Transilvania_1944_075_002

DP Y 
[i64 


TRFNSLVFINI 


ez i L 
ANUL 75 FEBRUARIE Nr. 2-1944 
jo e pa ee uliu Vai te paie m tr] 


„SIBIU 


Anul 75 Februarie 1944 Nr. 2 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


R 


DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN 


La 20 Decemvrie 1850 Avram Iancu, Craiul munţilor, scria în 
testamentul său: „Toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă 
în folosul naţiunii, pentru ajutor la înființarea unei Academii de Prep- 
turi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drep- 
turile naţiunii”,1) 

Ideia tribunului român, care își doarme somnul sub gorunul lui 
“Horia, își află justificarea în secularele lupte duse de națiunea română 
ardeleană pentru libertate şi dreptate, Avram Iancu, el însuşi jurist, 
după o vieaţă sbuciumată întrun moment de adevărată profeție, a re- 
cunoscut că această luptă trebue condusă şi călăuzită în cadrele drep- 
tului, pe căile juridice pentru izbânda finală. Acești „luptători cu arma 
legii”, după cum îi definea Craiul munţilor, trebuiau să fie o emanaţie 
a spiritului juridic al naţiunii și astfel stegarii și exponenţii acestui spirit 
de dreptate al poporului român din Ardeal. 

Dar acest spirit juridic al naţiunii majoritare din Transilvania nu 
era ceva nou, nu trebuia creat, el exista de secole şi se manifesta per- 
manent în acea sete de libertate a poporului oropsit cât și în năzuința 
de dreptate a ardeleanului năpăstuit, 

Spiritul juridic al unei naţiuni nu este decât rezultatul condiţiilor 
de vieaţă la care a fost supusă secole de-a-rândul, Şi dacă lupta oțe- 
lește, protestul face tenace, calitatea de naţiune luptătoare şi prote- 
statară contra urgiilor permanente străine a imprimat secole de-a-rândul 
acestui spirit juridic caracterul ofensiv şi activ în direcţia adevărului, 
libertăţii și dreptăţii. Fiindcă ce e oare istoria Românilor ardeleni decât 
o luptă continyă pentru adevăr, o dârză reacţie față de asupritor, o 
rezistență permanentă pentru menţinerea obiceiurilor și drepturilor 
cutumiere milenare, 


1) Izvoarele şi documentele amintite în articolul acesta vor fi arătate şi comen- 
tate într'un studiu mai detailat care va apare ulterior. 


1. 


102 Dr. IOAN FRUMA 


Savigny arăta că dreptul este la fel ca şi limba și religia, o mo- 
ştenire naţională. El nu poate fi modelat și remodelat prin concepţia. 
personală a juriștilor şi a oamenilor de stat, Tradițiile şi exigenţele 
naţionale, necesităţile şi luptele naţionale vor forma dreptul poporului 
respectiv, 

Iar Ihering, în monumentala sa operă „Geist des römischen Rechts“ 
(II p. 296) arată că „dreptul este dirijat spre anumite ţinte, el primește: 
orientarea nu numai din trecut dar şi din viitor. Poate să nu-și ajungă. 
ținta, însă el privește totdeauna şi spre viitor şi va fi o funcţie a con- 
ştiinţei, în veritabila ei concepție”. Ei este deci (Zweck im Recht, IL 
p. 112): „un produs al luptei spre un ideal, al activităţii fără răgaz. 
şi al muncii naţiunii, tinzând a satisface nevoile omului şi a-l apăra 
contra dificultăţilor”, 

Aplicând aceste gânduri naţiunii române din Ardeal, vedem că 
în cursul secolelor, concepţia de drept a ardeleanului român, n'a fost 
decât rezultatul luptei pentru libertate, dreptate şi — mai târziu — 
unire, Rezultatul acestor continue frământări şi lupte pentru idealul 
amintit a născut acel spirit juridic, specific românului ardelean. 

Pentru a înțelege acest spirit juridic ardelean, va trebui să-l ur- 
mărim dela primele începuturi, să vedem cum s'a desvoltat în cursu 
secolelor, ce infiuenţe şi împrejurări l-au determinat şi modelat, cu alte 
cuvinte, aplicând formula istorică a celebrului jurist englez Maine: 

„toate distanţele trebuesc reduse şi trebue să privim la popor aşa zi- 
când, prin cealaltă parte a telescopului istoric”. 

De sigur că scurtând astfel distanţele istorice, luând numai ce este 
important şi hotăritor pentru formarea spiritului juridic ardelean, din 
epocile respective, ne vom da seama de formarea, evoluţia și existența 
actuală a acestui simţ de drept al românului ardelean. 

Baza şi fundamentul istoric al spiritului juridic ardelean a fost acel 
ancestral ius valahicum. Românul este agricultor prin excelenţă, legat 
sufletește şi materialicește de pământul pe care-l lucrează și deci pri- 
mele lui orânduiri juridice au fost legate de acest pământ. Ele au re- 
glementat raporturile juridice care se iveau în legătură cu această muncă 
a câmpului și dragostea de pământ a fost caracteristica acestor obi- 
ceiuri strămoşeşti. Că Românul ţine la pământul său care îi este pre- 
ocuparea juridică primordială, este un adevăr atât de cunoscut încât 
nu mai trebue repetat. De altfel este caracteristic popoarelor agricultoare, 

Ius valahicum era dreptul cutumier — public şi privat — exer- 
citat din strămoși şi concretizat în așa numitul obiceiu al pământului, 
Legea vie a obiceiului pământului ca produs al forțelor spirituale ale 
poporului, are şi a avut totdeauna o importanţă mai mare decât legea 


DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN 103 


scrisă, Ea domină vieaţa poporului în toate manifestările ei, fiindcă 
are puterea inconştientului, ea este în sângele naţiunii. 

Obiceiul strămoșesc de sigur va fi suferit influenţe latine şi slave, 
fondul însă rămâne prelatin. Faţă de slavi prezintă deosebirea evidentă: 
în organizarea cnezatului și voevodatului. Fără să insistăm, au făcut-o: 
alţii mai competenţi, trebue să arătăm că acest drept iniţial, drept cur. 
tumier al Românilor poartă dela inceput pecetea originală valahică care 
nu se găseşte la popoarele vecine. Mai mult, forța vie şi trăinicia mile- 
nară a acestui ius valahicum rezultă și din faptul că are în parte o 
influinţă asupra Saşilor şi câteva instituţii ale lor, poartă pecetea stră- 
moșescului ius valahicum. 

Pe teren public, primele documente ne arată că Românii s'au or- 
ganizat politiceşte şi juridiceşte prima dată în Ardeal. In anul 1103 
este amintit voevodatul Transilvaniei, în anul 1210 Românii din regiunea 
Sibiului sunt amintiţi ca forţă militară, în anul 1291 ca participând la 
dietă. Organizaţia lor publică nu poate fi tăgăduită în secolul al XIII-lea. 

Caejii electivi, aceşti conducători aleși de popor care întruneau 
puteri administrative, judiciare şi militare, judecau după acest obiceiu 
al pământului şi aveau nu numai jurisdicţia penală minoră dar chiar 
adesea şi cea criminală. | 

Drepturile politice erau exercitate de Românii ardeleni la fel cu 
celelalte naţiuni. Mai mult, în acea Universitas cnejorum din Țara Ha- 
țegului nu putem vedea decât o instituţie similară cu Universitas saxonum 
care era, după cum se ştie, organul administrativ, politic şi judiciar cel 
mai înalt al Saşilor. 

In acest timp, de sigur, s'a cristalizat spiritul juridic al poporului 
român ardelean în jurul obiceiului pământului, pe care nu numai că 
nu-l ataca nimeni, dar chiar a exercitat o influență asupra naţiunilor 
conlocuitoare. Acest drept înrădăcinat în sângele şi instinctul poporului 
ardelean nu putea fi cu ușurință schimbat sau înlocuit. Istoricul ma- 
ghiar Benkő spunea că: „ar fi mai uşor să-i smulgi lui Hercule măciuca 
din mână, decât să-i desparţi pe Valahi chiar și numai un moment dela 
obiceiurile lor strămoşeşti”. 

Dar această perioadă de exerciţiu liber al vechiului drept con- 
suetudinar şi de armonie binefăcătoare n'a durat mult. Elementul tur- 
burător care a venit să o distrugă a fost nobilimea maghiară. Fenomenul 
e curios şi exblicaţia e originală. 

După invazia Tătarilor, o mulţime de Unguri vin în Transilvania, 
unde configuraţia geografică le oferea adăpostul de care erau lipsiţi în 
pusta ungară, Aşezându-se aici, construindu-și castele, organizându-şi 
moşii aveau nevoie de mână de lucru care lipsea. Popor de stepă, ei 

r 


104 Dr. IOAN FRUMA 


nu cunoșteau la fel cu populaţia autohtonă nici munca agricolă a câm- 
pului, nici creşterea vitelor, pe care Românii le-au moștenit din tată în 
fiu. Cui se puteau adresa ? Saşilor? Aceştia, așezați pe Fundus regius, 
Pământul crăiesc, căutau cât mai mult să se izoleze şi să aibe o orga- 
nizaţie proprie şi aparte; Secuilor? Situaţia era la fel! Este evident 
că numai Românii, popor agricol prin excelență le puteau satisface do- 
rinţele, i 

Acum intervine pentru prima dată în istoria Ardealului goana 
după Români, care pe urmă va deveni goana după iobagi. Invitaţi stă- 
ruitor, momiţi cu viclenie, convinși cu promisiuni ca să se așeze lângă 
moșiile nobilimii ungare, pe lângă garantarea păstrării vechiului lor 
drept cutumier, aceştia vin şi întemeiază noi aşezări sub cnejii lor electivi, 
Că şi-au păstrat drepturile — publice şi private — astfel cum erau 
consfinţite prin obiceiul pământului era evident. Altcum nici nu s'ar 
fi așezat acolo. Insă noile aşezări înfiinţate n'au purtat noroc naţiunii 
române, 

Fiindcă fie că li s'au asigurat cnejilor dreptul de succesiune în 
mod perpetuu şi atuuci au fost perduţi pentru națiunea română, înca- 
drându-se în sistemul feudal şi de regulă maghiarizându-se, fie că ră- 
- mânând cneji electivi, după moartea lor, prin continui violenţe, încălcări 
şi asupriri şi-au pierdut rolul lor de conducători ai unui popor liber, 
trecând majoritatea atribuţiunilor pe seama nobilului feudal maghiar. 
Acum începe procesul istoric care avea să ţină secole. Lupta între 
feudalismul maghiar şi ius valahicum era deschisă. 

De o parte sistemul feudal, trufia, mândria și asuprirea din partea 
celor care aveau drept scop o vânătoare cât mai bogată de braţe de 
muncă, deci de iobagi servili, de altă parte Românii, care erau sprijiniți 
pe forţa numărului şi pe acel spirit juridic rezultat din milenarul traiu 
după datina străveche. De o parte deviza dreptului bazat pe forță, de 
altă parte dreptul autohtonului bazat pe obiceiurile străvechi, 

O naţiune însă nu se poate lăsa despuiată de drepturi strămoşeşti 
de către o mână de nobili veniți din pusta maghiară, Reacţiunea trebuia 
să se producă, Şi ea sa produs. Dovada o avem în răscoalele care se 
ţin lanţ secole de-a-rândul. 

La început în secolul al XIV-lea câteva răscoale în regiunile pur 
româneşti, la 1434 în Țara Oltului şi pe urmă la 1435 în Țara Haţe- 
ului, erau primele semne ale marei răscoale care avea să izbucnească 
în anul 1437. 

Răscoala era provocată de cauze economice, sociale, politice şi 
religioase şi tindea ca pe calea armelor să rezolve chestiunile de drept 
ale iobagilor. După ce trimişii ţăranilor fură ucişi de nobili, răscoala se 


DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN 105 


întinde, având centru Bobâlna de lângă Dej. Rațiunea şi scopurile ju- 
ridice ale răscoalei le vedem din pacea care se încheie în același an 
între ţăranii răsculați şi nobilii feudali. La 6 Iulie 1437 nobilii se leagă 
faţă de ţărani ca să respecte condiţiile convenției sub controlul unei 
adunări anuale ce se va ţine în fiecare an de ţărani la Bobâlna și 
anume la Înălţarea Domnului, iar nobilul care nu va respecta aceste 
condiţii va fi privit ca „sperjur şi ceilalţi nobili se vor retrage şi reţine 
de a-l apăra”, Nobilii renunţă la dijma de a noua parte — nona — 
iobagii au dreptul liber de a se muta şi a-și schimba domnul feudal, 
văduva şi copiii iobagului au dreptul la moștenire și averea nu va 
trece în proprietatea domnului feudal, iobagul are drept să facă testa- 
ment, pe urmă s'a reglementat în amănunt şi prestaţia iobagilor, Nobilii 
nu făceau altceva decât confirmau vechile drepturi ale iobagilor, care 
în decursul timpului nu mai fuseseră respectate, 

Intenţia nobililor nu era aceea de a respecta pacea. După două 
luni se întâlnesc la Căpâlna şi la 15 Septemvrie 1437 incheie cunoscuta 
şi faimoasa alianţă a celor trei naţiuni — maghiare, săseşti şi secuești — 
cunoscută sub „Unio trium nationum”. Actul constitutiv al acestei 
uniuni, care avea pe urmă secole de-a-rândul să servească drept armă 
legală, invocându-i-se puterea constituţională, contra naţiunii române, 
nu era provocat numai decât de scopul mărturisit de autoapărarea contra 
elementului românesc, însă și de dorința de a continua impilările și 
asupririle, Barițiu cu drept cuvânt compară această uniune a celor trei 
naţiuni privilegiate cu o masă cu trei picioare, căreia lipsindu-i piciorul 
al patrulea, cel românesc, este în continuă balansare, negăsindu-şi echi- 
librul firesc în poporul român. 

După ce ţăranii răsculați sub conducerea lui „Antonius Magnus“, 
Anton cel Mare, câştigă din nou o luptă decisivă, ocupând Clujul şi 
încheie un armistițiu favorabil, nobilii primind întăriri din Ungaria, 
reuşesc să intre în Cluj, să omoare în chinuri groaznice pe ţăranii 
conducători și consolidându-și astfel poziţia să reînceapă cu mai multă 
furie asupririle și impilările contra Românilor, 

Acum începe situaţia aceea de drept prin care majoritatea locui- 
torilor ardeleni ajungând iobagi sunt menţinuţi într'o stare de umilinţă 
extraordinară. Această clasă, după cum spune Barițiu, „era lipsită fără 
nicio distincțiune de naţionalitate și religiune, mai vârtos dela 1514 
încoace, nu numai de orice drept civil şi politic, ci şi de drepturi per- 
sonale, supusă necondiţionat la voinţa şi plăcerea proprietarului ca 
orice animal necuvântător, atât după legile ţării cât şi în vieaţa practică”. 

Drepturile feudale erau atât de exclusive și absolute, încât juristul 
modern trebue să constate că astfel de drepturi largi n'au avut nicăeri 


106 „Dr. IOAN FRUMA 


domnii feudali decât în Transilvania faţă de iobagii români. lobagii 
erau mânaţi la robota boierească şi în zilele de sărbătoare, trebuiau să 
lucreze iarna câte 4 săptămâni pe seama nobilului, pe lângă aceasta 
trebuiau să plătească bani ajungând până la suma de 22 fiorini pe an, 
vite în natură, iar femeile să muncească la curtea feudală, lobagii erau 
obligaţi să transporte cu carele lor cu boi, produsele moșiei nobililor 
în Ungaria fără piată, iar dacă murea o vită pe drum, nu primeau nicio 
despăgubire. Vinul stricat al nobilului trebuia să-i cumpere iobagii, 
“Trei iobagi dădeau anual câte un purcel, la 5 porci câte unul, dela 
10 oi câte una cu miel, ghinda și girul se plăteau, anual mai trebuiau 
să dea 1000 pari şi din fiecare produs pe lângă munca presiată, pe 
lângă banii plătiţi trebuiau să dea dela 10-a până la a 5-a parte. După 
moartea iobagului, întreaga sa avere rămânea domnului feudal. 

Inşirarea acestor câteva drepturi ale feudalilor lasă să se întrevadă 
că nu se putea continua aşa, Răscoale răsleţe încep încă în secolul al 
15-lea, iar când iobagii sunt chemaţi sub arme pentru a participa la o 
cruciadă contra Turcilor, folosesc prilejul pentru a se răscuia din nou, 

Răscoala înăbușită în sânge avea să fie permanenta imputare făcută 
iobagilor. lobagul care purta vreo armă i se tăia mâna dreaptă, nu 
avea voie să se mute dela un loc la altul, erau „glebae adscripti", afară 
de plata muncii nu aveau nimic, Aceste drepturi şi îndatoriri con- 
semnate în Tripartitul lui Werbâczi, supranumită biblia nobilimii ma- 
ghiare, au fost pe urmă investite cu putere de lege. Este evident că 
tindeau astfel ca nu numai legal, dar şi în fapt, să desființeze complet 
orice altă naţiune afară de cele privilegiate. și să creeze supremaţia po- 
porului werbâzzian. 

Insă ce făceau Românii? Vieaţa juridică milenară română conso- 
lidată şi exercitată prin obiceiurile străvechi, nu putea îi ştearsă cu bu- 
retele werbâczian, Spiritul juridic ardelean era prea înrădăcinat, Fe- 
nomen natural şi măreț, națiunea română ardeleană și-a ştiut ajuta, . 
Vechiul spirit juridic emanat din conştiinţa de drept natural nu s'a 
pierdut. Nu se putea şterge, fiindcă un bua spiritual milenar nu se putea 
şterge nici prin urgia unor legi făurite unilateral de beneficiarii lor. 

Dar obiceiul pământului ca exteriorizare al acestui spirit juridic 
original românesc trebuia aplicat şi exteriorizat. Cine să-l aplice când 
:cnejii dispăruseră în mare parte, mai ales în părţile de nord și când 
conducătorii fii de ţărani mai răsăriţi, trecând de cealaltă parte erau 
pierduţi și pentru ţărani, dar şi pentru naţiune ? Locul lor îl ia biserica. 
Se face o simbioză unică în istorie între juridic și religios, Preoţii cu 
crucea în frunte la Românii ardeleni nu reprezentau numai nişte figuri 
de îmbărbătare a elanului spre libertate, dar erau organizatorii şi con- 


i DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN 107 


-ducătorii întregei vieţi juridice din acel timp. În majoritatea părţilor 
aveau atribuţii jurisdicționale — nu numai divorţurile care rămâneau 
până târziu în competinţa lor — dar întreaga vieață juridică a arde- 
leanului oropsit se polarizează în jurul bisericii din satul lui. Eclesia 
militans am putea spune; popa din sat ajunge nu numai păstorul su- 
fletesc, dar şi îndrumătorul juridic şi politic al ţăranului român. Şi 
puterea popilor valahi era atât de temută, încât și o lege dietală tran- 
silvăneană conţinea regula care lasă să se întrevadă o teamă justificată : 
„popii valahi să nu afurisească !“ 

Se pare că aceste blesteme pe care le-au prilejuit tot ei, le dădea 
într'atât de furcă, încât a fost nevoie de o opreliște legală pentru a le 
preveni. Organizaţia politică a Românilor era pierdută şi interzisă, sin- 
gura autoritate de același neam care se bucura -de oarecare libertate 
şi drepturi, era preotul din sat. Şi mai era ceva. Funcţia de preot era 
electivă. Era singura ocazie ca poporul să-și exercite dreptul de alegere 
şi să aleagă pe cel care îl voia. 

lată cum purtătorul spiritului juridic românesc și ancestral devine 
- slujitorul altarului, Slujitor al celor bisericești dar și slujitor al celor 
sfinte naţiunii. Şi astfel asistăm în Ardealul românesc la acel fenomen 
curios al unei naţiuni organizate pe sub ascuns și neaparent în cadrele 
bisericii strămoșeşti, l 

Avem un stat feudal suprapus cu toate lipsurile și asupririle ca- 
racteristice Evului mediu, dar mai avem o organizație neaparentă a 
unui pseudo-stat eclesiastic român. In fond a fost o soluție de circum- 
stanță, fiind singura posibilă, istoria însă ne arată că a fost o soluție 
fericită. Novalis spunea că biserica este vatra istoriei, la Românii ar- 
deleni a fost şi vatra dreptăţii. Se pare că stăpânirea feudală n'a înțeles 
toată importanţa ei pentru națiunea română. Încercările de a converti 
pe Români la calvinism şi catolicism ne dovedesc că au fost unii care 
şi-au dat seama de importanţa bisericii pentru Românii ardeleni, 

Dar spiritul juridic ardelean era salvgardat, Nu putea fi nici uitat 
pe teren privat, fiindcă practica de fiecare zi care făcea pe popa din 
sat şi judecător al cauzelor Românilor, îl ţinea mereu treaz, dar nu 
putea îi nici abandonat, fiindcă jugul nobilitar aţâţa în mod permanent 
la reacţia firească a celui oropsit. 

De atufci, prin această asociere a juridicului cu religia, va fi 
provenit acea lozincă de sfântă dreptate românească, Siântă, fiindcă 
“ţăranului român îi părea darul dreptăţii un har dumnezeesc, dreptate 
ca expresie a moralei și binelui şi românească, fiindcă ţăranul român 
avea o concepţie proprie despre drept. Împărţirea dreptăţii este lucrare 


108 Dr. IOAN FRUMA 


dumnezeiască, o sfântă oficiere, la care biserica strămoșească îşi da: 
contribuţia ei, 

Spiritul juridic ardelean şi românesc era deci concepţia şi ten- 
dinţa spre acea sfântă dreptate românească. In timpul acesta se plă- 
mădesc din asupriri și lupte, din neajunsuri şi umiliri idealurile care: 
vor rămâne perpetuu în patrimoniul spiritual al oricărui Român arde- 
lean. Spiritul juridic ardelean devine acum sinonim cu năzuinţa și con- 
cepţia de libertate şi dreptate socială şi naţională, Şi dacă sfânta dreptate 
românească era deocamdată un ideal, vedem că toată istoria ulterioară. < 
a neamului românesc din Ardeal nu va fi decât lupta pentru această. 
dreptate, care persistă cu credință religioasă și se razimă pe biserica, 
strămoşească. 

De altfel şi stăpânirea feudală începe să se gândească la Dum- 
nezeu — la urgia dumnezeiască — Dei optimi maximi vindex ira — 
“şi dieta din 1547 ușurează întru câtva soarta iobagilor, permițându-le: 
să se mute şi să se stabilească unde doresc. Exodul populației spre: 
părţile stăpânite de Turci, sub Turci aveau mai multe drepturi decât: 
„sub Unguri, determină abrogarea acestei reforme în anul 1548, deci 
după un an. 

Insă reacţia iobagilor se produce. Gheorghe Crăciun supranumit: 
şi acesta omul negru se aşează în fruntea unei mulțimi de 10.000 io- 
bagi şi prin puterea credinţii caută să se impună credincioşilor şi duş- 
manilor. Prins în Debrețin este acolo decapitat şi astfel răscoala lui 
pașnică, având un substrat religios, e înăbușită, Era doar una din multele 
care se ţin lanţ, l 

Biruinţa fulgerătoare a lui Mihai Viteazul dela Şelimbăr şi domnia. 
lui atât de scurtă nu avură repercusiuni în situaţia de drept a Româ-: 
nilor ardeleni. Doar dieta din anul 1600 din Alba-lulia stabilea în art, 
23 că: „din consideraţie pentru Măria Ta și pentru a dovedi bunele: 
noastre intenţii față de Măria Ta“, hotărăsc ca toate comunele ma- 
ghiare sau săsești să acorde comunelor româneşti vecine pășune pentru 
vitele Românilor. Era însă o picătură de mângăiere în oceanul asupri-- 
rilor şi urgiei feudale. 

Juristul trebue însă să constate că Românii care erau așezați pe 
Pământul crăiesc, regiunea coloniilor săseşti, în jurul Sibiului, Braşo- 
vului, Mediaşului și Bistriţei, pe de altă parte cei din Făgăraş și Haţeg: 
aveau o oarecare libertate şi situaţia lor de drept era cu totul alta 
decât a Românilor din celelalte părţi. Pe de o parte situaţia de drept 
aparte a Pământului crăesc, pe de altă parte vecinătatea nemijlocită a. 
fraţilor de dincolo de Carpaţi provocau această situaţie juridică. Aici. 


DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN 10% 


vom găsi și motivul că cea mai mare reacţie, răscoala lui Horia n'a 
luat naștere în aceste locuri, ci în Munţii Apuseni. Nu este locul și 
nici timpul de a arăta toate cauzele și aspectele acestei răscoale. S'a 
făcut, la timpul oportun de alţii mai competenți, însă consecinţele acestei 
răscoale au fost cele mai importante pentru idealurile neamului româ- 
nesc din Ardeal. Întenţiile mărinimoase ale Impăratului Iosif al II-lea 
s'au ciocnit de rezistenţa tacită a naţiunilor privilegiate. Insă după răs- 
coala înăbușită în sânge a lui Horia, Iosif al II-lea printr'o patentă îm- 
părătească din 1785 desfiinţează în mod practic iobăgia în Ardeal, îi: 
declară drept oameni liberi, le permite să înveţe meserii, să se însoare: 
chiar împotriva voinţii domnului feudal, li se asigura proprietatea; în- 
general era reforma mult aşteptată. Revocarea lor și moartea împăra- 
tului la 1790 pune capăt și acestor reforme. Feudalismul repurtase- 
din nou victoria, 

Am arătat că în lupta de drept contra iu daia, Românii aw 
avut un puternic sprijin în preoţii satelor. Locul lor de refugiu era: 
biserica, singura instituţie rămasă din vechile drepturi. Preoţii au jucat: 
un rol hotăritor în această epocă, Vieaţa juridică a iobagilor români: 
s'a îmbinat cu cea religioasă, singura urmă naţională care mai rămânea, 
Importanța preoţilor rezultă şi din cele întâmplate în cursul răscoalei: 
lui Horia, De frica iobagilor, mulţi unguri se botezau în religia ortodoxă, 
doar dovada scrisă în litere cirilice dela popa român din sat le con- 
ferea imunitatea dorită. 

Tot capii bisericilor, episcopii loan Bob şi Gherasim Adamovici,. 
vor fi aceia care expun în anul 1791 după abrogarea reformelor lui 
losif al II-lea, prin Supplex libellus valahorum, Curţii Imperiale din 
Viena, cererile Românilor în lupta lor pentru drepturi. Această suplică: 
cuprindea 5 cereri: 1. Națiunea română să fie repusă în drepturile ei 
străvechi politice şi civile, 2. Națiunea română să primească între cele- 
lalte 3 naţiuni drepturile avute înainte de 1437. 3. Egalitatea de tra- 
tament, pentru clerul, nobilimea și poporul român. 4. Funcţionarii să: 
fie numiţi în proporţie cu numărul locuitorilor, 5. Numiri româneşti 
în comitatele și scaunele cu populaţie majoritară românească. Totodată 
se cerea permisiunea împărătească pentru un congres naţional al na- 
țiunii române, Este semnificativ că acest memoriu, care pe urmă a 
devenit catehismul politic şi juridic al naţiunii române din Ardeal, a 
fost subscris d€ episcopii noștri, de capii bisericii. Biserica era deci: 
în acele timpuri reprezentanta şi luptătoarea pentru spiritul juridic: 
ardelean, concretizat în idealurile de libertate şi dreptate ale naţiunii. 
Soartea suplicei o știm; ajunsă la dieta transilvană, reprezentanţii celor 
3 naţiuni privilegiate, după ce sau speriat de ea, au uitat-o cu voia; 
în arhiva prăfoasă a dietei, 


110 Dr. IOAN FRUMA 


Lupta însă pentru dreptate era începută pe calea legii, conducă- 
torii luptei erau capii bisericii, luptătorii erau o naţiune întreagă. 

Cele 5 puncte rezumau concepția și tendința spre dreptate a Ro- 
mânilor ardeleni şi au constituit expresiunea şi programul politic şi 
juridic al naţiunii subjugate. Astfel că această perioadă de mijloc în 
care spiritul juridic ardelean se conturează ca un ideal pentru libertate 
şi dreptate și caută să se realizeze prin biserică, cu drept cuvânt o 
putem numi perioada eclesiastică, 

Acum, după cum scrie Schuiler Libloy în istoria dreptului arde- 
lean: „Contra trufiei nobilimei, contra fanatismului naţional căruia i-a 
lipsit totdeauna virtutea cardinală și primordială a aristocrației şi anume 
moderaţiunea, contra micimei de suflet burgheze a privilegiaţilor se 
îndreaptă vocea niciodată ascultată a Românilor şi ameninţător se arată 
pretenţiunea puterii brute prin teoria abstractă a majorităţilor”, De fapt 
aceasta era realitatea, majoritatea era subjugată de o minoritate privi- 
fegiată, bazată pe o constituţie feudală. l 

Dar, lupta pentru drept era deschisă, Ceea ce clocotea în sufletul 
fiecărui Român ardelean — setea de libertate — nu mai putea fi înă- 
bușită nici prin sânge şi nici prin decrete. Conştiința de drept a Ro- 
mânului era prea puternică pentru ca să se mulțumească cu măsuri 
de jumătate. 

Petiţia din anul 1837 a episcopului Vasile Moga pentru drepturile 
Românilor de pe Pământul crăesc şi petiția din 1841 făcută în acelaşi: 
sens de episcopii Moga şi Lem&ny, erau cereri susținute de capii bi- 
sericii românești concepute pe aceeaşi linie. 

Incoronarea acestei perioade eclesiastice a luptei pentru drepturi, 
incontestabil că aparţine marelui mitropolit Andrei Șaguna, care în epoca 
lui a realizat şi pe tărâm juridic mai mult decât oricare dintre prede- 
cesorii săi pentru națiunea română. Personalitatea lui, reformele lui și 
în general întreaga conducere a treburilor românești din Ardeal, reali- 
zată în această epocă şaguniană, însemnează apogeul perioadei ecle- 
siastice a spiritului juridic ardelean. 

Marea reformă șaguniană a bisericii ortodoxe prin sinoadele în care 
națiunea ortodoxă română trimetea deputaţi sinodali, deci prin votul 
liber al Românilor, realizase o reprezentanţă a naţiunii. Sinoadele bi- 
sericești erau adevărate parlamente ale naţiunii române ardelene, în 
care pe lângă chestiunile pur bisericești se discutau de sigur neoficial 
toate problemele politice şi juridice arzătoare, care preocupau pe Ro- 
mânii ardeleni. Astfel marele Şaguna crease o instituție în cadrele bi- 
sericii care suplinea exerciţiul drepturilor naţiunii şi deci funcțiunea 
suveranităţii politice. 


DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN tii 


Organizaţia şaguniană pe teren bisericesc, politic și juridic, Astra 
pe teren cultural, Solidaritatea pe teren economic, iată cele trei sec- 
ţiuni ale reprezentanţei Românilor ardeleni. Datorită marilor persona- 
lităţi care au condus în timpul acela, s'au ştiut găsi soluţiile necesare 
pentru ca exerciţiul drepturilor să poată fi asigurat chiar împotriva 
Budapestei, 

Astiel cu marele Şaguna se încheie perioada eroică a spiritului 
juridic ardelean. Perioadă, în care concepţia și năzuinţa spre sfânta 
dreptate românească s'a cristalizat şi urmărit prin ajutorul zilnic al bi- 
sericii, prin răscoalele înecate în sânge ale iobagilor şi prin realizările 
arhiereilor, care din fruntea bisericilor au dat întregul lor sprijin moral 
și material națiunii române în lupta pentru drepturi. 

Inainte însă de a se termina această perioadă prin realizările şa- 
Guniene începe concomitent o altă perioadă a spiritului juridic ardelean, 
care avea să ia moștenirea realizărilor şaguniene. Este a treia, aceea 
care o numim perioada juriștilor. Iniţiatorul este Simion Bărnuţiu, doc- 
"+rinarul luptei noastre pentru drepturi, exponenţii ei vor fi avocaţii 
Avram Iancu și Buteanu, în Munţii Apuseni, Bran la Brașov, pe urmă 
partidul naţional român, în frunte cu juriştii Dr. loan Raţiu şi termi- 
nând cu luliu Maniu. 

Națiunea română din Ardeal n'a avut în secolul al XVIII-lea ju- 
rişti de seamă și reprezentativi care să o îndrume pe teren juridic. 
Singurul de care face amintire istoria, Meheşiu, fiu de protopop 
din Cluj, secretar la cancelaria ungaro-transilvană în Viena, este privit 
ca autorul lui Supplex libellus valahorum. | 

Un alt jurist român dela începutul secolului trecut este Vasile 
Aron, avocatul sibian care a apărat multe procese ale Românilor, 

In secolul a XIX-lea situaţia se schimbă. Mulţi Români ardeleni 
încep să înveţe dreptul și să se emancipeze din iobăgia spirituală de 
până acum, Simion Bărnuţiu la 1838, incepuse să propună dreptul 
natural în limba română la catedra luj din Blaj, într'un timp când şi 
studiul istoriei era introdus acolo pe răspunderea personală a episco- 
pului și era numai tolerat, Mai târziu se înființează la Sibiu de către 
Sași o Academie de Drept la care s'au înscris mulţi studenţi români. 
Aceasta a funcţionat până în anul 1885. Astfel că pregătirea juridică 
a intelectualilor ardeleni avea să iniţieze noua perioadă care se mani- 
festă printr'o potențare a spiritului juridic și o mai susținută luptă 
pentru realizarea idealurilor de drept şi libertate, 

Acum vedem în fruntea ţăranilor nedreptăţiţi pe Avram lancu 
care avea lozinca „sau emanciparea pentru totdeauna, fără desdăunare, 
sau moarte”, loan Buteanu apărătorul inimos al moţilor, avocatul Flo- 


412 Dr. IOAN FRUMA 


rian Micașiu din Cluj, arestat pe urmă pentru sentimentele lui naţio- 
nale, avocatul loan Bran din Brașov, care în frunte cu 400 români 
braşoveni, pătrunse în sala consiliului municipal și le prezintă o mo- 
„iune prin care pretindea egalitatea de drepturi. 

Reglementarea urbarială făcută cu o încetineală suspectă nu re- 
zolva problema iobăgească; pe teren politic, lupta Ungurilor pentru 
uniune și limba maghiară iarăși nu putea decât să provoace reacția 
firească a Românilor subjugaţi secole de-a-rândul. Școala latinistă ară- 
tase temeiurile istorice ale luptei pentru libertate și dreptate ale Româ- 
nilor ardeleni, trebuia să vină actul care să dea concretizarea faptică 
a acestei lupte. In aceste împrejurări se convoacă marea adunare na- 
ţională dela Blaj din 15 Mai 1848. „Virtutea română reinviată” era 
deviza care fâlfâia pe steagurile de pe Câmpul Libertăţii și cu drept cuvânt 
scria un martor ocular Stefan Ludwig Roth, martirul sas care avea pe: 
urmă să fie omorît de Unguri, că fâlfâirea acestor steaguri româneşti, 
îşi găsea ecoul firesc în tresăririle de inimi ale Românilor din București 
şi laşi. Lupta pentru sfânta dreptate românească îşi serbează triumiul:. 
națiunea română se declară și se proclamă de sine stătătoare pe te- 
meiul egalei libertăţi. Jurământul dela Blaj rostit de zecile de mii de 
Români veniţi acolo, era nu numai un legământ, dar şi expresia con- 
ştiinţii naţionale moştenită din strămoși și care-și capătă concretizarea. 
în aceste minunate cuvinte: „ca Român voiu susţine totdeauna națiunea 
noastră română pe calea dreaptă şi legiuită și o voiu apăra cu toate 
puterile în contra oricărui atac și asuprire, nu voiu lucra niciodată în 
„contra drepturilor şi intereselor naţiunii române, ci voiu ţine și apăra: 
legea şi limba noastră română precum şi libertatea, egalitatea și fră- 
țietatea. Nu voiu încerca să asupresc pe nimenea, dar nici nu voiu su- 
feri să ne asuprească nimenea. Vom conlucra după putinţă la desfiinţarea 
iobăgiei, la emanciparea industriei și a comerciului, la păzirea dreptăţii, 
la înaintarea binelui umanităţii al naţiunii române şi al Patriei. Aşa 
să-mi ajute Dumnezeu și să-mi dea mântuirea sufletului meu. Amin!” 

Aşa au jurat străbunii noștri acum 100 de ani pe câmpia unde 
conștiința naţională a Ardealului românesc și-a spus cuvântul în forma 
solemnă a jurământului. Aşa au lucrat şi au luptat până la marele act 
al Unirii urmașii celor de acolo, Conștiinţa naţională își găsea firescul 
reazim juridic în intelectualii juriști ai naţiunii. Dar lupta încă nu era 
câștigată, doar idealurile erau mai bine conturate şi păreau mai aproape 
prin faptul că o națiune întreagă se legase prin jurământul sfânt ca 
să le realizeze, Reformele din anul 1848 şi ulterioare prin desfiinţarea. 
iobăgiei, erau doar un început de realizare a justelor revendicări ro- 
mânești. 


DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN 113 


A costat mult sânge românesc, multe procese, multe condamnări 
și multe închisori, această luptă pentru dreptatea românească din Ardeal. 

Dar cei osândiţi de justiția străină neamului nu mai erau singuri. 
Fi știau că înafară de apărătorii români era pe lângă ei şi întreaga 
naţiune română. Curajul și îmbărbătarea şi-o primeau din conștiința şi 
sufletul întregei naţiuni de dincoace şi dincolo de Carpaţi, care tresărea 
şi simţea împreună cu ei orice umilire, orice jertfă impusă. 

Aproape toţi intelectualii noştri, toţi gazetarii noștri, apar ca acu- 
zaļi în faţa instanţelor maghiare. Vasile Lucaci este condamnat la Arad 
şi când se apără româneşte, iar apărătorul său Coriolan Brediceanu face 
recurs pentru motivul. că apărându-se românește, instanţa compusă din 
unguri n'a înţeles niciun cuvânt și a fost lipsit de apărare, Curia ma- 
hiară îl respinge ca nefondat, 

Gheorghe Barițiu este condamnat la Sibiu, ziarelor româneşti Tri- 
buna, Gazeta Transilvaniei, Albina, Observatorul, Federaţiunea și Ru- 
mânische Revue, li se fac nenumărate procese pentrucă au exprimat 
ideile și convingerile Românilor din acel timp. 


Când Dr. loan Raţiu, președintele Comitetului Naţional Român, 
avea să-şi formuleze apărarea în faimosul proces al Memorandului, el 
spunea în şedinţa din 23 Mai 1894, ca răspuns procurorului general 
Vita Sándor: „Curtea cu juraţi poate să aducă hotăriri individuale, asupra 
noastră, ca oameni singuratici, dar ea nu poate judeca asupra conștiinţii 
noastre, care este conştiinţa poporului românesc“! Deşi Clemenceau încă 
inainte de proces scria în „La Justice“ că procesul Memorandului con- 
stitue o ruşine europeană şi că Românii sunt achitaţi înainte de darea 
sentinței de către opinia europeană, ei totuşi au fost condamnaţi, după 
cum se ştie, la pedepse variind deia 8 luni la 5 ani închisoare. 


Memorandului din anul 1892 îi urmează în anul 1893 Replica 
studenţimii române din Viena, Graz, Budapesta și Cluj, în care cu ar- 
gumente de drept se replica la un memoriu răspuns arogant al stu- 
denţilor unguri. Replica a fost tradusă în toate limbile europene şi 
împărţită în 21.000 exemplare. Autorul ei Aurel C. Popovici este însă 
și el dat în judecată și condamnat la 4 ani închisoare, de instanţele 
din Cluj, 

O lege electorală censitară, care prezenta diferență enormă în 
Ardeal faţă de Ungaria, căuta să excludă pe Români dela alegerea de- 
putaţilor, o lege a presei era votată pentru a înăbuși glasul Românilor, 
o lege a organizării municipiilor pentru excluderea Românilor din vieața 
publică, iată care erau măsurile legale luate de guvern împotriva ele- 
mentului românesc, 


114 Dr. IOAN FRUMA 


Legea pentru egala indreptățire a naționalităților afară de titlu 
_nu cuprindea nimic, după cum spune Memorandul, în privința egalei. 
îindreptăţiri, 

Uitimul mare proces din 1913 dela Hajdudorog, care avea de 
obiect afirmativa rebeliune dela Moltiu, avea să fie din nou o mani-. 
festare naţională prin apărarea susţinută de avocaţii Dr. Petre Poruţiu, 
Dr. Bohăţiel, Dr. Boilă, Dr. Pordea şi alţii. 

Spiritul juridic ardelean al cărui foc sacru era alimentat încontinuu. 
de jerifele şi suferinţele din închisorile ungureşti, era mai tare ca oricând. 

A fost o evoluţie firească a acestei stări de spirit când în par- 
lamentul din Budapesta s'a citit de d-l Alexandru Vaida Voevod de- 
claraţia partidului naţional din Ardeal, prin care națiunea română se 
declară de sne stătătoare şi făcea ruptura inevitabilă cu Ungaria. 

` Actul măreț dela Alba-Iulia a fost triumful acestui spirit juridic 
ardelean. Unirea tuturor Românilor, visul nostru milenar venea să reali- 
zeze și celălalt ideal, care se realizează concomitent cu celelalte idea- 
luri anume libertatea şi dreptatea, 

Am văzut în mod fugar fresca istorică a acestui spirit juridic ar- 
delean, care este consecinţa epopeii neamului românesc în lupta pentru 
drept. El este cimentat în sufletele noastre îintr'atâta, încât prin el se 
întrezărește izbânda viitorului. Jertfele îi dau impulsul, „lApiel și lup- 
tele îi dau consistenţa necesară realizării. 

Oţelit prin luptele generaţiei de jertfă, călit la focul sacru al cioc- 
nirilor seculare, azi e mai treaz ca oricând. Prin esenţă combativ, tră- 
Sându-și originea și forma din milenarul obiceiu al pământului, nu poate 
fi răpus nici de urgia vremurilor, nici de viclenia vecinilor. 

Trecutul ne-a învăţat că asupririle, umilinţele şi jertfele n'au nicio 
influență asupra lui. În loc să-l răpună, dimpotrivă, din orice încercare 
iese mai viguros, mai tenace, mai oțelit. 

Avem un trecut milenar de lupte și jertfe care l-au cimentat, Azi 
el stă neclintit, ca un bloc de granit în sufletul fiecărui Român ardelean, 
fiindcă el a devenit un element biologic al rasei ardelene. 

Luptele din trecut, jertfele strămoșilor, procesele înaintaşilor, 
au cristalizat în sufletele ardelenilor, acel bun simţ juridic care cuprinde 
într'o unitate armonioasă idealurile neamului nostru: dreptatea, liber- 
tatea și unirea cu toţi fraţii români. l 

Acesta este spiritul juridic ardelean, | 

Știm că istoria se repetă. Dar mai ştim și azi ca şi ieri că mar- 
tiriul și jertfele nu sunt degeaba, Ieri Horia a murit pe roată. Azi 


DESPRE SPIRITUL JURIDIC ARDELEAN 11% 


martirii de dincolo, în frunte cu protopopul Muntean din Huedin, ne 
vor fi de-a-pururea pildă vie a jertiei româneşti, adusă pe altarul sfintei 
dreptăţi românești. Increzători în jertfele de ieri și de azi, în secularele: 
lupte pentru drept, Ardeleanul de azi e convins, că spiritul juridic ar- 
delean va fi garantul victoriei sfintei dreptăţi românești ! 


IOAN FRUMA 


ION INOCHENTIE MICU 


„Aşa sunt dispus în sufletul meu, încât tot 
ce voiu putea face în folosul clerului și al na- 
Hiunii noastre asuprite, nu mă îndoesc a duce - 
la îndeplinire chiar şi cu vărsarea sângelui meu 
propriu“. 
I. I. Micu, 

S'au scurs un pătrar de mileniu de când a văzut lumina zilei Ion 
Inochentie Micu și 175 de ani de când fanaticul luptător a fost coborit 
în mormânt de chinurile exilului și „de spuza de duşmani întăritați 
„asupra sa peniru marea-i râvnă către neam şi bunul de obşte“, cum 
scrie nepotul său, istoricul Samuil Micu. Scurgerea anilor n'a aburit 
legendara-i figură, căci vlădicul cu suflet de văpaie s'a înscris demult 
în galeria arhanghelilor neamului prin noutatea şi justeţea ideilor pe 
care le-a semănat, prin căldura și dârzenia epopeică cu care le-a sus- 
inut, prin crearea centrului de cultură românească al Blajului şi mai 
ales prin sacrificarea propriului său noroc, pentru îmbunătăţirea vieţii 
naţiunii sale asuprite până la sânge. Ba cercetările istorice mai noi au 
făcut-o și mai luminoasă arătând că gândurile şi simţirile neînduple- 

-catului ierarh au constituit și un îndreptar. 


Ion Micu, numit mai târziu, prin călugărire și nobilitare, Inochentie 
Micu Clain, s'a născut în anul 1692 într'o casă ţărănească din Sadu, 
.o comună românească şi fruntașe așezată pe cele două maluri ale 
riului Sadu, un afluent vioiu al Cibinului. Tot aici a copilărit și a cu- 
noscut lumea cea încâlcită a buchilor. 

Comuna este aşezată în regiunea muntoasă și muntele dă fizicului 
irumuseţe și sănătate şi nervilor tărie, iar acestea îi dau omului îndrăs- 
meală, mândrie şi un mare spirit de independenţă. Aceste trăsături su- 
fleteşti au dat Sădenilor un loc de cinste în istoria luptelor duse de 


ION INOCHENTIE MICU 117 


-satele transilvane pentru păstrarea libertăţii şi a legii strămoșești, Să- - 
„denii au avut procese îndelungate cu Sașii din Cisnădie, care tratau 
comuna Sadu ca fiind proprietatea lor şi nu s'au astâmpărat decât la 
sfârgitul sec, XVIII, când împăratul Iosif al II-lea i-a repus în drepturile 
lor strămoşeşti. În timpul luptelor religioase din acelaşi secol, Sădenii 
au susținut eroic datina strămoșească și au dăruit lumii ortodoxe un 
neobosit şi vijelios luptător, pe protopopul Ion, numit de către con- 
“temporani Popa Tunsu. Fără îndoială, frânturi de vieaţă întăritoare 
le-a venit și din „Ţară“, Sadul fiind un sat de margine, 

Am stăruit asupra acestor amănunte deoarece, după părerea noa- 
stră, episcopul Inochentie Micu este suflet din sufletul Sădenilor. Me- 
diul natal i-a dăruit un suflet sănătos, mândru, vulcanic şi iubitor de 
libertate, deci acele trăsături pe care le vom vedea prezente oriunde 
marele vlădică şi șef politic va acţiona. Școala înaltă și lectura vor da 
acestei individualităţi suportul intelectual, iar târgul făcut de împărat 
cu Românii, dar respectat numai de aceștia, precum şi semeţia duş- 
manilor, îndemnul de a deslănţui o uriaşă luptă politică. Același proces 
l-a trăit şi Oct. Goga, de pildă. Apropierea nu este de loc nepotrivită, 
Amândoi au coborit din aceeași regiune, au trăit cu pumnii strânşi și 
„şi-au sacrificat situaţiile din cauza marei iubiri de neam. 

Şcoala mai înaltă a făcut-o la iezuiţii din Sibiu și, apoi, la stă- 
ruința acestora, la cei din Tyrnavia (Ungaria), la vârstă înaintată, Ale- 
-gerea de episcop — săvârșită în Iunie. 1728 — l-a găsit student tom- 
natec, Avea 36 de ani şi era student în anul al treilea la seminarul 
teologic din Tyrnavia, unde cardinalul Kolonits făcuse o fundaţiune 
pentru 12 tineri greco-catolici, Seminarul acesta a fost o instituție im- 
portantă și a avut ca temei cultura latină. A avut și o tipografie şi 
tocmai în vremea când Micu a studiat acolo, s'au tipărit cărţi istorice 
în latineşte din care el a putut cunoaște istoria întregului neam româ- 
nesc, precum şi vieţile iluștrilor bărbaţi transilvani, ca Nicolae Olahus 
sau Joan Corvin de Hunedoara, cărora elevii seminarului le închinau 
poeme în versuri latine; Nicolae Olahus, umanistul care a semnalat 
pentru întâiași dată în istoria literaturii noastre originea și unitatea 
noastră, îşi are mormântul chiar la Tyrnavia. 

Aici Ion Micu, şcolar matur, a adâncit învăţătura bisericească, a 
învățat limba latină, a înţeles că umilul popor valah poate să dăruiască 
energii strălucite în toate domeniile, că strămoșii noştri au fost stăpânii 
Europei, iar noi suntem cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. În su- 
fletul său, ca şi în al lui Miron Costin, sau mai târziu, în al lui Gh, Șincai, 
de asemenea elevi ai iezuiţilor, s'a aprins candela înviorării şi a mân- 
„driei româneşti, care va străluci tot mai puternic, mai întâi pentru sine, 

2 


118 TULIU RACOTĂ 


apoi numai pentru alții, In închegarea individualităţii lui Micu, N. lorga: 
vedea şi o înrâurire a cronicilor româneşti, pline de mândrie latină. 

La propunerea conferinței ministeriale, împăratul l-a numit, în 
Februarie 1729, consilier al său și episcop al Făgărașului. Ion Micu: 
era incă teolog, In Iulie 1729, după terminarea studiilor teologice, epis- 
copul designat al Făgărașului a plecat la Muncaciu unde a intrat în: 
mânăstirea greco-catolică ruteană a Siântului Nicolae spre a se călugări 
şi a se pregăti pentru sfinţirea de episcop. Hirotonirea ca episcop a. 
avut loc în toamna anului 1730. A mai rămas la Muncaciu câteva luni,. 
alături de episcopul Bizancy, spre a se introduce în guvernarea bise- 
ricească, | 

În timpul cât a stat la Muncaciu, multe gânduri au sburat spre: 
obidita sa turmă. Prin comparaţie, Inochentie Micu i-a văzut repede- 
lipsurile şi i-a cântărit suferințele. Din sbuciumul său cumplit, adesea 
s'au născut iluzii, Solii oficiali ai plăpândei sale Biserici au răscolit şi 
mai adânc sufletul Sădeanului, căci rănile le erau neaburite, iar vorbele 
de jelanie sfâşietoare. 


Ce fel de moştenire luase Inochentie Micu în primire odată cu 
scaunul episcopesc ? 

S'au scurs trei decenii de când o parte din Românii transilvani 
au cedat ispitelor habsburgice, făcând unirea sufletească cu Roma pa- 
pală şi de când împăratul dela Viena, care vedea în acest act de fă- 
râmiţare a neamului nostru o bună afacere pentru tot mai acapara- 
toarea sa stăpânire, a făcut răsunătoarele promisiuni cu privire la îm- 
bunătăţirea vieţii Românilor uniţi, mai ales prin așa numita diplomă a 
“l-a leopoldină (din 19 Martie 1701): preoții „se vor bucura de privi- 
legiile preoților. catolici“, ţăranii „vor fi primiţi între staturile ţării, ca 
şi ceilalți fii catolici ai patriei“, deci nu vor mai fi socotiți tolerați, iar 
tinerimea română se va putea cultiva în şcolile ce se vor înfiinţa grabnic 
în Alba-Iulia, Haţeg şi Făgăraş. „Dar din toate făgăduielile împără- 
teşti naţia s'a ales doar cu un singur folos: cu crucea de aur scump 
și cu titlul de excelență al vlădicilor ei”, căci aceeași apăsătoare sufe- 
rință şi acelaşi întunerec stăpâneau şi acuma între Carpaţii falnici și 
leneșa Tisă, scrie cu evidentă amărăciune d-l Z. Pâclişanu, eruditul 
istoriograi unit. lobagul se istovea patru zile pe săptămână pe brazda 
altuia, iar acasă ducea un traiu „asemănător mai mult cu al dobitoa- 
celor decât cu al oamenilor de azi“. N'avea proprietate și nici liber- 
tatea de a urma vreo școală mai înaltă. Icoana negrei iobăgii ne-o 
înfăţişează şi un fragment de colindă: „Pe toate ogoarele, ne-am trudit. 


ION INOCHENTIE MICU . n4 


picioarele ; toate săptămânile, ne-am ostenit mânile slujind slujba satului, 
țarina bogatului, pajura 'mpăratului". Infrățit cu suferința era și clerul, 
statornica şi umila noastră pătură conducătoare. Preoţii plăteau dijme 
domnilor de pământ, înaintau jalbe după jalbe episcopului străjuit de 
teologul iezuit și priveau cu durere cum fiii lor plecaţi spre școli mai 
înalte erau readuși din pragul acestora de porunca tradiționalului stăpân, 
Aveau o cultură rudimentară, căci nu dispuneau decât de câteva mo- 
deste școli sătești, Bisericile erau fără cărți, sau cu cărţi slavone, acum 
neinţelese. 

Episcopul Ion Patachi (1713—1727), urmașul lui Atanasie şi îna- 
intaşul marelui Inochentie Micu, a încercat de mai multe ori să uşureze 
soarta preoţimii unite, trimițând petiţii la Viena. Dar între bunăvoința 
vlădicului și slăbiciunea împăratului, erau stăpânii plaiurilor transilvane, 
care se opuneau binelui și egalităţii şi dispreţuiau tot ce e valah: Sașii 
luterani cu ideile lor de autonomie politică și fireşti adversari ai cato- 
licismului ca şi nobilimea calvină, domnul de pământ căruia i s'ar fi 
răpit iobagii care îndeplineau funcțiuni preoțești — și chiar șefii so- 
cietăţii catolice, căci aceștia erau recrutaţi din mijlocul privilegiaţilor 
maghiari. Conștiinţa naţională maghiară căuta să sdrobească tot ce fusese 
până atunci rezistenţă instinctivă valahă, iar noul ei exponent în do- 
meniul bisericesc, episcopul catolic, se declara cel mai hotărit dușman 
al recunoaşterii unui șef român al tinerei biserici române, da frânele 
guvernării eparhiei greco-catolice în mânile călugărilor iezuiţi ori de 
câte ori se ivea vreo vacanţă a scaunului episcopesc unit şi nu uita 
să-i îndemne să înlesnească trecerea acestuia sub jurisdicţiunea sa. Şi 
călugării iezuiţi avură timp suficient să se scalde în apele șeiului lor; 
8 ani de zile după moartea lui Atanasie şi 5 ani de zile între moartea 
lui Ion Patachi (1727) şi introducerea în scaunul episcopesc a lui Ino- 
chentie Micu (Sept. 1732). După Aug. Bunea, eruditul istoric blăjan, 
faptul că Românii uniţi n'au ajuns cu totul sub jurisdicțiunea episco- 
pului catolic transilvan Antaliiy se datorește imprejurării că acesta a 
murit în lunie 1728, 

Biserica unită se găsea într'o situaţie tragică și din alte motive. 
Ni le-a arătat N. lorga. Indeplinirea făgăduelilor din 1701 și consoli- 
darea bisericii unite întârziau să vină şi din pricină că Patachi, de 
curând ieșit din rândurile iezuiţilor, era incapabil de luptă dârză şi 
statornică și chiar de o separare a ritului grecesc de cel latin. Era 
mai ales incapabil să ne formeze o conştiinţă a drepturilor pentru care 
trebuia să luptăm, Intre ai săi, încă nu se găseau iubitori de luptă şi 
deschizători de drumuri, Apoi, nu toţi Românii erau uniți și nu toți 
uniţii rămâneau credincioşi Romei spirituale, Clasa orășenească se ma- 

ze 


120 TULIU RACOTĂ 


nifestase mai pretutindeni pentru legea veche și lupta pentru menţi- 
nerea libertăţii şi autonomiei religioase. Majoritatea preoţilor lucrau 
după datină, utilizau cărţile ieşite din teascurile de peste. munți şi — cu 
toată opreliştea se hirotoneau în Maramureş, unde păstorea orto- 
doxul Dosofteiu, în Banat şi mai ales în „Valahia austriacă“ (în Oltenia), 
la Râmnic, unde puteau să-şi cumpere şi cărți. Călugări moldoveni şi 
munteni veneau în Transilvania şi ne lăsau cuvinte de îmbărbătare şi 
cărţi; ai noştri încă treceau munții și se întorceau cu îndreptări de 
conduită. In felul acesta ortodoximea nu mai îngroșa rândurile uniţilor, 
iar uniţii reveneau la legea veche, deși era ocolită de promisiunile îm- 
părăteşti şi lipsită de cârmaciu, Patachi se dovedi neputincios şi în faţa 
acestui proces firesc, cum se dovediră, de altfel, şi soboarele iezuiţilor, 

Eram, deci, un popor fără libertate, fără tradiţii culturale, fără 
unitate religioasă și fără un conducător care să vorbească răspicat în 
numele nostru, să ne formeze o conştiinţă a drepturilor pentru care 
să luptăm şi să se opună energic gândurilor şi faptelor numeroșilor 
noştri duşmani, | 

Ager la minte şi neşovăelnic, Inochentie Micu a cumpănit din nou 
în mintea sa de aur cele văzute, auzite şi citite, a simțit ce înseamnă a 
fi singura căpetenie a unui popor nefericit şi a păşit cu îndrăsneală 
oltenească spre Viena, să susțină cu întreaga vâlvătaie a sufletului său 
toate sentimentele de îndreptăţire ale Bisericii şi naţiunii sale și să 
rupă toate zăgazurile artificiale. Inochentie Micu a fost convins, ca atâţia 
dintre urmașii săi, că soarele Românilor răsare dintre zidurile Vienii 
imperiale. Împăratul însuşi îi dăruise aceste convingeri. Clerul și na- 
ţiunea sa, ascultând de sfaturile şi promisiunile împărătești au făcut 
sacrificii în formă religioasă, părăsind dogma ortodoxă. Împăratul, deci, 
a fost satisfăcut. Urma acum,în mod normal, ca Biserica unită şi neamul 
„ românesc să primească ceea ce li se făgăduise. 


* 


In cei aproape 2 ani petrecuţi la Viena, Inochentie Micu a depus 
la cancelaria împărătească opt memoriale în care a cerut cu înteţire 
lămurirea situaţiei sale şi întruparea promisiunilor împărătești, 

Pentru a pune. capăt turburărilor religioase şi a consolida Unirea, 
a cerut să i se supună jurisdicţiunii sale toți Românii neuniţi, iar vlă- 
dicii ortodocşi să nu se mai amestece în rosturile sale. Elevul maeștrilor 
din Tyrnavia a cerut chiar să i se dea ajutor înarmat pentru a reduce 
la tăcere pe preoţii „schismatici“ care se vor dovedi neascultători. A 
cerut apoi ca ierarhul Românilor să aibă scaun în dieta Transilvaniei 
alături de nobili ca să fie şi Românii apăraţi şi susținuți şi să i se 


ION INOCHENTIE MICU 12t 


acorde titlul de baron ca să fie egal cu ceilalţi membri ai dietei. A 
mai cerut ca preoții uniţi să fie puşi pe picior de egalitate cu preoţii 
bisericilor catolice și protestante, iar păstoriţii uniţi să dea dijmă preo- 
ților lor, nu celor străini, să fie socotiți ca fii adevăraţi ai patriei, nu 
toleraţi, să fie admiși în şcoli, în funcțiuni publice, să li se ingădue să 
moștenească şi să cumpere averi, etc. 

Împăratul a cetit suplicile noului ierarh şi s'a arătat binevoitor, 
dar a procedat așa cum cereau interesele unei monarhii fără unitate 
etnică și confesională, dar dornică de linişte internă şi de anexări te- 
ritoriale, I s'a acordat lui Micu titlul de baron și acela de membru al 
dietei, căci aceste dărnicii, deși făcute pentru întâiași dată unui Român, 
nu puteau produce frământări, dar a întărit ca arhiepiscop de Carloviţ 
pe Vichentie, venit în capitala împărătească în acelaşi timp și pe Isaia 
Antonovici ca episcop de Arad, a tolerat ca episcopul de Râmnic să 
continue a fi un chiriarh pentru întreaga Transilvanie ortodoxă şi a 
cerut guvernului transilvan să examineze celelalte plângeri şi să găsească 
modalitatea mulţumirii părţilor interesate. 

Convins că făcuse un fericit început, Inochentie Micu a venit în 
Transilvania şi a ocupat scaunul vlădicesc (în 28 Sept. 1732) a strâns 
preoțimea în sobor şi a luat măsuri pentru ridicarea vieţii sufletești a 
preoţilor şi credincioşilor. 

Când a văzut că nobilii unguri, secui şi saşi din guvern şi dietă, 
care se socoteau stăpânii iobagilor români, nu voiesc să cedeze din 
tradiţionalele lor drepturi, i-au svâcnit tâmplele și i-a clocotit cugetul, 
S'a îndreptat din nou spre Viena unde a petrecut iarăși doi ani, până 
la începutul anului 1736, prezentând o nouă serie de memorii. În orașul 
petiţiilor şi al protocoalelor, a sesizat izvorul răului şi a găsit modali- 
tatea de a-l seca: Bunătatea împăratului nu se poate intrupa deoarece 
Guvernul transilvan, sprijinindu-se pe autonomia ţării, nesocoteşte ho- 
tăririle Curţii când nu-i convin, dar ratifică pe ale dietei care ne este- 
dușmană. Răul, deci, nu poate fi smuls din rădăcină decât dacă îm- 
păratul îl numeşte consilier gubernial, adică membru în guvernul tran- 
silvan. Excluderea naţiunii române-unite din guvern este o mare ne- 
dreptate — judecă Inochentie Micu — căci această naţiune umilită și 
viscolită de toate relele le intrece numeric pe toate celelalte naţiuni ale 
Transilvaniei şi, deci, şi în ceea ce priveşte contribuţia cu sângele şi 
sudoarea la apărarea şi înflorirea statului. 

N'a întârziat să ceară această numire, care însemna, de fapt, un 
mare pas spre înfăptuirea celei mai măreţe idei din câte tiranizau acum 
sufletul episcopului: recunoașterea naţiunii române unite ca a patra 
naţiune a Transilvaniei, deosebită de celelalte naţiuni constituționale 


122 TULIU RACOTĂ 


(maghiară, săsească şi secuiască) şi ridicarea confesiunii unite în rândul 
confesiunilor recunoscute (catolică, calvină, luterană şi unitară), spre a 
ieşii Românii uniţi din situaţia de inferioritate socială, economică şi 
politică şi a nu mai fi toleraţi în propria lor ţară. Cererea nu putea 
surprinde, căci această recunoaștere era prevăzută în a doua diplomă 
leopoldină și I, Micu nu era omul care să renunţe la drepturile conferite, 

Conferinţa ministerială însă şi-a dat părerea că e bine să se 
amâne deocamdată împlinirea acestui deziderat, ceea ce împăratul, 
ușurat că s'a găsit o portiță spre a ieși din strâmtoare, a aprobat, deși 
a fost rugat în mod deosebit să arate naţiunii române „că nu se bu- 
cură de mai puțin favor împărătesc decât protestanții“. Era un refuz 
politicos. 

Aceeași soartă a avut-o și dorinţa de a se da ordin Sașilor din 
Sibiu să-i recunoască dreptul de proprietate asupra locului, obținut prin 
donaţiune, la periferia oraşului, deşi a invocat aceeaşi diplomă leopol- 
dină şi dreptul istoric, adecă vechimea noastră în Transilvania, pe lângă 
care vechimea naţiunii săseşti dispare ca însemnătate: „Nu ştiu pe ce 
temeiu zice magistratul din Sibiu că eu nu pot avea în pământul să- 
sesc şi cu atât mai puțin în aceea cetate, drept de achizițiune sau de 
donațiune sau sub oarecare alt titlu drept de proprietate la imobile. 
Căci noi de pe timpul lui Traian, încă înainte de ce ar fi intrat na- 
țiunea săsească în Transilvania, am fost moşteni în acel pământ re- 
gesc şi până în ziua de azi ţinem în posesiunea noastră moşii întregi 
şi sate întregi, deşi am fost împovăraţi cu sarcini de tot felul şi cu 
miserii milenare din partea celor mai puternici. decât noi“. 

Inochentie Micu a părăsit Viena cu cumplite desamăgiri. Mintea . 
lui ageră şi-a dat seama că viclenia Curţii şi insensibilitatea împără- 
tească erau cu tâlc politic, A văzut că romano-catolicii şi-au consolidat 
situaţia în Transilvania ocupând cele mai importante funcţii, că au o 
influență covârşitoare chiar în guvern şi că, deci, dispun de atâta au- . 
toritate, încât regimul absolutist nu mai are nevoe de sprijinul preoţilor 
şi ţăranilor uniţi şi mai ales de al incomodului ierarh român, care vrea 
să cheme la o nouă vieaţă poporul de robi ai nobililor transilvani. 
Aceasta este adevărata valoare a actului dela 1700? 

Această amăgire l-a constrâns să elimine din sufletul său toate 
impurităţile așezate cu atâta grije de maeștrii iezuiţi din Tyrnavia, iar 
noul contact cu ai săi, uniţi sau neuniţi, i-a deschis sufletul pentru a-i 
întări capitalul de protestare. De acum, grija supremă va fi neamul, 
nu proselitismul; de acum nu se va mai milogi şi târgui, ci va înfățișa 
aspiraţiile robilor cu fruntea ridicată, oriunde s'ar găsi. Prin purificare și 
adaptare, Inochentie Micu a devenit un ienicer neînduplecat al neamului, 


ION INOCHENTIE MICU 123 


Astfel transformat suileteşte, Inochentie Micu a plecat la dieta 
«din Sibiu, care se deschisese la 11 Mai 1736 şi i-a prezentat toate re- 
xvendicările, atât de ordin bisericesc, cât şi politic şi social, pe care le 
prezentase de atâtea ori zadarnic împăratului, dar care acum priveau 
-întreaga obşte românească. Revendicările au produs mare indignare în 
sfatul nobililor celor trei naţiuni, dar lipsa sprintenelii intelectuale l-a 
împiedecat să răspundă promt logicii de fier și argumentelor puternice 
utilizate de episcopul văzut dela început cu ochi răi. 

După mult răgaz, a dat următorul răspuns, caracteristic, dar nu 
"episcopului, ci guvernului transilvan: „Episcopul și clerul unit cer lu- 
cruri pe care nimeni nu le-a mai cerut vreodată dela străbunii noştri 
şi nu le va putea cere nici dela urmașii noștri; cer lucruri cu totul 
contrarii legilor naţiei; cer lucruri ce ating în gradul cel mai înalt pri- 
vilegiile și scutirile cele vechi dobândite dela regi şi principi; cer lucruri. 
ce nu se potrivesc cu sancţiunile pragmatice ale ţării, întărite de îm- 
păratul de acum; cer lucruri ce răstoarnă din temelie drepturile şi 
libertăţile gustate până acum în pace de naţiunile patriei; cer lucruri 
care fac cea mai mare silă nobilimei și prerogativei nobiliare, a căror 
sfântă pază o avem; cer lucruri care, de fapt, sguduie întreg sistemul 
acestei ţări, păstrat până acum în bună rânduială, atât în cele reli- 
gioase, cât şi în cele politice și fiscale; în sfârşit, cer ceea ce cle- 
rului şi plebei valahe, după firea ei bine cunoscută, nu i se cuvine 
niciodată”. ' 

Revolta a cuprins şi mulțimea. Un scriitor sas l-a făcut pe episcop 
„stupid şi neruşinat. 

Inochentie Micu s'a plâns împăratului și plângerea a ajuns din 
nou în faţa dietei. Cumplita mânie a membrilor a atins apogeul în şe- 
dința din 28 Septemvrie 1737 când episcopul, pe care îl urau şi batjo- 
coreau fiindcă urmărea distrugerea legilor îmbătrânite, a luat cuvântul 
în numele său și al întregii naţiuni române din Transilvania, spre a 
cere să fie recunoscută ca naţiune liberă şi egală în drepturi cu cele- 
lalte naţiuni conlocuitoare. Magaaţii uluiţi s'au întrebat: Cum îndrăs- 
neşte să prezinte dietei cererile naţiunii române când poporul valah 
nu e recunoscut ca națiune? Cuvântul atât de grăitor i-a turburat „ca 
odinioară cele trei cuvinte de foc ale lui Baltazar din Babilon“. Au 
cerut să-l schimbe, căci, altfel, nu va fi lăsat să-şi citească memoriul, 
Episcopul a refuzat să schimbe termenul care era o credinţă și își avea 
temeiul în cea de a doua diplomă leopoldină. A fost întrerupt. Roșu 
de mânie, cu priviri fulgerătoare, a început: „Nafiunea noastră nu e 
inferioară oricărei alte națiuni din Transilvania“. Vocea tunătoare a 
„episcopului a fost acoperită de urlete, Memoriul n'a mai fost cetit. 


124 TULIU RACOTĂ 


Ura duşmanilor seculari s'a manifestat și altfel, A pus din nou: 
5000 de câble bucate în sarcina preoţilor români uniţi și neuniţi. Epis-- 
copul a arătat zadarnic că această repartizare a încetat, începând cu. 
anul 1699 şi că reînvierea ei înseamnă o restrângere a drepturilor câ- 
ştigate de națiunea română. 

In 17140 a murit împăratul Carol VI și tronul său a fost ocupat 
de Maria Theresia. Strâmtorată de războaiele și primejdiile ce-i ame- 
ninţau împărăţia, Maria Theresia s'a străduit să câştige simpatiile Un- 
gurilor, deşi aceştia cereau tot mai multe drepturi, chiar contopirea. 
Transilvaniei cu Ungaria, 

Nici noua stare politică, nici atitudinea dușmănoasă a dietei sau- 
zădărnicia intervențiilor făcute la Curte n'au clintit hotărîrea episco- 
pului de a continua lupta tot atât de eroic şi tot atât de deschis, „Aşa: 
sunt dispus în sufletul meu — scrie nunţiului din Viena — încât tot’ 
ce voiu putea face în folosul clerului şi al națiunii noastre asupriie, nu 
mă îndoesc a duce la îndeplinire chiar şi cu vărsarea sângelui meu: 
propriu“. 

Când, în 1741, agentul!) Hărdt, pe care episcopul îl avea la Curte, 
i-a recomandat să-i ofere împărătesei 5000 de soldați — Micu, care- 
ştie cât de slăbănoagă e memoria împărătească şi cât de zadarnice sunt 
jertfele Românilor, a răspuns că nu poate fiindcă națiunea română ne- 
fiind admisă între naţiunile ţării, nu s'ar putea grupa separat sub stea- 
gurile militare, iar prin împerecheri ar suferi din partea soldaţilor pro- 
veniţi din rândurile naţiunilor recunoscute, „De aceea mai întâi să se- 
planteze pomul şi după aceea să se aştepte fructele. Nu există vijel 
fără vacă. Recunoască-ne întâi de naţiune ca să putem oferi şi noi 
omagiile“. Şi, cum vom vedea, simţul său nu l-a înşelat. 

În 1742, episcopul a apucat iarăși drumul Vienei. A stăruit să. 
se confirme diploma a doua leopoldină, iar națiunea română să fie pri- 
mită ca a patra națiune. A oferit chiar 5000 de soldaţi „plătiţi de clerul 
românesc și comandaţi de ofiţeri români”. În a 15 lună de aşteptare 
zadarnică, indiferența împărătească i-a smuls strigăte de indignare: 
„După ce mă găsesc aici de 15 luni cu mari cheltuieli şi am expus în: 


1) Dr. Victor Macavei, canonic mitropolitan, ne dă următoarele lămuriri cu pri- 
vire la funcțiunea agentului aulic: „Funcțiunea de agent aulic era la moda timpului 
atunci. Contactul, de pildă, cu Curtea împărătească, cu Cancelaria împărătească se: 
făcea prin agent, diferite informaţiuni discrete se cereau şi se comunicau tot prin. 
acești agenţi, care residau la Viena ori altundeva, în anturajul Curții și erau cunoscuţi. 
acolo, nu numai de către înalții funcţionari, miniştri, etc., ci de către însuşi Monarhul; 
Aveau deci o calitate oficială aceşti agenţi, remuneraţi cu onorarii fixe de către cei. 
pe care îi serveau“, 


ION INOCHENTIE MICU 125. 


memorii limpezi cât de mizerabilă şi nedemnă este soarta clerului şi a 
națiunii româneşti, persecutată de celelalte națiuni, mai puține la număr 
atât de grozav, cum nu sunt persecutați nici Evreii, cea mai abjectă 
nație de pe pământ, trebue să constat că soarta clerului meu şi a na- 
țiunii mele româneşti devine din. zi în zi mai aspră. Evreii nu sunt 
siliți să dea dijme preoților altor culte, Românii sunt siliți. Evreii îşi 
au judecătorii proprii şi au chiar un magistrat suprem la Praga; Ro- 
mânii nu au. Evreii sunt numai toleraţi, dar pot emigra când vreau, 
Românii nu pot. Evreii pot dispune de bunurile lor, Românii nu pot. 
Evreii sunt protejaţi pentru binele care îl pot aduce, Românii, din cauză 
de rasă, nu sunt. Drepturile acordate Evreilor sunt respectate, diplomele: 
date în favoarea naţiei româneşti sunt tăinuite şi nerespectate“. 

Când — tot la Viena fiind — cancelaria aulică i-a atras aten- 
țiunea că este foarte greu a declara pe Românii toleraţi naţiune receptă, 
Inochentie Micu s'a sprijinit iarăși pe dreptul natural care prescrie „că 
cel ce poartă sârcinile publice să poarte şi foloasele“ şi a încheiat tăios: 
„Cancelaria se miră că cere să fie recunoscută ca națiune un popor: 
care de atâtea veacuri a fost numai tolerat, pe când ar trebui să se 
mire că acest popor devenit acum catolic nu face uz de forță ca să se 
bucure de drepturi egale şi să nu mai fie supus urei despotice de rasă“. 

In sfârșit, împărăteasa a fost rugată să rezolve ea însăşi plângerile 
naţiunii române și să nu le mai trimită dietei transilvane sau chiar gu- 
vernului transilvan, căci ambele ioruri sunt duşmane națiunii române: 
„Această naţiune vrednică de plâns, care trebue să îndure o sclăvie 
mai grea decât a Jidovilor care suspinau în Egipt, nu are niciun apă- 
rător în guvern, Ungurii catolici iubesc foarte uniunea, dar pe Românii. 
uniți, din ură națională, vreau să-i țină numai de slugi“. 

Dar puternica autocrată a Austro-Ungariei, enervată de atitudinea 
războinică a şefului iobagilor români, a trimis plângerile guvernului 
transilvan spre a fi supuse dietei și a ordonat să se pună în vedere 
intransigentuiui vlădică să nu mai îndrăsnească să apară la Curte fără 
autorizaţia prealabilă a ei. 

La lucrările dietei a luat parte și Inochentie Micu. Când membrii 
dietei au aflat ce acuze le adusese episcopul în plângerile înaintate di- 
rect Curţii, au deslănţuit ura de rasă. Furia lor a crescut în măsura 

“în care au observat că dârzul vlădică se încumetă să le înfrunte fur- 
tuna ca un arhanghel. Aug. Bunea a eternizat un fragment din acest 
duel în documentata sa monografie: 

— Românii sunt nişte vagabonzi !, a răsunat din tabăra dușmană. 

— Nu pot fi alicum, deoarece sunt apăsați până la sânge, a. 
răspuns prompt episcopul, 


126 TULIU RACOTĂ . 


— Sunt numai țărani şi iobagi!, au urlat înalții reprezentanţi ai 
naţiunilor privilegiate. 

— Nu este adevărat — a răspuns episcopul — căci avem nobili 
în ținutul Făgăraşului şi chiar în Săsime. 

— Sunt tâlhari şi hoți!, au ţipat jefuitorii Românilor. 

— Nu trebue să vă mirați — le-a tăiat vorba episcopul — căci 
acestor oameni, afară de piele, nu li se lasă nimic din ce să trăiască, 

— Sunt leneşi!, au tipat profitorii sudoarei româneşti, 

— Dar numai Românii vă lucră ocnele, băile de fier şi de aur, 
iar unora li se trage şi pielea de pe ei, a răspuns apărătorul robilor, 

— Clerul şi poporul român nu sunt unifi din inimă! 

— Despre cele ce sunt ascunse în inima omului, numai Dum- 
„nezeu poate judeca, a răspuns sentențios episcopul. 

Lupta a fost reluată cu aceeaşi vehemenţă, când — tot în 1744 — 
reprezentanţii celor trei naţiuni au votat un articol de lege prin care 
au impus tânărului episcopat să nu mai primească donaţiuni, ca nu 
cumva să se îmbogăţească și întărească. Episcopul a protestat şi le-a 
imputat că lucrează contra voinţii împărătesei. La auzul acestei impu- 
tări, „unii deputaţi au izbucnit într'un strigăt asemenea aceluia care s'a 
auzit din gura Jidovilor când aceştia răcneau în contra lui Hristos: 
Răstigneşte-l | Răstigneşte-l, l-au întrebat cum și pentru ce cutează să 
protesteze în contra unei ţări întregi“ şi sau repezit să-l arunce pe 
fereastră din dietă. ingrozit, episcopul şi-a revocat protestul. 

Dar preoțimea română unită a socotit că e bine să procedeze 
altfel. Agitată de violența acestor atacuri îndreptate împotriva ei, s'a 
strâns în sobor la Blaj (la 19 Iunie 1744) şi a trimis împărătesei o plân- 
gere de înaltă valoare morală și politică. Ingrijorată de faptul „că toți 
„sunt împotriva episcopului, iar el, în numele clerului şi al naţiunii ro- 
mâne, este singur contra tuturor şi, astfel, nu ar fi mirare dacă pentru 
multele asupriri și prigoniri şi-ar pierde mintea“, a declarat deschis că 
revocarea protestului din partea episcopului o consideră de nulă, ba 
mai mult, îl reinoeşte ea însăşi inaintea împărătesei, cum reinoește și 
plângerile înaintate zadarnic de acesta. Este păcat s'avem numai obli- 
gaţii, nu şi drepturi. „Când se mai susține din partea celorlalte națiuni 
— continuă soborul — că drepturile şi privilegiile lor sunt mai vechi, 
„ar fi bine să se cerceteze cine a venit mai întâi în Transilvania: Ro- 
mânii sau Ungurii şi cum s'a întâmplat că Ungurii au băgat pe Ro- 
mâni întrun jug atât de greu?“ 

Stilul şi argumentele sunt, fireşte, ale episcopului. 

Câte n'a glăsuit această unire măreaţă între păstor şi păstoriţi? 
„A lost mai ales o ridicare îndrăsneaţă a frunţii preoţimii noastre, care 


ION INOCHENTIE MICU 127 


a'a cunoscut până acuma decât umilinţa. Stăpânii plaiurilor transilvane, 
care se temeau ca nu cumva acţiunea îndârjită a episcopului să obțină 
recunoaşterea naţiunii române ca a patra naţiune sau ca argumentele 
acestuia, sprijinite pe dreptul natural, pe originea și vechimea noastră 
în Transilvania, să o trezească la o nouă vieaţă și să prăbuşească ful- 
gerător piramida tradiţionalelor drepturi, au întețit denunţurile şi intri- 
gile în fața unei Curți care nu-l iubea. Noile denunţuri s'au încrucișat 
în drumul lor cu un ordin al „preagraţioasei“ împărătese, prin care se 
punea în vedere episcopului să se prezinte la Viena pentru soluţio- 
narea unor chestiuni cuprinse în memoriile sale. A fost chemat însă 
pentru judecată, 


Bănuind parcă ipocrizia împărătească, Inochentie Micu a coavocat, 
îndată după primirea ordinului, pe reprezentanţii naţiunii într'un sinod 
la Blaj, pe data de 6 Iulie 1744. Cei chemaţi au răspuns la apelul ma- 
relui episcop. S'au strâns protopopi, preoţi şi mireni, nobili și țărani, 
uniţi şi neuniţi. A fost o adevărată adunare naţională. 


In cuvântarea ţinută, episcopul a făcut o necruțătoare dare de 
seamă asupra strădaniilor depuse la Viena şi în dietă pentru întruparea 
promistuvilor împărăteşti din a doua diplomă leopoldină și asupra de- 
cepţiilor culese, Rezultatele strădaniilor nu pot schimba situaţia clerului 
şi a poporului căci sunt neînsemnate: câteva avantajii materiale pentru 
clerul unit, dreptul de a ridica biserici şi a se trimite copiii la şcoli, 
dreptul pentru Blaj de a ţine târg Joia (în fiecare săptămână)... A atins 
în puţine cuvinte tulburările pricinuite de Visarion Sarai și a mărturisit 
că nu a coborit în mijlocul poporului pentru a paraliza acţiunea călu- 
gărului sârb nici măcar la invitarea statului catolic transilvan, „Am fost 
invitat a continuat episcopul — să ies în fară şi să liniştesc spiritele 
agitate şi am răspuns: Cu mijloace blânde, ori cu mijloace violente ? 
Dacă vreți cu mijloace blânde, atunci este de lipsă să înfăptuiți făgă- 
duelile pe care le-aţi promis. Dacă vreți cu mijloace violente, apoi trebue 
să declar că mie nu-mi este iertat să procedez aşa“. 


După această expunere, Inochentie Micu a întrebat adunarea na- 
țională dacă socoate că e necesar să continue lupta, sau nu şi dacă 
este dispusă să suporte cheltuielile drumului şi șederii la Viena, care 
întrec puterile bi de plată. Adunarea a răspuns afirmativ şi a pus la 
dispoziţia episcopului 3000 florini pentru acoperirea cheltuielilor. Obiş- 
nuit cu insuccesul și spre a-şi împăca sufletul împărţit, episcopul a pus 
apoi întrebarea: Dacă toate câte s'au făgăduit Românilor uniţi nu s'ar 
putea dobândi, mai voesc ei să fină Unirea, ori se lapădă de ea?“ 
Reprezentanţii Românilor uniţi au răspuns că în acest caz se vor lăpăda 


128 . TULIU RACOTĂ 


de Unire și au dat vlădicii hotărîrea lor amenințătoare, urmată de is: 
călituri, spre a fi arătată la Viena. 

Această atitudine i-a fost fatală. lezuiţii transilvani, care nu mat 
puteau lua în mânile lor frânele eparhiei unite, ca altădată, și teologul 
iezuit de pe lângă episcop, paterul Balog, căruia i se luase orice putere 
afară de aceea de a face spionaj în favorul lupilor văzuţi și nevăzuţi 
de asemenea și-au întețit săgețile veninoase împotriva episcopului. 


Prin coalizare, denunţurile și intrigile au izbutit să-l înfăţișeze pe 
episcop ca un răsvrătit împotriva ordinei şi a unirii cu Roma și să-l 
compromită definitiv în faţa unei Curți, pentru care de multă vreme 
era o povară. Inochentie, de abia prezentat la Curte, a fost chemat în 
faţa unei comisii de anchetă, ilegal alcătuită, ca să răspundă la 82 de: 
acuzaţii care aveau la temelie fapte reale sau pâri mincinoase. Inspăi- 
mântat de această înscenare barbară, al cărei sfârşit îl prevedea şi în- 
„demnat de nunțiul papal, Inochentie s'a refugiat, la sfârşitul anului 1744, 
la Roma „crezând că scutul Papei va fi destul de puternic pentru a-l 
putea apăra de loviturile duşmanilor. Intrigile acestora au pătruns însă 
şi aci şi, astfel, Inochentie Micu a întâmpinat foarte puţină bunăvoință 
la Curia papală — scrie d-l Z. Pâclișanu — care trebuind să aleagă 
între dorinţele puternicei împărătese catolice Maria Theresia şi între 
plângerile după dreptate ale unui biet vlădică românesc din Transil- 
vania atât de îndepărtată, a preferit pe cea dintâi“, 

Puternicii zilei l-au constrâns să trăiască la Roma până la sfârşitul 
vieţii, Scrisorile din exil, redactate într'o frumoasă latină clasică, au fost 
publicate de d-l Pâclișanu. In „captivitatea romană“, marele surghiunit 
s'a sbătut ca un Prometeu înlănţuit. Dușmanii ajutaţi de totala indife- 
rență a cercurilor Si. Scaun, au izbutit să-l silească să se lase chinuit 
de neplăcerile surghiunului, de chemările alor săi, de o boală grea de 
picioare, de sărăcie, de multe ori de foame chiar şi mai ales de do- 
rinţa de a relua, în fruntea celor de acasă, o luptă care, într'o împă- 
răţie a dreptăţii, nu și-ar fi avut niciun rost, dar n'au putut aburi mă- 
reaţa-i figură. Un sentiment de admiraţie îţi smulg mărturisirile şi faptele 
marelui Român încarcerat care n'a încetat, decât în momentul închiderii 
definitive a pleoapelor, să-și sfideze dușmanii și să-şi iubească cu pa- 
timă neamul, l 

Cu gândul la revendicările sale, l-a rugat pe cardinalul Albani să 
stăruie pe lângă împărăteasă să fie numifi funcționari români în pro- 
porție cu numărul locuitorilor români ai ţării, căci „după cum spun ju- 
riştii cine se bucură de favor trebue să poarte şi sarcina şi cine poartă 


ION INOCHENTIE MICU 129 


sarcina trebue să se bucure şi de favor“, iar pe iezuitul Balog, intri- 
gantul care îndrăsnise, în lipsa episcopului, să ştirbească autonomia 
Bisericii unite, luând în mâna sa administraţia episcopiei, l-a excomu- 
municat şi, când vicarul P. P, Aron n'a cutezat să citească în sinod 
excomunicarea şi s'o afişeze pe porţile bisericilor, a îndrăsnit să-l ex- 
comunice 'şi pe acesta și să-l ntimească vicar pe Nicolae Pop din Ba- 
lomir, Celor dela Viena, care n'au întârziat să-l invite să se astâmpere, 
le-a răspuns sfidător: „Mai bine să piară toate ale veacului decât să 
dau poporul meu, în puterea lezuiţilor“ — şi chiar profetic: „Pentru 
nedreptăţi se strămulă stăpânirile din neam în neam şi numai prin 
dreptate se întăreşte tronul“. 

A îndrăsnit să sfideze şi pe alţii, ceea ce azi ni se pare inexpli- 
cabil. Nedreapta menţinere a episcopului în chinurile exilului ca şi ati- 
tudinea tot îndrăsneaţă a acestuia au fost auzite din om în om, până 
în satele cele mai îndepărtate. Dragostea faţă de „episcopul nostru“ a 
izbucnit în forme violente şi apoi în revoltă împotriva Unirii. Sate în- 
tregi au tras concluzia firească şi s'au întors la credinţa strămoşească, 
Chiar Nicolae din Balomir, vicarul lui Inochentie Micu, a trecut la or- 
todozie, ceea ce a avut un răsunet mare în întreaga ţară a Transil- 
vaniei. Împărăteasa speriată de creșterea mişcării, a oprit orice cores- 
pondenţă cu „periculosul“ episcop și a pus sechestru pe venitele epis- 
copești, ca să nu i se mai poată trimite niciun ban. Turburarea a de- 
venit și mai amenințătoare. Atunci a intervenit puternicul cancelar al 
împărătesei, Kaunitz.. L-a invitat pe Inochentie Micu să abdice de bună- 
voie și i-a promis o pensie şi alte avantaje. Episcopul a rămas neîn- 
duplecat și aşa a rămas și când temutul cancelar a reînoit propunerile 
prin Sf. Scaun. Nici amenințările, nici foamea nu l-au clintit., De abia 
în 1751, când a stăruit însuși Papa şi când a văzut că dreptatea cău- 
tată n'o poate găsi nicăeri, a părăsit cârja episcopală, dar, fapt iarăşi 
vrednic de admirat, a refuzat să întrerupă legăturile cu ai săi, Până la 
părăsirea vieţii vremelnice n'a încetat să trimită credincioşilor de acasă 
sfaturi şi îndemnuri şi să le dea fiorii luptei, „Și iarăși de va vrea 
bunul Dumnezeu să mă cheme (între voi), măcar iîngreuiat cu bălrâ- 
nefele pentru binele de obşte nu voiu fugi (de) muncă şi osteneală, ci 
iarăşi voiu încinge arma mea pe coapsa mea — le scrie moșneagul de 
12 de ani; însă de vă e voia să mă aveţi iarăşi, trebue să aveți inimă 
mare, voile tutufor unite împreună, să deschideţi ochii şi să înălfaţi 
cuvântul, să lăpădaţi toată frica pentru direptate“. 

Marele surghiunit a murit în 23 Sept. 1768, în al 76-lea an al 
vieţii. „Tocmai într'aceea zi, — scrie nepotul său Samoil Micu, marele 
învățat de mai târziu, — când au murit la Roma episcopul Micu, au 


130 TULIU RACOTĂ 


căzut în palota din Blaj la pământ icoana episcopului Micu, fiind de 


faţă episcopul de atunci Atanasie Rednic. Icoana aceasta de nimenea. 


mișcată au căzut cu fața în sus, cu picioarele înainte, cu capul către: 


uşă, cum este obiceiul a duce mortul; pentru aceea unii ziceau că acest 


semn s'au făcut pentru ca să se arate că atunci a murit episcopul cel 
adevărat“, 


Marele rezultat al luptei politice duse de Inochentie Micu este de: 


ordin moral : stabilirea principiilor fundamentale care au diriguit multă 


vreme vieaţa politică a Românilor transilvani. Inochentie Micu și-a dat 


seama de timpuriu că vieaţa poporului nostru nu poate lua o altă faţă 
prin neînsemnate şi mai ales efemere ușurări de poveri materiale. Eva- 


darea din „robia egipteană“ o va aduce numai schimbarea radicală a . 


întregei ordine de drept din Transilvania, prin ridicarea naţiunii ro- 
mâne în rândul naţiunilor și confesiunilor legal recunoscute, sau — cum 
se spunea atunci — „recepte“, deoarece constituţia Transilvaniei numai 
acestora le conferea drepturi politice. Numai întruparea acestui postulat 
ar fi rezolvit problema românească. De aceea, acest principiu politic 
l-a tiranizat atât de mult. Tot marele vlădică ne-a fixat şi elementele 


care puteau sprijini acest postulat: vechimea incomensurabilă, sacrifi-. 


ciile făcute pentru ţară, numărul mare, destoinicia și legăturile sincere 
cu Statul, 

Copleșit de tăria și numărul duşmanilor, Inochentie Micu s'a pră- 
bușit după ce un deceniu a accentuat continuu acest postulat şi a luptat 


epopeic pentru îndeplinirea lui. Stejarul frumos și puternic a fost smuls. 


din „dulceaţe pământului natai”, dar a rămas ghinda împrăștiată din 
vreme de vântul binelui, până la cei mai îndepărtați fii ai Transilvanei, 
Pădurea de suflete s'a ales astfel cu o conștiință a drepturilor fireşti. 


în vieaţa statului. „Aceasta a fost un mare câștig, pentrucă e o enormă. 


deosebire între un popor care crede că n'are decât datoria de a muri 


muncind şi apărând ogorul altuia şi între unul convins că, pe lângă 
„datorii fireşti, are şi dreptul tot atât de firesc de a trăi o vieață na- 


ţională proprie”, (Z. Pâclişanu). 


Manilestaţia românească din 1744, când naţia a arătat pentru în- 


tâiaşi dată că şi-a însuşit idealul politic pentru care neîniricatul vlădică 
a luptat statornic şi neşovăelnic și că e decisă să ducă lupta cu con- 
vingere şi energie, a fost urmată de altele tot atât de impresionante, 
Când, la 1746, episcopul de Muncaciu, Ruteanul Mihai Olşavschi a co- 


borit, din îndemn împărătesc, în mijlocul mulțimii agitate de mazilirea. 


episcopului şi de neîintruparea promisiunilor, spre a o domoli — so- 


7 


ION INOCHENTIE MICU 13t 


borul protopopesc a cerut energic şi mânios aducerea „episcopului no-- 
stru“ şi recunoaşterea Românilor ca naţiune şi a utilizat, în sprijinul 
ultimei cereri, argumentele obișnuite: „Națiunea noastră e cea mai nu- 
meroasă, le întrece pe toate în ce privește vechimea în Dacia...“, aga. 
cum le va utiliza, în același scop şi sinodul clerului unit, ţinut la Sibiu 
în 1748. La 1751, cu prilejul alegerii de episcop unit, îndrăsneala 
preoțimii a mers atât de departe încât a umilit voinţa împărătesei. 
Maria Theresia a recomandat pe Olşavschi şi a impus comisarilor să. 
ceară adunării să-l aleagă. Sinodul, însă, l-a înlăturat pe Rutean, pe 
motivul că vlădica trebue să știe româneşte „de acasă“ și l-a ales pe 
P. P, Aron. Hotărîrea scrisă a împărătesei a fost: „Fie și Aron dacă. 
nu se poate găsi unul mai bun“. 

- Atitudinea şi ideile lui Micu formaseră, așa dar, un partid româ- 
nesc conștient de drepturile sale, mândru de neamul său şi hotârit să. 
înfrângă chiar şi voința împărătească pentru triumful idealului de eman- 
cipare naţională. l 


Vlădicul Inochentie Micu s'a orânduit în galeria marilor figuri ale- 
neamului și prin crearea centrului de cultură românească al Blajului. 

Incă înainte de instalare, Inochentie Micu și-a dat seama că vii- 
torul naţiunii nu-l poate asigura libertatea singură, fără așezăminte 
culturale potrivite. De aceea a cerut împăratului ca, potrivit bulei pa- 
pale din 1721, prin care se înființase dieceza Făgăraşului, să-i ridice 
în oraşul din Țara Oltului o reședință, o catedrală și o mănăstire de 
călugări, care să-i fie de ajutor, să împrăștie, ca misionari, lumina și 
noua învăţătură până în cele mai îndepărtate colţuri, să fie educatori 
destoinici ai viitorilor candidaţi de preoți și să ocârmuiască dieceza în 
timp de vacanţă. 

Împăratul nu s'a arătat prea dornic de a întrupa aceste gânduri. 
A știut el bine de ce. Făgărașul este prea în imediata apropiere a. 
„schismaticilor” din Principatele cu stăpânire românească şi călugării 
din noua mănăstire ușor vor putea face legătura între Românii din îm- 
părăţie cu aceia de dincolo de crestele Carpaţilor, 

Episcopul a stăruit și în a doua parte a anului 1734 și în întâia 
parte a anului următor, când a petrecut a doua oară timp îndelungat. 
la Viena. Acuma a fost mai norocos, Soarta a voit să-i aducă în cale 
pe procurorul general Petru Dobra, unul din puţinii Români ajunși în 
slujbe înalte, Acesta i-a propus să-i ceară împăratului să-i schimbe do- 
meniile dela Gherla și Sâmbăta de Jos cu domeniul împărătesc dela 
Blaj, care e mai mare, mai bogat şi mai în centrul Transilvaniei, deci 


132 TULIU RACOTĂ 


mai potrivit pentru reşedinţă episcopească, mănăstire de călugări şi 
şcoale. Episcopul a îmbrățișat cu multă căldură această propunere, ca 
şi împăratul. Contractul care a pus temelia Blajului românesc s'a în- 
cheiat în toamna anului 1736. Episcopul a intrat în posesiunea noului 
domeniu de abia în Mai 1737, când şi-a și mutat reședința la Blaj. 

Pe atunci, Blajul nu era decât un sat unguresc constătător dintr'un 
castel părăsit, zidit în 1533 de Gheorghe Bagdi şi din câteva bordeie 
ale argaţilor Curţii, aşezate spre locul de întâlnire a celor două Târ- 
nave. De castel nu se îngrijise nimeni după moartea lui Apaifi al II-lea, 
înfâmplată în 1713, căci văduva acestuia petrecea la Viena, unde a și 
murit în 1725, când domeniul Blajului trecu la fisc, Lângă castel era 
-o bisericuţă, neglijată și ea. Pe locul unde se află astăzi piaţa patrată, 
catedrala şi școlile, se afla o livadă care se întindea pe malul Târnavei. 

Inochentie Micu a schițat planul viitorului oraș și al pieţei patrate 
din apropierea castelului devenit reşedinţă episcopească, a ales locul 
pentru catedrală și mănăstire și a chemat locuitori din toate părţile 
Transilvaniei, mai ales meseriași și comercianţi. Căsuţe mici, modeste, 
au apărut pe liniile celor patru străzi care duc în piaţă. Astfel a în- 
ființat Inochentie orăşelul românesc al Blajului. 

Tot Inochentie Micu a pus temeliile catedralei, ale mănăstirii şi 
în parte, ale școlilor. Ridicarea acestor așezăminte s'a făcut mai anevoie, 
căci reclama o sumă considerabilă: 61.000 florini. Suma dată de îm- 
părat și de domeniul vlădicesc n'ajungea. Camera aulică l-a sfătuit pe 
Micu să încheie contract cu arhitectul Curţii imperiale, Ilon Martinelli, 
alcătuitorul devizului, ceea ce Micu a şi făcut la 30 Martie 1738 şi să 
-oblige clerul să contribue şi el. Strânşi „în sobor mare“ la 26 Iunie 
1738, reprezentanţii clerului şi ai poporului au răspuns cu însufleţire 
la apelul episcopului și au hotărît să contribue cu suma de 25.000 
florini „măcar că cu mii de nevoi suntem împrejuraţi; pentru un 
lucru așa bun ne vom vinde şi averile noastre vremelnice“, Edifi- 
carea așezămintelor a început în 1741 şi s'a terminat de abia după ce 
ctitorul lor a gustat binișor din pânea amară a surghiunului. Mângâ- 
ierea de a inaugura. mănăstirea, la 1747, de a deschide școlile, „fân- 
tâni ale darurilor”, la 1754 şi de a inaugura cultul divin în catedrală, 
la 1765, a avut-o urmașul nemuritorului episcop, P. P. Aron, 

Bun cunoscător al oamenilor și al nevoilor neamului, lon Micu, 
s'a înconjurat de elevi sârguincioşi şi devotați — ca P. P. Aron, At.. 
Rednic, Gr. Maior şi Silvestru Caliani — și i-a trimis la școlile înalte 
ale apusului luminat ca, la întoarcere, să dea, ca proiesori, o strălucire 
excepțională școlilor blăjene, îintâiele școli organizate ale Românilor 
transilvani. Şi s'a întâmplat aşa cum a cugetat, Prin munca acestor 


ION INOCHENTIE MICU 133 


întâi profesori, şcolile Blajului s'au ridicat la nivelul celor mai bune 
“şcoli străine din Țara Transilvaniei și au dăruit neamului răspânditori 
statornici ai iubirii de neam, limbă și carte şi ai conștiinţii „că e în 
stare să intre în ritmul cultural al vremii“, 


Fie ca 'n aceste vremuri de apocaliptică încleștare, pomenirea 
marelui Inochentie Micu să ne întărească energia luptătoare, focul dra- 
gostei de neam și puterea de sacrificiu pentru triumful dreptăţii ro- 
mâneşti, 

TULIU RACOTĂ 


1. Dr. Aug. Bunea: Episcopul Joan Inochentie Micu-Clain, Blaj, 1900; 2. Ze- 
novie Pâclişanu: Corespondenţa din exil a episcopului Inochentie Micu Klein 1746—1765, 
publicată de..., Bucureşti, 1924; 3. Idem: Jon Inochentie Micu Klein, în Cultura Cre- 
-ştină, anul XXIII (1943) Nr. 4—6, Blaj; 4. N. Comşa: Episcopul Ion Inochentie Micu, 
Blaj, 1943; 5. Idem: Inocenţiu Micu-Clain, în Transilvania, anul 74 (1943), Nr. 5, Sibiu; 
6. Dumitru Neda: Marele Inochentie Micu, în Cultura Creștină, anul XXII (1942), Nr. 
1—9, Blaj; 7. N. Iorga: Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Bucureşti, 
1915; 8. Idem: Istoria Românilor, vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938; 9. P. Pa- 
naitescu: Ctitorul Blajului, Episcopul Inochentie Micu, în Gând Românesc, anul IV 
(1936), Nr. 8-9; 10. Silviu Dragomir: Istoria desrobirii religioase a Românilor din 
Ardeal în sec. XVIII, vol. |, Sibiu, 1920; 11. C. C. Giurescu: Istoria Românilor, 
vol. III, partea ?, Bucureşti, 1942; 12. loan Georgescu: Vieafa politică a Românilor 
din Ardeal şi Bucovina, în Enciclopedia României, I. Bucureşti, f. a.; 13. Șt. Man- 
ciulea : Ctitorii şcoalelor din Blaj, in Anuarul liceului de băieţi român unit „Sf. Va- 
sile cel Mare” din Blaj pe anul şcolar 1937—38 ; 14. Aug. Popa: Serbări cu surdină, 
în Cultura Creştină, anul XXIII (1943), Nr. 4—6, Blaj; 15. Al. Nicolescu: Arhiereii Bla- 
jubi şi activitatea lor pentru neam, în Culture Creştină, anul XVII (1937), Nr. 4—5, 
Blaj; 16. Dr. Victor Macaveiu: Capitlul metropolitan din Blaj..., în Cultura Cre- 
ștină, anul XVII (1937), Nr. 4—5, Blaj; 17. Pamfil Şeicaru: La început a fost Ino- 
chentie Micu Clain, în Curentul din 16 V. 1943; 18. Aug. Popa: Martirul iubirii de 
neam, în Unirea din 15 Mai 1943, Blaj; 19. Grigore T. Marcu: Episcopul Inochentie 
Micu, în Țara din 20 Maiu 1943; 20. Timotei Cipariu: Blajul, în Arhiv pentru filo- 
logie și istorie, Nr. 3 (1867). 

& 


„LEPTURIȘTII“ DIN ORADEA” 


— Un capitol din vieaţa culturală românească din Bihor — 
1851-1875 


Tinerii 


In anul de răscruce din vieața Românilor din Transilvania, când 
Simeon Bărnuţiu fixează raporturile de viitor între noi şi Unguri, el 
arată şi primejdia ce-o prezintă instrucția în şcolile ungurești, care: 
„vor smulge din piepturile tinerilor națiunii noastre şi dragostea aceea,. 
care o sădise întrânsele mamele române; şi cu cât vor învăţa mai: 
mulţi Români la școli străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii. 
Lăcomia onorurilor şi folosul privat îi va atrage către străini, ei vor- 
iubi numai limba ungurească, se vor încânta numai de frumuseţile 
acesteia şi vor admira faptele naţiunii ungurești, pentrucă numai pe: 
acelea le vor cunoaşte, Toată vieaţa și dorul lor va fi legat numai de 
națiunea care-i va amăgi cu frumuseţea şi bunătăţile sale: de națiunea 
română nu-i va mai lega nimic, rupându-se odată legătura cea dintâi 
şi cea din urmă a limbii naţionale“.?) 

Faţă de pericolul evident, ce ne încercase şi până acum „Națiunea 
Română“ în proclamația de pe Câmpia Libertăţii „cere înfiinţarea șco- 
lilor române în toate satele şi orașele, a gimnaziilor, institutelor mili- 
tare şi tehnice şi a seminariilor preoţeşti, precum şi a unei universități 
române, dotate din casa statului și în proporţia poporului contribuabil,. 
în dreptul deplin de a-și alege directorii şi profesorii şi de a sistemiza 
învăţăturile după un plan şcolar şi cu libertatea de a învăța“.?) 


1) Vezi inceputul în Transilvania, anul 1943, nr. 11—12. 

2) Discursul lui S. Bărnuţiu în A. Papiu Ilarianu, op. cit. pag. 343. 

3) A. Papiu Ilarianu, op. cit. pag. 246—249, punctul 13 al proclamaţie: 
de pe Câmpia Libertăţii, 


„LEPTURIŞTII” DIN ORADEA 135 


Această pretenţie justă a Românilor era în contradicţie flagrantă 
cu năzuințele ungureşti de cutropire și asimilare forţată a celorlalte 
naţiuni și, de aceea, ea nu va fi realizată pe pământul Transilvaniei și 
cu atât mai puţin se putea spera înfăptuirea ei în Părţile Ungurene. 
Am rămas acolo, până la unirea cea mare, cu o singură şcoală secun- ` 
dară pentru băieți, liceul din Beiuș și o școală civilă pentru fete (1896), 
pentru cei aproape două milioane de Români. Volnicia calculată a duş- 
manilor ne îndruma şi pe mai departe spre şcolile lor, adevărate pepi- 
niere de maghiarizare, unde aveam să pierdem atâtea suflete, dar unde, 
spre cinstea și vrednicia noastră, am căutat să apărăm şi să păstrăm; 
. pentru noi odraslele neamului, utilizând toate mijloacele ce ne stăteau 
pe atunci la îndemână. 


Pe linia de apus a etnicului românesc, fiii neamului nostru se strân- 
geau pentru învățătură — înafară de Beiuș — în deosebi în următoa- 
rele centre școlare: Arad, Seghedin, Oradea și Satu- Mare, oraşe care, 
cu excepţia Seghedinului, deserveau, atunci ca şi acum, regiuni cu o 
sdrobitoare majoritate românească.!) Era, deci, o afluenţă școlară natu- 
rală din partea noastră. Pe lângă catedrele de limba română, ce se 
înființează la școlile secundare din aceste localităţi, iau vieaţă societă- 
tile de lectură, adevărate ateliere de ucenicie naţională, în care dacă 
lăsa de dorit, în câtva, priceperea. maeștrilor, ea era suplinită prin pri- 
sosul pe care-l dădea sufletul. Se muncea cu răbdare, nu pentru răs- 
plată materială, ori alte vanităţi lumești, ci pentru poruncile eterne de 
conservare ale naţiei, ce se cereau în mod imperios ca să fie împlinite, 

Între oraşele amintite cel mai important loc de grupare al şcola- 
rilor români era Oradea, unde, pe lângă arhigimnaziul (liceul) dat în 
grija călugărilor premontrei, mai funcționau: o academie juridică, frec- 
ventată de vreo 35—40 studenţi români, o academie teologică rom. cat, 
în care se pregăteau pentru preoţie și clericii eparhiei române unite a 
Orăzii, apoi o preparandie (şcoală normală) română unită și două că- 
mine de adăpost pentru școlarii noştri: Seminarul român unit, iar din. 
anul 1860 „Fundaţiunea Nicolae Jiga”, pentru elevii români ortodocşi. 

Avem, deci, la Oradea, oraș care începând cu sfârşitul veacului 
XVIII. a deţinut întotdeauna un loc de frunte între centrele în care s'a 
trăit o vieaţă remânească de bune tradiţii, un grup însemnat de tineri, 
veniţi din satele regiunii ca să înveţe carte, După stări și date, putem 
spune că a fost cel mai numeros şi mai bine organizat nucleu româ- 


1) Vezi, Ştefan Manciulea, Frontiera politică şi etnică româno-maghiară. 
Buc. 1938. 


3* 


136 VASILE BOLCA 


nesc de școlari, din toate acele care au fost sortite în acel timp să 
treacă prin școala străinului, pornit să pervertească suflete.!) 

Se adunau în fiecare an în capitala Bihariei pentru carte 150— 
170 şcolari români, Şi erau atâtea greutăţi de învins, între care de 
bună seamă că trăgea greu în cumpănă mai ales sărăcia, inerentă unui 
papar abia scăpat din lanțurile iobăgiei, Mai ales în cartierul Olosâ- 
gului, unde se afla și Seminarul, în părţile de periferie, in căsuțe mici, 
acoperite cu stuf, cu odăi scunde, pline de igrasie își găsiră adăpost 
cei mai mulţi din fiii acestui popor cu punga subțire. Aici îi urmări 
ironia batjocoritoare, ori plină de milă a cetăţenilor, care numiră acest 
colţ al orașului „Poronty“, sau în limba noastră Cartierul copiilor ne- 
voiaşi (săraci), Erau sortiţi să trăiască așa cum au crescut cei mai mulți 
dintre școlarii, fii de ţărani din Ardealul de pe vremuri, când oblă- 
duirea de stat nu se gândea la internate, ori burse, pentru „ursuleţii“ 
valahi, Cu pâine şi hrană rece, adusă în desagi sau în căruţă, din de- 


1) Elevii români dela liceul Premontreilor din Oradea, în timpurile de care ne 
. ocupăm, prezintă următorul procentaj: 1%50—51, din 376 elevi, 95 români, sau 25.26%; 
1851—52, din 316 e. 100 rom. sau 31.64%; 1852—53, din 322 e. 102 rom. sau 31.62%0: 
1853—54, din 361 e. 110 rom. sau 30.80%; 1854—55, din 359 e. 92 rom. sau 25620/0; 
1855—56, din 363 e. 97 rom. sau 26.72%; 1856—57, din 353 e. 85 rom. sau 24.07%/0; 
1857—58, din 380 e. 99 rom. sau 26.05%; 1858—59, din 407 e. 100 rom. sau 24 57/0; 
1859—60, din 457 e. 106 rom. sau 23.19%: 1860—61, din 522 e. 125 rom. sau 22.94%; 
1861—62, din 540 e. 149 rom. sau 275999; 1862—63, din 595 e. 153 rom. sau 25.71% ' 
1863—64, din 571 e. 158 rom. sau 27 670/0; 1864—65, din 661 e. 119 rom. sau 27.07%/,; 
1865—66?; 1866—67, din 780 e. 213 rom. sau 27.30%: 1867—68, din 737 e. 190 
rom. sau 25.78°/; 1868—69, din 752 e. 199 rom. sau 26.46%; 1869—70, din 143 e. 
198 rom. sau 26.65%/, ; 1870—71, din 6099 e. 190 rom. sav 27.180/p; 1871—72 ?; 1872—73, 
din 654 e. 165 rom. sau 25.230/0; 1873—74, din 564 e. 156 rom. sau 27 6690; 1874—75, 
din 595 e. 158 rom. sau 26.55%/0; 1875—76, din 576 e. 137 rom. sau 23.78%/0. Pe cât 
vedem. procentul elevilor români în această şcoală e aproape staționar, variind între 
23.19%, (1859—60) şi 31.64%, (1852—53). Faţă de el elementul unguresc, privilegiat din 
punct de vedere politic şi economic, prezintă următoarea situaţie: 69.41%, (1851—52) 
şi 50.760/, (1874—75). Ei cedează în fața Evreilor care încep în 1850—51 cu 5.07°/% 
(19 e.) ca în 1875—76 să ajungă în acest institut la 21.88%, (126 e.). Procentajul lor 
vădește progresul numeric şi economic evreesc la Oradea şi târguşoarele din jur. Dar 
pentru oficialitatea şcolară, după mentalitatea statului maghiar, înmulţirea populaţiei 
şcolare evreeşti nu constitue altceva decât un prilej de a umila numărul maghiarilor, 
în plin regres, cu aceşti neofiţi spornici. Intr'adevăr, în anuarele institutului, începând 
cu 1872—73, de când se dau şi statistici pe naţionalităţi, elevii evrei sunt trecuţi în 
rândul maghiarilor. Cât pentru noi reținem că, aproape tot timpul o pătrime şi mai 
bine a populaţiei școlare din acest institut era românească. Acesteia îi mai adăugăm 
cei 30—35 studenţi români dela Academia juridică, 12—15 clerici ai noștri dela Aca- 
demia teologică rom. cat. şi 35—40 preparanzi (normalişti) dela Școala normală română 
unită. Avem deci 150—170 tineri români cari frecventau şcolile din Oradea, în acele 
vremi, (Datele statistice după anuarele liceului Premontreilor). 


„LEPTURIȘhi: DIN ORADEA 431 


părtări, împărţită cu grijă, că să ajungă până la soroc şi când vacanță 
era râvnită nu atât pentru recreație şi ștrengării ci, mai ales, peitti 
ca să se înfrupte şi ei dintr'o mâncare caldă; omenească. Așa au crescut 
aceşti copii, asupra cărora s'a încruntat vieaţa prea de timpuriu, 
O frântură din mizeria şcolarului orădană ne-a föst păstrată de 

către unul din ei, Dimitrie Stura, în „Chilia Studentuliai , îi care: 

„Intrând pe o uşă strâmtă, 

A cărei cheie e 'nfrântă 

Vezi fluturând unii paiarijeni, 

Scurţi hiimai ca de doi stănjani. 

Abia 'nchizi uşa stricată, 

lat un pat şchiop fi s'arală: 

N'aşternut, c'abiă are paie, 

Studintele în odaie. 

Lângă pat masa crăpată 

Stă pe pereţi răzimată, 

De pe care se ridică 

De cărți un sac şi o vică. 


Vers cu vers întregim viziunea sumbră a „Chiliei”, cu „pereții de 
fum păliți”, a mobilierului dărăpănat și a vesmintelor, a scan cioa- 
reci, căputuri, demne să le ţipi (arunci) la vânturi“, ca tabloul să se 
încheie cu hădejdile de viitor ale tinereții, că 

Ceastă mică chilioară 


In palat o va preface 
Învățătura ce-l stoarce. 


Până la implinirea visului rămânea însă răul, pe care iiu-l puteau 
vindeca nici „deșteptăţii noștri săteni”, ce-şi „indreptară copiii la 
şcoală”, dar erau lipsiţi de mijloace ca să-i întreţină și nici jertia celor 
câţiva oameni de bine care-i avea Oradea și despre care pot să afirm 
că au făcut tot ce era posibil ca să aducă ameliorări în această direcţie. 
Afluenţa celor lipsiţi spre şcoală intrecea puterile noastre de ajutorare, 
Singura scăpare putea să vină din partea statului, dar el se purta față 
de noi deosebit de mașter şi, în loc de şcoală, ne-ar fi dorit şi pe mai 
depatte ascunși în văgăunile munţilor, în cercul vechiu de întuneric și 
de superstiții, Faţă de toate a învins, însă, tenacitatea ţăranului nostiii 
care s'a încăpăţihat şi aici, ca în atâtea direcţii şi, în opoziţie cü vitregiă 
vremilor şi ostilitatea regimului politic străin şi-a jerifit « copiii, numai pentru 
a-și avea conducătorii potriviţi timpurilor noui. A purtat o luptă cu 
multe sângerări, dar sâtuil românesc și-a dat preoţii şi dascăli: lui, ieşiţi 
din mizerie și deci căliți ca să-l poarte pe câlbă inâtiiirii, până la 


138 VASILE BOLCA 


capăt. Şcoală aspră! Ca în Bihor, așa a fost școala până la unire pentru 
Români pe întreg pământul Transilvaniei. *) 

Şi dacă era vitreg regimul, mneapăratat că împotriva lui trebuia 
dusă lupta. Aceasta d constatară conducătorii, mai ales, cu experienţa 
lor de vieaţă și canalizară nemulţumirea latentă a tineretului în această 
direcţie. Trebuia creată o solidaritate naţională care să doboare stafiile 
trecutului care, în deosebi după dualism, se încăpăținau să-și consoli- 
deze iarăşi forturile zdruncinate de revoluţia maselor populare. Din 
această ambianţă răsări Societatea de lectură orădană. Un protest plin 
de tragică energie împotriva celor care năzuiau să ia dreptul la vieaţă 
unui popor, cu cele mai statornice rosturi în acele locuri şi o hotărire 
dârză spre ridicare către un trai demn, 

Ele s'au manifestat și în poezie, dar ţinem s'o spunem, dela în- 
ceput, că s'au înșelat acei care au căutat în acest cerc numai poezie, 
ca să-i condamne, apoi, în numele unor postulate de ordin estetic. ?) 
Noi ţinem să spunem că nu o căutăm, pentrucă știm că — afară de 
puţine excepţii — nu o găsim. Pe noi ne interesează lumea din care 
a răsărit această luptă, cu atmosfera ei, problemele pe care le-a pus 
şi rezultatele la care s'a ajuns. 

Şi fiindcă ea se impune ca o mişcare colectivă tinerească, unde 
chiar dacă sunt individualități ele prezintă prea puţine note diferen- 
țiale, în prezentarea ei vom folosi o metodă adecvată. Vom arăta în 
forme sumare pe stegari şi apoi oastea întreagă, cu tot elanul și ne- 
cazurile unor străduinţe către izbândă. Pe cei bătrâni i-am cunoscut, 
rămâne să-i luăm acum pe cei din generaţia nouă. 


Stegarii. Din ostașii care se îngiruie dintru început sub noul drapel, 
cel mai răsărit şi mai hotărit e fără îndoială Dimitrie Sfura, co- 
pilul unor ţărani din Verendin. 

Membru al Societăţii dela început, a sorbit cu toată ardoarea 
cuvintele dascălilor, sămănători de grai și năzuințe româneşti. Puțin 


1) Relativ la chestiunile de mai sus vezi şi G. Bogdan-Duică, Din Bihorul lui 
Alexandru Roman, în revista „Cele trei Crişuri“, an. VIH (1929), pag. 46. 

3) Inţâia sentinţă de condamnare împotriva: Societăţii din Oradea, în numele 
unor principii de ordin estetic, vine din partea lui Titu Maiorescu în studiul „O cer- 
cetare critică asupra poeziei române dela 1867". O revizuire a procesului o iniţiară 
G. Bogdan-Duică în articolul şi locul citat, p. 46—48 şi 73—76, unde, analizând al- 
manahul „Diorile Bihorului“ (1854), spune că de acesta, „odată s'a putut râde din punct 
de vedere al esteticei (Titu Maiorescu) despre care pot spune, însă, şi lucruri bune”. 
Indică apoi „spiritul în care ar trebui să se scrie“ despre această activitate. În aceeaşi 
notă, pentru o reabilitare scriu: Eugen Potoran, Poeţii Bihorului, Oradea, 1934 şi 
Teodor Neş, Oameni din Bihor, Oradea, 1937. 


„LEPTURIȘTII” DIN ORADEA 139 


«ât a trăit, are înaintea ochilor o strădanie: „Să vieze Românii!“ şi, 
pentru sădirea cât mai temeinică a țintei fixate, înţelege să lupte. Prin 
„cuvânt şi fapte; scrie poezii, coboară cu sfaturi luminoase între săteni, 
adună fonduri pentru modestul început cultural din Oradea și încăl- 
zeşte cu îndemnuri entuziaste pe cunoscuţi și prieteni. Optimist, ca 
întreagă generaţia sa, crede tare în „propăşirea“ naţiei, pentru care se 
pare că găsește razim în istorie. Revoluţia lui Horia, pe care o găseşte 
cântată şi în balada populară, s'a făcut, după dânsul, „cu scop dea 
frânge puterea ce li-a pus jugul pe grumaz“, iar după ce au fost frânte 
cătușele sclaviei, viitorul pare mai senin. In orice caz Sfura își dorește: 

„++. trăi jelind națiunea 

Nu-mi ajute Dumnezeu ! 

Şi a căzut, cu nouă ani înainte de dualism, când lanţurile ajunseră 
ca să sugrume iarăşi politiceşte poporul, pentru înaintarea căruia s'a 
frământat în scurta-i vieaţă. Sfârşitul său a trezit în mijlocul tineretului 
o durere sinceră pe care losif Vulcan, un prieten al său, o tălmăceşte 
în următoarele cuvinte: „Durerea noastră fu mare, ' întocmai ca pier- 
derea naţiunii. Noi am pierdut într'ânsul un amic binevoitor şi un con- 
ducător zelos, iar națiunea un june poet cu speranţe frumoase“. 1) 

Răpus de urmele mizeriei, în care a fost sortit ca să trăiască, 
acest fiu al Sălajului, a reuşit ca să-şi prelungească amintirea dela o 
generaţie în alta, până azi. Nouă ne impune, însă, cu vrednicia sa de 
român, într'o vreme când Părţile Ungurene aveau nevoie de arhangeli 
care să sufle din trâmbiţe deşteptarea din amorţire. 

Alături de el, frate în același apus timpuriu, îl avem pe Carol 
Grama, ce ne aduce aminte, mai mult decât oricare dintre ei, că 
trebue să-i judecăm ca pe nişte adolescenţi, deprinși să privească lumea 
prin prisma inimei. Să nu-l condamnăm, deci, dacă în stihurile sale n'a 
pășit şi spre alte probleme înafară de iubire. Era prea frumoasă lumea 
în care abia încearcă să-şi rotească ochii! Oradea în zile de primă- 


1) Indicaţii biografice despre D. Siura în: Iosif Pop-Sălăgeanul, în Gazeta 
Transilvaniei, an. 1858; losif Vulcan, În memoria lui Dimitrie Sfura, Familia, 
p. 505—507 (1869); V. Bolca, Şcoala normală română unită din Oradea. Oradea, 
1934, p. 99; Eugen Potovan, Poeţii Bihorului, 1934, p. 25—29. 

Opera. 1. Un ms. ce a intrat în posesia lui Josif Vulcan şi cuprinde variate 
poezii. 2. S'a publicat: în „Diorile Bihorului“, Cursoriul lui Horia (nuvelă) şi poeziile: 
Primăvara, Chilia studentului, Rămas bun, Fata română, Eldoradul (imitație), Las' să 
-fiu acela eu, Prier €2/24 1854, Atotputinţa, Luca Pescereanul. În „Foaia pentru minte“ 
11860). La vinu. În „Familia“, 1869, Grânele vara, Către lună, Amorul, Mai turnaţi-mi. 
Traduceri: In |. maghiară, Töltsetek még (Mai turnaţi-mi) trad. de Ember György, 
în ziarul Nagyvárad 1873 IV 26, şi aceeaşi poezie trad. de Clintoc loan, în acelaşi 
„ziar (1873 III 20). i 


140 l VASILE BOLEA 


vără, călduțe, siurăzătoăre în soare, cu teii înfloriţi și seri liniștite ce 
tă dearaaă la nostalgie şi visare, cu ritmul său sprinten și cu acel parfum: 
specific de dor de vieaţă, din care nu s'a îmbătat decât cel care şi-a 

trăit o parte diă tinereţe în acest loc şi după care, în orice parte sar 
afla, după ce l-a cunoscut se doreşte, l-a cucerit pe Grama. Dar s'a 
împărtăşit prea puţin diù aceăstă lume care-l vrăjise, căci în 1858, 
după ce termină academia juridică, părăsi cunoştinţele şi prietenii pentru 
totdeaiaă, Ei însă l-au prețuit şi, de aceea nu-l putem uita din galeria 
lor pe cel care pleca, suspinănd uri regret ţi vădihd semne de obosâală :. 


„Cât de iute afi plecat 

Tinereje prea frumoase 

Şi pe capu-mi a venit 

Bătrânejele geroase. 

Şi vieața-mi păcătoasă 

S'a rănit, s'a ostenit”. (Căinţa). 
O epuizare care-l duse lângă Stura.!) 

Tot acum şi în același almanah își încearcă norocul scrisului, pentru: 
ca să-l robească pe o vieaţă întreagă, Atanasie Marienescu. Dela 
o temă cu accente pesimiste (Pe al meu portret) va sălta către poezia 
patriotică-naţionalistă, în genul lui D, Bolintineanu (O mamă romană), 
Tinereţea, însă, n'are astâmpăr în preocupări. Se vede că, după cea 
citit „Poema munţilor Bâiuşului“, scrisă în cinstea episcopului Samuil 
Vulcan de „șpanul domnesc“ Dimitrie Meciu şi a cunoscut pito- 
reştile obiceiuri ale Codrenilor noștri din Carpaţii apuseni, apoi colecţia 
de poezii populare a lui Alecsandri l-a părăsit vanitatea de poet „ori- 
ginal“, pentru pasiunea de a desgropa fără oboseală comorile noastre- 
folclorice, Strădania i-a fost răsplătită cu un fotoliu academic.) 

Remarcăm apoi grupul unor viitori preoţi: Vasile luţiu, 
Gheorghe Marchiş, loan Popdan și Paul Vela-Ventrariu. 
In anii de şcoală din Oradea au simţit cu toţii, iar unul din ei a și: 
cântat amarul Bihariei, în 

„Unda Crişului fuginte, 

Valul roşior spumat, 

E lacrima unei ginte 

Cu sânge amestecat“. (V. luţiu, Zorile şi noaptea). 


1) Date biografice relativ la Carol Grama în Justin Popfiu, Poezia şi proza.. 
Tom. I, Oradea-Mare, 1870, unde se dau indicaţii şi cu privire la publicaţiile lui lite- 
rare. Tot aici şi poezia lui Popfiu „La mormântul lui Carol Grama“. In „Diorile Biho- 
rului“ a publicat: Fiuturelul, Către amoare, Eroul rănit, Căinţa, Dafne, iar Foaia pentra: 
minte (1854) Necrolog, Aphoteoza. 

2) A publicat în „Diorile Bihorului” cele două poezii amintite. Publicaţiile auto- 
rului, pornite din atmosfera Societăţii sunt: Balade, Pesta, 1859. Colinde, Pesta, 1859 
Balade, în deosebi istorice şi mitologice din poezia populară. Viena 1867 (Retipărir- 
din „Albina”). 


„LEPTURIŞTII* DIN ORADEA iit 


Alături de „ctinoștinţe gëherale şi prihci piile bisericii, în tiaărețe- 
şi-au formulat cu sârguință o digmă nouă, coinună cu ă celbrlalți diži- 
Societate : sirădaiiia cătie un „mai ferice viitor“ al neamului, pe lângă 
care äu ţihut, apoi, cu toată constanţă. Zeloşi cititori ai presei najio- 
naliste, oameni de sprijin ai iniţiativelor românești, păstrători de datini 
bune, cuminţi și energici, prin vieaţa lor au fixat, pentru acâste Part, 
o sănătoasă tradiţie a păstorului „ce-și dă suiletul pentru turmă”, 
nurhai în sens biblic ci naţional.!) 

Pilda vieţii lor a format bisericii şi neamului o pleiadă numeroasă. . 
de preoți, buni fărtaţi de luptă ai lui Gheorghe Pop de Băseşti, Alimpie 
Barbulovici şi Vasile Lucaciu, De rezistenţa lor s'a frânt numeroasele: 
încercări de înstreinare, îndreptate împotriva bisericii româneşti din. 
apusul etnicului nostru, al căror punct culminant îl constitue faimoasa 
istorie a Hajdudorogului.?) 

Din întâia generaţie a Societăţii orădane care-și încercară pu- 
terile pe lângă almanahul „Diorile Bihorului”, mai pomenim încă pe 
doi, dintre care întâiul e cel mai matur în judecată faţă de toți, iar 
al doilea nu publică aici nimic, dar amintirea lui constitue un titlu de 
glorie al ambianţei care l-a plămădit sufletește: Iosif Roman și 
Georgiu Popp. In vieaţă vor avea o chemare comună, luptători 
pentru interesele obşiei româneşti. 

Vederile celui dintâiu le-am cunoscut în paginile precedente și 
ele duc spre un eschisivism național, ce-l prinde atât de bine, acum 
când se ajunsese la frângerea pâinii cu „fraţii“ vicleni și silnici ai re- 
voluției anilor 1848—49. Şi pentru ca să ajungem „prin noi înşine“ să. 
ne făurim un viitor, de care să nu ne fie ruşine, cerea din partea co- 
naţionalilor săi o singură condiţie: „virfutea”, căreia, dacă vrem să-i 
spunein cu uri termen mai restrâns, îi putem zice onestitate. O pre- 
tindea în vieaţa publică şi particulară şi înțelegea să lupte pentru ea. 
Având repulsie faţă de calculele mărunte, dar mănoase, Iosif Roman, 
în vieaţa sa publică și profesională e unul din desăvârşitele exemplare 
ale advocaţilor noştri de pe vremuri, trăind după principiul idealist al 


1) Vasile luţiu a publicat în „Diorile Bihorului” poeziile : Zorile şi noaptea, 
Inchinăciunea, Călugărul, Un suspin, Către flori, Păsărica, Către diorile Bihorului, Eu 
şi pana, Către râuf In „Fenice“: Din ţărmutii patriei, iar sub pseudonimul Valeriu 
Iordan: Proletar pe punga altuia, Streinul, Către frați. loan Popdan, în „Diorile 
Bihorului” : Mărturisirea, Un bărbat sfânt, Paul Vela-Ventrariu în „Diorile“: 
Amorea, L..ei, I.. tèi. 

2) Pentru atitudinea lor vezi, loan Georgescu, George Pop de Băseșşti,. 
Oradea, 1935. 

3) Frământările acestora în Teodor Neş, op. cit. 


442 VASILE BOLCA 


lui Simeon Bărnuţiu: „Aperi pe cel slab, ţii în respect şi înfrunți pe 
cel semeţ“. Conduita sa produce în Bihor o adevărată şcoală, încât 
“Oradea se poate mândri cu: Nicolae Zigre, Coriolan Pop, 
Aurel Lazar, Demetru Kiss, Iustin Ardelean, advocaţi 
pricepuţi, adevăraţi „oameni ai lui Dumnezeu“ pentru țărani şi luptă- 
tori vajnici pentru interesele neamului lor. 

„Şi în sfârșit, conturăm pe cel din urmă din întâia serie. El n'a 
scris niciun şir în almanahul amintit. A fost un școlar sârguincios, tăcut 
şi cumpănit, Ascultă și se imprimă în sufletul său văpăile ce ard, cu 
sclipiri de rachete, în ochii și inimile celorlalți; scânteieri din uriaşa 
vâlvătaie ce mistuia sufletul neamului său. N'a putut să termine stu- 
diile juridice, așa cum dorea, căci a fost chemat la oaste şi plecă pe: 
frontul italian. Incepuse războiul Austriei cu Italia și Franţa (1859), In 
urmă fu răpit de alte rosturi, dar totuşi el purtă în vieafă-i cele mai 
răsunătoare procese. Nu ale lui, ci ale Neamului. Le pierde în apa- 
rență, pe toate, dar nu se frânge şi câştigă pe cel din urmă; ca în 
Alba lulia, în ziua de 1 Decemvrie 1918, în faţa strălucitului sobor al 
neamului românesc din Transilvania, al cărui preşedinte era, după ce 
s'a hotărit unirea pentru veci între fraţi, să poată spune cu dreptul 
Simeon: „lar acum slobozește Doamne pe robul tău în pace, că am 
văzut mântuirea neamului meu“, 

E George Pop de Băseşti, pe atunci simplu „gregar“ 
între ceilalţi școlari care făceau ucenicia naţionalismului aici, 1) 

Şi acum, drept încheiere pentru această frântură de capitol, îi 
pomenim şi pe ceilalţi din cei 35 de membri, câţi avea societatea pe 
atunci. Ei sunt: Șt. Antonescu, Iacob Brendușian, Samuil Bota, Fiore 
‘Caba, Eusebiu Cârtice, Vasile Cosmuţa, Paul Cupa, George Delian, 
L Ghejeu, Ferdinand luhoș, Iosif Maga, Petru Mihali, I. Muntean, Em, 
Pap, Ant. Paladi, Sam. Pele, |. Popovici, Mihai Raţiu, Şt, Sadi, I. Se- 
cuiu, Pompiliu Văleanu. Cu fiecare dintre ei s'a răspândit raze din cre- 
erul ce se plămădea prin însufleţirea şi munca în comun a celor mai 
răsăriți din acest cerc. lar însemnătatea lui, în cadrul timpului când 
se făcea, precum și al locului o arată o. corespondenţă trimisă „Foii 
pentru minte“ din Brașov, de preotul naţionalist Petru Bran. După el „ti- 
nerii studioşi în Urbea-mare, in mijlocul ținutului aceluia pe unde limba 
română nu prea de mult era eschisă nu numai din multe biserici — 
încât se ţinea de învățăturile poporului ca și o maculă, la care nu-i 


1) Vieaţa şi activitatea lui în I. Georgescu, George Pop de Băseşti, Oradea, 
1935. Intr'o scrisoare către Paul Vela-Ventrariu (6 VI 1890), spune despre rectorul 
_ Joan Pop şi Seminar „căci şi pe mine unul Tu şi seminarul domestic [m'aţi făcut] 
„Român“ (i. Georgescu, op. cit., p. 239). 


„LEPTURIŞTII“ DIN ORADEA 143 


stă bine prea alba hârtie — ci din protocoalale bisericilor româneşti 
peste tot era proscrisă, însufleţiți de spiritul timpului și pătrunși de 
dulceaţa limbii materne, rupseră sponsaliile ce doară încă părinţii lor 
le încheiaseră pe seamă-le cu limba maghiară şi făcură paşi mai de- 
parte decât la numele de „cărturar”. Ei spun ce le este scopul și unii 
nu vreau a-i înţelege“.1) Cât privește „înţelegerea“ vom vedea că 
oare ea pătrunde sau nu, , 

După acești întâi paşi, cu toată „neînţelegerea“, „indiferentismul“ 
şi fricţiunile dintre membri, care veniră în urma plecării lui Al. Roman, 
totuşi nu putem spune că lucrurile au ajuns spre amorţire, Rămase în 
urma lor o atmosferă de simpatie pentru drumul apucat şi năzuinţa 
spre misionarism pentru neam, ce nu se putea stinge, cu toată vitregia 
împrejurărilor. Suflete calde se aplecară peste slova celor două alma- 
nahuri și înțeleseră să continue pilda. O nouă pleiadă tinerească intră 
în arenă, Vom prezenta pe câţiva și dintre aceștia, în aceleași linii 
sumare, fixându-le şirul după criteriul priorității de manifestare, 


In şedinţa din 28 Iunie 1857, Justin Popfiu, pe atunci elev 
în cl. VI, se distinse și fu primit, în semn de atenţie deosebită, în şirul 
„gregarilor ordinari”.?) Pe acesta, cu activitatea sa îl cunoaştem din 
paginile precedente, de aceea nu ne mai oprim asupra lui, și trecem 
la un altul, ale cărui manifestări ulterioare sunt destul de importante 
pentru vieaţa intelectuală de intens românism din Transilvania. În anul 
școlar 1857—58 între membrii comitetului asociaţiei întâlnim şi pe Iosif 
Vulcan, viitorul redactor al „Familiei” (1865—1906). Locul său în 
vieaţa culturală şi socială a Românilor de dincoace de Carpaţi, cu toate 
că s'a vorbit de multe ori despre el în mod elogios, încă nu e destul 
de cunoscut şi apreciat. Sunt necesare cercetări migăloase, făcute cu 
înțelegerea trebuincioasă vremilor de atunci, pentru a pătrunde bogăţia 
şi suflul de dragoste părintească prin care acest intelectual de marcă 
a căutat să ridice complexul de probleme care priveau vieaţa neamului 
său. „Naș“ al poetului Eminescu, e un îndrăgostit al tinerelor talente, 
care găsesc întotdeauna în el sfat şi sprijin. Periodicul său va oferi 
hrană sufletească Ardealului tot ce are mai bun poezia și scrisul româ- 
nesc de peste Carpaţi, incepând cu Alexandrescu şi Bolintineanu, până 
la Delavrancea gi Duiliu Zamfirescu, 

Nu trebue să se uite, în deosebi, rolul educativ al activităţii sale. 
Portretele bărbaţilor iluștri, români şi străini — cei dintâi grupaţi şi în 


1) Cf. G. Bogdan-Duică, „post-scriptul“ art. cit. din „Cele trei Crişuri“, 


an. VIII, p. 76. 
2) N. Oncu, Ist. soc. de lectură (an. şc. 1856—57), în „Fenice“. 


144 VASILE BOLCA 


„Panteonul Romanii“ (1869) — cu aspiraţiile și luptele dârze pent 
a dâboti adversităţile sorții, însoţite de clișee lucrate într'o tebibită 
impecăâbilă, cânstituiau o şcoală de conduită și naţionalisin luminăt, 
Alături dë acestea, dările de seamă dela serbările naţioriale, întrubiti, 
baluri, şezătoare literare și consfătuiri între fruntași, scrise cu înțele- 
gere şi tâct, fiecare eveniment integrat cadrului său, fiecare persoană 
cu graţia ori prestanţa sa, formează un șirag de mărgele grăitoare despte 
vieaţa noastră socială trecută, cu frământările și bucuriile ei mărunte. 
Dar pentru tinerii de atunci ele sunt abecedarul intâilor pași în vieaţa 
publică. Timp de patruzeci de ani revista fruntașului bihorean a purtat 
în familiile intelectualilor români de dincoace de Carpaţi apă vie, de 
idealism proaspăt, găsindu-și în paginile ei fiecare vlăstar lectura potri- . 
vită preferinţei şi vârstei sale. Titlul ei simbolic a corespuns nădejdilor, 
căci era așteptată cu nerăbdare în fiecare familie, ca un povăţuitor 
bun, care cerne cu grijă bobul curat de neghina cotidianului. În această 
direcţie, dispariţia publicaţiei lui Vulcan a lăsat un gol, ce na putut fi 
suplinit cu o egală competență în scrisul nostru nici până azi. Un bu- 
letin al familiei, scris facil şi onest, fără decolteuri și hazuri deochiate, 
care să poată sta în orice timp pe masa de lectură, fără grija că va 
fi deschis şi de cei mai tineri, aşa cum au toate popoarele mature, ne 
lipsește încă, 

Mai pomenim apoi legăturile sale cu fruntașii vieţii publice şi cul- 
turale din România liberă, a lui Carol I, încheiate în sesiunile Acade- 
miei și în călătoriile dese peste Carpaţi, Aducea de acolo aer proaspăt 
pentru fraţii din temniţa ungară și valuri de optimism proaspăt, că va 
veni vremea să doborim odată şi graniţele politice dintre noi. 

Grija pentru vindecarea „ranelor națiunii“ sale îl face să încerce 
şi alte drumuri. Cuvântul său se aude pretutindeni: pe scenă, în presă 
şi dela tribună, biciuind cusururi aduse de ritmul pripit al timpului, 
de amestecul cu străinii, de gustul de parvenire, oportunism, corupție 
şi aviditate după dregătorii care aduc dezertarea „din tabăra naţio- 
nală“, Faţă de fluctuațiile anumitor făpturi slabe din pătura „inteli- 
genţei“, Iosif Vulcan opune stratul trainic al poporului de jos „care 
nu cunoaște blestemăţiile acoperite cu vălul numit „politică înaltă“ și 
care n'a primit dela nimeni ajutoare și stipendii ştiind că dacă el nu 
se va ajuta, alţii nu vor face nimic în interesul lui”, Omul cu o ţinută 
impecabilă de aristocrat, cu figura senină, tranşantă, dar incapabilă 
pentru laşităţi compromiţătoare, coboară de multe ori, în mijlocul pu- 
blicului, pentru ca, prin repertoriul său dramatic impregnat de un umor 
specific ardelenesc, să-i îndrepte năravurile. Descreţea, cu aceste ocazii, 
nu numai frunţile, dar îndeplinea şi o importantă funcţie de luminare 


„LEPTURIŞTII“ DIN ORADEA 145 


şi educație socială a poporului său. Acest adevărat părinte pentru 
„familia“ sa românească, asupra căreia revarsă cu prisoòință, la toate 
ocaziile potrivite, comoara sa sufleteașcă şi intelectuală s'a format pentru 
misiunea de dăruire în cercul de lectură din Oradea, 

Dela dânsul până la grupul celor care publică în almanahul „Fe- 
nice (1867) nu mai avem de remarcat pe niciunul, 

In paginile lui găsim poeziile şi proza următorilor tineri: Ioniță 
Bădescu, Vasile Ranta Buticescu, Nicolae Oncu, Moise 
Popiliu şi Ilie Trăilă, iar dintre cei vechi, Vasile luţiu (Va- 
leriu Iordan). 

Pe cel dintâi îl întâlnim activând în cadrele societăţii din anul 
şcolar 1864—65, în calitate de elev în cl. VI când, remarcându-se între 
ceilalţi, e primit între membrii ordinari.!) In 1867, anul de apariţie al 
almanahului, e în clasa VIII la Blaj și figurează între membrii onorari 
ai societăţii din Oradea. De acolo, trecând pe la Beiuș, ajunge la Bu- 
dapesta (1868) în calitate de redactor al ziarului „Concordia“ şi cola- 
borator la „Familia“. In celălalt an e la București, în redacţia ziarului 
„Românul“ şi membru, alături de Mihai Eminescu și prietenul său Miron 
Pompiliu în soc. „Orientul“ şi cu aceleaşi preocupări intense de poezia 
populară, pentru colecţionarea căreia pleacă (in vara anului 1869) în 
Maramureş.?) Găsit în lipsă cu stagiul militar, autorităţile maghiare îl 
arestează, ca să-l treacă în cadrele armatei.”) 

Acesta e tânărul care a trecut prin Societatea de lectură din 
Oradea, în opera ei de glorie, în vârstă de 18—20 de ani. Un tempe- 
rament demoniac, ce nu se ştie fixa. De acum îl întâlnim pretutindeni 
unde se găsește un periodic românesc, ca să sfârșească în 1909, la Bo- 
toşani „după o carieră de ziarist care l-a înjosit tot mai mult și l-a 
lăsat să moară în mizerie”.4) Noi însă îi păstrăm icoana de atunci, a 
unui adolescent, cu nostalgii în suflet care caută o iubită dispărută. 
Îşi pregăteşte apoi, încrezător, toiagul de pribeag într'o lume ce i se 
pare întreagă a lui, pentrucă e românească, 

Mai așezat ca fire, Vasile Ranta-Buticescu sa păstrat 
pentru Ardealul său și fructul activităţii lui literare îl găsim adunat în 


1) N. Oncu, „Fenice”, op. cit., anul şcolar 1864—65, p. 273. 

2) Vezi, G. Bogdan-Duică, Multe şi mărunte despre M. Eminescu: Emi- 
nescu în Societatea „Drientul“. „Cosinzeana“, Cluj, IX, 1925, pag. 307—308 şi M. E mi- 
nescu, Literatura”; populară, comentată de P. Murăraşu, Scrisul Românesc, Cra- 
iova, pag. 29—30. 

3) „Familia“, 1869, p. 538. 

4) N. Iorga, Istoria literalurii româneşti în veacul al XIX-lea, vol. Ul. Vălenii- 
de-Munte, 1909, p. 338. In „Fenice“ Bădescu a publicat poeziile: Nostalgie, Pe mor- 
mântul Malvinei, Către lună, Păcurariul. 


146 VASILE BOLCA 


cele două volume: Poezii (1881) şi Novele (1902). Urmându-și studiile 
la Șimleu, apoi la Cluj, în tinereţe se atașează cercului de lectură din 
Oradea, fiind ales ca membru onorar și trimite pentru „Fenice” câteva 
poezii şi o nuvelă. În creaţiile sale nota populară e mai puternică decât 
la ceilalţi, având predilecție pentru lumea superstiţiilor şi farmecelor, 
ale căror ritualuri reuşeşte ca să le redea într'o formă sprintenă şi si- 
gură. Din ele îndrăsnim să dăm aici o probă: 


„Mergi leliță la izvoare Șin mijloc, între hotară 
După frunze de cicoare, Să faci cruce peste ţară, 

Să le uşti fără de soare, Să le-arunci în vânt să piară. 
Şi le du spre sărbătoare. De le-a duce vântu 'n fară, 
Noaptea târzior la lună, Ura maică-ta să piară. 

Unde babele s'adună, Să ne fac’ o cununiţă 

Şi topesc tămâie sfântă, De crini dalbi şi din rujiţă, 
Țipă bobii şi descântă Din mijlocul grădinii 

La crucile căilor, Din voința inimii ` 

Pentru dorul mândrelor. La biserică s'o dăm 


Cu ea să ne cununăm. 

Dacă frunza n'a peri, 

Noi leliță c'om porni 

Peste văi, peste hotară, 

Peste lume-a noua fară, 

Să nu ştie maică-ta, 

Că noi mai trăim sau ba! 

(Mergi... în „Fenice“, p. 85—86). !} 


Alături de aceştia înseilăm şi activitatea lui Moise Popiliu, 
ce se numește mai târziu Miron Pompiliu şi Ilie Trăilă. „Mi 
rune“, cum îl porecleşte genialul său prieten, M, Eminescu, după scurtul 
popas literar din Oradea, va fi colaborator statornic al „Familiei“ și 
„(Convorbiri literare“ din laşi, unde se stabilise în calitate de profesor 
şi membru al Junimii. E! a fost în toată vieaţa un sentimental îndră- 
gostit de locul de unde plecase: Codrii Beiuşului şi satul său natal 
Șteiul, ce revin atât de des în versurile sale, cu deosebire în ceasuri 
de melancolie. Silit să rătăcească pe alte meleaguri, el le-a purtat fru- 
museţile în suflet, ca 'n ceasuri libere să-şi expună cu o anumită ele- 
ganţă comorile aduse de acasă: balada populară şi basmul sortite să 
farmece pentru Biharia sa şi pe alţii.) 

Cu mult mai aproape în scris și prin faptă de lupta militantă 
pentru păstrarea patrimoniului românesc e Bănăţeanul Ilie Trăilă. 


1) A publicat în „Fenice“: Doine, Mergi, Boala copilei, Am iubit, Trei boieri, 
Un dor şi nuvela „Fata pădurii”. 
3) Vezi, Dr. Constantin Pavel, Miron Pompiliu, 1841—1897. Beiuş, 1930. 


„LEPTURIŞTII” DIN ORADEA 147 


El e născut în 1845, în comuna Ciundanoviţa şi, după ce trecu prin 
şcolile din Lugoj şi Beiuș, în 1867 era student în anul I al facultăţii: 
juridice din Oradea, pe care o va termina cu sprijinul material al fa- 
miliei Mocsonyi.!) În paginile almanahului se impune prin voința-i băr- 
" bătească de a trezi conștiința naţională, pentru recâştigarea drepturilor: 
uzurpate de către dușmani. 
Apelul său la luptă sub faldurile tricolorului românesc: 
„Deci apără cu sânge şi treci prin foc şi apă 
De câte ori națiunea te cheamă sub stindard, 
Urmează-l pân’ la moarte şi de duşmani o scapă, 
Să vadă că Românul nu-i viţă de bastard!“ 
(Tricolorul român) 
a încălzit pe mulți dintre contimporanii săi, iar mustrările și blestemul 
adresate unor cucoane ce și-au părăsit limba, maimuțărind pe străini :: 
„Tu râzi ah! ticăloasă 
De limba lui Traian, 
De gintea ta faimoasă 
De numele roman! 


Blestemul va lovi 
Pe cei ce te-au crescut 
Și 'n veci se vor cii 
De smenta ce-au făcut ! 
(Către o fiică română), 
au îmbujorat cu mustrare şi ruşine obraji delicați, 

Cu asemenea conduită s'a păstrat şi pentru restul vieţii, adecă. 
scriitor de versuri şi proză cu tâlc naţional și organizator hotărit al 
poporului din regiunea sa de baștină. Din anul 1896 e director al insti- 
tutului de credit „Oravifeana“, fondat prin strădania și energia sa.2) 

Tot Bănăţean e şi Nicolae Oncu, istoriograful societăţii de 
lectură până la 1867, om cu studii juridice urmate în străinătate, din 
râvna şi priceperea căruia s'a născut banca „Victoria“ (1887) din Arad, 
un trainic institut economic românesc din Ungaria de pe vremuri, După 
„Albina“ din Sibiu, ocupa locul al doilea în importanţă. 

Şi, drept încheiere, mai amintim încă pe unul, pe Vasile Lucaciu 
„leul din Șişeşti”, cum a fost poreclit de neam pentru cutezanţa lup- 
telor ca le-a pprtat prin regiunile amenințate cu înstrăinare ale Sătma- 
“rului, S'a învrednicit şi el; cu ocazia unei solemnităţi să recite poezia 


1) Ci. Enciclopedia română, de Dr. C. Diaconovich, Tom. II, Sibiu, 1904, 
pag. 1117—18. i 

2) A publicat în „Fenicele“. Către o fică română, Fetiţa bănățeană și ciucurelui,. 
Ostașul orbit, Tricolorul și nuvelele : Fiica lui Menumorut şi Un sătean. 


148 VASILE SOLCA 


lui Andrei Mureșanu, „Orfana din munţi“.!) Cu el închidem un cadru 
şcump, în care ar trebui să mai intre şi alţii ca: Vasile Budescu, 
Simeon Botizan, |. B. Bosco etc. cari şi-au încălzit sufletele și 
au deprins mucenicia scrisului, pentru o spinoasă carieră literară, așa 
cum se ducea în Ungaria vremilor trecute, în aceşt cerc de lectură, 

Răsplata lor?! Dar au căzut cei mai mulţi pentru „un vis neîm- 
plinit“ | Rămâne să le arate recunoştinţă urmașii cari sau împărtăşit 
din fructele străduinţelor de atunci. 


Atmosferă şi probleme 


După această privire de ansamblu printre cei mai răsăriţi dintre 
membrii „junimei“ din cele două decenii și jumătate, cât s'au frământat 
aici pentru biruinţa limbii şi credințelor româneşti în regiunea de vest 
a pământului nostru, rămâne să sesizăm temperatura în care se desiă- 
oară această mișcare și problemele care au răsărit din ea. 

Iatâiul gând care determină această grupare, inițiată de către 
fruntașii pe care i-am cunoscut, fu ca să se facă o separație între ti- 
nerimea noastră şi cea străină, îndrumându-o spre o cunoaştere şi 
ataşare de idealurile româneşti. De aceea, după un an de activitate, 
în 6 Noemnvrie 1853 societatea își lărgește sfera în mijlocul şcolarilor, 
primind ca membri extraordinari și pe elevii din cl. V—VI ai liceului, 
Se începu apoi o recrutare febrilă de membri onorari, mai întâi printre 
preoțimea şi lumea intelectualilor români din Oradea, pentru ca să se 
îndrepte și în afară, în regiune, Intre ei numărăm pe aproape toți acei 
pe care i-am înregistrat în legături materiale cu societatea; de aceea 
nu-i mai înşiruim acum din nou. 

Pentru scopul fixat se urmărește crearea unei atmosfere potrivite | 
şi începutul se făcu prin o horă națională (25 Iunie 1852) după care 
urmară recitări din poezia noastră naționalistă, ca „Mama lui Ştefan 
cel Mare“, a lui Bolintineanu, și repertoriu coral potrivit, în frunte cu 
„Răsunetul“ lui Andrei Mureşanu. In stimularea creaţiilor tinereşti, 
începură editarea almanahurilor. Întâiul aducea o antologie a poeziei 
româneşti contimporane şi fu întitulat „ Versuinții Romani, adeca Cu- 
lesiune versuaria din Foele Naciunale (1854). După aceste modeluri 
începură să lucreze şcolarii și în acelaşi an scoaseră producţii proprii, 
în „Diorile Bihorului“. 

Şedinţele de activitate, în număr de două pe lună, dădură, dela 
început, rezultate frumoase. În ele se vădeşte, în deosebi, „necesitatea 


1) Familia, 1867, p. 514 (In ședința soc. din 3 Noemvrie). Vieaţa lui vezi, 
Corneliu Mezea, Dr. Vasile Lucaciu, — Vieaţa şi faptele lui. Presa liberă, Satu- 
Mare — 1936. 


„LEPTURIȘTII“ DIN ORADEA 149 


„de a învăța limba maternă, considerându-o „ca o datorie sfântă“, Dar 
"încă din 4 Aprilie‘ 1853 se puse problema tinerii de ședințe publice, 
“Intâia e cea din 24 Mai 1853, ţinută în Seminar, la care vor participa 
episcopul și preoțimea din centru şi alături de ei „o cunună delicată 
-de doamne și domnișoare“, precum și protopopii, preoții şi o mulţime 
de intelectuali.!) leșirea tinerească dintre zidurile şcolii au înfiorat mul- 
țimea. Cadenţele grave și energice din marșul lui Mureșanu, cu apelul 
„Români din patru unghiuri, acum ori niciodată, 
Uniţi-vă în cuget, unifi-vă 'n simţiri/* 

au cutremurat atunci multe suflete şi le-au făcut să privească in jur 
cu alţi ochi, sesizând pe toţi duşmanii cari se pun în drumul propășirii 
noastre viitoare. De acum un nou făgaş de activitate se deschise și 
încă dintre cele mai rodnice : trezirea masselor pentru visul de veacuri 
-al neamului. Atât s'a făcut în cursul unui deceniu și credem că e suficient, 

In anul şcolar 1864—65 veni în fruntea societăţii Iustin Popfiu, 
care vroi și, prin însuşirile sale, putea să năzuiască la mai mult şi 
începu cu un zel deosebit să pregătească noi cadre pentru activitatea 
viitoare, pe care o visa cât mai strălucită. In acest scop, urmărind o 
familiarizare a tineretului cu problemele culturale ale neamului și uma- 
nităţii, va ţine în cadrul şedinţelor societăţii o serie de conferinţe despre 
poezie, despre „puterea spirituală ce o exercită cultura limbii asupra 
propăşirii naţiunii“ şi apoi despre jurnalistica română în sec. XIX.?) 
El dă, apoi, o atenţie crescândă cercului de lectură, făcând apel la 
-directorii şi proprietarii periodicelor româneşti ca să trimită publicaţiile 
lor pentru societatea din Oradea. Către sfârşitul anului 1865 aveau 
deja, prin donaţie, jurnalele și revistele : Concordia, Familia, Umoristul, 
Aurora Română şi Foaia Societăţii din Bucovina, iar la Gazeta din 
Braşov erau abonaţi din anul 1852.8) Le sosia, prin urmare, hrană su- 
fletească variată şi abundentă, pe care conducătorul generos voia să 
o pună la îndemâna unor cercuri cât mai largi, depășind zidurile şcolii. 


În acest scop începu munca intensă și sistematică de înfrățire 
între clase şi generaţii, în slujba căreia cele mai potrivite dintre mij- 
loace par să fie serbările şcolare şi familiare, ocazii de cunoaștere a 
gândurilor şi deschidere a inimii. Întâiul contact al noului profesor, 
prin tinerime, cu publicul mare se făcu în 28 Mai 1866 (a doua zi de 
Rusalii) şi fu deosebit de emoţionant, Societatea dădea o serbare 
publică, având un program bogat sub toate raporturile, Sala festivă a 


1) N. Oncu, op. cit. în Fenice, pag. 254—255 
. ?) Idem, şed. din 30 X. 1864 şi 22 X. 1865. Despre ziaristică vorbi în 21 I. 1866. 
3) N. O ncu, op. cit, şedinţa din 5 XE 1865. 
4 


150 VASILE BOLCA 


Seminarului se vădi neîncăpătoare faţă de ailuența oaspeţilor. Luară:, 
parte Iosif Pop Sălăgeanul, episcopul Orăzii, I, Năbrâczy, fostul comite: 
al judeţului Solnoc, profesorii Academiei juridice și dela gimnaziu, 
membrii capitlului, oaspeţi din Beiuş, o mulțime de alți „demnitari“, 

precum și o „Ghirlandă pompoasă de doamne și domnișoare române, 
care demonstraseră un interes călduros către dulcea noastră limbă”, 

Se recitară poezii din opera lui Mureşanu (Versul unui Român), G. 

Baronzi (Jidovul rătăcitor), G. Sion (Limba românească), Gr, Ale-- 
xandrescu (Ucigaşul fără voie) şi alte câteva încercări tinerești, între 

care trebue să remarcăm prin semnificaţia ei pentru preocupări viitoare 

„Către o fiică română“ de Ilie Trăilă. In cadrul programului Avram 

Berlogia ţinu o dizertaţie despre Școlile naţionale, iar N. Oncu arătă 

pierderea naţională pe care o suleriam prin moartea lui Andrei Mu- 

reşanu. Serbarea se incheia prin cinci strofe din Marșul lui Mureșanu, 

cântate de corul tinerimii și exclamaţia lui Iustin Popfiu: „Apoi nu e: 
frumos, Domnilor, nu e glorios a fi român astăzi !“') 

Cronicarul zilei, sub impresia celor trăite, putea să creadă acum 
„într'un viitor măreț naţional, la care cu dor aspiră națiunea şi care- 
acum glorios se apropie“. Era visul unui tânăr, în pragul unui act po- 
litic ce-l încheiau doi falii, un împărat şi o naţiune, ca să păstreze 
încă pentru o jumătate de veac lanţurile robiei pentru neamul nostru.. 
Dar, aşa stă bine tinereţii, să viseze! 

Se apropia însă un sfârşit de an școlar. Până atunci puseră în. 
ordine materialul pentru almanahul „Fenice“ care apăru în anul ur- 
mător și la despărţire, cu ocazia „cinci comune“, dată de către rec- 
torul Seminarului loan Pop, la propunerea lui Ilie Trăilă, membrii so-- 
cietăţii luară hotărîrea solemnă să propage „la fraţii de un sânge evan- 
ghelia deşteplării'?), ` 

Veniră apoi ani cu noi preocupări. Evenimentele politice nu-i 
doboriră, Ba din contră, activitatea e mai vie, mai plină de entuziasm, 
Pentru Românii din Părţile Ungurene dualismul încheiat în 1867 părea 
să aducă un câştig real ca forță de rezistență naţională. El îi încopcia 
politiceşte cu massa românească din Transilvania, împărtăşindu-se de 
acum de o soartă comună cu aceștia, 

Tinerii, cu același zel îşi văzură de preocupări, căutând să-și îm- 
bogăţească paginile almanahului, publicând chiar un concurs cu premii. 
Ei oferiau pentru: 1. cea mai bună nuvelă în care „se va trata un 
subiect din istoria națională (3 galbeni), 2. o a doua nuvelă (2 galbeni), 


1) Fenice, p. 211-—219. 
2) Fenice, p. 282. 


„LEPTURIȘTII” DIN ORADEA 15t 


3, pentru cea mai bună poezie (se preferă balada) 3 galbeni.') Prin 
Februarie lucrul era sfârşit, dându-se al treilea și cel din urmă almanah 
al societăţii de lectură orădane, iar, spre încheierea cursurilor, în lunie, 
organizară o serbare publică în cadre cu mult mai pompoase decât 
cele din trecut, 

Se împlinea de acum un întâi pas din visul lui Popiiu, de a ieși 
dintre zidurile Seminarului, pentru a putea lega mai nemijlocit de pre- 
ocupările sale şi generaţia ce intrase în vieaţă şi pe care doria să nu 
o piardă, 

Serbarea de sfârşit de an se dădu acum (23 lunie 1867) în sala 
de spectacole dela hanul „Arborele Verde“, ce fu împodobită cu tri- 
color naţional şi, între alte decoruri, avea două „transparente“; una 
reprezentând portretul episcopului Samuil Vulcan, iar a doua pe doi 
români ce-şi „strângeau mâna frăţește”, Ele au fost executate de I. Murgu, 
iar cheltuielile cu aranjamentul au fost suportate de către loan Pop 
„Carele pentru nenumăratele binefaceri şi-a câştigat merite considera- 
bile” față de neam. 

In public, alături de „oaspeţi numeroşi“, pe care în parte îi cu- 
noaştem, întâlnim pe loan Vancea de Buteasa, episcopul Gherlei 
şi pe Ludovic Tisza, comitele suprem al Bihariei, Programul e 
deosebit de bogat, Excelează orchestra şi fanfara Seminarului, compusă 
din vreo 90 de tineri, dirijată de maestrul Fr. Weinpolter, un 
străin devotat intereselor noastre românești. Înafară de bucăţi din re- 
pertoriul clasic s'a cântat: „Cadrilul Bucureşti“, „Rosa dela Craiova“ 
şi „Marşul lui Mihai“, ca să se încheie, după obiceiul vechiu, cu „De- 
şteaptă-te Române“. In punctele serbării „făcu sensaţie“ disertaţia lui 
Nicolae Oncu „Trei morminte noui“ (al lui Pumnu in Bucovina, C. Sta- 
mati în Basarabia și A. Pann în Muntenia), dar nu mai puţin impre- 
sionară și recitările din poeţii români, ca: „Movila lui Burcel“ de 
Alecsandri, Mărirea strămoşilor (G. Sion), Fecioara dela Prut (D. Bo- 
lintineanu), Sburătorul (H. Rădulescu), etc., precum și.o serie de di- 
sertaţii, tratând probleme naţionale de plină actualitate locală,?) 

În anul 1868 s'a căutat scoaterea unui nou almanah, dar sfor- 
ţările nu mai duseră la rezultat căci producţiile tinerilor pricepuţi 
“în mânuirea condeiului erau captate de „Familia“ lui I, Vulcan și de 
celelalte publicaţii românești din Ungaria. Din Bisericuța Orăzii plecau 


1) Familia, 1867, p. 59. 

3) Familia, 1867, pag. 294 şi 302. La disertaţia lui Oncu, publicată în „Foaia 
Societăţii din Bucovina“, an. MI}, Gh. Hurmuzachi răspunde că Stamati, bunul său 
prieten trăieşte şi „Lebăda Basarabiei nu a cântat ultimul său vers” (Foaia Societății, 
p. 200). 

4* 


152 VASILE BOLCA 


acum leviţii să slujească acolo unde li se cerea slova lor stângace, dar 
plină de optimism şi elan. Și neapărat că pătrundea mai departe decât 
până acum! 

Orăzii i-a rămas însă svăpăiata lor tinereţe, care în 12 Februarie 
1868 dă întâiul bal românesc în aceeaşi sală dela „Arborele Verde“. 
Româncuţelor le sălta inima, pentrucă „aveau să joace prima dată în 
bal național românesc“. Şi erau bine reprezentate. Pe lângă „patroana“ 
balului, Paulina Roman, găsim pe d-nele Gosman, Suciu, Hovânyi, 
Diamandi, Bica, Neteu, Kaiser, Grosz, apoi „domnişoarele“: Drăganu, 
Poienariu, K6r&sy, Popdan, Berta-Szilaghi, surorile Sărucanu, Fărcaşiu, 
Pop, surorile Rovânyi, Martonţi, Făşie, Incze etc. 

Balul începu cu „Marşul lui Mihai“ şi, „nu ştiu dacă accentele 
muzicei sau suvenirea mare că cu acest marş a plecat Mihai de a stă- 
râmat taberele Turcilor, câtă frunză și iarbă, că cu acest marș a plecat 
Mihai de a tras hotarele patriei române până la toate marginile unde 
răsună limba română; nu știu care fermeca, dar fermeca aievea pe 
fețele tuturor curaj şi însutleţire”, afirmă cronicarul serbării, După cereri 
însujlețite el a mai fost executat încă de două ori. Dansul începe cu 
„Învârtita“ şi „Romana“, jucate de 20 perechi, iar în pauză 6 tineri 
joacă „Bătuta“ „Căluşerul“, Au luat parte la bal vreo 200 Români 
şi mulți străini, ca să se încheie dimineaţa la ora 6, în ritmul aceluiași 
marş ce-i încălzise la început, 

Sfârşitul anului școlar (2. VI. 1868) aduse un nou prilej de mani- 
festaţie publică a tinerilor care acum. năzuiau să înghebeze şi o „aca- 
demie limbistică a alumnilor seminarişti“ înglobând şi pe școlarii din 
cl. IV, cu un program deosebit de bogat, dar asupra lui nu ne-am 
opri, pentru că se păstrează în aceeași notă de înaltă însufleţire na- 
țională, dacă n'ar aduce o problemă nouă: educația fetelor, Intre 
celelalte puncte ale programului, studentul Axente Gaita ţinu o 
disertaţie despre „Lipsa unui institut de creștere pentru educațiunea 
fetelor în Oradea-Mare“. El sesiza răul creșterii Româncelor în școli 
străine în accente patetice: „Cum va cugeta fiica? în ce mod își va 
aduce aminte de trecut? Ce închipuire îşi va face, văzând că dela în- 
ceputul creșterii își capătă nutrețul atât spiritual, cât și moral între 
elemente străine”? Cum va să judece despre genul din care-și trage 
originea ? Au nu poate deveni iute la acel cuget păcătos că acel gen nu 
e de vieaţă, căci n'are nici institut de creşterea fetelor?!” Şi încheia: 
„Şi tu o, Bihorule, ce nutrişi în sânu-ţi pe Menumorut, vei să surâzi 


1) Familia, 1868. Invitaţia în nr. 2, din 27 lanuarie, iar cronica balului scrisă 
de Ilie Trăilă în nr. 5, din 20. Il. p. 58—59. 


„LEPTURIȘTII“ DIN ORADEA 153 


batjocurii tale? Sau doară nu e batjocură, când fiicele tale derâd limba 
română din cauză că nu o știu! ?” 1) 

Indica o rană a neamului, din regiunea noastră de Vest, dintre 
cele mai adânci, care a adus sfâşieri mai ales în pătura orășenească, 
In lipsa unor fete care să fi trecut prin școală, puţinii negustori şi mese- 
riaşi pe care-i aveam s'au căsătorit cu străine, ai căror odrasle în a 
doua generaţiune sunt pierdute pentru neam. La fel se întâmpla cu in- 
telectualii români, unde bântuia în aceeași măsură plaga căsătoriilor 
mixte şi cu aceleaşi rezultate funeste, iar căsătoria cu Românce, cres- 
cute în institute și mediu străin, aducea preferința în familie pentru 
limbajul unguresc şi cu el indiferența între urmași pentru vieaţa nea- 
mului lor. 

Rezultatele sunt văzute abia acum, pornindu-se o acţiune hotă- 
rită pentru vindecarea răului. In acest an (7 IX.) Iosif Vulcan 
publică poezia „Copila Română“ în care Divinitatea o întreabă pe 
aceasta, care-i este suprema dorință, ca să i-o împlinească, lar ea îi 


răspunde: 
„Na am niciun dor în sân. 


Eu-su în lume mai ferice 
Că-su copilă de român !* 


Peste doi ani poezia va fi recitată de artista Matilda Pascali, 
cu ocazia turneului soţului său, în aproape toate centrele românești 
mai de seamă ale Transilvaniei şi Părţilor 'Ungurene, servind acelaşi 
scop: trezirea femeii române din letargia de indiferență faţă de neam! 
Pericol mai amenințător în Vest decât în celelalte părţi. 

In Oradea cauza institutului trece între preocupările femeilor ro- 
mâne, în fruntea cărora stă Paulina Roman. Ea lansează un apel, 
precizând: „Situaţia geografică ne arată că elementul nostru pe aici stă 
în vecinătate cu elementul, care prin puterea spirituală şi materială do- 
mină peste noi și e gata să ne absoarbă, dacă ne vom înarma nu numai 
dreapta ci şi stânga“.?) Trimise şi liste de subscripţie care aduseră: din 
Oradea 219 fl, Vaşcău 19 fl, Satu-Mare 60 fl?) 

In 17 Mai 1870 se dădu un festival, pentru acelaşi scop, fiind pre- 
zente doamnele: Paulina Roman, Gizela Maletici n. Faur, Ecaterina 
Cutean, Cristina Pop n. Creţu, AnaţBuzilă, Doamna Bode, Elena Rednic, 
Scuba, Pop, Flisabeta Trifon, Maria Drăgan, Veturia Roman, Maria 
Budai, Paulina Pelle, Etelca Golia, Maria Vegşieu, Irina Nistor, Laura 


1) Familia, 1868, nr. din 3 lunie. Darea de seamă asupra festivalului în nr. din 
13 Iunie, p. 225, iar disertaţia lui Axente Gaita în nr. 21, din 27 lunie, pag. 2471—49. 

3) Familia, 1870, Nr. 2 din 23 i, pag. 13—14. 

3) Ibid., 1870, Nr. 9, din 13 IH, p. 195. 


154 VASILE BOLCA 


Costa, Paulina și Emilia Kâvâr, Cecilia Onaga, Carolina Sabo, M. Popdan. 
80 de perechi dansară „Ardeleana“, se cântă „Marşul lui Mihai” și s'a 
toastat „în deosebi“ pentru Alexandru Roman, eroul cauzei naţionale, 
care acum era închis la Vaţ.!) Numai tombola dădu pentru institut 
1200 fl. In urma strălucitului succes din Oradea, serbări, pentru acelaşi 
scop, se mai ţin şi în alte părți. Așa în 29 se ţine un „maial” în Borod, 
pentru reuşita căruia străduiesc Veronica Paladi şi Ecaterina 
Lazar şi unde s'a petrecut bine, iar studenţii și clericii români din 
Satu-Mare se gândesc şi ei la un „bal“ similar, ale cărui beneficii să 
aibă aceeași destinaţie, dar nu ştim dacă s'a ţinut.?) 

Atât s'a putut face pentru institutul de creștere a fetelor. O ini- 
ţiativă frumoasă, pentru a vindeca un rău simţit, pornită cu însufleţire . 
din sânul societăţii orădane, dar care va muri după anul 1871, din 
cauza neînţelegerii dintre oamenii chemaţi ca să lucreze pentru înfăp- 
tuirea ei, și mai ales, din pricina împrejurărilor maştere ce urmează 
pentru Români. Abia în 1896, un om nobil prin origine, dar care în- 
ţelegea să umble în ciubote petecite; numai ca, din multul pe care-l 
avea, să poată da și mai mult pentru trebuinţele nenumărate ale nea- 
mului său, episcopul Mihail Pavel înființă la Beiuş o şcoală civilă de 
fete, cu internat, sortită să aducă pentru Românii acelor părți o mică 
ameliorare în acest domeniu.?) 

O altă iniţiativă care porni din partea societăţii de lectură și care, 
dacă s'ar fi putut înfăptui, ar fi dat rezultate nebănuite pentru solida- 
'titatea românească din Bihor, a fost planul înființării unei casine ro- 
mâne la Oradea. In 1869 Iustin Popfiu observa „lipsa solidarităţii pre- 
simţite între Românii de aici“ şi, pentru a o delătura, propune ca să 
se înființeze „un cabinet de lectură“ pentru tineret, în centrul orașului, 
care să fie frecventat şi de către intelectualii români, Acesta trebuia să 
fie „sâmburele“ din care se va desvolta casina, Mai doria o foaie ro- 
mânească în Oradea, care să pornească din preocupările tinerilor şi 
să îmbrățişeze, apoi, în mod treptat, întreaga mişcare naţională din re- 
giune. Planuri frumoase, pe care le spulberă vântul evenimentelor 
viitoare, . 

Apogeul manifestărilor sale societatea îl ajunse în 1870, când 
reuşi să grupeze în jurul preocupărilor sale, putem spune, întreg inte- 
resul păturei intelectuale româneşti din aceste părţi, ca să miște chiar 


1) Ibid., 1810, Nrii 15, din 24 IV, p. 179 şi 20, din 29 V, p. 237. 

2) Intâia informaţie după ziarul „Szabadság“, Oradea, din 30 Iunie, 1870, iar a 
doua după Familia, 1870, Nr. 20, din 29 Mai, p. 238. 

5) Dr. lacob Radu, Istoria Diecezei române-unile a Orăzii-Mari. Oradea, 
1930, p. 170. 


„LEPTURIȘTII“ DIN ORADEA 155 


şi populaţia satelor, Acest rezultat se vădește în pompoasa ședință 
publică din 15 Iunie, ţinută în sala dela „Vulturul Negru“, cu un pro- 
-gram foarte bogat (23 puncte), S'au recitat: „Sentinela română“ (V. 
Alecsandri), „Regele Carol“ (H. Grandea), „Nu desperați“ (|. Vulcan), 
„Limba română“ (G. Sion), iar între cântece remarcăm : fragment din 
„Baba Hârca“, „Zorile frumoase“, „Cântul lui Horia“ şi „Deşteaptă-te 
Române“.!) 

Publicul care asistă e deosebit de numeros, adunat din Bihor, 
Satu-Mare, Cetatea de Piatră, Arad, Timişoara etc. învederându-se că 
„spiritul naţional face tot mai mari cuceriri între fii şi fiicele Crişanei“. 
Din asistență „unii părinţi și alți bărbaţi cari nu mai participară ia 
asemenea solemnităţi vărsau lacrimi de bucurie, văzând această inain- 
tare în artele frumoase ale tinerilor români”, Noutatea care bucura şi 
trezea noui speranţe în viitor era „că o mare parte a galeriei era cu- 
prinsă de țărani şi țărance române, trimişi anume de către unii preoți 
dela sate ca să asiste la această serbare națională. Impresiunile pe 
care aceştia le vor duce cu sine la ai lor, vor produce fructele cele 
mai salutare între poporul nostru“,*) Cronicarul serbării are dreptate 
întreagă. 

Incheiu aceste prezentări cu un singur regret, că nu se pot con- 
tinua. Ceea ce urmează e declinul, care încheie, această poveste a frä- 
mântărilor unor tineri, nu cum am vrea noi, ci cum a fost sortit să se 
întâmple, 


Final şi concluzii 


După anul 1870 activitatea se continuă până în 1875, dar ea nu 
mai are intensitatea şi ritmul trecutului. În 12 Aprilie 1871 moare loan 
Pop, rectorul vrednic al Seminarului, ca în locu-i să vină loan Sabo, 
viitorul episcop al Gherlei, cu firea sa melancolică şi bolnăvicioasă, 
care-l opreşte dela orice activitate mai intensă și, mai ales, dela fapte 
care cereau curaj.) Iustin Popfiu e bolnav și el, căutându-şi sănătatea 
pe la băile din Karlsbad, şi poate și demoralizat, pentrucă alţii cu 
mai puțin talent, cum era Sabo, dar cu mai multă „prudenţă“ i-o 
luaseră înainte în cariera lumească, Imprejurări de ordin intern care 
-contribue la temperarea zelului ce se vădise atât de mare în anii tre- 
-cuți, dar acum, înclina spre amorțire. 

Mai puternice sunt, însă, cauzele din afară. Evenimentele politice 
care urmară după absolutism îi găsiră pe Românii din Transilvania 


1} Familia, 1870, nr. din 5 Iunie, pag. 2350—51. 
2) Ibid. 1870, din 19 Iunie, p. 273. 
3) Dr. Iacob Radu, op. cit, pag. 213—214. 


156 VASILE BOLCA 


nepregătiți din punct de vedere politic și lipsiți în bună parte de frun- 
taşi, după çe mulți dintre ei trecură după revoluție în Principate. Im 
acelaşi timp Ungurii profitară în mod abil de împrejurile interne şi 
` externe, votând în dieta din Cluj (1865), în asistenţa celor doi mitro- 
poliţi şi a deputaţilor români, unirea Transilvaniei cu Ungaria, pentru. 
ca peste doi ani (1867) să convoce adunarea parlamentului la Buda-- 
pesta, pentru încoronarea regelui „apostolic“ Franz Iosef. 

In faţa evenimentelor, ce-și găsiau un razim puternic în Prusia 
biruitoare a lui Otto von Bismarck, Românilor nu le rămânea o altă. 
cale de urmat decât să protesteze împotriva celor ce se făceau fără. 
consimțământul lor. „Pronunciamentul“ din Blaj (27 V. 1868) deschide- 
calea în această direcţie, ca după el să urmeze conferința naţională 
din Miercurea (7 III. 1869), în care fruntaşii români din Transilvania. 
vor adopta politica de pasivitate față de lucrările parlamentului din 
Budapesta, militând pentru autonomia Transilvaniei.) Românii bănăţeni, 
însă, în conferinţa din Timișoara (7 Il. 1869) se constituesc în „Partid, 
național român de sinestătător”, continuând activitatea parlamentară şi 
recunosc uniunea Ardealului în corpul Ungariei, iar pilda lor o urmează 
şi cei din Crişana, prin hotărîrea luată în conferinţa din Arad, dela 9° 
Mai 1872.:) Solidaritatea românească e din nou sfărâmată, urmând 
pentru noi o serie de consecințe păgubitoare, dintre care cea mai de 
seamă e înregimentarea fruntașilor noștri din aceste părți în partidele: 
maghiare, crezând că prin transacţiile lor pot aduce servicii neamului.. 
Bihorenii au fost răpiți de mirajul contelui Tisza Kálmán, din partidul 
de stânga, viitorul „sdrobitor de naţionalităţi“, visând o refacere a. 
„frăţiei“ româno-maghiare, din care se trezesc abia în urma evenimen- 
telor ce urmară după anul 1875, După cea din urmă experienţă, unii. 
reveniră între ai lor (1881), iar alţii îngroşară rândul „trădătorilor“ de- 
neam, îmbogăţind panorama politică, plină de un tragism grotesc, din 
acele vremuri. l 

Datorită împrejurărilor noi, Societatea de lectură din Oradea fu. 
sortită pieirii. Iustin Popfiu, alături de Alexandru Roman, Partenie: 
* Cosma, Miron Romanul şi alții, face şi el parte dintre membrii parti-. 
dului „deâkist“ al lui Tisza, candidând, în 1871, pe lista guvernului, 
la Marghita, iar la onomastica lui din 16 lunie se ciocnesc pabare 
pentru „prietenia româno-maghiară”. Profesorul Hovânyi îndeamnă, cu. 
această ocazie, pe tineri să fie „buni români” şi să iubească acest pă-- 
mânt, pe care în fcăţie, impreună „trebue să trăim și să murim”. »?) 


5) loan Georgescu, op. cit, pag. 34—35. 
2) Teodor Neş, op. cit, p. 132 şi T. V. Păcăţianu, op. cit., vol. VI, p. 6- 
3) CE. Nagyvárad, 18741, numărul din 16 llunie. 


„LEPTURIŞTII“ DIN ORADEA i 157: 


Prin schimbarea de atitudine i se răpea Societăţii ceea ce avea 
mai scump şi mai trainic: sufletul. Nu mai 2 persoana care să sudeze, 
aşa ca în vremile de odinioară, energia tinerească, nu mai e idealul 
pentru exclusivismul rasei, pentru daco-românism, Se ţin și de acum 
şedinţe publice și baluri, dar după câte o poezie naționalistă urmează 
câte un „Éji látogatás“, de Gyulai Pál, ori ua „Magyar ábránd“, iar 
publicul devine tot mai pestriț; ca să servească năzuința nouă, către: 
înirăţire, 

În anul 1872 Societatea îşi ţine şedinţa de constituire abia cu 
data de 1 Decemvrie, sub conducerea minoră a profesorului dela școala. 
preparandială, Iulius Papfalvai. Activitatea din acest an, privită con- 
tabilicește, putem spune că e satisfăcătoare. S'au ţinut 24 ședințe, s'au 
citit 94 încercări literare şi au fost 124 recitări. În bibliotecă găsim 
526 volume şi 389 scrieri ale membrilor, iar în casă sunt și ceva bani 
(55 fl. 66 cr.)!) Totuşi lipsește ceva, în raport cu trecutul: căldura.. 
In 1873, tot sub conducerea lui Paptalvai se muncește ceva mai puțin, 
putând să se găsească şi motive de justificare: bântuia holera în oraș ;. 
iar în 1874 iarăși nu s'a prea lucrat. 

E natural ca în asemenea împrejurări, când lipseşte pentru tineri 
de un ideal, pentru care să lupte, să se vâre între ei indiferența şi ceva 
mai periculos decât aceasta, infriga, ce duce la o măcinare sterilă a 
energiilor. Cea din urmă a fost mânuită cu iscusinţă de cei ce aveau: 
interesul ca Societatea „junimei române“ din Oradea să dispară ; inainte 
de găsirea unui naiv care, prin un fericit concurs de împrejurări, să-i 
dea iarăși vieaţă. S'au folosit, în acest scop, de toate mijloacele care: 
au dat rezultate şi în trecut. Mai întâi de vechea metodă a învrăjbi- 
rilor confesionale, împărțind pe tineri în greco-catolici și orientali, apoi 
în români zeloşi, sau daco-romani și în moderați, iar când au crezut. 
că buba e destul de coaptă, au pândit momentul potrivit ca să regizeze 
scandalul. 

In 5 August 1873, episcopul Iosif Pop-Sălăgeanul care, pe cât 
ştim, se bucura de un înalt prestigiu și de caldă simpatie în fața tine- 
retului şi a Românilor, în general, trecu la cele veşnice, ca în locuri 
să fie numit loan Olteanu. El își ocupă scaunul în 23 Ianuarie 
1874, iar presa ungurească sa năzuit din răsputeri să creeze o pră- 
pastie între noy] păstor şi credincioşii săi, Ea îl prezintă ca pe un om 
„excepţional“, plin de curaj, fără să ia în seamă părerile adversarilor 
şi, mai presus de toate, „bun patriot”, crescut în spirit maghiar. „Mare- 
lucru pentru un român, fiindcă — după credinţa gazetei — fanaticii. 


1) Familia, 1813, nr. 30 din 17 August, p. 354. 


158 VASILE BOLCA 


îi urmăresc fiecare pas şi fiecare vorbă cu nemărginită ură." Măgulirile. . 
urmează în fiecare zi, gâdilind vanitatea lui bolnăvicioasă de om tânăr, ` 


de altfel cu totul lipsit'de calităţi și-i deschid punga pentru acte de 
-caritate în aparenţă inofensive, dar care lovesc în lumea noastră săracă, 
avizată la daniile vlădiciei româneşti, care plecau acum să aline dureri 


străine. Mai ales tineretul şcolar, în mijlocul căruia sărăcia era cruntă, ; 
va fi simțit mai aspru noul făgaş în spre care curgeau acum ajutoarele, `; 
„Acestea şi altele surpară în mod vertiginos prestigiul noului episcop.) 


În urma împrejurărilor de mai sus, se născu în acest mediu ro- 


mânesc, atât de compact până acum, un gol, încât abia după o exa- j 


-minare mai atentă ne putem da seamă de proporţiile lui. Intre şcolari, . 
Iuliu Papfalvai, un profesor tinerel fără experiență şi fără duh, în se- ` 
_-minar, loan Sabo, un preot bolnăvicios și tăcut, iar în scaunul vlădicesc : 


un om cu totul absent faţă de realitățile pe care trebuia să le întâmpine. 


„Moment cât se poate de potrivit pentru vrăjmași ca să dea lovitura, 


pe care o pregătiseră din timp. 
El fu exploatat și cu succes, 


In ziua de 31 Ianuarie 1875, Societatea de lectură avea să-şi 


-deschidă sesiunea de muncă în mod sărbătoresc, prin o ședință pu- 


blică, pentru care se pregătise următorul program: 1. „Cântec salută- ` 


toriu“, cor condus de Weinpolter, 2. „Cuvânt de deschidere“ rostit de 
conducător, 3, Zorile frumoase“, de I, Popfiu, muzica de Weinpolter, 
` executată de cor, 4, „Salutarea membrilor noi și resalutarea celor vechi“, 
de Gavrila Banea și Liviu Drăgoiu, 5. „Fată română sunt” de D. Siura, 
execuţie corală, 6. „La fraţii mei români“ de un filoromân, 7. „Românii 
din Biharia“ schiţă etnografică, de Traian I. Fărcaşiu, student an, I., 
8, „Ce știți de Doamna lumii”, cor, 9. „Pusztai találkozás” de A, Pe- 
tăti, recit. de I, Cocişiu, st. an. L, 10. „Arcașul“ de V. Alecsandri, mu- 
zică de Vorobescu, execuţie corală, 11. „Despre sufletul sau inima 
omului“ de Traian Meţianu, cleric absolvent și st. în drept a. L, 12. „Der 
Ewige Iude”, de Schubert, recitare de Iancu Meţianu, cl. VIL, 13. „Frun- 
zuliţă verde“, cântec popular, armonizat pt. cor de Fr. Weinpolter, 
14, „Adieux de Maria Stuart”, de Beranger, recitată de A, Tășăreanu, 
œl VIL, 15, „Rugina Smichirescu alegător“, poezie comică de I, lanov, 
recit. de H. Duma, 16. „Sunt vânător“ arie de Fr. Weinpolter, exe- 
cuţie corală, 17. „Cuvânt de închidere din partea conducătorului“, L-am 
redat în întregime, pentrucă e cel din urmă.?) 

În ziua de 31 lanuarie, ora 5 d, dn, la Seminar, în fața unei nu- 


meroase asistenţe, între care se găsea episcopul Olteanu și vicarul ort, - 


1) Nagyvárad, 1874, numerii din 12, 13 şi 25[.; 7 şi 211|,; 18 X.; 3 XL; 27 XL 
2) Familia, 1815, Nr. 4 din 7 Il, pag. 46-—47. l 


„LEPTURIȘTII“ DIN ORADEA >: 159 


xomân din Oradea, loan Meţianu, începu desfășurarea serbării. Totul 
merse bine, până la punctul 7 din program. Când începu, însă, disertaţia 
lui Fărcaşiu „Românii din Biharia“, dintr'un colț al salei, un grup de 
tineri primiră pe disertant „cu șuierături”. Turburarea se întinse peste 
întreaga sală, iar episcopul adresă tinerilor cuvinte aspre. Sunt zadar- 
nice şi scandalul continuă, Intervine atunci reprezentantul poliției, cău- 
tând să-i scoată pe turbulenți din sală, dar forța și autoritatea lui se 
vădesc insuficiente, De aceea, sunt chemaţi dela primărie vreo 10—12 
„haiduci“ înarmaţi, care restabilesc ordinea, iar tinerii părăsesc sala, 
continuând fiuerăturile şi în stradă, până când, la presiunea „haidu- 
cilor“, au fost siliți să se împrăștie. Bine înţeles că serbarea n'a mai 
-continuat,!) 

Cazul a trecut apoi în sarcina organelor oficiale, care au făcut 
-cuvenitele anchete, ajungându-se până la parchet, iar autoritatea şeo- 
lară a eliminat pe elevul H. L. din cl. VII și mai anunţa şi alte înde- 
părtări din şcoală. Presa locală îl exploatează timp de două luni, cu 
mult lux de amănunte. Pe, noi ne interesează însă cauza și asupra ei 
sunt două versiuni: a profesorului Papfalvai și a presei maghiare din 
localitate, dar care se întregesc una pe alta, 

Cel dintâi datorește izbucnirea incidentului penibil și dureros 
unor motive de ordin strict intern. În timpul de pregătire a serbării 
„conducătorul societăţii a modificat programa ședinței publice, compusă 
şi stabilită din partea tinerimei, adaugând aceleia încă un punct, res- 
pective o disertaţiune, întitulată „Românii din Bihor“ (p. 7-lea din progr.) 
Acest fapt 'a fost primit din partea unor membri cu indignaţiune, în 
urma căreia conducătorul motivându-și odată faptul, a invitat tinerimea 
întreagă să aducă decis definitiv în privinţa programei, punând între- 
barea: „Voieşte societatea să primească programa precum a modificat-o 
conducătorul, sau declară a rămânea la programa originală ?“ In ur- 
marea acestei întrebări societatea a adus decis cu majoritate absolută, 
ca şedinţa publică să se ţină conform programei modificate de condu- 
cător, Astfel câţiva membri ai societăţii, neputându-şi realiza dorința 
lor, au luat refugiu — durere — la provocarea unui act ne mai auzit 
în lumea română“,?) | 

Conducătogul „garantează“ despre cele relatate cu „numele şi 
onoarea” lui, iar noi n'avem niciun motiv ca să le tragem la îndo- 
ială. Incidentul a putut pleca din disertaţia lui Fărcaşiu, însă acesta e 


1) Nagyvárad, 1875, numărul din 2 lI şi Familia, 1875, namărul din 14 Il, p. 57. 
3) Familia, 1875, nr. 5 dia 14 Il. p. 57, sub titlul „Scandalul din Oradea-mare“, 
dând, pentru clarificarea, scrisoarea din 8 Îl. a lui Iuliu Papfalvai. 


160 VASILE BOLCA 


pornit din răiueli anterioare, alimentate din afară, care-şi găsesc acum: 
scadenţa, Gazeta maghiară „Nagyvârad” spune că huiduelile dela ser- 
bare se adresau de către partida națională a tinerilor, -celeilalte par- 
tide cu sentimente maghiare ca să pledeze apoi pentru o „înfrățire“ a 
popoarelor din Ungaria, întocmai ca în confederaţia elveţiană. Pentru 
aceasta se cere, însă, o educaţie ce a fost stânjenită până acum, edu- 
cație patriotică !!) De către cine ? Tocmai de către Societate, care prin 
activitatea sa dărâma tot ce clădea școala oficială. E necesar, crede 
gazeta, ca fricțiunile dintre tinerii români să depăşească interesul strâmt: 
local şi să se atragă atenţiunea ministerului.) 

Groapa Societăţii a fost pregătită în mod abil, iar tinerii în faţa 
multelor anchete şi descinderi polițienești, au mai făcut atât cât se: 
putea. Au distrus actele societăţii, care în faţa justiţiei îi puteau apăsa, 
iar biblioteca lor scumpă, cu mulţimea de cărţi a căror slovă le-a trezit: 
atâtea nădejdi, au ingrămădit-o într'un dulap și l-au zidit apoi într'o- 
noapte, într'o firidă a Seminarului, aşteptând zile mai bune, care pentru 
ei n'aveau să mai vină. A fost găsit abia în 1917, cu ocazia unor re- 
paraţii.*) Acum însă trona în Seminarul din Oradea şvabul maghiarizat, 
comisar al contelui Apponyi, T6slâssy Ferenc, trimis aici ca să 
supravegheze activitatea educativă din Școala normală română unită.*} 
Descoperirea dacă s'ar fi cunoscut, însemna o năpastă serioasă pentru 
superiorii şcolii şi ai institutului, De aceea cărţile sunt risipite, fără 
sgomot, prin bibliotecile particularilor şi ale instituţiilor. Așa că şi această 
ultimă zestre, adunată cu dragoste, grijă şi trudă, care ar fi însemnat, 
totodată, o moștenire scumpă de pe urma unor străduinţe sfinte, sa 
irosit din vina unor împrejurări grele pentru noi şi nu se va mai putea: 
reface niciodată, 

Cu acestea se termină o activitate ce s'a desfășurat în timp -de: 
aproape .două decenii și jumătate, în folosul neamului nostru. Şi la 
prohodul ei tinerii au o consolare: nu se găsesc singuri. Inceputul se 
făcu la Satu-Mare, prin delăturarea protopopului Petru Bran dela 
catedra de |. română și desființarea societăţii de lectură de acolo, iar 
către sfârşitul anului 1875 aceeaşi soartă aștepta înjghebările similare: 
de pe lângă liceele din Cluj şi Alba-Iulia. Era o măsură generală de- 
a stârpi aceste cuiburi tinereşti daco-române, în care oficialitatea vedea. 


') Nagyvárad, 1875, numerii din 2 şi 4 Februarie. 

2) Nagyvárad, 1875 — 6 III, 

3) După mărturisirile păr. A. M. pe atunci superior în Seminar. 

4) Persoana şi activitatea lui, vezi, loan Georgescu, Şcoala normală ro- 
mână unită din Oradea, in revista „Boabe de grâu“, an. V, Nr. 8 (1935). 


„LEPTURIȘTII* DIN ORADEA 161 


nuclee de rezistență împotriva politicii sale de maghiarizare, urmărită 
pe toate căile posibile.) 

lar dacă au fost atunci încă unii dintre ai noştri neclarificaţi încă 
deplin asupra „frăţiei“ dintre noi şi Unguri, ei aveau să se deștepte 
curând. In 1877, deci în al doilea an dela desfiinţarea societăţii, când 
femeile române din Oradea pregăteau „scame“, sortite a fi trimise pentru 
a obloji ranele soldaţilor români care se jertfeau pentru neatârnarea 
țării pe câmpiile Bulgariei, studențimea ungurească, faţă cu speranţele 
noastre renăscute, în seara zilei de 20 Septemvrie a coborit în stradă, 
cu fesuri turceşti pe cap, demonstrând că „trăește încă Dumnezeul Ma- 
hiarilor“ şi au spart ferestrele dela Seminar, episcopia românească și 
dela casele fruntașilor noștri din Oradea. Bucuria şi nădejdile noastre 
îi dureau, pentrucă „frăţia” lor năzuia către moartea noastră. Acestea 
sunt adevăratele motive pentru care Societatea de lectură din Oradea 
trebuia să: dispară. 

lar noi, drept încheiere, suntem datori cu un bilanţ sumar al 
acestei activităţi, 

1. Judecată din punct de vedere al artei, sforțările ei sau des- 
făşurat, în bună parte într'o vreme când în cultura noastră etnicul se 
confunda cu esteticul şi pe acest drum a rămas până la sfârșit. Mi- 
siunea ei, legată de contingenţele timpului şi în strânsă legătură cu am- 
_ bianţa locală şi regională, n'a dat personalităţi literare care să înfrunte 
dintele vremii, Dar aceasta nu înseamnă că ce sa făcut aici e lipsit 
de importanță pentru cultura noastră. Prin preocupările ei s'a făurit o 
atmosferă prielnică publicisticei naţionale, de pe urma căreia va trăi 
„Familia“ patru decenii şi celelalte gazete şi reviste românești până în 
pragul unirii. Credem că e tocmai destul pentru zona primejduită în 
care şi-a desfășurat activitatea, 

2, Din punct de vedere național, a năzuit ca să trezească din 
letargie un colţ intreg de ţară și să-l lege puternic de trunchiul 
viguros al neamului, într'o vreme când politica popoarelor se razimă 
tot mai mult pe conştiinţa și adeziunea mașelor, A sesizat realităţi, pe 
care le-a înfăţişat publicului cu toată vigoarea tinereţii. I-a durut soarta 
jalnică a ținutului care i-a crescut, prezentată cu o duioșşie sobră de 
către unul din ei: 

6. „Crişană, țară sărmană, 
Eşti o jalnică orfană, 
Eşti ca 'n drum o biată salcă, 
Toţi te taie, tofi te calcă. 


2) Familia, 1815, Nrul din 5 XII, p. 559 și Nrul 49 din 19 XII, pag. 582—583. 


162 VASILE BOLCA 


N'ai un iată, n'ai un frate 
Ca să-ți caute dreptate. 
Iar duşmanii se sporesc 
Pe pământul românesc“. 


În jertia lor s'au încruntat ca să ajute la împlinirea unui vis drag * 
„Dumnezeu să-ţi dea un mire 
Ager, verde şi subțire, 
Care dulce să te 'nspire 
Cu iubire, fericire, 
Să te ducă la mărire! !) 


Drumul către „mărire“ i-a preocupat, lar noi, în împrejurările de: 
fată, când se trasează viitoarele alvii ale neamurilor, credem că ne-am. 
împlinit o îndatorire, prezentând această lume care, peste opreliştea 
oficială, înfruntând asprimile zilelor de atunci şi-a dorit o soartă mai 
demnă, între ai săi, Drept recunoștință, suntem datori a le implini 
vrerea; mai ales că e conformă cu drepturile nestrămutate ale Naţiei, 


VASILE BOLCA 


1) „La Crişana", de losit Vulcan, în Familia, 1875, pag. 301—302. 


INCEPUTURILE „ASTREI- IN MARAMUREȘ 


Razele luminoase ale „Astrei“ nu pătrund în Maramureș, decât: 
după 50 de ani dela înfiinţarea bătrânei societăți culturale a Românilor 
din Transilvania, Întârzierea aceasta nu se datorează — cum poate o 
cred unii — nici nepăsării astriştilor față de Maramureșul voivodal și 
nici amorţirii sentimentului naţional în sufletele descendenților lui Dragoş 
şi Bogdan. Așezarea „Astrei“ în Maramureş a fost împiedecată de exi- 
stenţa concomitentă în Maramureș a unei societăţi culturale similare, 
iar după desființarea parţială a acesteia, ea a întâmpinat furia autori- 
tăţilor maghiare, care nu vedeau cu ochi buni organizarea culturală și 
politică a Românilor, 

După prăbușirea revoluţiei maghiare din 1848, hegemonia politică 
şi administrativă a Maramureşului a ajuns iarăşi în mâna Românilor, 
drept răsplată pentru credința lor față de împărăție, mărturisită în tot 
decursul revoluţiei, când întreaga țărănime a refuzat să se înroleze în 
armata lui Kosuth, preferind să treacă munţii, sau să sufere în lagărele 
de concentrare din Borșa, Săcel şi Budești, 

Ca urmare, în fruntea Maramureșului a fost numit un prefect. 
român, în persoana lui Iosif Man de Şieu, iar la rândul ei, Congre- 
gația Comitatului a ales pretori și judecători români. Biserica româ- 
nească a fost scoasă de sub jugul Muncaciului şi organizată într'un vi- 
cariat, cu consistor propriu, condus de vicarul Mihail Pavel, episcopul 
de mai târziu al Orăzii şi marele mecenate al culturii româneşti. In- 
văţătorii români confesionali s'au înregimentat într'o Reuniune proprie, 
sub președenţia vicarului român de totdeauna, contopindu-se biserica 
şi şcoala într'ur' puternic organ de apărare a limbii şi naţionalităţii 
române, : 

In ședința din 13 Decemvrie 1860 a Congregaţiei Comitatului, la 
propunerea prefectului, se decide, prin aplauze, înfiinţarea „Asociaţiunii 
pentru cultura poporului român din Maramureș”, a să fie „azilul 

R 


e 
. 


164 Dr. AL. FILIPAŞCU 


limbii, lumina minţii şi fântâna culturii noastre”. Pentru nevoile acestei 
instituţii, prefectul a donat 1000 fl., iar Congregația a votat din partea 
“Comitatului 15.000 fl, veniturile izvoarelor minerale din Șuligu şi toate 
amenzile ce se incasau prin organele administrative. La 5 Februarie 
1861 adunarea generală a „Asociaţiunii“” a ales următorul comitet de 
conducere : Preşedinte: prefectul losif Man; vicepreședinte: vicarul 
Mihail Pavel; secretar: Petru Mihalyi; membri: protopopii Simion Pop, 
“Vasile Mihalca și Ştefan Şimon și primpretorii Ion lurca şi Vasile Mi- 
halca, ambii viitori subprefecţi, 

În 1862 Asociaţiunea inaugurează cursurile Preparandiei Române, 
“școală normală de învăţători), pusă sub conducerea dascălului Ion Bu- 
şifa, un absolvent al institutului pedagogic din Viena; adăpostită în 
edificiile clădite de Asociaţiune pe un intravilan mare din centrul ora- 
şului, dăruit de impăratul Francisc Iosif I. Datorită intervenţiei perso- 
nale a unei delegaţii de maramureșeni, condusă de prefect și sprijinită 
de Gavril Mihaly;, membru în locotenenţa domnească din Budapesta, 
s'a obținut aprobarea statutelor Asociaţiunii și a Societăţii de lectură, 
precum şi dreptul de publicitate pentru Preparandie, 

Fiind lipsită de orice ajutor material din partea Statului, școala 
românească, dela care se aștepta „să înalțe Națiunea la aceea stare 
politică însemnată, la care este de secoli chemată“, a fost între- 
“ținută numai din obolul benevol al publicului românesc. Preoţii fă- 
ceau, în acest scop, colecte publice în biserici; vicarul Pavel dijmuia 
pe ţăranii bogaţi, veniţi la târgurile din Sighet; dr. Ion Mihalyi, fiscul 
comitatens și membrul corespondent de mai târziu al Academiei Ro- 
mâne, organiza concerte; directorul Bușiţa dădea cu elevii săi repre- 
„zentaţii teatrale şi serbări școlare, cu declamări, coruri și dansuri 
româneşti ; iar pretorul Gavrilă Mibalyi, fost președinte al cercului 
studenţesc Petru Maior din Budapesta, mort de timpuriu, organiza 
petreceri româneşti în centrele mai importante ale judeţului.?) 

Spiritul regionalist, produs de tradiţiile seculare ale nobiliatului, 
a determinat pe fruntaşii maramureșeni să creadă, că vor putea realiza 
„singuri idealul cultural şi politic românesc, între hotarele Maramureşului, 
Separarea acţiunii lor politice şi culturale de aceea a Românilor din 
Transilvania a fost o greșală capitală. 

După inaugurarea dualismului austro-ungar, guvernul maghiar nu 
s'a atins de persoana lui losif Man, confirmându-l în funcțiunea lui de 
prefect, In 1869 se înfiinţează la Sighet, prin surprindere, o preparandie 
maghiară de Stai, cu o catedră de limba română, care oferi diferite 


1) Ci, Tit Bud, Analele Asociaţiunii . . ., Gherla, 1906. 


ÎNCEPUTURILE „ASTREI“ ÎN MARAMUREȘ 1465 


-ajutoare materiale viitorilor săi elevi. In faţa acestui puternic concurent, 
Preparandia română a fost condamnată la desființare, după ce dăduse 
peste 120 de învăţători români; iar directorul Bușiţa a fost preluat de 
Stat și numit profesor la catedra de limba română dela noua școală 
maghiară. Ca să liniștească spiritele agitâte ale Românilor, guvernul’ ma- 
gbiar a lăsat în posesiunea Asociaţiunii toate proprietăţile câștigate de 
ea, concedându-i dreptul de a înfiinţa în locul Preparandiei, un internat, 
numit Convictul Sf. Vasile, pentru adăpostirea elevilor români dela cele 
trei şcoli secundare maghiare din Sighet. Tot atunci, nu s'a pus nicio 
piedecă alegerii de subprefect a lui Vasile Mihalca, care în acest timp 
era vicepreședintele Asociaţiunii, urmând apoi ca preşedinte al acesteia. 

In 1876 dispar din vieaţă prietenii nedespărţiţi Iosif Man, Gavrilă 
Mihalyi şi loan lurca, cei trei stâlpi ai Românilor din Maramureș, care 
au reînviat, pentru scurtă vreme, epoca de aur a fraţilor Balc și Drag, 
ctitorii Exarhatului din Peri, foști voivozi şi prefecţi de Maramureș în 
anii 1365—1402. 

In 1877, după ce au fost respinse categoric intervenţiile făcute în 
vederea numirii de prefect a lui Vasile Mihalca, contele Lonyay Jânos 
inaugurează în Maramureş domnia prefecţilor şovini, artişti în eludarea 
legilor, care se vor strădui cu toate puterile, să transforme Maramu- 
reșul îatr'un comitat unguresc, în înţelesul cel mai larg al cuvântului, 
În 1878 se desfiinţează catedra de limba română dela preparandia ma- 
ghiară din Sighet, iar profesorul Buşiţa a fost transferat la o școală 
maghiară din Sárospatak. Până în 1886, când moare subprefectul Vasile 
Mihalca, Românii încă rezistă eroic împotriva prefectului aliat cu Ru- 
tenii şi Evreii, reușind să trimită în Parlamentul din "Budapesta pe re- 
prezentanţii lor Basil lurca şi Petru Mihalyi. 

In 1888 prefectul poate să anunţe primului ministru, încetarea 
oricărei mișcări româneşti în Maramureș. Fruntaşii români au fost eli- 
minaţi din vieaţa politică, iar funcțiunile publice au fost curățate de 
indivizi cu sentimente daco-româneşti; funcționarii români cu sentimente 
maghiare au înjghebat un partid românesc patriotic, iar şeful mișcării 
daco-românești, deputatul Petru Mihaly, succesorul lui Vasile Mihalca 
în funcțiunea de președinte al Asociaţiunii, a renunţat la orice activitate 
românească, asigurându-i-se în schimb alegerea lui permanentă, fără 
contra candidaţi, de deputat al circumscripţiei Șugatag, în cadrul unui 
partid maghiar.!), 

Petru Mihalyi a continuat să fie ales deputatul circumscripției 
Şugatag, până în 1912, când și-a cedat locul fiului său Mihályi Peter 
| 1) Cf. Dr. Al. Filipaşcu, Contribuţii documentare la administrarea Mara- 


mureşului, în Transilvania, Nr. 1—8, 1942, 
5 


166 Dr. AL. FILIPAȘCU 


iunior, fost preşedinte al cercului studenţilor maghiari dela universi- 
tatea din Budapesta, care în calitate de deputat al partidului prezidat: 
de contele Tisza, a activat impotriva intereselor poporului român, în 
timpul războiului mondial şi în preajma eliberării lui de sub stăpânirea. 
maghiară, a 

In 1892, la dorința guvernului maghiar, Petru Mihalyi exoperează. 
schimbarea statutelor Asociaţiunii, mărginind activitatea acestei societăți 
culturale numai la întreținerea internatului din Sighet. După noile sta- 
tute, Asociaţiunea se conduce de un comitet, compus din 18 membrii,. 
jumătate clerici și jumătate mireni, în frunte cu un președinte mirean- 
şi un vicepreședinte în persoana vicarului de totdeauna; revizorul școlar: 
al judeţului participă de drept la adunările generale ; procesele verbale: 
ale acestora se redactează în limbile română și maghiară; iar elevilor 
din internat li se permite și conversaţia în limba maghiară, deoarece 
fără cunoaşterea temeinică a acestei limbi, ei nu s'ar putea ferici în: 
școlile maghiare, 

In adunarea generală a Asociaţiunii" din 1895, Dr. Ion Mihalyi 
arăta, că elevii din internatul român nu posed condiţia esenţială pentru: 
a putea deveni intelectuali cu adevărat români, deoarece ei cunosc mai 
bine limba maghiară decât cea română, iar limba română literară nu. 
o cunosc de loc. Ca urmare, conducerea Asociaţiunii a intervenit la. 
consistoarele episcopale din Blaj şi Oradea, ca să primească în institu- 
tele lor şi tineri români maramureșeni, dornici să se adape la izvoa- 
rele culturii românești, Astfel se formează în institutele româneşti din 
Blaj, Beiuş şi Oradea, falanga luptătorilor naționaliști maramureşeni,. 
care are meritul de a fi scos Maramureșul din izolarea lui seculară și: 
de a-l fi înglobat în mișcarea politico-culturală unitară a Românilor 
din Transilvania. 

La începutul veacului acestuia reincep manifestările culturale ro- 
mânești ; la început numai sub forma unor iniţiative particulare, apoi- 
ca acţiuni cu tendinţe vădite de luminare și de redresare naţională, 
dirijate de intelectualii români liberprofesionişti din Vişeu şi Sighet, cu 
ideile cărora s'au solidarizat toate conștiinţele vii ale preoțimii şi învă- 
ţătorimii române din judeţ, 

Problema principală, a cărei realizare şi-au propus-o nouii luptă- 
tori români, a fost înfiinţarea de despărţăminte culturale ale „Astrei“, 
care să reia firul propagandei culturale, întrerupt de Asociaţiunea ma-: 
ramureşană. Pentru înfăptuirea acestei idei, intelectualii români trebuiau 
să lupte cu o mulţime de greutăţi şi piedeci, puse de autorităţi şi de 
întregul aparat administrativ maghiar, care nu voia nici să audă de 
înfiinţarea unor astfel de așezăminte culturale româneşti. Printre adver- 


ÎNCEPUTURILE „ASTREI” ÎN MARAMUREŞ 167 


sarii „Astrei“ se găseau şi câţiva intelectuali români, poate de bună cre- 
dință, în frunte cu vicarul Titus Bud, care credeau, că înfiinţarea des- 
părțămintelor „Astrei” în Maramureş ar periclita existenţa Asociaţiunii şi 
a internatului român. Cu toate acestea, tânărul advocat Dr. Gavrilă 
luga din Vişeu, întreprinde o acţiune energică pentru înființarea unui 
despărțământ al „Astrei“, pentru nevoile culturale ale Românilor de pe 
văile Vişeu şi Iza. 

În plasa Vişeului mai exista un grup de intelectuali români, re- 
crutat din funcționarii administrativi, care se declarau români cu sen- 
. timente maghiare și potrivnici oricăror mişcări călăuzite de idei daco- 
române, care ar strica tradiționala amiciţie maghiaro-română. În fruntea 
acestui grup stătea primpretorul Popp Şimon, având ca adjutanţi prin- 
cipali pe socrul său advocatul Dr, Man László şi pe pretorul Komân 
Gyula, toţi trei români de origine, după cum îi arată și numele lor 
familiare, 

Era deci în plasa Vişeului o situaţie identică cu aceea pe care o 
are azi Maramureșul întreg, care este cârmuit de un prefect român, în 
persoana lui Flaviu lurca, fost prefect sub guvernarea prof. N. lorga, 
fiul amintitului luptător naţionalist Basil Iurca; iar în Casa Magnaţilor 
din Budapesta, Maramureșul este reprezentat de Gavrilă Mihalyi, fiul 
fostului preşedinte al Asociaţiunii, fost prefect român în timpul celor 
trei guvernări ale Partidului Naţional Liberal. Totuşi, Românii din Ma- 
ramureș nu se bucură de niciun drept naţional şi îndură aceleași mi- 
zerii, ca şi fraţii lor din celealalte judeţe rupte din corpul României. 

Prezentându-se Dr. G. luga la pretură, pentru obţinerea apro- 
bării unei adunări de constituire a despărțământului Astrei „Vişeu-lza”, 
convocată pe ziua de 20 August 1911, primpretorul Popp Simon l-a 
primit cu o deosebită curtoasie, l-a ascultat cu multă bunăvoință si- 
mulând o mare bucurie de cele auzite; iar la sfârşit, i-a acordat apro- 
barea cerută, dar cu condiţia, ca la adunarea respectivă să aibă drept 
de participare cu vot deliberativ atât el, cât și toți Românii care sar 
prezenta. Planul primpretorului era acela, de a se prezenta la adunare 
însoţit de toţi prietenii şi funcţionarii români subalterni, şi dela alte 
instituţii de stat, cu care să majoreze în număr pe intelectualii astriști, 
iar pe țărani terorizându-i cu jandarmii, să stoarcă din partea adunării 
o hotărire contrară scopului pentru care a fost convocată; ceea ce ar 
fi constituit un vot de blam la adresa naționaliștilor români, iar pentru. 
el un torent de laude şi de distincţii din partea stăpânilor săi, 

Bănuindu-se intenţiunile rele ale primpretorului, în dimineaţa zilei 
de 20 August 1911, Românii s'au întrunit în sala restaurantului Râkoczy 
din Vişeu, fiind de faţă şi vreo 200 de ţărani din Săliştea şi alte sate, Cen- 


5, 


168 Dr. AL. FILIPAŞCU 


trul era reprezentat prin regretatul Octavian Tăslăuanu, care adusese 
cu sine mai multe cărţi din biblioteca „Astrei“, spre a fi distribuite ţăra- 
ilor. La ora fixată de primpretor, adunarea şi-a început lucrările, pro- 
cedând cu grabă la executarea formalităţilor legale pentru constituirea 
noului despărţământ, în fruntea căruia a fost ales ca președinte Pär. 
Emil Bran din Dragomirești, respectându-se tradiţia de a da întâietate 
: fetelor bisericești, iar ca vicepreşedinte Dr. G. Iuga. 

Inainte de rostirea cuvântării de închidere a adunării, sosi şi prim- 
pretorul, însoţit de subalternii săi și de mai mulți jandarmi. După 
pătrunderea în sală a noilor veniți, țăranii, conform instrucțiunilor pri- 
mite, au închis uşile în faţa jandarmilor, care au fost puși astfel în 
situaţia de a nu putea interveni în cazul unei invitaţii din partea supe- 


riorului lor. Primpretorul a ascultat în linişte cuvântarea oratorului, - 


din care nu mult a priceput, apoi a început să dea semne de nervo- 
zitate, cerând mereu cuvântul. După pronunțarea închiderii adunării de 
către noul președinte, aducându-se la cunoștința primpretorului că 
adunarea s'a ţinut în termenul fixat şi că despărțământul s'a constituit 
cu observarea tuturor formelor legale, acesta a început să vocifereze, 
iar la ordinul său, pretorul Komân a prins de piept pe O. Tăslăuanu 
şi i-a confiscat broşurile aduse dela Sibiu.!) 

Constituit odată legal, noul despărțământ n'a mai putut să fie 
desfiinţat, şi în acelaşi an, el a fost reprezentat, prin Dr. G. luga, la 
serbările iubilare ale „Astrei“, ţinute în zilele de 27—28 August la Blaj. 
Cu aceasta începe seria nesfârșită a conferinţelor „Astrei“, ţinute în Du- 
mineci şi sărbători, în toate satele celor două văi. La stăruința acestui 
despărțământ, păr. I. Birlea înființează la Ieud o bibliotecă populară 

` de 589 volume ; se înființează băncile populare Creștinul din Drago- 

mirești şi Petrovana din Petrova ; iar Nicolae Iancu, delegatul centrului, 
ține mai multe conferințe economice, și pregăteşte terenul pentru în- 
fiinţarea de bănci populare în satele Leordina, Văleni și Cuhea. 


La 4 [Ianuarie 1912 se deschide la Sighet, sub înţeleapta con- » 


ducere a inimosului advocat român Dr. Ilie Mariş, o bancă românească, 
numită „Maramureşana“, cu un capital de 220.000 coroane, destinat 
exclusiv pentru împrumuturi țărănești pe termene lungi, pentru a-i 
scăpa pe ţăranii români de uzura băncilor străine şi a numeroşilor ban- 
cheri evrei. Reușita înființării acestei bănci, care există şi funcţionează 
şi azi în local propriu, se datorează în mare parte încurajării date de 
păr, Simeon Balea din Săpânța, care în adunarea de constituire a 


băncii, a declarat public, că va semna singur atâtea acţiuni câte vor `< 


semna tofi ceilalți acţionari împreună, 
1) Cf. Transilvania, 1911, Nr. 5—6; Unirea, 1912, Nr. 13. 


INCEPUTURILE „ASTREI“ ÎN MARAMUREŞ 169 


Iacurajaţi de frumoasele realizări ale despărțământului Vişeu-lza, 
intelectualii români din Sighet, întruniţi în Decemvrie 1912 sub prezi- 
denţia veteranului luptător Dr. loan Mihalyi, decid convocarea, pe ziua 
de 20 lanuarie 1913, a unei adunări, în vederea constituirii unui des- 
părțământ al „Astrei“ la Sighet. La cererea înaintată în acest scop Poliţiei 
orașului Sighet, poliţaiul Ibrányi György, cu Nr, 8863/1912, a dat un 
răspuns negativ, din care cităm următoarele cuvinte: „Anunţarea făcută 
nu o iau la cunoștință, iar ţinerea adunării proiectate o interzic. Mo- 
tivare : In Ungaria nu este dorită decât propagarea culturii maghiare, 
deoarece propagarea culturii naţiunilor străine împiedecă consolidarea 
ideii de naţiune maghiară unitară. Este datoria elementară a oricărui 
funcţionar, să întrebuințeze toate mijloacele de care dispune, ca să 
apere la timp ideea de stat maghiar unitar împotriva oricărui atac.“1) 

Apelul înaintat la subprefectura judeţului împotriva deciziei ar- 
bitrare a poliţaiului, — care mărturisea pe faţă spiritul şovin de care 
erau călăuzite autorităţile maghiare, — a rămas nedesfăcut, pe biroul 
subpretectului Szabó Sándor, timp de peste un an. Atitudinea dușmă- 
noasă a subprefectului față de Români a fost încurajată şi de noul 
prefect Nyegre Lâsz!6, descendent al familiei române rutenizate Negrea 
din Uglea, care, cu ocazia instalării sale din 24 Iulie 1913, a declarat 
solemn, că va face să străbată limba maghiară până în cele mai ascunse 
văi şi văgăuni, și că va sdrobi fără milă orice tendinţe şi manifestări 
naţionaliste, In fine, după numeroase intervenţii energice, s'a dat apro- 
bare pentru ţinerea adunării de constituire a despărţământului Sighet, 
pe ziua de 25 Februarie 1914. In ședința din 7 Mai s'a ales comitetul 
de conducere al noului despărțământ, având în fruntea lui pe advo- 
catul Dr. Vasile Chindriş; iar în ședința din 4 Iunie s'a întocmit pro- 
gramul de activitate, care însă nu s'a putut executa din cauza izbucnirii 
războiului mondial. 

lată greutăţile pe cari le întâmpinau Românii din Maramureș în 
organizarea lor culturală, economică și politică în timpul dominaţiei 
străine, Vremelnicii stăpânitori de azi, i-au deposedat iarăși de toate 
aşezămintele culturale și de orice drepturi politice, lăsându-le doar 
bisericile şi credinţa neclintită într'un viitor mai bun. 


Dr. AL. FILIPAŞCU 


1 Cf. Dr. V. Moldovan, Vizifaţie canonică în Maramureş, G 
p. 216—217. 


POEZIA MODERNĂ SLOVACĂ 


Poezia modernă slovacă a început prin intronarea simbolismului, 
pe care-l reprezintă Ivan Krasko şi Vladimir Roy. Curând s'au alăturat 
lor poeţii Orlov, Kremery, Razus. 

Înflorirea poeziei a început după anul 1918, când a apărut ge- 
neraţia nouă şi luptătoare, pe care o putem împărți în câteva grupări. 
E. B. Lukač este poetul dualist, a cărui operă cuprinde mărturisirea 
destinului romantic, problema şi tragicul personal. A debutat cu „Măr- 
turisirea” (1922) cartea tristeţii, a singurătăţii şi a desnădejdii. Dragostea 
de patrie a cântat-o în cartea „Dunărea şi Sena“ (1925). In genul in- 
spiraţiilor lui Claudel a scris „Imnuri pentru Slava Domnului“ (1919), 
Prezentul slovac şi lipsurile lui le relevă în volumul „Răspântii“ (1919). 
Mitul pământului, dragostea de fiu, de naţiune şi prietenia, le redă 
în volumul „Cântecul lupilor“ 1919. Apropierea timpului rău prevestitor 
reiese din cartea „Elixirul“ (1934) şi „Moloch” (1938). Lukac a tradus 
pe poeţii vremurilor mai noi Claudel, Ady, Verlaine și alţii. Este un 
poet cult cu tendințe superioare în artă şi vieaţă. J. Smrek s'a născut 
în anul 1899. Este poetul femeii, al vinului, al aventurii și al drumului, 
Prin prima sa lucrare „Osândit pentru vieața veşnică“ (1922) iese din- 
simbolism. Poezia vitalistă s'a răspândit prin cărţile sale „Zile galopante“ 
şi „Legături divine“ (1925 şi 1919). Dragostea sa de vieaţă reiese din 
volumul „Ochii“ (1933), In cartea „Poetul şi Femeia“ în dialoguri ver- 
silicate, vorbeşte despre dragoste și poezie. In „Bobul“ rezumă vieaţa 
şa aventuroasă, în care s'a risipit, 

Smrek a publicat două lucrări importante, care sunt o diagnoză 
vastă a creaţiei slovace actuale. „Sbornicul micei literaturi slovace“ 
1924 și „Prezentul literar şi artistic slovac“ 1931. Smrek conduce re- 
vista „Elan, şi editura sa „E. M. S. A.” a fost de mare folos pentru 
modernizarea administraţiei tehnice şi a curăţirii limbii în cartea slovacă... 

Funcţia socială a poeziei a realizat-o Ponican, Novometsky și 
Fr. Kral. I R. Poničan născut în 1902 a început printr'o luptă revo- 


POEZIA MODERNĂ SLOVACĂ 171 


w 


'luţionară cu poezia, care a sprijinit tradiția şi valoarea ei în toate nu- 
merile revistei „Som” 1923. Pentru renașterea socială se luptă şi în 
celelalte cărţi, ca „Demontaj:” (1929), „Lumini de seară“ (1931). „Amin- 
tiri din călătoria prin Paris” sunt cuprinse în cartea „Angara“ (1934). 
“Lirismul poeziei lui Ponican e pe deplin mărturisit în culegerea „Câm- 
puri“, 1937, Portretul lui I. Kral este versificat de Ponican în volumul 
„Ciudatul Janko”. Din dramele sale „Două lumi“, „Scântei fără foc“, 
„Lupte”, „Mașinile s'au mișcat“, numai unele au fost jucate. În ultimul 
timp, Poničan se ocupă cu traduceri: comediile lui Molière „Mizan- 
tropul“, „Wilhelm Tell“ a lui Schiller, etc. au fost traduse de el. 

Poezia socială şi intimă este legată de numele lui Lako Novomesky, 
născut în anul 1904. Delicateţea inspiraţiei poetului, sinceritatea şi se-. 
ninătatea ei sunt cuprinse în”prima sa carte „Duminecă“ (1927). Novo- 
mesky a trăit sub cerul larg al poeţilor moderni Withmann, Vildrac, 
Apollinaire, Un lirism de o intensitate puţin obişnuită, o nouă atitu- 
dine cu o rezonanţă adâncă o găsim în mica și poetica culegere „Rom- 
boid” (1932), dedicată amintirilor prin care era legat de I. Kral, Cartea 
„Ferestrele deschise“ însemnează o nouă etapă a evoluţiei poetului. 
“Culmea creaţiei lui literare de până acum a atins-o prin culegerea 
„Sfântul în sat”, (1939) care a izvorit din meditaţia asupra zilei de azi, 
deplângând pierderea simțului pentru creaţia poetică şi pentru o evo- 
luţie mai superioară a omului și a societăţii. Poetul caută refugiul, în 
creaţia poetică, din faţa forțelor destructive de nimicitoare barbarie, 
-care nu prevestesc nimic bun. Novomesky care are darul evoluţiei, ştie 
să fie din când în când barometrul dispoziţiei poetice universale şi al 
vibraţiilor ei. i 

Fr. Kral în culegerile sale poetice „Negru pe paletă” (1930), „Balt“ 
și „Privelişti”, încearcă să facă în paezie o trilogie de încercări su- 
biective, Este poetul liricei mărunte, problematică, melancolică, răsu- 
nătoare și fragmentară, Sever în metafore este D. Okali. Această gru- 
pare s'a format în cercul ideologiei marxiste și din ecourile dictaturii 
proletare. Concepţiile sale teoretice sunt foarte arareori în armonie cu 
realizările sale practice, în poezie, Aceşti poeţi au fost grupaţi în jurul 
-revistei „Dav”, au văzut în poezie mijlocul care trebue să slujească 
ideilor revoluţionare și să transforme societatea slovacă după modelul 
luat din statul lut Stalin. 

Impotriva lor, în opoziţie poetică, erau „Vatriștii” care s'au silit 
să creeze arta naţională, funcţia poeziei naţionale. Intre Vatrişti, numiţi 
astfel după revista „Vatra“, sunt și următorii poeţi cunoscuţi: Žarnov, 
Niznansky, Borin. A. Žarnov s'a născut în anul 1903, Prima sa cule- 
gere „Strajă în Moravia“ apărută în 1926 a fost primită cu un strigăt 
„general şi a fost aspru cenzurată, 


172 J. E. BOR 


Žarnov s'a manifestat ca un apologet al autonomiei, ca un pam-- 
fletar anticeh, plin de invective agresive și ură impotriva Cehilor. Žarnov- 
vrea să ridice tot poporul impotiva asupritorilor drepturilor sale naţio- 
nale. A doua culegere „Brazdă prin mărăcini“ (1929) e numai revoltă 
împotriva „micului, inactivului şi nepăsătorului colectiv slovac”. Invoacă: 
pe Moise care ar fi știut să adune întregul popor la un loc. Dela pro- 
blema naţională, Zarnov se întoarce la el însuși, în cartea sa „Glasul 
sângelui” 1932. Toate elementele geniului său poetic sunt redate în 
această carte într'up echilibru cu adevărat clasic, ridicând cuvântul 
poetic într'un domeniu superior, ceea ce face ca această carte să atingă ` 
culmea creaţiei sale. Žarnov crede într'un viitor mai bun al Slovaciei 
şi credinţa acestei realizări o bazează pe victoria colectivului țărănesc. 
Žarnov şi în celelalte lucrări ale sale tălmăceşte sentimentele colective, 
Culegerea sa „Scuntul” (1940) prinde zilele acelea triste din 1938, în 
toamna când s'a smuls graniţa Slovaciei, când la Suran şi în alte părți 
au fost nimiciţi atâţia supuși ai poporului slovac! Durerea poetului: 
este când explozivă, când cu un caracter pacific dar cutremurător:. 
„Au căzut cuvintele, grele ca pietrele şi tu zaci, poporul meu, lovit şi: 
însângerat în coapsă, în inimă, în gât, în cap — cu haina sfășiată, cu 
jugul pe umăr”. Zarnov slăveşte ivirea dimineţii slovace, frumuseţea. 
patriei liberate, a casei și a statului. Durerea pentru fiul pierdut o ex- 
primă în culegerea „Morţii“ (1941), Žarnov e un luptător care vrea ca. 
conştiinţa naţională a poporului său să fie largă, îndrăzneață. Adeseaori,. 
în versul său viu, însuflețit, prin care a realizat atâta pentru popor, el 
lasă de o parte, neglijează efectul artistic. Zarnov a tradus și din poeții 
polonezi, într'o antologie sub numele: „Cu poeţii polonezi“. Foarte 
reușit a tradus tragediile lui Sofocle „Antigona“ (1940), „Oedip Rege”. 

Reprezentant tipic al ţărănimei este J. Niznăusky, în culegerea 
de versuri „Intre cer și pământ“ (1928). De fapt el este iniţiatorul şi 
fondatorul nouei poezii țărănești la noi, Gloriiică primitivismul, moşte- 
nirea strămoșească, pământul şi este împotriva acelora ce părăsesc: 
pământul părinţilor şi se înstrăinează de sat pentru oraş, „Credo“ al 
său, îl pune deasupra tuturor poeţilor cântăreţi ai satului. Şuba ţăra-. 
nului și opincile munteanului de pe Vah îi vor fi întotdeauna mai dragi. . 
decât turnul Eiffel şi decât toţi zgârie-norii lumii. 

Borin are o valoare mai mare ca organizator decât ca poet. A. 
înființat „Vatra“, care a fost un timp tribuna artei tinere, și a întemeiat 
revista socială critică „Pero” (Pana). Este un individualist, un entusiast 
şi un admirator a tot ce este sănătate și energie omenească, Revoltat 
și impulsiv în versurile sale expresive şi proza sa. 

Această grupare a mai avut şi alte talente: M. Urban romancier: 
și K. Sidova, organizatorul tineretului și un neobosit reprezentant al: 


POEZIA MODERNĂ SLOVACĂ 173: 


mișcării autonome, A scris „Slovacii în lupta externă”, „Andrei Hlinka“, 
„Şase săptămâni“, etc. 

Ştefan Kremery, un înaintat organizator cultural al vieţii slovace, 
în cele trei culegeri ale sale: „Când s'a născut libertatea” (1920), „Her- 
barium“ (1929), „Cântece și balade“ (1932), este poetul meditaţiei re- 
flexe, ocazionale. Versuri neobișnuit de vii şi inegale a scris Andrei 
Guoth, a cărui operă poetică a apărut în 1940 sub numele „La des- 
părţire“. Subiectele istorice inspiră pe poetul VI. Rolko, născut în 1899. 
Cultul şi admiraţia pentru antichitate şi frumuseţile ei nemuritoare, 
atmosfera poetică-istorică le găsim în cartea sa „Din grădina patriciană“ 
(1930). Evul mediu în „Binecuvântarea orbilor“ (1935), antichitatea slo- 
vacă în „Pe miriște” (1942). 

Generaţia poetică mai tânără s'a proclamat în anul 1930 cu „Al- 
manachul celei de a treia generaţii”. Nu era însă o grupare solidară, 
căci membrii ei s'au împrăștiat, o parte din ei întemeind revista „Pro- 
gramul” (1933), care a dispărut curând, înlocuită cu „Revista Scriito- 
rilor”, cuprinzând mai cu seamă renașterea poeziei religioase, numită 
„Izvorul”, Printre colaboratorii acestei reviste se numără: P. Dilong, 
P. G. Hlbina, V. Haranta, lavor, Veigl şi alţii. Această generaţie n'a 
cunoscut destul de bine izvoarele poeziei moderne universale, nici pe 
cea cehă, nici pe cea de peste graniţă, mai ales a poeziei catolice 
franceze, Verlaine, Claudel, Jammes. Franciscanul R. Dilong, născut 
în 1905, a început cu idilele rustice „Oameni viitori” (1930), „Sărbă- 
tori peste dealuri“ (1932), „Respiraţi lanuri“ (1933). Acest cunoscător 
fotografic al oamenilor, al regiunilor, al coastelor şi munţilor, n'a ieşit 
din cântecul popular şi nu a avut nici o exaltare a cuvântului sau a 
formei, dar în cea de a patra culegere a sa, „Stele și tristeţe“ (1934), 
a arătat că are un talent neobișnuit de mare și că a depășit tradiţia: 
cu o întreagă linie și ştie, ca şi Rimbaud, să se egaleze în problema 
adâncă a „eului“, în spiritul postulatelor puse de poezia prezentă 
poeţilor. Culegerile „Helena poartă un crin“ (1935), „Tânărul nuntaş“ 
(1936) îl prezintă ca pe creatorul care caută o nouă frumuseţe a formei 
şi a expresiei, ca poetul care a făcut din lupta spirituală scutul de 
apărare împotriva realităţii crude. Dilong a devenit cu timpul un factor 
conducător care a valorificat noua metodă a liricei şi a realismului în: 
poezie, atrăgând atenţia asupra vederilor sale prin volumele „Orașul cu. 
trandafiri“ (1939), „Eu, sfântul Francisc“ (1938), „Honolulu“, „Cântecul 
lebedei” (1939), etc. Volumele cu discursuri ocazionale sunt „Gardiştii 
la strajă”, „Nu striga, nu striga !”, „Te strigă cineva“ (1942), „Hanicka” 
(1942), „Gloria neamului” (1943), şi aduc în creaţia lui Dilong suflul 
unui lirism nou, concret şi dens, In „Blestemată tinereţe“ (1943) sunt: 


474 J. E. BOR 


-remarcabile poezii în proză. Dilong a publicat și o „Antologie a tinerei 
poezii slovace“ (1933). Volumele lui nu au o valoare de individualist 
„desăvârşit în stabilitatea lui şi nu însemnează intotdeauna o ascensiune 
diametral surprinzătoare, căci el este ca un vrăjitor care se adaptează 
şi gustă şi se bucură de toate schimbările şi formele noi ce apar. 
“Contradicţia propriei sale personalităţi, ziua de astăzi, refugiul şi visul, 
tinerețea şi farmecul ei, puţini au prins-o ca Dilong, în versurile sale, 
cari inundă ca o muzică prin asociaţiuni necunoscute și imagini sublime 
veşnic noi, Dilong a creiat într'un fel o şcoală şi are destui adepți. 

Liricul meditativ P. G. Hlbina, născut în 1908, preot catolic, este 
antipodul lui Dilong. Hibina, voluntar educat teoretic, s'a format prin 
-opera abatelui Brémond și s'a silit să unească poezia cu religia. In 
prima sa carte, „Cercul fermecat” (1932), este preocupat de probleme 
„metafizice, iar a doua lucrare a sa, „Drumul spre Rai” (1933), trădează 
izvorul de poezie care susură în sufletul său. Din ce în ce s'a accentuat 
lirismul lui Hibina în lucrările sale „Armonica“, „Curcubeul“, „Înălţimi 
albe”, unde se relevă ca un liric plin de armonie, idilic, plin de să- 
nătate interioară şi dornic de adevăr. Hibina, elev al lui Jammes, Ver- 
laine și Valery a reuşit să pună poezia religioasă slovacă pe baze mai 
“bune, căci a ştiut s'o descătuşeze de retorica ușoară, de naivităţi și 
superficialitate. Traduce admirabil, luptând îusă impotriva introducerilor 
de cuvinte străine, voind să păstreze puritatea limbei şi a poeziei. 
| Jan Haranta, alt membru al grupării poeţilor spirituali, s'a format 
înafară de bazele tradiţiei poetice slovace. La început, până să-şi gå- 
-sească propriul ton, s'a inspirat din Apollinaire. In „Misterul baladic“ 
apare ca un poet al clipelor de sărbătoare sufletească, un ciselator de 
metaluri preţioase, căruia delicateţa înăscută şi cultura primită i-au fost 
“de mare folos, Haranta se manifestă ca o personalitate și în înclina- 
ţiunile sale poetice spre religie, pe care a tradus-o în lucrări pline de 
evocări mistice, i 

După mult timp a publicat (in 1940), volumul „Pământul binecu- 
vântat“. Haranta este un umil adorator al creației lui Dumnezeu, care 
-se găsește în noi şi în natură și care este calea ce duce spre veşnicul 
izvor al frumuseţii creatoare. Acest volum al lui Haranta este aproape 
un imn de adoraţie și umilință copilărească pentru pământ şi dumne- 
„zeire, El a adus o nouă expresie poetică în graniţele noii poezii slovace, 
a ştiut să redea cele mai intense emoții interioare şi să trăiască pro- 
fund cele mai proeminente aspecte ale vieţii de azi. 

Ivan lavor (Dr. Ries) este un liric melancolic, care exprimă prin 
opera sa destinul greu al omului modern. Conduce cu artă revista 
„Lupta noastră”. lavor este o personalitate agresivă, incoruptibil şi te- 


POEZIA MODERNA SLOVACĂ 175 


nace. Tot ce este îndrăzneţ și împotriva tradiţiei găsește în el o rezi- 
stență dârză. Noua orchestră de lirici religioşi s'a înmulţit cu alţi adepți: 
Svetoslav Veigi, Silan și Mikulaş Sprinc. | 

Veigl a reînviat atmosfera franciscană. În volumul „Prin căile 
vânturilor“ s'a relevat ca un liric.religios, serafic, simplu și melodios, 
'Volumul „Inălţare pe muntele Tabor“ ni-l prezintă ca pe un scriitor 
cunoscător al tainei desăvârşite, care a ştiut să exprime cele mai înalte 
și superioare stări ale sufletului omenesc, 

Janko Silan smulge din străfundurile bogate ale sufletului său 
milos elemente noi prin care cântă drumul frumos şi curat ce duce la 
Dumnezeu sau elegia pământului natal. A cules şi poeziile apărute cu 
-ocazia morţii lui Andrei Hlinka şi le-a publicat sub titlul „Requiem 
pentru Andrei Hlinka”, l 

Poezii cu sens adânc teologic şi în același timp poetice ca formă 
“sunt versurile poetului Miculaş Sprinc, poetul absolutului, cu o versi- 
ficaţie ușoară, agilă. A tradus sistematic din italiană și germană, mai 
ales pe Papini şi Rilke. 

Ua îndrăgostit şi veșnic nemulțumit a fost Pavel Oliva, mort prea 
timpuriu, autorul culegerii „Nori“. Opera acestui poet talentat lasă, . 
dupa lectura paginilor sale, o urmă adâncă și persistentă în sufletul 
nostru. 

La scriitorii amintiţi s'a alăturat în anii din urmă şi Stevo Blavan 
autorul cărţilor „Vin regal“ și „Înţelepciunea stăpânilor“. Blavan a 
cântat dragostea curată, credinţa şi sfințenia, In versuri delicate, albe, 
"a prins întreaga galerie de sfinţi. 

Între apariţiile de seamă poetice de astăzi, trebue așezat și Jan 
Kostra. Este un poet neobişnuit de profund și expresiv, care foarte 
curând a întrecut pe profesorii săi, Activitatea sa a fost urmărită de 
aproape şi nu a înșelat speranţele care se puseseră în el. A debutat 
ca un autor matur cu „Stele“ (1937). Impresiunile din copilărie şi dra- 
gostea nestrămutată pentru pământul slovac, le-a redat cu mult entu- 
ziasm în volumul „Pământul meu natal“ (1939), care l-a așezat dintr'odată 
printre cei mai de seamă poeţi ai Slovaciei de astăzi. Kostra a cântat 
marea sa dragostea pentru pământul robit, pentru oamenii lui pașnici, 
cucernici, întocmai ca şi Fr. Hecko, poetul pământului, al satului şi al 
ţăranului. De pr6blema poeziei, Kostra se ocupă în cartea sa „Timpul“ 
încredințând poeziei rolul de factor al renașterii şi al misticismului. 
“Cartea „Totul este atât de bine işi aşa” (1942) cuprinde neobişnuita 
înţelepciune a vieţii, dragostea pentru casă şi pentru natură. Kostra a 
înţeles şi evoluţia multor aspecte ale vieţii care aduc cu ele o schim- 


176 J. E. BOR 


bare, o întinerire a lumii. Poetul nu s'a depărtat niciodată de semnele 
legii şi de legătura permanentă dintre Dumnezeu și întreaga fire, de 


aceea scrie că „totul este bine așa cum este“, Kostra a scos la lumină 
elemente, întonații şi cuvinte noi, necunoscute până azi în literatura 
slovacă. Ultimele două culegeri le-a dat sub pseudonimul Jan Medaik. 

Un capitol special al poeziei este suprarealismul slovac. Este o 
grupare de poeţi deosebită prin concepţiile şi calităţile ei. S'a format 
sub influenţa cehă și în parte a suprarealismului francez, de care se 
deosebeşte însă prin faptul că s'a despărţit de concepția marxistă. Cei 
mai interesanţi din această grupare sunt poeţii Fabry şi Vladimir Reisel. 
Reisel a publicat culegerile „Văd toate zilele și nopțile“ și „Oraşul 
real“ care totuşi semnalează întoarcerea spre lirica personală. Fabry 
a publicat două culegeri „Mâinile tăiate” și „Ceasurile”. La vremea 
sa; aceasta a făcut senzaţie, Unii dintre adepţii acestei grupări au pu- 
blicat câte un volum. P. Bunčak „Nu te supăra” „Aprinde-te soare“; 
I. Brezina „Niciodată nu ne vom întâlni“; I. Lenko „In noi și înafară 
de noi“; Stefan Zary „Zodiacul“, Critica și-a aruncat anatema asupra 
unora dintre ele, privind pe noii autori ca pe niște începători neis- 
cusiţi. Anul trecut s'a ridicat împotriva suprarealiştilor slovaci o cam- 
panie dusă de revista studenţească „Evoluţia“, care, ca şi revista „As- 
pecte slovace“, a fost împotriva reprezentanţilor acestei poezii, 

Maşa Halamova, autoarea culegerii „Darul” și „Macul roșu“ era, 
până nu de mult, singura stea pe cerul poeziei feminine. În ultimul 
timp s'au ivit pe acest cer mai multe talente poetice, grupate majori- 
tatea în jurul revistei „Femeii noi“, redactată de scriitoarea Dr. Va- 
vikovâ. Unele dintre aceste femei au publicat și cărţi, dar cele mai 
multe inundă diferite reviste. Dragostea de mamă a cântat-o cu talent: 
M. lancova, soţia poetului Hecka. Sufletul femeii moderne care acti- 
vează repede în timpul schimbărilor aspectelor de vieaţă, l-a prins 
foarte bine M. Juškova. Lumea tinerelor fete a redat-o cu măestrie 
Helenka Riasnicka. Lumea amăgirilor și a iluziilor a subliniat-o cu 
spirit şi uneori aproape abstract, ba chiar rece, H. Fibigova. Iubirea 
pentru cămin, sub multe variante, ă redat-o fidel Zaharoska. Un sens 
mai adânc psihologic găsim în versurile Kamenickei. Despre o nouă 
formă poetică aduce sugestii dibace V. Stephaničkova, scriitoare de 
ialent și ambiţie, 

In afară de grupuri, școli şi programe, s'a format, solitar, Valentin 
Beniak, care s'a arătat a îi poetul conducător al zilei. S'a născut în 
1894, Cărţile sale cu armonii intime, ca „Să tragem“, „Norii“ și „Ecoul 
pașilor“, publicate în 1928 și 1931, nu au lăsat să se întrevadă întreg 
talentul său. „Lanţul Regal” însă (1933), ni-l prezintă ca pe un poet 


POEZIA MODERNĂ SLOVACĂ 177 


de valoare, care s'a îndepărtat de tradiție, dar care ştie să folosească 
` noile directive pentru desăvârşirea adâncă a talentului său. Celelalte 
cărţi ale sale, „Lunapark“, „Porumbelul poștaș“ (1936), sunt o imagine 
a artei sale magistrale, comparabilă cu a generaţiilor de scriitori înain- 
taşi, Europa, cu toată bogăţia şi frumuseţea ei învie în opera sa şi 
trăeşte în ochii şi sufletul cititorilor. Beniak a umblat mult în Europa. 
Dar acestui vizionar nu i-a putut scăpa apropiata catastrofă a conti- 
nentului, Viziunile lui capătă o expresie de halucinație, de apocalips, 
care merge progresiv, In ritmul elementelor caută un loc sigur care 
pentru el îl reprezintă patria, pământul strămoşesc. Sensul muncii devine 
lupta pentru drepturile fireşti ale patriei robite; în volumele „Cehii“ 
şi „Făgetul” relevă toată măreţia talentului său, pe care critica nu a 
aprobat-o. Noua Slovacie independentă şi îndurerată prin răpirea ţinu- 
turilor slovace, a cântat-o în jurnalul „Vigilia“ (1939). Orchestraţia rit- 
mică, bogata succedare a lumii vizibile şi invizibile o imortalizează în 
opera „Sofia” ; este un omagiu al păcii și al poeziei, a cărei misiune 
înaltă nu a subliniat-o nimeni până la el. In „A doua Vigilia” (1942) 
și „Cenușa“ mărturisește fastul întregei opere, lupta cu poezia și teh- 
nica celui dintâi meșter al Parnasului vremurilor noui. Beniak a învins 
critica nedreaptă care sporea. A învins-o luptând, formându-se, desă- 
vârşindu-se. A știut să se orienteze magistral, a ştiut să construiască 
postulatele poeziei de astăzi, dar nu s'a lăsat învins. Pe cei bătrâni 
i-a învins, pe cei tineri a căutat să-i convingă, dar nu le-a făcut pe 
plac, Beniak şi-a croit singur structura versurilor, a adus o optică nouă, 
un nou orizont. A diferențiat cuvântul şi l-a însuileţit, așa că a putut 
deveni instrumentul celor mai delicate gânduri. Demult nu am mai 
avut un astfel de poet, de o astfel de forță creatoare, Şi nici nu vom 
avea așa uşor altul. Beniak este poet de talie universală, este un gigant 
pe care nu l-am înţeles pe deplin şi până astăzi nu-l preţuim în deajuns. 
Tocmai acum a apărut traducerea sa magistrală a „Imnurilor“ lui Adam 
Traian, care a trăit acum trei sute de ani şi făcea parte dintre primii 
creatori de imnuri slovace care scria în latinește, 

Au mai apărut și alţi reprezentanţi ai cuvântului poetic: P. Horov, 
cu „Trădătoare ape subterane“ și L. Zborovjan cu „Stelele se apropie“. 
Neobişnuit de talentat este Karol Sirumen, poet și traducător, care 
cunoaşte mai mălte limbi, 

Poezia nouă a adus talente care nu sunt numai simple documente 
de istorie literară, ci realităţi despre care va vorbi viitorul. S'au format 
din contactul strâns cu epoca și cu elementele subiective. Nu se spri- 
jină și nu tinde fără sens spre moda străină. Este expresia poporului 
sănătos și tânăr, cu talente multiple. Poezia la noi a fost întotdeauna 


178 J. E. BOR 


la înălţime. Ea este seismogratul sigur care prinde cu preciziune toate 
vibraţiile sufletului poporului şi destinele colectivităţii slovace. Din ea 
se pot cunoaşte bine Slovacii, lupta lor pentru drepturile naturale, 
pentru dreptul la o vieaţă liberă şi independentă. 

În Statul slovac a înflorit poezia înţelegătoare a poporului. 


Trad. de ELENA EFTIMIU J. E. BOR 


CRONICI 
VASILE GOLDIȘ 


La 10 Februarie a. c. s'au implinit 10 ani dela moartea marelui 
naţionalist şi bun patriot V. Goldiș. 

Inainte de 1918, în marele act al unirii dela Alba-lulia, precum. 
şi după unire, V. Goldiş ca om al școalei și bisericei, ca om politic şi: 
de cultură, a avut veşaic ca ideal de vieață binele şi interesele nea- 
mului pe care a căutat să le realizeze prin o etică cu adevărat creștinească, 

Dotat cu o cultură şi distincţie sufletească aleasă, V, Goldiş în: 
situaţiile de pedagog, profesor, ziarist, secretar consistorial, ministru: 
şi preşedinte al „Astrei”, a urzit totdeauna gânduri bune pentru neam. 
şi a scos idei ce erau îmbibate de acea iubire, bunătate, devotament, 
tact şi prudenţă, care-l înălța pe piedestalul de prestigiu, de autoritate 
şi de stimă în suiletele acelora cu care venea în contact, 

L-am cunoscut mai de aproape la „Astra“, pe care a condus-o: 
ca preşedinte între anii 1923—1932. 

Era o vreme când unii din membrii acestei societăţi culturale, 
prea mult vrăjiți de realizarea idealului nostru naţional, prea adânc 
intraţi în vâltoarea vieţii sociale și în luptele politice, par'că uitaseră 
că „Astra“ își avea un rol și în cadrul României întregite şi răspundeau: 
anevoie chemării acelora care prin activitatea lor căutau să o menţină: 
pe calea pe care o aşezaseră înaintașii. Cu autoritatea personalităţii 
sale, cu agerimea spiritului său, cu elanul și entuziasmul ce-l caracte- 
riza, V. Goldiş galvanizează membrii „Astrei“, reorganizând despărţă- 
mintele şi secţiile, cutreerând capitalele judeţelor din Ardeal, Banat,. 
Crişana și Maramureș, unde odată cu luarea contactului cu membrii 
organizaţiilor periferice, stăruie pe lângă autorităţile respective să le 
acorde şi ajutorul necesar propagandei culturale, 

Mai târziu — ca ministru — acordă subvenţii „Astrei“, înscriind-o- 
în bugetul ministerului, iar pentru a-i asigura o existenţă mai îndelun- 
gată, îi cedează concesiunile de cinematograf din Transilvania, 

V. Goldiș a ajutat — în marginile posibilităţilor — și organiza- 
ţiile culturale din Basarabia şi Dobrogea pe care le creiase „Astra“, 


"180 Dr. G. PREDA 


A organizat apoi marele solemnităţi în memoria lui Avram lancu, iar 
pentru cimentarea legăturilor dintre fraţii români, a condus membrii 
„Astrei“, făcând vizite și descălecând în instituţiile culturale și casele 
naţionale din Bucureşti şi Breaza. 

In 1930, V. Goldiș organizează marele Congres cultural, — primul 
parlament cultural, cum îl numea — „pentru solidaritatea sufletească 
şi îndrumarea poporului român spre nobilul ideal al chemării sale istorice“, 

Toate discursurile şi scrierile lui V. Goldiș erau pline de idei 
“înțelepte, de orizonturi noi pentru binele și desvoltarea culturii nea- 
mului și în special pentru promovarea intereselor „Astrei“, 

O oglindă mai fidelă a faptelor lui, negreşit se poate vedea mai 
detailată în publicaţiile „Astrei sau în singuraticele broșuri ce au 
apărut încă pe timpul vieţei sale. 

Ştim că munca și jertfa pentru neam nu numai a unui om politic, 
dar a unui apostol cultural, constituie în vremurile grele o luptă acerbă, 
aşi putea spune o suferinţă pentru acel ce o întreprinde. 

Dacă recompensa muncei este în raport cu sforţările făcute și cu 
suferinţa îndurată, atunci putem spune că sforțările și suferințele pe 
teren cultural și naţional ale lui V, Goldiș îi dau dreptul la recunoştinţa 
şi admiraţia neamului, îi dau dreptul să fie așezat în rândul eroilor 
culturali şi naţionali ca exemplu pentru generaţiile viitoare. 

Actele și faptele lui V. Goldig, ca și ale altor mari înaintași ai 
neamului românesc — ce au știut să ţină veşnic aprinsă în suflet făclia 
dragostei de neam, constituesc convingerea că poporul român nu poate 
rămâne știrbit în drepturile sale, fiindcă aceste acte şi fapte sunt 
lumini grăitoare pentru minţile și sufletele celor ce ne găsim în vieaţă, 
sunt îndemnuri nu numai pentru munca productivă, conştiincioasă, cin- 
stită pe care ei au aplicat-o în vieaţă, dar pentru lupta întru păstrarea 
intactă a întregei moşteniri teritoriale ce ne-au lăsat-o, 

Este posibil ca oarecare îndoeli, suspiciuni, ingratitudine sau chiar 
răutate să fi făcut pe unii — încă din timpul vieţii sale — să-i um- 
brească activitatea ca președinte al „Astrei“. Noi acei ce am colaborat 
cu el simţim ca o datorie de conștiință să spunem astăzi, ca și în trecut, 
că actele lui V. Goldiș corespund activităţii sale creștineşti, meritorii 
atât pe teren cultural, cât şi pe cel naţional şi social. 

Astăzi când ne găsim în plin războiu şi când armata sângerează, 
punându-se în slujba idealului' de recâștigare integrală a drepturilor 
noastre românești, astăzi când toată atenţia noastră se îndreaptă spre 
o cât: mai mare solidaritate naţională şi culturală — pe care a pro- 
pagat-o atât de aprig V. Goldiș, — astăzi cred că nici un glas sau 
«condei răuvoitor nu va răscoli mormântul acestui mare!și bun Român, 
lăsându-l să se odihnească în pace, fiindcă și-a făcut pe deplin datoria, 


DR. G. PREDA, 
Vicepreşedinte al „Astrei“ 


ISTORIA EDITURII ROMÂNEȘTI 181 


ISTORIA EDITURII ROMÂNEŞTI 


Cu prilejul apariţiei cărții cu același titlu 1) 


O carte care aduce un real serviciu şi, prin înfățișarea ei foarte 
îngrijită, multă frumuseţe grafică, este „Istoria editurii românești“ a 
d-lui N. lonniţiu, recent apărută de sub teascurile celei mai mari edi- 
turi din ţară, 

Prima carte de acest gen la noi, fireşte pe un plan larg şi mai 
cuprinzător, ea este o operă de entuziasm şi de îndrumare, o operă 
care pune o temelie solidă și impunătoare unui început, pe care nu-l 
încercase nimeni până acum. 

Este aici unul din meritele cele mai mari ale autorului, care s'a 
hotărît cu însufleţire să umple un gol adânc simțit și să pună întâia 
piatră la o lucrare de nebănuite și luminoase perspective, 

De aceea cartea d-lui lonniţiu a fost extrem de elogios prezen- 
tată publicului nostru chiar și atunci când se remarcau, este adevărat 
fără exemplificări concrete și precise, anumite greșeli, scăpări din ve- 
dere și confuzii, 

De altfel autorul însuși recunoaşte (p. 10) că nu are pretenţia de 
a fi dat o istorie completă a editurii românești și că prin urmare „s'ar 
fi putut să-i scape unele manifestări, unele aspecte, unele incercări“. 
- Mai mult decât atât, D-sa lasă să se înţeleagă că ar ţinea bucuros 
seamă de eventuale corectări şi completări, în cazul că ele s'ar dovedi 
folositoare. 

ÎL asigurăm pe d-l lonniţiu, căruia suntem datori să-i mulțumim 
încă odată pentru frumosul îndemn, care l-a determinat să încerce a 
ne înfățișa într'o lucrare de proporţii mai mari un capitol atât de im- 
portant pentru cultura noastră cum este acela referitor la editura ro- 
mânească, îl asigurăm că aceste corectări şi completări sunt absolut 
necesare, 

Trebuia să se aștepte la ele şi chiar să le dorească pentrucă, în 
calitatea sa de conducător al unei mari edituri, d-l I. simțindu-se chemat 
să-și consacre munca adâncirii unei probleme atât de dificile, D-sa își 
rezervă dela început şi un rol de cercetător, după cum singur recu- 
noaște atunci când afirmă că a studiat fie la Biblioteca Academiei 
Române, fie în diferite biblioteci particulare „diverse bibliografii, mo- 
nografii, manuscrise, documente şi cataloage“ (p. 8). | 

Un astfel de rol nu este însă tocmai ușor de realizat. El presu- 
pune într'adevăr o delimitare şi precizare riguroasă a subiectului, o 
informaţie pe cât posibil completă, o metodă ştiinţifică de prezentare, 
o permanentă şi statornică grijă de a evita „corectarea“ celor spuse 
sau de a nu lăsa neamintite chestiuni deosebit de importante şi în 
directă legătură cu domeniul de cercetare fixat. 

Fără aceste condițiuni este aproape imposibil să-ţi formulezi o 
privire generală, definitivă, perfect valabilă și susținută, la capătul stră- 


1) Niculae Th. lonniţiu, /sforia editurii româneşti, Bucureşti, 1943, Editura „Cartea 
Românească”, 256 p. Preţul Lei 1000. 


6 


'182 T. MIHĂILESCU 


daniilor tale, care ţi-au dat poate satisfacția acelor „tainice bucurii“ 
de care ne vorbeşte cu sinceritate şi duioșie d-l I, dar care, singure, 
nu ajung să suplinească precizia, metoda, spiritul critic, informaţia destul 
de bogată, 

- Iată de ce socotim firesc și util să facem loc câtorva observa- 
ţiuni critice, destinate să aducă o modestă clarificare unei probleme 
atât de pasionante şi atrăgătoare ca aceea pe care o găsim tratată, 
fragmentar, în îngrijitul şi elegantul volum editat de „Cartea Româ- 
nească”, 

Dela început ne vedem siliți să facem constatarea că „Istoria edi- 
turii românești“ este un titlu prea pretenţios și necorespunzător, dacă. 
ne referim la conţinutul lucrării. 


În adevăr distincţia dintre editor, tipograf și librar este de ori- 
gină relativ recentă. În primele timpuri ale tiparului un editor putea 
să fie un erudit şi un umanist ca Erasm sau un simplu știutor de carte 
ca modestul Coresi al nostru. Şi unul și altul dădeau publicităţii o operă: 
oarecare, fie pentru a o face cunoscută, fie pentru a-i da un text mai 
bun sau un comentariu mai critic. Dar, în acelaşi timp, editor este orice 
scriitor, tipograi sau librar, care imprimă o carte. 

În accepțiunea modernă calificativul de editor se aplică acelora, 
care exercită industria producţiunii şi difuzării operelor literare, ştiinţi- 
fice, muzicale și artistice, prin intermediul tiparului și în scopuri pur 
comerciale. Cartea este privită acum ca o marfă, de sigur de o nuanță 
mai subţire şi mai subtilă, dar în definitiv o marfă, care ca și maria. 
cealaltă, obișnuită, are nevoie de o piață de desfacere: publicul cum- 
părător, ladustrializarea ei devine pentru marile case de editură un. 
scop în sine, iar fabricarea ei se pune la cale în birouri cu uşi capi- 
tonate, 

D-1 L, deşi n'o spune, ştie perfect de bine aceste lucruri. Și tot 
așa de bine ştie că în sensul acesta editura românească nu este prea 
veche. Un coleg de al D-sale, d-l M. Toneghin,:) care vede în Antim. 
Ivireanu, nu în Coresi, un precursor, datează începutul adevăratei edi- 
turi româneşti la anul 1856, când L V. Socec şi-a înfiinţat cunoscuta 
librărie din Bucureşti, 

Am îi ispitiți să credem că adevărata editură românească este 
încă și mai nouă. 

Spunem toate acestea pentrucă d-l L, nu se ocupă numai de edi- 
tura ca întreprindere comercială, cu consilii de administraţie, bilanţuri 
anuale, statute şi acţionari sau, cu alte cuvinte, de editura considerată 
ca instituţie cu o vieaţă de sine stătătoare, proprie, 

Dimpotrivă, mai mult de 100 de pagini din cele 254 sunt închi- 
pate literaturii noastre vechi, reproducându-se titluri de cărţi şi evo- 
cându-se nume de cărturari, boieri și domni. 

De aceea autorul ar fi făcut mai bine dacă și-ar fi întitulat cartea: 
„Istoria tiparului și editurii româneşti” sau, mai precis, „Contribuţii la 


1) M. Toneghin, Editura românească. Mic istoric peniru ziua cărții. România. 
Literară, an, Il (1933), nr. 66. 


ISTORIA EDITURII ROMÂNEŞTI 183 


istoria tiparului şi editurii românești“, Faptul că multe din marile case 
de editură de azi au pornit dintr'o tipografie sau librărie umilă l-ar fi 
îndreptăţit și mai mult să-și aleagă acest titlu, 

Aceasta cu atât mai mult cu cât, într'un asemenea caz, nu ar fi 
avut neapărată nevoie să recurgă la împărțirea vieţii editoriale româ- 
neşti în trei mari perioade: 1. Editura religioasă și populară dinainte 
de 1830; 2. Editura propagandistă și culturală (1830—1860); 3, Edi- 
tura comercială dela 1860 — până azi. 


Diviziunile acestea ni se par întru câtva artificiale, forţate, incerte. 
Combinarea sistemului de expunere cronologic cu genurile editoriale, 
dacă se potrivește — să zicem — Munteniei și Moldovei, nu se potri- 
veşte în aceeași măsură celorlalte provincii românești, dintre care unele 
au trăit veacuri întregi vicisitudinile unei istorii aparte. Editura „pro- 
pagandistică şi culturală” s'ar prelungi, de exemplu, în Ardeal, până la 
unirea din 1918, iar în Basarabia, „editura religioasă“ începe abia din 
secolul al XIX, când în alte părţi, ea incepe să apună, De acest puţin 
sistematic plan de prezentare se leagă poate şi una din cele mai grave 
erori, pe care o săvârşeşte autorul, tratând atât de superficial editura 
din Ardeal şi omiţând pur și simplu pe aceea din Basarabia, Buco- 
vina, Dobrogea și Banat. N 

Să trecem acuma la examinarea cât de succintă a operii în sine. 
În primul rând ne-a decepţionat o „bibliografie” foarte săracă, cu aju- 
torul căreia cu greu şi-ar fi putut construi cineva un studiu temeinic 
şi închegat, Este adevărat, cele mai multe referinţe şi trimiteri pentru 
epoca mai veche sunt luate din cercetători serioşi ca N. Iorga, Sextil 
Puşcariu sau N. Georgescu-Tistu, iar pentru perioada mai nouă s'a 
făcut apel și la „amintirile multor cărturari, librari şi editori bătrâni, 
ale căror aduceri aminte pot fi, — recunoaștem şi noi, — nespus de 
prețioase” (p. 9). 

Este totuși prea puţin pentru o „Istorie a editurii româneşti l” 

Lipsa de informație suficientă explică acea serie impresionantă 
de inexactități şi scăpări din vedere, dintre care unele destul de supă- 
rătoare. Pentru că ne-ar fi imposibil să le relevăm pe toate, ne vom 
mărgini mai ales la acelea privitoare la Ardeal, 

De pildă, într'un loc (p. 18), autorul afirmă că la Blaj „tipografia 
nu a fost adusă decât la anul 1746 de către G. Șincai, episcopul Samuil 
Micu Clain şi mitropolitul loan Bob, iar Petru Maior a fost Director 
al tipografiei”. Informaţia este luată dintr'un articol al D-lui Dimitrie 
C. lonescu,!) care, de altfel, nu este citat nici la pagina unde este fo- 
losit, nici în bibliografie. 

Adevărul este că la anul 1746 G. Şincai şi Petru Maior nici nu 
se născuseră ; că Samuel Micu Clain n'a fost episcop ci numai iero- 
monah (autorul l-a confundat cu unchiul acestuia, Inochenţie Klein); 
că loan Bob n'a fost mitropolit ci numai episcop; că Petru Maior n'a 


1) D. C. Ionescu, Un mic istoric al tipografiilor din România. Almanahul gra- 
ficei române (1927), p. 89. 


6* 


184 T. MIHĂILESCU 


fost director de tipografie, ci cenzor la „Crăiasca tipografie a Univer- 
sităţii din Buda”, 

Dacă d-l |. ar îi utilizat pe Vasilie Popp,!) pe care îl citează totuși 
la pag. 124, dar numai într'un studiu al d-lui I, Muşlea?) și pe d-l 
Georgescu,?) ar fi putut evita asemenea greșeli. 

Tot la pag. 18, instalarea tipografiei în Sibiu este pusă la anul 
1575, deşi cu două pagini mai înainte (p. 16) se spune că vestitul „Ca- 
tehism românesc“ din anul 1544 a fost tipărit la... Sibiu. Şi această 
dată este luată din acelaşi izvor (p. 88). 

Este adevărat, găsim anul acesta, 1575 și la E. Picott) sau chiar 
la un german, E. Fischer.5) Dar tot atât de adevărat este şi faptul că 
în această privinţă există şi o altă părere şi anume că la Sibiu se afla ' 
o tipografie încă din 1529—1530. Și această părere, pe care era dator 
s'o menţioneze, o întâlnea d-l I. chiar într'un izvor€) citat de D-sa în 
„Bibliografie”, 

În ceea ce priveşte istoricul tipăriturilor noastre vechi (noi ne 
referim numai la cele coresiene), observăm câteva inadvertenţe, In- 
semnăm câteva din ele: Octoihul amintit ca apărut la Brașov în anul 
1567 (p. 37) a fost de fapt imprimat în anul 1557; Apostolul tipărit 
în anul 1563 nu este o tipăritură slavonă ci românească și, invers, 
Psaltirea din 1877 este slavă, nu românească, în această din urmă 
limbă fiind tipărite două Psaltiri în 1568 și 1570. 


Ar fi fost de sigur necesar ca autorul să fi citit măcar una din 
multele monografii?) asupra lui Coresi și tipăriturilor sale fiindcă ar fi 
putut prezenta atunci mult mai amplu și mai limpede rolul și activi- 
tatea de tipograf şi editor a acestui vestit diacon, „precursor al editurii 
româneşti“ (p. 37). 

Pentrucă este vorba de Ardeal, ar îi fost nimerit, să se spună că 
tot aici a apărut cel dintâi text românesc cu caractere latine şi orto- 
grafie ungurească (Cântece Bisericești, Oradea, 1570). 

Subliniem apoi că d-l lonniţiu nu dă importanţa cuvenită istoriei 
cărţii ardelene 5) din secolul al XVII-lea, al XVIll-lea și primelor trei 


1) Vasilie Popp, Disertaţie despre tipografiile româneşti, Sibiu, 1938, p. 28. 

2) I. Muşlea, Vieafa şi opera doctorului Vasilie Popp (1789—1842). Extras din 
„Anuarul Institutului de istorie naţională”. Vol V (1928), p. 106. 

3) L Georgescu, Tipografia Seminarului din Blaj, Boabe de grâu, An. V (1934) p. 1. 

4) E. Picot, Coup d'oeil sur la typographie dans les pays roumains, Paris, 1895, p. 22, 

5) E. Fischer, Die Kulturarbeit des Deutschfums in Rumäniens, Hermannstadt, 
1911, p. 234, 
6 Bianu—Hodoş, Bibliografia românească veche, Vol. I, p. 21, notă. La fel cred 
şi alţi cercetători români: A. Bârseanu, Cafechismul luteran românesc, Acad, rom. 
Mem. Secţ. lit. Tom. I. p. 33. Bucureşti, 1924; C. D. Fortunescu, Istoria tiparului în 
fările româneşti până la începutul veacului al XVII-lea, Almanahul graticei române 
(1924), p. 100, nota 2; L Crăciun, Ziparul la Românii din Transilvania. Extras din 
„Revista Teologică”, Sibiu, 1941, p. 6 Uitimele două lucrări i-ar fi fost foarte utile 
şi în alte privinţe: de aceea le-am şi citat cu această ocazie. 

1) Amintim în special monografia lui D. R. Mazilu, Diaconul Coresi, Ploeşti. 
1933 şi cu unele rezerve, pe aceea a lui L. Predescu, Diaconul Coresi, Bucureși, 1933. 

8) Intre alte contribuţiuni valoroase ale d-lui I. Crăciun, îi amintim lucrarea 
deja citată mai sus de noi, precum şi studiul „Das rumănisches Buch in Siebenbiirgen“ 
publicată în Vol. I. din „Siebenbürgen“, Buc. 1943, p. 257—268. 


ISTORIA EDITURII ROMÂNEŞTI 185 


decenii ale secolului al XIX-lea, nici literaturii didactice românești!) 
din Ardeal; iar pentru perioada mai nouă, de după anul 1830, acolo 
unde ne-am fi aşteptat mai mult ca oriunde (e vorba d ucap. XVII: 
Edituri românești dincolo de hotarele vechei Românii) să ni se vor- 
bească despre cărţile ieşite din tiparniţele transilvane, am constatat 
omisiuni mai mult decât regretabile. 

Din acest ultim punct de vedere, i-ar fi fost un auilixar preţios 
contribuţiile aduse de d-l I. Muşlea?) într'o „prezentare esmară', cum 
o numește D-sa, pespre istoricul tipografiei, editurii şi librăriei româ- 
nești din Ardeal (1830—1918). 

Din expunerea d-lui I. s'ar părea într'adevăr că în tipărirea căr- 
ţilor româneşti un rol deosebit de activ a jucat în special editura W. 
Krafft, care la un moment dat a polarizat în jurul ei vieaţa editorială 
românească, ÎIncontestabil, vreme îndelungată publicaţiunile românești 
s'au folosit de tipogratiile Saşilor din Sibiu: Hochsmeister, Petru și loan 
Bart, G. Closius, Filtsch—Kratit, azi Krafft și Drotleii, sau ale celor 
din Brașov: L Gött, continuatorul peste veacuri al lui Honterus.5) 

Dar tocmai de aceea trebuiau uneori adâncite, iar alteori cel 
puțin menţionate frumoasele realizări românești ardelene în domeniul 
tipografiei şi al editurii. 

La Sibiu se înfiinţează astfel în anul 1850 Tipografia Diecezană 
(azi Arhidiecezană), din ale cărei teascuri au ieșit ziarul „Telegraful 
Român (1853), „numeroase lucrări cu caracter politic naţional“, „ra- 
poartele lui Avram lancu şi literatura revoluţiei lui“, lucrări ca „Mo- 
nogralia comunei Rășinariu” a lui Victor Păcală (1915) „de o tehnică 
cu care puţine cărţi româneşti dinainte de războiu se pot lăuda“.4) 

Dar iniţiativele editoriale ale Astrei, care, deşi lipsită de o tipo- 
grafie proprie, a tipărit milioane de exemplare din acea admirabilă 
„Bibliotecă poporală a Asociaţiunii” ! 

Sibiul a avut chiar și o editură exclusiv literară continuând edi- 
tura budapestană a „Luceatărului” ; aici au apărut „Povestea unei vieţi” 
şi „Arhanghelii” părintelui I. Agârbiceanu. Și tot la Sibiu se tipăreşte 
şi una din cele mai vechi colecţii literare: „Biblioteca poporală a Tri- 
bunei“, începând cu anul 1884, 

Aşa dar Sibiul şi cu el poporul român din Ardeal nu a văzut 
slovă românească numai datorită activităţii editoriale a Firmei Krafit, 
aşa cum ar reeşi, în mod fals, din „Istoria Editurii Românești”, 

La fel, Braşovul românesc nu este tributar numai tipografiei lui 
Gött sau altor tipografi saşi. Prin anii 1880—1881 se înființează şi aici 


1) Amănunte interesante ar fi găsit în lucrarea d-lui O Ghibu, Din istoria lite- 
raturii didactice româneşti. „Anal. Acad. Rom.“ Seria II, tom. XXXVIII „Mem. Secţ, 
literare”, 1915—1916. 

3) 1. Muşiea, Din istoria tipografiei, editurii şi librăriei românești în Ardeal 
(1830—1918). Extra€ din „Gând românesc“, An. VII (1939) Cluj, 1939. l 

3) Recomandăm d-lui lonniţiu şi cartea d-lui H. Tontech; Die Honterus-Presse 
în 400 Jahren. Festschrift der Buchdruckerei Johann Götts Sohn. Braşov 1933, precum 
şi articolul aceluiaşi din Boabe de grâu, an. V (1934): Tipografia Honterus din Braşov 
(1933), p. 206—217. 

4) I. Muşiea, op. cit, p. 6. 


186 T. MIHĂILESCU 


de către Alexi Teochari, Aurel Mureşianu şi loan Ciurcu trei tipografii 
româneşti, în care se tipăresc pe lângă bibliotecile de popularizare ale 
Librăriei Ciurcu şi lucrări monumentale ca „Istoria şcoalelor din Braşov“ 
a lui Andrei Bârseanu“.!) 

Ce să mai spunem despre Blaj, unde teascurile „Tipografiei Se- 
minarului teologic greco-catolic“ începând cu a doua jumătate a seco- 
lului al XVIII-lea scot atâtea cărţi religioase, didactice şi ştiinţifice ? 

Mai modest de sigur, dar totuşi destul de îndrăzneț şi persistent 
se manifestă spiritul de organizare a editurii şi tipografiei şi în alte 
centre româneşti din Ardeal. Dacă la unele din ele, d-l lonniţiu a făcut 
în treacăt unele aluzii scurte, pentru altele nu a făcut nici măcar atât, 
Dintre acestea din urmă amintim editura „Doina“ din Beiuş, a lui Lucian 
Bolcaș şi loan Ciordaş (1912) şi editura „Librăriei naţionale Sebastian 
Borg ate care lucra împreună cu „Tipografia Nouă Ion Moţa“ din 

răștie, 

Ne oprim aici în ceea ce privește Ardealul, nu numai pentru spa- 
tiul ce ne este limitat, dar şi pentrucă alte provincii româneşti au fost 
şi mai nedreptățite. 

lată de exemplu cazul Basarabiei, unde mitropolitul Gavriil Bă- 
nulescu-Bodoni, de origină ardelean, a desfășurat o activitate editorială 
cu adevărat uriașe și unde dela 1814—1918 s'au tipărit în Tipografia 
eparhială din Chişinău și alte diverse tipografii peste 1300 volume în 
limba română sau româno-rusă.2) l 

In „Istoria editurii româneşti“ nu găsim însă niciun cuvânt despre 
aceasta, după cum nu găsim nimic despre editura și tipografia din Bu- 
covina, din Dobrogea sau din Banat. 

Dar nu e numai atât. Autorul nu ne vorbeşte nici despre circu- 
lația cărților vechi?) și nouă, despre comerțul lor în trecut şi azi, nu 
ne vorbește nici chiar despre ilustrația î) cărților sau despre stemele 
editoriale care s'au încetățenit și la noi. 

Ne-ar fi interesat apoi și unele reflecții statistice asupra coeficien- 
tului de desfacere al cărţilor pe autori şi pe materii, deci despre o 
activitate care face parte integrantă din vieaţa unei edituri moderne. 

De altfel unele date statistice pe care ni le comunică totuşi au- 
torul, sunt complet greşite, 


Am fi avut poate dreptul ca aici cel puţin să ne așteptăm ca 
d-l I. să aducă unele contribuţii, aceasta cu atât mai mult cu cât în- 


1) I. Muşlea, op. cit, p. 6. 

2} Asupra Basarabiei ar fi putut consulta: St. Ciobanu, Cultura românească în 
Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău 1923; Al. David, Tipărituri româneşti în Ba- 
sarabia sub stăpânirea rusă (1812—19:8). Vol. I, (1814— 1880), Chişinău 1934; Paul 
Mihailovici, Zipărituri româneşti în Basarabia dela 1812—1918, București 1941. 

3) P. Constantinescu -laşi, Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti la (sic) Basa- 
rabia sub Ruşi, Chişinău, 1929; D. Balaur, Biserici în Moldova de răsărit. I. Cărţi ro- 
mâneşti de slujbă religioasă care au trecut Prutul, Biserica ortodoxă română, An. lI 
(1934), pag. 38—59. 

i 4) Ne surprinde că d-l lonniţiu deşi a cunoscut admirabila lucrare a d-lui 
Oprescu, Grafica românească în secolul al XIX-lea, Vol. I. Bucureşti, 1942 nu a pus-o 
în deajuns la contribuție. 


ISTORIA EDITURII ROMÂNEŞTI 187 


-sugi subiectul cărţii ar fi pretins imperios acest lucru. Istoria editurii 
românești reactualizează doar datele statistice strânse, e adevărat, cu 
migală şi trudă de Dimitrie larcu, acum 79 şi 72 ani în cele două ediţii 
-(1865 şi 1873) ale bibliografiei sale, 

Mai supărător este însă faptul că nici datele găsite la larcu nu 
au fost redate corect şi cu spirit critic, Să dăm însă mai bine un 
„exemplu : d-l I. afirmă că „în tot secolul al XV-lea dela .1500—1600 
s'au tipărit 14 lucrări”, Dacă D-sa ar fi consultat și ediţia bibliografiei 
lui Iarcu din 1873 ar fi aflat date ceva mai bune, fiindcă aici numărul 
cărților se ridică la 21. Pentrucă autorul a ţinut să ne dea însă cifra 
de 14 tipărituri pentru secolul al XVL., să ne referim exclusiv la această 
cifră, Exprimă ea oare situaţia reală a tipăriturilor româneşti de atunci ? 
De sigur că nu. Mai întâiu, între aceste 14 cărţi, larcu trece și tipă- 
rituri care din capul locului nu au ce căuta într'o statistică destinată 
să redea numai capacitatea de producţie a teascurilor din cele trei pro- 
vincii româneşti, Dacă D-sa ar fi răsfoit „Bibliografia românească veche“, 
ar îi constatat că producţia tiparului din aceste provincii este de 37 
cărți (27 cărţi slavone, 8 românești și 2 slave-române).*) Mai mult, 
dacă ar fi ţinut seamă și de alte adause la bibliografia lui Bianu- Hodoș, 
„ar fi văzut că numărul lor este şi mai mare şi anume de 45 cărţi, 

Tot așa de inexactă este și statistica tiparului dela 1600—1870, 
-asupra căruia nu mai insistăm însă. 

Nădăjduim că la a doua ediţie, care ni se promite şi pe care o 
dorim şi noi, se va ţinea seamă de obiecțiile pe care ne-am permis 
să le facem mai sus în dorința de a da curs unui deziderat exprimat 
-de însuși autorul, 

Atunci ar îi cazul să se revizuiască şi unii termeni nepotriviţi ca, 
-de ex: „cataloage librăreşti“ (p. 124) şi „şoseluire editorială“ (p. 62) 
sau să se corecteze titluri de cărți greşit transcrise: Popescu (George): 
Diece ani din literatura română, când de fapt titlul exact este Siese 
ani din literatura română. 

Inainte de a încheia, am fi totuşi nedrepţi dacă nu am recunoaşte 
cărții d-lui L. și foarte multe calităţi. Am accentuat încă la începutul 
acestor însemnări că autorul a deschis un drum pe care se va putea 
merge mai ușor și mai rodnic de aici înainte, 

Prin aceasta s'a adus un serviciu nepreţuit pentru o mai adevă- 
rată cunoaștere a evoluţiei editurei şi imprimeriei naţionale, 

In privinţa aceasta, autorul a dat la iveală şi unele fapte nouă, 
altele necercetate îndeajuns sau foarte puţin cunoscute, Este mai ales 
cazul Vechiului Regat, a cărui vieaţă editorială și ale cărei figuri de 
tipografi, librari și editori — care au avut un rol atât de mare în pro- 
“movarea spiritului de iniţiere şi organizare a acestei vieţi — au fost 
aşa de sugestiv şi de vibrant evocate. 

Rezervele pe care le-am făcut trebue deci considerate ca ex- 
presia unei dorinţi pornită din îndemnul ce-l avem de a pretinde in- 
tegrarea unitară și organică a provinciei în toate lucrările de sinteză 
referitoare la orice formă de manifestare culturală, 

T. MIHĂILESCU 


3) cf. |. Crăciun, op. cit. pag. 9. 


188 i TRAIAN MARCU 


AL. DIMA: PROBLEME ESTETICE 
SIBIU, DACIA TRAIANĂ, 1943 


Cine a urmărit preocupările estetice ale d-lui Al. Dima, într'o- 
serie de lucrări anterioare, a putut surprinde acolo, în chip fragmentar, 
evident, crâmpeie din concepţia estetică a D-sale, aplicate în concret 
asupra unor probleme ale frumosului, pe care le-a prezentat cu înțe- 
legere cititorilor de specialitate, 

Ne gândim la lucrări ca: Motive hegeliene în scrisul eminescian, 
Zăcăminte folklorice în poezia noastră, sau Conceptul de artă populară,. 
dintre care unele s'au bucurat de sublinierea valorii lor prin distinc- 
ţiile acordate, fie de Fundaţiile Regale, fie de Academia Română. 


Spre deosebire de operele anterioare, care constitue aplicarea 
unei concepții critice personale, unor probleme din domeniul esteticii,. 
ultimele două lucrări ale d-lui Al. Dima, apărute în cursul anului 1943, 
Gândirea românească în estetică și Probleme Estetice, au un caracter 
cu totul particular: Cea dintâi este, întrebuințând un termen adecuat,. 
o galerie de tablouri ale esteticienilor români contimporani, prezentaţi 
succint, în esența gândirii lor estetice, revelată în operele lor succesive, 
iar ultima lucrare, asupra căreia intenţionăm a stărui îndeosebi, ìn- 
semnează o luare de poziţie, personală, teoretică şi abstractă, în raport 
cu o serie de probleme controversate din domeniul esteticei, am zice, 
cu nemărturisita intenţie de a completa seria icoanelor înfăţişate în lu- 
crarea anterioară. Această impresie prinde cu atât mai mult consistenţă 
cu cât chiar cuvântul introductiv al autorului o pune în relief: „Intă- 
țişăm în paginile următoare câteva studii sintetice în care prezentăm 
concepţia noastră despre domeniul esteticii în genere şi cel al artei în 
special. Cercetările ce le publicăm se leagă organic între ele arcuind 
o privire de ansamblu asupra fenomenului estetic“, Dar, câtă vreme 
concluziile D-sale asupra esteticienilor contemporani studiaţi în volumul 
anterior se conturau singure, din însăşi poziția adoptată de aceștia în 
diversele probleme înfăţişate în operele lor, — deşi o lectură uneori 
prea fugară nu putea favoriza întotdeauna pătrunderea deplină şi exactă 
a gânditorilor, încât uneori s'a ivit necesitatea unor amendări în „addenda“ 
volumului, — d-l Al. Dima nu alege pentru prezentarea propriilor ve- 
deri, în materie de estetică, același procedeu, nu ne lasă, adică, să-i 
surprindem părerile, aplicate practic în studiul unei anumite probleme, 
unde ar putea fi, eventual, susceptibile de interpretări eronate, ci preferă. 
metoda expunerii directe. 

„Dacă domeniul filosofic se caracterizează în genere prin contro- 
versele cele mai vii, expresie pe de o parte a complexităţii problemelor 
ridicate, pe de alta a varietăţii atitudinilor personale ale gânditorilor,. 
estetica trăieşte cu atât interes această situaţie şi o multiplică parcă 
însutit” (pg. 45), 

In acest păinjeniş al varietăţii atitudinilor personale, d-l Al. Dima 
încearcă o utilă sistematizare şi o prezentare istorică a problemelor,. 
adoptând, în urma unei atente expuneri, însoţite de argumentările cri- 
tice ale tezelor şi antitezelor, anumite atitudini concordante cu formaţia - 


AL. DIMA: PROBLEME ESTETICE 189% 


spirituală a D-sale. Caracterizând lapidar întreaga lucrare, am putea 
spune că d-l Al. Dima studiază cu atenţie problemele fundamentale: 
ale esteticei spre a se căuta, a se găsi și a se fixa pe sine. 

In mod firesc, cea dintâi problemă pe care D-sa şi-o pune este: 
aceea a domeniului esteticii şi a marginilor acestei ştiinţe fiindcă... 
„dela întemeierea formală a esteticei la jumătatea veacului al XVIII-lea 
în cadrul teoriei leibnitzien-woliiiene şi până la lucrări foarte recente 
ca de pildă cea a lui Et. Souriau (1929) despre viitorul esteticei sau 
cea a lui Laurila (1934) despre controversele esteticei, estetica se prac- 
tică sub toate formele fără a izbuti totuși să-şi delimiteze cu limpezime: 
obiectul și misiunea” (pg. 5—6), 

D-i Al. Dima schiţează istoricul problemei, înfățișând varietatea. 
atitudinilor esteticienilor, care privind din anumite unghiuri, particu- 
lare, fenomenul estetic, ca o modalitate spirituală ce poate lua aspecte 
subiective, absolute sau obiective, și-au însușit, rând pe rând, puncte: 
de vedere unilaterale, sau cel mult, sesizând existența celor trei pla- 
nuri deosebite, au subordonat două feţe ale problemei, celei de-a treia. 
D-sa prezintă fenomenul estetic din tripla perspectivă a celor trei mo- 
dalități ale spiritului: „Aspectul lui subiectiv va îi trăirea estetică atât 
înlăuntrul contemplatorului, cât şi a creatorului, cel absolut va fi de 
sigur valoarea estetică, cel obiectiv: opera de artă sau bunul estetic: 
realizat prin aderarea unui obiect la valoarea absolută” (pag. 15). In 
lumina acestei analize D-sa constată că: „toate aceste direcţiuni au 
apărut oarecum izolat, s'au arătat exclusiviste, nu s'au coordonat pe 
baza analizei modalităţilor spiritului ca alcătuind un sector deosebit al 
realităţii, Ontologia regională a esteticului ne impune însă o proble- 
matică de conjugare pe care suntem constrânşi a o accepta ca nece- 
sară şi care nu e produsul construcţiei noastre idealiste“ (pg. 16). Dar,. 
precizează D-sa, mai departe „modul intenţional al spiritului se poate 
îndrepta în diferite direcţiuni, spre absolutul teoretic, etic, religios,. 
estetic, Prin el însuși nu are nicio specificare. Modul obiectiv pe de 
altă parte, e numai un rezultat, un punct final, determinat dinafară, 
Rămâne ca latură caracteristică şi definitorie cea a spiritului absolut 
către care cel subiectiv tinde, realizând obiectivările hotărite de acesta” 
(pg. 17). 

Acest prim studiu, despre „Domeniul şi constituirea ştiinţifică a 
esteticei“ se încheie cu o serie de consideraţii pe marginea „condiţiilor 
cunoașterii valorii estetice” și a „metodei de studiu a valorilor estetice”. 

Al doilea studiu al volumului d-iui Al. Dima este închinat „Celor: 
două moduri ale esteticului: frumosul natural şi artistic“. 

Procedând la o analiză istorică şi apoi la una logică a problemei 
în care supune unei critici raționale diversele opinii ale esteticienilor 
pe care i-a preocupat problema, D-sa „respinge teza eterogeneității 
esenţiale a frumosului natural față de cel artistic”, „Frumosul natural 
— continuă D-sa — ne apare ca un mod general al esteticului, alături 
de cel artistic. Construcţia lui nu e încă bine definită; e un proces. 
încă deschis, un moment al unei deveniri ce-l depășește şi care tinde 
uneori spre cristalizarea artistică. Cu un cuvânt, vedem în frumosul, 


190 TRAIAN MARCU 


natural o treaptă spre valoarea estetică sau un mod particular al este- 
ticului, numai gradual deosebit față de frumosul artistic”. „In cadrul 
esteticii ca știință, locul frumosului natural trebue de aceea — după 
“opinia noastră — păstrat şi precizat ca mai sus“ (pg. 42—43). 

Funcțiunea epistemologică a artei, prezentată de d-l Al. Dima în 
al treilea studiu al lucrării, constitue un domeniu de cercetare cu tot 
atâtea controverse ca și celelalte, 

D-sa grupează părerile esteticienilor despre funcțiunea specifică 
a artei, în două clase distincte: „arta exprimă ceva, un anume obiect 
cu o anume structură, sau arta nu exprimă nimic altceva decât pe sine 
însăşi, strict autonom. După cum vedem, poziţiile contradictorii apar 
de pe acum, dar se menţin şi mai departe. 

„În cuprinsul celei dintâi grupe, distingem de îndată soluţiile cele 
mai diverse şi cele mai opuse. Pentru unii esteticieni, arta exprimă cu 
proprietate generalul, lumea ideilor platonice, pentru alţii dimpotrivă 
ea reprezintă expresia strictă a individualului, pentru o a treia cate- 
'gorie în sfârșit arta întrupează generalul în individual. Toate soluţiile 
logice sunt deci de faţă producând o impresie vădită de incertitudine 
şi scepticism”. (pg 46—47). 

In cadrul acestor realităţi D-sa înfățișează succesiv părerile lui 
“Schopenhauer (arta ca expresie a generalului, a ideilor platonice) Croce 
(arta ca expresie a individualului) și ale lui Schelling şi Schlegel (arta 
ca exprimare a generalului prin individual). 

Mai avem în sfârșit să precizăm concepţia celui de al doilea tip 
de gândire estetică anunţat: arta care nu exprimă nimic înafară de 
sine însăși. Se elimină orice fel de conţinut din artă și se ajunge astfel 
la cel mai consecvent formalism estetic inaugurat odinioară de Herbart 
«şi desvoltat în estetica generală de R. Zimmermann, iar în cea specială 
a muzicii de Hauslick. Arta nu exprimă după aceștia nici indivi- 
-dualul, nici generalul, nici sinteza lor, ci doar raporturi sau relaţii for- 
male, pure ce nu dau niciun fel de conţinut“ (pg. 49). 

Din analiza la care D-sa supune multiplicitatea diversă a opiniilor, 
D-l Al. Dima conchide că „definiţia artei se apropie de formulele care 
dau importanța generalului“ (pg. 53), Totuși numai o soluție sintetică 
rămâne singura valabilă, socotește în încheiere D-sa, 


Cele două studii următoare „Definiţia artei populare“ și „Expli- 
„carea structurală a artei populare“ readuc în lumină preocupări mai 
vechi ale D-sale, prezentate într'o serie de lucrări consacrate acestui 
domeniu. Ele aduc însă o serie de precizări noui în legătură cu arta 
populară, constituind o meritorie contribuţie pentru studiul acestui 
domeniu. 

In partea finală a volumului autorul consacră trei studii, respectiv 
„Problemei clasificării artelor", „Caracterizării esenţiale a arhitecturii“ 
şi „Conceptului sculpturii şi picturii“, probleme pe care D-l Al. Dima 
le înfăţişează cu aceeaşi pedantă grijă a unei obiective prezentări, în- 
soţindu-le după prealabile argumentări, de propriile opinii. 

Cartea D-lui Al, Dima are prin urmare nu numai acest caracter 
de mărturisire a unor concepţii personale, ci este în același timp şi o 


AL. DIMA: PROBLEME ESTETICE 191 


„operă de sistematizare şi de clasificare a unui păinjeniș de opinii di- 
verse în toate problemele prezentate, 

Nu ne-a scăpat citatul din Benedetto Croce pe marginea clasifi- 
cării artelor, unde criticul şi esteticianul italian — readus în actualitate 
de împrejurările istorice prin care trece astăzi țara lui — socoteşte cu 
asprime că „toate volumele de clasificare și sisteme ale artelor ar putea 
fi arse fără pagubă“ (pg. 104). 


Lucrarea D-lui Al, Dima deşi are acest caracter de prezentare 
a diverselor sisteme de gândire, rămâne totuși o carte utilă mai ales 
pentru tineretul care începe familiarizarea sa cu aceste probleme, a 
căror cunoaştere i-o înlesneşte și i-o face uşor accesibilă, — pe lângă 
valoarea unor preţioase confesiuni personale în ceea ce privește punc- 
tele de vedere adoptate în problemele de estetică, 

Ea mai are și rarul merit al unei expuneri clare; limba D-lui Al. 
Dima nu se închide. în ermetismul pedant și artificial al celor ce re- 
strâng problemele filosofice Ja înţelegerea unui clan de iniţiaţi, ci simţim 
în cuprinsul expunerii respiraţia largă a înţelegerii celor mulți. 

Nu-i putem trece cu vederea, însă, câteva construcții sintactice 
„de factură străină, destul de numeroase, care i-au scăpat în cuprinsul 
lucrării. Fără a-i face din aceasta un cap de acuză capitală, însemnăm 
mai jos câteva din aceste scăpări, cu convingerea că şi mijloacele de 
exprimare trebue să aibă o... estetică a lor: „ne aflăm astfel... în faţa 
unor eforturi cari... nu se pot organic acorda“ (pg. 5), sau „ni se pare 
că şi aici numai de o deosebire graduală se poate vorbi“ (pg. 37) 
w +» „De îndeamnă singur printr'o tainică putere lăuntrică a-l depăşi“ 
(pg. 53), „contribuţia lor trebue negreşit citată şi critic înfățișată“ (pg. 66), 
sau „depăşirea ultimului e atât de evidentă, încât nu mai trebue mai 
departe discutată“ (pg. 111) etc. etc, 

TRAIAN MARCU 


INSEMNĂRI 


ŞTEFAN CICIO POP 


In altă parte a revistei noastre se 
spune un cuvânt de pietate pentru acela 
care a fost Vasile Goldiş, dela moartea 
căruia se împlinesc zece ani. Să ne fie 
îngăduit să adăugăm şi noi omagiul nostru 
pentru tovarășul de luptă al celui co- 
memorat, pentru Ştefan Cicio Pop, 
coborit în mormânt la o săptămână după 
fostul Preşedinte al „Astrei“. 

Timp de patru decenii acest luptător 
neinfricat şi neobosit a luptat în primele 
linii pentru cauza românismului. Ori de 
câte ori era necesar să se afirme con- 
ştiinţa noastră naţională sau să se pro- 
testeze împotriva unei nedreptăţi, el făcea 
să răsune cu energie tunetul glasului său. 


Prima manifestare publică a lui Șt. C. 
Pop a avut loc acum o jumătate de veac, 
cu prilejul procesului Memorandului. In 
anul când s'a desfășurat marele proces 
s'a ţinut la Haga conferinţa Uniunii 
Interparlamentare, Şt. C. Pop a luat cu- 
vântul la ea în calitate de delegat al 
Comitetului Executiv al Partidului Na- 
tional Român. Când delegaţia maghiară 
dela conferinţă a cerut ca viitoarea adu- 
nare a Uniunii să se fină la Budapesta, 
tânărul avocat ardelean — nu avea atunci 
decât 29 de ani — a protestat cu hotă- 
rîre; nu se poate fine o astfel de ma- 
nifestare — spunea el — intro fară 
unde se săvârșesc astfel de infamii ca 
odiosul proces dela Cluj, unde cele mai 


elementare drepturi ale popoarelor sunt 
călcate cu cinism în picioare. Şi Uniunea 
Interparlamentară s'a alăturat protestului 
lui Şt. Cicio Pop. 

In 1905 Şt. Cicio Pop a adoptat și el 
politica de activitate a tinerei generaţii 
ardelene. El a fost unul din aceia care 
a contribuit în mare măsură ca această 
politică să-şi dea roadele. Şi-a pus atunci 
candidatura la Şiria, unde a fost ales 
cu o mare majoritate. Până în 1918 și-a 
păstrat locul de deputat al acestei cir- 
cumscripţii. In acest interval, glasul său 
a răsunat fără încetare în Parlamentul 
de pe malul Dunării, înfierând nedrep- 
tăţile, proclamând aspiraţiile de libertate 
ale naţiunii române din Transilvania. Au 
fost momente când curajoasa sa atitudine 
putea să-l coste vieaţa. Astfel când Ro- 
mânia a intrat în conflictul european şi 
Ungurii au umplut închisorile cu Români 
ardeleni, acuzaţi de înaltă trădare, Şt. 
Cicio Pop a protestat cu indignare. Altă 
dată, în 1917, când Ungurii au încercat 
să stoarcă dela fruntașii ardeleni decla- 
raţii de loialitate, deputatul de Șiria, 
înfierând asemenea procedee, contele 
Tisza l-a ameninţat cu spânzurătoarea. 
Atitudinea lui Cicio Pop a fost un ade- 
vărat balsam pentru inimile românești 
sfăşiate de îndoială și de desnădejde.. 

Intreaga măsură a patriotismului și a 
simțului de organizare şi de răspun- 
dere Șt. Cicio Pop şi-a dat-o însă în 
1918. Aradul, devenit centru al mișcării 


INSEMNĂRI 193 


naţionale, a fost dinamizat de energia 
lui. În calitate de Președinte al Consi- 
liului Naţional Român în timpul Revo- 
luţiei, apoi de Comandant al Gărzilor 
Naţionale, el a fost totdeauna la înălţimea 
misiunilor sale. Onoarea care i s'a făcut, 
de a deschide marea adunare dela Alba- 
lulia dela 1 Decembrie 1918, a fost pe 
deplin meritată. 

In Consiliul Dirigent, constituit a doua 
zi după Adunare, lui Şt. C. Popi s'a 
acordat resortul Apărării Naţionale. In 
zilele acelea tulburi, când soldaţii erau 
infectați cu virusul anarhiei, el a reuşit 
să organizere o armată naţională. 

Demnităţile pe care le-a ocupat apoi 
în România Mare: Ministru al Ardea- 
lului, Președinte al Camerii, au fost pur- 
tate de el cu aceeaşi vrednicie. 

Omul acesta care semăna cu un bloc 
rupt dintrun munte, avea un profund 
simţ al umanităţii şi al justiţiei. Dovadă 
apărarea lui în atâtea procese de presă, 
dovadă intervenţia lui în cursul războiului 
trecut pentru un tratament mai uman 
al prizonierilor Sârbi. Simţul lui de drep- 
tate, tactul lui, s'au manifestat şi la con- 
ferinţele interbaicanice dela Atena şi 
Constantinopol, unde a reușit să facă 
serioşi pași spre o înţelegere balcanică 
temeinică, 

Dar Ştefan Cicio Pop a fost mai ales 
un om al nostru, al poporului român 
din Transilvania, cu soarta căruia s'a 
identificat, pe care acest orator cople- 
şitor prin sinceritatea şi vigoarea senti- 
mentelor, nu prin artificii, a ştiut să-l 
apropie de limanul mântuirii. De aceea 
amintirea lui este pentru noi nu numai 
o datorie de recunoștință, ci un îndemn 
la luptă pentru idealurile care au îno- 
‘bilat bogata lui vieaţă. B. 


LITERATURA ROMÂNĂ 
IN STRĂINĂTATE 


Cu toate raporturile atât de strânse 
pe care le-am avut cu cultura franceză 
şi germană, literatura noastră nu s'a 
bucurat până acum de o temeinică cu- 


noaştere şi apreciere în Franţa și Ger- 
mania. N'au lipsit traducerile și studiile 
asupra literaturii noastre în nici una din 
aceste ţări ; cu onorabile excepţii ele au 
fost făcute însă de grăbiţi colaboratori 
ai unor publicaţii de propagandă, sau 
de mărunți scribi înzestrați mai mult cu 
sârguință decât cu talent. O schimbare 
se pare că s'a produs, totuşi, în timpul 
din urmă, în acest domeniu, In Franţa 
literatura noastră modernă, prin sub- 
stanța ei cea mai aleasă, a avut norocul 
să fie prezentată magistral de d-l Basil 
Munteanu în a sa Littérature Rou- 
maine, apărută în 1938 în colecţia pari- 
ziană de mare prestigiu şi răspândire 
«Panoramas des littératures contempo- 
raines“. Scrisă cu iubire, cu pătrundere, 
cu talent, cu un remarcabil dar de sin- 
teză şi portretizare, într'o prea frumoasă 
limbă franţuzească, istoria literară a d-lui 
Munteanu credem că a făcut ea singură 
pentru cunoaşterea noastră in Franţa — 
şi prin limba franceză in lumea întreagă, 
— cât legiuni întregi de emisari de pro” 
pagandă şi maculatură gras retribuite. 
lată de ce ne-am bucurat foarte mult 
când am aflat că, în loc să se compileze 
pentru limba germană o lucrare de mân- 
tuială asupra literaturii noastre, pentru 
care cu siguranţă că s'ar fi găsit amatori, 
s'a tradus cartea d-lui Munteanu, cu 
unele modificări şi adaptări.i) Titlul ei 
german este: Geschichte der neueren ru- 
mănischen Literatur (Aus dem Franză- 
sischen iibersetzt und durchgesehen von 
Wolt Freiherr von Aichelburg}, Wien 
1943, Wiener Verlag, XII -+ 296 p. Vo- 
lumul a apărut în „Beitrăge zur Kultur 
und Geistesgeschichte Siidosteuropas" de 
sub conducerea d-lui Franz Thierielder, 
care în prefaţă are foarte elogioase cu- 
vinte pentru autorul român. Spre deose- 
bire de ediţia franceză, volumul este 
însoţit de admirabile planşe ale scriito- 
rilor români, datorite în cea mai mare 
parte unor buni artişti plastici români, 


1) Dealtfel după cât ştim cartea d-lui Munteanu 
a apărut și în traducere engleză. 


194 ÎNSEMNĂRI 


precum şi de o bibliografie a traducerilor 
din limba română în limba germană, 
redactată de d-l Dr. Georg Stadtmiiiler. 
Considerăm această bibliografie mai mult 
ca un preţios început pentru acea biblio- 
grafie româno-germană, atât de necesară 
pentru cunoașterea raporturilor dintre 
cele două popoare. Şi atragem indeosebi 
atenţia autorului ei asupra foarte nume- 
roaselor studii şi traduceri din literatura 
noastră publicate înainte de acest războiu 
în Prager Presse şi în suplimentul lui 
literar Dichtung und Welt, traduceri ne- 
menţionate în bibliografia d-sale, 


Tot în limba germană a apărut încă din 
1942, sub îngrijirea Institutului Român 
dela Berlin, de sub conducerea d-lui 
Sextil Puşcariu, în editura Harrassowitz 
din Leipzig, o foarte elegantă plachetă 
'cu traduceri din poeţii români contem- 
porani : Herzschlag der Erde, Rumänische 
Lyrik der Gegenwart. Übertragungen von 
Harald Krasser. D-l Krasser, pro- 
fesor în Sibiu, şi-a arătat încă demult 
marile calități de traducător, excelenta 
cunoaștere a limbii noastre şi darul de 
a transpune cele mai dificile expresii ale 
ei în limba germană, fără să-și scuture 
mireasma lor autentică. Ceea ce trebue 
elogiat la d-sa este apoi curajul de a 
ataca bucăţi de mare resistenţă, estetică. 
Să ne aducem aminte de admirabila tra- 
ducere a Baltagului lui Sadoveanu (Ni- 
chifor Lipan's Weib, Miinchen, 1936, 
Albert Langen—Georg Müller), de un 
aşa de răsunător şi meritat succes, apoi 
de numeroasele traduceri — proză şi 
versuri — publicate în revista ardeleană 
Klingsor, a cărei dispariţie o regretăm 
mult. Rucăţile volumului sunt toate din 
poeţii grupului Gândirea (Blaga, Crainic, 
Adrian Maniu, Pillat, Voiculescu). Era 
bine dacă se lărgea cercul şi cu alți 
poeţi contimporani. Mulţumim totuşi d-lui 
Krasser pentru această gustare foarte 
aleasă, foarte bine pregătită, de poezie 
românească pe care o oferă cunoscăto- 
rilor de limbă germană. Suntem infor- 
maţi că d-sa pregătește un volum din 


cele mai bune nuvele românești şi se 
gândeşte demult la o traducere a lui. 
Creangă. După probele pe care ni le-a 
dat până acum, avem credinţa că va reuşi: 
în această indrăsneaţă întreprindere. 


De un nivel mult deosebit faţă de 
ceea ce s'a realizat până acum sunt şi: 
traducerile în limba franceză pe care 
ni le-au dat de curând doi membri ai. 
misiunii franceze în România, d-nii Y ves. 
Auger şi Edmond Bernard. 
Intâiul a transpus în limba lui Racine 
Hanul Ancujei de M. Sadoveanu,l) iar 
al doilea O scrisoare pierdută și Conul 
Leonida față cu reacţiunea de |. L. Ca- 
ragiale.?) Amândouă traducerile au apărut 
în colecţia „Les oeuvres râpresentatives 
des lettres étrangères” iniţiată de Insti-. 
tutul Francez din România. ” 


Nu putem insista, în această însem- 
nare, asupra calităților excepționale ale: 
acestor traduceri, cu atât mai de prețuit 
cu cât traducătorii le-au arătat față de 
două din operele literaturii noastre care- 
sunt o piatră de încercare pentru orice 
traducător. Dealtfel presa noastră în una- 
nimitate, prin critici a căror competință: 
şi seriozitate nu poate fi pusă la în- 
doială, au recunoscut meritele acestor 
traduceri. 


Vrem doar să însemnăm aici un cu» 
vânt de recunoştinţă pentru acești prie- 
teni devotați care au învăţat să ne cu- 
noască şi să ne iubească în Clujul nostru 
drag, unde la rândul lor, ei înşişi, au. 
făcut prin munca lor plină de zel şi de 
pricepere să cunoască şi să preţuiască 
Franţa, generaţii întregi de tineri, d-l 
Auger la Universitatea Daciei Superioare, 
iar d-l Bernard la liceele noastre, Gestul 
d-lor este cu atât mai scump nouă cu 
cât vine în momente de tragică răscruce 
pentru naţiunile noastre, ale căror legă- 


1) Mihail Sadoveanu, L'auberge d'Ancoutza, tra- 
duit du roumain par Yves Auger, Paris, 1943, Ed, 
Didier. 

2) Ion Luca Caragiale, Théâtre: Une lettre perdue. 
Le pere Leonida et la réaction, Paris, 1943, Ed" 
Didier, 


ÎNSEMNĂRI 195- 


turi de amiciție sunt atât de vechi şi 
temeinice, atât de necesare şi pentru 
viitoarea consolidare a păcii europene. 


I. B. 


MĂRTURISIRI PENTRU 
TRANSILVANIA SUFLETULUI NOSTRU 


Cunosc multe colțuri ale frumoaselor 
regiuni din ţara Ardealului. In clipele 
de răgaz nu am altă bucurie mai mare 
decât de-a colinda din sat în sat, din 
ţinut în ţinut şi de-a sta de vorbă cu Țara 
şi Neamul, Fiecare paiete din aceste 
excursii mă umple de încredere în vii- 
torul, care ne aşteaptă. Mărturisesc chiar 
mai mult: de câte ori grijile vieţii în- 
cercau să mă abată sufletește, de câte 
ori vieaţa dela oraș mi se pare fără de 
niciun rost, făceam tot posibilul să fug, 
măcar pe o zi sau două, intr'un sat din 
apropiere sau mai din depărtare. La în- 
toarcere eram un om cu totul nou. Vieaţa 
de cele mai multe ori aspră a ţăranului 
român, munca desfășurată fără încetare, 
din zori şi până 'n seară, de primăvara 
până toamna, truda lui de care numai 
rar se plânge, mă convingeau îndată că 
necazurile mele dela oraş sunt prea mici 
pentru a mă sili să-mi plec fruntea. 

Satul rămâne, după mine, un izvor ne- 
secat de optimism, atât pentru noi ca 
oameni, cât şi ca Neam. Prin cunoa- 
şterea lui mi-am dat seama că poporul 
românesc, format în cea mai mare parte 
din ţărani deștepţi, muncitori și cinstiţi, 
nu va pieri uşor. Aceasta am înţeles-o 
şi din ceea ce am văzut, dar și din ceea 
ce am auzit din gura lor. Voiu aminti 
aici câteva momente, ce ne desvăluie 
minunat sufletul Transilvaniei. 

Era în lunie 1940, înainte de răpirea 
Basarabiei. Mă găseam în Sângeorzul 
Năsăudului. Vorbeam cu badea lovul, 
un bătrân aproape de 90 de ani. Dis- 
cutam despre necazurile, pe care le 
simțeam că se vor abate şi peste ţara 
noastră. Și atunci bătrânul îmi spuue: 
„Domnule, multe au trecut peste noi, 


fost-am sub Unguri 1000 de ani, trecut-au: 
peste noi popoarele barbare dar noi 
aici am stat, nu ne-am clintii, căci vorba 
din bătrâni: Apa trece, pietrele rămân“. 
Mă gândesc de multe ori la aceste vorbe. 
Poate badea lovul o fi murit, dar neamul 
dârz, despre care vorbea, trăiește mai. 
departe în ţara Năsăudului, pe care ne-au 
răpit-o din nou duşmanii noștri din; 
Apus. 

În aceeaşi vară, dar mai târziu. prin 
August, eram în judeţul Bihor sub cul- 
mile Bihariei. Voiam să stau de vorbă 
cu oameni din partea locului, care se: 
numesc şi ei tot „Moţi”, Mare mi-a fost 
mirarea, când în loc să se arate pre- 
tenoşi, mă priveau dușmănos.,. Am: 
rămas încremenit... Cele mai frumoase 
şi mai româneşti regiuni ale Ardealului: 
Năsăudul, Someșul, Clujul, Maramureşul, 
Satu-Mare, Sălajul şi în parte din Bihor' 
ne-au fost răpite. Atunci mi-am zis: 
Nădejdea neamului este la Dumnezeu, 
dar şi în tine țăran român, care ştii să 
rămâi Român, oricât ar vrea alţii să te 
cuminece cu sângele lui Arpad. Şi mi-am 
zis, nădejdea este şi în Moţii lui Horea 
şi ai lui Avram Iancu, care ştiu să ardă 
hârtiile dela Viena şi să prăvălească 
stâncile peste cei care ar îndrăzni să le 
calce munţii. 


Un an mai târziu, cutreeram din nou: 
Munţii Apuseni. Eram pe dealul Feri- 
cetului din Arada, locul pe care s'a năs- 
cut Horea. Era o privelişte incântătoare, 
Se vedeau de jur împrejur crângurile co- 
munei Arada şi Albac; Mătişeştii, Nicu- 
leştii, Trifeştii ş. a. Departe, în zare, se 
vedeau Măgurile și Mărişelul. Copleşit 
de măreţia acestor locuri, imi apare ca 
în vis chipul lui Horea, călare pe cal 
alb, făcând semn şi răsărind ca din pă- 
mânt cetele de Moţi. Aşteptam încă un 
semn, când bătrânul care mă însoțea 
se apropie de mine şi-mi șopteşte: 
„Acolo peste Zrifeştii care l-au vândut 
pe Horea, peste muntele Scorucei cu 
Poiana Horii unde-a fost prius, peste 
Măguri şi Mărişel, e Clujul. Se văd seara 


„luminile aprinse! Fără să vreau mi-am 


şters o lacrimă şi am plecat mai departe. 


Am trecut la Vidra lui lancu, am văzut 
locul ascuns între stânci înalte, unde 
ținea sfat cu tribunii. Am urcat peste 
muntele Găina, unde Moţii vin în fie- 
care an, într'o zi de sărbătoare şi casă 
se veselească, dar mai ales ca să-şi vadă 
Munţii, cum se întind jur împrejur cu 
casele Moților căţărate printre stânci. 

Am coborât după aceea la Câmpeni 
şi de aci la Cărpinişul lui Cloşca şi al 
lui Crișan. Urcam peste coasta Cloşteș- 
tilor spre Detunata. De pe înălțimile 
Cărpinişului vedem iarăși Vidrele, Al- 
bacul, Arada, Poiana Horii şi Mărișelul. 
Atunci omul, care se nimerise la drum 
cu noi, poate un urmaş de-a lui Cloşca 
sau de-a lui Crişan, ne fixează un punct 
în zare mai spre Miază-noapte: „Acolo 
e Clujul, spune el”... 

lată ce fel de oameni am întâlnit în 
drumurile mele prin această frumoasă 
țară. lată de ce plec cu bucurie ori de 
câte ori am o clipă de răgaz, să cunosc 
cât mai multe sate şi câţi mai mulţi 
oameni. În aceste drumuri trecutul eroic 
şi legendar îmi apare ca o realitate vie. 
Horea, lancu, Axente Sever şi Simion 
Bărnuţiu şi-au înscris numele în istorie 
pentru că şi-au cunoscut Neamul și au 
ştiut pe ce să se bazeze. „Să finem cu 
poporul ca să nu rătăcim“, spunea Băr- 
nuţiu, 

In vreme ce focurile se aprindeau pe 
înălțimile munţilor pentru a vesti înce- 
perea luptelor, iar clopotele anunțau sär- 
bătoarea Libertăţii, Bărnuţiu protesta 
pe câmpia dela Blaj, să se audă până 
departe: „Nu mergem la masa ungu- 
rească, bucatele ei sunt otrăvite !* Şi a 
început furtuna. Din acele vremuri eroice 
ne-a rămas și cântecul, ce poate servi 
de îmbărbătare şi ceasului de faţă: 


Strigă Bărnuţ din Sibiu, 
Că Ardealul nu-i pustiu; 
Strişgă Iancu dela munte, 
Nu te leme măi Axinte! 


-196 ÎNSEMNĂRI 


Dar Împăratul dela Viena, care l-a 
minţit pe Horea, l-a înşelat şi pe Iancu. 

După aproape 100 de ani, în 1940, 
poporul român din Ardeal se afla din 
nou în discuţie Ja Viena. Nici trădarea 
faţă de Horea, care a fost frânt pa roată 
nici cea faţă de Iancu, care şi-a pierdut 
minţile de durere, nu ne-au folosit la 
nimic... Să fim numai gata, urmașii lui 
Horea şi-ai lui lancu mai ştiu s'aprindă 
focurile pe culmi la sunetul de clopot, 


„pentru marea sărbătoare. lar „Clujul ne 


așteaptă cu luminile aprinse“. 
Gh. Pavelescu 


POLITICĂ ECONOMICĂ APLICATĂ 


Avem la îndemână cele trei volume 
masive ale d-lui Mitiţă Constantinescu, 
apărute sub titlul „Politică Economică 
Aplicată“. Primul volum, cuprinde schim- 
buri, monedă, preţuri. Al doilea, desbate 
probleme de agricultură, economie ru- 
rală și cooperaţie. Al treilea, a fost con- 
sacrat producţiei industriale, muncii co- 
merțului şi creditului. 

Lucrarea este, fără îndoială, un eve- 
niment în literatura noastră economică 
și spiritul ei ştiinţific poate fi considerat 
cel mai avansat pas în tratarea unor ase- 
menea probleme la noi. Perioada stră- 
bătută de preocupările autorului, cu- 
prinde cel mai interesant deceniu, sub 
raportul fenomenelor şi experienţelor 
cunoscute de economia noastră naţio- 
nală. Acest deceniu a început odată cu 
conversiunea datoriilor agricole, se pre- 
lungeşte în faza tendinţelor spre eco- 
nomie dirijată şi sfârşeşte în 1940, in 
plină economie de războiu. E vorba 
tocmai de epoca frământată de cele mai 
numeroase întrebări asupra orientării 
popoarelor spre metode şi soluţii noui 
în viaţa economică. Pretutindeni, libera- 
lismul ceda intervenţiei de stat, iar pro- 
cesul adaptărilor se desfăşura cu o vi- 
teză atât de mare, încât, firește, nu ne- 
am putut sustrage. 

Variatele aspecte ale economiei apli- 
cate, în cei 10 ani, sunt înfăţişate cuo 


ÎNSEMNĂRI 197 


informaţie impresionant de bogată. D-l 
Mitiţă Constantinescu a concentrat un 
material documentar în afară de limitele 
obişnuite. Un material din care nu lip- 
sesc obiecţiunile critice, sinceritatea ex- 
punerii și claritatea concluziilor. 
Ocupându-se de schimburi, în primul 
volum, autorul precizează pentru peri- 
oada care face obiectul lucrării, că struc- 
tura importului nostru era constituită din 
produse fabricate, într'o proporţie de 
14-80 la sută din valoarea medie. Im- 


portam articole fabricate și exportam în 


majoritate materii prime, sau simplu 
transformate. Cu alte cuvinte, aduceam 
produse scumpe și dădeam produse ef- 
tine, In felul acesta, economia naţională 
se epuiza în mod continu şi lent, în 
fiecare an. Ezam o ţară eminente agri- 
colă, dar aveam o producţie agricolă 
inferioară ca bonitate comercială, faţă 
de concurenţa străină, Deasemeni, pro- 
dusele agriculturii erau detronate și de- 
păşite în balanţa comercială, de produ- 
sele petrohfere, deşi nu aveam o indu- 
zirie naţională decât într'o proporţie re- 
dusă. 

In acelaș volum analizându-se evoluţia 
prețurilor de engros, se constată că din 
Septembrie 1939, până în aprilie 1940, 
indicele preţurilor, trece in Ungaria dela 
87 la 94. cu o urcare de 7 puncte, în 
Jugoslavia, dela 76 ia 102 cn o urcare 
de 26 puncte: în Bulgaria, dela 66 la 
10, cu o urcare de 5 puncte, în Grecia 
dela 123 la 151, cu o urcare de 18 puncte, 
în Turcia, dela 61 la 73, cu o urcare 
de 12 puncte; iar în România, indicele 
trece dela 89 la 127, cu o urcare de 39 
puncte. 

Realităţile cooperatiste, găsesc o des- 
batere amplă în al doilea volum. Astfel 
aflăm cum se urca preţul cerealelor in 
1937, fără ca țărănimea să aibă vreun 
beneficiu din această majorare. La va- 
losificarea din 1935, preţul de cost al 
grâului s'a mărit Ja vagon cu 17.19 la 
sută, in 1936 cu 16.9 la sută, iar în 
1937 cu 28.64 la aută. Procentele pro- 


gresive reprezentau cheltuielile Centralei 
cooperativelor. 

Mai bizară, este lista furnizorilor. 
Dintr'o listă de 50 vânzători, dela care 
„Cecopova” cumpăra porumbul, numai 
patru erau cooperative. Restul erau 
străini de coperaţie, simpli negustori de 
cereale. 

Aceste realităţi mai pot fi complectate 
și cu un alt tablou. Din 4591 bănci po- 
pulare românești, abia 1059 erau bune, 
adică mai puțin de o pătrime. In schimb 
la cooperetivele de credit minoritare, 
procentul unităților bune era de aproape 
50 la sută, îndoit faţă de al băncilor 
populare românești. 


Politica creditului se bucură de o ana- 
liză tot atât de minuțioasă. Cum se 
aplică ea? In Ardeal, agricultorii obţi- 
nuseră în acea vreme, 1464 la sută, 
comercianții 23 38 la sută, industriaşii 
33.36 la sută, meseriasii 2.96, funcţio- 
narii 8.67 la sută. Din această repartiție 
a creditului, rezultă că cea mai nume- 
roasă categorie de producători, ţărăni- 
mea, venea cu mult în urma comerţului, 
iar creditele de consumaţie acordate fun- 
cţionarilor, depăşau consiberabil pe cele 
distribuite meseriaşilor, cari aveau cea 
mai presantă nevoie de asistenţă finan- 
ciară. 

Creditul mai are şi alte cifre intere- 
sante. După criza care a dus la conver- 
siunea datoriilor agricole, 70 la sută din 
puterea financiară a băncilor viabile 
era concentrată în 63 bănci din Capi-. 
tală şi numai 30 la sută din aceste pu- 
teri reveneau provinciei. În schimb, pro- 
vincia îngloba 832 bănci neviabile sau 
în lichidare, pe când capitala însuma în 
aceeași categorie, numai 98 unităţi. In 
Ardeal, din totalul băncilor viabile, de 


15, numai 34 erau româneşti, 


În faţa acestei situațiuni precare, pe 
care avea prilejul să o constate zilnic, 
în calitate de guvernator al Băncii Na- 
tionale, — lămureşte a-l Mitiţă Constan- 
tinescu — a socotit necesar ca în 1935 
să procedeze la restabilirea precisă și 


7 


198 ÎNSEMNĂRI 


la identificarea pozitivă a tuturor aspec- 
telor şi realităţilor pe cari le putea in- 
fâţişa sectorul creditului. 

Din capitolul referitor la complexul 
industrial, vom reţine câteva cifre şi una 
din constatările esenţiale ale autorului. 
Numărul societăţilor anonime industriale 
a sporit dela 331, în 1919, la 1145 în 
1937, iar capitalul lor a trecut dela 1.007 
mil. lei în 1919, la 33.772 mil. lei în 
1937. Valoarea producţiei la marea in- 
dustrie, a trecut dela 48 354 mil. lei în 
1930, la 64.567 mil. lei în 1937 şi la 
16 416 mil. lei în 1939. Din aceste date 
se constată văditele progrese realizate 
de industria noastră. Insă, ele prezintă 
şi unele lacune. Realitatea este că in- 
dustria s'a pulverizat în sute şi mii de 
unităţi, mărunte şi răzlețe, fără puterea 
financiară și tehnica necesară unei ma- 
sive creaţiuni, iar în marea şi covârşi- 
toarea ei majoritate, fără utilarea in- 
dispensabilă unei producţiuni organice, 
moderne și eficiente, 

Munca găseşte în cercetarea aspectelor 
economiei româneşti, o curajoasă înţe- 
legere. Autorul constată că ea nu și-a 
găsit locul cuvenit, în concepția generală, 
iar capitalul, preocupat prin definiţie de 
necesitatea beneficiului, s'a desvoltat în 
dauna muncii. De aici, nevoia unei re- 
stabiliri de poziţii în favoarea muncii 
şi creiarea unui nivel de vieață care să 
. dea masselor producătoare întreaga se- 
curitate socială, 


Cetind cu atenţie cele 1200 pagini, din 
ele se desprinde nu numai o amplă în- 
făţişare a mecanismului nostru economic, 
ci deopotrivă o concepţie de ansamblu, 
care sporește valoarea lucrării. În ce 
constă această concepţie ? Iu primul rând 
ia faptul, că d-l Mitiţă Constantinescu 
este potrivnic oricărui parazitism indu- 
strial și nu exclude economia dirijată 


pentru inlăturarea abuzului ce decurge 
din iniţiativa particulară. Interesele fac- 
torului dominant al producţiei, cele tă- 
răneșşti, sunt situate la preocupare cen- 
trală, după cum munca rămâne creatoare 
de valori, înaintea capitalului. Din acest 
punct de vedere, lucrarea s'ar putea 
numi orientarea cea mai serioasă pe 
drumul economiei sociale, căci în toate 
direcţiile accentul se pune pe repartiția. 
mai justă şi pe lichidarea excesului ca- 
pitalist, Şi concluziile nu sunt lipsite de 
importanţă, fiindcă d-l Mitiţă Constan- 
tinescu nu ajunge la ele pe cale deduc- 
tivă, ci le bazează pe o bogată experienţă 
personală, în calitate de îndrumător al 
vieţii economice, Spiritul de discernă- 
mânt și elanul spre forme superioare de 
vieaţă, au dat tot ceea ce poate interesa 
societatea românească în străduinţa ei 
spre emancipare și au deschis reforma- 
torilor de mâine, perspective neîndoiel- 
nice, Numeroase ţări n'au încă o ase- 
menea lucrare, așa că ziarul elveţian 
„Neue Züricher Zeitung” nu exagerează. 
câtuşi de puţin, când prezintă studiul 
d-lui Mitiţă Constantinescu ca un izvor 
de sugestii şi compentinţă pentru legisla- 
torul modern. 

Dar lucrarea mai este prețioasă şi 
pentru un alt fapt. Numeroase pagini 
sunt consacrate realităţilor ardelene și 
unei atenţiuni particulare dată acestei 
provincii. In funcțiunile economice de 
aici, d-l Mitiţă Constantinescu a găsit. 
atâtea anomalii, încât pe vremea când 
era guvernatorul Băncii Naţionale şi-a 
făcut din înlăturarea lor metodică prin- 
cipalul punct de program. Ardealul este 
considerat ca unul din principalii factori 
ai progresului naţional şi autorul îi re- 
cunoaşte o asemenea misiune, cu o stă- 
ruință neintâlnită până acum în nici un 
alt studiu, V, M.