John Boyne — Baiatul cu pijamale in dungi

JOHN BOYNE 


BĂIATUL CU PIJAMALE ÎN DUNGI 


In Jarrie Larich 


CAPITOLUL UNU 
Bruno face o descoperire 


Într-o după-amiază, când Bruno se întoarse acasă de la şooală, fu 
surprins să o găsească pe Maria, menajera familiei — care 
întotdeauna îşi ținea capul plecat gi nu ridica niciodată primrea de 
pe covor — în dormitorul lui, scoțându-i lucrurile din gifomer gi 
împachetându-le în patru cutere man de lernn, chiar şi obiectele pe 
care le dosise el, care îi aparțineau în exclusivitate şi care nu erau 
treaba mrmănui altcuiva, 

— Ce faci” a întrebă el cât putea de politicos, chiar dacă nu era 
deloc încântat să vina acasă şi să găsească pe cineva umblăndu-i 
prin avut, dar mama îi spusese că trebuia să o trateze întotdeauna 
pe Mana cu respect gi să nu imite modul în care vorbea tatăl lui cu 
ea. la-ți mâinile de pe lucrurile mele! 

Maria clătină din cap şi arătă spre scara din spatele lui, unde 
tocmai apăruse mama. Era o ferneie înaltă cu părul lung, roşeat, pe 
care îl ținea strâns la spate într-un fel de plasă. Mama îşi freca 
mâinile nervoasă, de parcă n-ar fi vrut să spună ceva sau nu i-ar Îi 
venit să creadă ceva, 

— Mamă, 1 se adresa Bruno, îndreptându-se spre ea, ce se 
întâmplă? De ce umblă Maria prin lucrurile mele” 

— Le impachetează, expliea rnarna, 


- . CF ph i Pi E E] E De Ei pi 


JOHN BOYNE 


BĂIATUL CU PIJAMALE 
ÎN DUNGI 


Lui Jamie Lynch 


CAPITOLUL UNU 
Bruno face o descoperire 


Într-o după-amiază, când Bruno se întoarse acasă de la 
şcoală, fu surprins să o găsească pe Maria, menajera 
familiei - care întotdeauna îşi ţinea capul plecat şi nu ridica 
niciodată privirea de pe covor - în dormitorul lui, scoţându-i 
lucrurile din şifonier şi împachetându-le în patru cufere 
mari de lemn, chiar şi obiectele pe care le dosise el, care îi 
aparţineau în exclusivitate şi care nu erau treaba nimănui 
altcuiva. 

— Ce faci? o întrebă el cât putea de politicos, chiar dacă 
nu era deloc încântat să vina acasă şi să găsească pe cineva 
umblându-i prin avut, dar mama îi spusese că trebuia să o 
trateze întotdeauna pe Maria cu respect şi să nu imite 
modul în care vorbea tatăl lui cu ea. Ia-ţi mâinile de pe 
lucrurile mele! 

Maria clătină din cap şi arătă spre scara din spatele lui, 
unde tocmai apăruse mama. Era o femeie înaltă cu părul 
lung, roşcat, pe care îl ţinea strâns la spate într-un fel de 
plasă. Mama îşi freca mâinile nervoasă, de parcă n-ar fi vrut 
să spună ceva sau nu i-ar fi venit să creadă ceva. 


— Mamă, i se adresa Bruno, îndreptându-se spre ea, ce 
se întâmplă? De ce umblă Maria prin lucrurile mele? 

— Le împachetează, explica mama. 

— Le împachetează? mai întrebă el, derulând în minte 
evenimentele ultimelor câteva zile, să vadă dacă nu cumva 
fusese deosebit de neascultător sau folosise cu voce tare 
acele cuvinte pe care nu-i era permis să le folosească, iar 
acum era trimis de acasă din cauza asta. Totuşi, nu-şi putu 
aminti nimic. De fapt, în ultimele câteva zile, se purtase 
exemplar cu toata lumea şi nu-şi amintea să fi făcut vreo 
problemă. De ce? întrebă el iar. Ce am făcut? 

Dar mama plecase în dormitorul ei, unde se afla Lars 
majordomul, care împacheta şi lucrurile ei. Ea oftă şi ridică 
mâinile în sus frustrată, după care se îndreptă din nou spre 
scară urmată de Bruno, care n-avea intenţia să lase 
problema aşa, fără nicio explicaţie. 

— Mamă, insistă el. Ce se întâmplă? Ne mutăm? 

— Vino cu mine jos, spuse mama, conducându-l spre 
sufrageria cea mare, unde săptămâna trecută fusese Fury 
la cină. Vorbim acolo! 

Bruno cobori în viteză şi o depăşi pe scări, iar când ea 
intră, el o aştepta deja în sufragerie. O privi un moment 
fără să spună nimic şi observă că în dimineaţa aceasta nu 
reuşise să se machieze prea bine, deoarece pleoapele îi 
erau mai roşii ca de obicei, aşa cum erau ale lui după ce 
făcea vreo năzbătie, era pedepsit şi termina plângând. 

— Nu trebuie să fii îngrijorat, Bruno, spuse mama, 
aşezându-se încet pe scaunul pe care stătuse frumoasa 
femeie blondă care venise la cina cu Fury şi-i făcuse semn 
cu mâna când tata închisese uşile. De fapt, totul e pe cale să 
devină o mare aventură. 

— Ce anume? întrebă el. Sunt trimis de acasă? 

— Nu, nu numai tu, răspunse ea, aproape zâmbind 
pentru o clipă. Plecăm toţi. Tatăl tău şi eu, Gretel şi cu tine. 
Toţi patru. 


Bruno reflectă la cele auzite şi se încruntă. Nu l-ar fi 
deranjat în mod deosebit dacă Gretel ar fi fost trimisă de 
acasă, deoarece ea era un Caz fără Speranţă şi nu-i făcea 
decât neplăceri. Dar nu părea cinstit ca toţi să trebuiască să 
plece odată cu ea. 

— Unde? întreba el. Unde mergem exact? De ce nu 
putem să rămânem aici? 

— Serviciul tatălui tău, explică mama. Tu ştii cât e de 
important, nu-i aşa? 

— Sigur că da, acceptă Bruno, dând din cap, deoarece în 
casă la ei existaseră întotdeauna atât de mulţi vizitatori - 
bărbaţi în uniforme fantastice, femei cu maşini de scris, de 
care el nu trebuia să se atingă - şi care au fost întotdeauna 
foarte politicoşi cu tata, spunându-şi unul altuia că era un 
om demn de stimă şi că Fury avea planuri mari pentru el. 

— Ei bine, uneori, când cineva e foarte important, 
continuă mama, omul al cărui angajat este îi cere să se ducă 
în altă parte, unde există o treabă foarte specială pe care el 
trebuie să o facă. 

— Ce fel de treabă? întrebă Bruno, deoarece, dacă era să 
fie cinstit cu el însuşi - ceea ce încercase întotdeauna - nu 
era prea sigur ce fel de slujbă avea tata. 

Într-o zi, la şcoală, toţi au vorbit despre taţii lor. Karl a 
spus că tatăl lui era băcan şi Bruno ştia că era adevărat, 
deoarece avea o băcănie în centrul oraşului. Daniel a spus 
că tatăl lui era profesor şi Bruno ştia că era adevărat, 
deoarece preda la clasele mai mari, pline de băieţi de care 
era întotdeauna înţelept să te fereşti. Martin a spus că tatăl 
lui era bucâătar-şef şi Bruno ştia că e adevărat deoarece 
uneori îl lua pe Martin de la şcoală şi era îmbrăcat 
întotdeauna cu o bluză albă de lucru şi cu un şort în 
carouri, de parcă tocmai ar fi ieşit din bucătărie. 

Dar când l-au întrebat pe Bruno ce făcea tatăl lui, ela 
deschis gura să răspundă, apoi şi-a dat seama că nici el nu 
ştia. Tot ce putea să spună era că tatăl lui era un om 


important şi că Fury avea planuri mari pentru el. O, şi că 
purta o uniformă formidabilă! 

— E o treabă foarte importantă, răspunse mama, ezitând 
o clipă. Un serviciu care necesită un om foarte special care 
să-l ducă la îndeplinire. Poţi înţelege asta, nu-i aşa? 

— Şi trebuie să mergem toţi? mai întrebă Bruno. 

— Sigur că da, răspunse mama. Doar nu vrei ca tata să se 
ducă fără noi la noua lui slujbă şi să stea acolo singur, nu-i 
aşa? 

— Presupun că nu, răspunse Bruno. 

— l-am lipsi foarte mult, dacă n-am fi cu el, adăugă 
mama. 

— Cine i-ar lipsi mai mult? întrebă Bruno. Eu sau Gretel? 

— l-aţi lipsi amândoi la fel, răspunse mama, pentru că nu- 
i plăceau favoritismele, lucru pe care Bruno îl respecta, mai 
ales de când ştia că în realitate el era favoritul ei. 

— Dar ce o să se întâmple cu casa noastră? întrebă 
Bruno. Cine va avea grijă de ea cât suntem plecaţi? 

Mama oftă şi se uită în jur la camera în care se aflau, de 
parcă şi-ar fi luat rămas-bun de la ea. Era o casă foarte 
frumoasă şi avea în total cinci etaje, dacă includeai şi 
pivniţa unde bucătarul pregătea mâncarea, iar Maria şi 
Lars stăteau la masa certându-se şi aruncându-şi unul 
altuia cuvinte despre care se spunea că nu ar trebui 
folosite, şi dacă includeai şi cămăruţa de la mansardă, cu 
ferestrele ei înclinate, de unde Bruno putea să vadă tot 
Berlinul, când se ridica în vârful picioarelor şi se ţinea 
strâns de tocul lor. 

— Pentru moment, va trebui să închidem casa, răspunse 
mama. Dar cândva ne vom întoarce. 

— Şi ce se întâmplă cu bucătarul? întrebă Bruno. Şi cu 
Lars? Şi cu Maria? Doar n-o să rămână să locuiască aici? 

— Vin cu noi, explică mama. Dar, destul cu întrebările! 
Poate că ar trebui să urci şi să o ajuţi pe Maria la 
împachetat. 


Bruno se sculă în picioare, dar nu plecă. Mai avea câteva 
întrebări de pus, înainte de a-şi permite să abandoneze 
chestiunea. 

— Şi cât de departe e asta? întrebă el. Noul serviciu, 
vreau să spun. E mai departe de doi kilometri? 

— O, Doamne, răspunse mama râzând, deşi era un râs 
ciudat, deoarece nu arăta deloc fericită şi-şi întorsese faţa 
de la Bruno, ca şi cum s-ar fi ascuns de el. Da, Bruno, 
adăugă ea apoi. Sunt mai mult de doi kilometri. De fapt, 
mult mai mulţi. 

Ochii lui Bruno se făcură mari şi gura lui schiţă un „O!”. 
Îşi simţi braţele lipindu-i-se de trup, aşa cum se întâmpla de 
câte ori îl surprindea ceva. 

— Doar nu vrei să spui că plecăm din Berlin? întrebă el, 
trăgând aer în piept în timp ce vorbele îi ieşeau din gură. 

— Mi-e teama că da, răspunse mama dând tristă din cap. 
Serviciul tatălui tău e... 

— Dar ce se va întâmpla cu şcoala? întrebă Bruno 
întrerupând-o, un lucru pe care ştia că nu avea voie să-l 
facă, dar simțind că de data aceasta va fi iertat. Şi ce va fi 
cu Karl, şi cu Daniel, şi cu Martin? Cum vor şti unde sunt 
când mă vor căuta? 

— Va trebui să le spui la revedere prietenilor tăi pentru o 
vreme, rosti mama. Deşi sunt sigură că îi vei revedea. Şi, te 
rog, nu o mai întrerupe pe mama ta când vorbeşte, adăugă 
ea. 

Deşi acestea erau nişte veşti ciudate şi neplăcute, în mod 
clar Bruno n-avea voie să încalce regulile de politeţe ce îi 
fuseseră impuse. 

— Să le spun la revedere? întrebă el, privind-o surprins. 
Să le spun la revedere? repetă, scuipând cuvintele, ca şi 
cum ar fi avut gura plină de biscuiţii pe care-i sfărâmase în 
mici bucățele, dar pe care nu-i înghiţise încă. Să le spun la 
revedere lui Karl, şi lui Daniel, şi lui Martin? continuă el cu 
un ton ridicat, lucru nepermis în casă. Dar ei sunt cei mai 
buni trei prieteni ai mei, pe viaţă! 


— O, îţi vei face şi alţi prieteni, spuse mama, agitându-şi 
mâna în aer pentru a-l expedia, ca şi cum a-ţi face prieteni 
pe viaţă era o treabă uşoară. 

— Dar avem nişte planuri, protestă el. 

— Planuri? întrebă mama, ridicând o sprânceană. Ce fel 
de planuri? 

— Ei bine, e un fel de a spune, răspunse Bruno, care nu 
putea să dezvăluie natura exactă a planurilor - în special 
pentru următoarele câteva săptămâni, căci urma vacanţa 
de vară, iar ei nu mai trebuiau să-şi petreacă tot timpul 
făcând doar planuri, ci chiar puteau să le pună direct în 
aplicare. 

— Regret, Bruno, spuse mama, dar planurile voastre vor 
trebui să mai aştepte. N-avem de ales. 

— Dar, mamă! 

— Bruno, destul! punctă ea răstit la el şi ridicându-se în 
picioare pentru a-i demonstra cât era de serioasă când i-a 
spus să înceteze. Să fim cinstiţi, chiar săptămâna trecută te- 
ai plâns de cât de multe lucruri s-au schimbat recent pe 
aici. 

— Ei bine, nu mi-a plăcut că trebuie să stingem noaptea 
toate luminile, admise el. 

— Toată lumea trebuie să facă asta, afirmă mama. Ne 
oferă siguranţă. Şi, cine ştie, poate că vom fi mai puţin în 
pericol, dacă ne vom muta. Acum vreau să urci şi să o ajuţi 
pe Maria la împachetat. Nu avem prea mult timp pentru 
pregătiri, aşa cum mi-ar fi plăcut, din cauza unor oameni. 

Bruno dădu din cap şi plecă trist, ştiind că acei „unii 
oameni” făceau parte din lumea celor maturi, din lumea 
tatălui său, din care se presupunea că el nu face parte. 

Începu să urce scările, ţinându-se de balustradă şi 
întrebându-se dacă noua casă, din locul acela nou, unde era 
noul serviciu, va avea o balustradă tot atât de bună pentru 
a aluneca pe ea aşa cum era aceasta. Pentru că balustrada 
din această casă începea de la ultimul etaj - din faţa 
cămăruţei unde stătea în vârful picioarelor, ţinându-se 


strâns de tocul ferestrei pentru a putea vedea tot Berlinul - 
până la parter, exact în faţa celor două uşi uriaşe de stejar. 
Şi lui Bruno nu-i plăcea nimic mai mult decât să se urce pe 
balustradă de la ultimul etaj şi să alunece în jos prin toata 
casa, şuierând în trecere, ca vântul. 

La penultimul etaj se afla camera mamei şi a tatălui, 
precum şi baia cea mare, unde el nu avea voie să intre. Mai 
jos, pe următorul etaj se afla camera lui şi cea a lui Gretel, 
precum şi baia cea mică, pe care se presupunea că ar 
trebui să o folosească mult mai des decât o făcea în 
realitate. 

Apoi ajungeai la parter, unde cădeai de pe capătul 
balustradei şi trebuia să aterizezi exact în picioare, sau 
pierdeai cinci puncte şi trebuia să o iei de la capăt. 

Balustrada era cel mai minunat lucru din această casă - 
asta şi faptul că bunicul şi bunica locuiau atât de aproape - 
reflectă el, întrebându-se dacă şi ei veneau la noul serviciu, 
deoarece era greu să crezi că vor fi lăsaţi singuri aici. De 
Gretel nu avea nimeni nevoie prea mult, deoarece era un 
Caz fără Speranţă - deci, ar fi fost mult mai bine dacă ar fi 
rămas să aibă grijă de casă - dar bunicul şi bunica? Ei bine, 
asta era cu totul altă problemă. 

Bruno urcă încet scările spre camera lui, dar, înainte de a 
intra, se uită jos la parter şi o văzu pe mama intrând în 
biroul tatălui, care se afla faţă în faţă cu sufrageria - un loc 
interzis în permanenţă şi fără excepţie - şi o auzi vorbindu-i 
tare, până ce tata strigă şi mai tare decât mama şi asta 
puse capăt conversaţiei. Apoi uşa biroului se închise şi 
Bruno nu mai putu să audă nimic, aşa că se gândi că era 
mai bine să se ducă în camera lui şi să preia împachetatul 
de la Maria, deoarece ea s-ar putea să scoată afară din 
şifonier toate obiectele lui personale, fără nicio grijă sau 
consideraţie, chiar şi pe cele dosite, care îi aparţineau în 
exclusivitate şi nu voia să se atingă nimeni de ele. 


CAPITOLUL DOI 
Casa cea nouă 


Când văzu pentru prima oară noua lor casă, ochii lui 
Bruno se făcură mari şi gura lui făcu un „O”, iar braţele i se 
lipiră de trup. Părea să fie exact opusul fostei lor case şi nu-i 
venea să creadă că vor locui acolo cu adevărat. 

Casa din Berlin se afla pe o stradă liniştită, pe care mai 
erau câteva case mari, ca a lor, şi era întotdeauna plăcut să 
le priveşti, şi în ele locuiau băieţi cu care se juca (dacă erau 
prietenoşi) sau stătea departe de ei (dacă-l necăjeau). Noua 
casă era retrasă, într-un loc pustiu şi dezolant, şi nu se mai 
vedeau pe nicăieri alte case, ceea ce însemna că nu vor fi 
nici alte familii în jur şi nici alţi băieţi cu care să se joace, 
indiferent dacă erau prietenoşi sau îl necăjeau. 

Casa din Berlin era enormă şi, deşi locuiau în ea de nouă 
ani, încă mai putea să găsească unghere şi nişe pe care nu 
reuşise încă să le exploreze. Erau chiar camere întregi - ca 
biroul tatălui, un loc interzis în permanenţă şi fără excepţie 
- în care nu reuşise să intre. Noua casă însă avea trei 
caturi: etajul de sus, unde se aflau toate cele trei 
dormitoare şi o singură baie, un parter cu o bucătărie, o 
sufragerie şi un nou birou pentru tata (care avea aceleaşi 
restricţii ca şi cel vechi, cu siguranţă) şi o pivniţă unde 
dormeau servitorii. 

În jurul casei din Berlin se aflau alte străzi cu case mari 
şi, când  mergeai spre centrul oraşului,  întâlneai 
întotdeauna oameni care hoinăreau de-a lungul lor şi se 
opreau să stea de vorbă unul cu altul sau se grăbeau 
spunând că nu au timp să se oprească, nu astăzi, când 
aveau o sută şi una de treburi de făcut. Existau magazine 
cu vitrine strălucitoare şi tarabe cu fructe şi legume şi tăvi 
uriaşe pline până sus cu varză, morcovi, conopidă şi 
porumb. Unele dădeau pe dinafară de încărcate ce erau cu 
praz, ciuperci, ceapă şi varză de Bruxelles; altele cu salată 


şi fasole verde, dovlecei şi păstârnac. Uneori îi făcea 
plăcere să se oprească în faţa tarabelor, să închidă ochii şi 
să inspire aromele, simțind cum i se învârtea capul, ameţit 
de atâtea mirosuri amestecate, dulci şi pline de viaţă. În 
jurul noii case nu existau străzi, nimeni nu hoinărea de-a 
lungul lor, nimeni nu se grăbea pe acolo şi în mod cert nu 
existau nici prăvălii şi nici tarabe cu fructe şi legume. Când 
închise ochii, simţi totul în jur pustiu şi rece, ca şi cum ar fi 
fost în cel mai singuratic loc de pe pământ. În mijlocul lui 
nicăieri. 

La Berlin existau mese aşezate pe trotuare şi uneori, 
când se întorcea acasă de la şcoală cu Karl, Daniel şi 
Martin, bărbaţi şi femei stăteau la ele, bând băuturi 
spumoase şi râzând în gura mare; oamenii care stăteau la 
aceste mese trebuiau să fie foarte glumeţi, aşa crezuse el 
întotdeauna, pentru că, indiferent ce spuneau, cineva 
întotdeauna râdea. Cât despre noua casă, aceasta avea 
ceva care-l făcea pe Bruno să gândească că acolo nimeni nu 
va râde niciodată; că nu era nimic de râs şi nimic care să-ţi 
facă plăcere. 

— Cred că a fost o idee proastă, rosti Bruno după câteva 
ore de la sosire, în timp ce la etaj Maria îi despacheta 
cuferele (totuşi, Maria nu era singura menajeră din casa 
cea nouă: mai erau încă trei, nişte fiinţe de-a dreptul 
costelive şi care vorbeau în şoaptă, doar una cu alta. Era şi 
un bătrân care, i se spusese, se afla acolo pentru a curăța 
zilnic zarzavat şi care la cină aştepta lângă masa lor şi care 
arăta foarte nefericit şi destul de supărat). 

— Nu ni se permite luxul de a gândi, răspunse mama, 
deschizând cutia ce conţinea un set de şaizeci şi patru de 
pahare, pe care i le dăduseră bunicul şi bunica când se 
măritase cu tata. Unii oameni iau toate hotărârile în locul 
nostru! 

Bruno nu ştia ce voise să spună cu asta, aşa că se prefăcu 
că nu a auzit nimic. 


— Cred că a fost o idee proastă, repetă el. Cred că cel 
mai bun lucru ar fi să uităm totul şi pur şi simplu să ne 
întoarcem acasă. Putem apoi să considerăm asta drept o 
experienţă, adăugă el expresia învățată de curând şi pe 
care hotărâse să o folosească cât mai des posibil. 

Mama zâmbi şi puse cu grijă paharele pe masă. 

— Am altă expresie pentru tine, spuse ea. Trebuie să 
vedem partea plină a paharului. 

— Ei bine, nu ştiu ce să facem, răspunse Bruno. Cred că 
ar trebui să-i spui tatei că te-ai răzgândit şi, ei bine, dacă 
trebuie să stăm aici tot restul zilei şi să cinăm aici în seara 
aceasta şi să dormim aici în această noapte pentru că 
suntem obosiţi, atunci totul e în regulă, dar mâine- 
dimineaţă trebuie să ne trezim devreme dacă vrem să 
ajungem înapoi la Berlin la ora ceaiului. 

Mama oftă. 

— Bruno, de ce nu te duci tu sus, să o ajuţi pe Maria să 
despacheteze? întrebă ea. 

— Dar n-are niciun sens să despachetăm dacă vom sta 
doar... 

— Bruno, du-te, te rog! se răsti mama, deoarece era 
perfect în regulă ca ea să-l întrerupă, dar invers nu era 
permis. Suntem aici, asta e casa noastră pentru un viitor 
previzibil şi trebuie să vedem partea plină a paharului. Mă 
înţelegi? 

Nu înţelesese ce înseamnă „viitor previzibil” şi i-o spuse 
şi mamei. 

— Înseamnă că aceasta e casa noastră acum, Bruno, 
răspunse mama. Şi cu asta, am terminat. 

Bruno simţi o durere în stomac, care păru să se amplifice 
şi care, ori îl va face să strige şi să ţipe că toată treaba era o 
prostie şi o nedreptate şi o mare greşeală pentru care 
cineva va plăti cât de curând, ori pur şi simplu îl va face să 
izbucnească în lacrimi. 

Nu putea să înţeleagă cum s-a ajuns aici. Într-o zi era 
perfect mulţumit, jucându-se acasă, având cei mai buni trei 


prieteni pe viaţă, alunecând pe balustradă, încercând să 
stea în vârful picioarelor pentru a vedea tot Berlinul, iar 
acuma, era imobilizat aici, în această casă rece şi 
neprimitoare, cu trei cameriste care şuşoteau între ele şi un 
chelner nefericit şi supărat, şi unde nimic nu părea să-l mai 
poată înveseli vreodată. 

— Bruno, vreau să te duci sus şi să despachetezi şi vreau 
să faci asta chiar acum, rosti mama cu voce hotărâtă, astfel 
încât el îşi dădu seama că vorbea serios. 

Aşa că se răsuci pe călcâie şi plecă de acolo, fără să mai 
scoată un cuvânt. Putea să simtă cum lacrimile îi inundau 
ochii, dar era hotărât să se abţină. 

Urcă scările şi se întoarse încet, de jur împrejur, într-un 
cerc complet, sperând să găsească o uşiţă sau un ungher 
tihnit, unde până la urmă să poată face un număr 
satisfăcător de explorări, dar nu văzu nimic. La etajul 
acesta nu erau decât patru uşi, două de fiecare parte, faţă 
în faţă. O uşă spre camera lui, o uşă spre camera lui Gretel, 
o uşă spre camera mamei şi a tatălui şi o uşă spre baie. 

— Acesta nu e un cămin şi nu va fi niciodată, murmură el 
în şoaptă, în timp ce se îndrepta spre propria lui cameră, 
unde îşi găsi toată îmbrăcămintea împrăştiată pe pat şi 
cutiile cu jucării şi cărţi încă nedespachetate. 

Era evident că Maria nu-i cunoştea priorităţile. 

— Mama m-a trimis sa te ajut, rosti el încet, iar Maria 
dădu din cap şi arătă spre o sacoşă mare ce conţinea toate 
şosetele, maiourile şi chiloţii lui. 

— Dacă le sortezi, ai putea să le pui în comoda de acolo, îi 
spuse ea, arătând spre o comodă urâtă din partea cealaltă a 
camerei, de lângă o oglindă acoperită de praf. 

Bruno oftă şi deschise sacoşa; era plină cu lenjerie şi n-ar 
fi dorit nimic mai mult decât să se târască înăuntru şi să 
spere că, după ce se va trezi, va fi iar acasă. 

— Ce crezi tu despre toate astea, Maria? întrebă el după 
o lungă perioadă de tăcere, deoarece întotdeauna îi plăcuse 
de Maria şi o considera ca făcând parte din familie, cu toate 


că tata spunea că nu e decât o servitoare şi că era plătită 
prea bine pentru asta. 

— Despre care toate? întrebă ea. 

— Despre astea, răspunse el, ca şi cum era cel mai 
evident lucru din lume. Să vii într-un loc ca acesta. Nu crezi 
că am făcut o mare greşeală? 

— Nu e treaba mea să mă pronunţ, conaşule Bruno, 
răspunse Maria. Mama ţi-a explicat despre serviciul tatălui 
tău şi... 

— O, m-am săturat să aud mereu de serviciul tatălui meu, 
răspunse Bruno, întrerupând-o. Dacă mă întrebi pe mine, 
asta e tot ce aud. Serviciul tatălui meu în sus, serviciul 
tatălui meu în jos. Ei bine, dacă serviciul tatălui meu 
înseamnă că trebuie să ne mutăm din casa noastră şi de la 
balustrada alunecoasă şi de la cei mai buni trei prieteni ai 
mei pe viaţă, atunci cred că tata ar trebui să se gândească 
de două ori în privinţa serviciului lui, nu-i aşa? 

Chiar în acel moment, afară pe hol se auzi un pocnet şi 
Bruno ridică privirea şi văzu uşa de la camera mamei şi 
tatălui deschizându-se puţin. Înţepeni, incapabil un moment 
să se mişte. Mama era încă jos, ceea ce însemna că acolo 
era tata şi probabil că auzise tot ce spusese el. Privea uşa, 
abia îndrăznind să respire, întrebându-se dacă tata va ieşi 
de acolo şi-l va lua jos cu el, pentru o discuţie serioasă. 

Apoi uşa se deschise larg şi Bruno făcu un pas înapoi, 
când apăru altcineva, nu tata. Era un bărbat mult mai tânăr 
şi nu la fel de înalt ca tata, dar purta acelaşi gen de 
uniformă, numai că fără atât de multe decoraţii. Arăta 
foarte serios şi chipiul îi era bine îndesat pe cap. Dar, în 
jurul tâmplelor, Bruno putu să vadă că avea un păr foarte 
blond, aproape anormal de galben. În braţe ducea o cutie şi 
se îndrepta spre scară, dar se opri o clipă când îl văzu pe 
Bruno stând şi privindu-l. Îl măsură pe băiat de sus până 
jos, ca şi cum n-ar fi văzut niciodată un copil şi nu ştia ce 
trebuia să facă cu el: să-l mănânce, să-l ignore sau să-l 


arunce pe scări. În loc de asta, îi făcu lui Bruno un semn 
rapid din cap şi-şi continuă drumul. 

— Cine a fost ăsta? întrebă Bruno. 

Tânărul păruse atât de serios şi de preocupat, încât îşi 
închipui că trebuia să fie cineva foarte important. 

— Unul dintre soldaţii tatălui tău, presupun, răspunse 
Maria, care stătuse foarte dreaptă când apăruse tânărul şi 
îşi ţinuse strâns mâinile în faţă, ca cineva care se roagă. 
Privise în jos spre pământ şi nu la el, ca şi cum i-ar fi fost 
frică că se putea transforma în stană de piatră dacă se uita 
direct la faţa lui; se relaxă doar după ce el plecă. Cu timpul, 
vom ajunge să-l cunoaştem! 

— Nu cred că-mi place de el, rosti Bruno. E prea serios. 

— Şi tatăl tău e foarte serios, afirmă Maria. 

— Da, dar el e tata, explică Bruno. Iaţii trebuie să fie 
serioşi. Nu contează dacă sunt băcani sau profesori sau 
bucătari-şefi sau comandanţi, continuă el, înşirând toate 
serviciile pe care le cunoştea ca onorabile, exercitate de taţi 
respectabili şi ale căror denumiri le repetase de mii de ori. 
Dar omul acela nu cred că arată ca un tată. Deşi era foarte 
serios, asta e clar. 

— Ei bine, au un serviciu foarte serios, comentă Maria cu 
un suspin. Sau, aşa cred ei. Dar, dacă aş fi în locul tău, aş 
sta departe de soldaţi. 

— Nu văd ce altceva am putea face, afirmă Bruno trist. 
Nici măcar nu cred că va exista cineva cu care să mă joc, 
altcineva în afară de Gretel şi, la urma urmei, ce distracţie 
ar mai fi şi asta? Ea e un Caz fără Speranţă. 

Simţea că era gata să plângă din nou, dar se opri, 
nevrând să pară un copilaş în ochii Mariei. Privi în jurul 
camerei, fără să ridice complet ochii de la pământ, 
încercând să vadă dacă era ceva interesant de descoperit. 
Nu era. Ori nu părea să fie. Dar, chiar atunci, ceva îi atrase 
atenţia. Într-un colţ al camerei, pe partea opusă uşii, se afla 
o fereastră ce ajungea aproape din tavan până jos pe 
perete, asemănătoare puţin cu cea de la ultimul etaj al casei 


din Berlin, dar nu chiar aşa de înaltă. Bruno o privi şi se 
gândi că ar putea să se uite afară, chiar fără să fie nevoie să 
stea în vârful picioarelor. 

Se îndreptă încet spre ea, sperând că de acolo va putea 
să vadă tot drumul până la Berlin şi casa lui, şi străzile din 
jur, şi mesele unde oamenii stăteau şi beau băuturi 
spumoase şi-şi spuneau unul altuia povesti hilare. Merse 
încet, deoarece îi era frică să nu fie dezamăgit. Dar era 
doar o cameră de băiat mic şi totul era atât de strâmt, încât 
ajunse curând la fereastră. Îşi lipi faţa de geam, văzu ce se 
afla afară şi, de această dată, când ochii i se făcură mari şi 
gura lui schiţă un „O”, mâinile i se lipiră de trup, fiindcă 
ceva îl făcu să îngheţe şi să se simtă lipsit complet de 
siguranţă. 


CAPITOLUL IREI 
Cazul fără Speranţă 


Bruno era convins că ar fi fost mai bine să o fi lăsat pe 
Gretel la Berlin să aibă grijă de casă, deoarece ea nu era 
nimic altceva decât o pacoste. De fapt, o auzise în 
nenumărate ocazii  descriindu-se ca fiind  Pacostea 
Pacostelor. 

Gretel era cu trei ani mai mare decât Bruno şi, de când 
îşi putea aduce el aminte, îi dăduse să înţeleagă că ea era 
şefa când venea vorba de evenimente ce îi includeau pe 
amândoi. Lui Bruno nu-i plăcea să admită că îi era puţin 
frică de ea, dar dacă era cinstit cu el însuşi - ceea ce 
încercase întotdeauna să fie - trebuia să admită că într- 
adevăr îi era. 

Apoi, avea nişte obiceiuri dăunătoare, aşa cum te-ai fi 
aşteptat din partea unei surori. Dimineaţa stătea mult prea 
mult timp în baie pentru o singură acţiune şi părea că nu-i 


păsa de Bruno, care aştepta afară, disperat, ţopăind de pe 
un picior pe altul. 

Gretel avea o colecţie mare de păpuşi, aşezate pe rafturi 
de jur împrejurul camerei ei, care se uitau fix la el când 
intra înăuntru şi-l urmăreau tot timpul, spionându-l. Era 
sigur că, dacă s-ar fi dus în camera ei să exploreze, când ea 
era plecată de acasă, acestea i-ar fi raportat fiecare mişcare 
a lui. Avea şi nişte prietene extrem de nesuferite, care 
credeau că e ceva foarte inteligent să-şi bată joc de el, o 
treabă pe care el n-ar fi făcut-o niciodată dacă ar fi avut cu 
trei ani mai mult decât ele. Pentru prietenele nesuferite ale 
lui Gretel se părea că nu exista plăcere mai mare decât să-l 
chinuie şi să-i spună vorbe urâte, de câte ori mama sau 
Maria nu erau de faţă. 

— Bruno nu are nouă ani, are numai şase, repeta iar şi 
iar cu voce melodioasă una dintre ele, un adevărat monstru, 
dansând în jurul lui şi dându-i ghionturi în coaste. 

— Nu am şase ani, am nouă, protesta el, încercând să 
scape. 

— Atunci de ce eşti aşa de mic? întreba „monstrul”. 'Toţi 
cei de nouă ani sunt mai mari decât tine! 

Asta era adevărat şi constituie un punct deosebit de 
dureros pentru Bruno. Pentru el, faptul că nu era tot atât 
de înalt ca restul băieţilor din clasa lui era o sursă 
constantă de neplăceri. De fapt, nu le ajungea decât până la 
umăr. Când mergea pe stradă cu Karl, Daniel şi Martin, 
oamenii îl confundau uneori cu fratele mai mic al unuia 
dintre ei, când el era chiar al doilea ca vârstă. 

— Deci, trebuie că ai doar şase, insista „monstrul” şi 
Bruno pleca în fugă şi se apuca din nou de exerciţiile lui de 
extensie, sperând că într-o dimineaţă se va trezi cu 30 sau 
chiar 60 de centimetri în plus. 

Aşa că, unul dintre lucrurile bune că nu se mai aflau la 
Berlin era că niciuna dintre ele nu va mai fi în preajmă 
pentru a-l chinui. Poate că dacă va fi forţat să stea o vreme 
în noua casă, poate chiar o lună, va mai creşte până la 


întoarcerea acasă şi atunci ele nu vor mai putea să mai 
spună aşa ceva despre el. Trebuia să ţină minte asta dacă 
voia să facă ceea ce sugerase mama, adică să vadă partea 
plină a paharului. 

Intră alergând în camera lui Gretel, fără să bată la uşă, şi 
o descoperi aranjându-şi mulţimea de păpuşi pe rafturile 
din jurul camerei. 

— Ce faci aici? ţipă ea, întorcându-se spre el. Nu ştii că 
nu trebuie să intri în camera unei doamne fără să baţi la 
uşă? 

— Nu ţi-ai luat toate păpuşile cu tine, nu-i aşa? întrebă 
Bruno, care se obişnuise să ignore cea mai mare parte 
dintre întrebările surorii lui şi, în locul lor, să pună el 
câteva. 

— Sigur că le-am luat, replică ea. Doar nu-ţi închipui că 
le-am lăsat acasă? Asta pentru că s-ar putea să treacă multe 
săptămâni, înainte de a ne întoarce acolo. 

— Săptămâni? întrebă Bruno, părând dezamăgit, dar de 
fapt încântat, deoarece se resemnase cu ideea de a petrece 
acolo cel puţin o lună. Chiar asta crezi? 

— Ei bine, l-am întrebat pe tata şi mi-a spus că vom sta 
aici până într-un viitor previzibil. 

— Ce este exact un viitor previzibil? întrebă Bruno, 
aşezându-se pe marginea patului. 

— Înseamnă săptămâni de acum înainte, răspunse Gretel 
cu o mişcare inteligentă a capului. Poate vreo trei. 

— Atunci e în regulă, comentă Bruno. Atât timp cât va fi 
doar un viitor previzibil şi nu o lună. Urăsc locul acesta. 

Gretel se uită la fratele ei mai mic şi descoperi că, pentru 
prima oară, era de acord cu el. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise ea. Nu e deloc simpatic aici, 
nu-i aşa? 

— E oribil, sublinie Bruno. 

— Ei bine, da, zise Gretel, confirmând. Acum e oribil. Dar, 
odată ce casa va fi curățată puţin, probabil că nu va arăta 
chiar aşa de rău. L-am auzit pe tata spunând că cei care au 


stat aici la Out-Withi1+ înaintea noastră şi-au părăsit slujba 
în grabă şi n-au avut timp să facă locul mai plăcut pentru 
noi. 

— Out-With? întrebă Bruno. Ce este un Out-With? 

— Nu e un Out-With, Bruno, răspunse Gretel cu un 
suspin. Doar Out-With. 

— Ei bine, atunci ce e Out-With? repetă el. Afară cu ce? 

— Acesta e numele casei, explică Gretel. Out-With. 

Bruno reflectă asupra celor auzite. Nu văzuse niciun 
semn afară care să indice că aşa se numea şi nici pe uşa din 
faţă nu văzuse nimic scris. Casa lui din Berlin nu avea 
nume; i se spunea doar Nr. 4. 

— Dar ce înseamnă asta? întrebă exasperat. Afară cu ce? 

— Afară cu persoana care a locuit aici înaintea noastră, 
îmi închipui, răspunse Gretel. Trebuie să însemne că n-a 
făcut o treabă prea bună şi că cineva a spus afară cu el şi să 
luăm un om care poate să facă treaba bine. 

— Vrei să spui tata! 

— Sigur că da, răspunse Gretel, care întotdeauna vorbea 
despre tata ca şi cum acesta nu ar fi făcut niciodată vreo 
greşeală şi nu ar fi fost niciodată furios şi venea întotdeauna 
la ea pentru a o săruta de noapte bună, înainte ca ea să 
adoarmă. 

Cu privire la ultima parte, dacă Bruno ar fi fost realmente 
cinstit şi nu doar trist în legătură cu mutarea, ar fi admis că 
tata făcea la fel şi cu el. 

— Deci noi suntem aici la Out-With pentru că cineva a 
spus: afară cu persoana dinaintea noastră? 

— Exact, Bruno, răspunse Gretel. Acum dă-te jos de pe 
cuvertura mea. O şifonezi. 

Bruno sări în picioare de pe pat şi ateriză cu o bufnitură 
pe covor. Sunetul care se auzi nu-i plăcu deloc. Suna parcă 
a gol şi hotărî imediat că ar fi mai bine să nu sară prea des 
prin această casă, deoarece s-ar putea să se prâăbuşească 
peste ei. 

— Nu-mi place aici, rosti el pentru a suta oară. 


— Ştiu că nu-ţi place, zise Gretel. Dar nu e nimic de făcut 
în legătură cu asta, nu-i aşa? 

— Îmi lipsesc Karl şi Daniel şi Martin! 

— Şi mie îmi lipsesc Hilda şi Isobel şi Louise! 

Bruno încerca să-şi amintească care dintre cele trei era 
monstrul. 

— Ceilalţi copii nu mi se par prea prietenoşi, comentă 
Bruno şi Gretel se opri brusc, uitând să mai aşeze pe raft o 
păpuşă dintre cele mai îngrozitoare şi se răsuci pentru a-l 
privi fix. 

— Ce ai spus? întrebă ea. 

— Am spus că ceilalţi copii nu par prea prietenoşi, repetă 
el. 

— Ceilalţi copii? întrebă Gretel confuză. Care copii? Eu n- 
am văzut niciun copil. 

Bruno se uită prin cameră. Era şi acolo o fereastră, însă 
camera lui Gretel era pe partea cealaltă a holului, vizavi de 
camera lui, aşa că fereastra era îndreptată în cu totul altă 
direcţie. Încercând să nu-şi dezvăluie intenţia, el se 
îndreptă nepăsător spre fereastră, îşi băgă mâinile în 
buzunarele pantalonilor scurţi şi încercă să fluiere o 
melodie pe care o ştia, fără să se uite deloc la sora lui. 

— Bruno? întrebă Gretel. Ce naiba faci? Ai înnebunit? 

El continuă să se plimbe şi să fluiere şi nu se uită la ea 
până nu ajunse la fereastră, care printr-un mare noroc era 
suficient de joasă pentru ca el să poată privi afară. Se uită 
pe geam şi văzu maşina cu care sosiseră, precum şi încă 
trei sau patru aparţinând soldaţilor care lucrau pentru tata. 
Unii dintre ei se învârteau pe acolo fumând şi râzând de 
ceva, în timp ce aruncau priviri neliniştite spre casă. În 
spatele lor se întindea drumul şi mai departe se afla o 
pădure, care părea demnă de a fi explorată. 

— Bruno, eşti bun te rog să-mi explici ce ai vrut să spui 
cu ultima ta remarcă? întrebă Gretel. 

— Acolo e o pădure, rosti Bruno, ignorând-o. 


— Bruno! se repezi Gretel, îndreptându-se spre el atât de 
repede încât el sări de lângă fereastră şi se lipi de perete. 

— Ce e? întrebă el, prefăcându-se că nu ştia despre ce 
era vorba. 

— Ceilalţi copii, zise Gretel. Ai spus că nu par deloc 
prietenoşi. 

— Ei bine, aşa e, răspunse Bruno, simțindu-se prost 
pentru că-i judecase înainte de a-i întâlni, luându-se doar 
după aparenţe, lucru pe care mama îi spusese mereu să nu- 
l facă. 

— Dar care alţi copii? întrebă Gretel. Unde sunt? 

Bruno zâmbi şi se îndreptă spre uşă, indicându-i lui 
Gretel să-l urmeze. Ea oftă profund, urmându-l. Se opri o 
clipă pentru a pune păpuşa pe pat, dar apoi se răzgândi şi o 
luă cu ea, strângând-o la piept în timp ce intră în camera 
fratelui ei, unde fu aproape doborâtă de Maria, care ieşea 
ca o vijelie ţinând în mână ceva care semăna foarte mult cu 
un şoarece mort. 

— Sunt acolo, zise Bruno, ducându-se la fereastră şi 
privind afară. 

Nu se întoarse să vadă dacă Gretel mai era în cameră. 
Era atât de preocupat să-i privească pe copii! Timp de 
câteva clipe uită chiar că ea se afla acolo. 

Gretel încă nu se apropiase, dorind cu disperare să se 
uite şi ea, doar că ceva, în legătură cu felul în care vorbise 
fratele ei şi felul în care privea afară, o nelinişti brusc. 
Bruno nu fusese până acum capabil să o păcălească în 
legătură cu ceva şi era absolut sigură că nici acum nu ar fi 
putut, dar ceva o făcu să nu mai fie sigură dacă mai voia să-i 
vadă pe copiii aceia. Înghiţi în sec şi rosti o rugăciune 
tăcută, pentru ca într-adevăr întoarcerea la Berlin să aibă 
loc în viitorul acela previzibil şi nu într-o lună, aşa cum 
sugerase Bruno. 

— Ei bine? rosti el, întorcându-se şi văzând că sora lui, cu 
cozile ei aurii perfecte care parcă te provocau să tragi de 


ele, era tot în prag strângându-şi păpuşa la piept. Nu vrei 
să-i vezi? 

— Sigur că da, răspunse ea, şi se îndreptă ezitând spre 
el. Atunci dă-te la o parte din drum, mai adăugă, dându-i un 
cot. 

Acea primă după-amiază la Out-With era o zi 
strălucitoare, plină de lumină, şi soarele tocmai apăruse din 
spatele unui nor când Gretel privi pe fereastră. După o 
clipă, ochii i se obişnuiră, soarele dispăru din nou şi ea văzu 
exact despre ce vorbise Bruno. 


CAPITOLUL PATRU 


Ce au văzut copiii pe fereastră 


În primul rând, nici nu erau copii. Cel puţin nu toţi. Erau 
băieţi mici şi băieţi mari, taţi şi bunici. Poate că şi câţiva 
unchi. Şi persoane singure, care nu păreau să aibă niciun 
fel de rude şi nici nevoie de compania cuiva. 

— Cine sunt? întrebă Gretel uimită, cum rămăsese şi 
fratele ei în aceste zile. Ce fel de loc e ăsta? 

— Nu sunt sigur, zise Bruno, încercând să fie cât mai 
cinstit posibil. Dar nu e aşa de frumos ca acasă, asta ştiu 
sigur. 

— Şi unde sunt fetele? mai întrebă ea. Şi mamele? Şi 
bunicile? 

— Poate că locuiesc în altă parte, sugeră Bruno. 

Gretel fu de acord. Nu voia să se mai uite, dar era foarte 
dificil să-şi ia ochii de acolo. Mai ales că tot ce văzuse până 
acum era doar pădurea ce se afla în faţa geamului ei, care 
arăta puţin cam întunecată, dar era un loc bun pentru 
picnicuri dacă existau şi nişte luminişuri în ea. În partea 
aceasta a casei însă, peisajul era foarte diferit. 

Începea destul de drăguţ. Chiar sub fereastra lui Bruno 
se afla o grădină. Suficient de lată şi plină de flori plantate 


în straturi perfect ordonate, îngrijite de cineva care ştia că 
a creşte flori într-un loc ca acesta era un lucru bun. Grădina 
părea ca o mică sursă de lumină, în colţul unui castel uriaş 
dintr-un ţinut mlăştinos şi ceţos, într-o noapte de iarnă 
întunecoasă. 

Dincolo de flori exista un pavaj foarte plăcut şi o bancă 
din lemn, unde Gretel se putea vedea stând la soare şi 
citind o carte. Banca avea şi o plăcuţă prinsă pe ea, dar de 
la această distanţă nu putea să citească inscripţia. Era 
întoarsă cu faţa spre casa, ceea ce în mod obişnuit ar fi fost 
un lucru ciudat, dar în această situaţie putea să înţeleagă 
de ce. 

La aproximativ şase metri depărtare de grădină şi de flori 
şi de banca cu plăcuţă, totul era altfel. Exista acolo un gard 
uriaş de sârmă, care se întindea pe toată lungimea casei şi 
mai departe, prelungindu-se în ambele direcţii, chiar mai 
departe decât putea ea să vadă. Gardul era foarte înalt, mai 
înalt decât casa în care stăteau şi, din loc în loc, era susţinut 
de stâlpi uriaşi din lemn, ca nişte stâlpi de telegraf. În vârful 
gardului erau fixate uriaşe suluri de sârmă ghimpată, în 
formă de spirală, şi Gretel se înfioră la vederea ţepilor 
ascuţiţi. 

Dincolo de gard nu era iarbă; de fapt, nu se vedea niciun 
fel de verdeață pe nicăieri. În schimb, solul era format 
dintr-un pământ nisipos şi cât vedeai cu ochii nu se zăreau 
decât barăci scunde, şi din loc în loc clădiri mari pătrate, şi 
mai departe unul sau două coşuri fumegânde. Deschise 
gura pentru a spune ceva, dar în acelaşi moment îşi dădu 
seama că nu putea găsi niciun cuvânt pentru a-şi exprima 
surpriza, aşa că făcu singurul lucru raţional posibil, adică o 
închise la loc. 

— Vezi? întrebă Bruno dintr-un colţ al camerei, foarte 
mulţumit pentru că, indiferent ce era acolo, şi indiferent 
cine erau ei, el îi văzuse primul şi putea să-i vadă de câte ori 
voia, pentru că se vedeau de la fereastra dormitorului lui, 


nu al ei, şi deci îi aparţineau lui, el era regele a tot ceea ce 
făceau, iar ea era doar umilul lui suspus. 

— Nu înţeleg, zise Gretel. Cine a construit un loc care să 
arate atât de nesuferit? 

— E un loc nesuferit, nu-i aşa? fu de acord Bruno. Cred 
că barăcile acelea au doar parter. Uită-te cât de scunde 
sunt. 

— Trebuie să fie un tip modern de case, reflectă Gretel. 
Tata urăşte lucrurile moderne. 

— Atunci, astea n-o să-i placă prea mult, comentă Bruno. 

— Nu, confirmă Gretel. Rămase nemişcată timp 
îndelungat, privindu-le. Avea doisprezece ani şi era 
considerată una dintre cele mai isteţe fete din clasa ei, aşa 
că strânse din buze şi-şi îngustă ochii, forţându-şi creierul 
să înţeleagă la ce anume se uita. Dar în minte nu-i veni 
decât o singură explicaţie. Acest loc trebuie să fie „la ţară” 
zise Gretel întorcându-se pentru a-şi privi triumfătoare 
fratele. 

— La ţară? 

— Da, e singura explicaţie, nu vezi? Când eram acasă, la 
Berlin, ne aflam la oraş. De aceea erau acolo atât de mulţi 
oameni şi atât de multe case şi şcolile erau pline şi nu 
puteai să te strecori spre centrul oraşului într-o sâmbătă 
după-amiază, fără să fii îmbrâncit de colo-colo. 

— Da... acceptă Bruno, dând din cap şi încercând să 
reţină ideea. 

— Dar la ora de geografie am învăţat că la ţară trăiesc 
fermieri şi animale şi că ei produc alimente, că există 
terenuri uriaşe ca acesta, unde trăiesc şi muncesc oameni, 
care ne trimit toată mâncarea cu care ne hrănim noi. Ea 
privi din nou pe fereastră la terenul uriaş ce se întindea în 
faţa ei şi la distanţele dintre barăci. Asta trebuie să fie. 
Suntem la ţară. Poate că aceasta e casa noastră de vacanţă, 
adăugă ea plină de speranţă. 

Bruno reflectă puţin, apoi scutură din cap. 

— Eu nu cred, rosti cu mare convingere. 


— Tu ai nouă ani, îl contrazise Gretel. Cum ai putea să 
ştii? Când o să ajungi de vârsta mea, vei înţelege lucrurile 
acestea mult mai bine. 

— S-ar putea să fie aşa, zise Bruno conştient că era mai 
mic, nefiind însă de părere că acest lucru însemna că nu 
avea dreptate. Dar, dacă aici e la ţară, aşa cum spui tu, 
atunci unde sunt animalele despre care vorbeşti? 

Gretel deschise gura să-i răspundă, dar nu-i veni în minte 
niciun răspuns satisfăcător, aşa că se uită din nou pe 
fereastră şi începu să le caute cu privirea, însă animalele nu 
erau de găsit nicăieri. 

— Ar fi trebuit să fie vaci şi porci, şi oi, şi cai, continuă 
Bruno. Dacă ar fi o fermă, vreau să spun. Ca să nu mai 
vorbim de găini şi de rațe. 

— Şi nu există nimic de felul acesta, admise încet Gretel. 

— Şi dacă aici se produc alimente, aşa cum ai spus tu, 
adăugă Bruno, bucurându-se enorm, atunci cred că terenul 
ar trebui să arate mult mai bine, nu-i aşa? Nu cred că ai 
putea să cultivi ceva în noroiul ăsta. 

Gretel privi din nou şi dădu afirmativ din cap. Era o fată 
isteaţă, care nu insista să aibă în permanenţă dreptate, cu 
atât mai mult cu cât toate dovezile erau împotriva ei. 

— Atunci poate că nu e o fermă, comentă ea. 

— Nu e, fu de acord Bruno. 

— Ceea ce înseamnă că acest loc nu poate fi „la ţară”, 
mai zise ea. 

— Nu, nu cred că e, răspunse el. 

— Ceea ce înseamnă de asemenea că, până la urmă, 
probabil că asta nu e casa noastră de vacanţă, trase ea 
concluzia. 

— Nici eu nu cred că e, rosti Bruno. 

Se aşeză pe pat şi pentru o clipă îşi dori ca Gretel să se 
aşeze lângă el şi să-l cuprindă cu braţul şi să-i spună că 
totul va fi bine şi că mai curând sau mai târziu vor îndrăgi 
locurile astea noi şi că nu vor mai dori niciodată să se 
întoarcă la Berlin. Dar ea tot mai privea pe fereastră şi de 


această dată nu se uita la flori sau la pavaj, la banca cu 
plăcuţa de pe ea sau la gardul înalt, la stâlpii de telegraf din 
lemn sau la sulurile de sârmă ghimpată, la clădirile mici sau 
la coşurile fumegânde; ci se uita la oameni. 

— Cine sunt oamenii ăştia? întrebă ea cu voce slabă, 
părând să aştepte un răspuns nu de la Bruno, ci de la 
altcineva. Şi ce fac ei acolo? 

Bruno se ridică şi pentru prima oară rămaseră alături, 
umăr la umăr, privind ce se întâmplă la nici cincisprezece 
metri de noua lor casă. 

Indiferent încotro se uitau vedeau oameni, înalţi, scunzi, 
bătrâni, tineri. Unii stăteau în grup, perfect nemişcaţi şi cu 
mâinile lipite de corp, încercând să-şi ţină capul sus, în timp 
ce un soldat mărşăluia prin faţa lor deschizând şi închizând 
repede gura, strigând parcă la ei. Unii erau aşezaţi într-un 
fel de şir lung şi duceau nişte roabe dintr-o parte a taberei 
în alta, împingându-le până în spatele unei barăci unde 
dispăreau. Câţiva stăteau lângă o baracă într-un grup tăcut, 
cu ochii în pământ, părând că participau la un fel de joc în 
care nu voiau să fie recunoscuţi. Alţii mergeau în cârje şi 
mulţi aveau capetele bandajate. Unii cărau lopeţi şi erau 
conduşi de grupuri de soldaţi spre un loc departe de 
privirile lor. 

Bruno şi Gretel puteau vedea sute de oameni, şi erau atât 
de multe barăci în faţa lor, iar câmpul se întindea atât de 
departe, încât era imposibil să-l cuprindă cu privirea. 
Păreau că acolo puteau să fie oameni cu miile. 

— Şi locuiesc atât de aproape de noi, rosti Gretel 
încruntându-se. La Berlin, pe frumoasa noastră stradă 
liniştită, existau doar şase case. Aici sunt aşa de multe! De 
ce a primit tata serviciu în locul acesta atât de nesuferit şi 
cu atât de mulţi vecini? Mi se pare lipsit de sens. 

— Uită-te acolo, zise Bruno. 

Gretel privi spre locul indicat de degetul lui şi văzu în 
depărtare un grup de copii înghesuiți unul într-altul ieşind 
dintr-o baracă, alungaţi de un grup de soldaţi. Cu cât se 


striga mai tare la ei, cu atât se strângeau mai mult unul în 
altul, apoi când unul dintre soldaţi se repezi la ei, se 
despărţiră şi păreau că fac ceea ce le ceruse el, înşirându- 
se pe un singur rând. Şi atunci toţi soldaţii începură să râdă 
şi să aplaude. 

— Trebuie că e un fel de repetiţie, sugeră Gretel, 
nebăgând de seamă că unii dintre copiii mai mari, poate 
chiar de o vârstă cu ea, plângeau. 

— 'Ţi-am spus că pe aici există copii, zise Bruno. 

— Nu sunt copii cu care aş vrea eu să mă joc, afirmă 
Gretel cu voce hotărâtă. Arată foarte murdari. Hilda şi 
Isobel şi Louise făceau baie în fiecare dimineaţă, eu la fel. 
Copiii aceştia par să nu fi făcut baie în viaţa lor. 

— E foarte murdar pe acolo, aprobă Bruno. Poate că nu 
au băi? 

— Nu fi prost, zise Gretel, deşi i se spusese de 
nenumărate ori că nu trebuie să-i spună aşa fratelui ei. Ce 
fel de oameni sunt cei care nu au băi? 

— Nu ştiu, răspunse Bruno. Oameni care nu au apă 
caldă! 

Gretel mai privi câteva minute afară şi se întoarse apoi 
înfiorându-se. 

— Mă duc la mine în cameră să-mi aranjez păpuşile, zise 
ea. De acolo, peisajul e mult mai frumos. 

Cu această remarcă, plecă traversând holul spre camera 
ei şi închise uşa, dar nu se apucă imediat de aranjatul 
păpuşilor. În schimb, se aşeză pe pat şi se gândi la o 
mulţime de lucruri. 

Şi în mintea fratelui ei se strecură un gând, aşa cum se 
uita la sutele de oameni muncind în depărtare, gândul că 
toţi, bâieţaşi, băieţi mai mari, taţi, bunici, unchi şi oameni 
singuri, care nu par să aibă nicio rudă, purtau acelaşi fel de 
îmbrăcăminte: pijamale cenuşii în dungi şi pe cap bonete, 
tot cenuşii în dungi. 

— Ce neobişnuit! murmură el, înainte de a se îndepărta 
de la fereastră. 


CAPITOLUL CINCI 
Interzis în permanenţă şi fără excepţie 


Nu era decât un singur lucru de făcut: să vorbească cu 
tata. 

În dimineaţa plecării, tata nu părăsise Berlinul odată cu 
ei. Plecase cu câteva zile înainte, în seara zilei în care Bruno 
venise acasă şi o găsise pe Maria umblându-i printre 
lucruri, chiar şi printre cele dosite, care îi aparţineau în 
exclusivitate şi nu erau treaba nimănui altcuiva. 
Următoarele câteva zile, mama, Gretel, Maria, bucătarul, 
Lars şi Bruno le petrecuseră împachetând lucrurile în cutii, 
pe care le încărcară apoi într-un camion, pentru a fi duse la 
noua lor casă de la Out-With. 

Apoi, în ultima dimineaţă, când casa era goală şi nu mai 
semăna cu adevăratul lor cămin, ultimele lucruri fură puse 
în ultimele valize şi o maşină oficială cu fanioane roşu-cu- 
negru pe capotă se opri la uşa lor, aşteptându-i. 

Mama, Maria şi Bruno părăsiră ultimii casa şi Bruno fu 
convins că mama nu-şi dăduse seama că menajera se afla 
acolo, deoarece - pe când aruncau o ultimă privire prin 
holul pustiu, unde petrecuseră atât de multe zile fericite şi 
unde era locul în care în decembrie era aşezat bradul de 
Crăciun, locul unde în zilele ploioase erau lăsate umbrelele 
ude într-un suport special, locul unde Bruno trebuia să-şi 
lase ghetele pline de noroi când venea acasă, ceea ce nu 
făcuse niciodată - mama dădu din cap şi spuse ceva foarte 
ciudat: 

— N-ar fi trebuit să-l lăsăm pe Fury să vină la cină. 
Oamenii aceştia şi ambiția lor de a parveni! Imediat ce 
spuse aceasta, se întoarse şi Bruno putu să-i vadă ochii în 
lacrimi, dar tresări violent când descoperi că Maria o 


privea. Maria, adăugă ea speriată. Am crezut că eşti la 
maşină. 

— Tocmai plecam, doamnă, zise Maria. 

— N-am vrut să spun... începu mama, dând din cap din ce 
în ce mai speriată. Încercam să sugerez... 

— Tocmai plecam, doamnă, repeta Maria, care probabil 
că nu ştia că mama nu trebuie întreruptă, şi trecu repede 
pragul, fugind la maşină. 

Mama se încruntă apoi ridică din umeri, ca şi cum de 
acum nimic nu mai conta. 

— Vino Bruno, zise ea, apucându-l de mână şi încuind uşa 
în urma lor. Să speram că vom reuşi să revenim, cândva, 
când totul se va termina. 

Maşina oficială cu fanioane pe capotă îi dusese la gară, 
unde existau două linii despărțite de un peron lat. De 
fiecare parte a acestuia se afla un tren ce-şi aştepta 
călătorii. Pentru că foarte mulţi soldaţi patrulau pe ambele 
laturi ale peronului şi pentru că liniile erau despărțite şi de 
o construcţie lungă, destinată omului cu fanionul de 
semnalizare, Bruno nu observă mulţimea aceea de oameni 
decât cu câteva clipe înainte ca el şi familia lui să urce, 
alături de foarte puţine persoane, într-un tren confortabil, 
cu multe locuri goale şi aer proaspăt când coborai 
geamurile. Dacă trenurile ar merge în direcţii diferite, 
cugetă el, n-ar părea atât de ciudat, dar nu era aşa; 
amândouă erau orientate spre răsărit. Pentru o clipă, îi 
trecu prin minte să traverseze în fugă peronul şi să le spună 
oamenilor de acolo ce multe locuri goale erau în trenul lui, 
dar hotări că nu putea s-o facă, pentru că dacă aşa ceva n- 
ar fi înfuriat-o pe mama, în mod sigur ar fi înfuriat-o pe 
Gretel, şi asta era şi mai rău. 

Când sosiră la Out-With, la noua lor casă, Bruno nu-şi 
văzu tatăl. Apoi, când uşa dormitorului părinţilor se 
deschisese puţin, crezuse că era el, dar nu fusese decât acel 
soldat tânăr şi neprietenos, care-l privise pe Bruno fără 
niciun pic de căldură. Nu auzi nici vocea tunătoare a tatălui 


şi nici bocănitul greu al cizmelor lui pe podelele de la 
parter. Totuşi, existau o mulţime de oameni care veneau şi 
plecau şi, în timp ce se întreba ce ar fi de făcut, auzi mare 
agitaţie la parter şi ieşi în hol, pentru a arunca o privire 
peste balustradă. 

Jos, uşa biroului tatălui era deschisă şi cinci bărbaţi 
stăteau în faţa ei, râzând şi strângându-şi mâinile. Tata se 
afla în mijlocul lor şi arăta foarte elegant în uniforma lui 
proaspăt călcată. Părul lui negru şi des fusese de curând 
pomădat şi periat, şi, aşa cum îl privea de sus, Bruno simţi 
faţă de el o teamă amestecată cu respect şi uimire. Nu-i 
plăcea cum arătau ceilalţi bărbaţi. Niciunul nu era la fel de 
frumos ca tata. Şi nici uniformele lor nu erau proaspăt 
călcate. Şi nici vocile lor nu erau tunătoare. Şi nici cizmele 
lor nu erau la fel de lustruite. Toţi ţineau chipiul sub braţ şi 
păreau că se întrec în a atrage atenţia tatălui. Bruno nu 
putu să înţeleagă decât puţine fraze, atâtea câte ajungeau 
până la el. 

— „a făcut greşeli din clipa în care a ajuns aici. S-a ajuns 
în situaţia ca Fury să nu mai aibă de ales, ci... spunea unul. 

— „„l-a disciplinat! continuă altul. Şi eficient. La începutul 
lui patruzeci şi doi ne-a lipsit eficienta, şi fără asta... 

— ..e clar, e clar ce spun cifrele. E clar, Comandante... 
rosti al treilea. 

— „şi dacă mai construim unul, afirma ultimul, 
imaginaţi-vă ce am putea să facem atunci... imaginaţi-vă 
doar...! 

Tata ridică mâna, ceea ce îi făcu pe ceilalţi să tacă. Apoi 
începu să dea din mâini ca un şef de orchestră. 

— Domnilor, rosti el, şi acum Bruno putu să distingă 
fiecare cuvânt, deoarece nu se născuse încă un bărbat care 
să fie în stare să se facă auzit în toată încăperea ca tata. 
Apreciez părerile şi încurajările voastre. Dar ce a fost a 
trecut. Acum ne aflăm în faţa unui nou început, dar să 
lăsăm acest început să debuteze mâine. Pentru moment, ar 
fi cazul să-mi ajut familia să se acomodeze, altfel voi avea 


aici la fel de multe neplăceri câte au şi cei de colo, 
înţelegeţi, nu? 

Toţi bărbaţii izbucniră în râs şi strânseră mâna tatălui. 
Iar la plecare se aşezară în rând, ca nişte soldaţi de plumb 
şi îşi azvârliră braţele în sus, aşa cum îl învățase tata pe 
Bruno să salute, făcând o mişcare bruscă cu palma întinsă, 
din dreptul pieptului în faţă, în timp ce strigau cele două 
vorbe pe care Bruno fusese învăţat să le spună de câte orii 
se adresa cineva. După care plecară, iar tata intră în biroul 
lui, interzis în permanenţă şi fără excepţie. 

Bruno cobori scările încet şi ezită o clipă în faţa uşii. Îi 
părea rău că, în ora de când sosise, tata nu urcase să-i 
spună „bună”, dar i se explicase de nenumărate ori cât de 
ocupat era şi că nu putea să fie deranjat cu nimicuri cum ar 
fi să-i spună lui „bună”. Însă soldaţii plecaseră, aşa că ar 
trebui să fie în regulă dacă aş bate la uşă, reflectă el. 

Bruno fusese în biroul tatălui de la Berlin doar de câteva 
ori, de obicei când fusese neastâmpărat şi tata trebuise să 
aibă o discuţie serioasă cu el. Totuşi, regula cu privire la 
biroul de acolo era una dintre cele mai importante reguli pe 
care le învățase Bruno vreodată şi nu era aşa de prostuţ să- 
şi închipuie că nu era valabilă şi aici, la Out-With. Dar, 
pentru că nu se văzuseră de câteva zile, se gândi că nu se 
va supăra nimeni dacă va intra. 

Aşa că bătu cu grijă la uşă. De două ori, încet. 

Poate că tata nu auzise, poate că nu bătuse destul de 
tare, dar nu apăru nimeni. Aşa că bătu din nou, de data 
aceasta mai tare, şi acum auzi vocea tunătoare dinăuntru 
strigând: 

— Intră! 

Bruno apăsă pe clanţă şi păşi înăuntru, luând poziţia 
obişnuită cu ochii mari, gura în forma de „O” şi braţele 
lipite de trup. Restul casei putea să fie întunecos, mohorât 
şi fără posibilităţi de explorare, dar această cameră era 
altfel. Pentru început, observă tavanul foarte înalt şi un 
covor în care Bruno avu impresia că se scufundă. Pereţii 


erau de abia vizibili, fiind acoperiţi cu rafturi de mahon 
închis la culoare, înţesate de cărţi, ca şi în biblioteca aflată 
în casa din Berlin. Pe perete existau nişte ferestre enorme, 
care dădeau spre grădină, iar în faţa lor era amenajat un 
loc confortabil, în centrul căruia, aşezat la un birou masiv 
de stejar, se afla însuşi tata, care, când intră Bruno, ridică 
ochii de pe hârtii şi schiţă un zâmbet larg. 

— Bruno, rosti el, înconjurând biroul şi strângând cu 
putere mâna băiatului, pentru că tata nu era genul de om 
care să îmbrăţişeze pe cineva, spre deosebire de mama şi 
de bunica, care o făceau puţin prea des pentru gustul lui, 
îmbrăţişări însoţite de sărutări umede. Băiatul meu! adăugă 
tata după o clipă. 

— Buna tată, zise Bruno repede, puţin cam intimidat de 
splendoarea camerei. 

— Bruno, mă pregăteam să vin sus să te vad în câteva 
minute, te asigur că asta intenţionam, zise tata. Dar a 
trebuit mai întâi să pun capăt unei întâlniri şi să termin de 
scris o scrisoare. Ai sosit cu bine? 

— Da, tată, confirmă Bruno. 

— Le-ai ajutat pe mama şi pe sora ta să închidă casa? 

— Da, tată, repetă Bruno. 

— Atunci, sunt mândru de tine, adăugă tata aprobator. 
Stai jos, băiete. 

Îi arătă un fotoliu larg care se afla în faţa biroului său şi 
Bruno se cocoţă pe el, fără ca picioarele să-i atingă 
podeaua, în timp ce tata se întoarse la locul lui de la birou 
şi-l privi. O vreme niciunul dintre ei nu mai scoase niciun 
cuvânt, apoi într-un târziu tata rupse tăcerea. 

— Deci, întrebă el. Tu ce crezi? 

— Ce cred? întrebă Bruno. Ce cred eu despre ce? 

— Despre noua ta locuinţă. Îţi place? 

— Nu, răspunse Bruno repede, deoarece totdeauna 
încercase să fie cinstit şi ştia că, dacă ar fi ezitat numai o 
secundă, n-ar mai fi avut curajul să spună ce gândea. Cred 
că trebuie să ne întoarcem acasă, adăugă apoi plin de curaj. 


O clipă zâmbetul tatălui se şterse şi privi spre scrisoarea 
din faţa lui, înainte de a ridica din nou ochii, ca şi cum ar fi 
vrut să judece cu grijă răspunsul. 

— Ei bine, dar suntem acasă, Bruno, spuse tata în cele 
din urmă cu voce blândă. Out-With e noua noastră casă. 

— Dar la Berlin când ne întoarcem? mai întrebă Bruno, în 
timp ce inima îi sărise din piept la auzul celor spuse de tata. 
E mult mai plăcut acolo, adăugă el. 

— Haide, haide, zise tata, de parcă ar fi dorit să nu fi 
auzit vorbele lui Bruno. Hai să nu mai spunem aşa ceva, 
adăugă el. O casă nu e o clădire sau o stradă sau un oraş 
sau ceva atât de material ca nişte cărămizi şi nişte mortar. 
O casă e locul unde se afla familia ta, nu-i aşa? 

— Da, dar... 

— Şi familia noastră se află aici, Bruno. La Out-With. 
Ergo, deci aceasta e casa noastră. 

Bruno nu înţelese ce înseamnă ergo, dar nici nu avea 
nevoie, pentru că avea un raţionament inteligent de făcut: 

— Dar bunicul şi bunica sunt la Berlin. Şi ei sunt tot 
familia noastră. Deci aceasta nu poate fi casa noastră. 

Tata reflectă dând din cap. Şi aşteptă un lung moment 
înainte de a răspunde: 

— Da, Bruno, ei sunt acolo. Dar tu şi eu şi mama şi Gretel 
suntem cele mai importante persoane din familia noastră şi 
acesta e locul unde locuim noi acum. La Out-With. Deci, nu 
mai arăta aşa de nefericit în privinţa asta! (Deoarece, în 
mod evident, Bruno arăta nefericit în privinţa asta). Nu i-ai 
acordat nicio şansă. Ar putea să-ţi placă aici. 

— Nu-mi place, insistă Bruno. 

— Bruno... rosti tata cu voce obosită. 

— Karl nu e aici, şi nici Daniel, şi nici Martin, şi nu există 
nici alte case în jur şi nici tarabe cu fructe şi legume şi nici 
străzi şi nici cafenele cu mese aşezate afară şi nimeni nu te 
îmbrânceşte de colo-colo în după-amiezile de sâmbătă. 

— Bruno, în viaţă există lucruri pe care trebuie să le 
facem, pentru că nu avem de ales, rosti tata, şi Bruno putu 


să-şi dea seama că începuse să-l obosească discuţia. Şi mi-e 
teamă că acesta e unul dintre ele. Acesta e serviciul meu, 
un serviciu important. Important pentru ţară. Important 
pentru Fury. Într-o zi vei înţelege. 

— Vreau să merg acasă, îngăimă Bruno. 

Putea să simtă lacrimile izvorându-i din ochi şi nu voia 
nimic altceva, decât ca tata să-şi dea seama ce îngrozitor 
loc era Out-With şi să fie de acord că era timpul să plece. 

— E nevoie să accepţi că aici eşti acasă, zise el, un 
comentariu cu totul diferit de cel aşteptat de Bruno, ceea 
ce-l dezamăgi. Şi aceasta pentru un viitor previzibil. 

Bruno închise ochii o clipă. În viaţa lui nu insistase prea 
mult pentru susţinerea vreunei cauze şi în mod clar nu se 
dusese niciodată la tata cu o dorinţă atât de puternică de a-i 
schimba hotărârea, însă ideea de a rămâne aici, ideea că va 
trebui să trăiască într-un loc atât de îngrozitor, unde nu era 
nimeni cu care să se joace, îl copleşea. Când, puţin mai 
târziu, deschise ochii, tata se ridicase de la birou şi se 
aşezase într-un fotoliu lângă Bruno. Îl privi cum deschide o 
cutiuţă de argint, ia o ţigară şi o ciocăneşte pe birou înainte 
de a o aprinde. 

— Îmi amintesc că, pe vremea când eram copil, începu 
tata, existau lucruri pe care nu voiam să le fac, dar când 
tata spunea că ar fi mai bine pentru toată lumea să le fac, 
porneam cu dreptul înainte şi le rezolvam. 

— Ce fel de lucruri? întrebă Bruno. 

— O, nu ştiu, răspunse tata ridicând din umeri. Oricum, 
nu contează. Eram copil şi nu ştiam ce e bine şi ce e rău. De 
exemplu, uneori nu voiam să stau în casă şi să-mi termin 
temele; voiam să ies afară să mă joc cu prietenii exact cum 
faci tu, şi acum, privind în urmă, văd cât de prost eram. 

— Deci, îţi dai seama cum mă simt, zise Bruno plin de 
speranţă. 

— Da, însă îmi dădeam seama şi că tata, bunicul tău, ştia 
ce era mai bine pentru mine şi eram fericit când acceptam 
acest adevăr. Crezi că mi-aş fi clădit o viaţă atât de plină de 


succese, dacă n-aş fi învăţat când să argumentez şi când să 
tac din gură şi să execut ordinele? Ce zici, Bruno? Aşa 
crezi? 

Bruno se uită în jur. Privirea îi căzu pe fereastra din 
colţul încăperii şi reflectă că probabil de la ea putea vedea 
peisajul acela oribil, pe care-l ştia. 

— Ai făcut ceva rău? întrebă el după un timp. Ceva care l- 
a înfuriat pe Fury? 

— Eu?!? răspunse tata, privindu-l surprins. Ce vrei să 
spui? 

— Ai făcut ceva rău la serviciu? Ştiu că toată lumea spune 
că eşti un bărbat important şi că Fury are planuri mari 
pentru tine, dar nu te-ar fi trimis el într-un loc ca ăsta dacă 
n-ai fi făcut ceva rău, pentru care să te pedepsească. 

Tata râse, ceea ce-l supără mai tare pe Bruno; nimic nu îl 
necăjea mai mult decât amuzamentul celor mari la vorbele 
lui când nu ştia ceva, în special când încerca să capete 
răspunsuri la întrebări. 

— Nu înţelegi semnificaţia unui astfel de post, zise tata. 

— Ei bine, nu cred că ai fost prea bun la serviciu dacă a 
trebuit să plecăm toţi din casa noastră frumoasă şi de lângă 
prietenii noştri şi să venim într-un loc oribil ca acesta. Cred 
că ai făcut ceva rău, aşa că ar trebui să te duci şi să-i ceri 
scuze lui Fury, poate că aşa se va termina totul. Poate că o 
să te ierte dacă vei fi foarte sincer. 

Cuvintele îi scăpaseră, înainte de a se gândi dacă erau de 
bun simţ sau nu; dar când le auzi rostite, îşi dădu seama că 
nu prea era genul de lucruri ce trebuiau spuse tatălui; 
acum însă îi scăpaseră, fuseseră spuse şi nu putea să le ia 
înapoi. Înghiţi nervos în sec şi, după câteva minute de 
tăcere, se uită din nou la tata, care-l privea cu faţa 
împietrită. Bruno îşi umezi buzele şi se uită în altă parte. 
Simţi că n-ar fi o idee bună să-i susţină privirea. 

Şi după alte câteva minute neplăcute de tăcere, tata se 
ridică încet din fotoliul de lângă el, se înapoie la birou şi-şi 
puse ţigara în scrumieră. 


— Mă întreb dacă eşti curajos, rosti el încet, ca şi cum 
încă mai analiza ideea în minte, sau complet lipsit de 
respect. Poate că nu e un lucru aşa de rău. 

— N-am vrut să spun... 

— Dar acum taci, zise tata, ridicând vocea şi 
întrerupându-l, deoarece regulile normale ale vieţii de 
familie nu erau valabile şi pentru el. M-am străduit să ţin 
cont de sentimentele tale, Bruno, deoarece ştiam că această 
mutare a fost grea pentru tine. Şi am ascultat tot ce ai avut 
de spus, cu toate că uneori m-am gândit că tinereţea şi lipsa 
ta de experienţă te-au făcut să fii insolent. Şi cred că ţi-ai 
dat seama că n-am reacţionat. Dar a venit momentul când 
trebuie pur şi simplu să accepţi... 

— Nu vreau să accept! strigă Bruno, clipind uimit, 
deoarece nu-şi închipuia că poate striga atât de tare (de 
fapt, îl luase total prin surprindere). Se încordă gata să o ia 
la fugă, dacă se dovedea necesar. Dar astăzi nimic nu părea 
să-l înfurie pe tata - deşi, dacă Bruno ar fi fost cinstit cu el 
însuşi, ar fi trebuit să admită că tata se înfuria foarte rar; 
devenea, în schimb, distant, acesta fiind felul lui de a pune 
punct discuţiei; în loc să strige sau să alerge după el, dădea 
doar din cap indicând că întrevederea a luat sfârşit. 

— Du-te în camera ta, Bruno, zise el cu o voce atât de 
liniştită încât Bruno ştiu că acum vorbea serios, aşa că se 
ridică cu lacrimi de frustrare în ochi. 

Se îndreptă spre uşă, dar înainte de a o deschide, se 
întoarse pentru o ultimă întrebare. 

— Tată, începu el. 

— Bruno, n-am intenţia să... începu tata iritat. 

— Nu despre asta e vorba, rosti repede Bruno. Vreau 
doar să te mai întreb ceva. 

Tata oftă, dar îi indică că poate întreba şi că aceasta va 
pune capăt conversaţiei, fără alte argumente. 

Bruno se gândi profund, dorind să formuleze întrebarea 
exact şi corect, chiar dacă părea la fel de grosolană şi 
neavenită. 


— Cine sunt toţi oamenii aceia de afară? zise el, în sfârşit. 

Tata înclină capul spre stânga, părând uşor derutat de 
întrebare. 

— Soldaţi, Bruno, răspunse el. Şi secretari. Personal de 
serviciu. I-ai văzut desigur pe toţi şi înainte. 

— Nu, nu despre ei e vorba, interveni Bruno. Ci despre 
oamenii pe care îi văd de la fereastra mea. Cei din barăcile 
din depărtare. Toţi sunt îmbrăcaţi la fel. 

— A, oamenii aceia, zise tata, dând din cap şi zâmbind 
uşor. Oamenii aceia... Ei bine, aceia nu sunt oameni, Bruno. 

Bruno se încruntă. 

— Nu sunt oameni? întrebă fără să-şi dea seama ce voia 
tata să spună. 

— Ei bine, cel puţin nu în felul în care înţelegem noi 
termenul, continuă tata. Dar nu trebuie să te îngrijoreze. 
Nu au nimic de a face cu noi. Şi nici tu nu ai nimic în comun 
cu ei. Stai în noul tău cămin şi poartă-te bine, asta e tot ce-ţi 
cer. Acceptă situaţia în care ne aflăm şi totul va fi mult mai 
uşor. 

— Da tată, răspunse Bruno complet nemulţumit de 
răspuns. 

Când deschise uşa, tata îl strigă stând în picioare cu o 
sprânceană ridicată interogativ. Bruno îşi aminti felul în 
care tatăl lui saluta şi ce cuvinte spunea şi-l imită perfect. 

Îşi lipi picioarele şi-şi aruncă braţul drept în aer, după 
care izbi din călcâie şi pronunţă cu voce cât mai puternică 
şi mai clară - ca şi tatăl lui - cuvintele spuse de el de fiecare 
dată când se despărţea de un soldat. 

— Heil Hitler rosti Bruno, presupunând că acesta era un 
alt mod de a spune: „Ei bine, acum la revedere şi o după- 
amiază plăcută!” 


CAPITOLUL ŞASE 
Menajera platita prea bine 


Câteva zile mai târziu, Bruno stătea întins pe pat în 
camera lui, privind fix tavanul de deasupra capului. 
Zugrăveala albă era crăpată şi începuse să cadă într-un 
mod foarte neplăcut, spre deosebire de spoiala casei din 
Berlin, care nu fusese niciodată jupuită şi căreia i se adăuga 
un strat nou de var în fiecare vară, când mama chema 
zugravii. În după-amiaza aceasta stătea întins privind 
crăpăturile ca pânza de păianjen şi mijindu-şi ochii, pentru 
a-şi imagina ce ar putea ascunde ele. Îşi închipuia insectele 
care locuiau în spaţiul dintre zugrăveală şi tavan şi care nu 
fuseseră niciodată alungate, astfel încât crăpătura se 
adâncea şi se deschidea din ce în ce mai mult, când acestea 
încercau să-şi facă un loc prin care să se strecoare, căutând 
o gaură pe unde să iasă. Nimeni, reflectă Bruno, nici chiar 
insectele nu vor să stea la Out-With. 

— “Totul e oribil aici, rosti cu voce tare, deşi nu era nimeni 
în jur să-l audă, dar cuvintele rostite îl făcură să se simtă 
cumva mai bine. Urăsc această casă, urăsc camera mea, 
urăsc chiar şi zugrăveala de pe pereţi. Urăsc tot. Absolut 
tot. 

Exact când termină de vorbit, pe uşă intră Maria, în braţe 
cu un vraf de lucruri de-ale lui, spălate, uscate şi călcate. 
Când îl văzu stând întins în pat, ezită o clipă, apoi plecă 
uşor capul şi se îndreptă liniştită spre şifonier. 

— Bună, rosti Bruno, deşi a vorbi cu o servitoare nu era 
acelaşi lucru cu a vorbi cu nişte prieteni, dar, nefiind nimeni 
în jur cu care să discute, să vorbească cu ea era mai de bun 
simţ decât să vorbească cu el însuşi. Gretel nu era de găsit 
pe nicăieri şi începuse să se îngrijoreze că va înnebuni de 
plictiseală. 

— Conaşule Bruno, rosti liniştită Maria, începând să-i 
separe vestele de pantaloni şi de lenjerie şi punând totul în 
diverse sertare şi rafturi. 

— Bănuiesc că eşti tot atât de nefericită ca şi mine în 
privinţa acestui nou aranjament, zise Bruno, şi ea se 


întoarse pentru a-l privi, cu o expresie ce sugera că nu 
înţelegea ce voia să spună. Despre asta vorbesc, explică el 
în continuare, ridicându-se şi privind în jur. Despre tot ce e 
aici. E îngrozitor, nu-i aşa? Tu nu urăşti locul acesta? 

Maria deschise gura să răspundă, apoi o închise la fel de 
repede. Părea că judecă cu grijă răspunsul, că alege 
cuvintele potrivite, că e gata să le rostească, apoi, 
gândindu-se mai bine, renunţă să le mai spună. Bruno o 
cunoştea de când se ştia - venise să lucreze la ei cândel 
avea doar trei ani - şi în cea mai mare parte a timpului se 
înţeleseseră destul de bine, dar ea nu-i spusese niciodată 
nimic despre viaţa ei dinainte. Nu făcea decât să continue 
să trudească, lustruind mobilierul, spălând rufele, ajutând 
la cumpărături şi la gătit, uneori ducându-l pe el la şcoală şi 
luându-l de acolo, deşi asta fusese ceva obişnuit când Bruno 
avea opt ani; după ce împlinise nouă ani, hotărâse că e 
destul de mare pentru a merge la şcoala şi a se întoarce 
acasă singur. 

— Deci nu-ţi place aici? întrebă ea până la urmă. 

— Să-mi placă? replică Bruno, râzând uşor. Să-mi placă? 
repetă el mai tare. Sigur că nu-mi place! E oribil. N-ai nimic 
de făcut, nu ai pe nimeni cu care să vorbeşti, pe nimeni cu 
care să te joci. Doar n-o să-mi spui că eşti încântată că ne- 
am mutat aici, nu-i aşa? 

— Întotdeauna mi-a plăcut grădina casei din Berlin, rosti 
Maria, răspunzând parcă la o întrebare cu totul diferită. Îmi 
plăcea să stau acolo la soare şi să-mi mănânc prânzul sub 
copacul acoperit de iederă de lângă pod. Florile erau aşa de 
frumoase acolo! Parfumul! Felul în care albinele zburau 
prin aerul înconjurător, fără să te deranjeze niciodată, dacă 
le lăsai în pace! 

— Deci nu-ţi place aici? întrebă Bruno. Crezi că e rău, aşa 
cum cred şi eu? 

Maria se încruntă. 

— N-are importanţă, răspunse ea. 

— Ce n-are importanţă? 


— Ceea ce cred eu. 

— Ei bine, sigur că are, zise Bruno iritat, de parcă ea i-ar 
fi făcut intenţionat în ciudă. Doar faci parte din familie, nu-i 
aşa? 

— Nu sunt sigură că tatăl tău ar fi de acord cu asta, 
răspunse Maria, permiţându-şi un zâmbet, deoarece o 
mişcase ceea ce spusese el. 

— Ei bine, ai fost adusă aici împotriva voinţei tale, exact 
cum am fost şi eu. Dacă mă întrebi pe mine, toţi suntem în 
aceeaşi barcă. Şiia apă! 

Pentru o clipă, lui Bruno i se păru că Maria e gata să-i 
spună ce gândeşte. Pusese restul rufelor pe pat şi-şi 
încleştase pumnii, parcă ar fi fost teribil de furioasă în 
legătură cu ceva. Gura i se deschise, dar rămase imobilă o 
clipă, ca şi cum era speriată de toate lucrurile pe care ar fi 
putut să le spună dacă şi-ar fi permis. 

— Spune, Maria, insistă Bruno. Pentru că, dacă toţi 
simţim la fel, poate vom putea să-l convingem pe tata să ne 
întoarcem acasă. 

Ea privi liniştită câteva clipe dincolo de el, apoi clătină cu 
tristeţe din cap înainte de a răspunde. 

— Tatăl tău ştie ce e mai bine, răspunse ea. Asta trebuie 
să crezi tu. 

— Nu cred că aşa voi face, zise Bruno. Eu cred că a greşit 
îngrozitor. 

— Atunci e o greşeală pe care trebuie să o ispăşim toţi. 

— Când greşesc eu, sunt pedepsit, insistă Bruno, iritat că 
regulile erau valabile întotdeauna doar pentru copii şi 
niciodată pentru adulţi (în ciuda faptului că ei erau cei care 
le stabileau). Tată prost, adaugă cu voce scăzută. 

Ochii Mariei se deschiseră mari şi făcu un pas spre el, 
acoperindu-şi gura cu mâinile într-o atitudine plină de 
oroare. Apoi privi în jur, pentru a se asigura că nimeni nu-i 
ascultă şi că n-a auzit ce a spus Bruno. 

— Nu trebuie să spui aşa ceva, zise ea. Nu trebuie să spui 
niciodată ceva de felul acesta despre tatăl tău. 


— Nu văd de ce, răspunse Bruno; îi era puţin ruşine de 
ceea ce spusese, dar ultimul lucru pe care intenţiona să-l 
facă era să înghită tot ce i se spunea, când de părerile lui 
nu părea să-i pese nimănui. 

— Pentru că tatăl tău e un om bun, rosti Maria. Un om 
foarte bun. Are grijă de noi toţi. 

— Aducându-ne aici, în mijlocul pustietăţii, vrei să spui? 
Asta înseamnă că are grijă de noi? 

— Sunt multe fapte pe care le-a făcut tatăl tău, continuă 
ea. Multe fapte de care trebuie să fii mândru. La urma 
urmei, dacă n-ar fi fost tatăl tău, unde aş fi eu acum? 

— Presupun că la Berlin, rosti Bruno. Muncind într-o casă 
frumoasă. Mâncându-ţi prânzul sub iederă şi lăsând 
albinele în pace. 

— Tu nu-ţi aduci aminte când am venit eu să lucrez la voi, 
nu-i aşa? întrebă ea liniştită aşezându-se pe marginea 
patului, ceva ce nu făcuse niciodată. Cum ai putea? Aveai 
doar trei ani. Tatăl tău m-a luat şi m-a ajutat când am avut 
mai mare nevoie. Mi-a dat un serviciu, un cămin. Mâncare. 
Nu poţi să-ţi imaginezi ce înseamnă să-ţi fie foame! N-ai fost 
niciodată flămând, nu-i aşa? 

Bruno se încruntă. Ar fi vrut să menţioneze că se simţea 
cam flămând chiar în acel moment, dar în schimb se uită la 
Maria şi-şi dădu seama, pentru prima oară, că niciodată nu 
o băgase în seamă ca pe o persoană cu viaţa şi povestea ei 
proprie. La urma urmei, ea nu făcuse altceva (după câte 
ştia el) decât să fie menajera familiei. Nici măcar nu era 
sigur dacă o văzuse vreodată îmbrăcată altfel decât în 
uniforma ei de menajeră. Dar când se gândea la asta, aşa 
cum făcea acum, trebuia să admită că în viaţa ei au existat 
şi alte lucruri, nu numai să-l servească pe el şi pe familia lui. 
Gândea şi ea, la fel ca el. Simţea lipsa unor lucruri, a unor 
prieteni pe care ar fi vrut să-i revadă, la fel ca el. Şi 
probabil că plângea şi ea în somn, în fiecare noapte de când 
se aflau aici, exact ca nişte băieţi mai mici şi mai puţin 


curajoşi decât el. Şi era şi drăguță, îşi dădu el seama, 
simțindu-se puţin ciudat descoperind asta. 

— Mama mea l-a cunoscut pe tatăl tău când era de vârsta 
ta, continuă Maria după câteva clipe. Ea a lucrat pentru 
bunica ta. A fost croitoreasa ei şi a însoţit-o în turnee prin 
toată Germania, când era tânără. Ea îi aranja toaletele 
pentru concerte - le spăla, le călca, le repara. Nişte rochii 
magnifice! Şi broderiile, Bruno! Ca nişte opere de artă, 
fiecare. Nu găseşti croitorese ca ea în zilele noastre. Clătină 
din cap şi zâmbi amintirilor, în timp ce Bruno asculta 
râăbdător. Mama avea grijă ca toate toaletele să fie pregătite 
de câte ori intra bunica ta în cabină înainte de un spectacol. 
lar după ce bunica ta s-a retras, mama a rămas prietena ei 
şi a primit de la ea o mică pensie, dar, vremurile fiind grele, 
tatăl tău mi-a oferit şi mie un serviciu, primul pe care l-am 
avut vreodată. Câteva luni mai târziu, mama s-a îmbolnăvit 
grav şi a avut nevoie de spitalizare şi tatăl tău a aranjat 
totul, deşi nu avea nicio obligaţie. El i-a plătit îngrijirea din 
propriul buzunar, deoarece era prietena mamei lui. Şi pe 
mine m-a luat în casa voastră din acelaşi motiv. Şi, când 
mama a murit, el a suportat cheltuielile de înmormântare. 
Aşa că, să nu mai spui niciodată că tatăl tău e prost, Bruno. 
Nu în faţa mea. N-am să permit asta. 

Bruno îşi muşcă buzele. Sperase ca Maria să fie de 
partea lui în campania pentru plecarea de la Out-With, dar 
acum îşi dădea seama cui îi era credincioasă. Şi, după ce 
auzise povestea aceasta, trebuia să admită că nu putea să 
fie decât mândru de tatăl lui. 

— Ei bine, zise el incapabil să se gândească la ceva mai 
inteligent, presupun că a fost frumos din partea lui. 

— Da, răspunse Maria, ridicându-se şi îndreptându-se 
spre fereastră, cea prin care Bruno putea să vadă barăcile 
şi oamenii din depărtare. A fost foarte amabil cu mine, 
continuă ea liniştită privind pe fereastră la oamenii şi 
soldaţii ce-şi vedeau de treburile lor. Are multă bunătate în 
suflet, în mod cert are, de aceea mă mir... 


Se depărtă de fereastră şi vocea i se frânse brusc, ca şi 
cum era gata să plângă. 

— Ce te miră? întrebă Bruno. 

— Mă mir ce... cum poate... 

— Cum poate, ce? insistă Bruno. 

De jos se auzi zgomotul unei uşi trântite, care se răspândi 
prin toată casa puternic ca o împuşcătură, încât îl făcu pe 
Bruno să sară în picioare şi pe Maria să-i scape un mic 
țipăt. Bruno auzi paşi ce tropăiau pe scări, urcând spre ei 
din ce în ce mai repede, şi se urcă în pat lipindu-se de 
perete, înspăimântat brusc de ceea ce s-ar fi putut întâmpla 
în continuare. Îşi ţinu respiraţia aşteptându-se la cine ştie 
ce neplăceri, dar nu era decât Gretel, Cazul fără Speranţă. 
Îşi vârî capul pe uşă şi păru surprinsă să-l găsească pe 
fratele ei şi pe menajera familiei stând la taclale. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gretel. 

— Nimic, răspunse Bruno în defensivă. Ce vrei? leşi 
afară! 

— leşi tu afară, replică ea, cu toate că se aflau în camera 
lui, apoi se întoarse să se uite la Maria îngustându-şi 
suspicioasă ochii. Pregăteşte-mi baia, Maria, fii bună! 
porunci ea. 

— De ce nu şi-o pregăteşti singură? se repezi Bruno. 

— Deoarece e treaba menajerei, răspunse Gretel, 
privindu-l fix. Pentru asta se află aici. 

— Nu pentru asta e aici, strigă Bruno, ridicându-se şi 
îndreptându-se spre ea. Nu se află aici doar pentru a munci 
pentru noi tot timpul, să ştii. Mai ales treburi pe care putem 
să le facem şi singuri. 

Gretel îl privi la rândul ei ca pe un nebun, apoi o privi pe 
Maria, care dădu repede din cap. 

— Desigur, domnişoară Gretel, rosti ea. Tocmai am 
terminat de făcut ordine în şifonierul fratelui tău. Vin 
imediat la tine. 

— Ei bine, să nu dureze prea mult, zise Gretel dură - 
deoarece, spre deosebire de Bruno, nu se gândise niciodată 


că şi Maria e o fiinţă cu sentimente, exact ca ale ei - după 
care ieşi închizând uşa şi îndreptându-se spre camera ei. 

Maria nu o urmări cu privirea, dar obrajii ei căpătară o 
culoare roz. 

— Continuu să cred că tata a făcut o greşeală teribilă, 
comentă Bruno încet după câteva minute, simțind nevoia de 
a se scuza pentru comportamentul surorii lui, dar neştiind 
dacă e bine sau nu să o facă. 

Situaţii ca aceasta îl făceau întotdeauna pe Bruno să se 
simtă foarte prost, deoarece în sufletul lui ştia că nu ai nicio 
scuză să fii nepoliticos cu cineva, chiar dacă muncea pentru 
tine. La urma urmei, existau şi unele lucruri cum ar fi 
manierele. 

— Chiar dacă tu crezi asta, nu trebuie să o spui cu voce 
tare, interveni repede Maria, îndreptându-se spre el şi 
părând că ar fi vrut să-l facă să-şi vină în fire. Promite-mi că 
n-ai s-o faci. 

— Dar de ce? întrebă el, încruntându-se. Nu spun decât 
ceea ce simt. Mi se permite să fac asta, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse ea. Nu ţi se permite. 

— Nu mi se permite să spun ce simt? repetă el 
neîncrezător. 

— Nu, insistă ea cu voce iritată, pentru că trebuia să 
insiste. Taci din gură în legătură cu asta, Bruno. Ştii ce 
multe necazuri ai putea să provoci? Pentru noi toţi? 

Bruno o privi fix. Era ceva în ochii ei, un fel de îngrijorare 
disperată, pe care n-o văzuse niciodată la ea şi care îl 
tulbura. 

— Ei bine, murmură el, ridicându-se şi îndreptându-se 
spre uşă, brusc dornic să se depărteze de ea. Nu spuneam 
decât că nu-mi place aici, asta e tot. Făceam doar 
conversaţie, în timp ce-mi aranjai lucrurile. Nu e ca şi cum 
aş plănui să fug sau ceva de genul acesta. Deşi, dacă aş 
face-o, nu cred că cineva ar putea să mă condamne. 

— Dar mama şi tatăl tău ar fi îngrijoraţi de moarte, 
afirmă Maria. Bruno, dacă ai puţin bun simţ, vei sta liniştit, 


te vei concentra asupra obligaţiilor tale şcolare şi vei face 
ceea ce-ţi spune tatăl tău. Trebuie să facem în aşa fel încât 
să fim în siguranţă, până ce totul se va termina. Oricum, 
asta e ceea ce intenţionez eu să fac. La urma urmei, ce am 
putea să facem altceva? Nu e treaba noastră să schimbăm 
lucrurile. 

Brusc, fără niciun motiv, Bruno simţi nevoia copleşitoare 
de a plânge. Asta îl surprinse şi pe el şi clipi repede de 
câteva ori, pentru ca Maria să nu vadă cum se simţea. Deşi, 
când se uită din nou în ochii ei, îi trecu prin minte că în ziua 
aceea era probabil ceva ciudat în aer, deoarece şi ochii ei 
arătau parcă plini de lacrimi. Una peste alta, începu să se 
simtă foarte prost, aşa că îi întoarse spatele Mariei şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? întrebă ea. 

— Afară, răspunse Bruno furios. Dacă asta e într-adevăr 
treaba ta! 

Merse încet, dar, odată ce ieşi din cameră, se grăbi spre 
scări, pe care le cobori în fugă cu paşi mari, simțind 
deodată că, dacă nu ieşea curând din casă, l-ar fi părăsit tot 
curajul. Şi în câteva secunde fu afară şi începu să alerge în 
jur, în nevoia de puţină mişcare, orice l-ar fi putut obosi. În 
depărtare se vedea poarta, care ducea la drumul care 
ducea la gară, care ducea acasă, dar ideea de a merge 
acolo, ideea de a fugi şi a rămâne singur fără nimeni 
altcineva era şi mai neplăcută decât ideea de a rămâne. 


CAPITOLUL ŞAPTE 
Cum profită mama de pe urma unei fapte pe care 
n-a făcut-o 


La câteva săptămâni după ce el şi familia lui sosiseră la 
Out-With şi fără perspectiva vreunei vizite a lui Karl sau a 
lui Daniel sau a lui Martin la orizont, Bruno hotărî că ar fi 


mai bine să încerce să găsească un mod de a se distra 
singur, altfel încet-încet va înnebuni. 

Nu cunoştea decât un singur om pe care-l considera 
nebun, şi aceasta era Herr Roller, un bărbat de aproximativ 
aceeaşi vârstă cu tata, care locuia după colţ de vechea casă 
din Berlin. Era văzut adesea umblând în sus şi-n jos pe 
stradă, la orice oră din zi sau din noapte, certându-se 
groaznic cu el însuşi. Uneori, în timpul acestor certuri, 
disputa nu i se mai părea de ajuns şi se apuca să lovească 
umbra, pe care chiar el o arunca pe perete. Uneori se lupta 
cu toată puterea cu umbra lui, lovind cu pumnii în zid până 
ce-i sângerau, după care cădea în genunchi şi începea să 
plângă tare şi să-şi dea cu palmele peste cap. În câteva 
rânduri, Bruno îl auzise folosind acele cuvinte pe care el n- 
avea voie să le folosească şi, când făcuse asta, Bruno abia se 
abţinuse să nu chicotească. 

— Nu trebuie să râzi de bietul Herr Roller, îi spusese 
mama într-o după-amiază, când îi povestise ultima lui 
escapadă. Nu ai idee prin ce a trecut în viaţă. 

— E nebun, zisese Bruno, rotindu-şi degetul la tâmplă şi 
fluierând, pentru a demonstra cât de nebun îşi închipuia el 
că este. Acum câteva zile, continuă el, a alergat pe stradă 
după o pisică şi a invitat-o să ia ceaiul cu el. 

— Şi pisica ce a spus? întrebase Gretel, care îşi făcea un 
sendviş într-un colţ al bucătăriei. 

— Nimic, explicase Bruno, era o pisică. 

— Vorbesc serios, insistase mama. Franz era un tânăr 
foarte drăguţ - îl ştiu de când eram fetiţă. Era amabil, 
serios şi un as pe ringul de dans, ca Fred Astaire. Dar a fost 
rănit groaznic în timpul Marelui Război, o rană la cap, de 
aceea se comportă aşa. Nu e nimic de râs. Nu ai idee prin 
ce au trecut tinerii atunci. Suferințele lor! 

La vremea acestei discuţii, Bruno nu avea decât şase ani 
şi nu fusese prea sigur la ce se refera mama. 

— S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, îi explicase ea când 
o întrebase. Înainte de a te naşte tu. Franz a fost unul 


dintre tinerii care au luptat în tranşee. Tatăl tău l-a 
cunoscut foarte bine pe vremea aceea; cred că au făcut 
războiul împreună. 

— Şi ce i s-a întâmplat? întrebase Bruno. 

— Nu mai contează, răspunsese mama. Războiul nu e un 
subiect potrivit pentru o conversaţie. Mi-e teamă că în 
curând vom petrece prea mult timp vorbind despre aşa 
ceva. 

Asta se întâmplase cu trei ani înainte de venirea la Out- 
With şi între timp Bruno nu se mai gândise prea mult la 
Herr Roller, dar brusc căpătă convingerea că, dacă nu va 
face ceva raţional, ceva la care să-şi folosească mintea, 
înainte să-şi dea seama va ajunge şi el să hoinărească pe 
străzi luptându-se cu el însuşi şi invitând animalele 
domestice la evenimente sociale. 

Deci, pentru a se menţine în formă, Bruno petrecu o 
lungă sâmbătă dimineaţa şi toată după-amiaza căutând noi 
posibilităţi de distracţie. La o anumită distanţă de casă - în 
partea camerei lui Gretel şi imposibil de văzut de la 
fereastra dormitorului său - exista un stejar mare, cu 
trunchiul foarte gros. Un copac înalt, cu ramuri viguroase, 
destul de puternice pentru a susţine greutatea unui băieţel. 
Părea atât de bătrân, încât Bruno hotări că trebuie să fi fost 
plantat la sfârşitul Evului Mediu, o perioadă pe care o 
studiase recent şi o găsise foarte interesantă - mai ales 
acea parte privind cavalerii, care plecau în aventuri spre 
ţinuturi îndepărtate şi, ajungând acolo, descopereau lucruri 
interesante. 

Nu avu nevoie decât de două obiecte pentru a pune la 
punct noua lui joacă: o frânghie şi un cauciuc. Frânghia era 
destul de uşor de găsit, deoarece în pivniţa casei existau 
baloturi întregi, şi nu-i luă prea mult timp ca să facă ceva 
extrem de periculos, adică să găsească un cuţit ascuţit şi să 
taie o bucată lungă, atâta cât îşi închipuia el că avea nevoie. 
O duse la stejar şi o lăsă acolo pe pământ, pentru folosire 
ulterioară. Cauciucul însă era altă problemă. 


În această dimineaţă anume, nici mama şi nici tata nu 
erau acasă. Mama ieşise devreme şi luase trenul până la cel 
mai apropiat oraş, pentru a schimba atmosfera, în timp ce 
tata fusese văzut îndreptându-se în direcţia barăcilor şi a 
oamenilor ce se vedeau de la fereastra lui Bruno. Dar, ca de 
obicei, lângă casă existau parcate o mulţime de camioane şi 
jeepuri ale soldaţilor şi, deşi ştia că era imposibil să fure un 
cauciuc de la unul dintre ele, exista totuşi posibilitatea să 
găsească pe undeva un cauciuc de rezervă. 

Cum ieşi afară, o văzu pe Gretel stând de vorbă cu 
locotenentul Kotler şi, fără prea mult entuziasm, hotărî că el 
ar fi cea mai indicată persoană pe care să o întrebe. 
Locotenentul Kotler era tânărul ofiţer pe care-l văzuse 
Bruno în prima lui zi la Out-With, soldatul care apăruse în 
capul scărilor şi îl privise o clipă, înainte de a da din cap şi 
a-şi continua drumul. De atunci, Bruno îl revăzuse de 
nenumărate ori - intra şi ieşea din casă, parcă el era 
stăpânul locului şi biroul tatei în mod clar nu-i era interzis - 
dar nu vorbiseră prea des. Bruno nu era sigur de ce, ştia 
doar că nu-l plăcea pe locotenentul Kotler. Atmosfera din 
jurul lui îl făcea să îngheţe şi să o ia la goană. Totuşi, nu era 
nimeni altcineva pe care să-l întrebe, aşa că se îndreptă 
spre el, cu toată încrederea de care era în stare, pentru a-l 
saluta. 

De cele mai multe ori, tânărul locotenent arăta foarte 
elegant, hoinărind pe acolo într-o uniformă ce părea să fi 
fost călcată chiar atunci, înainte de a o îmbrăca. Cizmele lui 
negre străluceau de atâta lustru, iar părul blond deschis 
era pieptănat într-o parte, despărţit de o cărare şi pomădat 
cu ceva care-l făcea să stea perfect şi lăsa să se vadă toate 
urmele pieptenelui, ca un teren care tocmai fusese arat. De 
asemenea, era parfumat cu atât de multă colonie, încât 
puteai să-i simţi prezenţa de la distanţă. Bruno învățase să 
nu stea sub vânt faţă de el, sau risca să leşine de miros. 

Totuşi, în această zi, poate pentru că era o sâmbătă 
dimineaţa atât de însorită, nu era chiar atât de spilcuit. În 


loc de asta, peste pantaloni purta o vestă albă şi părul îi 
cădea pe frunte în dezordine. Braţele îi erau surprinzător 
de bronzate şi avea genul acela de muşchi pe care Bruno ar 
fi dorit să-i aibă şi el. Bruno fu de-a dreptul surprins cât de 
tânăr arăta azi; de fapt, îi amintea de băieţii mai mari de la 
şcoală, cei pe care trebuia să-i ocoleşti în permanenţă. 
Locotenentul Kotler era prins într-o discuţie cu Gretel şi 
ceea ce îi spunea el trebuie să fi fost formidabil de nostim, 
deoarece ea râdea tare şi-şi rula buclele pe degete, în 
zulufi. 

— Bună, rosti Bruno, apropiindu-se de el. 

Gretel îl privi iritată. 

— Ce vrei? întrebă ea. 

— Nu vreau nimic, se repezi Bruno, privind-o. Am venit 
doar să spun „bună”. 

— Trebuie să-l ierţi pe fratele meu mai mic, Kurt, i se 
adresă ea locotenentului Kotler. Are doar nouă ani, să ştii. 

— Bună dimineaţa, omuleţule, zise Kotler, întinzând mâna 
şi - spre disperarea lui Bruno - trecându-şi-o prin părul lui, 
un gest care-l făcu să simtă nevoia de a-l trânti la pământ şi 
a-i juca cu picioarele pe cap. De ce te-ai trezit atât de 
devreme, sâmbătă dimineaţa? 

— Nu e prea devreme, răspunse Bruno. E aproape zece. 

Locotenentul Kotler ridică din umeri. 

— Când eram de vârsta ta, mama nu putea să mă scoată 
din pat până la prânz. Spunea că niciodată nu voi creşte 
destul de mare şi de puternic dacă dorm toată ziua. 

— Ei bine, se pare că a greşit, nu-i aşa? îşi exprimă Gretel 
simpatia. 

Bruno însă o privi cu antipatie. Folosise vocea ei 
prostească, care suna ca şi cum n-avea pic de minte. Nimic 
nu i-ar fi plăcut lui Bruno mai mult, decât să plece de lângă 
cei doi şi să nu aibă de-a face cu ceea ce discutau ei, dar nu 
avea de ales. Trebuia să ţină seama de interesele lui şi să-i 
ceară locotenentului Kotler ceva de neimaginat: o favoare! 


— Mă întreb dacă aş putea să-ţi cer o favoare? zise 
Bruno. 

— Poţi să-mi ceri, zise locotenentul Kotler, ceea ce o făcu 
pe Gretel să râdă din nou, deşi nu spusese deloc ceva 
nostim. 

— Mă întreb dacă există pe undeva nişte cauciucuri 
disponibile, continuă Bruno. Poate de la unul din jeepuri. 
Sau de la un camion. Vreunul pe care nu-l mai folosiţi. 

— Singurul cauciuc de rezervă pe care l-am văzut pe aici 
de curând aparţine sergentului Hoffschneider şi îl ţine în 
jurul mijlocului, răspunse locotenentul Kotler, schiţând din 
buze ceva ce semăna a zâmbet. 

Lui Bruno, cele spuse nu i se părură că ar avea vreun 
sens, dar pe Gretel o amuzară atât de mult, încât păru gata 
să înceapă să ţopăie. 

— Ei bine, are nevoie de el? întrebă Bruno. 

—  Sergentul Hoffschneider? se minună locotenentul 
Kotler. Da, mi-e teamă că da. E foarte ataşat de cauciucul 
lui de rezervă. 

— Încetează Kurt, zise Gretel, ştergându-şi lacrimile. Nu 
te înţelege. Are doar nouă ani. 

— O, taci din gură odată, te rog, strigă Bruno, privindu-şi 
iritat sora. Fusese destul de rău că trebuise să vină să-i 
ceară o favoare locotenentului Kotler, dar lucrurile 
deveniseră şi mai rele pentru că propria lui soră îl ironiza 
tot timpul. Oricum, nici tu nu ai decât doisprezece, adăugă 
el. Aşa că încetează să pretinzi că eşti mai mare decât eşti. 

— Am aproape treisprezece, Kurt, se repezi ea fără să 
mai râdă şi cu faţa împietrită de oroare. O să am 
treisprezece în câteva săptămâni. Sunt adolescentă. Exact 
ca tine. 

Locotenentul Kotler zâmbi şi dădu din cap, dar nu 
comentă. Bruno îl privi fix. Dacă ar fi fost alt adult de faţă, 
şi-ar fi dat ochii peste cap sugerând că toată lumea ştia că 
fetele sunt toante, iar surorile total ridicole. Dar nu exista 
nimeni. Doar locotenentul Kotler. 


— Oricum, zise Bruno, ignorând privirea furioasă pe care 
i-o arunca Gretel, în afară de cine ai spus, mai există şi 
altcineva care s-ar putea să aibă un cauciuc de rezervă? 

— Desigur, răspunse locotenentul Kotler, care nu mai 
zâmbea, ci devenise brusc plictisit. Dar la ce-ţi trebuie? 

— M-am gândit să fac un leagăn, răspunse Bruno. Ştii, 
dintr-un cauciuc şi nişte frânghie agăţată de ramurile unui 
copac. 

— A, adevărat, comentă locotenentul Kotler, dând din cap 
cu înţelepciune, ca şi cum astfel de lucruri făceau parte din 
amintirile lui foarte îndepărtate, în ciuda faptului că, aşa 
cum afirmase Gretel, nu era decât un adolescent. Am făcut 
şi eu leagăne când eram copil. Prietenii mei şi cu mine am 
petrecut multe după-amiezi fericite dându-ne în leagăn. 

Bruno fu surprins că puteau să aibă ceva în comun (şi 
mai uimit să audă că locotenentul Kotler avusese vreodată 
prieteni!). 

— Aşa că, ce crezi? întrebă el. O să găsesc aşa ceva pe 
aici? 

Locotenentul Kotler îl privi fix şi păru că stă în cumpănă 
înainte de a-i răspunde, parcă nesigur dacă să-i dea un 
răspuns simplu sau să încerce să-l enerveze cum făcea de 
obicei. Apoi îl zări pe Pavel - bătrânul care venea în fiecare 
după-amiază la bucătărie, pentru a curăța zarzavatul 
pentru cină, înainte de a-şi îmbrăca jiletca albă şi de a servi 
la masă - îndreptându-se spre casă, şi aceasta îl făcu să se 
hotărască. 

— Hei, tu...! strigă el, adăugând un cuvânt pe care Bruno 
nu-l înţelese. Vino aici, tu... spuse el iar cuvântul, şi ceva din 
tonul aspru cu care fusese rostit îl făcu pe Bruno să 
privească în lături şi să se simtă ruşinat că lua parte la toată 
povestea asta. 

Pavel veni spre ei şi Kotler îi vorbi insolent, în ciuda 
faptului că era destul de tânăr pentru a-i fi nepot. 

— Du-l pe omuleţul ăsta în magazia din spatele casei. 
Înşirate pe lângă zid se afla nişte cauciucuri vechi. O să-şi 


aleagă unul şi tu îl vei duce unde îţi va spune el, ai înţeles? 

Pavel îşi ţinea boneta în mâini şi dădu din cap, ceea ce 
însemna că şi-l apleca şi mai mult. 

— Da, domnule, rosti încet, atât de încet de parcă n-ar fi 
spus nimic. 

— Şi, după aceea, când te întorci la bucătărie, spală-te 
bine pe mâini înainte de a te atinge de vreun aliment, tu... 
murdar. 

Locotenentul Kotler repetă cuvântul pe care-l folosise 
deja de două ori şi scuipă în timp ce vorbea. Bruno se uită 
la Gretel, care privea cu adoraţie cum străluceşte soarele în 
părul locotenentului Kotler, dar ca şi fratele ei, părea uşor 
stânjenită. Niciunul nu vorbise vreodată cu Pavel, dar era 
un chelner foarte bun şi astfel de oameni nu creşteau în 
copaci, după cum se exprimase tata. 

— Acum pleacă, adăugă locotenentul Kotler, şi Pavel se 
întoarse şi porni spre magazie urmat de Bruno, care din 
când în când întorcea capul spre sora lui şi spre tânărul 
soldat, simțind nevoia imperioasă de a se duce înapoi şia o 
lua pe Gretel de acolo, în ciuda faptului că era plictisitoare, 
egoistă şi în cea mai mare parte a timpului nu-i păsa de el. 
Dar, la urma urmei, aceasta e treaba ei. Iotuşi, era sora lui! 
Şi nu-i plăcea ideea să o lase singură cu cineva ca 
locotenentul Kotler. Pur şi simplu nu putea să-l descrie altfel 
decât că era de-a dreptul periculos. 

Accidentul avu loc două ore mai târziu, după ce Bruno 
găsise un cauciuc corespunzător şi Pavel îl dusese până la 
stejarul cel mare, din curtea care se vedea de la fereastra 
lui Gretel, şi, după ce Bruno se urcase şi coborâse din el de 
nenumărate ori, pentru a lega cât mai bine frânghia, întâi 
de creangă şi apoi de cauciuc. Până în acel moment 
operaţia fusese un succes uriaş. Mai făcuse asta şi înainte, 
dar atunci fusese ajutat de Karl, de Daniel şi de Martin. De 
data aceasta însă, făcuse totul singur şi treaba fusese mult 
mai complicată. Totuşi, cum-necum, reuşise şi astfel, după 
câteva ore, era instalat fericit pe cauciuc şi se legăna 


încoace şi încolo, ca şi cum n-ar fi avut altă grijă pe lume, 
ignorând faptul că era unul dintre cele mai incomode 
leagăne pe care le construise în viaţa lui. 

Stătea cu burta pe cauciuc şi-şi folosea picioarele pentru 
a-şi face vânt proptindu-le de pământ. De fiecare dată când 
cauciucul se dădea înapoi, se ridica în aer atât de mult încât 
aproape lovea trunchiul copacului, ajungând destul de 
aproape pentru ca Bruno să-şi poată propti picioarele de el 
şi să-l împingă din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai sus, 
cu fiecare oscilație. Treaba funcţiona foarte bine, până când 
mâna cu care se ţinea de cauciuc alunecă puţin, exact în 
clipa în care el se proptise de copac împingând leagănul şi, 
înainte de a-şi da seama, corpul i se răsuci şi căzu, cu un 
picior prins în marginea cauciucului şi cu burta lovindu-se 
de pământ cu o bufnitură. 

O clipă fu cuprins ca de întuneric, apoi îşi reveni. Stătea 
lungit pe pământ şi, când cauciucul reveni, îl izbi în cap, iar 
el ţipă şi se trase într-o parte. Când se ridică în picioare, 
simţi că braţul şi piciorul îi erau rănite, deoarece căzuse cu 
toată greutatea pe ele, dar nu atât de grav încât să se fi 
rupt. Îşi cercetă mâna acoperită de zgârieturi şi, când se 
uită la cot, văzu şi o tăietură destul de urâtă. Totuşi, piciorul 
era într-o situaţie mai rea. Uitându-se la genunchi, exact 
sub tivul şortului văzu o tăietură adâncă, ce părea că tocmai 
asta aşteptase, ca el să o privească, deoarece imediat ce-i 
dădu atenţie începu să sângereze abundent. 

— O, Doamne, rosti Bruno tare, privind-o şi întrebându-se 
ce era de făcut. Dar nu fu nevoie să se întrebe prea multă 
vreme, deoarece leagănul fiind pe aceeaşi parte a casei cu 
bucătăria unde Pavel, chelnerul care-l ajutase să găsească 
cauciucul, curăța cartofi la fereastră, acesta văzuse 
accidentul. Când Bruno ridică din nou ochii, descoperi că 
Pavel venea repede spre el şi de abia atunci se simţi destul 
de în siguranţă pentru a permite senzaţiei de ameţeală, 
care-i dăduse târcoale până atunci, să-l copleşească. Era 


gata să cadă, dar de data aceasta nu ajunse la pământ, 
pentru că Pavel îl prinse în braţe şi-l susţinu. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, rosti el. Nu mi se părea 
periculos. 

— Te-ai avântat prea sus, răspunse Pavel cu voce liniştită, 
ceea ce-l făcu imediat pe Bruno să se simtă şi mai în 
siguranţă. Tocmai te priveam şi mă gândeam că în orice 
clipă se putea întâmpla ceva neplăcut. 

— Şi chiar aşa s-a întâmplat, comentă Bruno. 

— Sigur că da! 

Pavel îl cără spre casă, peste pajişte, îl duse în bucătărie 
şi-l aşeză pe unul dintre scaunele de lemn. 

— Unde e mama? întrebă Bruno, privind în jur după 
prima persoană pe care o căuta întotdeauna când se 
accidenta. 

— Mi-e teamă că mama ta nu s-a întors încă, răspunse 
Pavel, care îngenunchease pe duşumea în faţa lui şi-i 
examină genunchiul. Sunt numai eu aici. 

— Atunci ce se va întâmpla? întrebă Bruno cuprins uşor 
de panică, o emoție ce ar fi putut să-i provoace şi lacrimi 
până la urmă. Aş putea să sângerez până mor. 

Pavel râse blând şi clătină din cap. 

— N-ai să sângerezi până mori, îl asigură el, trăgând un 
scaun şi aşezând piciorul lui Bruno pe el. Nu te mişca o 
clipă. Parcă era o trusă de prim ajutor pe aici! 

Bruno îl urmări cu privirea în timp ce se învârtea prin 
bucătărie, scoțând trusa verde de prim ajutor dintr-un 
dulap şi umplând un castron mic cu apă, pe care întâi o 
încercă cu degetul, să se asigure că nu e prea rece. 

— Va fi nevoie să merg la spital? întrebă Bruno. 

— Nu, nu, răspunse Pavel, îngenunchind din nou şi, 
înmuind o bucată de pânză uscată în castron, atinse uşor 
genunchiul lui Bruno, ceea ce-l făcu să tresară de durere, în 
ciuda faptului că rana nu era chiar atât de dureroasă. E 
doar o tăietură mică. Nici măcar nu vei avea nevoie de 
copci. 


Bruno se încruntă şi-şi muşcă buza nervos, în timp ce 
Pavel curăţă rana de sânge. Apoi îi puse pe ea o altă bucată 
de pânză ţinând-o strâns câteva minute. Când o ridică încet, 
sângerarea încetase şi, scoțând din trusa de prim ajutor o 
sticluţă cu un unguent verde, unse rana, ceea ce îi provocă 
o atare usturime lui Bruno încât ţipă „au” de câteva ori într- 
o succesiune rapidă. 

— Nu e chiar atât de rău, reluă Pavel cu voce blândă şi 
amabilă. Nu provoca răul, gândindu-te că e mai dureros 
decât e în realitate! 

Acesta i se păru lui Bruno un raţionament foarte corect, 
aşa că rezistă tentaţiei de a mai striga „au”. Când Pavel 
termină de aplicat unguentul verde, luă un bandaj din trusa 
de prim ajutor şi-l lipi pe rană. 

— Iată, zise el, acum e mai bine, nu-i aşa? 

Bruno dădu din cap şi se simţi cam ruşinat că nu s-a 
comportat atât de curajos pe cât ar fi vrut. 

— Mulţumesc, zise el. 

— Cu multă plăcere, rosti Pavel. Acum trebuie să stai pe 
scaun câteva minute, înainte de a începe să mergi din nou, 
bine? Lasă rana să se liniştească. Şi astăzi să nu te mai 
apropii de leagănul ăla. 

Bruno dădu din cap şi-şi ţinu piciorul întins pe scaun în 
timp ce Pavel se duse la chiuvetă şi-şi spălă cu grijă mâinile, 
curăţindu-le chiar şi pe sub unghii cu o perie de sârmă, 
înainte de a le usca şi a se înapoia la cartofi. 

— Ai să-i spui mamei ce s-a întâmplat? îl chestionă Bruno, 
care petrecuse ultimele câteva minute întrebându-se dacă 
din cauza accidentului va fi privit ca un erou sau ca un 
prost, pentru că îşi construise o capcană atât de 
periculoasă. 

— Eu cred că o să vadă ea însăşi, răspunse Pavel, care luă 
nişte morcovi de pe masă şi se aşeză jos vizavi de Bruno 
începând să-i curețe pe un ziar vechi. 

— Da, aşa presupun şi eu, răspunse Bruno. Probabil că va 
dori să mă ducă la doctor. 


— Eu nu cred, spuse Pavel liniştit. 

— Nu se ştie niciodată, zise Bruno, care nu voia ca 
accidentul lui să fie trecut aşa uşor cu vederea (la urma 
urmei, era cel mai emoţionant lucru care i se întâmplase de 
când sosise aici). S-ar putea să fie mai rău decât pare! 

— Nu e, comentă Pavel, care de-abia asculta ce-i spunea 
Bruno, morcovii reţinându-i atenţia mai mult. 

— Ei bine, dar cum poţi să ştii tu asta? întrebă repede 
Bruno iritat, în ciuda faptului că acesta era de fapt omul 
care venise şi-l ridicase de pe pământ şi-l adusese înăuntru 
având grijă de el. Tu nu eşti doctor. 

Pavel se opri o clipă din curăţatul morcovilor şi se uită la 
Bruno peste masă, cu capul mult aplecat, dar privindu-l 
totuşi, ca şi cum se întreba ce să răspundă la o astfel de 
întrebare. Oftă şi păru că se gândeşte profund înainte de a-i 
răspunde: 

— Ba da, sunt. 

Bruno îl privi fix, surprins. Aşa ceva i se părea total lipsit 
de sens. 

— Dar eşti chelner, zise el încet. Şi cureţi zarzavat pentru 
cină. Cum poţi să fii şi doctor? 

— Tinere, zise Pavel (şi Bruno aprecie faptul că avu 
amabilitatea de a-i spune „tinere” în loc de „omuleţule”, 
cum îi spunea locotenentul Kotler). În mod categoric, sunt 
doctor. Doar pentru că cineva priveşte noaptea cerul, nu 
înseamnă că e astronaut, ştii doar. 

Bruno nu înţelese ce voia să spună Pavel, dar ceva îl făcu 
să-l privească pentru prima oară cu mai multă atenţie. Era 
un bărbat scund şi foarte slab, cu degete lungi şi trăsături 
ascuţite. E mai bătrân decât tata, dar mai tânăr decât 
bunicul, ceea ce înseamnă totuşi că e destul de bătrân şi, 
deşi Bruno nu-l cunoscuse înainte de a veni la Out-With, 
ceva în legătură cu faţa lui îl făcea să creadă că în trecut 
purtase barbă. 

Acum nu. 


— Nu înţeleg, zise Bruno, dorind să primească amănunte. 
Dacă eşti doctor, de ce serveşti la masă? De ce nu lucrezi 
undeva într-un spital? 

Pavel ezită un lung moment înainte de a răspunde şi 
Bruno nu mai rosti niciun cuvânt. Nu era sigur de ce, dar 
simţea că cel mai politicos lucru pe care trebuia să-l facă 
era să aştepte până ce Pavel va fi gata să vorbească. 

— Înainte de a veni aici, am practicat medicina, rosti el în 
sfârşit. 

— Ai practicat? întrebă Bruno, care nu era familiarizat cu 
acest cuvânt. Atunci înseamnă că nu erai foarte bun? 

Pavel zâmbi. 

— Eram Chiar foarte bun, răspunse el. Vezi tu, 
întotdeauna am vrut să fiu medic. De pe vremea când eram 
un băieţel. De pe vremea când eram de vârsta ta. 

— Eu vreau să fiu explorator, zise repede Bruno. 

— Îţi doresc noroc, îi ură Pavel. 

— Mulţumesc. 

— Şi ai descoperit ceva? 

— Acasă la Berlin erau multe de explorat, îşi aminti 
Bruno. Dar acolo era o casă mare, mai mare decât ai putea 
să-ţi imaginezi, aşa că erau o mulţime de locuri de explorat. 
Aici nu e la fel. 

— Nimic nu e la fel aici, fu de acord Pavel. 

— Când ai venit la Out-With? întrebă Bruno. 

Pavel puse morcovul şi cuțitul de curăţat jos şi reflectă 
câteva secunde. 

— Cred că sunt aici dintotdeauna, zise el în final, cu voce 
scăzută. 

— Ai crescut aici? 

— Nu, răspunse Pavel, dând din cap. Nu, nu aici. 

— Dar tocmai ai spus... 

Înainte de a continua, afară se auzi vocea mamei. 
Imediat, Pavel sări de unde stătea şi se întoarse la chiuveta 
cu morcovi şi la cuţit şi la ziarul plin de coji şi îi întoarse 


spatele lui Bruno, aplecându-şi şi mai mult capul şi 
nemaiscoţând nicio vorbă. 

— Ce naiba ţi s-a întâmplat? întrebă mama când intră în 
bucătărie. Apoi se aplecă pentru a examina pansamentul 
care acoperea rana lui Bruno. 

— Am făcut un leagăn şi apoi am căzut din el, explică 
Bruno. Leagănul m-a lovit în cap şi aproape am leşinat, dar 
Pavel a ieşit şi m-a ridicat, şi m-a curăţat şi mi-a pus un 
pansament, care m-a usturat foarte tare, dar n-am plâns. N- 
am plâns deloc, nu-i aşa, Pavel? 

Pavel se întoarse spre ei, foarte puţin şi cu tot trupul, dar 
nu ridică privirea. 

— Rana a fost curățată, spuse el liniştit, fără să răspundă 
întrebării lui Bruno. Nu trebuie să fiţi îngrijorată. 

— Du-te în camera ta, Bruno, zise mama care părea 
foarte stânjenită. 

— Dar... 

— Nu sta la discuţii cu mine - du-te în camera ta! insistă 
ea, şi Bruno cobori de pe scaun, lăsându-şi toată greutatea 
pe ceea ce hotărâse să numească piciorul lui rău, astfel că-l 
duru puţin. Se întoarse şi părăsi încăperea, dar încă mai 
putu s-o audă pe mama spunându-i lui Pavel „mulţumesc”, 
exact când se îndrepta spre scări, ceea ce îl făcu pe Bruno 
fericit, deoarece era evident pentru oricine că, dacă n-ar fi 
fost Pavel, ar fi sângerat de moarte. Dar mai auzi ceva 
înainte de a urca scările, ultima vorbă a mamei adresată 
chelnerului care se declarase doctor: „Dacă întreabă 
Comandantul, îi vom spune că eu l-am pansat pe Bruno.” 

Ceea ce acestuia i se păru un lucru grozav de egoist şi un 
fel al mamei de a profita de pe urma unui lucru pe care nu îl 
făcuse. 


CAPITOLUL OPT 
De ce a plecat bunica ca o furtună 


Cele două persoane din familie care-i lipseau cel mai mult 
lui Bruno erau bunicul şi bunica. Locuiau amândoi într-un 
apartament mic de lângă tarabele cu fructe şi legume şi, 
când Bruno se mută la Out-With, bunicul avea aproximativ 
şaptezeci şi trei de ani, ceea ce, după părerea lui Bruno, îl 
făcea să fie cel mai bătrân om din lume. Într-o după-amiază, 
Bruno făcuse un calcul că, dacă ar trăi toată viaţa lui de 
până acum, iar şi iar de opt ori, ar fi fost cu un an mai tânăr 
decât bunicul. 

Bunicul îşi petrecuse toată viaţa conducând un 
restaurant din centrul oraşului şi unul dintre angajaţii lui 
fusese tatăl prietenului lui Bruno, care lucra acolo ca 
bucătar-şef. Deşi bunicul nu mai gătea şi nici nu mai servea 
la mesele din restaurant, cea mai mare parte a zilelor şi-o 
petrecea acolo, stând la bar de vorbă cu clienţii în fiecare 
după-amiază, luând masa de seară şi rămânând acolo până 
la ora închiderii râzând cu prietenii lui. 

Bunica nu părea bătrână, în comparaţie cu celelalte 
bunici ale băieţilor. De fapt, când află Bruno cât de bătrână 
era - şaizeci şi doi de ani - fu uluit. Îl întâlnise pe bunicul 
când era tânără, la unul dintre concertele ei, şi acesta 
reuşise să o convingă să se mărite cu el, în ciuda tuturor 
viciilor lui. Ea avea părul lung şi roşu, surprinzător de 
asemănător cu al nurorii ei, şi ochii verzi şi susţinea că 
toate acestea erau din cauză că undeva în familia ei exista o 
urmă de sânge irlandez. Bruno ştia întotdeauna când o 
petrecere de familie ajungea la apogeu, deoarece bunica 
stătea pe lângă pian, cineva aşteptând să se aşeze la el şi ca 
lumea să o roage să cânte. 

— Ce înseamnă asta? strigă ea, ţinându-şi o mână la 
piept, ca şi cum însăşi ideea îi tăia respiraţia. Doriţi un 
cântec anume? Pentru că s-ar putea să nu-l ştiu. Mi-e 
teamă, tinere, că zilele când cântam eu au rămas mult în 
urmă. 


— Cântă! Cântă! striga toată lumea care participa la 
petrecere şi după o pauză corespunzătoare - uneori lungă 
cam de zece-douăsprezece secunde - se întorcea în sfârşit 
spre tânărul de la pian şi spunea cu o voce repezită şi plină 
de umor: 

— La vie en rose, Mi bemol, te rog. Şi încearcă să ţii pasul 
cu modificările. 

Petrecerile de acasă de la Bruno erau întotdeauna 
dominate de cântecul bunicii, care dintr-un anumit motiv 
păreau mereu să coincidă cu momentul în care mama pleca 
din locul de desfăşurare a petrecerii şi se ducea la 
bucătărie, urmată de unele dintre prietenele ei. Iata 
rămânea întotdeauna să asculte, şi Bruno la fel, deoarece 
nu exista nimic care să-i placă mai mult decât să o audă pe 
bunica cum îşi dădea drumul la voce în toată amploarea ei 
şi cum smulgea aplauzele oaspeţilor când termina. În plus, 
La vie en rose îl înfiora şi făcea să i se ridice părul pe ceafă. 

Bunicii îi plăcea să creadă că Bruno sau Gretel vor urca 
la rândul lor pe scenă şi de fiecare Crăciun şi de fiecare 
petrecere aniversară inventa o mică scenetă pentru ei trei, 
pe care o jucau în faţa mamei, a tatălui şi a bunicului. Scria 
ea însăşi textul şi, după cum considera Bruno, întotdeauna 
îşi rezerva cele mai bune replici, deşi lui nu-i păsa prea 
mult. De obicei, exista şi un cântec. 

— E cântecul pe care l-aţi dorit? întreba ea mai întâi - şi 
acesta era momentul când Bruno făcea o scamatorie şi 
Gretel dansa. 

Sceneta se termina întotdeauna cu Bruno, care recita un 
lung poem al unuia dintre Marii Poeți, cuvinte pe care le 
găsea foarte greu de înţeles, dar care, într-un fel, sunau din 
ce în ce mai frumos pe măsură ce le recita. 

Asta însă nu era partea cea mai grozavă a acestor mici 
producţii. Cea mai grozavă parte era că bunica făcea 
costumele, atât pentru Bruno, cât şi pentru Gretel. 
Indiferent ce rol juca, indiferent câte replici avea în 
comparaţie cu ale surorii sau ale bunicii, Bruno era 


întotdeauna costumat adecvat, ca un prinţ, sau ca un şeic 
arab, sau o dată chiar ca un gladiator roman. Uneori purta 
coroană, şi, când nu avea coroană, existau sulițe. Şi, când 
nu existau nici sulițe, erau bice sau turbane. Nimeni nu ştia 
niciodată cu ce va apărea bunica data următoare, dar, cu o 
săptămână înainte de Crăciun, Bruno şi Gretel erau 
convocați zilnic acasă la ea, pentru repetiţii. 

Însă ultima scenetă jucată de ei se terminase într-un mod 
dezastruos şi Bruno încă îşi mai amintea cu tristeţe 
episodul, deşi nu era sigur ce se întâmplase şi de ce se 
dezlănţuise cearta. 

Cu o săptămână înainte, casa fusese cuprinsă de o mare 
agitaţie, stârnită de faptul că acum Maria, bucătarul şi Lars 
majordomul îi spuneau tatei „Comandante”, ca şi toţi 
soldaţii care veneau şi plecau de acolo, folosind casa - după 
cum observase Bruno - ca şi cum era a lor personală, nu a 
lor. Săptămâni întregi fusese mare fierbere. Mai întâi au 
venit la cină Fury şi frumoasa femeie blondă, ceea ce 
adusese întreaga casă în impas, apoi a fost treaba cea nouă 
cu numirea tatălui „Comandante”. Mama îi spusese lui 
Bruno să se duca să-l felicite pe tata şi el o făcu, deşi dacă 
era să fie sincer cu el însuşi (ceea ce întotdeauna încercase 
să fie), nu era prea sigur de ce îl felicita. 

În ziua de Crăciun, tata îşi pusese uniforma lui nou-nouţă, 
cea scrobită şi călcată pe care acum o purta în fiecare zi, şi 
când apăru cu ea, toată familia aplaudase. Într-adevăr, era 
ceva special. În comparaţie cu ceilalţi soldaţi, care intrau şi 
ieşeau din casă, el era cu totul altfel şi parcă toţi îl 
respectau mai mult decât până acum. Mama se îndreptase 
spre el şi îl sărutase pe obraz şi îşi plimbase mâna pe 
pieptul lui, remarcând cât de fină i se părea stofa. Bruno 
fusese şi el deosebit de impresionat de toate decoraţiile de 
pe uniformă şi i se permisese să-şi pună chipiul pe cap un 
foarte scurt moment, cu condiţia ca mâinile să-i fie curate. 

Bunicul fusese foarte mândru de fiul lui când îl văzuse în 
noua uniformă, doar bunica nu era deloc impresionată. 


După ce se servise cina şi după ce ea şi Gretel şi Bruno îşi 
jucaseră sceneta, bunica se aşezase tristă pe unul dintre 
fotolii şi îl privise pe tata dând din cap, ca şi cum el 
constituia pentru ea o uriaşă dezamăgire. 

— Mă întreb - unde am greşit oare cu tine, Ralf? 
întrebase ea. Mă întreb dacă toate piesele pe care le-am 
jucat cu tine când erai mic nu te-au făcut cumva să ajungi 
aici. Îmbrăcat ca o paiaţă. 

— Ei, mamă, răspunsese tata cu voce tolerantă. Ştii bine 
că nu e momentul. 

— Îmbrăcat în uniforma aia, continuase ea, ca şi cum asta 
ar face din tine ceva special. Nici măcar nu-ţi pasă ce 
înseamnă în realitate. Ce simbolizează ea! 

— Nathalie, am mai discutat despre asta şi înainte, 
intervenise bunicul, deşi toată lumea ştia că atunci când 
bunica avea ceva de spus, găsea întotdeauna cuvintele 
potrivite, indiferent cât de nepopulară devenea. 

— Tu ai discutat, Matthias, răspunsese bunica. Eu n-am 
fost decât un perete gol căruia i te adresai. Ca de obicei. 

— Mamă, asta e o petrecere, intervenise tata suspinând. 
Şi e Crăciunul. Hai să nu stricăm atmosfera. 

— Îmi amintesc când a început Marele Război, zise 
bunicul mândru, privind în foc şi dând din cap. Îmi amintesc 
că ai venit acasă să ne spui că te-ai înrolat şi eram sigur că 
nu-ţi va face decât rău. 

— Şi chiar i-a făcut, Matthias, insistase bunica. Uită-te la 
el, ai dovada. 

— Şi acum uită-te la tine, continuase bunicul, ignorând-o. 
Mă simt atât de mândru să te văd promovat într-o poziţie cu 
atâta responsabilitate! Să-ţi ajuţi astfel ţara să-şi recapete 
onoarea, după toate daunele mari ce i s-au adus. Represalii, 
în sus şi-n jos! 

— O, îţi dai seama ce vorbeşti? ţipase bunica. Mă întreb, 
care dintre voi doi e mai nebun? 

— Dar, Nathalie, intervenise mama, încercând să calmeze 
lucrurile, nu ai impresia că Ralf arată foarte frumos în noua 


lui uniformă? 

— Frumos? întrebase bunica, aplecându-se înainte şi 
privindu-şi fix nora, ca şi cum aceasta îşi pierduse minţile. 
Frumos, ai spus? Nebuno! Asta ai tu impresia că e 
important pe lume? Să arăţi frumos? 

— Eu arăt frumos în costumul meu de maestru de manej? 
întrebase şi Bruno, pentru că asta îmbrăcase el pentru 
petrecerea din noaptea aceea - o uniformă roşu cu negru 
ca a unui circar - şi era foarte mândru de el însuşi. 

Dar imediat ce vorbise regretase că o făcuse, pentru că 
toţi adulţii îşi întorseseră privirea în direcţia lui şi a lui 
Gretel, ca şi cum uitaseră cu desăvârşire că se aflau şi ei 
acolo. 

— Sus, copii, zisese repede mama. Plecaţi în camerele 
voastre. 

— Dar nu vrem, protestase Gretel. Nu am putea să ne 
jucăm aici jos? 

— Nu, copii, insistase ea. Duceţi-vă sus şi închideţi uşile 
după voi. 

— Oricum, asta e tot ce vă interesează pe voi soldaţii, 
zisese bunica, ignorându-i cu desăvârşire pe copii. Să 
arătaţi frumoşi în uniformele voastre. Să vă puneţi uniforma 
şi să faceţi lucrurile acelea oribile, îngrozitoare, pe care le 
faceţi. Mă faci să-mi fie ruşine. Dar pe mine însămi mă acuz, 
Ralf, nu pe tine. 

— Copii, plecaţi imediat! repetase mama, bătând din 
palme, aşa că ei nu mai avuseseră de ales, se ridicaseră şi 
plecaseră. 

Dar în loc să meargă direct în camerele lor, închiseseră 
uşa şi se aşezaseră pe trepte, încercând să audă ce vorbeau 
cei mari acolo jos. Vocea mamei şi cea a tatălui erau 
înăbuşite şi greu de înţeles, a bunicului nu putea fi auzită 
deloc, iar a bunicii era surprinzător de neclară. În sfârşit, 
după câteva minute, uşa se deschisese brusc şi Gretel şi 
Bruno se repeziseră în sus pe scări, în timp ce bunica îşi lua 
mantoul de pe cuierul din hol. 


— Mi-e ruşine! strigase ea înainte de a ieşi. Ca fiul meu să 
fie... 

— Patriot, strigase tata, care probabil că nu învățase 
niciodată regula că nu trebuie să-ţi întrerupi mama. 

— Într-adevăr, patriot! continuase ea să strige. Şi oamenii 
ăia care au cinat în casa asta! De ce? Pur şi simplu îmi vine 
să vărs. Şi tu, în această uniformă mă faci să-mi doresc să- 
mi scot ochii! mai adăugase ea, înainte de a ieşi ca o furtună 
din casă, izbind uşa în urma ei. 

După toate acestea, Bruno nu o mai văzuse prea des pe 
bunica şi nu avusese nici ocazia de a-i spune la revedere, 
înainte de a se muta la Out-With, dar îi lipsea foarte mult, 
astfel încât hotărî să-i scrie o scrisoare. 

În ziua aceea, luă un toc şi hârtie şi îi scrise cât de 
nefericit era acolo şi cât de mult ar fi dorit să fie acasă, la 
Berlin. Îi povesti despre casă şi gradină, şi despre banca cu 
plăcuţa de pe ea şi despre gardul înalt şi stâlpii de telegraf 
din lemn şi spiralele de sârmă ghimpată şi terenul 
îngrozitor din spatele lor, şi barăcile şi clădirile mici şi 
coşurile fumegânde şi soldaţii, dar cel mai mult îi povesti 
despre oamenii care locuiau acolo şi despre pijamalele şi 
bonetele lor în dungi şi apoi îi spuse cât de mult îi lipsea ea 
şi semnă scrisoarea „nepotul tău iubitor, Bruno”. 


CAPITOLUL NOUĂ 
Bruno îşi aminteşte că îi plăceau explorările 


O bună perioadă de timp de când se aflau la Out-With nu 
se produse nicio schimbare. 

Bruno continua să se certe cu Gretel, care era şi mai 
neprietenoasă de câte ori se afla în toane rele, ceea ce era 
mult prea des, pentru că era un Caz fără Speranţă. 

Şi tot mai dorea să se întoarcă acasă la Berlin, deşi 
amintirile de acolo începuseră să se estompeze şi, fără să-şi 


dea seama, treceau săptămâni întregi fără să se mai 
gândească să trimită o nouă scrisoare bunicului sau bunicii, 
ca să nu mai vorbim de a se aşeza şi a scrie. 

Soldaţii continuau să vină şi să plece zilnic, ţinând şedinţe 
în biroul tatălui, birou tot interzis în permanenţă şi fără 
excepţie. Locotenentul Kotler continua să bântuie pe acolo 
cu cizmele lui negre, de parcă nimeni nu era mai important 
pe lume decât el şi, când nu se afla cu tata, stătea de vorbă 
în drum cu Gretel, care râdea isteric şi-şi răsucea părul pe 
degete sau şuşotea singur în cameră cu mama. 

Servitorii tot mai veneau şi spălau, uscau, găteau, 
curăţau, serveau şi aruncau ce nu era necesar, ţinând gura 
închisă dacă nu li se vorbea. Maria continua să-şi petreacă 
majoritatea timpului făcând ordine în lucruri şi asigurându- 
se că fiecare articol de îmbrăcăminte nefolosit în mod 
curent de Bruno să fie împăturit frumos în şifonier. Şi Pavel 
continua să vină în fiecare după-amiază, să curețe cartofi şi 
morcovi, apoi îşi îmbrăca jiletca albă şi servea cina (din 
când în când, Bruno îl surprindea aruncându-şi ochii spre 
genunchiul lui, unde se mai vedea încă o mică cicatrice de 
la accidentul de la leagăn, dar în afară de asta nu îşi mai 
vorbiră niciodată). 

Apoi lucrurile se schimbară. Tata hotărâse că era timpul 
ca cei doi copii să-şi reia studiile şi, deşi lui Bruno i se părea 
ridicol ca şcoala să aibă doar doi elevi, atât mama, cât şi 
tata au fost de acord că zilnic trebuia să vină un profesor 
particular, care să le ocupe dimineţile şi după-amiezile cu 
lecţii. Câteva zile mai târziu, un bărbat cu numele de Herr 
Liszt sosi cu maşina duduind şi zguduindu-şi oasele pe 
drumul de acces şi astfel începu şcoala. Herr Liszt era un 
mister pentru Bruno. Deşi cea mai mare parte a timpului 
era destul de prietenos, neridicând niciodată mâna la el 
cum făcuse fostul învăţător de la Berlin, ceva în ochii lui îl 
făcea pe Bruno să simtă că în străfundurile lui exista un fel 
de furie, care nu aştepta decât un motiv ca să izbucnească. 


Lui Herr Listz îi plăceau în mod deosebit istoria şi 
geografia, în timp ce Bruno prefera artele şi lectura. 

— Materiile acestea nu-ţi sunt de niciun folos, insista 
profesorul. O cât de mică înţelegere a ştiinţelor sociale e 
mult mai importantă zilele acestea şi la vârsta ta. 

— Bunica ne-a permis întotdeauna să jucăm în piese, 
când eram la Berlin, afirmă Bruno. 

— Bunica ta nu era profesoara voastră, nu-i aşa? întrebă 
Herr Liszt. Era doar bunica voastră. Eu sunt aici profesor, 
aşa că vei studia obiectele despre care spun eu că sunt 
importante şi nu doar ceea ce-ţi place ţie. 

— Dar cărţile nu sunt importante? întrebă Bruno. 

— Cărţile despre lucruri care contează în lume, da, 
explică Herr Listz. Dar nu cărţi de poveşti. Nu cărţi despre 
lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Cât de multe ştii tu 
despre istoria voastră, tinere? (Spre lauda sa, Herr Listz i 
se adresa lui Bruno cu „tinere”, ca şi Pavel, spre deosebire 
de locotenentul Kotler.) 

— Ei bine, ştiu că m-am născut pe 15 aprilie, 1934, zise 
Bruno. 

— Nu despre istoria ta e vorba, îl întrerupse Herr Liszt. 
Nu despre istoria ta personală. Ci despre cine eşti, de unde 
vii. Tradiţia familiei tale. Patria, Vaterland-ul2+. 

Bruno se încruntă, reflectând. Nu era sigur dacă tata 
avea vreun teren, deoarece, deşi casa din Berlin era un 
cămin mare şi confortabil, în jurul ei nu era prea mult 
spaţiu pentru grădină. Şi era destul de mare ca să-şi dea 
seama că Out-With nu le aparţinea, cu tot terenul care 
exista acolo. 

— Nu ştiu prea multe, răspunse el, în sfârşit. Deşi ştiu 
câte ceva despre Evul Mediu. Îmi plac istoriile cu cavaleri, 
aventuri şi explorări. 

Herr Liszt scoase un şuierat printre dinţi şi scutură capul 
furios. 

— Atunci chiar de asta mă aflu aici, să schimb totul, rosti 
cu voce sinistră. Să-ţi scot din cap cărţile de poveşti şi să te 


învăţ mai multe despre locul căruia îi aparţii. Despre marile 
nedreptăţi ce ţi s-au făcut. 

Bruno dădu din cap şi se simţi destul de încântat, dându- 
şi seama că, până la urmă, i se va explica de ce au fost 
forţaţi toţi să-şi părăsească căminul confortabil şi să vină în 
acest loc oribil, căci aceasta era cea mai mare nedreptate 
care i se făcuse vreodată, în scurta lui viaţă. 

Câteva zile mai târziu, singur în cameră, Bruno începu să 
se gândească la tot ce-i plăcuse să facă acasă şi nu mai 
putuse să facă de când venise la Out-With. Cea mai mare 
parte dintre acţiuni erau imposibil de pus în practică, 
pentru că nu avea niciun prieten cu care să se joace, iar 
Gretel nu se jucase niciodată cu el. Exista însă ceva ce 
putea să facă şi singur şi făcuse tot timpul cât se aflase la 
Berlin: explorase. 

— Când eram copil, îşi spuse Bruno, de obicei îmi plăcea 
să explorez. Şi asta la Berlin, unde cunoşteam toate 
cotloanele şi puteam să găsesc orice voiam cu ochii închişi. 
Aici însă n-am făcut încă nicio explorare. Poate că ar fi 
timpul să încep. 

Şi astfel, înainte de a-şi schimba hotărârea, Bruno sări jos 
din pat şi începu să răscolească prin şifonier după un palton 
şi o pereche de ghete vechi - genul de îmbrăcăminte care, 
considera el, ar putea fi îmbrăcată de un explorator 
adevărat - şi fu gata de plecare. 

În casă nu avea ce să exploreze. Nu semăna cu casa din 
Berlin, unde îşi amintea vag că existau sute de unghere, 
nişe, cămăruţe ciudate, să nu mai vorbim de etajul cinci 
dacă socoteai şi pivniţa, şi cămăruţa de la mansardă, cu 
fereastra de la care puteai să te uiţi afară, dacă te ridicai în 
vârful picioarelor. Nu, asta era o casă îngrozitoare pentru 
explorat. Dacă era ceva de făcut, nu se putea face decât 
afară. 

De luni bune, Bruno tot privea pe fereastra dormitorului 
său grădina şi banca cu plăcuţa de pe ea, gardul înalt, 
stâlpii de telegraf din lemn şi toate celelalte despre care îi 


scrisese bunicii în recenta lui scrisoare. Şi cu toate că se 
uitase adesea la oamenii aceia foarte diferiţi în pijamalele 
lor în dungi, nu reuşise să afle cine erau şi ce făceau ei în 
acel loc. Ca şi cum acolo se afla alt oraş, cu oameni care 
locuiau şi munceau împreună, pe lângă casele în care 
locuiau. Dar oare erau chiar atât de diferiţi? Oamenii din 
lagăr purtau aceeaşi îmbrăcăminte, pijamale şi bonete de 
pânză în dungi; oamenii care se învârteau prin casa lor (cu 
excepţia mamei, a lui Gretel şi a lui) purtau uniforme de 
calităţi diferite şi decoraţii, şi chipie, şi căşti, şi banderole 
roşii aprins cu negru pe braţ şi arme şi păreau teribil de 
ţepeni întotdeauna, şi nimeni nu trebuia să creadă altceva. 
Care era exact diferenţa dintre ei? se întreba el. Şi cine 
hotăra cine se îmbrăca în pijamale în dungi şi cine cu 
uniforme? 

Desigur, uneori cele două grupuri se amestecau, îi văzuse 
adesea dincolo pe oamenii din partea lui de gard şi, când se 
uita mai bine, era clar că ei deţineau comanda. Oamenii în 
pijamale săreau în sus de fiecare dată când se apropiau 
soldaţii şi uneori cădeau la pământ, iar uneori nici măcar nu 
se mai ridicau, trebuind să fie târâţi de acolo. „E nostim că 
nu m-am întrebat niciodată ce e cu oamenii aceia”, gândi 
Bruno. Şi este nostim că soldaţii se duc mereu acolo - îl 
văzuse chiar şi pe tata de nenumărate ori - dar niciunul 
dintre oamenii aceia nu fusese invitat să le întoarcă vizita şi 
să vină aici. 

Uneori - nu foarte des, doar uneori - unii dintre soldaţi 
rămâneau la cină şi cu aceste ocazii se serveau multe 
băuturi spumoase, dar în clipa în care Gretel şi Bruno 
băgau în gură ultima îmbucătură, erau trimişi în camerele 
lor, după care jos se dezlănţuiau o groază de zgomote şi 
nişte cântece oribile. În mod evident, tata şi mama se 
distrau în compania soldaţilor - putea să afirme Bruno. Dar 
nu invitaseră niciodată la cină pe vreunul dintre oamenii cu 
pijamale în dungi. 


Părăsind casa, Bruno ocoli prin spate şi se uită la 
fereastra dormitorului său, care parcă nu mai era chiar atât 
de înaltă. Probabil că ai putea să sari de acolo, fără să-ţi 
provoci prea mult rău, judecă el, deşi nu-şi putea imagina 
de ce ar fi încercat o faptă atât de nebunească. Poate doar 
dacă ar lua foc casa şi ar rămâne prins înăuntru, dar chiar 
şi atunci acţiunea părea destul de riscantă. 

Se uită spre dreapta cât de departe putu să vadă; în 
lumina soarelui părea că gardul înalt continua la nesfârşit, 
ceea ce-l încânta, deoarece însemna că neştiind ce se află 
acolo putea să meargă să descopere; la urma urmei, asta 
însemna să explorezi (exista şi ceva bun în ce le predase 
Herr Liszt la lecţiile de istorie: despre oameni precum 
Christofor Columb şi Amerigo Vespucci; oameni cu o istorie 
şi o viaţă atât de aventuroasă şi de interesantă, care nu 
făceau decât să întărească în mintea lui Bruno dorinţa de a 
fi la fel ca ei, când va creşte mare). 

Înainte de a se îndrepta într-acolo, mai era totuşi ceva de 
cercetat, şi anume, banca. În toate aceste luni în care 
privise de la distanţă plăcuţa, îi spusese „banca cu plăcuţă”; 
totuşi nu avea idee ce scria pe ea. Privind în stânga şi-n 
dreapta, pentru a se asigura că nu vine nimeni, alergă la ea 
şi se ghemui alături pentru a citi. Era o placă mică de bronz 
şi Bruno citi în surdină, doar pentru el: 

„Ridicată cu ocazia inaugurării”. Ezită. „Lagărului Out- 
With, continuă el împiedicându-se ca de obicei când îi 
rostea numele, iunie 1940”. 

Întinse mâna şi o atinse o clipă; bronzul era foarte rece, 
aşa că-şi retrase repede degetele şi trase adânc aer în 
piept, înainte de a începe călătoria. Singurul lucru la care 
Bruno încerca să nu se gândească era că i se spusese de 
nenumărate ori, atât de mama, cât şi de tata, că nu avea 
voie să meargă în direcţia aceea, că nu avea voie să meargă 
nicăieri în apropierea gardului sau a taberei şi, mai ales, la 
Out-With îi era interzisă orice explorare. 

Fără excepţie. 


CAPITOLUL ZECE 
Punctul care deveni o Pată, care deveni un 
Strop, care deveni o Siluetă, care deveni un 
Baiat 


Mersul de-a lungul gardului îi luă lui Bruno mai mult 
decât se aşteptase; părea că se întinde din ce în ce mai 
departe, o groază de kilometri. Merse şi merse, şi, când 
privea în urmă, casa în care locuia devenea din ce în ce mai 
mică, până când dispăru cu totul din vedere. În tot acest 
timp, nu văzu pe nimeni aproape de gard; şi nici nu găsi 
porţi care să-i permită să intre înăuntru, astfel că deveni 
disperat că explorarea avea să fie un eşec total. De fapt, cu 
toate că gardul continua cât vedeai cu ochii, barăcile şi 
clădirile şi fuioarele de fum dispăruseră departe în urmă, 
iar gardul părea că nu-l mai desparte acum de nimic, decât 
de un teren pustiu. 

După ce merse aproape o oră şi începuse să-i fie foame, 
se gândi că poate făcuse suficientă explorare pentru o 
singură zi şi ar fi mai bine să se întoarcă. Dar, chiar în acel 
moment, în depărtare văzu un punct şi îşi miji ochii, pentru 
a vedea ce e. Bruno îşi aminti o carte pe care o citise, în 
care un om se rătăcise în deşert şi, pentru că nu avusese 
nici alimente şi nici apă timp de mai multe zile, începuse să- 
şi imagineze că vede restaurante minunate şi fântâni 
uriaşe, dar când încercă să mănânce sau să bea, acestea 
dispăreau în neant, el rămânând doar cu pumnii plini de 
nisip. Se întrebă dacă nu aceasta se întâmpla şi cu el, acum. 

Însă, în timp ce reflecta astfel, picioarele îl duseră pas cu 
pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care 
între timp devenise o pată, apoi se transformă într-un strop. 
Şi în curând după aceea, stropul deveni o siluetă. După 


care, când Bruno se apropie şi mai mult, văzu că nu era nici 
punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură. 

De fapt, era un băiat. 

Bruno citise destule cărţi despre exploratori, pentru a şti 
că nimeni nu poate fi niciodată sigur de ceea ce va găsi. De 
cele mai multe ori, exploratorii dădeau peste ceva 
interesant, care era pur şi simplu acolo, ocupându-se de 
treburile proprii şi aşteptând să fie descoperit (ca America). 
Altă dată exploratorii descopereau ceva ce ar fi fost, 
probabil, mai bine să fie lăsat în pace (ca un şoarece mort în 
spatele unui dulap). 

Băiatul aparţinea primei categorii. Era doar acolo, 
ocupându-se de treburile lui şi aşteptând să fie descoperit. 

Când văzu că punctul devenise pată, care devenise strop, 
care devenise o siluetă, care devenise un băiat, Bruno 
încetini pasul. Deşi îi despărţea gardul, ştia că nu poţi să fii 
niciodată suficient de grijuliu cu străinii şi întotdeauna e 
bine să te apropii de ei cu prudenţă. Aşa că merse mai 
departe şi, nu după mult timp, ajunseră faţă în faţă. 

— Bună, salută Bruno. 

— Bună, răspunse băiatul. 

Acesta era mai mic decât Bruno şi se aşezase pe pământ 
cu o expresie amărâtă. Era îmbrăcat cu aceleaşi pijamale în 
dungi, cum purtau toţi oamenii de pe partea aceea a 
gardului, şi pe cap avea o bonetă de pânză tot în dungi. Nu 
purta niciun fel de încălţăminte sau şosete şi avea picioarele 
murdare. 

Pe braţ se vedea o banderolă cu o stea pe ea. 

La început, când Bruno se apropie de băiat, acesta şedea 
pe pământ cu picioarele încrucişate, privind fix ţărâna din 
faţa lui. După o clipă însă, ridică ochii şi Bruno îi văzu faţa. 
Era o faţă de-a dreptul ciudată. Pielea era de culoare 
cenuşie, dar nu semăna cu niciun cenuşiu pe care îl văzuse 
Bruno vreodată. Avea ochi foarte mari de culoarea 
caramelelor cu cacao; albul lor era foarte alb şi când băiatul 


se uită la el, tot ce putu să vadă Bruno fu o pereche de ochi 
enormi şi trişti. 

Bruno era sigur că nu văzuse niciodată în viaţa lui un 
băiat mai slab şi mai trist, aşa că hotări că ar fi mai bine să-i 
vorbească. 

— Explorez, îl informă el. 

— Da?!? zise băieţelul. 

— Da. Cam de două ore. 

La drept vorbind, nu era chiar adevărat. Bruno explora 
doar de puţin peste o oră, dar nu credea că ar fi un lucru 
prea rău dacă exagera puţin. Nu semăna cu o minciună pe 
care o spui pentru a părea mai aventuros decât în realitate. 

— Şi ai descoperit ceva? întrebă băiatul. 

— Foarte puţin. 

— Adică nimic? 

— Ei bine, te-am găsit pe tine, zise Bruno după o clipă. 

Se uită la băiat şi îi trecu prin minte să-l întrebe de ce e 
atât de trist, dar ezită, pentru că i se păru că putea să pară 
grosolan. Ştia că uneori, oamenii trişti nu voiau să fie 
întrebaţi în legătură cu asta; iar alteori ofereau ei singuri 
explicaţia şi câteodată nici nu se mai opreau, vorbind 
despre asta luni întregi. În cazul de faţă, Bruno consideră 
că trebuie să aştepte. Descoperise ceva în timpul explorării 
şi acum, pentru că în sfârşit putea să vorbească cu unul 
dintre oamenii din partea cealaltă a gardului, i se părea o 
idee bună să profite de ocazie. 

Se aşeză pe jos, pe partea lui de gard, şi îşi încrucişă 
picioarele întocmai ca băieţelul acela, regretând că nu 
adusese cu el nişte ciocolată sau poate un pateu, pe care să 
le împartă. 

— Locuiesc în casa de pe partea aceasta a gardului, zise 
Bruno. 

— Adevărat? Am văzut odată casa, de la distanţă, dar nu 
te-am văzut şi pe tine. 

— Camera mea e la primul etaj, explică Bruno. De acolo 
pot să văd exact peste gard. Apropo, mă numesc Bruno. 


— Eu sunt Shmuel, zise băieţelul. 

Bruno se încruntă, nesigur dacă a auzit bine. 

— Cum ai spus că te cheamă? întrebă el. 

— Shmuel, repetă băieţelul, ca şi cum ar fi fost lucrul cel 
mai normal din lume. Numele tău care ai spus că e? 

— Bruno, răspunse el. 

— N-am auzit niciodată un astfel de nume, zise Shmuel. 

— Nici eu n-am auzit numele tău, niciodată, zise Bruno. 
Shmuel! se gândi puţin. Shmuel, repetă el. Îmi place cum 
sună când îl pronunţ. Sună ca un şuierat de vânt. 

— Bruno, zise Shmuel dând din cap încântat. Da, cred că 
şi mie îmi place numele tău. Sună ca atunci când cineva îşi 
masează braţele pentru a se încălzi. 

— N-am întâlnit niciodată pe cineva cu numele Shmuel, 
rosti Bruno. 

— Există duzini de Shmueli de partea aceasta a gardului, 
comentă băieţelul. Probabil sute. Aş vrea să am un nume 
numai al meu. 

— Eu n-am întâlnit niciodată pe nimeni cu numele Bruno, 
sublinie acesta. În afară de mine, desigur. Cred că sunt 
singurul. 

— Atunci eşti norocos, zise Shmuel. 

— Presupun că da. Câţi ani ai? întrebă apoi Bruno. 

Shmuel se gândi şi îşi privi degetele, mişcându-le în aer, 
de parcă încercă să socotească. 

— Am nouă ani, răspunse el. Ziua în care m-am născut a 
fost 15 aprilie 1934. 

Ochii lui Bruno se făcură mari şi gura lui schiţă un „O”! 

— Nu-mi vine să cred, zise el. 

— De ce nu? întrebă Shmuel. 

Bruno clătină repede din cap. 

— Nu înseamnă că nu te cred pe tine. Doar că sunt 
surprins, asta e tot. Deoarece şi ziua în care m-am născut 
eu e tot 15 aprilie 1934. Ne-am născut amândoi în aceeaşi 
zi. 

Shmuel căzu pe gânduri. 


— Aşa că şi tu ai nouă ani, comentă el. 

— Da. Nu e ciudat? 

— Foarte ciudat, răspunse Shmuel. Pentru că sunt duzini 
de Shmueli de partea aceasta a gardului, dar nu cred să fi 
întâlnit vreodată pe cineva născut în aceeaşi zi cu mine. 

— Suntem ca nişte gemeni, comentă Bruno. 

— Cam aşa ceva, fu de acord Shmuel. 

Deodată, Bruno se simţi foarte fericit. În minte îi apărură 
imaginile lui Karl şi a lui Daniel şi a lui Martin, cei trei cei 
mai buni prieteni ai lui pe viaţă şi îşi aminti ce mult se 
distraseră împreună la Berlin, înțelegând totodată cât de 
singur fusese la Out-With. 

— Ai mulţi prieteni? întrebă Bruno, aplecându-şi puţin 
capul într-o parte, în timp ce aştepta răspunsul. 

— O, da, zise Shmuel. Ei bine, un fel de prieteni. 

Bruno se încruntă. Sperase ca Shmuel să-i spună că nu 
are, ceea ce ar fi făcut să mai aibă ceva în comun. 

— Prieteni apropiaţi? mai întrebă el. 

— Hm, nu foarte apropiaţi, răspunse Shmuel. Dar, de 
partea aceasta a gardului, sunt o mulţime ca noi - băieţi 
cam de vârsta noastră, vreau să spun. Şi ne certăm destul 
de des. lată de ce am venit aici. Să fiu singur. 

— E aşa nedrept, zise Bruno. Nu înţeleg de ce trebuie ca 
eu să fiu imobilizat aici, de partea aceasta a gardului, unde 
nu există nimeni căruia să-i vorbesc şi cu care să mă joc, iar 
tu ai duzini de prieteni, cu care probabil că te joci ore 
întregi, în fiecare zi. Va trebui să vorbesc cu tata despre 
asta. 

— De unde vii? întrebă Shmuel, îngustându-şi ochii şi 
privindu-l curios pe Bruno. 

— De la Berlin. 

— Unde e asta? 

Bruno deschise gura să răspundă, dar descoperi că nu 
era prea sigur. 

— În Germania, desigur. Tu nu vii din Germania? 

— Nu, eu sunt din Polonia, răspunse Shmuel. 


Bruno se încruntă. 

— Atunci de ce vorbeşti germana? întrebă el. 

— Pentru că ai spus „bună” în germană. Aşa că am 
răspuns tot în germană. Tu poţi vorbi poloneza? 

— Nu, răspunse Bruno, râzând nervos. Nu cunosc pe 
nimeni care să poată vorbi două limbi. Mai ales dintre cei 
de vârsta noastră. 

— Mama e profesoară la şcoala mea; ea m-a învăţat 
germana, explică Shmuel. Vorbeşte şi franceza. Şi italiana. 
Şi engleza. E foarte deşteaptă. Eu nu vorbesc nici franceza, 
nici italiana, încă, dar mi-a spus că într-o zi mă va învăţa 
engleza, deoarece s-ar putea să am nevoie să o cunosc. 

— Polonia, zise Bruno gânditor, cântărind cuvântul. Nu e 
la fel de grozavă ca Germania, nu-i aşa? 

Shmuel se încruntă. 

— De ce nu? întreba el. 

— Ei bine, pentru că Germania e cea mai mare ţară, 
răspunse Bruno, amintindu-şi ceva ce-l auzise pe tatăl lui 
discutând de nenumărate ori cu bunicul. Suntem superiori. 

Shmuel se uită la el, dar nu spuse nimic, şi Bruno simţi o 
dorinţă aprigă să schimbe subiectul, deoarece spunând 
această frază nu i se păruse ceva prea corect, iar ultimul 
lucru pe care-l dorea era ca Shmuel să creadă că e lipsit de 
amabilitate. 

— Oricum, unde e Polonia? întrebă el după câteva clipe 
de tăcere. 

— Ei bine, în Europa, răspunse Shmuel. 

Bruno încercă să-şi amintească ţările despre care 
învățase la ultimele ore de geografie cu Herr Liszt. 

— Ai auzit vreodată de Danemarca? întrebă apoi. 

— Nu, răspunse Shmuel. 

— Cred că Polonia e în Danemarca, zise Bruno, devenind 
din ce în ce mai confuz, cu toate că încerca să pară 
inteligent. Pentru că se află la depărtare de mulţi kilometri, 
continuă el pentru mai multă siguranţă. 


Shmuel îl privi o clipă, apoi deschise şi închise gura de 
două ori, ca şi cum îşi studia cu grijă cuvintele. 

— Dar Polonia e aici, zise el în final. 

— Da? se miră Bruno. 

— Da, aici e. lar Danemarca e mai departe, atât de 
Polonia, cât şi de Germania. 

Bruno se încruntă. Auzise de toate aceste locuri, dar 
întotdeauna i se păruse greu să le ordoneze în minte. 

— Ei bine, da, zise el. Dar totul e relativ, nu-i aşa? 
Depărtarea, vreau să spun. 

Voia să abandoneze subiectul, deoarece începuse să 
creadă că greşea în totalitate, luând totodată hotărârea ca 
pe viitor să dea mai multă atenţie orelor de geografie. 

— N-am fost niciodată la Berlin, zise Shmuel. 

— Iar eu nu cred să fi fost vreodată în Polonia, înainte de 
a veni aici, zise Bruno, ceea ce era adevărat. Asta, dacă 
într-adevăr aici e Polonia. 

— Sunt sigur că e, răspunse liniştit Shmuel. Deşi nu este 
partea ei cea mai frumoasă. 

— Nu? 

— De unde vin eu e mult mai frumos. 

— Dar în mod sigur nu aşa de frumos ca la Berlin, 
comentă Bruno. La Berlin aveam o casă mare, cu cinci 
niveluri, dacă socoteşti pivniţa şi cămăruţa de la mansardă 
cu fereastră. Şi există străzi drăguţe şi magazine şi tarabe 
cu legume şi fructe şi o mulţime de cafenele. Dar dacă vei 
merge vreodată acolo, nu ţi-aş recomanda să hoinăreşti 
prin oraş sâmbătă după-amiază, deoarece pe străzi sunt 
prea mulţi oameni şi eşti îmbrâncit de colo-colo. Dar a fost 
mult mai frumos, înainte de a se schimba lucrurile! 

— Ce vrei să spui? întrebă Shmuel. 

— Ei bine, de obicei la Berlin era linişte, explică Bruno, 
căruia nu-i plăcea să vorbească despre felul cum se 
schimbaseră lucrurile. Puteam să citesc noaptea în pat. 
Acum însă, deseori se stârneşte un zgomot mare şi 


înspăimântător şi trebuie să stingem luminile când se lasă 
întunericul. 

— De unde vin eu e mult mai frumos decât la Berlin, zise 
Shmuel, care nu fusese niciodată la Berlin. Toată lumea e 
foarte prietenoasă şi există o mulţime de oameni în familia 
noastră şi mâncarea e mult mai bună. 

— Ei bine, va trebui să fim de acord că avem păreri 
diferite, zise Bruno, care nu voia să se certe cu noul lui 
prieten. 

— În regulă, zise Shmuel. 

— Îţi place să explorezi? întrebă Bruno după o clipă. 

— Nu am explorat cu adevărat niciodată, admise Shmuel. 

— Când voi fi mare, intenţionez să devin explorator, zise 
Bruno, dând repede din cap. Dar în această clipă nu pot 
face nimic altceva decât să citesc despre exploratori. Însă, 
cel puţin asta înseamnă că, atunci când voi fi şi eu unul 
dintre ei, nu voi repeta greşelile lor. 

Shmuel se încruntă. 

— Ce fel de greşeli au făcut? întrebă el. 

— O, nenumărate, explică Bruno. Treaba cu explorarea 
este că trebuie să ştii dacă lucrul pe care l-ai descoperit 
merită să fie descoperit. Unele lucruri stau doar acolo 
ocupându-se de treburile proprii şi aşteptând să fie 
descoperite. Ca America. Alte lucruri, probabil e mai bine 
să fie lăsate în pace. Ca un şoarece mort în spatele unui 
dulap. 

— Cred că aparţin primei categorii, zise Shmuel. 

— Da, replică Bruno. Aşa cred şi eu. Pot să te întreb 
ceva? adăugă el după o clipă. 

— Da, răspunse Shmuel. 

Bruno se gândi profund. Voia să formuleze corect 
întrebarea. 

— De ce sunt atât de mulţi oameni de partea aceea a 
gardului? Şi ce faceţi voi acolo? 


CAPITOLUL UNSPREZECE 
Fury 


Cu câteva luni în urmă, exact după ce tata primise noua 
uniformă, ceea ce însemna că toată lumea trebuia să-i 
spună „Comandante”, şi chiar înainte ca Bruno să vină 
acasă şi să o găsească pe Maria împachetându-i lucrurile, 
tata se întorsese acasă într-o seară într-o stare de mare 
surescitare, lucru teribil de neobişnuit pentru el, şi se 
îndreptă spre camera de zi unde mama, Bruno şi Gretel 
citeau. 

— Joi seara! anunţă el. Dacă avem alte planuri pentru joi 
seara, trebuie să le contramandăm. 

— Poţi să-ţi schimbi tu planurile dacă vrei, zise mama, dar 
eu am aranjat să merg la teatru cu... 

— Fury doreşte să discute ceva cu mine, zise tata, căruia 
îi era permis să o întrerupă pe mama, chiar dacă nimănui 
altcuiva nu-i era. Am primit un telefon în după-amiaza 
aceasta. S-a invitat la noi la cină şi singura zi în care poate 
să vină e joi seara. 

Ochii mamei se făcură mari şi gura ei schiţă un „O!”. 
Bruno se uită la ea şi se întrebă dacă aşa arăta şi el când 
era surprins de ceva. 

— Doar nu vorbeşti serios, zise mama, devenind puţin 
mai palidă. Vine aici? La noi în casă? 

Tata dădu din cap. 

— La ora şapte seara, sublinie el. Aşa că ar trebui să ne 
gândim la ceva special pentru cină. 

— O, Doamne, zise mama, cu ochii mişcându-se repede în 
jur, începând deja să se gândească la toate treburile care 
trebuiau rezolvate. 

— Cine e Fury? întrebă Bruno. 

— Pronunţi greşit, zise tata rostind corect. 

— Fury, zise din nou Bruno încercând să pronunţe corect, 
dar nereuşind. 


— Nu, zise tata... Ooo, nu contează! 

— Ei bine, dar cine e el? întrebă din nou Bruno. 

Tata îl privi fix, uimit. 

— Ştii perfect de bine cine e Fury, zise el. 

— Nu-i adevărat, îl contrazise Bruno. 

— El conduce ţara, idiotule, interveni Gretel, dezvăluind 
astfel ceea ce tind să facă surorile (lucruri de felul acesta 
făceau din ea un Caz atât de fără Speranţă). Nu citeşti 
niciodată ziarele? 

— Nu-l face pe fratele tău idiot, te rog, zise mama. 

— Atunci, aş putea să spun că e prost? 

— Mai bine n-ai face-o. 

Gretel renunţă dezamăgită, dar scoase limba la Bruno. 

— Vine singur? se interesă mama. 

— Am uitat să întreb, zise tata. Dar presupun că o va 
aduce şipe ea cuel. 

— O, Doamne, rosti mama din nou, ridicându-se şi 
analizând în minte nenumăratele treburi ce trebuiau puse 
la punct până joi, ceea ce însemna peste două zile. 

Casa trebuia dereticată de sus până jos, geamurile 
spălate, masa din sufragerie băiţuită şi lăcuită, mâncarea 
comandată, uniformele menajerei şi ale majordomului 
spălate şi călcate, iar faianţa şi paharele lustruite până când 
străluceau. 

Cu toate acestea, în ciuda faptului că lista părea că se 
lungeşte din ce în ce mai mult, mama reuşi să termine toată 
treaba la timp, deşi comentase într-una că seara ar putea fi 
un succes şi mai mare, dacă unii oameni ar ajuta puţin mai 
mult pe lângă casă. 

Cu o oră înainte ca Fury să sosească, Gretel şi Bruno fură 
chemaţi jos şi primiră rara invitaţie de a intra în biroul 
tatălui lor. Gretel era îmbrăcată cu o rochie albă şi şosete 
trei sferturi, iar părul îi fusese ondulat în zulufi. Bruno 
îmbrăcase un şort cafeniu-închis, o cămaşă foarte albă şi o 
cravată tot cafeniu-închis. Pentru această ocazie, purta o 
pereche de pantofi noi şi era foarte mândru de ei, cu toate 


că-i erau puţin cam mici şi-l strângeau, făcându-l să meargă 
greu. Toate aceste pregătiri şi îmbrăcămintea frumoasă 
păreau totuşi puţin cam extravagante, deoarece Bruno şi 
Gretel nu erau invitaţi la cină; mâncaseră cu o oră mai 
devreme. 

— Ei copii, zise tata, stând la birou şi uitându-se la fiul şi 
la fiica lui. Ştiţi că vă aşteaptă o seară foarte specială, nu-i 
aşa? Ei dădură din cap. Şi că este foarte important pentru 
cariera mea ca această cină să se desfăşoare perfect. 
Dădură din nou din cap. Atunci trebuie să stabilim un 
număr de reguli fundamentale, încă înainte de a începe. 
Tata credea cu tărie în regulile fundamentale. De câte ori 
apărea în casă o ocazie specială sau importantă, se 
stabileau şi mai multe reguli. Numărul unu, reluă tata. 
Când Fury soseşte, veţi sta liniştiţi în hol şi gata să-l salutaţi. 
Nu vorbiţi, până nu vă vorbeşte el, şi atunci răspundeţi cu 
glas clar, pronunţând fiecare cuvânt corect. S-a înţeles? 

— Da, tată, mormăi Bruno. 

— Este exact felul de a vorbi care nu e de dorit, zise tata 
referindu-se la mormăit. Deschide gura şi vorbeşte ca un 
adult. Ultimul lucru de care avem nevoie este ca unul dintre 
voi să se comporte ca un copil. Dacă Fury vă ignoră, nu 
spuneţi nimic, priviţi drept înainte şi arătaţi-i respectul şi 
curtoazia pe care un conducător aşa de mare o merită. 

— Desigur, tată, zise Gretel cu voce foarte clară. 

— Şi, când mama şi cu mine vom sta la masa cu Fury, voi 
amândoi să rămâneţi foarte cuminţi în camerele voastre. 
Nu e permis nici alergatul prin casă, nici alunecatul pe 
balustradă - şi aici se uită în mod expres la Bruno - şi nu 
aveţi voie să ne întrerupeţi. S-a înţeles? Nu vreau ca 
vreunul dintre voi să provoace haos. Bruno şi Gretel dădură 
din cap şi tata se ridică, pentru a da de înţeles că întrunirea 
luase sfârşit. Aşa că regulile fundamentale au fost stabilite, 
adăugă el. 

Trei sferturi de oră mai târziu, soneria de la intrare sună 
şi casa fu cuprinsă de emoție. Bruno şi Gretel îşi luară 


locurile unul lângă altul la piciorul scării şi mama aştepta 
alături de ei frângându-şi nervoasă mâinile. Tata le aruncă o 
privire rapidă şi dădu din cap, încântat de ceea ce vedea, 
apoi deschise uşa. 

Afară se aflau două persoane: un bărbat destul de scund 
şi o femeie înaltă. 

Tata îi salută şi îi invită înăuntru, unde Maria, cu capul 
mai plecat ca oricând, le luă pardesiele. Apoi se făcură 
recomandările. Vorbiră întâi cu mama, ceea ce îi oferi lui 
Bruno ocazia să-i studieze pe oaspeţi şi să hotărască, el 
singur, dacă meritau toată harababura ce se stârnise din 
cauza lor. 

„Fury e cu mult mai scund decât tata şi nu la fel de 
puternic”, îşi zise Bruno. Avea părul închis la culoare tuns 
scurt şi o mustață mică, aşa de micuță că Bruno se întrebă 
de ce îşi mai bătuse capul cu ea sau dacă nu cumva pur şi 
simplu uitase acolo o bucăţică când se bărbierise. Dar 
femeia care stătea lângă el era cea mai frumoasă femeie pe 
care o văzuse Bruno în viaţa lui. Avea părul blond şi buze 
foarte roşii şi, în timp ce Fury vorbea cu mama, ea se 
întoarse şi-l privi pe Bruno zâmbind, ceea ce-l făcu să 
roşească stingherit. 

— Iar aceştia sunt copiii mei, Fury, zise tata, iar Gretel şi 
Bruno făcură un pas înainte. Gretel şi Bruno, adăugă el. 

— Care e care? întrebă Fury, ceea ce făcu pe toată lumea 
să izbucnească în râs, cu excepţia lui Bruno, care reflectă 
că era perfect evident care era care şi că asta nu era deloc 
un motiv de amuzament. Fury întinse mâna şi le strânse pe 
ale lor, iar Gretel făcu o reverență îngrijită şi îndelung 
exersată. Bruno fusese încântat când la repetiţii nu-i 
reuşise, fiind gata să cadă. 

— Ce copii încântători, zise frumoasa femeie blondă. Şi 
câţi ani au, dacă pot să întreb? 

— Eu am doisprezece, dar el are doar nouă, zise Gretel 
privindu-şi fratele cu dispreţ. Pot să vorbesc franţuzeşte, 


adăugă ea, ceea ce la drept vorbind nu era adevărat; 
învățase la şcoală doar câteva fraze. 

— Da? Dar de ce ai avut nevoie de asta? întrebă Fury şi 
acum nimeni nu mai râse; în schimb, se plimbară stingheriţi 
de pe un picior pe altul, iar Gretel îl privi fix, nesigură dacă 
dorea să i se răspundă sau nu. 

Totuşi, problema fu rezolvată repede, când Fury, care era 
cel mai grosolan oaspete pe care îl văzuse Bruno vreodată, 
se întoarse şi se îndreptă spre sufragerie, aşezându-se 
imediat în capul mesei - pe locul tatălui! - fără nicio altă 
vorbă. Uşor tulburaţi, mama şi tata îl urmară înăuntru şi 
mama îi dădu instrucţiuni lui Lars să încălzească supa. 

— Şi eu pot vorbi franceza, zise frumoasa femeie blondă, 
aplecându-se şi zâmbind celor doi copii. Nu părea să-i fie la 
fel de frică de Fury, cum le era mamei şi tatei. Franceza e o 
limbă frumoasă şi tu eşti foarte deşteaptă dacă ai învăţat-o. 

— Eva, strigă Fury din sufragerie, pocnind din degete, ca 
şi cum ar fi chemat un câţeluş. 

Femeia îşi dădu ochii peste cap şi îşi îndreptă uşor 
spatele întorcându-se. 

— Îmi plac pantofii tăi, Bruno, dar arată puţin cam 
strâmţi pentru tine, adăugă ea cu un zâmbet. Dacă e aşa, 
trebuie să-i spui mamei, înainte de a-ţi provoca vreo rană. 

— Sunt puţin cam mici, admise Bruno. 

— În mod normal, eu nu port părul cu zulufi, zise Gretel, 
geloasă pe atenţia ce i se acorda fratelui ei. 

— De ce nu? întrebă femeia. E aşa de frumos! 

— Eva! răcni Fury pentru a doua oară, şi de data aceasta 
ea începu să se depărteze de ei. 

— A fost plăcut să vă cunosc pe amândoi, zise ea înainte 
de a intra în sufragerie şi a se aşeza la stânga lui Fury. 
Gretel se îndreptă spre scări, dar Bruno rămase locului 
împietrit, privind-o pe femeia blondă, până când ea îi 
surprinse privirea şi îi făcu semn cu mâna, exact în 
momentul în care tata închidea uşile făcându-i semn din cap 
- de unde Bruno înţelese că era timpul să plece în camera 


lui, să stea cuminte, să nu facă niciun zgomot şi în mod 
categoric să nu se dea pe balustradă. 

Fury şi Eva rămaseră mai bine de două ore şi la plecare 
nici Gretel, nici Bruno nu fură invitaţi să le spună la 
revedere. Bruno îi privi plecând de la fereastra 
dormitorului său şi observă că, atunci când se îndreptau 
spre maşină, care îl impresionase mult văzând că are şofer, 
Fury nu-i deschise însoţitoarei lui portiera; în loc de asta, se 
urcă şi începu să citească un ziar, în timp ce ea îi spunea 
încă o dată la revedere mamei şi-i mulțumea pentru cina 
plăcută. 

— Ce om oribil, gândi Bruno. 

Mai târziu, în aceeaşi noapte, Bruno auzi fragmente 
dintr-o discuţie purtată de mama cu tata. Unele fraze 
pătrunseră prin gaura cheii şi pe sub uşa biroului tatălui, 
apoi în sus pe scări, pe palier şi pe sub uşa dormitorului lui 
Bruno. Vocile erau neobişnuit de puternice, astfel că Bruno 
putu să distingă câteva fragmente: 

— „să părăsim Berlinul! Şi pentru un astfel de loc... 
spunea mama. 

— „n-avem de ales, cel puţin dacă vrem să continuăm... 
zicea tata. 

— „..ca şi cum ar fi cel mai natural lucru din lume, deşi nu 
este, pur şi simplu nu... spunea mama. 

— „ce s-ar întâmpla dacă aş fi arestat şi tratat ca un... 
zicea tata. 

— „să-i cresc într-un loc ca... spunea mama. 

— „..şi aici am pus punct. Nu vreau să mai aud niciun 
cuvânt despre acest subiect... zicea tata. 

Acesta a fost pasămite sfârşitul conversaţiei, deoarece 
mama părăsi biroul tatălui, iar Bruno adormi. 

Aşa că, două zile mai târziu, venind acasă de la şcoală, o 
găsi pe Maria în dormitorul lui, scoţându-i din şifonier toate 
lucrurile şi împachetându-le în patru cufere mari de lemn, 
chiar şi pe cele dosite, care îi aparţineau în exclusivitate şi 


nu erau treaba nimănui altcuiva. Şi aşa a început întreaga 
poveste. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 
Shmuel se gândeşte să dea un răspuns la 
întrebarea lui Bruno 


— "Tot ce ştiu eu, începu Shmuel, e că înainte de a veni 
aici locuiam cu mama, tata şi fratele meu Josef într-un 
apartament mic deasupra atelierului unde papa făcea 
ceasuri. În fiecare dimineaţă la ora şapte luam cu toţii micul 
dejun şi, în timp ce noi eram la şcoală, papa repara 
ceasurile pe care le aduceau oamenii, dar făcea şi unele noi. 
Am avut un ceas frumos pe care mi l-a dat el, dar nu-l mai 
am. Avea capac de aur şi îl întorceam în fiecare seară, 
înainte de a merge la culcare. Întotdeauna mi-a arătat ora 
exactă. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Bruno. 

— Mi l-au luat, răspunse Shmuel. 

— Cine? 

— Soldaţii, desigur, răspunse Shmuel, de parcă ar fi fost 
cel mai evident lucru din lume. Şi apoi, continuă el, într-o zi 
lucrurile au început să se schimbe. Am venit acasă de la 
şcoală şi mama ne făcea banderole dintr-o pânză specială, 
cu o stea pe ea. Ca asta! 

Cu degetul desenă în praful de lângă el. 


— ...Şi ne-a spus că, de fiecare dată când plecăm de 
acasă, trebuie să ne punem una din aceste banderole. 

— Şi tatăl meu poarta una, afirmă Bruno. Pe uniformă. E 
foarte frumoasă. E de un roşu aprins şi cu un desen negru 
cu alb pe ea. 

Tot cu degetul, schiţă şi el un desen în praful de lângă 
gard. 


Să 


— Da, dar sunt deosebite, nu-i aşa? comentă Shmuel. 

— Nimeni nu mi-a dat niciodată şi mie o brasardă, zise 
Bruno. 

— lar eu n-am cerut niciodată să port una, afirmă 
Shmuel. 

— 'Tot aia e, zise Bruno. Cred că mi-ar plăcea una. Nu ştiu 
pe care aş prefera-o totuşi, a ta sau a tatălui meu. 

Shmuel clatină din cap şi continuă povestirea. Nu se 
gândise prea des la aceste treburi, deoarece amintirea 
vieţii lui petrecute deasupra ceasornicăriei îl întristă foarte 
mult. 

— Am purtat brasardele câteva luni, zise el. Apoi lucrurile 
s-au schimbat din nou. Într-o zi am venit acasă şi mama mi- 
a spus că nu mai putem să locuim în casa noastră... 

— Asta mi s-a întâmplat şi mie! strigă Bruno, încântat că 
nu era singurul băiat care fusese nevoit să se mute. Vezi tu, 
Fury a venit la cină, şi următorul lucru pe care-l ştiu este că 
ne-am mutat aici. Şi urăsc locul acesta, adăugă el cu voce 
puternică. A venit şi la voi acasă şi a făcut acelaşi lucru? 

— Nu, dar când ni s-a spus că nu mai putem locui în casa 
noastră a trebuit să ne mutăm în altă parte a Cracoviei, 
unde soldaţii au ridicat un zid înalt şi mama, tata, fratele 
meu şi cu mine a trebuit să locuim într-o singură cameră. 

— Toţi? întrebă Bruno. Într-o singură cameră? 

— Şi nu doar noi, răspunse Shmuel. Mai era o familie, în 
care mama şi tata se certau tot timpul unul cu altul şi unul 
dintre băieţii lor mai mare ca mine mă bătea, chiar şi atunci 
când nu făcusem nimic. 

— Nu se poate să fi locuit toţi într-o singură cameră, zise 
Bruno, scuturând din cap. N-are niciun sens. 

— Toţi, sublinie Shmuel dând şi el din cap. În total 
unsprezece. 

Bruno deschise gura pentru a-l contrazice iar - nu credea 
că într-o singură cameră ar putea locui unsprezece 


persoane - dar se răzgândi. 

— Am locuit acolo câteva luni, continuă Shmuel, toţi în 
aceeaşi cameră. Exista acolo o fereastră mică, dar nu-mi 
plăcea să mă uit afară, pentru că nu vedeam decât zidul şi 
uram acest zid, deoarece adevărata noastră casă era 
dincolo de el. Şi această parte a oraşului era partea cea mai 
urâtă, pentru că era tot timpul zgomot şi era imposibil să 
dormi. Şi l-am urât şi pe Luka, băiatul care continua să mă 
bată, chiar când nu făcusem nimic rău. 

— Uneori, şi pe mine mă bate Gretel, zise Bruno. Ea e 
sora mea, adăugă el. Şi e un Caz fără Speranţă. Dar în 
curând voi creşte mai mare şi mai puternic decât ea şi 
atunci să se ferească. 

— Apoi într-o zi au venit soldaţii cu nişte camioane mari, 
continuă Shmuel, care nu părea deloc interesat de Gretel. 
Şi tuturor ni s-a spus să ne părăsim casele. O mulţime de 
oameni n-au vrut şi s-au ascuns, peste tot pe unde au găsit 
un loc, dar până la urmă cred că i-au prins pe toţi. Şi 
camioanele ne-au dus la un tren şi trenul... Ezită o clipă şi 
îşi muşcă buzele. Lui Bruno i se păru că era gata să plângă 
şi nu putea să înţeleagă de ce. Trenul a fost oribil, adăugă 
Shmuel. În vagoane erau prea mulţi ca noi. Şi nu aveam aer 
să respirăm. Şi mirosea îngrozitor. 

— Asta pentru că v-aţi înghesuit toţi într-un singur tren, 
zise Bruno, amintindu-şi cele două garnituri pe care le 
văzuse în gară, când au plecat din Berlin. Când am venit 
încoace, continuă el, mai era un tren de partea cealaltă a 
peronului, dar părea că nu-l vede nimeni. Acela a fost cel pe 
care l-am luat noi. Ar fi trebuit să vă urcați şi voi în el. 

— Nu cred că ni s-ar fi dat voie, zise Shmuel, clătinând 
din cap. Nu am putut cobori din vagonul nostru. 

— Uşile se află la capete, explică Bruno. 

— Nu existau uşi, zise Shmuel. 

— Sigur că existau, zise Bruno cu un suspin. Se află la 
capete, repetă el. Imediat după ce treci de bufet. 


— Nu exista nicio uşă, insistă Shmuel. Dacă ar fi existat, 
am fi coborât toţi. Bruno bombăni ceva în surdină de genul 
„Sigur că existau”, dar cu voce tare nu mai spuse nimic, aşa 
că Shmuel nici nu auzi nimic. Când trenul s-a oprit în 
sfârşit, reluă el, ne aflam într-un loc extrem de friguros şi a 
trebuit să coborâm toţi. 

— Pe noi ne-a aşteptat o maşină, zise Bruno, de data 
aceasta cu voce tare. 

— Mama a fost luată de lângă noi, iar papa, Josef şi cu 
mine am fost băgaţi în barăcile de colo şi de atunci acolo 
locuim. 

Shmuel arătase foarte trist în timp ce-i spunea această 
poveste şi Bruno nu ştia de ce; lui nu i se părea un lucru 
atât de teribil, mai ales că ceva asemănător i se întâmplase 
şi lui. 

— Sunt mulţi băieţi acolo? întrebă Bruno. 

— Sute, răspunse Shmuel. 

Ochii lui Bruno se deschiseră mari. 

— Sute? întrebă uluit. Asta nu e drept. De partea aceasta 
a gardului nu este nimeni cu care să te joci. Nici măcar o 
persoană. 

— Noi nu ne jucăm, zise Shmuel. 

— Nu vă jucaţi? De ce? 

— De-a ce să ne jucăm? întrebă el cu o figură confuză. 

— Ei bine, nu ştiu, răspunse Bruno. Iot felul de jocuri. 
Fotbal, de exemplu. Sau explorări. Cum s-ar putea 
desfăşura o explorare acolo? Ar fi ceva reuşit? 

Shmuel clătină din cap şi nu răspunse. Privi apoi spre 
barăci, întorcându-i spatele lui Bruno. N-ar fi vrut să pună 
întrebarea, dar durerea din stomac îl sili. 

— N-ai nimic de mâncare la tine, nu-i aşa? întrebă el. 

— Mi-e teamă că nu, zise Bruno. Am vrut să iau nişte 
ciocolată, dar am uitat. 

— Ciocolată, zise Shmuel foarte încet, cu limba vârâtă 
între dinţi. Am mâncat ciocolată doar o singură dată. 


— Numai o dată? Mie îmi place ciocolata. Nu mănânc 
niciodată destulă, pentru că mama spune că-mi stric dinţii. 

— Nu ai nici puţină pâine, nu-i aşa? 

Bruno dădu din cap. 

— Absolut deloc, răspunse el. Cina nu se serveşte până la 
şase şi jumătate. La ce oră luaţi voi cina? 

Shmuel ridică din umeri şi se sculă în picioare. 

— Cred că ar fi mai bine să mă întorc, zise el. 

— Poate că într-o seară ai putea să vii să iei cina cu noi, 
zise Bruno, deşi nu ştia sigur dacă era o idee prea bună. 

— Poate, răspunse Shmuel, nepărând deloc convins. 

— Sau aş putea să vin eu la tine, sugeră Bruno. Poate că 
aş putea să vin să mă întâlnesc cu prietenii tai, adăugă plin 
de speranţă. 

Ar fi dorit să-i sugereze Shmuel asta, dar nu dădea 
semne că s-ar fi gândit la aşa ceva. 

— Dar te afli de partea cealaltă a gardului, comentă 
Shmuel. 

— Pot să mă târăsc pe dedesubt, zise Bruno, lăsându-se 
în jos şi ridicând gardul de sârmă de la pământ. În mijloc, 
între stâlpii de telegraf din lemn, sârma se ridica destul de 
mult ca un băiat atât de mic ca Bruno să poată cu uşurinţă 
să se strecoare. 

Shmuel îl privi în timp ce făcea asta şi se retrase nervos. 

— Trebuie să mă întorc, repetă el. 

— Atunci în altă după-amiază, zise Bruno. 

— Nu cred că voi mai veni. Dacă mă prind, are să fie de 
rău. 

Se întoarse şi plecă, iar Bruno remarcă din nou cât de 
mic şi de slab era noul lui prieten. Nu spuse totuşi nimic, 
deoarece ştia bine ce neplăcut putea să fie când erai 
criticat pentru ceva atât de important ca înălţimea, şi 
ultimul lucru pe care voia să-l facă era să fie lipsit de 
amabilitate faţă de Shmuel. 

— Mă întorc iar mâine, strigă Bruno spre băiatul care se 
îndepărta, dar Shmuel nu mai răspunse; de fapt, o luase la 


fugă înapoi spre lagăr, lăsându-l pe Bruno singur. 

Acesta hotări că făcuse suficientă explorare pentru o 
singură zi şi se îndreptă spre casă, emoţionat de ceea cei 
se întâmplase şi nedorind nimic altceva decât să-i spună 
totul mamei, tatălui şi lui Gretel - care va fi atât de geloasă, 
încât s-ar putea pur şi simplu să facă explozie - şi Mariei, şi 
bucătarului, şi lui Lars, despre aventura lui din după- 
amiaza aceasta şi despre noul lui prieten cu nume nostim şi 
că se născuseră în aceeaşi zi, dar, cu cât se apropia mai 
mult de casă, cu atât mai mult îşi dădea seama că s-ar putea 
să nu fie o idee prea bună. 

La urma urmei, raţionă el, s-ar putea ca ei să nu dorească 
să mă împrietenesc cu Shmuel şi, în acest caz, ar putea să 
mă oprească să mai vin vreodată aici. Când intră pe uşa din 
faţă şi simţi mirosul cărnii de vită ce se frigea în cuptor, 
pentru cină, luase deja hotărârea că pentru moment era 
mai bine ca întreaga istorie să fie ţinută doar pentru el şi să 
nu scoată nicio vorbă. Va fi numai secretul lui. Ei bine, al lui 
şi al lui Shmuel! 

Bruno era de părere că, atunci când e vorba de părinţi şi 
în special de surori, ceea ce nu ştiau nu avea cum să-i 
supere. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 
Sticla cu vin 


Pe măsură ce săptămânile treceau, lui Bruno îi deveni din 
ce în ce mai clar că nu se va întoarce acasă la Berlin într-un 
viitor previzibil şi că ar trebui să uite de alunecatul pe 
balustradă în confortabilul lor cămin sau de gândul că-i va 
revedea în curând pe Karl, sau pe Daniel, sau pe Martin. 

Aşa încât, cu fiecare zi care trecea, se obişnuia din ce în 
ce mai mult cu şederea la Out-With şi încetă să se mai simtă 
atât de nefericit cu noua lui viaţă. La urma urmei, nu era ca 


şi cum n-ar fi avut pe nimeni cu care să vorbească. În 
fiecare după-amiază, când se terminau orele de studiu, 
Bruno pornea în lunga lui plimbare pe lângă gard şi se 
aşeza pe jos discutând cu noul lui prieten Shmuel, până 
venea vremea să se întoarcă acasă, şi asta începuse să 
atenueze neplăcerea de a nu fi la Berlin. 

Într-o după-amiază, în timp ce lua din frigiderul din 
bucătărie pâine şi brânză, cu care să-şi umple buzunarele şi 
să le ia cu el, intră Maria şi, când îl văzu ce face, se opri 
brusc. 

— Bună, rosti Bruno încercând să pară cât mai natural 
posibil. M-ai speriat. Nu te-am auzit venind. 

— Doar nu mănânci din nou, nu-i aşa? întrebă Maria cu 
un zâmbet. Ai mâncat bine la prânz. 'Tot îţi mai e foame? 

— Puțin, răspunse Bruno. Mă duc la plimbare şi m-am 
gândit că s-ar putea să flămânzesc pe drum. 

Maria ridică din umeri şi se îndreptă spre plită, pentru a 
pune o cratiţă cu apă la fiert. Pe blatul de bucătărie se aflau 
o grămadă de cartofi şi de morcovi, gata pentru a fi curăţaţi 
când va sosi Pavel, mai târziu după-amiază. Bruno era pe 
punctul de a pleca, dar văzu legumele şi îi veni în minte o 
întrebare ce îl chinuia de câtva timp. Mai înainte, nu i-ar fi 
trecut prin minte pe cine să întrebe, dar acum părea că e 
atât momentul, cât şi persoana potrivită. 

— Maria, zise el, pot să-ţi pun o întrebare? 

Menajera se întoarse şi se uită la el surprinsă. 

— Desigur, conaşule Bruno, acceptă ea. 

— Şi dacă îţi pun întrebarea, îmi promiţi că nu vei spune 
nimănui că te-am întrebat? 

Maria îşi îngustă suspicioasă ochii, dar dădu din cap. 

— E în regulă. Ce vrei să ştii? 

— E vorba de Pavel, începu Bruno. ÎI ştii, nu-i aşa? Omul 
care vine şi curăţă zarzavat, apoi aşteaptă lângă noi când 
stăm la masă. 

— O, da, răspunse Maria cu un zâmbet. Părea uşurată că 
întrebarea nu se referea la ceva mai serios. Îl cunosc pe 


Pavel. Am stat de vorbă de multe ori. De ce te interesează? 

— Ei bine, răspunse Bruno, alegându-şi cu grijă 
cuvintele, pentru a nu spune ceva ce nu trebuia. Îţi 
aminteşti când, imediat după sosirea aici, m-am dat în 
leagănul din stejarul cel mare şi am căzut şi mi-am julit 
genunchiul? 

— Da, răspunse Maria. Doar nu te-ai rănit iar, nu-i aşa? 

— Nu, nu despre asta e vorba, sublinie Bruno. Dar când 
m-am rănit, Pavel a fost singurul adult din preajmă, şi el m-a 
adus aici şi m-a curăţat şi mi-a spălat genunchiul şi mi l-a 
uns cu ceva verde care m-a usturat, dar presupun că mi-a 
făcut bine. Apoi m-a bandajat. 

— Asta trebuie să facă oricine, dacă cineva e rănit, afirmă 
Maria. 

— Ştiu. Doar că el mi-a spus după aceea că de fapt nue 
chelner. 

Figura Mariei deveni puţin mai încordată, dar nu spuse 
nimic pentru moment. În loc de asta, privi în altă parte şi-şi 
umezi buzele înainte de a da din cap. 

— Aha, rosti ea. Şi ce a spus că e de fapt? 

— A spus că e doctor, răspunse Bruno. Ceea ce nu pare 
deloc în regulă. Nu e doctor, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Maria, scuturând din cap. Nu, nu e 
doctor. E chelner. 

— Am ştiut eu! comentă Bruno, simțindu-se foarte 
încântat de el însuşi. Atunci, de ce m-a minţit? N-avea 
niciun rost. 

— Pavel nu mai e doctor, Bruno, interveni repede Maria. 
Dar a fost. În altă viaţă. Înainte de a veni aici. 

Bruno se încruntă, reflectând profund. 

— Nu înţeleg, adăugă după aceea. 

— Puţini dintre noi înţeleg, răspunse Maria. 

— Dar dacă a fost doctor, de ce nu mai e şi acum? 

Maria oftă şi privi afară pe fereastră, pentru a se asigura 
că nu vine nimeni, apoi făcu un semn spre scaune şi atât ea, 
cât şi Bruno se aşezară. 


— Dacă îţi voi spune ce mi-a povestit Pavel despre viaţa 
lui, începu ea, nu trebuie să spui nimănui, înţelegi? Toţi am 
da de necazuri teribile. 

— N-am să spun nimănui, o asigură Bruno, căruia îi 
plăcea să asculte secrete şi aproape niciodată nu le divulga, 
cu excepţia desigur a situaţiei când era absolut necesar şi 
nu se putea altfel. 

— În regulă, zise Maria. Asta e ce ştiu eu. 


Bruno sosi târziu la locul de lângă gard, unde îl întâlnea 
zilnic pe Shmuel, şi ca de obicei noul lui prieten stătea deja 
aşezat pe pământ cu picioarele încrucişate sub el, 
aşteptându-l. 

— Iartă-mă că am întârziat, se scuză el, întinzându-i 
pâinea şi brânza prin reţeaua de sârmă - bucăţile pe care 
nu le mâncase deja pe drum, când i se făcuse puţin foame. 
Am stat de vorbă cu Maria. 

— Cine e Maria? întrebă Shmuel fără să ridice ochii, în 
timp ce înfuleca flămând. 

— E menajera noastră, explică Bruno. E foarte drăguță, 
deşi tata spune că e prea bine plătită. Mi-a povestit despre 
omul acela, Pavel, care curăţă legume şi aşteaptă lângă 
masă. Cred că locuieşte de partea ta a gardului. 

Shmuel ridică ochii pentru o clipă şi se opri din mâncat. 

— De partea mea? întrebă el. 

— Da. Îl cunoşti? E foarte bătrân şi are o jiletcă albă, pe 
care o îmbracă când ne serveşte cina. Probabil că l-ai văzut. 

— Nu, răspunse Shmuel dând din cap. Nu-l cunosc. 

— Dar trebuie, rosti Bruno iritat, ca şi cum Shmuel 
devenise intenţionat atât de dificil. Nu e la fel de înalt ca 
unii dintre adulţi, are părul cenuşiu şi e puţin cam gârbov. 

— Eu nu cred că-ţi dai seama câţi oameni trăiesc în 
partea asta a gardului, comentă Shmuel. Suntem cu miile. 

— Dar acesta e unul al cărui nume e Pavel, insistă Bruno. 
Când am căzut din leagăn, mi-a curăţat rana, astfel încât nu 
s-a infectat, şi mi-a bandajat piciorul. Oricum, motivul 


pentru care am vrut să-ţi vorbesc despre el este că şiele 
din Polonia. Ca şi tine. 

— Cea mai mare parte dintre cei de aici sunt din Polonia, 
afirma Shmuel. Deşi mai sunt şi din alte părţi, cum ar fi 
Cehoslovacia şi... 

— Da, dar pe acesta am crezut că s-ar putea să-l cunoşti. 
Oricum, a fost doctor când era în oraşul lui natal, înainte de 
a veni aici. Acum însă nu i se permite să mai fie doctor şi, 
dacă tata ar fi ştiut că mi-a tratat genunchiul când m-am 
rănit, ar fi apărut o groază de neplăceri. 

— Foarte normal! Soldaţilor nu le place ca oamenilor să 
le fie bine, comentă Shmuel, înghițind şi ultima bucată de 
pâine. De obicei acţionează în sens invers. 

Bruno dădu din cap, cu toate că nu ştia exact ce voia 
Shmuel să spună, şi se uită la cer. După câteva clipe îl privi 
printre sârme şi puse o altă întrebare, care tocmai îi venise 
în minte. 

— Ştii ce vrei să te faci când vei fi mare? întrebă el. 

— Da, răspunse Shmuel. Vreau să lucrez într-o grădină 
zoologică. 

— O grădină zoologică? se minună Bruno. 

— Îmi plac animalele, răspunse calm Shmuel. 

— Eu am să mă fac soldat, zise Bruno cu voce fermă. Ca 
tata. 

— Nu mi-ar plăcea să fiu soldat, zise Shmuel. 

— Nu ca locotenentul Kotler, rosti repede Bruno. Nu ca 
unul dintre aceia care umblă pe la noi ca şi cum ar fi 
stăpânii locului şi râd cu sora mea şi şuşotesc cu mama. Nu 
cred că e un soldat prea bun. Eu vreau să fiu ca tata. Unul 
dintre soldaţii buni. 

— Nu există soldaţi buni, zise Shmuel. 

— Sigur că există, protestă Bruno. 

— Cine? 

— Ei bine, tatăl meu de exemplu, comentă Bruno. De 
aceea are o uniformă aşa impresionantă şi de aceea toată 


lumea îi spune Comandante şi fac tot ce le cere. Fury are 
planuri mari pentru el, fiindcă e un soldat aşa de bun. 

— Nu exista soldaţi buni, repetă Shmuel. 

— Cu excepţia tatei, repetă la rândul lui Bruno, care 
spera ca Shmuel să nu îl mai contrazică, deoarece nu voia 
să se certe cu el. 

La urma urmei, era singurul prieten pe care-l avea aici la 
Out-With. Dar tata era tata şi Bruno nu credea că e corect 
ca cineva să spună ceva rău despre el. 

Amândoi băieţii rămaseră tăcuţi câteva minute, niciunul 
dintre ei nevoind să spună nimic din ceea ce ar fi regretat 
mai târziu. 

— Tu nu ştii ce este aici, zise Shmuel până la urmă cu 
voce scăzută, astfel încât vorbele de-abia ajunseră la Bruno. 

— "Tu nu ai soră, nu-i aşa? întrebă Bruno repede, 
prefăcându-se că n-a auzit şi nefiind astfel nevoit să 
răspundă. 

— Nu, răspunse Shmuel, clătinând din cap. 

— Eşti norocos, zise Bruno. Gretel are doar doisprezece 
ani şi crede că ştie tot, dar de fapt e un Caz fără Speranţă. 
Se uită tot timpul pe fereastră şi, când îl vede pe 
locotenentul Kotler, coboară în fugă scările până în hol şi se 
preface că se află acolo întâmplător. Acum câteva zile am 
prins-o făcând asta şi când el a intrat ea a sărit în sus şi i-a 
spus: „Vai, locotenente Kotler, nu ştiam că eşti aici”, dar eu 
ştiu că de fapt îl aştepta. 

Nu-l privise pe Shmuel în timp ce spunea toate astea, dar 
când se uită din nou la el observă că prietenul lui devenise 
mai palid ca de obicei. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. Arăţi ca şi cum ai fi gata să 
vomiţi. 

— Nu-mi place să vorbesc despre el, zise Shmuel. 

— Despre cine? întrebă Bruno. 

— Despre locotenentul Kotler. Mă îngrozeşte. 

— Şi pe mine mă sperie puţin, admise Bruno. E un 
încrezut. Şi miroase ciudat. De la toată colonia aia cu care 


se dă. Shmuel începu să tremure uşor şi Bruno se uită în 
jur, ca şi cum ar fi putut să vadă, nu să simtă, dacă e frig 
sau nu. Care e problema? continuă el. Nu e chiar aşa de 
frig, nu-i aşa? Ar fi trebuit să-ţi pui un pulover, să ştii. Serile 
devin din ce în ce mai friguroase. 


Mai târziu, în aceeaşi seară, Bruno fu dezamăgit să 
descopere că locotenentul Kotler li se alăturase, lui, mamei, 
tatei şi lui Gretel, la cină. Pavel îmbrăcase jiletca albă şi ca 
de obicei îi servea la masă. 

Bruno îl privea pe Pavel cum înconjura masa servind şi 
descoperi că se simţea trist de câte ori se uita la el. Se 
întrebă dacă jiletca albă de chelner pe care o purta era 
aceeaşi cu jacheta albă pe care o purtase înainte ca doctor. 
Aduse farfuriile, le aşeză în faţa fiecăruia şi, în timp ce ei 
mâncau şi discutau, se retrase lângă perete şi rămase 
perfect nemişcat, privind doar înainte. Era ca şi cum ar fi 
adormit, în picioare şi cu ochii deschişi. 

De câte ori cineva avea nevoie de ceva, Pavel îl servea 
imediat, dar cu cât Bruno îl privea mai mult, cu atât căpăta 
convingerea că e gata-gata să se întâmple o nenorocire. 
Părea că Pavel se făcuse din ce în ce mai mic cu fiecare 
săptămână, dacă acest lucru era posibil, iar culoarea care 
trebuia să o fi avut pe vremuri în obraji dispăruse aproape 
complet. Ochii lui păreau grei de lacrimi şi lui Bruno îi trecu 
prin minte că, dacă ar clipi o singură dată, acestea s-ar 
revărsa ca un torent. 

Când Pavel aduse farfuriile, Bruno nu putu să nu observe 
că mâinile îi tremurau uşor sub greutatea lor. Şi când se 
retrase la perete în poziţia lui obişnuită păru că se clatină, 
aşa că trebui să se sprijine cu o mână de zid pentru a 
rămâne în picioare. 

A fost nevoie ca mama să ceară de două ori să-i mai pună 
o porţie de supă, înainte ca el să o audă, şi lăsă sticla de vin 
goală, fără să mai deschidă alta la timp pentru a umple 
paharul tatălui. 


— Herr Liszt nu ne lasă să citim poezii şi piese de teatru, 
se plânse Bruno în timpul felului principal. Pentru că aveau 
un invitat la cină, familia se îmbrăcase festiv - tata în 
uniforma lui, mama într-o rochie verde care se asorta cu 
ochii ei şi Gretel şi Bruno în hainele cu care mergeau la 
biserică, când locuiau la Berlin. L-am întrebat dacă n-am 
putea să citim măcar o zi pe săptămână, dar ne-a răspuns 
că nu, nu în perioada în care răspunde el de educaţia 
noastră. 

— Sunt sigur că are motivele lui, zise tata, atacând o 
pulpă de miel. 

— "Tot ce vrea el este să studiem istoria şi geografia, 
continuă Bruno. Şi am început să urăsc istoria şi geografia. 

— Te rog, Bruno, nu rosti cuvântul „urăsc”, interveni 
mama. 

— De ce urăşti istoria? întrebă tata, punând pentru o 
clipă furculiţa jos şi privind peste masa la fiul lui, care ridică 
din umeri conform unui prost obicei. 

— Pentru că e plictisitoare. 

— Plictisitoare? întrebă tata. Fiul meu numeşte studiul 
istoriei plictisitor? Lasă-mă să-ţi spun ceva, Bruno, continuă 
el aplecându-se înainte şi gesticulând cu cuțitul spre băiat, 
istoria e cea care ne-a adus astăzi aici. Dacă n-ar fi fost 
istoria, niciunul dintre noi n-ar mai sta acum la această 
masă. Am fi stat în siguranţă, la masa noastră din casa de la 
Berlin. Aici, noi corectăm istoria. 

— Totuşi, e plictisitoare, repetă Bruno, care nu prea 
dăduse atenţie comentariului. 

— Va trebui să-l ierţi pe fratele meu, locotenente Kotler, 
interveni Gretel, punând o clipă mâna pe braţul lui, ceea ce 
o făcu pe mama să o privească fix, cu ochii îngustaţi. E un 
băieţaş foarte ignorant. 

— Nu sunt ignorant, se repezi Bruno, care era sătul de 
insultele ei. Va trebui să o ierţi pe sora mea, locotenente 
Kotler, adăugă politicos, pentru că e un Caz fără Speranţă. 


Nu se prea poate face nimic pentru ea. Doctorii spun că a 
depăşit punctul în care ar putea să fie ajutată. 

— Taci din gură, rosti Gretel, făcându-se stacojie. 

— Tu să taci, spuse Bruno cu un zâmbet larg. 

— Copii, vă rog! interveni mama. 

Tata bătu cu cuțitul în masă şi toţi tăcură. Bruno privi în 
direcţia lui. Nu arăta chiar furios, dar părea că nu mai 
intenţionează să suporte altă ceartă. 

— Mi-a plăcut foarte mult istoria când eram copil, zise 
locotenentul Kotler după câteva minute de tăcere. Şi, deşi 
tatăl meu era profesor de literatură la universitate, eu am 
preferat ştiinţele sociale, artelor. 

— N-am ştiut asta, Kurt, zise mama, întorcându-şi o clipă 
privirea spre el. Mai predă şi acuma? 

— Presupun că da, răspunse locotenentul Kotler. De fapt, 
nu ştiu. 

— Ei bine, cum se poate să nu ştii? întrebă ea, 
încruntându-se la el. Nu ţii legătura cu el? 

Tânărul locotenent continuă să mestece carnea de miel 
cu care îi era gura plină, ceea ce-i dădu timp să se 
gândească la răspuns. Îl privea pe Bruno, ca şi cum ar fi 
regretat că a ridicat această problemă de la bun început. 

— Kurt, repetă mama, nu ţii legătura cu tatăl tău? 

— Nu prea, răspunse el, ridicând din umeri ca pentru a 
alunga realitatea, dar fără să se întoarcă pentru a o privi. A 
părăsit Germania acum câţiva ani. Cred că prin 1938. Nu l- 
am mai văzut de atunci. 

Tata se opri o clipă din mâncat şi se uită la locotenentul 
Kotler peste masă, încruntându-se uşor. 

— Şi unde s-a dus? întrebă el. 

—  Scuzaţi, ce aţi spus, Herr Comandant? întrebă 
locotenentul Kotler, deşi tata vorbise cu o voce perfect 
clară. 

— Am întrebat unde s-a dus, repetă el. Tatăl tău. 
Profesorul de literatură. Unde s-a dus când a părăsit 
Germania? 


Faţa locotenentului Kotler se roşi uşor şi când vorbi se 
bâlbâi puţin: 

— Cred... Cred că actualmente se află în Elveţia, 
răspunse el până la urmă. Ultima oară când am auzit ceva 
despre el, preda la o universitate din Berna. 

— O, dar Elveţia e o ţară frumoasă, rosti mama repede. 
N-am fost acolo, admit, dar din câte am auzit... 

— Tatăl tău nu poate fi prea bătrân, comentă tata cu 
vocea lui profundă, făcându-i pe toţi să tacă. Vreau să spun 
că tu ai numai... cât? Şaptesprezece? Optsprezece ani? 

— Tocmai am împlinit nouăsprezece, Herr Comandant. 

— Aşa că tatăl tău ar avea... cam patruzeci de ani, 
presupun? 

Locotenentul Kotler nu mai spuse nimic şi continuă să 
mănânce, cu toate că nu părea să se bucure prea mult de 
bucate. 

— Ciudat că a ales să plece din patrie, adăugă tata. 

— Nu suntem apropiaţi, tatăl meu şi cu mine, rosti 
locotenentul Kotler repede, uitându-se în jurul mesei, ca şi 
cum ar fi datorat fiecăruia o explicaţie. Pur şi simplu, n-am 
vorbit ani de zile. 

— Şi cum ţi-a motivat, dacă pot să întreb, mai zise tata, că 
pleacă din Germania, în momentul ei de glorie şi de nevoie 
vitală, când tuturor dintre noi ne revine sarcina de a juca 
un rol în renaşterea naţională? Era tuberculos? 

Locotenentul Kotler îl privi pe tata fix şi încurcat. 

— Ce aţi spus, vă rog? întrebă el. 

— S-a dus în Elveţia la aer? se interesă tata. Sau a avut 
un motiv anume să părăsească Germania? În 1938... 
adăugă el după o clipă. 

— Mi-e teamă că nu ştiu, Herr Comandant, zise 
locotenentul Kotler. Ar trebui să-l întrebaţi pe el. 

— Ei bine, asta ar fi destul de greu, nu-i aşa? Fiind atât 
de departe, vreau să spun. Dar poate că asta a fost. Poate 
că era bolnav. Tata ezită înainte de a lua din nou în mână 


cuțitul şi furculiţa şi de a continua să mănânce. Sau poate 
că a avut... alte păreri. 

— Alte păreri, Herr Comandant? 

— În legătură cu politica statală. Din când în când, se aud 
poveşti despre oameni de felul acesta. Tipi ciudaţi, îmi 
imaginez. Incomozi, unii dintre ei. Trădători, alţii. Şi laşi. 
Desigur, ţi-ai informat superiorii despre vederile tatălui tău, 
locotenent Kotler? 

Tânărul locotenent deschise gura şi apoi înghiţi, în ciuda 
faptului că nu mai avea nimic în gură. 

— Nu contează, reluă tata vesel. Poate că nu eo 
conversaţie potrivită la masă. Putem să discutam problema 
în profunzime, cândva mai târziu. 

—  Herr Comandant, interveni locotenentul Kotler, 
aplecându-se înainte neliniştit. Pot să vă asigur... 

— Nu e o conversaţie potrivită pentru cină, repetă ferm 
tata, făcându-l să tacă imediat. 

Privind de la unul la altul, Bruno se simţea pe cât de 
bucuros, pe atât de speriat de atmosfera creată. 

— Mi-ar plăcea să merg în Elveţia, zise Gretel după o 
lungă tăcere. 

— Mănâncă-ţi cina, Gretel, rosti mama. 

— Dar nu făceam decât să spun... 

— Mănâncă-ţi cina, repetă mama şi era gata să spună şi 
mai multe, dar fu întreruptă de tata care-l chemă pe Pavel. 

— Ce e cu tine în seara asta? întrebă el, în timp ce Pavel 
scotea dopul de la o nouă sticlă. E a patra oară de când îţi 
cer să-mi mai torni vin. 

Bruno se uită la el sperând să se simtă bine; reuşise să 
scoată dopul fără niciun incident. Dar, după ce umplu 
paharul tatălui şi se întoarse să-l umple şi pe al 
locotenentului Kotler, sticla îi scăpă din mâna şi căzu 
spărgându-se, după ce tot conţinutul gâlgâise direct în 
poala tânărului. 

Ce s-a întâmplat după aceea a fost pe cât de neaşteptat, 
pe atât de îngrozitor de neplăcut. Locotenentul Kotler se 


înfurie pe Pavel şi nimeni - nici Bruno, nici Gretel, nici 
mama şi nici chiar tata - nu încercă să-l oprească să facă 
ceea ce a făcut în continuare, cu toate că niciunul dintre ei 
nu putu să se uite. Totuşi, îl făcu pe Bruno să ţipe şi pe 
Gretel să pălească. 

Mai târziu, în aceeaşi seara, când Bruno se duse la 
culcare, se gândi la tot ce se întâmplase la cină. Îşi aminti 
cât de amabil fusese Pavel cu el în după-amiaza când îşi 
construise leagănul, cum îi oprise sângerarea de la 
genunchi şi îşi dădea seama cu câtă blândeţe îi aplicase 
unguentul verde. Şi, cu toate că Bruno îşi dădea seama că 
tata în general era un om foarte amabil şi serios, nu fusese 
deloc cinstit sau drept că niciunul nu îl oprise pe 
locotenentul Kotler să se înfurie atât de tare pe Pavel şi, 
dacă acesta era genul de fapte ce aveau loc la Out-With, 
atunci ar face bine să nu mai fie în dezacord cu nimeni 
despre nimic; de fapt, ar face mai bine să-şi ţină gura 
închisă şi să nu provoace niciun fel de probleme. Unora 
dintre oameni s-ar putea să nu le placă. 

Fosta lui existenţă la Berlin părea acum o amintire foarte 
îndepărtată şi cu greu putea să-şi mai aducă aminte chiar şi 
cum arătau Karl, Daniel sau Martin, cu excepţia faptului că 
unul dintre ei era roşcovan. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 
Bruno spune o minciună perfect justificată 


Timp de câteva săptămâni după acest incident, când Herr 
Liszt pleca, iar mama îşi făcea una dintre siestele ei de 
după-amiază, Bruno pornea de acasă şi parcurgea lungul 
drum de pe lângă gard pentru a-l întâlni pe Shmuel, care îl 
aştepta aproape în fiecare zi şezând pe pământ cu 
picioarele încrucişate şi privind ţărâna de lângă el. 


Într-o după-amiază, Shmuel avea un ochi negru şi, când 
Bruno îl întrebă ce se întâmplase, dădu doar din cap şi 
spuse că nu voia să vorbească despre asta. Bruno 
presupuse că bătăuşi existau peste tot în lume, nu numai în 
şcolile din Berlin, şi că unul dintre ei îi făcuse aşa ceva lui 
Shmuel. Simţi nevoia să-şi ajute prietenul, dar nu-şi imagină 
ce ar putea face ca totul să fie mai bine, cu atât mai mult cu 
cât Shmuel se prefăcea că nu s-a întâmplat nimic. 

În fiecare zi Bruno îl întrebă pe Shmuel dacă i s-ar 
permite să se strecoare pe sub sârmă, astfel încât să se 
poată juca împreună de partea aceea a gardului, dar de 
fiecare dată Shmuel răspundea că nu era o idee bună. 

— Oricum, nu ştiu de ce eşti aşa de dornic să vii aici, 
spunea Shmuel. Nu e prea plăcut. 

— N-ai încercat să locuieşti în casa mea, răspunse Bruno. 
În primul rând nu are cinci niveluri, ci numai trei. Cum 
poate cineva locui într-un spaţiu atât de mic ca acesta? 

Uitase povestea lui Shmuel despre cele unsprezece 
persoane care trăiseră cu toţii în aceeaşi cameră, înainte de 
a veni la Out-With, inclusiv băiatul Luka, care continua să-l 
bată, chiar dacă nu făcuse nimic rău. 

Într-o zi Bruno îl întrebă pe Shmuel de ce el şi toţi ceilalţi 
oameni din partea lui de gard erau îmbrăcaţi la fel, cu 
pijamale în dungi şi bonete de pânză. 

— Asta ne-au dat când am sosit aici, explică Shmuel. 
Hainele noastre le-au luat ei. 

— Dar nu te trezeşti niciodată dimineaţa simțind nevoia 
să te îmbraci cu ceva diferit? Trebuie să existe şi altceva în 
garderoba ta. 

Shmuel clipi şi deschise gura să spună ceva, dar apoi 
consideră că e mai bine să n-o facă. 

— Şi nici măcar nu-mi plac dungile, adăugă Bruno, deşi 
asta nu prea era adevărat. 

În realitate, îi plăceau dungile, simțindu-se mai solid 
decât atunci când trebuia să se îmbrace cu pantalonii şi 
cămăşile şi cravatele şi pantofii prea strâmţi pentru el, în 


timp ce Shmuel şi prietenii lui puteau să umble îmbrăcaţi cu 
pijamale în dungi toată ziua. 

Câteva zile mai târziu, când Bruno se trezi, ploua cu 
găleata, pentru prima oară de săptămâni întregi. Începuse 
cândva în timpul nopţii şi Bruno reflectă că poate chiar asta 
îl trezise, deşi era greu de spus care era adevărul, deoarece 
odată ce erai treaz nu mai exista posibilitatea să ştii cum se 
întâmplase. Ploaia continuă şi în timp ce-şi lua micul dejun 
din dimineaţa aceea. Ploaia continuă tot timpul cât durară 
lecţiile de dimineaţă cu Herr Liszt. Ploaia continuă şi când 
luară prânzul. Ploaia continuă şi în timpul lecţiei de istorie 
şi geografie de după-amiază. Erau nişte veşti proaste, 
pentru că însemna că nu putea să meargă să se întâlnească 
cu Shmuel. 

Aşa că, în după-amiaza aceea, Bruno stătea întins în pat 
cu o carte, dar descoperi că îi era greu să se concentreze şi 
tocmai atunci Cazul fără Speranţă intră să-l vadă. Nu venea 
prea des în camera lui, preferând să aranjeze şi să 
rearanjeze tot timpul colecţia ei de păpuşi. Totuşi, ceva în 
legătură cu vremea aceasta ploioasă o făcuse să-şi schimbe 
obiceiul şi ea nu mai avea chef de joacă. 

— Ce vrei? întrebă Bruno. 

— Ce frumos salut de bun venit! răspunse Gretel. 

— Citesc, o informă Bruno. 

— Ce citeşti? întrebă ea şi, în loc să aştepte răspunsul, 
pur şi simplu întoarse cartea cu coperta spre ea, pentru a-i 
vedea titlul. Scoase din buze un sunet de dispreţ şi puţină 
salivă îi ateriză lui Bruno pe faţă. Ce plictisitoare! adăugă 
ea cu o voce cântată. 

— Nu e deloc plictisitoare, rosti Bruno. E vorba de 
aventuri. E ceva mai reuşit decât nişte păpuşi, asta în mod 
categoric. 

De această dată, Gretel nu reacţionă la ironia lui. 

— Ce faci? întrebă din nou, iritându-l şi mai mult pe 
Bruno. 


— Ţi-am spus, încerc să citesc, răspunse ţâfnos. Dacă 
unele persoane m-ar lăsa. 

— Nu am nimic de făcut, replică ea. Şi urăsc ploaia. 

Bruno găsi aceasta greu de înţeles. Ca şi cum ar fi făcut 
vreodată ceva! Spre deosebire de el, care avusese aventuri 
şi locuri de explorat şi îşi făcuse un prieten, ea ieşea foarte 
rar din casă. Era ca şi cum hotărâse că e plictisită, numai 
pentru că nu avea altceva de ales, doar să stea în casă. 
Totuşi, erau momente când un frate şi o soră puteau să-şi 
abandoneze pentru o clipă instrumentele de tortură şi să 
vorbească ca nişte fiinţe civilizate, aşa că Bruno hotări să 
facă asta chiar acum. 

— Şi eu urăsc ploaia, zise el. Acum ar fi trebuit să fiu cu 
Shmuel. O să creadă că l-am uitat. 

Cuvintele îi scăpară de pe buze, mai repede decât a fost 
el în stare să le oprească, şi simţi o durere în stomac, furios 
pe el însuţi pentru ce a făcut. 

— Cu cine trebuia să fii? întrebă Gretel. 

— Ce spui? clipi Bruno spre ea. 

— Cu cine ai spus că ar fi trebuit să fii? întrebă ea din 
nou. 

— Regret, zise Bruno încercând să gândească rapid. Nu 
te-am auzit prea bine. Ai putea să repeţi încă o dată? 

— Cu cine ai spus că ar trebui să fii? strigă ea, 
aplecându-se înainte, pentru a nu mai exista niciun dubiu 
de această dată. 

— N-am spus deloc că ar trebui să fiu cu cineva, zise el. 

— Ba da, ai spus. Ai spus că cineva o să creadă că l-ai 
uitat. 

— Pardon? 

— Bruno! strigă ea cu voce amenințătoare. 

— Eşti nebună? întrebă el pentru a o face să-şi închipuie 
că ea a inventat totul, numai că nu era prea convins că era 
un actor la fel de bun ca bunica. 

Gretel dădu din cap îndreptându-şi un deget spre el. 


— Ce ai spus, Bruno? insistă ea. Ai spus că există cineva 
cu care trebuia să fii. Cine e? Spune-mi! Nu e nimeni pe aici 
cu care să te joci, nu-i aşa? 

Bruno analiză dilema în care se afla. Pe de o parte, el şi 
sora lui aveau în comun ceva crucial: nu erau adulţi. Şi cu 
toate că nu se ostenise niciodată să o întrebe, existau toate 
şansele ca şi ea să fie tot atât de singură la Out-With ca şi 
el. La urma urmei, la Berlin le avusese pe Gilda, pe Isobel şi 
pe Louise cu care se juca; puteau fi nişte fete plictisitoare, 
dar erau prietenele ei. Aici nu avea pe nimeni, cu excepţia 
colecţiei ei de păpuşi neînsufleţite. La urma urmei, cine ştie 
cât de nebună era Gretel? Poate că avea impresia că 
păpuşile îi vorbeau. 

Pe de altă parte, că Shmuel era prietenul lui, nu al ei, nu 
putea fi tăgăduit şi nu voia să-l împartă cu nimeni. Nu putea 
face decât un singur lucru şi anume să mintă. 

— Am un prieten nou, începu el. Un prieten nou, pe care 
mă duc să-l văd în fiecare zi. Şi acum mă aşteaptă. Dar nu 
trebuie să spui nimănui. 

— De ce? 

— Pentru că e _ un prieten imaginar, rosti Bruno, 
încercând pe cât putea să arate stânjenit, aşa ca 
locotenentul Kotler când fusese încolţit în legătură cu 
povestea despre tatăl din Elveţia. Ne jucăm amândoi, în 
fiecare zi. 

Gretel deschise gura şi se uită la el, înainte de a izbucni 
în râs. 

— Un prieten imaginar! strigă ea. Nu eşti puţin cam 
mare pentru un prieten imaginar? 

Bruno încercă să arate ruşinat şi jenat, pentru a face 
povestea şi mai convingătoare. Se foi în pat şi nu o privi în 
ochi, ceea ce reuşi foarte bine şi-l făcu să creadă că la urma 
urmei nu era un actor aşa de prost. Ar fi dorit să poată să 
roşească, dar era cam greu, aşa că se gândi la toate 
lucrurile jenante ce i se întâmplaseră de-a lungul anilor, 
întrebându-se dacă ar putea să o înşele. 


Astfel, se gândi la momentul când uitase să încuie uşa de 
la baie şi bunica intrase înăuntru şi văzuse totul. Se gândi la 
momentul când ridicase mâna în clasă şi îi spusese 
învăţătoarei „mama” şi toată lumea a râs de el. Se gândi la 
momentul când căzuse de pe bicicletă în faţa unui grup de 
fete, încercând să execute o figură specială, şi se tăiase la 
genunchi şi plânsese. 

Şi una din aceste amintiri funcţionă, aşa că faţa începu 
să-i roşească. 

— Uită-te la tine, zise Gretel, confirmându-i. Te-ai înroşit 
tot. 

— Pentru că n-am vrut să-ţi spun, zise Bruno. 

— Un prieten imaginar! Cinstit, Bruno, eşti un caz fără 
speranţă. 

Bruno zâmbi deoarece ştia două lucruri. În primul rând 
că trebuia să continue să mintă şi în al doilea rând că, dacă 
cineva pe aici era un Caz fără Speranţă, acela nu era el. 

— Lasă-mă în pace, zise el. Vreau să citesc. 

— Ei bine, de ce nu te întinzi în pat, nu închizi ochii şi nu-l 
laşi pe prietenul tău imaginar să-ţi citească? întrebă Gretel, 
încântată că aflase despre el ceva care nu putea fi uitat 
prea repede. Te va scuti de o treabă. 

— Poate că-l voi trimite să-ţi arunce păpuşile pe 
fereastră, ameninţă el. 

— Fă asta şi o să se ivească nişte neplăceri serioase, zise 
Gretel, iar el ştia ce voia să spună. Ei bine, spune-mi, Bruno. 
Ce faceţi tu şi prietenul tău imaginar, ce îl face aşa de 
special? 

Bruno se gândi. Îşi dădu seama că într-adevăr voia să 
vorbească despre Shmuel puţin mai mult şi că ar putea să o 
facă, fără să trebuiască să-i spună adevărul în legătură cu 
existenţa lui. 

— Vorbim despre toate, răspunse el. Îi povestesc despre 
casa noastră din Berlin şi despre celelalte case şi străzile şi 
tarabele cu fructe şi zarzavat şi cafenelele şi cum nu 
trebuie să te duci sâmbăta după-amiaza în oraş, dacă nu 


vrei să fii îmbrâncit de colo-colo, şi despre Karl, şi Daniel, şi 
Martin, şi cum au fost ei cei mai buni trei prieteni ai mei pe 
viaţă. 

— Ce interesant! rosti Gretel sarcastică, deoarece recent 
îşi sărbătorise ziua de naştere, împlinise treisprezece ani şi 
considera că sarcasmul era culmea sofisticării. Şi el ce-ţi 
spune? 

— El îmi povesteşte despre familia lui şi ceasornicăria 
deasupra căreia locuiau şi aventurile pe care le-a avut 
venind aici şi despre prietenii pe care îi are şi oamenii pe 
care-i cunoaşte şi băieţii cu care obişnuia să se joace, dar 
acuma n-o mai face deoarece au dispărut, fără măcar să-i 
spună la revedere. 

— Sună grozav de amuzant, zise ea. Aş vrea să fie şi 
prietenul meu imaginar. 

— Şi ieri mi-a spus că bunicul lui n-a mai fost văzut de zile 
întregi şi nimeni nu ştie unde este şi de câte ori îl întreabă 
pe tatăl lui, acesta începe să plângă şi-l strânge în braţe 
atât de tare, încât îi e teamă că o să-l sufoce. 

Bruno ajunse la sfârşitul propoziției şi-şi dădu seama că 
vocea îi devenise foarte caldă. Erau lucruri pe care Shmuel 
i le spusese cu adevărat, dar dintr-un motiv anume la ora 
aceea nu înţelesese cât de trist trebuie să se fi simţit 
prietenul lui. Acum însă, când le rostise el însuşi cu voce 
tare, se simţi îngrozitor că nu încercase atunci să spună 
ceva pentru a-l înveseli pe Shmuel şi începuse să vorbească 
despre lucruri prosteşti, cum ar fi explorarea. „Mâine am să 
mă scuz pentru ceea ce am făcut”, îşi spuse el. 

— Dacă tata ar şti că vorbeşti cu prieteni imaginari, te-ar 
reţine înăuntru, zise Gretel. Cred că ar trebui să te opreşti. 

— De ce? întrebă Bruno. 

— Pentru că e ceva nesănătos, răspunse ea. E primul 
simptom de nebunie. 

Bruno dădu din cap. 

— Nu cred că pot să mă opresc, zise el după o pauză 
foarte lungă. Nu cred că vreau asta. 


— Ei bine, oricum, zise Gretel, care devenise din ce în ce 
mai prietenoasă cu fiecare secundă care trecea, am să 
păstrez secretul pentru mine, dacă asta vrei. 

— Vezi tu, zise Bruno încercând să pară trist, probabil ai 
dreptate. Să nu spui nimănui, bine? 

Ea clătină din cap. 

— Nimănui. Cu excepţia propriului meu prieten imaginar. 

Lui Bruno i se tăie respiraţia. 

— Ai şi tu unul? întrebă el, închipuindu-şi-o vorbind ore 
întregi cu o fată de vârsta ei din partea cealaltă a gardului, 
amândouă sarcastice. 

— Nu, răspunse ea râzând. Am treisprezece ani, pentru 
numele cerului! Nu-mi pot permite să mă port ca un copil, 
aşa ca tine. 

Şi cu aceasta ieşi nervoasă din cameră şi Bruno putu să o 
audă vorbind cu păpuşile în camera de dincolo de hol, 
mustrându-le că făcuseră aşa o harababură în timp ce ea 
era plecată, încât acum nu îi mai rămânea altceva de făcut 
decât să le aranjeze la loc. Ce-şi închipuiau oare, că nu are 
nimic altceva mai bun de făcut cu timpul ei? 

— Ce oameni! rosti apoi tare, înainte de a se apuca de 
treabă. 

Bruno încercă să se întoarcă la cartea lui, dar îşi pierduse 
interesul şi începu să privească ploaia şi să se întrebe dacă 
Shmuel, indiferent unde se afla, se gândea la el şi dacă îi 
lipseau discuţiile lor tot atât de mult ca şi lui. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
Ceva ce n-ar fi trebuit să facă 


Timp de mai multe săptămâni ploaia căzu fără încetare, 
ploua şi ploua, deci Bruno şi Shmuel nu se văzură prea 
mult, aşa cum le-ar fi plăcut. Când se întâlneau, Bruno 
descoperea că prietenul lui îl îngrijora, deoarece părea că 


devenea din ce în ce mai subţire cu fiecare zi ce trecea, iar 
faţa i se făcuse din ce în ce mai cenuşie. Câteodată aducea 
cu el mai multă pâine şi brânză, pentru a le da lui Shmuel, 
şi din când în când reuşea să ascundă în buzunar şi o 
bucată de prăjitură cu ciocolată, dar drumul de acasă până 
la locul din gard unde se întâlneau băieţii era lung şi uneori 
lui Bruno i se făcea foame pe drum. Astfel descoperi că o 
muşcătură din prăjitură ducea la alta şi asta conducea la 
alta, iar când rămânea doar cu o îmbucătură ştia că nu 
trebuia să i-o mai dea lui Shmuel, deoarece n-ar face decât 
să-i strice pofta de mâncare, fără să-l satisfacă. 

Ziua de naştere a tatei se apropia şi, cu toate că spusese 
că nu vrea tămbălău, mama organiză o petrecere pentru 
toţi ofiţerii de la Out-With, dar cel mai mare tămbălău fu cu 
pregătirile. De fiecare dată când se aşeza pentru a întocmi 
noi planuri pentru petrecere, locotenentul Kotler se afla 
lângă ea ca să o ajute, astfel încât părea că cei doi 
întocmesc mai multe liste decât ar fi putut avea vreodată 
nevoie. 

Bruno decise să întocmească şi el o listă proprie, însă o 
listă a motivelor pentru care nu-l plăcea pe locotenentul 
Kotler. Întâi, faptul că nu zâmbea niciodată şi întotdeauna 
arăta ca şi cum încerca să găsească pe cineva căruia să-i 
înfrângă voinţa. 

În rarele ocazii când vorbea cu Bruno, îi spunea 
„omuleţule”, ceea ce era extrem de neplăcut, deoarece, aşa 
cum subliniase mama, încă nu terminase de crescut. 

Ca să nu mai amintească faptul că se afla în permanenţă 
în camera de zi împreună cu mama şi făcea glume cu ea, iar 
mama râdea de glumele lui mai mult decât de cele ale tatei. 

Odată, când Bruno privea lagărul de la fereastra 
dormitorului său, văzu un câine apropiindu-se de gard şi 
începând să latre cu putere. Când locotenentul Kotler îl 
auzi, se îndreptă direct spre câine şi-l împuşcă. 

Şi mai era şi aiureala aia cu Gretel care apărea de fiecare 
dată când era el prin preajmă. 


Apoi, Bruno nu uitase nici seara aceea cu Pavel, chelnerul 
care în realitate era doctor, şi cât de furios fusese tânărul 
locotenent. 

De asemenea, de câte ori tata era chemat la Berlin într-o 
călătorie mai lungă, locotenentul se învârtea pe lângă casă, 
ca şi cum ar fi avut cine ştie ce sarcină: era acolo când 
Bruno se ducea la culcare şi tot acolo era dimineaţă, chiar 
înainte de a se trezi. 

Mai existau şi alte nenumărate motive pentru care Bruno 
nu-l plăcea pe locotenentul Kotler, dar acestea fură primele 
care-i veniră în minte. 

Într-o după-amiază, înainte de petrecerea onomastică, 
Bruno se afla în camera lui cu uşa deschisă, când îl auzi pe 
locotenentul Kotler sosind şi vorbind cu cineva, deşi nu putu 
să audă pe nimeni răspunzându-i. Câteva minute mai târziu, 
o auzi pe mama dând dispoziţii în legătură cu ce mai era de 
făcut şi pe locotenentul Kotler spunând: 

— N-avea grijă, ştie el care parte a feliei e unsă cu unt, 
după care râse într-un fel neplăcut. 

Bruno se îndreptă spre camera de zi cu o carte nouă, pe 
care i-o dăduse tata, cu titlul Insula comorilor, cu intenţia 
de a se aşeza acolo să citească o oră sau două, dar când 
ajunse în coridor dădu peste locotenentul Kotler, care 
tocmai ieşea din bucătărie. 

— Bună, omuleţule, zise soldatul, rânjind la el 
dispreţuitor, ca de obicei. 

— Bună, răspunse Bruno, încruntându-se. 

— Ce cauţi pe aici? 

Bruno îl privi fix şi începu să se gândească la încă şapte 
motive pentru care nu-l putea suferi. 

— Mă duc înăuntru să citesc o carte, zise el, indicând 
camera de zi. 

Fără o vorbă, Kotler îi smulse cartea din mână şi începu 
să o răsfoiască. 

— Insula comorilor, comentă el. Despre ce e vorba? 


— Ei bine, despre o insulă, începu Bruno rar, pentru a se 
asigura că soldatul îl poate urmări. Şi pe ea există o 
comoară. 

— Asta puteam să ghicesc şi eu, zise Kotler, privindu-l de 
parcă ar fi vrut să îi facă cine ştie ce, dacă ar fi fost fiul lui şi 
nu fiul comandantului. Spune-mi ceva ce nu ştiu. 

— Pe insulă e un pirat, adăugă Bruno. Îl cheamă Long 
John Silver. Şi un băiat cu numele de Jim Hawkins. 

— Un englez? întrebă Kotler. 

— Da, răspunse Bruno. 

— Hmmm, mârâi Kotler. 

Bruno îl privi fix şi se întrebă când îi va înapoia cartea. 
Nu părea deosebit de interesat de ea, dar când Bruno 
întinse mâna, o trase de-o parte. 

— Regret, adăugă apoi întinzându-i-o din nou, însă când 
Bruno întinse iar mâna, o trase pentru a doua oară în lături. 
O, regret, repetă el şi o mai întinse o dată, dar de data 
aceasta Bruno o înşfăcă, mai repede decât fu el în stare să o 
tragă. Eşti rapid, nu-i aşa? bombăni locotenentul Kotler 
printre dinţi. 

Bruno încercă să treacă de el, dar dintr-un motiv 
oarecare, locotenentul Kotler părea că astăzi voia să stea de 
vorbă cu el. 

— E totul pregătit pentru petrecere? întrebă el. 

— Ei bine, eu sunt pregătit, răspunse Bruno care, 
petrecând mult timp în ultima vreme cu Gretel, căpătase 
înclinația ei spre sarcasm. În numele tău nu pot vorbi. 

— Vor fi o mulţime de oameni pe aici, zise locotenentul 
Kotler, inspirând adânc şi privind în jur, ca şi cum aceasta ar 
fi fost casa lui, nu a lui Bruno. Contăm pe cel mai bun 
comportament din partea ta, nu-i aşa? 

— Ei bine, eu aşa mă voi purta, zise Bruno. Dar nu pot să 
vorbesc şi pentru tine. 

— Ai cam multe de spus pentru un omuleţ, comentă 
locotenentul Kotler. 


Bruno îşi îngustă ochii şi îşi dori să fie mai înalt, mai 
puternic şi cu opt ani mai mare. Furia explodă în el ca un 
balon şi-l făcu să-şi dorească să aibă curajul de a spune 
exact ce voia să spună. Una e, hotări el, ca mama sau tata 
să-ţi spună ce să faci era perfect rezonabil şi de aşteptat - 
dar era cu totul altceva să-ţi spună un străin ce să faci. 
Chiar cineva cu un titlu pretenţios de „locotenent”. 

— O, Kurt, dragule, tot aici eşti, zise mama, ieşind din 
bucătărie şi venind spre ei. Am puţin timp liber acum, 
dacă... O! rosti ea, observându-l pe Bruno. Bruno! Ce faci 
aici? 

— Mă duceam în camera de zi să citesc o carte, zise 
Bruno. Sau cel puţin am încercat. 

— Ei bine, pentru moment fugi în bucătărie, zise ea. Am 
nevoie să vorbesc ceva personal cu locotenentul Kotler. 

Şi intrară amândoi în camera de zi, iar locotenentul 
Kotler îi închise uşa în nas. 

Clocotind de furie, Bruno intră în bucătărie şi avu cea 
mai mare surpriză a vieţii lui. Acolo, stând la masă, departe 
de partea cealaltă a gardului, se afla Shmuel. Lui Bruno nu- 
i veni să-şi creadă ochilor. 

— Shmuel! rosti el. Ce faci aici? 

Shmuel ridică ochii şi faţa lui îngrozită se lumină de un 
zâmbet larg când îşi văzu prietenul. 

— Bruno! zise el. 

— Ce faci aici? repetă Bruno, pentru că, deşi încă nu 
înţelesese bine ce se întâmpla de cealaltă parte a gardului, 
era totuşi ceva în legătură cu oamenii aceia care-l făcea să- 
şi închipuie că nu trebuiau să vină aici, în casă. 

— El m-a adus, răspunse Shmuel. 

— EI? întrebă Bruno. Doar nu vrei să spui că locotenentul 
Kotler? 

— Ba da. A spus că e ceva de făcut aici, pentru mine. 

Şi, când Bruno se uită mai bine văzu pe masă aşezate 
şaizeci şi patru de pahare mici, ca cele pe care le folosea 
mama când lua unul din siropurile ei medicinale, şi lângă 


ele un castron cu apă caldă plină de spumă şi o mulţime de 
şerveţele de hârtie. 

— Ce naiba faci? mai întrebă Bruno. 

— Mi-au cerut să spăl paharele, răspunse Shmuel. Au 
spus că au nevoie de cineva cu degete subţiri. 

Ca pentru a dovedi ceea ce Bruno ştia deja, întinse mâna 
şi acesta nu se putu opri să nu observe că semăna cu mâna 
scheletului pe care Herr Liszt îl adusese într-o zi când au 
studiat anatomia umană. 

— Înainte n-am observat, zise el cu o voce plină de 
neîncredere, aproape adresându-se lui însuşi. 

— Ce n-ai observat? întrebă Shmuel. 

Drept răspuns, Bruno întinse şi el mâna, astfel că 
vârfurile degetelor lor mijlocii aproape se atinseră. 

— Mâinile noastre, zise el. Sunt aşa de diferite. Uită-te! 
Cei doi băieţi se uitară în acelaşi timp. Diferenţa era uşor de 
remarcat. Deşi Bruno era mic pentru vârsta lui şi în mod 
categoric nu era gras, mâna lui părea sănătoasă şi plină de 
viaţă. Venele nu erau vizibile pe sub piele, iar degetele nu 
erau mai mici decât nişte rămurele. Totuşi, mâna lui Shmuel 
spunea alta poveste. Cum de au ajuns aşa? întrebă Bruno. 

— Nu ştiu, răspunse Shmuel. De obicei arătau ca ale tale, 
dar n-am observat când s-au schimbat. Toată lumea de pe 
partea mea a gardului arată acum aşa. 

Bruno se încruntă. Se gândea la oamenii cu pijamale în 
dungi şi se întreba ce se întâmplă la Out-With dacă îi făcea 
pe oameni să arate atât de bolnavi. Nimic nu avea vreun un 
sens pentru el. Nevoind să se mai uite la mâna lui Shmuel, 
Bruno se întoarse şi deschise frigiderul, scotocind înăuntru 
după ceva de mâncare. De la masa de prânz rămăsese o 
jumătate de pui umplut, şi ochii lui Bruno sclipiră de 
încântare, pentru că puţine lucruri în viaţă îi plăceau mai 
mult decât puiul rece, umplut cu salvie şi ceapă. Luă un 
cuţit din sertar şi-şi tăie câteva felii zdravene, pe care le 
înfăşură în umplutură înainte de a se întoarce din nou spre 
prietenul lui. 


— Sunt foarte bucuros că eşti aici, zise el, vorbind cu 
gura plină. Dacă n-ar trebui să speli paharele, aş fi putut să- 
ţi arăt camera mea. 

— Mi-a spus să nu mă mişc de aici, sau o să am necazuri. 

— Nu mi-ar păsa de el, zise Bruno, încercând să arate 
mai curajos decât în realitate. Asta nu e casa lui, ea mea, şi 
când tata e plecat eu comand aici. Poţi să crezi că n-a citit 
niciodată Insula comorilor? 

Shmuel arăta ca şi cum nici nu-l asculta, în schimb ochii i 
se fixaseră pe bucăţile de pui umplut, pe care Bruno le 
muşca din când în când. După o clipă Bruno îşi dădu seama 
la ce se uita, şi se simţi vinovat. 

— Regret, Shmuel, adăugă repede. Ar fi trebuit să-ţi dau 
şi ţie puţin pui. Ți-e foame? 

— Asta e o întrebare pe care n-ar trebui să mi-o pui 
niciodată, răspunse Shmuel care, cu toate că nu o întâlnise 
în viaţa lui pe Gretel, ştia şi el câte ceva despre sarcasm. 

— Aşteaptă, am să-ţi tai şi ţie puţin, răspunse Bruno, 
deschizând frigiderul şi mai tăind trei felii zdravene. 

— Nu, dacă se întoarce... zise Shmuel, scuturând din cap 
repede şi uitându-se spre uşă. 

— Dacă se întoarce, cine? Vrei să spui ca locotenentul 
Kotler? 

— Sunt aici doar pentru a spăla pahare, zise el, privind 
disperat castronul cu apă din faţa lui, apoi uitându-se la 
feliile de pui pe care i le întindea Bruno. 

— N-o să-i pese, zise acesta, mirat cât de neliniştit părea 
Shmuel. Nu e decât nişte mâncare. 

— Nu pot, zise Shmuel, scuturând din cap şi arătând 
parcă gata să plângă. Se va întoarce, ştiu că aşa va fi, 
continuă el încălecând propoziţiile de grăbit ce era. Ar fi 
trebuit să le mănânc când mi le-ai oferit la început, acum e 
prea târziu, dacă le iau şi vine şi... 

— Shmuel! Ascultă! interveni Bruno, făcând un pas 
înainte şi punând feliile în mâna prietenului sau. Mănâncă- 


le! Au mai rămas o mulţime şi pentru ei - nu trebuie să fii 
îngrijorat de asta. 

Băiatul privi fix carnea din mână, apoi ridică privirea spre 
Bruno cu nişte ochi mari şi recunoscători, dar îngroziţi. Mai 
aruncă o privire spre uşă şi apoi păru că ia o hotărâre, 
deoarece aruncă în gură toate cele trei felii deodată şi le 
înghiţi în câteva secunde. 

— Ei bine, n-ar trebui să mănânci aşa de repede, 
interveni Bruno. O să-ţi facă rău. 

— Nu-mi pasă, rosti Shmuel cu un zâmbet slab. 
Mulţumesc, Bruno. 

Acesta îi zâmbi la rândul lui şi era gata să-i mai ofere de 
mâncare, dar chiar în acel moment în bucătărie intră 
locotenentul Kotler, care se opri când îi văzu pe cei doi 
băieţi vorbind. Bruno se uită la el, simțind cum atmosfera 
devine din ce în ce mai încărcată şi văzând umerii lui 
Shmuel coborând, în timp ce întindea mâna după alt pahar 
pe care începu să-l spele. lIgnorându-l pe Bruno, 
locotenentul Kotler se îndreptă spre Shmuel şi se uită fix la 
el. 

— Ce faci? strigă el. Nu ţi-am spus să speli paharele 
astea? 

Shmuel dădu repede din cap şi începu să tremure uşor, în 
timp ce lua alt şervet pe care îl înmuie în apă. 

— Cine ţi-a spus că ţi-e permis să vorbeşti în casa asta? 
continuă Kotler. Îndrăzneşti să nu mi te supui? 

— Nu, domnule, zise Shmuel încet. Regret, domnule. 

Ridică ochii spre locotenentul Kotler, care se încruntă 
aplecându-se uşor înainte şi clătinând din cap, în timp ce 
examină figura băiatului. 

— Ai mâncat? întrebă el cu voce calmă, ca şi cum de-abia 
îi venea să creadă. 

Shmuel dădu din cap. 

— Ai mâncat, insistă locotenentul Kotler. Ai furat ceva din 
frigider? 


Shmuel deschise gura şi o închise la loc. Apoi o deschise 
din nou, încercând să găsească cuvintele, fără să reuşească. 
Se uită la Bruno, implorându-i din ochi ajutorul. 

— Răspunde-mi! zbieră locotenentul Kotler. Ai furat ceva 
din frigider? 

— Nu, domnule. El mi-a dat, răspunse Shmuel, lacrimile 
inundându-i ochii în timp ce-i arunca lui Bruno o privire 
piezişă. E prietenul meu, mai adăugă el. 

— Ce e€...7!? începu locotenentul Kotler, privindu-l 
nedumerit pe Bruno. Ezită. Ce vrei să spui cum că e 
prietenul tău? întrebă el. Îl cunoşti pe băiatul ăsta, Bruno? 

Gura lui Bruno se deschise, încercând să-şi amintească 
felul cum ţi-o foloseşti când vrei să rosteşti „da”. Nu văzuse 
niciodată pe nimeni atât de îngrozit cum era Shmuel în acel 
moment şi ar fi vrut să spună exact ceea ce putea să 
îmbunătăţească situaţia, dar îşi dădu seama că nu era în 
stare; pentru că se simţea şi el la fel de îngrozit. 

— Îl cunoşti pe băiatul ăsta? repetă Kotler cu voce şi mai 
puternică. Ai vorbit cu prizonierii? 

— Eu... era aici când am intrat, zise Bruno. Spăla pahare. 

— Nu asta te-am întrebat, sublinie Kotler. L-ai mai văzut 
şi înainte? Ai vorbit cu el? De ce spune că eşti prietenul lui? 

Bruno ar fi vrut să o ia la fugă. Îl ura pe locotenentul 
Kotler şi, aşa cum venea încet spre el, la tot ce se putu 
gândi era după-amiaza când îl văzuse împuşcând un câine 
şi seara când Pavel îl înfuriase atât de rău încât... 

— Răspunde-mi, Bruno! mai zbieră Kotler, cu faţa din ce 
în ce mai roşie. A treia oară nu te mai întreb. 

— N-am vorbit niciodată cu el, zise repede Bruno. Nu l- 
am văzut niciodată în viaţa mea. Nu-l cunosc. 

Locotenentul Kotler dădu din cap şi păru mulţumit de 
răspuns. Foarte încet întoarse capul şi se uită la Shmuel, 
care nu mai plângea, ci privea în jos, părând că încearcă să- 
şi convingă sufletul să nu mai rămână în trupul lui firav, ci 
să iasă afară, să zboare pe uşă şi să se ridice la cer, 


alunecând printre nori până ce va ajunge departe de aceste 
locuri. 

— Termină de spălat toate paharele alea, rosti 
locotenentul Kotler cu o voce foarte scăzută, vorbind atât 
de încet încât Bruno de abia îl auzi. Era ca şi cum toată 
furia lui se transformase în altceva. Nu chiar în opusul ei, ci 
ceva neaşteptat şi teribil. Apoi, adăugă el, vin să te iau şi să 
te duc înapoi în lagăr, unde vom purta o discuţie despre ce 
li se întâmplă băieţilor care fură. S-a înţeles? 

Shmuel dădu din cap şi luă alt şerveţel cu care începu să 
curețe alt pahar; Bruno îl privi în timp ce degetele îi 
tremurau şi îşi dădu seama că de teamă să nu spargă 
vreunul. Îi sari inima dar, cu toate că ar fi vrut, nu reuşi să 
se uite în altă parte. 

— Haide, omuleţule, i se adresă locotenentul Kotler, 
venind spre el şi înconjurându-i umerii cu un braţ lipsit de 
prietenie. 'le duci în camera de zi, îţi citeşti cartea şi-l laşi 
pe acest mic... să-şi termine treaba. 

Folosise acelaşi cuvânt pe care-l folosise şi faţă de Pavel 
când îl trimisese să găsească cauciucul. 

Bruno dădu din cap, se întoarse şi părăsi bucătăria fără 
să se uite înapoi. Stomacul i se răsucea şi pentru o clipă avu 
impresia că e gata să vomite. Nu se simţise niciodată în 
viaţa lui aşa de ruşinat; nu-şi imaginase niciodată că ar fi 
fost în stare să se comporte atât de crud. Se întrebă cum un 
băiat, care credea despre el că e bun, poate să se comporte 
cu un prieten într-un mod atât de laş. Rămase în camera de 
zi ore întregi, dar nu putu să se concentreze asupra cărții şi 
nici nu cuteză să se ducă înapoi în bucătărie, decât mai 
târziu în aceeaşi seară, după ce locotenentul Kotler se 
întorsese şi-l luase pe Shmuel, ducându-l de acolo. 


În toate după-amiezile care urmară, Bruno reveni la locul 
de lângă gard unde se întâlneau, dar nu-l mai găsi pe 
Shmuel acolo. După vreo săptămână fu convins că ceea ce 
făcuse fusese atât de teribil, încât nu va fi iertat niciodată, 


dar în cea de a şaptea zi fu fericit să-l vadă pe Shmuel că-l 
aştepta, stând pe pământ cu picioarele încrucişate ca de 
obicei şi privind ţărâna din faţa lui. 

— Shmuel, strigă alergând spre el, aşezându-se jos şi 
aproape plângând de uşurare şi de regret. Îmi pare atât de 
rău, Shmuel! Nu ştiu de ce am făcut asta. Spune-mică mă 
ierţi. 

— E în regulă, rosti Shmuel, privindu-l. 

Pe faţă avea o mulţime de vânătăi şi Bruno se strâmbă, 
uitând pentru moment să se mai scuze. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă apoi şi nu mai aşteptă 
răspunsul. De la bicicletă? Pentru că aşa mi s-a întâmplat şi 
mie la Berlin, acum vreo doi ani. Am căzut pentru că am 
pedalat prea repede şi am avut vânătăi negre şi albastre 
săptămâni întregi. Te doare? 

— Nu le mai simt, răspunse Shmuel. 

— Arată ca şi cum te-ar durea. 

— Nu mai simt nimic, rosti Shmuel. 

— Ei bine, regret cele întâmplate săptămâna trecută, zise 
Bruno. Îl urăsc pe locotenentul Kotler. Crede că el e mare şi 
tare pe aici, dar nu e. Ezită o clipă, nevrând să se sustragă 
vinei. Simţea nevoia să se mai scuze o dată şi chiar voia să o 
facă. Îmi pare foarte rău, Shmuel, rosti cu voce clară. Nu-mi 
vine să cred că nu i-am spus adevărul. N-am trădat 
niciodată vreun prieten în felul acesta. Shmuel, mi-e ruşine 
de mine însumi. 

Când spuse asta, Shmuel zâmbi dând din cap, iar Bruno 
ştiu că fusese iertat. Apoi Shmuel făcu ceva ce nu făcuse 
niciodată înainte. Ridică partea de jos a gardului, aşa cum 
făcea când Bruno îi aducea de mâncare, dar de această 
dată prin spaţiul creat întinse mâna şi o ţinu aşa, aşteptând 
până ce Bruno făcu acelaşi lucru şi cei doi băieţi îşi 
strânseră mâinile şi-şi zâmbiră unul altuia. 

Fu pentru prima oară când se atinseră. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 
Tunsoarea 


Trecuse aproape un an de când Bruno sosise acasă şi o 
găsise pe Maria împachetându-i lucrurile şi amintirile 
despre viaţa de la Berlin aproape se şterseseră. Când se 
gândea în urmă nu putea să-şi aducă aminte decât că 
Martin şi Karl erau doi dintre cei mai buni trei prieteni ai lui 
pe viaţă dar, deşi încerca cu toată puterea, nu-şi mai 
amintea cine era cel de-al treilea. Şi atunci se întâmplă 
ceva, astfel că pentru două zile părăsiseră Out-With şi se 
întorseseră la fosta lor casă: murise bunica şi familia trebui 
să se ducă la înmormântare. 

În timp ce se afla acolo, Bruno îşi dădu seama că nu mai 
era la fel de mic cum fusese când plecaseră de acasă, 
deoarece putea să vadă lucruri pe care nu putuse să le vadă 
înainte şi, când rămaseră mai mult timp în casă, se putu 
uita pe fereastra de la mansardă şi văzu tot Berlinul fără să 
fie nevoie să se ridice în vârful picioarelor. 

Bruno n-o mai văzuse pe bunica lui de când părăsise 
Berlinul, dar se gândise la ea aproape în fiecare zi. Ceea ce- 
şi amintea cel mai bine erau spectacolele pe care ea 
împreună cu el şi cu Gretel le dădeau de Crăciun şi de 
aniversări şi cum întotdeauna îi făcea costumul care se 
potrivea cel mai bine, indiferent ce rol juca. Gândul că 
niciodată nu vor mai putea face asta îl întristă foarte mult. 

Cele două zile petrecute la Berlin fuseseră şi ele triste. La 
înmormântare Bruno, şi Gretel şi tata şi mama şi bunicul 
stătuseră în primul rând, tata purtând cea mai 
impresionantă uniformă a lui, scrobită şi câlcată, şi toate 
decoraţiile. Mama îi spusese lui Bruno că tata era deosebit 
de trist, pentru că se certase cu bunica şi nu mai reuşise să 
se împace cu ea înainte de a muri. 

La biserică erau o mulţime de coroane şi tata era foarte 
mândru că una dintre ele fusese trimisă de Fury, dar când 


mama auzise asta, spusese că bunica s-ar fi răsucit în 
mormânt dacă ar fi ştiut. 

Când s-au înapoiat la Out-With, Bruno se simţi aproape 
încântat. Casa de aici devenise acum căminul lui şi încetase 
să mai fie îngrijorat de faptul că avea doar trei niveluri, şi 
nu cinci, şi nu-l mai plictisea atât de mult că soldaţii veneau 
şi plecau, ca şi cum erau stăpânii locului. Încet, începu săi 
se pară că, la urma urmei, lucrurile nu erau chiar aşa de 
rele aici, mai ales de când îl întâlnise pe Shmuel. Ştia că 
erau destule motive pentru a fi încântat, cum ar fi faptul că 
acum tata şi mama păreau tot timpul veseli şi mama nu 
trebuia să-şi mai facă siesta de după-amiază atât de des sau 
să bea atâtea siropuri medicinale. Iar Gretel trecea printr-o 
fază - vorba mamei - aşa că avea grijă să nu-i stea în cale. 

Mai era şi faptul că locotenentul Kotler fusese transferat 
de la Out-With şi nu se mai afla prin preajmă, pentru a-l 
face pe Bruno furios şi supărat tot timpul. (Plecarea lui 
intervenise brusc, şi în legătură cu asta existaseră o groază 
de urlete între tata şi mama, noaptea târziu, însă în mod 
categoric plecase şi nu urma să mai revină; Gretel era de 
neconsolat.) Şi mai era un motiv pentru care era încântat: 
nimeni nu-i mai spunea „omuleţule”. 

Dar cea mai minunată treabă era că avea un prieten cu 
numele Shmuel. 

Se bucura mergând pe lângă gard în fiecare după-amiază 
şi era încântat să vadă că în ultimele zile prietenul lui părea 
mult mai fericit, iar ochii lui parcă nu mai erau atât de 
înfundaţi în orbite, deşi trupul îi era ridicol de slab, iar faţa 
de un cenuşiu neplăcut. 

Într-o zi, în timp ce stătea în faţa lui, în locul obişnuit, 
Bruno remarcă: 

— Asta e cea mai ciudată prietenie care a existat 
vreodată. 

— De ce? 

— Deoarece cu toţi ceilalţi băieţi, cu care am fost cândva 
prieten, puteam să mă joc, răspunse el. Noi doi însă nu ne- 


am jucat niciodată împreună. Tot ce facem este să stăm aici 
şi să vorbim. 

— Mie îmi place să stăm aici şi să vorbim, răspunse 
Shmuel. 

— Ei bine, şi mie, afirmă Bruno. Dar e păcat că nu putem 
să facem din când în când şi ceva mai captivant. Poate 
puţină explorare. Sau o partidă de fotbal. Nu ne-am văzut 
niciodată unul pe altul fără să avem între noi gardul de 
sârmă. 

Bruno făcea adesea comentarii de genul acesta, deoarece 
voia să creadă că incidentul de acum câteva luni, când 
negase prietenia lui cu Shmuel, nu avusese loc niciodată. 
Încă se mai ruga în sinea lui şi se simţea prost pentru modul 
în care se comportase, deşi Shmuel, spre lauda lui, părea să 
fi uitat deja întâmplarea. 

— Poate că într-o zi aşa vom face, zise Shmuel. Dacă ne 
vor da drumul vreodată. 

Bruno începu să se gândească din ce în ce mai des la cele 
două părţi ale gardului şi în primul rând la motivul pentru 
care se afla gardul acolo. Se gândi să vorbească cu tata sau 
cu mama despre asta, dar bănui că se vor înfuria, sau îi vor 
spune ceva neplăcut despre Shmuel şi familia lui, aşa că în 
loc de asta făcu ceva destul de neobişnuit. Hotări să stea de 
vorbă cu Cazul fără Speranţă. 

Camera lui Gretel se schimbase destul de mult faţă de 
ultima dată când fusese el înăuntru. În primul rând, nu se 
mai vedea nicio păpuşă. Într-o după-amiază, cam cu o lună 
înainte, în perioada în care locotenentul Kotler părăsise 
Out-With, Gretel hotărâse că nu-i mai plac păpuşile, le 
pusese în patru saci mari şi le aruncase. În locul lor 
atârnase harta Europei pe care i-o dăduse tata şi zilnic 
înfigea în ea nişte ace, pe care le muta întotdeauna după ce 
citea ziarul de dimineaţă. Bruno se gândi că probabil 
înnebunise. Totuşi, nu-l mai ironiza şi nici nu-l mai certa atât 
de des ca de obicei, aşa că i se păru că n-ar fi rău să aibă o 
discuţie cu ea. 


— Bună, rosti după ce bătu politicos la uşă, deoarece ştia 
ce furioasă devenea când intra fără să facă aşa. 

— Ce vrei? întrebă Gretel, care stătea la masa de toaletă, 
încercând noi pieptănături. 

— Nimic, zise Bruno. 

— Atunci pleacă. 

Bruno dădu din cap, dar intră înăuntru şi se aşeză pe 
marginea patului. Gretel îl văzu cu coada ochiului, dar nu 
mai spuse nimic. 


— Gretel, începu el până la urmă, pot să te întreb ceva? 

— Dacă o faci repede, răspunse ea. 

— Totul aici la Out-With... începu el, dar ea îl întrerupse 
imediat. 

— Nu i se spune Out-With, Bruno, zise furioasă, ca şi cum 
aceasta ar fi fost cea mai mare greşeală făcută de cineva în 
toată istoria omenirii. De ce nu poţi pronunţa corect? 

— Dar aşa se numeşte, Out-With, protestă el. 

— Nu-i adevărat, insistă ea, pronunţând corect numele 
lagărului. 

Bruno se încruntă şi totodată ridică din umeri. 

— Aşa am spus şi eu, zise el. 

— Nu, nu aşa. Oricum, nu intenţionez să mă cert cu tine, 
rosti Gretel, pierzându-şi deja răbdarea, şi aşa foarte 
puţină. Deci, ce este? Ce vrei să ştii? 

— Vreau să ştiu ceva despre gard, zise el ferm, hotărând 
că acesta era cel mai important lucru cu care să înceapă. 
Vreau să ştiu de ce se află aici. 

Gretel se răsuci pe scaun şi-l privi curioasă. 

— Vrei să spui că nu ştii? întrebă ea. 

— Nu, răspunse Bruno. Nu înţeleg de ce nu ni se permite 
să mergem în partea cealaltă. Ce e rău în legătură cu noi, 
că nu putem să mergem dincolo să ne jucăm? 

Gretel îl privi fix, apoi deodată începu să râdă, oprindu-se 
doar când observă că Bruno era foarte serios. 

— Bruno, zise Gretel cu voce nevinovată, pentru ea fiind 
lucrul cel mai evident din lume, gardul nu există pentru a 
ne opri pe noi să mergem acolo. Există pentru a-i opri pe ei 
să vină aici. 

Bruno reflectă adânc, dar asta nu făcu lucrurile mai 
clare. 

— Dar de ce? întrebă el. 

— Deoarece ei trebuie să fie ţinuţi împreună, explică 
Gretel. 

— Împreună cu familiile lor, vrei să spui? 

— Ei bine, da, cu familiile lor. Dar şi cu semenii lor. 


— Ce înţelegi prin semenii lor? 

Gretel oftă şi scutură din cap. 

— Cu ceilalţi evrei, Bruno. Nu ştiai asta? De asta trebuie 
să fie ţinuţi împreună. Nu pot să se amestece cu noi. 

— Evrei, rosti Bruno, încercând pronunția. Chiar îi plăcea 
felul cum sună. Evrei, repetă el. Toţi oamenii de partea 
cealaltă a gardului sunt evrei? 

— Da, aşa e, zise Gretel. 

— Noi nu suntem evrei? 

Gretel deschise mare gura, parcă ar fi fost plesnită peste 
faţă. 

— Nu, Bruno, sublinie ea. Nu, în mod categoric nu 
suntem. Şi tu n-ar fi trebuit să spui niciodată ceva de genul 
acesta. 

— Dar, de ce nu? Atunci, ce suntem noi? 

— Noi suntem... începu Gretel, dar trebui să se oprească 
pentru a reflecta. Noi suntem... repetă ea, dar nu era prea 
sigură care era răspunsul corect la această întrebare. Ei 
bine, noi nu suntem evrei, zise ea în final. 

— Ştiu că nu suntem, admise Bruno frustrat. Dar te 
întreb, dacă nu suntem evrei, ce suntem? 

— Suntem opusul lor, zise Gretel, răspunzând repede şi 
părând satisfăcută de răspuns. Da, asta e. Noi suntem 
opusul lor. 

— În regulă, zise Bruno, încântat că în sfârşit îşi fixase 
asta în minte. Şi Opusul locuieşte de partea aceasta a 
gardului, iar evreii de partea cealaltă. 

— Aşa e, Bruno. 

— Atunci evreilor nu le place de Opus. 

— Nu, nouă nu ne place de ei, prostule. 

Bruno se încruntă. Lui Gretel i se spusese de nenumărate 
ori că nu-i este permis să-l facă prost, dar ea continua să-l 
jignească. 

— Ei bine, de ce nu ne place de ei? întrebă el. 

— Pentru că sunt evrei, zise Gretel. 

— Aşa! Deci Opusul şi evreii nu se înţeleg. 


— Nu, Bruno, spuse Gretel foarte încet, deoarece 
descoperise ceva neobişnuit în părul ei şi acum îl examina 
atentă. 

— Ei bine, nu se poate ca cineva să-i adune împreună şi... 

Dar fu întrerupt brusc de sunetul scos de Gretel, sunet 
care se transformă într-un țipăt pătrunzător, care o trezi pe 
mama din siesta de după-amiază şi o făcu să vină în goană 
în dormitor. 

În timp ce încerca noi pieptănături, Gretel descoperise 
un ou micuţ, nu mai mare decât vârful unui ac. Îl arătă 
mamei, care se uită prin părul ei, despărţindu-l grăbită în 
şuviţe, înainte de a se îndrepta spre Bruno şi a face acelaşi 
lucru şi cu el. 

— O, nu-mi vine să cred, zise mama furioasă. Ştiam că aşa 
se va întâmpla, într-un astfel de loc. 

Se dovedi că atât Gretel, cât şi Bruno aveau păduchi; 
Gretel trebui să fie tratată cu un şampon special care 
mirosea oribil, după care rămase în camera ei ore întregi, 
cu ochii lăcrimând. 

Şi Bruno fu şamponat, dar după aceea tata hotări că cel 
mai bine ar fi să taie răul de la rădăcină, astfel că luă o lamă 
şi îl rase pe Bruno în cap, acţiune ce-l făcu să plângă. Nu 
dură mult şi privea cu groază cum părul îi zbura din cap şi 
ateriza pe duşumea la picioarele lui, dar tata spunea că de 
exact aşa ceva era nevoie. 

După aceea, Bruno se privi în oglinda de la baie şi simţi 
că-i vine rău. Acum, capul lui arăta oribil, pentru că era 
chel, iar ochii păreau enormi. Aproape se sperie de ceea ce 
reflecta oglinda. 

— Nu-ţi face griji, îl asigură tata. O să crească la loc. E 
nevoie doar de câteva săptămâni. 

— Murdăria de aici a provocat asta, zise mama. Dacă unii 
oameni ar putea să vadă efectul pe care îl are locul acesta 
asupra noastră, a tuturor! 

Când se privise în oglindă, Bruno nu se putuse abţine să 
nu observe cât de mult semăna acum cu Shmuel şi să se 


întrebe dacă nu cumva toţi oamenii din partea cealaltă a 
gardului avuseseră păduchi, de aceea aveau capetele rase. 

Când, în ziua următoare, îşi văzu prietenul, Shmuel 
începu să râdă de el, ceea ce îi scăzu şi mai mult încrederea 
în sine. 

— Acum arăt exact ca tine, zise Bruno trist, ca şi cum era 
ceva îngrozitor de admis. 

— Doar că eşti mai gras, admise Shmuel. 


CAPITOLUL ȘŞAPTESPREZECE 
Mama îşi urmează propriul drum 


În următoarele câteva săptămâni, mama arăta din ce în 
ce mai nefericită de viaţa de la Out-With şi Bruno înţelegea 
perfect de bine cauza. La urma urmei, când sosiseră aici 
urâse şi el locul, pentru că nimic nu semăna cu ce avusese 
acasă şi îi lipseau cei trei cei mai buni prieteni pe viaţă. Dar, 
cu timpul, pentru el situaţia se schimbase, în special 
datorită lui Shmuel, care devenise mai important decât 
fuseseră vreodată Karl sau Daniel sau Martin. Mama însă 
nu avea un Shmuel al ei. Nu era nimeni cu care să stea de 
vorbă şi singura persoană cu care fusese oarecum prietenă 
- tânărul locotenent Kotler - fusese transferată în altă 
parte. 

Deşi încercase să nu fie unul dintre acei băieţi care-şi 
petrec timpul spionând prin gaura cheii sau ascultând prin 
hornul şemineului, într-o după-amiază Bruno trecea pe 
lângă biroul tatălui în timp ce mama şi tata erau înăuntru, 
purtând una dintre discuţiile lor. Nu intenţionase să tragă 
cu urechea, dar vorbeau tare şi nu putu să nu audă. 

— E oribil, zicea mama. Pur şi simplu oribil. Nu mai pot 
să rabd. 

— Nu avem de ales, zicea tata. Aceasta e sarcina noastră 


Şi... 


— Nu, aceasta e sarcina ta, sublinie mama. Sarcina ta, nu 
a noastră. Rămâi, dacă vrei. 

— Şi ce va crede lumea, întrebă tata, dacă vă dau voie ţie 
şi copiilor să vă înapoiaţi la Berlin fără mine? Vor pune 
întrebări despre obligaţia mea de a munci aici. 

— Muncă? strigă mama. Numeşti asta muncă? 

Bruno nu auzi mai mult, deoarece vocile se apropiau de 
uşă şi exista posibilitatea ca mama să iasă afară ca o 
furtună, în căutarea unui sirop medicinal, aşa că urcă 
scările în fugă. Totuşi, auzise destul pentru a-şi da seama că 
se ivise ocazia să se întoarcă la Berlin şi, spre surpriza lui, 
nu-şi putea da seama ce simte în legătura cu asta. 

O parte din el îşi aducea aminte că îi plăcuse viaţa acolo, 
dar se schimbaseră aşa de multe lucruri! Karl şi ceilalţi doi 
cei mai buni prieteni, ale căror nume nu putea să şi le 
amintească, probabil că l-au uitat. Bunica a murit şi de 
bunicul aproape nu mai auzise nimic; tata spunea că 
devenise senil. 

Pe de altă parte, se obişnuise cu viaţa la Out-With: de 
Herr Liszt nu-i mai păsa, cu Maria devenise mai prieten 
decât fusese la Berlin, Gretel încă mai trecea printr-o fază 
şi el avea grijă să nu-i stea în cale (părea că nu mai e chiar 
aşa un Caz fără Speranţă ca până acum), iar întâlnirile de 
după-amiază cu Shmuel îl umpleau de fericire. 

Bruno nu ştia ce să simtă şi hotări că, indiferent ce se va 
întâmpla, va accepta situaţia fără să se plângă. 

Timp de câteva săptămâni, nu se schimbă absolut nimic; 
viaţa lor continuă la fel. Tata petrecea cel mai mult timp ori 
în birou, ori de partea cealaltă a gardului. Mama era foarte 
liniştită în timpul zilei şi avea imens de multe sieste de 
după-amiază, unele dintre ele nu chiar după-amiaza, ci 
chiar şi înainte de prânz, iar Bruno era îngrijorat pentru 
sănătatea ei, deoarece nu cunoscuse niciodată pe nimeni 
care să aibă nevoie de atât de multe siropuri medicinale. 
Gretel stătea în camera ei concentrându-se asupra hărților 
pe care le atârnase pe pereţi şi consulta ore întregi ziarele 


înainte de a muta acele câte puţin. (Herr Liszt era deosebit 
de încântat de această activitate a ei.) 

lar Bruno făcea exact ceea ce se pretindea de la el, nu 
mai făcea probleme şi se bucura că are un prieten secret, 
de care nu ştia nimeni. 

Apoi, într-una din zile, tata îi convocă pe Bruno şi pe 
Gretel în biroul lui şi-i informă despre schimbările ce vor 
avea loc. 

— Staţi jos, copii, zise el, indicând cele două fotolii mari 
din piele, pe care de obicei li se spunea să nu se aşeze, când 
aveau ocazia să viziteze biroul tatălui, din cauza mâinilor 
lor murdare. Tata stătea la birou. Am hotărât să facem 
câteva schimbări, continuă el, arătând puţin cam trist. 
Spuneţi-mi: sunteţi fericiţi aici? 

— Da, tată, sigur ca da, răspunse Gretel. 

— Categoric, tată, zise şi Bruno. 

— Şi nu vă lipseşte deloc Berlinul? 

Copiii făcură o pauză de o clipă privindu-se unul pe 
celălalt şi întrebându-se care dintre ei trebuie să încerce să 
răspundă. 

— Ei bine, mie îmi lipseşte teribil, spuse până la urmă 
Gretel. Mi-ar plăcea să am din nou câteva prietene. 

Bruno zâmbi, gândindu-se la secretul lui. 

— Prietene... rosti tata, dând din cap. Da, m-am gândit 
adesea la asta. Probabil că uneori v-aţi simţit foarte singuri. 

— Foarte singuri, confirmă Gretel cu voce fermă. 

— Ţie Bruno... întrebă tata, uitându-se la el. Şi ţie îţi 
lipsesc prietenii? 

— Ei bine, da, zise el, studiindu-şi cu grijă răspunsul. Dar 
cred că, indiferent unde m-aş duce, mi-ar lipsi cineva. 

Era o aluzie indirectă la Shmuel, dar nu voia să fie mai 
explicit de atât. 

— Dar ţi-ar plăcea să te întorci la Berlin? întrebă tata. 
Dacă s-ar ivi ocazia? 

— Toţi? întreba Bruno. 

Tata scoase un oftat adânc şi scutură din cap. 


— Mama, Gretel şi cu tine. Înapoi, în fosta noastră casă 
din Berlin. Ţi-ar plăcea asta? 

Bruno reflectă. 

— Ei bine, nu mi-ar plăcea dacă n-ai fi şi tu acolo, afirmă 
el, deoarece acesta era adevărul. 

— Aşa că ai prefera să stai aici, cu mine? 

— Aş prefera ca toţi patru să fim împreună, zise el, 
incluzând-o în silă şi pe Gretel. Indiferent dacă ar fi la 
Berlin sau la Out-With. 

— O, Bruno! rosti Gretel exasperată, şi el nu-şi dădu 
seama dacă din cauză că îi distrugea planurile de 
întoarcere acasă sau din cauza (cum spunea ea) căel 
continua să pronunţe greşit numele căminului lor de aici. 

— Ei bine, pentru moment mi-e teamă că acest lucru e 
imposibil, interveni tata. Mi-e teamă că Fury nu mă va 
elibera de sarcina pe care o am. Mama, pe de altă parte, 
consideră că ar fi timpul ca voi trei să vă întoarceţi la 
Berlin, să redeschideţi casa şi, când mă gândesc la asta... 
Făcu o pauză de o clipă privind afară pe fereastra din 
stânga - fereastra prin care se vedea lagărul din partea 
cealaltă a gardului. Când mă gândesc la asta, poate că are 
dreptate. Poate că ăsta nu e un loc pentru copii. 

— Există sute de copii aici, sări Bruno fără să se 
gândească prea mult la ce spune. Doar că sunt de partea 
cealaltă a gardului. 

Remarca fu urmată de tăcere, dar nu semăna cu o tăcere 
normală, aceea care intervenea când nu mai vorbea nimeni. 
Era ca o tăcere plină de zgomot. Iata şi Gretel se uitau la el 
şi el clipi surprins. 

— Ce vrei să spui, că există sute de copii aici? întrebă 
tata. Ce ştii tu despre ce se întâmplă aici? 

Bruno deschise gura să răspundă, dar se temu că-şi va 
provoca mari neplăceri dacă va da în vileag prea multe. 

— Pot să-i văd de la fereastra dormitorului meu, zise el în 
sfârşit. Sunt foarte departe, desigur, dar par să fie sute. Toţi 
îmbrăcaţi cu pijamale în dungi. 


— Pijamale în dungi, adevărat, rosti tata, dând din cap. Şi 
tu te-ai uitat la ei, nu-i aşa? 

— Ei bine, i-am văzut, afirmă el. Nu sunt sigur dacă e 
acelaşi lucru. 

Tata zâmbi. 

— Foarte bine, Bruno, zise el. Şi ai dreptate, nu e acelaşi 
lucru. Ezită din nou şi apoi dădu iar din cap, ca şi cum luase 
deja o hotărâre. Da, are dreptate, zise el cu glas tare, dar 
fără să se uite nici la Gretel, nici la Bruno. Categoric are 
dreptate. Aţi stat aici destul de mult timp. A venit vremea să 
plecaţi acasă. 

Şi astfel hotărârea a fost luată. Se trimise vorbă să se 
facă ordine şi curăţenie în casă, să se spele geamurile, să se 
lustruiască balustrada, să se calce lenjeria, să se facă 
paturile şi tata anunţă că mama, Gretel şi Bruno vor sosi la 
Berlin într-o săptămâna. 

Bruno descoperi că nu dorea asta atât de mult cum s-ar fi 
aşteptat şi îi era teamă de momentul când va trebui să-i 
spună noutăţile lui Shmuel. 


CAPITOLUL OPISPREZECE 
Plânuind aventura finala 


A doua zi după ce tata îi spuse lui Bruno că în curând se 
va înapoia la Berlin, Shmuel nu veni la gard, ca de obicei. Şi 
nici în următoarea zi nu apăru. Apoi nici în cealaltă. Când 
Bruno ajunse la locul obişnuit, nimeni nu şedea pe pământ 
cu picioarele încrucişate, aşa că aşteptă zece minute. Când 
fu gata să se întoarcă acasă, extrem de îngrijorat că va 
trebui să părăsească Out-With fără să-şi mai vadă prietenul, 
un punct din depărtare deveni o pată şi aceasta deveni un 
strop şi acesta deveni o siluetă care deveni apoi un băiat 
într-o pijama în dungi. 


Bruno zâmbi larg când văzu silueta aceea venind spre el 
şi se aşeză pe pământ, scoțând din buzunar bucata de pâine 
şi mărul pe care le adusese cu el, pentru Shmuel. Dar chiar 
şi de la distanţă putu să-şi dea seama că prietenul lui arăta 
şi mai nefericit ca de obicei şi când ajunse lângă gard nu 
întinse mâna după alimente, cu obişnuita lui nerăbdare. 

— Am crezut că n-ai să mai vii, rosti Bruno. Am venit şi 
ieri şi alaltăieri şi n-ai fost aici. 

— Regret, zise Shmuel. S-a întâmplat ceva. 

Bruno îl privi şi-şi miji ochii, încercând să ghicească ce 
putea să fie. Se întrebă dacă nu cumva i se spusese deja lui 
Shmuel că el pleca acasă: la urma urmei, coincidenţe ca 
aceasta se întâmplau, aşa cum era şi faptul că Bruno şi 
Shmuel se născuseră în aceeaşi zi. 

— Ei bine, întrebă Bruno. Ce este? 

— Papa, zise Shmuel. Nu putem să-l găsim. 

— Nu puteţi să-l găsiţi? Foarte ciudat. Vrei să spui că s-a 
pierdut? 

— Aşa presupun, zise Shmuel. Luni era aici, apoi s-a dus 
la lucru împreună cu alţi oameni şi nimeni nu s-a mai întors. 

— Şi nu ţi-a scris vreo scrisoare? întrebă Bruno. Sau să-ţi 
lase un bilet în care să-ţi spună când se întoarce? 

— Nu, răspunse Shmuel. 

— Ce ciudat, repetă Bruno. L-ai căutat? mai întrebă el 
după o clipă. 

— Sigur că da, rosti Shmuel, suspinând. Am făcut ceea ce 
ai spus tu mereu. Am făcut explorări. 

— Şi n-ai găsit nicio urmă? 

— Niciuna. 

— Ei bine, e foarte surprinzător, comentă Bruno. Dar eu 
cred că trebuie să existe o explicaţie simplă. 

— Şi care ar fi asta? întrebă Shmuel. 

— Eu cred că oamenii au fost duşi la lucru în alt oraş şi a 
trebuit să rămână acolo câteva zile, până termină treaba. 
Oricum, aici serviciul nu e prea bun. Mă aştept să se 
întoarcă într-o zi, două. 


— Sper, zise Shmuel, care părea gata să plângă. Nu ştiu 
ce vom face fără el. 

— Aş putea să-l întreb pe tata, dacă vrei, propuse Bruno 
cu prudenţă; spera ca Shmuel să nu fie de acord. 

— Nu cred că ar fi o idee prea bună, răspunse acesta, 
ceea ce - spre dezamăgirea lui Bruno - nu era chiar o 
respingere categorică. 

— De ce nu? întrebă el. Tata cunoaşte foarte bine viaţa 
din partea cealaltă a gardului. 

— Nu cred că soldaţii ne plac, afirmă Shmuel. Ei bine, 
adăugă el cu ceva ce semăna cu un zâmbet, atât cât putuse 
el să schiţeze. Ştiu că nu ne plac. De fapt, ne urăsc. 

Bruno se aşeză jos, surprins. 

— Sunt sigur că nu te urăsc, zise el. 

— Ba da, susţinu Shmuel, aplecându-se înainte cu ochii 
îngustaţi şi buzele strânse de furie. Dar, e în regulă, pentru 
că şi eu îi urăsc pe ei. Îi urăsc, repetă el cu putere. 

— Pe tata nu-l urăşti, nu-i aşa? întrebă Bruno. 

Shmuel îşi muşcă buzele şi nu răspunse. Îl văzuse pe tatăl 
lui Bruno în nenumărate rânduri şi nu înţelegea cum putea 
un astfel de om să aibă un fiu atât de prietenos şi de amabil. 

— Oricum, continuă Bruno după o pauză, nevrând să mai 
discute acest subiect, am şi eu ceva să-ţi spun. 

— Adevărat? întrebă Shmuel privindu-l plin de speranţă. 

— Da. Mă întorc la Berlin. 

Shmuel rămase cu gura căscată de surpriză. 

— Când? întrebă el cu voce sugrumată. 

— Deci, azi e joi, răspunse Bruno. Plecăm sâmbătă după- 
masă. 

— Pentru cât timp? mai întrebă Shmuel. 

— Cred că pentru totdeauna, zise Bruno. Mamei nu-i 
place la Out-With - spune că nu e un loc unde să-ţi creşti 
copiii - aşa că tata rămâne aici la treabă, pentru că Fury 
are planuri mari pentru el, dar noi ceilalţi ne ducem acasă. 

Rostise cuvântul „acasă”, în ciuda faptului că acuma nu 
mai era sigur unde era de fapt „casa” lui. 


— Aşa că n-am să te mai vad? întrebă Shmuel. 

— Ei bine, poate cândva, răspunse Bruno. Ai putea să vii 
la Berlin, într-o vacanţă. La urma urmei, nu poţi să stai aici 
pentru totdeauna. Poţi oare? 

Shmuel dădu din cap. 

— Presupun că nu, zise el trist. Dacă pleci, n-am să mai 
am pe nimeni cu care să stau de vorbă, adăugă apoi. 

— Nu, rosti Bruno. Ar fi vrut să adauge: „Şi mie îmi vei 
lipsi, Shmuel”, dar descoperi că îi era jenă s-o spună. Aşa că 
mâine va fi ultima oară când ne vom mai vedea, continuă el. 
Va trebui să ne luăm rămas-bun. Voi încerca să-ţi aduc ceva 
special de mâncare. Shmuel dădu din cap, dar nu găsi 
cuvinte pentru a spune cât de trist era. Aş vrea să ne jucăm 
amândoi, adăugă Bruno după o lungă pauză. Măcar o dată. 
Pentru a ne aminti după aceea. 

— Şi eu aş vrea, zise Shmuel. 

— Am stat de vorbă mai mult de un an şi nu ne-am jucat 
niciodată. Şi ştii ceva? În tot acest timp, de la fereastra 
dormitorului meu m-am uitat la locul unde stai tu şi n-am 
reuşit să-mi dau seama ce este acolo. 

— Nu ţi-ar plăcea, afirmă Shmuel. Casa voastră e mult 
mai drăguță. 

— “Totuşi, aş vrea să văd ce e, zise Bruno. 

Shmuel se gândi câteva clipe, apoi întinse mâna şi o băgă 
pe sub gard ridicându-l puţin, cam atât cât un băiat mic, 
poate de mărimea şi forma lui Bruno, să se poată strecura 
pe dedesubt. 

— Ei bine, rosti Shmuel. Atunci de ce n-o faci? 

Bruno clipi şi reflectă. 

— Nu cred că mi s-ar da voie, zise el cu îndoială. 

— Probabil că nu ţi s-ar fi dat voie nici să vii aici şi să 
vorbeşti cu mine zilnic, comentă Shmuel. Totuşi, ai făcut-o, 
nu-i aşa? 

— Dar dacă aş fi fost prins, aş fi avut mari neplăceri, 
spuse Bruno, fiind sigur că mama şi tata n-ar fi fost de 
acord. 


— Asta e adevărat, zise Shmuel, dând drumul gardului să 
cadă la loc şi privind în pământ cu lacrimi în ochi. Presupun 
că am să te vad mâine, pentru a ne lua la revedere. 

O clipă, niciunul dintre băieţi nu mai rosti o vorbă. 
Deodată Bruno avu o idee grozavă. 

— Doar dacă nu... începu el, gândindu-se puţin, pentru a 
permite planului să se contureze mai bine în minte. Îşi duse 
mâna la cap şi simţi că acolo unde de obicei avea păr, acum 
erau doar nişte ţepi scurţi. Îţi aminteşti că mi-ai spus că 
semăn cu tine? îl întreba pe Shmuel. De când am fost ras în 
cap? 

— Doar că eşti mai gras, recunoscu Shmuel. 

— Ei bine, dacă e aşa, comentă Bruno, şi dacă aş avea şi 
eu o pijama în dungi, aş putea să vin acolo în vizită şi nimeni 
n-ar observa. 

Figura lui Shmuel se lumină şi zâmbi larg. 

— Aşa crezi? întrebă el. Ai face asta? 

— Sigur că da, răspunse Bruno. Ar fi o aventură grozavă. 
Aventura noastră finală. În sfârşit, aş putea să fac nişte 
explorări. 

— Şi ai putea să mă ajuţi să-l caut pe papa, zise Shmuel. 

— De ce nu? confirmă Bruno. Vom face o plimbare pe 
acolo şi vom vedea dacă putem găsi o dovadă. Asta e 
întotdeauna o treabă inteligentă când faci explorări. 
Singura problemă este obţinerea unei pijamale în dungi. 

Shmuel dădu din cap. 

— Asta e în regulă, comentă el. Există o baracă unde le 
ţin. Pot să iau una de mărimea mea şi să ţi-o aduc. Astfel, ai 
putea să te schimbi şi să mergem să-l căutăm pe papa. 

— Minunat, rosti Bruno cuprins de entuziasmul 
momentului. S-a stabilit. 

— Ne întâlnim mâine la aceeaşi oră, zise Shmuel. 

— De data asta să nu întârzii, îl atenţionă Bruno, 
ridicându-se în picioare şi scuturându-se de praf. Şi nu uita 
pijamaua în dungi. 


În după-amiaza aceea, ambii băieţi plecară acasă foarte 
bine dispuşi. Bruno îşi imagină că-l aşteaptă o aventură 
grozavă şi în sfârşit va avea ocazia să vadă ce este în 
realitate de partea cealaltă a gardului, înainte de a se 
întoarce la Berlin - nemaivorbind şi că va întreprinde o 
mică explorare serioasă - iar Shmuel întrezărea şansa de a 
avea pe cineva care să-l ajute să-şi găsească tatăl. Una 
peste alta, părea un plan foarte inteligent şi un mod 
minunat de a-şi spune la revedere. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 
Ce s-a întâmplat a doua zi 


A doua zi - vineri - era o zi ploioasă. Dimineaţa, când 
Bruno se trezi şi se uită pe fereastră, fu decepţionat văzând 
că plouă. Dacă astăzi n-ar fi fost ultima zi pe care el şi 
Shmuel mai puteau să o petreacă împreună - fără să mai 
menţioneze faptul că aventura era foarte emoţionantă, în 
special pentru că implica o deghizare - ar fi renunţat şi ar fi 
aşteptat o după-amiază fără ploaie, de săptămâna viitoare, 
când nu avea nimic special în program. 

Orele însă înaintau şi nu ştia ce să facă. Însă era doar 
dimineaţă şi se puteau întâmpla multe până după-amiaza, 
când cei doi băieţi se întâlneau de obicei. Până atunci, sigur 
ploaia va înceta. 

Se uită afară pe fereastră în timpul cursurilor de 
dimineaţă cu Herr Liszt, dar nu văzu niciun semn de 
domolire a ploii, care cădea zgomotos lovindu-se de geam. 
Apoi privi din bucătărie, în timpul prânzului, când în mod 
clar ploaia se mai potolise şi de după un nor negru apărură 
chiar câteva raze de soare. În timpul lecţiei de istorie şi 
geografie de după-amiază privi din nou afară, dar ploaia 
cădea din nou, cu şi mai mare putere, amenințând să 
spargă geamul. 


Din fericire, în jurul orei când Herr Liszt plecă, ploaia se 
opri, aşa că Bruno îşi puse o pereche de ghete şi cel mai 
bun fulgarin al lui şi aşteptă ca drumul să fie liber, după 
care părăsi casa. 

Ghetele lipăiau prin noroi, dar el se bucura de plimbare 
mai mult decât oricând. Cu fiecare pas părea că e gata să se 
împiedice şi să cadă, totuşi nu se întâmplă şi reuşi să-şi 
păstreze echilibrul, chiar şi într-un moment deosebit de 
periculos, când, ridicând piciorul stâng, gheata se înţepeni 
în noroi şi rămase desculţ. 

Se uită la cer şi, cu toate că era încă foarte întunecat, se 
gândi că probabil ziua avusese parte de suficientă ploaie, 
aşa că în după-amiaza aceasta totul va fi bine. Desigur, când 
se va întoarce acasă, îi va fi greu să explice de ce e atât de 
murdar, dar va putea să pună asta pe seama faptului că era 
un băiat cu un comportament tipic, aşa cum declarase 
adesea mama, şi poate că nu va întâmpina prea multe 
necazuri. (În ultimele câteva zile, mama fusese deosebit de 
fericită, pe măsură ce fiecare cutie cu obiectele ei era 
sigilată şi încărcată într-un camion, pentru a fi dusă la 
Berlin.) 

Când sosi Bruno, Shmuel îl aştepta şi pentru prima oară 
nu mai şedea pe pământ cu picioarele încrucişate privind 
ţărâna din faţa lui, ci stătea în picioare, sprijinit de gard. 

— Bună, Bruno, zise el când îşi văzu prietenul 
apropiindu-se. 

— Bună, Shmuel, răspunse Bruno. 

— Nu eram sigur că ne vom revedea - vreau să spun, cu 
ploaia asta şi toate celelalte, rosti Shmuel. M-am gândit că 
s-ar putea să fii reţinut în casă. 

— Era gata-gata, şi chiar aşa a fost o perioadă, răspunse 
Bruno. Cu o vreme aşa de urâtă! 

Shmuel dădu din cap şi întinse mâinile spre Bruno, care 
deschise gura încântat. inea în mâini un pantalon de 
pijama, o bluză de pijama şi o bonetă de pânză în dungi, 
exact ca acelea pe care le purta el. Nu arătau deosebit de 


curate, dar era o deghizare, şi Bruno ştia că nişte buni 
exploratori purtau întotdeauna haine adecvate. 

— "Tot mai vrei să mă ajuţi să-l găsesc pe papa? întrebă 
Shmuel. 

Bruno dădu repede din cap. 

— Sigur că da, afirmă el, deşi să-l găsească pe tatăl lui 
Shmuel nu era în mintea lui la fel de important ca proiectul 
de explorare a lumii aflată de partea cealaltă a gardului. N- 
am să te părăsesc. 

Shmuel ridică de la pământ partea de jos a gardului şi pe 
dedesubt îi întinse lui Bruno echipamentul, având mare 
grijă să nu atingă noroiul de pe jos. 

— Mulţumesc! mai zise Bruno, scărpinându-şi capul ţepos 
şi întrebându-se de ce nu şi-a amintit să aducă o sacoşă, 
pentru a-şi pune hainele lui în ea. Terenul era aşa de 
noroios, se vor strica cu totul dacă le va lăsa pe jos. Însă nu 
avea de ales. Ori le lăsa aici până mai târziu şi ele se 
umpleau de noroi; ori anula întreaga acţiune şi asta, aşa 
cum ştie oricare explorator, nici nu intra în discuţie. Ei bine, 
acum întoarce-te, adăugă Bruno, îndreptând un deget spre 
prietenul lui care stătea stingherit. Nu vreau să te uiţi la 
mine! 

Shmuel se întoarse şi Bruno îşi scoase fulgarinul şi-l 
aşeză pe pământ, cât putu mai bine. Apoi îşi scoase cămaşa 
şi pentru o clipă se înfioră de frig, înainte de a-şi pune bluza 
de pijama. Când o trase peste cap făcu greşeala să inspire 
pe nas; nu mirosea prea plăcut. 

— Când a fost spălată ultima oară? strigă el şi Shmuel se 
întoarse. 

— Nu ştiu dacă a fost spălată vreodată, răspunse el. 

— Întoarce-te! zise Bruno şi Shmuel se execută. 

Bruno privi iar în dreapta şi în stânga, dar nu se zărea 
nimeni, aşa că începu dificila operaţie de scoatere a 
pantalonilor, ţinând pe rând câte un picior încălţat pe 
pământ. Era foarte ciudat să-şi scoată pantalonii în aer liber 
şi nu-şi putea imagina ce ar gândi cineva, dacă l-ar vedea 


făcând asta, dar până la urmă, cu mare efort, reuşi să 
rezolve problema. 

— Ei, acum poţi să te întorci. 

Shmuel se întoarse exact când Bruno îşi completa 
costumaţia punându-şi pe cap boneta de pânză în dungi. 
Shmuel clipi şi scutură din cap. Era de-a dreptul 
extraordinar! Cu toate că Bruno nu era nici pe departe la 
fel de slab ca băieţii din partea lui de gard, şi nici la fel de 
palid, totuşi, cu greu ar fi putut cineva să-i deosebească. 
„Acum, gândi Shmuel, aproape că suntem la fel, 
realmente.” 

— Ştii de cine îmi aminteşte asta? întrebă Bruno şi 
Shmuel dădu din cap negând. 

— De cine? întrebă apoi. 

— Îmi aminteşte de bunica, zise el. Îţi aduci aminte că ţi- 
am povestit despre ea? Cea care a murit! Shmuel dădu din 
nou din cap; îşi amintea, deoarece Bruno îi vorbise mult 
despre ea în timpul anului şi îi spusese cât de mult o iubea 
şi cum ar fi vrut să-i fi scris mai multe scrisori, înainte de a 
muri. Îmi aminteşte de scenetele pe care obişnuia să le 
joace împreună cu Gretel şi cu mine, continuă Bruno 
privind dincolo de Shmuel, în timp ce rememora zilele de la 
Berlin, o parte din puţinele amintiri ce refuzau să se 
şteargă. Îmi aminteşte cum reuşea ea să-mi facă costumul 
adecvat pentru piesă. „Îmbracă haina care trebuie şi te vei 
simţi persoana care pretinzi că eşti”, îmi spunea ea 
întotdeauna. Presupun că exact asta fac acuma, nu-i aşa? 
Mă prefac că sunt cineva din partea cealaltă a gardului. 

— Un evreu, vrei să spui, zise Shmuel. 

— Da, răspunse Bruno, schimbându-se de pe un picior pe 
altul, cam stingherit. Ăsta e adevărul. 

Shmuel arătă spre picioarele lui Bruno şi spre ghetele 
grele cu care era încălţat. 

— Va trebui să le scoţi şi pe astea, zise el. 

Bruno păru îngrozit. 


— Dar noroiul? Doar nu te aştepţi să merg cu picioarele 
goale! 

— Altfel vei fi recunoscut, afirmă Shmuel. N-ai nicio 
şansă. 

Bruno oftă, dar ştia că prietenul lui avea dreptate, aşa că- 
şi scoase ghetele şi ciorapii şi le lăsă lângă grămada de 
haine de pe pământ. La început, când picioarele goale 
atinseră noroiul, se simţi oribil; se îngropară până la glezne 
şi de fiecare dată când ridica un picior se simţea şi mai rău. 
Dar, după aceea, începu chiar să-i placă. 

Shmuel se aplecă şi ridică partea de jos a gardului, dar 
nu putu decât puţin, astfel încât Bruno nu avu altceva de 
făcut decât să se rostogolească pe dedesubt, reuşind astfel 
să-şi umple de noroi pijamaua în dungi. Râse când se privi. 
Nu fusese niciodată în viaţa lui atât de murdar, dar se 
simţea minunat. 

Shmuel zâmbi la rândul lui şi cei doi băieţi stătură o clipă 
stingheriţi, neobişnuiţi să fie de aceeaşi parte a gardului. 

Bruno simţi nevoia să-l îmbrăţişeze pe Shmuel, doar 
pentru a-i da de înţeles cât de mult îl plăcea şi cât de mult 
se bucurase vorbind cu el în ultimul an. 

Shmuel simţi nevoia să-l îmbrăţişeze pe Bruno, doar 
pentru a-i mulţumi pentru toată amabilitatea şi darurile de 
mâncare şi pentru faptul că-l va ajuta să-l găsească pe 
papa. 

Totuşi, niciunul dintre ei nu-l îmbrăţişă pe celălalt, ci se 
depărtară de gard şi porniră spre lagăr, un drum pe care 
Shmuel îl făcuse aproape în fiecare zi timp de un an, când 
scăpa de sub supravegherea soldaţilor şi reuşea să meargă 
în acea parte din Out-With care nu părea să fie păzită 
permanent, locul unde fusese destul de norocos să 
întâlnească un prieten ca Bruno. 

Nu le luă mult timp să ajungă. Bruno deschise ochii mari, 
minunându-se de ceea ce vedea. Îşi imaginase că barăcile 
erau pline de familii fericite, dintre care unele stăteau seara 
afară pe balansoare şi spuneau poveşti, despre ce bune 


fuseseră vremurile când erau copii şi cum îi respectau pe 
bătrâni, nu ca şi copiii de azi. Crezuse că toţi băieţii şi fetele 
care locuiau aici se adunau şi jucau tenis sau fotbal, săreau 
coarda şi desenau pătrate pe pământ, pentru şotron. 

Crezuse că în centru era probabil un magazin şi poate 
chiar o cafenea micuță, ca cele pe care le văzuse la Berlin; 
se întreba unde puteau să fie tarabele cu fructe şi legume. 

Aşa cum se dovedi apoi, toate lucrurile pe care îşi 
imaginase că le-ar putea găsi acolo - de fapt nu existau. 

Nici adulţi stând în balansoare, pe verande. 

lar copiii nu se jucau. 

Şi nu numai că nu era nicio tarabă cu fructe şi legume, 
dar nu exista nici cafenea, aşa cum era la Berlin. 

În schimb, erau o mulţime de oameni care stăteau 
adunaţi în grupuri, cu ochii în pământ, arătând oribil de 
trişti; toţi avea un singur lucru în comun: erau grozav de 
slabi, cu ochii înfundaţi în orbite şi capetele rase. Ceea ce 
însemna, reflectă Bruno, că şi aici avusese loc o invazie de 
păduchi. 

Într-un colţ, Bruno văzu trei soldaţi care păreau să aibă 
în sarcină un grup de aproximativ douăzeci de bărbaţi. 
Strigau la ei şi unii dintre bărbaţi căzură în genunchi şi 
rămaseră acolo, cu capetele în mâini. 

În alt colţ, văzu mai mulţi soldaţi rătăcind pe acolo, 
râzând şi privindu-şi ţevile puştilor cu care ţinteau la 
întâmplare, fără să tragă. 

De fapt, indiferent încotro se uita, tot ce putea să vadă 
erau două tipuri diferite de oameni: fie soldaţi fericiţi în 
uniformele lor, râzând şi strigând; fie oameni nefericiţi în 
pijamalele lor în dungi, care plângeau, cea mai mare parte 
dintre ei privind fix înainte, de parcă dormeau pe picioare. 

— Nu cred că-mi place aici, zise Bruno după o vreme. 

— Nici mie, afirmă Shmuel. 

— Cred că trebuie să mă duc acasă, mai zise Bruno. 

Shmuel se opri din mers şi-l privi. 


— Dar papa? întrebă el. Mi-ai spus că mă ajuţi să-l 
găsesc. 

Bruno reflectă. Promisese prietenului său şi nu era genul 
care să-şi încalce o promisiune, mai ales că era ultima oară 
când se mai vedeau. 

— În regulă, zise el, deşi se simţea mult mai puţin 
încrezător ca înainte. Dar unde trebuie să căutăm? 

— Ai spus că trebuie să găsim o dovadă, zise Shmuel, 
care se simţea supărat, deoarece credea că dacă Bruno nu-l 
va ajuta, atunci cine altcineva ar fi putut să o facă? 

— Dovezi, da, zise Bruno dând din cap. Ai dreptate. Hai 
să începem să căutăm. 

Aşa că Bruno se ţinu de cuvânt şi cei doi băieţi petrecură 
o oră şi jumătate scotocind lagărul şi căutând dovezi. Nu 
erau prea siguri ce căutau, însă Bruno continua să afirme 
că un bun explorator va recunoaşte dovada, când o va găsi. 

Dar nu găsiră absolut nimic ce ar fi putut da o lămurire 
asupra dispariţiei tatălui lui Shmuel şi începuse să se 
întunece. 

Bruno ridică ochii spre cer, care arăta ca şi cum era gata 
să înceapă din nou să plouă. 

— Regret, Shmuel, zise el până la urmă. Regret că n-am 
găsit nicio dovadă. 

Shmuel dădu din cap trist. Nu era surprins. În realitate, 
nici nu se aşteptase să găsească. Dar fusese frumos că îl 
adusese pe prietenul lui aici, pentru a vedea unde locuia el. 

— Cred că acum ar trebui să mă duc acasă, continuă 
Bruno. Vii până la gard cu mine? 

Shmuel deschise gura să răspundă, dar chiar în acel 
moment se auzi un fluierat puternic şi zece soldaţi - mai 
mulţi decât văzuse vreodată Bruno la un loc - înconjurară 
spaţiul din lagăr în care se aflau Bruno şi Shmuel. 

— Ce se întâmplă? şopti Bruno. Ce are loc? 

— Se întâmplă uneori, zise Shmuel. Îi pun pe oameni să 
defileze. 


— Să defileze! rosti Bruno înspăimântat. Eu nu pot să 
defilez. Trebuie să mă duc acasă, să ajung la timp pentru 
cină. Astă seară avem friptură de vacă. 

— Ssst, şuşoti Shmuel, ducând un deget la buze. Nu mai 
spune nimic, că se înfurie. 

Bruno se încruntă, dar respiră uşurat că toată lumea cu 
pijamale în dungi din această parte a lagărului era adunată 
acum împreună, cei mai mulţi împinşi de soldaţi, aşa încât el 
şi Shmuel rămaseră ascunşi în mijlocul lor, fără să poată fi 
văzuţi. Nu ştia de ce arăta toată lumea atât de îngrozită - la 
urma urmei să defilezi nu era un lucru aşa teribil - şi ar fi 
vrut să le şoptească că totul va fi bine, că tata era 
Comandant şi, dacă aceasta era treaba pe care voia el să o 
facă oamenii, atunci trebuia să fie totul în regulă. 

Fluierele izbucniră din nou şi, de data aceasta, grupul de 
aproape o sută de oameni începu să mărşăluiască încet, cu 
Bruno şi Shmuel în mijlocul lor. Se auzi un fel de agitaţie în 
spate, unde unii oameni păreau că nu vor să defileze, dar 
Bruno era prea mic să vadă ce se întâmpla şi tot ce putu să 
audă erau nişte zgomote puternice, ca nişte împuşcături, 
dar nu să descopere ce erau. 

— Defilarea durează mult timp? şopti el, deoarece 
începuse să simtă că-i e foame. 

— Nu cred, răspunse Shmuel. După aceea, nu i-am mai 
văzut niciodată pe oamenii care participau la o defilare. Dar 
nu-mi dau seama ce fac. 

Bruno se încruntă. Privi cerul şi exact atunci se auzi un 
alt zgomot puternic, de data aceasta un tunet deasupra 
capului, şi imediat cerul deveni şi mai întunecat, aproape 
negru, iar ploaia se dezlănţui cu şi mai mare forţă decât 
dimineaţa. Bruno închise ochii o clipă, simțind cum apa se 
revarsă peste el. Când îi deschise din nou, nu mai era un 
marş, ci o adevărată goană a grupului de oameni şi tot ce 
putu să simtă era noroiul ce îl pătrundea peste tot, lipindu-i 
pijamaua de trup din cauza ploii şi tânji să se afle înapoi 


acasă, privind totul de la distanţă, şi nu prins în mijlocul 
oamenilor. 

— Şi asta acum! i se adresă lui Shmuel. Am să răcesc. 
Trebuie să mă duc acasă. 

Dar chiar când rosti cuvintele, picioarele dădură de un 
şir de trepte şi, în timp ce continua să meargă, descoperi că 
nu mai simţea ploaia căzând, deoarece treptele îi purtaseră 
într-o cameră lungă şi surprinzător de caldă, care fusese, 
probabil, construită ca adăpost, deoarece nicio picătură de 
ploaie nu pătrundea pe nicăieri. De fapt, se simţea că era 
perfect ermetică. 

— Ei bine, e şi asta ceva, zise el încântat să nu mai stea în 
furtună măcar câteva minute. Bănuiesc că va trebui să 
aşteptăm aici până se potoleşte ploaia, după care mă duc 
acasă. 

Shmuel se lipi strâns de el şi-l privi cu groază. 

— Regret că n-am putut să-l găsim pe tatăl tău, adăugă 
Bruno. 

— E în regulă, rosti Shmuel. 

— Şi mai regret că până la urmă n-am reuşit să ne jucăm, 
dar când ai să vii la Berlin, asta vom face. Şi am să-ţi fac 
cunoştinţă cu... O, cum îi chema? se întrebă pe el însuşi, 
frustrat pentru că se presupunea că fuseseră cei mai buni 
trei prieteni ai lui pe viaţă, dar îi dispăruseră total din 
memorie. Nu-şi putea aminti nici numele lor şi nici nu-şi 
imagina cum arătau. În realitate, continuă el privindu-l pe 
Shmuel, nu contează dacă o voi face sau nu. Ei nu mai sunt 
acum cei mai buni prieteni ai mei. Se uită din nou la Shmuel 
şi făcu ceva neobişnuit pentru el: îi luă mâna mică într-a lui 
şi o strânse cu putere. Shmuel, tu eşti cel mai bun prieten al 
meu, afirmă cu tărie. Cel mai bun prieten, pe viaţă! 

Shmuel vru să deschidă gura pentru a-i răspunde, dar 
Bruno nu-i mai auzi niciodată răspunsul, deoarece chiar în 
acel moment se auzi gâfâitul puternic scos de toţi 
mărşăluitorii care umpluseră camera, în timp ce uşa fu 
brusc închisă şi de afară se auzi un sunet metalic puternic. 


Bruno ridică o sprânceană, incapabil să înţeleagă ce sens 
aveau toate astea, dar presupuse că era ceva în legătură cu 
adăpostirea de ploaie, pentru ca oamenii să nu răcească. 

Apoi în cameră se făcu foarte întuneric şi, într-un fel, în 
ciuda haosului ce urmă, Bruno descoperi că încă îl mai ţinea 
pe Shmuel de mână şi nimic în lume nu l-ar fi determinat 
să-i dea drumul. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 
Ultimul capitol 


După aceea, nu se mai auzi nimic despre Bruno. 

Câteva zile mai târziu, după ce soldaţii răscoliseră fiecare 
ungher al casei şi se duseseră în toate oraşele şi satele din 
împrejurimi arătând fotografia băieţelului, unul dintre ei 
descoperi grămada de haine şi perechea de ghete pe care 
Bruno le lăsase lângă gard. Le lăsă şi el acolo neatinse şi se 
duse să-l aducă pe Comandant, care examină locul privind 
în stânga şi-n dreapta, aşa cum făcuse Bruno, dar pentru 
nimic în lume nu putu să înţeleagă ce i se întâmplase fiului 
său. Era ca şi cum ar fi dispărut pur şi simplu de pe faţa 
pământului lăsându-şi hainele acolo. 

Mama nu se mai întoarse la Berlin atât de repede cum 
sperase. Rămase la Out-With câteva luni aşteptând veşti de 
la Bruno, până când într-o zi îi trecu prin minte că poate se 
dusese acasă singur, aşa că se înapoie imediat la vechea lor 
locuinţă aproape cu gândul că avea să-l găsească stând pe 
prag şi aşteptând-o. 

Desigur, nu era acolo. 

Gretel se întoarse cu mama la Berlin şi petrecea o 
mulţime de timp plângând singură în camera ei, şi nu 
pentru că îşi aruncase păpuşile, nici pentru că îşi lăsase 
toate hărţile la Out-With, ci pentru că Bruno îi lipsea atât de 
mult. 


Tata mai rămase la Out-With încă un an, devenind foarte 
urât de ceilalţi soldaţi, cărora le dădea ordine fără milă. Se 
ducea în fiecare noapte la culcare gândindu-se la Bruno şi 
se scula în fiecare dimineaţă gândindu-se tot la el. Într-o zi 
îşi formulă în cap o teorie, despre ceea ce se întâmplase şi 
se duse iar la locul de lângă gard unde fusese găsită 
grămada de haine cu un an în urmă. 

Acel loc nu era cu nimic deosebit sau altfel decât restul, 
dar, când începu să exploreze de unul singur, descoperi că 
partea de jos a gardului nu era ţintuită în mod 
corespunzător de pământ, ca peste tot în celelalte părţi, şi 
că atunci când era ridicată, se făcea o breşă suficient de 
largă pentru ca o fiinţă foarte mică (aşa ca un băieţel) să se 
târască pe dedesubt. Apoi privi în depărtare şi îşi continuă 
în mod logic drumul, pas cu pas, pas cu pas, iar când 
descoperi că picioarele păreau că nu mai acţionează corect 
- de parcă nu mai puteau să-i susţină trupul - sfârşi prin a 
se aşeza pe pământ, aproape în aceeaşi poziţie în care 
stătuse Bruno în fiecare după-amiază timp de un an de zile, 
dar nu-şi încrucişă picioarele sub el. 

Câteva luni mai târziu, la Out-With sosiră alţi soldaţi şi 
tatei i se ordonă să plece cu ei, şi el merse fără să se plângă 
şi încântat, deoarece pur şi simplu nu-i păsa ce vor face cu 
el. 

Şi acesta fu sfârşitul povestirii despre Bruno şi familia lui. 
Desigur, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă 
şi nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple 
vreodată. 

Nici acum şi niciodată! 


11» Afară cu. (în lb. engleză în orig.) | 
să, Patria, „ţara, terenul tatălui”. (în lb. germană în orig.)