Luceafarul seria II, anul VI, nr. 11-12, noi. — dec. 1940

IVCEAFÂRVL 


1 MDecemvrie 


Sau scurs 22 dle ani dela prăznuirea Unirii Ardea- 
lului şi Banatului cu Patria mamă. Şi în acest al 22-lea 
an ne-a fosi dat să trăim prăbuşirea unităţii noastre po- 
litice-naţionaie. 

Ideaiui moşilor şi strămoșilor noştri s'a înfăptuit, 
ea o dreptate a istoriei, la 1 Decemvrie 1918 şi s'a 
pribuşit în 1940 ca un biestem ce ne-a ajuns pentru 
toaie bieisniciiie de care ne-am învrednicit timp de 22 
de ani. 

22 de ani am fost seduşi de toate ispitele. | 

Plăcerile și interesele personale le-am pus înaintea 
celor ale Neamului şi Patriei, iar idolii la care ne-am în- 
_ehinat au fost: zavistia, ura între fraţi şi arginţii luf 
Iuda. 

Ce altceva am putea spune acuma când pământul 
frământat cu sângele nenumăratelor generaţii a fost 
călcat din nou în picioare de vrăjmaş, când milioane de 
Români stau iarăşi în robia ucigătozre şi înjositoare? 

Mistica Patriei noastre a fost doar o nşurateciă în- 
cântare a sufletelor în tot acest răstimp, căci n'am fost 
în stare să ne ridicăm conştiinţele în lumina adevăratei 
iubiri de Ţară. 

Jertia generaţiilor care s'au topit, cu trup și suflet, 
la flacăra înfăptuirii ideaiului unirii n'am înţeles-o în 
adevărata ei semnificaţie. 

In timp ce unii din copiii ! Neamului se obișnuiau 
să crească şi să trăiască în mistica Patriei şi a Neamu- 
lui, puţerile răului au luat forme diferite pentru ca să-i 
îngenuncheze și să-i distrugă. 


Impotriva firii noastre româneşti, trupuri 
au fost aruneate la răsereei de drumuri ea să se seoată 
sufleiu! românese din aşezările lui omenesti si cresti- 
nești, 

Şi aşa ne-am trezit pe treapta cea mai de însa 
omeniei, cu sufietele răvăşite si cu siântul trup al 
"Țării frânt, 

Şi totuşi se impune ca acest biestem al destinului 
să-i înfruntăm, căci a pornit dela noi, din laşitatea 
woastră, pe care am acoperil-a 22 de ani numai cu vor- 
be, eare acum sau dovedit deşarie. 

Fie ca orânduirea cea nvuă a Siatuiui să ne întă- 
veaseă sufletele, să ne pătrundă conştiințe:e ca să să 
căm, măcar acum, pe caleu cea dreaptă care să ne creta 
din nou în reîntregirea Neamului, 


RAJA TOPIICEANU 


î> 


Voi, Moţa şi Marin 


Din criptu sfintelor tăceri 
Voi! ce aţi murit pentru credință 
In chinuri aspre şi dureri 
Priviţi în spre a noastră biruință. 


H. 


De ce şedeţi şi nu veniţi 

In hora Neamului român? 

Vă cheamă frații cei iubiți, 
Scăpaţi din gura neamului păgân. 


III, 


_Vă plânge astăzi ţara "ntreagă, 
Brăzdată cu mormintele de fraţi; 
Vă plâng copiii fără vlagă 
Căci de vrăjmtşi sunt răzbunaţi. 


IV. 
Noi suntem singuri azi, 
Dar duhul vostru ne veghează 
Veniţi! Vă cheamă miile de brazi, 


Vă cheamă astăzi țara trează! 


GHEORGHE C. ROUĂ 


sară 


ăâ 


t 


Ce sarăzi d'aias 


ă) 


(Colind 


Nicoiae Ur 


=158) 


gro vivace (9 


7: « Un NY NI-I 
Et. Tae ua: 


Alle 


| 
| 


MI NZ 972 ce IE în IE ac RD d 
4 


A 


ra lui A 


mea de ve sa- 


As» "ta-i 
Ci-i vre 


lui, Doam-ne, 


Dom- nu 


nu, Dome nu- lui, Dom-nu- 
UD 


Dă 


= ARI P-ta 
= SM OIRORIE RR 3 -AIIAI „Aa a N o: 


p 


| 
i 
[, 


i 


» 


Dom-nu- lui, Doain-ne, 


- 


u-lu 


» 


> 
dea- du, Doi 
par” te, 


Ci 
Ba 
Bi 
a 
o 


= = 
Cră- ciunce- lui bă- 
Dum. ne- zeuvă de- ie 


Lui 


Din caetul „Zece colinde şi cântece de stea“ editaf de Regionala 


Mămăţeană a Astrei, 


Problema 
amuxzicei românești 


Dintre toate artele, muzica este cea mai sublimă, cea mai 
înălţătoare şi cea mai prietenoasă. Inflorirea acestei minunate 
arte în viaţa unui popor, cere în mod imperios o cultură autol- 
tonă, ce depinde de un anumit climat de liniște şi prosperitate; 
udică, de libera existenţă politică a poporului, de starea lui ma- 
terială şi culturală, precum şi de diferite predispoziţii psiholo- 
" gice. Ori starea apăsătoare a unor dominaţiuni streine, nu pu- 
tea favoriza evoluţia artistică a muzicei româneşti. Desvoltarea 
noastră atât de târzie în ale muzicei culte, în mijlocul unei ci- 
vilizaţii ajunse la apogeu, îşi are cum vedeţi, — explicaţia, în 
vitregia timpurilor. Poate însă ca această întârziere în desvolta- 
vea artistică a muzicei noastre, să fie întrucâtva spe folosul mu- 
zicei românești, salvându-i particularităţile etnice, fiindcă mu- 
zica noastră poporală a rămas astăzi, — putem afirma cu certi- 
_tudine, — singura în arta Europei, care şi-a putut păstra încă 
iormele arhaice, — bineînțeles cu pecetea cea mai evidentă a 
românescului. Acest fapt, poate demonstra dealtfel lumii întregi, 
cât se întinde teritoriul nostru etnic, atât de mult discu- 
tat de duşmanii ţării. 

Despre o mişcare culturală mai serioasă la noi, Românii, 
poate fi vorba deabea pe la începutul secolului al XIX-lea. Acea- 
sta însă nu însemnează că poporul nostru nu simţea şi în alte 
vremuri nevoia, de a-şi exprima prin muzică, simţămintele ce-i 
frământau sufletul, dar această exteriorizare se manifesta în- 
tr'un mod atât de primitiv, atât de naiv, încât nu putea consti- 
iui baza unei muzici în sensul de artă cultă. 

“Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, se măreşte numărul a- 
celora ce se ocupau cu muzica, ca artă cultă: fie învățând pe la 
profesori streini, fie plecând în streinătate. In felul acesta se 


formează o pleiadă de amatori muzicieni, cari introduc şi în 
mijlocul românilor cultul muzicei bune, căci una este a fi'ania- 
tor de muzică uşoară „şi alta capacitatea de a putea pătrunde, 
de a putea înţelege frumuseţile unei opere de artă adevărată, 
adică manifestările de artă cultă. Muzica, spre deosebire de ce- 
lelalte arte, ca sculptura, pictura sau chiar poezia, deşi este o 
artă atât de universal cultivată, şi atât de legată de viaţa ome- 
nirii, nu poate fi înţeleasă şi nici propagată chiar şi în formele 
ci rudimentare, fără o pregălire technică deosebită. Omul: 
cântă din instinct, — este adevărat, — dar pentru a scrie muzi- 
_că, măcar a nota ceva din modestele şi spontanele exteriorizări 
ale sufletului poporai, — oricât de primitive ar fi ele sub ra- 
port muzical, — nu este suficient talentul, ci tr ebuesc cunoştin- 
ţe speciale în ale muzicii. 

Muzica are o limbă a ei proprie, care necesită un alfabet, 
o sintaxă specială, destul de greu de stăpânit. Evident, că mu- 
zica cultă, care este o adevărată filosofie, — necesită ceva mai 
mult. un întreg arsenai de cunoştinţe tecnice din cele mai com- 
plicate şi cele mai profunde, pe care numai printrun studiu 
ţoarte aprofundat şi toarie îndelungai şi-l poate asimila un ama- 
tor de muzică. 

Ca orice început, aşa şi activitatea primei generaţii de mu- 
zicieni români, Sa izbit de multiple greutăţi, greutăți de di- 
ferită natură. E Goar așa de firesc că, nu se putea pune, de azi 
pe mâine, bazele unei şcoli naţionale româneşti, atunci, când 
noi, Românii, eram lipsiţi cu totul, de o tradiţie românească în 
ale muzicii culte, atunci: când structura noastră sufletească, 
gândirea noastră muzicală, diferă doar atât de mult, de gândi: 
rea muzicală a altor popoare. Astfel e fatal ca primele încer- 
cări ce muzică cultă românească, să nu reuşească pe deplin. 

Compozitorii noştri, destul de puţini la număr, — conştienţi 
cu inforivritatea pregătirii lor teenice, — se mulţumeau să acii- 
vaze întrun domeniu mii restrâns, manifestându-se cu simple 
lucrări de folklor, de armonizări de melodii fără pretenţii. 
Cei msi instruiți, sau lăsat ademeniţi de zâna fermecătoare a 
muzicei germane sau franceze moderne, mai ales generaţia mai 
Bouă, -- eontimporanii lui George Enescu, plăsmuindu-şi cele 


mai multe lucrări în genul franchiştilor sau .a impresioniştilor 
francezi. Literatura noastră muzicală păstrează, din această c- 
pocă, câieva lucrări destul de interesante, dar departe de valoa- 
rea care le-ar putea asigura o trăinicie în istoria muzicii uni- 
versale. i i 
„Dar să nu uităm, că oamenii de geniu nu cad dintr'odată din 
ceruri. Apariţia lor trebue pregătită cu mult dinainte. In artă nu 
se pot face salturi uriaşe, iar artistul care este silit a-si forma 
singur mediul de artă potrivit genialităţii sale, este condamnat a 
se epuiza încă înainte de a-și fi putut desfăşura din plin darurile 
sale de creiator. 

Fără îndoială, că a fost o mare nenorocire pentru noi, fap- 
tul, că puţinele pagini scrise de autori români pe la sfârşitul se- 
colului trecut şi în primii ani ai veacului al XX-lea, nu aveau 
nici o legătură cu aspiraţiunile artistice ale poporului nostru. 
Intelectualitatea noastră nu-i încuraja se scrie româneşte. Dea- 
ceea să nu ne mirăm, că nici chiar lucrările mareiui nostru 
George Enescu, nu au vreo însemnătate deosebită pentru evolu- 
ţia muzicii româneşti, aparţinând ele mai mult culturii france- 
ze, decât şcolii româneşti '). Este însă explicabilă întrucâtva a- 
ceastă dezertare de pe plaiurile naţionale a muzicienilor noștri, 
cari voiau să se afirme cu orice preţ ca artişti cu pretenţii în- 
ternaţionale. Ei erau siliţi a-şi îndrepta privirile spre occident, + 
căci numai acolo au aflat la îndemână tot ce le lipsea în ţară: 
şcoală, mediu, interes public, glorie. Deci nu trebue să le luăr: 
în nume de rău, că ei s'au adaptat unei culturi streine nouă, în 
care se disting, făcând opere în genul şi spiritul ei. 

Sub raport românesc, fără îndoială că un Vidu, Chiriae, 
Dima, Bena sau Tiberiu Bediceanu, nepreţuitul folklorist, or- 
ganizator şi animator al muzicii româneşti ?,) — au făcut incon- 
testabil mai mult pentru muzica românească în această epocă, 
— deşi numele lor poate nu a pătruns dincolo de graniţele ţă- 
rii. E se pot mândri cel puţin cu meritul de a fi ţinut ridicat 


1) Această părere este valabilă numai pentru lucrări scrise de D-sa 
înainte de Unire. 


2) Despre activitatea lui Tib. Brediceanu d-na Alma Cornea Ionescu a 
mai vorbit în o altă conferinţă organizată de Asoc. profesorilor secundari. 


stindardul naţional în vremuri de grea urgie desfăşurând, prin 
"activitatea lor muzicală, un adevărat apostolat naţional. Fi au 
susținut ideia muzicii româneşti atunci când alţii sau în- 
doit de ea, creind o tradiţie a cântecului românesc, în pătura 
moastră intelectuală: în acel mediu spiritual de unde putu în ur- 
mă să pornească o mişcare pentru desvoltarea muzicii noastre 
culte. 

Cel mai erudit, cel mai valoros reprezentant al acestui cu- 
xent naţionalist, a fost fără îndoială Gheogrhe Dima, numit se- 
matorul muzicii ardeleneşti, singurul dintre compozitorii noştri 
paţionali care a fost cunoscut şi apreciat şi dincolo de hotarele 
românismului *). E] este singurul compozitor naţional, din epo- 
ea lui, care prin cultura lui înaltă, a reuşit să elimine din ope- 
ele sale orice urmă de diletantism, de efecte iefiine, chiar şi cu 
riscul de a nu fi fost întotdeauna pe gustul publicului nos- 
tru, crescut în acea vreme la şcoala romanţelor şi a horelor 
noastre de salon. Publicul românesc, după cum am arătat adi- 
neauri, era prea puţin iniţiat în aceste timpuri afară de câteva 
familii — în frumuseţile artei pure, numită artă cultă. 

Pentru noi Roniânii, 'câri nu ne putem lăuda nici chiar azi 
că inspiraţa compozitorilor noştri merge totdeauna mână în 
mână cu cunoașterea meşteşugului şi suveranitatea bunului 
gust, a fost un mare lucru puritatea artistică a lui Gheorghe 
Dima, şi e păcat, că acest mare om al muzicii româneşti şi-a li- 
mitat activitatea într'un domeniu mult prea restrâns pentru pu- 
ternicul său talent şi excepţionala sa pregătire artistică, scriind 
numai opere vocale şi corale. Pentru noi, care am cunoscut 
priceperea şi puterea de muncă a venerabilului maestru, ră- 
mâne un mister, dece nu a scris Gheorghe Dima nici o lu: 
erare simfonică, sau dramatică, — ne gândim bineînţeles la 
ceva în spirit românesc, — când el avea mai mult caaltul, atât 
talentul şi pregătirea tecnică necesară pentru confecţionarea 
unei opere sinfonice, cât şi dragostea şi credinţa în muzica ro- 
mânească. Era un om de o autoritate unică şi pretutindeni lău- 


dat ca un adânc cunoscător al tainelor artei muzicale, cecaee 


Yan sortit a fi primul director al Conservatorului de muzică şi 
3) Neue Zeitsehrift fiir Musik din 1889. Leipzig. 


; 


artă dramatică din Adealul românesc; instituţie de înalt înva- 
țământ muzical artistic, cunoscut azi sub denumirea de Acade- 
mia Clujană a statului, înființată chiar de dânsul în inima A-- 
deaiului, după unirea noastră cu Patria mamă, unde bătrânul 
Dima a format atâtea generaţii de vrednici urmași, cari alcă- 
iuesc aşa numiia „$ceală ardelenească“ din care face parte și 
muii preţuitul nostru Sabin Drăgoi, Martian Negrea, Vasile Iiae 
şi alții. 

Ca compozitor, Gheorghe Dima, e academic, respectând 
mele. consacrate până la pedantism, cât şi prelucrarea motive- 
tor după normele fixate de clasicismul german. Fără sonnri- 
tăţi ultrarafinate, fără pretenţi de novator, Gheorghe Dima a 
fost un convins adept al vechilor maeştri germani. Toate iu- 
crările sale „au acel inexprimabil al justeţei, al proporţiei şi al 
frumosului fără de care orice inspiraţie cât de genială, rămâne 
— cum se exprimă doamna Ana Yo icanu ațât de just — un 
fragment, o improvizație, o dibuire' 

Evoluţia muzicii românești se distinge prin două etape. Pr 
ma începe în secolul trecut şi atinge o culme în Sabin Drăgoi, 
care cum ştiţi a ridicat cântecul ţăranului român la frumuseti 
nebănuite — iar a doua începe cu Sonata a treia pentru vioii- 


2 


nă și pian a lui George Enescu, baletul lu Aiikaii Sera (în Piaţa 
Aare) precum $i lucrările sinfonice și dramatice ale lui Cusita, 
Mihail Andricu şi Marțian | Negrea, primele compozițiuni româ- 


neşti de valoare univers 


i, cari se impun atât prin bogăţia in- 


spiraţiei si originalitatea lor, cât şi prin factura lor clară şi sa- 
vantă, ce cuprind mult lirism țărănesc, mutit câmp si cântare 
românească în ciscreția motivelor folosite. In jurul acastora a 


răsărit în ultimul deceniu o întreagă pleiadă de artişti tineri, 
talentaţi, cu dor de muncă, autori a nonumeratelor lucrări con- 
cepute în cel mai autentic spirit românesc. Vom vorbi despre 
ei în cursul acestui articol, năzuindu-ne a păstra o oarecare or- 
dine cronologică în înşiruirea operelor mai de seamă. 

Prima etapă se remarcă la început — cum am amintit adi- 
peauri — prin simple armonizări de melodii poporale orizi- 
nale, dar nu întoteauna autentice ca obârşie ţărănească: fioine- 
le servind în forma lor primitivă, rudimentară şi nestilizată, 


10 


drept arii, în începuturile noastre de operă românească $), iar 
dansurile ţărăneşti ca balet. Deabia după o lungă evoluţie s'au. 
putut cristaliza principiile de bază ale unei şcoli naţionale. In 
Năpasia lui Sabin Drăgoi — care constitue un moment istoric 
pentru orientarea naţională a muzicii noastre, — melodia po- 
porală are încă aceeași influenţă covârşitoare, dar ea este îm. 
brăcată într'o haină armonică mai savantă, iar motivele sunt 
foarte organic legate una de alta. Ce priveşte orchestraţia, el fo- 
loseşte mi,loace tehnice mult mai rafinate decât antecesorii săi, 
realizând acel pitoresc, ce caracterizează peisajele noastre, por- 
iu nostru, bisericuţele noastre ortodoxe, cu tot luxul lor atât 
de oriental şi totuşi atât de specific românesc. 

Așadar lui Sabin Drăgoi îi revine marele merit, de a îi fost 
primul compozitor român, care nu numai că a descoperit cele 
mai autentice şi cele mai caracterisiice melodii româneşti, dar 
a ştiut să le valorifice în forme artistice culte, fără a le altera 
specificul lor etnic. Graţie acestui mare talent ne putem mân-- 
dri azi, cu cea mai valoroasă colecţie de folktor, adnotate cu 
prețioase comentarii. analiiice, asupra colindelor, care ne ajută 
în mod real, ia fixarea unor elemente de muzică românească 
pură. Sunt nenuimerate colecţiunile lui Sabin Drăgoi, din dite- 
rite regiuni ale Banatului şi ale Ardealului. Exemplul distinsu- 
lui nostru coleg a avut mulţi imitatori în domeniul folklorului, 
luându-se de la dânsul metoda, cum trebue realizată această ope- 
ră, de mare însemnătate pentru soartea muzicii româneşti. 
Căci să nu se creadă, că culegerea, notarea Şi coordonarea me- 
lodiilor poporale este un lucru atât de simplu. Nu! Numai cine 
a încercai vreodaiă să noteze o melodie poporală își dă scama 
de câtă pricepere trebue să te serveşti, pentru a prinde nealte- 
rat farmecul acestor melodii. O notație eronată este suficient 
ca să le paralizeze toată mişcarea, un accent ne la locul lui te 
poate distruge toaiă frăgezimea naturală, tot farmecul. Ce răs- 
pundere grea apasă pe umerii culegătorului, înţelegem numai 
atunci, dacă ne dăm seama de faptul, că din fiecare formă pe 
care o prezintă folklorul românesc, ar putea să răsară o nouă: 


*) Subiect tratat de semnatara acestor rânduri prin diferite articole 
şi o conferinţă despre Muzica în Banat (1934). 


li 


'Jume muzicală, o nouă credinţă estetică, care să revoluţioneze 
poate întreaga artă muzicală. Fiecare din formele poporale ale 
muzicii noastre, ar putea da naştere la alte şi alte forme noi, 
„ari ar putea fi amplificate cuprinzându-se în cadrele fiecă- 
ruia din ele, cele mai variate şi cele mai caracteristice expresii 
româneşti. Am văzut ce a făcut un Sabin Drăgoi cu formele eo- 
tindei, cum le-a valorificat, cum le-a superiorizat în forme com- 
plexe, înzestrând muzica cu elemente cu totul noi. Ne trebueac 
încă asemenea meşteri pricepuţi şi inspirați cari, întrevăzând şi 
simțind realităţile muzicii noastre, să ridice şi celelalte sute şi 
mii de expresii ale artei noastre poporale la rang de valoare es- 
“ietică, ducând la desăvârşire opera începută de Sab'n Drăgoi. 
Când ne dăm seama, că muzica poporală din occident, — care 
a alimentat spiritul de creiaţie a câtorva secole — ce săracă a 
fost în mijloacele ei de exprimare, având deabea câteva mo- 
duri tipice, cari în urmă au fost ridicate la perfecţiuni de ge- 
:niul marilor creiatori, — muzica românească pare a avea. Der 
-pective incomensurabile. 

__ Fără formele originale ale melosului poporal, — care tre- 
buesc culese de oameni pricepuţi, fiindcă cum am spus, fiecare 
“«onstitue o comoară nepreţuită pentru noi, — fără aceste va- 
lori expresive; — valori ritmice, melodice şi tonale atât de spe- 
-cifice muzicii noastre 5) — nu este posibilă nici o evoluţie a mu- 
zicii noastre naţionale spre forme superioare culte, intelectua- 
“jizate, pentru a putea fi ridicate la valoare universală. Deaceea 
meritele lui Sabin Drăgei în domeniul folklorlui sunt neprzţui- 
te %). La aceasta se mai adaugă şi activitatea d-sale de compo- 
zitor, care, este foarte însemnată din punct de vedere românesc. 
EI nu este un romantic în a cărui muzică să vibreze sensibiii- 
“tatea sa personală, ci într'un anumit sens îl putem socoti un 
fel de clasic, — un clasic român, — (după conţinut) fiindcă ex- 
primă sufletul colectivităţii, a colectivităţii româneşti, adi- 


5) Despre specificul etnic în muzică românească. am mai vorbit într'o 
+edință de muzică românească aranjată de Asoc. Profesorilor sec. 


6) Insemnătatea lui Sabin Drăgoi în evoluţia inuzicii româneşti a fost 
„îratată la o conferinţă org. de Reuniunea Fem. Rom. din Timişoara, și arti- 
„cole publicate în „Banatul“ şi alte reviste. 


12 


că a ete:nului românesc. Sabn Drăgoi „mai este şi un deschi-: 
zător de drumuri, unul din fondatorii muzicii noastre naţiona- 
le, ca artă cultă, a cărei închegare definitivă este în curs. Fără: 
această bază, fără această minunată demonstraţie pe care a fă- 
cut-o autorul în opera Năpasta, oratoriul C. Brâncoveanu sau 
Divertismentul Rustie, poate că compozitorii noştri nu se încu- 
metau încă să scrie româneşte, ignorând şi pe mai departe ideia: 
muzicii româneşti, ideia unei şcoli naţionale. 

După succesele lui Sabin Drăgoi, folklorul, adunarea meio- 
diilor poporale, a devenit o adevărată modă. Dar toate lucrurile: 
june duse la exces pot fi dăunătoare. Această mişcare a avut şi 
ca desavantajele ei. Multe talente reale, ademenite de această 
nouă îndeletnicire şi-au abandonat terminarea studiilor, cre- 
zând că vor ajunge astfel mai repede la glorie. Adevărat, că a- 
" ceastă miscare aducea foloase mari muzicii noastre, salvând 
un material imens dela pierire, totuşi, avem multe talente cari,. 
dacă se ocupau mai intens alături de activitatea lor folkloris- 
tică şi cu studiile compoziţiei muzicale, puteau să aducă o con-: 
iribuţie mult superioară artei românesti, nu numai sub raport 
folkloristie, ci şi sub raportul creiaţiei muzicale absolut ori- 
ginalc. Să ne înţelegem bine. O activitate de folklorist sau armo- 
nizator — care este valoroasă în felul ei şi însemnată din anu- 
mite puncte de vedere şi în anumite etape de cultură naţională, 
— încă nu îndritueşte pe nimeni, ca fără o reală contribuţie a- 
creativităţii să poarte titlul pretenţios de compozitor. Mai ales 
azi, când exigenţele spirituale au devenit atât de mari. Melodiile 
notate fără nici o stilizare, rămân la valoarea originală, ne- 
schimbată, iar geniul muzicantului e condamnat a se manifesta: 
numai în iscusinţa armonizării, a orchestrării şi a aranjă-- 
rii acestor melodii atunci, când talentul lor putea fi valorifică 
poate în opere superioare, nepieritoare. Avem doar la îndemâ-- 
nă atâta material ce aşteaptă a fi prelucrat şi turnat în nemu- 
ritoare tipare! 

Dat fiind gradul de cultură a neamului nostru, generaţiei 
poi îi incumbă şi o altă datorie: ca aceste nepreţuite comori po- 
porale, să nu le folosească numai ca bază naţională în forma 
lor originală, neprelucrată, ci să caute ca printr'un complex de: 


13; 


-sensibilizări şi asimilări să sesizeze noi norme estetice. Căci în 
definitiv, cu toate meritele folkloriştilor problema muzicii noastre 
cuite nu a fost deslegată de ei, cel mult că i-au dat un imbold 
puternic, Şi materialul necesar cunoaşterii elementului poporal. 
“Temele culese din popor şi întrebuinţarea lor fără nici o stili- 
„zare sau o tratare mai amplă şi spiritualizată, — cu periodizări 
scurte şi anemice duc în ultima etapă la o manieră pur meca- 
rică, fiindcă înlocuind desvoltarea motivelor prin o repeţire n 
lor fără sfârşit, ea nu este în fond decât o simplă combinaţie 
construită pe simplul calcul şi nici decum un procedeu muzical 
«lin: mic născut din o necesitate logică internă. Din cauza aceas- 
ta, monotonia lor aparentă, deşi sub raportul sonorităţii — (sub 
“raport armonie și al culoritului instrumental) ele se relevă ade- 
seori prin o complexitate formidabilă, neegalată de maeștrii 
trecutului. Totuşi, de câteori aud o astfel de muzică, oricât mi-ar 
Amcânta urechea pentru moment, simt că mă sugrumă ceva. Văd 
“parcă o locomotivă de copii pornită în plin avânt, ce deraiază 
ae pe drumul drept intrând într'o fundătură, fără posibilitate 
de ieşire, consumându-şi acolo toată energia fără nici un rost 
până ce arcurile şi-au epuizat complet energia. 

Desvoltarea orizontală, nu numai cea verticală, miseare 
si în linia melodică 7), adică crearea unor noi forme muzicale 
româneşti din formele poporale originale ale muzicii noastre, 
iată idealul care trebue să însuflețească noua generaţie. Pentru 
aceasia însă, compozitorii noştri trebue să fie stăpâni nu nu- 
mai pe ştiinţa armoniei şi a contrapunctului, ci trebue să aibă 
o abilitate mare în meşteşugul desvoltării formelor. Să fie stă- 
pâni absolut chiar şi pe morfologia buzicală aşa zisă occiden- 
tală. Adaptarea ei la necesităţile româneşti, vine dela sine, dacă 
artistul este crescut în mediu românesc, și dacă are sentimente 
vomâneşti 8i cunoaşte bine folklorul nostru. 

De fapt se depune o muncă uriaşă în acest sens dar reali- 
zarea acestui ideal e grea, nesigură şi cere abnegaţie dela co:1- 
pozitori, fiindcă nu-i voie să se gândească nimeni, la un suc- 

7) Lucrul acesta l-au înţeles şi cei mai mari compozitori ai eporii; 
Stravinnsky. Bartek, clic. cari în ultimele lucrări au. revenit la respectul 
formelor consacrate. 


EL 


ces imedial. Astăzi aproape toţi compozitorii noşiri, — în 
trunte cu George Enescu, geniul neamului nostru, — se năzuese 
a scris româneşie, urmărind înfăptuirea, creiarea unei forme ro- 
mânești; creiarea unui stil muzical original românesc, atât ca 
limbaj cât şi ca tehnică, prin care muzicienii generaţiilor ce ne 
urmează, identificându-se cu spiritul determinat al neamului 
nosiru, îşi vor pulea exprima cu usurinţă și într'un stil caracte- 
ristic fondul sufletului lor: părticică ruptă din sufletul colectiv 
al neamului românesc. S'au tras mulie, foarte multe învățături 
din lucrările lui Sabin Drăgoi. dar suntem încă destul de de- 
parte de împlinirea visului. Şi este explicabil pentru tânăra 
noastră cultură naţională, căci nu putem face dintr'odată sal- 
turi prea uriaşe, fără pregătirea tehnică necesară, fără înţelep- 
ciunea isvorîtă din experienţă, fără de care nu se poate face 
nimic temeinic. 

Trecând întâi printr'un fel de coleetivism muzical statistic *) 
ornamental cu un dinamism pur armonic, am ajuns la un fel 
de popular spiritualizat; — faza doua a muzicii româneşti. In 
raport eu evoluţia lentă a cântecului poporal german. muzica 
noastră a realizat întrun timp relativ scurt, salturi mari. E 
vorba doar de un trecut muzical de 10—15 ani. Putem spune 
dela Năpasta lui Sabin Drăgoi. Adevărat, că cântecul poporal nu 
intră încă ca factor determinant ai unor forme noi, — afără 
de, începuturile foarte interesante ale lui $. Drăgoi, cu forma 
colindei, — ci este atras în tiparul formelor occidentale, în care 
predomină senata *). Totuşi e un progres vădit, căci elementele 
de muzică poporală azi nu mai sunt scop unic, sau forma fun- 
damentală ori bază stilistică, ci — la cei mai mulți — elemente 
transformate și asimilate de compozitori, inspirându-i a-şi creia 
temele, invențiile proprii — bineînțeles potrivite peniru spiri- 
tul muzicii noasire poporale, — ce sunt prelucrate după anu- 
mite norme estetice, în forme mari dramatice sau sinfonice în- 
iun chip cu totul magistral. respectând uneori până şi prin- 


*) Forme cari nu au la baza construirii lor ideia muzicală ca element 
arhitectural plastic, reprezentativ sau activ, sau forme cu o singură idee 
mmzicală eventual două, lipsite însă de desvoltări sinfonice. 


*: Ca şi sinfonia, forma cea mai înaltă a muzicei iustrumenlale. 


15 


Dr 


dipiul ciclic. Aceste forme, reprezintă culmea concepţiei arhi- 
iecturale în muzică. Stilul românesc nu a ajuns încă la perfec- 
ție, — (mai binezis lucrările compozitorilor noştri nu se relevă 
încă printr'o perfectă unitate stilistică) dar ne putem mândri 
cu compoziţiuni de valoare reală, — nu numai naţională, — în 
care românescul este deja realizat şi fără sprijinul folklorului; 
adică să scrii româneşte, fără să fluturi mereu stindardul trico- 
lor. Prelucrarea motivelor nu mai înseamnă simpla lor armo- 
nizare, ci e vorba de o tratare sinfonică serioasă: savantă şi 
metodică, — care să reziste oricărei critici obiective, — clă- 
din autorul din motive *); teme, (fraze muzicale) din aceste 
teme idei muzicale, expuneri, divertismente şi aşa mai departe; 
păstrând totodată cel mai autentic caracter românesc. Mai mult 
chiar, compozitorii noştri sunt în căutarea unor forme de expre- 
sii noi, dictate de însăşi natura cântecului românesc; ţinta fina- 
lă — după cum am spus — a idealului nostru muzical. 
| S'a obiectat că muzica românească nu se pretează la o des: 
voltare sinfonică, fiindcă aceasta necesită oarecum transforma- 
vea temelor, ceeace ar altera caracterisțicul românesc. Aşa am 
crezut şi eu mulţi ani în şir, dar nu este adevărat. Ne-a dove- 
dit-o George Enescu, Mihail Andricu şi alţi sinfonişti români În 
lucrările lor; o dovadă în plus că geniul creatorului află forma 
de expresie potrivită, adică modalitatea ca aceste transformări 
atât de necesare din punct de vedere arhitectonic, să nu fie nici 
în detrimentul muzicii româneşti şi nici Beethoven să nu se su- 
pere pe noi, Românii, dacă ne-am abătut dela învăţăturile lui, 
evitând astfel conflictul conţinutului românesc, cu formele a- 
cademice consacrate. Această inovaţie este desigur în mare par- 
te o chestie de instinct, de putere creatoare, nu numai de pur 
raţionament şi învăţătură. | 
Să nu se creadă, că forma este un simplu cadru cate se 
poate umple în mod constructivist, aşa cum s'a făcut la şcoală. 
Nu! Forma este rezultatul vizibil al unui proces psihic intern,-a 
cărui valoare este în funcţie de legătura organică ce trebue să 
existe între motivul muzical şi desenul exterior, desen ce se 


19) Indiferent că motivele sunt inspiraţii proprii sau de origine colec- 
tivă, adică de origine poporală. i 


16 


naşte, ce evoluiază din însăşi motivul iniţial, — cu alte cuvin- 
ie — cum am mai spus, — desenul este dictat de însăşi natu- 
va ideilor muzicale. Bineînţeles un asemenea proces muzical nu 
poate să nască în subconştientul unui laic. In definitiv şi ge- 
niul trebue să se formeze. O concepţie franceză susține chiar, 
:ă genialitatea nu este alta ceva decât răbdare, răbdarea dea te 
putea aprofundă în adâncimi nepătrunse de alţii, răbdarea de 
a te putea aprofunda în esenţa lucrurilor. Deaceea este nevoie 
de atâta învăţătură. Muzica este o adevărată filosofie şi ar fi o 
vreşală mare să ne bazăm numai pe talent, renunțând la învă- 
țătură, şi persistând în, încercările noastre de a rupe cu totul le- 
găturile noastre cu muzica occidentală, pentru „salvarea spiri- 
tualităţii noastre în lumea răsăritului“. 

Muzica occidentală se bazează pe o experienţă milenară şi 
urmărindu-i toate etapele de desvoltare, vom vedea, că decenii 
dearândul s'a lucrat la câte o mică inovaţie. Muzica sinfonică 
a fost ridicată la culmi, piatră cu piatră de spiritul creatorilor, 
de spiritui multor generaţii, în curs de secole. O asemenea igno- 
ranţă ar însemna ca să începem da capo. Măcar un secol în ur- 
mă, în mijlocul unei civilizaţii atât de înaintate, e absurd. Şi a-: 
poi a căuta şi a găsi lucruri pe cari alţii le-au uitat de mult, nu 
înseamnă act de creaţie. Greutatea stă, cum am văzut, în altă 
parte; noi nu trebue să copiem fidel ce au făcut alţii, dar pu- 
tem învăţa mult, foarte mult dela ei, adaptându-le necesităţilor 
româneşti. Este însă „cu totul imposibilă. — scrie undeva este- 
ticianul Cuclin — „înţelegerea Sonate:, — acestui centru gene- 
rutor al întregei arhitecturi muzicale moderne și de toate tim- 
purile ce vor să vie, — fără adâncirea tuturor formelor cari au 
precedat-o, procurându-i organe, nutriment şi organism chiar, 
precum şi a tradiţiunii evolutive care a prezidat la perfectarea 
alchimică orbi asttel, — a transmiterii formelor 
unora în altele“. 


* 

In afară de personalităţile cele mai reprezentative ale şcolii 
românesti, pe cari i-am amintit în cadrul acestui articol, se en- 
vine să menţionăm încă câteva talente din generaţia mai tă- 
nără, care, luându-și profesiunea foarte în serios, caută să solu- 


17- 


ționeze toate obstacolele ce se mai ivesc în calea şcolii româ-. 
ue$ti, — înzestrând patrimoniul nostru artistic cu nenumărate 
opere de valoare reală, în care pulsează puternic elementul pri- 
mar al unui ethos românesc. Din rândul acestor sârguitoare 
talente, menţionăm în primul rând două personalităţi viguroa- 
se: Dinu Lipatti şi Paul Constantinescu, do: artişti ce fac parte: 
din acei puţini aleși ai artei, ale căror nume va rămânea înscri- 
se cu litere de aur în istoria muzicii româneşti. Nu mai puţin . 
talentaţi, dar cari aşteaptă încă o consacrare oficială, sunt Th. 
Rogalsky, Silvestri, Brânzeu, Buicliu, Mihailovici, Agârbiceanu, 
plini de conştiinţă românească şi suflu artistic, şi încă mulţi ul- 
ţii a căror nume ne scapă. 

Un sentiment de orgoliu bănăţean ne determină. să menţio- 
năm În mod special colegii noştri de profesorat: Zeno Vaneea, 
autorul baletului Priculici şi al altor lucrări de valoare; sinfo- 
histul Vasile Ijac, Eugen Cuteanu şi Mircea Pop, ialenie reale a 
căror personalitate este încă în formare. Fiind vorba de bănă- 
țeni nu putem lăsa nemenţionată activitatea folkloristică a lui 
ar. Nie. Ursu şi F. Barbu cari suni în aştepiarea unei promo- 
vări oficiale. 

Cu fiecare zi ce trece, cu un nume nou sporeşte pleiada ce- 
lor porniţi pe calea spinoasă a artei. Azi mici Şi necunoscuti, 
mâine apreciaţi, poate chiar glorioşi, ridicând din ce în ce, 
prin talentul lor, prin munca lor preţuită, prestigiul artei româ- 
neşti, căreia îi este dat să poarte în cursul veacurilor ce vor 
veni, faima numelui de Român. 


ALMA CORNEA IONESCU 


1 


Rugăci unea profetului 


Invață-mă să ştiu muri stăpâne ..... 
De subit ruina lumii tâlhărite 

Mă 'nalţă spre lumini nebănuite 
Să pot vesti chemările de mâne . . .. 


Cuvântător de falger mă trimite, 
Cu veşnieiu vorba să se "'ngâne. 

— Dă-mi măreţia vremilor bătrâne 
Și frăgezimea zorilor ivite .. ... 


Să-mi ție gândul din cuanineeure - 
Și să-mi creiezi din adevăr simţirea 
lar sufletut din stea strălucitoare. 


Pa Fămi inima adânc şi culme visul, 


Măsură gândului, nemărginirea, ! 
Să mă sfârșesc știind cani fost trimisul . . . 


„a Ș sagi LA mia GRIGORE BUGARIN 


19... 


Incorigibil:... 
— Schiţă — 


Nu se văzuseră cam de mult, de pe vreme când, studenţi 
fiind, activaseră împreună într'o tabără de muncă legionară. 
Şi armata şi-o făcuseră la acelaş regiment, unul ca licenţiat în 
Drept, al Academiei de Comerţ, celălalt. I-a apropiat înalta spi- 
ritualitate a crezului legionar, în misiunea excepțională a nea- 
mului românesc şi au lucrat cot la cot, păstrând cele mai lumi- 
noase amintiri despre viaţa petrecută în tabără. Vremurile tul- 
buri i-a scos şi pe ei din ogaşul vieţii, cu care apucaseră să se 
obicinuiască. Se găsiră din nou alături ca sublocotenenţi re- 
zervişti. 

Acum depănau împreună! firul amintirilor comune, trecând 
pe nesimţite dela consideraţiile de ordin ideologic, la formele 
mai concrete, sub cari se înfăţişa viaţa pentru fiecare din ei. Se 
însuraseră între timp, Adrian Tolescu cu o colegă din birourile 
unei mari întreprinderi industriale din Bănat, iar Liviu Chi- 
mirea cu fata unui advocat din capitala Ardealului, unde-şi fă- 
cea stagiul de judecător. 

Chirie, scumpete, obligaţii sociale şi atâtea alte bătături in- 
vizibile, care se ţin ca scaiul de intelectualul sărac, îşi scoase- 
ră capul la lumina zilei în povestea lui Țolescu. 

— Dacă nar mai interveni câte un film bun cu Jeannette 
Macdonald, Gary Coper, E. lanings, Walace Berry, Claudette. 
Colbert şi din când în când câte o carte bună, toate gustate în 
tovărăşia dragă a unei soţii înţelegătoare, după lungi ceasuri 
de muncă încordată, nu ştiu zău cum am trece prin mlaştina zi- 
lelor întunecate pe cari le trăim, — zise 'Țolescu. 

— Exact programul meu, minus plăcerea deplinei armonii 
a gândurilor şi bucuriilor împărtășite. — spuse Chimirea cu a- 


20 - 


mărăciune reţinută. Din nenorocire soţia mea are altă concepţie 
despre căsnicie. Ea preferă agitația în societate, cu prietene şi 
cunoscuţi, cu toalete, sindrofii şi baluri, intimităţii căminului 
conjugal, care o plictiseşte. Altfel — adause dânsul mai poto- 
lit, — ne-am înţelege binişor, e bună şi iubitoare în felul ei. In 
sfârşit, aşa-i viaţa, nu-i poţi cere mai multi decât vrea ea să-ţi 
dea, 

— Imi vorbeşti de sindrofii, toalete, baluri, ori asta înseam- 
nă, dragul meu, că voi aveţi posibilităţi, care depășesc pe ale 
noastre, — surâse cam nedumerit Ţolescu. Leafa ta de jude- 
cător stagiar... 
| — Un tleac pentru noi, adecă peniru ea, unica fiică a unor 
părinţi bogaţi, care-i satisfac orice capriciu. In materie de — 
capitol financiar, — surâse ironic Chimirea, — eu nu sunt de- 
câi a cincea roată la — bugetul familial. Nu mi se cere decât 
să afişez o mutră de om sătul şi să-mi văd de treabă. Cu leafa 
pot face ce-mi place. Taia socru mă bate binevoitor pe umăr 
când vede că scot şi eu portofelul, cu cele biete opt mii şi ceva 
şi mi-l vâră râzând în buzunarul hainei. — „Avem noi destul şi 
pentru voi, har Domnului, fiule! Tu nu-ţi mai face griji din pri- 
cina Netei. Ăştia-s banii tăi, fă-ţi haine, cumpără cărţi, tablouri, 
în sfârşit cheltuie-i cum te taie capul şi dacă n'ai deajuns, spu- 
ne-mi să-ți mai dau“, — mă opăreşte dânsul cu adevărată dra- 
goste de părinte. Şi tocmai aici e buba! Sunt atât de buni, atât 
de cum se cade amândoi! Cum să-i jignesc?! Şi cu toate astea, 
sau tocmai de aceea, sunt hotărît s'o rup cu acest fel de viaţă! 
E. grozav, e penibil, mă Adriane, să te simţi inutil ca un bibe- 
tou în casă, să ai senzaţia de a fi mereu un oaspe la masă, un 
fel de apendice ridicol acolo! Am şi făcut în cea mai mare tai- 
mă cerere la minister, ca să fiu transferat în cel mai izolat, cel 
fai păcătos târg din ţară şi cum mi-o veni aprobarea, am şi 
plecat cu nevastă cu tot, — sau fără, dacă nu vrea cumva să 
vină cu mine. Dar iartă-mă, dragul meu, că te plictisesc cu mă- 
Bunţişurile mele, trebuia însă să-mi fac vân, iar tu eşti singurul 
meu prieten! 

— Mi se pare, dragă Chimirea, că eşti tot ecbubial incorigi- 
bil, prea — ortodox şi ca totdeauna, exagerat de sever cu tine 


2] 


„ Deastădată însă, nu mai e vorba numai de tine. Dintr'un senti- 
ment exaltat de demnitate, de închipuită degradare, eşti pe cale 
să-ţi distrugi căsnicia şi poate şi viaţa. In locul tău cei mai 
mulţi ar fi încântați să aibă o maşină, a cărei factură n'au vă- 
„zut-o, un şofer care-ţi cere numai ordine, o soţie care are pen- 
„tru tine numai alintări, niciodată note dela croitoreasă, dela 
modistă şi celelalte. Tu, dragul meu, cunoşti viaţa doar dela fe- 
reastră, cum cunoştea Alecsandri iarna. E aspră când eşti în 
contact cu ea! 

— Se poate! Tu o cunoşti, cum văd. Spune-mi deci cinstit, 
ai primi să faci şi tu parte din acei „cei mai mulţi“? 

„Luat din scurt, Țolescu îşi plecă ochii sub privirea dreaptă 
şi tare a prietenului şi tăcu câteva clipe. Când dete să răspun- 
dă, tocmai treceau prin dreptul unui corp de case mari, în faţa 
cărora o echipă de puşcăriaşi, în cunoscutele uniforme vărgate, 
tăiau lemne sub supravegherea unui gardian. Oamenii aveau 
fețe buhăite, mânile albe şi se mișcau alene, n'aveau de ce să 
zorească. Intre timp flecăriau, glumiau şi făceau observaţii rău- 
tăcioase, sau numai hazlii pe seama trecătorilor. Fără uniformă 
“şi gardian, i-ai fi luat drept oamenii cet mai pacinici. Unut 
. singur, un bărbat de o frumuseţe stranie, cu părul şi ochii ca 
păcura, a cărui siluetă elegantă şi fină se remarcă chiar și în 
“costumul de puşcăriaş, nu lua parte la vorbăria celorlalți. Crăpa 
„demne mai la o parte, izbind pe gânduri şi rar în butuci. De 
câte ori ridica toporul, arăta un profil marcant, de om foarte 
inteligent. | 

__— Ia stai frate! — îl apucă Țolescu pe Chimirâa de braț. 
Mi- e grozav de cunoscut omul cu toporul, fără să-mi pot aminti 
de unde şi cum! , 

— Costumul lui e de vină, — surâse judecătorul, Uite-l că. 
ne priveşte. Şi el te cunoaşte. Vrei să ştii cine-i? 

In adevăr, puşcăriaşul întorsese capul spre cei doi ofiţeri.: 
În privirea ascuţită a ochilor săi întunecaţi, licări o lumină în- 
tovărăsită de un surâs cinic, care-l făcu pe Țolescu să tresară. 

— Mergem sus, la parchet, — şi Chimirea îi luă braţul. - 

— Nr. 84? — întrebă ajutorul procurorului, după ce se 
prezentară. —— A, da! Imi aduc aminte! Ne-a fost transferat def 


a 


Severin, îl cheamă-ă. .., — şi omul frunzări repede prin dosa- 
vele aduse, dete în sfârşit peste nr. 84, — da, îl cheamă Hara- 
lamb Voinea, de 28 ani, licenţiat. Excrocherie, Şaniaj, doi ani 
“închisoare, — încheie dânsul privind pe deasupra ochelarilor pe 
cei doi tineri. Bărbat foarte frumos inteligent, însă soiu rău. 

— Aşa-i! Voinea, Haralamb Voinea! Mi-a fost coleg la Aca- 
demie, nu mi-ar mai fi fost! Mi-e scârbă când se coboară atât 
de adânc unul dintre noi! Inchis în sine, afişând mereu un surâs 
einic, singurul lui ideal era succesul cu orice preţ. 

— Doriţi şi ceva amănunte? 

-— M'aş ruga, — zise Chimirea intrigat. 

— Pătrundea în familiile bune, cu fete mari, se introducea 
ji văduve şi divorţate, dându-se drept medic, inginer, profe- 
sor, le excroca cu sume variind între 10 şi 30 mii. Pândia în 
kolurile marilor hoteluri părechile cari coborau de sus, le foto- 
yrafia şi le şantaja. Dacă vreţi să-i vorbiţi?... Să-l chem? 

Chimirea insistă, Ţolescu trecu deci în camera învecinată 
şi-l aşteptă. 

— Domnul? —: auzi-o voce' catifelată de bariton şi ochii hi 
Voinea îl fixară reci şi batjocoritori. Mi-ai văzut dosarul? 

— Nu mi-a făcut plăcere, te asigur. Ai rămas acelaș, fără 
suflet, canalie! 

„.— Fără complimente, scumpule! Ai o ţigaretă? 

'Țolescu îi dete pachetul întreg. a 

— Şi o cutie de chibrite, dacă... Iţi mulţumesc. N'o să ai 
neplăceri. Am de gând să mă port, nu ca o fată mare, — surâ- 
se el cine, — dar exemplar. Vreau să mă reabilitez în ochii 
mei, mi-e ruşine de măgăria care m'a adus aici, — şi lungit pe 
canapea sorbia adânc fumul ţigaretei, păli în curând. — M'am 
desvăţat! 

— Nu înţeleg cum te-ai putui cobori atât de adânc, până 
la cel mai scârbos... 

— ... Santaj şi excrocherie? Nu ie jena. Ştii bine că n'ain 
fost niciodată de acord în privinţa anumitor — calificative. 
„Asta fiindcă concepţiile noastre asupra unor noţiuni din catega- 
„ria celor cari privesc dreptul la viaţă, aşa numita voastră etidă 


socială, nu se potrivesc. Nu mi-am modificat punctul de vedere, 
„precum vezi. ia 

— Păcat! Cu inteligența ta... 
| — +... puteam să mă las exploatat de cutare bancher, ma- 
re industriaș, — cum ai făcut-o tu de pildă! Sau să mă bag 
slugă la stat, nu? Mulţumesc. Nu sunt dispus să-mi vând nimă- 
nuia inteligenţa. 

— In acest caz vei fi strivit, căci societatea nu-i dispusă să 
se. lase exploatată de tine şi cei de teapa ta. Avem legi cari ne 
apără de voi. Ştii ce eşti tu? Un lup. | 

Legile voastre? — râse Voinea. Am fost idiot pur şi sim- 
plu, de aceea mă vezi aici, te asigur că n'are să se mai întâm- 
ple! Mai ai să-mi spui şi altceva? — se ridică dânsul căscând. 

— Ai dreptate, n'are nici un rost prelungirea unei conver: 
saţii cu unul ca tine! Nu ne-am înţeles niciodată şi nici nu ne 
vom înţelege câtă vreme vei continua să trăieşti din... 

— ... exploatarea prostiei şi a ticăloşiei omenești? — rân- 
ji dânsul. Eşti şi rămâi un naiv incorigibil, amice. Nu-ţi dai sea- 
ma că ai suflet de sclav, oiţă care te duci de bună voie la muls 
şi la tuns. Ei, umblă sănătos, eu prefer.să rămân lup, cu riscul 
de a fi împuşcat într'o zi. Iţi mulţumesc pentru țigarete. Gar- 
dian! — şi plecă singur de sine, în societatea paznicului. 

— Ce părere ţi-ai făcut de amicul Voinea? — îl întrebă a- 
jutorul de procuror. | 

-— Este incorigibil! — şi Ţolescu le povesti convorbirea a: 
vută cu el. 


ua ei ( “NIC. 'TOMICIU 


Pentru cunoașierea Banatului caltural 


Opera lui Paul lorgovici 


Intre cei mai de seamă cărturari români din veacul al 
XVIII-lea, Paul Iorgovici ocupă locul de frunie. Studiul acesta 
vrea să fie o contribuţie la înţelegerea operei sale în cadrul ma- 
nifestărilor culturale româneşti din acea vreme, căci el a fost 
preocupat de probleme care nu priveau numai pe Bănăţeni, ci pe 
toți Românii. Cel obişnuit să privească trecutele vremi îşi dă sea- 
ma că Paul Iorgovici este una din personalităţile culturale româ- 
neşti care s'a străduit să propovăduiască în primul rând: dragos- 
ie de Neam şi de ceea ce-i românesc. 

Ei 

Lucrarea ce ne-a rămas dela Pau! Jorgovici este intitulată: 
„OBSERVAȚII DE LIMBĂ ROMÂNEASCĂ PRIN PAUL IOR- 
GOVICI FECUTE:!. Cariea, este, tipărită în, crăiasca tipografie a 
Universităţii din Buda în anul 1799. La început are următoarea 
dedicație extrem. de pompoasă: „„Ilustrisimului şi Inalt Preasfinţi- 
tului Domnului Domn Iosif Ioanovici de Şacabeni, Pravoslavnicu- 
lui Episcop al Vârşeţului, Caransebeşului, Lugojului, Orşova-Me- 
hadiei ș. a, Preamilostivului Arhi-Ereu și Patron al său, dedică 
cartea aceasta în cea mai adâncă umilinţă, autorul“. 

In cuvintele cu care se adresează Episcopului, lorgovici ara- 
tă că prin iubirea de oameni nemărginită, care-l călăuzeşte „fără 
uitare la Naţie sau la Religie“, episcopul străluceşte „ici jos în ne- 
gura pământului“ unde, ascultând rugăciunile celor „mişei', 
umblă ca „pre aceia din mişelia lor să-i ridice“. 

La binefacerile acestea însuşi Iorgovici a luat parte 2 ani şi 
jumătate şi avea, deci, motive să i se adreseze în cuvinte atât de 
măgulitoare. Dacă este adevărat că numitul episcop a înfruntat 
„nenumărate supărări'““ pentru a aşeza în eparhia sa „scaun știin- 
țelor spre luminarea minţii tinerilor“, care odată vor fi cetățeni 
folositori patriei, — atunci bătrânul SDIRCOI merita aceste cuvinte 
măgulitoare. 


Iorgovici îşi dădea seama că un popor se pierde prin incul- 
"tură. Imprejurările politice şi sociale; anterioare timpului de care 
ne ocupăm, au fost defavorabile cultivării poporuluiy român. 

Prelaţii sârbi, înstăpâniţi în scaunul metropolitan din Carlo- 
vej şi în cele episcopeşti din Vârşeţ, Timişoara şi Arad, au con- 
fundat biserica „Națiunii ilirice“ din imperiul austriac cu bise- 
“rea națiunii sârbeşti — fapt dureros, dar foarte convingător în 
ceeace. priveşte mentalitatea vremurilor, creată prin forțarea şi 
„mistificarea unor norme de drept comun. Ceeace au făcut aceştia - 
pe tărâmul luminării supușilor spirituali ai lor, au făcut fiink 
călăuziţi de consideraţiuni de naţionalitate sârbească şi pe atunci 
sub scutul cărui factor ar fi putul Românii, prin copiii lor, să-şi- 

„lumineze mintea, dacă nu subt acela care este biserica? 

Paul Iorgovici înţelegea mai bine ca oricare că: cu cât gra- 
dul de cultură al unui popor este mai mare, cu. atât mai uşor va 
putea fi trezit şi menţinut la conştiinţa de sine, chiar dacă libertu- 

"tea politică naţională lipseşte pentru moment. 


Când observă că episcopul Şacabant permite să se cultive si 
Românii pe lângă Sârbi — ba chiar mijlocește înființarea unor 
şcoale comune, între care iin gimnaziu la Vârşeţ, la care propu- 
nea şi Iorgovici dela 1802 — avea motive serioase ca să-i mulţu- 
mească, public, pentru o „aşa de mare binefacere“. 

In cuvintele ce Iorgovici le adresează cetitorului — care, îm- 
preună cu dedicaţia făcută episcopului, formează aşa numita pre- 
faţă — spune: | 

„In căriicica aceasta vei vedea cuvintele limbii noastre româneşti, 
ca nişte rimăşiţe a limbii unei Naţii, care a numărat când-va mulţi puter- 
pici împărați, dintre care pe Iuliu Chesariu şi August în toate călindarele: 
româneşti, precum și. în Mineiul românesc de toate lunile, spre vrednică 
laudă pomenim“. E i 

Insă lorgovici s'a convins de originea noastră romană ni 
“mumai pe baza datelor istorice, ci şi pe baza consideraţiunilor ce: 
isvorau din confruntarea şi observarea minuțioasă a structurii 
celor două limbi: latină şi română, ajutat de gunoaiele ce ie 
avea în domeniul limbilor neolatine. 

Deosebirea fundamentală, ce există — principial — între el 
şi contimporanii săi Ardeleni, stă în faptul că el nu cere ca. 


elementele străine să fie numai decât, eliminate din limba noas- 
„tră. „Să nu gândească cineva că eu umblu să lapăd din “limba 
„noastră cuvintele cele străine, căci mie bine este cunoscut, că nici 
- o iimbă nu e să nu ție amestecată cu cuvinte străine“, După el 
străinismele acestea vor cădea în disgrație, pe măsură ce poporul 
se va trezi la o adevărată civilizaţie şi cultură românească. Cele 

utile limbii noastre vor rămâne, iar cele inutile vor- pieri, de. “IA 
sine, prin neîntrebuinţare. 

Starea de cultură şi civilizaţie a unui popor este izvorul a o 
mulţime de noţiuni noui, de trebuinţe materiale şi spirituale, carz 
trebuesc exprimate prin cuvinte. Românii însă, în cea mai mare 
parte, fiind obligaţi să ducă o vieaţă, alta decât aceea care ar fi 
trebuit să fie cea normală, au zăcut, veacuri dearândul, în întu- 
nerecul inculturii şi al ignoranței. 

Părerea lui lorgovici este: că ne: mai putând Românii să-şi 
satisfacă o mulţime de trebuinţe şi obiceiuri, acestea au ajuns în 
desobişnuinţă şi de-odată cu ele şi termenii linguistici corespunză- 

„tori. 

lată ce zice el în această privință: 

i „Precum cuvintele care vorbim şi numele care purtăm, ne mărturii 
sese pre noi a fi următorii Naţii Româneşti, aşa şi starea noastră a ru- 
mânilor de acuma ne arată chiar că aşa departe am căzut din floarea 
" ştiinţelor şi a limbii, cât acuma cuvintele de ştiinţă, care s'au întrebuințat 
“în rădăcina limbii care noi o vorbim, se par nouă în starea aceasta a fi 
străine“, 

„Iar iu, cetitorule binevoitor, dacă vei deschide ochii menţii tale şi. 
vei străbate la rădăcina cuvintelor limbii noastre, adecă de vei judeca 
limba noastră, nu după părere, ci după fiinţa limbii, te -vei încredința că 
euvintele cele de lipsă în limba noastră pentru ştiinţă se cuprind învăluite 
fa rădăcina cuvintelor limbii noastre, şi pentru aceea sau zeuitat (— uitat) 
„din limba noastră, pentru că ştiinţele ca pricină a cuvintelor acelora s'au 
veştejit în limba noastră de-odată cu starea naţiei“, 

Există deci o necondiționată corespondenţă între idee şi cu- 
vântul care o exprimă. Cuvintele se înmulţesc în raport cu înmul- 
“ţirea noţiunilor născute din evoluţia progresivă a stării de civili- 
zaţie şi cultură, Există însă şi un raport invers: cuvintele cad în 
desuetudine, piei. cu desăvârşire atunci când noțiunea eepectiă 
dispare, Îşi sa | 

"Adecă după cun zicea şi Eliade Rădulescu în prefața Grama: - 


ticei sale dela 1828: „Limba este mijlocul prin care ne arătăin 
ideile şi cugetările noastre. Acela ce cunoaşte şi ştie mai multe 
lucruri a aceluia limbă este şi mai bogată de vorbe şi mai plăcu- 
tă“... „Noi Românii, pentru câte meşteşuguri au fost între noi 
„până acum şi pentru câte idei și cunoștințe am avut, am avut 
„asemenea și numirile lor, sau din limba noastră făcute, sau îm- 
prumutate dela aceia, cari întâiași dată s'au arătat între noi cu 
acel meșteşug“. 
| Prin urmare Paul Iorgovici cunoştea pe Condillac şi Eliade îi 
cunoaşte pe amândoi atunci când lucrează la Gramatica sa 1). 
„Felul cum Eliade descrie creaţiunea limbii sale ştiinţifice şi poetice, 
în scrisoarea de la 1836, către C. Negruzzi, este cea mai limpede aplicaţie 
1a capitolul lui Condillac. Scrisoarea aceea este unicul izvor din care se 
vede cum a lucrat Eliade, ca un argintar închis în chilia sa, în faţa uhej 
ferestre care să-i dea razele solare, alegând, ciocănind, cioplind, ce trebuia 
să încânte lumea. Fereastra şi lumina i-o dăruiseră Condillac şi Iorgovici“. 
Din acest citat precum şi din celelalte  concluzii!. la care 
ajunge prof. Bogdan Duică în „st. lit. rom. mod.“ p. 710—75 se 
vede clar că pentru aplicarea în româneşte a principiilor linguis- 
tice ale lui Condillac, Eliade a găsit un preţios ajutor în „Obser- 
vaţiile de limbă românească“ ale lui Paul Iorgovici. De altfel a- 
celaşi lucru îl afirmase mai înainte Prof. 0. Densușlanu în „Lit. 
rom. mod.“ Vol. II p. 175-176, referindu-se la „Repede aruncă- 
tură de ochi asupra limbii şi începutului Românilor“ a lui Elia- 
de, publicată în „Culegere din scrierile lui I. Eliad“ 1836: 
„Unele derivate din forme româneşti — ca înaintare, compătimire -- 
le admite (Eliade) totuşi ca mai fireşti şi cu acest prilej arată că împăr- 
tăşia păreri ale lui Paul Iorgovici la care îl vedem referindu-să şi alte ori, 
ca la acela care i se părea că dintre gramaticii noştri vechi adusese vede- 
rile cele mai bune de urmat“. : 
__ Pentru a evidenția modul de înmulţire a cuvintelor, /orgo- 
vici zice: 
„Deci dacă te atinge câtva lauda numelui Doman (esc), stă eu de-adân- 
sul de cultura limbii Româneşti, scutură a tot cuvântului rădăcina şi de 


acolo trage atâtea cuvinte, pre cât se poate întinde puterea vorbei de ră- 
dăcină“. 


Acesta este principiul său cu privire la îmbogățirea limbii 
noastre; şi pentru a uşura munca aceasta puţin atrăgătoare prin 


3) — CE. G. Bogdan-Duică: Istoria lit. rom. moderne. Cluj 1923 p. 76; 


eforturile abstracte ce ie implică, a alcătuit exemplele pe care le 
înşiră în opul său. Greutatea a recunoscut-o şi Iorgovici, dar cu- 
vintele care urmează, ne desvăluie o dorinţă frumoasă şi pre- 
țioasă, îmbrăcată într'o înfocată pasiune pentru cultura limbii 
române: | 

„Calea către lucrul la care te îndemn e neumbiată şi e plihă de spini 
şi rugi împlicaţi; însă duce la o câmpie lată, înfrumuseţată cu multe feluri 
de flori din care albinele sârguitoare sug sucul şi fac dintr'însul aşa gătitu- 
ră, care trece preste puterile minţii omeneşti. Acestor sârguinţe şi. tu ur- 
mează şi din cuvintele limbii Româneşti cele de rădăcină suge cu acul min- 
ţii tale, ca albina din flori, cuvinte spre înfrumusețarea limbii noastre“. 

După aceste consideraţiuni explicative, lorgovici îşi începe 
observaţiile. | 

Pe paginile 1—9 ne spune că Creatorul lumii a deosebit pe 
om de celelalte animale mai vârtos prin minte şi prin putinţa de 
a se exprima. Animalele au numai nevoi materiale care le sunt 
satisfăcute, orbeşte, de natură; omul însă are şi trebuinţe spiri- 
tuale pe care nu şi le poate îndeplini decât cu ajutorul raţiunii. 
lăsată în el de D-zeu. 

Vieaţa sufletească a omului este în deplină evoluţie şi necesi- 
tăţile de desvoltare, de desfăşurare ale ei, obligă pe om să perfec- 
ționeze modul de a se exprima — însuşire înăscută numai fiinţei 
omeneşti. Deaceea toate naţiunile, paralel cu progresul ştiinţelor 
şi artelor, fac dicţionare, gramatici, manuale de filosofie, ştiinţe, 
etc., de care tinerii se servesc pentru învăţătură şi astfel, deodată 
cu ştiinţele, progresează şi cultura limbii, căci termenii ştiinți- 
fici „nu se pot uita dacă starea Naţiei este în floare“. 

„Acestea dacă vom apleca la starea limbii noastre, unde nici ştiinţele 
nu înfloresc, prin care limba şi naţia împreună se înfrumuseţează: nici dic- 
ţionare, nici gramatică, până de curând n'au fost, vom pricepe lesne pen- 
tru ce din limba noastră: atâtea cuvinte s'au zeuitat; şi aceasta e punctut 
spre care eu întind observaţiile mele“. 


Inainte de a spune aceste cuvinte, Iorgovici nu uită să arate 


— în linii generale — vieaţa poporului român până la : venirea 
Slavilor — dintre cari o mulţime s'au pierdut în masele poporului 
nostru — şi a Ingurilor cu, care au avut multe războaie..Ce. s'a 


întâmplat de aci în colo, sunt lucruri de care se ocupă: istoria; - 
zice-el, dar pentru înţelegerea observaţiilor era de neapărată tre- - 


buinţă să spuie fiecăruia că: liinba românilor de acuma este de 
origine latinească prin coloniştii aduşi de Traian în Dacia. 

| Peripeţiile dureroase care au fost impuse Românilor, au tă- 
cut ca starea lor înfloritoare să decadă în „negură“ şi de-odată cu 
ea şi limba lor. Totuşi nu este nici un motiv de disperare, numai 
că pentru „a îndrepta răul şi a aduce lucrurile la starea lor nor- 
mală şi firească, fiecare Român trebue să sacrifice din odihnă 
pentru binele naţiunii. „Eu — zice lorgovici — din ardoarea că- 
tre Naţia mea mam păstrat osteneala pentru a aduce limbu «- 
ceasta în stare mai bună“. (Pag. 13). 


Amestecul ce l-au avut Românii cu Slavii, după părerea lui, 
n'a fost şi nu este un motiv serios, care să aibă puterea de a în- 


tuneca elementul latin ce se manifestă în vieața organică a po- 
porului român. 

lată ce zice el: 

„Măcar că Românii au fost amestecați cu Slavii (Slovenii), şi acuin 
sunt Sârbii, dela care multe cuvinte au luat: dar tot aşa mestecuş nu se 
vede mie a fi pricina din destul a ziee, că Românii cei de acuma sunt ju- 
mătate Sârbi. Aceasta repugnă experienţei prin care cunoaştem că nici e 
timbă, nici o Naţie nu e nemestecată“. | 

Judecata lui, in această privinţă, esie cât se poate de con- 
vingătoare şi este în complet desacord cu lipsa de seriozitate ce 
sa manifestat de multe ori în teoriile latiniştilor ardeleni. 

Prin urmare — pentru lorgovici — amestecul acesta nu-i 
un motiv ca regenerarea limbii române să nu se poată face prin 
derivate tot din ea, cari au existat mai de mult, dar cărora le-au 
luat locul alte cuvinte străine. Străinismele acestea pot fi înlo: 
cuite foarte uşor, | 

Interesant este faptul că el cere înlocuirea cuvintelor — sla-" 
ve. şi latine -— cari nu corespund şi nu traduc periect o noțiune. 

Aşa, bunăoară, sunt cuvinte sârbeşti cari la origine au o 
semnificaţie, iar în limba română acea semnificație s'a schimbat. 
Pentru astfel de cuvinte trebue să căutăm termeni în însăşi limba: 
noastră. | 

a aceasta — zica el —eu după regulele istoriceşti nu caut, ci mă uit 
narmai la rădăcina Naţiei şi a: limbii care neîndoit, vine dela cea Latinească - 
şi din vorbele de rădăcină a veche, am aflat că se poate deriva mai multe 


5 


xuvinte după regulele din însăşi limba cea de acuma irasc,: după modul cu 
xarele acuma numai unele — câte-va — astfel derivate intrebuințămi.- 

Cu un cuvânt părerea lui lorgovici este următoarea: limba: 
noastră a fost odată bogată în cuvinte, însă de-oaată cu starea 
poporului în decursul vremurilor a decăzut şi ea şi o mulţime de. 
cuvinte, sau au eşit din uz sau au fost schimbate atât de. mult, 
încât ne par străine. Să căutăm şi să pătrundem la rădăcina; fie- 
cărui cuvânt care ne pare acum străin, să-l scuturăm de ceea ce-l 
face străin şi să-i adăugăm particulele pe care le-a avut şi altă 
daiă, 

lată consideraţiunile lui în această privinţă: 

„Am observat în limba noastră multe vorbe, a căror rădăcină e îmu-. 
preunată cu unele din particulele acestea: a, ad, de, des, dis, ex, — sau: eş, 
xon, cu, ob, u, per, pre, pro, pur, re, sub, tri, trans, în, inter”; 


„Cu aceste particule sunt împreunate cuvintele şi în limba veche, însă 
cu această deschilinire (deosebire): 

1. „Vorbele de rădăcină care şi noi le întrebuinţăm în limba noastră, 
în limba veche sunt împreunate cu toate particulele acestea, iar în limba 
noastră numai cu câte vre-una“. 


2. „Vorbele împreunate cu vre-una din particulele acestea, le între- 
buinţăm noi în locu! vorbelor de rădăcină, prin care întrebuințare rădăcina 
vorbei, care în limba veche este împreunată cu mai multe particule, s'a zeui- 
-zat (uitat) din limba noastră". 

Aceste observaţii, după cum 'se poate vedea, sunt foarte gre- 
oaie prin eruditismul excesiv ce caracterizează întreg sistemul 
de regenerare a limbii noastre, conceput de Iorgovici. Dacă nau 
avut un rezultat pozitiv, nu însemnează că valoarea lui este mai 
pulin însemnată pentru noi Românii, căci rămâne neatinsă înfo- 
cata lui dragoste pentru „Naţie“, pe care: -- atât prin vieaţa cât 
şi prin activitatea lui -— dorea s'o vadă progresând pe calea cul- 
turii. Și poate că dacă sistemul său ar fi apărut înte'un: moment 
când cultura limbii la noi ar fi fost alta de cum era atunci când 
a apărut, înţelegerea lui ar fi fost mai uşoară şi ar fi avut. re- 
zaltate cu mult mai puţin extravagante ca acelea ale ÎI VALAAM 
$i învățăceilor Şeoalei Ardelene, 

Totuşi, în privința îmbogăţirii limbii noastre, lorgovici, prin. 
unele cuvinte din „exemplurile“ lui (pag. 34—80), nu se arată 
refractar faţă de unele neologisme care vin, bunăoasă,; din: Jinba. 
franceză, - ee ati sai il 


Astfel rom. batere vine dela fr. pattre. lorgovici îl citează 
printre cuvintele care pot rămâne în limba noastră împreună cu 
derivatele sale: bătaia, bătălie, batalion “fr, bataillon). Savantul 
filolog Ovid Denuşianu, în „Literatura Română“ vol. [. pag. 74, 
spune că Paul Iorgovici este unul dintre cei -dintâi filologi ro- 
mâni, care a preconizat îmbogățirea limbii române şi prin neolo- 
gisme din 1. franceză. 

Cu toate acestea, P. Iorgovici nu uită să facă următoarea 
observaţie, care ni se pare a fi mai degrabă o mărturisire ce a 
isvorit din cea mai curată şi sinceră iubire de neam: „Mie mi-du 

_mai plăcut cuvintele Româneşti, care se trag iar din cuvinte Ro- 
mânești, deât cele străine, şi mă voiu ține de acestea a noastre în 
toate scrierile mele“. 

Observațiile asupra limbii noastre le încheie Iorgovici cu 
1 rmătoarele cuvinte pe care le găsim la pag. 78—79; 

„Dacă nu vor plăcea Românilor de acuma. am nădejde că se vor alla 
între urmaşii noştri, la care vor plăcea ce e Naţiei noastre şi se vor sârgui 
a mai adăuga la folosul Naţiei“. i 

Cuvintele acestea de o caldă sinceritate sufletească faţă de 
ceea ce-i românesc, au ajuns la urechea lui Heliade care, în pri- 
ma jumătate a sec. al XIX-lea, fiind îndrumătorul treburilor cul- 
turale în Ţara Românească, n'a întârziat să-l aşeze pe lorgovici 
între aceia dela care tinerii studioşi pot să înveţe multe. „Cetiti - 
linerilor —— zice Heliade — pe Paul lorgovici, P. Maior, Șincai, 
Țichindeal şi veți învăţa într'înşii şi limba noastră și ceeace au 
fost moşii voştri și ceeace veți putea [i, de veți urma învăţăturile 
lor!“ 

Astăzi nu se mai poate contesta valoarea, pentru acele vre-. 
muri, a „Observaţiilor“ lui Paul Iorgovici. Activitatea lui stă la 
acelaşi nivel cu aceea a învăţaţilor Ardeleni contimporani, iar” 
pe reprezentanţii ctimologismului intransigent îi întrecea cu mult. 

Micu, Şincai, Maior, iar mai târziu Cipariu, Laurian, Maxim : 
credeau că vor putea crea legi de vorbire şi scriere românească, 
nesocotind aceea. ce se stabilise într'o evoluţie de mai multe sute 
de ani. In activitatea lor linguistică adeseori găsim dovezi de ră- 
tăcire, din cauza amestecului „pasiunilor inimii în a 
de cugetare. DE 


32 . 


„Din acest punct de vedere Paul Iorgovici — contimporan — 
desvoită o. activitate mai valoroasă. Este mai cumpătat şi mai 
totdeauna a văzut lucrurile mai clar decât colegii săi ardeleni. 


Paul lorgovici — pedagog 


In partea a treia a „(bservaţiilor“, anume în capitolul care 
cuprinde: „Rejlezii despre starea Românilor“ (pag. 81—93) P!: 
lorgovici ne apare un îndrumător cultural. Reflexiile acestea sunt 
spuse cu prestanța omului cu adevărat cult, care a văzut multe: 
şi bune şi rele. 


Interesante ni se par observaţiile lui cu privire la „creşterea 
„pruncilor“ care ni-l arată pe lorgovici ca pe un pedagog desă- 
vârşit. i 

Tinerii sunt viitorul oricărui popor — este. părerea lui şi a 
„noastră a tuturora — şi pentru ca acel viitor să fie „mândru şi 
ferice“, cum zice poetul, eruditul bănăţean îndeamnă — la 1799 
— pe părinţi să fie cu cea mai mare băgare de seamă la creşte- 
rea copiilor. | 

Omul — zice el — purcele din mâinile naturii inperteet, ci cu o apli- 
caţiune, numai lui înăscută, către perfecţiune, Această periceţiune a lăsat-o 
natura în circumstanţele în care omul se pune în lume, Dacă pruncul” va 
creşte la mână bună şi îndreptătoare va fi bun, aplicaţiunea lui înăscută 
către perfecţiune se va dăscălui şi pruncul se va face asemenea acelora în- 
tre care a crescut“, (Pag. 82). 

„Ca şi lemnul pus în pământ: Natura îl face a creşte, iar de-l vor în- 
strâmba alte lemne şi nu-l va îndrepta mână de om, el va creşte şi va fi 
strâmb. Dar de-l va îndrepta omul, atunci grija omului împreună cu a natu- 
rii, fac lemnul drept“ (pag. 83). 

„Aşa dar, părinţii sunt datori a face din prunci. încă din anii cei ti: 
neri, prin învăţăturile şi pildele lor: o inimă simţitoare de toate cele ce 
suni ale omeniei, a împreună pătimirii cu tot ce în lumea aceasta pătimeşie“ 
tpag. 85). 

Ideile pedagogice de o deosebită valoare ce frământau min- 
tea şi sufletul acestui erudit, ilustrează — după cum se poate ve- 
dea din cele de mai sus — o concepţie de educaţie de cea mai 
mare. valoare morală. | 

„Fă bine şi fugi de rău. Ce ție nu vrei, altuia să nu faci“ 
(pag. 88), — sunt învăţăturile cu care trebuiesc obişnuiţi cei -ce 


39. 


vor să se numească cu adevărat oameni, în sensul concepţiei lui 
P. lorgovici. 
% 


Din cele expuse mai sus se poate trage uşor concluzia că 
„Observaţii de limbă românească“ a lui Paul Iorgovici este mai 
mult decât exprimă titlul. Ea nu este o simplă scriere cu obser- 
vaţii gramaticale, ci un compendiu care grupează la un loc pă- 
reri istorice, filologice şi pedagogice. In perspectiva timpulu în 
care s'a produs exprimarea acestor păreri şi împrăştierea lor, cu 
ajutorul tiparului, ele fixează valoarea personalităţii lui Paul 
Iorgovici şi în acelaşi timp conturează contribuţia lui la inten- 
siticarea acelei acţiuni ce marchează, către sfârşitul secolului al 
XVIII-lea, începutul unei ere noi în evoluţia culturii româneşti. 

Ideea de a se îmbogăţi limba prin punerea în valoare a 
rădăcinilor din cuvintele latine ale limbii noastre vechi, consti- 
iue cel dintâi îndemn ce s'a dat la noi pentru studiul limbii ro- 
mâr eşti. Mai târziu acest îndemn a fost realizat mai puţin de 
T. Cipariu şi mai ştiinţific de B. P. Haşdeu în vol. I. din „Cu- 
vente den Bătrâni“. 

Toi aşa părerile pedagogice ale lui sunt cele dintâi exprima- 
te în literatura noastră cu mare grijă pentru educaţia tinere- 
tului. 

Astfel lucrarea lui Iorgovici a avut cu mult mai mari reper- 
cursiuni în sufletul contimporanilor săi, decât alte lucrări ale 
confraţilor săi Ardeleni apărute până la 1800. 


TRAIAN TOPLICEANU | 


Poeți zineri 


POVESTE 


Poveste —— scrisă pe 'nnoptare, 
Sau pe-un pribeag talaz de mare... 


Cică 'ntr'o depărtată țară, 

Sub calmul unei nopți de vară, 
In Greer negru, săltăreț, 

Prin lumea ierbilor drumeț, 
Cântând din seripea-i de arin, 
Sa îndrăgit de-un palid Crin, 

Și nu mă mir că sa *'mbătat 
De-otrava dulce, ce-a suflat 
Şiretul Crin, de-asupra lui, 

Nici mă'ndoiesc, nici vorbă nu-i, 
Că rătcea pe căi de-azur, 
Nebunul nostru trubadur. 

Ce vrajă-a fost, ce amăgire? 
Rămân și-acuma în uimire, 
Destul, că nopți întregi cânta 
Ingenunchiat, la poala sa. 

A fost o rugă? — tainic rit? ... 
O vară 'ntreagă-a aiurit... 

Ce-i asta, nu ştiu, nu am știre, 
Dar oamenii îi zic „iubire“... 

Şi ce să vă mai spun ce-a fost? 
Imi ştiţi povestea pe de rost... 
Petale!e de crin s'au stins 

Si calmul verii sa prelins, 
Liisând în toamnă nori de spumă 
Şi-un guilgiu de frunze şi de brumă. 
-— Ge? ... sa sfârşit lunga poveste? 
— Ba nu, copilă, mut mai este... 
Cu ploile înnegurate 

Şi-atâtea frunze scuturate, 

Cu cen din urmă rândunică, 
Incepe basmul cu-o furnică... . ANA HALAS 


E] 


Moş Crăciune, Moş Crăciune! 


larnă e. La gura sobei, 
Urzesc vis stingher pe palme; 
Aș vrea multe să te rog, 
Moș Crăciune, Moş Crăciune! 


Intră şi la minen casă, 

Inalţ caldă rugăciune, 
Umple-mi dorul şi viața, 
Moş Crăciune, Moş Crăciune! 


Şi din darurile toate, 

Oclii ei — ochi de cărbune, 
Dă-mi-i ca pe-o jucărie 

Moş Crăciune, Moş Crăciune! 


Şi ca ?n zările mai bune, 
Zurgălăi aş vrea să sune, 
Dragei dorul să-l pot spune — 
Fulgi de nea să ne cunune. 
Moş Crăciune, Moş Crăcinne! 


G. G. BULIC 


In satul zburdălniciei mele 


Cu căsuțe albe şi curate 

- Aşa cum l-am lăsat odinioară 
Cu ţărani şi fete adorate 
Cu lăutari ce cântă din vioară. 


Acolo în satul cu tei și cu castani, 
Unde-am umblat pe prăfuitul drum 
Şi am zburdat în tinerii-mei ani 

E ceaţă azi şi toate-s fum 


Bătrânii de demult s'au dus... 

Ia țintirimul crucilor plecate, 

lar zilele se strâng pe-al vremii fus 
Şin paradisul vremii plâng: mușcate. 


Departen umbra nopții adâncit, 

Stau case rând la rând îngenunchiate, 
Iar în biserica cu clopotu *nvechit, 
Stau cărți uitate. 


GHEORGHE C. ROUĂ 


37 


FRAGMENT 


din «Visul unei nopți de vară»... 


„Şi luându-l de-o aripă, pe cel mai isteţ din ei, 
Hi țesu în plete blonde, funigeii dorului . . . 

— „Dute, du, feciorului 

De 'mpărat, parfumul serii și suspinul legănat 
In mătasea tinereții, — farmecul fiorului — 
Hai, hoinarule, că-ți dau patru ghiocei . . . 


Şi mi sa tot dus pribeagul şi-a rămas visând la lună, 
Zâna Dorului cu ceata gândurilor ei, 

Troenită de ninsoarea florilor de tei... 

Le-a suflat pe gene somnul şi uşor i-a sărutat... . 

Şi-a fugat apoi cu luntrea, dusă de doi brotăcei, 

Verzi ca pajiştea de Mai — mici să 'ncapă ?'ntr'o alunăe 


Şi-a rămas plutind în vraja nopții albe şi-a visării, 
Suflul stins de basm feeric, 

Impletit în mozaicul de lumină și *'ntuneric. 

Taina apelor doinește, oglindind în adâncimi, 
Visul cel mai diafan, mai nebun şi mai himeric . . « 
Puntea firavă întinsă pe abisul depărtării“. 


ANA HALAS 


CRONICI 


Virgil Birou 
— Oameni și lecuri din Caraş — 


Editura „Astra Bănăţeană“, mergând într'oi permanentă ascensiune 
atât în privința valorii operelor ce le editează cât şi în privinţa grafică, 
prezintă cea mai reuşită carte tipărită în Banat: „Oameni şi locuri din Că- 
raş“ de Virgil Birou. 

Opera aceasta ne surprinde. Unică în ceea ce exprimă spiriițualitate 
românească, singulară în concepţia despre român ca valoare universală. 
D-l Virgil Birou n'a precumpănit nici o clipă a gândului său şi a reuşit să 
se smulgă din lectura acumulată ca să poată privi duhul local al satului 
românesc cărăşan în puritatea lui originală. A privit oamenii cu ochiul unui 
îndrăgostit dar n'a lunecat pe panta unui subiectivism limitat. Şi-a desăvârşii 
lucrarea subit semnul unei mari pasiuni dar n'a renunţat să şi-o încadreze 
între valorile permanente ale culturii noastre. Și-a situat opera în făgaşul 
creaţiei. 

In această umilă încercare a mea de a prezenta „Oameni şi focuri 
din Caraş“, cred că ar: fi hine, — pentru o cât mai mare folosință — să 
vorbesc întâi despre stilul ei. Despre armonia dintre fond şi formă, despre 
lumina revărsată peste un necunoscut contopit cu însăşi ideia de etnic 
românesc. 

Caraşul „a ascuns în sânul munţilor aur şi argint, metale care au 
aţâțat pofte hrăpăreţe de mult, trecând prin romanii civilizatori, lprin 
hoarde năvălitoare vremelnice, prin turci şi austriaci jăcmănitori, până la 
anonimii acţionari belgieni, englezi şi francezi. A îndoliat regiunea dintre 
Delineşti şi Dunăre cu zăbranicul cărbunelui aducător de civilizaţie şi mi- 
zerie şi a încleştat în pumn de oţel vrerile româneşti la Ocna de Fier şi 
Reciţa. Pe coastele munţilor a atârnat păduri de nepătruns, pe plaiuri vii 
dulci, grădini cu pomi şi flori de fân, iar spre câmpie aurul holdelor preaj 
măreşte dărnicia luxuriană a Naturii“ (pag. 5) „un cărăşan cu duh, 
sculptorul Ladea, după o scurtă experienţă timişoreană a oftat: 

— „O fi aci metropola Bănatului, dar aşa simt că Bănat numai în 
Căraş mai este!“ (pag. 6). 

„Multă cerneală s'a vărsat dacă străvechiul Bersobis datează numai 
din timpurile dacice sau agatirse“... „Fapt este că Traian a ridicat un oraş 
puternic peste un aşezământ străvechi. Plugurile ţăranilor au desvelit rui- 
nele în 1783“ pag. 13). 

Dar, fostele stăpâniri vremelnice şi duisinăinaliă, nu au dat putinţă 
acestui țăran „visător şi leneş“ să-şi cunoască trecutul „Să descifreze pe 


39 


„cărămizi şi inscripţii cuvinte care au fost şi sunt limba: sa“. Deaceia guver: 
nul din Viena a interzis săpăturile. 

Am ales la întâmplare această expresie fizică a Caraşului. Ea abun: 
dă în întreaga carte cu varietăţi de o strălucitoare noutate şi îmbracă 
sufletul omului de aici. 

In contact cu coloniştii şvabi, românul nu are o altitudine defensivă, 
de apărare, ca fiind subt protecţia unui neam mai puternic, mai vital, 
mai conştient de prezența sa în lume. Din contră se simte superior şi îşi 
imanifestă această superioritate, nu prin impilare, prin acapararea posibi- 
dităţilor de vieaţă, ci printr'o ironie plină de fineţe şi bun gust. El are 
acel spirit emulativ (izvorul regionalismului bănăţean) care caracterizează 
omul muncitor şi plin de vlagă al locurilor acestora. 

Pentru păstrarea întâietăţii sale economice, ţăranul cărăşan se apără 
de toate fenomenele care l-ar diminua, l-ar face slugă, l-ar :svârli în servi- 
tudine. 

— „Decât să facem copii şi să rămână slugi, mai bine nu-i facem“. 

Aşa lămureşte acest țăran problema denatalităţii, atât de desbătută, 
a Banatului. 

„Cărăşanul iubeşte copiii. lar dragostea şi în aceeaş măsură vanita- 
tea, îl face să-i poarte frumos şi să le lase o stare bună: Dacă am chinuit 
eu o vieaţă întreagă, nu vreau ca şi copiii mei să se chinuiască la fel! (su: 
'blinierea autorului). Dar cărășanul cu mintea clară a fost silit să experi- 
menteze pe pielea proprie “că! prin divizare mica sa avere se fărămiţează 
în aşa măsură, că toţi trebuie să sufere şi că din preţiosul pământ, oricât 
şi-ar lua dela gură nu ajunge pentru mulţi copii. Atunci a adus cea mai 
mare jertfă, a rupt din sufletul său şi el, care prin esenţă e sociabil, si-a 
luat singur pe umeri crucea unei solitudini amare şi chinurilej unei bătrâ- 
-neţi lipsite de urmaşi şi petrecută ?n frământări pustii. | 

„Năpraznică manifestare a unui instinct de conservare şi a unei 
formidabile capacităţi de adaptare la condiţii de vieaţă vitregă, în vede 
rea unei existenţe demne şi nealterabile! (pag. 33). 

Vorbind despre Reciţa, d-l Virgil Birou o prezintă: „Reciţa nu-i nu- 
mai acolo, unde este. In Căraş Reciţa e omniprezentă... Spre Reciţa merg 
şapte drumuri. Spre Reciţa îşi precipită miile de chilovaţi văile şi torentele 
Semenicului şi totacolo se opresc şi sutele de vagoane de lemne, cărate de 
torenţi. . 
„Reciţa e la râurile Breazova, Bârzava, Căraş, Bohui şi Nera. Pe Ra- 
dimna, până la Moldova la Dunăre. In tot locul. Aducând în casă şi în 
suflete bucurie, sau zile negre. Ca Providența“ (pag. 36—387). 

După o amplă descriere a muncii mistuite în acest „monstru“ apoca- 
liptic“, cum denumeşte d-l V. Birou centrul cel mai important al indus- 
triei din România şi vestul Balcanic, autorul conchide într'o observaţie 
plină de interes: „E foarte greu să faci pe cărăşan să creadă că-i vamer- 
ge bine copilului său în fabrica plină de fum şi în atelierele sgomotoase şi 


40 


prăfuite, când pentru el toată viaţa este cuprinsă în întinsul câmpului sau 
în codri de pe coastă. Deocamdată este suficient că s'a împrietenit cu 
gândul că dacă ar avea mai mulţi copii, aceştia ar putea să-şi câştigetra: 
iul şi în fabrică (pag. 52). 


E. 


Iată „Semenicul“, muntele cărăşan cu ce semnificaţie se prezintă: 
„Dacă pentru vechii egipteni s'a dat un râu cu undele binecuvântate, pen- 
tru azteci şi incaşi un vulcan fără nume, iar pentru nordici un animal do- 
mesticit care să le modeleze vieaţa pe plan cotidian şi metafizic, oamenii 
dintre Pogănici şi Nera, dela Cerna în jos pe Căraş din cele mai vechi 
timpuri şi-au împletit fiinţa cu o coastă de munte, imensă, prietenoasă şi 
îmbelșugată ca o masă de praznic întinsă pentru veşnice trăiri“ (pag.53), 

Viaţa omului, plugar, „păcurar“ (cum dintr'o adâncă mărturie a lati- 
nilăţii sale, cărăşanul denumeşte ciobanul), şi tot odată minier ori munci- 
tor în fabrică, se desfăşoară în opera d-lui Virgil Birou, sudată cu cerul şi 
pământul locului natal. 

Pământul, a cărui geologie autorul a răscolit-o cu amănunţime, își 
desvălue ascunzișurile de aur, aramă, fier, cărhune în pagini de o frumu- 
seţe deosebită („Aur“ pag. 61—70), 

Peisajul, impletit cu legendele străvechi, este cadrul creației popora- 
ne: poezie şi cântec, realizări prototip de cultură românească. Intr'a lumi- 
noasă analiză psihologică se desfăşoară capitolul „Cum se nasc doine- 
le şi cântecele cărăşene?' 

Atitudinea refractară a bătrânilor faţă de spoiala de civilizaţie pe 
care o aduc în sat „intelectualii“ notăreşiţe, învăţătoare, poştărițe, etc... se 
vădeşte clar în paginile frumos realizate atunci când vorbeşte despre su- 
fletul conservator şi care nu primeşte frumuseţea decât numai atunci când 
e stilul său de a simți, sufletul ţăranului român. 

Istoria culturii poporane, în coruri, jocuri, port, datini, şi-a găsit dea- 
semeni un loc de frunte în opera d-lui Virgil Birou. 

Dar ceeace mi-a atras îndeosebi luarea-aminte a fost capitolul „Iancu 
Bobu, omul primitiv din Caraş“, Descriere masivă, studiu amănunțit, este 
punctul culminant din monumentala lucrare: „Oameni şi locuri din Caraş“, 

Orasele: Oraviţa, Peciţa, Anina, regiunea Almăjului, cu Bozoviciut, 
centrul vieţii spirituale bănăţene, „cenusăreasa Carașului“, cum îl denu- 
meşte autorul, Sasca „paradoxul economic cărăşan“, Moldova, Dunărea, 
Ada-Kaleh, sunt capitole cari merg în aceeaș superioară linie, a întregei 
opere de artă care e: „Oameni şi locuri din Căraş“, 

Impodobită cu fotografii cari spun totaiât de mult cât şi litera scrisă, 
cartea d-lui Virgil Birou, e una din lucrările cele mai reuşite tipărite în 
ultima vreme în ţara noastră. 

Credem folositor propagandei noastre în străinătate, ca această carte 
să fie tradusă în mai multe limbi şi răspândită în străinătate, Ar consti- 


<t 


tui o replică serioasă propagandei vecinilor noşiri, care nu încetează de a 
ne prezenta în cete patru părţi ale lumii, ca un popor nevrednic. Pentru- 
că d-l Virgil! Birou a reuşit să fixeze şi să desvolte personalitatea neamu: 
lui românesc din această parie a ţării, acea personaliiate care înseamnă 
totodată expresia unică a poporului român de pretutindenea. 

GRIBORE BUGARIN 


Alte cărți bănăjene 


ION D. SUCIU: „Literatura hănăţeană de la început până la Unire“ 
(1582—1918). Timişoara 1940. XVI +- 393 pag. Editura „Astrei Bănăţene“, 

Dacă cineva ar fi dorii să se orienteze, în ansamblu, asupra mani- 
festărilor culturale din irecutul Banatului ar fi trebuit să procedeze la o 
lucrare destul de grea. Să cerceteze prin foiletoanele ziarelor, prin revis- 
te sau mai multe iucrări tipărite studii care să-l ajute! la o cunoaştere mai 
precisă. 

A lipsit o antologie potrivită care să cuprindă pagini caracteristice de 
ale acelora care au determinat în cursui veacurilor anumite stări culturale. 

Iată de ce luerarea d-lui Ion D. Suciu împlineşte un; gol evident, iar 
„Astra Bănăţeană“ a înțeles rostul unei asemenea antologii, care prezintă 
nu numai scurte noie biografice şi pagini din scrisul scriitorilor bănăţeni, 
ci aduce şi o bogată bibliografie. 

Este o lucrare fundamentală dela care pot porni multe alie monogra- 
fii ştiinţifice. Credem că această lucrare nu poate lipsi nici unui intelectual 
bănăţean, ca un îndrepiar în cele trecute vremi. 

Preoţi, învăţători, funcţionari, profesori şi toţi cei care doresc să 
cuncască expresia sufletului românesc din trecutul nostru, al Bănăţenilor, 
vor trebui să-şi procure această lucrare, căci prin ea să înfăţişează căile 
pe care, spiritualiceşte, am. umblat până la 1918. 

Cu un cuvânt e o lucrare bună, folositoare şi cu pricepere întocmită, 


E 


GRIGORE ION: „Depopulare şi Economie în Banat“. Timişoara 1940, 
114 pagini. i 

Autorul adună în acest volum câteva din problemele care l-au preo- 
cupat într'unele din articolele publicate în diferite ziare şi reviste. 

Problema fundamentală pe care o tratează se vede chiar din titlul 
volumului. 

D. Grigore Ion are un stil viu, ceea ce-i dă putinţa ca să prezinte 
deosebit de atractiv chestiuni în aparenţă aride. 

Problema depopularii o incadrează cu destulă competenţă în angre- 


LEI 


najul social-economic al Banatului, indicând puncie de plecare noi pentru 
o mai bună şi dreaptă înţelegere a fizionomiei, economiei bănăţeney 

Prin această lucrare, ca și prin articolele ce lea publicat în „Cu- 
rentul“ şi mai de curând în „Vestul“, d. Grigore !on a revenit la Vechea i 
preocupare de priceput publicist bănăţean. 


AUREL BUGARIU: „Mărturii din trecul“. Colecţia „Universul lite- 
rar“ — Bucureşti 1910, 63 pag. 

Atragem atenţia cetitorilor asupra acestei lucrări a d-lui Aurel Bu- 
gariu, care cuprinde câteva „izvoade din trecut“ ca să fie „îndreptar de 
omenie şi o îndătinută încredere în neamul acesta românesc“. 

Se opreşte, într'adevăr cu omenie şi cu dragoste asupra unor mă: 
xunte, dar grăitoare, crâmpeie de vieaţă pe care nu toţi le pot tălmăci cu 
înţelegătoare dragoste, cum face d. A. Bugariu, 

L am şliut totdeauna cu smerită simpatie pentru. frământările vieţii 
românești din trecutul Banatului şi de astă dată ne-a oferit în scris mă- 
sura acestei simpatii de tălmăcitor gingaş şi tot aşa de înţelegător cum a 
fost bunul: şi regretatul său frate mai mare Vencenţiu Bugariu. 

PROF. Dr. AUREL E PETEANU: „Banatul pitorese“ — impresii şi 
reflexii — Lugoj 1940 — 56 pag. vol. |. 

Pornind 'dela convingerea că: „natura, este izvorul nesecat al tămă- 
duirii, la care sufleiul omenesc, izbit de valurile agitate ale vieţii a alergat 
şi aleargă, neîncetat, ca şi la o mamă duioasă și iubitoare, ca să-şi aline 
durerile, să se înnobileze şi să se descătuşeze de sub robia oricărei griji“, 
D. Peteanu ne duce prin „Valea Dunării între Baziaş şi Orşova“, „Pe valea 
Cernei la Băile Herculane“ şi „Pe valea Caraşului: Oraviţa, Anina, Aukora 
Banatului cu împrejurimile lor“. Descriind locurile văzute cu frumiuseţile 
care alină privirile şi încântă sufletele, autorul leagă peisagiul priveliştilor 
naturii pământului românesc bănăţean de vieaţa istorică trăită, în alte 
veacuri, pe acest pământ. 

Vederile prezentate şi în fotografii modeste ajută la sesizarea frumo- 
sului şi înţelegerea terecutului. 

Este o carțe bună, de popularizare, şi folositoare pentru toţi cei care 
vor „să găsească frumuseţe perfectă şi consolatoare în natura infinită“, 
cum zice H. Taine. De fapt e mai mult un îndemn de a vedea neapărat lo- 
curile descrise. 

Prin această lucrare D. Peteanu ne arată şi dragostea cu care pri- 
veşte pământul Banatului, alături de neîngrădita lui dragoste pentru per- 
sonalităţile culturale ale trecutului acestui Banat. 

Ei 

ION B. MUREŞIANU: „Din trecutul slovei bănăţene“. Colecţia ziaru- 

lui „Dacia“, Timişoara 1940, 77 pag. 


43 


Unul dintre tinerii bănăţeni care se apropie cu serioasă înţelegelre 
şi pregătire de frământările trecutului cultura! al Banatului este D-l Ion 
B. Mureşianu, student la Academia teologică din Caransebeş. II ştiu adânc 
frământat de acest trecut şi în continuă călitare de documentare asupra 
lui. 

Vorbind despre persoane, trece de pe planul simplu biografic pe 
planul incadrării lor în fenomenul cultural românesc al timpului în care 
au apărui, iar evenimentele istorice culiurale le plasează în lanţul luptelor 
pentru izbânda românismului. 

In acest volumaş sunt adunate articolele publicate în coloanele zia- 
rului „Dacia“ şi prezentate unitar. 

Ion B. Mureşianu prezintă, de astă dată, măsura capacităţii sale de 
istoric literar bănăţean, în care noi am avut şi avem încredere mai ales 
pentru lucrările viitoare. Le aşteptăm. 


T.T. 


Atlas Linguistic Român 


Ă Avem în faţa noastră revista „Ungarisehe Jahrbiieher“ Nr. din luna 
Octombrie a. c. Revista apare la Berlin, sub conducerea lui Iuliu Farkas 
Si este un organ, foarte bine redactat, al propagandei ştiinţifice maghiare. 
În numărul recent, la care facem trimitere, filologul german: Giinter 
Reichenkron tratează, pe larg, materialul publicat în Atlasul Linguistie 
Român, redactat de ilustrul filolog român: prof. Sextil Puşcariu, directorul 
Muzeului Limbii Române. 

Vom reda, pe scurt, observaţiile d-lui G. Reichenkron cu referire la 
obiectivul filologic, deoarece partea acaesta a studiului întră în compe- 
4inţa specialiştilor. Ceea ce vrem, însă, să reținem, sunt concluziunile 
ipotetice ale autorului cu privire la unele fenomene istorice, foarte greşit 
apreciate —- după părerea noastră — de către ilustrul conferenţiar. — 

Jdeia călăuzitoare a studiului din speţă este: a constata, din mate- 
sialul A, L, RR. înfluenţa limbei maghiare asupra limbei române; îndeosebi pe 
linia etnică de vest al spaţiului românesc; adică din Crişana până jos la 
Dunăre, Examinând, dacă simbioaza între aceste două limbi fu — în ne- 
gura trecutului — una directă, ori că infiltrațiunile se făceau prin mijlo- 
cirea unui alt popor, şi anume a slavilor. Adică, autorul! vrea. să afle, dacă 
„cuvintele maghiare fură direct primite de către români, ori prin mijlocirea 
slavilor. 

Pentru ilusirarea tezei sale, se opreşte la cuvântul „mă tă- 
măduesc“, care ar deriva din cuvântul maghiar „tâmadni“, trecut mai îna- 
inte în patrimoniul limbei slave „tamadovati“, — „tamaduja“ şi apoi pri- 


„44 


mit ulterior de către români. Iară la cuvântul „cuştulesc“, —— „cuştuluiesc“, 
procesul fu invers. Cuvântul fiind de origine slav (ucrainian), a trecut în 
patrimoniul limbei maghiare şi de aci la români. 


Totuşi autorul conchide că, în nord-vestul Ardealului aceste cuvinte 
s'au infiltrat direct, fără intermediul limbei slave, în limba română. 

Nouă, laicilor, conclusiunea ne pare forţată. şi în contradicţie cu 
constatările proprii ale d-lui Reichenkron, din moment ce cuvântul ma- 
ghiar „megk6stolni“ derivă din limba slavă, nu înţelegem, dece aveau ne- 
voie românii, cari au trăit alături de slavi cu câteva secole anterior veni- 
rei maghiarilor, de intermediul limbei maghiare, foarte primitivă la des- 
călecarea lor. Cu mult mai primiiivă, ca limba română (şi cea slavă), plă- 
mădită cu un jumate de mileniu înaintea sosirii cetelor asiatice din ava- 
lanşa migraţiunilor barbare. In general la comparaţiile filologiei din dome- 
niul limbei maghiare trebuie avute în vedere cuvintele vechi maghiare și 
nu cele ariificial întocmite în epoca din „nyelvujităs“ a iui Kazinezy. Pen- 
iru a ilustra punctul nostru de vedere facem trimitere la afirmaţia antoru. 
lui cu referire la cuvântul românesc „cătingan“, răspândit în unele regiuni 
ale Crişanei, care ar deriva din cuvântul „hajlong“. Ori este foarte ipote- 
tic, dacă cuvântul — în forma aceasta — se afla în patrimoniul limbei vechi 
maghiare? 


Şi mai vagi ne par conclusiunile autorului cu privire la Banat, unde 
află reminiscenţe maghiare. Ipoteza sa îşi bazează pe cuvântul „mereu“; 
care este răspândit pretutindeni în Banat, dar şi în Iugoslavia(!), afirmând. 
că, acest cuvânt derivă din cuvântul maghiar „mer“, — „„merev“; adică: 
„țapăn“, — „înţepenit“* (steif, star). Ori toi dânsul constată că „merew” 
are înţelesul chiar contrar: „neîntrerupt“, „perpetuu“,  (ununterbrochen, 
forilaufend); deci are un înţeles dinamic, pre când cuvântul maghiar unul 
static. Deşi autorul singur relevă în adnotaţie că, cuvântul maghiar „mer5“ 
derivă din cuvântul sloven: mâr-î (die Richtung); v eno mer, venomer: un- 
ausgeseizt, immerfort (adică perpetuu; deci înţelesul pe care "1 are şi în 
limba română). Apoi şi în limba croată găsim acelaș cuvânt: „jednake 
mjere“, — „pod jednu mjeru“ — gleichmăssig. Totuşi susţine, cu îndârjire 
inexplicabilă că, românii prin intermediul ungurilor (inexistenţi în Banat) 
au primit cuvântul. Chit că în limba română se menţine înţelesul slav, pe 
care ungurii Pau denaturat, transformând un înţeles dinamic în unul static. 


Fantastic ne pare concluzia autorului şi la cuvântul „nodău“ — 
gleznă, exprimându-și părerea că, acest „nod“, — „nodtu“ nu derivă din 
cuvântul latin „nodellus“, ci din cuvântul maghiar „csukl6“, care derivă 
din verbul „csuk-ni“* — a încheia, de aci „încheietură“. Şi conchide: „Wie 
nun in Siiden des Banats slaviseh“ „kisitsa“ mit rumănisch „nod”zu ,„no- 
diță” verschmolzen ist, so kann sich im Norden des -Banats und den 'an- 
schliessenden Gebieten ungarisch „csukl-6“ mit rumânisch „nod“ zu nodău- 
vereinigt haben”. Deşi în adnotaţie face trimitere la cuvântul roman: 


45 


„Clavis“ == cheie, din care ar fi. mai firesc a presupune derivaţia cuvân- 
tului „încheietură“, 


La fel cuvântul „„peleag“ — chel, care ar fi rămăşiţa unui cuvânt 
maghiar „pele“, deși — zice autorul — acest cuvânt nu mai există în patri- 
moniul limbei maghiare, totuşi: „—-—-— so muss man dennoch auf Grund 
der geographischen Verbreitung und der Gestalt des rumănischen Wortes 
„peleg“, — „peleag“ eine ungarische Grundform „peleg” erschliessen”. 


sin aceste câteva cuvinte deduce autorul convieţuirea românilor şi 
a ungurilor chiar şi în Banat. Vroind poatecă să confirme afirmaţia filolo- 
gilor şi a istoricilor maghiari cu referire la existenţa elementului maghiar 
în Banat. Deși este şiiut că, aci n'a trăit nicicând o populaţie maghiară 
numeroasă, care ar fi putut înfluența limba poporuiui român. Au fost 
câţva nohili şi ceva armată în diferitele cetăţi, atâta tot. Ori aceşti nobili 
-— în majoritatea lor tot străini, abia asimilați — nu frecventau limba ma 
ghiară, ci latina şi germana. Cum foarte bine constati — în acelaş nu- 
măr al revistei din speţă — Ludovig Nâmedi la p. 44: „In Offentlichen Le- 
ben herrschi die latainische Sprache... Wien vermittelte westliche Zivilisation, 
deutsche Mode, Sistem und Sprache“... Mai cu seamă în Banat. 


Pentru a înlări însă veritatea concluziilor sale, face trimitere — ne- 
reuşită — la istoria lui Glad şi Ahtum (Ajtony) şi zice: „Ajtonys Peich 
stand in engster Verbindung mit den Reichen der Bulgaren und Byzanti- 
ner. Dieses Reich murde von den Heiligen Stefan vernichtet, Aber noch ein 
" Jahrhundert danach sol dicses Gebict des „Banaier Bundes“, wie Feher 
sast (,„Bulgarisch-ungarische Beziehungen in dem 5. bis ît ID. pag. 156), 
eine grosse Selbstiindigkeit behalten haben“, Iară în adnotaţie citează din 
„Magyar Târtenet“ a lui Hâman-Szekfii, conform căror istoriografi mâ- 
ghiari, dealungul Mureşului între Valahia şi Ardeal erau aşezate triburile 
lui Gyula şi Ajtony, ambii adversari ai Sit. Ştefan. Şi continuă autorul: 
„Nach den sprachlichen Nachwirkungen zu urteilen, seheinen hier direkt 
Stammesunterschiele vorgelegen zu haben, die auch nach der politischen 
Einingung durch die Iahrhunderte ihre Grenzen beibehalten haben“. 

Conchide, deci, că în această regiune (în Banat N. n.) a dăinuit sepa- 
ratismul .„Sonderstellung“ zice autorul) imperiului Ajtony. Astfel — crede 
Reichenkron — că afirmaţiile lui Anonymus şi. ale eronicei „Vita S$. Ge- 
rardi“ capătă consistenţă. In consecinţă: „wir haben also hier einen Fall, wo 
die Angaben des Anonymus nicht 'seiner Phantasie entsprungen sind, son- 
dern eine eindeulige, unverriickbare historische Wahrheit enthalten“, 

Lăsăm la o parte faptul că, Glad n'a fost maghiar; şi chiar şi etnicul 
lui Ahtum (Ohtus) nu e pe deplin clarificată şi, constatăm numai că, 
Reichenkron recunoaşte separatismul „des Banater Bundes*; că popoarele 
din acest colț s'au opus ţelului cuceritor al Sfântului Ştefan, care cu arma 
în mână fu nevoit a nimici acest imperiu şi în fine că, însuşi istoriografii 
maghiari de ialia lui Homan-Szekfii afirmă osebirea de seminţie (Stam 


46 


mesunterschiede), ce exista între această populaţie și cuceritorii maghiari. 
Totuşi autorul conchide: 

„Aus dem Verhalten der heutigen rumâuischen Mundarten in dem 
Ajtony-siidungarischen Gebiet kann man weiter schliessen, dass in jenem 
Gebiet in alter Zeit Ungarn, Slaven und Rumănen nebeneinander gesiedelt 
haben (vgl. Anonymus: adiutorio Cumanorum ct Bulgarorum atque Blaco- 
rum). Wâren Rumănen — man kann vielleicht vorsichtiger sagen (autorul 
din nou face concesie istoriei maghiare): Ostromanen — in jener alten 
Zeit im Banat nicht vorhanden gewesen so hâtte keine Mâglichkeit bestan- 
den, diese siidungarischen Ausdriicke, die beute im  ungarischen fehien, 
erhalten zu lassen. Nur dem Umstand, dass damals mit den Ungarn auch 
Rumănen-Ostromanen (ca să nu se supere ungurii!) —— gesiedelt haben, ist 
es zu verdanken, dass die Rumâănen în ihrer Symbiose mit den Ungarn 
diese siidungarischen Ausdriicke in ihren Sprachenschatz iibernommen ha- 
ben, sie rumânisiert und dann als rumâănisch empfunden haben, wăhrend die 
Ungarn dieses Gebietes spiiter immer mehr ihre urspriinglichen Ausdriick= 
gegen die von Norden und Westen her Kommenden magyarischen  Aus- 
drucksweisen eintausechten“, 

Ciudată elasticitate a ştiinţei filologice! Pentru a dovedi existența 
maghiarilor în Banat, autorul iransformă pe cumani în maghiari, iară pe 
români în „Ostromanen'”. Apoi ne face să credem că, cuvinte ce nu se 
mai află în limba maghiară, ci în cea română, derivă din limba maghiară, 
„deşi cele mai multe .mereu, peleg) au obârşie slavă. Cuvinte mai apoi în. 
cuite — zice autorul — Ja maghiari cu altele, înfiltrate din spre nord în 
limba maghiară, dar tot maghiare. (DD. e. peleg cu kopasz). 

In definitiv problema interesează pe filologii români. Noi, ca laici, nu 
pătrundem în tainele acestui joc de cuvinte. Dar dacă autorul face trimi- 
tere la mult combătutul Anonymus, apoi ne este şi nouă permis a invoca 
„Niebenlungenlied“.ul. care -- deşi reeditat, pe semne, abia în sec. XII 
din vechea legendă gemmană a lui Edda, —- ne vesteşte prezenţa prinţului 
Romung cu o ceată de călăreţi valahi (nu Ostromanen!) la nunta lui Atila. 
Chiar dacă valahii n'ar fi fost prezenţi în acel secol la serbarea nunţii, 
faptul că Niebelungenlied în sec. XII face amintire de existenţa unui prinţ 
valah, denotă organizaţia polilică a acestui popor, deja pe atuncia foarte 
numeros, dacă acest principe Romung dispusese d> 5-—600 cavaleri călăreţi, 
cum se desprinde din epopea amintită. 

De cu totul de neînțeles este, însă, că autorul din cuvântul jpleş“ 
„pleşug“ trage concluziunile mai sus combătute de noi, deşi singur con- 
stală existența acestei expresiuni în Crişana, Banat şi Ardeal (unde se fo: 
loseşte cuvântul „plesiv“, — „plesuv'). Şi afirmă: „Hier haben die einct 
ungarischen Gebiete des Krisch, Banat, Siebenbiirgen und Maramaros dus 
aus dem slavischen stammende „pleş, —— bzv. Ableitung davon wie „ple- 
şug“: — Acceptând, pe semne, preexistența maghiarilor, adică teoria ma- 
ghiară a penetraţici noastre ulterioare. Totuşi este nevoit a recunoaşte că, 


47 


acest cuvânt („pleş“) se află şi în Croaţia. Mai mult: chiar şi în Slavonia 
(„Plesch-kogel“ lângă Graz), apoi „Plesca“ lângă Arad, „Pleşul” lângă 
Beiuş; „Pleziva“ în jud. Caraş. veci, expresiunea este proprie atât români- 
lor din Ardeal, Crişana şi Banat, cât şi croaților şi slovenilor până la 
I.aihach-âraz. Pe când în linba maghiară cuvântul nu există. Prin ce mis- 
ter filologic ajunge autorul la constatarea ciudată că, acest cuvânt ar fi de 
origine maghiară, ori înfiltrată limbei române prin intermediul limbei 
maghiare din cea sluvă, ne este nouă, laicilor, o enigmă. Cu atât mai vâr- 
tos că, slavii lui Svatopluc trăiau alături de români mult înaintea descăle: 
cării maghiarilor. Chiar din acest motiv socotim că, cuvântul „pleş, răs- 
pândit pe tot întinsul Transilvaniei, este dovada pcremtorie a convieţuirei 
noastre cu slavi, înaintea venirii a maghiarilor, probând clasice continuita- 
tea elementului românese pe aceste plaiuri. Astfel ipoteza, care vru îndrep- 
tată împotriva teoriei continuiiăţii noastre, militează pentru teza româ- 
nească. 


Dealiminteri autorul ridică şi o altă teorie. Anume trage o linie dela 
Timişoara—L.ugoj--Hunedoara—Beiuş şi afirmă că dela linia aceasta In 
spre nord maghiarii fură primii ocupanţi şi românii s'au strecurat ulterior 
dela sud est. (Numai dacă n'ar fi istoria neplăcută cu Gelu!). Iară în terito- 
riul ia miază-zi dela această linie (deci în sudul Banatului) românii — adi- 
că după Reichenkron: Ostromaren — au imigrat împreună cu slavii, stre- 
curându-se în spre miază-noapte a Banatului, unde s'au împreunat cu ro- 
mânii (aci admite existenţa românilor N. n.) din Ardeal, pornind împreună 
dela vest, la est în inima Ardealului şi de acolo în Moldova, unindu-se cu 
„Ostromanii“ de acolo. Astfel autorul militează pentru teoria maghiară a 
penetraţiei noastre din Balcani, compleciând-o cu o ipoteză nouă: imigra- 
rea elementului valah împreună cu Slavii, pe cari noi le-am fi adus în Ba- 
nat, de aci în Ardeal, ba până jos în Moldova. Ori noi ştiam că, slavii an 
venit dela nord, fiind împinşi de avanlanşele barbare până jos în Balcan. 
Iară cât priveşte continuitatea elementului românese în Banat, Hunedoara 
şi Oltenia, ea este recunoscută chiar şi de către cei mai şovinişti istorio-. 
grai maghiari. 

In continuarea retrospectivei istorice, autorul consideră pe ungurii 
ca ctitorii oraşelor din Ardeal-Banat. Ar fi interesant, dacă d-l Reichenkron 
ar clarifica această teorie cu constatările d-lui Ludovig Nemedi, care în 
acelaş număr al revistei publică un studiu (la care am făcut mai sus trimi- 
tere *), afirmând că regii maghiari au chemat coloniști germani: „.... So 
werden einzelne Gebiete in Oberungarn und in Siebenbiirgen mit neuer 
wertvoller BevOlkerung aufgefiălit, die bald auch die Grundlage einer biii - 
henden stădiischen Kultur schafft...“ (p. 39.) Iară la — pag. 58 tratând 
situaţia socială a Ungariei în anii 40 ai sec. trecut zice: „Da nun ein un- 


*) Ungarische Jahrbiicher Nr. din Oct. 1940. Ludovig Nemedi: „Das 
Deutschtum im ungarischen Blickfeld“. 


48 


garisches Bărgerturu erst in enstehen isi... Pest und Buda.. die beiden 
Stădte vorwiegend noch deutsch sind“... Aşa ungurul Nemedi. Că oraşela. 
din Transilvania avuse şi caracter unguresc, are — după părerea noastră 
— o altă explicaţie: anume ungurii, ca popor cuceritor, ocupau cetăţilă, 
în jurul şi sub scutul cărora s'a format oraşele din elemente eterogene, 
Pe când poporul român — după cucerirea romanilor, a rămas fără. up 
strat conducător, fiind nobilimea daco-valahă exterminată de către rg; 
mani. În consecinţă robia lungă a Smblânzit pe acest popor, cândva atât de 
războinic sub regii săi autohtoni — daci. 

Pentru informarea cititorului repetăm înc'odată că, secensia pre- 
zentă nu atinge problemele filologice, asupra cărora cei în drept au să-ţi 
spună cuvântul. —. Noi nu ne-am sesizat decât de conclusiunile 'ipotetice, 
ale. autorului, grefate pe speculaţiuni raţionaliste, având impresia că dt 
G. Beichenkron stă sub sugestia unor filologi şi istorici maghiari, în dauna 
ebiectivităţii istorice. Se prea poate, însă, că filologii români să fie de 
altă părere. Ori verdictul lor va fi cel adevărat. Noi, laicii aşteptăm lă- 
muririle specialiştilor. 

Dr. C. GROFŞOREAN 


Adunarea Generală a Astrei 


In Dumineca de 24 Noemvrie sa ţinut la Sibiu adunarea generală a 
Astrei în prezenţa celor mai proeminente personalităţi ale vieţii culturale 
si publice din toată Transilvania. Miile de intelecetuali cari au participat 
la această solemnitate tradițională au dat o măreție adunării cum nu s'a 
mai văzut de multă vreme. Discursurile rostite cu acest prilej vor rămâne 
istorice, fiindcă ele au concretizat sbuciumul şi idealul Ardealului ciuntit, 
Mai ales cuvintele pronunţate de I..P. S. S. Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan 
asupra drepturilor noastre imprescriptibile a înălţat atmosfera şi a pro- 
vocat o spontană şi însufleţită manifestaţie. românească. Adunarea a fost 
prezidată de d-l Dr. Ghoerghe Preda vicepreşedintele Astrei. Lucrările au. 
«decurs întiun spirit de înţelegere deplină. Deşi mandatul de cinci ani a 
fostului comitet central -a ajuns la scadența statutară, adunarea generată 
cu unanimitate I-a prelungit cu încă un an, dând împuternicire comitetului 
ca, în. locurile devenite. vacante să coopteze. noui membri. Astra Bănăţeană 

a, fost reprezentață de vicepreşedintele ei Dr. Aurel Cosma, însoţit de a 
atacă delegaţie, între care d-l Dr. Nicolae Brînzeu dela Lugoj, prof, 
liie Rusmir dela Oraviţa -şi Ing. Malaescu dela Reşiţa. La solemnitatea 
deschiderii adunării generale dela: Sibiu d-l Dr. Aurel Cosma a rostit un 
discurs din care dăm aici în rezumat părţile esenţiale: 


49 


„lau parie la această adunare cu o profundă emoție, fiindcă văd 
aici cele mai reprezentative figuri ale Transilvaniei, fiindcă văd cum se 
înfrăţesc sub egida Astrei toate generaţiile de luptători naționaliști; Alăi 
turi de venerabila pleiadă a făuritorilor unirii dela Alba-Ialia stă, într'o 
perfectă unitate de simţire şi de gândire românească, generaţia de, fier a 
tineretului de astăzi. care vine și ca sub steagul Astrei ca să bătătorească 
ateeaşi cale de muncă şi de străduinie, pe care au parcurs-o opt decenii 
dearândul marii apostoli ai idealelor noastre naţionale. Astra este altarni 
tradiţiei noastre, în fața cărnia se adună toate generaţiile să se lege, în- 
t'un semn de sfântă solidaritate, pentru lupta împotriva capriciilor des- 
tinului şi pentru cucerirea nouilor perspective de' strălucire şi de mărire 
ale neamului românese. In spiritul acestei solidariliăţi, care a luminai tru- 
da: şi birnința celor din trecut, îşi unesc forțele bătrânii şi tinerii. Cei 
dintâi au luptat pentru o Românie Mare, iar cei din urmă pentru o Ro- 
mânie Nouă. Acum şi unii şi alţii luptă pentru amândouă. Avem un nou 
ideal naţional. Vrem: să zidim o țară nouă, astfel după cum au visat-o 
eroii şi martirii Tomânismului. Jertfa și mucenicia lor ne-au dat o nouă 
evanghelie, scrisă cu litere de sânge şi de foc. Cu această evanghelie ve- 
nim' acum la Astra și pe ca ne legăm, bătrâni şi tineri, în faţa umbrelor 
măreţe ale înaintaşilor, că nu ne vom opri pe drumul Golgotei până la 
marea înviere a neamului românesc. Dumnezeu să ne ajute“. 


1 Decemvrie la Alba Iulia 


In ziua de 1 Decemvrie Mişcarea Legionară a făcut o grandioasă 
manifestare de comemorare a zilei de 1 Decemvrie 1918, ziua prăznuirii 
Unirii Ardealului şi Banatului cu Patria mamă. i 
- Sau adunat acolo sute de mii de oameni. care, Ser alături de glasu- 
vile autorizate ale D-lor General Antonescu, Conducătorul Statului: şi Horta 
Sima, Comandantul Mişcării Legionare şi Vi ce „presedinte af Consiliului „de 
miniștri, —— au făcut legământ că nu vor uita nic ciodată. ziua det Decemvrie 
1918, zi în care Unirea sa realizat ca o dreptate istorică, 

Doamne, Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri, umple- -ne , sufletele 
cu puterea dragostei de neam ca să putem striibate neşovăitori „până ta 


biruinţă! 


50 


Muszicale 
aaa ep 


Opera Română din Cluj-— Timişoara 


La 'nceputul lui Noemvrie trecut aşezământul de artă muzicală scenică 
al Ardealului pribeag şi-a deschis porţile în metropola primitoare a Băna- 
tului; caşi când nimic tragic nu s'ar fi întâmplat cu două luni înainte pe 
linia destinului hotarelor noastre dela răsărit şi miazănoapte. . 

Aminteam atunci ce tristă deschidere de stagiune a tost aceasta, 
când intelectuali cu sufletul obidit, bătuţi, dispatuiţi şi alungaţi pestei noul 
hotar din rosturile lor de veacuri, localnici a căror rezonanţă sufletească 
numai pentru muzică nu era pregătită, —— au ţinut totuşi de a lor obligaţie 
naţional-culturală să asiste, cu ochii înlăcrimaţi la „Şezătoare“ şi „Se face 
ziuă“, lucrări scenice cu care, din consideraţiuni de artă naţională şi 10- 
cală, conducerea Operei şi a Teatrului au ţinut necesar să-şi înceapă ac- 
tivitatea, 

Treptat-treptat, apoi, publicul timişorean, s'a încălzit sub vraja mu- 
zicii dramatico-lirice, frecventând cu mult interes toate spectacolele celor 
circa douăsprezece opere, în mare parte universale, ce s'au reluat în estimp. 
Cavaleria rusticană, Pagliacci, Martha, Povestirile lui Hoffmann, Bărbierul, 
Liliacul, Rigoieito, Traviata, Boema, Carmen şi Seara mare (T. Brediceanu) 
formează programul prezentat pân” acum, iar în viitorul apropiat Lakme, 
Faust, Manon, Fata dela Cozia (E. Monţiă) şi Năpasta ($. Drăgoi) vor ve: 
dea lumina rampei. : 

Fapt îmbucurător pentru noi bănăţenii, îndeosebi, mai .este că în 
fruntea operei din Timişoara autoritatea de stat a chemat pe însuşi Maes- 
tirul S&bin Drăgoi, creator de mult consacrat în arta naţională dramatică 
şi deschizător de drumuri nou atât în materie corală, cât şi în ştiinţa mu- 
zicii noastre româneşti. 

Noua directivă de promovare a creaţiunilor românești, în aceste vre- 
muri de afirmare a puterilor naţionale, precum şi libera cale ce stă îna; 
îmte pentru tinerele noastre talente vocale, desigur, îşi vor da roadele 
în curând, ; 

Secondaţț în realizarea programului artistic de către tinere elemente 
româneşti, cu vădite apiitudini şi îucercate puteri dirigenţiale ca D-nii 
George Pavel, Eugen Lazăr, Mircea Popa şi Leontin Anca, nădăjduim că 
Opera Română, cu toată pierderea unoi. solişti şi dirijori ca renume din 
trecut, prin prestigiul directorului Sabin Drăgoi şi al forţelor sale de co- 
laborare, întărite în crezul muzical naţional ce pe toţi ne animă, — îşi 
va putea împlini cu prisosință misiunea culturalizătoare şi formatoare de 
ariă superioară în ea e colţ, de ţară. 

N. U. 


5i 


Comunicat 


La începutul anului 1939 nevoia de existenţă a unui ziar de 
afirmare românească în Banat a fost mai simțită. 

De o parte evenimentele externe de altă parte înmulţirea 
ziarelor. minoritare din Timişoara au făcul ca lipsa unui coti- 
dran românesc la Timişoara să fie evidentă. 

Rezidenţia Regală a Ținutului Timiş a fost călăuzită de 
gândul că este necesară editarea unui ziar şi la Timişoara, du- 
pă modelul „Tribunei“ din Cluj şi „Suceava“ din Cernăuţi. De 
aceea a făcut intervenţii la Ministerul Propagandei Naţionale. 

Rezultatul a fost că s'a dat autorizaţie şi sprijin pentru apa- 
riţia ziarului „Dacia“, dar numai dacă o Societate culturală din 
Banat ia asupră-și egida, pentru a garanta demnitatea în con- 
ducere şi cinstea în administrare. 

S'a făcut apel la „Astra Bănăţeană“. 

Nedumeririle conducerii au trebuii să cedeze în faţa impe- 

"rativului naţional de a avea sau nu un contidian românesc — în 
plus — în acele momente de grave presimţiri în ordinea vie- 
ţii internaţionale, cotidian care va avea să fie o fărâmă de lu- 
mină românească pe lângă celelalte, foarte puţine, în această 
cetate a presei străine, cu tot felul de gazete. 

Nu fără justificare putem aminti că în timp ce Timişoara 
avea atunci 7 cotidiane minoritare, în româneşte nu apărea de- 
cât unul în patru pagini mici, iar al doilea abia după sistarea 
„Daciei“ a început să apară din nou zilnic. 

Pentru „Dacia“ Astra Bănăţeană a încheiat cu Statul, Suhb- 
secretariatul Propagandei Naţionale un contract, Qin care, pen- 
tru lămurire, spicuim punctele mai importante: 

— „Subsecretariatul de Stat al Propagandei împuter- 
niceşte exclusiv, în limita clauzelor mai jos stabilite, pe Soc. 
„Astra Bănăţeană“ de a organiza, conduce technic şi admi- 
nistrativ precum şi a difuza cotidianul întitulat „Dacia“ în- 
fiinţat la Timişoara de către Subsecretariatul de Stat al 

Propagandei“. | 23 

— „Formatul ziarului va fi nr. 13 mic şi se va vinde 
cu 2 (doi) lei exemplarul“. 


52 


— „Anunţurile, mica publicitate şi orice reclame nu 
vor putea trece peste un sfert din paginile ziarului“. 

Ă —- „Intreg personalul redacţional şi administrativ va 

: fi riguros selecționat pe bază etnic românească şi cu pregă- 
tire profesională verificată, conformându-se legilor şi regu- 
lamentelor în vigoare, pentru a asigura o conduită constan- 
tă şi garanţia unei perfecte atitudini româneşti. Ziarul va 
fi patronat de un comitet de colaborare alcătuit din perso- 
nalități de vază sub conducerea dlui Rezident Regal al Ţi- 
nutului Timiş“. 

— „Subsecretariatul de Stat al Propagandei va avea 
dreptul să publice gratuit în ziarul „Dacia“ diferite artico- 
je de propagandă precum şi alte publicaţiuni de acest fel, 
având în acest scop la dispoziţie în ziarul „Dacia“ două 
pagini“. Ye 

— „In ceea ce priveşte întreaga gestiune a fondurilor, 
precum şi tot ce este în legătură cu încasarea sumelor dela 
'Subsecretariatul de Stat al Propagandei ca: plata materia- 
lelor, a salariilor personalului administrativ şi redacţional, 
angajamentele la tipografie, ete. Soc. „Astra Bănăţeană“ 
are deplină libertate de dispoziţie, cu obligaţiunea de a ţi- 
ne, prin contabilitatea ziarului, scriptele în evidenţă, pen- 
tru exercitarea controlului de către Subsecretariatul de 
Stat al Propagandei lunar sau când va socoti de cuviinţă, 
prin delegatul său care va putea fi şi un organ de control 
din Minsterul Finanţelor“. 

„Astra Bănăţeană“ a satisfăut cu prisosință angajamentul 
iuat: atitudine românească demnă şi obiectivă, excluzând. ches- 
iunile personale; iar în administrarea ziarului: cinste desăvâr- 
şită, reabilitând în aceste părți demnitatea gazetarului român. 

80% din cetitorii „Daciei* fiind ţărani şi muncitori, Mi- 
nistetrul Propagandei şi Rezidenţa Regală s'au angajat cu sub- 
venţii lunare (200.000 resp. 50.000 lei) condiţiont ca ziarul să 
mu se vândă mai scump de 2 lei, iar abonamentul să fie cât mai 
scăzut (300 Iei în ţară şi în Jugoslavia). 


La baza fiinţării acestui ziar a fost dorința de a se răspân- 


53 


di cuvântul românesc în legătură cu anumite probleme locale şi 
de interes general românesc. 

Dacă Rezidenţa Regală a achitat regulat subvenţia, nu tot 
aşa s'a întâmplat cu Ministerul Propagandei Naţionale. 

Rezultatul este că „Astra Bănăţeană“ are de primit, con- 
form contractului, o restanță de 900.000 lei, căci începând cu 
Noemvrie 1939 nu s'a primit decât câte 100.000 sau 150.000 iei: 
lunar şi nu 200.000 cum prevede categoric art. 8 din contract. 

“Cu adresa Nr; 4567 din 7 Octomvrie 1940 contractul a fost 
denunţat. 

Am stăruit la locurile în drept pentru continuarea ziarului 
„Dacia“ în orice formă, în interes superior românesc, „Astra 
Rănăţeană” înțelegând să renunţe la egidă. 

„Au apărut în câteva ziare locale atacuri, în timp ce s'au fă- 
cut 4 verificări: 3 din partea Mişcării Legionare şi una din par- 
tea „Astrei Bănăţene”. . 

Preşedintele „Astrei Bănăţene”, în numele comitetului, a 
făcut o adresă către dl Prefect al Judeţului pentru a se tomu- 
nica opiniei, publice rezultatul verificării făcute de dl Dr. Şte- 
fan Cruceanu — expert contabil —, din partea organizaţiei Miy- 
cării Legionare a jud. Timiş-Toronial, la 11 Oct. 1940. 

Dsa a constatat la intrări următoarele sume: 


Subvenţie dela Ministerul Propagandei 2.350.000 


Dela Ținutul Timiş cc... 750.000 
Abonamente pg 1 412.984 . 
Publicaţii PU, atata BAC ai. ata altei acu Sulla 424.714 
Din ziare vândute cu nrul . . . . . 567.861 


Total intraţi: 5.504.915 lei. 
Concluzia procesului verbal de 5 pagini bătute la maşina de 
scris este: „In general din scriptele ziarului se constată că chel- 
tuelile făcute pe lângă că sunt pe deplin justificate bn 
punct de vedere tehnic-contabil, sunt, în ce priveşie mări- 
mea lor, corespunzătoare unei administrații normale £ 
“ ziarului“, 
Actualmente ziarul „Dacia” se găseşte în lichidare detiniti- 
vă cu Ministerul Propgandei Naţionale. 


54 


Ţinem să mai precizăm că nici un membru din Comitetul 
„Astrei Bănăţene“ n'a luat sub nici un titiu şi sub nici o for- 
mă vreun ban dela „Dacia“. În special presedintele „Astrei Bă- 
năţene“ n'a luat dela „Dacia“ nici un singur ban, nici măcar 
pentru deplasările făcute în interesul ziarului, după cum nu are 
şi n'a avut dela „Astra Bănăţeană“ nici o leafă sau remunera- 
ție de nici un fel pentru funcţia pe care o deţine și o exercită 
onorific. 

Eram datori cu aceste precizări pentru opinia publică şi 
credem că ziarele nu vor întârzia de a reproduce cu bună cre- 
dință acest comunicat al „Astrei Bănăţene“. 


Comitetul de conducere al „Astrei Bănăţene”. 


id 
P A : 

LUCEAFARUI, 

REVISTĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ 

A 

REGIONALEI BĂNĂŢENE A ASTREI 
Redacţia şi Administraţia: Timişoara I, Str. Alba Iulia No. 2 (Palatul Cultural) Et. £ 
Inscris în reg. publ. per. a Tr. Timiş-Tor., sub numărul 82, 


Apare lunar sub îngrijirea următorului comitet de redacție: 


Dr. AUREL COSMA 
TRAIAN TOPLICEANU 
GRIGORE BUGARIN 
VICHENTE ARDELEANU 
Dr. NICOLAE URSU 
VIRGIL BIROU 
PAVEL P. BELU 


ABONAMENTE: Orice corespondenţă, cât şi revistele 
Pentru particulari . . . . 1501, de schimb, se vor trimite pe adresa 
Pi. cercuri cult. şi şcoli prim. 1501. redacţiei. Materialul se primeşte până 
Pt. despărțăminte şi şcoli sec. 300 [.. la cel mai târziu 5 al lunii respective, 
Autorităţi, instituţii . . . . 5007. orice alt manuscris, sosit după aceas- 
Abonament de sprijin . . . 10001. 


] tă dată, contând pentru numărul care 
Preţul acestui exemplar, a- | 
părut pe luna Noemvrie-— urmează. Tot ceeace nu se publică 


Decemvrie 1940, este de . . lei se distruge. 


INSTITUT DE ARTE GRAFICE „TIPOGRAFIA ROMÂNEASCĂ“ TIMIŞOARA 


1. 
„ Mia Cerna: 
3. 
4 Dr. 1. Gropșianu: 


2 


? 


i) 


CĂRȚI APĂRUTE IN EDITURA „ASTREI BĂNĂȚENE“ 


C. Stoicaneseu: 


Mia Cerna: 


Nie. Ursu: 


„Nie, Ursu: 


. Jon Crişan: 


Virgil Birou: 
ion D. Sucin: 


Toate se 


Pentru abonaţi: Rugăm trimiteţi abonamental. 


„Revoluţia lui Horia“ 

Inel Irinel şi Domnița loniţa poveşti I, 
Galbănul împăratului, povești II. 

Vicenţiu Babeş 

Zece colinde 

Contribuţiuni la Monografia muzicală a comunei 
Măguri Jud. Cluj 

Zece coruri 

Oameni 'şi locuri din Caraş 

literatura Bănăţeană până la Unire (1582—1918) 


pot procura dela „Astra Bănăţeană“ 


Tr. Yopliceanu: 
Gh. C. Rouă: 

N. Ursu: 

A. lonescu Cornea: 
Gr. Bugarin: 

N. Yomici: 

Tr. Yopliceanu: 


A. Halas, Gh. Rouă: 


4 G. Bulic: , . 


Cronici. 


CUPRINSUL: 


1 Decemvrie 

Versuri 

Colindă 

Problema muzicei româneşti 
Versuri 

Incorigibili (schiţă) 

Opera lui P. lorgovici 


Versuri