Transilvania_1941_072_010

TÁ. 
| 112 


IRTNALVENA 


DI e 
oi 
LĂ 
1 


ss A- 
cisa 
=S 
EA 


ANUL 72 DECEMVRIE Nr. 10-194 
ES a SE SENEI ER 
SIBIU | 


Anul 72 Decemvrie 1941 Nr. 10 


TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI 


FUGA ÍN EGIPT 


Dintre cei patru Evanghelisti singur Matei cunoaște episodul Fugii 
in Egipt şi-l consideră destul de important ca să-l povestească primilor 
creştini, După ce ne vorbeşte despre cei trei Crai dela Răsărit, despre 
întâlnirea lor cu Irod, despre chemarea lor în ascuns de către acesta 
și despre invitarea ce le face, cu şiretlic, ca să caute şi să cerceteze 
unde s'a născut Pruncul, să se întoarcă apoi să-i spuie şi lui ce au 
descoperit, ca și el să i se închine lui Isus, adaugă: 

„După ce Craii se depărtaseră, apăru lui Iosif, în somn, Ingerul 
Domnului şi-i spuse: Scoală-te, ia Pruncul gi pe maica lui și fugi în 
Eghipet și stai acolo până ce ţi-oiu spune eu. Căci se va întâmpla ca 
Irod să caute Pruncul să-l omoare. 

„Atunci se sculă Iosif, luă copilul şi pe maica lui, în crucea nopții, 
şi porni spre Eghipet. 

«St rămase acolo până la moartea lui Irod, ca să se îndeplinească 
ceea ce a fost spus Domnul prin profetul care zisese: Din Eghipet am 
chemat pe fiul meu. 

„Când Irod văzu că fusese înșelat de Magi, se mânie foarte şi 
trimise să omoare în Betleem și în împrejurimi pe toţi pruncii de doi 
ani și mai mici, 

„Aşa se îndeplini ceea ce se spusese de proorocul leremie,.. 
Insă, după ce Irod murise, apăru iarăși Ingerul Domnului lui Iosif, în 
somn, în Eghipet, şi-i zise: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Maica lui şi 
mergi în ţara lui Israel; căci cei care ţinteau la vieaţa copilului au 
murit”, 

Din acest text, așa de simplu şi de clar, două teme se ofereau 
imaginaţiei artiştilor :“una tragică, ce te umplea de groază gi de indig- 
nare prin nedreptatea şi cruzimea ei, cea a omoririi pruncilor în Bet- 
leem, primii martiri inocenți gi neștiutori de sacrificiul lor ai cregti- 
nismului ; cealaltă, idilică, plină de poezia naturii, de prestigiul peisa- 

1 


674 GH. OPRESCU 


jelor îndepărtate gi tainice, pe drumul ce ducea din Palestina spre 
Egiptul prestigios, cu Nilul său, cu templele sale cu sute de coloane, 
cu vegetaţia sa luxuriantă, cu fauna sa de ţinut tropical, După tempe- 
ramentul fiecăruia, unii pictori — fiindcă subiectele erau de esență 
picturală — au ales prima temă, omorirea pruncilor; alţii, pe cea de 
a doua, Fuga în Egipt. 

Nu este în intenţia mea, acum, să mă ocup de felul cum a fost 
tratat măcelul celor zece mii de copii nevinovaţi, deși el a avut parte 
de talentul câtorva dintre cei mai mari pictori ai lumii, cum au fost 
Tintoretto, Rubens şi Poussin, Mă voiu opri numai la cel de al doilea. 
subiect, la Fuga din Egipt sau, ca să fiu mai precis, la Popas în timpul 
fugii în Egipt, căci acesta este momentul pe care și-l alege marea ma- 
joritate a artiştilor, ca cel mai potrivit să fie reprezentat, Siânta Fa- 
milie nu ne va apare deci în mersul ei spre ţara ce trebuia să ascundă: 
pe Mântuitorul, ci în timpul unei pauze pentru odihnă, ziua sau noaptea, 
pe când călătorea, 

O constatare se impune dela început celui ce va studia felul cum 
acest subiect a fost conceput de cine l-a tratat: El a atras în deosebi 
pe artiştii nordici şi bănuim de ce, Asupra lor Sudul, plin de soare, 
cu lumina si căldura lui, cu apele și mările lui, cu arborii lui încărcaţi 
de fructe care uneori ajungeau şi pe la ei, curmali, rodii, portocali, 
lămâi, cu mirodeniile lui, cu misterul în care erau învăluite ţările de care 
povesteau cărţile sfinte, produceau asupra lor o atracţie iresistibilá. Pa~ 
radisul, cu toate splendorile, cu toate bunătăţile lui era gi el imaginat 
mai de grabă ca o regiune caldă, senină și frumoasă, de dincolo de 
mările şi munţii ce mărginesc Europa, decât 'ca o parte posibilă din 
continentul nostru, friguros atâtea luni pe an, întunecos gi aspru, Ui- 
tând sau neștiind că drumul pe care ar fi trebuit să-l parcurgă Sfânta 
Familie trecea prin nişte regiuni pustii și sterile, monotone prin colo- 
ritul lor, sub un cer înăbușitor, cu un soare ucigător şi fără cruţare, 
ei își închipuie o natură în sărbătoare, care sa pus să-şi arate toate 
frumuseţile, numai și numai ca să facă plăcută Mântuitorului această 
călătorie de nevoie. Aerul e străbătut de vânturi răcoroase ori căl- 
dute, după cum odihna era în timpul zilei sau noaptea; apele mur- 
mură; pădurea cântă; stelele luminează calea; copacii încărcaţi de rod 
își apleacă coroanele ca sã poată culege oricine portocalele de aur 
ori curmalele cele dulci; fântâni răsar ca din senin în drumul celor 
ce vor avea nevoe să bea apă și să se spele şi, ca să nu simtă cum 
trece vremea, îngerii cântăreţi se vor cobori din cer, cu lăute și cu 
cobze şi le vor cânta melodii divine, Căci cum altfel ar putea să-și 
continue drumul pribegiei Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Maria, 


FUGA IN EGIPT 613 


Maica lui îngrijorată si bunul Sfântul Iosif, conducătorul acestor ca- 
ravane ? 

In frunte, de cele mai multeori, este reprezentat chiar el, cu capul 
gol sau cu o pălărie ţărănească, ţinând de căpăstru asinul, pe care stă 
Fecioara, având în braţe pe dulcele lisus, Sau încă, atunci când e 
vorba nu de un moment al călătoriei, ci de o pauză de odihnă după 
oboseala de ziua, în timp ce Maria își leagănă feciorul sau îl alăptează, 
bătrânul strânge așchii să facă un foc, sau culege poame, sau, pe gân- 
duri, mai la o parte, se odihnește și el, aproape atipind. 

Iegiti din medii modeste, fără cultură, unii dintre artişti nu pot 
merge mai departe cu închipuirea decât la ceea ce văd în jurul lor, 
Sfânta Familie este săracă, trăieşte greu, deşi din neamul regesc al lui 
David, o știu din cărţile sfinte, De aceea vieaţa celor ce o compun nu 
poate fi diferită, cred ei, de cea pe care o trăiau ţăranii din vremea 
lor; numai că ei nu duceau lipsă de nimic, de vreme ce veghea asupra 
lor Dumnezeu. Si astfel, una din cele mai vechi reprezentări ale Fugii 
în Egipt, cea pictată de Melchior Broederlam pentru Ducii de Bur- 
gundia, la finele sec, al XIV-lea (azi în muzeul din Dijon), ne arată pe 
Fecioara cu Isus în braţe, purtată de măgar, mergând pe o cărare 
stâncoasă, învelită că nu i se mai vede decât obrazul lângă cel al co- 
` pilului, în timp ce Situl Iosif, în costumul de atunci al sătenilor, ceva 
mai la o parte, trage o duşcă dintr'o ploscă, ca să se mai intremeze. 

Tendinţa de a se inspira dela ceea ce există în jurul lor merge 
aşa de departe la pictorii mai inculti, mai fără închipuire, încât ei dau 
personajelor Sfintei Familii, nu numai figurile şi costumele compa- 
triotilor lor, dar introduc cele mai neașteptate și uneori mai bizare 
detalii ale timpului, care devin astfel anacronice pentru vremea lui 
Irod. Astfel, un călător ne spune că la Reval, în Estonia, a văzut intr'o 
biserică o Fugă în Egipt din sec, al XVIII-lea, în care influența obi- 
ceiurilor locale îi rătăcise într'atâta, încât Maria, Iosif și lisus călăto- 
reau nici mai mult, nici mai puţin, decât cu alaiul cu care călătoreau 
personajele însemnate ale vremei, Toţi sunt într'o caretă cu patru cai, 
condusă de îngeri în livrea. Situl Iosif, ca un adevărat gentilom, poartă 
o perucă pudrată, 

Evident, astfel de erori, din punct de vedere religios, ca și din 
punct de vedere estetic, sunt rare. Ele nu merită să fie menţionate 
decât ca o curiozitate şi ca un exemplu concludent de neputinta în 
care se găsesc unii artişti de a picta altceva, decât episoadele vieţii 
din preajma lor, singurele pe care le cunosc. 

Am spus că subiectul acesta atrage în deosebi pe nordici gi voi 
reveni în curând cu câteva exemple convingătoare, alese printre cele 

1 


676 GH. OPRESCU 


mai cunoscute, Dar nici Italienii nu-l disprefuiesc. Si la ei câțiva mari 
pictori îl tratează cu un lux de amănunte impresionant. Cei din vremea 
Renaşterii şi din sec, al XVI-lea, mai sobri, mai puţin amatori de de- 
coruri exotice, merg de preferinţă spre altfel de teme. Cei din vremea 
Barocului, pentru care inovațiile în legătură cu decorul şi costumul 
sunt singurele note personale de care sunt capabili, găsesc în nevoia 
de a introduce elemente din peisajul sudic un îndemn spre tratarea 
Fugii în Egipt. Guido Reni, Carlo Maratta, Dominichino, Luca Gor- 
dano, în pânze de mari dimensiuni se silesc care mai de care să 
sugereze drumul încântător parcurs de Sita Familie. Intr'o lucrare 
de mai mici dimensiuni, Dominico Feti imaginează pe Maria ca pe o 
tânără mamă, pustându-si la sân pruncul și având pe cap cea mai 
gratioasá pălărie de paie ce se poate închipui. Ludovico Bassano o 
vede tot sub aspectul pitoresc, într'un peisaj de un verde întunecat, 
Ca şi Benedetto Castiglione, Genovezul, el este încântat să scoată în 
evidenţă prezența măgarului, purtând cea mai prețioasă povară, pe 
lisus şi pe maica sa și încărcat cu cele mai curioase podoabe de lână 
colorată. Cel mai original dintre toţi este însă Caravaggio. Tabloul din 
galeria Doria (Roma), operă de tinereţe, grupează pe Situl Iosif, un 
înger muzicant, pe Maria și pe Isus, în mărime aproape naturală, sub 
un copac umbros, pe marginea unei ape. Ingerul cântă, Iosif îi fine 
notele, servind de pupitru, Pruncul şi maica lui au adormit. Intre sfânt 
şi vioara îngerului apare capul melancolic al măgarului, 

Dintre Germani, mai fiecare pictor sau gravor mare ne-a lăsat 
cel puţin o versiune a Fugii în Egipt. Dürer, Altdorfer, Cranach, au 
semnat pe cele mai preţioase. Cum au văzut ei acest subiect? 

Dürer, într'o gravură în lemn din seria Vieţii Fecioarei şi în de- 
senul în vederea acestei gravuri, își închipuie o pădure stufoasă cu 
fel de fel de arbori rari, printre care un curmal imens, la stânga. În 
mijlocul arborilor, într'un fel de luminiș, o viţă de vie, încărcată de 
struguri. Siânta Familie, văzută din spate, înafară de Josif care conduce, 
in costum de țăran şi cu un toiag pe umăr, este dusă de asin. O pă- 
lărie de paie cu borduri largi atârnă pe spatele Fecioarei. O vacă, 
pentru ca să nu le lipsească laptele, merge alături de ei. lar sus, în 
cer, purtaţi de un nor, o ceată de îngeri le cântă, Cum vedem, sin- 
Sura notă rară şi nemai întâlnită, este prezența vacii cu lapte. 

Hans Baldung Grien, un contemporan al lui Diirer, este în tonul 
obișnuit al celorlalți germani. Peisajul nu mai are nimic din înfățișarea 
celui de adineauri. Ua brad uriaş, din care nu se văd decât primele 
crengi, ocupă centrul compoziţiei. Perdele de muşchi atârnă până către 
mijlocul scenei și printre ele se joacă și cântă păsări. Un munte stâncos, 


FUGA IN EGIPT 673 


pe pantele căruia se află mai multe castele, se înalță în perspectivă, 
umplând spaţiul până către ramurile bradului. Fecioara, fericită, îşi în-. . 
fase pruncul, care o îmbrățișează cu braţele lui drăgălaşe. Jos,. pe 
marginea unui pârâu de munte, un paneraş cu cireşi sau coacăze, nu 
se distinge bine ce. Situl Iosif, obosit, se odihneşte după o stâncă. 
Cu mici variante, aceasta este forma sub care se va prezenta 
cele mai multe tablouri germane, tratând motivul Fugii în Egipt, cu 
excepţia celor semnate de Albrecht Altdorfer, acel mare colorist, spirit 
original şi plin de fantezie, din școala dela Dunăre. Două sunt operele . 
rămase dela dânsul, cu reprezentarea Fugii în Egipt: o gravură în 
lemn şi tabloul din Muzeul din Berlin. In ambele cazuri centrul com- 
poziţiei îl formează o fântână uriașă cu fel de fel de ornamente. Fără 
să se gândească un moment la imposibilitatea prezenţei unui atare mo- 
nument în pustiul Asiei, el brodează o mulţime de episoade, unul mai 
plăcut decât altul, în jurul odihnei Sfintei Familii. Pe marginea mării 
al cărei țărm se întinde departe în faţa privitorului, se înalță fântâna, 
asemenea cu cele care se vedeau în Germania în sec, al XVI-lea, îm- 
podobită cu ornamente și statui de caracterul Renaşterii. Fecioara, tâ- 
nără, aproape o copilă, ţine pe Isus aplecat peste marginea basinului, 
ca să se joace cu mânutele în apă. O ceată de îngeraşi fac fel de fel 
de pozne in basin ori pe marginea lui. Situl Iosif aduce într'un cogulet 
niște fructe și le prezintá Mariei, O lumină radioasă învălue persona- 
jele, marea, fântâna, oraşul şi tufele de copaci ce se întind de-a-lungul 
ţărmurului. Tabloul este printre cele mai minunate ale lui Altdorfer, 
Este greu de închipuit ceva mai naiv, mai vesel, mai amuzant prin 
anacronism, mai plin de poezie tainică și mai strălucit prin colorit. 
Gravura, mai puţin reuşită, este un prim stadiu în vederea acestui 
tablou. Tot așa de celebru, dar aparţinând tipului pe care l-am întâlnit 
la Baldung Grien, este tabloul lui Cranach și el tot la Berlin. Din nou 
vegetaţie nordică, brazi pleșuvi şi mesteceni, stânci și izvoare. Sfânta 
Familie, în mijloc, primeşte fel de fel de bunătăţi dela un grup de în- 
geri, unii goi goluti, alţii îmbrăcaţi. Câţiva cântă din instrumente. 
In sec. al XVII-lea raportul dintre persoane şi decor se schimbă, 
Peisajul ia o amploare din ce în ce mai mare. Este partea asupra că- 
reia insistă cu adevărat artistul, Nu se mai poate vorbi de o Fugă în 
Egipt, ci de un Peisaj cu fuga în Egipt. Mai toţi redau natura, aşa cum 
o văd în jurul lor. Elsheimer, germanul, îi dă un caracter romantic, 
Claude Lorrain, unui clasic, în tabloul care se găsea la Ermitage şi 
care azi nu mai știu unde o fi, In pânza de proporţii mijlocii, în care 
apare un peisaj panoramic de o frumuseţe rară, cu resturi de temple, 
cu poduri peste ape, cu boschete de arbori, în colțul drept, minusculi, 


678 GH. OPRESCU 


Ingerul, Maria, losif gi Isus, ca nişte pete albe în tot acel decor verde, 
scăldat de soare, îţi fac mai de grabă impresia unui buchet de flori, 
fragede şi luminoase, | 

Rubens gi el, acordă mai multă atenţie peisajului, într'o vedere 
de noapte. Rembrandt, din contră, se întoarce la concepţia celor din 
secolul precedent. 

Cu aceasta am trecut în revistă mai toate operele însemnate, care 
s'au inspirat din episodul evangheliei lui Mateiu. Secolul al XVIII-lea 
pierde sentimentul religios. Chiar dacă unul sau altul dintre pictori se 
mai oprește asupra subiectului acesta, totul se prezintă cu caracterul 
unui travestisment efectuat în ateliere, fără cea mai mică urmă de sin- 
ceritate, E destul să ne amintim că Boucher, autorul scenelor galante, 
-care s'au încercat să dea o vieaţă nouă acestui subiect pe cel 
mai puţin făcut cu o artă de credință, a fost tocmai unul din cei 
care arta creştină apuseană îl tratase fără încetare, începând din sec, 
al XIII. In secolul următor, cel de al XIX-lea, cu toate că pictura re- 
ligioasă cunoaşte o renaştere datorită Nazareenilor germani și elevilor 
lui Ingres, nici una din operele în care reapare Fuga în Egipt nu se 
poate compara cu cele pe care am încercat să le evoc mai sus. In 
Orient, subiectul este mai rar. După cum mă asigură d-l Prof. |. D. 
Ştefănescu, colegul meu, acolo se petrecuse un fenomen invers, în 
sensul că, mai frecvent în bisericile dinainte de SQ al XIII-lea, cele 
ale Imperiului Bizantin, bine înţeles, subiectul aproape dispare după 
această dată. 

GH. OPRESCU 


GHEORGHE UCENESCU 
— Contributii — 


Numele acestui minunat protopsalt al bisericii Sf, Nicolae din 
Brașov va rămânea pe veci legat de „zguduitorul” imn national „De- 
şteaptă-te Române“ al lui Andrei Mureşanu!) 

Intrând, printr'o întâmplare norocoasă, în posesiunea unor note 
personale ale lui Ucenescu, am crezut de bine să dau publicităţii o 
parte din ele, insotindu-le de alte informații pe care le-am putut câștiga 
mai ales dela rudele soţiei sale gi înregistrând și unele aprecieri făcute 
de alte persoane. 

Inainte cu opt ani, la o ședință a „Astrei“, ţinută la Cluj, pro- 
fesorul Silviu Dragomir, într'o conferinţă despre Bengescu, care a jucat 
un rol important în revoluţia din 1848, susținea că acesta ar fi fost 
„autorul melodiei imnului nostru „Deşteaptă-te Române“. Luând cuvântul, 
am spus că nu e exclus ca imnul lui Mureșanu să se fi cântat şi pe 
altă melodie, nu numai pe cea cunoscută, dar în ce priveşte melodia 
cea cunoscută, aceasta e o melodie după care se cântau versurile lui 
“Grigore Alexandrescu „Din sânul maicii mele“, iar cel care a aplicat 
această melodie la imnul lui Mureşanu a fost cântăreţul dela biserica 
Si. Nicolae din Braşov, Gheorghe Ucenescu, care l-a cântat mai întâiu 
în faţa protopopului loan Popazu, episcopul de mai târziu al Caran- 
sebeșului, unchiul lui Maiorescu, fiind prezent, se înțelege, gi bardul 
nostru naţional şi alte persoane, adunate la o masă întinsă pe iarbă 
verde în grădina preotului Bonifatie Pitis dela biserica Sf. Treimi de 
pe Tocile, „de după grădini, pe ulicioara lui; Pricop”. Am adăugat că 
această grădină e froprietatea profesorului loan Pricu, directorul gcoalei 
superioare de comerţ „Andrei Bârseanu“ din Brașov, Comunicarea 
mea a fost primită cu oarecare neîncredere, Dar nu mult după aceea 


1) V, si Emanoil Bucuta: „Andrei Murășanu“ in această revistă, Nr. 8, 1941. 


680 CONSTANTIN LACEA 


am avut o deosebită satisfacţie când am citit in revista Tara Bârsei, 
a. VI, 1933, Nr, 6, articolul domnului profesor Dr, Sterie Stinghe, în 
care reproduce un pasaj dintr'un manuscris al lui Ucenescu, care se 
_ găsește la Academia Română, înregistrat la Nr. 3497, gi în care însuşi 
Ucenescu vorbeşte de melodia despre care a fost vorba, confirmând 
deci cele spuse de mine in ședința amintită a „Astrei“, Continuând 
cercetările aici la Braşov, pot complecta informatiunile in ce priveşte 
locul unde s'a cântat mai întâi „Deșteaptă-te, Române“, precizând că, 
de mai mulţi ani, grădina aceea a ajuns în posesiunea Doamnei Dr. 
Munteanu, care a clădit acolo un sanatoriu, având intrarea "pia strada 
Precup Nr. 5. 

Ucenescu precizează, în manuscrisul său, că Mureșanu „căuta o: 
melodie după care se compue un sonet”, iar el a cântat mai multe 
cântece de probă, „iar sosind la următorul cânt „din sânul Maicii mele” 
și cântându-l — a rămas poetul pe lângă această melodie — obligându-mă 
ca pe Dumineca viitoare să mă aflu și eu împreună cu oaspeţii invitati 
la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune 
până atunci, l 

„In Dumineca hotărită — iată că vine poetul împreună cu 4 Domni 
români — și sezând cu toţii pe iarbă verde şi cu ceraşe înainte — îmi 
dete D. Andrei Murágan poezia făcută; „Deşteaptă-te Române”, îl 
probăm puţine rânduri, si văzând că în tot melosul este o minune 
potrivit — l-am cântat cu vocea mea tinără și puternică.!) Mai repe- 
tânadu-l odată, toţi Domnii învățând melodia din auz, cântau împreună, 
multâmind şi urând multă viaţă şi sănătate marelui poet. Din ziua 
aceea cântul „Deşteaptă-te Române“ s'au făcut cel mai plăcut şi mai 
familiar, iar eu eram poftit în toate părțile ca să-l cânt şi să învăţ tine- 
rimea a-l cânta bine şi regulat.“ (Tara Bârsei, p. 520.) Că nu toată 
lumea îl cânta „bine și regulat“ pentru urechea fină a lui Ucenescu, 
reiese dintr'o notă a sa, adaosă la sfârșitul cântecului: „Studenţii (scil. 
elevii) numai, învăţaţi de mine îl cântă curat; mai departe îl cântă 
stricat.” (Ib. p, 522.) 


Am reprodus aceste rânduri pentru importanța care o au refe- 
ritor la geneza imnului lui Mureșanu, deoarece de aci rezultă clar că 
poetul şi-a ales mai întâi melodia și apoi a compus imnul, ţinând seama 
de ritmul elegiei lui Grigorie Alexandrescu „Adio la Târgoviște“ în 
care se cuprind versurile: „Din sânul maicii mele“. 

Când am făcut comunicarea menţionată mai sus la „Astra”, nu 


cunosteam cartea Domnului Mihail Gr. Poslușnicu, Istoria muzicei la 


1) Ucenescu avea atunci 20 de ani. 


GHEORGHE UCENESCU 68t 


Români, apărută în anul 1928, cum se pare cá n'o cunoștea nici D-l 
Dr. St. Stinghe. Capitolul II dela pag. 402 al cărţii D-lui Poslugnicu 
poartă titlul: Originea cântului „Deşteaptă-te Române”. La pag. 404 
găsim reprodusă — cu mici variaţii fără importanță — mărturisirea lui 
Ucenescu publicată în , Tara Bârsei”. 

Tot atât de importantă e informatiunea pe care o scoate D-l 
Poslușnicu din Arhiva, a. VI, Nr. 3—4, 1895, pe care o dă Mitropo- 
litul Iosif Naniescu referitor la melodia imnului nostru national, „Poezia 
de față „Din sânul maicei mele“, cu melodia pe notele bisericești, este: 
scrisă de însăşi mâna reposatului Anton Pann, care mi-a dat-o mie, 
când am făcut cunoştinţă cu el întâia dată, în anul 1839, la începutul 
lunei Septemvrie la Bucureşti, unde mersesem pentru oarecare tre- 
buintã din Buzeu, aflându-mã atunci diacon la Episcopie. (1894, Iunie 22.)* 

Dacă la începutul acestui articol l-am numit pe Gheorghe Uce- 
nescu „un minunat protopsalt“, nu am făcut-o pentrucă l-am cunoscut 
şi l-am avut profesor de cântări bisericeşti, ci bazându-mă pe afirmaţia 
categorică și lapidară a maestrului Ghiţă Dima, care mi-a spus intr'o 
zi: „N'am auzit psalt ca Ucenescu“, Această apreciere venea dela o. 
persoană competentă, foarte măsurată în elogii. Deci cu atât mai 
valoroasă. 

Despre valoarea artistică a melodiei lui Anton Pann, după care 
sa cântat și se cântă gi astăzi „Deşteaptă-te Române“, v. Posluşnicu. 
öp. citat, p. 406 gi urm., unde se vorbește despre „nepotrivirea“ acestei 
melodii „deplorabile, plângătoare gi lâncede“ cu nota revoluționară a 
imnului, care melodie, după D-sa, ar fi tocmai o „dovadă de putinul 
gust muzical al poeziei“, Tot acolo se menţionează gi anumite modi- 
ficări şi armonizări ale acestei melodii, precum și diferitele încercări, 
ca a vestitului lăutar Angheluţă, urmașul lui Barbu Lăutarul, de a 
înlocui melodia originală cu alta nouă. 

Călcând pe urmele fostului său „profesor“ și trăind într'un oraş. 
cu veche tradiţie a scrisului gi a tiparului, Ucenescu scrie cântece lumeşti 
şi bisericești, și adună și publică material folkloristic. Cele mai răs- 
pândite publicaţii ale sale erau cântecele de irozi, de stea gi, mai ales, 
„sonorul“, Dovadă fac despre aceasta și multele ediţii ale unora din 
publicaţiile de felul acestora. Înainte de săptămâna Patimilor elevi şi 
alt tineret cumpărau pe capete cu 10 creiţari „sonorul“, ca să înveţe 
din timp cântările dare se cântă la prohodul Domnului, în Vinerea 
Patimilor, 

Despre valoarea lui Ucenescu ca compozitor alții, nu eu, sunt. 
chemaţi să-și spună cuvântul, după ce vor studia toate compoziţiile lui, 
Am convingerea că se vor găsi de asemenea istorici literari şi critici. 


682 CONSTANTIN LACEA 


de artă care să studieze contribuţiile literare gi folkloristice ale acestui 
om dăruit cu atâtea talente, precum și tablourile rămase dela el, căci 
Ucenescu se ocupa şi cu pictura. Nu e exclus ca să-i succeadă unui 
cunoscător să identifice unele tablouri nesemnate, aflátoare în interiorul 
sau în preajma bisericii, ca ieșite din penelul lui Ucenescu. 

Cine va studia pe Ucenescu ca autor şi folklorist, va trebui să 
cerceteze în ce măsură stă el subt influenţa dascălului său Anton Pann. 
Aci semnalez câteva versuri de pe coperta colecţiei sale: Versurile 
Nașterii Domnului nostru Isus Hristos, tipărită la Braşov, ediţia II, a. 
1869: „Dela prunci împrumutate Si apoi mai îndreptate, Iară alte adăo- 
gate Si în fine tot lor date”, care versuri ne fac să ne gândim la acelea 
ale lui Anton Pann: Dela lume adunate Si iarăși la lume date”. 

Despre o colaborare între dascăl gi „ucenic“ nu avem date precise, 
‘G. D. Teodorescu menţionează in Revista Nouă!) cumcă Anton Pann 
ar fi „făcut muzica” versurilor lui Ucenescu „Victor gi Camila, Nădejde 
cu noroc“, E greu să se dea crezare acestei afirmatiuni, deoarece 
acea „slobodă traducere ritmică” a lui Ucenescu „Victor şi Camila“ a 
„apărut la anul 1860, deci la 6 ani după moartea lui Anton Pann. 

Acum iatá tot ce am putut afla despre vieata cântărețului Gheorghe 
Ucenescu. Numele său de familie nu-l cunoaștem precis. Lumea îi 
zicea — poreclă ? — Ucenic. Tot aşa e întrodus şi în matricula cunu- 
natilor a bisericii Sf, Treimi din Braşov.?) El se iscălea, în tinereţe, 
Uţenescu, cum semnează o scrisoare a sa datată din Bucureşti la 29 
„Martie 1851, pe care o reproduc mai jos, şi cum îl găsim semnat la 
sfârşitul poeziei publicată şi reprodusă şi aceea aici. Tot aşa sunt sem- 
nate şi poeziile sale publicate în unele colecţii ale lui Anton Pann.) 

A mai întrebuințat el gi un derivat al formei Ucenic: Ucenicescu, 
cum se găsește pe coperta broșurei sale : Introducerea elevilor în cunoa- 
şterea orânduelelor bisericeşti, Braşov, Römer şi Kamner, 1870, şi în 
programa liceului A, Șaguna din anul 1864/5: G. Ucenicescu, psalt la 
normă (=la şcoala primară). Părerea noastră este că toate aceste 
forme se reduc la forma, neatestată, ce e drept, „Uceanu“ care, la 
rândul ei, derivă din numele de localitate Ucea, prin sufixul gent. -ean. 
De fapt Ucenescu era din Ucea, din judeţul Făgăraşului. Lucrul acesta 
îl ştiam de mult. Pentru a fi şi mai sigur de aceasta, am întrebat nu 
«de mult pe o cumnată a lui Ucenescu, femeie trecută de 90 de ani: 
„De unde era nenea Ghiţă Ucenic 7”, şi mi-a răspuns imediat: „De 


1) Postușnicu, p. 404. 

2) Datorez această informaţie Domnului Profesor Candid Muslea, pentru care-i 
„aduc și aici mulţumirile mele. l 

3) V. Posluşnicu, p. 46. 


GHEORGHE UCENESCU 683 


pă la Sibii“, dar Doamna Tatiana Spuderca, nepoata soţiei lui Uce- 
mescu, care a fost crescută în casa lor, a confirmat că Ucenescu era 
din Ucea. Aga dar informaţia Domnului Munteanu-Râmnic,!) care s'a 
ocupat de vieata si activitatea lui Ucenescu, cumcă acesta ar fi originar 
din vechiul Regat, nu e exactă. Ucenescu era din Țara Făgăraşului, 
din comuna Ucea, gi, fiind ortodox, deoarece sunt două comune româ- 
nesti cu acelaș nume în judeţul Făgărașului, presupunem cá era din 
Ucea-de-jos, ai cărei locuitori sunt de confesiune ortodoxă, până când- 
cei din Ucea-de-sus sunt aproape toţi uniţi. 

Acum să precizăm și anul nașterii lui Ucenescu. Profesorul Andreiu 
Bârseanu, în tabloul foștilor profesori dela liceul numit astăzi „A. Şaguna“,2) 
nu indică anul nașterii lui Ucenescu. Astăzi suntem în situația de a 
putea preciza că Ucenescu s'a născut în anul 1828, lată ce ne indrep- 
tăţeşte să stabilim această dată, Ucenescu și-a început cariera de ninvá- 
tátor si cantor la Biserica Sfintei Treime de pe Tocile“ in anul 1844 
(Tara Bârsei, loc. cit. p. 520), unde a funcţionat 6 ani, după cum se 
spune in notele pe care le publicăm mai jos. Aceste cifre ne dau anul 
1850, „În cel din urmă an“, spune el, deci în anul școlar 1849/1850, 
„număram 21 de ani ai vieţii mele“, Ținând seama de aceea că anul 
şcolar începe în luna Septemvrie şi scoțând 21 din 1849, ne dă 1828, 
anul nașterii sale. Afară de aceasta, în matricula cununaţilor a bise- 
ricii de pe Tocile e trecut astfel: 1850, 12. XL G. Ucenic dela Sibii 
(22 ani) cu Par. V. Neguf de 18 ani. Dacă scoatem 22 din 1850, 

obţinem tot 1828. 
l Curând după cununie pleacă la Bucureşti, la ER lui Anton 
Pann. Cât timp a urmat această şcoală nu putem preciza, după datele 
care ne stau azi la dispoziție. După ce s'a întors de acolo, a fost 
angajat cântăreț la biserica Si. Nicolae din Brașov, in care calitate a 
şi murit în anul 1896, 

Ucenescu se vede că a menținut legături cu fostul său dascăl, pe 
care-l stima foarte mult, iscálind cu mândrie „student“?) al domnului 
Anton Pann. Aceasta reiese gi din faptul că între cărțile din biblio- 
teca lui Ucenescu*) am aflat anunțul de moarte gi „Diata“ acestuia, pe 


1) „Pe drumul Braşovului“, IV, in Gazeta Cárfilor, 1939, Nr. 1—2. 

2) Andreiu Bârseanu, Istoria şcoalelor centrale române gr. or. din Braşov, 1902, 
p. 598. 

3) Denumire împrumutată din terminologia întrebuințată pentru elevii liceului 
şi ai şcoalei superioar€ de comerț din Braşov. 

4) După moartea soţiei lui Ucenescu, cumnatul său, lrodion Negut, mi-a dat 
câteva cărți din biblioteca cumaatu-sãu, pe care le-am dăruit Muzeului Limbii Române 
de pe lângă Universitatea din Cluj-Sibiu, impreună cu alte documente aflate între 
acele cárti' 


684 CONSTANTIN LAGEA 


dosul căreia Ucenescu scrie: „Adiata fostului meu profesor“, Si ateste 
documente se găsesc astăzi la Muzeul Limbii Române, 

Ca dascăl de psaltichie era foarte apreciat. V. Istoria şcoalelor, 
p. 311, notă, si aprecierea directorului liceului G. |. Munteanu, în pro- 
grama a 5-a a gimnaziului, a. 1863/4: „Psaltichia se propune de d. 
G. Ucenescu, atât la gimnazişti cât şi la elementari, după o sistemă 
atât de metodică, că merită a se láti de comun, ca să nu mai cântăm 
fiecare dupre glasul gurei". 

Ucenescu afară de lecţiile dela școală avea și elevi particulari 
pe care-i introducea în psaltichie. Am cunoscut doi nepoți ai soţiei 
sale, pe Gheorghe Birea şi pe Gheorghe Irimie, foşti elevi de ai săi. Cel 
dintâiu a și ajuns cântăreţ la aceeaşi biserică, la Sf. Nicolae, şi ţinea 
strana din stânga, alături de unchiul şi fostul său dascăl, Tot Ucenescu. 
l-a inițiat si pe D-l Dr. Sterie Stinghe în arta psaltichiei. 

Pentru a cunoaște întru câtva vieaţa intimă a lui Ucenescu, sufe- 
rintele şale în căsnicie, resemnarea sa, sufletul său, și pentru a con- 
tribui la cunoaşterea stilului său, reproduc aici o parte dintr'o ciornă 
a unei plângeri a sa contra soţiei sale, adresată „scaunului protopopesc“, 
scrisă în anul 1870 pe foile netipărite ale uneia dintre cărţile biseri- 
cești din biblioteca sa: 

„Caz înaintea scaunului protopopesc cu lacrămi și cu rugăciuni ca să se mi- 

lostivească a asculta jeluirile mele in următoarele: 
„Eu am fost un copil sirman din părinţi sirmani, fără nici o speranţă în lume. 
Dar Dumnezeu care poartă grije de toate a orânduit pentru mine părinte bun care 
m'a nutrit, mi-a dat creştere bună şi puţină cultură, pre cât s'au putut. Acel părinte 
bun sunteţi Domnia Voastră, prea Onorate şi mult meritate Dle protopoape.!) 

„După ce am absolvat 4 clase de normă?) sub prea Onorat D-voastră care aţi 
fost atunci Diacon, m'ati așezat învăţătoriu gi cantor la Beserica cu hram(ul) S. Treimi 
pe Tocile.î) Acolo am funcţionat 6 ani, cu purtare morală inmulfâmitoare. In cel din 
urmă an număram 21 de ani ai vieţii mele. S'au legat atunci de mine voatrele,*) ca 
să iau în căsătorie pe fiica gocimanului 5) Vasilie Neguţ, iar acesta gi cu familia dân- 
sului nu înceta a mă învita la masă, a-mi trimite acasă din toate dulcefile ce avea, 
aşa încât prea mult m'a îndatorat, 

„Am socotit că ag nimeri a mă căsătolri) cu fiica acestuia părinte). Mai departe 
nu am cunoscut această familie. 

„M'am rugat de patronul meu sã binecuvinte pasul meu spre căsătorie cu. 
această fată, însă patronul meu nu voia à mă slobozi in tocmeli cu numita, 

„Dar in fine nemai având ce să-mi facă, fiindcă nu voiam a asculta propunerile 
patronilor mei, zise : fă ce vrei, însă, de nu va fi bine, singur să-ți mulţămeşti. 


1) E vorba de Iosif Barac, fiul scriitorului Ion Barac. 
2) Patru clase primare. 

3) În anul 1844, având 16 ani. V. Tara Bârsei, |. c. 
4) Peţitoarele. 

5) Epitropului. 


GHEORGHE UCENESCU 685 


„M'am căsătorit, însă cuvintele patronilor mei a fast sfinte... 

„M'am desgustat de soţia mea în grad mare, şi vream să iau lumea în cap, să 
nu mai știe niminea de mine. 

„Dumnezeu singur ştia intristarea mea. Şi la 6 săptămâni după cununie m'au 
ales reprezentanța S. Nicolae ca să mă trimitá la Bucureşti a studia cântarea biseri- 
cească după artă, ca in urmă să mă aşeze cântăreţ la S. Nicollae). Am primit cu 
bucurie să mă duc şi să scăp de această femee nepotrivită dorințelor mele.... 

„Tăcerea de 20 ani a devenit de acolo că eu sum gi am fost un om ruşinos, 
Nu-mi venea la socoteală a-mi face svonul acela că suntem ticăloşi amândoi. Am 
trăit atâta vreme şi m'am silit în tot chipul ca să uit cele trecute..; şi am mers cu 
traiul inainte. Dar ce folos? Că soția mea nu a ştiut şi încă nu ştie să mă prefuiascã. 
De când o cunosc, niciodată nu mi-a făcut bucurie cu fapta sau cu cuvântul, Mândria 
din născare, sumetia, supremaţia, inima rea, răzbunarea și batjocurile sunt relele ce 
o pun in mişcare pe minut. Dânsa nu crede când nu poate bărbatul să numere bani 
la socoteala ei. Drácueste si îşi blastămă viaţa gi în mine bagă venin de moarte. 

„Eu totdeauna ca să scap de o gură aşa de rea, mă duceam în sotietáti!) zioa 
şi noaptea cu cheltueli mari, la care numai soția mea a fost pricina. Destul i-am 
spus să-şi schimbe firea după plăcerea mea, şi eu după a ei, dar dânsa tot aşa a zis 
că ea n'are nici o pricină. 

„Răutatea şi purtarea soţiei mele a desgustat părinţi, fraţi, surori şi dida, Toţi 
o a părăsit gi nu mai vrea să aibă înclinare cu dânsa Şade toată zioa în casă, 
doarme, se scoală, se ceartă, ocáreste, blastămă pe ai casei, încât niciodată n'am liniște, 

„Eu, ca cântăreţ, în felul meu, am lipsă să fiu totdeauna vesel, să mănânc cu 
tignã, şi cu plăcere să viu şi să ies din casă. Această norocire mi-a lipsit şi-mi lip- 
seşte din casă. i 

„Eu când viu acasă, parcă merg la temniţă. Când mănânc, îmi cade greu. Când 
merg la Sta Biserică, tot supărat şi cu nemultâmire îm(i) fac slujba mea.“ 


Acestea sunt ultimele cuvinte scrise pe foile care sunt la mine, 
Nu ştiu dacă a terminat jalba și dacă a înaintat-o Scaunului proto- 
popesc, sau şi-a dus mai departe traiul ca până atunci, fără a se mai 
plânge cuiva, Nenea Ghiţă Ucenic, fire de artist, era bun și iertător, 
cum reiese din scrisoarea şi din poezia dedicată soţiei sale şi tipărită, 
probabil, în tipografia lui Anton Pann, la Bucureşti, pe care le re- 
droduc aici. 


lubită Soţioară 


Curând şi cu grab' viu eu cu aceasta scrisoare ca să te rog sá nu te mai su- 
peri nimi(c) pentru pricina soru-ti(i). Lasă toate la o parte şi-ţi şterge Jacrămile gi 
de astăzi incolo te păzeşte în cinste, şi atunci nimeni nu te va pâri mie, nici Dia- 
conu nu te va ocărâ, iar de te și ocărește îţi vrea binele, și atunci să cade să-i să- 
ruti mânile, să te arăţi cuminte, ca să te iubească. Apoi de scrisoarea ce o au adus 
văru culege din ea câte îți trebue, şi nu te supăra, în inimă, iar înaintea taichii gi a 
maichii arată-te supărată și le adu aminte câte un cuvânt din ale mele şi nu le spune 
că ţi-am scris de bine*— auzit-ai?, lasă-i să să înveţe minte şi să crească copii(i) 
mai bine. — lar când va veni Todorică şi Dincă la voi, cu apă fiartã, şi cu cenuşă 
să le arunci în ochii lor, auzit-ai? Că eu sânt supărat de moarte pentru ce am auzit, 


1) La chefuri. 


686 CONSTANTIN LACEA 


că eu toate le știu din Brașov, Păzeşte-te dar, şi primeşte dela Voina al Măţarului o 
ocă si şaizeci de dramuri de alva gi la nime să nu dai din ea, adecă la străin ci 
numai la părinţi şi leichi(i) Tichi(i) Puiului, iar Diaconului şi nașului nici să nu-i 
spui de alva, că apoi faci mănie, şi vei şti(i) că eu nu viu curân(d) la Brașov, poartă-te 
dar şi fii cuminte — si cu blăstăm îți spuiu ca scrisorile ce le trimiţ Dumitale ni- 
murui să nu le dai să cetească, auzit-ai?, că m'am supărat când am auzit că le-au 
cetit naşu şi Părintele, — apoi pă Diaconu să nu să supere nime pentrucă vă pă- 
zeşte, fiindcă eu l-am îndatorat. — iar Taica să să înveţe de azi încolo minte, În 


sfârşit sărutându-te dulce 
rămâiu credincios soţ al Dumnitale — dorindu-te eu 


Gheorghe Ujenescu 
cântăreț 
Bucureşti, 29 Martie 1851. 


Dragă! în ziua de Past(i) să ţii şi fáclia mea, însă Dumneata singură, nu voi 


pe altu. 
Cântul 
către o iubită soţie 
1 3 
Orice vine, mi-e 'nzadar, 
Dulcele il simt amar 


Mila mea, dulceaţa mea, 
Dorul meu şi vieaţa mea, 


Numai tu ești pre pământ; 
Fără tine dureri port, 
Nu mă tiu nici viu nici mort 
Trist peste măsură sânt, 


2 


Unde merg tot lacrămi storc 
Şi grăbesc să mă întorc 
Cu un minut mai curând, 


Dela ochii tăi când plec; 
Jar cu tin' nenorociri 
Mi se par tot fericiri, 

Mulţumit eu le petrec. 


4 


Dar și tu, suflet al meu, 
De doreşti precum şi eu 
Si lamorul meu gândești, 


Te mângâe așteptând 
Că mă vei vedea curând 
Sănătos precum dorești. 


G. Ujenescu. 


Să viu la sfântu-ti amor 
Si pe braţele-ţi să mor, 
Mângăerile-ţi gustând. 


Pentru a putea da o listă cât mai completă a publicaţiilor lui 
Ucenescu am utilizat următoarele lucrări; 

1, Kronstădter Drucke, 1535—1886, Ein Beitrag zur Kultur- 
geschichte Kronstadts von Julius Gross, Professor und Bibliothekar am 
ev. Gymnasium A. B. zu Kronstadt. Druck von Joh. Gótt & Sohn 
Heinr, 1886. 

2, Andreiu Bârseanu, op. cit. 

Cine va studia toată opera lui Ucenescu va trebui să cerceteze 
şi manuscrisul înregistrat la Academia Română sub Nrul 3497 şi men- 
tionat de d-l Dr, St, Stinghe în fara Bârsei, !) precum şi colecţiile 


1) Imi comunică d-l Dr. Stinghe că d-sa a copiat un mare număr de melodii 
cuprinse în manuscrisul acela, transcriind unele din ele pe note liniare, 


GHEORGHE UCENESCU 687 


de versuri ale lui Anton Pann, înainte de toate Spitalul amorului, 
unde Ucenescu e trecut sub numele Ufenescu. Afară de acestea d-l 
Munteanu-Râmnic anunţă că şi D-sa e în posesiunea unui volum de 
ale lui Ucenescu. Nu știm dacă e vorba de vreo publicaţie înregistrată. 
de Gross şi de Bârseanu sau de vreun volum netrecut in bibliogra- 
fiile acestora, l 


1. Ucenescu Georgie, Cântece de stea gi colind, ce se cântă la naşterea D. 
nostru Is. Hr. Broşura întâiu. Römer şi Kamner 1856. Br. 16º, 48 pag. 

2. Ucenescu G., Victora gi Camilla, o slobodă traducere ritmică. Römer şi 
Kamner. 1860. 16°, 32 pag. 

3. Ucenescu Georgie, Sonoru sau frumos răsunătoarele plânso-cânturi ale in- 
mormântárei Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos. Tipografia lui Römer și. 
Kamner. 1862, 8°, 16 pag. — A doua tipărire. 1868. — A treia tipărire. 1874. — A 
patra tipărire. 1880. — Römer şi Kamner, 1880. — A cincea tipărire. Alexi. 1886. 
Cu caractere latine. 

4. Ucenescu Georgie, Magazin de cânturi vechi şi noi. Broşura întâiu, Römer- 
şi Kamner, 1863. 16°, 152 pag. 

5. Ucenescu Georgie, Versurile naşterii Domnului nostru Is. Hr. Editia a doua. 
Römer şi Kamner. 1869, 16º, 72 pag. (Se vede că ediția întâia n'a fost tipărită Ja 
Braşov). Editura a treia. Alexi. 1885. 16º. 32 pag. 

6. Ucenicescu G. Introducerea elevilor în cunoaşterea orânduelelor bisericeşti, 
Braşov. Rômer și Kamner, 1870. 12º. 48 pag. 

7. Ucenescu G., Canonul sfintei cuminecături, care este trebuincios la tot creştinul 
pentru mântuirea sufletului său. Dedicat tutulor gcolarilor de Georgie Ucenescu,. 
proto-psalt etc. etc. Rômer gi Kamner, 1874. 32º. 30 pag. 


CONSTANTIN LACEA 


ION POP RETEGANUL” 


In ciclul de conferinţe întitulat „Figuri literare transilvănene“, 
au fost prezentați în acest loc şi la această oră în ultimele trei săptă- 
mâni, Andrei Mureşanu, Iosif Vulcan și Iosif Hodoș. Cărturarul pe 
care, drept încheere a seriei de evocări ardelene, vi-l înfățișăm astăzi 
seară, n'are nici pe de parte un nume atât de cunoscut și de răsu- 
nãtor ca aceia despre care s'a vorbit până acum, 

Intr'adevăr, amintirea lui Andrei Mureşanu va trăi mereu în 
nimbul eroic al năvalnicului şi în veci actualului „Deşteaptă-te Ro- 
mâne“; energia senină a lui Iosif Vulcan în fruntea Familiei, făcând 
„din existenţa de peste patru decenii a revistei orădane un simbol al 
stăruinţei ardelene, rămâne un exemplu de optimism creator; iar Iosif 
Hodoș a fost un intelectual distins si un luptător politic de mare 
temperament, 

Care este formula care ar putea cuprinde înţelesul vieţii și acti- 
vitátis atât de puţin cunoscutului meu erou, Ion Pop Reteganul? 

O istorie literară îngrijorată peste măsură ca nu cumva sacro- 
sanctele criterii estetice să sufere vreo atingere, îi refuză ospitalitatea 
sau îl tolerează cel mult în vreun colț uitat, laolaltă cu alţii obscuri a 

„căror înşirare monotonă se încheie, de obiceiu la un siârşit de capitol, 
cu un plictisit etc. l 

Dar dacă am schimba puţin unghiul de vedere si dacă în locul 
acestei selectionári, uneori de steril gi arbitrar exclusivism, am acorda 
“oarecare atenţie, alături de cerinţele frumosului înalt gi rar şi unor 
principii mai elementare, dar nu mai puţin obligatorii; dacă de exemplu 
am cântări valoarea literaturii şi din punctul de vedere al sporului de 
vlagă spirituală, pe care ea îl aduce sau nu neamului întreg; dacă am 
ținea seamă așa dar gi de nevoile sufleteşti ale mulțimilor care nau 


1) Conferință rostită la Radio. 


ION POP RETEGANUL 689 


prilejul initierilor preţioase, dar au, de atâtea ori, înţelegerea dreaptă 
şi uneori uimitor de promptă a valorilor hotăritoare; dacă, cu alte 
cuvinte, am privi literatura din perspectiva largă a vieţii, ca produs al 
vieţii şi generatoare de vieatã, atunci fără îndoială gi Ion Pop Rete- 
ganul ar îi altfel înţeles şi prețuit. 

Marele merit al acestui dascăl cu inima de aur a fost acela că 
şi-a înţeles timpul, a ştiut să i se acomodeze cu gospodáreascã cumin- 
tenie, servindu-şi astfel neamul cu devotament desăvârşit si cu un folos 
pe care nu-l înţelege decât cineva care, la rândul său, priveşte și el cu 
-ochi de gospodar economia sufletească a neamului din care face parte. 

Activitatea de dascăl gi îndrumător, de folklorist și de povestitor 
a lui Ion Pop Reteganul, activitate risipitá în parte prin toate publi- 
catiile ardelene ale vremii, şi rămasă în bună parte necunoscută, are 
ceva din anonimatul dar și din rostul adânc al pietrelor dintr'un zid, 
al gráuntelor din pământ. 

Pentru epoca în care s'a desfășurat, ba chiar pentru multă vreme 
ce i-a mai urmat, cu greu se poate închipui ceva mai necesar, și mai 
binevenit decât o asemenea activitate, Ne găsim în anii de după inte-. 
legerea austro-ungară din 1867. Transilvania e încorporată in Ungaria. 
Pentru românismul ardelean se anunță zile grele, atacuri repetate 
cărora trebue să li se opună rezistență cu orice preţ. Şi rezistenţa nu 
poate fi organizată decât la sate, fiindcă temeiul existenței româneşti 
era numai satul. Tot ce nu intra în orbita acestor preocupări, era de 
prisos, putea să mai aştepte, oricâtă valoare ar fi avut altfel, O men- 
talitate ardeleană specifică se încheagă din aceste date ale situaţiei 
politice creată prin dualismul din 67, o mentalitate ale cărei iradatiuní 
străbat toate domeniile vieţii, acordându-le. Problema micii proprietăţi 
țărănești, biserică, școală, societăţi culturale, literatură, toată averea 
unui neam sărac, — se împletesc într'o unitate inextricabilă, dominată 
“de imperativul rezistenței naţionale. Totul e prețuit în primul rând 
prin prisma acestui imperativ — și, atunci, e de mirare că gratuitatea 
fenomenului estetic şi individualismul nu găsesc înţelegere ? 

O antinomie cu deosebire ciudată prezintă în anii aceştia vieata 
culturală din Ardeal. Se stăruie, pe de o parte, în rigorile de fier ale 
latinismului, chiar după ce ideile junimiste încep să treacă pe diverse 
căi, si dincolo de munţi; pe de altă parte se stârnește o dragoste 
tinerească pentru frágezimea poeziei populare, Bătrânul Cipariu dela 
Biaj, printre tomuri pline de grele învățături, işi strecoară din când în 
când privirile-i adânci de mag gi spre minunile folklorului, iar invá- 
tácelul lui credincios, Ion Micu Moldovan, Moldovănuţ, canonicul cu 
demnitate de senator roman, dar şi cu mintea jucăuşă a unui unchiu 

2 


400 ION CHINEZU 


ţăran, poartă, în paginile Arhivului din mica Romă, războiu crâncen: 
și plin de argutii împotriva lui Maiorescu, saltarele însă îi sunt pline 
de doine și chiuituri şi colecţia lui Andrei Bârsan gi Urban Jarnik din 
acestea se va împlini, 

De fapt, paradoxul nu e paradox: Stăruinţa în tradiţiile Jatiniste 
şi interesul pentru poezia populară nu sunt decât două feţe ale ace- 
leiași probleme de organizare a economiei spirituale românești în sensul 
rezistentii, a păstrării de sine, Punctul de plecare în prețuirea şi utili- 
zarea folklorului fiind altul în ţara liberă gi altul dincoace de munți, 
şi rezultatele trebuiau să fie altele — și în această privință ajunge o 
simplă juxtapunere: Eminescu și Creangă, pe de-o-parte, Slavici şi 
Coşbuc pe de alta, 

Mai puţină subfirime, un sens mai pragmatic al vieţii, un accent 
mai aspru caracterizează gustul gi orientarea ardeleană şi în această 
privinţă, 

La Ion Pop Reteganul, tutelat de blăjeni — era învăţător unit şi 
se bucura de prietenia protectoare a unui Cipariu si Moldovánut, — 
aceste înclinări ale spiritului ardelean, la care se adaugă și concepţia 
pedagogică utilitaristă a timpului, duc la un didacticism insufletit, în 
veşnică activitate, dar monoton chiar prin zelul lui unilateral, 

Dascălul care povestindu-si vieata spunea că dacă s'ar naşte de 
o sută de ori, tot învăţător s'ar face, căci nu există o mai frumoasă 
carieră pe pământ decât cea de învățător, nu sa desminfit nici in 
activitatea lui de om de condeiu, Ca scriitor el rămâne tot învăţător 
şi numai învățător, Dar cu câtă pasiune și convingere, cu cât devo- 
tament neistovit. i 

Numai o dragoste nemărginită pentru țărănimea ardeleană, din 
care se trăgea și față de care se simțea legat printr'o conștiință pro- 
fundă a datoriei, numai încrederea necliniită in calităţile ei, pot explica 
focul acesta blând și statornic din sufletul lui, | 

- lată de ce spuneam că nu de sus, dela înălţimea unor exigente 
literare, ci de jos, dinspre țărănime trebue privită această vieafá, aşa 
cum, cu limpede consecvență, Pop Reteganul singur şi-a indrumat-o, 
în tot ce a gândit, a scris și a întreprins, Satul era universul lui; de 
acolo a plecat; lui şi pe limba lui i-a vorbit; în el s'a întors la 
vegnica odihnă, 

Ion Pop Reteganul s'a născut din părinţi ţărani în Reteagul din 
judeţul Someş, în anul 1853. Pământul acesta, astăzi în mâini streine, 
trăieşte calm şi plin de vieatá românească în fragmentele de amintiri 
pe care spre scăpătatul vieţii, învățătorul, întors acasă din multele-i 
peregrinări, le-a însemnat despre el în volumașul Odinioară și acum. 


TON POP RETEGANUL 691 


Vedem „bătrâna” căsuţă mică de nuele, acoperită cu paie, precum 
erau toate casele Românilor dela noi după revoluţia din 1848, o căsuţă 
bună si primitoare. „Şi ce masă era masa părinţilor mei! Mulţi domni 
au mâncat la măsuţa aceea mică, multi preoţi, protopopi, notarăşi, 
dascăli mari gi mici, diecei care mergeau la școalele din Năsăud ori 
Bistriţa”, La școlile din Năsăud, la norme, a fost dat și el după ce 
făcu patru clase primare în satu-i natal, iar de aici, prin 1870, la pre- 
parandia din Gherla, unde însă nu stă decât un an, în toamna viitoare 
înscriindu-se la preparandia din Deva. Nu apucă însă să-şi încheie 
studiile: „In primăvara anului 1873, ne spune Reteganul în autobio- 
grafia lui, părăsi băncile gcoalei ca un om vrednic de a-şi câștiga 
pâinea sa”. E chemat la Şcoala grănicerească din Orlat, lângă Sibiu, 
cu un salar anual de 200 florini, cuartir și 3 stânjeni de lemne, Nu 
fără emoție își începe activitatea inclusă, după cum singur o mărturi- 
sește. Dar — adaogă — „trecură toate, Cetii bărbătește prelegerile ce 
aveam de predat, răsfoii metodele gi în scurtă vreme deveni acasă în 
afacerile dăscălești“, 

Acasă în afacerile dăscălești, da, — nu însă şi în Orlat şi aproape 
nicăieri în cursul celor 19 ani de carieră dăscălească. Biograful lui, 
Vasile Netea, are dreptul să se întrebe dacă a fost oare învăţător 
român de atâtea ori mutat ca Ion Pop Reteganul, Ceea ce a urmat 
dela 1873, anul numirii la Orlat şi până la 1892 când, bolnav de ochi, 
iese la pensie gi se retrage în satu-i natal, e intr'adevăr puţin obișnuit, 
cu oarecare îndrăzneală am putea spune chiar fantastic — dacă cu- 
vântul n'ar fi prea pretentios, pentru un om atât de blajin şi așezat 
ca învățătorul nostru, 

Dacă am urmări pe hartă satele unde a funcţionat, am vedea că 
în cei 19 ani de dăscălie, lon Pop Reteganul a făcut ocolul întregului 
Ardeal, Şi aceasta nu la întâmplare și nu din constrângere, ci după 
un plan bine chibzuit şi din dorinţa de a cunoaște cât mai mult din 
vieafa poporului nostru, A fost învățător, rând pe rând, la Orlat lângă 
Sibiu, la Vălcelele rele din jud. Hunedoara, la Baru Mare pe Valea Jiului, 
în fundul Țării Hațegului, la Lisa din jud, Făgăraș, la Bouţar în Die- 
ceza Lugojului „chiar în pasul Porții de fier“, apoi în munţii lui Iancu 
şi Horia, la Școala Confesională din Bucium Saga, la Săcel lângă Blaj 
şi la Rodna Veche, de unde în sfârşit se trage spre casă. Dar nu are 
stare nici acum şi il vedem gi în aceşti ultimi ani ai vieţii când la 
Sibiu, unde e secretar al Astrei, când la Năsăud. Doar moartea care 
l-a găsit totuși la Reteag, în 1905, pune capăt acestor drumuri de o 
vieaţă întreagă. 


692 ION CHINEZU 


Ce comoară de experienţă a putut aduna în acești ani de ne- 
obosită drumeţie se va vedea când se vor cerceta toate manuscrisele 
lui, azi departe de a fi încă cunoscute. Prin câte izbeligti va fi trecut, 
se poate mai mult ghici decât gti din autobiografia lui în care e o băr- 
bătească ferealá de a insista prea mult asupra amănuntelor mai su- 
biective. 

„La Vălcelele rele nu aflai școală, închiriai deci o casă, iar în 
loc de bănci bătui nescar scânduri pe pociumb cu mâna mea, cum 
putui, adusei abecedare și începui școala”. La Bouţar găseşte şcoala 
„părăsită, desgrădită, ruptă“, nu găsește, în sch:mb, niciun singur abe- 
cedar, ca și la Rodna Veche de altfel. „La Sâmcel, — ne înștiințează 
autobiog afia, — padimentul cuartirului invatátoresc il fácusem cu 
mâini e mele“, 

Unde mai pui că se întâmplă — şi nu rar — să nu-și primească 
salarul la timp, — uneori chiar când e mai tare strâns în curele cum 
notează, în treacăt, în autobiografia la care ne referim. 

Dar dascălul de vocaţie, — dascăl nu numai între cei patru pe- 
reti ai gcoalei — nu se dă bătut, Și nu descurajează nici atunci când 
apelurile lui, făcute în scopul de a se porni o acţiune pentru procu- 
rarea de cărţi și de rechizite şcolare, care lipsesc nu numai la Rodna, 
ci mai în toate părţile, nu găsesc înțelegere decât la eterni „Dascăli și 
Preoţi de cei mici, la plugari şi la funcţionari de eşti mărunți“, căci 
despre partea celor „cu plăţi mari, posesori de pe câmpie şi din munţii 
cu aurul, feri Doamne!” Rechizitorul împotriva acestora are accentul 
trist al unei mari omenii: „Așa apoi numai din gură, dela mesele.,, 
cu mâncări alese și băuturi scumpe, slab vom lumina neamul, dacă 
abecedare nu-i dam”, 

Nimic nu poate abate însă curajul întreprinzător și perseverenta 
acestui om de nesecată energie. Mutat din sat în sat, el își desfăşoară 
imperturbabil programul multiplu, de adevărat enciclopedist al vieţii 
dela ţară. Scoate gazete şi reviste pentru învățători şi pentru săteni, 
sádeste pomi, scrie poveşti și manua'e de pomicultură, împrăștie în- 
demnuri și sfaturi pentru orice împrejurare a vieţii gi mai ales ob- 
servă și adună tot ce poate vedea și auzi in vieaţa satelor pe unde 
trece, la horă, la nuntă, la priveghiu, la înmormântare şi la pomeni, la 
clacă, la șezătoare, la colindat. 

Si vieata aceasta de necontenită mişcare de neîntreruptă căutare 
şi dăruire îi dă cele mai mari mulţumiri. 

In povestirea întitulată Firufa Ursului, el o evocă astfel; 

„Vor fi vreo 18 ani de când umblai mai întâi şi mai întâi în 
satul Frumoasa. Atunci eram tânăr, umbiam în lungul și în latul Țării 
și în car şi în căruță și călare gi pe jos, să adun cântecele poporale 


ICN POP RETEGANUL 693 


şi să văd cu ochii traiul şi datinele poporului nostru”. lar Părintelui 
din Frumoasa care-i era rudă si care-l poftea stăruitor să mai zăbo- 
vească şi la ei, „barem câteva zile, ca la neamuri, că la străini a stat 
destul, dascălul drumeţ îi răspunde, frumos și cald: 

„Nu stau pe la străini, Părinte, ci la neamuri, că doară Românii 
toți ni-s ne-am“, 

Din toate locurile pe care le-am cutreerat, mai statornic şi mai 
limpede, Tara Hațegului i s'a intipárit în minte, 

Din pragul batrânetii, amintirea credincioasă o vrăjește ca pe o 
ţară de taină a visurilor tinereşti: 

„Frumos e Ardealul fárá măsură, dar în el mai frumos este acest: 
corn ce este în jurul Hațegului şi care până în ziua de astăzi se nu- 
meste Tara Hațegului. Soarele când răsare, mai întâi dă bună dimi- 
neaţa acestui ţinut; razele lui stau mult de vorbă cu Românii hategani 
pe care îi află în munţi la oi, în vale la coasă, pe câmp la secere, pe 
coaste la vii, căci, deși e mică Tara Hațegului, dar întruneşte în sine 
tot ce Ardealul are mai bun şi mai frumos, Ea se poate numi cu drept 
cuvânt un Ardeal în miniatură... 

„Răpit de frumuseţea acestui ţinut, l-am căutat adesea; am fost 
mai în toate comunele mai însemnate, am suit mai toate dealurile și 
munţii lui şi am făcut cunoștință cu Românii din toate clasele acestui 
rai pământesc, | 

„Şi dacă ar fi să am putere, bucuros aşi mai călca odată acest 
ținut romantic, a cărui fiecare vale și culme își are istoria sa, m tul 
său, productele proprii. Bucuros aşi mai sta de vorbă cu câte un 
Luncan, Macrea, Tatul, Bălan, Boian, Stejar, Gangur, Iarba, Corbu, 
Mărăscu, Părăscu, Păun, Teian, Băluş, Fulgeru, Bârcianu, Furtună, 
Cândea, Păgânu, Ursu, Arbore, Márilá, Pitulice, Alun, Troilă, Ciacu 
şi alţii care mi-au spus atâtea și atâtea istorii din trecutul nostru”, 

Ceea ce a apucat să publice, în broșuri, în reviste și ziare, din 
cât foklor a strâns cu prețul unei hărnicii fără pereche — e mult 
fără îndoială, şi este totuşi disparent de puţin, în comparaţie cu imensul 
material rămas în manuscris și păstrat la Academie în 21 de volume 
mari. Abia când această uriaşă operă — cea mai masivă gi mai gran- 
d oasă înfăţişare a iolkloruiui din Ardeal, cum o numeşte biograful 
său, va fi scoasă la lumină si va fi cercetată în amănunte, — abia 
atunci se va vedea adevărata faţă a lui Ion Pop Reteganul. 

Din foikior, din temeinica cunoaștere a vieţii şi graiului satelor 
ardelene își trag putina sevă şi nuvelele sale, dacă povestirile de naivă 
compoziţie, trebuind să ilustreze mereu triumful binelui și pedepsirea 
răului, pot fi numite nuvele în înţelesul de azi al cuvântului, In ele 
Pop Reteganul combate risipa, fudulia, lenea, spiritul de gâlceavă, in- 


694 ION CHINEZU 


vidia, beţia gi chiamă pe oameni la Dumnezeu, îi îndeamnă la crutare 
la meserii, la solidaritate în bine. Multe frunti au descreţit, multe inimi 
au întărit în satele noastre ardelene, aceste povestiri ale bunului domn 
învățător. 

Dar ele cuprind, risipite printre lungile predici, comori de obser- 
vatii sprintene, de sentințe cu miez gi cu haz, care pot încânta pe 
oricine, De exemplu Petre Frunză-Verde e un Român ticălos care îşi 
aduce nevastă tocmai din Bosnia, pe unde a cătănit. „Şi nici cinci ani 
nu trecură după ce o adusese în binele lui Badea Tănase şi se măcina 
binele tothuc, de gândeai, fer Doamne, că focul a umblat pe acolo, 
Şi nu era modru sá nu se macine, căci pe la ei tot un ospăț era 
câte Dumineci a lăsat Dumnezeu Sfântul". 

Tatăl a doi copii invrájbiti, ajunge la bătrâneţe la casa nepotului, 
care îl primește cu bucurie, că „știi zicala: fără om bătrân gi fără o 
sută de zloți să nu te lași cât poţi”, 

O fată nesocotită „e brudie de minte“, o codană de 15 ani e 
„fecioriță“, un om cuprins cu lucrul e un om „învăluit“ iar o femeie 
certáreatá e înfăţişată așa: 

„Satul nostru nu e un sat mic, că are peste 450 de fumuri şi 
mai la tot fumul este o femeie gi mai fiecare femeie are o meliţă: 
dar dacă ai pune la un loc toate melitele din sat și le-ai pune să 
melițe deodată, toate ar amuti când Lelea Ana, muierea lui Gheorghe 
a Pascului, s'ar prinde la ceartă cu cineva, 

„Are un glas ca un clopot din cele mari din turnul Sagilor dela 
Bistriţa, Apoi cum li-i casa în deal, răsună tot satul, când își des- 
miardă bărbatul, ori are de împărțit ceva cu cineva”. 


Dar lon Pop Reteganul n'a vrut să fie un scriitor în înţelesul de 
azi al acestui cuvânt, gi dacă a reușit să fie totuși uneori, cum îl arată 
frânturile citate, a fost oarecum fără voia lui. La cea râvnit el a fost 
ceva mai puţin şi ceva mai mult decât o g'orie de literat. A lucrat din 
răsputeri şi pe toate căile la luminarea şi ridicarea milioanelor de să- 
teni români din Ardeal, tuturor toate făcându-se, cum zice Sfântul 
Pavel despre sine, — a lucrat cu dragoste și cu credinţă, fără gând la 
consacrări înalte, de care îi păsa prea puţin, cu inima însă mereu 
alături de oamenii gliei în care nu vedea „subiecte“ ci frați, nu străini, 
ci neamuri gi cărora le trimetea cărțuliile lui spornice, adesea cu pre- 
feţe care isprăveau cu familiarul „să auzim de bine”. Pentru epoca de 
mare reculegere, de mari eforturi colective ardelene, din a doua ju- 
mătate a veacului trecut, Ion Pop Reteganul rămâne una din figurile 


cele mai reprezentative, 
prezentative ION CHINEZU 


ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ ȘI FOLKLORICĂ 
A LUI NICOLAE IORGA 


Cercul de studii etnografice, injghebat în jurul catedrei de etno- 
gratie a Universităţii noastre și a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 
închină această ședință solemnă gi publică memoriei marelui învăţat al 
neamului: Nicolae Iorga.!) 

Eram datori să aducem această pioasă închinare în cadrele so- 
-cietátii noastre ; întâiu pentrucă N. Iorga a fost membru de onoare al 
vechei Societăţi Etnografice din Cluj, a cărei continuare este şi cercul 
nostru de studii etnografice şi, în al doilea rând, pentru bogata sa 
„activitate si mai ales interesul şi dragostea deosebită ce a dovedit în 
toate împrejurările faţă de cercetările etnografice și folklorice din fara 
noastră. 

Activitatea științifică a acestui mare bărbat al neamului este ca- 
racterizată prin bogăţia fără seamăn a publicaţiilor sale şi prin activi- 
tatea sa multilaterală, 

Îatre ştiinţele pe care le-a imbrátisat cu o deosebită căldură gi 
-o permanentă atenţie, au fost și etnografia şi folklorul, care iau avânt 
la noi tocmai începând cu anii 1890, perioadă când începe şi uriașa 
activitate a acestui neobosit cercetător al trecutului nostru. 

Începând cu această perioadă când, deși apar numeroase lucrări 
din domeniul etnografiei și mai ales al folklorului, dar făcute în mare 
parte de specialiști veniți din alte domenii sau de amatori fără pregá- 
tire, se resimțea în domeniul ştiinţei noastre lipsa unui mare indru- 
mător, așa cum a fost N. Iorga pentru istorie și literatură, Tot el a 
fost acela care a animat şi îndrumat pe cercetătorii din domeniul etno- 
grafiei gi folkloruhfi. Considerăm această activitate a sa ca îndrumător, 


1) Cuvântare comemorativă ţinută în ședința din 30 Mai 1941, a „Cercului de 
studii etnografice” din Sibiu, 


696 ROMUL VUIA 


ca cea mai importantă contribuţie a sa făcută în serviciul științei 
noastre, 

Răsfoind revistele și ziarele acestei epoci, dela 1890 încoace, el 
apare ca animator al tuturor cercetărilor vieţii noastre populare. Publică 
literatură populară, încurajează culegerile si scrie numeroase prefețe 
la cele mai de seamă publicatiuni din domeniul etnografiei gi foiklo- 
rului. Ne uimește interesul deosebit de cald cu care urmăreşte și în- 
curajează publicaţiile etnografice. Nimic nu-i scapă din ce apare în 
acest domeniu. Numeroasele sale articole, dări de seamă, critici, etc., 
sunt toate martore ale interesului neobişnuit de viu cu care el urmărea 
orice contribuţie de acest fel, oricât de neînsemnată ar fi fost, 

Nimic mai firesc şi de înțeles decât acest interes al lui pentru 
manifestările culturale ale poporului dela ţară. El se explică prin însăşi 
structura sa sufletească: dragostea sa nețărmurită pentru țărănime și 
grijea sa de mare patriot pentru spaţiul etnic al neamului nostru si 
mai ales pentru tot ce este manifestare a spiritului autohton românesc, 

Dacă urmărim activitatea sa în domeniul istoriei, cu surprindere 
constatăm, mai ales noi etnografii, că la baza ei stau principii care sunt 
considerate ca fundamentale şi pentru cercetările etnografice. Am 
putea afirma, cu oarecare îndrăsneală, că în cercetările sale istorice 
Iorga a fost condus de principii care stau şi la baza cercetărilor etno- 
grafice, Acestea sunt: 

1. Studierea tuturor manifestărilor populare. 

2. Studiul unui popor poate fi înţeles mai bine prin asemănare 
cu alte popoare. 

3. A urmări si considera studiul specificului etnic și ca bază a 
culturei noastre literare şi artistice. 

Aceste principii fundamentale le putem descoperi chiar în prima 
sa prelegere ţinută la 1894, la vârsta numai de 23 ani, ca profesor la 
catedra de istorie universală pe care a onorat-o o vieatá întreagă de 
om, lar pentru mântuirea specificului nostru etnic, a dus acea luptă 
titanică împotriva a tot ce e străin în cultura noastră. Lupta sa impo- 
triva străinismului, pentru apărarea specificului nostru etnic, a dus la 
acea reacțiune a sa în domeniul istoriei noastre literare și a determinat 
întreaga sa activitate cunoscută sub curentul „Sămănătorismului“, ho- 
tărâtoare şi pentru destinele literaturii noastre culte, 

Dragostea sa pentru țărănime îl apropie nu numai de cercetarea 
tuturor manifestărilor populare, fie în domeniul istoriei, fie al etno- 
grafiei sau iolklorului, dar face din el cel mai aprig şi neînfricat apă- 
rător al acestei clase, care este purtătoarea și păstrătoarea uneia dintre 
cele mai strălucite civilizaţii populare, 


ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ ŞI FOLKLORICA A LUI NICOLAE IORGA 697 


Dragostea sa sinceră pentru țărănime ne-a dat acel fulgerător 
articol: „Dumnezeu să-i ierte” ca un necruţător, zguduitor și neier- 
tător rechizitoriu adresat politicianismului și prohod al miilor de ţărani 
prăbuşiți în tárâna ţării la răscoalele țărănești din 1907, 

Nu numai această dragoste pentru țărănime şi manifestările ei 
l-au apropiat de cercetările etnografice, dar şi interesul său cald pentru 
soarta Românilor subjugati de peste hotare, publicând numeroase 
lucrări de ordin istoric şi etnografic asupra lor. Roadele acestei acti- 
vitáti sunt nu numai numeroasele sale publicatiuni asupra Românilor 
de peste hotare, dar şi nenumăratele sale replici şi polemici, încât 
uimea cu promtitudinea şi mulțimea argumentelor și pe vrăjmaşii cauzei 
noastre, 

Nimeni ca el nu a urmărit cu atât interes soarta Românilor de 
peste hotare gi nu le-a închinat atâtea publicaţiuni ca el. Poate numai 
romanticul etnograf Teodor Burada, care i-a cunoscut și cercetat la 
faţa locului, l 

Tot acestor Români au fost închinate în primul rând gi cursurile 
dela Vălenii de Munte, care au contribuit atât de însemnat pentru 
făurirea unei conștiințe unitare a intregului românism. 

- Din toate aceste cercetări se reintegrează imaginea spaţiului nostru 
etnic așa cum l-a prevăzut el în mod profetic și cum s'a realizat în 
graniţele sale fireşti. 

Deci alături de conservarea specificului nostru etnic, urmărirea 
atentă și neostenită a spaţiului nostru etnic, apropie pe lorga și mai 
mult de cercetările etnografice. 

Ca rod al acestor preocupări ale sale e de pildă opera Hotare 
şi spații naționale ce cuprinde o serie de conferinţe ţinute la Vălenii 
de Munte în anul 1938. In această lucrare el combate teoria spaţiului 
vital şi îi opune, ca o necesitate organică și firească, principiul spaţiului 
naţional. 

Dintre provinciile pentru a căror apărare a drepturilor noastre 
a scris mai mult sunt: Ardealul şi Basarabia, 

In afară de lucrările sale de ordin general sau mai mult istorice 
asupra Ardealului, menţionăm Neamul Românesc 'în Ardeal şi Tara 
Ungurească, apărută mai de mult ca rezultat al unor călătorii făcute 
prin anii 1904 —1903 şi în care găsim amănunte și observaţii ce interesează 
şi pe etnografi. O altă lucrare a sa, apărută la 1915 în două volume, 
Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, cuprinde două 
capitole ce interesează și pe etnografi: originea şi permanenta româ- 
nilor în Transilvania gi Sasii şi Românii în Ardeal. Asupra Sagilor din 


-698 ROMUL VUIA 


Ardeal a mai publicat gi alte lucrări, dintre care notăm: Ce sânt gi 
ce vor Saşii din Ardeal (București, 1919). 

Dintre publicatiunile sale pentru apărarea dreptului nostru asupra 
Ardealului amintim răspunsurile date lui Kornis Gyula şi contelui 
Bethlen. (Rectifications sur la „question de Transylvanie“, Bucarest, 1940), 
~. A urmărit cu deosebită atenţie gi problema Românilor din Sä- 
cuime, ca de pildă în broşura sa despre Inceputurile şi motivele des- 
naționalizării în Săcuime, (Bucureşti 1936). 

Provincia pentru interesul căreia a scris mai mult a fost Basa- 
rabia. Dintre lucrările acestea de interes și pentru etnografie menţionăm 
publicarea lucrării lui Ange Bally în frantuzeste (Ange Bally, Un 
ouvrage d'il y a un siècle sur la Bessarabie comme pays moldave), 
scrisă dar nepublicată de autor mai bine de o vieatá de om. In ea 
găsim un capitol asupra populaţiei Basarabiei cu date stiintifice de 
mare interes pentru cercetări etnografice. 

Tot pentru apărarea drepturilor noastre asupra Basarabiei a pu- 
blicat lucrarea La vérité sur le passé et le présent de la Bessarabie, 
(Bucarest, 1940), ce cuprinde un scurt rezumat al drepturilor noastre 
istorice asupra acestei provincii atât de încercată, 

Din seria acestor lucrări, cea mai importantă pentru noi este: 
Însemnătatea ținuturilor de peste Prut pentru istoria Românilor şi pentra 
folklorul românesc, apărută in Analele Academiei Române la 1912. 

După cum arată şi titlul, în această lucrare dă o deosebită im- 
portanță acestui ţinut şi din punct de vedere folkloric. lată câteva 
pasagii ce credem necesar a reproduce: 

„Mai uşoară gi mai plină de roade ar fi munca folkloristului, 
adunător de cântece, poveşti, de zicale, de farmece, de datine, de 
artă populară în aceste locuri pe care nici un hotar nu le poate des- 
părţi de iubirea noastră ca și de interesul nostru, tot mai viu, 

„Vieaţa răzăşească, aproape neatinsă până azi, cu sărbătorile ei 
tradiționale, cu obiceiurile ei străvechi, trebue să fi păstrat mai bine 
decât orice alt strat popular românesc cântecul naţional, cu ariile fără 
de cari numai cărturarii, deprinşi în abstracții, şi-l pot închipui. Nu se 
poate să îi pierit de acolo lungile bocete tânguitoare, solemnele oraţii 
de nuntă — din cari dădeam una, foarte frumoasă, după una din 
trecătoarele foi româneşti basarabene, apărute la începutul erei con- 
stitutionale, în Floarea Darurilor, | —, vioaiele urări de Crăciun şi de 
Anul Nou, cântecele de iubire şi de dor, istetele chiuituri de vară, 
-sigure de lovitura lor. Pe teritoriul Codrului unde se prădau si armele, 
calul Tatarului, şi oile Mocanului în trecere spre șesuri, a înflorit 
odată acel cântec de haiducie anonimă, înaintea marilor haiduci cu 


ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ ȘI FOLKLORICĂ A LUI NICOLAE. IORGA 699 


nume vestite, cântec pe care-l știe azi, până in munte, unde l-a cules 
învățătorul Vasiliu din Tatárusi, Moldova toată: acolo tocmai să se fi 
pierdut el în sărăcie gi înstrăinare ? Ceva mai jos, unde a răsărit din 
închipuirea unui popor viteaz icoana epică a lui Grue biruitorul Ha- 
nului, acest ciclu de lupte să se fi dus el cu totul din amintirea po- 
porului ? N'o putem crede“. 

Nu i-a dat uitării nici pe fraţii cei mai apropiaţi ai noștri: 
„Românii de peste Nistru, asupra cărora publică sub acest titlu la 1918, 
așa cum spune autorul „lucrări pentru a-i ajuta în lupta lor“. 

Un deosebit interes etnografic are și lucrarea sa scrisă pentru 
apărarea drepturilor noastre naţionale şi politice asupra Dobrogei apă- 
rută la 1917 (Droits nationaux et politiques des Romains dans la 
Dobrogea), care, desi cuprinde mai ales consideratiuni istorice, are 
două capitole ce ne interesează cu privire la Românii, Turcii gi Bul- 
garii din Dobrogea. 

Lăsând la o parte lucrările sale de ordin general şi mai ales 
istorice, şi ele foarte importante și pentru etnografi, în ce urmează ne 
vom ocupa numai cu lucrările sale ce privesc direct specialitatea 
noastră, 

Vom lăsa la o parte chiar şi contribuţiile sale atât de importante 
cu privire la originea poporului nostru, capitol tot atât de important 
şi pentru ştiinţele etnografice cât şi pentru cele istorice. 

Revistele şi ziarele conduse de el, și mai ales Sămănătorul, 
Floarea Darurilor şi Neamul Românesc Literar, cuprind numeroase 
articole şi recensii ale sale asupra lucrărilor cu conținut etnografic gi 
folkloric, 

Ele sunt pline de culegeri de poezie populară venite din toate 
colţurile locuite de Români, ca un simbol al unității și dând acestor 
reviste și ziare uneori înfăţişarea unor publicaţii de folklor. 

Floarea Darurilor are în fiecare număr o rubrică permanentă 
închinată culegerilor de literatură populară. 

Ceea ce ne surprinde este faptul că aproape nu-i scapă nimic 
ce apare în acea vreme din domeniul etnografiei și folklorului, fără ca 
lucrarea să nu fie recensată sau cel puţin menţionată, 

Lucrări din toate ramurile ştiinţei noastre sunt urmărite cu acelaşi 
cald interes; câte o culegere de descântece, credinţe deșarte, artă 
populară, dar mai ales publicatiunile de literatură populară, care sunt 
urmărite cu deosebit interes, 

Din numeroasele sale recensii reținem pe cea asupra volumului 
de Poezii populare din Maramureş, adunate de Al. Tiplea, culegerilor 
de descântece din judeţul Romanați ale lui Daniel Ionescu gi Al, 


700 ROMUL VUIA. 


Daniil; asupra lucrării Credinfe despre cer şi stele a lui |. Otescu, 
apărută în revista Floarea Darurilor. 

Mai călduros sunt urmărite publicatiunile din regiunile înstrăinate: 
din Ardeal şi Basarabia, pentru care are accente de impresionantă 
duioşie. 

lată de pildă cum apreciază el ia revista Sămănătorul cunoscutul 
Album de fesături al lui D. Comşa, din Sibiu, în care are cuvinte 
atât de elogioase și pentru orașul nostru ca centru de cultură româ- 
nească în Ardeal: 

„Nu voi vorbi de Enciclopedia română cu care ne-au surprins 
anii trecuţi Sibienii. Această dintâiu enciclopedie în românește are 
câteva însuşiri şi multe defecte, care trebue des!ușite pe larg și deplin, 
deosebit, Aici vreau să arăt ce este noul dar a! acelui Sibiu româ- 
nesc: „Albumul artistic reprezentând 284 broderii și ţe:ături după 
originalele țărănești, întocmit din încredințarea Comitetului Reuniunii 
Agricole Române din Sbiu de D. Comşa, profesor la Seminarul 
Andreian si president al Reuniunii“. 

„Ce e această carte ? Etnogratul ca gi artistul ar putea scrie in- 
delung asupra ei. E, în 40 de planșe, lucrate cu o exemplară cinste 
şi fineţe, care nu rezultă mai puţin din știința cromolitografului, decât 
din luarea aminte a supraveghetorului, antologia — si e potrivit cuvântul, 
căci „anthos“ e floare —, antologia meșteşugului de colorat, de izvodit, 
de potrivit, de lucrat cu dragoste şi mândrie al fárancei noastre. Din 
cruciulițe, din liniuţe, din jocul câtorva colori puternice, — printre care 
„aristocraticul” Tinut de țărănime al Săliştei alege negrul, — se alcă- 
tueste o epopee a tonurilor tot aşa de mândră ca aceea cu care în 
primăvară Dumnezeu binecuvintează câmpiile ce le-a dăruit românimei,“ 

Este un adevărat și sincer omagiu adus artei noastre populare, 
dar şi autorului. 

Cu aceeași căldură și entusiasm elogiază întrun număr următor 

„al Sămănătorului şi Albumul de broderii şi ţesături românești editat 
de D-na Minerva Cosma, tot din Sibiu. 

In aceste reviste întâlnim des gi articole asupra unor subiecte ce 
ne interesează mai de aproape. 

Dacă nu găsim în ele totdeauna bogăţia amănuntelor culese din 
nemăsuratul său arsenal de cunoștințe, întâlnite mai des in mentiunile 
critice și prefetele sale, ele atrag însă prin frumuseţea graiului gi dra- 
gostea pentru vieafta dela ţară. Cetindu-le, ne lăsăm răpiți de farmecul 
acestui mare vrăjitor al graiului românesc şi de verva neobişnuită a 
stilului său, Poate nimeni în literatura noastră nu a vorbit cu atâta 
căldură despre vieata dela ţară şi na manifestat repulsiunea sa faţă 


ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ ŞI FOLKLORICĂ A LUI NICOLAE IORGA 701 


de vieata înstrăinată a orașelor gi grija sa pentru obiceiurile noastre 
ce dispar, 

lată de pildă cum descrie în Sămănătorul „Sărbătorile de iarnă” 
pe care le-a petrecut într'un colţ ascuns din Moldova; 

„Eu care scriu aici, știu alte sărbători decât ale Bucureștilor, E 
sus în Moldova, într'un întins oraș de căsuțe si grădini, în bătaia celui 
mai aspru crivãt. larna nu se joacă acolo: în jurul caselor și pe dru- 
murile mari și mici stăpânește albă zăpada, omátul care pârâie sub 
paşi, pe când în aerul limpede sună a veselie clopoteii sâniilor. Sara 
se coboară, albă, cu stele cărora inghetul depe pământ li smulge, în 
albastrul lor adânc, neobişnuite scânteieri crude de diamant, Din când 
în când cele două sgomote sirgure: scârtâitul paşilor pe pârtii înguste 
şi zornăitul copilăresc de vesel al săniilor, Incolo tăcere. Si tot e în 
casă, unde pe masa acoperită de cusături se aprind mai multe luminări 
decât de obiceiu. 

„Se aşteaptă încă un semn, pe care nu-l vor da acum cei mici, 
ce-şi așteaptă în căsuţa lor și ei partea de daruri a Anului celui nou, 
ci flăcăii, care de zile întregi gătesc buhaiul în mugetele căruia se va 
face schimbarea de an. Zăpada scârțâie acum supt picioare voinice; 
sgomotul uşor de supt fereastră s'a prefăcut în mormăituri impunătoare. 
Ce clipă de așteptare fericită! In sfârșit răspicat, cuminte, sincer, flăcăii 
prind a zice despre „bădica Troian”, plugarul, şi, când se îndeamnă 
în cântec să mâne, buhaiul răspunde mugind. Porţile raiului se deschid... 
E An Nou, şi ela venit „cu bucurie“, bucuria celor ce primesc și 
bucuria, mai mare, a celor ce dau.“ 

El devine astiel nu numai apreciatorul lucrărilor etnografice şi 
folkloristice, dar gi autoritatea supremă în această materie, Autorii 
lucrărilor de folkior se adresează rând pe rând lui, ca să le scrie pre- 
feţele lucrărilor lor, care îl arată ca un adevărat cunoscător al civili- 
zaţiei noastre populare, încurajând si dând îndrumări în această materie 

Astfel din prefața culegerilor de descântece din judeţul Romanați, 
făcute de D. Ionescu și Al. Daniil, desprindem părerile sale asupra 
descântecelor, in care vede nu numai niște practice ale medicinei popu- 
lare, dar gi un rest din cultul religios păgân, „care a rămas în sufletele 
idolatrilor de odinioară şi care strălucește iarăşi de câte ori vântul 
închipuirei spulberă linistita spuză a legei celei nouă şi stinge cărbunele 
păgân încă viu”, cum o spune atât de măestrit marele dispărut. 

Ca iubitor de“tot ce e obiect de artă, el vede în descântece şi 
frumusețea plăsmuirii poetice populare, „Metrul e altul: urmarea de 
versuri scurte, alunecă linii aproape de proză cari se desfășură. Aluzii 
sentimentale se amestecă în ele cu pomenirea zânelor atotputernice,. 


702 ROMUL VUIA 


cu chemarea unui fantastic bun sau rău, dumnezeesc sau demonic, Si 
un cântec se poate ceti și admira ca și o doină, ca și un cântec de 
vitejie.” Astfel înțelegea el să aprecieze o culegere de folklor, iar pre- 
faţa scrisă de el devine şi ea o poezie frumoasă pe care o cetim și 
o admirăm ca pe o doină, ca pe un cântec de vitejie. Stilul plastic 
cu întorsături neobicinuite și cu străfulgerări de spirit ne cuprinde în 
vraja lui ca zânele din povești, 

Uneori aceste prefețe sunt adevărate studii, cum este cazul pre- 
feţei la culegerea de balade a lui C. N. Mateescu, Pe plaiuri argeşene, 
publicate la 1909 la Valenii de Munte, unde au văzut lumina tiparului 
atâtea opere de ale sale şi lucrări ce ne interesează, 

In această prefață el reia încercarea făcută pentru întâia dată în 
Neamul Românesc Literar (anul! 1), în care a stabilit în balada poporală 
românească cicluri, având în vedere mai ales Moldova, Acum el ex- 
tinde cercetarea şi asupra Tinuturilor ce au făcut parte din Muntenia, 

In această prefață se ocupă îndeosebi cu ciclul domnesc al baladei 
eroice sau istorice, cum le numeşte el, ca de pildă: balada lui Negru 
Vodă sau, cum e cunoscută mai bine, balada Mesterului Manole; 
«Ciclul turcesc dunărean“, cum sunt de pildă balada lui Dragnea, care-și 
părăsește ibovnica și pleacă ostaş în armata Împăratului turcesc, şi a 
lui lovan Iorgovan, eroul dela Cerna ; ciclul baladelor păstorești si, în 
sfârșit, ciclul adevăratelor balade haiduceşti. 

Dacă urmărim activitatea sa propriu zis etnografică şi folklorică, 
constatăm că aproape nu există capitol de etnografie cu care să nu se 
fi ocupat, fie întrun studiu independent, fie intr'o recensie sau prefaţă, 

Astfel, deși n'a publicat studii speciale pentru domeniul aşeză- 
rilor şi casei țărănești, acest capitol — atât de neglijat la noi — a fost 
urmărit de el cu cel mai viu interes. 

Imi reamintesc când am căutat — înainte de marele izbou — ce 
s'a publicat în această privință la noi, în afară de câteva date risipite 
în lucrări de altá natură — cum sunt Igiena făranului român de Crăi- 
niceanu, Incercare de terminologie a lui Damé, — spre cea mai mare 
surprindere a mea, datele căutate le-am găsit in a .sa Geschichte des 
Rumänischen Volkes, in care consacră pasagii întregi problemei așe- 
zărilor și casei țărănești. Nimic nu dovedeşte mai mult simțul pronunțat 
etnogratic al lui, decât faptul că gi în această lucrare istorică a găsit 
cu cale să se ocupe cu acest capitol de etnografie, 

In a sa Geschichte der Rumănen und ihrer Kultur, în capitolul 
în care vorbește despre elementele culturii românești în perioada mai 
nouă, încearcă să arate influenţa civilizaţiei noastre populare asupra 
culturii păturilor superioare, Tot în acest capitol se ocupă gi cu o 


ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ Si FOLKLORICĂ A LUI NICOLAE IORGA 703 


problemă foarte importantă, direcţia mai nouă în etnologie și mai ales 
a școalei germane, a aşa numitelor cercuri culturale, In acest capitol 
arată influențele cercurilor culturale vecine asupra culturii noastre, 

Influenta civilizaţiei populare asupra celei culte și, în deosebi, a 
literaturii populare asupra celei culte a fost un subiect adesea tratat 
de el. Dovadă sunt articolele sale apărute in 1925 în Neamul Românesc: 
şi în Mercure de France. Fenomen aproape unic gi de mare importanţă 
pentru regenerarea literaturii noastre culte. Pe când în Apus cultura 
oraşelor a influenţat pe cea a satelor, așa că bunurile culturale impru- 
mutate din civilizaţia burgheză au fost numite în literatura etnografică 
germană „gesunkenes Kulturgut“, la noi s'a produs un proces invers: 
literatura populară a influențat pe cea cultă. 

Preţioase note cu privire la tipurile de case la Români găsim gi 
în prefața la colecţia de fotografii a lui I. Voinescu:. Monumente de 
artă ţărănească din România. Aici se ocupă îndeosebi cu originea gi 
răspândirea culelor pe care, după dânsul, le-am imprumutat dela Turci 
într'o epocă de nesiguranță generală, 

Cât de bine vedea el în ce stadiu se găseau în acea vreme cer- 
cetările etnografice la noi și ce ar fi trebuit să facem și cu cât interes 
urmărea el aceste cercetări, dovedesc cuvintele sale de încheiere la 
această prefaţă: „Deocamdată suntem încă tot în faza diletantismuluí. 
Mi se pare că-e vremea să trecem la aceea a științei, urmând exemplul 
dat aiurea— ca de exemplu de guvernul austriac, prin publicarea. 
vechilor case țărănești din Salzburg și Vorariberg. Tipurile trebuie 
recunoscute, originea lor găsită, formele divergente —aşa de nouă, 
uneori ca acea casă a Cartienilor din Gorj — clasate. Ca un material 
ştiinţific gata de întrebuințare trebuie să se prezinte asemenea colecţii 
a căror cunoaștere in lumea învăţaţilor străini sá se ajute apoi prin: 
toate mijloacele.” 

Un întreg program de activitate şi îndrumare sistematică se cu- 
prinde în aceste cuvinte pentru un domeniu atât de neluat în seamă 
la noi, Niciun etnograf de meserie nu putea să dea indicatiuni mai 
bune în privinţa studiului tipurilor de case și a nevoii de a pune acest 
material la îndemâna învăţaţilor străini, 

Un alt capitol, tot atât de important şi tot atât de neglijat, cer- 
cetat și urmărit cu interes tot de el: cel al portului popular, x 

Cu acest capitol s'a ocupat în anul 1912 la cursurile dela Vălenii 
de Munte, poate primul curs de etnografie la noi în ţară, publicând 
mai multe articole în diferite reviste si cărţi. E prima sinteză a por- 
turilor noastre populare, urmărind tipurile şi variantele după regiuni. 
In această lucrare atrage atenţia gi asupra asemănării glugii la Români 


704 ROMUL VUIA 


cu glugile Dacilor depe columna lui Traian, aducând astfel dovada 
autentică a celei mai vechi piese de imbiăcăminte păstrate la noi, ne- 
schimbată, din vremea Dacilor, 

Capitolul însă, care l-a pasionat și din care a public:t opere mai 
de valoare pentru noi, este cel al artei şi literaturii populare. 

Şi în domeniul artei populare este între primii care publică o 
lucrare de sinteză in a sa L'art populaire en Roumanie, apărută în 
1923 la Paris. 

In introducerea acestei lucrări se ocupă cu originelé artei populare 
române, subiect ce a tormat obiectul unei comunicări la Congresul 
Internaţional de Istorie din Bruxelles, 


In această operă el consacră casei țărănești gi ornamentaţiei sale : 


două capitole, subliniind astiel din nou însemnătatea ce acordă el stu- 


diului casei țărănești. Capitolele speciale sunt consacrate portului popular, 


covoarelor, ustensilelor, ceramicei şi ouălor incondeiate. 

Această lucrare este opera cea mai de seamă ce ne-a dat lorga 
în domeniul etnografiei românești, 

Arta populară este din nou imbratisatá de el în volumul tipărit 
ireprogabil şi bogat ilustrat, apărut în 1934 sub titlul de Les arts mineurs 
en Roumanie. 

In partea in care tratează despre icoanele noastre bisericeşti cou- 
sacră două capitole ce ne interesează: unul artei popularizate și al 
doilea foiklorului icoanelor, ocupându-se în deosebi cu icoanele pe 
sticlă şi gravate în lemn. 

Al doilea capitol cu care s'a ocupat mai intens N. Iorga este cel 
al literaturii populare, 

Am arătat mai înainte că încă mai demult în Neamul Românesc 
Literar s'a ocupat cu stabilirea ciciurilor baladelor, subiect pe care el 
îl reia de câte ori i se dă prilejul și care a format subiectul cursurilor 
sale dela Vălenii de Munte. Interesant că el stabileşte ciclurile. de 
balade după conţinut şi localizarea lor, de pildă; baladele turcești du- 
nărene, sau ciclul baladelor păstoreşti ardelenești, etc, 

Cât de mare importanţă acordă el poeziei populare, dovedeşte 
faptul că primul capitol din Istoria literaturii româneşti apărută în 1925 
e consacrat poeziei noastre populare, 

Din activitatea sa în legătură cu literatura populară, relevăm gi 
traducerea sa de poveşti populare în limba franceză, apărute in Paris 
în 1923 (Contes roumains, transposés en français par N. Iorga.) 

A urmărit cu deosebită atenţie şi cărţile noastre populare, dovadă 
sunt numeroasele articole în această privință şi mai ales publicaţia sa 
apărută tot în limba franceză cu privire la cărţile populare în Sud- 


aimus ~ 


ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ ȘI FOLKLORICĂ A LUI NICOLAE IORGA 705 


estul Europei și îndeosebi la Români (Livres populaires dans le Sudest 
de l'Europe et surtout chez les Roumains, Buc., Acad. Rom., 1928.) 

Nu putem trece cu vederea nici numeroasele sale articole ce cu- 
prind preţioase date biografice şi bibliografice cu privire la istoricul 
etnografiei şi folklorului la noi. In aceste articole sunt comentaţi pe 
rând aproape toţi foikloriştii noştri mai de seamă din ultima perioadă: 
Marian, Pamiile, Rădulescu- Codin, Kirileanu și alţii. 

Asemenea în cele mai multe dintre lucrările sale găsim numeroase 
date bibliografice asupra problemelor ce le tratează şi preţioase date 
cu privire la trecutul cercetărilor etnografice și istorice la noi în ţară. 

Ar fi greu să infátisem în cadrele unei conferințe comemorative 
limitate în timp, întreaga sa activitate din acest domeniu. Ne mulțumim 
cu acest cadru sumar al cercetărilor sale cu interes etnografic gi folkloric, 
a căror înfățișare completă rămâne pe seama viitorului. 

Şi ce date preţioase s'ar putea scoate pentru etnografia istorică 
din bogăția studiilor și publicatiunilor sale de acte şi documente ? 

Cât de neobişnuită a fost vieata şi activitatea acestui „năzdrăvan“ 
al vieţii noastre publice și culturii noastre naţionale, tot atât de nă- 
praznică a fost și moartea sa: cea mai cumplită și nemeritată răsplată 
pentru imensa lui activitate gi nemăsurata dragoste pentru neam şi țară. 

El a fost ca și vrăjitorul din basme, care prin puterea sa magică 
a deslântuit forte pe care apoi nu le-a mai putut stăpâni gi care apoi i-au 
fost fatale, Nimic mai tragic gi mai dureros decât faptul că acest atlet 
al naţionalismului integral, pe care el l-a inaugurat și animat o vieatã 
întreagă, a căzut jertiă unor ucenici care nu l-au înțeles şi nu i-au 
putut ierta nici jertfa, nici impetuositatea sa, şi ea uneori de proporţii 
epice ca şi intreaga sa personalitate, făcând din el un adevărat mucenic 


al neamului. 
ROMUL VUIA 


OVIDIU ÎN OPERA LUI MIRON COSTIN 


Miron Costin avea o cultură clasică, pe care și-o dobândise in 
școlile catolice din Polonia. Există numeroase urme în opera lui din 
care reiese că avea serioase cunoștințe din domeniul culturii antice gi 
că avea pentru această cultură o deosebită predilecție. El işi împodo- 
beste versurile cu reminiscente mitologice,!) iar intr'un discurs, înflorit 
şi acesta cu asemenea reminiscente, vorbeşte despre „deşteapta și in in- 
venţiunile sale prea ingenioasa antichitate“,:) Vorbind, în alt loc,?) despre 
versuri, M. Costin spune: „Așa au scris (adică în versuri) vestitul istoric 
Omir războaiele Troadei cu Achileus, așa Virgilie începătura împărăției 
Râmului şi alți dascăli fär de număr”; ceea ce este o dovadă că el 
cunoştea pe poeţii mari din vechime, lar faţă de Italia, leagănul acestei 
culturi, îşi araiă admiraţia in termeni care ne amintesc de cunoscutul 
elogiu din Georgicele lui Vergiliu: „Este ţara Italiei plină, cum se zice, 
ca o rodie, de cetăţi şi ţări iscusite; mulţime şi desime de oameni... 
oameni iscusiţi preste toate neamurile, ,, si la războaie neinfrânti".! 

Dar se pare că dintre toți scriitorii și poeţii antici, în afară de 
istorici,5) a cunoscut mai bine și a fost influențat mai profund de 


1) In special Poema Polonă; cfr. P, P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera gi 
personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, în An. Acad. Rom, Mem. 
Secf. Ist, seria ll, tom. IV, mem. 4, București 1925, cap. Influenţa umanismului polon, 
pas. 127. a 

2) Miron Costin, Opere complete, ed. îngrijită de V. A. Ureche, tom. ll, Bucu- 
reşti 1888, p. 157. 

3) In predoslovia cátrã cetitor a poemei Viaja Lumii, care este gi un mic tratat. 
de versificaţie. i 

4) De Neamul Moldovenilor, din ce fará au eşit strămoşii lor, ed. C. Giurescu, 
Bucureşti, 1914, p. 13. Cfr. şi T. A. Naum, Elogiul Italiei, în Anuarul Institutului de 
Studii Clasice pe anii 1928—1932, partea ll, Cluj, 1933, p. 10. 

5) Nu este locul aici a insista asupra istoricilor pe care i-a folosit ca izvoare 
pentru opera sa De Neamul Moldovenilor. Menţionăm doar că M, Costin a tradus un 


OVIDIU ÎN OPERA LUI MIRON COSTIN 707 


Horaţiu şi Ovidiu, Cu influenţa lui Horaţiu ne-am ocupat altădată.) 
Ovidiu ocupă un loc cu mult mai important în opera cronicarului, care 
este, cel puţin după ştirile pe care le avem până acuma, cel dintâi 
traducător şi imitator român?) din poetul dela Sulmona; de asemenea, 


fragment din opera lui Quintus Curtius, fragment întitulat: Graiul solului tătărese 
cátrã Alexandru Machedon, după ce au sosit dela Bachiri la apa Donului, mergând cu 
oastea asupra Tătarilor, scoasă din Quintus Curtius, carele au scos Alexandria cea 
adevărală, publicat, dimpreună cu textul latin corespunzător (Q. Curti Rufi Historiarum 
Alexandri Magni Macedonis libri qui supersunt, VII, 34—36), de V. A. Ureche, op. cit, 
tom. ll, pag. 145—149. 

Pentru raporturile lui M. Costin cu Herodot, v. St. Bezdechi, Dela Miron Costin 
la Herodot, in Luceafărul (Sibiu) Nr. 9, Decemvrie 1941, pag. 318—320. 


1) Horaţiu în literatura română, extras din Gând Românesc, 1935, Nr. 11—12, 
pag. 3—4. Di R. Ortiz, „Fortuna labilis“, storia di un motivo poetico da Ovidio al 
Leopardi, Bucureşti, Cultura Naţională, 1927, p. 146, nota, ocupându-se cu ecourile 
horatiene semnalate de d-l P. P. Panaitescu, op. cit. p. 128, atirmã că este o eroare, 
de oarece asemănările cu Ovidiu sunt cu mult mai concludente. Dar toată neintele- 
gerea provine din faptul că d-l Ortiz se referă la alte versuri decât d-l Panaitescu, 
aşa că deosebirea de vederi este explicabilă. Dacă versuri ca 


Trec zile, trec ca umbra de vară 
Fug vremile ușoare, fug şi nicio poartă 
A le opri nu poate... 


redau ideia dela inceputul celebrei ode către Postumus (li, 14), cu atât mai mult 
cunoaştem expresia horatianã pulvis ef umbra sumus din oda către Torquatus (IV, 7, 
v. 16) în costinianul „Fum şi umbră sunt toate“. 

Si mai elocvente sunt însă, în ceea ce priveşte influența lui Horaţiu asupra lui 
M. Costin, următoarele versuri, care ne-au scăpat din vedere când am publicat stu- 
diul citat mai sus, de oarece nu se găsesc în textul poemei Viaja Lumii din ediţia 
Ureche, ci numai in Cod. man, 11, şi sunt date de Ureche numai într'o notă, tom, ll, 
p. 502, într'un grup de 14 versuri (cfr. si p. 417): 


Moartea într'un chip calcă loate, casă 
Domneşti şi împărăteşti, pe nime nu lasă, 
Pe săraci şi pe bogaţi, ea le taie vacul... 


Aceste versuri sunt o traducere exactă din Horaţiu: 


Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas 
Regumque turres. 
(1, 4, v. 13—14). 

2) In anul 1679 Sasul Valentin Frank publică la Sibiu o culegere de sentințe 
ovidiene, Hecatombe sententiarum Ovidianarum Germanice imitatarum ... aufgesetzt 
von Valentino Franck Patricio. Typis Cibinianis, anno MDCLXXIX. Dat fiind că din 
această culegere nu maf erau cunoscute decât 2 exemplare — unul la Braşov gi altul 
la Sıbiu — a fost retipărită de Dr. E. Haj k (Die Hecatombe sententiarum Ovidia- 
narum des Valentin Franck von Frankenstein, Sibiu, 1923) şi precedată de un studiu 
mai amănunţit asupra vieţii şi operii lui Franck (p. 9—67). Versurile româneşti fuse- 
seră însă semnalate şi reproduse, cu mult înainte, de N. Iorga, Studii şi documente, 


3º 


708 ; NICOLAE LASCU 


el este cel dintâi Român care "pomeneşte de soarta poetului latin pe 
meleagurile noastre. 


Ocupându-se, în scrierea sa istorică De Neamul Moldovenilor, 
cu originea cuvântului Vlah, M. Costin combate pe umanistul italian 


Enea Silvio Piccolomini, care susţinuse că acest cuvânt ar deriva dela. 
„Fliah, hatmanul Râmului”.!) El spune apoi textual: „Şi această părere. 


acelui Enea nu este de aiurea, numai au cetit negte stihuri a unui. 


dascăl anume Ovidius“. După ce desbate apoi chestiunea exilului poe- 


tului latin, într'un pasaj pe care-l vom examina în cele ce urmează, 
cronicarul reia ideia iniţială: ,Intr'acele cărţi, una, ce are nume De 
Pont, scrie la un prietin al său la Râm, anume Gretin, aceste stihuri: 
lacă ti le însemnez lătineşte scrise și pre limba noastră tălmăcite: 


Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus, et illo 
Ripa ferox Histri sub duce tuta fuit. 

Hic tenuit Mysas gentes in pace fideli, 
Hic arcu fisos terruit ense Getas.?) 


vol. XIU, p. 6—7, dar după un exemplar căruia îi lipsea foaia de titlu, așa că nu se - 


arată nici că sunt de Franck, nici că sunt traduceri din Ovidiu. Ele au fost repro- 


duse şi de Dr, A. Veress,. Bibliografia română-ungară, Bucureşti, 1931, vol. |, . 
p. 119, de unde au fost luate de N. Marinescu, Cea mai veche traducere din limba : 


latină în româneşte, in Revista Clasică IV—V (1932--33), p. 292—94, 


Sentinţele ovidiene sunt traduse in limba germană, unele şi în limba săsească | 
şi maghiară, iar 7 din ele (cele cu nrii 21, 47, 55, 75, 84, 95 şi 99; sunt traduse în 3 


limba română, cu litere latine şi ortografie ungurească, 

In recensia pe care o face cărţii lui Hajek (Dacoromania Il (1925), pag 900— 
905), d-l C. Lacea supune aceste 7 sentinţe unui studiu filologic. Pentru partea care 
intră în cadrul preocupărilor noastre, ne mărginim la a arăta numai că Frank n'a 
tradus textul latin cuvânt cu cuvânt, ci a luat numai ideia, pe care a imbrácat-o apoi 
în românește. Aici este un aspect important al chestiunii, care n'a fost îndeajuns 


subliniat până acuma: traducătorul redă ideia din Ovidiu prin expresii româneşti ` 


cristalizate în proverbe, frecvente la poporul dela ţară. Unele din ele sunt şi azi 
curente, deosebindu-se doar prin faptul că Frank, punându-le în versuri rimate, le-a 
modificat uneori. (S. ex. „Ce-i în mână nu-i minciună“). Aceste versuri, in afară de 
faptul că sunt cea mai veche traducere românească din Ovidiu cunoscută până acuma, 
prezintă interes şi pentru istoria noastră literară şi pentru începuturile versificaţiei 
româneşti, ele fiind printre primele versuri lumești tipărite în limba română care se 
pot data în chip sigur (S. Puşcariu, Istoria lit. rom, epoca veche, ed. Ii, Sibiu, 1930, 
pag. 107). 

1) Ed. C. Giurescu, p. 16—17. V. Aeneae Sylvii Piccolominei Senensis, Opera 
guae extant omnia... Basileae, 1571, în scrierea Historia de Europa, cap. ll, p. 393: 
„Et colonia Romanorum... eo deducta, duce quodam Flacco, a quo Flaccia nuncu- 
pata. Exin longo temporis tractu, corrupto ut fit vocabulo, Valachia dicta, et pro Flacciis 
Valachi appelati”. 

2) Epistulae ex Ponto, LV, 9, v. 15—18. 


OVIDIU IN OPERA LU! MIRON COSTIN 709 


Ghefii ținea intr'o vreme, acum Flaccus fine 

Râpa scump'a Dunării, el singur cu sine. 

El au ținut Misia în pace cu credință, . 

Pre Gheţi i-au scos de-aicea el cu biruință.!) l 
Si de aceste stihuri s'au legat întâi acela Enea Silvie gi după dânsul 
şi alți“. 

Aceeaşi ideie o regăsim intr'o altă scriere a lui M, Costin, anume 
în Cronica Jării Moldovei şi a Munteniei, scrisă în limba polonă gi 
îndeobște cunoscută sub numele de Cronica Polonă.?) 

Dar în opera umanistului italian nu sunt citate versurile lui Ovidiu 
gi nici măcar nu se face trimitere la ele. Acest fapt probează că M. 
Costin n'a cunoscut direct textul lui Enea Silvio, ci a folosit un izvor 
intermediar, în care n'a putut distinge ce a adăugit autorul izvorului 
şi a atribuit toate datele învățatului italian.) Acest izvor, pe care M. 
Costin l-a utilizat adeseori în cronica sa), este istoricul sas Laurentius 
Toppeltinus din Mediaş, care, în lucrarea sa despre Transilvania, arată 
că a pus la contribuţie opera istorică a lui Enea Silvio, adăugând însă 
şi cele 4 versuri ale lui Ovidiu.5) De aici se vede limpede cá M, Costin 
a tradus acest pasaj din Toppeltinus. 

In ceea ce priveşte traducerea însăși, ea este destul de fidelă, 
deși are unele expresii improprii sau vagi. Dar dacă ţinem seama de 


1) In Cronicile României publicate de M. Kogălniceanu, ed. II, Buc. 1872, tom. 
l, p. 11, nu se găseşte textul latinesc, ci se spune: „lubite cetitorule, fiind stihuri 
lătineşti, am lăsat loc; fiindu-ti de folos, sau că vei înţelege, ti-i scrie pe plăcerea 
ta, iar eu ţi le-am scris pe limba noastră moldovenească tălmăcite“, şi dă numai tra- 
ducerea. Această menţiune se găsește în codicele folosite de Kogălniceanu și care 
sunt notate de V. A. Ureche, op. cit, tom. |, p. 387, nota, cu literele F. FF. DD. L. 
Ticãu. Găsim aceste versuri româneşti publicate şi separat de lucrarea lui M. Costin, 
in tom. ll, p. 511, al ed. lui Ureche, purtând titlul Din Ovidiu şi cu o arătare in notă 
a locului de unde au fost traduse. 

2) Publicată de lon Bogdan in Cronice inedite atingátoare de Istoria Românilor, 
Buc., 1895, p. 162: „Sunt unii care fac să derive numele de Vlah dela hatmanul 
roman Fiaccus...... luându-se după acele versuri ale lui Ovidiu, scrise din Cetatea 
Albă către unul din prietenii săi, cu numele Grecin, la Roma“. À 

8) Confuzia aceasta o face și dl G. Pascu, Istoriea literaturii romine din se- 
colul XVII, laşi, 1922, p. 105, când susţine, bazat numai pe textul lui M. Costin: 
„Numele vlah nu vine însă dela Flaccus, cum susţine Aeneas Sylvius, întemeiat pe 
niște versuri ale lui Ovidius“. 

1) Cf. C. Giurescu, op. cit, Introd, p. XXXVIU—XXXIĂ şi p. 7 nota. 

5) Origines et occasus Transsylvanorum, seu erutae nationes Transsylvaniae 
earumque ultimi temporis%evolutiones, historica narratione breviter comprehensae, authore 
Laurentio Toppeltino de Medgyes. Lugduni, 1667, p. 47: «Valachos a Duce Flacco 
nominatos quidam asseverant, preeunte Aenea Silvio, ac post ipsum aliis non paucis 
adstipulantibus. ld potissimum ex Ovidii Nasonis versiculis probant. Epist. Pont, lib. 
4”, apoi citează cele 4 versuri. 


710 NICOLAE LASCU 


faptul cá este în versuri — destul de stângace de altfel — vom înţe- 
lege că M. Costin n'a avut toată libertatea de mișcare în căutarea co- 
respondentelor adecvate originalului, fiind mereu îngrădit de exigenţele 
versului rimat, pe care cronicarul nu-l stăpânea îndeajuns, 

Tot prin intermediul lucrării lui Toppeltinus mai traduce M. Costin 
un alt vers din Ovidiu. Anume, vorbind despre obiceiurile Moldove- 
nilor la inmormântare,') cronicarul adaugă: „Vechiu obiceiu gi la 
Râmleni de zicea trâmbita înaintea oaselor, cum mărturiseşte gi Ovidius, 
adecă: cânta trâmbifa jelelor astrucării, ceea ce reprezintă traducerea 
versului 660 din cartea VI a Fastelor: Cantabat maestis tibia funeribus.?) 


Dar M. Costin nu cunoaște pe Ovidiu incidental si indirect, 


din aceste câteva versuri luate din lucrarea ‘istorică a lui Toppel-. 


tinus şi traduse in românește. Aceasta se vede nu numai din datele 
complimentare din textul citat privitoare la opera din care sunt luate 
versurile traduse sau din ceea ce spune despre personajul căruia i se 
adresa poetul, ci gi din alte reminiscente şi ecouri ovidiene pe care le 
întâlnim în încercările poetice ale cronicarului moldovean. 

Astfel, găsim un ecou tocmai al versurilor ovidiene cu care 


ne-am ocupat mai sus în nişte versuri, 18 de toate, pe care M, Costin | 
le-a scris asupra orig'nii italice a Românilor; aceste versuri au fost : 


publicate mai întâi la 1673 în Psaltirea lui Dosoftei.) Este amintit | 


. Flaccus, „Fliah”, care a adus cel dintâi, şi după el Traian, aici pe 
strămoșii Moldovenilor (v. 3), iar mai jos (v. 12), reluând ideia, spune 
că aceștia, adică Flaccus şi Traian, „i-au adus în ţară”: 


Pre Gheţii cu sabia scotind din hotară, 
vers care nu este altceva decât un decalc al versului: 


Pre Gheţi i-au scos de aicea el cu biruintá. 


al nestatorniciei norocului şi al fragilitátii existenţei noastre, din epi- 


1) De Neamul Moldovenilor, ed. Giurescu, p. 53 şi nota 


2) Origines et occasus..., p. 112—113: „Cantores nostri imitantur antiquos qui l 


funeribus etiam tibias permisere, ut Ovid. prodidit, Fast. 6: Cantabat...” 
3) Psaltirea in versuri a lui Dosoftei, Uniev 1673, £ 265 r. Versurile sunt re- 
produse şi în Bianu-Hadoş, Bibliografia românească veche, |, p. 214, dar tot după 


Psaltire, având un titlu slavon tradus in notă astfel: „Alcătuirea lui Miron prea cin- | 


stitului mare vornic de ţara de jos”. Aici trimite şi d-i P. P, Panaitescu, op. cit. 
pag. 128, după ce spune că „avem versuri ale lui (Ovidiu) imitate de Miron în româ- 
negte”, fără a da însă alte amănunte. Ele se găsesc şi in ediţia lui V. A. Ureche, 
tom. ll, p. 510, cu titlul „Niamul ţărei”, adică începutul primului vers, 

1) Publicată în ed. lui V. A. Ureche, tom. Il, p. 501—506. 


4 
j 
A 


| 
| 


In poema Viafa Lumiit) Miron Costin desvoltă motivul ovidian . 


OVIDIU. ÎN OPERA LUI MIRON COSTIN H 


stola III a cărţii a IV a Ponticelor, precum gi din elegia VIII a cărţii 
a V a Tristilor E vorba de motivul „fortuna labilis” care, adăugin- 
du-i-se o serie de elemente creștine, dela Sf. loan Gură de Aur, a 
avut o mare răspândire în literatura universală.) E adevărat că în 
poezia cronicarului nostru găsim un amestec de elemente împrumutate 
adeseori din Biblie, în care zădărnicia si deşertăciunea predomină, căci 
poezia are drept motto versetul biblic: „Deşertarea deșertărilor gi toate 
` sunt deşerte“”, Totuși, în această îngrămădire greoaie gi incoerentă de 
„cugetări gi sentințe filosofice apar, alături de cele cu parfum biblic, gi 
"unele ecouri din literatura latină, mai ales din Ovidiu. 

In predoslovia amintită, după ce citează — cum am văzut — pe 
Homer şi pe Vergiliu, Costin arată că, în ceea ce privește forma ver- 
sificată, ia de model pe aceștia, precum şi pe „sfinții învățătorii bisericii 
noastre“, care de asemenea au scris în versuri. „cântările, stihurile, ca- 
noanele și antifoanele", și compune poema Viaţa Lumii, arătând „cum 
iaste de lunecoasă și de puţină viaţa noastră şi supusă pururea pri- 
mejdiilor şi primenelelor“, Așa dar, şi din această prefaţă reiese lim- 
pede amestecul de elemente creştine şi păgâne. Ceva mai mult; chiar 
cuvântul „lunecoasă“ de mai sus, pare a reproduce pe ovidianul ,labilis”. 

Din poezia propriu zisă se pot desprinde câteva elemente de pro- 
veniență pur şi indiscutabil ovidiană. Astfel, comparatia vieţii pămân- 
tegti din primele versuri, 

A lumii cânt cu jale cumplită viaţă 

Cu grije şi cu primejdii cum iaste o aţă 

Prea subțire şi 'n scurtă vreme tráitoare, 
este destul de aproape de versul lui Ovidiu: 


- Omnia sunt hominum tenui pendentia filo.?) 
(Ex ponto, IV, 3, v. 42.) 


1) V, pentru istoria acestui motiv, R. Ortiz, op. cit, in special p. 145—141. 

2) Motivul acesta al comparaţiei vieţii omenești cu o aţă il întâlnim, în versuri 
aproape identice ca la M. Costin, și la P Cantemir, In Istoria hieroglifică (Buc. 1883, 
p. 194) Pasărea (tot neamul muntenesc), după ce nu poate indupleca pe Soarece (Ur- 
sechel) să-i lase cel puţin ultimul puiu si dupăce il sfâşie totuși și pe acesta, se tån- 
guie intr'un bocet care începe cu versurile : 

A lumii cânt cu jeale cumplită viaţă 
Cum se treace şi se rupe, ca cum ar fi o aţă. 

Aceleași versuri sunt citate și în Descrierea Moldovei (ed. Acad. Rom., p. 136), 
unde, vorbind despre gbiceiurile Moldovenilor la înmormântări, DÐ. Cantemir spune 
că in bocete se arată mizeria şi fragilitatea vieţii umane şi că ele încep de obiceiu 
eu versurile de mai sus. V, A. Ureche, referindu-se numai la citatul din Descrierea 
Moldovei (op. cit, tom ll, p. 407, atribuie acest fapt popularităţi „stihurilor“ lui M. 
Costin, susținând că Viaja Lumii a devenit „cântecul de jale cu care bocitoarele plân- 


712 i i NICOLAE LASCU 


In schimb versul 
Norocul, fără stea, îşi tot schimbă pasul 
este o traducere exactă a versului lui Ovidiu: 


Passibus ambiguis fortuna volubilis errat 
(Trist. V, 8, v. 15) 
Aceeași ideie o desvoltă versul 


Au poruncit la un loc să nu stea norocul, 
care redă, ceva mai îndepărtat de original, versul următor din Tristia : 
Et manet (sc. Fortuna) nullo certa tenaxque loco. 


De asemenea, de provenienţă ovidiană este și motivul enumerării 
bărbaţilor vestiți care au pierit sub „roata norocului“, cu deosebirea 
de amănunt că, exceptând pe Alexandru cel Mare, cronicarul ingirá 
alte nume. i 


geau pe cei ráposati' si că, în urma acestei popularităţi, versurile „nu mai aminteau 
numele autorului lor“, trecând „în patrimoniul comun“, D-l S. Puşcariu (Op. cit... 
p. 172), ocupându-se numai cu versurile din Istoria Hieroglificã, afirmă :că ele sunt 
„un plagiat aproape verbal din M. Costin“. D-l G. Pascu (Vieaja şi operele lui Di- 
mitrie Cantemir, Buc., 1924, p. 44), susţine, dimpotrivă, că acestea ar fi versuri de 
origină populară. Cu alte cuvinte, atât M. Costin, cât și D. Cantemir ar îi folosit un: 
izvor comun, bocetele populare pe care amândoi le cunoşteau. La această părere se 
raliază și d-l L Minea (Despre Dimitrie Cantemir, Buc., 1926, p. 61, nota 1). Tot așa, 
„vechiu bocet moldovenesc“ consideră aceste versuri și A. Niculina (Valoarea folklorică 
a „Descrierii Moldovei" de D. Cantemir, in Preocupări Literare, VI, 1941, Nr. 8, p. 316). 

Credem că, in această divergență de păreri, adevărul este mai aproape de 
părerea d-lui Puşcariu. În primul rând, afirmaţiile lui V. A. Ureche nu se pot susţine 
din capul locului, căci nu ne putem închipui cum ar fi putut ajunge, in acele timpuri, 
o poemă ca Viafa Lumii atât de răspândită și, mai ales, atât de gustată, încât să 
devină un bun comun. Cel mult, ea a putut deveni populară printre oamenii culfi aí 
vremii, ln al doilea rând, originea lor populară pare puţin probabilă. Este adevărat 
că ideia de bază a acestor versuri, nimicnicia vieţii pământeşti, este frecventă în bo- 
cetele populare, în nici un câz însă nu putem considera creaţie a poporului versuri 
cu o asemenea compoziţie stilistică și structură metrică. Apoi, versul prim este prea 
individual, prea personal, ceea ce nu întâlnim în versurile populare, care au, fie um 
concept colectiv, fie unul impersonal.! i 

Aceste versuri sunt, în chip neindoios, de factură cultă şi se incadreazá in 
chip unitar în complexul poemei Viafa Lumii: sunt, așa dar, creaţia lui M, Costin, 
care a împrumutat motivul — precum am văzut mai sus — din Ovidiu. Era firesc ca 
D. Cantemir, care a cunoscut și a utilizat adeseori scrierile cu caracter istoric ale 
cronicarului, să fi cunoscut şi această poemă. Din ea i-au rămas întipărite în minte: 
primele două versuri, pe care le citează oridecâteori are nevoie de a zugrávi sau 
exemplifica o împrejurare tristă, lar faptul că în pasajul respectiv din Descrierea 
Moldovei nu dă alte versuri din bocete pledează și mai mult în favoarea acestei sus- 
tineri a noastre. 


OVIDIU ÎN OPERA LUI MIRON COSTIN 13 


Toate aceste elemente ovidiene fac ca poema Viaja Lumii să fie, 
sub acest raport, mai aproape de modelul latin, Ovidiu, decât oricare- 
din poeziile cu subiect asemănător din literatura occidentală.!) 


Umanist prin școală şi formaţie spirituală, M, Costin nu este: 
numai traducător și imitator din Ovidiu, dar, lucru care-l aşează printre- 
figurile de seamă ale vremii, el se face ecoul impresiei puternice pe- 
care episodul exilului poetului latin a produs-o încă din timpul Rena-: 
şterii, Cu atât mai mult are răsunet în sufletul lui acest episod, cu. 
cât, printre diferitele versiuni care circulau cu privire la locul exilului. 
lui Ovidiu?) se găsea şi o localitate din Moldova, Cetatea Albă. Din 
numeroasele teorii şi legende care circulau pe acele timpuri cu privire 
la identificarea localităţii unde a fost exilat poetul latin, precum şi a. 
locului unde este mormântul lui, M., Costin îşi însușește versiunea după 
care Ovidiu ar fi fost exilat şi şi-ar fi găsit moartea la Cetatea Albă. 
După ce aminteşte cá teoria etimologiei cuvântului „Vlah“ a plecat 
` dela versurile citate, cronicarul moldovean lasă izvorul istoric gi face o 
digresiune asupra exilului şi morţii poetului latin: „Pre acel dascăl 
Ovidius l-au făcut, cum zic Turcii, surgun, de l-au gonit din Râm- 
tocmai la Cetatea Albă pre Marea Neagră Avgust Chesar, împăratul 
Râmului, pentru neşte cărţi ce scrisese în stihuri de dragoste de se 
împluse Râmul de curvii, dintru acele jocuri a lui... Acela dará 
dascăl Ovidius au scris câteva cărţi, șezând la Cetatea Albă în urgie, 
iară în stihuri, că șau fârsit acolo şi vieafa; gi pre numele lui este: 
balta Vidovul la Cetatea Albă”.2) Către sfârșitul lucrării sale 4) M. Costin 
revine aproape cu aceiași termeni asupra acestei chestiuni, atunci când- 
vorbeşte despre cetăţile din Moldova şi Tara Românească. lată ce 
spune despre vechimea Cetăţii Aibe: „Că întâi Cetatea Albă înainte- 
de Traian împăratul au fost, că Avgust Chesar, care împărat a Râmului 
acum trimitea boierii cei gresiti la închisoare, cum zic Turcii surgun, 
NR. Ortiz, op. cit, p. 147. 

2) Pentru toate aceste legende, v. Giovanni Pansa, Ovidio nel Medioevo e nella: 
tradizione popolare, Sulmona, Caroselli, 1924, cap. VI: II luogo deliesilio d'Ovidio,. 
p. 7785 și cap. Vil: La tomba d'Ovidio, p. 81—96. Dar cap. Vi trebue utilizat cu 
foarte multă precaufiune, de oarece conţine o mulțime de greșeli şi inexactitáti Astfel, 
spre a da un exemplu, autorul afirmă că Ovidiopol se află pe malul drept al Nistrului, 
la 20 km, dela vărsarea râului în mare şi că face parte din districtul Kerson. Autorul 
utilizează izvoare vechi pentru multe probleme care au fost elucidate între timp. 
Pentru Constanţa noastaă, el a rămas tot la Suţu şi Tocilescu. Mai recent, v. art. lui 
Th. Zielinski, Les derniers jours d'Ovide en Dobroudja, réalité et legende, în Revista: 
Clasică XI—ăĂU (1939—1940), in special p. 21—27. ` 

8) De Neamul Moldovenilor, p. 16—17. 

4) Ibidem, cap. 5, p. 43—44, 


cm. 


144 NICOLAE LASCU 


la Cetatea Albă, unde gi pre un dascăl anume Publius Ovidius l-au 
trimis pentru nește stihuri de dragoste ce scrisese acel dascăl de în- 
demnase Râmul la curvie, care au şi murit la Cetatea Albă. Siol 
baltă ce este acolo, Vidovul, pre numele acelui Ovidius este”. Cam 

| 


același lucru il spune Costin, mai succint însă, și în Cronica Poloná.'), 
In capitolul despre cetăţile fortificate ale Moldovei, ajungând la Cetatea 
Albă, spune textual: „Totuşi cea mai veche este Cetatea Albă, în care, 
pe timpul împăratului roman August, cu o sută de ani înainte de Traian, i 
a trăit ca exilat răposatul poet Ovidiu, Ovidiu are şi o amintire veș- ' 
nică, lacul pe care-l face Nistrul la vărsarea sa in mare, lac care până; 
„azi se numeşte după numele lui Widowo”. 

Din citatele acestea reiese limpede că M. Costin avea cunoştinţe i 
destul de vaste în legătură cu Ovidiu. Astfel, el dă și cauzele exilului * 
adică acel „carmen“ pe care-l amintește poetul însuşi; cunoaște, de 
asemenea, activitatea desfășurată de Ovidiu în timp ce mânca pânea : 
amară a exilului, Nu mai puţin însemnat este și amănuntul că lacul 
de lângă Cetatea Albă păstrează în numele lui amintirea poetului, 
lac care, după descrierea din ultimul pasaj, este Limanul de azi al 
Nistrului, 

Dar, de unde a luat M. Costin această versiune a exilului și À 
morţii lui Ovidiu la Cetatea A'bă ? °) Dintr'o examinare fugară gi super- | 
ficială a textului integral citat ar reieși că el a găsit și versiunea asupra À 
exilului lui Ovidiu tot în Enea Silvio, respectiv Toppeltinus, dat fiind || 
că ea este intercalată în textul cu datele istorice, etimologice şi lite- | 
rare. Dar o astfel de examinare grăbită si superticială, precum şi necu- 
noasterea textului integral al lui Enea Silvio, pot duce la concluzii | 
greșite, ceea ce s'a și întâmplat.?) Realitatea este cá umanistul italian, 
respectiv Toppeltinus, nu vorbeşte nicăieri despre exilul lui Ovidiu, 
Deci, izvorul acestor știri trebue căutat aiurea, 

Fără a avea toate elementele mecesare spre a putea conchide în 
chip definitiv — cronicarul român nu participă la discuţia care a pa- 
sionat atât de mult pe învățații Apusului în legătură cu această che- 
stiune a exilului lui Ovidiu, mulţumindu-se numai să dea versiunea 
după care Cetatea Albă a dat adăpost poetului — înclinăm să credem 
că M. Costin, care și-a făcut educaţia în Polonia gi a fost influențat 


1) La |. Bogdan, op. cit, p. 157. 

2) D-l G. Pascu, op. cit, p. 109, susţine, fără nici un temeiu, că este părerea 
proprie a lui M. Costin. 

î) Asemenea asertiune eronată găsim la E. Dvoicenco—l. G. Dimitriu, Puşchin 
şi Ovidiu, in Revista Fundațiilor Regale VIII (1941), Nr. 1, p. 192, unde se spune că 
Miron Costin „își însușeşte opinia lui Silvio Aenea” în ceea ce privește exilul 
poetului latin. 


OVIDIU IN OPERA LUI MIRON COSTIN 715 


me numai de cronicarii, dar şi de umaniştii polonezi,') a împrumutat 
această versiune din vre-un izvor literar polonez. Şi credem aceasta 
cu atât mai mult, cu cât în cronicile polone se vorbeşte adeseori de 
exilul lui Ovidiu, fiind pus în legătură cu legenda despre descendența 
Românilor din răufăcătorii aduşi dela Roma pe aceste meleaguri, 
Ocupându-se cu aceste știri tendentioase și combătându-le cu toată 
vehementa, M. Costin a avut prilejul să culeagă, indirect, apoi să se 
intereseze chiar, şi de datele referitoare la Ovidiu. 

l Astfel, spre a cita câteva izvoare poloneze pe care cronicarul le-a 
putut cunoaşte şi consulta, Martin Bielski, in capitolul despre Moldova 
al Cronicii Lumii spune: „La Roma era obiceiul... ca pe răufăcători 
să nu-i ucidă, ci-i trimeteau peste mare, dar mai ales aici unde este 
valul (e vorba de „Valul lui Traian“ din Basarabia), căci aici a fost 
trimis şi Ovidiu, ca să facă deosebite lucrări, slujbe şi lupte. Ovidiu 
a scris despre Parti, Tătari și Sarmaţi...“ Tot aşa, Matei Strijkowski 
{Kronika Litewska) spune: „Cei pedepsiţi la Roma erau trimiși în ţări 

` străine, unde petreceau vreme multă, după vina “lor. Astfel Scipio, 
Camillus, etc.... şi Naso la Pont, care nu sa mai întors..." ?) 

Ceva mai mult. Intr'una din aceste cronici găsim în întregime 
legenda despre exilul lui Ovidiu la Cetatea Albă. Astfel, Ioachim Bielski, 
la începutul Cronicii sale!) spune că „Ovidiu a stat la Cetatea Albă 
şi că lacul de acolo se numește Owidowo, pentrucă poetul s'a înecat 
in el!“ 4) Aceleași elemente le găsim gi la cronicarul moldovean, cu 
excepţia amănuntului că poetul s'ar fi înecat în lac. In ceea ce pri- 
veste explicarea numirii lacului după numele poetului, „balta Vidovul”, 
M. Costin spune simplu că este după numele lui Ovidiu, fără să dea 
altă informaţie, Aceeași explicare am văzut-o şi în a sa Cronică Polonă, 


1) V. P. P. Panaitescu, op. cit, p. 127—128. 

2) Toate citatele sunt luate din P. P. Panaitescu, op. cit, p. 36—37. Dar autorul 
valoroasei lucrări, care urmăreşte formarea şi răspândirea originii Românilor la cro- 
nicarii poloni, reugind să arate că „legenda despre originea Românilor din răufăcători 
este alcătuită intr'un mediu cult, umanist, gi anume în Polonia”, constată că numai în 
scrierile acestea apare legătura între Ovidiu gi populația romană dela Dunăre. Chesti- 
unea ovidiană este, prin urmare, amintită numai întâmplător gi în treacăt, Numai aga 
ne explicim datele eronate gi incomplete pe care le găsim cu această ocazie. Căci 
autorul notează, in fuga condeiului, că Ovidiu „fusese exilat ca pedeapsă in Moldova 
{tradiția era că pe la Cetatea Albă, de unde numele lacului Ovidiopol)", fără să ne 
ndice de unde ia acedttá informaţie dată de „tradiţie“, iar confuzia dintre lacul 
Vidovul şi localitatea Ovidiopol este evidentă. Pentru acest din urmă amănunt, cfr. 
şi V. Bogrea, Dacoromania IV (1924—1926), partea ll, p. 1052: > Ooidiopal nu e „lac“, 
ci „loc“: 7i0Atc sau polje". 

3) Chronika Polska, 1591, p. 1. 

4) P, P. Panaitescu, op. cit, p. 97. 


716 NICOLAE LASCU 


unde adaugă amănuntul important cá acest lac corespunde Limanului 
Nistrului ; numele lacului este însă aici Widowo, adică o formă mai 
apropiată de cea dată de Bielski, Această asemănare se datorește mai 
curând faptului că, scriind Cronica în limba polonă și pentru Polonezi, 
n'a mai păstrat forma numirii românești, 

Din toate acestea reiese că nu putem considera pe I. Bielski izvor 
exclusiv al lui M. Costin pentru legenda exilului lui Ovidiu; cronicarul 
român ne dă mai multe ştiri, cum am văzut, despre cauzele exilului, 
precum si despre activitatea lui de acolo; deci, el cunoștea întreaga . 
biografie şi operă a poetului latin. El a folosit aceste cunoștințe ale 
sale atunci când a fost vorba să pună în valoare informaţiile culese din 
scriitorii poloni asupra locului exilului.!) 

Deşi s'a ocupat numai cu versiunea exilului lui Ovidiu la Cetatea ` 
Albă, avem indicii că M. Costin știa mai multe lucruri în această pri- 
vință, Astfel, el cunoaște și o altă legendă în legătură cu Ovidiu, anume, 
că ar fi fost exilat și ar fi înmormântat la Kiew. Dacă această ştire 
n'o găsim în opera lui scrisă, o mărturie de mai târziu, apărută după 
moartea cronicarului, ni-l arată pe el ca izvor, legenda fiind auzită 
dela el. Pahomie, fostul episcop al Romanului, publică în anul 1724 
o Călătorie în Rusia, unde, printre altele, mărturiseşte că Miron Costin 
i-a povestit că la Kiew ar exista moaștele „impăratului Ovid al Romei“, 
dar călugării i-au spus că acest Ovid a fost papistaș si, prin urmare, 
na fost îngropat la Kiew.?) Evident, de aici reținem doar elementul 
esenţial al tradiţiei, lăsând amănuntele, care pot fi atribuite lipsei de 
prea înaltă cultură a povestitorului sau a călugărilor cu care Pahomie - 
a stat de vorbă. In realitate, exilul şi mormântul lui Ovidiu a fost 
pus în legătură cu Kiewul, dar printr'o confuzie de nume cu o loca- 
litate identică din Moesia Inferior.?) 

Am socotit oportun să dăm publicităţii paginile de mai sus tocmai 
acum, când şcolile, universităţile și, într'un cuvânt, toate instituţiile cul- 
turale din fará aniversează 250 de ani de'a moartea lui Miron Costin, 
Pe când în toate aceste comemorări oficiale este înfățișată personalitatea 
cronicarului în ansamblul ei, paginile noastre pun în lumină numai un 


1) N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 13, 
nota, si p. 41, susţine, cel dintâi la noi, că M. Costin a imprumutat dela Poloni, gi 
in special dela Sarnicki, aceste informaţii despre exilul lui Ovidiu la Cetatea Alba. 
fără a da însă alte amănunte. i 

2) Dvoicenco—-Dimitriu, art. cit, p. 192. 

3) Cfr. G. Pansa, op, cit, p. 80. 


OVIDIU IN OPERA LUI MIRON COSTIN 117 


mic capitol mai puțin cunoscut din activitatea lui: cunoașterea literaturii 
latine gi, în special, a lui Ovidiu. Educaţia pe care a primit-o în gco- 
lile Iezuitilor din Polonia, de unde a ieşit cu o admirație nețărmurită 
pentru tot ceea ce era latin, a dat roade fericite nu numai în activi- 
tatea lui de scriitor în genere, folosind o sintaxă românească după 
structura celei latine, și în cea de istoric, susținând cu legitimă mân- 
drie originea noastră romană şi atacând cu cea mai mare invergunare 
pe cei ce-o puneau în discuție, ci gi în cea literară, dându-i ocazia să 
cunoască nemuritoarele opere ale antichităţii, 

Dacă putem presupune că traduce puţinele versuri din Ovidiu 
mai curând fiindcă le întâlnește în calea cercetărilor sale istorice, mo- 
tivele ovidiene din poema Viața Lumii ne arată cá M, Costin avea 
temeinice cunoștințe de literatură latină. lar faptul că scrie despre 
cauzele şi locul de exil al poetului confirmă, pe de o parte, aceste 
cunoştinţe ale sale gi îl așează printre învățații Occidentului cu pre- 
ocupári similare, iar, pe de alta, prima apariție a lui Ovidiu în lite- 
ratura română sub această întreită formă constituie elementele unui 
nou aspect al personalităţii lui Miron Costin. Oferind istoriei literare 
acest nou aspect, aducem, la 250 de ani dela moartea lui, cel mai me- 
ritat omagiu unuia dintre cei dintâi umaniști români, 

i NICOLAE LASCU 


ROMÂNII ÎN SIBIUL ANULUI 1826 


Dela d-goara Luisa Fleischhackel de Hackenau a rămas posteri- 
tátii un ziar (Tagebuch), însemnări zilnice de pe timpul cât l-a petrecut 
în S.biu în lunile August- Octomvrie ale anului 1826, şi din care aflăm 
lucruri interesante despre câțiva Români ce făceau parte din societatea 
bună de atunci sibiană, mai ales despre negustorii Constantin Popp gi 
Baronul Constantin Sachelarie. 

Insemnările acestea le-a descoperit în a. 1914 baroneasa Maria 
Zwiedinek- Siidenhorst, născ. de Pont din Viena strada Rathaus Nr. 2, 


o strănepoată a autoarei, iar copia unui fragment din ele, depusă în 


secția de manuscrise a B.bliotecii Brukental din Sibiu, se datorește 
d-lui Emil Sigerus, autorul mai multor lucrări despre trecutul Sibiului, 
Fragmentul însemnărilor începe cu ziua de 27 August 1826 şi se ter- 
mină cu ziua de 22 Octomvrie a aceluiași an. 

In vara anului 1826, izbucnise din nou ciuma în Bucureşti, şi 
printre primii refugiaţi sosiți la Sibiu, a fost prinţul Brâncoveanu cu 
soția sa ,domnifa Anastasia” şi cu nora lor. Tot atunci sa refugiat 


dela Bucureşti la Sibiu și învitatele negustorului Constantin Popp, soția ; 


şi fetele „agentului curţii imperiale austriace” Fleischackel de Hackenau. 
Dela cea mai mare dintre aceste fete, Luisa, a rămas ziarul de care 
e vorba. 

Însemnările d-şoarei Luisa încep cu întâmplările din dimineața 
zilei de Duminecă 27 August 1826, în care autoarea ne povesteşte 
cum dupăce au fost afumate în carantina din Pasul Turnului-Roșu, 
cunoscută și sub numirea de „contumaţ“ (Contumazanstalt), au plecat 


spre Sibiu, Observăm, că această carantină era mai la vale de | 
castelul Turnu-Roșu, în complexul de case, care a servit apoi de | 
birouri și locuințe vamei româno-ungare, și care este acum colonia 


săracilor infirmi. 


ut ani io Drama eta aia e 


ROMÂNII ÎN SIBIUL ANULUI 1826 119 


Micul dejun l-au luat la comandantul castelului Turnu-Rogu. In 
Veştem, unde s'au oprit să od.hnească caii postalionului, le-a întim- 
pinat o ceată de fete de ţăran românce, care au izbucnit într'un cor 
de ris când au zărit complimentându-se păpuşa Carolinei, sora mai 
mică a autoarei, Inainte de a intra în cetatea S.biului, s'au oprit în 
Calea Selimbárului, la casa de vară a consilierului guvernial losif 
Baron Brukental, Casa acestuia, cu etaj și balcon în stil baroc, mai 
există şi acum la colțul stradei Turnului Roşu și a Berăriei. Pe acea 
vreme ea era centrul unei grădini întemeiată de fostul guvernator al 
Transilvaniei, Samuel Baron Brukental, grădină care se întindea cât 
ţine strada Friedenfels. 

In continuare, d-şoara Luisa citează că negustorul Popp, FACA 
lor, le-a așteptat în casa sa din Piaţa Mire, şi ele dupăce au primit vizita 
Baronului Sachelarie și a d-nei Popp, care locuia vara în grădina lor,. 
s'au culcat obosite de drum, 

Casa negustorului Popp era cea din Piaţa Mare, colţ cu strada 
Cisnădiei, acum proprietatea Cassei generale de economii săsești; iar 
grădina familiei Popp era în strada Carmen Sylva, despre care un că- 
lător austriac Krickel, scrie în notele sale de călătorie, că era una 
dintre cele mai frumoase şi mai bine îngrijite ale Sibiului. După ce 
s'a stins familia Popp, grădina a ajuns proprietatea fostului primar al 
Sibiului Iosif de Vaida. Fiica acestuia a vindut-o, in a. 1858, Metro- 
politului Șaguna, și aşa a ajuns proprietatea bisericii gi reședință de 
vară a Metropoliei Bisericii Ortodoxe Române din Sibiu. 

Însemnările d-soarei Luiza, în partea lor covârșitoare, se ocupă 
cu visitele, mesele, excursiile şi serbările la care a luat parte în socie- 
tatea „aristocratică“ civilă gi militară sibiană ce se compunea din per- 
soane aparţinând la diferite naţionalităţi. Dăm din însemnări vre-o: 
câteva nume: prinţul Brâncoveanu, Zinca Filipescu, Zoe B.bescu, 
baronul Sustek, comandantul general austriac, baronul Splényi co- 
mandantul Reg, de Inf. 31, baron Reichenstein, comitele I. Wachsmann, 
generalul Papp, Harting, baron Geringer, F. Jacobi protopop rom. cat., 
baron Iosif Brukental, contele Adam Nemeş, contesa Mesemacre, 
Neumann, baron Tsoritz, baronii Bornemisa, si Românii sibieni ce 
treceau însă de „Greci“, Constantin Popp, baron C, Sachelarie, Cristof 
Sachelarie, Villato, Vlăduţ şi doctorul Gheorghiade, 

Românii care locuiau atunci în Sibiu formau trei categorii: 1. a 
refugiaților din principatul Munteniei, de regulă boieri bogaţi ce lăsau 
aici multi bani şi de aceea bine primiţi şi bine văzuţi de citadinii 
Sași. Categoria a 2. a negustorilor, unii din ei bogaţi, care trebuiau 
să se dea de „Greci” pentru a putea fi admiși in oras. Negustorimea 


720 ADRIAN CRISTEA 


aceasta sub denumirea de „Compania negustorilor Greci“ îşi exoperase 
încă în anul 1709, dela Viena dreptul de a purta negof în Sibiu, ua 
drept mult atacat gi combătut de Saşi. Membri ei fiind de religiunei 
greco-orientală, un autor sas ne destăinuiește că aveau în cetate prima 
capelă într'o casă particulară din strada Poplăcii Mari, adecă strada 
Tiibunii de azi. Care a fost casa aceasta însă nu ni se spune. In fine 
categoria a 3. a Românilor băstinași transilvăneni, despoiati de orice 
drept politic, cultural, social şi în parte şi economic, Ei locuiau numai 
înafară de zidurile cetăţii în aganumitele maiere ale Sibiului, 

Se înţelege însemnările d-şoarei Luisa amintesc numai de unii 
membri ai categoriei întâi şi a doua. Între aceştia foarte des e po- 
menit baronul Sachelarie, un negustor bogat, care își cumpărase titlul 
de baron la Viena. Una din însemnările despre el ne interesează mai 
deaproape. Este cea din ziua de 9 Octomvrie 1826, de următorul cu- ; 
prins: „Mâne la orele 12 suntem învitate la Sachelarie să-i vedem casa 
cea nouă. Sunt foarte curioasă, căci de vre'o câteva zile Sibienii fac 
un adevărat pelerinaj să-i admire noul palat“. Si în însemnările zilei 
următoare, dela 10 Octomvrie, scrie: „Pe la amiaz am mers cu trăsura, 
împreună cu baroneasa Geringer şi „generaleasa“ Papp, la Sachelarie, 
unde se adunase o numeroasă societate să admire frumoasa casă, Pe 
cât e de impunător exteriorul, pe atât de plăcut te impresionează îm- 
pártirea interioară. Intrarea largă și primitoare îți face plăcere; apoi 
frumos tapetateie camere mari cu parchetul strălucitor, ca gi întreg 
planul casei pretinos gi bine conceput, nu-ţi dă prin minte să bănuești 
că pe acelaș loc a stat înainte mica şi întunecoasa casă a lui de Wrede. 
Camerele de biliard gi biblioteca sunt spaţioase și cu ferestre înalte. 
Biblioteca dă spre grădină, ea n'a suferit de loc în decursul zidirii. In 
bibliotecă unde de regulă se recrează spiritul, cărţile deocamdată lip- 
sind, ne-am întărit stomacul, căci amabilul proprietar a așezat în raf- 
turi şi pe mese mâncări și beuturi, salam, rosoglic, dulceţuri ş. a., şi 
toată lumea prezentă părea că a făcut bucuros acest schimb, Baro- 
neasa Splenyi a exclamat entuziasmată: „De a-şi fi fată, l-aşi lua de 
bărbat pe Sachelarie, E aşa de brav, are o casă așa de splendidă, și 
are atâta avere!” 

Casa descrisă de d-șoara Luisa este acum reședința de iarnă a 
Mitropoliei Ortodoxe Române din strada Mitropoliei. Fostul ei pro- 
prietar Baronul Sachelarie, pentru a obţine dreptul de concivilitate a 
depus in anul 1824 jurământul obligator în faţa Magistratului din Sibiu. 
Dreptul de concivilitate, până la edictul de toleranţă al împăratului 
Iosif al Il-lea (1783), îl deţineau, în cetatea Sibiului, numai Sagii sau 
cei de un sânge cu ei („teutsches gebluet“). După moartea lui Iosif, 


ROMÂNII ÎN SIBIUL ANULUI 1825 za 


-au fost revocate toate reformele sale gi chestiunea concivilitátii a pro- 
dus nemulțumiri, mai ales în cercurile nobilimii, De aceea comitele 
Mihail Brukenthal s'a văzut determinat să aducă în faţa dietei tran- 
silvane din anul 1795 o lege împăciuitoare de următorul cuprins: 
„Cel ce va obţine pe teritoriul săsesc dreptul de cetăţean (Biirger- 
recht) şi se va supune legii municipale, autorităților comunale, şi îşi 
va plăti regulat dárile gi nu va pretinde privilegii (Vorrechte) care at 
putea turbura ordinea legală, poate să ceară dreptul de concivilitate”, 
Intre cei dintâi care au cerut dreptul de concivilitate, în baza actului 
de toleranţă al lui Iosif gi întărit din nou de această lege, a fost ne- 
gustorul Constantin Popp, care a ajuns astiel proprietarul caselor din 
Piaţa Mare Nr. 123 (acum 12) și din strada Mitropoliei Nr, 21. 

Cu toate acestea se vede că Românii Sibiului din a treia cate- 
gorie, adecá Măierenii, nu au putut obţine dreptul de concivilitate, 
de aceea ei s'au văzut nevoiţi a face la începutul lui 1800 o plângere 
împăratului, in care înșiră nedreptăţile ce au să le îndure din partea 
Magistratului din Sibiu, între care era și chestiunea concivilităţii. In 
rezolutiunea imperială, ce s'a dat răspuns la această plângere, se spune 
la punctul 5, următoarele: „Cât priveşte obiectiunea făcută de Magi- 
stratul din Sibiu că Românii nu pot să se bucure de dreptul de con- 
civilitate, pe care il au Sașii, ea este cu totul nebazată, căci, e sigur 
că Românii au fost cu mult mai înainte in Transilvania, gi precum 
acei Români cari sunt nobili, se numără între Unguri, astiel și aceia 
care petrec pe pământul crăiesc și locuesc amestecat cu Saşii, se con- 
sideră de Sasi cu atât mai ales, deoarece natura fondului regesc exclude 
diversitatea drepturilor”. (Vezi „Csatolmânyok a kirá'yfóldi Szelistye 
és Talmâcs fiokszékek kérvényéhez Erdélyben” pag. 21—23). 

După moartea baronului Sachelarie, întâmplată în anu! 1840, 
fratele său a închiriat casa moștenită unui „Institut pentru educaţia 
fetelor de bună familie”, mai târziu însă, a vândut-o, prin mitropolitul 
Şaguna, Bisericii Ortodoxe Române, şi a plecat la Paris. 

În însemnările d-şoarei Luisa găsim de repetate ori numele unui 
personaj cu numele curios de „Paraskeva“, La început ai crede că 
e vorba de o Paraschivă, dar mai apoi iese la iveală că acest „Para- 
skeva", e servitorul si totodată lacheul și chelnerul negustorului Popp. 
D-şoara Luisa scrie că Paraskeva făcea sensatie oriunde apărea prin 
figura sa marţială, cu costum de turc şi cu o mustață stufoasă şi impu- 
nătoare. El era privit cu multă bunăvoință chiar până si de doamnele 
din societatea înaltă. Aga odată, când mama d-şoarei Luisa urmată de 
Paraskeva a făcut baronesei Splényi o vizită, aceasta la despărțire, 
s'a „milostivit” a spune lui Paraskeva, „adieu Paraskeva“, la ce acesta 

4 


222 ADRIAN CRISTEA 


a răspuns prompt şi bine dispus pentru atentiunea ce i se acordase! 
„sărut mâna excelență” (in copie e scris „serute mun excellenzia“) 
De unde urmează că acest „Paraskeva”, era un Paraschiv, care să 
folosea de limba sa românească și cu baroneasa unguroaicã. 


Dintr'un alt episod reiese că „Paraskeva” nu era Turc, dupăcun 
îl mai credea lumea după costumul său. La o masă dată de famili 
Popp, la începutul lunei Septemvrie, era adunată societatea aristocra! 
tică pomenită mai sus, și „Paraskeva“ a fost iară obiectul curiozitáfi 
generale“, scrie d-şoara Luisa, „şi vecinul meu de masă un ofiţeş 
străin, m'a intrebat de mai multe ori dacă Paraskeva e Turc veritabi 
sau așa unul ca si doctorul”. Medicul lui Popp era tot un Român șă 
il chema Gheorghiade, deci ironia întrebării este evidentă, Din o altă 
notitá a d-şoarei Luisa, în care e vorba de soţia generalului Papp, ï 
zice, dupăcum am văzut, „generaleasa“, de unde se vede că în familia 
lui Popp i se zicea simplu pe româneşte generăleasa, 


In scrierile mai noui ale Sașilor, despre trecutul Sibiului, C. Popp 
e prezentat consecvent ca „Grec“, deși din datele ce le avem reiese 
neîndoelnic naționalitatea lui românească, Ea reiese clar din actul de 
fundatiune al bisericii „din groapă“, din strada Bisericii de acum: 
„In anii 1788—1789 se clădise cu cheltuiala credincioasei Stana Hagi 
Petru Luca biserica română din suburbiul Iosefin, „ruptă de tot jos” 
la 1802 și prefăcută din temelie cu toată cheltuiala lui Hagiul Con- 
stantin Popp”. (Manuscripte ardelene și maramureșene în colecţia Nf 
Torga, Studii şi documente, vol. 13, pag. 179). 


Biserica cea nouă era să se zidească pe locul unde e acum pa- 
latul justiţiei din str. Carmen Sylva, dar Magistratul din Sibiu nu și-ar 
dat aprobarea pentru acel loc, și 'n urmare sa zidit tot pe locul celj 
vechiu, „în groapă", lângă șanțul canalului de apă al citadelei cetății 
Sibiului, ce începuse a fi construită în anul 1702, dar care, din cauzal 
revoluţiei Curutilor, din anul 1703, a rămas neterminată. Inscripţia de: 
pe tabla de marmoră, așezată deasupra criptei din dosul altarului 
bisericii „din groapă”, ne lămurește pe deplin asupra naţionalităţii. 
familiei fondatorilor ei: „Sub această peatră odihnesc reposaţii ctitori! 
ai sfintei biserici Stana Petru Luca, Hagiu Constantin Popp, Pagona. 
Popp cum gi mădularii familiei lor lon Petru Luca, Maria Manicati, 
Constantin Popp și Alexandru Popp. S'au aşezat oasele reposatilor la. 
3 Martie 1856 prin bunăvoința Excelenței Sale D. Episcop Baron de | 
Şaguna şi s'a întocmit această peatră prin fiul ctitorilor Zenobie Popp:f 
cavaler de Bóhmstetten c. c, sfetnic şi director la Banca Naţională: 
Austriacă la 3 Martie 1857". 


ROMÂNII ÎN SIBIUL ANULUI 1826 723 


In însemnările din ziua de 18 Octomvrie, d-şoara Luisa face 
amintire și de un Costache Filipescu în următoarele împrejurări: 
„Membrii familiei Bornemisa au fost în excursiune la Turnu-Roșu și 
în carantină au făcut cunoștința lui Costache Filipescu; prin el şi-au 
făcut o bună idee despre Valahia; ei sunt încântați de el". („sie sind 
chantiert von ihm“). 

Cu ziua de Duminecă 22 Octomvrie, preziua plecării la București, 
a d-şoarei Luisa, se încheie însemnările fragmentului de ziar, In seara 
acelei zile mai notează sosirea la Sibiu a lui Costache Filipescu, și că 
la visita ce i-a făcut i-a vorbit mult despre Bucureşti, 

Călăuziţi de însemnările d-goarei Luisa Feischhackel de Hackenau, 
aflăm deci între altele, că ziditorul reședinței de iarnă a Mitropolitului 
bisericii ortodoxe române din Sibiu, a fost un negustor român, precum 
tot un negustor român a fost intemeitorul grădinei, ajunsă reşedinţă 


de vară a Mitropolitului. 
ADRIAN CRISTEA 


4 


CRONICI 


O TRADUCERE ROMÂNEASCĂ A LUI TUCIDIDE ') 


La începutul anului 1941, Casa Scoalelor anunţase un vast pro- 
gram de traduceri din autorii clasici greco-romani, Se instituise gi q 
comisie care avea menirea să cerceteze traducerile prezentate, Dar, 
„ce e val, ca valul trece”. Comisia s'a desfiinţat, iar traducerile îna- 
intate spre cercetare și eventuală publicare au rămas să tânjască în 
dulapurile numitei instituţii, fără nicio perspectivă de a vedea lumina 
zilei, din veșnica pricină a lipsei de fonduri. O singură lucrare a avut 
norocul să fie publicata: traducerea amintită a d-lui Jukotã, vestita 
istorie a războiului peloponesiac, datorită penei celui mai mare istoric 
al anticităţii, Thukydides. 

Volumul masiv, de aproape şase sute de pagini, precedat de o 
largă introducere şi urmat de un bogat indice, se înlăţişează în con- 
diţii tehnice mult mai bune ca în trecut: hârtie velină, iiteră mai 
frumoasă, greşeli de tipar mai puţine ca în trecut (deși încă destul de 
muite, cum vom vedea mai jos). Am salutat cu bucurie apariţia acestei 
lucrări a marelui istoric atenian, ce se cădea să fie tradus încă demult,: 
Opera lui Tucidide, a tragicilor, a unui Piaton, Aristofan, Aristotel, 
Plutarh etc., trebue să formeze — în haina limbii respective — o parte 
fundamentală din patrimoniul oricărei literaturi moderne. Notez că 
Herodot, afară de primele patru cărţi, traduse de atâtea decenii de 
Ghica, (abstracţie făcând de vechea tălmăcire aflată la Mânăstirea 
Coșula) nu şi-a găsit un întregitor. Dar să revenim la autorul războ- 
iului peloponesiac, Magistrala sa operă ar trebui citită de orice inte- 
lectual şi cunoscută temeinic de orice om poitic, căci e o istorie a 
războiului şi a diplomaţiei „sub specie aeternitatis”. Fenomenele lumii 
greceşti au, de cele mai multe ori, marele avantagiu, că ne arată în: 
miniatură, sub o formă limpede si plastică, o pretiguratie a eveni- 
mentelor şi proceselor sociale sau politice care mai târziu s'au destă-l 
şurat într'o proporție mult mai largă. După trecutul războiu mondial 
nu mai mi-aduc am nte ce învăţat a incercat să facă o paralelă între” 
furioasa şi îndelungata încleştare între cele două taberi ale lumii gre-. 


1) Thukydides, Războiul peloponesiac, tradus de M. Jakoiă. Ed. Casa Scoalelor. 


O TRADUCERE ROMÂNEASCĂ A LUI TUCIDIDE 725 


cești şi între aspectele mai interesante ale conflictului uriaș de acum 
douăzeci și cinci de ani, Oricine citeşte cartea istoricului grec nu 
se poate să nu se simtă ispitit de a reface paralela dintre eveni- 
mentele de azi şi acelea în urma cărora mândra și glorioasa Atenă a 
fost îngenunchiată de cetatea tăcută şi tenace a incomparabililor luptă- 
tori din Sparta. O măsurare de forţe, pe viaţă şi pe moarte, între o 
putere continentală şi una maritimă, între o democraţie activă și între- 
prinzătoare şi o aristocrație trăită sub o disciplină de fier, intr'un stat 
totalitar, în care inieresul întregului, al patriei, primează totul | 

Vreti să găsiţi enumerate pregnant foloasele de care se bucură 
un stat ce se sprijină pe flota lui, sau cele ale unui stat continental, 
deschideţi opera lui Tucidide ; vreţi să găsiţi teoria războiului preventiv, 
citiți cartea şeasea a marelui istoric, gi mai ales discursul pe care solii 
Atenienilor îl ţin în faţa poporului din Kamarina, în Sicilia; vreţi să 
gasiti o situaţie analoagă cu aceea dela începutul conflictului dintre 
Germania şi Polonia, urmăriţi discursul lui Pericle, prin care acesta 
respinge cererile Spartanilor (Cartea Il-a, cap. 140). Această enume- 
rare se poate prelungi ad libitum. Paralela e surprinzătoare. Atât e 
de adevărat că cunoaşterea evenimentelor trecute e ca o oglindă a 
celor viitoare, nu în sensul că istoria ne poate fi o magistra vitae ci 
ca o probă desnădăjduitoare că oamenii nu vor învăţa mai niciodată 
nimic din istorie, măcar că pildele ei sunt atât de grăitoare. 


Proza lui Tucidide e, poate, cea mai dificilă proză atică. Această 
greutate provine din concisiunea sa extremă ; fraza lui abruptă, subtilă, 
e saturată de idei, unele de o rafinată geometrie, care sparg aproape 
învelişul cuvintelor ce mai că nu le încape. De aceea e nevoe de un 
adevărat curaj, ca să infrunti atâtea obstacole, căutând să dai în limbă 
modernă, în o proză limpede şi curgătoare — căci cititorul actual nu 
e obișnuit să-şi bată capul cu fraze prea complicate — toată substanţa 
gândului marelui istoric. D-l Jakotá — care ne e cunoscut prin tra- 
ducerea sa din Plutarh, nu prea fericită, deşi înțeleptul din Cheronea 
are un stil mult mai ușor — a avut acest curaj, Am deschis deci 
cartea traducătorului român nu cu puţină teamă, ca să văd cum rezolvă 
atâtea dificultăţi. 

Ua traducător are de rezolvat mai întâi problema stilului în care 
tiaduce, Idealul ar fi sá se redea şi în limba în care se traduce fizio- 
nomia caracteristică a stilului autorului tradus. Recunoastem din capul 
locului că acest lucru e extrem de greu. Trebue să fii un admirabil 
mânuitor al limbii în care traduci, un adevărat artist cu nenumărate" 
resurse şi cu un foarte rar simţ estetic, ca să poţi să redai, cu acelaşi 
— sau cu un aproximativ —- colorit limba originalului, Aceasta i-a 
izbutit lui Amyot când a tradus pe Plutarh, i-a izbutit în bună măsură 
profesorului Murnu când a tradus poemele omerice. Dar asemenea 
traducători sunt foarte rari, căci oameni, care pe lângă o solidă ştiinţă, 
să aibă un remarcâbil talent formal, nu se găsesc în toate zilele şi 
nici pe toate cărările, De aceea nu suntem prea pretenţioşi în această 
privință şi îi cerem traducătorului să scrie măcar o corectă limbă 
românească, 


726 ŞT. BEZDECHI 


Mai trebue, apoi, o altă condiţie mai necesară decât cea enunțată 
mai sus, sau, în orice caz, cel puţin tot atât de necesară, — ca tra- 
ducerea să fie exactă, adică să redea ideea originalului. Nu înţeleg 
deloc prin aceasta o traducere servilă, care scâlciază limba româ- 
nească, şi care, în pretenţia ei de a fi perfect fidelă, ne dă un gali- 
matias ininteligibil, Traducă tâlmăcitorul cât de liber, cât mai potrivit 
firii limbii noastre, însă cu condiția să nu trădeze originalul. Aceasta 
— dacă mai e nevoie s'o spun! — e o condiţie sine qua non a oricărei 
traduceri care vrea să fie cât decât acceptabilă, 

Tălmăcirea d-lui J. îndeplinește, din păcate, numai în parte, în 
o foarte mică parte, aceste două condiţii, lată, în primul rând, câteva 
greşeli de formă: a) o frază neterminată, suspendată în aer. Citez 
(pg. 400, cap. 77): „Am venit mai degrabă să ne învinuim noi, noi 
cari având pilda Helenilor din Asia cum au fost robiţi fiindcă nu s'au 
apărat“, Unde e predicatul lui cari?; b) la pg. 399, cap. 75, întâlnim 
verbul palisadară, o creaţie care numai fericită nu pare a fi; c) pg. 384, 
cap. 41. „Acestea zise Athenagoras“, Corect ar fi fost: „Acestea le 
zise“ ,,, Dar românește se spune: Așa vorbi Ath.; d) câteva echi- 
vocuri, lată o frazá din C. VI, cap. 42: „Demosthenes, văzând cum 
stau lucrurile gi socotind că nu e posibil să temporizeze şi fără să nu 
sufere ce a pátit N.kias“. (Ce ai înțeles de aci, stimate cititor ?). Alta 
din cap. 43, tot din aceeași carte: „alţii începură să ocupe primul 
lagăr al Siracuzanilor, cari nu rezistară si smulseră crenelurile“. Ar 
reesi de aci că Sir. smulserá crenelurile. N'aveau interes s'o facă, 
pentrucă erau crenelurile propriului lor lagăr, Isprava asta au făcut-o 
duşmanii, adică Atenienii, Echivocul provine din lipsa virgulei, pe care 
traducătorul a uitat s'o pună după cuvântul „rezistară“. La pg. 389, 
cap. 54, în fraza ce începem: „Dar și Hippias”... trebue să citim: 
„Dar și Hipparchus”... Fără această înlocuire, tot pasajul devine inin- 
teligibil, Dealtfel în text e Hipparchus. (O regretabilă scăpare din 
condei); e) pg. 419, cap. 1, acelaş cuvânt din text e tradus când prin | 
Sicilienii, când prin Siculii, ceea ce poate naşte ‘confuzie în spiritul 
cititorului; f) ce fel de sintaxă românească e aceea din fraza; „cereau 
să se stabilească... pe cei Cinci mii“ (pg. 512 sus), în care Cei Cinci 
Mii e subiect ? 

Sunt apoi supărătoare desele greşeli de punctuație, care produc 
atâta confusie în înțelegerea textului. Notăm în treacăt, ca exemplu, pe 
pg. 380 jos, fraza ce începe cu: „Dacă ar voi toţi Sicilienii“.., iar pe 
pg. 381, (sus) fraza: «Si ei plutind...“ cât şi cea următoare, Apoi de 
ce transcrie traducătorul numele autorilor greci (al lui Dionysios) în 
forma franceză: Denys, cum face în nota 1 dela pg. 35? De ce pe 
alocuri transcrie numele proprii elene cu doi gama consecutivi, prin 
doi g, când ştiut e că primul gama nu e decât grafia unui sunet nasal 
(n), şi așa trebue redat şi-l redau toate limbile moderne? Nu mai po- 
menesc de destul de numeroasele greşeli de tipar dintre care unele 
destul de grave (v. pg. 415. pietre, în loc de pletre; pg. 336, cap. 49, 
Lacedemonienii în loc de Elenii în fraza: „Lacedemonii răspunseră că 
la dânşii”... La pg. 309, rândul al 14 lea, de sus în jos, continuă la 
rândul 19; rândurile 15—18 inclusiv trebuesc puse la începutul pg. 310. 
E surprinzător cá astfel de erori n'au fost îndreptate la corectură. 


O TRADUCERE ROMÂNEASCĂ A LUI TUCIDIDE 127 


„Dar să trecem la traducerea propriu zisă, După mărturisirea tăl- 
măcitorului, care în prefaţă ne asigură că a lucrat din 1916 la redarea 
lui Tucidide pe româneşte, (deci s'a năcăjit cu ea mai bine de douăzeci 
de ani), am fi indreptatiti sá ne așteptăm la o traducere făcută cu 
multă grijă, mai ales că s'a slujit de minunata ediţie germană a lui 
Classen. E de mirare că în prima parte a lucrării marelui istoric, 
adică primele două cărţi, in care se cuprind. cele mai dificile bucăți, 
cum sunt discursurile lui Pericle, şi alte pagini de sinteză ale auto- 
rului, interpretarea e mai izbutitá, deși dificultăţile de învins erau mult 
mai mari; cu cât însă se apropie de sfârșitul operei, erorile sunt mai 
frecvente şi mai mari. Ceea ce ne face să credem, mai bine zis, ne dă 
impresia că interpretul a lucrat în mare grabă, Cum se explică altfel 
atâtea greșeli, unele deadreptul bizare? Când ai la îndemână, azi, 
atâtea ed ţii excelente, şi mai ales atâtea traduceri, începând cu cele 
latinești (vezi, de ex. cea datorită lui F. Haase din ed. Didot), şi 
sfârșind cu cele apărute in toate limbile culte, făcute de eleniști ex- 
celenţi, cum se pot comite erori ca acelea pe care le citez mai jos? 
lată câteva exemple : 


pg. 141, cap. 36. In rândul 5 de jos în sus citim: „cei cari 
suntem astăzi dincolo de mijlocul vieţii“... De fapt e vorba de oa- 
meni „in media ferme aetate” (v. Haase), adică oameni în floarea 
vârstei, 

pg. 142, cap. 38. D-l J. traduce prin sacrificii succesive, cuvin- 
tele ce inseamnă sacrificii aniversare. 

pg. 144, cap. 41, jos găsim: „am semănat pretutindeni urmele 
nepieritoare ale victoriilor şi infrângerilor (? |) noastre“. Ar fi curios să 
vorbească Pericle despre Atenieni, În text stă însă: „urmele... atât al 
Sine cât şi al răului pe care l-am făcut altora”, ceea ce e cu totul 
altceva, 

pé. 197, citim în nota 1, dinjosul acestei pagini, că cele 2 vase 
iuți ale Atenienilor au fost trimise cu porunci pentru Alkidas (!).: Dar 
acolo era un şef spartan, trimis în Asia Mică să facă război cetăților 
aliate cu Atenienii | 

pg. 325, în rândul 5 (de sus în jos), după cuvântul Lacedemonilor, 
sa omis următoarea parte din text: „renunțând la arbitraj, pustiiră 
pământul Lepreoţilor. Dar Lacedemonienii“, Fără această întregire, 
traducerea e un complet non sens. 

pg. 384, cap. 40, găsim: ... „sunteţi oamenii cei mai greu de 
priceput” ceea ce ar însemna că respectivii de care e vorba (Sira- 
cuzanii) sunt oameni pe care-i poţi cu greu înțelege. Tucidide spune 
insă: „Sunteţi oamenii cei mai tari de cap (neintelegátori)". 

pé. 387, sfârşitul cap. 47, d-l J. traduce: „să nu pună în joc 
existenţa prin intrebuinfarea mijloacelor proprii“, A cui existență? Ce 
înseamnă apoi prin întreb. mijl. proprii? Sensul e: „Să nu pună în 
joc existența Statului (a Atenei), irosindu-gi propriile forţe“, 

pg, 409, sus: „Sicilienii n'au experienţă“ în loc de „Sic. nu prea 
au experiență“ ceea ce e cu totul altceva, 

pg. 412, sus: „Tebanii venirá în ajutor şi primise pe unii pe care 
îi siliră să fugă la Atena”, In text avem: ,Tebanii... prinseră pe uaii, 


728 ST. BEZDECHI 


iar o parte (dintre Tespieni, aliaţi ai Atenei) fugiră la Atena”. Dacă 
i-ar fi prins Tebanii, aliaţi cu Sparta i-ar fi ucis, nu i-ar fi silit să fugă 
la Atena. lată una din acele greșeli bizare de care vorbeam mai sus, 
Oare aşa traduce Bâtant? 

pg. 461, cap. 80, rândul 6 de jos: „cum se întâmplă însă tuturor 
armatelor, şi mai ales celor mari, când merg prin o ţară dușmană şi 
inamicii sunt aproape, să cadă asupra-le o teroare panică, ce produse 
o mare tulburare”. Destid pe cineva să înţeleagă o frază așa desar- 
ticulată, din care lipseşte proposiţia principală. Fraza, spre a fi inte- 
ligibilă, trebuia redată; „Se întâmplă (Pi, simplu) însă — cum se în- 
tâmplă tuturor armatelor, şi mai ales celor mari, etc, — să cadă: 
asupra-le o teroare panică etc.” 

pg. 483, cap. 83 jos. E vorba de Atenieni, care infrânti peste 
tot în Sicilia, gi ajunși în mare strâmtorare, încolţiţi de dușmani, sunt 
sili să depună armele, D-l J. traduce: „Văzând Atenienii că nu se 
pot furisa, se pun jos afară de trei sute“(!!) Ciudat, nu? Extrem de 
ciudat. Autorul vrea să spună că Atenienii depuseră armele, adică se: 
predarã. Cum a ajuns traducătorul la minunăţia asta, nu pot să înţeleg, 

Tot acolo, cap. 84. „Atenienii se aruncau unii peste alţii și-i călcau. 
in picioare”, în loc de: „şi se călcau în picioare unii pe alţii”. 

pg. 497, cap. 63, rândul 7 de jos în sus: „cu toată opunerea sub 
care căzuse acest regim (oligarhic)“, Ce o fi însemnând o cădere sub 
o opunere, nu știu, ci cred că nici nu înseamnă nimic. Textul spune: 
„cui toate că ei (Samienii, poporul) făcuse o revoluţie ca să nu ajungă 
să fie conduși de oligarhi”, 

pg. 498, cap. 64 (al şaselea rând dela sfârşitul capitolului): „şi 
democraţia care le fusese protivnică“, în loc de „care le putea fi 
protivnică“, 

pg. 516, rândul 8—9 de sus: „Aceste discursuri... potoli (sic) 
masa de oplifi si o făcură să se mai teamă de mântuirea patriei“, în 
loc de: „și îi făcură să fie plini de cea mai mare teamă pentru soarta. 
statului (a formei de guvernământ)“, 


lată cum se înfățișează mãreata operă a lui Tucidide in româ- 
neste. Oricât m'aş sili să nu fiu prea aspru cu această tentativă, totuşi 
am impresia că hlamida de purpură cu care istoricul atenian şi-a în- 
veşmântat protundele și subtilele lui gânduri, a ajuns adesea, în tălmăcire, 
o sărmană stambă decolorată. E, dacă vreţi, înduioşetoare încercarea 
laborioasă îndrăsnită de traducător, dar forţele lui nu corespundeau 
pici pe departe unei asemenea sarcini. Oricât ag vrea, nu pot rezista 
ispitei de a-i cita tălmăcitorului, una din acele maxime diamantine ale 
lui Tucidide, care, pare-mi-se (să mă ierte zeii de greşesc), i sar potrivi 
d-lui J. aşa de bine în împrejurarea de față: „La unii cutezanta e 
rodul nestiintei, în vreme ce, pe alţii, chibzuinta îi face să se clatine” 
(II, 40). Totuşi supusă unui control sever, traducerea d-sale ar fi putut 
aduce foloase, dacă ar fi fost purificatá de acele erori — unele mon- 
struoase — si de formă și de fond, care mutilează sângeros, în atâtea. 
părţi, opera unuia din cei mai pătrunzători fii ai solului attic. 

ȘT. BEZDECHI 


MUZEUL BANATEAN DIN TIMISOARA 12 


MUZEUL BĂNĂȚEAN DIN TIMIȘOARA 


In numărul trecut al acestei reviste, d-l M. Moga, un tânăr arm 
heolog al generaţiei clujene, a vorbit in termeni elogioşi despre o fru- 
moasă creaţie a științei gi oficialitátii româneşti din Transilvania, despre 
Muzeul Judeţean din Deva. Imi este nespus de plăcut să încrestez, 
de data aceasta, pe același răboj al înfăptuirilor româneşti de dincoace 
de Carpati, o altă operă culturală gi naţională tot atât de însemnată: 
Muzeul Bănăţean din cetatea Timișului, 

Ca şi pentru Muzeul din Deva, începuturile Muzeului Bánitean 
il alcătuesc colecţiile destul de numeroase de tablouri gi obiecte de 
artă, de piese arheologice şi etnografice, de documente şi cărţi ce 
fuseseră adunate de câte un pasionat culegător al relicviilor trecutului 
şi dăruite apoi, generos, orașului. Lăsământul vreunui mecenate doritor 
de bine îmbogăţia acest patrimoniu cu obiecte de artă și de curiozități.. 


O societate înjghebată ad hoc, cu majoritatea membrilor simpli 
figuranţi, trebuia să dea acestor colecţii o existenţă juridică, iar celui 
care se ocupa de dânsele, mai mult cu dragoste decât cu pricepere, 
să-i asigure o platformă de existență... Pratul a acoperit și societatea 
şi obiectele adăpostite îa cineștie ce unghere uitate din clădirile Pri- 
măriei. Cei ce le-au dăruit şi adunat, ca gi cel care le îngrijea, dispă- 
ruseră, lăsând comorile în seama unei oficialități, care sau nu înţelegea 
sau nu simțea nevoia organică de a se ocupa cu ele. 

In această situație de lâncezealá se găsea acest început de muzeu 
în ultimii ani ai regimului maghiar. 

A venit însă minunata primenire a lumii vechi în primăvara. 
anului 1919. Pentru lumea cea nouă, românească, colecțiile adunate 
în cursul câtorva decenii nu mai erau simple curiozități, bune pentru 
a satisface preocupările extravagante ale unor colecționari. Ele repre- 
zentau valori incontestabile, fie ca mărturii ale unui trecut ce ne apar- 
ținea, fie ca mijloace de cunoaştere a pământului nostru de baştină, 
sau de educaţie aristică a generaţiilor viitoare, Preţuirea ca atare a 
acestor bunuri culturale a produs și nevoia punerii lor în valoare, iar 
odată cu nevoia unanim simțită s'a găsit gi omul chemat sá indepli- 
nească această dorință generală, Acest om a fost harnicul, învățatul 
şi entuziastul cărturar bănăţean: Joachim Miloia. 

Cu puterea de muncă cei-o dădea tinereţea şi idealismul lui, cu 
o pricepere gi pregătire științifică câștigată in lungi ani de studiu, cu 
tactul său ales pe care i-l dăruise firea lui blândă, Ioachim Miloia a 
creat din incoherentele şi resfiratele piese îngrămădite în cursul anilor 
un Muzeu şi o Bibliotecă. De sigur, nu acel Muzeu şi nu acea B blio- 
tecă pe care ar ti dorit-o dintru început el. Muzeul lui Miloia era 
abia macheta aceluia pentru care lucrase, fără incetere, timp de 15 ani, 
pe teren şi în biroul său de studiu, prin viu graiu şi prin scrisul său 
documentat. B.blioteca organizată de el nu era vastă, dar alcătuia, 
prin directiva ce isa dat, fericitul început al unui institut de cercetări 
bănăţene, 

Ceea ce a realizat I. Miloia, singur, a fost punerea bazelor solide 
şi fixarea cadrelor largi ale Muzeului Bănăţean, conceput ca o icoană 


“730 C. DAICOVICIU 


autentică a vieţii materiale şi spirituale a Bănatului şi ca un centru 
de cercetări ştiinţifice asupra trecutului şi prezentului acestui admirabil 
colţ de ţară românească. Soarta neinduratá nu i-a permis nici lui, ca 
atâtor alţi deschizători de drumuri, să-şi vadă visul împlinit. Opera 
pornită de dânsul și luminoasa lui activitate a prins însă rădăcini atât 
de temeinice în conştiinţa bănățeană, încât conducerea orașului Timi- 
soara, de orice nuanţă politică ar fi fost, s'a identificat întru totul cu 
programul plăzmuit de Ioachim Miloia, imbratisindu-l şi ducându-l ne- 
şovăielnic spre desăvârşita lui îndeplinire, Se cuvine să arătăm aici 
conducătorilor orașului Timișoara, şi celor ce au fost şi celor ce sunt 
azi în fruntea municipiului, întreaga și neprecupetita noastră admiraţie 
şi recunoştinţă, i 

M'am simţit întotdeauna strâns legat de Muzeul Bănăţean. Mă 
legau de el nu numai firele puternice ale originii mele bănățene, dar 
si vechea prietenie şi colaborare cu ctitorul Muzeului Bănăţean, cu L 
Miloia. Nu e nicio mirare, dacă soarta acestei instituţii mă interesa în 
cel mai înalt grad, urmărind înfăptuirile zilnice ce se făceau acolo, în 
timpul vieţii prietenului şi după neaşteptata lui prăbuşire. Cunoşteam 
problema, intelegeam frământarea gi zbuciumul creaţiei. N'am incetat: 
un moment să îndemn la continuarea operei începute și la încadrarea 
Muzeului cu personalul competent, capabil de a duce la bun sfârşit 
opera de organizare şi de a conduce cu vrednicie zestrea materială 
si spirituală a instituţiei. Ceream cu insistență specialişti în fruntea celor 
trei secții ale Muzeului, care să constitue garantia morală și ştiinţitică 
a progresului, 

În una din săptămânile trecute, mi s'a dat gi fericita ocazie de 
a vedea aevea realizările. Un întreg etaj din Palatul Cultural al Muni- 
cipiuluí, în centrul orașului, a fost pus, încă de pe vremea regretatului 
Miloia, la dispoziţia Muzeului Bănăţean, cuprinzând vreo 20—25 de 
săli mai mari şi mai mici, Condus de amicul Aurel Ciupe, un talentat 
artist și om de ales gust, înzestrat cu o rară pricepere de organizare, 
gi de învățatul şi atât de activul cercetător al ornitologiei românești, 
de d-l prof. Dionisie Lintia, am cutreerat nu fără emoție, aceleași în- 
-cáperi prin care, acum vreo 3 ani am zăbovit timp îngelungat cu re- 
-gretatul Miloia, discutând organizarea şi aranjamentul cel mai potrivit. 
Azi, majoritatea acestor săli sunt aranjate gata, altele aşteaptă execu- 
tarea mobilierului spre a se înşirui, pline și împodobite, în faţa vizi- 
tatorilor. 

Pus sub conducerea administrativă a d-lui Aurel Ciupe, Muzeul 
Bănăţean e conceput să aibe trei secţii mari, condusă fiecare au- 
tonom, de câte un specialist: a) secția arheologică-istorică, al cărei 
get credem că va fi ales dintre tinerii noştri arheologi, cu școală 
arheologică și muzeală; b) secția de artă şi etnografie, având în 
fruntea ei pe atât de bine alesul om de meserie, pe d-l A, Ciupe; 
c) secția ştiinţelor naturale, cu merituosul savant Dionisie Lintia ca șef, 
B.blioteca şi Arhiva vor completa in chip fericit aceste trei secţii ca 
un indispensabil instrument de documentare gi cercetare științifică. 

Dintre cele trei secţii, cea arheologică e aproape terminată. Intr'o 
serie de săli, se găsesc expuse, cu pricepere şi mult bun simţ, de 


MUZEUL BĂNĂȚEAN DIN TIMIŞOARA nt 


către d-l Moga, arheolog la Institutul de Studii Clasice al Universităţii 
Clujene, resturile de civilizaţii apuse de pe pământul Bânatului, din | 
cele mai vechi timpuri până în epoca migraţiilor. Fotografii și desene 
vor întregi spectatorilor imaginea cât mai reală a acelor de mult tre- 
cute timpuri. Studierea temeinică a acestor mărturii ale istoriei noastre 
străvechi ca și desvelirea competentă a altor urme arheologice ce zac 
încă în pământ va fi grija si datoria viitorului conducător al acestei 
secţiuni, De felul cum se rezolvă această problemă, depinde exclusiv 
desvoltarea bună sau rea a acestui ram de activitate a Muzeului, 


O nespus de plăcută impresie mi-a făcut colecția de artă din 
secția a doua, aranjată cuminte, cu mult simţ critic si gust de d-l A. 
Ciupe. Prin pânzele pictorilor mai vechi din diferite şcoli mari, unele 
în copii reuşite, ca şi prin expunerea raţională şi instructivă a ma- 
estrilor bănăţeni, români gi streini, pictori sau sculptori, secția aceasta 
e menită să dea nu numai o desfátare sufletească publicului iubitor 
de frumos, dar și o îndrumare sănătoasă spre o justă gi adevărată în- 
felegere a artei, iar pentru generaţiile tinere de artişti o bună iniţiere 
în tainele profesionale. Sub conducerea maestrului Ciupe, secţia ar- 
tisticá a Muzeului va fi un lăcaș de sublimă plăcere gi de serioasă 
învăţătură. Cu nerăbdare așteptăm dela dânsul şi înfățișarea completă 
a bogatului material etnografic bănăţean. 

In secţia științelor naturale a eruditului Dionisie Linţia, nu ştii ce 
să admiri mai mult: bogăţia extraordinară a colecţiei ornitologice (cea 
mai frumoasă din câte am văzut în ţară) sau măestria savantă cu care 
ne sunt înfățișate nenumăratele specii de păsări, în cadrul lor natural, 
operă de învăţat și mare artist a merituosului ornitolog? Secţiunea 
aceasta nu e nici ea pe deplin aranjată, dar e de-ajuns s'o vezi şi în 
această stare de preparare, pentru ca să-ţi dai seama de ce nepretuite 
valori și învățăminte va cuprinde ea sub competenta îndrumare a- 
specialistului emerit, ale cărui lucrări fac cinste numelui de român, 
Intregită cu celelalte ramuri ale bogățiilor naturale ale Bănatului, ea 
va deveni, fără îndoială, cel mai instructiv mijloc de cunoaștere a 
acestor comori ale naturii şi un prielnic mediu de cercetări naturaliste, 


După cum am spus, Muzeul e în plin curs de organizare. Ceea 
ce am văzut din el nu e de cât o parte. Cunoscându-i planul și ca- 
drele, nu e greu de ghicit ce va deveni el când va fi terminat. Şi nu 
ne îndoim deloc că el se va termina cât mai curând. Ideea lui a 
prins, cadrele lui sunt date. Cei doi oameni de specialitate au fost 
bine aleşi gi sperăm că si secţia arheologică-istorică îşi va primi, şeful 
său potrivit, Conducerea oraşului a arătat și până acum cea mai largă 
şi vrednică de laudă înţelegere pentru această măreaţă operă culturală. 
Ceea ce au făcut fruntașii de eri, vor continua să desávirgeascã şi 
conducătorii de azi ai metropolei bănăţene. A mai apela la infele- 
gerea și patriotismul lor e de prisos, o ştim. Să ne fie permis, cel 
mult, a-i încredința şi aici că pentru tot ce au făcut şi vor face vor 
avea parte de singdra și suprema răsplată ce poate mulțumi pe un om 
de bine: conștiința senină a datoriei împlinite către Neam şi pentru 


Neam, 
C. DAICOVICIU 


732 ROMULUS TODORAN 


DACOROMANIA, BULETINUL „MUZEULUI LIMBII ROMÂNE“ *) 


Apariţia părţii întâi din volumul X al Dacoromaniei ne dă prilej 
să vorbim din nou de activitatea rodnică ce se desfăşoară în cadrele 
Muzeului Limbii Române de pe lângă Facultatea de Filosofie gi Litere 
din Cluj —Sibiu. 

Înființat mai bine de două decenii de către învățatul profesor 
Sextil Pușcariu, în centrul de înaltă cultură al Ardealului, în jurul 
acestui institut s'a infiripat o nouă școală fiiologică românească a cărei 
faimă a răsunat de mult până în depártárile Apusului. Prin neintre- 
cutul său spirit de organizare, prin farmecul deosebit, prin autoritatea 
sa acest savant cu reputaţie, — „princeps pbhilologorum“, cum l-a 
numit recent un mare istoric al nostru, — a reușt dela început să 
grupeze în jurul său colaborarea colegilor dela tânăra Universitate 
clujană si din altă parte, recrutând în același timp și elemente tinere 
ce aveau să se formeze sub directa lui. supraveghere, Animati de 
aflarea adevărului, aceşti învăţaţi se întruneau în fiecare săptămână în 
şedinţă, discutând fel de fel de probleme privitoare la limba română, 
într'o atmosferă prietenoasă de intimă colaborare, degajată din respectul 
reciproc al muncii şi contribuţiei fiecăruia. Discuţiile, potolite câteodată, 
infierbântate de cele mai multeori, sine ira ac studio, făceau lumină în 
jurul chestiunilor desbătute, Ca o mărturie a muncii fără prihană de- 
pusă cu toată osteneala de membrii acestui institut, în cei douăzeci 
de ani de activitate, sânt impresionantele volume — nouă la număr — 
ale Buletinului „Muzeului Limbii Române”, ce poartă un nume atât de 
sugestiv: Dacoromania. In 8000 de pagini e cuprinsă contribuţia grăi- 
toare pe care „şcoala linguistică dela Cluj”, cum este numită în străi- 
nătate mai adesea, a adus-o la propăşirea științei limbii române gi a 
limbilor romanice în genere, 

Dar nu numai prin aceasta Muzeul Limbii Române a ajuns să fie 
cunoscut în fară şi străinătate. Tot aici subt conducerea şi din iniția- 
tiva lui S. Puşcariu se lucrează cele două opere, cu adevărat monu- 
mentale, ce împodobesc cultura românească prin măreţia lor: Dicfio- 
narul Limbii Române şi Atlasul Linguistic Român, opere de căpătâiu 
pentru pătrunderea în adâncurile tainelor limbii române, 


- In urma evenimentelor din toamna anului trecut, alături de Uni- ` 


versitatea clujană şi Muzeul Limbii Române, ca atâtea alte institute 
dependeste de ea, a trebuit să-și părăsească cuibul în care a rodit 
două decenii, și sá se statornicească la Sbiu. Evacuat în con- 
ditii bune, salvându-și bogata bibhotecă (circa 12.500 volume) și 
imersul material de limbă al Dicţionarului Academiei, al Atla- 
sului Linguistic Român și al Arhivei de Foik!or, îndată ce s'a stabilit 
în primitoarea cetate a Sibiului, graţie zelului depus de conducere, 
Muzeul Limbii Române a fost printre cele dintâi institute care şi-a 
reînceput activitatea, Deşi fondatorul şi directorul lui, S. Pușcariu, 


*) Vol. X, partea 1. Bucureşti, 1941, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 
Imprimeria Naţională. p. Vil + 230, in 8º, 300 Lei. 


A pi ab alice E la să pai pt 


DACOROMANIA 733 


lipseşte din ţară, fiind încredințat cu conducerea Institutului Român 
din Berlin, prin grija pe care o poartă de departe gi prin iscusinta 
suplinitorului său, Al, Procopovici, în toate sectoarele acestui institut, 
cu toate că se intruntă greutăți neinchipuit de mari, munca continuă 
cu aceeași dragoste, cu același elan, cu același desinteres ca și 
înainte, 


Cu rândurile rărite, dar în atmosfera plăcută de altădată se tin 
si acum ședințele de marţi ale „muzeiștilor“, subt conducerea lui G. 
Giug'ea, cel mai vechiu dintre dânşii. Strădania și seriozitatea cu care 
filologi dela Muzeul Limbii Române știu să lucreze în câmpul științei 
şi în aceste zile grele ne-o dovedește noul volum ale Dacoromaniei, 
apărut acum câteva zile. Din cauza evenimentelor acest volum e scos 
într'un număr redus de pagini, cu oarecare întârziere, subt direcţia 
unui comitet, „compus din cei mai vechi și mai statornici colaboratori“ 
(G, Giuglea, St. Pașca, E. Petrovici, Al. Procopovici și S. Pușcariu). 


De sigur că bogăţia științifică adusă de acest al zecelea volum va 
fi apreciată la justa ei valoare de specialiști. Pentru cetitorii acestei 
reviste nu vom face decât o prezentare sumară a cuprinsului lui, dat 
fiind caracterul strict filologic al studiilor pe care le cuprinde. 


Cel dintâi articol este „un cuvânt înlăcrămat” închinat memoriei 
lui Nicolae Drăganu scris de peana iscusită a lui S. Pușcariu. 
Acesta evocă duios figura mult regretatului N. Drăganu, răposat prea 
de timpuriu, in plenitudinea forţelor creatoare, in 17 Decemvrie 1939, 
Om cu rare calităţi, de o nespusă bunătate şi nobleţe sulletească, el 
s'a dedicat din tinereţe studiilor de filologie, ajungând să posedeze 
vaste gi temeinice cunoştinţe de specialitate. Pasionat de studierea ma- 
nuscriselor și cărților vechi a căror slove îmbătrânite de vreme îi pro- 
curau atâta plăcere, N. Drăganu ne dă deosebit de însemnate contri- 
butiuni la istoria literaturii române vechi, Strălucirea gi temeinicia stu- 
diilor sale, fac pe modestul profesor dela Năsăud să pășească cu toată 
siguranţa pe drumul carierei universitare. Anul 1918 il găsește 
docent la Universitatea mashiară din Cluj, fiind numit îndată după 
aceea profesor la aceeași Universitate, acum românească. In sânul Mu- 
zeului Limbii Române a cărui membru a fost dela întemeierea lui, 
Nicolae Drăganu găseşte un mediu prielnic pentru desăvârgirea sa știin- 
tiicã. In şedinţele ce se ţineau aici, ela făcut multe comunicări, dintre 
cele mai interesante, întotdeauna cu un lux de amănunte şi cu o me- 
ticuloasă documentare. Îngenioase sânt mai cu seamă etimologiile sale, 
care-i dau pe faţă agerimea minții şi imaginaţia creatoare, Mai pe sus 
de toate N. Drăganu era un neintrecut specialist în materie de sintaxă 
şi de filologie maghiară, discipline în care foarte adesea era consultat 
cu încredere, A cultivat cu pasiune și studiul toponimiei gi al onoma- 
sticei din adâncirea căruia a ieșit, pe lângă altele, monumentala sa 
carte întitulată Românii în veacurile IX— XIV în baza toponimiei şi 
onomasticei, — „Tactul înăscut, cinstea exemplară, un realism sănătos, 
talentul de bun gospodar şi mai ales simţul de răspundere" l-au ridicat 
de curând în posturi importante, ca cel de rector gi prorector al Uni- 
versitátii şi în repetate rânduri decan al Facultăţii de Filosofie gi Litere. 


734 ROMULUS TODORAN 


Savant în toată puterea cuvântului, meritele sale culturale și ştiinţifice 
l-au încărcat cu demnități dintre cele mai înalte: preşedinte al secţiei 
literare a bătrânei societăţi transilvane, Astra, preşedinte al celei dintâi 
Societăţi de linguistică din București și membru activ al Academiei 
Române. Prin moartea lui, Universitatea a pierdut pe unul din cei mai 
buni profesori ai săi, ştiinţa românească, o minte creatoare si devotată 
ei, iar Muzeul Limbii Române, pe „unul din cei mai puternici stâlpi 
ai lui”. B bliografia operelor sale, care numără 201 de articole, publi- 
cată în acest volum (p. 169—183) este cea mai grăitoare dovadă pentru 
activitatea fructuoasă deslășurată de acest cărturar ardelean în decursul 
câtorva decenii, 


Urmează apoi un strălucit studiu al lui AL Procopovici ce 
poartă titlul Articol şi vocativ. Abordând, ca de atâtea alteori, o pro- 
blemă delicată de moriolog'e, prin observaţiile fine pe care le face, 
cu o subtilă pătrundere a lucrurilor, cunoscutul filolog împrăștie lumină 
în jurul unei chestiuni desbătută în parte gi de alți învățați. Discutând 
nașterea vocativului în -le (din domnule, lupule) apărut mai întâi la 
numele de persoane derivate din apelative, urmărește cu atenţie legă- 
turile dintre articol și vocativ si consecinţele ce isvorăsc din acestea, 
Pe baza eruditelor sale considerafiuni ajunge să formuleze o nouă pá- 
rere asupra dispariţiei lui -1 articol din forme ca domnul, lupul, etc, 
Cu un mare număr de exemple, problema este urmărită în raport cu 
celelalte dialecte ale limbii române, și pe plan istoric, 


E. Petrovici, distins slavist, în Note slavo-române I, punând 
la contribuţie si materialul furnizat de Atlasul Linguistic Român II, 
lâmureste convingător originea unor cuvinte a căror etimologie a fost 
dată greşit. Aga e cazul lui cir „terciu“, răspândit pe o mare întindere 
a teritoriului dacoromân, pe care îl derivă din grec, yvAós „suc, sevă, 
chil”, considerat de unii cercetători cuvânt de origine ruteană. In ru- 
teană, ca şi alţi termeni din aceeaşi sferă semantică, a intrat din limba 
română, Se ridică cu dreptate de asemenea impotriva derivárii rom. 
splină din slavoneşte, recunoscut fiind de multă vreme că acest cuvânt 
este un reprezentant romanic al lat. splen, Judicioase sânt observaţiile 
pe care le aduce pentru a dovedi originea românească a s.-cr. gârda 
şi dubla obârşie, bulgară și sârbă a cuvântului figvă ,teastá”, din Mun- 
tenia și Banat. La fel de preţioase sânt şi lucrurile spuse în legatură 
cu Oxitonia în elementele slave ale limbii române, 


Studiul lui Dimitrie Macrea, Frecvența fonemelor în limba ' 
română, după „ampla analiză a tuturor fonemelor românești“ pe care 
ne-a dat-o S, Pușcariu si după „minuţioasa descriere a fonemelor din 
vorbirea aleasă bucureșteană“, datorită unui învăţat suedez — Alf 
Lombard —, aduce contribuţii nouă ce completează cunoștințele de 
până aci, Intrebuintând metoda statistică, ajunge la concluzii interesante: 
frecvenţa vocalelor este aproape tot atât de mare ca și a consonan- 
telor, „ceea ce denotă un remarcabil echilibru al limbii noastre“; în 
comparaţie cu celelalte limbi, româna „este printre limbile cu mare 
frecvenţă vocalica”; fonemul cu frecvență mai mare în limba română 
este e, urmând apoi r, i, n, a, etc.; în vocalism predomină cu frec- 


DACOROMANIA 735 


ventá fonemele cu fonia mai redusă, pe când în consonantism fone- 
mele cu o mai mare putere fonică sânt cele mai frecvente, 

Același tânăr filolog, răsfoind Atlasul Linguistic Român I și II, tn: 
Note introromâne ne prezintă mai multe fapte fonetice pe care le aduc 
hărţile linguistice, neînregistrate în studiile precedente, 


In Coincidenţe şi concordanţe între română şi alte limbi romanice 
G, Giuglea continuă seria de studii începută în Langue et Littérature 
şi cu câţiva ani înainte în Concordances linguistiques entre le roumain. 
et les parlers de la zone pyrénéenne (Cluj, 1937). Surprinzătoare şi 
interesante, apropierile pe care G. Giuglea le face intre diferitele cu- 
vinte, expresii, proverbe românești cu altele din limbile surori, cu deo- 
sebire din spaniolă, scot în lumină conservatiuni vechi la cele două - 
extremități ale Romaniei. Citez două exemple: rom. Calul de dar nu 
se caută pe dinți, sp. A caballo dado no le mires el diente sau Cuiu 
cu cuiu se scoate, sp. Un clavo saca otro clavo. 

Studiile se continuă cu „articole mărunte şi etimologii”, Aici în- 
tâlnim finele observaţii ale lui S. Puşcariu asupra lui i final și asupra 
unor cuvinte şi forme românești intrate în graiul Rutenilor din Carpaţii 
nordici. Şi tot aici găsim etimologia lui clinti, bine intuită de Al. Pro- 
copovici şi lămuritoarele consideratiuni ale acestuia asupra lui adecáte(a), 
adecăle(a), adecătele(a), de-a'ncâtela, uite-uită. 

Un mare număr de pagini (80—168) cuprind recenziile, semnate 
de Al, Procopovici, G. Giuglea, E. Petrovici, Şt. Paşca şi Dimitrie 
Macrea. Pline de observaţii juste, ele sânt foarte utile pe de o parte 
pentrucă dau informaţii străinilor despre cărţi necunoscute peste gra- 
nitá, iar pe de altă parte, fiindcă ne informează asupra unor studii 
străine greu accesibile. 

Incheierea volumului o face pretioasa Bibliografie a publicaţiilor 
privitoare la limba română (1936—1940), conștiincios și cu pricepere 
lucrată de Ilie V. Constantinescu și necroloagele închinate filo- 
logilor de curând ráposati. 

“Cu toate că acest al zecelea volum al Dacoromaniei, sortit să 
împlinească o serie, a fost scos întrun număr mai mic de pagini, el 
se menţine la același nivel ştiinţific ca şi precedentele. Insăşi apariţia 
lui dovedeşte încă odată că și „inter arma...“ puterea de creativitate 


a celor chemaţi pe drumul propăşirii este în vigoare, 
| ROMULUS TODORAN 


O TRADUCERE NOUĂ A LUI EMINESCU ÎN LIMBA ITALIANĂ. 


Cultul lui Eminescu are ocazia să înregistreze astăzi una din cele 
mai elegante prezentări în limbă străină!), 

La drept voşbind, a traduce poesia lui Eminescu intr'o limbă 
străină poate fi socotită ca un act de îndrăzneală. Pentrucă ea ne- 


5) Umberto Ciancidlo: Poesie scelte di Mihai Eminescu. Introduzione. 
Versione col testo a fronte. — Modena, Società tipografica modenese, 1941. (Istituto 
di Filologia romanza della R. Università di Roma. Studi e testi), In -8° mare, 
148 pag. — 35 lire. 


736 LIVIU ONU 


cesită in prealabil o bună cunoaştere a poetului şi a condiţiilor spiri- 
tuale în care s'a format, o bună cunoaștere a intregului trecut ro- 
mânesc şi a limbii române scrise și vorbite în întreg spaţiul nostru 
linguistic, și un simţ artistic din cele mai rafinate. 

Aceste calități le întruneşte în mare măsură actualul traducător, 
Umberto Cianciôlo, suplinitorul catedrei de Limba și literatura italiană 
dela Universitatea din Sibiu. 

Catedra pe care o suplineşte Domnia Sa acum, a cunoscut și 
înainte, în protesorul Giandomenico Serra, un foarte bun cunoscător 
al culturii şi al civilizaţiei româneşti. Savant cu rare calități sufletești, 
autoritate în materie de toponimie gi onomastică relativă la Italia şi 
la Europa centrală, pasionat cercetător al Evului mediu și al Uma- 
nismului, distins filolog, profesorul Serra, după ce ilustrase 19 ani 
(1920 —1939) catedra ce o deţinea la Facultatea de Litere din Cluj, 
acum mutată la Sibiu, a trebuit să ne părăsească, fiind chemat în ţara 
sa, pentru Universitatea din Cagliari (Sardinia), unde funcţionează și 
în prezent. Profesorul Ciancôio, merge pe acelaş drum al adâncirii 
ceior mai autentice valori spirituale românești, 

Traducerea sa, apărută sub auspiciile Institutului de Filologie 
romanică al Universităţii din Roma, nu e făcută în versuri, ca cele de 
până acum din Eminescu, ci în proză: e prezentarea, pentru studiogii 
italieni, a unor poesii alese, cu textul românesc original alăturea. 

Executat în admirabile cond'tii tehnice, volumul se deschide cu 
o fotografie după o sculptură de O. Han, după masca mortuară a lui 
Eminescu. Fie-ne îngăduit să observăm, această sculptură n'are nimic 
reprezentativ din marele poet. Domnul Ciancido putea găsi în însăşi 
compoziţiile lui O. Han un Eminescu mai expresiv, 

După câteva indicaţii bibliografice apoi, traducătorul ne înfăţi- 
şează o substanţială introducere la poesia lui Eminescu (pp. 13—30), 
în care a cules cele mai judicioase consideraţii, formulând însuşi 
Domnia Sa deseori valoroase aprecieri. 

Pornind dela deosebirea între pesimismul intelectual al lui Emi- 
nescu şi creaţia artistică în sine a poetului, d-l Ciancid o ne întreține mai 
îndeaproape asupra structurei lui spirituale: seriozitate, scrupulozitate 
in studiu, legături variate cu cultura străină și română, legături temei- 
nice cu tradiţia, cu folclorul în special, prietenii literare caracteristice, 
aderente vădite pentru speculaţiile filosofice. Incepe apoi o analiză 
sumară a celor mai însemnate poesii, cu citate și exemplificári din 
poesia și proza lui în original, şi urmăreşte poetizarea iubirii şi diferite 
alte teme, ca natura, atitudinea socială, moartea, etc, 

E curios că autorul nostru nu recunoaște oarecum o reală va- 
loare naţionalismului lui Eminescu (pag. 30). Această opinie nu putem 
so împărtăşim. Atitudinea nationalistá a lui Eminescu nu s'a exterio- 
rizat printr'o simplă polemică sau prin oratorie, ci prin observaţii juste, 
prin mustrări, prin înălţarea moralului concetátenilor săi. Este pasio- 
nalitate pură în acest act, care totuși nu poate fi calificată ca fiind 
atroppo facile”, 

După această introducere urmează un număr de 22 de poesii, 
în ordine cronologică, alese în aşa fel încât prin ele să putem urmări 


O,JRADUCERE NOUĂ A LUI EMINESCU IN LIMBA ITALIANĂ 


şi evoluţia creaţiei la genialul nostru poet. Textul de bază este cel din 
ediția Perpessicius, pe care traducătorul a crezut necesar să-l infátigeze 
cercetătorului italian paralel cu traducerea italiană. Deci avem deaface 
cu o operă științifică, nu cu una literară. Tinta traducătorului este 
redarea cât mai exactă, din punct de vedere conceptual, a textului 
românesc în limba italiană. 

In realitate însă profesorul sibian face mai mult decât atâta. 
Deseori se poate observa cum caută în cuprinsul limbei italiene repre- 
zentări alese, distinse, care să corespundă pe cât mai mult valorii ex- 
presive originale, l i 

Pentru a-şi forma cetitorul câtuși de puţin o idee despre ele- 
ganta traducerii, reproducem câteva strofe din Luceafărul: „Quaggiú 
discendi, Espero soave, smucciando lieve su un raggio, in questa casa 
penetra e nel mio spirito e illumina la mia vita” (pag. 87). Sau: „Oh! 
vieni, tesoro mio ineffabile e lascia il tuo mondo; io sono Espero 
superno e tu sii la mia sposa” (pag. 89). 

Anumite strofe, ca primele două din Mai am un singar dor: 
„Un solo desiderio mi resta: nella quiete della sera lasciatemi morire 
sulla sponda del mare; che mi sia placido il sonno e accanto il bosco, 
che sulle vaste acque abbia un ciel sereno, — Non m'occorrono sten- 
dardi, non voglio un ricco feretro, ma piuttosto intrecciatemi un letto 
di teneri rami“ (pag. 121), — prin simplitatea traducerii gi prin adorabilul 
lor stil, ne amintesc de acea magnifica traducere făcută Bibliei de 
către Giovanni Pascoli. 

Cu toate acestea insă, s'au strecurat in textul italian stranii in- 
congruente cu originalul românesc, care, suntem mai mult ca siguri, 
insuși traducătorul va fi acela care le va canteriza la prima ocazie, 
Iată bunăoară câteva : 

Versurile 45—46 din Călin. 

Ea zâmbind și trist se uită, șopotește blând din gură: 

„Sbucător cu negre plete, vin la noapte de mă fură“, 
au fost traduse cu textul următor: „Sorridendo accorata si guarda e 
mormora tra sé flebilmente: „Un alato genio dalla negra chioma viene 
di notte a predarmi“ (pag. 55). In textul original e o imprecafiune, o 
dorință: Sburător e vocativ, vin e un aşa zis imperativ. Fata dorește 
să fie furată de sburător şi-l chiamă în şoaptă. Nu face o constatare 
că acesta va veni s'o fure. E aici o diferență de stil care i-a scăpat 
traducătorului, 

Versul 8 din Sara pe deal 

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină, 
e tradus de d-l Ciancidlo astfel: „colmo t'è il petto d'affanno, é di 
pensieri gravida la tua fronte” (pag. 123). Ori affanno e „oboseală“, 
cu totul altceva decât dor! 

Strofa 5 din Mortua est 

Văd sulletu-ti candid prin spaţiu cum trece; 
Privesc apoi lutul rămas... alb. gi rece, 

Cu haina lui lungă culcat în sicriu, 

Privesc la surâsu-ți rămas încă viu, — 


738 “ UVIU ONU 


ne figurează, în cadrul acestor viziuni, antiteza între esenţa dinamică 
a sufletului şi a atitudinilor sale şi imuabilitatea materiei. Tradu- 
cătorul italian nivelează această antiteză, prin mişcarea pe care o 
acordă lutului: „Vedo il tuo candido spirito migrar per lo spazio; 
poi miro l'argilla che avanza... bianca e fredda, distesa nella bara 
colla sua veste lunga, il tuo sorriso rimasto miro ancor vivo“ (pag. 
37). Ceeace, deci, nu corespunde originalului, 

Dar d-l Ciancid'o nu urmează totdeauna textul lui Perpessicius. 
Când nu-l urmează, se întâmplă să comită însă iarăşi mici infidelitáti 
faţă de Eminescu. 

Pentru versurile 49-— 50 din Făt-frumos din teiu 


Cu ochi mari ea se uită 
Plini de vis, duioși plutind, 


Domnul Cianciôlo se ia după Gh. Bogdan-Duică, care, după cum 
menţionează în note (pag. 133), în ediţia sa (București, Cultura Na- 
tionalã, 1924, pag. 76) pune o virgulă după duioși, transformându-l 
în simplu atribut al ochilor, în vreme ce în original această virgulă 
lipseşte (v. ed. Perpessicius, pag. 66; fotocopia autografului, cu locul 
respectiv, la pag. 366), duioși e circumstantial de mod al lui plutind, 
având în acelaşi timp și aderente atributive, şi, prin această imbinare 
de funcțiuni, evidenţiază expresiv însuşi sensul ideal al versurilor: 
acțiunea aceea de plutire a ochiior parcă e izolată, stingherită, când 
intercalăm o pauză, fie ea cât de mică, între cuvintele duioși şi plu- 
tind, decircumstantializând pe duioşi, gi nu lăsăm fuziunea sintactică. 
originală, care exclude pauza, apropiind linguistic, expresiv, verbul 
plutind de adjectivul duioși şi implicit de substantivul ochi. In tradu- 
cerea italiană (pag. 45), iuziunea între elementele expresive, care po- 
tenţează oarecum imaginea poetică, lipsește deci, 

. Tinem să precizăm totuşi că asemenea nepotriviri sunt foarte rare, 

In ce priveşte textul românesc, la tipărirea căruia culegătorul 
italian a scăpat destul de multe greşeli, precum a scăpat pe alocurea 
chiar la culegerea textelor în limba sa natală, menţionăm numai două 
observaţii. Astfel în versul 135 din Luceafărul găsim verbul sânt, in 
loc de sunt, din ediţia Perpessicius, cum de altfel apare şi în ediţia 
Cianciôlo, în același poem, în versul 83, care e identic cu v, 135: 

Eu sunt luceafárul de sus. 


E bizară apoi apariţia cuvântului flum în versul 12 din Sara pe deal, 
inexistent în original, 

La sfârşitul volumului (pag. 129--145) sunt grupate notele pentru 
fiecare poesie tradusă, Aici autorul nostru are ca ghid observaţiile lui 
Perpessicius şi Botez din ediţiile lor critice gi ale lui Călinescu gi 
Caracostea din studiile relativ la Eminescu. Aceste note ne prezintă o 
succintă biografie a poeziei, cu raportări la manuscrise, apoi indica- 
tile metrice necesare pentru lectura originalului, precum şi o seamă 
de interpretări de cuvinte ale textului românesc. Pentru cuvinte cu 
sens rar sau cuvinte de mică circulaţie, dă, pentru studioşii itaiieni, 
cu o judicioasă documentare, explicaţii semantice, de cele multe ori 


O TRADUCERE NOUĂ A LUI EMINESCU ÎN LIMBA ITALIANĂ 13 


chiar filologice. Când ele sunt numai parţial valabile, cum e observaţia 
că cuvântul talanga (din v. 21 din Mai am un singur dor) e „formă 
moldovenească pentru falanca“ (pag. 144), aceasta se datoreşte fie 
lipsei de izvoare informative în acest domeniu, fie scăpării din vedere 
a autorului, Deseori, pentru anumite imagini sau motive, face trimiteri 
şi apropieri cu alte poesii gi cu compuneri în proză ale lui Eminescu, 
sau expune consideraţii estetice, Pe alocuri face aprecieri şi comparații 
cu alte traduceri din poesiile lui Eminescu: cu versiunea italiană a lui 
R. Ortiz, cu versiunea engleză a lui Cuclin, cu versiunea germană a 
lui Richter şi cu aceea franceză a lui Barral, — când acestea prezintă 
divergente prea mari sau nu pot rezolva satislăcător anumite dificul- 
tati, mai bine zis particularități linguistice şi ideologice eminesciene. 


Traducerea d-lui prof. Ciancidlo este rezultatul unei . munci în- 
cordate şi minuţioase de filolog, aducând reale servicii culturii române 
şi ştiinţei literare romanice. Acest mod obiectiv de prezentare in ita- 
liană, pentru studiu, a poeziei lui Eminescu, care nu e numai cel mai 
mare creator de limbă si poezie românească, dar e şi omul care în- 
truchipează aspiraţiile etern actuale ale neamului nostru, este unul din 
cele mai preţioase elemente ce contribuie la consolidarea relaţiilor 
spirituale între popoarele român și italian. De aceea nu ne putem 
decât bucura că-l avem pe traducător printre noi. 

| LIVIU ONU 


ANALELE ACADEMIEI DE INALTE STUDII COMERCIALE ŞI 
INDUSTRIALE „REGELE MIHAI |“ DIN CLUJ-BRAȘOV” 


Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale „Regele 
Mihai I” Cluj-Braşov, a împlinit 20 de ani de existență românească 
în tristul an 1940. Se cuvenea o comemorare şi mai ales se cuvenea 
o constatare menită a lămuri opinia publică de rolul ce l'a avut pentru 
vieata economică din Transilvania, o astfel de instituţie de învăţământ 
economic superior. Toate aceste lucruri au fost pregătite, însă tristele 
evenimente din toamna anului 1940, au destrămat idealul nostru, 


Totuși, Transilvania cu o economie complexă a fost pentru pro- 
fesorii şi studenţii Academiei Comerciale dela Cluj, laboratorul cel mai 
însemnat pentru încercarea de deslegare a o seamă de probleme. Si 
pentru discordanta vieţii economice româneşti din Transilvania gi mai 
ales pentru lipsa de organizare a sectorului economic, licentiatii au 
avut şi au în special un rol de îndrumători, Sunt așa de multi intruși 
şi în vieata economică, încât nu ne mirăm că expedientele par — în 
anumite momente — drumul cel mai bun. De aceea Academia Comer- 
cială dela Cluj a dat — în ogorul vieţii economice — elemente bine 
pregătite, tácute gi muncitoare, convinse că factorul de improvizație 
rămâne ca o paranteză plasată prost într'o frază bine închegată. 


1) Anul întâiu. 1939—1940, Pag. 1048. Brașov. 1941, 


740 l AUG. TĂTĂRU 


. Un alt element esențial care a venit ca un argument decisiv gi 
pentru rolul Academiei şi pentru rolul natiunei, a fost aspectul eterogen 
al populaţiei din sectorul economic, mai ales în Transilvania. Trebuau 
Românii pregătiţi pentru vieaţa economică, trebuia românizat sectorul 
economic, Românizare care dacă s'a făcut mai temeinic se datorește 
acestor elemente pregătite de Academia Comercială, 

Rol și mai important a avut Academia Comercială dela Cluj, prin 
faptul că în Transilvania era o mare concurență economică cu mino- 
rităţile, Primul rol al unei economii organizate raţional este să asigure 
natiunei autonomia şi progresul: In Transilvania economia trebue sã 
asigure naţiunei noastre nu numai autonomia economică, dar mai ales 
progresul, lată pentru care scopuri luptă Academia Comercială dela 
Cluj. Brașov şi licentiatii ei. 

Dar prin aceasta nu s'au epuizat sectoarele de activitate în care 
profesorii si studenţii Academiei Comerciale sunt datori să lucreze, 
Unul dintre cele mai importante sectoare este cel științific: Cercetarea 
cauzală a fenomenelor economice în general și a celor care intere- 
sează România și mai ales Transilvania în special, 

lată cum caracterizează d-l Prof. |. Mateiu, fostul rector al 
Academiei, momentul când s'a pregătit apariţia acestor anale — rolul 
gi gândul călăuzit pentru munca ştiinţifică depusă pentru cercetarea 
economică: „Analele sunt plănuite în concepția noastră ca o afirmare, 
pe plan ştiinţific a celei mai înalte instituţii de cultură economică din 
Transilvania şi Banat“. Trebue menţionat și meritul deosebit pe care 
l-a avut d-l Prof, I. Mateiu, în calitate de Rector și mai ales în cali- 
tate de preşedinte al Asociaţiei Profesorilor dela Academia Comercială 
„Extensiunea Academică”, sub auspiciile căreia a apărut această 
publicaţie, 

Diversitatea problemelor abordate, precum și nivelul ridicat ştiia- 
fific în care sunt tratate, fac din această publicaţie una dintre cele 
mai importante, apărute în ultimul timp în domeniul științei economice 
în România. De altfel, unele dintre preocupările în domeniu economic, 
la noi, pot fi încadrate pe linia unui romantism economic fără să 
ajungă la manifestarea superioară ştiinţifică a şcoalei lui Otmar Span. 
Altele se păstrează întrun cadru strict statistic, fără sã adânceascã 
problemele și fără mai ales să teoretizeze problema din punctul de 
vedere ştiinţific, Analele Academiei Comerciale dela Braşov — pu- 
blicatie de o valoare incontestabilă ştiinţifică — se încadrează pe o 
linie cu totul aparte, aceea de a găsi un făgaș mai raţional de cerce- 
tare a problemelor economice naţionale și de vulgarizare în România 
a unor preocupări străine consacrate, în acest domeniu. 

D-l Prof, I N. Evian — în studiul d-sale de peste 130 pag. — 
incetáteneste la noi o teorie mai rațională a conturilor, criticând teoria 
juridică și plecând dela premize economice în contabilitate, Studiul 
d-sale are toată armatura ştiinţifică necesară, iar prin stilul clar și 
precis, marchează o epocă nouă în înţelegerea gi studierea fenomenelor 
de contabilitate. Eminentul și de altfel singurul profesor de întreprinderi 
dela noi din ţară, după ce inaugurează o istorie critică a teoriilor con- 


ANALELE ACADEMIEI DE ÎNALTE STUDII COMERCIALE ŞI INDUSTRIALE 744 


turilor gi îşi caracterizează studiul ca unul de preocupări privat eco- 
nomice, trece în revistă teoriile cele mai însemnate: teoriile embrionare, 
teoriile formaliste, teoriile materialiste, încearcă apoi a formula o teorie 
materialistá cu două serii de conturi sub unghiul de cercetare exclusiv 
economic. Pentru aceia care au preocupări de contabilitate și mai ales 
pentru acei care predau această ştiinţă la liceele comerciale, lucrarea 
d-lui Prof. I. N. Evian este menită a fi abc-ul necesar pentru o inte- 
legere raţională a fenomenologiei întreprinderilor gi mai ales a conta- 
bilităţii, Cetind această lucrare ne dăm seama de multe aberaţii pe 
care le-am învăţat în ştiinţa contabilităţii și de abia acum putem face 
o analiză reală a fenomenelor economice dintr'o întreprindere gi pro- 
cesul contabil care este. menit a le oglindi. 

Pe linia aceasta de preocupare, d-l Conf. D. Voina, analizează 
sfera și conţinutul conturilor cu funcţiune interimală în contabilitate, 
insistând asupra rolului gi calificării unor noţiuni care de multeori au 
fost înţelese greşit. Cele două studii amintite sunt în legătură cu arti- 
colul d-lui L Tarta: „Spre un mai mare grad de rationalism eco- 
nomic” în care se arată complexul unei întreprinderi unde nu con- 
cepţia juridică trebue să fie dominantă, ci concepţia economică, aceea 
a raționalismului economic, adecă a domniei legilor economice, 


Problemele de politică economică, la noi, au fost — de foarte 
multeori — discutate şi expuse în funcție de anumite concepţii sta- 
bilite apriori. Concluzia — în acest caz — era situată şi diverse inte- 
rese puteau fi cetite printre rânduri. Realitátile se prezentau puţin 
diformate, așa că azi avem un vast material publicat din care greu se 
poate desprinde o linie care să marcheze nu numai evoluţia economiei 
noastre, dar şi preocupările în legătură cu aceasta. D-l Prof. Victor 
Jinga, consacrând o anumită linie în preocupările de politică eco- 
nomică, pleacă dela realități economice, le încadrează în ansamblul 
evoluţiei pentru a ajunge la măsurile care trebue să le ia Statul în 
sectorul economic. Studiul d-sale „Contribuţiuni la reforma cooperatiei 
românești” nu este numai rezultatul atâtor ani de muncă în ogorul 
cooperatiei şi a cunoașterii amănunțite a fenomenelor cooperatiste din 
înteaga lume, dar este mai ales rezultatul cercetărilor științifice, inau- 
gurând aici principiile dinamice şi organice care sunt filtrate prin prisma 
intereselor naţionale. Actuala organizare a cooperatiei la noi este cri- 
ticată, pentrucă nu reușește să organizeze sectorul agrar, cel mai puţin 
organizat la noi. Dela raportul, puţin cunoscut, al danezului Gormsen, 
pân: la studiul d-lui Prof. V. Jinga, cooperatia românească n'a suferit 
o critică așa de întemeiată. Superioritatea studiului amintit este evi- 
dentiatá prin aceea că autorul indică gi normele de organizare viitoare, 
menite a așeza cooperaţia românească mai organic în cadrul intereselor 
economiei româneşti, 

D-l Prof. V. Jinga, pornind dela principiul că omul este subiectul 
economic şi spiritualitatea lui crează în orice domeniu, arată cá gi în: 
cooperatie omul e factorul principal. Spiritul cooperatist trebue creat 
pentru a avea o cooperatie nouă. După ce fixează cadrul spiritual de 
desvoltare, autorul indică principiile cooperatiste şi normale de orga- 
nizare, În actuala situaţie sunt menţionate raporturile între cooperatie 


742 AUG. TĂTARU 


şi Stat, cooperaţie şi B. N. R. şi L N, C.-ul şi organizarea lui, precum 
şi toate problemele cooperatiei asa cum le-a înţeles legiuitorul, men- 
tionând într'un spirit ştiinţific și just cum ar trebui încadrate în politica 
economică cooperatistă, Concluzia o menţionăm şi noi pentru a evi- 
dentia şi mai mult realitatea ei: „Cooperația este singurul sector de 
activitate economică românească şi, totodată, de întindere şi utilitate 
populară... cooperafia fiind cel mai bun sistem de organizare social- 
economică — sistem verificat — prin care țărănimea, muncitorimea şi 
clasa de mijloc pot să se împărtășească de foloasele civilizaţiei; in 
primul rând prin cooperaţie trebue scoasă sărăcia din sat“. 

Odată cu desvoltarea mașinismului s'a desvoltat o nouă clasă 
socială: muncitorimea. Această clasă socială prin vieata grea şi condi- 
tile de muncă deosebite a primit o configuraţie spirituală unde excesele 
nu lipsesc. Greu s'a putut încadra în preocupările generale ale unei 
naţiuni şi aceasta numai datorită lipsei de organizare și de ocrotire a 
ei, In vieata politică a statelor moderne grija principală a fost îndreptată 
spre muncitorimea dela oraşe și sate. D-l Rector al Academiei Co- 
merciale dela Cluj-Braşov Prof. Pavel Roşca în studiul „Politica 
socială a României de azi“ descrie evoluţia acestei probleme la noi 
precum şi cadrul ei actual de desvoltare, trecând în revistă felul cum 
această problemă a fost solutionatá în Italia fascistă și Germania na- 
ţional-socialistă, Concluzia la care ajunge autorul că, politica socială a 
statelor de azi se confundá cu politica generală a statelor, ne arată 
importanța care o acordă azi conducătorii, natiunei care muncește, | 
care crează şi care — în primul rând — trebue să fie ocrotită din 
partea Statului. 

D-l Prof. |. Mateiu, fostul Rector și actualul Preşedinte al „Ex- 
tensiunii Academice“, într'un studiu de înaltă ţinută științifică abor- 
dează problema „Binecuvântării religioase în noul regim al actelor de 
stare civilă, inaugurat la 27 Febr. 1938”. După ce studiază evoluţia 
problemei începând cu constituţia dela 1866, trece la consideratiuni 
asupra doctrinei si jurisprudenţei din constituția dela 1923 și 1938, 
insistând asupra legăturii intime care trebue să fie între Stat și Bise- 
rică, pentru a se menţine şi crea acea ambiantá de înaltă morală care 
consolidează Statele. Dacă ne mai gândim la rolul ce l-a avut Biserica 
în trecutul nostru sbuciumat, fără a pretinde că cunoaştem amănunțit 
problemele dreptului — trebue, să menţionăm importanţa problemei 
studiată, cadrul moral ce trebue creat societăţii româneşti. Problema 
unei concepții unitare în normele dreptului — consacrată azi în Stat — 
şi mai ales în legătură cu tema de mai sus, necesită o realizare de 
unitate și în problema religioasă, 

Școala sociologică românească a inaugurat la noi cercetarea feno- 
menelor economice în cadrul unor unităţi geografice unitare şi bine 
definite. D-l Prof. Sabin Cioranu, în studiul d-sale , Vieata bancară 
a municipiului şi judeţului Cluj 1914—1937", utilizând aceiași metodă, 
cu un lux de date, ne arată evoluţia fenomenului bancar în judeţul 
Cluj. Cele trei etape mai însemnate: adaptarea finanfei private după 
1918, organizarea finantei româneşti, depresiunea din 1929—33 gi in- 
fluentele ei asupra fenomenului bancar, sunt problemele esenţiale ale 


ANALELE ACADEMIEI DE ÎNALTE STUDII COMERCIALE ŞI INDUSTRIALE 743 


studiului d-lui Prof, S. Cioranu. D-sa în calitate de director al Băncii 
Nationale, Suc. Cluj, a cunoscut problema și o studiază aci gi pe 
temeiul românizării, insistând asupra rolului diverselor bănci, Activi- 
tatea bancară este seismograful vieţii economice, așa cá prin studiul 
d-lui Prof, Cioranu, se poate vedea activitatea economică românească 
a Clujului în cei 20 de ani. 

Puterea economică a unui Stat este totdeauna privită prin activul 
sau pasivul balanței comerciale. Comerţul exterior indică complexitatea 
de legături economice pe care le are un Stat. In epoca liberalismului 
comerțul exterior era lăsat la jocul liber al tertelor economice. Dar în 
epoca de organizare a statelor şi a unei politici economice interven- 
tioniste, comerţul exterior și orientarea lui, indică precis politica eco- 
nomică pe care o face un Stat. D-l Prof. D, Haşiganu ne arată 
politica economică a României în materie comercială, studiind comerţul 
exterior, orientarea lui și mai ales balanţa comercială activă sau pasivă 
cu fiecare stat în. parte, 

Pe o linie de nespecialitate economică, dar de o importanţă deo- 
sebită pentru cultura generală se integrează articolele d-lor profesori : 
Constantin Lacea, L Ol. Stefanovici-Svensk și d-na Prof, 
E. Constantinescu Bagdad. D-l Prof. Constantin Lacea — cu 
ocazia egirei la pensie — a făcut câteva mărturisiri în legătură cu 
problema învățământului în general şi a învăţământului superior în 
special, D-1 prot, I. Stefanovici în „Biologicul in Shakespeare“ — printr'un 
stil ce-l caracterizează — evidenţiază omul cu toate amprentele lui 
reale și pline de contradicții. D-na E. Constantinescu Bagdad în „Utopia 
în literatură” ne arată rolul viziunilor ce le-au avut unii scriitori 
în dorinţa lor de a organiza o societate mai bună, de a face pe om 
“mai bun, 

D-l Conf. Laurian Someşan, în studiul „Vechimea gi evo- 
lutia agriculturii românești în Transilvania”, indică activitatea economică 
complexă a Românilor de aici, încă din cele mai vechi timpuri, până 
prin sec. XVIII-lea arătând superioritatea noastră în organizarea gospo- 
dăriei țărănești. Acest studiu este completat de studiul d-lui Cont. |. 
Moga despre ,Infiintarea gremiului comercial levantin la Brașov”, 
unde arată rolul și importanţa comerţului brașovean românesc în pe- 
rioada ce a premers războiului vamal dintre România şi Austro-Un- 
garia dela 1886. Mai publică studii d-l asist, I Haşeganu despre 
„E'emente franceze, italiene și germane în terminologia comercială 
românească” si A. Tătaru despre „Linia economiştilor transilvăneni”. 

In partea a doua, sunt publicate conferințele ţinute în cadrul 
„Extensiunii Academice“ în anul școlar 1939—1940 la Cluj prin care 
s'a încercat — şi în parte s'a reușit — difuzarea unor probleme de 
ordin general cu caracter economic, Rostul acestor conferințe este de 
a familiariza lumea şi mai ales studentimea cu diversele probleme eco- 
nomice, care astăzi sunt privite chiar de laici ca foarte simple şi de aici 
immixtiunea lor în “sectorul economic, făcând greşeli dintre cele mai 
grave pentru naţiune. Au conferentiat domnii: Prof. L Mateiu despre 
„Aurel Ciortea”; I. OL Stefanovici Svensk despre „Chipuri şi 
suflete italiene“; D. Haşigan: „Comerţul international după războiul 


14 AUG. TĂTARU 


Doe 


mondial”; V. Jinga despre ,Migratiunile demografice şi problema 
colonizărilor in România”; S, Lupaș despre „Patentul împărătesc din 
20 Febr. 1811 pentru asanarea situaţiei monetare a imperiului habs- 
burgic“; |. Gherghel: „Bâlciul din Leipzig” şi A. Tătaru despre 
„Economia de rázboiu”. 

In partea a treia s'au publicat câteva lucrări ale studenţilor făcute 
la diferite seminarii, pentru a se da posibilitate ca prin aceste exemple 
emulatia să fie mai mare şi munca mai temeinică, creindu-se în acelaşi. 
timp, o legătură mai strânsă între profesor şi student. 

Dările de seamă, asupra publicaţiilor din ultimul timp comple- 
tează armonic această vastă lucrare de peste 1000 de pagini care este 
o însemnată contribuţie a Academiei de Inalte Studii Comerciale gi 
Industriale „Regele Mihai I” din Cluj-Brașov, la progresul științei eco- 
momice românești, 

Voit am lăsat la o parte studiul d-lui Prof, Ion Evian despre 
„Academiile Comerciale și rolul lor în economia românească”, pentrucă 
— datorită importanţei lui şi modului deosebit în care este pusă pro- 
blema — vom reveni asupra lui cu altă ocazie. 

AUG. TĂTARU 


INSEMNĂRI 


UN NOU MIT 


L-am numit nou, cu toate că nu e 
chiar așa de nou. Il mai vânturaseră şi 
alții, nici nu aşa de demult, Dar, cu 
toate acestea, mif a rămas. ll credeam 
definitiv amortit și surghiunit in camera 
de culcare a copiilor, împreună cu lovan 
lorgovan, lleana Cosânzeana şi cu Ali- 
sandru Machedon, eroul „român şi cre- 
gtin” al „Alexandriei“ noastre populare, 
Se vede, insă, că vremurile de azi sunt 
prielnice spre a mai incerca odată să 
se reabiliteze, îmbrăcând veșmântul pre- 
tentios al teoriilor științifice, Si e păcat, 
căci îi sta atât de bine şi de frumos în 
gura uncheşilor sfătoși, cu copilaşii de 
jur împrejur, clipind a somn din gene... 
Poate că ar mai fi un regret, mic şi ne- 
insemnat, tocmai acum când n'ar trebui 
să ne pretăm la amuzamente de copii, 
fie ei și bătrâni: acela, că ne cam facem 
de râs în faţa unei lumi, care nu vrea 
să știe că „Românul e născut... poet“, 
chiar în materie de istorie. 


Cred că aţi ghicit cu toţii despre ce 
e vorba. De mitul pan-thracic, după care 


noi, Thracii dela Dunăre, am fi părintele 


celor mai multe popoare din Europa (gi, 
logic, şi din celelalte continente, ca Ame- 
rica latină, de pildă), al lfilienilor, Fran- 
cezilor, Spaniolilor, etc., cărora tot noi, 
de aici din Carpaţi, le-am dat şi limba, 
o limbă care semăna perfect cu latina 
vorbită de „Taica” (pardon: „nepofelal”) 


Traian. Vi se pare, poate, că glumesc ? 
Deloc ! Așa ni se spune, chiar acum 
recent, de Si-tele sărbători ale Naşterii 
Domnului, de către oameni cu vază îm 
societatea românească, între ei și de 
academicianul scriitor, d-l Al. Brătescu- 
Voineşti, a cărui conferinţă ţinută în sala 
Dalles din Bucureşti o am, în rezumat, 
in faţă. (V. „Curentul“ din 25 Dec. 1941, 
p. 18.) 

- După cum am spus, povestea nu e 
nouă. E destul de veche, mai veche 
chiar decât lucrarea lui Nic. Densuşianu, 
rămasă în manuscris şi publicată, apoi, 
în 1913, de profesorul şi academicianul 
(la secţia medicală-ştiinţifică !) Dr. C. 1. 
Istrati. Nici atunci, publicarea acestei 
cărţi nu ne-a făcut mare cinste ; o știm 
toţi aceia care trebuia să roșim cetind 
asprele, dar îndreptăţitele judecăţi ale 
cercurilor ştiinţifice străine asupra acelei 
lucrări, ca şi jignitoarele aprecieri, de 
astă dată fără temeiu şi de rea-credintã, 
despre nivelul ştiinţei românești. Căci. 
ce vină purta serioasa ştiinţă istorică și 
filologică românească de pe acele vremi 
— pentru o publicaţie pe care nu şi-a 
însușit-o niciodată, după cum a respins 
categoric şi fără apel gi lucrarea de mai 
târziu a generalului Portocală ? Că toc- 
mai aceste două cărţi stau la căpătâiul 
„teoriei“ celei noi — nu ne miră. Ne în- 
trebăm doar nedumeriti: oare numele- 
şi activitatea unor savanţi români cu 
renume universal, care s'au ocupat cu 


“746 ÎNSEMNĂRI 


problema originii neamului nostru, nu a 
tras nici măcar atât in cumpănă la for- 
marea unei judecăți din partea d-lui 
Brătescu- Voineşti, încât să trezească cel 
puţin o rezervă, dacă nu o îndoială, față 
de ceca ce scriseseră, fără succes, din 
fantasie fără de frâu, Densușianu şi 
Portocală ? 


Ni se spune că autorul conferinţei e 
gata să renunţe la teoria sa, dacă i se 
argumentează cu dovezi peremptorii că 
n'are dreptate. 

Ispititoare ofertă... dar, cu regret, n'o 
putem accepta. Nu, din mai multe pri- 
cini. Întâi, pentru că n'am vrea să părem 
ca distrugători de mituri, tocmai noi care 
din mitologie ne-am făcut o pâne... 
Apoi, fiindcă suntem convinși de-abine- 
lea că orice argument am aduce, e ză- 
darnic. Pe deasupra, e lucru nespus de 
greu, căci ar trebui să începem dela 
ABC-ul ştiinţei istorice şi filologice, dela 
concepţia despre ea, dela metodă, dela 
logica specifică științei, dela cele dintâi 
“elemente ale ei, pentru a ajunge, abia 
atunci, la imensul tezaur de cunoştinţe 
precise, câştigate definitiv şi care nu 
mai pot fi răstălmăcite, nici confundate. 
A amesteca, bunăoară, pe Pelasgi gi Tirgi 
cu Getii și Tracii, e ca și cum ai spune 
că Bănăţenii şi Turcii sau Tătarii sunt 
„de acelaş neam. A susţine că monumentul 
dela Adam-Klissi e cu o mie de ani 
înainte de Romani, sună cam la fel cu 
vorba despre cartofii prájiti dela masa 
lui Burebista. E foarte posibil ca cineva, 
“chiar intelectual fiind, să nu știe nimic 
-despre existenţa unei limbi dacice, iden- 
tică cu cea thracă, dar să afirme că nici 
alţii nu ştiu de aceasta, mai mai că ne-ar 
supăra (dar, firește, nu ne supără, ci ne 
amuză). Ei, iată, o spun, în soaptã, ca 
să n'o audă multă lume (căci mă anga- 
jasem să nu dau argumente): noi știm 
îndeajuns de mult despre limba thracă 
şi daco-getă, încât să putem afirma, fără 
frică de păcat, că nu e aceeaşi limbă cu 
latina, nici „cu mici”, nici fără „mici 
diferențieri”. Sunt două limbi şi încă 


din două tabere ale marei familii indo- 
europene. Dar, oricum, ca basm, teza d-lui 
Al. Brătescu-Voineşti e fermecătoare, 
Prin urmare, e clar că nu ne putem 
întinde la discuţie. Dar, poate, mă veţi 
ispiti: „La ce bun, atunci, şi aceste rân- 
duri, menite, pare-se, totuşi, să destrame 
vălul mitului ?* Răspund imediat şi cin- 
stit; pentru cetitorii acestei reviste, 
pentru intelectualii noştri, între care şi 
multi elevi de-ai mei. Pentru dânşii a 
trebuit să scriu cele de mai sus. Nu 
pentru a-i îndemna să nu dea crezare 
unor afirmaţii rostite fără frică, numai 
şi numai pentru că cel ce le face igno- 
rează rezultatele unor cinstite şi inde- 
lungate eforturi ştiinţifice, din țară şi 
străinătate, nici de teama că se vor în- 
chipui grozav de tot văzându-se, dintr'o 
dată, nu „nepoți“, ci bunici ai lui Traian. 
Bănuesc, dar poate să mă 'nșel, că, știind 
anumite lucruri, ei vor fi aşteptat un 
cuvânt şi din partea celor ce se cred 
— vai, ce nume de ocară ! — specialişti... 
Lor le-am destinat, dar, rândurile de mai 
sus, cu gândul de a-i preveni sia mi-i 
face aliaţi, atunci când îl rugăm stăruitor 


“pe d-l Al. Brătescu-Voineşti, scriitorul, 


să ne dea cât mai curând romanul cu 
„Baba Dochia şi cei cinci feciori de 


împărat”, 
C. Daicoviciu 


GEORGE SOFRONIE, CONTRIBUTIUNI 
LA TEORIA SI PRACTICA FRON- 
TIEREI, SIBIU, 1941 


Cu acest nou și important studiu, d-l 
Prof. G. Sofronie adaugă încă ua capitol 
la acel bogat şir de valoroase lucrări, 
cu care a contribuit la cunoaşterea şi 
lămurirea unor numeroase şi fundamen- 
tale probleme de drept internaţional 

Fará îndoială că, din studiile sale ante- 
rioare, cunoscuta operă despre „Princi- 
piul naționalităților” este mai ales de o 
innoitã și arzătoare actualitate. Apărută 
mâi întâi în românește în anul 1936 şi 
tradusă în mai multe limbi străine, ea 
constituie o erudită şi cuprinzătoare pre- 


ÎNSEMNĂRI 741 


:zentare a unei idei care, ridicată la rangul 
unui adevărat principiu, trebue consi- 
derată şi azi — ca şi în trecut — drept 
cel mai sigur criteriu al unei delimitări 
juste a frontierelor, 


- Recentu! studiu publicat de învățatul 
profesor de drept internaţional al Uni- 
versităţii clujene constitue o fericită 
completare a acestor preocupări mai 
vechi, dat fiind că o analiză a problemei 
frontierei nu putea să ducă decât la o 
şi mai viguroasă subliniere a valorii juri- 
dice și pacifice a principiului naţiona- 
lităților. 

“Frontiera, inainte de a fi un subiect 
de cercetare pentru juriști, a interesat 
în deosebi pe geografi şi, în aceeaşi 
măsură, pe diplomaţi, istorici şi oameni 
politici. Din aceste variate aspecte ale 
aceleași probleme, d-l Prof. G. Sofronie 
examinează numai concepţia juridică a 
frontierei, concepţie care de altfel nu 
poate fi în intregime separată de punctele 
de vedere geografic şi politic. Dar, de- 
oarece tendinţa fundamentală a dreptului 
este realizarea dreptăţii, juristul, odată 
pornit la drum, nu se va putea márgini 
la analiza strictă a problemelor de drept 
public intern şi internațional, ci va trebui 
să cerceteze şi criteriile cu ajutorul 
cărora se poate stabili concordanța sau 
nepotrivirea unei anumite frontiere cu 
ceea ce se numește „die echte Grenze“, 
adică cu principiile de justiţie şi echitate. 

După ce supune unei luminoase ana- 
lize noţiunea juridică de frontieră, evo- 
lutia ei ca instituţie, utilitatea determi- 
nárii frontierelor şi modalităţile practice 
de delimitare [tratatul politic, tratatul 
tehnic, activitatea comisiilor de delimi- 
tare sau demarcare, mediaţia, arbitrajul 
şi plebiscitul), studiul cuprinde intr'o 
amănunţită expunere critică încercările 
ce s'au făcut până acum pentru a se 
găsi un criteriu obiectiv de determinare 
a frontierelor. . 

„indelungat timp, — spune autorul, — 
a fost privit nu numai ca fondat, dar 
ca obiectiv prin excelență, principiul 


„frontierelor naturale“. ln aplicaţiunile 
sale practice însă, acest principiu s'a 
dovedit arbitrar şi subiectiv, servind 
adeseori la legitimarea unei politici im- 
perialiste. 

Alături de acest principiu şi de deri- 
vatele sale; teoria frontierelor strategice 
și cea a frontierelor economice, în epoca 
modernă s'a bucurat de o deosebită 
favoare principiul „echilibrului puterilor“, 
devenit totuşi repede impopular prin 
sistemul co-împărţirilor la care a dat 
naştere. Pe de altă parte, teoria „echi- 
librului puterilor“, deşi a fost socotită 
adeseori un element de progres, are un 
caracter prea vag şi imperialist, iar în 
cursul istoriei a contribuit la justificarea 
dispariţiei statelor mici. 


Ceea ce este cu deosebire criticabi 
în ambele principii, este faptul, că ele 
nu dau nici o importanţă factorului om. 
Tocmai din acest motiv, din clipa în 
care s'a recunoscut că elementul viu al 
statului este populaţia şi că aceasta, sub 
forma de naţiune, este deținătoarea su- 
veranităţii, diferitele principii cu un sub- 
strat exclusiv politic au trebuit să fie 
înlocuite cu o formulă juridică. 


Multora li s'a părut că o astfel de for- 
mulă ar putea fi plebiscitul, ale cărui 
puncte de contact cu teoria si practica 
frontierei sunt multiple. 


O iormulă constituind un pas și mai 
departe este principiul naționalităților, 
care, refuzând să admită că natura în- 
conjurătoare sau combinaţiile diplomatice ` 
ar putea fi determinante pentru repar- 
tizarea teritoriilor între naţiuni, a fost 
incontestabil în practică „un instrument 
de promovare a domniei dreptului în 
relatiunile dintre state“, -Aplicatiunea 
practică a principiului naționalităților dă 
naştere la oarecari dificultăţi mai ales 
pentrucă conceptul de naţiune este în- 
feles în mod diferit, unii insistând în 
special asupra factorilor spirituali şi mo- 
rali ‘care stau la baza legăturii naţionale, 
iar alţii asupra elementelor materiale. 


748 ÎNSEMNĂRI 


Naţional-socialismul, prin concepţia sa 
` asistă, accentuează tocmai asupra acestor 
factori de ordin material, astfel încât în 
această doctrină națiunea devine un con- 
cept prin excelenţă rasist. Această con- 
ceptie a naţional-socialismului a avut in 
mod firesc repercusiuni şi în materie 
de delimitare a frontierelor, căci insistând 
asupra factorilor etnici, ea trebuia să 
recunoască indivizilor înrudiţi prin rasă 
gi limbă, dreptul de a se constitui într'o 
comunitate politică independentă. Astfel, 
sub numele de „principiu etnic” regăsim 
in doctrina national-socialistá vechiul 
„principiu al naționalităților“ conceput 
pe bază rasială. Dar, în doctrina na- 
tional-socialistá, acest principiu se gă- 
seşte pe de o parte corectat prin pre- 
conizarea unor legi de ocrotire a purității 
etnice şi prin ideia transfertului de 
populaţii, iar pe de altă parte influenţat 
prin teoria spaţiului vital, potrivit căreia 
statele participante ia „marele spaţiu” 
al unui anumit Reich urmează să se 
grupeze din punct de vedere economic 
în jurul acestuia. Această teorie a spa- 
ţiului vital subliniază însă că ea nu tinde 
să aducă atingere prin nimic dreptului 
statelor la frontiera națională. 

„Spre o astiel de frontieră, — încheie 
autorul, — în concordanţă cu „dreptul 
naţiunilor“ gi inspirându-se din datele 
criteriului „etnic“, năzueşte — cu toate 
forţele ei morale şi materiale — națiunea 
română, in cadrele unei noi Europe.“ 


Insemnátatea problemei tratate, com- 
petenta bine cunoscută a autorului, ex- 
ceptionala bogăţie a informaţiei biblio- 
grafice şi desăvârșita frumuseţe a expu- 
nerii vor face, de sigur, ca studiul d-lui 
Prot. G. Sofronie să se bucure nu numai 
de întreaga atenţiune a specialiștilor, ci 
să intereseze deopotrivă pe toţi cei ce, 
preocupaţi de diferitele aspecte ale ac- 
tualelor transformări internaţionale, sunt 
dornici să le cunoască și să le apro- 
fundeze. 


D. 


CONFERINTELE IN GERMANIA ALE 
D-LOR PROF. LUCIAN BLAGA St 
SILVIU DRAGOMIR 


La sfârşitul lunei Noembrie gi la în- 
ceputul lui Decembrie a. c., d-nii Lucian 
Blaga și Silviu Dragomir, membri 
ai Academiei Române şi profesori la 
Universitatea Daciei Superioare, au ţinut 
câteva conferințe in Germania, pe care, 
pentru semnificaţia şi răsunetul lor, se 
cuvine să le increstám pe rábojul nostru. 
Cel dintâiu a vorbit la Universitatea din 
Viena, despre ,Sofianicul şi spiritul sud- 
est european“, iar la cea din Praga 
despre „Peisajul şi spaţiul ca expresii 
ale etnicului românesc“. Pentru întâia 
oară un public de elită german a avut 
prilejul să cunoască unele din aspectele 
cele mai caracteristice şi profunde ale 
etnicului nostru, prezentate de cătră cel 
mai indrásnet și mai original filosof 
român. 

D-l prof. Silviu Dragomir a conferen- 
tiat la Universitatea din Viena şi Breslau 
despre „Politica minoritară a României 
dela 1918 la 1940". Am avut prilejul să 
cunoaştem textul acestei conferinţe, pe 
care, dacă împrejurările ne-ar fi permis, 
am fi publicat-o textual în revista noastră. 


„Este o expunere documentată și sobră 


a politicei noastre minoritare, atât de 
loiale și umane, încât în vremurile de 
astăzi pare de domeniul utopiei. 


Conferenţiarii au fost ascultați nu nu- 
mai de cercurile universitare din oraşele 
respective, ci și de numeroşi reprezen- 
tanti ai cercurilor politice şi intelectuale. 
Presa a dat comentarii ample, atât despre: 
conferinţe, cât gi despre primirea de care 
s'au bucurat cei doi profesori ai univer- 
sităţii Ardealului, Ar fi de dorit ca 
astiel de turnee în Reich să se repete 
cât de des. E preferabil să fim cunoscuţi 
prin noi înșine, decât prin anumite in- 
stitute şi specialiști, care oricât ar fi de 
bine intenţionaţi tot le scapă aspecte şi 
realizări esenţiale. Aceste luări de con- 
tact sunt apoi absolut indispensabile: 


INSEMNÁRI 749 


pentru a mai contrabalansa o anumită 
propagandă, care continuă să ne facă 
atâta rău, - B; 


O EXPOZIŢIE DE FOTOGRAFI 


În palatul Universităţii Ardealului s'a 
inaugurat, la 30 Nov., în ajunul zilei 
celei mari, o expoziţie unică în felul ei. 
In splendide reproduceri fotografice, alese 
şi aşezate cu gust, ni s'au perândat pe 
dinaintea ochilor oameni şi locuri din 
Ardealul, pe care acum îl păstrăm în 
tainita cea mai de preţ a inimilor noastre. 
Pânã în preajma sărbătorilor Crăciunului, 
a fost un adevărat pelerinaj prin faţa 
acestor chipuri dragi. Mulţi ochi innotau 
în lacrimi, privindu-le. Le-au învăluit, zi 
de zi, cu dragostea arzătoare a tineretei 
lor, mai ales studenţii universităţii 
noastre. 

Jumătate din expoziţie a fost con- 

sacrată Munţilor Apuseni, regiune de 
mare varietate gi originalitate turistică, 
despre care s'a vorbit atât de mult in 
anii din urmă, fără ca totuşi să crească 
mumărul acelora care să-i vadă frumu- 
setile la faţa locului. Cu siguranță că 
astfel de expoziţii vor contribui în mare 
măsură la indrágirea ei. 
” Pentru acest scop au fost binevenite gi 
cele trei filme, rulate în ziua inaugurării 
expoziţiei, dintre care unul a fost con- 
sacrat mai ales Sudului ardelenesc, al 
drilea Munţilor Apuseni, iar ultimul 
mânăstirilor din Bucovina, 


La inaugurare au luat cuvântul d-l Dr. 
luliu Haţiegan, rectorul Universităţii, d-l 
Dr. Gh. Preda, vicepreședintele Astrei, 
d-l Mitea, ajutor de primar al Munici- 
piului şi d-l Valer Pușcariu, director în 
Ministerul Propagandei, turistul pasionat 
şi neobosit căruia datorăm această cule- 
gere de podoabe ale ţării. 

Ministerul Propagandei, cu ajutorul 
căruia s'a organizat expoziţia, ar trebui 
să o poarte în toate orașele şi orăşelele 
țării. După unele din vederi ar fi bine 
să se facă cărţi postale ilustrate, cărora 


să li se dea cea mai largă răspândire. 
Ele s'ar putea vinde pentru tinta la care 
ae gândim cu toţii gi ziua şi noaptea. 


B. 


„EXPOZIŢIA RETROSPECTIVA A 
CĂRȚI, ARTELOR PLASTICE ŞI A 
GRAFICEI ROMÂNEŞTI DIN BANAT“ 


deschisă la Timişoara între 1—31 De- 
cemvrie, merită să fie relevată ca un 
eveniment cultural deosebit — chiar dacă 
n'am trece printr'o epocă de stângenire 
a vieţii artistice gi culturale, 

Ea a fost organizată de Asociaţia 
Scriitorilor Români din Banat şi Camera 
de Muncă din Timişoara, cu concursul 
Şcoalei de arte decorative şi a Muzeului 
Bănăţean. Comitetul de organizare a 
fost compus din d-nii Virgil Birou, Romul 
Ladea, lon Stoia-Udrea, arhitect Victor 
Vlad și Tiberiu Vuia — cum ni se spune 
în frumosul Catalog al Expoziţiei. 

Gândul organizatorilor acestei „prime 
şi cu adevărat ample manifestări dela 
Unire încoace a spiritualităţii bănăţene”. . 
a fost „conturarea liniei de tradiţie cul- 
turală bănăţeană, precisă şi evolutivă”, 
pentru ca „raporturile şi proporţiile — 
faţă de etnicul românesc de totdeauna 
şi de pretutindeni, şi, mai ales, faţă de 
neamurile conlocuitoare — să se stabi- 
lească dela sine“. 

Putem să-i asigurăm că deplina reușită 
a expoziţiei le-a răsplătit întru etil 
gândul care i-a călăuzit. 

Dela zugravii veacului al XVili-lea şi 
meşterii din veacul trecut (amintim numai 
pe Nicolae Popescu şi lon Zaicu) — până 
la artiștii în vieaţă, pictura a fost cât 
se poate de bine reprezentată, sala festivă 
a Liceului comercial dovedindu-se aproape 
neîncăpătoare pentru cele peste o sută 
de tablouri. Nu le putem trece în re- 
vistă pe toate, dar nici să nu subliniem 
cel puţin arta desăvârşită a d-lui Catul 
Bogdan (in special portretul pictorului 
Marchini, câteva peisaje gi portretul de 
copil), apoi peisajele lugojene și admi- 
rabilul proect de panou al d-lui A. Ciupe. 


750 ÎNSEMNĂRI 


Fireşte, ne e imposibil să insistăm asupra 
tuturor pictorilor care au expus, dar 
trebue să le amintim măcar numele: 
Corneliu Baba, Maria Ciupe, lon Isac, 
Lucia Ladea, Cornel Liuba, luliu Pod- 
lipny, Alexandru Popp. 

Sculptura e reprezentată numai prin d-l 
R. Ladea, dar cât de minunat! , Mama” 
sa e o extraordinar de simțită si puter- 
nică exprimare în lemn a tot ce are 
cuvântul mai duios, iar basorelieful cu 
lovan-lorgovan călare {tot în lemn), e 
una din foarte puţinele încercări reuşite 
de ilustrare în sculptură a unor scene 
din mitologia poporului român. 

Secţia de arhitectură a prezentat lu- 
crări interesante ale Prof. Victor Vlad. 

Combinația de expoziţii „artă şi carte“ 
nu o găsim din cele mai fericite, Totuși, 
mulţimea extraordinară a publicaţiilor de 
tot felul; cărţi, reviste şi ziare, (dar gi 
manuscrise vechi) — cam înghesuite, e 
drept, şi păcat! — poate dovedi marea 
bogăţie a producţiei spirituale bânãtene, 
pe care unii poate nici nu o bănuiau. 
(S'a gândit oare cineva să facă un ca- 
talog al tuturor cărţilor şi periodicelor 
expuse ? Ar fi mare păcat să se îi pierdut 
acest prilej, poate unic...) 

Felicităm comitetul de organizare şi 
pe toţi cei care au ostenit pentru aleasa 
manifestare de artă şi cultură oferită 
timișorenilor și le exprimăm toată re- 
cunoştinţa. ş 

Si ne întrebăm: n'ar putea fi refăcută 
oare această expoziţie şi deschisă, măcar 
câtea săptămână, în celelalte centre bă- 
nãtene (Lugoj, Ceransebes) si eventual 


chiar la Arad gi Sibiu? 
Ion Muşlea 


1OSIF PETRU M. PAL: ORIGINEA 
ROMÂNEASCĂ A  CATOLICILOR 
DIN MOLDOVA St FRANCISCANII 
PĂSTORII LOR DE VEACURI 
(Săbăoani, Serafica, 1941, in 8º, 111 p) 


Păr. losif Petru M. Pal, superiorul 
ordului franciscan din România, ne dă 
o lucrare valoroasă despre populația 


catolică din Moldova. In judeţele Roman 
si Bacău, precum şi in alte părţi ale 
Moldovei trăesc 100 000 de catolici de 
rit latin, dependenţi de Episcopia ro- 
mano-catolică de lași (unde e azi primul 
episcop român romano-catolic, Mons. 
Mihail Robu). Despre populaţia catolică 
din Moldova s'au enunțat păreri bizare. 
Era curios să citeşti în cărţi că sunt 
populaţii unguresti şi polone, sau ger- 
mane şi când îi cercetezi să constati că 
vorbesc româneşte și că au folklor ca 
in satele ortodoxe, că au artă populară 
românească, că sunt de secole in Moidova. 


Studiul Păr. 1. Petcu M. Pal este o 
contribuţie știinţif-ă importantă pentru 
elucidarea problemei noastre. 

Catolicii din Moldova sunt Români de 
drept prin vechimea lor multiseculară 
pe plaiurile Moldovei, prin participarea 
la luptele nenumărate ale lor alături 
de ortodocşi. ln timpul Divanurilor ad- 
hoc, bărbaţi de stat ca: Mihail Kogăl- 
niceanu, Costache Negri şi alţii, apără 
drepturile populaţiei catolice. Catolicii 
din Moldova sunt români și de origine 
etnică. In 1227, Papa Grigore IX scrie 
Arhiepiscopului Robert de Strigoniu 
printre altele: „Oare in biserica lui 
Hristos nu se cuvine ca să pască ală- 
turea lupul şi mielul ? Pentruce oare nu 
şi Secuiul, cu Cumanul şi Valahul?* 
(p. 24). In 1234 Papa Grigore IX scrie 
Regelui Bela IV al Ungariei că va in- 
stitui un episcop catolic pentru Valahii 
din Moldova (p. 25—26). ln 1258 Papa 
dă ordin delegatului său din Ungaria să 
hirotonească un episcop român pentru 
Moldova (Bullarium Franciscanum, vol. 
UI, p. 347). lu celebrul Codex Bandini 
ce cuprinde darea de seamă a Arhi- 
episcopului Marcu Bandini din 1648, 
sunt peste 300 de nume curat româneşti. 
La 1676 Arhiepiscopul de Corint rapor- 
tează Cardinalului Alfieri, că ar fi bine 
dacă Congregația — De Propaganda Fide 
— ar întemeia un Seminar pentru elevii 
români din Moldova, ca să crească cler 
indigen. Misionarul Giovanni Battista 


ÎNSEMNĂRI 754 


del Monte relatează in 1671 la Roma că 
limba valahă este limba nativă a cato- 
licilor din Moldova (p. 40). In secolul 
al XVlil-lea trec în Moldova mulţi ar- 
deleni (Tota Transilvania ad nos veniti. 
Printre aceştia erau şi uniţi, cari cu 
timpul au devenit de rit latin (p. 157), 

Am citat numai câteva din numeroa- 
sele argumente istorice ale autorului. 
Urmează argumente etnografice. Bunicul 
autorului se numea Petrus Pauli Dumi- 
traş (în 1871). Fratele mai mare e notat: 
Anton Petru Pal şi de atunci numele de 
familie se schimbă din Dumitraș in Pal. 
Casele, portul, obiceiurile, moravurile, 
sunt ca ale Românilor. Limba catoli- 
cilor din Moldova e cea română. In bula 
lui Grigore al IX-lea din 1234 se vor- 
beste de un episcop catolic in Moldova 
— potrivit acelui popor — cunoscând 
limba si obiceiurile. In 1623 Andrei 
Bogoslovich, superiorul franciscanilor, 
raportează la Roma că populaţia catolică 
din Moldova vorbeşte „piu 'n valacho”. 
Aga se explică faptul că in 1644 Gasparo 
da Noto, iar in 1677 Vito Piluzi scriu 
catechisme româneşti pentru credincioşii 
lor din Moldova, La 1719 Silvestru 
d'Amelia da Foggia scrie un volum de 
predici in românește. Prezenţa limbei 
ungureşti în trecutul catolicilor din Mol- 
dova se datoreşte împrejurărilor istorice. 
Veacuri dearândul catolicii din Moldova 
au fost sub jurisdicţia Mitropoliţilor din 
Ungaria. Arhiepiscopii din Strigoniu tri- 
miteau adesea misionari şi preoţi unguri. 
Situaţia s'a schimbat după ce au ajuns 
sub jurisdicţia Propagandei. Din secolul 
al XIX-lea au cler românesc, crescut în 
Seminariile din laşi și Hălăuceşti (la laşi : 
seculari, la Hălăuceşti: franciscani), și 
episcop pământean. 

Studiul Pár. Pal e bine scris şi bine 
documentat. Este o operă istorică me- 
ritorie. 


Iosif E. Naghia 


CUM A FOST APRECIATĂ EXPOZIŢIA 
ETNOGRAFICĂ ROMÂNEASCĂ DIN 
VIENA (Noemvrie, 1941) 


Ziarul Völkischer Beobachter, ediţia. 
din Viena (21 IX. 1941), a publicat un 
articol tsubscr, bi) cu următoarele ca- 
racteristici : 

„++. Ca moment esenţial al acestei ex- 
poziţii trebue să fie remarcat că nu cu- 


„prinde material mort, de muzeu, ci numai 


plăsmuiri artistice, manuale ale genera- 
ţiilor in vieatá. Singurele obiecte mai 
vechi sunt împrumutate lumii incunju- | 
rătoare şi patrimoniului moştenit al ge- 
neratiilor de țărani actuali — aşa ,troi- 
tele”, tăiate artistic, poarta monumentală 
a unei case țărănești și câteva broderii 
artistice cari adeveresc înaltul nivel al 
destoiniciei lucrului manual al ţăranului 
român. 


„ln special apare ca ceva unic din 
punct de vedere artistic arta ţăranului: 
român de a tăia în lemn. Nu e dibăcia 
tehnică, -ca atare, care te aduce în uimire, 
ci stilul, pronunţat şi superior desvoltat,. 
ornamental. 


„Al doilea element principal al expo- 
zitiei îl formează costumele. Dacă vrei. 
să înţelegi acest popor trebue să te gân- 
desti cá nu e vorba în portul său de o 
îmbrăcăminte ajunsă costum care se ia 
numai de sărbători, ci e vorba deo 
haină de toate zilele. Țăranul român,. 
mai întâi de toate țărancele, doresc sã 
fie frumoase si în decursul zilelor de 
săptămână. Manifestarea firii lor — şi 
exterior — până şi în cele mai neînsem- 
nate funcțiuni ale vieţii cotidiane, le este 
o trebuintá lăuntrică, fără de a cărei 
ducere în îndeplinire nu li se pare vieaja 
vrednică. 

„Amăsurat acestui principiu, le sunt 
şi celelalte produse manuale de o indi- 
vidualitate demarcată lămurit. Ceramica 
— fie în special remarcată nobila formă 
a farfuriilor gi ulcioarelor — îşi păstrează, 
atât în ornamentatie, cât şi în colori, 
stilul lor propriu. Legile unei arte su- 


152 ÎNSEMNĂRI 


perioare se manifestă în minunatele tesá- 
turi de covoare. Instinctiv îşi insugesc 
acești artişti naivi principii fundamentale 
de prescurtări ornamentale cari ar putea 
fi tot atât de mult rezultatul unei analize 
artistice conştiente. Si tocmai in aceasta 
se manifestă talentul acestor oameni 


simpli dela ţară, cari trebue să fie numiţi 


adevăraţi maiştri în ce priveşte multe 
din operele minunate, arătate.” H. 


POEZIA POPORALÁ” LIRICĂ ROMĂ- 
NEASCĂ APRECIATĂ DE UN SCRII- 
TOR CRITIC DE SEAMĂ, GERMAN 


Scriitorul Harald Kras ser, un fin 
şi apreciat scriitor şi traducător (gi din 
românește), a publicat „din prilejul unei 
antologii româneşti“ nişte consideraţii , 
. „Despre arta traducerilor şi marginile ei”, 
în Siidost Deutsche Tageszeitung, fosta 
„Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt” din 
Sibiu (31 XN, 1941). 

Cartea recensată este: Aus grünen 
Wäldern weht der Wind... poezii romã- 
nesti”, apărută; în Wiener Verlagsgesell- 
schaft in 1941 — traduse de Arnold Roth, 
Hans Diplich si Herman Roth, carte de 
care ne-am mai ocupat în paginile re- 
vistei noastre. 

Antologia aceasta care corespunde celor 
mai mari așteptări, după convingerea 
recensentului, este „nu numai o promi- 
siune, ci şi o frumoasă ducere în inde- 
plinire : un fruct pârguit, rotund.“ 

Este o operă care îndeplineşte o „pro- 
blemă germană” „dată acestui popor 
dela Herder încoace: de a aduna, în 


limba germană, glasurile popoarelor in 
cântece“, 

Consideraţiile criticului german sunt 
cât se poate de interesante, când scrie 
despre inefabilul poeziilor, lirice, mai cu 
seamă, la diferitele popoare și când pune 
teza: o poezie lirică poporală nu se 
poate tălmăci într'altă limbă. 


„Oricine şi-a dat osteneala să tălmă- 
cească într'un mod cinstit o lirică străină, 
s'a lovit de hotarul acesta al intraduc- 
tibilului şi, cu recunoaşterea aceasta, te 
dai împăcat numai fiind cuprins de ve- 
neratie faţă de spiritul care stabileşte 
legile proprii ale fiecărui specific na- 
tional.” „Planul creator al lui Dumnezeu 
n'a voit amestecul fără de frâu, ci bo-. 
gátia nesecată a lumii Sale care se re- 
velează în faptul că acţionează în fiecare 
popor și ceva specific şi unic, intraduc- 
tibil, în spirit, în suflet şi în limbă.“ 

Pe lângă tcate considerentele acestea, 
limba germană este mai potrivită de a 
găzdui (.mai bine gi mai darnic”), decât 
alte limbi, opere artistice străine, in tăl- 
măciri, fiind capabilă, în urma evoluţiei 
sale, de a prinde cât mai multe nuanţe. 

După ce a analizat traducerile din 
antologie, constată criticul: „Tocmai aici 
(la poezia. lirică poporală românească), 
la marginea intraductibilului, a reuşit 
traducătorul o serie intreagá de bucăţi 
lirice de o frumuseţe și autenticitate 
imaculată cari adeveresc unicitatea ace- 
stor plăsmuiri românești transmise, al 
căror farmec liric suav şi anonim e su- 
perior oricărei raţiuni literare a poeţilor 
occidentali din oraşele mari.” H. 


TRANSILVAN 


REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ 


Organ al Asoclaţiunii pentru literatura română și cultura 
poporului român (ASTRA) 


Comitetul de direcţie: 
Constantin Daicoviciu,. Silviu Dragomir, Șt. Manciulea, lon 
Muşlea, Sabin Oprean, Dr. lonel Pop, Dr. P. Râmneantu 


Redactor : 
ION BREAZU 


ANUL 72 
1941 


Sibiu, 1941 
Tiparul Institutului de arte grafice „Dacia Traiană” S. A. 


CUPRINSUL ANULUI 1941 


Studii gi articole 


- Nic. Albu: Un dascăl ardelean uitat: Moise Panga 
T. Bodogae: Biserica ortodoxă română din Ungaria . . 
Valeriu L. Bologa: Ajutorul Românilor ardeleni pentru răniţi războiului 

independenţei . SD vi 
Gheorghe I. Brătianu: România lui Ferdinand | 
Ion Breazu: Vasile Alecsandri și Andrei Bârseanu . 

5 » Alecu. Russo în Ardealul Fevolutlonas, a 1848 

“ Iosif Hodos 

Emanoil Bucufa : Românii din dreapta Dunării 
Andrei Muresan A 
N. Bata: + "Nicolae lorga . 
Ion Chinezu: lon Pop Reteganul . 
Dr. Cornel Corneanu: Profesorul Dr. Petru Barbu 
Lucia Cosma : Maria Baiulescu A 
E George Enescu . 
Adrian Cristea: Ceva despre trecutul târgului Sibiului 
Românii in Sibiul anului 1826 A 

C. Daicoviciu : Spaţiu şi popor dacic 
Siloiu Dragomir : Problema Transilvaniei 
Românii din Banat . 
„De acum Ardealul nu mai e ; Ardeal, ci România“ 
G. "Giaglea : Cum au pătruns streinii în Basarabia după 1812 . 
Dr. Max Hacman : Problema naționalităților în Transilvania, până la unire, 

in lumina documentelor diplomatice germane eei 
Romul D. Ivan: Aspecte din vieata economică a Ardealului 
Constantin Lacea: Gh. Ucenescu . . So, a 
Alex. Lapedatu: Dacia lui Mihai Viteazul 
Nicolae Lascu : Preabunul impárat : 

Ovidiu in opera lui Miron Costin 
Ion Lupas : ' Teodor V. Păcăţiaa . a 
Românii dela Miazănoapte Es Es aa o A 
st Manciulea : Un preot din Maramuregul de odinioară . A à 
Traian Marcu : nvăţământul românesc în republica moldovenească 
lon D, Moga: Românii în Transilvania medievală . 
Numărul Românilor în principatul Transilvaniei 
Basil Munteanu: Limbă şi suflet . i A Dep e i aa 
Ion Muglea : Tara Oaşujui . 
Vasile Netea : Zilele din urmă “ale lui Ilarie Chendi x 
Un capitol necunoscut din activitatea lui Visarion Roman . 
Sabin Opreanu : Valea Mursgului, axă etnică a Transilvaniei A 
Valea Murăşulai, axă economică a Transilvaniei 

i Valea Murășului, principală linie de PESAR bi axă 
politică a Transilvaniei. . . . 


” 1 


Pagina 
633—643 
292—298 


390—407 
605—610 

40— 51 
122—132 
565--574 
268—273 
544 — 550 
173—179 
688—694 
201—211 
384—389 
444—448 
411—248 
118—731 


` 359—370 


i— 18 
263 —267 
441—443 
338. — 344 


371—383 
212—218 
610—687 
597—604 
185—191 
106—717 
19— 30 
255—262 
133—141 
644—650 
192—200 
285—291 
522—543 
214—219 
66— 1 
219—226 
94—101 
449 455 


610—618 


Ho: CUPRINSUL ANULUI 1941 


Gh. Oprescu: Elena Popea . 
Fuga în Egipt 
Coriolan Petran: Conservarea şi restaurarea bisericilor de lemn şi edifi- 
ficarea bisericilor noui din jud. Hunedoara 
Emil Petrovici: Transilvania, vatră linguistică a românismului nord-dunárean 
Românii dintre Timoc si Morava É a e 
Românii veniţi recent in Transilvania? . 
Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş 5 
Ionel Pop: Porunca zilei: Redresarea voinței naţionale . . . . 
4 Pe drum sortit . gr at i 
Emil Pop: Problema pădurilor din Ardealul de e Nord 
AL Procopovici: Bucovina noastră . . E E Sale) da 
Din alte țări. ani 
Din alte vremuri . ; 
Dr. Petre Râmneantu : Metoda in recensământul general al populaţiei 
Vigoarea noastră biologică gT -E 


“ [Li 


Ion I" Russu: Decebal . 

Mihail Sadaveanu : Sate de mazili şi “răzeși é 

Vasile Scurtu : Ecoul poeziei lui Vasile Alecsandri in Nord-vestul “Ardealului 

Laurian Someşan : Fizionomia spaţiului transilvan A as 
A Răspândirea geografică a Românilor carpatic 

Dr. Nic. Terchilá: La centenarul lui Herbart | : ; 

Romulus Todoran: Documentele graiulvi ; 

Transilvania : Intoarcerea Basarabiei şia Bucovinei 

Romul Vuia: Activitatea etnografică și folklorică a lui Nicolae lorga 


Cronici 


Nicolae Albu: Nic. Comsa: Dascălii Blajului . . o ad AD E À 

Iacob Bădilă : Contribuţii ardelene la istoria ştiinţelor pe fiii ndo Aer is D 

M. Beniuc: lon Agârbiceanu: Amintirile 

St Bezdechi: O traducere românească a lui Tucidide 

Ion Breazu: |. L. Caragiale şi Transilvania i 

Em. Bucuja: ìon Costescu și muzica noastră corală . 

A Chircev: Mărgineanu: Psihologia persoanei 

I. Crăciun: Românii la Budapesta nas 
E Maramuregul nostru 

D.: Primele rezultate ale recensământului maghiar din 1941 ` 

Simion Daia: O culegere de documente privitoare la sec. XVII, in a Tran- 
silvania . i 

C. Daicoviciu: O sensaţională descoperire arheologică în Transilvania 

Muzeul bănăţean din Timişoara m mpa aer aia 

Petre Dreghici : Scriitorul lon Vlasiu . , % 

I E: Justiția românească şi Maghiarii din Transilvania 

I. Făgărăşanu : Intre justiție şi echitate . 

lon Gherghel: A. Zillich : Zwischen Grenzen vnd Zeiten x 

Dr. Viorel Gligore: Două decenii în serviciul ştiinţei și al neamului, la 
Clinica Medicală din Cluj . 

Romul D. lvan: Prosperitatea economică a Transilvaniei sub regimul ro- 
mânesc o să 

Mihail Macrea: Institutul de studii clasice “din Cluj la Sibiu 

St. Manciulea: Băile Herculane văzute de Timotei Cipariu . 

Jon Mărcuş : D. Prodan: Răscoala lui Horia în comitatele Cluj şi Turda 

Marius Moga: Muzeul judeţului Hunedoara din Deva ? v k 

lon Muşlea : Bibliotecile româneşti din Ardealul cedat 

E Organizarea colecţiilor ştiinţifice blăjene . 

Zosim Oancea : Misiunea ortodoxă ardeleană in Basarabia şi Transnistria 

Livin Onu: O traducere nouă a lui Eminescu în limba italiană . 

tare Opreanu : S. Mehedinţi: Ce este Transilvania . ps, Să 

St. Paşca: O carte italiană despre Şcoala Latinistă . . . . 

I. Pátruf: Printre prizonierii români din Timoc . . . s >s e’ à 


Pagina 
408—411 
673 — 678 
626—632 
102—106 
180—184 
467—470 
551—558 

89— 93 
517—521 
280—284 
345—358 
471—416 
559— 564 

31— 39 
107 —114 
456—466 
333—337 
299—303 

52 — 58 
145—121 
619—625 

59— 65 
253--254 
695—705 
154—156 
314—315 
142—143 
724—128 
304 - 310 
651—653 
233—237 
144— 148 
423—428 
151 --154 
237—240 
237—240 
575—578 
729--731 
492 — 500 
240 — 242 

19— 81 
519 —587 
316 —319 
159-- 161 
428—432 
503 —506 
229—232 
656 -- 660 

771— 19 
487—492 
587—589 
735— 739 

15— 11 
310—313 
319—321 


CUPRINSUL ANULUI 1941 


Emil Petrovici: Noi opinii streine despre continuitatea Românilor in Dacia 
Coriiolan Pelranu : Bisericile de lemn din Maramureş . ea 
D. Prodan: Economia unui sat ardelean . 
Dr. P. Râmneanţu : Romulus Seişanu : „Transilvania Românească“ 
Ilie Rusmir: Cntributii la plâmada patriotismului ostăşesc . 
Radu Stanca : Literatura de aventură şi „Legea Munţilor“ de Corneliu Axente 
E Lucian Blaga: Despre gândirea magică . 
M. Beniuc „Cântece noi“ 

Aug. Tătaru: Analele Academiei de înalte studii comerciale şi industriale 

„Regele Mihai 1“ din Cluj—Brașov . . ee e A 
Dim. Todoran: Dr. Șerban Lungu: Educaţia națiunii é. Sé a 
R. Todoran: Dacoromania, Buletinul Muzeului Limbii Române . . 
- À. Verbină: Oameni şi locuri din Ardeal în opera lui Mihail Sadoveanu 
Gheorghe Vornica: Originea etnică sau de sânge . 


Y ú Familia franceză in legea din 30 lunie 1939 . . . 


Însemnări 


I. Ag.: t Mitropolitul Alexandru Niculescu . 

.B.: Conferinţele în Germania ale d-lor Prof. Lucian Blaga şi Silvia Dragomir 
-O expoziţie de fotografii . Do er ir A ka à 
L B Dr. Petru Span A 

f B.: Intregirea scaunului episcopal al “Caransebeşului ; 

Jacob Bădilă: Jertfe la temelie i 

T. Bodogae: larăşi despre biserica ortodoxă română din Ungaria : 


don Breazu: Destinul Sibiului. . . nen 4 DE eo Tai Put, COR Ni 
E n Unitate, solidaritate, energie cate te E e de a 4 
E SI „Tara Silvaniei“ a SÍ CR io E ra E E 
N E Octavian Goga . îi A, sos Da aaah Me AS w de die 
N à Să respectăm durerea... . Lc 
S n Vestitorii . . E MAD ae dE e A d să 
= n „Gazeta Transilvaniei” O qe E a RE, n ar En iaa a Ul 2 
7 E Semicentensrul Unirii... E a 
lcoanele ţării. . . , 
$ = lon C. Brătianu 


H i Patrimoniul național ES PRESO Gio o a 
E a Jubileul Academiei române . . - , , 


3 a Elena Popea . A A ăi da 6 

i 5 Două reviste: „Dacia“ si „Luceafărul“ . . .. 

E 5 Poruncile ceasului de faţă . a a cp i e 

y à Fantoma Hajdudorogului 

i E losii Hodoș su îi 

i $ losif Vulcan CE A sa dag fi ca de 

> Fe Pietre de vad , Ls a 
îi 3 Revedere E aa O qua spa eat cam À 
5 o Adunarea generală a Astrei da E aa RE E a A e DÊ 
É 3 Nicolae Filipescu Es E ii ei tado at GD SR 
E a Un nou an universitar in pribegie g uay aD a i că 
à a Geopolitica si Geoistoria . . . a . . . « ate 
» E Intoarcerea în patrie . . . Lc 
` ú Nicolae Buta . . cc. as E 
5 $ Virgil Sortan . . PEE ce... 
E Pr. loan Georgescu: Tosif Vulcan. | | ayi 


l. Călugăr : Dr. L. Bologa, Georg Kerschensteiner 
Ion Colan: Două fronturi 


D.: George Sofronie : Contributiuni la teoria si practica frontierei © 
S. D.: Recidivă semnificativă. . . Ker dra tas NaS n 
C. Daicoviciu: Un nou mit . . s x 
Tudor Drăgan: O carte germană despre structura statului român . . + 


H.: Cum a fost apreciată expoziția etnografică românească din Viena . 
» Poezia poporală lirică românească apreciată de un scriitor critic de 
de seamă, german +. . e o . . . . . . . . . . 


IH 


Pagina 
12— 75 
415—418 
148—151 
242—245 
660— 664 
221—229 
412—415 
653—656 
739—744 
418—423 
732—735 
432—487 
589—591. 
500—503 
322—323 
748 —149 
749 
86— 88 
508 
249 
435—436 
84— 85 
85 
85— 86 
162—163 
163—164 
164 
165 
165—166 
166—167 
246 — 247 
„241—249 
325 —327 
328—329 
331 
433—434 
437 
510—511 
511—512 
512—513 
514 
592 
.593 
593—594 
595 
665 
665 — 667 
657 
668 
669—670 
507—508 
746 -148 
323—325 
145—746 
150 -151 
751—752 
152 


G CUPRINSUL ANULUI 1941 


(nl): T. A. Naum: Vergiliu: Eneida 
T. M.: Biserica gi şcoala românească in Transilvania de Nord | 
Dimitrie Macrea : Gamillscheg, Ernst: Uber die terno der Rumänen 


D. Maniu: G. Vegezzi-Ruscalla . . a. 
Ion Muşlea: Patrium Carmen . 


3 Expoziția retrospectivă a a Cărții, Artelor plastice şi a Graticei 
româneşti din Banat ; go Lo o Ka 
Liviu Onu: Institutul român din Germania . 
Iosif E. Naghiu: losif Petru, M., Pal: Originea românească a catolicilor din 
Moldova gi Franciscanii păstorii lor de veacuri 
P.: lon Muşlea: Pânea pruncilor. . 
Dr. E Indivizibilitatea Banatului şi Românii din Banatul jugoslav 
AL P.: Aus grünen Wäldern weht der Wind. . . . . . . 
E. Petrovici: Romania Transtyrana E 
D. St Petrafiu: „Prietenii teatrului“ À 
Dimitrie Todoran: Universitatea Daciei Superioare din Cluj la Sibiu . 
„Prietenii Universităţii” Daciei Superioare 
1. Verbină: Mihail Cogălniceanu PR 
ri A Un prieten care nu ne-a uitat: "Gino Lupi 
so Ba Elogiul lui Octavian Goga la Academia Română 
O nouă interpretare a „Mioriţei“ EON 
Gh. Vornica: Dr. P. Râmneantu: „Evoluția neamurilor" . 
$ și Dr. P. Râmneantu: Românii dintre Morava gi Timoc 


Bibliografia Transilvaniei 


Pagina 


668—669 
167—168: 
329--331 
169—170 

595 


743-—750 
249-—250 


750—151 
610—671 
81— 88 
594—595 
434—435 
168—169 
82— 84 
508—510 
327—328. 
329 
437— 438 
438—439 
439 - 440 
514—515 


171—172 
252 
332 
516 
672 


TRANSILVANIA 


ORGAN AL ASTREI 
„Anul 73 DECEMVRIE... "Nr, 101944 


E ug CUPRINSUL: 
Gh. Oprescu, Fuga în Egipt sai 


Ion Chinezu, Ion Pop Reteganul 
Constantin Lacea, . Gheorghe Ucenescu . : NS aa 
Romul Vaia, =. Activitatea etnografică și folklorica a tui Nicolae i 
i lorga  . i 
Nicolae Lascu, Ovidiuin opera lui. Miron Costin 
Adrian, Cristea, Roniânii in Sibiul anului 1826 
jo GRONIOI: 
- St Bezdechi, * ** O traducere românească a lui Tucidide 
C. Daicoviciu, Muzeul bănățean din e id 
" Romulus Todoran, Dacoromania À | 
Liviu Onu, O traducere nouă a lui Einfibaco în limba 
| l italiană -. 
Aug. Tătaru, Analele Academiei de înalte studii comerciale 
şi industriale „Regele Mihai I" din Ciuj- Braşov 
i INSEMNÁRI: 
C. Daicoviciu, Un nou mit, — D., Gheorghe Sofronie; Contri- | 
butiuni la teoria şi practica frontierei. — B., Conferinţele în Ger- 


mania ale d-lor Prof. Lucian Blaga şi Silviu Dragomir. — O expoziţie 
de fotografii, — Ion Muslea, Expoziţia retrospectivă a cărții, artelor 
plástice şi a graficei românești din Banat, — Iosif E. Naghiu, losif Petru- 
w Pal: Originea românească a catolicilor din Moldova și Franciscanii, 
păstorii lor de veacuri. — H., Cum a fost apreciată expoziţia etnogra- 
fică românească gin Viena. — Poezia poporală lirică românească apre- 
ciată de un scriitor: critic de seamă, german. 
Po O N N N RR O N E O A a e 
Tiparul Instit, de arte grafice „DACIA TRAIANĂ“ s. a., Sibiu — 20 XIl./1941—2044 
J us Preţul Lei 30:— 


=