Valahia, Dacia Nemuritoare — Nr.50 — 2017

Valahia 


FATĂ 


a 


Motto: „Nu uita că ești român!“ 


LOGRE 


Nr. 50 — OCTOMBRIE 2017 


PUBLICAŢIE PATRIOTICĂ 


PREȚ 3 LEI 


EDITORIAL 


Am lăsat acesttitlu, uşor derutant, 
dar aproape conclusiv, pentru că 
aceasta este impresia pe care ţi-o 
lasă dezbaterea iscată pe marginea 
acestui demers legislativ din ţara 
vecină. Este la îndemâna oricui să 
priceapă că și prin această lege statul 
ucrainean încearcă să se protejeze 
faţă de așa-zisa „agresiune” a mino- 
rităţii ruse dar, prin ricoşeu, este 
periclitat şi învăţământul celorlalte 
minorităţi. Ori este de neconceput 
că la început de secol XXI, într-un 
stat tânăr, cu aspirații civilizatoare 
europene să mai aibă loc asemenea 
derapaje legislative. 

Uluitor este faptul că tot mai 
invocatul Tratat de pace de la Trianon 
(4 iunie 1920) a trasat granița 
românismului în Maramureș, prin 
interiorul trupului său etnic, lăsând 
în dosul acestei delimitări două 
treimi din Maramureşul Voievodal. 
Românii rămaşi în afara Regatului 
au fost loiali statelor care s-au 
succedat și, într-un mod miraculos, 
s-au dezvoltat în conivenţă cu țara 
mamă, păstrându-și atât fiinţa naţi- 
onală, cât şi instituţiile. 

După dezmembrarea U.R.S.S.- 
ului și apariția Ucrainei independente 
(1991) maramureşenilor din dreapta 
Tisei le-a fost dat să se dedulcească 
la o porţie istorică mai mare de 
românism şi de libertate. Astăzi, în 
noul context care se prezumează, 
prin votarea Legii Educaţiei, de 


Acolo unde vulturii încă mai 
zboară liberi, privind de sus la 
nemernicii de jos, pe un pământ 
binecuvântat de sângele eroilor şi 
martirilor neamului românesc, la 
Ribiţa, lângă Pantheonul moţilor - 
Tebea, a avut loc, în perioada 16-17 
septembrie, sărbătorirea a 600 de ani 
de atestare documentară a bisericii 
Sf. Nicolae, fostă mănăstire, şi a 25 de 
ani de la reactivarea vieții monahale 
la Mănăstirea ortodoxă Crişan- 
Vaca. Biserica este monument istoric 


519484921149997 46 


Lector univ. dr. ILIE GHERHEȘ 


y 
UC y 


TĂRÂM BINECUVÂNTAT! 


către Rada Supremă (Parlamentul 
din Ucraina), la 4 septembrie 2017, 
minoritățile naționale şi-ar putea 
desfăşura învățământul în limbile 
lor materne doar la nivel preşcolar 
şi primar. Legea ar urma să între 
în vigoare începând cu anul școlar 
următor, respectiv de la 1 septembrie 
2018, când s-ar schimba și structura 
învăţământului, trecându-se de la 
11 clase la 12, cum este şi la noi. 
Astfel că începând cu anul 2027 nu 
ar mai exista învățământ în limbile 
minorităților, în clasele superioare 
(gimnaziu și liceu). 

În spiritul unei informări corecte 
a cititorilor noștri să precizez faptul 
că guvernatorul Regiunii Trans- 
carpatia (Ucraina), adică prefectul 
Ghennadi Muskal, printr-un comu- 
nicat de presă şi-a exprimat el însuși 
dezacordul față de această lege. 
În aceeași idee și ucrainenii din 
România îşi exprimă îngrijorarea 
faţă de măsurile legislative luate 
în Ucraina, știut fiind faptul că la 
Sighetul Marmaţiei funcţionează 
Liceul Pedagogic „Taras Şevcenco”, 
cu predare în limba ucraineană, 
încă din anul 1997. Speranţa tuturor 
minorităţilor din Ucraina (maghiari, 
români, slovaci și polonezi) atârnă 
acum de ratificarea sau nu a 
acestei legi de către preşedintele 
statului Ucraina, domnul Petro 
Poroşenko, după cum se știe - un 
mare poliglot, inclusiv vorbitor de 


înscris în Patrimoniul European, 
singurul ansamblu iconografic bizan- 
tin din Transilvania. La slujba ţinută 
în curtea bisericii au participat peste 
30 de preoţi, în frunte cu Episcopul 
Devei - Gurie, Episcopul Severinului - 
Nicodim, preotul și, totodată, proto- 
popul de Brad - loan Diniş, precum 
şi Arhimandritul Visarion Neag! 
Ceremonia religioasă s-a desfăşurat 
în faţa a cel puţin 1.000 de oameni, 
mulți fiind îmbrăcaţi în frumosul 
nostru port popular! În după-amiaza 
zilei de 16 septembrie, în incinta 
bisericii, s-a desfăşurat un simpozion 
închinat acestui frumos eveniment! 
Pe 17 septembrie, la altarul de vară, 
în prezenţa unui numeros public, s-a 


limba română. Mai mult decât atât 
românii şi celelalte naţionalităţi 
din Transcarpatia solicită că aceste 
prevederi ale legii să nu se aplice 
limbilor Uniunii Europene. 

Considerând că prin articolul 
7 al Legii Educaţiei din Ucraina se 
încalcă până și prevederi din chiar 
Constituţia acestei ţări, unele ONG- 
uri de limbă română le amintesc 
autorităţilor ucrainene că deşi 
românii din Ucraina ar trebui să 
beneficieze de tratamente la paritate 
cu etnicii ucraineni din România, 
unele școli de limbă română au o 
vechime de 200 de ani şi nici un regim 
nu le-a amenințat încă cu asemenea 
perspective. 

Să sperăm că apelul la cei doi 
preşedinţi (român şi ucrainean), 
la înaltul comisar OSCE pentru 
minorităţi, Lamberto Zannier, vor 
împiedica acest demers irațional, 
care ar duce la o asimilare agresivă a 
minorităţilor naţionale din Ucraina. 


oficiat slujba la Mănăstirea Crişan. 
Mănăstirea Crişan, fostă Vaca, a 
fost construită în a doua jumătate a 
secolului al XVI-lea, prin eforturile 
localnicilor, dar şi cu ajutorul ma- 
terial primit din partea unor domni 
ai Țării Românești, printre care se 
numără și Mihai Viteazul! La buna 
desfăşurare a evenimentului şi-au 
adus un aport important primarul 
Ribiţei loan Faur, preotul paroh 
Ioan Diniş, arhimandritul Visarion 
Neag şi profesor Monica Duşan! 
Ne plecăm cu respect şi mulțumim 
organizatorilor acestui eveniment de 
suflet şi adâncă simtire românească! 
DEMNITATEA şi DRAGOSTEA DE 
NEAM şi GLIE NU AU PIERIT și 
NU VOR PIERII PE PĂMÂNTUL 
NOSTRU BINECUVÂNTAT! 


REDACŢIA 


Se desfârează 


tara noastră 


Se desțărează țara noastră 

Și casele rămân pustii, 

Iar Moș Crăciun pe la fereastră, 
Cu daruri multe la copii, 

A înghețat de când colindă, 

Dar nimeni nu-l primește-n casă, 
Doar cheia ruginită-n grindă, 
Ascultă cântul, dar nu-i pasă. 


Iar Domnu” Trandafir șomează, 
Poarta şcolii-i ferecată, 

Un ceas oprit doar mai veghează, 
O clasă goală-ntunecată, 
Așteaptă vremea de-altădată, 
Când chema la-nvăţătură, 

Copiii toți din țara toată, 

Dar nu mai vin că dispărură. 


Se tot golește țara noastră 

Si sufletul se tot golește, 

Iar soarele pe bolt-albastră, 
E trist şi nu mai ne-ncălzește 
Cum ne-ncălzea odinioară, 
Nici cucul nu ne mai vestește, 
Sosirile de primăvară, 

Că țara-ncet se tot golește. 


Se tot golește țara noastră 

Şi satele se pustiesc, 

La casele din țara noastră, 
Nici berzele nu mai sosesc 

Și nu mai vezi nici juni călare, 
Mai rar mirese la altar, 
Visează fraţii la plecare, 

La trecerea peste hotar. 


Stau trist și-ascult pe malul mării, 

Cum lebăda își cântă cântul, 

Ea cântă marșul desţărării, 

Se-aude cum plânge pământul, 

Și plâng Carpaţii şi gorunii 

Plânge și Dunărea albastră, 

Și plâng în ceruri şi străbunii, 

Că se golește ţara noastră. 
STEFAN SILVA 


Dacia uemukitoake 


Prof. MARIN ALEXANDRU CRISTIAN, 
doctor în istorie 


Motto: „Cine suntem noi românii de îndrăznim să 
purtăm straie dumnezeiești?”. 


Ultimele cercetări făcute de Constantin Olariu Arimin au 
scos la iveală faptul că românii scoboară din zei. Poetul grec 
Pheronicus din Heracleea scria cu şase veacuri înainte de 
Hristos că „la hiperboreeni s-au născut zeii”. Hiperboreenii 
constituiau populația care trăiește în emisfera nordică a 
globului pământesc, mai precis locuitorii de la nord de 
Dunăre. 

Printre titani, fiii lui Uranus şi ai Geiei, s-au numărat Coeus, 
Crius, Cronos, Hiperion, Iapetus şi Oceanus. Unul dintre fiii 
lui Iapetus, şi anume Atlas, a fost regele hiperboreenilor de 
la nord de Istru. În acest ţinut, după scrierile lui Platon, au 
existat primele legi scrise din lume cunoscute sub numele 
de „legile belagine”. Cercetările arheologice au demonstrat 
că cel mai vechi scris din lume s-a descoperit pe amuletele 
păstrate în cimitirul de la Tărtăria care au fost dotate din 
anul 6250 înainte de Hristos. Regele hiperboreenilor, Atlas, 
cunoscând taina mișcărilor cerești a împărtăşit oamenilor 
secretul formei sferice a pământului. Fetele lui Atlas sunt 
cunoscute sub numele de pleiade, atlantide sau perside. Pe 
Cer există Constelaţia Pleiadelor, un roi de stele aflat de 350 
de ani lumină de soare. Această „adunătură” de stele este 
cunoscută în popor sub numele de Cloşca cu Pui. Poporul 
român, primul neam omenesc de pe pământ se trage din Maia, 
cea mai mare dintre fetele lui Atlas şi ale Pleonei. Legenda 
care s-a păstrat ne spune că Maia era cea mai frumoasă şi 
mai timidă copilă, aşa cum sunt toate fetele românilor. Din 
timpuri străvechi, strămoşii noştri ne-au transmis prin viu 
grai că de sărbătoarea lui Sân Zien (Sfântul Zeu), Sânziene în 
popor care are loc în a treia decadă a lunii iunie, în fiecare an, 
când soarele se odihneşte, o clipă apare pleiada Maia să vadă 
izvodul neamului zidit de ea — adică poporul valah. Pleiadele 
formează un grup de stele înfăşurate uneori de un nor de praf 
care dă o imagine de nebulozitate. 

Marele nedreptăţit al antichităţii romane, Publius Ovidius 
Naso, exilat la Tomis în anul 9 după Hristos unde a murit 
în anul 17, cunoștea mitul Pleiadelor. Într-o cetate trimisă 
lui Cotiso scria că el, regele goților, împreună cu tot neamul 
lui mioritic erau „scoborâtori din zei”. La vremea lui, poetul 
grec Pindar care a trăit între anii 552-443 î.e.n. era convins 
că hiperboreeni se trăgeau din „neamul titanilor celor vechi 
numiți zei”. Având în vedere originea nobilă a poporului 
român este ușor de constatat că neamul nostru se îmbrăca 
în straie zeieşti. lea românească este unică în toată lumea. 
Interesant este că din această tulpină a portului popular valah 
au răsărit lăstarii în diversitate pe tot cuprinsul țării. Fiecare 
zonă a țării are un specific aparte demn de creaţia sacră. 

În cele ce urmează, vă voi prezenta câteva amănunte 
despre piesele care compun veşmintele portului din judeţul 
Vlaşca. Pentru mulţi dintre noi, cuvântul „vlașca” nu mai 
înseamnă nimic. Nimeni nu mai ştie că până să se aștearnă 
puterea comunistă în ţară, Vlaşca desemna o unitate 
administrativă a Regatului României. Vlașca era un judeţ 


Pe 10 septembrie 2017, într-o frumoasă zi de toamnă, 
asemenea sufletului ei, am condus-o pe ultimul drum pe 
iubita noastră mamă şi bunică, OLIMPIA COTAN - 
PRUNĂ: un om bun, săritor, sociabil, corect, vesel şi 
foarte-foarte optimist, o persoană specială care şi-a crescut, 
educat şi iubit nu doar fiicele, ci şi nepoţii. Nu sunt cuvinte 
să putem exprima durerea care ne-a cuprins şi care nu se va 
şterge nicicând. Sperăm ca sufletul său extraordinar să-şi 
găsească drumul spre înaintaşii pe care i-a respectat atât, 
iar calea rătăcită s-o conducă spre zeul strămoşilor noştri 
daci, Zalmoxis, aşa cum îi plăcea ei să creadă că va fi. 
Dumnezeu s-o odihnească pe căile astrale! 

Olimpia Cotan - Prună (născută la 8 august 1941 în 
satul Neatârnarea/Cailderea, judeţul Tulcea — decedată la 
7 septembrie 2017 în Bucureşti) a absolvit Universitatea 
Bucureşti — Facultatea de Filosofie şi Şcoala Pedagogică 
de Învăţători — Constanţa. Autoare a numeroase comunicări 
în domeniul Preistoriei, istoriei geto-dacilor, mitologiei, 
tradițiilor şi obiceiurilor străvechi româneşti publicate 


de sinestătător, scăldat în partea de miazăzi de fluviul sacru 
al daco-geților, Dunărea. Vlaşca a fost şi va rămâne Poarta 
Ţării Zeilor spre ţinuturile dinspre Soare Răsare. Vlașca 
este un cuvânt sinonim cu Valachia. Vlaşca înseamnă Țara 
Vlahilor sau Ţara Românească. Din păcate această denumire 
a fost scoasă din nomenclatorul judeţean. Acest nume scump, 
acest giuvaer lucrat de Dumnezeu în clipele de odihnă a fost 
lepădat în colbul vremii. Aşa suntem noi românii, aruncăm 
mărgăritarele în covata porcilor! 

În tărâmul de basm care se numește Vlaşca au fost 
descoperite aşezări omenești care datează încă din Mezolitic, 
cu zece milenii înainte de Hristos. Pe aceste meleaguri de 
legendă a convieţuit puternica populaţie geto-dacică în secolul 
I înainte de Hristos; a existat Argedava, capitala regelui 
Burebista şi tot aici Mihai Viteazul a obținut în anul 1595 cea 
mai strălucită victorie, din istoria neamului nostru împotriva 
turcilor la Călugăreni. Suntem conştienţi să consemnăm că 
Vlașca nu şi-a pierdut, încă, starea de sfinţenie. 

Portul românesc tradițional are rădăcini milenare în 
veșmintele strămoşilor noştri geto-daci. Portul valah de la 
Vlaşca până în Maramureş va rămâne un filon de măiestrie 
care face parte din tezaurul acestui neam coborâtor din zei. 
Alături de măeiestrie, portul popular românesc împrăștie 
hărnicie, creativitate şi artă de bun gust. Frânturi din portul 
popular valah se mai găsesc pe plaiurile noastre mioritice. 
Desigur, multe din componentele tezaurului tradiţional s-au 
retras în liniştea muzeelor. Totuşi mai există şi în zilele 
noastre meşteri populari care confecționează îmbrăcăminte 
tradițională care se mai caută încă în târgurile valahe. În 
arealul etnografic de Vlaşca se mai găsesc gospodine, puţine 
la număr care nu au aruncat războaiele de ţesut şi cunosc să 
împungă pânza cu acul. 

Înainte de a trece la descrierea costumului popular 
vlăscean este necesar să facem câteva precizări. Materia 
care a stat la baza confecţionării obiectelor de îmbrăcăminte 
tradiţională au fost: lâna, cânepa, inul, bumbacul şi boran- 
gicul. Cămăşile se voiau din pânză de cânepă, în sau bumbac 
cusute în două ițe, iar fotele, peștemanele, zăvelcile, catrințele 
şi ițarii se concepeau din pânză de lână ţesută în două ițe. 
Țesătura lucrată în două ițe avea firul mai gros şi se folosea 
pe arie largă în Vlașca pentru că motivele din zonă erau mai 
încărcate şi cu firul blocat. 

Croiul era din patru foi dreptunghiulare şi urmărea rostul 
de a nu se pierde niciun petec de pânză. Cusăturile în relief 
care gătesc piesele porrtului vlăscean contribuie la păstrarea 
specificului portului. "Țărăncile de pe Vlaşca se inspirau din 
mediul înconjurător, din viaţa cotidiană. Urmăreau să asigure 
un echilibru al câmpurilor ornamentale. 

Cromatica portului tradițional vlăscean se caracterizează 
prin inventivitate, prospeţime şi armonie. Culorile erau 
obținute prin vopsire vegetală în roşu, galben sau negru. 
Specific stilului românesc este folosirea punctului de cusătură 
în urma acului, înaintea acului, tighelul, cruciuliţa şi punctul 
la un fir. În Vlaşca se folosesc brânele şi brăduţul (pomul 
vieții). 

Costumul femeiesc din zona Vlaşca este compus din 
cămaşă, peşteman, zăvelcă, bată, ciorapi, obiele, opinci. În 
acest sens, țin să îi mulțumesc doamnei Carmen Peţanca, 


director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi 
Promovarea Culturii Tradiţionale pentru materialele puse la 
dispoziție. 

Cămășile purtate de femeile vlăscene erau înfățișate 
cu încrețituri în jurul gâtului, acoperite de cusături pe 
piept, mâneci şi guler. Broderiile de pe mânecă aveau trei 
componente: altita care acoperea umărul şi partea superioară 
a braţului, cusăturile de pe braţul mânecii şi dantelele de pe 
manşetă. Culoarea cu care se cosea era uniformă pe toate cele 
trei câmpuri ornamentale. 

Peştemanul sau peștimanul este un obiect de îmbrăcăminte 
pentru femei dintr-un material uşor ţesut în patru iţe care se 
înfăşura în jurul trupului că o fustă. Îndeobşte era o țesătură 
dreptunghiulară, plisată, din lână vopsită natural în negru cu 
chenar de culoare roșie segmentat de dungi înguste în galben 
sau negru. 

Zăvelea sau zavelca era compusă din două fote 
dreptunghiulare cu dungi sau brodate, cu flori de câmp 
care se poartă în spate şi în față pe deasupra poalelor unei 
cămăși. Este ţesută din lână cu broderia dispusă orizontal. La 
marginea de jos are un chenar format din motive geometrice. 
În jurul taliei, femeile de pe Vlaşca purtau deasupra zăvelcii, 
bete de 10 cm tesute în război. 

Tinerele fete vlăscene, nemăritate, purtau pe cap ștergare 
confecţionate din borangic sau bumbac iar femeile căsătorite 
foloseau basmale negre numite şi dirnele. 

În anotimpul friguros, femeile din zona Vlașca se 
acopereau cu o dulamă lungă până la glezne căptuşită cu piei 
de miel. În partea de sus a județului Vlașca, femeile foloseau 
scurteica sau cațaveica din stofă colorată presărată cu 
broderii. În picioare purtau cânepă din lână şi opinci din piele 
de vițel sau de porc. Costumul bărbătesc de pe meleagurile 
vlăscene era format dintr-o cămaşă albă lungă împodobită 
în jurul gâtului, pe piept şi pe mâneci cu horbote cu diverse 
motive florale de culori calde, vopsite natural. Picioarele erau 
acoperite de ițari albi din postav. Mijlocul era oblojit de un 
brâu roşu de lână. Bărbaţii vlahi se încălțau cu ciorapii din 
lână împletiţi la cârlige sau cu obiele şi opinci. În timpul 
iernii, vlăscenii purtau căciuli de miel şi se îmbrăcau cu 
dulame groase. De sărbători se acopereau semeţi cu pingele 
înflorate. 

În funcţie de anotimp, în special primăvara şi vara, fetele 
vlăscene purtau ii cusute de mână divers colorate cu care se 
făleau la horă. 

În lăzile de zestre ale gospodinelor din satele vlăscene 
se mai păstrează şi astăzi nestemate ale portului tradițional. 
Zilele de sărbătoare înseamnă un motiv serios de folosire a 
veşmintelor dumnezeieşti păstrate cu multă grijă şi pricepere. 

Consider că terbuie să depunem eforturi mai mari pentru a 
păstra tezaurul moştenit de la strămoşii noştri. Portul popular 
tradițional este un argument capabil să probeze continuitatea 
poporului valah pe acest tărâm de basm care este România 
dar şi Europa unde se află comunități compacte de vlahi. 


Bibliografie: 

1. Constantin Olariu Arimin, Adevăruri 
românilor, Editura Studia, Vol.I, II, III, Iaşi, 2016. 

2. Gheorghe Oprescu, Arta țărănească la români, Editura 
Cultura Naţională, Bucureşti, 1926 

3. Elena Avramescu, Florea Florescu Bobu, Broderii la 
români, Editura pentru Stat pentru imprimate şi publicaţii 
București, 1959. 


ascunse 


în reviste precum Dacia Magazin, Dacia Nemuritoare, 
Basarabia literară, Origini, Studii şi cercetări de 
dacoromânistică, Olimpia Cotan-Prună a fost membru 
activ al Ligii pentru Renașterea Daciei cât şi a Dacia 
Revival şi a participat anual la Congresul Internaţional de 
Dacologie şi Congresul de Cultură şi Civilizație Daco- 
Română. 

A murit o inimoasă susținătoare a curentului daco- 
logic... afirma Napoleon Săvescu la aflarea tristei veşti. 
(https://www. facebook.com/napoleon.savescu) 

De asemenea, Olimpia Cotan-Prună, alături de Taşcu 
Beca, este autoarea lucrării Rezistenţa (1995) ce surprinde 
o pagină de istorie necunoscută a luptei de Rezistență 
anticomunistă dobrogeană în fruntea căreia s-a aflat 
şi fratele său, Cotan M. Ionel, condamnat de regimul 
comunist la muncă silnică pe viaţă şi stins din viață în 
închisoarea de la Gherla. 

Fiică a urmaşilor geților Dobrogei, dna Olimpia 
Cotan-Prună a fost o înflăcărată iubitoare a istoriei noastre 
naționale în varianta ei necenzurată pentru că istoria nu 
cară după ea aluviuni ci doar firul cristalin al apei... 


Nr. 50/2017 


Dacia uemukitoake 


7 


Colonel NEDELCEA PAUL DAN, avocat 


E început de toamnă, și înviorat de gânduri precum cerul 
e de cârdurile de cocori, ce zgomotoase se avântă în văzduh, 
spre a migra către emisfera australă, îmi amintesc cu drag 
şi bucurie de 15 septembrie 1963 când, împreună cu alți 
colegi cu toţii din satele de pe Vlasca, participam cu emoție 
şi entuziasm la deschiderea anului şcolar în incinta Liceului 
Călugăreni. La pupitru, în cuvântarea sa, distinsul profesor şi 
director dl. Dimancea Nicolae, ne amintea, că vom avea de 
parcurs drum lung în viată, iar pregătirea pentru acest drum 
trebuie să fie temeinică şi conştiincioasă. 

În timp ce ascultam cu maximum de interes discursul 
directorului, timid se strecoara prin mulțime şi se aşeaza 
în drept cu mine un elev cu ochii mari şi suflet curat. Nu îl 
cunoşteam, dar nu era momentul să-l întreb cum se numeşte. 
După încheirea festivităților de deschidere a anului şcolar, 
am fost invitați în clase. Nu mică mi-a fost mirarea să 
văd că m-am nimerit cu distinsul coleg în aceeaşi clasă, şi 
în aceeași bancă, primii din spate către în față. În timp ce 
doamna profesoară de franceză Aslan Elena se ocupa cu 
formalităţile de alcătuire a catalogului clasei, eu şi colegul 
meu de bancă am început a ne şuşoti. Astfel, am aflat că se 
numeşte Cristian Marin şi locuieşte în comuna Strâmba (azi 
Hulubești) şi că parcurge de acasă până la liceu aproximativ 
5 Km. Ne-am împrietenit foarte repede, având, de altfel, 
aceleaşi preocupări în timpul liber. Amândoi eram dornici 
să practicăm sportul, astfel am participat împreună la o 
mulțime de competiţii sportive, pe care le treceam cu brio, 
având o hotărâre și motivaţie remarcabilă. Încă de la început 
colegul meu mă atenţionase că el vrea să continuie studiile 
universitare în istorie iar eu vroiam să continui cu facultatea 
de drept. Când am absolvit liceul drumurile noastre s-au 


despărţit.Colegul meu a încercat la Şcoala de Miliție, dar a 
fost respins şi s-a orientat către facutatea de Istorie-Geografie 
din cadrul Universităţii București. Timpurile m-au lucrat 
şi pe mine, am primit ordin de încorporare la Divizia 11 
mecanizate din Oradea. După ce m-am liberat din armată am 
frecventat cursurile Şcolii de Miliție de pe soseaua Olteniţei. 
Cu distinsul profesor Cristian Marin m-am revăzut în 1969, 
când după examenele de admitere la facultatea de Istorie şi 
Geografie, fiind clasat pe primul loc din 30 de locuri, contra 
486 de candidaţi, am mers la berăria Gambrinus, iar după 
câteva beri am decis să ne continuăm petrecerea cu 5 sticle 
de vin şi cârnăciori de oaie perpeliți pe grătar în curtea gazdei 
mele Titi Birjarul, geambaş de meserie, care locuia pe strada 


despărţire ne-am promis să ne vedem curând. Nespusă bucurie 
am avut când, în timpul orelor de istorie pe care le urmam la 
Școala de Miliție, ne-a fost recomandat spre studiu un articol 
din Revista Arhivelor nr. 2 din anul 1970 — „Despre locul 
şi desfăşurarea bătăliei de la Călugareni“ - purtată de bravul 
domnitor Mihai Viteazul scris şi semnat de distinsul meu 
coleg Cristian Marin. După un timp m-am întâlnit cu Cristian 
Marin şi i-am spus că am absolvit Şcoala de Miliție şi că sunt 
ofițer de militie, iar în paralel urmez şi cursurile facultății 
de drept. Până după revoluţia din 1989 ne-am mai revăzut 
de câteva ori, între timp fiecare își întemeiase o familie şi 
înaintasem în carierele profesionale. El se căsătorise cu 
domnișoara Marioara Enache o fostă colegă de liceu și aveau 
un băiețel, Flavius. Îşi luase doctoratul în istorie în cadrul 
Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, susținând, pe 
6 ianuarie 1984, teza de doctorat „Domeniul moşieresc în 
Țara Românească în perioada 1851-1864”. De asemenea, 
țin să precizez că în timpul studenţiei a fost repartizat la 
şcoala din Tomuleşti, comuna Toporu județul Teleorman. 


Eu mă căsătorisem cu domnişoara Nicoleta Radu, inginer în 
instalații electrice şi automatizări cu care am un băiat Victor 
Dan, născut la 8 iulie 1977. Profesional fusesem repartizat 
la specialitatea aur, valută, contrabandă şi turism urmând la 
seral cursurile Institutului de Economie Mondială. Între timp 
Cristian Marin, după ce ajunsese director la şcoala Hulubeşti, 
satul de origine în care domicilia, ne-am revăzut şi mi-a 
spus că fusese şi primar al comunei Călugăreni în perioada 
1992-1996. Eu, de asemena, trecusem în rezervă cu gradul 
de colonel şi intrasem în nobila profesie de avocat. Mi-a spus 
că scrie la mai multe reviste precum: Revista de istorie, Pro 
Patria, Dacia Nemuritoare. De asemenea, mi-a spus că şi-a 
publicat teza de doctorat în anii 2003 şi 2010. Am mai aflat că 
publicase două carți despre Mihai Viteazul, ambele laureate 
la Salonul Internaţional de carte de la Chișinău. Împreună 
cu soția sa Cristian Marioara şi fratele său Cristian Ilie, 
profesor de istorie la Școala nr 183 din București a publicat 
monografia „Călugarenii de pe Neajlov”. De asemenea, a 
semnat împreună cu fratele său „Aplicarea Legii rurale în 
judeţele Ilfov şi Vlasca”. Cea de a doua carte „Mihai Viteazul 
— Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării 
Româneşti şi al Ardealului şi a toată Țara Moldovei” este cea 
mai completă monografie dedicată marelui Voievod valah. În 
ziua de 27.05.2017 am organizat împreună o reîntâlnire după 
50 de ani cu colegii din promoţia 1967, ocazie cu care am 
aflat că are douăa nepoate Anastasia de la Flavius şi pe Ada 
de la Delia, mi-a relatat că scrie literatură: eseuri, epigrame, 
poezii. A publicat o carte „Rezervaţia de zâmbete vlăscene”. 
În prezent are la Editura „Grai și suflet - Cultura natională“ 
două cărți „Pribegi în ţara lor” şi „Hoţii de curcubeie”. 

Eu i-am spus că am de la fiul meu Victor Dan un nepot 
pe care îl cheamă Alexandru Dan. Sunt pensionar şi din 
avocatură, cu dreptul de a profesa, colaborând excelent cu 
distinsul şi iscusitul meu coleg, format în cadrul cabinetul ui 
meu, avocatul Lungu Remus Marius, de sprijinul căruia nu 
ne puteam lipsi. 

În final îi doresc colegului meu Cristian Marin „La mulți 
ani” şi multă sănătate. Să-i fie pensia lungă şi să mai scrie 
câteva cărți pentru că are condeiul înmuiat în ambrosia zeilor. 


deputat, preşedinte al „Ligii culturale 
pentru unitatea tuturor românilor” (Il) 


BOGDANA BIANCA IUGA, 
studentă la Istorie 


De asemenea, a înfiinţat şi a sfinţit steagurile unor 
detaşamente militare de voluntari în primul război mondial, 
urmând că la 24 august 1918 să fie ales că vicepreşedinte al 
Consiliului Naţional al Unităţii Tuturor Românilor, constituit 
la Paris, ulterior fiind membru şi al Comitetului de conducere 
al forumului european: „Association pour L'Union des 
Églises”. 

La 1 Decembrie 1918, la Adunarea Națională de la Alba 
Tulia a fost ales, în absență, membru în Consiliul Dirigent, 
constituit cu acest prilej. În toamna anului 1919 se întoarce în 
ţară. Cu acest prilej a fost sărbătorit la Bucureşti, Sibiu şi mai 
ales la Satu Mare, Baia Mare şi Şişeşti. 

Intrat în politica noii țări a stăruit mult pentru votarea 
legii electorale şi a reformei agrare, având în toate cazurile o 
poziţie înaintată. După câţiva ani, bătrân şi bolnav se retrage 
într-o locuinţă din Satu Mare, unde trece la cele veşnice la 
29 noiembrie 1922. 

Moartea să a fost anunţată în toate ziarele din ţară. 
Parlamentul român a organizat funeralii naţionale, iar ziua 
de 1 decembrie 1922, ziua înmormântării lui, a fost declarată 
zi de doliu naţional. A fost o personalitate marcantă a 
mişcării naţionale a românilor din Transilvania de la sfârşitul 
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, om politic, 
preot, profesor. 

Vasile Lucaciu a avut o bogată activitate culturală şi 
literară la Satu Mare, astfel că în anul 1885 apare primul 
periodic românesc cu titlul „Satu Mare”, redactat de el. 

Între anii 1885-1890 redactează „Revista catolică ”, ce a 
apărut la început lunar, apoi între 1903-1904, bilunar, în care 
va publica numeroase studii din domeniul Istoriei bisericeşti 
şi a Dreptului canonic. Până în anul 1888 s-a tipărit la Satu 
Mare, la editura „Tipografiei Libere”, pe urmă va fi tipărită 
la Baia Mare, în tipografia lui Michail Molnar. Revista era 
destinată în special preoţilor, dar şi credincioşilor, acoperind 


prin rubricile sale (corespondențe, cronica contemporană, 
poşta redacţiei, literatura) o arie mai vastă a culturii din 
aceste ţinuturi. Dintre colaboratorii „Revistei catolice” îl 
amintim pe episcopul martir Dr. Demetriu Radu. În perioada 
sătmăreană a colaborat la ziarul „Gutinul” din Baia Mare şi a 
fost în comitetul director al ziarului „Lupta” din Budapesta. 

Marele tribun Vasile Lucaciu, cunoscut de întreaga 
naţiune română, a fost numit „Leul de la Şişeşti”, iar noi 
putem să-l supranumim acum pe drept unul dintre „Apostolii 
Românismului”, fiindcă jertfa şi devotamentul lui pe tot 
parcursul vieţii sale stau pildă în lupta pentru dezrobirea 
neamului românesc. 

Activitatea editorială: 

- Instituțiuni filosofice prelucrate de dr. Vasile 
Lucaciu, profesoriu de religiunea greco-catolică şi de 
limba şi literatura română la Gimnasiului Superior Catolic în 
Satu Mare, partea I: LOGICA, Satu Mare, Tipografia Liberă, 
1881; Cartea Il-a: METAFISICA, Satu Mare, Tipografia 
Liberă, 1882; Cartea III-a: FILOSOFIA MORALE, Satu 
Mare, Tipografia Liberă, 1884; 

- Pietatea, carte de rugăciuni, publicată la Satu Mare, în 
1882; 

- Biserica Sfintei Uniri a tuturor Românilor. Adecă 
Mănăstirea Maicei Românilor în Şişeşti. Schițe istorice şi 
dare de seamă, Baia Mare, tipografia lui Michail Molnar, 
1892; 

- Istoria lui Foţiu, patriarhul  Constantinopolului, 
urzitoriul schismei greceşti, prelucrată după preotul I. Jager, 
canonic onorar de Paris şi de Nancy, profesor de istorie la 
Universitatea numită Sorbona din Paris, Baia Mare, tipografia 
lui Michail Molnar, 1892. 

Periodice: 

- Lupta preotului românu catolicu în secolulu XIX, 
Tipografia Liberă 1885. Discursu rostit la primit'a ordinatului 
preotu Ioane Serbacu în Gherţa Mică, la 31 maiu 1885, prin 
Dr. Vasiliu Lucaciu profesoriu, Satu Mare; 

- Revista catolică, Sătmar, oct. - dec. 1885; Baia Mare: 
ian. - mart. 1886 şi oct. 1886 - oct. 1887; Şişeşti: ian. - oct. 


1889 şi 15 ian.- iul. 1891. Apare lunar în perioada 1885- 
1900 (cu intermitențe) şi bilunar în fascicole în perioada 
1903-1904. 

- Cauza episcopiei de Hajdudorog în „Românul”. Discurs 
rostit la Odoreu în 2 septembrie 1912 în, II, nr. 186, Arad, 
1912, pp. 5-6 şi nr. 187, pp. 4-5; 

- Conferinţa părintelui Vasile Lucaciu în: 
Ardealul”, I , nr. 5, Galaţi, 14 dec. 1915, p. 1; 

- Discurs rostit cu ocazia alegerii sale că preşedinte al 
„Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor”, Corneliu 
Mezea „Dr. Vasile Lucaciu, Leul de la Sişeşti ", 1852-1922. 
Viaţa şi faptele lui, Satu Mare, 1936, pp. 116-119. 

Corespondenţa. 

Din corespondența lui Vasile Lucaciu, s-au regăsit 
consemnate următoarele: 

- Epistolă publică către rectorul Universităţii din 
Budapesta, dr. Michael Herczegh, Tiparul tipografiei Michail 
Molnar, Baia Mare, 1898; 

- The Roumanian Patriotic National Mission to the United 
States of America (Misiunea patriotică naţională română către 
Statele Unite ale Americii), 1917, trimisă Preşedintelui S.U.A. 

- 3 scrisori adresate fruntaşului liberal Dimitrie A. Sturdza 
în „Cronica”, VII, nr. 48, laşi, 1 Dec. 1972, p. 11; 

- Scrisoare către V. A. Urechia, cu un comentariu de M. 
N. Rusu: Scriitorii şi Memorandul în „Transilvania”, nr. 7, 
Sibiu, 1972, p. 25-26. 

Colaborări. 

A colaborat la următoarele publicaţii: 

- „Gutinul”, apărut la Baia Mare: 17 martie 1889 - 26 
martie 1890; 

- „Familia”, Pesta: 5 iunie 1865 - 17 aprilie 1880; Oradea: 
27 aprilie 1880 - 31 decembrie 1906; 

- „Românul”, Arad, 1 ian. 1911 - 28 febr.1916. A făcut 
parte din primul comitet de conducere, alături de Alexandru 
Vaida- Voevod, Vasile Goldiş, Valeriu Moldoveanu şi alții; 

- „Tribuna poporului”, Arad, 1 ianuarie 1897 - 28 
februarie 1912. Semnează articole de fond; 

- „Tribuna” din Sibiu; 

- „Foaia bisericească şi Şcoala” din Blaj; 

- „Lupta” apărută la Budapesta; 

- „Românul” din Bucureşti; 

- „Gazeta Orăştiei” din Orăştie; 

- „Gazeta Transilvaniei” din Braşov (vezi Albani Tiron, 
p. 30). 


„Vrem 


Sfîrşit 


Nr. 50/2017 


Dacia uemukitoake 


IDENTITATEA UNUI SAT 
DE PE „TARNAVA MARE” 


ILIE GABRA, doctor în filosofie 


Locuitorii planetei noastre, în majoritatea lor, îşi 
definesc identitatea într-un concept naţional. La întrebarea 
„Ce ești?” răspundem, fără să gândim îndelung, „sunt 
român”. În satul meu natal, oamenii răspund la această 
întrebare simplu, ca „bună ziua”, „sunt luncean”. Iar 
dacă se insistă, în ceea ce privește identitatea familială se 
răspune: sunt de-a lui „Laţa”, de-a lui „Prihoi“, de-a lui 
„Băcilă”, de-a lui „Streza din Vale”... 

Satul are câteva încrengături umane multiseculare, 
inconfundabile. Se spune, în termeni legendari, că un 
veteran al satului Lunca, care se deplasa cu trenul de la 
Braşov la Blaj, l-a întrebat pe un tânăr, mai mult decât 
tuciuriu, se pare student la Cluj, de unde este. Și acesta 
i-a răspuns: „Sunt din Togo”. „Din Togo, din Togo, a 
continuat țăranul. Dar de-a cui?”. Iată, deci, cum este 
cazul cu cetăţenii acestui sat de pe Târnava Mare. 

De fapt, râul Târnava Mare, are un traseu scurt. De la 
izvor străbate Odorheiul Secuiesc, Sighişoara, Dumbră- 
veni, Mediaş, Copşa Mică, satul Lunca, satul Glogoveţ, 
până la Blaj, unde se înfrăţeşte cu râul Târnava Mică, care 
străbate Târnăvenii şi Sovata şi se varsă în Mureş. 


Cetăţenii acestor localităţi se întâlnesc periodic la 
târgurile zonale, la nunți, la botezuri. Se cunosc între 
ei, se încuscresc, cum se spune, formând mari familii 
generice. Aşadar, la Sărbătoarea „Fiii satului Lunca 
2017” au participat mulți locuitori din satele vecine: 
Cenade, Lodroman, Glogoveţ, Valea Lungă. Iar conceptul 
identităţii are conotaţii mai mult psihologice şi morale. 
Ceea ce contează este identitatea semantică de „luncean”, 
„lodromănean”, „glogoveţean” etc. 

Nici înainte de 89 locuitorii satelor de pe Târnava 
Mare n-au putut fi înregimentați în structuri politice 
comuniste, ceea ce a făcut ca la dictatul împărțirii 
teritorial-administrative din anii 67-68 să se renunţe 
la tendința schimbării denumirii unor localități din 
Transilvania, la individualitatea inconfundabilă, la voința 
de a convieţui împreună. Nu se manifestă nici conflicte 
între generaţii, nici demitizări, şi se lucrează în favoarea 
viziunii monolitice, de promovare a adevăratelor valori, 
de fairplay, fără dialoguri ale surzilor. 


REMEMORAREA UNOR NUME 
CELEBRE ALE „TÂRNAVEI MARI” 


Personal n-am simțit, la sărbătoarea FIII SATULUI 
LUNCA 2017, o tendinţă faustică, a fi sau a nu fi. Am 
simţit, totuşi, necesitatea de a proteja regulile bunului- 
simţ, de a nu rămâne prizonier al unor pseudovalori, al 
mentalităților şi relativismului epistemologic, în funcție 
de specificul unei anumite epoci şi societăți. 

Timpul limitat din această memorabilă zi de 3 
septembrie 2017, m-a împiedicat să-mi exprim gândurile 
care mă stăpâneau, să infirm adevărul că tăcerea strică 
uneori mai mult decât cuvintele rostite. 

Voi recupera acest handicap sufletesc, prin recuperarea 
unui miez din istoria mai îndepărtată a Târnavei Mari, 
prin rememorarea a câteva nume celebre, care merită a fi 
cinstite şi cu acest prilej. 


Cartea scrisă de scriitorul Geo Bogza, cu 
multe decenii în urmă, despre Valea Oltului a făcut 
istorie, devenind un „mit literar” prin monografia, 
nu doar geografică şi economică, ci mai ales 
prin surprinderea întregii panorame umane 
într-o zbuciumare multiseculară. Extrapolând 
în sincretismul istoric, economic şi uman, marile 
ape ale ţării metamorfozează, prin identități 
proprii „Cartea Oltului”, oferind seva necesară 
perpetuării vieţii comunităţilor româneşti. Precum 

şi râul Târnava Mare, prin cartea sa. 


Ideea mi-a fost sugerată de scriitorii sibieni, Liliana 
Maria Popa şi loan Nicolae Popa, care mi-au trimis, prin 
poştă, la București, la 27 aprilie şi, respectiv 5 septembrie, 
două opere literare, unicat, de valoare inestimabilă, scrise 
de Vasile Aaron, o figură emblematică a istoriei neamului, 
cu două secole în urmă (cu dedicația modestă: din partea 
îngrijitorilor cărţii). Cele două cărți de 650 de pagini le-am 
citit cu un interes spiritual ieşit din comun. 

Îl omagiem, astfel, pe marele cărturar Vasile Aaron, 
născut în satul Glogoveţ, comuna Valea Lungă, care însuma 
197 de ani de la plecarea din această lume, la acea data din 
calendarul evenimentelor unice şi cu adânci semnificații 
sufleteşti. Vasile Aaron a creat, într-o epocă de imensă 
secetă literară, la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul 
celui următor, o operă masivă, de 4.088 de versuri, numită 
REPORTA DIN VIS, concepută în plan ciclopic, ca un tratat 
de filozofie morală, care a făcut o notă aparte în peisajul 
literar de până la Eminescu şi Macedonski). 

Aşa cum aprecia critica vremii, REPORTA DIN VIS a 
avocatului şi versificatorului Vasile Aaron, a adus, în plan 
literar, o contribuţie imensă la formarea gustului pentru 
literatură şi la trezirea conştiinţei naționale. 

Vasile Aaron, ca un produs exclusiv al Şcolii Blajului, 
fără studii în instituţiile înalte de învățământ de la Viena sau 
de la Roma, cele care puseseră temelie puternică erudiților 
Micu, Şincai ori Maior, poetul Vasile Aaron şi-a format 
o cultură bazată pe scrierile religioase şi ale celor clasice 
latine la Seminarul de la Blaj şi la Liceul Catolic din Cluj. 

Un alt poem gigantic moral-religios lasat posterităţii de 
Vasile Aaron a fost PATIMA ȘI MOARTEA DOMNULUI 
ȘI MÂNTUITORULUI NOSTRU ISUS HRISTOS, cuprin- 
zând 10.000 de versuri, cunoscând, până la finele veacului 
XIX numeroase ediţii. 


De asemenea, Vasile Aaron a tradus, pentru prima dată, 
printr-o trudă intelectuală, timp de 10 ani, în limba română, 
epopeea ENEIDA a lui Vergilius, ceea ce a însemnat 
redescoperirea, încă din 1805, a poemului Vergilian, una din 
cele mai strălucite creaţii ale Antichității. 

„Dedicăm această carte memoriei lui Vasile Aaron şi 
tuturor intelectualilor «Şcolii Ardelene», aducem veşnică 
cinstire şcolilor Blajului şi ne închinăm în faţa lungului şir 
de cărturari din toate țările românești, care au promovat 
ideea latinităţii limbii româneşti şi poporului român, ca nobil 
argument pentru apărarea drepturilor naționale inalienabile”. 
Cu un asemenea mesaj copleşitor, scris pe pagina inaugurală 


a cărții „ENEIDA”, fascinația prezentării acestei opere nu 
are limite. Căci prin „ENEIDA” , una din operele scrise 
care au fondat cultura universală, mitologia şi istoria 
se împletesc într-o amplă şi admirabilă creaţie în care 
esteticul literal îmbracă într-o haină artistică memoria 
unor evenimente care au schimbat lumea?. 

În mitologia celebrităților românești se înscrie și 
marele romancier ardelean Ion Agârbiceanu. Scriitorul 
Ion Agârbiceanu, din satul vecin Cenade, povesteşte în 
romanul „ARHANGHELII” şi în memorialistica „DIN 
COPILĂRIE”, viaţa ţărănească de pe „Târnava Mare”, 
unde a învăţat să înnoate şi să prindă peştii cu mâna, aşa 
cum o mărturiseşte, configurând tipurile şi conflictele 
mediului ardelenesc, despre cămașa populară tradițională 
brodată cu ciucuri, care exprima întreaga psihologie a 
ţăranului ardelean. Iar fiul scriitorului Ion Agârbiceanu, 
profesorul şi academicianul Ion I. Agârbiceanu, care a adus 
contribuţii originale în ştiinţa spectroscopiei şi polarizării 
luminii, şi care a fost fondatorul primului laser românesc, 
se cuvine să aibă în satul Cenade o casă memorială ca și 
tatăl său. 

Cu titlu de excepţie, mă voi referi şi la un „clasic în 
viață”, îndemnat de o lectură recentă, privind „epoca 
vibrațională” pe care o trăim. Viorel, copilul anilor 
treizeci al pădurarului Mărginean, care rostuia pădurile 
satului Lunca, pe ambele maluri ale râului „Târnava 
Mare”, unde îşi avea şi casa părintească, precum şi de 
pe dealurile satului Cenade, a fost cucerit de acest spațiu 
mioritic, însoţindu-l pe tatăl său, în toţi anii copilăriei, 
în acest univers faunistic de basm. Se pare că pictura l-a 
ales pe VIOREL MĂRGINEAN şi nu invers, pentru a-și 
dedica viaţa, pasiunea şi conştiinţa de artist al penelului 
transpunerii în culorile curcubeului a naturii satului natal, 
pentru care a vibrat cu întreaga sa ființă. Astăzi, pictorul 
Viorel Mărginean, care a trecut pragul celor mai renumite 
academii de arte plastice din lume, care s-a întrecut pe 
sine în „Imperiul Culorilor”, aşa cum îl definea poetul 
Dan Deşliu, şi care „pictează şi în autobuz”, a cucerit toate 
continentele, prin expoziții şi gale fără de egal. Pe Viorel 
Mărginean l-au onorat numeroase Academii de Ştiinţe, de 
Arte, de Litere de pe mapamond şi din România, cu cele 
mai înalte titluri de glorie. Lucrările sale de pictură ocupă 
spaţii onorabile în multe muzee de artă şi la expoziţii ale 
genului. Astăzi, octogenarul Viorel Mărginean este nu 
doar un nume, ci un renume de anvergură internațională. 


kk 


Acest recurs de ordin memorialistic se referă, aşadar, 
la ceea ce puteam spune în momentul conferirii titlului 
de „Cetăţean de Onoare” din partea Consiliului Local şi 
Primăriei Valea Lungă, şi readuce în lumina prezentului 
„oamenii legendă”, „miturile spiritualității” acestei 
comunități de pe „Târnava Mare”. 

Timpul şi-a impus, în acea zi, legile sale implacabile, 
când cuvintele n-au mai putut fi rostite. Trăiesc un 
sentiment de uimire că în vremuri de restriște, de acum 
aproape două veacuri, oameni de pe „Târnava Mare” s-au 
impus în România profundă prin edificii grandioase în 
cultura şi civilizaţia națională care, iată, străbat secolele 
şi continentele. 


Note: 

1. Liliana Maria Popa şi loan — Nicolae Popa, Vasile 
Aaron, REPORTA DIN VIS, Ed. „Curs”, 2016. 

2. Ibidem, pag. 12 


Nr.50/2017 


Dacia uemukitoake 


SEBASTIAN SÂRBU, scriitor 


Înainte un om era apreciat pentru cunostințele sale de 
astronomie, sau fiindcă a scris un tratat de geometrie. Azi o 
mișcare frenetică, alimentată de credinţe inconstiente cuprind, 
ca într-un năvod, masele şi mediile intelectuale, printr-un 
curent nonconformist, a cărui reper absolut este spiritul cu 
domeniile sale aleatorii: lumea spirituală, realitatea spirituală, 
cunoaşterea spirituală sau pur şi simplu spiritualitate. 

Dacă în domeniul ştiinţelor exacte, totul se bazează, nu 
doar pe observaţie, raționament ci şi pe calcul şi experiment, 
formulându-se legea după observarea faptelor şi limitându- 
se astfel mult speculaţia şi cunoasterea empirică, iată că în 
domeniul religios, al cunoaşterii umane, al metafizicii, putem 
vorbi de un adevărat empirism spiritual. Totul în Univers 
este unitar, iar natura este construită pe principiul piramidal 
al treptelor şi gradelor de evoluţie, teoria cărămizilor 


fundamentale ale naturii fiind adevărată. În acest mare lanţ 
evolutiv al materialității materiale, legile fizice constituie 
treptele de evoluţie pe scara universală a cărui scop final este: 
libertatea cosmică. 

Cum poate crede omul că prin cunoaștere, gândire, 
credinţă, chiar creativitate, subordonate toate ideii presupuse 
de spirit, poate el domina Universul? Şi nu e de mirare că 
la astfel de persoane modul lor de viaţă nu corespunde cu 
filosofia pe care o proclamă, ceea ce desigur poate conduce la 
concluzia, valabilă în destule cazuri, că aceasta este doar un 
refugiu, o armă îndreptată spre aceea care susțin adevărul, iar 
în alte cazuri este vorba doar de laşitate şi oportunism. 

În al doilea rând, nu este de mirare, pornind chiar de la 
analiza concepţiilor acestora. Se face un abuz megalomanic de 
cuvinte mari cum ar fi: înţelepciune, iubire, dreptate, bunătate, 
cunoaștere, iertare etc. La o privire neatentă ar putea fi vorba 


Lilofii-buciurmmani şi muzeul lor 


IOAN PAUL MĂRGINEAN, 
preşedinte-fondator al Asociaţiei 
„Tara Iancului Iubirea Mea“ — Deva 


Motto: 1) „Aici în Apuseni a curs mult sânge și e 
îngropată multă suferință, fiecare sat şi fiecare munte îşi 
are propria sa poveste în istoria Neamului”. (loan Bembea: 
„Patriotul Emil A. Dandea şi vremurile în care a trăit”) 

2) „Când plini de praf cu paşi trudiți/ leşim din mină 
obosiţi/ Ne doare că-n lumina sa/ Pământul ţine-o lume 
rea”. (Imnul Minerilor-refren) 


În ziua de sâmbătă 12 aug. 2017 în satul Bucium Poieni 
din comuna Bucium, jud. Alba, a avut loc inaugurarea 
„Muzeului Buciumanilor” (clădire, instalaţii şi exponate) - 
o investiţie de o complexitate şi o anvergură sufletească, 
culturală, socială, profesională şi financiară de excepţie. 


Realizatori: membrii şi susţinătorii Asociaţiei non-profit 
„Baia Domnilor” — preşedinte fondator ing. Nicolae Țandrău, 
buciuman de obârşie. 

Festivitatea, începută în sala arhiplină a Căminului 


Cultural cu  intonarea „Imnului Minerilor”, a ocazionat: 
evocarea vieţii, muncii şi luptei buciumanilor în decursul 
vremurilor; evocarea unor personalități locale (ca cea a 
prof. univ. dr. Nicolae Jurca, cu un apreciat laudatio susținut 
de prof. dr. Mirela Crâsnic); lansarea cărţii „Aurarii din 
Munţii Apuseni” ( autori: ing. Aurel Sîntimbrean, Volker 
Wollmann, prezenți şi regretatul Bazil Roman, fotograful 
minerilor), care s-a bucurat de prezentarea excepțională 
făcută de conferenţiar dr Horia Ciugudean. Dintre cei 15 
vorbitori, de o atenţie şi apreciere deosebită s-a bucurat 
cuvântul inginerului Aurel Sîntimbrean, unul dintre autorii 
cărții lansate cu această ocazie, membru cotizant şi membru 
de onoare al Asociaţiei non-profit „Țara Iancului - Iubirea 
Mea”, care şi-a început stagiatura în anul 1955 la minele 
din Bucium, ca inginer geolog minier ajungând apoi să 
practice mineritul în funcții de conducere până la pensionare, 
din care trei decenii la Roşia Montană, unde a şi înființat 
„Muzeul Mineritului” cu vestita galerie romană. A donat 
pentru „Muzeul Buciumanilor” din cărțile pe care le-a scris 
şi din fotografiile personale. În cadrul festivităților, au fost 
declaraţi „cetăţeni de onoare” a comunei Bucium domnii 
ing. Nicolae 'Țandrău, prof. loan Bembea şi prof. univ. dr. 
Nicolae Jurca (postmortem). 


Nr. 50/2017 


Sal J 


FELICITĂRI ȘI SUCCESE ÎN CONTINUARE ORGA- 
NIZATORILOR; REALIZATORILOR ȘI SPONSORILOR 
ACESTEI LĂUDABILE INIŢIATIVE. 


x k k 


Comuna Bucium, cu cele 30 de sate componente, face 
parte din Poligonul aurifer al Munților Apuseni (2500 kmp) 
ocupând din acesta 85 kmp. Se află în județul Alba, la 12 km de 
Abrud , 70 km de Alba Iulia şi 90 Km de Deva. A fost atestată 
documentar în anul 1595. Are ca monumente naturale cele 2 
„Detunate” de bazalt şi „Poiana cu narcise” de la Negrileasa. 
Cu toate trăsăturile lor comune, buciumanii au avut şi au o 
personalitate aparte față de ceilalți moți de pe Arieşuri şi Crişuri. 
Şi portul lor este specific (vezi şi www.romanianmuseum.com.) 
„Buciumanii au fost mineri din tată-n fiu, până când alţii nu 
i-au mai lăsat sau nu i-au sprijinit să-şi practice nobila meserie. 
Aurul descoperit aici (printre care şi cel mai lung filon din ţară, 
2.000 metri, de la Vulcoi — Corabia) a fost exploatat milenii de-a 
rândul, buciumanii fiind recunoscuţi ca mineri destoinici. Aurul 
le-a adus multe bucurii dar şi necazuri. De numele localității se 
leagă personalități de seamă ca Ionuţ Dandea (1784) Ecaterina 
Varga (1847-1848), Avram Iancu, Ion Agârbiceanu şi Ion I. 
Agârbiceanu, lon Pop Reteganul, Emil A. Dandea viitorul 
primar al Târgu Mureşului (1922-1926 şi 1938-1937), Ovidiu 
Bîrlea şi mulţi alţii. Buciumanii au fost întotdeauna luptători 
pentru dreptate şi libertate cu jertfe de viaţă, sânge şi lacrimi în 
încrâncenările din anii 1784, 1848-1849, 1866 (35 de buciumani 
condamnaţi la 200 de ani de temniţă grea), 1892, 1916-1919 (cu 
voluntari în Batalionul „Horea”), 1940-1945, ş.a. 


fe ae d 


Festivitatea de la Bucium Poieni de inaugurare a 
„Muzeului Buciumanilor” s-a desfăşurat în condiţiile în care 
în ţară se serbau cu fast zilele saşilor şi zilele culturii maghiare 
cu participarea preşedintelui României (la saşi) şi a altor 
oficialități (la unguri). La aceste serbări nu s-a spus nimic de 
evenimentul de acum 580 de ani (în 1437) a înaintaşilor de azi 
ai saşilor, secuilor şi maghiarilor care pe atunci, sărbătoreau 
cea mai cruntă convenţie rasistă din istoria Europei pe care au 
încheiat-o contra românilor transilvăneni numită Unio Trium 
Nationum prin care românii erau declaraţi „toleraţi” și îngrădiți 
la cele mai elementare drepturi. Influențele drastice ale acestei 
convenţii rasiste se resimt şi azi în toate compartimentele vieții 
comunităților românești ardelene, de care politicienii de azi uită. 
Nu s-a spus nimic de genocidul din anii 1848-1849 în care, 
printre cei 40.000 de români ucişi cu bestialitate de tiranii unguri 
asupritori şi cotropitori au fost şi mulţi moţi-buciumani Nu s-a 
spus nimic de atrocitățile contra românilor săvârşite în perioada 


de generozitate spirituală. Însă, aceste calităţi sau virtuţi cum 
sunt ele considerate, sunt atribuite arbitrar omului, fiecare 
individ putând deţine prin exerciţiu, ca printr-un procedeu 
magic, suma tuturor acestor calităţi. Deci, cu alte cuvinte un 
om poate deveni precum însăşi divinitatea singura susceptibilă 
de a deține toate calităţile, inclusiv pe acelea pe care omul le 
poate deţine pe cale catehetică, în încercarea lui de a reduce 
cadrele existenţei și manifestarea liberă a instinctului vieţii, la 
nişte convenţii şi prejudecăţi, din lene spirituală. În realitate 
numai Întregul deţine suma calităţilor, adică - lumea. Însă 
lumea se conduce după alte cauze şi trebuie înţeles că la baza 
lumii este răul, că nu există progres în istorie şi că întreaga 
realitate atât morală cât şi cognitivă este relativă, iar ceea ce 
vreau să demonstrez este că realitatea fizică este mult mai 
consecventă din punct de vedere al organizării ei, mult mai 
cinstită cu omul decât omul cu lumea lui, iar dacă omul ar 
fi cunoscut această realitate de la început, ar fi ajuns departe 
evitând haosul şi erorile din gândire care l-au adus în poziţie 
de sclav, necontrolând ceea ce el produce. 
(va urma) 


1918-1919 ori de românii măcelăriți la Ip, Treznea, Moisei şi 
alte multe localităţi între anii 1940-1945 ş.a. 

Tragediile buciumanilor alături de ceilalţi români 
ardeleni moţi au fost descrise în mii şi mii de pagini de mulţi 
autori români sau străini dintre care amintim pe J.P. Brisseau, 
M. Eminescu, G. Coşbuc, N. Densuşianu, I.Slavici, Milton 
G. Lehrer, Ion Agârbiceanu, Emil Dandea, Gelu Neamţu, 
Constantin Mustaţă, Ovidiu Bîrlea şi mulți alții. 

1000 de ani au fost buciumanii, ca toți moţii și românii 
ardeleni de altfel, consideraţi în fapt „toleraţi“ şi despuiaţi de 
drepturi. Doar de 100 de ani maghiarii şi saşii sunt consideraţi 
minoritari, dar răsfățați cu drepturi mai mari ca majoritatea 
românilor Laolaltă cu ceilalți români ardeleni şi moţii- 
buciumani au fost minţiţi de împărații, regii şi conducătorii 
din anii 1784, 1848-1849, 1918-1919. La începutul Revoluţiei 
române ardelene din octombrie 1918, Amos Frâncu, preşe- 
dintele Organizaţiei Militare române din Ardeal, pe baza 
convențiilor cu cercurile conducătoare din Regatul României, 
chema la luptă moţii astfel: „ Tot ce ne-au răpit regii Ungariei 
și stăpânii străini ai Ardealului, păduri, păşuni și băişaguri 
(mine n.n.) ni le vor da cu amândouă mâinile, tot ce a cerut 
Horea şi lancu !.. Grijiţi pădurile și băișagurile ca ochii din 
cap ! Ale voastre vor fi prin legea românească!” Prin „legea 
românească” nu numai că nu li s-a dat ce li s-a promis, dar 
li s-au luat cu „două mâini” moților şi mine-băișaguri şi 
păduri, şi păşuni şi drepturi. În regimul comunist de pildă, la 
naţionalizarea din 1948, li s-au confiscat (naționalizat) minele 
şi şteampurile fără a li se mai restitui vreodată, aşa cum nu li s-a 
restituit nici contravaloarea celor 5 zile muncite de înaintaşii 
lor la grofi veacuri de-a rândul şi care sunt încorporate în 
averile restituite în zilele noastre urmaşilor acestor grofi. 
Oprirea mineritului în Ardeal după 1989, a acelui minerit care 
să nu alunge comunitățile din vetrele lor strămoşeşti ci să-i 
aducă acasă şi pe cei plecaţi, a fost pentru toți moţii o lovitură 
foarte grea din care „pe termen lung, va pierde Țara, nu numai 
moţii... Televiziunile naţionale TVRI şi TVR2 ocolesc 
buciumanii şi moții care nu au o emisiune a lor precum saşii 
şi maghiarii, şi nici minutele alocate la aceste posturi nu sunt 
proporţionale cu cele cca 120 de grupuri etnice româneşti 
şi neromânești existente în țară. În Parlamentul României 
comunitățile civile (nu politice) de buciumani, moţi crişeni sau 
arieşeni, pădureni, etc. nu au un reprezentant al lor, pe când 
saşii, maghiarii, rutenii (sub 1000 de cetăţeni români ruteni au 
un deputat) sunt răsfăţați cu reprezentanţi care să le susțină 
drepturi identitare Halal „dreptate”! Moţul-buciuman avocatul 
dr. Emil A. Dandea, un patriot de excepţie, în calitatea pe care 
o avea de secretar al Camerei Deputaţilor din România şi 
delegat ministerial pentru Munţii Apuseni, rostea în octombrie 
1928 un fulminant discurs în Camera Deputaţilor intitulat 
„Nemulțumirile Ardealului și chestiunea minoritară”. Din 
problemele ridicate atunci majoritatea nu au fost rezolvate, 
iar altele chiar s-au amplificat. Este în mare pericol existența, 
identitatea şi personalitatea satelor de moți şi români ardeleni 
din Apuseni. Fiecare parlamentar şi politician din Ardeal şi nu 
numai, ar trebui să lupte cu „arma legii”, precum au făcut-o 
atâţia înaintaşi ai noştri, mai ales pentru crearea unor condiții 
şi a unui cadru legislativ facil şi pragmatic, economic, social, 
cultural, educaţional pe termen imediat, mediu şi lung, pentru 
ajutorarea păstrării identităţii şi a dezvoltării comunităţilor din 
satele răsfirate ale Apusenilor, care, de-a lungul veacurilor, au 
fost şi încă mai sunt piloni şi izvoare de nădejde a continuității 
şi prosperității daco-românismului creştin multimilenar pe 
meleagurile noastre. 


Dacia nemuritoare 


PRIMA „SĂRBĂTOARE NAȚIONALĂ 
A LUI AVRAM IANCU 


Prof. NICOLAE CRISTEA 


Se împlinesc 145 de ani de când în noaptea de 10 spre 
11 septembrie 1872, s-a stins din viaţă Avram Iancu, Eroul 
Națiunii Române, conducătorul Revoluţiei de la 1848 în 
Transilvania. Dimineaţa a fost găsit mort, cu mâinile sub cap, 
cu ochii abia închişi. Brutarul Ion Stupină, pe prispa casei 
căruia se culcase a anunţat autorităţile, vestea morţii Craiului 
Munţilor răspândindu-se în întreg Zarandul şi Munţii Apuseni. 
Baia de Criş, şi odată cu ea întreg ţinutul Zarandului, a trăit o 
dureroasă dramă umană şi naţională. 

Corpul neînsufleţit a fost depus pe catafalc în casa 
avocatului loan Simionaşiu. în cursul dimineţii de 11 
septembrie, fruntaşii români din conducerea Comitatului 
Zarand au constituit un „Comitet aranjator funebral” care 
a luat în grija sa răspândirea tristei veşti şi înmormântarea 
eroului națiunii române. Printre membrii de frunte ai acestui 
comitet se aflau: Sigismund Borlea, George Secula, Nicolae 
Mihălţianu, loan Simionaşiu, Teodor Pop, Dumitru Popa. 

Necrologul trimis, în aceeaşi dată, de către Comitetul 
funebral, apărut în revistele „Telegraful român” nr. 74/1872 şi 
„Gazeta Transilvaniei” nr. 69 / 1872, constituie un document de 
mare importanţă ce clarifică şi face lumină în cauza morţii lui 
Iancu. La casa-muzeu din Baia de Criş se află expus în fotocopie 
acest document, pe care îl redăm în continuare, respectând 
autenticitatea lui : 

NAȚIUNEA ROMÂNĂ ! 

» Cu inima durerosa face cunoscută încetarea din vieţia a 
preiubitului seu fiu AVRAMU IANCU, Prefectu, Generalu a 
Legiuniloru Române, în lupta pentru independenţia naţională 
dela anu 1848/49, defuncţiunea pre timpurie a urmatu astă di 
la 3 ore demaneţia, în Baia de Crişiu (distructului Zarandu) 
la anulu vieţei sele 48, în urma unui morbu de peptu. (s. n.) 

Corpulu defunctului se va înmormenta în ceminteriulu 
gror. din comuna Cebea la 13 /1 septembre 1872 cu 
ceremonialulu îndatinatu în Biserica orientale. 

Toţi fii naţiunei geloşi suntu poftiți a participa la 
onorulu de a face parte din cortegiu funebralu. 

Memoria lui fie eternu bine cuvăntata iera zelulu seu 
nationalu să plane asupra natiunei binefacatoriu. Baia- 
de-crisiu, 11 Septembre 1872 Comitetulu arangiatoriu 
funebralu. „ 

Prin grija avocatului Teodor Pop este transmisă în toată zona 
Munţilor Apuseni o adresă care menţiona data morţii Craiului 
Munţilor şi că va fi înmormântat în 13 septembrie 1872 la ora 
2 (p.m.) la Ţebea. Tot cu acel prilej Prefectura hotăra ca, după 
ritul bisericesc, să se tragă clopotele şi la îngropăciune să se 
prezinte întreaga comunitate. Trei zile şi trei nopţi au tras 
clopotele bisericilor îndemnând la pelerinaj la Baia de Criş. La 
reşedinţa Comitatului, pe casa lui Simionaşiu, la hotel, au fost 
arborate drapele româneşti îndoliate. 

Precizare: Se cunoaşte faptul că, după revoluţie, dezamăgit 
de nereuşita idealurilor sale, Iancu cutreiera meleagurile atât de 
îndrăgite de el, de la Vidra la Hălmagiu şi Baia de Criș, fiind 
atras de Țara Zarandului, denumită şi Mica Românie (datorită 
Comitatului românesc existent aici). Cu două săptămâni 


înainte de moarte a fost internat la spitalul din Baia de Criş, 
unde în perioada 25 august - 6 septembrie 1872 a fost tratat de 
pneumonie (s.n.). spital care, în existenţa sa de peste 125 de ani, 
s-a bucurat de un prestigiu deosebit. 

Deci, iată cauza morţii sale timpurii: peregrinările pe 
meleagurile noastre, prin intemperiile vremii, care l-au afectat 
fizic şi moral.Am ţinut să fac această precizare pentru a înlătura 
orice suspiciune, variantă sau denaturare a adevărului. 

Cât de impresionantă şi emoţionantă a fost atmosfera 
participării miilor de moți la înmormântarea lui Avram Iancu 
din 13 septembrie 1872, descrisă într-un articol din ziarul 
„Lumina” din Arad, numărul 6/22 septembrie 1872, pag. 25, 
pe care îl redă transcris cu ortografia actuală: 

„O tristă şi dureroasă sărbătoare naţională, înmor- 
mântarea Prefectului General al Legiunilor Române 
din 1848/49. 

AVRAM IANCU 
Baia de Criş (comit. Zarand) 13 sept. 1872 


Astăzi dimineaţa, pe drumul de țară către Baia de Criş, 
se îmbulzeau căruțele ce aduceau la Baia de Criş damele şi 
inteligenţa română din întreg comitatul, precum şi o mulțime 
de țărani; iar cam pe la ora 11, de pe toți munţii din jurul 
Băii de Criş se cobora mulțimea poporului, bărbaţi femei, 
bătrâni, tineri, copii şi copile, unii călare, dar partea mai mare 
pedestru, însă toţi îmbrăcaţi sărbătoreşte. Nu trecu o oră şi 
străzile orăşelului nostru deveniră îndesate de dame române, 
de o mulţime de preoţi şi cu întreaga inteligenţie română 
din comitat, iar numărul poporului de rând era grandios!- 
Damele şi inteligenţia tot în veşminte negre, iar poporul-curat 
şi sărbătoreşte îmbrăcat! 

Ce poate fi cauza acestei adunări extraordinare? este 
doară şedinţă la comitat? - Nu! Este doară târg de ţară? - Nu! 
Este doară alegere de deputat? - Nu! Va fi sărbătoare mare? 

Da, este o sărbătoare mare și tristă, însă nu numai 
bisericească, după euchologion ci şi națională, după înalta 
voie a Tatălui din cer! 

Aşa este; națiunea română astăzi are o mare şi 
extraordinară zi tristă şi duioasă sărbătoare naţională, care 
se va celebra la ora 2 după amiază; este înmormântarea 
rămășițelor pământeşti ale euroului și prefectului general 
al Legiunilor române din 1848/9 Avram Iancu, cela ce în 
1848, din nimica a creat o armată română, a înarmat-o și a 
prevăzut-o cu tunuri, cu care armata din 1848/9 a domnit 
munții Ardealului, şi de a carei vitejie la auzul numelui se 
înfiorau contrarii!- şi cu care el s-a luptat pentru liberatatea, 
egalitatea şi naționalitatea poporului român- într-un mod de a 
deșteptat admirarea lumii! 

Aşa este; poporul român astăzi are o mare şi extraordinară 
serbare națională, el astăzi îndeplineşte pompa de înmor- 
mântare a osemintelor marelui martir național Avram lancu, 
a acelui erou şi martir, care după ce pentru poporul român şi 
drepturile acestuia călcate în picioare, de inamicii național, 
în 1848/9 cu armata s-a luptat şi a secerat atâtea triumfuri 
glorioase, iar după amuţirea tunurilor şi restabilirea păcii, 
pentru serviciile sale extraordinare n-a primit nici o bogăţie, 
din câte i s-au îmbiat, ci a pretins necontenit: drepturi 


Academia Română la 150 de ani (1866-2016); 
contribuția bucovinenilor: literatură şi folclor (6) 


Prof. BRÂNDUȘŞA CEPUC 


Grigore Bostan a publicat încă din 1972: „Datini populare. 
Sărbătorile satelor bucovinene”, „Graiul şi folclorul românesc 
din Transcarpatia”, „Curs teoretic de folclor românesc 
din Basarabia, Transnistria şi Bucovina” (1991), „Poem 
bucovinean”, „Pagini de litaratură română. Bucovina, regiunea 
Cernăuţi 1775-2000”, „Literatura română în Bucovina”-în 
context național şi policultural, 2003 (în colaborare cu Nora , 
soţia sa). Ion Popescu-Sireteanu scria că Grigore Bostan a fost 3 
ani director al Institutului Român „Eudoxiu Hurmuzachi” de la 
Cernăuţi, membru al „Danubian Academic Society of America” 
(1993 New York), membru al Academiei Internaţionale „Mihai 
Eminescu” (Delhi-București, 2000). În cele patru decenii de 
activitate a participat la 63 congrese, conferințe, simpozioane, 


colocvii ştiinţifice şi întâlniri literare internaționale. A fondat 
Arhiva de folclor românesc de la Universitatea Cernăuţi (cu 
alți colaboratori) şi a făcut cercetări de specialitate în regiunea 
Cernăuţi şi în Transcarpatia (Maramureşul din nordul Tisei), la 
1961-2004. Din volumele de poezie amintim: „Cântec de drum. 
Versuri” (1982), „Cetatea de Sus. Versuri”, „Dincolo de vârstă”, 
„Cronograme în piatră”. Colaborarea la reviste a fost fructuoasă 
şi a depăşit graniţele Europei. Premii internaţionale, ordine şi 
medalii din partea României și Republicii Moldova. Încă din 
timpul vieţii scrierile sale literare au fost apreciate de Ștefan 
Hostiuc, Nicolae Bileţchi, Cecilia Popescu-Latiș, Ion Cozmei, 
Ilie T. Zegrea, Ion Crețu şi mulți alții din Ucraina, România, R. 
Moldova; dar și studiile etnologice (de Iordan Datcu, George 
Munteanu, Nicolae Constantinescu, Otilia Hedeşan, şi alții din 
R. Moldova, Rusia, Belarus, Lituania, Ucraina). 


pentru națiunea română, dreptate pentru poporul român 
şi neputând câștiga acestea, neputând ajunge acest scop dorit 
pentru care s-a luptat cu atâta bravură şi a sacrificat atâta 
sânge român- văzându-se amar şi urât înşelat, din amoarea 
cea mare ce o nutrea către națiune şi popor, cărora pe lângă 
toate sacrificiile nu le-a putut ajuta, a decăzut cu inima şi cu 
puterile, mintea cea genială i s-a înmulgit şi astfel el a devenit 
cel mai mare şi adevărat martir al naţiunii române! 

Deci damele române - toate de prin tot împrejurul, 
inteligența română, şi cu poporul s-au adunat astăzi din 
toate părțile până şi din Abrud, locul principal al izbânzilor 
glorioase, s-au adunat în număr foarte însemnat, pentru a 
aduce omagiile cele cuvenite, cele din urmă marelui bărbat, 
eroului prefect general al legiunilor române din 1948/9, şi 
marelui martir naţional, Avram lancu. 

Măreţe şi extraordinare au fost faptele lui, dar măreaţă 
şi extraordinară a fost şi înmormântarea lui, care asemenea 
comitatul Zarandul n-a mai avut şi n-a mai văzut şi poate nici 
va mai avea şi nici nu va mai vedea! 

Din ora ce a răposat, adică din 11 septembrie de 
dimineată, la toate bisericile Zarandului s-au tras clopotele 
de 3 ori pe zi; mai multe comune, cât au înţeles de moartea 
lui, îndată au scos flamura neagră şi astăzi, precum am spus 
mai înainte, toate damele cu toată inteligenția română s-a 
prezentat în doliu adânc! Ținuta şi întristarea poporului de 
rând au fost adânc impunătoare! 

Ceremonia s-a început la 2 ore după amiază în Baia de Criş, 
sub pontificarea dlui protopop din Brad Nicolae Mihelțianu, 
la acestă ceremonie au luat parte activă 30 de preoți îmbrăcaţi 
în ornamentele lor bisericeşti cu o mulţime nenumărată de 
învăţători şi de cantori. După rugăciunile îndătinate şi după- 
ce dl protopop a rostit o predică prea frumoasă şi adânc 
mișcătoare, cortegiul de aici s-a pus în mişcare către cimitirul 
comunei vecine Ţebea. Înainte mergea un june cu flamura 
națională, îmbracată în negru; urmau apoi mai mulți prapori 
bisericeşti, după aceea coșciugul, pe un car funerar, gătit 
anume spre acest scop, totul învelit în pătură neagră,- pe 
lângă coşciug mergeau 25 de tineri cu făclii aprinse; - toţi 30 
de preoţi în ornamentele bisericești urmau cântând cântările 
prescrise, iar când funcționarii bisericeşti făceau pauză cu 
cântările, atunci cele 2 bande muzicale, perindându-se cântau 
arii triste funerare. Astfel întreg poporul cu toate damele şi 
cu întreaga inteligenție, deşi cimitirul din Țebea este departe 
cât de bine de Baia de Criş, - a petrecut pedestru până la 
mormântul corpului neînsuflețit al marelui său fiu unde 
după ce s-a finit ceremonia a mai rostit şi dl George Secula 
o cuvântare excelentă, cel din urmă adio! Şi așa corpul lui 
Iancu s-a înmormântat lângă goronul lui Horia, în cimitirul 
de la Ţebea! 

Românii din 4 unghiuri, să zicem deci cu toţii: să-i fie 
țărâna uşoră, precum desigur îi va fi memoria binecuvânată 
în vecii vecilor, Amin!” 

Dacă aşa s-au petrecut faptele acum 145 de ani, se 
cuvine să tragem învățămintele necesare şi folositoare 
pentru Serbările Naţionale de la Ţebea, ediţia 31-a din 9/10 
septembrie 2017, având şi exemplu manifestărilor cultural- 
patriotice organizate de ASTRA în 30-31 august 1924 în frunte 
cu primul rege al României întregite, întărite actualmente de 
Legea nr. 230/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 937/22 
nov. 2016 prin care Parlamentul României a declarat oficial 
pe AVRAM IANCU — EROU AL NAȚIUNII ROMÂNE. 

Fosta „sărbătoare tristă şi dureroasă” să o transformăm 
într-o sărbătoare sobră, optimistă, patriotică, demnă de crezul 
şi lupta marelui nostru Erou Naţional! 


Tot din Ucraina o avem pe Alexandrina Cernov (1943 
Hotin)-distins filolog, editor, om politic, cadru universitar și tot 
membru de onoare a Academiei Române (1991), cu doctorat 
în filologie la 1989 la Chişinău (R. Moldova). A activat că 
jurnalistă de limbă română la radio şi televiziune în Cernăuţi 
iar din 1971-2002 a fost universitar la Cernăuţi la Universitatea 
„luri Fedkovici” (denumire ucraineană). Fondatoare a Societății 
„Eminescu”- a fost şi preşedintă 5 ani, redactor-şef al revistei 
„Glasul Bucovinei” (Cernăuţi-Bucureşti), autoare de manuale, 
conducătoare a editurii „Alexandru cel Bun”, traducătoare. 

Nr. 1 al „Analelor Bucovinei”, în semn de preţuire 
găzduieşte materialul (la 1994): „Grupul etnic românesc din 
nordul Bucovinei (probleme de renaştere națională)”. Se 
arată că în Europa trăiesc peste 100 grupuri etnice (minorități 
naţionale). Bucovina a trecut prin multe modificări teritoriale, 
politice, economice, lingvistice şi numai în secolul XX 
au funcționat patru limbi oficiale: germana, româna, rusa, 
ucraineana. 

(va urma) 


Nr. 50/2017 


Dacia nemuritoare 


GÂNDURI PENTRU UN SIMBOL NAȚIONAL! 


LAZĂR LĂDARIU, scriitor 


În numărul din „Federaţiunea» (1872), cu necrologul 
lui Avram Iancu, citim: „Monumentulu> celu> mai 
puternicu tu l-ai plantat în piepturi. Memoria ta dulce în 
veci ni va fi scumpă.» 

Îmi petrec ochii pe slova veche şi parcă aud, ca 
un ecou, fluierul lui, răsunând prin munții de piatră. 
Tânguitul fluierului, dar fără Iancu. 

Privesc şi o fotografie de la 1870. Ultimul chip al 
Iancului. Păr şi barbă albe. Mustăţi stufoase. Albe şi 
ele. Un chip al suferinţei, al intensei trăiri şi dezamăgiri 
după 1848-1849. Mândrul crai al munţilor mi-a tutelat, 
ca multor altor copii ardeleni, copilăria. Cu demnitatea. 
Cu îndârjirea. Cu sufletul dăruirii totale şi cu mândria 
lui. 

Aşa îl prezentam pe Craiul Munţilor, comandant de 
oaste la 24 de ani, în cetatea de cremene a Apusenilor, în 
volumul colectiv de eseu-reportaj „Cartea Mureşului”, 
apărută în anul 1986, la Editura Eminescu. 

Am redat toate aceste rânduri, tocmai pentru a arăta 
cât de trecători suntem în această lume, ca firişoare 
de nisip, ca secunde de pământ. Noi îmbătrânim şi 
ne ducem. Ei, înaintemergătorii luptători, vor rămâne 
veşnic în inimile noastre. Şi în pagina istoriei. Va 
rămâne și sfântul nostru luptător, cancelist la Tabla 
Regească din Târgu-Mureş, implicat în mişcarea 
națională a românilor ardeleni, Avram Iancu, prefect 
general, prefect al Legiunii „Auraria Gemina”. 

Celor care n-au citit nici măcar un rând din 
pagina istoriei zbuciumate a Ardealului, printre ei 
numărându-se şi derbedeul Csiki Barna, ajuns, azi, pe la 
Budapesta, după ce şi-a permis neobrăzarea de neiertat 
să-l spânzure, simbolic, pe eroul nostru național, le 
aducem la cunoştinţă conținutul unui document al 
vremii, demn de luat în seamă în toate privinţele. 
Baronul de Wohlegemuth, guvernator civil şi militar 
al Transilvaniei, cere căpitanului austriac Gratze un 
raport privindu-l pe Avram Iancu şi pe ceilalți prefecți 
participanți la luptele din 1848-1849. Conformându- 
se ordinului nr. 3013, din 9 decembrie 1849, căpitanul 
Gratze culege informaţii asupra lui Avram Iancu, 
dar şi a altor conducători români, aflați sub ordinul 
căpitanului austriac. În raportul întocmit la Orlat, la 10 
ianuarie 1850, acesta scria: „Am avut sub ordinele mele, 
în timpul operaţiunilor pe malul drept al Mureşului, în 
noiembrie 1848, pe prefecţii Iancu, Buteanu, Axente şi 
Popovici (...) S-au supus, întotdeauna, total, ordinelor 
mele, iar în cazuri de acțiuni independente, purtarea lor 
a fost, neîncetat, în sensul înaltelor ordine (...), evitând, 
astfel, orice violență şi Jafuri. Ei şi-au îndeplinit, 
cu toţii, datoria, în modul cel mai conştiincios, iar 
prefectul Iancu şi-a câştigat - după convingerea mea - 
merite nepieritoare, pe care îmi iau libertatea să vi le 
arăt în cele următoare. Este meritul lui Iancu faptul că 
milițiile româneşti s-au adunat în număr atât de mare, 
în special în Munții Apuseni, pe câmpia de la Cricău, 
şi numai extraordinara sa influență, activitatea sa şi 
entuziasmul său (...) au putut să înlăture lipsurile 
înarmării, îmbrăcămintei şi să mențină totul în ordine.” 
Luând, la 5 noiembrie 1848, comanda celor 20.000 
de moti, înarmați doar cu lănci, cu foarte puţine puşti, 
căpitanul Gratze i-a împărțit în batalioane şi companii, 
chiar în faţa inamicului care atacase din Abrudul întărit, 
avanposturile moților. „Și aici - continuă căpitanul 
Gratze - a arătat prefectul lancu acea inteligență 
superioară, care ne-a permis să efectuăm împărțirea şi să 
aranjăm, încă de la 6 noiembrie, avanposturile noastre 
în poziţia de la Teiuş, după preceptele militare. Prefectul 
Iancu a mai fost la înălțime şi în ziua de 20 noiembrie, 
când am ocupat orașul Aiud, care nu s-a predat fără 
condițiuni, prin purtarea sa ireproşabilă şi prin o justă 
recunoaştere dintre duşmanul armat şi nearmat. Pe când 
coloanele, înconjurând oraşul, erau duse în pozițiunile 
anterioare, coloana lui Iancu avea ordin să defileze 


Nr. 50/2017 


prin oraş şi să formeze ariergarda corpului. Fără ca un 
om să fi ieşit din rânduri, Iancu a condus coloana sa 
prin mijlocul oraşului și a ocupat împrejurimile, astfel 
că nu numai că nu s-a produs niciun act de violență, 
dar s-au evitat şi orice jafuri.” Tot aşa s-au petrecut 
lucrurile - conform raportului căpitanului Gratze - şi 
la 10 noiembrie 1848, când a fost ocupat oraşul Turda, 
când motii au demonstrat populaţiei că „românii aveau 
un scop mai înalt decât setea de jaf”. „Având cartierul 
general în oraş, iar trupa în biuvac pe miriştile de pe 
malul drept al Arieșului, nici măcar un om nu şi-a permis 
să încalce ordinele şi să intre în oraş! (...) Nici în acest 
oraş nu s-a comis niciun fel de jefuiri şi de violență 
pe tot timpul, destul de îndelungat, al şederii noastre 
acolo. Mărturisesc sincer - scria căpitanul Gratze - că 
dispozițiunile mele n-ar fi avut acele fericite succese, 
dacă Iancu, spiritul care-i înviora pe toţi, omul de o 
popularitate fără margini, însuflețit de nobilul gând să 
câștige, printr-o credință plină de sacrificii.” Însoţit de 
înaltul gând al binelui naţiunii sale, Iancu a dat dovadă, 
cu „meticuloasă îngrijire şi cu jertfire de sine, până 
în cele mai mici amănunte”, cei din jurul său având 
prilejul să vadă, să constate care-i caracterul Iancului, 
animat de un singur gând: „egala îndreptăţire a naţiunii 
sale.” „Sunt, prin urmare, moralmente convins - preciza 
căpitanul Gratze, în raportul lui din 10 ianuarie 1850 
- că, din ştiinţa lui şi în urma dispozițiilor sale, nu a 
suferit nimeni vreo nedreptate.” 

În finalul raportului amintit, în măsură să spună totul 
despre eroul nostru național, luptătorul, strategul militar 
Avram lancu, căpitanul Gratze completa: „Îndrăznesc, 
deci, să rog pe Excelenţa Voastră, să binevoiţi a acorda 
fostului prefect Iancu, pentru activitatea sa plină de 
jertfire în înţelesul cauzei celei bune, pentru vitejia 
sa, de atâtea ori arătată şi pentru atitudinea sa cinstită, 
fără greşeală în toate ocaziunile, atât de umană, o 
distincțiune publică.» 

Tot ce-i cuprins în acel raport nu sunt cuvintele 
de laudă ale vreunui român, ci ale unui militar străin 
- căpitanul austriac Gratze -, înlăturată fiind, astfel, 
orice suspiciune de subiectivism, atunci când vine 
vorba despre Avram lancu, conducător de oşti, la 24 
de ani, care, prin inteligență, a avut grijă ca, la Teiuş, 
Aiud, Abrud, Zarand şi Turda, „să nu fie comise niciun 
fel de jafuri şi violenţe.” Omul de o „popularitate fără 
margini”, cu gândul la acel „sacrificiu pentru binele 
națiunii”, în ultima dorință îşi exprima acel gând 
testamentar: să-şi vadă națiunea fericită! Iancu n-a 
acceptat violența, nici jaful. În schimb, în acele vremuri, 
„tribunalele de sânge” ale lui Kossuth au ucis 40.000 de 
români ardeleni, au ars şi au ras de pe faţa pământului 
300 de sate, biserici şi mănăstiri ale românilor. Au fost 
ucişi cei patru prefecți: Bătrâneanu, Petru Dobra, loan 
Buteanu, Constantin Romanu-Vivu (torturat şi ucis, în 
chinurile cele mai groaznice, în dealul de la Sângeorgiu 
de Mureş), subprefectul Vasile Simonis (spânzurat la 
Cluj), alți tribuni, centurionii și decurioni, spânzurați 
la Târgu-Mureş, Sibiu, Zarand, Mănărade, Teiuş, Ogra, 
Iernut, Dej, Odorhei, Turda, Cluj, Hodac, Ibănești, Rus, 
Dumbrava, Monor, Sânger, Şieuţ, Sâncrai-Mureş, prin 
alte multe sate româneşti din Ardeal, într-o foarte scurtă 
perioadă au fost ucişi vreo 1.250 de români ardeleni, 
printre care şi preotul Ioan Papiu, din Budiul de Câmpie, 
tatăl istoricului Alexandru Papiu Ilarian. Este nevoie 
de aceste comparații, pentru a dovedi cine au fost cei 
care au dat dovadă de omenia Iancului, şi care, la 1848- 
1849, au fost barbarii! Iancu - spunea căpitanul Gratze, 
în raportul lui -, cu „merite nepieritoare”, a evitat „orice 
violență şi Jafuri.” 

În privinţa acelei propuneri de a fi decorat, poziţia 
fermă şi demnă a Iancului este cunoscută, el nealergând 
vreodată după onoruri de niciun fel. N-a urmărit nici 
glorie, nici măriri. A făcut totul pentru neamul lui, fiind 


cunoscută și atitudinea lui față de împăratul de la Viena, 
pe care-l considera un mincinos, un hoț! 

Ne-au rămas, pentru veşnicie, acele nemuritoare 
spuse ale Iancului: „Nu cu argumente filosofice și 
umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu 
lancea, ca Horea”; „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, 
suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți şi tari, 
că Dumnezeu e cu noi”; „Noi suntem oamenii libertăţii! 
Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat 
sângele şi suntem hotărâți a ne vărsa sângele până la 
ultimul român”; „Unicul dor al vieții mele fiind ca să- 
mi văd Națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, 
am şi lucrat până acum. 

Durere, fără mult succes, ba togma acum cu 
întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac 
în nimic”. 

În anul 2015 ne îmbrăca în „Mantaua Iancului» 
Valentin Hossu-Longin, scriitorul urmaş al unor 
luptători moţi din Apuseni, care dedică o carte 
Crăişorului din Țara de Piatră. Trăgându-se din cei 
traşi pe roată, Iancu, simbolul luptei pentru un ţel 
măreț, aflăm că a fost întemnițat „pentru ofensă adusă 
stemei imperiale», întrebându-se, revoltat, „de ce-i pusă 
Transilvania lângă Ungaria?y. Pentru că a protestat, 
este arestat şi dus la Alba Iulia, legat fedeleş, cu mâna la 
picior. Este brutalizat de un ofiţer ungur, legat în lanţuri 
şi pălmuit. Eliberat prin intervenția mitropolitului 
Andrei Șaguna, începea prigoana împotriva lui Avram 
Iancu! După răul decepțiilor din anul 1852, Iancu 
refuză decoraţiile şi onorurile împărăteşti, refuză să se 
întâlnească cu împăratul Francisc Iosif I, aflat în vizită 
prin Transilvania, deoarece acesta nu şi-a respectat 
promisiunea privind drepturile moților asupra pădurilor. 
Pentru Iancu, pentru moti, „tătucu» de împărat» era un 
mincinos, un fățarnic! 

Moartea lui Iancu, din anul 1872, a acelui rege, 
cu adevărat, al Apusenilor, lasă, totuşi, o întrebare: 
ce s-a întâmplat în cei 20 de ani ai rătăcirilor prin 
păduri şi munți, de la Abrud la Baia de Criş, acolo 
doar găsindu-şi liniştea şi refugiul? Moţii îl iubeau, 
unii îi sărutau mâna ca unui patriarh. El este aşezat, de 
românii ardeleni, într-o aură de legendă, cea a iubirii, 
admiraţiei şi respectului pentru un înaintemergător. 
Demnă de o extraordinară secvență cinematografică 
este acea întâmplare, cuprinsă, de Valentin Hossu- 
Longin, în povestirea „Mantaua Iancului” din cartea 
cu acest titlu. Era într-o zi cu zăpadă, într-un moment 
de rătăcire a Iancului prin păduri şi munți. Zăreşte o 
femeie plăpândă, urcând prin nămeţi. „Cu braţele 
îndoite pe lângă trupul subţirel”, trăgea după ea o sanie 
cu crenguţe, cu vreascuri pentru foc. Recunoscându-l, 
femeia i s-a adresat pe nume: „lancule, Crăişorul 
nostru!”. La care Iancu răspunde: „Eu nu-s Iancu. Eu 
sunt umbra lui Iancu! Iancu e mort!”. Abia atunci Iancu 
își dă seama că, în sanie, era un copilaş zgribulit de frig. 
Un firişor de viață. Un licăr de speranță. O mână de 
om. Cu cuțitul, Iancu taie o bucată mare din pulpana 
hainei lui lungi (mantaua) şi înveleşte cu ea pruncuţul. 
„Gest care vorbeşte, de la sine, mai cuprinzător decât 
orice biografie.” O învăţătoare din Vidra cunoştea cele 
petrecute, ea fiind o strănepoată a femeii cu copilul. 

Toate acestea trebuie ştiute de cei care îmbrăcăm, 
zilnic şi veşnic, steagul naţional, Tricolorul din Biserica 
din Țebea, în apropierea căreia Iancu își duce somnul. 

Iancu şi-a dat obștescul sfârșit pe prispa unei case 
din Baia de Criș, a unui sat al Apusenilor, asupra 
lui găsindu-se „averea” lui: jalba, mototolită, către 
împăratul de la Viena, o basma înfiorată, probabil de la 
o femeie cândva iubită, şi fluierul cu care rătăcea prin 
munți, înfiorându-i. 

Pentru conștiința vie a eroismului lui, pentru gândul 
lui, de luptător, de înălțare a Neamului şi de înfăptuire 
a idealului naţional, să ne închinăm strălucitului viteaz, 
martir al românilor ardeleni. Lui şi celor jertfiți în 
numele lui să ne închinăm, aducându-le un pios omagiu 
ŞI veşnică recunoştinţă. 

„În fața mormântului de la Ţebea - spunea Octavian 
Goga - se închină o Românie!”. 


Dacia nemuritoare 


TRANSILVANIA PĂMÂNT ŞI NEAM ROMÂNESC (KI) 


Prof. univ. dr. IOAN CONDOR 
DACII — Dacii liberi 


Aşa cum am arătat în precedent, în urma victoriei 
obţinute de romani, în anul 106, numai o parte a teritoriului 
Daciei, cca o cincime, a fost transformată în provincie 
romană (vestul Olteniei, Banatul şi o parte a Transilvaniei). 
Teritoriile neincluse în provincia romană Dacia, provenind 
din Muntenia, Moldova, Crişana şi Maramureș, au rămas 
în stăpânirea dacilor liberi. Mai exact, denumirea de daci 
liberi este dată triburilor geto-dace care nu au fost înglobate 
în provincia romană Dacia, şi care au continuat 
să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. 2-4 $ 
e. n.). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile 
arheologice arată că dacii liberi au convieţuit în 
anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri 


Oraşe 


Castre de legisni 

Castre sau fertiticaţii mai mici 
Aşezări și necropole ale 

dacilor liberi și daco- romanilor 


În Muntenia situația îşi are şi ea particularități proprii. 
Încercuită de către Imperiul roman, temporar stăpânită şi 
continuu supravegheată, această regiune nu oferea locuitorilor 
săi aceleași condiţii de dezvoltare pe care le aveau dacii liberi din 
Moldova, care îşi puteau permite să facă incursiuni în Imperiu 
şi să reclame subsidii de la romani (Petrus Patricius, fragm. 8.). 

În Câmpia Română, o parte din așezările getice și-au încetat 
existenţa în pragul e. n. (ne referim la acţiunile lui S. Aelius 
Catus, despre care Strabo, VII, 3,10 spune că a strămutat în 
Sudul Dunării 50.000 de geți), altele în timpul campaniei lui 
Ti. Plautius Silvanus Aelianus (care a transferat în Imperiu 


DACIA ÎN EPOCA ROMANĂ 
(sec. 2-3 d.Hr.) 


mainii Valuri de pământ 


—— Granița provinciei Dacia 


germanice, cultura lor materială fiind în continuu ~~ 
influențată şi de civilizația romană!. 

Istoricii din antichitate i-au menţionat tot cu 
termenul de daci liberi, folosind alte denumiri numai 
când s-au referit la o anumită ramură a lor, cum sunt 
carpi sau costoboci, spre exemplu. Izvoarele despre 
dacii liberi, în formă scrisă, sunt puţine, dar sunt 
completate cu numeroase descoperiri arheologice, 
cuprinzând, mai ales aşezări, şi necropole. 

Au fost păstrate legături strânse între dacii din 
interiorul provinciei Dacia şi cei rămaşi în afara 
acesteia, adică dacii liberi, care au reprezentat una 
dintre cauzele pentru care zonele dacice rămase 
în afara provinciei vor continua să graviteze spre 
Dacia romană. Continuarea tradițiilor dacice este 
caracteristică regiunilor dacilor liberi şi se manifestă 
în ocupațiile şi activităţile economice, în modul de 
organizare şi în arhitectura așezărilor, precum şi 
în unele produse de artă. Un adevărat etalon îl reprezintă, 
spre exemplu, meșteșugul olăritului, care păstrează cu mici 
modificări toate formele modelate cu mâna şi tehnologia de 
lucru din perioada anterioară cuceririi romane. 

Influențele romane, manifestate în teritoriile locuite 
de dacii liberi şi în general în cadrul societății dacice sunt 
relativ profunde. Relaţiile cu Imperiul Roman au fost de 
natură economică, dar şi politice — clientelare, precum şi 
sub forma unor frecvente conflicte militare, în urma cărora 
unii împărați romani au luat titluri onorifice (spre exemplu, 
Dacicus Maximus, Carpicus Maximus). 

Dacii liberi au primit unele influențe şi din partea 
sarmaților şi populațiilor germanice, ca urmare a raporturilor 
de colaborare, dar şi aceste populaţii au preluat, la rândul lor, 
anumite elemente de cultură dacică?. 

Cu toate că au venit în contact cu aceleași grupuri de 
populaţii (romani, sarmaţi, germani), situația dacilor liberi 
diferă parțial de la o regiune la alta datorită raporturilor care 
au existat între ei şi grupurile de populaţii de mai sus. Astfel 
în Moldova, carpii au reuşit să-şi păstreze independența 
față de romani şi, organizaţi într-o puternică uniune tribală, 
i-au dominat pe sarmaţii pătrunşi în teritoriul lor şi au 
atacat în repetate rânduri Imperiul roman. Spre exemplu: 
puternica invazie, din 238, a carpilor (triburi de daci liberi 
din Moldova) aliați cu geții, la Dunărea de jos, în vremea 
împăraţilor Pupienus şi Balbinus şi invazia carpo — gotică 
din anul 242 din Moesia şi Tracia. 

În Nordul Moldovei şi în zonele adiacente din Nord 
şi Est locuiau costobocii, a căror cultură materială a atins 
dezvoltarea sa maximă în secolul 2 e. n. În spaţiul geografic 
amintit, cercetările arheologice au scos la iveală vestigii 
aparținând nu numai costobocilor, ci şi sarmaților, carpilor şi 
ale unor neamuri germanice. În schimb, dacii liberi din Vest 
din Crişana (atestaţi geologic prin aspectul cultural Sîntana 
- Arad), n-au avut aceleaşi condiţii ca cei din Moldova. 
Aşezaţi între romani şi iazigi şi strâmtoraţi în acțiunile 
lor şi de unii şi de ceilalți, au fost forțați să recunoască fie 
hegemonia romanilor, fie pe cea a sarmaților. Descoperirile 
arheologice făcute în Ungaria arată că pătrunderea iazigilor 
în Câmpia Maghiară (Alfold) nu a împins întreaga populaţie 
dacică spre Est, în teritoriul Daciei, aşa cum consideră unii 
cercetători, ci parte din ea a rămas pe loc, şi a continuat să 
conviețuiască cu noii veniți. 

În Nord Vestul ţării, la Medieşul Aurit (judeţul Satu- 
Mare) a fost documentată masiv populaţia autohtonă dacică, 
împreună cu unele elemente de tip vandalic (în special în 
necropolă). S-a efectuat un atac al dacilor liberi la hotarele 
Daciei, în anii 156-157, respins de legatul Daciei Superior, M. 
Statius Piscus. Întărirea limes-ului dacic de pe râul Someş. 


Morminte sarmatice 
Zr Vihae rusticae 


br i E Se) 
= IT LA h 7 Zi 
i K zu ZZ H 
d 3 // W ni/ 
á Z a A 
MAZ 


g 
VIWINACIVM = 


B 
OVROSTORYU M 


100.000 de transdanubieni, CIL, XIV, 3.608), iar o parte dintre 
ele au fost distruse cu ocazia războaielor dintre daci şi romani 
în timpul lui Decebal. În schimb, populaţia geto-dacică a 
continuat să trăiască neîntrerupt în zona subcarpatică, prezența 
ei fiind demonstrată din plin de descoperirile arheologice făcute 
la Drajna de Sus (jud. Buzău), Tîrgșor (jud. Prahova), Cetăţeni 
(jud. Argeș) etc. Începând cu mijlocul sec. 2 e. n., geto dacii 
retrași în regiunea subcarpatică se extind spre Dunăre, încurajați 
şi de creşterea carpilor din Moldova şi, în felul acesta, treptat, 
micşorează sfera de acţiune a sarmaților. Se ajunge astfel, ca 
în secolul 3 e. n., întreg teritoriul Munteniei, de la Dunăre la 
Carpaţi să fie repopulat de geto-daci, aşa cum demonstrează 
descoperirile arheologice de tip Militari — Chilias. 

Concentrând expunerea şi insistând mai mult pe 
caracteristicile specifice zonelor locuite de dacii liberi, am lăsat 
la o parte atacurile efectuate asupra provinciei romane Dacia. 

Să mai menţionăm însă câteva din aceste atacuri, incursiuni 
ale dacilor liberi în provincia Dacia. 

La moartea împăratului Traian la Selinus în Asia Mică (11 
august 117 e. n.), în timpul domniei lui Imperiul roman atinsese 
apogeul expansiunii sale, începe să apară neliniștea, atacurile, 
răzvrătirile şi alte forme de revoltă din partea populațiilor 
asuprite. Astfel, deja în anii 117-118 apar atacuri ale sarmaților 
iazigi şi roxolani la graniţele de apus şi de răsărit ale Daciei, care 
se împletesc cu frământări ale dacilor de curând supuşi; în cursul 
acestor evenimente cade însăşi guvernatorul provinciei, C. 
Iulius Quadratus Bassus. Incendierea suprastructurii lemnoase a 
Podului lui Apollodor de la Drobeta. Vizita împăratului Hadrian 
în Dacia şi în provinciile dunărene, unde se ocupă personal de 
luarea măsurilor pentru redresarea situației. 

În anul 143 e. n. se declanșează un atac al dacilor liberi 
împotriva provinciei Dacia, respins nu fără dificultate de 
trupele romane. 

În anul 167, atac al costobocilor (daci liberi din Nord şi 
Est-Daciei Romane) în provincia Dacia (apoi în Macedonia şi 
în Grecia). 

În anii 183-184, generalii romani duc lupte victorioase 
împotriva dacilor liberi din Nordul provinciei Dacia. 

În anul 236, împăratul Maximin Tracul (235-238), originar 
din Moesia Inferior, duce lupte împotriva sarmaților iazigi şi 
dacilor liberi luând titlurile de Dacicus Maximus și Sarmaticus 
Maximus. 

Amintim cel mai puternic atac al carpilor împotriva 
provinciei Dacia (245-247), respins de împăratul Filip Arabul 
(244-249) care, în urma acestei victorii, adoptă titlul de 
Carpicus Maximus. Fortificarea principalelor oraşe din Dacia 
sudică (Sucidave, Romula, Drobeta). Abandonarea limesului 
Transalutanus. Apărarea romană se retranșează din nou pe Olt. 

În anul 257 e. n., în urma victoriilor repurtate asupra dacilor 
liberi, împăratul Gallienus adoptă titlul de Dacius Maximus. 


ar - . = 
Rtr, O; TRU sa = 
a = 
Ge e. OT =, 
= OTROPAEVM TRAIAN ==> 
. . 


După domnia lui Gallienus, inscripțiile în provincia Dacia 
încetează; nu mai cunoaştem nici un guvernator imperial şi 
nici un procuror al vreuneia din cele trei Dacii în răstimpul 
până la evacuarea provinciei”. 

Sunt interesante concluziile privind părăsirea provinciei 
Dacia de către romani în anul 271 e. n. „Atacurile repetate 
contra Daciei nu erau, însă, nimic faţă cu acele ce loveau în 
Imperiul roman. Aici era greul şi pericolul, căci se apropia 
de inimă. Pentru a scăpa viața imperiului, Aurelian (n. n. 
împăratul) se hotărî să facă amputarea membrului mai puţin 
neapărat vieții totului (n. n. imperiului), şi astfel a jertfi el 
Dacia în prada barbarilor. Într-un cuvânt, dacă Dacia a fost 
părăsită, aceasta s-a făcut, nu din pricina că dânsa ar fi fost 
răpită de barbari din mâinile romanilor, ci pentru a scăpa restul 

imperiului răsăritean de pustiiri nemaipomenite”?. 
Descoperirile arheologice făcute în castre, 
aşezări, oraşe şi necropole, marele număr de trupe 
auxiliare formate în sec. 2-3 din daci, ca şi numele 
dacice din inscripții dovedesc persistența populaţiei 
autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de 
semnificative în acest sens sunt necropolele 
băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. 
Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) şi 
Enisala (jud. Tulcea). Vieţuind în strâns contact 
= cu coloniștii, dacii s-au adaptat. Populaţia daco- 
romană de limbă latină rezultată din coexistența 
autohtonilor şi a coloniştilor romani a rămas pe loc 
după retragerea armatei şi a administraţiei romane, 
legăturile economice, spirituale şi chiar politice cu 

= Imperiul Roman rămânând neîntrerupte€. 

Numeroase izvoare arheologice, numismatice şi 
chiar epigrafice arată că în fosta provincie Dacia a 
rămas o populaţie destul de numeroasă care vorbea 
limba latină populară şi care continua să desfăşoare 
activităţile tradiţionale. 

În a doua jumătate a secolului III are loc 
pătrunderea triburilor dacilor liberi pe teritoriul fostei 
provincii Dacia. Carpii întemeiază aşezarea de la Bezid 
(jud. Mureş). Situaţii similare s-au constatat şi la Reci (jud. 
Covasna), Merești (jud. Harghita), Cristian (jud. Braşov), 
Mediaș etc. 

Se pare că retragerea legiunilor romane s-a făcut în 
două etape: mai întâi, la finele anului 271 sau la începutul 
lui 272, ele au părăsit partea nordică şi centrală a provinciei 
Dacia, deci Dacia Porolissensis şi Dacia Apulensis, iar în 
primăvara lui 275 au părăsit şi partea de miazăzi, adică Dacia 
Malvensis, păstrând numai câteva puncte întărite pe țărmul 
stâng al Dunării (Dierna, Drobeta, Sucidava). 

(va urma) 


Note: 

1 A se vedea: Dictionar de istorie veche a României 
(Paleolitic — sec. X), elaborat sub conducerea Prof. univ. 
dr. doc. D. M. Pippidi, Editura ştiinţifică şi enciclopedică 
Bucureşti, 1976, p. 221; Minerva Enciclopedia Română, 
Cluj, 1929, Editura Comitetului de Redacţie a Enciclopediei 
Române Minerva, p. 364. 

2 Vezi: Dicţionar de Istorie a României, elaborat de 
Valentina Bilcea, Vasile Mărculeţ, Stan Stoica, Vasile 
Valentin, coordonator Stan Stoica, cuvânt înainte Acad. 
Dinu Giurescu, ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti; 
2016, p. 112; Dicţionar enciclopedic, Vol. II, D. G., Editura 
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 2. 

3 Pentru dezvoltări, a se vedea: Dicţionar de istorie 
veche a României, op. cit., p. 221-222; Istoria României în 
Date, elaborată sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, 
Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 38-40. 

4 A se vedea: Istoria României în Date, op.cit., p. 34- 
38; Nicolae Iorga, Istoria Românilor. Volumul I, Editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, București, 1988, p. 263-265; 
Alexandru Dimitrie Xenopol, Istoria Românilor din Dacia 
Traiană; vol. I, Editura SAECULUM I. O., Bucureşti, 2014, 
p. 251 şi urm. 

5 Pentru dezvoltări, a se vedea: A. D. Xenopol, op. cit., 
262-263; Istoria lumii în Date, elaborată sub conducerea 
Acad. Prof. Andrei Oțetea, Editura Enciclopedică Română, 
Bucureşti, 1972, p. 54-55. 

6 A se vedea: Dicţionar Enciclopedic vol. II, D-G, op.cit., 
p. 5; Istorie a românilor. O sinteză cronologică, coordonator 
Valentina Bilcea, Editura Meronia, 2015, Bucureşti, p. 28- 
33; Istoria României, redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis 
Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu 
Teodor, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 93-95. 

7 Vezi: Constantin C. Giurescu, Transilvania în istoria 
poporului român, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 33. 


Nr. 50/2017 


Dacia nemuritoare 


FELICIA MIOC-NOVACOVICI 


„JURĂM PE MORMÂNTUL TĂU, IANCULE, CĂ NU 
VOM AVEA LINIȘTE PÂNĂ CE NU VOM DOBÂNDI 
DREPTURILE NOASTRE EGALE CU CELELALTE 
NAŢIUNI...”. 

„„„Sunt cuvintele juristului Gheorghe Novacovici spuse în 
ziua de 31 decembrie 1899 la Ţebea, când s-a depus Coroana 
de lauri înfășurată în Tricolor, pe care era scris: „Tinerimea 
română universitară, Eroului Naţional Avram Iancu 1848, 
dormi în pace noi veghem”. 

Gheorghe Novacovici, fiul preotului Nicolae Novacovici 
din Gârbovăţ, jud. Caraș Severin, s-a născut la 14 ianuarie 
1879, iar viaţa sa scurtă, de numai 29 de ani, a constituit un 
exemplu pentru lupta desfăşurată în vederea făuririi statului 
naţional român. 

Încă din anii şcolarizării şi studenţiei a luat contact cu 
durerile neamului românesc din provinciile subjugate Austro- 
Ungariei (Ardeal şi Banat), precum şi cu nedreptăţile suferite 
din partea autorităţilor maghiare şi s-a avântat cu trup şi suflet 
în vâltoarea luptelor date de români pentru triumful cauzei lor 
drepte pentru adevăr şi dreptate. 

În 1898 este înscris ca student la Academia de Drept din 
Oradea, unde l-a avut coleg pe Coriolan Steer, iar în al doilea 
trimestru a fost exmatriculat împreuna cu 17 studenți români 
deoarece s-au solidarizat cu colegul lor Lucian Bolcaş, 
care a fost aspru pedepsit de conducerea institutiei pentru 
publicarea unui protest, tipărit în,,Tribuna” de la Sibiu. Toţi 
cei exmatriculaţi de la Oradea s-au înscris la Facultatea de 
Drept din Cluj. 


În 9 decembrie 1899, studentul Gheorghe Novacovici 
redactează un „Apel la Tinerime”, prin care tinerii sunt 
chemaţi să facă zid în jurul memoriei Eroului Naţional Avram 
Iancu, articol apărut, de asemenea, în publicaţia amintită. 

În preajma Crăciunului anului 1899, Gheorghe Novacovici 
era student în anul II, atunci când procurorul Lazăr din Alba 
Iulia a afirmat public că Avram Iancu este „conducător de 
banditi şi ucigași”. În urma acestor afirmaţii, studenţii români 
din Cluj şi Oradea au reacţionat pe loc şi s-a convocat o 
adunare de protest la Cluj, organizată sub conducerea avocat 
dr Amos Frâncu, la care au luat parte şi Gheorghe Novacovici 
împreună cu colegul său orădean Coriolan Steer. 

După cuvântările de rigoare, s-a decis să se formeze o 
delegaţie de studenţi care să depună o coroană de lauri pe 
mormântul lui Avram Iancu de la Țebea. Din delegația 
studențească au făcut parte cei trei: Gheorghe Novacovici, 
Coriolan Steer, de la Facultatea de Drept din Cluj, și Ioan 
Scurtu, student la Litere şi Filozofie din Cluj. 

Studenţii au ajuns la Țebea în după amiaza zilei de 31 
decembrie 1899, cu o coroană de lauri făurită la un atelier 
de florărie din Cluj, înconjurată cu panglica Tricolorului și 
inscripţionata cu următoarele cuvinte: „Tinerimea română 
universitară, Eroului Naţional Avram Iancu 1848, dormi 
în pace noi veghem”. Tot atunci s-au cântat trei strofe din 
„Deşteaptă-te române” şi s-a citit o poezie compusă ad-hoc 
de catre Gheorghe Novacovici în care proslăvea memoria 
Eroului Naţional Avram Iancu. În discursul său, studentul 
Gheorghe Novacovici a spus „Jurăm pe mormântul tău, 
Iancule, că nu vom avea liniște până ce nu vom dobândi 
drepturile noastre egale cu celelalte națiuni”. 


Visniile românești din întreaga Europă 
sunt dovada existentei berisi de Aur milenare (|) 


Conf. univ. dr. GEORGE V. GRIGORE 


Dacă privim harta Europei (IO-ropei) vom vedea că 
„Româniile” sau „Vlahiile” se întind peste tot pe acest bătrân 
continent. Cu surprindere vom afla că locuitorii acestor 
regiuni sunt în principal ciobani, mari crescători de animale, 
care iubesc înălțimile munţilor, de care se simt legaţi. De ce 
sunt atât de depărtate şi de fragmentate aceste „Românii” 
sau „Vlahii? Pentru că locuitorii lor (vlahi, cuţovlahi, 
istroromâni, fârşeroţi, aromâni, meglenoromâni, etc.) sunt 
urmași direcţi ai strămoșilor daco-geto-tracilor, adică ai 
Geţilor de Aur primordiali. Formaţi ca mare popor şi mare 
cultură atunci, ei au rămas fideli aceloraşi principii de viață şi 
în prezent, acceptând toate urgisirile sorții. 
Atunci când Marele Potop a spălat întreaga 
planetă, ucigând 98% din populaţie, în 
Vatra Vechii Europe au fost strânse toate 
semințiile salvate. Turmele uriaşe de 
animale ale Geţilor de Aur au hrănit marea 
enclavă a supravieţuirii umane din Aria. 
După ce şi-au înmulțit neamul, fiecare 
dintre seminţii a pornit spre vechile vetre 
şi au repopulat planeta pustiită. Urmaşii 
Geţilor de Aur, fideli unor principii, după 
ce au ridicat valuri de pământ-balize spre 
a semnala viitorimii până unde se vor mai 
ridica apele planetare şi în viitor, şi-au luat 
un nume care să spună ceva despre faptul 
că sunt autorii celui mai mare eveniment 
din istorie, respectiv salvarea omenirii din 
Marele Potop, Marele Val Ucigaş, şi şi-au 
spus vlahi (Wallah; „Cei trecuți prin valul 
ucigaș al potopului”, „Cei ce au trecut 
prin peretele de apă”). De aceea urmaşii 
Geţilor de Aur, dacii, se „țineau de munţi”, 
iar urmașii lor, vlahii pot fi găsiți doar pe 
înălțimile munţilor din Europa, având în 
grijă mari turme de animale, turme care 
au salvat omenirea de la dezastru de multe 
ori. Populaţii migratoare şi călătoare, 
cele care foloseau mai des văile apelor şi 
terenurile şese, au aşezat aici oraşe, s-au 


Nr. 50/2017 


organizat şi şi-au cerut independenţa față de celelalte state, 
izolând astfel pe aceşti matusalemici urmaşi ai Geţilor de 
Aur, ce nu coborau des din munții lor dragi. Astfel, în prezent, 
avem „Românii” sau „„Valahii” în mai toate statele europene. 
Necazul este că aceste state independente, de cele mai multe 
ori, le refuză românilor noştri vlahi dreptul la religie, educaţie 
şi cultură proprie, uitând de valoarea — la necaz — a turmelor 
acestor singuratici salvatori de omenire. Ei sunt ca şi sihaştrii, 
într-un fel, dăruiți cu totul unei profesii altă dată nobile, având 
în grijă un potenţial biologic fără de care omul nu ar mai fi 
om. Când planeta a devenit o mlaștină arsă, singure turmele 
Geţilor de Aur mai găseau ceva de mâncare. Despre agricultură 
nici nu se putea vorbi. Apa sărată a mărilor şi oceanelor care 


TOONEEL DES Dots AAN DEN Dre TIRA EN Doar Tngyrei DHLA ( 
rexan IRA ET DAN 
AL id 


Pentru a apăra coroana de furia autorităţilor ungurești, 
aceasta a fost depusă în biserică pe altar. Jandarmii unguri au 
luat cheile bisericii cu forța, au pătruns în altar şi au confiscat 
coroana. Pe cei trei studenți i-au condus la postul de jandarmi, 
unde li s-au luat declaraţii, iar procesul lor a început în 
13 februarie 1900 la Judecătoria Baia de Criş. Erau învinuiți 
că au încălcat articolele 174 şi 191 ale Codului Penal unguresc 
şi articolul 36 al Codului de contravenţii, fiind consideraţi 
vinovaţi de preamărirea eroului naţional Avram Iancu, care 
prin ordinul Ministrului de Interne din 1895 fusese declarat 
„trădător de patrie”. 

În „Tribuna” din 3 ianuarie 1900 apare un raport special 
din Cluj, intitulat „Procesul pentru Cununa lui Iancu” și 
articolul „Din nelegiuire în nelegiuire”, iar în 11 februarie 
1900 sunt publicate cuvântările rostite de către Gheorghe 
Novacovici la mormântul lui Avram Iancu şi ale lui loan 
Scurtu din Biserica din Ţebea. 

La 16 februarie 1900, „Tribuna” scria că „cei trei studenți 
sunt condamnaţi pentru prăznuirea lui Iancu, culpabili de 
infidelitate către patrie...şi pentru cununa cu tricolor, la 
şase săptămâni temniță şi 250 coroane amendă. Cununa se 
confiscă”. 

Toate ziarele româneşti din Transilvania, „Unirea” din 
Blaj, „Foaia poporului” și „Telegraful Român” din Sibiu 
s-au alăturat „Tribunei” şi publică în toate numerele relatări 
despre protestele şi solidaritatea românească în jurul celor 
trei studenți care au apărat memoria lui Avram Iancu. 

Destinul a fost vitreg pentru Gheorghe Novacovici, 
întrucât în urma publicării „Apelului la tinerime” în 1899, 
autorităţile austro-ungare i-au înscenat un proces de presă, 
care s-a soldat cu condamnarea şi întemnițarea sa la Seghedin. 

După zbucimata şi scurta-i viaţă, marcată de lupta sa 
hotărâtă de a menţine aprinsă flacăra conştiinţei naționale, 
măcinat de o boală necruțătoare dobândită în temniţă, 
Gheorghe Novacovici decedează în ziua de 20 august 1908. 


năvălise în valuri gigantice de mii de metri înălțime lăsase în 
urmă pământuri sărăturate şi lacuri sărate imense. Au trebuit 
efectuate lucrări hidrotehnice fără precedent în istorie, spre a 
se regulariza apele. Plantele iubitoare de sare au răsărit mai 
abitir ca celelalte pe imașurile uscate. Noroc că animalele 
domestice sunt iubitoare de sare şi au consumat respectivele 
ierburi. Turmele şi produsele lor au salvat omul atunci. Nu 
agricultura sau pomicultura. Nu vânatul sau pescuitul. Geţii 
de Aur au fost primii mari ciobani ai preantichităţii, aşa cum 
mai târziu, dacii, geții, tracii, vlahii au continuat cu această 
îndeletnicire sfântă. Denumirea de „vlahi” o întâlnim pentru 
prima dată în anul 976 în scrierile cronicarului grec loan 
Skilites, în contextul confruntării dintre bizantini (istoricii 
îi numesc aşa, ei nu şi-au spus niciodată bizantini; Imperiul 
lor s-a numit peste 1000 de ani Romania) şi Primul Imperiu 
Bulgar, în cadrul căruia romanicii (?) erau astfel desemnaţi în 
limba slavă, pentru că aveau o altă limbă. După loan Skilites, 
cuvântul „vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de 
Nichita Honiatis, relatând răscoala fraţilor vlahi Asăneşti, 
din anul 1185. Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) ,,... 
zgârcindu-se să cheltuiască pentru 
serbările de nuntă din banii visteriei, 
îi adună fără de cruțare din propriile 
ținuturi, şi a jecmănit, din meschinărie, 
și alte orașe din părțile Anhialos- 
ului (azi Pomorje, în Bulgaria), pe 
furiș, dar mai ales și i-a făcut sieşi şi 
Romeilor (cetăţenilor din Romania — 
Imperiul Roman de Răsărit) dușmani 
pe barbarii din Muntele Haemus, 
care mai înainte se numeau ,„misieni” 
(cu sens de „Cei care aveau o misie, 
o datorie”; „Cei care erau pregătiți 
să salveze din nou omenirea”), iar 
acum se cheamă vlahi („val — ahi”; 
„Cei trecuți prin valul de apă al 
Potopului Planetar”, „Cei botezați de 
Dumnezeu”). Aceștia, încredințaţi în 
nepătrunderea ținutului în care locuiau 
și bizuindu-se pe cetăţile și posadele 
lor, care sunt și foarte numeroase și 
ridicate pe stânci abrupte, s-a sumețit 
și altădată împotriva Romeilor. (...) 
După aceea misienii au început să 
acționeze fățiș ca nişte răzvrătiți (...). 
La început vlahii se codeau și fugeau 
de răscoala la care erau împinși de 
Petreu și Asan... ”. 
(va urma) 


Dacia nemuritoare 


MIRCEA DORIN ISTRATE 


Trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de 
negre zilnicii, de laşități şi trădări, de insulte şi jigniri 
din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revărsă pe 
capul bietului şi răbdătorului popor român, care nu mai are 
de niciunde a căpăta o rază de speranță. S-a întinat vâna 
neamului acestuia bun, cinstit şi milostiv, că s-a îndulcit 
cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme toţi 
cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de 
norod făcându-şi mai degrabă aici pe pământ, raiul lor 
cel păcătos. 

Aşadar, rugămu-ne Ţie, Doamne, să strângi laolaltă 
sufletul şi vrednicia bărbaţilor noştrii cei mari făcători de 
înflăcărată şi adevărată istorie: Mircea, Ştefan, Mihai, 
Cuza şi pune din sufletul lor pe sufletele noastre, tărie 
şi speranţă, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul 
suferințelor celor de pe urmă. Şi nu-l uita Doamne pe 
Avrămuţ, fără de care Ardealul ar fi searbăd şi fără 
speranţă. Că el, nemuritorul nostru cel drag şi-a tras 
tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până 
în timpurile cele vechi, bătrâne şi-ngloriate. Şi bine-ai 
făcut Doamne că l-ai pus pe el, cel cu suflet mare, bun 
şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, 
pentru a ne încerca tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci. 

Născut în binecuvântatul an 1824 la Vidra de Sus 
în Cetatea de Piatră al Apusenilor cei presăraţi cu 
aurul născător de patimi şi suferinţi, Iancu a cunoscut, ca 
nimeni altul, amarul vieţii sub jug străin, umilitor. A avut 
însă norocul de a fi dornic de învăţătură, iar pe unde s-a 
şcolit la Vidra, Câmpeni, Zlatna şi mai apoi la Cluj, 
unde şi-a luat Dreptul, a avut parte numai de dascăli buni 
şi întru toate vrednici.Cancelist fiind la Tabla Regească 
din Tg.Mureş a avut norocul de prietenia unor tineri 
entuziaşti, pe care, anul binecuvântat 1848 i-a umplut 
de speranţe nebănuite. Simţind că ar putea să vină acea 
vreme norocoasă aşteptată de neamul său, care să-i scape 
pe români din strânsoare jugului străin, a purces de îndată 


spre Apuseni pentru a-i lămuri şi a-i ridica la luptă pe 
obidiţii săi moţi. Ştiind că nimic nu se obţine fără luptă şi 
jertfă şi că hotărârile luate de el şi de alţii ca el pe Câmpia 
Blajului trebuiesc apărate chiar cu preţul vieţii, a înfiin- 
tat de îndată Legiunea „Auraria Gemina” şi a numit 
prefecţi din rândul oamenilor săi cei mai de încredere. 

Cu timpul, faima câştigată cu jertfă şi-n onoare l-a 
făcut cunoscut şi mai apoi temut chiar de aliaţii săi. Parte 
din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au minţit, că prea era mare 
şi ascultat de ai săi şi prea stătea în calea unor planuri şi 
înţelegeri neştiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. 
Încercuit de trupele ungurești, a rezistat în cetatea lui de 
piatră, ba a mai şi împuţinat şi îngrozit pe vremelnicii 
stăpâni care îl doreau prins şi ridicat în ştreang. Soarta 
a vrut să fie altfel, iar după terminarea războiului a luat 
de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului 
drepturi şi dreptate nu pentru el ci pentru neamul său. A 
refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, 
considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar 
naţiei sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit 
în schimb promisiuni deşarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât 
sufletul său mare şi bun. Înşelat în crezul său, dezamăgit 
şi dezgustat de viaţă, trist şi umilit, se retrage în locurile 
obârşiei sale. 

Pierdut în nemărginimea gândului şi al sufletului său, 
cu dorul arzător la naţia lui pe care nu a putut să o vadă 
liberă şi fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său 
drag, Iancu se stinge din viaţă la 10 septembrie 1872. 
Țebea îl veşniceşte, gorunul îi cântă amarul în tremurul 
frunzei, iar noi îl ţinem nemuritor în inimi ca o icoană 
făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârşit în scurta 
sa viaţă. 

Într-u veşnica lui pomenire, aprindeţi candela sufletului 
vostru şi faceţi o rugă de iertare către Domnul Dumnezeul 
nostru ceresc, ca să-l veşnicească în largile Sale raiuri, 
alături de toţi jertfitorii neamului nostru românesc. Iar voi, 
pentru faptele sale demne de toată lauda, dintr-o tremurată 
geană lăsaţi să cadă o lacrimă fierbinte în țărâna neuitării, 
acolo unde odihneşte sufletul lui bun, cinstit şi jertfitor. 

Şi nu uitaţi, voi cei răbdători, că va mai veni odată 
vremea Iancului. Aşteptaţi-o cu încredere! 


Icoanele sufletului românesc 
JANCEALEI! 


Icoana iertătorului nostru erou 


Iancule, ţi-aducem astăzi la gorunul tău din deal 
Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal, 
Că în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti, 
Nu ţi-am dus la capăt gândul din nălțimile-ţi cereşti. 


Tot săraci suntem şi-acuma în bogata noastră ţară, 
Tot furaţi mai suntem încă de vecini ce ne-nconjoară, 
Tot uitaţi în voia sorții şi-n a vântului putere 

Umiliţi de neromânii care-şi fac pe-aici avere. 


Nu te-am meritat, Mărite, n-ai lăsat la următorii 
Cel curaj avut în suflet, ca să poată viitorii 
Să-mi adune, cum făcut-ai, românimea laolaltă 
Şi cu lancea ta să-şi facă legea vrută, meritată. 


E păcat că doar rămas-ai o icoană luminată, 

Scrise rânduri într-o carte ce de-acuma e uitată, 
Vise vagi la ceia care astăzi dacă-mi mai adună 
Doar o mână de trudalnici, ce te simt o săptămână. 


Suntem laşi, mărite Iancu, neuniţi de-a ta durere, 
Toţi ne calcă şi ne spurcă după cum e a lor vrere, 
Slabi ca mâna de femeie, cumpăraţi c-o vorbă dulce, 
lertători cu cei netrebnici, şi Cristoşi pe-a ţării cruce. 


De vei vrea, îmi ia cu tine moții tăi neînfricați 
Şi coboară la câmpie unde sunteţi aşteptaţi, 
Să trezeşti încă-odată ţara ce-i în amorţire 
Cu speranţă-naripată în gândire şi-n simţire. 


Că-i târziu, şi-i mincinoasă vremea asta ce-o trăim, 
Iar de nu ţi-om fi oştire, şi la tine nu venim, 
Stinge-n grabă pe mormântu-ţi însfinţita lumânare, 
Lasă Ţebea şi Ardealul, şi te du în cea uitare 


A 
> > 


DOMNIȚA RAȚIU 
Motto: „O călătorie face mai mult ca o lecţie de istorie” 
NICOLAE IORGA 


În urma unei recente vizite în Maroc am avut surpriza 
să descopăr o lume la care nu m-am aşteptat de fel, vizită în 
care mi s-a dezvăluit o parte din cultura unei vechi civilizaţii, 
cea a berberilor, vechii locuitori ai Magrebului. 

Marocul este o ţară condusă de tradiţii conform unor legi 
nescrise iar marocanii sunt mândri de tradiţiile lor, pe care le 
perpetuează de 2000 de ani și pe care le respectă cu toții, de la 
intelectuali, bogaţii oameni de afaceri, până la cel mai sărac 
berber din Munţii Atlas. De la vestimentaţie la încălțăminte, 
arhitectura, designul locuineţelor, bunurile casnice, muzica, 
dansul, viaţa de zi cu zi, ,totul stă sub semnul tradiţiei. 

În Maroc, fiecare cetățean, bărbat ori femeie, are haine 
tradiționale şi încălțăminte tradițională iar majoritatea le 
folosesc zilnic chiar dacă în garderobă au şi haine în stil 
occidental. Se cunoaşte din toate că marocanii sunt educați 
în acest fel. De aceea Marocul este una din puţinele țări care 
a rămas parcă neatinsă de timp. Marocanii vorbesc limba 
arabă, însuşită odată cu religia islamică, limba franceză, 
ca urmare ocupaţiei franceze, dar aici se vorbesc și limbile 
berbere, de vreme ce aproape jumătate din locuitorii țării se 
declară berberi. Am vizitat Rabat, capitala administrativă, 
un oraş modern cu bulevarde largi pe care circulă taxiuri 
albastre în majoritate Dacia Logan sau Duster. 

Orașul Fez, veche capitală, se mândrește cu cea mai 
veche universitate din lume (sec XIV) şi cu biblioteca 
Qaraouiyine din acelaşi secol. La Fez mai funcționează 
încă o veche tăbăcărie, ca o cutie de acuarele,dovedind 
proveniența cuvântului „marochinărie” şi pe care trebuie să o 
viziteze orice turist înarmat cu o frunză de mentă ca mirosul 
să fie mai uşor de suportat. 


10 


Fez — Porțile palatului regal 


Tot la Fez am întâlnit primele riaduri. Pe străduțele înguste 
şi întortochiate casele înşiruite nu au ferestre ci doar porți, 
divers ornamentate după dorința proprietarului. Sunt locuințe 
bogate, organizate în jurul unui patio descoperit, cu încăperi de 
jur împrejur şi cu etaje adăugate la nevoie. Am vizitat câteva, 
unele sunt locuinţe dar majoritatea au început a fi transformate 
în hoteluri. 

În Maroc se construiește mult. Pe tot drumul spre 
Marackesh se ridică ansambluri rezidențiale moderne cu blocuri 
asemănătoare ca formă şi care păstrează toate culoarea zonei. 
Am observat spre nord localități albe, ca pe măsură ce mergi 
spre sud să devină galbene şi apoi cărămizii pe măsură ce te 
apropii de Marackesh. Aici zidurile tuturor caselor, moscheile, 
chiar şi palatul regal sunt colorate în roșu-cărămiziu. În Munţii 
Atlas, pietrele, sâncile, pământul, toate au toate această culoare. 

În imensul suk din Marackesh, un adevărat labirint de 
străduţe unde e foarte uşor să te rătăceşti, unde te întâmpină 
vînzători amabili şi zâmbitori, cu prăvălii şi ateliere în care 
meșterii, bărbaţi sau femei produce ceeace este de vânzare în 


încăperea din față: femei ce prelucrează seminţele din care se 
obţine uleiul de argan, ţesători care realizează mătăsuri din 
fire scoase din frunze de agavă, laboratoare pentru produse 
cosmetice sau parfumuri, expoziții de covoare de toate 
felurile. 

A urmat apoi mult aşteptata călătorie cu maşina în munții 
Atlas, numiţi şi Acoperişul Africii de Nord, mai precis spre 
Parcul Naţional Toubkal. Am parcurs valea Ourika spre 
localitatea mai nouă Imlil, situată la 40 km spre sud-vest de 
Marackesh şi apoi spre Kasbah. 

Parcul aflat sub patronajul înaltului Comisariat al 
Apelor, Pădurilor şi Controlului Deşertificării din Maroc, 
cel mai important din Maroc a fost creat în ianuarie 1942 
pentru a proteja pădurile de ienupăr, plantele, păsările din 
regiunea Marrackesh, cuprinzând înălțimile din Africa de 
Nord incluzând Tuoubkal (4167 m ), regiunile pitorești ale 
versantului sudic al Munţilor Atlas incluzând şi lacul Ifni. 

Mergând pe urmele vechilor locuitori, un profesor 
din Casablanca a descoperit în 1949 gravuri rupestre 
reprezentând numeroase animale sălbatice şi domestice, 
oameni, arme și figuri geometrice cu o vechime de 3000 
de ani î.Hr.. Parcul are o suprafață de 38.000 ha la care se 
adaugă o zonă periferică de 62.000 ha. 

O deosebită importanţă în acest parc are traseul ancestral 
al tranhumanâei spre localitățile Agdal şi Aziz de pe platoul 
Oukaimeiden. Aici aveau drept de transhumanță două triburi 
Ourika şi Reghaya. Transhumanţa este considerată sacră şi 
se celebrează printr-un ritual la fiecare 11 august. 

Satele de transhumanță sunt săpate în roca dură, folosind 
şi lemn imputrescibil de ienupăr. În copilăria mea băieţii 
jucau un joc asemînători cu pietricele și gropiţe în pământ. 

Istoria triburilor berbere începe în jurul anului 3000 
înainte de Cristos, berberii fiind menţionaţi în documente 
din Egipt, Grecia şi Roma antica. Limba berberă face parte 
din grupul limbilor afro-asiatice şi are un număr de 300 de 
dialecte diferite. 

Herodot îi consideră urmași ai atlanţilor care au fost 
puşi în situaţia să facă faţă gorgonelor şi au fost învinși de 
amazoane. 

(va urma) 


Nr. 50/2017 


Dacia nemuritoare 


NESCÂNTECE, VRĂJI, FARMEGE, DESFAGERI 
ROLUL TERAPEUTIC ȘI MALEFIG AL GUVANTULUI” (1) 


Prof. univ. dr. RAISA RADU 


Vechimea acestor creaţii populare 


Cea mai veche informaţie despre rolul terapeutic al 
cuvântului, cunoscut de traci, o întâlnim la Platon în dialogul 
„Charmides”. Apare, aici, ideea vindecării organismului 
ca întreg, concepție holistică practicată, astăzi, de mulți 
terapeuți. Pentru vindecarea unei părți a corpului trebuie 
acționat asupra întregului organism. „Atât cele bune, cât şi 
cele rele ale trupului ori ale făpturii noastre pornesc de la 
suflet. De aceea, trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet. 
Prin urmare, mai ales sufletul trebuie îngrijit, dacă avem 
de gând să aducem la o bună stare atât capul, cât şi restul 
trupului. Iar sufletul... se îngrijeşte cu anumite descântece, 
iar acestea nu sunt altceva decât rostirile frumoase. Din 
asemenea rostiri se iscă în suflete înțelepciunea; iar odată 
ce aceasta iese la iveală şi stăruie în noi, îi e lesne să 
deschidă calea sănătăţii şi către cap şi către trupul tot” (1). 
Interlocutorul lui Charmides îi spune că a aflat toate acestea 
de la un medic trac care, la rândul său, le ştia de la Zalmoxis. 
Şi astăzi, medicii scot în evidenţă rolul gândirii pozitive în 
vindecarea trupului și a psihicului. O buruiană, folosită ca 
medicament, nu are niciun efect, dacă nu este însoțită de un 
descântec, adaugă personajul. Considerăm că, prin versurile 
frumoase ale descântecului, este potenţat rolul substanțelor 
vindecătoare care se află în plantă. 

În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir face 
referiri la câteva practici, existente, mai ales, în lumea 
satului: legătura, dezlegătura, farmecele și descântecele, 
primele trei având conotaţii sexuale. Prin legătură, este 
împiedicat mirele să se apropie de mireasă în noaptea nunții. 
Dezlegătura, prin vrăji mai puternice, anihilează efectul 
legăturii. Farmecele sunt vrăjile prin care femeile „fac să se 
apropie de ele iubitul lor sau pot să-l facă să înnebunească 
pe cel care le este lor urât” (2). Descântecele sunt nişte vrăji 
cu care „ar trebui să se vindece toate bolile ce nu sunt de 
moarte” (3). Observăm că pentru definirea acestor practici, 


D. Cantemir foloseşte fie cuvântul fermecătură, fie vrajă. La 
ambii autori, în descântece, cuvântul are un rol terapeutic. 

În Manuscrisele lui G. Săulescu, descoperite de S.Fl. 
Marian şi publicate, în anul 1883, în Analele Academiei 
Române, se află un fragment dintr-o carte populară, intitulat 
„Rugăciunea Sfântului Nicita daco-românul, martirizat 
de goti în secolul al V-lea, în Dacia Traiană”. Despre această 
rugăciune, G. Săulescu scrie: „După modul descântecelor 
ce sunt imnuri idolatre, se păstrează în gura poporului şi 
rugăciunea următoare foarte antică, de pre la începutul erei 
creștine, pe când era idolatria amestecată cu creştinismul, 
pe când basilicile erau decorate şi cu statuile păgânismului. 
Această rugăciune românii până în zilele noastre o rosteau 
seara şi dimineaţa, învăţând-o fiii de la părinți”. Considerăm 
că este o îmbinare a unei rugăciuni cu un descântec pentru 
apărarea casei de demoni. Pentru frumuseţea versurilor, 
vom reda poezia, aproape integral: „Cruce-n casă,/ Cruce-n 
masă,/ Cruce-n unghiurile toate/ Cruce sântă dimoni scoate/ 
Cruce sântă, scut de raze/ Îngerașul mă veghează./...Dimoni 
răi neîmblânziți/ Pentru ce mă împândiţi?/ Nu-i casă asta, ci 
cetate/ Cu uşile ferecate/ Cu fereştrile-nzelate,/ Cu lanţuri 
de fer legate/ De aici fugiţi/ În tartar săriţi/ Că sântu Nicita/ 
Ținându-ne ursita/ Stă-n mijloc de casă/ Cu sabia scoasă/ Cu 
tunica scurtă/ Ruga ne ascultă/ De cu seara-n prori/ Pân-la 
ciniori,/ De la ciniori/ Pân-la cântători/ De la cântători/ Până-n 
dalbe zori./ El ne vede,/ Ne prevede,/ Apără, fereşte/ De răi 
mântuieşte/ Neamul omenesc!“ (4) În acestă rugăciune- 
descântec, apar termenii în care este împărțită noaptea: de cu 
seară, ciniori, cântători, dalbe zori, termeni ce pot fi întâlniți 
în unele dintre aceste creaţii populare. 

Există o vastă bibliografie referitoare la tema comunicării 
noastre. În documentatul studiu „Vrăji, farmece, desfaceri”, 
prezentat la o şedinţă a Academiei Române, Simion Florea 
Marian atrage atenția asupra faptului că vrăjile, farmecele 
şi desfacerile nu trebuie confundate cu descântecele. 
Aceste patru specii de poezii populare sunt asemănătoare în 
privinţa formei, fiind compuse din versuri neregulate, chiar 
necadențate. Aceasta deoarece ele nu se cântă, ci se recită 


în taină. Ele se deosebesc, însă, din perspectiva scopului pe 
care-l urmăresc (5). Alți cercetători consideră că între aceste 
producţii populare nu există deosebiri tranșante. 

Aceste creații populare au o vechime considerabilă, 
fiind transmise din generație în generaţie de către inițiați 
altor persoane pe care le considerau demne de a le continua 
activitatea. În comunicarea „Medicina babelor sau spitalul 
descântecelor, reţetelor de doftorii şi vrăjitorii băbeşti”, 
ținută, de asemenea, într-o şedinţă a Academiei Române, 
Dimitrie P. Lupaşcu afirma că aceste practici „izvorăsc 
de multe secole în urmă, încă de pe când lumea era în stare 
primitivă, şi medicina nu era aşa de dezvoltată ca în prezent 
sau că poate nu era de fel cunoscută”(6). 

În „Boli şi leacuri”, Tudor Pamfile susține că 
descântecele însoțesc anumite practici ale medicinii 
populare, având „o înrâurire mântuitoare asupra bolnavului”. 
In condiţiile în care începuse ofensiva împotriva medicinii 
populare, T. Pamfile face afirmaţia potrivit căreia „veacurile 
cu niciun chip nu puteau consfinți ceva spre paguba omului 
“(7). Dacă medicina populară numără veacuri, înseamnă 
că şi anumite însoțitoare ale acesteia — descântecele — au o 
vechime la fel de mare. 

Descântecele, vrăjile, farmecele, desfacerile au o 
valoare documentară, evidențiind practicile folosite pentru 
vindecarea maladiilor existente în comunitățile în care se 
manifestau şi pentru rezolvarea unor diferende între oameni, 
mai ales între femei. În acelaşi timp, ele sunt o componentă a 
tezaurului literaturii noastre populare. 

(va urma) 

Note: 

* Menţionăm că bibliografia folosită datează din secolul al 
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. 

1. Platon, Opere, vol. I, București, Editura Ştiinţifică, 1974, 
pp. 183-184. 

2. Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1973, p. 262. 

3. Ibidem, p. 262. 

4. Săulescu, G., Mănunchiu de Manuscrise, Analele 
Academiei Române, Seria II, Tom VII, Bucureşti, Tipografia 
Academiei Române, 1883, p.172. 

5. Marian, S.Fl., Vrăji, farmece şi desfaceri, Analele 
Academiei Române, Seria II, Tom XV, Bucureşti, 1893, pp. 77-78 

6. Lupaşcu, D.P., op. cit., p. 6. 

7. Pamfile, T., Boli şi leacuri, Bucureşti, Librăriile Socec et 
com., 1911, p. 6. 


ASPECTE DIN ACTIVITATEA FILIALEI TIMIȘOARA 
IN PERIOADA IANUARIE — AUGUST 2017 


Ing. IOAN CIAMA, 
preşedintele Societăţii cultural-patriotice 
„Avram Iancu“ — Filiala Timişoara 


Activităţile noastre, în perioada analizată, au avut la 
bază programele anuale de acţiuni ale filialei şi Societăţii 
„Avram lancu”, la nivel naţional, cât şi manifestările 
culturale ale unor asociații şi fundații româneşti din 
Voivodina (Serbia), de la care am primit invitaţii ori 
solicitări de sprijin. 

Sintetic, activităţile noastre s-au derulat astfel: 

21.02.2017: Preşedintele filialei a participat, ca invitat 
al televiziuni locale Europa Nova, la o dezbatere pe tema 
Revoluţiei lui Horea, Cloșca şi Crişan şi a martiriului celor 
trei eroi ai românilor ardeleni. 

25.02.2017: Simpozion „233 ani de la Revoluţia lui 
Horea, Cloşca şi Crişan, care a avut loc în sala festivă 
a Cercului Militar Timişoara. La manifestare au fost 
prezente peste o sută de persoane (membrii filialei, militari 
în rezervă şi retragere, oaspeți din Serbia, parlamentari din 
Timiş şi Arad ş.a.). 

Ca de fiecare dată, simpozionul a debutat cu intonarea 
Imnului Soc. „Avram Iancu”, în acompaniament de tulnic, 
un cuvânt de bun venit, rostit de președintele filialei, 
salutul oaspeţilor şi prezentarea celor opt comunicări în 
plenul simpozionului. La final, Cenaclul Literar-Artistic 
„Liviu Rebreanu” a susținut un program de muzică 
populară românească din Ardeal, Bihor şi Banat, moment 
mult apreciat de public. 

25-26.03.2017: Împreună cu d-na europarlamentar 
Maria Grapini, preşedintele filialei a participat (ca 
membru în juriu) la Concursul de recitatori “Bunavestire” 
(ediția XVIII-a), organizat de către Soc.Literar-Artistică 
“Tibiscus”-Uzdin (Serbia), la care au fost prezenţi nu mai 
puţin de 118 concurenți, din România şi Serbia, îmbrăcaţi 
în frumoase costume populare. 


Nr. 350/2017 


22-23.04.2017: Dl. Ioan Ciama a fost prezent la 
simpozionulinternațional,,Oameni de seamă ai Banatului”, 
organizat de aceeași prestigioasă societate culturală a 
românilor din Uzdin, unde a susţinut o comunicare şi a 
făcut donaţii de cărți şi materiale promoţionale. 

15 şi 22.06.2017: Alături de doi meşteri, originari din 
Țara Moților (strămutați în Banat), preşedintele filialei 
s-a deplasat, la rugămintea Consiliului Parohial al BOR 
Sărcia (Serbia), pentru a efectua lucrări de înlocuire a 
acoperişului Sfintei troițe, donaţie a societăţii noastre (în 
urmă cu 21 ani). Materialele (cuie, şindrilă, vopsea) au fost 
asigurate tot de noi, cu sprijinul unor moţi din Timişoara, 
membri ai filialei, dintre care l-aş aminti pe dl.Viorel Bara, 
consilier al preşedintelui C.J.Tmiş. 

02.07.2017: Filiala a fost prezentă (6 membri) la 
cea de-a 45-a ediţie a manifestării cultural-patriotice 
„Întâlnirea moţilor cu istoria”- în localitatea După Piatră 
(judeţul Hunedoara). 

22.07.2017: O delegaţie, în frunte cu preşedintele 
filialei, a participat la simpozionul: “Avram Iancu, erou 
şi martir național, 193 ani de la naştere”, la Complexul 
muzeal „Casa Iancului” (Com. Avram Iancu, jud.Alba). 

17-19.08.2017: La invitaţia Soc.Cultural-Instructive 
„Frăție şi Unitate” din Sărcia, preşedintele filialei a 
participat la Marele Festival de Folclor al Românilor din 
Voivodina, ediţia a 57-a. 

Iniţiat în urmă cu cinci decenii şi jumătate (1959) 
la Uzdin, festivalul a devenit o veritabilă instituție 
culturală, edificată şi transmisă din generaţie în generaţie, 
reprezentând mărturia cea mai elocventă a cultivării şi 
păstrării limbii, cântecului, jocului şi portului popular, a 
obiceiurilor şi tradiţiilor românilor de aici. Pe parcursul 
celor trei zile, pe scena în aer liber de lângă stadionul de 
fotbal al localităţii, au evoluat peste 700 de artişti amatori 
din 18 localități cu populaţie românescă ale Voivodinei 


(coruri, grupuri vocale, orchestre de muzică populară, 
formaţii de dansuri, solişti vocali şi instrumentiști ş.a.), 
dar şi oaspeţi din cadrul etniei sârbe şi din România. 

Aş menționa faptul că, în loc.Sărcia, astăzi mai trăiesc 
puțin peste 300 de români, restul până la 1500 şi ceva fiind 
de etnie sârbă. În urmă cu 20 ani (1997), când a fost organizat 
ultimul festival de către românii sărcienți (la care, deasemeni, 
am fost prezent), numărul românilor era de aproape 600. O 
scădere dramatică, o înjumătățire, în numai 20 ani! 

Faptul se datoreşte îmbătrânirii populaţiei (doar 4 
copii mai sunt înscrişi la secţia română, în ciclul primar), 
dar şi plecării masive în străinătate (SUA, Canada, 
Elveţia, Germania etc.). Cei rămași, în frunte cu primarul 
localității (român) şi preşedintele Soc. Culturale „Frăţie 
şi Unitate”, Iancu Murărescu, luptă din răsputeri pentru 
păstrarea identităţii naţionale, dovada elocventă fiind chiar 
organizarea (reuşită) acestui grandios festival, la care 
sărcienţii s-au prezentat cu un cor bărbătesc, o formaţie de 
dansuri şi solişti vocali. 

Ca manifestări adiacente festivalului au fost organizate 
trei expoziţii: una de fotografii a costumelor populare a 
românilor din Banatul sârbesc, alta de cilimuri (covoare) 
şi cupe sportive (câștigate de-a lungul timpului de echipa 
de fotbal din localitate) şi a treia a costumelor din sat. 

Marele premiu al festivalului a fost obţinut de către 
Soc.Culturală „Ştefan Ştefu” din Ecica. Dincolo de 
diplome şi menţiuni, decernate de juriu, rămâne un fapt: că 
din această amplă competiție cultural-artistică, adevăratul 
câştig îl reprezintă afirmarea şi păstrarea identității 
naţionale a fraţilor noştri români de pe aceste meleaguri. 

22.08.2017: Preşedintele filialei a participat la 
dezbaterea televizată „Românii din Voivodina”, organizată 
de către TV Europa-Nova Timişoara, împreună cu 
publicistul Vasile Barbu din Uzdin. 

P.S. 10.09.2017: O delegaţie a filialei noastre va 
participa la serbările naţionale de la Tebea. 

23.09.2017 : Vom organiza simpozionul transfrontalier: 
„Avram Iancu, spirit european”- în incinta Cercului Militar 
Timişoara. 


Ti 


Dacia nemuritoare 


Presă și asociatii culturale 
în Maramureșul anilor 1939-1940 


Cercetător dr. ILIE GHERHEȘ 


Răspunzând comandamentului maxim determinat de înfăptuirea Marii Uniri, prin momentul 
astral de la 1 Decembrie 1918, România Mare căuta căile de unificare şi progres continuu, în toate 
domeniile de evoluţie. 

Performanţa istorică a statului român putea fi cuantificată şi în funcție de modul de abordare 
culturală a întregii culturi naţionale. În acest sens, cu nr. 37241/1939, al Ţinutului Someş-Cluj 
este înaintată către Prefectura județului Maramureș, următoarea adresă oficială cu o rubricatură 
precisă, privind societăţile culturale care ar împânzi întreg judeţul: 

„D-lui prefect al judeţului Maramureş, Sighet. 

În vederea cunoașterii situaţiei instituţiunilor culturale din cuprinsul Ţinutului, cu onoare Vă 
rugăm să binevoiţi a ne comunica toate comunele în care se găsesc societăți culturale, făcând 
următoarele precizări asupra situaţiei lor: 

1/. Numele societăţii culturale. 

2/. Caracterul societăţii/cultural, social, etc. 

3/. Dacă este românească sau minoritară, indicând minoritatea în cazul din urmă. 

4/. Dacă au clădire proprie, în ce stare se află şi câte încăperi are, specificând ce numire poartă/ 
cămin, casă culturală, etc. 

5/. În ce an a fost construită şi a cui proprietate este, indicând numărul dela Cartea funciară. 

6/. Ce altă avere imobiliară are/ pământ, grădini, construcții sau terenuri sportive/ indicând 
întinderea şi starea în care se află. 

7/. Ce număr de membri are. 

8/. Dacă a fost afiliată şi a activat în cadrele legii serviciului social. 

9/. Care este activitatea şi după suspendarea legii serviciului social. 

10/. Bugetul anual. 

11/. Diferitele observaţii. 

Situația punctelor susmenționate /1-11/ va fi înaintată pentru fiecare comună din judeţul Dvs. 


la 13 iulie 1940, în Sighet, următorul tablou cu publicațiile din judeţul Maramureș, cu numai o 
lună înaintea cumplitului Dictat de la Viena, din 30 august 1940, document semnat în numele 
prefectului de către subprefectul Teodor Bocotei: 


„PREFECTUL MARAMUREȘULUI 
TABLOU 

De publicaţiunile ce apar în judeţul Maramureş 
Felul: 


ziar, 


Costul In baza cărei 


abona 


. [Numele Localitatea 


Cum apare Proprietarul Observaţii 


. [Publicaţiunii |unde apare |zilnic direct, autori 


săptăm. etc revistă mentu girantul zaţii apare 


respunzabil 
Marina 


etc. lui 


Frontul 30 lei lunar Dir. Gen. 
Pol. Nr. 
8947939 


1. 1936 
Încheerea N. 


2/41/1938 a 
Tribunalu 


Zilnic română Ziar de afirmare 


Maramu- Alexandru românească şi 


reșului de informaţii. 


30.VI.1931 Pe lan Ziar cultural de 


100 Lei pt. 
plug. 

SOL. pt. 
camere 
150. pt. 


aut.300 
Pe an 


100 Lei 


1 ex, 2 Lei 
Anual 120 


Lei pt. 


Graiul Bilunar română ziar 


Maramu- cooperaţie şi de 
reşului informaţie. 
lui Maramu 


reș 


Duminică Săptămânal [română Organ de prop. 


relig. şi morală 
şi de informaţii 
Vişeul de Ziar cultural 


sus 


Dir. Gen. 
Pol. Nr. 
8948 s. 
29.1.936 


Lunar română 


instituții 
300 Lei 


Prefect” $ 

Tot în acelaşi context amenințător, în 1.V.1940, la o solicitare venită din partea Inspectorului 
Silvic, Serviciul Administrativ Cluj, al Ținutului Someş-Cluj, preşedintele Uniunii pentru Cultura 
Poporului Român ASTRA, Despărțământul Central Maramurăş, Sighet, Dr. V. Ilea, întocmeşte 
tabloul căminelor culturale din județul Maramureș, cu numele acestora, precum şi cu preşedinţii 
filialelor Astra, care gestionau şi conduceau aceste instituții de cultură locale. Este interesant de 
observat caracterul profund românesc şi patriotic al respectivelor aşezăminte culturale, precum şi 


Această situație fiind de natură urgentă, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a ne-o înainta în termenul 
cel mai scurt posibil. Sănătate! Cluj, la 29 noiemvrie 1939.” ! 

Cu toată solicitudinea probată de noile organe administrative ale statului autoritar carlist, se 
pare că organismele nou înființate de la ținut nu erau prea încântate de promptitudinea celor de 
la Sighet revenind,ca atare, în 10 februarie 1940, cu o altă adresă, nr. 1498/1940, înaintată tot 
prefectului de Maramureş, „urgitând” răspunsul: 

„D-lui Prefect al judeţului Maramureş. Sighet. Avem onoare a Vă ruga din nou să binevoiţi 
a urgita executarea ordinului nostru Nr. 37241 din 29 Noemvrie 1939, cu privire la situația 
societăților culturale din judeţul Dvs. Sănătate!” ? 

După insistentele solicitări ale Secţiei de Studii şi Documentare de la Cluj, în sfârşit, 
autorităţile prefecturale s-au mobilizat cerând, în consecinţă, situaţii amănunțite celor patru plase 
ale județului: 

„Nr. 17812/1939. Primăriei Sighet. Tuturor prețurilor 

La reședință 

Cu onoare Vă transpunem în copie ordinul Ținutului Someş, Nr. 37241 din 29 Nov. 1939, 
cu privire la statistica societăţilor culturale din cuprinsul județului rugându-Vă să binevoiţi a 
completa toate datele indicate în acel ordin şi a ne raporta în termenul cel mai scurt posibil. 
Sănătate, Sighet - 8 Dec. 1939.” 3 

Menţionăm că şi această corespondenţă între Prefectura Maramureş şi cele patru plase (Sighet, 
Ocna Șugatag, Iza-Dragomireşti şi Vişeu) era semnată, în numele prefectului, tot de către Teodor 
Bocotei și de către referentul Grigore Holdiş. 

În cele din urmă, ca o consecinţă firească a demersului administrativ iniţiat de la Bucureşti, 
precizând că de la pretura plasei Vişeu nu ne-a rămas documentul explicit dar se poate uşor deduce 
că a existat, din tabelul cumulativ întocmit de către serviciul prefectului şi că de la pretura plasei 
Șugatag a fost dat răspunsul negativ, situaţia rezultată în final arăta astfel: 

„Prefectura Judeţului Maramureș 

Nr. 942/1940 

Tabel cuprinzând societăţile culturale din judeţul Maramureş 
Dacă a activat 


în cadrul 
Serv. Soc. 


Numărul 
membrilor 


Dacă est 
românească 

au 
minoritară 
Societate 
pur 
românească 
Idem 


Caracterul 
Societății 
(cultural, social) 


Numele 
comunei 


Numele societății 
culturale 


Căminul Cultural 
„Pietrosul” 


Borşa Cultural și 


Social 


Cultural Social 
Cultural Social 


Moisei 
Vişeul de Sus 


Izvorul Dragoş”, 
„Astra” 

Bogdan vodă” 
Filiala „Reuniunei 
Poporană Rom.- Cat.” 
Ardeleană 
„Casinoul Român” 


minoritară 


Bocicoiul Cultural românească 
Mare 
Iapa 


„Grigor Todor Cămin Cultural |- - 


Holdişan” 
8. | Săcel Astra” Cultural românească | 25 da 

9. | Săliștea „Solidaritatea” Cămin Cultural | românească |40 da 

de Sus 
Dragomirești românească 


Societatea Adormirea | Cultural 


Maicii Domnului în 
cadrul Soc. „Astra” 
„_ Botiza Astra” Cultural românească | 65 da 
Poienile „Vasile Lucaci” Cultural românească | 58 da 
-Glodului 
Strâmtura românească | 29 da 


Dumitru Hodor” Cămin Cultural 


Sighet, 12-11-1940.” + 

Într-o altă ordine de idei, ilustrând fidel realitatea acelor vremuri, respectiv dictatura carlistă 
în care se zbătea România, precum şi frământările deosebite cauzate de declanşarea războiului, 
aflăm dintr-o adresă a Prefecturii Maramureş, care este situaţia publicaţiilor (ziare şi reviste) care 
mai „apăreau în judeţ”. Același neobosit referent Grigore Holdiş, întocmea cu No 9633/1940, 


12 


lista liderilor astrişti locali. 


„Tabloul 
Căminelor Culturale din despărțământul Maramurăş 


Nr. 
Crt. 


Numele căminului 


Petru Bilţiu 
Dragoş Vodă 
Ioan Dan 
Astra 

D. Hodor 
Tiodar Vasile 
Dr. Vasile Lucaci 
Dragoş Vodă 
Tăut Vasile 
Popa Lupu 
Daniil Pop 
Astra 

Gr. Todor Holdişanu 
Vicar Ion Pop 
Mihai Şerban 
Bogdan Vodă 
Înfrăţirea 
Astra 

Astra 

Starja Stogului 
Astra 

Astra 

Astra 

Astra 
Ronișoara 

Ilie Mariş 
Astra 

Astra 

Astra 

Astra 

Astra 

Astra 

P. Bîrlea 
Astra 

Astra 

Dr. Ion de Kovats 
Astra 

G. Bilaşcu 
Astra 

Astra 


Comuna 


Teud 

Cuhea 
Rozavlea 
Săcel 
Strâmtura 
Glod 
Poienile Glodului 
Budeşti 
Leordina 
Călinești 
Deseşti 

Breb 

lapa 

Vad 

Săpânța 
Vişeul de Sus 
Sălişte 
Moisei 

Borşa 


Preşedintele 


Pr. I. Dunca 

St. Chindriș 

Pr. L. Sânjorzan 
V. Negrea 

Pr. Mărieş 

Pr. Gr. Pop 

Pr. Bărsan 

G. Şerban 

Gh. Vlad 

Gh. Andreica 
V. Fodoruţ 

I. Vlad 

V. Săzăreanu 

T. Utan 

I. Manolescu 
ing. Matache 
Pr. Tămâian 

Dr. G. Tomoiagă 
Pr. Vasile Pop 


Poienile de sub Munte M. Ţiţiriga 


Hoteni 

Coştiui 

Rona de Jos 
O. Şugatag 
Sarasău 
Dragomirești 
Lunca 
Virişmort 
Bocicoiul Mare 
Câmpulung 
Remeți 

Valea Porcului 
Berbeşti 
Sat-Şugatag 
Crăceşti 
Bârsana 
Vişeul de Jos 
Petrova 
Ruscova 
Bocicoel 


Pr. Sabău 

V. Cheşa 

Pr. E. Vlad 

Tr. Bucurescu 
Pr. Moldovan 
Pr. G. Cosma 
Manuleac 

Pr. Căsaiu 

Prof. Anoichii 
P. Bejenaru 

G. Ona 

Pr. I. Petrescu 
D. Anghel 

Pr. N. Doroş 

I. Paul 

Pr. Mihai Hotea 
Dr. Grad 

Ion Tămaş 

C. Mailatescu 
Pr. G. Petrovai” € 


Observaţii 


Imaginându-ne, fie şi aproximativ, contextul sumbru al celor doi ani, precum şi vremurile de 
restriște pe care le trăia întreg poporul român, vom avea poate cheia înțelegerii rolului intelectualilor 
în epocă, al acelor cu adevărat luminători ai neamului cu care, în primul rând, se identificau. 


Note 


! Serviciul Județean Maramureş al Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura județului Maramureș, 
dosar 3/1940, f. 10 

? Ibidem, f. 14 

3 Ibidem, f. 9 

4 Ibidem, f. 4 

` Ibidem, f. 5 

* Ibidem, f. 57 


Nr.50/2017 


Dacia uemukitoare 


Acei „Pui de lei — 1877 


Profesor MARIA IONESCU 


Motto: „Eroi au fost, eroi sunt încă 

şi-or fi în neamul românesc 

că rupți sunt ca din tare stâncă 

românii orişiunde cresc”. (loan Neniţescu) 


De-a lungul timpului, nici un popor, 
cotropit de străini, n-a suportat la nesfârşit 
opresiunea. Preţul libertăţii a fost jertfa 
de sânge a mai multor generaţii, pentru 
obţinerea neatârnării. Aflate sub dominație 
otomană popoarele balcanice s-au răzvrătit 
deseori, antrenând şi ţările vecine. 

În 1875 se redeschidea „problema 
orientală”. În februarie 1875 au izbucnit 
puternice răscoale antiotomane în Bosnia 
şi Herţegovina, ce s-au transformat în 
mișcări de eliberare națională de sub 
dominaţia otomană. Acestor manifestări li 
se alătură în anul următor Bulgaria, Serbia 
şi Muntenegru care la 30 iulie 1876 declară 
război Porții, 

Sub pretextul sprijinirii „fraţilor ortodocşi” din 
Balcani, Rusia se pregătea de război, urmărind expan- 
siunea către strâmtorile Bosfor şi Dardanele pentru ieșirea 
la Marea Mediterană. Iniţial, România a adoptat tactica 
neutralității, căutând să evite transformarea teritoriului 
său în teatru de război. 

În faţa crizei orientale, Marile Puteri 
europene au organizat Conferinţa de la 
Constantinopol din 11/23 decembrie 1876 — 

8/20 ianuarie 1877 pentru medierea conflic- 
tului din Balcani. 

La 4/16 ianuarie 1876 primul ministru 
Lascăr Catargiu a emis o notă diplomatică, 
ce stipula că România adoptă tactica 
neutralității şi era hotărâtă să-şi apere 
inegritatea teritorială. În primăvara anului 
1876 s-a format un nou cabinet în care 
Mihail Kogălniceanu deţinea portofoliul 
afacerilor externe. În 15/27 iunie 1876, 
guvernul de la Bucureşti a adresat o notă 
diplomatică Puterilor Garante şi Sublimei 
Porţi, solicitând în schimbul neutralității: fixarea graniței 
cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunării, recunoaşterea 
individualității statului român și a numelui de România, 
recunoaşterea paşaportului românesc. Următoarele note 
diplomatice exprimau solidaritatea cu poporul bulgar 
şi hotărârea autorităților statului român de a apăra 
fruntariile țării. 


La 24 iulie/3august 1876 s-a format un nou guvern 
condus de Ion C. Brătianu. Noul premier împreună cu 
Mihail Kogălniceanu, ministru „al treburilor din afară” 
au continuat eforturile diplomatice pentru recunoaşterea 
neutralității teritoriului românesc. În 11/23 decembrie 
1976 Poarta Otomană a adoptat o nouă Constituţie prin 

care România era desemnată „provincie 

privilegiată”. 

La 26 iunie/8 iulie la 

Reichsadt ( Boemia), a avut 

loc întâlnirea între Frantz Iosif, 

împăratul Austro-Ungariei şi 

Țarul Rusiei Alexandru al 

II-lea. S-a hotărât ca Austro- 

Ungaria să preia Bosnia şi 

Herţegovina iar Rusia căpăta 

libertate de acţiune în Balcani. 

Marile Puteri ale vremii şi- 

au conjugat eforturile pentru 

a-şi instaura stăpânirea asupra 

unor țări europene cotropite 

de turci. La 15 ianuarie 1877 
la Budapesta s-a semnat o convenţie secretă 
între Austro-Ungaria şi Rusia: prima, căpăta Bosnia şi 
Herţegovina, Rusia primea sudul Basarabiei cu cele trei 
judeţe româneşti. Înțelegerea a avut consimțământul 
cancelarului german Otto von Bismarck (1815-1898). 

În faţa iminentului conflict ruso-turc, România își 

intensifică contactele diplomatice. În august 1876 premierul 

român I.C. Brătianu a întâlnit la Sibiu pe Frantz 

Iosif, dar nu a omis nici tratativele cu Rusia. În 

vara acelui an la Livadia în Crimeea o delegaţie 

română compusă din I.C.Brătianu, col. Gh. 

Slăniceanu ministrul de război şi T. Văcărescu 

mareşalul Curţii, a discutat cu ţarul Alexandru 

al II-lea, cancelarul Gorceacov şi ministrul 

de război Miliutin. A fost abordată necesitatea 

unei înțelegeri privind trecerea trupelor ruseşti 

pe teritoriul României, spre Balcani. Discuţiile 

au fost reluate la Bucureşti în noiembrie 1876. 

La 4 aprilie 1877 la Bucureşti, s-a semnat 

Convenţia româno-rusă ce reglementa trecerea 

trupelor ruseşti pe teritoriul României, 

pe cheltuială proprie şi traseul deplasării. 

Convenţia a fost semnată de M. Kogălniceanu şi diplomatul 

rus Dimitrie Stuart. Rusia respingea categoric cooperarea 

militară a României în războiul antiotoman. Pentru apărarea 

țării, autoritățile româneşti au decretat mobilizarea armatei 

şi a gărzii civice în perspectiva războiului. Armata română 

cuprindea 120.000 de oameni din care 58.000 forță 
operativă. 


DACISMUL - COORDONATĂ FUNDAMENTALĂ 
A CREAȚIEI ŞI ACTIVITĂȚII LUI MIHAI EMINESCU (III) 


Profesor GHEORGHE BUCUR 


Dacismul în creaţia postumă 


Cel dintâi care a vorbit, referindu-se la postume, despre 
dacism că „notă caracteristică a poeziilor lui Eminescu”, 
a fost criticul G. Ibrăileanu, explicându-l, în 1908, prin 
„iubirea pentru vechime” a poetului”. Dintre numeroasele 
proiecte ale lui Eminescu reținem, mai întâi, Genaia (1868), 
poemul, gândit în 20 de cânturi (v. ms. 2257, 177), care 
urma să prezinte, potrivit poetului de 18 ani, „Creaţiunea 
pământului după o mitologie proprie română.”(s.n.). 
Reţinem preocuparea, expres formulată, pentru o mitologie 
naţională. Fragmentele notate vorbesc, în forma unor versuri 
populare, despre un poet orb şi „muma vânturilor”. 

În primul rând, evocarea lumii dacice oferea prezentului 
şi conaţionalilor săi un model şi un reper de mândrie 
civică şi patriotică. „Poetul nostru naţional” se opreşte 
cu precădere la aspecte esenţiale ale civilizaţiei geto-dace 
„din vremea cea căruntă”, cum metaforic numeşte epoca 
preistorică: spaţiul mirific al Daciei edenice, zeitățile dacice, 


Nr.50/2017 


figura mitico-simbolică a Dochiei, regi renumiţi precum 
Brigbelu, Boerebista, Decebal ş.a. 

1. „Dacismul” lui Eminescu, având la bază admiraţia 
poetului pentru vechea civilizație dacică, pe care o găsim 
pregnant formulată şi cu o serie de sugestii de semnificaţie 
majoră, pentru prima dată, în poemul Memento mori, 
redactat între anii1871-1872, când poetul avea doar 21-22 
de ani, se prefigura încă din adolescenţă. 

Ne atrage atenţia în Memento mori, mai întâi, viziunea 
lui Eminescu asupra acestui ţinut şi a civilizaţiei dacice. 

În călătoria Dochiei pe marele fluviu, ni se dezvăluie 
un ţinut de rai prin bogăţie, varietatea peisajului, plantelor, 
vieţuitoarelor, că şi prin frumuseţea lui. Deşi fabulos, 
peisajul se conturează din elemente autohtone: glas de 
bucium, cimpoiul scitic, cerboaice albe îmblâzite poartă 
talăngi la gât iar dintr-un vechi stejar răsare o „împărăteasă 
albă” cu donița pe umărul gol. Viziunea spaţiului este una 
hiperbolizată: codrii sunt adânci, câmpiile „fără de fine”, 
fluviul este uriaş: 

„Apoi iar se pierd în codri cu trunchi groşi, cu frunza deasă, 
Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă, 


La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război Turciei şi 
a început trecerea Prutului deplasându-se spre Dunăre. În 
replică, la 21 aprilie 1877, turcii au bombardat oraşele 
românești de la Dunăre: Calafat, Bechet, Corabia, 
Giurgiu şi Olteniţa. Românii au ripostat bombardând 
Vidinul şi Turtucaia. 

Astfel se instituie starea de război între România şi 
Imperiul Otoman. 

Ideea independenţei naţionale a României a însoţit 
permanent lupta poporului român împotriva oricărei 
dominaţii străine, pentru păstrarea ființei naţionale, 
pentru înfăptuirea unităţii naţionale. 

B- În această situație, Parlamentul, 
întrunit la 29/30 aprilie 1877 a votat în 
ambele Camere moțiuni privind ruperea 
dependenței faţă de Poartă. În sesiunea 
extraordinară a Adunării Deputaților de 
luni 9 mai 1877, se proclama independența 
de stat a României, Celebrul discurs rostit 

€ de ministrul de externe M. Kogălniceanu 

preciza: „D-lor, Camera şi Senatul, la 

interpelările d-lor Stolojan şi Fălcoianu au 

recunoscut că suntem în stare de răzbel... 

că suntem dezlegați de legăturile noastre 

cu Înalta Poartă şi că acele legături sunt 

rupte... În stare de răzbel, cu legăturile 

rupte, ce suntem? Suntem independenți, 

suntem naţiune de sine stătătoare”. În conti- 

nuare M. Kogălniceanu a comunicat hotărârea corpurilor 

legiuitoare prin care se proclama independenţa şi a 
notificat acest lucru guvernelor europene, 

La 14-15 iunie 1877 armata rusă a treecut fluviul 
cu sprijinul vaselor și artileriei românești. Înaintarea 
rusă s-a lovit de puternica rezistență otomană la Plevna, 
puternic fortificată şi aflată sub comanda lui Osman-Paşa. 
Poziţia strategică a Plevnei ce controla direcția Nicopole- 
Constantinopol şi Vidin-Târnovo, dublată de rezistenţa 
otomană, au creeat mari probleme armatei ruse. În 
această situaţie Marele Duce Nicolae (fratele ţarului), 
comandantul frontului din Balcani solicită sprijin militar 
principelui Carol al Românie prin celebra telegramă 
din 19 iulie 1877: „Turcii, adunând cele mai mari mase 
de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, 
demonstrațiune şi dacă se poate, să treci Dunărea cu 
armata, după cum doreşti (adică sub comandament 
românesc n.n.). Între Jiu şi Corabia demonstrațiunea este 
necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”. 

Au urmat alte noi apeluri ale comandamentului rus 
prin telegramele din 9 şi 19 august 1877. La această 
solicitare au fost trimise în Balcani Diviziile a Il-a şi a 
III-a române, numărul soldaților români ridicându-se la 
39.600 dintr-un efectiv de 58.700 cât avea armata română. 
Au fost stabilite bazele cooperării militare româno-ruse 
iar pe frontul de la Plevna trupele române se aflau sub 
comanda domnitorului Carol I, asistat de generalul rus 
Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat. 


Unde-n sălcii mlădioase sunt copile de-mpărat, 

Codrul — înaintea vrajei — o cetate fu frumoasă. 

A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase, 
A ei bolți streşini de frunze arcuite-ntunecat. 


Sara sună glas de bucium şi cerboaice albe-n turme 
Prin cărărrile din codru, pe de frunze-uscate urme, 
Vin rupând verzile crenge cu talangele de gåt; 

Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare 

Pån’ din elo-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare, 
Pe-umăr gol doniţă albă — stemă-n părulaurit. ... 


Luntrea cea de lebezi trasă, mai departe, mai departe 
Fuge pe-albele oglinde ale apei şi se-mparte 
Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint; 
Şi deodată zi se face — un ocean de lumină — 
Fluviul a ieşit din codri în câmpii fără de fine, 
Care verzi şi înflorite, mândre-n soare se întind. ” 
(II. p.135-136) 

(va urma) 

Note: 

24. Postumele lui Eminescu în Scriitori români şi străini, |, 
Ediţie îngrijită de Ion Creţu, Prefaţă de Al. Piru, BPT; Bucureşti, 
Editura pentru literatură, 1968, p. 108. Studiul a fost publicat 
pentru prima dată în Viața românească, nr. 8 din august 1908, 
laşi . 


13 


14 


Dacia uemukitoake 


UN ROMAN PARABOLĂ DESPRE ÎNȚELEPCIUNE ȘI VIAȚA TRĂITĂ DEMN 


CALATORIA SPRE ZEI 
de MARIA MONA VÂLCEANU 


Mihail Diaconescu a realizat în Călătoria spre zei un 
roman istoric, inițiatic şi sapienţial. Este un roman parabolă. 
Acţiunea lui evocă într-o manieră epică şi simbolică 
spiritualitatea Daciei în epoca marelui rege Burebista. 
Arhidamos din Apolonia, eroul principal al acestui roman, se 
angajează în călătoria spre sine însuşi într-o lume frumoasă şi 
nebună. Romancierul a scris povestea lui Arhidamos pornind 
de la copilăria peste care se revarsă 
poveștile. Poveştile neamului tău, mai 
întâi, apoi poveştile culturii neamului tău. 
Copilăria mea frumoasă şi liberă, crescând 
sub cuvintele Poetului, care îmi şoptea 


precoce: „Uriașa roată-a vremii înapoi 
eu o întorc”. Până unde? Până la „poarta- 
naltă unde seculii se torc”. 

Pe zeii vechii Dacii, pe care Poetul 
îi vedea chemaţi la nuntă, pe preoții lui 
Zamolxe, locuind în peşteri, eu îi cunosc, 
am crescut cu ei. Ca şi pe Arald, sălbaticul 
rege, mire al Mariei, regina dunăreană. 

Dacia spirituală l-a fascinat, fireşte, pe 
Eminescu, dar poporul trac, misterios şi 
puternic, ce se credea nemuritor, l-a atras 
chiar şi pe exilatul Ovidiu, poate primul 
care ni-i înfăţişează pe strămoşii noştri 
trecând în cumplite ierni Dunărea pe 
pod de gheaţă şi sfărâmând în dinţi vinul 
îngheţat de năpraznicul ger. Că va fi fost aşa ne asigură şi 
Vintilă Horia în Dumnezeu s-a născut în exil sau în Mai sus 
de Miazănoapte ca şi în Jurnalul unui ţăran de la Dunăre, 
publicat de curând. Tema l-a pasionat evident şi pe Mircea 
Eliade, studiile din revista Zalmoxis! fiind mărturie. Poate 
ar trebui să mă gândesc şi la Sadoveanu, cel din Creanga 
de aur... 

Călătoria spre zei continuă şi astăzi, când un grup 
de entuziaşti caută porțile energetice în locurile magice 
din prejma Buzăului, unde am fost eu însămi pe o colină, 
Cârlomăneşti, şi ghidul nostru, fostul director al Muzeului 
Judeţean de acolo ne spunea despre șantierul arheologic, 
despre așezările dacilor găsite pe acea culme lină a dealului, 
despre agora şi civilizaţia acestor cetăţi de odinioară, ale 
căror semnale cu focuri se vedeau până la cetatea Histria 
şi Pontul Euxin. Am călătorit cu imaginația în timpurile 
străvechi, acum câţiva ani la Nesebar, pe malul vestic al 
Mării Negre; am cutreierat malurile stâncoase şi ruinele 
efigie, cetatea Cavalerului Trac, cine va fi fost acel cavaler 
puternic şi întemeietor. Şi tot la Nesebar am citit, primită 
în dar de la romancierul Mihail Diaconescu, această carte, 
Călătoria spre zei. Ea poartă armură de roman istoric, fiind, 
de fapt, o modernă şi documentată disertaţie filosofică asupra 
fiinţei umane, o călătorie spre sine însuşi a eroului principal, 
Arhidamos, făcându-ne părtași la un simposion, „petrecere cu 
vin și pilde filosofeşti ” în această „lume frumoasă și nebună 
prin care trec oamenii în viață”. Grecul Arhidamos porneşte 
din cetatea Apolonia cu o solie de pace spre împăratul dac 


în ceasurile de taină ale lecturilor mele [= ii ji || | (| 


Pi maia 


Mihail Diac 


Călătoria 
spre zei 
Roman 


Cartea Românească 


Burebista, călătorie la care îl îndeamnă glasul sângelui, 
neamul său fiind coborâtor din basilei daci. Dar călătoria plină 
de pericole va începe chiar cu rănirea personajului purtător 
de mesaj de către duşmanii ascunși, Apolonia fiind împărțită 
între susținătorii împărăției dacilor, pentru care depuseseră 
jurământ, şi alții, mai puţini, dar mai iscusiţi şi mai perfizi, 
vânduți romanilor. Rana, purtătoare de amenințări de pieire, îl 
face pe Arhidamos, vestit călător şi înțelept, să 
înceapă să deruleze în minte şirul întrebărilor 
despre viață şi moarte. Pentru a se lecui de 
= această spaimă, vizitează cetățile dacice, se 
y į apropie de credințele lor, îl cercetează pe 


onescu 


= 


solul care cu seninătate primeşte să fie trimis 
A la Zamolxe, rememorând că „a ști să mori, 
isi îl povățuise cu ani în urmă un înțelept de la 
templele faraonilor din Egipt, e un lucru pe 
care se cuvine să-l înveți toată viața. Nimeni 
nu ştie dacă moartea este umbra vieții sau, 
dimpotrivă, viața — umbra morții”. 

Aflăm multe aşadar, deopotrivă cu eroul 
principal al romanului, despre credința 
dacilor în Zamolxe, zeul-profet; aflăm că 
peștera este un loc sfânt. 

Pentru a-şi lămuri marile probleme 
existenţiale, Arhidamos coboară în peştera 
în care îşi au sălașul preoţii sihaştri şi aceste 
pagini minunate, suprasaturate de simboluri, 
imaginate de Mihail Diaconescu, ni-l 
aminteşte pe bătrânul preot dac din Strigoii lui Eminescu şi 
din alte poeme ce înviază mitologia dacică. 

Este o similitudine pe care îmi face plăcere să o subliniez. 

Bătrânul preot sihastru, cel adăpat din înţelepciunea 
strămoşilor, dar şi a văzduhului, a păsărilor şi a pietrelor, trăind 
şi rugându-se în peșteră, cum însuşi zeul-profet Zamolxe 
locuise, îl învaţă pe eroul pornit pe drumul cunoașterii că 
„marile primejdii care ne apasă nu vin niciodată numai din 
afară. Ele răsar mai ales dinlăuntrul nostru. Din chiar firea 
noastră. Nu uita că totdeauna puterile care ne stăpânesc cel 
mai mult vin mai ales din noi înşine. De aceea, a învăţa să te 
cunoşti pe tine însuţi, este cea dintâi dintre grijile vrednice de 
un bărbat înțelept. Cunoscându-te bine pe tine însuţi, puterea 
ta va fi fără margini ”. 

Aud şi acum, la masa de scris, zgomotul valurilor 
izbindu-se de țărm la Nesebar. Acolo, printre ruinele cetății 
Cavalerului Trac, între pământ şi ape am înțeles că „firea ta 
este o parte din soarta ta. Cine vrea să-și cunoască soarta 
trebuie să se cunoască mai întâi pe sine însuşi. Fiecare om 
este dator să-și dea seama măcar de o parte din puterile 
nebănuite care sunt în el. Omul ajunge el însuşi doar atunci 
când pricepe aceste puteri”. Arhidamos, eroul călător, alter 
ego al scriitorului, ajunge la cetatea de scaun Sarmizegetusa, 
osia lumii, loc sfânt, plin de temple şi zidiri înalte, tărâm 
misterios, care copleşește prin măreție şi strălucire. 

Gloriosul împărat Burebista, care-l primeşte pe sol, este 
un înţelept filosof, conducând alături de marele preot Deceneu 
împărăția unită a dacilor tocmai sub semnul păcii. Aflat deja 


A L_] 


CONSTANTIN ORARIU — ARIMIN 


Arabii şi turcii de astăzi folosesc acelaşi cuvânt pentru 
Egipt, termen utilizat pentru prima dată de către grecii antici, 
fiindcă egiptenii își numeau țara Ta kanu, Ta kenet sau 
Ta kemet. Dar grecii l-au luat de la cuceritorii asirieni ai 
Egiptului pentru că pe tăbliţele de lut ale regelui Asarhaddon 
(681-669) se spune că a cucerit cu sabia nu cu cultura, țările 
Patsuris, Musur şi Kuş. 

perce: plete, cosiţe, cozi, păr = perce/bir-ge: nobilii 
păstori, ciobanii neamului ales. Cuvântul „bir-ge” l-am 
compus din „bir” şi „ge”, el nefiind trecut în dicționar deşi 
cred că era folosit de emeși. Tache Papahagi în Dicţionarul 
dialectului aromân, Bucureşti 1963, la fila 838 scrie 
următoarele: „După 1930, bătrâni că Iancu Iorghi Pirifanu 
(90 de ani), Iancu Mihali Şaguna (70 de ani), Dincea Mihali 
Şaguna (68 de ani), toţi din satul Curtova(Rodopi), aromâni, 
grămoşteni din munţii Bulgariei, că tineri purtau perci: părul 


din creştetul capului, lung chiar până la brâu, era împletit şi 
aşezat pe cap — obicei comun multor popoare”. Asemenea 
cocuri sau conciuri, purtau şi „tracii cei moțați” din Ziada lui 
Homer, dar şi ariminul Orfeu avea unul în spatele capului din 
partea dreaptă, iar tăbliţele emeş prezintă pe primul om făcut 
de Creator că avea un moţ sau smoc de păr prins în creștetul 
capului aşa cum purta şi centaurul Getos! În Țara Moților 
până pe la 1900, bărbaţii încă purtau un moţ legat în spatele 
capului păstrat că o veche tradiţie a dăinuirii noastre dintr-un 
neam ale cărei urme sunt peste tot, numai că noi suferim de 
orbul găinilor şi nu le putem vedea la câtă îndobitocire am 
îndurat din partea „elitei” conducătoare şi trădătoare. 

Tem: invocare pentru Dumnezeu = te-am: strălucire, 
credincios. În religia vechilor egipteni Ra era la început chiar 
numele soarelui, iar în drumul lui pe cer, este însoţit de Thot că 
vizitiu şi de Maat. La Heliopolis numit şi Annu — nume identic 


sub vraja sihastrului polistai din peşteră, Arhidamos va afla 
sfintele reguli de aur ale conducerii popoarelor, slăvitul 
Burebista fiind convins că oamenii ar trebui să fie mai buni 
şi mai drepţi, o spune învățătura neamului nostru. Acesta este 
mesajul romanului Călătoria spre zei. Este un mesaj irenic 
şi filosofic. Este un mesaj moral. Burebista înfăptuieşte visul 
unirii marii împărăţii ajutat de preotul Deceneu, dar şi de 
înțelepciunea mamei, a soţiei şi a fiicei sale Candisa, deoarece 
„e un lucru vădit că o femeie înțeleaptă şi bună, muritoare 
sau nemuritoare, îl poate înălța pe un bărbat nesfârşit mai 
mult decât ne închipuim noi”. 

Romanul se împleteşte din mai multe planuri narative: 
dragostea domniţei Candisa pentru ambasadorul Arhidamos, 
coborâtorul din basilei geţi; lupta marelui rege Burebista 
cu armata invadatoare germanică; solia la Roma pentru 
pacea cu Caesar şi asasinarea acestui strălucit imperator în 
Senatul roman. O scenă asemănătoare, a uciderii împăratului 
Burebista şi a familiei sale, marchează finalul acestei 
tulburătoare cărți despre viaţă şi nemurire, despre dragoste și 
pace, despre înţelepciune şi idealurile irenice şi morale. 

Armonia este semnul sub care trebuie să stea ființa 
umană, fiindcă Socrate ne învaţă că suprema înţelepciune 
este să deosebeşti binele de rău. Deşi în momentul publicării 
romanului avea 45 de ani, fiind în plin avânt al afirmării 
literare, Mihail Diaconescu îşi uimeşte cititorii de azi, cu o 
carte despre înțelepciune, despre jocul puterilor trecătoare în 
lume şi despre gingăşia sufletului omenesc. O documentare 
vastă, uimitoare, i-a îngăduit să ne faciliteze această călătorie 
prin lumea străveche dar mereu actuală datorită marilor 
întrebări despre existenţă. Închid ochii şi revăd scenele de 
luptă evocate epic; paginile care descriu ospeţe şi interioare; 
sfioasele apropieri erotice dintre Candisa şi Arhidamos; sau 
orgiile la care se dedau curtezanele Romei. 

Ce film strălucitor s-ar putea naşte din paginile acestei 
cărți în care uneori, pasajele lirice, veritabilă poezie, întrerup 
cursul epic al evenimentelor, ca momentul când dacii ard 
pe ruguri imense trupurile tinerilor oşteni căzuţi în cumplita 
bătălie cu invadatorii! „Bătea un vânt lin care mișca încet 
pletele resfirate ale morților aşezaţi pe lemne. Flori fragede 
zmuse din mustul zăpezii acopereau trupurile celor uciși. 
Mirosul lor învăluitor se simţea ca o apă. Cu faţa spre cer, 
marele preot suflă de trei ori din cornul de zimbru, apoi ridică 
braţele şi strigă deodată spre zeul Zamolxis, nemuritorul ”. 

Închid ochii. Briza mării îmi mângâie încet chipul. Cetatea 
Cavalerului Trac veghează încă. Îmi amintesc de Eminescu şi 
de versul său: „uriașa roată a vremii înapoi eu o întorc”. Şi 
îmi dau seama că avem, vorba lui G. Călinescu, o strălucită 
literatură, care acum, în aceste timpuri de suferinţă națională, 
poate ține cumpăna dreaptă şi aduna puterile acestui neam 
coborâtor din basilei geţi, pentru că aşa cum se spune, romanii 
sunt tot geţi. Fiindcă ei sunt urmașii celor din Troia. lar Troia 
a fost o cetate zidită in illo tempore de neamul geților. 

Telefon: 0744.488.434 


Note: 

* Mihail Diaconescu, Călătoria spre zei, Roman, Editura 
Cartea Românească, București, 1982 

1. Zalmoxis a fost o revistă dedicată exclusiv istoriei 
religiilor, publicată în perioada 1938-1942 la Paris, în limba 
franceză, cu subtitlul Revue des études religieuses (Revistă 
de studii religioase), sub direcţia lui Mircea Eliade. Revista a 
apărut în trei numere (1938, 1939, 1940-1942) 


cu cel al Ziditorului ceresc din mitologia emeşilor — regele 
Usert- sen | (mijlocul secolului XX î.e.n.) a ridicat un sanctuar 
închinându-l lui Ra în cele două forma, Horus şi Temu. Templul 
avea un loc în mijloc numit Sala Pruncului din Leagăn de unde 
se deschidea calea către altarul secret şi pecetluit, unde, odată 
pe an, intra marele preot în noaptea solstițiului de vară. 

tuna: revărsare mare = tun(a): întâmplare, a umple, a 
pătrunde, a suferi, hotar, a se întări. Armînii folosesc pentru 
Dunăre și numele de Tuna, care vine din Tana, cu sensul de 
ceață, negură. Dar cuntul era folosit şi de popoarele scitice 
din nordul Mării Caspice fiindcă îl găsim că Tanais pentru 
Don. Touna este folosit de turci pentru Dunăre, iar ungurii l-au 
adus în Panonia sub forma de Duna, asta arătându-ne pe unde 
este proțăpită faimoasa lingvistică a Cacademiei Române, 
izvorâtă toată din dicționarul cazarului plăsmuitor-născocitor 
de sfinte vedenii sataniste, Alexander Hirth. 

uta: vultur, înger păzitor cum rezultă din expresia „va s’ 
ti Pea uta!” - te va lua vulturul, vei muri! = Utu: duhul ceresc 
al soarelui simbolizat printr-un vultur fără cap ce poartă pe 
piept o cruce înscrisă în cerc cu braţele egale unde se duceau 
sufletele celor vrednici. 

(va urma) 


Nr. 50/2017 


Dacia uemukitoare 


DEPUNERILE BĂNEŞTI ALE LUI 
CONSTANTIN BRANCOVEANU LA BANCA VENEȚIEI (II) 


Prof. dr. RODICA TANȚĂU 


Din felul în care a condus ţara, Constantin 
Brâncoveanu s-a manifestat că un talentat gospodar, care 
a realizat un echilibru bugetar al ţării, cum o va dovedi şi 
atenta înregistrare a veniturilor şi cheltuielilor domniei în 
„Catastihul de toate veniturile domniei dintre anii 1709- 
1713”, descoperit în arhivele ateniene.!* 

La Veneţia, voievodul muntean, pentru că se simţea 
pândit de ura dregătorilor otomani, depusese la Zecca 
(banca, monetăria) din acel oraş o jumătate de milion de 
taleri, cu o dobândă de 3% şi 4%. Aceşti bani erau sub 
controlul lui Nicolae Caraiani, grec de origine, şi care 
făcea parte din colonia grecească din Veneţia. Aşa cum 
se poate constata din chitanţele înaintate lui Constantin 
Brâncoveanu la 12 ianuarie 1712, Caraiani plătea cu 
diverse ocazii anumite sume de bani negustorului Manu 
Apostolu, pentru diferite obiecte de lux destinate curţii 
Domnitorului Brâncoveanu (menţionăm că Manu Apostolu 
era macedonean de origine şi era ajutat şi de grecul Nico 
Papazaraful!5). O altă chitanţă a lui Caraiani confirma, 
pe lângă suma depusă de Brâncoveanu, şi procentele 
stabilite. În prezent, demn de subliniat este faptul că se 
cunoaşte încă o destinaţie a banilor de la Veneţia, pe lângă 
achitarea diverselor cumpărături, după cum am văzut mai 
sus. Astfel, în septembrie 1707!'5, Domnitorul dă un hrisov 
prin care se hotărăşte că egumenul mănăstirii Sf. Gheorghe 
Nou, care avea grijă şi de mănăstirea Sf. Sava, să plătească 
anual, începând cu septembrie 1708, din dobânda de 3% 
a 30.000 de ducați, depuşi la Zecca din Veneţia, dobândă 
care repzrenta 900 de ducați sau 810 taleri, după primirea 


dobânzilor, 300 de taleri, leafă celor doi dascăli de la 
Sf. Sava, şi anume: dascălului celui mare 200 taleri, iar 
dascălului al doilea 100 de taleri, „care vor fi datori să 
înveţe pe ucenici [...] învăţătura.!! 

Deci, reiese că activitatea desfăşurată în mănăstiri că 
centre de cultură era sprijinită prin contribuţii băneşti şi 
de către domnitor. 

Averea voievodului a crescut mult în vremea domniei, 
dându-i posibilitatea de a-l împrumuta chiar pe împăratul 
Imperiului Hasburgic şi să dispună de sumele necesare 
pentru a face depozite de galbeni la băncile din Veneţia 

Aceste sume de bani depuse de domnitor la Veneţia 
sunt menţionate şi într-o corespondenţă din vremea când 
Constantin Brâncoveanu era închis împreună cu familia 
să la Constantinopol. Astfel, în 13 iulie 1714'8, printr-o 
scrisoare trimisă din Pena, ambasadorul Veneţiei, Andrea 
Memmo, comunică Dogelui că Domnitorul Brâncoveanu 
şi membrii familiei sale se află la închisoare. Se relatează 
şi cum au fost torturați pentru a se obţine informaţii cu 
privire la averea Domnului. Ambasadorul face cunoscut 
că, după unele mărturii, s-ar fi depus la Veneţia 300 pungi 
de galbeni, iar după altele, aici ar fi 15.000 de pungi. În altă 
scrisoare, din 31 august 1714, este menţionat şi un turc, 
probabil un înalt funcţionar, care îi promite lui Constantin 
Brâncoveanu că va reprimi tronul dacă, în termen de cinci 
luni, îi va da 20.000 de pungi din galbenii pe care îi are la 
Veneţia. Autorul scrisorii observă că turcii nu redau veridic 
realitatea în privinţa banilor, ci manifestau o exagerare 
„veramente turceasca”!”. Informarea despre o mare sumă 
de bani pe care ar fi avut-o Domnul Valahiei la Veneţia 
apare şi în scrisoarea consulului olandez din Smirna, din 
22 iunie 1714”, din care aflăm că „Mai departe vizirul 


Magia - Monografias etaofolclorică 
3 comvnei Fiiţa „La nta, la izvor“ (3) 


Prof. MONICA DUȘAN 


Acum se încearcă păcălirea bolii, printr-un joc de 
cuvinte „Cum îi acu sară/ Atâta să fii pă sară”, iar interjecția 
„ham”, care imită lătratul câinelui, are rolul de a atenționa 
şi a speria boala respectivă, de a o alunga, aşa cum câinii 
alungă răufăcătorii. Se remarcă din nou prezenţa cifrei 9. 

Pentru „muşcătura de şarpe” se foloseşte alt descântec: 

„Şărpe, şărpe, /Laur, balaur, 

Câce buţ ai umflat/ Câce ai disumflat 

Ai beut apă în postul Sfintei Mărie, 

De leac să fie”. (inf. Lupea Ileana — Crişan) 

În incantaţie este folosită puterea de vindecare a apei, 
că element care întreţine viaţa. Şarpele apare în dublă 
postură: că răufăcător dar şi că tămăduitor. El este cel 
care muşcă, dar tot el este şi cel care poate să vindece 
muşcătura, deoarece încă din antichitate şarpele este 
un simbol al medicinii fiind totodată „o ipostază a lui 
Zamolxis că tămăduitor”. Într-un dialog platonician, 
Socrate îl aminteşte pe acesta că zeu trac al medicinii. 
(Bucurescu, 1998, p. 58) 

De aceea, şarpele este chemat de multe ori în ajutor 
în descântecele româneşti, pentru a aduce însănătoşirea. 
Şarpele apare în trecut că străjer al vechilor locuinţe, 
sculptat pe stâlpii pridvorului sau pe rama uşii, el apără 
locuinţa de spiritele malefice, de boli, de certuri, incendii 
şi alte nenorociri. (Bucurescu, 1998, p.60) 

Pentru durerile de cap, Niţă Ilie din Ribiţa, spune un 
descântec în care amenințările nu sunt făcute împotriva 
„factorilor” care produc boala, durerea, ci chiar asupra 
celui în care este localizată durerea: capul. Deoarece aici 
capul este cel care găzduieşte boala, el este cel amenințat, 
încercându-se prin aceste ameninţări să-l constrângă să 
scape în vreun fel de boală, să nu mai admită să-l „fie 
gazdă“. Descântecul sună astfel: 

„Capule, capule, / Fire-ai tu al dracului, 
Dacă nu tu, stăpână-tu./ Unde şade pălăria 


Nr. 350/2017 


Să să ouă ciocârlia/ Să să ouă ouă verzi, 

Cu ochii să nu mai vezi./ Lunea de nu ţ-o trece, 

Nevoia să te călce/ Marţea de nu ţi-o fi mai bine 

Să se bage dracu-n tine/ Miercurea, să te tragi prin bercuri 
Joia, să te calce nevoia/ Vinerea, să te mănânce ruşinea 
Sâmbăta, să te duci la un lemn trăznit şi să zici: 

- Doamne, ce-ai făcut cu lemnu ăsta/ Fă şi cu omul ăsta”. 

Lupea Ileana din Crişan îmi spune că exista credinţa 
că în cazul în care copiii adormeau în asfinţitul soarelui, 
trebuiau neapărat descântaţi. Se proceda în felul următor: 
se lua apă într-o cofă, din balta în care se punea cânepa la 
topit, se duceau 9 ieşti (aşchii) de lemn în casă şi se arunca 
de 9 ori apă peste copil, spunându-se: „Du-te, du-te soare 
săc/ Că te-ajunge soare viu.” 

Această incantaţie, probabil îşi are originea în vechile 
culturi ale soarelui. Este posibil că în popor să se creadă 
că soarele la apus, pierzându-și din putere, ar putea fura 
din energia vitală a copiilor adormiţi în acel moment, 
lăsându-l sleiţi de puteri şi predispuşi la îmbolnăviri. De 
aceea li se descântă în grabă, pentru că soarele cel „săc” 
sleit de energia sa, să fie alungat de soarele „viu”, cel cu 
forţe noi, din răsăritul zilei, soare care va aduce înapoi 
vitalitatea copiilor. 

La azteci exista credinţa că soarele epuizat de lupta 
pentru perpetuarea existenţei lumii vii, pentru a putea 
răsări a doua zi, trebuia hrănit cu sângele sacrificaţilor. 
„Tonatiuh, Zeul Soare, era hrănit cu sângele celor 
sacrificați, că să aibă puterea de a-şi continua drumul în 
jurul lumii cunoscute”. (Leconte, 2001, p. 64). 

Tot referitor la această credinţă Frazer spune că „vechii 
mexicani considerau soarele drept izvor al tuturor forţelor 
vitale şi îl numeau din această cauză Ipalnemohuani-cel ce 
face oamenii să trăiască”... „Dacă soarele conferă viaţă, 
are şi el nevoie să primească viaţă. Deoarece inima este 
sediul vieţii, se ofereau soarelui inimi sângerânde pentru 
a-l păstra vigoarea pentru străbaterea cerului”. (Frazer, 
1980, p.167, vol. I) 


ar fi vorbit atât cu noul ambasador venețian, cât şi cu cel 
care pleacă, despre un oarecare sinet, din care reiese că 
domnul mazil al Țării Româneşti, care stă încă prins în 
cele şapte Turnuri, a cedat Porții o sumă de 800 de pungi 
sau 400.000 lei depuse la Banca Republicii, cu rugămintea 
să facă aşa încât valoarea acestor bani, care au căzut în 
stăpânirea sultanului, să fie trimisă cât mai repede. „Mi se 
pare văzut lucru, că acest domn mazil al Țării Româneşti, 
după ce-l vor jumuli bine, la urmă va mai pierde şi viaţa”, 
se relatează în depeşă. 

Din scrisoarea unui alt olandez, din 21 septembrie 
17147, cităm, pe lângă enumerarea cauzelor care au dus la 
executarea Domnului Ţării Româneşti, şi faptul că acesta 
„a cumpărat diferite castele şi moşii în Ardeal, trimițând 
rămăşița comorilor lui la Veneţia şi aiurea, pentru a le 
ascunde”. 

(va urma) 

Note: 

14. „Catastihul de toate veniturile domniei”, manuscris 
descoperit la Atena, transcriere şi glosar şi indici de nume, de 
Ion Radu Mircea, în Manuscriptum, VI, nr. 4, 1985, pp. 10-30; 
Rodica Stătescu, Constantin Brâncoveanu, domnitor, cărturar şi 
martir al neamului românesc, în Glasul Iubirii, nr. 3/2014, p. 
13, nota 8. 

15. Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria 
românilor, doc. LXXI 

16. I. lonaşcu, Activitatea de început a Academiei Domnești 
de la Sf. Sava, în Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe 
sociale, istorie, 1964, p. 129. 

17. G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului 
Bucureşti (1594-1821), Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 
239-242. 

18. Nicolae Iorga, Documente privitoare la Constantin Vodă 
Brâncoveanu, la domnia şi la sfârşitul lui, Bucureşti, 1901, cap. 
IV, p. 105-151, vezi şi C. Exarcu, Documente istorice inedite, 
descoperite în arhivele din Veneţia, în Revista pentru istorie, an. 
I, vol. II, seria nr. 3 şi 4. 

19. Ibidem. 

20. Nicolae Iorga, op. cit., doc. XXIX, p. 136. 

21. Ibidem, doc. XXXIV, p. 148. 


Un alt ritual magic, de data aceasta „un descântec de 
dragoste”, l-am cules de la Cazan Adriana din Ribiţa, 
născută la Țebea. Ritualul respectiv se realiza înaintea 
unei nunţi spune informatoarea. Eu adaug însă că posibil 
acest ritual în trecut se realiza ori de câte ori era nevoie de 
el, şi fetele doreau să facă vreunui fecior un „farmec de 
dragoste”. Ritualul se desfăşura după cum urmează: Într-o 
noapte cu lună plină fata care avea nevoie de „leacul” 
respectiv, mergea în pădure complet goală, într-un loc 
în care ştia din timp că ar creşte tufe de mătrăgună. Cu 
mâinile, fata trebuia să scoată rădăcină de mătrăgună, în 
timp ce spunea un anumit descântec, care din păcate nu 
se mai cunoaşte. În noaptea nunţii, la miezul nopții, mirii 
trebuiau să mănânce supa din acelaşi blid (farfurie). Pe 
fundul farfuriei, se puneau bucăţi minuscule din rădăcina 
de mătrăgună, culeasă de fată. Aceasta avea rolul de a 
le menţine iubirea veşnic vie şi proaspătă, de-a lungul 
întregii căsătorii. Soții îşi vor fi mereu dragi unul altuia, 
şi nimeni şi nimic nu va sta niciodată în calea iubirii lor. 

Mătrăguna este o plantă cu proprietăți medicinale, dar 
care folosită în cantităţi care nu sunt atent dozate, poate 
avea efecte otrăvitoare sau toxice. Ea a fost intens folosită 
în popor pentru prepararea „leacurilor de dragoste”. 

Din primul moment al creaţiei, în Univers a început o 
luptă continuă între ordine şi haos, între forţele benefice 
şi forţele malefice. Prin încălcarea regulilor cosmice, se 
permitea haosului să se înstăpânească şi forțelor malefice 
li se oferea posibilitatea să se manifeste. Astfel, toate 
ritualurile, riturile, incantaţiile, actele magice, au rolul de a 
conecta omul la marele circuit, de a-l ajuta să restabilească 
ordinea distrusă la un moment dat şi să înlăture efectul 
forţelor malefice. În toate aceste ritualuri, fiecare cuvânt, 
gest, obiect, culoare, sunet, au valoarea lor în complexul 
proces de îndepărtare a răului, aşa după cum spune şi 
Cristian Gănescu: „Există desigur, o corespondenţă ocultă 
între litere, silabe, semne, reprezentări grafice şi forţele 
spirituale. Cosmosul este o țesătură nesfârşită de forţe 
magice care pot fi contactate numai prin «accesarea» unor 
anumite puncte nodale şi suporturi.” (Gănescu, 2001, 
p.125, p.128, p. 133) 

(va urma) 


15 


DAN CLAUDIU TĂNĂSESCU 


Înghesuind în aceeași săptămână două etape, 
a unsprezecea şi a douăsprezecea, precum 
sardelele în neîncăpătoarea cutie, Liga de fotbal 
şi Federaţia au reuşit să zăpăcească jocurile în aşa 
măsură încât, cum era de așteptat, şi rezultatele 
au fost pe măsură. Şi ca să nu fiu considerat un 
cronicar... contra (nu Guriţă Contra, care a fost 
săltat în jilțul antrenorului „naţionalei”!), voi da 
câteva exemple. În etapa a unsprezecea, echipa 
din Voluntari i-a luat caimacul timișoreanului 
de ocazie Ionuț Popa, învingând cu 1-0. În alt 
joc, băieţii care vorbesc două limbi, de la Sepsi, 
erau gata-gata să le fure căţaua de sub căruță 
oltenilor, reuşind să le vâre sub coviltir două 
mingi, și numai întâmplarea a făcut ca doljenii 
să câștige cu 3-2. Tot în etapa cu pricina, echipa 
moldovenilor din Botoșani abia a scos-o la capăt, 
cu un scor de 3-3, în jocul cu cei de la Poli Iași. Ar 
mai fi de spus că trupa internaţională de la Cluj, 
condusă de Bursuc, nu a putut să-i înfrângă pe 
mielușeii cu stea în frunte ai lui Becali, într-un 
meci în care s-a jucat fotbal fără... fotbal! Tot în 
ziua aia, Edi Iordănescu a plecat de la Mediaş cu 
un punct, consemnând astfel al nouălea joc fără 
înfrângere al echipei sale. Trecând în goană la 
etapa a douăsprezecea, care a debutat cu partida 
dintre Craiova și Voluntari, ne-am minunat 
văzând cum oltenii alergau ca iepurii, dar, din 
păcate, cam împrăștiat, ineficienţă care le-a dat 


sSchitul Huta, 
CONU ASE in is, 
județul Bihor: 


Dacia nemuritoare 


curaj elevilor lui Claudiu Niculescu să scoată o 
remiză (1-1). A doua zi, am privit confruntarea 
dintre Chiajna şi Sfântu Gheorghe, echipe 
megieşe... în clasament, meci în care româno- 
maghiarii au condus cu 1-0, dar au pierdut în 
final cu 2-1, Concordia fiind... ajutată de miopul 
arbitru A. Cojocaru, prin validarea unui gol 
înscris din ofsaid și acoperindu-şi ochii cu... 
cojocul la un henț văzut şi din satelit, comis de 
Mare. Duminică, neinspiraţii programatori ai 
jocurilor au pus la cale trei meciuri, unul fiind 
așa-zisul derby, dintre FCSB şi Dinamo, noţiune 
împuşcată anapoda de către condeierii dela ziarul 
„de specialitate”, căci ei încă nu au aflat că astfel 
se botează confruntările dintre primele două 
locuri ale clasamentului, și nu, ca în situaţia de 
faţă, când se întâlnesc echipele aflate pe poziţiile 
a treia și a... şaptea! Hai să fim serioşi! Ca să ne 
creeze emoţii, tot ziarul cu pricina ni-i prezintă 
pe ce doi antrenori, Dică şi Miriuţă, ca pe nişte 
mascote ale echipelor, dar care, chipurile, abia 
au ieşit din cocon. Invenţii de stârnit... audiență! 
Dar să-i lăsăm pe cei doi antrenori, unul mai 
tânăr, altul mai... proaspăt, şi să arătăm ce s-a 
întâmplat pe arena bântuită de gugușştiuci, la 
ora când sugarii trag din ultimul biberon al zilei. 
Cum nu ne aşteptam, că, deh, dădeau piept două 
echipe... bogate, meciul a fost unul precipitat, cu 
mingi bâlbâite şi donate adversarilor, în care 
alde Alibec au jucat cam băbeşte, iar „câinii 
roşii” au alergat de colo-colo, dar 
cam degeaba! Vorba aia: „Şi calul 
aleargă...”! În primul mitan, la un 
corner, Momcilovici a dat cu ușurință 
cep porţii lui Penedo, în pofida faptului 
că echipa lui a părut că este acționară 
la Cooperativa „Dor de Muncă”, în 
timp ce băieţii de la Dinamo au mai 
mişcat pe ici, pe colo! În partea a doua 
a meciului, elevii lui Dică, spălându- 
se, probabil, pe ochi cu apă rece, s-au 
mai trezit oleacă, reușind să posede 
mai mult mingea decât adversarii. 
În schimb, cei din Tei s-au mişcat de 
parcă se alimentaseră cu păcură, şi 
nu cu benzină! Pseudospectacolul s-a 
terminat cu scorul de 1-0 pentru FCSB, 
şi nu cu 2-0, cum eram aproape siguri, 
întrucât Budescu a ratat o lovitură de 
la puncul cu var! 

P.S. O mulţime de curioși, nedu- 
meriți, mă asaltează cu scrisori şi 
telefoane şi mă roagă să-i lămuresc în ce 
ţară se află echipa FC Hermannstadt. 
Răspunsul este simplu: în țara unde 
Klaus Werner Iohannis este preşedinte. 
Primar, din câte ştim, a fost la... Sibiu. 
Oraş în care activează şi amintita 
echipă şi unde, sperăm, se mai vorbeşte 
încă limba română! 


Maat aaa? 


„e 


Firma noastră confecționează și comercializează 
o gamă variată de veșminte preoțești, arhierești, 
diaconești, steaguri, epitafe, icoane şi alte accesorii 
bisericeşti. Produsele sunt disponibile într-o gamă 
diversă de sortimente şi culori, fiecare model fiind 
unicat în funcție de dorința clientului. 


Tel.: 0720.53.33.58 
e-mail: vesminte(a yahoo.com 
www.vesminte.com 


Nr. 50/2017