Dean Koontz — Betia sangelui

L_ 
| 
| ai 


To 
-e 


azal 
8 


= 


Dean R. Knooiz 


BETIA SÂNGELUI 


Titlul original: Intensity 


Editura Nemira (2000) 


Capitolul 1 


Soarele roșu se clatină pe cele mai înalte metereze ale 
munţilor şi, în lumina amurgului său, coloanele par incendiate. 
O adiere răcoroasă coboară parcă dinspre discul solar şi se 
răspândește prin iarba înaltă şi uscată, ce unduieşte aidoma 
unor valuri de foc, în josul pantelor, spre valea mănoasă şi 
ascunsă în umbre. 

În iarba înaltă pană la genunchi, bărbatul stă cu mâinile 
afundate în buzunarele jachetei de jeanşi şi examinează 
podgoria de dedesubt. Coardele viţelor au fost scurtate în 
perioada iernii. Noul sezon de rodire de-abia a început. 
Muştarul sălbatic, viu colorat, care pe durata lunilor reci a 
crescut din abundență între rândurile de viţă a fost plivit, apoi 
locul a fost arat. Solul e negru şi fertil. 

Podgoria înconjoară hambarul, acareturile şi bungalovul. Cu 
excepţia hambarului, clădirea cea mai mare este cea a 
proprietarilor - o casă stil victorian, cu clasicele acoperişuri 
ţuguiate, lucarne, decoraţii sub cornişe şi fronton sculptat 
deasupra scării principale. 

Paul şi Sarah Templeton locuiesc permanent aici; ocazional, 
fiica lor, Laura, vine de la San Francisco, unde urmează 
universitatea. Ar trebui să sosească şi în acest week-end. 

Bărbatul contemplă visător o imagine mentală a chipului 
Laurei, la fel de delicată ca şi o fotografie. În mod ciudat, 
trăsăturile perfecte ale feţei declanşează gânduri despre 
ciorchini de Pinot negru, struguri suculenţi, plini de zahăr, cu 
coajă purpurie şi translucidă. Bărbatul poate simţi realmente 
strugurii aceştia imaginari, închipuindu-și cum îi zdrobeşte 
între dinţi. 

Afundându-se lent înapoia munţilor, soarele împrăștie o 
lumină atât de cald colorată şi atât de vie, încât, acolo unde 
atinge terenul cufundat în umbre, acesta pare smălţuit pe 
vecie. Iarba este roşie acum, nu mai seamănă cu pârjolul fără 
flăcări de mai devreme, ci cu talazuri stacojii ce ajung pană la 
genunchii bărbatului. 

El întoarce spatele casei şi podgoriei. Savurând gustul tot 
mai intens al strugurilor, porneşte către apus, pătrunzând în 
umbrele alungite ale culmilor împădurite. 


Poate simţi vieţuitoarele mici, locuitorii păşunilor deschise, 
ghemuindu-se în vizuinile lor. Aude şoaptele penelor care 
brăzdează vântul - la câteva sute de metri înălțime, un şoim 
descrie cercuri prin văzduh, căutând prada - şi simte 
scânteierea îngheţată a stelelor care încă n-au răsărit. 


În straniul ocean de lumină roşie, pâlpâitoare, umbrele negre 
ale copacilor înșiruiți de-a lungul şoselei licăreau fulgerător 
peste parbriz. 

Pe drumul şerpuit, cu două benzi, Laura Templeton conducea 
Mustangul cu o măiestrie pe care Chyna o admira, deşi nu 
putea spune acelaşi lucru despre viteza maşinii. 

— Ai talpa cam grea, comentă Chyna. 

— Mai bine decât fundul mare, spuse Laura, zâmbind. 

— O să ne omori. 

— Mamei nu-i place să întârzii la masă. 

— Prefer să întârzii la masă, decât să fiu moartă pe masă. 

— Încă n-ai cunoscut-o pe mama. [ine al naibii de mult la 
respectarea regulilor. 

— Acelaşi lucru se poate spune şi despre echipajele de 
poliţie. 

— Uneori vorbeşti exact ca ea, chicoti Laura. 

— Care ea? 

— Maică-mea. 

Incordându-se în centură, sub efectul unui viraj rapid, Chyna 
replică: 

— Păi, una din noi două trebuie să fie adulta cu capul pe 
umeri. 

— Câteodată, pur şi simplu nu-mi vine să cred că eşti doar cu 
trei ani mai mare ca mine. Zi aşa - douăzeci şi şase? Eşti sigură 
că n-ai o sută douăzeci şi şase de ani? 

— Am prea multă experienţă, murmură Chyna. 

Plecaseră din San Francisco sub un cer senin şi rece, 
învoindu-se pentru patru zile de la University of California, 
unde, în primăvara următoare, aveau să-şi susţină masteratul în 
psihologie. Părinţii Laurei îi dădeau fetei banii necesari cazării 
şi întreţinerii, însă Chyna petrecuse ultimii zece ani ai vieţii 
frecventând cursurile reduse. În timpul zilei era chelneriţă; 
începuse la „Denny's”, trecuse la un local din lanţul „Olive 
Garden”, iar acum lucra la un restaurant de lux, cu feţe de 


masă albe, cu şerveţele de in şi bucheţele de flori proaspete, şi 
cu clienţi care - fie binecuvântaţi! - lăsau bacşişuri echivalând 
cu  cincisprezece-douăzeci la sută din consumaţie. Vizita 
aceasta în Napa Valley, la casa familiei Templeton, avea să fie 
singurul ei concediu din ultimii zece ani. 

Din San Francisco, Laura intrase pe autostrada 80, trecând 
prin Berkeley şi traversând capătul estic al golfului San Pablo. 
Bâtlanii albaştri se deplasau grav prin apa nu prea adâncă şi se 
înălțau cu graţie în văzduh: părăsi uriaşe, vag preistorice, 
minunate pe fundalul cerului senin. 

Acum, în amurgul de aur şi purpură, norişorii răzleţi păreau 
că ard pe boltă, şi Napa Valley se desfăşura ca o tapiserie 
superbă. Laura abandonase şoseaua principală, în favoarea 
unei variante mai spectaculoase; cu toate acestea, şofa atât de 
rapid, încât Chyna reuşea arareori să-şi desprindă ochii de pe 
drum și să se bucure de peisaj. 

— Doamne, ce-mi place viteza! exclamă Laura. 

— Eu o urăsc. 

— Îmi place să gonesc, să alerg, să zbor! Hei, ştii ceva - 
poate că într-o viaţă anterioară am fost gazelă. Te-ai gândit la 
chestia asta? 

Chyna aruncă o privire spre vitezometru şi se strâmbă. 

— Mda, ori o gazelă... ori o nebună închisă în azil. 

— Sau un ghepard. Gheparzii sunt foarte rapizi. 

— Cum să nu - un ghepard, iar într-o zi, când îţi urmăreai 
prada, goneai atât de tare, încât n-ai mai putut frâna şi ai căzut 
în prăpastie. Ai fost un Willy Coiotul al gheparzilor. 

— Sunt un şofer bun, Chyna. 

— Ştiu. 

— Atunci, relaxează-te. 

— Nu pot. 

Laura suspină, simulând exasperarea. 

— Niciodată? 

— Numai când dorm, răspunse Chyna şi aproape că trecu cu 
tălpile prin podea, când Mustangul descrise o curbă largă fără 
să reducă viteza. 

Dincolo de acostamentul îngust, cu pietriş, terenul cobora, 
acoperit de muştar sălbatic şi tufişuri încâlcite, pană la o lizieră 
de arini negri şi înalţi, presăraţi de mugurii începutului de 
primăvară. Dincolo de arini se zăreau podgorii scăldate în 


lumina  roşiatică, puternică, şi Chyna fu convinsă că 
automobilul avea să derapeze de pe carosabil, să se 
rostogolească pe taluz şi să se izbească de copaci, iar sângele 
ei avea să adape cele mai apropiate viţe-de-vie. 

Laura însă menţinu Mustangul fără efort pe drum. Maşina 
ieşi din viraj şi urcă o pantă lungă. 

— Pun pariu că şi în somn îţi faci griji, o tachină Laura. 

— Ei bine, mai devreme sau mai târziu, în fiecare vis există 
un bau-bau. Trebuie să fii pe fază, să nu te ia prin surprindere. 

— Eu am avut o grămadă de vise fără bau-bau. Nişte vise 
minunate... 

— Că erai femeia-ghiulea de la circ? 

— Ar fi fost interesant. Nu chiar aşa, totuşi uneori visez că 
pot zbura. Întotdeauna, în visele astea sunt dezbrăcată şi 
plutesc de-a binelea, la vreo cincisprezece metri deasupra 
solului, peste firele de telefon, peste pajişti cu flori viu colorate, 
peste copaci... Mă simt complet liberă. Oamenii ridică ochii, îmi 
zâmbesc şi-şi flutură braţele. Toţi sunt încântați să vadă că pot 
zbura, toţi sunt fericiţi pentru mine. Uneori sunt însoţită de un 
tip a-ntâia, zvelt şi musculos, cu o coamă de păr auriu, cu ochi 
verzi şi frumoşi care privesc prin mine, ajungându-mi pană la 
suflet, şi facem dragoste în văzduh, plutind, iar eu am nişte 
orgasme incredibile, unul după altul, legănată sub lumina 
soarelui, cu flori dedesubt şi păsări zburând pe deasupra - nişte 
păsări cu aripi uluitoare, în toate nuanțele de albastru, care 
cântă cele mai fantastice triluri pe care le-ai auzit vreodată -, şi 
mă simt inundată de-o lumină orbitoare, sunt o creatură a 
luminii, gata-gata să explodeze, deţin atâta energie în mine, 
încât voi exploda şi voi forma un nou univers, voi fi un nou 
univers şi voi trăi de-a pururi. Ai visat vreodată aşa ceva? 

Chyna îşi desprinse ochii de la asfaltul ce gonea spre ea. O 
fixă uluită pe Laura şi, într-un sfârșit, articulă: 

— Nu. 

— Chiar aşa? făcu prietena ei, luându-și privirea de la şosea. 
N-ai visat niciodată aşa ceva? 

— Niciodată. 

— Eu am o mulţime de vise ca ăsta. 

— Fetiţo, n-ai putea să rămâi cu ochii la drum? 

Laura o ascultă, dar continuă cu întrebările: 

— Nu visezi niciodată că faci dragoste? 


— Câteodată. 

— Şi? 

— Şi ce? 

— ȘI? 

Chyna strânse din umeri. 

— Nu-mi place. 

— Visezi că faci dragoste şi nu-ţi place? se minună Laura, 
încruntându-se. Auzi, dar nu-i nevoie să visezi aşa ceva - există 
o mulţime de bărbaţi care pot face dragoste prost. 

— Ha-ha. Eu mă refeream la coşmaruri, la chestii foarte 
amenințătoare. 

— Adică sexul este ameninţător? 

— În visele mele este... Mă văd mereu fetiţă - am şapte-opt 
ani - şi mă ascund de un bărbat. Nu ştiu prea bine ce doreşte el 
sau de ce mă caută, dar sunt sigură că vrea de la mine un lucru 
rău, ceva teribil, ceva care aduce cu moartea. 

— Cine-i bărbatul? 

— Nu este întotdeauna acelaşi. 

— Unul dintre nenorociţii ăia cu care umblă mama ta? 

Chyna îi spusese Laurei multe lucruri despre maică-sa, 
lucruri pe care nu le mai povestise nimănui. 

— Înâm. În realitate, m-am ferit întotdeauna de ei. Niciunul 
nu m-a atins. Şi nici în vise nu mă ating, dar există mereu 
ameninţarea, ca o posibilitate... 

— Deci nu este vorba numai de vise. Sunt şi nişte amintiri. 

— Aş prefera să fie numai vise. 

— Dar ce se-ntâmplă când eşti trează? întrebă Laura. 

— Ce vrei să spui? 

— Te simţi bine, te topeşti şi te pierzi, când faci dragoste... 
sau trecutul nu te părăseşte nicio clipă? 

— Ce-i asta - psihanaliză la o sută treizeci de kilometri pe 
oră? 

— Ocoleşti răspunsul? 

— Eşti indiscretă. 

— Se numeşte prietenie. 

— Se numeşte indiscreţie. 

— Ocoleşti răspunsul? 

— Bine, suspină Chyna. Imi place să fac dragoste. Nu sunt 
inhibată. Recunosc că nu m-am simţit niciodată ca o creatură a 
luminii pe punctul de-a exploda într-un nou univers, dar m-am 


satisfăcut pe deplin întotdeauna, m-am simţit mereu bine. 

— Pe deplin? 

— Pe deplin. 

De fapt, Chyna nu avusese o relaţie intimă înainte de a 
împlini douăzeci şi unu de ani; acum, acele relaţii erau în 
număr de două. În ambele cazuri fuseseră bărbaţi atenţi, blânzi 
şi decenţi, şi în ambele cazuri Chynei îi plăcuse să facă 
dragoste cu ei. Prima legătură durase unsprezece luni, cea de-a 
doua, un an şi o lună, dar niciunul dintre bărbaţi nu-i lăsase 
vreo amintire neplăcută. Cu toate acestea, niciunul n-o ajutase 
să-şi alunge visele rele, care continuaseră s-o obsedeze cu 
regularitate, iar Chyna nu izbutise să dobândească o legătură 
emoţională egală celei fizice. Ea îşi putea dărui trupul unui 
bărbat pe care-l iubea, dar, în ciuda iubirii, nu-i putea dărui cu 
totul mintea şi inima. Se temea să se angajeze pe deplin, să se 
încreadă fără rezerve. Nimeni, cu posibila excepţie a Laurei 
Templeton - pilot de curse şi zburător în vise -, nu-i câștigase 
încrederea absolută. i 

Curentul de aer şuiera pe lângă aripile automobilului. In 
umbrele pâlpâitoare şi lumina înflăcărată, panta cea lungă din 
fața lor părea o rampă, din vârful căreia fetele aveau să fie 
lansate în spațiu, sărind peste o duzină de autobuze cuprinse 
de flăcări, în ovațiile unui stadion plin de vânători de senzaţii 
tari. 

— Dacă explodează un cauciuc? întrebă Chyna. 

— N-o să explodeze, răspunse Laura, sigură pe ea. 

— Dar dacă unul o să explodeze? 

Schimonosindu-şi fața intr-un rânjet exagerat, diabolic, Laura 
spuse: 

— Atunci o să fim piftie de fete la conservă. Nici măcar nu 
vor putea separa rămăşiţele în două corpuri distincte. O pastă 
amorfa. N-o să mai fie nevoie nici de sicrie. O să toarne pasta 
într-un borcan, o să-l îngroape, şi pe placa funerară o să 
graveze: Laura Chyna Templeton Shepherd. Doar un mixer ar fi 
făcut o treabă mai bună. 

Chyna avea părul negru ca tăciunele, iar Laura era blondă, 
cu ochi albaştri - totuşi cele două semănau atât de bine, încât 
purtau aceleaşi măsuri la haine. Ambele aveau pomeţi înalţi şi 
trăsături fine. Dintotdeauna, Chyna considerase că avea gura 
mai mare, dar Laura - a cărei gură era leită cu a ei - susţinea 


x 


că nu era mare, ci „generoasă”, capabilă oricând de un surâs 
cuceritor. 

Cât despre dragostea de viteză a Laurei, ea dovedea pur şi 
simplu că, din alte puncte de vedere, fetele erau două persoane 
extrem de diferite. Deosebirile, poate mai mult decât 
asemănările, le atrăseseră reciproc. 

— Crezi că ai tăi mă vor plăcea? se interesă Chyna. 

— Parcă-ţi făceai griji pentru explozia unui cauciuc. 

— Grijile mele sunt multiple şi simultane. Ce spui - mă vor 
plăcea? 

— Bineînţeles că te vor plăcea. Ştii însă ce mă îngrijorează pe 
mine? reflectă Laura, în vreme ce goneau spre vârful dealului. 

— Din cate-mi dau seama, în niciun caz moartea. 

— Persoana ta. Tu mă-ngrijorezi cel mai mult. 

O privi pe Chyna cu o expresie de seriozitate ce nu o 
caracteriza. 

— Să ştii că-mi pot purta şi singură de grijă. 

— Nici nu mă îndoiesc! Te cunosc prea bine ca să mă 
îngrijoreze aşa ceva. Totuşi, viaţa nu înseamnă doar a-ţi purta 
singur de grijă, a privi atent în jur, a traversa problemele... 

— Oho-oho, Laura Templeton - filosoafa! 

— Viaţa înseamnă să trăieşti într-adevăr. 

— Profundă afirmaţie, comentă, sarcastic, Chyna. 

— Mai profundă decât ai crede. 

Mustangul ajunsese în vârful dealului, unde nu-l aşteptau 
autobuze incendiate sau spectatori ovaţionând; în faţa lor, un 
Buick model vechi se târa cu mult sub limita vitezei admisibile. 
Laura încetini brusc şi se menţinu în urma celeilalte maşini. 
Chiar şi în lumina slabă a amurgului, Chyna putea vedea că la 
volanul Buickului se afla un bătrân cu părul alb. 

Se găseau pe o porţiune de drum unde depăşirile erau 
interzise. Şoseaua urca şi cobora, cotea la stânga şi la dreapta, 
apoi urca din nou, şi nu se putea distinge prea departe. 

Laura clipi din faruri, sperând să-l îmboldească pe celălalt 
şofer să mărească viteza, ori să tragă pe dreapta. 

— Ascultă-ţi propriul sfat, fetiţo, rosti Chyna, relaxează-te. 

— Detest să întârzii la cină. 

— Din câte-ai povestit despre ea, nu cred că maică-ta este 
genul care să ne bată la fund cu umeraşele din dulap. 

— Mama mea este cea mai bună mamă. 


— Atunci, relaxează-te. 

— Are însă o căutătură de dezamăgire care-i chiar mai 
teribilă decât umeraşele. Majoritatea oamenilor habar n-au, dar 
„războiul rece” a luat sfârșit datorită mamei. Acum câţiva ani, 
Pentagonul a trimis-o la Moscova, ca să-şi poată arunca 
Privirea spre blestematul ăla de Birou Politic, şi imediat toţi 
ruşii s-au topit de remuşcări. 

In faţa lor, şoferul Buickului îşi aranjă oglinda retrovizoare. 

Părul alb sclipind în lumina farurilor, unghiul capului şi 
simpla sugestie a ochilor săi reflectaţi în oglindă declanşară pe 
neaşteptate în Chyna un sentiment copleşitor de déjà vu. 
Pentru o clipă, fata nu înţelese de ce simţise un fior îngheţat 
străbătându-i corpul - dar apoi, amintirea o purtă în trecut, la 
un episod pe care încercase demult, şi fără succes, să-l uite: un 
alt amurg, cu nouăsprezece ani în urmă, pe o şosea pustie din 
Florida. 

— Isuse, şopti ea. 

— Ce s-a întâmplat? o iscodi Laura, atentă. 

Chyna închise ochii. 

— Eşti albă ca varul. Ce s-a întâmplat? 

— Mi-am amintit ceva de demult... pe când eram mică, 
aveam şapte ani... Poate că s-a întâmplat în Everglades. Nu 
existau mulţi arbori şi puţinii pe care-i zăream erau acoperiţi de 
licheni. Cat vedeai cu ochii, terenul era ca-n palmă - nimic 
altceva decât cer şi şes, iar lumina era roşie, în amurg, ca 
acum. Ne găseam pe un drum de ţară pe undeva, departe de 
orice civilizaţie, un drum de-a dreptul primitiv, abia dacă aveau 
loc două maşini pe el... totul era atât de pustiu şi de izolat... 

Fusese cu mama ei şi cu Jim Woltz, contrabandist de arme şi 
de droguri în Key West - un bărbat care locuise cu ele din când 
în când, câte o lună sau două, în copilăria Chynei. Se întorceau 
în Key West dintr-o călătorie de afaceri, în Cadillacul roşu al lui 
Woltz, un model clasic cu aripi masive şi cu o mască de radiator 
ce părea să fie turnată din cinci tone de crom. Woltz şofa rapid 
pe drumul acela drept, pe alocuri depăşind o sută optzeci de 
kilometri la oră. De aproape cincisprezece minute nu mai 
întâlniseră alte maşini, când, la un moment dat, ajunseseră din 
urmă o pereche de bătrâni cu un Mercedes cafeniu. Femeia era 
cea care conducea. Avea gesturile sacadate ale unei păsări şi 
părul argintiu, tuns scurt. Părea de cel puţin şaptezeci și cinci 


de ani. Înainta cu şaizeci şi cinci de kilometri la oră. Woltz ar fi 
putut s-o depăşească; se găseau într-o porţiune unde depăşirile 
erau permise şi şoseaua era complet pustie pană la orizont. 

— Însă Jim se drogase, spuse Chyna, continuând să ţină ochii 
închiși, privindu-şi cu groază amintirea ce se derula aidoma 
unui film înapoia pleoapelor. De fapt, cam tot timpul era 
drogat. Poate că în ziua aceea luase cocaină. Nu ştiu. Nu-mi 
amintesc. În plus, mai şi trăgea la măsea. Amândoi beau - şi el 
şi maică-mea. Aveau un răcitor plin cu gheaţă. Sticle cu suc de 
grapefruit şi votcă. Bătrâna din Mercedes conducea încet de tot 
şi asta l-a înnebunit pe Woltz. Nu era un individ raţional. De ce 
l-o fi deranjat? O putea depăşi. Dar când a văzut-o conducând 
atât de încet pe şoseaua pustie, l-au apucat damblalele. 
Drogurile şi băutura, asta a fost. Era atât de lipsit de judecată. 
Când se înfuria... se înroșea la faţă, arterele îi zvâcneau pe gat 
şi îşi încleșta fălcile, încât muşchii îi ieşeau în evidenţă. Nimeni 
nu se putea înfuria atât de total ca Jim Woltz. Furia lui a ațâţat- 
o pe maică-mea, care a intrat într-o stare de surescitare, cum 
se întâmpla de fiecare dată. Aşa că a început să-l încurajeze. Eu 
stăteam pe bancheta din spate şi o rugam să înceteze, dar ea îl 
sâcâia întruna. 

O vreme, Woltz se ţinuse în spatele celuilalt automobil, 
claxonându-i pe bătrâni şi încercând să-i silească să mărească 
viteza. De câteva ori, atinsese bara din spate a Mercedesului cu 
bara Cadillacului, producând un zăngănit metalic. În cele din 
urmă, bătrâna se speriase şi începuse să vireze încoace şi- 
ncolo, temându-se să accelereze cu Woltz atât de aproape în 
spate, dar în acelaşi timp prea speriată de el, ca să tragă pe 
dreapta şi să-l lase s-o depăşească. 

— Bineînţeles, el n-ar fi depăşit-o, spuse Chyna. Deja o luase 
razna. Dacă ar fi oprit, s-ar fi oprit şi el. Oricum s-ar fi terminat 
Tău. 

De câteva ori, Woltz venise paralel cu Mercedesul, 
conducând pe sens invers, urlând şi agitând pumnul spre cei 
doi bătrâni, care la început încercaseră să-l ignore, apoi îl 
priviseră cu ochii măriţi de spaimă. De fiecare dată, în loc să-i 
depăşească şi să-i lase în urmă, el revenise înapoia lor şi-i 
lovise în bara din spate. Cu minţile năclăite de drog şi de 
alcool, hărţuiala aceea era pentru Woltz o chestie foarte, foarte 
serioasă, având o semnificaţie care nu putea niciodată fi pe 


deplin înțeleasă de o persoană cu capul pe umeri. Pentru Anne, 
mama Chynei, totul era un joc, o aventură şi, în goana ei 
permanentă după senzaţii tari, ea îi propusese: „Hai s-o 
supunem la un examen de conducere.” „La un examen de 
conducere?” făcuse Woltz. „Nu e nevoie de aşa ceva ca să-mi 
dau seama că hoaşca habar n-are să şofeze.” Când reveniseră 
paralel cu Mercedesul, Anne continuase: „Adică, hai să vedem 
dacă poate rămâne pe şosea. Ia pune-o la încercare.” 

— Paralel cu şoseaua, urmă Chyna, era un canal de drenaj, 
dintre cele care se întâlnesc frecvent în Florida. Nu foarte 
adânc, totuşi destul de adânc. Woltz a împins Mercedesul pe 
acostament. Bătrâna ar fi trebuit să împingă şi ea, să i se 
opună. Ar fi trebuit să calce acceleraţia pană la podea şi s-o 
şteargă naibii de-acolo. Mercedesul nu putea fi ajuns de-un 
Cadillac. Dar era bătrână şi speriată, şi nu mai întâlnise 
niciodată un individ ca ăsta. Cred că pur şi simplu nu putea să 
creadă, era incapabilă să înţeleagă cu cine avea de-a face, nu 
putea înţelege cat de departe erau în stare să ajungă, deşi nu le 
făcuse nimic. Woltz a împins-o de pe şosea, şi Mercedesul s-a 
rostogolit în canal. 

Woltz oprise, băgase în marşarier şi revenise la locul unde 
Mercedesul se scufunda rapid. El şi Anne coborâseră din 
maşină, ca să privească. Mama Chynei insistase să se uite şi 
fetiţa: „Haide, fetiţo. E păcat să scapi aşa ceva, puiule. E ceva 
ce merită văzut.” Mercedesul se scufundase pe-o parte şi, stând 
acolo, pe taluz, în aerul umed al serii, zăreau numai portiera 
şoferului. Erau ciupiţi de roiuri de țânțari, însă de-abia îi băgau 
în seamă, fascinaţi de spectacolul care se derula sub ochii lor, 
dincolo de cortina de sticlă ce lăsa vederii locul şoferului în 
maşina care se scufunda. 

— Se însera, continuă Chyna, dând glas imaginilor ce i se 
perindau pe sub pleoape, farurile erau aprinse; au mai clipit şi 
după ce Mercedesul s-a scufundat; maşina avea aer 
condiţionat, aşa că toate geamurile erau închise; nici parbrizul, 
nici geamurile de pe partea stângă nu se spărseseră când 
Mercedesul se rostogolise. Puteam să privim înăuntru, pentru 
că geamurile se aflau doar la câţiva centimetri sub apă. Nu se 
vedea nici urmă de bărbat. Poate că se lovise şi îşi pierduse 
cunoştinţa în rostogolire. Dar bătrâna... era la geam. Maşina se 
umpluse cu apă, dar dincolo de fereastră se mai găsea o bulă 


mare de aer şi bătrâna se lipise de geam ca să poată respira. 
Noi stăteam şi o priveam. Woltz ar fi putut s-o ajute. La fel şi 
mama. Însă stăteau pur şi simplu şi se uitau la ea. Părea că 
bătrâna nu ajungea să deschidă geamul, iar portiera se blocase 
cu siguranţă, sau poate ea era prea speriată şi neputincioasă. 

Chyna încercase să se smucească, dar maică-sa o ţinuse 
acolo, vorbindu-i precipitat; şoaptele ei aduceau un val de 
respiraţie acră de votcă şi suc de grapefruit. „Noi suntem altfel 
decât ceilalţi, puiule. Pentru noi nu există legi. N-ai să înţelegi 
niciodată ce înseamnă să fii liber cu adevărat dacă nu te uiţi 
acolo.” Chyna închisese ochii, dar tot o auzise pe bătrână 
ţipând în interiorul bulei uriaşe de aer din maşina scufundată. 
Un țipăt înăbușit. 

— 'Ţipătul s-a auzit din ce în ce mai stins, pană când a încetat 
de tot, spuse Chyna. Când am deschis ochii, amurgul se 
stinsese şi el; se lăsase noaptea. In Mercedes era încă lumină; 
femeia mai stătea cu faţa lipită de geam, dar se stârnise o briză 
care vălurea apa din canal şi îi înnegurase trăsăturile. Am ştiut 
că murise. Şi ea, şi soţul ei. Am început să plâng. Lui Woltz nu 
i-a plăcut. M-a ameninţat că mă târăște în canal, deschide una 
dintre portiere şi mă îmbrâncește înăuntru cu morţii. Mama m- 
a obligat să beau puţin suc de grapefruit cu votcă. Aveam doar 
şapte ani. Restul drumului pană la Key West am zăcut pe 
bancheta din spate, ameţită de votcă, pe jumătate beată, îmi 
era şi greață puţin; plângeam înainte, dar încet, ca să nu-l 
supăr pe Woltz. Am ţinut-o tot aşa pană când am adormit. 

In maşina Laurei se auzeau doar uruitul discret al motorului 
şi scârțâitul roţilor pe şosea. 

Chyna deschise în sfârșit ochii şi reveni din lumea amintirii 
din Florida, de la amurgul umed pierdut în timp la peisajul din 
Napa Valley, unde lumina aceea roşie dispăruse aproape de tot 
de pe cer şi întunericul se năpustea din toate părţile. 

Bătrânul cu Buickul nu se mai vedea în faţa lor. Ele 
reduseseră viteza şi, evident, acesta le-o luase cu mult înainte. 

— Doamne, Dumnezeule! făcu Laura, cu blândeţe. 

Chyna tremura fără să se poată stăpâni. Smulse câteva 
şerveţele din cutia plasată între scaune, îşi suflă nasul şi îşi 
şterse ochii. In ultimii doi ani îi împărtășise Laurei o parte 
dintre amintiri, dar fiecare nouă dezvăluire - şi mai era încă 
mult de dezvăluit - se dovedea la fel de dificilă ca şi cea 


anterioară. Când vorbea despre trecut, se înroșea ca focul de 
ruşine, ca şi cum ar fi fost la fel de vinovată ca maică-sa, ca şi 
cum fiecare crimă şi fiecare dovadă de nebunie i s-ar fi reproşat 
ei, deşi ea era doar un copil neajutorat, prins în nebunia 
celorlalţi ca într-o cuşcă. 

— Ai să te mai întâlnești vreodată cu mama ta? întrebă 
Laura. 

Amintirile o lăsaseră pe Chyna aproape mută de oroare. 

— Nu ştiu. 

— Dar ai vrea? 

Chyna şovăi. Ţinea mâinile strânse pumn, cu şerveţelul umed 
cocoloşit în dreapta. 

— Poate. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Ca s-o fac să-mi explice. Să încerc să-nţeleg. Să pun la 
punct unele lucruri. Dar... poate că nu. 

— Măcar ştii unde e? 

— Nu prea. Dar nu m-ar surprinde dacă ar fi la puşcărie. Sau 
moartă. Nu poţi să duci o astfel de viaţă şi să speri să apuci 
bătrâneţea. j 

Coborau de la poalele dealului către vale. Într-un târziu, 
Chyna spuse: 

— O mai văd şi acum stand în picioare în întunericul aburos, 
pe malul canalului, năclăită de transpiraţie, cu părul umed şi 
încâlcit atârnându-i pe umeri, înțepată toată de țânțari, cu ochii 
încețoșaţi de votcă. Crede-mă, Laura, chiar şi atunci era cea 
mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Mereu atât 
de frumoasă, de perfectă pe dinafară, era o făptură de vis, un 
înger... dar nici pe jumătate atât de frumoasă ca atunci când i 
se trezeau toate simţurile, când în jurul ei plutea violenţa. O 
văd şi acum acolo în picioare, abia conturată de strălucirea 
verzuie pe care încă o aruncă farurile Mercedesului prin apa 
mâloasă; o văd atât de tulburătoare în lumina verde, o fiinţă 
triumfătoare, cea mai frumoasă făptură cu putinţă, o zeitate din 
altă lume. 

Treptat, Chyna îşi domoli tremurul. Pojarul ruşinii îi 
dispăruse încetul cu încetul de pe chip. 

Se simţea nespus de recunoscătoare pentru grija şi sprijinul 
pe care i le arăta Laura. Îi era prietenă. Pană s-o întâlnească pe 
Laura, Chyna trăise în secret cu trecutul ei, incapabilă să se 


confeseze. Acum, eliberată de-o altă amintire blestemată, 
terifiantă, nu putea să-şi transpună recunoştinţa în cuvinte. 

— Nu-ţi mai face griji, spuse Laura, ca şi cum i-ar fi citit 
gândurile. 

Străbăteau drumul în tăcere. 

Întârziau la masă. 


La prima vedere, casa Templetonilor îi păru Chynei 
primitoare: victoriană, cu acoperişuri triunghiulare, spațioasă, 
cu verande mari în faţă şi în spate. Se înălța la aproape un 
kilometru de drum, la capătul unei alei pietruite, înconjurată de 
vreo patru sute de hectare de podgorii. 

De trei generaţii, familia Templeton cultiva viță-de-vie, dar 
vinul nu-l făceau ei niciodată. Aveau contract cu una dintre cele 
mai bune crame din toată valea şi, pentru că deţineau un 
pământ fertil, care dădea viţă de cea mai bună calitate, 
obțineau un preţ excelent pe recoltă. 

Când auzi Mustangul pe drum, Sarah Templeton dădu buzna 
pe veranda din faţă şi cobori apoi în grabă treptele spre aleea 
pietruită, să le întâmpine pe fete. Era o femeie la vreo patruzeci 
şi cinci de ani, nostimă, suplă, cu un aer de fetişcană, blondă, 
tunsă modern; purta o pereche de jeanşi cafenii şi o bluză cu 
mâneci lungi, verde-smarald, cu broderie la guler, şic şi în 
acelaşi timp maternă. 

Când Sarah o îmbrăţișă pe Laura, o sărută şi o strânse la 
piept cu o dragoste atât de vădită, Chyna simţi un junghi de 
invidie şi un fior de nădejde pentru că nu cunoscuse niciodată 
dragostea de mamă. 

Rămase surprinsă iarăşi când Sarah se întoarse spre ea, o 
îmbrăţișă, o sărută pe obraz şi, ţinând-o strâns la piept, îi zise: 

— Laura îmi spune că eşti sora pe care n-a avut-o niciodată, 
aşa că simte-te ca acasă, draga mea. Când te afli cu noi, casa 
noastră este şi a ta. 

Chyna rămăsese blocată o clipă, atât era de neobişnuită cu 
ritualurile afecțiunii familiale, la care nu ştia cum să 
reacționeze. Apoi, o îmbrăţișă şi ea pe Sarah, cu stângăcie, şi 
murmură un „mulţumesc” care nu-şi avea rostul. Brusc, i se 
încleștase gura, încât se miră că reuşise totuşi să articuleze. 
Ţinându-le pe fete de după umeri, Sarah le conduse spre 
treptele largi de la intrare. 


— O să luăm bagajele mai târziu. Acum e gata masa. Veniţi 
încoace. Laura mi-a povestit atât de multe despre tine, Chyna. 

— Ei bine, mamă, zise Laura, nu ţi-am povestit că Chyna face 
farmece. Ţi-am cam ascuns asta. Cât o să stea la noi, va trebui 
să sacrifice câte un pui la miezul nopţii. 

— Noi ne ocupăm doar de struguri. Pui nu avem, draga mea, 
spuse Sarah. Dar după cină putem merge cu maşina la una 
dintre fermele apropiate să cumpărăm câţiva pui. 

Chyna râse şi o privi pe Laura ca şi cum ar fi vrut s-o întrebe: 

„Unde e Privirea aceea infamă?” 

Laura înţelese. 

— Chyna, în onoarea ta, toate umeraşele şi alte chestii 
asemănătoare au fost înlăturate. 

— Ce tot spui tu acolo? întrebă Sarah. 

— Hai, mamă, doar mă cunoşti, bodogănesc şi eu fără rost. 
Câteodată, nici eu nu ştiu ce vorbesc. 

Paul Templeton, tatăl Laurei, se afla în bucătăria spațioasă; 
scotea de la cuptor o tavă de cartofi franţuzeşti. Era un bărbat 
îngrijit, bine legat, cam de un metru optzeci înălțime, cu păr 
negru, bogat, şi ten roşcovan. Puse tava aburindă alături, îşi 
scoase mânușile de menaj şi o întâmpină pe Laura la fel de 
afectuos ca şi Sarah. După ce se făcură prezentările, îi luă 
mâna Chynei în mâinile sale aspre şi muncite, şi, cu un aer 
prefăcut solemn, spuse: 

— Ne-am rugat să ajungi întreagă pană aici. Fetiţa mea tot 
mai conduce Mustangul de parcă ar fi maşina lui Batman? 

— Hei, tată, făcu Laura, cred că uiţi că tu m-ai învăţat să 
conduc. 

— Te-am învăţat noţiunile de bază, zise Paul. Nu m-am 
aşteptat să-mi copiezi şi stilul. 

— Refuz să-mi închipui cum conduce Laura, spuse Sarah. Tot 
timpul sunt îngrijorată de moarte. 

— Mamă, priveşte lucrurile în faţă, există o genă din 
Indianapolis 500 în ramura paternă şi tata mi-a transmis-o mie. 

— Conduce excelent, remarcă Chyna. Cu Laura mă simt 
întotdeauna în siguranţă. 

Laura îi aruncă un mic rânjet şi făcu semnul „victoriei”. 

Cina se consumă îndelung şi fără grabă, pentru că 
Templetonilor le plăcea să stea de vorbă, iar conversaţia îi 
hrănea în egală măsură cu cina. Aveau grijă s-o includă şi pe 


Chyna în conversaţia lor şi păreau vădit interesaţi de ceea ce le 
povestea ea; chiar atunci când discuţia atinse probleme de 
familie despre care Chyna nu ştia nimic, se simţi legată de ele 
printr-un soi de osmoză magică, absorbită de-a dreptul de 
clanul Templeton. 

Laura avea un frate de vreo treizeci de ani, Jack; el şi soţia 
lui, Nina, locuiau în casa îngrijitorului, la vie, dar un 
angajament anterior îi împiedicase să participe la cina în 
familie. Chyna primi asigurări că o să-i întâlnească în dimineaţa 
următoare, dar nu simţi nicio dorinţă expresă să-i cunoască, 
aşa cum se întâmplase înainte de a-i întâlni pe Paul şi Sarah. În 
toată viaţa ei agitată, nu existase niciun loc în care să se simtă 
acasă; poate că nici aici nu se va simţi vreodată pe deplin 
acasă, dar se simţea măcar binevenită. 

După cină, Laura şi Chyna merseră să se plimbe prin via 
luminată de lună, printre butucii cărora nu le dăduseră încă 
mlădiţele sau fructele. Aerul rece era încă greu de mireasma 
roditoare a pământului proaspăt arat; câmpurile întunecate 
aveau un soi de mister al lor, care-ţi lua minţile; Chyna îl simţi 
provocator, dar şi tulburător, ca şi cum s-ar fi aflat în preajma 
unor prezenţe nevăzute, a unor spirite străvechi, nu toate 
benefice. 

La întoarcere, după ce străbătuseră via pană în adânc, Chyna 
spuse: 

— Eşti cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată. 

— Şi tu pentru mine. 

— Mai mult... şovăi vocea Chynei. Era cât pe ce să spună: 
„Eşti singura mea prietenă”, dar i se păru stângaci, şi oricum 
nu exprima ceea ce simţea pentru Laura. Intr-un anume sens, 
erau într-adevăr surori. 

Laura o luă de braţ şi şopti abia perceptibil: 

— Ştiu. 

— Când ai să ai copii, vreau să-mi zică mătuşa Chyna. 

— Uite ce e, Shepherd, nu crezi că înainte de-a începe să 
torn bebeluşi ar trebui să găsesc pe unul cu care să mă mărit? 

— Oricine ar fi el, ar face bine să fie un soţ minunat, fiindcă, 
altminteri, promit că-l las fără cojones. 

— Fă-mi un serviciu, da? zise Laura. Nu promite asta înainte 
de nuntă. Pe unii îi inhibă. 

De undeva, din vie, se auzi un zgomot îngrijorător, care o 


ţintui locului pe Chyna. Un scârțâit prelung. 

— E vântul care mişcă o uşă deschisă de la hambar. Sunt 
balamalele ruginite. 

Părea că cineva deschide o uşă uriaşă chiar în zidul nopţii şi 
păşeşte înăuntru dintr-o altă lume. 


Chyna Shepherd nu dormea bine în case necunoscute. Toată 
copilăria şi adolescenţa, maică-sa o târâse prin întreaga ţară; 
nicăieri nu stăteau mai mult de-o lună, două. Li se întâmplaseră 
atâtea lucruri îngrozitoare în atât de multe locuri, încât Chyna 
învățase să privească o casă nouă ca pe o viaţă nouă, nu cu 
speranţa stabilităţii şi fericirii, ci cu neîncredere şi teamă 
ascunsă. 

Scăpase de mult de beleaua de maică-sa şi era liberă să 
locuiască numai unde voia. Zilele acestea trăia aproape la fel 
de ordonat ca o călugăriţă; viaţa ei era meticulos gândită, 
asemenea planului de dezamorsare a unei bombe, lipsită de 
agitația care îi pria maică-si. 

Totuşi, în această primă noapte în casa Templetonilor, Chyna 
nu avu nicio tragere de inimă să se dezbrace şi să meargă la 
culcare. Stătea în întuneric, aşezată pe un scaun cu spătar, la 
una dintre ferestrele camerei de oaspeţi, privind fără ţintă 
podgoriile luminate de lună, câmpul, dealurile din Napa Valley. 

Laura se afla la capătul opus al coridorului de la etajul întâi, 
într-o cameră în care cu siguranţă dormea tun, liniştită, fiindcă 
ei această casă nu-i era deloc străină. 

De la fereastra camerei de oaspeţi, mlădiţele timpurii ale 
viţei-de-vie abia se observau. Vagi forme geometrice. 

Dincolo de terase se ridicau dealuri molcome, îmbrăcate cu 
ierburi înalte şi uscate, argintii în lumina lunii. O boare 
capricioasă se stârni în vale şi, de câteva ori, ierburile sălbatice 
parcă se rostogoliră ca talazurile peste pantele repezi, poleite 
delicat de lumina jucăuşă a lunii. 

Deasupra dealurilor se înălța lanţul muntos, iar deasupra 
piscurilor se înșira o puzderie de stele şi se vedea luna plină, 
albă. Norii de furtună care se abăteau peste munţi, dinspre 
Nord-Vest, aveau să întunece în curând noaptea. Dealurile, mai 
întâi argintii, se înnegurară treptat, de la plumburiu pană la 
cea mai intensă nuanţă de negru. 

Când se auzi primul țipăt, Chyna privea pierdută spre stele, 


atrasă, ca şi în copilărie, de lumina lor rece. Se gândea, 
fascinată, că lumile acelea îndepărtate trebuie să fie pustii şi 
imaculate, că mizeria nu le-a atins niciodată. La început, ţipătul 
înăbușit i se păru doar o amintire, un fragment fulgerător din 
existenţa ei într-o altă casă străină din trecut, reverberat peste 
timp. Adesea, în copilărie, se ascundea de maică-sa şi de 
prietenii ei beţi sau furioşi. Se urca pe acoperişurile 
verandelor, se pitea după pomii din spatele casei, se furişa pe 
geam, pe scara de incendiu, în locuri secrete, departe de 
încăierări, acolo unde putea studia stelele şi unde vocile 
ridicate, de harţă, surescitare sexuală sau răvăşite de droguri 
ajungeau pană la ea ca dintr-un aparat de radio care transmitea 
din locuri îndepărtate, oamenii aceia părând să nu mai aibă 
nicio legătură cu ea. 

Cel de-al doilea țipăt, deşi la fel de scurt şi doar puţin mai 
intens decât primul, aparţinea indiscutabil prezentului, nu era o 
amintire; Chyna rămase în continuare pe scaun. Încordată. Cu 
urechile ciulite. Asculta. 

Îşi dorea să creadă că vocea venise din afară; continuă să 
privească în noapte, să cerceteze viile şi dealurile din spatele 
casei. Vântul umfla în valuri iarba uscată pe coamele scăldate 
în lumina lunii, ca şi cum o mare mirifică, străveche şi-ar fi 
desfăşurat undele sub paşii timpului. 

De undeva, din casă, se auzi o bufnitură înăbușită, de parcă 
un obiect greu ar fi căzut pe podeaua mochetată. 

Chyna se ridică imediat de pe scaun şi rămase în picioare 
nemişcată, în aşteptare. 

După vocile răstite dintr-un motiv sau altul, urma cel mai 
adesea câte un necaz. Totuşi, se întâmpla ca unele certuri 
grave să fie precedate de tăceri calculate şi de lucruri făcute pe 
furiş. 

Cu greu putea să asocieze ideea violenţei conjugale cu Paul 
şi Sarah Templeton, care îi păruseră blânzi şi iubitori unul cu 
altul, la fel cum erau şi faţă de fiica lor. Totuşi, aparențele şi 
realitatea se potriveau arareori, iar priceperea omului de a-şi 
dezamăgi semenii era cu mult mai mare decât a cameleonului, 
mierloiului american! sau a devotatei călugăriţe?, care îşi 
ascunde canibalismul feroce în spatele unei măşti inocente şi 


1 Mimus polyglostos - pasăre care are capacitatea de a imita glasul altor 
păsări (n. tr.). 


evlavioase. 

După tipetele înăbușite şi bufnitura slabă, tăcerea se lăsă ca 
o zăpadă, neverosimil de adâncă şi înspăimântătoare, ca într-o 
lume a surzeniei. Era liniştea dinaintea furtunii, calmul şarpelui 
încolăcit. 

Într-o altă parte a casei, cineva stătea la fel de nemişcat ca şi 
ea, în alertă, ascultând cu atenţie. O persoană primejdioasă. 
Simţea prezenţa străină ca pe o apăsare uşoară în aer, nu 
foarte diferită de aceea de dinaintea unei furtuni. 

Pe de altă parte, cei şase ani de cursuri de psihologie o 
făcuse să-şi pună întrebări asupra spaimei pe care i-o trezeau 
sunetele nopţii şi care, logic, puteau să nu însemne nimic. Orice 
psihanalist bun ar fi avut o grămadă de caracterizări pentru 
cineva care sărea de la bun început la o concluzie negativă, 
care trăia permanent în aşteptarea violenţei. 

Dar ea trebuia să-şi asculte propriul său instinct, ascuţit de 
atâţia ani de experienţă dură. Intuiţia îi spuse că mişcarea îi va 
readuce siguranţa de sine. Se îndepărtă în linişte de scaun, 
îndreptându-se către uşa dinspre hol. În cele două ceasuri cât 
stătuse în camera neluminată, ochii i se obişnuiseră cu 
întunericul şi acum se mişca cu uşurinţă, fără teamă că s-ar 
putea lovi de mobile. 

Mai avea jumătate din distanţa pană la uşă când auzi paşi 
apropiindu-se pe palierul de la etaj. Călcătura grea, precipitată, 
era străină de casă. 

Nestingherită de interminabilul „al doilea gând” despre care 
învățase la psihologie, se întoarse la intuiţia şi modul de a se 
apăra din copilărie. Se trase înapoi spre pat şi se lăsă în 
genunchi. 

Mai încolo, pe hol, paşii se opriră. Se deschise o uşă. 

Era conştientă de cat de absurd poate fi să-şi imagineze că 
simpla deschidere a unei uşi înseamnă furie dezlănţuită. 
Declicul unui buton răsucit, scrâșnetul unei clanţe prost 
închise, scârţâitul unei balamale neunse - toate acestea erau 
simple sunete, nici delicate, nici furioase, vinovate sau 
inocente; puteau fi produse tot atât de bine de un preot, ca şi 
de un hoţ. Totuşi, ea știa că noaptea aceasta stătea sub semnul 
furiei dezlănţuite. 


> Mantis religiosa - insectă a cărei femelă devorează masculul după 


reproducere (n. tr.). 


Întinsă pe burtă, se strecură sub pat, cu picioarele spre capul 
patului. Acesta avea picioare solide, aristocrate şi, din fericire, 
mai înalte decât cele obişnuite. Cu câţiva centimetri mai scund 
să fi fost, şi Chyna nu s-ar fi putut ascunde. 

Se deschise încă o uşă. Uşa dormitorului de oaspeţi, care se 
afla exact în dreptul patului. 

Cineva aprinse lumina. 

Chyna stătea întinsă pe-o parte, cu urechea dreaptă lipită de 
covor. Făcu ochii mari, de sub pat, şi văzu o pereche de bocanci 
negri ai unui bărbat, iar de la jumătatea gambei în jos, jeanşii. 

Abia păşise pragul şi, cu siguranţă, cerceta camera. Avea să 
sesizeze că la ora unu noaptea, patul era neatins, cu patru 
puişori de pernă sprijiniți la căpătâi. Chyna nu lăsase nimic pe 
suportul de haine. Nicio haină răvăşită pe scaun. Romanul 
ieftin, pe care-l adusese să-l citească înainte de culcare, se afla 
intr-un sertar al biroului. 

Prefera spaţiile ordonate, libere până la austeritate. Această 
preferinţă putea să-i salveze acum viaţa. 

Din nou încercă o uşoară îndoială - propensiunea spre 
autoanaliză care-i bântuie pe toţi studenţii la psihologie. Dacă 
bărbatul din cadrul uşii era vreunul dintre-ai casei - Paul 
Templeton sau Jack, fratele Laurei, cel care locuia în casa 
administratorului viei - şi dacă vreo situaţie-limită ar fi explicat 
de ce dădea buzna în camera ei fără să bată la uşă, ea ar fi 
apărut ca o toantă de mâna-ntâi, dacă nu cumva isterică, atunci 
când s-ar fi târât afară de sub pat. 

Pe urmă, chiar la vârful bocancului, o picătură roşie, mare, 
apoi alta, şi a treia, căzură pe covorul galben-pai. Pic-pic-pic. 
Sânge. Pluşul gros, sintetic, al covorului supse primele picături. 
Cea de-a treia îşi păstra conturul, sclipind stins ca un rubin. 

Chyna ştia că sângele nu aparţinea intrusului. Încercă să nu 
se gândească la obiectul ascuţit de pe care ar fi putut să picure. 

El trecu în dreapta ei, avansând mai mult în cameră, iar ea 
îşi roti privirea ca să-l poată urmări. 

Patul avea margini sculptate, în care fusese bine întinsă şi 
îndesată cuvertura. Nimic nu atârna peste margini ca s-o 
împiedice să vadă bocancii. 

Pe cealaltă parte, unde cuvertura nu era drapată pană la 
podea, spaţiul de sub pat era mult mai vizibil pentru el. Din 
anumite unghiuri, acesta putea să se uite în jos şi să zărească 


vreun petic din jeanşii ei, vârful vreunuia dintre pantofi, 
mâneca roşie a bluzei de bumbac întinsă pe cotul îndoit. 

li era recunoscătoare patului imperial, care o acoperea mai 
bine decât unul de-o persoană sau unul dublu. 

Nu-şi dădea seama dacă el respira greu, dacă era emoţionat 
sau furios, în felul în care îi simţise prezenţa. Cu o ureche lipită 
de covorul de pluş, era aproape surdă. Arcurile şi scândurile 
patului se sprijineau pe spatele ei, şi pieptul avea loc să i se 
dilate când respira temător, şovăitor, cu sufletul la gură. Inima 
apăsată îi bătea mai să-i spargă pieptul; zgomotul acesta părea 
să umple atât de mult ascunzişul, încât intrusul avea s-o audă 
cu siguranţă. 

Individul se duse la baie, deschise uşa şi aprinse lumina. 

Chyna îşi pusese toate obiectele de toaletă în dulăpiorul de 
medicamente. Nu era nimic care că atragă atenţia asupra 
prezenţei ei. 

Dar oare chiuveta era uscată? 

Când se dusese la culcare, pe la unsprezece, fusese la toaletă 
şi pe urmă se spălase pe mâini. Asta se întâmplase cu două ore 
în urmă. Cu siguranţă că orice picătură de apă din chiuvetă se 
uscase ori se evaporase între timp. 

La chiuvetă se afla un săpun lichid într-un recipient cu 
pompiţă. Din fericire, nu exista nicio bucată de săpun umedă 
care să-i trădeze prezenţa. 

Se gândi cu grijă la prosop. Avea îndoieli că acesta mai putea 
păstra umezeala la două ore după ce fusese folosit, destul de 
puţin de altfel. Totuşi, în ciuda inclinaţiei pentru ordine şi 
curăţenie, ar fi putut să-l atârne strâmb sau să-i facă vreo cută 
care s-o dea de gol. 

I se păruse că bărbatul stătea de-o veşnicie în pragul băii. 
Apoi, acesta a stins lumina şi s-a întors în dormitor. 

Din când în când, în copilărie - şi apoi chiar ceva mai târziu - 
Chyna se refugiase sub paturi. Uneori, ai ei o căutau, uneori, 
deşi aceasta era ascunzătoarea cea mai la îndemnă, nici nu le 
trecea prin cap să se uite acolo. Dintre cei care o descopereau, 
puţini căutaseră întâi sub pat - cei mai mulţi lăsaseră treaba 
asta la urmă. 

O altă picătură roşie căzu pe covor, ca şi cum bestia ar fi 
vărsat încet lacrimi de sânge. 

Bărbatul se duse spre uşa de la debara. 


Chyna trebui să-şi întoarcă puţin capul, să întindă gatul, ca 
să-l poată urmări. 

Debaraua era spațioasă, se putea intra înăuntru; în mijloc se 
afla un bec pe care-l aprindeai trăgând de-un lănţişor. Auzi clar 
pocnetul întrerupătorului smucit, pe urmă clinchetul bilelor de 
metal ale lănţişorului, care zdrăngăniră când se atinseră de 
bec. 

Familia Templeton depozita valizele în fundul debaralei. 
Stivuite printre celelalte, geanta şi valiza Chynei nu trădau 
prezenţa unui musafir în casă. 

Îşi adusese câteva schimburi: două rochii, două fuste, încă o 
pereche de jeanşi, o pereche de pantaloni de in, o jachetă de 
piele. Pentru că şi ea, şi Laura purtau aceeaşi măsură la haine, 
intrusul ar fi putut trage concluzia că cele câteva obiecte 
agăţate în debara sunt lucruri lăsate de Laura din neglijenţă în 
camera de oaspeţi, mai degrabă decât dovada prezenţei unui 
musafir. 

Totuşi, dacă trecuse şi prin dormitorul Laurei şi îi cercetase 
debaraua - atunci, ce se întâmplase cu Laura? 

Nu trebuia să se gândească la asta! Nu acum. Nu încă. 
Deocamdată, avea nevoie de toate simţurile, toate gândurile 
concentrate, ca să rămână în viaţă. 

Cu optsprezece ani în urmă, în noaptea de după cea de-a 
opta aniversare, într-o cabană de pe țărm, la Key West, Chyna 
se pitise sub pat ca să se ascundă de Jim Woltz, prietenul 
mamei sale. Dinspre Golful Mexic se stârnise o furtună 
năprasnică, şi fulgerul care muşca amarnic din cer o făcu să se 
teamă de templul plajei unde îşi găsise refugiul în alte nopţi. 
După ce se hotărâse să se vâre în spaţiul strâmt de sub patul de 
fier, mai scund decât cel sub care se afla acum, descoperise că 
împărțea ascunzătoarea cu un gândac palmetto. Asemenea 
vietăţi nu erau atât de exotice sau drăgălaşe, precum le arăta 
numele. Acesta, de pildă, era mare cât palma fetiţei. De fapt, nu 
erau altceva decât nişte enorme libărci tropicale. În mod 
normal, nesuferitul ar fi luat-o la fugă. Însă părea mai puţin 
îngrijorat de prezenţa ei decât de turbatul Woltz, care dădea 
ocol cămăruţei cuprins de furia alcoolului, zdrobind totul, 
pocnindu-se de pereţi şi de mobile, ca o fiară în cuşcă. Chyna 
era desculţă, îmbrăcată cu un şort albastru, purta pe cap un 
coif alb, de hârtie, iar gândacul, cuprins de frenezie, gonea pe 


toată suprafaţa pielii neacoperite, printre degetele de la 
picioare, în sus şi în jos pe pulpe, pe urmă mai sus; îi traversă 
spinarea, umblă de-a lungul gatului, prin păr, pe umăr, pe 
braţul subţire. Nu îndrăznea să ţipe de silă, ca să nu-i atragă 
atenţia lui Woltz. În acea noapte părea descreierat, un monstru 
dintr-un coşmar, iar ea era convinsă că, asemenea tuturor 
monştrilor, Woltz avea un simţ supranatural al văzului şi 
auzului, numai bun pentru vânat copii. Nu găsise nici măcar 
curajul să lovească ori să îndepărteze gândacul, ca nu cumva 
Woltz să poată auzi cel mai mic sunet, în ciuda vuietului metalic 
al furtunii sau a bubuitului neîncetat al tunetului. Suportase 
grațiile gândacului numai ca să le evite pe cele ale lui Woltz, 
încleștându-și fălcile ca să înăbușe un țipăt, rugându-se cu 
disperare la Dumnezeu s-o salveze, pe urmă rugându-se şi mai 
amarnic s-o ia Dumnezeu, să pună capăt chinului, chiar şi 
printr-un trăsnet, să pună capăt chinului, o Doamne, pune 
capăt, pune capăt. 

Acum, deşi nu împărțea spaţiul de sub patul cu picioare 
zdravene cu niciun gândac, Chyna avea senzaţia că i se tara un 
gândac pe degetele de la picioare. Era iar fetiţa desculţă de 
odinioară. Îl simţi fugind în sus, pe picioare, de parcă nu purta 
jeanşi, ci pantaloni scurţi de bumbac; nu mai purtase părul lung 
din acea noapte aniversară, când gândacul îşi găsise ascunziş 
în pletele ei, dar acum simţea umbra acelui palmetto în părul 
tuns scurt. 

Bărbatul din debara, capabil de atrocități infinit mai 
îngrozitoare decât cele mai ticăloase vise ale lui Woltz, smuci 
lănţişorul. Lumina se stinse cu un declic, urmat de clinchetul 
bilelor de metal. 

Bocancii reapărură şi se apropiară de pat. O picătură de 
sânge, proaspătă, sclipea stins pe rama de piele neagră a 
bocancilor. 

Intenţiona să se lase pe un genunchi, lângă pat. 

Doamne, o să mă găsească ascunsă ca un copil, sufocată de 
propriul meu țipăt înăbuşit, toată numai o sudoare rece, fără 
pic de demnitate în lupta mea de-a rămâne vie, nevătămată şi 
vie, neatinsă şi vie. 

O străbătu gândul nebunesc că, atunci când el avea să se uite 
atent sub pat şi să dea nas în nas cu ea, n-o să vadă un bărbat, 
ci un gândac palmetto uriaş, cu ochi negri, multifaţetaţi. 


Se simţea redusă iar la neputinţa pe care o încercase în 
copilărie, la frica aceea instinctivă pe care sperase să n-o mai 
încerce vreodată. Omul acesta îi răpise respectul de sine pe 
care Chyna îl câștigase îndurând totul ani de-a rândul - pe care 
şi-l câștigase, la dracu' -, şi nedreptatea îi umplu ochii cu 
lacrimi amare. 

Pe urmă însă bocancii pătaţi se întoarseră şi prinseră să se 
mişte. Individul se îndepărtă de pat, îndreptându-se spre uşa 
deschisă. 

Indiferent ce ar fi gândit bărbatul despre hainele agăţate în 
debara, era limpede că nu observase că dormitorul pentru 
oaspeţi era ocupat. 

Ea clipi furioasă, ca să-şi alunge ceața lacrimilor din ochi. 
Intrusul se opri şi se întoarse, evident ca să cerceteze 
dormitorul pentru ultima oară. 

Ca să nu-i audă suflul copilăresc, Chyna îşi ţinu, temătoare, 
respiraţia. 

Bărbatul stinse lumina, apoi ieşi pe hol, închizând uşa după 
el. 

Paşii făcură cale-ntoarsă pe unde veniseră, căci camera ei 
era ultima de la etaj. Zgomotul paşilor se stinse cu repeziciune, 
învăluit de bătăile îngrozitoare ale inimii ei. 

Primul impuls fu să rămână în ascunzătoarea îngustă dintre 
covor şi arcuri, să aştepte pană în zori sau chiar mai mult, să 
aştepte pană când avea să se lase o lungă tăcere, o alta decât 
tăcerea animalului de pradă, care stătea la pândă. 

Nu ştia însă ce se întâmplase cu Laura, cu Paul, cu Sarah. 
Oricare dintre ei putea fi în viaţă, însă grav rănit, abia 
trăgându-și răsuflarea. Poate că intrusul îi ţinea în viaţă ca să-i 
poată tortura după plac. 

Toate ziarele relatau cu regularitate întâmplări de-o cruzime 
egală cu scenariile care i se derulau acum cu repeziciune în 
minte. Şi dacă vreunul dintre Templetoni mai trăia încă, Chyna 
putea fi singura lor speranţă de salvare. 

În copilărie, ieşise pe brânci afară din numeroasele ei 
ascunzători mai puţin înspăimântată decât acum, când se 
strecura de sub pat. 

Sigur că acum avea mai multe de pierdut decât cu zece ani în 
urmă, când apărea în faţa mamei ei: o viaţă onorabilă, 
construită într-un deceniu de luptă neîncetată, respectul de 


sine câștigat cu greu. Părea o nebunie să rişte toate acestea 
când se afla în siguranţă, stând pur şi simplu ascunsă. Dar 
siguranţa personală apărată în detrimentul celorlalţi era 
laşitate; doar copiii mici, lipsiţi de puterea şi obişnuinţa de-a se 
proteja singuri, aveau dreptul să fie laşi. 

Nu se putea ascunde după dezinteresul acela defensiv, pe 
care îl încercase în copilărie. Un astfel de comportament ar fi 
însemnat sfârșitul oricărui respect de sine. O sinucidere cu 
încetinitorul. Nu este cu putinţă să te retragi cu încetul într-o 
groapă fără fund - poţi doar să te arunci în ea. 

Aflată în spaţiu deschis - încă o dată -, se ridică şi se ghemui 
apoi lângă pat. Pe moment, era tot ce putea să facă. Stătea 
încremenită, așteptând ca uşa să se deschidă cu o bufnitură şi 
intrusul să se năpustească înăuntru din nou. 

Casa era lipsită de ecou, ca o planetă fără aer. 

Chyna se ridică în picioare şi traversă în tăcere camera 
întunecată. Neputând să vadă cele trei picături de sânge, 
încercă să ocolească locul în care căzuseră mai devreme. 

Îşi lipi urechea stângă de crăpătura dintre uşă şi toc, 
ascultând eventualele mişcări sau vreo răsuflare din hol. Nu 
auzi nimic, şi totuşi îşi păstră îndoielile. 

Poate că el se afla de partea cealaltă a uşii. Zâmbind. 
Amuzându-se copios la gândul că ea îl asculta. Trăgând de 
timp. Calm, pentru că ştia că, pană la urmă, ea avea să 
deschidă uşa şi să-i cadă în braţe. 

La dracu’! 

Apucă mânerul sferic, îl răsuci cu grijă şi tresări când 
încuietoarea ieşi din lăcaş cu un sunet abia auzit. Cel puţin, 
balamalele erau unse şi nu făceau zgomot. 

Cu tot întunericul nepătruns cu care nu se obişnuise încă, 
putea să-şi dea seama că dincolo n-o aştepta nimeni. Păşi afară 
din cameră şi închise uşa cu grijă. 

Încăperile pentru oaspeţi se aflau după latura mică a L-ului 
pe care îl descria holul de la etaj. La dreapta Chynei se afla 
scara de serviciu, care cobora la bucătărie. La stânga rămânea 
latura lungă a L.-ului. 

Elimină scara de serviciu. Mai devreme coborâse pe-acolo 
când se dusese cu Laura să se plimbe prin vie. Treptele, tocite, 
din lemn, scârțâiau şi trosneau. Casa scării se comporta ca un 
amplificator, avea eficienţa unei tobe de metal. În liniştea 


nefirească a casei, ar fi fost cu neputinţă să te strecori pe scara 
de serviciu fără să fii auzit. 

Pe de altă parte, scara principală şi holul de la etaj erau 
mochetate. 

De după colţ, de undeva din lungul holului, răzbătea o lumină 
palidă, gălbuie. Tapetul cu trandafiri părea că absoarbe lumina, 
în loc s-o reflecte, căpătând astfel o profunzime enigmatică. 

Dacă intrusul ar fi stat undeva între intersecţia laturilor L- 
ului şi sursa de lumină, ar fi aruncat o umbră strâmbă peste 
tapetul înflorat, luminos, ori pe covorul galben-pai. Nu se vedea 
nicio umbră. 

Cu spatele lipit de perete, Chyna merse într-o parte până la 
colţ, şovăi şi întinse gâtul să cerceteze drumul. Holul principal 
era pustiu. 

Două surse de lumină palidă, de culoarea chihlimbarului, 
adânceau şi mai mult întunericul. Prima venea pe o uşă, pe 
jumătate deschisă, din dreapta: apartamentul lui Paul şi al lui 
Sarah. Cea de-a doua se afla mai departe, pe hol, dincolo de 
scara principală; la stânga, camera Laurei. 

Toate celelalte uşi păreau închise. Nu ştia ce se află dincolo 
de ele. Poate alte dormitoare, o baie, un birou, debarale. Deşi 
simţea cea mai puternică atracţie - şi cea mai mare spaimă - 
faţă de camerele luminate, fiecare uşă închisă reprezenta un 
nou pericol. 

Tăcerea insondabilă o ispitea să creadă că intrusul plecase. 

Aceasta era tentaţia căreia îi rezista cel mai bine. 

Aşadar, înainte, printre tufele de trandafiri imprimaţi pe 
tapet, spre uşa pe jumătate deschisă de la apartamentul 
stăpânilor casei. Ajunsă acolo, ezită. Ca pe marginea prăpastiei. 

Când avea să descopere ceea ce aştepta să fie descoperit, 
poate că toate iluziile ei cu privire la ordine şi stabilitate urmau 
să se dizolve. Atunci, adevărul crud al vieţii avea să se afirme 
din nou, după zece ani în care ea îl negase cu sârguinţă: acest 
adevăr era haosul, care curgea ca un şuvoi de argint viu, fără 
să ştii încotro se duce. 

Poate că bărbatul în jeanşi şi bocanci negri s-a întors în 
apartamentul părinţilor Laurei, după ce a ieşit din dormitorul 
pentru oaspeţi, fapt puţin probabil, de altminteri. Fără îndoială, 
în casă existau alte surse de distracţie, mai atrăgătoare pentru 
el. 


Temându-se să mai zăbovească prea mult în hol, păşi sfioasă 
peste prag, fără să deschidă uşa mai mult. 

Camera soţilor Templeton era spațioasă. În faţa unui cămin 
se aflau două fotolii şi două scăunele pentru sprijinit picioarele. 
Rafturi înțesate cu cărţi legate în piele, ale căror titluri se 
pierdeau în umbră, străjuiau căminul. 

Veiozele, de forma unor vase, de un brun-roşcat viu, aveau 
abajururi plisate. Una dintre ele era aprinsă; dungi purpurii 
maculau abajurul. 

Chyna se opri brusc la picioarele patului, destul de aproape 
ca să vadă mai mult decât ar fi trebuit. Nici urmă de Paul şi 
Sarah în pat, dar cearşafurile şi păturile erau talmeş-balmeş; în 
partea dreaptă, atârnau pe podea. În stânga, aşternuturile 
arătau ca înmuiate în sânge; stropi de sânge erau împrăștiați 
pe tăblia de la capul patului şi pe perete, formând un soi de 
curcubeu. 

Inchise ochii. Auzi ceva. Se întoarse, la pândă, așteptând să 
fie atacată. Era singură. 

Zgomotul acela se auzise tot timpul, era un zgomot de fond, 
de apă care curge, susur - răpăit - pleoscăit. 

Nu-l auzise de când intrase în cameră, căci vederea petelor 
de sânge acoperea cu un urlet de mulţime înnebunită orice alt 
sunet. 

Sinestezie. Cuvântul citit într-un text de psihologie se lipise 
de ea, mai mult pentru că îl socotea o plăcută succesiune de 
silabe, decât fiindcă se aşteptase să încerce ea însăși senzaţia. 
Sinestezie: un amestec al simţurilor, în care mireasma poate fi 
percepută ca o izbucnire de culoare, sunetul ca o mireasmă, 
pipăitul unei suprafeţe poate părea un râs gâlgâitor sau un 
țipăt. 

Inchizând ochii, izgoni din auz urletul dezlănţuit al petelor de 
sânge în locul de unde auzise căderea de apă. Acum recunoştea 
sunetul: era duşul din baia alăturată. 

Uşa de la baie era uşor întredeschisă. Pentru prima oară de 
când intrase de pe hol, Chyna observă banda îngustă de lumină 
fluorescentă de-a lungul tocului uşii de la baie. 

Când îşi mută privirea dinspre uşă, refuzând să înfrunte ceea 
ce o putea aştepta dincolo de ea, privirea îi căzu pe telefonul de 
pe noptiera din dreapta. Aceasta era partea nepătată de sânge, 
ceea ce o făcea mai abordabilă pentru Chyna. 


Ridică receptorul. Nu avea ton. Nici nu se aşteptase să aibă. 
Lucrurile nu erau niciodată atât de simple. 

Deschise unicul sertar al noptierei, în speranţa că va găsi 
vreun pistol. Nu avea noroc. 

Convinsă că doar mişcarea îi aduce siguranţa, că ascunsul 
sau târâtul pe sub paturi este ultima soluţie la care se cuvine să 
recurgă, Chyna ocolise patul uriaş înainte de a-şi da seama că 
deja făcuse prima mişcare. În faţa uşii de la baie, covorul era 
pătat rău. 

Făcu o grimasă şi se îndreptă spre cea de-a doua noptieră; 
trase sertarul. În lumina agonică, descoperi o pereche de 
ochelari pentru citit, ale căror lentile aruncau raze gălbui, un 
roman de aventuri după care se dau în vânt bărbaţii, într-o 
ediţie ieftină, o cutie de şerveţele de hârtie, un tub de alifie de 
buze, dar nici urmă de vreo armă. 

În timp ce închidea sertarul, simţi că, de sub pata de sânge 
proaspăt, de un roşu-arămiu, adăsta un miros de praf de puşcă. 

Era obişnuită cu mirosul acela. De-a lungul vremii, destul de 
mulţi dintre prietenii mamei ei folosiseră arme ca să obţină 
ceea ce voiau, ori cel puţin se lăsaseră fascinaţi de ele. 

Chyna nu auzise împușcături. Evident, intrusul folosise o 
armă cu amortizor. 

Dincolo de uşă, apa vuia la duş. Susurul acela, altminteri 
blând şi reconfortant, îi zgâria acum nervii ca polizorul 
dentistului. _ 

Era sigură că intrusul nu se afla în baie. Își terminase treaba 
acolo. Putea să-şi facă de lucru oriunde în altă parte a casei. 

În clipa aceasta nu se mai temea propriu-zis de acel bărbat, 
ci de faptul că avea să descopere ceea ce făcuse el. Opţiunea ei 
constituia chintesenţa suferinţei umane: pană una alta, a nu şti 
ceva, este mai rău decât a şti. _ 

În cele din urmă, împinse uşa. Își strânse pleoapele şi 
pătrunse în marea orbitoare de lumină fluorescentă. 

Baia spațioasă era placată cu ceramică albă şi galbenă. La 
jumătatea pereţilor, de jur-împrejurul ramei de la oglindă, pe 
marginea chiuvetei, se întindea o friză decorativă, cu narcise şi 
frunze. Se aşteptase la mai mult sânge. 

Paul Templeton, în pijama albastră, stătea proptit de vasul de 
la toaletă. Fâșii late de bandă izolantă îi traversau coapsele, 
ţintuindu-l de vas. Mai multă bandă adezivă trecea peste piept, 


ţinându-l drept, fixat de rezervor. 

Prin fâșiile semitransparente de pe piept se vedeau trei urme 
clare de glonţ. Poate că erau mai mult de trei. N-o interesa câte 
erau şi nici nu avea nevoie să ştie. Paul părea să fi murit 
instantaneu, cel mai probabil în somn, înainte de-a fi fost târât 
în baie. 

O durere adâncă, îngheţată, îi întunecă sufletul. Ca să 
supravieţuiască, trebuia să reprime această durere cu orice 
preţ; supraviețuirea era specialitatea ei. 

O zgardă de bandă izolantă priponea gâtul lui Paul de un 
suport de prosoape fixat în perete, în spatele toaletei, ca nu 
cumva capul să-i cadă în piept, dar şi pentru a-i fixa privirea 
pierdută spre duş. Pleoapele le avea deschise, iar la ochiul 
drept îi plesniseră toate vasele de sânge. 

Cu un fior, Chyna întoarse capul. 

Deşi criminalul fusese nevoit să-l ucidă pe Paul în somn, ca 
să capete rapid controlul asupra casei, imaginaţia lui lucrase 
prea mult, obligându-l pe soţul mort să asiste la atrocitățile 
comise împotriva soţiei. 

Scenă clasică, una dintre scenele favorite pe care sociopaţii 
le interpretează cu încântare pentru victimele lor. Ei chiar cred 
că, timp de câteva clipe, mortul mai este în stare să vadă, să 
audă, şi astfel să admire teribilismele groteşti şi exhibiţionismul 
unui călău care nu se teme nici de oameni, nici de Dumnezeu. 
Manualele descriau acest tip de manie. Într-unul dintre 
cursurile de psihologie patologică de la Universitate, un 
specialist de la FBI le oferise mai multe imagini ale unor astfel 
de scene decât puteau furniza manualele vreodată. 

Oricum, la prima vedere, contactul cu acest tip de brutalitate 
era mai rău decât se poate descrie în cuvinte. Aproape 
paralizant. Chyna îşi simţi picioarele grele şi înţepenite. 
Furnicăturile din palme marcau o uşoară amorţeală. 

Sarah Templeton se afla în cabina duşului, separată de cadă. 
Deşi uşa de sticlă era închisă - şi brumată de apă -, Chyna 
desluşi conturul vag al unei siluete rozalii ghemuite pe jos. 

Deasupra uşii de sticlă, criminalul scrisese două cuvinte. 
Literele păreau mâzgălite nervos, cu un dermatograf: TARFA 
ÎMPUŢITĂ. 

Chyna şi-ar fi dorit, mai mult decât orice îşi dorise vreodată 
în viaţă, ca în acest moment să nu fie obligată să privească în 


cabina duşului. Sarah nu avea cum să mai fie în viaţă. 

Totuşi, dacă pleca fără convingerea că Sarah nu mai putea fi 
ajutată nicicum, sentimentul vinovăţiei, de neînlăturat, avea să 
transforme propria ei viaţă într-un chin. 

În plus, prin profesie, se legase să înţeleagă tocmai aceste 
aspecte ale cruzimii omeneşti; niciun studiu de caz dintre cele 
publicate nu-i puteau oferi mai mult decât ceea ce vedea aici. 
În casa aceasta, în noaptea aceasta, tărâmul tenebros al minţii 
sociopate le dezvăluise. 

Lovindu-se de pereţii de faianţă, susurul şi clipocitul apei 
care cădea cu un sfârâit de tigaie avea şuierături de şarpe şi 
chicoteli frânte de copii ciudati. 

Cu siguranţă, apa era rece. Altfel, aburul ar fi clocotit în 
partea superioară a cabinei. 

Chyna îşi tinu respiraţia, înşfăcă mânerul de aluminiu şi 
deschise uşa. 

Sarah Templeton purtase o cămăşuţă scurtă şi pantaloni 
asortaţi, care zăceau ude într-un colţ, făcute ghem. 

După uciderea soţului, femeia fusese lovită sistematic, pană 
la pierderea cunoştinţei, posibil cu patul armei. După aceea, i 
se pusese căluş; avea obrajii umflaţi de cârpele îndesate în 
gură. Buzele i le lipise cu fâșii de bandă adezivă, dar, din cauza 
curgerii neîntrerupte de apă îngheţată, marginile benzii 
începuseră să se dezlipească. 

Pentru Sarah, criminalul folosise un cuţit. Nu mai era în 
viaţă. 

Chyna închise cu calm uşa de la cabina duşului. 

Dacă pe lume exista îndurare, atunci Sarah Templeton 
trebuia să nu-şi fi recăpătat cunoştinţa după ce fusese lovită. 

Işi amintea cum Sarah o îmbrăţișase la sosire. Stăpânindu-și 
lacrimile, îşi dori să fi murit ea în locul femeii aceleia deosebite. 
Într-adevăr, şi ea era mai mult moartă decât vie, fiindcă o 
părticică din inima ei murea cu fiecare dintre Templetoni. 

Chyna se întoarse în dormitor. Se îndepărtă de pat, dar nu se 
îndreptă imediat spre uşa de la hol. Dimpotrivă, stătea în 
picioare în cel mai întunecat colţ, fără să-şi poată stăpâni 
tremurul. 

Stomacul i se strângea. Simţi o arsură în piept şi un gust 
amar îi năvăli în gură. Își suprimă nevoia presantă de-a voma. 
Ucigaşul putea să audă icnetul şi ca atare să vină s-o caute. 


Deşi îi cunoscuse pe părinţii Laurei abia în după-amiaza 
precedentă, Chyna aflase câte ceva despre ei din numeroasele 
anecdote ale prietenilor şi din pitoreştile poveşti de familie. S- 
ar fi cuvenit să se simtă mai îndurerată decât se simţea, dar 
acum avea foarte puţine resurse pentru aşa ceva. Mai târziu, 
durerea avea s-o lovească din greu. Durerea înflorește în 
sufletele liniştite, iar sufletul ei tuna de spaimă şi dezgust. 

Era şocată văzând cum criminalul făcuse atâta rău în timp ce 
ea şedea la fereastra dormitorului, fără să ştie ce se petrece, 
meditând la stele şi gândind la alte nopţi în care contempla 
stelele de pe acoperişuri, din pomi, de pe plaje. După cât se 
vedea, criminalul petrecuse cel puţin zece-cincisprezece minute 
cu Paul şi Sarah înainte de-a cerceta şi restul casei, pentru a-i 
localiza şi a-i supune voinţei lui şi pe ceilalţi ocupanţi. 

Uneori, un astfel de om încearcă o emoție specială - atunci 
când riscă să fie întrerupt, chiar se teme. Poate că unul dintre 
copiii familiei, îngrozit, semiadormit ar fi atras în dormitorul 
părinţilor de un zgomot oarecare şi pe urmă ar trebui urmărit, 
târât pe scări ca să nu reuşească să scape. O atare posibilitate 
îl făcea pe ticălos să-şi ducă la bun sfârşit activitatea din 
dormitor şi baie cu o plăcere şi mai mare. 

Ocupaţia aceasta îl încânta cu adevărat. Era o necesitate 
socială, dar nu una stringentă. Distracţie. Recreere. Aşadar, 
fără vină, fără remuşcare. Sălbăticia îl bucura. 

Undeva, în casă, criminalul se odihnea ori se distra până 
avea să-şi reia jocul. 

Pe măsură ce tremurul i se topi în fiori, Chyna începu să se 
teamă din ce în ce mai mult pentru Laura. Cele două strigăte 
înăbușite, pe care le auzise cu câteva minute în urmă, 
surveniseră după moartea lui Sarah; Laura trebuie să fi fost 
surprinsă în somn de un bărbat care purta mirosul sângelui 
mamei ei. 


Poate că nu s-a întors imediat la Laura. Nemaigăsind pe 
nimeni în niciuna dintre camere, convins că toată casa se afla 
sub stăpânirea lui, cu siguranţă s-a apucat s-o exploreze. Dacă 
manualele de psihologie descriau cu exactitate astfel de 
comportamente, probabil că individul dorea să violeze toate 
spaţiile private. Să-şi vâre nasul prin dulapuri şi sertare. Să le 
mănânce mâncarea din frigider. Să le citească scrisorile. Poate 


chiar să le pipăie şi să le miroasă rufele murdare... Dacă reuşea 
să descopere fotografiile de familie, poate că urma să stea 
ascuns vreo oră, sau chiar mai mult, amuzându-se cu albumele. 

Oricum, mai devreme sau mai târziu, se întorcea el la Laura. 

Sarah Templeton fusese o femeie deosebit de atrăgătoare, 
dar vizitatorii nocturni de felul acestui bărbat erau atraşi de 
tinereţe; se hrăneau cu inocenţa. Laura era pentru el o 
delicatesă, irezistibilă, asemenea ouălor de păsări pentru şerpii 
căţărători. 

Când, în sfârșit, Chyna învinse senzaţia sâcâitoare de greață 
care o stăpânea şi se asigură că n-avea să se dea de gol printr- 
un acces neaşteptat de vomă, ieşi pe furiş din colţul ei şi 
traversă camera în tăcere. 

Orice s-ar întâmpla, n-avea cum să se afle în siguranţă în 
dormitorul gazdelor. Inainte de plecare, vizitatorul urma 
probabil să se întoarcă să-i arunce o ultimă privire bietei Sarah, 
care zăcea în cabina duşului, cu braţele-i subţiri încrucișate 
patetic, într-un inutil gest de apărare. 

Ajungând la uşa pe jumătate deschisă, Chyna se opri să 
asculte. 

Pe peretele opus, din hol, trandafirii stinşi de pe tapet păreau 
mai plini de mister ca oricând. Desenul avea o profunzime atât 
de enigmatică, încât ea era aproape convinsă că ar putea să 
dea la o parte tulpinile ţepoase şi, prin frunzişul de hârtie, să 
păşească pe un tărâm însorit; privind de-acolo înapoi, casa 
aceasta ar fi dispărut cu totul. 

Fiindcă veioza lumina din spate, Chyna nu avea cum să se 
oprească în cadrul uşii şi să cerceteze locul, scrutând în voie în 
stânga şi-n dreapta; când păşi peste prag, trupul ei îşi aruncă 
umbra pe tapetul cu trandafiri. Era periculos să piardă timpul 
gândind cum să nu-şi facă simțită inevitabila prezenţă. 

Sedusă de liniştea îndelungată care părea să promită 
siguranţă, se strecură pieziş pe lângă canatul uşii, în hol - şi... 
acolo era el. La distanţă de trei metri. În stânga scării 
principale. Stătea cu spatele spre Chyna. 

Fata încremeni. Cu un picior în hol şi cu unul pe pragul 
dormitorului. Dacă se întorcea, nu avea timp să se strecoare 
înapoi în cameră înainte ca el să fi zărit-o cu coada ochiului - şi 
totuşi nu era în stare să se mişte, deşi mai exista o şansă să-l 
evite. Se temea că, la cel mai mic zgomot, el avea s-o audă şi să 


se răsucească spre ea. Chiar foşnetul aproape imperceptibil al 
covorului sub apăsarea pantofului părea suficient ca să-i atragă 
atenţia. 

Intrusul făcea ceva atât de bizar, încât Chyna rămase 
pironită locului. Ţinea mâinile întinse înainte, ridicate cat de 
sus putea; degetele lui desfăcute pieptănau languros aerul. 
Părea căzut în transă, încercând parcă să prindă, ca într-o 
plasă, semnale din eter. 

Era un bărbat solid. Un metru nouăzeci, poate chiar mai 
înalt. Musculos. Talia subţire, umerii enormi. Jacheta de doc 
stătea să plesnească pe spatele lat. 

Avea părul des, castaniu, tuns îngrijit pe ceafă. Chyna nu 
reuşea să-i vadă figura. Spera să n-o vadă niciodată. 

Degetele lui, răsfirate ca o plasă, pătate de sânge, păreau 
zdrobitoare. Ar fi fost în stare să-i curme viaţa numai 
strângând-o cu o singură mană. 

— Vino la mine, murmură el. 

Chiar în şoaptă, vocea aspră avea un timbru şi o putere care 
vrăjeau. 

— Vino la mine. 

Nu părea că vorbeşte cu o nălucă pe care doar el o vedea, ci 
cu Chyna însăși; ca şi cum avea simţurile atât de ascuţite, încât 
reuşise să-i detecteze prezenţa din simpla mişcare a aerului pe 
care ea îl dislocase când păşise în cea mai perfectă linişte peste 
prag. 

Pe urmă, Chyna observă păianjenul. Cobora din tavan pe un 
fir, cam la vreo treizeci de centimetri de palmele întinse ale 
ucigaşului. 

— Te rog. 

Ca şi cum ar fi reacţionat la rugăminţile bărbatului, 
păianjenul îşi ţesu firul mai departe, coborând. 

Criminalul întoarse palmele în sus. 

— Mititelule, răsuflă el. 

Gras şi negru, păianjenul ascultător se rostogoli în palma 
mare. 

Ucigaşul duse mana la gură şi dădu uşor capul pe spate. 
Strivi păianjenul şi-l mâncă - ori îl înghiţi de viu, poate. 

Stătea nemişcat; savura. 

În cele din urmă, fără să se uite înapoi, porni spre dreapta, 
către casa scărilor, şi cobori cu iuţeală de păianjen şi cu un 


calm asemănător. 
Chyna se scutură ca de un fior, consternată că încă se mai 
afla în viaţă. 


Capitolul 2 


Asemenea unui stăvilar, casa oprea în interiorul zidurilor 
liniştea adâncă, acvatică, ce te lovea peste piept cu o putere şi 
presiune uriaşe. 

Când Chyna a găsit forţa să se mişte, s-a apropiat cu 
precauţie de scări. Se temea că vizitatorul n-a apucat să 
coboare pană la parter, că se juca numai cu ea, stând ascuns, 
așteptând-o, zâmbind. Avea să întindă palmele ca s-o ajungă şi 
să-i spună: „Vino la mine.” 

Îşi tinu respiraţia şi se uită în jos, riscând să fie văzută. 
Scările coborau în spirală, în trepte de întuneric, în salonul de 
la parter. Chyna vedea destul de bine spaţiul acela, ca să se 
asigure că el nu se afla acolo. 

Atât cât putea desluşi, nu se zărea nicio lumină aprinsă. Se 
întrebă ce putea oare să facă el acolo, orientându-se doar după 
lumina palidă a lunii care răzbătea prin ferestre. Părea că stă 
într-un colţ, ghemuit ca un păianjen, sensibil la cele mai slabe 
mişcări ale curenților de aer, visând la urmărirea tăcută şi la 
sfâșierea frenetică a prăzii. 

Chyna trecu repede de scări, spre capătul holului, către 
următoarea uşă deschisă, care era şi cea de-a doua sursă de 
lumină, de culoarea mierii, îngrozindu-se la gândul că acolo ar 
putea descoperi cine ştie ce. Putea să facă însă faţă şi groazei, 
şi eventualei descoperiri. Faptul că nu ştim ceva, că refuzăm 
adevărul, ne provoacă vise urâte şi ne face să ne trezim 
noaptea cu broboane de sudoare pe frunte. 

Camera în care intră era mai mică decât dormitorul gazdelor, 
lipsită de spaţiu pentru oaspeţi. Un colţar. Un pat dublu. O 
noptieră cu lampă cu braţ mobil, un şifonier, o oglindă în faţa 
căreia se afla un scaun tapiţat. 

La capul patului, pe perete, un portret de-al lui Freud, de 
mărimea unui poster. Chyna îl detesta. Dar draga de Laura, 
idealista, credea cu înverșunare în adevărul multor teorii 
freudiene; se lăsa purtată de visul că există o lume fără vină, că 
toţi oamenii sunt victime ale trecutului lor problematic şi 


tânjesc să se reabiliteze. 

Laura zăcea cu faţa în jos pe pat, peste grămada de 
cearşafuri şi pături. Avea mâinile şi picioarele încătușate la 
spate. Cele două perechi de piedici de oţel scânteietor erau 
legate una de cealaltă cu un lanţ. 

O violase. Pantalonii largi albaştri de la pijama fuseseră tăiaţi 
cu o precizie demnă de-un croitor profesionist; bucăţile de 
material, înlăturate cu grijă, zăceau pe pătură, de-o parte şi de 
alta. Bluza de pijama fusese împinsă pe spate şi era mototolită 
sus pe ceafa. 

Chyna a mai făcut câţiva paşi; teama îi era dublată de-o 
tristeţe care creştea în ea, care-i făcea inima şi mai mare, dar 
rece şi pustiită. Când simţi mirosul slab de spermă, teama şi 
tristeţea se asociară cu furia. Se aplecă spre pat şi strânse 
pumnii atât de tare, încât unghiile îi intrară dureros în carne. 

Din pricina transpiraţiei, părul blond se lipise de faţa Laurei 
ca o peliculă. O paloare ca de zăpadă acoperea trăsăturile 
delicate, crispate de spaimă, şi ochii erau închiși strâns. 

Nu murise. Nu murise. Părea imposibil. 

Fetiţa - căci groaza o transformase într-o fetiţă - murmura 
ceva atât de stins, încât cuvintele nu se auzeau nici la câţiva 
centimetri; totuşi, murmurul lor precipitat vădea o mare 
disperare. Era o rugăciune, una pe care Chyna o spusese multe 
nopţi de-a rândul, odată, demult, în locuri îndepărtate: o 
rugăciune pentru îndurare, o rugă fierbinte să scape din 
această oroare vie şi neatinsă, o, Doamne, te rog, neatinsă şi 
vie. 

În nopţile acelea de demult, Chyna alungase prin rugăciune 
şi violul, şi moartea. Acum, pentru Laura, jumătate din 
rugăciune rămânea fără răspuns. 

Cu gura încleștată de suferinţă, Chyna articulă cu greutate: 

— Eu sunt. 

Pleoapele Laurei se dezlipiră brusc şi ochii albaştri, ieşiţi din 
orbite, se rotiră de colo-colo ca ai unui cal îngrozit, plini de 
neîncredere. 

— Toți sunt morţi. 

— Ssst, şopti Chyna. 

— Sânge. Pe mâinile lui. 

— Ssst. O să te scot de-aici. 

— Duhnea a sânge. Jack e mort. Nina. Toţi. 


Jack, fratele ei, pe care Chyna nu-l cunoscuse, şi Nina, 
cumnata Laurei. Cu siguranţă, înainte de-a intra în casă, 
criminalul vizitase clădirea în care locuia administratorul viei. 
Patru morţi. Prin urmare, nu se găsea nimeni pe întreg 
domeniul, atât de întins, care să le fi venit în ajutor. 

Chyna aruncă o privire îngrijorată către uşa deschisă, apoi se 
ridică repede să verifice cătuşele de la încheieturile Laurei. 
Erau fixate zdravăn. 

Cu mâinile şi picioarele bine prinse în cătuşe, legate între ele 
cu un lanţ, Laura fusese priponită cu mare grijă. Nu era în 
stare nici să stea în picioare, darămite să umble. Şi nici Chyna 
nu era destul de puternică încât s-o care în spate. Își văzu 
figura reflectată în oglinda din cameră şi îşi dădu seama, 
tulburată, cât de vie şi autentică era teroarea pe care o exprima 
faţa ei schimonosită. 

Încercând să-şi compună o mină mai bună, de dragul Laurei, 
Chyna se aplecă din nou deasupra patului şi murmură aproape 
la fel de încet ca în rugăciunea prietenei ei: 

— E vreo armă pe-aici? 

— Ce? 

— Dacă e vreo armă în casă? 

— Nu, nu. 

— La dracu’! 

— Jack. 

— Ce-i cu Jack? 

— Are una. 

— O armă? La cabană? întrebă Chyna. 

— Jack are o armă. 

Chyna nu avea timp să facă drumul până la locuinţa 
administratorului şi înapoi până când s-ar fi întors criminalul în 
camera Laurei. Oricum, era foarte probabil ca el să fi găsit deja 
arma şi să fi pus mâna pe ea. 

— Ştii cine e? 

— Nu. 

Ochii albaştri ai Laurei părură să se înnegureze de disperare. 

— Afară! 

— Am să găsesc eu o armă. 

— leşi afară! şopti Laura precipitat, şi o transpiraţie rece îi 
cobori pe sprâncene. 

— Un cuţit, zise Chyna. 


— Să nu mori din cauza mea. Apoi, cu voce joasă, dar fermă, 
spuse: Fugi, Chyna! O, Doamne, te rog, fugi! 

— Am să mă întorc. 

— Fugi! 

De-afară se auzi, ca din senin, un zgomot. Zgomot de motor 
de camion. Se apropia. 

Uluită, Chyna se ridică în picioare ca din puşcă. „Vine cineva. 
Vin ajutoare.” 

Dormitorul Laurei dădea spre intrarea principală. Chyna se 
duse înspre fereastra cea mai apropiată, de unde se vedea 
aleea pietruită care se desprindea din drumul asfaltat. 

La vreo patru sute de metri depărtare, două faruri 
strălucitoare sfâșiau întunericul. Judecând după distanţa la 
care se vedeau farurile faţă de sol, Chyna conchise că era vorba 
de-un camion mare. 

Ce minune să apară cineva la o oră târzie din noapte, în locul 
acela retras. 

O dată cu licărul de speranţă ce îşi făcu loc în sufletul 
Chynei, se ivi şi gândul de netăgăduit că şi criminalul auzise 
motorul. Persoana sau persoanele din camion n-aveau cum să 
ştie în ce încurcătură intrau. 

Oprind în faţă casei, erau nişte oameni morţi. 

— Stai aşa, spuse ea şi puse mana pe fruntea umedă a Laurei 
ca s-o liniştească, apoi porni spre uşă, lăsându-și prietena 
vegheată de privirea infatuată şi posomorâtă a lui Sigmund 
Freud. 

Nu era nimeni pe hol. 

Chyna se grăbi spre scară; şovăi să se cufunde în întunericul 
de la parter, dar pe urmă înţelese că nu avea altă soluţie. 

Cobori în viteză, fără să se sprijine de balustradă. S-ar fi 
expus prea mult. Acum, lipită de perete, era ceva mai bine. 

Trecu repede pe lângă tablourile cu rame ornate, care 
împodobeau casa scării, şi care semănau cu nişte ferestre 
deschise spre privelişti pitoreşti. Mai devreme, păruseră 
luminoase, încurajatoare. Acum erau amenințătoare: păduri 
fantomatice, râuri negre, câmpii ucigătoare. 

Salonul. Un covor oval pe parchetul de stejar lustruit. În 
dreapta, în spatele unei uşi închise, se afla biroul lui Paul 
Templeton. La stânga, dincolo de arcadă, sufrageria întunecată. 

Criminalul se putea ascunde oriunde. 


Afară, hârâitul motorului se auzea din ce în ce mai tare. 
Parcă ar fi fost chiar lângă casă. Şoferul avea să fie împușcat 
prin parbriz în clipa în care oprea motorul. Sau doborât la 
pământ cu un glonţ când cobora de la volan. 

Chyna trebuia să-l prevină, nu ca să-l pună doar pe el în 
siguranţă, ci pentru ea însăși, pentru Laura. Era singura lor 
speranţă. 

Convinsă că mâncătorul de păianjeni se afla în apropiere, se 
aştepta la un atac sălbatic şi, lăsând la o parte precauţia, se 
năpusti spre uşa de la intrare. Covorul oval se mototoli, se 
răsuci şi aproape că-i zbură de sub picioare. Se împiedică, 
întinse mâinile înainte ca să nu cadă şi izbi cu ambele palme în 
uşa de la intrare. 

Un asemenea zgomot, infernal, bubuitor, nu avusese cum să 
nu abată atenţia criminalului de la camionul care se apropia. 

Chyna dibui în întuneric mânerul uşii şi îl răsuci. Uşa era 
descuiată. Gâfâind, trase cu putere şi o deschise. 

O boare răcoroasă, care cobora din Nord, purtând o 
mireasmă stinsă de pământ proaspăt arat şi de fungicid, şuieră 
printre ramurile desfrunzite ale arţarilor care străjuiau aleea. 
Amuşinând locul, ca o haită de ogari, vântul năvăli pe lângă ea, 
în salon, în timp ce fata ieşea pe verandă. 

Camionul trecuse de casă; se îndepărta. Avea să se întoarcă 
pe la capătul drumului, în curba largă, unde puteau întoarce şi 
camioanele mari care transportau recolta; pe urmă avea să 
parcheze cu faţa spre şosea. Totuşi, nu era un camion, ci o 
rulotă, model mai vechi, dar bine întreţinută, de vreo 
doisprezece metri lungime, albastră sau verde. Barele de crom 
făceau ape-ape, ca argintul viu, în lumina lunii de iarnă târzie. 

Mirată că n-a înjunghiat-o, n-a împușcat-o sau n-a lovit-o 
nimeni pe la spate, aruncând o privire înapoi, către uşa 
deschisă în care ucigaşul nu se arătase încă, Chyna porni spre 
scările de la verandă. 

Rulota luă curba, îndreptându-se spre casă. Farurile 
măturară o clipă hambarul, şi celelalte acareturi. 

Umbrele arţarilor, ale zadei, se destrămau în faţa luminii 
farurilor; pâlpâiră apoi sumbru prin spalierul de la capătul 
verandei, de-a lungul balustradei albe, peste pajişte şi pe aleea 
pietruită, întinzându-se mai apoi, neverosimil de mult, 
năpustindu-se în noapte, în încercarea disperată de-a se elibera 


de arborii care le trimiteau. 

Liniştea profundă din casă, luminile stinse de la parter, 
rateul criminalului, care n-o atacase la ieşirea din casă, sosirea 
la vreme a rulotei - brusc, toate acestea căpătară un sens care-i 
dădea fiori de groază. La volanul rulotei era ucigaşul. 

— Nu! 

Chyna se retrase rapid din capul scărilor de la verandă şi 
intră de-a buşilea în salon. 

Lumina farurilor îi ajunsese deja la călcâie. Sfâșiau 
împletitura spalierului, proiectând umbre geometrice peste 
verandă şi peretele de la intrare. 

Închise uşa şi bâjbâi după încuietoarea masivă de deasupra 
butonului. Descoperi piedica. Încuie. 

Pe urmă îşi dădu seama de greşeală. Uşa de la intrare 
rămăsese descuiată, deoarece criminalul ieşise de-acolo. Dacă 
o găsea acum încuiată, îşi dădea seama că Laura nu era singura 
persoană vie din casă şi începea vânătoarea. 

Degetele asudate îi alunecară pe închizătoare, dar piedica 
scăpă din arc cu un clanc greoi. 

Cu siguranţă, la venire parcase vehiculul aproape de capătul 
aleii, spre şosea, şi străbătuse drumul către casă pe jos. 

Acum, cauciucurile scrâșneau prin pietriş. Frânele scoaseră 
un şuierat uşor şi un scheunat şi mai discret, şi rulota se opri în 
faţa casei. 

Amintindu-şi de covorul oval de care se împiedicase mai 
devreme, Chyna se lăsă în genunchi şi-i îndreptă cutele. Dacă 
intrusul ar călca pe covorul mototolit, şi-ar da seama că nu-l 
lăsase aşa la plecare. 

Dintr-o dată, de afară se auzi zgomot de paşi: tocuri de 
bocanci ţăcănind pe pietriş. 

Chyna se ridică în picioare şi se uită spre birou. Nu era bine. 
N-avea de unde să ştie în ce încăpere urma să intre el când se 
întorcea în casă; dacă ar alege biroul, ea ar rămâne acolo, în 
aceeaşi încăpere cu el, fără putinţă de scăpare. 

Paşii criminalului răsunară sec pe treptele din lemn ale 
verandei. 

Chyna năvăli în sufrageria cufundată în întuneric şi se opri 
apoi brusc, de teamă să nu se lovească de mobile şi să dărâme 
ceva. Păşi prudentă, pipăind drumul cu ambele mâini, tulburată 
de imaginea obsedantă a celor două faruri roşietice care-i jucau 


încă pe retină. 

Uşa de la intrare se deschise. 

La o distanţă destul de mică, în sufragerie, Chyna se ghemui 
lângă un fotoliu. Dacă ucigaşul intra şi aprindea lumina, nu 
avea cum să nu o vadă. 

Fără să închidă uşa după el, bărbatul se ivi în salon, în 
dreptul arcadei, scăldat uşor de lumina slabă ce străbătea din 
holul de la etaj. Trecu prin dreptul sufrageriei şi se duse 
hotărât spre scară. 

Laura. 

Chyna tot nu găsise nicio armă. 

Se gândi să ia vătraiul de lângă şemineu, dar nu era destul 
de bun. Dacă nu reuşea să-i crape ţeasta ori să-i rupă vreo 
mână din prima lovitură, el îi smulgea imediat vătraiul. Deşi 
spaima îi dădea putere, numai asta nu ajungea. 

În loc să se ridice în picioare şi să se repeadă orbeşte prin 
sufragerie, mergea târâş, pentru că era mai sigur şi mai rapid. 
Ajunse la arcadă şi se îndreptă spre ceea ce credea a fi uşa de 
la bucătărie. 

Se împiedică de-un scaun, care se lovi cu un hârșâit de 
piciorul mesei. Pe masă se mişcă ceva; pe urmă se auzi un 
cling-cling şi îşi aminti că văzuse mai devreme nişte fructe de 
ceramică aranjate cu grijă într-un vas de aramă. 

Se gândi că ucigaşul n-avea cum să audă aceste sunete 
tocmai de la etaj, aşa că merse înainte. Trebuia să-şi continue 
drumul, chiar dacă el o auzea sau nu. 

Ajungând la uşa batantă mai curând decât se aşteptase, se 
ridică în picioare. 

Lumina slabă a lunii se stinse brusc: Chyna simţi fiori pe şira 
spinării, așteptând să se petreacă ceva îngrozitor. Se întoarse, 
se lipi de tocul uşii, convinsă că ucigaşul e în spatele ei şi 
acoperă cu silueta lui lumina lunii; nu era însă acolo. 
Strălucirea argintie dispăruse. Norii care se tot rostogoleau 
dinspre apus, înainte de miezul nopţii, învăluiseră cu giulgiul 
lor luna. 

Împinse uşa batantă şi intră în bucătărie. Nu era nevoie să 
aprindă neonul. Cuptorul dublu avea montat în partea de sus 
un ceas electronic ale cărui cifre, verzi, luminau surprinzător 
de puternic, destul cat să-i permită să se orienteze. 

Îşi aminti că, lângă una dintre chiuvetele de inox, văzuse mai 


devreme o masă de tăiat carne. Chiuvetele se aflau în faţa 
ferestrei mari. Își lăsă palma să alunece pe mesele de serviciu, 
din piatră, pană când găsi suprafaţa de lemn de care îşi 
amintise. 

La etaj, o linişte mai adâncă decât pană atunci părea să 
umple încăperile. 

Ce face nenorocitul ăla acolo, pe muțeşte, cu Laura? Ce face 
acolo cu Laura? 

Sub masa de tăiat carne se afla un sertar în care se aştepta 
să găsească cuțite. Le găsi. Aşezate cu grijă într-un suport 
compartimentat. 

Alese unul. Era prea scurt. Altul. De data aceasta, un cuţit de 
tăiat pâine, cu lama rotunjită. Cel de-al treilea părea să fie un 
cuţit de măcelărie. Încercă cu grijă tăişul pe buricul degetului 
să vadă cât e de ascuţit. Satisfăcător. 

Se auzi, de sus, ţipătul Laurei. 

Chyna porni către sufragerie, dar simţi că n-are curajul să 
meargă într-acolo. Se năpusti spre scara de serviciu, deşi ştia 
că pe-acolo nu poate urca fără gălăgie. 

Aprinse lumina pe scară. Aici nu avea cum s-o vadă 
criminalul. 

De la etaj, Laura ţipă iarăşi - un vaier sfâșietor de durere, 
disperare, groază, cum trebuie să se fi auzit în camerele de 
gazare de la Dachau sau în încăperile fără ferestre, unde se 
luau interogatorii, în Siberia, în perioada Gulagului. Ţipătul nu 
cerea ajutor sau îndurare, ci era o rugă fierbinte pentru 
eliberarea de chinuri, chiar cu preţul vieţii. 

Chyna urcă cu greu scara, lovindu-se de ţipătul acela ca de 
un perete, asemenea înotătorului care se luptă cu rezistenţa pe 
care i-o opune apa. Rece ca un curent polar, strigătul o îngheţa, 
o paraliza, îi inunda oasele. Se simţi copleşită de nevoia de a 
tipa şi ea împreună cu Laura, aşa cum un câine urlă atunci 
când simte suferinţa altui câine; era o nevoie instinctivă de-a 
urla de disperare, văzând neputinţa omenească într-un univers 
mort; trebuia să lupte cu senzaţia aceasta imperioasă. 

Ţipătul Laurei se răsuci chinuit într-un urlet adresat mamei 
Fata se transforma iar într-un copil neajutorat, prea 
înspăimântat de viaţă ca să găsească alinare în altă parte decât 
la sânul mamei, simțind bătaia inimii pe care o cunoştea 


dinainte de-a se naşte. 

Apoi, se lăsă o linişte apăsătoare. 

Pe platformă, la jumătatea drumului spre etajul întâi al casei, 
Chyna constată cu surprindere că ţipătul pătrunzător, greoi, o 
împietrise. 

Picioarele îi şovăiau; muşchii pulpelor şi cei ai coapselor îi 
tremurau ca şi cum alergase la maraton. Stătea gata-gata să se 
prăbuşească. 

Întrucât ar fi putut să însemne sfârșitul oricărei speranţe, 
liniştea era acum tot atât de apăsătoare ca şi ţipătul. Plecă 
fruntea sub tăcerea grea ca o coroană de fier şi, cu umerii 
căzuţi, se strânse, disperată, în ea însăși. 

Ar fi atât de lesne să se rezeme de perete, să alunece uşor pe 
podea, să lase cuțitul alături, să se ghemuiască. Să aştepte pur 
şi simplu plecarea lui. Să aştepte pană când o rudă sau un 
prieten al familiei avea să sosească, să descopere cadavrele, să 
meargă să anunţe poliţia, să se ocupe de toate. 

În loc să-şi urmeze gândul, după ce se opri câteva clipe pe 
platformă, Chyna urcă mai departe cu efort. Inima îi bătea 
nebuneşte şi fiecare pulsaţie părea s-o doboare. 

Nu-şi putea stăpâni tremurul mâinilor. Strângea cuțitul atât 
de tare, încât încheietura i se albise. Acesta tăia în aer 
contururi şovăielnice; se întrebă dacă, într-o confruntare, ar 
avea puterea să înfigă cuțitul şi să sfâșie de-adevăratelea. 

Asta era mentalitate de om ratat; se dispreţui. Ultimii zece 
ani din viaţă o transformaseră într-o învingătoare şi era 
hotărâtă să nu dea înapoi. 

Scările vechi, din lemn, protestaseră sub paşii ei; se mişca 
repede, fără să-i pese de zgomot. Fie că Laura era vie sau nu, 
criminalul, prins în jocul lui, distras, n-avea cum să audă 
altceva decât vuietul propriului sânge ce năvălea nebuneşte şi 
ceea ce vreo voce lăuntrică îi dicta precipitat în momentele în 
care viaţa cuiva se afla în mâinile lui. 

Chyna păşi pe holul de la etaj. Impinsă de teama pentru 
soarta Laurei şi de mânia provenită din dezgustul de sine faţă 
de momentul de slăbiciune de dinainte, trecu rapid pe lângă 
uşa închisă de la dormitorul pentru oaspeţi, dădu colţul holului 
în L şi depăşi dormitorul părinţilor Laurei, prin ale cărui uşi 
întredeschise mijea o şuviţă de lumină gălbuie. Trecu în goană 
pe lângă tufişurile de trandafiri stinşi de pe tapet; pe măsură ce 


înainta, uimită de propria ei îndrăzneală, mânia i se transforma 
în furie dezlănţuită; părea să alunece pe covor ca pe o vale 
îngheţată, drept spre uşa deschisă de la camera Laurei, fără 
nicio ezitare; cu cuțitul ridicat şi braţul ferm, sigură, înnebunită 
de spaimă, disperare şi dorinţă de dreptate, păşi peste prag; 
intră în dormitor, acolo unde Freud stătea netulburat de ceea 
ce se petrecuse sub privirea lui pierdută şi unde patul mototolit 
era gol. 

Chyna se  învârti prin cameră, neîncrezătoare. Laura 
dispăruse, încăperea era goală. 

Cu toată bătaia inimii, reuşi să audă zgomotul de lanţ. Nu în 
cameră. În altă parte. 

Fără să-i pese de pericol, se întoarse în hol şi se aplecă peste 
balustradă, ca să vadă ce se întâmplă în salon. 

Jos, în lumina slabă care pătrundea din holul de la etaj, îl 
văzu pe criminal ieşind pe uşă. O purta în braţe pe Laura. Fata 
era înfășurată într-un cearşaf; un braţ îi atârna moale, capul îi 
căzuse într-o parte, iar figura îi era ascunsă de părul auriu. 
Inconştientă, nu opunea nicio rezistenţă. 

Cu siguranţă, coborâse seara întunecoasă cu Laura în braţe, 
imediat după ce urcase Chyna care, preocupată să ajungă în 
camera Laurei, pregătită pentru atac, nu mai fusese atentă la 
criminal, deşi lanţul şi cătuşele trebuie să fi făcut zgomot. La 
rândul lui, n-avusese cum s-o audă pe Chyna din cauza 
aceluiaşi zgomot. 

Instinctul îi dictase să urce pe scara de serviciu, şi bine 
făcuse. Dacă ar fi urcat pe scara principală, s-ar fi întâlnit cu el, 
care cobora cu Laura în braţe. Probabil că ar fi azvârlit-o pe 
Laura înspre ea şi ar fi coborât apoi după cele două, care s-ar fi 
rostogolit în salon; i-ar fi luat cuțitul cu o lovitură de picior, 
dacă nu cumva l-ar fi scăpat ea singură în cădere, şi s-ar fi 
năpustit cu sălbăticie asupra ei. 

Nu putea să-l lase să plece cu Laura. 

Speriată că gândul acesta o s-o paralizeze iarăşi, Chyna 
cobori scările nepăsătoare. Dacă l-ar lua prin surprindere şi i-ar 
înfige cuțitul în spate, Laura ar mai avea o oarecare şansă. 

Putea s-o facă. Nu simţea niciun fel de repulsie. Era în stare 
să înfigă lama adânc, să-l înţepe în plămân, să tragă repede 
cuțitul şi să-l vâre din nou, să-l înjunghie pe ticălos, să-l audă 
cum schelălăie cerând îndurare, să-l înjunghie, o dată, de două, 


de trei ori, pană ce ar fi tăcut definitiv. În viaţa ei nu rănise pe 
cineva. Acum însă se simţea în stare, fiindcă se temea pentru 
soarta Laurei, pentru că i se făcea rău la gândul că-şi pierdea 
prietena - şi pentru că ea însăși era o maşină a răzbunării 
înnăscută, era o fiinţă omenească. 

La baza scărilor, covorul oval nu-i mai fugi de sub picioare, 
aşa că se duse spre uşa deschisă. 

Nu mai ţinea cutitul ridicat, ci pe lângă corp. Dacă el o auzea 
venind, se întorcea, astfel că ea putea să ridice cuțitul, cu o 
mişcare arcuită, şi să i-l înfigă în burtă. Mai bine decât să i-l 
vâre în spate, unde ar fi putut rata din cauza omoplatului sau a 
vreunei coaste, ori ar fi putut lovi pe lângă şira spinării. 
Trebuia să se repeadă la părţile cele mai moi. În felul acesta, s- 
ar afla faţă în faţă cu el. L-ar privi drept în ochi. Oare ar ezita? 
Trebuia să-l pedepsească. Nemernicul; se gândi la Sarah, care 
şedea goală, ghemuită pe jos sub duşul rece. Putea să-l omoare. 
Era în stare s-o facă. 

Cum stătea în cadrul uşii, pe verandă, se simţea capabilă nu 
numai să ucidă, ci să şi moară. Deşi se mişcase repede, nu era 
suficient, pentru că el ajunsese deja aproape de rulotă. 
Greutatea Laurei nu-l incomoda câtuși de puţin. Se deplasa cu 
o repeziciune neomenească. 

Chyna cobori ultima treaptă a scării de la verandă, pornind, 
pe alee; tălpile de cauciuc ale pantofilor trosneau pe pietriş 
destul de tare ca să poată fi auzită. Luna dispăruse de pe cer, la 
fel şi o parte dintre stele, ivindu-se coloane masive de nori; 
dacă ucigaşul o auzea şi se întorcea, o vedea foarte bine. 

N-o auzi, pentru că nu se uită înapoi, şi Chyna întinse pasul 
ca să ajungă pe porţiunea cu iarbă, unde zgomotul paşilor se 
topea, hotărâtă să-l urmărească. 

Rulota avea două uşi deschise: cea a şoferului, şi alta, mai în 
spate, pe aceeaşi latură. Criminalul preferă să urce pe uşa din 
spate. 

Cu Laura în braţe, se întoarse într-o parte, strângând prada 
la piept; intră cu greu pe uşă şi urcă cele două trepte din 
interiorul vehiculului; era pe cât de puternic, pe atât de agil. 
Dispăru înăuntru înainte ca Chyna să-l poată ajunge. 

Se gândi să urce în rulotă după el. Toate ferestrele aveau 
însă perdeluţe, deci nu reuşea să-şi dea seama dacă a luat-o la 
stânga sau la dreapta. Dacă o lăsase pe Laura din braţe imediat 


după ce intrase, acum era în stare să se apere. Dincolo de uşă, 
se întindea teritoriul lui; ea nu era chiar atât de inconştientă, 
încât să-şi dorească o confruntare acolo. 

Se lipi cu spatele de rulotă, lângă uşa deschisă, așteptându-l 
să iasă. Dacă ieşea, se repezea la el îndată ce punea piciorul 
afară. Elementul-surpriză funcţiona, poate mai bine ca oricând, 
fiindcă ucigaşul se pregătea s-o şteargă fără urmă, satisfăcut, 
încât era posibil să fie neatent. 

Poate că nu mai cobora din maşină; cel puţin însă trebuia să 
se întindă să închidă uşa. Aşa, cu un pas pe scara rulotei, 
aplecat într-o parte, n-ar fi stat în echilibru perfect şi ea ar fi 
înfipt cuțitul adânc, pană să apuce el să se tragă înapoi. 

Se auzi o mişcare în rulotă. O bufnitură surdă. 

Chyna se încordă. 

El nu apărea. 

Iarăşi, linişte. 

Miasma de sânge căzu grea dinspre apus, ca şi cum acolo s- 
ar fi aflat un abator. Pe urmă, mirosul dispăru şi ea se gândi că 
amintirea cearşafurilor scăldate în sânge din dormitorul soţilor 
Templeton îi dăduse această senzaţie. 

Simţi răceala metalului de care se rezemase şi se înfioră, 
fiindcă i se păru că ceva din răceala bărbatului aflat în rulotă i 
se prelinge pe trup. 

În aşteptare, începu să-şi piardă răbdarea. Frica, renăscută, 
îi potoli puţin furia, făcând balanţa să se incline dinspre 
răzbunare înspre dorinţa de supravieţuire. Totuşi, mai avea 
forţa să-l omoare. Putea s-o facă. Se lupta din răsputeri să-şi 
stăpânească mânia care-i înfierbânta minţile. 

Criminalul ieşi din rulotă, dar pe uşa din faţă. 

Chyna simţi un nod în gat; vântul rece, prevestitor de 
furtună, aduse cu el amărăciunea eşecului. 

El se îndepărtase destul de mult. Eliberat de povara trupului 
Laurei şi netulburat de zornăitul lanţului, avea s-o audă pe 
Chyna venind. Nu mai dispunea de niciun element-surpriză ca 
să fie chit cu el. 

Asasinul stătea rezemat de uşa din faţă a rulotei, lenevos, la 
vreo sută de metri de Chyna. Își masa ceafa şi îşi mişca umerii 
puternici ca să-şi alunge senzaţia de oboseală. 

Dacă întorcea capul spre stânga, o vedea imediat. Dacă nu 
stătea încremenită, el o zărea numaidecât, chiar cu coada 


ochiului. Criminalul stătea chiar pe direcţia vântului şi fata se 
temu că el are să-i simtă mirosul. Natura lui, mai curând 
animală decât omenească, se vădea chiar în graţia fluidă cu 
care se mişca; Chyna credea cu tărie că era dăruit cu calităţi de 
fiară şi simţuri neomeneşti. 

Deşi nu avea în mană arma cu amortizor cu care-l omorâse 
pe Paul Templeton, aceasta putea fi prinsă în centură. Dacă ea 
încerca să fugă, el avea să scoată repede arma şi s-o omoare 
imediat. 

Dar nu, n-ar împușca-o mortal. Ar trage în picioare s-o culce 
la pământ şi ar lua-o prizonieră. Ar încărca-o şi pe ea în rulotă, 
cu Laura. Mai târziu, i-ar veni poate cheful să se joace cu ea. 

Individul se adună şi o porni iute spre casă, pe alee. Păşi pe 
verandă, apoi intră. 

Nu privi nicio clipă înapoi. 

Respirația Chynei se frânse de spaimă şi trase aer în piept, 
cuprinsă de-un fior. 

Înainte de a-şi pierde orice urmă de curaj, se urcă repede la 
volan. Dorinţa cea mare era să găsească cheile de contact, caz 
în care putea să pornească maşina, să fugă cu Laura spre 
Napa, la poliţie. 

Nu găsi nici urmă de cheie. 

Trase o ocheadă spre casă, întrebându-se cat timp avea să 
întârzie criminalul. Acum, că isprăvise de ucis, poate căuta 
lucruri de valoare, sau aduna nişte suveniruri. Operația aceasta 
putea să-i ia cinci-zece minute, poate mai mult. Suficient cat s-o 
scoată pe Laura din rulotă şi să o ascundă undeva. Găsea ea o 
modalitate. 

Încă mai avea cuțitul. Aflându-se acum pe teritoriul 
criminalului, fără ca el să ştie, căpătase din nou asupra lui 
ascendentul elementului-surpriză. 

Cu toate acestea, inima îi bătea nebuneşte şi gustul metalic 
al spaimei cumplite pe care o trăia îi usca gura. 

Scaunul şoferului era rabatabil, lăsând liber bordul. Putea să 
treacă nestingherită de la volan în spate, unde se aflau 
canapele fixate în perete, tapiţate cu un material de camuflaj. 

Pardoseala, deşi mochetată, scârțâia uşor sub picioare, după 
atâţia ani de lungi călătorii. 

Se aşteptase ca locul să miroasă ca un teatru de păpuşi 


Grand Guignol? unde montarea pieselor sadice nu admitea 
niciun fel de artificialitate, dar aerul păstra o aromă de cafea 
fierbinte şi de cornuleţe cu scorţişoară. Ce ciudat - şi într-un fel 
profund tulburător - Că oameni ca acesta puteau găsi o cât de 
mică satisfacţie în plăcerile nevinovate ale vieţii. 

— Laura! şopti ea, ca şi cum criminalul putea s-o audă tocmai 
din casă. Pe urmă, hotărâtă, dar tot în şoaptă: Laura! 

Înspre coridor se deschideau o chicinetă şi o sufragerie 
minusculă, intimă, ambele tapisate cu vinilin roşu. Deasupra 
mesei din sufragerie pâlpâia o lampă cu bateria pe terminate. 

Nici urmă de Laura. 

Trecând repede prin sufragerie, Chyna ajunse la uşa din 
spate, deschisă încă, pe unde urcase criminalul, purtând fata în 
braţe. 

— Laura! 

Pe aceeaşi parte cu uşa se mai afla un holişor strâmt, 
iluminat de-o lampă de veghe. Se mai vedea şi un luminator, 
acum întunecat. Pe stânga, două uşi închise; mai încolo, oa 
treia, întredeschisă. 

Prima uşă dădea într-o baie minusculă. Spaţiul era împărţit 
cu grijă: o toaletă, o cabină de duş în colţ. 

Cea de-a doua uşă se deschidea către o debara. Câteva 
schimburi atârnau de-o bară cromată. 

La capătul holului se afla un mic dormitor lambrisat cu o 
imitație de lemn. Şi o debara care se închidea cu o uşă-burduf, 
din vinilin. Lampa slabă din hol nu lumina locul cum trebuie, 
dar Chyna reuşi s-o observe pe Laura; fata zăcea cu faţa în jos 
pe patul îngust, împachetată într-un cearşaf; nu i se vedeau 
decât picioarele mici, goale, şi părul auriu. 

Şoptind nerăbdătoare numele prietenei ei, Chyna se apropie 
de pat şi se lăsă pe genunchi. 

Laura nu răspunse. Nu-şi recăpătase cunoştinţa. 

Chyna n-avea puterea s-o ridice şi s-o poarte în braţe precum 
criminalul, aşa că încercă s-o trezească. Trase puţin cearşaful 
la o parte şi se uită fix în ochii ei. 

Ochii Laurei, de un albastru-deschis de obicei, arătau acum 
ca safirul, poate din cauza luminii prea slabe, sau a morţii, care 
îi înnegurase privirea. Avea gura deschisă şi buzele 


3 „Guignol”, personaj în teatrul de păpuşi francez, care simbolizează spiritul 
răzvrătit şi lupta împotriva autorităţilor (n. tr.). 


însângerate. 

Nebunul, bestia, ticălosul o luase pe Laura cu el chiar aşa 
moartă, Dumnezeu ştie de ce, poate fiindcă ea era un obiect pe 
care îl putea atinge, privi, cu care putea vorbi câteva zile, 
pentru că-i amintea de clipele lui de glorie. Era un suvenir. 

Chyna simţi o durere ascuţită în stomac, nu din repulsie sau 
dezgust, ci dintr-un sentiment amestecat, de vinovăţie, eşec, 
inutilitate şi neagră disperare. 

— Of, scumpo! îi spuse ea moartei. O, draga de tine, îmi pare 
atât de rău, atât de rău! 

Făcuse tot ceea ce îi stătuse în putinţă, fără îndoială. Ce ar fi 
putut să facă? N-avusese cum să-l atace pe nenorocit, cu 
mâinile goale, atunci când stătuse în spatele lui, în holul de la 
etaj, când el se tot alintase cu păianjenul atârnat de-un fir. Ce 
să fi făcut? Mai repede n-ar fi avut cum să ajungă în bucătărie, 
să găsească cuțitul, să urce scările înapoi. 

— Îmi pare rău. 

Fata aceasta frumoasă, cu suflet bun, n-avea să-şi găsească 
nicicând soţul la care visase, n-avea să mai fie mama copiilor 
care ar fi făcut lumea mai bună numai pentru că ar fi fost copiii 
ei. Douăzeci şi trei de ani se pregătise să dea obol vieţii, să fie 
importantă pentru cei din jurul său, atât de plină de idealuri şi 
speranţe; acum, lumea rămânea incomparabil mai săracă. 

— Te iubesc, Laura. Toţi te iubim. 

Orice cuvânt, sentiment sau mod de-a exprima durerea 
adâncă păreau teribil de nepotrivite - nu aveau sens. Laura 
dispăruse şi, o dată cu ea, dispăruseră bunătatea şi căldura 
sufletească; pană şi cele mai simple cuvinte nu erau decât 
vorbe goale. 

Chyna simţi pierderea ca pe o crampă în stomacul care i se 
strânse, o făcu să cadă ireversibil în ea însăși, ca pe o prăpastie 
adâncă. 

În acelaşi timp, un suspin (exploziv, dacă i-ar fi dat glas) îi 
crescu în piept. O Singură lacrimă declanşa un potop întreg. 
Chiar şi un mic suspin aducea după el un vaiet de nestăpânit. 

Nu putea risca să dea glas durerii. Nu, atât timp cat se afla în 
rulotă. Criminalul se putea întoarce în orice moment; n-avea 
cum s-o jelească pe Laura cată vreme nu se afla în siguranţă, 
departe, şi pană când el nu pleca. Nu mai avea niciun motiv să 
rămână acolo, pentru că Laura era iremediabil şi ireversibil 


moartă. 

Pe undeva, pe aproape, o uşă trântită puternic zgudui pereţii 
subţiri de metal ai rulotei. 

Criminalul se întorcea. 

Se auzi un zdrăngănit. 

Cu cuțitul de măcelărie în mână, Chyna se îndepărtă brusc 
de lângă Laura, până la uşa deschisă. Suferinţa neexprimată 
era un combustibil de calitate pentru mânia dezlănţuită: într-o 
clipă, scăpără de furie, se aprinse de nevoia de a-l răni, de a-l 
ciopârţi, de a-i scoate măruntaiele; voia să-l audă cum ţipă; 
moartea trebuia să-l bântuie, să i se vadă în priviri, aşa cum se 
întâmplase cu Laura. 

O să intre aici. Îl tai. O să vină şi-l tai. 

Era o rugăciune, nu un plan de atac. O să vină. ÎI tai. O să 
vină. Îl tai. 

Incăperea umbrită se întunecă. El stătea în cadrul uşii şi 
acoperea şuviţa de lumină care venea din holişor. 

Pe tăcute, cuțitul îi vibra în mană ca acul unei maşini de 
cusut, brodând în aer conturul spaimei. 

El se afla în prag. Chiar acolo. Acolo. Avea să intre, să se mai 
uite o dată la fata blondă care zăcea moartă, să-i mai pipăie o 
dată pielea rece; Chyna urma să-l prindă când trecea pragul, 
să-l înjunghie. 

În schimb, el închise uşa şi se îndepărtă. 

Uluită, ascultă zgomotul tot mai slab al paşilor, scârţâitul 
podelei mochetate care trosnea sub bocancii lui şi se întrebă ce 
să mai facă. 

Uşa din faţă se trânti. Motorul porni. Frânele scrâșniră scurt. 

Plecau. 


Capitolul 3 


Fetelor moarte le este tot una dacă arată mai bine pe lumină 
sau pe întuneric. Pe măsură ce rulota accelera, lanţurile Laurei 
zdrăngăneau necontenit, amortizate puţin doar de cearşaful în 
care fusese înfășurată neglijent. 

Impietrită, cu spatele strâns lipit de peretele furniruit de 
lângă uşă, Chyna Shepherd era aproape convinsă că Laura se 
lupta împotriva sorții nedrepte chiar şi dincolo de moarte. 
Cling! Cling! 


Din când în când, criblura ţâșnea de sub roţi şi se lovea 
uruind de caroserie. În scurt timp, rulota avea să intre pe 
asfalt. 

Dacă Chyna încerca să sară din maşină acum, criminalul 
auzea uşa din spate trântindu-se, pentru că vântul avea să i-o 
smulgă din mană, sau o zărea în oglindă. Aflat în mijlocul viilor 
care hibernau, unde în cele mai apropiate case locuiau doar 
morţi, ucigaşul risca şi oprea, se lua după ea şi, în scurt timp, 
avea s-o omoare. 

Mai bine să aştepte. Să-l lase să străbată câţiva kilometri pe 
şoseaua laterală, chiar dacă ajungeau pe o şosea principală, 
pană când era sigură că traversează un oraş sau cel puţin trec 
printr-o zonă cu trafic intens. Nu se grăbea el s-o urmărească 
dacă prin preajmă se afla lume care reacţiona la strigătele ei de 
ajutor. 

Pipăi peretele, încercând să găsească un întrerupător. Uşa 
era bine închisă; nu exista posibilitatea ca vreo dară de lumină 
să se insinueze în hol. Îl descoperi, răsuci, dar nu se întâmplă 
nimic. Becul se arsese. 

Îşi aminti că văzuse mai devreme o lampă de citit fixată de 
noptiera înfiptă în perete. În timp ce bâjbâia prin încăpere, 
rulota încetinea. 

Şovăi cu mana pe întrerupător; inima începu să-i bată 
nebuneşte; se temea ca nu cumva el să frâneze, să coboare de 
la volan şi să vină în micul dormitor. Acum, că nimic n-o mai 
putea salva pe Laura, acum că mânia clocotitoare a Chynei se 
transformase în furie rece, ea spera doar să-l evite, să scape de- 
acolo, să dea autorităţilor informaţiile care le-ar fi ajutat să-l 
prindă. 

Pană la urmă, vehiculul nu se opri, ci luă o curbă largă la 
stânga pe asfalt şi prinse viteză din nou. Erau pe drumul 
lateral. 

Din cate îşi mai amintea, urmau să intersecteze autostrada 
pe care venise cu Laura în după-amiaza precedentă. Din loc în 
loc, drumurile laterale duceau spre alte vii, mici ferme şi case. 
Ucigaşul nu mai avea cum să viziteze locurile acelea sau să mai 
măcelărească alte familii adormite. Întunericul începea să se 
risipească. 

Aprinse lampa şi un cerc de lumină chioară căzu peste pat. 

Chyna încercă să nu se uite la trupul ce zăcea acolo, deşi era 


ascuns aproape în totalitate de cearşafuri. Dacă se gândea prea 
mult la Laura, disperarea o înghiţea ca un smârc. Trebuia să-şi 
păstreze puterea şi mintea clară, dacă voia să supravieţuiască. 

Deşi era puţin probabil să găsească prin preajmă o armă mai 
bună decât cuțitul măcelăresc, n-avea nimic de pierdut dacă 
mai căuta una. De vreme ce criminalul era echipat cu un pistol 
cu amortizor, probabil că mai poseda şi alte arme prin rulotă. 

Noptiera avea două sertare. Cel de sus conţinea un pachet de 
tampoane de tifon, câţiva bureţi galben cu verde, asemănători 
celor de spălat vase, un tub de plastic plin cu fluid transparent, 
un sul de bandaj, un pieptene, o perie de păr cu mâner de baga. 
Un tub de gel pe jumătate gol, o sticlă plină cu loţiune de corp 
cu aloe, o pensetă cu mâner galben de plastic, un foarfece. 

Chyna îşi imagină ce folosinţă aveau unele obiecte şi refuză 
să se gândească la celelalte. Uneori, femeile pe care le adusese 
în încăperea aceasta fuseseră probabil în viaţă când le aşezase 
pe pat. 

Se gândi şi ia foarfecele. Dar cuțitul mare era mai eficient la 
o adică. 

În sertarul de jos, mai încăpător, găsi o cutie de plastic care 
semăna cu o trusă de cusut, cu multe papiote colorate, o 
perniţă de ace cu gămălie, plicuri cu ace de cusut, o undrea, o 
colecţie serioasă de nasturi şi alte nimicuri. Niciunul dintre 
obiecte nu-i era de folos, aşa că le dădu deoparte. 

În timp ce se ridica în picioare, observă că fereastra de 
deasupra patului fusese blocată cu o bucată de placaj bătută în 
perete. Două bucăţi de material albastru, îndoit, rămăseseră 
prinse între placaj şi cercevea: marginea unei draperii. De 
afară, fereastra părea acoperită doar cu draperia. 

Pe dinăuntru (chiar dacă vreuna dintre fete ar fi fost suficient 
de inteligentă şi norocoasă încât să se dezlege), nimeni n-ar fi 
reuşit în veci să deschidă geamul şi să ceară ajutor vreunui alt 
şofer care trecea pe şosea. 

Întrucât nu mai exista o altă mobilă în dormitorul înghesuit, 
dulapul rămânea singurul loc unde Chyna mai spera să 
găsească o puşcă sau orice altceva ar fi putut folosi în loc de 
armă. Dădu ocol patului şi se apropie de uşa-burduf. 

Când trase de ea, aceasta se plie spre stânga. În dulap se afla 
un bărbat mort. 

Sperietura o azvârli pe Chyna pană lângă pat. Simţi salteaua 


presându-i partea din spate-a picioarelor. Gata să cadă peste 
Laura, reuşi să-şi menţină echilibrul pană la urmă, dar scăpă 
cuțitul. 

Fundul dulapului fusese placat cu oțel fixat de caroserie, 
pentru mai multă rezistenţă. Două inele plasate pe oţel, la 
distanță mare unul de celălalt, ţineau nişte cătuşe, de care 
atârna, crucificat, mortul. Picioarele îi erau puse unul peste 
altul, ca ale lui Crist pe cruce - dar nu bătute în cuie, ci prinse 
de-un alt inel fixat în duşumea. 

Bărbatul era tânăr - şaptesprezece-optsprezece, oricum sub 
douăzeci de ani. Purta doar nişte chiloţi albi, iar trupul său 
subţire şi palid fusese maltratat. Capul nu-i atârna pe piept, ci 
se rezema pe umărul stâng. 

Avea părul negru, bogat, ondulat. Pleoapele - cusute strâns 
cu aţă verde. Deasupra buzei superioare se aflau doi nasturi 
fixati cu aţă galbenă de alţi doi nasturi prinşi sub buza de jos. 

Chyna se trezi vorbind cu Dumnezeu. O bolboroseală de 
neînțeles, prin care cerea îndurare. Își încleștă dinţii, 
înăbușindu-și vorbele, deşi vocea ei nu putea răzbate peste 
uruitul motorului şi scârţâitul cauciucurilor. 

Trase uşa dulapului. Deşi subţire, uşa se lăsă deschisă 
anevoie, ca şi cum ar fi fost o uşă masivă. Inchizătoarea 
magnetică se închise cu un pocnet sec, de os frânt. 

În niciunul dintre manualele pe care le studiase, nu exista 
vreun studiu asupra sociopaţilor care să conţină o descriere a 
unei crime atât de vie, încât Chyna, citind-o, să fi vrut să se 
retragă într-un colţ, să se aşeze pe duşumea cu genunchii 
strânși la gură. Tocmai asta făcea acum - căuta colţul cel mai 
îndepărtat de dulap. 

Trebuia să-şi recapete rapid controlul, începând cu respiraţia 
care o luase razna. Respirând adânc, înghiţea guri întregi de 
aer, care păreau să nu-i ajungă. Cu cât respira mai adânc şi mai 
repede, cu atât era mai confuză. Un întuneric atotcuprinzător 
invadă imaginile, aşa încât i se păru că priveşte iscoditor de-a 
lungul unui tunel negru, la capătul căruia se desluşea 
dormitorul imaculat al rulotei. 

Îşi spuse că tânărul din dulap murise înainte ca ucigaşul să 
înceapă să lucreze cu trusa de cusut. Dacă nu murise, cel puţin, 
slavă Domnului, fusese inconştient. Pe urmă începuse să nu se 
mai gândească la asta, deoarece, cu cât gândea mai mult, cu 


atât tunelul se adâncea şi se îngusta, iar dormitorul părea mai 
îndepărtat şi mai slab luminat ca oricând. Își cuprinse faţa cu 
mâinile reci; oricum, faţa îi era şi mai rece. Fără vreun motiv 
ştiut, îi răsări în gând chipul mamei ei, clar ca o fotografie. Pe 
urmă înţelese. 

Pentru mama ei, perspectiva violenţei fusese totdeauna 
romantică, dublată chiar de-o oarecare strălucire. La un 
moment dat, locuiau într-o comunitate din Oakland, unde toţi 
discutau cum să facă o lume mai bună şi unde adulţii se adunau 
aproape în fiecare noapte în jurul mesei din bucătărie, bând vin 
şi fumând marijuana, plănuind cât ar fi fost de bine să distrugă 
sistemul social odios; uneori jucau pinacle sau Trivial Pursuit în 
toiul conversaţiilor despre strategiile care ar fi pus în practică, 
în sfârșit, utopia, adeseori fiind prea fascinaţi de revoluţie ca să 
se dedea la jocuri mai neînsemnate. Existau poduri şi tunele 
care puteau fi aruncate în aer cu o simplitate absurdă, şi care 
ar fi întrerupt astfel circulaţia, existau instalaţii telefonice care, 
distruse, ar fi aruncat sistemul de comunicaţii în aer; era 
necesar ca abatoarele să fie arse, pentru a pune capăt 
exploatării brutale a animalelor. Plănuiau complicate furturi la 
bănci şi atacuri îndrăzneţe asupra maşinilor blindate care 
transportau banii, pentru a-şi finanța operaţiunile. Calea pe 
care ar fi vrut s-o urmeze ei spre pace, libertate şi dreptate 
hurducăia prin craterele exploziilor, presărată cu gunoaiele 
nenumăratelor cadavre. După episodul Oakland, Chyna şi 
mama ei bătuseră drumurile câteva săptămâni în şir, şi iar se 
încrucișaseră la Key West cu vechiul lor prieten Jim Woltz, 
nihilistul entuziast, vârât până în gât în afaceri cu droguri şi 
care băgase un deget şi în contrabanda cu arme. La temelia 
căsuţei lui de pe malul oceanului săpase un buncăr în care 
depozitase o colecţie personală de vreo două sute de arme de 
foc. Mama Chynei era o femeie frumoasă chiar în zilele proaste, 
când deznădejdea îi invada chipul, când ochii ei verzi deveneau 
cenuşii şi întunecaţi de suferinţe pe care ea însăși nu şi le 
putea explica. Însă, aşa cum şedea la masa aceea de bucătărie 
din Oakland sau în buncărul răcoros din Key West - de fapt, ori 
de câte ori se afla în compania unui bărbat ca Woltz -, tenul ei 
asemenea porţelanului devenea mai luminos ca de obicei, 
aproape translucid; emoția dădea viaţă trăsăturilor ei superbe, 
căpăta o graţie magică, părea mai delicată şi mai suplă, 


zâmbea mai des. Perspectiva violenţei, joaca de-a Bonnie cu tot 
felul de-alde Clyde îi aduceau pe figura uluită o lumină 
apoteotică, precum un apus de soare din Florida, şi ochii verzi 
ca nestemata deveneau fascinanţi şi misterioşi, aidoma Golfului 
Mexic care se scufunda în adâncimi de întuneric în lumina 
crepusculară. 

Deşi violenţa poate fi privită şi din perspectiva romantică, 
realitatea înseamnă sânge, oase, descompunere, ţărână. 
Realitate însemnau şi Laura, care zăcea pe pat, şi tânărul 
necunoscut, cu buzele cusute întru tăcere veşnică, din spatele 
uşii de vinilin. 

Chyna îşi ţinea mâinile reci pe faţa îngheţată, conştientă că 
niciodată nu va atinge frumuseţea stranie a mamei ei. 

Brusc, îşi recăpătă controlul asupra respirației. Vehiculul 
rula înainte, şi faptul acesta îi aminti de nopţile din copilărie 
când moţăise prin trenuri, autobuze, pe banchetele din spate 
ale maşinilor, legănată de mişcarea şi de zumzăitul roţilor, fără 
să ştie precis unde o ducea mama ei, visând să facă parte dintr- 
o familie ca acelea pe care le vedea la televizor - cu părinţi 
piliţi, dar iubitori, cu un vecin plicticos, dar niciodată răutăcios, 
şi un câine care ştia să facă vreo câteva giumbuşlucuri. Dar 
visele frumoase nu ţineau prea mult şi deseori se trezea din 
coșmar privind absentă pe geam la peisaje necunoscute, 
dorindu-şi o călătorie fără sfârșit. Şoseaua era o promisiune de 
linişte sufletească, sosirea la destinaţie însemnând totdeauna 
Iadul. 

De data aceasta avea să fie la fel. Oricare ar fi fost direcția, 
Chyna nu voia să meargă într-acolo. Intenţiona să coboare 
undeva pe traseu, sperând să găsească drumul înapoi spre 
viaţa pe care şi-o clădise, trudind din greu în ultimii zece ani. 

Se ridică din colțul în care stătea, ca să-şi recupereze cuțitul, 
pe care-l scăpase din mână când se dăduse înapoi, 
înspăimântată la vederea tânărului mort din debara. Pe urmă 
ocoli patul, ajunse la noptieră şi stinse lumina. 

Nu se temea să stea pe întuneric, alături de morţi. Doar cei 


+ Bonnie şi Clyde - film realizat în 1967 de Arthur Penn, avându-i în 
distribuţie pe Warren Beatty şi Faye Dunaway; este povestea tragică de 
dragoste şi moarte a doi gangsteri din anii treizeci. Filmul suscită violenţa, 
fiindcă cei doi sunt nişte neadaptaţi, refuzaţi de-o societate indiferentă (n. 
tr.). 


vii erau periculoşi. 

Rulota încetini din nou şi apoi făcu la stânga. Chyna se lăsă 
într-o parte ca să-şi păstreze echilibrul. 

În mod sigur, se aflau pe autostrada 29. Dacă făceau la 
dreapta, ajungeau în oraşul Napa, mai jos de Napa Valley. Nu 
ştia prea bine ce localităţi se mai aflau la Nord, în afară de St. 
Helena şi Calistoga. 

Chiar şi pe drumurile dintre oraşe, puteau întâlni podgorii, 
ferme, case sau mici întreprinderi rurale. Oriunde cobora din 
rulotă, se putea găsi un ajutor la o distanţă rezonabilă. 

Se năpusti orbeşte la uşă şi apăsă cu mâna pe închizătoare, 
așteptând încă o dată s-o ghideze instinctul. Cea mai mare 
parte a vieţii ei trăise în echilibru pe un gard cu ţepuşe în vârf 
şi, într-o noapte deosebit de grea, pe când avea doisprezece 
ani, hotărâse că instinctul este, de fapt, vocea tăcută a lui 
Dumnezeu. Rugăciunile se împlineau cu adevărat, dar trebuia 
să asculţi cu atenţie şi să crezi în răspunsul pe care-l primeai. 
La doisprezece ani, scrisese în jurnalul ei: „Dumnezeu nu strigă 
în gura mare. El şopteşte, şi şoapta aceasta este calea”. În 
aşteptarea şoaptei, se gândi la trupul maltratat din debara, 
care părea să fi murit în aceeaşi zi, şi la Laura, caldă încă în 
patul dărăpănat. Sarah, Paul, Jack, fratele Laurei, Nina, soţia 
lui Jack: şase persoane ucise în douăzeci şi patru de ore. 
Mâncătorul de păianjeni nu era un sociopat omicid obişnuit. In 
limbajul poliţailor şi al criminologilor - specializaţi în căutarea 
şi eliminarea unor astfel de indivizi -, era unul dintre cei „cu 
mâncărici”, unul dintre aceia care ardeau de dorinţă, tremurau 
de nevoia de-a ucide. Dar Chyna, care intenţiona, după 
doctoratul în psihologie, să-şi dea doctoratul în criminologie 
(chiar dacă urma să mai fie chelneriţă încă şase ani), sesiză că 
tipul nu avea numai „mâncărici”. Era un caz special, care se 
conforma doar parţial descrierilor standard ale deviaţiilor 
psihologice, era de-o anormalitate desăvârșită, asemenea unui 
extraterestru, o maşinărie ambulantă  neînduplecată şi 
infailibilă, de ucis. Nu spera să-l poată elimina dacă nu aştepta, 
ascultătoare, murmurul instinctului. 

Îşi aminti că văzuse o oglindă mare mai devreme, când se 
aşezase pentru scurt timp pe scaunul şoferului. Rulota nu avea 
oglindă retrovizoare, aşa că scopul acelei oglinzi era să-i 
asigure şoferului controlul vizual al zonei din spatele lui. 


Putea să vadă tot spaţiul pană la coridorul din spate, care 
dădea înspre baie şi bucătărie, şi, dacă dracul îşi vâra coada, 
putea să arunce o ocheadă chiar atunci când Chyna deschidea 
uşa şi păşea afară din dormitor, expusă privirilor. 

Când i se păru că e momentul, Chyna deschise uşa. 

O mică binecuvântare, un semn bun: becul din hol era ars. 

Pe întuneric, închise uşa dormitorului. 

Lampa de deasupra mesei rămăsese aprinsă. În faţă sclipeau 
stins luminile verzui de pe bord şi, dincolo de parbriz, farurile 
trimiteau săbii de lumină argintie. 

După ce trecu de baie şi ieşi de sub protecţia umbrei, se lăsă 
pe vine în spatele peretelui lambrisat al ungherului care servea 
drept sufragerie. Se iţi spre cabina semicirculară, la ceafa 
şoferului, care se afla la vreo şase metri mai încolo. 

Părea să fie atât de aproape şi, pentru prima dată, vulnerabil. 

În orice caz, Chyna nu era atât de nesocotită, încât să se 
ducă târâş şi să-l atace în timp ce conducea. 

Dacă îi auzea paşii ori se uita în oglinda retrovizoare şi o 
zărea, putea să răsucească volanul ori să calce frâna cu putere 
şi s-o facă să cadă. Pe urmă era posibil să oprească vehiculul şi 
să ajungă la ea urcând pe uşa din spate - sau se putea întoarce 
pe scaun direct s-o doboare cu un foc de armă. 

Uşa prin care o vărase pe Laura în rulotă se afla chiar în 
stânga Chynei. Se aşeză jos, cu picioarele pe una din trepte, cu 
faţa la uşă; el nu avea cum s-o vadă din cauza minusculei 
sufragerii. 

Aşeză cuțitul lângă ea. În momentul săriturii, probabil că 
avea să cadă şi să se rostogolească din maşină, aşa că putea să 
se înjunghie singură dacă încerca să ia şi cuțitul. 

N-avea de gând să sară pană când cel de la volan nu oprea la 
vreo intersecţie ori la o curbă strânsă, ca să fie nevoit să 
reducă simţitor viteza. Nu putea să rişte să-şi rupă vreun picior 
ori să-şi piardă cunoştinţa în cădere, pentru că astfel nu mai 
era în stare să fugă de pe şosea şi să se pună la adăpost de el. 

Nu se îndoia de faptul că asasinul urma să-şi dea seama de 
evadarea ei chiar de la bun început. Avea să audă portiera care 
se deschidea, vântul șuierând şi avea s-o vadă în oglinda 
retrovizoare ori în cea laterală. Chiar în ipostaza - puţin 
probabilă - că n-o vedea, vântul avea să trântească uşa cu 
putere în urma ei; criminalul ar fi bănuit că n-a fost singur în 


maşină - doar el şi colecţia lui de cadavre - urma să întoarcă 
rulota panicat, şi să arunce o privire înapoi. 

Poate că fără pic de panică. Mai degrabă avea să caute cu 
îndârjire, metodic, eficient ca o maşinărie. Tipul era tot numai 
putere şi autocontrol, iar Chynei îi veni greu să şi-l imagineze 
ajungând vreodată la panică. i 

Rulota încetini şi inima începu să-i bată mai repede. În timp 
ce bărbatul de la volan reducea viteza, ea se ridică şi puse 
mâna pe clanţa uşii. 

Când rulota opri, Chyna apăsă pe clanţă, dar uşa era 
încuiată. 

Insistă, dar cu calm. Apăsă, trase - fără niciun rezultat. 

Nu găsi niciun buton - nimic. Doar gaura cheii. 

Îşi aminti de zdrăngănitul pe care-l auzise când era în 
dormitor, când mâncătorul de păianjeni urcase în rulotă să 
închidă uşa aceasta. Zang! Zang! Zdrăngănit de cheie. 

Poate că era o măsură de siguranţă pentru copii, să nu cadă 
din vehicul. Sau poate că smintitul modificase încuietoarea uşii 
pentru a întări securitatea, pentru a evita ca vreun hoţ sau 
vreun intrus oarecare să dea buzna peste vreun cadavru cu 
buzele cusute ori legat în lanţuri, aflat din întâmplare în rulotă. 
Prudenţa nu e niciodată prea mare atunci când ai dormitorul 
plin de cadavre, iar prudenţa necesită câteva măsuri de 
securitate. 

Rulota trecu de intersecţie şi prinse iarăşi viteză. 

Chyna ar fi trebuit să-şi dea seama că evadarea nu va fi 
uşoară. 

Nimic nu era uşor. Niciodată. 

Se aşeză jos, cu spatele rezemat de peretele-panou de la 
bucătărie, cu faţa spre uşă, furioasă. 

Mai devreme, când străbătuse vehiculul dinspre cabina 
şoferului spre compartimentele din fund, mai văzuse o uşă în 
spatele locului din dreapta. Majoritatea rulotelor aveau două 
uşi, dar aceasta, un model mai neobişnuit, mai vechi, avea trei. 
Respinse ideea de-a evada pe uşa din faţă, din acelaşi motiv 
pentru care nu voia să-l atace: putea s-o zărească, să facă o 
manevră prin care s-o trântească pe jos şi apoi s-o împuște, fără 
ca ea să apuce să se ridice. 

Sigur că da, avea un singur atu. Faptul că el nu ştia de 
existenţa ei. 


Dacă nu putea să deschidă nicio uşă şi să sară jos, dacă era 
nevoită să-l omoare, putea să stea liniştită şi să-l aştepte 
ascunsă după panou, să-l ia prin surprindere pe nenorocit, să-i 
vâre cuțitul în burtă, să treacă peste el şi să coboare pe uşa din 
faţă. Doar cu câteva minute în urmă fusese pe punctul de a-l 
ucide şi putea să-şi provoace această stare din nou. 

Vibraţiile motorului se simțeau prin podea şi aproape îi 
amorţise fundul. 

Amorţeala totală ar fi fost bine venită; în curând, covorul se 
dovedi ineficient şi osul sacru începu s-o doară. Își mută 
greutatea de pe-o parte pe alta, se cumpăni înainte şi înapoi; 
niciun procedeu nu aducea mai mult de câteva secunde de 
relaxare. Durerea urcă pană la ceafă şi uşoara senzaţie de 
disconfort se transformă de-a binelea în durere. 

Douăzeci de minute, jumătate de oră, patruzeci de minute, o 
oră, mai multe, Chyna indură această suferinţă, căznindu-se din 
răsputeri să-şi închipuie toate modurile în care ar fi putut scăpa 
dacă maşina se oprea şi criminalul cobora de la volan. Se 
concentra. Făcea planuri. Își imagina un milion de eventuale 
situaţii. Pană la urmă, nu mai reuşi să se gândească decât la 
durerea care-o cuprinsese. 

În rulotă era răcoare. Vibraţiile motorului îi pătrundeau prin 
pantofi, lovindu-i ritmic tălpile şi călcâiele. Își mişcă degetele, 
de teamă că frigul, durerea şi muşchii amorţiţi o să-i dea 
crampe şi o s-o ţintuiască locului în momentul acţiunii. 

Cu un simţ al umorului straniu, străveziu, vecin cu 
disperarea, gândi: „Renunţ la tristeţe. Renunţ la dreptate. 
Acum nu vreau decât un scaun confortabil, vreau să stau un pic 
pe el pană îmi încălzesc picioarele, şi pe urmă, n-ai decât să mă 
omori, dacă ai chef.” 

Inactivitatea prelungită nu numai că îşi lua revanşa asupra 
trupului, dar în curând începu s-o umple de deznădejde. În casa 
Templetonilor, când auzise prima dată intrusul, chiar înainte ca 
el să intre în dormitorul de oaspeţi, Chyna simţise că siguranţa 
rezidă în mişcare. Acum, echilibrul ei emoţional era cel legat de 
mişcare, de distragerea atenţiei. Situaţia însă o obliga să stea 
nemişcată şi să aştepte. Avea prea mult timp să se gândească - 
şi prea multe gânduri negre îi dădeau târcoale. 

Se frământă pană la lacrimi când îşi dădu seama că durerea 
de spate sau picioarele îngheţate îi pricinuiau atâta suferinţă. 


Durerea adevărată era în suflet, era chinul pe care fusese 
nevoită să şi-l reprime când îi descoperise pe Paul şi Sarah, 
când simţise vagul miros înţepător de spermă din dormitorul 
Laurei şi zărise scânteierea stinsă a lanțurilor. Durerea fizică 
era o scuză cam cusută cu aţă albă pentru lacrimi. 

Oricum, dacă îndrăznea să-şi plângă de milă, atunci un şuvoi 
de lacrimi ar fi izbucnit pentru Paul, Sarah, Laura, pentru 
amărâta şi blestemata de rasă omenească, pentru inutilul refuz 
al ideii că speranţa, cu greu dobândită, sfârșea atât de des într- 
un coşmar. Voia să-şi îngroape faţa în mâini şi să jelească 
adânc, să-l întrebe pe Dumnezeu, ştiind că nu va primi răspuns 
ca totdeauna: „De ce? de ce? de ce? de ce?” 

Era atât de uşor să cedeze lacrimilor, mulţumitor chiar. 
Lacrimile acestea erau egoiste, defensive; nu numai că aveau 
să curețe inima de suferinţă, ci spălau nevoia de-a purta de 
grijă cuiva. Ar fi dobândit binecuvântata relaxare, dacă admitea 
pur şi simplu că nesfârșita luptă de a înţelege nu merita atâta 
durere. Suspinul ei avea să-l facă pe şofer să oprească brusc 
rulota şi să se năpustească în spate, unde o s-o găsească pe ea 
ghemuită pe jos. O s-o bată, o s-o târască în dormitor, o s-o 
violeze lângă trupul fără viaţă al prietenei ei; avea să fie o 
teroare mai crâncenă decât tot ceea ce trăise pană atunci, dar 
scurtă. Şi de data aceasta, definitivă. Ar elibera-o pentru 
totdeauna de nevoia de-a întreba de ce, de chinul căderilor 
repetate de pe tărâmul nesigur al speranţei în această prea 
obişnuită dezolare. 

Cu mult timp în urmă - poate chiar în noaptea furtunoasă a 
celei de-a opta aniversări, de la episodul cu harnicul gândac 
palmetto - descoperise că rolul de victimă era adesea o opțiune 
a oamenilor. Copil fiind, nu avusese capacitatea de a transpune 
această observaţie în cuvinte, şi nu-şi dăduse seama de ce 
atâția oameni alegeau suferinţa; mai târziu, recunoscuse în 
această atitudine ura de sine, masochismul, slăbiciunea. 

Suferinţa nu se află în totalitate în mâinile destinului, ci ne 
cuprinde la invitaţia noastră. 

Totdeauna alesese nu rolul de victimă, ci rezistenţa, replica, 
păstrarea speranţei, demnitatea, credinţa în viitor. Rolul de 
victimă era însă seducător, era o eliberare de responsabilitate 
şi grijă: teama se transformă totdeauna într-o resemnare 
obosită; eşecul nu mai generează sentimentul vinovăţiei, ci, 


dimpotrivă, prăseşte o auto-consolare liniştitoare. 

Acum, parcă mergea pe sârmă, fără să-şi dea seama dacă o 
să fie în stare să-şi menţină echilibrul sau dacă o să-şi permită 
să facă un pas greşit, fatal. 

Rulota încetini iarăşi. Coteau la dreapta. Poate că părăseau 
autostrada şi se opreau. 

Încercă uşa. Ştia că era încuiată, dar, calmă, mişca de mâner 
încoace şi-ncolo, pentru că, la urma urmei, nu putea să renunţe 
şi gata. 

Urcau o pantă lină, reducând şi mai mult viteza. 

Se mişcă, şi pleoapele i se strânseră de durere pentru că 
pulpele şi coapsele îi erau amorţite; se relaxă, totuşi, când se 
ridică să privească peste paravanul de la bucătărie. 

Din spate, capul criminalului îi părea fetei cel mai 
înspăimântător lucru pe care-l văzuse vreodată, şi priveliştea 
stârni din nou în sufletul ei o mânie vie. Sub curbura aceea 
osoasă, creierul lui mustea de cele mai păcătoase fantezii. Era 
revoltător că el trăia, iar Laura murise. Că asasinul stătea acolo 
atât de plin de el, de mulţumit de toate amintirile sângeroase, 
rememorând toate rugăminţile fierbinţi de îndurare, care 
pentru el trebuie să fi fost ca o muzică. De asemenea el putea 
să vadă un apus de soare şi să se bucure, ori să guste o 
piersică, sau să miroasă o floare. 

Pentru Chyna, ţeasta bărbatului nu era altceva decât crusta 
chitinoasă a unei insecte; era încredinţată că, dacă l-ar fi atins, 
ar fi fost la fel de rece ca un gândac care i s-ar fi zvârcolit sub 
palmă. 

Dincolo de şofer, dincolo de parbriz, drept în vârful movilei 
spre care se îndreptau, apăru o formă, nedesluşită şi greu de 
identificat. Câţiva stâlpi de iluminat aruncau o lumină sălcie, 
gălbejită. 

Se lăsă din nou pe vine. 

Luă cuțitul. 

Ajunseră în vârful movilei. Se aflau iarăşi pe teren drept, şi 
viteza scădea constant. 

Se întoarse şi se lăsă pe trepte. Piciorul stâng pe treapta de 
jos, dreptul pe cea mai înaltă. Cu spatele lipit de uşa încuiată, 
căznindu-se să deosebească umbrele în lumina lămpii, stătea la 
pândă, gata să se năpustească la el dacă venea în spate şi-i 
dădea o şansă. 


Cu un ultim şuier de Frane, vehiculul se opri. 

Indiferent unde se aflau, ar fi putut să întâlnească oameni 
prin preajmă. Oameni care s-o ajute. Dacă ţipa însă, erau ei 
atât de aproape încât s-o audă? 

Chiar dacă o auzeau, n-aveau cum să ajungă la timp până la 
ea. Primul ar fi ajuns criminalul, cu arma în mană. 

În plus, poate că zona aceasta era un loc de popas: o parcare, 
câteva mese pentru picnic, o pancartă cu avertismente asupra 
pericolului de foc în pădure şi câteva adăposturi. Poate că el 
făcuse o pauză ca să se ducă la toaleta publică sau să treacă în 
spate, la toaleta din rulotă. La ora aceea târzie, când trecuse de 
trei dimineaţa, se putea ca în locul respectiv să nu mai fie 
nimeni, caz în care Chyna putea să strige până răguşea, căci 
era zadarnic. 

Motorul se opri. 

Linişte. Nicio vibraţie sub tălpi. 

Acum, că motorul tăcuse, Chyna tremura. Nu mai simţea 
nicio deznădejde. Mugşchii stomacului i se contractară. li era 
teamă iar. Pentru că voia să trăiască. 

Ar fi preferat ca el să fi coborât, ca să-i lase o şansă să scape, 
dar se aştepta să se ducă la toaleta din rulotă. Urma să treacă 
pe lângă ea. Dacă tot nu avea scăpare, ardea de nerăbdare să 
isprăvească totul mai repede. 

Un gând nebunesc o făcu să se întrebe dacă lichidul care 
avea să se scurgă din el atunci când l-ar fi tăiat ar fi fost cu 
adevărat sânge, sau chestia aceea care se scurge dintr-un 
gândac gras atunci când îl striveşti. 

Aşteptă să-l audă pe nemernic mișcând, să-i poată număra 
paşii grei şi apoi, când ar fi călcat pe-o porţiune mai şubredă a 
podelei, un zbang! găunos -, dar nimic. 'Tăcere. Poate că stătea 
câteva clipe să-şi dezmorţească braţele, să-şi răsucească umerii 
încordaţi, să-şi maseze ceafa de taur şi să se scuture de 
oboseala călătoriei. 

Sau poate că o zărise deja în oglinda retrovizoare, îi văzuse 
faţa în lumina lămpii. Poate că venea taraş spre ea, ferind 
crăpăturile care ar fi putut scârțâi, pentru că le cunoştea locul 
foarte bine. Se strecura încet în aşa-zisa sufragerie. Se rezema 
de paravan. Ochea fără greş când dădea să se lase în jos pe 
trepte. O împuşca drept în faţă. 

Chyna se uită în sus, apoi spre stânga. Era prea jos ca să 


vadă lampa care atârna deasupra mesei; văzu doar lumina 
slabă pe care aceasta o împrăștia. Se întreabă dacă avea să 
apară în aşa fel încât ea să-i bănuiască următoarea mişcare, 
sau dacă urma să ţâşnească aidoma unei umbre de după 
paravan şi să deschidă focul asupra ei. 


Capitolul 4 


Intensitate. 

El crede că viaţa trebuie trăită cu intensitate. 

Stand la volan, închide ochii şi îşi masează ceafa. 

Nu pentru că ar încerca să scape de durerea pe care o simte. 
Durerea vine când vrea ea şi îl părăseşte de la sine. Nu ia 
niciodată calmante sau alte prostii de felul ăsta. 

Ceea ce încearcă el să facă, este să se bucure de durere cat 
mai deplin. Pipăie cu vârful degetelor şi găseşte un punct 
teribil de dureros chiar în stânga celei de-a treia vertebre 
cervicale: apasă pană când durerea îl face să vadă puzderie de 
luminiţe albe şi cenuşii în întunericul pleoapelor închise, 
asemenea unor focuri de artificii îndepărtate, într-o lume fără 
culoare. 

Foarte frumos. 

Durerea este şi ea o părticică din viaţă. Dacă o accepti, poţi 
găsi satisfacţii nebănuite în suferinţă. Mai mult, dacă îşi 
explorează propria-i durere, simte o plăcere şi mai mare în 
durerea celorlalţi. 

Două vertebre mai jos, localizează un punct şi mai sensibil, 
care aparţine unui muşchi ori tendon inflamat, un punct 
minunat, un butonaş ascuns în carne, care, apăsat, îl 
curentează peste tot umărul şi apoi coboară. La început, 
acţionează asupra punctului cu gesturi tandre de îndrăgostit, 
gemând încet, pe urmă îl atacă viguros, pană când dulcea 
agonie îl face să soarbă aerul cu un şuier printre fălcile 
încleștate. 

Intensitate. : 

Nu se aşteaptă la nemurire. În trupul lui, timpul curge 
măsurat şi preţios - de aceea nu trebuie irosit. 

Nu crede în reîncarnare ori în vreo promisiune standardizată 
cu privire la Viaţa de Apoi, din acelea cu care fac comerţ marile 
religii ale lumii, deşi, din când în când, se simte în preajma unei 


revelații zguduitoare. Acceptă să se gândească la posibilitatea 
nemuririi sufletului, şi acceptă să creadă că propriul lui suflet 
ar putea fi cuprins de această exaltare. Dar, dacă urmează să 
fie subiectul unei apoteoze, asta va fi rezultatul propriilor lui 
acţiuni neînfricate, şi nu al graţiei divine: dacă, la urma urmei, 
se va transforma în zeu, asta se va întâmpla pentru că a ales să 
trăiască asemenea unui zeu - fără teamă, fără remuşcări, fără 
limite, cu toate simţurile la pândă. 

Oricine poate să miroasă un trandafir şi să se bucure de 
mireasma lui. Dar el s-a antrenat îndelung să simtă distrugerea 
frumuseţii atunci când striveşte floarea în pumn. Dacă ar avea 
un trandafir, dacă i-ar mesteca petalele, ar fi în stare să guste 
nu numai floarea, ci şi roşeaţa ei: la fel, ar putea gusta galbenul 
clopoţeilor şi albastrul zambilelor. Este în stare să simtă gustul 
albinei care a atins floarea în eterna şi bâzâitoarea ei 
polenizare, gustul pământului din care a răsărit floarea şi al 
vântului care a mângâiat-o peste vară. 

N-a întâlnit încă pe nimeni care să înţeleagă intensitatea cu 
care el încearcă lumea sau intensitatea, şi mai mare, spre care 
năzuieşte. Poate că Ariel va înţelege cândva toate acestea, cu 
ajutorul lui. Acum, desigur, este prea necoaptă ca să aibă 
intuiţia necesară. 

O ultimă apăsare a cefei. Durerea. Oftează. 

De pe scaunul din dreapta, culege o pelerină de ploaie 
împăturită. Nu plouă încă, dar are nevoie de pelerină să-şi 
acopere hainele împroșcate cu sânge înainte de-a intra 
înăuntru. 

Ar fi putut să-şi schimbe hainele când plecase din casa 
Templeton, dar îi place să le poarte pe acestea. Patina sângelui 
îl excită. 

Se ridică de pe scaunul din faţă, trece în spate şi îşi trage 
haina. 

S-a spălat pe mâini la chiuveta din bucătărie, la Templetoni, 
deşi ar fi preferat să le lase pătate de sânge. Dar nu-i uşor să-şi 
ascundă mâinile aşa cum îşi ascunde hainele sub pelerina de 
ploaie. 

Nu poartă mănuși niciodată. Dacă ar face-o, ar însemna să 
admită teama de o eventuală arestare, ceea ce nu este 
adevărat. 

Deşi amprentele lui sunt înregistrate la agenţiile federale şi 


de stat, urmele pe care le lasă la locul faptei nu se vor potrivi 
niciodată cu acelea care-i poartă numele. Ca tot restul lumii, 
poliţia este al naibii de computerizată: acum, majoritatea 
băncilor de date ce conțin amprente digitale sunt 
computerizate, pentru a facilita scanarea şi procesarea rapidă. 
Dosarele electronice, pot fi manipulate mai uşor decât cele 
clasice, pentru că lucrul acesta se poate face de la distanţă: nu 
e nevoie să furi cine ştie ce dispozitive, când poţi să le bântui 
maşinăriile acelea ca o stafie, de la celălalt capăt al 
continentului. Mulțumită inteligenţei, priceperii, relaţiilor lui, a 
reuşit să intervină asupra datelor. 

Purtatul mănușilor, chiar al celor subţiri, chirurgicale, ar 
ridica o insuportabilă barieră în calea senzaţiei. li place să-şi 
plimbe mana peste părul fin, auriu, de pe coapsa femeii, să 
simtă pe îndelete relieful pielii înfiorate, să savureze dogoarea 
pielii şi apoi căldura aceea care se stinge, se stinge. Când 
ucide, găseşte absolut esenţial să simtă umezeala. 

Amprentele care se află sub numele lui în diverse dosare 
sunt, de fapt, cele ale unui puşcaş marin, Bernard Petain, care 
murise în perioada aplicaţiilor la Câmp Pendleton, acum ani de 
zile. Iar urmele pe care le lasă la locul faptei, adeseori gravate 
în sânge, nu se potrivesc cu cele de pe dosarul militar, de la 
FBI, de la circulaţie, de niciunde. 

Isprăveşte cu încheiatul hainei, îşi ridică gulerul şi îşi 
priveşte mâinile. Pete de sânge sub unghiile de la trei degete. 
Ar putea fi şi unsoare sau pământ. Nimeni nu are să-l 
suspecteze. 

Chiar el poate simţi mirosul de sânge al hainelor prin 
pelerina de ploaie neagră, dar ceilalţi nu sunt aşa sensibili ca 
să-l detecteze. 

Privind fix la urmele de sânge de sub unghii, aude iar 
tipetele, ca o dulce muzică în noapte; casa Templetonilor 
reverberează ca o sală de concert şi nu e nimeni să asculte, 
doar el şi viile surde din preajmă. 

Dacă va fi vreodată prins în flagrant, autorităţile îi vor lua din 
nou amprentele, vor descoperi frauda cu computerul şi, în cele 
din urmă, vor face legătura cu un lung şir de crime nerezolvate. 
Dar nu-şi face griji. Niciodată n-au să-l prindă viu, niciodată nu 
va fi trimis în judecată. Iar ceea ce vor afla după moartea lui se 
va adăuga întru gloria numelui său. 


Se numeşte Edgler Foreman Vess. Din literele care îi compun 
numele, se poate alcătui o listă lungă de cuvinte forte: ZEU, 
FRICĂ, DEMON, SALVARE, FURIE, MANIE, DRAGON, 
FALSIFICARE, SĂMÂNŢĂ, SPERMĂ, LIBER şi altele. De 
asemenea, cuvinte cu încărcătură mistică: VIS, VAS, 
INŢELEPCIUNE, VEŞNIC, MIRACOL. Uneori, înainte ca 
victima să-şi dea ultima suflare îi şopteşte o propoziţie alcătuită 
din aceste cuvinte. Una, care îi place în mod special şi pe care o 
foloseşte frecvent este: DUMNEZEU SE TEME DE MINE. 

Oricum, toate chestiile cu amprentele şi alte probe sunt aşa, 
un fel de-a spune, pentru că nu va fi prins niciodată. Are 
treizeci şi trei de ani. Se distrează de mult timp în felul acesta 
şi nu a încurcat-o niciodată. 

Acum scoate pistolul din lăcaşul aflat între scaunul şoferului 
şi cel din dreapta. Este un Heckler & Koch P7. 

Mai devreme îl încărcase. Acum deșurubează amortizorul, 
pentru că nu mai intenţionează să viziteze nicio casă în noaptea 
aceasta. Pe urmă, mecanismul nu mai este perfect etanş din 
pricina focurilor de armă trase şi diminuează atât efectul 
amortizorului, cat şi precizia împușcăturii. 

Din când în când, visează cu ochii deschişi cum ar fi dacă 
imposibilul s-ar întâmpla, dacă ar fi întrerupt din jocul lui şi 
înconjurat de-o brigadă specială. Din cât îi spune experienţa şi 
cunoştinţa, spectacolul care ar urma ar fi înfiorător de intens. 

Dacă există un singur secret în spatele succesului perpetuu 
ai lui Vess, este convingerea lui că niciun fel de schimbare de 
destin nu este bună sau rea, că nicio experienţă nu este mai 
valoroasă decât alta. Să câștigi douăzeci de milioane de dolari 
la loterie, nu este mai dezirabil decât să fii prins de poliţie; un 
schimb de focuri cu autorităţile nu este mai de temut decât 
câștigarea unei sume de bani atât de mari. Valoarea unei 
experienţe nu constă în efectul ei pozitiv sau negativ asupra lui, 
ci în lumina ei diafană, în vivacitatea ei, în ferocitate, în gradul 
de senzaţie pură pe care îl poate oferi. Intensitate. 

Vess aşază amortizorul în lăcaşul dintre cele două scaune. 

Vâră pistolul în buzunarul drept al pelerinei. 

Nu se aşteaptă să aibă probleme. Oricum, nu se duce nicăieri 
neînarmat. Niciodată nu poţi fi destul de prudent. Pe urmă, se 
mai ivesc şi situaţii neaşteptate. 

Aşezat din nou la volan, scoate cheile din contact şi verifică 


dacă a tras bine frâna. Deschide portiera şi coboară din rulotă. 

Toate pompele de benzină sunt cu autoservire. A parcat în 
afara zonei în care există personal de deservire. Trebuie să 
intre în magazin, să plătească înainte şi să-i spună casierului la 
ce pompă se află vehiculul, astfel încât aceasta să poată fi 
deschisă. 

Simte respiraţia nopţii. Pe înălţimi, vijelia mână turmele de 
nori dinspre apus spre răsărit. Aici, la câmpie, o pală de vânt 
mai uşoară pufăie printre pompe, fluieră pe lângă rulotă şi face 
ca pulpanele pelerinei lui Vess să fâlfâie. Clădirea, înzestrată 
cu toate facilităţile, este construită dintr-o cărămidă galben- 
închis, acoperită cu aluminiu, şi ferestrele mari gem de marfă: 
se află în faţă. În spatele ei se ridică dealurile acoperite cu 
conifere uriaşe, printre ramurile cărora freamătă vântul cu 
voce spartă, singuratică, străveche. 

Pe autostrada 101, traficul este destul de slab la ora aceasta. 
Cate un camion, care mai trece din când în când, sfâșie vântul, 
alunecând cu un țipăt straniu, preistoric. 

Mai lângă clădire, la lumina lămpii cu vapori de sodiu, se află 
parcat un Pontiac cu număr de înmatriculare de Washington. În 
afara rulotei, este singurul vehicul prin preajmă. O bandă 
autocolantă pe bara de protecţie din spate avertizează că 
ELECTRICIENII ŞTIU CUM SE CONECTEAZĂ. 

Pe acoperişul clădirii, poziţionat astfel încât să se vadă 
perfect de pe autostradă, se află un neon roşu, care anunţă: 
DESCHIS NON-STOP. Roşu este şi zgomotul pe care-l fac 
camioanele ce trec pe autostradă. În lumina de jar a lămpilor, 
mâinile lui arată de parcă nu le-ar fi spălat niciodată. 

Pe când Vess se apropie de intrare, uşa de sticlă se deschide 
brusc şi dinăuntru iese un bărbat cu o pungă mare de cartofi 
prăjiţi şi şase cutii de Coca-Cola. Un tip bucălat, cu perciuni 
lungi şi mustață de morsă. 

Arată înspre cer şi zice în timp ce trece grăbit pe lângă Vess: 

— Vine furtuna. 

— E bine, aprobă Vess. 

Îi place furtuna. Adoră să conducă pe timp de furtună. Cu cât 
plouă mai torențial, cu atât îi place mai mult. Fulgerul, copacii 
care trosnesc de vânt şi asfaltul lucios ca gheaţa. 

Tipul cu mustață de morsă se urcă în Pontiac. 

Vess intră, întrebându-se ce poate căuta un electrician din 


Washington pe o şosea din nordul Californiei, la o aşa oră crudă 
a dimineţii. 

Se simte fascinat de modul în care existenţele oamenilor se 
intersectează brusc, purtând în ele un sâmbure dramatic, care 
uneori se împlinește, alteori nu. Un bărbat se opreşte să facă 
plinul maşinii, mai întârzie să cumpere cartofi prăjiţi şi Coca- 
Cola, schimbă două vorbe despre vreme cu un străin şi îşi 
continuă călătoria. Străinul poate foarte bine să-l urmărească 
pană la maşină şi să-i zboare creierii. Atacatorul îşi asumă 
riscuri, dar nu prea mari: treaba se poate rezolva surprinzător 
de discret. Faptul că bărbatul acela încă trăieşte are fie o 
semnificaţie misterioasă, fie e de-a dreptul lipsit de sens. Vess 
nu reuşeşte să-şi dea seama care din două. 

Dacă destinul nu există în realitate, atunci s-ar cădea să fie 
inventat. A 

Micul magazin e călduros, curat şi bine luminat. In stânga 
uşii, trei rafturi oferă marfa obişnuită în locurile de popas: 
toate soiurile posibile de alimente preambalate, medicamente 
de primă urgenţă, reviste, vederi, cărţi în ediţii ieftine, fel de fel 
de abtibilduri de agăţat de oglinda retrovizoare şi diverse 
produse la cutie, pentru cei care campează ori călătoresc în 
rulote, asemenea lui Vess. Pe peretele din fund sunt aliniate 
răcitoare pline cu bere şi băuturi nealcoolice, precum şi două 
frigidere cu îngheţată. În dreapta se află tejgheaua care separă 
cele două case de marcat şi zona rezervată personalului de 
spaţiul destinat cumpărătorilor. A 

Sunt de serviciu doi angajaţi, amândoi bărbaţi. In zilele 
noastre, nu lucrează nimeni singur pe timp de noapte într-un 
loc ca acesta - și pe bună dreptate. 

Tipul de la casă este un roşcovan de vreo treizeci de ani, 
pistruiat; pe fruntea palidă are un semn din naştere, de vreo 
cinci centimetri diametru, de culoarea cărnii crude de somon. 
Semnul aduce în chip ciudat cu imaginea unui fetus ghemuit în 
uter, ca şi cum geamănul roşcovanului ar fi murit în primele 
luni de sarcină ale mamei şi şi-ar fi lăsat urma fosilă pe fruntea 
fratelui supravieţuitor. 

Casierul roşcovan citeşte un roman în ediţie ieftină. Ridică 
privirea spre Vess. Are ochii de culoarea cenuşii, dar luminoşi 
şi pătrunzători. 

— Cu ce să vă servesc, domnule? 


— Sunt la pompa şapte, spune Vess. 

Radioul este potrivit pe un post care transmite muzică 
country. Alan Jackson cântă despre un miez de noapte în 
Montgomery, vânt, păsări care ţipă, un suflet îngheţat şi 
singuratic, şi umbra lui Hank Williams. 

— Cum vreţi să plătiţi, întreabă casierul? 

— Dacă mai folosesc multe cărţi de credit, banca o să trimită 
pe cineva după mine să-şi rupă picioarele, spune Vess şi 
trântește pe tejghea o bancnotă de-o sută de dolari. 

— Cred că îmi trebuie vreo şaizeci. 

Amestecul de cântec cu imaginea semnului din naştere de pe 
fruntea casierului, privirea lui cenuşie care te urmăreşte nasc 
în sufletul lui Vess o ciudată senzaţie de nerăbdare. Urmează să 
se întâmple ceva neobişnuit. 

— Vă plătiţi datoriile - ca de sărbători, nu? spune casierul în 
timp ce umblă la casă. 

— La naiba, am să-mi plătesc datoriile de sărbători la 
sărbătorile următoare! 

Cel de-al doilea vânzător stă pe un scaun puţin mai încolo, în 
spatele tejghelei. Nu vinde, dar inventariază cărţile sau verifică 
nişte dosare, oricum, se ocupă de hârțogărie. 

La început, Vess nu s-a uitat la cel de-al doilea bărbat şi 
acum simte că el este lucrul nemaipomenit pe care l-a simţit că 
se apropie. 

— Vine furtuna, zice el către cel de-al doilea vânzător. 

Acesta ridică privirea din hârtiile împrăștiate pe tejghea. Are 
vreo douăzeci de ani, pare cel puţin pe jumătate asiatic şi este 
de-o nobleţe uimitoare. Nu. Trăsăturile lui sunt chiar mai mult 
decât nobile. Păr negru lucios, ten auriu, ochi lunecoşi ca uleiul 
şi adânci ca fântâna. Are o anumită delicateţe care aproape că-i 
oferă o înfățișare efeminată - dar nu chiar. 

Ariel l-ar iubi. Este exact genul ei de bărbat. 

— Cred că sus la munte ar putea să ningă, spune asiaticul. 
Aveţi grijă dacă vă duceţi într-acolo. 

Are o voce plăcută, muzicală, voce care arvrăji-o pe Ariel. 

Pur şi simplu, tipul îţi taie respiraţia. 

Vess îi cere casierului care numără banii să-i dea restul. 

— Stai aşa. Mai vreau să iau şi ceva haleală. Mă întorc 
imediat ce umplu rezervorul. 

lese rapid, temându-se că cei doi ar putea să-i simtă 


nerăbdarea şi să intre în panică. 

Deşi n-a stat în magazin mai mult de câteva clipe, aerul 
nopţii îi pare simţitor mai rece decât atunci când a intrat. Îl 
înviorează. Simte o adiere de pin, poate chiar de brad de sus, 
din Nord, inhalează verdeata dulce a dealurilor grele de copaci, 
detectează mireasma răcoroasă a ploii care se apropie, 
adulmecă ozonul curat al fulgerelor nenăscute încă şi trage 
adânc în piept mirosul înţepător al fricii micilor animale care 
tremură deja pe câmpii şi în păduri, simțind ameninţarea 
furtunii. 


După ce s-a asigurat că asasinul a coborât din rulotă, Chyna 
s-a târât pe burtă prin vehicul cu cuțitul de măcelărie în mână 
îndreptat înainte. Ferestrele micii sufragerii aveau perdele 
groase, astfel încât nu putea să vadă ce se întâmpla afară. 
Ajunsă în faţă, zări prin parbriz că se opriseră la o benzinărie. 

Habar n-avea unde se afla criminalul. Nu trecuse mai mult 
de-un minut de când plecase. Putea să fie afară, la niciun metru 
de uşă. 

Nu-l auzise deșurubând capacul rezervorului sau vârând 
capătul pompei în rezervor. Deduse că, după felul în care 
parcase maşina, combustibilul trebuia introdus din lateral, aşa 
că probabil acolo se afla şi el. 

Temându-se să exploreze mai departe fără să cunoască exact 
poziţia lui, dar şi mai speriată de ideea de a rămâne în rulotă, 
Chyna se aplecă uşor peste scaunul şoferului. Farurile erau 
stinse, şi bordul întunecat, dar lucirea slabă a lămpii din mica 
sufragerie o făcea vizibilă de-afară. 

Mai încolo, un Pontiac pleca de la benzinărie. Farurile roşii 
din spate clipiră rapid. 

După cat îşi dădea seama, rulota rămăsese acum singurul 
vehicul la benzinărie. Cheile se aflau în contact. Oricum, n-ar fi 
încercat să fugă cu maşina. Poate că ar fi făcut asta când se 
afla la vie, unde n-avea niciun fel de ajutor prin preajmă. Aici 
însă, precis existau angajaţi şi oameni care treceau pe 
autostrada învecinată. 

Deschise uşa, care scârțâi. Se încruntă când auzi zgomotul, 
sări jos şi se împiedică atunci când ajunse pe pământ. Cuţitul îi 
alunecă din mană ca şi cum ar fi fost uns cu grăsime, zăngăni 
pe asfalt şi se rostogoli mai încolo. 


Sigură că atrăsese atenţia criminalului şi că el se năpustea 
deja asupra ei, Chyna se târi pe patru labe. Se întoarse pe 
stânga, apoi pe dreapta, cu mâinile întinse înainte, într-un gest 
patetic de apărare, însă mâncătorul de păianjeni nu se zărea pe 
nicăieri. 

Închise uşa bine, cercetă asfaltul dimprejur să caute cutitul, 
pe care nu reuşi să-l localizeze imediat, şi încremeni când 
observă un bărbat care ieşea de la staţia de benzină, aflată la 
vreo două sute de metri mai încolo. Purta o haină de ploaie 
lungă, astfel că Chyna era convinsă că n-avea cum să fie 
criminalul, dar pe urmă îşi aduse aminte inexplicabilul fâșâit de 
material pe care-l auzise înainte de coborârea lui, şi ştiu că el e. 

Singura ascunzătoare se afla în spatele uneia dintre pompele 
de benzină, dar asta însemna să străbată vreo sută de metri 
printr-o zonă bine luminată. Pe de altă parte, şi el se apropia de 
pompa respectivă, din partea opusă, şi urma să ajungă primul 
acolo şi s-o prindă descoperită. 

Dacă încerca să ocolească rulota, criminalul o ochea şi avea 
să se mire de unde apăruse. Probabil că psihoza lui includea şi 
un anumit grad de paranoia şi, cu siguranţă, îşi dădea seama că 
ea fusese în rulotă în tot acest timp. Avea s-o urmărească fără 
odihnă. 

Chiar când îl văzu ieşind din magazin, Chyna se lăsă pe burtă 
pe asfalt. Contând pe pompele de benzină care îl împiedicau să 
vadă ce se întâmpla la nivelul asfaltului, se târi sub rulotă. 

Criminalul nu strigă la ea, nu iuți pasul. N-o văzuse. 

Din ascunzătoare, îl urmărea cum se apropie. Când ajunse 
lângă ea, lumina galbenă a lămpii era atât de puternică, încât a 
putut să-i recunoască ghetele negre de piele, pe care le 
studiase de sub patul din camera de oaspeţi a familiei 
Templeton cu câteva ore înainte. 

Intoarse capul să-l urmărească pentru că el ocoli rulota, 
ajunse de cealaltă parte şi se opri în dreptul unei pompe. 

Simţi pe coapse, pe burtă şi pe sâni răceala asfaltului, care îi 
sugea căldura trupului prin pantaloni şi prin bluza de bumbac, 
şi o făcea să tremure. 

Auzi cum criminalul scotea furtunul pompei din lăcaşul lui şi 
deschidea capacul rezervorului. Își imagină că o să dureze vreo 
câteva minute pană se umplea rezervorul, aşa că începu să iasă 
uşor-uşor din ascunzătoare, chiar în clipa în care auzi că el vâra 


capătul furtunului în rezervor. 

Una cu pământul, zări deodată cuțitul. Era pe asfalt, la vreo 
trei metri de bara de direcţie din faţă. Lumina gălbuie bătea 
pieziş. Imediat ce se lăsă să lunece în zona luminată, înainte să 
apuce să se ridice în picioare, auzi ghetele negre călcând greu 
pe asfalt. Trase o ocheadă de sub rulotă şi văzu că ucigaşul 
fixase furtunul la loc pentru că se pregătea să plece. 

Înnebunită, dar în tăcere, se retrase sub vehicul încă o dată. 
Auzea benzina gâlgâind în rezervor. 

Criminalul ocoli rulota şi se îndreptă către uşa din faţă, pe 
care n-o deschise. Se opri. Foarte liniştit. Apoi se îndreptă spre 
cuțitul căzut pe asfalt, se aplecă şi îl ridică. 

Chyna îşi ţinu respiraţia, deşi părea imposibil ca el să 
intuiască semnificaţia cuţitului. Nu-l văzuse în viaţa lui. N-avea 
cum să ştie că provenea din casa Templeton. Deşi, indiscutabil, 
era ciudat să găseşti un cuţit de bucătărie zăcând pe asfalt în 
apropierea unei benzinării, se putea foarte bine ca acesta să fi 
căzut dintr-o maşină care trecuse pe-acolo. 

Ținând cuțitul în mană, el se întoarse spre rulotă şi urcă în 
faţă, lăsând uşa deschisă. 

Chyna auzea deasupra capului paşii lui pe pardoseala de 
metal, care sunau cavernos, ca tobele magilor. Din cât îşi dădea 
seama, se oprise pe undeva prin aşa-zisa sufragerie. 


Vess nu este inclinat din fire să vadă prevestiri bune sau rele 
la tot pasul. Un şoim singuratic, zburând prin dreptul lunii 
pline, zărit la miezul nopţii, nu-l va face să aştepte vreun 
dezastru sau vreun noroc. O pisică neagră care-i taie calea, o 
oglindă care se sparge când trece prin dreptul ei, o ştire despre 
naşterea unui vițel cu două capete - niciunul dintre aceste 
lucruri nu-l mişcă. E convins că el singur îşi croieşte destinul şi 
că transcendenţa - dacă aşa ceva poate exista - decurge mai 
degrabă din acţiunile îndrăzneţe şi din viaţa trăită cu 
intensitate. 

Nu e mai puţin adevărat că acel cuţit mare îi trezeşte 
mirarea. Cuţitul are ceva totemic în el, aproape o aură magică. 
Îl aşază cu grijă pe măsuţa din chicinetă, unde o rază de lumină 
umezeşte tăişul cuţitului. 

Când l-a ridicat de pe asfalt, a simţit lama cuţitului rece, cu 
toată căldura vagă a mânerului, care parcă presimţea 


strânsoarea mâinii lui fierbinţi. 

În cele din urmă, va experimenta cu acest cuţit pierdut, 
încercând să observe dacă se întâmplă ceva special când taie 
pe cineva cu el. Deocamdată, nu-i foloseşte în niciun fel. 

Are arma Heckler & Koch P7 îndesată în buzunarul drept al 
pelerinei, dar simte că nici aceasta nu se potriveşte situaţiei. 

Cei doi tipi din spatele tejghelei nu lucrează într-o zonă cu 
frecvente încăierări de stradă, din cartierul mărginaş al vreunui 
oraş mare, dar sunt destul de isteţi ca să-şi ia măsuri de 
precauţie. Nici chiar Beverly Hills sau Bel Air, locuite de actori 
cu stare şi de vedete sportive retrase din activitate, nu sunt mai 
sigure pe timp de noapte pentru cetăţenii lor, şi nici cetăţenii 
lor nu prezintă siguranţă. Ca atare, aceşti tipi au o armă de foc 
pentru autoapărare şi în mod cert ştiu s-o folosească. Ca să te 
ocupi de ei, e nevoie de-o armă cu o putere deosebită, care să-i 
intimideze. 

Deschide un dulăpior din stânga cuptorului. În fundul 
dulapului prins în două cleme cu resort, se află un automat 
Mossberg cu ţeava scurtă, de calibru 12. Desprinde arma din 
cleme şi o aşază alături pe tejghea. Incărcătorul e deja plin. 
Deşi nu face parte din Asociaţia Automobiliştilor, Edgler Vess e 
de altminteri pregătit pentru orice eventualitate atunci când 
călătoreşte. În dulăpior se mai află o cutie cu gloanţe, deja 
deschisă, ca să-i fie la îndemnă. Scoate câteva şi le aşază lângă 
automat, deşi nu prea crede că va avea nevoie de ele. 

Işi descheie rapid pelerina de ploaie, dar nu se dezbracă. 
Transferă pistolul din buzunarul drept exterior în buzunarul 
interior, de la piept. Tot acolo pune şi gloanţele de rezervă. 
Dintr-un sertar din bucătărie extrage un aparat de fotografiat 
polaroid. Îl îndeasă în buzunarul din care tocmai a scos pistolul 
Heckler & Koch P7. Din portmoneu scoate o fotografie 
instantaneu a grozavei lui iubite Ariel şi o pune uşor în acelaşi 
buzunar cu aparatul de fotografiat. 

Cu ajutorul cuţitului pătat şi uzat de îndelunga activitate în 
casa Templeton, sfâșie căptuşeala buzunarului stâng. Pe urmă, 
mototoleşte şi aruncă mai încolo zdrenţele. Acum, dacă ar fi să 
pună nişte monede în buzunar, acestea ar cădea direct pe 
podea. Vâră automatul sub haina descheiată şi îl ţine cu mana 
stângă prin buzunarul rupt. Mişcarea e perfectă. Nu crede că 
trezeşte suspiciuni cuiva. Face câţiva paşi repezi de încercare 


înspre dormitor, apoi înainte. Poate să se mişte nestingherit, 
fără ca automatul să-l lovească peste picioare. 

La urma urmei, poate să se inspire din agilitatea şi graţia 
păianjenului din casa Templeton. 

Cu toate că nu-l interesează cât rău o să-i pricinuiască 
roşcovanului cu semn pe faţă şi ochi cenuşii, va trebui să aibă 
grijă să nu distrugă figura tânărului domn asiatic. Trebuie să 
facă nişte fotografii bune pentru Ariel. 


Deasupra, în rulotă, criminalul parcă n-a terminat treaba în 
zona sufrageriei. Pardoseala îi scârțâie sub tălpi când se mută 
de pe un picior pe altul. 

Atât timp cat n-a tras perdelele, de-acolo de unde se afla, nu 
putea s-o vadă. Cu puţin noroc, Chyna reuşea să se elibereze. 

Mai înainte s-a gândit să rămână sub vehicul, să-l lase să facă 
plinul şi să plece, şi numai după aceea să dea telefon la poliţie. 
Insă el găsise cuțitul de bucătărie; avea să se întrebe ce căuta 
acolo. Deşi nu vedea cum putea el să-şi dea seama de rostul 
cuţitului, o prinse o teamă aproape superstiţioasă şi se 
convinse, în sfârșit, că el urma s-o găsească dacă rămânea sub 
maşină. 

Se târi de dedesubt, se ridică puţin, aruncă o privire furişă la 
uşa deschisă şi apoi se uită în spate, la ferestrele laterale. 

Draperiile erau trase. Incurajată, se ridică de-a binelea în 
picioare, traversă şi trecu printre pompe. Trase o ocheadă 
înapoi; criminalul se afla tot în rulotă. 

Păşi din întuneric într-o baie de lumină fluorescentă şi în 
legănarea uşoară a muzicii country. In spatele tejghelei, în 
dreapta, zări doi vânzători şi se pregăti să spună: „Chemaţi 
poliţia.” Dar imediat se uită cu coada ochiului spre uşa care 
tocmai se închisese în spatele ei şi văzu criminalul care cobora 
din rulotă şi se îndrepta spre magazin, ca şi cum n-ar fi 
terminat de umplut rezervorul. 

El privea în jos. N-o observase. 

Ea se retrase din dreptul uşii. 

Cei doi bărbaţi o fixau cu privirea, așteptând o explicaţie. 

Dacă le spunea să cheme poliţia, aveau să întrebe de ce, şi 
nu era timp pentru discuţii, nu era destul timp nici pentru o 
convorbire telefonică. În loc de toate astea, le zise: „Vă rog, nu 
mă daţi de gol!” Şi pană să apuce cei doi să întrebe ceva, ea se 


îndepărtă către un raft lung, ticsit cu marfă, aflat în fundul 
magazinului. 

În timp ce depăşi raftul ca să se ascundă după nişte cutii 
goale, Chyna auzi uşa deschizându-se şi-l văzu intrând. O dată 
cu el, intră o pală de vânt care mârâi ameninţător şi după aceea 
uşa se închise. 


Casierul roşcovan şi tânărul domn asiatic cu ochi lunecoşi, 
noptatici, se uită la el fix, ciudat, ca şi cum ar şti ceva ce nu 
trebuie să ştie; e pe punctul să-şi smulgă automatul de sub 
haină chiar în clipa în care intră pe uşă şi să le zboare creierii 
fără niciun preambul. Își spune însă că le-a interpretat greşit 
privirea, că cei doi sunt mai curând intrigaţi de apariţie, pentru 
că, la urma urmei, are o figură remarcabilă. Adesea, oamenii îşi 
dau seama de puterea lui excepţională şi sunt conştienţi că el 
trăieşte o viaţă mai plină decât a lor. Este simpatizat la 
petreceri şi femeile sunt adesea atrase de el. Aceşti bărbaţi par 
mai degrabă atraşi de el, ca mulţi alţii. In plus, dacă îi termină 
imediat, fără un cuvânt, înseamnă să-şi refuze plăcerea jocului. 

Alan Jackson nu mai cântă la radio şi, ciulind urechea 
admirativ, Vess spune: 

— Mamă, ce-mi place Emmylou Harris, vouă nu? A mai 
existat cineva care să cânte chestia asta de să te ungă pe 
suflet? 

— E bună, zice roşcovanul. 

Mai înainte era comunicativ. Acum pare rezervat. 

Asiaticul nu scoate nicio vorbă, stă imperturbabil în templul 
lui budist din biscuiţi glazuraţi, ciocolată, alune şi biscuiţi 
săraţi. 

— Imi place un cântec despre focuri de tabără şi familii, 
spune Vess. 

— Eşti în vacanţă? întreabă roşcovanul. 

— La dracu”, eu sunt totdeauna în vacanţă. 

— Eşti prea tânăr să fii pensionar. 

— Vreau să spun, face Vess, că viaţa însăși este o vacanţă 
dacă o priveşti cum trebuie. Am fost la vânătoare. 

— Prin părţile astea? E sezonul pentru ce? se interesează 
roşcovanul. 

Asiaticul tace, dar e atent. Ia un sandviş cu cârnat de pe un 
raft şi rupe ambalajul din plastic, fără să-şi mute privirea de la 


Vess. 

Niciunul, nici altul nu au nici cea mai mică bănuială că vor 
muri într-un minut, iar seninătatea lor bovină îl distrează pe 
Vess. Chiar că sunt simpatici. Se gândește cum o să li se 
mărească ochii, dramatic, în clipa în care va clănţăni 
automatul. 

În loc să răspundă la întrebarea casierului, Vess i se 
adresează: 

— Vânezi? 

— Sportul meu preferat e pescuitul, zice roşcovanul. 

— Nu m-a interesat niciodată, face Vess. 

— E o mare ocazie să te simţi în contact cu natura - bărcuţa 
care pluteşte pe lac, apa liniştită... 

Vess aprobă din cap. 

— Nu vezi nimic în ochii lor. 

Roşcovanul clipeşte nedumerit. 

— În ochii cui? 

— Vreau să zic, sunt doar nişte bieţi peşti. Au ochii aceia 
inexpresivi, sticloşi. Doamne, Dumnezeule! 

— Bine, n-am zis că sunt frumoşi. Dar nu există ceva mai bun 
decât somonul pe care l-ai prins singur sau un banc de păstrăvi. 

Edgler Vess mai ascultă puţin muzica, lăsându-i pe cei doi 
bărbaţi să-l privească. Cântecul îl impresionează cu adevărat. 
Simte singurătatea sfâșietoare a drumului şi nostalgia pentru 
un iubit care e dus departe. E un om sensibil. 

Asiaticul muşcă o bucăţică din sandviş. Mestecă delicat - 
maxilarul i se mişcă aproape imperceptibil. Vess hotărăşte că 
va lua sandvişul neterminat pentru Ariel. O s-o oblige să pună 
gura pe locul pe care a pus-o asiaticul. Intimitatea aceasta cu 
bărbatul arătos va fi darul pe care Vess i-l va face fetei. 

— Am să fiu foarte fericit când am să ajung acasă la Ariel a 
mea, spune el. N-are un nume frumos? 

— Sigur că da, răspunde roşcovanul. 

— Şi i se şi potriveşte. 

— E soţia? întreabă roşcovanul. 

Familiaritatea lui nu mai este atât de spontană ca în 
momentul în care Vess îi spusese să dea drumul la pompa 
şapte. E clar că se simte stânjenit să ascundă lucrul acesta. 

E cazul să înceapă să vadă cum reacţionează. Oare-şi va da 
seama vreunul dintre ei ce nenorocire îi aşteaptă? 


— Ntt! face Vess. Nu-s legat la gard. Poate mai încolo. 
Oricum, Ariel are doar şaisprezece ani. Nu e pregătită. 

Ei nu ştiu ce să spună. Şaisprezece ani înseamnă jumătate 
din vârsta lui. La şaisprezece ani, ea e încă un copil. Omul e 
bun de băgat la puşcărie. 

Riscul pe care şi-l asumă Vess este enorm şi faptul acesta îl 
aţâţă. Un alt client ar putea intra oricând în magazin. 

— E cel mai minunat lucru pe care-l poţi vedea în paradisul 
ăsta, spune el şi-şi linge buzele. Ariel, vreau să zic... 

Scoate fotografia din buzunarul hainei şi o aşază pe tejghea. 

Vânzătorii o privesc fix. 

— E pur şi simplu un înger, adaugă Vess. Are o piele ca de 
porțelan. Te-nnebuneşte. Acuma să nu mă-nţelegeţi greşit, 
continuă Vess. N-am atins-o niciodată în felul acela. Tot anul 
am ţinut-o încuiată în pivniţă şi m-am uitat la ea de câte ori am 
vrut. Îmi aştept păpuşica să se coacă, să se mai îndulcească 
puţin. 

Cei doi îl fixează, cu privire sticloasă, de peşte. Expresia feţei 
lor îl delectează. Pe urmă zâmbește, râde chiar şi zice: 

— Ei, v-am cam aprins niţel, nu-i aşa? 

Niciunul dintre cei doi nu-i întoarce zâmbetul şi roşcovanul i- 
o taie scurt: 

— Mai cumperi şi altceva sau îţi dau restul? 

Vess afişează o figură sinceră. Reuşeşte să se şi înroșească. 

— Uite ce e, îmi cer scuze dacă am jignit pe cineva. Dar eu 
sunt glumeţ. Nu pot să mă abţin să nu pun oamenii pe jar. 

— Ştii ce, spune roşcovanul, eu am o fiică de şaisprezece ani, 
aşa că nu văd ce e distractiv în chestia asta. 

Vess se întoarce spre asiatic. 

— Când mă duc la vânătoare, zice el, iau trofee. Ştii, aşa ca 
matadorul care taie coada şi urechile taurului şi le păstrează. 
Uneori, e numai o fotografie. Daruri pentru Ariel. Dacă te-ar 
vedea, te asigur că i-ai plăcea. 

În timp ce vorbeşte, ridică Mossbergul drapat în pelerina de 
ploaie ca într-un linţoliu, îl înşfăcă pe roşcovan cu ambele 
mâini, îi zboară creierii şi mai pune un glonţ. 

Ah, cum i se măresc ochii asiaticului! Expresia lor nu are 
nimic de-a face cu ochii unui peşte. 

Deşi roşcovanul se prăbuşeşte pe podea, acest tânăr domn 
asiatic, cu ochii lui fantastici, ţine o mană sub tejghea şi caută o 


armă. 

— Să nu faci asta, că îţi căptuşesc fundul cu gloanţe, spune 
Vess. 

Însă asiaticul scoate un revolver Smith & Wesson 38 Chieps 
Special, aşa că Vess se năpusteşte cu automatul peste tejghea, 
trăgând direct în piept, pentru că îi repugnă să distrugă figura 
aceea perfectă. Tânărul aterizează jos de pe scaun, iar 
revolverul se răsuceşte şi îi cade din mână înainte să tragă 
măcar un glonţ. 

Roşcovanul ţipă. Vess trece după tejghea. 

Casierul roşcovan, pe care îl aşteaptă acasă fiica sa de 
şaisprezece ani, stă ghemuit, imitând propriu-i semn în formă 
de fetus de pe frunte, se ţine strâns cu braţele şi se alintă 
singur. La radio, Garth Brooks cântă Tunetul. Acum, casierul 
ţipă şi plânge în acelaşi timp. Strigătele se lovesc de ferestrele 
de sticlă şi reverberează, ecoul automatului se aude încă în 
urechile lui Vess şi în orice clipă poate intra în magazin un alt 
client. Clipa are o intensitate dureroasă. Un singur glonţ în plus 
îl termină pe casier. 

Asiaticul şi-a pierdut cunoştinţa şi se duce repede. Din 
fericire, figura îi este neatinsă. 

Ca un pelerin care îngenunchează în faţa Mormântului Sfânt, 
Vess se lasă în genunchi în timp ce tânărul muribund îşi dă 
ultima suflare. Un sunet ca un zbor frânt. Se apropie să 
inhaleze aerul care iese din plămânii celuilalt şi respiră adânc. 
Acum, o părticică din graţia şi frumuseţea asiaticului îi aparţin 
lui, învăluite în aroma sandvişului. 

La radio se aude un cântec vechi de-al lui Johnny Cash, Un 
băiat numit Sue, destul de tâmpit ca să strice momentul. Vess 
închide radioul. 

În timp ce-şi încarcă arma din nou, trece în revistă zona din 
spatele tejghelei şi ochii îi cad pe-un şir de întrerupătoare. 
Toate sunt etichetate, aşa că stinge luminile exterioare, inclusiv 
afişul luminos cu NON-STOP de pe acoperiş. După ce stinge 
aplicele fluorescente de pe tavan, magazinul nu rămâne în 
întuneric total. Luminile din lungul şir de vitrine frigorifice 
scânteiază ciudat în spatele uşilor de sticlă. Un ceas electronic 
care face reclamă la berea Hoors atârnă pe un perete, iar pe 
tejghea o veioză luminează hârţoagele la care lucra domnul 
asiatic. 


Totuşi, umbrele sunt adânci şi prăvălia pare închisă. E puţin 
probabil să mai vină vreun client. Bineînţeles că poate trece 
vreo patrulă să inspecteze, intrigată că magazinul acesta, care 
nu se închide niciodată, s-a închis brusc. Ca atare, Vess nu-şi 
pierde vremea; ştie ce are de făcut în continuare. 


Ghemuită cu spatele rezemat de ultimul rând de rafturi, cât 
mai departe de tejghea, Chyna se simţi expusă privirii din 
cauza luminii din vitrinele frigorifice care cădea din dreapta şi 
ameninţată de umbrele ce o învăluiau din partea stângă. In 
liniştea care urmă împușcăturilor şi muzicii întrerupte brusc, se 
convinse că ucigaşul putea să-i audă chiar respiraţia 
precipitată. Dar nu reuşi să-şi oprească tremuratul, asemenea 
unui iepure aflat în umbra lupului. 

Poate că huruitul compresoarelor de la vitrinele frigorifice şi 
frigidere îi acoperea respiraţia. Vru să se lase într-o parte, să 
controleze rafturile lateral, dar nu-şi putu lua inima-n dinţi. 
Credea cu îndârjire, nebuneşte, că, dacă se lăsa într-o parte şi 
scotea capul din ascunzătoare, avea să dea nas în nas cu 
mâncătorul de păianjeni. Mai devreme, crezuse că nu putea 
exista ceva mai tulburător decât să descopere trupurile lui Paul 
şi Sarah - şi apoi pe-al Laurei -, dar experienţa de-acum fusese 
chiar mai rea. De data asta se aflase în aceeaşi încăpere în care 
se petrecuse crima, destul de aproape - nu numai să audă 
tipetele, ci să le şi primească în piept ca pe nişte pumnale. 

Bănui că ucigaşul jefuia magazinul, dar pentru asta n-avea 
nevoie să omoare vânzătorii. Nu nevoia era factorul decisiv în 
cazul lui. Îi omorâse pur şi simplu, pentru că îi plăcea s-o facă. 
Se stârnise. Nimic nu-l mai putea opri din drumul lui. 

Chyna se simţi prizonieră într-o noapte nesfârșită. Era ca şi 
cum se produsese o defecţiune în maşinăria cosmosului, se 
înţepenise ceva. Stelele stăteau nemişcate. Răsăritul de soare 
nu se mai arăta. Şi, din cerul îngheţat, cobora o răceală 
înspăimântătoare. 

O lumină clipi, şi fata îşi acoperi faţa cu mâinile, într-un gest 
de apărare. Pe urmă îşi dădu seama că lumina venise din 
capătul celălalt al magazinului. Clipi din nou. 


Edgler Vess nu este vânător, după cum îi spusese el 
roşcovanului, ci un expert care colecţionează imagini 


deosebite, pe majoritatea înregistrându-le cu ochiul minţii şi 
numai din când în când cu aparatul polaroid. Amintirea 
frumuseţii îi însuflețește cugetul în fiecare zi şi constituie 
fundamentul viselor care îi răsplătesc activitatea. Fiecare flash 
al aparatului pare să adaste în ochii uriaşi ai asiaticului, 
sclipind stins, ca şi cum spiritul bărbatului, prizonier în spatele 
corneei, caută să scape de răceala morţii. 

Cândva, în Nevada, Vess ucisese o brunetă unică, de 
douăzeci de ani, în comparaţie cu care Claudia Schiffer şi Kate 
Moss arătau ca nişte ciume. Înainte de-a o distruge cu 
meticulozitate, îi făcuse şase fotografii. Sub ameninţări, o 
convinsese chiar să zâmbească în trei dintre ele. Avea un 
zâmbet radios. Trei luni de-a rândul după acest episod 
memorabil, o dată pe lună, tăiase şi mâncase cate una dintre 
fotografiile în care ea zâmbea şi, pe măsură ce le înghițea, se 
simţea teribil de excitat pentru că-i distrusese frumuseţea. li 
simţise zâmbetul în stomac, încălzindu-l, şi îşi dăduse seama că 
el însuși era mai frumos decât ea, pentru că el conţinea această 
frumuseţe. 

Nu-şi aduce aminte numele brunetei. Pentru el, numele nu 
contează niciodată. 

Totuşi, ar fi important să afle numele asiaticului pentru a i-l 
comunica lui Ariel atunci când îi va relata episodul. Pune 
deoparte aparatul de fotografiat şi îi scoate portvizitul din 
buzunarul lateral al pantalonilor. 

Găseşte permisul de conducere pe care îl ţine în lumina 
veiozei şi află că îl cheamă Thomas Fujimoto. 

Vess se hotărăşte să-l numească Fuji. Ca pe munte. 

Pune la loc permisul de conducere în portvizit şi pe acesta îl 
vară în buzunar. Nu ia niciun ban de la mort. Nu se atinge nici 
de banii din casă, cu excepţia celor patruzeci de dolari care i se 
cuvin ca rest. Doar nu e hoţ. 

Cu cele trei fotografii gata făcute, mai trebuie doar să-şi ţină 
promisiunea faţă de Fuji şi să demonstreze că e om de onoare. 
E o treabă niţel cam incomodă, dar o găseşte totuşi amuzantă. 

Acum trebuie să se ocupe de sistemul de securitate, care a 
înregistrat tot ce s-a întâmplat. Deasupra uşii se află montată o 
cameră video, orientată spre casa de marcat. 

Edgler Foreman Vess nu are niciun chef să se vadă la 
buletinul de ştiri de la televiziune. Viaţa trăită cu intensitate e 


imposibilă atunci când te afli la închisoare. 


Chyna reuşi iarăşi să-şi controleze respiraţia, dar inima îi 
bătea atât de tare, încât îi jucau imaginile înaintea ochilor: 
artera carotidă îi pulsa în gat ca şi cum ar fi fost străbătută de 
descărcări electrice. 

Incredinţată din nou că siguranţa rezidă în mişcare, ieşi la 
lumină şi cercetă rafturile laterale din faţa răcitoarelor. 
Criminalul nu se zărea, deşi îl auzea mişcând-se în capătul 
celălalt al magazinului: foşnete repezite, vioaie, de şobolan care 
umblă prin frunze uscate. 

De-a buşilea, cu stomacul contractat de groază, Chyna se târî 
în baia de lumină de la răcitor, destul de departe ca să 
cerceteze raftul îngust de-a lungul lui; căuta ceva care i-ar fi 
putut servi drept armă. Fără cuțitul de bucătărie, se simţea 
neajutorată. 

Nu existau niciun fel de cuțite de vânzare. Lângă ea stăteau 
agăţate brelocuri pentru chei, cleşti de unghii, piepteni de 
buzunar, creioane septice, pacheţele cu şerveţele umede, hârtie 
de şters ochelarii, pachete de cărţi de joc şi brichete gratuite. 

Se întinse şi luă o brichetă de pe raft. Nu ştia încă precis cum 
are s-o folosească pentru a se apăra, dar, în absenţa unui tăiş 
de oţel eficient, focul era singura armă la îndemnă.. 

Lămpile fluorescente de deasupra clipeaul. Lumina 
puternică o îngheţa. 

Porni spre colţul îndepărtat al magazinului. Criminalul nu se 
vedea, dar umbra lui turtită traversă un perete, crescu brusc, 
pe urmă se cufundă şi lunecă asemenea unei molii care trece 
prin dreptul lămpii. 


Vess aprinde luminile numai ca să arunce o privire la camera 
video de deasupra uşii. 

Bineînţeles că eventuala peliculă incriminantă nu se află în 
interiorul aparatului. Dacă lucrurile ar fi atât de simple, chiar şi 
unii dintre borfaşii tâmpiţi care-şi petrec viaţa jefuind staţii de 
benzină şi magazine ar fi atât de inteligenţi, încât să se urce pe- 
un scăunel, să scoată caseta şi s-o ia sau să distrugă proba. 
Camera trimite imaginea unui videorecorder aflat în altă parte 
a clădirii. 

Cele două aparate sunt legate direct, aşa încât legătura nu 


este îngropată în perete. E un noroc pentru Vess, fiindcă, dacă 
firele ar fi ascunse, căutarea lor i-ar lua mai mult timp. Firul nu 
este nici măcar prins deasupra, pe tavan. De la camera 
respectivă duce direct la încăperea din spate printr-un orificiu 
de vreun centimetru situat îndărătul casei de marcat. 

În prima încăpere se află o uşă care dă în camera din spate. 
Aici se găsesc un birou, o masă, fişete de metal cenuşiu, un mic 
seif şi nişte dulăpioare din lemn. 

Din fericire, recorderul nu se află în seif. Cablul de 
transmisie intră prin perete din magazin, mai trece prin două 
puncte de fixare pe-o distanţă de vreun metru douăzeci şi cinci, 
pe urmă coboară pe deasupra unuia dintre dulapurile de lemn. 
Nu există nici cea mai mică intenţie de a-l ascunde. 

El deschide uşile de sus ale dulapului, nu găseşte ceea ce 
caută şi verifică şi dedesubt. Trei aparate sunt depozitate unul 
peste altul. In cel de jos fâşâie banda, şi indicatorul luminos 
scânteiază deasupra cuvântului RECORD. Apasă butonul STOP, 
pe urmă EJECT şi dă drumul casetei în buzunarul de la haina 
de ploaie. 

Ar putea să i-o arate lui Ariel. Nu e de calitatea întâi, pentru 
că sistemul de înregistrare este vechi, depăşit, dar fetiţa lui 
prețioasă va fi impresionată de îndrăzneala prestaţiei lui chiar 
în scenele prea mult luminate pe caseta alb-negru, care a fost 
de atâtea ori înregistrată. 

Pe masă se află un telefon. Rupe firul care duce la priza din 
perete şi, cu patul armei, zdrobeşte tastatura. Peste patru sau 
cinci ore, probabil pe la opt sau nouă, vor veni cei din tura de 
dimineaţă. Pană atunci Vess va fi departe. Dar oricum n-are 
niciun rost să le uşureze situaţia, ca aceştia să poată chema 
poliţia rapid. Ceva i-ar putea strica planurile, l-ar putea întârzia 
chiar în acest loc sau pe autostradă, şi atunci ar fi fericit că şi-a 
oferit o jumătate de oră în plus, distrugând telefoanele. 

Lângă uşă, există un suport pe care atârnă opt chei, fiecare 
etichetată. Cu excepţia actualei şi regretabilei întreruperi de 
activitate, locul este deschis douăzeci şi patru de ore - şi totuşi 
este o cheie şi de la uşa din faţă. Vess o scoate din agăţătoare. 

Se mai duce în zona din spatele casei de marcat încă o dată, 
după ce închide uşa biroului după el, smulge un întrerupător, şi 
luminile fluorescente din tavan se sting. Stă în picioare în 
lumina slabă care a rămas, respiră precipitat pe gură, îşi linge 


buzele, îşi trece limba peste gingii, simțind gustul persistent, 
sălciu de praf de puşcă. Întunericul îi cade pe faţă şi pe dosul 
mâinilor şi îi face bine. Umbrele sunt senzuale ca două mâini 
delicate, înfiorate. 

Ocoleşte cadavrele, se duce la casă şi îşi ia cei patruzeci de 
dolari care i se cuvin ca rest. 

Pistolul asiaticului zace pe tejghea în conul de lumină 
provenit de la veioză, acolo unde Vess l-a aranjat meticulos cu 
câteva minute în urmă. Nu este în stare să fure o armă, aşa 
cum nu e în stare să ia bani care nu-i aparţin. 

Sandvişul din care asiaticul a luat o muşcătură zdravănă se 
află şi el pe tejghea. Din păcate, ambalajul a fost jupuit; ca 
atare, nu mai foloseşte la nimic. 

Vess ia un alt cârnăcior din raft, muşcă atent capătul 
ambalajului din plastic şi scoate carnea de formă triunghiulară 
din pachet. Introduce cârnatul ceva mai scurt (din care lipseşte 
bucata mâncată de asiatic) în ambalaj şi răsuceşte capătul de 
plastic. Îl pune şi pe acesta în buzunar, împreună cu 
videocaseta, pentru Ariel. 

Plăteşte apoi cârnatul pe care l-a stricat, luându-și restul de 
la casă. A 

Se apropie de telefonul de pe tejghea. Il scoate şi pe acesta 
din priză şi-i zdrobeşte tastatura cu patul armei. 

Acum pleacă la cumpărături. 


Chyna se simţi eliberată când se stinseră luminile, 
înspăimântată când auzi ciocănitul, iar liniştea care urmă îi 
provocă o stare de alertă. Se târâse din zona luminată unde se 
aflau răcitoarele şi se întorsese în ascunzişul ei de la capătul 
şirului de rafturi, unde desfăcu în linişte ambalajul de plastic şi 
carton care conţinea bricheta. De vreme ce luminile 
fluorescente fuseseră aprinse şi pâlpâitul flăcării nu avea cum 
să o trădeze, încercase bricheta şi observase că merge. Acum 
strângea în mână patetic această armă şi se ruga ca ucigaşul să 
termine ce tot făcea el pe-acolo - poate chiar că jefuia casa - şi 
pur şi simplu, pentru Dumnezeu, să plece. Chyna nu prea voia 
să-l atace cu o brichetă Bic. Dacă el ar da întâmplător peste ea, 
poate că ea ar reuşi, dat fiind avantajul surprizei, să-i arunce 
bricheta în faţă şi să-i producă o mică arsură supărătoare sau 
să-i dea foc la păr înainte ca el să-şi revină. Dar cel mai 


probabil - ţinând cont de iuţeala nebunească a reflexelor lui -, 
acesta avea să-i arunce bricheta din mană pană să reuşească ea 
să-i facă vreun rău. 

Chiar dacă reuşea să-l ardă, nu câștiga decât câteva secunde, 
timp în care să se întoarcă şi să fugă. Rănit, s-ar lua după ea şi, 
cu picioarele lui lungi, ar fi rapid, nu glumă. Pe urmă, rezultatul 
cursei ar depinde de primatul groazei sau furiei lui nebuneşti 
ca motivaţie primordială. Auzi mişcare, scârțâitul tejghelei, 
apoi paşi. Aproape cuprinsă de-o senzaţie de greață din cauza 
spaimei îndelung stăpânite, simţi o însufleţire victorioasă când i 
se păru că el pleacă. 

Pe urmă îşi dădu seama că paşii nu se îndreptau spre uşa de 
la intrare. Se apropiau de ea. 

Stătea ghemuită, cu spatele strâns lipit de placajul raftului, 
fără să-şi dea seama imediat de locul în care se afla el. O fi fost 
în dreptul primului raft dinspre ieşire? Sau în dreptul celui din 
mijloc, chiar în stânga ei? 

Nu. 

Cel de-al treilea raft. 

În dreapta ei. 

Venea pe lângă răcitoare. Nu venea repede, nu părea că ştie 
de existenţa ei şi că intenţionează să termine cu ea. Chyna se 
ridică puţin şi se dădu înspre stânga, în mijlocul celor trei căi 
de acces spre rafturi. Aici, scânteierea slabă a luminii 
răcitoarelor, nu toate aflate în priză, ricoşa în tavan, dar nu 
reuşea să lumineze bine locul. Toată marfa era învăluită în 
umbre. 

O pomi înainte, spre casă, mulţumită de pantofii ei cu talpă 
moale, şi apoi îşi aminti de ambalajul din care scosese bricheta, 
îl lăsase pe jos în locul în care stătuse ascunsă. 

Asasinul avea să-l vadă, poate chiar să calce pe el. Probabil 
avea să se gândească la faptul că mai devreme vreun pungaş 
subtilizase bricheta din pachet. Sau poate că şi-ar da seama, în 
sfârșit, de existenţa ei. 

Poate că intuiţia îi folosea tot atât de bine cum îi folosea şi ei 
uneori. Dacă intuiţia era şoapta lui Dumnezeu, poate că un alt 
zeu, mai puţin benefic, îi vorbea cu aceeaşi subtilitate şi unui 
om pervers. 

Chyna se întoarse, întinse mana după colţ şi înşfăcă 
ambalajul gol. Plasticul tare scrâșni în strânsoarea mâinii ei 


tremurătoare, dar sunetul era slab şi din fericire acoperit de 
zgomotul paşilor lui. 

El străbătuse cel puţin jumătate din cel de-al treilea rând de 
rafturi când ea avansă de-a lungul celui de-al doilea. Asasinul 
nu se grăbea, în timp ce ea zorea cât putea, şi astfel, Chyna 
ajunse la capătul raftului respectiv înainte ca el să ajungă la 
capătul raftului pe lângă care mergea. 

La capătul raftului, în loc să găsească un placaj ca acela de la 
capătul din spate, se afla un raft-carusel din sârmă, cu cărţi 
ieftine, de care ea aproape că se lovi când dădu colţul. Se opri 
la timp, lunecă pe lângă el şi îşi găsi încă o dată ascunziş între 
rafturi. 

Pe duşumea zăcea o fotografie polaroid. O imagine de prim- 
plan a unei fete uluitor de frumoase, de vreo şaisprezece ani, 
cu părul lung, blond-platinat. Trăsăturile adolescentei se 
vedeau calme, dar nu relaxate, încremenite într-o seninătate 
îngheţată, ca şi cum adevăratele ei sentimente erau atât de 
explozive, încât, dacă îşi dădea seama de ele, avea să se 
autodistrugă. Doar ochii îi trădau uşor înfățișarea calmă; erau 
mari, concentrați, dureros de expresivi, ferestrele unui suflet 
chinuit, plin de manie, de teamă, de disperare. 

Aceasta trebuia să fie fotografia pe care el o arătase 
vânzătorilor. 

Ariel. Fata din pivniţă. 

Deşi ea şi Ariel nu aveau nicio trăsătură comună, Chyna simţi 
că se uita adânc, mai degrabă într-o oglindă, decât într-o 
fotografie. În imaginea lui Ariel recunoscu teroarea vecină cu 
frica pe care o simţise sufocându-i propria ei copilărie, o 
disperare care îi era familiară, singurătatea adâncă şi rece, 
precum un ocean înghețat. 

Paşii criminalului o readuseră la realitate. Judecând după 
zgomot, el nu se mai afla în dreptul celui de-al treilea rând de 
rafturi. Dăduse colţul la capătul din spate al magazinului şi 
acum trecea prin pasajul din mijloc. Venea înainte, 
adjudecându-și acelaşi teritoriu pe care Chyna tocmai îl 
părăsise în dreapta. 

Ce dracu face acolo? 

Chyna vru să ia fotografia, dar nu îndrăzni. O aşeză jos, acolo 
unde o găsise. 

Ocoli caruselul cu cărţi şi se duse spre cel de-al treilea rând 


de rafturi, pe care criminalul tocmai îl părăsise, apoi se 
îndreptă din nou înspre vechea ei ascunzătoare. Stătu lipită de 
marfa de pe partea stângă, departe de răcitoare, ca nu cumva 
să arunce pe tavan vreo umbră pe care asasinul putea s-o vadă. 
Când se mişcă, auzi paşii lui grei, dar pană ce nu se opri să 
asculte nu reuşi să spună în ce direcţie se îndrepta el. Nu 
îndrăzni să se oprească, nu cumva asasinul să ocolească raftul 
şi să dea nas în nas cu ea. Când ajunse la capătul raftului şi 
dădu colţul, aproape că se aşteptă să descopere că asasinul îşi 
schimbase direcţia, să se lovească de el şi să fie prinsă. 

Dar asasinul nu era aici. Chyna se aşeză cu spatele lipit de 
placajul de la capătul raftului, chiar în locul din care plecase. 
Puse apoi, cu prudenţă, ambalajul brichetei pe podea, exact 
acolo de unde îl luase cu mai puţin de un minut înainte. N 

Ascultă. Niciun zgomot de paşi. Doar bâzâitul frigiderelor. În 
rest, numai linişte. Cu degetul mare îndoit, strânse bricheta în 
pumn, pregătită să acţioneze. 


Vess ia două pachete de biscuiţi cu brânză şi unt de arahide, 
o ciocolată Planters cu alune, două tablete de ciocolată 
Hershey cu migdale şi le îndeasă în buzunarele de la haină, în 
care are deja pistolul, aparatul de fotografiat şi caseta video. 

Face totalul în minte. Fiindcă nu vrea să piardă timp 
ducându-se să-şi ia restul de la casă, rotunjeşte suma şi lasă 
banii pe tejghea. După ce culege de pe jos fotografia lui Ariel, 
are un moment de ezitare şi savurează ca pe un alcool tare 
urmarea faptelor sale. Încăperea în care oamenii au murit de 
curând are o însușire specială. Poartă în ea un freamăt 
asemănător aceluia de la teatru, freamătul cuprins între 
sfârșitul unei reprezentații perfecte şi momentul în care 
izbucnesc ropote de aplauze; un sentiment de triumf, dar şi o 
conştiinţă solemnă a clipei eternizate, suspendate ca o picătură 
rece de apă în vârful unui ţurţure de gheaţă care se topeşte. O 
dată ce ţipetele au încetat şi sângele celor doi s-a impregnat în 
tăcere, Edgler Vess reuşeşte să aprecieze mai corect 
rezultatele acţiunilor sale îndrăzneţe şi să savureze intensitatea 
tăcută a morții. 

În cele din urmă, părăseşte magazinul. Cu ajutorul cheii 
etichetate pe care a luat-o din suport, încuie uşa. 

La colţul clădirii se află un telefon public. Întrucât firul este 


protejat cu metal, receptorul nu se rupe cu una cu două, aşa că 
Vess ciocăneşte cu patul armei în cutia aparatului de cinci, de 
zece, de douăzeci de ori, pană când plasticul cedează şi se vede 
microfonul. Smulge microfonul, îl aruncă pe asfalt şi-l 
zdrobeşte metodic cu călcâiul. Pe urmă agaţă receptorul inutil 
în furcă. 

Aici şi-a terminat treaba. Deşi satisfăcător, interludiul acesta 
a fost neaşteptat; l-a făcut să iasă din orar. 

Are mult de condus. Nu e obosit pentru că, înainte de-a 
merge în vizită la Templetoni, a dormit toată după-amiaza, pană 
spre seară. Totuşi, nu-i place să piardă timpul degeaba. De-abia 
aşteaptă să ajungă acasă. Departe, înspre Nord, pale de fulger 
clipesc delicat printre straturile groase de nori, mai degrabă 
pulsează decât împung cerul. Vess este încântat de perspectiva 
unei furtuni zdravene. Aici, pe pământ, unde viaţa e trăită, 
tumultul şi agitația sunt elemente fundamentale ale climatului 
uman şi, din motive pe care nu le înţelege, lucrul acesta îi e 
reconfirmat fără tăgadă de violenţa din tărâmurile înalte. Deşi 
nu se teme de nimic, uneori simte o tulburare inexplicabilă 
când vede cerul pasiv - fie că e senin sau încărcat - şi adesea, 
într-o noapte calmă, când în adâncimea cerului se zăresc 
stelele, preferă să nu privească acea imensitate. 

Acum nu se vede nicio stea. Deasupra aleargă mase de nori 
posomorâţi, hăituiţi de-un vânt rece, străbătuţi rapid de 
fulgerul care seamănă ca un arbore înţesat de vase de sânge, 
gata să nască un potop. 

Vess traversează în grabă şoseaua, se îndreaptă spre rulotă, 
nerăbdător să-şi continue călătoria spre Nord, să întâlnească 
furtuna promisă, să-şi găsească cel mai bun loc din care poate 
observa fulgerul care se frânge în săgeți, locul în care vântul 
puternic frânge copacii, iar ploaia cade în şuvoaie, măturând 
drumul. 


Ghemuită la capătul raftului, Chyna ascultase cum uşa se 
deschide şi se închide, neîndrăznind să creadă că ucigaşul 
plecase, în sfârșit, şi calvarul ei s-ar putea isprăvi. Își ţinea 
respiraţia, așteptând să audă iarăşi uşa deschizându-se şi 
zgomotul paşilor lui. 

Când, în loc de asta, auzi zgomotul de chei în broască. Se 
duse înspre uşă printre rafturi, pitindu-se, cu o linişte de felină, 


pentru că, fiind superstiţioasă, se aştepta ca el să audă cel mai 
slab sunet chiar de-afară. 

Un ciocănit violent, care reverberă în pereţii clădirii, o făcu 
să se oprească brusc la capătul raftului. Furios, asasinul lovea 
ceva, dar ea nu putu să-şi dea seama ce anume. 

Când ciocănitul se opri, Chyna ezită, apoi se ridică şi se 
sprijini de capătul raftului. Se uită în dreapta spre uşă şi la 
ferestrele din faţă. Pentru că luminile de-afară erau stinse, 
întreg locul zăcea într-un întuneric mâlos. 

Prima dată nu reuşi să-l vadă pe criminal care, cu haina lui 
de ploaie neagră, era una cu noaptea. Dar pe urmă el se mişcă, 
legănându-se spre rulotă. 

Chiar dacă trăgea o ocheadă înapoi, el n-avea cum s-o 
zărească în magazinul slab luminat. Oricum, o dată ajunsă în 
zona deschisă dintre rafturi şi casa de marcat, Chyna simţi că-i 
bubuie inima. 

Fotografia lui Ariel nu mai era pe podea. Chyna încercă să 
creadă că această fotografie nu existase niciodată. 

În clipa aceasta însă, cei doi vânzători care păstraseră 
secretul prezenţei ei aici erau mai importanţi decât Ariel sau 
criminalul. Bubuitul armei şi stingerea bruscă a strigătelor 
sfâșietoare o convinseseră că cei doi muriseră. Trebuia însă să 
se asigure. Dacă unul dintre ei se agăța în chip miraculos de 
viaţă, şi dacă ea reuşea să-l ajute - să cheme poliţia şi salvarea 
-, ar putea să-şi repare greşeala măcar în parte. 

Nu fusese în stare să facă nimic ca să-l oprească pe ticălosul 
însetat de sânge. Nu făcuse altceva decât să se ascundă, 
rugându-se cu disperare să devină invizibilă. Acum, greaţa i se 
răsucea în stomac ca o ciorbă lungă şi rece, şi în acelaşi timp 
era însufleţită de-o stare de euforie bolnăvicioasă pe care o 
încercase de câte ori văzuse atâţia morţi în preajma ei. Deşi era 
de înţeles, această euforie o făcu să se ruşineze atât pentru ea, 
cât şi pentru cei doi vânzători şi speră că mai putea să-i 
salveze. Intră după tejghea, şi scârțâitul pătrunzător al 
balamalei o zgârie pană în măduva oaselor. O veioză cu braţ 
mobil arunca puţină lumină în jur. 

Cei doi bărbaţi erau întinși pe podea. 

„Ah”, făcu ea. Şi pe urmă: „Doamne!” 

Nu mai putea să-i ajute în niciun fel şi imediat îşi întoarse 
privirea dinspre ei cu ochii înneguraţi de lacrimi. 


Pe tejghea, chiar sub veioză, se afla un revolver. Îl privi 
neîncrezătoare, clipind des, ca să-şi oprească lacrimile. Cu 
siguranţă, revolverul aparținuse unuia dintre vânzători. Auzise 
din întâmplare conversaţia dintre criminal şi cei doi, şi îşi 
aminti vag o admonestare dură care ar fi putut să fie o 
ameninţare pentru abandonarea pistolului. A acestui pistol. 

Îl înşfăcă, îl tinu cu ambele mâini, pentru că era atât de greu, 
încât o trântea aproape la pământ. 

Dacă ucigaşul se întorcea, ea era pregătită. Nu mai era 
neajutorată, pentru că ştia cum se folosesc pistoalele. Câţiva 
dintre cei mai trăsniţi prieteni ai mamei ei fuseseră experţi în 
domeniul armelor, erau oameni plini de ură, cu o lucire ciudată 
în ochi, care la unii se datora consumului de droguri, iar la alţii 
apărea numai atunci când vorbeau cu înflăcărare despre 
ataşamentul lor furibund faţă de adevăr şi dreptate. Odată, la o 
fermă izolată din Montana, pe când Chyna avea doar 
doisprezece ani, o femeie pe nume Doreen şi un bărbat pe care 
îl chema Kirk o învăţaseră cum să folosească un pistol, deşi 
braţele ei subţiri tresăriseră brusc din cauza reculului. 
Învăţând-o cu răbdare cum să controleze arma, îi spuseseră că 
într-o bună zi va fi un soldat adevărat şi un om de nădejde al 
mişcării lor. 

Chyna voise să înveţe cum se folosesc armele, dar nu pentru 
a le utiliza în vreun scop nobil, ci pentru a se apăra de oamenii 
aceia în ale căror stranii anturaje se învârtea maică-sa şi care 
sfârșeau în accese de mânie provocate de droguri sau care se 
uitau lung la ea cuprinşi de o dorinţă bolnăvicioasă. Fusese 
prea tânără ca să ceară atenţia lor, prea demnă ca să-i 
încurajeze, dar, mulţumită mamei ei, nu fusese niciodată prea 
naivă ca să nu înţeleagă ce doreau de la ea unii dintre ei. 

Acum, cu revolverul vânzătorului mort în mană, se întoarse şi 
văzu telefonul zdrobit:, 

„La dracu'!” 

leşi repede de după tejghea şi se îndreptă spre uşa de la 
intrare. 

Rulota se mai afla parcată în dreptul celei mai îndepărtate 
pompe, iar farurile erau stinse. Prima dată nu-l văzu pe 
criminal, dar pe urmă îl zări în spatele rulotei, cu haina de 
ploaie descheiată fluturându-i în vânt ca o capă. Deşi bărbatul 
se afla la vreo două sute de metri distanţă şi n-avea cum s-o 


observe în dreptul uşii, pentru că nici măcar nu se uita în 
direcţia ei, Chyna făcu un pas înapoi. 

După cât se vedea, pusese pompa la locul ei şi închisese 
capacul rezervorului. Mergea pe lângă vehicul către uşa din 
faţă. 

Ea plănuise să dea telefon la poliţie şi să le spună că ucigaşul 
se îndrepta spre Nord, pe autostrada 101. Dar, pană când 
ajungea la telefon, îi suna pe poliţişti şi îi făcea să înţeleagă 
situaţia, el ar fi putut avea chiar o oră avans. Într-o oră ar avea 
de ales între alte câteva şosele care se desprindeau din 
autostradă. Ar putea să ţină drumul înainte spre Oregon, să 
întoarcă spre Est, spre Nevada, sau chiar s-o taie spre Vest, 
către coastă, pe urmă s-o ia spre Sud, pe ţărmul Pacificului, să 
intre în San Francisco şi să-şi piardă urma în labirintul urban. 
Cu cât străbătea o distanţă mai mare înainte de-a fi dat în 
urmărire generală, cu atât era mai greu de găsit. În curând 
avea să intre sub jurisdicţia altui serviciu de poliţie, mai întâi 
într-un alt oraş şi apoi într-un alt stat, îngreunând urmărirea. 

Chyna îşi dădu seama că avea foarte puţine informaţii 
valoroase pe care să le ofere poliţiştilor. Rulota putea fi 
albastră sau verde, nu era sigură, sau poate că nu avea niciuna 
dintre aceste culori pentru că o văzuse întâi pe întuneric şi apoi 
în scânteierea galbenă, înșelătoare a lămpilor cu vapori de 
sodiu de la staţia de benzină. Nu-i ştia nici marca şi nu 
observase nici numărul de înmatriculare. 

Asasinul tocmai pleca. Fără să se grăbească, convins că nu 
era în pericol să fie descoperit imediat. Se urcă în rulotă şi 
închise uşa după el. 

O să plece, Doamne! Nu, aşa ceva e intolerabil, e de 
neconceput. 

Nu pot să-i dau voie să plece. Să nu plătească niciodată 
pentru ceea ce i-a făcut Laurei, pentru ceea ce le-a făcut 
tuturor - Ba chiar mai rău, să aibă ocazia s-o facă încă o dată. 
Nu, Doamne, te rog, lasă-mă să-i trag un glonţ în cap 
nenorocitului şi blestematului şi împuţitului ăstuia de criminal. 

Se apropie din nou de uşă. Putea fi deschisă doar cu cheia. 
Ea n-avea cheie. 

Auzi motorul rulotei care pornea. Dacă ea spărgea geamul, el 
avea s-o audă. Cu tot uruitul motorului şi de la distanţă, avea s- 
o audă. 


O dată ieşită pe uşă, s-ar afla oricum prea departe de el ca 
să-l împuște. La două sute de metri, pe timp de noapte, doar cu 
un pistol în mană şi cu pompele de benzină care îi barau 
drumul. N-avea nicio şansă. Trebuia să se apropie, să se 
lipească de rulotă şi să lipească pistolul de fereastră. Dar, dacă 
o auzea croindu-şi drum prin uşa încuiată şi o vedea ieşind din 
magazin, ea nu reuşea nici într-un milion de ani. Şi pe urmă el 
ar fi fost acela care ar fi vânat-o din nou prin toată staţia de 
benzină, pe oriunde mergea, iar arma lui era mai bună decât 
revolverul pe care-l avea Chyna. Ucigaşul cobori din rulotă şi 
aprinse farurile. 

„Nu!” 

Chyna fugi spre tejghea, se vâri rapid în spatele acesteia, 
ocoli - ce-i drept, mult - şi merse către uşa aflată pe peretele 
din spate. 

Trebuia să existe şi o ieşire prin spate. Atât funcţionalitatea 
practică a clădirii, cât şi regulile de apărare contra incendiilor 
cereau lucrul acesta. 

Uşa se deschidea într-un spaţiu întunecat. După cât îşi dădea 
seama, nu exista nicio fereastră în faţa ei. Poate că era doar o 
toaletă de serviciu sau o baie. Păşi peste prag, închise uşa după 
ea, ca nu cumva vreun fir de lumină să se strecoare în magazin, 
pipăi peretele cu mana stângă, descoperi un întrerupător, riscă 
şi aprinse lumina. 

Se afla într-un birou foarte mic. Pe masă, alt telefon zdrobit. 

Chiar în faţa uşii pe care intrase, văzu o alta. Aparent, n-avea 
nicio încuietoare. Aceasta trebuia să fie baia. La stânga, pe 
peretele din spatele clădirii, o uşă de metal dezvăluia privirilor 
o pereche de încuietori cu buton. Descuie uşa, o deschise, şi un 
val de vânt rece inundă biroul. În spatele magazinului se 
întindea o suprafaţă de vreo şase sute de metri pătraţi, 
îndărătul căreia se ridica o coastă abruptă, înțesată cu copaci 
negri în întunericul nopţii, foşnind în bătaia vântului. O lampă 
de veghe, prinsă într-un lăcaş de sârmă, lăsa să se vadă două 
maşini parcate, care aparţineau probabil vânzătorilor. 

Înjurându-l pe criminal, Chyna se întoarse spre dreapta şi 
alergă de-a lungul laturii celei mai mici a clădirii, după colţ, pe 
lângă camerele motelului. Niciodată nu făcuse rău în viaţa ei, 
dar acum era gata să ucidă şi ştia că e în stare s-o facă, fără să 
ezite, fără să se gândească la iertare; putea s-o facă din 


răzbunare, pentru că el îi dăduse această putere. La asta o 
redusese el - la o furie oarbă instinctivă -, şi cel mai grav era 
că această furie o făcea să se simtă bine, atât de bine în 
comparaţie cu teama şi senzaţia de neputinţă pe care le 
îndurase, o făcea să îşi audă sângele pulsându-i ca un cântec de 
alinare în vene şi să capete euforia pe care ţi-o dă puterea 
sălbatică. Ar fi trebuit să fie uluită de patima pentru sânge ce 
pusese stăpânire pe ea, dar îi plăcea şi ştia că o să-i placă chiar 
mai mult când avea să ajungă din urmă rulota şi să-l împuște 
prin geamul din faţă, să deschidă apoi uşa şi să-l împuște iarăşi 
acolo unde stătea sângerând, să-l târâie jos, să-l lase trântit pe 
asfalt şi să-şi golească revolverul în el, pană când el nu va mai 
putea niciodată să plece la vânătoare. 

Dădu şi al doilea colţ şi ajunse în faţa clădirii. Rulota se 
îndepărta de pompe. Fugi după ea, mai repede decât fugise 
vreodată în viaţa ei, lunecând împotriva vântului care îi bătea 
din faţă şi care îi stârni alte lacrimi în ochi, cu pantofii pocnind 
tare pe asfalt. Acum, rugăciunea era „O, Doamne, fă să-l 
prind”, în loc de „O, Doamne, fă să scap de el”, şi „O, Doamne, 
lasă-mă să-l ucid”, în loc de „O, Doamne, nu-l lăsa să mă 
omoare”. 

Rulota luă viteză. Depăşise deja zona staţiei de benzină şi 
intrase pe o alee care dădea în autostradă. N-avea cum să-l 
prindă din urmă. 

El se îndepărta. 

Chyna se opri. Ţinea picioarele depărtate şi revolverul în 
mana dreaptă. Îl ridică, îl înhăţă cu ambele mâini, cu braţele 
întinse, cu coatele pe lângă corp. Poziţia trăgătorului, pe care 
fiecare fată trebuie s-o ştie în caz că vine vreo revoluţie. 

Inima nu-i mai bătea, ci îi pocnea de-a dreptul în piept, şi 
fiecare mişcare explozivă făcea ca braţele să-i tremure, astfel 
că nu putu să fixeze ţinta. Oricum, rulota era prea departe. 
Avea s-o rateze cu câţiva metri. Chiar dacă avea destul noroc să 
tragă un glonţ în spatele rulotei, n-avea cum să nu-l rateze pe 
cel de la volan. Asasinul se afla în afara razei ei de acţiune, la 
adăpost de orice rău, lansat în cursă. 

Se termina. Ea se putea duce după ajutor, putea să găsească 
cel mai apropiat telefon în funcţiune, să sune la poliţie şi să 
încerce să-i reducă din avantaj pe cât posibil, dar acum şi aici 
totul se sfârșise. 


Totuşi, nu se sfârșise, şi ea ştia, indiferent cat de mult dorea 
să fi isprăvit cu afacerea asta, pentru că spuse cu voce tare: 
„Ariel”. 

Șaisprezece ani. Cel mai minunat lucru pe care-l poţi vedea 
în paradisul ăsta. Pur şi simplu un înger. Cu pielea ca de 
porțelan. Te-nnebuneşte. Încuiată în pivniţă de un an. N-am 
atins-o niciodată - în felul acela. O aştept să se coacă, să se mai 
îndulcească puțin. 

Cu ochii minţii, Chyna revăzu fotografia lui Ariel la fel de 
clară şi amănunţită ca atunci când o ţinuse în mană. Expresia 
aceea calmă, păstrată cu un efort vizibil, ochii aceia umbriţi de 
teamă. 

Mai devreme, Chyna ascultase conversaţia dintre criminal şi 
cei doi încredinţată că el nu se juca doar aşa cu ei, ci le spunea 
adevărul.  Nenorocitul le împărtășea secretele lui, îşi 
recunoştea crimele perverse, păsându-i prea puţin că-şi 
recunoştea vina, pentru că ştia că cei doi urmau să moară, 
neavând vreodată şansa de-a repeta cuiva mărturia pe care le-o 
făcuse. Chiar dacă n-ar fi văzut niciodată fotografia, ea ar fi 
ştiut. 

Ariel. Ochii aceia. Teama. 

Cat timp se gândise la propria ei supravieţuire, Chyna 
renunţase la orice gând care o privea pe fata captivă. Şi când 
găsise revolverul, se convinsese pe dată că nu voia altceva 
decât să-l omoare pe acest blestemat, să-i zboare creierii, 
pentru că adevărul era ceva ce ea nu reuşise să înfrunte. 

Adevărul, adică faptul că n-a îndrăznit să-l omoare pentru că, 
mort fiind, n-aveau s-o descopere niciodată pe Ariel - sau aveau 
s-o descopere mult prea târziu, după ce murise de foame sau de 
sete în celula ei din pivniţă. Fata putea să fie încuiată în pivniţa 
casei lui, pe care ei poate că o identificau din vreun act sau 
altul, dar putea foarte bine să fi ascuns-o în altă parte, într-un 
loc îndepărtat, la care el şi numai el putea să-i conducă. Chyna 
îl urmărea pe criminal, cu gândul de a-l lăsa invalid, astfel încât 
poliţiştii să-i poată smulge secretul locului în care se afla 
prizonieră Ariel. Dacă ar fi putut să ajungă din urmă rulota, ar 
fi încercat să deschidă cu o smucitură uşa din faţă, să-l împuște 
pe stricat în picior, în timp ce alerga pe lângă maşină, şi să-l 
rănească destul de zdravăn ca să fie nevoit să oprească 
vehiculul. Însă trebuia să ascundă acest adevăr chiar faţă de ea 


însăși, pentru că încercarea de a-l răni era cu mult mai riscantă 
decât încercarea de a-l împușca în cap prin fereastra închisă, şi 
s-ar fi putut să n-aibă curajul şi puterea să alerge atât de 
repede dacă recunoştea în faţa ei înșiși ceea ce trebuia să facă 
de fapt. 

Încărcată cu cadavre, având la volan un şofer care putea 
foarte bine să se numească şi „legiune”, rulota spațioasă se 
micşora în zare, îndreptându-se spre autostrada 101 ca un 
adevărat „lad pe roţi”. Undeva, el avea o casă şi sub această 
casă se afla o pivniţă, iar în pivniţă o fată de şaisprezece ani, 
prizonieră, neatinsă încă, dar în curând destinată violului, vie, 
însă nu pentru mult timp. 

„Ea există cu adevărat”, şopti Chyna vântului. 

Stopurile se pierdură în noapte. Chyna cercetă disperată 
împrejurimile. Nu vedea niciun ajutor venind de nicăieri. Nicio 
lumină care să ateste prezenţa locuinţelor prin apropiere. Doar 
copaci şi întuneric. Spre Nord, peste dealuri, se vedea o licărire 
slabă, dar ea nu reuşi să-şi dea seama de sursă şi oricum nu 
putea să ajungă pană acolo pe jos. Pe autostradă apăru un 
camion cu faruri orbitoare, dar nu opri să-şi facă plinul la 
benzinăria închisă. Se depărtă cu scârţțâit de cauciucuri, iar 
şoferul n-o observă. 

Vechitura de rulotă ajunsese aproape de autostradă. 
Suspinând de furie, de neputinţă, de teamă pentru soarta fetei 
pe care n-o cunoscuse niciodată şi de disperare pentru propria 
ei vină dacă fata aceea murea, Chyna se întoarse. Trecu repede 
pe lângă pompe. Apoi, roată pe lângă clădire. Exact pe unde 
venise. Toată copilăria, nimeni nu-i dăduse nicio mană de 
ajutor. Nimănui nu-i păsase dacă ea se simţea prizonieră, 
înspăimântată sau neajutorată. 

Acum, cu gândul la fotografia polaroid, o văzu ca pe una 
dintre acele holograme care se schimbau după unghiul din care 
erau privite. Uneori, vedea figura lui Ariel, alteori, propria ei 
figură. În timp ce alerga, se rugă să nu fie nevoită să intre încă 
o dată în magazin şi să cerceteze cadavrele. 

În depărtare, pâlpâi un fulger, şi tunetul bubui asemenea 
paşilor de bocanc pe scări de pivniţă. Pe dealurile abrupte din 
spatele clădirii, copacii negri se zvârcoleau în bătaia tot mai 
puternică a vântului. 

Prima dintre cele două maşini parcate în spate era un 


Chevrolet alb. Avea cam zece ani vechime şi era descuiat. 

Când intră târâş la volan, arcurile uzate scârțâiră şi un 
ambalaj de ciocolată sau altceva îi foşni sub picioare. Interiorul 
duhnea a fum de ţigară stătut. Cheile nu erau în contact. Căută 
în spatele apărătorii de ploaie, sub scaunul şoferului. Nimic. 

Cea de-a doua maşină era o Honda mai nouă decât 
Chevroletul. Interiorul împrăștia o aromă de lămâie dintr-un 
deodorant pentru maşină, iar cheile se aflau pe bord. Aşeză 
revolverul pe scaunul din dreapta, la îndemnă, nevrând să-l 
scape de sub ochi. De când crescuse, se bazase întotdeauna pe 
prudenţă şi îşi lua măsuri de precauţie ca să nu păţească ceva. 
Nu mai pusese mana pe o armă de la şaisprezece ani, când o 
părăsise pe mama ei. Acum, nici nu-şi putea închipui să 
trăiască vreodată fără o armă lângă ea - situaţie care o 
înspăimânta. 

Motorul porni de la prima cheie. Cauciucurile scârțâiră şi ea 
juli anvelopa la pornire. Roţile scoteau fum când se învârteau, 
dar, în curând, ieşi din spatele clădirii şi trecu ca o rachetă pe 
lângă pompele de benzină. Drumul lateral care dădea în 
autostradă era gol. Rulota nu se vedea. In punctul acesta, 
autostrada avea patru benzi, astfel că rulota nu putuse întoarce 
ca s-o ia spre Sud. Şoferul fusese obligat s-o ţină spre Nord şi, 
în scurtul timp care se scursese, nu ar fi avut cum să ajungă 
prea departe. 

Chyna se luă după el. 


Capitolul 5 


La ora patru dimineaţa, traficul este destul de aerisit, dar 
fiecare pereche de faruri întâlnită susură prin perii fini din 
urechile lui Edgler Vess. Acesta este un sunet plăcut, diferit de 
uruitul motoarelor care trec şi de nechezatul anvelopelor pe 
asfalt. 

În timp ce conduce, mănâncă unul dintre batoanele de 
ciocolată Hirshey. Atingerea mătăsoasă a ciocolatei care i se 
topeşte pe limbă îi aminteşte de muzica lui Angelo 
Badalamenti, şi muzica lui Badalamenti n aduce în minte 
suprafaţa cerată a unui anthurium” stacojiu, iar acesta 


5 Plantă ornamentală cu frunze deosebit de frumoase, originară din America 
Latină, din familia araceelor (n. tr.). 


împrăștie o amintire scânteietoare, intens senzuală a gustului 
rece şi fraged de castraveciori în oţet, care, preţ de câteva 
secunde, năpădeşte gustul actual de ciocolată. Ascultând 
murmurul farurilor care se apropie, prins în această asociaţie 
liberă de impulsuri senzoriale şi amintiri, Vess este un om 
fericit. El experimentează viaţa cu mult mai intens decât o fac 
alţii; este o figură aparte. Întrucât nu are mintea înţesată de 
prostii şi false emoţii, e în stare să perceapă ceea ce alţii nu 
pot. El înţelege natura lumii, scopul existenţei şi adevărul care 
se află în spatele Marii Minciuni; mulţumită acestor observaţii 
pătrunzătoare, este liber şi, pentru că este liber, e întotdeauna 
fericit. 

La baza lumii stă senzaţia. Noi ne lăsăm purtaţi de curent, 
într-un ocean de stimuli  senzoriali: mişcare, culoare, 
consistenţă, formă, căldură, simfoniile naturale ale sunetelor şi 
un infinit număr de arome şi gusturi care depăşesc capacitatea 
omului de a le cataloga. Numai senzaţia durează. Tot ceea ce 
este viu moare. Oraşele mari nu ţin o veşnicie, metalul se 
corodează şi piatra se macină. Dincolo de milioanele de eoni, 
continentele capătă altă formă, lanţurile muntoase dispar şi 
mările seacă. Planeta însăși se va evapora atunci când soarele 
se va autodistruge. Totuşi, chiar şi în acest spaţiu adânc, 
pustiu, dintre sistemele solare, în acest vid profund care nu 
poate transmite sunetul, există lumină şi întuneric, mişcare, 
formă şi înspăimântătoarea panoramă a eternității. 

Unicul scop al existenţei este să-ţi deschizi întreaga fiinţă 
captării senzaţiilor şi să-ţi satisfaci toate poftele pe măsură ce 
ele apar. Edgler Vess ştie că nu există senzaţii bune sau rele, 
există doar senzaţia ca atare, şi că fiecare experienţă senzorială 
este merituoasă. Valorile negative şi pozitive sunt simple 
interpretări umane date unor stimuli neutri din punct de vedere 
al valorii şi deci la fel de durabile ca şi fiinţele umane. El 
savurează gustul cel mai amar tot atât de mult ca şi dulceaţa 
unei piersici coapte; de fapt, din când în când, mestecă pastile 
de aspirină, nu ca să scape de vreo durere de cap, ci ca să 
încerce incomparabila aromă a medicamentelor. Când se taie 
din greşeală, nu se teme niciodată, pentru că găseşte durerea 
fascinantă şi o întâmpină ca pe orice altă formă de plăcere; 
până şi gustul propriului sânge îl incită. 

Domnul Vess nu e sigur dacă există într-adevăr ceea ce se 


cheamă suflet nemuritor, dar împărtășește credința 
nezdruncinată că, dacă sufletul există, nu îl avem din naştere, 
aşa cum avem ochi şi urechi. El crede că sufletul, dacă e real, 
creşte împreună cu trupul asemenea unui recif de corali care se 
dezvoltă din nenumăratele schelete calcaroase secretate de 
polipii marini. Noi construim reciful sufletului nu din polipi 
morţi, ci din senzațiile dobândite în ritm susţinut pe parcursul 
unei vieţi. După chibzuiala lui Vess, dacă cineva doreşte să aibă 
un suflet formidabil - sau în orice caz un suflet -, trebuie să se 
deschidă tuturor senzaţiilor posibile, să se cufunde în oceanul 
fără fund de stimuli senzoriali, care este această lume, să 
experimenteze fără să se gândească la bine sau la rău, la ceea 
ce e drept sau nedrept, fără teamă, să aibă doar tărie 
sufletească. Dacă convingerea lui e corectă, atunci el însuși 
construieşte ceea ce poate fi numit cel mai complicat, cel mai 
elaborat - ca să nu spunem baroc - şi important suflet care a 
transcens vreodată nivelul uman al existenţei. 

Marea Minciună se referă la faptul că noţiuni precum 
dragostea, vina şi ura există în realitate. Aşează-l pe domnul 
Vess într-o încăpere cu un preot, arată-le un creion, şi amândoi 
vor cădea de acord asupra culorii, mărimii şi formei. Leagă-i la 
ochi, dă-le pe la nas nişte scorţişoară, şi amândoi o vor 
identifica după miros. Dar adu în faţa lor o mamă care-şi ţine 
bebeluşul la piept, şi preotul va vedea dragoste acolo unde 
domnul Vess va vedea numai o femeie care se bucură de 
senzațiile pe care i le oferă copilul - mirosul lui proaspăt, 
delicateţea pielii trandafirii, plăcuta rotunjime a feţişoarei, 
muzicalitatea gânguritului; aparenta lui dependenţă şi faptul că 
e neajutorat o satisfac profund pe femeie. Cel mai mare 
blestem care s-a abătut asupra inteligenţei umane este că, la 
majoritatea membrilor acestei specii, ea conduce la aspiraţia de 
a fi mai mult decât ceea ce sunt în realitate. După opinia lui 
Vess, toţi bărbaţii şi toate femeile sunt fundamental animale - 
animale inteligente, ce-i drept, dar oricum animale; reptilele, 
de exemplu, au evoluat din nu ştiu ce peşti cu picioare, care s- 
au târât pentru prima dată afară din oceanul primordial. El ştie 
că oamenii, deşi motivaţi şi acţionaţi numai de stimuli 
senzoriali, nu pot totuşi să admită primatul senzaţiei fizice 
asupra intelectului şi emoţiei. Sunt chiar înspăimântați când 
conştientizează reptila din ei, nevoile acesteia, foamea sa 


nepotolită, şi atunci încearcă să-i reducă această căutare a 
senzaţiilor cu minciuni precum dragoste, vină, ură, curaj, 
loialitate şi onoare. 

Aceasta este filosofia domnului Edgler Vess. El îmbrățișează 
ideea unei naturi reptiliene. Gloria lui constă în reciful de 
senzaţii, unic. E vorba de-o filosofie funcționalistă, care are 
nevoie de propriii ei adepţi, căci nu susţine nici valorile de tipul 
„când e albă, când e neagră” - care stânjenesc atât de mult 
libertatea de acţiune a persoanelor religioase -, nici 
contradicţiile jenante ale eticii conjuncturale, specifice atât 
ateismului modern, cat şi celor a căror religie este politica. 

Viaţa există. Vess trăieşte. Acest act reprezintă apogeul 
vieţii. 

Conducând spre Nord, pe autostrada 101, terminând de 
mâncat şi cel de-al doilea baton de ciocolată Hershey, Vess 
emite ideea (şi nu pentru prima dată) că există o oarecare 
asemănare între consistenţa ciocolatei care se topeşte şi aceea 
a sângelui care se încheagă. 

Îşi aminteşte tăcerea relaxantă a lacului de sânge din jurul 
doamnei Templeton, aflată la duş, pană când a intervenit el şi a 
tulburat această linişte dând drumul la apa rece. Imaginea 
răpăielii ritmice a apei de la duş îi aminteşte de răceala ploii 
care încă n-a izbucnit şi-l face să stea în aşteptarea furtunii 
spre care se îndreaptă. Vede o îmbujorare rapidă de fulger în 
faţa stratului de nori şi ştie că fulgerul acesta are gust de ozon. 
Peste uruitul monoton al motorului, aude un bubuit scurt de 
tunet şi, în mintea lui, sunetul acesta se transformă într-o 
imagine vie: ochii tânărului asiatic dilataţi, o dată cu primul foc 
de armă tras. Chiar şi în spaţiul intergalactic, lipsit de 
atmosferă, există lumina şi întunericul, culoarea, consistenţa, 
mişcarea, forma şi durerea. 


Autostrada urcă şi pădurile dese se apropiară tot mai mult de 
marginea drumului. La o curbă largă, farurile Hondei măturară 
dealurile care străjuiau drumul, lăsând să se vadă că unii dintre 
copacii ce se conturau ameninţător în întuneric erau pini şi 
molizi uriaşi. În curând, probabil, aveau să se vadă coniferele 
din specia sequoia. 

Chyna ţinea strâns apăsat acceleratorul. Din cât îşi amintea, 
era prima dată când depăşise limita de viteză în viaţa ei. Nu 


primise niciodată vreo amendă pentru contravenţii în circulaţie, 
însă acum era recunoscătoare dacă o oprea vreun poliţist. 

Carnetul ei de conducere nepătat dovedea preferința pentru 
moderatie în tot ceea ce făcea, inclusiv viteza cu care conducea 
ea de obicei. Judecând după catastrofele pe care le văzuse 
abătându-se asupra altora, supraviețuirea era strâns legată de 
moderatie, şi întreaga ei viaţă se ordona în jurul supravieţuirii, 
aşa cum existenţa unei călugăriţe poate fi definită prin cuvântul 
credinţă ori a unui politician prin putere. Arareori obişnuia să 
bea mai mult decât un singur pahar de vin, nu încercase 
niciodată drogurile, nu practicase sporturi periculoase, urma o 
dietă săracă în grăsimi, sare şi zahăr, se păzea de vecinătatea 
unor indivizi cu reputaţie proastă, nu-şi exprima niciodată 
opiniile cu fermitate şi, în general, trecea drept o persoană 
ştearsă, preocupată numai de supravieţuire, perseverenţă, 
autodepăşire. 

În ciuda tuturor pronosticurilor, aproape că supravieţuise în 
ultimele ore. Criminalul nici nu ştia măcar că ea există. 
Reuşise. Era liberă. Totul se încheiase. Cel mai inteligent, cel 
mai înțelept, cel mai sănătos lucru - marca „Chyna” - era să-l 
lase să plece, să se ducă de-acolo, să se aşeze apoi pe marginea 
drumului, să se reprime cu îndârjire şi să-i mulţumească lui 
Dumnezeu că era vie şi neatinsă. 

În timp ce şofa, Chyna se lupta cu convingerea ei anterioară, 
insistând pe ideea că adolescenta din pivniţă, Ariel cea cu 
figura angelică, nu exista în realitate. Fotografia putea aparţine 
unei fete pe care el o omorâse deja. Povestea încarcerării 
acesteia ar putea fi produsul imaginaţiei bolnave, o versiune 
psihotică a poveştii fraţilor Grimm - cea cu Rapunzel care stă 
sub pământ -, un simplu joc al minţii pe care el îl jucase cu cei 
doi vânzători. 

„Mincinoaso”, se apostrofă ea singură. 

Fata din fotografie exista pe undeva, în viaţă, închisă. Ariel 
nu era câtuși de puţin produsul imaginaţiei. De fapt, era însăși 
Chyna; erau identice, pentru că toate fetiţele pierdute sunt 
identice, unite prin suferinţa lor. 

Nu ridică deloc piciorul de pe accelerator şi Honda tăie 
dealul; bătrâna rulotă cobora creasta la vreun kilometru şi 
jumătate în faţă. Chyna trase aer în piept şi pe urmă răsuflă, 
şoptind: „O, Doamne!” 


Se apropia de el în mare viteză. Ridică piciorul de pe 
acceleraţie. Pană să se apropie la vreo jumătate de kilometru 
de rulotă, reuşise să-şi potrivească viteza după aceasta. Mai 
încolo, o micşoră, sperând că asasinul nu observase graba ei 
iniţială. 

El conducea cam cu optzeci-nouăzeci la oră, destul de 
prudent, mai ales că acum treceau printr-o zonă fără linie 
continuă, presărată cu drumuri laterale ceva mai înguste decât 
cele de dinainte. Nu era neapărată nevoie ca el să se aştepte să 
fie depăşit de Chyna şi n-avea de ce să bănuiască ceva, când ea 
rămase în spatele rulotei. Pană la urmă, la această oră 
somnoroasă, nu toţi şoferii din California erau cuprinşi de furia 
vitezei sau munciţi de gândul sinuciderii. 

Mergând cu o viteză ceva mai rezonabilă, Chyna nu era 
nevoită să se concentreze atât de intens, ca înainte, la drumul 
pe care îl avea de parcurs, şi cercetă rapid interiorul maşinii, 
sperând să găsească un telefon celular. Se cam îndoia că un 
vânzător de la o staţie de benzină ar putea avea telefon 
portabil, dar, pe de altă parte, jumătate din populaţia globului 
părea să posede aşa ceva, nu numai oamenii de afaceri şi 
avocaţii. Căută în torpedou. Sub scaunul şoferului. Din 
nefericire, îndoiala ei se dovedi întemeiată. 

Maşinile care treceau spre Sud veneau de pe drumurile 
laterale: un camion mare, condus de un şofer hotărât, un 
Mercedes în trena lui - care pe urmă ramase în urmă -, un 
Ford. Chyna acorda o atenţie specială tuturor maşinilor, 
sperând ca printre ele să se afle şi vreo patrulă de poliţie. 

Dacă vedea vreun poliţist, intenţiona să-l atenţioneze cu 
claxonul şi să-i facă apoi semne disperate în oglinda 
retrovizoare. Dacă nu reuşea să claxoneze la timp şi polițistul 
nu se uita înapoi să zărească slalomul ei disperat, avea să se 
întoarcă şi să urmărească maşina acestuia, deşi nu-i convenea 
să scape din ochi rulota. 

Nu credea că va întâlni vreun poliţist prea curând. 

Criminalul părea să aibă norocul de partea lui. Se purta cu o 
încredere care o dezarma pe Chyna. Poate că încrederea era 
singurul garant al şansei lui, deşi, chiar pentru o persoană cu 
picioarele adânc înfipte în realitate, precum Chyna, era simplu 
să se lase pradă superstiţiilor şi să-i atribuie individului puteri 
malefice şi supranaturale. 


Nu. Era şi el doar un om. lar acum ea avea un revolver. Nu 
mai era neajutorată. Răul trecuse. 

Fulgerul traversă cerul din nou înspre Nord, dar de data 
aceasta nu mai era palid sau ascuns printre straturile de nori. 
Scânteierile erau atât de strălucitoare, de parca soarele însuși 
ţâșnea de cealaltă parte a nopţii. 

În flashurile acelea stroboscopice, lumina părea să vibreze ca 
şi cum acea lumină din ziua dintâi zguduia din temelii vehiculul 
şi pe şoferul lui. 

Oricum, în lumea aceasta, răzbunarea este atributul 
muritorilor. Dumnezeu se mulţumeşte să aştepte Viaţa de Apoi 
pentru a împărţi pedepsele. După părerea Chynei, aceasta era 
singura cruzime a divinității. Dar şi fapta criminalului vădea 
destulă cruzime. După fulger, explodară tunetele. Deşi părea că 
s-a spart cerul, nu se întâmplă nimic, ploaia se opri în tării, sus, 
dincolo de sticla cerului. Ea spera să zărească vreun indicator 
al vreunui post de control unde ar fi putut să caute ajutor, dar 
nu apărea nimic. Cel mai apropiat oraş, de mărime apreciabilă, 
în care putea avea destul noroc să găsească vreo staţie de 
poliţie sau vreo patrulă mobilă, era Eureka, dar care cu greu 
putea fi numit o metropolă. Pană şi Eureka se afla la o distanţă 
de cel puţin o oră. 

În copilărie, pitită pe sub paturi, ghemuită în fundul 
dulapurilor, cocoţată pe acoperişuri, legănându-se prin copaci, 
iarna prin magazii, nopţile călduroase pe plajă, se ascunsese şi 
aşteptase să se risipească patimile şi furiile dezlănţuite ale 
adulţilor. Aşteptase totdeauna cu groază, dar şi cu răbdare, cu 
un fel de detaşare budistă de realitate. Acum, nerăbdarea 
muşcă din ea ca niciodată. Voia să-l vadă pe omul acesta prins 
în cătuşe, hărțuit prin tribunale, Jovit. Dorea asta cu disperare, 
fără o clipă de întârziere, înainte ca el să mai poată ucide din 
nou. Nu propria ei supravieţuire era în joc, ci aceea a unei 
adolescente pe care n-o cunoscuse niciodată, şi rămase 
surprinsă - şi stânjenită, totodată - să descopere că-i putea 
păsa cu atâta îndârjire de-o persoană străină. 

Poate că avusese totdeauna această capacitate, dar pur şi 
simplu nu fusese pusă în situaţia de-a o recunoaşte. Dar nu. 
Acesta era rezultatul neîncrederii în sine. Cu zece ani în urmă, 
nu s-ar fi ţinut pentru nimic în lume după rulotă. Nici cu cinci 
ani în urmă. Nici cu un an în urmă. Poate nici cu o zi în urmă. 


Exista ceva care o schimbase total, şi acest ceva nu era 
brutalitatea la care asistase acum câteva ore în casa 
Templeton.  Simţise instinctiv că această metamorfoză 
neaşteptată se pregătise îndelung în ea, ca un râu care-şi 
schimbă cursul, aproape imperceptibil, în fiecare clipă. Apoi, 
brusc, constată că doar supraviețuirea nu-i mai este suficientă. 
Pentru ea, acum, ultima palmă de pământ se năruise, ultima 
piatră aluneca în gol şi râul îşi schimbase cursul. 

Se înspăimântă de această schimbare a fiinţei ei. Grijă 
nesăbuită. 

Un fulger mai mare, mai sălbatic decât cel de dinainte, 
lumină vârfurile arborilor sequoia, care păreau masivi precum 
coloanele unei catedrale. Lumina se frângea abrupt, urmată de 
zguduituri de tunet la fel de violente ca o mişcare tectonică din 
zona San Andreas. Cerul crăpă şi ploaia începu să cadă. Mai 
întâi, picăturile păreau că lasă o urmă groasă, lăptoasă în 
umbra farurilor, ca şi cum noaptea era un candelabru stins, de 
care atârnau infinite lacrimi de cristal de stâncă. Acestea se 
spărgeau de parbriz, de capotă, de asfalt. Inainte, pe 
autostradă, rulota se ascundea după perdeaua de apă. După 
câteva secunde, picăturile scăzură simţitor ca dimensiune, pe 
măsură ce creşteau ca număr. În lumină, căpătară o culoare 
argintie; nu mai cădeau drept, ci erau mânate pieziş de vântul 
aprig. 

Chyna porni ştergătoarele de parbriz, dar rulota continua să 
alunece rapid prin furtună în timp ce vizibilitatea scădea. 
Şoferul nu reducea viteza ca să se adapteze la vremea proastă, 
ci dimpotrivă, accelera. 

Temându-se să-l scape din priviri chiar şi o secundă, Chyna 
micşoră distanţa dintre ei la vreo şase sute de metri. Se temea 
că el o să înţeleagă corect sensul manevrei şi o să-şi dea seama 
că ea se află pe urmele lui. Circulaţia înspre Sud fusese destul 
de mare la început, dar acum se rărea direct proporţional cu 
intensificarea furtunii, de parcă majoritatea şoferilor spălase 
putina rapid de pe autostradă. Nici în oglinda retrovizoare nu 
se vedeau faruri. Nebunul din rulotă mergea cu o viteză căreia 
doar Chyna i se putea adapta. 

Şi aici, pe drum deschis, simţi că e singură cu criminalul, 
întocmai ca mai devreme, când se aflase în abatorul lui pe roţi. 

Apoi, după ce trecu destul timp ca singuraticele drumuri 


laterale şi torentele de ploaie să pară mai mult monotone decât 
amenințătoare, criminalul făcu o mişcare prin care o surprinse. 
Fără să se deranjeze să semnalizeze, călcă scurt frâna şi o luă 
la dreapta, pe un drum lateral. 

Chyna se dezumflă, oarecum îngrijorată că ucigaşul ar deveni 
suspicios dacă ar vedea că şi ea o apucă pe acelaşi drum. Nu 
avea cum să ignore faptul că maşinile lor erau singurele din 
zonă. Dar nici altă soluţie decât să-l urmeze. Pană când ajunse 
ea la capătul povârnișului, rulota dispăruse în negura subţire, 
în bătaia ploii, dar o văzuse virând la stânga. De fapt, drumul 
lateral ducea numai către Vest şi un indicator o informa că se 
află pe teritoriul Rezervaţiei Naturale de Sequoia Humboldt. 

Înainte, se mai aflau încă trei aşezări: Honeydew, Petrolia şi 
Capetown. N-auzise niciodată de ele şi credea că erau aşezări 
cu mult mai nesemnificative decât locurile virane întâlnite pe 
drum şi că n-avea să găsească nici urmă de poliţie. 

Se aplecă peste volan, se uită cruciş prin parbrizul împânzit 
de ploaie, intră cu maşina pe teritoriul parcului, nerăbdătoare 
să-l ajungă din urmă pe criminal, care ar fi putut să locuiască 
într-unul sau în apropierea unuia dintre cele trei orăşele. Era 
înţelept să-l lase să-i scape din ochi un minut, pentru ca el să 
nu bănuiască de ce se ţinea în trena lui. Cât de curând însă 
trebuia să restabilească contactul vizual, înainte ca asasinul să 
fi ajuns la capătul celălalt al parcului şi probabil după aceea să 
părăsească drumul de pământ şi să iasă pe o şosea sau pe o 
alee privată. Cu cât şoseaua şerpuia mai mult printre copacii 
înalţi pană la cer, cu atât mai slab lovea ploaia Honda. Furtuna 
nu se potolea, dar meterezele înalte de sequoia fereau şoseaua 
de potop. 

Pe acest drum şerpuit şi mai îngust, era cu neputinţă să 
menţină ritmul de pe autostradă. Mai mult, criminalul părea că 
renunţase la ideea de-a scoate un timp bun, poate şi pentru că 
se afla la o distanţă liniştitoare de cei doi morţi de la staţia de 
benzină. Când Chyna îl ajunse din urmă, cam într-un minut, 
conducea sub limita de viteză. 

Acum, mai aproape de el decât fusese înainte, observă că 
rulota nu avea număr de înmatriculare. Din ce ştia ea, în 
California - și alte câteva state - nu se eliberau numere de 
înmatriculare provizorii pentru un vehicul nou cumpărat şi era 
legal să conduci fără plăcuţele respective, pană când le primeai 


prin poştă de la departamentul circulaţiei. Sau poate că, înainte 
de a se îndrepta spre locuinţa 'Templetonilor, criminalul 
preferase să-şi scoată plăcuţele de înmatriculare ca să nu rişte 
confruntarea cu un martor cu memorie bună. 

Ridicând piciorul de pe acceleraţie, Chyna aruncă o privire la 
indicatorul de viteză şi ochi o lumină roşie de alarmă. Acul 
indicatorului de combustibil se afla sub nivelul GOL. 

Abia când lumina respectivă începu să clipească, înţelese 
acest lucru, din cauză că se concentrase intens asupra rulotei şi 
a asfaltului alunecos. Poate că în rezervor mai existau vreo 
cinci-şase litri de benzină sau poate că maşina mergea cu 
ultima jumătate de litru. Urmărirea criminalului până la 
locuinţa lui nu mai constituia doar o opţiune. 


Semnificaţia arborilor sequoia nu o constituie grandoarea, 
pacea ori eternitatea naturii. Arborii sequoia înseamnă putere. 

Pe drum, Edgler Vess deschide geamul şi trage adânc în 
piept aerul rece, greu de mireasma pădurii. Adie a putere. 
Această putere îi intră în trup în efluvii, o dată cu aerul şi 
sporeşte propria lui putere. 

Pădurea de sequoia reprezintă puterea pentru că mărimea 
arborilor ei nu este nicicând egalată, pentru că sunt străvechi - 
multe exemplare dăinuiesc aici de secole, chiar înainte de 
Cristos - pentru că scoarţa lor extraordinară, groasă ca o 
armură, cu mult tanin, îi fac imuni la atacul insectelor, la boli, 
la foc. Aceşti copaci reprezintă puterea, pentru că ei rezistă, în 
timp ce totul în jurul lor moare. Oameni şi animale se perindă 
pe lângă ei şi trec apoi la cele veşnice. Păsările poposesc pe 
ramurile lor înalte şi par mai libere decât dacă s-ar aşeza pe 
ceva ce creşte din stâncă sau din iarbă, dar, în cele din urmă, 
păsările se sting şi cad cu un pocnet surd de pe ramurile solide 
ori din înaltul cerului, grele ca plumbul, iar copacii aceştia 
rămân neclintiţi. Pe covorul umbros al dumbrăvilor, ferigile, 
care se tem de soare, şi rododendronii înfloresc an după an, dar 
nemurirea lor e iluzorie, pentru că şi ele mor. Apoi, alte 
generaţii ale aceloraşi specii se ridică din rămăşiţele efemere 
ale celor vechi. Cristos şi-a dat ultima suflare pe o cruce de 
lemn câinesc, El, împăratul păcii şi propovăduitorul iubirii, dar, 
în străfulgerarea scurtei sale vieţi pe pământ, nici unul dintre 
aceşti copaci nu a fost doborât de furtună. Deşi lor nu le pasă 


de pace şi nu ştiu nimic despre dragoste, au rezistat. 
Strângându-şi fără odihnă roadele, Moartea mai aruncă umbre 
grăbite printre nepăsătorii arbori sequoia. E o scânteiere 
rapidă care joacă zadarnic peste trunchiurile lor, ca o pală 
neagră de foc peste vatră. 

Putere înseamnă să trăieşti, în timp ce în jur totul se stinge. 
Putere înseamnă nepăsarea rece faţă de suferinţa celorlalţi. 
Putere înseamnă să-ţi tragi seva din moartea celorlalţi, aşa cum 
aceste puternice păduri îşi trag seva din perpetua 
descompunere a tot ceea ce a trăit cândva, pentru scurtă 
vreme, în preajma lor. Şi aceste consideraţii constituie, o parte 
din filosofia de viaţă a lui Edgler Vess. 

Prin geamul deschis, respiră mireasma pădurii şi moleculele 
de aer parfumat i se lipesc de plămâni, puterea aceasta 
neîngenunchiată de milenii îi intră în sângele proaspăt 
oxigenat, pulsează în inimă, îi pătrunde în tot corpul, îl umple 
de forţă şi energie. 

Putere înseamnă Dumnezeu, Dumnezeu înseamnă natură, 
natura este putere, iar puterea se află în el. 

Propria lui putere creşte necontenit. 

Dacă ar practica vreo formă de venerație religioasă, atunci ar 
fi un panteist înflăcărat, dedicat credinţei că toate lucrurile 
sunt sacre, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, fiecare floare, 
fiecare pasăre şi insectă. În timpurile noastre, lumea e plină de 
panteişti. Dacă li s-ar alătura, s-ar simţi în largul lui printre ei. 
Când totul este sacru, nimic nu este cu adevărat sacru. Pentru 
el, tocmai în asta constă frumuseţea panteismului. Dacă viaţa 
unui copil valorează tot atât cât aceea a unei bufniţe, atunci 
Vess poate ucide fetişcane drăguţe cu acelaşi aer lejer cu care 
striveşte din greşeală un scorpion sub talpă, fără ca problemele 
de conştiinţă să fie mai grave decât în cazul din urmă, dar cu o 
plăcere simţitor mai mare. El însă nu încearcă nicio formă de 
venerație. 

În timp ce ia curba să iasă pe drumul drept, străjuit de 
copaci şi mai groşi decât văzuse înainte, oasele albe, puternice 
ale fulgerului împung prin pielea neagră a cerului. Un tunet ca 
un răget de mânie face ca aerul să se înfioare. 

Ploaia spală mirosul fulgerului. Două semne ale puterii - 
fulgerul şi arborii sequoia -, electricitatea şi timpul, căldura 
neîndurătoare şi răbdarea indiferentă îi sunt oferite acum, iar 


el inhalează mireasma profund, cu nesaţ. 

Pentru că a ales acest drum lateral, prin pădure, de-a lungul 
coastei, va mai trece o jumătate de oră, sau chiar o oră, pană să 
ajungă iar pe autostrada 101, pe la sud de Eureka. Depinde de 
viteză şi de intensitatea furtunii. Cu toate că e nerăbdător să 
ajungă acasă, la Ariel, nu poate rezista atracției pe care o 
exercită pădurea de sequoia. 

În spate îi apar nişte faruri, pe care le vede în oglinda 
laterală. De aproape o oră l-a tot urmărit cineva pe şosea, 
cineva care a păstrat o oarecare distanţă. Aceasta trebuie să fie 
o altă maşină, pentru că şoferul e mai agresiv decât cel de pe 
autostradă şi micşorează rapid distanţa dintre vehicule. 

Neobosită, cealaltă maşină - o Honda - trece lângă rulotă, pe 
o alee cu sens unic, deşi nu e zonă de trecere. Nu se mai 
zăreşte nicio altă maşină, dar Honda nu mai are timp să facă 
manevra completă înainte de următoarea curbă fără vizibilitate, 
mai ales că drumul este înşelător din cauza ploii. 

Vess reduce viteza. 

Honda care goneşte nebuneşte îl depăşeşte. 

Vess se uită prin parbriz şi abia dacă zăreşte o fracțiune de 
secundă persoana de la volan, pentru că ploaia şi ştergătoarele 
de parbriz îl împiedică să vadă mai mult. Are iluzia unei cămăşi 
de culoare roșu-închis sau poate a unui sweater. O mană albă 
pe volan. Are încheietura destul de subţire pentru a sugera că 
şoferul este, foarte probabil, o femeie. Pare singură. Pe urmă 
maşina îl depăşeşte, astfel încât el nu mai poate vedea 
parbrizul. 

Ambele vehicule se apropie în viteză de curbă. 

Vess reduce viteza şi mai mult. 

Prin geamul deschis, aude scârțâitul Hondei când persoana 
de la volan accelerează. Toată puterea formidabilă a motorului 
pare de-o slăbiciune patetică în aceste crânguri maiestuoase, 
ca bâzâitul furios al unui ţânţar într-o turmă de elefanţi. 

Cu foarte puţin efort, fără să clipească măcar, Vess ar putea 
să răsucească volanul spre stânga, să pocnească Honda şi s-o 
oblige să iasă de pe şosea. Maşina s-ar rostogoli şi apoi ar 
exploda - sau s-ar face praf lovindu-se de unul dintre 
trunchiurile groase de sequoia. 

Parcă i-ar plăcea să încerce. 

Spectacolul care ar urma ar fi o adevărată răsplată. 


O cruţă pe femeia din Honda pentru că are mai degrabă chef 
de ceva rafinat decât de ceva exploziv. 

Expediția a fost mulţumitoare, pentru că nu i-a adus doar 
familia din Napa Valley, pe care îşi propusese de la bun început 
s-o distrugă, ci şi pe autostopistul care atârnă acum în 
dormitorul rulotei, în dulap, asemenea îndrăgostitului din 
Amontillado, din nuvela lui Poe, spânzurat de peretele unei 
pivnițe cu vinuri. Au mai fost şi cei doi vânzători de la staţia de 
benzină. 

Încearcă o senzaţie de saţietate satisfăcătoare. Reciful care e 
sufletul omenesc se construieşte din experienţe variate, nu din 
senzaţii repetate. În momentul acesta nu are nevoie de 
sumbrele acorduri ale sângelui şi de căldura gâlgâitoare a 
ţipetelor. În loc de asta, simte nevoia să adulmece umezeala 
ploii, să pipăie trunchiurile care se înalţă ca nişte turnuri, să 
asculte unduirea răcoroasă a ferigilor noptatice. 

Apasă pe frână şi reduce viteza. 

Honda trece pe lângă el ca fulgerul, ridicând un val de apă 
murdară. la curba din faţă cu luminile de frână aprinse. Roşii 
pe fondul întunecat al furtunii, lumini roşii care aruncă 
scânteieri slabe pe trunchiurile cenuşii ale coniferelor, urme 
apocaliptice, roşii, care sfâșie asfaltul. Apoi dispar. 

Edgler Vess e iar singur, la volanul arcei sale, într-o lume 
ternă, cenuşie de ploaie, o lume alcătuită din umbre întunecate 
şi lumini scânteietoare de faruri, o lume împăcată şi unită cu 
arborii sequoia, gata să împrumute de la ei o parte din putere. 

Se gândește la Cristos, întins pe patul lui vertical de lemn 
câinesc, şi ideea celor blânzi care vor moşteni pământul îl face 
să râdă. El unul nu doreşte să moştenească nimic. El este un 
foc nimicitor puternic, fierbinte. El va arde orice urmă de 
culoare din lumea aceasta, va topi orice fărâmă de senzaţie pe 
care lumea o are de oferit. Şi va lăsa în urmă pustiu de cenuşă. 
Cei blânzi n-au decât să moştenească cenuşa. 


Depăşind rulota cu o viteză prea mare ca să poată evita linia 
dublă care mărginea curba, Chyna se temuse ca nu cumva 
motorul pârjolit să tuşească, să mârâie înfundat şi, în cele din 
urmă să-şi dea duhul. După ce văzuse lumina roşie de 
avertisment, se temea de lucrul acesta fără să se mai uite la 
bord, prinzând doar cu coada ochiului o clipire palidă roşie. 


Însă Honda mergea înainte, aşa cum era, pe drojdie, printr-o 
ciudată graţie divină. 

Avea nevoie să stabilească o oarecare distanţă între ea şi 
criminal, să câștige timp pentru a-şi pune planul în aplicare. 
Trăgea de maşină cât putea de tare, pe asfaltul năclăit de 
ploaie. 

Drumul îngust mai coti o dată, se îndreptă, cobori uşor, se 
curbă din nou, urcă în pantă lină, dar cobori imediat. In ciuda 
acestor intermitențe ondulate, ţinutul era destul de monoton ca 
relief şi se deschidea în trepte către Pacific, care se afla 
aproape, spre apus. Acum, câteva dealuri flancau şoseaua la 
nivelul umerilor, şi asta nu-i era pe plac Chynei. Pe urmă, 
ţinutul îşi recăpătă înălţimea obişnuită şi, aproape pe nesimţite, 
intră pe un drum ce cobora uşor şi care-i convenea de minune. 

Îşi imagină că avea cam un minut avans faţă de el, poate un 
minut şi jumătate, în funcţie de viteza pe care o căpătase rulota 
după depăşire. Oricum, şi un minut era suficient. 

Încetini până la vreo şaizeci la oră, şi totuşi avu senzaţia că 
mergea ca vântul printre copaci. Reduse iar pană la cincizeci, 
mirându-se din nou de goana ei nebună spre actul eroic pe care 
avea să-l săvârşească, fără s-o înțeleagă în totalitate. Pe urmă, 
maşina părăsi şoseaua, zbură în dreapta, se împiedică într-un 
canal de drenaj şi se năpusti berbeceşte în trunchiul ca o 
fortăreață al unuia dintre arborii sequoia. Farul din stânga s-a 
făcut praf, bara de protecţie a crăpat, s-a îndoit, ca şi cum aşa 
ar fi fost proiectată, iar metalul a scrâşnit scurt. 

Mulțumită centurii de siguranţă, Chyna nu a fost proiectată 
în volan sau prin parbriz, afară. Insă centura prinsă în 
diagonală i-a strâns sânii atât de tare, încât a scos un geamăt 
de spaimă şi durere. 

Motorul mergea încă. 

Neavând timp să coboare şi să cerceteze partea din faţă a 
maşinii, Chyna se temu că imaginea nu era suficient de 
impresionantă încât să-l convingă pe criminal că cineva s-ar fi 
putut răni în accident. Când urma să ajungă, peste câteva 
secunde, avea să ia lucrurile ca atare; era obligatoriu. 
Altminteri, dacă devenea suspicios, nimic nu ieşea conform 
planului ei. 

Imediat dădu înapoi şi depărtă maşina de copac, care 
rămăsese neatins. Pământul era acoperit cu un covor de ace 


umede de sequoia, pe care cauciucurile alunecaseră înainte de- 
a se înţepeni, însă nu plouase suficient pentru ca pământul să 
se transforme în mocirlă. Urnind şi zăngănind, maşina ţopăi 
peste şanţul de scurgere, în care se aflau doar vreo câţiva 
centimetri de apă noroioasă, şi se întoarse pe şosea. 

Chyna aruncă o privire spre vârful pantei pe care o coborâse 
mai devreme. Totuşi, nu se zărea nici urmă de vreun far care să 
se fi apropiat de curbă. 

Asasinul avea să apară. Fără îndoială. 

În curând. 

N-avea timp nici măcar să facă o parte din drumul pe pantă, 
însă trebuia să câştige puţină viteză. 

Apăsă frâna pană la capăt cu piciorul stâng, iar cu dreptul se 
lăsă uşor pe acceleraţie. Motorul şuieră, apoi scrâșni. Maşina 
se cabră ca un cal la rodeo. Aproape că o simţi cum vrea să 
ţâșnească înainte, ca şi cum era vie, şi se întrebă care ar fi fost 
acceleraţia fatală, care ar fi distrus-o sau ar fi transformat-o în 
fier vechi. Pe urmă o mai ambală puţin, simţi miros de ars şi 
ridică piciorul stâng de pe frână. 

Cauciucurile se răsuciră cu furie pe şoseaua care lucea de 
ploaie şi apoi, cu un fior, Honda ţâşni ca din puşcă, urui şi 
pleoscăi prin băltoaca din canalul de scurgere, izbindu-se de 
trunchiul copacului. Farul drept se sparse, metalul chelălăi, 
capota se mototoli, sări ca ciupită şi se deschise brusc cu un 
sunet ciudat, de banjo, dar parbrizul nu se sparse. 

Motorul bolborosi. Ori se epuizase total combustibilul, ori 
lovitura produsese vreo avarie importantă. 

Respirând adânc în strânsoarea chinuitoare a centurii de 
siguranţă, rugându-se ca motorul să nu cedeze încă, Chyna 
întoarse iarăşi maşina. 

Situaţia ideală era ca Honda să blocheze drumul când 
criminalul venea din curbă. Trebuia să-l oblige să oprească şi 
să coboare din rulotă. 

Maşina prăpădită bâzâi, motorul aproape că se cală, pe urmă 
îşi mări pe neaşteptate turaţia şi Chyna spuse recunoscătoare: 
„Isuse”, în timp ce maşina reintra pe şosea. 

O trase pe mijlocul drumului, dar o răsuci puţin, pentru ca 
ucigaşul să vadă cât e de accidentată imediat cum avea să iasă 
din curbă. 

Motorul mai mârâi de două ori şi apoi muri, dar totul era în 


regulă. Ea deţinea controlul. 

În lipsa zgomotului de motor, ploaia se auzea cu mai multă 
putere decât înainte, răpăind pe capotă şi plesnind parbrizul. 

În curbă nu se vedea încă nicio lumină. 

Trase frâna, ca maşina să n-o ia la vale. 

Farurile erau amândouă distruse, dar ştergătoarele de 
parbriz continuau să pâcâie încoace şi încolo, pentru că 
mergeau cu baterii. Nu le opri. 

Deschise uşa şi, simțindu-se teribil de expusă la lumina 
plafonierei, se strecură afară. Trebuia să se afle departe de 
maşină şi să fie ascunsă deja în momentul în care apărea 
rulota, eveniment ce avea să se întâmple probabil în douăzeci 
de secunde sau chiar în zece - era greu de spus pentru că 
Chyna pierduse socoteala timpului de când se tot învârtise pe 
şosea. 

Pistolul. 

Înainte să se fi strecurat cu totul afară din maşină, Chyna îşi 
aminti de revolver. Se năpusti înapoi, întinse mâna după armă, 
dar aceasta nu mai era pe scaun. 

Cu siguranţă, în timpul primului sau al celui de-al doilea 
impact arma zburase pe jos. Întinzându-se peste spaţiul dintre 
scaunele din faţă, pipăi disperată în întuneric, descoperi oţelul 
rece, butoiaşul pistolului, şi degetul aproape că îi alunecă în 
gura armei. Cu un murmur abia perceptibil, uşurată, pescui 
pistolul şi îl înhăţă de-a binelea. 

Ținând arma strâns în mană, se târî afară din Honda. Lăsă 
uşa de pe partea stângă, din faţă, deschisă. 

Ploaia şi vântul îi pătrunseră în oase. 

Din direcţia dinspre care venise se vedea cum noaptea 
începea să pălească uşor şi trunchiurile arborilor sequoia de 
lângă curbă începuseră să ardă ca jăraticul, cuprinşi brusc 
parcă de lumina unui astru lunar apărut pe neaşteptate. 

Chyna alergă pe şoseaua alunecoasă şi pleoscăi prin canalul 
de scurgere de pe partea opusă a drumului, cuprinsă de un fior 
de frig atunci când apa îngheţată îi udă vârfurile pantofilor. Pe 
această parte a drumului, copacii erau dispuşi la o distanţă de 
şaizeci, o sută de metri de şosea. Se îndreptă spre pădurea 
impunătoare, care se afla dincolo de şoseaua pe care vârâse 
Honda în urgie. 

Cu mult înainte de-a ajunge la cel mai apropiat copac, 


alunecă pe covorul spongios de ace umede, căzu şi ateriză pe o 
grămadă de conuri de sequoia. Conurile se sfărâmară puţin sub 
presiunea spatelui ei, deşi, judecând după durerea vie pe care o 
simţea, părea că propria ei coloană se sfărâmase. 

Ar fi preferat să se târască pe palme şi pe genunchi ca să se 
ascundă, dar trebuia să ţină în mană revolverul şi se îngrijora 
că, târându-se, ar înfunda butoiaşul cu noroi sau cu ace de 
conifere umede. Sări în picioare dintr-o singură mişcare, când 
şoseaua din spatele ei se lumină, şi auzi un motor care se certa 
zgomotos cu furtuna. 

Rulota luase curba. 

Chyna se afla numai la vreo patruzeci şi cinci de metri 
distanţă de autostradă, o distanţă insuficient de mare dat fiind 
că existau foarte puţine tufişuri care s-o ascundă; sub arborii 
uriaşi de sequoia creşteau aproape numai ferigi şi cele mai 
multe dintre ele se aflau în profunzimea pădurii, nu în 
apropiere. Trebuia să se pituleze cu grijă. Totul era pierdut 
dacă ucigaşul o zărea în timp ce ea sărea încoace şi-ncolo să-şi 
caute ascunziş. 

Din fericire, jeanşii pe care îi purta nu erau prespălaţi sau 
reflectorizanţi, iar sweaterul era vişiniu-închis, oferindu-i un 
avantaj mai mare decât unul alb sau galben, iar părul îl avea 
castaniu, nu blond. Totuşi, nici în rochie de mireasă nu s-ar fi 
simţit mai vizibilă decât în această ţinută. 

Cu siguranţă, asasinul o să-şi concentreze atenţia asupra 
Hondei, surprins să o găsească oprită de-a latul şoselei. Nu 
începea el să cerceteze imediat lateralele autostrăzii, şi când 
termina cu inspectatul maşinii, cel mai probabil avea să se uite 
spre dreapta, la locul în care Honda lovise copacul, nu în 
stânga, unde Chyna căuta adăpost. 

Continuând să-şi spună în gând că se afla în siguranţă şi că 
nu fusese văzută, fără să creadă însă o iotă din ceea ce spunea, 
Chyna ajunse la primul pâlc de arbori masivi. Arborii sequoia 
creşteau surprinzător de apropiaţi unul de celălalt, având în 
vedere dimensiunile lor înfricoșătoare. Lunecă în jurul unui 
trunchi ros adânc de timp, cu diametrul de vreo patruzeci şi 
cinci de metri, trunchi care trăia într-o asemenea intimitate cu 
un alt specimen mai mare, încât locul dintre cei doi arbori 
măsura doar vreo jumătate de metru. 

Ramurile cele mai joase se aflau la o distanţă de vreo patru- 


cinci sute de metri de pământ şi se vedeau numai când fulgerul 
le lumina din spate. A te aşeza între trunchiurile acestea, era 
aproape echivalent cu a te aşeza între coloanele unei catedrale 
prea mari pentru această parte a paradisului. La o înălțime 
echivalență cu cea a unui bloc de cincisprezece etaje, ramurile 
frânte se arcuiau în boite maiestuoase. 

Din ascunzătoarea ei umedă şi aproape nevăzută, Chyna 
trăgea ocheade îngrijorate către şosea. Dincolo de dantelăria 
perdelei de ferigi, se vedeau farurile rulotei, care argintau 
ploaia şi care, în bătaia ei, păreau mai luminoase. Se apropiau 
însoţite de şuieratul uşor al frânelor. 


Domnul Vess se opreşte pe asfalt ca şi cum curba nu este 
suficient de largă sau de sigură pentru rulota lui. Deşi evident 
şoseaua e puţin circulată la aceste ceasuri din noapte şi pe o 
vreme nenorocită ca aceea de-acum, îi displace să blocheze 
traficul mai mult decât se impune. Cunoaşte foarte bine 
regulile de circulaţie californiene. 

Scoate maşina din viteză, trage frâna, dar lasă motorul să 
meargă şi farurile aprinse. Nu se mai deranjează să-şi pună 
impermeabilul şi, când coboară din rulotă, lasă şi uşa deschisă. 

Pe şosea, ploaia bate ca într-o tobă, pe metalul maşinilor 
sunetul ploii e un cântec, iar prin frunzişul copacilor, un cor 
care murmură fără cuvinte. Sunetele ploii îi fac plăcere, ca şi 
frigul pişcător, ca şi mirosul fecund al ferigilor şi al pământului 
gras. 

Este aceeaşi Honda care l-a depăşit cu câteva minute mai 
devreme. Nu se arată surprins că găseşte maşina în această 
condiţie jalnică, având în vedere viteza cu care se deplasa. 

Cu siguranţă, maşina a derapat întâi pe şosea şi apoi a intrat 
în copac, pe urmă şoferul a întors din nou pe şosea, înainte ca 
motorul să cedeze. 

Dar unde e oare şoferul? 

Poate că a trecut altcineva şi a luat persoana rănită pentru a 
i se acorda îngrijiri medicale. Această ipoteză pare absolut 
întâmplătoare şi cere prea mult timp, ca să fie adevărată. Pană 
una alta, accidentul nu s-a putut întâmpla decât cu unul sau 
două minute în urmă. 

Uşa de pe partea stângă din faţă e deschisă şi, când Vess se 
apleacă să se uite înăuntru, observă că şi cheile se află în 


contact. Ştergătoarele de parbriz mătură încoace şi-ncolo 
geamul. Luminile de poziţie, plafoniera şi toate indicatoarele de 
bord sunt aprinse. Vess iese din maşină şi priveşte spre copacul 
la care duc urmele de cauciucuri. Scoarța este jupuită din 
cauza impactului, dar numai la suprafaţă. 

Intrigat, aruncă o privire scrutătoare către crângul de pe 
partea dreaptă a şoselei. Este foarte probabil ca şoferul să fi 
coborât din maşina avariată şi, zăpăcit de vreo lovitură la cap, 
să rătăcească fără ţintă prin pădure. Poate chiar în momentul 
acesta, femeia de la volan umblă prin pădurea uitată de timp, 
pierdută, confuză, sau poate leşinată de lovituri, zace fără 
cunoştinţă printre ferigi. Copacii care au crescut foarte 
aproape unul de celălalt alcătuiesc un labirint de culoare 
strâmte, mai mult pădure decât spaţiu deschis. Chiar şi într-o zi 
senină, la amiază, lumina soarelui pătrunde în pădure în lame 
subţiri; întunericul ţine morţiş să-şi impună supremaţia în cele 
mai multe adâncimi de codru, ca şi cum fiecare dintre sutele de 
mii de nopţi care au trecut de la naşterea pădurii şi-a lăsat cu 
nepăsare urmele ei de umbră. 

Acum, cu toată lumina ameţitoare a zorilor, întunericul este 
atât de pur, încât capătă materialitate, este o fiinţă vie care te 
înconjoară; te atacă şi totuşi îţi face semn de bun-venit. 

Acest întuneric neobişnuit îl stârneşte pe domnul Vess şi-l 
face să tânjească după experienţe pe care le simte, ştie că îi 
sunt permise, dar nu şi le poate imagina, experienţe 
misterioase, care metamorfozează, dar despre care nu are nici 
cea mai mică probă. Adânc, în pădurea de sequoia, de-a lungul 
culoarelor de lemn crăpat, într-o citadelă secretă a patimii 
bestiale, locuită de umbre mai bătrâne decât omenirea, o 
aventură mistică aşteaptă. 

Dacă femeia rătăceşte într-adevăr prin pădure, el ar putea să 
parcheze rulota şi s-o caute. Poate cuțitul pe care l-a găsit la 
staţia de benzină e un semn bun pană la urmă, şi poate că alei 
e sângele pe care el, trimisul, îl va face să ţâşnească sub lama 
acestui cuţit. 

şi imaginează cum ar fi să se dezbrace şi să intre în pădure 
gol, cu cuțitul în mană, să se ghideze numai după instinctele 
primare: s-o pândească, s-o trântească la pământ, să simtă 
răceala ploii şi a negurii de dimineaţă pe piele, să simtă aerul 
care se transformă în aburi o dată ce l-a tras în piept, să simtă 


că el însuși nu îngheaţă în bătaia ploii, ci dăruieşte nopţii din 
căldura arzătoare a propriului său trup, să rupă cu ferocitate 
hainele femeii în timp ce-o târăște prin pădure. Visul acesta 
aproape că îi produce o erecţie, dar se întreabă dacă urmează 
s-o atace mai întâi cu cuțitul sau cu propriul lui falus, sau poate 
cu dinţii. Va decide în momentul în care o va prinde, şi decizia 
va depinde foarte mult de cât de atrăgătoare este femeia; orice 
s-ar întâmpla între ei doi, Vess este convins că experienţa ar fi 
fascinantă, total nouă şi de-o intensitate incomensurabilă. 

Totuşi, într-o oră-două se luminează şi ar fi înţelept din 
partea lui să plece. Trebuie să aştearnă o distanţă mai mare 
între persoana lui şi locurile în care s-a distrat pe timpul nopţii. 

Ca să fii un bun Edgler Vess, trebuie ca, printre alte calităţi, 
să ai puterea să-ţi reprimi cele mai arzătoare patimi atunci 
când este periculos să le dai frâu liber. Dacă ar ceda imediat 
fiecărei dorinţe, ar fi mai degrabă animal decât om - şi ar fi fost 
de mult mort sau la puşcărie. Să fii Edgler Vess, înseamnă să fii 
liber, dar nu nesăbuit, să fii rapid, dar nu impulsiv. El trebuie 
să-şi păstreze simţul proporţiilor şi o bună temporizare. La 
naiba, îi trebuie ritmul unui maestru în ale stepului. Şi un 
zâmbet plăcut. Un zâmbet cu adevărat plăcut, combinat cu 
autocontrolul, poate duce pe cineva foarte departe. 

Vess zâmbește pădurii. 


Rulota se înălța la marginea drumului, la vreo şaizeci de 
metri de Honda zdruncinată, părând destul de ponosită pentru 
că măreţia pădurii o făcea mai pitică. În timp ce criminalul 
mersese pe marginea drumului către maşina abandonată prin 
lumina farurilor rulotei, Chyna se târâse spre vârful pantei, prin 
pădurea întunecată, deplasându-se paralel cu el, dar în direcţie 
opusă. Dăduse roată prin spatele copacului din dreapta, ţinând 
strâns în mâna dreaptă revolverul, cu mâna stângă lipită de 
trunchi, pentru a se echilibra în caz că se împiedica de vreun 
ciot sau de altceva. Simţise sub palmă imprimat modelul adânc, 
de arcadă gotică, reluat la infinit, pe care îl formau fisurile din 
scoarţa groasă. Cu fiecare pas şovăitor pe care îl făcuse în jurul 
acestei uriaşe şi blânde curbe, simţise că arborele era mai 
curând o clădire decât un arbore, o fortăreață oarbă ridicată 
împotriva nebuniei dezlănţuite a lumii. 

După ce navigă în semicerc împrejurul trunchiului, până la 


curba dintre ascunzişul ei şi următorul copac, mai trase încă o 
ocheadă. Criminalul stătea lângă uşa deschisă a Hondei, în 
partea de dincolo de şosea, privind fără ţintă în pădure. 

Ea se îngrijoră că ar putea trece o altă maşină înainte de a-şi 
putea îndeplini planul. Se mişcă dând roată următorului copac. 
Acesta era mai mare decât uriaşul îngrozitor de dinainte. Avea 
scoarţa decorată cu obişnuitul model gotic. În ciuda vântului 
şuierător, care şfichiuia neostoit din înălțimi, şi a rafalelor de 
ploaie, care cădeau în perdele printre ramurile maiestuoase, 
crângul îi făcu impresia unui loc sigur, întunecat, dar nu 
necurat, distant, nu interzis. Chyna se găsea încă singură cu 
spaimele ei, dar, ciudat, pentru prima dată pe parcursul întregii 
nopţi, nu se simțea singură. În zidul pădurii, mai întâlni un 
spaţiu liber de forma unui copac, prin care se uită iarăşi, şi îl 
văzu pe criminal urcând în Honda. El ar trebui să mute maşina 
accidentată din drum pentru că altfel n-ar avea loc să treacă pe 
lângă ea. Aruncă o privire înspre rulotă. Poate fiindcă ştia ce se 
afla înăuntru - un bărbat înlănţuit şi o femeie moartă, 
înfășurată într-un giulgiu alb -, vehiculul părea la fel de 
ameninţător ca o maşină de război. 

Putea să stea pur şi simplu ascunsă în crâng. Să-şi 
abandoneze planul. Ucigaşul ar pleca şi viaţa şi-ar vedea de 
cursul ei mai departe. E atât de uşor să aştepţi. Să 
supravieţuieşti. 

Poliţia ar găsi-o pe fată. Pe Ariel. Ar face ei cumva. Cu 
timpul. Fără să fie nevoie de alte dovezi. 

Chyna se rezemă de copac cuprinsă brusc de slăbiciune. Nu 
mai avea putere şi tremura. Tremura, simțind un rău aproape 
fizic de disperare, de teamă. 

Luminile de poziţie şi luminile interioare ale Hondei păliră în 
momentul în care se auzi uruitul motorului pornit, ca şi cum 
criminalul încerca să ambaleze motorul. 

Pe urmă un alt zgomot ajunse până la ea, mult mai apropiat 
decât cel al maşinii. În spatele ei. Un foşnet, un pocnet scurt, 
un sforăit blând ca acela al unui cal luat pe nepregătite. 
Înspăimântată, se întoarse. 

În baia de lumină pe care o răspândea rulota, Chyna văzu 
îngeri în pădurea de sequoia. Sau cel puţin aşa i se păru pentru 
o clipă. O priveau cu nişte figuri blânde, pale proiectate pe 
fondul pădurii întunecate, cu ochi luminoşi, întrebători şi calzi. 


Dar chiar şi în sclipirea palidă a lunii ea nu putea să creadă, 
să spere în venirea îngerilor. După un moment de confuzie, îşi 
dădu seama că făpturile acelea erau o turmă de elani din specia 
lipsită de coarne. 

Şase exemplare stăteau grupate într-un spaţiu larg, în 
luminiş, atât de aproape de ea, încât i-ar fi putut ajunge din trei 
paşi. Işi ţineau nobilele capete ridicate, urechile ciulite, 
privirile aţintite către ea. 

Elanii erau curioşi, dar, deşi timizi din fire, în chip ciudat, nu 
se temeau de ea. 

Odată, demult, locuise timp de două luni cu mama ei lao 
fermă din Mendocino County, unde un grup bine înarmat de 
supraviețuitori aşteptau războiul raselor, despre care credeau 
că în curând va distruge națiunea, şi, în atmosfera aceea 
apocaliptică, Chyna îşi petrecuse timpul explorând ţinutul 
înconjurător, dealurile şi văile de-o frumuseţe unică, pădurile 
de pin, câmpurile aurii, unde ici-colo se ridicau stejari - fiecare 
singuratic, uriaş, aruncându-și către cer ramurile întunecate - 
şi unde turme mici de elani fără coarne apăreau din când în 
când, ţinându-se tot timpul la distanţă de făpturile umane şi de 
activităţile acestora. Atunci îi urmărise nu ca un vânător, ci cu 
o şiretenie de fetiţă, temându-se la fel de tare ca şi elanii, dar 
simțind o atracţie irezistibilă spre liniştea lor, spre pacea pe 
care blândele animale o trimiteau într-o lume altfel saturată de 
violenţă. In cele două luni petrecute la fermă nu reuşise să se 
apropie mai mult de vreo două sute de metri de turmele de 
elani, până ca aceştia să reacționeze la apropierea ei 
nonşalantă, ţâşnind în fugă spre câmpii şi dealuri mai 
îndepărtate. 

Acum ei fuseseră aceia care se apropiaseră de ea, precauţi, 
dar nu înspăimântați, părând a fi aceiaşi elani din copilărie 
care, în sfârșit, se lăsau convinşi de intenţiile ei paşnice. Elanii 
aceştia, care trăiau de obicei în vecinătatea țărmului, ar fi 
trebuit să se afle ceva mai aproape de ocean, pe câmpiile 
deschise de dincolo de pădurea de sequoia, unde iarba creştea 
grasă şi verde, udată de ploile de iarnă, numai bună pentru 
păşunat. Deşi nu erau străini de pădure, prezenţa lor aici, în 
întunericul ploios al nopţii care se îngâna cu ziuă, nu trecea 
neobservată. 

Pe urmă, mai văzu şi alţii, câte unul, răzleţ, mai încolo un 


grup de trei şi încă alţii, printre copaci, la o distanţă ceva mai 
mare de primul grup. Unii dintre ei abia se zăreau în crângul 
umbrit, acolo unde lumina farurilor rulotei nu-i mai ajungea, 
dar Chyna bănui că erau vreo doisprezece cu toţii, atenţi, 
transpuşi de muzica pădurii, care se refuza auzului omenesc. 

Fulgerul îşi întinse ramurile pe cer, îşi trimise rădăcinile ca 
nişte zigzaguri pe pământ şi lumină brusc pădurea, încât Chyna 
văzu mai clar toţi elanii. Erau mai mulţi decât îşi închipuise. 
Ascunşi în negură, printre ferigi, printre rododendronii roşii, 
înfloriți; palele tremurătoare de lumină îi descoperiră, cu 
capetele ridicate, scoțând aburi pe nările negre, cu ochii aţintiţi 
asupra ei. 

Chyna se uită înspre şosea. A 

Criminalul renunţase la ideea de-a porni motorul. Înturnase 
Honda în pantă uşoară spre asfalt. 

După ce mai aruncă o ultimă privire către grupul de elani, 
Chyna ieşi dintre cei doi copaci. 

Criminalul trăsese în forţă de volan spre dreapta, împingând 
astfel maşina în râpă. Printre ferigi şi smocuri răzlețe de iarbă, 
Chyna se apropie de şosea. Senzaţia de sfârşeală dispăruse şi 
criza de nehotărâre trecuse şi ea. 

Ajutată de criminal, Honda se ducea la vale pe partea 
dreaptă a şoselei. Ea se putea lua după el, putea să-l împuște 
cât se afla în maşină sau în timp ce cobora. Acum, el se afla 
însă la vreo sută cincizeci de metri distanţă, poate două sute, şi 
avea s-o vadă cu siguranţă atunci când se apropia. Nu putea să 
mai spere într-un ascendent al surprizei, aşa că ar fi obligată să 
tragă în el şi să-l omoare, ceea ce nu i-ar face lui Ariel niciun 
bine, pentru că, deşi ticălosul ar muri, poliţia tot ar trebui s-o 
caute pe fată, indiferent unde ar fi ascunsă. Şi s-ar putea să n-o 
găsească niciodată. În plus, probabil că şi nemernicul avea o 
armă asupra lui şi, dacă toată afacerea se transforma într-un 
duel cu pistoale, el avea să învingă pentru că era mult mai 
versat şi mai îndrăzneţ decât ea. 

Nu exista nimeni care să-i vină în ajutor. Exact ca în 
copilărie. 

Aşa că acum trebuie să se facă rapid nevăzută. Să nu fie 
nesăbuită. 

Să aştepte ocazia cea mai bună. Să aleagă momentul 
confruntării şi să păstreze controlul asupra spectacolului care 


va urma. 

Un fulger înspăimântător străpunse norii, şi un tunet lung şi 
puternic prăbuşi temeliile cerului, sus, în întuneric. 

Ea ajunse la rulotă. 

O, Doamne! 

Uşa din faţă, de pe partea stângă, era deschisă. 

Isuse! O, Doamne! 

Nu putea s-o facă. 

Trebuia s-o facă. 

În jos, pe şosea, la cotitură, cu un zgomot de metal îndoit, 
Honda se opri undeva. 

Ea avea revolverul. Asta era diferenţa. Se simţea în siguranţă 
cu arma asupra ei. 

Cine o vă salva pe fata ascunsă în pivniță, pe fata aceasta 
care se coace ca un fruct pentru nebunia nenorocitului şi 
blestematului ăstuia, pe fata aceasta care seamănă cu mine? 
Cine veghează oare asupra fetiţelor înspăimântate care se 
ascund în fundul dulapurilor sau pe sub paturi, cine e acolo cu 
ele în afara gândacilor palmetto, cine va fi acolo s-o ajute dacă 
nu eu, şi eu unde să fiu dacă nu acolo? De ce este oare aceasta 
singura alternativă - și când răspunsul este atât de evident, de 
ce oare trebuie să te întrebi de ce? 

Jos, în râpă, Honda se opri definitiv. Simţind revolverul greu 
în mână, Chyna urcă în cabină şi se aşeză la volan. Se azvârli 
pe scaunul şoferului, se ridică şi se grăbi să ajungă în partea 
din spate a rulotei, murmurând: „Isuse, Isuse”, spunându-şi tot 
timpul că ceea ce făcea era bine, că nebunia aceasta în care se 
vârâse urma să se sfârşească cu bine, pentru că de data asta 
avea revolver. 

Se întrebă însă dacă arma aceea ar fi protejat-o când sosea 
clipa unei confruntări faţă în faţă cu bărbatul. 

Bineînţeles, s-ar fi putut să nu aibă loc nicio confruntare 
directă. Chyna intenţiona să stea ascunsă până ce ajungea la 
locuinţa lui şi pe urmă să depisteze unde se afla prizoniera. Cu 
această informaţie s-ar putea duce la poliţie, iar ei l-ar băga la 
pârnaie pe nenorocit, ar elibera-o pe Ariel şi - şi ce? 

Şi salvând-o pe fată, s-ar salva pe ea însăși. De la ce anume, 
nici ea nu era sigură. Dintr-o viaţă trăită târâş, ca să 
supravieţuiască? Dintr-o luptă nesfârșită şi stearpă, ca să 
înţeleagă ce se întâmplă? 


Era nebunie, nebunie, dar acum nu mai exista cale de 
întoarcere. Şi în adâncul sufletului ştia că e o nebunie mai mică 
aceea de a risca totul, decât aceea de-a trăi o viaţă târându-te 
pentru a supravieţui. 

Propulsată înainte de bătaia puternică a inimii, Chyna ajunse 
în spatele rulotei, la uşa închisă, care dădea înspre unicul 
dormitor. Isuse! Nu voia să intre acolo. Unde era Laura moartă, 
unde se afla bărbatul din dulap. Unde era trusa de cusut care 
aştepta să fie folosită din nou. 

Isuse! Aceasta era însă cea mai bună ascunzătoare, aşa că 
deschise uşa, intră şi o închise apoi la loc. Își croi drum spre 
stânga prin întunericul material, dens, şi se rezemă cu spatele 
de perete. 

Poate că el nu intenţiona să meargă direct acasă. S-ar putea 
opri din loc în loc şi ar putea veni în spate să-şi admire trofeele. 
Atunci, ea l-ar omori chiar în clipa în care ar deschide uşa. Ar 
descărca revolverul în el. Fără riscuri. 

Mort fiind, ea n-ar descoperi-o pe Ariel niciodată. Sau poate 
că ar descoperi-o după ce fata ar fi de mult moartă de foame, o 
moarte chinuitoare şi dureroasă. Totuşi, dacă ucigaşul intra în 
dormitor, nu intenţiona să umble cu jumătăţi de măsură. N-ar fi 
riscat să-l rănească şi să-l ţină în viaţă pentru interogatoriul 
poliţiei, cel puţin nu în spaţiul acesta strâmt şi cu umbra 
acestuia planând deasupra ei, şi cu atâtea posibilităţi ca 
lucrurile să ia o întorsătură neplăcută. 


Edgler Vess stă în maşina de pe marginea drumului, cu 
luminile stinse şi cu ştergătoarele de parbriz oprite. Se 
gândește. Există numeroase căi pe care poate să le folosească 
de-aici încolo. Viaţa este totdeauna o masă întinsă, un vast 
bufet suedez, care geme de infinite senzaţii ce se aşteaptă 
alese, de experienţe care înfioară inima -, dar nicicând senzaţia 
aceasta nu e mai acută ca acum. El doreşte să exploateze 
ocazia pană la capăt, să extragă din ea excitaţia cea mai înaltă, 
cele mai vii senzaţii şi, ca atare, trebuie să nu acţioneze în 
grabă. 

Norocul i-a arătat, mai devreme, în oglinda retrovizoare, o 
imagine tulbure a femeii: a trecut iute, ca o ciută, ezitând în 
faţa uşii deschise a rulotei, pe urmă a urcat şi s-a topit 
înăuntru. 


Fără îndoială e femeia din Honda. Când îl depăşise, îi zărise 
bluză vişinie prin parbrizul maşinii ei. 

Poată că, în accident, a fost lovită puternic la cap. Poate că 
acum este ameţită, confuză, înspăimântată. Faptul acesta ar 
explica de ce nu se apropie de el direct să-i ceară ajutor, sau 
să-l roage s-o ducă la cel mai apropiat service. Dacă are 
gândurile înceţoşate, decizia iraţională a femeii de-a se 
transforma într-un pasager clandestin al rulotei pare perfect 
explicabilă pentru situaţia în care se află. 

Nu părea să fi suferit vreo lovitură la cap, în orice caz nu 
arăta accidentată. Nu s-a clătinat pe picioare şi nici nu s-a 
împiedicat când a traversat şoseaua, ci a făcut-o cu siguranţă şi 
cu rapiditate. La distanţa la care se afla, prin oglinda 
retrovizoare, Vess n-avea cum să vadă sângele, chiar dacă ea 
sângera; dar el ştia, din intuiţie, că ea n-a sângerat. 

Cu cât se gândește mai mult la situaţie, cu atât i se pare că 
accidentul a fost regizat. Dar de ce oare? Dacă motivul ar fi fost 
jaful, femeia l-ar fi acostat chiar în momentul în care el ieşea la 
drum deschis. În plus, el nu conduce una dintre complicatele 
rulote de trei sute de mii de dolari, care seamănă cu nişte 
iahturi de uscat şi care, chiar prin înfățișarea lor, atrag atenţia 
hoţilor asupra a ceea ce s-ar putea afla înăuntru. Vehiculul pe 
care îl are e vechi de şaptesprezece ani şi, deşi bine întreţinut, 
valorează mai puţin de cincizeci de mii de dolari. Pare fără rost 
să prăpădeşti o Honda relativ nouă în scopul de-a jefui un 
vehicul vechi, care nu promite să conţină comori. El lăsase 
cheile în contact şi motorul mergând. Ea s-ar fi putut îndepărta 
cu rulotă cu tot, dacă aceasta i-ar fi fost intenţia. 

Iar o femeie singură pe o şosea lăturalnică, noaptea, nu prea 
se potriveşte cu ideea de jaf. Un astfel de comportament nu 
descrie niciun tip de criminal. A rămas mofluz. 

Profund mofluz. 

Misterul nu se prea abate asupra vieţii simple a domnului 
Vess. Lumea se împarte în lucruri care pot fi ucise şi lucruri 
care nu pot fi ucise. Pe unele le ucizi mai greu, altele sunt mai 
distractive când le ucizi decât celelalte. Unele urlă, altele 
plâng, altele fac şi una, şi alta, unele doar tremură, pe muţeşte 
şi îşi aşteaptă sfârșitul, ca şi cum şi-au petrecut o viaţă întreagă 
anticipând această durere îngrozitoare. Astfel, zilele trec - se 
îndreaptă plăcut înainte ca un râu de senzaţii pure, pe care 


rareori enigma încearcă să le îmblânzească. 

Dar femeia aceasta cu sweater vişiniu este o enigmă. Ei bine, 
este mai misterioasă, mai incitantă decât tot ceea ce a întâlnit 
domnul Vess până acum. 

E greu să-şi închipuie ce tip de experienţă va încerca în 
compania ei şi se simte excitat de perspectiva unei astfel de 
noutăţi. 

Coboară din Honda şi închide uşa. 

O clipă, stă lângă maşină privind fix către pădure, în bătaia 
ploii reci, sperând să nu facă nicio impresie ciudată dacă 
femeia l-ar urmări în interiorul rulotei. Poate că el se întreabă 
ce s-a întâmplat cu şoferul Hondei. Poate că este un bun 
cetăţean îngrijorat de soarta ei, care se gândește s-o caute prin 
pădure. Fulgerul scurtcircuitează cerul în izbucniri albe şi 
ascuţite, asemenea unor schelete ce gonesc pe întunericul 
nopţii. Bubuiturile care urmează sunt atât de puternice, încât îl 
zguduie pe domnul Vess pană în măduva oaselor, îi dau o 
vibraţie grozav de plăcută. Netulburaţi de furtună, câţiva elani 
apar din luminiş, îndreptându-se fără ţintă printre copaci, 
către bordura de ferigi. Se deplasează cu o graţie maiestuoasă, 
cu o linişte care pare eterică pe fondul tunetului ce se 
îndepărtează, cu ochii sclipitori în lumina farurilor. Seamănă 
mai degrabă cu nişte fantasme decât cu nişte animale 
adevărate. 

Doi, cinci, şapte şi pe urmă apar mai mulţi. Unii se opresc, ca 
şi cum ar poza, iar alţii se mişcă în altă parte, dar apoi se 
opresc şi ei până când apar vreo doisprezece sau poate mai 
mulţi; încremeniţi, îl fixează pe domnul Vess. 

Au o frumuseţe nepământeană şi, dacă i-ar omori, ar încerca 
o enormă stare de satisfacţie. Dacă ar avea vreuna dintre arme 
la îndemnă, ar secera cat mai mulţi, înainte ca ei să-i dispară 
din raza vizuală. 

În copilărie, şi-a început activitatea cu animale. Mai precis, 
începuse cu insecte, dar apoi trecuse la broaşte țestoase şi 
şopârle, pe urmă la pisici şi specii mai mari. In adolescenţă, 
imediat ce-şi luase permisul de conducere, obişnuise să 
hoinărească noaptea pe drumuri lăturalnice, şi chiar dimineaţa, 
înainte de a merge la şcoală, împuşcând căprioare, dacă-i ieşea 
vreuna în cale, apoi câini vagabonzi şi vaci care păşteau pe 
câmpie, şi caii din ţarcuri, dacă era sigur că poate să scape fără 


probleme. Sângele îi urca în obraji, în vreme ce contempla 
nostalgic gândul uciderii acestor elani. Priveliştea sângelui lor 
ar intensifica culoarea vie a propriului lui sânge şi i-ar face 
arterele să pulseze muzical. Deşi, de regulă, sunt reticenţi şi 
dispar ca năluca, elanii se uită cu îndrăzneală la el. Nu par să-l 
privească alarmaţi şi n-au nici cea mai mică intenţie să dispară 
ori să se teamă. Cu adevărat, atitudinea lor directă îl 
impresionează neplăcut şi, în contradicţie cu propria lui fire, se 
simte stânjenit. Oricum, femeia cu bluză vişinie îl aşteaptă, iar 
ea este mai interesantă decât toţi elanii la un loc. Acum e un 
bărbat în toată firea, nu mai e un băieţandru, şi permanenta lui 
căutare a experienţelor intense nu se poate lăsa mânată pe 
cărările trecutului. Edgler Vess a renunţat de mult la gesturile 
copilăreşti. A 

Se întoarce către rulotă. În uşa vehiculului observă că femeia 
nu se află nici pe scaunul de la volan, nici pe cel din dreapta. Se 
răsuceşte, trage o ocheadă înapoi, dar nu reuşeşte s-o zărească 
nici în micul salonaş sau în bucătărie. Holul scurt şi întunecos 
din spate pare şi el lipsit de viaţă. 

Cu privirea înainte, dar fără să-şi ia ochii de pe oglinda 
retrovizoare, deschide consola între cele două scaune. Pistolul 
se află tot acolo unde îl lăsase, văduvit de amortizor. 

Ținând pistolul în mână, se roteşte pe scaun, se ridică şi se 
duce în spate, în bucătărie şi în mica sufragerie. Cuţitul mare 
de bucătărie pe care l-a găsit pe şosea lângă staţia de benzină 
zace pe masă aşa cum l-a lăsat. Deschide dulapul din stânga 
cuptorului şi descoperă că Mossbergul se află în siguranţă, 
prins la locul lui, unde l-a pus după ce i-a ucis pe cei doi 
vânzători. 

Nu-şi dă seama dacă femeia are propria ei armă. De la 
distanţa de la care a văzut-o, n-a putut să distingă dacă era cu 
mâinile goale sau, la fel de important, dacă era destul de 
atrăgătoare ca să-i placă într-adevăr s-o omoare. Păşeşte înapoi 
prin împărăţia lui strâmtă, acordând o atenţie specială spaţiului 
de la capătul sufrageriei, unde se află scăriţa de la uşa din 
spate. Ea nu este nici aici, ghemuită pe undeva. Intră în holişor. 

Sunetul ploii. Torsul leneş al motorului. 

Deschide uşa de la baie repede şi zgomotos, fiind conştient 
că nimeni nu se poate furişa în spaţiul acesta, în tinicheaua 
aceasta zdrăngănitoare pe roţi. Baia înghesuită e la locul ei, 


niciun călător clandestin nu se află pe vasul toaletei sau în 
cabina duşului. 

Urmează dulapul de haine îngust, cu uşa lui glisantă. Dar 
femeia nu se află nici aici. 

Singurul loc care a rămas necercetat e dormitorul. 

Vess se opreşte în faţa ultimei uşi închise, plăcut impresionat 
la gândul că femeia s-ar putea înghesui acolo, fără să ştie cu 
cine împarte ascunzătoarea. Nu se vede niciun fir de lumină de- 
a lungul pragului sau al canatului uşii, aşa că nu există nicio 
îndoială că a pătruns acolo pe întuneric. Este evident că nu s-a 
aşezat încă pe pat, ca s-o descopere pe frumoasa din pădurea 
adormită. 

Poate că s-a strecurat cu prudenţă pe lângă pereţi şi, pipăind 
pe întuneric, a descoperit uşa batantă de la dulap. Poate că, 
dacă Vess deschide uşa de la dormitor, în aceeaşi clipă ea va 
trage de una dintre plăcile de vinilin şi va încerca să se 
strecoare rapid, pe tăcute, în dulap, ca să pipăie silueta aceea 
ciudată şi rece care atârnă acolo în locul hainelor. 

Domnul Vess se amuză. Tentaţia de a izbi uşa de perete este 
aproape irezistibilă. Să vadă cum, ca o bilă de biliard, femeia 
tot marchează puncte: dă întâi peste corpul din dulap, apoi se 
duce spre pat, apoi se îndepărtează şi de fata moartă, ţipând 
prima dată la vederea feţei cusute a băiatului, apoi la aceea a 
fetei înlănţuite, apoi la vederea lui Vess însuși, într-o amuzantă 
ţopăială a terorii. 

După acest spectacol, oricum, va fi obligat să pună lucrurile 
la punct. Va afla foarte rapid cine este femeia şi ce caută acolo. 

Domnul Vess îşi dă seama că nu doreşte ca această 
experienţă neobişnuită a misterului să ia sfârșit. I se pare mai 
plăcut să prelungească suspansul şi să mai întindă puţin 
ghicitoarea. Mai devreme începuse să simtă oboseala după 
ultimele activităţi. Acum, întorsătura neaşteptată a lucrurilor îi 
dă energie. 

Un astfel de joc implică, fără îndoială, anumite riscuri. Dar 
este imposibil să trăieşti cu intensitate şi să eviţi riscul. Riscul e 
chiar sarea şi piperul unei existenţe intense. Se întoarce cu 
spatele şi se îndepărtează de uşa de la dormitor. Făcând mult 
zgomot, intră în baie, urinează şi trage apa, astfel ca femeia să 
creadă că a venit în spate nu ca s-o caute pe ea, ci ca să 
răspundă unei chemări fiziologice. Dacă femeia continuă să 


creadă că prezenţa ei acolo a rămas nedescoperită, îşi va vedea 
mai departe de planurile care au adus-o aici şi va fi interesant 
să observe ce face. Merge mai departe, oprindu-se în bucătărie 
să-şi toarne o cafea fierbinte dintr-un termos de-o jumătate de 
litru, care se află pe masă. Mai aprinde şi câteva lumini ca să 
poată controla interiorul în oglinda retrovizoare. 

Aşezat iarăşi la volan, îşi soarbe cafeaua. E fierbinte, neagră, 
amară, aşa cum îi place. Pune ceaşca într-un lăcaş special de pe 
bord, ca să nu se verse. Îndeasă pistolul în spaţiul dintre 
scaune cu piedica trasă şi cu patul în sus. Poate să-l înhaţe într- 
o secundă, să se întoarcă şi s-o împuște pe femeie înainte ca ea 
să se apropie de el, şi totuşi să păstreze controlul vehiculului. 

Insă Vess nu se gândește că aceasta va încerca să-i facă 
vreun rău - cel puţin nu foarte curând. Dacă intenţiona de la 
bun început să-i facă rău, pană acum ar fi avut timp. 

Ciudat! 

„De ce?” „Şi-acum ce?” spune el cu voce tare, bucurându-se 
de dramatismul situaţiei stranii în care se află. „Şi-acum ce? Şi 
mai departe? lete na! Surpriză, surpriză.” 

Mai bea din cafea. Aroma îi aminteşte de consistenţa 
crocantă a pâinii prăjite prea tare. 

Afară, elanii au dispărut. 

O noapte a misterelor. 

Vântul puternic biciuieşte şirurile lungi de ferigi. Ca o probă 
palpabilă a violenţei, boboci umezi, luminoşi de rododendroni 
zboară ca pulverizaţi prin noapte. 

Pădurea se înalţă, neatinsă. Puterea timpului stă închisă în 
aceste forme verticale masive, întunecate. 

Domnul Vess mută rulota din locul în care a parcat-o şi 
deblochează frâna. La drum! 

După ce depăşeşte Honda prăpădită, trage o ocheadă în 
oglinda retrovizoare. Uşa de la dormitor rămâne închisă. 
Femeia stă în ascunzătoare. Poate că, o dată pusă în mişcare 
rulota, pasagera clandestină va risca să aprindă lumina şi va 
folosi această ocazie pentru a-şi cunoaşte colocatarii. 

Domnul Vess zâmbește. Dintre toate expedițiile pe care le-a 
organizat, aceasta este cea mai interesantă şi mai excitantă. Şi 
încă nu s-a terminat. 


Chyna s-a aşezat pe duşumea pe întuneric. Cu spatele 


rezemat de perete. A pus revolverul lângă ea. 

Era vie şi neatinsă. „Chyna Shepherd, vie şi neatinsă” şopti 
ea, şi cuvintele acestea erau atât o rugăciune, cât şi o glumă. 
Toată copilăria s-a rugat insistent şi din suflet pentru această 
dublă binecuvântare - păstrarea intactă a virtuţii şi a vieţii -, 
iar rugăciunile i-au fost adesea, pe cât de frenetice, pe atât de 
incoerente şi bezmetice. Pană la urmă se îngrijorase ca nu 
cumva Dumnezeu să se plictisească de aceste nesfârşite şi 
disperate rugi de mântuire. Se temea că El s-a îngreţoşat de 
neputinţa ei de a-şi purta de grijă şi de-a se feri de necazuri şi 
că ar putea hotări că Chyna a epuizat toată mila divină care i-a 
fost acordată. La urma urmei, Dumnezeu era ocupat să 
conducă întregul Univers, să supravegheze atâţia beţivi şi 
nebuni, atâtea lucrări necurate ale Diavolului peste tot, erupții 
vulcanice, marinari rătăciţi în furtună, păsări prăbuşite. Pe la 
vreo zece-unsprezece ani, gândindu-se la programul năucitor al 
lui Dumnezeu, îşi condensase rugăciunile bezmetice pe care le 
adresa atunci când se simţea cuprinsă de panică în următoarele 
cuvinte: „Doamne, aici e Chyna Shepherd care se află - şi aici 
completa cu numele locului în care se afla în momentul acela - 
şi mă rog la tine, te implor, te rog, te rog, te rog, ajută-mă să 
ies de-aici vie şi neatinsă.” În curând, dându-şi seama că 
Dumnezeu, ca un Dumnezeu ce era, trebuia să ştie cu precizie 
locul în care se găsea ea, îşi reduse ruga stăruitoare la: 
„Doamne, aici e Chyna Shepherd. Te rog ajută-mă să ies de-aici 
vie şi neatinsă.” Pană la urmă, sigură că Dumnezeu ajunsese la 
exasperare cu bănuielile ei panicate privind graţia şi timpul 
divin, îşi scurtase rugăciunea telegrafic: „Chyna Shepherd, vie 
şi neatinsă.” În momentele de criză - când se ascundea pe sub 
paturi sau se făcea pierdută în dulapuri pe după haine sau în 
poduri învăluite în pânză de păianjen, care miroseau a praf şi a 
lemn nerindeluit, sau, odată, întinsă pe burtă, într-un smârc de 
scamă de şobolan, sub ruinele unei case vechi - şoptise aceste 
cinci cuvinte sau şi le cântase în minte iarăşi şi iarăşi, fără 
odihnă, Chyna - Shepherd - vie - şi - neatinsă, recitându-le 
neîntrerupt, nu pentru că se temea că Dumnezeu ar putea fi 
ocupat cu altele şi n-ar auzi-o, ci ca să-şi reamintească ei înseși 
că El se afla acolo, îi primise mesajul şi va avea grijă de ea, 
dacă aştepta cu răbdare. Şi când fiecare moment greu trecea, 
când valul negru de spaimă se retrăgea, când inima care îi 


bătea să-i năvălească afară din piept începea să se liniştească, 
să bată clar, Chyna repeta cele cinci cuvinte încă o dată, dar cu 
o altă inflexiune a vocii, de data aceasta, nu ca o rugăciune de 
salvare, ci ca un raport obişnuit, Chyna - Shepherd - vie - şi - 
nevătămată, asemenea unui marinar care, pe timp de război, 
raportează căpitanului că nava a supravieţuit după un atac 
aerian serios: „Toată lumea e prezentă şi la posturi, domnule”. 
Era prezentă, era la post şi îi mulțumea lui Dumnezeu cu 
aceleaşi cinci cuvinte, închipuindu-şi că El va simţi diferenţa de 
inflexiune a vocii ei şi va înţelege. Mica Chyna începuse astfel 
un joc şi, din când în când, îşi acompania raportul cu un salut 
care nu părea nelalocul lui, pentru că-şi închipuise că 
Dumnezeu, ca un Dumnezeu ce se afla, trebuia să aibă simţul 
umorului. 

„Chyna Shepherd - vie şi neatinsă.” 

De data aceasta, spuse, de-aici, din dormitorul rulotei, cele 
cinci cuvinte constituiau în acelaşi timp raportul că 
supravieţuieşte şi o rugăciune fierbinte de-a fi ferită de orice 
brutalitate care ar fi putut urma. „Chyna Shepherd - vie şi 
neatinsă.” 

În copilărie îşi dispreţuise numele, cu excepţia momentelor 
în care se rugase pentru supravieţuire. Era un nume frivol, o 
transcriere stupidă a unui toponim, şi când ceilalţi copii o 
tachinau, nu era în stare să se apere. Având în vedere că mama 
sa se numea Ann - purta un nume atât de simplu -, alegerea 
unui nume ca Chyna părea nu numai frivolă, ci şi prostească, 
ba chiar răutăcioasă. Aproape pe întreg parcursul sarcinii, Ann 
trăise într-o comunitate de ecologişti radicali - un grup din 
infama Armată a Pământului -, care credeau că orice violenţă e 
justificată dacă se comite în apărarea naturii. Înfipseseră 
ţepuşe în copaci, sperând că tăietorii de lemne îşi vor pierde 
mâinile în accidente atunci când vor lucra cu ferăstraiele 
puternice. Incendiaseră două abatoare şi pe nefericiţii paznici 
de noapte aflaţi înăuntru, sabotaseră construcţia unor locuinţe 
care înconjurau pădurea şi uciseseră un om de ştiinţă de la 
Stanford, fiindcă  dezavuau folosirea animalelor pentru 
experimentele de laborator. Influenţată de aceşti prieteni, Ann 
Shepherd se gândise la multe nume pentru fiica ei: Hyacinth, 
Meadow, Ocean, Sky, Snow, Rain, Leaf, Butterfly“... Pană la 


€ Zambilă, Pajişte, Ocean, Cer, Zăpadă, Ploaie, Frunză, Fluture (n. tr.). 


naştere, se despărţise de Armata Pământului şi o botezase pe 
Chyna după numele Chinei pentru că, îi explicase ea odată: 
„lubito, mi-am dat seama într-una din zile că singura societate 
dreaptă de pe pământ se află în China şi mi s-a părut un nume 
frumos.” Nu reuşise niciodată să-şi amintească de ce 
transformase iul în y, deşi pe vremea aceea lucrase la un 
laborator care ambala metamfetamină în pacheţele de cinci 
dolari, şi pentru că gusta destul de des din marfă, rămăsese cu 
câteva goluri de memorie. Numai în clipele în care se ruga 
pentru mântuire, micuţei Chyna îi plăcuse numele ei, fiindcă îşi 
închipuise că Dumnezeu avea să-şi amintească de ea mai uşor 
şi n-are s-o confunde cu milioanele de-alde Mary, Caroline, 
Linda, Heather, Tracy şi Jane. 

Acum, propriul ei nume nici n-o mai înspăimânta, nici n-o mai 
încânta. Era un nume ca oricare altul. 

Învăţase cu timpul că oricine ar fi fost - adevărata persoană 
care era, de fapt, n-avea nimic de-a face cu numele şi nici cu 
viaţa pe care o dusese timp de şaisprezece ani cu mama ei. Nu 
putea fi învinuită pentru accesele îngrozitoare de ură şi 
desfrânare pe care le văzuse, pentru obscenităţile pe care le 
auzise, pentru crimele la care asistase sau pentru lucrurile pe 
care unii dintre amanţii mamei ei le doriseră de la ea. Fiinţa ei 
nu se definea printr-un nume sau printr-o experienţă ruşinoasă; 
dimpotrivă, fiinţa ei era alcătuită din vise şi speranţe, din 
aspirații, din demnitate şi perseverenţă. Nu era ca lutul în 
mâna celorlalţi; era de piatră şi cu neîndurarea propriilor ei 
mâini putea sculpta personalitatea pe care şi-o dorea. 

Nu-şi dăduse seama de lucrul acesta, decât cu un an în urmă, 
când împlinise douăzeci şi cinci de ani. Înţelepciunea nu-i 
venise ca o iluminare bruscă, ci încet-încet, aşa cum un petic de 
pământ golaş se acoperă treptat de ajuga”, ca prin miracol, iar 
noroiul se usucă şi peste tot sunt frunze verzi ca smaraldul şi 
floricele albăstrui. Înţelepciunea adevărată părea totdeauna 
greu de dobândit pentru că victoria venea treptat, dar, privind 
înapoi, părea că s-a instalat brusc. 

Rulota veche hodorogea pe şosea, scârţâind ca o uşă neunsă, 
ticăind gros pe drumul zorilor, ca un ceas ruginit, prea mâncat 
de vreme ca să mai înregistreze cu, fidelitate fiecare secundă. 

Era nebună. Era nebună că făcea călătoria asta. 


7 Vegetație pitică, din familia mentei (n. tr.). 


Dar n-avea unde să se ducă în altă parte. Aici o adusese valul 
vieţii. Curajul nesăbuit nu se reducea numai la câmpurile de 
bătălie şi nu era rezervat exclusiv bărbaţilor. Era udă de ploaie. 
Îi era teamă, îi era frig, dar, ciudat, pentru prima dată în viaţă 
se simţea împăcată cu ea însăși. 

„Ariel”, spuse Chyna încet. În întuneric, una dintre fete 
vorbea ocrotitor cu cealaltă. 


Capitolul 6 


Domnul Vess iese din pădurea de sequoia şi pătrunde în 
lumina burniţoasă a zorilor, care are mai întâi o lucire metalică, 
apoi devine mai palidă. Rulota străbate pajiştile de pe țărm, 
atinse de aceleaşi luciri mohorâte de metal, ca şi cerul, intră iar 
pe autostrada 101 în pădure, dar de data aceasta în pădurea de 
pin, părăseşte Humboldt County pentru Del Norte County, care 
este o zonă mult mai izolată şi, în cele din urmă, părăseşte 
autostrada 101 pentru o rută care duce către N-NE. 

În prima parte a călătoriei, priveşte frecvent în oglinda 
retrovizoare, dar uşa de la dormitor continuă să rămână 
închisă, iar femeia pare să se simtă confortabil în compania 
cadavrelor, probabil din cauză că nu le-a băgat în seamă. În 
ascunzişul ei, fereastra este izolată cu o bucată de placaj şi 
lumina zorilor nu pătrunde. 

Vess este un şofer excelent chiar şi pe vreme rea. Facem 
întotdeauna cel mai bine lucrurile care ne plac, şi de aceea 
domnul Vess este o celebritate a ucigaşilor; de aceea îşi 
combină acest entuziasm cu dragostea pentru şofat, în loc să se 
rezume să vâneze pe o rază rezonabilă în jurul casei. Când se 
află pe drum deschis, şi peisajul se schimbă tot timpul, Edgler 
Vess este un adevărat receptacul al unui flux constant de 
senzaţie vizuală nouă şi, desigur, pentru o persoană ca el, cu 
simţuri deosebit de rafinate, dispunând de abilitatea de-a le 
folosi într-un mod aproape holografic, un peisaj frumos se poate 
transforma într-un sunet muzical. Adierea unui miros care intră 
prin fereastra deschisă nu este numai o experienţă olfactivă, ci 
şi tactilă, de exemplu, mireasma dulce a liliacului seamănă cu 
respiraţia fierbinte de femeie pe care o simte pe piele. Instalat 
comod la volanul rulotei, călătoreşte într-o mare grea de 
senzaţii, care îl spală, aşa cum apa spală fără odihnă carcasa 


unui submarin scufundat adânc. 

Acum trece în statul Oregon. Peisajul muntos vine spre el şi îl 
atrage prin măreție. Pâlcurile dese de copaci de pe râpă sunt 
mai mult cenuşii decât verzi în bătaia ploii ce se încăpăţânează 
să cadă în continuare şi, văzându-i, are senzaţia că muşcă dintr- 
o bucăţică de gheaţă pe care o simte tare între dinţi, cu un gust 
uşor metalic, dar plăcut, o răceală care se sparge în bucăţi la 
atingerea buzelor lui. Nu se mai uită în oglinda retrovizoare 
decât foarte rar. Femeia aceea este un mister, şi misterele de 
felul acesta nu pot fi desluşite prin simpla dorinţă de-a le 
rezolva. În cele din urmă, se va dezvălui singură, şi intensitatea 
experienţei va depinde de scopul pe care îl are ea şi de 
secretele pe care le ascunde. Aşteptarea e delicioasă. 

Pe parcursul ultimelor ore ale călătoriei, Vess lasă radioul 
închis, dar nu pentru că se teme că muzica va acoperi sunetele 
pe care le-ar putea face femeia îndreptându-se către cabina 
şoferului. De fapt, rareori ascultă radioul când conduce. În 
memorie are o vastă fonotecă, cu muzica pe care o adoră: 
ţipete, scâncete, şoapte rugătoare, urlete tăioase, suspine 
ritmice care cer îndurare şi ispitele amoroase ce însoțesc 
disperarea finală. 

În timp ce părăseşte drumul naţional pentru cel mărginaş, îşi 
aminteşte mai cu seamă de Sarah Templeton în cabina ei de 
duş, de ţipetele şi de mormăitul ei frenetic, amortizat de 
buretele verde de vase pe care i-l îndesase în gură şi de cele 
două benzi adezive cu care îi lipise buzele. Nimic din ceea ce 
poate auzi la radio, de la Elton John la Garth Brooks, Pearl Jam 
sau Sheryl Crow la Mozart sau Beethoven, nu se poate compara 
cu distracţia aceasta interioară. Urmează drumul spălat de 
ploaie către locuinţa lui. Intrarea este acoperită şi flancată de o 
perdea de pini şi de subarboret mărăcinos. 

Poarta e făcută din oţel tubular şi din sârmă ghimpată, 
întinsă între doi stâlpi de oţel turnaţi în asfalt. Se vede un 
motor electric cu comandă de la distanţă şi, când domnul Vess 
apasă pe un buton al telecomenzii pe care o pescuieşte din 
torpedo, bariera se balansează uşor şi se duce spre stânga cu o 
maiestate satisfăcătoare. După ce îşi bagă rulota în curte, mai 
frânează o dată, deschide geamul, scoate mâna cu telecomanda 
pe care o ţine invers şi, în oglinda laterală, priveşte cum se 
închide poarta. 


Aleea este aproape la fel de lungă ca aceea de pe domeniul 
Templeton, iar proprietatea se întinde pe aproximativ două sute 
de hectare şi se învecinează în spate cu terenul nelucrat, care 
este proprietatea guvernului şi se întinde pe o suprafaţă foarte 
mare. El nu e atât de bogat ca Templetonii; în zona aceasta 
terenul este cu mult mai ieftin decât la Napa Valley. 

Deşi aleea nu e pavată, nu e prea mult noroi şi nu există 
niciun pericol ca rulota să derapeze. Stratul de pământ de 
deasupra este superficial pentru că aleea stă pe un şist argilos. 
Se merge destul de greoi, dar, la urma urmei, zona nu este 
New York City, statul New York. Vess conduce de-a lungul aleii, 
urcă o pantă lină printre şiruri de pini, molizi, printre care ici- 
colo se mai vede câte un brad. Pe urmă, şirul de pomi se 
retrage puţin şi maşina traversează un deal golaş. Drumul 
coboară lin la vale într-o curbă graţioasă, la capătul căreia se 
află casa; în spate, prin ceaţă şi ploaia care cade în rafale, se 
ridică dealurile. 

Inima-i tresaltă atunci când îşi vede casa. Acasă este locul în 
care Ariel a lui îl aşteaptă răbdătoare. 

Casa cu un etaj e mică, dar sănătoasă, construită din buşteni 
legaţi între ei cu ciment. Buştenii vechi s-au înnegrit de la 
straturile de smoală cu care au tot fost acoperiţi; cu timpul, şi 
cimentul dintre ei a căpătat o nuanţă tutunie, cu excepţia 
reparațiilor recente care aruncă pe alocuri cate o pată cenuşie. 

Casa a fost construită pe la sfârșitul anilor douăzeci de-un 
ţapinar, cu mult înainte ca micii particulari, să fie îndepărtați 
din această muncă şi guvernul să fi declarat zonele învecinate 
interzise pentru cei care se ocupau cu prelucrarea cherestelei. 
Zona a fost electrificată la un moment dat, prin anii patruzeci. 
Edgler Vess este moştenitorul proprietăţii pe şase ani. După 
achiziţionarea casei, a refăcut instalaţia electrică, a consolidat 
fundaţia şi a mărit baia de la etaj şi, bineînţeles, pe propria lui 
socoteală, a refăcut subsolul şi i-a dat o nouă şi secretă 
înfățișare. 

Unora, casa le poate părea izolată pentru că se află la o 
distanţă destul de supărătoare de un restaurant sau de un 
cinema. Dar, pentru domnul Vess, ale cărui forme de distracţie 
n-ar fi niciodată înțelese de majoritatea vecinilor, relativa 
izolare este chiar condiţia fundamentală când se apucă de-o 
treabă serioasă. Totuşi, într-o după-amiază de vară sau într-o 


seară, să stai într-un balansoar de lemn pe verandă, să priveşti 
fără ţintă spre câmpia acoperită cu flori sălbatice sau să te uiţi 
pierdut la cerul înţesat de stele, ar fi o situaţie în care şi cel 
mai meschin şi mai citadinizat individ ar recunoaşte că şi 
izolarea are farmecul ei. 

Când e vreme bună, domnului Vess îi place să-şi ia cina şi să 
bea o bere pe verandă. Când liniştea munţilor devine 
plictisitoare, îşi oferă plăcerea de-a asculta vocile celor care 
sunt îngropaţi pe câmpie: lamentările, umilinţele lor - asta este 
muzica pe care o consideră mai presus decât tot ceea ce se 
transmite la radio. Lângă casă se află un mic hambar, nu 
pentru că primul proprietar ar fi lucrat pământul, ci pentru că a 
crescut cai. Această a doua clădire este construită din lemn, 
aşezat pe o fundaţie de piatră de râu; vântul, ploaia şi soarele 
au lăsat cu timpul pe lemnul de cedru o patină argintie, pe care 
Vess o găseşte încântătoare. Şi pentru că nu are cai, foloseşte 
hambarul în chip de garaj. Acum, opreşte totuşi lângă casă, în 
loc să-şi continue drumul pană la hambar. Femeia se mai află 
încă în rulotă şi în curând va fi nevoit să-şi încheie afacerile şi 
cu ea. De aceea preferă să parcheze aici, unde o poate vedea 
din casă şi poate urmări întorsătura pe care o iau lucrurile. 

Aruncă o privire către oglinda retrovizoare. 

Tot n-o zăreşte. 

Oprind motorul, fără să oprească şi ştergătoarele de parbriz, 
Vess aşteaptă să-i apară paznicii. Dimineaţa târzie de martie 
este animată de ploaia ce cade pieziş şi de tot felul de obiecte 
pe care le zgâlţâie vântul, dar nimic nu pare să se mişte după 
bunul lui plac. Paznicii lui Vess au fost învăţaţi să nu se 
repeadă tam-nesam la maşinile care se apropie şi chiar să nu se 
grăbească să atace intruşii care vin pe jos, ci mai bine să-i 
atragă într-o zonă de unde nu au scăpare. Aceşti paznici ştiu că 
furişatul este la fel de important ca şi furia dezlănţuită, că cele 
mai reuşite atacuri sunt precedate de-o linişte calculată, care 
este menită să adoarmă vigilenţa celui hăituit şi să-i inducă un 
sentiment de falsă încredere. 

În cele din urmă, apare primul cap negru, alungit şi subţire, 
ca un glonţ, dar cu urechile ciulite; stă lipit de pământ la colţul 
casei. Câinele ezită să se arate mai mult; supraveghează de la 
distanţă priveliştea ca să se asigure că înţelege bine ce se 
întâmplă. 


„Băiatule”, îi şopteşte Vess. 

La colţul cel mai apropiat al hambarului, între pilonii din 
lemn de cedru şi trunchiul unui arțar care încă n-a înfrunzit, 
apare un alt câine. Este aproape ca o umbră a umbrei în bătaia 
ploii. 

Vess nu şi-ar fi observat santinelele dacă n-ar fi ştiut că 
există şi nu s-ar fi uitat special după ele. Autocontrolul câinilor 
este remarcabil şi constituie o dovadă a calităţilor lui de dresor. 
Mai sunt doi câini care trebuie că stau la pândă pe undeva, 
probabil prin spatele rulotei, ori se târăsc pe burtă prin tufişuri 
şi n-are cum să-i vadă. Toţi sunt dobermani, în plină putere, de 
cinci sau şase ani. 

Vess nu le-a tăiat nici urechile, nici cozile, aşa cum se 
procedează de obicei cu dobermanii, pentru că are o anumită 
afinitate cu vânătorii din natură. Este în stare să perceapă 
lumea aşa cum crede că o percep şi animalele, împărtăşind 
aceeaşi natură primară a observaţiei, a nevoilor, a importanţei 
senzaţiilor frustre pe care o au şi acestea. Trăiesc oarecum în 
frăţie. 

Câinele de la colţul casei se strecoară în câmp deschis şi cel 
de lângă hambar ţâşneşte din spatele arţarului cu crengi 
întunecate. Un al treilea doberman se ridică din spatele unui 
ciot masiv şi aproape pietrificat al unui cedru de mult dispărut, 
în jurul căruia a crescut ilicea, încurcată ca un mărăciniş. 

Sunt obişnuiţi cu rulota. Deşi nu au privirea foarte ageră, 
probabil că văd destul de bine ca să-şi recunoască stăpânul prin 
parbriz. Întrucât posedă un simţ al mirosului de douăzeci de ori 
mai puternic decât cel al omului, fără îndoială că pot detecta 
mireasma stăpânului cu toată ploaia şi cu toate că el se află în 
interiorul maşinii. 

Totuşi, nu dau din coadă şi nici nu-şi manifestă bucuria în alt 
fel pentru că se află încă la datorie. 

Cel de-al patrulea câine rămâne în ascunziş, iar ceilalţi trei 
se îndreaptă cu prudenţă spre Vess prin ploaie şi ceaţă. Ţin 
capetele ridicate, urechile ciulite şi îndreptate înainte. 

Tăcerea lor disciplinată şi indiferența cu care înfruntă 
furtuna îi amintesc lui Vess de turma de elani pe care a văzut-o 
cu o noapte înainte în pădurea de sequoia, care scrutau 
împrejurimile cu o atenţie stranie. Marea diferenţă este că 
aceste făpturi, dacă se confruntă cu altcineva decât cu iubitul 


lor stăpân, n-ar reacţiona cu timiditatea elanilor, ci ar sfâşia 
numaidecât beregata nefericitului. 


Deşi n-ar fi crezut că i se putea întâmpla aşa ceva, Chyna 
adormise, legănată de zumzăitul stins al cauciucurilor şi de 
mişcarea rulotei. A visat case stranii, în care geometria 
încăperilor se schimba în permanenţă, în chip bizar; între 
pereţii aceia locuia o făptură flămândă, neliniştită, care 
noaptea îi vorbea prin ventilatoare şi prin instalaţiile electrice, 
şoptindu-şi dorinţele şi nevoile. 

Frânele o treziră. Imediat îşi dădu seama că rulota mai 
oprise o dată şi pe urmă pornise iarăşi numai cu câteva clipe 
înainte; în timpul primei opriri moţăise, deranjată oarecum din 
somnul ei, dar fără să se trezească de tot. Acum, deşi se aflau 
din nou la drum şi, fără îndoială, criminalul era încă la volan, 
Chyna înşfăcă revolverul în mână, se târi pe picioare şi se 
ridică rezemându-se cu spatele de perete, încordată şi 
nerăbdătoare. 

După clătinarea rulotei şi după zgomotul pe care motorul îl 
scotea din rărunchi, îşi dădu seama că urcau un deal. Apoi, 
ajunseră în vârf şi începură să coboare. În curând se opriră 
iarăşi şi, în cele din urmă, motorul amuţi. 

Se auzea doar ploaia. 

Aşteptă să audă paşi. 

Deşi ştia că e trează, i se părea că visează, că aşteaptă 
blocată în întuneric şi că susurul ploii e asemenea şoaptelor 
care-i veneau în vis prin pereţi. 


Domnul Vess nu se grăbeşte să-şi pună impermeabilul şi să-şi 
strecoare revolverul Heckler & Koch P7 în buzunar. Scoate 
automatul Mossberg din lăcaşul lui aflat în chicinetă pentru 
situaţia în care femeia ar cerceta locul după plecarea lui. 
Stinge luminile. Când coboară din rulotă, fără să ţină seama de 
ploaia rece, cei trei câini vin spre el; pe urmă, apare şi cel de-al 
patrulea din spatele vehiculului. Toţi tremură de bucurie că li s- 
a întors stăpânul, dar se controlează pentru că nu doresc ca el 
să creadă că nu-şi iau munca în serios. 

Chiar înainte de-a pleca în expediţie, domnul Vess îi pusese 
pe dobermani în poziţie de atac, spunându-le parola: Nietzsche. 
Vor rămâne programaţi să ucidă pe oricine care intră pe 


terenul lui până când le va da comanda: Seuss, apoi vor fi la fel 
de blânzi ca orice câine prost de companie - bineînţeles cu 
excepţia cazului în care cineva este atât de lipsit de 
înţelepciune, încât să le amenințe stăpânul. 

După ce îşi propteşte automatul de rulotă, Vess întinde 
mâinile spre câini. Aceştia se strâng în jurul lui, nerăbdători să- 
i adulmece degetele. Adulmecă, îi ling degetele, da, le-a fost 
atât de dor de el. 

Stăpânul se aşază pe vine, ca să fie la înălţimea lor, şi acum 
bucuria pe care câinii o încearcă este de nedescris. Urechile li 
se mişcă nervos şi trupurile le palpită de bucurie; pufnesc pe 
nas, încet, cuprinşi de fericire, se reped cu toţii înspre el, 
geloşi, vor să fie atinşi, mângâiaţi, scărpinaţi. 

Câinii stau într-o cuşcă mare, lipită de spatele hambarului, 
unde intră şi ies după bunul-plac. Pe timp friguros, cuşca este 
încălzită electric, ca să le asigure confortul şi sănătatea. 

„Hai, salut, Muenster. Ce mai faci, măi, Liederkranz? 
Tilsiter, băiatule, arăţi ca ultimul nenorocit. Hei, Limburger, 
cine-i băiatul meu cel mai bun?” 

Fiecare dintre ei, când îşi aude numele, încearcă o asemenea 
bucurie, încât s-ar tăvăli pe spate cu burta în sus şi ar da din 
labe prin aer până ar crăpa, dacă n-ar fi încă la datorie. Vess se 
distrează să privească lupta dintre dresaj şi natura pură, 
animală, o dulce agonie care-i face pe doi dintre câini să 
urineze de nervi. 

În interiorul curţii, domnul Vess a instalat nişte distribuitoare 
comandate electric care, în absenţa lui, le măsoară porţiile de 
mâncare pentru fiecare zi. Sistemul este alimentat şi de-o 
baterie suplimentară, care poate continua hrănirea chiar dacă 
se întrerupe curentul electric pentru scurt timp. În cazul unei 
întreruperi mai lungi de curent, câinii pot ieşi la vânătoare 
pentru că pajiştile învecinate sunt pline cu şoareci de câmp, cu 
iepuri, cu veveriţe, iar dobermanii sunt vânători fioroşi. Apa 
ajunge la cuşcă printr-o ţeavă, dar, dacă aceasta ar înceta să 
funcţioneze, câinii se pot duce la izvorul din apropierea casei. 

Majoritatea expedițiilor domnului Vess durează trei zile, 
foarte rar cinci, şi se petrec la sfârșitul săptămânii, iar câinii 
sunt lăsaţi cu o provizie de hrană de zece zile, fără a mai pune 
la socoteală iepurii, şoarecii şi veveriţele. Câinii constituie un 
sistem de securitate eficient şi sigur: nu se întâmplă niciodată 


un scurtcircuit, nu cade niciun detector, nu se corodează niciun 
contact magnetic şi nu dă nimeni nicio alarmă falsă. 

Şi, în plus, cât de mult îl iubesc aceşti câini, cât de totală este 
dăruirea lor, aşa cum niciun circuit integrat, niciun fir, nicio 
cameră de luat vederi şi niciun senzor în infraroşu nu ar putea 
s-o facă. Adulmecă petele de sânge de pe pantalonii şi de pe 
jacheta de doc ale stăpânului, pufnind nerăbdători de data 
aceasta, pe urmă îşi vâră capetele pe sub impermeabilul 
descheiat, cu urechile date pe spate, detectând nu numai 
mirosul de sânge, ci şi miasma groazei pe care au încercat-o 
victimele acestuia când i-au căzut în mână; miasma durerii, a 
neputinței, a contactului sexual pe care l-a avut cu numita 
Laura adastă încă în haine. Acest melanj de mirosuri 
înţepătoare îi excită pe câini, dar le şi sporeşte respectul 
pentru Vess. Au fost dresați să ucidă nu numai pentru 
autoapărare şi hrană; li s-a indus un autocontrol tăios prin care 
au fost învăţaţi să ucidă pentru plăcerea sălbatică de a ucide, 
pentru a-şi distra stăpânul. Sunt perfect conştienţi că stăpânul 
este la fel de sălbatic ca şi ei, dar spre deosebire de ei, el n-a 
avut nevoie să fie dresat. Respectul cu care îl privesc pe Vess 
devine şi mai mare, şi câinii scheaună încetişor, palpită şi îşi 
îndreaptă ochii expresivi spre el, cu deosebită venerație. 

Domnul Vess se ridică în picioare. Ia de jos automatul şi 
trântește uşa rulotei. Câinii ţâşnesc pe lângă el, împingându-se 
unul pe altul să fie cât mai aproape de stăpân şi trag o ocheadă 
rapidă prin atmosfera învăluită de ploaie, să vadă dacă se arată 
vreo ameninţare pentru acesta. 

Incet, astfel ca femeia dinăuntru să nu poată auzi cuvântul, 
Vess dă comanda: Seuss. Câinii îngheaţă şi se uită spre el cu 
capetele încordate. 

Seuss, repetă el. 

Cei patru dobermani nu se mai află în poziţie de atac şi nu se 
mai reped automat să sfâșie în bucăţi pe oricine ar încălca 
proprietatea. Se scutură ca şi cum ar vrea să alunge starea de 
încordare, se învârtesc prin jur oarecum uimiţi, adulmecând 
iarba şi cauciucurile din faţă ale rulotei. 

Sunt asemenea mafioţilor care, urmând ordinele, după ce au 
fost omorâţi, şi-au recăpătat o oarecare conştiinţă de sine 
(destul de dezumflată) ca să descopere că într-o altă viaţă 
trebuie să dea socoteală pentru faptele comise. 


Dacă cineva ar îndrăzni să facă vreun rău stăpânului, 
bineînţeles că i-ar sări în apărare, indiferent dacă el ar avea 
sau nu timp să dea comanda: Nietzsche. Iar rezultatul n-ar fi 
tocmai plăcut. 

În primul rând, sunt pregătiţi să se repeadă la gât. De aceea, 
muşcă faţa intrusului pentru a produce cea mai mare durere şi 
spaimă posibilă, se reped la nas, la ochi, la buze. După aceea, la 
piept şi apoi la burtă. Nu ucid rapid, ca să se îndepărteze 
imediat de victimă. Işi mai fac de lucru puţin cu prada, după ce 
au trântit-o la pământ, până când nu mai există îndoială că și- 
au făcut datoria. 

Chiar o persoană înarmată nu i-ar putea pune la pământ pe 
toţi înainte ca măcar unul dintre ei să reuşească să-şi înfigă 
colții în gâtul ei. Focul de armă nu-i împrăștie şi nici nu-i face 
măcar să clipească. Nimic nu-i sperie. Cel mai probabil este că 
ipoteticul om cu armă ar reuşi să secere doar doi dintre ei, timp 
în care ceilalţi doi l-ar împresura. 

Hogeacu', spune domnul Vess. 

Cu acest cuvânt, îi trimite spre cuşcă şi ei dispar ca unul, în 
pas vioi spre hambar. Totuşi, nu latră niciunul pentru că i-a 
dresat să acţioneze în linişte. 

În mod obişnuit, le-ar da voie să stea cu el, să se bucure de 
compania lui, să-şi petreacă toată ziua în casă şi chiar să stea 
grămadă pe el, în timp ce doarme după-amiaza. În mod 
obişnuit, i-ar alinta şi i-ar lua în braţe pentru că sunt nişte câini 
atât de buni şi merită o răsplată. 

Totuşi, femeia cu bluză vişinie îl împiedică pe domnul Vess să 
se poarte cu câinii aşa cum ar face-o de obicei. Dacă ei se află 
prin preajmă, ar inhiba-o, şi ea s-ar putea ascunde în interiorul 
rulotei, temându-se să iasă. 

Trebuie să-i dea destulă libertate, încât s-o facă să acţioneze. 
Sau cel puţin trebuie să-i dea impresia libertăţii. 

E curios să vadă ce va face femeia. 

Cu siguranţă, are un scop, o motivaţie pentru faptele ciudate 
pe care le-a comis pană acum. Toată lumea are un anumit scop 
în viaţă. 

Scopul domnului Vess este să-şi satisfacă toate poftele pe 
măsură ce acestea apar, să plece în căutarea unor experienţe şi 
mai scandaloase, să se cufunde adânc într-o mare de senzaţii. 
Indiferent ce crede femeia despre scopul ei în viaţă, Vess ştie 


că, până la urmă, scopul ei adevărat va fi să-l slujească pe el. 
Ea nu este altceva decât un amestec biruitor de senzaţii unice 
şi vii, îmbrăcate în piele omenească, ambalate astfel numai 
pentru distracţia lui - ca un baton de ciocolată Hershey în 
hârtia lui maroniu-argintie sau ca un sandviş Slim Jim în 
învelitoarea lui de plastic. 

Ultimul câine dispare în goană pe după hambar, către cuşcă. 

Domnul Vess păşeşte prin iarba udă şi se îndreaptă spre casa 
veche. Urcă două trepte de piatră către verandă. Deşi cară în 
braţe ditamai automatul, face efortul să pară nonşalant în cazul 
în care femeia a ieşit din dormitorul rulotei şi îl priveşte printr- 
o fereastră. Balansoarul a fost pus deoparte până când timpul 
se încălzeşte de-a binelea. Pe pardoseala udă a verandei, la 
capătul unei dâre argintii, câţiva melci primăvăratici încearcă 
aerul cu corniţele lor semitransparente, gelatinoase, trăgând 
după ei căsuţele spiralate în căutarea unor dorinţe stranii. 
Domnul Vess calcă cu grijă pe lângă ei. Într-unul dintre 
colţurile verandei atârnă un obiect artizanal prins de acoperişul 
din lemn. Este alcătuit din douăzeci şi opt de scoici albe, relativ 
mici; unele dintre ele sunt căptuşite cu un sidef trandafiriu, de- 
o frumuseţe aparte; cele mai multe sunt spiralate şi toate au un 
aer oarecum exotic. 

Aranjamentul nu scoate un sunet plăcut în bătaia vântului 
pentru că majoritatea notelor pe care le atinge sunt monotone. 
Își salută stăpânul cu un clinchet, scurt, atonal, iar acesta 
zâmbește pentru că piesa are... ei, bine, dacă nu o valoare 
sentimentală, cel puţin una nostalgică. 

Această piesă minunată de artă populară a aparţinut cândva 
unei tinere femei, care a locuit într-o suburbie a oraşului 
Seattle, statul Washington. Avea treizeci şi doi de ani, era 
procuror şi avea destul succes în carieră ca să-şi permită 
propria ei casă într-o zonă elegantă. Pentru o persoană care 
trebuia să fie destul de dură, dată fiind profesia, această femeie 
avea un dormitor cam înzorzonat, care semăna cu cel al unei 
fetişcane. Un pat dublu cu o cuvertură roz, tivită cu danteluţe, 
cearşafuri imprimate cu trandafiri şi diverse volănaşe apretate; 
o colecţie impunătoare de ursuleţi, tablouri care înfăţişau 
conace englezeşti înconjurate de grădini luxuriante, de primule 
şi de vii; mai avea în dormitor câteva aranjamente artizanale 
din scoici. 


În dormitorul acela, el făcuse fel de fel de lucruri teribile. Pe 
urmă o luase şi o urcase în rulotă, ducând-o spre locuri 
suficient de îndepărtate ca să-şi poată permite să-i facă şi alte 
lucruri chiar mai cumplite decât cele din dormitor. Ea întrebase 
de ce şi el îi răspunsese pentru că aşa fac eu. Cuvintele acestea 
conţineau tot adevărul şi toată raţiunea lui de-a fi. 

Domnul Vess nu-şi poate aminti numele femeii, deşi îşi 
aminteşte cu afecţiune multe lucruri despre ea. Unele părţi ale 
trupului erau la fel de roz, de netede şi de minunate ca şi 
interioarele unora dintre scoicile care atârnă pe verandă. A 
păstrat o imagine deosebit de vie a mâinilor ei mici, la fel de 
subţiri şi delicate ca şi cele ale unui copil. 

Fusese fascinat de mâinile ei. Vrăjit. Până atunci nu 
încercase o senzaţie atât de intensă de vulnerabilitate aşa cum 
a încercat-o când i-a luat mâinile mici, tremurătoare, dar 
puternice, în mâna lui. Oh, fusese ca un şcolar îndrăgostit, care 
se juca cu mâinile ei. 

Când agăţase piesa artizanală pe verandă, ca o amintire de la 
procuroare, mai adăugase o piesă. Acum atârnă pe o bucată de 
material verde arătătorul ei subţire, redus la nişte oase, şi 
totuşi elegant; cele trei falange, de la vârf către baza degetului, 
se ating cu un clinchet de scoicile spiralate, de cele în formă de 
evantai şi de scoicile în formă de trompetă, care seamănă cu 
căsuţele răsucite ale melcilor. 

Cling-cling. Cling-cling. 

Descuie uşa de la intrare şi pătrunde în casă. Închide uşa 
după el, fără s-o încuie, lăsând accesul liber femeii din rulotă, 
în cazul în care aceasta vrea să intre. 

Cine poate să ştie ce are ea de gând să facă. Deja a constatat 
că are un comportament pe cât de misterios, pe atât de uimitor. 

Il provoacă. 

Vess se îndreaptă din camera întunecoasă spre scările 
înguste din stânga. Urcă treptele câte două deodată, ţinându-se 
de balustradă până la etaj. Un coridor scurt se deschide către 
două dormitoare şi o baie. Camera lui se află la stânga. 

În propria lui cameră, Vess aruncă automatul pe pat şi se 
îndreaptă spre fereastra care dă spre Sud, acoperită cu o 
perdea albastră. N-are nevoie să tragă perdeaua ca să-şi 
supravegheze rulota de pe alee. Cele două bucăţi de material 
nu se îmbină perfect şi, când se uită cu un ochi prin 


deschizătură, are o imagine totală a vehiculului. 

Dacă nu cumva s-a strecurat din rulotă imediat după el, ceea 
ce este destul de puţin probabil, femeia se află cu siguranţă 
înăuntru. Din cameră, Vess poate să vadă prin parbriz dintr-un 
anumit unghi scaunul şoferului şi cel din dreapta, iar ea n-a 
avansat pană acolo. Scoate pistolul din buzunar şi îl pune pe 
măsuţa de toaletă. Se scutură de impermeabil şi îl aruncă pe 
cuvertura de catifea care acoperă patul îngrijit. 

Când se apropie din nou de fereastră, nu vede încă nici urmă 
de femeia misterioasă din rulotă. 

Se grăbeşte să iasă pe hol şi să se ducă la baie. Faianţa albă, 
vopseaua albă, cada albă, chiuveta albă, toaleta albă, elemente 
metalice lustruite, butoane albe, ceramice - totul străluceşte. 
Nici o singură pată nu maculează oglinda. 

Domnului Vess îi place ca baia să fie curată şi să 
strălucească, într-o vreme aproape preistorică, a locuit cu 
bunica sa la Chicago. Femeia nu era în stare să păstreze baia 
destul de curată pentru standardele lui. În cele din urmă, 
exasperat, o omorâse pe putoarea bătrână. Avea unsprezece 
ani când a vârât cuțitul în ea. 

Acum întinde mâna pe după perdeaua de la duş şi dă drumul 
la maximum robinetului de apă rece. De fapt, nu intenţionează 
să facă duş, aşa că n-are rost să prăpădească apa caldă. 

Rapid, potriveşte duşul până ce apa cade în ploaie grea, aşa 
cum o doreşte el. Apa cade cu ură pe el, în cadă, şi umple baia 
de zgomot. Din experienţă, ştie că sunetul acesta se aude în 
toată casa; cu toată răpăiala ploii de pe acoperiş, zgomotul 
duşului este mai puternic decât acela din dormitorul lui Sarah 
Templeton şi poate fi auzit cu siguranţă la parter. Pe un raft, 
deasupra toaletei, se află un radio cu ceas. li dă drumul şi 
potriveşte volumul. 

Radioul este fixat pe un post din Portland care transmite ştiri 
douăzeci şi patru de ore. De obicei, când îşi face toaleta, 
domnul Vess ascultă ştirile cu plăcere, nu pentru că ar 
manifesta vreun oarecare interes pentru ultimele evenimente 
politice sau culturale, ci pentru că în zilele noastre ştirile au ca 
subiect de cele mai multe ori răul pe care şi-l fac oamenii cu 
mâna lor, modul în care se schilodesc - prin războaie, terorism, 
violuri, atacuri armate, crime. Şi atunci când oamenii nu sunt 
destul de inventivi încât să-i ţină pe reporteri ocupați, intervine 


natura, care salvează lucrurile cu câte o furtună, un uragan, un 
cutremur mare sau vreo bacterie ucigaşă ce scapă 
necontrolată. Uneori, ascultând ştirile şi lăsând ca acestea să 
trimită scântei peste amintirile atât de dragi legate de propriile 
lui explorări ucigaşe, Vess îşi dă seama că el însuşi este o forţă 
a naturii: un uragan, o furtună cu fulgere şi tunete, un asteroid 
care loveşte planeta, prăbuşindu-se apoi în eter, este esenţa 
ferocităţii umane distilate într-un singur trup. Puterea primară. 
Gândul acesta îi face plăcere. 

Acum, ştirile nu se potrivesc cu situaţia. Cu o mişcare rapidă, 
caută pană pe găseşte un post care transmite muzică. Ja trenul 
cel mai bun, cu Duke Ellington. 

Perfect! 

Sunetul orchestrei îi aduce în ochii minţii imaginea unui 
cristal care licăreşte tăios şi, imaginea unor bule de aer 
luminoase ce se ridică într-un pahar de şampanie; îi mai 
aminteşte de mirosul de lămâie proaspăt tăiată. Simte notele 
muzicale în aer, unele licărind-izbucnind ca bulele din 
şampanie, altele ţopăind pe lângă el ca nişte mingiuţe de 
cauciuc, altele asemenea unor frunze purtate de vânt care se 
frâng, fragile, în aerul toamnei: este o muzică aproape tactilă, 
exuberantă, care te însufleţește. 

Femeia va fi uşor legănată de sunetul muzicii; îi va fi greu să 
creadă, să fie convinsă că i se poate întâmpla ceva rău cu un 
asemenea fond sonor. 

Perfect! 

Se grăbeşte să se întoarcă în dormitor şi să se uite pe 
fereastră, deşi nu a lipsit mai mult de un minut. 

Ploaia biciuieşte fereastra în şuvoaie. Jos, pe alee, rulota stă 
nemişcată ca şi înainte. 

Cu siguranţă, femeia este încă înăuntru. Probabil că nu va da 
buzna din vehicul ca s-o ia la goană alandala; va ieşi atentă, 
ezitând, privind în stânga şi-n dreapta. Deşi a avut destul timp 
să iasă din rulotă cât a fost domnul Vess în baie, în mod sigur 
stă ghemuită pe undeva, cântăreşte situaţia, îşi calculează 
şansele. Din punctul acesta înalt, el supraveghează aproape 
toată zona din jurul rulotei, cu excepţia zonei îndepărtate din 
spate, iar femeia nu se zăreşte pe nicăieri. 

„Sunt la ordinele dumneavoastră, Miss Desmond”, spune el, 
făcând o aluzie la personajul interpretat de Gloria Swanson în 


Sunset Boulevard’. Filmul acesta îl impresionase în mod special 
când îl văzuse prima dată la televizor. Avea treisprezece ani, la 
un an după ce-şi isprăvise pedeapsa pentru uciderea bunicii 
sale. Pe de-o parte, îşi dăduse seama că Norma Desmond 
trebuia să fie ticăloasa tragică, şi că scenariul şi regizorul 
intenționaseră să-i ofere acest rol -, dar, pe de altă parte, o 
admirase, o iubise. Egoismul ei era emotionant, modul în care 
se lăsa fascinată de propria-i persoană era eroic: cel mai 
autentic personaj pe care îl văzuse vreodată într-un film. Aşa 
erau toţi oamenii în realitate, sub masca lor de ipocrizie, 
dincolo de toate prostiile pe care le spuneau despre dragoste, 
compasiune, altruism; toţi semănau cu Norma Desmond, dar nu 
erau în stare să recunoască. Pe Norma o durea în cot de restul 
lumii şi îi modela pe toţi ceilalţi după dorinţele ei, chiar dacă nu 
mai era nici tânără, nici frumoasă, nici celebră; când n-a mai 
putut să-l ducă pe William Holden acolo unde a vrut ea, pur şi 
simplu, cu tupeu, a scos un pistol şi l-a împușcat, un gest care 
tânărului Edgler i s-a părut atât de puternic, atât de plin de 
îndrăzneală, încât, de emotie, n-a dormit toată noaptea. A stat 
treaz, întrebându-se cum ar fi să întâlnească o femeie 
superioară şi autentică precum Norma Desmond şi pe urmă s-o 
îngenuncheze, s-o ucidă, să-i fure toată puterea egoismului ei. 

Poate că această femeie misterioasă seamănă puţin cu 
Norma Desmond. Cu siguranţă este îndrăzneață. El nu-şi poate 
imagina ce naiba are de gând să facă femeia, ce urmăreşte ea; 
când va înțelege motivul care a adus-o pană aici, probabil că 
femeia nu va mai semăna deloc cu Norma Desmond. Dar cel 
puţin în momentul acesta ea este un punct nou şi interesant al 
experienţei lui. 

Ploaia. 

Vântul. 

Rulota. 

La radio s-a terminat Ja trenul cel mai bun şi a început 
Colierul de perle. Murmurând încetişor pe după perdelele 
albastre, domnul Vess spune: La ordinele dumneavoastră. 


După ce criminalul coborâse din rulotă şi trântise uşa, Chyna 
a mai aşteptat puţin în dormitorul întunecat, legănată de 


3 Film realizat de Billy Wilder, în 1951, în care o fostă vedetă de cinema îşi 
asasinează iubitul, mult mai tânăr decât ea (n. tr.). 


cântecul monoton al ploii. 

Îşi impusese să fie prudentă. Să asculte cu atenţie. Să 
aştepte. Să fie sigură. Absolut sigură. 

Mai apoi însă a trebuit să recunoască că îi cedau nervii. Deşi 
hainele i se uscaseră aproape de tot în timpul călătoriei prin 
Humboldt County, încă îi era frig, iar sursa fiorilor ce o 
cuprinseseră era cu siguranţă îndoiala care o îngheţa pană în 
măduva oaselor. 

Mâncătorul de păianjeni plecase, şi Chynei i se păru 
preferabil să rămână în întuneric, în compania celor două 
cadavre, decât să iasă din rulotă, unde l-ar fi putut întâlni pe el. 
Ştia că ucigaşul urma să se întoarcă, că dormitorul nu era de 
fapt un loc sigur, dar, pentru o clipă, raţiunea îi fu înfrântă de 
intuiţie. 

Când, în sfârșit, a reuşit să se smulgă din amorţeală, s-a 
mişcat cu o nepăsare nebună, ca şi cum orice moment de 
ezitare i-ar fi produs o amorţeală şi mai mare, pe care n-ar mai 
fi fost în stare s-o depăşească. Deschise brusc uşa dormitorului, 
mai-mai s-o smulgă din ţâţâni, se năpusti în hol cu revolverul 
îndreptat înainte, pentru că s-ar fi putut ca nenorocitul de 
criminal să nu fi coborât din rulotă, şi străbătu toată distanţa 
de la baie pană în salonaş, unde se opri la câţiva paşi în spatele 
scaunului de la volan. 

Singura sursă de lumină era o negură mohorâtă, care 
pătrundea prin luminatorul din holişor şi prin parbriz, dar, cu 
toate astea, reuşi să vadă că ucigaşul nu se afla în rulotă. Era 
singură. Afară, chiar în faţa rulotei, se vedeau o curte înmuiată 
de ploaie, câţiva copaci din care picurau stropi de apă şi o alee 
neîngrijită, ce ducea către un hambar ros de vreme. Chyna se 
apropie de una dintre ferestrele laterale, trase cu grijă de colţul 
perdelei slinoase şi văzu o casă din lemn la vreo cinci-şase sute 
de metri mai încolo. Casa părea marmorată de trecerea 
timpului şi de multele straturi de creozot cu care fusese 
acoperită, iar pereţii, pe care ploaia curgea în şuvoaie, sclipeau 
uşor ca pielea de şarpe. 

Deşi nu avea nicio dovadă, Chyna presupuse că aceea trebuia 
să fie casa criminalului. El le spusese vânzătorilor de la staţia 
de benzină că, după expediţia de vânătoare, se va duce acasă, 
şi tot ceea ce le povestise păruse adevărat, mai ales tachinările 
despre tânăra Ariel. 


Cu siguranţă, criminalul se afla în casă. Chyna mai făcu un 
pas înainte şi se aplecă peste scaunul de la volan să vadă dacă 
cheile erau în contact. Nu erau. Nu erau nici în torpedo. Se 
strecură pe scaunul din dreapta, simțindu-se teribil de expusă 
privirilor, deşi ploaia care spăla ferestrele aburea totul. Nu 
reuşi să găsească nimic în torpedo, în sertăraşul de pe portieră 
sau sub scaunul din faţă. Nimic din care să afle ceva despre 
numele proprietarului sau orice altceva despre el. 

În curând, ucigaşul avea să se întoarcă. Dintr-o oarecare 
rațiune, bolnavă, fireşte, trecuse printr-o grămadă de situaţii 
neplăcute, îşi asumase destule riscuri să aducă până aici 
cadavrele, şi cu siguranţă nu avea să le lase prea mult timp în 
rulotă. 

Ploaia care întuneca atmosfera o împiedica să vadă clar ce se 
întâmplă afară, dar îşi dădu seama că la parterul casei, 
perdelele erau trase pe partea dinspre ea. In consecinţă, 
criminalul n-avea cum să arunce o privire ca din întâmplare şi 
să o zărească atunci când cobora din rulotă. N-avea cum să 
vadă ferestrele de la etaj, dar probabil că şi acolo erau 
perdelele trase. Crăpă puţin uşa, şi vântul rece se împlântă în 
ea ca un cuţit. Cobori şi închise uşa cât mai încet. 

Cerul era apăsător şi posomorât. În spatele casei se ridicau 
dealurile împădurite, rânduri-rânduri, şi apoi dispăreau în 
negura sidefie. Chyna simţi prezenţa munţilor care se înălţau 
ameninţător deasupra dealurilor prin ceaţă; în această zi de 
primăvară timpurie, mai mult ca sigur că vârfurile munţilor nu- 
şi lepădaseră capişoanele de zăpadă. 

Se grăbi să ajungă la scările de piatră şi să urce pe verandă 
ca să scape de ploaia ce bătea atât de puternic, încât o udă 
aproape până la piele. Stătea rezemată cu spatele de peretele 
de piatră. Uşa de la intrare era străjuită de ferestre, iar primele 
două ferestre aveau draperiile trase. 

Dinăuntru se auzea muzică. 

Un swing. 

Chyna privi fără ţintă peste câmpuri, de-a lungul potecii care 
urca în vârful unui deal scund şi de-acolo se pierdea în 
depărtare. Poate că peste deal se mai aflau alte case de unde ar 
fi putut cere ajutor. 

Însă cine o ajutase pe ea vreodată în toţi anii aceştia lungi. 

Işi aminti cele două scurte opriri ale rulotei care o treziseră 


din somn, când i se păru că trecuseră printr-o poartă. Oricum, 
chiar dacă drumul acesta era un drum privat, mai devreme sau 
mai târziu tot dădea într-o şosea circulată, şi ea ar fi putut cere 
ajutor şoferilor care treceau sau celor care locuiau pe şoseaua 
respectivă. Vârful dealului se afla la vreo patru sute de metri 
faţă de casă. Ca să se strecoare până într-un loc sigur, avea de 
străbătut o distanţă foarte mare prin câmp deschis. Dacă 
ucigaşul o vedea, probabil că o secera înainte ca ea să apuce să 
se îndepărteze şi, oricum, de unde putea să ştie ea că aceasta 
era casa lui. Chiar dacă era cu adevărat casa lui, nu putea să fie 
sigură că acesta era locul în care o ţinea pe Ariel. Dacă Chyna 
se întorcea cu poliţia şi Ariel nu se afla aici, atunci criminalul 
probabil că n-avea să le spună niciodată unde o găseau pe fată. 
Trebuia să se asigure că Ariel se afla în pivniţă. Dar, dacă fata 
era într-adevăr aici, atunci, când Chyna urma să se întoarcă cu 
poliţaii, criminalul se putea baricada în casă. Ar fi nevoie de-o 
echipă specială de intervenţie ca să-l scoată afară. Înainte ca 
echipa să ajungă la el, putea s-o omoare pe Ariel şi apoi să se 
sinucidă. De fapt, era aproape sigură cum se vor desfăşura 
lucrurile în momentul în care apărea vreun poliţist. In clipa 
aceea, el avea să-şi dea seama că libertatea lua sfârșit, că 
jocurile se terminau, că îi pierea orice urmă de distracţie şi că 
ultima formă de distracţie era o sărbătoare apocaliptică a 
nebuniei. Chyna nu suporta să o piardă pe Ariel, primejduită, 
atât de curând după ce-o pierduse pe Laura - după ce ratase 
încercarea de-a o salva pe Laura. Era de netolerat. Nu putea să 
dea greş cu ceilalţi toată viaţa, aşa cum făcuseră alţii cu ea. 
Sensul acestei situaţii nu se găsea în cursurile şi în manualele 
de psihologie, ci în sentimentul de grijă, în sacrificiu, în 
credinţă, în acțiune. Ea nu voia să-şi asume aceste riscuri. Voia 
să trăiască -, dar nu pentru ea, ci pentru alţii. 

Cel puţin, acum avea un pistol. 

Şi beneficia de avantajul pe care ţi-l oferă o acţiune 
întreprinsă prin surprindere. Mai devreme, la reşedinţa 
Templeton, apoi în rulotă şi pe urmă la staţia de benzină 
avusese acelaşi ascendent al elementului-surpriză, dar nu 
avusese pistolul. 

În curând îşi dădu seama că îşi oferea explicaţii ca să se 
lanseze în cea mai periculoasă acţiune, că-şi căuta scuze să 
intre în casă. O, Doamne, să intre în casă, era un act total 


nebunesc, pe care ea se străduia din greu să-l facă raţional, să-l 
explice, pentru că luase deja hotărârea să se lanseze în această 
acţiune. 


Femeia iese din rulotă; are asupra ei, în mâna dreaptă, un 
pistol. Seamănă cu un Chief's Special de calibru 38. 

Este un tip de pistol pe care de obicei îl folosesc poliţiştii. 
Însă femeia aceasta nu se mişcă asemenea unui poliţist, nu 
mânuieşte pistolul ca un poliţist, deşi se vede că e obişnuită cu 
armele. Nu, cu siguranţă nu e un om al legii. E altceva. Ceva 
ciudat. Domnul Vess n-a fost niciodată atât de intrigat aşa cum 
este de această domnişoară plină de vioiciune, de această 
aventurieră misterioasă. Femeia asta e cu adevărat straşnică. 

În momentul în care aleargă de la rulotă spre casă, şi-apoi 
dispare, Vess se mişcă de la fereastra care dă înspre Sud la cea 
care dă înspre Est. Şi aceasta e acoperită cu o draperie 
albastră, pe care o trage la o parte. 

Nici urmă de femeie. Aşteaptă, ţinându-şi respiraţia, dar ea 
nu pare că vrea s-o ia pe potecă. După o jumătate de minut, 
Vess îşi dă seama că femeia nu intenţionează să fugă. Dacă şi- 
ar fi luat tălpăşiţa, el s-ar fi simţit grozav de dezamăgit. Nu 
crede ca femeia e lipsită de curaj. E îndrăzneață. Aşa o vrea. 
Dacă ar fi fugit, ar fi trimis câinii după ea, nu ca s-o omoare, ci 
ca s-o reţină. Pe urmă, ar fi luat-o la întrebări după bunul lui 
plac. 

Însă ea e aceea care vine după el. Din nu ştiu ce motiv 
inimaginabil, femeia îl va urmări prin casă. Cu revolverul. 

Aşadar, va trebui să fie prudent. Însă, Doamne, ce bine se va 
distra! Iar pistolul ei face jocul şi mai intens. 

Veranda de la intrare se află chiar sub geamul la care stă 
Vess, dar n-are cum să vadă ce se întâmplă acolo din cauza 
acoperişului. Femeia misterioasă e pe undeva, pe verandă. O 
simte în apropiere, poate chiar sub locul din care priveşte el. 

Vess ia pistolul de pe măsuţa de toaletă şi păşeşte uşor pe 
covor înspre uşă. Iese în hol, se duce repede în capul scărilor, 
unde se opreşte. De-acolo vede doar platforma scării, nu şi 
salonul, însă ascultă cu atenţie. Dacă ea deschide uşa de la 
intrare, el îşi va da seama, pentru că una dintre balamale 
scoate un scrâșnet sec. Nu e un zgomot puternic, dar este 
diferit de celelalte. Şi pentru că el ascultă numai acel sunet de 


balama neunsă nici răpăitul ploii de pe acoperiş, nici cascada 
de apă de la duş şi nici melodia Sentimentul care se aude la 
radio nu pot estompa sunetul acesta pană la dispariţie. 


Era nebună. Dar trebuia s-o facă. Pentru Ariel. Pentru Laura. 
Dar şi pentru ea însăși. Poate că mai ales pentru ea însăși. 

După toţi anii aceştia petrecuţi pe sub paturi, în dulapuri, în 
poduri umbrite - gata, s-a terminat cu ascunsul. După toţi anii 
aceştia în care s-a târât de colo-colo, cu nasul în jos ca să nu 
atragă atenţia asupra propriei ei persoane - deodată, a simţit 
chemarea irezistibilă: să facă ceva sau să explodeze. A trăit ca 
într-o celulă, chiar din ziua în care s-a născut, chiar şi după ce a 
părăsit-o pe mama ei într-o închisoare, de teamă, ruşine, 
dorinţe înăbușite şi s-a obişnuit atât de tare cu viaţa ei limitată, 
încât nici n-a mai văzut barele cuştii. Acum, furia îndreptăţită 
după atâţia ani a eliberat-o şi a simţit un dor nebun de 
libertate. 

Vântul muşcător se stârni brusc şi, sub acoperişul verandei, 
perdelele de ploaie căzură în rafale. Un aranjament de scoici 
scoase un clinchet, mai mult o succesiune plictisitoare de 
sunete monotone. 

Chyna trecu uşor pe lângă fereastră, încercând să nu calce 
pe melcii de pe jos. La geamuri, draperiile continuau să rămână 
trase. 

Uşa de la intrare era închisă, dar descuiată. O împinse încet. 
Una dintre balamale scârțâi. 

Orchestra termină de cântat o improvizație şi, brusc, două 
voci se ridicară de undeva, din fundul casei. Chyna îngheţă în 
prag, dar apoi îşi dădu seama că asculta o reclamă. Muzica 
venise de la un aparat de radio. Era posibil ca ucigaşul să 
locuiască împreună cu altcineva, o persoană diferită de Ariel şi 
de procesiunile de victime şi cadavre pe care le aducea din 
excursii. Chyna nu putu să creadă că el avea familie, soţie şi 
copii, o trupă de dezaxaţi care-l aştepta acasă; se înregistraseră 
însă câteva cazuri de ucigaşi, sociopaţi, care lucrau împreună. 
De exemplu, cei doi bărbaţi care se dovediră a fi 
„strangulatorul de pe deal”, din Los Angeles, cu câteva zeci de 
ani în urmă. Oricum, vocile de la radio nu reprezentau o 
ameninţare. 

Intră în casă cu revolverul îndreptat înainte. După ea se 


strecură şi vântul care, cu un şuierat, scutură un abajur pus 
cam într-o parte, amenințând să-i trădeze prezenţa; închise uşa. 

Vocile de la radio coborau pe o scară ce se afla în stânga ei. 
Se uită cu un ochi la baza scării, pentru cazul în care avea să 
coboare şi altcineva în afara vocilor de la radio. Camera de la 
parter ţinea cât toată casa şi, deşi iluminată doar de lumina 
cenuşie care pătrundea prin ferestre, nu era ceea ce se aştepta 
Chyna să găsească. În cameră se aflau fotolii îmbrăcate în piele 
verde, o canapea tapiţată cu o stofă ecosez, sprijinită pe nişte 
picioare zdravene, rotunde, măsuţe rustice din lemn de stejar şi 
o bibliotecă ce conţinea aproximativ trei sute de volume. Pe 
vatra căminului larg sclipeau două suporturi metalice pentru 
lemne, iar pe consolă se afla un ceas vechi, străjuit de doi cerbi 
de bronz ridicaţi pe picioarele din spate. Decorul era masculin, 
ales cu grijă, dar neagresiv; nu se vedeau nici trofee 
vânătoreşti pe pereţi, capete de urşi sau de căprioară care să 
privească cu nişte ochi sticloşi, nici puşti pe panoplie. Era un 
decor intim şi confortabil. Acolo unde Chyna se aşteptase să 
găsească o dezordine atotstăpânitoare, ca o dovadă a minţii lui 
sărite de pe fix, Chyna descoperi ordine. În loc de mizerie, 
curăţenie. Cu toată lumina slabă, reuşi să-şi dea seama că 
încăperea era bine măturată şi scuturată de praf. În loc să 
poarte povara miasmelor morţii, casa răspândea o aromă de 
lămâie, de la ceara de mobilă, combinată cu aroma de brad a 
unui deodorant pentru încăperi şi cu mirosul plăcut de mangal 
din şemineu. Vocile de la radio, care ofereau servicii de 
asigurare şi pe urmă făceau reclamă la gogoşi, ţopăiră vesele 
pe scări. Criminalul dăduse aparatul prea tare; Chynei i se păru 
că ceva nu e în regulă, ca şi cum el ar fi încercat să mascheze 
alte sunete. Se mai auzea un sunet asemănător cu cel al ploii, şi 
totuşi diferit de acesta, pe care îl recunoscu după o clipă. Era 
un duş. De aceea dăduse aparatul de radio atât de tare. Asculta 
muzică în timp ce făcea duş. Avea noroc. Atât timp cat 
criminalul era la duş, putea s-o caute pe Ariel fără să rişte 
nimic. 

Traversă salonul repede, văzu o uşă pe jumătate deschisă, 
intră şi descoperi bucătăria. Era îmbrăcată în faianţă galbenă şi 
avea dulăpioare din lemn de pin. Pe jos, un linoleum verde, cu 
galben şi roşu. Totul bine frecat. Totul la locul lui. Chyna era 
udă leoarcă, şi apa îi picura din păr şi din pantaloni pe podeaua 


curată. Pe o latură a frigiderului văzu lipit un calendar cu 
pagina fixată la luna aprilie, cu o ilustrație colorată, care 
înfățișa doi pisoi - unul alb şi unul negru -, amândoi cu ochi 
verzi, luminoşi, care se iţeau dintr-o grămadă de crini. 
Normalitatea casei o îngrozi: suprafeţele sclipitoare, ordinea, 
accentele de intimitate, ideea că aici locuia o persoană care la 
lumina zilei putea să pară chiar obişnuită, în ciuda atrocităților 
pe care le comisese. Mai bine să nu se gândească. 

Să se mişte. Siguranţa rezidă în mişcare. 

leşi pe uşa din spate. Văzu prin geam o verandă, o curte 
acoperită cu iarbă, doi copaci şi un hambar. 

Fără niciun fel de plan arhitectural, bucătăria dădea în 
sufragerie şi acest spaţiu ocupa probabil două treimi din 
suprafaţa casei. Masa de sufragerie era rotundă, făcută dintr- 
un lemn de pin închis la culoare, sprijinită pe un singur picior, 
solid, înfipt în mijlocul ei. Cele patru scaune zdravene aveau 
spătare şi permniţe. La etaj, muzica începu iarăşi, dar în 
bucătărie se auzea ceva mai slab decât în salon. Dacă ar fi fost 
o pasionată a muzicii de big band ar fi reuşit să recunoască 
melodia chiar de-aici. Zgomotul duşului se auzea mai bine în 
bucătărie decât în cameră, pentru că ţevile comunicau. Apa 
care era trasă prin ţevi pană la etaj se năpustea cu putere, 
făcând un zgomot găunos şi năvalnic prin ţevile de cupru. Mai 
mult, ţeava nu era fixată în perete şi izolată, aşa cum ar fi 
trebuit, şi din loc în loc se lovea cu vibraţie de perete: un 
zgomot ca o bătaie rapidă în uşă tatta-tatta-tatta-tattatatta. 

Dacă zgomotul acela se oprea brusc, Chyna avea să ştie că 
timpul în care se putea mişca în siguranţă prin casă era limitat. 
În liniştea care ar fi urmat, ea nu mai avea decât unul, 
maximum două minute la dispoziţie, atât timp cât criminalul se 
ştergea. Apoi, putea să apară de oriunde. Chyna se uită peste 
tot după un telefon, însă văzu doar o priză telefonică. Dacă ar fi 
existat un telefon, s-ar fi putut opri să sune la 911, 
presupunând că exista vreun serviciu de urgenţă în locul ăsta 
în... unde dracu’ se aflau ei - pe coclaurile astea. Dacă ar fi 
ştiut că ajutoarele sunt pe drum, căutarea lui Ariel ar fi fost mai 
puţin enervantă. Undeva, în partea de nord a sufrageriei, se 
mai afla 0 uşă. Deşi criminalul era sus, la duş, ea răsuci uşor 
butonul uşii, apoi păşi cu prudenţă peste prag. Dincolo se afla 
un fel de spălătorie, combinată cu o debara. O maşină de 


spălat, un uscător electric, cutii şi sticle cu cele necesare 
pentru spălatul rufelor erau depozitate în ordine pe două 
rafturi, şi aerul mirosea a detergent şi a înălbitor. Zgomotul 
apei care urca pe ţeavă se auzea mai tare aici decât în 
bucătărie. În stânga, dincolo de maşina de spălat şi de uscător, 
se mai afla o uşă din lemn negeluit, vopsit într-o nuanţă de 
verde. O deschise şi văzu nişte scări care duceau într-o pivniţă 
întunecată; inima începu să-i bată mai tare. 

„Ariel”, spuse ea încetişor, dar nu primi niciun răspuns, 
pentru că vorbise foarte încet, mai mult ca pentru ea. 

Jos nu se afla nicio fereastră. Nici măcar o fâşie de lumină 
cenuşie nu se strecura printre paletele ventilatoarelor sau 
printre crăpăturile înguste. Era întuneric beznă. 

Insă, dacă nenorocitul o ţinea pe fată acolo jos, atunci părea 
ciudat că nu pusese o încuietoare la uşa ce ducea spre pivniţă. 
Uşa se deschidea printr-o simplă răsucire a butonului. 

Fata captivă putea fi încuiată într-o cameră fără ferestre, jos, 
în pivniţă, sau chiar încătuşată. Poate că Ariel n-avea nici 
măcar cum să spere să ajungă la scări şi la uşa de sus, chiar 
dacă ar fi lăsat-o zile întregi singură acasă, fapt care explica de 
ce criminalul era convins că n-avea nevoie de-o încuietoare 
suplimentară, chiar atunci când nu se afla acasă. Oricum, părea 
ciudat că nu se temea de vreun hoţ care ar fi putut să se 
năpustească în casă, cat era el plecat, să coboare în pivniţă şi s- 
o descopere întâmplător pe prizonieră. Având în vedere vârsta 
înaintată a casei, structura ei rustică şi faptul că nu se vedea 
niciun fel de alarmă prin zonă, Chyna se îndoi de existenţa 
vreunui sistem de securitate. Cu toate secretele pe care le 
deţinea, criminalul ar cam fi trebuit sa monteze o uşă de oţel la 
pivniţă, dotată cu încuietori ca acelea de la bancă. Lipsa unui 
sistem de securitate putea însemna că Ariel nu se afla aici. 

Chyna nu dori să ia în considerare această posibilitate. 
Trebuia s-o găsească pe Ariel. Strecurându-se după uşă, pipăi 
pe casa scării după un întrerupător şi îl deschise cu o mişcare 
bruscă. Lumina se aprinse atât pe platforma de sus, cât şi jos, 
în pivniţă. 

Treptele de ciment, cu o singură rampă, erau abrupte. 
Păreau mai noi decât restul casei şi probabil fuseseră adăugate 
construcţiei de curând. 

Repeziciunea cu care curgea apa prin ţeava lăbărţată de 


cupru arăta că ucigaşul mai avea treabă în baie, încercând să 
îndepărteze toate urmele crimelor pe care le comisese. Tatta- 
tattatatta-tatta-tatta... 

Puțin mai tare decât înainte, dar încă în şoaptă, Chyna spuse: 

„Ariel.” De dedesubt, din aerul nemişcat, nicio reacţie. 

Apoi mai tare: „Ariel.” 

Nimic. 

Chyna nu dorea să coboare în hruba aceasta oarbă care n- 
avea altă ieşire cu excepţia scărilor, chiar dacă uşa de sus era 
descuiată. Nu vedea însă nicio altă modalitate de-a evita 
coborârea, nici de-a afla dacă Ariel era sau nu aici. 

Tatta-tatta-tatta-tatta-tatta... 

Totdeauna ajungea la asta, chiar şi în îndepărtata ei 
copilărie, chiar când crescuse şi se presupunea că totul trebuia 
să fie în ordine; chiar şi atunci se trezea în aceeaşi situaţie: 
singură, năucită de teamă, singură, coborând într-un loc 
strâmt, întunecat, fără ieşire, bazându-se doar pe o speranţă 
nebunească, cu toată lumea în jurul ei indiferentă, fără să aibă 
pe nimeni care să se întrebe unde s-ar fi putut duce sau căruia 
să-i pese de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla. 

Cu urechea ciulită la zgomotul apei şi al ţevii care vibra, 
zgomot uşor schimbat acum, Chyna cobora încet, treaptă cu 
treaptă, ţinându-se cu mâna stângă de balustrada de fier. În 
dreapta avea pistolul întins înainte; se încleștase atât de 
puternic, încât încheieturile o dureau. 

„Chyna Shepherd, vie şi neatinsă”, spuse ea cu voce 
plângătoare. 

„Chyna Shepherd, vie şi neatinsă.” 

La jumătatea scărilor, aruncă o privire înapoi. Privi urmele 
ude pe care le-a lăsat, şi platforma i se păru la vreo patru sute 
de metri deasupra, la fel de îndepărtată ca şi vârful dealului de 
veranda din faţa casei. 

Alice cobori în vizuina iepurelui, într-o lume nebună în care 
nu se dădeau petreceri. 


În cadrul uşii deschise dintre bucătărie şi spălătorie, domnul 
Edgler Vess aude cum femeia misterioasă o strigă pe Ariel. 

Femeia se află doar la câteva zeci de centimetri de el, după 
colţ, după maşina de spălat, aşa că nu se poate înşela asupra 
numelui pe care îl aude. 


Ariel. 

Stupefiat, rămâne cu gura căscată, clipind din ochi, în 
spălătoria care miroase a detergent şi în zgomotul surd al 
tevilor de cupru, iar vocea femeii îi răsună ca un ecou în minte. 

N-are cum să ştie ceva despre Ariel. 

Totuşi, femeia o strigă din nou, mai tare decât înainte. 

Deodată, domnul Vess se simte teribil de violat, de oprimat, 
de supravegheat. Aruncă o privire înapoi, către fereastră, se 
uită prin bucătărie, așteptând să descopere figurile 
triumfătoare ale unor străini care, cu un aer acuzator, l-ar 
tintui cu privirea prin geam. Vede doar ploaia şi lumina 
adormită, cenuşie, dar sentimentul de panică nu dispare. 

Distracţia s-a terminat. S-a isprăvit cu totul. 

Misterul e prea adânc. Şi alarmant. 

Este ca şi cum femeia n-ar fi venit la el din Honda aceea de 
pe şosea, ci ar fi venit păşind pragul invizibil dintre lumi, dintr- 
o lume îndepărtată, din care l-a urmărit tot timpul în secret. 
Mireasma prezenței ei este în mod clar supranaturală, 
consistenţa nelumească, şi în clipa aceasta detergentul începe 
să miroasă ca tămâia, iar aerul dens se îngreţoşează de 
existenţa unor prezenţe nevăzute. 

Temător, otrăvit de îndoială, neobişnuit cu niciuna dintre 
aceste senzaţii, domnul Vess intră în spălătorie, cu pistolul 
ridicat. Ţine degetul pe trăgaci, fiind pe punctul de-a da drumul 
unui glonţ. 

Uşa de la pivniţă e deschisă. Lumina de pe scară aprinsă. 

Femeia nu se vede nicăieri. 

Işi retrage degetul de pe trăgaci. 

Arareori, când are musafiri la masă sau o întâlnire de afaceri, 
lasă întotdeauna unul dintre câini în spălătorie. Câinele stă aici, 
moţăind. Dacă însă altcineva decât Vess ar intra în încăpere, 
câinele ar lătra şi ar mârâi, făcându-l pe nepoftit să dea înapoi. 

Când stăpânul e plecat, dobermanii patrulează cu vigilenţă 
întreg teritoriul, şi nimeni nu poate spera să intre în casă, 
darămite în pivniţă. 

Domnul, Vess n-a pus niciodată o încuietoare la uşa dinspre 
pivniţă pentru că se gândește că aceasta s-ar putea bloca din 
greşeală şi l-ar putea închide acolo când nu e atent, cânde 
lansat în jocurile sale. Cu o încuietoare cu cheie, bineînţeles că 
această catastrofă n-ar avea loc niciodată. Nici măcar el însuși 


nu-şi poate imagina cum un astfel de mecanism se poate strica 
şi-l poate închide înăuntru. Oricum, e prea îngrijorat de 
perspectivă ca să-şi asume vreun risc. 

De-a lungul timpului, văzuse cum lucra în lume simpla 
coincidenţă şi cum oamenii mureau din cauza ei. Într-o după- 
amiază târzie, pe la sfârșitul lui iunie, în vreme ce conducea pe 
autostrada 80 spre Reno, Nevada, domnul Vess fusese depăşit 
de-o blondă într-un Mustang decapotabil. Femeia era îmbrăcată 
cu pantaloni albi, scurţi, cu bluză albă şi părul ei lung flutura în 
vântul amurgului într-o pală stacojiu-aurie. Brusc, domnul Vess 
simţise cum o nevoie atotstăpânitoare de a zdrobi minunata 
figură a fetei îi umplea fiinţa şi accelerase cât putuse de mult 
ca să ţină pasul cu Mustangul, dar dorinţa i se prăbuşise în 
scurt timp în hău. Pe măsură ce autostrada urca înspre munţi, 
rulota începuse să piardă viteză şi Mustangul o luase înainte. 
Chiar dacă ar fi fost în stare să se apropie de femeia din 
maşină, erau prea multe alte vehicule pe şosea - prea mulţi 
martori - ca să încerce, de pildă, să împingă maşina afară de pe 
autostradă. Apoi, unul dintre cauciucurile  Mustangului 
explodase. Pentru că mergea cu o viteză atât de mare, maşina 
se răsucise, şerpuise de pe o bandă pe alta, lăsând în urma ei 
un şuvoi de fum albăstrui, dar apoi femeia recăpătase controlul 
asupra maşinii şi o trase pe marginea drumului. Domnul Vess 
se oprise s-o ajute. Ea fusese recunoscătoare pentru ajutor, 
zâmbind cu un aer ruşinos; era o fată drăguță, care purta la gat 
pe un lănţişor o cruce de aur masiv. Mai târziu, plânsese 
amarnic, se luptase atât de provocator, refuzând să-şi lase 
frumuseţea asediată, şi îşi întorsese faţa la vederea 
instrumentelor ascuţite cu care lucra domnul Vess - fusese 
doar o femeie tânără plină de viaţă, aflată pe o şosea spre 
Reno, până când coincidenţa i-o oferise lui. 

Şi dacă un cauciuc poate exploda, de ce nu se poate bloca şi 
o încuietoare? 

Coincidenţa a dat, coincidenta a luat. 

Domnul Vess trăieşte cu intensitate, dar şi cu precauţie. 
Acum, femeia aceasta care o strigă pe Ariel a pătruns în viaţa 
lui ca un cauciuc explodat şi, brusc, el nu-şi poate da seama 
dacă ea este darul ce i se oferă lui, sau dacă el însuși va fi darul 
ce i se va oferi ei. 

Amintindu-şi de revolverul femeii, şi dorind ca în momentul 


acesta câinii să-i fie aproape, Vess se strecoară uşor prin 
spălătorie către uşa de la pivniţă. 

De jos, se aude vocea ei: „Chyna Shepherd, vie şi neatinsă.” 

Cuvintele sunt atât de stranii - înţelesul atât de misterios -, 
încât par o incantaţie încifrată şi nedesluşită. 

Confirmându-i intuiţia, femeia repetă, ca şi cum ar cânta: 
„Chyna Shepherd, vie şi neatinsă.” Deşi domnul Vess nu e 
superstiţios din fire, de data aceasta are o senzaţie acută de 
supranatural care depăşeşte toate experienţele de până acum. 
Simte furnicături prin cap, i se înfioară pielea şi mâna i se 
încleştează pe pistol. 

După o clipă de ezitare, se apleacă şi se uită în jos, pe scări. 
Femeia mai are câţiva paşi pană să ajungă la baza scărilor. Se 
ține cu o mână de balustradă, iar cu cealaltă ţine pistolul 
îndreptat înainte. 

Nu e polițistă. 

E o amatoare. 

Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că ea ar putea fi 
cauciucul explodat al domnului Vess, şi de aceea e nervos, 
tresare, deşi, în acelaşi timp, îl roade curiozitatea, însă e 
pregătit să pună siguranţa personală înaintea curiozităţii. 

Prin uşa deschisă, se lasă pe platforma superioară. 

Femeia e aproape de el, însă nu-l aude, pentru că totul e din 
ciment şi nu scârțâie nimic. Domnul Vess îndreaptă pistolul 
spre spatele femeii. Primul glonţ o va face să se prăbuşească cu 
mâinile şi picioarele întinse, iar cel de-al doilea o va lua ca din 
zbor. Pe urmă, el are să dea fuga pe scări, trăgând a treia şi a 
patra oară, încercând să o nimerească în picioare. Apoi, va 
tăbări pe ea, îi va fixa pistolul în ceafă şi pe urmă, pe urmă, pe 
urmă, când va avea controlul total asupra ei, va decide dacă 
femeia mai reprezintă o ameninţare sau nu, dacă poate să-şi 
asume riscul unui interogatoriu sau dacă ea e atât de 
periculoasă, încât singura soluţie va fi să-i mai înfigă nişte 
gloanţe în ţeastă. 

Când femeia trece prin dreptul becului de la baza scărilor, 
domnul Vess aruncă o privire către revolver. Într-adevăr este 
un Smith & Wesson calibru 38 Chief's Special, aşa cum bănuise 
mai devreme, când îl zărise de la fereastra dormitorului, şi 
brusc, forma şi modelul armei îi fulgeră mintea. i 

Simte mirosul unui sandviş Slim Jim cu cârnăcior. [Işi 


aminteşte ochii aceia negri, lunecoşi, măriţi de groază, de 
surprindere, de disperare. In ultimele ore a văzut două 
asemenea arme. Prima aparţinea tânărului domn asiatic de la 
staţia de benzină, care a scos pistolul de sub tejghea ca să se 
apere, dar n-a avut ocazia să-l folosească. 

Tipul acesta de pistol este destul de obişnuit, însă nu se 
găseşte chiar peste tot. Domnul Vess ştie, simte, aşa cum o 
vulpe simte mirosul iepurelui, că trebuie să fie aceeaşi armă. 

Deşi asupra femeii din pivniţă mai plutesc încă mistere, deşi 
prezenţa ei nu este mai puţin uimitoare decât înainte, fiinţa 
acesteia n-are nimic supranatural. Cunoaşte numele lui Ariel, 
nu pentru că a supravegheat totul dintr-o lume îndepărtată, nu 
pentru că se află în slujba unor forţe superioare, ci pentru că s- 
a aflat cu siguranţă acolo, la staţia de benzină, în timp ce Vess 
trăncănea cu cei doi vânzători, pe care i-a omorât cu câteva 
clipe mai târziu. Unde s-ar fi putut ascunde, cum de n-a zărit-o, 
de ce oare a simţit ea nevoia să-l urmărească şi de unde a 
căpătat curajul pentru o asemenea aventură nesăbuită - toate 
acestea nu pot fi înţelese doar prin simpla intenţie. Insă acum, 
va avea ocazia s-o ia la întrebări. 

Lăsând pistolul în jos, domnul Vess se întoarce în spălătorie, 
ca nu cumva femeia să arunce vreo privire înapoi şi să-l 
zărească. Această teamă neobişnuită, senzaţia stranie de 
apăsare din partea unor forţe supranaturale se ridică brusc, ca 
o ceaţă, şi Vess e uimit de propria lui zvâcnire de slăbiciune. El, 
care nu-şi face iluzii asupra naturii adevărate a existenţei. El, 
care este atât de clarvăzător, el, care ştie să aprecieze primatul 
senzaţiei pure. Până şi el, omul cel mai raţional, începe să 
creadă în spiriduşi. 

Aproape că izbucneşte în râs când se gândește la propria lui 
prostie şi brusc o izgoneşte din minte. 

De-acum, femeia a ajuns la baza scărilor. O să-i dea voie să 
exploreze pivniţa. La urma urmei, indiferent de motivele bizare 
care au adus-o, pentru asta a venit, şi Vess e curios să afle cum 
reacţionează la lucrurile pe care le va descoperi acolo. 

Se distrează iarăşi. Încă o dată începe jocul. 


Chyna ajunse la baza scărilor. În dreapta se afla peretele 
exterior clădit din piatră şi mortar. N-avea unde s-o ia în 
direcţia aceea. La stânga, la vreo trei sute de metri de capătul 


pivniţei, se afla o încăpere care ţinea aproape cât toată casa de 
deasupra. Se deplasă de lângă scară înspre acest spaţiu nou. La 
unul dintre capete, se vedea un cuptor care mergea cu petrol şi 
un boiler electric. La celălalt capăt, erau fişete metalice înalte, 
cu spaţii de aerisire în uşi, o bancă şi o ladă de scule pe rotile. 

Chiar în faţa ei, săpată intr-un perete de ciment, o uşă 
ciudată o aştepta. 

Clic, fâs... 

Chyna se năpusti în dreapta şi fu pe punctul de a trage, când 
îşi dădu seama că sunetul venise de la cuptor. Lumina de veghe 
clipi, iar combustibilul începu să ardă. 

Cu tot zgomotul cuptorului, reuşi să audă vibrația ţevii de 
apă. Tatta-tatta-tatta-tatta-tatta. Aici se auzea mai slab decât pe 
scări, dar, oricum, se auzea. Abia dacă mai distingea muzica 
din baia de la etaj, o melodie al cărei fir se rupea din când în 
când şi din care auzea doar frânturi de clarinet, tânguitor. 

Evident că, pentru izolare fonică, uşa săpată în perete era 
capitonată ca o uşă de teatru, cu un vinilin maroniu, împărțit în 
pătrate egale, susţinute de opt holşuruburi, cu capete rotunde, 
acoperite de asemenea cu un vinilin asortat. Tocul uşii era şi el 
tapiţat cu acelaşi material. 

Nicio încuietoare, nici măcar una simplă, nu o oprea să intre. 

Sprijinindu-se cu mâna de vinilin, Chyna descoperi că 
tapiţeria, era mai groasă decât părea. Cel puţin vreo cinci-şase 
centimetri de material izolant acopereau lemnul uşii. Înşfăcă 
clanţa lungă de oţel în formă de „U”. Când trase, uşa acoperită 
cu vinilin scârțâi şi zgârie tapiseria de pe toc. Era concepută 
cum nu se poate mai potrivit. Când uşa se deschidea total, se 
auzea un zgomot slab, asemănător cu acela al unei cutii de 
alune sub vid deschisă brusc. Uşa era tapiţată şi pe dinăuntru. 
Grosimea materialului atingea vreo zece centimetri. In spatele 
acestui nou prag se întindea o încăpere de vreo optsprezece 
metri pătraţi, joasă, care semăna cu un lift, cu excepţia faptului 
că era tapiţată total, mai puţin duşumeaua. Aceasta din urmă 
era acoperită cu cauciuc, ca în bucătăriile restaurantelor, 
pentru a păstra confortul bucătarilor care lucrează în picioare 
ceasuri de-a rândul. În lumina chioară a becului de deasupra, 
văzu că materialul care căptuşea camera nu era vinilin, ci un 
bumbac cenuşiu destul de prost calitativ. 

Ciudăţenia locului îi ascuţi teama şi totuşi, în acelaşi timp, fu 


convinsă că a înţeles perfect scopul vestibulului tapiţat, astfel 
încât stomacul i se strânse de greață. Chiar în partea cealaltă a 
uşii pe care o deschisese se mai afla o altă uşă. Şi aceasta 
capitonată, în sfârșit, iată că aici existau încuietori. Tapiţeria 
cenuşie se lăţea în jurul a doi cilindri din metal greu. N-avea 
cum să reuşească fără chei. Observă o mică tăblie tapiţată care 
acoperea uşa - la nivelul ochiului - şi care avea un buton. 
Semăna cu o vizetă de închisoare. 

Tatta-tatta-tatta-tatta-tatta. 

Criminalul părea să facă un duş neobişnuit de lung. Pe de 
altă parte, Chyna n-a stat în casă mai mult de trei minute. Avea 
senzaţia că ar fi stat mai mult. Dacă el s-a spălat cu atenţie, 
poate că se afla abia la jumătatea duşului. 

Tatta-tatta... 

Ar fi preferat să ţină deschisă uşa exterioară în timp ce se 
strecura în vestibul şi dădea vizeta la o parte, dar distanţa 
dintre cele două uşi era prea mare. Fu nevoită să lase uşa 
exterioară să se trântească în urma ei. 

În momentul în care uşa capitonată întâlni tocul cu o 
hârşâială de vinilin zgâriat, Chyna nu mai auzi vibrația ţevii. 
Liniştea era atât de adâncă, încât propria ei respiraţie, 
precipitată, abia se auzea. Sub tapiţerie, pereţii erau cu 
siguranţă acoperiţi cu straturi de material antifonic. 

Sau poate că ucigaşul oprise duşul chiar în clipa în care se 
închisese uşa, iar acum se ştergea cu prosopul. Sau îşi trăgea 
pe el un halat fără să se mai şteargă şi cobora scările. 

Înspăimântată, cu respiraţia tăiată, deschise uşa din nou. 

Tatta-tatta-tatta-tatta-tatta, şi apoi se auzi şi apa care curgea 
cu viteză şi cu presiune mare. Respiră din rărunchi, uşurată. 

Se afla încă în siguranţă. 

E-n regulă, e bine, fii calmă, continuă să te mişti, află dacă 
fata e aici şi pe urmă fă ceea ce ai de făcut. 

Cu părere de rău, Chyna închise uşa. Răpăitul ţevii nu se mai 
auzi. 

Simţi că se sufocă. Poate că vestibulul era insuficient aerisit 
sau poate că proasta aerisire era dublată de efectul pe care-l 
dădea izolaţia fonică, şi ambele făceau atmosfera la fel de 
irespirabilă şi de grea ca fumul. Chyna deschise tăblia tapiţată 
de pe uşa interioară. Dincolo se vedea o lumină trandafirie. 
Vizeta era protejată cu un ecran de ochi ca să-l apere pe cel ce 


se uita din afară de-un eventual atac al celui dinăuntru. Chyna 
îşi lipi faţa de vizetă şi văzu o încăpere spațioasă, aproape cât 
salonul dedesubtul căruia se afla. Anumite zone erau cufundate 
în umbră şi singura lumină venea de la trei lampadare cu 
abajur textil şi becuri trandafirii, fiecare de vreo 40 de waţi. Pe 
peretele din fund, se vedeau două draperii de brocart roşu cu 
auriu, agăţate de galerii metalice, ca şi cum acestea ar fi 
acoperit ferestrele. N-aveau cum să existe ferestre la subsol. 
Brocartul acela îmbrăca pur şi simplu pereţii ca să facă 
încăperea mai confortabilă. Pe peretele din stânga, pe care 
lumina abia-l atingea, se vedea o tapiserie ponosită: o scenă 
care înfăţişa femei în rochii lungi, purtând pe cap pălării cu 
boruri largi, călare - călăreau într-o parte, femeieşte -, într-un 
crâng cu iarbă şi flori. 

Mobilierul mai număra un fotoliu masiv, decorat cu 
macrameuri, un pat dublu cu tăblie albă, pe care se afla pictată 
o scenă greu de descris în lumina trandafirie, biblioteci 
sculptate cu frunze de acantă, dulapuri cu uşi din şipci, o masă 
mică, două scaune stil directoire, tapiţate cu un material 
înflorat, şi un frigider. Mai era, de asemenea, un şifonier imens, 
întunecat, cu uşile decorate cu aplicaţii florale vechi, dar 
probabil nu autentice, un şifonier prăpădit, şi totuşi frumos. Un 
scaun de toaletă tapiţat se afla în faţa unei măsuţe de toaletă 
cu oglindă triplă, încadrată într-o ramă aurită. Într-un colţ 
îndepărtat se aflau o toaletă şi o chiuvetă. Cu toată ciudăţenia 
acestei camere subterane, care semăna cu o magazie pentru 
producţia filmului Arsenic şi dantele vechi, lucrul cel mai ciudat 
îl reprezenta colecţia de păpuşi care se afla înăuntru. Grăsanele 
Kewpie, bebeluşii  înveliţi în foi de varză, Anna cea 
zdrenţăroasă* şi numeroase alte varietăţi, şi vechi şi noi, unele 
înalte de aproape un metru, unele mai mici decât o cutie de 
lapte, erau îmbrăcate în scutece, în costume de schi, în 
complicate rochii de mireasă, în şpilhozene cu pătrăţele, în 
costume de cowboy, în echipament de tenis, în pijamale, în 
fuste hawaiene din frunze şi iarbă, în chimonouri, în costume 
de clovni, în salopete, în neglijeuri şi în costume de marinar. 
Păpuşile umpleau rafturile bibliotecii, se iţeau pe după 
geamurile dulapurilor, stăteau cocoţate pe şifonier, pe frigider, 
în picioare sau jos, pe duşumea, pe lângă pereţi. Altele erau 


” Păpuşi care reprezintă personaje din folclorul american (n. red.). 


îngrămădite una peste alta într-un colţ şi la piciorul patului, cu 
membrele îndoite în unghiuri ciudate, cu capetele ţepene, ca şi 
cum ar fi avut gâturile rupte, grămezi de cadavre înveşmântate 
şmechereşte, care aşteptau să fie transportate la crematoriu. 
Două-trei sute de feţişoare scânteiau în lumina blândă sau îşi 
arătau paloarea fantomatică în umbră, unele din porțelan 
nesmălţuit, altele din porțelan obişnuit, altele din cârpă, unele 
din lemn şi altele din plastic. Ochii lor de sticlă, de metal, din 
nasturi, din cârpă sau pictaţi pe ceramică reflectau lumina, 
scânteiau veseli din locurile în care se aflau păpuşile sau 
clipeau mocnit precum cărbunele în cazul celor pedepsite să 
stea în colţurile întunecoase. O clipă, Chyna fu aproape 
convinsă că păpuşile vedeau, cu excepţia câtorva, care păreau 
oarbe în baia de lumină trandafirie, şi că în ochii lor scânteia 
înţelegerea. Deşi niciuna dintre păpuşi nu se mişcă şi nici 
măcar nu-şi ridică ochii pierduţi în zare, erau înconjurate de-o 
aură de viaţă. Dovedeau o putere ciudată, ca şi cum criminalul 
ar fi fost un vrăjitor care fura sufletele celor pe care-i ucidea şi 
le încarcera în aceste păpuşi. 

Pe urmă se auzi o mişcare uşoară prin cameră; din întuneric 
ieşi o umbră care se dovedi a fi prizoniera şi, când ea păşi la 
lumină, păpuşile îşi pierdură magia lor ciudată. Era cea mai 
frumoasă copilă pe care Chyna o văzuse vreodată. Era chiar 
mai frumoasă decât în fotografia polaroid, cu un păr drept, 
lucios, care în lumina stranie căpăta o nuanţă stranie, deşi în 
realitate era blond platinat. Delicată, subţire, graţioasă, fata 
avea o frumuseţe eterică, angelică, şi nu părea vie, ci o fantomă 
care aducea un mesaj despre mântuire, ieslea sfântă, speranţă 
şi o stea călăuzitoare. 

Purta o pereche de pantofi din pânză neagră, şosete albe trei 
sferturi, o fustă albastră sau neagră şi o bluză albă cu mâneci 
scurte, brodată cu negru la guler şi pe clapa buzunarului; astfel 
înveşmântată, părea o elevă de la o şcoală parohială. 

Fără îndoială, criminalul îi adusese fetei hainele acestea, şi 
Chyna înţelese numaidecât de ce individului îi plăcea s-o vadă 
înveşmântată astfel. Deşi avea şaisprezece ani, astfel 
îmbrăcată, părea mai tânără. Braţele subţiri, încheieturile şi 
mâinile delicate, uniforma modestă o făceau ca, în lumina 
rozalie, să pară o copiliţă de unsprezece ani, care merge 
ruşinoasă, naivă şi neştiutoare la confirmare. 


Sociopaţii de felul lui Vess se simțeau atraşi de frumuseţe şi 
de inocenţă pentru că, în acelaşi timp, se simțeau obligaţi să le 
pângărească. Când inocenţa era îndepărtată, când frumuseţea 
era strivită, bestia diformă se putea simţi nesfârşit de 
superioară persoanei pe care o râvnise cu înfocare. După ce 
frumoşii şi inocenţii erau omorâţi şi lăsaţi să putrezească, 
lumea se apropia întrucâtva de peisajul interior al criminalului. 

Fata se aşeză în fotoliu. Ţinea în mână o carte. O deschise şi 
dădu câteva pagini, părând că citeşte. 

Deşi auzise vizeta lunecând, nu ridică privirea. Era sigură că 
musafirul nu putea fi altul decât mâncătorul de păianjeni. 

Cuprinsă de-o emoție care îi strânse inima şi o uimi cu 
intensitatea ei, Chyna rosti: „Ariel.” 

Numele căzu prin vizetă ca într-un vis, prăbuşindu-se fără 
ecou. Neîndoielnic, celula fetei fusese căptuşită cu numeroase 
straturi antifonice, poate mai multe decât cele din vestibul, şi 
toată atenţia pe care criminalul o acorda eventualelor ţipete ale 
fetei părea să sugereze că, din când în când, acesta invita 
musafiri. Poate la masă sau poate să privească împreună un 
meci de fotbal şi să bea câte o bere. Faptul că îndrăznea să facă 
aşa ceva era doar un argument în plus pentru tupeul scandalos 
de care dădea dovadă. 

Faptul că el ar fi putut avea prieteni o făcu pe Chyna să se 
înfioare. Ea nu se gândi la nişte prieteni demenţi, care ar fi 
îngroziţi s-o descopere pe fata din pivniţă şi să afle că gazda lor 
măcelărea familii întregi din simplă distracţie. În activitatea 
cotidiană, Vess trecea drept un individ uman. Ceilalţi râdeau de 
glumele pe care le făcea, îi cereau sfaturi, îi împărtăşeau 
bucuriile şi tristeţile lor. Poate că duminica se şi ducea la 
biserică. Oare sâmbăta seara se ducea şi la dans, alunecând 
uşor pe parchet cu o femeie zâmbitoare în braţe, ţinând ritmul 
muzicii pe care o auzeau toţi ceilalţi? Chyna ridică vocea: 
„Ariel.” Fata nu-şi înălţă privirea. Spuse apoi mai tare, ţipând 
prin ecranul vizetei: „Ariel!” Pe fotoliu, cu genunchii strânși, cu 
cartea în poală, aplecată asupra paginii, cu părul lung care-i 
acoperea aproape întreaga figură, Ariel şedea ca şi cum ar fi 
fost surdă - ori ca şi cum ar fi fost o fetiţă ascunsă într-un 
dulap, auzind muzica glasurilor bete şi drogate, auzind sunetele 
acestea până când o linişte adâncă se aşternea în jurul ei ca un 
culcuş şi o făcea de neatins. 


Chyna îşi aduse aminte că, în copilărie, simplul fapt că se 
ascundea de mama ei şi de prietenii periculoşi ai acesteia nu-i 
oferise destulă siguranţă. Uneori, certurile sau petrecerile erau 
prea violente sau prea gălăgioase; haosul acela de zgomote, de 
râsete demente şi de înjurături o cuprindea ca un vârtej chiar 
în locul în care se ascunsese, şi spaima ei se răsucea 
nebuneşte, scăpată de sub control, până când aveai impresia că 
inima stătea să-i pocnească şi capul să-i explodeze. Pe urmă, se 
aventura în locuri primitoare din propria ei minte, pătrundea 
prin spatele dulapului vechi în ţinutul Narnia, despre care citise 
în minunatele cărţi ale domnului C. S. Lewis, sau pleca să 
viziteze Toad Hali ori pădurea sălbatică din Vântul printre 
sălcii, sau se aventura pe tărâmuri pe care ea însăși le inventa. 

Totdeauna fusese capabilă să revină din aceste refugii. Din 
când în când se gândea însă cât de minunat ar fi să rămână în 
locul acela îndepărtat, unde nici mama ei, nici cei de-o teapă cu 
ea n-aveau cum s-o găsească, indiferent cât de mult o căutau. 
În împărăţiile acelea exotice erau adesea şi pericole, dar erau şi 
prieteni adevăraţi, de bună-credinţă, aşa cum nu putea să 
găsească în partea aceasta a dulapurilor de haine vrăjite. 

Acum, uitându-se cu atenţie prin ecranul vizetei la fata de pe 
fotoliu, Chyna se convinse că Ariel căutase refugiu într-un 
astfel de loc îndepărtat şi că se detaşa de lumea aceasta 
nefericită sub orice formă. După un an petrecut în hruba 
îngrozitoare, obligată să suporte uneori grațiile dementului de 
la etaj, poate că fata rătăcise de mult pe cărările unei lumi 
interioare, de unde nu se mai putea întoarce cu uşurinţă - sau 
nu se mai putea întoarce vreodată. 

Ariel îşi ridică privirea pierdută de pe carte şi continuă să se 
uite fără ţintă, fără să înregistreze prezenţa Chynei la vizetă şi, 
aparent, niciun alt obiect din cameră. Privea undeva într-o lume 
de două ori mai îndepărtată decât lumea noastră. Cu toată 
lumina trandafirie, Chyna observă că Ariel se uita în gol şi ochii 
ei păreau la fel de stranii ca şi cei ai păpuşilor care o 
înconjurau. Criminalul le spusese celor doi de la staţia de 
benzină că încă n-o atinsese pe Ariel „în felul acela” şi Chyna l- 
a crezut. Pentru că, o dată ce i-ar fi răpit inocenta, ar fi simţit 
nevoia teribilă de a-i distruge şi frumuseţea; şi când toată 
treaba asta avea să fie terminată, el urma s-o ucidă. Simplul 
fapt că fata se afla în viaţă demonstra că era încă neatinsă. 


Zi după zi, fata trăise într-o teroare istovitoare, așteptând ca 
nemernicul să decidă dacă ea „s-a copt”, așteptând atacul lui 
brutal, respirația  scârboasă, mâinile lui fierbinți şi 
scormonitoare, greutatea aceea insuportabilă a trupului lui şi 
apoi toate umilinţele şi înjosirile posibile. Aici, în camera ei, nu 
avusese unde să se ascundă; nu existau acoperişuri, n-avea 
cum să fugă pe plajă, în pod, pe sub pat, sus, prin copacii din 
curte. 

„Ariel!” 

Refugiul pe care şi-l găsise s-ar putea afla în paginile cărţii 
pe care o ţinea în poală. Fata funcţiona ca o maşinărie în lumea 
aceasta, hrănindu-se, spălându-se, îmbrăcându-se -, dar de 
trăit, trăia într-o cu totul altă dimensiune. 

O hulă de furie cuprinse ca un vârtej inima Chynei, care 
plutea pe marea tristeţii, şi, prin vizeta din uşa capitonată, ea 
spuse: 

— Sunt aici, Ariel, sunt aici. Nu mai eşti singură. 

Ariel nu-şi mută privirea pierdută din lumea viselor şi rămase 
nemişcată ca o păpuşă. 

— Ariel, am să veghez asupra ta. Ai să fii în siguranţă. 

Pe măsură ce fata umbla pe cărarea lungă şi întortocheată a 
acelui altundeva, cartea îi scăpă din mână. Alunecă pe 
marginea fotoliului şi lovi podeaua cu un zgomot sec; pereţii şi 
tavanul absorbiră sunetul, pe care-l transformară într-o singură 
şoaptă. Ariel nu-şi dădu seama că a scăpat cartea şi rămase în 
continuare nemişcată. 

— Am să veghez asupra ta, repetă Chyna şi se miră oarecum 
de propriile ei cuvinte. Se temea mai mult pentru Ariel decât 
pentru ea însăși şi inima îi bătea mai tare decât înainte. Am să 
te veghez. 

Lacrimi fierbinţi îi înceţoşară privirea, lacrimi de neputinţă, 
pe care nu şi le putea permite dată fiind situaţia. Clipi furioasă, 
până când ochii i se uscară şi putu să vadă din nou bine. Se 
întoarse de la uşa interioară, care era încuiată, împingând-o 
nervoasă pe cea din exterior. 

Tatta-tatta-tatta-tatta-tatta... 

În timp ce ieşea din vestibulul izolat fonic şi păşea în prima 
încăpere a pivniţei, i se păru că zgomotul ţevii e de fapt mai 
puternic decât şi-l amintea ea. 

Tatta-tatta-tatta-tatta-tatta... 


Trecuse poate un minut de când dăduse la o parte tăblia 
tapiţată a vizetei. Nenorocitul şi dementul se mai afla încă la 
duş, gol şi lipsit de apărare. Acum, când Chyna ştia locul în 
care se găsea Ariel, n-avea de ce să-şi facă probleme că 
poliţiştii ar avea nevoie de el ca să-i conducă la fată. Se simţea 
bine cu pistolul în mană. 

Se simţea chiar minunat. 

Dacă ar fi putut-o elibera pe Ariel şi ar fi putut fugi de-acolo, 
n-ar fi optat pentru varianta violentă. Însă n-avea cheie, şi uşa 
interioară nu se lăsa spartă cu uşurinţă. 

Tatta-tatta-tatta... 

Îi rămânea o singură variantă. Se duse către scări. 

Oţelul albastru lucea în mana ei. Chiar dacă el îşi terminase 
duşul şi închidea apa înainte ca Chyna să ajungă sus, îl găsea 
oricum ştergându-se, gol şi lipsit de apărare, şi urma să se 
năpustească în baie, să deschidă focul la nimereală, să-l pună la 
pământ, să-şi golească revolverul în el; prima dată avea să 
tragă în inimă, apoi îi mai înfigea un glonţ în faţă, ca să fie 
sigură că l-a terminat. Totul fără niciun risc. Avea să tragă 
toate gloanţele, să stoarcă trăgaciul până când urma să audă 
clicul care îi anunţa golirea butoiaşului. Era în stare s-o facă. 
Să-l omoare pe dementul ăla, să-l tot omoare, să-l omoare pană 
când murea de-a binelea. Putea s-o facă, voia s-o facă. 

Urcă scările urmărind paşii uzi pe care-i lăsase la coborâre: 
era Chyna Shepherd care nu se mai ascundea, care intra şi 
ieşea din hruba aceea neatinsă, vie, care ieşea din Narnia 
pentru totdeauna. 

Tatta-tatta-tatta... 

Gândindu-se în continuare la ceea ce urma, Chyna se întrebă 
dacă nu cumva ar trebui să-l împuște prin perdeaua de la duş - 
dacă exista de fapt o perdea, şi nu o uşă de sticlă - pentru că, 
dacă nu-l împușca prin perdea, atunci ar fi fost nevoită să ţină 
revolverul numai cu o mană, în timp ce cu cealaltă ar fi smucit 
perdeaua sau uşa. Acţiunea era riscantă, fiindcă prin degete şi 
prin încheieturi începea să i se strecoare o senzaţie ciudată şi 
îngrijorătoare. Braţele îi tremurau atât de rău, încât înhăţă 
arma strâns, cu ambele mâini, ca să n-o scape. 

Inima-i bătea precum ţeava de cupru, înspăimântată de 
confruntarea care urma, chiar dacă nebunul era gol şi lipsit de 
apărare. Chyna ajunse pe platforma de sus şi intră în 


spălătorie. 

Nu putea să-l împuște prin perdeaua de la duş, deoarece n- 
avea cum să ştie dacă l-a nimerit sau nu. Ar fi tras orbeşte, fără 
să-i poată tinti pieptul sau capul. 

Trecu de uscătorul electric şi de maşina de spălat, străbătu 
toată încăperea care mirosea a detergent şi deschise uşa ce 
dădea în bucătărie. Păşind peste prag, observă cu întârziere un 
amănunt important pe care-l zărise şi pe platforma din capul 
scărilor de la pivniţă: urme de încălţăminte ude, mai mari decât 
propriile ei urme, plasate printre urmele ei sau suprapunându- 
se peste ele, în locurile pe unde criminalul trecuse de curând. 
Dădu buzna în bucătărie, cu prea mult elan ca să se poată opri, 
şi văzu că din dreapta, pe după masă, venea criminalul. Era 
înalt, puternic, musculos; nu era nici gol, nici lipsit de apărare, 
iar treaba cu duşul fusese o păcăleală tot timpul. Se mişca 
repede, dar Chyna se mişca puţin mai repede ca el. Încercă s-o 
împingă înapoi şi s-o pocnească cu toată puterea de dulapuri, 
dar ea se feri într-o parte, ridicând revolverul şi ţinându-i ţeava 
la vreun metru de figură; puse mâna pe trăgaci şi cocoşul armei 
scoase un zgomot sec, frânt, care se auzi ca într-o cameră 
goală. 

Chyna se dădu înapoi cu putere, se lipi de una dintre 
lateralele frigiderului, dezlipind calendarul cu pisoi şi crini, 
care se împrăștie pe podea, la picioarele ei. Apăsă pe trăgaci, şi 
revolverul scoase acelaşi zgomot sec, care n-avea Nicio 
explicaţie - la dracu' -, pentru că vânzătorul de la staţia de 
benzină nici măcar n-avusese ocazia să tragă înainte de a muri. 
Nu trebuia să lipsească niciun glonţ. 

Acum vedea pentru prima dată figura criminalului. Până 
acum îl văzuse pe furiş, de la spate sau din profil, dar de lao 
oarecare distanţă. N-arăta cum s-ar fi aşteptat ea, cu faţa 
rotundă, buze palide şi maxilare puternice. Era arătos, cu ochi 
albaştri, care contrastau plăcut cu părul negru - fără nimic 
dement în privirea aceea curată -, avea trăsături regulate, 
luminoase şi un zâmbet plăcut. 

Continuă să se îndrepte spre ea, zâmbind în timp ce ea apăsa 
pe trăgaci a treia oară, şi tot a treia oară cocoşul armei pocni în 
gol. Tot zâmbind, îi smulse revolverul din mană cu atâta forţă, 
încât Chyna crezu că i-a rupt şi degetul, şi scânci de durere. 
Criminalul se dădu înapoi cu arma în mană, cu ochii scânteind 


de plăcere. 

Ce tare ţi-am tras-o! 

Chyna se ghemui lângă frigider, luând locul calendarului cu 
pisoi. 

— Ştiam eu că-i acelaşi pistol, făcu el, dar ce se-ntâmpla dacă 
mă-nşelam? Acum aş fi avut o ditamai gaura în plină faţă, nu-i 
aşa, domnişoară? 

Neputincioasă, ameţită de spaimă, Chyna se uita în jur cu 
disperare după ceva care putea fi folosit ca armă, dar nu se 
vedea nimic la îndemnă. 

— O ditamai gaura în plină faţă, repetă el şi găsi că 
perspectiva era amuzantă. 

Într-unul dintre dulapuri se puteau afla cuțite, dar n-avea de 
unde să ştie în care să caute. 

— Intensă senzaţie, spuse el, zâmbind către revolverul pe 
care-l ţinea în mană. 

Lângă chiuvetă se afla un pistol pe o consolă, dar destul de 
departe. Chyna nu se dezmeticea. El venise până aici înarmat, 
dar pusese pistolul deoparte şi pornise în căutarea ei cu mâinile 
goale. 

— Eşti o femeie atrăgătoare. 

Chyna îşi mută privirea de la pistol, sperând că el n-a 
observat mişcarea. Insă îşi făcea iluzii singură şi ştia asta 
pentru că el observa totul, vedea totul. Îndreptă revolverul spre 
ea. 

— Azi-noapte ai fost pe la staţia de benzină, pe-acolo prin 
spate. 

Chyna gâfâi, dar i se păru că nu mai are aer. Respira prea 
repede şi prea superficial, era în pericol de hiperventilaţie şi se 
simţea furioasă, furioasă pe propria ei făptură pentru că el era 
atât de calm. 

— Ştiu că ai fost acolo, cumva, pe undeva, şi ştiu că ai găsit 
pistolul acesta după ce am plecat eu, dar mi-aş da şi viaţa să 
aflu ce căutai acolo, spuse Vess. 

Poate că va fi în stare să înhaţe pistolul înainte ca el s-o 
poată opri. Şansa era de unu la un milion. Ba la două milioane, 
chiar trei. La dracu’, Chyna, dă-ţi seama că e imposibil! De la 
vreo sută de metri, cu pistolul îndreptat spre nasul ei, 
criminalul bolborosi bine dispus: 

— Cu toate că e obiectul asiaticului, m-am cam băgat în gura 


lupului. La faza asta am avut pur şi simplu noroc. Tu eşti 
norocoasă, o întrebă el? 

Deşi şansa de-a pune mana pe pistol era, practic, imposibilă, 
Chyna nu avea altă alternativă. N-avea nimic de pierdut. Pe un 
ton uşor nerăbdător, el spuse: 

— Iubito, ascultă-mă, te rog, cu tine vorbesc. Simţi că în 
momentul ăsta eşti norocoasă? La fel de norocoasă precum am 
fost şi eu? 

Încercând să nu se uite fix la pistol, fiindu-i silă să privească 
în ochii lui de-o normalitate insuportabilă, cobori privirea de la 
ţeava revolverului, uitându-se în jos fără ţintă, şi reuşi să 
articuleze: 

— Nu. 

Şi fu pe jumătate convinsă că acel cuvânt venea ca un ecou 
din fundul pământului. 

— la să vedem dacă eşti norocoasă. 

— Nu. 

— Hai, iubito, dă dovadă de puţin simţ al aventurii! la să 
vedem noi dacă eşti norocoasă, spuse el şi apăsă pe trăgaci. 

Deşi arma dăduse trei rateuri, ea se aştepta ca de data 
aceasta să-i explodeze în faţă, pentru că ăsta era norocul ei de 
obicei, şi tresări. Clic! 

— Eşti, într-adevăr, norocoasă. Eşti chiar mai norocoasă 
decât mine. 

Chyna nu înţelese la ce se referea. Nu se putea concentra 
decât la pistolul de lângă chiuvetă, această ultimă şansă 
miraculoasă. 

— Când Fuji a îndreptat chestia asta spre mine, spuse 
criminalul, n-ai auzit ce i-am promis? 

Toată discuţia şi comportamentul calm al nemernicului o 
enervau pe Chyna şi mai rău. Se aştepta ca el s-o împuște, s-o 
taie, s-o bată, probabil s-o violeze, fie înainte, fie după, s-o 
tortureze ca s-o facă să vorbească, dar, pentru Dumnezeu, nu 
se aştepta să stea la palavre cu el ca şi cum ar fi fost amândoi 
într-o excursie, într-o vacanţă în care se întâmplaseră câteva 
lucruri interesante. Ţinând încă revolverul îndreptat spre ea, 
asasinul continuă: 

— l-am zis lui Fuji aşa: „Să nu faci asta, că-ţi căptuşesc 
fundul cu gloanţe.” Eu îmi ţin promisiunile întotdeauna. Tu nu? 

În cele din urmă, flecăreala individului reuşi să-i atragă 


atenţia. 

— Cu lumina aia chioară de-acolo şi cu tot sângele ăla 
împrăștiat peste tot, probabil că te-ai îngreţoşat şi n-ai vrut să 
te uiţi, şi de-aia n-ai observat că Fuji era cu pantalonii în vine. 

Avea dreptate. După ce aruncase o ocheadă şi constatase că 
amândoi vânzătorii erau morţi, îşi întorsese privirea şi păşise 
pe lângă cele două cadavre. 

— Am reuşit să-i vâr patru gloanţe în fund, dar nu prin 
împușcare, îi spuse el. 

Acum, Chyna închise ochii; îi deschise, apoi brusc. Nu voia 
să-l vadă cum se înălța ameninţător şi nobil în faţa ei, cu 
surâsul lui plăcut, cu petele de sânge uscat pe haine şi cu 
privirea aceea normală. Însă nu îndrăzni să se uite în altă 
parte. 

Chyna Shepherd, vie şi neatinsă. 

— l-am vărat patru gloanţe în fund, dar pe urmă au sărit 
toate afară. O mică eliberare de gaz post-mortem. A fost ridicol. 
A fost chiar caraghioasă faza, dar eram presat, după cum îţi 
poţi da seama, şi, la urma urmei, era prea multă osteneală ca 
să-i mai vâr şi al cincilea glonţ. 

Poate că asta era soluţia cea mai bună. Poate că mai trăgea o 
partidă de ruletă rusească şi pe urmă aveau să încheie în sfârșit 
o pace pe termen lung, iar ea nu mai avea să încerce să 
înţeleagă de ce exista atâta cruzime pe lume când era mai uşor 
să fii bun. 

— Asta-i un pistol cu cinci gloanţe, zise el. 

Ţeava goală se holba orbeşte la ea, şi Chyna se întrebă dacă 
o să aibă ocazia să vadă izbucnirea focului, să audă detonaţia, 
sau dacă întunericul din pistol o să se transforme în întunericul 
ce avea să se aştearnă peste ea, fără să-şi dea seama de 
schimbare. Pe urmă, criminalul întoarse pistolul şi apăsă pe 
trăgaci. Bubuitura zgudui ferestrele şi glonţul intră prin uşa 
unui dulap, împrăştiind aşchii de pin şi făcând cioburi farfuriile 
dinăuntru. Bucăţele de lemn mai zburau încă prin bucătărie 
când Chyna înşfăcă un sertar şi-l smulse de la locul lui. Era atât 
de greu, încât aproape că-i dislocă mana din umăr, dar 
disperarea o întărise brusc şi ea zvârli sertarul în capul 
criminalului, iar conţinutul căzu pe jos în timp ce cutia de lemn 
îi zbură spre tâmplă cu boltă. Linguri, furculiţe, cuțite pentru 
micul dejun se duelau în aer, aruncau sclipiri reci, fluorescente, 


şi cădeau cu un zdrăngănit pe el şi pe jos, făcându-l să sară 
înapoi înspre masă. 

În momentul în care criminalul, luat prin surprindere, se 
împiedică, Chyna sări spre chiuvetă. In secunda ce urmă 
bubuitului produs de sertarul care se zdrobea de ceva, ea 
înhăţă pistolul. Văzu un punct roşu pe marginea de oţel ce 
indica probabil că piedica era la locul ei, şi de data asta nu mai 
avea motiv să se îngrijoreze că arma era goală pentru că şi un 
glonţ să fi conţinut, acesta se afla la locul lui, dă Doamne să fie 
la locul lui, iar în confruntarea strânsă cu asasinul n-avea 
nevoie decât de-un singur glonţ. 

Simţea însă că degetul de pe trăgaci îi înțepenește şi se 
umflă, şi când încercă să-l potrivească mai bine, durerea o 
săgetă. Se legănă, purtată de-un val negru de greață, se 
clătină, pipăind orbeşte trăgaciul cu degetul mijlociu. Patinând 
pe duşumeaua plină de tacâmuri, care scoteau un clinchet de 
gheaţă spartă, criminalul o ajunse înainte ca ea să poată ridica 
pistolul şi să se întoarcă. O pocni peste mână, lipindu-i-o de 
consolă. 

Din reflex, degetul ei apăsă pe trăgaci. Glonţul se zdrobi de 
faianţă. Bucăţele galbene îi săriră în ochi şi, dacă nu i-ar fi 
închis la timp, acestea ar fi orbit-o. 

Criminalul o pocni cu latul mâinii peste gât, trimițând o 
ploaie de cioburi negre care-i acoperiră privirea, ca şi cum s-ar 
fi spart o sticlă neagră, şi pe urmă îi dădu un pumn în ceafă. 

Fără să-şi aducă aminte când a căzut, Chyna zăcea pe 
podeaua bucătăriei. Din perspectiva unei gâze aşezate pe 
podea, aşa cum se simţea acum, imaginea era halucinantă: un 
holocaust de tacâmuri, lingurile erau mari cât lopeţile, 
furculiţele semănau cu nişte furci, iar cuţitele erau de-a dreptul 
cât lăncile. 

Bocancii criminalului. Bocanci negri. Se mişcau pe lângă ea. 
O clipă, rămase confuză, crezând că se întorsese în casa 
Templetonilor din Napa Valley şi se ascundea în camera de 
oaspeţi. Dar pe sub patul acela nu se afla nimic şi, când se mai 
uită o dată la tacâmurile de oţel, mintea i se lumină. 

— Acum, am să spăl toate astea, zise criminalul, şi pe urmă 
am să le pun la loc. 

Se învârtea prin bucătărie, adunând tacâmurile de pe jos şi 
aşezându-le metodic: linguri la linguri şi cuțite la cuțite. 


Chyna se miră că-şi mai putea mişca braţul, pe care-l simţea 
greu ca o ramură de copac, un copac pietrificat, ce fusese 
cândva din lemn. Cu toate acestea, reuşi să ţintească spre 
criminal şi chiar să-şi îndoaie degetul de pe trăgaci, care-i 
zvâcnea, înghiţindu-şi repede durerea şi gustul amar ce o 
însoțeau. Pistolul nu luă foc. 

Apăsă iarăşi pe trăgaci şi din nou nu se auzi nimic, apoi îşi 
dădu seama că avea mana goală. Nu mai era niciun pistol. 

Ciudat! Lângă ea se afla un cuţit. Era un cuţit de bucătărie 
cu lama uşor zimţată, folosit la întinsul untului pe pâine sau la 
tăiatul fripturii, sau la tăiatul păstăilor de fasole, dar nu era 
tocmai nimerit pentru a înjunghia pe cineva. Totuşi, un cuţit 
era un cuţit, bun şi el în lipsa altei arme, şi Chyna îl apucă pe 
tăcute. 

Acum mai trebuia să găsească puterea de-a se ridica de pe 
duşumea. Curios, nu-şi putea ridica nici măcar capul. Niciodată 
pană acum nu se simţise aşa obosită. 

Primise o lovitură zdravănă în ceafă. Se întrebă dacă nu 
cumva i-a fost afectată coloana. Refuză să plângă. Avea cuțitul. 

Criminalul se apropie de ea, se aplecă şi îi luă cuțitul din 
mană. Chyna se miră cât de uşor îi alunecase cuțitul, deşi îl 
strângea cu sălbăticie; parcă n-ar fi fost un cuţit, ci o bucată de 
gheaţă care se topea. 

— Eşti o fată rea, spuse el, şi o ciocăni uşor cu lama peste 
cap. 

Continua să facă curăţenie. 

Încercând să nu se gândească la eventualele probleme ale 
coloanei, Chyna reuşi să înşface o furculiţă. Criminalul se 
întoarse şi îi luă şi furculita. 

— Nu, spuse el, ca şi cum ar fi încercat să dreseze un căţeluş 
neascultător. Nu. 

— Nenorocitule! făcu ea, îngrozită de propria-i voce. 

— Să te ia dracu’! 

— Te bag undeva! 

— A, ce frumos! spuse el cu dispreţ. 

— Idiotule! 

— Ar trebui să-ţi spăl gura aia spurcată cu săpun. 

— Cretinule! 

— Cred că mama ta nu te-a învăţat să vorbeşti aşa. 

— Habar n-ai tu cine-i mama, spuse ea cu năduf. 


O lovi din nou, de data aceasta peste gât, cu duritate. 

Pe urmă, Chyna zăcu în întuneric, ascultând îngrijorată 
râsetul mamei ei, care se auzea din depărtare, şi vocile stranii 
ale unor bărbaţi. Zgomot de sticlă spartă. Injurături. Furtună şi 
vânt, palmieri ce se zbăteau încoace şi-ncolo noaptea, la Key 
West. Apoi, tonul râsetului se schimbă. Acum suna batjocoritor. 
Ceva se zdrobi, şi nu era sunetul ploii, apoi cărăbuşul palmetto, 
care umbla jucăuş pe picioarele ei goale şi pe spate. Alte 
timpuri. Alte locuri. Pe tărâmul viselor ce se iveau ca din ceaţă, 
pocni dur pumnul de fier al amintirii. 


Capitolul 7 


Puțin după ora nouă dimineaţa, după ce se ocupase de 
femeie şi îşi spălase vasele, domnul Vess dădu drumul la câini. 
La uşa din faţă, la uşa din spate şi în dormitor se află butoane 
care, apăsate, activează o sonerie din cuşcă. Îndată ce 
dobermanii au fost trimişi la cuşcă cu comanda Hogeacu, 
soneria este o altă comandă care-i recheamă în patrulare. Vess 
foloseşte butonul din bucătărie şi apoi se duce la geam să se 
uite în curtea din spate. 

Cerul continuă să fie acoperit şi apăsător, norii învăluie 
munţii Siskiyou, dar nu mai plouă. Din ramurile lăsate ale 
coniferelor, apa curge fără încetare. Coaja stejarilor e precum 
cărbunele. Ramurile - unele dintre ele înmugurite, altele încă 
golaşe - sunt atât de negre, încât par pârjolite de foc. 

Alţi oameni ar crede că pot să stea liniştiţi, acum că fulgerele 
şi trăsnetele au încetat, dar domnul Vess ştie că urmările unei 
furtuni sunt tot atât de puternice ca şi dezlănţuirea în sine. 
Fiinţa lui trăieşte în perfectă armonie cu acest nou tip de 
putere, cu puterea mută a fecundității cu care apa se dăruieşte 
pământului. 

Din spatele hambarului vin dobermanii. Merg unul lângă 
altul o bucată de drum, dar apoi se împrăștie şi o ia fiecare în 
altă direcţie. 

De data aceasta nu sunt în poziţie de atac. Vor culca la 
pământ orice intrus găsit, dar nu-l vor ucide. Ca să-i 
programeze pentru omor, domnul Vess trebuie să le dea 
comanda: Nietzsche. 

Unul dintre câini, Liederkranz, vine până pe veranda din 


spate, de unde îşi priveşte plin de adoraţie stăpânul. Dă din 
coadă o dată şi încă o dată, dar e de serviciu şi această scurtă 
şi măsurată manifestare de afecţiune este tot ceea ce-şi poate 
îngădui. 

Liederkranz se întoarce în curtea din spate. Stă nemişcat şi 
priveşte vigilent. Se uită întâi către miazăzi, apoi către apus, pe 
urmă către răsărit. Se apleacă, miroase iarba udă şi, în cele din 
urmă, se mişcă încoace şi-ncolo pe pajişte, adulmecând cu simţ 
de răspundere întreg teritoriul. Își lipeşte urechile de cap şi se 
concentrează asupra unui miros, crezând că a descoperit o 
posibilă ameninţare pentru stăpânul lui. 

În câteva rânduri, ca răsplată pentru câini şi ca să le 
păstreze abilitatea, domnul Vess a dat drumul câte unei 
prizoniere şi i-a lăsat pe câini s-o vâneze, iar el a urmărit scena 
cu plăcere. E un spectacol încântător. Aflându-se în siguranţă, 
protejat de garda lui pretoriană pe patru picioare, domnul Vess 
urcă la baie şi potriveşte apa la duş până când e destul de 
fierbinte. Dă radioul mai încet, dar îl lasă pe acelaşi post care 
transmite muzică swing. În timp ce-şi trage cu un gest rapid 
hainele pătate, rămânând gol, nori de aburi se ridică deasupra 
perdelei de la duş. Umiditatea măreşte mireasma petelor 
întunecate de pe haine. Stă câteva minute cu faţa îngropată în 
jeanşi, în tricou, în jacheta de doc, respirând adânc la început, 
iar mai apoi adulmecând delicat, încercând să detecteze 
nuanțele mirosului, dorindu-şi să fi avut un simţ al mirosului de 
douăzeci de ori mai intens, precum cel al dobermanilor. 

Oricum, aromele acestea îl transpun, în noaptea care tocmai 
a trecut. Aude încă o dată pocnetul delicat al amortizorului de 
la pistol, ţipetele înăbușite şi rugăminţile scâncite de îndurare 
din noaptea liniştită petrecută la familia Templeton. Simte 
mirosul de liliac al cremei pe care a folosit-o doamna 
Templeton înainte de a merge la culcare. Simte mireasma 
săculeţului parfumat din sertarul cu lenjerie al Laurei. Din 
amintiri, mai gustă o dată păianjenul. 

Plin de regrete, îşi pune hainele alături, să le spele, pentru că 
în seara care urmează va trebui să treacă drept un om obişnuit, 
aşa cum nu este, de fapt, şi această licantropie întoarsă cere 
timp pentru ca transformarea să fie convingătoare. Aşadar, în 
vreme ce Benny Goodman cântă Saltul de la ora unu, domnul 
Vess sare şi el în apa fierbinte de te jupoaie, acordând o atenţie 


specială feţei, pe care o freacă zdravăn, dând din belşug cu 
săpun, ca să îndepărteze miresmele prea înţepătoare de sex şi 
moarte ce ar putea speria oiţele. Oiţele nu trebuie în niciun caz 
să suspecteze că păstorul are colţi şi coadă. Fără să se 
grăbească, îngânând cântec după cântec, îşi şamponează părul 
bogat de două ori şi pe urmă îşi dă cu balsam. Cu o periuţă 
mică, curăţă sub unghii. E un bărbat perfect proporţionat, 
subţire, dar musculos. Ca totdeauna, îi face mare plăcere să se 
săpunească, se bucură să-şi simtă contururile statuare ale 
trupului care-i alunecă sub palme. Simte sunetele muzicii, 
simte că trupul lui se acordă cu mirosul săpunului şi are gust 
de frişcă proaspătă. 
Viaţa există. Vess trăieşte. 


Chyna ieşi din întunericul de la Key West şi pătrunse într-o 
scânteiere rece de lumină fluorescentă care-i înţepă ochii. La 
început, se înşelă şi crezu că senzaţia de spaimă, ce-i făcea 
inima să-i bată cu putere, era teama de Jim Woltz, prietenul 
mamei ei; crezu că se afla sub pat, în căsuţa de la malul mării, 
cu faţa lipită de duşumea. Dar apoi îşi aminti de criminal şi de 
fata captivă. 

Era aşezată pe un scaun trântit lângă masa din bucătărie. 
Ţinea capul spre dreapta şi, printr-o fereastră, vedea veranda şi 
curtea din spate. Criminalul luase perna de pe un alt scaun şi i- 
o pusese sub cap, ca să nu stea cu faţa direct pe lemn. Grija lui 
îi dădu fiori. 

Când încercă să-şi ridice capul, durerea i se înfipse în ceafă 
ca un glonţ şi îi trecu în obrazul drept, pulsând. Aproape că 
leşină şi se hotări să nu se grăbească cu ridicatul în picioare. 

Când se răsuci pe scaun, clinchetul lanțurilor îi arătă că 
ridicatul în picioare poate să nu fie o variantă fericită, nici 
măcar mai târziu. Ținea mâinile în poală şi când încercă s-o 
ridice pe una, le ridică pe amândouă, pentru că avea cătuşe la 
încheieturi. 

Încercă să desfacă picioarele şi descoperi că avea cătuşe şi la 
glezne. După zdrăngănitul pe care-l făceau cele mai mici 
mişcări, se convinse că mai existau şi alte tipuri de piedici. 

Afară, ceva negru ca funinginea năvăli peste pajişte, urcă 
scările în galop şi traversă veranda. Se apropie de fereastră, se 
ridică, puse labele pe pervaz şi se chiori înăuntru la ea. Era un 


doberman. 


Ariel ţine o carte deschisă rezemată de piept, ca pe un scut; 
stă cu mâinile încrucișate pe copertă. E aşezată într-un fotoliu 
enorm, cu picioarele strânse sub ea, singura păpuşă perfectă 
dintre cele care se află în încăpere. 

Domnul Vess şade pe un scăunel la picioarele ei. 

Când se spală, se spală zdravăn. Duşat, şamponat, ras, 
pieptănat, e un tip prezentabil, şi orice mamă, văzându-l la braţ 
cu fiica ei, s-ar gândi că e o partidă nemaipomenită. Poartă 
pantofi de pânză în picioarele goale, pantaloni bej de doc, la 
care are o curea din piele împletită, şi o cămaşă vernil. 

În uniforma ei de şcolăriţă, şi Ariel arată bine. Vess e 
încântat să vadă că fata s-a îngrijit în lipsa lui după cum a 
învăţat-o. Nu-i este uşor să se spele numai cu buretele şi să-şi 
şamponeze minunatul păr în chiuvetă. 

A construit camera aceasta pentru altele care au trecut pe 
aici înaintea ei, dintre care niciuna n-a stat mai mult de două 
luni. Pană când a cunoscut-o pe Ariel a lui şi şi-a dat seama de 
independenţa ei spirituală care l-a înrobit, nu şi-a putut 
imagina că va insista ca vreo femeie să stea atât de mult. În 
consecinţă, prezenţa unui duş în pivniţă i se păruse inutilă. 

Prima dată, o văzuse pe fată într-o fotografie din ziar. Deşi 
era doar în clasa a zecea, fusese oarecum o celebritate care 
adusese victoria pentru echipa liceului din Sacramento, la care 
învăţa, într-o competiţie de decatlon. Păruse atât de blândă. 
Când o văzuse, ziarul prinsese să-i tremure în mâini şi îşi 
dăduse seama imediat că odată şi-odată avea să facă o călătorie 
la Sacramento şi s-o cunoască. Îl împuşcase pe tatăl fetei. 
Mama moştenise o enormă colecţie de păpuşi şi confecţiona şi 
ea altele, din pasiune. Vess o bătuse până o lăsase moartă cu 
un clovn ventriloc, care avea capul cioplit în lemn de arțar şi 
era la fel de eficient ca o bată de baseball. 

— Eşti mai frumoasă ca oricând, îi spune el lui Ariel, şi vocea 
i se pierde în camera izolată fonic; parcă vorbeşte dintr-un 
sicriu, parcă a fost îngropat de viu. 

Ea nu răspunde şi nici nu dă semne că îl observă. E în 
aceeaşi stare de tăcere neîntreruptă în care se află de mai mult 
de şase luni. 

— Mi-a fost dor de tine. 


De câtva timp, Ariel nu se mai uită deloc la el, ci priveşte fix 
un punct deasupra capului acestuia, apoi privirea îi cade într-o 
parte. Dacă s-ar ridica de pe scăunel şi s-ar aşeza cumva în 
raza privirii ei, aceasta tot l-ar privi pe deasupra, deşi Vess n-ar 
putea să-şi dea seama dacă evită să-l vadă sau nu. 

— 'Ţi-am adus cate ceva să-ţi arăt. 

Dintr-o cutie de pantofi care se află pe duşumea, lângă 
scăunel, Vess scoate două fotografii polaroid. Ea nu le va primi 
şi nici măcar nu-şi va întoarce privirea spre ele, dar Vess ştie că 
Ariel va examina aceste instantanee după plecarea lui. 

Fata nu este atât de pierdută precum se preface. Şi el, şi ea 
joacă la mize mari, iar Ariel e o jucătoare bună. 

— Prima poză înfățișează o doamnă pe nume Sarah 
Templeton, aşa cum arăta înainte de-a o aranja eu. Avea vreo 
patruzeci de ani, dar era foarte atrăgătoare. O femeie 
încântătoare. 

Fotoliul este atât de adânc, încât perna face o margine în 
partea lui Ariel, pe care Vess aşază fotografia. 

— Încântătoare, repetă el. 

Ariel nu clipeşte. E în stare să se uite fix, fără să clipească, 
un timp surprinzător de lung. Uneori, domnul Vess se 
îngrijorează că fata îşi va îmbolnăvi ochii de-un albastru 
orbitor; corneea trebuie umezită frecvent. Bineînţeles, dacă stă 
prea mult fără să clipească şi ochii se usucă prea tare, iritaţia 
produsă o va face să lăcrimeze involuntar. 

— Aceasta este o a doua fotografie a lui Sarah, după ce am 
încheiat afacerile cu ea, spune domnul Vess şi aşază fotografia 
pe fotoliu. După cum vezi, dacă ai chef să te uiţi, nu-i mai 
putem aplica termenul de încântătoare. Frumuseţea nu 
durează. Lucrurile se schimbă. Mai ia două fotografii din cutia 
de pantofi. Aici este fiica lui Sarah - Laura. Înainte. Şi după. 
Observi ce frumoasă a fost. Ca un fluturaş. Dar ştii tu că în 
fiecare fluturaş zace câte un vierme. Pune instantaneele pe 
scaun şi caută iar prin cutie. Acesta era tatăl lor. Aha, şi aici e 
fratele ei... şi soţia lui. Ăştia au fost întâmplători. În cele din 
urmă, scoate cele trei fotografii ale tânărului domn asiatic şi 
sandvişul din care lipseşte o bucăţică. Il cheamă Fuji. Ca pe 
muntele din Japonia. Vess aşază două dintre cele trei fotografii 
pe scaun. Una o păstrez pentru mine, ca s-o mănânc. Pe urmă, 
eu am să fiu Fuji, am să am toată puterea Orientului şi toată 


puterea muntelui şi, când va veni timpul să mă ocup de tine, o 
să simţi şi băiatul acesta, şi muntele din mine, şi mulţi alţi 
oameni cu toată puterea lor. Va fi foarte excitant pentru tine, 
Ariel, atât de excitant încât, atunci când se va termina, nici n-o 
să-ţi mai pese că eşti moartă. 

Cuvântarea aceasta e neobişnuit de lungă pentru domnul 
Vess. În general, nu prea trăncăneşte, dar frumuseţea fetei îl 
mişcă şi îl face să ţină cuvântări. Stă cu sandvişul în mană. 

— Bucăţica lipsă a fost muşcată de Fuji chiar înainte de-a fi 
împușcat. Saliva lui s-a uscat cu siguranţă pe carne. Aşa că poţi 
gusta puţin din puterea lui calmă, din fiinţa lui nepătrunsă. 
Aşază cârnăciorul învelit în celofan pe fotoliu. Mă-ntorc după 
miezul nopţii, promite domnul Vess. O să mergem afară, la 
rulotă, ca s-o vezi pe Laura, pe Laura cea adevărată, nu doar o 
fotografie. Am adus-o cu mine ca să vezi cum evoluează tot 
ceea ce este frumos. Mai am acolo şi un băiat, un autostopist pe 
care l-am cules de pe drum. l-am arătat o fotografie de-a ta şi 
pur şi simplu nu mi-a plăcut felul în care s-a uitat la ea. N-a fost 
respectuos. A rânjit cu subînţeles. Nu mi-a plăcut ce a spus 
despre tine, aşa că i-am cusut gura şi i-am cusut şi ochii din 
cauza modului în care s-a uitat la fotografie. O să-ţi placă teribil 
când ai să vezi ce i-am făcut. Ai să-l poţi atinge... şi pe el, şi pe 
Laura. 

Vess se uită la ea de-aproape, să vadă dacă vreun fior, vreun 
tic, vreo schimbare a privirii îi arată că îl aude. El ştie că fata 
aude, dar e destul de şireată ca să-şi păstreze aerul acela sobru 
şi pretinsa stare cataleptică. Dacă ar putea s-o oblige să 
clipească măcar, atunci ar distruge-o complet, ar face-o să urle 
sălbatic, ca pe nebunii cei mai fioroşi de la Bedlam". 
Prăbuşirea într-o nebunie demonstrativă este întotdeauna 
plăcută vederii şi îl fascinează. 

„Dar fata asta e tare”, îşi spune domnul Vess. „Are 
surprinzătoare resurse interioare. Bine.” Provocarea îi dă fiori. 

— De la rulotă, o să mergem pe pajişte, cu câinii, şi am să te 
las să te uiţi până ce îi îngrop pe Laura şi pe autostopist. Poate 
că până atunci se înseninează şi poate că se vor vedea luna şi 
stelele. 

Ariel se ghemuieşte în fotoliu, cu cartea în braţe, privind în 
gol, cu buzele întredeschise; e o fetiţă grozav de liniştită. 


10 Ospiciu celebru în Anglia (n. tr.). 


— Hei, ştii, ţi-am mai adus o păpuşă. Am găsit-o într-un 
magazin mititel din Napa, o prăvălie care vinde obiecte 
artizanale din partea locului. E o păpuşă de cârpă, deşteaptă. O 
să-ţi placă. i-o dau mai târziu. 

Domnul Vess se ridică de pe scăunel şi aruncă o privire prin 
frigider şi prin dulapul care-i serveşte fetei de cămară. Are 
destule provizii, pentru trei zile, şi mâine el o va aproviziona 
din nou. 

— Nu mănânci cât trebuie, o ceartă Vess. Eşti 
nerecunoscătoare. Ţi-am adus frigider, cuptor cu microunde, ai 
apă curentă, caldă şi rece. Ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi porţi de 
grijă. Trebuie să mănânci. 

Fata e la fel de tăcută ca şi păpuşile. 

— Ai slăbit câteva kilograme. Arăţi încă bine, dar nu trebuie 
să mai slăbeşti. 

Fata priveşte fără ţintă, ca şi cum ar aştepta s-o apese cineva 
pe buton ca să-şi recite cuvintele înregistrate. 

— Să nu-ţi închipui cumva că ai să te înfometezi până când ai 
să arăţi ca o paparudă. N-ai să-mi scapi în felul ăsta, Ariel. Am 
să te leg şi am să-ţi dau de mâncare cu sila, dacă e cazul. Am să 
te oblig să înghiţi un tub de cauciuc şi am să-ţi pompez 
mâncare pentru bebeluşi în stomac. La urma urmei, mi-ar face 
plăcere. Ce-ai vrea? Piure de mazăre? Morcovi? Piure de mere? 
Bănuiesc că nu contează, pentru că tot n-ai să simţi gustul - 
dacă nu cumva ai să le regurgitezi. 

Priveşte fix părul mătăsos al fetei, care, prin filtrul de lumină, 
pare blond-roşcat. Imaginea aceasta colindă prin toate cele 
cinci simţuri ale lui Vess şi el se simte scăldat în splendoarea 
senzorială a părului ei, în toate sunetele mirosurile şi senzațiile 
tactile pe care privitul părului i le aduc. Un singur stimul 
dezvoltă atâtea asociaţii în mintea lui Vess, încât este în stare 
să contemple pierdut, ore în şir, un fir de păr sau o picătură de 
ploaie, pentru că fragmentul respectiv se transformă de fiecare 
dată într-un întreg univers de senzaţii. 

Vess se mută înspre fotoliu şi se apleacă deasupra fetei. 

Ariel nu observă prezenţa lui şi, deşi Vess se află în raza ei 
vizuală, fata îşi fereşte privirea într-o parte, fără ca el să-şi dea 
seama cum s-a petrecut lucrul acesta. Fata are o oarecare 
magie a eschivării. 

— Poate că aş reuşi să scot un cuvinţel-două de la tine dacă 


ti-aş da foc. Ce zici? Puțin gaz de brichetă pe părul tău auriu şi 
fâşş! 

Ea nu clipeşte. 

— Sau am să te dau la câini. Să vedem dacă o să-ţi dezlegi 
limba. 

Nicio clipire, niciun fior, nicio mişcare. Ce fată! 

Domnul Vess se apleacă pană când se află nas în nas cu Ariel. 

Acum se privesc ochi în ochi, şi totuşi ea nu se uită la el. Pare 
că se uită fix prin el, ca şi cum n-ar fi un om în carne şi oase, ci 
o fantomă care bântuie încoace şi-ncolo şi pe care n-o poate 
detecta prea bine. Gestul acesta nu este şmecheria ei veche cu 
uitatul într-o parte. Este o găselniţă mult mai inteligentă pe 
care el n-o poate înțelege câtuși de puţin. 

Nas în nas cu fata, Vess şopteşte: 

— După miezul nopţii ne ducem pe pajişte. Am să-i îngrop pe 
Laura şi pe autostopist. Poate că am să te pun şi pe tine în 
groapă cu ei şi am să te acopăr cu pământ. Toţi trei într-un 
mormânt. Ei morţi şi tu vie. Atunci ai să vorbeşti, Ariel? Ai să 
spui „te rog”? 

Niciun răspuns. 

Aşteaptă. 

Respirația fetei e uşoară şi regulată. El se află atât de 
aproape de ea, încât simte pe buze respiraţia caldă, neostoită, 
promisiune a unor sărutări viitoare. 

Cu siguranţă, şi ea îi simte respiraţia. 

Poate că-i e teamă de el, poate că simte repulsie, dar, în 
acelaşi timp, îl găseşte atrăgător. Nu se îndoieşte câtuși de 
puţin de asta. Băieţii răi fascinează pe toată lumea. 

— Poate că o să vedem stelele, spune el. 

E atâta albăstrime în ochii ei, atâtea adâncimi scânteietoare. 

— Sau poate o să vedem chiar luna, şopteşte Vess. 


Cătuşele de oţel de la gleznele Chynei erau prinse între ele 
cu un lanţ. Un al doilea lanţ, cu mult mai lung, legat de primul 
printr-o carabină, trecut pe după picioarele groase ale 
scaunului şi în jurul barelor dintre picioarele scaunului, se 
întorcea între picioarele Chynei, ocolea apoi stâlpul unic care 
susţinea masa rotundă şi era legat înapoi de carabină. Lanţurile 
n-aveau destul joc ca să-i permită să stea în picioare. Chiar 
dacă ar fi putut să se ridice în picioare, ar fi trebuit să care 


scaunul în cârcă, iar forma acestuia şi greutatea ar fi obligat-o 
să stea cocoşată, ca un pitic din basme şi, o dată ridicată în 
picioare, n-avea cum să se mişte de lângă masa de care era 
fixată. Avea mâinile prinse. În cătuşe în faţă. De cătuşa dreaptă 
agăța un lanţ. De-acolo, înconjura trupul fetei, se răsucea 
printre stinghiile spătarului şi se prindea de cătuşa de la mana 
stângă. Lanţul acesta era destul de larg ca să-i permită să-şi 
odihnească braţele pe masă dacă voia. 

Stătea cu mâinile în poală, aplecată în faţă, privindu-şi 
cercetătoare arătătorul roşu şi umflat de la mâna dreaptă, şi 
aştepta. 

Degetul îi zvâcnea, o durea capul, dar durerea de la gât i se 
mai potolise. Ştia că peste douăzeci şi patru de ore durerea 
aceasta va reveni mai cruntă ca urmele unei bătăi cu biciul. 

Sigur că, dacă peste douăzeci şi patru de ore se mai afla în 
viaţă, durerea de la gât avea să fie cea mai mică problemă. 

Câinele nu mai era la fereastră. Văzuse doi, care mergeau 
împreună pe pajişte, patrulând înainte şi-napoi, adulmecând 
iarba şi aerul, oprindu-se din când în când şi ciulindu-şi 
urechile, şi pe urmă patrulând iar. 

Cu o noapte în urmă, Chyna se folosise de mânia dezlănţuită 
ca să-şi domine sentimentul de teroare ce o cuprinsese până 
când furia o zdrobise, însă acum descoperea că umilinţa era 
chiar mai eficientă pentru a ţine în frâu teama. Incapacitatea 
de a se proteja, dependenţa care o lega strâns de trecutul ei - 
nu aceasta constituia sursa umilinţei; eşecul promisiunii făcute 
către fata din pivniţă o mortifica. 

Sunt paznicul tău. Ai să fii în siguranţă cu mine 

li revenea în minte vestibulul tapiţat şi vizeta către uşa 
interioară. Fata care domnea printre păpuşi nu dăduse niciun 
semn că ar fi auzit promisiunea. Dar, la gândul că-i dăduse fetei 
speranţe deşarte, Chyna încerca o senzaţie de greață, fiindcă 
ştia cu siguranţă că Ariel avea să se simtă trădată şi mai 
părăsită ca oricând, şi că urma să se retragă mai adânc în acel 
Altundeva numai al ei. 

Sunt paznicul tău. 

Privind în urmă, Chyna găsi că propria ei aroganță nu era 
numai uimitoare, ci chiar perversă, înșelătoare. În douăzeci şi 
şase de ani de viaţă nu salvase pe nimeni în niciun fel. Nu era o 
eroină, nu era un personaj dintr-un roman de mistere, colorat 


cu puţină teamă şi cu o idee de bunătate sufletească, dar, pe de 
altă parte, în firea ei se combinau competenţa lui Sherlock 
Holmes şi cea a lui James Bond. Faptul că trăise, că era 
echilibrată mintal şi intactă afectiv constituise o luptă destul de 
acerbă pentru ea de-a lungul vieţii. Mai era încă ea însăși, o 
fetiţă pierdută, care bâjbâia orbeşte prin timp pentru o 
rezolvare pe care probabil n-avea s-o găsească niciodată; şi 
totuşi, se aşezase în faţa vizetei şi promisese salvarea 
prizonierei. 

Sunt paznicul tău. 

Deschise palmele şi le aşeză pe masă, apoi le lăsă să lunece 
pe suprafaţa lemnului, ca şi cum ar fi netezit cutele unei feţe de 
masă; cum se mişca, lanţurile îi zornăiau. 

La urma urmei, nu era o luptătoare şi nici cavalerul salvator 
al nimănui; în viaţa de toate zilele, lucra pe post de chelneriţă. 
Era bună în meseria ei, era bună de adunat bacşişuri, pentru că 
cei şaisprezece ani petrecuţi în lumea deformată a mamei ei o 
învăţaseră că unul dintre modurile prin care-ţi asiguri vieţuirea 
este să fii îndatoritor. Cu clienţii dovedea un farmec neobosit, 
era inepuizabil agreabilă şi totdeauna binevoitoare să 
mulţumească pe cineva. Relaţia dintre un client şi o chelneriţă 
constituia pentru modul de gândire al fetei relaţia ideală, 
pentru că era o relaţie scurtă, formală, dominată de obicei de 
un înalt grad de politeţe şi nu necesita vreo implicare afectivă. 

Sunt paznicul tău. 

Fiind obsedată de ideea de-a se proteja cu orice preţ, se 
purta prietenos cu celelalte chelneriţe, dar nu se împrietenea 
niciodată cu vreuna dintre ele. Prietenia implica ataşament, 
riscuri. Chyna învățase să se apere de trădarea şi suferinţa care 
rezultă de obicei din ataşament. 

De-a lungul anilor, avusese legături doar cu doi bărbaţi. 
Amândoi îi plăcuseră, pe cel de-al doilea îl iubise chiar, dar 
prima relaţie durase unsprezece luni, iar cea de-a doua, 
treisprezece. Iubiţii, dacă se dovedeau demni, cereau mai mult 
decât simplul ataşament; aveau nevoie să te deschizi în faţa lor, 
să-ţi împarţi viaţa cu ei, aveau nevoie de intimitate afectivă. 
Chynei i se păru dificil să facă anumite confesiuni despre 
copilărie sau despre mama ei, în parte pentru că slăbiciunea, 
neputinţa manifestată de-a lungul anilor o jenau. Mai precis, 
ajunsese să-şi dea seama de crudul adevăr, că mama sa n-o 


iubise niciodată cu adevărat, fiindcă, probabil, era incapabilă să 
iubească pe cineva. Şi cum se putea aştepta să fie adorată de 
vreun bărbat care afla că nici măcar propria ei mamă n-o 
iubise. 

Era conştientă că această atitudine se dovedea iraţională, 
dar conştientizarea n-o elibera de gândul respectiv. Inţelegea 
că nu ea era răspunzătoare pentru ce-i făcuse mama ei, dar, 
indiferent de ceea ce susțineau sus şi tare psihanaliştii în 
cărţile lor sau în discuţiile de la radio, simpla înţelegere nu 
vindeca. Chiar după ce trecuseră zece ani de când scăpase de 
sub controlul mamei, Chyna avea momente în care era convinsă 
că toate evenimentele întunecate din trecut puteau fi evitate 
dacă ea, Chyna, ar fi fost o fetiţă mai bună, mai merituoasă. 

Sunt paznicul tău. 

Împreună din nou mâinile pe masă. Se aplecă în faţă până ce 
atinse cu fruntea degetele mari şi închise ochii. 

Singura prietenă apropiată pe care o avusese vreodată 
fusese Laura Templeton. Relaţia lor era ceva ce dorise Chyna 
cu disperare, dar pentru care nu făcuse niciun efort, iar mai 
apoi făcuse foarte puţin pentru a întreţine această relaţie; 
prietenia lor reprezenta pur şi simplu testamentul pe care 
vivacitatea, perseverenţa, puterea de dăruire ale Laurei îl lăsau 
pentru rezerva şi prudenţa Chynei, era rezultatul sufletului 
nobil al Laurei, al puterii ei unice de-a iubi. lar acum Laura era 
moartă. 

Sunt paznicul tău. 

În camera Laurei, sub privirea atentă şi moartă a lui Freud, 
Chyna îngenunchease lângă pat şi îi şoptise prietenei care se 
afla în lanţuri: Am să te scot de-aici. Dumnezeule, cât era de 
dureros să se gândească la asta. Am să te scot de-aici. 
Stomacul i se făcu ghem, dezgustată de propria-i neputinţă. Am 
să găsesc o armă, promisese ea. Laura, generoasă pană la 
capăt, o stârnise să fugă, să iasă de-acolo. Să nu mori pentru 
mine, spusese Laura. Insă Chyna răspunsese: Am să mă întorc. 

Acum o cuprinse din nou o adâncă tristeţe, care se năpusti în 
inima ei, asemenea unei păsări de pradă întunecate, şi aproape 
că se lăsă învăluită în aripile acelea, dornică de mângâierea 
stranie pe care i-o aduceau cuiele tristeţii înfipte în suflet - 
până când înţelesese că se folosea de tristeţe ca să dea cu 
pietre în sentimentul de umilinţă ce i se cocoţase în suflet. 


Jelind, nu mai avea timp să se autodispreţuiască. 

Sunt paznicul tău. 

Deşi vânzătorul de la staţia de benzină nu trăsese niciun foc 
cu revolverul, ea ar fi trebuit să-l controleze. Ar fi trebuit să 
ştie. Cumva. Într-un fel oarecare. Deşi n-avea cum să ştie ce 
făcuse Vess cu gloanţele, ar fi trebuit să-şi dea seama. 
Întotdeauna, Laura îi spusese că e prea severă cu ea însăși, că 
n-are cum să se vindece dacă-şi tot scormoneşte rănile vechi, 
într-un neîntrerupt proces de autoflagelare. 

Dar Laura era moartă. 

Sunt paznicul tău. 

Sentimentul de umilinţă se descompuse în ruşine. Şi, dacă 
umilinţa era o unealtă bună pentru a reprima teroarea, apoi 
ruşinea era una şi mai bună. Lăsându-se la vale pe panta 
abruptă a ruşinii, nu încercă niciun sentiment de frică, deşi se 
găsea în lanţuri în casa unui criminal sadic, şi nimeni nu-i purta 
de grijă pe lume. Faptul că ea se afla aici părea o ofrandă adusă 
justiţiei. 

Pe urmă, auzi paşi apropiindu-se. 

Îşi ridică fruntea şi deschise ochii. 

Criminalul intra dinspre spălătorie, venind evident din 
pivniţă. Fără să-i adreseze vreun cuvânt Chynei, fără măcar să-i 
arunce vreo privire, ca şi cum ea n-ar fi existat, Vess se duse 
spre frigider, scoase un carton de ouă şi-l aşeză pe măsuţa de 
lângă chiuvetă. Cu îndemânare, sparse opt ouă într-un vas şi 
aruncă cojile în găleata de gunoi. Vâri vasul în frigider şi 
începu să curețe şi să taie o ceapă. 

Chyna nu mâncase de mai mult de douăsprezece ore. Totuşi, 
fu mirată să descopere că o încerca o senzaţie de foame 
nebunească. Ceapa împrăștia cel mai dulce miros pe care îl 
simţise vreodată; începu să-i lase gura apă. După atâta vărsare 
de sânge, după ce-şi pierduse singura prietenă adevărată, i se 
părea o cruzime să i se facă foame atât de curând. 

Criminalul puse ceapa tăiată într-un castron cu capac, îl 
închise şi îl plasă în frigider lângă vasul cu ouă. Pe urmă, rase o 
bucată de brânză Cedar într-un alt castron cu capac. 

Se mişca iute şi eficient prin bucătărie şi părea că lucrul 
acesta îi făcea chiar plăcere. Își păstra locul de muncă curat. 
Apoi, îşi spălă mâinile cu atenţie şi le şterse cu un prosop 
special pentru mâini, agăţat lângă acela de vase. În cele din 


urmă, criminalul veni la masă. Se aşeză în faţa Chynei, relaxat, 
încrezător, cu un aer de licean. 

Ruşinea care fusese pe punctul de-a o consuma pe Chyna, 
arsese singură. O combinaţie ciudată de mânie mocnită şi de 
cruntă disperare îi luaseră locul. 

— Acum, spuse el, sunt sigur că ţi-e foame, şi imediat după 
ce stăm niţel de vorbă am să fac o omletă cu brânză şi pâine 
prăjită. Dar, ca să-ţi meriţi micul dejun, trebuie să-mi spui cine 
eşti, unde te-ai ascuns la staţia de benzină şi de ce te afli aici. 

Ea îl privi alb. 

— Să nu crezi că poţi să te ascunzi de mine! zise el, cu un 
zâmbet. 

Ar prefera s-o ia naiba decât să-i spună lui ceva. 

— Uite cum stau lucrurile, continuă el. Oricum am să te 
omor. Deocamdată nu ştiu cum. Probabil că în faţa lui Ariel. A 
mai văzut ea cadavre înainte, dar n-a participat la momentul 
respectiv. N-a auzit ţipătul acela final cufundat în umezeala 
bruscă ce învăluie totul. 

Chyna încercă să-l privească, să nu-şi arate slăbiciunea. 

— Orice aş vrea să-ţi fac, am să fac să-ţi fie mai rău dacă nu 
vorbeşti de bunăvoie, spuse el. Sunt câteva chestii care-mi plac 
şi pe care pot să le fac înainte sau după ce te omor. 
Colaborează cu mine şi am să le fac după ce te omor. 

Chyna căută, fără succes, să întrezărească vreun semn de 
nebunie în ochii lui. Erau de-un albastru atât de vesel. 

— Ei bine... 

— Eşti un biet ticălos bolnav. 

— Ultimul lucru la care m-aşteptam din partea ta era că mă 
vei plictisi, spuse el, zâmbind din nou. 

— Ştiu de ce i-ai cusut ochii şi buzele, zise Chyna. 

— Aha, l-ai descoperit în dulap! 

— L-ai violat înainte de a-l omori sau în timp ce îl omorai. I-ai 
cusut ochii pentru că te văzuse, i-ai cusut buzele pentru că-ţi 
era ruşine de ce-ai făcut, şi te-ai temut că şi mort ar putea să 
spună cuiva. 

— De fapt, n-am făcut sex cu el, vorbi Vess, netulburat. 

— Mincinosule! 

— Dar, dacă aş fi făcut-o, nu m-aş fi simţit jenat. Crezi că 
sunt un tip atât de nesofisticat? Nu crezi că toţi suntem puţin 
bisexuali? Uneori, simt dorinţa pentru câte un bărbat, şi cu unii 


dintre ei m-am şi lăsat pradă dorinţei. Totul este senzaţie. Doar 
senzaţie. 

— Vierme ce eşti! 

— Ştiu ce încerci tu să faci acum, spuse el, împăciuitor, vădit 
amuzat de Chyna, dar pur şi simplu n-o să meargă. Speri ca 
vreuna dintre insulte să mă scoată din sărite, ca şi cum aş fi 
vreun hopa-mitică de psihopat care izbucneşte dacă-i zici pe 
nume, dacă apeşi pe butonul care trebuie, probabil dacă ai să 
spui ceva rău de mama mea sau vreo blasfemie. Atunci, speri 
că am să te ucid repede, într-un acces de furie, şi ai să scapi 
uşor. 

Chyna înclină să-i dea dreptate, deşi ea însăși nu-şi dăduse 
seama prea bine de propriile-i intenţii. Eşecul, ruşinea şi 
sentimentul de neputinţă care o încercau văzându-se în lanţuri 
o reduseseră la o disperare la care prefera să nu se gândească. 
Acum era mai îngrețoșată de ea însăși decât de el, întrebându- 
se dacă nu cumva e o fiinţă slabă, o perdantă, ca şi mama ei. 

— Dar eu nu sunt psihopat, spuse Vess. 

— Atunci ce eşti? 

— Păi... să zicem un aventurier omucid sau probabil singura 
persoană clarvăzătoare pe care ai întâlnit-o în viaţa ta. 

— Vierme mi se pare mai potrivit. 

El se aplecă în faţă. 

— Uite ce e: ori îmi spui totul despre tine, tot ceea ce vreau 
eu să ştiu, ori îţi aranjez mutra cu un cuţit în timp ce stai aici la 
masă. Pentru fiecare întrebare la care refuzi să răspunzi, tai 
cate o bucăţică - lobul urechii, vârful năsucului tău frumugşel. 
Am să te fac ca pe o sculptură în fildeş. 

Nu spusese asta ca să o amenințe pur şi simplu, ci foarte 
realist, iar ea îşi dădu seama că e în stare s-o facă. 

— O să lucrez toată ziua, zise el, şi ai să înnebunești cu mult 
înainte de-a muri. 

— E-n regulă! 

— E-n regulă ce - conversaţia sau sculptura în fildeş? 

— Conversaţia. 

— Eşti o fată bună. 

Era pregătită să moară, dacă aşa trebuia să se întâmple, dar 
nu vedea de ce ar suferi fără rost. 

— Cum te cheamă? 

— Shepherd. Chyna Shepherd. C-h-y-n-a. 


— Aha, deci până la urmă asta nu era o incantaţie criptică. 

— Ce anume? 

— E un nume ciudat. 

— Păi, nu-i aşa? 

— Nu te ciorovăi cu mine, Chyna. Zi-i înainte. 

— Bine. Dar mai întâi, poţi să-mi dai să beau ceva? M-am 
deshidratat. 

Se duse la chiuvetă şi turnă un pahar de apă. Puse înăuntru 
trei cuburi de gheaţă, se îndreptă spre ea, apoi se opri şi spuse: 

— Pot să-ţi adaug şi-o bucăţică de lămâie. 

Ea ştia că el nu glumeşte. O dată întors acasă de la 
vânătoare, încerca să reintre din rolul de urmăritor sălbatic în 
acela de funcţionar, agent imobiliar, mecanic auto sau orice o fi 
fost atunci când trecea drept om normal. Unii sociopaţi puteau 
să arboreze o mască falsă, mult mai convingătoare decât cele 
mai bune prestații actoriceşti, şi bărbatul acesta era probabil 
vreunul dintre ei, deşi, după ce se cufunda în nebunia crimei, 
avea nevoie de-o perioadă de acomodare ca să-şi reamintească 
bunele maniere ale societăţii civilizate. 

— Nu, mulţumesc, spuse ea când i se oferi lămâie. 

— Dar nu-i niciun deranj, o asigură Vess, grațios. 

— Vreau doar apa. 

Când puse paharul pe masă, strecură dedesubt un suport 
ceramic. Pe urmă, se aşeză şi el la masă tot în faţa ei. 

La gândul că urmează să bea dintr-un pahar pe care ucigaşul 
l-a ţinut în mană, Chyna avu o senzaţie de repulsie, însă se 
simţea cu adevărat deshidratată. Avea gura uscată şi gâtul o 
durea puţin. 

Din cauza cătuşelor, apucă paharul cu ambele mâini. 

Ştia că el o urmăreşte ca să vadă vreo umbră de teamă în 
comportarea fetei. Apa nu dădu pe dinafară din pahar, iar 
marginea paharului nu se lovi cu zgomot de dinţii ei. 

Cu adevărat nu se mai temea de criminal, cel puţin pe 
moment, deşi teama avea să-i revină probabil mai târziu. În 
mod sigur avea să-i revină mai târziu. Acum, lumea ei 
interioară se profila ca un deşert sub un cer mohorât. 
Dezolarea care o amorţea era sfâșiată de câte un fulger de 
mânie ce se zărea într-un orizont îndepărtat. 

Bău jumătate din apă şi aşeză paharul pe masă. 

— Când am intrat în cameră adineauri, spuse criminalul, 


stăteai cu mâinile împreunate şi cu capul sprijinit pe mâini. Te 
rugai? 

Chyna se gândi un moment. 

— Nu. 

— N-are niciun rost să minţi. 

— Nu te mint. În momentul acela nu mă rugam. 

— Dar în general te rogi? 

— Uneori. 

— Dumnezeu se teme de mine. 

Ea aşteptă. 

— Dumnezeu se teme de mine, spuse el. Acestea sunt 
cuvintele pe care le pot construi din literele numelui meu. 

— Înţeleg. 

— Sămânţă de dragon. 

— Din literele numelui tău, zise Chyna. 

— Da. Şi... mânie dezlănţuită. 

— E un joc interesant. 

— Numele sunt interesante. Al tău e pasiv. Ce nume de botez 
ai? Un toponim şi Shepherd!! - e bucolic, fără îndoială creştin. 
Când mă gândesc la numele tău, văd un ţăran asiatic pe un 
deal, cu oile, sau un Crist cu ochi oblici, care face prozeliţi 
printre păgâni. Râse, amuzat de modul în care o lua peste 
picior pe fată. Dar cu siguranţă numele nu te defineşte deloc. 
Nu eşti o persoană pasivă. 

— Am fost, spuse ea, cam toată viaţa. 

— Zău? Ei bine, noaptea trecută n-ai fost pasivă. 

— Noaptea trecută nu, dar pană atunci da. 

— Pe de altă parte, numele meu e un nume al puterii: Edgler 
Foreman Vess, spuse el, literă cu literă. Nu este Edgar. Edge- 
ler, ca şi cum ai spune „pe muche”!? Şi Vess... dacă-l contragi, e 
ca un şuierat de şarpe. 


— Demon. 

— Da, ai dreptate. Şi cuvântul acesta se află în numele meu. 

— Mânie. 

El părea încântat de dorinţa Chynei de-a duce jocul mai 
departe. 


— Te pricepi. Mai ales dacă ne gândim că n-ai creion şi 
hârtie. 


11 Shepherd (lb. engl.) - păstor (n. red.). 
'2 În engleză: on the edge (n. tr.). 


— Vas, spuse fata. Şi cuvântul acesta e în numele tău. 

— E un cuvânt uşor, dar în numele meu se mai găseşte şi 
cuvântul spermă. Vas şi spermă, feminin şi masculin, vrei să 
croieşti o insultă din chestia asta, Chyna? 

În loc să răspundă, ridică paharul şi bău jumătate din apa 
care rămăsese. Simţi răceala cuburilor de gheaţă care-i loviră 
dinţii. 

— Acum, că ţi-ai umezit fluiericiul, vreau să ştiu totul despre 
tine. Adu-ţi aminte - sculptura în fildeş. 

Chyna îi povesti totul începând cu momentul în care auzise 
un țipăt în timp ce stătea la fereastră în casa familiei 
Templeton. Își depăna povestea monoton, nu dintr-un calcul 
anume, ci pentru că, brusc, constată că nu reuşea să vorbească 
altfel. Ar fi vrut să-şi mai schimbe inflexiunea vocii, să dea viaţă 
cuvintelor, însă nu reuşi. Sunetul propriei sale voci, care se 
târa bâzâind prin toate întâmplările din noaptea trecută, o 
înspăimântă, aşa cum nu reuşise Edgler Vess. Părea că 
povestea pe care o deapănă e spusă de altcineva, că ea ascultă 
o altă voce, cea a unei persoane învinse şi pierdute. 

Îşi spuse că nu e înfrântă, că mai speră încă s-o scoată la 
capăt, într-un fel sau altul, cu criminalul ăsta ticălos. Vocea ei 
interioară era însă lipsită de cea mai mică urmă de convingere. 

În ciuda modului neatrăgător în care Chyna îşi recita 
povestea, Vess se dovedi un ascultător avid. La început, stătea 
lungit în scaun, relaxat, dar când Chyna termină, el se afla 
sprijinit cu ambele coate pe masă, aplecat atent înspre ea. 

A întrerupt-o de câteva ori pe parcursul relatării, să-i pună 
unele întrebări. La sfârșit, a rămas câteva clipe într-o tăcere 
contemplativă. Ea nu-i mai suportă privirea. Își împreună 
mâinile pe masă, închise ochii şi-şi rezemă fruntea în palme, în 
aceeaşi poziţie în care o găsise Vess când venise din spălătorie. 

Nici de data aceasta nu se ruga. li lipsea speranţa necesară 
rugăciunii. 

După câteva clipe, auzi zgomotul scaunului pe care stătea 
Vess. El se ridică. Îl auzi cum se mişcă prin preajmă şi sesiză 
sunetul familial de vase din bucătărie. 

Simţi aroma untului care se încălzea într-o tigaie, apoi pe cea 
a cepei rumenite. 

În cele din urmă, Vess spuse: 

— E ciudat că nu te-am mirosit imediat în casa 


Templetonilor. 

— Poţi să faci aşa ceva? întrebă ea fără să-şi ridice capul. 
Poţi aşa, să miroşi oamenii pur şi simplu, ca un nenorocit de 
câine? 

— De obicei, da, spuse el, fără să se simtă ofensat şi pe tonul 
cel mai serios. Şi probabil că ai scos tu mai mult de-un sunet 
toată noaptea. N-aveai cum să fii atât de discretă. Ar fi trebuit 
să-ţi aud şi respiraţia. 

Pe urmă se auzi zumzetul unui mixer care bătea ouăle cu 
putere în vas. 

Chyna simţi miros de pâine prăjită. 

— Într-o casă liniştită, plină cu morţi, orice mişcare a ta ar fi 
trebuit să producă curenţi de aer, ca o respiraţie răcoroasă pe 
care aş fi simţit-o în ceafă şi care mi-ar fi zburlit perişorul de pe 
mâini. Fiecare mişcare de-a ta ar fi trebuit să-mi ofere câte o 
imagine distinctă, de-o consistenţă specială. Şi când am trecut 
prin locurile pe unde tocmai trecuseşi tu, ar fi trebuit să sesizez 
aerul dislocat de tine. 

Era nebun de legat. Era atât de atrăgător în cămaşa lui de in, 
cu ochii albaştri, cu părul des, întunecat, pieptănat pe spate, cu 
aluniţa de pe obrazul stâng - un semn al cancerului dinăuntru. 

— Vezi tu, simţurile mele sunt neobişnuit de ascuţite. 

Dădu drumul apei în chiuvetă. Fără să privească, Chyna ştiu 
că el spală mixerul. N-avea cum să-l pună deoparte aşa murdar. 

— Simţurile mele sunt foarte ascuţite, continuă el, pentru că 
m-am lăsat în voia senzaţiilor. S-ar putea spune că religia mea 
este senzaţia. 

Se auzi un sfârâit ceva mai tare decât cel al cepei care se 
rumenea, şi o nouă aromă invadă bucătăria. 

— Însă tu ai fost invizibilă, spuse el. Ca un spirit. De ce eşti 
aşa deosebită? 

Ea murmură cu nasul în jos, cuprinsă de amărăciune: 

— Dacă eram specială, aş mai fi aici, în lanţuri? 

Deşi Chyna vorbise mai mult pentru ea şi nu-şi imaginase că 
poate fi auzită peste zgomotele bucătăriei, Vess îi răspunse: 

— Cred că ai dreptate. 

Mai târziu, când el aşeză farfuriile pe masă, fata ridică 
fruntea şi îşi mişcă mâinile. 

— Decât să te las să mănânci cu mâinile, mai bine-ţi dau o 
furculiţă, spuse el, fiindcă presupun că îţi dai seama de 


inutilitatea gestului de a mi-o vâri în ochi. 

Ea inclină din cap aprobator. 

— Eşti o fată cumsecade. 

Chyna văzu că pe farfuria ei se afla o omletă durdulie din 
patru ouă, din care curgeau râușoare de brânză Cedar, ornată 
cu ceapă sote. Deasupra, se aflau trei felii de roşie şi ici-colo 
pătrunjel tăiat. Omleta era aşezată între parantezele a două 
felii de pâine prăjită cu unt, tăiate cu grijă pe diagonală. Vess îi 
umplu din nou paharul cu apă şi mai adăugă două cuburi de 
gheaţă. Deşi cu câteva clipe în urmă se simţise înfometată, 
acum Chyna abia suporta să se uite la mâncare. Își dădu seama 
că trebuie să mănânce, aşa că ciuguli din ouă şi muşcă din 
pâine ca un şoricel, însă nu putea să termine tot ceea ce-i 
pusese el în farfurie. 

Vess mânca cu plăcere, dar nu neglijent sau zgomotos. Se 
purta ireproşabil la masă şi folosi frecvent şerveţelul de pânză 
să-şi tamponeze buzele. 

Chyna era cufundată adânc în tristeţe, în tărâmul ei cenușiu, 
şi, cu cât Vess părea că mănâncă mai cu plăcere, cu atât 
propria ei omletă începu să aibă gust de cenuşă. 

— Ai fi chiar atrăgătoare dacă n-ai fi aşa mototolită şi 
transpirată, cu faţa murdară de noroi, cu părul încâlcit de 
ploaie. Cred că eşti foarte atrăgătoare. Sub stratul acesta de 
murdărie, cred că se ascunde o persoană care suceşte minţile 
bărbaţilor. Poate că mai târziu am să-ţi fac baie. 

Chyna Shepherd vie şi neatinsă. 

În chip straniu, după o tăcere îndelungată, Edgler Vess 
spuse: 

— Vie şi neatinsă. 

Ea ştia că nu-şi spusese rugăciunea cu voce tare. 

— Vie şi neatinsă, repetă el. Asta spuneai... mai devreme, pe 
scări, când ai coborât la Ariel? 

Ea îl privi mută. 

— Asta spuneai? 

— Da, îi răspunse, în cele din urmă. 

— M-am tot mirat. Îţi pronunţai numele şi pe urmă aceste 
trei cuvinte, deşi n-avea niciun sens, pentru că atunci nu-ți 
ştiam numele. Nu ştiam că te cheamă Chyna Shepherd. 

Îşi îndepărtă privirea şi se uită pe fereastră. Unul dintre 
dobermani bântuia prin curtea din spate. 


— A fost o rugăciune? întrebă Vess. 

Cuprinsă de dezolare, Chyna nu se gândise că el ar mai 
putea-o înspăimânta în vreun fel, dar se înșelase. Intuiţia lui era 
înspăimântătoare şi nu în totalitate explicabilă. 

Işi mută ochii de la câine şi întâlni privirea lui Vess. Preţ de-o 
clipă văzu în ochii lui câinele, îi văzu faţa cea întunecată şi 
nemiloasă. 

— A fost o rugăciune? întrebă el din nou. 

— Da. 

— Chyna, tu crezi, acolo, adânc în sufletul tău, că Dumnezeu 
există cu adevărat? Hai, fii sinceră acum, nu numai cu mine, ci 
cu tine însăţi. 

Cu puţin timp în urmă fusese aproape sigură că răspunsul la 
această întrebare este „da”. Acum tăcu. 

— Chiar dacă Dumnezeu există, spuse Vess, ştie el oare că tu 
exişti? 

Ea mai luă o muşcătură din omletă. Acum părea mai 
unsuroasă decât înainte. Ouăle, untul, brânza, toate erau prea 
săţioase, i se lipeau de gură şi abia putea să înghită. 

Lăsă jos furculiţa. Terminase. Nu mâncase mai mult de-o 
treime din ce avea în farfurie. 

Vess îşi termină şi el omleta şi îşi încheie masa cu o cafea din 
care nu-i oferi şi ei - fără îndoială pentru că se gândea că va 
încerca să-i arunce lichidul fierbinte în ochi. 

— Arăţi atât de abătută, spuse Vess. 

Ea nu răspunse. 

— Te simţi ratată, nu? Ai ratat-o pe biata Ariel, pe tine şi pe 
Dumnezeu, dacă El există. 

— Ce vrei de la mine? întrebă Chyna. De fapt, vru să spună: 
„De ce mă faci să suport acest calvar, de ce nu mă omori şi nu 
termini cu mine?” 

— Încă nu m-am gândit, răspunse Vess. Dar orice urmează 
să-ţi fac, să ştii că va fi ceva special. Simt că eşti o persoană 
aparte, indiferent de ceea ce crezi tu despre tine, şi indiferent 
ce vom face împreună, va fi ceva... intens. 

Chyna închise ochii şi se întrebă dacă după toţi aceşti ani mai 
reuşeşte să găsească din nou Narnia. 

— Nu pot să-ţi precizez ce vreau de la tine, dar n-am nicio 
îndoială asupra a ceea ce vreau de la Ariel. N-ai vrea să auzi ce 
intenţii am cu ea? 


Cu siguranţă, Chyna era prea înaintată în vârstă să mai poată 
crede în ceva, chiar şi în şifonierul magic prin care păşea într-o 
lume minunată. Vocea lui Vess ieşi din lumea ei interioară, de 
cenuşă, ca şi cum acesta ar fi locuit acolo aşa cum locuia în 
lumea reală. A 

— 'Ţi-am pus o întrebare, Chyna. Îţi aminteşti de înţelegerea 
noastră? Ori răspunzi la ea, ori îţi decupez o bucăţică din faţă. 
N-ai vrea să auzi ce intenţii am cu Ariel? 

— Sunt sigură că le cunosc. 

— Da, pe unele dintre ele. Să fac sex, asta-i evident. Ariel e o 
bucăţică tare bună. Încă n-am atins-o, dar am s-o fac. Şi cred că 
e virgină. Cel puţin, pe vremea în care încă mai vorbea, aşa mi- 
a spus. Şi nu pare persoana care să mintă. 

Sau acolo, dincolo de Râu, se aflau Pădurea Nebună, 
Şobolanul, Cârtiţa şi Domnul Bursuc, şi ramuri grele, verzi în 
lumina soarelui, şi zeul Pan cântând din nai la umbra răcoroasă 
de sub copaci. 

— Şi vreau s-o aud ţipând pierdută şi plângând. Vreau să-i 
miros puritatea lacrimilor. Vreau să pipăi consistenţa minunată 
a ţipetelor ei, să învăţ mirosul lor curat, să aflu gustul terorii 
care pune stăpânire pe ea. Întotdeauna se întâmplă aşa. 
Intotdeauna e aşa. 

Nici Râul care şerpuia fără vlagă, nici Pădurea Nebună nu 
prinseseră viaţă, deşi Chyna se chinui să le vadă. Şobolanul, 
Cârtiţa, Domnul Bursuc şi Domnul Broscoi Râios erau duşi pe 
veci pe tărâmul îngrozitor al morţii, care ne cheamă pe toţi, şi, 
într-un fel, tristeţea aceasta era la fel de mare ca aceea pentru 
Laura şi ca aceea pe care avea s-o simtă în curând faţă de 
propria ei fiinţă. 

— Din când în când, spuse Vess, o aduc pe câte una înapoi, în 
camera din pivniţă, şi totdeauna pentru acelaşi scop. 

Chyna nu voia să audă lucrul acesta. Cătuşele o opreau să-şi 
ascundă urechile. Şi, dacă ar fi încercat, el i-ar fi prins mâinile 
de lanţurile care îi legau picioarele. Ar fi insistat ca ea să 
asculte. 

— Cele mai intense experienţe din viaţa mea s-au petrecut în 
încăperea aceea, Chyna. Nu faptul că am făcut dragoste. Nu 
bătaia sau jocul cu cuțitul. Toată povestea asta vine mai târziu, 
ca un cadou pe care ţi-l oferă vânzătorul, după ce ţi-ai făcut 
cumpărăturile la el. Mai întâi, le distrug, şi acesta este 


momentul în care totul se intensifică. 

Chynei i se strânse inima. Respira doar superficial. 

— Primele două zile, continuă el, cu toatele cred că au să 
înnebunească de spaimă, dar se înșeală. Îţi trebuie mai mult de- 
o zi sau două ca să scoţi pe cineva din minţi, ca să-l faci un 
autentic şi irevocabil nebun. Ariel este cea de-a şasea captivă a 
mea, şi toate celelalte şi-au păstrat sănătatea mentală timp de 
câteva săptămâni. Una dintre ele a cedat în cea de-a 
optsprezecea zi, dar trei au rezistat două luni încheiate. 

Chyna renunţă la imaginara Pădure Nebună şi ochii ei 
întâlniră privirea lui fixă, care se proiecta peste masă. 

— Tortura psihologică este cu mult mai interesantă şi mai 
greu de suportat, decât nenumăratele torturi fizice, cu toate că 
şi acestea din urmă pot fi neîndoielnic emoţionante, spuse Vess. 
Mintea este mult mai rezistentă decât trupul şi de aceea 
constituie, de departe, o provocare mai mare. Şi, când se duce 
mintea, jur că pot să aud trupul care cedează. E un zgomot mai 
puternic decât acela de os frânt şi, ah, cât de tare răsună! 

212 

Ea încercă să vadă luminiţa aceea câinească din privirea lui, 
luminiţa pe care o sesizase fără să vrea înainte. De data 
aceasta, simţea nevoia s-o vadă. 

— Când le cedează mintea, unele dintre ele se zvârcolesc pe 
podea, se răsucesc, îşi rup hainele. Își smulg părul, Chyna. Își 
înfig unghiile în faţă, iar unele îşi muşcă buzele până la sânge. 
Se mutilează singure în diverse feluri, pline de imaginaţie. 
Suspină iarăşi şi iarăşi, nu le pot opri ore în şir, uneori zile, 
suspină întruna. Chyna, unele latră precum câinii şi scurmă cu 
unghiile şi îşi fâlfâie braţele, ca şi cum ar fi convinse că pot 
zbura. Au halucinaţii în care văd lucruri mai înspăimântătoare 
decât mine. Unele vorbesc limbi străine. Asta se numeşte 
glossolalie. Cunogşti starea asta? E de-a dreptul fascinantă. 

Discursul acesta e convingător asemenea unei limbi 
articulate, şi totuşi e lipsit de interes, ca o bolboroseală 
bombastică sau imploratoare. Altele îşi pierd controlul 
funcţiilor fiziologice şi se tăvălesc prin propria lor murdărie. E 
stânjenitor, dar uimitor să priveşti aşa ceva - să priveşti 
condiţia primară a omului a cărei existenţă majoritatea o 
admitem doar sub stăpânirea nebuniei. 

Oricât se strădui, Chyna nu reuşi să zărească fiara în ochii 


lui; văzu doar albăstrimea lor calmă şi pupila vigilentă, 
întunecată, astfel că nu mai avu siguranţa că observase 
vreodată lucirea aceea animalică. Nu era jumătate om, 
jumătate lup, nu era o făptură care pe lună plină se transformă 
brusc şi umblă pe patru labe. Mai rău decât atât, era doar un 
biet om - trăind la capătul cel mai îndepărtat al spectrului 
cruzimii omeneşti. 

— Unele se refugiază în tăceri cataleptice, continuă Vess, aşa 
cum a făcut şi Ariel. Dar, întotdeauna, eu le distrug şi le scot 
din starea lor. Ariel e de departe cea mai încăpăţânată, iar asta 
nu face decât să o transforme într-o fiinţă interesantă. Am s-o 
distrug şi pe ea, şi când i se va auzi mintea pârâind, Chyna, 
totul va fi fără egal. Plin de glorie. Intens. 

— Cea mai intensă experienţă cu putinţă este să-ţi dovedeşti 
mila faţă de ceilalţi, spuse Chyna, fără să-şi dea seama unde 
găsise aceste cuvinte. 

Ceea ce spusese, suna ca o rugăminte de îndurare şi nu 
dorea ca el să creadă că se roagă cu disperare s-o lase în viaţă. 
Nici în ruptul capului nu ar fi acceptat sa fie redusă la o stare 
de umilinţă dezgustătoare, nici măcar cuprinsă de disperare. 

Vess zâmbi brusc, şi zâmbetul acesta îi dădu un aer de 
băieţandru, unul pus pe glume şi şotii, colecţionar de bilete de 
baseball, un  băieţandru care umblă pe bicicletă, care 
construieşte aeromodele şi care, duminica, dă ajutor prin 
biserică. Chyna se gândi că el râde de vorbele ei, amuzat de 
naivitatea ei, dar lucrurile nu stăteau aşa, pentru că Vess se 
explică prin ceea ce spuse în continuare: 

— Poate că... ce vreau de la tine, e să fii cu mine când am să-i 
dau lovitura finală lui Ariel. În loc să te omor pe tine în faţa ei, 
ca s-o scot din minţi astfel, am s-o scot din minţi altcumva. lar 
tu poţi să asişti. 

O, Doamne! 

— La urma urmei, eşti studentă la psihologie, ai aproape 
titlul de doctor în psihologie. Am dreptate? Stai aici şi mă 
judeci cu atâta siguranţă, eşti atât de convinsă că am o minte 
„aberantă” şi că tu cunoşti cu precizie mecanismul gândirii 
mele. Ei, şi atunci ar fi teribil de interesant să vezi dacă vreuna 
dintre teoriile moderne despre funcţionarea minţii omeneşti 
este cumva contrazisă de acest mic experiment. Nu crezi? După 
ce am s-o distrug pe Ariel, ai putea să scrii o lucrare despre 


asta, Chyna, în exclusivitate pentru mine. Mi-ar plăcea să citesc 
observaţiile tale avizate. 

O, Doamne! 

Nu se va ajunge niciodată la asta. Nu va fi niciodată martoră 
la aşa ceva. Cu toate că e în lanţuri, o să găsească o modalitate 
să se sinucidă, ca să nu se lase târâtă în încăperea aceea, să 
asiste când fata... s-o vadă cum se topeşte. Chyna are să-şi taie 
venele cu dinţii, să-şi înghită limba, să se arunce pe scări şi să- 
şi rupă gâtul, are să facă ceva. Găseşte ea ceva. 

Conştient că din starea de neagră disperare o aruncase cu 
smucituri într-o oroare desăvârșită, Vess zâmbi din nou şi pe 
urmă se uită spre farfuria din care mâncase ea. 

— Mai mănânci şi restul? 

— Nu. 

— Atunci am sa mănânc eu. 

Cu o mişcare lină, împinse într-o parte farfuria lui goală şi o 
trase în faţă pe cea din care mâncase Chyna. Folosindu-se de 
furculiţa fetei, tăie o bucăţică din omleta rece, o vâri în gură şi 
gemu uşor, încântat. Calm, plin de senzualitate, Vess extrase 
furculiţa din gură, apăsându-și buzele şi apoi atingându-le cu 
limba, ca să le lingă pentru ultima oară. 

După ce a înghiţit bucăţica de omletă, spuse: 

— Ţi-am simţit gustul pe furculiţă. Saliva ta are o aromă 
specială - numai că e uşor amară. Fără îndoială, gustul acesta 
nu este o calitate obişnuită şi e generat de durerea de stomac. 

Chyna nu găsi nicio salvare închizând ochii, aşa că se uită la 
ucigaş cum devora resturile micului dejun. 

Când termină, îl întrebă şi ea ceva: 

— Azi-noapte, de ce-ai mâncat păianjenul? 

— De ce nu? 

— Ăsta nu e un răspuns. 

— E cel mai bun răspuns la această întrebare. 

— Atunci, dă-mi unul şi mai bun. 

— Crezi că a fost dezgustător? 

— Sunt doar curioasă. 

— Fără îndoială, consider că a mânca un păianjen, este o 
experienţă negativă. 

— Fără îndoială. 

— Chyna, dar nu există experienţe negative. Există doar 
senzaţii. Nu pot să ataşez nicio valoare senzaţiei pure. 


— Ba poţi foarte bine. 

— Dacă gândești aşa, atunci ţi-ai greşit secolul. Oricum, 
păianjenul are un gust interesant, şi acum înţeleg păianjenii 
mai bine pentru că trupul meu l-a absorbit pe unul dintre ei. 
Ştii cum învaţă viermii laţi? 

— Viermii laţi? 

— Trebuie să fi întâlnit chestia asta la vreun curs elementar 
de biologie, că doar ai studiat mult până să devii o femeie aşa 
instruită. Vezi, anumiţi viermi laţi pot învăţa treptat să se 
descurce printr-un labirint... 

Ea îşi aminti şi-l întrerupse: 

— Pe urmă, dacă-i mărunţeşti şi-i dai drept hrană unui alt 
grup de viermi, echipa numărul doi trece prin labirint din prima 
încercare. 

— Bun, aşa e. Vess aprobă din cap, bucuros. Viermii absorb 
cunoştinţele cu trupul. 

Chyna n-avea nevoie să se gândească prea mult ca să-şi 
formuleze următoarea întrebare, pentru că Vess nu putea fi nici 
insultat, nici flatat. 

— Doamne Dumnezeule, doar nu crezi că acum ştii cum e să 
fii păianjen, că ai o perspectivă de păianjen, pentru că ai 
mâncat unul. 

— Bineînţeles că nu, Chyna. Dacă imaginile din creierul meu 
ar fi atât de concrete, aş fi nebun, nu-i aşa? Aş fi pe undeva prin 
vreun ospiciu, stând de vorbă cu un grup de prieteni imaginari, 
dar, mulţumită simţurilor mele ascuţite, am absorbit cu 
adevărat de la păianjen inefabila calitate a spiritului de 
păianjen, pe care tu n-ai s-o poţi înţelege niciodată. Mi-am 
îmbunătăţit calitatea de păianjen, pentru că păianjenul este un 
mic vânător, construit inginereşte, minunat, este o făptură a 
puterii. Cuvântul păianjen este un cuvânt-putere, deşi nu poate 
fi format din literele numelui meu. Ezită, şovăi şi pe urmă 
continuă: Dar poate fi format din literele numelui tău. 

Chyna nu se mai osteni să-i amintească preţiozitatea cu care 
mama ei îi scrisese numele. Doar cuvântul „păianjen” putea fi 
format din Chyna Shepherd’. 

— Şi mâncatul unui păianjen a fost, totuşi, o activitate 
riscantă, ceea ce mi-a sporit considerabil voinţa, continuă Vess. 


13 Spider (lb. engl.) - păianjen; numele „Chyna Shepherd”, caligrafiat cu y 
conţine cuvântul spider tot cu y (n. tr.). 


Dacă nu eşti entomolog, nu poţi să fii sigur dacă specia 
respectivă e otrăvitoare sau nu. Unii, ca de exemplu Văduva 
Neagră, sunt deosebit de periculoşi. O muşcătură la mână eo 
chestie... Dar a trebuit să fiu sigur că l-am strivit în cerul gurii 
destul de rapid, înainte de-a apuca el să mă muşte de limbă. 

— Îţi place să rişti. 

Vess ridică din umeri. 

— Aşa sunt eu. 

— Trăieşti pe muchie de cuţit. 

— Sunt cuvinte care pot fi compuse din numele meu, 
recunoscu el. 

— Şi dacă te-ar fi muşcat de limbă? 

— Durerea e totuna cu plăcerea. Numai că se defineşte altfel, 
învaţă să te bucuri de ea, şi te vei împăca cu viaţa. 

— Chiar şi durerea e lipsită de valoare? 

— Sigur că da. E pur şi simplu senzaţie. Ajută ca insula aceea 
numită suflet să se dezvolte - dacă cumva există suflet. 

Chyna nu-şi dădea seama despre ce naiba tot vorbea Vess 
acolo - insula, sufletul - şi nici nu întrebă. li era lehamite de el. 
li era lehamite să se teamă de el. [i era chiar lehamite să-l 
urască. li pusese întrebări străduindu-se să înțeleagă, aşa cum 
se străduise toată viaţa şi obosise de moarte în această 
permanentă căutare a sensului. N-avea să ştie niciodată de ce 
unii oameni săvârșeau nenumărate acte de cruzime, mai mici 
sau mai mari, şi lupta aceasta crâncenă pentru înţelegere nu 
făcuse altceva decât s-o extenueze, să-i lase sufletul pustiit, 
rece, cenuşiu. 

Arătând spre indexul ei roşu şi umflat, Vess spuse: 

— Trebuie să te doară degetul. Şi gâtul. 

— Cea mai grea e durerea de cap. Şi nu seamănă a plăcere 
câtuși de puţin. 

— Ei bine, nu pot să-ţi arăt aşa cu una cu două calea către 
iluminare şi să-ţi dovedesc că te înșeli. Asta cere timp. Dar mai 
există o lecţie mai uşoară pe care o înveţi repede... 

Se ridică de pe scaun şi se duse către un raft pe care se aflau 
mirodenii. Printre borcănaşe şi cutiuţe cu cimbru, cuişoare, 
mărar, nucşoară, boia de ardei iute, ghimbir, origan şi 
scorţişoară, se afla un tub de aspirine. 

— Eu nu iau aşa ceva pentru dureri de cap, fiindcă îmi place 
să savurez durerea, dar ţin aspirina la îndemnă pentru că, din 


când în când, mai mestec cate una, aşa, pentru gust. 

— Sunt scârboase. 

— Nu, sunt doar amare. lar senzaţia de amar poate fi la fel 
de plăcută ca şi aceea de dulce, când ajungi să înveţi că fiecare 
experienţă, fiecare senzaţie are calităţile ei. : 

Vess se întoarse la masă cu tubul de aspirine. Il aşeză în faţa 
Chynei şi îi luă paharul de apă. 

— Nu, mulţumesc. 

— Gustul amar îşi are şi el locul lui. 

Ea ignoră tubul cu medicamente. 

— Serveşte-te, spuse Vess, strângând farfuriile de pe masă. 

Deşi Chyna avea nevoie să-şi înlăture diversele dureri, refuză 
să se atingă de aspirină. Poate că, într-un fel irațional -, dar nu 
mai puţin ferm -, simţi că, dacă mestecă nişte tablete din tub, 
chiar numai în scop medical, are să intre în straniile încăperi 
ale nebuniei lui Edgler Vess. Şi acesta era un prag pe care nu 
voia să-l treacă pentru nimic în lume, chiar dacă şi-ar fi păstrat 
un picior puternic ancorat în realitate. 

El spălă farfuriile, castroanele, tigăile şi toate celelalte 
ustensile folosite la micul dejun. Era eficient şi darnic. Lucra cu 
apă fierbinte din belşug şi cu o grămadă de detergent pentru 
vase cu aromă de lămâie. 

Chyna mai avea o întrebare pe care nu putea s-o evite şi, în 
cele din urmă, zise: 

— De ce familia Templeton? De ce i-ai ales pe ei din toată 
lumea? N-ai făcut-o la întâmplare, aşa-i? N-a fost un loc în care 
pur şi simplu te-ai oprit în noapte. 

— N-a fost chiar la întâmplare, admise el, curățând tigaia de 
omletă cu un burete din plastic. Cu câteva săptămâni în urmă, 
Paul Templeton a venit pe-aici cu afaceri şi când... 

— Il cunoşteai? 

— Nu tocmai. A venit în oraş cu afaceri, cum ţi-am spus, şi 
când a scos ceva din portvizit să-mi arate, a căzut un fel de plic 
mic din plastic, ştii, din acelea în care se ţin fotografiile, şi eu l- 
am ridicat de jos să i-l dau. Într-una dintre fotografii era soţia 
lui, în alta Laura... Era atât de proaspătă, de neprihănită... Am 
zis ceva de genul: „Ce fată drăguță!” şi Paul a început să turuie 
ca un tată mândru ce se afla. Mi-a spus că în curând fata îşi va 
lua titlul de doctor în psihologie, că învaţă bine şi aşa mai 
departe. Mi-a spus că îi e dor de ea când e plecată la facultate, 


chiar şi după şase ani, şi că de-abia aşteaptă sfârșitul lunii 
pentru că Laura urmează să vină acasă trei zile. Dar nu mi-a 
spus că vine şi cu o prietenă. 

Un accident, fotografii care au căzut pe jos, un schimb de 
cuvinte întâmplător, poate chiar o conversaţie plicticoasă. 
Arbitrarul acestei întâmplări îţi tăia respiraţia şi era mai mult 
decât putea să suporte Chyna. Apoi, urmărindu-l pe Vess cum 
ştergea atent mesele, cum clătea tigaia şi freca chiuveta, Chyna 
începu să simtă că ceea ce i se întâmplase familiei Templeton 
era mai rău decât un simplu act arbitrar. Toată această moarte 
violentă păru deodată prescrisă de soartă, începu să semene cu 
o spirală inexorabilă care se desfăcea într-un întuneric 
necontenit, ca şi cum ei toţi se născuseră şi trăiseră numai 
pentru Edgler Vess. Ca şi cum şi ea se născuse şi luptase pană 
în acest moment numai ca să ofere o clipă de satisfacţie 
bolnavă acestui vânător fără inimă. Cel mai mare act de oroare 
pe care-l putea produce nebunia lui nu-l constituiau nici 
durerea, nici spaima pe care o inocula victimelor, nici sângele, 
nici cadavrele mutilate. În comparaţie cu durerea obişnuită şi 
cu teama ce domina viaţa în general, durerea şi spaima 
produse de el dureau foarte puţin. Sângele şi cadavrele erau 
doar nişte neînsemnate consecinţe neplăcute. Cel mai cumplit 
act de oroare era acela că el fura sensul vieților neterminate 
ale celor pe care-i ucidea, că se afirma el însuşi ca scop 
fundamental al existenţei lor, că îi jefuia nu de timpul pe care-l 
mai aveau de trăit, ci de o viaţă împlinită. 

Păcatele lui capitale erau invidia - era invidios pe frumuseţe, 
pe fericire - şi mândria, astfel că deforma întreaga lume după 
propria lui viziune asupra Creaţiei, şi acestea două constituiau 
cu adevărat cele mai mari păcate, pentru că erau mutaţiile prin 
care Diavolul însuși, cândva înger de lumină, se împiedicase şi 
căzuse la vale, departe de Rai. Aşa cum ştergea farfuriile, 
tigăile şi desfunda chiuveta, cum aşeza fiecare obiect la locul 
lui pe raft său în sertar, Edgler Vess arăta proaspăt şi rozaliu, 
ca un prunc abia îmbăiat, la fel de nevinovat ca un copil născut 
mort. Mirosea a săpun, a after shave de bună calitate şi a 
detergent de vase cu aromă de lămâie. Dar, în ciuda acestor 
aparenţe, Chyna aştepta, superstiţioasă, să simtă mirosul de 
pucioasă. 

Fiecare viaţă ducea spre o serie de epifanii tăcute - sau cel 


puţin crea ocazii pentru epifanii -, şi un nou val de tristeţe 
sfâșietoare spălă sufletul Chynei atunci când se gândi la 
călătoriile întrerupte ale familiei Templeton, la actele de 
generozitate pe care ei le-ar mai fi putut face pentru ceilalţi, la 
dragostea pe care ar fi avut-o de oferit, la lucrurile pe care 
sufletele lor ar mai fi urmat să le înţeleagă. 

Vess termină curăţenia şi se întoarse la masă. 

— Mai am puţină treabă sus şi pe-afară, şi apoi trebuie să 
dorm vreo patru-cinci ore, dacă pot. Diseară mă duc la serviciu 
- trebuie să mă odihnesc. 

Ea se întrebă ce-ar fi putut munci Vess, dar nu spuse nimic. 
Poate că vorbea într-adevăr despre o slujbă sau despre asaltul 
sălbatic asupra minţii lui Ariel. Dacă ăsta era sensul, Chyna nu 
voia să afle urmarea. 

— Când te mişti pe scaun, s-o faci încet. Dacă nu eşti atentă, 
lanţurile o să zgârie lemnul. 

— Mi-ar părea foarte rău să stric mobila, spuse ea. 

El o privi îndelung, preţ de-o jumătate de minut, şi zise: 

— Dacă eşti atât de proastă încât să crezi că te poţi elibera, 
voi auzi zornăitul lanțurilor, şi atunci voi fi nevoit să mă întorc 
şi să te liniştesc. Dacă va fi nevoie de aşa ceva, te asigur că n-o 
să-ţi placă ce-o să-ţi fac. 

Chyna tăcu. N-avea nicio speranţă să scape din lanţurile în 
care se găsea priponită. 

— Dacă totuşi scapi cumva, nu te poţi mişca destul de repede 
şi câinii dresați patrulează prin împrejurimi. 

— I-am văzut, îl asigură Chyna. 

— Chiar dacă n-ai fi în lanţuri, oricum te-ar târi şi te-ar omori 
înainte să faci zece paşi de la uşă. 

Il credea, dar nu înţelegea de ce simţea el nevoia să pună 
punctul pe „i” atât de dur. 

— Odată, i-am dat drumul unui tânăr prin curte, povesti Vess. 
A plecat în goană către cel mai apropiat copac, s-a urcat în el, 
scăpând doar c-o muşcătură zdravănă în pulpa dreaptă şi cu 
una mai uşoară în glezna stângă. S-a agăţat de crengi şi s-a 
gândit că o vreme va fi în siguranţă, deşi câinii stăteau la 
poalele copacului şi îl priveau, dar eu am luat o puşcă, am ieşit 
pe veranda din spate şi de-acolo l-am împușcat în picior. A 
căzut din copac şi apoi totul s-a sfârșit cam într-un minut. 

Chyna nu comentă. Erau momente în care comunicarea cu 


acest gunoi uman părea la fel de posibilă ca discuţia pe care ai 
purta-o cu un rechin despre muzica lui Mozart. Trăia unul 
dintre aceste momente. 

— Noaptea trecută nu te-am văzut. Ai fost invizibilă, spuse el. 

Ea aştepta. 

Privirea lui pierdută călători peste tot trupul ei, căutând 
parcă o legătură mai slabă a lanțurilor sau o cătuşă descuiată 
pe care eventual n-o observase pană atunci. 

— Ai fost ca un spirit. 

Chyna nu-şi dădea seama dacă era cu adevărat posibil să 
priceapă ce gândea căzătura aceasta, dar deocamdată părea 
vădit stânjenit de faptul că trebuie s-o lase singură. În ruptul 
capului nu-şi putea imagina de ce. 

— Stai aici cuminte? întrebă Vess. 

Chyna aprobă din cap. 

— Eşti o fată bună. 

El se duse către uşa care dădea din bucătărie în salon. 

Convinsă că mai aveau ceva de discutat, Chyna întrebă: 

— Înainte să pleci... poţi să mă duci la baie? 

Vess se întoarse s-o privească. 

— E prea mare osteneala să desfac lanţurile chiar acum. Fă 
în pantaloni dacă eşti nevoită. Oricum am să te curăţ mai târziu 
şi pot să cumpăr şi perne noi pentru scaun. 

Deschise uşa şi intră în salon. 

Chyna era hotărâtă să nu îndure umilinţa de-a sta în propria 
ei murdărie. Simţi o vagă nevoie să facă pipi, dar nu era 
stresantă. Mai târziu avea să fie mai rău. 

Ce ciudat! Se putea gândi încă să evite umilinţa şi se mai 
putea gândi încă la viitor. 


Domnul Vess traversează jumătate din salon şi apoi se 
opreşte să asculte ce face femeia din bucătărie. Nu aude niciun 
zgomot de lanţuri. Aşteaptă. lar niciun zgomot. Tăcerea îl 
încurcă. 

Nu e sigur ce planuri are cu ea. Acum ştie atât de multe 
despre ea, şi totuşi femeia e un vas cu mistere. Înlănţuită, 
aflată total sub controlul lui, n-are cum să fie cauciucul 
explodat al domnului Vess. Femeia miroase a disperare şi 
înfrângere. În tonul învins al vocii acesteia, el vede cenuşa şi 
pipăie căptuşeala moale a sicriului. E ca şi moartă şi îşi acceptă 


condiţia cu resemnare. Totuşi... Din bucătărie se aude 
clinchetul lanțurilor. E un sunet potolit, determinat de 
schimbarea poziţiei - poate că-şi strânge coapsele pentru a-şi 
reprima nevoia de-a urina. Domnul Vess zâmbește. 

Urcă scările către dormitor. De pe raftul de deasupra al 
dulapului fixat în perete, ia un telefon. Intră în dormitor, îl băgă 
în priză şi efectuează două convorbiri prin care anunţă că 
tocmai s-a întors din scurta vacanţă de trei zile. Şi că diseară va 
fi la datorie. 

Deşi are încredere că în lipsa lui dobermanii nu vor permite 
nimănui să intre în casă, Vess posedă doar două aparate 
telefonice şi le ţine încuiate în dulapuri când e plecat. in 
eventualitatea, puţin probabilă, că un intrus ar reuşi să fugă 
printre câinii dezlănţuiţi şi ar pătrunde în casă viu, n-ar avea 
cum să dea niciun telefon după ajutor. Pericolul pe care-l 
reprezintă telefoanele celulare i-a tot muncit mintea în ultimele 
zile. E dificil să-ţi imaginezi un presupus hoţ care are asupra lui 
un telefon portabil, sau care îl foloseşte ca să sune la poliţie 
după ajutor, într-o casă în care a intrat fugărit de câinii de 
pază, dar, în ultimul timp, s-au tot întâmplat lucruri ciudate. 
Dacă Chyna Shepherd ar fi găsit un telefon celular în Honda pe 
care o folosise noaptea trecută, acum n-ar mai zăcea în lanţuri. 
Revoluţia tehnologică de la acest sfârșit de mileniu oferă 
numeroase avantaje şi ocazii, dar conţine, de asemenea, şi 
aspecte periculoase. Mulțumită experienţei pe care o are în 
domeniul computerelor, Vess a reuşit să-şi modifice amprentele 
digitale cu şiretenie şi acum poate să lucreze fără mănuși în 
diverse locuri, precum a făcut-o în casa Templeton, bucurându- 
se din plin, fără teamă, cu senzualitate, de experienţa trăită. 
Însă un telefon celular care ar cădea în mana cui nu trebuie, 
într-un moment nepotrivit, i-ar putea aduce lui Vess cea mai 
intensă experienţă a vieţii sale, cea finală. Uneori, are nostalgii 
după epocile mai simple în care au trăit Jack Spintecătorul sau 
splendidul Ed Gein, sursa de inspiraţie pentru Psycho, sau 
Richard Speck. Adesea e nostalgic şi visează la lumea mai puţin 
complicată din trecut, la câmpurile de bătălii mai puţin călcate 
de indivizi asemenea lui. 

Acordând o importanţă deosebită actelor criminale, făcând 
publicitate exagerată poveştilor sângeroase, transformând 
criminalii în celebrităţi şi gudurându-se apoi pe lângă ei, noile 


mijloace electronice de comunicare au inspirat de bunăvoie un 
asemenea tip uman criminal, care gândește totul la rece. Dar, 
în acelaşi timp, au alarmat şi oiţele. Prea multă lume face ochii 
mari şi aleargă să anunţe poliţia la primele semne de pericol. 

Totuşi, el reuşeşte să se distreze. 

După ce dă telefoane, domnul Vess iese în curte şi se 
îndreaptă spre rulotă. Numerele de înmatriculare, şuruburile şi 
toate celelalte se află într-un sertar în chicineta rulotei. 

Prin diverse mijloace, de obicei cu două sau trei săptămâni 
înaintea unei expediţii, domnul Vess îşi selecţionează cu atenţie 
ţintele primare, cum ar fi, bunăoară, familia Templeton, şi, cu 
toate că uneori aduce câte un trofeu viu pe care-l depune în 
camera din pivniţă, cel mai adesea călătoreşte departe de 
graniţele statului Oregon, pentru a reduce cât mai mult cu 
putinţă şansele de întâlnire într-un moment neprielnic a celor 
două vieţi pe care le trăieşte - cea de bun cetăţean şi cea de 
aventurier omucid. Deşi n-a folosit această metodă ca să ajungă 
la Laura Templeton, a descoperit că frunzăritul la întâmplare, 
clandestin, prin documentele departamentului Circulaţie din 
statul învecinat, California, constituie o metodă excelentă 
pentru a localiza femei atrăgătoare. Fotografiile de pe 
permisele de conducere - numai portret - se află acum în 
documentele computerizate ale acestui departament. Alături de 
fiecare fotografie se găsesc date privind vârsta femeii, 
înălțimea, greutatea - date ce îl ajută pe Vess să identifice 
candidatele care nu-i convin, astfel încât poate evita bunicuţe 
fotogenice şi grăsane cu feţe prelungi. Deşi majoritatea oferă 
ca adresă doar căsuţa poştală, multe îşi dau adresa întreagă; 
de-aici încolo, domnul Vess mai are nevoie doar de nişte hărţi 
bune. Când se apropie de ţintă, la cincizeci de mile de 
reşedinţa victimei, scoate plăcuţele de înmatriculare ale rulotei. 
Mai târziu, pentru că ţine neapărat să se îndepărteze de scena 
jocurilor sale, se poate ca cineva să-l urmărească, şi văzând 
rulota, să ţină minte numerele de înmatriculare - iarăşi 
nenorocitul acela de cauciuc explodat! Aşa că, până ajunge 
înapoi în Dregon, îşi lasă vehiculul fără plăcuţe de 
înmatriculare. Dacă l-ar opri vreun poliţist pentru depăşirea 
vitezei legale sau pentru vreo altă contravenţie, s-ar arăta cât 
se poate de mirat când acesta l-ar întreba despre plăcuţele 
lipsă şi ar spune că, Dumnezeu ştie de ce, i le-a furat cineva. E 


un bun actor, ştie să-şi vândă iluziile. Dacă s-ar întâmpla să 
intre cu adevărat în încurcătură, atunci l-ar ucide pe poliţist. Şi 
dacă nu s-ar ivi nicio astfel de ocazie, ar găsi o rezolvare 
apelând la bunăvoința profesională. 

Acum se lasă pe vine şi montează plăcuţa de înmatriculare 
din faţă în lăcaşul metalic. 

Unul dintre câini vine la el, adulmecându-i mâinile şi hainele, 
dezamăgit să descopere doar miresmele de after shave şi 
detergent pentru vase. Câinii tânjesc după atenţia stăpânului, 
dar se află la datorie. Niciunul dintre ei nu zăboveşte prea 
mult, fiecare se întoarce la locul lui, după ce a primit o scurtă 
mângâiere pe cap, după ce a fost scărpinat între urechi şi i s-au 
adresat câteva vorbe duioase. 

— Eşti un căţel bun, spune domnul Vess. Eşti un căţel bun. 

Când termină de montat plăcuţa, se ridică, se întinde şi 
cască, în timp ce-şi supraveghează cu un ochi vulturesc 
domeniul. 

Oricum, la sol, vântul nu mai bate, aerul e nemişcat şi umed. 
Miroase a iarbă udă, a pământ, a frunze moarte şi a pădure de 
pini. 

O dată cu încetarea ploii, ceața se ridică de pe dealuri şi de 
pe coastele munţilor din spatele casei. Deocamdată, nu se văd 
vârfurile lanţului muntos dinspre apus şi nici haina de zăpadă 
care mai adastă încă prin văile înalte. Însă spre răsărit, chiar 
deasupra, acolo unde ceața nu şi-a vârât nasul, norii sunt mai 
mult cenuşii decât negri, au o culoare plăcută, șorecie, şi se 
mişcă rapid spre Sud-Est, mânaţi de vântul care suflă din 
înalturi. Pe la miezul nopţii, aşa cum i-a promis lui Ariel, o să 
apară stelele şi chiar luna, să lumineze iarba înaltă de pe 
pajişte şi să sclipească în ochii lăptoşi ai Laurei celei moarte. 

Domnul Vess se duce în spatele rulotei ca să prindă şi cea de- 
a doua plăcuţă de înmatriculare şi descoperă urme ciudate pe 
alee. Cum stă în picioare şi se uită la ele, o cută de 
nemulţumire i se adâncește pe faţă. 

Aleea e pietruită, dar când plouă zdravăn, noroiul din curte 
năvăleşte peste piatră. Din loc în loc, acesta formează o 
membrană subţire deasupra pietrei - nu una apoasă, ci densă şi 
întunecată. 

Pe această membrană de noroi sunt urme de copite, probabil 
copite de căprioară. O căprioară impunătoare. A traversat aleea 


de mai multe ori. 

Descoperă locul în care animalul s-a oprit puţin şi a bătătorit 
pământul cu copitele. 

Nicio urmă de cauciuc nu pângărește noroiul pentru că a fost 
ştearsă de ploaia care a tot căzut după venirea lui acasă. 
Evident, urmele căprioarei sunt posterioare furtunii. 

Se lasă pe vine lângă urme şi pipăie noroiul rece. Simte 
duritatea şi delicateţea copitelor care s-au imprimat acolo. 

Mai multe specii de căprioare trăiesc nestingherite prin 
munţii din împrejurimi. Foarte rar, se aventurează pe domeniul 
domnului Vess pentru că se tem de câini. 

Acesta este cel mai ciudat lucru pe care-l observă la urmele 
de căprioară: printre ele, nu se văd urme de câini. 

Dobermanii au fost antrenați să se concentreze asupra 
intruşilor din specia umană şi să ignore sălbăticiunile pe cât 
posibil. Altfel, atenţia le-ar putea fi distrasă într-un moment 
crucial pentru siguranţa stăpânului. Câinii nu atacă niciodată 
iepuri, veveriţe sau oposumi şi nici căprioare, dacă nu-i împinge 
foamea. Nu se reped la animale, nici măcar în joacă. 

Totuşi, câinii observă orice alt animal care le iese în cale şi 
se lasă în voia curiozităţii numai în limitele educaţiei pe care au 
primit-o. 

Cu siguranţă, s-au apropiat de căprioara care a intrat în 
curte şi au încercuit-o, făcând-o să înţepenească de groază sau 
fugărind-o, şi, după ce a dispărut, cu siguranţă că ei au patrulat 
pe alee, mirosindu-i urmele. 

Dar nu se vede nicio urmă de câine printre urmele 
căprioarei. 

Frecându-și degetele murdare de noroi, domnul Vess se 
ridică, se răsuceşte şi studiază terenul înconjurător. Spre Nord 
se află pajiştile, iar dincolo de ele îndepărtatele păduri de pini. 
Spre Est, drumul duce către un şleau golaş. Spre Sud, curtea se 
termină într-o pajişte, şi dincolo de ea se întind păduri. Curtea 
din spate se opreşte dincolo de hambar, la poalele dealului. 
Căprioara - dacă a existat vreo căprioară - a avut unde să 
dispară. 

Domnul Vess stă în picioare nemişcat. Ascultă. Gândește. 
Respiră adânc, adulmecând mirosurile. Apoi inhalează aerul cu 
gura deschisă, ca să prindă pe limbă toate senzațiile posibile. 
Simte aerul umed care i se lipeşte de faţă ca o piele cadaverică. 


Are toate simţurile deschise la maximum, frânte în mii de 
culori, şi lumea proaspăt spălată de ploaie îi curge ca o apă 
prin trup. 

În cele din urmă, constată că nu-l pândește nicio ameninţare. 
În timp ce Vess montează plăcuţa de înmatriculare în spatele 
rulotei, Tilsiter vine spre el. Câinele amuşinează gâtul 
stăpânului. 

Vess îi permite câinelui să stea alături. Când termină cu 
plăcuţa de înmatriculare, îi arată lui Tilsiter urma de căprioară. 

Câinele pare că nu vede nicio urmă sau, dacă vede, nu-l 
interesează. Vess îl duce pană în dreptul urmelor şi i le mai 
arată o dată. Pentru că Tilsiter pare încurcat, Vess îl apasă pe 
ceafa şi îl vară cu nasul în una dintre urmele de copită. 

Dobermanul prinde în sfârșit un miros, adulmecă plin de 
interes, scheaună de plăcere şi apoi decide că nu-i place ceea 
ce miroase. Se zvârcolește să scape de sub mana stăpânului şi 
se trage înapoi, privind blând ca o oaie. 

— Ce e? întreabă Vess. 

Câinele îşi linge labele. Ocoleşte privirea lui Vess, cercetează 
cu ochii pajiştile, aleea, curtea, îi aruncă iar o ocheadă lui Vess 
şi apoi se îndreaptă cu paşi mici spre Sud, pornind în patrulare. 

Apa mai picură încă din ramurile copacilor, ceața se ridică şi 
norii aleargă spre Sud-Est goniţi de vânt. Domnul Vess se 
hotărăşte s-o ucidă pe Chyna Shepherd numaidecât. O va târî în 
curte, o va trânti cu faţa în jos pe iarbă şi îi va trage două 
gloanţe în ceafa. Diseară trebuie să se ducă la lucru şi înainte 
de asta trebuie să doarmă puţin, astfel încât n-are vreme să se 
bucure de omor în tihnă. 

Mai târziu, când are să se întoarcă acasă, are s-o îngroape pe 
pajişte, vegheat de cei patru câini, în zumzăitul insectelor din 
iarba măruntă, şi are s-o oblige pe Ariel să sărute fiecare 
cadavru înainte de-a fi îngropat - toate astea la lumina lunii, 
dacă o să apară luna. 

Acum, rapid, să termine cu ea şi să se culce. 

În timp ce se îndreaptă grăbit spre casă, îşi dă seama că ţine 
în mână şurubelniţa şi că ar fi mai interesant, să se folosească 
de ea decât de pistol, căci ar lucra la fel de iute. Urcă scările de 
la verandă, acolo unde degetul procuroarei din Seattle atârnă 
tăcut lângă aranjamentul de scoici, în aerul răcoros şi 
nemişcat. Nu se deranjează să se şteargă pe picioare, ceea ce 


este o violare a autodisciplinei, pe care o comite rar. Când 
deschide uşa, scârțâitul balamalei este dublat de respiraţia lui 
precipitată. Când închide uşa, e surprins să-şi audă bătăile 
inimii. 

Nu se teme niciodată. Niciodată. Totuşi, în faţa femeii 
acesteia s-a simţit tulburat de câteva ori. Face câţiva paşi prin 
cameră şi se opreşte să-şi adune gândurile. Acum, că a intrat în 
casă, nu înțelege de ce uciderea ei i s-a părut o asemenea 
prioritate. 

Intuiţie. 

Niciodată până acum intuiţia nu i-a trimis cu atâta insistenţă 
un mesaj care să-l lase încurcat. Femeia aceasta e deosebită şi 
Vess vrea cu disperare s-o folosească într-un fel deosebit. Dacă- 
i trage pur şi simplu două gloanţe în ceafă sau vâră şurubelniţa 
în ea de câteva ori, înseamnă să irosească potenţialul ei 
nebănuit. 

El nu se teme niciodată. Niciodată. Chiar şi atunci când se 
simte tulburat, aşa cum se simte acum, starea aceasta este o 
provocare pentru imaginea cea mai frumoasă pe care o are 
despre sine însuși. Poeta Sylvia Plath, a cărei operă îi creează 
domnului Vess o stare nefirească de ambiguitate, a scris odată 
că lumea e dominată de panică, „panica aceea cu faţă de câine, 
de diavol, de vrăjitoare, cu chip de târfă, panica fără chip, dar 
scrisă cu litere mari, este acelaşi Johnny Panică treaz sau 
adormit”. Dar nu Johnny Panică îi conduce viaţa domnului Vess 
şi nici n-are să i-o conducă vreodată, pentru că domnul Vess nu- 
şi face iluzii în legătură cu natura existenţei, n-are îndoieli cu 
privire la scopul vieţii lui şi nu i s-a întâmplat să treacă prin 
momente care au nevoie de reinterpretare atunci când stă şi 
cugetă în linişte. 

Senzaţie. 

Intensitate. 

Dacă se teme, nu poate trăi cu intensitate pentru că domnul 
Johnny Panică inhibă spontaneitatea şi simţul experimentului. 
Aşadar, nu-i va îngădui acestei femei misterioase să-l bântuie. 
În timp ce respiraţia accelerată şi bătăile inimii i se potolesc, el 
răsuceşte mânerul şurubelniţei iarăşi şi iarăşi, privind în gol 
către vârful bont de la capătul barei subţiri de metal. 


În momentul în care Vess intră în bucătărie, chiar înainte de- 


a articula vreun cuvânt, Chyna simţi că omul nu mai este cel pe 
care îl cunoscuse. Se afla pradă unei stări total diferite de cele 
care îl dominaseră până atunci, deşi diferenţa era atât de 
subtilă, încât ea n-o putea defini. 

Se apropie de masă, ca şi cum ar fi vrut să se aşeze, dar apoi 
se opri chiar lângă scaun. Încruntat şi tăcut, se uita fix la ea. În 
mâna dreaptă ţinea şurubelniţa. Învârtea fără încetare mânerul 
între degete, ca şi cum ar fi strâns un şurub imaginar. 

În spatele lui, pe podea, rămăseseră bucăţi de noroi. Intrase 
în casă cu pantofii murdari. Chyna îşi dădu seama că nu trebuie 
să vorbească ea prima. Se aflau într-un punct straniu, în care 
cuvintele puteau să-şi fi schimbat sensul, în care cea mai 
nevinovată afirmaţie putea fi o incitare la violenţă. 

Cu puţin timp în urmă, Chyna aproape că preferase să fie 
omorâtă repede şi încercase chiar să declanşeze unul dintre 
impulsurile lui criminale. Se gândise, totodată, deşi era în 
lanţuri, la modurile în care s-ar fi putut sinucide. Acum îşi ţinea 
gura, ca nu cumva să-l înfurie din senin. 

Evident, chiar cuprinsă de dezolare, continua să nutrească o 
slabă speranţă, camuflată de tristeţea ce pusese stăpânire pe 
ea. Un refuz stupid. O dorinţă patetică de-a i se mai oferi o 
şansă. Speranţa, care i se păruse ceva nobil totdeauna, îi părea 
acum aidoma lăcomiei, ce dezumanizează, îi părea la fel de 
mizerabilă precum pofta trupească, era o nevoie animalică de-a 
supravieţui cu orice preţ. 

Se afla cufundată într-un loc adânc, întunecat. 

În cele din urmă, Vess spuse: 

— Noaptea trecută... 

Ea aştepta. 

— În pădurea de sequoia... 

— Da, ce anume? 

— Ai văzut ceva? întrebă Vess. 

— Ce să văd? 

— Ceva ciudat? 

— Nu. 

— Sigur ai văzut. 

Chyna dădu din cap. 

— Elanii, zise Vess. 

— A, da, elanii. 

— O turmă. 


— Da. 

— Nu ţi s-au părut stranii? 

— Sunt elani dintre cei care trăiesc pe țărm. Se simt la târgul 
lor acolo. 

— Aceştia păreau aproape dresați. 

— Poate pentru că turiştii trec prin zonă tot timpul. 

Răsucind încet, fără să se oprească, şurubelniţa, el se gândi 
la explicaţia fetei. 

— Poate. 

Chyna observă că avea degetele de la mana dreaptă 
acoperite cu o peliculă de noroi slab. 

— Acum pot să le simt mirosul de mosc, spuse Vess, simt 
consistenţa ochilor lor, aud verdeaţa ferigilor care se unduiesc 
pe lângă ei şi în sângele meu lunecă uleios ceva rece şi 
întunecat. 

Un astfel de discurs nu cerea o replică şi ea nici nu încercă 
să dea vreuna. 

Vess cobori privirea de pe figura Chynei pe mânerul 
şurubelniţei şi apoi spre proprii lui pantofi. Se uită înapoi peste 
umărul stâng şi văzu noroiul de pe jos. 

— Aşa ceva nu se face, zise el. 

Aşeză şurubelniţa pe o măsuţă, îşi scoase pantofii şi îi duse în 
spălătorie, ca să-i curețe mai târziu. Se întoarse cu picioarele 
goale şi, cu ajutorul unor şerveţele de hârtie şi a detergentului 
de spălat geamuri, îndepărtă fiecare grăunte de noroi. În salon 
folosi aspiratorul. 

Aceste activităţi domestice îi luară aproape cincisprezece 
minute şi, când termină, ieşi din starea care-l dominase la 
intrarea în bucătărie. Activităţile gospodăreşti îi scuturau 
totdeauna melancolia. 

— Acum mă duc sus să mă culc, spuse Vess. Să fii cuminte şi 
să nu-ţi zdrăngăni lanţurile prea mult. 

Ea tăcu. 

— Să stai liniştită, că, dacă nu, cobor şi-ţi vâr un metru 
jumătate de lanţ în fund. 

Chyna înclină din cap aprobator. 

— Eşti o fată bună. 

Vess ieşi din cameră. Diferenţa dintre purtarea lui obişnuită 
şi starea lui anterioară nu mai necesita nicio explicaţie din 
partea Chynei. Câteva minute, Vess îşi pierduse încrederea în 


sine. Acum şi-o recăpătase. 


Domnul Vess doarme întotdeauna gol, ca să viseze mai uşor. 

În lumea somnului, toţi cei pe care-i întâlnește sunt goi, fie că 
rămân în spatele lui, sfâșiaţi şi uzi, fie că fug în haită, alături de 
el, prin locuri întunecoase şi apoi păşesc în lumina lunii. În 
visele lui e o arşiţă atât de mare, încât hainele par inutile şi, 
mai mult, arşiţa aceasta pârjolește chiar conceptul de 
îmbrăcăminte, astfel încât i se pare mai natural să umble gol în 
lumea viselor decât în cea obişnuită. 

Nu are niciodată coşmaruri. Asta pentru că în viaţa de zi cu 
zi se confruntă cu sursele care i-ar putea pricinui tensiuni 
interioare şi o scoate la capăt de fiecare dată. Nu se lasă purtat 
de vreun sentiment de vinovăţie, nu-i judecă pe ceilalţi şi nu-i 
pasă de ceea ce cred ei despre el. Ştie că, dacă simte că e bine 
ceea ce face, atunci e cu adevărat bine. Întotdeauna caută să 
fie numărul unu, pentru că o fiinţă omenească plină de succes 
trebuie să fie mulţumită de sine. În consecinţă, când se duce la 
culcare, are o minte clară şi o inimă uşoară. Acum, la câteva 
secunde după ce şi-a aşezat capul pe pernă, domnul Vess a 
adormit. Din când în când, dă din picioare pe sub pătură, ca şi 
cum ar alerga după cineva. Prin somn, spune o dată: „Iată”, pe 
un ton aproape respectuos, şi cuvântul acesta pluteşte în aer ca 
o bulă - ceea ce e straniu, pentru că la vârsta de nouă ani, 
Edgler Vess şi-a ucis tatăl dându-i foc. 


Cu lanţurile zornăind după ea, Chyna se aplecă şi ridică 
perna care căzuse pe jos. O aşeză pe masă, se trânti înainte şi 
îşi puse capul pe pernă. 

După cum arăta ceasul din bucătărie, era douăsprezece fără 
un sfert. Chyna nu dormise mai bine de douăzeci şi patru de 
ore, cu excepţia momentelor în care aţipise în rulotă şi a celor 
în care zăcuse inconştientă după ce o ciomăgise Vess. Deşi era 
epuizată şi aproape indiferentă de disperare, nu se aştepta să 
poată adormi. Spera însă că, ţinând ochii închiși şi lăsându-și 
gândurile să călătorească în voie spre momente mai plăcute, 
putea să ignore nevoia de-a urina, ce devenea tot mai 
stringentă, şi durerea de la ceafă şi din degetul pe care-l ţinuse 
pe trăgaci. 

S-a plimbat printr-un vârtej în care dansau boboci roşii de 


floare, smulşi de vânt, fără să se teamă de întuneric şi de 
fulgerul ce spinteca în răstimpuri noaptea. Se trezi brusc nu 
într-un zgomot de tunet, ci într-un sunet de foarfece care tăiau 
hârtie. 

Ridică fruntea de pe pernă şi se îndreptă. Lumina 
fluorescentă îi înțepa ochii. Edgler Vess stătea în picioare, în 
faţa chiuvetei, şi tăia o pungă mare de cartofi prăjiţi. 

— Ah, te-ai trezit, somnoroaso! spuse el. 

Chyna se uită la ceas: era cinci fără douăzeci. 

— Credeam că trebuie să te trezesc cu surle şi tobe. 

Dormise aproape cinci ore. Parcă avea nisip în ochi. Gura îi 
era amară. Își simţea mirosul propriului trup şi avea senzaţia că 
e unsuroasă. 

Nu făcuse pe ea în somn şi se simţi brusc însufleţită de 
triumful acela absurd, văzând că nu fusese redusă la un 
asemenea josnic nivel de umilinţă. Pe urmă, îşi dădu seama cât 
e de patetică mândrindu-se cu aşa ceva, şi cenuşiul din suflet i 
se mai închise cu o nuanţă-două. 

Vess purta bocanci negri, pantaloni kaki, o centură neagră şi 
un tricou alb. Avea braţele musculoase, enorme. Ea nu s-ar 
putea lupta niciodată cu aceste braţe. 

Acesta aduse o farfurie la masă. li făcuse un sandviş. 

— Şuncă şi brânză, cu muştar, o anunţă el. 

La marginile feliei de pâine se vedea o foaie de salată. Lângă 
sandviş aşezase două fire de mărar murat. Când Vess aşeză 
punga de cartofi prăjiţi pe masă, Chyna refuză: 

— Nu vreau. 

— Trebuie să mănânci. 

Ea privi pe fereastră curtea întinsă, care se zărea în lumina 
târzie de după-amiază. 

— Dacă nu mănânci, spuse el, pană la urmă am să te hrănesc 
cu forţa. Luă de pe masă tubul de aspirină şi îl scutură ca să-i 
atragă atenţia. E gustoasă? 

— N-am folosit niciuna, zise Chyna. 

— Aha, înseamnă că înveţi să-ţi savurezi durerea! 

Oricum, tot el era învingătorul. 

Luă tubul de aspirine şi se întoarse cu un pahar de apă. 

— Trebuie să-ţi menţii rinichii în funcţiune, că altfel se 
atrofiază. 

În timp ce Vess curăța măsuţa pe care pregătise sandvişul, 


Chyna îl întrebă: 

— Ai fost violat în copilărie? 

Apoi, se dispreţui pentru că-i pusese o asemenea întrebare, 
pentru că încă mai încerca să-l înțeleagă. 

Vess râse şi clătină din cap. 

— Chyna, ăsta nu este un manual. Asta e viaţă adevărată. 

— Ai fost violat? 

— Nu. Tata era contabil la Chicago. Mama vindea articole de 
damă într-un magazin. Mă iubeau. Îmi cumpărau prea multe 
jucării, mai multe decât puteam folosi, mai ales de când 
preferam să mă joc cu... alte lucruri. 

— Animale, spuse ea. 

— Exact. 

— Şi înainte de animale - insecte, sau făpturi foarte mici, ca 
de pildă peştişori aurii şi broaşte țestoase. 

— Scrie aşa ceva în manualele tale? 

— Este primul şi cel mai grav semn. Torturarea animalelor. 

Vess ridică din umeri. 

— Era distractiv... Să vezi cum făptura aceea prostănacă se 
târăște în carapace cuprinsă de flăcări. Zău, Chyna, trebuie să 
pătrunzi viaţa dincolo de aceste meschine judecăţi de valoare. 

Ea închise ochii, sperând că Vess o să plece la lucru. 

— Oricum, ai mei m-au iubit, s-au lăsat purtaţi de iluzia asta. 
La nouă ani am pus primul foc. Am turnat gaz de brichetă în 
patul lor când dormeau şi pe urmă am aruncat o ţigară. 

— Doamne! 

— Iar începi. 

— De ce? 

— De ce nu? răspunse el 

— Isuse! 

— Vrei şi un al doilea răspuns? 

— Da, spuse ea. 

— Atunci priveşte-mă când îţi vorbesc. 

Chyna deschise ochii. Privirea lui fixă o sfâșie. 

— Le-am dat foc pentru că am crezut că începuseră să se 
prindă. 

— De ce? 

— De faptul că sunt un tip deosebit. 

— Te-au prins cu broasca ţestoasă, presupuse Chyna. 

— Nu, cu pisoiul unui vecin. Locuiam într-un cartier frumos. 


Erau foarte multe animale de casă primprejur. Oricum, când m- 
au prins, a fost vorba de dus la doctor. Chiar la vârsta de nouă 
ani mi-am dat seama că nu puteam să permit aşa ceva. Doctorii 
puteau să mă prostească. Aşa că am făcut un foc mititel. 

— Şi n-ai păţit nimic? 

Termină de făcut curat şi se aşeză la masă. 

— N-a bănuit nimeni. Tata a fumat în pat, au zis pompierii. 
Tot timpul se întâmplă lucruri din astea. A ars toată casa. Abia 
dacă am scăpat cu viaţă, şi mama ţipa şi eu n-am putut să ajung 
până la ea, n-am putut să ajung la mămica şi am fost atât de 
speriat. li făcu Chynei cu ochiul. După asta, am mers să 
locuiesc cu bunica. Era o babă fandosită şi plictisitoare, plină 
de reguli, regulamente, standarde, maniere şi tipuri de 
conduită pe care trebuia să le înveţi. Însă nu era în stare să-şi 
ţină casa curată. Avea o baie pur şi simplu dezgustătoare. Ea 
m-a împins cu bună-ştiinţă către cea de-a doua şi ultima 
greşeală. Am omorât-o în timp ce stătea în picioare în 
bucătărie, cum am stat şi eu adineauri, şi servea cina. A fost un 
gest impulsiv, i-am înfipt cuțitul de cate două ori în fiecare 
rinichi. 

— Asta a fost la caţi ani? 

Şiret, în joacă, o întrebă: 

— Cine, bunica sau eu? 

— Tu. 

— Unsprezece. Eram prea mic să mi se deschidă proces. Prea 
mic, pentru ca cineva să poată crede cu adevărat că am fost 
conştient când am omorât-o. 

— Totuşi, ceva a trebuit să ţi se facă. 

— Am petrecut un an şi două luni într-un sanatoriu. Mi s-au 
aplicat o grămadă de tratamente, am primit o sumedenie de 
sfaturi, nenumărate dovezi de atenţie şi îmbrăţișări. Pentru că, 
înţelegi tu, cu siguranţă, am omorât-o pe biata bunică întrucât 
nu mi-am putut exprima durerea cauzată de moartea 
accidentală a părinţilor mei în acel incendiu îngrozitor. Într-una 
din zile, mi-am dat seama de sensul celor ce mi se spuneau şi, 
pur şi simplu, am cedat şi am plâns fără oprire. O, Chyna, cât 
am mai plâns atunci, cât am mai jelit, cuprins de remuşcare 
pentru biata bunica. Toţi doctorii şi educatorii au apreciat cum 
se cuvine jelania mea. 

— Unde te-ai dus de la sanatoriu? 


— Am fost adoptat. 

Rămasă fără grai, îl fixă cu privirea. 

— Ştiu la ce te gândești, spuse el. Foarte puţini orfani de 
doisprezece ani sunt adoptați. Oamenii caută de obicei 
bebeluşi, ca să-i modeleze după imaginea lor. Dar am fost un 
băiat atât de frumos, Chyna, un băiat frumos, cu o înfățișare 
angelică! Poţi să crezi? 

— Da. 

— Oamenii vor copii frumoşi. Copii frumoşi, care zâmbesc 
frumos. Eram cuminte şi drăgălaş. Şi, între timp, învăţasem 
cum să mă ascund printre voi, ipocriţii. Nu mă mai prindea pe 
mine nimeni, în veci, cu un nenorocit de pisoi sau cu vreo 
bunică moartă. 

— Dar cine... cine ar mai fi vrut să te adopte după ceea ce 
făcuseşi? 

— Ceea ce făcusem a fost radiat din dosarul meu, de bună 
seamă. La urma urmei, eram un băieţel. Chyna, doar nu te-ai fi 
aşteptat să-mi ruinez toată viaţa din cauza unei greşeli! 
Psihiatrii şi educatorii au fost lubrifiantul meu, şi toată viaţa le 
voi fi îndatorat pentru dorinţa lor sinceră, plăcută de-a avea 
încredere în oameni. 

— Părinţii tăi adoptivi n-au ştiut? 

— Au aflat că fusesem traumatizat de moartea părinţilor mei 
şi că din cauza acestei traume ajunsesem la sanatoriu, şi că 
trebuia să fiu supravegheat, pentru că aveam momente de 
depresie. Şi ei doreau din tot sufletul să-mi ofere o viaţă mai 
bună, să mă păzească pentru totdeauna de depresii. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Am locuit doi ani la Chicago şi pe urmă ne-am mutat aici, 
în Oregon. l-am mai lăsat în viaţă un timp şi le-am permis să 
simuleze că mă iubesc. De ce nu? Se bucurau nespus de 
propriile lor iluzii, dar apoi, după ce-am absolvit colegiul, la 
douăzeci de ani, aveam nevoie de mai mulţi bani decât 
primeam, aşa că a trebuit sa se întâmple un alt accident 
îngrozitor, un alt incendiu într-o noapte. Însă trecuseră 
unsprezece ani de la incendiul în care pieriseră părinţii mei 
naturali şi ne aflam la o distanţă de jumătate de continent. 
Niciun educator nu mă văzuse ani de-a rândul şi nu existau 
dosare care să ateste oribila greşeală pe care o comisesem cu 
bunica, aşa că nimeni n-a făcut vreo legătură cu toate astea. 


Stăteau la masă în tăcere. După un moment, Vess îi împinse 
farfuria în faţă. 

— Mănâncă! Mănâncă! o ademeni el, dulce. Eu am să 
mănânc în oraş. Îmi pare rău că nu pot să-ţi ţin companie. 

— Te cred. 

— Ce anume? 

— Că n-ai fost niciodată violat. 

— Deşi povestea asta contrazice tot ce-ai învăţat tu pană 
acum. Eşti o fată bună, Chyna. Recunoşti adevărul atunci când 
îl auzi. Poate că pentru tine mai există vreo speranţă. 

— În ceea ce te priveşte nu există înţelegere, spuse ea, mai 
mult ca pentru sine. 

— Ba cred că da. Pur şi simplu menţin legătura cu natura 
mea reptiliană, Chyna. Natura aceasta sălăşluieşte în noi toţi. 
Cu toţii am evoluat din peştii aceia lunecoşi cu patru picioare, 
care s-au târât prima dată afară din apa oceanului. Conştiinţa 
reptiliană... mai e încă prezentă în toţi oamenii, dar voi, ceilalţi, 
vă luptaţi din răsputeri s-o ascundeţi, să vă convingeţi pe voi 
înșivă că sunteţi ceva mai curaţi şi mai buni decât în realitate. 
Ironia este că, dacă ajungi să-ţi dai seama o singură dată că ai 
această conştiinţă  reptiliană, vei descoperi libertatea şi 
fericirea pe care le râvnești cu atâta nesaţ şi nu le poţi dobândi. 
Lovi cu degetul în farfurie, ritmic, pe urmă în paharul de apă. 
Se ridică de la masă şi împinse scaunul corect dedesubt. Nu 
prea te-ai aşteptat la o astfel de discuţie, nu-i aşa, Chyna? 

— Nu. 

— Te-ai aşteptat să dau din colţ în colţ, să mă miorlăi că am 
fost o victimă, să mă dedau la nişte explicaţii foarte elaborate şi 
autoamăgitoare, să scot din mine o poveste despre vreun incest 
care mi-a distrus viaţa. Ai vrut să crezi că provocarea ta 
iscusită va putea revela vreun fanatism religios secret, îţi va 
putea dovedi că cine ştie ce voci divine îmi umblă prin cap. Nu 
te-ai aşteptat ca totul să fie atât de la obiect, atât de sincer. Se 
duse la uşa care despărţea bucătăria de salon, pe urmă se 
întoarse şi o privi. Nu sunt unicat, Chyna. Lumea e plină de 
indivizi ca mine, deşi majoritatea sunt mai puţin liberi. Ştii 
unde cred eu că se învârtesc foarte mulţi dintre cei asemenea 
mie? 

Chyna se trezi întrebând: 

— Unde? 


— În politică. Imaginează-ţi că oamenii aceştia au puterea de 
a porni războaie. Cât de mulţumitor ar fi! Sigur că, în general, 
în viaţa publică trebuie să te stăpânești, să-ţi reprimi plăcerea 
de a-ţi vâri mâinile în sânge, de-a te murdări cu toate fluidele 
acelea minunate. Trebuie să te declari satisfăcut numai cu 
fiorul că ai trimis mii de oameni la moarte, că ai controlat de la 
distanţă distrugerea. Cred că eu m-aş putea adapta la aşa ceva. 
Şi, mai mult, există totdeauna imagini de pe câmpul de luptă, 
reportaje, diverse reprezentări grafice. Şi niciodată pericolul 
spaimei. Şi mai uimitor e faptul că îţi ridică şi statui. Poţi să 
bombardezi o ţărişoară neînsemnată, astfel încât să nu-i mai 
ştie nimeni nici măcar numele, căci în onoarea ta se 
organizează mese festive. Poţi să ucizi treizeci şi patru de copii 
care fac parte dintr-o comunitate religioasă, să-i striveşti cu 
tancurile, să-i arzi de vii, să pretinzi că sunt sectanţi periculoşi 
şi pe urmă să aştepţi aplauze. E atâta putere. Intensitate. 

Se uită lung spre ceas. Era cinci şi cinci. 

— Mă duc să mă îmbrac şi pe urmă plec, spuse el. Mă întorc 
cât de repede pot după miezul nopţii. Apoi, se uită la ea şi 
clătină din cap brusc întristat. Vie şi neatinsă. Ce fel de 
existenţă e asta, Chyna? Lipsită de sens. Mai bine menţine 
legătura cu conştiinţa reptiliană. Îmbrăţișează întunericul şi 
frigul. Aceasta este esenţa noastră. 

O lăsă acolo, în lanţuri. Lumina pălea şi întunericul îşi făcea 
intrarea în lume. 


Capitolul 8 


Domnul Vess iese pe verandă, încuie uşa din faţă şi apoi 
fluieră câinii. Pe măsură ce scade ziua, aerul se răceşte şi 
devine muşcător. Domnul Vess îşi încheie jacheta. Din diverse 
puncte cardinale, cei patru dobermani ţâșnesc prin lumina 
amurgului şi vin în goană către verandă. Se bulucesc spre Vess 
şi se împing unul în altul, ca să fie cât mai aproape de stăpân, 
dansând cu mişcări largi şi stângace. El îngenunchează între ei, 
arătându-le încă odată că-i iubeşte. În mod ciudat, asemenea 
oamenilor, dobermanii nu par să detecteze lipsa de sinceritate 
a sentimentelor domnului Vess. Pentru el, aceştia sunt nişte 
simple unelte, nu nişte animale pe care le iubeşte, şi le acordă 
aceeaşi atenţie ca şi uleiului de motor, ferăstrăului sau maşinii 


de şlefuit. În filme, există totdeauna un câine care simte natura 
licantropică a omului, pe care-l întâmpină cu un mârâit, există 
întotdeauna un câine ce se teme de personajul care are într- 
însul un grăunte paranormal. Dar filmele sunt filme. 

Fără îndoială, câinii aceştia îl înșeală, aşa cum îi înșeală şi el 
pe ei. Dragostea pe care i-o arată nu e altceva decât respect 
sau spaimă sublimată. Se ridică în picioare, şi câinii privesc în 
sus, așteptând. Mai devreme, îi chemase din cuşcă cu soneria. 
Aşadar, acum se află în poziţie de aşteptare. 

— Nietzsche, spune el. 

Toţi ca unul, cei patru dobermani se încordează şi apoi 
încremenesc. Ciulesc urechile când aud comanda şi se lasă pe 
spate. Ochii lor negri scânteiază în lumina crepusculară. 

Cu o mişcare bruscă, câinii se îndepărtează de verandă şi se 
împrăștie prin curte pentru că au fost programaţi pentru starea 
de atac. 

Domnul Vess îşi pune pălăria şi se îndreaptă spre hambar, 
unde îşi ţine maşina. Lasă rulota parcată lângă casă. Mai 
târziu, ca să micşoreze distanţa pe care va trebui s-o străbată 
cu cele două cadavre, va trage rulota cu spatele, spre alee, mai 
aproape de pajiştea care adăposteşte atâtea morminte 
anonime. Domnul Vess merge şi respiră adânc, îşi limpezeşte 
mintea, pregătindu-se să reintre în lumea cotidiană. 

Îi place gluma aceasta, viaţa lui secundară. Îi place să treacă 
drept unul dintre cei înșelaţi şi oprimaţi, care, în mii de 
ipostaze, conduc pământul, conduc lumea cu minciuni, care-şi 
petrec viaţa în înțelepciune, teamă, ipocrizie. Se simte ca o 
vulpe într-un coteţ cu pui handicapaţi mintal, nefiind în stare să 
distingă între vânător şi unul de-al lor, şi jocul acesta este 
extrem de plăcut pentru un vulpoi cu simţul umorului. 

În fiecare zi, cat e ziua de lungă, Vess nu face altceva decât 
să-i cântărească pe ceilalţi din ochi, să-i testeze pe furiş, 
prieteneşte, să vadă cât sunt de tari, să le adulmece cărniţa 
ispititoare, să-i aleagă, aşa cum alegi carnea de pui 
preambalată la magazin. Foarte rar îi ucide pe cei cu care are 
relaţii oficiale - nu o face decât dacă este absolut sigur că poate 
să iasă basma curată şi dacă respectivul puişor promite să fie 
gustos. 

Dacă Chyna Shepherd nu i-ar fi tulburat programul obişnuit, 
Vess ar fi petrecut mai mult timp ca să reintre în rolul de om 


obişnuit. Poate că şi-ar fi pus un joc TV, ar fi citit câteva 
capitole, dintr-un roman uşor de Robert James Waller şi ar fi 
frunzărit un număr din People ca să-şi reamintească de 
lucrurile pe care gloata disperată le foloseşte ca anestezic 
împotriva iminenţei morţii şi a conştiinţei naturii animale a 
omului. Poate că ar fi petrecut câteva clipe în faţa oglinzii, 
exersându-și zâmbetul, studiindu-şi ochii. În orice caz, în 
momentul în care ajunge la hambarul de lemn, este convins că 
va luneca foarte uşor în viaţa lui secundară, fără să facă măcar 
o cută pe suprafaţa apei, şi că toţi cei care se vor privi în 
această apă vor încerca o stare de mulţumire, văzându-și 
figurile reflectate. Majoritatea oamenilor au irosit atât efort şi 
timp încercând să nege natura sălbatică, vânătoarea omului, 
încât atunci când ea există în alţii, n-o mai pot recunoaşte cu 
ușurință. Deschide uşa hambarului înaltă cat un stat de om, se 
opreşte şi priveşte spre spatele casei. A lăsat-o pe femeie în 
întuneric, aşa că nu poate să-i distingă silueta prin fereastra 
îndepărtată. Amurgul sumbru, neluminat de soare, mai 
păstrează destulă strălucire, ca domnişoara Shepherd, eminent 
psiholog, să-l fi zărit pe el în timp ce se îndrepta spre hambar. 
Acum trebuie că stă la pândă. 

Domnul Vess se întreabă ce gândește ea când îl vede 
deghizat aşa, în chip surprinzător. Cu siguranţă, a şocat-o. I-a 
mai spulberat câteva iluzii. Văzându-l cum se îndreaptă spre 
cea de-a doua lui viaţă, dându-și seama că el trece cu adevărat 
drept un cetăţean de bună condiţie, domnişoara Shepherd e 
cuprinsă, de bună-seamă, de o disperare mai profundă ca 
oricând. Ah, cum mai joacă el femeile pe degete! 


După ce Vess a stins lumina şi a ieşit din bucătărie, Chyna s- 
a rezemat de spătarul scaunului de lemn, cât mai departe de 
masă, pentru că mirosul sandvişului cu şuncă îi făcea greață. 
Nu era alterată şi mirosea aşa cum trebuie să miroasă şunca. 
Însă numai ideea de mâncare o făcea să verse. 

Trecuseră aproape douăzeci şi una de ore de când luase o 
masă adevărată - cina de la familia Templeton. Cele câteva 
înghiţituri de omletă cu brânză mâncate în chip de mic dejun 
nu erau suficiente, mai ales dacă lua în considerare efortul fizic 
pe care-l depusese toată noaptea; ar fi trebuit să fie epuizată de 
foame. 


Totuşi, dacă se hrănea, însemna să admită că mai există o 
speranţă, iar ea nu mai voia să spere. Își petrecuse toată viaţa 
sperând, fusese o proastă care se intoxicase singură cu 
speranţe optimiste. Însă fiecare speranţă se dovedise la fel de 
efemeră ca un balon de săpun. Fiecare vis era doar o sticlă care 
aştepta să fie spartă. 

Pană noaptea trecută fusese convinsă că a reuşit să se ridice 
din nefericirea copilăriei, să se ridice greu, ca pe o scară dată 
cu unsoare, către înălțimile palpabile ale cunoaşterii, şi fusese, 
în adâncul sufletului, mandră de ea şi de ceea ce realizase. 
Acum, i se părea că de fapt nu urcase deloc, că ascensiunea 
aceasta fusese o iluzie şi că ani de-a rândul tălpile îi 
alunecaseră pe aceleaşi două trepte bine unse, aşa cum văzuse 
ea la un aparat pentru exerciţii fizice; făcuse asta cu un consum 
uriaş de energie, dar la capăt nu progresase nici măcar cu un 
centimetru. Anii dificili pe care-i petrecuse lucrând în 
restaurant, picioarele care o chinuiau, durerea continuă de la 
ceafă pe care o căpătase stând în picioare ore întregi, 
frecventarea celor mai grele cursuri de la universitate, la 
alegerea ei, studiul târziu în noapte, după ce se întorcea de la 
muncă, nenumăratele sacrificii, singurătatea, lupta îndârjită şi 
fără repaus toate acestea o aduseseră aici, în locul acesta 
jalnic, în lanţuri, în acest amurg ce se adâncea din ce în ce mai 
mult. 

Sperase ca într-o zi să o înţeleagă pe mama ei şi să găsească 
un motiv destul de convingător ca s-o poată ierta. Dumnezeu îi 
era martor că sperase în secret ca ele două să poată încheia un 
armistițiu. Nu era cu putinţă să întreţină o relaţie normală 
mamă-fiică şi nu puteau fi niciodată prietene, dar, cel puţin, la 
un moment dat, păruse posibil ca ea şi Ann să ia prânzul 
cândva într-un bistrou cu vedere la mare, pe terasă, sub o 
umbrelă uriaşă; acolo, n-ar fi vorbit niciodată despre trecut, ci 
ar fi pălăvrăgit despre filme, despre vreme, despre felul în care 
pescăruşii navigau pe cerul albastru ca safirul; poate că n-ar fi 
fost afectuoase una faţă de cealaltă, dar nici nu s-ar mai fi urât. 
Acum ştia că, şi dacă, printr-un miracol, scăpa din această 
închisoare vie şi neatinsă, n-avea să mai ajungă niciodată la 
înţelegerea faţă de ceilalţi, pe care o visase ani de-a rândul. 
Apropierea dintre ea şi mamă era ceva de nerealizat. 

Cruzimea omenească şi trădarea mergeau dincolo de orice 


înţelegere. Nu existau răspunsuri. Existau numai scuze. Chyna 
se simţea pierdută. Se afla într-un loc mai ciudat decât 
bucătăria lui Edgler Vess, cufundată într-un întuneric şi mai 
paralizant. Niciodată pană atunci nu se simţise cu adevărat 
pierdută.  Inspăimântată, da. Uneori, confuză şi tristă. 
Intotdeauna însă, în mintea ei se desenase o hartă cu un drum 
precis, oricât de vag ar fi fost marcat, şi crezuse din răsputeri 
că în sufletul ei se află o busolă care nu dă greş niciodată. De 
multe ori, nu alesese bine locurile în care se afla, dar mereu 
fusese încredinţată că exista o cale de ieşire, aşa cum într-un 
joc de oglinzi există de fiecare dată o cărare reală printre 
infinitele imagini ale propriei fiinţe, printre reflectările acelea şi 
mai înspăimântătoare decât imaginile în sine, printre toate 
umbrele argintii, enigmatice. 

De data aceasta, nu exista nicio hartă. 

Nicio busolă. 

Viaţa însăși era ultimul joc de oglinzi, iar ea se simţea 
pierdută în cochilia aceea întortocheată, fără să aibă pe nimeni 
care s-o mângâie, fără să-i întindă nimeni o mână de ajutor. 

În cele din urmă, admise că fusese de fapt orfană de mamă 
de la naştere şi că toată viaţa avea să rămână astfel; acum, 
când prietena ei cea mai bună zăcea moartă în rulota lui Edgler 
Vess, Chyna îşi dori să ştie numele tatălui ei, îşi dori să-l fi 
văzut măcar o dată. Numele de fată al mamei era Shepherd; nu 
fusese niciodată căsătorită. „Să fii fericită că eşti copil 
nelegitim, puiule, îi spusese Ann -, pentru că asta înseamnă că 
eşti liberă. Micuţii bastarzi n-au atâtea rude precum ceilalţi, 
care să se agaţe de ei ca nişte lipitori mentale şi să le sugă 
sufletele”. Mai târziu, când Chyna o întrebase câte ceva despre 
tatăl ei, Ann îi spusese numai că acesta e mort şi reuşise să 
articuleze cuvintele respective fără să-i dea o lacrimă, c-o inimă 
uşoară. N-a vrut să-i spună cum arăta, ce meserie avea, unde 
locuia, sau să admită măcar că omul acela avusese un nume. 
„Când eram însărcinată cu tine - i-a zis Ann odată - deja nu mă 
mai vedeam cu el. Era de domeniul trecutului. Nu i-am pomenit 
niciodată de tine. N-a ştiut că are o fiică.” 

Uneori, Chynei îi făcea plăcere să viseze cu ochii deschişi şi 
să şi-l imagineze pe tatăl ei: îşi închipuia că mama o minţise ca 
de obicei, şi că acesta trăia. Trebuia să semene cu Gregory 
Peck în filmul Să ucizi o pasăre cântătoare, să fie un bărbat 


voinic, cu privire blândă, cu voce caldă, generos, dotat cu umor 
cald şi cu un ascuţit simţ al dreptăţii, sigur pe el şi pe ceea ce 
credea. Trebuia să fie un bărbat admirat şi respectat de ceilalţi, 
dar care nu se considera cu nimic mai deosebit decât alţii. Cu 
siguranţă, ar fi iubit-o. 

Dacă i-ar fi ştiut numele, indiferent dacă era numele de 
familie sau cel de botez, acum l-ar fi rostit cu voce tare. La 
auzul numelui tatălui ei, s-ar fi simţit alinată. 

Plângea. De-a lungul numeroaselor ceasuri de când îi căzuse 
roabă lui Vess, simţise de mai multe ori că-i dau lacrimile, dar 
şi le înăbușise. Acum nu mai putea zăgăzui şuvoiul fierbinte de 
lacrimi. Câteva clipe se dispreţui pentru că plângea. Lacrimile 
amare erau o binevenită recunoaştere a faptului că pentru ea 
nu exista nicio speranţă. Lacrimile acestea au spălat-o de 
speranţe, şi chiar asta a şi vrut, pentru că speranţa nu duce 
decât la dezamăgire şi durere. Pe tot parcursul vieţii ei 
chinuite, sau cel puţin de la cea de-a opta aniversare, refuzase 
să plângă, să dea drumul lacrimilor să curgă în voie. Dacă era 
dură şi nu-i dădea nicio lacrimă, putea să obţină respectul 
celorlalţi, putea să observe slăbiciunile lor, să le vadă luminiţa 
aceea care le băltea în ochi ca o apă stătută, putea să-i vadă 
cum se apropie ca şacalii de-o antilopă rănită. Însă acum, dacă 
se stăpânea şi nu plângea, n-avea cum să rănească şacalul care 
promisese să se întoarcă după miezul nopţii, şi lacrimile 
neplânse o viaţă întreagă izbucniră într-un hohot tânguitor şi 
dureros. Suspine adânci o scuturau pe Chyna atât de puternic, 
încât pieptul începu s-o doară mai rău decât ceafa sau degetul 
scrântit. În curând, simţi că o doare gâtul. Trupul i se îndoia 
sub greutatea lanțurilor zornăitoare pe scaunul acela care o 
ţinea prizonieră, maxilarele i se încleștau şi faţa îi ardea; un val 
de gheaţă îi cuprinse stomacul, care i se contractă brusc; simţi 
gustul sărat al lacrimilor pe limbă, se înecă, gemu de disperare, 
se înăbuși când îşi dădu seama de singurătatea îngrozitoare în 
care se afla. Nu-şi putea stăpâni tremuratul; palmele i se 
închideau şi i se deschideau spasmodic, începu să bâjbâie prin 
aer cu mâinile, ca şi cum teama ar fi fost o glugă pe care o 
putea da jos de pe cap şi aşeza alături. Cufundată adânc în 
singurătate, neiubită, pierdută, cobori în melcul jocului de 
oglinzi al propriei ei minţi, fără măcar să se aline cu numele 
tatălui. 


După un timp, se auzi un huruit de motor. Auzi sunetul 
metalic al unui claxon, două semnale scurte şi pe urmă încă 
două. 

Chyna ridică fruntea, privi prin fereastra cea mai apropiată şi 
zări farurile unei maşini care părăsea hambarul. Avea ochii 
înneguraţi de lacrimi. N-avea cum să vadă maşina propriu-zisă 
când aceasta trecu în viteză pe lângă casă, în amurgul târziu, 
dar era convinsă că la volan se afla Vess. După aceea, maşina 
dispăru. 

Sunetul ştrengar al claxonului îşi bătea joc de ea, dar această 
ironie nu era suficientă ca să-i stârnească din nou furia. 

Privi pe fereastră îndelung la pâlpâirea slabă, de lumină, fără 
să-i pese că acesta putea fi ultimul apus de soare pe care-l mai 
vedea. O îngrijora doar faptul că petrecuse prea mult din cei 
douăzeci şi şase de ani ai ei în singurătate, fără să aibă alături 
pe cineva cu care să împartă priveliştea apusurilor de soare, 
cerul înstelat, tulburătoarea frumuseţe a norilor pe timp de 
furtună. Își dorea să fi fost mai comunicativă, în loc să se fi 
închis în ea, îşi dorea să nu-şi fi transformat inima într-o 
ascunzătoare. Acum, când nimic nu mai conta, când autoanaliza 
n-o mai ajuta nici cât o ceapă degerată, îşi dădu seama că, de 
fapt, existau mai puţine şanse de supravieţuire în singurătate, 
decât în compania celorlalţi. Avusese conştiinţa acută a faptului 
că teroarea, trădarea, cruzimea erau omeneşti, dar nu 
apreciase la fel de mult celelalte calităţi umane: curajul, 
bunătatea, iubirea. Speranţa nu era un fel de industrie 
manufacturieră, niciun produs pe care ea îl putea confecţiona, 
şi nicio substanţă pe care fiinţa sa putea s-o secrete în 
singurătatea ei stridentă, aşa cum arțarul produce esenţă de 
sirop. Speranţa era de găsit la ceilalţi, trebuia căutată 
asumându-ţi riscurile, deschizând fortăreaţa inimii. Această 
idee părea atât de evidentă. Era cea mai elementară dovadă de 
înţelepciune şi, totuşi, Chyna nu o descoperise decât in 
extremis. 

Ocaziile trecuseră pe lângă ea de mult. Cu siguranţă, avea să 
moară aşa cum trăise - în singurătate. Dându-și seama de asta, 
ar fi trebuit să verse şuvoaie de lacrimi; dimpotrivă, se cufundă 
într-un tărâm şi mai mohorât, cobori într-o grădină interioară 
făcută din pietre şi cenuşă. 

Pe urmă, cum se uita aşa, fără ţintă, pe geam, văzu o siluetă 


mișcându-se prin ultimele pâlpâituri de lumină ale amurgului. 
Deşi avea ochii înceţoșaţi de lacrimi, reuşi să vadă că silueta 
era prea mare ca să fie unul dintre câini. 

Dar din moment ce Vess plecase, cum putea să fie o siluetă 
omenească? 

Chyna îşi şterse ochii de mâneca bluzei şi clipi până ce 
silueta misterioasă se contură printre lacrimi şi umbrele 
inserării. Era un elan. O femelă, fără coarne. 

Animalul traversă agale curtea din spate, dinspre dealurile 
împădurite, se îndreptă spre apus, oprindu-se de două ori să 
smulgă cate o gură din iarba grasă. Din experienţa ei de două 
luni la ferma din Mendocino County, Chyna ştia că animalele 
acestea erau extrem de sociabile şi umblau întotdeauna în 
turmă; cel de faţă părea însă singuratic. 

Câinii ar fi trebuit să se ia după intrus, să latre, să mârâie, 
excitaţi de perspectiva sângelui. Fără îndoială, erau în stare să 
miroasă animalul chiar din cel mai îndepărtat colţ al curţii. Şi 
totuşi, nu se vedea niciun câine. 

La rândul lui, elanul ar fi trebuit să simtă mirosul câinilor şi 
să plece în galop speriat, pufnind pe nări, cu o privire 
disperată. Natura făcuse ca specia aceasta să cadă pradă 
pumelor, lupilor şi haitelor de coioţi; întrucât constituiau o 
adevărată cină umblătoare pentru atâţia vânători sângeroși, 
elanii erau totdeauna atenţi şi prudenţi. 

Însă exemplarului acestuia părea să nu-i pese de câinii din 
apropiere. Cu excepţia celor două scurte pauze de păscut, se 
îndreptă fără şovăială către veranda din spate. 

Deşi Chyna nu era expertă în zoologie, i se păru că elanul din 
curte face parte din specia pe care o întâlnise în pădurea de 
sequoia. Avea blana cafenie ca pământul şi aceleaşi pete albe şi 
negre pe trup şi pe cap. 

Cu toate acestea, locul în care se afla animalul era prea 
departe de ocean ca să constituie un habitat potrivit pentru 
elanul de coastă sau să-i asigure hrana obişnuită. Când 
coborâse din rulotă avusese impresia că locul e înconjurat de 
munţi. Acum, ploaia se oprise şi se ridicase şi ceața. Spre 
asfintit, pe unde se retrăgeau cu repeziciune ultimele urme ale 
zilei,  siluetele întunecate ale vârfurilor înalte, golaşe, 
împungeau norii zdrenţuiţi şi cerul de-un purpuriu electric. Cu 
asemenea barieră de munţi între Oceanul Pacific şi locul 


acesta, elanii de coastă n-aveau cum să-şi găsească drumul, 
pentru că erau o specie obişnuită cu relieful jos, cu câmpii şi 
dealuri molcome. Trebuia să fie o altă specie de elan, deşi 
semăna izbitor cu cei pe care-i văzuse noaptea trecută. 

Impunătoarea făptură stătea lângă balustrada de lemn a 
verandei, la vreo două sute cincizeci de metri de fereastra pe 
care o fixa insistent. Se uita la Chyna. 

Fetei îi veni greu să creadă că elanul o vede. Cu lumina 
stinsă, bucătăria era mai întunecată decât amurgul în care se 
afla animalul. De-afară, interiorul casei părea cufundat într-o 
întunecime de nepătruns. 

Totuşi, nu putu să nu recunoască faptul că ochii ei şi cei ai 
elanului se întâlniră. Ochi mari, întunecaţi, în care juca o 
luminiţă blândă. 

Îşi aminti cum, de dimineaţă, Vess se întorsese brusc în 
bucătărie, cuprins de-o stânjeneală inexplicabilă, răsucind fără 
încetare în mână şurubelniţa, cu o luminiţă ciudată în ochi. [i 
pusese o grămadă de întrebări despre elanii din pădurea de 
sequoia. 

Chyna nu ştia de ce elanii aveau pentru Vess o importanță 
atât de mare, de ce exemplarul acesta stătea acum la fereastră 
liniştit şi o studia cu atenție, de ce câinii nu-l lătrau. Nu se mai 
chinui să dezlege misterul. Accepta orice, experimenta orice, 
recunoştea că nu totul se poate înțelege. 

Pe măsură ce culoarea cerului se topi din purpuriu în indigo, 
trecând apoi într-un albastru de cerneală, ochii elanului se 
luminară tot mai mult. Nu erau roşii ca ochii altor animale 
mari, ci aurii. 

Aburi palizi ieşeau ritmic din nările lui negre şi umede. 

Fără să-şi dezlipească ochii de pe făptura de la fereastră, 
Chyna îşi strânse mâinile, apropiindu-le una de alta, atât cat îi 
permiteau cătuşele. Lanţurile de oţel zdrăngăniră. Cele care o 
legau de masă, de scaun, de trecutul ei. 

Îşi aminti de legământul solemn pe care-l făcuse mai 
devreme, hotărând mai degrabă să se sinucidă decât să asiste 
la distrugerea mentală irevocabilă a fetei din pivniţă. Fusese 
convinsă că o să găsească curajul de a-şi muşca venele. 
Durerea avea să fie chinuitoare, dar relativ scurtă... şi pe urmă, 
fiinţa ei se topea somnoroasă din întunericul în care zăcea 
acum în altul, de data aceasta etern. 


Nu mai plângea. Avea ochii uscati. 

Inima îi bătea surprinzător de încet, ca într-un somn profund, 
indus de-un sedativ puternic. 

Ridică mâinile pană în dreptul feţei, îşi acoperi apoi faţa şi 
tinu degetele desfăcute ca să mai poată vedea ochii elanului. 

Îşi apropie gura de încheietura mâinii stângi, în locul în care 
ar trebui să-şi muşte venele. Simţi propria-i respiraţie caldă pe 
pielea rece. 

Lumina se retrăsese cu totul. Munţii şi cerul erau totuna, 
călătorind pe marea nopţii ca o imensă cocoaşă de balenă, 
amenințătoare. Faţa elanului, în formă de inimă, abia dacă se 
zărea prin întuneric. Doar ochii îi luceau. 

Chyna îşi lipi buzele de încheietura mâinii stângi. Sărutul 
acesta o făcu să-şi simtă pulsul care păstra un ritm periculos. 

Prin întunericul adânc, ea şi elanul-santinelă se urmăreau 
unul pe celălalt şi nu-şi dădea seama dacă făptura aceea o 
vrăjise pe ea sau ea vrăjise animalul de la fereastră. 

Apoi, îşi lipi buzele de încheietura mâinii drepte. Aceeaşi 
răceală a pielii, acelaşi puls accelerat. 

Îşi dezlipi buzele şi apucă între dinţi o bucată zdravănă de 
piele. Părea destul ca muşcătura să-i producă o rană mortală. 
Cu siguranţă, rezultatul avea să fie cel scontat dacă mugşca şi a 
doua oară, şi a treia oară. 

Pregătindu-se să muşte încă o dată, înţelese că actul acesta 
nu necesita curaj, dimpotrivă. Renunţarea la un asemenea gest 
avea valoare. 

Însă ei nu-i păsa de valoare, aşa cum nu dădea nicio ceapă 
degerată pe curaj. Sau pe orice altceva. Nu-i păsa decât să 
pună capăt singurătăţii, durerii, sentimentului  sfâșietor, 
pustiitor de inutilitate. 

Şi fata aceea, Ariel. Era acolo, jos, în întunericul îngrozitor. O 
clipă, se gândi dacă să mai comită sau nu gestul fatal. 

Între bătăi măsurate, solemne, o apă adâncă, nemişcată îi 
umplea inima. Apoi, fără să-şi dea seama, Chyna îşi lipi buzele 
de încheietura pe care n-o muşcase. Simţi pulsul cald în acest 
sărut de început de viaţă. 

Elanul dispăruse. 

Dispăruse. 

Chyna rămase surprinsă, văzând că în locul făpturii rămăsese 
doar întunericul. Ştia că nici nu închisese ochii şi nici nu 


clipise. Totuşi, trebuie că suferise un moment de orbire, 
deoarece silueta impunătoare a elanului se topise în noapte, la 
fel de misterios cum, pe scenă, asistentul magicianului se 
evaporă în spatele unei draperii iscusit aranjate. 

Brusc, inima începu să-i bată cu putere. 

„Nu”, şopti ea în întuneric, şi cuvântul acesta era atât o 
promisiune, cat şi o rugăciune. 

Simţi roata inimii mișcându-se - se răsucea, se învârtea cu 
putere, o scotea, în sfârșit, din mlaştina disperării, o aducea la 
lumină. 

„Nu”, de data aceasta vocea îi răsună sfidătoare şi renunţă la 
şoapte. 

„Nu!” 

Îşi scutură lanţurile ca un cal nărăvaş. 

„Nu, nu, nu! La dracu', nu!” Protesta destul de tare, astfel că 
vocea i se lovi de uşa frigiderului, de geamul de la cuptor, de 
măsuţele de ceramică şi se întoarse înapoi în ecou. 

Încercă să se smucească de la masă şi să se ridice în 
picioare, însă lanţul făcea o buclă pe după scaun şi piciorul 
mesei, limitându-i mişcările. 

Dacă şi-ar fi înfipt bine călcâiele în pardoseala acoperită cu 
linoleum, şi-ar fi încercat să se smucească înapoi, probabil că 
şi-ar fi blocat orice mişcare. În cel mai bun caz, ar fi reuşit să 
târască după ea, pe o distanţă de câţiva centimetri, masa cea 
grea. Şi cu niciun preţ n-ar fi avut destulă putere încât să rupă 
lanţurile. 

Totuşi, hotărârea de-a nu se lăsa învinsă era tăioasă ca un 
cristal. „Nu, la naiba; cu niciun chip, nu!” - cuvintele îi ieşeau 
înghesuite printre dinţii încleștaţi. 

Se întinse înainte şi înșfăcă lanţul, care îi lega mâinile pe la 
spate. Acesta era trecut pe după spătarul cu zăbrele al 
scaunului, apoi, pe sub pernă. Trase cu putere, sperând să audă 
lemnul uscat crăpând, trase mai mult, mai adânc, şi o durere 
ascuţită îi ţesu o reţea fierbinte după ceafă; acum se simţi, 
urmarea bătăii, o simţi şi în obrazul drept, dar în ruptul capului 
nu voia să lase durerea s-o oprească. Trase mai puternic ca 
oricând, zgâriind mobila, şi apoi din nou - hai, trage, trage! -, 
ținând scaunul apăsat cu trupul, în timp ce se împingea cu 
putere în spătar, pană ce muşchii braţelor începură să-i 
tremure. Hai, trage! Gemu de efort şi disperare, şi durerea îi 


înfipse mii de ace în ceafă, în umeri şi în braţe. Hai, trage! Cu 
tot efortul de care era în stare, se încordă mai mult, îşi încleștă 
dinţii, încât simţi că maxilarele i se mişcă involuntar, apoi mai 
trase o dată, pană când îşi simţi arterele pulsând în tâmplă şi în 
faţa ochilor i se rostogoliră cerculeţe de lumină roşie şi 
argintie. Insă efortul acesta nu primi nicio răsplată. Scaunul 
era solid, lemnul zdravăn şi fiecare încheietură lustruită cu 
grijă. 

Simţi că-i bubuie inima, atât din cauza efortului, dar şi mai 
mult pentru că se apropia de-o teribilă senzaţie de eliberare. 
Ceea ce era o nebunie, era o nebunie din partea ei, fiindcă se 
găsea încă în lanţuri, la fel de departe de putinţa de-a se 
elibera, cum fusese în tot timpul petrecut pe acest scaun. 
Totuşi, se simţea deja eliberată şi aştepta numai ca realitatea 
faptelor să ajungă din urmă libertatea pe care şi-o acordase 
prin propria ei voinţă. 

Gâfâi gânditoare. 

Broboane de transpiraţie îi apărură pe frunte. 

Acum trebuia să uite scaunul. Ca să se elibereze de scaun, ar 
fi trebuit să reuşească să stea în picioare şi să se mişte. Nu 
putea să scape de scaun pană când nu se elibera de masă. 

N-avea cum să se aplece atât de mult, ca să deşurubeze 
carabina care lega lanţul mai scurt dintre glezne de lanţul mai 
lung ce înconjura scaunul şi masa. Astfel, şi-ar fi eliberat foarte 
uşor picioarele şi de scaun, şi de masă. Dacă ar putea întoarce 
masa cu picioarele în sus, lanţul care ocolea pe după unicul 
picior al mesei şi făcea legătura cu fiarele care-i legau 
picioarele ar fi alunecat pe podea. Nu-i aşa? Pe întuneric, nu 
putea să vadă cum stau lucrurile, dar se gândi că ideea cu 
întorsul mesei are să funcţioneze. 

Din păcate, scaunul pe care stătuse Vess şi pe care el îl 
vârâse cu grijă sub masă constituia un obstacol, şi cu siguranţă 
avea să oprească masa să se răstoarne. Încercă să scape de el, 
să facă loc. Aşa cum se afla în lanţuri, şi din cauza piedestalului 
zdravăn al mesei, nu-şi putea întinde picioarele ca să răstoarne 
celălalt scaun. Bătută şi epuizată, nici n-avea puterea să se 
ridice în picioare, să se întindă peste masa rotundă şi, pur şi 
simplu, să împingă obstacolul la o parte. 

În cele din urmă, încercă să se tragă pe spate cu scaunul, 
căutând să tragă şi masa după ea, s-o îndepărteze de scaunul 


lui Vess. Lanţul din jurul piedestalului se întinse. Continuând 
această manevră, cu picioarele înfipte în duşumea, simţi că 
masa e prea grea şi se întrebă dacă nu cumva piedestalul era 
umplut cu nisip, ca să împiedice dezechilibrarea mesei. Apoi 
însă lemnul scârțâi şi se deplasă câţiva centimetri pe linoleum, 
făcând ca paharul cu apă şi farfuria de pe masă să zdrăngăne. 

Era o treabă mai grea decât îşi închipuise. Se simţi ca într- 
una dintre emisiunile acelea televizate despre cascadorii şi 
probe de rezistenţă stupide, se simţi ca un ins care trebuie să 
tragă un tramvai după el. Şi încă unul încărcat. Cu toate 
acestea, masa se mişca, icnind. În câteva minute, după ce se 
oprise de două ori să-şi tragă sufletul, puse capăt acestei 
acţiuni, gândindu-se, să nu rămână prinsă între masă şi 
peretele care despărţea bucătăria de spălătorie; trebuia să-şi 
lase ceva joc de manevră. Deşi era dificil să aprecieze distanţa 
pe întuneric, consideră că trăsese masa cam un metru, destul 
de mult ca să nu se mai împiedice de scaunul lui Vess. 

Încercând să-şi protejeze degetul scrântit, îşi plasă mâinile 
încătușate sub masă şi ridică. Masa era mai grea decât ea - o 
placă de lemn groasă de vreo cinci centimetri, cu butoiaşul 
care ţinea loc de piedestal făcut din doage groase, înconjurate 
de cercuri zdravene de fier. Probabil că înăuntru conţinea un 
sac cu nisip, şi Chyna nu putea găsi un punct de sprijin potrivit 
atât timp cat era forţată să stea pe scaun. Fundul butoiaşului se 
mişcă vreo câţiva centimetri. Paharul cu apă se zgudui, se 
vărsă, se rostogoli pe masă şi se sparse pe podea. Zgomotul 
acesta părea o confirmare a reuşitei şi ea şuieră: „Da!” - pentru 
ca apoi să-şi dea seama că subestimase greutatea mesei şi 
efortul necesar; trebui să se oprească, şi butoiaşul se aşeză din 
nou cu zgomot pe duşumea. 

Chyna făcu câteva mişcări de flexiune a muşchilor, respiră 
adânc şi îşi reluă imediat activitatea. De data aceasta, desfăcu 
picioarele atât cât îi permiteau lanţurile. Își sprijini palmele 
deschise pe partea interioară a mesei. Își încordă picioarele şi 
braţele în acelaşi timp şi, când împinse cu palmele în masă, se 
sprijini cu putere de podea, câștigând centimetru cu 
centimetru, încercând să ridice masa. Lanţurile erau destul de 
strânse şi nu-i permiteau să se ridice nici măcar pe jumătate în 
picioare, aşa că stătea cocoşată, înțepenită, apăsată de 
greutatea mesei. Își concentră tot efortul în genunchi şi în 


coapse, pufnind şi tremurând de încordare; persevera totuşi, 
pentru că fiecare centimetru preţios pe care-l câștiga îi croia 
drum către punctul de sprijin cu ajutorul căruia avea să ridice 
masa. Farfuria şi punga cu cartofi prăjiţi alunecară de pe masă. 
Chyna cedă şi cartofii prăjiţi se împrăștiară pe podea cu un 
sunet sâcâitor, ca un ronţăit de şoarece. Durerea din ceafa era 
insuportabilă şi i se părea că cineva îi răsuceşte un tirbuşon în 
clavicula dreaptă. Însă durerea n-o putea opri. Dimpotrivă, o 
motiva. Cu cât o durea mai tare, cu atât mai mult se simţea 
asemenea Laurei şi întregii familii Templeton, se simţea de 
acelaşi sânge cu tânărul care spânzura în dulapul din rulotă, cu 
vânzătorii de la staţia de benzină şi cu toţi cei care zăceau 
îngropaţi pe pajişte; prin urmare, dorea din ce în ce mai intens 
ca Edgler Vess să trăiască într-un univers de suferinţă. Se 
simţea mai aproape de spiritul Vechiului Testament. In 
momentul acesta nu şi-ar fi întors de bunăvoie şi obrazul 
celălalt. Îl voia pe Vess tras pe roată, voia să-l audă urlând, să 
vadă cum încheieturile i se desfac şi tendoanele îi plesnesc. Nu 
voia să-l vadă internat într-un spital pentru nebuni periculoşi, 
unde avea să fie psihanalizat, sfătuit, instruit, ca să-şi recapete 
încrederea în sine, tratat cu toată gama de medicamente 
antimaniacale, unde avea să beneficieze de o cameră cu 
televizor, să joace cărţi cu ceilalţi pacienţi şi să fie servit de 
Crăciun cu friptură de curcan. În loc să-l fi lăsat la mila 
psihiatrilor şi a asistenţilor sociali, Chyna voia să-l încredinţeze 
unui călău îndemânatic şi plin de imaginaţie şi să vadă atunci 
dacă nenorocitul şi nemernicul şi ticălosul îşi mai păstra 
filosofia despre experiențele cu valoare neutră, despre 
senzațiile echivalente între ele. Această dorinţă arzătoare, 
distilată din durerea ei adâncă, nu era câtuși de puţin nobilă în 
sine, dar era cel puţin pură, ca o benzină de 98, care ardea cu 
flacără puternică şi care îi ţinea motorul aprins. 

În partea dinspre Chyna, butoiaşul se ridicase de la podea cu 
vreo şase centimetri - aşa credea fata -, aproape până la 
înălțimea la care îl adusese şi mai-nainte. Își îndoi trupul într- 
un „Z” ciudat, semănând cu un pitic blestemat, şi încercă să 
împingă masa prin încordarea muşchilor; genunchii o dureau, 
coapsele îi tremurau, fundul i se înfipse în scaun. Se încurajă, 
vorbind cu masa, ca şi cum aceasta ar fi auzit-o: „Hai, hai, hai, 
mişcă-te! Dracu’ să te ia! Hai, mişcă-te! Mişcă-te, nenorocito! 


Hai, mai sus! Hai, lua-te-ar dracu', mişcă-te!” Se gândi cum 
trebuie să arate în această ipostază şi îi trecu brusc prin minte 
o imagine comică: probabil că semăna cu un personaj dintr-un 
western, în care cowboyul decepţionat se pune în slujba 
adevărului şi răstoarnă masa de pocher peste cartoforul 
vagabond şi necinstit, cu excepţia faptului că ea îşi juca rolul cu 
încetinitorul, ca într-un western subacvatic. 

La început, scaunul rămase exact în locul în care fusese 
iniţial, dar, pe măsură ce fata ridică braţele şi se împinse 
înainte, scaunul se ridică din cauza lanţului ce făcea legătura 
între spătar şi cătuşele de la mâini. Acum, Chyna ridica masa 
cu palmele şi scaunul cu spinarea. Lemnul gros o lovea peste 
coapse, iar şipcile spătarului o apăsau dureros sub omoplaţi; 
scaunul începu să acţioneze ca un cric, împiedicând-o să ridice 
masa mai mult. 

Totuşi, Chyna se lipi de masă, şi încercă să se separe de 
scaun, ca să câștige centimetru cu centimetru. Ajunse la limita 
puterii, a răbdării, începând să geamă tare, sacadat: „Ah, ah!” 
O poleială fină de transpiraţie i se aşternu pe faţă, o înțepă în 
ochi, dar pentru că în bucătărie era oricum întuneric, n-avea 
niciun motiv să-şi folosească văzul ca să ducă la bun sfârșit 
ceea ce-şi propusese. Ochii care o ardeau n-o deranjau, fiindcă 
era o durere trecătoare, însă simţea că e pe punctul de a-şi 
sfâșia o arteră ca să scape de încordarea aceea. 

Pentru prima dată după atâtea ore, o cuprinse iarăşi frica, 
întrucât nu putea să nu se gândească la ce i-ar face Edgler 
Vess, dacă se întorcea acasă şi o găsea pe jos, ameţită şi 
inconştientă în urma unei lovituri oarecare. Cu mintea 
încețoșată, n-avea cum să mai fie jucăria sofisticată de mai 
înainte. Avea să fie destul de docilă, ca să-i ofere lui toate 
senzațiile pe care şi le dorea. Poate că Vess avea să revină la 
jocul crunt cu broaştele țestoase din copilărie. Poate că avea să 
o târască în curtea din spate şi să-i dea foc pentru simpla 
plăcere de-a o vedea târându-se în cerc, cu mâinile şi picioarele 
cuprinse de flăcări. 

Masa alunecă într-o parte, cu destulă putere ca să zguduie 
vasele din dulapuri şi să facă să zdrăngăne un geam. Deşi 
urmărise chiar acest rezultat, Chyna nu se arătă surprinsă de 
succesul ei brusc şi nici nu ţipă de bucurie. Se rezemă de masa 
răsturnată şi respiră adânc. 


După vreo treizeci de secunde, când încercă să se 
smucească, descoperi că lanţul era încă strâns înfășurat în jurul 
piedestalului. 

Incercă să-l desfacă. Niciun rezultat. 

Lăsându-se pe palme şi pe genunchi, cu scaunul în spinare, 
se aşeză sub masa aplecată într-o parte, ca şi cum ar fi fost la 
plajă şi s-ar fi adăpostit sub o umbrelă uriaşă. Pe întuneric, 
pipăi fundul butoiaşului de jur-împrejur şi descoperi că era 
neterminat. 

Masa stătea într-o parte ca o ciupercă uriaşă. Dată fiind 
poziţia din care acţionase, nu fusese în stare să dea masa peste 
cap, astfel încât fundul butoiaşului, complet desfăcut, să vină 
deasupra; oricum, lanţul rămăsese prins în unghiul dintre 
latura butoiaşului şi duşumea. 

Ridicând şi scaunul o dată cu ea, Chyna se chinui să se 
scoale în picioare, dar reuşi doar să stea cocoşată. Își trase 
mâinile în jos, îşi încleștă degetele în jurul cercului de la bază, 
se opri să-şi tragă răsuflarea şi ridică. 

Deşi căuta să-şi ferească degetul lovit, mâinile ude de 
transpiraţie îi alunecară pe cercul de metal vopsit. Degetele 
mâinii drepte loviră cu putere fundul dur al butoiului şi, prin 
arătătorul umflat, o străfulgeră o durere vie care o făcu să urle. 

Câteva clipe stătu ghem, ţinându-și degetul lovit la piept, 
așteptând să i se potolească durerea care, în cele din urmă, 
cedă. După ce-şi şterse mâinile de pantaloni, îşi mai încleștă o 
dată degetele în jurul cercului metalic. Ezită, trase iar în jos, şi 
piedestalul se ridică cu câţiva centimetri. Împinse lanţul cu 
piciorul stâng pană când crezu că l-a scos de sub butoi, după 
care lăsă piedestalul să cadă pe duşumea din nou. 

Se dădu pe spate, în scaun, fără niciun impediment. Lanţul 
lung zdrăngănea pe duşumea, eliberând-o de masă. Scaunul se 
lovi cu o zvâcnitură de peretele ce separa bucătăria de 
spălătorie. Se înclină într-o parte, înspre dreptunghiul cenuşiu 
al ferestrei, care despărţea bucătăria întunecată de noaptea de- 
afară. 

Deşi Chyna mai avea mult până să fie liberă, ba chiar mai 
mult, până să se afle în siguranţă, era bucuroasă pentru că cel 
puţin făcuse ceva. Durerea de cap îi lovea tâmplele ca un val 
continuu şi simţi în tâmpla dreaptă reflexul durerii sălbatice din 
ceafa. Arătătorul umflat era ca vai de mama lui. Deşi purta 


şosete groase, îşi simţea gleznele jupuite, iar la încheietura 
stângă avea o zgârietură de când încercase să scoată şipcile din 
spătarul scaunului. Încheieturile o dureau şi muşchii îi ardeau 
din cauza efortului, în partea stângă o ardea ceva ca un ac 
înroșit, şi totuşi zâmbi scurt, bucuroasă. 

Când ajunse lângă fereastră, lăsă ca scaunul să atingă 
podeaua şi apoi se aşeză. Bătăile inimii începură să i se 
potolească şi Chyna se rezemă pe spate, de pernă, surprinsă de 
propriul ei râs. Un râs muzical, ştrengar, de fetiţă, un chicotit 
de încântare şi de descărcare nervoasă. 

lşi şterse transpiraţia care îi picura în ochi cu mânecile 
bluzei. Cu mâinile încătușate, îşi dădu părul scurt pe spate, 
fiindcă îi căzuse pe frunte în şuviţe umede. 

Râse din nou, ceva mai potolit, şi sesiză cu colţul ochiului 
drept o mişcare la fereastră. Se gândi bucuroasă - „Elanul!” 

Unul dintre câini se uita fix la ea. 

Printre norii zdrenţuiţi se zăreau foarte puţine stele şi luna 
încă nu răsărise; câinele părea negru ca păcura. Totuşi, se 
vedea foarte bine, căci capul lui ascuţit se afla doar la câţiva 
centimetri de ea, dincolo de fereastră. Ochii negri priveau 
răutăcioşi. Aveau încremenirea ochilor de rechin. Curios, 
câinele îşi lipi nasul umed de geam. 

Scheună subţire: nu de teamă, nici pentru că voia să i se 
acorde atenţie, ci dând glas patimii ucigaşe care i se citea în 
ochi. 

Chyna se opri din râs. 

Câinele se lăsă jos de la fereastră şi dispăru. Îl auzi cum 
ţopăie pe verandă încoace şi-ncolo. Printre scheunături, mârâia 
ostil. Pe urmă, apăru iar la vedere, sprijinit cu labele din faţă pe 
pervazul ferestrei, ochi în ochi cu Chyna. Agitat, îşi dezveli 
dinţii ameninţător, dar nu lătră şi nici nu mârâi. 

Probabil că zgomotul paharului de apă spart sau al farfuriei 
se auziseră până în curtea din spate, şi câinele acesta se afla 
destul de aproape ca să simtă. Probabil că stătuse câtva timp la 
fereastră, ascultând-o pe Chyna cum îşi înjura lanţurile şi se 
încuraja cu voce tare, când încercase să se elibereze de masă, 
şi, cu siguranţă, o auzise râzând. Câinii văd prost, în general, 
iar acesta nu era nici el în stare să vadă mai mult decât faţa 
fetei. În schimb, posedă un extraordinar simţ al mirosului şi 
probabil că fiara detectase mireasma bucuriei ei, cu toată 


bariera de sticlă, iar lucrul acesta îl alarmase. Fereastra cu 
două canaturi avea dimensiunile 1,20 cu 1,80. Evident, nu 
făcuse parte din arhitectura iniţială a clădirii, ci fusese 
instalată în urma unei renovări recente. Dacă ar fi existat mai 
multe ochiuri de geam, separate de cercevele de lemn gros, 
Chyna ar fi stat mai liniştită. Insă ambele canaturi ale ferestrei 
erau destul de mari şi câinele încăpea, dacă ar fi vrut să se 
repeadă la ea. Însă aşa ceva n-avea cum să se întâmple. Câinii 
fuseseră dresați să patruleze în jurul casei, şi nu să se 
năpustească înăuntru. Dinţii câinelui dezveliţi într-un zâmbet 
larg, dar acru, luceau sidefii, alb-argintii. 

Evitând să facă vreo mişcare bruscă, Chyna aşteptă pană 
când dobermanul dispăru de la fereastră. Ridică lanţul prea 
lung ca să nu se împiedice de el. Ascultând în continuare cu 
atenţie câinele care patrula încoace şi-ncolo pe verandă, începu 
să se deplaseze în pasul piticului, aşa cum îi îngăduia scaunul. 
Merse pe lângă perete, pe lângă dulapuri, pipăind locul cum 
putea mai bine, ţinând într-o mană lanţul prelung. Mergea cu 
picioarele foarte apropiate, sperând că poate să împingă 
cioburile paharului şi să nu calce pe ele. 

Când ajunse la uşa care despărţea bucătăria de camera din 
faţă, descoperi întrerupătoarele, dar ezită să aprindă lumina. 
Aruncând o privire înapoi şi văzând câinele la fereastră, preferă 
să umble pe întuneric. 

Totuşi, trebuia să găsească sertarele, aşa că aprinse lumina 
de sus. La fereastră, câinele se încordă, dădu urechile pe spate, 
le ciuli brusc, o căută cu privirea şi îşi fixă ochii asupra ei. 

Fără să-l mai bage în seamă, Chyna se aplecă în faţă, atât cât 
îi permitea scaunul pe care-l căra în spate. Se căznea să ajungă 
la carabina care lega lanţul mai scurt ce unea cătuşele de la 
picioare cu lanţul mai lung care fusese petrecut pe după 
piedestalul mesei şi care se mai afla încă înfășurat pe după 
şipcile spătarului. Dar, deşi scăpase de masă, era atât de bine 
împiedicată de celelalte legături, încât nu reuşi să atingă 
carabina. 

O luă iar pe lângă dulapuri. Deschise sertarele unul după 
altul, studiindu-le conţinutul. 

Când descoperi priza de telefon în perete, se opri să se uite 
la ea, nedumerită. Dacă Edgler Vess mai avea o viaţă diferită 
de aceea de „aventurier omucid”, dacă avea o slujbă şi 


întreținea o oarecare relaţie socială ca să-şi mascheze 
adevărata ocupaţie, atunci trebuia să posede un telefon. Priza 
aceasta nu era o priză scoasă din uz, rămasă de la foştii 
proprietari ai casei. Telefonul trebuia să fie ascuns pe undeva. 

Pentru un ucigaş paranoic, care-şi ieşea din sărite, Vess era 
destul de grijuliu şi metodic când trebuia să-şi acopere spatele. 
El, agentul nenorocirii, care făcea praf şi pulbere vieţile 
celorlalţi, îşi ţinea propriile afaceri în ordine şi evita greşelile. 

Chyna deschise câteva dintre uşile dulapului şi se uită cu 
atenţie pe rafturi, însă descoperi numai oale, tigăi, farfurii şi 
pahare. Curând, renunţă să caute telefonul, pentru că-şi dădu 
seama că Vess, dacă se străduise atât să-l scoată din priză şi să- 
| ascundă, precis îl ascunsese undeva în afara bucătăriei, într- 
un loc în care era puţin probabil să-l găsească, chiar după ore 
întregi de căutări. i 

Continuă să deschidă sertarele. In cel de-al patrulea, 
descoperi o tavă de plastic compartimentată, care conținea o 
colecție de ustensile de bucătărie de dimensiuni mici. 

lşi parcă scaunul lângă sertarul deschis şi se aşeză. 

Afară, câinele gonea încoace şi-ncolo pe verandă, scheunând. 
Chyna nu putea să înţeleagă de ce animalul era totuşi atât de 
agitat, fiindcă ea nu mai spărgea farfurii şi nici nu mai răsturna 
mobilele. Se uita liniştită prin sertare, zăngănindu-şi lanţurile 
cât mai puţin, fără să facă nimic care să alarmeze câinele. 
Acesta părea să-şi fi dat seama că ea scăpa din prizonierat, dar 
aşa ceva era imposibil; un biet animal n-avea cum să înţeleagă 
complexitatea situaţiei ei. Totuşi, alerga îngrijorat pe verandă, 
sări iar la fereastră să se uite în bucătărie, o fixă cu ochii lui 
negri înspăimântători, părând să-i spună: „Pleacă de la sertar, 
nenorocito!” 

Culese din sertar un tirbuşon cu mâner de lemn, studie 
spirala de metal şi apoi îl aruncă înăuntru. Un deschizător de 
sticle. Nu! Un cuţit pentru curăţat cartofi. O răzătoare pentru 
lămâie. Nu! Descoperi un cleşte lung de vreo douăzeci de 
centimetri, cu ajutorul căruia probabil că Vess scotea măslinele 
şi murăturile din borcane. Lamele cleştelui erau prea late ca să 
încapă în încuietorile strâmte ale cătuşelor, aşa că-l aruncă şi 
pe acesta. 

Pe urmă, descoperi instrumentul ideal. O bară subţire de oţel 
lungă de vreo doisprezece centimetri, un fel de ţepuşă pentru 


rotisor. Vreo douăsprezece asemenea ţepuşe erau strânse cu 
un elastic de cauciuc, şi ea trase una din pachet. [epuşa era 
rigidă, de numai câţiva milimetri diametru, cu un capăt ascuţit 
și cu celălalt terminat într-o buclă. Ţepuşele mai mici se 
foloseau la friptul puilor, însă aceasta, mai mare, servea pentru 
friptul curcanilor. Gândindu-se la carnea de curcan rumenită, 
Chyna simţi mirosul fripturii. Îi lăsă gura apă, stomacul îi 
ghiorţăi şi se gândi că ar fi făcut bine dacă ar fi mâncat puţin 
din sandvişul cu şuncă şi brânză pe care i-l oferise Vess. Apucă 
ţepuşa între degetul mare şi mijlociul mâinii drepte, ferindu-şi 
arătătorul umflat, şi vâri vârful ascuţit în încuietoarea cătuşii 
de la mana stângă. Tot încercând, produse tot felul de 
scârțâituri şi zgrepţănituri. 

Îşi aminti de un film în care un ucigaş paranoic, care trecea 
drept geniul criminal al epocii sale, confecţionase o cheie 
pentru cătuşe dintr-o rezervă de pix metalică şi o bucăţică de 
hârtie. Deschisese o cătuşă şi apoi pe cealaltă în aproximativ 
cincisprezece secunde, poate chiar zece, după care se 
năpustise asupra paznicilor şi îi omorâse, apoi îi jupuise unuia 
dintre ei pielea de pe faţă ca să o poarte drept mască, deşi, 
pentru această operaţie chirurgicală folosise un stilou, şi nu 
cheia artizanală pentru cătuşe. De-a lungul timpului, vizionase 
multe alte filme în care prizonierii reuşeau să-şi deschidă 
cătuşele de la mâini şi de la picioare fără să fie mai avizaţi 
decât ea în această privinţă. 

După zece minute, constatând că n-a fost în stare să deschidă 
cătuşa de la mana stângă, Chyna îşi spuse: „Numai tâmpenii şi- 
n filmele astea!” 

Se simţea atât de neputincioasă, încot mâna îi tremura, şi nu 
reuşi să păstreze controlul asupra ţepuşei care clănţănea fără 
rost în încuietoare. 

Pe verandă, câinele nu se mai fâțâia atât de repede ca 
înainte, deşi era încă agitat. Râcâi de două ori cu ghearele la 
uşa din spate, o dată cu atâta insistenţă, de parcă ar fi vrut să- 
şi croiască drum prin lemnul gros. 

Chyna mută ţepuşa în mana stângă şi se ocupă de cătuşa 
dreaptă. Scârţâituri, clinc-clinc, zgârieturi. Se concentra atât 
de tare să nimerească încuietoarea minusculă, încât începu să 
transpire la fel de mult ca atunci când se luptase să răstoarne 
masa. 


În cele din urmă, aruncă ţepuşa pe jos, şi aceasta sări cu 
zgomot metalic peste un ciob de farfurie, iar apoi peste unul de 
pahar. 

Poate că ar fi reuşit să se elibereze cât ai zice peşte, dacă ea 
însăși ar fi fost geniul criminal al epocii sale. Dar ea era o biată 
chelneriţă, studentă la psihologie. Deşi sănătatea mentală şi 
corectitudinea constituiau nişte inconveniente în situaţia dată, 
probabil că ar fi reuşit să-şi smulgă cătuşele de la mâini şi de la 
picioare, dacă ar fi folosit un instrument mai potrivit, însă 
operaţia aceasta i-ar fi luat câteva ore bune. Nu putea să piardă 
câteva ore ca să se elibereze de cătuşe şi de scaun, pentru că, o 
dată scăpată din lanţuri, mai rămâneau atâtea de făcut pană la 
întoarcerea lui Vess. 

Trânti sertarul cu putere. Ţinând lanţul departe, ca să nu se 
împiedice, şi târând scaunul după ea, se ridică în picioare. 

Acompaniată de zăngănitul înfiorător al lanţului, Chyna se 
duse spre uşa care despărţea bucătăria de salon. 

În spatele ei, la fereastră, se auzi un zgrepţănit straniu. Se 
uită înapoi şi văzu că dobermanul, cuprins de frenezie, zgârie 
sticla cu amândouă labele din faţă. Ghearele lui scârțâiau pe 
sticlă la fel ca o unghie care zgârie tabla de scris din greşeală. 

Intenţionase să se orienteze în salonul întunecat după dâra 
de lumină care pătrundea prin uşa deschisă a bucătăriei. Însă 
câinele o urmărea ca un spiriduş. Cât timp meşterise ea la 
cătuşe, animalul se potolise, dar acum era mai agitat ca 
oricând. Sperând să-l calmeze înainte ca acesta să se hotărască 
să năvălească prin fereastră, Chyna stinse lumina din 
bucătărie. 

Scârţ, scârţ, scârț. 

Gheare, sticlă. 

Scârţ, scârţ. 

Trecu uşor peste prag, ieşind din bucătărie, şi închise uşa în 
urma ei ca să blocheze scârțâitul acela obsedant şi, totodată, pe 
blestematul de câine, în cazul în care s-ar fi dovedit destul de 
nebun, încât să dea buzna prin geamul bucătăriei. Pipăi 
peretele. Evident, singurele întrerupătoare se aflau în partea 
cealaltă a camerei, lângă uşa din faţă. 

Salonul părea mai întunecat decât bucătăria. Vess trăsese 
draperiile la una dintre cele două ferestre largi, care dădeau 
spre veranda din faţa casei. Cealaltă fereastră se contura slab, 


ca un dreptunghi cenuşiu care nu lăsa să treacă mai multă 
lumină decât fereastra de la bucătărie. Chyna stătea nemişcată, 
orientându-se încet, fără grabă, încercând să-şi amintească 
aranjamentul mobilei. Se mai aflase în această încăpere numai 
o dată, cu câteva timp în urmă, şi atunci locul părea cufundat în 
umbră. Când intrase de dimineaţă pe uşa din faţă, uşă de la 
bucătărie apăruse cumva în stânga, pe peretele din fund. 
Canapeaua îngrijită, cu picioare rotunde, acoperită de un pled 
cu desen scoţian, se afla în dreapta. Care vasăzică, acum 
trebuia să vină pe undeva prin stânga. Canapeaua era străjuită 
de un fel de noptiere rustice din lemn de stejar, pe fiecare 
aflându-se cate o veioză. 

Încercând să păstreze în minte imaginea clară a camerei, 
bâjbâi cu grijă prin întuneric, de teamă să nu se împiedice de 
vreun scaun, de vreun scăunel mai scund sau de vreo etajeră. 
Înlănţuită cum era şi cocoşată de greutatea scaunului, n-avea 
cum să-şi controleze căderea, astfel încât şi-ar fi putut rupe 
vreun picior. 

După care, Edgler Vess avea să vină acasă, uimit de 
dezordine şi dezamăgit de faptul că se rănise singură înainte ca 
el să fi avut ocazia să se joace puţin cu ea. Pe urmă, ori aveau 
să se joace de-a broasca ţestoasă, ori avea să facă ceva 
experienţe cu piciorul ei fracturat, ca s-o înveţe să-şi savureze 
plăcerea. 

Se lovi prima dată de canapea, dar nu căzu. Pipăi de-a lungul 
spătarului tapiţat şi se deplasă spre stânga, până când ajunse la 
noptieră. Pipăi, găsi abajurul şi sub el descoperi scheletul 
metalic pe care stătea pânza. 

Bâjbâi la baza lămpii. Când, în cele din urmă, degetele ei 
atinseră întrerupătorul, avu brusc convingerea că o mană 
puternică o să se întindă din întuneric şi o să-i acopere mâna, 
că Vess se strecurase pe furiş în casă şi că acum şedea pe 
canapea doar la câţiva centimetri de ea. I se păru că a zăbovit 
acolo şi a ascultat amuzat cum se chinuia Chyna să umble prin 
casă ca un păianjen gras, răbdător în Panza lui cu model 
scoţian, așteptând clipa de plăcere, când avea să-i zdrobească 
speranţele după care bâjbâise atât. Lumina avea să se aprindă, 
iar Vess urma să-i zâmbească, să-i facă cu ochiul şi să-i spună: 
„Intens!” 

Butonul întrerupătorului era ca o bucăţică de gheaţă. O 


înfiora pană în măduva oaselor. 

Inima îi bătea cu putere, sacadat, ca o pasăre care se zbate 
să scape din colivie, astfel încât nu mai putea să respire. Chyna 
îşi învinse starea de paralizie şi răsuci butonul. O lumină caldă 
îmbăie încăperea. Edgler Vess nu se afla pe canapea, nici pe 
fotoliu. Nici altundeva în cameră. Chyna răsuflă lung, cuprinsă 
de-un tremur care făcu lanţurile să zdrăngăne, şi se rezemă de 
sofa; bătăile inimii se linişteau încet-încet. După orele acelea 
întunecate, de depresie adâncă, se simţi revigorată de această 
perspectivă a terorii. Dacă în viaţa ei avea să sufere vreun stop 
cardiac, numai să se fi gândit la Vess, şi ar fi revenit la viaţă 
fără ajutorul defibrilatorului. Teama îi dovedi că se întorsese la 
viaţă şi că redescoperise speranţa. Ajunse pe bâjbâite la 
şemineul cenuşiu din piatră de râu ce acoperea tot peretele 
nordic al încăperii. Vatra era închisă, fapt care îi uşura 
activitatea. 

Se gândise să coboare în pivniţă, unde zărise mai devreme 
un banc de lucru, şi să studieze ferăstraiele aflate cu siguranţă 
în colecţia uneltelor de muncă a lui Vess. Insă renunţă tot aşa 
de rapid la această soluţie. 

Coborâtul scărilor de la pivniţă cu scaunul în spate, 
înlănțuită cum era, ar fi constituit o cascadă echivalentă 
aproximativ cu saltul peste un râu, călare pe-o motocicletă. 
Avea o oarecare încredere că ar putea reuşi să ajungă în 
pivniţă fără să se rostogolească pe scări la vale şi să-şi crape 
capul de ciment, ori fără să-şi rupă vreun picior - însă 
încrederea aceasta nu era deplină. Nu se simţea sigură pe 
puterile ei pentru că, în ultimele douăzeci şi patru de ore, nu 
mâncase mai nimic şi pentru că trecuse printr-un calvar care o 
epuizase. Mai mult, durerile care îi chinuiau trupul în diverse 
puncte o făceau să tremure. O expediţie în pivniţă părea de 
altminteri destul de simplă, însă în condiţiile date era similară 
cu gestul unui acrobat care se încumetă să meargă pe sârmă 
după ce a dat de duşcă patru pahare cu Martini. 

În plus, chiar dacă ar fi reuşit să găsească vreun bomfaier 
destul de mic ca să poată fi mânuit, lanţurile nu i-ar fi permis să 
acţioneze dintr-un unghi din care putea să taie cu forţă. Ca să 
scoată lanţul prins în partea de jos a scaunului, trebuia să-i taie 
toate barele orizontale ce uneau cele patru picioare în jurul 
cărora era răsucit lanţul. Ca să realizeze lucrul acesta, ar fi 


trebuit să stea aşezată, să se aplece în faţă şi să taie în spatele 
scaunului. Chiar dacă lanţul din partea de sus era destul de 
slab ca să-i permită să se aplece suficient, fapt de care se 
îndoia, nu ar fi reuşit decât să zgârie uşor lemnul. Cu puţin 
noroc, ar fi tăiat ultima bară orizontală cândva, pe la începutul 
verii. Apoi, trebuia să se ocupe de cele cinci stinghii verticale 
din lemn gros, care alcătuiau spătarul scaunului, ca să desfacă 
lanţul din partea de sus, dar nici măcar un contorsionist bine 
antrenat n-ar fi reuşit să ajungă la ele cu un ferăstrău, din 
poziţia în care se afla Chyna. Era imposibil să încerce să taie 
lanţurile. Totuşi, putea să acţioneze asupra lor dintr-o poziţie 
mai bună decât aceea pe care o avea pentru barele orizontale. 
Era însă puţin probabil că Vess poseda ferăstraie pentru metal 
şi, oricum, Chyna n-avea atâta putere. 

Se resemnă, căutând o soluţie mai primitivă decât ferăstrăul, 
şi se simţi îngrijorată gândindu-se la rănile pe care le-ar putea 
suferi şi la cât de dureroasă ar putea deveni dobândirea 
libertăţii. 

Pe consolă, cerbii de bronz stăteau încremeniţi în saltul lor 
etern, coarne în coarne, străjuind cadranul alb al ceasului. 

Era ora şapte şi opt minute seara. 

Mai avea aproape cinci ore pană se întorcea Vess. 

Sau poate că nu. 

El spusese că se întoarce după miezul nopţii, cât de repede 
poate, însă Chyna n-avea niciun motiv să-l creadă. Putea să se 
întoarcă la zece sau la opt. Sau peste zece minute. 

Îşi târșâi picioarele pe vatra de piatră care se afla la nivelul 
podelei, apoi se duse înspre dreapta, trecu pe lângă suportul de 
metal pentru lemne, ce depăşea consola. Tot peretele era făcut 
din piatră cenuşie de râu - o suprafaţă potrivită pentru scopul 
său. Se aşeză într-o parte, paralel cu peretele, îşi răsuci trupul 
înspre stânga la maximum, fără să-şi mişte picioarele, într-o 
poziţie de discobol, şi pe urmă se repezi cu putere înspre 
dreapta. Această manevră aruncă scaunul pe care îl purta în 
spinare în direcţia opusă şi îl făcu să se lovească cu putere de 
perete. Scaunul atinse piatra cu un bubuit, făcu lanţurile să 
zdrăngăne şi ricoşa în trupul ei cu destulă putere, lovind-o 
peste umăr, peste coaste şi peste şold. 

Mai încercă o dată figura, cu mai multă însufleţire decât 
înainte, dar, după cea de-a doua operaţie, îşi dădu seama după 


zgomot că, cel mult, ar reuşi să zgârie lacul şi să ia nişte aşchii 
din lemnul gros. Câteva sute de asemenea lovituri prăpădite 
puteau distrage scaunul cu timpul, transformându-l în aşchiuţe. 
Dar reculul fiecărei lovituri avea s-o transforme într-o masă de 
carne însângerată, cu toate oasele făcute aşchii, cu toate 
încheieturile împrăștiate ca mărgelele de pe o aţă ruptă. 

Şi, răsucindu-se cu scaunul, ca un câine care dă din coadă, 
nu reuşea să-şi adune forţa necesară. Se temuse de lucrul 
acesta. Pe cât îşi putea da seama, mai exista o singură cale de 
abordare a problemei care putea să dea rezultate, dar aceasta 
nu-i plăcea. 

Chyna se uită la ceasul de pe consolă. Trecuseră doar două 
minute de când îl privise ultima dată. 

Două minute nu însemnau nimic, dacă avea timp până la 
miezul nopţii, dar constituiau o groaznică pierdere de timp, 
dacă în momentul acesta Vess se afla în drum spre casă. Poate 
că ticălosul mincinos cotea chiar în clipa aceasta pe aleea care 
ducea spre casă, după ce-o lăsase să înţeleagă că are să se 
întoarcă abia după miezul nopţii. 

Mintea ei cocea în clipele prezente pâinea hrănitoare albă şi 
dospită a panicii şi, dacă-şi permitea să muşte o singură 
bucăţică din ea, apoi se năpustea cu totul. Nu-şi putea permite 
să-şi satisfacă pofta aceasta. Panica nu făcea altceva decât să 
irosească timp şi energie. 

Trebuia să rămână calmă. 

Ca să se elibereze de scaun, trebuia să-şi folosească cotul pe 
post de berbece pneumatic şi avea de îndurat destulă suferinţă. 
Şi aşa, trupul îi era cuprins de dureri atroce, însă ce avea să 
urmeze era mai rău - chiar devastator - şi o înspăimânta. 

Cu siguranţă, mai exista o cale. Își ascultă bătăile inimii şi 
apoi ticăitul sec al ceasului de pe consolă. 

Dacă mergea mai întâi la etaj, poate că reuşea să descopere 
un telefon şi să sune la poliţie. Poliţiştii ştiau cum s-o scoată la 
capăt cu dobermanii, aveau cu siguranţă chei ca să-i deschidă 
cătuşele şi aveau s-o elibereze şi pe Ariel. Această unică 
convorbire telefonică ar fi scăpat-o de toate grijile. 

Însă inima îi spunea - iarăşi bătrâna ei prietenă, intuiţia - că 
n-avea cum să găsească niciun telefon la etaj. Edgler Vess lucra 
cu grijă, fără să dea greş. Funcţiona vreun telefon prin casă, 
dar numai atât timp cât se găsea şi el aici, în niciun caz când 


era plecat. Probabil că decupla aparatul şi îl lua cu el de cate 
ori părăsea locuinţa. 

Zdrobită cum era, dezechilibrată de greutatea scaunului şi, 
prin urmare, periculos de neîndemânatică, Chyna risca o 
căzătură care putea s-o lase invalidă, dacă încerca să urce 
scările. Şi-ar fi înfruntat un risc şi mai mare dacă, după ce 
ajungea sus şi constata că nu există niciun telefon, ar fi trebuit 
să coboare. Astfel, ar fi pierdut timp preţios. Întorcându-se cu 
spatele la peretele de piatră, se târî la vreun metru şi ceva de 
el, se opri, închise ochii şi îşi luă inima în dinţi. Era posibil ca 
una dintre stinghiile spătarului să se rupă şi să fie împinsă 
înainte. Capătul aşchiat putea să sfâșie perna şi, pe urmă, să se 
împlânte adânc în ea, chiar în măruntaie. 

Era însă mai posibil să sufere o leziune spinală. Dacă toată 
forţa impactului se dirija spre partea inferioară a scaunului, 
picioarele acestuia urmau să fie împinse în picioarele ei; partea 
de sus avea să se îndepărteze puţin de ea, apoi, datorită 
reculului, s-o pocnească cu putere peste umăr sau peste ceafă. 
Stinghiile verticale erau fixate în partea de sus cu o bucată de 
lemn tăiată în semicerc şi aceasta îi putea produce o lovitură, 
dacă o pocnea cu destulă putere peste vertebra cervicală. Avea 
să cadă pe podea, răsucită sub lanţuri şi sub greutatea 
scaunului, paralizată de la gât în jos. 

Uneori, cumpănea prea mult asupra tuturor posibilităţilor şi 
îşi construia în minte scenarii iraționale prin care îşi demonstra 
cum se poate înrăutăţi o situaţie sau o relaţie. Atitudinea 
aceasta se datora faptului că-şi petrecuse copilăria ascunsă pe 
sub paturile nepotrivite, așteptând să înceteze cearta sau 
petrecerea. 

Când avea şapte ani, Chyna şi mama ei locuiseră câtva timp 
cu un bărbat pe nume Zack şi cu o femeie pe care o chema 
Memphis, într-o fermă părăginită, în apropiere de New 
Orleans; într-o noapte, doi bărbaţi care aduceau un răcitor 
portabil veniseră în vizită, şi Memphis îi omorâse la mai puţin 
de cinci minute după sosire. Musafirii se aflau în bucătărie, 
aşezaţi la masă. Unul dintre ei tocmai discuta cu Chyna, iar 
celălalt deschidea o sticlă de bere, când Memphis scosese o 
puşcă din frigider şi îi împușcase pe amândoi în cap unul după 
altul, atât de repede, încât cel de-al doilea nici măcar nu 
avusese timp să se ferească înainte de-a fi primit un glonţ în 


faţă. Chyna se strecurase afară din bucătărie ca o șopârlă, 
convinsă că Memphis a înnebunit şi avea de gând să-i omoare 
pe toţi. S-a ascuns în fân, în hambar. Vreo oră, cât a durat până 
ce adulţii au găsit-o, a tot avut în faţa ochilor imaginea propriei 
sale figuri ce exploda la impactul cu glonţul, convinsă că fiecare 
fragment de imagine purtat în minte - chiar şi frânturi din 
Pădurea Nebună, în care pe moment nu se putea ascunde - era 
colorat în diverse nuanţe de roşu, roşu viu, sângeriu. 

Însă în noaptea aceea supravieţuise. Şi supravieţuia de mult 
timp. De-o eternitate. 

Şi cu orice preţ o să supravieţuiască şi de data aceasta, sau o 
să moară la datorie. 

Fără să deschidă ochii, Chyna se repezi cu putere înapoi, atât 
cât îi permiteau picioarele prinse în fiare şi, în ciuda spaimei, 
îşi imagină ce comic trebuie să arate, pentru că era nevoită să 
se târșâie ca să capete viteză şi să se repeadă să-şi frângă 
coloana, cu paşi mici de bebeluş. După aceea însă se lovi cu 
putere de peretele de piatră şi nu i se mai păru nimic hazliu. Se 
aplecase să ridice picioarele scaunului şi să se asigure că 
acestea vor suporta şocul iniţial. Pentru că se lăsă cu toată 
greutatea pe spate, auzi un poc, care-i anunţa aşchii rupte, şi 
apoi, picioarele de lemn se loviră dureros de picioarele ei. 
Chyna se împiedică şi, precum se aştepta, spătarul scaunului o 
pocni peste ceafa, astfel că-şi pierdu echilibrul. Căzu în 
genunchi pe vatra de piatră şi se prăbuşi apoi la pământ cu 
scaunul în spate; nici nu mai putea ţine socoteala durerilor ce 
măcinau trupul. 

Bâjbâind, nu reuşi să se ridice în picioare; îi trebuia un punct 
de sprijin. Se târi în patru labe până la cel mai apropiat fotoliu 
şi, ţinându-se de el, se smuci brusc, gemând de efort şi durere. 

Nu-i plăcea durerea în felul în care pretindea Vess că o 
savurează, dar nici nu intenţiona să se văicărească. Cel puţin, 
mai putea să se târască şi să stea în picioare. Nu suferise nicio 
leziune spinală. Mai bine să simtă durerea, decât să nu simtă 
nimic. Picioarele scaunului şi barele orizontale care le uneau 
păreau intacte. Dar, judecând după zgomotul impactului, 
reuşise să le slăbească. 

Așezându-se mai departe de perete, Chyna se târi înapoi cât 
putu de repede, încercând să lovească picioarele scaunului de 
piatră, sub acelaşi unghi. Efortul îi fu răsplătit cu un sunet de 


lemn crăpat, deşi semăna mai degrabă cu sunetul de os frânt. 
Un val de durere îi inundă corpul. Curenţi reci o târau în 
adâncuri, însă rezistă cu încăpăţânarea disperată a unui 
înotător care luptă să nu se înece. 

De data aceasta, nu mai căzuse. Se târi înainte. Fără să se 
oprească să-şi tragă sufletul, stătea cocoşată, ca să se asigure 
că picioarele scaunului vor prelua impactul; se repezi înapoi în 
peretele de piatră. 


Când se trezi, Chyna constată că stă cu faţa în jos, pe 
duşumea, în faţa vetrei, şi îşi dădu seama că trebuie să fi zăcut 
inconştientă vreo două minute. Covorul era rece şi se ondula ca 
o apă. Ea luneca pe suprafaţa acestei ape şi tot trupul i se 
transformase în raze arămii de lumină reflectată. 

Cel mai tare o durea ceafa. Cu siguranţă, se lovise de ceva. 

Se simţi mai bine când încetă să se gândească la durere sau 
la celelalte probleme pe care le avea, când se resemnă să fie 
doar umbra unui nor călător pe oglinda apei, la fel de 
imaterială ca formele schimbătoare ale valurilor, alunecând 
lichidă şi răcoroasă departe, departe. 

Ariel. În pivniţă. Vegheată de păpuşi. 

Sunt paznicul surorii mele. 

Sub pat, fără să ştie cum, se ridică în genunchi, sprijinindu- 
se în palme. 

Auzi dupăitul sec al labelor pe veranda din faţă. 

Când reuşi să se ridice în picioare, sprijinindu-se din nou de 
fotoliu, privi afară pe fereastra fără draperii. Doi dobermani 
stăteau cu labele din faţă sprijinite pe pervaz; o priveau fix şi 
ochii lor radiau o lumină aurie, care prindea reflexele luminii 
portocalii a veiozei. 

Jos, lângă peretele de piatră, zăcea unul dintre picioarele din 
spate ale scaunului. Era numai aşchii în partea superioară, 
acolo unde fusese prins de scaun. Agăţată într-o parte, într-un 
unghi de nouăzeci de grade, se vedea una dintre barele 
orizontale care legase acest suport de celălalt picior din spate. 

Lanţul din partea de jos se desfăcuse pe jumătate. 

Pe verandă, unul dintre câini patrula. Celălalt continua s-o 
privească pe Chyna. 

Se căzni să treacă lanţul de sus printre stinghiile spătarului, 
lucrând cu mâna dreaptă pe la spate, ca să-şi elibereze mâna 


stângă. Pe urmă, pipăi cu mâna în partea stângă, sub piciorul 
scaunului şi apoi sub braţul scaunului. Piciorul din spate, cel 
din partea stângă, se rupsese şi, evident, era cel care zăcea pe 
jos. De piciorul din partea stângă, din faţă, mai atârna un lanţ 
care alunecă pe podea. 

Cât meşteri la lanţul din partea de sus, descoperi că şi 
celălalt picior din spate era destul de slăbit. Trase, împinse, 
răsuci, încercând să-l rupă. Insă n-avea un punct de sprijin 
potrivit, şi piciorul se mai ţinea destul de bine ca să cedeze sub 
eforturile ei. Intre cele două picioare din faţă ale scaunului nu 
existase nicio bară orizontală. Acum, doar bara orizontală 
dintre cele două picioare de pe partea dreaptă mai împiedica 
lanţul să alunece cu totul pe podea. 

Se mai repezi o dată cu putere înapoi în perete. Durerea îi 
explodă în tot corpul, o orbi şi se simţi zdrobită. Dar când 
piciorul drept din spate refuză să se rupă, ea îşi spuse: „La 
naiba, nu!” şi nu acceptă să se lase pradă durerii, epuizării, nu 
acceptă să se predea nicicum, bâjbâi înainte, după care se 
repezi cu putere în spate încă o dată. Lemnul se rupse cu un 
zgomot sec, aşchiile zgâriară piatra şi, cu un zdrăngănit vesel, 
lanţul căzu pe podea. 

Se aplecă în faţă, ameţită; un vârtej de întuneric îi umplu 
fiinţa şi O făcu să tremure din tot trupul; se sprijini cu ambele 
mâini de spătarul fotoliului îmbrăcat în piele. 

Avea o vagă senzaţie de greață din cauza durerii, dar şi 
pentru că se temea să nu-şi fi produs vreo leziune majoră, se 
temea de vreo vertebră fracturată sau de vreo hemoragie 
internă. 

Scârţ, scârţ, scârț. 

Unul dintre câini râcâia la fereastră. 

Scârţ, scârţ. 

Chyna nu se dezlegase în întregime. Partea de sus a 
scaunului se mai afla încă prinsă cu lanţuri de spatele ei. 

Cele patru stinghii verticale care alcătuiau spătarul erau 
ceva mai subţiri decât barele orizontale ce legau picioarele 
scaunului, aşa că trebuia să le rupă mai repede. Nu reuşise să 
se ferească de loviturile nemiloase de ciocan ale picioarelor 
scaunului, care o pocniseră peste coapse şi peste genunchi, 
dar, de data aceasta, perniţa ce despărţea stinghiile spătarului 
de spinarea ei trebuia să-i asigure o oarecare protecţie. Doi 


pilaştri de piatră înalţi cât tot peretele, între care se sprijinea 
placa de arțar ce servea drept consolă, flancau căminul. 
Pilaştrii erau curbați şi elementul acesta îi păru Chynei 
important, pentru că o ajuta să concentreze lovitura pe rând, 
rupând stinghiile două cate două, în loc să le rupă pe toate 
deodată. 

Mută suportul greu de metal, împinse la o parte şi celelalte 
instrumente care ajutau la făcutul focului, şi toată această 
activitate o ameţi, îi întoarse stomacul pe dos şi o aruncă pradă 
unor dureri înteţite. 

Nu se mai gândea de mult la ceea ce făcea. Se mişca dincolo 
de plan, dincolo de orice calcul sau curaj, mânată de dorinţa 
oarbă, instinctivă de-a se elibera. 

De data aceasta nu se mai aplecă; îşi încordă spatele cat putu 
şi se repezi în pilastru. 

Perniţa îi asigură, într-adevăr, o uşoară, dar nu suficientă 
protecţie. Suferise atâtea contuzii, atâtea întinderi musculare, 
avea atâtea oase zobite, încât hurducătura ar fi distrus-o chiar 
dacă ar fi avut o pernă de două ori mai groasă. Impactul 
semăna cu zdruncinătura constantă pe care o turbină dentară o 
produce atunci când lucrează la o obturaţie de canal pe un 
dinte cariat. În momentul acesta, fiecare părticică din corp era 
un dinte cariat. Nu se opri, pentru că se temea că, dacă toate 
durerile încep să pulseze concomitent, o să cadă frântă la 
pământ, o să se desfacă în bucăţi şi n-o să se mai ridice 
niciodată. Simţi că puterea i se scurge din trup cu repeziciune 
şi, cu privirea întunecată, constată că şi timpul se scurgea la fel 
de repede. Deznădăjduită, se repezi înapoi şi urlă când 
impactul îi zgudui vertebrele ca pe nişte zaruri. Agoniza. Însă 
imediat după aceea se năpusti iarăşi în pilastrul de piatră, 
zăngănind din lanţuri, şi apoi iarăşi şi iarăşi, în sunetul sec de 
lemn frânt, ţipă: O, Doamne! Nu reuşi să-şi înăbușe ţipătul, se 
sperie de propria ei voce; la fereastră, câinii o supravegheau 
atent, îşi făceau datoria, şi ea se repezi încă o dată, ciocănind 
piatra dură cu propriul său trup. 

Se trezi din nou cu faţa în jos, pe covor, fără a-şi aminti cum 
ajunsese acolo, zguduită de spasme puternice la stomac, pentru 
că stomacul îi era gol şi nu exista nimic care să poată fi azvârlit 
afară, sufocată de-un gust amar pe care îl simţea în fundul 
gurii; simplul gând al înfrângerii îi încleștă mâinile, făcând-o să 


se simtă mică, slabă, prăpădită, să tremure, să tremure. 

Încet-încet se opri din tremurat, iar covorul începu să se 
unduiască; simţi răcoarea lui plăcută şi mângâietoare şi 
călători din nou, ca umbra unui nor, pe ape mişcătoare. Umbra 
tivită de soare şi apa nepătrunsă se mişcau în aceeaşi direcţie, 
mereu în aceeaşi direcţie, înainte şi la infinit, cu şăgălnicia 
mătăsii; călătoreau spre marginea lumii şi apoi urma liniştea, 
golul, un imens întuneric. 


Capitolul 9 


Cu gândul la câini, Chyna se trezi din visele ei roşii cu puşti 
răcorite la congelator şi capete care explodau, însă prin 
preajmă nu se afla niciun câine. Era singură în salon şi totul în 
jur părea liniştit. Dobermanii nu mai patrulau pe verandă şi, 
când în sfârșit reuşi să-şi ridice capul, nu-l mai văzu pe niciunul 
dintre ei la fereastră. 

Câinii stăteau afară, ceva mai calmi acum, pentru că îşi 
dădeau seama că vor intra în acţiune mai târziu. Supravegheau 
uşa şi ferestrele, aşteptau să vadă figura fetei, pândeau să audă 
clic-clac-ul încuietorii sau sunetul vreunei balamale neunse. 

Corpul o durea atât de tare, încât se miră că şi-a recăpătat 
cunoştinţa. O surprinse şi mai mult faptul că are mintea 
limpede. 

Simţi o durere distinctă şi mai acută decât toate celelalte 
suferinţe. Spre deosebire de chinurile oaselor zdrobite, această 
presiune dureroasă putea fi înlăturată imediat, fără măcar să 
treacă prin calvarul de-a se ridica din locul în care zăcea. 

„La naiba, nu!” bodogăni ea şi, cu mişcări încete, începu să 
se ridice. 

Această operaţie deşteptă alte dureri adânci care dormiseră 
liniştite în trupul zobit, atât timp cât Chyna zăcuse întinsă pe 
podea: simţea că oasele îi sunt măcinate şi prin muşchi îi trec 
săgeți fierbinţi. La început câteva dintre aceste dureri o 
îngheţară şi o făcură să respire adânc, însă imediat îşi dădu 
seama că niciuna dintre ele nu este atât de puternică, încât s-o 
împiedice să se mişte. Şi, pe măsură ce povara chinurilor fizice 
avea să cedeze, putea să-şi suporte durerea. 

Nu mai era nevoită să care în spinare scaunul greu. Acesta 
zăcea pe podea făcut aşchii şi niciun lanţ nu o mai lega de 


scaun. 

Ceasul de pe consolă arăta opt şi trei minute, fapt care o 
tulbură. Ultima dată când se uitase la ceas era şapte şi zece. 
Nu ştia cât timp i-a trebuit ca să se elibereze de scaun, însă 
credea că zăcuse fără cunoştinţă o jumătate de oră, poate chiar 
mai mult. Transpiraţia îi îngheţase pe corp şi îşi simţea părul 
umed la vârfuri, astfel încât, probabil că trecuse într-adevăr 
numai o jumătate de oră. Când îşi dădu seama de asta, se simţi 
din nou nesigură şi neputincioasă. 

Dacă unul ca Vess putea fi demn de încredere, mai rămâneau 
încă patru ore pană la întoarcerea lui. Insă avea foarte multe de 
făcut şi era posibil ca patru ore să nu-i ajungă. 

Chyna se aşeză pe marginea canapelei. Eliberată de povara 
scaunului, putea cel puţin să ajungă la manşonul de oţel al 
carabinei, care lega lanţul mai lung, ce fusese trecut pe după 
scaun şi piedestalul mesei, de cel mai scurt, printre cătuşele de 
la glezne. După ce deşurubă manşonul metalic, aşa încât 
portiţa carabinei rămase descoperită, reuşi să se elibereze de 
lanţul mai lung. 

Totuşi, rămânea cu gleznele încătușate şi trebuia să facă 
anevoie drumul pană sus, la etaj. Aprinse lumina pe scară şi se 
căzni să urce, punând mai întâi piciorul stâng şi pe urmă cel 
drept. Din cauza lanţului care o împiedica, n-avea cum să urce 
treaptă după treaptă, astfel că înainta încet. 

Se ţinea cu ambele mâini de balustradă. Deşi, fără scaun, nu 
se mai simţea dezechilibrată, păşi cu grijă, ca să nu se 
împiedice în lanţuri. Străbătu jumătate din drumul pană la etaj, 
se opri pe platformă şi toate durerile din trup, sentimentul de 
prăbuşire şi presiunea fierbinte din vezică se combinară brusc, 
ca să-i dubleze suferinţa cu nişte crampe crunte. Se sprijini de 
perete, cu mâinile încleștate pe balustradă, învăluită într-o 
transpiraţie acră, gemând a deznădejde. Era sigură că are să 
leşine, să se rostogolească pe spate şi să-şi rupă gâtul. 

Însă crampele trecură şi continuă să urce. În curând ajunse 
la etaj. Aprinse lumina pe hol şi descoperi trei uşi. Două dintre 
ele erau închise, însă cea din fundul holului, deschisă, lăsa să 
se vadă baia. 

Ajunsă aici, deşi avea mâinile prinse în cătuşe şi tremura, 
reuşi să-şi desfacă cureaua, să-şi descheie jeanşii şi să şi-i lase 
în jos o dată cu chiloţii. Se aşeză şi se trezi lovită de alte valuri 


de crampe, mult mai serioase decât cele pe care le suportase 
pe scări. Refuzase să facă pe ea în timp ce se afla la masa din 
bucătărie, aşa cum dorise Vess, refuzase să se lase redusă la un 
asemenea hal de neputinţă. Acum nu putea să urineze, deşi 
dorea cu disperare lucrul acesta - trebuia s-o facă, pentru a-şi 
potoli crampele - și se întrebă dacă nu cumva faptul că se 
abţinuse atât de mult îi provocase un spasm al vezicii. Era 
posibil şi, dintr-o dată, crampele se înteţiră, confirmându-i 
parcă diagnosticul. Își simţi măruntaiele strânse ca în 
menghină - dar, apoi, crampele trecură şi uşurarea sosi. 

O dată cu şuvoiul acela care izbucnise pe neaşteptate, se 
trezi surprinsă de propria ei voce care spunea: „Chyna 
Shepherd, vie şi neatinsă şi capabilă să urineze.” Pe urmă, 
izbucni într-un râs amestecat cu plâns, nu de uşurare, ci 
cuprinsă de-o stranie senzaţie de triumf. 

Faptul că se eliberase de la masă, că zdrobise scaunul şi că 
nu făcuse în pantaloni, echivala, prin curaj şi rezistenţă, cu 
primul pas pe lună, cu călătoria anevoioasă pană la Pol a 
amiralului Peary sau cu agitația de pe plajele din Normandia 
împotriva puterii germane. Râse de propriile ei gânduri până 
când îi dădură lacrimile. Cu toate acestea, simţea încă triumful. 
Ştia cât de neînsemnat - chiar patetic - era triumful ei, însă 
pentru ea era foarte important. 

„Să putrezeşti în fundul Iadului”, se adresă ea lui Edgler 
Vess şi speră că odată va avea ocazia să-i arunce aceste cuvinte 
în faţă, înainte ca degetul ei să apese pe trăgaci şi să-i zboare 
creierii nenorociţi. 

Spatele o durea atât de rău, mai ales în zona rinichilor, încât, 
când termină, cercetă în vasul toaletei, așteptându-se să vadă 
sânge. Se simţi uşurată constatând că urina e limpede. 

Rămase şocată, totuşi, când se uită în oglinda de deasupra 
chiuvetei. Părul tuns scurt îi atârna în laţe, năclăit de 
transpiraţie. Tot obrazul drept era purpuriu-vânăt ca şi cum 
cineva ar fi aruncat o sticlă de cerneală pe ea şi, atingând locul, 
descoperi că lovitura se întinde pană jos, pe gat. În locurile în 
care nu era lovită sau murdară, avea pielea cenuşie şi iritată de 
parcă ar fi zăcut îndelung. Sclerotica ochiului drept nu se mai 
vedea. Se vedeau doar irisul întunecat şi pupila neagră, care 
pluteau într-o baie năclăită de sânge. Se privea în oglindă şi, 
văzându-se astfel, o biată fiinţă hăituită, cu un ochi însângerat 


şi unul zdravăn, întoarse capul înspăimântată şi confuză. Figura 
din oglindă era a unei femei care tocmai pierduse o bătălie. Nu 
semăna câtuși de puţin a figură de învingător. 

Chyna încercă să-şi alunge aceste gânduri negre din minte. 
Figura din oglindă aparţinea unei luptătoare - nu era a unei 
simple supraviețuitoare, ci a unei luptătoare. Şi toţi luptătorii 
sufereau diverse lovituri, fie ele fizice sau afective. Fără chinuri 
şi teamă, nu exista speranţa victoriei. 

Se târî din baie până la uşa care se făcea în dreapta holului şi 
care dădea în dormitorul lui Vess. Mobilă simplă, numai strictul 
necesar. Patul strâns cu grijă, acoperit cu o cuvertură bej de 
catifea. Niciun tablou. Niciun bibelou sau alte accesorii 
decorative. Nu cărţi, nu reviste, niciun ziar împăturit la pagina 
cu cuvinte încrucișate. Incăperea aceasta servea exclusiv 
pentru dormit, nu era o cameră în care proprietarul ei îşi 
permitea să mai stea sau să locuiască cu adevărat. 

El nu locuia decât în suferinţa celorlalţi, într-o furtună a 
morţii, în ochiul uraganului, unde totul era calm, deşi împrejur 
urla vântul. 

Chyna căută prin sertarele noptierei, sperând să găsească o 
armă. În zadar. Nu găsi nici telefonul. 

Debaraua largă era aproape la fel de mare ca şi dormitorul, 
şi probabil că la origine fusese o cameră obişnuită. La prima 
vedere, constată că nimic din conţinutul încăperii nu e de folos. 
Era sigură că avea să descopere ceva folositor, poate chiar o 
armă bine ascunsă. Însă nu găsi decât dulapuri construite în 
perete, pline de rafturi cu sertare, în care zăceau cutii peste 
cutii; i-ar fi trebuit ore întregi să scotocească peste tot. Alte 
probleme mai urgente îşi aşteptau rezolvarea. 

Goli câteva sertare pe covor, dar nu găsi decât şosete, 
lenjerie de corp, bluze, cămăşi şi câteva centuri răsucite cu 
grijă. Nici urmă de armă. Vizavi de dormitor se afla un birou 
destul de spartan. Pereţii goi. Ferestrele fără perdele erau 
închise ermetic cu storuri. Pe două mese lungi stăteau două 
computere, fiecare dotat cu câte o imprimantă laser. Chyna 
reuşi să identifice câteva dintre piesele din încăpere, însă 
altora nu le cunoştea destinaţia. Intre cele două mese se afla un 
scaun rotativ. Nu exista covor în încăpere, pentru ca Vess să se 
deplaseze mai uşor cu scaunul de la un computer la altul. 

Incăperea aceasta monotonă, strict funcţională, o intrigă. 


Simţi că aici se afla ceva important. Timpul era preţios, însă 
merita să se oprească puţin şi să studieze locul. 

Se aşeză pe scaun şi privi în jur, uimită. Ştia că lumea era 
conectată prin fire, că se comunica electronic, chiar în oraşele 
cele mai mici, însă i se părea ciudat să descopere tot acest 
echipament de ultimă oră într-o casă atât de izolată şi de 
rustică. Bănui că Vess se pregătea să intre pe INTERNET, însă 
prin preajmă nu văzu niciun telefon sau vreun modem. Ochi 
două prize telefonice neutilizate. Procedeele de securitate 
destul de meticuloase pe care le folosea îl serviseră destul de 
bine. Rămase blocată. 

Ce Dumnezeu făcea el în încăperea aceasta? Pe una dintre 
mese văzu aranjate ordonat vreo şase sau opt agende cu 
coperte colorate şi o deschise pe prima. Carneţelul era împărțit 
în cinci secţiuni, fiecare conţinând numele câte unei agenţii 
federale. Pe primul loc se afla Serviciul de Securitate Socială. 
Vess umpluse paginile cu notițe privitoare la metoda pe care o 
folosise ca să pătrundă în documentele serviciului respectiv şi 
la modul în care învățase să manipuleze aceste documente. Cea 
de-a doua secţiune, intitulată Departamentul de Stat al SUA 
(Serviciul Paşapoarte), demonstra, după notițele lui Vess, că 
acesta se angajase să experimenteze dacă n-ar putea intra pe o 
cale ocolită în documentele computerizate ale Serviciului 
Paşapoarte fără să fie prins. 

O parte a acestei activităţi constituia pregătirea pentru 
momentul în care se lansa în aventura omicidă şi avea nevoie 
de identități noi. Cu toate acestea, Chyna nu credea că singurul 
scop al lui Vess era să şteargă orice urmă a activităţilor sale din 
documente sau să obţină cărţi de identitate false. Avea senzaţia 
destul de confuză că încăperea aceasta conţinea nişte 
informaţii despre Vess care puteau fi de-o însemnătate vitală 
pentru supraviețuirea ei, dacă ştia unde să le caute. 

Puse agenda pe masă şi se răsuci în scaun ca să se uite la cel 
de-al doilea computer. Sub masa pe care se afla acesta se găsea 
un dulap cu dosare. Deschise sertarul de sus şi descoperi nişte 
dosare din plastic cu nişte semne. Pe fiecare semn era înscris 
numele câte unei persoane, începând cu numele de familie. In 
fiecare mapă găsi un dosar de două file cu date privitoare la 
diverşi ofiţeri şi, după câteva minute de investigare, Chyna 
hotări că respectivul lucra la poliţia locală. Dosarele ofereau 


toate datele statistice cu privire la activitatea ofiţerilor, plus 
informaţii despre familia lor sau viaţa lor personală. La fiecare 
dosar se mai afla ataşată o copie xerox a fotografiei din cartea 
de identitate a fiecăruia. 

Oare nebunia lui descoperise vreun avantaj în adunarea 
informaţiilor despre toţi poliţiştii locali, sau considera că datele 
acestea au să-i folosească în ziua în care s-ar putea confrunta 
cu ei? Tot acest efort părea excesiv, chiar pentru unul aşa 
meticulos ca Edgler Vess; pe de altă parte, excesul constituia 
filosofia lui de viaţă. 

Sertarul de jos conţinea dosare de carton de culoare cafenie, 
însemnate şi ele cu bucățele de hârtie, pe care se aflau scrise 
doar numele de familie. 

În primul dosar, intitulat ALMES, Chyna descoperi un permis 
de conducere copiat şi mărit pe toată pagina. Permisul 
aparţinea unei tinere blonde şi atrăgătoare, care se numea MIA 
LORINDA ALMES. Judecând după claritatea excepţională a 
documentului, acesta nu era o simplă copie xerox a permisului 
original, ci fusese transmis prin computer şi reprodus pe o 
imprimantă laser de foarte bună calitate. 

În dosar se mai aflau şase fotografii polaroid care o înfățișau 
pe Mia Lorinda Almes. Primele două fuseseră luate de la 
distanţă foarte mică, din unghiuri diferite. Se vedea că e 
frumoasă. Şi înspăimântată. 

Dosarele acestea constituiau albumul cu tăieturi din ziare al 
lui Edgler Vess. 

Văzu încă patru fotografii ale femeii. 

Nu te uita! _ 

Două dintre ele o înfățișau pe de-a-ntregul. În ambele, tânăra 
era goală şi legată cu lanţuri. Chyna închise ochii, dar îi 
deschise imediat. Trebuia să se uite pentru că se hotărâse să nu 
se mai ascundă de nimic, niciodată. Fotografiile numărul cinci 
şi şase o înfățișau pe tânără moartă; în ultima poză, frumuseţea 
îi pierise brusc, ca şi cum cineva i-ar fi suflat peste faţă sau i-ar 
fi tăinuit această calitate. 

Chyna scăpă dosarul cu fotografii din mână. Acestea căzură 
pe duşumea şi se împrăștiară. Apoi nu se mai auzi nimic. Își 
acoperi faţa cu palmele. 

Nu încerca să-şi şteargă din minte imaginile îngrozitoare din 
fotografii, ci se străduia din răsputeri să alunge o amintire care 


o bântuia de nouăsprezece ani, amintirea de la ferma de lângă 
New Orleans cu cei doi musafiri care veniseră cu un răcitor de 
plastic, imaginea armei scoase din frigider şi precizia de gheaţă 
cu care o femeie pe nume Memphis trăsese două focuri. 

Oricum, amintirea îşi urmează calea ei, n-ai ce-i face! 

Musafirii care, înainte de această întâmplare, făcuseră 
afaceri cu Zack şi Memphis, veniseră la fermă să ia nişte 
droguri. Răcitorul din plastic era plin cu pachete de-o sută de 
dolari. Poate că Zack n-a avut în momentul acela marfa pe care 
o promisese sau poate că el şi Memphis au avut nevoie pur şi 
simplu de toţi banii; oricare ar fi fost motivul, se hotărâseră 
brusc să-i termine pe cei doi. 

După focurile de armă, Chyna se ascunsese în fan, sigură că 
Memphis intenţiona să-i omoare pe toţi. Când Ann şi Memphis 
au descoperit-o, s-a luptat cu ele amarnic să n-o ia de-acolo. 
Însă era doar un copil de şapte ani şi n-a avut şanse de reuşită. 
Stârnite de agitaţie, bufniţele au început să zboare disperate 
prin hambar şi cele două femei au târât-o pe Chyna afară din 
fânul infestat de şoareci şi au dus-o în casă. Până când au ajuns 
ele în casă, Zack dispăruse, ocupat să ascundă cadavrele 
undeva, şi mai apoi, Memphis a curăţat tot sângele din 
bucătărie, iar Ann a obligat-o pe Chyna să bea un gât de 
whisky. Chyna n-a vrut să bea şi a strâns buzele, însă Ann i-a 
spus: „Eşti o prăpădită! Pentru Dumnezeu, nu vezi că nu te poţi 
opri din smiorcăială? Şi doar o înghiţitură n-o să te omoare! 
Bea, puiule, ai încredere în mama. Băutura asta e tocmai ceea 
ce-ţi trebuie. Ştii că o înghiţitură de whisky bun alungă febra, şi 
tu ai acum un fel de febră. Hai, păsărică, doar nu e otravă! 
Doamne, Dumnezeule, ce rahat cu ochi păcătos poţi să fii 
uneori! Ori bei numaidecât ori te înhaţ şi te strâng de nas, şi 
când deschizi gura ca să respiri, Memphis o să-ţi toarne whisky 
pe gat. Îţi convine?” Aşa că Chyna a băut whiskyul şi pe urmă a 
mai luat o înghiţitură combinată cu câteva degete de lapte, 
atunci când mama ei a hotărât că e necesar. Băutura a ameţit- 
o, i-a dat o stare ciudată, însă n-a calmat-o. 

Amândurora li se păruse că fata s-a calmat, fiindcă ea era un 
i mic pescar iscusit ce ştia să-şi prindă teama şi s-o vare adânc 
înăuntru, acolo unde ceilalţi nu puteau să ajungă. Chiar atunci, 
la vârsta de şapte ani, începuse să înţeleagă cat era de 
periculos să-ţi arăţi frica, pentru că ceilalţi o luau drept 


slăbiciune, iar pe lumea aceasta nu era loc pentru cei slabi. 

Mai târziu, venise şi Zack, duhnind a whisky. Era exuberant 
şi îşi exprima fericirea într-un discurs pompos şi gâjâit. S-a dus 
drept la Chyna şi a strâns-o în braţe, a sărutat-o pe obraz, a 
luat-o de mâini şi a încercat s-o facă să danseze cu el. 
„Nenorocitul ăla de Bobby, când a fost aici ultima dată, mi-am 
dat eu seama, după felul în care n-a putut să-şi dezlipească 
ochii de la Chyna, că e d'ăla de s-aprinde după fetişcane, un 
nebun sadea, şi în seara asta a venit iar, cu limba scoasă pană 
la genunchi, când a văzut-o. Memphis, cred că ai fi putut să 
tragi în el de şase ori până să-şi dea seama că l-ai omorât.” 
Bobby fusese bărbatul care, aşezat la masa din bucătărie, 
discutase cu Chyna, fixând-o cu ochii lui frumoşi, cenuşii; 
vorbise deschis cu ea, într-un mod în care adulţii vorbesc 
arareori cu cei mici, întrebând-o dacă-i plac pisoii sau căţeluşii 
şi dacă atunci când o să fie mare vrea să se facă actriţă sau 
medic, sau asistentă, când, brusc, Memphis l-a împușcat în cap. 
„Felul în care e îmbrăcată fetiţa noastră - s-a pornit Zack - l-a 
făcut pe Bobby să uite de tot că ne aflăm şi noi în preajmă”. 
Noaptea aceea era fierbinte şi umedă. Inainte de sosirea 
musafirilor, Ann o obligase pe Chyna să-şi scoată pantalonii 
scurţi şi tricoul şi să se îmbrace cu un costum de baie galben, 
din două piese: „Dar pune-ţi numai slipul, puiule, fiindcă altfel 
ai să mori de cald.” Cu toate că avea doar şapte ani, Chyna era 
destul de mare ca să se simtă jenată să umble cu bustul 
dezgolit, deşi nu-şi putuse explica această senzaţie. Umblase 
numai în slip când era mai mică, chiar cu o vară în urmă, când 
cu adevărat era o căldură înăbușitoare, lipicioasă. În momentul 
în care Zack a spus că vestimentația ei avusese o oarecare 
legătură cu faptul că Bobby nu i-a mai băgat în seamă pe 
ceilalţi, Chyna n-a înţeles la ce s-a referit. Peste ani, când şi-a 
dat seama, i-a amintit scena mamei ei. Ann a râs şi i-a spus: 
„Hai, fetiţă, nu mai face pe niznaiul cu mine. Cu toţii folosim 
ceea ce avem, iar noi, fetele, avem spre folosinţă trupul. Ai fost 
distracţia perfectă atunci. Oricum, prostălăul ăla de Bobby nici 
nu te-a atins măcar, nu-i aşa? S-a zgâit niţel la tine, în timp ce 
Memphis s-a dus să ia puşca. Nu uita, iubito, pentru asta am 
fost făcute şi putem trăi foarte bine aşa.” Chyna voise să-i 
spună atunci: Dar voi m-ați folosit, m-aţi aşezat acolo în faţa lui 
ca să văd cum îi zboară creierii, şi aveam doar şapte ani. 


Aici, în biroul lui Vess, peste ani, auzi împușcătura şi văzu 
cum faţa lui Bobby explodează. Amintirea era mai vie ca 
oricând. Nu ştia cu ce armă trăsese Memphis, dar probabil că 
muniţia fusese una serioasă, pentru că glonţul făcuse prăpăd în 
jur. 

Chyna se uită la dulapul care conţinea dosare. Vess folosise 
dosare de trei dimensiuni, etichetate, astfel încât se puteau citi 
uşor toate numele, dacă aruncai o privire de-a lungul 
sertarului. În spatele dosarului ALMES observă unul etichetat 
TEMPLETON. 

Închise sertarul cu piciorul. 

Descoperise prea multe în biroul acesta - şi totuşi nimic care 
să-i fie de folos. 

Înainte de-a părăsi etajul, stinse toate luminile. Dacă Vess 
venea acasă mai devreme şi Chyna nu apuca s-o şteargă cu 
Ariel, luminile aprinse însemnau un fel de avertizare. 
Întunericul îi adormea orice temere, şi ea ar mai fi putut avea o 
ultimă şansă să-l omoare când Vess păşea peste prag. 

Speră să nu fie cazul. În ciuda scenelor pe care şi le 
imaginase, cum o să-l împuște ea pe Vess, Chyna nu voia să se 
confrunte cu el, chiar dacă descoperea o armă pe care o 
încărca singură şi pe care o încerca înainte de sosirea lui. Ea 
era o supraviețuitoare, o luptătoare, dar Vess era mai mult de- 
atât: era intangibil ca stelele, era un ceva anume care cobora 
dintr-un întuneric înalt. Nu se putea pune cu el şi nici nu mai 
voia să încerce. 

Păşind încet, sprijinită de balustradă, Chyna cobori în salon. 
La fereastră nu se vedea niciun câine. Ceasul de pe consolă 
arăta opt şi douăzeci şi două şi, deodată, noaptea începu să 
lunece din ce în ce mai repede, ca o sanie pe gheaţă. Stinse 
veioza şi îşi târșâi picioarele pe întuneric până la bucătărie. Aici 
aprinse lămpile fluorescente, ca să nu se împiedice şi să nu 
cadă pe cioburile împrăștiate pe jos. Nici pe veranda din spate 
nu se vedea niciun câine. Dincolo de fereastră aştepta doar 
noaptea. 

Intrând în spălătorie, stinse luminile de la bucătărie şi trase 
uşa după ea. 

Aşadar, cu toată forţa, jos, în pivniţă, către bancul de lucru şi 
dulapurile pe care la văzuse mai devreme! În fişetele înalte de 
metal descoperi cutii de vopsea şi de lac, pensule şi cârpe 


împăturite cu grijă, ca nişte cearşafuri. Unul dintre fişete era 
plin cu perniţe groase, de care atârnau fâșii de piele neagră, cu 
catarame de aramă; nu-şi dăduse seama la ce folosesc, aşa că 
nu se atinse de ele. În ultimul fişet, Vess înghesuise câteva 
scule, printre care şi un burghiu electric. Într-unul dintre 
sertarele bancului de lucru, descoperi o colecţie numeroasă de 
burghie, rânduite în trei cutii de plastic transparente. Mai zări 
o pereche de ochelari de protecţie din plexiglas. In spatele 
bancului de lucru, fixate pe perete, se aflau opt prize conectate 
la aceeaşi sursă de curent electric; mai jos, chiar lângă ea, văzu 
un ştecher dublu. Această a doua sursă de energie era 
necesară, pentru că îi permitea să stea jos pe podea. Deşi 
burghiele erau aşezate după mărime, Chyna îşi imagină că se 
foloseau pentru lemn şi că n-ar fi pătruns cu uşurinţă prin 
metal. Oricum, nu voia să străpungă metalul. Voia să 
meşterească puţin încuietorile cătuşelor de la picioare, doar 
atât cât să le deschidă. 

Alese un cap metalic, cam de mărimea încuietorii de la 
cătuşe, îl potrivi în burghiu şi-l strânse. Când apucă burghiul cu 
amândouă mâinile şi apăsă pe buton, acesta scoase un sunet 
ascuţit. Capătul spiralat se învârtea atât de repede, încât la un 
moment dat păru neted. 

Chyna opri butonul, aşeză burghiul lângă ea şi îşi puse 
ochelarii de protecţie. Era dezamăgită la gândul că Vess 
purtase şi el aceşti ochelari. În chip ciudat, se aşteptă să vadă 
prin ei o lume deformată, ca şi cum moleculele care alcătuiau 
lentilele de plexiglas s-ar fi transformat sub acţiunea puterii 
magice cu care Vess aduna imagini în priviri. 

Insă văzu la fel ca şi înainte cu ochelarii, deşi constată că i s- 
a micşorat unghiul vizual din cauza ramelor. 

Luă iar burghiul şi-i vâri capătul în încuietoarea cătuşei de la 
glezna stângă. Când apăsă pe buton, metalul burghiului scârțâi 
diabolic pe oţelul cătuşei. Capul burghiului se zgudui violent, 
sări din încuietoare şi alunecă pe banda de metal, scoțând 
scântei. Dacă n-ar fi avut reflexe destul de bune, capătul 
metalic i-ar fi străpuns piciorul, însă ea opri chiar la timp, 
pentru a evita dezastrul. 

Poate că încuietoarea se slăbise. N-avea cum să-şi dea 
seama, însă avea picioarele tot legate, iar cătuşa părea destul 
de solidă. 


Vâri din nou capătul metalic în încuietoare. Înșfacă aparatul 
cu mai multă putere decât înainte şi apăsă mai bine, ca să evite 
vreun accident. Oţelul scârţâia, scârțâia, şi un fum albăstrui 
rău-mirositor se ridică în scurt timp; cătuşa care vibra o apăsa 
dureros pe gleznă, în ciuda şosetei groase cu care era încălțată. 
Burghiul prinse să-i tremure în mâini, care-i transpiraseră 
imediat de la efort. Din încuietoarea cătuşei sări o ploaie de 
aşchii metalice foarte fine, care o lovi peste faţă. Capul metalic 
al burghiului pocni şi îi trecu cu un zăngănit pe lângă urechi, se 
lovi de peretele de ciment, din care smulse o bucăţică, şi ricoşă 
apoi pe podea. 

Simţi o înţepătură în obrazul stâng şi descoperi o aşchie de 
oţel înfiptă în piele. N-avea niciun centimetru lungime şi 
semăna cu un ciob de sticlă. Reuşi s-o apuce cu unghiile şi s-o 
smulgă. Locul înțepăturii sângera; Chyna văzu că are sânge pe 
degete şi simţi un pârâiaș cald care îşi croia drum la vale, spre 
colţul gurii. 

Scoase capătul metalic din burghiu şi îl aruncă deoparte. 
Alese unul puţin mai gros şi îl montă în locul celuilalt. Acţionă 
din nou asupra încuietorii. Cătuşa care-i înconjura glezna 
stângă se deschise cu un pocnet. Peste niciun minut, cedă şi 
cea de la glezna dreaptă. Chyna aşeză burghiul jos şi se ridică 
nesigură în picioare; tremura din toţi muşchii. Tremura nu din 
cauza multiplelor dureri, nici din cauza foamei şi a epuizării, ci 
tremura pentru că reuşise să se elibereze din cătuşe, după ce 
numai cu câteva ore în urmă se lăsase cuprinsă de-o disperare 
adâncă. Se eliberase singură. 

Oricum, mai rămăseseră cătuşele de la mâini, şi n-avea cum 
să ţină burghiul cu o mană ca să-şi scoată cătuşa de la cealaltă. 
Însă îi încolţise în minte o idee şi se gândi că s-ar putea să 
meargă. 

Deşi, pe lângă cătuşele de la mâini, mai avea de trecut prin 
multe alte încercări, deşi nu era sigură că o să scape, Chyna 
urcă scările de la pivniţă, umflându-se în pene de bucurie. 
Păşea liberă, ţopăia pe scări, cu toată epuizarea, cu tot 
tremurul mâinii, fără să se ţină măcar de balustradă; ajunse pe 
platformă, apoi intră în spălătorie, trecu de maşina de spălat şi 
de uscătorul de rufe. Cu mâinile încleștate pe clanţa de la 
bucătărie, se opri brusc, amintindu-şi cum dăduse fuga acolo de 
dimineaţă, încredinţată de semnalul benefic al ţevii de la duş, 


ca să-l întâlnească pe Vess, care avea s-o pocnească. 

Rămase în prag, pană când îşi recăpătă respiraţia; nu putea 
însă să-şi potolească bătăile inimii, care bubuia de efort, dar şi 
de teamă că l-ar putea întâlni pe Edgler Vess. Ascultă puţin la 
uşă, însă nu auzi altceva decât bătăile propriei sale inimi, şi 
apăsă pe clanţă cât putu de discret. Balamalele se desfăcură 
uşor, fără zgomot, uşa se deschise înspre bucătăria pe care o 
descoperi la fel de întunecată cum o lăsase. Găsi 
întrerupătorul, ezită un moment, apoi apăsă şi... Vess n-o 
aştepta. 

Oare ar mai fi în stare cât va trăi să deschidă o uşă fără să 
tresară? 

Chyna văzuse mai devreme un set de cuțite într-un sertar. 
Extrase de-acolo un cuţit mare de măcelărie cu mâner din lemn 
lustruit. Îl aşeză pe măsuţa de lângă chiuvetă. 

Dintr-un alt dulap scoase un pahar. Îl umplu cu apă rece de 
la robinet, pe care o bău cu înghiţituri mari. În viaţa ei nu mai 
băuse ceva mai gustos ca acest pahar cu apă. În frigider, 
descoperi un pachet în care se afla o prăjitură cu alune şi 
glazură albă cu scorţişoară. Sfâșie pachetul şi înșfacă o 
bucăţică de prăjitură, pe care o devoră apoi deasupra chiuvetei, 
îndopându-se cu bucăţi mari, pană când obrajii i se umflară; 
adună lacomă toate firimiturile şi toate bucăţelele de alune ce 
căzuseră în chiuvetă. Cât mâncă, se lăsă pradă unei stări 
ciudate: aci mormăia de plăcere, aci chicotea, apoi dădea să 
plângă, pe urmă să râdă din nou. Se lăsă prinsă într-un uragan 
de emoţii. Însă totul era în regulă. Mai devreme sau mai târziu, 
uraganele treceau şi cerul se însenina. 

O scosese la capăt pană aici. Totuşi, mai avea încă pe-atât. 
Cam aşa stăteau lucrurile. Luă tubul cu aspirină din dulapul cu 
mirodenii. Scoase două tablete, însă nu le mestecă. Își mai puse 
un pahar cu apă şi înghiţi pastilele, apoi mai înghiţi două. 

Incepu să cânte Am făcut-o-n felul meu, cântecul lui Sinatra, 
şi pe urmă adăugă: „Am înghiţit nenorocita de aspirină în felul 
meu.” Izbucni în râs, mai mâncă din prăjitură şi, pentru o clipă, 
se simţi nebună de fericire. 

Acolo, afară, aşteaptă câinii, îşi reaminti ea. Dobermanii stau 
pe întuneric. Nenorociţii şi naziștii ăia de câini cu dinţi mari şi 
ochi de rechin! 

Într-un rastel pentru chei, lângă dulapul cu mirodenii, 


atârnau cheile de la rulotă. Cu siguranţă, Vess dovedea mare 
grijă cu cheile de la închisoarea lui subterană şi nu le-ar fi lăsat 
în ruptul capului pe undeva. 

Luă cuțitul de măcelărie şi jumătatea de prăjitură rămasă şi 
cobori în pivniţă, stingând luminile din bucătărie în urma ei. 


Osie şi balama. 

Chyna cunoştea aceste două cuvinte exotice, după cum ştia şi 
multe altele, pentru că în copilărie le întâlnise în cărţile scrise 
de C. S. Lewis, Madeleine, L'Engle şi Robert Louis Stevenson şi 
Kenneth Grahame. De fiecare dată când dădea peste un cuvânt 
necunoscut, se uita într-un dicţionar jerpelit, pe care-l căra 
după ea ca pe o comoară peste tot pe unde bântuia cu mama ei, 
până când bietul dicţionar, lipit de atâtea ori, abia dacă se mai 
deschidea, iar unele definiţii deveniseră cu timpul aproape 
inaccesibile. 

Osia era partea fixă care pivota de câte ori uşa se deschidea 
sau se închidea. Balamaua. Aceasta era cămaşa sau butoiaşul în 
care se mişca osia. 

Uşa interioară de la vestibulul izolat fonic era echipată cu 
trei balamale. Osiile posedau un cap uşor alungit, care depăşea 
marginile cămăşii metalice cu câţiva centimetri. Chyna alese un 
ciocan şi o şurubelniţă din colecţia de unelte. 

Cu ajutorul unui scăunel şi al unei bucăţi de lemn, propti uşa 
exterioară, ca să stea deschisă. Apoi, aşeză cuțitul mare pe 
pardoseala acoperită cu cauciuc, ca să-l aibă la indemnă. Dădu 
la o parte uşiţa vizetei şi văzu armata de păpuşi cufundată într- 
o lumină trandafirie. Unele aveau ochi sticloşi, ca șopârlele, 
altele aveau ochi întunecaţi, ca dobermanii. Ariel stătea cu 
picioarele strânse sub ea, în fotoliul enorm; ţinea capul aplecat 
şi faţa îi era ascunsă în dosul unei şuviţe de păr. Poate că 
adormise, numai că ţinea mâinile adunate în poală. Dacă 
deschidea ochii, ai fi zis că-şi studiază mâinile. 

— Eu sunt, spuse Chyna. 

Fata nu reacţionă. 

— Să nu-ți fie frică! 

Ariel stătea atât de nemişcată, încât nici şuviţa de păr nu i se 
clinti. 

— Eu sunt. 

De data aceasta, profund umilită, Chyna nu mai pretinse că 


este îngerul păzitor sau salvatorul nimănui. Începu cu 
balamaua de jos. Lanţul care unea cătuşele de la mâini era 
destul de lung ca să-i permită să folosească unealta. Apucă 
şurubelniţa cu mana stângă şi-i așeză vârful sub capul osiei. 
Pentru că n-avea cum să se mişte mai mult, înșfacă ciocanul de 
cap şi lovi cu coada lui în mânerul şurubelniţei, cu toată 
puterea, având în vedere spaţiul extrem de limitat de mişcare. 
Din fericire, balamaua era bine unsă şi fiecare lovitură ridica 
osia tot mai mult. După cinci minute, terminase cu toate cele 
trei balamale. 

Balamaua propriu-zisă, cămaşa metalică, era formată din 
două părţi, sprijinite pe tocul uşii şi pe uşă. Aceste părţi 
componente se desprinseră uşor una de alta, pentru că nu mai 
existau osii care să le ţină. 

Acum, doar încuietorile din partea dreaptă mai ţineau uşa să 
nu cadă; însă acestea n-aveau cum să se rotească, precum 
balamalele. Chyna trase de uşa capitonată. La început, se 
desprinse foarte greu, numai în stânga. Își încleștă degetele de 
marginea uşii, trase cu putere şi văzu roşu înaintea ochilor 
pentru că se lovise la degetul scrântit. Efortul ei fu însă curând 
răsplătit de scârțâitul metalic al încuietorii, urmat rapid de un 
zgomot slab de lemn crăpat. Înteţindu-şi eforturile, trase în 
continuare de uşă, deschizând-o centimetru cu centimetru, 
pană când începu să gâfâie, astfel că nici nu mai găsi forţa 
necesară să înjure. 

__ Greutatea uşii şi poziţia celor două încuietori ţineau cu ea. 
Incuietorile se aflau plasate una peste alta, nu distanţate ca 
balamalele. Pentru că cele două încuietori erau plasate ceva 
mai jos de jumătatea uşii, partea de sus începu să se lase sub 
efectul gravitaţiei. Chyna profită de această acţiune a forţelor, 
smuci mai tare şi gemu satisfăcută atunci când auzi sunetul de 
lemn crăpat. Lemnul gros, capitonat, sări din cadrul lui în 
partea în care fusese prins în balamale. Fără niciun obstacol în 
cale, trase uşa spre stânga, şi în partea dreaptă încuietorile se 
desfăcură singure. Deodată, uşa nesusţinută în niciun punct, 
veni cu putere spre ea. Chyna se trase înapoi rapid, lăsând 
lemnul greu să cadă cu un bufnet surd pe podeaua vestibulului. 
Chyna aştepta. Asculta vreun sunet care i-ar fi putut indica 
reîntoarcerea lui Vess. În cele din urmă, intră din nou în 
vestibul. Trecu peste uşa căzută ca peste un pod şi pătrunse în 


celulă. Păpuşile vegheau nemişcate şi şirete. 

Ariel stătea în fotoliu, exact în aceeași poziţie în care o 
lăsase. Dacă auzise ciocăniturile şi zgomotele ulterioare, cu 
siguranţă acestea n-o deranjaseră. 

— Ariel, făcu Chyna. 

Fata nu răspunse şi nici nu înălţă capul. 

Chyna se aşeză pe scăunelul din faţa fotoliului. 

— Iubito, e timpul să mergem. 

Pentru că nici de data aceasta nu văzu vreo reacţie, Chyna se 
aplecă şi se uită cu atenţie la figura fetei. Ariel ţinea ochii 
deschişi şi privea fix către mâinile adunate în poală. Fără să 
scoată un sunet, mişca din buze ca şi cum ar fi vrut să-şi arate 
încrederea. 

Cu mâinile încătușate, aşezate sub bărbia fetei, Chyna 
încercă să-i ridice capul. Fata nu protestă, nu clipi şi figura i se 
zări când şuviţa de păr îi alunecă de pe faţă. Deşi se priveau 
ochi în ochi, Ariel se uita undeva dincolo de Chyna, de parcă 
toată lumea aceasta era transparentă; privirea i se înnegură, 
privind parcă într-o altă lume un peisaj mort, înspăimântător. 

— Trebuie să plecăm. Inainte de venirea lui. 

Păpuşile cu ochi vioi păreau să asculte atente. Ariel nu dădea 
niciun semn că ar fi auzit-o. 

Chyna apucă o mană de-a fetei cu ambele ei mâini 
încătușate. Simti oasele prin pielea fină şi rece, îi simţi pumnul 
strâns, de parcă Ariel s-ar fi agăţat cu disperare de-o stâncă să 
nu cadă în prăpastie. 

Chyna încercă să-i descleşteze degetele şi se gândi că nişte 
degete de statuie ar fi opus mai puţină rezistenţă. 

În cele din urmă, Chyna ridică mâna fetei şi o sărută, cu 
toată tandreţea de care era în stare, cu mai multă tandreţe 
decât fusese ea însăși sărutată, şi spuse cu blândeţe: 

— Vreau să te ajut. Am nevoie să fac asta. Dacă nu plec de- 
aici cu tine, n-are rost să mai plec. 

Ariel nu reacţionă. 

— Te rog, lasă-mă să te ajut. Şi apoi, cu mai multă blândeţe: 
Te rog. 

Chyna mai sărută o dată mâna fetei şi, în sfârșit, degetele se 
mişcară. Ariel le desfăcu puţin, ţepene şi îngheţate, fără să le 
întindă total; erau degetele unui schelet care a încremenit cu 
mâinile încleștate. 


Dorinţa fetei de a primi ajutor, potolită de frica aceea 
paralizantă de a se lega de cineva, era o senzaţie dureros de 
familiară pentru Chyna. O lovi brusc, simţi o milă profundă 
pentru fata aceasta, pentru toate fetele pierdute, şi i se puse un 
nod în gât care îi tăie respiraţia. Pe urmă, o apucă de mână pe 
Ariel, se ridică de pe scăunel şi zise: 

— Hai, fetiţo, hai cu mine. Hai să ieşim de-aici. 

Deşi figura lui Ariel era impenetrabilă ca un zid, deşi 
continua să privească prin Chyna, cu o detaşare nelumească, cu 
aerul unui novice vizitat de-o vedenie sfântă, deşi prin mintea 
fetei roiau fel de fel de imagini, se sculă din fotoliu. Totuşi, 
după ce făcu doi paşi către uşă, se opri şi refuză să meargă mai 
departe, în ciuda tuturor rugăminţilor Chynei. Probabil că fata 
putea să-şi imagineze o lume a ei în care găsea o oarecare 
pace, o Pădure Nebună care-i aparţinea numai ei, dar probabil 
că nu mai putea să meargă cu imaginaţia şi mai departe, nu 
putea să creadă că această lume se întindea dincolo de zidurile 
celulei; pentru că nu vedea, nu putea să păşească peste prag. 

Chyna o lăsă pe fată în pace. Alese o păpuşă, una de porțelan 
alb, cu bucle aurii şi ochii verzi pictaţi, care purta un şorţuleţ 
alb peste o rochiţă albastră. Puse păpuşa în braţele lui Ariel şi o 
încurajă să o îmbrăţișeze. Nu ştia sigur ce caută păpuşile în 
pivniţă, dar probabil că lui Ariel îi plăceau, caz în care putea s-o 
atragă mai uşor. 

La început, Ariel nu reacţionă. Ţinea o mană strânsă pumn 
pe lângă ea şi cealaltă pe jumătate deschisă, ca un cleşte de 
rac. Apoi, fără să clipească, apucă păpuşa cu ambele mâini, 
ţinând-o strâns de picioare. O umbră trecu în zbor peste ea ca o 
pasăre, şi câteva clipe căpătă o expresie cruntă. Se întoarse, 
răsuci păpuşa, o prinse ca pe un ciocan şi-i pocni capul de 
masă, pană ce acesta se făcu cioburi. 

— Nu, iubito! spuse Chyna, surprinsă, şi o apucă strâns pe 
după umeri. 

Ariel se smuci şi lovi păpuşa de masă cu mai multă putere, 
iar Chyna făcu un pas înapoi, nu de spaimă, ci pentru că 
respecta furia fetei. Pentru că aceasta era o mânie dezlănţuită, 
nu un spasm autist, deşi figura lui Ariel nu căpătase nici cea 
mai mică expresie. 

Lovi în continuare păpuşa de masă, până când o făcu praf, 
până când cioburile umplură camera. Pe urmă o aruncă şi 


începu să tremure. Mâinile îi atârnau pe lângă corp. Privea 
pierdută înspre acel Altundeva, departe de Chyna. 

De pe rafturi, din dulapuri, din colţurile umbrite ale camerei, 
păpuşile se uitau fix, înfiorate de izbucnirea lui Ariel; în chip 
ciudat, ele păreau să se hrănească din această răbufnire a fetei, 
aşa cum ar fi făcut-o Vess dacă ar fi fost prezent. 

Chyna voia s-o îmbrăţișeze pe fată, dar nu putea din cauza 
cătuşelor. 

Se mulţumi s-o mângâie pe obraz şi s-o sărute pe frunte. 

— Ariel, vie şi neatinsă. 

Ţeapănă, tremurând, Ariel nici nu se smuci, dar nici nu se 
aplecă înspre Chyna. Încet-încet, tremurul i se potoli. 

— Am nevoie de ajutorul tău, se rugă Chyna. Am nevoie de 
tine. 

De data aceasta, ca în somn, Ariel se lăsă scoasă din celulă. 

Traversară peste uşa căzută şi pătrunseră în vestibul. Ajunsă 
în pivniţă, Chyna luă burghiul de pe jos, îl puse în priză şi-l 
aşeză pe bancul de lucru. 

Nu avea ceas, însă era sigură că se făcuse deja nouă sau 
poate chiar mai mult. Afară, în noapte, aşteptau câinii, iar 
Edgler Vess era pe undeva pe la serviciu şi visa cu ochii 
deschişi la cele două prizoniere care îl aşteptau acasă. 

Încercând fără succes să o facă pe Ariel să se uite la ea, 
Chyna îi explică ce avea de făcut. Trebuia să conducă rulota şi, 
cu mâinile încătușate, n-avea cum să răsucească volanul. De 
asemenea, îi venea greu să scape de câini cu mâinile prinse în 
cătuşe. Dacă nu cumva i-ar fi fost imposibil. Dacă urmau să 
evadeze amândouă, până la întoarcerea lui Vess, atunci Ariel 
trebuia să-i deschidă cătuşele cu ajutorul burghiului. Fata nu 
dădea semne că ar fi auzit vreun cuvânt din ceea ce-i spunea 
Chyna. De fapt, înainte ca aceasta să-şi termine discursul, Ariel 
mişcă din buze iarăşi, de parcă vorbea cu o fantomă; nu 
„vorbea” fără încetare, ci se oprea din când în când să 
primească vreun mesaj de la un prieten imaginar. 

Cu toate acestea, Chyna îi arătă cum să ţină burghiul, cum să 
apese pe buton. Fata nici nu clipi când auzi sunetul ascuţit al 
burghiului. 

— Acum, ţine-l tu, zise Chyna. 

Căzută în uitare, Ariel stătea nemişcată, cu braţele pe lângă 
corp, cu degetele încovoiate, aşa cum rămăseseră când 


aruncase păpuşa. 

— Iubito, n-avem prea mult timp. 

Pe acel tărâm de Altundeva, suspendat, timpul nu avea nicio 
semnificaţie pentru Ariel. Chyna puse burghiul pe bancul de 
lucru. O trase pe fată în faţa lui şi-i aşeză mâinile pe el. 

Ariel nu-şi retrase mâinile, dar nici nu ridică obiectul. 

Chyna ştia că Ariel a auzit-o, că a înţeles situaţia şi că într-un 
oarecare fel voia din tot sufletul s-o ajute. 

— Speranţa e în mâinile noastre, draga mea. Ştiu că poţi s-o 
faci. i 

Trase scăunelul cu care sprijinise uşa şi se aşeză pe el. Işi 
puse mâinile pe bancul de lucru, cu palmele în sus, astfel ca 
mica închizătoare să fie la vedere. Cu ochii lipiţi de peretele de 
ciment, privind prin perete, conversând fără voce cu un prieten 
imaginar, pe care-l auzea prin toate zidurile, Ariel nu părea să 
bage de seamă burghiul. Sau poate că, pentru ea, acesta nu era 
un burghiu, ci un obiect pur şi simplu, care umplea de speranţă 
sau de teamă, un obiect despre care vorbea cu prietenul ei 
imaginar. Chiar dacă fata punea mâna pe burghiu şi îşi 
concentra privirea asupra cătuşelor, erau puţine şanse de-a 
reuşi să-şi ducă la bun sfârșit sarcina. Era mai probabil să-i 
găurească Chynei palma sau încheietura. 

Pe de altă parte, deşi posibilitatea de a scăpa de încurcături 
sau de duşmani era, în general, mică în lume, Chyna 
supravieţuise nenumăratelor nopţi de furie sângeroasă şi de 
orgie dezlănţuită. Sigur că supraviețuirea era altceva decât 
salvarea, dar, oricum, constituia o condiţie necesară. 

Şi acum era pregătită să facă ceea ce nu fusese în stare 
niciodată, nici chiar cu Laura Templeton: să aibă încredere. Să 
aibă încredere până la capăt. lar dacă fata încerca şi dădea 
greş, dacă o rănea, Chyna nu intenţiona s-o învinuiască pentru 
eşecul ei. Uneori, şi simpla încercare era o victorie. lar ea ştia 
că Ariel voia să încerce. 

Stia. 

Timp de un minut sau mai mult, Chyna a încurajat-o pe fată 
să pună mâna pe burghiu. Când a constatat că n-are succes, a 
încercat să aştepte în tăcere. Insă tăcerea o făcea să se 
gândească la cei doi şerpi de bronz de la ceasul de pe consolă 
şi, în mintea ei, cadranul ceasului luă chipul tânărului care era 
spânzurat în dulapul din rulotă, cu pleoapele şi buzele cusute 


strâns, într-o linişte mai adâncă decât aceea din pivniţă. 

Fără să se gândească prea mult, surprinsă ea însăși, dar 
bazându-se exclusiv pe instinct, Chyna începu să-i povestească 
lui Ariel ce i se întâmplase demult, într-o noapte în care 
împlinise opt ani: îi vorbi despre cabana de la Key West, despre 
furtună, despre Jim Woltz şi cărăbuşul care era zăpăcit pe sub 
patul de fier. 

Ameţit de Dos Equis şi cu capsa pusă de la pilulele pe care le 
înghiţise o dată cu prima sticlă de bere, Woltz o necăjise pe 
Chyna pentru că nu reuşise să stingă de prima dată cele opt 
lumânări de pe tort - una rămăsese aprinsă. „Asta-i ghinion, 
puiule. Ah, asta o să ne aducă o grămadă de nenorociri pe cap! 
Dacă nu stingi toate lumânările dintr-o suflare, o să se ia după 
tine fel de fel de spiriduşi şi de drăcuşori, tot felul de urâţenii.” 
Imediat după aceea, cerul se zguduise, invadat de-o lumină 
albă, şi umbrele palmierilor făcuseră un salt uriaş peste 
ferestrele bucătăriei. Cabana s-a zguduit ca la bombardament 
şi, în scurt timp, a izbucnit furtuna. „Vezi?”, a zis Woltz. „Dacă 
nu punem lucrurile la punct imediat, atunci câţiva dintre tipii 
ăştia răi o să ne înhaţe, o să ne facă ciopârțeli şi o să ne pună la 
saramură, şi noaptea o să iasă la pescuit şi o să ne dea ca 
momeală pentru rechini. Vrei să fii momeală pentru rechini, 
puişor?” Discursul acesta a înspăimântat-o pe Chyna, însă 
mama ei l-a considerat amuzant. Ann băuse întreaga după- 
amiază, fără oprire, votcă cu suc de lămâie. 

Woltz a aprins lumânările din nou şi a insistat că Chyna să 
mai încerce o dată. Pentru că nici a doua oară n-a reuşit să 
stingă mai mult decât şapte, Woltz a înșfăcat-o de mană, i-a lins 
degetul arătător şi degetul mare într-un fel care a dezgustat-o, 
şi pe urmă a obligat-o să stingă lumânarea rămasă cu mâna, 
simțind o mică arsură pe piele, fără să se fi ars; îi rămăseseră 
urme negre de funingine pe degete şi, văzându-le, se 
înspăimântase. 

Când Chyna începuse să plângă, Woltz a înșfăcat-o de-un 
braţ, a forţat-o să stea pe scaun, în timp ce Ann a mai aprins o 
dată lumânările, obligând-o să sufle. A treia oară, Chyna a 
reuşit să stingă doar şase lumânări dintr-o răsuflare. Atunci 
când Woltz a încercat să-i ia mâna şi s-o facă să le stingă cu 
degetul pe cele două rămase, ea s-a smucit şi a fugit din 
bucătărie, intenţionând să se ducă pe plajă; dar fulgerul se 


spărsese în mii de oglinzi în jurul cabanei, noaptea scânteia în 
lame argintii şi tunetul bubuia dinspre Golful Mexic, aşa că se 
strecurase în camera mică în care dormea, se târâse sub patul 
dărăpănat, în umbrele secrete, unde aştepta gândacul. 

— Nenorocitul şi împuţitul ăla de Woltz m-a fugărit prin toată 
casa, îi povesti Chyna lui Ariel, a strigat după mine, a izbit cu 
pumnii în mobilă, a trântit uşile, a zis că are să mă facă 
ciopârţeli şi să mă arunce la peşti. Pe urmă, mi-am dat seama 
că juca teatru, încercase să mă sperie de moarte. Totdeauna i-a 
plăcut să mă sperie, să mă facă să plâng, fiindcă n-am plâns cu 
una cu două... N-am plâns din nimic... 

Chyna se opri, incapabilă să continue povestea. 

Ariel nu se mai uita fix spre perete, ca înainte, ci privea 
burghiul. Dacă-l vedea sau nu, asta era cu totul altceva; părea 
că are încă privirea dusă departe. 

Poate că fata nu asculta, dar Chyna se simţea obligată să-i 
spună şi restul poveştii. 

Era prima dată când istorisea altcuiva decât Laurei 
întâmplări din copilărie. Ruşinea o amuţise întotdeauna, fapt 
destul de inexplicabil, pentru că niciuna dintre umilinţele pe 
care le suportase nu se întâmplaseră din vina ei. Fusese o mică 
victimă lipsită de apărare. Totuşi, se pleca sub povara grea a 
ruşinii de a fi constatat că toţi cei care au chinuit-o, inclusiv 
mama ei, n-au avut sentimente. 

Nu mărturisise detaliile cele mai neplăcute din copilărie nici 
măcar Laurei Templeton, singura ei prietenă bună. Adesea, 
când se pregătea să se confeseze Laurei, se închidea în ea şi nu 
mai povestea întâmplările prin care trecuse, nu mai povestea 
nici despre cei care o chinuiseră, ci despre locurile pe unde 
trecuse - Key West, Mendocino County, New Orleans, San 
Francisco, Wyoming. Când venea vorba de munţi, câmpii, 
golfuri sau valuri luminate de lună, cădea într-o pasă lirică, însă 
simţea cum mânia îi încremenea trăsăturile şi cum ruşinea îi 
împurpura obrajii atunci când povestea adevărurile ceva mai 
dure despre prietenii lui Ann, care îi populaseră copilăria. 
Acum, îşi simţea inima grea ca un pietroi, împovărată de trecut. 

Bolnavă de ruşine şi furie, avu totuşi senzaţia că trebuie să-i 
povestească lui Ariel pană la capăt ce se petrecuse în noaptea 
aceea cu stinsul lumânărilor. Dezvăluirea secretelor poate fi o 
cale de scăpare. 


— O, Doamne, cât îl uram pe ticălosul ăla slinos, care puţea a 
bere şi a transpiraţie, care zdrobea totul prin cameră urlând, 
care voia să mă facă bucățele şi să mă pună la saramură. Şi 
Ann, care râdea dincolo, în sufragerie, a venit pe urmă şi ea în 
uşă, i-am auzit râsul de beţivă, gâlgâitor şi ascuţit - credea că 
totul e atât de amuzant. O, Doamne, şi de fapt era aniversarea 
mea, era o zi pentru mine, era ziua mea. 

Poate că dacă n-ar fi învăţat o viaţă întreagă să-şi înăbușe 
plânsul, acum lacrimile ar fi năpădit-o. 

— Şi gândacul ăla care mergea pe mine, zăpăcit, încoace şi 
încolo, pe spinare, prin păr... 

În căldura aceea lipicioasă, sufocantă, tunetul bubuise în 
ferestre, iar arcurile patului îi răspunseseră cu un zdrăngănit; 
reflexele albăstrui ale fulgerului linseseră duşumeaua ca nişte 
limbi de foc fantomatice. Chyna fusese gata să tipe când 
gândacul mare, tropical, aproape cât palma ei, i s-a încurcat în 
părul lung, însă teama de Woltz a făcut-o să tacă. A suportat ca 
gândacul să-i umble pe umăr, de-a lungul braţului; insecta a 
coborât apoi pe duşumea, şi ea a sperat că o să se ducă în altă 
cameră; n-a îndrăznit să-l îndepărteze cu palma, deoarece, cu 
tot tunetul de-afară, cu toate înjurăturile şi amenințările, cu 
toate hohotele de râs ale mamei ei, Woltz ar fi putut să audă 
orice mişcare. Gândacul însă a luat-o la goană pe unul dintre 
picioarele ei goale, pe care a început să-l exploreze: talpa, 
glezna, pulpa şi apoi coapsa. Apoi, s-a vârât în pantalonii ei 
scurţi, a început să-i umble pe fund, mișcând din antene. 
Inţepenise de spaimă, nu voia decât ca tot chinul acesta să fi 
luat sfârșit, s-o lovească trăsnetul, s-o ia Dumnezeu la el şi s-o 
ducă într-o altă lume mai bună. 

Râzând, Ann intrase în cameră. „Jimmy, tâmpitule, Chyna nu 
e aici. E pe undeva pe-afară, pe plajă, ca de obicei.” Şi Woltz a 
spus: „Ei, lasă, că dacă vine înapoi, am s-o dau ca momeală 
pentru peşti. Să mor eu dacă nu fac aşa!” Pe urmă a râs şi a zis: 
„Mamăăă, i-ai văzut ochii? Dumnezeule! A făcut pe ea de frică.” 
„Ihî!”, a exclamat Ann. „E o prăpădită mică. O să stea ascunsă 
acolo pe plajă, ore întregi. Nu ştiu când dracu o să se 
maturizeze.” Woltz a continuat: „Sigur nu seamănă cu mama ei. 
Tu te-ai născut deja mare, nu-i aşa, iubito?” „Ia ascultă aicea, 
dobitocul”, a zis Ann. „Lasă tâmpeniile astea cu mine, că eu n- 
am de gând să fug ca asta mică. Eu am să-ţi trag una zdravănă 


undeva, încât ai să-ţi schimbi numele în Nancy.” Woltz a 
izbucnit în hohote de râs şi, de sub pat, Chyna a văzut cum 
picioarele goale ale mamei ei s-au apropiat []de picioarele lui 
Vess şi pe urmă mama ei început să chicotească. 

Gras, obscen şi agitat, gândacul se târâse afară din pantaloni 
şi mergea din nou pe spinarea fetei, iar ea simţise că nu putea 
să-l mai suporte dacă mai avea de gând să-i umble prin păr. 
Fără să ia aminte la consecinţe, întinse mana în spate şi înșfacă 
gândacul. 

Insecta se răsuci, se mişcă în mâna ei, dar ea strânse şi mai 
mult pumnul. 

Cu capul întors într-o parte, uitându-se cu atenţie de sub pat, 
Chyna privise îndelung la tălpile goale ale mamei. Când 
fulgerul lovi cămăruţa, o piesă de îmbrăcăminte zburase pe 
duşumea, şi o bucată de material galben înconjurase gleznele 
subţiri ale lui Ann. Bluza ei. Ann a chicotit ameţită de băutură 
în clipa în care chiloţii i-au alunecat în jos, pe picioarele 
bronzate, şi când, apoi, a ieşit din ei. În pumnul strâns al fetiţei, 
gândacul furios tot dăduse din picioare. Antenele îi tremurau, 
căutând neostenit înainte. Woltz şi-a scos sandalele din 
picioare, le-a tras un şut, şi una dintre ele s-a lovit de marginea 
patului, chiar în faţa fetei; Chyna a auzit un fermoar. Chitinos, 
rece şi unsuros, capul mic al gândacului s-a răsucit prins între 
două degete ale Chynei. Jeanşii jerpeliţi ai lui Woltz au căzut 
morman şi catarama de la curea a scos un clinchet ușor. 

El şi Ann se azvârliseră apoi pe patul îngust, şi arcurile 
trosniseră. Sub greutatea celor două trupuri, patul dărăpănat 
se lăsase şi mai mult pe umerii Chynei, ţintuind-o la podea. 
Murmure, oftaturi, încurajări precipitate, gemete, respiraţii 
întretăiate şi mugete animalice - Chyna le mai auzise şi în alte 
nopţi de când stăteau la Key West, le mai auzise şi prin alte 
părţi pe unde locuiseră, dar totdeauna pereţii o despărţiseră de 
sunetele acestea. Nu ştia prea bine ce semnificaţie au 
asemenea zgomote şi nici nu voia să ştie pentru că a simţit 
atunci că n-aveau să-i aducă decât nenorociri, cu care nu era 
pregătită să lupte. Indiferent ce făceau mama ei şi Woltz în 
patul de deasupra, treaba aceasta era înspăimântătoare, căpăta 
un sens îngrozitor, o umplea de-o tristeţe profundă, era la fel 
de ciudată şi de puternică, precum tunetul care sfâșia cerul 
deasupra golfului şi fulgerul pe care cerurile îl aruncau pe 


pământ. 

Chyna închisese ochii să nu mai vadă fulgerul şi hainele 
împrăștiate pe jos. S-a străduit să ignore mirosul de praf, de 
mucegai, de bere şi de transpiraţie, s-a străduit să facă 
abstracţie de mireasma săpunului de baie pe care-l folosea 
mama ei; şi-a închipuit că are urechile pline de ceară şi că 
astfel nu mai aude tunetul şi ploaia ce bătea darabana pe 
acoperiş, şi nici sunetele pe, care le scoteau Ann şi Woltz. Cum 
stătea acolo, încordată, s-ar fi cuvenit să-şi poată strecura 
trupul strivit de pat într-o altă stare, de răbdare, un pic 
nebunească, sau chiar să fi păşit printr-un portal vrăjit în 
Pădurea Nebună. 

În realitate, nu avusese succes nici pe jumătate, pentru că 
Woltz zguduise cumplit patul, şi Chyna de-abia reuşea să 
respire în ritmul pe care-l impusese el. Când arcurile s-au lăsat 
sub greutatea lui Woltz, au strivit-o atât de tare, încât a simţit 
că o doare pieptul şi că nu mai poate să respire. Putea să 
inspire numai când Woltz se ridica, iar când acesta se lăsa cu 
toată greutatea pe pat, o forţa să expire. Totul a durat destul de 
mult şi, când s-a isprăvit, Chyna a rămas acolo pe podea, 
transpirată leoarcă, tremurând, mută de spaimă, dornică să 
uite cât mai repede ceea ce auzise, mirată că Woltz nu i-a 
strivit plămânii şi că inima încă nu i-a explodat. Ţinea în mână 
resturile gândacului mare, pe care fără să-şi dea seama îl 
strivise; printre degete i se scurgea un lichid vâscos ce fusese 
probabil călduţ la început, dar acum se răcise şi, simțind 
consistenţa neobişnuită a acestuia, stomacul i s-a contractat de 
greață. 

La câtva timp, după un val de murmure şi râsete, Ann se 
ridicase din pat, îşi înșfăcase hainele şi se dusese la baie. 

După ce auzise uşa de la baie închizându-se, Woltz a aprins o 
veioză mică şi s-a aşezat cu capul la marginea patului. S-a uitat 
la Chyna, i-a zâmbit şi i-a spus: „Ce face sărbătorita noastră?” 
Chyna n-a reuşit nici să se mişte, nici să articuleze vreun 
cuvânt şi aproape a crezut că ceea ce ţinea în mână era o 
bucăţică însângerată de momeală pentru rechini. A fost 
convinsă că Woltz are s-o facă ciopârțeli, pentru că-l auzise, că 
are s-o pună la saramură şi s-o arunce apoi la rechini. Insă el se 
ridicase din pat (pentru fetiţa de sub pat, Woltz nu era decât o 
pereche de picioare în plus), îşi trăsese pantalonii, se încălţase 


şi ieşise din cameră. 

La mii de kilometri depărtare de Key West, în pivniţa lui 
Edgler Vess, Chyna a văzut deodată că Ariel se uita în sfârșit la 
burghiu, şi nu prin el. 

— Habar n-am cât am stat acolo sub pat, continuă ea. Câteva 
minute sau poate chiar o oră. Pe urmă, l-am auzit. Era cu mama 
în bucătărie, a mai desfăcut o sticlă de bere pentru el, i-a mai 
pregătit ei o altă votcă cu lămâie, au râs, au vorbit. Ceva în 
râsul ei - o notă oarecum obscenă... nu ştiu, ceva m-a făcut să 
cred că ştiuse tot timpul că m-am ascuns sub pat, ştiuse, dar şi- 
a văzut de treabă înainte, cu Woltz, când el i-a descheiat bluza. 

Se uita prelung la mâinile încătușate pe care le întinsese pe 
bancul de lucru. 

Simţea şi acum, viu, lichidul vâscos care i se scursese printre 
degete atunci când strivise gândacul; în clipa aceea, o dată cu 
insecta, strivise şi rămăşiţele inocenţei ei. Fragile. Strivise 
toată speranţa de-a mai avea o relaţie bună cu mama ei, deşi, 
apoi, îi trebuiseră mulţi ani să înţeleagă lucrul acesta. 

— Nu-mi mai amintesc deloc cum am ieşit din cabană, poate 
pe uşa din faţă, poate pe fereastră, nu-mi mai aduc aminte 
decât că m-am trezit pe plajă, în furtună. 

M-am dus la mal şi m-am spălat pe mâini. Valurile nu erau 
mari. Era doar o furtună tropicală; vântul bătea foarte slab, 
doar ploaia cădea în perdele groase. Totuşi, apa era mai agitată 
decât de obicei şi m-am gândit să mă apuc să înot pană găsesc 
un curent de adâncime care să mă ducă mai departe. Am 
încercat să mă conving că totul o să fie în ordine, că n-aveam 
decât să mă afund în apa întunecată şi să înot pană obosesc, 
mi-am spus că în felul acesta o să ajung la Dumnezeu. 

Ariel strânse în mâini burghiul. 

— Însă, pentru prima dată în viaţă, mi-a fost frică de ocean - 
mi-a fost frică de valurile ce se spărgeau şi băteau ca o inimă 
uriaşă, de luciul întunecat al apei, care semăna cu o insectă 
chitinoasă şi care se ridica până la cerul negru, fără urmă de 
lumină.  Nemărginirea întunericului m-a înspăimântat - 
întunericul acela perfect, fără cusur -, continuitatea lui, deşi pe 
vremea aceea nu cunoşteam acest cuvânt. Aşa că m-am întins 
pe spate, pe nisip; ploaia lovea cu atâta putere, încât n-am 
putut să ţin ochii deschişi. Chiar şi aşa, am văzut în spatele 
pleoapelor închise fulgerul, o umbră luminoasă a fulgerului, şi, 


pentru că mă simţeam prea speriată ca să călătoresc pe apă 
până la Dumnezeu, am aşteptat să vină Dumnezeu la mine, să 
vină cu un fulger orbitor. Însă el n-a venit şi, pană la urmă, am 
adormit. Când m-am trezit, la scurt timp după răsărit, furtuna 
se potolise. La răsărit, cerul era roşu, la apus, albastru ca 
safirul, iar oceanul se întindea negru-verzui. Am intrat în casă, 
unde Ann şi Woltz mai dormeau. Pe masa din bucătărie se afla 
încă tortul rămas din seara trecută. Glazura albă cu roz se 
înmuiase şi era brobonată cu perle de grăsime din cauza 
căldurii, iar cele opt lumânări se îndoiseră. Nimeni nu tăiase 
nicio bucăţică de tort şi nici eu nu m-am atins de el... Peste 
două zile, mama a strâns bagajele şi ne-am luat tălpăşiţa spre 
Tupelo, Mississippi, Santa Fe sau poate Boston. Nu-mi amintesc 
cu precizie încotro ne-am dus, dar am simţit o teribilă uşurare 
când am plecat, şi am început să mă tem de cei cu care aveam 
să ne mutăm. Eram fericită numai în timpul călătoriei pentru că 
scăpasem de un loc şi nu ajunsesem încă la următorul; şoselele 
întinse sau calea ferată îmi dădeau o pace adâncă. Aş fi putut 
călători toată viaţa fără o ţintă precisă. 

Deasupra lor, casa lui Edgler Vess stătea cufundată în 
tăcere. O umbră lunguiaţă se mişcă pe pardoseala pivniţei. 

Privind în sus, Chyna văzu un păianjen grăbit care-şi ţesea 
Panza de la tavan pană la podea. 

Poate că va fi obligată să scape de câini. Aşa, cu mâinile 
încătușate. Timpul trecea. 

Ariel ridică burghiul. 

Chyna deschise gura, vrând să-i adreseze câteva vorbe de 
încurajare, dar apoi se temu să nu spună ce nu trebuie şi fata 
să se cufunde mai mult în transa ei. Se apropie pe muteşte de 
ochelarii de protecţie, pe care-i puse fetei. Ariel s-a supus fără 
nicio obiecţie. 

Chyna se întoarse pe scăunel şi aşteptă. Faţa lui Ariel era 
uşor încruntată. Apăsă pe butonul burghiului, ca să-l încerce. 
Motorul scârțâi metalic şi capătul începu să se răsucească. Opri 
butonul şi privi capătul metalic pană ce acesta încetă să se mai 
rotească. Chyna îşi dădu seama că-şi ţine respiraţia. Inhala 
adânc, şi aerul din încăpere i se păru mai proaspăt decât 
înainte. Își potrivi mâinile ca să-i arate lui Ariel de unde să 
înceapă. 

În spatele ochelarilor de protecţie, privirea lui Ariel se mută 


de pe vârful burghiului către încuietoarea cătuşei. Era cert că 
acum se uita cu atenţie la lucrurile din jurul ei, deşi mai păstra 
un aer absent. 

Să aibă încredere. 

Chyna închise ochii. 

În aşteptare, liniştea se adânci atât de mult, încât ea începu 
să audă zgomote imaginare, asemănătoare cu fragmentele 
luminoase, fantomatice, pe care le vezi cu ochii închiși: auzi 
ticăitul solemn al ceasului de pe consolă şi agitația neobosită a 
dobermanilor în curte. 

Simţi o apăsare pe cătuşa stângă. 

Deschise ochii. 

Capul metalic era potrivit în închizătoare. 

Nu se uita la Ariel, ci închise ochii din nou, de data aceasta 
foarte strâns, ca să se apere de pilitura de metal. Intoarse 
capul. 

Ariel înfipse mai bine capătul metalic al maşinăriei în 
încuietoare, aşa încât acesta să nu scape, după cum o învățase 
Chyna. Cătuşa de oţel apăsă cu putere încheietura Chynei. 

Tăcere. Calm. Să aibă curaj. 

Deodată, motorul începu să se rotească. Metal pe metal, se 
auzi un chelălăit sinistru, urmat de un miros sălciu, de metal 
fierbinte. Vibraţiile de la încheietură treziră toate durerile 
Chynei. O mică zguduitură, un pocnet, şi cătuşa stângă se 
deschise şi căzu. 

S-ar fi putut descurca foarte bine, dacă ar fi păstrat cătuşa la 
mâna dreaptă. Poate că n-avea niciun rost să rişte să se 
rănească pentru neînsemnatul avantaj de-a scăpa de ambele 
cătuşe. Însă ceea ce se întâmpla, n-avea nimic de-a face cu 
logica. Nu avea legătură cu gestul profund raţional de a 
cumpăni riscurile şi avantajele. Nu era vorba decât de 
încredere. 

Capătul metalic pătrunse în încuietoarea cătuşei drepte cu 
un declic. Motorul porni, şi iarăşi se auzi zgomotul metalului pe 
metal. Pilitura de fier fiind pulverizată, o lovi pe Chyna peste 
obraz, iar încuietoarea cedă. 

Ariel opri butonul şi ridică burghiul. 

Cu un hohot de râs, Chyna îşi scutură cătuşele şi ridică 
mâinile, privindu-le cu mirare. În unele locuri, metalul 
pătrunsese adânc în carne şi o rănise. Insă durerea aceasta era 


mult mai mică decât celelalte şi, oricum, nicio durere nu-i putea 
umbri bucuria de-a fi în sfârșit, liberă. 

Neştiind ce să mai facă în continuare, Ariel ţinea burghiul cu 
ambele mâini. 

Chyna i-l luă şi îl puse alături, pe bancul de lucru. 

— Mulţumesc, draga mea! A fost nemaipomenit. Ai fost la 
înălţime. Perfectă. 

Fata stătea cu braţele atârnate pe lângă corp şi mâinile sale 
delicate păreau, de data aceasta, relaxate, ca şi cum ar fi 
dormit. 

Chyna îi luă ochelarii de protecţie şi se priviră ochi în ochi. 
Văzu că Ariel e vie, o văzu pe Ariel cea adevărată, care venea 
din spatele fortăreței pe care Vess o putea cuceri (dacă asta se 
întâmpla vreodată) doar cu mare efort. 

Pe urmă, într-o clipită, privirea lui Ariel se mută iarăşi în 
sanctuarul acelui Altundeva, numai al ei. 

— Nu! spuse Chyna, nu voia s-o piardă pe fata pe care abia o 
câștigase. O îmbrăţișă strâns şi zise: Vino înapoi, iubito. Totul e 
în regulă. Vino înapoi. Vorbeşte cu mine. 

Insă Ariel nu se întorcea. După ce atâta vreme se străduise 
să intre în lumea lui Edgler Vess, ca să fie în stare să deschidă 
cătuşele, îşi epuizase orice urmă de curaj. 

— Bine, nu-i nimic. Încă n-am ieşit de-aici, spuse Chyna. Dar 
acum trebuie să terminăm cu câinii. 

Deşi locuia într-un tărâm îndepărtat, Ariel o lăsă pe Chyna s- 
o ia de mână, s-o ducă spre scări. 

— Ne descurcăm noi, chiar de-ar exista o haită de câini. Fii 
convinsă de asta, spuse Chyna, deşi ea însăși nu era prea 
convinsă. 

Scăpată de cătuşe şi de scaunul pe care-l cărase în spate, cu 
stomacul plin şi vezica golită în chip glorios, singura 
preocupare pe care o mai avea erau câinii. La jumătatea 
drumului înspre spălătorie, îşi aminti că văzuse în pivniţă ceva 
care mai devreme nu avusese nicio semnificaţie, dar acum era 
de-o importanţă vitală. 

— Stai aici. Aşteaptă-mă! îi zise lui Ariel, apoi îi luă mâna 
moale şi i-o lipi de balustradă. 

Dădu buzna în jos pe scări, se duse glonţ la fişetele de metal, 
şi-l deschise pe cel în care văzuse pernele ciudate cu curele de 
piele şi catarame. Le scoase din dulap cu o smucitură şi le 


împrăștie pe podea. 

Nu erau perne. Erau haine bine căptuşite. Găsi o jachetă cu o 
căptuşeală groasă, dintr-un material mai dur decât pielea. 
Căptuşeala era mai groasă în jurul braţelor. Mai găsi o pereche 
de pantaloni, burduhănoşi, care, sub căptuşeală, aveau un strat 
de plastic, ca o armură. În dreptul genunchilor, plasticul se 
îndoia, ca să îngăduie mişcarea. Mai găsi un alt obiect pentru 
protejarea pulpelor şi a şezutului şi o centură cu cataramă. 
Descoperi nişte mănuși şi un fel de coif ciudat, căptuşit şi el cu 
o vizetă din plexiglas. Alături, se afla o vestă identică cu cele 
antiglont, pe care le poartă echipele de intervenţie ale poliţiei. 
Pe alocuri, hainele erau sfâșiate şi cusute cu aţă groasă, 
pescărească. Recunoscu împunsăturile ordonate pe care le 
văzuse pe buzele şi pe pleoapele autostopistului. Din loc în loc 
se vedeau urme de dinţi. 

Acesta era echipamentul de protecţie pe care Vess îl purta 
când antrena câinii. 

Echipamentul părea destul de solid, bun să înfrunţi cu el o 
haită de lei înfometați. Pentru un tip căruia îi plăcea să rişte, 
care credea în viaţa trăită pe muchie de cuţit, Vess părea 
excesiv de precaut la şedinţele de antrenament cu dobermanii, 
dar acest lucru îi oferi Chynei toate informaţiile necesare 
despre sălbăticia câinilor. 


Capitolul 10 


Trecuseră mai puţin de douăzeci şi două de ore de când se 
auzise primul țipăt în casa familiei Templeton, din Napa Valley. 
O viaţă de om. lar acum, Chyna călătorea spre alt miez de 
noapte şi spre ceea ce o aştepta dincolo, pe tărâmul 
întunericului. 

În salon, pâlpâiau slab două veioze. Chynei nu-i mai păsa 
dacă lumina se vede de-afară. Din moment ce voia să se 
confrunte cu câinii, nu mai avea niciun sens să-i adoarmă 
vigilenţa lui Vess, dacă se întâmpla să vină acasă mai devreme. 

Ceasul de pe consolă arăta zece şi jumătate. 

Ariel şedea pe unul dintre fotolii. Cu braţele strânse în jurul 
corpului, se legăna încet, înainte şi-napoi, ca şi cum ar fi durut- 
o stomacul, deşi nu zicea nimic şi figura ei rămânea în 
continuare impenetrabilă. 


Echipamentul de protecţie, proiectat pentru Vess, era uriaş 
pentru Chyna, şi aceasta ezită între ridicol şi grija ca nu cumva 
să se împiedice în el. Își ridicase pantalonii şi îi prinsese sus, cu 
nişte ace mari de siguranţă, pe care le găsise într-o trusă de 
cusut din spălătorie. Centura era destul de flexibilă, încât reuşi 
s-o strângă bine, în jurul mijlocului. Ridică şi manşetele jachetei 
de protecţie şi le prinse cu ace de siguranţă, iar vesta pe care o 
îmbrăcă pe deasupra susţinea puţin jacheta, astfel încât nu mai 
avu senzaţia că înoată în haine. Își mai puse un guler-armură 
din plastic care o apăra de eventualele atacuri ale câinilor. 
Costumul acesta stânjenitor semăna cu un echipament de 
intervenţie în cazul unui accident nuclear. 

Cu toate acestea, mai rămâneau câteva locuri descoperite, cu 
precădere  gleznele şi labele picioarelor. Costumul de 
antrenament al lui Vess conţinea şi o pereche de ghete din 
piele, protejate cu metal la călcâi, care erau însă prea mari 
pentru ea. Pantofii săi de pânză o protejau tot atât cât nişte 
papuci de baie. Ca să poată ajunge până la rulotă, fără să fie 
muşcată zdravăn, trebuia să se mişte repede şi să atace. 

Se gândise să ia vreo bată de pe undeva. Dar, împiedicată de 
echipamentul greoi, n-avea cum să rănească niciunul dintre 
câini şi nici să le împiedice atacul. 

Aşadar, se dotă cu două sprayuri pe care le descoperise într- 
un dulap în spălătorie. Unul conţinea o substanţă pentru 
curăţat geamuri şi celălalt era un spray de scos petele de pe 
covoare şi tapiţerie. Golise conţinutul ambelor sticle de plastic 
în chiuveta de la bucătărie, le clătise şi se gândise apoi să le 
umple cu înălbitor de rufe, dar, în cele din urmă, alesese nişte 
amoniac pur, din care Vess, maniac al curăţeniei, poseda 
cantităţi impresionante. Acum, sticlele de plastic cu 
pulverizator aşteptau lângă uşa din faţă. 

Pe fotoliu, Ariel continua să se legene în tăcere, cu ochii 
aţintiţi la covor. 

Deşi era puţin probabil ca fata să facă vreo mişcare şi să 
plece undeva de capul ei, Chyna îi spuse: 

— Acum, tu să stai aici, unde te afli, da? Nu te mişti de-aici! 
Mă întorc imediat să te iau. 

Ariel nu răspunse. 

— Să nu te mişti de-aici! 

Echipamentul de protecţie începu să apese dureros trupul 


zobit al Chynei. Cu fiecare clipă care trecea, senzaţia de 
disconfort îi încetinea reacţiile. Trebuia să acţioneze atât timp 
cat mai avea reacţii rapide. 

Îşi puse coiful pe cap. Căptuşise interiorul cu un prosop de 
bucătărie, ca să-l ajusteze pe măsura ei. Placa curbată de 
plexiglas îi venea sub bărbie, însă avea destul loc să respire. Se 
duse pe rând la cele două ferestre şi cercetă veranda luminată 
de veiozele din casă. Nu se vedea niciun câine. În curte era 
întuneric şi pajiştea care se întindea în depărtare semăna cu 
faţa întunecată a lunii. Câinii puteau fi pe pajişte - poate că o 
urmăreau prin ferestrele luminate. 

Sau poate că o aşteptau pur şi simplu ghemuiţi lângă 
balustrada verandei, gata să atace. 

Aruncă o privire către ceas: zece treizeci şi opt. 

„O, Doamne, nu vreau să fac asta!” murmură ea. 

Ciudat, îşi aminti deodată de un cocon pe care-l descoperise 
când locuise cu mama ei undeva prin Pensylvanya, cu 
paisprezece-cincisprezece ani în urmă. Văzuse atunci crisalida 
agăţată de-o ramură de mesteacăn, semitransparentă, luminată 
de o rază de soare; reuşise să zărească insecta dinăuntru. Era 
un fluture care crescuse până în stadiul de pupă, un fluture pe 
deplin dezvoltat; procesul de metamorfoză se afla pe sfârșite şi 
fluturele mişca fără încetare din picioruşele lui subţiri ca aţa. 
Era nerăbdător să-şi ia zborul, dar se temea de lumea obscură 
care-l aştepta afară. Acum, înveșmântată în armura grea, 
Chyna tremura exact ca fluturele acela, deşi ea una nu murea 
de nerăbdare să se lanseze în noapte, ci, mai degrabă, voia să 
se retragă şi mai mult în crisalidă. 

Se îndreptă spre uşa din faţă. 

Îşi puse mănușile de piele pătate, greoaie, dar surprinzător 
de flexibile. Erau prea mari pentru ea, însă le fixă cu bandă 
adezivă de la încheietură. Pe mănușa dreaptă cususe cheia de 
la rulotă. O plasase în dreptul degetului mare, ca să nu fie 
nevoită să bâjbâie prin buzunare cu toţi câinii aceia care s-ar fi 
năpustit asupra ei şi, cu atât mai puţin, nu voia să scape cheia 
pe jos. 

Bineînţeles că s-ar fi putut ca uşa să nu fie încuiată. Dar nu 
dorea să-şi asume niciun fel de risc. 

Luă cele două tuburi de spray de jos. Cate unul în fiecare 
mână. Le mai verifică o dată. 


Descuie uşa din faţă, ascultă zdupăitul labelor pe verandă şi, 
în sfârșit, crăpă uşa. Veranda părea goală. 

Chyna păşi peste prag şi, cu o mişcare nesigură, împiedicată 
de sticlele de plastic pe care le ţinea în mâini, închise uşa după 
ea. Îşi încleștă degetele pe butoanele sticlelor. Eficienţa acestor 
arme depindea de repeziciunea cu care câinii se năpusteau 
asupra ei şi de iuţeala cu care îi putea ochi. 

Noaptea era calmă, nemişcată şi aranjamentul din scoici se 
mişcă fără cel mai mic zgomot. Nu se clintea nicio frunză. 

Noaptea părea mută. Oricum, protejată de coiful căptuşit, n- 
avea cum să audă toate zgomotele. 

Avu senzaţia ciudată că lumea întreagă nu e decât un 
diapozitiv ciudat prins în ramă. 

Pentru că nu adia nicio pală de vânt, câinii nu-i simţiseră 
probabil mirosul şi nu-şi dăduseră seama că a ieşit din casă. 

Da, da, când o zbura porcu”! 

Ei, da’ poate că porcii zboară, dar nu vor să ştim noi. 

Rulota stătea pe alee, parcată la aproape doi metri de scările 
de la verandă, în partea de sus. 

Cu spatele lipit de peretele casei, merse într-o parte, 
speriată. Arunca din când în când o ocheadă în stânga şi în 
partea de nord, apoi în curtea din faţă. Nici urmă de câini. 

Răcoarea nopţii muşca adânc, astfel încât aburul respirației îi 
înceţoșă vizeta. În ciuda spaţiului de ventilaţie pe care-l avea, 
se îngrijoră ca nu cumva respiraţia fierbinte să-i închidă 
unghiul vizual. Respira adânc şi repede, fără să se poată 
controla. Dacă reuşea să-şi trimită suflul direct prin capătul 
deschis al coifului, atunci rezolva problema. 

__ Doi paşi mici, trei, patru, trecu pe lângă fereastra de la salon. 
Işi dădu seama că lumina din spate o dezavantajează. 

Ar fi trebuit să stingă toate luminile, însă n-a vrut s-o lase pe 
Ariel singură pe întuneric. În situaţia în care se afla, poate că 
fata nu ar fi sesizat acest lucru, însă nu i se păru corect s-o lase 
pe întuneric. 

După ce străbătu, fără peripeții, jumătate din distanţa de la 
uşă pană la capătul de sus al verandei, Chyna căpătă curaj. In 
loc să se mai târască pe lângă perete, se întoarse spre scări şi 
merse drept înainte, târșâindu-și picioarele din pricina 
costumului greoi. Negru ca noaptea din care ieşise, tăcut 
precum norii peticiţi ce călătoreau peste câmpurile de stele, 


primul doberman se năpusti spre ea, din faţa rulotei. Nu lătră şi 
nici nu mârâi. Chyna abia dacă avu timp să-l zărească; pentru 
că uitase să expire controlat, un val de abur i-a obturat vizorul. 
Câinele se afla deja lângă ea; venea în salturi spre scări, cu 
urechile, date pe spate, dezvelindu-şi dinţii. 

Apăsă butonul sprayului pe care-l ţinea în mana dreaptă. 
Amoniacul se răspândi la o distanţă de vreo doi metri în aer. 

Câinele nu era destul de aproape, dar se apropia. 

Se simţi ridicolă, ca un copil care are un pistol cu apă. N- 
avea cum să reuşească. Dar, nu! O, Doamne, trebuia să 
reuşească, pentru că altfel ajungea mâncare pentru câini. 

Apăsă sprayul din nou; de data aceasta, câinele se afla pe 
scări, iar ea îşi dori să fi avut un spray cu presiune mai mare 
care să oprească fiara înainte de-a se apropia prea mult. Mai 
apăsă o dată şi, acum, nimeri câinele, care urcase pe verandă. 
Ţintise ochii, însă amoniacul îl nimeri pe bot, împrăștiindu-se 
pe nas şi pe dinţii dezveliţi. Efectul a fost imediat. Dobermanul 
şi-a pierdut echilibrul şi s-a rostogolit chelălăind spre Chyna. 
Probabil că ar fi trântit-o la pământ, dacă ea n-ar fi sărit într-o 
parte. Primind din plin amoniacul pe limbă, incapabil să 
respire, câinele s-a rostogolit pe spate, frecându-și botul cu 
labele. A strănutat şi a chelălăit de durere. Chyna mergea mai 
departe. Cu surprindere, îşi dădu seama că vorbeşte singură: 
„Ei, la dracu’! La dracu'!” 

Aşadar, înainte, spre scară; ajunsă acolo, privi îngrijorată 
înapoi şi văzu cum câinele uriaş se ridicase şi se învârtea 
nesigur, scuturând din cap. Strănuta amarnic şi chelălăia de 
durere. 

Cel de-al doilea câine sări pe ea din întuneric când cobora 
scările. Cu colţul ochiului, văzu ceva mișcându-se în stânga; îşi 
întoarse capul şi văzu câinele care zbura prin aer cum ai 
arunca o lopată cu mortar. Deşi ridică mâna stângă şi încercă 
să se apropie de câine, nu reacţionă destul de rapid, astfel că, 
înainte să poată da drumul valului de amoniac, primi o lovitură 
atât de puternică, încât o făcu aproape să cadă pe spate. Se 
împiedică, dar reuşi să-şi menţină echilibrul. 

Dinţii câinelui se înfipseseră adânc în mâneca groasă a 
jachetei. 

Nu stătea agăţat de ea ca s-o reţină, cum fac câinii poliţişti, 
ci rodea căptuşeala, voia s-o sfâșie; din fericire, dinţii nu 


pătrunseseră pană la piele. 

După ce se apropiase de ea în tăcere, câinele stătea liniştit, 
şi acum, de undeva, din gâtlej, i se ridică un sunet, ceva între 
urlet şi scâncet de foame, un țipăt dornic de sânge, pe care 
Chyna îl auzi distinct, cu tot coiful de pe cap. Trecu mâna 
dreaptă peste piept şi pulveriză un jet de amoniac în ochii 
fioroşi ai câinelui. 

Acesta deschise maxilarele şi se rostogoli într-o parte; o 
salivă argintie i se prelinse din buzele negre şi începu să urle 
adânc, de durere. 

Chyna îşi aminti cuvintele pe care le citise pe sticla de 
amoniac: „Produce leziuni oculare serioase, dar trecătoare.” 

Scâncind ca un copil, câinele se tăvălea prin iarbă, îşi freca 
ochii cu labele, aşa cum celălalt se frecase la bot, însă acesta 
părea ceva mai grăbit. 

Producătorul amoniacului recomanda ca, în cazul unui 
eventual contact cu ochii, aceştia să fie spălaţi timp de 
cincisprezece minute cu apă. 

Câinele n-avea apă la îndemnă, decât dacă se îndrepta din 
instinct către vreo baltă sau vreun pârâu, aşa că, timp de cel 
puţin un sfert de oră, fiara nu mai constituia un pericol. 

Dobermanul sări în picioare, îşi muşcă coada, se împiedică, 
iarăşi căzu, se ridică cu picioarele depărtate şi se năpusti în 
noapte, paralizat de durere, orb pentru câtva timp. 

De necrezut, dar când auzi schelălăitul de durere, în timp ce 
se îndrepta spre rulotă, Chyna clipi din ochi, cuprinsă de 
remuşcare. Dacă fiara ar fi ajuns-o, ar fi făcut-o bucăţi, fără să 
clipească, însă bietul animal era un ucigaş fără minte, antrenat 
pentru asta. Într-un fel, câinii erau şi ei victimele lui Edgler 
Vess, trăiau numai ca să-l slujească. Chyna nu le-ar fi făcut 
niciun rău dacă s-ar fi putut baza exclusiv pe costumul de 
protecţie. 

Caţi câini mai erau? 

Vess sugerase că avea o haită. Nu spusese el patru? 
Bineînţeles că putea să şi mintă, cum foarte bine puteau să mai 
fie doar doi. 

Hai, mişcă, mişcă! 

Încercă mânerul de la uşa rulotei. Era încuiată. 

Fără câini, vă rog frumos, măcar cinci secunde! 

Puse jos sprayul din mâna dreaptă ca să poată apuca între 


degetul mare şi arătător cheia, pe care abia o simţea din cauza 
mănuşii groase. 

li tremura mana. Nu reuşi să vâre cheia în broască, ci 
aceasta se lovi de suprafaţa cromată. Cu siguranţă, dacă nu şi- 
ar fi cusut-o de mănușă, ar fi scăpat-o. 

Chiar când se pregătea să vâre a doua oară cheia în uşă, de 
undeva, de dincolo de timp, un doberman îi sări în spate şi o 
muşcă de ceafă. 

Dinţii câinelui s-au înfipt adânc în gulerul gros al jachetei şi, 
fără îndoială, au ajuns pană la căptuşeala din plastic pe care o 
purta pe sub guler. Se ţinea de ea cu dinţii şi o zgâria cu 
ghearele, ca un iubit strigoi care-ţi apare într-un coşmar. 

Deşi câinele o lipise pur şi simplu cu putere de rulotă, acum, 
greutatea lui şi labele care râcâiau furioase o făceau să se lase 
pe spate. Era gata să cadă, dar îşi dădea seama că avantajul ar 
fi de partea câinelui, dacă ar reuşi s-o pună la pământ. 

Stai dreaptă! Stai în picioare! 

Se răsuci la o sută optzeci de grade şi văzu că primul câine 
nu se mai afla pe verandă. Cu siguranţă, creatura oribilă care 
stătea atârnată de gâtul ei era cel pe care-l stropise peste nas. 
Acum, putea din nou să respire şi se întorsese la datorie 
neînfricoșat de arsenalul ei chimic, cu toate eforturile în slujba 
lui Edgler Vess. 

Probabil că, în afară de acesta, mai erau doar doi câini. 

Mai avea sticla din mâna stângă. Apăsă pe buton, 
împroșcând câteva jeturi peste umăr. Insă căptuşeala jachetei 
nu-i permitea să-şi îndoaie braţul destul de mult, astfel încât nu 
reuşi să-i nimerească ochii. 

Se repezi cu spatele înspre rulotă, aşa cum făcuse mai 
devreme cu scaunul pe care-l purtase în spinare, în faţa 
şemineului. Câinele primi şocul din plin. 

Se desprinse de ea, căzu, schelălăi, şi vocea lui o umplu de 
milă, îi făcu rău, dar, în acelaşi timp, schelălăitul acesta - o, da 
- o legăna ca o muzică! 

Zdrăngănind din catarame, Chyna se îndepărtă încercând să 
iasă din raza animalului, îngrijorată să n-o atace la gleznele 
descoperite. Însă brusc câinele păru să abandoneze poziţia de 
luptă. Se târi mai încolo cu coada între picioare, tremură şi 
tuşi, ca şi cum ar fi avut ceva la plămâni; încerca să-şi protejeze 
laba dreaptă din spate. 


Chyna apăsă încă o dată sprayul. Făptura se îndepărtase şi 
jetul de amoniac se împrăștia în iarbă. 

Isprăvise cu doi dintre câini. 

Mişcă, mişcă! 

Chyna se întoarse din nou la rulotă şi ţipă când se trezi cu cel 
de-al treilea câine în spate, care încerca s-o muşte prin gulerul 
jachetei. 

Simţi că se prăbuşeşte la pământ. La naiba! Pe măsură ce ea 
aluneca, fiara se năpustea asupra ei, molfăind cu încântare 
gulerul jachetei. Când Chyna lovi pământul, i se tăie respiraţia, 
iar sprayul îi sări din mâna stângă şi se rostogoli în aer. Intinse 
mâna după el, dar nu reuşi să-l ajungă. 

Câinele rupsese o fâșie de căptuşeală din gulerul jachetei şi 
scutură din cap, împroșcându-i vizeta cu saliva lui spumoasă. 
Se năpusti din nou la ea, îşi înfipse dinţii fioros, în acelaşi loc, 
mai adânc; căuta carnea, sângele, victoria. Il pocni în cap cu 
ambii pumni, încercând să-i nimerească urechile, sperând că 
acestea sunt măi sensibile. „Dă-te jos; nenorocitule! Dă-te jos!” 

Dobermanul se repezi la mana ei dreaptă, clănţăni în gol, se 
repezi iarăşi şi, de data aceasta, reuşi s-o apuce. Nu înfipse 
dinţii în mănușa groasă de piele de la început; o scutura 
amarnic de mână, cum scuturi un şobolan ca să-i frângi 
spinarea. Deşi nu-i sfâșiase pielea, presiunea exercitată asupra 
mâinii era dureroasă şi Chyna ţipă. 

Într-o clipă, câinele renunţă la mână şi se năpusti la gat. 
Trecând prin jacheta sfâșiată, dinţii i se opriră în jacheta 
antiglont. 

Urlând de durere, Chyna întinse mana dreaptă, care-i 
zvâcnea, după sticla de plastic ce zăcea în iarbă. Dar aceasta 
era la distanță de vreo treizeci de centimetri. 

Când întorsese capul să se uite după sticlă, îşi ridicase din 
greşeală coiful, lăsându-i câinelui accesul deschis către gât, şi 
acesta vârâse botul sub ecranul curbat de plexiglas, deasupra 
vestei antiglonţ, şi muşca din gulerul de plastic dur, care 
constituia ultima ei apărătoare. Pornit să sfâșie această ultimă 
armură, câinele trase cu dinţii atât de tare, încât capul Chynei 
se ridică de la pământ şi durerea din ceafa o săgetă din nou. 

Încercă să-l dea la o parte. Era greu şi se încăpăţâna să se 
sprijine cu labele de ea. Cât a tras dulăul de gulerul protector, 
Chyna i-a simţit respiraţia fierbinte sub bărbie. Dacă 


dobermanul putea să-şi vâre botul sub coif ceva mai bine, poate 
că reuşea s-o muşte de bărbie şi poate că avea să-şi dea singur 
seama de asta, în scurt timp. Împinse câinele cu toată puterea, 
însă acesta se agăţă de ea; Chyna reuşi să se apropie de sticla 
cu amoniac. Împinse mai tare şi, de data aceasta, doar câţiva 
centimetri o mai despărţeau de sticlă. 

Văzu celălalt câine care venea spre ea șchiopătând, gata să 
se alăture tovarăşului său. Constată că nu-l lovise la plămâni 
când îl pocnise de rulotă. 

Doi câini. Nu putea s-o scoată la capăt cu doi deodată, şi 
amândoi deasupra ei. Împinse, încercă să se târască pe spate, 
cu câine cu tot. 

Limba lui fierbinte o lingea sub bărbie, o lingea, o gusta. 
Acesta era sunetul oribil pe care-l auzise mai devreme. 

Ridică-te! 

Zărindu-i punctul cel mai vulnerabil, câinele care şchiopăta 
se îndreptă spre piciorul ei drept. Chyna îl lovi cu piciorul şi 
câinele se dădu înapoi, dar pe urmă ţâșni din nou. lar îi dădu 
un picior şi câinele muşcă din călcâiul pantofului de pânză. 

Ecranul de plexiglas se aburise. Atât din cauza respirației ei 
precipitate, cat şi din cauza câinelui care-şi vârâse botul sub 
coif. Pur şi simplu nu mai vedea nimic. 

Lovi cu ambele picioare ca să ţină departe câinele care 
şchiopăta. În acelaşi timp, se mişcă într-o parte. Limba fierbinte 
a celuilalt câine i se lipi de bărbie. li simţi respiraţia acră şi 
dinţii clănţănind la doi centimetri de piele. Pe urmă, simţi iar 
limba. _ 

Chyna atinse sticla cu amoniac. Își încleștă degetele bine în 
jurul ei. 

Deşi dinţii câinelui nu pătrunseseră prin mănușă, mâna îi mai 
zvâcnea încă de durere şi se temea că nu va fi în stare să ţină 
sticla sau s-o apuce cum trebuie, că nu va reuşi să apese pe 
buton; pe urmă, trimise un jet de amoniac orbeşte. Fără să-şi 
dea seama, apăsase cu degetul scrântit, şi durerea vie o 
înnebuni. Apăsă apoi cu degetul mijlociu pe buton. 

Deşi îl lovise cu piciorul, câinele şchiop o muşcă prin pantof. 
Dinţii îi sfâșiară piciorul drept. 

Chyna tinti un alt jet de amoniac către picioare, apoi altul, şi 
câinele îi dădu drumul brusc. Şi ea, şi câinele urlau orbiţi, 
tremurând; suferinţa îi unea. 


Auzi dinţi clănţănind. Mai era un câine. Simţi că o apasă sub 
bărbie, pe sub coif. Clant, clanț, clanţ! Şi apoi scheunatul acela 
înfometat. 

Vari sticla în faţa câinelui, apăsă pe buton, şi acesta se târi 
într-o parte urlând. 

Câteva picături de amoniac pătrunseseră prin orificiile de 
aerisire ale coifului. Nu vedea nimic prin ecranul de plastic 
aburit şi de-abia respira din cauza vaporilor înţepători. 

Gâfâind, cu ochii în lacrimi, aruncă sticla într-o parte şi se 
târi în patru labe până la locul în care-şi imagina că se află 
rulota. Bufni în caroserie şi se ridică în picioare. Piciorul 
muşcat o ardea, probabil pentru că era năclăit de sânge, dar 
putea să se sprijine pe el. 

Dovedise trei câini. 

Dacă într-adevăr eliminase trei, atunci mai rămânea cel de-al 
patrulea. 

Care urma să vină. 

Pe măsură ce amoniacul se evapora de pe ecranul protector, 
cantitatea vaporilor scădea, însă nu suficient de repede. De- 
abia aştepta să-şi scoată coiful şi să tragă aer în piept. Nu 
îndrăznea să facă gestul acesta, cel puţin pană nu intra în 
rulotă. 

Tuşind din cauza vaporilor, încercând să reînveţe să respire 
pe sub ecranul de plexiglas, pe jumătate oarbă, pentru că ochii 
îi lăcrimau continuu, Chyna pipăi rulota până când ajunse din 
nou la uşă. Cu surprindere constată că, în mers, piciorul 
muşcat n-o durea atât de tare. 

Mai avea cheia cusută de mănușă. O apucă între degetul 
mare şi arătător. Departe, se auzi un câine urlând, probabil 
câinele pe care îl lovise în ochi. Mai aproape, altul scâncea 
jalnic şi urla. Cel de-al treilea scheuna, strănuta, tuşea din 
cauza vaporilor. 

Dar unde era cel de-al patrulea câine? 

Bâjbâind pe lângă încuietoare, descoperi în sfârșit gaura 
cheii, după câteva încercări. Deschise uşa şi se azvârli pe 
scaunul din dreapta. 

În timp ce închidea uşa, simţi ceva lovindu-se cu putere de 
ea. Cel de-al patrulea câine. 

Îşi scoase coiful şi mănușile. leşi din jacheta căptuşită. 

Cu dinţii dezveliţi, cel de-al patrulea câine sări la fereastră. 


Râcâi scurt şi pe urmă se lăsă înapoi în iarbă, privind-o fix şi 
fioros. 


Luminat de becul slab din hol, trupul Laurei Templeton zăcea 
pe pat, înlănţuit, învelit cu un cearşaf. 

Chyna simţi că inima i se frânge de emotie; în gât i se ridică 
un nod care îi tăie respiraţia. A încercat să-şi spună că trupul 
acela din pat nu este cu adevărat Laura. Esenţa Laurei se 
dusese, se evaporase, şi ceea ce rămăsese era o simplă cochilie, 
doar carne şi oase în lungul lor drum către ţărână. Sufletul 
Laurei călătorise în noapte spre o casă primitoare, mai 
luminoasă, mai caldă, şi pentru că ea deja trecuse în cealaltă 
lume, n-avea niciun rost să o jelească. 

Uşa de la dulap era închisă. Chyna ştia sigur că tânărul mort 
se mai afla încă acolo. 

In cele paisprezece ore; sau poate chiar mai mult, care 
trecuseră de când Chyna ieşise din dormitorul rulotei, aerul 
închis căpătase o miasmă slabă, greţoasă, de cadavru în 
descompunere. Se aşteptase să fie mai rău. Oricum, respira pe 
gură, încercând să evite contactul direct cu mirosul. 

Aprinse veioza mică şi deschise sertarul de sus al noptierei. 
Constată că toate obiectele pe care le descoperise noaptea 
trecută se aflau la locul lor şi se loveau unele de altele cu un 
zdrăngănit uşor din cauza motorului. Era destul de îngrijorată 
când lăsase motorul mergând, pentru că zgomotul lui putea să 
acopere motorul unei alte maşini ce se apropia, dacă Vess 
venea cumva mai devreme. Însă avea nevoie de faruri şi nu 
risca să consume bateria. 

Scoase din sertar un pachet de pansament, o rolă de 
leucoplast şi un foarfece. 

Se aşeză într-unul dintre fotoliile din salonaşul rulotei. Mai 
devreme îşi scosese echipamentul de protecţie, iar acum se 
descălţă de pantoful drept. Şoseta era plină de sânge şi, cu o 
mişcare bruscă, o trase. Sângele şiroia dens şi întunecat din 
două locuri. Totuşi, nu ţâșnea puternic, aşa că n-avea să moară 
de pe urma acestei răni. Puse două feşe groase peste locurile 
care sângerau şi le fixă cu leucoplast. Strânse bine, sperând că 
va opri hemoragia sau cel puţin o va încetini. Ar fi preferat să-şi 
pună puţin dezinfectant pe răni, însă n-a găsit aşa ceva. 
Oricum, dacă intervenea vreo infecţie, n-avea să se declanşeze 


decât peste câteva ore şi până atunci ajungea într-un loc unde 
primea ajutor medical sau pur şi simplu ar fi murit din alte 
motive. 

Nu exista nici posibilitatea de-a fi luat rabie. Cu siguranţă, 
Edgler Vess se îngrijea de câinii lui şi îi vaccina la timp. 

Şoseta năclăită de sânge era rece şi umedă, astfel că renunţă 
la ea, vâri piciorul bandajat direct în pantofi şi strânse şiretul 
mai puţin decât de obicei. 

Găsi o scară pliantă, metalică, depozitată în spaţiul îngust 
dintre dulapul de bucătărie şi frigider. O cără pană în spatele 
rulotei şi, ajunsă în dreptul luminatorului (o placă din plastic 
armat), desfăcu scara. Urcă pe scară să examineze geamul de 
plastic, sperând ca acesta să se deschidă sau cel puţin să fie 
prins de acoperiş prin interior. Din păcate, plasticul era bine 
fixat - nu se mişcă, ba mai rău, era prins pe dinafară, astfel 
încât dinăuntru nu putea să demonteze niciun şurub. 

Pe sub costumul de protecţie se încinsese mai devreme cu o 
centură pe care se găseau prinse fel de fel de scule - centură 
găsită într-unul dintre sertarele bancului de lucru. O lăsase pe 
măsuţa din bucătăria rulotei. 

Pentru că nu-şi dădea seama ce scule i-ar fi necesare, luă un 
cleşte obişnuit, un patent mai subţire şi diverse şurubelniţe. 
Mai luă şi un ciocan, singurul, de altfel, care-i putea fi de folos. 
Când a urcat pe prima treaptă a scăriţei, aproape că a dat cu 
capul de tavan. Ferindu-şi faţa, a repezit cu putere ciocanul pe 
care-l ţinea în mana stângă în suprafaţa de plastic, nereuşind 
să producă altceva decât un zdrăngănit înfiorător. Fiecare 
lovitură făcea trapa din plastic să vibreze, dar zguduia în 
aceeaşi măsură muşchii obosiţi şi oasele zdrobite ale fetei. 
Rulota avea cel puţin cincisprezece ani vechime şi luminatorul 
părea a fi cel original. Nu era din plexiglas, ci dintr-un material 
mai puţin rezistent; expus de atâţia ani la soare şi la vreme rea, 
plasticul se subţiase. In cele din urmă, crăpă la una dintre 
margini. Chyna continuă să ciocănească, încercând să 
desprindă plasticul de jur-împrejur. 

A fost nevoită să se oprească de câteva ori, să-şi tragă 
sufletul, şi să schimbe ciocanul dintr-o mână în cealaltă. In 
sfârșit, dreptunghiul de plastic a început să se mişte în cadrul 
lui; se ţinea numai în aşchiile care zburaseră din zonele fisurate 
şi în cea de-a patra latură, pe care n-o desprinsese. 


Chyna aruncă ciocanul, îndoi mâinile de câteva ori, pentru că 
îi amorţiseră, şi apoi se sprijini cu palmele pe dreptunghiul de 
plastic. Mai urcă o treaptă şi, gemând de efort, împinse. 
Plasticul crăpă, placa se ridică cu câţiva centimetri şi marginea 
scârţâi. Apoi, cea de-a patra latură se îndoi, rezistă... rezistă 
pană când, cu un urlet neputincios, adunându-și puterile, 
Chyna împinse mai tare. Plasticul crăpă cu un bang de glonţ 
rătăcit. Împinse placa de plastic în sus, aceasta zdrăngăni puţin 
pe acoperişul rulotei şi căzu pe alee. Prin spaţiul deschis de 
deasupra, Chyna văzu cum norii lunecau repede prin faţa ei. 
Lumina rece îi scălda faţa şi pe cerul nemărginit ardea focul alb 
al stelelor. 


Chyna a tras maşina cu spatele, paralel cu veranda, cât mai 
aproape de casă. A lăsat vehiculul mare să se rostogolească 
încet, evitând să rupă iarba, pentru că sub iarbă putea să fie 
noroi şi nu voia să rişte să se împotmolească. 

Când a ajuns, a parcat vehiculul şi a tras frâna de mână. A 
lăsat motorul să meargă. 

În holişorul din spatele rulotei, scăriţa metalică se 
răsturnase. O ridică, urcă cele două trepte şi scoase capul prin 
luminatorul deschis, inspirând aerul nopţii. 

Era bine ca scăriţa să mai fi avut o treaptă. Aşa, trebuia să se 
ajute de forţa muşchilor ca să se ridice şi, din păcate, se găsea 
într-o poziţie destul de incomodă. Se propti cu palmele pe 
tavanul rulotei şi încercă să se ridice. Era atât de încordată, 
încât simţea că îi pocnesc tendoanele, inima îi bătea de parcă 
ar fi fost tobele Judecăţii de Apoi, iar muşchii îi tremurau de 
efort. 

O clipă a fost convinsă că durerea şi epuizarea o vor pune la 
pământ. Dar apoi s-a gândit la Ariel, care stătea pe fotoliul din 
salon; a văzut-o legănându-se înainte şi-napoi, cu privirea 
pierdută, cu buzele deschise uşor, într-un țipăt mut. Imaginea 
fetei i-a dat putere. Braţele i s-au întărit şi a reuşit să se smulgă 
din rulotă, centimetru cu centimetru, până când a ajuns pe 
acoperiş. 

Cât se căznise să iasă, i se agăţaseră de bluză bucățele de 
plastic. Câteva dintre ele au trecut prin material şi au înţepat-o 
în stomac, dar le-a dat la o parte. S-a târât înainte pe burtă, s-a 
rostogolit pe spate şi apoi şi-a ridicat bluza, ca să vadă cât de 


rău s-a tăiat. Sângera în câteva locuri, dar nu era nimic grav. 

Departe, în noapte, doi dintre câinii răniţi urlau. Strigătele 
acelea patetice dovedeau atâta spaimă, atâta vulnerabilitate, 
suferinţă şi singurătate, încât Chyna abia suportă să le audă. Se 
aplecă peste maşină şi se uită în curte. Cel de-al patrulea câine, 
teafăr, patrula prin faţa rulotei şi a văzut-o imediat. A venit 
rapid până în dreptul ei, şi-a aţintit privirea în sus, apoi şi-a 
dezvelit dinţii. Părea netulburat de suferinţa celorlalţi trei. 

Chyna se retrase şi se ridică în picioare. Suprafaţa metalică 
udă de rouă aluneca, şi Chyna fu recunoscătoare tălpilor de 
cauciuc ale pantofilor. 

Dacă-şi pierdea echilibrul şi cădea în curte, fără echipament 
de protecţie, fără arme, câinele avea să se năpustească asupra 
ei şi să-i sfâșie beregata în câteva secunde. 

De la rulotă până la acoperişul verandei mai erau doar câţiva 
centimetri. Trăsese vehiculul foarte aproape de casă. Păşi şi 
puse piciorul pe acoperişul inclinat al verandei. Plăcile de 
ciment, acoperite cu un strat abraziv, nu alunecau atât de tare 
ca acoperişul vehiculului. 

Nici inclinaţia nu era prea mare, aşa că urcă uşor înspre 
peretele din faţă al casei. Spălat de ploaie, peretele de lemn 
emana un miros greu de păcură, care venea de la numeroasele 
straturi de creozot cu care buştenii fuseseră trataţi de-a lungul 
anilor. 

Fereastra dublă, batantă, de la dormitorul lui Vess era 
întredeschisă, aşa cum o lăsase Chyna când ieşise din casă; 
băgă mâna prin deschizătură şi, gemând de durere, împinse 
partea de jos a ferestrei. Din cauza ploii, lemnul se umflase, 
dar, după câteva încercări, reuşi s-o deschidă. Intră pe 
fereastră în dormitorul lui Vess, unde lăsase o veioză aprinsă. 

leşi în hol şi aruncă o privire către uşa de la birou, deschisă 
şi ea. Mai avea încă senzaţia că biroul acela întunecat poate 
ascunde cea mai importantă informaţie despre Vess. 

Dar n-avea timp de investigaţii. Cobori scările în goană. 

In salon, Ariel stătea ghemuită în fotoliu, aşa cum o lăsase. 
Se legăna în continuare, pierdută. 

Ceasul arăta unsprezece şi patru minute. 

— Să nu te mişti de-aici! o dăscăli Chyna. Mai stai încă un 
minut. 

Trecu în goană prin bucătărie şi se opri în spălătorie să caute 


o mătură. Găsi şi mătură, şi un pămătuf de spălat pe jos. 
Pămătuful avea coada mai lungă decât mătura, aşa că l-a 
preferat pe acesta. 

Când intră în salon, auzi un sunet familiar şi înspăimântător: 

Scârţ, scârt, scârţ, scârţi! 

Aruncă o privire grăbită la fereastră şi văzu cum câinele 
zgârie geamul. Urechile ciulite i se lăsară pe spate imediat ce 
dădu cu ochii de Chyna. Atitudinea câinelui dovedea dorinţa lui 
arzătoare de a ucide, cu care Chyna se obişnuise şi care o făcu 
să se înfioare. 

Scârţ, scârt, scârt! 

Întoarse spatele câinelui şi se îndreptă spre Ariel, apoi se 
uită la cealaltă fereastră. Şi acolo se afla un doberman sprijinit 
cu labele de geam. 

Cu siguranţă, era primul căruia îi dăduse cu amoniac în ochi. 
Îşi revenise rapid. El fusese cel care o muşcase de picior cât 
timp cel de-a treilea o ţintuise la pământ. 

Era sigură că pe cel de-al doilea îl orbise. La fel şi pe cel de- 
al treilea. Pană în momentul acesta crezuse că, din a doua 
încercare, l-a rănit şi pe cel care stătea acum la geam. Se 
înșelase. 

Mai devreme, ea însăși orbită şi disperată, pentru că cel de-al 
treilea câine o ţintuia la pământ şi îi sfâșia gulerul protector, 
nu-şi dăduse seama de acest lucru. Auzise doar că animalul 
chelălăise când ea apăsase butonul sprayului şi imediat 
încetase s-o mai muşte de picior. 

Jetul de amoniac îl nimerise în bot, ca şi prima dată. „Scârbă 
norocoasă!” şopti ea. Dobermanul pe care îl rănise de două ori 
nu zgâria fereastra. Stătea şi se uita fix la ea. Cu urechile 
ciulite. Nu-i scăpa nimic. 

Sau poate că nu era acelaşi câine. Poate că erau cinci în 
total. Sau şase. 

De la cealaltă fereastră se auzi: Scârt, scârţ, scârț, scârt! 
Chyna se lăsă în vine în faţa lui Ariel şi-i spuse: 

— Suntem gata, mergem! 

Fata se legăna. 

Chyna o luă pe Ariel de mană. De data aceasta n-a mai fost 
nevoită să-i descleşteze degetele şi, la îndemnul ei, fata se 
ridică de pe scaun. 

Cu pămătuful într-o mână, conducând-o pe fată cu cealaltă, 


Chyna traversă salonul, trecând prin dreptul celor două 
ferestre. 

Se mişcă încet, fără să se uite la câini, căci se temea că orice 
mişcare bruscă şi orice confruntare a privirilor i-ar putea 
determina să se repeadă în casă prin geam. 

În urma lor, unul dintre câini începu să latre. 

Chynei nu i-a plăcut ce-a auzit. Nu i-a plăcut deloc. Niciunul 
dintre câini nu lătrase până atunci. Atacurile lor disciplinate 
fuseseră înspăimântătoare, dar acum lătratul prevestea ceva 
mai rău decât tăcerea... 

Chyna urca scările, trăgând-o pe Ariel de mană, şi se simţea 
bătrână şi vlăguită. Voia să se aşeze, să-şi tragă răsuflarea şi 
să-şi odihnească picioarele. Însă Ariel trebuia ţinută de mână 
ca să se deplaseze. Altfel, se oprea şi îşi mişca buzele într-un 
murmur mut. Chyna avu impresia că treptele sunt din ce în ce 
mai înalte şi se simţi ca Alice, care urca în urma lepurelui Alb 
pe scara vrăjită către o întunecată Ţară a Minunilor. 

Pe urmă, după ce trecură de platformă şi începură să urce 
din nou, în salon se auzi un zgomot de sticlă spartă. Sunetul 
acesta o trezi pe Chyna într-o clipă şi o făcu să urce scările 
sprintenă ca o căprioară. 

— Repede! o îndemnă pe Ariel, trăgând-o după ea. 

Fata iuți pasul, însă păru totuşi că se mişcă prea încet. 

Chyna urca în salturi treptele, spunându-i fetei: 

— Hai, repede! 

Lătratul răutăcios se auzea de la baza scărilor. 

Chyna ajunse în holul de sus, ținând-o strâns de mână pe 
fată. 

Galopul câinilor care urcau scara era mai puternic decât 
bătăile propriei sale inimi. 

La uşa din stânga! Să intre în dormitor. O târî pe Ariel după 
ea, o trecu peste prag şi trânti uşa. Nu exista încuietoare, ci 
doar o închizătoare rotundă cu buton. 

Pentru Dumnezeu, sunt doar nişte câini. Sunt răi ca dracu', 
dar nu ştiu să răsucească un buton. 

Unul dintre câini se repezi în uşă, pe care o zgudui din 
tâțâni. 

Chyna o duse pe Ariel în dreptul ferestrei deschisă; rezemă 
pămătuful de perete. 

Lătrând continuu, câinii zgâriau la uşă. 


Cu ambele mâini, Chyna o apucă pe Arfei de obraz, se 
apropie de ea şi se uită încrezătoare în ochii ei albaştri, 
frumoşi, dar pierduţi. 

— Draga mea, te rog, mai am nevoie de tine încă o dată. Aşa 
cum am avut nevoie de tine cu burghiul şi cu cătuşele. De data 
asta e mai serios, pentru că n-avem prea mult timp, n-avem 
timp chiar deloc şi ne-a mai rămas atât de puţin pană să 
scăpăm de-aici. E adevărat ce-ţi spun: ne-a mai rămas foarte 
puţin. 

Deşi se aflau aproape una de alta, Ariel părea că n-o vede pe 
Chyna. 

— Ascultă-mă, te rog! Oriunde te-ai afla, oriunde te-ai 
ascunde acolo, în Pădurea Nebună, sau departe, în Narnia - pe- 
acolo te-ascunzi, puiule? - sau poate eşti în Oz, dar, oriunde te- 
ai afla, te rog frumos, ascultă-mă şi fă ce-ţi spun eu. Trebuie să 
ajungem afară, pe acoperişul verandei. Nu e foarte inclinat, ai 
să reuşeşti, dar trebuie să fii atentă. Vreau să ieşi pe fereastră 
şi pe urmă să faci câţiva paşi spre stânga, nu spre dreapta, 
pentru că acolo acoperişul e mai scurt şi ai să cazi. Faci câţiva 
paşi spre stânga, te opreşti şi mă aştepţi acolo. Eu vin imediat 
după tine. Tu stai şi mă aştepţi, şi eu vin să te iau. 

Işi luă mâinile de pe faţa fetei şi o îmbrăţișă strâns, cu 
dragoste, aşa cum şi-ar fi îmbrățișat sora (dacă ar fi avut o 
soră), aşa cum ar fi vrut să-şi fi putut iubi mama; o iubea pe 
Ariel pentru calvarul prin care trecuse, pentru suferinţa pe care 
o îndurase, pentru că supravieţuise. 

— Eu sunt paznicul tău, draga mea. Sunt paznicul tău! Vess 
n-o să te mai atingă niciodată. Nenorocitul, nemernicul ăla 
prăpădit! În viaţa lui n-o să pună mâna pe tine. Am să te scot 
din locul ăsta puturos, n-ai să-l mai vezi niciodată, însă trebuie 
să cooperezi cu mine, trebuie să mă ajuţi, să asculţi ce-ţi spun, 
să ai grijă, mai ales să ai grijă. 

Îi dădu drumul fetei şi o privi iarăşi în ochi. N 

Ariel se afla încă pe tărâmul ei îndepărtat. In ochi nu i se 
vedea nicio luminiţă, aşa cum se întâmplase mai devreme în 
pivniță, după ce folosise burghiul. 

Lătrăturile încetaseră. 

Dinspre uşă venea un zgomot nou şi îngrijorător. Nu era 
zguduitul acela de uşă care se clatină din ţâţâni, ci un zgomot 
mai puternic, metalic. Butonul se mişca încoace şi-ncolo. 


Probabil că unul dintre câini îl lovea, harnic, cu labele. 

Uşa nu era prea sigură. Chyna zări un spaţiu mic, cam de un 
centimetru, între marginea uşii şi toc. Închizătoarea simplă nu 
intra prea adânc în lăcaşul din toc şi, probabil, cu toată 
bâjbâiala, câinele reuşea s-o deschidă. 

— Stai aşa! îi spuse ea lui Ariel. 

Se duse înspre uşă şi încercă s-o blocheze cu măsuţa de 
toaletă. Câinii începură să latre din nou, simţind-o poate prin 
preajmă. Butonul vechi, de fier, zdrăngăni mai tare decât 
înainte. Măsuţa de toaletă era grea, dar în cameră nu exista 
niciun scaun cu spătar pe care să-l fi putut propti sub 
închizătoarea uşii, iar noptiera nu părea destul de solidă ca să 
împiedice atacul câinelui. 

Cu toată greutatea mobilei, reuşi să târască măsuţa de 
toaletă, astfel ca aceasta să acopere jumătate din suprafaţa 
uşii. Mulţumitor. 

Câinii parcă turbaseră; lătrau mai fioros ca oricând, ca şi 
cum şi-ar fi dat seama că ea încearcă să le bareze drumul. 

Când Chyna se întoarse spre Ariel, constată că fata 
dispăruse. 

— Nu! 

Cuprinsă de panică, alergă la fereastră şi se uită afară. 

Argintată de lumina lunii, Ariel aştepta pe acoperişul 
verandei în stânga ferestrei, aşa cum i se spusese. Stătea cu 
spatele lipit de peretele de lemn şi se uita fix către cer, deşi 
poate că avea încă privirea aţintită undeva departe, dincolo de 
stele. 

Chyna împinse întâi pămătuful pe fereastră, apoi ieşi şi ea, 
iar câinii se năpustiră în cameră. 

Afară, câinii pe care-i orbise nu mai urlau de durere. 

Chyna întinse mâna şi constată că mâna fetei nu mai e 
ţeapănă şi încleștată ca înainte. 

— A fost bine, draga mea. A fost foarte bine. Ai făcut exact ce 
ţi-am spus. Dar de-acum înainte să mă aştepţi, ai înţeles? Să 
stai lângă mine. 

Ridică pămătuful şi o conduse pe Ariel pană la marginea 
acoperişului. Distanţa dintre marginea acoperişului şi rulotă 
era numai de vreo douăzeci de centimetri, dar constituia un 
posibil pericol pentru cineva în starea lui Ariel. 

— Hai să păşim împreună, da? 


Ariel privea fix spre cer şi lumina lunii îi făcea ochii lăptoşi ca 
ai unui cadavru. Străbătută de-un fior, ca şi cum privirea aceea 
moartă ar fi fost un semn de rău-augur, Chyna aplecă încet 
capul fetei, ca s-o facă să se uite la şănţuleţul dintre acoperişul 
verandei şi rulotă. 

— Amândouă. Uite, dă-mi mâna! Fii atentă cum pui piciorul. 
Nu e mult, nici măcar nu trebuie să sari. Dacă pui piciorul în 
gol însă, ai să cazi şi te vor înhăţa câinii. Oricum, chiar dacă nu 
cazi pe verandă, ai să te răneşti. 

Chyna păşi prima; Ariel nu o urmă. 

Se întoarse spre fată şi, ţinându-i încă mâna moale în mana 
ei, Chyna o trase uşor. 

— Hai, vino, draga mea. Hai să mergem. Hai să plecăm de- 
aici. O să-l denunţăm la poliţie şi n-o să mai fie în stare să mai 
facă rău nimănui, nici ţie, nici mie, nici altcuiva. 

După un moment de ezitare, Ariel păşi pe acoperişul rulotei 
şi alunecă pe suprafaţa metalică udă. Chyna aruncă pămătuful 
şi o înșfacă pe fată, ca să nu cadă. 

— Aproape c-am ajuns. 

Ridică pămătuful din nou şi o conduse pe Ariel către 
luminatorul deschis, încurajând-o să se aşeze în genunchi. 

— E bine. Acum stai aşa. Suntem aproape gata. 

Chyna se întinse pe burtă, se aplecă înăuntru prin luminator 
şi, cu ajutorul pămătufului, împinse scăriţa metalică din drum. 
Dacă ar fi călcat pe scăriţă, şi-ar fi putut rupe picioarele. 

Mai aveau atât de puţin până să scape. Nu-şi puteau permite 
să rişte. Chyna se ridică în picioare şi aruncă pămătuful în 
curte. 

Se lăsă în jos, puse o mână pe umărul lui Ariel şi spuse: 

— Aşa, acum dă-ţi drumul la vale şi lasă-ţi picioarele în jos, 
prin luminator. Hai, aşează-te pe margine, fii atentă la 
bucăţelele ascuţite de plastic. Aaaşa, asta e! Lasă-ţi picioarele 
să atârne. E bine! Acum dă-ţi drumul înăuntru şi pe urmă du-te 
mai încolo, înţelegi? Mergi înainte, înspre cabina şoferului, ca 
să nu cad peste tine, când am să sar şi eu. 

Chyna o împinse uşurel pe fată, şi impulsul acesta i-a fost 
suficient. Ariel sări în rulotă, ateriză în picioare, se împiedică 
de ciocanul pe care Chyna îl aruncase mai devreme pe jos şi se 
sprijini de perete, ca să-şi recapete echilibrul. 

— Mergi înainte, o îndemnă Chyna. 


În spatele ei auzi cum o fereastră de la etaj se spărgea. 

Una dintre ferestrele biroului. Uşa de la biroul lui Vess 
rămăsese deschisă şi câinii, nereuşind să pătrundă în dormitor, 
intraseră în birou. Se întoarse şi văzu că unul dintre dobermani 
face un salt peste acoperiş direct înspre ea; totul se produse cu 
o asemenea repeziciune, încât Chyna avu impresia că acel 
câine urma s-o ia cu el şi s-o arunce peste acoperişul rulotei, în 
curte. 

Se trase într-o parte, însă câinele era mult mai rapid decât ea 
şi îşi corectă traiectoria din zbor. Totuşi, când ateriză, alunecă 
pe suprafaţa udă, derapă, scârţâi cu ghearele pe metal şi, spre 
surprinderea ei, zbură peste rulotă, lăsând-o nevătămată. 

Urlând, câinele căzu în curte, atinse pământul cu un 
schelălăit şi încercă să se ridice în picioare. Avea ceva la labele 
din spate. Probabil îşi fracturase bazinul. Chinuit de dureri şi 
fiind încă furios, îşi concentra toată atenţia asupra Chynei. 
Lătra la ea, cu labele din spate răsucite într-o poziţie 
nefirească. 

Fără să latre, atent, îngrijorat, celălalt doberman ieşise şi el 
pe acoperiş. Era cel pe care-l împroșcase de două ori cu 
amoniac, nimerindu-i botul de fiecare dată; şi acum mai scutura 
din cap şi strănuta din când în când din cauza vaporilor toxici. 
Învăţase s-o respecte pe Chyna şi nu intenţiona să se 
năpustească nebuneşte spre ea, cum făcuse celălalt. 

Oricum, mai devreme sau mai târziu, avea să-şi dea seama că 
ea nu mai ţine sticla de plastic în mână şi nici altceva care să-i 
folosească drept armă. Atunci, urma să-şi recapete curajul. Ce 
era de făcut? 

Îi părea rău că aruncase pămătuful în curte. Putea să dea cu 
mânerul de lemn în câine când o ataca. Putea chiar să-l 
rănească, dacă dădea cu destulă putere, însă pămătuful era 
departe. Trebuia să se gândească! 

În loc să se apropie de ea, peste acoperiş, dobermanul se 
strecură pe lângă perete, îndepărtându-se, dar aruncând câte o 
privire înapoi. Ajunse în dreptul ferestrei de sticlă de la 
dormitor, pe urmă se întoarse cu paşi rari, uitându-se alternativ 
la dalele pe care călca şi, pe sub sprâncene, la Chyna. 

Ea încercă să se gândească la vreun obiect anume din rulotă, 
pe care-l putea folosi în chip de armă. Ariel putea s-o ajute. 

Strigă la ea încet: 


— Ariel! 

Auzindu-i vocea, câinele se opri din patrulat. 

— Ariel! 

Insă fata nu răspunse. 

În zadar. Ariel nu putea fi impulsionată să se apuce de-o 
treabă în timpul necesar. 

Când, în sfârșit, dobermanul s-ar hotărî să atace, Chyna n-ar 
mai fi atât de norocoasă. Câinele acesta nu o să alunece peste 
rulotă fără s-o atingă. Când ar face saltul spre ea, l-ar 
întâmpina cu mâinile goale. 

Câinele stătea în loc. A ridicat capul şi a privit-o fix, cu 
urechile ciulite, gâfâind. 

Chyna începu să-şi scormonească mintea cu o repeziciune 
uimitoare. Niciodată nu-i fusese atât de ageră şi de clară. 

Deşi nu-i convenea ideea de-a slăbi câinele din ochi, aruncă o 
privire prin luminator în rulotă. 

Ariel nu se vedea în micul hol de dedesubt. Se dusese 
înainte, înspre cabina şoferului, aşa cum i se spusese. Era o 
fată bună. 

Câinele nu mai gâfâia. Stătea ţeapăn, cu toate simţurile la 
pândă. Când Chyna se uită spre el, ciuli urechile şi pe urmă le 
lipi de cap. 

— Hai, sictir! spuse Chyna şi sări prin luminator în rulotă, 
simțind că piciorul muşcat îi pocneşte de durere. 

Scăriţa pe care o împinsese cu pămătuful era rezemată de 
uşa închisă de la dormitor. O înhăţă şi o târî înainte, scoţând-o 
din zona luminatorului. Pe acoperişul metalic se auzi un zdupăit 
de labe. 

Chyna înhăţă ciocanul pe care-l aruncase pe jos şi îl vâri cu 
coada în betelia jeanşilor. Cu toată bluza de bumbac, simţi 
răceala metalului pe piele. 

Câinele îşi făcu apariţia în dreptul luminatorului. Era o 
umbră ucigaşă prin lumina lunii. 

Chyna ridică de jos scăriţa care avea un mâner de metal 
tubular, ce se putea transforma în rezemătoare atunci când 
scăriţa era folosită ca scaun. 

Işi făcu loc înapoi, către uşa de la dormitor, dându-și brusc 
seama cât de îngust era holul. Nici n-avea loc să învârtă scăriţa 
ca s-o folosească în chip de bâtă, însă tot îi era utilă la ceva. Se 
apăra cu ea, aşa cum îmblânzitorul de lei ţine în faţă un scaun. 


— Hai, vino încoa', nenorocitule! se adresă ea siluetei 
amenințătoare, dezamăgită de propria ei voce care-i tremura. 
Vino încoace! 

La marginea luminatorului, animalul ezita. 

Chyna nu îndrăznea să se întoarcă. În momentul în care 
făcea o cât de mică mişcare, câinele se năpustea înăuntru. 

Ridică tonul, ţipând mânioasă la doberman, încercând să-l 
întărâte: 

— Vino încoace, ce-aştepţi? De ce mama dracului ţi-e aşa de 
frică, dobitocule? 

Câinele mârâia ameninţător. 

— Vino încoace, vino încoace, fir-ai al dracului! Vino încoace 
să ţi-o trag! Vino încoace, să ţi-o trag! 

Mârâind, dobermanul sări. În clipa în care ateriză în holişor, 
păru că ricoşează şi se îndreaptă către Chyna fără ezitare. 

Ea nu se afla într-o poziţie propriu-zis defensivă, iar asta 
însemna moartea. Avea o singură şansă, foarte slabă. Ofensiva. 
Trebuia să încerce. Se năpusti imediat spre câine, folosind 
picioarele scăriţei ca pe nişte săbii. 

Impactul cu animalul o dezechilibră, o trânti aproape la 
pământ, însă pe urmă câinele sări înapoi, schelălăind de 
durere; probabil că unul dintre picioarele scăriţei îl lovise în 
ochi sau în nas. Se rostogoli înspre fundul holului. 

Când se ridică în picioare, era puţin nesigur. 

Chyna conducea meciul şi-l împingea, nemiloasă cu 
picioarele de metal ale scăriţei, ca animalul să nu se repeadă la 
ea, să n-o muşte de glezne sau să nu sară peste scăriţă, s-o 
apuce de faţă. Cu toate loviturile primite, câinele se mişca 
repede, era puternic; o, Doamne, cât de puternic era şi ager ca 
o pisică. Muşchii braţelor o dureau de atâta încordare. Şi inima 
îi bătea cu atâta putere, încât privirea i se înceţoșa din când în 
când, însă nu-şi îngăduia nicio clipă de pauză. Când scăriţa se 
strânse puţin, prinzându-i două degete, o deschise cu o mişcare 
bruscă, împunse iar câinele, îl împunse pană îl lipi de uşa 
dormitorului, prinzându-l ca într-o cuşcă între picioarele 
scăriţei şi placajul subţire. 

Dobermanul râcâi podeaua, mârâi, încercând să muşte 
scăriţa, apoi începu să dea din picioare, nerăbdător să scape 
din capcană. Chyna simţi că puterile aveau să-i slăbească în 
curând. Se lăsă cu toată greutatea pe scăriţa metalică, 


înfigând-o adânc în trupul câinelui, pe urmă slăbi strânsoarea, 
ca să-şi poată scoate ciocanul de la brâu. Nu putea controla 
scăriţa la fel de bine cu o singură mană, şi câinele sări sprinten 
pe uşa dormitorului peste capcană, cu gâtul întins înainte, 
clănţănind din dinţi turbat, cu ochii negri, sângeroși, dilataţi de 
furie. Ţinând încă scăriţa cu o mană, Chyna agită în aer 
ciocanul. Auzi un poc de os frânt şi câinele începu să urle. 
Chyna agită ciocanul din nou, pocnindu-l pentru a doua oară în 
cap, şi câinele tăcu şi se prăbuşi la pământ. Chyna făcu un pas 
înapoi. Scăriţa căzu cu zgomot pe podea. 

Câinele mai respira încă şi ţi se rupea sufletul să-l auzi. Pe 
urmă, încercă să se ridice în picioare. 

Ridică ciocanul a treia oară. Lovitura finală. 

Respirând precipitat, cuprinsă de-o transpiraţie rece, Chyna 
aruncă ciocanul şi se năpusti în baie, împiedicându-se. 

Vomită în vasul de la toaletă, curăţându-se de prăjitura lui 
Vess. 

Nu se simţea deloc victorioasă. 

În viaţa ei nu omorâse o altă făptură decât gândacul acela 
tropical - asta pană acum. Autoapărarea justifica omorul, dar 
nu-i uşura situaţia. 

Deşi îşi dădea seama că mai au foarte puţin timp, se opri 
totuşi la chiuvetă, se spălă pe faţă cu apă rece şi-şi clăti gura. 

S-a înspăimântat când şi-a văzut propria-i imagine în oglindă. 
Era toată julită şi însângerată, cu ochii înfundaţi în orbite, 
înconjurați de cearcăne negre, adânci, cu părul murdar şi 
încâlcit. Avea o figură de nebună. 

Într-un fel, chiar era nebună. Era nebună după libertate, era 
însetată să capete libertatea. lată că se întâmplase. Se elibera 
de Vess şi de mama ei. Se elibera de trecut, de nevoia presantă 
de-a înțelege, spera nebuneşte să o poată salva pe Ariel şi, în 
sfârșit, să facă şi altceva în viaţă decât să supravieţuiască pur 
şi simplu. Fata stătea pe o canapea în salonaşul rulotei, cu 
braţele încrucișate, legănându-se înainte şi-napoi. Gemea 
chinuit, sacadat, şi era prima dată când Chyna o auzea scoțând 
vreun sunet de când o cunoscuse. 

— E în regulă, iubito. Hai, linişteşte-te acum. Totul va fi bine, 
ai să vezi. 

Fata continuă să geamă şi nu se lăsă alinată. 

Chyna o conduse înainte, o aşeză în faţă, pe scaunul din 


dreapta, şi îi puse centura de siguranţă. 

— Acum plecăm de-aici, puiule. S-a terminat. 

Se trânti pe scaunul de la volan. Motorul mergea şi nici nu se 
încălzise prea tare. Indicatorul arăta că aveau plinul făcut. 
Nivelul uleiului era în regulă. Pe bord se afla şi un ceas. Poate 
că nu mergea bine, căci rulota era destul de veche. Era 
douăsprezece fără zece minute. 

Chyna aprinse farurile, trase frâna şi vru să întoarcă rulota. 

Şi-a amintit că nu trebuia să rişte să împotmolească vehiculul 
pe undeva, astfel că, în loc să accelereze, a lăsat rulota s-o ia 
singură la vale şi, după ce a trecut de iarbă, a luat-o la stânga 
pe alee, îndreptându-se spre Est. 

Nu era obişnuită să conducă maşini mari, însă se descurcă 
destul de bine. După toate peripeţiile prin care trecuse în 
ultimele douăzeci şi patru de ore, putea să facă orice. Ar fi fost 
în stare să conducă şi un tanc, dacă acesta ar fi constituit 
singura posibilitate de a scăpa. 

A aruncat o privire în oglinda laterală şi a văzut cum în 
spatele lor cabana de lemn se micşora în lumina lunii. Locul era 
bine luminat şi părea la fel de primitor ca oricare altă casă 
locuită. 

Ariel se cufundase în tăcere. Prinsă în centura de siguranţă, 
se aplecase mult înainte, cu palmele îngropate în păr, ca şi cum 
ar fi durut-o capul îngrozitor. 

— Suntem pe drumul bun, a încredinţat-o Chyna. Nu mai e 
mult. 

Aerul acela indiferent pe care Chyna îl observase pe figura 
fetei, când o zărise prima dată în camera cu păpuşi, dispăruse 
acum, deşi Ariel nu-şi recăpătase seninătatea. Trăsăturile fetei 
erau schimonosite de teamă şi părea că suspină uşor, deşi nu 
scotea niciun sunet, nici măcar nu plângea. 

Era cu neputinţă ca cineva să-şi dea seama de chinurile prin 
care trecea fata. Poate că se temea că aveau să-l întâlnească pe 
Edgler Vess, care urma să le întoarcă din drum. Sau poate că 
acum, în locul acesta, nu reacţiona la stimulii exteriori, ci 
rămânea pierdută într-un moment îngrozitor din trecut ori 
reacţiona la întâmplările imaginare din acel Altundeva fantastic 
în care o trimisese Vess. 

Au urcat o culme golaşă şi pe urmă au început să coboare o 
pantă lină, mărginită de arbori. Chyna era sigură că Vess se 


oprise în dreptul unei porţi, cu o dimineaţă înainte, şi se gândi 
că poarta trebuia să fie pe undeva pe-aproape. 

De dimineaţă, Vess nu coborâse din maşină ca să deschidă 
poarta. Probabil că era acționată electric. 

Strângând volanul cu o mană, Chyna începu să bâjbâie în 
spaţiul dintre cele două scaune din faţă; descoperi o 
telecomandă chiar în clipa în care poarta se contură înaintea 
lor în lumina farurilor. 

Poarta constituia o barieră impresionantă. Stâlpi de oţel, 
bare verticale de oţel, peste ele bare orizontale. Sârmă 
ghimpată. Se ruga la Dumnezeu să nu fie nevoită să iasă cu 
maşina prin poartă, căci până şi rulota solidă s-ar fi putut 
împotmoli. 

Îndreptă telecomanda spre parbriz, apăsă pe buton şi spuse 
triumfătoare: „Da!” când poarta începu să se mişte înspre ea. 

Ridică piciorul de pe accelerator şi apăsă frâna, ca bariera 
grea să aibă timp să se deschidă pană la capăt şi să poată ieşi. 
Poarta se mişcă greoi. 

Brusc, aripa neagră a spaimei îi bătu în inimă şi, o clipă, a 
fost încredinţată că la capătul aleii avea să-l întâlnească pe 
Vess, care-i bloca drumul, după ce reuşeau să treacă de poartă. 

leşi însă printre stâlpii porţii în drumul naţional. Nu se vedea 
nicio maşină - nici din stânga, nici din dreapta. 

La stânga, spre Nord, şoseaua urca în pădurea ce se pierdea 
în noapte, urca spre stele, spre norii zdrenţuiţi, încremeniţi în 
lumina lunii; semăna cu o rampă de pe care rulota avea să se 
lanseze şi să pătrundă adânc în spaţiul cosmic. A 

Spre Sud, şoseaua unduia printre câmpuri şi păduri. În 
depărtare, la vreo zece kilometri, o lumină aurie se desfăcea ca 
un evantai japonez pe catifeaua neagră a nopţii, ca şi cum 
acolo, departe, le aştepta un orăşel. 

Chyna o luă spre Sud, lăsând poarta lui Edgler Vess larg 
deschisă. Acceleră. Treizeci şi cinci la oră. Cincizeci. Menţinu 
viteza la optzeci; descoperi însă cat e de uşor să-şi închipuie că 
merge mai repede decât un avion. Că zboară, liberă în sfârșit. 

Deşi trupul o durea din toate încheieturile şi se simţea 
istovită, aşa cum nu mai fusese niciodată, inima îi tresălta de 
bucurie. 

„Chyna Shepherd, vie şi neatinsă”, îi raportă ea lui 
Dumnezeu. 


Treceau printr-o zonă neconstruită; singurele lumini ce se 
vedeau erau cele din depărtare, însă Chyna avea senzaţia că e 
scăldată în lumină. 

Ariel continua să-şi ţină capul strâns în mâini, şi faţa ei 
frumoasă rămase în continuare schimonosită. 

— Ariel, vie şi neatinsă, îi spuse Chyna. Vie şi neatinsă. Eşti 
vie. Totul e în regulă, draga mea. Totul o să fie bine. Se uită la 
contorul de parcurs. Am făcut deja cinci kilometri şi cu fiecare 
clipă ne îndepărtăm mai mult. 

Rulota tăie un deal molcom şi Chyna îşi strânse ochii, 
surprinsă de lumina puternică a farurilor unei maşini care 
venea din faţă. 

Se încordă, căci putea să fie Vess. Ceasul arăta douăsprezece 
fără trei minute. 

Chiar dacă la volanul celeilalte maşini se afla Vess, deşi, cu 
siguranţă, el avea să-şi recunoască rulota, Chyna se simţea la 
adăpost. Rulota era cu mult mai mare decât maşina lui, aşa că 
n-avea cum s-o răstoarne de pe şosea. De fapt, ea putea să-l 
zdrobească până-l lua dracu', dacă situaţia devenea de-o 
asemenea manieră, şi, în ruptul capului, n-ar fi ezitat să 
folosească rulota pe post de berbece, dacă nu-l putea depăşi. 
Dar nu era Vess. Pe măsură ce maşina se apropia, văzu ceva pe 
capotă şi, în scurt timp, constată că maşina era dotată cu 
girofar şi sirenă. Noaptea trecută, cât timp îl urmărise pe Vess 
pe autostrada 101, prin pădurea de sequoia, sperase zadarnic 
să întâlnească vreo maşină a poliţiei. lată că acum o găsise. 

Claxonă, făcu semn cu farurile, şi frână. 

— Poliţişti! îi spuse lui Ariel. Vezi, draga mea, totul va fi în 
regulă. Ne-am făcut rost şi de poliţişti. 

Fata, ghemuită, se aplecă mai mult în faţă. 

Ca să le arate că le-a înţeles semnalele, ofiţerul de poliţie 
dădu drumul la girofar, fără să folosească sirena. Chyna trase 
rulota pe marginea drumului şi se opri. „O să-l prindă pe Vess 
înainte ca el să descopere evadarea noastră şi să încerce să 
fugă.” 

Maşina le depăşise deja; în trecere, zărise cuvintele 
„Departamentul Şerifului” scrise pe portieră şi i se părură cele 
mai importante cuvinte din limba engleză. 

Privi în oglinda laterală şi văzu că maşina întoarse în drum, 
trecu pe lângă ea pe partea cealaltă şi se opri la vreun metru în 


faţă. 

Uşurată, fericită, Chyna deschise uşa şi sări jos din rulotă. Se 
îndreptă apoi spre maşina poliţistului. 

În maşină nu era decât un singur ofiţer, care purta o pălărie 
cu boruri largi. Nu părea că se grăbeşte să coboare. 

Girofarul trimitea raze roşietice în asfalt şi izbucni albăstrui, 
ca într-un vis straniu; copacii înalți de pe marginea drumului 
păreau că se apropie în salturi, că se retrag apoi, iar se 
apropiau şi se îndepărtau. Pe urmă, vântul s-a stârnit din senin 
şi a luat în vârtej nori de praf şi frunze moarte, ca şi cum 
lumina pulsatilă a girofarului ar fi deranjat liniştea nopţii. 

La jumătatea drumului către maşina poliţiei, Chyna şi-a 
amintit brusc de dosarele din biroul lui Vess, şi acestea au 
căpătat dintr-o dată o semnificaţie cu totul diferită decât cea 
iniţială, la fel ca şi cătuşele. 

S-a oprit. 

„O, Doamne!” 

Simţise ea că era ceva la mijloc. 

Chyna a făcut stânga-împrejur şi a luat-o la goană spre 
rulotă. Din cauza luminii pulsatile a girofarului, sub apăsarea 
lunii lăbărţate, i s-a părut că aleargă ca în vis, fără să se poată 
mişca din loc, printr-un aer lipicios şi gros ca o cremă de zahăr 
ars. 

Când a ajuns la uşa pe care o lăsase deschisă, a aruncat o 
privire înapoi, către maşina poliţiei. Ofiţerul cobora. Gâfâind, 
Chyna s-a urcat la volan şi a închis uşa. Ofiţerul coborâse din 
maşină. Era Edgler Vess. 

Chyna a tras frâna. Vess a deschis focul. 


Capitolul 11 


Șeriful Edgler Foreman Vess, cel mai tânăr din câţi a avut 
regiunea, priveşte prin oglinda laterală cum Chyna Shepherd se 
năpusteşte spre maşina lui şi se întreabă dacă nu cumva, la 
urma urmei, femeia aceasta e ghinionul lui, cauciucul lui 
explodat, dacă nu cumva ea are să-i distrugă viitorul luminos. 
Când femeia se opreşte brusc, face stânga-împrejur şi goneşte 
spre rulotă, neliniştea domnului Vess sporeşte. 

În acelaşi timp, îşi dă seama că e nebun după ea şi nu-i pare 
rău deloc că a cunoscut-o. Spune cu voce tare: „Ce putoare 


deşteaptă eşti tu!” 

Coborând din maşină, domnul Vess pune mâna pe pistol, 
intenţionând să o împuște în picior. Mai are o oarecare 
speranţă să salveze situaţia. Dacă reuşeşte s-o rănească şi s-o 
ducă în rulotă, înainte ca altă maşină să treacă, totul va fi 
perfect. Cum o să se distreze când o s-o pună în lanţuri din 
nou! 

Ariel n-o să ridice un deget s-o ajute pe femeia aceasta şi, 
dacă încearcă, o s-o pocnească cu pistolul pe căţeaua aia mică 
de n-o să mai sufle; faptul acesta va schimba total planurile pe 
care le avea cu Ariel, dar, de un an de zile, se tot uită la figura 
frumoasă a lui Ariel şi vrea s-o distrugă, iar distrugerea are să 
fie deosebit de satisfăcătoare, chiar şi în aceste condiţii. 

Deşi Vess se mişcă repede, Chyna e mai rapidă. Până ridică 
el revolverul, ea e deja la volan şi închide uşa. 

Acum nu poate să-şi asume niciun risc, nu-şi permite s-o 
rănească şi să se distreze mai târziu cu ea. Trebuie s-o 
nimicească. Trage şase gloanţe prin parbriz. 


Când Chyna a văzut pistolul ridicat, a strigat: „Jos!” A apăsat- 
o pe Ariel pe cap şi s-a aruncat peste ea, în spaţiul dintre 
scaune. A acoperit trupul fetei cum a putut mai bine, a strâns 
din ochi şi a ţipat şi la Ariel să facă la fel. 

Cele şase gloanţe au intrat unul după altul prin parbriz, şi o 
ploaie de sticlă securizată a căzut peste scaunele din faţă, peste 
Chyna şi peste Ariel; alte bucățele de sticlă şi-au continuat 
drumul pană când au întâlnit vreun obstacol prin rulotă. 

A încercat să numere împușcăturile. I s-a părut că aude şase. 
Poate numai cinci. Nu era sigură. La naiba! Pe urmă şi-a dat 
seama că nu avea importanţă câte împușcături auzise pentru că 
ea, oricum, nu-i văzuse bine arma. Nu ştia dacă văzuse un 
revolver. Un altfel de pistol nu conţinea numai şase gloanţe; 
putea să conţină zece sau chiar mai multe gloanţe, chiar mult 
mai multe. 

Riscând să primească un glonţ în faţă, Chyna s-a ridicat, s-a 
scuturat de bucăţelele de sticlă ascuţite şi s-a uitat prin cadrul 
fostului parbriz. L-a văzut pe Edgler Vess lângă maşină. Curăţa 
pistolul de cartuşele utilizate, astfel că Chyna a înţeles că e 
vorba de un revolver. 

Mai devreme trăsese frâna. Acum, a pus maşina în mişcare. 


Stand drept, în aparenţă calm şi netulburat, dar cu oarecare 
stângăcie, Vess scoase dintr-un buzunar al centurii un 
încărcător automat. 

Mulțumită criminalilor cu care umblase mama ei, Chyna ştia 
ce înseamnă încărcătorul automat. Înainte ca Vess să-şi termine 
de încărcat arma, ea luă piciorul de pe frână şi apăsă cu putere 
acceleratorul. 

Hai, mişcă, mişcă! 

Vess vâri încărcătorul în pistol, îl răsuci şi ridică privirea, ca 
din întâmplare, când auzi uruitul motorului rulotei. 

Chyna a pornit-o înainte pe şosea, părând că vrea să treacă 
în viteză pe lângă maşina poliţiei, dar, de fapt, voia să dea 
peste nenorocit şi să-l facă zob. 

Vess şi-a terminat treaba cu încărcătorul şi a închis butoiaşul 
armei cu un pocnet. 

De teamă că Ariel putea să ridice capul, Chyna a urlat: 

— Stai acolo! Stai jos! 

Ea însăși s-a lăsat în jos, chiar în clipa în care un glonţ a lovit 
rama fostului parbriz şi a ricoşat undeva, prin rulotă. 

Imediat a ridicat capul, pentru că rulota mergea şi trebuia să 
vadă ce face. A smucit de volan spre dreapta, îndreptându-se 
către Vess, care se afla lângă uşa deschisă a maşinii. 

El a tras din nou, iar Chyna a privit chiar spre ţeavă, când 
flacăra glonţului a izbucnit. A auzit un bâzâit-sâsâit, un bubuit 
ciudat, ca de bondar, şi a simţit un miros vag de păr pârlit. 

Vess s-a aruncat în maşină, ca rulota să nu dea peste el. 
Rulota s-a repezit în uşa deschisă, a smuls-o cu totul, luând 
poate cu ea unul sau chiar ambele picioare ale nemernicului. 


Aroma de praf de puşcă îi evocă totdeauna şerifului Vess 
mirosul stătut de sex, poate pentru că mirosul acesta e 
înțepător, sau poate pentru că există o vagă miasmă de 
amoniac în praful de puşcă (miasmă mai puternică în cazul 
spermei); indiferent de motiv, împușcăturile îl excită şi îi 
provoacă o erecţie instantanee, astfel că atunci când se azvârle 
în maşină, slobozeşte un urlet de bucurie. 

Uruitul motorului îl învăluie, se năpusteşte asupra lui, 
farurile îl lovesc, iar Vess simte că participă la o întâlnire de 
gradul trei. În timp ce se aruncă în maşină ca să se pună la 
adăpost, îşi trage repede şi picioarele după el, ştiind clar că 


toată situaţia e pe muchie de cuţit, ştiind că moartea e atât de 
aproape, şi asta îl distrează grozav. Simte că ceva îl plesneşte 
serios peste piciorul drept, vântul şuieră pe lângă el, iar 
portiera zboară pe şosea în momentul în care rulota trece cu un 
scârţâit sinistru pe lângă maşina lui. Şeriful simte că piciorul 
drept i-a amorţit şi, cu toate că nu-l doare, e convins că are 
piciorul zdrobit sau sfâșiat. Când se aşază pe scaunul de la 
volan, îşi pune pistolul în toc şi, pipăind cu o mână, se aşteaptă 
ca în loc de picior să descopere cioturi şi un val de sânge. 
Constată că piciorul e intact. În viteză, rulota nu i-a luat decât 
călcâiul cizmei. Atâta tot. 

Nu-şi simte piciorul, pulpa îl furnică pană la genunchi, dar 
şeriful râde. „Ai să-mi plăteşti cizmarul, putoare!” 

Rulota a luat un avans de şase sute de metri şi se îndreaptă 
spre Sud. 

Pentru că n-a oprit motorul maşinii, trebuie doar să tragă 
frâna şi să întoarcă. Cauciucurile ridică o ploaie de criblură, 
care se loveşte cu zgomot de caroserie. Maşina porneşte şi se 
lansează înainte. Cauciucurile scâncesc ca nişte bebeluşi 
bolnavi, muşcă din asfalt şi Vess se năpusteşte ca fulgerul după 
rulotă. 

E prea târziu: neatent din cauza piciorului amorţit şi a 
dorinţei nestăpânite de a pune mana pe femeie, îşi dă seama 
abia acum că rulota nu se mai îndreaptă spre Sud. Întoarce şi 
se năpusteşte spre el, cu şaizeci la oră, poate chiar mai mult. 

Vess calcă frâna cu putere, dar, înainte să poată răsuci 
volanul spre stânga, rulota se repede în el, cu un zgomot 
înfiorător; simte că se izbeşte de-un perete de stancă. Şocul îi 
aruncă brusc capul pe spate, pe urmă se loveşte de volan atât 
de rău, încât i se taie respiraţia şi vede negru în faţa ochilor. 

Capota se deschide brusc, astfel încât nu mai poate vedea 
nimic prin parbriz. Dar aude cauciucurile propriei sale maşini 
cum se învârtesc şi simte miros de cauciuc ars. Maşina poliţiei 
e împinsă înapoi şi, cu toate că lovitura a încetinit motorul o 
clipă, vehiculul prinde iar viteză. Încearcă să întoarcă maşina, 
crezând că se poate îndepărta cu spatele de rulotă, chiar dacă 
aceasta îl împinge, însă maşina nu-i mai răspunde la comenzi. 

Mai rău: bănuieşte că maşina lui, zdrobită, s-a agăţat cu bara 
din faţă de rulotă. A 

Femeia intenţionează să-l răstoarne de pe şosea. În anumite 


zone, şoseaua face câte o curbă şi se deschide într-o vale 
abruptă, astfel încât e sigur că maşina poliţiei se va rostogoli ca 
un ibric răsturnat. Mai rău, dacă cele două maşini sunt cu 
adevărat agăţate una de alta şi dacă femeia nu păstrează 
controlul perfect asupra rulotei, o să se rostogolească şi ea 
deasupra lui, şi o să-l zdrobească. 

La naiba, poate că asta şi încearcă să facă! 

Femeia asta e unică în felul ei, e al naibii de unică şi 
seamănă oarecum cu el. O admiră. 

Simte miros de benzină. Situaţia nu e deloc roz. 

În dreapta, în spaţiul dintre cele două scaune şi staţia radio 
(pe care a decuplat-o când a zărit rulota şi şi-a dat seama că e 
chiar a lui), e fixat un automat cu cinci gloanţe. 

Înșfacă automatul, îl apucă cu amândouă mâinile şi se lasă 
înspre stânga. Şeriful se aruncă prin cadrul uşii lipsă. 

Cele două maşini se deplasează cam cu cincizeci la oră şi 
prind viteză repede, pentru că maşina poliţiei nu mai opune 
niciun fel de rezistenţă goanei nebuneşti. Se loveşte de asfalt 
ca un paraşutist, căruia tocmai i s-a rupt paraşuta. Se 
rostogoleşte, strânge bine automatul în braţe, ţine mâinile pe 
lângă corp, sperând să nu-şi frângă vreun os, şi se rostogoleşte 
în diagonală pe şosea, către curbă. Încearcă să ţină capul 
ridicat, însă primeşte o lovitură zdravănă şi apoi alta. Vess 
întâmpină durerea cu ospitalitate, urlând de plăcere, 
delectându-se din plin cu incredibila intensitate a acestei 
aventuri. 


Atunci când Vess a sărit din maşină, s-a lovit de asfalt şi s-a 
rostogolit pe şosea, Chyna se uita în oglinda laterală. 

„La dracu'!” 

Când Chyna a apăsat cu putere pe frână ca să oprească, 
ţipând de durere din cauza piciorului muşcat, a constatat că 
Vess zăcea întins pe asfalt, cu faţa în jos, aproape de curbă, la 
vreo sută de metri spre Sud. Zăcea nemişcat. Deşi n-a crezut că 
impactul îl omorâse, a fost convinsă că măcar era leşinat sau 
ametit. 

Chyna nu voia să se repeadă la el cât zăcea acolo, fără 
simţire. Dar nici nu-i convenea să aştepte şi să-i mai acorde o 
şansă, ca între sportivi. 

Îşi înnodă centura de siguranţă de cureaua de la pantaloni. 


S-a gândit că era un gest necesar. Când a pornit rulota, a simţit 
brusc o înțepătură în cap, în partea stângă, şi când s-a pipăit, a 
constatat că sângera. Glonţul care trecuse ca un bondar pe 
lângă ea îi pârlise părul şi o zgâriase puţin. Dacă ar fi trecut 
mai aproape, i-ar fi zburat creierii. Acum, îşi explica mirosul de 
ars pe care-l simţise mai devreme: miros de metal încins, de 
păr pârlit. 

Ariel se ridicase, înveșmântată într-o pelerină de sticlă 
securizată. Privea fără ţintă înainte, către Vess, dar era 
pierdută în lumea ei. 

Ambele mâini ale fetei sângerau. Chyna a tresărit când a 
zărit sângele, dar apoi şi-a dat seama că nu erau decât mici 
tăieturi. Sticla securizată nu provoca tăieturi mortale, dar 
cioburile erau destul de ascuţite ca să zgârie pielea. 

Când Chyna s-a uitat către Vess din nou, l-a văzut în patru 
labe; se apropiase la vreo şaizeci de metri. Lângă el se afla un 
automat. 

A apăsat pe accelerator şi s-a auzit un clanc în spatele 
rulotei. Vehiculul s-a zguduit. Iarăşi un clanc! Pe urmă, un 
hârșâit, un zăngănit îngrozitor, şi au prins viteză. 

Privind în oglinda laterală, a văzut cum o ploaie de scântei 
înțepa şoseaua. 

Maşina poliţiei se afla în urma ei, urnind încet. O târa cu 
rulota. 


Şeriful Vess are urechea dreaptă sfâșiată şi îşi simte mirosul 
propriului sânge ca pe un vânt de iarnă care suflă cu putere 
prin văi acoperite de zăpadă. Aude cu ambele urechi un 
zdrăngănit metalic, care-i aminteşte de gustul metalic amărui 
al păianjenului pe care l-a mâncat în casa Templeton, şi 
savurează senzaţia. 

Când se ridică în picioare, intact, reprimându-şi senzaţia de 
vomă, interesantă şi ea, culege de jos şi automatul. Constată 
fericit că acesta e în bună stare de funcţionare. 

Rulota se îndreaptă spre el, e la vreo treizeci de metri şi vine 
cu o forţă implacabilă. 

În loc să dea buzna în pădure, să se ascundă de vehiculul 
care se apropie, şeriful se avântă spre rulotă cu un salt precis. 
Șchiopătă - nu pentru că s-a lovit la picior, ci pur şi simplu 
pentru că are gheata ruptă. 


Chiar şi cu o bucată de gheată lipsă, Vess se deplasează mai 
repede decât vehiculul mare, care nu se mişcă tocmai drept, 
astfel încât femeia îşi dă seama că nu va reuşi să dea cu maşina 
peste el. Fără îndoială, vede şi automatul, şi trage de volan 
spre dreapta, vrând mai degrabă să se îndepărteze de el decât 
să se răzbune. 

Şeriful nu intenţionează să-i zboare creierii femeii prin 
parbrizul spart sau prin geamul lateral, şi aceasta pentru că 
începe să se lase vrăjit de vigoarea ei şi nu e convins că va fi în 
stare s-o rănească atât de rău în momentul în care va trece pe 
lângă el ca o nălucă. Totodată, e mult mai uşor să se oprească 
şi să tragă de la nivelul şoldului decât să ridice arma şi să 
ţintească; dacă trage de la-nivelul şoldului, înseamnă că trage 
jos. 

Reculul primelor trei împușcături slobozite cu o repeziciune 
uimitoare îl trântește aproape la pământ pe şerif, însă reuşeşte 
să nimerească în cauciucul din stânga faţă al rulotei. 

La mai puţin de două sute de metri distanţă, rulota începe să 
derapeze. Bucăţi de cauciuc se răsucesc prin aer şi, când urgia 
pe roţi trece pe lângă el, cu ultimele două gloanţe, Vess trage 
în cauciucul din stânga spate. 

Acum, domnişoara Chyna Shepherd, vie şi neatinsă, a 
încurcat-o de tot. 


Volanul s-a răsucit încoace şi-ncolo în mâinile Chynei şi i-a 
fript palmele când a încercat să-l menţină sub control. 

A apăsat pe frână, fapt care s-a dovedit absolut eronat, 
pentru că vehiculul a ţâșnit periculos spre stânga; când a luat 
piciorul de pe frână, a procedat la fel de greşit, pentru că rulota 
s-a năpustit mai nebuneşte la dreapta. Maşina poliţiei, aflată la 
remorcă, s-a împiedicat în bara de direcţie din spate şi rulota a 
tresărit brusc, legănându-se cu mai multă violenţă; Chyna şi-a 
dat seama că, în curând, aveau să se răstoarne. 


Îmbătat aproape de mireasma savantă, delicioasă, a 
propriului sânge combinată cu mirosul distinct de sex emanat 
de împușcătură, şeriful Vess azvârle automatul într-o parte, 
după ce s-a golit de gloanţe. Cu ochii sclipind de bucurie, se 
uită cum bătrâna rulotă rămâne fără cauciucuri şi se târâie pe 
jantă. Cauciucul umple şoseaua, pe ambele benzi. Marginile 


metalice muşcă adânc din asfalt, cu un scrâșnet care îi 
aminteşte de foşnetul unei crinoline apretate cu sânge uscat, 
ceea ce îl trimite mai departe cu mintea la gustul buzelor unei 
anumite domnişoare, în clipa morţii acesteia. 

Pe urmă, rulota se răstoarnă într-o rană, cu destulă putere, şi 
Vess simte că asfaltul îi vibrează sub picioare. Zguduitura 
seacă îşi trimite ecoul printre copaci, de parcă Diavolul însuși a 
tras cu pistolul. 

Agăţată în spatele rulotei, maşina poliţiei e târâtă şi ea în 
cădere. Apoi, în sfârșit, se desprinde de rulotă, se răsuceşte la 
trei sute şaizeci de grade, după ce se întoarce cu burta în sus, 
şi îşi găseşte liniştea pe banda care urcă spre Nord. 

Rulota a depăşit maşina poliţiei, e la vreo nouăzeci de metri 
distanţă de şerif, mai alunecă încă, dar se va opri curând. 

Pe şosea, e o harababură de zile mari: bucăţi de cauciuc 
înșirate peste tot, maşina poliţiei răsturnată, şi va trebui să dea 
seamă de toate acestea; i s-a dus de râpă şi planul de-a se 
ocupa de Ariel în maniera metodică care îi ațâțase dorinţele în 
ultimul an; pe deasupra, cadavrele din dormitorul rulotei sale, o 
să-l dea de gol. 

Totuşi, şeriful Vess pluteşte de fericire, ca niciodată. Se 
simte atât de viu, şi ferocitatea acestui moment îi stârnește 
toate simţurile. Are chef să se prostească, să facă ghiduşii. [i 
vine să se dea tumba sub lumina lunii, să se răsucească, să dea 
din mâini, să se învârtească, aşa cum fac copiii când văd stelele 
rotitoare. 

Însă mai are de rezolvat situaţia celor doi morţi, mai are de 
desfigurat o tânără încântătoare, iar asta constituie o distracţie 
destul de interesantă. 

Se pipăie la brâu, căutând revolverul. Fără îndoială, acesta a 
căzut când Vess s-a rostogolit din maşină pe şosea. Se uită în 
jur, după armă. 


Când, în sfârșit, rulota s-a oprit, Chyna n-a mai stat să se 
mire că a scăpat cu viaţă. Intr-o clipă şi-a scos centura de 
siguranţă şi apoi a scos-o şi pe cea a fetei. 

Pentru că rulota se răsturnase pe-o parte, portiera din 
dreapta devenise acum tavan. Ariel se ţinea strâns de mânerul 
uşii, ca să nu cadă peste Chyna. Portiera din stânga se 
transformase în pardoseala pe care zăcea acum Chyna; 


fereastra laterală îi oferea o privelişte mărită asfaltului şoselei. 

Chyna s-a căznit să iasă din scaun, s-a întors, s-a aplecat 
peste bord, stând cu spatele spre parbriz şi cu picioarele în 
spaţiul dintre cele două scaune. S-a lăsat în dreapta, 
sprijinindu-se de volan. Aerul era greu respirabil din cauza 
vaporilor de benzină. 

A întins mâna spre Ariel. 

— Hai, vino încoace, puiule, să ieşim prin parbriz, hai 
repede! i-a spus. 

Pentru că fata nu se uita la ea, ci se ţinea strâns de uşă, cu 
ochii aţintiţi spre cer, Chyna a apucat-o de mână şi a tras-o. 

— Hai, vino, draga mea, vino, vino! a îndemnat-o ea. E o 
mare tâmpenie să murim acum, după ce am ajuns aici. Dacă 
mori acum, n-o să râdă toate păpuşile de tine? Crezi că o să se 
mai poată opri din râs? 


lată că vine şi şeriful Edgler Vess, prăpădit şi însângerat, dar 
sprinten; trece pe lângă acoperişul rulotei, transformat în 
portiera stângă, aşa cum zace vehiculul răsturnat pe asfalt într- 
o mare de benzină. Se uită contrariat la luminatorul spart, şi se 
îndreaptă fără şovăială către cabină, unde le descoperă pe 
Chyna şi pe Ariel, fetele rele, care tocmai au ieşit prin parbriz. 

Amândouă sunt cu spatele spre el şi se îndreaptă spre apus, 
unde, nu departe de şosea, se vede un pâlc de pini; cu 
siguranţă, speră să se ascundă acolo, înainte ca Vess să le 
descopere. Femeia șchiopătă şi o împinge pe fată de ceafă. 

Deşi şeriful n-a reuşit să-şi găsească revolverul, mai are 
automatul, pe care l-a apucat de încărcător. Cu pas sprinten, le 
ajunge din urmă. Femeia aude lipăitul straniu al ghetei rupte 
pe asfaltul ud dar n-are timp să se întoarcă şi să-l înfrunte. Vess 
roteşte automatul prin aer ca pe o bată şi, cu toată puterea, o 
pocneşte cu patul armei între omoplaţi. 

Femeia cade cu răsuflarea secerată de lovitură. 

Se întinde cu faţa în jos pe asfalt, dacă nu leşinată, atunci cu 
siguranţă imobilizată. 

Ariel merge cu paşi mici înainte, în direcţia care i s-a indicat, 
ca şi cum nu-şi dă seama. Poate că doreşte cu disperare 
libertatea, dar mai degrabă are să se împiedice şi are să cadă, 
ca o păpuşă metalică. 

Femeia se întoarce cu faţa în sus şi se uită la el, ca turbată. 


— Dumnezeu se teme de mine, spune Vess, întrucât cuvintele 
acestea pot fi alcătuite din literele care îmi compun numele. 

Femeia nu pare însă impresionată. Respiră greu din cauza 
loviturii ori din cauza vaporilor de benzină şi-i aruncă: 

— Te bag în mă-ta! 

Când o va omori, va trebui neapărat să mănânce o bucăţică 
din ea, aşa cum a mâncat şi păianjenul, pentru că, în zilele 
grele care vor urma, ar putea avea nevoie de puterea ei 
neobişnuită. 

Ariel se află la vreo două sute de metri mai încolo, şi şeriful 
se gândește să se ia după ea. 

Se hotărăşte să termine mai întâi cu femeia, pentru că fata, 
în starea în care se află, n-are cum să ajungă prea departe. 

Când Vess se uită iarăşi în jos, constată că femeia scoate un 
obiect mic dintr-un buzunar al pantalonilor. 


Chyna a înșfăcat bricheta pe care o purta cu ea de la staţia 
de benzină, unde Vess îi omorâse pe cei doi. A pus degetul 
mare pe rotiţă. Îi era groază s-o aprindă. Ea însăși zăcea într-o 
baltă de benzină. Abia dacă putea să-şi tragă sufletul din cauza 
vaporilor care o sufocau. Mâna tremurătoare în care ţinea 
bricheta era şi ea umedă de benzină şi îşi dădu seama că 
flacăra are să-i cuprindă imediat degetul mare, apoi palma, 
braţul şi, doar în câteva secunde, întreg corpul. 

Trebuia însă să aibă încredere că pe pământ există dreptate, 
că negura aceea din pădurea de sequoia avea un anumit sens; 
fără încredere n-ar fi mai bună decât Edgler Vess, n-ar fi mai 
brează decât un gândac tropical fără minte, care umblă pe sub 
paturi. 

Zăcea la picioarele lui Vess. Chiar punând răul înainte, 
şeriful avea să moară o dată cu ea. 

„Pentru totdeauna”, spuse Chyna, pentru că aceste cuvinte 
puteau fi şi ele formate din literele numelui lui; declanşă 
bricheta. 

Flacăra nu i-a cuprins imediat degetul, astfel că a aruncat 
bricheta înspre gheata lui Vess; bricheta a căzut şi flacăra s-a 
stins, dar nu înainte de-a fi aprins gheata înmuiată în benzină. 

În clipa în care a aprins bricheta, Chyna s-a rostogolit cu 
braţele strânse la piept, s-a răsucit în loc pe şosea, 
înspăimântată de viteza cu care focul a izbucnit în spatele ei cu 


un foşnet brusc şi un val la fel de brusc de căldură. 

S-a gândit că flăcările albăstrui, eterice, urmează să se 
năpustească după ea şi s-a îmbărbătat, gândindu-se la o astfel 
de moarte; pe urmă, în rostogolire, a depăşit zona de benzină şi 
a ajuns pe şoseaua uscată. 

Gâfâind, s-a ridicat cu greu în picioare şi a început să meargă 
cu spatele, vrând să se îndepărteze cat mai mult de asfaltul 
care ardea şi de bestia cuprinsă de flăcări. 

Edgler Vess purta ghete de foc, urla şi bătea din picioare, în 
timp ce limbile de foc se ridicau din asfalt şi îl înconjurau. 

Chyna a văzut că părul îi ia foc şi a întors capul în altă parte. 

Ariel se îndepărtase binişor de zona cu benzină, era în afara 
pericolului, dar nu părea să bage de seamă focul. Se oprise cu 
spatele la foc şi se uita pierdută înspre stele. 

Chyna a alergat la ea, a împins-o mai încolo şi a condus-o 
încă vreo şase metri, ca să fie mai sigură. 

Ţipătul lui Vess era acum ascuţit, înfiorător, se auzea din ce 
în ce mai tare, pentru că, după cum a constatat Chyna, când s-a 
întors să se uite înapoi, smintitul venea după ele; era o coloană 
de foc. Totuşi, reuşea să se ţină pe picioare şi înainta cu greu 
prin smoala care fierbea cu bulbuci în asfaltul înmuiat. Braţele 
lui luminoase s-au întins înainte şi limbi de foc albăstrui i-au 
țâșnit din degete. Un val de foc sângeriu i-a ieşit ca un vârtej 
din gura deschisă, a început să scuipe flăcări pe nas, ca 
dragonii, figura i s-a topit într-o mască portocalie, şi totuşi 
venea urlând, implacabil, ca un apus de soare. 

Chyna a tras-o pe Ariel în spatele ei, însă Vess a virat brusc 
pe lângă ele şi ea şi-a dat seama că nu le văzuse. Era orb de- 
acum, n-o mai urmărea pe ea, nici pe Ariel, ci alerga după o 
îndurare nemeritată. 

În mijlocul şoselei, a căzut şi a rămas acolo, răsucindu-se, 
smucindu-se încoace şi-ncolo, dând din picioare, întorcându-se 
pe-o parte, cu genunchii strânși la piept, cu mâinile înnegrite 
aduse sub bărbie. Şi-a lăsat capul în jos, în mâini, ca şi cum 
gâtul ar fi început să i se topească. În curând a început să ardă 
în linişte. 


La un anume nivel al conştiinţei, Vess şi-a dat seama că 
ţipătul stins era propriul lui țipăt, însă suferinţa era atât de 
intensă, încât prin mintea aprinsă i-au trecut gânduri bizare, ca 


un incendiu al delirului. Pe de altă parte, era convins că ţipătul 
straniu nu-i aparţinea; la urma urmei, ţipătul acesta aparţinea 
geamănului nenăscut al vânzătorului de la benzinărie, cel care- 
şi lăsase imaginea trandafirie imprimată pe fruntea fratelui său. 
Mai apoi, Vess s-a înspăimântat de ciudăţenia focului mistuitor 
şi, deodată, n-a mai fost un om, ci s-a transformat într-un 
întuneric fără sfârșit. 


Trăgând-o pe Ariel după ea, Chyna s-a îndepărtat de foc, 
însă, în cele din urmă, n-a mai reuşit să se ţină pe picioare. S-a 
aşezat pe şosea, fără să-şi poată stăpâni tremurul, cu trupul 
măcinat de dureri, ameţită de succes. A început să plângă şi să 
suspine ca un copil, ca o fetiţă de opt ani; a scăpat de toate 
lacrimile adunate pe sub paturi, prin hambaruri puturoase sau 
pe plajele pârjolite de fulgere. 

După un timp, în depărtare s-au zărit nişte faruri. Chyna le-a 
urmărit pană când s-au apropiat; lângă ea, fata studia în tăcere 
luna. 


Capitolul 12 


Aflată la spital, Chyna a dat declaraţii amănunțite poliţiei, 
însă a refuzat să discute cu reporterii care ardeau de 
nerăbdare s-o abordeze. La rândul lor, poliţiştii au învăţat-o 
foarte multe lucruri despre Edgler Vess şi despre amploarea 
crimelor sale, deşi ea n-a reuşit să-l înțeleagă pe deplin. 

Din tot ce auzise, două lucruri au interesat-o în mod 
deosebit: mai întâi, i s-a spus că Paul Templeton, tatăl Laurei, 
aflat în statul Oregon într-o călătorie de afaceri (cu câteva 
săptămâni înainte ca Vess să-i atace familia), fusese oprit de 
poliţie pentru exces de viteză. Ofiţerul care i-a încheiat 
procesul-verbal era chiar tânărul şerif. Cu siguranţă, când Paul 
umblase în portvizit să scoată permisul de conducere, 
fotografiile Laurei căzuseră de-acolo din greşeală şi, astfel, 
Vess constatase frumuseţea tulburătoare a fetei. 

Doi: numele complet al lui Ariel era Ariel Beth Delane. Pană 
anul trecut, locuise cu părinţii şi cu fratele ei în vârstă de nouă 
ani într-o suburbie liniştită a oraşului Sacramento, din 
California. Părinţii fuseseră împușcați în somn. Fratele fetei 
fusese ucis în chinuri groaznice, cu ustensilele pe care doamna 


Delane le avea într-o trusă pentru confecţionatul păpuşilor, căci 
acesta era hobbyul ei. Cu siguranţă, Vess o obligase pe Ariel să 
asiste la această scenă, înainte de-a fi răpit-o. 

În afară de poliţişti, pe Chyna au mai vizitat-o numeroşi 
medici. Pe lângă tratamentul care i-a fost administrat pentru 
loviturile suferite, a fost îndemnată de câteva ori să stea de 
vorbă cu un psihiatru. Medicul cel mai insistent în această 
privinţă s-a dovedit doctorul Kevin Lofglun, un bărbat de 
cincizeci de ani, cu aer de băieţandru; medicul avea un râs 
sonor şi ticul de a se trage de urechea dreaptă până când şi-o 
înroșea. 

„N-am nevoie de psihoterapie”, i-a spus ea. „Viaţa însăși este 
o formă de terapie.” Doctorul n-a înţeles prea bine cele 
afirmate de Chyna şi a vrut ca fata să-i povestească despre 
relaţia de dependenţă faţă de mama ei, deşi relaţia nu mai 
funcţiona de cel puţin zece ani, de când o părăsise. Doctorul a 
vrut să o ajute să se obişnuiască cu tristețea ei adâncă, însă 
Chyna i-a mărturisit: „Nu vreau să fac faţă tristeţii acesteia, 
doctore. Vreau s-o simt.” Când el i-a vorbit despre sindromul de 
stres post-traumatic, ea i-a spus ceva despre speranţă; când el 
i-a vorbit despre împlinire, Chyna i-a vorbit de responsabilitate; 
când el i-a explicat mecanismele prin care ajungi să te 
autoapreciezi, ea i-a explicat cum e cu încrederea în ceilalţi şi 
cu credinţa; după câtva timp, doctorul a decis că n-are nimic de 
făcut pentru cineva care vorbea altă limbă. 

Doctorii şi asistentele au fost îngrijoraţi că Chyna nu o să mai 
reuşească să doarmă, însă ea dormea zdravăn. Au fost siguri că 
o să aibă coşmaruri, însă ea visa numai păduri măreţe, ca nişte 
catedrale, în care nu era niciodată singură şi se simţea tot 
timpul protejată. 

Pe 11 aprilie, după douăsprezece zile de când fusese 
internată în spital, medicii i-au dat drumul şi, când a ieşit pe 
uşă, s-a trezit aşteptată de vreo sută de reporteri de la Radio, 
Televiziune, de la diverse publicaţii, inclusiv de cei care făceau 
emisiuni de senzaţie de doi bani, veniţi să-i ofere diverse 
contracte, cu sume importante, ca să-şi depene povestea. 
Chyna şi-a croit drum printre ei, fără să le răspundă la 
întrebări, dar politicoasă. Când a ajuns la taxiul care o aştepta, 
unul dintre reporteri i-a vârât microfonul în faţă şi a întrebat-o 
prosteşte: „Domnişoară Shepherd, cum e să fii erou?” Ea s-a 


oprit, s-a întors către el şi i-a răspuns: „Nu sunt deloc erou. 
Sunt doar un om care trece prin viaţa ca toţi ceilalţi, care se 
întreabă de ce a trebuit să fie atât de greu, care speră să nu 
mai fie nevoit niciodată să facă rău cuiva.” Cei care au fost 
destul de aproape au auzit răspunsul, însă ceilalţi au ţipat mai 
departe, continuând să-i pună întrebări. S-a urcat în taxi şi a 
plecat. 


Familia Delane fusese vârâtă pană peste cap în ipoteci 
înainte ca Vess să fi eliberat-o de orice datorie pământească, 
aşa că Ariel n-a moştenit nimic de pe urma părinţilor ei. Bunicii 
din partea tatălui trăiau, dar erau bolnavi şi dispuneau de 
resurse financiare limitate. 

Chiar dacă bunicii ar fi avut destui bani, oricum n-ar fi fost 
nimerit ca aceştia să se ocupe de educaţia unei adolescente cu 
probleme speciale, aşa cum era Ariel. Prin decizia tribunalului, 
fata a rămas în îngrijirea unui spital de psihiatrie din statul 
California. 

Niciun membru al familiei nu s-a opus. 

Toată vară şi apoi toamna, Chyna s-a dus săptămânal la 
Sacramento, cerând tribunalului s-o admită ca tutore legal al 
lui Ariel Beth Delane, vizitând-o pe fată şi luptându-se 
răbdătoare - sau cu încăpățânare, cum spuneau unii - prin 
hăţişurile birocraţiei. Altfel, fata ar fi fost condamnată să-şi 
petreacă viaţa în aşa-zisele Instituţii de Asistenţă Socială. 

Deşi Chyna nu s-a considerat niciodată o eroină, mulţi alţii 
aşa au considerat-o. Admiraţia cu care au privit-o anumite 
persoane influente, a înmuiat, în sfârșit, inima birocraţilor şi a 
primit custodia permanentă a lui Ariel. 

Într-o dimineaţă, pe la finele lui ianuarie, la zece luni după ce 
o eliberase pe fată din pivniţa cu păpuşi, mergea în maşină de 
la Sacramento la San Francisco, având-o în dreapta pe Ariel. 

Se duceau acasă. 


Chyna nu şi-a luat niciodată masteratul în psihologie. Şi-a 
continuat studiile la University of California, din San Francisco, 
dar şi-a schimbat specializarea, trecând la literatură. li plăcuse 
întotdeauna să citească şi, cu toate că nu era convinsă că are 
talent de scriitor, s-a gândit că ar putea lucra cândva ca editor, 
că ar putea lucra cu scriitorii. Exista mai mult adevăr în 


ficţiune, decât în ştiinţă. Considera că ar putea deveni 
profesoară, dar n-o deranja să-şi petreacă restul vieţii muncind 
la restaurant, pentru că reuşea să găsească demnitatea şi 
importanţa fiecărei activităţi. 

În vara următoare, când Chyna a lucrat în schimbul de după- 
amiază, ea şi Ariel au început să se ducă dimineaţa şi mai spre 
prânz la plajă. Fetei îi plăcea să privească golful, cu ochii 
aţintiţi în zare, în spatele ochelarilor de soare închiși şi, din 
când în când, Chyna reuşea s-o ducă până la marginea apei, ca 
valurile mici să i se spargă în jurul gleznelor. 

Intr-o zi, prin iunie, pe negândite, Chyna a scris cu degetul 
pe nisip un cuvânt: PACE. S-a uitat prelung la el şi, surprinsă 
ea însăși, i-a spus lui Ariel: „Acesta e un cuvânt pe care îl poţi 
alcătui din literele numelui meu.” 

Pe 1 iulie, în timp ce Ariel stătea pe pătură, uitându-se la apa 
pe care scânteiau puzderie de raze de soare, Chyna încercă să 
citească un ziar, însă ştirile i-au dat o stare neplăcută. Război, 
violuri, crime, jafuri, politicieni care se urau unii pe alţii. A citit 
o cronică de film foarte tranşantă prin răutatea ei, care-i trăgea 
la răspundere pe regizori şi pe scenarişti, îi întreba dacă au 
dreptul să creeze. Pe urmă, a trecut la un articol otrăvitor de 
critică literară, în care cronicarul, o femeie, ataca violent un 
romancier; nu exista nimic critic în acest articol, numai venin, 
şi Chyna a aruncat ziarul la gunoi. Încă o dată, a avut impresia 
că aceste mici răutăţi sunt atacuri indirecte, că ele constituie 
reflexe foarte clare ale impulsurilor omicide care otrăvesc 
spiritul uman; răul din sufletele celor care-l practicau era 
acelaşi cu cel din sufletele criminalilor adevăraţi. 

Nu există explicaţii pentru răutatea umană. Numai scuze. 

Tot pe la începutul lunii iulie a observat că, de vreo 
săptămână, venea dimineaţa la plajă un bărbat de treizeci de 
ani; bărbatul era însoţit de fiul lui de opt ani şi de un computer 
portabil, la care lucra, adăpostit sub o umbrelă. Au schimbat 
câteva cuvinte, în cele din urmă. Tatăl se numea Ned Barnes, 
iar băiatul Jamie. Ned era văduv şi, mai presus de orice, scriitor 
amator, cu câteva romane la activ, care fuseseră primite destul 
de bine. Jamie s-a îndrăgostit brusc de Ariel şi a început să-i 
aducă diverse daruri, mai speciale - un buchet de flori de câmp, 
o scoică interesantă, poza unui căţel caraghios ruptă din vreo 
revistă. Aşeza darurile lângă ea, pe pătură, fără să întrebe dacă 


fata e conştientă de ele. 

Pe 12 august, Chyna i-a invitat pe cei doi la masă, la 
spaghetti cu carne. Mai târziu, Ned şi Jamie împreună cu ea au 
jucat GO FISH şi alte jocuri, în timp ce Ariel stătea indiferentă 
şi îşi privea mâinile. Din noaptea petrecută în rulotă, figura 
fetei nu mai fusese traversată de strigătul acela mut şi de 
schimonoseala înspăimântată. Renunţase şi la legănatul înainte 
şi-napoi, şi la obiceiul de-a sta cu braţele strânse la piept. 

Mai spre sfârșitul lui august s-au dus cu toţii la un film şi au 
continuat să se întâlnească apoi pe plajă; aveau o relaţie foarte 
calmă; fără tensiuni, fără să aştepte nimic unul de la celălalt. 
Niciunul dintre ei nu voia altceva decât mai puţină singurătate. 

La începutul lunii septembrie, când se aflau într-o zi pe plajă, 
Ned a ridicat ochii din calculator şi a zis: 

— Chyna. 

Ea citea un roman şi i-a răspuns doar: „Hmm”, fără să-şi 
ridice ochii din carte. 

El a insistat: 

— Ia uită-te puţin. Uită-te la Ariel. 

Fata purta nişte jeanşi tăiaţi şi o bluză cu mânecă lungă, 
pentru că vremea se răcorise şi nu mai era de plajă. Stătea 
desculţă în apă, la mal; valurile mici i se spărgeau la picioare, 
însă nu mai avea aerul acela extraterestru, ca de obicei. Își 
ridicase mâinile deasupra capului şi le scutura în aer, ţopăind 
încetișor pe loc. 

— li place golful atât de mult, a spus Ned. 

Chyna n-a reuşit să articuleze vreun cuvânt. 

— li place viaţa atât de mult, a adăugat el. 

Chyna a simţit că se înăbușă de emoție şi s-a rugat în gând 
ca spusele lui Ned să se adeverească. 

Ariel s-a oprit din dansul ei şi când, mai târziu, s-a întors pe 
pătură, avea aceeaşi privire pierdută în depărtare. 

În luna decembrie a acelui an, după mai mult de douăzeci de 
luni de când evadase din casa lui Edgler Vess, Ariel a împlinit 
optsprezece ani; nu mai era o fetiţă, ci o tânără de-a dreptul 
încântătoare. Totuşi, destul de des i se întâmpla să-şi strige 
părinţii şi fratele în vis, iar vocea ei (pe care numai în vis i-o 
puteai auzi) părea copilăroasă, fragilă, pierdută. 

Apoi, în dimineaţa de Crăciun, printre darurile pentru Ariel şi 
Jamie, pe care le înghesuise sub bradul din sufragerie, Chyna a 


descoperit cu mirare un pacheţel destinat ei. Fusese ambalat 
cu grijă, deşi părea făcut de un copil care are mai mult 
entuziasm decât pricepere. Numele Chynei fusese scris cu 
litere mari, inegale, pe o felicitare care înfățișa un om de 
zăpadă. Când a deschis cutia, a găsit înăuntru o fâșie de hârtie 
albastră. Pe hârtie fuseseră scrise trei cuvinte, cu mare efort, 
cu ezitare, cu multe întreruperi şi erori: Vreau să trăiesc. 

Cu inima tresăltând de emoție, fără să poată articula un 
cuvânt, Chyna a luat-o pe Ariel de amândouă mâinile. Câteva 
clipe n-a ştiut ce să spună şi, chiar dacă ar fi ştiut, n-ar fi reuşit 
să grăiască. 

În cele din urmă, a reuşit să spună poticnit: 

— Acesta e... acesta e cel mai... cel mai frumos cadou pe care 
l-am primit, draga mea. Este cel mai frumos cadou de pe lume. 
Este exact ceea ce vreau... Vreau să încerci. 

Printre lacrimi, a citit din nou cele trei cuvinte. 

Vreau să trăiesc. 

Chyna a întrebat-o: 

— Dar nu ştii cum să te întorci, nu-i aşa? 

Fata stătea foarte liniştită. Pe urmă a încuviinţat din ochi. A 
strâns-o pe Chyna de mână cu ambele mâini. 

— Există o cale, a încredinţat-o Chyna. 

Mâinile fetei au strâns-o şi mai tare. 

— Există speranţa, iubito. Există întotdeauna speranţa. 
Există o cale, dar nimeni n-o poate găsi de unul singur. Numai 
împreună o putem descoperi. Trebuie doar să ai încredere. 

Fata nu se putea uita în ochii Chynei, dar mâinile ei 
continuau s-o strângă. 

— Vreau să-ţi spun o poveste despre pădurea de sequoia şi 
despre ce am văzut eu acolo, într-o noapte. Am văzut acelaşi 
lucru, mai târziu, când a trebuit să-l văd. Poate că pentru tine 
povestea n-o să aibă acelaşi sens, poate că pentru alţii n-o să 
aibă niciun sens, însă pentru mine e foarte importantă, chiar 
dacă nici eu n-o înțeleg pe deplin. 

Vreau să trăiesc. 

În următorii ani, Ariel n-a reuşit să regăsească cu uşurinţă 
drumul înapoi din Pădurea Nebună către frumuseţile şi 
minunile acestei lumi. Au trecut prin perioade de deznădejde, 
când Ariel părea să nu mai facă niciun progres. Ba chiar părea 
să recadă în starea ei de dinainte. 


Pană la urmă, a venit ziua în care s-au dus, însoţite de Ned şi 
Jamie, în pădurea de sequoia. 

S-au plimbat printre ferigi şi rododendroni, sub umbra gravă 
a copacilor masivi, şi Ariel a spus: 

— Arată-mi locul. 

Chyna a dus-o de mână chiar în locul acela şi i-a arătat: 

— Aici e. 

Cat de înspăimântată fusese Chyna în noaptea aceea, cât de 
mult riscase pentru o fată pe care n-o văzuse niciodată. Fusese 
înspăimântată nu atât de Vess, cât de lucrul acela cu totul nou 
pe care-l descoperise în propria ei fiinţă: grija nebună pentru 
ceilalţi. Acum ştie că n-a avut niciun motiv să-i fie frică. Acesta 
este chiar scopul vieţii noastre. Grija aproape nesăbuită faţă de 
ceilalţi.