- 
nește, pe când cele luate dela străini sunt în cea mai mare parte ter- 
mini speciali, întrebuinţaţi numai în anumite regiuni sau de anumite 
clase sociale“, 

„Din cauza aceasta putem exprima — ne spune mai departe — 
fraze întregi, fără să întrebuinţăm niciun cuvâat de obârşie străină, 
dar cu greu vom putea construi o propoziție, cât de scurtă, care să fie 
compusă numai din vorbe neromane” i 

„Rezultă dar, din aceste constatări, conchide d-sa, că și în pri- 
vinţa tezaurului lexical, limba română nu e mai romanică, nici mai 
puţin romanică decât limba italiană, franceză sau oricare alta din lim- 
bile neolatine, ci pur și simplu romanică, fără comparativ, căci no- 
ţiunea „romanic“ e absolută şi nu sufere gradaţie“ (bh, ibid.). 

Theodor Capidan, îi Bilinguismul şi rolul femeii în pă- 
strarea limbii („Familia”, seria III, anul I, 1934, nr-ul 8, pp. 19—29) 
citează (după B. Râcatas, L'état actuel du bilinguisme chez les Macedo- 
Roumains du Pinde et le rôle de la femme dans le langage, Paris, 
1934) o poezie populară aromânească din Aminciu alcătuită din 45 de 
cuvinte, toate latine, 

În vremea din urmă, D. R. Mazilu aplică această metodă în 
istoria literară, mai întâi, în Diaconul Coresi (Institutul de Istorie Li- 
terară şi Folclor, 3, Ploeşti, 1933), unde stabilește (cf. pp. 54—56), pe 
baze statistice, desfăşurarea în timp a activităţii tipografice a lui Coresi, 


272 DIMITRIE- MACREA 


folosind- metoda, în aceeași lucrare și ca linguist, şi. anume, analizând 
un „Tatăl nostru” dela sfârşitul secolului al XVI-lea, tradus din slavă 
şi arătând că din cele 68 de cuvinte ale rugăciunii, 59, deci 86,95%/0;. 
sunt cuvinte moştenite din latină (cf. p. 60). A doua oară, o utilizează: 
ca estetician literar, în Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text . 
critic și vocabular, Institutul de Istorie Literară și Folclor, 9, Bucureşti, ` 
1937,ci, şi Expresia lingvistică a Luceafărului, în „Gazeta Cărţilor“, anul ` 
IV, nr-ele 15—16 din 15 și 31 Martie 1935), stabilind că din cele 1908 - 
cuvinte ale poemului (număr care e cel de frecvență, numărul de cu- ` 
vinte distincte fiind 529), 1688 sunt latine, 144 slave, 18 grecești, 17 un-. ; 
gurești, 10 franceze, 9 albaneze, 4 turceşti, 6 de origine necunoscută ` 
şi 12 formaţiuni românești. Cuvintele latine, formând 88,8%, sunt de" 
11. ori mai numeroase decât cele de origine slavă şi de 8 ori mai nu- `: 
meroase decât toate cuvintele de origine străină laolaltă, 13 strofe (6, =: 
14, 18, 25, 28, 58, 60, 66, 70, 81, 83, 85 și 94) sunt alcătuite numai — 
din cuvinte latine, aceste strofe şi în genere cele de „maxim romanic“, — 
exprimând, ne spune autorul, „momentele hotăritoare, decisive şi eroice, , 
ca expresii ale unei voințe ajunse la cea mai puternică afirmare a ei, 
în faţa unor împrejurări ale vieţii de natură să pară cele din urmă“. 
(p. 80), pe care le exprimă „minimele romanice” (ci. p. 87). 


Numărătoarea lui Cihac, — făcută pe baza unei opere care, fără - . 
îndoială, nu-i lipsită nici de lacune nici de exagerări, exagerările ei 
rămânând însă în cadrele bunului simţ şi ale metodei științifice a vremii, 
față de ceea ce se producea, în acest domeniu, la noi, în epoca res- 
pectivă —, a fost deci, prin reacţiunea produsă, foarte fructuoasă, dând 
naștere formulării unei importante teorii linguistice și precizărilor men- 
ționate mai sus, | 

Chiar admițând însă că această numărătoare ar fi fost făcută după 
o operă căreia nu i sar putea reproşa nimic, — caz inexistent în reali- 
tate —, ea ar corespunde compoziţiei lexicului românesc din timpul 
când opera respectivă a fost alcătuită şi n'ar mai corespunde, — după 
mai bine de șaizeci de ani, epocă în care s'au petrecut, în istoria 
noastră,- evenimente politice, sociale şi culturale de proporţia celor pro- 
duse, care lasă totdeauna, după măsura lor, urme în limbă şi mai ales 
în lexic, — celui actual, 

Nefiind insă acesta cazul, am crezut că poate fi cu atât mai utilă 
încercarea de a indica numeric, după actualele cunoştinţe de etimo- 
logie şi vocabular — departe fiind de mine gândul că unele sau altele 
din aceste două pot fi vreodată complete mai ales pentru o limbă vie 
— alcătuirea lexicului românesc. 


CIRCULAŢIA C UVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ 23 


Datele, — pe care le înșir mai jos —, le-am stabilit pe baza 
Dicţionarului limbii române din trecut şi de astăzi (care constitue 
partea I din Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească“, 
(Bucureşti, 1931) al lui |. A. Candrea, cel mai bogat dintre dicțio- 
narele noastre etimologice pe care le avem terminate până în prezent 
şi care — autorul lui fiind unul din cei mai de seamă etimologiști ai 
noștri — este o expresie din cele mai autorizate ale stadiului cuno- 
ştințelor etimologice românești din vremea din urmă. 

f În acest dicționar se află înregistrate, după numărătoarea mea, 
43,269 de cuvinte [: 24.311 cuvinte moştenite sau împrumutate şi 18.958 
variate şi derivate pe teren românesc]. (Numărătoarea autorului, mar- 
cată din 500 în 500 pe marginea filelor, se referă la articolele din 
dicţionar, nu la cuvinte. Ea nu e însă tocmai exactă, sărind dela 11.000 
[p. 404] la 12.000 Te, 419), în loc de 11.500, Cifra exactă a articolelor 
dicționarului nu e deci: 38.614, ci cu 500 mai puţin: 38,114). 

Aceste 43,269 de cuvinte se repartizează, după origine, precum 
urmează : 

1, Elementele latine [in număr de 2099] cu variantele și 

derivatele lor pe teren românesc [in număr de 6806 (for- 
mând deci un total de 8905)] reprezintă . . . . . „ 20,58% 

2, Elementele vechi slave şi slave bisericeşti [in număr de 

1466] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc 
[in număr de 3058 (formând deci un total de 4524)] reprezintă 10,45%, 

3, Elementele sârbești [in număr de 484) cu variantele şi de- . 

rivatele lor pe teren românesc |in număr de 315 (for- 
mând deci un total de 799)] reprezintă . . . . . . 1,84% 

Elementele bulgăreşti [in număr de 247] cu variantele și 

derivatele lor pe teren românesc [în număr de 298 (for- 
mând deci un total de 545)] reprezintă `. , i -1,25 

5, Elementele ruseşti |in număr de 246] cu EECH şi ER 

rivatele lor pe teren românesc Dn număr de 166 (for- 
mând deci un total de 412)] reprezintă . . , , . . 0,95% 

6. Elementele ruteneşti [in număr de 250) cu variantele şi 

derivatele lor pe teren românesc [in număr de 147 for, ` 

mând deci un total de 397)] -reprezintă . , . . „0,91% 

71. Elementele polgneze [in număr de 86] cu variantele și dè: 

rivatele lor pe teren românesc [in număr de 55 (formând 
deci un total de 141)] reprezintă. . . . . 0,32% 

8, Elementele care au intrat și din sârbă și din bulgară lin 

număr de 113] cu variantele și derivatele lor pe teren 

românesc [in număr de 144 (formând deci un total de 257)] 
reprezintă . . , o , oeoo a  Oëlle 

3 


Ce 


214 


DIMITRIE MACREA 


9, Elementele care au intrat şi din sârbă şi din ruteană [in 


10, 


11. 


12, 


13. 


14 


15, 


„16, 


17. 


18 


` 


19. 


20. 


număr de 10] cu variantele şi derivatele lor pe teren ro- 
mânesc [in număr de 10 ian deci un total de 20)] 
reprezintă , .. . . , PRE AI E 

„Elementele care au intrat şi din rusă şi i din ruteană [in 
număr de 5] cu variantele şi derivatele lor pe teren ro- 
mânesc [în număr de 11 egen deci un total de 16)) 
reprezintă . . , . Sep E 

Elementele care au intrat şi din rusă şi din bulgară e 
număr de 6] cu variantele și derivatele lor pe teren ro- 
mânesc [in număr de 10 (formând deci un total de 19) 
reprezintă , , , . s a 

Elementele comune cu GE lin admir de 54] « cu va- 


riantele şi derivatele lor pe teren românesc [in număr de. 


195 (formând deci un tota] de 249)] reprezintă. . . , 
Elementele medio-greceşti [in număr de 212] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren românesc [in număr de 139 (for- 
mând deci un total de `351)] reprezintă . . . . 
Elementele nebgreceşti [în număr de 586) cu variantele 
şi derivatele lor pe teren românesc [in număr de 434] 
formând deci un total de 1020)| reprezintă . . . . , 
Elementele ungureşti [in număr de 605] cu variantele și 
derivatele lor pe teren românesc [in număr de 755 (for- 
mând deci un total de 1360)] reprezintă . . . . . , 
Elementele care au intrat şi din ungureşte şi din sârbă [în 
număr de 17] cu variantele și derivatele lor pe teren ro- 
mânesc [in număr de 11 (formând deci un total de SC 
reprezintă . . , . P e eoa 
Elementele turceşti lin SEN de 1116] cu värlantele şi 
derivatele lor pe teren românesc [in număr de 773 (for- 
mând deci un total de 1889)] reprezintă . . . , . , 
Elementele latine savante [in număr de 875] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren românesc [în număr de 260 (for- 
mând deci un total de 1135)] reprezintă . . . . . , 
Elementele franceze [in număr de 11.387] cu variantele și 
derivatele lor pe teren românesc [in număr de 1467 (for- 
mând deci un total de 12.854)] reprezintă . . . , 
Elementele italiene |in număr de 336} cu variantele şi de- 
rivatele lor pe teren românesc [in număr de 77 (formând 
deci un total de 413)| reprezintă. , . . ... , , 


2,35%/ 


3,14%, 


0,06%, 0 ` 


4,36%, 0 


26201, 


29,69% 


0,95% 


2i. 


22, 


23. 


24, 


25. 


26. 


27, 


28. 


29, 


CIRCULAŢIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ 


Elementele spaniole [in număr de 12] care au un singur 
derivat pe teren românesc ect deci un total de 13) 
reprezintă . 

Elementele See [in dumi de 85) cu Ee şi de: 
rivatele lor pe teren românesc [in număr de 7 (formând 
deci un total de 92)] reprezintă . . . , SC dă 
Elementele germane In număr de 510) cu variantele şi de- 
rivatele lor pe teren românesc In număr de 203 (for- 
mând deci un total de 713)] reprezintă. . . . . , , 
Elementele săseşti [in număr de 7] cu variantele și deri- 
vatele lor pe teren românesc Dn număr de 3 (formând 
deci un total de 10)] reprezintă . 

Elementele ţigăneşti |in număr de 10] cu esche: şi de- 
rivatele lor pe teren românesc [in număr de 2 (formând 
deci un total de 12)] reprezintă . . . 

Elementele româneşti din nume proprii lin nomike de 255) 
reprezintă , , , , . Si pi do 
Elementele onomatopeice ln dei de 284] cu SSC 
şi derivatele lor [în număr de 564 (formând deci un total 
de 848)] reprezintă, . . 3 
Elementele de origine we fe EH de 837] cu va- 
riantele şi derivatele lor pe teren românesc Dn număr de 
183 (formând deci un total de 1620)] reprezintă 
Elementele de origine necunoscută [in număr de 2230] cu 
variantele şi derivatele lor pe teren românesc [in număr 


de 2010 (formând deci un total de 4240)] reprezintă , 


30, 


Diverse, şi anume: bulgaro-rutene [9], ruteno-poloneze [8], 
ruso-sârbe [8], ruso-poloneze [7], ruteno-ruso-poloneze [5], 
sârbo-bulgaro-rutene [2], sârbo-bulgaro-poloneze [2], sârbo- 
poloneze DL ruteno-ungureşti [8], ruteno-sârbo-ungureşti 
[5], ;germano-ungureşti [2], germano-italiene [6], sârbo-slo- 
vaco-ungurești [3], ruso-polono-unguresc [1], neogreco- 
bulgare [7], neogreco-sârbesc [1], turco-sârbești [5], turco- 
bulgare [4], turco-bulgaro-sârbe [4], turco-neogrecești [5], 
turco-tatar [1], tatare [9], arabe [5], cumane [5], idiș [í], 
esperanto DL (formând deci un total de 117) reprezintă 


Întru cât, până acuma, singurul text mai lung în care 


275 


‘0,03 
0,21% 
1,67% 
0,02%, 


0,02%/ H 


0,58% 0 
1 KN 0 
3,13% 


9,19% 


0,27%, 


se exa- 


minase frecvența sau circulația elementelor care alcătuiesc lexicul ro- 
mânesc era „Luceafărul“ lui Eminescu, celelalte, toate fiind foarte 
scurte și fragmentare, am crezut util să urmăresc această chestiune 
într'un cadru mai larg. 


3* 


216 DIMITRIE MACREA 


Cercetarea mea se bazează anume pe toate poeziile lui Emi” 


nescu publicate în timpul vieții poetului, toate cuprinse în volumul ` 


al ediției critice îngrijite de Perpessicius (M. Eminescu, Opere, . 


vol, L București, 1939), 
In ce privește etimologia cuvintelor, m'am ţinut, firește, exclusiv ` 
de dicționarul al cărui cuprins l-am prezentat mai sus, 
Rezultatele obţinute sunt următoarele: 


Si 


Cuvinte distincte, în toate aceste poezii, sunt 3607 [: 2321 cuvinte: i 
moștenite sau împrumutate și 1286 variante și derivate pe teren românesc), ` 


având o întrebuințare sau circulaţie de 33.846 [: 29.094 cele moştenite 
și împrumutate și 4752 variantele şi derivatele pe teren românesc), 
După origine și circulaţie, ele se repartizează astfel: 
1. Elementele latine [914 ca număr 
şi 24.494 ca circulaţie] cu varian- 
tele și derivatele lor pe teren ro- 
mânesc [842 ca număr și 3601 ca 
circulaţie (formând deci un total 
de 1756 de cuvinte cu circulația 


de 28.095)] reprezintă , . . . 48,68% din cuv, şi 83%, din dee, i 


2. Elementele vechi slave şi slave bi- 
sericeşti [323 ca număr și 1528 
ca circulație] cu variantele şi de- 
rivatele lor pe teren românesc 
[224 ca număr şi 566 ca circu- 
laţie (formând deci un total de 
547 de cuvinte cu circulaţia de 
2095)] reprezintă , . , . . . 15%% din cuv, şi 6,18% din circ, 
3. Elementele sârbeşti [15 ca număr 
şi 64 ca circulaţie] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren româ- 
nesc [7 ca număr și 18 ca circu- 
culaţie (formând deci un total de 
22 de cuvinte cu E căi de a) 
reprezintă . , , 0,60°/ din cuv, și 0,24 o/odin circ, 
Elementele bulgărești [20 « ca nu- 
măr și 67 ca circulație] cu varian- 
tele și derivatele lor pe teren ro- 
mânesc [4 ca număr și 14 ca cir- 
culaţie (formând deci un total de 
24 cuvinte cu circulația de 81)] . 
reprezintă . .. .. , :, 0,66°/ din cuv. şi 0,23%, din circ, 
5, Elementele care au intrat şi din | l 
sârbă şi din bulgară [11 ca nu- 


» 


8 i 
NEE 


8 


10, 


CIRCULAȚIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ 


măr și 54 ca circulație] cu va- 


riantele şi derivatele lor pe teren 
românesc [5 ca număr și 6 ca cir- 
culație (formând deci un total de 
16 cuvinte cu ei ata de 60)] 
reprezintă , 


, Elementele comune cu te 


[16 ca număr și 139 ca circulaţie) 
cu variantele și derivatele lor pe 
teren românesc [16 ca număr şi 
49 ca circulaţie (formând deci un 


total de 32 de cuvinte cu circu- 


laţia de 188)] reprezintă . , . 


, Elementele medio-grecaşti [23 ca 


b 


număr și 90 ca circulaţie] cu va- 
riantele și derivatele lor pe teren 


românesc [7 ca număr şi 12 ca . 


circulaţie (formând deci un total 
de 30 de cuvinte cu circulaţia 
de 102)] reprezintă , . . . . 
Elementele neogreceșşti [40 ca nu- 
măr şi 77 ca circulaţie] cu va- 
riantele şi derivatele lor pe teren 
românesc [8 ca număr și 17 ca 
circulaţie (formând deci un total 
de 48 de cuvinte cu cita de 
94)] reprezintă. . , 


, Elementele ungureşti [42 ca nu- 


măr şi 181 ca circulaţie] cu va- 
riantele și derivatele lor pe teren 
românesc [17 ca număr și 104 ca 
circulație (formând deci un total 
de 59 de cuvinte cu circulaţia de 
285)] reprezintă |, , 

Elementele tuçceşti [40 ca sote 
şi 79 ca circulaţie] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren româ- 
nesc [4 ca număr şi 16 ca circu- 
laţie (formând deci un total de 


44 de cuvinte cu circulaţia de 95)] 


reprezintă . . . , ., 


211 


0,88%, din cuv, și 0,55%, din circ, 


0,830%/, din cuv. şi 0,30%, din circ, 


1,33%, din, cuv, și 0,27%, din circ, 


1,63%, din cuv. și 0,84% din circ, 


1,20%, din cuv, şi 0,28%, din circ. 


278 


11. 


12. 


13. 


14 


15 


16. 


17. 


DIMITRIE: MACREA 


Elementele latine savante [111 ca 
număr și 466 ca circulație] cu va- 
riantele și derivatele lor pe teren 
românesc [12 ca număr și 18 ca 
circulație (formând deci un total 
de 123 de cuvinte cu circulația 
de 484)] reprezintă `... 
Elementele franceze [364 ca nu- 
măr şi 725 ca circulație] cu va- 
riantele şi derivatele lor pe teren 
românesc [68 ca număr și 130 ca 
circulaţie (formând deci un total 
de 432 de cuvinte cu circulaţia 
de 855)] reprezintă . A 
Elementele italiene [20 ca număr 
şi 54 ca circulație] cu un singur 


3,41%, din cuv. şi 1,130/, din circ. 


derivat pe teren românesc între- 


buințat o singură dată (formând 
deci un total de 21 de cuvinte 
cu circulația de 55) reprezintă . 
Elementele germane [15 ca număr 
şi 29 ca.circulație] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren româ- 
nesc [3 ca număr şi 3 ca circu- 
laţie (formând deci un total de 
18 cuvinte cu circulația de 32)] 
reprezintă . , sa’, 
Numele proprii [148 ca număr și 
240 ca circulație] cu derivatele 
din nume proprii [8 ca număr și 
10 ca circulație (formând deci un 
total de 156 de cuvinte cu cir- 
culația 250)] reprezintă , . 
Elementele onomatopeice [46 ca nu- 
măr total de cuvinte cu circulaţia 
de 109) reprezintă . , 
Elementele de origine nesigură 
[51 ca număr și 149 ca circulaţie] 


cu variantele şi derivatele lor pe 


teren românesc [19 ca număr şi 
68 ca circulaţie (formând deci un 


get i 
0,52%, din cuv. și 0,16%/, din circ, ` 


0,49/, din cuv, şi 0,09°/ din circ. | 


4,30%, din cuv, şi 0,13% din circ. 


1,21%/, din cuv, şi 0,32%, din circ, 


CIRCULAŢIA CUVINTELOR IN LIMBA ROMÂNĂ 279 


total de 70 de cuvinte cu circu- 

laţia de 217)] reprezintă . . .  1,940%/, din cuv, şi 0,640/, din circ. 
18. Elementele de origine necunoscute S 

[84 ca număr ei 496 ca circulaţie)] 

cu variantele şi derivatele lor pe 

teren românesc [41 ca număr şi 

119 ca circulaţie (formând deci 

un total de 125 de cuvinte cu 

circulația de 615)] reprezintă . 3,46%, din cuv, şi 1,80%, din circ, 
19, Diverse și anume: rutene [7 ca 

număr şi 9 ca circulaţie], polo- 

neze [3 ca număr și 4 ca circu- 

laţie), ruteno-poloneze [2 ca nu- 

măr și 3 ca circulaţie), ruse [2 

ca număr și 3 ca circulaţie), ruso- 

rutene [3 ca număr şi 4 ca cir- 

culaţie), ruso-bulgare [2 ca nu- 

măr şi 5 ca circulaţie), ruso-bul- 

garo-sârb [1 ca număr și 1 ca cir- 

culaţie], sârbo-ungurești [2 ca nu- 

măr şi 4 ca circulaţie), ruteno- 

ruso-polono-unguresc [1 ca număr 

şi 1 ca circulaţie], turco-bulgaro- 

sârb [i ca număr și 1 ca circu- 

laţie], turco-bulgaro-unguresc [1 

ca număr şi 1 ca circulaţie], ger- 

mano-italiene [4 ca număr și 8 ca 

circulaţie], arab (1 ca număr și 

1 ca circulaţie] şi latine [8 ca nu- 

măr și 8 ca circulaţie] (formând 

deci un total de 38 de cuvinte l 

cu circulația de 53) reprezintă , 1,08%, din cuv. și 0,15%, din circ, 


Spre a avea un termin egal de comparaţie, cercetarea pe care 
am făcut-o asupra compoziţiei lexicului și a circulației elementelor lexi- 
cale românești îrt poeziile lui Eminescu, am întreprins-o și pentru limba 
franceză pe baza poeziilor lui Verlaine (Choix de poésies, ed, François 
Coppée, Paris, 1908). 

În ce privește etimologia cuvintelor franceze, m'am ținut de ex- 
celentul Dictionnaire étymologique de la langue. française al lui Oscar 
Bloch, apărut în 1932 (Paris, Les Presses Universitaires de France), 
deci în acelaşi timp cu Dicţionarul lui Candrea, 


280 DIMITRIE MACREA 


Rezultatele pe care le-am obținut sunt EE Í 
Cuvintele distincte ale lui Verlaine, in „Choix des poésies", sunt ta 
număr de 3800 [: 2480 cuvinte moştenite sau imprumutate și 1320 
variante şi derivate pe teren francez], având o circulație de 25.456 
[: 21.539 cele moştenite sau împrumutate și 3917 variantele și der, 
vatele pe teren francez]. (Fiindcă, la noi, articolul e contopit cu cuv: 
determinat și fiindcă logic, dacă nu şi ortografic, şi în franceză e tot așa 
de legat de cuvânt, n'am socotit între cuvintele distincte pe le şi la, 
care ar fi ridicat numărul acestora la 3802, iar circulația la 28,294). 
"După origine şi circulaţie, ele se repartizează astfel: 
1. Elementele latine [1002 ca număr 
şi 17.917 ca circulaţie] cu varian- 
tele şi derivatele lor pe teren 
francez [860 ca număr și 3239 ca 
circulaţie (formând deci un total 
de 1862 de cuvinte cu circulația 
de 21,156)] reprezintă . . . . 49,0), din cuv, și 83,10%, din circ 
2. Elementele latine bisericeşti şi sa- e 
vante [844 ca număr și 1884 ca 
circulație] cu variantele și deriva- 
tele lor pe teren francez [257 ca 
număr şi 266 ca circulație (for- 
mând deci un total de 1101 cu- 
vinte cu circulația de E re- l 
prezintă . . . . + + 28,97), din cuv, și 8,38°/ din circ, 
3. Elementele celtice d ca unk şi 
15 ca circulație] cu variantele și 
derivatele lor pe teren francez 
(5 ca număr şi 5 ca circulaţie 
(formând deci un total de 12 cu- 
vinte cu circulația de 20)] repre- 
zintă .. . e + 0,30% din cuv, și 0,07%, din circ, 
4, Elementele vechi germane T5 ca 
număr şi 368 ca circulație] cu 
variantele și derivatele lor pe teren 
francez [75 ca număr și 178 ca 
circulație (formând deci un total 
de 150 de cuvinte cu circulația 
de 546)] reprezintă . . + 3,94%, din cuv, și 2,14%, din circ, 
5, Elementele italiene [85 ca număr 
şi 150 ca circulaţie] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren francez 
[36 ca număr și 68 ca circulaţie 


CIRCULAŢIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ 


(formând deci un total de 121 de 
cuvinte cu circulația de 218)] re- 


prezintă , , . o, ,„ aae a‘ ‘e 


, Elementele provensale [27 ca nu- 


măr şi 44 ca circulaţie) cu va- 
riantele şi derivatele lor pe teren 
francez [7 ca număr și 11 ca cir- 
culaţie (formând deci un total de 
34 de cuvinte cu circulaţia de 
BBI reprezintă. , ,.,.. .,, 
Elementele spaniole [14 ca număr 
şi 21 ca circulaţie] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren francez 
[3 ca număr și 4 ca circulaţie 
(formând deci un total de 17 cu- 
vinte cu circulaţia de 25)] re- 
prezintă , , s s oa‘ . . 
Elementele engleze [16 ca număr 
şi 26 ca circulaţie] cu variantele 
şi derivatele lor pe teren francez 
(3 ca număr și 5 ca circulaţie 
(formând deci un total de 19 cu- 
vinte cu circulația de 31)] re- 
prezintă . . , ,,, a‘’a‘ť’ 


, Elementele greceşti savante [19 ca 


10, 


11 


` 


număr și 21 ca circulație] cu va- 
riantele și derivatele lor pe teren 
francez [3 ca număr și 4 ca cir- 
culaţie (formând deci un total de 
22 de cuvinte cu circulația de 25)] 
reprezintă .,..,. ...,. ,, 
Numele proprii [167 ca număr și 
485 ca circulaţie] cu derivatele 
din nume proprii [14 ca număr 
şi 20 ca circulaţie (formând deci 
un total de 181 de cuvinte cu 
circulaţia de 505)] reprezintă, . 
Elementele onomatopeice [28 ca 
număr total de cuvinte cu cir- 
culaţia de 233) reprezintă, , . 


281 


Al, din cuv, şi 0,85%, din circ. 


0,89%, din cuv, și 0,20%, din circ, 


0,45%, din cuv, şi 0,094/, din circ. 


0,50% din cuv, şi 0,12%, din circ, 


0,57°/; din cuv, şi 0,09%, din circ, 


0,70%, din cuv, şi 0,90%, din circ, 


282 


12, 


13, 


DIMITRIE MACREA 


Elementele de origine nesigură [65 
ca număr şi 268 ca circulaţie] cu 
variantele şi derivatele lor pe 
teren francez [33 ca număr și 
68 ca circulaţie (formând deci un 
total de 98 de cuvinte cu circu- 
laţia de 336)] reprezintă . , , 
Elementele de origine necunoscută 
[48 ca număr şi 178 ca circulație] 
cu variantele și derivatele lor pe 


- teren francez [24 ca număr şi 49 


14, 


ca circulaţie (formând deci un 
total de 72 de cuvinte cu circu- 
laţia de 227)] reprezintă . . . 
Diverse, și anume ` italo-spaniole 
(7 ca număr şi 27 ca circulaţie), 
italo-provensale [2 ca număr și 
6 ca circulaţie], portughez D ca 
număr și | ca circulaţie), proven- 
salo-spaniole [2 ca număr şi 3 ca 
circulaţie], picardo-normande (5 ca 
număr și 8 ca circulație], valon 
D ca număr și i ca circulaţie], 
flamande [8 ca număr şi 12 ca 
circulație), olandeze [9 ca număr 
și 16 ca circulaţie], vechi scan- 
dinave [3 ca număr şi 6 ca cir- 
culaţie], germane recente [7 ca 
număr și 12 ca circulaţie], anglo- 
american [1 ca număr şi i ca 
circulaţie), islandez D ca număr 
şi 1 ca circulaţie], grecești bizantine 
[2 ca număr și 2 ca circulaţie], 
argotice [6 ca număr și 11 ca 
circulaţie], arabe [8 ca număr și 
11 ca circulaţie], arabo-persane 
[2 ca număr şi 2 ca circulaţie], 
turceşti [3 ca număr și 4 ca cir- 
culaţie], polonez [1 ca număr și 
i ca circulaţie), hinduse [2 ca 
număr și 2 ca circulaţie], malaez 


Ta 
ye ERUAN 


2,249, din cuv. și 1,31°/ din circ, 


1,89%, 0 din cuv, și 0,89, din circ, ` 


CIRCULAŢIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ 283 


[1 ca număr și 1 ca circulaţie], 
chinez D ca număr și î ca cir- 
culaţie), și latine DO ca număr și 
10 ca circulaţie) (formând deci 
un total de 83 de cuvinte cu cir- 
culația de 139) reprezintă, . .  2,0/ din cuv, și 0,54%, din circ. 


cele sub 1% şi 
diverse 


FIG. 1 | 
Lexicul românesc după Dicţionarul lui Candrea 


După cel mai complet dicţionar etimologic pe care-l avem 
până în prezent gata, lexicul românesc este alcătuit deci din cuvinte 
de 55 de origini, între care nu sunt însă decât 13 grupe care depăşesc 
1%: latine, vechi slave şi slave bisericeşti, sârbești, bulgărești, neo- 
greceşti, ungurești, turcești, latine savante, franceze, germane, onoma- 
topeice, de origine nesigură şi de origine necunoscută (v. Fig. 1). 
Restul de 42 de grupe (16 dintre cele distincte și cele 26 diverse) sunt 
toate sub 1%/,,“nereprezentând, toate laolaltă, decât 6,38%, din cele 
43,269 de cuvinte ale dicționarului. Cu excepţia celor comune cu alba- 
neza, înconjurate încă de o bună parte de mister, cuvintele din aceste 
42 de grupe care nu se reduc la vreuna din cele 13 grupe sunt fie 
urmele unor influenţe puţin importante în istoria și civilizaţia noastră, 
fie simple accidente în lexicul românesc, 


DIMITRIE MACREA 


284 


` cole sub 1% ai 
diverse 


FIG. 2 
Lexicul lui Eminescu 


cele sub 1% A 
diverse 


O JIDA 


FIG. 3 
Lexicul lui Verlaine 


CIRCULAŢIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ 285 


Dinte cele 13 grupe care depășesc în dicţionar (Dia regăsim ia 
lexicul lui Eminescu, depășind această cifră pe cele latine, vechi 
slave și slave bisericești, neogrecești, ungurești, turcești, latine savante, 
franceze, onomatopeice, de origine nesigură şi de origine necunoscută (în 
total: 10), căzând deci sub 1%/, cele sârbești, cele bulgărești și cele germane, 
iar din cele 42 de grupe sub 1°/, în dicţionar, nu mai regăsim decât 20 
de grupe (6 între cele distincte şi 14 diverse), nereprezentând, toate 
` laolaltă, decât 5,50%, din cele 3607 cuvinte distincte ale lui Eminescu, 
Avem, în schimb, în plus, 4,30%, nume proprii și derivate din nume 
proprii (v. Fig. 2). 

Lexicul lui Verlaine e alcătuit din cuvinte de 35 de origini, 
între care tunsă numai 6 grupe depășesc (il: latine, latine bisericeşti 
şi savante, vechi germane, italiene, de origine nesigură și de origine 
necunoscută. O grupă care mai depășește cifra de 1%, o formează 
numele proprii cu derivate din nume proprii, reprezentând 5°/ Restul 
de 28 de grupe (6 din cele distincte şi 22 diverse) reprezintă laolaltă 
abia 5,41°/, din cele 3800 de cuvinte distincte ale lui Verlaine (v. Fig. 3). 

Reducerile de grupe sunt și mai mari, atât în românește cât și 
în franceză, din punct de vedere al circulaţiei. 

Cele 10 grupe care rămăseseră în lexicul lui Eminescu, din 
cele 13 ale dicționarului, deasupra cifrei de 1°/, se reduc acum la cinci : 
latine, vechi slave și slave bisericești, latine savante, franceze şi de 
origine necunoscută, căzând sub 1%, cele neogrecești, ungurești, tur- 
cești, onomatopeice şi de origine nesigură, Sub 1%/, cad, în Eminescu, 
şi numele proprii cu derivatele din nume proprii (v. Fig, 4), 

Cele 6 supe din lexicul lui Verlaine rămase deasupra cifrei 
de 1%, se reduc la patru: latine, latine bisericești și savante, vechi 
germane și de origine nesigură, căzând sub 10, cele italiene și cele 
de origine necunoscută. Numele proprii şi derivatele din nume proprii 
rămân, în Verlaine, deasupra cifrei eliminatorii (v. Fig. 5), 

In Dicţionar, elementul Jatin reprezintă 20,58%, ceea ce, față 
de 79,42%, alcătuit din elemente de alte origini, face tocmai cât sta- 
bilise Cihac, adică 1/5, ba încă „cincimea” lui Cihac e cu aproape 3% 
mai mare decât a noastră, reprezentând, faţă de totalul cuvintelor pe 
care le înregistrase el, 23%, (v. mai sus, p. 271). Elementul latin nu 
reprezintă insă pai mult decât în statistica noastră nici în franceză, 
După statistica făcută pe baza dicționarului lui Oscar Bloch (v, mai 
sus, ibid.), — adevărat, pentru o singură literă, B —, el reprezintă şi 
în franceză tot numai 20%). Celelalte 12 grupe care depășesc în Dic- 
ţionar cifra de 1%, se succed, în ordinea importanței lor numerice, 
precum urmează; 29,56%, vechi slave și slave bisericești: 10,45%, de 


DIMITRIE MACREA 


286 


FIG, 4 
Circulaţia cuvintelor la Eminescu 


cele sub 1% şi 
diverse 


FIG. 5 
Circulația cuvintelor la Verlaine 


CIRCULAȚIA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ 281 


origine necunoscută: 9,79, turceşti: 4,36%, de origine nesigură: 
` 3,71 ungurești: 3,14%, latine savante: 2,62%, neogrecești: 2,35%, 
onomatopeice ` 1,96%, sârbești: 1,84%, germane: 1,67%, şi bulgărești: 
1,35%, (v. Fig. 1). 

Dacă în ce priveşte elementele latine, potrivirea cu ceea ce sta- 
bilise Cihac este aşa de mare, această potrivire nu mai există pentru 
niciunul din grupele care alcătuiesc lexicul românesc. Deosebirile nu 
se datoresc însă faptului că Cihac n'ar fi fost un lexicograf conştiincios 
ci disproporţiei numerice dintre cele două dicţionare (5765 față de 
43,269 1), disproporţie corespunzând, în mare măsură, cu cea produsă, 
între datele apariţiei celor două dicţionare, în lexicul limbii române, 
care — şi în aceeași măsură cunoștințele linguiștilor noştri asupra lui 
de pe tot întinsul românesc — s'a îmbogăţit considerabil. 

În lexicul lui Eminescu, față de 20,58%, cât e în Dicţionar, 
elementul latin reprezintă 48,68%. Pentru franceză, în lexicul lui 
Verlaine, el reprezintă 49%. Dintre celelalte grupe care depăşesc, 
în Eminescu, cifra de 10/, mai găsim două care cresc: elementele 
vechi slave și bisericești, crescând dela 10,45%, la 15%, și elementele 
latine savante, crescând dela 2,62%, la 3,41%/. (Creșterea acestora 
din urmă o formează însă numai lexicul poeziilor de tinereţă ale lui 
Eminescu), Toate celelalte grupe scad. Elementele franceze, care, în 
Dicţionar, formează cel mai numeros grup de cuvinte, scad dela 
29,56%, la 11,97%, ele constituind totuși și în Eminescu, un grup destul 
de mare, urmând foarte de aproape pe cel slav. În ordinea impor- 
tanței lor numerice, urmează : elementele de origine necunoscută care 
scad dela 9,79%, la 3,46%, de origine nesigură care scad dela 3,71% 
la 1,94%, ungurești care scad dela 3,14%, la 1,63%, neogreceşti care 
scad dela 2,35%, la 1,33%, turceşti care scad dela 4,36%, la 1,20%, şi 
în fine, cele onomatopeice care scad dela 1,96%, la 1,16%, (v. Fig. 1 
şi Fig. 2). 

Faţă de Dicţionar, situaţia se inversează în Eminescu, cu 
desăvârșire, în ce privește circulaţia. „Cincimea” de elemente la- 
tine din Dicţionar, crescută în lexicul lui Eminescu la 48,68%, de- 
vine aici 83%/. Pentru franceză, în Verlaine, avem 83,10%, Tot re- 
stul de 79,42% Ze alte origini din Dicţionar sau de 51,32%, din le- 
xicul lui Eminescu se reduce deci, din punct de vedere al circulaţiei, 
la 17°/, şi anume, cele care depăşesc cifra de 1%/, urmându-se, în or- 
dinea importanţei lor numerice, astfel: vechi slave și slave bisericești: 
6,18%, franceze: 2,52%], de origine necunoscută: 1,80%, și latine sa- 
vante: 1,13%, (v. Fig. 4). — În Verlaine, pentru acelea din grupele 
din restul de 16,90%, care depăşesc cifra de 1%/, avem, în ordinea 


288 DIMITRIE MACREA 


importanței lor numerice, succesiunea următoare: latine bisericești și 
savante: 8,3800 (deci abia cu 2,20%, mai numeroase decât vechile 
slave și slavele bisericeşti în română), vechi germane: 2,14%, și de ori- ` 
gine nesigură: 1,31%, (v. Fig. 5). i 

Atât de perfecta potrivire în ce privește elementele latine, în dic- 
ționar cât și în lexicul și circulația acestor elemente în cel mai mare 
poet al nostru şi în unul din cei mai mari poeţi francezi, este o do- ` 
vadă mai amplă, din punct de vedere lexical, decât cele similare aduse ` 
înaintea noastră, a adevărului romanităţii limbii române în sensul „ab- ` 
solut“ — cum îl numeşte Sextil Puşcariu (v. mai sus, p. 271) — al 
noțiunii. Cercetarea noastră n'am făcut-o însă spre a dovedi ceea ce 
nu mai avea nevoie de dovezi, Am făcut-o pentru a stabili, cu cea 
mai mare preciziune posibilă, rolul pe care îl are, în dicționar și: 
în circulaţie, fiecare din grupele de elemente care alcătuiesc lexicul 
românesc, reflexe fidele, fiecare, ale tot atâtor influențe care s'au exer- 
citat, în cursul istoriei, asupra noastră și a civilizației noastre, 


DIMITRIE MACREA 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC 
GERMAN 


Uriașa încleştare de forţe, care învrăjbește azi omenirea, nu este 
numai un războiu al armelor, ci, în același timp, o aspră ciocnire ideo- 
logică. Nici nu putea fi altfel, căci războiul total, aducând după sine 
concentrarea tuturor posibilităților de acţiune ale unui neam, în vederea 
unei singure ţinte finale : victoria, implică și o mobilizare a forțelor lui 
spirituale, Această înmănunchiere a forțelor spiritului, în scopul nimi- 
cirii dușmanului, este ceea ce învățații germani numesc — făcând aluzie 
la o veche legendă — problema catalaunică, 

Potrivit amintitei legende, bătălia de pe câmpiile catalaunice dintre 
oştirile lui Aëtius şi Attila a fost atât de îndârjită, încât spiritele celor 
ucişi acolo au continuat lupta încă trei zile după ce zăngănitul armelor 
amuţise definitiv. După cum, pentru a explica înfrângerea Hunilor lui 
Attila, credinţa populară a înarmat duhurile celor căzuţi, tot aşa, — 
ni se spune, — ideile sunt chemate să ducă astăzi împotriva inamicului 
acelaşi neîmblânzit războiu, ca şi soldaţii de pe front și să contribue la 
grăbirea deciziunii finale. 

Convinsă de însemnătatea întăririi frontului ideologic pentru asi- 
gurarea victoriei, mişcarea naţional-socialistă, în lupta pe care a înce- 
put-o mai întâi înlăuntrul graniţelor, spre a o continua apoi înafara lor, 
a mobilizat toate forţele ei spirituale pentru a construi, pe axiome filo- 
sofice cu totul noi, o concepție de vieaţă fundamental deosebită de 
cea impământenită în Europa după Marea Revoluţie franceză, 

Dar, cum se întâmplă adeseori în istoria curentelor ideologice, 
această nouă concepție de vieaţă nu a întârziat să exercite, sub im- 
pulsul diferiților factori politici şi a evenimentelor internaționale, o 
adâncă înrâurire chiar și asupra instituţiilor juridice sau sociale ale 
altor ţări. Mai mult, anumite instituții, pe care le găsim astăzi în unele 

4 


290 TUDOR DRĂGANU ` 


ţări, nici nu pot fi înţelese pe deplin fără cunoașterea amănunțită a 
ideologiei naţional-socialiste. 

Acesta este și cazul articolelor din Constituţia slovacă, al noilor 
legiuiri din România şi Croaţia, privitoare la statutul juridic al grupu- 
rilor etnice germane din aceste țări, ca și al protocolului dela Viena 
din 30 August 1940 încheiat între Germania și Ungaria, la temelia 
cărora se găseşte o concepție cu totul deosebită de aceea care prezidase 
la reglementarea internaţională a problemei minorităţilor, înfăptuită după 
războiul mondial din 1914—1918. 

Tratatele minorităţilor încheiate în anii 1919—1920 așezaseră pe: 
primul plan al preocupărilor lor apărarea drepturilor indivizilor, apar- : 
ţinând diferitelor minorităţi de rasă, de limbă sau de religie și înte- 
meiaseră întregul lor eșafodaj juridic pe ideia că garantarea drepturilor. 
politice, publice şi civile ale cetăţenilor minoritari trebue să fie însăși 
menirea oricărui Drept al naționalităților. In schimb, aceste tratate, 
chiar dacă utilizau în mod incidental termenul de „minoritate“ sau de- 
„comunitate naţională”, nu le recunoșteau acestora nici un drept propriu, 
nici o prerogativă pe care să o deţină în calitatea lor de organe co- 
lective. Astfel, pe baza menţionatelor tratate, diferitele grupuri etnice . 
nu se bucurau ele înşile de o protecţie internațională, ci numai indivizii 
care alcătuiau minoritatea erau puși sub scutul unor norme de drept. 
Neocupându-se decât de ocrotirea drepturilor indivizilor, era firesc ca 
sistemul tratatelor minorităţilor să refuze de a acorda grupurilor etnice. 
personalitate juridică şi, deci, să nu voiască a le recunoaște calitatea 
de a apare în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor ca părți în proces, 
în caz de infracțiune sau pericol de infracţiune, la obligaţiunile cuprinse 
în tratatele minorităţilor. 

Acestui sistem cu caracter individualist, consacrat de tratatele 
minorităţilor, doctrinarii naţional-socialişti îi opun o concepţie comuni- 
tară de protecţie a grupurilor etnice. Credincioși ideii că valoarea so- 
cială supremă este comunitatea, în faţa căreia glasul intereselor indi- 
viduale trebue să amuţească, gânditorii germani cred că, pentru a găsi 
soluţia echitabilă a problemei naționalităților, trebue să se pornească 
nu dela individ, ci dela ideia de comunitate. Cultura, — declară ei, — 
nu există decât în comunitate și prin comunitate, şi de aceea ocrotirea 
juridică a indivizilor, aparţinând unei minorităţi, nu poate garanta sin-. 
gură propăşirea lor culturală, ci ea trebue dublată de un sistem de 
norme juridice care să facă posibilă desvoltarea nestânjenită a însăşi 
comunităţii etnice, . Principiul egalităţii de drept a indivizilor trebue să 
fie completat astfel, — spune doctrina național-socialistă, — cu prin- 
cipiul egalei îndreptăţiri a naționalităților. 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 29i 


Din această idee, pe care o subliniază cu o deosebită vigoare în 
special Kurt O, Rabl și A. von Verdross, decurg un număr de impor- 
tante consecințe juridice, pe care, după cum este și firesc, nu le putem 
decât indica în cadrele restrânse ale acestui articol. 

In primul rând, în temeiul principiului egalei îndreptăţiri a națio- 
nalităților, doctrina național-socialistă crede că, pentru a se înfăptui o 
adevărată egalitate între membrii grupului etnic şi populația majoritară, 
nu este suficient să se acorde drepturi politice egale tuturor cetățenilor 
unui Stat, ci este necesară organizarea unor instituţii juridice, care să 
asigure o participare la vieaţa politică, într'o proporţie corespunzătoare 
cu importanţa lor, însăși comunităţilor etnice ca entităţi cu o existență 
juridică proprie, în scopul de a se transforma astfel Statul naţional 
într'un Stat de naţionalităţi (Nationalitătenstaat). 

In al doilea rând, principiul egalităţii de drept a naționalităților 
este incompatibil atât cu adoptarea unei politici de desnaţionalizare a 
diferitelor grupuri etnice în profitul naţiunii alcătuitoare de Stat, cât şi 
cu o politică economică ce ar avea ca scop să pună Intro stare de ` 
inferioritate economică o anumită naţionalitate, Aceasta pentrucă o 
astfel de politică, dusă de autorităţile de Stat, ar însemna o vădită ne- 
socotire a egalei consideraţiuni de care trebue să se bucure diferitele 
naţionalităţi. 

Pentru a da o valoare practică acestei egalităţi și pentru a garanta 
naționalităților menţinerea și desvoltarea specificului lor etnic, este ne- 
cesar, — spune doctrina naţional-socialistă, — să se recunoască grupu- 
rilor etnice dreptul de a se organiza în corpuri constituite, înzestrate 
cu organe îndrituite să reprezinte interesele naționalităților și chiar ale 
singuraticilor. indivizi, atunci când atingerea adusă interesului particular 
ar prejudicia asupra interesului general, Acestea sunt motivele pentru 
care doctrina naţional-socialistă socotește că, în scopul asigurării unei 
ocrotiri eficace a grupurilor etnice, este necesară organizarea lor ca 
persoane juridice, Mai mult, unii autori cer chiar ca ele să fie înzestrate 
cu o personalitate juridică de drept internaţional, în sensul de a li se 
recunoaște capacitatea de a avea drepturi și datorii internaţionale și 
de a sta ca părți în faţa tribunalelor internaţionale (W. Hamel). In 
schimb, alţii (Verdross) vorbesc numai de recunoașterea lor ca subiecte 
de drept, pentruca o ultimă părere (Koellreutter) să se mulţumească 
să ceară o autonomie de administraţie în materie culturală. 

Recunoaşterea ca subiecte de drept a grupurilor etnice implică, 
în concepția naţional-socialistă, în acelaşi timp acordarea unei foarte 
largi autonomii pe seama lor: autonomie în materie culturală în primul 
rând, dar autonomie — în măsura în care piedeci de neinlăturat nu 

Pa 


292 i TUDOR DRÂGANU 


se opun — și în materie de ocrotire socială, de organizare sanitară à 
economică, precum și în justiție şi administrație. 

~ Se pare însă că doctrina germană nu tinde atât să acorde ı mino- 

rităților dreptul de a se organiza în grupări investite cu un drept de 
comandă asupra unei porţiuni anumite a teritoriului Statului şi cu o: 
largă independenţă față de Statul care le adăpostește (autonomie locală), 
cât mai ales să cuprindă într'o organizaţie comună, dotată cu perso-: 
nalitate juridică și cu întinse atribuţii asupra membrilor ei, pe toți ce-. 
tățenii Statului aparținând unui grup etnic, indiferent de locul unde își 

au reşedinţa şi fără ca aceste largi atribuţii să implice recunoașterea 

unei competențe de ordin teritorial (autonomie personală), (Theodor 

Veiter, Nationale Autonomie, Wien, 1938), 

Nu mai rămâne acestei doctrine decât să găsească criteriul după. 
care urmează să se stabilească, dacă un individ aparţine unui anumit 
grup etnic şi nu altuia. In această privință, — spune Rabl, — este de- 
cisivă mărturisirea (Bekenntnis) personală a individului, adică manife- 
starea sinceră a convingerii că aparţine unui anumit grup etnic. „Cum 
însă această mărturisire nu este ceva arbitrar, ci „sublinierea voluntară” 
(Raschhofer) a unei stări existente (anume a apartenenţei la un popor, 
indisolubilă din punct de vedere moral),') trebue — adaugă Rabl — să 
existe posibilitatea de a decide asupra existenţei reale a criteriilor de 
apartenenţă la popor, pentru a se împiedeca mărturisiri de apartenență 
abuzive, Mărturisirea de apartenenţă însăși este unică, irevocabilă și 
definitivă, Intrarea sau ieşirea fără alegere sau neregulată este contrară 
bunelor moravuri şi trebue făcută imposibilă prin legiuiri conforme 
acestui scop, Competența de a decide asupra mărturisirii de aparte- 
nenţă aparţine grupului etnic însuşi, ,.“ 2) 

“Trebue să mai menţionăm, în sfârșit, că concepţia comunitară care 
stă la baza ideologiei naţional-socialiste determină importante conse- 
cinţe şi pentru felul cum se Deeg pe plan internaţional viitorul 
Drept al naționalităților, 

Pe de o parte, așezând la briza Dreptului naționalităților ideia 
de comunitate şi concepând această comunitate ca o singură unitate 
de sânge, care cuprinde și elementele etnice din afară de granițele unui 
Stat, doctrina naţional-socialistă ajunge în mod logic la concluzia că 
trebue să se recunoască acelei părți a comunităţii naționale, care s'a 
putut constitui într'o organizaţie etatică proprie, un drept de a se in- 
teresa de soarta conaţionalilor ei așezați pe pământul unui Stat străin. 


1) În acelaș sens şi Th. Veiter, op. cit. 
3) K. O. Rabl, op ch, pag. 30—31. 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 293 


Astfel, deosebindu-se de sistemul tratatelor minorităților, doctrina na- 
țional-socialistă recunoaşte Statului conaţional un drept propriu de a 
reprezenta interesele grupurilor etnice pe lângă Statul care le adăpostește. 
Apărarea drepturilor grupurilor etnice nu se va face însă pe calea unei 
reglementări colective, ca în sistemul genevez, ci prin încheierea unor 
pacte bilaterale între Statele interesate. 

Pe de altă parte, din ideia că comunitatea naţională formează o 
singură unitate de sânge, indiferent de hotare, doctrina naţional-socialistă 
deduce, în profitul membrilor acestei comunităţi, un drept de a între- 
ţine şi desvolta raporturile lor naţionale pe deasupra şi cu ignorarea 
graniţelor ce separă diferitele State cărora le aparțin. Frontierele Sta- 
telor nu pot fi, — spune W. Hamel, — piedeci în calea stabilirii și con- 
solidării legăturilor de comunitate care unesc pe membrii aceleași națiuni. 

Aceasta este, schiţată în câteva linii generale, concepţia național- 
socialistă a Dreptului naționalităților, concepţie întemeiată, după cum 
se vede, pe principii fundamental deosebite de acelea care au inspirat 
tratatele minorităţilor din 1919—1920, 


Victoriile recente ale armatei germane, au creat condiţiile necesare 
pentruca revendicările formulate în materia Dreptului naționalităților 
de doctrina naţional-socialistă să se concretizeze în texte de drept po- 
zitiv, În România, această materializare în norme legislative a ideologiei 
naţional-socialiste s'a efectuat prin decretul-lege nr. 3884 din 21 Noem- 
vrie 1940 pentru constituirea Grupului etnic german din România, 

Decretul-lege citat nu este însă singurul izvor de drept pe care 
se întemeiază noul statut al Grupului etnic german din România, 

Un izvor tot atât de important pentru cunoașterea situației juri- 
dice actuale a minorităţii germane este protocolul dela Viena, încheiat 
la 30 August 1940 între Guvernul Reichului şi Guvernul român. 

Pe baza acestui protocol, Guvernul român s'a obligat să pună în 
toate privințele în stare de egalitate pe membrii Grupului etnic german 
din România, cu cei ce aparţin din punct de vedere etnic naţionalităţii 
române şi să completeze statutul Grupului etnic german în sensul ho- 
tăririlor dela Alba-Iulia din 1 Decemvrie 1918, în scopul menţinerii 
naţionalităţii germane, 

Ia sfârșit, un ultim izvor de drept în această materie este decretul- 
lege nr. 3097 din 8 Noemvrie 1941, prin care s'a dat o nouă organi- 
zare învățământului german din România. 

Noua reglementare legislativă a situației juridice a Grupului etnic 
german din România, înfăptuită sub semnul influenței crescânde a pu- 


294 TUDOR DRĂGANU 


terii germane în Europa, poartă până în cele mai mici amănunte pecetea. 
concepţiei naţional-socialiste de protecţie a minorităților naționale, 

Indepărtându-se de spiritul individualist, care prezidase Ja rege, 
mentarea internaţională a problemei naționalităților, înfăptuită după 
războiul mondial, principala preocupare a decretului-lege din 21 Noen. 
vrie 1940 (care ne va preocupa în special în acest loc, deoarece con- ` 
stitue astăzi principalul izvor al dreptului nostru în această materie). 
nu este garantarea drepturilor indivizilor aparținând Grupului etnic. 
german din România, ci ocrotirea Grupului etnic ca atare. Fără îndoială; ! 
asigurarea unei depline egalități de drept cu populaţia românească a ` 
cetățenilor de origine etnică germană constitue și pentru noul statut ` 
juridic o preocupare de căpetenie, preocupare care a și dus, de altfel, ` 
la reactualizarea hotăririlor dela Alba-Iulia prin protocolul dela Viena ` 
din 30 August 1940, Dar ceea ce constitue inovaţia fundamentală a d 
acestui statut, ceea ce îl separă în mod hotărît de sistemul tratatelor ; 
minorităţilor, este ideia că egalitatea de drept a indivizilor trebue între- 
gită prin organizarea comunității etnice ca persoană juridică și prin 
învestirea ei cu largi atribuţii în ce priveşte luarea măsurilor necesare 
pentru menţinerea și consolidarea. vieții naţionale. l 

Tocmai pentru a sublinia noua concepție pe care o adoptă, decretul- ` 
lege din 21 Noemvrie 1940 a ținut să recunoască prin chiar primul: 
său articol calitatea de persoană juridică română de drept public a 
Grupului etnic german din România, 

În acest fel, s'a dat consacrare legală acelei idei, susținute de ` 
doctrina național-socialistă, potrivit căreia, pentru a se putea ocroti în 
mod eficace specificul etnic al fiecărei naționalități, este trebuitor ca 
acestea să fie recunoscute ca persoane juridice și, astfel, înzestrate cu 
organe, chemate să apere interesele și drepturile comunităților naționale 
ca entități superioare indivizilor. 

Decretul-lege citat nu merge însă aşa de departe, încât să con- 
fere Grupului etnic german personalitate de drept internațional. Dim- 
potrivă, el subliniază că acest grup este „persoană juridică română de 
drept public“. De altfel, după cum s'a văzut mai sus, acordarea unei 
personalități de drept internațional grupurilor etnice nu este socotită 
o necesitate de toți doctrinarii naţional-socialiști, 

Recunoaşterea Grupului etnic german din România ca persoană 
juridică publică are o deosebită insemnătate pentru problema care ne 
preocupă în acest loc, 

Consecințele acestei dispoziţiuni a decretului-lege din 21 Noemvrie 
1940 se desprind, în mod limpede, din simpla precizare a deosebirii 
ce există între persoanele juridice private şi cele publice. 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 295 


După Walter Jellinek, din faza actuală de desvoltare a dreptului, 
rezultă următoarea deosebire între persoanele juridice private şi per- 
soanele juridice publice : 

a) Pe când persoana juridică privată poate oricând să-şi înceteze 
funcţionarea, o persoană juridică publică, bunăoară comuna, nu poate 
să se dizolve în mod liber, căci ea este încadrată în organizaţia publică 
şi, astfel, este obligată să existe. 

b) Asupra persoanelor juridice private, Statul nu are decât un 
control negativ, supraveghlind ca activitatea lor să nu aducă atingere 
ordinei publice sau bunelor moravuri şi să nu aibă un scop ilicit. În 
schimb, controlul asupra persoanelor juridice publice are un caracter 
pozitiv, Statul putând să le constrângă să-și îndeplinească activitatea 
conform scopului pentru care au fost constituite, 

c) Pe când intrarea și ieşirea din asociaţie a membrilor unei per- 
soane juridice private este liberă, în cazul persoanelor juridice publice 
poate exista o obligaţiune de a fi membrul lor, dacă anumite condițiuni 
sunt date. Astfel, de pildă, acei care au domiciliul sau reședința într'o 
comună sunt în mod obligator supuși autorităţii acesteia, 

d) Persoana juridică publică are competenţa de a elabora regule 
de drept, susceptibile de a fi impuse prin constrângere, Această posi- 
bilitate lipsește însă persoanelor juridice private, 

e) Persoana juridică publică poate face anumite acte administrative 
în care să se manifeste cel puţin o părticică de putere suverană: o 
putere de comandă superioară voinţelor individuale. Aceste acte se 
execută de persoana juridică publică prin propria ei forţă, fără ca pentru 
aceasta să fie necesar să se recurgă la procedura judiciară obișnuită, Dim- 
potrivă, această prerogativă lipsește persoanelor juridice private, care 
nu pot constrânge, bunăoară, pe membrii lor să-şi execute obligațiunea 
de cotizaţie, decât pe baza unei hotăriri judiciare, 

f) Agenţii persoanelor juridice publice pot avea calitatea de func- 
ționari publici, pe când angajații persoanelor juridice private sunt simpli 
funcţionari particulari. 

Trebue să subliniem insă că, pentru a se putea vorbi de o persoană 
juridică publică, nu este necesar ca toate criteriile menţionate mai sus 
să fie întrunite îp fapt, ci este suficientă şi existența numai a unuia din 
ele. ` Astiel, la unele persoane juridice publice poate lipsi, de exemplu, 
fie criteriul rezultat din participarea obligatoare a membrilor, fie ele- 
mentul de distincţie oferit de calitatea de funcţionari publici a anga- 
jaţilor lor, etc, Totuşi, aceste grupări umane vor fi socotite persoane 
juridice publice din moment ce cel puțin unul din elementele înșirate 
va exista în fapt. 


A artă BE 


296 TUDOR DRĂGANU 


Expunerea de mai sus a elementelor distinctive, pe care le tofa»: 
țişează persoanele juridice publice, este menită să ne lămurească ap 
numai înţelesul unei noţiuni legale, ci să arate în același timp insem- 
nătatea dispoziţiunii decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, prin care 
Grupul etnic german din România a fost declarat persoană juridică 
publică. 

Cea dintâi consecinţă fundamentală care decurge din declararea Grus.. 
pului etnic german ca persoană juridică publică este consacrarea, în, 
art. 2 al decretului-lege citat, a dispoziţiunii că toţi cetăţenii români rect- 
noscuţi de origine etnică germană aparțin în mod obligator Grupului . 
etnic german din România, Astfel, spre deosebire de persoanele juri- 
dice private, la care intrarea și ieşirea membrilor se face în deplină ` 
libertate, în cazul Grupului etnic există obligațiunea de a fi membra ` 
al acestui grup, din moment ce condițiunea ca cetăţeanul să fie de 
origine etnică germană este dată. Această dispozițiune a decretului- 
lege din 21 Noemvrie 1940 voeşte să excludă posibilitatea ca cetățenii 
de origine etnică germană să se organizeze în mai multe grupări și 
este introdusă în scopul evident de a evita o diviziune de natură a 
slăbi rezistenţa lor naţională. 

Criteriul pe baza căruia se stabilește care cetățeni români aparţin 
Grupului etnic german, ca și procedura prevăzută în acest scop, arată 
de asemenea adânca influenţă pe care a exercitat-o doctrina național- 
socialistă asupra legiuitorului român. 


In adevăr, decretul-lege din 21 Noemvrie 1940 hotărăște nu numai 
că elementul după care se constată dacă un cetăţean aparţine sau nu 
Grupului etnic german este „confesia” lui la poporul german, adică 
tocmai criteriul pe care am văzut că îl propune doctrina germană, dar 
adaugă, — în spiritul aceleiaşi doctrine, — că competenţa de a recu- 
noaşie valabilitatea acestei „confesii” este dată Grupului etnic german 
insuşi. Această „mărturisire“ a individului nu este însă ceva arbitrar. 
După cum rezultă din însuși termenul de „mărturisire“ întrebuințat de 
decretul-lege menţionat, — termen prin care nu se înţelege o decla- 
rațiune de voinţă făcută după bunul plac al fiecăruia, ci darea pe față 
sinceră a unor anumite fapte sau situațiuni de fapt, — cetățeanul care 
o face nu este liber să declare după bunul lui plac dacă aparţine sau 
nu Grupului etnic, ci declaraţiunea lui trebue să fie conformă cu rea- 
litatea etnică şi biologică. 


. După ce stabilește acest criteriu pentru determinarea apartenenţei 
la Grupul etnic german din România, decretul-lege din 21 Noemvrie 
1940 mai adaugă că, pentru ca un cetățean român să fie considerat 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 297 


ca făcând parte din acest grup, este necesar să fie înregistrat în re- 
gistrul național al Grupului. 

Mäsura instituirii unui registru național, care să cuprindă See 
tuturor cetăţenilor români de origine etnică germană, este menită să 
servească nu numai la determinarea apartenenţei etnice, dar, în același 
timp, să facă imposibilă, cu ajutorul unei evidențe precise a numelor 
membrilor Grupului etnic, o eventuală încercare de desnaţionalizare, 
Este vădit că o asemenea măsură poate deveni bogată în consecinţe 
în special în acele ţări, unde se practică şi acum, ca şi în trecut, o 
intensă politică de desnaţionalizare prin constrângerea minoritarilor de 
a-și schimba numele. Ea are insă o importanţă cu mult mai mică pentru ` 
Statul român, care nu a urmat nici când o astfel de politică. 

A doua consecință importantă a investirii Grupului etnic german 
din România cu caracter de persoană publică constă în faptul că art, 
4 al decretului-lege din 21 Noemvrie 1940 îi recunoaște competența 
de a edicta, în anumite materii, regule de drept. In această privință, 
articolul citat prevede că, pentru menţinerea şi consolidarea vieţii na- 
tionale, Grupul etnic german poate lua, cu aprobarea Conducătorului 
Statului dispoziţiuni obligatoare pentru membrii lui. Atunci când aceste 
dispoziţiuni vor fi luate pe cale generală şi impersonală, adică vor 
obliga pe toți membrii Grupului etnic sau un număr nedeterminat de 
membrii ai acestui Grup, ele vor avea fără îndoială caracterul unor 
norme de drept, căci ceea ce deosebește norma de drept de alte acte 
juridice este tocmai caracterul ei general, impersonal și obligator. 

Mai mult, Grupului etnic german i se recunoaşte de art. 3 al de- 
cretului-lege citat chiar și o „voință naţională“, al cărei reprezentant 
este „Partidul muncitoresc național-socialist al Grupului etnic german 
din România“, l 

S'ar părea, la prima vedere, că această ultimă dispoziţiune, fă- 
când apel la o concepțiune ce stă la temelia sistemului politic, — atât 
de aspru combătut de naţional-socialism, — al Revoluţiei franceze : la 
teoria suveranităţii naţionale, este inspirată de o ideologie deosebită 
de a naţional-socialismului, Nu trebue însă uitată declaraţia Fiihrerului 
Adolf Hitler, făcută în discursul său din 30 Ianuarie 1937: „nu este 
în poporul german decât un singur suveran, acest suveran este po- 
porul însuși“, declaraţie pe care a completat-o spunând: „voinţa po- 
porului se exprimă prin partid, organizaţia politică a poporului”. 

"Prin urmare, conform acestei declaraţii, doctrina oficială național- 
socialistă, departe de a fi contrară teoriei suveranității poporului, o 
consacră. Dar, spre deosebire de teoria tradiţională conform căreia 
voinţa generală se exprimă fie direct de naţiune, fie prin reprezentanţi 


298 TUDOR DRĂGANU 


liber aleşi, doctrina celui de al treilea Reich face din partidul național- "` 
„socialist organul de exprimare al voinţei naționale, SÉ 

Aceasta este situaţia şi în cazul dispoziţiunii art, 3 al decretului- ` 
lege din 21 Noemvrie 1940: se recunoaşte Grupului etnic german din 
România o voinţă naţională, dar se crează în același timp un organ 
chemat să o exprime: partidul, care este, după modelul doctrinei na- : 
ţional-socialiste, organizaţia politică a Grupului etnic. 

In legătură cu această chestiune, trebue să accentuăm asupra ? 
importantei dispoziţiuni a decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, oin 
care se prevede că dispoziţiunile luate de Grupul etnic în scopul men- 
tinerii şi întăririi vieţii naţionale nu vor avea caracter obligator pentru * 


membrii lui, decât dacă vor avea aprobarea Conducătorului Statului. . ` 


Fără o asemenea dispoziţiune, larga autonomie, care se recunoaşte .; 
Grupului etnic, ar putea sdruncina însuși principiul unităţii Statului - 
român, În aceste condițiuni, este evident că dreptul de control al Con- 
ducătorului Statului asupra Grupului etnic are tocmai menirea de a 
salvgarda caracterul unitar al Statului rostru, 

Dar înafară de aceste norme cu caracter general și impersonal, 
pe care le poate lua cu aprobarea Conducătorului Statului în materia 
menţinerii şi consolidării vieţii naționale, Grupul etnic german poate 
face şi anumite acte aplicabile unui singur individ sau unei categorii 
determinate de indivizi, acte cu caracter individual deci, în care această 
persoană juridică să apară ca fiind investită cu o putere de comandă 
asupra voinţelor individuale, 

Decretul-lege pentru constituirea Grupului etnic german prevede 
un singur caz când acest Grup poate săvârși asemenea acte individuale 
de putere publică, Acesta este cazul actului (prevăzut de art. 2), prin 
care Grupul etnic recunoaşte sau refuză recunoașterea originei etnice 
germane a unui cetățean român și, în consecință, dispune sau refuză 
înregistrarea lui în registrul naţional al Grupului etnic. Acest act, ale 
cărui efecte juridice sunt deosebit de însemnate, deoarece, pe baza lui, 
individul dobândește un complex de drepturi și de datorii, care carac- 
terizează situaţia juridică a membrilor Grupului etnic, are fără îndoială 
caracterul unui act făcut de Grupul etnic în calitate de putere publică, 
dat fiind că valabilitatea lui nu este subordonată voinţei concordante a 
particularului, ci se impune acestuia graţie dreptului de comandă pe: 
care Grupul etnic îl are asupra cetăţenilor români de origine germană. 

Acestea sunt elementele caracteristice persoanelor juridice pu- 
blice, pe care le posedă Grupul etnic german din România, g 

Trebue să subliniem însă, înainte de a trece mai departe, că 
-— la fel cu numeroase alte persoane juridice publice, — Grupul etnic 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 299 


german nu are toate criteriile distinctive arătate mai sus. Astfel, pe 
baza decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, Statul nu are un drept de 
control pozitiv asupra Grupului etnic, căci nu poate să-i dea directive 
de activităte sau să-i reformeze actele. Pe de altă parte, Grupului etnic 
îi lipseşte și criteriul distinctiv rezultat din calitatea de funcţionari pu- 
blici a angajaţilor persoanelor juridice publice, Intr'adevăr, în lipsa unei 
dispoziţiuni, care să confere angajaţilor Grupului etnic calitatea de func- 
ționari publici, este evident că aceștia nu se vor bucura de regimu 
special al statutului funcţionarilor publici, ci vor fi considerați simpli 
angajaţi particulari. Lipsa acestor criterii distinctive nu prejudiciază însă 
asupra caracterului de persoană juridică publică a Grupului etnic, căci, 
cum am arătat, pentru a se putea vorbi de o persoană juridică pu- 
blică este suficientă și numai existenţa unuia din elementele menționate. 

Organul reprezentativ al Grupului etnic german este, conform 
art. 3 al decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, Partidul muncitoresc 
naţional-socialist german al Grupului etnic german din România, 

Acest partid a fost constituit în mod solemn abia la 9 Noemvrie 
1940, într'o mare adunare populară ţinută la Mediaş sub preşedinţia 
d-lui Andreas Schmidt, Conducătorul Partidului, ca o consecinţă a unei 
mișcări ce luase naștere încă mai demult printre Sași şi Șvabi în ve- 
derea transformării vechiului partid al Germanilor din România într'un 
partid aşezat pe baza principiilor naţional-socialiste. | 

Noul partid, ca și cel vechiu, al cărui loc l-a luat, are caracterul 
unui partid naţional, menit să grupeze în aceeași asociaţie politică pe 
toţi cetăţenii români de origine etnică germană. Cu toate acestea, cele 
două partide germane, ce s'au succedat în timp, sunt fundamental 
deosebite prin spiritul care a prezidat la reglementarea organizării și 
funcţionării lor. 

Ele se deosebesc, în primul rând, prin faptul că fostul partid al Ger- 
manilor din România pornia, în organizarea lui, delẹ o concepție de- 
mocratică. În democraţie, partidele politice au mai ales rolul de a ex- 
prima diferitele curente care există în opinia publică cu privire la con- 
ducerea generală a Statului.!) Constituit în acest spirit, fostul partid al 
Germanilor din România era prin excelenţă un organ de exprimare al 
opiniei publice, “un organ al cărui rol era să asigure manifestarea voinţei 
politice a unei anumite naţionalităţi; Dimpotrivă, partidul muncitoresc 
naţional-socialist german al Grupului etnic german din România nu este 
un simplu organ de exprimare al opiniei publice, ci are ca scop prin- 


1) In ce priveşte acest rol al partidelor politice, vezi R. Bonnard, Le 
droit et l'état dans la doctrine nationale-socialiste, ed. H, Paris, 1939, pag. 169. 


309 TUDOR DRÅGANU 


cipal educaţia maselor populare, în spiritul: ideilor naţional-socialiate, 
El caută să înlăture din sufletele indivizilor exagerările unui indivi- 
dualism prea egocentric şi a le insufla o conștiință comunitară. 


O altă particularitate ce le separă constă în faptul că, spre de- 
osebire de vechiul partid al Germanilor din România, care, constituit 
în spiritul liberalismului individualist, era o simplă asociaţie, o grupă: 
de indivizi legaţi prin aceleaşi interese, noul partid muncitoresc na- . 
țional-socialist german vrea să fie o trupă, adică o reunire de luptători 
în serviciul realizării aceluiași ideal, Acest partid refuză de a mai fi o 
asociaţie de indivizi având interese identice și tinde să devină o co- ` 
munitate care urmărește înfăptuirea, în scopul desăvârgirii unităţii po- . 
porului german, a concepţiei naţional-socialiste despre lume și vieaţă, 
În această ordine de idei, un important punct al programului lui este 
menţinerea și desvoltarea conștiinței treze a unităţii etnice a Grupului 
etnic german cu marele popor german. Constituind o comunitate co- 
ordonată și unită prin legături de rasă, noul partid este organizat pe. 
baza așa numitului „Fiihrer-prinzip”. Aceasta însemnează că, spre de- 
osebire de obișnuitele asociaţii, al căror organ principal este adunarea 
generală, organul esențial. al partidului naţional-socialist este conducă- 
torul partidului. Fiihrer-ul nu este un simplu preşedinte al unei gru- 
pări de indivizi juxta-pușşi, ci este chemat să arate comunităţii calea 
pe care să meargă, iar aceasta îl urmează în temeiul încrederii reci- 
proce, a legăturilor de sânge care îi unesc și a faptului că Fiihrer-ul 
este socotit că personifică în modul cel mai fidel năzuinţele ge- 
nerale.!) 

Organizarea Partidului muncitoresc naţional-socialist german al 
Grupului etnic german din România prezintă o mare asemănare cu 
aceea a Partidului naţional-socialist al Marelui Reich german. 

Ca şi acesta, Partidul Grupului etnic german din România are un 
Führer (Volksgruppeniührer), care este organul suprem de conducere, 


Partidul Grupului etnic are, deasemenea, o serie de subdiviziuni 
teritoriale, care sunt aceleaşi ca şi ale Partidului din Reich. Aceste sub- 
diviziuni teritoriale sunt: 1. die Gauleitung (direcţiunea regională), 2 
die Kreisleitung (direcţiunea de circumscripție) şi 3, die Ortsgruppen- 
leitung (direcţiunea grupului local). 

Astăzi, Partidul muncitoresc naţional-socialist german al Grupului 
etnic german din România este împărţit în următoarele patru regiuni: 
1, Gau Altreich (Vechiul Regat), 2. Gau Siebenbürgen (Transilvania), 
3, Gau Banat (Banat) și 4. Gau Bergland, cu sediul la Deva. 


`) Vezi pentru Germanie, R. Bonnard, op. cit, pag. 189 și 88. 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN KN 


Pe lângă Partidul Grupului etnic german din România există, 
ca și în cadrul Partidului naţional-socialist al Reichului, o serie de alte 
formațiuni, create de partid și în legătură cu acesta, 

Principalele formaţiuni de acest fel sunt: die Einsatzstaffel și die 
Deutsche Mannschaft, care sunt organizațiuni cu caracter paramilitar, 
precum și Deutsche Jugend, Deutsche Lehrerschait, Camera de cultură 
a Grupului etnic, Institutul de cercetări, Frauenwerk, Winterhilfswerk, 
Deutsche Arbeiterschaft, Landesbauernschait, etc,, care sunt fie aso- 
ciațiuni cu scop educativ, cultural sau de asistență socială, fie grupări 
cu caracter economic sau profesional, 

O ultimă dispozițiune a decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, 
care rămâne a fi menţionată în acest loc, este permisiunea acordată 
Grupului etnic german prin art, 5, de a arbora, pe lângă drapelul Sta- 
tului român, și drapelul poporului german. Această dispoziţiune, acor- 
dând cetăţenilor români de origine etnică germană dreptul de a utiliza 
însuși simbolul poporului german, consfinţește în mod limpede acea 
idee a doctrinei naţional-socialiste, potrivit căreia membrii comunității 
poporului german au dreptul de a întreţine şi desvolta raporturile lor 
naţionale peste granițele Siatelor cărora le aparţin. 

Trebue să mai amintim că printr'un decret-lege din 8 Noemvrie 
1941 (decretul-lege nr. 3097 pentru organizarea învăţământului german 
din România) s'a dat o nouă reglementare învățământului german din 
țara noastră, 

Fără a intra în analiza sa amănunțită, vom constata că acest 
decret-lege, dând Grupului etnic german dreptul de a înfiinţa și con- ` 
duce școli de grad primar, secundar, teoretic și practic, precum și - 
institute de cultură germane de orice categorie, şi învestind secţia șco- 
lară a Grupului cu atribuţia de a pregăti învățători, de a propune pentru 
numire Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor profesorii de spe- 
cialitate de grad secundar şi învățătorii, de a alcătui programele de 
învățământ care vor fi supuse spre aprobare Ministerului, etc., satisface ` 
o revendicare recent formulată de partidul naţional-socialist german 
din România, în sensul căreia se cere crearea aşa numitelor „școli 
etnice”, în locul vechilor şcoli germane confesionale (evanghelice şi ca- 
tolice) sau de Stat. Deosebirea între „şcolile etnice” și școlile confe- 
sionale sau de Stat trebue să fie, potrivit acestor revendicări, urmă- 
toarea ` pe când școlile confesionale se găsesc sub conducerea și admi- 
nistrația autorităţilor eclesiastice, iar cele de Stat sub conducerea şi 
administrația exclusivă a organelor etatice, „şcolile etnice“ urmează a 
fi așezate sub conducerea și controlul propriu al poporului german din 
România, organizat ca persoană juridică publică, conform decretului- 


302 N zg TUDOR DRĂGANU i E 


lege menționat, , Ministerul Culturii Naţionale și al Cultelor. păstrează ` 
' însă în privința acestor școli etnice un suprem drept de control, zei 

Acesta este, în linii generale, noul statut al Grupului etnic german; <` 
din România. 

În temeiul lui, minoritatea germană formează o persoană juridică ` 
publică, din care fac parte în mod obligator toţi cetățenii români de... 
origine etnică germană; Mai mult, această persoană juridică publică: — 
primeşte misiunea de a menţine și consolida vieata națională a comu: 
nităţii etnice şi, în acest scop, are competența de a lua, cu aprobarea ` 
Conducătorului Statului român, dispoziţiuni cu caracter de obligativitate `- 
pentru membrii lui. 

In acest fel, Grupul etnic german dobândeşte o anumită inde- 
pendență față de organele Statului, independență care are toate carac-' ` 
terele unei veritabile autonomii. É 

Intinsa competență a Grupului etnic, neexercitându-se insă asupra . 
unei porţiuni oarecare din teritoriul Statului, nu îmbracă haina unei: 
autonomii locale, ci se înfățișează sub forma unei autonomii personale, 
adică a unei orgadizaţiuni înzestrate cu o largă independenţă față 
de Stat, care grupează pe toți cetăţenii români de origine etnică ger- 
mană din cuprinsul ţării noastre. Nici nu era posibil, de altfel, ca 
organizaţiunea' Grupului etnic să ia forma unei autonomii locale, căci 
elementul german din țara noastră fiind răspândit pe întreg teritoriul 
Statului și amestecat cu populaţiunea românească, o grupare a lui pe 
bază teritorială s'ar fi putut realiza numai în circumscripțiuni reduse ca 
întindere şi ar fi trebuit să lase în afara cadrelor ei un însemnat număr 
de cetățeni români de origine etnică germană, a căror reședință se 
găsește în comune cu o populaţiune mixtă, 

Autonomia Grupalui etnic nu este însă completă. Ea este limi- 
tată din două puncte de vedere, 

În primul rând, autonomia acestui Grup se mărginește la dispo- 
zițiunile luate în scopul menţinerii și consolidării vieții naționale. Numai 
în această materie Grupul etnic german poate lua măsuri cu caracter 
obligator pentru membrii lui. | 

In al doilea rând, dispoziţiunile luate de conducerea Grupului etnic 
german în vederea menţinerii și consolidării vieţii naţionale nu sunt 
obligatorii pentru membrii lui decât cu aprobarea Conducătorului Statului, 

Prin urmare, conform prevederilor decretului-lege din 21 Noem- 
vrie 1940, dacă Grupul etnic se bucură de o deplină libertate în sta- 
bilirea conţinutului dispoziţiunilor rezervate competenţei sale, în schimb 
aceste dispoziţiuni nu devin obligatoare decât cu prealabila aprobare 
a Conducătorului Statului. 


NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 209 


Această ultimă limitare nu prejudiciază însă asupra însuși carac- 
terului autonom al Grupului etnic. Într'adevăr, potrivit decretului-lege . 
citat, atunci când o dispoziţiune a Grupului etnic este supusă aprecierii 
Conducătorului Statului, Conducătorul nu poate decât fie să o aprobe, 
fie să-i refuze aprobarea, dar nu este în drept să o reformeze sau să 
o inlocuiască printr'o altă măsură, ceea ce însemnează că conținutul 
material al dispoziţiunii este întotdeauna opera exclusivă a organelor 
Grupului. l 

Cu aceasta am încheiat fugara examinare pe care ne-am propus 
să o facem în acest loc noului statut juridic al minorității noastre germane, 

De sigur că, la sfârşitul analizei noastre, formularea unei judecăți 
de valoare asupra decretului-lege din 21 Noemvrie 1940 ar fi nu numai 
firească, dar și necesară. Dacă cu toate acestea nu vom adăuga nimic 
în acest sens, aceasta se datorește faptului că o apreciere de această 
natură, prin numeroasele și gingașele probleme pe care le-ar ridica, 
ar depăși cu mult cadrele restrânse ale unui articol, al cărui singur 
scop a fost să înfățișeze cu titlu informativ, iar nu să discute, o pro-. 
blemă, a cărei cunoaștere este cu atât mai necesară, cu cât felul cum 
ea a fost reglementată prin decretul-lege citat contrastează adânc cu 
tratamentul vitreg la care sunt supuse grupurile etnice de către un 
Stat vecin,”) 

TUDOR DRĂGANU 


*) Articolul de față reproduce rezumativ câteva din ideile şi faptele intăţişate 
pe larg într'un studiu mai desvoltat al autorului, întitulat : Influența doctrinei național- 
socialiste asupra noului statut al Grupului etnic german dn România, Bucureşti, 1941. 
Pentru indicaţiile bibliografice, cetitorul este trimis la acel studiu. 


MIORIȚA ȘI MEȘTERUL MANOLE ÎN 
FOLKLORUL SĂLAJULUI 


Ținutul Sălajului, — "Tara Silvaniei, — este din punct de vedere 


folkoric, ca de altfel din multe alte puncte de vedere, unul dintre cele: 


- mai puțin cunoscute ținuturi ale pământului românesc. Și e păcat, pen- ` 


trucă literatura poporală a acestui ținut prezintă câteva elemente de: 


interes considerabil pentru foiklorul românesc, 


In culegerile folklorice pe care le-am făcut în Sălaj în cursul SE 


1925—1929, — în timpul pe care ocupațiile multiple ale serviciului 


$ 


mi l-au lăsat liber, — am găsit multe particularități, care dau un aspect. 


deosebit folklorului acestui ţinut. Literatura poporală a regiunii, deși 
e poate mai săracă decât în alte părți, are totuşi elemente, care sunt 
vrednice de remarcat. 

Nu am intenţia de a face aci un studiu asupra folklorului sălăjan. 
Vreau doar să semnalez câteva bucăţi specifice ale lui, așa cum le-am 
notat în colecţia mea, pe care poate voiu avea norocul să o public 
cândva întreagă, ca o modestă contribuţie la cunoașterea deplină a 


folklorului nostru național. Până atunci dau la lumină bucăţile de mai . 


jos, din care cercetătorii folkloriști vor putea desprinde câteva con- 
cluzii. Unele dintre texte, acelea care tratează tema Mioriţei, se găsesc, 
cu oarecari schimbări şi în alte părți. Le public totuși, pentrucă ele 
sunt variante specifice sălăjeneşti şi deci pot prezenta oarecare interes, 
Bucata care tratează tema legendii Mânăstirii Argeşului, sau mai bine 
zis a Meșterului Manole, nu am găsit-o în forma aceasta în niciuna 
dintre colecţiile de folklor care mi-au ajuns în mână, Dar n'am găsit-o 
nici în Sălaj, decât în două comune învecinate, unde mai este cunos- 
cută abia de câţiva bătrâni şi de membrii familiilor lor: în com, Borza 
și Lupoia. 

Textele pe care le public se întrebuințează în Sălaj în formă de 
colinde, sau „corinde“, cum se spune în partea locului. E interesant 


MIORIȚA ŞI MEŞTERUL MANOLE ÎN FOLKLORUL SĂLAJULUI 30$ 


că, în ținutul de care mă ocup, balada populară sau cântecul bătrânesc 
este inexistent. Doar fragmente din baladele vechi dacă se mai găsesc, 
însă și acestea sporadic și intercalate în alte specii, mai ales în colinde, 
formând o parte importantă a colindelor cu teme profane. Fenomenul 
acesta nu e izolat, El se găsește și în folklorul altor ţinuturi, în special 
al regiunii de Nord-Vest, D-l Ion Mușlea l-a semnalat pentru folklorul 
din Țara Oașului, („Cercetări folklorice din Țara Oașului”, în Anuarul 
arhivei de folklor, L Cluj, 1932). 

E interesant de notat că bucăţile pe care le public nu se cunosc 
în întreg cuprinsul Sălajului, Aria lor de extindere este partea mun- 
toasă a judeţului Zălau, spre Codru și amândouă versantele Meseșului. 
Nu se cunosc în regiunea Rezului, deşi e ținut muntos și sunt necu- 
noscute în spre şes, unde de altfel au inceput să dispară și colindele 
şi obiceiul de a colinda, 

Textele pe care le public sunt transcrise fără semne fonetice, 
Ele deci nu reoglindesc graiul sălăjenesc. Dacă ici-colo am transcris 
câteo particularitate de graiu, am făcut-o pentru a păstra ritmul și 
rima versurilor, 

Informatorul trecut la sfârșitul textului este acela dela care l-am 
auzii pentru întâia dată. Aceasta nu însemnează că textele nu se cu- 
nosc și în alte comune și de alte persoane din aceleași comune, 

lată textele: 


Trei păcurărei, 

Trei turme de oi, 
Suiră la munte 
S'aduie 1) mai multe. 
Văzură-şi văzură 
Fată de maior 3 

Cu galbăn baior.3) 

— Daţi, fraţi, s'o luăm, 
Să ne cununăm! 

— Tu de i lua, 

Noi te-om împușca |... 
— Nu mă împuşcaţi, 
Că eu ce voiu da?... 
Sumănaşul mey, 

— Nouă nu ne trebe, 
Că şi noi avem 
Suman cași-a tău... 
Noi te-om împuşca |! 
— Nu mă împușcați 
Că eu ce voi da?... 
Boticuţa A mea, 


— Nouă nu ne trebe 

Că şi noi avem 

Botă caşi-a ta... 

Noi te-om împuşca | 

— Nu mă împuşcaţi 

Că eu ce voi dai. 

Fluieraşul meu. 

— Nouă ou ne trebe 

Că şi noi avem 

Fluier caşi-a tău. 

— Dach mă 'mpușcaţi, 

Voi să mă 'ngropaţi 

La staul de oi 

Unde-i joc de miei. 

Lancea 5) mea cea dulce °) 

Mi-o puneţi de cruce, 

Fluierul cel drag 

Mi-l puneţi de steag.!) 

Oile-or juca 

Fluieru-a cânta, 
(Andrei Virgil, 17 ani, Ortifa). 


L. GHERGARIU 


Pe costiță 1) de munţi grei 
Suntu-și trei păcurărei 
Cu trei turmuţe de oi. 

Ei s'apuc'a 8) se 'atreba 
Care de pe unde sunt... 
Unu-i negru ?) de străin. 
— Măi, negrule de străin, 
Du-te 'ntoarnă turmuța 
Până legea ţi-'om găta: °) 


Te-om tăia? Te-om impușca ?... 


— Pe mine nu mă tăiaţi, 
Ci pe mine mă 'mpuşcați 
Şi pe mine mă 'gropaţi 
In staorul 11) oilor, 

La umbra copacilor, 

Pe mine nu puneţi lut, 
Ci puneţi gubiţa '2) mea. 


Pe-un picior de munte 
S'aude, s'aude, 
Trei păcurărei, 
Trei turme de oi. 
Nainte-i ieșea 

Fată de maior 

Cu brâu de fuior. 
Care s'o aleagă ? 
Cel mai mititel 
Că-i mai frumuşel 
Şi-i mai străinel. 
Pân' o alegea 

Grea .lege-i făcea : 
Pe el să-l omoare. 
Cu graiu a grăit: 
— Nu mă omoriţi 
Că eu, da, voiu da 
Turmulica mea. 


Trei păcurărei, 
Trei turme de oi, 
S'au suit la munte 
S'aduie mai multe. 
Şi-acolo-şi văzură 
Fată de maior 

Cu galbân baior. 
— Daţi, frați, s'o luăm! 
— Tu de i lua, 
Noi te-om împuşșca | 
De mi-ţi impușca, 
Faceţi-mi groapa 


N. 


UL 


IV. 


Fluieraşul meu cel dulce 

Mi-l puneţi în loc de cruce, 
Boticuţa mea cea dragă 

Mi-o puneţi în loc de steag UL 
Şi când vântul va sufla, 
Fluierul a fluiera, 

Gubiţa s'a scutura, 

Toate oileor-juca. 

Oile cele bălăi 

Mândru a m'or cânta '5) pe văi. 
Qile cele seine t8) 

Mândru m'or jeli pe mine. 
Oile cele cornute 

Mândru m'or cânta pe munte. 


(Neagota loan. 43 ani, Ciocmani), 


— Nouă nu ne trebe, 
Că şi noi avem 
Turmă caşi-a ta. 

— De mi-ţi împuşca 
Voi mi-ți și “ngropa 
In strungă de oi, 

In d'ales de miei. 
Câte oi bălăi 

M'or cânta pe văi, 
lar cele mai multe 
M'or cânta pe munte, 
Cele ochişele 17) 

M'or plânge cu jele. 
Fluierașul drag 
Mi-li-ţi pune steag, 
Bota mea cea luce 18) 
Mi îţi pune cruce, 
(Goron Gheorghe, 16 ani, Brusturi). 


In duriş "9 de oi 

Şi 'n jocuţ 2%) de mei. 

Când afar' a ninge, 

Oile m'or plânge, 

Şi-afae' a ploua, 

Mie-ii mi-or juca, 

Bota mea. cea luce 

Mi-o pune-ţi de cruce, 

Fluieru cel drag 

Mi-l pune-ţi de steag. 
{Chereches Ambroziu. 33 ani, 

Brabi). 


MIORITA ŞI MEŞTERUL MANOLE ÎN FOLKLORUL SĂLAJULUI 


Trei păcurărei pe munte 
Unu-i mai înstrăinatu. 
Și lui lege i-o făcutu: 
O să-l puște, o să-l taie. 


— Nu mă puşcaţi, nu mă tăiaţi 


Numai capul mi-l luaţi 
Şi pe mine mă 'ngropaţi 
In staurul oilor 

La umbra copacilor, 


Trei păcurărei 

Şi-o turmă de oi. 
P'acolea trecea 

Fată de maior 

Cu galben baier. 

Pe ea o 'ntrebară : 
— Care ţi-i mai drag ? 
— Cel mai mititel 
Că-i mai străinel 

Şi-i mai frumușel. 
Cei doi păcurărei 

Ei din graiu grăiră 
Celui străinel 

Și mai mititel: 

— Noi te-om omori l... 
— Nu mă omoriţi, 
Că eu că voiu da 
Boticuţa mea. 

— Nouă nu ne trebe, 
Că şi noi avem 

Botă caşi-a ta 

Noi te-om omori t... 
Iară el a zis, 

Cel mai mititel 

Şi mai frumuşel: 

— Nu mă omoriţi, 
Că eu vă voiu da 
Flueraşul meu. 


Zidar, zidar ziduește 20 
Şi zidu se tot hâeşte.2%) 
Dar zidaru cel mai mare 
les' afară 'n preumblare, 
Spre răsărit să uita 

Şi din gur așa grăia: 


Vë 


VL 


VIL 


Şi fluierul meu cei dulce 
Voi mi-l îţi pune de cruce 
Și fluierul meu cel drag 
Voi mi-l iţi pune de steag 
Două oi mândre bălăi 


Mândru m'or cânta pe văi, 


Două oi mândre cornute 


Mândru m'or cânta pe munte. 
(Cosma M. 19 ani, Năpradea). 


— Nouă nu ne trebe, 
Că şi noi avem 

Fluier caşi-a tău. 

Noi te-om omori... 
Iară el a zis, 

Cel mai mititel 

Şi mai frumuşel: 

— Nu mă omoriţi, - 
Că eu că voiu da 
Turmulița mea. 

— Nouă nu ne trebe, 
Că şi noi avem 

Turmă ca şi-a ta. 

Noi te-om omori... 
Iară el a zis: 

— Pe mine mă omoriţi 
Și pe mine mă 'ngropaţi 
In strunguţa oilor 

În jocuţul mieilor, 
Boticuţa mea cea dulce 


Mi-o puneţi în loc de cruce, 


Fluierașul meu cel drag 


Mi-l puneţi în loc de steag. 
Bine m'or plânge pe munte 


Cele mândre oi cornute, 
Bine m'or plânge pe văi 
Cele mândre oi bălăi. 


307 


(loan Lungu-Schiopu. 60 ani, Lupoaia). 


— Care nevasta veni 
Dimineaţa cu prâazu 23) 
Toată în zid om zidi... 
Nevasta zidarului 
Dimineaţa s'a sculat 

Şi prâazu şi l-a gătat 


Și prin curți şi-a măturat 
Şi fiu și l-a dăicat 24) 

Și cu prânzu-a alergat. 

Și zidaru cel mai mare 
les' afară 'npreumblare, 

Se uită spre răsărit 

Şi-și văzu mândra viind...2) 
El din gur, așa grăiește; 
— Crească rugul 24) cât casa, 
Da de 17) ea s'a 'mpedeca 
Şi prânzul și l-a vărsa 

Și la fiuţ s'a 'nturnal... 
Și-acolo dac'a sosit, 

El în braţe o-a luat 

Şi 'n gură o-a sărutat 

Şi pe zid o-a ridicat. 

Şi-o zidiră până 'n glesne 
Şi văzu că-i lucru lesne,2%) 
Şi-o zidi până "o gerunte 
Şi-o văzu că-i lucru iute,%) 
Şi-o zidiră până 'n brâu 


L. GHERGARIU 


Şi zâmbi zidaru-a râde 

Şi nevasta lui a plânge: 
—Euam gândit) că-i numai paga") 
Pentrucă v'am fost eu dragă. 
Dragilor, zidarilor, 

Lăsaţi Giele afară, 

Că am Dut mititel 

Şi cine-a 'ngriji de el? 

Şi cine mi l-a scălda ? 

— la, ploaia când a ploua ! 
— Şi pe cap cine l-a unge? 
— la, omătu 8?) când a ninge! 
— Şi cine l-a legăna ? 

— Ia, vântu când a sufla !... 
Suflă văntul de pe deal, 

Se leagănă 'ncet şi rar; 

Sutlă vântul de pe şes 

Se leagănă 'ncet și des; 
Suilă vântul de pe vale 

Se leagănă 'ncet și tare, 


(Vodă Aurel. 15 ani Borza). 


Şi-o văzut că-i lucru greu, 


Am dat publicității textele de mai sus în credinţa că prin ele am 
descoperit câteva elemente necunoscute până azi în folklorul românesc, 
Ele sunt fără îndoială binevenite pentru aceia care studiază specificul 
regional al creaţiilor din literatura noastră poporală. 

Asemănate textele acestea cu variantele aceleași teme, care se 
găsesc în judeţele învecinate şi au fost publicate de alţii, ele mi se par 
mult mai închegate și mai literare, mai poetice. Poate suntem mai 
aproape în Sălaj de locul de naștere al acestor texte. Codrii mari ai 
Silvaniei, cu văi proprii pentru păşunat, cu climă mai blândă, cu te- 
renul mai puţin accidentat, decât în multe alte părţi, a servit până 
bine de curând ca loc pe care îl cercetau cu multă predilecție, cu tur- 
mele lor, oierii din mari depărtări, de pe la Sibiu şi Făgăraș. Ţinutul 
acesta va fi fost și mai demult, cu multe sute de ani în urmă, loc de 
pășunat pentru turmele de oi și aici probabil s'au născut textele de 
care ne ocupăm, De aici vor fi trecut apoi mai departe, urmând aria 
de expansiune a neamului nostru, Cercetările ce se vor mai face ur- 
mează să verifice adevărul acestor afirmaţii. 

L. GHERGARIU 


Notă. In textele reproduse sunt câteva cuvinte care necesită explicare: ') S'a- 
dule == să facă să se înmulțească, Ex, Cutare s'a adunat = s'a îmbogăţit. — 2) Maior? 
Nu i-am putut găsi înțelesul. Nu cred să însemne grad militar în armată. Poate să Be 


MIORIȚA ŞI MEȘTERUL MANOLE ÎN FOLKLORUL SĂLAJULUI 309 


luat din ungurescul „major“ == fermă, moșie. În acest caz ar insemna conducător de 
moşie, vechil. — 2) Baior = baier. — $) Boticuţă, diminutiv din botă = bâtă, băț. — 
5) Lance = băţul, cu care umblă ciobanii, având ia un capăt mâner de fier. — 9 Dulce 
= drag, — 7) Costiţă, diminutiv din coastă == clina unui deal. — 8) S'apucă = începe. 
— 9) Negru de străin = foarte străin. — 10) Ți-om găta legea = te vom judeca. Vom 
hotărî ce vom face cu tine. — 1!) Staor, staur = staul. — 17) Gubiţă, diminutiv din 
gubă = sarică. — 13) Steag = obiceiu local de a pune la groapa unui tânăr, alături 
de cruce şi un steguleţ făcut din o batistă albă, decorată cu diverse floricele. — 
14) Mândru = frumos. — 15) M'or cânta= mă vor jeli, mă vor boci. — 16) Seine = 
sure. — DI Ochişele, diminutiv din oacheş, — 18) Luce = lucitoare, netedă. — 19) Duriș 
= duruit, din a durui, a trece făcând sgomot. — "9 Jocuţ, diminutiv din joc = dans, 
sburdat. — 21) Ziduește = zideşte. — 22) Se hâeşte = se surpă, se năruie. — 23) Prânzul 
= micul dejun, mâncarea de dimineaţa. — 24) Dăicat, din a dăica = a doicii, a alăpta, 
æ) Viind == venind. — 3) Rug = măcieş, — 21 Da de = poate că. — "91 Lesne = ușor. 
:9) Iute = repede, — %) Am gândit = am crezut. — 2!) Şagă = glumă. — 0 Omăt= 
zăpadă. : 


ë 


"tract Eee 


CRONICI 


COPIII, MUNTELUI să 


O salbă de piscuri şi lespezi. In căuşul dintre ele ochiul limpede; 
al iezărului își plânge într'un pârâiaș subţire aleanul după vremurile; 
demult petrecute, când — ghețar năpraznic — privea trufaș peste buza `? 
culmilor spre văile, cărora le trimetea din când în când câte un sloiu : 
să le vestească atotputernicia lui, A 

Pârâul firav își șerpueşte dunga de argint peste cătrința de iarbă; "` 
pe care şi-a prins-o peste şolduri povârnişul. Se tot duce gâlgâind ` 
până la poale — poale de munte sau de cătrință — unde îl înghite ` 
pădurea, Ss 

Ziua se smulge din noapte, Negurile fierb pe culme, Le-au învol- . 
burat săgețile costişe ale soarelui, Le-au stârnit şi le-au înspăimântat, - 

n vălmăşagul lor, se reped prin văgăuni, se năpustesc măturând lacul, . 
se preling pe povârniş la vale. Dar nu găsesc hodina. Nici muntele ` 
nu le vrea. Văgăunile vuiesc, lacul îşi încreţeşte supărat fruntea, povâr- 
nişul își sburleşte iarba, brazii din vale şueră mânioşi. Nu le rămâne 
decât nemărginirea slavei. Se răsucesc fuioare, se umflă caiere, se risi- 
pesc strămătură şi urcă, urcă, până se fac nouri. 

Muntele răsuflă ușurat şi se primenește, aşa cum se cuvine să 
primească soarele, Stâncile schimbă feţe, feţe, Acum sunt vinete, acum 
roşcate, acum verzui. Jezărul își joacă faţa în mii de oglinzi. Pajiştea 
îşi scoate găteala de mărgele şi atârnă în vârful fiecărui firicel de iarbă 
câte un bob de rouă. Jnepenii ingenunchiază şi-şi pleacă fruntea la 
pământ ca pentru rugăciune. Numai brazii stau drepţi, cu fruntea 
semeaţă și privesc soarele oblu în față. 

Dar soarele se uită nepăsător la găteala aceasta deșartă, O vede 
din slava lui la fiecare pas. Pe tot rotundul lumii o întâlneşte de ne- 
numărate ori decând răsare și până când apune în cellalt răsărit, Aici 
în căldarea aceasta de iezăr așteaptă altceva, 

Ascultă, 

Strigătele vulturilor, cântecele picurate ale păsărelelor fără număr, 
boncăluitul cerbului din rariștea dela poale,-le-a auzit pretutindeni. 
Poruncește dogoritor tăcere. Muntele și făpturile se supun poruncii, 


COPIII MUNTELUI 311 


Ascultă soarele, ascultă munții. | 

Sfios şi mulcom un cântec de fluier isvoreşte de undeva și-și 
unduește jalea peste înălțimi. Cântecul sare sprinteior peste stânci, se 
clătește în argintul pârâului, se strecoară printre cetina înmiresmată a 
brazilor, apoi crește, creşte drept ca o șuviţă nevăzută până la pala- 
tele cerului, 

Soarele râde mulțumit, 

Cântecul fură și el puţin din bucuria soarelui şi se prăvale săltăreţ 
printre lespezile vârfului, încingând cu ele, cu iezărul, cu pajiştea gi cu 
jnepenii o horă ca Dumineca în sat, 

Acum îi place şi soarelui muntele. Dacă n'ar fi așternut din veac 
pe cale lungă şi dacă n'ar fi așa de bătrân, mai că sar prinde și el 
în horă. Aşa, își trimite numai razele să joace poleind vâriurile, iar 
el priveșe și caută să descopere isvorul cântecului, 

Din umbra unet colibe apare cântăreţul, Soarele îl cunoaște bine, 
E acelaşi cioban de acum două mii de ani. Aceleași opinci cu vârful 
în sus, aceiași cioareci de pănură albă, aceeași cămașă încrețită, strânsă 
în același şerpar lat de piele, Și acum două mii de ani purta cojocul 
cu miţele în afară și căciula țuguiată. 

Pe atunci îi zicea Dac; acum şi-a schimbat numele în Român, 
Dar el tot cel vechiu a rămas, 


lată de ce e nespus de greu să lămurești inrâurirea muntelui 
asupra neamului nostru, Înrâurire însemnează schimbare. Presupune 
deci o altă stare iniţială, Dar Românul nu a putut fi altfel, înainte de 
a cunoaşte munții, pentrucă el în munţi s'a născut, El nu a venit în 
munţi, Aniversări, milenii nu serbează decât cei ce au fost odată alt- 
undeva. Inceputul începutului nu are aniversare, 

Acesta e un adevăr nu numai pentru cei ce se află astăzi în munţi, 
În granițele între cari a văzut lumina soarelui, neamul nostru n'a stat 
pe loc, S'a frământat, s'a amestecat, a furnicat în toate părțile. Trans- 
humanţa e o caracteristică etnică și nu se aplică numai ciobanilor, 

Oare dece graiul din Răsărit al Moldovenilor are aceeași melodie 
și dulceaţă potolită ca al Bănăţenilor din Apusul cel mai depărtat al 
țării ? Oare dece începuturile de înfiripări politice ale Moldovei și 
Munteniei se cheamă descălecări ? Această descălecare nu însemnează 
oare coborire din munte? Dar oare în timpul năvălirilor, Românii 
unde și-au ascuns vieaţa și avutul, dacă nu în munți ? Mai târziu, când 
fanarioții şi alte lifte sugeau vlaga neamului, de unde au coborit hai- 
ducii aducători de dreptate ? ze 

Munţii nu pot fi despărțiți nici o clipă de vieaţa prin veacuri a 
neamului nostru, Acolo între lespezile lui, în văgăunile în cari nici 
soarele, dar mite duşmanul, nu poate răsbate, a zăcut mereu comoara 
nesecată de vieață, din care și-au împrospătat străbunii puterile, ase- 
menea lui Făt Frumos, care se inviora oridecâteori îl trântea la pământ 
smeul, De unde au pornit Horia și lancu? 

Năvălitorii şi coloniştii de mai târziu au isbutit să-și facă sate şi 
cetăţi prin văi şi pe dealuri, În munte însă n'au putut pătrunde decât 


312 | CORNELIU AXENTE 


ca turiști, Salba de sate de pe coastele sau dela poalele nemijlocite ale - 


muntelui au rămas până în zilele noastre curat româneşti. 
Dar Românul nu a trăit numai pe munţi. A trăit în ei, cu ei. 
Sau poate munţii au trăit în el. Vieaţa lor s'a întreţesut clipă cu clipă, 


Românul s'a înrudit, s'a înfrățit cu muntele. Pentru el cutare vârf nu . 


era o ridicătură de stâncă moartă. Muntele trăia și avea un nume. 
Piscul acela era Omul, sau Baba, sau Morarul, sau Bucura, sau Păpușa, 


p 


sau Bătrâna, Nu erau nume date la întâmplare, Baba cu colții știrbiţi ` 


de vânt, nu putea să fie decât Babă. Cine a văzut cum se gătește . 
Păpuşa la răsăritul soarelui, ştie de ce o cheamă așa. Iar colții Mara, ` 
rului macină într'adevăr cerul şi nourii. Nu e mândră Mândra? Nu ` 
e pleșuvă Pleașa ? Nu-ţi vine să te culci pe Laiţa de lângă Negoiul, ` 
când o vezi cum se întinde spre ţara Oltului ? Când urci Bucegii, nu-ţi ; 
vine să iei un furcoiu uriaș și să dai Claia la o parte din drum? ` 
Vânătarea (nu Vânătoarea, cum o numesc greșit turiștii) lui Buteanu nu — 


e vânătă oricât de senin ar fi cerul deasupra ei? 


Şirul lor e nesfârşit: Unghia mare care sgârie cerul, Fedeleșul R 


din care ies mereu aburii unei mămăligi cât toate zilelele, Urechia care 


ascultă șoaptele văii Azugei, Şeaua lepei pe care o fi călărit odată | 


uriașul care a rătezat cu paloșul vârful Rătezatului, Doamnele, cari te 
privesc îmbuibate şi trufașe.,, Şi atâtea, atâtea altele, 


Apoi legendele piscurilor şi văilor. Povestea Rătezatului și a.. 


Bucurei, a Vârfului cu dor şi a Pietrei arse. Puţine sunt scrise, dar 
cine înoptează într'o stână cu baciul sfătos, pleacă a doua zi mai de- 
parte, nu prin munţi cu nume cetite din hartă, ci printre fiinţe, cari 
au fost aevea şi cari — dacă şi-ar potrivi mintea cu cele ce i-a spus 
baciul — poate mai sunt și acum acolo sub cămaşa de piatră. 

, Dar cadrul basmelor noastre? Oare nu se simt mereu de față 
codrul şi stânca ? Siarmă-piatră, Strâmbă-lemne oare pe unde or fi trăit? 

Şi e firesc să fie așa. Cine şi-a încredinţat vreodată vieata unui 
perete de stâncă, drept și năvalnic spre slavă, la poalele căruia pră- 
pastia te cheamă, te soarbe pătimașă, cine a îmbrățișat atunci cu în- 
cordare lespedea, a simţit de bună seamă bătând inima muntelui. Când 
nu ai alt sprijin şi prieten decât o crăpătură sau un colțişor cât o nucă, 
unde să-ţi încleştezi degetele, şi ua prag sau o brână subțire, unde 
să-ţi sprijinești vârful încălțărilor, simţi că stânca începe să trăiască, să 
te primească, sau să te respingă; muntele crește din tine sau tu te 
topeşti în el, Abia atunci ajungi să-l cunoşti, să-l îndrăgești sau să-l 
urăști, Nu mai e lespede. E munte, Muntele tău. Vieaţa ta. Munte, 
așa cum il înțeleg ciobanii. 

Ei nu fac asemenea cățărături din motive turistice ; ei își spânzură 
vieaţa pe brânege sau prin hornuri pentrucă așa e rostul lor. Oaia e 
un copil prost și neastâmpărat. Picioarele subţiri și ochiul lacom după 
un smoc mai proaspăt de iarbă o duc pe unde nu gândeşti. Si-apoi, 
când s'a rătăcit, începe — proasta — să bebăie, Şi ciobanul se duce 
după ea și și-o aduce la turmă. Și nici prin cap nu-i trece că a făcut 
„traversarea feței de apua a peretelui Gălbinelelor“, cum s'ar lăuda 
cu ifose, seara la cabană, turistul, 


COPIII MUNTELUI 313 


Se întâmplă — nu arare — ca să-i alunece opinca și să plece în 
prăpastia, care l-a pândit cu răbdare de când il ştie, Totuşi ciobanul 
nu urăște muntele. Îşi primește soarta senin, pentrucă aşa a moștenit-o 
de pe vremea când nu era Român, ci Dac. 

Aproape de Bătrâna, deasupra Păltinișului am întâlnit mai ani o 
cruce din două ramuri de brad, curăţite de coajă cu cuțitul. Şi același 
cuţit a săpat în braţele crucii cu litere nemeşteșugite o poveste tot așa 
de nemeșteșugit spusă : i 


ACI ŞI-AU PUS VIEAȚA DUPĂ OI PE VREME GREA IONU BUCUR 


M'am închinat şi bradul mi-a spus toată povestea de-a fir a păr, 
Şi-am priceput că nu ascultam povestea lui lonu Bucur, ci a nea- 
mului acestuia de copii ai muntelui, 
CORNELIU AXENTE 


DOUĂ ROMANE DE ION AGÂRBICEANU ) 


Literatura română are astăzi în pr, Ion Agârbiceanu un pove- 
stitor de o fecunditate neistovită, Înaintarea în vârstă, departe de a-i 
scădea puterea de creaţie, i-o intensifică, îi deschide noi perspective, 
îi dă alte tonalități scrisului, îl ridică spre treapta de desăvârșire a 
propriilor sale mijloace artistice. Cu toate că scrisul său curge fără in- 
trerupere de patru decenii, ca o apă care se hrăneşte din resursele 
inepuizabile ale adâncurilor, el ne aduce mereu surprize. O astfel de 
surpriză a fost Amintirile, carte scăldată în lumina blândă și resemnată 
a unei bătrâneţi înțelepte. 

Pe când însă orice lucrare a scriitorilor din capitală este comen- 
tată pe larg de critica noastră, volumele lui lon Agârbiceanu rar dacă 
întâlnesc un ecou palid sau o înţelegere dreaptă. Un volum ca Amin- 
tirile, cu care puţine se pot compara în literatura noastră, doar în pa- 
ginile revistelor ardelene dacă s'a împărtăşit de câteva cronici mai re- 
marcabile. 

Nu e momentul să arătăm acum pricinile acestei atitudini faţă 
de unul din cei mai reprezentativi scriitori români de astăzi. Ar 
trebui să revizuim un proces literar, ale cărui desbateri au început 
în întâiul deceniu al veacului nostru și continuă și astăzi, cu 
destulă intensitate. Ne mulțumim să spunem deocamdată atât că, 
datorită accentului tot mai precumpănitor pe care l-a pus critica noa- 
stră în ultimul timp pe valorile formale, chiar cu prețul sacrificării 
fondului, valori pe care — trebue să o recunoaștem, — scriitorul ar- 
delean nu le-a respectat prea mult, pr. lon Agârbiceanu a fost izolat 
în grupul scriitorilor care nu au „arta compoziţiei“ sau „scriu rău”, 
S'a mai adăugat apoi la aceste capete de acuzaţie atmosfera și uneori 
tendinţa etică a literaturii prozatorului nostru. Criticul român este foarte 
îngăduitor pentru toate aromele și mirosurile, caută chiar esențe exci- 
tante, nu poate suferi insă mirosul de tămâie, Fuge de el ca dracul... 


1) Jandarmul, Buc. f. a. [1940] Editura „Dacia“: „Colecția pentru toată lumea“, 
— Domnişoara Ana, Buc. f, a, Editura Naţională Gh. Mecu. 


314 ION BREAZU 


Ca și când năzuința spre puritatea morală, convertirea pe căile Dom- `: 
nului sau ispășirea păcatului n'ar fi vrednice de zugrăvit Intro operă 
de artă. De bună seamă că se găsesc exemple, în literatura părintelui ` 
Agârbiceanu, în care predica este prea evidentă și prea insistență, sau 
în care procesele sufletești se convertesc cu prea multă ușurință și 
într'un mod nefiresc pe linia poruncilor evanghelice, Alăturea de ace- .. 
stea întâlnim insă destule altele, în care crizele de conștiință şi pro- - 
funda umanitate creștină pentru năpăstuiţii vieţii sunt prezentate cu ` 
o iscusinţă de adevărat maestru, Mai mult decât alți scriitori români, 
Ion Agârbiceanu este apoi inegal, nu numai dela o operă la alta, ci 
uneori chiar în cadrul aceleiași opere, Totdeauna te răsplătește însă - 
cu reale şi puternice satisiacţii estetice, lăsându-ți impresia că te afli: ` 
în faţa unui scriitor de excepțional talent, care nu-și prea bate însă 
capul cu destilarea valorilor lui. . ; 

O astfel de impresie ne-a lăsat și romanul Jandarmul, apărut 
acum doi ani într'una din acele obscure edituri din capitală, despre 
care niciodată nu ştii, cum se înfiripă și ce scopuri urmărește (pe lângă ` 
cele comerciale). leșind de sub tipar în toamna anului 1940, când cum- 
plitul dezastru naţional ne-a smuls într'un mod atât de brutal și de 
neaşteptat din vieaţa tihnită de altădată, îndepărtându-ne preocupările 
dela plăcerile spirituale, spre frontierele ciuntite și fraţii batjocoriţi și ` 
pribeji, cartea a trecut cu totul neobservată. WEN 

Literatura română numără puţine pagini in care iubirea să se 
desfășoare, ca în această aspră povestire țărănească, cu puterea unei 
patimi atât de prăvălitoare, zugrăvită totuşi cu mijloace de o rară 
simplitate, în care realul se pierde în fantastic şi straniu, fără să 
ni se pară acest procedeu — cum se întâmplă adesea — de o valoare 
pur literară, 

In satul maramureșan Vârtopi, apare, într'o dimineaţă, un om 
îmbrăcat în straie nemțești. Streinul acesta, care pune în mare fierbere 
pe Vârtopeni prin apariţia lui misterioasă, nu este altul decât Dumitru 
Bogdan, despre care se știa doar atât că a fost jandarm unguresc, 
undeva, departe, pe unde trebue să fi făcut bani mulţi. El se întoarce 
acasă pentru a deveni iarăși țăran, aşa cum au fost inaintașii lui. Când `` 
a lăpădat hainele streine şi a îmbrăcat portul de acasă, a uimit pe toți 
prin apariţia lui singulară: 

„Era un bujor de Român cum nu se afla altul în sat. Drept ca un brad, dar 
cu trupul vârtos, cu priviri tari, sure ca de oţel, cu mustafa răsucită. Faţa bronzată 
avea linii aspre, intunecate. O paliditate ciudată pătrundea de sub arămiul obrajilor. 
Gura-i părea pecetluită cu o nuanță de strânsoare”. 

În acest portret sumar, dar atât de sigur, stă toată vraja de o 
stranie virilitate a Jandarmului, care are să devină acum „un semn 
greu și negru de întrebare pentru întreg satul”. In deosebi femeile 
sunt turburate de această vrajă. Două din ele vor cădea curând în plasa 
ei, Romanul — sau, mai potrivit, nuvela — nu este altceva decât sba- 
terea acestor două femei in patima tragică pentru Dumitru Bogdan, 

Cea dintâi Veronica, este o nevastă de abia măritată, „sveltă ca 
o viespe, cu ochii negri pătimași, sprintenă ca o suveică“”. lată cum ne 
este prezentată căderea ei în vârtejul pasiunei: 


DOUĂ ROMANE DE ION AGÂRBICEANU 315 


„lute'o seară ducea apă dela fântâna din uliţă. Când simți deodată cofele prea 
grele şi avu seneaţia că i se pironesc în ceafă două cuie inroșite în foc. Puse coiele 
jos, răsuflă din greu și, intorcându-și capul, se uită în urma ei. La a treia casă, dina- 
intea porţii, stătea drept ca un brad Dumitru Bogdan şi o aţintea cu'privirile. Femeia 
infiorată, işi intoarse repede capul, păli ca o moartă și abia mai avu putere să-și ri- 
dice cofele. O spaimă rece îi cuprinse toate mădularele şi, după ce intră în casă, își 
șterse sudorile de pe frunte. 


Işi făcu cruce, spunând parcă in neştire: „Doamne fereşte gi apără”. Apoi 
începu să se închine la icoane, Era singură acasă. Bărbatul încă nu sosi dela plug. 


„Dar, închinându-se, simţi ca o răscolire de foc în tot trupul, în locul spaimei 
de mai inainte. Chipul lui Dumitru i se năzărea mereu. Ce ochi frumoşi și trişti avea | 
Şi câtă patimă în eil 

— Nu, strigă ea tare in faţa icoanelor. M'a privit ca pe o pradă! S'a uitat la 
mine ca un strigoiu care-ţi ia sânge! Nu! 

Şi iar începu să se închine, bătând mătănii: „Doamne fereşte și apără de rău“, 

O durea capul. Işi stinse cărbuni și se spălă cu apa de leac. Zadarnic, Toată 
noaptea s'a svârcolit ca pe jar”. i 

Cu toate încercările ei de a scăpa, Veronica este cuprinsă în scurt 
timp în ghiarele „strigoiului“. Dragostea aceasta însemnează însă pentru 
ea o nouă vieață, care o face parcă mai frumoasă, mai încrezătoare 
în sine. „Acum se desprindea din întreaga ei ființă o mândrie mare, 
Parcă vrea să întreacă cu capul pe toată lumea”, 

Intr'o bună zi, [on Roșu, bărbatul Veronicăi, moare otrăvit cu 
ciuperci, gătite de propria lui soţie. Cum Veronica însăși mănâncă 
din ele, imbolnăvindu-se greu, nimeni nu știe dacă ea a vrut sau nu 
să-şi otrăvească bărbatul, Cu toate că justiția o găsește nevinovată, 
până cătră sfârşitul povestirii, pluteşte deasupra acestei femei bănuiala 
crimei, fapt care măreşte interesul acţiunii. 


A doua femeie care intră în cercul de foc al lui Dumitru Bogdan 
este Catarina, fiica lui Gligor Albu, devenită soţia Jandarmului. Toată 
lumea din sat o invidiază pentru acest succes, Dumitru era bogat şi 
frumos, Nu trece însă o săptămână și începe calvarul tinerei soţii. Jan- 
darmul o bate cumplit, seară de seară. Reîncep ‘relațiile dintre el şi 
Veronica, ce abia se ridicase din boala care era să o ducă o mormânt, 
Dragostea îi îmbujorează însă iar obrajii, o face iarăș „sprintenă ca 
o suveică”, Cu toată această suferință și umilire, Catarina își iubește 
cu patimă bărbatul, „L-ar fi luat de ar fi fost gol ca degetul“, ` 

Suntem în vara anului 1914. Isbucnirea războiului dă alt ritm și 
alt curs povestirii. Jandarmul trebue să plece şi el la unitate, Unul 
dintre cele mai puternice momente ale nuvelei este plecarea aceasta, 
deodată cu ceilalți mobilizați, petrecuţi la gară de întreg satul. Fireşte 
că sunt de față și cele două femei, Catarina alăturea de soț, iar Ve- 
ronica pierdută în mulțime. Dar: ` ` - 

„Când să se urce în tren, Dumitru Bogdan abia se descleștă din brațele Cata- 
rinei și puse picioful pe scară, când din mulțime isbucni un răcnet de groază : 

— Mitre! Mitre! Mitre! za 

Din două sărituri, Veronica fu lângă jandarm, dar se trezi cu Catarina în'față: 

.— Aici ești chien ? Ce ai cu el? 


Catarina era galbenă ca moartea. Gele două femei săriră ca furiile una asupra 
alteia K până să apuce oamenii să le despartă, se despletiră și-și însângerară fețele 
cu vnghiile”, 


316 l ION BREAZU 


i Ceea ce mărește puterea de vrajă a lui Dumitru Bogdan este ` 
tăcerea lui, legată parcă cu șapte peceţi. Până la plecarea în războiu, 
din gura lui nu se aud decât vreo câteva porunci aspre şi scurte, 
iar odată plecat, „parcă l-a înghiţit pământul“. Niciun cuvânt dela el 
pentru cele două femei, nici măcar unitatea nu i se cunoaște, Omare 
parte din povestire nu este decât frământarea Veronicăi și a Catarinei . . 
pentru a-i da de urmă şi a-i smulge un semn de vient, Cea care ti află ` 
mai întâi adresa, este Veronica. Soţia descopere acest lucru, dar cu toată ` 
umilirea și gelozia ei, vine să ceară acesteia adresa. Cuprinsă de furie, ` 
ridică asupra Veronicăi barda să o omoare, Aceasta o copleșește însă, . 


în aşa măsură cu povestea sinceră a dragostei ei, încât braţul îi cade... 
jos, neputincios. „Convingerea cât de mult îl iubește Veronica, mai în-' ` 


grozitor ca ea, o făcu să se simtă, în drum spre casă, ca o femeie ` 
lăpădată, ca o piatră din marginea drumului, ca o sdreanță". 

Trec lunile, trec şi anii și Dumitru rămâne pecetluit în muțenia 
lui, Cele două femei primesc știri vagi despre rănirea lui gravă. O în- 
grijorare mare le cuprinde. Peste sat trece apoi valul războiului și al ` 
ocupaţiei rusești, lăsându-și urmele şi pe gospodăria Jandarmului, care 
apare acum şi mai stranie în pustietatea şi ruina ei, În sfârşit, tot 
Veronica primeşte cea dintâi ştire dela el: o invitaţie la una din 
acele întâlniri nocturne în care s'a mistuit dragostea lor, Ea aleargă 
să-l vadă, cu tot dorul pasiunei sale nemărginite. Găseşte însă un Du- 
mitru cu totul schimbat: un dezertor, care trăiește ascuns prin păduri, 
cu o barbă mare şi cu o tăietură adâncă în frunte, urmele unei răni 
după care a rămas cu minţile rătăcite. El n'a venit acum la o întâl- 
nire.de?dragoste, ci pentru ca, odată pentru totdeauna, să fie lămurit 
de însăşi Veronica, dacă e adevărat sau nu că și-a otrăvit bărbatul 
cu bureți, Tot timpul el a fost chinuit de acestă întrebare, simţea că 
asupra iubirii lor vinovate apasă blestemul unei crime, Acum această 
bănuială a devenit obsesia lui, forma nebuniei lui, căci jandarmul nu 
face altceva decât aleargă prin păduri, întrebându-se care din bureţi 
sunt veninoși și care nu. Toto zi îl descopăr spânzurat în podul 
casei lui. 

Pentru Veronica Roşu, care se simte nevinovată, această acuzaţie, 
venită dela acela pe care-l iubea mai mult decât propria ei vieață, a 
fost o lovitură de măciucă. Ea-l scuipă în faţă și-l pălmuiește, elibe- 
berându-se astfel, încetul pe încetul, în cursul unei boale grele, de 
lanţul patimei sale, Se recăsătorește apoi cu un invalid văduv, cu doi 
copii, redevenind femeie stimată. Fără o suficientă motivare psihologică, 
Catarina, soţia lui Dumitru Bogdan, se scutură și ea de dragostea pentru 
„Strigoiu”, măritându-se, ; 

Nuvela însă nu se termină aici, cum ar ti fost firesc. Autorul 
brodează acum o povestire în jurul casei lui Dumitru Bogdan, asupra 
căreia plutea blestemul păcatului aceluia care a stăpânit-o, Vârtopenii 
nu se încumetă să cumpere această gospodărie frumoasă, în care noaptea 
umblă stabile, iar cânii urlă în jurul ei, umplând de groază întreg satul. 
Dacă Vârtopenii nu au acest curaj, povestea ei nu sperie pe Mărgi- 
neanul Dumitru Oprea, om întreprinzător care vrea să deschidă o pră- 
vălie în sat, Până la urmă acesta răpune stafiile, care nu sunt decât 


DOUA ROMANE DE ION AGÂRBICEANU 317 


inscenări ale Evreilor din sat, ce vedeau în el un concurent. Munca 
îndrăzneață și cinstită a Românului spală păcatul, nu numai de pe casă, 
ci de pe întreg satul, Evreii înșiși sunt nevoiţi să plece din comună. 
„Par'că se ridicase un nor greu de peste sat” -— sunt ultimele cuvinte 
ale povestirii, 
Astfel, după ce nuvela intră dela început întrun ritm încordat, 

care creşte în intensitate prin puterea de analiză și realismul, împins 
uneori până la fantastic, se desacordă în ultimele treizeci de pagini 
şi ia un drum cu totul nefiresc, Într'o nouă ediţie, autorul ar trebui 
să renunțe la acest final şi să revadă unele impurități de stil și gre- 
șeli de tipar, datorite probabil și editorului. Am avea atunci una din 
cele mai puternice nuvele din literatura noastră, 


Ea nu este lipsită de un adânc sens moral, firesc la un autor 
care caută pretutindeni astfel de semnificaţii. Bărbatul care turbură cu 
farmecul lui pe cele două femei, este personificarea însăși a păcatului. 
El are ceva diavolesc în el, Când e gata să facă o crimă din pricina 
iubirii ei, Catarina exclamă: „A intrat dracul în mine!” lar când Ve- 
ronica se eliberează, printr'o boală, care era să o coste vieaţa, de pa- 
tima ei, se întrebă: „A fost om sau diavol?” Când îl revedea apoi ca 
dezertor, are impresia că are înainte un strigoiu. O ţigancă ce îl ob- 
servă, culegând ciuperci prin pădure povestește, cu groază, cum a simțit 
că „a pălit-o aerul iadului... Ochii lui erau căzuţi în două găuri adânci 
şi de acolo ardeau, cum ard noaptea ochii motanului... Trecu pe lângă 
mine în salturi mari, ca o sălbătăciune“,,, 


E evident că preotul Agârbiceanu a voit să zugrăvească aici pă- 
catul cărnii, cu toată puterea lui destructivă, dar și cu farmecul lui, 
aproape iresistibil. Şi a reușit să o facă într'un mod magistral, 


Jandarmul face parte din grupul povestirilor mai lungi, al așa 
numitelor „romane mici“ ale pr, Agârbiceanu, din care mai amintim 
pe Popa Man, Stana şi Dolor. E poate cea mai interesantă zonă psi- 
hologică, din vasta întindere a operei scriitorului ardelean. Celalalt 
roman, Domnișoara Ana, apărut la sfârșitul anului trecut, intră în rândul 
romanelor propriu zise, în care păr. Agârbiceanu a căutat să zugră- 
vească anumite aspecte ale societăţii româneşti, mai ales crizele morale 
ale intelectualilor. Eroina acestui roman, Ana Muja, este o fiică de 
ţăran, care urmează liceul, rupându-se astfel din mediul rural, pentru 
a intra în societatea urbană. Autorul a atins astiel unul din cele mai 
delicate și mai grave procese de adaptare ale societății româneşti ar- 
delene de după războiu: desprinderea femeii din cercul cu puternice 
tradiţii al satului şi încadrarea ei in vieaţa burgheză, uşurinţa morală 
a căreia a dat cu siguranță mult de gândit preotului Agârbiceanu. 
Acest proces nu duce însă, la prozatorul ardelean, la o înfrângere, așa 
cum ne-au obișnuit unii din scriitorii noștri, ci la victorie, mai bine zis 
la fuziunea între fondul sănătos dela ţară, reprezentat prin d-șoara Ana 
şi elementul bun al burgheziei Vechiului Regat, al cărui reprezentant 
este inginerul Dinu Marinescu. Romanul se încheie prin căsătoria, cam 


318 ION BREAŽU 


facilă, cam de film american, a celor doi tineri. Evoluția psihologică a 
eroinei principale este urmărită şi analizată cu o siguranță și pătrundere 
care ne dovedesc incăodată, cât de adânc cunoscător al sufletului ome 


mesc este pr. Agârbiceanu. 
ION BREAZU 


-= 
pan 


„STUDII LITERARE" 


Întâiul volum, apărut în anul acesta al Buletinului Seminarului | 
de Istoria literaturii române moderne dela Universtitatea din Chat. Sibiu?) ` 
cuprinde un material bogat atât în studii, cât şi "o note, documente și. 
recenzii, Vicisitudinele ce-au urmat după „cea mai dureroasă lovitură“ -. 
primită de universitatea clujană în toamna anului 1940, au zădărnicit - 
apariţia lui până o anul prezent şi au silit pe editori să elimine o bună - 
parte din recenzii, note şi documente, ca și bibliografia şi prezentarea : 
revistelor. Volumul, închinat memoriei lui Gh. Bogdan-Duică şi ` 
N. Drăganu, „cei dintâi profesori de Literatură Română la Univer- 
sitatea Românească a Clujului“ este mai mult decât un omagiu. Metoda 
ştienţitică şi minuțioasă, ca şi munca neobosită, care au fost depuse la - 
alcătuirea lui, mărturisesc despre spiritul viu încă al regretaţilor pro- 
fesori la colaboratorii publicaţiei, În prefaţă se precizează astfel această 
metodă: „Obiectul de studiu pe care ni-l propunem este Literatura ` 
română modernă, privită atât în desvoltarea internă a valorilor ei arti- - 
stice şi ideologice, cât şi în raporturile sale cu literaturile străine. Va 
fi deci o revistă de Istorie literară naţională și de Literatură comparată 
pe bază românească, Se va acorda în acelaşi timp toată atenţia pro- 
blemelor referitoare la metodele de cercetare şi se va înfățișa, în lu-. 
mină critică, întreaga mișcare ştiinţifică de specialitate, Faptul acesta 
ne apare cu atât mai indicat astăzi, când cercetarea simte trebuința 
unei orientări nouă și când, smulsă din congelarea pozitivistă, Istoria - 
noastră literară este aruncată din nou pe apele dulci ale impresio- 
nismului, pe care ea a mai plutit pe vremuri (D, Popovici).“ 

Deși planul formal sau extern cunoaşte o diviziune în L Studii, 
IL Note și documente şi III. Recenzii, problemele tratate se întind peste 
tot cuprinsul secolului al XIX-lea, grupându-se in mod organic în jurul 
câtorva momente capitale pentru literatura și cultura românească, în 
deosebi subt aspectul procesului de unificare culturală şi literară între 
Ardeal și Vechiul Regat. 

Volumul se deschide cu contribuţia lui D Popovici: Studii 
franco-române, care proectează noi şi interesante lumini asupra evo- 
luţiei spiritului public din Muntenia post-revoluţionară. Cultura şi lite- 
ratura română din Principatele trezite din letargie la conștiință naţională, 
prin activitatea prodigioasă a dascălilor școalei ardelene, nu şi-ar fi 
putut împlini chemarea fără pătrunderea și asimilarea culturii franceze 
în mediul social boieresc și mai târziu în cel burghez şi popular dela 
orașe, Studiile clasice în privinţa aceasta ale lui Pompiliu Eliade 


1) Studii Literare. Vol. I. Director D. Popovici. Universitatea „Regele Fer- 
dinand 1", Cluj-Sibiu. Tipografia „Cartea românească din Cluj“, 1942. 


„STUDII LITERARE» Aë 


işi găsesc astfel o continuare firească în meticuloasele cercetări istorice 
ale lui D. Popovici. După ce în Ideologia literară a lui Eliade Rădu- 
lescu autorul analizează cu multă sagacitate diferitele resfrângeri ale 
unei ideologii socialiste — utopică, mesianică şi mistică în aceeaşi măsură 
— în formaţia intelectuală, ca şi răsunetul romantismului și al ideologiei 
literare franceze în opera „părintelui literaturii românești“, cu cerce- 
tările de faţă se pătrunde în epoca de după revoluţia din 1848, ana- 
lizându-se activitatea socială, culturală şi poetică a unor profesori şi 
ziarişti, membri ai coloniei franceze din Bucureşti, Documentaţia se 
scoate din ziarele și revistele franceze și românești, care au apărut la 
București între 1848—1870, ca: Journal de Bucarest, Buciumul, La 
Voix de la Roumanie, Le Courrier de Bucarest, Românul, Naţionalul, 
Atheneul Român I, Le Moniteur Roumain etc. Trecând mai sumar 
peste ciudatul Vaillant Dn pensionatul căruia învățase carte franceză 
L Ghica şi Gr. Alexandrescu), a cărui Epoptică : „vederea cuvântului 
ceresc şi pământesc“ nu este decât tot un răsunet al romantismului 
vremii și — după modesta noastră părere — nu a putut avea alt merit 
decât să încurce și mai mult capetele și, alături de elucubraţiile similare 
ale lui Eliade — să creeze și să alimenteze un climat spiritual în evo- 
luţiune și fermentare, necesar poate într'o epocă de prefaceri şi răstur- 
nări sociale și culturale ; ca şi peste profesorul de greacă Fr. Robin 
cu cele opt rădăcini ale sale: Octo rizie ou le grec réduit à huit racines, 
autorul se oprește şi analizează mai pe larg opera lui Ulysse de 
Marsillac, „profesor la Universitatea din București, redactor al unor 
ziare foarte răspândite şi istoric al armatei române“, și a celui 'mai 
credincios dintre colaboratorii acestuia: Ange Pechmâja, „polemist 
cu nerv şi poet cu reale însușiri“. 
n ce privește pe primul, se stărue mai ales asupra rolului său 
de popularizator al literaturii franceze printre Români, de sigur aspectul 
acesta fiind cel mai important, pentrucă mai folositor, pentru literatura 
noastră. U. de Marsillac atât în lecţiile şi conferințele sale, publicate 
în volum, cu titlul Leçons de littérature, Bucharest—Paris, 1859, cât 
şi în cronicile publicate în „La Voix de la Roumanie“, se ocupă de 
scriitorii vremii: Dumas, Sue, Beauvoir, Jean Reboul, pe care, șampion 
întârziat al clasicismului, îi repudiază, dar „dă unele pagini pline de 
înțelegere despre anumiţi scriitori ai zilei sau din trecutul apropiat: 
Voltaire,. Nerval, Chateaubriand, Benjamin Constant, M-me de Staël, 
George Sand, Jules Sandeau, Lamennais, Michelet, Sânancourt, Vigny, 
Musset, Balzac, Brizeux, Karr, Renan”. În conferințele dela Atheneu 
vorbește despre teatrul lui Molière, Dintre toţi scriitorii o atenţie par- 
ticulară acordă lui Lamartine şi V. Hugo. Judecăţile sale critice sunt 
sprintene și spirituale și dovedesc un gust sigur, ca de ex. cea despre 
Les Misérables :* „c'est Les Mystères de Paris, plus le génie". Are 
observaţii judicioase şi în legătură cu literatura populară și cu obiceiu- 
rile românești. „Ne cherchez pas trop de sens en ces mâlopâes naives, 
ce n'est guère qu'une façon de mieux marquer le pas“ sau: „Ce sont 
lă des choses intraduisibles, car elles n'ont de sens que par l'harmonie 
des onomatopées qu'on y emploie”, notează el în legătură cu meca- 
nica armoniei dansurilor populare în La fête de Moși et les danses 


320 P. DRĂGHICI 


roumaines (Le Moniteur Roumain, Ill, nr. 153), Şi când se ocupă cu 


literatura românească a timpului, ca s. ex, cu teatrul lui Alecsandri sau 


al lui Pantazi Ghica, pe care fi critică uneori, verva sa galică, com- 
bativă şi caustică, se drapează în elegante formule de politețe, 

Ange Pechmâia, fără să aibă orizontul larg şi formația critică şi 
literară a lui Ulysse de Marsillac, este interesant ca poet francez pe 
pământ românesc și, mai ales, pentru încetățenirea la noi a poeziei lui 


Baudelaire. El se declară partizan al concepției idealiste în artă, pro- ` 
fesată de Baudelaire: „L'artiste, le vrai poëte, ne doit peindre que ` 


selon qu'il voit et qu'il sent“, şi este printre cei dintâi care adoptă 


accentul baudelairian. Totuși, îl interesează și realitățile românești, când - 


găseşte prilej pentru unele „jonglerii spirituale“, ca s. ex, sfatul în legă- 


tură cu descrierea străzilor bucureștene ` O Dembovitza, fleuve urbain, ` 


— Prends un bain. (La Voix de la Roumanie, IL De asemeni tradu- 
cerile sale din poezia populară românească sunt realizate cu multă artă 
(Mioriţa), iar alteori prevestesc în chip straniu unele poezii argheziene 
“din „Flori de mucegai“, Astfel este Un drame, traducerea unei balade 


populare auzită dela o servantă din Transilvania, pe care o analizează ` 


cu multă fineţe și care cuprinde versuri de un crud realism, ca urmă- 
toarele. Le reproducem pentru comparaţie atât în franțuzește cât şi 
în transcrierea cu caractere fonetice franțuzești a originalului. Asasinul, 
un tâlhar de codru, după ce-și ucide soţia, anunță cu cinism omorul, 
soacrei sale : 


— „Ma petite belle-mère, Schtiou netză fiika ta 

„Veux-tu voir ta fille chère La oun stogolian de greou 

„Qui repose sur un tas La oun sîndje poune în breou 
„D'herbes épaisses... là-bas, - La o rojina de iarba 

„Tout près d'une vieille souche, La oun sindie poune în barba... 


„Sanglante jusqu'à la bouche, 
„Contre une meule de grains, 
„Pleine de sang jusqu'au reins... 


Epoca literară studiată de D. Popovici este poate cea mai trecută cu 
vederea de istoricii literari ai secolului al XIX-lea. În răstimpul acesta 
de după revoluția dela 1848 şi până la Junimism, pătrund în literatura 
noastră pe diferite căi, uneori cu întârziere, alteori cu'n sincronism 
surprinzător, teoriile şi operele diferitelor școli, curente și maniere lite- 
rare din Franţa sau din Occident, în genere însă prin filieră franceză. 
Această penetraţie, decisivă pentru formarea spiritului public al scrii- 
torilor şi al lumei culte, se datorește uneori capriciului modei, dar 
alteori ei unor. factori mai complecși de natură politică (v. s. ex. atitu- 
dinea literară a lui U. de Marsilţac sau Ange Pechmâja în funcție de 
Napoleon III), temperamentală, în genere psihologică, care făcând parte 
din componenţa structurii intelectuale, a influențat gustul estetic şi 'n 
consecinţă selecţia literară a emisarilor ideologiei franceze în Principate, 
Printre aceştia Ulysse de Marsillac şi Ange Pechmâja atât prin orien- 
tarea vastă, cât și prin multilateralitatea interesului şi a activităţii de 
conierenţiari şi ziariști de mâna întâia deţin un rol principal, Sunt inte- 
resante sugestiile ce se desprind pentru studierea procesului de creaţie 


„STUDII LITERARE" 321 


al scriitorilor noştri prejunimiști, mari și mărunți, din cunoaşterea şi 
asimilarea operelor literare franceze, prezentate și analizate de ei. Printre 
altele oare beţia de cuvinte, forma fără fond, declamaţia patriotică și 
confuzia dintre social şi literar nu sunt oare deviații ale concepţiei 
despre menirea scriitorilor, luptători sociali, așa cum reiese şi din pro- 
tesiunea de credință a lui U. de Marsilac? — „Ah! je comprends 
ainsi la mission de l'écrivain politique. Je comprends les âpres bon- 
heurs de la lutte quand on combat pour une conviction sainte et que 
l'on est porté sur le bras d'un peuple qui applaudit à vos efforts et 
qui sèche avec ses mains calleuses, bânies par le travail, le sueur qui 
vous vient au front!“ (La Voix de la Roumanie, I) — 

Critica prea aspră a lui Maiorescu va trebui revizuită, pe de altă 

arte vor trebui abandonate și multe prejudecăţi care persistă încă, 
inte adevăr U. de Marsillec, ca și de altfel, însă într'o măsură mai mică, 
Ange Pechmâja, se călăuzeau în judecăţile lor literare de codul idealist 
al clasicismului, pe care-l aplicau atât în raport cu scriitorii francezi, 
cât şi cu cei români. Contestând realismului ca și inspiraţiei politice 
în literatură orice valoare, ei anticipau oareșcum activitatea critică a 
lui Titu Maiorescu, Dar D. Popovici pare a-și rezerva privirea sin- 
tetică pentru mai târziu, mulțumindu-se deocamdată cu indicații: „Datele 
concentrate aici ne arată că profesorul trancez aducea o reală curio- 
zitate pentru literatura zilei, dar că în analiza ei se lăsa condus încă, 
într'o largă măsură, de codul literar clasic. Pe linia aceasta el se în- 
tâlnia cu unul dintre spiritele române de elită ale timpului, Alexandru 
Odobescu. Luptând pentru păstrarea tradiţiei, pentru înlăturarea cru- 
- dităţilor realiste şi a preocupărilor politice din poezie, el mergea pe o 
cale pe care în urma lui, avea să se îndrumeze și să recolteze mari 
succese Titu Maiorescu, Activitatea literară a acestuia, anticipată pe 
plan teoretic, se dovedește astfel anticipată și în ordinea luptei pentru 
literatură.“ 

Cu studiul lui L Verbină: Aspecte din lupta junimistă în 
Transilvania, preocupările literare trec asupra unei perioade mai bine 
adâncite de specialiști, În același timp problema se deplasează spre 
Transilvania, ceace era firesc pentru o revistă de specialitate a Univer- 
sităţii ardelene. 

Junimismul, direcţia nouă, a avut să întâmpine multe dificultăți 
de răspândire în Transilvania, „cetatea păzită a latinismului, unde cu- 
vintele lui T. Cipariu erau urmate cu sfințenie“, (I. Breazu,) Din destul 
de bogata bibliografie a chestiunii documentatul studiu al lui I, Breazu, 
Literatura Tribunei (Dacoromania, VIII) fixează cauzele şi căile de 
pătrundere ale noilor idei, El distinge în primul rând puterea și pri- 
ceperea de organizare ale lui T, Maiorescu şi L Negruzzi, care au știut 
prin tactul şi strategia lor să capteze pe ardelenii cei mai talentaţi, câşti- 
gându-i pentru programul revistei şi publicându-le scrieri în coloanele 
ei. Cam tot acești talentaţi intelectuali erau şi agenţii harnici şi devo- 
taţi, prin care se răspândea revista în Ardeal: profesorul I, Meşotă la 
Brașov, Ion Slavici la Arad şi Oradea, iar Il. Puşcariu la Sibiu. O altă 
cale de pătrundere a Junimismului a fost apariţia Zribunei și activitatea 
lui Slavici la Sibiu, Societăţile de lectură din diferitele orașe ardelene : 


6 


E 


322 P. DRĂGHICI 


A i 
Blaj, Beiuș, Satu-Mare, Oradea, Orăştie, Caransebeș, Braşov, etc. au: 
fost focare de răspândire mai ales printre tineret. Reluând problema: 
în buletinul de care ne ocupăm, I. Breazu aduce noi contribuţii în: 
legătură cu „L Rolul lui I, C, Bants la „România Jună“ din Viena“ și. 
all. Titu Maiorescu şi studenţii dela „Petru Maior”, e? 
Studiul lui I. Verbină adaogă un factor psihologic, de natură sen- 
timentală. Răspunzând afirmațiilor interesate ale cercetătorului maghiar ` 
L. Gâbl-Gâldi că „şefii spirituali ai Junimei, T. Maiorescu și I, Negruzzi -; 
au dus o luptă de exterminare împotriva valorilor din Ardeal și s'au. 
opus participării elective a Ardelenilor la renașterea României”, autorul, ! 
reuşeşte să demonstreze prin noi cercetări, că departe de a ofensa pe: 
Ardeleni şi de a-i elimina din renașterea culturală, redactorii dela „Con-: 
vorbrii“” au arătat cea mai frăţească solicitudine pentru talentele tran- 
silvănene, atacurile lor adresându-se mai mult contra etimologismului: 
exagerat, care de altfel slăbise în Ardeal. Însuși Maiorescu, răspunzând 
lui Ar, Densuşianu (Conv. Lit, III), se consideră dator a arăta că din 
cele 41 poezii rele date ca exemplu în studiul „Despre poezia română“ 
numai 3 sunt extrase din „Versuinţii români“, compilate de studenț 
orădani. Dar mai mult decât Maiorescu au contribuit Alecsandri şi L 3 
Negruzzi la îmblânzirea şi captarea spiritelor, primul prin prestigiul său $ 
de prinţ al poeziei, iar al doilea prin comunicativitatea și tonul amabil `; 
al redactorului de revistă. și prin înleznirile făcute la abonamente. Chiar ` 
şi din polemicile cu fruntaşii ardeleni: S. Bărnuţiu, T. Cipariu şi Ar, ` 
Densușianu, autorul desprinde pasagii din care se întrezărește o firească ; 
tendință spre înţelegere de ambele părți ale Carpaţilor, Nici „idealismul `: 
estetic al lui Maiorescu și al Junimii în general“ nu a fost un obstacol ` 
pentru „integrarea literaturei române din Ardeal în viaţa literară de 
peste Carpaţi”. 5 
Cu scriitorii ardeleni, care au publicat la „Convorbiri“ se ocupă 
L Verbină în partea a doua a studiului. Exceptând pe Slavici (a cărui 
activitate a fost studiată de alții), se arată valoarea de scriitori a lui ` 
Miron Pompiliu, a lui Ioniță Scipione Bădescu, L Popp Florentin şi 
Ar, Densuşianu. În concluzie se mai adaogă o cauză pentru expli- 
carea atitudinii conciliative dintre Junimiști și Ardeleni, împrumutată 
din sinteza lui D. Popovici: La littérature roumaine en Transylvanie 
au dixneuvi&me siècle, ceea ce ne pare de prisos pentru plenul stu- 
„diului, După ce se citează cuvintele pline de căldură ale lui Iosif 
Vulcan (Familia, 1867) despre năzuinţele şi bucuriile comune ale fra- 
tilor, cuvinte cari premerg numai cu puţin apariției Convorbirilor, autorul 
sintetizează astfel: „Încetăţenirea ideologiei junimiste aici (in Ardeal) a 
cunoscut totuşi unele impotriviri. Acestea sânt înse inerente progre- 
sului adevărurilor exprimate direct și ironic, aşa cum făcea Titu Maio- 
rescu, Dar criza anunţată de articolele sale, acută în numeroase mo- 
mente, n'a dăinuit mult, Hotăritoare pentru soluţionarea ei a fost acti- 
vitatea lui lacob Negruzzi, care a năzuit, într'o mai mare măsură decât 
colaboratorii săi, să întreţină în Ardeal cultul valorilor junimiste, iar 
la laşi să creeze o atmosferă prielnică manifestării talentelor ardelene, 
De altfel Bucureștii lucrau în aceeaşi direcţie şi în vederea unui ţel 
asemănător cu cel al Junimii: unitatea spirituală românească, Sub in- 


bă 


„STUDII LITERARE“ 998 


fluenţa conjugată á celor două capitale, București şi lași, în Transilvania 
românească începe o nouă eră de propășire intelectuală şi socială, 
Concepţia de viaţă culturală şi socială a Occidentului ajunsese să pă- 
trundă adânc în ţările de peste Carpaţi și era firesc ca Românii din 
Transilvania să caute acolo pulsul occidental, pe care, în cunoscutele 
împrejurări, nu-l puteau găsi în ţara lor,“ 

Duiliu Zamfirescu- şi Transilvania se întitulează amplul şi docu- 
mentatul studiu al lui |. Breazu, pentru care materialul informativ 
este cules din operele scriitorului, din revistele şi ziarele vremii și 'n 
genere din literatura şi desbaterile literare dela sfârşitul secolului trecut 
și din prima decadă a secolului nostru: momentul semănătorist, al 
Luceafărului, a treia etapă deci din evoluţia literaturii ardelene în se- 
colul al XIX-lea. Pe o scară vastă autorul reconstitue atmosfera literară 
şi culturală din Ardealul de-atunci, mai ales prin reacţia scriitorilor şi 
a publicului mare, faţă cu diferitele atitudini, mai târziu atacuri ale 
romancierului aristocratic „iubitor de sine şi vano-glorios“, cum se 
numește el însuși, l 

Studiul se compune din două părți. În prima parte se arată cum 
a ajuns să-l preocupe pe D, Zamfirescu problema Transilvaniei și se 
analizează opera sa din acest punct de vedere. Interesul său pentru 
Transilvania se trezeşte probabil prin anii 1882, când se afla în redacţia 
ziarului România liberă, al cărui redactor-şef era Dimitrie Laurian, fiul 
istoricului şi filologului latinist August Treboniu Laurian, Pe urmă îl 
găsim colaborator la Familia, cu cronici rimate și schiţe, Tot cam pe 
atunci trece frontiera pentru prima dată, dela Slănicul- Moldovei și vizi- 
tează Satu-Mare. Originea latină a neamului este puntea de legătură 
între boierul, mândru de descendența noastră romană şi Ardelenii, al 
căror crez național şi dârzenie ne 'nduplecată se intemeiau pe aceeaşi 
descendență. Şirul motivelor literare în legătură cu Roma datează dela 
-nuvela Sirăbunii noştri, „care se petrece între întâiul și al doilea răz- 
boiu dacic“, Mai ales faţă de împăratul Traian autorul mărturiseşte 
o mare admiraţie. „Timp de 15 ani am trăit la Roma, adorând pe 
Traian“, — scrie el în prefața la ed. V a romanului Viaţa la fară, iar 
lui I. Negruzzi îi scrie următoarele rânduri, după instalarea sa la Roma, 
la legaţie : „Eu singur râd câteodată de aceastâ flacără sfântă, care 
mă încinge ca pe îraţii gheghincolo, dar iar zic: se vede că, cu toată 
aparența mea nu sunt aşa de blazat, sau poate tocmai pentrucă sunt, 
aceste rămășițe puternice și măreţe nu mai au nimic ridicul şi banal 
la Roma”. Rezervele zeflemizătoare faţă de exagerările latiniste, însu- 
site din contactul cu Junimiştii, dispar însă cu vremea, „Flacăra sfântă 
îl încinge tot mai mult până devine o convingere estetică și politică, 
temeiul patriotismului său.” 

Realizarea acestei convingeri estetice o urmăreşte I Breazu în 
opera scriitorului, atât în partea ideologică, cât și 'n creaţiile sale : Lydda, 
romanul Îndreptări și poemul Miriţă. Cum era natural pentru iubitorul 
de blazoane D, Zamfirescu, mai ales puritatea sângelui și mândria de 
rasă îi sporesc entuziasmul, pe care-l justifică mai târziu şi prin diferite 
teorii, Ultimele se menţin stăruitor, până 'n celebrul discurs academic, 
rostit la 1909. Fără ele nu poate îi înţeleasă nici geneza romanului 


324 E DRĂGHICI 


Îndreptări din ciclul Comăneștenilor. Pentru a se documenta el intre- 
prinde o călătorie în Ardeal, în vara anului 1901, cu care ocazie vizi- 
tează Sibiul, Săliştea, Poiana Sibiului și „străbate provincia până la 
Arad“, Dintre figurile întâlnite pe parcursul itinerarului își schiţează 
unii eroi secundari ai romanului: „Ei intră uneori în roman doar cu 
numele schimbate. Mitropolitul dela Sibiu, pe care tânăra pereche îl 
vizitează, este de bună seamă loan Meţianu: „Un bărbat încă voinic, 
de statură mijlocie, alb ca zăpada, cu părul lung aruncat pe spate, cu 
fruntea înaltă, cu un aer original de vioiciune și tinereţe pe care i-l 
dă nasul aşezat în mijlocul figurii, ca o pălărie pe o ureche.“ Proto- 
popul Stamate din Săliște, cu soţia sa Lena, sunt părintele Drop cu 
soția, iar notarul Zgurea nu este altcineva decât popularul notar Henţ, 
al cărui bust se ridică astăzi în parcul acestui sat fruntaş. Mai mult l-a 
impresionat acesta, deoarece şi reușește să facă din el una din puţinele 
figuri vii ale romanului: tipul notarului ardelean, părinte al comunei, 
care ştie tot ceea ce se întâmplă în fiecare familie, plin de nepoți, veri, 
fini și alte rubedenii, și totuşi burlac prin definiţie, iubitor de trai bun, 
plin de o energie bonomă. Păcat că D. Zamfirescu îi pune în gură 
teoriile sale despre originea noastră latină, care îi dau uneori un aer 
savant nefiresc,” 

Partea a doua a studiului se referă la polemicele dintre Duiliu 
Zamfirescu și scriitorii din Transilvania, care culminează cu discursul 
Poporanismul în literatură. Se analizează pe larg diferitele faze ale 
acestei polemici : rezervele față de Slavici, lauda la început şi pe urmă 
contestarea lui |. Popovici-Bănăţeanul, critica față de Coșbuc, precum- 
şi replicele lui Slavici, Chendi şi Oct. Goga dintre ardeleni, T. Maio- 
rescu şi M. Dragomirescu dintre cei din vechiul Regat, Interesant pentru 
subiectivismul şi vanitatea jignită a scriitorului este felul cum își schimbă 
părerile despre limba și 'n genere forma de exprimare a ardelenilor. 

Italia aproape uitase de exagerările latiniste, ca mai târziu să nege 
orice valoare limbei și stilului scriitorilor transilvăneni, Mai ales nedrept 
apare faţă de Slavici şi Coşbuc, care își însușiseră punctul de vedere 
junimist despre o limbă comună, general românească, idei împărtășite 
şi de D. Zamfirescu, 

Meritul studiului lui I. Breazu trebue căutat mai ales în expu- 
nerea obiectivă, strict știenţilică a faptelor, din care se desprinde con- 
cepția de vieaţă şi psihologia de clasă ale lui D. Zamfirescu. Admirând 
din afară virtuțile strămoşeşti şi rasa pură din Transilvania, el a fost 
departe de-a înțelege mentalitatea de aici şi atunci, când i s'a impărut 
că poporanismul scriitorilor ardeleni nu mai corespunde idealurilor sale 
estetice, conservative și aristocratice, a deslănțuit o pătimașe discuţie, 
fertilă de altfel pentru literatura timpului și pentru clarificarea pozi- 
țiilor : „Cu idealul lui energetic și optimist, ar fi fost firesc ca D. Zam- 
firesc să simtă o apropiere de scriitorii contemporani ai Transilvaniei. 
Cu o viziune epică şi realistă a vieţii — ei se inspirau mai degrabă din 
partea epică a folclorului, decât din cea lirică, cum credea Zamfirescu 
— acesti scriitori au adus doar cel mai autentic val de energie pe care 
l-a cunoscut literatura românească până atunci. Nu numai că nu i-a 
înţeles însă, dar i-a atacat cu toată puterea, fiindcă vigoarea acestora 


ERD 


„STUDII. LITERARE“ 325 


venea din straturile de jos ale ţărănimii, față de care, cu firea lui 
aristocratică şi conservatoare, reacționară chiar, a simţit totdeauna o 
repulsiune aproape fizică,“ 

Dar cercetările autorului depăşesc, prin judicioasa analiză a unor 
aspecte din opera lui D. Zamfirescu, preocuparea pur istorică, lămurind 
parţial geneza și procesul ei de creaţie, Prin aceste analize se relie- 
iează indirect și unele procedee și merite de tehnică literară, cărora 
nu li se acordase destulă atenţie. 


În afară de cele menţionate, volumul mai cuprinde un studiu de- 
spre Al Beldiman, traducător al Odyseei, de N. Lascu, care publică 
gi ua fragment din manuscrisul păstrat în biblioteca Bruckenthal din 

ibiu, 

La rubrica Note şi documente O. Boitoș publică Memoriile lai 
George Barițiu, însoțite de consideraţii erudite despre datarea, natura ` 
şi valoarea lor. Ele sunt păstrate în arhiva Astrei şi au titlul Însemnări 
din viafa mea căsătorită (1841--1856). Deşi nu aduc contribuţii noi 
la biografia lui, așa cum a scris-o C. Diaconovich, ajută totuși la de- 
senarea sigură a profilului său sufletesc. Detalii interesante se găsesc 
referitor la călătoria întreprinsă de el în Apus: Elveţia, Germania, 
Franţa, Belgia şi Olanda, în căutarea unor mașini pentru instalarea 
fabricei de hârtie din Zârnești și referitor la scârba sutletescă de care 
se lasă cuprins în 1856 după conflictul cu mitropolitul A. Șaguna: 
„Toată viaţa mea dela 1836 încoace, de când am ieşit mai cu dinadinsul 
în lumea practică, a fost numai o luptă continuă, fără rost, făr' de 
repaos, încordată, gonită şi forțată de împrejurări fatale, grele, cât şi 
de oameni răi; iar anul 1856 se părea că voește, ca şi a. 1848/9, să 
mă răpună cu totul, Procesul și scârbele cu Șaguna mergeau înainte. 
Gazeta luase oricum lovitură ameţitoare ; redactorul ei își pierduse firul 
şi căuta ajutor pe unde nu era nicidecum. Cu fabrica stam rău preste 
măsură: lipsă de bani; iară mai vârtos reința unor oameni și groasa 
stupiditate a altora mă ţinea pe loc întru toate lucrările mele.“ 

Tot acolo L Verbină publică trei comunicări despre G. Panu 
şi T. Maiorescu, O dare de seamă germană despre traducerile lui Ior- 
dache Slătineanu şi Dela Pfennigmagazin la Foaia Duminecii şi Icoana 
lumii, iar O, Scridon despre Revista Română şi George Barițiu. ` 

Recensiile semnate de C, Daicoviciu, E. Tudoran, Pia 
Gradea și în deosebi de D, Popovici trec în revistă literatura 
de specialitate apărută în ultimul timp. Ele sunt scrise întrun spirit 
obiectiv-ştienţitic, dar în același timp critic și vioi, | 

Mănunchial de studii adunate în buletinul Seminarului de istoria 
literaturii române moderne se adresează evident in primul rând spe- 
cialiștilor, atât celor pământeni, cât şi celor din afară. Revista are o 
deosebită valoare ştienţifică prin: 1. bogata, documentata şi precisa 
informație; 2, prin sugestiile ce se desprind pentru o istorie a litera- 
turii, mai ales cu referinţe ardelene. Sunt fapte și idei care fecondează,; 
3, însfârşit prin organizarea şi gruparea materialului în jurul câtorva 
chestiuni de prim interes pentru'cultura și literatura noastră modernă. 
Publicaţie în spirit occidental, obiectiv-ştienţific care onorează în egală 


326 E RUSMIR 


măsură pe directorul și colaboratorii ei, ca și Universitatea Clujană, 
Prin astfel de opere se legitimează justele noastre aspirații şi se face 
cea mai eficace propagandă pentru străinătate, l 

P. DRĂGHICI 


ANTON MARCHESCU, GRĂNICERII BĂNĂŢENI ŞI 
COMUNITATEA DE ANERE 


Prin contribuţiunile istorice şi juridice, adunate cu multă sârguinţă ` 
ani de-a-rândul, întrun volum de peste 600 pagini, d-l Marchescu, | 
ridică vălul uitării deasupra unei părți de peste patru secole din istoria | 
Banatului, Rolul de căpetenie, în această perioadă sbuciumată, îl joacă 
poporul român, care și-a vărsat sângele din belșug pentru apărarea 
— în primul rând — a gliei străbune, apoi a hotarelor imperiului au- . 
striac şi a creștinătății, contra puterii semilunei. 

D-1 Marchescu îşi începe studiul său cu anul 1538. Atunci au 
început să se închiege cele dintâi organizări de confinii militare puse 
în serviciul împăratului Ferdinand I, compuse din refugiații din Balcani, 
în vederea apărării graniței de miazăzi a imperiului, contra Turcilor, ` 
Cele dintâi cuiburi de confinii militare, au luat fiinţă în Slavonia, apoi 
în regiunea Sichelburg, Gorianzberg, iar mai târziu s'a întemeiat cetatea . 
Carlstadtului, apoi confiniile militare dintre Una și Kulpa, care la anul 
1704 au devenit confinii independente, sub numele de continiu banial 
(Banal Grenze). 

Brâul de apărare al graniţei imperiale se alungește tot mai mult 
spre răsărit, pentru a impiedeca puterea semilunei de a se întinde în 
Europa. La anul 1690 se constituie confiniul militar sava-dunărean şi 
tisa-mureşan. ÎInfiinţările acestor confinii militare sau făcut în bună 
parte și din Românii refugiaţi din Balcani de sub jugul turcesc. O 
parte din refugiaţi au fost colonizați definitiv la anul 1698 între Dunăre 
şi Tisa. 

O nouă etapă a apărării graniţelor imperiale spre Est a fost exe- 
cutată la anul 1763, prin înființarea coniiniului militar transilvan, După 
retragerea Turcilor din Bănat (1716), s'a început organizarea acestei 
provincii de către comandantul general Mercy, iar la anul 1747, după 
desființarea confiniului militar tisa-mureșan, s'a hotărit o delimitare nouă 
pentru un confiniu militar la Sud, de-a-lungul Dunării, Realizarea unei 
unităţi noui de apărare a graniței de Sud, a întârziat să se producă, 
din cauza lipsei de încredere a imperialilor față de populaţia băștinașă, 
El a luat fiinţă abia după ce veșnicul pericol turcesc a devenit imi- - 
nent și după ce paza făcută de milițieni na mai putut asigura o se- 
curitate deplină a granițelor, Astfel, la anul 1765, ia naștere regi- 
mentul confiniar german bănăţean, la anul 1766 regimentul iliro-bănă- 
tean, iar la anul 1768 regimentul coniiniar român-bănăţean, care 


1) Contribuţiuni istorice şi juridice, Tipografia Librăriei Diecezane, Caransebeş, 
1911 


ANTON MARCHESCU, GRĂNICERII BĂNĂŢENI ŞI COMUNITATEA DE AVERE 327 


completează lanţul confiniar de apărarea imperiului austriac, lanţ, 
care se întinde de-a-lungul frontierei dela Adriatică până în Banat. 


Incepând cu anul 1538, cei dintâi paznici ai graniţelor, consti- 
tuiți în confinii militare pentru apărarea hotarelor contra invaziilor tur- 
cești, au obţinut în schimbul serviciului militar, anumite privilegii dela 
Curtea din Viena. Se naște un raport de drept între stăpânitori și an- 
gajați, care raport evoluiază în decurs de patru secole, trecând prin 
etape interesante şi pline de învățăminte pentru noi. Legislatorul şi pu- 
terea executivă se amestecă adânc în ființa noastră ca neam, lăsând 
urme care n'au dispărut nici astăzi din aceste regiuni, rămânând ca 
un caracter aproape ereditar, al poporului român de pe fosta graniţă, 
câştigat în urma mediului şi educaţiei specifice. De sigur că eugeniștii 
vor da alarma, spunând că aceea ce individul câștigă prin educaţie, 
este un bun personal, fără ca să se transmită ereditar, dar s'ar prea 
- putea că, anumite metode educative și anumite legi în mod indirect 
— fără să știe poporul român despre aceasta și nici legislatorii — să 
fi contribuit la virtuțile capitalului biologic de pe graniţă. Întradevăr, 
s'a făcut în ultimul secol o selecţie a valorilor ereditare calitative. Au- 
toritatea militară — pentru şcoală, corpul ofițerilor, conducătorilor dela 
sate, preoții, învățătorii, primarii, capii de tamilie ai comuniunilor — 
nu alegea decât oameni de ispravă, care la rândul lor au ştiut să con- 
ducă poporul. Numai aşa se explică atâtea fapte vitejești ale soldaţilor 
grăniceri, atâţia ofițeri cu stat personal excelent şi emanaţi de pe aceste 
meleaguri şi un popor român așezat pe graniţa de Sud a Banatului, 
care și astăzi ne pune în uimire prin calităţile sale biologice, fără pe- 
reche. Ce farmec miraculos se scurge şi astăzi în vinele grănicerilor 
lui Traian Doda și a Gen. Drăgălina dela Caransebeș, până în Țara 
lui Coșbuc. Toţi sunt oameni disciplinați, caractere de bronz, viteji, 
plini de mândrie, muncitori, harnici, Omenia este încarnată mai pro- 
nunțat în aceşti oameni, cu fizic și psihic extrem de sănătos, Acesta e 
şi specificul lor, în cadrele neamului nostru, 


Istoria Graniţei scrisă cu multă competenţă de d-l Marchescu, ne 
desleagă acest tâlc al specificului grăniceresc. Ea merită să fie apro- 
fundată de istoricii, sociologii, juriştii, economiștii, legislatorii, educa- 
torii noştri și de orice Român, care ar dori să contribuie la îndepăr- 
tarea multor neajunsuri în ţara noastră. Vor putea mulţi să vadă din 
ea că, elementul român, bine dirijat şi valorile lui intelectuale, apre- 
ciate la justa lor valoare, ne dau un capital biologic de mare valoare, 
în amalgamul neamurilor din Europa. e 

Niciodată poate, în cursul istoriei noastre, fără să ştie foștii 
stăpânitori de ieri, n'au activat mai intens în decurs de patru secole - 
în domeniul eugeniei poporului român, de pe fosta graniță de Sud, 
decât în acest timp, punându-se valorile calitative, bineînțeles în ser- 
viciul imperiului lor. Prin această metodă şi-au crescut generali de ori- 
gină etnică română și alți conducători de mare valoare în dirijarea sta- 
tului, iar pentru poporul de jos, au procedat în chestiunea conducă- 
torilor la fel, Aşa se explică ascensiunea foarte rapidă a fiilor de gră- 
niceri cu aptitudini excelente, până la cele. mai înalte. posturi, în co- 


428 ILIE RUSMIR 


` mandamentele lor militare şi civile. In ce privește problema agrară, 
indivizibilitatea pământului dat familiilor comuniunilor, după toate 
legiuirile care s'au făcut, a trecut prin etape interesante, având reper- 
cusiuni adânci asupra structurii intime a poporului român de pe acest 
teritoriu. Conducătorii au fost preocupaţi de problema comasării, in- 
divizibilităţii acestor "pământuri şi urmările fărămiţării lor. Această la- 
ture cu urmările ei sociale, încă va trebui pusă în lumină, pe baza ` 
datelor şi inventarului făcut de d-l Marchescu, în special ne va in- 
teresa laturea denatalităţii în Banat, în legătură cu problema agrară, 

Iată de ce, am crezut că lucrarea „Grănicerii Bănăţeni“, scrisă 
de d-l Marchescu, trebue trecută pe răbojul unei reviste de prestigiul 
Transilvaniei, pentru ca să fie citită de toți cărturarii și conducătorii 
poporului român!) 

ILIE RUSMIR 


1) Vom reveni asupra acestei importante lucrări. Redacţia. 


ÎNSEMNĂRI 


GHEORGHE SION 


D-l Ştefan Mete ş, directorul Ar- 
hivelor Statului din Cluj, ne-a adus 
aminte, printr'o lucrare, ieșită de sub 
tipar la sfârşitul anului trecut, *) de una 
din cele mai originale şi mai simpatice 
figuri ale orașului, pierdut în zare în 
Sept. 1940, dar păstrat neșters în ini- 
mile noastre. Este boierul moldovean 
Gheorghe Sion, care ne-a iubit 
atât de mult încât ne-a adus, în capi- 
tala Ardealului, toată truda vieţii lui de 
colecţionar pasionat şi neintrecut. Ori- 
cine dorea să cunoască vieața româ- 
nească a orașului amintit, trebuia să 
treacă pe la Biblioteca Universităţii. In- 
trat în incinta acestei instituţii, îl in- 
tâmpina din toate părţile icoanele isto- 
riei noastre, atât de numeroase şi uneori 
de puțin cunoscute, încât uimeau chiar 
şi pe specialistul eel mai încercat. lată 
stampele cu martirajul lui Horea, iată 
portretele lui Avram lancu, iată-i pe 
Memorandişti, pe luptătorii pentru 
Unirea Principatelor, români și streini, 
iată minunatele stampe ale lui Bouquet 
şi Raffet, cu vederi din România vea- 
cului trecut, iată proclamația Regelui 
Ferdinand pentru tgecerea Carpaţilor, 
apoi zeci de vederi din Războiul Inde- 
pendenţei şi al Reîntregirii, etc. etc, 
Toate umbrele mari ale istoriei te încun- 


*) Din scrieriele lui Gheorghe Sion. Vieafa şi ac- 
fivitatea sa. Sibiu, 1941, 


jurau, te înfiorau cu prezenţa lor aproape 
materială, ţi se întipăreau pentru tot- 
deauna în amintire. Dacă de pe cori- 
doare intrai în camerele rezervate co- 
lecţiei generosului donator, dădeai de 
mii de volume preţioase, adesea exem- 
plare unice, legate în piele, de mii de 
stampe şi documente, de o surprinzător 
de bogată colecţie numismatică, și de 
nenumărate curiozităţi istorice, toate în 
legătură cu trecutul românesc. De cele 
mai multeori se intâmpla să întâlneşti 
acolo și un bătrânei mărunt şi vioi, cu 
figură de boier din ţară. Atunci el îţi 
spunea, adesea cu mult umor, istoria 
fiecărui obiect, pe care-l admirai. Cutare 
stampă a fost cumpărată dela un anticar 
din Veneţia, cutare carte a fost adusă de 
pe malurile Senei, cutare stampă a fost 
găsită la Viena, la Drezda, sau la Londra. 
Era istoria propriei lui vieţi, Căci bă- 
trânul acesta şi-a petrecut cei mai fru- 
moşi ani ai existenței străbătând dru- 
murile Europei,. cheltuind o avere în- 
treagă, pentru a strânge aceste vestigii 
ale unui neam cu o istorie atât de 
maşteră. Toate aceste obiecte luau 
pentru el proporţiile unor fiinţe vii; 
trăia în mijlocul lor ca în sânul unui 
vast şi cald cămin familiar. De aceea 
şi după ce s'a despărțit de ele cel mai 
mult timp şi-l petrecea în tovărășia lor, 
pentru a le asculta graiul mut, pe care 
nimeni nu-l înțelegea atât de bine ca 
el. Când a fost vorba să doneze această 


330 ÎNSEMNĂRI 


comoară, a crezut că locul ei cel mai 
potrivit este în capitala provinciei, ale 
cărei lupte naţionale le-a urmărit cu 
neostoită pasiune, desrobirea căreia a 
salutat-o din adâncul cel mai curat al 
sufletului său patriotic. Dăruind-o, Ghe- 
orghe Sion a adus una dintre cele mai 
prețioase contribuţii la Unirea noastră 
sufletească, Miile de studenţi, care se 
perândau zilnic pe coridoarele Biblio- 
tecii, și-au înbogăţit, din stampele, căr- 
tile şi documentele lui icoana plastică a 
pământului şi neamului nostru; au dus 
cu ei mai ales chipul acelora care au 
plămădit prin fapta şi jertfa lor Unirea. 
Câţi dintre cei care şi-au dat vieaţa în 
acest războiu, sau sunt gata să şi-o dea 
pentru restituirea acestei Unirii, nu 
poartă în suflet, talisman şi îndemn, 
icoanele aduse la Cluj, de boierul mol- 
dovean ? 

Aceste moaște ale trecutului zac acum 
în lăzile pribegiei. Câte drumuri n'au 
făcut ele în vieaţă ? Mai aşteaptă să 
facă unul, și cel din urmă: drumul în- 
toarcerii definitive, acolo unde le-a de- 
stinat donatorul lor. Aşteaptă încrezător 
şi moşne:gul de 84 de ani, boierul mol- 


dovean Gheorghe Sion, . . 
Í. B. 


WILFRID KRALLERT, 


dinstinsul cercetător al Sud-Estului şi 
al Europei Centrale, a publicat recent 
harta României pe neamuri, intitulată: 
Volkstumkarte von Rumänien. E o operă 
de proporfii uriaşe, compuse din 44 de 
cartograme de dimensiunea 70/50 cm. 
Fiecare cartogramă corespunde unui pa- 
ralelogram din Europa Centrală, cu care 
România e în vecinătate imediată. Harta 
e făcută pe o scară de 1:200.000 (1 cm. 
la 2 km). Nomenclatura comunităților, 
întru cât a suferit schimbări, față de 
General Kartenblätter von Mitteleuropa, 
autorul a înlocuit-o cu cea actuală. 
Cifrele populaţiei pe neamuri, de care 
s'a folosit, sunt cele din Recensământul 
General al Populaţiei României, publi- 


cate de Institutul Central de Statistică, 
din Bucureşti, în vol. II-lea, din 1939. - 
Cartogramele evidenţiază numărul lo- 
cuitorilor pe colectivităţi și neamul lor 
prin colori. Pentru a exprima numărul 
locuitorilor pe comune şi orașe, fo- ` 
loseşte cercuri şi semi-cercuri, pe di- ` 
mensiuni diferite, coraspunzătoare lā 
10.000; 1.000; 500; 100; 25—50 și 
semnul x penturu 10—25 locuitori. — 
Colorile utilizate pentru neamuri cu 
următoarea semnificație: Germani: roşie; . 
Români: albastră-violet; Unguri: gal- ` 
benă; Ruşi:; verde-inchis; Ucraineni: . 
verde-deschis; Huţuli : la fel, dar cu H > 
la mijloc; Cehi și Slovaci tot aşa, cu 
T—S la mijloc; Evrei: neagră. Cores- 
punzător celorlaate neamuri, dă în cercul ` 
localitâţii litera iniţială a neamului res- 
pectiv, ex. pentru Poloni: P: Țigani: 
Z, etc. 
Cartogramele publicate de W. Kralle 
care s'a mai ocupat cu recensământul 
nostru din 1930, in Deutsches Archiv 
für Landes und Volksforschung, III. Jahr- 
gang, H. 3/4, tipărind lucrarea „Geschichte | 
und Methode der Bevălkerungszăhlungen `. : 
im Sid-Osten. |. Rumänien", ne oferă 
un preţios mijloc de documentare sin- 
optică atât asupra compoziţiei etnice a 
neamurilor din România dela 1930, cât 
şi asupra proporţiilor minimale, cu care 
sunt reprezentate celelalte neamuri în 
țara noastră, 
Din punct de vedere demografic, lu- 
crarea e precisă, iar ca tehnică carto- 


grafică iroproșabilă. 
Dr. P. R, 


REVISTA CERCULUI JURIDIC BĂNĂ- 
TEAN 


care apare la Timişoara, a intrat în al 
11-lea an de activitate. Fondată de 
domnii Dr. Alex. Marta, Dr. Cornel 
Grofşoreanu şi V. M. Theodorescu, timp 
de zece ani, a adus o reală con- 
tribuție la cunoaşterea şi desvoltarea, 
dreptului românesc din Ardeal şi Banat. 


Ocupându-se, în special, cu dreptul local, . 


ÎNSEMNĂRI 331 


ea a fost pentru mulți magistrați și ad- 
vocaţi, un util instrument de muncă, în 
activitatea lor profesională. In paginile 
revistei s'au desbătut apoi, adeseori, 
interesante probleme, privind unificarea 
Jegislativă. In aceste desbateri, s'a re- 
levat un punct de vedere, care începe 
să De tot mai mult admis: legile de 
unificare, tehnic, trebue să fie mai bine 
făcute decât oricare legiure, în vigoare 
azi, pe teritoriul Ţării. Din punct de ve- 
dere al conținutului, ele trebue să co- 
respundă sufletului acestei naţiuni, dân- 
du-i armatura legală organică, pentru 
desvoltarea sa cea mai bună. 

Revista a avuto grijă deosebită pentru 
marile figuri bănăţene din trecut, con- 
sacrând pagini numeroase descrierii 
vieţii şi activităţii lor. 

Numărul întâiu, al anului al 11-lea, a 
apărut sub conducerea unui comitet, în 
fruntea căruia stă d-l L N. Lungulescu, 
primul președinte al Curţii de Apel și 
d-l Sabin Moldovan, Consilier la Curtea 
de Apel, într'o formă îngrijită şi înoită. 

O P. 


TOMA COCIȘIU, ȘCOALA VIITORULUI 


Contribuţii practice. Tipografia Semi- 
-narului, Blaj, 1941, pag. 95, Lei 50. 

Şcoala de experimentare dela Blaj, de 
sub conducerea d-lui T. Cocișiu, este 
una din puţinele şcoale dela noi, care 
urmăresc stabilirea unor metode de edu- 
caţie şi învăţământ mai bune, în vederea 
pregătirii copilului pentru vieaţă. Orien- 
tată după principiile de psihologie şi 
pedagogie ale lui Claparăde, Decroly, 
Montessori, Dewey, socotite ca cele mai 
noi în educaţie şi învăţământ, şcoala 
aceasta îşi împarte materia de învăţă- 
mânt pe unităţi de vieaţă, determinate 

e 


de trebuinţele acesteia. Ele sunt urmă- 
toarele: A. Trebuinţe sufleteşti (hrană, 
căldură, lumină, apărare, podoabă), care 
se satisfac prin I. Mediul natural (Divi- 
nitate, Credinţă, Jertfă, Rugăciune, Mi- 
ster — Taine) şi: Il. Mediul social 
(Aproapele, Adevărul, Dreptatea, Bu- 
nătatea, Mila). B. Trebuinje trupeşti (ace- 
leaşi ca şi pentru suflet), care sunt sa- 
tisfăcute prin I. Mediul natural (Ani- 
male, Plante, Minerale), Il, Mediul so- 
cial (Familia, Satul, Orașul). In ce pri- 
veşte mersul unei lecţii, înlăturând 
treptele formale  herbartiene, adoptă 
patru momente psihologice : 1. Alegerea 
subiectului, 2. Observarea lui, 3. Expri- 
marea, adecă dorinţa copilului de a-şi 
exterioriza şi concretiza prin fapte ideile 
la care a ajuns și, în sfârşit, 4. Desvol- 
tarea, adecă comunicarea celor consta- 
tate. Cartea mai cuprinde, în afara ace- 
stora, câteva lecţii model în sensul prin- 
cipiilor de mai sus, precum şi o seamă 
de mărturisiri elogioase făcute de câ- 
teva organe de control şi personalităţi 
pedagogice de seamă dela noi. 


Toate acestea nu sunt decât o sinte- 
tizare și în același timp o apărarea 
unor vederi pedagogice pentru care dl- 
T. C. a luptat mai mult de 15 ani, cu 
tenacitatea omului convins nu numai de 
drumul greşit, pe care a apucat şcoala 
românească după unire, ci şi de supe- 
rioritatea educativă a principiilor adop- 
tate. Căci a constata răul e un lucru 
foarte uşor şi-l fac cel puțin tot atâţia 
nechemaţi câţi chemaţi, a stărui însă 
pentru îndreptarea lui prin fapte în ca- 
drele şcoalei, e foarte greu și puţini 
sunt chiar din cei chemaţi, care se oste- 
nesc întru aceasta. Aici zace meritul 


deosebit al d-lui T. C. 
L. Bologa 


H 


BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (VII) 


BOITOŞ, OLIMPIU. Progresul cultural 
al Transilvaniei după Unire. Sibiu, 1942. 
Tip, Cartea Rom. din Cluj. 100 p. 

BRĂTIANU, G. I. Die geschichtliche 
Mission Ungarns. Bukarest, 1941. Die 
Dacia-Bücher — Kleine Schriften. 23 p. 

DIACONESCU, EMIL. Banatul româ- 
nesc. Extras din revista „Cuget Moldo- 
venesc”, Nr, 6-7/1941. laşi, 1941. Tip. 
AL Ţerek. 80 21 p, 1f. 

DAGOMIR, SILVIU. Die siebenbir- 
gische Frage. Bukarest, 1941. Die Dacia- 
Bücher — Kleine Schriften. 24 p, 1 tab. 

FOLBERTH, OTTO. Ştefan Ludwig 
Roth, luptător pentru drepturile sociale 
românești. Extras din „Omagiu profe- 
sorului lon Lupaş”. Bucureşti, 1941. 
M. O. Impr. Nat 13 p. 

GEORGESCU, MIRCEA, Arbitrajul 
dela Viena. Opiniuni juridice. București, 
[1941]. Tip. „Bucovina“. 8 22 p. 

GIURESCU, CONSTANTIN C. Die eu- 
ropäische Rolle des rumänischen Volkes. 
Bukarest, 1941, Die Dacia-Bücher — 
Kleine Schriften. (M. Of, Impr. Naț.). 
80 26 p. 

GOLOPENŢIA, A. Die Bevölkerung 
der im lahre 1940 abgetrennten rumä- 
nischen Gebiete. Bukarest, 1941. Die 
Dacia-Bücher — Kleine Schriften. 26 p, 

GUNDISCH, GUSTAV. Die sieben- 
bürgische Unternehmung der Fugger 
1528-- 1531. Sonderabdruck aus „Oma- 
giu profesorului Ion Lupaș”. București, 
1941. M, O. Impr. Nat 20 p. 

LĂPEDATU, ION I. Din anii Memo- 
randului, Amintiri. Extras din „Omagiu 
Profesorului Ion Lupaş”. Bureşti, 1941. 
M. O. Impr. Nat 17 p. 

LASCU, ION C. Contribuţia învăţă- 
torilor în cooperaţia arădană. Arad, 
1941. Tip. G. lenciu. 79 p. 

LUPAŞ, l. Siebenbürgen, das Herz 
des rumânischen Lebensraumes, Buka- 
rest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine 
Schriften. 17 p. 


MANCIULEA, ŞTEFAN. Românii et 
minoritățile etnice din Transilvania şi 
părţile ungurene, în întâia jumătate a- 
veacului XIX-lea. București, 1941, M. O. 
Impr. Nat, 417—423 p. 

MANUILĂ, SABIN. Antwort an Herrn. 
Tibor Eckhardt. Bukarest, 1941. Dfe 
Dacia-Bücher — Kleine Schriften. 24 p. 

MANUILĂ, SABIN. Die Volkspoliti- 
schen Folgen der Teilung Siebenbür- 
gens. Bukarest, 1941. Die Dacia-Bücher 
— Kleine Schriften. 

MARCHESCU, ANTONIU. Grăniceri 
bănăţeni şi Comunitatea de avere 
(Contribuțiuni istorice şi juridice), Cu 
prefață de Ştefan Bornuz. Caransebeș, 
1941. Tip. Diecezznă. 80 III, 620 p. 8 

MEHEDINȚI, S. Rumänien an der $ 
Ostgrenze Europas. Bukarest, 1941, Die 3 
Dacia-Biicher — Kleine Schriften, 36 p. fi 

NISTOR, JON I Autohtonia daco- y 


romanilor în spațiul carpato-dunărean. 2 


(Analele Acad. Române. Mem. Secţ. Isto- 3 
rice. Seria IIl Tom. XXIV, Mem. 7). s$ 
Bucureşti, 1942 M. O. Impr. Naţională. 2 
8° 53 p., Lei 40, : 

ORENDI-HOMMENAU, VIKTOR. Mad- 2 
jarisches, allzumadjarisches. Ein Beitrag $ 
zur Minderheitentragen in Ungarn. 2. ? 


Auflage, Bukarest, 1941. Die Dacia- "A 


Bücher — Kleine Schriften. (M. O. Impr. 
Naţ.). 8% 22 p. 

PÂCLIŞANU, ZENOBIUS. Was heisst 
ungarische Nationalität? Wie man Un- 
gar werden konnte. Bukarest, 1941. Die 
Dacia-Bücher — Kleine Schriften. 57 p., 
1 tab. 

SIMU, TRAIAN. Organizarea politică 
a Banatului în evul mediu. Lugoj, 1941. 
Tip. „Corvin“. 8°, 41 p, Lei 40. 

VÂLSAN, G. Die Karpaten — Wiege 


des Rumänentums. Bukarest, 1941. Die 2 


Dacia-Bücher — Kleine Schriften. 24 
p., 1 tab.