Transilvania_1943_074_002

ANUL 74 FEBRUARIE Nr. 2-1943 
RE O EEE i E E EEE NA 


SIBIU 


: Crișan 


tu 


lon Vlas 


Anul 74 Februarie 1943 Nr. 2 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


TEMEIURI ISTORICE ALE IDEII NAȚIONALE 


Sunt acum mai bine de șaizeci de ani, Ernest Renan se întreba 
într'o conferinţă, care a rămas una dintre cele mai desăvârșite ale scrie- 
ilor sale: „Ce este o naţiune?” — Printre temeiurile acestei idei care 
«constituie o legătură atât de statornică a comunităţilor omenești, cele 
istorice se aşează, pentru marele gânditor francez, la locul de căpetenie, 

Națiunea pe care în ultimă analiză o defineşte pentru el con- 
ştiinţa morală, ce rezultă dintr'un principiu spiritual, este opera unui 
îndelungat proces istoric, în care atâtea elemente. constitutive — pă- 
mântul, limba, rasa, factori istorici individuali — un rege, o dinastie — 
“sau colectivi: influențe ale credinţei religioase, ale vieţii economice, 
își aduc contribuţia. Dar a fost nevoie ca veacurile să frământe şi să 
plămădească vieaţa a zeci și sute de generaţii, au trebuit să răsară şi 
să apună uriașe împărăţii, biserica creştină să lumineze întunerecul nă- 
vălirilor cu idealul ei de înfrățire universală, gândirea laică să se des- 
facă la rândul ei din universalismul credinţii, într'o renaştere a cuge- 
tării filosofice, Reforma să insufle graiul viu rugăciunii, ințepenite în 
litera moartă a scripturii, în sfârşit, revoluţia să siarme ordinea tradi- 
ţională a monarhiilor de drept divin, pentru ca ideea naţională să stă- 
pânească în cele din urmă cursul istoriei moderne. „Naţionalitatea 
— a scris mai de curând un istoric german — nu a fost creată de stat 
şi de istorie din nimic, Ea e mai degrabă întemeiată de natură în comu- 
nitatea de limbă și este elaborată mai încet sau mai repede de voinţa 
destinului, așa cum desprinde sculptorul statuia din blocul de marmură“. 

Această mână a sculptorului, cârmuită de ursită,. este istoria; 
odată cu existenţa fiecărui popor, tiparul ei îi impune voinţa de a fi 
o naţiune, ce $e afirmă cu atât mai limpede, cu cât se deşteaptă, în 
pragul veacurilor mai noi, conştiinţa despre puterile, întinderea şi me- 
nirea sa, într'un cuvânt despre sine-însuși. Dar, întocmai după cum 
sculptorul nu-şi poate înfăptui gândul, dacă dalta nu află pregătit pentru 


„desăvârșire blocul masiv, din care mâna artistului va desface- tot mai 
: 1 


86 GHEORGHE |. BRĂTIANU 


deslușit liniile armonioase ale formelor ce le-a întrevăzut inchipuirea 
sa, istoria nu poate constitui o naţiune, dacă elementele ei temeinice - 
nu alcătuiesc masivul de stâncă menit să înfrunte- vremurile. Ea înalță. 
uneori şi chipuri de lut, cărora îi place să le dea înfățișarea trăiniciei, 
dar vârtejurile şi furtunile ce tot ea le deslănţuie le risipesc cu aceeași 
ușurință, cu care au fost ridicate: numai ceea ce răsare organic, firesc, 
din porunca legilor pământului, din chemarea sângelui şi a graiului 
comun, poate trăi peste vremuri. De asemenea, fără mâna care îl cio- 
pleşte și îi dă chip grăitor, nici blocul de piatră nu e altceva decât o 
arătare a naturii: tot astfel, pentru ca din temeiurile organice ce al- 
cătuiesc ființa unui neam, să răsară conștiința sa de unitate şi de destin, 
e nevoie de pecetea istoriei, cu luptele și jertfele ei, cu şirul ei înde- 
lungat de înfrângeri şi de biruinți. 

Şi tot Renan amintește, în aceeași scriere, ce cuprinde, până 
astăzi, cea mai completă definiție a conceptului de naţiune, că mai 
mult unesc suferințele şi durerile îndurate laolaltă şi că din amintirea 
lor se alcătuiește mai trainic cheagul care leagă semințiile răzlețe într'o 
singură. unitate naţională. 

Decât, în această considerare a temeiurilor istorice şi a însemnă- 
tăţii lor, nu se potriveşte același tipar pentru toate naţiunile. Unele 
sunt cu adevărat o creaţiune a istoriei, a elementelor de întâmplare 
ce se leagă, întotdeauna, de existența sau de neexistența unui om, de 
soarta schimbătoare a armelor, de împrejurarea — norocoasă sau fa- 
tală, după cazuri — a unei nunţi împărătești, a unei moșteniri de fa- 
mile domnitoare. Prin faptul că o ramură s'a desprins, la mijlocul 
veacului al XIV-lea, din neamul regesc de Valois, care stăpânia în - 
Franţa Capeţienilor și a întlorit ca o dinastie deosebită a ducilor de 
Burgundia, s'a desvoltat particularismul ce a dus, în timpurile moderne, 
la alcătuirea Țărilor de Jos, din care s'au desvoltat, la rândul lor, na- 
țiunile olandeză și belgiană — deosebite ele-inseşi și de Franţa şi de 
Imperiu. lar râvna comună de l:bertate şi împotrivirea la încălcările 
aceluiaşi asupritor au constituit, în creierul Alpilor, nucleul Confede- 
raţiei elveţiene, singur exemplu în Europa al unei comunități naţionale 
ce a cuprins de atunci în legăturile ei, într'o egală înfrățire, limbi și 
culturi deosebite, unite însă de temeiurile comune ale istoriei. 

Dar Franţa însăşi, născută pe pământul Galiilor, a cărui unitate 
o întrevăzuse din timpuri străvechi descrierea lui Strabon, şi-ar fi că- 
pătat oare ființa naţională de ieri şi de astăzi, fără îndelungata stă- 
pânire a regilor capeţieni cari i-au adunat provinciile, veac de veac, 
generaţie de generaţie şi au tras hotarele ce au ajuns să fie conside- 
rate „naturale“ ? „Această mare regalitate franceză a fost atât de pu- 


TEMEIURI ISTORICE ALE IDE! NAȚIONALE | 87 


-ternic naţională, — scrie Renan — încât a doua zi după căderea ei, 
națiunea s'a putut menține fără ea... Astfel s'a putut îndeplini ope- 
rațiunea cea mai tadrăsneață care a fost practicată în istorie, în proporții 
- ce nu s'ar putea asemui decât cu ceea ce ar fi, în fiziologie, încercarea 
de a face să trăiască un corp căruia i-ai fi luat inima şi creierii”. 
Istoria înseamnă însă, uneori, în opera de închegare ce o înde- 
plinește în timp și în spaţiu, pecetea unei voințe dinafară, adunarea 
silnică de noroade și ţinuturi prin puterea biruitoare a unui cuceritor, 
Să ne oprim o clipă la naţiunile ce ne învecinează: două din 
ele, la Răsărit și la Apus, ni se înfăţişează drept creaţiuni exclusive 
ale istoriei, ale cărei temeiuri singure le lămuresc creșterea și desvol- 


tarea, datorite voinţei brutale a factorului întâmplător — cuceritorul, 
războaiele şi asupririle sale, „Tătarii lui Ginghiz-Han, — scrie unul 
din cei mai recenți istorici ai săi, — au făcut imperiul rusesc. Nu e 


niciun motiv de a crede că fără ei, Rusia ar fi reuşit vreodată să-și 
adune bucăţile împrăștiate, 

„Ea era împărţită în şasezeci şi patru de principate, din care 
niciunul nu avea vreun drept de supremație. In Franţa, cel puţin, se- 
niorii capeţieni erau singurii regi, moștenitori ai lui Carol cel Mare. 
Nimic asemănător nu se afla în Rusia. Cnejii Moscovei au căpătat he- 
gemonia pentrucă hanul din Sarai, care a fost două sute patruzeci de 
ani adevăratul Țar al Rusiei, a făcut din ei, pentru înlesnirea sa, strân- 
gătorii de bir şi agenţii săi de execuţie în ce privește finanțele şi po- 
liţia, Vechili ai stăpânului, înjosirea lor le-a făcut mărirea, autocraţia 
lor a ieşit din robie. A venit o zi în care, tremurând, şi-au dobândit 
neatârnarea, dar numai atunci când stăpânul a ajuns la ultimul grad 
de slăbiciune, după ce Turcii Osmaniii i-au răpit Crimeea şi coastele 
Mării Negre. Atunci, cneazul rus se lăsă dus, impotriva voiei lui, de 
boierii şi vlădicii săi, împotriva hanului tătăresc, A fugit îndată ce a 
zărit oștile vrăjmașe, dar acestea făcând la fel, legătura de vasalitate 
a fost ruptă pentru totdeauna şi vătaful a rămas căpetenia slugilor”, 

"De atunci a început „adunarea ţărilor ruseşti”, pornită în veacul 
al XVI-lea și urmată sub Romanovi şi moștenitorii lor; avem astfel 
exemplul unei unități naţionale, aceea a Rusiei, întemeiate de voinţa 
cuceritorului asiatic, continuată de autocraţia dinastiilor ce i-au urmat, 
menţinută, peste frământările revoluţiei și fărămiţarea etnică ce o vă- 
dește constituţia federativă a Uniunii Sovietice, de autoritatea deopo- 
trivă de centralizatoare și de autocratică a partidului comunist. și a 
conducătorilor săi. De aceea, spaţiul ei îmbrățișează întreaga Eurasie, 
de aceea hotarele i se întind sau i se strâmtează după cum tăria sau 
slăbiciunea îi stăpânesc armatele, de aceea istoria, ale cărei temeiuri 

1 


88 g GHEORGHE I. BRĂTIANU 


sunt mereu cercetate de către vecinii noștri, aşează într'o neîntreruptă 
continuitate țelurile şi metodele de cârmuire ale lui Ivan Groazaicul, 
Petru cel Mare, Lenin și Stalin. 

Dacă ne întoarcem acum spre Apus, vom privi de asemenea o na- 
țiune ale cărei temeiuri aparțin istoriei şi numai ei, ba încă urcate în de- 
părtările în care însemnarea cronicei este învăluită de farmecul legendei. 

Astfel şi basmul ajunge să fie temeiu de istorie și de stat, 

„A fost odată o coroană minunată, trimisă de Papa dela Roma 
unui rege puternic, — spune povestea — botezat de curând cu norodul 
său, descălecat din pustiuri, în dreaptă credinţă, ca un dar și un semn 
al misiunii deosebite ce i-a fost hărăzită, — lui şi urmașilor săi cei 
mai depărtați, — de-a aduna sub stăpânirea poporului său ales între 
toate, neamurile celelalte ce locuiau în ţinuturile de margine ale Du- 
nării şi ale Carpaţilor...“ 


Aci însă, temeiurile legendei s'au dovedit mai puternice chiar 


decât acele ale istoriei. Istoricii au putut descoperi că hrisovul de tri- 
mitere a fost plăsmuit, şase veacuri mai târziu, de un călugăr cu bo- 
gată închipuire, dornic de a făuri noi drepturi bisericii sale, sau că 
însăși coroana poartă în jurul ei, în chipuri smălțuite, icoane ale Bi- 
zanţului, iar nu ale Romei. Zădarnică le e truda: coroana rămâne şi 
acum nu mai puţin strălucitoare, nu mai puţin fermecată, nu mai puţin 
sfântă... Există chiar o doctrină a ei, turnată în litera unor dogme ce 
stăruiesc peste prefacerile adânci ale atâtor veacuri: numai privilegiaţii 
acelei Coroane se învrednicesc de calitatea de membri deplini ai na- 
țiunii, ce e refuzată prostimei de altă obârşie sau de altă lege. Ce s'ar 
alege din unitatea și fiinţa însăşi a unei asemenea alcătuiri, de nu şi-ar 
căuta temeiul ei în istorie, măcar în aceea care s'a scris, dacă nu în 
aceea care a fost aevea ? 


Mai sunt însă şi alte deveniri de naţiuni, pe care istoria le-a ajutat - 


mai puţin sau aproape deloc, în desvoltarea lor. Peste numeroasele 
triburi de neam germanic s'a aşezat în două rânduri, în depărtatul 
Veac de Mijloc, stăpânirea imperiului unic; dar deși era de „naţiune 
germană“, deși capul său aparținea unui neam domnitor de origină 
germană — din Saxonia, Franconia, Suabia, sau dela marginile de Apus 
sau de Miază-zi ale ținuturilor locuite de Germani — Habsburgi sau 
Luxemburgi, — acest imperiu era roman, de cuprindere universală, în 
rivalitate cu pontificele roman pentru conducerea întregii lumi a Apu- 
sului; Impăratul mergea la Roma să se încoroneze, iar până să capete 
suprema consacrare, titlul său era acel de „Rege al Romanilor”. lar 
când uriașa alcătuire întemeiată pe tradiția imperială a fost tot mai 
mult lipsită de înţelesul ei, a rămas puzderia statelor, stătuleţelor, prin- 


ile ea E 


PTEE EE ESE BE LAS E EOE T OOS 


ata aa 


TEMEIURI ISTORICE ALE- IDEII. . NAȚIONALE 89 . 


cipatelor, episcopiilor şi orașelor libere, cu teritoriile şi stăpânirile.: lor 
încurcate mai rău decât au fost vreodată hotărniciile unor gospodării 
de megieşi. Au trebuit sguduirile războaielor napoleoniene și noua 
orânduire a cuceritorului, ca peste mulțimea particularismelor nepu- 
tincioase, create de istorie şi menținute de tradiţii dinastice, regionale, 
orășenești, să se ridice glasul unui Fichte în cuvântările sale către na- 
țiunea germană, sau geniul poetic al lui Arndt să definească până unde 
se întinde patria Germanului. Unitatea germană, care de abia în zilele 
noastre şi-a văzut desăvârșirea, n'a fost creată de istorie, ci a trebuit, 
pentru a lua ființă, să dărâme istoria, să-și deschidă drumul larg și 
liber, înlăturând clădirile pitoreşti îngrămădite de veacuri orar IDEE 
ulițelor strâmte ale Evului Mediu. 

Tot astfel, istoria vremurilor medievale şi moderne a făcut din 
Italia, în pragul secolului trecut, o „expresiune geografică”; pentru a 
lua ființă un regat unitar al Italiei, generaţia Risorgimentului, aceea a 
lui Mazzini, Garibaldi și Cavour a luptat la rândul ei împotriva tradi- 
țiilor îngrămădite de veacuri, unele de o vechime şi de un renume ca 
acele ale patrimoniului Sfântului Scaun. 

Națiunea italiană, revenind la unitatea romană a SEEN a 
trebuit și ea să şteargă istoria a cincisprezece secole de fărămițare în 
regate, ducate, republici, din care unele dobândiseră ele înseși o stră- 
lucire ce depășise țărmurile Mediteranei. 

E adevărat că s'a spus în anii din urmă în Italia că „națiunea e 
creată de Stat, care dă poporului, conştient de propria sa unitate mo- 
rală, o voinţă şi deci o existență efectivă“, Dar pentru ca acest Stat 
unitar, organizator și îndrumător să poată avea el însuși fiinţă, a trebuit, 
mai întâi, să ia naștere conștiința morală a poporului care, impotriva 
stateler și stăpânirilor, pământene și străine, a creat națiunea italiană, 
pentru ca aceasta, prin voinţa ei, să-şi dea forme de stat ce răspun- 
deau nevoilor și năzuinţelor sale, 

După aceleaşi legi s'au îndrumat şi destinele naţiunii române, S'a 
scris, nu de mult, — cu ce gând și cu ce scop, e de prisos să o amintim 
aci — că istoria Românilor nu e decât o ingirare, fără temeiv, de îm- 
prejurări norocoase — sors bona, nihil aliud, norocul şi nimic altceva, 
S'a vorbit de o „Românie a Congresului“, creaţiune artificială a voinţii 
~ marilor puteti, la punctul de întretăiere al sferelor lor de interese, S'a 
spus că niciun femeiu istoric nu poate îndreptăți existența naţiunii, 
„numite numai din secolul al XIX-lea, română“, Și este adevărat că 
dacă întâmplările istoriei i-au creat pe alții, pe noi aceste împrejurări 
ne-au vitregit, Atât de mare ne-a fost norocul, că au trebuit să curgă 
treisprezece veacuri pentru ca unitatea ținuturilor de baștină, întrunite 


90 GHEORGHE |. BRĂTIANU 


in hotarele romane ale Daciei, să fie iarăşi înfăptuită în clipa fulgeră- 
toare a cuceririlor lui Mihai Viteazul, pentru ca trei sute de ani mai 
târziu, să le cuprindă pentru durata unei generații, România Mare a 
Regelui Ferdinand. 

Pe alții, împrejurările şi istoria i-au adus să lepede sălbătăcia pri- 
mitivă şi să îmbrace haina strălucită a culturii latine; noi, ne-am născut 
şi am rămas latini, împotriva împrejurărilor, împotriva istoriei. Istoria 
Evului Mediu și a veacurilor moderne a făcut din ţările noastre „ex- 
presiunea diplomatică“ ce o constituiau la începutul secolului trecut 
Principatele dunărene, învecinate cu. bogate provincii locuite de Ro- 
mâni, impărfite între stăpânitori și imperii străine, 

Temeiul existenţii noastre ca naţiune se află, de veacuri, în co- 
munitatea de sânge și de graiu, în conştiinţa ce o vădesc cuvintele 
cronicarului, despre „neamul seminţiei, limba, care trăieşte până acum 
în Moldova şi în Țara Românească şi norodul cât este în Ardeal, cu 
acest nume român“. Am trebuit și noi, ca și Germania vremurilor 
apropiate, ca şi Italia renăscută din cenuşile fărămițării sale, să înlă- 
turăm nedreptăţile istoriei, pentru ca să făurim biruinţa drepturilor 
noastre şi să o înscriem ca un nou temeiu istoric al tăriei şi duratei lor. 

Astfel privite, temeiurile istorice pot constitui un factor de seamă, 
uneori chiar cel de căpetenie, al alcătuirii unei comunităţi naţionale; 
cu atât mai puternice sunt însă temeiurile care, înafară de cursul istoriei 
şi adesea împotriva lui, ajung totuși, peste secole, să întemeieze şi să 
închege o naţiune, Aceasta a fost ursita poporului român: biruitor al 
piedicilor ce i le-a ridicat în cale istoria a două milenii, el a putut 
înfiinţa națiunea şi statul de ieri; afle în conștiința acestor lupte uriaşe 
şi a greutăților şi primajdiilor fără seamăn ce le-au înfruntat genera- 
ţiile strămoșilor, puterea şi nădejdea de a birui deopotrivă pe acele 
ce-l împresoară astăzi. A spus-o doar în pragul acestui nou an de în- 
cercări şi de jertfe, Acel ce reprezintă mai presus de orice şi de ori- 
cine, temeiul istoric al existenţii noastre naţionale, Regele : 

„Poporul român poate aştepta, cu incredere, împlinirea hotări- 
rilor destinului, atâta vreme cât el va fi decis să se apere cu prețul 
sângelui împotriva acelora ce-i încalcă bunul și drepturile sale; atâta 
vreme cât va rămâne credincios spiritului creştin şi virtuţilor pe care 
şi-a întemetat vieaţa în decursul istoriei sale; atâta vreme cât nu va 
dori ce este al altuia, mulțumindu-se cu ceea ce este al său; atâta 
vreme, în sfârşit, cât va şti să trăiască în bună înţelegere cu acei care 
îi respectă drepturile. Şi, în adâncul sufletului său, poporul român a 
rămas credincios acestui spirit şi acestor virtuți“, 

GHEORGHE I. BRĂTIANU 


ETAPELE CUCERIRII INDEPENDENŢEI 


Ori care ar fi originea prezenţei Românimei în spaţiul cuprins. 
între Tisa, Dunăre şi Nistru, un fapt nu-l pot contesta, cu bună cre- 
dinţă, chiar cei mai aprigi potrivnici ai ideii continuității Românilor 
pe aceste meleaguri, şi anume, prezența lor aici încă înainte de finele - 
secolului al XIII-lea. 

Este adevărat că. această populaţiune românească nu forma atunci 
un singur tot politic. Dar nu mai puţin adevărat este, că ea forma 
majoritatea populaţiunii din aceste părți. și că această majoritate vorbea 
“aceeași limbă — fără dialecte, — avea aceleași obiceiuri și aceleași 
tradiţii — printre care cea mai de seamă era aceea a unei aceleeași 
origini romane — precum avea și un acelaşi folklor, 

Așezată la capătul drumurilor comerciale ce legau Marea Neagră 
cu Centrul și cu Apusul Europei, înconjurată de stăpâniri puternice: 
tătară, turcă, polonă şi mai târziu rusă, maghiară și ulterior austro- 
ungară, care ţinteau a fi, fiecare dintre ele, stăpâne a teritoriilor stră- ` 
bătute de Dunărea de Jos, Românimea a trebuit, mai înainte şi mai 
presus de orice, să fiinţeze, 

În sforțările ce le-a făcut pentru alia fiinţei sale, ea a folosit 
pe rând sau deopotrivă armele cât și mijloacele politice. lar când 
împrejurările nu i-au mai ingăduit să folosească pe cele dintâi, ea s'a 
slujit de cele de al doilea. 

Dibăciei cu care Românii s'au folosit de aceste din urmă mijloace 
se datorește, cum a documentat și slăvit un istoric străin, T. W. Riker, 
în cartea sa The making of Roumania, unirea din 1859 a Moldovei 
cu Țara Românească, Această unire nu e decât primul pas în drumui 
spre alcătuirea politică firească a neamului, căci Românimea nu putea 
să-și îndeplinească rostul la care era chemată prin aşezarea ei la gu- 
rile Dunării atâta vreme cât nu era întrunită într'un singur tot. Dar 
unirea aceasta într'un singur tot, realizată întâi pe planul intelectual 


t 


92 oOo GENERAL R. ROSETTI 


şi ideal prin înființarea, în 1866, a Societății Academice Române (azt 
Academia Română) ce cuprindea în sânul ei reprezentanți ai Românimei 
de pretutindeni, nu se putea realiza pe planul politic decât în jurul: 
unui sâmbure neatârnat. 
l Nevoia neatârnării acestui sâmbure a fost simțită de mult de că- 
peteniile neamului şi credința în realizarea ei a luat un deosebit avânt, 
mai ales după începuturile de emancipare aduse de evenimentele anilor: 
1821, 1848 şi 1859. Scopul rândurilor de faţă este de a arăta cum a 
fost pregătită neatârnarea României, unită prin actul din 24 Ianuarie 
1859, cum a fost făptuită şi ce urmări a avut ea. | 

Dar inainte de a face această expunere, sunt nevoit: să mă ridic: 
în contra unei idei foarte mult răspândită și datorată mai cu seamă 
chipului greşit cum înfățișează manualele şcolare de istorie îndeplinirea 
neatârnării noastre. In adevăr, dacă ne luăm după aceste manuale și 
dacă cercetăm mai de aproape cunoștințele în această privinţă a marei 
majorități a concetăţenilor noștri, neatârnarea României s'a dobândit 
mai mult sau mai puţin pe neașteptate, prin războiul din 1877—1878, 

Adevărul istoric este însă cu totul altul. Neatârnarea s'a dobândit 
printr'o lungă și statornică luptă pe planul politic, luptă începută îndată 
după unirea din 1859, şi s'a isprăvit prin războiul din 1877—1878 care 
a alcătuit faza hotăritoare şi finală a acestei lupte. i 

Expunerea faptelor care urmează va dovedi acest adevăr. 


Prin unirea din 1859 Moldovenii şi Muntenii arătaseră făţiş că 
înțelegeau să desăvârşească prin ei înşişi — cu toată opunerea puterii . 
suzerane și a celorlalte puteri ce o susțineau, înfăptuirile ce erau tre- 
buincioase propăşirii neamului. A fost primul mare act de emancipare, 
primul pas spre neatârnare, Tenacitatea și dibăcia Domnitorului Cuza. 
şi a sietnicilor săi au adus pe de o parte recunoaşterea în 1862 a 
actului de unire, iar pe de alta au săvârşit un nou act de emancipare 
prin secularizarea averilor mânăstirilor grecești în 1863. 

Tot prin actele de emancipare din acea vreme trebue socotită 
întemeierea universităţilor din Iaşi (1860) și Bucureşti (1864). 

Pentru a păși mai departe pe drumul.spre neatârnare, era nevoie 
ca în capul Statului român să se găsească un Domnitor, care să nu 
măi întâmpine opoziţiunea internă ce se arăta de o bucată de vreme. . 
Domnitorului Cuza. Trebuia un Domnitor cu legături de rudenie în 
familiile domnitoare din Europa care să-l pună în raporturi deosebite 
față de Sultanul din Constantinopol. 

Prin alegerea prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen s'a 
realizat nu numai, contra voinţii puterei suzerane, un nou pas spre: 
neatârnare, dar s'a căpătat și un destoinic stegar al luptei pentru do- 


ETAPELE CUCERIRII INDEPENDENŢEI l 93 


bândirea ei. In adevăr, mai înainte de a păși pe pământul nouei sale 
patrii, tânărul Domnitor arată Regelui Prusiei, la 6/18 Aprilie 1866, 
` că era hotărit să cucerească prin forța armelor, pe câmpul de luptă, 
neatârnarea țării care-l alesese ca Domn, 

In situaţiunea de atunci a Europei și în starea în care se găsea. 
„România, cucerirea acestei neatârnări nu se putea face de azi pe mâine. 

Cu toată nestatornicia guvernelor noastre din primii cinci ani ai 
nouei domni, Domnitorul Carol a urmărit cu dârzenie implinirea do- 
rinței sale de neatârnare, până în pragul războiului din 1877—1878. 

Azi, când depărtarea de acele vremuri și cunoașterea multor do- 
cumente ne îngădue să vedem lucrurile în întregul lor, şi să nu ţinem 
seamă de diferitele incidente și de pasiunea luptelor politice de atunci, 
se desprinde luminos că primii unsprezece ani ai domniei lui Carol I 
au fost folosiţi aproape numai pentru pregătirea neatârnării dorite. 

In adevăr care sunt îndeplinirile de căpetenie și acţiunile mai de 
seamă ale acestor unsprezece ani? 

De unde, în domnia precedentă și în primii ani de domnie ai lui 
Carol I, situaţiunea politică este caracterizată prin nestabilitatea guver- 
nelor (cincisprezece guverne cu numeroase remanieri parțiale din 1862 
până în 1871), din Martie 1871 până în Martie 1876, găsim un singur 
guvern, acela prezidat de L, Catargi. Stabilitatea şi deci continuitatea. 
acţiunii guvernamentale, devenise nu numai o posibilitate, dar chiar 
un fapt. 

Cu toate greutățile financiare din acești dintâi ani, greutăți fireşti: 
unui stat nou, lipsit aproape de toate alcătuirile trebuincioase şi chemat 
să le creeze în scurtă vreme, starea visteriei sa îmbunătăţit simţitor, 
A fost astfel cu putinţă să se înceapă reţeaua de căi ferate, cum și: 
să se desvolte aceea a şoselelor și a liniilor telegrafice. O mulțime de 
alte realizări au făcut ca România să capete până în 1877 o alcătuire 
internă în stare să înfrunte criza unui războiu, 

O altă acţiune, care se desprinde ca un fir roşu în anii ce des- 
parte urcarea pe tron a Domnitorului Carol de inceputul războiului 
de neutârnare, este acea a desvoltării puterii noastre armate, Dela o 
armată de 17 batalioane, 12 escadroane, 6 baterii şi 1 batalion de 
geniu, cu un armament învechit şi incomplet, găsită de domnitor în: 
Mai 1866, efectivele crescuseră simţitor (cu toată îndatorirea ce fusese 
silit Domnitorul să ieie faţă de Poartă de a nu depăși un număr efectiv 
de 30.000 de oameni), Armata română era alcătuită, în primăvara anului 
_1877 din 52 batalioane, 42 escadroane, 24 baterii, 1 batalion de geniu, 
apoi trupe şi servicii auxiliare, Această armată era înzestrată cu un: 
armament cu totul modern de artilerie și numai în parte modern pentru. 


94 a GENERAL R. ROSETTI 


infanterie. Pregătirea tactică nu era inferioară celei a armatei rusești, 
de pildă, iar moralul îacă era foarte bun. 

Dar unde se poate vedea mai bine continuitatea acţiunii pentru 
căpătarea neatârnării este din cercetarea politicii externe a României. 
Această acţiune a avut — şi nu putea să fie altfel — două feţe bine 
deosebite. Pe de o parte o apropiere a României de acele puteri ce 
urmau să aibă un cuvânt hotăritor în rezolvirea viitoarei crize eu- 
ropene sau care aveau aceleași interese ca dânsa, pe de alta ruperea, 
pe rând, a cât mai multora dintre cătuşele care ţineau România în 
stare de atârnare, nu numai de Constantinopol dar și de alte capitale 
europene. 

Clar văzător, Domnitorul Carol şi-a dat seama că Rusia nu putea 
decât să caute a răzbuna înfrângerea din Crimeea. Sfătuit de tatăl său 
și de Bismarck, el căută să se apropie de vecinul răsăritean. Scrisori 
către Țar, misiuni speciale ca acelea ale episcopului Melhisedec și a 
generalului |. Em. Florescu, vizite personale ca aceea dela Livadia, 
aduc după ele nu numai manifestări protocolare, ca salutarea Domni- 
torului la Iași de un trimis al Țarului, ca prezența la manevrele din 
1874 a colonelului Bubrikow, care va juca un rol însemnat de legă- 
tură în preziua şi în timpul războiului din 1877—1878, ci şi indepliniri 
folositoare. l 

` Aşa Țarul ingădue transportul din Germania prin Rusia a arma- 
mentului nostru, transport neîngăduit nici de Austro-Ungaria și nici 
de Turcia. De asemenea Rusia primește (29 Decemvrie 1869) desfiin- 
ţarea jurisdicțiunii consulare rusești în România cum primeşte numirea 
unui agent diplomatic român la Petersburg (1874) şi în sfârşit încheie 
o convențiune comercială cu România, 

Celelalte mari puteri europene sunt astfel nevoite să facă aceleaşi 
concesiuni — prin care se rup, rând pe rând, anumite cătușe — iar 
unele din ele incheie la rândul lor convenţiuni comerciale cu România 
(Austro-Ungaria, Franţa), trecând peste protestările Turciei. 

Sigur de eventualul sprijin al Germaniei față de vreo acţiune 
ostilă a Austro-Ungariei, cu care totuși s'au întreținut relaţiuni normale, 
Domnitorul a văzut cu ochi buni (semnând chiar o convenţie ce s'ar 
numi azi un pact de amiciţie şi neutralitate cu Serbia) propunerile 
Greciei, Serbiei și Muntenegrului privitoare la o atitudine identică faţă 
de Poarta Otomană. | 

Pe de altă parte, fie prin negociaţiuni directe, fie cu sprijinul 
marilor puteri, România smulge pe rând Turciei: recunoaşterea titlului 
de România (in loc de Principatele-Uaite care avea o însemnăiate de 
provizorat), recunoașterea dreptului ca reprezentantul său la Constan- 


ETAPELE CUCERIRII INDEPENDENȚEI 95 


tinopol să aibă denumirea de „agent diplomaţic“ și să nu fie consi- 
derat un „capuchihaia”, In sfârşit prin fapte îndeplinite ca: creearea 
medaliilor pentru XVIII și XXV de ani de serviciu militar şi Bene- 
Merenti, prin baterea de monete cu efigia Prințului Carol (batere a 
cărui istoric a fost arătat atât de luminos de d-l Victor Slăvescu), prin 
retragerea exequator-ului consulului grec din Brăila (26 August 1872), 
prin refuzul Domnitorului de a mai primi vreo scrisoare vizirială (3/15 
Octomvrie 1873), se rup noui cătuşe. 

Cuvântarea domnitorului la inaugurarea statuii lui Mihai Viteazul 
(8/20 Noemvrie 18%), dăruirea către oraşul Iaşi a bustului lui Gr. 
Ghika-Voevod (cel ucis în 1777) şi o sumă de alte manifestări înfăţi- 
gează calea pe care se îndreaptă ţara sub imboldul lui Carol I. Acesta 
de altfel nu-şi ascunde gândurile și vorbeşte fățiș chiar unora din cei 
ce sunt potrivnici ideii emancipării noastre, cum a vorbit contelui 
Andrassy (lunie 1873), de gândul ce-l are de a câştiga neatârnarea 
ţării sale, 

În această operă de pregătire, Carol I a avut pe rând concursul 
diferitelor guverne, ale căror membri, dacă s'au luptat (impreună cu 
partidele din care făceau parte) unii contra altora în chestiunile interne, 
au avut în schimb o atitudine de continuitate în acţiunile externe. A 
cita pe cei ce au luat parte cu destoinicie la luptele pentru ruperea 
cătușelor și întărirea României ar fi a înşira tot personalul politic al 
acelor ani, Socotesc totuşi că mai ales trei dintre oamenii politici ai 
vremii s'au deosebit prin acţiunea lor: Lascăr Catargi, prin împiede- 
carea Domnitorului de a abdica în 1871 şi prin asigurarea stabilităţii 
guvernului între Martie 1871 şi Martie 1876, lon Em. Florescu prin 
pregătirea armatei şi Ion C. Brătianu prin înfăţişarea unor potrivite 
norme politice şi prin dinamismul său. Dealtmintrelea acesta din urmă 
va avea, curând, un rol de căpetenie în făptuirea războiului, rol pe 
care îl va îndeplini cu deosebită destoinicie, 

Faptele arătau, încă din anul 1875, că criza balcanică, endemică 
şi latentă până atunci, se apropia de un desnodământ, desnodământ 
ce putea fi şi războiul dorit de Domnitorul Carol, Această dorință nu 
mai era un secret chiar pentru acei care nu o puteau deduce din suc- 
cesiunea faptelor. Pe de o parte o dase în vileag și o criticase, presa, 
vorbind chiar de un eventual schimb al Basarabiei contra Dobrogei 
(Românul din 2 şi 15 Noemvrie 1875 şi din 10 Ianuarie 1876). Pe de 
altă parte se pusese întrebarea în consiliul de miniștri în ultimele săp- 
tămâni ale anului 1875, ce va avea de făcut România în viitorul apro- 
piat. Guvernul nu luă nicio hotărire, majoritatea fiind pentru neutra- 
litate. Domnitorul se convinse astfel că nu putea face războiul având 


96 = GENERAL R. ROSETTI 


un guvern conservator la cârmă, El contribui la înlocuirea lui, în 
Aprilie 1877 printr'un guvern libera! prezidat mai întâi de Manolache 
Kostake-Epureanu și apoi de L C. Brătianu. Convins de nevoia răz- 
boiului, dinamic, admirabil secundat de nedespărţitul său tovarăș C. A. 
Rosetti şi urmat de un partid disciplinat, Brătianu putea să-i deie şi 
a dat țării guvernul puternic de care era nevoie în criza ce se apropia 
cu pași mari, 

Când, în toamna anului 1876, a izbucnit războiul sârbo-turc, se 
văzu că clipa hotăritoare sosise, Spre a asigura teritoriul în contra 
vreunei îucălcări şi, sub pretext de manevre, guvernul român hotărî 
(Octomvrie 1876) concentrarea elementelor dela vatră și făcu ca armata 
să ieie un dispozitiv de acoperire pe Dunăre, cu diviziile 1, 2, 3. Tot- 
odată aduse divizia 4-a (din Moldova) la Focşani. Pe de altă parte 
Brătianu negocia în secret cu Nelidow o convenţiune de trecere a ar- 
matelor ruseşti prin România (convenţie iscălită de M. Kogălniceanu 
la 4/16 Aprilie 1877). De asemenea se luă legătură cu Cartierul Ge- 
neral Rus, așezat la Chişinău. Scopul convorbirilor militare româno- 
ruseşti era stabilirea măsurilor de pază prin care Românii urmau deo- 
potrivă să-și apere teritoriul contra unui atac turcesc și să alcătuiască 
un scut la adăpostul căruia armata rusească avea să înainteze prin 
România și să-şi execute desfășurarea strategică, 

Armatele rusești trecură Prutul în ziua de 11/23 Aprilie. Con- 
form înţelegerii luate cu Cartierul General Rus, trupele române con- 
` tinuară să acopere pe Dunăre înaintarea armatei imperiale, lăsând apoi 
această acoperire pe seama trupelor rusești, pe măsură ce acestea 
soseau, Ai noștri trecură atunci în Oltenia, de unde armata română 
acoperea dreapta dispozitivului rusesc, 

Cu prilejul acoperirii înaintării rusești, trupele românești primiră 
botezul focului, Turcii deschizând focul asupra orașelor noastre de pe 
marginea Dunării și încercând să facă incursii pe malul nostru. Cu foc 
la foc şi cu incursii pe malul bulgăresc răspunseră și ai noștri. Bom- 
bardarea ca și incursiile, dădură prilejul potrivit pentru ruperea rela- 
ţiilor cu Turcia și pentru proclamarea neatârnării, făptuită la 10 Mai. 
Turcia nu recunoscu actul nostru unilateral, Acesta nu fu recunoscut 
nici de marile puteri europene și nici chiar de Rusia alături de care 
mergeam, dar nu tocmai în chipul cum l-ar fi dorit aceasta. In adevăr 
Rușii primiseră ca să le acoperim inaintarea, dar nu voiau ca să luăm 
parte la războiu decât, fie în condiții umilitoare — să escortăm prizo- 
nierii ce ar face ei sau să facem alte servicii de etape — fie cu uni- 
tăţile noastre contopite în ale lor şi sub comanda lor. Asemenea con- 
dițiuni nu puteau fi primite și nici nu sau acceptat. 


ETAPELE CUCERIRII INDEPENDENȚEI 97 


Ogtirile Ţarului trăcură Daniita i şi se avântară într'un iureș repede 
spre Balcani. 

In acest timp, trupele noastre adunate în Oltenia își desăvârșau 
instrucţia și prin paza ce o făceau pe Dunăre se oţeleau şi se puneau 
în atmosfera de războiu. Nu trebue uitat că majoritatea infanteriei 
(32 de batalioane faţă de 20 permanente) şi a cavaleriei (32 de esca- 
droane faţă de 10 permanente) era compusă din schimbaşi, a căror 
pregătire era mult mai slabă. Lunga concentrare din toamna 1876 şi 
cele patru luni de aşteptare mobilizați în lungul Dunării și în Oltenia 

„îngăduiră să se desăvârşească pregătirea de războiu şi a acestor unităţi, 

Ia luna Iulie, semeţia Ruşilor iși găsi pedeapsa. Opriţi în Balcani, 
ameninţaţi în flancul lor stâng de grupul turcesc din cadrilaterul bulgar, 
ei fuseseră bătuţi la 8/20 şi la 18/30 Iulie de armata lui Osman Pașa 
în faţa Plevnei, armată ce amenința acum linia de retragere a Rușilor 
peste Dunăre. 

Nemai având alte trupe disponibile, Rușii fură avali să facă 
apel la ajutorul celor patru divizii române, intacte, antrenate şi dornice 
de a intra în foc. Ceasul de cumpănă sosise. . 

Putea-va izbândi tânăra armată română acolo unde fusese înfrânte 
trupele, cu vechi tradiții militare, ale ţarului moscovit ? Putea-vor ele 
ţine piept trupelor lui Osman Paşa care se arătaseră atât de destoinice 
şi de priceput conduse ? 

Opinia publică şi mai ales cea exprimată prin presa conserva- 
toare ca şi aproape toţi oamenii politici erau pentru o atitudine de 
prudență, de neangajare peste Dunăre. Şi chiar şefii armatei adunaţi 
de Domnitor, la Corabia, la 19 August, se pronunţară contra trecerii 
Dunării. Singuri Domnitorul, I. C. Brătianu și maiorul Iacob Lahovary, 
şeful biroului operaţiilor dela Marele Cartier, se pronunţară pentru 
darea ajutorului cerut, cu din ce în ce mai multă stăruinţă şi pentru ` 
trecerea Dunării. Ei o impuseră. Cum au dovedit faptele era soluţia 
cea mai bună, căci era singura cale pe care se putea cuceri și nu că- 
păta din mila altuia, neatârnarea. 

S'a făcut vină ulterior lui I, C. Brătianu că nu s'a folosit de acest 
prilej, câad Rusia era la aman, spre a o sili să subscrie un angaja- 
ment prin care Basarabia de Sud să rămână în posesiunea noastră, 
De sigur că Ruşii, în situaţia în care se aflau, ar fi dat garanţia cerută, 
dar tot atât de sigur este că nu ar fi respectat-o mai mult, decât au 
respectat textul art. 2 din convenţia din 4/16 Aprilie 1877, care spunea: 

„Guvernul Majestății Sale Impăratului tuturor Rușilor se obligă a 
„menţine şi a face să se respecte drepturile politice ale Statului Român, 


98 GENERAL R. ROSETTI 


„astfel! cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum 
„și a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”, 

Critica post-factum e totdeauna ușoară, 

Dar putea oare Domnitorul, care încă dela începutul domniei sale 
„se hotărâse să cucerească neatârnarea pe câmpul de luptă, putea oare 
Brătianu, încrezător in destoinicia neamului său, să nu fie convinşi de 
folosul acestui războiu pentru desăvârşirea unirii prin vărsarea sângelui, 
în comun al Moldovenilor şi Muntenilor? Puteau oare ei să nu pre- 
vadă prestigiul ce-l va căpăta România, nu numai în faţa Europei, dar 
mai cu seamă în faţa restului Românimii prin confirmarea neatârnării 
pe câmpul de luptă ? Putea oare ofițerimea tânără, dornică de a intra 
în luptă, ce vorbea prin glasul maiorului I. Lahovary, să nu tragă folos 
din prilejul neasemuit ce i se prezenta prin cererea de ajutor a Ru- 
şilor ? Cred că nu, Şi aceasta cu atât mai mult cu cât o înfrângere co- 
vârșitoare a Rusiei ar fi.transporiat războiul în ţara noastră și ar fi 
amânat, în cazul cel mai bun, neatârnarea dorită, In fine intrarea noa- 
stră în luptă mai era indreptăţită prin aceea că planul de acţiune nu 
putea îi altul, deocamdată, decât acela de a opri pe Turci şi de a 
câştiga timp până ce marile efective de care dispunea Rusia ta Li 
mobilizate şi aduse pe câmpul de luptă. 

Dar dacă întâmplările următoare au dat dreptate hotăririi princi- 
piale de a merge în ajutorul Rusiei, nu mi se pare tot atât de justi- 
ficat. chipul cum au fost îndeplinite operaţiunile ce au urmat, 

l In adevăr, în momentul când ne-am hotărit să trecem Dunărea, 
grupul vrăjmaş cel mai primejdios pentru aliați, atât prin poziția pe 
care o ocupa cât și prin destoinicia și prestigiul comandantului său, 
era armata dela Plevna, comandată de Osman Paşa. Aceasta trebuia 
deci scoasă din luptă sau cel puţin ţinută locului. Bătăliile dela 8/20 
„şi 18/30 Iulie arătaseră însă că Osman Pașa ocupa o poziţie puternică 
şi bine întărită, Rușii cereau ca trupele noastre să vină la Plevna şi 
împreună cu ale lor, să atace pe Turci și să-i gonească de acolo, 
Domnitorul şi statul său major însă, sub impresiunea pretențiilor an- 
terioare rusești de a contopi unităţile noastre cu cele rusești, doreau 
să aibă o linie de operaţie independentă, dar în legătură apropiată cu 
Ruşii. De aceea voiau ca armata română să înainteze între Vid și Isker, 
deoarece prin această înaintare sar fi tăiat comunicațiile lui Osman 
Pașa cu Vidinul și ulterior cu Sofia. Statul major rus se opuse cu dâr- 
zenie acestui prim plan care ar fi expus, după părerea sa, armata ro- 
mână (izolată şi căreia Ruşii nu i-ar fi putut veni în ajutor) la o în- 
trângere. Domnitorul, însărcinat între timp cu comanda trupelor româno- . 
ruse de pe teatru! de Vest, cedă şi aduse trupele române la Plevga, 


ETAPELE CUCERIRII INDEPENDENŢEI 99 


> unde ele luară poziţiile la dreapta Rușilor, dela Grivița- până în Vid. 
El era de părere să nu se atace Plevna, ci să se împresoare şi să 
: “aștepte venirea trupelor din Rusia. Rușii aveau însă nevoie de un 
-succes spre a ridica moralul trupelor lor şi spre a recâștiga ceva din 
` prestigiul lor mult scăzut. Domnitorul fu nevoit să cedeze, mai ales 
pentrucă Rușii făceau aluzii că i-ar fi frică să bage pe ai săiin luptă, 

Urmară o serie de atacuri, atacuri ce avură drept urmare pier- 
deri sângeroase și o singură izbândă, aceea din faţa Griviței, câștigată 
de Români. Acest singur succes, avântul cu care Românii se aruncară 
în foc la 27 şi 30 August, la 6 Septemvrie și la 7 Octomvrie, fură o 
revelațiune pentru lumea întreagă. După rezerva sau chiar bârfelile 
dela inceputul războiului ale presei străine la adresa armatei noastre, 
ziarele din toată Europa schimbară felul de a vorbi și prestigiul nostru 
crescu. Totuşi Plevna rămase necucerită şi armata lui Osman Paşa con- 
tinuă să fie un ghimpe în coasta armatei rusești, Fu nevoie să se re- 
nunţe la atacuri și să se recurgă la încercuirea Plevnei ce nu se de- 
săvârşi decât după sosirea de noni trupe rusești. Inchisă într'un cerc 
de fier şi înflămânzită, armata lui Osman Paşa încercă să scape prin 
ruperea cercului ce o înconjura, Încercarea fu sângeros oprită și Osman 
Pașa şi vitejii săi ostaşi fură nevoiţi să se predeie, predarea făcându-se 
către colonelul român Cerkez. 

Întârzierea căderii Plevnei a fost pricinuită şi de 'neacceptarea 
planului de operaţiuni elaborat de Marele Cartier Român, In adevăr 
dacă cele trei divizii românești cu cele patru brigăzi de cavalerie ar 
fi înaintat, așa cum se propusese, între Isker şi Vid şi s'ar îi întărit pe 
o pozițiune la Vest de Vid (cum s'a întărit în faţa Plevnei), ele ar fi 
putut nu numai rezista unui.atac pornit de Osman Pașa, dar ar fi îm- 
piedicat intrarea a numeroaselor convoiuri pornite din Sotia, astfel că 
durata rezistenţii lui Osman Paşa ar fi fost mult scurtată, 

După căderea Plevnei, calea Rușilor spre Constantionopol era 
deschisă. 

Armata română nu avea ce căuta în această înaintare, neavând nici 
organizaţiunea ce i-ar fi îngăduit să se depărteze mult de baza sa de 
aprovizionare, Dar mai cu seamă din pricina tendințelor arătate de Ruşi 
era nevoie, pe de o parte ca România să aibă în mâni un amanet 
(zălog), iar pe de altă parte era în interesul comun al reușitei opera- 
țiunilor ca regiunea dela Vest de Isker să fie curăţită de trupele tur- 
cești aflate încă în acea parte. 

De altfel încă din luna Octomvrie, spre a desăvârşi izolarea Plevnei 
de Vidin, un detașament românesc fusese trimis în lungul Dunării, spre 
Apus, Acţiunea acestui detașament à culminat prin cucerirea Rahovei 


100 GENERAL R. ROSETTI 


“(Noemvrie 1877). Ea a fost continuată prin inaintarea trupelor româ- 
neşti care, după căderea Plevnei (28 Noemvrie 1877), s'au indreptat, 
pe o vreme rece, pe viscol şi pe drumuri întroenite, spre Vidin și 
Belogradcic, pe care ele le-au înconjurat. Completarea încercuirii Vidi- 
` nului a dat loc la victorioasa luptă dela Smârdan (12 Ianuarie 1878), 
cea din urmă luptă dată de ostașii noştri în războiul de neatârnare, 

latre timp armatele rusești, înfrângând ultimele rezistenţe turceşti 
şi mai ales viscolul şi nămeţii, se apropiau cu pași repezi de Constan- 
tinopol. Turcii fură siliți să ceară armistițiu (19/30 Ianuarie 1878) şi 
„să primească apoi pacea dela San-Stefano (19 Fevruarie 1878), fără ca 
delegaţii noştri să fie primiţi la negocierile care precedară încheierea 
acestor acte, 

Nerecunoştinţa colosului moscovit pentru ajutorul ce i-am dat în 
clipe de grea cumpănă, nerespectarea dreptului firesc ce-l aveam de 
a lua parte la încheierea unei convenţiuni și unui tratat, încheiere pe 
„care şi sacrificiile noastre sângeroase le făcuseră cu putinţă, ne arătau, 
ca şi crearea unei Bulgarii exagerat de mari, năzuinţe rusești primej- 
„dioase pentru viitorul României. 

Conducerea politică rusească îşi dăduse între timp jocul pe față 
cerând formal cedarea Basarabiei de Jos, recăpătată în 1856, și ofe- 
rind în schimb Dobrogea. Un strigăt de indignare și de protestare 
străbătu ţara. Protestele ţării, protestele guvernului, nu 'avură însă 
niciun ecou la guvernele europene și exasperară pe Ruși, care ame- 
ninţară că vor desarma armata română. Domnitorul dădu un răspuns 
„demn acestei amenințări și luă măsurile cuvenite pentru a opune re- 
zistenţă oricărei încercări de punere în aplicare a acestei ameninţări, 
Aceste măsuri începuseră încă de câtva timp şi au constat în concen- 
trarea celor patru divizii de infanterie în zona Curtea de Argeş— 
Câmpulung—Piteşti— Târgovişte cu cavaleria înainte spre Sud-Est, 

Noul congres de pace, întrunit la Berlin, revizui tratatul dela 
‘San-Stefano, dar consfinţi luarea Basarabiei de Sud. 

S'a discutat şi se va discuta probabil încă mult (de acum înainte 
probabil numai între istorici) asupra faptului dacă a fost cuminte re- 
zistenţa noastră în privinţa cedării Basarabiei. Sunt de părerea acelora 
(din ce în ce mai numeroși de când sau stins cei în vieață atunci), 
care cred că L C, Brătianu a făcut bine rezistând, căci a stabilit prin 
aceasta dreptul nostru imprescriptibil asupra Basarabiei, drept pe care 
l-am întărit acum din nou prin sângele vărsat pentru readucerea acestor 
provincii în cuprinsul României, Pe lângă această nelegiuire, noul tratat 
(13 Iulie 1878) impuse României, spre a-i recunoaşte neatârnarea, unele 
condiții umilitoare și primejdioase pentru independenţa noastră istorică. 


GENERAL R. ROSETTI 101 


Aceste condiţii constau mai ales în obligaţiunea de a încetăţeni pe 
Evrei. Este adevărat, că, din pricina vajnicei opozițiuni ce întâlnise 
această îiridatorire, în public și în parlament, având ca exponenţi pe 
un V, Alecsandri, un V. Conta, un D, Rosetti Tescanu și alţii, natu- 
ralizarea în masă fu împiedecată. Totuși calea fu deschisă şi ingădui 
. pătrunderea Evreimii din ce în ce mai mult în comerţul și. industria 
` română, pătrundere care, deși în aparenţă folositoare pentru Evrei, dădu 
maștere la reacţiunea firească pe care o cunoaștem. 

Cu acest sacrificiu, de a cărui greutate ne-am dat seama numai 
în zilele noastre, neatârnarea ne-a fost recunoscută şi țara noastră a 
putut să se declare regat şi să înainteze în desvoltarea sa. Planul Dom- 
"mitorului Carol fusese adus la îndeplinire. În această îndeplinire rostul 
lui a fost cel mai de seamă. Dar nu trebueşte uitat nici roștul guver- 
nului L. Catargi din anii 1871—1876, nici rostul generalului Florescu 
şi nici mai ales cumințenia sănătoasă a poporului român și destoinicia 
şi voinicia plugarului ostaş român. Rost de seamă a avut și I. C. Bră- 
tianu, căci el a trebuit să învingă toate greutăţile, atât interne cât și 
externe, să aprovizioneze armata, să imbărbăteze, să iîmboldească şi să 

facă faţă numeroaselor lipsuri de oameni pregătiți PERRA nevoile unui 
războiu. 

Care fură pentru noi rezultatele războiului din 1877—1878 — 
în afară de recunoașterea neatârnării și de proclamarea regatului ? 

Cel mai de seamă este acela pe care un contimporan il arată 
astfel: „Şi când se întorc dela războiu, soldaţii şi ofiţerii, cu fala bi- 
„ruinții smulse după atâtea jertfe, statul român are o armată și un: 
„Popor, care a început să-şi simtă misiunea, să se priceapă ca un întreg 
„şi să-şi împământenească pe Domnitorul, până atunci străin iar de 
„acum înainte întrupat cu aspirarea uaționale ca o nădejde şi o che- 
„Zășie a viitorului“, 

Dar rezultatul a fost nu numai că Românii din regat au început 
să se simtă ca un întreg, El a mai fost că ei au căpătat un prestigiu - 
mărit la Românii aflaţi sub dominaţiuni străine şi cu deosebire la cei 
din Austro-Ungaria, Aceştia participaseră și ei la războiu prin câţiva 
voluntari şi prin daruri trimise Crucii Roşii Române. Din ce în ce nu- 
mărul „Ardelenilor“, cum li se spunea, care veneau la studii în ţara 
liberă, care intrau în cadrele statului nostru şi care ţineau sus ideea . 
întregirii, creştea, cum creştea și credinţa firească de altfel şi care a 
devenit o realitate, că acea întregire va veni prin acţiunea Regatului, 
atât de hulit mai târziu din pricina unor mici patimi politice. 

O altă consecinţă, tradițională aș zice şi reacţiunea firească a 
celor întâmplate, a fost alipirea României către acea grupare de puteri 

2 


102 ETAPELE CUCERIRII INDEPENDENŢEI 


__care o putea sprijini faţă de năzuinţele rusești. Așezată la gurile Du- 
nării, era firesc de altfel ca România să se apropie de grupul de puteri 
care stăpâneau părţile de sus şi de mijloc ale cursului acestui fluviu 
menit să înlesnească exportul spre Marea Neagră al produselor indu- 
striei puterilor zise centrale și să transporte în interiorul Europei grâ- 
nele ţărilor de pe cursul inferior al Dunării. Alipirea României la Tripla: 
Alianţă (August 1883), desemnată pe teren prin frontul întărit Foc- 
şani—Nămoloasa—Galaţi şi forturile din jurul Bucureştilor, a contribuit 
mult ca să-i asigure mai bine de treizeci de ani de desvoltare pașnică, 
în care timp a luat naștere şi a început să se desvolte industria ro- 
mână şi mai ales aceea a extracţiei și rafinărei petrolului, | 

Tot o consecinţă a războiului de neatârnare și a proclamării numai 
de către partidul liberal, a regatului (14 Martie 1881), prin refuzul 
greșit al partidului conservator de a participa la guvern, a fost pre- 
lungirea menţinerii la cârma Statului a partidului liberal, condus de: 
L C. Brătianu, a cărui guvernare de 12 ani, după cea de 5 ani a lui 
Catargi, a stabilit definitiv regimul în interior. 

Increderea căpătată în propriile-i puteri, manifestată între altele 
prin întemeierea Şcoalei naţionale de poduri și șosele — azi Şcoala 
Politehnică — stabilitatea guvernelor, desvoltarea căilor de comunicaţii 
şi în General a vieții economice, mărimea numărului școlilor şi îmbu- 
nătăţirea învățământului, au avut drept urmare și desvoltarea produc- 
ţiei literare, producţie făcută posibilă şi prin revenirea la izvorul tot- 
deauna bogat al poeziei populare și prin curățirea limbii şi îndreptarea: 
chipului de a scrie, datorită acţiunii Junimii, 


+ 
L d + 


- Incheind pot afirma, că Românii au dovedit dreptul lor la ne- 
atârnare prin destoinicia politicii lor externe și prin vitejia de pe câmpul 
` de luptă. Odată neatârnaţi, ei au alcătuit organul european de care 

era nevoie la gurile Dunării și sâmburele în jurul căruia erau să se | 
adune ramurile neamului aflate încă sub stăpâniri străine. 

Am dovedit acum din nou că Românii au voinţă, putere și în- 
“suşirile fireşti pentru îndeplinirea rostului lor în acest colţ al lumii. 


GENERAL R. ROSETII 


SCRISORI DELA OCTAVIAN TĂSLĂUANU 


Vestea morţii lui Oct. Tăslăuanu mi-a venit târziu aici, între străini, 
Am pornit cu gândurile departe în timp, când prin anul 1893 colegul 
-< meu de clasă la liceul din Braşov „Cescu”, un băiat chipeș și excelent 
__gimoast, ne povestea anecdote. de prin celelalte licee din Ardeal, pe 
care le cutreerase, 
Din corespondenţa dela prieteni, pe care o păstrez, am scos plicul 
pe care scria Oct. Tăslăuanu şi am recitit cele peste 50 de scrisori şi 
cărți poştale primite dela el. In ele se cuprinde mai mult decât ceea 
ce m'ar interesa numai pe mine personal şi cred că e bine să reproduc 
tocmai în această revistă, al cărei redactor fusese şi el pe vremuri, pe, 
când era secretar al Astrei, ceea ce ar putea servi ca material infor- 
mativ vreunui istoric literar care ar vrea vreodată să reconstruiască 
tabloul vieţii literare din Ardeal la inceputul acestui veac. i 
Despre activitatea lui la Astra scrisorile cuprind prea puţine date. 
Cu atât mai multe îmi comunica la Viena și la Cernăuţi, unde mă aflam 
atunci, despre „Luceafărul“, de care se lega cu tot sufletul, ştiind cât 
de mult- ţineam și eu la această revistă, 
Sunt două feluri de oameni preţioși pentru neamul lor. Oameni 
de talent, care răspândesc cu dărnicie darurile înăscute ale suiletului 
şi inteligenţii lor şi organizatorii, care nu lasă să se părăduiască și să 
se destrame ceea ce talentele au creat. Tăslăuanu a fost înainte de 
toate un organizator. Rolul lui la „Luceafărul“ îl aseamăn cu rolul lui 
„Iacob Negruzzi la „Convorbiri Literare“, De sigur că personalitatea co- 
vârşitoare dela rgvista „Junimei“ dela laşi n'a fost Iacob Negruzzi, ci 
Titu Maiorescu, precum de „Luceafărul” se leagă înainte de toate 
numele lui Oct. Goga, iar nu a celuilalt Octavian Tăslăuanu, Ceea ce 
a scris şi iscălit Tăslăuanu în „Luceafărul” *) nu va figura prin anto- 


1) Unele articole sunt semnate cu pseudonimul „Codru“. 
2* 


104 SEXTIL PUŞCARIU N. 


logii. Gândindu-mă înapoi îmi aduc doar aminte de articolul „Două 
culturi“, care pe vremuri a stârnit o vâlvă întemeiată şi discuţii aprinse, 
In schimb însă cel ce pășind dela început în redacţia „Luceafărului“. 
cu toată masivitatea firii sale energice și a făcut din foaia câtorva stu: 
denţi timizi dela Budapesta revista cea mai cetită şi cea mai prezen-: 
tabilă din România, a fost Tăslăuanu. Încetul cu încetul a îndepărtat 
pe colaboratorii minori, a dat revistei o înfăţişare europeană şi a creat 
chiar în capitala Ungariei o tipografie proprie. El era cel ce scria ne-! 
număratele scrisori de încurajare colaboratorilor pe care-i preţuia, cef 
ce-şi asuma toate blestemele celor refuzaţi, cel ce căuta să. sporească: 
numărul abonaților, să descopere un clișeu necunoscut, cu un cuvânt 
cel ce toată vremea nu avea decât un singur gând: „Luceafărul“, Ta-i 
lent organizatoriu nu este în ultima analiză decât acest necontenit de-. 
votament pentru o cauză pe. care o crezi bună și căreia îi sacrifici 
toate gândurile tale şi toată purtarea ta de Grijă. 

Prin faptul că Oct. Tăs'ăuanu, după bacalaureatul luat în Ardeal, 
trecuse la Universitatea din Bucureşti, el -ajunse să preţuiască, în opo- 
ziții cu unii Ardeleni de şcoală veche, frumuseţea limbii din Vechiul 
Regat și eleganța de a se exprima a Românului crescut la şcoală fran- 
ceză. Una din: calităţile cele mai mari ale „Luceafărului“ a fost că 
dela început s'a eliberat de ardelenisme şi a făcut legătura intimă cu 
cultura românească de peste munţi. Prin prieteniile pe care le aveam cu 
generaţia tânără de scriitori din Țara veche, am putut contribui într'o 
oarecare măsură şi eu la această perfectă unificare culturală, câștigând 
> pentru „Luceafărul“ câţiva dintre cei mai talentaţi scriitori bucureșteni. 

Dar despre toate acestea vor vorbi mai bine scrisorile, Incep, 
reproducând-o în întregime, cu cea dintâi, scrisă din Budapesta la 
17 Martie 1903: - : 

„Viu cu o prea umilită rugăminte, pe care d'a capo te rog îm- 
plineşte-o. Modesta și timida revistă, ce din mila câtorva tineri, nu 
tocmai siguri de forțele lor, viețueşte sub pretențiosul nume de „Lu- 
cçeafărul” aici în Budapesta, a trecut în stăpânirea mea. Când m'am 
hotărit s'o iau în cârcă, mi-am făcut socoteala că-mi va succede să 
câştig și colaborarea câtorva prieteni cu reputaţie literară, cu ajutorul 
cărora să-i dăm o nouă putere de vieaţă, Intre aceşti prieteni — foști 
colegi, — eşti şi tu. M-ai îndatori foarte mult, dacă chiar pentru numărul 
viitor mi-ai putea trimite ceva. Sunt atâtea chestiuni actuale, la care 
ţi-ai putea spune şi tu cuvântul competent, De pildă chestiunea cu 
unificăciunea limbii etc.”, 

Am început să le trimit pentru „Luceafărul“ niște „Scrisori“. 
La 22/Ill 903 îmi comunică din Budapesta c'a primit întâiul articol şi 


SCRISORI DELA OCTAVIAN TĂSLĂUANU 105 


mulțumește pentru el în numele redacției întregi. In concepția lui „Lu- 
ceafărul" avea să devină revista studenţilor universitari de pretutindeni, 
- “De aceea îmi cere colaborări din partea studenţilor dela „România Juna” 
din Viena : scurte și „nelăudăroase“, 

Din 10 Iunie 1903 într'o nouă scrisoare mulţumeşte pentru un ` 
- nou articol trimis. E plină de căldura pe care acest redactor conştiin- 
cios o punea în scrisorile către puţinii săi colaboratori.. Se vede că 
primăvara începuse de vreme în 1903 căci se plânge că toţi ceilalţi re- 
dactori au ieșit la verdeață, lăsându-l pe el acasă cu toate grijile redacţii. 

La 14 Iulie 1903 îmi scrie că a primit dela Uipiu Traian M.hai, 
un poet de avant-gardă pe vremurile acelea, un articol îndreptat im- 
potriva literaturii „țărănești, patriarhale şi șoviniste”, aşa cum o făcea: 
Şt. O. Iosif în volumele lui „Patriarhale” și „A fost odată“. Deoarece 
poetul modernist — cu care de altfel mă -găseam în foarte bune ra- 
porturi — mă lua şi pe mine la vale, mă întreabă dacă trebue să res- 
pingă articolul lui Mihai, ca să nu mă supere, sau să-i dea drumul, 
pentru ca să-mi dea prilej să-mi afirm într'un răspuns credinţele care 
erau și ale „Luceafărului“, Imi aduc aminte că articolul s'a publicat, 
iar răspunsul pe care i l-am dat lui U. T. Mihai, plin de vervă tine- 
rească, a fost reprodus şi în „Tribuna“ dela Arad sub titlul: „Uipiu 
Traian Mihai, executat“. La sfârșitul scrisorii Tăslăuanu îmi scrie că 
C. Diaconovici își dăduse demisia din postul de secretar general al 
Asociaţiunii din Sibiu şi că sosise deci momentul ca să-mi realizez planul 
de a mă întoarce în Ardeal la acest post. Gândul de a mă pune în 
serviciul Astrei mă ademenea de mult și eram gata să renunţ pentru 
el la cariera universitară. Precum am aflat mai târziu, cel care s'a opus 
ca să fiu chemat la Sibiu a fost Partenie Cosma, iar motivu pe care 
l-a invocat, că nu ştiu destul ungureşte, 

Urmează scrisori în care-mi cere colaborări nouă şi se plânge de 
Zaharia Bârsan — care era atunci la Viena — că nu-i trimite nimic, 
deşi-i făgăduise. Seria numerilor speciale pe care a început-o „Lucea- 
fărul” trebuia să ia ființă cu un număr dedicat Reginei Carmen Sylva, 
pentru care ceruse un articol lui Il. Chendi. Acest număr își are tâlcult 
lui. Tineretul din Ardeal nu preaslăvea numai pe poeta, Carmen Sylva, 
ci şi pe regina României, Elisabeta. Ia curând aveau apoi să urmeze 
numerile speciale închinate lui Vlahuţă şi Coșbuc. In scrisoarea dela 
8 Noemvrie 1903 pomenește întâia oară pe Goga, arătându-și indig- 
narea faţă de câţiva studenţi români din Viena, care-i luaseră lui Goga 
în nume de rău că traducea din poetul ungur Madâch, 

La 12 Noemvrie 1903 îmi scrie că pregătește numărul de anul 
nou al „Luceafărului“, de 40 pagini, cu ilustraţii originale şi că a câ- 


106 SEXTIL PUŞCARIU 


ştigat colaborarea lui Murnu, care venise la Budapesta, (Tata lui Murnu 
era preot în capitala Ungariei). 

In scrisoarea dela 4 Decemvrie Tăslăuanu îmi expune planurile 
lui de organizare a revistei, având ca redactor şef pe A, Ciura, ca 
redactor responsabil pe O. Goga, iar e! fiind proprietar şi editor. Aveau 

să fie şi două comitete redacționale, unul intern (din care eram să fac $ 
pt şi eu, împreună cu Murnu, Şt. O. Iosif, Z. Bârsan și alţii) și un ; A 
mare comitet de redactori externi. Primeşte propunerea pe care io% 
făcusem, de a ține publicul cetitor din Ardeal la curent cu toate pe l 
blicațiile importante româneşti într'o cronică cu scurte notițe şi dări 
de seamă şi mai ales de-a introduce o rubrică permanentă întitulată } 4 
„foi răzlețe“, prin care să fie prezentat în fiecare număr al „Lucea- 4 
fărului” câte un scriitor tânăr de dincolo de Carpaţi. După o scurtă ă 
caracterizare a scriitorului avea să urmeze în aceste foi răzlețe repro- i 
ducerea unui fragment din operă. In felul acesta aduceam în mod in- 4 
direct la revista de dincoace de Carpaţi colaborarea scriitorilor din 7 
Ţara veche și treceam cu cetitorii ardeleni munţii în ţara spre care 
privirile noastre trebuiau să fie necontenit aţintite. „Luceafărul“ se în- 
colona în rândurile publicaţiilor stăpânite de o credință puternică în ` 
puterile :neamului și în venirea zilei celei mari a unirii, A 
i Cel care în redacţia „Luceafărului“ ducea tot greul redacţional 1 
şi administrativ era Tăslăuanu, El îmi scria adesea că abia prididește 
cu lucrul, dar îl făcea bucuros și visurile lui cele mai fericitoare erau 
cele ce imaginau o mărire, îmbunătăţire şi răspândire tot mai mare a ` 
revistei, La 29 lan. 1904 îmi scrie între altele despre numărul dedicat. 
Carmen Sylvei, la care contribuise şi Regina cu un articol, care însă 
n'a plăcut de loc, 

„Citez, cu mici omiteri, ceea ce-mi scria despre întâlnirea lui cu 
Iorga și despre cele văzute la București cu ocazia unei vizite. Toţi 
despre cei ce-mi scria sunt morţi acum și trecuţi în domeniul istoriei 
literare : 

“mes. In Bucureşti am mai auzit multe lucruri ciudate. Intre altele 
ştii povestea lui Chendi cu meu râd, tu râzi, el râde“ — şi Ranetti, 
care. a râs în partea literară a „Epocii“ de Chendi, Toată ceata asu- 
priţilor a avut o zi de sărbătoare că l-au putut prinde și pe Ilarie cu 
ocaua mică, Chendi în rectificarea publicată în „Sămănătorul“, tam- 
nisam a făcut nişte aluzii răutăcioase la adresa lui M. Dragomirescu, 
care. n'a rămas dator, Chendi era să înceapă ofensiva. D-l Goga n'a 
admis lupta, fiind îndreptată asupra Junimiştilor, cu care el n'are niciun 
interes să se certe, Era pe aici-pe aici, să se spargă înfrățirea dela 
Sămănătorul, Chendi însă a fost așa de cuminte de a cedat. M. Dra- 


SCRISORI DELA OCTAVIAN TĂSLĂUANU 107 


igomirescu i-a răspuns lui Ch. într'o notiță la coada obişnuitei cronici 
teatrale de luni, în care îl făcea „un critic nevoiaş dela o revistă de 
provincie“. 

La 25 Febr. îmi scrie încântat de scriitorii din: Bucureşti care i-au 
promis colaborarea: Nerva Hodoș, Bogdan-Duică, Bassarabescu, Sa- 
-doveanu, Iosif, Ciollec, Anghel, Chendi, P. V, Haneş, Scurtu, etc, In 
„ felul acesta „Luceafărul“ devenea revista literară cu cei mai de seamă 
- «scriitori ai timpului, Foarte încântat era de vizita pe care i-a făcut-o 
lui Iorga. Bogdan-Duică nu aproba reproducerea schiţei „Sâmburele” 
de |, A. Bassarabescu în „foi răzlețe“. 


In Aprilie 1904 îmi scrie amărit: Cu „Luceafărul tragem de 
moarte. Nu-s parale și lumea nu vrea să plătească, M'am plictisit şi 
arhisăturat de literatură“. La 25 Nov. 1904 îmi cere o reprivire asupra 
mișcării literare din Ardeal în 1904, o foaie răsleaţă despre „Durerile 
înăbuşite“ ale lui Sadoveanu și un articol despre Vlahuţă, pentru nu- 
mărul special pe care i-l pregătea pentru începutul anului 1905, voind 
să facă cu el o surpriză plăcută „bătrânului cântăreţ”. Din carta po- 
ştală datată 28 Nov.: „Pe Sadoveanu l-am angajat deja să scrie 10 
povestiri cu subiect din revoluţia lui lancu cu 20 lei bucata. Scoatem 
şi volume. Pe Chendi l-am rugat să scrie mişcarea literară din România 
în 1904. Nu știu dacă va vrea. Multă speranţă n'am”. 


„Luceafărul“ începe să meargă mai bine, Deși singur la Consulatul 
românesc din Budapesta, unde era funcţionar, Tăslăuanu duce aproape 
toată- sarcina redacțională a revistei. Numerele speciale au prins. 
Se gândea la un număr despre Schiller, cu un articol al lui Bogdan- 
Duică despre influenţa lui Schiller asupra literaturii române. V.. Cioflec 
îi propunea un număr închinat lui Coșbuc, pentru care îmi cerea un 
articol sau „cel puţin sfaturi“. Eu îi propuneam 'să scoatem un număr 
despre scriitorii români în vieaţă, cu mici autobiografii și portrete, 
precum şi cu răspunsuri la câteva întrebări privitoare la opera lor și 
la preferinţele lor literare și artistice. Preocupat mereu de planuri mari, 
Tăslăuanu voia să editeze un „Panteon românesc“ 


Ua amănunt interesant din scrisoarea lui dela 21 lan. 1905: A 
haria Bârsan vrea să plece 'iară pentru totdeauna din ţară. Imi scrie 
că Vulcan i-a spus în faţă: N'ai talent, d-le Bârsan“, Acest episod are 
o importanță mai mare decât ar părea la întâia vedere. 

Societatea pentru crearea unui fond de teatru român își ţinea 
sub președinția lui Iosif Vulcan în fiecare an adunările generale, la care 
bătrânul frumos și elegant, care la Oradea continua să publice „Fa- 
milia", apărea cu întârzierea de rigoare şi-și ţinea cu voce tremură- 


t08. SEXTIL PUŞCARIU 


_ toare discursurile insuflețite. Asistența lua la cunoștință cu mulțumire 
că fondul pentru crearea unui teatru românesc, depus în hârtii de va- 

~ foare la” „Albina“ a mai crescut cu câteva mii de coroane, asculta din 

când în când câte-o conferință, mai alegea câte un membru nou în 

-comitet în locurile rămase vacante, asista la „seri de cunoștință“, la 

banchete, excursii și baluri și societatea îşi suspenda activitatea pentru. - 
un nou an. Un început de a ieşi din acest stadiu pregătitor, care ame- 

ninţa să 'devină permanent, căci Ungurii nu permiteau înjghebarea unui 

teatru românesc în Ardeal, s'a făcut atunci când s'au dat îniâile burse: 

la câţiva tineri talentaţi ca să studieze la şcoli speciale muzica sau: 
arta dramatică. Ei aveau să formeze trupe ambulante cu turneuri prin 

oraşele din Ardeal. Cât de fertilă a fost ideia aceasta s'a văzut la 1919, 

când trei din acești bursieri, Zaharia Bârsan, Ionel Crişanu și Aca de 

Barbu aveau să devină stâlpii Teatrului Naţional și Operei române din. 
Cluj. La 1905 nu vedeau încă toți utilitatea -acestor burse și nici nu 

recunoșteau cu toţii talentele bursierilor, Intre aceștia era, precum îmi 

comunica Tăslăuanu și preşedintele Societății pentru crearea unui fond: 

de teatru românesc, 

La 6 Febr. 1905 Tăslăuanu revine asupra amirah dedicat lui 
Gh. Coşbuc, care avea să apară de Sit. Gheorghe şi pentru care iz- 
butise să adune material preţios din Năsăud, În acelaşi timp îl pre- 
ocupă ideea numărului scriitorilor în vieață, cerându-mi textul scrisorii-. 
tip pe care avea s'o trimeată fiecăruia în parte. Imi comunică două. 
liste de scriitori, cărora, după părerea lui, aveam să ne adresăm. În. 
lista dintâi erau cei despre care credea că trebue să intre „fără îndoială: 
toţi“, iar în lista a doua cei despre care mă întreba dacă trebue să 
le cerem colaborarea, dându-și seama că „este o treabă foarte delicată”. 
Reproduc aici cele două liste cu titlu de document, fiindcă ele ne arată 
care erau acum 40 de ani, după părerea unui director de revistă, 
scriitorii români consacraţi şi care erau povestitorii de mâna a doua. 
În lista dintâi figurau: N. Gane, D. Zamfirescu, I Slavici, B. Dela- 
vrancea, I L. Caragiale, Al. Vlahuţă, S. Nădejde, I. Gorun, I. A. Bassa- 
rabescu, Brătescu- Voinești, Sadoveanu, V. Pop, C. Sandu, Constanţa 
Hodoș, V. Crassescu, Ciru Oeconomu, V. Oniţiu, lacob Negruzzi, Carmen: 
Sylva. În lista a doua erau trecuţi: Rădulescu-Niger, Teleor, V.. 
Ranta-Buticescu, Pop-Reteganul, Emilgar (E. Gârleanu), Z. Bârsan, V. E. 
Moldovan, A. Ciura. S. Secula, I. C, Panţu, I Rusu-Șirianu, 

Numai o parte din scriitorii cărora ne-am adresat au răspuns la. 
apelul nostru. Din numărul „Luceafărului“ care conţine aceste răs- 
puosuri se vede că listele lui Tăslăuanu nu coincideau cu lista pe care: 
am întocmit-o eu. 


SCRISORI DELA OCTAVIAN TĂSLĂUANU 10% 


In scrisoarea dela 6 Aprilie 1905 imi comunică despre numărul 
dedicat lui Coşbuc, că V. Cioflec va scrie despre Coşbuc intim, că a. 
izbutit să obţină fotografii inedite și date interesante biografice și imi 
cere un articol despre poet. Alte două numere speciale erau plănuite, 
Unul dedicat „Tinerimii artistice“, cu frumoase reproduceri. după pân- 
zele şi sculpturile expuse la Bucureşti de tinerii artişti, care izbutiseră- 
să formeze o grupare ce se impunea din ce în ce mái mult. Astfel 
publicul ardelean ajungea să cunoască prin revista care apărea în ca- 
pitala Ungariei nu numai pe cei mai de seamă scriitori din Ţara veche, 
ci să admire şi tânăra şcoală de pictori români. : 

Al doilea număr avea să fie dedicat lui Cipariu, căruia Astra ti 
pregătea o aniversare în stil mare la adunarea generală din 1905. Eu 
trebuia să scriu un articol despre activitatea filologică a marelui erudit 
blăjan. 

“În scrisoarea aceasta se găsesc două observări interesante, una- 
despre Agârbiceanu și a doua despre lorga. Citez textual pe a doua:: 
„lorga, nu ştiu cum să zic, a fost nedrept și m'a jicnit foarte mult, E absurd 
să ceară dela noi să scoatem spada și să tăiem în bucățele pe Ovid (Den- 
suşianu) cum a făcut de pildă Emilgar (Emil Gârleanu)... Ovid... nu 
e nu ştiu cine ca să-l iei numai așa la refec. Poţi să nu fii de părerea 
lui, dar într'o discuţie urbanitatea e de stricteță“. Este ţinuta rezervată 
a Ardelenilor faţă de polemicele duse cu prea mult temperament la 
București. În Transilvania lumea era prea mândră de fiecare om mare 
şi nu voia să-l ştie micşorat prin critici adesea nedrepte; se ferea mai 
ales să intre ea însăși în asemenea polemici, pe care le regreta. EI, 
Tăslăuanu, nu se simţea încă „destul de lămurit“ asupra principiilor 
literare profesate pe de o parte de „Sămănătorul“ şi pe de altă parte 
de „Viaţa Nouă“, găsind că fondul naţional era același la cei doi di- 
rectori de revistă. | 

La 15 Mai 1905 imi cere o „foaie răsleață” despre Anghel și imi 
comunică că va veni la Viena, unde mă găseam eu, împreună cu Goga: 
„ca să mai punem ceva la cale“. Goga adaugă pe carta poştală: „Peste: 
câteva zile pornim cu Tăslăuanu la Viena. Aducem planuri și gânduri. 
bune, la care cerem şi sfatul chibzuinţii tale“. a 

Intre timp au început să apară și cărţi în editura „Luceafărului“. 
Lovitura cea mare a fost dată cu poeziile lui Oct. Goga, care au stârnit 
un val nemâi pomenit de entuziasm Ja Bucureşti. Maiorescu a coborit 
din înălțimile lui olimpice și a scris despre ele. D-na Marghiloman în 
saloanele căreia Goga a avut prilejul să cunoască lumea mare din Bu- 
curești, a cumpărat 1000 de volume. Despre intrarea triumfală în ca- 
pitală a lui Goga, cu care mă găseam împreună călător la Bucureşti, 


110 l E “ SEXTIL PUŞCARIU 


voiu publica cu altă ocazie unele amintiri. Aici rezum conținutul foarte 
interesantei scrisori din, 23 Nov. 1905, după ce O. Tăslăuanu, sa în- 
tors la Budapesta dela București. El îşi aduce aminte de începutul 
„Luceafărului“, când Goga îşi publica „Rapsodia“ şi de discuţiile pa- 
sionate din lungi nopți în redacţia revistei, despre direcţia naționalistă 
An poezie, spre care Tăslăuanu îl îndemna cu tot dinadinsul pe cel ce 
publica versuri încă sub pseudonimul Nic. Otavă. Acum directorul 
„Luceafărului” -se teme că Bucureştii vor înghiţi pe poet sau cel puţin 
i vor abate dela căile urmate până acuma şi mă roagă să-i aduc 
aminte, în darea de seamă ce am so public despre volumul lui, 
de tot ceea ce-l leagă de „Luceatărul”. Cu îndreptăţită satisfacţie 
îmi comunică că în editura „Luceafărului“ vor apărea în curând „Ra- 
muri“ de Zah. Bârsan, „lliada” tradusă de Murnu, „Mara“, romanul 
lui Slavici şi „Divina Comedia” în traducerea lui Coșbuc, Se anunţă 
astfel o mare editură românească în capitala Ungariei, unde cu 100 de 
ani în urmă apăreau calendarele lui Şincai, pe care le ceteau cu atâta 
însufleţire boierii moldoveni. 


In scrisoarea din 8 Iunie 1906 îmi cere un articol despre RR 
şi o fotografie după placheta în bronz făcută de arhitectul vienez Cesar 
Poppovits, pe care Dr. Sterie Ciurcu, Cesar Poppovits și cu mine am 

"prezentat-o, în numele coloniei române din Viena, Regelui Carol I, ca 
omagiu la împlinirea celor 40 de ani de domnie. 


Tăslăuanu îmi anunță un eveniment deosebit de important din 
vieaţa lui, căsătoria lui cu simpatica scriitoare. Adelina Olteanu, care 
sub pseudonimul A. O. Maior avea să publice întâile volume de po- 
vestiri pentru copii, 

Scrisoarea dela 8 Nov. 907 e trimeasă din Sibiu, unde Tăslăuanu 
ocupase postul de al II-lea secretar la Asociaţie, alături de primul se- 
` cretar Oct, Goga și îmi era trimisă mie la Cernăuţi, unde între timp 
. fusesem numit profesor universitar la catedra de Limba şi literatura 
română, îndată după ieşirea la pensie a lui |. G. Sbiera, „Luceafărui” 
mergea acum bine şi avea mulţi cetitori cărora dorea să le dea re-. 
gulat şi informaţii din Bucovina; îmi cerea să-i recomand un colabo- 
rator, Stăpânirea nu vedea însă cu ochi buni această prosperare a 
revistei: „Procurorii... ne-au luat la ochi şi în fiecare săptămână ne 
„așează câte o rămurea de spini pe frunte — până ne montează de- 
„abinelea martiri, Mai ales Goga“. 

De societatea din Sibiu, pe care o aștepta de sigur mai entuziastă . 
pentru manifestări culturale, este desamăgit. „Atmosfera socială din 
“Sibiu e foarte indiferentă pentru orice mișcare culturală“, 


SCRISORI DELA OCTAVIAN TĂSLĂUANU ut 


Olterindu-mă să-i strâng din Bran obiecte de valoare pentru Mu- 
zeul etnografic din Sibiu, el acceptă propunerea mea. Găsesc delicios 
şi caracteristic pentru vremurile şi împrejurările de atunci următorul 
pasagiu din scrisoarea lui dela 25 Iulie 1910: „Deși anul acesta ni s'au 
epuizat fondurile, totuși te autorizez să aduni şi pe seama noastră 
obiecte rare și de o deosebită valoare artistică sau einografică în va- 
doare de una sută coroane“. 

Din biblioteca Asociaţiei, pe care voiam s'o răspândesc şi în Bu- 
covină, numerile 1, 2 și 3 tipărite în câte 10000 exemplare, erau 
epuizate. Pentru cele nouă tirajul s'a urcat la 15.000, Citez aceste cifre 
din scrisoarea dela 12 Aprilie 1911, părându-mi-se interesante şi mai 
dau între ghilimele un pasagiu din aceeaşi scrisoare: „Eu sunt inhămat 
al dracului la teleaga culturii naţionale şi trag de-mi pârâie oasele 
şi-mi sticlesc ochii. Noroc că firea noastră de ciobani odihniți în co- 
pilărie, nu se dă cu una cu două. Când suntem mai necăjiţi, îi tragem 
câte-o doină lângă un păhărel de vin şi a doua zi iară ne așternem 
pe lucru. Şi telezga se mişcă...” 

O lungă corespondenţă urmează cu privire la Istoria literaturii 
vechi pe care am publicat-o în revista „Transilvania“ (şi în volum se- 
parat) în editura Asociaţii. Alături de grijile revistei „Transilvania“, cu 
a cărei reorganizare se ocupa mereu, Tăslăuanu se gândea mereu la 
„Luceafărul“, pentru care îmi cerea un articol despre Alexandrescu și 
articole comemorative la moartea lui Cerna și Iosif, `. 

Pentru 1914 Astra organizează la Sibiu o serie de conferinţe, 
Despre literatura română aveam să vorbesc eu. In locul meu a ţinut 
conferința Alexandru Bogdan, talentatul profesor dela liceul din Brașov. 
Peste câteva luni, încă în toamna aceluiaşi an, Sandi Bogdan a căzut 
ca unul din întâii ofiţeri români din armata austro-ungară. In aceeași 
toamnă s'a întors din Galiţia, bolnav Oct. Tăslăuanu, la Sibiu. Eu eram 
cu o baterie la Cisnădie lângă Sibiu. Mi-a povestit grozăvii despre 
cele ce avusese să suporte în războiu. Peste câteva zile a dispărut 
din Sibiu, Trecuse vama cucului în „Ţară“ şi eu i-am pierdut urma 
patru ani. 

In Octomvrie 1918, când în Bucovina ne-am rupt de Austria, 
întâia grijă mi-a fost să i-au contact pe de o parte cu Ardelenii ră- 
maşi în Austro-Ungaria, pe de altă parte cu Ardelenii şi Bucovinenii 
trecuţi în România. Curierul trimis la lași şi Chişinău avea instrucții 
dela mine să-l caute și pe Tăslăuanu, pe care ştiindu-l la marele Car- 
tier General, îl rugam să insiste ca armatele române să treacă neîn- 
târziat în Bucovina. Citez textul scrisorii primite dela el cu data de 
6 Noemvrie 1918: 


312 SEXTIL PUŞCARIU 


„În sfârșit am cetit iară scrisul tău. L-am cetit cu jacrimi în ochi. 
Am ajuns, Sextile, și vremurile acestea. Am satisfacția sfântă de a ne 
vedea visurile întrupate, visuri pentru care am luptat şi noi, cât ne-au 
ajutat puterile. Chestiunea Bucovinei acum este rezolvată. Trupele îna- 
intează şi când vei primi aceste rânduri veţi aparținea României Mari. 
In Ardeal mai e de lucru. Trebue să luaţi și voi acolo contact cu ei. 
In curând Ardelenii de aici vor trece la fapte. Le poţi trimite vorbă, 
Voi din Bucovina ţineţi-ne la curent cu tot ce se întâmplă. Am un 
centru de informaţiuni politice pentru conducătorii de aici. De aceea 
îndreptaţi toate ştirile la mine (Str, V, Alecsandri 3)“, 

Scrisoarea următoare vine dela Bucureşti și are data de 22 Febr. 
1919. Atmosfera capitalei îl sufocă şi se bate cu gândul să se întoarcă 
in Ardeal. Totuși îl ţine pe loc „Luceafărul“ care începe să reapară 
la București. Ar dori un corespondent din Bucovina, căci revista şi-o- 
imaginează a tuturor Românilor, cu cronici documentate dela toţi Ro- 
mânii. A trecut prin Ardeal şi a combătut „particularismul” Ardele- 
nilor. Îmi comunică că e vorba ca în curând să se deschidă „marele 
sfat naţional“ la Sibiu și-i e teamă „să nu se incurce limbile -și să nu 
izbucnească nemulţumirile care clocotesc”. 

Dela 4 Noemvrie 1919 datează ultima scrisoare primită dela el, 
în care-mi vorbeşte despre tipografia şi Institutul de editură „Ardealul“ - 
- dela Cluj, întemeiate de el. Se gândea să scoată și la Cluj o ediţie a. 
„Luceafărului“ și să facă din revistă „ceea ce nu s'a mai văzut la noi“. 

Apoi l'a furat și pe el politica. A fost și ministru. Apucat pe 
căile încâlcite ale politicii de partid, s'a depărtat tot mai mult de cel 
ce-a rămas în camera lui de studii. Când ne întâlneam, din când în 
când, dar din ce în ce mai rar, ne aduceam cu drag aminte de tine- ` 
rețea noastră legată atât de strâns de „Luceafărul“. 


SEXTIL PUŞCARIU 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ IN TRANSILVANIA 
MEDIEVALĂ 


În ultimele studii ale vecinilor noștri dela apus având ca subiect 
istoria Românilor, se repetă necontenit — încât devine o obsesie — 
că numele localităţilor din Ungaria în care sunt semnalaţi Români în 
în cursul Evului Mediu sunt, în majoritatea cazurilor, nume ungurești, 
Aceasta ar dovedi, după istoriografia maghiară, prioritatea elementului 
unguresc în părţile locuite de Români ale Ungariei, 

Dar fenomenul răsbotezării localităţilor de către cutropitori ducând 
la schimbarea „vechii toponimii cu alta, de alt caracter linguistic, şi 
adoptată de locuitorii mai vechi, se întâlneşte în mai multe regiuni ale 
Europei. Să semnalăm cazul Elveţiei, unde cuceritorii Germani „als 
die herrschenden“, cum zice răposatul maiestru al filologiei romanice, 
W. Meyer-Lübke (in Einführung in das Studium der romanischen 
Sprachwissenschaft, Heideiberg 1920, $ 282), au dat nume germanice 
satelor, pe când numele vechi romanice au dispărut. În Elveţia, în 
unele regiuni, satele au nume germanice, pe când numele topice de pe 
moşia satului sunt romanice. Meyer-Lübke o explică aceasta prin faptul 
că satele au fost răsbotezate pe vremea cuceririi, pe când locurile pe 
care arau şi semănau Romanicii au păstrat în gura acestora din urmă 
numele cele vechi care au fost apoi împrumutate prin contact pașnic 
de Germani. „In der Schweiz dagegen dürften die einwandernden 
Deutachen die Dörfer besetzt und als die herrschenden z. T, neu benannt 
haben, wogegen sie die von den Romanen benannten und bearbeiteten 
Fluren er nach und nach auf friedlichem Wege übernahmen, ...* 

«La întrebarea, care populaţie e mai veche, se poate răspunde, după 
Meyer-Lübke, că acolo unde numele topice (nume de văi, dealuri, 
câmpuri, ogoare, etc.) sunt de o origine, iar numele de localități (sate, 
oraşe), de altă origine, acestea din urmă sunt din limba populației venite 


„114 l E. PETROVICI. . A 


mai recent, pe când al dintâi sunt din limba populației n mai vechi. 
' «Von Wichtigkeit ist bei diesen Fragen auch das Verhältniss von Flur- 
namen und Ortsnamen. Wo sich ein Gegensatz zwischen beiden findet, 
da besteht er in weitaus der Mehrzahl der Fälle darin, dass die letzteren 
zu der Sprache der späteren, Bevö! lkerung passt, die ersteren zu der 
ëlteren.“ 

Acelaşi lucru poate fi aci a şi la noi în Ardeal, fapt semnalat mai 
demult de profesorul ieşan Iorgu lordan (in Rumänische Toponomastik, 
Bonn-lL.eipzig 1924, pag. 4). Şi la noi adeseori satele au nume de ori- 
gine maghiară,. pe când numele topice sunt românești. Prin urmare 
numele ungurești ale satelor ardelene nu sunt o dovadă pentru prio- 
ritatea elementului unguresc în Ardeal, Mai degrabă numele topice 
românești din apropierea satelor cu nume ungurești sunt o dovadă 
pentru prioritatea elementului ` românesc; 

Să luăm un exemplu. Numele mai vechiu al satului Petreștii-de- 
Jos din jud. Turda, situat la intrarea în renumita Cheie a Turzii, lângă 
Petreștii-de- Mijloc și Petreștii-de-Sus, era, înainte de 1920, Petrid (Pe- 
. tridul-de-Jos).. Toponimicul acesta e de origine ungurească — Peterd 
— şi e format din numele de botez Peter, la care s'a adăogat sufixul -d. 
Peterd însemnează — sau a însemnat — ungureşte exact același lucru 
- ca românescul Petrești, adică satul intemeiat sau stăpânit de un oare- 
care Petru, Unii, întemeindu-se pe'numele de origine ungurească Petrid, 
vor zice deci că întâii locuitori ai acestui sat au fost Unguri. Românii 
au venit mai târziu și au învățat dela Unguri numele așezării, Se pare 
că resturile din populaţia veche ungurească sau păstrat până astăzi: 
în anul 1930 erau în Petreștii-de-Jos 957 Români și 25 Unguri. - 

În cursul unei şederi mai indelungate în acest sat pentru a-i studia 
graiul în vederea întocmirii Atlasului Linguistic Român, am notat — 
poate toate — numele. topice de pe intreg hotarul satului. lată câteva - 
dintre ele: Valea Neagrului, Părăul Lăptoşii, Valea Mare, Valea In- 
dolului (Indol e numele unui sat vecin), Valea Șchiopilor (și Șchiopi e 
de asemenea numele unui sat vecin), Negoteasa, Părăul Izvorelelor, 
Hăjdate (părău), Deasupra Satului, Su Munte, Faţa Negoteşii, La Berc, 
` . Zăpodie (zăpodie „o depresiune mai mică“), Groapa Crucii, Pe Butucei, 
Țucluiu, Șăuşa, Tabără, Treuaşu, Timiteu, Pe Pleş, Pe Grohotă, Zúier, 
Pe Zerdea, Pintre Tigle; Celeciig, Pe Gropi, Capul Muntelui, Coasta 
hei Mare, Groapa Varului, Groapa Buturilor, Coastea Țâţâlii, Groapa 
Vidului, Groapa Ciulichii,. La Gura Sărcăzii, Pe Piatra, Fața la Valea 
- Indolului, Pe Şes, Dealul Mărătorii (mărătoare „fântână cu apă sărată, 
slatină“), Pe Sărătură, După Pădure, Poiana Ferii, Pricea, Între Păduri, 
Tufele Blăgoaie (formă arhaică în loc de Tufele- Blăgoaiei), Păhuii 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ IN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ 41% 


Popii (păhuiu „stejar ce se e lasă pentru sămânță, sămânțar“) Strâmtură, 
"Între Iazuri, Su Coastea Țăjâlii, Şoşoieta, Prilogul Lat, La Moară,. 
. Părăul Mare, Calea Roşie, Su Pădure, Pe Rât (rât „livadă”), Groapa 
Stânjânului, Tăul lui Roman, etc., etc. ; 


„ Caracterul românesc al acestor nume topice e evident. Câteva 
din ele sunt mai greu de identificat din cauza că sunt formate din 
_ nume de persoane: Coastea Țâjâlii (Țâţâlea), Groapa Vidului ( Vidu), 
Groapa Ciulichii (Ciulică), Poiana Ferii (Ferea), Zerdea, Pricea, etc. . 
- Altele sunt obscure. Din tot materialul de nume topice adunat (şi dintre 
acelea pe care nu le-am trecut în lista de mai sus), prezintă dificultăţi 
în explicație Şäuşa, Treuaşu, Zúier, Celeciig, La Gura Sărcăzii şi 
Hăjdate. Printre acestea par a fi ungurești Șăușa (ung. sós „sărat“), 
Celeciug (ung. cselédség „servitorime“), Gura Sărcăzii (ung. szarka 
„coțolană” -+ sut. -d), Hăjdate (ung. hasadat „crăpătură, râpă, cheie 
între munți“), Căpâlna (ung. kápolna „capelă, paraclis“), Zúier (ung. 
az uj ér „canalul cel nou“). Din vreo 80 de nume topice, șase pot fi 
deci de origine ungurească. 

E.adevărat că vreo câteva nume topice au la bază elemente un- 
gureşti existente în limba română, Acestea sunt, fireşte, formaţii româ- 
neşti (Pe Rât, La Berc, Timiteu, Tăul lui Roman), căci cuvinte ca 
rât, berc „pădurice”, timiteu „cimitir”, tău sunt apelative româneşti. 
Românii pot forma sute de nume topice cu astfel de elemente de ori- . 
gine maghiară sau cu altele de origine slavă (zăpodie, iaz; groapă, 
var, pleş, grohotă, etc.) de aceea numirile tot românești rămân. 


Multe din cele vreo 80 de nume topice din: Petridul-de- Jos vor: 
fi recente. E probabil de exemplu că acelea formate din apelative de 
origine ungurească sunt mai recente decât epoca în care au intrat aceste - 
elemente ungurești în graiul din Petrid. Totuşi, Tăul lui Roman, Timiteu, 
etc, pot fi şi vechi ; înaintea influenţei maghiare s'au putut chema Lacul: 
sau balta sau iezerul Tui- Roman; Morminte, Morminţi „cimitir“, ete. 
Tot aşa de recente pot fi de altfel şi cele ungurești. Partea din moșie: 
lucrată de argăţime a putut fi dată de vreun proprietar nobil spre: 
folosire argaţilor acum 2—3 secole. Proprietarul va fi numit aceste 
pământuri (a) cselédség (földjei) „pământurile argăţimei“. Din graiul 
proprietarului, sau al proprietarilor (tăci erau mai mulți), şi al mem- 
brilor familiilor lor, precum şi din acela al argaţilor lor unguri, a iost 
împrumutat acest nume topic relativ recent de iobagii români din sai. 


E sigur însă că printre cele vreo 80 de nume topice româneşti 
înşirate mai sus sunt și de acelea care existau înaintea venirii Ungu- 
rilor în depresiunea Hăjdatei. 


116 T FE E. PETROVICI- 


Când s'au așezat Ungurii în această vale și câți au putut fi? La; 
. {otia întrebare putem răspunde numai atât că unde se află azi satul- 
. Patridul-de-Jos a fost situată proprietatea unui Uagur .aumit Péter 
atunci când așezarea a devenit o unitate administrativă, În documente. 
.apare întâia dată cu acest nume (Peturd) în anul 1297. (De fapt la. 
1278 moșia e numită Terra Hasadad după Cheia Turzii.) _ 
E La anul 1407 erau trei Petriduri, ca astăzi: treş possessiones 
videlicet Peterd hungaricalis (cel de jos) et duae: Peterd volachorum (cel 
de mijloc și cel de sus). Mai târziu (de ex, la 1483) cele trei sate apar 
„cu numele Magyar Petherd, Kezepsew Olah Petherd, Felsew Olah . 
„Petherd (adică Petridul' unguresc, Petridul de mijloc românesc și Pe- 
tridul de sus românesc). (V. Csânki, Magyarország történelmi földrajza 
-a Hunyadiak korában, V, p. 125). Numele topice înşirate mai sus sunt 
din fostul Magyar Petherd. Cât a putut să fie de unguresc acest Ma- 
gyar Petherd? Aici se găsea cu siguranţă casa proprietarului (un pro- 
prietar nobil ungur a locuit în sat până în anul 1918) şi vreo două- 
trei case de slugi unguri (poate şi câţiva iobagi unguri). Pe moșia sa- 
“tului, prin poieni, și-au păscut vitele şi au lucrat pământul Românii 
- adăpostiţi prin cătunuri şi case izolate. Din aceştia s'a recrutat majori- 
‘tatea iobagilor aşezaţi mai târziu în centru, la Petrid, în jurul casei 
proprietarului ; tot ei au constituit locuitorii Petridului-de-Mijloc și ai 
„celui de. sus când proprietarul și-a mărit „întreprinderea agricolă“ 
` creând: încă două saté pe lângă cel vechiu. 

Prin urmare în centru, la Petrid, vor fi fost o mână de Unguri 
“(proprietarul cu suita lui de slugi), dar în locurile ferite, mai la deal 
4Petridul-de-Jos e situat în partea cea mai joasă a întregii depresiuni 
a Häjdatei, la intrarea acestui părău în Cheia Turzii), stăteau din ve- 
„chime Românii, de pe timpul când au fost nevoiți să cedeze locurile 
“joase cuceritorilor. Cum spune lorgu lordan:: ... „in dieser Gegend 
Siebenbürgen) besetzten die Rumăaen, die ursprüngliche Bevölkerung, 
die entlegenen, in der Regel auch höher gelegenen Orte, die Ungarn 
die gewöhnlich in der Ebene liegenden Mittelpunkte : die alte Bevăl- 
“kerung musste sich vor den Einwanderern zurückziehen” (op. cit, p. 4).. 

_.. De altfel retragerea în locuri mai deluroase se va fi făcut nu numai 
'sub presiunea . Ungurilor, ci şi a altor cutropitori mai vechi. Astfel 
“lângă Petreştii-de-Jos, tot în vale, se află satul Indol (astăzi foarte ne- 
potrivit numit Deleni, locuit de 702 Români, un Ungur, un.Rus și 6 
Tigani) al cărui nume. e de origine slavă (forma slavă auzită de Ro-. 
mâni cel mai târziu în sec. XI era aproximativ — să întrebuinţăm grafia 
xomânească — jândol „vale, depresiune“ din care numai Românii pu- 
teau face Indol, căci Ungurii ar îi trebuit să zică *Jandal, v. „Tran- 


v 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ E 117 


 ailvania“ anul 73, Nr. 11, p. 872; „Dacoromania“,. X, p. 236, 246). 
-Forma românească dovedeşte că, înaintea Ungurilor, alți cuceritori, 
anume Slavii au silit pe Români să părăsească valea şi să- se aciueze. 
- -maí la deal. Slavii vor fi venit pe la sfârşitul secolului VI şi începutul 
: secolului VII în Transilvania. Românizarea lot completă sa făcut abia 
“în sec, X sau XI, cam pe timpul când au cucerit! Ungurii Ardealul: 
Av. „Transilvania”, ibid.). 
Forma româaească Indol a fost imprumutată de Unguri dela Ro-. 
mâni. În anul 1310 e amintit întâia dată satul sub forma Indol, scrisă 


mai târziu de Unguri Indal (a. 1360). E probabil că satul e mai vechiu. 


„decât 1310, Dar chiar dacă ar fi fost nou la acea dată, e sigur că to- 
ponimicul Indol exista, ca nume topic, cel puţin din sec. XI, căci numai: 
atunci au putut lua Românii dela Slavii ce se romanizau forma cu 
nazala păstrată (v. „Dacoromania“, X, p. 236, 246). La locul numit 
{ndol (ìn slavă „vale, depresiune”) a fost intemeiat mai târziu un sat. În 
sec, XV Românii aveau un cnez în Indol (v. Csánki, op. cit, V, p. 710). 
Prin urmare Indol, inainte de a fi fost întemeiat un sat cu acest 
nume, a fost un nume topic, Acesta cu siguranţă e mai vechiu decât 
toponimicul Peterd, căci nu poate fi mai nou decât sec. XI, iar fone- l 
„“tismul lui arată că numai Românii l-au putut împrumuta dela Slavi. - 
Nu numai analogia cu starea de lucruri din Elveția, amintită la 
“începutul acestui articol, ci 'şi vecinătatea Petridului cu Indolul — care 
a fost un nume topic siavo-român din sec. XI înainte: de venirea Un: 
-gurilor — ne îndreptățește să presupunem că unele din numele topice 
“românești din hotarul Petriduhyi sunt mai vechi decât numele albit 
.al satului, i 
Cazul Petridului şi al văii Hăjdatei se repetă de sute de ori în 
„Ardeal, Banat, Crișana, Sălaj şi Maramureş. Şi în alte părți numele 
topice sunt românești, pe când numele satelor sunt ungurești; După -. 
cum am văzut, numele ungurești ale satelor nu sunt o dovadă că Un- 
„gurii au fost în regiunea respectivă înaintea Românilor, ci cel mult că 
proprietari nobili au creat centrele în jurul cărora s'au așezat iobagii. | 


români care mai înainte trăiau izolaţi pe pământurile pe care le lucrau. - 


sau unde își păşteau turmele, 


Istoriografia vecinilor noştri dela Apus consideră însă ca-dovedită - 
prioritatea Ungyrilor nu numai atunci când toponimicele (numele de. 
-sate) româneşti sunt de origine ungurească (ca în cazul Petridului), ci: 
și atunci când toponimicile româneşti sunt de origine românească, dar, 
în același timp, Ungurii, sau mai de grabă oficialitatea ungurească, po- 
sedă toponimice de origine ungurească corespunzătoare celor româneşti. 

i 3 


N 


118 à E; PETROVICI 


Astfel în Maramureş există de obiceiu două nume pentru fiecare” ii 
localitate, unul românesc şi unul unguresc: 


Strâmiura Szardok "Fereşti Fejerfalva 
Vad Farkasrâv - Budeşti Badiglva 
Valea- Porcului Disznâpataka Sârbi Szerfalva 
Breb . . Hódpatak Bisorica- Albă Fejtregyhăz 
(forma mod. Brâb) 

Câmpulung Hosszúmező lapa Kabalapataka 
Peri _ Körtvélyes Väleni Mikolapatak 
Dragomirești Dragomérfalva __ Crăceşti Krâcsfalva 
Bârsana Barczânfalva - Hărniceşti Hernécs 

i (Elernichhaza, a. 1360} 
Năneşti Nântalva Desești Desze 

(Deszehaza, a. 1360) 

Oncești Váncesfalva Călineşti Felsâkdlinfalva 
Corni - Somfala Crăciuneşti Tiszakardesonyfalva 
Berbești Bárdfalva Slătioara i Izas6patak 
Giuleşti Gyulafalva ; etc. 


Harta alăturată, luată din Documenta historiam Valachorum in: 
Hungaria illustrantia, Budapesta 1941, p. 69, arată situaţia etnică a 
Maramureșului dinainte de anul 1400. Vedem că partea răsăriteană a 
ținutului era românească. Din această parte sunt și toponimicele înşirate 
mai sus, Fiind regiunea așa de românească, iar toponimia prezentân- 
du-se sub două forme, una românească şi una ungurească, se naște 
` întrebarea: Cum trebue explicată această dublă toponimie ? 

În prealabil, trebue însă să constatăm că cele două toponimii se: 
` traduc una pe alta: strâmlură=— szurdok „ravin, vallon encaissé“ ; 
câmpul lung = hoszú mező; valea porcului = disznó pataka; Drago- 
mireşti = Dragomérfalva; etc. E sigur că una dintre cele două topo- 
nimii e ulterioară şi traduce pe cea originală, Traducerea s'a făcut, 
după cum poate constata oricine, sistematic. Pentru aceasta trebue să 
presupunem existența unei voințe conștiente, E greu de conceput așa 
ceva la o populație de păstori şi de plugari cum au fost Românii din 
Maramureş, Să amintim -cele spuse de Augustin Bunea (Încercare de: 
istoria Românilor până la 1382, p. 116): „Românii niciodată n'au tradus 
- numele de localităţi întemeiate şi denominate de Unguri“, De câte ori 
prin urmare, un toponimic se prezintă sub formă românească și un- 
gurească, e sigur că forma din urmă e ulterioară și traduce pe cea 
dintâi sau o inlog ocuiește cu o formaţie ungurească independentă, Nu- 
mele de localităţi sunt niște etichete. E natural ca clasa dominantă și: 
administraţia care o reprezintă să aibă tendința de a lucra cu etichete 
cu care este familiarizată $i nu cu forme care i se pot părea rebar- 
bative. Nobilimea ungurească sau maghiarizată și administraţia ungu- 
rească au practicat maghiarizarea toponimiei în tot cursul Evului Mediu.. 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ 119 


e sate cu populatie romăneastă 


-O Sate cu populatie în parte | 
LI i „ românească 
O Sale fâra locuitori români. 


Sublinierile şi cercuri- 


le duble arată localități 


cu nume unguresc > 


Q (PLLLIR G 


St. Poenaru 


MARAMUREȘUL IN SEC, XIV 
Hartă reprodusă din Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, Buda- 
pesta 1941, p. 69. Localitățile cu nume „unguresc” au de fapt nume românesc} ma- 
: ghiarizat de oficialitate.!. > r . 

(v. S. Dragomir, Vechimea elementului românesc și colonizările streine 
în Bănat, în „Anuarul Inst. de Ist, naț. din Cluj”, VI—1924/25, p. 276; 
N. Drăganu, Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a- 
onomasticei, București 1933, p. 234, 308). Aşa a făcut şi în Maramureş, 
În documentele medievale, ca în toate actele ungurești de mai târziu 
până în ziua de azi, apar numai toponimicele ungurești. 

Aci, în Maramureş a existat, înaintea venirii Ungurilor în acel 
ținut prin sec. XIII, o organizaţie primitivă românească, un voivodat 
românesc, Dar organizaţia superioară feudală s'a făcut exclusiv după 
model unguresc, Când voievozii și cnejii români au început să se ridice ` 
dela nivelul social și cultural al conaţionalilor lor păstori și plugari, 
când, mai târziu, au început să fie înnobilaţi, când au organizat co- 
mitatul Maramurgșului după modelul celorlalte comitate ungurești 
(a. 1385), le-au făcut toate acestea fiind conduși de exemplul nobilimei 
ungurești (Documenta Valachorum, op. cit, p. XXVI—XXVII), Nobi- 
limea aceasta românească în devenire și mai cu seamă cea constituită 
şi organizată în comitat a imitat întru toate nobilimea ungurească, A 

3k 


120 a E. PETROVICI 


fost printre membrii ei o adevărată întrecere care să vorbească mai 
bine şi mai mult limba ungurească, E semnificativ că întâiul testament 
scris ungureşte și cea mai întinsă corespondenţă în limba ungurească 
între membrii unei familii la începutul secolului al XV sunt semnalate 
în familia Drâgiiy, urmaşii lui Drag din Maramureș. (Documenta Va- 
lachorum, op. cit, p. XXXVII şi 180). Traducerea toponimicelor româ- 
nești în ungureşte s'a făcut deci prin sau cu ajutorul acestei „elite“ 
românești grăbită să se maghiarizeze, 

Altfel văd istoricii care au editat Documenta Valachorum (op. cit., 
p. 68, nota 2) naşterea toponimicelor ungurești din Maramureş: ... il 
faut noter que leur [des Roumains] première colonie Zurduky, c'est- 
à-dire Szurdok, porte un nom hongrois très caractéristique (ct. szurdok, 
szurdék „ravin, vallon encaissé“) qui fait allusion à la configuration du 
terrain. Ii s'ensuit que les premiers colons étaient des Hongrois". După 
ce mai înșiră câteva toponimice ca Brebu—Hódpatak, Câmpulung — 
Hosszúmező, etc., aceiaşi editori continuă: „Pour expliquet leur nom 
[des villages] hongrois, il faut admettre que leur pealis colonisateurs 
fussent des Hongrois". 

Dimpotrivă, pentru a expiica numele românesc al acestor sate e 
nevoie să admitem că Românii au fost primii lor colonizatori, căci nu- 
mele unguresc se explică prin traducerea şi maghiarizarea sistematică 
a toponimicelor nemaghiare. Adică Strâmtura (răsbotezată ungureşte ` 
Szurdok) nu poartă un nume foarte caracteristic românesc ?!) Dar Breb 
(vechiul rom, breb = „castor“), Câmpulung, Vad, Valea-Porcului (ma- 
Ghiarizat sub forma Disznâpataka), Corni, etc. nu sunt tot aşa de ca- 
racteristic românești ? Istoricii care au publicat Documenta Valachorum 
s'au grăbit să explice de ce av satele maramureșene nume ungurești. 
Dar de ce au și nume româneşti nu se întreabă, ci îl lasă pe cetitorul din 
Europa occidentală să deducă singur că acestea diu urmă au fost traduse 
după cele ungurești, Am văzut mai sus că o traducere aşa de sistema- 
tică n'a putut fi făcută decât de o cancelarie cu o rutină bine stabilită. 

Traducerea sistematică a fost aplicată de altfel şi numelor topice 
de pe hotarul sateior. Cum spune N. Drăganu (op. cit., p. 484, nota 2): 
„Tendinţa de a maghiariza numele topice a fost dela inceput foarte 
mare, aşa de mare că s'a întins până și la părțile de hotar, care au 
rămas netraduse numai când nu erau înțelese“, Astfel de ex. într'un 
document din anul 1390 referitor la delimitarea moşiei Bârsana din 
Maramureş a comiților Maramureşului, Românii Balc și Drag, se amin- 
tesc nume topice ca rivulus Saaspatak, rivulus Sospatak, rivulus Zar- 
uasheg, rivulus Zaruaspatak, rivulus Raduanforrasa, etc. 


1) De altfel surduc există şi la Români cu acelaşi înţeles. 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ 12t 


: Editorii documentelor referitoare la Românii din Ungaria (Doc: 
menta Valachorum, p. 386) s'au grăbit să atragă atenţia cetitorului dià 
: “Şările occidentale că aceste nume „sont des noms purement hongrois; - 
`> Aucun des noms n'est d'origine roumaine”. Mihâlyi (Diplome mra- 
„mureşene, p. 108) a arătat că acestor nume topice le corespund azi 
“nume româneşti având același înțeles. E sigur că şi în sec. XIV numele 
populare erau românești, identice cu cele de astăzi. Cele ce apar îi 
documente erau numele oficiale, traduse după cele românești: Vaka 
Trestiei, Valea Slătioara, Dealul Cerbului, Valea Ferbiini, Valea Ră- 
deasca, etc. 
Pentru felul cum traduceau numele topice româneşti e izieredniul 
cazul muntelui Wegsaghauasa alio nomine Nedele (a. 1313, Docu- 
menta Valachorum, p. 249; Mihályi, op. cit, p. 67). Astăzi se numește 
“© Cornu Nedeii. Istoricii care au editat Documenta Valachorihi, fără să 
explice pe Wegsaghauasa, spun că numele de Nedele pòäte fi explicat 
cu ajutorul limbii românești. De fapt aici e vorba de petrecerea pă- 
storilor numită nedeie ce se ţine vara pe vreun munte, la Si. Ilie sau 
la altă sărbătoare. E renumită nedeia dela Vârful lui Petru (aproxi- 
mativ 2000 m.) din Munţii Sebeșului. Tot astfel de nedei sunt și târ- 
gurile din Munţii Apuseni (cel depfete dela Găina şi cel dela Călineasa). 
„Numele acesta de munte e 6 dovadă că au existat astfel de nedei şi 
în Maramureș, În sec. XIV trebue să fi fost viu obiceiul, căci altfèl 
nu-l traduceau scribii i unguri, Forma modernă” a numelui „unguresc a ar 
fi Vigsághħavasa (vigsăg petrecere”, havas „munte“), E sigiir că. bu 
o populaţie de păstori unguri serbau nedei prin munţii Maramureșului. 
Numele topic unguresc este deci tradus ca toate celelalte nume topice 
din documentele maramureșene sau din alte regiuni româneşti și du 
invers cum pretind istoricii Unguri (Documenta Valachorum, p. 127, 
Nr, 89, nota 4), 

; O altă dovadă că în Evul Mediu cancelaria caii traducea to- 
ponimia românească ne-o oferă înşişi editorii acestor Documenta Va- 
lachorum. Pe harta Maramureșului alăturată au indicat prin subliniere 
sau prin cerc dublu satele al căror nume îl consideră la origine un- 
guresc. Acestea sunt Szurdok— Strâmtura, Hodpatak—Breb, Farkasriv— 
Vad, etc. (v. op. cit, p. 68).!) Satele Dragomirești, Nănești, Oncești, 
Berbești, Budești, Desești, Călineşti, etc., adică toate care au nume. 
format cu sufixul -eşti (pe harta alăturată sunt aproape toate acelei 
indicate cu un cerc negru plin) nu le consideră ca având nume de 


1) Numele de Borșa nu e de origină ungurească, ci e un nume de persoană 
obişnuit la Slavi (v. Drăganu, op. cit., p. 390). 


122 a E. PETROVICI 


` origine ungurească, Prin aceasta înşişi istoricii care au publicat aceste 
Documenta Valachorum recunosc implicit că toponimicele au fost i 
origine românești şi că prin urmare Dragomérfalva, Nánfalva, Bárdá 
falva, Budfalva, Krácsfalva, Kálinfalva, etc. sunt maghiarizări, tradu 
cerí de ale numelor românești. 

Pe întemeietorii, cnejii, acestor sate i-a chemat Dragomir, Nanu, 
Oancea, Barbu, Budu, Cracea, Călin, Desea, Harnic, Crăciun, Giulaj 
Feier. Cele două din urmă par a fi ungurești. Totuşi Giula era un 
nume românesc de origine pecenegă sau cumană (v. Drăganu, Roi; 
mânii în veac. IX—XIV, p. 518) și era obișnuit și în Moldova şi Muns: 
tenia unde sunt cinci sate cu numele Giuleşti în județele Baia, Roman,; 
Ilfov și Vâlcea. Acel Giula dela care şi-a primit satul Giuleşti din Ma= 
ramureș numele e amintit de mai multe ori. în documente (1349, 1360; 
1364, 1368), v. Documenta Valachorum, op. cit, p. 115, 116, 144, 1514; 
171, 215, Gyulafalva— Giuleşti apare întâia dată în documente la 13494; 


Al doilea nume e de origine ungurească. Personajul care l-a purtat! 
e amintit, la anul 1361, astfel: Stan dictus Fejyr. Cnezul acesta român: 
avea deci o poreclă ungurească. Influența nobilimei maghiare a început, 
__prin urmare să se exercite asupra „elitei“ româneşti formată din cneji, 
Se ştie că numele de persoane sunt mai ales supuse modei. (V. în 
„Transilvania“, anul 73, Nr. 11, po 870 cele spuse despre moda la` 
Români de a da copiilor nume slave). Mai târziu cnejii români deveniți 
nobili vor avea numai nume ungurești. Numele unguresc Fejér (ung. 
fehér, fejér „alb“) va deveni foarte obișnuit la nobilii români din Evul, 
Mediu nu numai în Maramureş. Foarte multe familii românești de ori-_ 
gine nobilă se chiamă și astăzi Fehér, Fejér (ct, Documenta Valachorum, 
` op. cit, p. 115). Şi aici suntem de altfel în prezenţa unei traduceri din 
românește în ungureşte. Bunicul sau străbunicul acestui Stan va fi avut 
porecla Albu. Urmașii nobili ai acestui cnez au păstrat tradiţia că sunt 
descendenţii unuia Albu, deoarece își ziceau Alb de Fejerfalva !) (v. Mi- 
hâlyi, op. cit, p. 50), 

Revelator pentru felul cum se maghiarizau toponimiceje ungurești 
e numele unguresc al satului FHărniceşti: Hernichhaza (a. 1360), mai 
târziu Herndcs. E sigur că numele de persoană din care e format to- 
ponimicul Hărniceşti era Harnic. Prin adăugarea unui -háza sau -falva, 
din numele de persoană Harnic Ungurii ar fi trebuit să facă Harnik- 
háza. Dar numele unguresc n'a fost creat pe teren; la FHărnicești şi în 
satele vecine nu erau Unguri care să-l fi cunoscut pe acel Harnic 
care a întemeiat satul. Forma ungurească a fost construită în cance- 


1) Fereştii apar întâi în documente la anul 1405 (Feyerfalwa). 


TOPONMIE UNGUREASCĂ IN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ 123 


arie după o reţetă simplă: în locul sufixului românesc -eşti se va. 
adăuga -háza sau -falva, de ex. Bud-ești— Budfalva, Crăc-eşti (ceea 
ce noi scriem c înaintea lui e este de fapt un ci, ceea ce Ungurii au 
scris ch sau cs, astăzi” cs) — Krdcsfalva, Năn-eşti — Nânfalva, etc. 
Prin urmare lui Hărnic-eşti (c românesc = cs unguresc) trebue să-i 
corespundă Hernicshdza, scris Hernichhaza în a. 1360. (ă românesc e 
redat de Unguri de obiceiu prin e). 

Putem deci conchide că pretinsa toponimie medievală ungurească 
este în unele regiuni pe de-a'ntregul construită de scribi în birouri în 
felul lui FHernicshdza (şi în felul celorlalte toponimice din Maramureş 
traduse după cele româneşti). l 

"Din fericire satele româneşti din Maramureș s'au menţinut până 
astăzi având neîntrerupt o populaţie românească din Evul Mediu până 
acum, așa că numele românesc li s'a păstrat. Dacă însă Românii ar fi 
«dispărut sau, dacă ar fi dispărut satele, noi n'am fi ştiut astăzi care le-a 
fost numele românesc. Astfel satele din jud, Caraş şi Hunedoara dis- 
părute azi ca Gergelyfalva (1343), Fintafalva (1343), Nekcsefalva (1316), 
Stroyafalva (1366), etc., etc. (astfel de sate sunt cu sutele prin docu- 
mente) au avut, fără nicio îndoială, nume româneşti ca Grigoreşti, Fin- 
teşti, Necşeşti, Stroieşti, etc. (Documenta Valachorum, op. cit, p. XIX 
şi 59), Numele lor oficiale ungurești din Evul Mediu (ca şi cele lati- 
neşti, de ex, Villa Nowak, a. 1370, Nowakfalwa, a 1433, azi Glimboca, 
jud. Severin). nu dovedesc absolut nimic: sunt simple traduceri ale 
numelor populare româneşti, Le putem numi nume moarte (Nowak- 
falwa a fost un nume tot așa de mort ca și Villa Nowak, căci numele 
viu în gura populaţiei locale era Novăceşti). l 

E adevărat că şi în Maramureş numele românesc al unor locali- 
tăți e de origine maghiară (Sighet < Sziget, Sarasău < Szarvaszó; etc.), 
mai ales în partea apuseană a județului, în valea largă a Tisei, În 
schimb și unele toponimice ungurești din partea răsăriteană a judeţului 
sunt luate, fără a fi traduse, din românește: Felsâszelistye < Sălişte, 
Izaszacsal < Săcel, Br&b (vechiul Hodpatak) < Breb, Sajópolyána 
< Poieni (tradus în timpul din urmă: Sajómező), etc, Pentru Sighet, 
Sarasău . și alte localităţi cu nume românesc de origine ungurească din 
valea Tisei s'ar mai putea admite ca întâii coloni să fi fost Unguri, 
căci Românii au trăit mai ales în poienile munților, Am văzut însă 
mai sus, în legătură cu Petridul-de-Jos, câtă crezare se poate da to- 
ponimelor ungurești chiar dacă au fost adoptate şi de Români, 


Obiceiul de a traduce sau de a maghiariza sistematic | ERA 
populară nemaghiară a avut-o nobilimea şi administraţia maghiară și 


EC S Di ; E PETROVICI 


ein alte regiuni. Astfel în judeţul T spre miszăzi de Haţeg, 
toponimicele Râa-de-mori, Râu-Bărbat, Rea, apar în documente sub: 
“forma tradusă ungurește: Malomvize, Borbdtvize, Gonoszfalu (forma. 
modernă Rea), etc. (Sunt de remarcat formele arhaice de genitiv: 
. Râu-de-mori în loc de Râul-morilor, Râu-Bărbat în loc de Râul-lui- 
Bărbat; la fel e şi numele topic amintit mai sus Tufele Blăgoaie din 
__ hotarul satului Petreştii-de-Jos în loc de Tufele Blăgoaiei. Într'un stadiu 
‘mai vechiu de desvoltare a limbii române, ideea de posesiune se ex- 
prima prin juxtaptinere : Râu-Bărbai, ca de ex. în toponima franceză: 
Bourg-Saint- Maurice, Bourg-la-Reine în loc de le bourg de Saint-Mau- 
rice, le bourg de la reine. De asemenea prepoziția de era mult mai. 
„ întrebuințată ca astăzi la formarea genitivului.) . 
În jud. Severin, pe lângă Mărul — Almafa (in sec.' XIX Mărul), 
Var — Meszfalva (in sec. XIX Vár), etc., e interesant cazul lui Teglauar, 
“despre care documentul spune: Teglauar vulgariter secundum vero 
Olachos Charamida (anul 1371). Şi cazul acesta e o dovadă că admi- 
nistraţia traducea toponimicul nemaghiar. Editorii documentelor privi- 
toare la Români amintesc (op. cit, p. XVIII) că acest Charamida e un: 
toponimic românesc, dar nu se întreabă care e explicaţia că toponi- 
` micului românesc îi corespunde unul unguresc. Probabil şi în cazul 
acesta presupun că Românii au tradus toponimicul unguresc, dacă ju- 
decăm după afirmaţia pe care o fac des în introducere la Documenta 
“Valachorum și în notele. de subt multe documente. Astfel la p. Lili se 
“spune că toate toponimicele românești. din Ardeal formate din apela- 
ivul românesc piatră „(comme Subpiatră — K6alja, com. de Bihar, etc.) 
ne sont que les traductions des dénominations hongroises correspon- 
dantes”. Dar Dupăpiatră — ung. Dupapidtra (jud. Hunedoara), Petroasa 
— Petrosz (jud. Bihor), Petroasa — Petrosza (jud. Severin), Petroasa 
— Petrosza (jud. Hunedoara, cătun al orașului Deva). Petros — Petrosz 
(jud. Hunedoara), Petroşeni (greşit Petroşani) — Petrosâny (jud. Hune- 
doara), Piatra — Kâfarka (jud. Someş) şi nenumăratele nume de munți, 
ca Piatra-Mare, Piatra-lui-Craiu, Piatra-Roşie, Piatra-Coziei, Piatra- 
Albă, Piatra-Oablă, Piètrile, Pietrosul, etc., etc.? La p. 5 se pretinde 
că toponimicul “Găinari (scris greşit Găinar) e tradus din ungurește 
Tyúkos. La p. 36 se explică toponimicul Gurasada — Guraszăda 
(a. 1292 Zad) prin contopirea unui cuvânt românesc (gură) cu unul 
unguresc (szád „gură, orificiu”), elementul dintâi românesc fiind tra- 
ducerea celui unguresc, Forma adevărată populară a acestui toponimic 
este însă Gura-Sadului (ca Gura-Honţului, Gura- Dobrii, Gura- Văii, 
“Gura- Humorului, Gura-Râului, etc.), Toate aceste toponimice arată 
intrarea dinspre șes într'o vale îngustă sau locul unde se varsă un 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALA 123 


afluent într'un râu mai mare. Toponimicul Sad e de altfel de origine i 
slavă (sadii „loc plantat, loc sădit, grădină“). 

N'au fost mai norocoși editorii documentelor privitoare la Români, 
improvizaţi în specialiști în topondmâstică, nici când spun (p. 147. 
despre Gunuzfolu (a. 1360) din jud. Hunedoara (astăzi Rea): „Son nom 
roumain (cf. rău, rea „mauvais”) est la traduction de l'ancienne dén- 
mination hongrois [sic] (cf. gonosz „méchant, mauvais”)”, Dacă aici ‘este 
traducere, e sigur că n'a fost făcută de Români. Numele satului nici 
nu pare a fi românesc, Ceea ce se scrie oficial Reo, se pronunţă de: 
fapt de localnici Râia, în două silabe, cu accentul pe e. Numele acesta 
n'are nimic de a face cu adjectivul rău, fem. rea (forma temenină pro- 
nunțată într'o singură silabă), În documente această formă apare ia 
1443 : possessio nostra [regis] walachicalis Reye. La 1453, 1457, 1496, . 
1500 e scrisă Reya, iar la 1456, 1494, 1511, Rea (v. Csánki, Magyar- 
ország történelmi făldrajza a Hunyadiak korában, V, p. 130—131). 
Grafia Rea s'a păstrat până astăzi atât la Unguri cât și la Români. 
Nu cunosc etimologia lui Reia. Atâta e sigur că scribul dela 1360 a 
făcut o așa zisă „etimologie populară“, adică l-a înţeles pe, Reia ca 
și când ar avea la bază adjectivul românesc rea şi a construit la repe- 
zeală forma ungurească. Gunuzfolu. În cazul că Gunuzfolu nu poate fi 
identificat cu Rea, „etimologia populară” au făcut-o specialiștii în topo- 
nomastică editori ai documentelor, De altfel forma Gunuzfola apare o 
singură dată. 

Cred că nu mai e nevoie e aduc și alte exemple luate din notele- 
lui Documenta Valachorum. Din cele spuse până acum se poate oricine 
convinge că e o aberaţie să pretinzi, contra bunului simț şi evidenţei, 
că toponimicele româneşti au fost traduse după cele Hngurepti și nu 
invers, 

E adevărat că dintre cele două nume ale vreunui sat, cel unguresc 
apare in documente, pe când cel românesc adeseori nu e atestat decât. 
pe la inceputul sec, XIX: Poiana (jud. Alba) — Nyirmeză (a. 1331), 
Vad (jud. B.hor) — Rév (a. 1425), Preuteasa (jud. Sălaj) — (Fiizes-) 
Paptelek (a. 1481), Hurez (jud. Sălaj) — Bagolyfalu (a. 1481), Lazuri 
(jud. Salaj) — Ujvdgds (a. 1481), Pomi (jud. Satu-Mare) — Remete- 
mező (a, 1424), etc,, etc. 

Totuşi în unele cazuri documentele dau și forma românească ż 
Masthakon (a. 1461) (Mesteacăn, jud. Severin): — Nyires (a. 1501), 
Waar (a. 1485) (Var, jud. Severin) — Mezfalwa. (a. 1411), Dragote- 
nesth (a. 1464) (sat dispărut în jud, Severin) — Dragotenfalva (a. 1470), 
Dragsinyest (a. 1454) (jud. Severin) — Draxinfahba (a. 1454), etc. (v. 
Csâvki, op. cit, LI, p: 50, 35). 


426 TE ; £. PETROVICI 


Traducerea și maghiarizarea nu s'a aplicat de altfel numai topo- 
-nimicelor româneşti, ci și celor slave. Faptul acesta constitue de altfel 
-œ dovadă peremptorie că Românii n'au avut obiceiul să traducă sau 
-să românizeze toponimicele, pe când Ungurii traduceau. Toponimicul - 
slav tradus de Unguri il regăsim în gura populaţiei localnice româneşti : 
Bălgrad (slav. b&hi „alb“, gradă „cetate“) — (Gyula)fehervăr „cetatea 
albă”, Târnava (slav. triină „spin“) — Küküllő („râul porumbrelelor“), 
Zlaşti (sat și părău în jud. Hunedoara) (slav. zlato „aur”) — Aranyas. 
_mpărăul care poartă aur“ (sat pe părăul Zlaști), Cozla (jud. Sălaj) (slav. 
kozile „ied“, kozilu „țap“) — Kecskés (kecske „capră“), Bistra (afluentul ` 
principal al Sebeșului, jud. Sibiu) (slav. bystra „repedea”) — Sebes 
(sebes „repede“), Valea Bistrei (părău în Maramureș) — Sebuspatak 
(a. 1353, v. Mibá'yi, op. cit, p. 32), Cernavoda (râu în jud, Sibiu), 
(slav. cerna „neagră“, voda „apă“) — Feketeiigy („apa neagră“), Bela- 
reca (râu în jud. Severin) (slav. bëla „albă“, r&ka „râu“) — Feyerwiz 
(a. 1436) „apa albă”, Rechitova (jud. Hunedoara) (slav, rakyta „răchită“ 
+ sul. slav -ova) —- Reketyefalva (reketye „răchită“, falva „sat”), : 
Racova (jud. Satu-Mare) (slav. rak „rac“ + suf. slav -ova) — Rákos- 
(terebes) (rákos „cu raci“), Craiova (jud. Alba) (slav. kraljevo „al re- 
gelui sau al unuia care se chiamă Kralj = Craiu”) — Kirdlypatak 
" „Părăul regelui“, Ruscova (jud. Maramureș) — Orozfalu (a. 1390, v. 
„Documenta Valachorum, p. 319), etc. 


Şi la toponimicele slave, adeseori toponimicul unguresc care face 
pereche cu cel slav nu e o traducere, ci o formaţie ungurească inde- 
pendentă, e deci un toponimic paralel. Şi în cazul acesta Românii au 
păstrat toponimicul mai vechiu, slav: Bozna (jud. Sălaj) (slav. bozina 
„cu soc”) — Szenipeterfalva, Jabenița (jud. Mureș) (slav, zaba „broască”) 
— Gorgânysakna, Cerna (râu în jud. Hunedoara) (slav. cerna „neagră“) 
— Egregy „râul arinilor“, ete. Nu cunosc niciun singur caz în care 
Ungurii să fi păstrat toponimicul slav, iar Românii să-l fi tradus. 


Cercetătorul toponimicelor de origine slavă din Câmpia Tisei, 
Elemér Moór, in Zeitschrift für Ortsnamenforschung, VI, p. 20, explică 
numele satului şi al părăului Derna (jud. Bihor) din slav, driină „glie 
ruptă dintr'o pajiște“, Deoarece părăul Derna e afluentul părăului 
Gyepes, care inseamnează acelaşi lucru, E. Moór presupune că Gyepes 
e traducerea lui Derna slav. La început ambele braţe ale părăului* s'au 
chemat Derna. Cel mai mare, cel mai din câmpie, a fost răsbotezat de 
Unguri, pe când numele slav a rămas numai la munte. E. Moór crede 
că şi numele de Gyepes al unui afluent al Crişului-Repede e tot morus 
din slavă, cu ai că forma slavă nu s'a păstrat, 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ „2427 


Un .caz analog cu Derna—Gyepes este acela al lui Bistra— Sebes 
din judeţele Alba și Sibiu. Şi aici Bistra va fi fost atât numele râului 
cât și al afluentului. Ungurii așezați în valea largă a Mureșului au 
tradus pe Bistra cu Sebes, pe când Românii aŭ păstrat numele slav 
pentru afluentul Sebeșului. De altfel cursul superior al Sebeșului, situat 
mai la munte decât afluentul Bistra, se chiamă Frumoasa (cf. Crasna 
care în slavă însemnează „îrumoasa“). Acesta va fi fost numele cel 
mai vechiu al râului, care a fost înlocuit de slavi cu un nume nou 
paralel, fără legătură cu cel vechiu. Deoarece în Ardeal, Banat şi Cri- 
şana sunt o mulţime de râuri numite Sebes, e posibil ca toate acestea 
să traducă pe un mai vechiu Bistra, Bistrița, iar acestea din urmă pe 
un Repedea, cum e cazul cu Bistriţa din jud, Nivi (v. Transilvania, 
anul 73, Nr. 11, p. 869.) 


Obiceiul de a traduce sau a maghiariza l-au avut Ungurii și față 
de toponimicile dinafara fostei Ungarii. Biograd na moru din Dalmația 
(în documentele latinești medievale Alba: Maritima) devine Tenger- 
fehérvár (tenger „mare“), Belgradul Sârbiei devine Nándorfehérvár, 
Viena — Bécs, Iaşi — Jászvásár, Roman — Románvásár, Câmpu- - 
lung (Muscel) — Hosszumező, Târgu-Neamţ — Németvásár, Crăciana 
(cetate, azi ruină, în jud. Putna) — Kardcsonkă, etc,!) 


E evident prin urmare că numele ungurești, din documentele 
medievale, ale sătelor românești nu pot fi considerate. ca o dovadă a 
anteriorităţii unei populații ungurești în aceste localităţi: nici atunci - 
când localităţile sunt numite şi azi de Români cu un nume de origine 
ungurească și cu atât mai puțin când Românii au pentru satele lor 
nume de origine românească sau slavă, nume care au fost maghiarizate 
(prin traducere sau printr'o numire paralelă, independentă de cea româ- 
nească sau slavă) de stăpânirea și clasa dominantă maghiară sau ma- 


1) De altfel istoricii Unguri deduc — risum teneatis? — din numele „ungurești“ 
ale unor orașe din Moldova şi Muntenia, ca Hosszúmező, Nemetodsdr, Kardcsonkă, 
etc, că acestea au fost intemeiate de Unguri, v. Gâldi—Makkai, A Románok Tărtă- 
nete, Budapest, s. a., p. 39. 

Cazul Câmpulungului din Muscel are şi a doua lature comică. Acest toponimic 
apare în documentele slavonești ale voevozilor munteni subt forma Dižgopole (slav. 
dlăgă „lung“, pole „câmp“). Grămăticii munteni au tradus toponimicul popular în 
limba cancelatiei. S'au găsit totuşi învăţaţi bulgari care să susțină că Câmpulungul 
a fost la origine o aşezare bulgărească, căci numele îi este bulgăresc. 

Dar „alle gute Dinge sind drei”. Câmpulungul apare în documentele emanate 
dela magistraţii saşi ai Brașovului subt forma Langenau. S'au găsit, natural, şi istorici 
are să afirme că acesta a fost numele originar al oraşului, căci se susține că Saşii 
au întemeiat multe oraşe din Muntenia și Moldova, între care și Câmpulungul. 


128 ` „E. PETROVICI 


ghiarizată. Lucrul acesta a fost ştiut de toţi istoricii români şi de aceia 
dintre străini care cunoșteau stările dela noi, ca de ex. Jung. În Römer 
und Romanen in den Donaulăndern (Innsbruck 1887, p. 352, nota 4), 
acum trei sferturi de secol, a spus: Dacă homenclatura documentelor 
medievale din Transilvania e mai cu seamă ungurească, aceasta se da- 
toreşte faptului că. Ungurii „wie heute schon damals von ihrer Sprache 
` einen umfassenden Gebrauch machten". l 

Ştiind care era starea de fapt în ce priveşte toponimicele „un- 
gureşti“ din Ungaria medievală, ce crezămâut putem de editorilor co- 
lecţiei întitulate Documenta historiam Valachorum in Hungaria illu- 
strantia când, din numele ungurești ale satelor in care sunt semnalaţi 
mai întâi Românii, deduc că Românii erau proaspăt veniţi din Penin- 
sula Balcanică pe aceste meleaguri. Căci de fapt toată argumentaţia 
lor se bazează pe toponimice. Întreagă colecția de documente este o 
lucrare „de toponomastică. Documentele — date în rezumate sumare — 
sunt numai pretext pentru ca în note, întemeindu-se pe toponimice 
ungurești, slave şi germane, să repete, până la saţietate, câteodată de 
mài multe ori pe aceeași pagină, că Românii s'au aşezat în Ardeal 
după Slavi, după Unguri şi după Saşi. Volumul impunător de vreo 
700 de pagitii, în loc să fie o bună ediţie de documente, nu e în 
realitate. decât un prost studiu de toponomastică. Şi partea introductivă 
are acelaşi caracter: concluziile istorice se bazează pe datele topono- 
masticei, 

De altfel, chiar admițând că în satele cu nume „slav“, „ungu- 
resc” sau „german“ Românii s'ar fi așezat ultimii, aceasta tot n'ar 
fi o dovadă că Românii sunt ultimii veniţi în ţară. Înşiși editorii docu- 
mentelor spun: „Les pâtres roumains étaient des montagnards. 
D'après le témoignage de nos chartes, les animaux é!éves par eux in- 
. diquent qu'il s'agit dans leur cas d'un élevage d'animaux en haut 
pâturage ou dans le bois...“: (op. cit, p. XI); „... il va sans dire 
que les établissements formés par les cabanes dispersées des patres 
[sic] roumains ne passaient point pour des villages, qu'ils n'avaient 
pas de noms et que les autorités ne tenaient pas compte d'eux et cela 
d'autant plus [que] les pâtres changeaient constammant [sic], au cours 
dẹ leurs migrations, leurs lieux de domiciles [sic]. Ce fait explique, 
pourquoi nous ne connaissons, avant 1283, aucun nom des premiers 
établissements provisoires des Roumains” (ibid., p. XIV), Dacă Românii 
erau munteni, păstori care îşi păşteau turmele pe păşunile alpine ale 
munţilor Transilvaniei sau în poienile codrilor, dacă locuiau în colibe 
şi în cătunuri fără nume oficial de care nu ţineau socoteală autorităţile, 
de ce trebue accentuat necontenit că satele unde sunt semnalaţi Ro- 


TOPONIMIE UNGUREASCĂ ÎN. TRANSILVANIA MEDIEVALĂ 129 


mânii au nume slave şi ungurești, ba chiar germane ? Românii au trăit 


la munte. Prin urmare în văi au putut să intemeieze sate Slavii, Un- 
gurii, Saşii și să dea în limba lor nume acestor sate. Toponimicele 


slave, ungurești sau săsești din văi. nu sunt o dovadă că la munte n'au ` 


trăit Români veacuri de-a-rândul înaintea apariţiei acestor toponimice. 
Dar taponimicele românești nu lipsesc chiar așa de complet în 
văi precum pretind istoricii dela Budapesta. A arătat-o N. Drăganu în 
cartea sa Românii în sec. IX—XIV pe baza toponimiei şi onomasticei. 
(Vezi şi articolul nostru Continuitatea daco-romană şi Slavii, „Tran- 
silvania“, anul 73. Nr. 11). Am văzut cum trebue înţeleasă toponimia 
ungurească din Maramureș care nu e decât o traducere, o magbiari- 
zare a celei populare românești care nu apare în documente, dar sa 
păstrat în gura poporului până astăzi. 
Totuşi e probabil că, din văi, populaţia românească — sau mai 
de grabă româno-siavă (vezi articolul Simbioza româno-slavă în Tran- 
silvania, „Transilvania”, anul 73, Nr. 2—3) — a fost alungată la munte 
de invazia maghiară. În Documenta Valachorum (p. XVI) se spune, 
despre marea invazie mongolă (1241 —1242), următoarele: „... linva- 
sion des Mongols eut un résultat des plus funestes [pentru populaţia 


maghiară din văi]: des centaines de villages furent complètement dé-- 


vastés, leurs habitants massacrés ou faits prisonniers par l'ennemi; ceux - 


qui restèrent en vie, se réfugiaient dans les forêts et dans les moa-. 


N 


tagnes". Dar invazia maghiară în Ardeal n'a putut fi mult deosebită : 
de cea mongolă. Adică totuși era o mare deosebire: Mongolii au 
plecat şi populaţiile refugiate ia munte au coborit iarăşi la vetrele lor, i 
pe când Ungurii au ocupat toate şesurile şi văile până la marginea - 
pădurilor, deoarece pentru păstoritul extensiv pe care il practicau aveau 
nevoie de mari întinderi. Pe aceste întinderi aproape complet golite de. 


locuitorii mai vechi fugiți la munte (v. Bunea, Incercare de istoria Ro- : | 


mânilor până la 1382, p. 152—153), au creat o-toponimie ungurească, | 
adeseori traducând vechile: toponimice care uneori s'au păstrat în gura 


Românilor (cazul lui Bălgrad, Târnava, Bistra, etc.). După creștinare 
și după adoptarea unei organizaţii de stat occidentale, când proprie- 
tarii şesurilor şi văilor (căci munţii au fost proprietate regală), urmaşii 
vechilor cuceritori, au început să practice tot mai mult agricultura, deci 
când au simţit tot mai mult lipsa braţelor de muncă, atunci coborirea 
înceată dela,munţi și din locuri mai ferite a vechii populaţii — de data 
aceasta românească, căci Slavii se asimilaseră prin sec. X, XI şi XII — 
a luat proporţii impunătoare, Aşezarea aceasta a Românilor ca iobagi 
pe moşiile — natural cu nume unguresc, nume care sa păstrat și în 


gura Românilor până astăzi — ale nobililor unguri poate fi urmărită - 


130 Ti "E, PETROVICI 


în documentele secolului XIII şi al XIV. Aceasta explică de ce în păr- 
ţile centrale ale Transilvaniei sunt regiuni curat româneşti, dar având 
o toponimie ungurească. 

La munte însă, în depresiuni mai mici, în văi mai înguste, topo- 
nimia este și, cu siguranţă, a fost şi în trecut — în ciuda traducerii 
toponimicelor din partea nobilimii şi a administraţiei — românească 
sau slavo-română : Astfel în munții Banatului, Valea Bistrei şi mai ales. 
- a Bigheiului (regiunea Făgetului) din jud. Severin, regiunea Muntenilor 
şi Pădurenilor din jud. Hunedoara, Țara Hațegului, Valea Jiului, poalele 
munţilor Sebeșului și ai Sibiului, Țara Oltului, poalele munţilor Bârsei, 
munţii Gurghiului, ai Călimanului şi ai Năsăudului, Maramureșul, Țara 
_ Oaşului, Chioarul, Munţii Codrului din jud. Satu-Mare, Munţii Săla- 
jului, Munţii Apuseni cu basinele superioare ale celor trei Crişuri, dar 
mai ales ale Crișului-Negru şi Crişului-Alb, Cuceritorii unguri au pă- 
truns, e adevărat și aici, au clădit cetăţi cărora le-au dat nume un- 
guresc și în serviciul cărora au fost puşi mulţi Români. Mai târziu, 
regele a făcut și donaţii din imensul domeniu regal! locuit de Români 
unor nobili sau înnobilaţi — adeseori de origine românească. Acești 
nobili şi administraţia au introdus unele toponimice ungurești care au 
tost adoptate şi de Români, dar mai ales au tradus toponimia româ- 
.mească sau slavă, nereuşind însă să o facă uitată de vechii locuitori, 
Totuşi şi cazul acesta a putut să se întâmple, dar n'aveam, mijloace să 
o dovedim, E probabil că o mulţime de Sebes, Feketeiigy, Nyires, etc., 
şi nume terminate în -falva sunt traduceri ale unor nume ca Bistra 
sau Repedea, Cernavoda sau Râul-Negru, Mestecăniş și a toponimicelor 
terminate în -eşti. Cu timpul populaţia românească a adoptat numirile 
&ficiale : Sebeş, Fechetig, Nireș, Ghiurfalău, etc. 


"E. PETROVICI 


k 


DACIA FELIX — DACIA FERICITĂ ? 


Expresia Dacia Felix, întrebuințată adeseori în manualele noastre 
școlare de istorie naţională, atunci când se vorbeşte de începutul nea- 
mului românesc, a devenit foarte răspândită în marele public care a 
trecut prin învățământul primar și mediu. De obiceiu se dă imediat şi: 
traducerea adjectivului, Dacia Felix — Dacia Fericită, sau numai forma. 
românească, încetăţenită şi ea cu accepțiunea curentă in limba noastră, 
exprimând, adică, o stare de mulţumire sufletească. 

Ea este pusă în legătură cu epoca de după cucerirea Daciei de 
către Impăratul-Intemeietor, când provincia, datorită bogățiilor ei na- 
turale, organizării şi siguranţei de care se bucura și sub împărații care- 
au urmat în secolul al doilea, a ajuns la o stare de înflorire și prospe- . 
ritate, aducătoare de adevărată fericire locuitorilor ei. Astfel, formula. 
Dacia Felix — Dacia Fericită este folosită pentru a exprima în chipul 
cel mai cuprinzător şi pregnant binefacerile stăpânirii și ale păcii ro- 
mane. În adevăr, nici un termen n'ar putea caracteriza mai bine situația 
Daciei în această perioadă de timp, situaţie care s'ar potrivi, de altfel, 
întregului Imperiu, căci, după cum spune un istoric al Antichității, 
-dacă ar fi chemat cineva să fixeze epoca din istoria universală în care 
neamul omenesc a fost mai fericit şi s'a bucurat de o mai mare pro- 
speritate, acesta ar numi, fără să stea nici o clipă la 'ndoială, pe cea 
cuprinsă între moartea lui Domițian şi urcarea pe tron a lui Commodus, 
cu alte cuvinte, secolul al II-lea al erei noastre. 

Uneori epitetul de felix dat Daciei a fost pus în legătură bihia 
cu bogățiile suþsolului ei, și în special cu aurul. S'a ajuns chiar să se- 
susțină că însuşi cuvântul Dacia era sinonim cu „bogat în aur“. Fapt 
este că această expresie cu accepțiunea ei curentă, bazată pe un temeiu 
sau altul, a ajuns foarte frecventă pe buzele și în scrisul tuturor oame- 
nilor cu o formaţie culturală mijlocie, a fost exploatată de multe ori 


132 NICOLAE LASCU 


de diletanţii trecutului nostru îndepărtat, ba s'a strecurat, uneori, chiar- : 
şi în lucrările specialiştilor. 

Siâşietoarele. evenimente — cele mai grozave dela năvălirea bus 
barilor încoace — care sau abătut în ultimii ani asupra unei părți 
din vechea Dacie au făcut ca acest evocator epitet de felix să fie fo- ` 
_losit, în cuvântări ocazionale, conferințe şi articole de presă, prin con- 
trast cu actualitatea îndurerată. Cuvântul a ajuns să capete o accep- 
“iune pur afectivă, pentru a caracteriza o epocă luminoasă a trecutului 
în opoziţie cu cea sumbră din prezent, o stare sufletească de exube- 
ranță şi seninătate față de deprimarea de azi: Dacia felix — Dacia 
tristis... 


Dar o examinare mai amănunțită a expresiei Dacia Felix va pune 
conţinutul şi semnificația epitetului într'o lumină cu totul diferită de 
cea îndeobște cunoscută. Inainte de toate, subliniem faptul că provincia - 
_ noastră nu figurează însoţită de felix în nici un monument literar-istoric 
din Antichitate — cel puţin din cele care au ajuns până la noi — ci 
numai pe monete, care: au fost bătute în a doua jumătate a secolului 
„al Iil-lea. Această epocă este cea mai sbuciumată din istoria Daciei 
antice : neîncetatele asalturi ale barbarilor năvălitori nu mai pot îi stă- . 
vilite de forţele militare ale Imperiului, slăbit și el de rivaiitățile gene- 
ralilor care se succed la tron la scurte intervale, așa încât istoricii 
antici vorbesc în mai multe rânduri despre pierderea provinciei, unii 
împărați sunt numiţi restauratori ai Daciei, până ce Aurelian o  părå-. 
seşte oficial, întemeind o altă provincie cu același nume în Sudul Dunării. 
In aceste împrejurări, se înţelege că epitetul de felix — fericită dat 
Daciei, care-și trăia cele din urmă zile, apare ca un paradox, ca o 
„ironie a unui destin tragic, ca o sfidare a unei realităţi cumplite. 
“Socotind, aşa dar, că accepțiunea curentă de fericită dată adjec- 

„ “tivului felix este improprie, am făcut cercetări pentru stabilirea sensului 
său adecvat, În scopul acesta, am studiat mai întâi istoria cuvântului 
însuși, adică am examinat schimbările de sens și diferitele valori pe 
care felix le-a luat — sau i-au fost impuse — de-a-lungul întregei 
latinităţi scrise, schimbări şi valori determinate de evoluţia mentalităţii 
_şi de desvoltarea instituțiilor politice şi religioase ale Romanilor. In 
- rândul al doilea, a fost necesară o analiză amănunțită a împrejurărilor . 
istorice în. care acest adjectiv apare ca epitet al Daciei, 
Urmând ca elementele acestei cercetări, însoţite de o bogată do- 
cumentare ştiinţifică, să apară în întregime într'o publicaţie de specia- 
itate (Anuarul Institutului de Studii Clasice al Universităţii din Cluj, 
vol, IV, actualmente sub tipar), aici ne vom mulțumi să dăm, pentru 


t 


DACIA FELIX — DACIA FERICITĂ ? 13 


cercurile mai. largi de cititori intelectuali nespecialişti, cărora le este 
însă familiară de pe.băncile şcolii accepțiunea curentă a expresiei Dacia 
Felix, numai, șezultatale la care am- ajuns, 

În ceea ce priveşte istoria cuvântului, felix a avut o evoluţie se- 
'mantică “din cele mai interesante, căci s'a desvoltat paralel, atât cu 


sens concret, cât și cu sens abstract, figurat, apoi și-a îmbogăţit con- = 


tinutul cu unele elemente de natură politică, administrativă și militară. ` 
Cu sens concret, cuvântul a însemnat la început „roditor“, „îm- 
belşugat“, „bogat“, şi ca atare il găsim întrebuințat pe lângă nume de 
regiuni întinse de pământ, țări și continente, Mai cunoscută este Arabia 
Felix, prin care era designată, din punct de vedere geografic, tocmai 
partea cea mai fertilă a Arabiei, spre deosebire de Arabia Deserta şi 
Arabia Petraea. Deci, prin analogie cu acest caz, .am putea conchide 
că şi felix din Dacia Felix face aluzie la bogăţiile ţării noastre, adică 
ar fi pe deplin justificat punctul de plecare al formării opiniei generale 
curente. Dar, cum spuneam mai sus, dat fiind că epitetul apare într'o 
epocă în care numai de belşug și bunăstare nu se poate vorbi în Dacia, 
această accepţiune nu se menţine valabilă, 
Cu sens abstract, figurat, felix apare într'o serie de formule refe- 


ritoare la practicele religioase primitive, rituri sau superstiții, însem- `- 


nând „sfințit, ocrotit, favorizat, plăcut zeilor“, El mai figurează şi ca' 
epitet al zeilor, arătând atributele lor. de ocrotire, protecţie, priinţă şi 
bunăvoință, 

Dela zeii propriu- ziși termenul a trecut la unele personificări ab- 
stracte divinizate, mai ales este frecvent pe lângă Fortuna, Norocul, 
care poate fi şi el ocrotitor, binevoitor, favorabil. Felix capătă, astfel, 
un sens pasiv, adică „ocrotit de soarte”, „norocos”. Cu. sensul acesta. 
. trebue să-l înţelegem când face parte din numele unei persoane, cum 
este întrebuințat foarte adesea în onomastica romană. l 

Ca nume de persoană, felix își îmbogățește conținutul, incepând . 
cu Sulla (sec. I dinaintea erei noastre) şi cu un germene de natură 
„politică, alături de cel de natură mistică-religioasă. Luându-și epitetul 

- de Felix, Sulla arată că are conștiința unui destin mai înalt și proclamă 
în chip solemn situaţia de superioritate faţă de restul. omenirii. El se 
consideră trimisul zeilor spre a salva poporul roman de cea mai mare > 
primejdie. Persdana lui, precum și toate faptele îndeplinite de el supt 
mai presus de lucrurile omenești. Purtătorul acestui epitet ajunge: în 
rândul zeilor, dat fiind că își atribuie calități pe care nu le au în per- 
manență decât nemuritori; deci Sulla este însemnat cu pecetea divi- 
` nităţii, El devine, astfel, iniţiatorul la Roma al ideii monarhiei de drept 
4 


134 AIE © | NICOLAE LASCU ` 


divin, idee care va avea o carieră îndelungată în istoria romană, cadă 
începând cu Commodus (sfârșitul sec. al II-lea),. toţi împărații vor purta: 
în titulatura lor şi epitetul de Felix. Împăratul este pus sub protecţia: 
zeilor, dela care emană dreptul de a guverna şi. puterea de a ocroti 
pe supușii săi, i 
“Protecţia zeilor și, poate mai curând, a norocului o arată felix şi: 

atunci când este întrebuințat în legătură cu războiul şi mai ales ca: 
epitet al unor legiuni și a altor corpuri de trupă mai mici, ca distincție: 
pentru vitejia şi bravura de care au dat dovadă în luptele impotriva 
duşmanilor externi. În cazul acesta felix însemnează „norocos în răz- 
boaie”, „viteaz“, „învingător“. i 
Ca epitet al' oraşului Roma, felix pare să aiba, pe lângă conţi= 

nutul militar, de „invingătoare“ şi un sens- politic, „Roma stăpâna,. 
ocrotitoarea”, Acelaşi sens îl are, fără îndoială și când apare ca epitet. 
al Italiei. In schimb, atunci când însoțește numirile unor localităţi din 
Italia sau din Imperiu, după ce acestea au fost ridicate la rangul de` 

. Colonie, colonia, în accepțiunea politică și administrativă a cuvântului,; 
el însemnează „ocrotit” de puterea romană. l l i 


% 


După ce am trecut în revistă diferitele întrebuințări ale lui felix” 
şi după ce am văzut mai ales elementele nouă introduse de instituţiile 
politice ale Romei, credem că avem toate datele pentru a da accep- ` 
ţiunea adecvată Daciei Felix; Trebue să mai subliniem și amănuntul : 
că dintre toate provinciile Imperiului numai Dacia figurează cu acest. 
epitet, iar legenda Dacia Felix apare mai întâi pe câteva monete de pe ` 
timpul împăratului Decius (248—253), una este de pe timpul lui Clau- | 
dius alll-lea Goticul (268—270) şi două datează dela Aurelian (270—275).. 

Faptul că dintre toate provinciile Imperiului singură Dacia apare . 
pe monete cu acest epitet și faptul că monetele cu legenda Dacia Felix 

- se eșalonează de-a-lungul unei perioade de timp care cuprinde două: 
. decenii, dau adjectivului o accepţiune la stabilirea căreia contribue în 
cea mai mare parte unele evenimente istorice de o deosebită impor- 
tanță, cu repercusiuni incalculabile, petrecute în cursul acestui timp la: ` 
frontiera de Nord-Est a Imperiului. E vorba de amenințarea tot mai 
. mare a acestei părţi a Imperiului, care „Pie, în discuție menţinerea: 
_sau părăsirea Daciei, id 
- "În adevăr, după atacuri anterioare izolate, Dacia este atacată pe 
la jumătatea sec, al III-lea, din toate părţile de către valurile de bar- - 
bari, Pentru eforturile“ ce le-a făcut de-a apăra provincia și pentru . 
victoria repurtată impotriva năvălitorilor, Împăratul Decius este numit 
Dacicus Maximus şi Restitulor Daciarum. Atacurile au fost reluate: 


A azi 


DACIA FELIX — DACIA FERICITA? SEERE 


puţin timp după aceea, de vreme ce istoricii antici vorbesc chiar. de 


o părăsire a provinciei de către impăratul Gallienus, iar urmașul ace- 
stuia, Claudius al II-lea Goticul, câştigă o victorie strălucită împotriva 


` Goţilor în anul 269, salvând încă odată Dacia. Dar nici victoria lui 


"Claudius şi nici succesele răsunătoare ale urmașului. său Aurelian nu 


pot schimba destinul Daciei, care-și va termina vieața oficială romană, 

fiind retrase legiunile, funcţionarii, populația orașelor și foarte probabil 

şi o bună parte din burghezia rurală, í 
Istoricii străini care s'au ocupat cu dvenitentele în mijlocul că- 

rora a apărut legenda Dacia Felix au încercat să-i dea o explicaţie, dar 

de cele mai multe ori, această explicaţie a fost parțială, adică s'a referit 

numai la câte unul din cei trei împărați amintiţi. Astfel, cea mai veche 


“explicaţie o găsim în marele Dicţionar latin al lui Forcellini, unde se 


. riţia acestei legende pe monetele lui Claudius și ale lui Aurelian ca `’ 


spune că Dacia s'a numit felix pentrucă a fost salvată de năvălirile 
barbarilor de către împăratul Decius; deci, ea se referă numai la prima 
serie de monete. Unii cercetători, mai ales Ungurii, partizani ai teoriei 
că Dacia a fost părăsită pe timpul împăratului Gallienus, explică apa- 


un program politic al acestor împărați de a readuce Dacia între fron- 
tierele Imperiului. 

"În istoriografia românească cel dintâi care se ocupă cu- legenda 
Dacia Felix este canonicul dela Blaj Timotei Cipariu. In răspunsul pe 
care-l dă criticilor aduse de un istoric ungur la discursul ţinut la inau- ` 
gurarea „Astrei“ în 1861, Cipariu se ocupă şi cu această legendă, . 
Anume, istoricul ungur îi reproșase că, în discursul amintit, ela numit. 
Dacia rece şi înghețată, susținând că, dimpotrivă, ea era bogată şi în- 
floritoare, fapt pentru care a fost numită Dacia Felix — Dacia Feri- 
cită La această obiecţiune, Cipariu, referindu-se la monetele de pe 
timpul lui Decius şi Aurelian, spune textual: „Cari inscripțiuni nu in- 
semnează mai mult decât că acești împărați, bătând pe barbari, au 
scăpat Dacia pe câtva timp. de incursiunile lor”, 

Această explicaţie este importantă pentru precizarea setadh pe 
care trebue să-l aibă felix, dat fiind că sunt amintite luptele impotriva 
barbarilor. Ea marchează un pas înainte față de ceea ce se spune în 
amintitul dicţionar al lui Forcellini, unde se face menţiune numai de. 
monetele de pe timpul lui Decius. Contribuţia personală a lui Cipariu 
este mai mare flecât se pare la prima vedere: Invăţatul canonic. 
este după cunoștințele pe care le avem până acuma, primul Român | 
care încearcă să dea o explicație justă legendei Dacia Felix, stabi- - 
lind legătura de cauzalitate dintre monetele lui Decius și ale lui 
Aurelian. 

4* 


136 NICOLAE LASCU 


Dar este meritul profesorului Clujan C. Daicoviciu, o autoritate 
în problemele generale ale Daciei, de a fi adăugit un nou element ex- 
plicaţiei date de Cipariu, element sugerat exclusiv de studiul apro- 
fundat al evenimentelor care au dus la părăsirea Daciei, După D-sa, 
provincia este numită, în momentul urcării pe tron al lui Aurelian, 
Dacia Felix tocmai ca o manifestare a intenţiei orgolioase, izvorită 
dintr'un spirit războinic, de a o păstra, adăugind, împotriva altor ex- 
plicări, că aceasta este singura explicaţie plauzibilă și a legendei de 
pe monetele lui Decius și Claudius al II-lea. Deci, n'ar fi vorba numai 
de faptul împlinit al înlăturării primejdiei barbare de pe timpul lui De- 
cius, ci, sub Claudius şi Aurelian, și de străduinţa, dictată de înalte 
interese politice şi sprijinită pe forţa armată, de a păstra şi apăra 
această provincie -şi pe viitor împotriva tuturor atacurilor dinafară. 

În favoarea acestei interpretări mai pledează un element, care 
n'a fost pus până acum în valoare, și anume: reprezentarea plastică a 
provinciei de monetele respective și atributele pe care le are. Semni- 
ticativ este faptul că tipul personificat al Daciei Felix este același pe 
toate monetele cu această legendă: Provincia este reprezentată stând 
în picioare și ţinând in mână un stindard militar, Aceasta însemnează 
că toate se referă la evenimente identice, petrecute pe timpul celor 
trei împărați, iar interpretarea lor nu poate fi alta decât aceea pe care 
o impun aceste evenimente, adică lupte și războaie purtate pentru apă- 
rarea provinciei. 

Datele evenimentelor istorice sunt, astiel, coroborate cu faptele 
de limbă pe care le-am trecut rapid în revistă mai sus, așa că pentru 
felix din Dacia Felix am putea adopta o accepţiune complexă. Ca 
epitet al unei provincii romane, el cuprinde un element de natură po- 
ltică-administrativă, cum am văzut în cazul coloniilor. Se pare însă că 
prevalează elementul de natură militară şi, ca atare, îl putem apropia 
de epitetul dat legiunilor, dar cu sens pasiv, adică „ocrotită de puterea 
legiunilor” care vor salva-o de primejdiile externe. Şi, fiindcă legenda 
Dacia Felix apare tocmai în vremuri de grea cumpănă pentru existeța 
provinciei, am mai putea adăugi şi un element de bun augur: boni 
ominis causa. 


Din toate acestea reiese că epitetul felix din Dacia Felix nu poate 
fi luat în accepțiunea lui concretă; el nu se referă la bogăţiile natu- 
rale ale provinciei, după cum nu se referă nici la starea de prosperi- 
tate şi înflorire aduse de organizarea și pacea romană. Cuvântul a 
evoluat spre o accepţiune derivată, abstractă, figurată, după ce și-a îm- 
bogăţit conţinutul cu elemente împrumutate din domeniul politic și 


DACIA FELIX — DACIA FERICITĂ ? 137 


militar. In cazul special al Daciei, împrejurările istorice şi geografice 
locale, dimpreună cu consecinţele lor de o deosebită amploare și gra- 
vitate, i-au dat o semnificaţie cu totul unică, 

Dacia Felix — Dacia Fericită, da, dar în sensul că în momente 
de primejdii externe era ocrotită de maiestatea Zeiţei Roma, repre- 
zentată pe pământ prin persoana sacro-sanctă a Împăratului, care-și 
concretiza voința de ocrotire prin puterea legiunilor victorioase și no- 
rocoase în războaie. 

Ceva mai mult; dela această valoare figurată ne-am jitea ridica 
la o semnificație simbolică: Dacia Felix — Dacia Fericită, în sensul 
că din bastionul împrejmuit de munţi al Transilvaniei, Roma făcuse un 
focar de civilizaţie, o puternică fortăreață a romanităţii — cea mai 
înaintată în spre barbariile Nord-Estului — care trebuia să fie apărată 
şi salvată de către slujitorii ei, împărați şi legiuni. „Cucerirea Daciei 
— spune profesorul Daicoviciu — n'a reprezentat pentru Roma o 
mărire de teritoriu, impusă de un imperialism orb şi lacom. Ea era 
pentru Imperiu un punct de sprijin, un centru de rezistenţă, spre a-şi 
păstra intactă stăpânirea asupra Dunării de jos, Acest propugnaculum 
trebuia să fie o adevărată forţă romană, o sentinelă fidelă şi parenie 
în fața barbariei.” 

In accepțiunea aceasta am putea-o numi și astăzi Dacia Felix — 
Dacia Fericită; căci, dacă voința oamenilor și puterea armelor au fost 
sdrobite de valurile cutropitoare, sigiliul cu litere de foc al Romei, 
după cum n'a putut fi smuls nici atunci, nici în secolele care au urmat, 
nu va putea fi smuls, chiar dacă legiunile n'au salvat-o sau vor pă- 
răsi-o din nou, atâta timp cât întunerecul nu va putea învinge lumina. 


NICOLAE LASCU 


"malul mării, depe Nistru sau din câmpia Banatului, știu ce gând 
oamenii, dacă au avut porumb sau cartofi destui astă toamnă, dacă 
“au copiii opincuţe ca să vie la școală, dacă mai merg și alţii decât: 


„gol un suflet, pe care nu știam altfel unde să-l descoperim. Oamenii. 


` CRONICI 


~ caută cu ochii ei mari la tot ce se întâmplă, şi se pricepe să povestească; 
„Sunt 10 sau 12.000 de asemenea case în toată ţara şi aproape 50.00) 


GRIJI DE ASTĂZI 


Invățătorii războiului 


Sunt așezat cu rosturile mele în lume ca la o strungă, pe unde] 
foarte mulți trebue neapărat să treacă. N'am decât să întreb, ca să 
aflu, ce se petrece la Apus și la Răsărit, la Miuzănoapte şi la Miazăz 
In cele mai ascunse sate de pe coastele Munţilor Apuseni sau de 


babele Ja biserică. Se găsește o casă acolo, în mijlocul celorlalte, care. 


cei ce le gospodăresc, o şcoală aici și alta peste deal, un învăţător la: 
una și doi, trei la vecina ei, oriunde își poartă cineva pașii, din gri 
niţă în graniţă. Când se mișcă ei spre noi, mânaţi de o treabă sau d 
alta, sunt ca: o hartă vie a României, care se desfăşoară încet și 

nesfârșite amănunte înaintea noastră. Harta aceasta vorbește și dă de: 


cred că nu ţi-au călcat pragul decât ca să-ţi ceară niscaiva lucruri de 4 
trebuinţă „pentru învățământ, în singurătatea unde au fost trimişi săi 
lucreze, şi nici nu bănue că lasă îndărăt mult mai mult decât iau cui 
ei. Ferestrele, prin care şcoala priveşte satul, sunt la noi în odae,; 
N'avem decât să ne uităm. | | 4 

Îi cunoşteam pe învățătorii din timp de pace. Când eram obosită 
şi simţeam că-mi pierd încrederea, plecam la întâmplare, la vreuna 
din aceste şcoli de ţară. Uneori le înconjura viscolul, şuerând şi cu: 
ace de ghiaţă. N'am să uit niciodată cum am intrat într'o iarnă în: 
şcoala din Mumcil, un cătun dintre Balcic şi Teke. Ne abătuserăm din: 
şoseaua cea mare cu o trăsură cu cai; ţinuserăm un drum negru de: 
câmp, mai căutaserăm în dreapta și în stânga, dar nu-l găseam. Îeşi-: 
serăm până la creasta de unde se vede în fund Marea, ca o liniște: 
albastră, De întrebat pe cineva, n'aveam pe cine şi tocmai întorseserăm 
să plecăm, când am auzit nişte chiote de copii. Ne-am luat după ele: 


= 


GRIJI DE ASTĂZI ` 338 


şi am dat la doi paşi de un pâlc de colibe, adăpostite într'o scobitură. 

„mar fi fost o aşezare tătărască, am fi zis că s'a cuibărit acolo 
de teama Tuscilor. Poate numai de a vântului, care încerca să ne 
răstoarne şi pe noi și sgâlțâta colibele, parcă venise ahume ca să le 


ia cu el, Copiii fuseseră lăsaţi puţin afară, între ore, cu niște căciuli. 


albe dintr'o oaie întreagă, şi izbucniseră numai decât în legea lor, Ei 
me puseseră pe cale, Când 'ne-au zărit, au tăcut ca la poruncă şi sau” 
strâns împrejurul nostru. Speriat de tăcere, a ieșit şi învățătorul, care 
s'a luminat tot atunci la față, bucuros de oaspeţi. N'avea decât o sin- 
gură sală de clasă, pentru cei patru ani. Un rând de bănci era o clasă, 
alt rând altă clasă. Unii din școlari lucrau teme date, alţii ascultau 
sau dădeau răspunsuri. Cât am stat înăuntru, s'a arătat și soarele, 
Cădea cu lumina lui, când pe o clasă, când pe cealaltă. Era ca învă-. 
“țătorul, care lăsa sau scotea din umbră, după voie, acum pe unii, acum 
pe alţii. Trecerea lui se vedea, dela cei mai mici, încă neiamlădiaţi, . 
«ca niște iezi sburdalnici, cu ochi de râs și de ștrengărie, şi până la 
cei mari, luători aminte şi simţiţi la locurile lor. Dacă ar îi fost fiecare 
în încăperi deosebite, ne-am fi dat mai greu seama. Printre Tătărașii 
vechi, erau mulți Aromânași, Ridicau mâna smucit, ca să spună că 
ştiu, ca şi cum. ar fi aruncat cu praștia. Era o lume nouă acolo, la 
- care frământa învățătorul, ca un lucru dela sine înțeles. Până când alt 
` vânt, mai năpraznic decât cel ridicat din Mare, sa îiuvolburat odată 
şi a smuls școala aceea și pe puii de Aromâni'cu ea. la școala din 
Mumcil, ridicată de noi şi unde nu era altă casă de zid, trebue să 
. răsune astăzi o limbă străină. Hărțile pe care le aduseserăm noi, au 
căzut din pereţi, împreună cu granițele pe care le arătau. a 

- Astăzi, în timp de războiu, cei mai mulți învățători sunt pe front. 
Le caut și acum școlile, ca să văd ce fac în lipsa lor.. Scriu, de-acolo, 
de unde sunt, și întreabă cu dragoste și cu grijă, dacă se ţin cursurile, 
dacă vin copiii, dacă s'a făcut și anul acesta cantină şcolară. Dau sfa- 
turi învăţătoarei, care le ţine locul. Uită. uneori să scrie acasă, dar nu 
uită să scrie la școală. Am fost zilele trecute întrun sat din Transil- 
vania. Era înainte la 400 de kilometri de graniţă şi e acum numai la 
14. De pe dealul din marginea satului se vede în altă ţară. Am ajuns . 
dimineaţa după 10 și am intrat de-a-dreptul în clasă, fără să apuc să 
stau de vorbă cu cineva, Mai fusesem pe. acele locuri, şi copiii mă 
cunoșteau. De rândul acesta m'au primit, cum mi s'a părut, cu oare- 
care răceală. M'am așezat în banca din fund şi i-am lăsat să-și vadă 
mai departe de treabă, Dar lecţia nu voia să meargă. Invățătoărea 
șovăia și ea. Copiii întorceau mereu capul la mine şi uitau să răspundă. 
Aşteptam şi nu înțelegeam. Atunci femeia s'a scuturat ca de-o povară, 
şi-a sculat clasa în picioare și i-a zis: „Să arătăm oaspelui nostru colțul 
eroilor !* Fiecare școală primară și-a așezat într'un perete vederi din. 
războiu şi alt€ amintiri, care să-i vorbească despre vremea de vitejie 
şi de cumpănă de astăzi, Școala mea avea şi ea un asemenea perete, 
pe care il văzusem alte dăţi. Lucrurile de pe el se înmulțiseră însă cu 
«două şi am rămas şi eu de piatră, ca toată clasa, înaintea lor; Între . 
scenele de luptă şi chipurile de conducători de State sau de oști, se 
găsea o scrisoare deschisă, îmbrăcată în tricolor, şi fotografia unui 


pg EMANOIL BUCUTA >>, 


ofițer, M'am dat aproape să le văd. Nu-mi credeam ochilor. In acelaşi: 
timp, îndărătul meu a izbucnit un mare hohot de plâns. Nu m'am in- 
tors la el. Trebuia acum să mă'ţiu ca să nu fac la fel. Invăţătorul 
căzuse la un atac, undeva la marile ape din stepele rusești. Scrisoarea ` 
. hñ, în care întreba de şcoală şi de şcolari, sosise după 'ce venise vestea. ` 
_că nu se mai află printre cei vii. Era ca o solie din lumea de dincolo, 
de unde ar mai. fi putut șă fie trimise şi altele. Cel din urmă gâad al: 
omului fusese la catedra şi la copiii lui. Nu s'a mai ţinut lecţie în ziua: 
aceea, dar pricina era o lecţie mai adâncă decât ar fi putut să fie 
orice lecţie de carte. Ne-am. dus cu toţii sus. pe deal, ca să ne uităm: 
de acolo în altă ţară, şi știam, copii și oameni mari, că învățătorul se: * 
afla și privea alături de noi. ` 
La acest loc, tinde îmi petrec zilele, se prefiră fără întrerupere .. 
învățători. Unii sunt, ca totdeauna, în straele.de-acasă, dar alții sunt 
in uniformă. Nici nu mă dumiresc numai decât cine mi se opreşte 
înainte, bătând călcâile: „Am onoarea să mă prezint locotenentul Spulber 
Vasile, din regimentul opt grăniceri, compania a treia.“ Au uitat că. 
sunt oameni ai școlii și că vin la Ministerul lor, ca să facă o cerere. : 
Odată cu haina, au luat și firea şi vorba soldatului. Sunt numai în: 
. treacăt aici, între plecarea și întoarcerea la unitate, Capătă câteva zile 
învoială, ca să se ducă la ai lor, Au pornit dela Volga, acum patru... 
sau cinci zile, călătorind pe tancuri sau în trenuri încărcate. Au tot- 
deauna pe cineva drag, într'un sat la celălalt capăt al ţării. De atâtea 
ori le-ar fi mai de-a-dreptul dacă n'ar trece prin Bucureşti. Nu pot să 
se ție să nu dea întâiu pe la noi, ca să ia ceva pentru școală, niște - 
tablouri de istorie: sau de ştiinţe naturale, corpuri geometrice, hărţi 
geografice, cărţi pentru copii şi pentru sat. Nu vor să se ducă la școală 
cu mâna goală. Şcoala e pentru acești oameni, cari au fost în locurile 
unde 'se sparg împroșcând moarte granatele, ca o fiinţă dragă. Întâiul 
“lor gând -este la ea, Pe unde au fost, ori de câte ori au intrat întrun 
sat, au alergat la școală, Ştiu să-mi spună, de ce au găsit acolo. Eu 
mai știu din cărţi sau dela alţi oameni, trimişi anume ca să cerceteze 
organizarea şi înzestrarea învăţământului din ţara dușmană, şi pot să-i 
întregesc sau să-i îndrept. Sunt însumi înconjurat de manuale aduse dela - 
şcoalele, maicuseamă cele moldoveneşti, 'şi de material didactic luat de 
- probă de peste Nistru, Vorbim ca nişte cunoscători. Mă uit la ei, cum 
stau în faţa mea în haină de războiu și se înfierbâută pentru probleme 
pedagogice, uită că nu trăiesc decât în răgazul de-o clipă dintre două 
lupte, şi sunt numai oamenii meseriei şi menirii lor. Îmi pare rău că. 
nu-i pot întrerupe ca să le strâng mâna și să le mărturisesc deodată 
cât îmi sunt de dragi. Mă tem că nu mar înțelege. Li sar părea, te 
“pomeneşti, o dulcegărie de bipezi dela partea sedentară, răsfăţaţi de- 
belșug și de lipsă de mișcare, Se încarcă singuri cu pachetele pe care 
. le primesc, atunci când ar putea să lase să le fie trimise cu trenul, şi 
pleacă veseli, poate pe drumuri fără intoarcere. Se pregătesc să urce, 
ca în acel sat din Transilvania, în colțul eroilor, pe care și l-au în- 
jghebat împreună cu şcolarii lor. i 


n GRIJI DE ASTAZI, Îi ia eo BN Pa pa RE 


: „. u Bucovina lui Ștefan cel Mare- - 

A ieşit în limba germană şi italiană răspunsul pe care d-l Nistor, 
fostul profesor şi rector al [Jniversităţii din Cernăuţi, l-a dat memo- - 
riului ucrainián, înaintat încă din Septemvrie 1941, reprezentanţilor de - 
autorităţi germane, din capitala. Bucovinei, Ar trebui să traducem vorbă. 
cu vorbă acest răspuns, ca' să putem da o părere, atât de .grozăvia .. 
din cererea Organizaţiei naționaliștilor ucraineni din Bucovina și Basa- 
rabia, cât şi de temeinicia dovezilor aduse împotrivă. Ne vom mulțumi 
numai cu o fugară punere în lumină, (Antwort an die-ukrainische Denk- 
schrift; Riposta al memoriale ucraino del 15 Sett. 1941). 

Cunoșteam de mult, încă din zilele stăpânirii austriace, care ea a 
făcut cu putință aceste visuri nebune, planurile de îmipărţire, dacă nu 
de înstrăinare în întregime a Bucovinei. Pământul cuprins între Nistru, 
Ceremuș şi Suceava ar fi o prelungire a câmpiei ucrainene. Orice hartă 
spune aitceva, celui care se pricepe s'o citească şi mai cu seamă orice 
drum prin acele înverzite ţinuturi, Am umblat de atâtea ori, pe toate 
cele trei văi, dela Vatra Dornei până la Câmpulungul de pe Ceremuș. 
şi dela Cosmeni.sau Coţmani până Ja Siret, prin Storojineţ și Rădăuţi 
și n'am întâlnit nicăieri o asemenea legătură cu Galiţia vecină. Buco- 
vina se leagă numai de Moldova, din care face parte. Populaţia ru- 
teană, care s'a scurs din miazănoapte mulţumită stărilor din marea pro-: 
prietate poloneză şi politicii austriace, de slăbire a unui popor. din 
împărăție prin altul, este de curândă vreme și primită ca oaspe, într'un: 
pământ 'ei străin, Orașele bucovinene sunt înfiinţate de Români, iar 
așa zisă limbă ucrainiană întrebuințată de Domni şi de biserică, n'are - 
cu ea nimic şi este slavona dela Curtea, atât a Țării Româneşti, cât şi . 
a Moldovei, Tot cu atâta îndreptăţire Bulgarii ne cred, în ceasurile lor- 
de bunăstare, Bulgari și Sârbii Sârbi. Cele trei popoare slave ar trebui 
să se înțeleagă. întâi între ele ca 'să știm în sfârșit căruia din trei ar 
fi să-i cădem zestre, Nu mai vorbim de primejdia îmbucătăţirii unor 
provincii, care, atât din punct de vedere geografic pe cât din punct. 
de vedere istoric, alcătuiesc un tot. Jumătatea trecută, prin voia întâm- 
plărilor și nu prin învoiala ţării, uneia din părți, o cere de-a doua zi. 
şi pe cealaltă.. Cei care se trezesc astfel că o cer, ca să-și apere partea: 
luată pe nedrept, nu sunt stăpânii adevăraţi de ieri, ci tocmai ceilalţi. 
Noi, Românii, dacă socotim și Bucovina şi Basarabia, împărţite la 1940: 
şi 1856, dar intoarse cu puterea în 1941, sângerăm din cinci asemenea 
răni, dela intrarea Dunării pe pământ românesc, până la țărmul mai 
cald al Mării Negre şi la podișul brăzdat de văi al Transilvaniei. Să 
nu ni se vorbească de judecăţi ale lui Solomon, cu sabia care taic în 
două, făpturi vii, Trebue să ne punem toate puterile pentru câ pro- 
vinciile noastre. cele mai dragi să ne rămână întregi, 

D-1 Nistore cercetează și respinge rând pe rând cele 12 puncte 
ale Memoriului anonim, cu aceeaşi linişte ştiinţifică, de om stăpân pe - 
dovezile lui. O singură dată supărare dă pe dinafară și întierează, 
când redactorii acestor urzeli nu spun nici mai mult nici mai puţin 
decât că fruntașii Românilor din Bucovina şi-au părăsit pe ai lor și. 
pământul ţării, trecând în timpul războiului din 1914 în România. 


. fiecare. Mi-aduc aminte că urma acestor uneltiri am găsit-o într'un sat 


442 Te EMANOIL BUCUȚA . 


Această plecare, nu din. drepturi, ci pentru scăparea vieţii, s'a făcut 
însă tocmai de răul semnătorilor acestui Memoriu și al celor în numele 
- cărora cred că vorbesc, rând pe rând mari Ruși sau mari Austriaci, 
după cum o armată sau alta năvălea în Bucovina şi pârând pe Români . 
şi unora și altora. Trebue o ingăduință într'adevăr românească pentru 
ca asemenea memorii să fie cu putință între noi, de oameni cu care 
ne lovim pe stradă şi au slujit la toţi stăpânii, văzându-i fără păsare pe 


"de pe Ceremuș, acum câţiva ani şi am făcut atunci haz. Recunosc, în 
faţa acestui Memoriu, că trebuia făcut altceva. La Recensământul trecut, i 
populaţia huţulă de acolo, niște munteni de treabă, care habar n'aveau * 
de planurile naționaliștilor ucraineni din. vale, ascultând de un cuvânt” 
„de ordine de peste hotare, a dat declaraţii de naţionalitate întradevăr; 
de haz. Agenţii recensori erau trei: preotul, învățătorul şi notarul. 
Cele scrise în dreptul fiecărui locuitor erau părerile lor, nu ale locui- 

„torplui, Treimea de populaţie căzută în seama preotului s'a declarat 
rusă, Preotul, care după mărturisirea lui făcută mie, este Român din 
tată în fiu, dar ieșit teolog din școala ruteană, sa trecut el însuși Rus.. 

"Aceasta. înfățișa o propagandă politică. Treimea încredinţată invățăto- 
„ului a ieşit ruteană, Altă propagandă politică. Treimea notarului s'a 
_ declarat huţulă. Erau adică un pumn de oameni lucraţi de trei pro- 

-pagande deosebite şi traşi dẹ aceea în trei părți. De s'ar putea vorbi: 
măcâr de o mutare a acestei populaţii rutene, aşa cum ne gândim să: 
aducem noi în Basarabia pe Moldovenii de peste Bug, dar destui membri. 

“ai ei sunt Români desnaţionalizaţi! Unii, ca preotul din satul de pe 

: Ceremuş, nici nu și-au părăsit limba strămoșească și amintirile. 

Găsesc în versiunea germană o greşală de traducere, care strică 
înțelesul, Zice într'un loc d-l Nistor: „În faţa acestei stări, cărturarii 
Români, denunțaţi de memoriul din 15 Septemvrie 1941 și puşi astfel 

. între ciocan și nicovală, nu puteau să facă altceva decât să fugă în 
România”. E vorba de refugiul din 1914—1918. Versiunea italiană e. 
bună şi din ea luăm înţelesul cel adevărat, pentrucă textul românesc 
nu-l avem: , | 

i “„Dinanzi a questa situazione, posti fra lincudine e il martello, 

che cosa avrebbero potuto fare gli intellettuali romeni, denunziati nel 
memoriale di 15. Settembre 1941”, In schimb versiunea germană păcă- 
tuieşte: „Angesichts dieser Lage könnten die rumänischen Intellek- 

tuellen, nachdem sie durch die Denkschriit vom 15. September 1941 

` denunziert waren und sich jetzt gewissermassen zwischen Hammer und 

. Amboss befanden, nichts anderes tun, als sich nach Rumänien zu 

„ flüchten”. Adică, Românii bucovineni, abia după ce fuseseră denunțați 
„prin memoriul dela 15 Septemvrie 1941, ar fi fugit în România în 1914: 
„A fost o scăpare din vedere, din distracţie, a traducătorului. 

- Răspunsul. d-lui Nistor vine la timp şi înseamnă o mare faptă 
naţională. -Toţi. Românii stăm îndărătul. lui, Ne-am învăţat să privim 
“Bucovina ca pământul. lui Ştefan cel Mare şi Domnul s'ar putea, după 
obiceiul lui, auzind ce se pune la cale, să scoată sabia și să ţie scaun 


`- aspru de judecată, . 
EMANOIL BUCUŢA 


+ 


NOTE MARGINALE LA PERSONALITATEA LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU "143 | 


NOTE MARGINALE LA PERSONALITATEA LUI“ 
“MIHAIL KOGĂLNICEANU 


Taplin a a jamätate de veac dela inoata: lut Mihail Kogălat- 
. ceanu, a prilejuit comemorarea solemnă a covârşitoarel sale personalităţi, 
în şedinţa din 20 [unie 1942 a Academiei Române, Cu acea ocazie, 
prin cuvântul autorizat al d-lui. Profesor Andrei Rădulescu, — strădu- - 
- Anţelor ştiinţifice ale căruia, se datorește luminoasa cercetare şi Interpretare i 
a atâtor instituții juridice şi momente istorice din trecutul nostru, —. 
Inaltul Aşezământ a adus un plos omagiu unula dintre ctitorii Româalei 
şi a reactualizat odată mai mult, contribuţia sa hotăritoare, la tnălțarea 
edificiului statal al României, din secolul XIX-iea.!) 
Dar dacă comunicarea comemorativă a d-lui Andrei Rădulescu a 
prezentat liniile mari ale personalităţii lui Mihail Kogălniceanu, astfel 
cum ea a fost conturată prin evenimentele istorice ale veacului trecut, 
din epoca Renașterii Naţionale, a Unirii și a Regalităţii, -ea a adus 
deopotrivă preţioase întregiri la înţelegerea acestei: uriașe personalităţi 
— căci na trebue uitat, că Mihail Kogălniceanu a fost un spirit enci- . 
clopedic, în care omul politic, se găsește dublat de preocupările istori- . 
cului și academicianului, ale ziaristului și oratorului, ca şt ale juristului, 
preocupări multiple puse în slujba unui aceluiași ideal, — şi a formulat - 
Înovatorii interpretări asupra rolului pe care marele moldovean le-a avut, 
în desfășurarea actelor istorice contemporane, 
Dintru inceput, d-l Profesor Andrei Rădulescu respinge teza ori-. 
“ini italiene a familiei Kogălniceanu, — înclinație ce se manifestă la | 
acea epocă şi la Alecsandri și la Negri, — şi afirmă originea sa mol- 
dovenească [işi trage numele dela râul Kogălnic, din Basarabia), Intru - 
aceasta, aduce mărturia lui Mihail Kogăiniceanu ftusvęl, scoasă din „Cro- 
nicele Româolei sau Letopiseţele Moldavie! și Valachiei“: „De pe tată. 
şi de pe mumă, din most şi strămoși, mă fălesc dară că. sum Româna. 
moldovan și cu mândrie recunosc că familia mea nu a căutat niciodată 
originea sa, în "Țări și în neamuri străine“, Dar moldovenismul său, se 
găseşte totdeauna subordonat în concepţia istorică și politică a „Omului . 
Unirii”, conceptului de român. In şedinţa istorică -a' Divanului Ad-Hoc. 
'al Moldovei, din 7 Octomvrie 1857, el pronunță — se pare pentru 
prima dată, — cuvântul de România, pe care îl voeşte ca denumire a 
noului Stat, ce va rezulta din Unirea celor două ari: „,., Că așa cu. 
toții să fim o singură nație: Naţia română; că așa cu toții să avem şi. 
să apărăm o singură Patrie: Frumoasa Românie“. '-Căci pentru el, nu 
mal erau moldoveni sau munteni; toţi erau Români și aceasta constitula 
un titlu de mândrie: „Români suntem și Români.să murim“ (pag, 29), 
Şi deşi accentulază câteodată asupra moldovenismului său, dominat însă 
de ideea mai largă şi cuprinzătoare a românismului, Mihail Kogăini- 
ceanu va înţelege — în opoziţie cu unii contemporani,. geloși de tre- 
cutul istoric al Iaşilor 'şi îngrijorați de viitor, — să militeze pentru deea, 
ca Bucureştii să fle Capitala României. Căci — preciza el ta Comi- 


1) Andrei Rădalescu. Mihail Kogălniceanu. (Din „Analelă: Academiei Române". 
Memoriile Şecţiunii Istorice. Seria Ill. Tomul XXIV. Mem. IL) Bucureşti 1942.) | 


144 „= GEORGE SOFRONIE. 


siunea Centrală, — „Bucureştii sunt capul orașelor românești, sunt inima- 
României, fie adm'nistrativ units, fie despărțită“ (pag. 29), 
` Dar această puternică conștiință românească, care depășește pe 
cea a provinciei sale de origine, este la Mihail Kogălniceanu, fructul 
unei educaţii și culturi temeinice, dobândită la început în Franţa, la 
Lunéville, — unde impreună cu cei doi fli ai Domnitorului Moldovei 
_ Mibail Sturza, s'ari bucurat din parteasAbatelui Lhomme, căruia fuseseră 
încredințaţi, de o îngrijire „cum în casa părintească n'am fi putut fi mai 
bine tratați“, — şi mai târziu la Berlin, centru al redeşteptării nsţionale 
germane, Acolo mai ales, sub influenţa istoricului Ranke, a juriștilor 
Savigoy şi Gans, şi-a tasuşit acele idei de bază, — istorico-juridice șt 
de cultură generală, — ce-l vor călăuzi toată vieaţa. Idei ce-și găseau 
. sintetizare, în imperativul „necesității unităţii politice a naţiunilor şi a 
desvoltării lor organice, intr'o atmosferă de libertate precum și ridicarea 
claselor desmoștenite“ (pag. 4). El tasuşi recunoaște de altfel, — în Dis- 
cursă său. dela Academia. Româaă, din 1 Aprilie 1891, — binefacerile 
spiritului german în desăvârşirea personalității sale: „... Da, Universt- 
` täti din Berlin, a doua mea mamă, exemplului ce mi l-a dat amorul 
` pentru Patria germană și pe care l-am găsit in toate păturile societăţii 
Germane, fie nobilime, fle burghezime, datoresc eu amorul pentru Patria 
română și spiritul liberal, care m'au însufleţit în toate actele vieţii mele“, 
Vieaţa sa întreagă, manifestările sale publice, activitatea sa publi- 
cistică și concepția sa istorică, s'au găsit întradevăr dominate fa fiecare 
` moment, de. această nesdruncinabilă influență, Ea se afirmă astfel, în 
preocupările sale publicistice din tinereţe; în „Româalsche oder wala- 


-~ chische Sprache und Literatur“. (a, 1837), în „Histoire de la Valachie, 


de la Moldavie et des Valaques transdanubiens“ (a, 1837), acele „inte- 
resante- lucrări, menite să aducă la cunoştinţa străinilor, părţi din ceea 
ce se.alla în Ţările noastre“ (pag. 5), Apol, după reîntoarcerea sa în 
. Moldova, ageeaşi influenţă se manitestă in fondarea — la 1840 — a. 
. „Arhivei! Româneşti“, destinată publicării de documente şi cronici, me- 
.nite să desvăluie trecutul nostru istoric; ca şi în celebra lecţiune de 
deschidere a Cursului său de Istoria Românilor la Academia Mihăileană, 
din '24 Noemvrie 1843, „... în care preamăreşte trecutul nostru şi care 
a rămas ca model de patriotism şi prețuire naţională” (pag. 7), Şi acè- 
lelași influenţe deopotrivă, dar și temeinice! cunoaşteri a trecutului şi a. 
sensului orgariicei evoluţii! naţionale, urmează să se atribue lupta sa plină 
de avânt şi de patriotism, pentru realizarea și desăvârşirea „Unirii“ din 
1859 și 1862; ca și contribuţia sa hotăritoare, la noua aşezare, politică, 
socială și economică, a Țării, în urma loviturii de Stat din 2 Mai 1864, 
Intradevăr, această perioadă din vleaţa sa, bărăzită ta întregime cauzei 
„naționale, nu reprezintă altceva, decât valorificarea pe tărâmul trebu- 
rilor publice, a unor concepții adânc impământenite din tinereţă, din 
faza formării personalității sale adică, to structura sa spirituală, Ele 
şi-au găsit exprimare şi în acea răsunătoare broșură: „Dorinţele partidei - 
naționale din Moldova”, întocmită la 1848, în numele naționaliștilor mol- 
doveni, reiugiaţisin Bucovina în urma nelzbânzii revoluției din Moldova. 
- Ele pot fi urmărite în sfârşit, mat departe: în formularea entuziastă a 
. dorințelor partidului unionist, în şedinţa memorabilă a Divanului Ad-Hoc: 


NOTE MARGINALE LA PERSONALITATEA: LUI. MIHAIL KOGĂLNICEANU 145 


al Moldovei, din 7 Octomvrie 1857; în patriotica sa desinteresare cu . 
ocazia alegerii „Domnului“, în virtutea prevederilor Convenţiet dela 
Paris, din 7 August 1858. Căci atunci, — deși „,,. cu însuşirile lui 
superioare, cu talentul oratoric, avea dacă nu toate, dar foarte miilte 
şanse de izbânda“ (pag. 11) — Kogălniceanu a cerut să fle șters de pe 
Hesta candidaţilor la Domnie şi exemplul său Înfluențând pe mulit dintre 
cel ce doreau să fle aleșt, a înlesnit în chip deosebit, proclamarea lul 
Alexandru loan Cuza, Vederile.largi ale omului politic s'au evidenţiat 
in acel moment istoric şi ele și-au găsit impresionantă manifestare in 
Cuvâatarea sa către noul Domn, rostită la 5 lanuarie 1858, În acea 
Cuvâatare, în care se afirmă şi „juristul“ ce el era, prin formularea 
femelurilor de drept a nouii Domnii: „La legi nouă, oameni noi“,,, 
„Fa ca legea să înlocuiască bunul plac, Fă ca legea să fle tare, FA ca 
Domnia Ta să fie o Domnie de pace și de dreptate“, Cu drept cuvânt - 
astfel, — accentulază d-l Andrei Radulescu, — „.., rolul lui Kogălni- 
ceanu a fost mare și cu acest prilej; el apare ca sūfletul cel mal în: 
flăcărat pentru Uaire şi conducătorul iuptei pentru tafăpțulrea ei” (pag, 12). 
Iar complexul formaţiunii sale spirituale — de om politic, de istoric și ` 
de jurist, — se manifestă dbopotrivă: „Pentru tot ceea ce susţine: sau 
face, caută un temeiu juridic“ (pag. 26). 


e 
» Lad 


Intradevšr, măsura exactă a personalităţii lut Mihail Kogălniceanu, 

o dă rolul hotšritor pe care el l-a avut în pregătirea actului „Uoirii“ . 
şi în desăvârşirea sa, Dacă până la 1848 el desfăşură „,,.. mai ales:ac- 
_ Wvltate literară, istorleă sau de advocat, de acum înainte predomină: 
activitatea politică“ (pag, 9). Dotat cu deosebită intuiție a fenomenului 
politic, Kogălniceanu a înţeles astfel mai mult ca oricare âltul dintre . 
contemporani, că alegerea Domnului din 15 Ianuarie și 24 Ianuarie 1859, 
în aceeași persoană, — creatoare în spiritul Convenţiei a unul regim 
de „Uniune personală“, dar cu specifice caractere, — era numai un - 
stmbol al „Unirii“, fără a fi încă „Uoirea definitivă“, Ela înţeles deopo- 
trivă, că întăptulrea unul mare act istoric implică adeseori jertie, nu 
numa! personale, dar și din partea obştel,. în: ceea ce priveşte anumite 
interese, sau tradiţii; ca şi o deosebită abilitate politică și diplomatică, 
Ca urmare, activitatea sa de Prim-Ministru al Moldovei, a fost consa-: 
- crată în primul rând, realizării. Unirii întregi a Principatelor, A fost 
aceasta, „... o nouă perioadă de muncă gres, pentru realizarea Unirii. 
Kogălniceanu este totdeauna prezent, acolo unde sunt greutățile mat 
mari“ (pag, 12). ŞI dacă ea și-a găsit înfăptulre la 24 Ianuarie 1862, 
— fără ca Europa ce întocmise Convenţia dela Paris, cu acea „jumă- 
tate de Unire“ să la poziţie, fără ca puternicii vecini interesaţi la men- 
ținerea unul esbilibru instabil la Dunărea de Jos să intervină, fără cæ 
Turcia ce presimţea aproplerea momentului. când „suzeranitatea“ ei va 
(i doar o 'amintire a trecutului, să reacționeze, — toate acestea se da- 
toresc de sigur înțelepclunii. politice a lui Alexandru loan I, dar şt abi- 
ltăţii diplomatice şi patriotismului luminat al lut Kogălnlceanti, care pre- 
gătise calea. Astfel „moldovanul“ Kogălniceanu, călăuzit totdeauna de 


146 ata GEORGE SOFRONIE . . 


comandamentele. „românismului“ său, a devenit în adevărat înţeles al. 
cuvântului, „Omul Unirii”, Căci de ideea „Unirii“ se găseşte călăuzită 
cea mal prețioasă din activitatea sa politică: „In politica internă, cea . 
mai mare dorinţă l-a fost Unirea deplină şi definitivă a celor două . 
Principate“ (pag. 29), Iar în politica externă, „visul i-a fost libertate și . 
drepturi pentru neamul românesc“ (pag. 28). Dar gândurile și năzuinţele : 
sale mergeau ‘mat departe: „El vedea mai departe, mai departe, până . 
la graniţele neamului întreg“ (pag. 30), Incă cu mult înainte, în lecţia . 
sa de deschidere dela Academia Mihăileană (a. 1834), Kogălniceanu | 
desvoltaie concepția sa âsupra unității naționale depline: „... Eu pri- , 
vesc cai Patria mea, toată acea întindere de loc unde se vorbeşte ro- 
mån şte şi ca istorie națională, istoria Moldovei întregi, înainte de stâ- 
şiereă el, a Valahiei și a fraților din Transilvania”, Iar în altă ocazie, 
spunea: „Țara pe care Bălcescu a cântat-o şi io care Şincai a plănult 
lucrări de sânge, scriind hiisoave de înaltă menire a neamului nostru, 
ara care românească a rămas în curs de 1000 de ani, deşi asupra el . 
s'a prefirat şi apot s'a oprit tot ce Asia a aruncat mai barbar și mai 
“crunt peste Europa, Ţara aceasta nu este menită să fie decât românească“. 
- Dar un Stat nou nu poate fi viabil, firă înfăptuirea unor mari re- ` 
forme, de ordia social, economic şi politic, Acest adevăr — valabil 
pentru împrejurările și stările pe care le punea „Unirea“, — de niment 
nu era: ma! adânc inţeles, alături de „Domoul Uniri”, ca de Mihail Ko- 
” gălniceanu, ŞI nimeni altul ca el, nu era în măsură să sprijine şi să de- 
săvârşească,. transformări de infăţişare „revoluţionară“ pentru socletatea 
' românească a timpului, De aceea, când cu sistemul electoral restrictiv - 
al Convenţiei, — şi după repetate încercări nelizbutite — sa impus 
ideea unel „lovituri de Stat, prin care regimul constituțional în ființă 
să primească „desvoltările“ poruncite de momentul istoric, Mihail Ko- 
„„ Gălalceanu s'a impus: ca „omul potrivit pentru realizările“ proiectate. 
Ideile sale înaintate, spiritul său generos, concepția sa socială „la. te- 
melia cărela stau dreptatea și egalitatea pentru toți“ (pag. 31), îl re- 
comandau pentru noi răspunderi și mari înfăptuiri, Ei fu chemat la 
11' Octomvrie 1863 să constitue guvernul. Și „... Cuza n'a greșit în - 
alegere, căci epoca glorioasă a Domniei sale, a fost aceea când Ko- 
gălniceanu a fos Prim-Ministru“ (pag. 13), Atunci — prin înţelegerea - 
comandamentelor ceasului, — Kogălniceanu a devenit întradevăr, „Omul 
dela 2 Mai 1864“, | i 
- În pagini luminoase, — pe baza materialului documentar cunoscut, - 
pus adesea într'un nou relief, ca şi a unor date inedite, — arată d-l . 
„Profesor Andrei Rădulescu rolul covârșitor al lol Mihail Kogălniceanu 
in. înfăptulrea marilor reforme: secularizarea averilor mânăstirești când 
„Kogălniceanu nu s'a înfricoșat, ci a lucrat cu mult curaj şi a izbutit”, 
cu toată „.., tndrăsneala călugărilor greci, care se ştiau protejaţi de -/ 
Rusia“ (pag, 13); promulgarea „Statutului“ din 2 Mai şi a legii elec- 
torale,; legea rurală, — acea platră de încercare, — și pregătirea unt- 
ficării legislative, prin. care  „,,.s'a căutat a se desăvârși unitatea şi 
organizarea Statului, în diversele domenii“ (pag. 15), Dar legea rurală, 
a cărei punere în aplicare se: hotărâse pentru data de 23 Aprilie 1865, 
a dat loc la complicaţii, Ca adeseori în regimul constituţional şi par- 


NOTE MARGINALE LA PERSONALITATEA tUl MIHAIL KOGĂLNICEANU 147 


lamentar, fntrigi și dușmănii s'au ridicat impotriva. celui ce prezidase 
marea reformă; acea reformă ce era de altfel tkpresiune a „,.. ideit 
care l-a stăpânit, l-a urmărit din tinerețe mai muit ca orice, şi care & 
fost împroprietărirea țăranilor clăcași“ (pag. 32). ` Şia ajuns astfel. la 
momentul, când: „Domnul Uniririi” s'ă găsit înstrăinat de „Omul de la 
2 Mai”, A urmat atunci demisia sa din 26 Ianuarie 186%, — cu puţin 
înainte adică, de intrarea în realităţile sociale şi economii românești, 


ne» se retragă cu desăvârşire în viața privată, punând piatră pe th 
sa publică, dar adăuga, să nu creadă că va intra în rândurile.opâi 
ca “alţii, căci între el şi aceştia este o prăpastie“ (pag. 15). ŞI deopotiu 
cu demnitate punea în lumină conflictul ce-l despărțea de Domnul săi: 
m „+ ŞI apol, Prea Înălţate Doamne, v'am ajutat a vă crela o autoritate, p 
astfel incât nu aveţi a vă mai îngriji de opoziţiunea nimănui, Prin de-*.. 
mislonarea mea, eu mă pedepsesc însumi, de orice din parte-mi: ași fi * * 
putut continua a vă face să uitaţi o oră întreagă, că unul Domn îi este: 
permis tot, afară de insultă, pe simpla rațiune că insultatul nu poate; 
răspunde”. l ; i . AREN O N 


A treia parte a vieții lui Mihail Kogălniceanu şi noile contriboțit - 
ale personalităţii sale pe tărâmul treburilor publice — sub regimul nou, -. 
al Domnie! lui Carol — este deopotrivă luminos prezentată. și inter- . 
pretată, în această Comunicare comemorativă a d-lui Profesor Andrei . 
Rădulescu, Se arată astfel, cum popularitatea acestui mare bărbat de 
Stat rămâne întreagă, și cum dragostea sinceră a ţărănimii române față. 
_de „reformatorul” din vremea lui: Cuza Vodă, fac ca prin alegerile din: 

1866 să fle trimis în Constituantă, de către două judeţe, lar mai apol; 
— după votarea Constituţiei moderne din 1866 —, prin nouille alegeri, 
de către trei judeţe, ŞI dacă in Constituantă „, .. înverșunaţii lui adver- 
sari au reuşit să-i invalideze alegerea, mai ales pe motiv că a călcat 
Constituţia la 2 Mai 1864" (pag. 16), a doua oară „duşmanii nu au 
mai izbutit, deși a fost din nou atăcat cu furie, și i s'a cerut invalidarea“, 
Apărat atunci de mari personalităţi politice, — dintre care unii adver- 
sari ai actului dela 2 Mai, — rămâne acea împrejurare ca „un exemplu 
demn de toată lauda, care arată cum oamenii superiori știu să-se înalțe: 
deasupra altor consideraţiuni, și să aprecieze personalităţile mari și ser- 
viciile ce acestea pot aduce Țării“ (pag. 16), mc, Sa ni 

Datorită acestei preţulri — şi din partea Domnitorului Carol, — `- 
a fost chemat să între în Guvern, încă în 1867, Şi numai fiindcă nu 
s'a putut înţelege cu colaboratorii, a refuzat, Dar îi găsim ca Ministra 

de Interne, în 1868, apoi — ma! târziu — în 1876.: Un rol deosebit de 
greu și importanf îi revine însă, ca Ministru de Externe, după 4. Aprilie 
. 1877, Kogălniceanu . stărab şi izbutește — în această nouă calitate-—— 
să se înscrie în proectul de Convenţie dintre not şi Rusia, clauza ga- 
rantării integrității noastre teritoriale, ŞI — remarcă cu îndreptăţire d-t 
Profesor Andrei Rădulescu, — „..„de acum poartă toate greutăţile 
rolului ce și-a luat, atât pentru proclamarea independenţei, cât şi pentru 


448 Da GEORGE SOFRONIE 


` apărarea drepturilor noastre, și se conduce în chip strălucit în tot timpul 
“ăzbotului, Activitatea: Gin această epocă, este altă parte mare a vieții: 
dui Kogălniceanu“ (pag. 17). Ii este dat totuși, ca şi întregii naţiani: 
române, ca alături de succese de politică externă, să încerce „mares: 
sa durere“, a reluării de către Ruşii „aliaţi“, a Basarabiei sudice, la 
acele grele împrejurări, „.,, chiar când simte că dreapta noastră cauză 
este pierdută, are încă speranțe. Merge cu loan Brătianu înaintea Con: 
gresului dela Berlin ; act incearcă să obțină schimbări, şi tot mai crede 
în izbândă. In faţa reprezentanţilor Europei vorbeşte cel diatâtu, cu: 
“toată căldura, dar şi nețărmurita indigaare a celui care-şi vede trupul: 
“Ţării sfâşiat de un aliat, Iar la sfârşitul acelei şedinţe a nedreptăţii, când; 
delegaţii României au fost întrebaţi de Bismarck dacă mat au ceva de- 
adăugat, Kogălniceanu cu o îndrăsaeală puțin diplomatică, dar izvorită: 
dintr'un suflet chinuit de nesocotirea dreptăţii, a cerut voie să depună 
pe masa Congresului Convenţia subscrisă de Impăratul tuturor Rușilor 
- şi prin care acesta garanta integritatea teritoriului României...“ (pag. 18); 
„Noul, contribuţii a adus apot Kogălniceanu la opera de zidire a 
„Statului român „suveran“ și la proclamarea Regatului, Dar fiind trimis 
Între timp, ca Ministru al României. la Paris, nu a putut fi prezent la 
consfinţirea îndelungatelor și patrioticelor sale strădulațe, în ziua de. 
10 Mat 1881, „Sufletul i-a fost însă covârșit de emoţii, căci acest eve-. 
`- -niment (al încoronării Regelui României), era și îacununarea generației : 
lui, pentru atâta muncă şi sacrificii, În acea zi, în capela din Paris, ia- 
-genunchia — alăturt de Doamna Elena; văduva lui Cuza, — și lacrimi 
duloaşe de bucurie și recunoștință către Cel de sus, le-au brăzdat obrajii 
nirigaraţi, Era o zi de. măreție pentru cel ce ştiau unde eram cu câteva. 
decenii mai înainte şi unde ne îoălțasem. Şi Kogălniceanu i-a simţit 
. mal bine. ca toţi, farmecul şi splendoarea“ (pag: 18), 
| Dar în calitatea sa de reprezentant diplomatic la Paris, Mikail 
* Kogălniceanu. nu poate. rămâne inactiv, atunci când politica austro- 
ungară urmărea aservirea Dunării, intereselor şi ambițiilor Moaarbhiei 
„bicefale și în dauna României, devenită Stat deplin „suveran“. Căci 
„pentru: istoricul si omul politic Kogălniceanu, de. problema Dunării rā- 
mânea adânc condiţionată propășirea Statului român, „De la soluțiunea 
„acestei chestiuni atârnă chiar existența României ca Stat independent“, 
serle. el, Căci „de la moși și strămoşi există în poporul român instinctul : 
că fără Dunăre România nu poate fi şi n'ar avea rațiune de a îl“, ac- 
centuiază deopotrivă. De aci opoziţia sa, — trecând. și peste instrucţiile 
. Ministrului de Externe de atunci (V. Boerescu) — impotriva proectului 
* la “care aderaseră Marile Puteri, de prezidenție perpetuă a Austro- 
“Ungare în Comisiunea mixtă a Dunării, De aci şi lupta sa în Parlament, 
după reintoarcerea în Țară, impotriva Convenţiei dela Londra din 10 
„Martie 1883, -care extinzând fără temelu de drept competința Comisiunii 
europene pe porțiunea: Galaţi—Brăila, aducea :0 nouă atingere suvera- 
nității României, Acelaşi hotărită afirmare:a personalilăţii sale,. s'a. tă- 
registrat. şi în acele împrejurări, latradevăr, „in această îndrăsneală 
românească, Kogălniceanu a avut cel mal important rol.., el nu sa: 
îndoit din teama de cel mari, ci a luptat cu curaj și cu încredere în 
Dumnezeu şi în Dreptate, Numele lui a rămas strâns legat și de această 


FI 


NOTE MARGINALE LA PERSONALITATEA: LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU 149 


chestiune, cea; dia urmă din cele mari la care-a participat“ (pag, 20). 
Şi lupta desfăşurată. de Kogălniceanu, a împiedecat-aducerea la tade- 
plinire a hotărârii Europei, to privința regulamentului dunărean proectat, 
ce fasemna pentru nol o nouă „capitis deminulio“, pe: lângă ceea ce 
se stipulase ta Convenţia dela Londra, într'o chestiune ce ne privea 
de aproape, dar fără adeziunea noastră, De altfel şi în acea ocaziune, 
Kogălniceanu se afia pe linia credințelor sale de totdeauna, Precum 
răspundea mai târziu adversarilor săi: „Nu mi-am făcut decât datoria. 
N'am făcut decât a apăra la bătrâneţe, ceea ce am apărat din tinereţe: 
drepturile şi neatârnarea Țării mele“. E 
Mai târziu, între anii 1887—90, îl găsim pe Mihail Kogălniceanu 
Preşedinte al Academiei Române, al cărei membru era încă dia 1868. 
da aniversarea a unul sfert de veac de dălnulre a Academiei, la 1 
Aprilie 1891, lui — ca unul dintre cel mai vechi membri, — îi revine 
onoarea de a vorbi în numele Instituţiei, în prezenţa Suveranilor şi a 
Principelui moștenitor, ŞI în cuvântarea sa festivă, reda personale inter- 
pretări și întregiri asupra evenimentelor din istoria contempotană a 
României, la a căror îndrumare şi făurire el însuși jucase un rol covâr- . 
şitor, Peste puțin timp însă, la 20 Iunite 1891, murea la Paris „cea mai 
mare minte şi cel mai mare om de cultură, cel mai mare orator, cel 
mai mare cugetător politic“, precum îl caracterizează N, Iorga. a 
s : + [ < i 
Punând astfel în lumină rolul de frunte al „omului politic“ în zi- 
direa României moderne, d-l Profesor Andre! Radulescu aduce pre- 
tloase interpretări asupra „actelor politice”, în desăvârşirea cărora con- 
4ributia' lui Mihail Kogălniceanu: a fost hotărâtoare ; şi respinge în acelaşi 
timp, acele critice izvorâte din patimă politică sau neînțelegere, cu care 
“unii contemporan! au căutat să intunece afirmările strălucitoare ale per- 
-sonalităţii sale (pag. 34—44) Dar cercetarea academicianului Andret 
Rădulescu are și acest merit deosebit, de a înmănunchea întrun tot 
diferitele manifestări ale variatelor sale preocupări, puse toate însă în 
“serviciul aceleași mari cauze: ridicarea. neamului și. a Țării sale, şi . 
„cunoaşterea peste graniţe a legitimelor ei revendicări. Socotim astfel ca 
fiind cu deosebire interesante şi preţioase acele manifestări: ale .„ju- 
ristului” Kogălniceanu, „..,.o activitate pe care puțini o cunosc şi mai 
ales o preţuesc“ (pag. 23); căci „el a fost și jurist şi încă un mare 
jurist“ (pag, 24), Discipol odinioară la Berlin, al marilor juriscoasulți 
Gans şi Savigay, el a folosit deopotrivă cultura sa jutidică și armele 
dreptului, pentru triumful „marei cauze“ naţionale, Şi — precum accen- . . 
tulază d-l Andrei Rădulescu — ,„...în genere, în toate manifestările 
sale, se simte influența binefăcătoare a studiilor juridice. Aceasta i-a 
întărit şi i-a desvoltat şi mai mult spiritul critic. Necontestat că această 
pregătire l-a făcut să fle superior atâtor altor oameni politici“ (pag, 26), 
ŞI la aceeaşi superioritate a sa faţă de alţi oameni politici, va fi con- 
tribuit de asemeni și talentul său oratoric, El a fost întradevăr, cel dintâlu - 
„la nol, care „...a dat ideea, de ce este elocința parlamentară, Era - 
numit privighetoarea Moldovei (pag. 21). Matorescu însuşi îl caracteriza 
anal târziu, ca „adevărat orator politic în toată puterea cuvântului”, . 


5 


150 | GEORGE SOFRONIE 


': Analizând astfel „omul“ şi opera“ sa, cu deplină indreptățire te= 

” mină dl Profesor Andrei Răduleşeu cercetarea sa, cu această carac- 
terizare: „Fără urmă de îndoială, Kogălniceanu a fost bărbatul de- 
Stat, care a-avut o foarte întinsă cultură, un mare talent oratoric,.: 
un profund spirit critic, un minunat cunoscător al realităţilor româ-:: 
peşti, o sclipitoare inteligență și un puternic simf politic“ (pag.. 49} 
Este o întemeiată caracterizare, ale cărei date se desprind impresionant: 
de-a-lungul frumoaselor paglai consacrate acestui pilon al României, dio- 
jumătatea a doua. a veacului trecut. Pentru cel ce le citește, persona-: 

_ Ntatea lui Mihail Kogălniceanu apare ma! drept și mal precia conturată, 
“lar actele sale de valoare istorică se găsesc situate pe planul, pe care : 
ele ii merită; ŞI prin aceaste, d-l Profesor Andrei Rădulescu — cărala. 
știința dreptului și cunoașterea instituţiilor trecutului nostru îi datorează > 
atât de. mult, — aduce o nouă și prețioasă contribuţie științifică, în... 


descifrarea „adevărului“. l z 
. . ` GEORGE SOFRONIE: . . 


ARHIVA DE FOLKLOR A ACADEMIEI ROMÂNE 


CU PRILEJUL APARIȚIEI ANUARULUI VI 1) 


S'au implinit, în 1940, zece ani dela înființarea Arhivei de Folklor; - 

a Academiei Române, Acest prim deceniu de existenţă a trecut fără. 

un îndreptățit popas, în care să se facă o privire retrospectivă asupra. | 

drumului parcurs, pentru o atentă examinare a înfăptuirilor şi pentru - 
a trage. cuvenitele învățăminte din experienţa trecutului. Anul prăbu- 
şirilor a trecut fără comemorări. În locul unei sărbătorii de zece ani, 
conducerea Arhivei de Foiklor ne-a prezentat, cu o explicabilă și ju- 
stificată întârziere, un nou volum din Anuar, al VI-lea, în care a avut 
` fericita idee de a publica bogate materiale, cele mai multe culese dela. 

Românii subjugaţi sau nedesrobiţi. | 
„ Pentru rolul, deosebit de important, pe care îl are această. mo- 
destă instituţie în știința românească, credem că vor fi binevenite câteva- 

însemnări asupra ei. 


Cine a răsfoit revistele, ziarele sau chiar gazetele pentru popor, 
atât cele care apar în zilele noastre, cât şi cele din a doua jumătate 
a secolului trecut, uşor şi-a putut face convingerea, că numărul folklo-: 
riştilor cu o supărătoare lipsă de înțelegere pentru producţiunile po- 
pulare a fost și continuă să fie, îngrijorător de mare. E adevărat, că 
şi folklorul, ştiinţă relativ recentă, a întârziat să-şi delimiteze cu pre- 
cizie obiectul de cercetare. De aci, de multe ori nelămuriri, sau chiar: 
confuzii şi asupra materialelor folklorice, dar si asupra valorii lor. To- 
tugi, nu putem aduce. o acuză modeștilor intelectuali ai satelor, preo- 
ţilor şi învăţătorilor — aceștia au fost cei mai numeroși culegători de: 


1) București, 1942, M. o. Imprimeria Naţională, 8, 425 pag + 10 planşe și hărți. 


Lică 


ARHIVA DE FOLKLOR A ACADEMIEI ROMÂNE O M 


‘folklor — pentru pregătirea netemeinică. Dimpotrivă, Fiindcă intre a 
prezenta un. obiceiu necunoscut, de exemplu, sau de a-l trece sub” 
tăcere, din cauza incertitudinii valorii lui, preferăm întâia alternativă. 

Cele dintâi culegeri sistematice de poezii populare s'au făcut, 1 
noi, pe la jumătatea veacului al XIX-lea. Numărul lor, precum și N; 
culegerilor producţiunilor folklorice de alt gen, a crescut foarte repede. 
Hărnicia începutului a dus la exagerări. Cel mai mare neajuns era 
metoda de lucru însăşi. Nenumărate versuri populare au fost „adunate 
și întocmite“, iar „întocmirea“ sau „îndreptarea“ nu era deloc o șcădere, 

Tot mai. mult se simţia nevoia unui îndreptar în această privință, 
care nu putea veni din altă parte, cu autoritatea necesară, decât din 
sânul celei mai înalte instituţii de cultură a ţării, Academia Română, 
Academicianul Alecsandri se arată bine orientat, la 1882, în acest do- - 
meniu, O dovedeşte cu prilejul discuţiilor ivite la prezentarea spre pu- 
blicare a colecţiei lui larnik-Bârseanu. Şi cu această ocazie şi cu nu- 
meroase altele, Academia își precizează punctul de vedere faţă de 
culegerea acestui fel de materiale. In primul rând preţuiește autentici- 
tatea, versurilor populare şi sprijinește culegerea lor. . 

"In 1908, Academia Română înfiinţează o colecţie aparte pentru 
publicarea materialelor folklorice: „Din vieaţa poporului român“. Noua 
colecţie își găseşte o îndreptăţită justificare prin culegerile tot mai nu- 
meroase care se înaintează Academiei spre publicare, dar care nu mài 
puteau fi lăsate fără a vedea lumina tiparului. Din cele 40 de volume, 
câte au apărut în această colecţie, mare parte cuprind valoroasele şi 
bogatele materiale ale lui Tudor Pamfile. Apariţia colecţiei este intre- 
ruptă în timpul războiului mondial, pentru ca pe urmă, să continue 
cu aceeași regularitate. | i 


* 
E] + 


* Războiul mondial pune probleme nouă pentru folklor, a căror . 
rezolvare se impunea în mod imperios, In rândul intâi trebuiau scăpate | 
dela pieire vechile obiceiuri, literatura și credinţele. Acţiunea. de sal- 
vare trebuia întreprinsă cu atât mai de vreme, cu cât procesul de în- 
străinare a patrimoniului popular grăbea dispariția acestora. 

Incă în 1920, Ovid Densușianu propune reorganizarea colecţiei - 
„Din vieaţa poporului român“ pe alte baze. In 1924 revine cu pro- 
puneri nouă. Reorganizarea radicală se face însă, abia după şase ani, 
în 1930, prin înființarea „Arhivei de Folklor a Academiei Române”; 

Noua instituţie începe să funcţioneze la Cluj, în localul Muzeului 
Limbii Române, sub supravegherea profesorului Sextil Pușcariu. Per- 
sonalițatea acestuia era o garanţie suficientă pentru seriozitatea lucrului 
căre urma să înceapă. Dar Arhiva de Folklor a mai avut norocul .să 
aibă, chiar dela început, în fruntea ei, pe omul cu temeinice studii de 
specialitate, urmafe atât in țară, cât şi peste hotare, ÎIntradevăr, încă 
în luna Septemvrie, a aceluiași an 1930, d-l lon Mușlea este încredințat 
cu conducerea Arhivei. D-sa fusese, de altfel, cel ce prezentase Aca- 
demiei, încă în 1929, intr'un memoriu amănunțit, motivele temeinice şi 
scopul pentru care credea necesară înfiinţarea instituţiei: de a aduna 

5* 


Tita 


152 îm NON MÂRCUŞ 


şi Hep literatura, obiceiurile și credințele poporului român, ta pe” 
- ce] mai de preţ patrimoniu național. E 

Programul de activitate al- Arhivei este schiţat de directorul ei, 
în primul volum al Anuarului („Academia Română și folklorul” p. 6—7)::: 
-1, Culegerea metodică şi pe baze ştiinţifice, a materialelor folklorice, :; 

2, Copierea aceloraşi materiale, din reviste și ziare şi punerea 
lor la dispoziţia cercetătorilor. 
3. Intreţinerea de legături ştiinţifice cu instituţiile similare din - 
străinătate. Și 
4. Publicarea „Anuarului Arhivei de Folklor a Academiei Ro- `: 
mâne”, care să cuprindă, pe lângă studii și cercetări şi o > bibliografie“ 
to:klorică, 3 
“5, Intemeierea unei biblioteci de specialitate. d 
6. lar, într'un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, alcătuirea și 
unui atlas foikloric cu repartizarea geografică a motivelor, pi 
Ca să ai curajul să începi o asemenea activitate, când nu dispui ° 

de personalul necesar, bine pregătit, trebue să ai o energie şi o putere 
de voinţă cu totul aparte. Şi conducătorul Arhivei a avut energia tre- : 
buincioasă, fiindcă seriozitatea studiilor i-a făcut cu putință să vadă 
limpede modul de realizare a punctelor fixate în program, k 
1. Dela început a fost adoptat sistemul strângerii materialelor prin `“; 
chestionare trimise corespondenților, iar aceştia au fost aleși dintre 4 


Fiti ca E măi 


intelectualii satelor : preoții, dar mai ales învățătorii. O foarte serioasă “i 
. piedică se ivește chiar dela început: formarea corespondenților cu un 
minimum de cunoştinţe abşolut necesare De aceea, Arhiva trimite, 
deodată -cu chestionarele, şi instrucţiuni amănunțite pentru culegeri, . 
care, dacă sunt observate cu stricteţe, ușurează munca și duc la evi- . 
tarea strângerii de material-balast, E: 
La sfârşitul anului 1930 şi în 1931, Arhiva lansează un „Apel k 
către intelectualii satelor“, trimis la peste 600 de persoane, împreună .. 
cu întâiul ei chestionar: „Calendarul poporului pe lunile Ianuarie- | 
Februarie”. Prin „Apel“ se cer răspunsurile la chestionar, precum și 
trimiterea, pentru a fi păstrate la Arhiva de Foiklor, a materialelot 
„mai vechi, pe care, eventual, le-ar avea corespondenţii. Cel mai bun 
îndemn îl constitue chiar răspunsurile la acest prim chestionar, neaşteptat 
de numeroase, Urmează, la scurt interval de timp, al doilea: „Obi- 
„ceiurile de vară (Călușeri, Sânziene, Seceriş)“, care a fost trimis "nvä- 
tătorilor și prin Revizoratele din` Ardeal, Rezultatul este la fel de îm- 
bucurător. La sfârșitul anului 1931, se cerea corespondenților să răspundă 
la chestionarul al Ill-lea ; „Animalele în credinţele şi literatura popo- 
tului român”, Și apoi, neîntrerupt, au fost trimise alte și alte chestio- 
nare, cerându-se relaţii asupra „Obiceiurilor de primăvară", relative 
la: „Credinţe şi povestiri despre duhuri, fiinţe fantastice şi vrăjitoare“, 
i „Naştere, botez şi copilărie“, „Calendarul poporului pe lunile Octomvrie- 
Decemvrie“, „Pământul, apa, cerul și fenomenele atmosferice“, „Moartea 
şi înmormântarea”, „Casa, Gospodăria şi vieaţa de toate zilele“, etc, 
Cele dintâi piedici încep să fie învinse. Dar lucrul nu s'a terminat 
cu intrarea materialului în depozitul Arhivei, Acum începe munca de 
laborator : despoierea răspunsurilor, copierea la maşină, clasarea ma- 


ARHIVA DE FOLKLOR A ACADEMIEI ROMÂNE 153 


~ 


terialului. după cuprins, întocmirea fișelor topografice, a indicelui ge- 
neral, fişe alfabetice ale corespondenţilor pentru evidenţa răspunsurilor 
la chestionare, etc, 

Arhiva lucrează nu numai prin chestionare; ci şi prin circulare, 
Corespondentul este rugat să facă cercetări și să ceară răspunsuri 
asupra unei singure chestiuni. 

Pentru a stimula munca și a stabili o emulaţie între corespondenți, 
cele mai bune răspunsuri la chestionare sunt răsplătite cu premii în 
bani; Cele dintâi premii se acordă în anul 1932. 

Culegerilor basarabene, Arhiva le dă o importanță deosebită, 
fiindcă folklorul din această regiune era mai puţin cunoscut. La început, 
învățătorii basarabeni trimit puţine răspunsuri, de aceea Arhiva se în- 
dreaptă cu o grijă deosebită spre această parte a ţării și îşi formează 
corespondenţi de încredere. Se acordă o atenţie specială elevilor nor- 
malişti, pentru a fi bine pregătiţi, chiar de pe băncile şcolii. Intre cei 
dintâi premianți ai Arhivei este și un elev dela Şcoala Normală din 
Cetatea Aibă. Din grija Arhivei pentru folklorul basarabean, au văzut 
lumina tiparului valoroasele cercetări folklorice ale profesorului Petre 
V. Ştefănucă, publicate — în parte — chiar în Anuarul Arhivei. 


După zece ani de activitate, răspunsurile la chestionare, primite 
din toate regiunile româneşti, au trecut cu mult de o mie. In acest 
fel, Arhiva a reuşit să strângă un nepreţuit tezaur folkloric, care nu a 
rămas un material mort. A fost clasat pe specialități, după cum am 
arătat mai înainte, și pus la dispoziţia cercetătorilor, români și străini. 
Notăm numele câtorva învăţaţi străini cărora Arhiva le-a dat informa-. 
ţiuni privitoare la folklorul românesc: Walter Anderson, prof. univ, în 
Tartu (Estonia), Prof. Dr. Gurnay Champion (Londra), Oscar Loorits, 
directorul Arhivei de Folklor din Tartu (Estonia), Mario Ruffini (Mi-, 
lano), Prof. Carl Herter (Londra), Prof. lovan Erdeljanovi6 (Belgrad), . 
Prof. Joha Meier, directorul „Voiksliedarchiv“-ului german (Freiburg), 
Prof, G. Rohlfs (Tübingen), Ionas Balys, directorul Arhivei de Folklor 
din Kaunas (Lituania), etc. 

Unele regiuni ale țării prezintă, prin situația lor geografică, o 
importanță deosebită din punct de vedere folkloric. Acolo, precum a 
în locurile din care s'a cules puțin material, Arhiva își propune să facă 
anchete de proporţii mai vaste, care apoi — în măsura putinței — să 
fie publicate subt formă de monografii. Cea dintâi monografie de acest 
fel a fost făcută de însuși directorul Arhivei şi publicată în primul ei 
Anuar: „Cercetări folklorice în Țara Oașului” (Anuarul I, 1932, pp. 
117— — 231). Aceasta a servit ca model tuturor cercetărilor similare, 
făcute mai târziu, din încredințarea şi cu sprijinul moral şi bănesc al 
Arhivei. Dintre aceste cercetări monografice unele s'au și publicat, iar 
celelalte se păstrează la Arhivă. 

. 2. Un esenţial punct programatic al Arhivei a fost copierea şi 
strângerea la un loc a materialului folkloric risipit prin reviste și ziare, 
O astfel de acţiune a întreprins, mai demult, Ovid Densușianu, cu 
ajutorul studenţilor săi, iar rezultatul, cuprins în zeci de volume, se 
păstrează la Arhiva de Folklor. Dacă o activitate mai de seamă, în 


54 l FON MÂRCUȘ 


äcéastä direcție, nu a putut fi întreprinsă, din cauza lipsei de personal, 
__dopietea a fost reluată din nou în ultimul an. CA A 

3. In 1931, învățatul folklorist estonian dela Universitatea din 
Tartu-Dorpat, Walter Anderson, publică un voluminos studiu asupra 
„snoavei despre femeia necredincioasă”. Motivul române®, cules de 
Români, îi lipsește ; concluziile la care ajunge, în ceea ce ne priveşte 
pe noi, sunt uneori eronate. Despre culegerea materialelor folklorice - 
din unele ţări şi, de sigur, și dela Români, are cuvinte puţin măguli- 
toare. Amintim acest fapt, pentru a scoate în evidenţă o altă lature a 
activităţii Arhivei de Folklor şi anume: legăturile ei științifice cu 
străinătatea, 

Îndată după apariţia studiului respectiv, profesorul estonian pri- 
meşte răspunsul cuvenit prin Anuarul II (1933), pp. 195—216 („Varian- 
tele românești ale snoavei despre femeia necredincioasă” de Ion Mușlea) 
şi [II (1935), pp. 169—176. In aceste articole, autorul răspunde ape- 
lului lansat de către Anderson, de a i se atrage atenţiunea asupra 
làcunelor stadiului său, şi corectează unele afirmaţiuni ale acestuia. Autorul 
român utilizează nu mai puţin de 43 de variante, dintre care 40 des- 
coperite prin anchetele Arhivei. Walter Anderson cunoștea numai două, 
ambele culese din Ardeal, de către străini. Şi, fiindcă a venit vorba 
despre legăturile științifice cu străinătatea — am spus mai înainte că 
Arhiva a răspuns cererilor învăţaţilor străini trimiţându-le, pe cale de 
__ corespondenţă, informaţii asupra folklorului românesc, — observăm că, 
- prin ápariția Anuarului, Arhiva a menţinut tot timpul astfel de legături 
cu ţările nordice şi baltice și a primit, ca schimb, publicaţiile institu- 
țiilor similare din ţările respective. In nicio ţară din Europa, înafară 
de Germania, studiile de foiklor nu au luat o desvoltare atât de în- 
semnată ca în ţările menționate. Menţinerea legăturilor ştiinţifice cu 
aceste țări, pentru promovarea studiilor comparative, era o datorie, la 
-care Arhiva de Folklor a Academiei Române a fost prezentă; Dar 
Arhiva a întreţinut legături științifice și cu alte ţări europene. Astfel, 
directorul ei a pregătit, an de an, cu începere din 1928, bibliografia 
folklorică românească pentru publicaţia internaţională : „Voikskundiiche 
B.bliographie” (care apaie fără întrerupere din anul 1917). 

4, După abia doi ani de existență a Arhivei, apare cel dintâi 
„Anuar al Arhivei de Folklor a Academiei Române“, Cluj, 1932, Astfel, 
noua instituţie își vede împlinit un alt punct din programul ei de ac- 
tivitate, Aici îşi publică Ion Muglea „Cercetările din Țara Oașului” 
care, după cum am măi spus, au servit de model monogratiilor simi- 
lare, întocmite mai târziu, Tot în acest volum sunt înmănunchiate, un 
- istoric al revistei „Şezătoarea“ de Artur Gorovei, trei studii — unul 
al lui Petru Caraman și două ale regretatului V. Bogrea, precum și o 
bibliografie amănunțită a folklorului românesc pe anul 1930, 

Critica de specialitate a fost unanimă în a recunoaşte și. preţui 
valoarea publicaţiei nou apărute.. - ua 
“La intervale destul de regulate au urmat apoi: Anuarul ÎI (Buc. 
1933), I (Buc. 1935), IV (Buc. 1937), V (Buc. 1939), VI şi cel mài 
recent (Buc. 1942). po 


ARHIVA DE FOLKLOR A ACADEMIEI ROMÂNE -o s 


. Anuarul Arhivei de Foiklor. va publica, în mod regulat, pe lângă 
“studii, monografii folklorice și o bibliografie a folklorului românesc, 
-căutând să uşureze, cât mai mult cu putinţă, munca cercetătorului în 
acest domeniu. Anchetele folklorice. au fost făcute an de an, iar re- 
zultatele lor publicate în Anuar. Aşa au apărut: studiul profesorului 
Emil Petrovici „Folklor din valea Almăjului (Banat) (Anuarul III, 
pp. 25—158), „Cercetări folklorice în Valea - Nistrului-de-Jos“ ale lui 
P. V. Ştefânucă (IV, pp. 31—227), „Folklor dela Moţii din Scărișoara“ 
de Emil Petrovici (V, pp. 111—175), „Cercetări folklorice in Ugocea 
românească. (jud. Satu-Mare)” de Vasile Scurtu (VI, pp. 123—300), 
„Folklor dela Românii din Valea Mlavei (Sârbia)” de Emil Petrovici 
VI, pp. 43—75). | 

„De bună seamă, că nu toate anchetele de acest fel au putut fi 
publicate. Majoritatea lor — păstrate la Arhivă — aşteaptă să vadă 
lumina tiparului, | 


Prin studiile publicate, Anuarul a adus însemnate contribuţii la 
lămurirea problemelor de folklor., Autorii lor, chiar dacă nu au spus, 
întotdeauna, ultimul cuvânt, dar, prin datele nouă pe care le-au pre- 
-zentat sau prin felul de interpretare a anumitor chestiuni, asupra cărora 
au proiectat o lumină nouă, lucrările lor s'au bucurat de o dreaptă 
preţuire, ix 5 | 

In această ordine de idei trebue să amintim studiile d-lui Ton 
Breazu: „Versuri populare în manuscrise ardelene vechi“ (V, pp. 19— 
110), apoi, lon Diaconu „Psihologie şi creaţie populară“ (IHI, pp. 7—23), 
D. St, Petruţiu „Mironosiţele. O dramă religioasă din ţinutul Săliştei' 
(IV, pp. 13—29). - 2. 

Una dintre cele mai mari greutăți ale cercetătorului- folklorist - 
era lipsa unei bibliografii de specialitate. In urmărirea unei anumite 


probleme, era nevoit să răsfoiască o sumedenie de reviste, iar rezul- - 


tatul, de atâtea ori, era și timp pierdut şi lipsa datelor pe care le căuta. 
De aceea, cea dintâi grijă a Arhivei de. Foiklor a fost întocmirea unei ` 
bibliografii folklorice, In. cel dintâi Anuar apare: „Bibliografia . folklo- 
rului românesc pe anul 1930“ (pp, 241—249). E adevărat, nu e decât 
o bibliografie de titluri, însă umple în literatura noastră folklorică un 
gol simţit. Cu anul 1938 s'a făcut un pas înainte în această direcţie. 
Conducerea Arhivei, dându-şi seama de lacunele pe care le are o 
simplă bibliografie de titluri, s'a străduit să o întocmească pe alte 
baze. Astfel, în Anuarul VI, (pp. 385-—422) a apărut cea dintâi 
bibliografie analitică şi critică: „Bibliografia folklorului românesc pe: 
anul 1938", Arhiva a făcut un real serviciu ştiinţei, făcând să apară, 
pe lângă aceste bibliografii anuale și: „Bibliografia lucrărilor cu ca- 
racter folklori şi etnografic publicate de Academia Română (1877— 
1929)” (II, 221—227), întocmită de lon Mușlea, apoi: „Contribuţie 
la bibliografia -studiilor și culegerilor de folklor privitoare la Românii 
din Basarabia şi popoarele conlocuitoare, publicate 'în periodicele . 
rusești! de P; V, Ştetănucă (III, 177—188) — amândouă de cea mai . 
amare utilitate, îi l i ; 


- 5, Biblioteca de specialitate a Arhivei s'a înjghebat şi ea încet. 
A început modest, cu o primă achiziţie de 28 volume, pentru ca nu- 
mărul acestora să sporească din an în an, fie prin cumpărături, fie: 
prin donaţii sau prin publicaţii primite, ca schimb, pentru Anuar. 


s 
» + 


Am încercat să schiţăm mai sus, în linii mari, rodnica activitate: 
a Arhivei de Folklor desfăşurată în primul deceniu. Azi se găseşte şi: 
ea în pribegie sibiană (în localul Bibliotecii Universităţii), dar cu amă- 
răciunea potolită, fiindcă întreaga ei avere a putut fi salvată. 

Al VI-lea anuar al ei, ieşit de sub tipar în ultimele zile ale anului 
trecut, cuprinde texte, în majoritate, dela Românii dinafara granițelor 
ţării „ca o închinare adusă Românilor trecuţi și rămași sub juguri străine, 
nouă sau vechi și ca o afirmare și pe această cale — de publicare a. 
unor texte folklorice din ţinuturile lor — a drepturilor sfinte ale nea- 
mului nostru,..“, cum spune în prefață directorul Arhivei. l 

D-1 Vasile. Scurtu, legat de Nordul Ardealului şi prin locul na- 
şterii și prin numeroşi ani de profesorat în acele părți, ne-a dat o cu- 
prinzătoare monografie : „Cercetări folklorice in Ugocea românească 
(jud. Satu-Mare)” (pp. 123—300. După lucrarea lui Tache Papahagi 
asupra folklorului Românilor maramureșeni și cea a lui Ion Mușşlea, care 
sa ocupat de Românii din Țara Oașului, lucrarea d-lui Scurtu este a: 
treia, în ordine cronologică, care îmbrăţişează, sub toate aspectele, 
folklorul dintr'o regiune fostă, până mai ieri, de hotar. După partea 
introductivă, unde se ocupă, pe larg, înafară de trecutul Românilor, de: 
aspectele variate ale vieţii sociale ugocene și apoi, de diferitele ramuri 
ale tfolklorului, urmează textele propriu zise. 

Nu ne putem opri, în mod amănunţit asupra lucrării d-lui Scurtu, 
- credem însă că d-sa a făcut un serviciu și științei româneşti, prin pu- 
blicarea ei şi Românilor ugoceni, rămași sub jug străin. 

Dela altă margine a spaţiului etnic românesc, d-l Prof, univ. Emil 
Petrovici ne-a dat: „Notele de folklor dela Românii din Valea Mlavei 
(Sârbia)”, (pp. 43—75. Cu ocazia unei anchete dialectale, pe care a 
întreprins-o în 1937, în Sârbia orientală, a strâns şi preţioase note de. 
folklor din Valea Mlavei şi anume din satul Jdrela. 

. Dela Românii din Sârbia au mai cules literatură populară Giuglea. 
şi Vâlsan, ca să nu mai vorbim de culegerile străine. Materialul însă; 
e departe de a îi fost epuizat. 

D-l Petrovici, vechiu şi priceput culegător de folklor, dă puține- 
texte, însă de atâtea ori accentuiază că folklorul este mult mai bogat, 
dar nu a avut timp suficient să se oprească mai îndelung asupra lui.. 
În urma constatărilor făcute ajunge la concluzia, că Românii din Valea: 
Milavei fac parte din aceeași arie folklorică cu cei din Nordul Dunării 
şi anume, din Valea Almăjului, 

- Tot dela Românii din Sârbia sunt și materialele publicate de d&l 
Jon Pătruţ: „Folklor dela Românii din Sârbia“ (pp. 329—384). D-saa 


ARHIVA DE FOLKLOR A. ACADEMIEI ROMÂNE 157 


făcut ancheta la prizonierii din armata jugoslavă, de origine etnică ro- 
mână, care, în primăvara anului 1941, au fost predaţi autorităţilor 
noastre. Folklorul prezentat de d-sa este, în mare parte, din satele de: | 
pe lângă Dunăre. E interesantă observaţia d-lui Pătruţ cu privire la 
circulația motivelor, aceleași în Nordul şi Sudul Dunării; ceea ce con- 
firmă, odată mai mult — și din acest punct de vedere,:— că între 
fraţii de acelaşi sânge Dunărea nu a fost decât graniță politică. 


Textele nu au putut fi publicate în întregime, din cauza spaţiului 
restrâns, Se află însă în posesia Arhivei de Folklor și asta însemhează 


mult. 


Observaţia directorului Arhivei (Anuarul VI, Prefaţă pp. 3—4), 
că acest fel de cercetări sunt disproporționat de mari în raport cu ce- 
lelalte studii publicate în Anuar, chiar dacă numărul textelor este con- 
siderabil redus — după cum am văzut în cazul d-lui Pătruţ, — o: 
Găsim deplin justificată, _ 

De aceea, propunerea d-sale către Academie de a publica într'o- 
colecţie, „Monografiile Arhivei de Folklor”, cercetările de această na- 
tură, este binevenită, In acest fel ar putea vedea lumina zilei şi alte 
anchete monografice, păstrate la Arhivă şi care aşteaptă de mult vre- 
muri mai bune, 


La fiecare Anuar harnicul folklorist, profesorul Petre V, Ştefănucă, 
se străduia să trimită ceva dela Basarabenii săi. De altfel, studiile și 
cercetările sale, în domeniul etnografiei şi folklorului, le împrăștia, cu. 
o dărnicie rară, pe la toate publicaţiile cu astfel de preocupări. Dato- 
rită lui, au ajuns să fie cunoscute atâtea aspecte ale folklorului basa- 
rabean, mai ales din Sudul Basarabiei, regiune din care s'a cules aşa. 
de puţin până la el. In Anuarul VI, ne dă un studiu: „O familie de: 
povestitori din lurceni“ (pp, 77—100), în care urmărește fenomenul 
transmiterii basmelor dela o generaţie la alta. In afară de-constatările,. 
interesante, referitoare la transmiterea basmelor, face şi judicioase ob- 
servaţii asupra circulaţiei şi transformării motivelor folklorice. 


Cu ecoul răscoalei lui Horea în literatură se ocupă d-l D. Prodan: 
„Versuri contemporane despre răscoala lui Horea” (pp. 5—32). Ver- 
surile nu au o însemnătate deosebită din punct de vedere istoric, au, 
totuşi, o foarte importantă valoare psihologică. În general, poezia popu- 
lară despre răscoala lui Horea este săracă (lipsa ei este înlocuită cu 
circulaţia largă a unor motive culte, devenite populare) şi — poetul 
popular de mai târziu, — fără cunoștința limpede e evenimentelor, a. 
atribuit aceleaşi fapte când lui Horea, când lui Iancu. - 


D-na Elisabeta Nanu prezintă: „Un manuscris cu Irozi al lui Picu 
Pătruţ” (pp. 301—328), diacul poligraf din Săliştea Sibiului. Studiul 
d-sale este o bună contribuţie la stabilirea filiației literare a jocului 
Irozilor. - de T 

D-l Gh. Pavelescu studiază un vechiu și interesant obiceiu din 
ritualul înmormântării, răspândit în Sudul Ardealului : „Pasărea suflet“, 
pp. 33— 41, 


154 di: ION MARCUS 


In afară de modestele contribuițiuni ale subsemnatului :: „Predcu-. 
pările folklorice ale teologilor sibieni între 1871—1907 şi bibliogeaă 
foiklorică a revistei „Musa” (pp, 101—123), 'Anuarul: mäi cuprinda: 
„Bibliografia folklorului românesc pe anul 1938" (pp. 385—422), în- 
„cheindu-se cu un rezumat în limba franceză. : 

Anuarul Arhivei de Folklor este — aşa cum îşi propusese să 
facă dintrânsul directorul Arhivei — publicația „cea mai cuprinzătoare 
şi reprezentativă a folklorului. românesc“. Importanța lui este cu atât 
mai mare cu cât de un timp încoace, publicațiile periodice de folklor 
1ânjesc, în cel mai bun caz, dacă nu și-au încetat cu totul apariţia. 


ION MĂRCUŞ 


r 


MUSTRAREA LUL COŞBUC 


Umbra lui Coşbuc, pe care o ştiam 
-senină şi împăcată, s'a ridicat deodată 
-mustrătoare în mijlocul nostru. Un re- 
dactor de gazetă fiindcă a dat spre pu- 
'blicare Decebal cătră popor, a infundat 
închisoarea pe doi ani 'de zile. Faptul 
s'a petrecut înainte cu câteva decenii... 
s'au cu câteva luni — n'are importanţă. 
Atunci ca şi acum procurorul s'a simţit 
plesnit peste obrazul lui asiatic de biciul 
-de foc al versului lui Coşbuc, care — 
-după cum bine a observat un excelent 
interpret al lui — fiindcă nu putea, în 
amintita poezie, să numească pe năvă- 
litor pe adevăratul său nume, l-a numit... 
“Roman. La câtva timp după această con- 
«damnare, bustul poetului a dispărut de 
pe soclul, înălțat în faţa liceului care-i 
:poartă numele. La întâia privire întâm- 
plările n'au nicio legătură. Ele fac parte 
însă dintr'un sistem. Oricine a încercat 
să înalțe demnitatea acestui popor, tre- 
‘bue şters din amintirea lui. Acest neam 
trebue coborit iarăşi lá starea de iloți, 
fără conștiința, pe care a avut-o altă- 
dată, fără orizontul imperial al originei 
:şi al destinului său, pentru ca astfel să 
poată fi stăpânit mai bine. Zadarnică şi 
neroadă încercage... Poţi necinsti un mo- 
nument, așezat undeva, în văzul tuturor, 
-dar nu-l pofi smulge din conștiința unui 
neam. Dimpottivă: batjocura ta faţă de 
întâiul, înalţă şi consolidează pe cel din 
-armă, | 

Astfel s'a întâmplat și cu autorul 
“Cântecului barbar.  Necinstirea ce i 


INSEMNĂRI 


s'a adus, a. ridicat dintr'odată” în mij- 
țocul nostru umbra lui mustrătoare. 
Ziarul Ardealul din Bucureşti a luat lău- 
dabila iniţiativă a unei colecte publice 
pentru ridicarea unei cruci pe mormântul, 
din păcate cam părăsit, al poetului; a 
organizat un festival de protest la Tea- 
trul Naţional din Capitală ; şi a scos un- 
număr omagial cu bogate și sugestive 
colaborări în cinstea celui ce a scris 
Moartea lui Fulger, 

Dar oare e destul atât? Aceste jertfe 
vor împăca oare pe acest zeu ocrotitor 
al vetrei noastre? Nu așteaptă şi alte 
jertfe mai mari — nu pentru el, ci pentru ` 
neamul pe care l-a inchipuit eroic, se- 
nin în muncă, dar neinfrânt în războiu, 
cumplit în răzbunare ? T 


O PLEDOARIE ROMÂNEASCĂ 
PENTRU TRANSILVANIA 


Institutul de Istorie Națională din Bu- 
cureşti, de sub conducerea . d-lui prof. 
C. C. Giurescu a editat două mari vo- 
lume (800 p. în 4") cu titlul Siebenbürgen. 
Cartea este versiunea germană a răs- 
punsului românesc la o (altă cărte, cu 
acelaşi titlu, care a apărut în 1940 cu 
scopul de a induce în eroare luniea ști- 
inţifică moidială asupra adevăratului á$- 
pect al problemei transilvane. Cititorii 
noştri îşi amintesc că în numărul t din 
Martie 1941 al Zransilvanici d-l prot. 
Silviu Dragomir a semnalat cel dintâi 
falsurile acestei lucrări, prezentând într'uii 
documentat studiu faţa adevărată a prò- 


160 ÎNSEMNĂRI 


blemei. Volumele editate de Institutul de tând teoria maioresciană care - primează 
Istorie din Bucureşti, în admirabile con- azi în critica românească, trebue să re- 
diţii tehnice, discută mai amplu toate cunoaştem că și sentimentul național, 
aspectele ei. Patruzeci de cercetători ro- când este adevărat, poate fi, ca oricare - 
mâni și-au dat contribuţia la redactarea © altul, subiect de literatură. 
lui. Pământul, istoria, omul, creaţia eco- Cum era firesc Transilvania a pro-- 
“nomică artistică şi spirituală a Transil- movat mai mult o astfel de literatură, 
vaniei vechi şi a Transilvaniei noi, ia- încât însăşi intransigenţa lui Maiorescu. 
trată la 1918 în alvia ei firească de des- a cedat tocmai în critica poeziilor lui 
voltare, atitudinea noastră faţă de aceia Octavian Goga. 
care au fost stăpânitori înaiate, conse- ` Ca un continuator al lui Goga, apare: 
cinţele situaţiei din urmă a acestei pro- Aron Cotruş cu poezia lui cioplită: din 
vincii — totul e prezentat cu o bogată granitul aceleiaşi rezistențe seculare. Dim 
documentare și într'un sobru spirit știin- "toate volumele lui se desprinde aceaşi: 
tific. Cartea va apare în curând şi în revoltă şi dârzenie. Sensul întregii istorii 
alte limbi de circulaţie mondială. Alăturea a Transilvaniei, închisă în forţa „ţăra- 
de ea sunt în curs de pregătire altele, nului de cremene cu ţundră de flăcări 
Vom striga fără întrerupere, în faţa tn- „pe umeri“ din poemul Horia se adân-.. 
tregei lumi dreptul nostru, fiind con- cește la generaţia postbelică din Țară şi 
„vinşi că adevărul va străluci în curând triumfă in marşul întregului neam din 
in toată splendoarea lui. Rapsodia dacă. Ceea ce în primul era 
e Ze individual în ultimul devine colectiv: 
f ARON COTRUŞ: RAPSODIE DACĂ douăzeci pe milioane de gânduri de foc, 
~ Rs ; e foc şi noroc, 
` Epopeea de mari dimensiuni prin de când zarea scapără şi gre tunul, 
care poporul român își continuă drumul făcutu-s'au unul.. 
pe linia unei tradiţii de apărători ai. ace- neam al meu, 
stui colţ al Europei, prin faptul că este muşcat de zile amare, mereu, 
împlinită. cu atâta tărie şi sprijinită pe cu țundre de flăcări pe umeri. 
resorturi adânci, în mod firesc a devenit FĂ 
conţinutul unor forme! de artă, înţeleasă Focul care aprindea cu deosebire o- 
ca expresie aleasă a sufletului uman. Nu : provincie impilată, luminează acum ori- 
intenționăm să abordăm aici problema zonturile largi ale unei ţări întinse până: 
războiului în literatură — care ne-ar în marginile vechii Dacii : 
duce până la teoria mult discutată a . uitând de strâmbătăţi și nevoi, 
artei pentru artă şi a artei cu tendință ca la nuntă pleacă la război. 
— mai ales că în critica noastră actuală, Hăcăii-ți bătuți de vânturi şi ploi.. 
continuatoare a maiorescianismului — a parcă Dacii 'n uriaş puhoi, 
primit o rezolvare care va indica pentru în strae noi, cu arme noi, 
{ mult timp drumurile literaturii noastre. s'ar fi intors de peste lume înapoi, 
Dar prin faptul că toate forțele spiri- precum li-o fi în stele scris, 
tuale sunt mobilizate pentru sprijnirea să moară | 
războiului care a ocupat primul plan al a mia şi a mia oară, 
preocupărilor noastre, se deschide o por- pentru aibe Sarmisegetuze de vis... 
tiță de valorificare extraestetică pentru pe orice pelec de supusă glie, 
toţi acei care se cred posesorii unui o Dacie, ca 'n povești, învie... 
dem de putere versificatoare. Nu de Şi pentru fara ce creşte în crâncene spasme: 
aceștia vrem să vorbim, pentrucă timpul noi Decebali, coboritori din piscuri şi 


singur îi va aşeza la locurile lor. Accep- [basme ... 


ÎNSEMNĂRI 


curajul ca "n plutoşe se "mbracă. . 

parcă au acelaş nume toți.. 

de 'nfrăjesc în ei străbuni şi strănepoți cate 
în gândul lor, pe totdeauna, se împacă 
mândria Romei şi dârjenia dacă... 


La intervale de mii de ani se revarsă 
din stepele Răsăritului puhoaie pe care 
braţele noastre trebue să le zăgăzuiască, 
Astazi, ca şi acum o mie de ani s'au 
urnit spre Soare-apune năvălitorii cu 
ochi lunatici, cu uitături de fiare şi cu 
pumni de hoţi. Crescuţi în bezne de mii 
de ani, învăluindu-și drumul în volburi 
de scrum, năvălesc pe cai fără frâu „ca 
țâșnită din măruntaie de vulcani“, să 
inghită Europa „ca pe o pâine“: 


mongolica foame nomadă, ` 

visul scitic fără spovadă, 

visul stepelor, de veşnică pradă, 

hoardă de hoardă îi mână, 

cu iadul sub paşi, cu prăpădul în mână... 


Dar astăzi ca şi atunci, îi primim cu 
aceeaşi tărie, schimbându-ne numai unel- 
tele morţii. Dârzenia lui Horia a devenit 
azi chiotul care, dus de corbii şi vul- 
turii vântului, s'aude parcă până'n fundul 
pământului. Potopul de sânge care se 
revarsă năpraznic acum, ca şi atunci, se 
izbește de zidul permanenfelor româneşti. 
Țăranul cu tundră de flăcări a fost prin 
„veacuri şi va fi mereu, prin furtuni şi 
pârjol, pân' ce pământul se va prăbuşi 
în gol, reazimul neamului nostru ; 


o murmură vântul, o ştie furtuna 

că suntem de-aicea din totdeauna.. 
din zorile lumii, leat lung după leat 
aici ne-am bătut şi-am sângerat. .. 


aici ne-am deschis îndrăzneţi, ca din cre- 
braţele gemene, Imene, 
şi chipurile ni le-am privit, de aproape, 
în limpezi, sprintene, dacice ape... 
; s 
cei dintâi ne-am suit, ca 'ntr'un început 
[de poveste, 
pe neatinsele Carpaţilor creste... 
aici am crescut, cât stejarii, la trunchi, 
şi câmpia căzuta 'nainte-ne 'n genunchi , . . 


161 


aici ne-am spus întâia rugăciune | 
şi pe cea de pe urmă tot aici ne-o vom 
[spune ess 


` Fiind crescuţi aici, pământul ne cu- 


moaşte după grai, după mers, iar pa- 


sului nostru îi răspunde alt glas 'din 
adânc, încât, cum a observat-o şi Emi- 
nescu în Scrisoarea Ill-a şi în poezia 
lui Cotruș, pământul, am putea spune, 
în înţeles de „categorie o organicului” 
participă în mod firesc la lupta noastră 
de apărare. Imbrăcaţi în neschimbata 
haină dacică, năvalnicii viteji cu pasul 
mai tare ca piatra au pornit în mers de 
uragan, ducându-și vrerea surdă pe dru- - 
mul cel mai aspru şi mai greu şi pria 
grindini de gloanţe se războesc cu aceeaşi 


. misiune istorică de acum o mie de ani: 


e-aceeaşi războire între bine şi rău, 
între lumină şi hău, 
între jos şi 'ntre sus, 
între Satan şi Isus.. 


iar crucile de lemn încrustate cu nume 
valahe, presărate prin stepele arse, sunt 
popasuri către România visurilor noastre ; 


creşte în noi de pe-adum, eră şi vie, 

priveliștea fării ce va să vie. 

în mâinile noastre de flăcări şi cremene 
zuâcneşte unealta, 

să facem o fară mai tare ca ori care alta, 

în frumusețe doar cu raiul să semene . .. 


Eugenia Todorăn 


DENSITATEA. POPULAȚIEI 
TRANSILVANIEI IN 1930. 


Primul: recensământ general, care a 
cuprins pe aproape toţi Românii — cu 
excepţia celor din dreapta Dunării, de 
peste Nistru, şi din Maramureşul ce a- 
parțţinuse Cehoslovaciei — a fost cel 
din 1930. . 

Pe baza acestui recensământ s'au în- 
tocmit câteva hărţi etnografice, în care 
se arată situaţia neamurilor care locuiau 
pământul: românesc la acea dată. Despre 
cea mai obiectivă dintre ele — aceea a 
d-lui prof. Vintilă Mihăilescu — am 


62 FR ÎNSEMNĂRI 


vorbit in Nr. 1 şi 10; (lanuarie şi Oc- 
tomvrie) al Transiluaniei din anul trecut 
(p. 70: şi 811—813). 

` Folosind datele aceluiaşi recensământ 
românesc din 1930, d-l Prof. Tiberiu 
Morariu şi d-na E. Hotăranu au întocmit 
"o hartă a densităţii populaţiei Transil- 
vaniei, Banatului, Crişanei șt Maramu- 
reșului, fixând, prin curbe isometrice, 
repartiția geografică a populaţiei de din- 
coace de Carpaţi. i 

Harta, frumos lucrată în culori, este 
publicată ca anexă la un studiu foarte 
preţios al d-lui Prof. Tiberiu Morariu 
(Entwicklung der Bevălterungsdichtigkeit 
Siebenbiirgens während der Jahre 1840— 
"1930. Bucureşti, M. Of. Imprimeria Na- 
țională, 1940, în — 80, 102 p. 1 hartă), 
în care face şi o reprivire asupra celor- 
lalte hărţi anterioare, privitoare la den- 
sitatea populaţiei Transilvaniei (1840— 
1930), insistând în partea primă în de- 
osebi asupra hărţii etnografice, plină de 
falsuri, a contelui Teleki, hartă vestită 
prin acele goluri de populaţie, creiate 
de fantezia lui în spaţiul Transilvan!) 

Partea I-a a ldtrării — în care au- 
torul comentează recensământul din 1930, 
deci şi harta alcătuită pe baza acestui 
recensământ — a fost publicată și în 
limba română.) 

Lucrarea, bogat ilustrată cu nume- 
roase hărţi, diagrame, statistici etc., este 
urmată de bibliografia consultată. 

Ținând seama de condiţiunile geo- 
grafice (relieful cu văile largi sau în- 
guste, solul şi condiţiunile agro-geolo- 
gice, vegetaţia) precum şi de factorii 


1) A se vedea asupra acestei hărţi şi: şi L. So- 
meşan, La Transylvanie, est-elle inhabite ? Revue 


„de Tranaylvanic, Cluj, 1936, ÎI, Ny, &, şi Vintilă . 


Mihăilescu, Asupra hărții etnografice a con- 
telui Paul Teleki, în Revista Geografică Română, 
“Bucureşti, 1940, vol. NI, p. 144—1532, fig. 

2) T..Morariu, Distribuţia geggralică a populației 
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi . Meramure- 
ului în 1930, Bucureşti, Tip. » Universul” 1942, în 
— 80, 33 p. + o hartă, Extras din Revista Geo- 
grafică Română, Bucureşti, 1941, an ÍV, p. 13—31; 
439—131). 


economici, culturali, istorici şi geografiei 
d-l prof. Tiberiu Morariu, distinge, în - 
Transilvania, - urmățoarele patru arii de. 
densitate : 

a) O arie de mică densitate a25 
loc. pe kmp) corespunzând regiunilor - 
muntoase; ` 

b) O arie de densitate mijlocie (25—75 
loc. pe kmp), corespunde regiunii coli- 
nara mijlocii ; 

c) O arie de densitate mare (15—200 
loc. pe kmp), legată -de zonele de con- 
tact dintre deal, câmpie şi depresiuni și 

d) O arie de densitate maximă (peste: 
200 loc. pe kmp), corespunde centrelor 
industriale şi urbane. — 

In general, unde predomină pădurea 
şi păşunile, densitatea este mai mică, 
iar în regiunile agricole densitatea este 
mult mai mare. De asemenea exploa- 
tările industriale (centrele industriale şi 
miniere) au favorizat o densitate maximă; 

la aria de mică densitate se pot dis- 
tinge două zone: 

1) una înaltă (peste 1300 m), în regi- 
unile muntoase, unde predomină pădurea 
şi pășunile alpine, de care este legată 
o vieaţă pastorală intensă, vara fiind 
locuite temporal {0,4—5 loc. pe kmp), 
„dar locuite“ şi , 
` 2)-a doua zonă, la altitudinea de 
800—1300 m, în regiunea locuinţelor 
permanente, care cuprinde o suprafaţă 
destul de întinsă din teritoriul transilvan, 
în special în regiunea „plaiurilor“ din 
Carpaţii Răsăriteni, a „podurilor“, şi 
„platformelor“ din Carpaţii. Sudici și 
Apuseni, aceştia din urmă formând re- 
giunea cea mai tipică pentru stabilirea 
populaţiei la înălțimi mari, platformele 
având o mare expansiune, în ăceste re- 
iuni, odată cu omul, din timpurile cele 
mai vechi, ridicându-se şi arăturile (grâu 
şi orz) până la 1200 m, dar existând şi 
o intensă vieaţă pastorală şi exploatări, 
forestiere. 3 

Ariile de mică densitate sunt legate 
de zona muntoasă, în primul rând din 
cauza terenului, (in văile înguste, im- 


ÎNSEMNĂRI - 168 


pădurite şi umede nu se pot crea age- 
zări: plaiurile netede, çu pante slab in- 
clinate, atrag gi. favorizează stabilicea 
omului). 

In afară de relief, mai trebue ţinut 
seamă și de factorii istorici şi sociali; 
trecătorile, în special, au jucat un mare 
rol, „şirul Carpaţilor dacici, deşi de înăl- 
țime mare, totuși posedă numeroase 
centre de atracţie pentru populaţia lor 
şi au avut un rol hotăritor în schimbul 
de populaţie dintre Transilvania şi Mol- 
dova sau invers“. Tot așa stau lucru- 
rile şi cu Carpaţii Sudici ; aceștia con- 
tribuind la desvoltarea unei foarte in- 
tense vieţi păstoreşti, oierii străbătându-i 
cu foarte mare ușurință. De altfel „în 
Carpaţii Meridionali s'au înjgebat pri- 
mele colonizări romane“. 

Jn rezumat, Carpaţii „au servit, dato- 


rită factorilor fizici, istorici, sociali şi 


politici, ca centre de populaţie 'și nici- 
decum nu-i putem socoti ca arii ne- 
_ populate, iar cele câteva insule de mică 
desime din cuprinsul Transilvaniei tre- 
buesc puse în legătură, înafară de fac- 
torii geografici, cu cei sociali şi eco- 
nomici”, i 

In aria de desime mijlocie deosebim 


tot două grupe de densitate: 1) Una 


(25—50 loc. pe kmp) cu o foarte mare 
zoaă de răspândire, cuprinzând zonele 
. pericarpatice interne şi externe, și re- 
giunile de -platforme joase, adică zonele 
de contact între munte, colini şi depre- 
siuni, iar relieful regiunilor. cu această 
densitate fiind în mare parte deluros 
(450—750), cu excepţia depresiupilar, 
Regiuni mai caracteristice acestei arii 
sunt: regiunea dealurilor Sășarului şi 
Lăpuşului, apoi zona din jurul Bistriţei, 
cu satele de colonişti Saşi, regiunea cu- 
prinsă. între. cursurile superioare ale 
"Târnavelor, inutugile săcuizate şi, în 
special, Banatul care aproape tot este 
cuprins în intervalul curbelor dè 50 loc. 
pe kmp, în regiunea periferică a Car- 
paţilor Apuseni. din zona de contact cu 
lunca Mureşului până în Valea Arie- 


șului, etc., cu așezări risipite pe culmile 
dealurilor, pădurile având aici e extinr 
dere mare, iar populaţia ocupându-se cu. 
creşterea vitelor, exploatarea lemnului. 
şi mai puţin cu minieritul. 

2) A doua grupă de densitate mijlocie- 


` (50—75 loc. pe kmp) ocupă în Transil; 


vania şi Crişana 45%, din soprafafă,. cu. 
o extenşiune mare de-a-lungul văilor din 
Maramureş, : apoi a Someşului mare, 


„Câmpia Tisei de asemenea aproape că 


se poate delimita după curba de 75 loc. 
Condiţiile agro-geologice și economice: 
(solul bun pentru agricultură apoi ex--, 
ploatările miniere) sunt acelea care au. i 
determinat această desime. 

Ingrămădirile mai mari de populație- 
(75—100 şi 100—200 loc. pe kmp) se- 
întâlnesc în regiuni de exploatări mixte :: 
întreaga luncă a văii Someșului, câteva. . 
centre de exploatare din Msramureş,. 
apoi în jurul câtorva oraşe: Satu-Mare, 
Zalău, Carei etc., în. jurul Dejului, între 
Reghin şi Tg.-Mureş, în regiunea Alha- 
Iuliei, la Vest de Arad până la frontieră. 
Această zonă de mare densitate este în... 
legătură cu fertilitatea solului, cu diver-. 
sele industrii, fabrici etc. ; 

In fine, centrele urbane corespund ., 
densității maxime (200—500 şi peste 500- 
loc. pe kmp), care sunt în continuă cre- 


` ştere prin exodul populaţiei spre. oraș, 


Această ‘densitate maximă este legată, i 
înafară de centrele urbane, şi de marile 
centre industriale şi balneare, unele for- 
mând zone suprapopulate. | , 
În rezumat, densitatea medie în 1930- 


_era de 54,3 loc. pe km, reprezentând , ` 


5.549.441 suflete, care locuiau în Tran-- 
silvania în 2.590 comune, în Banat in 
588 comune şi în Crişana şi Maramureş 
în 911 comune, în total în 4.089 comune. 
Româniireprezentau la acea dată 57,6%/g. . 
din Transilvania, 54,40%, din Banat şi 
60,79/0 din Crişana și Maramureş. - 23 
In concluzie autorul constată că „din 
analiza diferitelor arii de desitate, reiese: 
că studierea lor amănunțită proectează . 
o puternică lumină asupra multor pro- 


d INSEMNARI a a 


bileme din trecutul istoric al acgstei pro- 


vincii. Regiunile intens populate din zona 


rurală cotespund răspândirii populaţiei 
“autohtone românești, în timp ce, în cele 
golonizate cu elemente alogene, densi- 
tatea este mai mică. Că dovadă avem 


următoarele judeţe, în care ne întâm- - 


pină majoritatea. românească indiscuta- 
- bilă şi în care -densitatea medie: este 


„ mare : Alba 66,0; Braşov 64,2; Târnava 


- mică 71,3; Sălaj 66,0; Someș 55,6, etc. - 


În schimb în judeţele cu un procent ris ; 
dicat de minorități se remarcă o densi». 
tate mult mai mică: Ciuc 294; Tre $ 


` scaune 40,9; Odorhei 43,9 etc. 


„Marele procent dat de populația dia: 3 
judeţele româneşti se datoreşte natali-:.; 
tății spornice, vitalităţii poporului ro- E 
mân care a rezistat eroic tendinței de : 


asimilare a Ungurilor“. 


aa 


Teodor Onipor | y 


PETE stii 


BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (XII) 


BORZA, AL. Monumentele naturii din 
„Ardealul central şi apusean. Alba-lulia 
1942 Tip. Alba. 8. 14. D (Extr. din 

‘sApulum“). 

“BORZA, AL. Die Pflanzenwelt Ru- 

-măniens und ihr Schutz. Berlin, 1941 
(Extr. dia „Berichten der Deutschen 
Botanischen Gesellschaft” 1941). 
- BORZA, AL. Le ricchezze. naturali 
_ della Romania e la loro protezione. Ti- 
àişoara 1942, Tip. Bapid: 8. 22- +4 
tabl. 1 h. 

BORZA, AL, Schedae ad „Floram Ro- 
maniae exsiccatam” a Museọ Botanico 
“Universitatis Clusiensis (in Timisoara) 
editam. Timişoara, 1941. Tip. Rom. 8. 
50 p (Exrr. din Bul. Grăd. Bot. şi al 
Muz, Bot. dela Univ. din Cluj la Timi- 
oara, V. XXI— 1941). 


BORZA, AL, Valul roman dela Timi- ' 


oara. Timişoara (1942) Tip. G. Matheiu, 
B. —8p. : 

BRAHARU, DIMITRIE. Chestiunea ro- 
mână în Italia. tn timpul Memorandului. 


` Sibiu, 1942. Tip. „Cartea Românească” 


din Cluj, la Sibiu, 8. — 144 p, 
CALENDARUL „ TRIBUNE!" 1943. Bra- 

şov, 1942, ' Tip. „Dacia Traiană“..8. — 

143 p Ceon de Emil Bosca, Mälin). 


CIOFLEC, ROMULUS. Românii dia ; 
Secuime. Cu desene de loana Jurgea. ` 
(Povestiri). Bucureşti, 1942. Ed. Casa. 
Şcoalelor. Tip. M. O. Imprimeria Naţio- -: 
nală. 8 . —180 p. 


-- CODRU-DRĂGUŞANU, L Peregrinul 


transilvan (1835—1844). Ediție îngrijită 
de Şerban Cioculescu. Bucureşti, 1942. 
Cugetarea-Delafras. 8. — XXXIX + 250p. 


COTRUŞ, ARON. Rapsodie dacă. Bu- 
curești, 1942. Fundaţia Regală pentru 
Lit. și Artă. 8. — 28 p. 

MANCIULEA, ȘI. Timoteiu Cipaziu | 
gazetar. Braşov, 1942, Tip. Astra. (Extr. 
din „Gazeta Transilvaniei) 4. — 32 p. 
- MIHĂESCU, ION. Despre originea 
limbii şi a neamului românesc. Craiova, 
(1942). Scrisul Românesc. 46 p. 

MORARIU, TIBERIU. Maramureşul în 
organismul etnic și politic al Țării Ro- 
mâneşti. Extras din Buletinul Societăţii 


` Române de Geografie, Anul LX, 1941. 


Buc. 1942. M. O., Impr. Nat 8 23-44 p. 
2 hărți. 5 


NAGHIU, IOSIF E, Bibiograla: 
mitrop. Alexandru Nicolescu (1882-1941), 


: Retipărire din „Cultura Creştină”. Blaj, 


1942. Tip. Seminarului. 8° 16 p.