Lydie Salvayre — Sa nu plangi

PREMIUL 
GONCOURT 
2014 


Lydie Sile 


Lydie Salvayre 


Sā nu plângi 


Traducere din franceză și note de 
DORU MARES 


HUMANITAS 


¿De qué temes, cobarde criatura? ¿De 
qué lloras, corazón de mantequillas?! 
Cervantes (Don Quijote, Il, 29) 


1 „De ce ţi-e frică, lașă creatură? De ce plângi, inimă de unt?”, Don 
Quijote de la Mancha, (traducere de Sorin Mărculescu, Editura 
Paralela 45, Piteşti, 2004). 


1 


În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, monseniorul 
arhiepiscop de Palma le arată oamenilor legii, cu mâna 
venerabilă pe care sclipește inelul pastoral, pieptul săracilor 
celor păcătoși. O spune Georges Bernanos. O spune un catolic 
înfocat. 

Suntem în Spania, în anul 1936. Războiul Civil stă să 
izbucnească, iar mama e o săracă păcătoasă. O săracă 
păcătoasă e o săracă din cele care fac gât. Pe 18 iulie 1936, 
mama protestează pentru prima dată în viaţa ei. Are 
cincisprezece ani. Locuiește într-un sat pierdut din nordul 
Cataloniei, unde, de secole, marii proprietari de pământ ţin 
familiile precum a mamei în cea mai neagră sărăcie. 

În aceeași vreme, fiul lui Georges Bernanos se pregătește de 
bătălie în tranșeele din Madrid, în uniforma albastră a Falangei 
Spaniole. De-a lungul a câteva săptămâni, Bernanos crede că 
angajamentul fiului său de partea naționaliștilor este fondat și 
legitim. Se cunosc ideile sale în acest sens. A militat pentru 
Acţiunea Franceză. Îl admiră pe Drumont?. Se declară 
monarhist, catolic, moștenitor al vechilor tradiţii franceze, mai 
apropiat în spirit de aristocrația muncitorească decât de 
burghezia cu bani, de care are oroare. Prezent în Spania în 
momentul în care generalii s-au ridicat împotriva Republicii, 
nu-și dă ușor seama de amploarea dezastrului. Foarte repede 
însă, nu mai poate întoarce spatele evidenţei. li vede pe 
naționaliști dedându-se unei epurări sistematice a suspecților, 
în timp ce, între două omoruri, înalții prelați catolici le dau 
iertarea în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Biserica 
Spaniolă a devenit Târfa soldaţilor epuratori. 

Scârbit, Bernanos asistă neputincios la această complicitate 
infamă. Apoi, într-un efort care îi pune la încercare luciditatea 
și care îl obligă s-o rupă cu vechile simpatii, se hotărăște să 
scrie despre lucrurile cărora le este martor sfâșiat. 

Este unul dintre puţinii din tabăra lui care au curajul s-o 
facă. 


2 Edouard Drumont (1844-1917) jurnalist, scriitor și om politic 
francez, naționalist și antisemit. 


A mis soledades voy 
De mis soledades vengo.’ 


Pe 18 iulie 1936, mama, însoţită de bunica mea, se prezintă 
în faţa los señores Burgos, care caută să angajeze o nouă 
servitoare, cea dinainte fiind dată afară fiindcă mirosea a 
ceapă. În momentul verdictului, don Jaime Burgos Obregón a 
întors către nevastă o faţă satisfăcută și, după ce o măsurase 
pe mama din cap până-n picioare, a declarat pe un ton ce suna 
a promisiune fermă, pe care mama nu l-a uitat: Pare foarte 
modestă. Bunica i-a mulțumit, ca și cum acesta ar fi felicitat-o, 
dar pe mine, mi-a zis mama, m-au apucat furiile, am 
interpretat-o ca pe jignire, ca una patada al culot, draga mea, 
una patada al culo care m-a făcut să fac un salto de zece metri 
în mine însămi, care mi-a trezit creierul dormitând de mai bine 
de cincisprezece ani și mi-a dat posibilitatea să înţeleg sensul 
palabres” pe care fratele meu, José, le aducea de la Lerima. 
Ajunsă din nou în stradă, am început să grit (eu: să strig), să 
strig Pare foarte modestă, înţelegi ce vrea să spună asta? Mai 
încet, pentru numele lui Dumnezeu, mă imploră mama, care 
este o femeie care nu vrea să iasă cu nimic în evidenţă. Asta 
înseamnă, fierbeam, scumpa mea, fierbeam, asta înseamnă că 
aveam să fiu o servitoare de-a dreptul proastă și foarte 
ascultătoare! Asta înseamnă că mă voi supune tuturor ordinelor 
venite de la doña Sol fără să protestez și că-i voi șterge căcatul 
fără să crâcnesc! Asta înseamnă că voi oferi garanţii complete 
că voi fi o idioată perfectă, că nu voi crâcni niciodată împotriva 
a nimic, că nu voi cauza nicio moleste de niciun fel! Asta 
înseamnă că don Jaime mă va plăti în, cum le spui tu? 
chiștoace, și că, în plus, va mai trebui să-i și spun muchisimas 
gracias” cu acel aer de modestie care îmi vine atât de bine. 
Doamne Isuse, murmură mama cu mirade? alarmată, vorbește 
mai încet, o să te-audă. Eu grit încă și mai tare: nu-mi pasă c-o 
să m-audă, nu vreau să fiu o pârlită de servitoare la Burgosși, 


3 Vin din singurătatea mea / Şi mă îndrept către singurătate. 
4 Şut în cur. 

5 Cuvintelor. 

6 Neplăcere. 

7 Mii de mulțumiri. 

8 Privirea. 


mai degrabă mă fac curvă la oraș! Pentru Dumnezeu, mă 
imploră mama, nu mai spune asemenea prostii. Nici măcar nu 
ne-au invitat să stăm jos, îi spun revoltată, nici măcar nu ne-au 
strâns mâna, îmi raccorde (eu: îmi amintesc), brusc îmi aduc 
aminte că sufăr de un panadis la degetul mare și că e bandajat, 
panarițiu dacă vrei, dar dacă stau să mă corectez la fiecare 
cuvânt nu mai termin niciodată. Atunci mama, ca să mă mai 
liniștească, îmi aduce aminte, cu voce șoptindă, de beneficiile 
considerabile care mă așteaptă dacă sunt angajată: voi fi 
cazată, hrănită, curată, voi avea liber în fiecare duminică ca să 
merg să dansez sardana? în Piaţa Bisericii, voi încasa un mic 
salariu și o mică primă anuală cu ajutorul cărora îmi voi putea 
face un mic trusou și chiar pune ceva deoparte. La care 
cuvinte, strig în gura mare: Mai bine morir! Dios mio, suspină 
mama, aruncând mirades înspăimântate spre cele două 
prostituate care așteptau într-o margine a uliţei. Iar eu o rup la 
fugă cât mă ţin picioarele spre hambarul nostru. Din fericire, 
chiar de-a doua zi izbucnește războiul, ceea ce face să nu mai 
fie nevoie niciodată să merg să fac pe servitoarea nici la 
Burgoși, nici în altă parte. Războiul, scumpa mea, a picat la 
tanc. 


În această seară, mama se uită la televizor unde imaginea 
întâmplătoare a unui bărbat interpelându-l pe președintele 
Republicii îi amintește dintr-odată de entuziasmul fratelui ei, 
José, întors de la Lerima, tinerețea-i nerăbdătoare și fervoarea 
care îl făceau să fie atât de frumos. Brusc, gândul o poartă 
înapoi în timp, la cele câteva cuvinte ale lui don Jaime Burgos 
Obregón, la entuziasmul din iulie '36, la descoperirea euforică 
a orașului și la chipul celui pe care l-a iubit la nebunie și pe 
care sora mea și cu mine îl numim încă din copilărie André 
Malraux. 

Pe mama o cheamă Montserrat Monclus Arjona, un nume pe 
care sunt bucuroasă să-l fac să trăiască, schimbându-i pentru o 
vreme traiectoria dinspre neantul căruia îi era destinat. În 
lucrarea de față nu vreau să introduc deocamdată niciun 
personaj inventat. Mama mea este mama mea, Bernanos, 
scriitorul admirat al Marilor cimitire sub lună și Biserica 
Catolică, infama instituţie care a fost în '36. 


” Dans popular catalan. 


FUENIE ES MI VIDA 
EN QUE MIS OBRAS BEBEN” 


Mama s-a născut pe 14 martie 1921. Apropiații îi spun 
Montse sau Montsita. Are nouăzeci de ani în momentul în care 
îmi povesteşte tinerețea ei catalană în această limbă 
amestecată și transpirineeană care a devenit a ei de când 
întâmplarea a aruncat-o, acum mai bine de șaptezeci de ani, 
într-un sat din sud-vestul Franţei. 

Mama a fost o femeie frumoasă. Mi s-a spus că avea cândva 
prestanța specială pe care le-o conferea femeilor spaniole 
purtarea acelui cantaro!! pe cap și pe care nu o mai găsim 
astăzi decât la balerine. Mi s-a povestit că înainta ca o navă, 
extrem de dreaptă și de suplă, ca o pânză de corabie. Mi s-a 
mai spus că avea un corp de star de cinema și că purta în ochi 
bunătatea sufletului său. 

Astăzi este bătrână, ridată și neputincioasă, cu umblet 
rătăcit, nesigur, dar cu o tinereţe în privire pe care evocarea 
Spaniei lui '36 o umple de o lumină pe care nu i-am mai văzut-o 
vreodată. E senilă și a uitat pentru totdeauna toate 
evenimentele pe care le-a trăit, din timpul războiului și până 
astăzi. Însă își amintește perfect momentele acelei veri din 
1936 în care s-a produs inimaginabilul, acea vară a lui 1936 în 
timpul căreia, spune ea, a descoperit ce înseamnă viaţa și care 
a fost, fără îndoială, singura aventură a existenţei sale. Se 
poate spune oare că ceea ce mama a considerat a fi realitatea, 
de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani care au urmat, nu a 
însemnat pentru ea o existentă reală? Așa îmi vine să cred. 


În seara asta o ascult răscolind prin cenușa tinereţii pierdute 
și îi văd chipul însufleţindu-se, ca și cum întreaga-i bucurie de a 
trăi s-a concentrat în acele câteva zile ale verii lui '36, din 
marele oraș spaniol, ca și cum, pentru ea, scurgerea timpului 
pare să se fi oprit în calle!? San Martin, pe 13 august 1936, la 
ora opt dimineaţa. O ascult povestindu-mi acele amintiri pe 
care lectura paralelă pe care o fac din Marile cimitire sub lună 


10 Viaţa-mi e izvorul din care scrisul mi se-adapă. 
1 Ulcior. 
12 Strada. 


a lui Bernanos le umbrește, dar le și completează. Încerc să 
descifrez motivele tulburării pe care aceste două povești le 
nasc în mine, tulburare care mă tem să nu mă poarte unde nu- 
mi doresc să mă aventurez. Ca să fiu mai exactă, aflându-le, 
simt cum se strecoară în mine, prin niște ecluze neluate în 
seamă, sentimente contradictorii și, ca să spun drept, destul de 
confuze. În timp ce istorisirile mamei despre experienţa 
anarhistă a lui 1936 îmi produc în suflet un soi de adâncă 
uimire, un fel de bucurie copilăroasă, poveștile atrocităților 
descrise de Bernanos, dând piept cu tenebrele oamenilor, cu 
urile și turbările acestora, mă fac să simt o teamă nedeslușită 
când știu câţiva ticăloși, în ziua de azi, care reînnoadă 
legăturile cu acele idei infecte, pe care le credeam de mult 
adormite. În momentul în care mama, în vârstă de 
cincisprezece ani, se prezintă, însoţită de bunica mea, pentru 
postul de servitoare, doña Pura, sora sus-numitului don Jaime 
Burgos Obregón, parcă înţepenită pe vecie pe marginea unui 
scaun cu spătar înalt, din piele, citește cu exaltare editorialul 
de pe prima pagină a ziarului său preferat, Acción Española: 
„Un tânăr general a decis să preia conducerea Marii Spânii 
aflate pe punctul de a se nărui în democraţie și socialism, 
pentru a se pune stavilă invaziei bolșevice. La chemarea sa, alţi 
generali s-au reunit fără ezitare în jurul acestui extraordinar 
conducător, iar ligile naţionale s-au trezit și ele din adormire. 
Dar oare spiritul, inteligenţa, devotamentul față de patrie și 
eroismul vor fi ele capabile să pună capăt dorințelor și 
instinctelor bestiale ridicate la rang de lege de către guvernul 
de la Moscova, care speră să otrăvească astfel întreaga Europă 
mediteraneeană?” Întrebarea care încheie articolul îi provoacă 
dofei Pura o asemenea spaimă, încât imediat o și apucă 
palpitaţiile. Căci doña Pura e predispusă la palpitaţii. Și, deși 
medicul i-a prescris să evite supărările care îi declanșează 
palpitaţiile cardiace, sentimentele patriotice îi dictează să 
citească ziarele naţionaliste. E o datorie, doctore, spune ea cu 
voce tot mai sfârșită. 

Începând din zilele următoare, doña Pura trăiește cu spaima 
de a-și vedea casa prădată, pământurile furate și averea 
distrusă de Jose, fratele lui Montse, și banda lui de hoţi. Cu atât 
mai mult cu cât Maruca, proprietara băcăniei, i-a destăinuit, în 
șoaptă, că anarhiștii, în haimanalâcul lor, se dedau la hold- 


upuri sângeroase, spintecă burţile călugăriţelor după ce le 
violează, după care le necinstesc mănăstirile prin îngrozitoare 
profanări. Din acel moment, doña Pura și-i imaginează dând 
năvală în cameră, smulgând crucifixul de fildeș ce stă înclinat 
deasupra patului alb, furându-i cutia cu bijuterii incrustată cu 
email și dedându-se, Doamne Isuse, la fapte incalificabile. Cu 
toate astea continuă să îi salute, atunci când îi întâlnește pe 
stradă, pe părinţii acestor capete încinse. Trebuie să fie 
generoasă! 

Dar, odată venită seara, îngenuncheată pe scăunelul de 
rugăciune, imploră Cerul să-i apere pe ai săi de acești sălbatici 
care nu au nimic sfânt. 

Crăpar-ar! 

Abia pronunţată expresia, doña Pura roșește de rușine că a 
putut emite o asemenea urare. Bunul Dumnezeu, posedând, pe 
câte se spune, un auz suprasensibil, i-o fi auzit cuvintele? Chiar 
mâine i se va confesa lui don Miguel (parohul satului, care n-a 
șters-o încă), care, pentru iertarea păcatelor, îi va prescrie trei 
Ave și un Pater, acestea având asupra conștiinței ei efectul 
vindecător cvasi-instantaneu al unei pastile de aspirină. Este de 
notorietate faptul că, în vremurile acestea, oricare ar fi crimele 
pe care catolicii le comit împotriva roșiilor, cu armă albă, cu 
armă de foc, cu lovituri de măciucă sau răngi de fier, sunt 
instantaneu scoși basma curată și iertări, atâta timp cât autorul 
lor spune rugăciunea de pocăință înainte de rugăciunea de 
seară, micile aranjamente cu Cerurile spaniole dovedindu-se 
pur și simplu magice. 

Doña Pura își reia invocarea și o roagă acum pe Preasfânta 
Fecioară Maria să pună capăt uneltirilor acestor nerușinațţi 
care aduc ofensă de moarte bunului ei Dumnezeu. Căci doña 
Pura consideră că a atenta cineva la averile ei înseamnă a 
aduce ofensă de moarte bunului ei Dumnezeu. Căci doña Pura 
știe mai bine decât oricine ce anume îi aduce ofensă de moarte 
bunului ei Dumnezeu. Căci doña Pura face parte dintre acele 
persoane cărora, printr-o prescurtare grăitoare, li se spune, în 
sat, fachas!5. 

Fachas este un cuvânt care, pronunţat cu un tcheu spaniol, 
iese din gură asemenea unui scuipat. 

În sat sunt doar câţiva fachas care au în comun convingerea 


13 Fascist. 


UN ROȘU BUN 
E UN ROȘU MORI. 


Jose, unchiul meu, fratele lui Montse, este roșu, sau mai 
degrabă roșu și negru. De când sora lui i-a povestit vizita la 
Burgoși, nu-și mai liniștește mânia. În '36, roșiii nu se mai 
calmau nicicum. Şi încă și mai puţin roșiii și negrii. 

Jose consideră că surorii sale i s-a adus o ofensă. Spania lui 
1936 dă pe-afară de ofensaţi. 

Pare foarte modestă! Pare foarte modestă! Cine se crede 
acest cabrâni!“! O să regrete această sinvergiienza!”! O să-l fac 
să-și înghită căcatul de frază scârboasă! O să-i închid gura 
acestui burgu6s!5! 

De la întoarcerea de la Lerima, Jose nu mai e la fel. Are în 
privire reflectarea unor imagini extraordinare, inefabile, și pe 
buze cuvinte dintr-o altă lume, care îi fac mama să spună Mi-au 
schimbat băiatul. 

În fiecare an, între culesul migdalelor din luna mai și cel al 
alunelor din septembrie, Jose merge, ca sezonier, să cosească 
fânul de pe o întinsă proprietate din jurul Lerimei, o muncă 
istovitoare pentru un salariu de mizerie, dar pe care este 
mândru că-l poate oferi părinţilor. 

Încă de la vârsta de paisprezece ani, zilele i se scurg 
muncind pământul din zori și până-n seară. Așa îi e reglată 
viaţa. Şi nu visează nici măcar o clipă să își pună condiţia sub 
semnul întrebării, și nu visează niciun moment măcar că ar fi 
posibil să trăiască și altfel. 

Dar în acel an, ajungând la Lerima, întovărășit de Juan, 
descoperă un oraș dat peste cap până la pierderea echilibrului, 
respingând orice morală, cu pământurile puse la comun, 
biserici transformate în cooperative, cafenele zumzăind de 
lozinci, iar pe toate chipurile oamenilor o bucurie expansivă, o 
fervoare, un entuziasm pe care nu le va uita niciodată. 

Cuvintele pe care le descoperă, atât de noi și de îndrăzneţe, 
îi preschimbă sufletul de tânăr bărbat. Cuvinte atât de mari, 


14 Javră. 
15 Nerușinare, obrăznicie. 
16 Burghez. 


cuvinte sforăitoare, arzătoare, sublime, vorbele unei lumi pe 
cale de-a începe: revoluţie, libertate, fraternitate, comunitate, 
cuvinte care, accentuate în spaniolă pe ultima silabă, te lovesc 
imediat cu pumnul în plină figură. 

Se minunează ca un copil. 

Îi vin în minte lucruri pe care nu le-a gândit niciodată. 

Peste măsură. 

Învață acum să ridice pumnul și să cânte în cor Hijos del 
Pueblo”. 

Strigă împreună cu alţii Jos asuprirea, Trăiască libertatea. 

Strigă La moarte cu moartea. 

Simte că există. Se simte mai bun. Se simte modern, iar 
sufletul îi prinde aripi. Subit înțelege ce înseamnă să fii tânăr. 
Habar n-avea până acum. Își spune că ar fi putut muri fără să 
aibă habar. În același timp, cântărește cât de posomorâtă i-a 
fost viaţa de până azi și cât de insignifiante aspiraţiile. 

În acel uriaș suflu negru sesizează ceva căruia îi spune - 
negăsind alt cuvânt - poezie. 

Se întoarce în sat cu gura plină de vorbe mari și cu o eșarfă 
roșu cu negru legată la gât. 

Cuprins de o înfierbântată elocvenţă, declară auditoriului său 
(care se limitează pentru moment la mama și sora lui) că la 
Lerima un splendid revărsat de zori își croiește drum (are o 
aplecare naturală către lirism), că Spania a devenit în sfârșit 
spaniolă și el spaniol până în măduva oaselor. Cutremurându- 
se, spune că trebuie lichidată vechea ordine care perpetuează 
servitutea și umilirea oamenilor, că revoluţia inimilor și a 
spiritelor a început și că mâine va cuprinde întreaga ţară și 
apoi, pas cu pas, întregul univers. Zice că de-acum încolo banul 
nu va mai putea hotărî totul, că nu va mai face diferenţa între 
ființele umane și că în curând 

Marea va avea gust de lichior de anason, spune, agasată, 
mamă-sa. 

și că în curând se va sfârși cu nedreptăţile, cu ierarhiile, cu 
exploatarea, cu mizeria, că oamenii vor putea împăr 

Împărtăși vacanţa cu papa, completează mama, din ce în ce 
mai scoasă din răbdări. 

împărți între ei bogăţiile, și cei care își ţin gura încă de când 
au venit pe lume, cei care își închiriază pământurile acestui 


17 Fii ai poporului. 


cabrón de don Jaime, care le are pe toate, cei care spală 
căcatul neveste-sii și lustruiesc vese 

Iar începe! exclamă mama căreia i-a ajuns până peste cap. 

se vor ridica, se vor bate, se vor elibera de orice dominație și 
vor dev 

Mi se rupe mie de dominaţii, izbucnește mamă-sa. E ora 
șapte, ai face mai bine să mergi la găini. Ti-am pregătit găleata. 

Însă Jose este inepuizabil, așa că găinile, opace la ideile lui 
Bakunin, vor mai avea de așteptat mâncarea. 


De la întoarcerea de la Lerima, Jose este inepuizabil, 
alternând fără încetare momentele în care explodează, 
turbează de furie, în care folosește tot mai multe coiof, 
joder!”, puneta%, me cago en Dios?! cu acelea în care se 
înflăcărează admirabil. 

Dimineaţa  tună împotriva  nenorociţilor de  bogătași, 
pleonasm zice el (cuvântul l-a descoperit în ziarul Tierra y 
Liberdad) pentru că nu există decât bogătași nenorociţi, ia zi, 
care e averea aia care nu e de furat? îi drăcuiește pe profitori și 
pe prietenii preotului don Miguel, care va simţi trecându-i pe 
sub sutană vântul îngheţat al revoluţiei (asta îi provoacă râsul), 
împotriva acelui ladrón?” de don Jaime Burgos Obregón și a 
altor înfometători, și mai ales împotriva Șefului bandei 
naţionale care s-a autoproclamat șef al rebeliunii: generalul 
Francisco Franco Bahamonde, pe care-l înjură când într-un 
idiom înflorat, pe care unii l-ar putea califica drept vulgar, fără 
a-l scoate din stârpitură care-i fute-n cur pe popi, gunoi, puroi, 
pui de curvă, asasin pe care-o să-l spânzure el d-alea două, 
când la modul bakunino-logicopolitic, desemnându-l drept 
aliatul obiectiv al capitalismului și dușmanul de clasă al 
proletariatului, acesta din urmă victimă în același timp a 
neîncrederii guvernului republican și a represiunii franchiste. 

Dacă dimineaţa sufletul său e un butoi cu praf de pușcă, 
seara visează departe, la lucruri măreţe, fabuloase și-i promite 
surorii lui, Montse, o lume în care nimeni nu va mai fi niciodată 


18 Căcat. 

1% Futu-i. 

2 Labagii. 

1 Mă cac pe Dumnezeu. 
2 Hot, bandit. 


nici servitor, nici proprietatea unei alte fiinţe, în care nimeni nu 
va mai pierde în favoarea altei ființe partea de suveranitate 
care îi revine (frază împrumutată din ziarul Solidaridad 
Obrera), o lume dreaptă și frumoasă, un paraiso, râde de 
fericire, un paradis împlinit în care iubirea și munca se vor face 
de bunăvoie, cu bucurie, și în care 

Eu nu prea văd cum, îl oprește Montse abia abţinându-se să 
nu izbucnească în râs, cum aș putea, în miez de ianuarie, să 
culeg măslinele de bunăvoie, cu bucurie, când degetele îmi 
îngheaţă și spinarea mi-e ruptă de oboseală. Visezi, îi spune de 
la înălțimea înţelepciunii celor cincisprezece ani ai ei. 

Remarca lui Montse întrerupe pentru o clipă firul 
promisiunilor mirifice pe care José și le-a trecut în programul 
personal, dar imediat reia, continuând să le înșire cu aceeași 
ardoare și cu aceeași înflăcărare. În sinea ei, Montse este 
fericită să-și audă fratele imaginând un viitor al omenirii în care 
nimeni nu va mai scuipa pe nimeni, când nici umbră de frică 
sau de rușine nu se va mai citi în ochii nimănui, în care femeile 
vor fi egale cu 

Egale în răutate? îl întreabă, malițioasă, Montse. 

Egale în răutate, ca și în toate celelalte, spune Jose. 

Montse surâde și întreaga-i fiinţă aprobă în secret vorbele cu 
care José știe să dea fiinţă lucrurilor nerostite și care îi arată o 
lume necunoscută și vastă cât un oraș. 

Îl stârnește din nou pe José, într-atât de tare îi place să-l 
asculte. Iată-l acum filosofând (și acesta este Jose pe care-l 
preferă) și alcătuind fraze înțelepte despre arta deposedării. 
Montse: arta a ce? Jose: a deposedării. Montse: ce vrea să 
însemne asta? Jose: asta vrea să însemne că a poseda un 
obiect, o casă, o bijuterie, un ceas de mână, mobile din acaju, 
qué sé yo”, înseamnă a deveni sclavul lor, înseamnă să vrei să 
le păstrezi cu orice preţ, înseamnă să adaugi o nouă robie celor 
cărora nu li te poţi sustrage. Pe când, în comunele libere pe 
care le vom pune pe picioare, totul va fi al nostru și nimic nu va 
fi al nostru, comprendes?1? pământul va fi al nostru cum ne sunt 
lumina și aerul, dar el nu va fi al nimănui anume. E extrem de 
fericit. Iar casele nu vor mai avea zăvoare sau lacăte, îţi vine să 
crezi? Montse îi soarbe cuvintele pe care le înţelege pe sfert, 


“ Mai știu eu ce. 
24 Înţelegi. 


dar care îi fac atât de bine fără să știe de ce. 

Exasperată, plictisită, mama lor speră că aceste fabulaţii 
specifice tinereţii nu vor ţine prea mult și că José își va regăsi 
repede ceea ce ea numește: simțul realităţii, ceea ce pentru ea 
înseamnă: simțul renunţărilor. Asta este dorinţa ei tainică. Asta 
este dorinţa tainică a tuturor mamelor din sat. Mamele sunt 
niște monștri. 

Vom face revoluţie și-i vom strivi pe naționaliști, se 
înflăcărează Jose, Fuera los nacionales! Fuera! Fuera!” 


La Palma de Mallorca, unde s-a stabilit Bernanos, 
naționaliștii au început deja vânătoarea împotriva roșiilor, care, 
pe această insulă foarte liniștită, sunt afiliaţi doar unor partide 
moderate și nu au luat parte niciodată la masacrarea preoţilor. 

De când s-a declarat Santa Guerra”, de când avioanele 
fasciste sunt binecuvântate de arhiepiscopul de Palma în robă 
de ceremonie, de când brutăreasa îl întâmpină cu salutul 
mussolinian, de când cafegiul, roșu de indignare, îi spune că e 
necesar să fie puși la punct (cu un glonţ în cap) muncitorii 
agricoli care îndrăznesc să declare că a munci cincisprezece 
ore pe zi merită un salariu mai bun, Bernanos simte cum îl 
cuprinde o angoasă crescândă. 

Revista catolică franțuzească Sept, condusă de dominicani, a 
acceptat să-i publice cu regularitate mărturiile privind 
evenimentele din Spania. E vorba de cronici care, mai târziu, 
vor constitui materialul pentru Marile cimitire sub lună. 

Uneori, plimbându-se pe câmpurile din Palma, i se întâmplă 
să se împiedice, la câte un colţ de stradă, de vreun cadavru 
colcăind de muște și cu capul însângerat, faţa sfâșiată, pupilele 
tumefiate groaznic și gura deschisă spre un hău întunecat. 

La început consideră că aceste execuţii sumare nu sunt decât 
abuzuri sau acte de răzbunare dezaprobate de cei mai mulţi. 

Crede c-ar fi vorba mai degrabă de un pârjol. 

Dar pârjolul se prelungește, iar temerea lui crește. 


Un foc de o altă natură cuprinde spiritul lui José, care toată 
ziua tună și fulgeră și se înflăcărează. Dar din momentul în care 
tatăl vine de la câmp, Jose se închide în muţenie. 


25 Afară cu naționaliștii! Afară! Afară! 
26 Războiul Sfânt. 


Tatăl lui este proprietarul unui teren de opt sute de ari, 
moștenit din generaţie în generaţie de cine mai știe câţi lustri, 
pe care l-a mărit cu câteva pogoane cumpărate de la don Jaime 
pe credit. Acest pământ uscat pe care nu cresc decât măslini 
aspri și o iarbă cu firul tepos, bună doar pentru capre, 
constituie singurul său patrimoniu și bunul său cel mai de preţ, 
fără îndoială mai valoros decât nevasta pe care totuși și-a luat-o 
cu aceeași grijă cu care și-a ales catârul. 

Jose e conștient că nu servește la nimic să încerce să-și 
convingă tatăl de justeţea proiectului său de a împărţi echitabil 
terenurile cultivabile. Tatăl, care nu a ieșit niciodată din 
văgăuna lui, care nu știe nici să scrie, nici să citească, și care 
are, zice Jose, o mentalitate învechită, respinge violent ideile 
fiului, nu va accepta niciodată niciodată niciodată acest 
principiu. 

Zice Cât trăiesc eu, nimeni nu-mi va mânca mie pâinea. 

Cum să-l faci să înţeleagă că ideile novatoare sunt pe punctul 
de a transforma lumea, pentru a o face mai bună? 

Tatăl nu vrea să știe nimic despre asta. Zice Nu mă 
convingeţi voi pe mine. Nici chiar așa prost nu sunt. Nu m-am 
născut ieri. În rest, estimează că poziţia sa, dictată de o veche 
înţelepciune ţărănească, și viziunea clară a celor care nu se 
lasă duși cu preșul de baliverne este singura care contează și 
singura durabilă. Ar vrea să-și modeleze fiul după chipul și 
asemănarea sa! Ar vrea să îl constrângă să se supună unei sorți 
identice celei care îl încovoiază pe el! Jose are un singur cuvânt 
pentru a denumi o asemenea atitudine: DESPOTICĂ! 

DESPOTIC este un termen pe care Jose l-a adus cu sine de la 
Lerima (împreună cu o întreagă colecţie de cuvinte care se 
termină în -ic sau -ism), pentru care vădește o adevărată 
predilecție. 

Despotic tatăl său, despotică religia, despotic Stalin, despotic 
Franco, despotice femeile, despotici biștarii. 

Cuvântul îi place și lui Montse, care arde să-l folosească. 
Astfel că atunci când prietena ei Rosita a venit să o ia pentru a 
merge să danseze sardana în Piaţa Bisericii, așa cum fac în 
fiecare duminică, i-a răspuns că nu se va preta la un obicei atât 
de DESPOTIC. 

Quizás”, i-o întoarce Rosita care aflase vag despre sensul 


240) SE 


termenului, dar este singura ocazie pentru a-l întâlni pe al tău 
novio?. 

Care novio? 

Nu mai face pe proasta, știe toată lumea. 

Toată lumea în afară de mine. 

Păi Diego e nebun după tine. 

Nu mai spune asta, zice Montse, astupându-și urechile. 


Mama mea, care acum își duce zilele într-un scaun cu rotile, 
așezat la fereastră, de unde privește copiii jucându-se în curtea 
școlii, asta fiind una dintre ultimele bucurii care i-au mai 
rămas, mama, căreia îi dau să mănânce ca unui copil, pe care o 
spăl și o îmbrac ca pe un copil, pe care o duc la plimbare ca pe 
un copil, pentru că nu mai poate să meargă decât agăţată de 
braţul meu, mama se revede, așadar, pregătindu-se să suie, în 
pas alert, calle del Sepulcro care urcă spre Piaţa Bisericii, unde 
cobla”, pompompom pompompom, cântă La Moreneta. Mereu 
aceeași melodie, îmi spune ea, și chipu-i ridat i se aprinde de o 
răutate copilărească. Diego e acolo și mă privește ţintă, mă 
mănâncă din ochi, mă dorește cum spuneai tu, iar dacă mă uit 
drept în ochii lui își întoarce privirea asemenea cuiva prins cu 
mâna-n geantă. 

Manevra se repetă în fiecare duminică, la fel, în fiecare 
duminică pompompom pompompom, sub ochii spionând ai 
mamei lui, care a înţeles perfect manevra cu privirea, care nu 
este nimic altceva decât manevra inimii pompompom 
pompompom. 

Toate mamele din sat formează un cerc de control în Piaţa 
Bisericii și-și supraveghează cu stricteţe progeniturile, luând în 
calcul posibilități matrimoniale care par a se creiona 
pompompom pompompom. Fără a slăbi o clipă supravegherea 
polițienească, cele mai ambiţioase dintre ele visează să-și 
mărite fetele cu băiatul familiei Fabregat: au și de ce. Însă cele 
mai multe dintre ele se limitează la a-și dori ca fata să aibă un 
cuibușor moale și o vieţisoară liniștită în micul cerc trasat în 
jurul axei masculine, dar ce spun eu, în jurul pivotului, 
stâlpului, pilonului, pilastrului, propileei masculine bine înfipte 
în pământul satului, după cum, mai târziu, se va împlânta în 


28 Iubit. 
2 Ansamblu instrumental catalan. 


pământul mișcător al misterului feminin, cât de frumos, cât de 
frumos. 

Montse nu pare nicidecum mișcată de interesul tăcut pe care 
i-l poartă pivotul numit Diego. Roșeaţa lui îi repugnă. 

Insistenţa lui o stânjenește. 

Are sentimentul că, privind-o, o ia la ţintă. Iar ei inima nu-i 
dă ghes să răspundă văpăii tânărului. Îi vine mai degrabă să-i 
domolească focul. 

Pentru că, deși își pregătește trusoul, ca mai toate fetele de 
aceeași vârstă, brodând cei doi M înlănţuiţi ai numelui ei pe 
cearșafurile din pânză de in și pe prosoape, Montse nu 
împărtășește obsesia prietenelor ei de a-și găsi un soţ înainte 
de a fi trimisă să slujească pe la señores, altfel spus cât mai 
repede posibil (găsirea unui soţ: subiectul numărul unu al 
conversaţiilor purtate urcând și coborând Gran Calle, apoi 
urcând și coborând din nou, după care rereurcând și 
rerecoborând, conversații presărate cu comentarii despre 
Cutare care m-a privit cu interes prefăcându-se că nu-i pasă, și 
care a trecut de trei ori prin faţa porţii, am pulsul o sută 
douăzeci, despre un altul care poartă șosete desperecheate și 
dacă își închipuie că așa, sau despre Emilio care se vede că știe 
să se poarte, eu mă-ndoiesc îl prefer pe Enrique cu el mergi la 
sigur, și alte ciripituri sporovăieli și gângureli din aceeași 
gamă). 

Dacă Montse rămâne uimitor de indiferentă în faţa 
interesului pasionat pe care i-l arată Diego, în schimb fratele ei, 
Jose, nu îl vede cu ochi buni pentru că și-o revendică pe soră-sa 
mai mică. Nu-i mai suportă măruntul joc. În ochii lui, Diego nu 
e decât un señorito?’ cu burta plină, un copil răsfăţat, îmbuibat, 
un băiatu' lu' tata și, cel mai rău dintre toate, un revoluţionar 
de salon care așa va și rămâne pentru totdeauna, că vrea sau 
că nu vrea, un burgues. Aceste motive îi sunt suficiente ca să-l 
deteste. 

De la întoarcerea de la Lerima, Jose vede lumea cu 
simplitate. 


Cât despre mama lui Montse, urmărește nu fără o anumită 
satisfacţie cum fiul lui Burgos îi dă târcoale fiică-sii. Tânărul 
arată bine, are educaţie, iar averea rudelor lui constituie un 


3% Domnișor. 


antidot excelent împotriva înfiorătoare-i roșeți a părului și a 
neîncrederii ascunse pe care o trezește printre săteni. 

Fiindcă, deși cei din urmă nu o mărturisesc niciodată 
deschis, rămân totuși circumspecţi în ceea ce îl privește pe 
acest Diego, fiu adoptiv al lui don Jaime Burgos Obregón și al 
dofei Sol, nevasta lui, un copil despre care nimeni nu știe nici 
unde și nici de către cine a fost conceput, cei doi părinţi 
păstrând tăcerea asupra circumstanțelor apariţiei lui, de parcă 
le-ar fi rușine, sau poate pur și simplu pentru că nimeni nu 
îndrăznește să-i întrebe despre asta. 

În satul în care se poate spune fără umbră de tăgadă ce va 
ajunge fiecare, în funcţie de viţa din care se trage (origine 
controlată și trasabilitate pentru toţi), misterul nașterii lui 
suscită suspiciune generală, amestecată uneori cu ostilitate. 

Zvonurile cele mai extravagante privitoare la eventualii 
părinţi circulă în mod constant, zvonuri care îi leagă nașterea 
de ceva tenebros, dureros și adesea infamator. Dacă e să se 
dea crezare celui mai proaspăt zvon, Diego s-ar fi născut în 
urma legăturii, ţineţi-vă bine, a lui don Jaime cu Filo, o debilă 
mintal care trăiește împreună cu bătrâna ei mamă, căreia i se 
spune Bruja*!, într-o colibă de la marginea satului. 

Cum reușesc să-și ducă zilele cele două femei? Nimeni nu 
știe. 

Poate cu ajutorul unei mici retribuţii din partea lui don 
Jaime, insinuează Macario, cizmarul, la urechea Clarei. 

Vrei să spui că, face Clara, indignată. 

M-ai înţeles exact, șușotește cizmarul, cu aer șiret. Cu? 

Exact! 

Bunule Isus! Și eu care ziceam că le-am văzut pe toate!... 

Il lasă baltă pe cizmar pentru a merge să răspândească 
instantaneu vestea,  spunându-i-o lui Consol, care, în 
următoarele cinci minute, i-o pasează lui Carmen, care etc. 

Evident, toţi știu că e o minciună, inclusiv cei care o 
răspândesc. Cu toţii știu că fata Brujei nu a fost niciodată 
însărcinată, s-ar fi văzut, într-un sătuc ca acesta un asemenea 
eveniment nu poate trece neobservat. Totuşi versiunea 
extravagantă continuă să circule, găsindu-și un public, și toți 
sătenii se hrănesc din ea deși n-o cred, însă îi adaugă aditivi 
savuroși și fanteziști, sordizi cât încape. Trebuie să înţelegi că 


31 Vrăjitoarea. 


la vremea aceea, îmi spune mama, bârfele ţineau loc de 
televizor și că sătenii, din poftă romantică pentru nenorociri și 
drame, găseau în aceste cancanuri material cât să viseze și să 
se aprindă. 

Însă odată cu evenimentele din iulie '36 zvonul începe, ușor- 
ușor, să se evapore, de-acum intrând în joc lucruri mai 
importante, de o altă factură. Ceea ce interesează în prezent, 
ceea ce interesează până la nebunie, până la furie, este 
împărţirea oamenilor în buni și răi, după etichetarea politică. 
Dar ceea ce interesează mai presus de toate este de știut cine 
este adept al FAI”, cine al POUM”, cine al PSUCS și cine al 
Falangeiss; aceste apartenențe primează, de acum, asupra 
tuturor celorlalte lucruri și distruge, pentru adepţi, orice 
nuanţă și orice contradicţie. 

În Spania aflată în războiul din 1936, la gunoi cu subtilităţile! 

Ceea ce contează, așadar, este faptul că în urmă cu câteva 
luni Diego s-a înscris în partidul comunist. Spre stupoarea 
tuturor! 

S-au comentat îndelung motivele acestei aderări și s-a râs pe 
săturate imaginându-se mutra pe care trebuie să o fi făcut doña 
Pura aflând că nepotul ei se aliase cu monștrii moscoviți. S-au 
pierdut în presupuneri (zice mama mea) potrivit acelei 
psihologii de doi bani, cum spuneai tu, la care sunt reduși 
oamenii când sunt lipsiţi de distracţiile elementare. 

S-a pus întrebarea dacă Diego s-a înscris în partid cu intenţia 
de a-și sfida tatăl sau ca să-și vadă de propriile interese. S-a 
pus întrebarea dacă gestul voia să însemne o încercare de 
evadare din sfera Burgoșilor sau grija drăgăstoasă de a-i feri de 
eventualele represalii. S-a pus întrebarea dacă adevăratul 
motiv al gestului său nu se găsea, de fapt, în concurenţa pe 
care i-o făcea tatălui său, pe care ţinea să îl detroneze 
protejându-l totodată. S-a pus întrebarea dacă nu găsise astfel 
o formă de compensare a unei copilării care nu a interesat pe 


32 Federación Anarquista Iberica Federaţia Anarhistă Iberică. 

33 Partido Obrero de Unificación Marxista Partidul Muncitoresc de 
Unificare Marxistă. 

3 Partido Socialista Unificat de Catalunya Partidul Socialist Unificat 
din Catalonia. 

3 Falange Española ansamblul mișcărilor fasciste spaniole din anii 
1930. 


nimeni, dar care trebuie să fi fost dezastruoasă. S-a pus 
întrebarea dacă nu cumva această înrolare a fost făcută pentru 
șansa mult visată de a câștiga prestanţă și de a fi în sfârșit 
acceptat de către locuitorii din sat. S-a pus întrebarea dacă el 
însuși știa motivele înregimentării și dacă tonul hotărât pe care 
vorbea nu ascundea, de fapt, exact o formă de oscilație 
interioară. S-a pus întrebarea dacă nu cumva teama că 
sinceritatea aderării ar putea suferi din cauza originilor 
burgheze ale tatălui său îl făcea să-și afirme ideile cu o 
asemenea duritate implacabilă. 

Asta pentru că din acel moment Diego, care dintotdeauna s-a 
arătat retras și taciturn, ia cuvântul la cafenea și prin alte părți, 
pe un ton autoritar și cu un soi de violenţă reţinută care au 
surprins pe toată lumea. Își dă aere. E înfumurat. Se simte bine 
să le explice, cu aplomb de Robespierre, situaţia actuală, în 
lumina articolelor apărute în Mundo Obrero. Şi-a însușit pe 
nerăsuflate frazele bombastice din ziar. Le-a testat efectul în 
camera lui, în faţa oglinzii. Respectivele formule i s-au părut 
potrivite și frumoase. lar aspiraţiile confuze care-i bântuie 
sufletul și-au găsit astfel, prin ele, cea mai bună expresie. 

Atât de bună, încât don Jaime nu-și mai recunoaște fiul. Şi 
din cauza asta suferă. În noua îndoctrinare a lui Diego și în 
cultul idolatru pe care îl are fată de acest Stalin nu vede decât 
semnul dureros al prăbușirii întregului său efort dus întru 
educarea lui spirituală. 

De altfel, încă de când a intrat în familie, Diego nu părea că- 
și dorește decât să-i pedepsească și să le provoace tristeţe. 
Copil posomorât, încruntat, refuza cu sălbăticie orice gest de 
tandreţe, ca și cum o forță îngrozitoare i le-ar fi interzis. 

Ca adolescent, era mânat de o ură arțăgoasă și de neînțeles, 
un soi de furie tăcută, de animozitate reţinută împotriva 
lucrurilor și a fiinţelor, care te face să te gândești că poate un 
eveniment ireparabil s-a produs în viaţa lui înainte ca el să 
conștientizeze furtunile din vieţile adulţilor. 

Spune cuvinte care rănesc. Le cunoaște deja puterea. E 
precoce. 

Dar, cum nu îndrăznește să-și exprime violenţa la adresa 
tatălui, se întoarce împotriva mamei vitrege, în ai cărei ochi a 
ghicit imediat slăbiciunea, ceva șubred. Este de ajuns ca ea să 
deschidă gura, ca el să se arunce cu furie în a susţine 


contrariul. 

Nu ești mama mea, i-o trântește el, cu ochi nemiloși, la cea 
mai mică remarcă. 

Nu ai niciun drept asupra mea, îi spune, cu voce răutăcioasă, 
dacă ea îl întreabă, de exemplu, de vreun multiplu al gramului 
sau despre conjugarea verbului a fi. 

Obligat să suporte săruturile de noapte bună, se șterge apoi 
ostentativ pe obraji, iar doña Sol își mușcă buzele ca să nu 
izbucnească în plâns. 

O să se termine prost, a prezis de multe ori Justina 
(servitoarea pe care doña Pura a dat-o afară pe motiv că 
mirosea a ceapă, adevăratele cauze ale concedierii rămânând 
necunoscute până în ziua de azi). 

Doña Sol nu îndrăznește să i se plângă soţului de 
comportamentul copilului, de teamă să nu sporească 
resentimentele acestuia față de tatăl adoptiv. Dar, printr-o 
evoluţie implacabilă, micul Diego ajunge să o subjuge din ce în 
ce mai tare. Până acolo încât a ajuns să-i zică Gura! sau la mai 
taci! sau Mai du-te-n pizda mă-tii, cu acea cruzime de care sunt 
capabili copiii. 

Ce ai, puiule? îl întreabă doña Sol cu ochi rugători. 

Să nu-mi spui mie puiule! urlă Diego. 

lar doña Sol, cu aer învins și buzele tremurând, amuţește, 
abia reţinându-și hohotele de plâns. 

Don Jaime nu vede sau se face că nu vede animozitatea fiului 
faţă de nevastă-sa. Ceea ce îl îngrijorează însă sunt rezultatele 
școlare mediocre ale acestuia, dar se consolează cu ideea că, 
nu peste multă vreme, Diego îi va călca pe urme. 

Numai că Diego îi anunţase deja de mic că nu-i place la ţară. 
Urăște această fundătură pierdută de lume, care deţine 
recordul de a fi cel mai retrograd sat din întreaga Spanie, le-o 
spune chiar cu un soi de răutate în glas. Nu are de gând să 
mucegăiască precum baligile astea, pe care nu le interesează 
decât preţul kilogramului de măsline, ravagiile produse de 
grindină sau recolta întârziată de cartofi. Nu vrea să fie 
asemenea vechilului care duminica își dă cu kilele de apă de 
colonie pentru a acoperi mirosul de bălegar, și încă și mai puţin 
asemenea puștilor care se stropesc cu briantină pentru a 
străluci măcar la păr dacă la altceva nu sunt în stare. De altfel, 
nu-i poate suferi pe ţăranii ăștia care îl privesc ca pe un 


señorito ce pute de-atâta noroc, el, care refuză cu sălbăticie să 
fie băiatu' lvu’ tata, el, care ar vrea să uite de taică-său, să uite 
că s-a născut, el, care ţine să uite de marea familie a Burgoșilor 
și să-și făurească un destin a cărui istorie să înceapă numai cu 
el. 

Reticenţele sale în a-și asuma un patrimoniu la care aproape 
toată lumea, în visurile cele mai nebunești, aspiră îi jignesc de 
moarte pe ţăranii din sat, care nu au de nici unele. Să fie atât 
de odios cu maică-sa vitregă și de un caracter atât de închis, 
mai treacă-meargă, te poţi aștepta la orice din partea unui copil 
venit de nu se știe unde, poate chiar din afara Spaniei; să aibă 
părul roșu ca un indian din Dakota, și asta se poate admite; dar 
că refuză să se ocupe de pământurile tatălui său, care, din 
vremuri îndepărtate, aduc cele mai mari venituri, asta nu! nu! 
și nu! Ţăranii sunt toţi de aceeași părere, 

Prea se dă zelos Diego. Prea e mândru. 

Cine se crede? 

De unde i s-o fi trăgând? 

Bună întrebare. 

Se pare că stă în pat până la nouă să-și curețe unghiile și să 
citească operele lui Karl Marx! 

Ale cui? 

Un profet rus care vrea să-i spânzure pe toţi chiaburii ca 
taică-său, sau poate vrei să-ţi desenez. 

În loc să-și miște curu’. 

Mă rog, asta nu e treaba noastră. 

Câţi ani să aibă acum? 

E trecut de douăzeci. 

Ar fi totuși timpul să tragă niște învățăminte. 

Mie mi se pare că viermele e deja-n fruct, și când viermele e- 


Se vede după 

Bietu' tac-su! 

Chiar poţi să zici c-o să-i facă greutăţi! 

Așa! 

Însă Diego nu e dispus să le ierte copilăria sa catastrofală 
celor pe care îi consideră a nu fi adevărații părinţi și a căror 
dispoziție  testamentară constituie pentru el un cadou 
nemeritat, o moștenire pe care nu i-o datorează și care-l 
Strivește, însemnând înscrierea într-o istorie în care se simte 


dintotdeauna un intrus. 

Vrea să ajungă cineva, ser alguien, dar nu oricum, ci din 
proprie voință și doar prin merite personale. Nu se mai 
gândește decât cum să scape de privilegiile pe care i le conferă 
descendenta. Și, deși cutuma și legea ţin ca el să se consacre 
proprietăţii paterne, căruia îi este unic legatar, și deși mătușa 
lui, doña Pura, nu încetează să-i repete cu o satisfacţie și cu o 
îngâmfare pe care le găsește obscene că e un Burgos - vasăzică 
e vorba de o castă, de un apanaj și de o elită, o sumedenie de 
titluri pe care nicio republică nu le-ar putea acorda, fiind 
obligatoriu să continue tradiţia, el refuză cu violentă ideea de a 
le fi moștenitor. lar don Jaime, care a nutrit, pentru Diego, visul 
că acesta îl va urma, e foarte nefericit de tot ce se întâmplă. 


În rest, în 1936 aproape toţi taţii din sat sunt nefericiti, 
pentru că fiii lor s-au săturat de Sfânta Spanie. S-au săturat să 
suporte greutatea cenzurii cu care parohul don Miguel îi 
strivește și de care încearcă să se ușureze pișându-se pe 
mușcatele din grădina acestuia sau bătându-și joc, printre 
râsete înfundate, de Padre Nuestre, în timpul slujbei: Puto 
Nuestro que estás en el cielo, Cornudo sea tu nombre, Venga a 
nosotros tu follón, Danos nuestra puta cada dia, y déjanos caer 
en tentación...” S-au săturat de călugărițele cu tenul gălbejit ca 
lumânarea, care le învaţă pe fetele cărora le predau că un 
diavol dezmăţat li se aciuează între picioare. S-au săturat să tot 
muncească pământul, care le aduce abia cât să plătească două 
copitas? sau, mai degrabă, trebuie spus adevărul, șase sau 
șapte, mă rog să zicem opt sau zece, la cafeneaua ţinută de 
Bendición și de grasul de bărbatu-său, duminica, spre sfârșitul 
după-amiezii, înainte de supă. Acești băieţi, ale căror dorinţe 
nu-și găsesc nicidecum locul în universul muribund al taţilor 
lor, îi blestemă pe aceștia din urmă, le renegă valorile și, cu 
voce zeflemitoare, le aruncă în faţă lucruri formidabile, de 
neconceput. Istoria, draga mea, e făcută din tipul acesta de 
confruntări, cele mai crude dintre toate și cele mai nenorocite, 
de care niciun tată din sat nu e ferit, în orice caz nu mai mult 
36 Bulangiul nostru care ești în ceruri, încornorat fie numele tău, 
Dă-ne nouă talmeș-balmeșul tău, Dă-ne nouă curva noastră cea de 
toate zilele, Și du-ne pe noi în ispită... 

37 Păhărele. 


tatăl lui Diego decât cel al lui Jose, justiţia imanentă 
nesupunându-se legilor justiției oamenilor (îmi spune mama 
într-o franceză pe cât de sofisticată, pe atât de enigmatică). 

Tatăl lui Jose este și mai îndurerat de când vecinul lui, 
Enrique, l-a anunţat că Jose își dă în petic cu sindicaliștii, o 
bandă de capete înfierbântate care își spun rebeli, plimbându- 
se prin sat cu o eșarfa roșu cu negru la gât, ca să facă pe 
grozavii! Ce rușine! 

O să-i bag eu minţile-n cap mucosului. O să vadă el ce e aia 
durere! exclamă tatăl. A văzut plecând la Lerima un fiu 
muncitor, respectuos, cuminte, cu picioarele pe pământ și cu 
capul sus. Şi pe cine a găsit la întoarcere? Un smucit, un indâcil 
medio loco con la cabeza llena de tonterías’. 

Că numai la Lerima, se enervează tatăl, i-au băgat în cap 
tâmpeniile astea. Mi ţi-l fac eu pe mocoso%, ascultă aici la 
mine, să-i treacă de porcăriile astea. 

Ai face bine, îi spune vecinul. Înainte ca 

Că numai la Lerima, repetă tatăl, i-au băgat pe gât verzi și 
uscate: desființarea banilor, colectivizarea pământurilor, 
împărţirea pâinii și toate aiurelile astea. Ai crede că l-au 
drogat. 

Cel mai rău, îi spune vecinul, e că fiul tău și prietenii lui spun 
tuturor celor care stau să-i asculte că vor face revoluţie în sat. 

Ce imbecil! ţipă tatăl. Am să-i trag o mamă de bătaie! 

Și, ca să pună capac, vecinul îi mai spune că parohul din D., 
târgușorul din apropiere, a fost găsit într-o livadă de măslini cu 
capul spart de o lovitură de cazma, că ţârcovnicul din M. A fost 
descoperit cu corpul făcut terci și cu un crucifix îndesat în cur. 
Cine a făcut toate astea? Secăturile din CNT*! 

Ce rușine! spune tatăl. Las’ că mi ţi-l altoiesc eu de!... 

Se simte atât de copleșit de toate cele câte le aflase, încât se 
duce direct la cafeneaua ţinută de Bendición și de grasul de 
bărbatu-său. Va juca o partidă de domino și se va cinsti cu un 
lichior de anason, sau două, sau trei, sau patru, sau zece dacă 
trebuie, simțind o blestemată nevoie de a se întrema, iar 
cafeneaua lui Bendición este, în sat, singurul loc de refacere 


3 Un zurbagiu pe jumătate nebun, cu capul plin de tâmpenii. 

3 Mucos. 

41 Confederación Nacional del Trabajo — Confederaţia Naţională a 
Muncii. 


demn de acest nume. După asociaţia vânătorilor. 

E ora zece seara când tatăl se întoarce acasă, puternic 
refăcut. 

Urcă cu greu scările, împleticindu-se, ajunge la masă și se 
prăbușește pe scaun, unde sfârșește prin a se stabiliza. 

Acesta este semnalul pe care nevasta și copiii îl așteaptă 
pentru a se așeza și ei. 

Mama aduce supa. Tatăl este servit primul, Jose al doilea, 
Montse a treia, iar mama la coadă, conform unei reguli care nu 
se schimbă niciodată. 

Tatăl pute a alcool. 

E pradă beţiei. 

Beţiile sunt singurele momente în care își găsește cuvintele. 

lar în această seară cuvintele, deși greoaie, domoale, prost 
articulate, concatenate parcă, sunt teribil de solemne. 

După ce a făcut semnul crucii, cu cuțitul, pe spatele pâinii, se 
ridică, încercând să se ţină drept, fără a privi pe nimeni, și le 
aduce la cunoștință că nu va permite nimănui să compromită 
onoarea numelui său prin idei iresponsabile venind din partea 
(o clipă încearcă să găsească, venind din puțul memoriei, 
denumirea periculoasă) CNT. Aviz amatorilor, adaugă 
regretând imediat figura de stil, care nu se potrivește în 
contextul tragic al scenei. 

Apoi, cu privirea grea, fixată asupra supierei, făcând un efort 
vizibil pentru a se concentra, îi previne că nu va lăsa pe nimeni 
din lumea asta să-i ia și puţinul pământ pe care îl are, pentru a 
fi dat trântorilor și inapţilor. Bate cu pumnul în masă, Y aquí 
mando yo*!! 

Mama își ia fața dramatică. 

Montse nici nu mai respiră. 

Cât despre Jose, făcându-se dintr-odată alb ca varul, cu 
bărbia tremurându-i ușor, articulează cu lentoare ceea ce 
Montse nu va uita niciodată: Nu v-am tratat niciodată fără 
respect (José şi Montse le vorbeau părinţilor cu 
dumneavoastră), dar astăzi eu vă cer să-mi dovediţi același 
respect. Este pentru prima dată în viaţă când Jose își înfruntă 
tatăl, prima dată când îi desfide autoritatea. Santísimo Jesus“, 
șoptește mama, cu chipul îngrozit. Dintr-odată, Montse e 


41 Aici eu comand. 
42 Sfinte Isuse. 


cuprinsă de o bucurie irepresibilă, pe care nu știe cum să o 
ascundă. 

Descumpănit pentru o clipă, tatăl mai spune odată cu voce 
puternică Aqui mando yo! Apoi, făcând semn spre ușă, Ya 
quien no le guste, fuera“! 

Pentru a nu-și pune și mai mult în pericol echilibrul, se așază 
din nou, cu violenţă, adăugând cu măreție: Yo la revolución me 
la pongo en el culo**. 

Apoi amuţește, creierul învăluit în ceaţă refuzând să-i mai 
sufle și alte cuvinte potrivite împrejurării de faţă. 

Jose se ridică, împingând furios scaunul. 

Tatăl rămâne ca lipit cu scotch de masă, întrucât beţia îl 
împiedică să o părăsească, și-și pune în mișcare lingura plină 
cu supă, care, după primejdioase oscilaţii, își atinge scopul. 

Montse și mama ei termină de mâncat, cu inima bătând mai 
să le sară din piept și fără a scoate un cuvânt. 


Îl urăsc pe facha ăsta, îi spune José lui Montse, imediat ce 
rămân singuri în bucătărie. 

Montse izbucnește în râs. Furiile care l-au cuprins pe Jose în 
ultimele zile o fac să se simtă atât de bine, însă nu ar putea 
spune de ce. 

Dacă s-ar putea să crape, spune el. 

Nu vorbi așa, face Montse. 

O să mă car de-aici, zice el, plec din gaura asta de șobolani. 

Dacă pleci, tata o să te omoare, spune Montse. Nazistul, face 
José. 

Montse izbucnește din nou în râs. 


A doua zi dimineaţă, Jose, care și-a regăsit buna dispoziţie, 

Mamă, dumneata îl iubești pe Isus? 

Ce întrebare! (Mama e ocupată cu frământatul pâinii.) 

Vi s-a spus la catehism că era anarhist? (li face o plăcere 
nebună s-o tachineze.) 

Stai cum trebuie, altfel o să rupi scaunul, îi ordonă ea. 

Că a zis, de pildă, Nu-l puteţi sluji și pe Dumnezeu, și banul? 

Scaunul! repetă mama. 

E o lozincă tipic anarhistă. 


43 Si cui nu-i place, afară. 
4 lo mă şterg cu ea la cur de revoluţie. 


O să mi-l rupi! 

Vi s-a spus că Isus era partizanul ideii punerii la comun a 
averilor și a corectei împărțiri a acestora? 

Sfântă Fecioară! strigă mama, nu mai spune tâmpenii! 

Montse izbucnește într-un râs tineresc. 

Mama îi privește când pe unul, când pe altul, pentru a le cere 
socoteală despre cuvintele și comportamentul lor atât de 
scandaloase. 

Acuma te-a apucat și pe tine! strigă, cuprinsă de indignare, 
mama, privind spre Montse. Cu ce l-oi fi supărat eu pe bunul 
Dumnezeu? 

Pentru a-și convinge mama, Jose se duce să caute Biblia cu 
cotor verde, de culoarea verzei, din camera părinţilor. Citește 
cu voce tare: Faptele Sfinților Apostoli, capitolul 3. Viaţa celei 
dintâi comunități creștine. 44 - Iar toți cei ce credeau erau 
laolaltă și aveau toate de obște. 45 - Și își vindeau bunurile și 
averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. 

Jose triumfând, 

Deci? 

Mama, tulburată, 

Prostii. 

Dar scrie clar, negru pe alb, în Biblie! strigă Jose. E scris, 
coño®, citește. 

Prostii, o ţine mama pe-a ei, cu privire impenetrabilă. 

E vorba despre Istoria sfântă și dumneata spui că sunt 
prostii! 

Jose! strigă mama pe un ton exasperat, nemaiputând suporta 
cuvintele hulitoare. 

Uite așa sunt catolicii! zice Jose radiind, întorcându-se spre 
Montse. Noi vom fi însă mai catolici decât toţi catolicii, vom 
face o comună liberă care va prelua controlul asupra fostelor 
proprietăţi burgheze, simt aici voinţa divină, spune el, simulând 
mina inspirată a Sfintei Tereza a Pruncului Isus. 

Dumnezeul nostru, suspină mama, ce mi-e dat să aud! 

Asta se numește revoluţie, răspunde Jose, bucuros. 

Mă înnebunești, spune mama. 

Dă-i pace, îi sare în apărare Montse, nu vezi că o sperii? 

Dacă te aude cineva, o să ajungi la închisoare, se tânguie 
mama, care nu înțelege nimic din ideile astea care tocmai se 


45 Ce dracu”. 


nasc și care îi bulversează fiul, și pentru care acronime precum 
CNT nu sunt decât niște lucruri abstracte și periculoase, 
aducându-i în stare pe oameni să se bată între ei, y nada mas“. 

Jose izbucnește în râs. 

Montse râde și ea. 

Montse n-ar ști să spună de ce, însă lucrurile pe care le 
spune fratele ei de când s-a întors de la Lerima, lucruri care îl 
supără pe tată și o neliniștește pe mamă, pe ea o înveselesc. 


Ca și fratele ei, Montse nu a aflat, în momentul acela, despre 
crimele cărora Bernanos le este, la Palma, martor 
înspăimântat. Fiindcă Bernanos nu se mai poate face că nu 
vede ceea ce se întâmplă. lar simpatia pe care i-o purta vechii 
Falange (aceea a lui Primo de Rivera”, despre care spune că nu 
e aceeași cu Falanga din '36, cea care s-a lăsat manipulată de 
câţiva generali „propagatori ai violărilor legii”), această veche 
Falangă care manifesta, înainte de război, același dispreţ 
împotriva armatei trădătoare de rege, ca și împotriva clerului 
„expert în tocmeli și geambașlâcuri”, la care fiul său, Yves, a 
aderat cu entuziasm, simpatia, zic, nu îi mai permite să se 
eschiveze în faţa acestei constatări: epurarea întreprinsă de 
către naționaliști cu binecuvântarea mârșavă a clerului este 
orbească, sistematică, ţine de Teroare. 

Încă are reţineri în a o spune. 

Încă nu poate face pasul. 

Ştie că, odată făcut, va trebui să meargă până la capăt, cu 
orice preţ. Iar tot acest plan îi istovește sufletul. Însă așa stau 
lucrurile: înainte de pronunciamiento“*, puteai număra mai 
puţin de cinci sute de falangiști la Palma, în prezent sunt 
„cincisprezece mii graţie recrutării fără rușine, organizată de 
militariști”, sub comanda unui aventurier italian pe numele lui 
Rossi, cel care a făcut din Falangă „poliţia auxiliară a armatei 
însărcinată cu treburile murdare”. 

Această nouă Falangă din '36 terorizează poporul din Palma. 


46 Si nimic altceva. 

47 Miguel Primo de Rivera (1870-1930) — ofiţer și om politic spaniol, 
prim-ministru între 1923 și 1930 prin lovitură de stat și guvernare 
dictatorială. 

48 Echivalentul declaraţiei de iniţiere a loviturii militare prin care este 
răsturnat un guvern. 


Exemplu. La câteva zile după lovitura de stat, două sute de 
locuitori ai orășelului Manacor sunt declaraţi suspecți, „luaţi 
din pat în plină noapte, duși în serii la cimitir, culcaţi la pământ 
cu un glonţ în cap și arşi la grămadă, ceva mai departe”. 
Episcopul-arhiepiscop de Palma l-a delegat și l-a trimis acolo pe 
unul dintre preoţii lui în fustă care, împotmolindu-și încălţările 
mari în sânge, împarte iertarea între două rafale, după care, cu 
uleiul sfinţit, face pe frunţile celor morți semnul crucii care le 
va deschide porţile Raiului. Bernanos notează: „Constat că 
această masacrare a unor sărmani lipsiţi de apărare nu va 
atrage niciun cuvânt de condamnare, nici măcar cea mai 
inofensivă rezervă din partea autorităţilor ecleziastice, care se 
mulțumesc să organizeze procesiuni pentru obţinerea iertării 
divine”. 


Pe 23 iulie 1936, Jose se duce să participe la adunarea 
generală care are loc la Ayuntamiento. Atacul plutește în aer. 
Este Ziua Z a revoluţiei. Lucrurile sunt serioase. 

Mersese mai întâi să-l ia pe prietenul lui Juan, care locuiește 
sus, pe calle del Sepulcro, o stradă care urcă-n coastă, uite-așa, 
spune mama înclinând mâna, în pantă zic eu, acum inventezi și 
cuvinte? răspunde mama, pe care acest cuvânt o amuză. 

Jose și Juan s-au împrietenit la Lerima, unde, de la vârsta de 
paisprezece ani, lucrează în fiecare vară ca zilieri, muncind cot 
la cot cu adulţii. Acolo, pe imensa proprietate a lui don Tenorio, 
au descoperit ideile libertare și au luat parte, cu o fervoare de 
nedescris, la formarea unei comune agricole. 

Amândoi au optsprezece ani. 

Amândoi s-au născut într-un sat în care lucrurile se petrec la 
nesfârșit aidoma, bogatii în huzur, săracii sub povară; un sat 
autarhic și închis, în care autoritatea bătrânilor e la fel de 
intangibilă precum averea Burgoșilor, în care soarta fiecăruia îi 
este ca scrisă în frunte încă de la naștere și unde nimic nu vine 
niciodată să aducă un pic de speranţă, un pic de avânt, o boare 
de viaţă. 

Amândoi au crescut într-un loc rupt de lume, străbătut doar 
de măgari melancolici și de singurele două autovehicule din 
sat: camioneta delabrată a tatălui lui Juan, care merge să vândă 
legume la oraș, și Hispano-Suiza lui don Jaime; o văgăună 
pierdută, în care nici televiziunea, nici tractorul, nici 


motocicleta nu și-au făcut încă apariţia, care nu are nici măcar 
un oficiu poștal, unde cel mai apropiat doctor se află la treizeci 
de kilometri și unde arsurile sunt vindecate cu ceva bolboroseli, 
iar toate celelalte afecţiuni, cu ulei de ricin sau bicarbonat de 
sodiu. 

Amândoi au muncit într-o lume înceată, înceată, înceată ca 
pasul de catâr, o lume în care măslinele sunt culese cu mâna, în 
care plugul este pus în mișcare prin forța braţelor și unde 
ulciorul se umple de la fântână. 

Amândoi s-au lovit de autoritatea taţilor lor, severi prin 
tradiţie, adepţi, prin tradiţie, ai educaţiei filiale bazate pe 
lovituri de curea, convinși, prin tradiţie, că lucrurile trebuie să 
rămână pentru totdeauna așa cum sunt, și închiși, prin tradiţie, 
dialogului tată-fiu, cuvintele paterne operând după logica 
implacabilă a lui „așa e cum spun eu, și nu altfel”, unica pe 
care o știu și pe care o consideră corectă. 

La Lerima, amândoi descoperă dintr-odată teorii care se 
opun vehement acestei viziuni de neclintit, pe care o credeau 
singura ce se poate concepe. 

Învață că lucrurile se pot răsturna, că pot fi înfrânte, 
aruncate în aer. Că poţi refuza discursurile tradiţionale, fără ca 
lumea să se prăbușească. Că li se poate spune nu pedanțţilor, 
preţioșilor, aroganţilor, tiranilor, slugarnicilor și plângăcioșilor. 
Că se poate mătura, futu-i, se poate mătura totul, se poate 
mătura toată această mizerie pe care o detestă. 

Și întreaga lor forţă vitală firească este atrasă de acest val 
furtunos care dă de pământ cu toate și face ca aspiraţiile să li 
se însufleţească. 

Se lasă purtaţi de acest val. 

Visează la acte de răzvrătire, la grandioase dovezi de 
insolentă, la lucruri măreţe și necunoscute, care se vor 
desfășura și dincolo de vieţile lor și care vor marca Istoria. 
Cred într-o revoluţie completă a spiritelor și a inimilor. 

Cred în această minune. 

Spun că de-acum știu încotro să-și îndrepte curajul. 

Spun că nu vor mai admite să-și lase dorinţele la ușa propriei 
fiinţe, como un paraguas en un pasillo“. Că taţilor lor ar trebui 
să le intre bine în cap lucrul ăsta! Gata cu fricile și cu 
renunţările! 


4 Ca pe o umbrelă în holul de la intrare. 


iQUEREMOS VIVIR!” 


E foarte multă lume în marea sală din Ayuntamiento, mai 
multă chiar decât la sărbătoarea Santa Montserrat. Aproape 
toți bărbaţii din sat au plecat mai devreme de la câmp, iar unii 
dintre ei, pentru a cinsti această primă zi a revoluţiei, s-au 
îmbrăcat în hainele de duminică. Printre ţăranii prezenţi, unii 
sunt, asemenea tatălui lui Jose, proprietari de mici parcele de 
pământ, însă cei mai mulţi le-au dat în arendă lui don Jaime 
Burgos, iar cei mai săraci le lucrează ca zilieri. 

Jose și Juan își fac loc cu hotărâre prin mulţime, dând din 
coate și spunând Con permiso"! și reușesc să se cocoaţe pe 
estradă. 

Jose ia cuvântul. 

O face pentru prima dată în viaţă. 

Rostește bombasticele fraze biblice pe care le-a auzit la 
Lerima și pe care le-a citit în ziarul Solidaridad Obrera. Spune 
să fim ca fraţii, să împărţim între noi pâinea, să ne unim forțele, 
să facem o comună. 

Și toţi mușcă momeala. 

Este teatral. Romantic pân’ la Dumnezeu. Un ángel moreno 
caído del ceilo*?. 

Spune nu mai vrem căcănăriile stăpânitorilor, care ne fac 
viaţa de mizerie și își umplu buzunarele cu banii sudorii 
noastre. Suntem o forță pe care ei nici nu o pot bănui. A venit 
momentul să ne mobilizăm, începând de astăzi vrem să trăim 
altfel. Da, este cu putinţă. A ajuns să fie cu putință. Vrem să 
trăim astfel încât nimeni să nu mai calce în picioare pe nimeni, 
nimeni să nu mai scuipe pe nimeni, nimeni să nu mai spună 
cuiva îmi pari tare modest, cu intenţia de a-l umili și a-l înșela 
(mama: mi se făcuse pielea de găină). Şi nu ne vom mulţumi cu 
câte un oscior și-o mângâiere. Se acabó la miseria. La 
Revolución no dejará nada como antes. Nuestra sensibilidad se 
mudará también. Vamos a dejar de ser niños. Y de creer a 
ciegas todo lo que se nos manda.” 


5 Vrem să trăim! 

51 Permiteti. 

2 Un înger brun căzut din cer. 

55 S-a terminat cu mizeria. Revoluția nu va lăsa nimic cum a fost 


Furtună de aplauze. 

La Lerima, unde am plecat în luna mai, pentru a munci 
pentru cabrones, cabrones au simţit trecându-le pe la nas 
vântul schimbării (râsete). Totul a fost aruncat în aer, să-i ia 
dracu' pe exploatatori, și a fost fondată o comună liberă. Putem 
să facem și aici același lucru. Cine ne împiedică? 

Sătenii sunt euforici. 

Jose devine și mai ofensiv. Vi se ia ceea ce vă aparţine de 
drept, datorită muncii voastre. Este nedrept. Toată lumea știe 
că e nedrept. 

Ovaţii. 

Ţine oare de demnitate ca un om să muncească ca un animal 
pentru câţiva pesetas? Oare nu ne putem fauri o altă viață? Nu 
putem lăsa deoparte acest mod de gândire care face să ne 
dorim ca măslinele noastre să fie mai mari decât ale vecinului? 

Râsete generale. 

La vremuri măreţe, metode măreţe! strigă, după cum a auzit 
spunându-se la Lerima: să ne luăm înapoi pământurile care ne- 
au fost furate, să le colectivizăm și să le împărțim din nou. 

Propunerea e aclamată în delir. 

Un ţăran ridică degetul și întreabă cu o credulitate 
prefăcută: 

Dar despre colectivizarea femeilor...? 

Mulțimea izbucnește iarăși în râs. 

In aer plutește bucuria. 

Doar micul grup format din tatăl lui Jose, înconjurat de câţiva 
prieteni, mici proprietari de pământuri, și cel alcătuit din Diego 
și cei doi tovarăși comuniști nu par să împărtășească euforia 
generală. Diego are surâsul malițios al celor care întrevăd 
înaintea altora eșecul care va să vie. 

Se hotărăște să ia cuvântul. 

Ține să sublinieze că vorbește în numele celor care trăiesc cu 
picioarele pe pământ, y no en las nubes, și nu cu capul în nori. 

Spune că decizia de a colectiviza pământurile este încă 
prematură, iar consecinţele care ar decurge de aici s-ar putea 
dovedi grave. 

Spune Domol, spune Prudenţă, spune Ordine Publică, spune 
Realism, spune Să Așteptăm, spune 


înainte. Ne vom schimba modul de gândire. Să încetăm să ne mai 
purtăm ca niște copii, ascultând orbește ce ni se spune. 


Însă roșeaţa părului, tenul alb, umerii fragili şi răceala 
cuvintelor sale nu reușesc nicidecum să seducă auditoriul, 
astfel că aproape nimeni, în acest moment, nu-l mai ascultă. 

Inainte să-și fi putut expune argumentele, da' ce se bagă 
tâmpitul ăsta? Jose ia din nou cuvântul, cu vehemenţă. Propune 
nu doar să li se confiște pământurile bogătașilor, dar și să fie 
arse toate registrele cadastrale și toate titlurile de proprietate, 
să se facă un mare foc, cine este pentru? 

O pădure de braţe se ridică în aer. 

Moţiune acceptată. 

Titlurile de proprietate vor fi arse pe 27, în Piaţa Bisericii. 

Se aplaudă. E o bucurie generală. Toată lumea felicită pe 
toată lumea. Până și cei mai taciturni se aprind. Cei care nu 
aderă neapărat la ideile lui Jose, dar care au simţit imediat de 
unde bate vântul, se convertesc pe loc și se apucă să vorbească 
mai tare și cu mai multă căldură decât ceilalţi. 

Chestiunea care mai rămâne de discutat e următoarea, 
conchide Jose, de îndată ce calmul s-a reinstaurat: Oare 
pământurile trebuie împărțite în loturi egale sau în funcţie de 
numărul gurilor de hrănit? 

O următoare reuniune este prevăzută peste șase zile pentru 
a se tranșa chestiunea. 


A doua zi, tot satul e în fierbere. La ferestre se agaţă steaguri 
roșu cu negru, unii sforăie lozinci, lumea se înfierbântă, rămâne 
cu gura căscată, strigă, gesticulează, se aruncă asupra 
puţinelor exemplare din Solidaridad Obrera care ajung în sat, 
cu toţii se adapă cu fraze de un lirism impetuos, La gran 
epopeya del proletariado iberico, La marcha triumfal de los 
milicianos del pueblo, La palpitacion histórica que resuena en 
todos los pechos y la magnifica union de los camaradas de 
lucha tan sublime y esperanzadora**. 

Două zile mai târziu, entuziasmul începe, ușor-ușor, să scadă. 
Spiritele se liniștesc. Lumea cumpănește. La o partidă de 
domino, se revine asupra entuziasmărilor pripite de ieri și 
asupra bucuriei copilărești care a pus stăpânire pe toate 
5 Măreaţa epopee a proletariatului iberic, Marșul triumfal al 
milițienilor poporului, Freamătul istoric ce înfioară toate piepturile și 
magnifica unitate, atât de sublimă și dătătoare de speranţă, a 
tovarășilor de luptă. 


minţile. Pe scurt, își vin în fire. Și, deși nimeni nu îndrăznește 
să-și declare deschis ostilitatea față de măsurile propuse de 
Jose, o rezistenţă tăcută ori abia mărturisită începe să iasă la 
iveală. 

Cel mai recalcitrant dintre toţi, Macario, cizmarul, regretă 
acum, la un șase-șase, că deciziile fuseseră votate la repezeală: 
demasiado adelantadas””! 

Băiatul lui don Jaime, Diego, care stă așezat cu coatele pe 
tejgheaua barului, se declară de aceeași părere. 

Ca să vezi, roșcovanul vorbește? Are limbă? Alta acu’! Da’ ce 
zice acolo băiatul Burgos? Frizerul face cu ochiul fără a se 
adresa cuiva anume. 

Păi zice că, începe Diego, care a primit remarcile pe seama 
lui cu un surâs, zice că trebuie să ne păstrăm mintea limpede, 
zice că a impune colectivizarea e o tâmpenie fără seamăn și că 
a o face pe eroii anarhiști de genul hai s-aruncăm totu-n aer și 
să vă ia toţi dracii înseamnă să renunţi de bunăvoie la sprijinul 
Europei, care se cacă pe ea de frică la ideea unei revoluţii. 

Adică tu crezi că Europa o să ne ajute doar pentru ochii 
noștri frumoși? întreabă Manuel (un CNT-ist din gaşca lui Jose), 
crezi că, adică, e atât de proastă Europa, încât să-și lase gâtul 
luat numai pen’ c-avem noi fățău' dat în mă-sa? 

Spun doar, răspunde Diego cu răceală, că nu trebuie speriată 
și mai tare cu bakuninezării tâmpite. Nu merită deranjul. 

Nu le zice rău ăsta micu’. Îl duce mintea pe mucea. Pentru 
vârsta lui... 


Trei zile mai târziu, complet dezmeticiţi și supăraţi că îi 
învinsese propria beţie, ţăranii lasă să li se decanteze îndoielile 
și neliniștile în creștere. La cafeneaua lui Bendición, dialectica 
se aprinde în așa măsură, încât oamenilor, deși aflaţi în faţa 
șirurilor de piese de domino, nu le mai stă mintea la joc. 
Declamaţii, controverse, merg și eu tura asta, reproșuri, 
obscenităţi, ipoteze năuce, eu zic pas, dezvoltări socratice, 
avânturi cervantești, patru-patru, tirade pasionate împotriva 
exploatatorilor, consideraţii atenuante, e rândul tău, ironii 
sceptice, joci sau ce faci, propuneri și contrapropuneri se 
succedă sau se întrepătrund, însoţite de coño aruncate la 
fiecare două fraze și, pentru a-și întări cuvintele, câte un Me 


> Ne-am cam pripit! 


cago en Dios sau Me cago en tu puta madresf, adesea reduse, 
pentru mai multă eficacitate, la un simplu Me cago en”, pe 
scurt. 

Două constatări se desprind din aceste dezbateri 
tumultuoase: 

1 — chiar și aceia care au votat înfierbântaţi hotărârea își fac 
acum griji, înfierbântaţi, în privinţa consecinţelor, 

2 — numărul adversarilor colectivizării, în continuă creștere, 
a ajuns într-o singură zi de la zece la treizeci. 


Patru zile mai târziu, și limbile cele mai domoale, însufleţite 
de atmosfera electrizantă, scuipă cuvinte grele. 

Toţi sătenii, sau aproape toţi, cer acum ordine, disciplină și o 
mână de fier, pentru numele lui Dumnezeu. 

Sunt, bineînţeles, pentru revoluţie, se îndoia cineva? dar se 
arată neîncrezători în instigatorii la dezordine care și-au însușit 
ideile dubioase închipuite de câţiva orientali perverși. 

Spun că secăturile care colcăie prin orașe au pus primele 
botul. 

Spun că Jose, la Lerima, și-a făcut loc printre ei, no me 
extrahas:. 

Spre disperarea bietului tată. 

Că e un original. 

Un iluminat. 

Care crede în fericirea universală. 

Ce oroare! 

Că e convins că în acele faimoase comune, oamenii vor 
deveni buni, loiali, onești, generoși, sclipitori, inteligenți, 
recunoscători, curajoși, liniștiți, binev 

Şi câte altele! (râsete) 

Că toate conflictele vor dispărea ca prin farmec. 

Que aburrimiento!5 (râsete) 

Că nu vom mai munci nimic, că va fi duminică în fiecare zi! 

A, nu! Fie-vă milă! Să te plictisești de moarte șapte zile din 
șapte, așteptând să crăpi! 

Că vor învia morţii (râsete) și mii de alte astfel de miracole 


56 Mă cac pe curva de mă-ta. 
5 Mă cac. 

58 Nu mă miră. 

5 Ce plictiseală. 


(râsete). 

Că Jose și clica lui sunt adepţii divorțului. 

Madre mia! 

Și ai poligamiei! 

Ai poli-ce? 

Ai dreptului de a ţi-o trage cu zece curve deodată. 

Nada menos.% 

Că aceste comune încântătoare, în care va domni amorul 
liber între fiinţe curate ca rouă dimineţii, nu sunt în realitate 
decât delirul unor obsedaţi sexual în călduri și nimic altceva (se 
revine adesea la lucruri legate de sex, chestiunea tulbură 
extrem de tare). 

Că, de altfel, chestie tot de pus curul la bătaie, Jose este un 
tio especialf!: nu se știe să aibă vreo novia“?, e ciudat, nu cumva 
e homo? 

Pe scurt, pot fi citate o sută de motive, de la cele cu aparenţă 
de adevăr până la cele mai absurde, puse pe tapet doar pentru 
a se dezice de el. Apoi este scos la iveală argumentul forte: 
Cine e atât de prost încât să creadă că se poate trece peste un 
șef coios, fără riscul ca oamenii să se omoare unul pe altul? 
Cine oare? Şi mai e și fără bani și fără capacitatea de a face 
distincţia între ce e important și ce nu. 

Toate aceste rezerve faţă de ideile lui Jose, spuse deschis, îi 
unesc acum așa cum îi unise, cu câteva zile mai devreme, ideea 
revoluţiei. 


Patru zile mai târziu, rezervele spuse cu jumătate de gură 
sunt strigate acum în gura mare. 


În a cincea zi, toţi, sau aproape toţi, au renunţat. 


În cea de-a șasea, ziua celei de-a doua reuniuni, sala este 
plină ochi, pentru că e vorba să se confirme retragerea. 

Pentru prima dată și spre stupoarea unora, femeile s-au 
invitat și ele la petrecere, unele amenințătoare, altele 
ademenite de posibilele certuri, majoritatea temându-se ca soții 
să nu li se entuziasmeze pentru cine știe ce himere, cele mai 


© Nimic mai puţin. 
S1 Tip aparte. 
62 Tubită. 


sărace, cele mai năpăstuite de soartă, cele mai nefericite vrând 
să aibă un cuvânt de spus în toată această chestiune, iar acest 
cuvânt este: Gata! Opriţi-vă! 

Primul care încearcă să-și exprime dezacordul față de 
hotărârile luate cu o săptămână mai-nainte este chiar tatăl lui 
Jose și Montse, cu riscul, spune el râzând, de a fi împușcat de 
propriul fiu (râsete în sală). 

Spune că a muncit pe brânci toată viaţa pentru a-și face 
pământul să rodească, că ţine la el ca la ochii din cap și că mai 
cuminte ar fi să se aștepte până când războiul va fi câștigat, 
înainte de a se lua în considerare măsuri mai, să spunem mai 
puţin, în fine mai puţin extreme (șoapte aprobatoare). 

E rândul lui Diego să ia cuvântul. 

Are un ton aspru, sever și un aer serios, de ministru. Vrea să 
demonstreze că e om de caracter. Vrea să arate că este un 
hombre con huevos®: cuvinte tăioase, stăpânire de sine și 
vorbe măsurate pentru a arăta diferenţa dintre el și agitaţii în 
roşu și negru. 

Nu este de acord cu planurile demagogice și cu folclorul 
revoluţionar. Intreg acest blabla romantico adolescentin 
(expresie pe care a citit-o în EI Mundo Obrero, revista care îi 
inspiră ideile), cuvintele mari, pompoase care nu sunt decât 
capcane libertare (expresie citită în E? Mundo Obrero), fabulaţii 
confuze care încearcă să-i ducă de nas pe naivi, momindu-i cu 
minciuni sclipicioase (expresie citită în E] Mundo Obrero), 
promisiuni mirobolante mereu amânate de vânzătorii de iluzii, 
ei bine, de toate astea se teme ca de ciumă. 

Toate aceste trăncăneli fără legătură cu realitatea riscă să 
ducă întreg satul într-o desmadre (cuvântul, de netradus, are 
un puternic efect asupra sătenilor). Trebuie restabilită ordinea. 
Nu sunt decât proiecte aventuroase care, pentru moment, ne 
fac să nădăjduim, dar care se sfârșesc cu un dezastru. 


Por un provecho mâl daños, pentru una bună o mie de rele, îi 
asigură el cu acel aer grav care reușește să-i impresioneze, cu 
un entuziasm reţinut. 

Uite și ceva înţelept. 

Sătenii dau din cap. 

Inţelege să iasă în întâmpinarea nevoilor poporului (mi se 


55 Bărbat cu coaie. 


pare că aud noastre, aș spune. Sunt toţi niște secături, zice 
mama). Pentru asta trebuie să rămânem cu picioarele pe 
pământ, să fim realiști (cuvântul realist face, de asemenea, o 
puternică impresie), să răcorim mâncărimea idealistă, să dăm 
dovadă de maturitate politică, por Dios“. Întreaga retorică a 
lașităţii, șoptește Jose, tremurând de furie. 

Diego și-a dat seama că de câteva zile în sat domnea o 
regretabilă confuzie, mai precis o mascaradă, numai că el, în 
loc s-o sporească, cum fac alţii (imbecilul, o să-i rup gura, 
murmură José), prevede că o va limpezi. Ordine. Rigoare. Şi 
disciplină. Fără astea nimic nu e posibil. 

Aplauze cu duiumul. 

Jose, furios și descumpănit, se hotărăște în acel moment să 
se facă auzit. Străduindu-se să își ascundă confuzia și să își 
potolească bătăile inimii, aruncă marile cuvinte magice precum 
Comună, Dreprate, Libertate, cuvintele mari care tulbură și 
vrăjesc inimile în primele zile ale unei revolte, dar care se 
tocesc repede de îndată ce se face abuz de ele. Și asta se și 
întâmplă. Cuvintele și-au pierdut strălucirea și nu mai au darul 
de a stârni înflăcărarea de la început. Zilele trecute, Jose i-a 
uluit prin puterea cuvintelor sale magnifice, dar astăzi Diego e 
cel care impresionează prin bun simţ, pe care puţini i-l bănuiau 
(el tiempo hace y deshace, un tal gusta un dia y disgusta otro 
dia, hay que acostumbrarse®, comentează mama care vorbește 
uneori ca dintr-o reclamă). 

Diego place cu atât mai mult cu cât tocmai a enunțat acest 
lucru admirabil de raţional: cei care 

doresc colectivizarea să se colectivizeze și cei care preferă să 
meargă mai departe ca înainte să meargă mai departe ca 
înainte. Asta ar trebui să mulţumească pe toată lumea. Ceea ce 
se numește simţ politic. O colectivizare totală, spune el, e 
prematură, așadar periculoasă. Cât despre a da foc actelor de 
proprietate, ar fi înţelept ca decizia să fie amânată. 

Dar pentru ce să mai așteptăm? se înfurie Jose care arde de 
nerăbdare. 

Diego afirmă pe un ton autoritar că trebuie câștigat războiul 
înainte de a face revoluţia. Orice altă decizie, spune el, ar fi 


6 Pentru Dumnezeu. 
S5 Timpul face și desface, ce-ţi place într-o zi nu-ţi mai place în alta, 
odată ce te-ai obișnuit. 


iresponsabilă și ar pune în pericol pacea tuturor. 

Uite ce-nseamnă să știi să vorbești! 

Sătenii îl aprobă aproape în unanimitate. 

Reuniunea se încheie cu această decizie validată în 
majoritate: Diego este cel care va concepe, de acum înainte, 
dispoziţiile necesare pentru ca deciziile adoptate în cadrul 
reuniunii să fie puse în aplicare și respectate. Își va instala 
cartierul general la primărie, care, în momentele grele, va fi 
garantul siguranţei cetățenilor. Va asigura stricta menţinere a 
ordinii după agitația din zilele trecute și reprimarea tuturor 
actelor ireverenţioase la adresa hotărârilor adoptate de 
majoritate. _ 

Pentru Diego, ăsta e momentul vieţii lui. Revanșa. În sfârșit 
își vede împlinite planurile secrete la care a visat, de luni și ani 
de zile: să le dea o lecţie mai întâi lui Jose și prietenilor 
acestuia, apoi gâștelor ălora care-și dau coate pufnind când îl 
văd și, în fine, bădăranilor care l-au ţinut la distanţă timp de 
doisprezece ani și care, vreme de doisprezece ani, au șușotit pe 
la colțuri că era zorro“, astuto como un zorro, malo como un 
zorro y falso como un zorro“. 

Jose, dezumflat și într-o oarecare măsură rănit în orgoliu, își 
spune E ȘI MÂINE O ZI. 

La aceeași dată la care Jose se întoarce acasă, descumpănit 
de turnura pe care au luat-o evenimentele la el în sat, Bernanos 
vede trecând pe Rambla de Palma un camion plin cu prizonieri 
cu feţe întunecate, iar această imagine a nenorocirii pe care 
trecătorii par să nu o perceapă, care nu le provoacă nici 
revoltă, nici intenţia de a face ceva, nici cel mai mic gest de 
milă, această imagine a nenorocirii îl face să se înăbușe. 

Nu mai poate să nu ia în seamă ceea ce onoarea lui de catolic 
îl făcea până acum să refuze, lucruri care însă se arată acum la 
lumina zilei. Căci ceea ce îi văd ochii astăzi înclină balanţa: 
niște oameni sunt curăţaţi în fiecare seară în cătunele izolate, 
la vremea întoarcerii de la câmp. Oameni care nu au omorât și 
nici nu au rănit pe nimeni, spune Bernanos. Oameni pe care îi 
vede murind cu o demnitate și un curaj pe care le admiră. 
Tărani honradost, ca aceia pe care i-am cunoscut în copilărie. 


66 Vulpe. 
6&7 Viclean ca o vulpe, rău ca o vulpe și prefăcut ca o vulpe. 
6 Onorabili. 


Tărani care și-au dobândit în mod legal republica și pentru care 
sunt fericiţi, asta le e crima. 

Incepe să se lase seara. Pe drumul ce merge spre sat aerul 
este mai răcoros. Un sătean se întoarce acasă, cu desaga pe 
umăr, în care se găsesc plosca și un coltuc de pâine. E obosit. Îi 
e foame. Își dorește să ajungă mai repede acasă și să se așeze 
să se odihnească. A bătut ziua-ntreagă migdalii lui don 
Fernando, un mare proprietar de pământuri, care l-a angajat ca 
sezonier. Nevasta a întins străchinile pe masă și, în mijloc: 
pâinea, vinul și supa caldă. Aprinde lampa cu ulei și se așază 
așteptându-și bărbatul a cărui prezenţă, la apropierea nopţii, o 
face să nu se mai teamă de umbrele negre care se întind încet 
pe pământ. li aude pasul atât de familiar, că l-ar recunoaște 
dintr-o mie. Dar, chiar înainte ca bărbatul să fi avut timp să se 
așeze la masă, o echipă de epuratori, dintre care unii nu au nici 
șaisprezece ani, dă buzna în casă și îl urcă într-un camion. E 
ultima călătorie. Ultima paseo (ultima plimbare, așa i-au spus). 

Uneori echipele de epurare acţionează în plină noapte. Niște 
bărbaţi bat în ușa suspectului cu patul puștii, sau pătrund în 
casă cu chei potrivite. Se năpustesc în sufrageria cufundată în 
beznă, scotocesc cu gesturi isterice prin sertarele comodei, 
apoi, cu o lovitură de picior, pătrund în dormitorul conjugal și-i 
aduc la cunoștință bărbatului trezit brusc ordinul de a-i urma 
pentru o verificare. Omul, care încearcă, de bine, de rău, să 
pună ceva pe el, este împins spre ieșire, cu bretelele atârnând 
de sub cămașă, smuls din braţele nevestei care plânge. Să le 
spui copiilor că eu. Cu o lovitură pe spinare, dată cu patul 
puștii, îl fac să urce în spatele unui camion în care și alţi 
bărbaţi, tăcuţi, stau așezați, cu capetele în piept și cu mâinile 
frecându-se de pantalonii de doc. Camionul se urnește din loc. 
Câteva clipe de speranţă. Ca mai apoi vehiculul să părăsească 
șoseaua și să o ia pe un drum de pământ. Oamenii sunt coborâţi 
din camion. Sunt aliniaţi. Sunt împușcați. 

De luni bune, scrie Bernanos, „echipe de asasini, transportaţi 
din sat în sat cu camioane rechiziționate în acest scop, ucid cu 
sânge rece mii de indivizi etichetaţi drept suspecți”. lar 
preanemernicul arhiepiscop de Palma, care este informat, ca 
toată lumea, despre ceea ce se întâmplă, nu se arată mai puţin 
- de câte ori are ocazia și ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat - 
„de partea acestor executori dintre care unii au în mod notoriu 


mâinile mânjite de scurta agonie a unei sute de oameni”. 

Și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, preoţii împart 
enoriașilor poze cu Sfânta Cruce înconjurată de tunuri (mama 
mai păstrează una în cutia cu fotografii). 

Și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, recruţii carliști, 
purtând cusut pe cămașă ecusonul cu Sfânta Inimă a lui Isus, 
mitraliază în numele lui Christos împărat oameni pe care un 
simplu cuvânt i-a declarat suspecți. 

Și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, episcopatul spaniol, 
vândut asasinilor, proslăvește teroarea pe care au adus-o 
aceste ultime zile in nomine Domini. 

Și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, întreaga Europă 
catolică tace chitic. 

In faţa acestei ipocrizii infame, Bernanos e dezgustat. 

Și eu la fel, ani mai târziu. 


Jose a ieșit năuc de la ultima adunare din sat și, deocamdată, 
nu poate reacţiona. 

Foarte repede însă, coborând îngusta calle del Sepulero 
alături de Juan, începe să-și revină. 

A crezut, ce prost sunt! a crezut că ideile lui frumoase nu pot 
decât să aibă câștig de cauză. A crezut că reticenţele pe care 
acestea le trezesc vor putea fi pur și simplu măturate cu dosul 
palmei. Și-a imaginat, regele proștilor, asta sunt! că a fi 
însemna mai mult decât a avea (a descoperit într-un articol din 
ziar noţiunile de a fi și a avea care l-au entuziasmat). Nu a 
înţeles în ce măsură, asta-mi distruge moralul, în ce măsură, 
pentru bășinoșii ăștia, frica de a-și pierde caprele lor 
căcăcioase și casa puchinoasă Uiţi un lucru foarte important, 
concesiunea la cimitir (Juan) 

era mai puternică decât dorinţa de a respira parfumul 
trandafirilor roșii ai revoluţiei (rânjet batjocoritor și trist). 

Sunt primele învățăminte pe care le trage. Şi care îl rănesc. 

E obligat să constate că toate aceste perspective care puteau 
să le destupe mintea și să le lărgească orizontul li se par acum 
o prăpastie. Ceea ce sătenii își doresc e ceva searbăd, cenușiu, 
imuabil. Și asta îl deprimă. 

Atunci Juan, cu aer niţeluș didactic, se lansează într-o 
explicaţie a acestui imobilism pe care Jose, pradă decepțţiei 
sale, o ascultă complet neatent. Imi pare rău să-ţi aduc la 


cunoștință, dragul meu, nu doar că sătenii de aici s-au deprins 
cu imuabilul, dar îl și îndrăgesc peste măsură, îl îndrăgesc cum 
îndrăgesc întoarcerea imuabilă a anotimpurilor, cum îndrăgesc 
măslinele lor imuabile de pe dealurile lor imuabile, legăturile 
lor imuabile, care-i ţin strâns de familia Burgos, în fața cărora 
imuabil se pleacă. 

Cum își îndrăgesc, asta-i cel mai rău, prejudecățile lor 
imuabile, spune Jose, 

orice noutate, continuă Juan, de obicei prea puţin vorbăreţ, 
dar acum simțind că a compune fraze îi dă o stare de liniște, 
orice noutate, cât de favorabilă le-ar fi, tot fi se va părea un 
păcat și o încălcare a acestei ordini imobile care le conduce 
viaţa (simulând seriozitatea unui profesor) și o abatere gravă 
de la legea conservării energiei, care postulează că energia 
unui sistem nu variază de-a lungul timpului. 

Păi dacă pui problema din punct de vedere științific, face 
Jose, pe jumătate consternat, pe jumătate zâmbind. 

Așa că zac în mizerie și își spun înţelepţi, dar sunt înglodaţi 
în vechile obiceiuri, încorsetaţi în câteva locuri comune și 
patru-cinci proverbe de o prostie solemnă. 

Să nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, bodogănește 
José cu voce năroadă. 

Te-ntrebi, bătrâne, de ce revolta din Asturias, din 1934, nu a 
declanșat schimbările pe care le-a produs în alte părți? Asta 
deoarece, fac o presupoziţie, deoarece entuziasmul general cu 
care a fost primită proclamarea Republicii s-a transformat, 
pentru ei, în convingerea că acest nou regim nu le va schimba 
absolut deloc viața. În rest, își spun că bunăstarea americană, 
se șterg cu ea la 

Dar nu asta li se propune! se indignează Jose, care începe 
dintr-odată să grăbească pasul pe măsură ce furia îi aprinde 
sufletul. 

Trec prin faţa casei mari a Burgoșilor, iar indignarea lui Jose 
se îndreaptă acum către Diego, acest fiu de burjui care le-a 
sucit minţile tuturor. 

Roșcovanul ăsta o să strice tot. Simt că o să strice totul 
bulangiu' ăsta. 

Ai văzut cum i-a păcălit cu Să fim atenţi. Să ne liniștim, 
Mollo®. Nu pierdem nimic dacă mai așteptăm, cu tot căcatul 


5% Domol. 


ăla de falsă înţelepciune! Ce gunoi! 

Așa le trebuie proștilor ăstora! 

Au căzut în capcană, gata fripţi. 

Ce boi! 

Por favor”, nu-i mai vorbi de rău pe dobitocii noștri! 

Nu știu decât de ciomag, în politică și în toate celelalte. 

Cu roșcovanul, o să fie serviţi! 

Que le den por culo”!! 

Mi se face silă. 

Ducă-se dracului, că mari idioţi mai sunt. 

Ar trebui să ne cărăm din văgăuna asta. 

Acesta este momentul precis în care lui Jose îi încolțește în 
minte planul de a pleca din sat pentru totdeauna. 

Îi înfățișează prietenului său ideea care i-a venit în doar 
câteva secunde: vor pleca la oraș în camioneta tatălui lui Juan, 
vor locui pentru câteva zile în apartamentul familiei Oviedo, 
unde sora lui, Francisca, lucrează ca servitoare, apoi se vor 
înrola în coloana luptătorilor lui Durruti” pentru a lua înapoi 
Zaragoza de la jegoșii de naționaliști. 

În ultima scrisoare, citită de Montse părinţilor ei (care nu 
știau să citească), sora lui Juan, Francisca, le explica, nu fără 
mândrie, cum că dueños” ai ei au șters-o din oraș, lăsându-i, 
iată câtă încredere aveau în ea, cheile apartamentului. Dueños 
ai ei erau foarte bogaţi. Domnul era patron al unei fabrici de 
biscuiţi, iar Doamna, al cărei titlu nobiliar era compus din mai 
multe nume, se trăgea dintr-o ramură de casă mare. Revoluţia 
i-a înspăimântat atât de tare, încât, după ce și-au ascuns 
bijuteriile de familie sub lamele parchetului și au făcut ceva 
transferuri bancare în Elveţia, s-au pus pe fugă, cu degetele 
pline de inele din aur și ceasuri de aur la mâini, refugiindu-se la 
familia Doamnei, la Burgos, oraș ajuns în mâinile franchiștilor. 

Viitorul avea să  îndreptăţească încrederea acordată 
Franciscăi pentru că, în primele zile ale rebeliunii, pe când 
milițienii și-au intensificat  descinderile în apartamentele 
burghezilor, aruncând pe fereastră toate obiectele de preţ, sub 


7 Te rog. 

7 Să și-l bage-n cur. 

72 Buenaventura Durruti (1896-1936) lider anarhist spaniol care a 
murit împușcat. 

73 Patroni. 


ochiul impasibil al guardia civil”, stăpânirea de sine a 
Franciscăi a făcut ca jaful să fie evitat. 

Francisca, postată în pragul ușii, declarase, cu capul sus și 
mâinile în șold, că va trebui mai degrabă să se treacă peste 
cadavrul ei decât să o silească să înșele încrederea stăpânilor 
ei, care erau buni cu ea și nu erau atât de fasciști pe cât 
păreau. Hotărârea de care a dat dovadă i-a impresionat atât de 
tare pe cei patru milițieni, încât nu au mai forțat ușa, în ciuda 
dorinţei lor de a face o razzia”, ocazie numai bună să-și 
descarce toată ura într-un mod extrem de plăcut și să se 
răzbune la fel de plăcut. la căraţi-vă de-aici! le-a strigat, pe 
când aceștia coborau scările. 

Ce zici de asta? 

Extraordinar! 


Pe 29 iulie, Jose o anunţă pe Montse că a luat decizia fermă 
de a pleca de-acasă. Cu aceeași candoare care l-a făcut să 
spere că satul ar putea deveni într-o zi o comună liberă, speră 
acum că, în orașul industrializat, oameni mai educați, mai 
luminaţi pe plan politic, care pot privi cu o oarecare detaşare 
deciziile colective se vor arăta mai sensibili la tezele anarhiste 
care i-au aprins spiritul. 

Ajuns aici se sufocă parcă. 

Prea multe resentimente, prea multă gelozie și frică intră în 
joc sub acoperirea politicii. 

Își dorește să întâlnească și altfel de oameni decât cărpănoșii 
ăștia, cu caprele lor cu tot. Să dea de femei adevărate, ce 
mama dracului! Să urce pe baricade! Să meargă la oraș, acolo 
unde se fac jocurile! De altfel, satul îl scârbește, habotnicia 
mamă-sii cu șiragul ei de mătănii înfășurat la mână îl scârbește, 
găinile care ciugulesc tot ce au găinăţat îl scârbesc, 
despotismul și încăpăţânarea de aragonez ale tatălui îl 
scârbesc, părinţii care fac speculaţii în privința măritișului 
fetelor lor de îndată ce un bărbat le-a atins fie și în treacăt cu 
privirea îl scârbesc, și toate tâmpitele astea care vor cu orice 
preţ să rămână virgine, de-au ajuns bărbaţii să le dea la măgari 
să sugă puia (Montse, neîncrezătoare și surâzătoare: ce! la 
măgari! ce scârbos!), toate tâmpitele astea îl scârbesc. 

74 Gărzii civile. 
7> Razie. 


Ideea de a rămâne o viaţă întreagă înțepenit în același loc, de 
a face același gesturi ca și tatăl lui, de a bate aceiași migdali cu 
aceeași prăjină, de a culege aceleași măsline din aceiași 
măslini, de a trage aceeași beţie, în fiecare duminică, la aceeași 
Bendición și de a se fute (strigă) cu aceeași femeie până la 
moarte, chestia asta îl deprimă. 

Dar unde o să trăiești? 

La Francisca. 

Și cu ce bani? 

Mă voi înrola în miliţie și voi merge pe frontul de la 
Zaragoza, cu Durruti. Vrei să vii și tu? 

Propunerea lui Jose o umple de mândrie pe Montse, care se 
simte pe loc ridicată la rangul de revoluţionar cu acte în regulă. 

Trebuie să știi, scumpa mea, că într-o singură săptămână mi- 
am îmbogăţit patrimoniul de cuvinte: despotism, dominație, 
trădări capitaliste, ipocrizie burgheză, cauza proletariatului, 
popor supt de sânge, exploatarea omului de către om și altele 
asemenea, am aflat de numele lui Bakunin și al lui Proudhon, 
cuvintele lui Hijos del Pueblo și sensul acestor CNI, FAI, 
POUM, PSUC, ce aduc a text de Gainsbourg. Așadar, eu, care 
nu eram decât o vâsculiță, de ce râzi? eu, care nu știam chiar 
de nici unele, eu care nu intrasem niciodată în cafeneaua lui 
Bendición pentru că tata îmi interzisese, eu, care încă mai 
credeam că bebelușii se nasc prin cur, eu, care nu știam nici 
măcar cum e să te săruţi, nevăzând pe nimeni făcând-o și 
neavând televizor de unde să pot învăţa, eu, care știam încă și 
mai puţine despre cum se practică Actul (mama spune Actul 
referindu-se la actul sexual), ori cum se face un 69, ori cum se 
suge puia, nimic-nimicuţa vasăzică, am ajuns într-o săptămână 
o anarhistă gata să-și abandoneze familia fără nici cea mai mică 
remușcare și să calce în picioare fără milă le corazon de mi 
mamá’. 

Montse acceptă cu ușurință propunerea fratelui ei. 

Insă nu fără o umbră de ezitare, 

Tatăl și-a dat consimțământul? 

Fratele ei izbucnește în râs. 

Incepând din această zi, nicio fiinţă nu va mai depinde de 
voinţa alteia, nici de-a tăticilor, nici de-a mămicilor, nici de-a 


76 Inima mamei. 


nadie”! 

Montse tine totuși să-și anunţe mama care începe 
numaidecât să se văicărească, Dios mio! să ai de-a face cu 
sălbaticii! Ce nenorocire! Da' ce-am greșit bunului Dumnezeu? 
etc. Jose mormăie printre dinţi că dintre toate asupririle care 
există, cea a mamelor e cea mai rea. Universal valabilă. Cea 
mai perfidă. Cea mai eficientă. Cea mai despotică. Și cea care 
ne pregătește, încet, dar sigur, ca să le încasăm pe toate 
celelalte. 

Tu să taci! îi ordonă mama. 

Jose se supune, luând un aer stoic. Căci Jose este de fapt 
foarte ascultător cu mama lui. 


Într-o dimineaţă blândă de iulie, mai exact pe 31, Montse se 
urcă în spatele camionetei, alături de Rosita, logodnica lui Juan, 
în timp ce Jose și Juan se așază în faţă. 

Jose pleacă fără arepentiment'* (spune mama). Nu a avut 
niciodată intenţia de a prender conducerea satului, nu aleargă 
în galop după coada puterii, iar bătrânii satului vorbesc cam în 
doi peri când vine vorba despre cum i-au dat ei ocazia să-și 
arate mușchii. Spre deosebire de Diego, care are, așa cum 
spuneai tu, colți ascuţiţi, și ale cărui palabres și fapte par să 
servească un scop ascuns, Jose are o inimă mare, da, există așa 
ceva scumpa mea, nu râde, José este un caballero”, îndrăznesc 
să spun că îi face plăcere să regaleze, există a regala în 
franceză? S-a consacrat cu totul visului său, cu toată juventud?’ 
și candoarea, aruncându-se ca un cal apucat de streche într-un 
proiect care nu voia nimic altceva decât o lume frumoasă. Nu 
râde, erau mulţi ca el la acea vreme, împrejurările o permiteau 
fără îndoială, iar el și-a apărat planul cu credinţă și fără 
gânduri ascunse, pot s-o spun fără umbră de îndoială. 

În momentul despărțirii, mama lor, îmbrăcată toată în negru, 
cum poartă de la moartea tatălui ei, de-acum șaptesprezece 
ani, îi îmbrățișează ca și cum nu o să-i mai vadă niciodată. 
Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază! 

Mai înainte încercase să-i strecoare la gât lui Jose un lănţișor 


7” Nimănuli. 

78 Arrepentimiento părere de rău, căință. 
7? Cavaler. 

3 Tinerețe. 


de aur cu un medalion întruchipând-o pe Sfânta Fecioară, dar 
Jose, jenându-se de Juan, a împins-o cu un gest brutal. Tot ea i- 
a spus lui Montse Fii atentă cum treci strada! iar lui Jose Ai 
mare grijă de sora ta! Rositei Nu faceţi pe nebunele. După care 
a rămas proţăpită în poartă, făcându-le semn cu mâna până 
când camioneta s-a făcut nevăzută dincolo de ultima vâlcea, ca 
și cum s-ar fi prăbușit în râpă. lar, în momentul în care 
camioneta a dispărut, mama a izbucnit în hohote de plâns și a 
alergat să se ascundă în bucătărie. 

Montse i-a promis mamei sale că îi va scrie de îndată ce vor 
ajunge. E împăcată cu sine. Fericită și împăcată cu sine. Parc- 
ar pleca, fericită și împăcată cu sine, în vacanţă, în pofida 
faptului că războiului e în mintea tuturor. Însă, văzând silueta 
neagră a mamei tot micșorându-se în depărtare până când a 
devenit minusculă, o năpădește un gând care, preţ de o clipă, o 
întristează: își spune că tatăl o s-o acuze că i-a lăsat să plece și 
că o va ţine fără încetare sub teroare, cu reproșuri și poate 
ceva scatoalce (extrem de obișnuite în vremea aceea, scumpa 
mea), căci chinuind-o își mai liniștește tulburarea și își mai 
destinde trupul rupt de oboseală; își zice că mama se va găsi 
singură în faţa tatălui de care îi este frică (lucru, de asemenea, 
extrem de obișnuit în timpul acela, draga mea), și nici ea, nici 
Jose nu vor fi acolo pentru a se așeza între ei și a încasa 
loviturile de curea pe care tatăl le hărăzește nevestei și 
copiilor, și, dincolo de ei, tuturor celor care îl sărăcesc și-l 
asupresc, și de care mai uită un pic atunci când lovește. 

Camioneta coboară, hurducăindu-se, pe drumul care duce 
spre marele oraș și prin toate satele pe care le traversează 
întâlnesc pumni ridicaţi, sunt primiţi cu strigăte de bucurie și 
cu Viva la Republica! Viva la Revolución! Viva la Anarquía! sau 
Viva la Liberdad! 


După-amiază, mama lui Montse se întâlnește pe drum cu 
doña Pura, care o anunţă teribila veste: parohul don Miguel a 
șters-o în plină noapte ca să nu ajungă să fie spintecat de 
bolșevicii însetaţi de sânge. 

Sfântă Fecioară! Mama lui Montse își face semnul crucii. Ce 
se va întâmpla cu noi, Doamne Dumnezeule? 

E un dezastru, murmură doña Pura, suspinând. Frica teribilă 
care a cuprins-o e atât de mare, încât i-a declanșat dureri 


înțepătoare în piept, aici (arată un loc de sub inimă), ca niște 
împunsături, ca niște puncte de foc care îi pătrund în coșul 
pieptului. 

Ca niște ace? întreabă mama lui Montse, așa, ca să zică și ea 
ceva (încă de dimineaţă e prea adâncită în gânduri ca să mai 
găsească și cuvinte potrivite, prea ocupată să-și potolească 
necazul și să-și înăbușe lacrimile). 

Ca niște puli, comentează mama mea, izbucnind în râs. 

Acest comentariu al mamei cere câteva lămuriri. De când 
suferă de tulburări de memorie, îi place să pronunţe cuvinte 
grosolane, pe care s-a abținut să le folosească timp de mai bine 
de șaptezeci de ani, manifestare frecvent întâlnită la acest tip 
de pacienţi, a explicat medicul ei, cu precădere la persoanele 
care au primit în tinereţe o educaţie extrem de strictă și cărora 
boala le-a permis să-și deschidă porţile blindate ale cenzurii. 
Nu știu dacă interpretarea medicului este exactă, cert este că 
mamei îi face o plăcere nebună să-și facă băcanul prost, fiicele 
(Lunita și cu mine) constipate, kinetoterapeuta boarfa și să 
rostească pizdă coaie curvă și căcat de câte ori se ivește ocazia. 
Ea, care s-a străduit din răsputeri, de la venirea în Franţa, să-și 
corecteze accentul spaniol, să vorbească o limbă corectă și să- 
și îngrijească ţinuta, pentru a fi mereu mai ceva decât conformă 
cu ceea ce considera a fi modelul franțuzesc (ieșind în evidenţă 
din tocmai acest motiv, al prea strictei conformităţi, ca străină), 
respinge acum violent micile-i reguli de limbaj și nu numai, 
trimițându-le înapoi, în timpuri demult apuse. Exact invers 
decât doña Pura, sora mai mare a lui don Jaime și mătușa lui 
Diego, care, pe măsură ce îmbătrânește, nu face decât să și le 
dovedească și mai stricte în numele Tatălui, al Fiului și al 
Sfântului Duh. 


HAGIOGRAFIE A DONEI PURA 

SUPRANUMITĂ SANTA PURA 

Rămasă necăsătorită la cincizeci de ani, doña Pura și-a 
transferat dorinţele arzătoare provocate de pulsiunile care-i 
chinuiau carnea asupra diferitelor organe ale unui corp 
ireproșabil de cast, așa că durerilor nu li se mai poate ţine 
șirul. Într-o zi o sâcâia stomacul (ridichile de la prânz îi 
rămăseseră în stomac), în ziua următoare capul îi era greu 
(ideile lugubre despre ravagiile bolșevice), în a treia junghiuri 


în regiunea perineală sau o balonare dintre cele mai inestetice 
(se impunea o clismă cu apă sărată, ca să iasă afară). 

Trupul i se revolta împotriva cenzurărilor violente, aplicate 
de către suflet, proteste care se exprimau cu atât mai vehement 
cu cât se loveau, trebuie spus, de cea mai egoistă, cea mai 
crudă și unanimă indiferentă familială. 

De fapt, cel mai revoltător pentru ea era faptul că propriul 
frate, don Jaime, îi interzisese, ca să spunem așa, să se mai 
plângă zi de zi de dureri, pe care îndrăznise să i le califice 
drept imaginare, deși nu erau decât fructul unei sensibilităţi 
exterioare, epidermice (a pielii curului, iartă-mi umorul, spune 
mama mea, izbucnind în râs). Cât despre nepotul ei, Diego, 
acesta pretinsese, cu acea lipsă de indulgență specifică 
tinerilor, că nenumăratele ei afecţiuni nu erau decât un mijloc 
de a scoate lumea din sărite și a otrăvi ambianța familială ya 
bastante podridat!. 

Doña Pura îndura cu stoicism judecăţile atât de nedrepte și 
de puţin milostive la adresa durerilor ei devastatoare. Își găsea 
însă alinarea în convingerea ascunsă că va primi o recompensă 
pentru toate aceste suferinţe, într-o viaţă viitoare, alături de 
Isus Christos și de regimentul lui de îngeri rozalii. Căci doña 
Pura, crescută între o mamă devotată și călugărițele de la 
școala Sacre-Coeur, se îmhbibase, din fragedă copilărie, de 
religia catolică. Principiile religioase, care o plictisiseră 
profund pe când era copil, aveau să capete, odată cu 
evenimentele din iulie*?, un caracter cu adevărat frenetic. 

Cu o furie întru totul euharistică, Dona Pura s-a apucat să 
sară în apărarea Santa Guerra pornit de Franco, al ei Caudillo& 
venerat, Geniul absolut, Mântuitorul ei trimis de Ceruri, 
Artizanul preascump al Noii Spânii și apărătorul cauzelor 
măreţe în cel mai înalt grad, printre care figurau la loc de 
cinste: 1. Lupta împotriva necredincioșilor, 2. Exterminarea 
cangrenei democratice, aflată în cârdășie cu doi asasini notorii 
(a căror simplă menționare îi provoca dureri de cap ce aveau 


51 Și așa destul de infectă. 

2 Tentativa de lovitură de stat din 17-18 iulie 1936, considerată 
drept începutul Războiului Civil. 

s Cap al unei armate în timpul Reconquistei, războiul de recucerire a 
teritoriilor iberice stăpânite de musulmani, care a durat din secolul al 
VIII-lea până în al XV-lea. 


nevoie pe loc de o ședință de fumigaţie): Banikun Bakinun 
Bakunin, un diavol rus care proslăvea violarea proprietăţii și a 
persoanelor, și un bolnav mintal numit Stalin, și unul, și celălalt 
venind să calce în picioare, în mod sălbatic, valorile 
Hispanidad lăsate moștenire de strămoșii ei și a căror 
depozitară legitimă și curată era, valori nepieritoare al căror 
piedestal, s-o reamintim, se compunea din: 

1 — Mila creștinească, 

2 — dragostea pentru patrie, 

3 — foarte spaniolisimul și de-a pururi în vigoare machism, 
sau sindromul bărbii aspre și al pulii groase (spune mama 
mea), sindrom care se manifesta în funcţie de mediu și de 
ambianţă prin pumni și labe peste bot, lucruri pe care doña 
Pura uita să le menţioneze, vrednică de plâns cum era, căci 
adunase deja în suflet destule motive de zbucium. 

Celor două personaje infame mai sus citate doña Pura i-a 
adăugat pe banditul anarhist Durruti, al cărui loc nu era 
altundeva decât la temniţă, și pe președintele Azana®, a cărui 
urâţenie fizică purta stigmatele depravării spiritului (numai 
văzându-i fotografia în ziar că o și apucau crizele de sufocare), 
un om slab, indecis, docil, care voia să instaureze oroarea 
egalitară ridicată în slăvi de soviete, altfel spus josnica 
decădere a fiinţelor superioare la nivelul mediocrilor, și 
nefericirea tuturor. De parcă a-mpărţi, mă-nţelegi, ar fi putut 
reduce cât de cât sărăcia oamenilor! 

Recitând, în timpul slujbei de duminică, ce infirma în mod 
sistematic prin fapte (iubirea de aproape și alte lucruri 
înălțătoare). Dar cine nu e așa? spun eu, Eu! zice, inocentă, 
mama mea, doña Pura tremura de ură în faţa adunăturii de hoţi 
și de depravaţi constituită din tinerii din CNT din sat, între care 
Jose era fruntea. Ai înţeles, scumpa mea, îmi spune mama, că 
doña Pura, în rigiditatea și pizma ei de catolică ofensată, era o 
Femeie Sfântă, sârguincioasă la toate slujbele, a cărei inimă 
sângera să vadă căzută în materialism o parte a Europei, ea 
care își consacra întregul efort întru desăvârșirea sufletului 
prin aplastementul$f tuturor plăcerilor și voluptăţilor terestre. 


5 Hispanitățţii. 

55 Manuel Azana (1880-1940) al doilea președinte al Republicii 
Spaniole. 

s Zdrobirea. 


Spui că e o caricatură? Păi, ce pot eu să fac dacă era într- 
adevăr o caricatură! 

Doña Pura era o Femeie Sfântă cu aer permanent ofensat, 
chiar și când era liniștită, dar, așa Sfântă cum era, nu acorda 
christica-i mizericordie decât câtorva suflete merituoase și de 
un catolicism patentat: 

- în primul și-n primul rând: parohului don Miguel, confirmat 
de toată lumea a fi corespunzător și izbăvitor cu jurământul 
depus, căruia îi încredința, până în acea zi fatală (când și-a luat 
tălpășiţa), întreg balotul de dureri fizice și morale, în schimbul 
unui plic doldora (mama: de banii altora), creditul ei spiritual 
într-un fel, un plic destinat cheltuielilor cultului, pe care plic îl 
strecura o dată pe lună în mâinile durdulii ale parohului, care, 
cu ochii plecaţi, murmura cu voce mieroasă Dumnezeu vi-i va 
da înapoi, fără a preciza, în această formă confuză specifică 
formulelor religioase, cum i-i va înapoia, 

- și în al doilea rând: câtorva depănătoare de mătănii prea 
slabe pentru a se putea apăra (de milostenia ei), printre care și 
mama lui Montse, care era tare de plâns, la ce băiat are! și 
altor vreo zece credincioase pentru care colecta, ca 
recompensă a evlaviei lor (de care nu a fost niciodată convinsă 
pe deplin, oamenii sunt atât de perfizi), donaţii în natură, sub 
formă de boarfe uzate (Montse știa ea ceva, întrucât beneficia 
împotriva voinţei sale de rochii decolorate pe care i le dăruia 
doña Pura). 

Asta pentru că doñei Pura îi făcea plăcere să scoată săracii 
din mizerie, activitate care constituia o excelentă distragere, aș 
spune chiar un leac puternic pentru perfidele și nenumăratele 
indispoziţii, fără de număr atât ca forme de manifestare, cât și 
în ce privește natura organelor afectate, cu o evidentă 
preponderență a celor situate în sfera genito-urinară. 

Fără soţ, copil sau meserie, se consacra, cu scopul de a le 
combate (indispoziţiile), unor adevărate cruciade de ordin 
domestic care erau dotate cu o adevărată funcţie purgativă: 
controlul drastic al modului de aranjare a cratițelor și a 
capacelor aferente conform unei reguli precise, inspectarea 
meticuloasă a argintăriei și a modului de curăţare a acesteia, 
cu oţet alb, discuţii aprinse cu fratele ei privind alegerea culorii 
tapetului pentru vestibul, pe care ea îl voia sângeriu și auriu, 
culorile steagului naţional atât de frumos, de simbolic, de 


spaniol și de împodobit pe întreaga suprafață cu fascii și cu 
portretul în mărime naturală al lui Mussolini, adăuga ironic 
fratele ei, provocând ridicări din umeri indignate ale surorii, tot 
atâtea misiuni care-i serveau drept  emonctoriu al 
putregaiurilor intime şi avânturilor libidinale reprimate 
dureros. 

Acestor nenumărate griji li se adăugase, de când cu 
declarația de război, tulburarea pricinuită de recenta 
convertire a nepotului ei, Diego, intoxicat de teoriile 
progresiste ale unui anume Karl Marx, de-ți ajunge doar 
numele să i-l auzi! I-a cerut iertare Domnului pentru această 
apostazie și, din precauţie, a aprins, pe ascuns, în camera lui, 
câteva lumânări, rugându-se să-i fie împlinită dorinţa ca acest 
biet micut, în care își pusese atâtea speranţe, să fie adus înapoi 
din tenebrele comuniste în care se rătăcise și redat sfintei 
lumini catolice, rătăcire întru totul scuzabilă, Dumnezeule 
Atotputernic, pentru un tânăr care a fost părăsit în fragedă 
pruncie și crescut apoi de inși fără inimă și foarte probabil 
comuniști. 

Nutrea credința ascunsă că dezonoranta alianță a nepotului 
ei cu Moscova și cu pleava republicană nu se va dovedi decât o 
toană de adolescent pornit prostește pe un drum blestemat, 
care va dispărea odată cu trecerea timpului și cu însurătoarea, 
aceasta din urmă fiind, după preasfintele spuse ale Sfântului 
Părinte, cel mai bun leac pentru venirea în simţiri, fie și a celor 
mai deviante creaturi. 

La drept vorbind, poznele nepotului par s-o binedispună, cum 
par s-o binedispună și mârșăviile bolșevicilor care, în Franţa, 
aruncaseră în aer Grota din Lourdes*, ce oroare, ce oroare, e 
sfârșitul lumii! Baţi câmpii, i-a zis fratele ei. Da’ am citit în ziar, 
i-a întors-o ea. Atunci ia și tu alt ziar, a fost sfatul fratelui, care 
îi atrăgea atenţia cu regularitate că ar fi cazul să se dovedească 
mai precaută și cu ceea ce detestă, și cu ceea ce admiră peste 
măsură. Din fericire, apariţia avioanelor nemţești pe cerul 
spaniol a mai adus alinare sufletului ei anxios. Avioane în care 
vedea semnul, de care, de altfel, nici nu mai era nevoie, că 
Dumnezeul ei cel Atotputernic veghea personal asupra Spaniei, 


5 Locul în care Sfânta Bernadette Soubirous (18441879) — 
canonizată în 1933 de papa Pius al XI-lea, a susţinut că i-a apărut de 
optsprezece ori Fecioara Maria. 


eficient secondat de ajutorul său, valorosul Francisco Franco 
Bahamonde, Caudillo de España por la Grada de Dios. 

Toţi cei din sat erau la curent și cu dușmăniile, și cu 
înclinațiile ei. Însă un soi de tradiţie înveterată stipula că nu se 
cuvine să te atingi de familia lui don Jaime Burgos Obregón, 
cum nu se cuvine să te atingi de sardana sau de calendarul 
bisericesc. Această familie care, de secole, se bucura de 
reputaţia dreptăţii și a onoarei, se cuvenea a fi respectată. Mai 
mult, sătenii ţineau la ea și închideau ochii când venea vorba 
de sprijinul de neclintit pe care doña Pura îl arăta 
naționaliștilor și de dragostea, la fel de neclintită, pe care o 
vădea pentru Franco, singura abatere din cariera ei erotică, 
singura figură de pe pământ care a reușit să o ducă în ispită și 
a făcut să-i palpite cărnurile de-o sfântă voluptate. Închideau 
ochii pentru că, sigur, doña Pura era o facha sută la sută, se 
știa precis că, închisă în camera ei, obișnuia să cânte cu voce 
vibrantă Cara al so“, dar sărăcuţa de ea avea scuze bine 
întemeiate: nu se futuse niciodată y su chocho estaba séquito 
como una nuez”. 


Pregătindu-se să își scrie cartea și să denunțe acţiunile 
detestabile ale acestei Biserici atât de adorate de doña Pura, 
Bernanos stă o clipă în cumpănă. Ce are de câștigat prin acest 
demers? Ce am eu însămi de câștigat, îmi spun, reluându-l? La 
ce bun să răscolești această mizerie care a îngreţoșat întreg 
universul? se întreba un alt scriitor pe care îl admir, Carlo 
Emilio Gadda, în primele pagini ale unei cărţi duse la bun 
sfârșit, despre ticăloșia mussoliniană. 

Bernanos știe perfect că nu e bine ca aceste adevăruri să fie 
spuse și că i se vor reproșa cândva. Dar s-a hotărât să o facă, 
nu pentru a convinge, spune el, și nici pentru a scandaliza, ci 
pentru a se putea privi în oglindă până la sfârșitul zilelor și 
pentru a rămâne fidel copilului care a fost și pe care îl copleșea 
nedreptatea. S-a hotărât s-o scrie în momentul în care și-a 
văzut propriul fiu sfâșiind, cu lacrimi în ochi, cămașa albastră 
de falangist, după ce doi amărâţi, doi ţărani de ispravă din 
Palma fuseseră asasinați sub ochii lui. (Yves va părăsi repede 


38 Caudillo al Spaniei prin graţia lui Dumnezeu. 
3 Imnul naționaliștilor în timpul Războiului Civil. 
% Si i se uscase fofoloanca de tot. 


Falanga și va fugi departe de Spania.) 

S-a hotărât s-o scrie pentru că scandalul unei Biserici în 
cârdășie cu militarii l-a rănit până în inima conștiinței. 

Și pentru că, oricât l-ar costa s-o denunțe, l-ar costa și mai 
mult să nu fie decât un martor tăcut. Imaginea acelor preoţi, cu 
poalele stiharului alb scăldate în sânge și noroi, dând ultima 
împărtășanie oițelor rătăcite, ucise cu turma, îl cutremură. 

Insufleţit de litera și spiritul a ceea ce el numește 
„catehismul său elementar”, Bernanos nu se poate uita fără 
oroare la aceste omoruri săvârșite, în numele Sfintei Națiuni și 
al Sfintei Religii, de către un mic grup de nebuni fanatici 
închistaţi în nebunia fanatică a dogmelor lor. 

Așa că își adună forţele pentru a-și pune de acord conștiința 
cu inima și se hotărăște să relateze lucrurile care îl fac să 
fiarbă de scârbă. Se decide să povestească despre sila de 
neînvins pe care i-o provoacă suspiciunea generalizată, despre 
delaţiunea pe care Biserica o recompensează, despre ridicarea 
în plină noapte a acelora care nu gândesc cum se cuvine și a 
ateilor uciși fără niciun proces, pe scurt despre toată „furia 
religioasă consubstanţială, spune el, părţii celei mai obscure, 
celei mai veninoase a sufletului uman”. 

Acestea sunt, zice el, fapte cu caracter public, confirmate, 
indiscutabile, pe care nicio negare din lume nu le va face să nu 
fi avut loc, și care vor lăsa în Istorie o pată de sânge pe care 
nicio mare de apă sfinţită nu o va putea șterge. 

Acestea sunt cele mai mari insulte aduse lui Christos. 

Absoluta lui renegare. 

O rușine pentru conștiință. 

Scrie. Are un curaj pe care foștii prieteni nu i-l vor ierta, 
văzând în el un anarhist periculos. 

Nu se face a nu ști că astfel de crime sunt comise și pe teren 
republican și că nenumărați preoţi au fost asasinați de roșii la 
fel de atroce, plătind pentru toţi și pentru toate, regula 
obligându-i pe cei mici să plătească întotdeauna pentru 
greșelile celor mari. Nu se face a nu ști că episcopii bolșevici, 
cum îi numește poetul Cesar Vallejo, sunt la fel de cinici și de 
barbari ca episcopii catolici. 

Că roșiii din Spania masacraseră preoţi nu este decât un 
motiv în plus, spune Bernanos, un motiv determinant pentru a 
se lua deschis apărarea nevestelor și copiilor lor nevinovaţi. In 


ochii săi de creștin însufleţit de spiritul Evangheliei și al lui 
Isus, dacă există pe pământ un loc în care să te adăpostești, un 
spaţiu al milosteniei și al dragostei, acesta în sânul Bisericii se 
găsește. 

Or, de-a lungul secolelor, episcopatul spaniol n-a încetat să 
trădeze, să pervertească și să altereze mesajul christic, 
întorcându-le spatele săracilor în favoarea unei mâini de 
„canalii aurite”. Biserica spaniolă a devenit biserica celor 
bogaţi, celor puternici, o biserică a celor împopoţonaţi cu titluri 
de nobleţe. Această pervertire și această trădare au atins 
apogeul în 1936, când preoţii spanioli, mână-n mână cu ucigașii 
franchiști, le-au întins crucifixul sărmanilor care gândeau cum 
nu se cuvine pentru ca aceștia să-l poată săruta pentru ultima 
oară înainte de a fi trimiși ad patres. De pildă. 

Bernanos denunță acest dublu oprobriu. Și declară 
Excelenţelor episcopale că înţelege foarte bine de ce săracii 
ajung comuniști. 

Cu atât mai rău dacă cuvintele lui sunt lipsite de măsură. 

Cu atât mai rău dacă sunt imprudente. 

Căci vor însemna întotdeauna mai puţin decât negarea (se 
știe din experienţă că răul negat ca existenţă își face din nou 
apariţia cu și mai multă violenţă). Vor însemna întotdeauna mai 
puţin decât indiferența politicoasă care adoarme spiritul și 
pecetluiește limba. Şi, mai ales, vor fi întotdeauna mai puţin 
decât tăcerea (se știe unde va duce tăcerea democraţiilor, după 
Acordul de la Minchen”). 

În ochii lui Bernanos, Biserica Spaniolă, transformându-se în 
subcontractantul Terorii, și-a pierdut definitiv onoarea. 


Ai comprendi?” cine erau naționaliștii? mă întreabă mama pe 
neașteptate, pe când o ajutam să se așeze în confortabilul 
fotoliu tapițat cu stofa verde, dus aproape de fereastră. 

Mi se pare că încep să înţeleg. Mi se pare că încep să înţeleg 
de ce cuvântul naţionalist poartă în sine nenorocirea. Mi se 
pare că încep să înţeleg că, de fiecare dată când a fost fluturat 
în trecut, și oricare ar fi fost cauza de apărat (Adunare 
Naţională, Liga Naţiunilor Franceze, Revoluţie Naţională, 


% Semnat de Germania, Franţa, Marea Britanie și Italia la 29 


septembrie 1938, acesta va permite invadarea Cehoslovaciei. 
2 Înţeles. 


Adunare Naţional Populară, Partid Naţional Fascist...), a însoţit 
un lung șir de violenţe, în Franţa ca oriunde altundeva. În 
această chestiune, Istoria abundă de lecţii deplorabile. Ceea ce 
știu este că Schopenhauer declara, la vremea lui, că sifilisul și 
naționalismul au fost cele două chipuri esenţiale ale răului în 
secolul său, și că, dacă primul fusese demult vindecat, al doilea 
rămânea incurabil. Nietzsche formula într-un mod mai subtil, 
scriind că industria și comerțul, schimbul de cărți și de scrisori, 
comunitatea culturii de vârf, schimbarea rapidă de locuri și de 
ţări, toate aceste lucruri atrag după sine, în mod necesar, o 
șubrezire a naţiunilor europene, în așa fel încât va trebui să 
apară, printr-o suită de încrucișări continue, o rasă amestecată, 
aceea a omului european. Ar mai fi de adăugat că cei câţiva 
naționaliști care au supravieţuit nu au însemnat decât o mână 
de fanatici care încercau să își menţină credibilitatea 
întărâtând ura și resentimentele. Bernanos a avut și el rezerve 
față de folosirea în exces a cuvântului națiune cu care se 
delectau foștii lui prieteni. „Nu sunt un naţionalist (zicea el) 
fiindcă vreau să știu exact ceea ce sunt, și numai cuvântul 
naţionalist nu e în măsură să mă facă să aflu. ... Nu există 
destule cuvinte în vocabular cărora omul să le poată încredința 
ce are el mai preţios, pentru ca voi să faceţi doar din această 
vorbă un soi de cameră mobilată ori de cârciumă deschisă 
tuturor.” 

În ce mă privește, înclin să cred că un anumit număr (pare-se 
că se poate să ai suflet șovin fără a fi neapărat fascist), că un 
anumit număr, ziceam, dintre cei care astăzi și-au însușit acest 
termen (nici rău, nici bun, în sine) și îl flutură ca pe un stindard 
o fac cu singurul scop de a-și ascunde planul unei delimitări 
nete între naționaliști și non-naţionaliști (altfel spus de a 
instaura un sistem care să diferenţieze și să ierarhizeze 
oamenii: asta se cheamă, cred, național-rasism) și de a-i 
discredita pe aceștia din urmă (non-naţionaliștii), ca mai apoi 
să-i marginalizeze și să se debaraseze de cei din urmă ca de 
niște paraziți, națiunea neputându-i hrăni în detrimentul 
propriilor copii, asta în pofida imensei și maternei sale griji. 

După umila mea părere, spune mama (căreia îi place genul 
acesta de formule expletive a căror folosire îi lasă impresia că 
stăpânește limba franceză; de asemenea, îi plac foarte mult 
expresiile îndrăznesc să spun și Dacă nu greșesc, pe care le 


găsește pline de distincţie și care, într-un fel, vin să 
compenseze tendinţa ei de a folosi cuvinte vulgare), după umila 
mea părere, scumpa mea, naționaliștii voiau pur și simplu să 
curețe Spania lui 1936 de toţi aceia asemenea fratelui meu. Y 
nada más. 


Mi se pare că aici este momentul potrivit pentru a revedea o 
scurtă lecţie: 


SCURTĂ LECŢIE | 
DE EPURARE NAȚIONALĂ 


I. DISCURSURILE CARE SUSŢIN PRACTICILE DE EPURARE 
NAŢIONALĂ 

Vom da ca exemplu un extras dintr-o declaraţie pe care a 
făcut-o la radio generalul Queipo de Llano, marele curăţitor din 
Sevilia, în iulie 1936:, Acest război nu va cruța pe nimeni. 
Trebuie luptat împotriva dușmanului până la exterminarea lui 
totală, și cine nu își dă seama de asta nu este un bun slujitor al 
cauzei sfinte a Spaniei”. 

Dar și un scurt fragment din articolul de pe prima pagină a 
ziarului Arriba España, datând din aceeași lună: „;jCamarada! 
Tienes obligación de perseguir al judaismo, a la masonería, al 
marxismo y al separatismo. Destruye y quema sus periódicos, 
sus libros, sus revistas, sus propagandas. ¡Camarada! ji Por Dios 
y por la Patria!” 

Pentru a-și atinge scopurile admirabile mai sus citate și 
pentru a elibera națiunea de elementele vătămătoare, au decis 
să se asigure de bunele servicii ale delatorilor. 


II. DELATORII 

prin gura cărora Dumnezeu își exprimă voinţa se recrutează 
de la toate nivelurile societăţii, printre aceștia găsindu-se, pe 
de o parte, într-un număr vrednic de luat în seamă, preoți, 
doamne din înalta societate care-și behăie dragostea de 
aproapele și poartă-n sân iconița Inimii lui Isus din care se 


% Camarade! Este de datoria ta să prigonești iudaismul, masoneria, 
marxismul și separatismul. Distruge-le și pune-le pe foc ziarele, 
cărţile, revistele, materialele de propagandă. Camarade! Pentru 
Dumnezeu și pentru Patrie! 


scurge un drăguţ firișor de sânge, neveste de gradaţi care se au 
foarte bine cu te miri ce spălător de conștiințe, patroni de 
cafenele, brutari, căprari, argaţi, neghiobi ușor de îndoctrinat, 
păduchioși care n-au nimic de făcut, inși oarecare ce pot fi 
convinși cu ușurință să se împopoţoneze cu un pistol la centură 
în numele naţiei în pericol, mici escroci și mari canalii care își 
împrospătează conștiința înţolindu-se în ţinuta albastră, care se 
presupune că le va reda onoarea pierdută, oameni de ispravă și 
alţii mai antipatici, și, pe de altă parte, un număr considerabil 
de oameni obișnuiți, adică nici buni, nici răi, de o cinstită 
mediocritate, după cum le spunea scumpul meu Nietzsche, cu 
alte cuvinte ca voi și ca mine, care merg în mod regulat la 
spovedanie pentru a se deșerta de păcate, care nu pierd 
niciodată nici slujba de duminică, nici meciul de fotbal de 
sâmbătă, care sunt prevăzuţi cu o nevastă și cu trei copilași, 
care nu sunt niște monștri, vreau să spun ceea ce numim noi 
monștri, destul de asemănători cu militanţii, ba nu, nu, fără 
comparatii trase de păr, care nu sunt niște monștri vasăzică, 
doar circumstanţele sunt monstruoase, zicea Bernanos, iar 
oamenii li se supun, sau mai degrabă le potrivesc cele câteva 
idei generale de care dispun. 

Acești delatori patrioţi, instrumente ale voinţei divine, 
trebuie s-o repet, nu se încurcă în demersuri inutile, pentru că 
sunt oameni ai pumnului, care merg drept la ţintă, Dumnezeii și 
grijania, care nu se împiedică de false pudori. Pe cale 
epistolară, îi denunţă pe toţi aceia care le trezesc bănuieli, 
încheindu-și scrisorile prin suave  lingușeli adresate 
autorităților, garnisite cu formule precum onoarea de a servi 
patria, sau cu mulțumiri emoţionate și sentimente de afecțiune 
adresate señorei Cutare, care a avut bunătatea de a le trimite 
nişte pere delicioase (soțul ei, Cutare, este un franchist care nu 
glumește), de restul urmând a se ocupa Comitetul de Epurare 
Naţională. 


III. COMITETELE DE EPURARE NAŢIONALĂ 
sunt compuse în cea mai mare parte din fanfaroni îmbătaţi de 
puterea de a îngrozi, pe care le-o conferă cămașa albastră a 
falangiștilor sau bereta roșie a carliștilor. Excitaţi de ideea de 
a-și putea dovedi direct pe oameni cruzimea, își suflecă 
patriotic mânecile și își ascut armele ca să elimine toate 


lepădăturile care nu gândesc cum trebuie și ca să le inoculeze 
celor refractari, cu aceeași ocazie, măreția spiritului naţional. 

Observaţii: 

Un minunat spirit de emulaţie domnește în sânul acestor 
comitete. Sunt acordate dispense de către autorităţi pentru a 
trece cu vederea ce se află dincolo de a cincea poruncă a 
Bisericii. 


IV. METODELE DE EPURARE NAŢIONALĂ 

Epurarea naţională cere organizare și metode riguroase. 

Trebuie să se evite pierderea în subtilități superflue și să nu 
se ia în seamă toate acele operaţiuni care le întârzie și le 
complică punerea în aplicare, cum ar fi de exemplu distincţia 
dintre asasini și nevinovați. 

Și ce-ai mai vrea?! 

Echipele de  epuratori, numite încă pedepsitorii lui 
Dumnezeu, operează de preferință noaptea, căci efectul- 
surpriză este astfel și mai mare decât groaza pe care o inspiră. 

Insă pot acţiona și în plină zi, pe stradă sau pătrunzând cu 
forţa în casele celor suspecți, care fuseseră denunţaţi de niște 
suflete fără pată. 


V. LISTA DE ELEMENIE CARE TREBUIE EPURATE DE 
CĂTRE FRANCHIȘTI PUTÂND SERVI DREPT MODEL PENTRU 
TOATE LISTELE DE ELEMENTE CARE TREBUIE EPURATE DE 
CĂTRE SALVATORII NATIUNII 

1 — lista celor care scuipă pe cruce și a necredincioșilor 
recunoscuţi, 

2 — lista indivizilor neglijenţi față de practicile pioase, 

3 — lista indivizilor vinovaţi de desafección al movimiento 
salvador*, 

4— lista institutorilor educați în Institución Libre de 
Enseñanza” (laic și gratuit), dușmani ai capitalului, pervertitori 
de conștiințe și generatori de atei și de anarhiști, care sunt o 
calamitate pentru ordinea morală a naţiunii, 

5 — lista persoanelor înscrise în vreun partid sau în vreun 
sindicat, ostile naţiunii, 

6 — lista celor despre care zvonurile spun că au fost văzuţi 


” Lipsa de dragoste faţă de mișcarea salvatoare. 
% Institutul Liber de învăţământ. 


făcând salutul comunist, 

7 — lista celor despre care zvonurile spun că protestează cu 
vehemenţă împotriva salariului de mizerie, 

8 — lista celor despre care zvonurile spun că au aplaudat la 
trecerea avioanelor armatei republicane, 

9 — Lista prefăcuţilor care în faţă îl elogiază pe Franco și pe 
ascuns îl detestă, 

10 — lista de poeţi, scriitori și artiști care încurajează, în 
mod iresponsabil, aplecarea către revoltă a populaţiei 
ignorante, 

11 — alții. 


VI. CELE TREI MARI FAZE ALE EPURĂRII DE CĂTRE 
FRANCHIȘTI PUTÂND SERVI DREPT MODEL PENTRU TOATE 
TIPURILE DE EPURĂRI EFECTUATE DE SALVATORI AI 
NATIUNII 

1 — Faza numită epurare la domiciliu: se bate la uşa 
suspectului, în plină noapte. Se smulge suspectul din pat. 
Nevasta înnebunită întreabă dacă bărbatul îi va fi dus la 
închisoare. Ucigaşul, care nu are nici douăzeci de ani, răspunde 
Desigur. Suspectul este urcat în camion, unde descoperă alți 
trei tovarăși cu fețe întunecate. Camionul se pune în mișcare, 
după care părăsește șoseaua și o ia pe un drum de pământ. 
Celor patru bărbaţi li se ordonă să coboare. Sunt doborâţi cu 
un foc de armă. După care cadavrele sunt întinse și aranjate de- 
a lungul taluzului, unde groparul îi va găsi a doua zi, cu capul 
ţăndări. Primarul franchist, care nu e prost, va scrie în registru: 
Cutare, Cutare, Cutare și Cutare, morţi de congestie cerebrală. 

2 — Faza numită epurare în închisoare: prizonierii, în număr 
prea ridicat și suferind de o prea mare promiscuitate, sunt 
aduși în grupuri în locuri puţin frecventate, sunt împușcați pe 
grupuri și aruncaţi pe grupuri în gropi. 

Precizăm că acestei metode clasice, dar nu prea vizibile, i se 
preferă adesea metoda prescrisă în faza numită terminală. 

3 — Faza terminală este organizată după cum urmează: 
prizonierii primesc dimineaţa, cu cea mai mare bucurie, vestea 
eliberării. Semnează în registru și li se înapoiază obiectele 
confiscate, îndeplinesc toate formalităţile necesare în vederea 
scutirii administraţiei penitenciare de orice responsabilitate 
viitoare. Eliberaţi doi câte doi, sunt împușcați imediat ce au 


ieșit pe poarta închisorii, iar cadavrele le sunt duse la cimitir. 


VII. METODE RAFINATE ȘI DE PERFECŢIONARE Cum 
contabilizarea acestora s-a dovedit interminabilă, le lăsăm la 
latitudinea imaginaţiei epuratorilor. 


VIII. ADDENDUM 

Cum se aplică metoda militară în vederea convertirii 
evanghelizatoare a spiritelor? Simplu. Este suficient să te 
adresezi bătrânilor membri ai parohiei cerându-le să-și 
îndeplinească datoria pascală, conform formularului de mai jos. 
Asta va avea asupra lor efectul unei arme de foc, dar fără 
neplăcutele consecințe ulterioare, și va permite încurajarea 
necredincioșilor și celor care sunt încă recalcitranţi să o ia 
repejor pe calea credinţei catolice. 

Pe recto: 

DL Dna, Dra, 

Domiciliată în... strada... nr... 

A participat la slujba de Paște la biserica... 

Și pe verso: 

Se recomandă indeplinirea îndatoririlor pascale în parohia de 
care aparțineți. Oricine o va face în altă biserică va trebui să 
aducă o motivare din partea parohului de acolo. 

O matcă detaşabilă va purta următoarea indicație: 

Pentru bunul mers al lucrurilor din punct de vedere 
administrativ, trebuie să desfaceri această matcă și, bine 
îndoită, să o faceţi să ajungă la paroh. De asemenea, se poate 
depune în cutia destinată acestui scop. 


O ascult pe mama povestind și citesc Marile cimitire sub 
lună, în care figurează documentul de mai sus. De câteva zile, 
le consacru aproape tot timpul de care dispun. 

Până în acest moment nu am avut niciodată dorința de a 
frământa (literar) în minte amintirile mamei despre războiul 
civil și nici operele care i-au fost consacrate. Simt însă că a 
venit momentul să scot la lumină aceste evenimente care au 
avut loc în Spania, pe care le-am izgonit într-un ungher al 
minţii, cu siguranţă pentru a evita întrebările pe care riscau să 
le ridice. A venit momentul să le privesc în faţă. Pur și simplu 
să le privesc. Niciodată, de când scriu, nu mi-a fost dat să simt 


o asemenea chemare. Să privesc această paranteză libertară 
care a constituit pentru mama o pură încântare, această 
paranteză libertară care nu cred să fi avut echivalent în 
Europa, și pe care sunt cu atât mai fericită să o reînsufleţesc cu 
cât a rămas atât de mult timp necunoscută, mai mult decât 
necunoscută, ascunsă cu bună știință, ocultată, ocultată de 
comuniștii spanioli, ocultată de intelectualii francezi care, la 
vremea aceea, erau, aproape toţi, apropiaţi de Partidul 
Comunist, ocultată de președintele Azana, care spera, negând- 
o, să găsească un sprijin din partea democraţiilor occidentale, 
ocultată și de Franco, care redusese Războiul Civil la o 
înfruntare între Spania catolică și comunismul ateu. Și, în 
același timp, să privesc această porcărie a naționaliștilor 
franchiști, pe care și Bernanos, implacabil, a observat-o, 
această mizerie a oamenilor prinși în ghearele fanatismului 
care i-a făcut să turbeze în asemenea măsură încât au ajuns să 
se dedea celor mai odioase abjecţii. 


Pentru a nu mă rătăci printre scrierile lui Bernanos și 
istorisirile mamei, sinuoase și lacunare, am mers să consult 
câteva cărţi de istorie. Am putut astfel reconstitui, cât mai 
exact cu putinţă, înlănţuirea faptelor care au condus la acest 
război pe care Bernanos și mama aveau să îl trăiască, așadar, 
simultan, unul îngrozit și cu sufletul la gură, celălalt cu o 
bucurie solară, de neuitat, sub drapelele negre, fluturânde. 


Iată faptele: 

Dezamăgirea poporului spaniol faţă de măsurile amânate la 
nesfârșit de către tânăra Republică și de șovăielnicele dorinţe 
ale președintelui ei, 

denigrarea furibundă a acestei Republici de către o Biserică 
sfruntat de atotputernică, dotată cu bănci și afaceri sfruntat de 
puternice, 

asocierea de tip mafiot a episcopatului cu militarii și cu 
clasele avute, cu scopul de a-și apăra mai bine interesele, 

furia-i sfântă în faţa reformelor pripite ale guvernului, pentru 
instaurarea laicităţii și a căsătoriei civile, 

dorința-i fanatică de a răspunde acestor reforme cu un 
Război Sfânt în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, 

mânia buimacă a marii burghezii faţă de introducerea 


impozitului progresiv pe venit, dublată de ura marilor 
proprietari de pământuri în fața eventualelor confiscări, 

aversiunea lor feroce fată de socialism și de respingătorul lui 
egalitarism și spaima lor la ideea că poporul s-ar putea revolta, 

revoluţia dorită cu ardoare de facțiunile radicale de stânga, 
de când guvernul a trecut la represiunea violentă a grevelor din 
1934, din Asturia, toate aceste elemente duc la divizarea 
Republicii, una și indivizibilă, în două tabere (fiecare 
apropriindu-și Istoria pentru a o confisca în beneficiu propriu): 
pe de o parte, un front popular, alcătuit din mai multe mișcări 
de stânga care în curând se vor sfâșia reciproc, ajungând să se 
omoare între ele și, pe de alta, un front zis naţional, format din 
mișcările de dreapta aliate, de la cele mai onorabile la cele 
extremiste, surde la strigătele poporului scos din răbdări de 
decenii de mizerie, care refuzau să se încline în faţa noii 
republici dobândite prin vot universal. 

DACĂ VĂ E FOAME, MÂNCAŢI REPUBLICĂ. 

Pe 31 martie 1934, monarhistul Antonio Goicoechea, carlistul 
Antonio Lizarza și generalul de corp de armată Barrera 
semnaseră cu Mussolini, la Roma, un acord prin care II Duce se 
angaja să le susţină mișcarea de răsturnare a Republicii 
Spaniole cu fonduri și armament. Din '34 până în '36, numeroși 
tineri au urmat stagii de pregătire militară în Italia. Datorită 
fondurilor italiene, s-au putut constitui stocuri de arme. In 
februarie 1936, între cele două Spânii atmosfera era atât de 
tensionată, încât puterea s-a decis să organizeze alegeri 
legislative. 

Victoria o va obţine Frente Popular“, care îl va numi la 
conducerea ţării pe republicanul progresist Manuel Azana. Dar 
ura partizană, care e aidoma urii de clasă, neînțelegerile care 
nu duc la niciun rezultat, întreţinute de partide care pun paie 
pe foc, fanatismele venite din toate părţile și orbirea de care 
dau dovadă, manevrele abile care duc la înșelarea opiniei 
publice, desconsiderarea politică faţă de Republică, neputinţa 
ei de a introduce reformele necesare, cu precădere cele agrare, 
supralicitarea pretențiilor, scandalurile financiare care-i 
priveau pe toţi politicienii, de la un capăt la altul al spectrului 
politic, prinși c-au băgat mâna-n sac până la cot (din stânga, 
Alejandro Lerroux, șeful unui guvern de coaliţie, din 1933 până 


% Frontul Popular. 


în 1935, implicat în afaceri veroase, din dreapta, bancherul 
Juan March, îmbogăţit, în văzul tuturor, prin fraudă și 
contrabandă, aruncat în închisoare de către Monarhie, ajuns, 
suspect de rapid, marele trezorier al franchismului), au condus 
la o situaţie explozivă. 

Pe 17 iulie, garnizoanele stabilite în Maroc și în Insulele 
Canare se vor ridica împotriva guvernului legitim. Pe 19 iulie, 
generalul Franco preia comanda insurgenților. Se gândea că, 
dând drumul câinilor, în trei zile va dispărea orice dorinţă de a 
opune rezistenţă. O socoteală proastă. Auzind despre lovitura 
de stat militară, sindicatele vor declanșa greva generală și vor 
soma guvernul să le distribuie arme. În noaptea din 18 spre 19 
iulie, guvernul va autoriza distribuirea de arme și va scuti 
soldaţii de obligaţia de a asculta ordinele militarilor insurgenți. 

Lovitura de stat franchistă a dus, așadar, la trezirea unui 
popor care își nesocotise până atunci propria putere. Şi a făcut 
să se întâmple ceea ce nici socialiștii, nici anarhiștii n-ar fi 
putut înfăptui de unii singuri: în numai câteva zile, jumătate din 
Spania și cele șase orașe principale ale ei vor trece în mâinile 
revoluţionarilor. În timp ce aveau loc confruntări armate între 
milițiile populare și forţele așa-zis naţionaliste, în timp ce 
acestea din urmă instauraseră, în regiunile pe care le 
cuceriseră, ceea ce Bernanos nu a ezitat să califice drept 
Teroare, în timp ce o represiune violentă se abătea, în același 
moment, asupra preoţimii Bisericii ostile Republicii, care 
propovăduia supunerea faţă de vechea ordine a lucrurilor, mii 
de ţărani, fără să mai aștepte nicio lege, începuseră să își 
împartă domeniile agricole care aparținuseră marilor 
proprietari. 

Trebuie reamintit faptul că, în Europa de la sfârșitul secolului 
al XIX-lea și începutul secolului XX, curentul anarhist a trăit 
momente atât de strălucite, încât a fost nevoie ca guvernele să 
pună în aplicare metode foarte aspre pentru a le reprima. În 
Spania însă, patria iscusitului Don Quijote, cel care se străduia 
din răsputeri să-i ajute pe sărmani și se năpustea fără preget 
asupra răufăcătorilor, tocmai în Spania, așadar, acest curent își 
va găsi cea mai înaltă expresie, exact în Spania, și într-o vară 
extrem de scurtă, se va materializa curentul libertar. 

Într-adevăr, începând din iunie 1936, numeroase sate 
transformate în comune colective, libere și autonome, au trăit 


în afara controlului puterii centrale, fără poliţie, fără tribunale, 
fără conducător, fără bani, fără biserică, fără birocraţie, fără 
impozite, într-o pace aproape desăvârșită. Probabil această 
experienţă unică încerca unchiul meu, Jose, împreună cu alţi 
câţiva, s-o aducă în satul natal, experienţă pe care mama mea, 
datorită întâmplărilor neașteptate ale Istoriei, uneori tragice, 
alteori glorioase, cel mai adesea amândouă, a avut șansa 
extraordinară de a o trăi. 


Montse, Rosita, Jose și Juan ajung în seara de 1 august în 
marele oraș catalan, în care milițiile anarhiste puseseră mâna 
pe putere. Trăiesc cea mai puternică emoție din viaţa lor. Sunt 
ore inolvidables”, deci mi le recordez%, nimic niciodată nu-mi 
va putea smulge amintirea asta, nunca nunca nunca”*. 

Pe străzi e euforie, bucurie, iar în aer plutește un soi de 
fericire pe care nu o cunoscuseră până atunci și nici nu o vor 
mai cunoaște vreodată. Cafenelele sunt înţesate de lume, 
magazinele sunt deschise, trecătorii ieșiţi la plimbare par 
cuprinși de un fel de beţie, și totul funcţionează extraordinar, 
ca pe timp de pace. Numai baricadele rămase încă acolo și 
bisericile devastate, cu sfinţii lor din ipsos aruncaţi în faţa 
intrărilor, amintesc de faptul că bântuie războiul. 

Ajung pe Rambla.!% 

O atmosferă imposibil de descris, îmi e cu neputinţă, scumpa 
mea, să-ţi relatez senzaţia puternică, vie, care-ţi făcea inima să 
tresalte. Cred că trebuie s-o fi trăit, pentru a putea înţelege 
cutremurul acela, șocul, el aturdimiento, la revelación que fue 
para nosotros el descubrimiento de esta ciudad en el mes de 
agosto '36!0!. Corurile, fanfarele, trăsurile cu cai, steagurile de 
la ferestre, bucăţile mari de pânză întinse de la un balcon la 
altul, proclamând moarte fascismului, portretele gigantice ale 
celor trei profeţi ruși, milițienii înarmaţi care se împăunau cu 
câte-o fată la braţ, îmbrăcată în pantaloni, autobuzele cu etaj, 
decorate cu însemne roșu și negru, camioane trecând în 


7 De neuitat. 

% Recordar — a-și aminti. 

% Niciodată, niciodată, niciodată. 

1% Cel mai faimos bulevard din Barcelona. 

101 Starea de șoc, revelaţia care a fost pentru noi descoperirea acelui 
oraș în august 1936. 


trombă, pline cu tineri fluturându-și armele, pe care mulţimea îi 
aclama, o mulţime care pare luată pe sus de un curent de 
simpatie, de prietenie, de bunătate, pe care nimeni nu și le-ar fi 
putut imagina, oratori înflăcăraţi, cocoţaţi pe scaune care se 
clatină, jMiralos camarada! jVan a la lucha, tremolando sobre 
sus cabezas el rojo pabellón! ¿Qué alegres van! Acaso la muerte 
les aguarda, pero ellos prosiguen suc amino, sán temer a nada 
o a nadiet?, megafoane anunțând ultimele știri despre război 
și, printre ele, intercalate strofe din Internațională, reluate în 
cor de trecători, trecători care se salută cu amabilitate, care își 
vorbesc cu amabilitate și se îmbrățișează fără să se cunoască, 
de parcă ar fi înţeles că nimic bun nu se poate întâmpla decât 
având fiecare partea lui, ca și cum toate lucrurile imbecile pe 
care oamenii le născocesc de obicei pentru a se chinui reciproc, 
puffff, se evaporaseră. 

Mama îmi povestește toate acestea în limba ei, vreau să spun 
în această franceză încâlcită a ei, pe care o mutilează mai bine 
spus, și pe care mă străduiesc din răsputeri, continuu, să i-o 
corectez. 1 

Montse și ceilalţi trei se îndreaptă acum spre cazarma 
ocupată de anarhiști, în faţa căreia staționează câteva 
camioane, trei jeepuri și două vehicule blindate. Inăuntru, doi 
bărbaţi într-un nor de fum își aștern pe hârtie entuziasmul 
revoluţionar la o mașină de scris Remington, în timp ce un al 
treilea înfige steaguri negru cu alb pe o hartă a Spaniei, prinsă 
în piuneze pe perete. Prin încăpere se perindă fără încetare tot 
felul de tineri, unii pentru a afla vești, alţii pentru a se înrola și 
a primi arme, și, în fine, alţii pentru simpla plăcere de a se 
bucura de progresul constant al revoluţiei care va schimba 
lumea de la A la Z, te lo digo!%. 

Un bărbat cu părul dat cu briantină, cum îl purtau cântăreții 
în vremea aceea, o ia pe Montse, care ţipă de plăcere, în braţe. 
Un milițian cu pistol la brâu și aer de cowboy îl întâmpină pe 
Jose cu o lovitură amicală de pumn și îl întreabă de unde vine. 
Din F. Ce coincidentă! El este din S. Imbrăţișări frăţești. Două 
fete în pantaloni, cu unghiile date cu ojă roșie, le oferă cu aer 


102 Privește-i, tovarășe! Merg la luptă, fluturând stindardele roșii! Ce 
veseli sunt! Știu că poate vor muri, dar nu șovăie, nu le e teamă de 
nimeni și nimic! 

103 Îţi spun eu. 


mândru ţigări, iar Montse descoperă astfel, cu stupefacţie, că și 
femeile care nu sunt curve pot fuma asemenea bărbaţilor, ce 
proastă am fost, dacă stau să mă gândesc. 

Unul din cei doi milițieni care băteau la mașină îi îndrumă 
către o cameră alăturată pe ușa căreia stă scris: ORGANIZAȚIA 
INDISCIPLINEI. Simpla inscripţie le provoacă lui Jose și Juan o 
bucurie de copil. 

Un bărbat stă așezat în mijlocul unui morman de arme și 
obiecte militare care fuseseră rechiziționate dintr-o armurărie 
din centrul orașului. li primește strigându-le triumfal că luarea 
Saragosei este doar o chestiune de ore. Jose și Juan primesc 
câte o centură militară și câte o cartușieră din piele. Şi, deși 
aceste accesorii nu le sunt de folos decât pentru a-și împodobi 
șoldurile, și unul, și celălalt sunt încântați la culme, ca niște 
copii. 

les. 

Noaptea e frumoasă. 

Sunt bucuroși. 

Cred cu tărie că servesc o cauză fără cusur. 

Li se pare că trăiesc ceva măreț. Italianul care o ridicase în 
braţe pe Montse îi conduce într-un hotel de lux rechiziționat de 
CNT și transformat în cantină populară. Pe faţadă sunt agăţate 
pancarte pe care sunt scrise naive proclamaţii ale victoriei. 
Montse, care nu pusese niciodată piciorul într-un hotel destinat 
miliardarilor și nici nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost războiul, 
intră pe ușa rotativă, învârtindu-se în prealabil de trei ori (ce 
ţărancă puteam să fiu, dacă stau să mă gândesc!), rămânând cu 
gura căscată în faţa luxului pe care îl descoperă aici: 
candelabre de lux cu ornamente de cristal, oglinzi de lux 
uriașe, cu margini aurite, mese din lemn de lux, sculptate cu 
ornamente florale, și veselă de lux, din porțelan alb garnisit cu 
fir de aur, nu-mi mai reveneam, spune mama, eram luită, ul zic 
eu, cum ul? uluită, eram uluită în fața acelor bogății. 

După ce au mâncat doradă proaspătă cu garnitură de orez, 
mama, care nu gustase în viaţa ei alţi pești decât sardinele 
sărate și uscate în butoiașele de la Maruca, așadar, după cina 
de neuitat din hotelul de cinci stele, mama pleacă împreună cu 
ceilalţi trei spre o cafenea de pe Rambla. 

Ciupește-mă. 

Spune-mi că nu visez. 


Îmi ziceam: spune-mi că nu se va sfârși niciodată, îmi 
povestește mama. 

Intră în cafeneaua Estiu, care fusese trecută în proprietate 
colectivă ca toate celelalte din oraș. Mama încă ţine minte că 
pe un panou mare de deasupra tejghelei stătea scris că nu se 
accepta bacșiș. 

Gata cu pomenile, niște porcării. 

Horacio, chelnerul care, în urma recentelor evenimente, 
renunţase la papion în semn de protest, dar nu și la sortul alb și 
la șervetul de pe braț, face slalom printre mese cu graţia unui 
toreador. 

Pentru prima dată în viaţă Montse dă peste cap o copita!” de 
Anis del Mono. Spune Arde. E bun. Jose și Juan râd de 
strâmbăturile ei. 

Ce gust bun are viaţa! 

Pentru prima dată în viaţă Montse aude limbi străine, e o 
bucurie a sufletului. Se afla acolo o mulţime pestriță, formată 
din tineri veniţi din toate colţurile lumii pentru a susţine 
armata republicană: americani de două ori mai înalţi decât 
fratele ei, englezi cu piele albicioasă și cu buze trandafirii (muy 
feos - foarte urâţi), italieni cu părul strălucind, elveţieni, 
austrieci, francezi, nemti, ruși, unguri, suedezi. Se vorbește 
tare (nu se știe de ce, spaniolii cred tot timpul că au de-a face 
cu surzii), se fumează, se râde, sunt beată, toţi se tutuiesc, deși 
nimeni nu se știe cu nimeni. În tot acest jaleo, în acest vacarm, 
ce cuvânt formidabil, scumpa mea! în vacarmul discuţiilor, al 
hohotelor de râs, al acelor Me cago en Dios aruncate la fiecare 
cuvânt și al cioc-cioc-ului de pahare ciocnite, se ridică dintr- 
odată un glas, o voce solemnă și ușor palpitândă. 

Lidia, dă-mi un lichior de anason, scumpa mea. La ora asta? 

Por favor hija mia.!% O picătură. Un strop. 

Cum eu ezit, 

O să mor ca mâine și tu nu vrei să mă lași să beau un lichior? 

li aduc mamei un păhărel cu lichior de anason și mă așez din 
nou alături de ea. 

Dintr-odată, duce ea mai departe povestea cu fior 
retrospectiv (Ţine-mă de mână! Ţine-mă!), un tânăr, stând în 


104 Păhărel. 
1% Te rog, fata mea. 


picioare, foarte recto!%, începe să recite un poem. Un francez, 
scumpa mea. Își spune versos!” care hable!% despre mare. E 
frumos ca un zeu. Are mâini de fată și haine cum poartă artiștii, 
îl văd de parcă ar fi fost ieri. Nimeni nu mai spune nimic. Toată 
lumea îl ascultă. La sfârșitul poemului, sala s-a rupt de aplauze. 
În timp ce mama, în fotoliul ei de la fereastra care dă spre 
curtea școlii, rămâne pentru o clipă visătoare, nu mă pot 
împiedica să mă gândesc la poetul ininteligibil, stâlp al 
colocviilor elevate din domeniul literaturii, pe care m-am dus 
să-l ascult ieri-seară din pură curiozitate, ca să mă-nvăţ minte, 
și care, după ce ne-a trântit un poem interminabil în care 
repeta fără încetare că omului i s-a dat un înainte și un înapoi 
(aaa... păi zi așa! zi așa!), a vrut să-și dea aere, subliniind riscul 
major pe care și-l asumase scriindu-l, vai-vai. 

După toată acea tulburare, după acea tăcere imaculată, 
născută din frumuseţea unui gest, discuţiile se aprind din nou 
în cafeneaua unde Montse și cei trei sunt încă așezați la masă. 
Mai întâi se reiau subiectele înălțătoare, căci alcoolul 
înflăcărează sentimentele sublime, ca mai apoi, ușor-ușor, să se 
ajungă la teme din ce în ce mai fără perdea și mai scabroase 
(mama începe să râdă numai amintindu-și de ele). 

Viaţa e plină de bucurie, îmi spuneam iubesc viaţa, îmi zice 
mama. 

Se discuta, pentru început, despre Durruti, despre 
magnetismul, eroismul, bunătatea, loialitate, generozitatea, 
integritatea lui, dar și despre modestia care îl face să doarmă 
pe aceleași saltele de paie și să mănânce același orez infect ca 
și tovarășii săi de arme, spre deosebire de cei care stau la 
adăpost și îi trimit pe alţii la moarte, sorbindu-și cu paiul 
whisky-ul cu cuburi de gheaţă, 

- apoi despre cele mai recente comune create în regiune, 

- apoi despre veștile îmbucurătoare de pe frontul de la 
Zaragoza, 

- apoi despre amorul liber și despre prostituție, 

- apoi despre diferitele mijloace contraceptive (pe scurt, 
trebuia ales între coitus sodomiter, coitus onaniter şi coitus 
condomiter), 


1% Drept. 
107 Versurile. 
1% Vorbesc. 


- apoi despre reţeta de cocido, care, fiind un fel de mâncare 
patriotic, oare trebuie să fie servit cu sau fără cârnat, părerile 
sunt împărțite, 

- apoi despre garbanzos, boabele de năut în franceză (adică 
de ce boabe?), care e cea mai rafinată, cea mai plăcută și mai 
cea mai spaniolă legumă de pe pământ, prinţesa Fabaceaelor, 
dătătoare de energie, fermecător de parfumată, cunoscută 
pentru că o scoală și-i face pe bărbaţi să pârţâie mai mult decât 
pe femei, oare de ce? (glumă specifică bărbaţilor spanioli, 
comentează mama), 

- despre scandaloasa absenţă a odelor închinate gloriei lor. 
Ce așteaptă oare Cesar Vallejo, Miguel Hernández, León Felipe 
sau Pablo Neruda (ce emfază, zice mama. De ce spui asta? O 
să-ţi explic mai târziu), ce mai așteaptă acești trântori ca să-i 
preamărească? 

- despre diferența de bășini, conform specificităţii de gen, 
feminin și masculin, atât din punct de vedere al muzicalităţii, 
cât și al miresmei, despre valoarea lor preventivă și curativă și 
despre capacitatea acestora de a pune dușmanul pe fugă, 

- despre pârțofobi și pârțofili, două categorii care rămân de 
neîmpăcat în conformitate cu diviziunea sexelor, situaţie 
deplorabilă pe care, cu siguranţă, revoluţia o va schimba 
radical, iar de-acum înainte fetele moderne se vor apuca să 
tragă pârțuri în mod revoluţionar (râsete), 

-am putea aborda și alte subiecte, ceva mai elevate, 
sugerează un tânăr filosof andaluz, care semăna cu prietenul 
tău, Dominique. Dacă e să cercetăm, spune el, vulgaritatea 
intrinsecă a poporului iberic, amator de năut și, în consecinţă, 
subiect al flatulaţiilor intestinale, și să o comparăm cu 
vulgaritatea ceva mai discretă și mai temperată a poporului 
francez, amator de fasole albă, se vede clar că și una, și 
cealaltă sunt reflectate cu deosebire în literatura celor două 
popoare: cea spaniolă acordând o importanţă deosebită 
lucrurilor deocheate, e de ajuns să citești romanul lui Francisco 
Quevedo, El Buscon, pe lângă care contemporanul său francez 
are o înfățișare de prof de catehism, și cea franceză 
(literatura), care, după înfiinţarea Academiei, în 1635, pune 
capăt glumelor deocheate pe care Rabelais le utiliza genial, 
asta pentru că Rabelais era spaniol, camaradas, spaniol în 


spirit, claro, hermano de Cervantes!%, claro, și care, în plus, e 
liber-cugetător, ca să nu spun chiar anarhist, A la salud de 
Rabelais!10, zice el ridicând paharul, A la salud de Rabelais! 
reiau în cor cei din jur, care nu știu absolut nimic despre geniul 
în chestie (mama: cineva dinafară ne-ar fi luat drept duși cu 
pluta). 

După asta, discuţia revine asupra incompatibilităţii genetice 
dintre anarhiști și comuniști, așa că reapar disputele, într-un 
răsunător festin de coño, de joder și de me cago en Dios. 

Montse e numai ochi și urechi la tot ce se vorbește. 

Are senzaţia că viaţa îi merge înainte în goana cea mai mare 
și că principiul evoluţiei, care face ca omul să treacă de la 
copilărie la vârsta adultă și apoi să ajungă la bătrâneţe și 
moarte, a pornit pentru ea la o viteză extraordinară. 

De fapt, aveam impresia că abia de începea adevărata mea 
viață. Cam cum a fost când a murit tatăl tău. Când se întâmpla 
asta? 

Acum cinci ani. 

E increible!!!! Mi se părea că a fost acum un siglo!!?. 

Te mai gândești la el din când în când? 

Nu, niciodată. De altfel, mă întreb cum de am putut, se spune 
putut? cum de am putut să petrec atâtea zile, atâtea nopti, 
atâtea cine, atâtea aniversări, atâtea Crăciunuri, atâtea seri în 
fața televizorului și câte alte toate, ani de-a rândul, fără să 
păstrez în memorie nici cel mai mic recuerdo!!5. 

Cei patru ies din cafenea. 

Montse, care a prins aripi, strigă sus și tare că viața e o 
încântare, un encanto. 

În oraș plutea o atmosferă de ușurare, o bucurie care făcea 
ca timpul să se scurgă parcă mai repede, astfel că nu mai era 
loc și de angoasă. 

Ce-mi mai place să trăiesc! îmi ziceam în sinea mea, îmi 
spune mama. 

Montse și cei trei se îndreaptă, pe calle San Martin, spre 
apartamentul burghez al señores Oviedo, care îi lăsaseră cheia 


1% Frate al lui Cervantes. 

110 În sănătatea lui Rabelais. 
11 Incredibil. 

112 Secol. 

113 Amintire. 


Franciscăi. 

Lui Montse, care se născuse în cea mai neagră sărăcie, care 
nici nu putea bănui opulenţa în care trăiesc unii oameni, care 
nu cunoștea decât luxul abia întrezărit la familia Burgos, în 
acea zi de pomină în care don Jaime declarase îmi pare foarte 
modestă, toate acestea îi produc o încântare uluită. 

Într-o singură seară descoperă (în acest moment al povestirii, 
faţa ridată a mamei se luminează de o bucurie pe care mi-o 
transmite și mie) existenţa apei curente, caldă și rece, căzile de 
baie cu picioare de tigru, W.C.-ul unde poţi să tragi apa, având 
capac rabatabil, becurile electrice în fiecare cameră, 
frigiderele, pendulele, termometrele de perete, aparatele 
telefonice din ebonită, pe scurt, extraordinara, feerica, 
incomparabila frumuseţe a confortului modern. Se minunează 
de covoarele groase din lână, de suportul argintat pentru pâine 
prăjită, de voluptuoasele canapele din piele și de portretele 
înrămate ale unor mumii mustăcioase. Însă ceea ce i se pare 
culmea absolută a distincţiei este o lingură din argint, 
prevăzută cu mâner în unghi drept, cu ajutorul căreia se poate 
lua zahărul pudră. 

Toate aceste dovezi de mână largă o farmecă. 

O inundă fericirea numai la gândul de a face o baie în cadă. 

Nu se mai satură să deschidă frigiderul prevăzut cu o tăviță 
pentru cuburi de gheaţă și să bea apă rece din pahare de 
cristal. 

Masa verde din melamină, din bucătărie, îi smulge strigăte 
de admiraţie (ca toţi cei săraci, preferă lucrurile noi vechilor 
bufete de ţară, ca acelea care se găsesc prin casele din satul 
ei). Pentru prima dată mănâncă ont la micul dejun (se spune 
ont sau unt, scumpa mea? mă întreabă mama, care confundă 
cele două sunete, nu știu niciodată cum se zice) și nu slănină, 
ca de obicei. 

Un deliciu. 

Rămâne cu gura căscată în faţa garderobei stăpânei casei, 
care ocupă un șifonier lung de, zi de cât? Nu știu cât să fi fost, 
trei metri? Lung de șase metri, scumpa mea! 

Bogăția e raiul pe pământ, o binecuvântare, o mângâiere, o 
încântare, își tot spune Montse când Jose nu e prin preajmă s-o 
audă (el găsind că acest dezmăţ al luxului e dezgustător și 
contrarevoluţionar). 


Nimic nu o pregătise pe Montse pentru a această experienţă. 
Nimic din ceea ce o învăţaseră călugărițele ori îi spuseseră 
mama ei și mătușa Aparición (zisă Pari) nu i-ar fi îngăduit să-și 
imagineze că va fi atât de tulburată. 

Şi asta pentru că Montse nu ieșise, ca să spun așa, nu 
scosese, ca să spun așa, niciodată nasul în lume. Nu citise 
niciodată romanele de dragoste care-i învaţă pe adolescenţi 
chestiuni legate de sex și alte lucruri. A crescut într-o familie 
puritană, de la ţară, în care nu se știa nimic despre lumea 
largă, convinsă că toate nevestele sunt obligate, prin lege, să-și 
ţină gura, convinsă că toţi taţii de familie erau îndreptăţiţi, prin 
lege, să-și cotonogească muierea și copiii, crescută în frica lui 
Dumnezeu și a diavolului, care apare sub o sumedenie de 
chipuri amăgitoare, fata mea, și excelent dresată să asculte și 
să se supună. 

Astfel încât tot ce i se întâmplă pe parcursul șederii la oraș 
are pentru ea caracterul neașteptat și forța unui cutremur. 

Montse se strecoară totuși în această lume cu totul nouă și 
plină de lucruri nebănuite cu o plăcere și cu o dezinvoltură bine 
stăpânite. De parcă acolo s-ar fi născut. 

Nicicând atmosfera nu i s-a părut mai blândă, iar lanţurile 
mai ușor de purtat. 

Tot ce trăiește, toate întâmplările mărunte care urzesc 
banalul păienjeniș al vieţii, apa caldă care curge de la robinet, 
faptul de a bea o bere rece la terasa unei cafenele, devin 
imediat tot atâtea miracole. 

Aveam impresia că viaţa începea să devină ceva de- 
adevăratelea, cum să-ţi explic? 

În Munci și zile, Hesiod scrisese: „Zeii ascuns-au de oameni 
tainele vieţii ușoare”!!4. 

La cincisprezece ani, Montse are sentimentul că descoperă 
viața care îi fusese ascunsă. Și se aruncă în vâltoarea ei. Se 
tăvălește prin ea. E fericire pură. Ceea ce o face să spună, 
șaptezeci și cinci de ani mai târziu, cu emfază specific iberică: 
dacă războiul armelor a fost pierdut de ai ei, celălalt (război) a 
fost câștigat pentru totdeauna, escuchame!!5! 

Te ascult, mamă, te ascult. 


14 Traducere de Ștefan Bezdechi, Editura Științifică și Enciclopedică, 
București, 1957, p. 60. 
115 Ascultă-mă pe mine. 


Ştii, dacă mi s-ar fi cerut să aleg între vara lui '36 și cei 
șaptezeci de ani pe care i-am trăit de la nașterea surorii tale și 
până în prezent, nu sunt convinsă că aș fi optat pentru a doua 
variantă. 

Mulţumesc! îi spun un pic ofensată. 


La începutul acelei noi perioade, de teamă să nu se 
rătăcească pe străzile orașului, Montse nu se prea aventurează 
pe-afară din casă. În curând însă descoperă plăcerea de a 
hoinări și de a căsca gura la vitrinele magazinelor de lenjerie 
(tolerate de către revoluționari, deși nu contribuiau la 
emanciparea femeilor), la sutienele-balconet, la portjartierele 
cu dantelă și la combinezoanele trandafirii din nailon, care au 
darul de a o invita la visare, stârnind cele mai nebunești 
năzuinţe de iubire. 

Ajunge să descopere marea. 

Îi e frică să intre în apă. 

Până la urmă își înmoaie totuși picioarele, ţipând de plăcere. 

Se plimbă cu Rosita și Francisca prin parcul orașului, unde 
oratori anarhiști, cocoţaţi pe lăzi din lemn, ţin discursuri 
înflăcărate, aplaudate de sute de gură cască. Privesc bărbaţii în 
ochi. Visează la dragoste. O invocă, o cheamă cu tremurătoare 
nădejde și cu tot felul de exclamaţii. Altfel, sunt îndrăgostite. 
Doar că le lipsește obiectul asupra căruia să-și îndrepte această 
iubire. 

Montse își amintește că într-o zi, pe când hoinărea fără griji 
cu Rosita, de-a lungul unui bulevard, îi atrage atenţia o 
îmbulzeală neobișnuită, din faţa băncii Espirito Santo. Cele 
două se apropie de mulțimea de curioși, iar ceea ce văd le miră 
peste măsură: patru bărbaţi stau în jurul unui foc în care un al 
cincilea aruncă teancuri de bancnote, și nimeni nu sare să-i 
oprească ori să pună mâna pe această mană cerească, nimeni 
nu se revoltă văzând paguba care se săvârșește astfel, cu atâta 
calm și în văzul tuturor. Cât despre Montse și Rosita, acestea 
nu îndrăznesc să-și manifeste uluirea, care le-ar fi făcut să 
treacă, în ochii orășenilor, drept niște fete de la ţară. Ele, care 
au fost crescute cu permanenta grijă a economisirii oricărui 
firfiric, cu grija de a nu risipi nicio firimitură de pâine și de a-și 
purta hainele până când se tocesc de tot, ele, care trăiseră 
până în acel moment o viaţă parcimonioasă, ca să nu spun de 


zgârcenie, cărora mamele le insuflaseră din fragedă pruncie 
sentimentul de economie (căci a face economie înseamnă 
pentru mamele lor mai mult decât o grijă sau o prioritate, e o 
pornire, chiar una bine definită, o predispoziţie violentă, o 
pasiune chiar), au considerat atunci acea întâmplare, oricât de 
stupefiantă părea, în firea lucrurilor, ca, de altfel, tot ce s-a 
petrecut în acea vară a lui '36, în care toate principiile au fost 
răsturnate, toate comportamentele au fost date peste cap, toate 
sentimentele, întoarse pe dos, făcând ca inimile să se întoarcă 
spre înalturi, către cer, scumpa mea, asta aș fi vrut să înţelegi, 
lucrul acesta care nu poate fi înţeles. 

Când mă gândesc la acea întâmplare, spune mama, îmi zic că 
ar fi fost bine dacă șterpeleam un teanc de bancnote, astăzi n- 
aș mai fi fost în rahatul ăsta. 

Este adevărat că mama n-a avut câtuși de puţin prilejul în 
viață să-și aprindă ţigările cu flacăra de la bancnote. Pentru a 
ne hrăni și a ne îmbrăca, a fost nevoită să se chivernisească la 
sânge și, pentru a reuși să ne crească, a trebuit să se supună 
regulilor stricte ale economiei casnice, pe care le învățase. De 
la acea vreme în care văzuse arzând munţi de bani, neavând 
nicio încredere în bănci, a ascuns, din precauţie, sub covorul 
din camera ei, ca să aibă la bătrâneţe, un mic teanc de 
bancnote agonisite cu răbdare, dar care, cu timpul, s-au 
devalorizat. 

Mama: E că i-am făcut? 

Eu: Pe cine? 

Mama: Pe bancheri, bineînţeles. 


În dimineaţa asta o ascult pe mama povestindu-mi un episod 
despre care n-am citit în nicio carte de istorie și care redă 
deodată unul dintre cele mai puternice atribute ale acelei 
perioade. O ascult pe mama și mă întreb încă o dată, căci, de 
când a început să-mi povestească extraordinara ei vară, îmi 
vine în minte aceeași întrebare: ce i-a rămas din acele vremuri, 
de neconceput astăzi, în care bărbaţii puneau pe foc teancuri 
de bancnote pentru a-și arăta disprețul față de banul care te 
împinge să-ți pierzi minţile? Doar amintirile, sau ceva mai mult 
de-atât? Visurile de-atunci să i se fi năruit? Să i se fi sedimentat 
undeva în adâncurile fiinţei, ca acele particule care se lasă la 
fundul paharului? Sau poate focul, încă neastâmpărat, îi 


încălzește și acum bătrâna ei inimă, așa cum sper cu ardoare? 
Ceea ce știu sigur însă este că, de câţiva ani, mama își bate joc 
cât poate de puţinii bani de care dispune și îi împarte în stânga 
și-n dreapta, risipă pe care medicul o pune pe seama afecțiunii 
de care suferă, la fel ca tulburările de memorie ori frecventele, 
ca să nu spun neîncetatele, derapaje de limbaj. 

Imi place să cred că medicul se înșală și că licărește încă în 
sufletul ei o scânteie, jăratecul încă arzând al acelui august 
1936 în care banilor li s-au dat foc așa cum dai foc gunoiului. 


În timp ce Montse e căzută în admiraţie, uimită de 
frumuseţea lumii, Jose, care a hotărât să-și ia câteva zile de 
vacanţă înainte de a semna foaia de angajament, își petrece 
timpul lenevind pe terasele cafenelelor și discutând cu cei de-o 
seamă despre revoluţia care va schimba complet faţa 
universului. 

Încetul cu încetul, e cuprins de îngrijorare. În spatele 
discursurilor nu poate să nu observe  propovăduirile 
propagandei revoluţionare, aceleași care se găsesc pe toate 
zidurile din oraș și care nu diferă cu nimic de catehismul lui 
don Miguel, parohul din copilărie, un catehism simplist, 
scolastic, fals-optimist, făcându-i pe adolescenţii visători să 
înghită umilinţe cu ajutorul unor fraze bombastice: Inimile 
curajoase să facă zid împotriva ciumei fasciste. Marșul 
triumfător al luptătorilor care de bunăvoie răspândesc în cele 
patru zări sămânța unei noi generații de muncitori care să 
slujească Idealului... Un mare bluf cu bună știință neinteligibil. 

Își dă seama că, la fel ca toţi ceilalţi, și el reia continuu, până 
la a-și pierde suflul, aceste clișee la modă și aceste declamaţii 
vibrante, care se poartă acum cu mândrie în loc de cravată. 
Constatarea îl tulbură profund. 

Insă ceea ce îl tulbură și mai rare e senzaţia pe care nu are 
curajul s-o destăinuie nimănui, pe care abia de are curajul să o 
recunoască faţă de sine însuși, că angajarea în acele miliții va fi 
în van. 

Niciodată nu a fost stăpânit de o asemenea dorinţă de a se 
dărui și niciodată nu s-a simţit atât de inutil și atât de 
deprimant de convins că priceperea, forţa și curajul unui țăran 
ca el nu vor folosi la nimic acestui război, ci doar îl vor duce la 
o moarte sigură. Numai că el vrea să trăiască, futu-i, vrea să 


trăiască. Vrea să simtă și de-acum încolo aroma cafelei de 
dimineaţă. Să privească și de acum înainte cerul, femeile, 
fântânile, măslinii altivos!!€, măgarii cenușii din satul natal și 
blândeţea lor resemnată. Şi nu înţelege de ce acești tineri, pe 
care îi vede plecând la război, cu pieptul înainte și fundul 
cambrat, spaniolește, merg cu o asemenea ardoare să fie 
masacrați. 

În numai câteva zile și-a putut da seama că aceia care, în 
așteptarea armelor care nu voi veni niciodată, s-au apucat să 
încropească acest război habar nu au de nimic, că sunt 
zdrobitor de incompetenti în arta militară, incapabili, de pildă, 
să citească o hartă de stat-major, nepricepuţi la a face o 
strategie, și, în consecinţă, nepregătiţi să își disciplineze 
trupele și să acţioneze. I-a auzit consumându-și energia, prin 
cafenele, în ironii la adresa milităriei, bătându-și joc de șnururi, 
șiretele, medalii, epoleţi, mustăţi și alte flecușteţe cu care se 
împopoţonează subofițerii, având oroare de tot ceea ce, direct 
sau indirect, le amintește mirosul de picioare murdare din 
cazarmă. 

Jose nu-și poate reprima gândul că acest dispreţ amuzat fată 
de efectele militare, că această încredere prostească în morală 
și în bun-simţ riscă să ducă la pieire miile de tineri plecaţi în 
cântec de fanfară pentru binele suprem al Patriei. Jose nu-și 
poate reprima gândul că morala și bunul lor simţ riscă să fie 
întâmpinate cu focuri de Mauser K98, iar idealismul 
conducătorului lor primit cu gloanţe de mitralieră, insensibile, 
după cât se pare, la predicile umaniste. Acești tineri don 
quijote, care pleacă la luptă în niște bieţi papuci de pânză și în 
niște amărâte de haine din bumbac, habar nu au ce înseamnă 
războiul, nebunia orbească, abjecţia, sălbăticia atroce ale 
acestuia. Neavând pic de experienţă, fluturându-și înfierbântaţi 
pușcoacele pe care nu știu să le folosească, neștiind nici măcar 
cum să sprijine patul puștii de umăr pentru a trage, cum să ia 
linia de ochire prin cătare, să introducă gloanţele în încărcător, 
ducând la centură grenade artizanale care le pot exploda în 
plină figură la cea mai mică mișcare greșită, acești tineri 
voluntari de abia optsprezece ani merg la moarte sigură în faţa 
unei armate călite într-ale războiului și puternice, așa cum este 
cea a naționaliștilor. 


116 Mândri. 


Odată ajunși pe front, prost hrăniţi, prost înarmaţi, buimaci 
de somn, rebegiţi de frig și într-o asemenea stare de oboseală 
încât moartea în masă, pe care, în alte circumstanţe, ar fi 
considerat-o abominabilă, li se pare acum mai suportabilă, 
lipsiţi de forţa de a pune cap la cap două idei, ocupați doar cu 
supraviețuirea și să lupte fără a pune întrebări, făcând gesturi 
automate, fără a mai avea conștiința răului și a binelui și în 
absenta oricărui sentiment, își vor descărca armele, la 
comandă, asupra altor tineri, cu alură marţială de data aceasta, 
în uniforme impecabile și bocanci impecabili, dar la fel de 
îndoctrinaţi în exces de propaganda din tabăra lor, care, în mod 
mincinos, le ridică în slăvi lupta și jurământul depus, în 
schimbul unei medalii postume sau, cel mai adesea, pentru 
nimic altceva decât recunoștinţa eternă a patriei, ce vorbești. 

Fiind băiat de la ţară, deprins să biruiască pământul uscat, 
neroditor, cu fierul plugului, Jose știe foarte bine că spiritul nu 
poate învinge materia, mai ales dacă aceasta ia forma unei 
puști-mitralieră MG34, că nu se poate lupta cu ajutorul a trei 
pietre și un ideal, chiar dacă sublim, împotriva unei armate 
extrem de bine antrenate, care are în dotare tunuri, tancuri, 
bombardiere, blindate, piese de artilerie și alte unelte de înaltă 
specializare în lichidarea aproapelui. 

Cât despre străinii care vin să întregească armata 
republicană, devenită simbolul luptei împotriva fascismului, îi 
vede proţăpindu-se în faţa fotografilor, împăunându-și armele 
săltate deasupra capului sau ridicând în aer pumnul revoltei, îi 
vede prăjindu-se la soare pe terasele cafenelelor, îmbătându-se 
cu vorbe mari și cu emoţiile înălțătoare, sau făcând capul mare 
acelor guapas!!”, murmurându-le piropos!! la modă în ţările 
lor. Și-și spune, cu inima strânsă, că prezenţa lor e fără îndoială 
mai degrabă simbolică decât utilă (brusc își amintește că 
trebuie să stea cu ochii pe soră-sa, că primul venit dintre acești 
fuduli ar putea seduce și lăsa borţoasă o fată, la modul cel mai 
concret). 

José simte cum îl cuprinde o puternică stare de dezorientare. 
Cu toate acestea, mai speră, în acel moment, că e posibil să se 
ocupe în același timp și de revoluţie, și de război. Dar ușor-ușor 
speranţa începe să i se năruiască. 


117 Frumușele. 
118 Vorbe dulci. 


El, care a visat nebunește să fie entuziastul unei revolte care 
va da peste cap pentru totdeauna Istoria, se întreabă acum ce 
naiba caută acolo, privind cum trec camioanele încărcate cu 
carne de tun, auzindu-i pe agenţii ruși cu arme cu lunetă cum îi 
previn pe străini asupra veninoaselor comploturi urzite de 
anarhiști și îndurând prin cafenele interminabilele dispute 
dintre anarhiști și comuniști, fiecare chinuindu-se să convingă 
că vinovaţii sunt cei din tabăra adversă, fiecare captiv al unei 
certitudini orbitoare pentru unul, mincinoasă pentru celălalt, 
disputele de dugheană pe care le cunoștea de-acasă, din satul 
natal, repetându-se aici în mod identic. 

Însă poate că mai mult decât perplexitatea în faţa șanselor 
de victorie ale armatei republicane îl frământă gândul că l-a 
lăsat pe tatăl lui să se ocupe singur de muncile câmpului. Și în 
același mod în care, în iulie, a simţit o dorinţă de nestăvilit de a 
pleca de-acasă, îl încearcă acum aceeași dorință de a se 
întoarce la părinţii de care îl leagă niște fire despre care n-ar 
ști să spună din ce sunt făcute. 

Trebuie să se ducă acasă. Instinctul îi spune că trebuie să se 
întoarcă la ai lui. În următoarele două zile mai cântărește o 
dată argumentele pro și contra. După care, o întâmplare îi va 
grăbi decizia. 


Într-o seară, iese la aer pe terasa cafenelei Estiu de pe 
bulevardul Rambla. E singur. Bea un pahar de manzanilla’. 
Privește trecătorii. Ascultă distrat discuţiile care au loc în jur. 

La o masă apropiată, doi bărbaţi dau pe gât dintr-o suflare 
mai multe pahare de rachiu. Vorbesc atât de tare, încât nu are 
cum să nu îi audă. Sunt bine dispuși. Râgâie. Se felicită 
reciproc. Sunt extrem de mulţumiţi de sine și se gratulează 
pentru eroismul de care au dat dovadă. Au dat o lovitură dată-n 
mă-sa! După ce au pus mâna pe doi preoţi morţi de frică, 
ascunși într-o pivniţă, l-au omorât pe primul cu o lovitură de 
revolver pam în plină figură, iar celui de-al doilea, care se 
căcase pe el de spaimă, i-au spus să se care în graba cea mai 
mare, împușcându-l pe la spate pam, pam pe când o luase la 
fugă. Doi popi puși jos în aceeași zi! Şi ei care credeau că se 
vor întoarce fără nicio pradă! Nu-i rău! Să-i fi văzut pe preoţași 
cum se căcau pe ei de frică! A fost nemaipomenit! 


119 Vin alb sec din regiunea Andaluzia. 


Credeau că au haz. 

Și se mirau de faptul că Jose nu le împărtășea veselia. 

Era franchist, sau ce? 

Jose își trece mâna peste frunte, ca o persoană care, 
dormind, se trezește dintr-un coșmar. 

Simte că se prăbușește, tot așa cum se simte și Bernanos, în 
același moment, la Palma, din aceleași motive. 

Inlemnește pe scaun, paralizat de groază, mai mult mort 
decât viu. 

Se poate așadar ca oamenii să fie uciși, fără ca moartea lor 
să suscite nici cea mai mică mustrare de cuget, cea mai mică 
revoltă? Se poate deci ca oamenii să fie vânaţi ca șobolanii? 
Fără nicio remușcare? Și să te mai și lauzi cu asta? 

Oare în ce rătăcire, în ce delir trebuie că s-a căzut, pentru ca 
o „cauză dreaptă” să justifice asemenea orori? 

No os arrodilleis ante nadie. Os arrodillăis ante vosotros 
mismos.12 

Ce ticăloșie îi va izbi în plină figură pe acești doi criminali 
dacă vor îngenunchea în fața propriilor conștiințe? Jose nu mai 
poate închide ochii în fața adevărului pe care l-a ţinut cu grijă 
deoparte de sine, adevăr care, brusc, s-a pus să gesticuleze, să 
vocifereze și să-l apostrofeze cu violenţă: în fiecare noapte, 
campanii de pedepsire ale milițiilor asasinează preoţi și 
suspecți despre care se zice că ar fi fasciști. Poate mai puţini 
decât la Mallorca, deși nu am făcut o contabilizare a crimelor, 
dar evident că nu despre număr se pune problema aici. Jose, la 
fel ca Bernanos la Palma, descoperă că un val de ură îi macină 
propria tabără, o ură legitimă, plină de curaj, decomplexată, 
cum s-ar spune astăzi, care se afișează cu mândrie și mulțumire 
de sine. 


Jose nu-și mai dorește decât să se întoarcă acasă cât mai 
repede cu putință. Hotărârea e luată. Nu se va duce la război. 
Probabil se va zice despre el că s-a învârtit cumva, dar i se 
fâlfâie. Se va întoarce în sat cu Juan și Rosita. Montse, care 
refuză să plece, va rămâne cu Francisca. Si-așa se va maturiza. 

Haida-de, vezi să nu! 


120 Nu îngenuncheaţi înaintea nimănui. Să îngenuncheaţi doar în fața 
voastră. 


A doua zi, era 8 august, își amintește mama mea fără nici cea 
mai mică ezitare (eu: ţii minte data exactă? mama: se zice că aș 
fi cu capul în nori, mă rog, tâmpitul ăla de doctor o spune, dar 
vezi și tu că nu-i așa!), consiliul de miniștri al guvernului 
francez decide să nu intervină în Spania, condamnând profund 
profund profund războiul înspăimântător care devastează 
această frumoasă ţară. 

Espanoles, 

Españoles que vivís el momento más trágico de nuestra 
historia 

iEstă solos! 

iSolos!!?! 

Pledoariile scriitorului José  Bergantin (catolic, dar 
republican, atașat cultural al ambasadei Spaniei la Paris) în 
vederea obţinerii unui sprijin financiar și moral nu au servit la 
nimic. 

Toate asociațiile foştilor combatanți francezi au notificat 
guvernului francez că trebuia să rămână neutru cu privire la 
treburile interne ale Spaniei, iar Saint-John Perse, speriat, tot 
asta a susținut și el. 

În timp ce Hitler şi Mussolini ajută trupele franchiste să 
treacă prin strâmtoarea Gibraltar, conducătorii sovietici rămân 
nehotărâtți. 

Abia la începutul lui septembrie Stalin s-a decis să-i susțină 
pe republicani, primele vapoare încărcate cu material militar 
plecând atunci din Odessa. 

Toate palabres sunt prea slabe, îmi spune mama, pentru a 
exprima desengaño, dezamăgirea mezclată!?? cu mânie pe care 
José o resimte aflând ultimele vești. Dacă este să dau în gând 
lucrurile înapoi, scumpa mea, constat că din acele clipe, dacă 
nu greşesc, își trage rădăcinile acea melancolie a lui. 


La Palma, lunile trec și grozăvia se confirmă. Bernanos află 
despre cruciații din Mallorca, după cum îi numește pe 
naționaliști, că execută într-o noapte toţi prizonierii strânși de 
prin tranșee, îi duc „ca pe-o turmă de vite până pe plajă” și îi 
împușcă „fără grabă, animal cu animal”. Odată munca dusă la 


121 Spanioli, spanioli care trăiţi cel mai tragic moment din istoria 
noastră, sunteţi singuri! Singuri! 
122 Mezclar — a amesteca. 


bun sfârșit, cruciații pun „vitele grămadă - turmă dezlegată de 
păcate peste turmă nedezlegată”, după care le stropesc cu 
benzină. 

„E foarte posibil (scrie el) ca această purificare prin foc să fi 
căpătat atunci, datorită prezenţei preoţilor de serviciu, o 
semnificaţie liturgică. Din păcate, eu nu i-am văzut decât a 
treia zi pe acești oameni negri și lucioși, stâlciţi de flăcări, unii 
dintre ei luând, în moarte, poziții obscene, care le pot întrista 
pe doamnele palmezane și pe distinșii lor confesori.” 

Moartea a devenit stăpână la Mallorca. 

Moartea. Moartea. Moartea. Moartea, până la orizont. Cu 
toată spaima și repulsia care au pus stăpânire pe el, Bernanos 
se străduiește să rămână lucid. Cu orice preţ. „Pentru mine 
sunteţi un frate de o dezolantă luciditate”, îi scria Artaud în 
1927, singurul sau aproape singurul dintre contemporanii lui 
căruia îi plăcuse Impostura. 

Lucid în faţa lașităţii și a tăcerii. 


Lucid obligându-se să privească oroarea în faţă și să 
mărturisească fără întârziere crimele pe care franchiștii le trec 
sub tăcere. 

Căci, spre deosebire de republicanii care se fotografiază 
pentru posteritate în bisericile pe care le-au distrus sau în faţa 
cadavrelor călugăriţelor pe care le-au asasinat (fotografii care 
vor face înconjurul lumii), propaganda franchistă veghează să 
nu iasă la iveală nicio imagine mărturisind excesele săvârșite 
de el terror azul (teroarea albastră, de la culoarea uniformei 
falangiste). 

Bernanos se hotărăște să denunțe aceste excese. 

E o chestiune de onoare, spune el, această onoare de modă 
veche, luată drept reacționară, care îi vine încă din copilărie, 
spune el, tinerii de la oraș înţeleg foarte bine despre ce este 
vorba. 

Bernanos se hotărăște să spună lucrurilor pe nume, el nefiind 
o fire delicată (și-i pare rău) care să scrie pentru cititori cu fire 
delicată (asta pentru că este, așadar, dacă e să dau crezare 
gânditorului meu preferat, un mare scriitor). 

Se hotărăște să spună că lozinca Bisericii, repetată de mii de 
ori, SĂ ELIBERĂM MORMÂNTUL LUI CHRISTOS, nu înseamnă 
altceva decât exterminarea sistematică a elementelor suspecte. 


Se hotărăște să spună cum naționaliștii fac să domnească un 
regim de Teroare, binecuvântaţi și încurajați de către o 
Biserică ce anunţă cu voce tare și cu sfinţenie Accipe militem 
tuum, Christe, et benedice cum.!” 

Un regim al Terorii, scrie el, este „un regim în care puterea 
consideră licit și normal nu numai să umfle fără măsură 
caracterul unor delicte, cu scopul de a-i face pe delicvenţi să 
cadă sub incidenţa legii marţiale (gestul de a ridica pumnul 
strâns este pedepsit cu moartea), dar și să-i extermine în mod 
preventiv pe indivizii periculoși, vasăzică suspecți să devină 
periculoși”. 

Bernanos trage un semnal de alarmă: vorbim despre o 
națiune care trebuie să fie salvată. Să nu așteptăm ca 
naționaliștii să ajungă s-o distrugă. 

Se adresează direct episcopilor, folosindu-se de această 
ironie disperată care îi este proprie: „Nu, Excelenţele Voastre, 
eu nu-l incriminez pe venerabilul dumneavoastră confrate, 
arhiepiscopul de Palma! Ca de obicei, el a fost reprezentat la 
ceremonia religioasă de câţiva dintre preoţii săi”, care, sub 
supravegherea militarilor, își ofereau serviciile bieţilor oameni 
care urmau să fie omorâţi, dăruindu-le iertarea de păcate. 

Cu ocazia prezentului război, Biserica Spaniolă și-a arătat 
faţa ei înspăimântătoare. 

Pentru Bernanos, ireparabilul deja se produsese. 


123 Alege-ti soldatul, Christoase, iar eu îl voi binecuvânta. În latină în 
original. 


2 


Abia ajuns în sat, Jose a dat de prietenul lui Manuel, alături 
de care împărtășise entuziasmul din iulie, dar care nu se putuse 
hotări să își părăsească familia. Jose i-a povestit în detaliu 
despre sejurul de la oraș și despre fervoarea extraordinară pe 
care a găsit-o acolo. Dar a trecut sub tăcere disputele dintre 
facţiuni, identice cu acelea de acasă, propaganda mincinoasă a 
comisarilor politici cu accent rusesc și armă cu lunetă, 
rânjetele înfricoșătoare pe care nu le va uita niciodată ale celor 
doi ucigași, din cafeneaua de pe Rambla, ca și cum trecerea 
sub tăcere a acestor lucruri l-ar fi ajutat să le tăinuiască și 
pentru sine însuși, ca și cum minciuna prin omisiune i-ar fi 
îngăduit să nu se prăbușească pur și simplu. 

Extrem de entuziast înainte de război, Manuel îl asculta 
acum cu o figură abătută, ca și cum cuvintele lui Jose îl purtau 
înapoi într-o perioadă îndepărtată și aproape în întregime 
uitată din viața sa. Se reîntorsese la vechile obiceiuri, obligat 
fiind, fără îndoială, să uite de acea exaltare din iulie și de 
posibilitatea înspăimântătoare de a fi trebuit să se confrunte cu 
idealuri grandioase care îi înflăcăraseră inima. 

În prezent, tot ceea ce iubise și apărase cu o lună în urmă îl 
lăsa indiferent. 

Mai rău, se dezicea de toate. Le respingea. 

Și, pentru a se justifica, dădea drumul unui șir nesfârșit de 
reproșuri la adresa foștilor lui tovarăși, pe care le adunase în 
două săptămâni, cele mai multe absurde și lipsite de 
fundament: că erau cu toţii niște borrachos!?*, niște pierde- 
vară, niște poponari care seamănă căcaturi doar pentru a-și 
satisface pornirile lidibi, libibi, libidinoase, că se dădeau integri 
nevoie mare, și că făceau jocul naționaliștilor, tot atâtea 
prejudecăţi și minciuni care, foarte repede, au luat-o înaintea 
evidenţelor (Jose avea să constate în curând că reproșurile lui 
Manuel se răspândiseră în sat cu violenţa unei epidemii de 
gripă). 

Jose se simţea dezarmat. 

Atât de dezarmat de această rea-voinţă pe care nu o 
prevăzuse, încât nu mai avea puterea să sară în apărarea 


124 Beţivi. 


mișcării pe care o îmbrăţișase cu atâta căldură la Lerima. 

Își spunea că subestimase nestatornicia oamenilor și 
capacitatea lor de a-și schimba repede părerea. 

Își spunea că judecase greșit nevoia oamenilor de a denigra 
și cele mai frumoase lucruri, de a le înjosi. 

Și, încă o dată, și-a reproșat candoarea de care dădea 
dovadă. 

Totuși încă mai spera. Nimic nu e mai încăpățânat, mai 
tenace, decât speranţa care, mai ales când e nefondată, devine 
o povară. 

Se gândea că e încă prea devreme să abdice de la ideile lui. 
Prea devreme pentru a se da bătut. Speranţa a ajuns să-i fie o 
povară. 

Și chiar dacă entuziasmul i se domolise de la acele Zile de 
Neuitat, chiar dacă ideea lui despre revoluţie se închisese într- 
un întuneric care nu înceta să se întindă (eu: ca pielea de sagri 
făcându-se tot mai mică, mama: cât e de frumoasă această 
expresie!), ceva înlăuntrul lui, ceva din visul lui trecut refuza să 
piară. 

Făcu un efort pentru a-și reveni în fire. 

Afișând un ton detașat, căci nu voia să fie luat drept un naiv 
incorigibil, i-a destăinuit lui Manuel planul său modest de a-i 
învăţa carte pe sătenii analfabeți, menţinuţi cu bună știință 
într-o stare de înapoiere și de care un anume Diego profita fără 
rușine. 

Manuel s-a strâmbat. Își disimula prost scepticismul. A 
încercat să îl convingă pe Jose că e mai bine să se alăture 
taberei conduse de Diego decât să se arunce în niște aventuri 
din cauza cărora să își rupă gâtul. Altfel risca să întâmpine cele 
mai mari neplăceri. Cuidado con el pelirrojo! Păzește-te de 
roșcovan! 

Niciodată! Jose a spus-o cu ultimul dram de putere. Mai bine 
crapă decât să se încârduiască cu Diego! Nu va ceda nicio 
fărâmă din convingerea sa că nu exista putere care să nu 
asuprească. Pentru nimic în lume nu voia să cadă în greșeala 
tovarășilor lui de la oraș care, acceptând să participe la 
guvernul regional, pierdeau încetul cu încetul, din concesie în 
renegare, ceea ce însemnase puterea lor. 

Insă ce înţelegea mai cu seamă, din discuţia care se 
prelungea, era faptul că Diego căpătase în ultimele zile o mare 


importanţă în sat. 

Avea să descopere că mai toţi sătenii i se raliaseră lui Diego. 
Cei mai înverșunaţi dușmani ai comunismului făceau acum 
elogiul acestuia. Lingușitorii îl lingușeau, Sunteţi omul cel mai 
potrivit. Pușlamalele se comportau ca niște pușlamale, 
afișându-și, pentru a-i fi pe plac, totala ostilitate față de 
balivernele anarhiștilor. Slugarnicii se repezeau la el cu 
strângeri de mână dintre cele mai marxist-leniniste. Mamele de 
familie se prosternau devotate în faţa sus cojones!%, pentru că 
mamelor de familie le face plăcere să se prosterneze cu 
devotament în faţa los cojones șefilor (zice mama). 

În decursul conversaţiei, Jose mai află că propriul tată 
devenise unul dintre adepţii lui Diego. A fost ca un cuţit înfipt 
în inimă. 

În timp ce, în satul natal, José se dădea de ceasul morţii, la 
două sute de kilometri Montse și Francisca nu conteneau să se 
delecteze cu plăcerile orașului, în fiecare seară ieșeau pe 
terasele cafenelelor, unde, de când cu revoluţia, se putea 
consuma gratuit un pahar cu apă fără a fi dat afară de-acolo, 
privind cum se lăsa noaptea învăluind încetul cu încetul 
acoperișurile clădirilor. 


Într-o seară de august, era miercuri, Montse s-a așezat, 
singură, la o masă de la cafeneaua Estiu, pe care o frecventa 
încă din ziua sosirii în oraș, recunoscându-l imediat, la o masă 
vecină, pe tânărul francez care recitase poezia despre mare. 

Și-atunci ochii ni s-au saludat și s-a născut iubirea, îmi spune 
mama, începând să cânte: 


Las naran las naranjasy las uvas 
En un pa un un palo se maduran 
Los oji los ojitos que se quieren 
Desde le desde lejos se saludad!?* 


Tânărul i-a cerut el permiso!” de a se așeza la masa ei, ceea 
ce tânăra a acceptat fără să facă fasoane (căci o revoluţionară 


125 Coaielor lui. i 

126 Porto portocalele și strugurii / Într-un într-un coș se adună / Ochii 
ochișorii se plac / De la di de la distanță se salută. 

127 Permisiunea. 


demnă de acest nume se cerea să dispreţuiască fandoselile, 
maimuţărelile, falsele pudori și alte semne ale afectării 
burgheze). 

Tânărul se numea Andre. Era francez. Vorbea spaniola cu un 
accent impecabil. S-a prezentat ca fiind un scriitor debutant. 
Plecase din Paris în urmă cu opt zile și își aștepta încorporarea 
într-o brigadă internaţională pentru a merge să lupte pe frontul 
aragonez. La Perthus luase un tren înţesat de lume și murdar, 
dar uitase repede de mizerie văzând atmosfera entuziastă care 
domnea în compartimente, bidonul cu vin alb trecând din mână 
în mână, vorbele înflăcărate, cântecele răgușite, înjurăturile 
aprinse la adresa lui El Hijo de la gran Puta y su pandilla de 
cabrânes!%8, atmosfera în care plutea ceva sumbru și totodată 
înflăcărat, ca o teamă ce se preschimbă în triumf, dar asupra 
căreia planează ceva întunecos. Pe peron a fost întâmpinat de 
guapas cu braţele pline de flori, care l-au condus la hotelul 
Continental, unde se cazase la un preţ de nimic, serviciul fiind 
însă excelent. 

Îi spune lui Montse că îi e rușine cu Franţa, îi e rușine cu 
Europa, care se făcea preș în faţa lui Hitler, îi e rușine cu 
Biserica Catolică, care se prostitua astfel, umăr la umăr cu 
militarii. 

Urma să plece a doua zi dimineaţă. 

Avea la dispoziţie seara și întreaga noapte. 

Montse s-a îndrăgostit de el din prima clipă, cu tot sufletul și 
pe vecie (pentru ignoranti, asta se numește iubire). 

Se hotărăsc să meargă la cinema, unde intrarea era gratuită 
de când anarhiștii luaseră în stăpânire orașul. Odată așezați, s- 
au și aruncat unul asupra altuia, în întuneric, într-un sărut 
năvalnic care avea să ţină nu mai puţin de o oră și jumătate. 
Pentru Montse era primul sărut, ea pătrunzând astfel pe 
tărâmul voluptăţilor, în faţa ecranului pe care se derulau alte 
săruturi, mult mai profesioniste, fără îndoială, dar și mai 
parcimonioase. 

Și cum, începând din acel iulie, nimic nu se mai făcea 
conform regulilor stabilite până atunci, cum morala se 
subordonase ordinelor dorinţei, cum nimeni nu se mai 
împiedica de vechile constrângeri, cum toţi sau aproape toţi le 
trimiteau la plimbare fără umbră de regret (dar cu o oarecare 


128 Fiul celei mai mari târfe și clica lui de jegoși. 


neliniște totuși), Montse, după sărutul de o oră și jumătate, de 
o dulceaţă de să mori, nu alta, a acceptat fără ezitare să-l 
însoţească pe francez în camera de hotel. Nu a avut nici timpul, 
nici prezenţa de spirit să se întrebe dacă desuurile pe care le 
purta se potriveau cu împrejurarea (niște chiloțani din bumbac 
complet neafrodiziaci și un maiou de aceeași culoare), fiindcă s- 
au și aruncat în pat, inspirându-și unul altuia parfumul, 
mângâindu-se, înlănțuindu-se pasional și făcând dragoste cu o 
emoție și un neastâmpăr care i-au făcut să se înfioare, ca s-o 
scurtez. 

S-au regăsit, stând pe-o parte, gâfâind, plini de sudoare. S-au 
privit ca și cum atunci s-ar fi descoperit unul pe celălalt. Au 
rămas o clipă tăcuţi. Apoi Montse l-a întrebat pe francez la ce 
oră trebuia să plece. Acesta i-a mângâiat, cu o mână 
meditativă, conturul chipului, spunându-i câteva cuvinte pe 
care nu le-a înţeles. Avea vocea tremurândă, fremătătoare, 
inolvidable (îmi spune mama). L-a rugat să repete. Ela mai 
spus o dată cuvintele pe care Montse nu le înţelegea sau, mai 
degrabă, pe care le înţelegea altfel, nu prin intermediul 
sensului (pentru ignoranti, asta se numește poezie). 

La ora șapte dimineaţa, francezul s-a uitat la ceas. A tresărit. 
Timpul trecuse atât de repede. Era într-o întârziere groaznică. 
S-a îmbrăcat în mare grabă, a sărutat-o pentru o ultimă oară și 
a plecat fugind spre cei care îl așteptau pentru a-l duce pe 
front. 

Montse s-a întors în apartamentul unde stătea împreună cu 
Francisca într-o stare de bucurie aproape nebunească, aproape 
insuportabilă, o bucurie care o făcea să plutească como și 
tuviera pájaros en el pecho!*%, o bucurie pe care ar fi vrut să o 
strige în gura mare și care, literalmente, i se revărsa din ochi în 
asemenea măsură, încât, când a intrat în bucătărie, unde 
Francisca se învârtea de colo până colo, aceasta s-a uitat la ea 
cu o figură înspăimântată, și cum Montse a schimbat subiectul 

Ce ţi s-a întâmplat? 

Sunt îndrăgostită. 

De când? 

De aseară și pentru tot restul vieţii. 

Uite c-au apărut și cuvintele mari! 

E timpul lor, a răspuns Montse, radiind. 


129 De parcă ar fi avut o pasăre în piept. 


Și, cum ardea să împărtășească lumii întregi bucuria nouă- 
nouţă, i-a povestit surorii ei întâlnirea cu francezul și sărutul 
de-o oră și jumătate care îi coborâse până în suflet (sau îi 
urcase, depinde de locul unde situezi chestia asta), trecând însă 
sub tăcere tăvăleala din patul de hotel și ceea ce a urmat. 

În zilele, lunile și anii care au urmat, Montse nu a încetat să 
se gândească la francez (care nu a mai dat niciun semn de viaţă 
din simplul motiv că ea nu avusese timp să-i spună nici numele 
de familie, nici adresa unde locuia). Oare dormea bine? Ce 
mânca? Se gândea la ea, la fel cum ea se gândea la el? Pe ce 
front lupta? îi era frig? îi era foame? îi era frică? Mai trăia sau 
murise? Nu va ști niciodată toate acestea, și se va întreba de 
mii de ori de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani care aveau 
să urmeze. 

Ciclul nu i-a venit la data prevăzută. Zilele au trecut, ciclul 
nu a venit și Montse a trebuit să recunoască pur și simplu că 
era embarazada, în spaniolă cuvântul este mult mai grăitor, 
embarazada cu acela căruia sora mea și cu mine îi spunem din 
copilărie Andre Malraux, fiindcă nu îi cunoșteam adevăratul 
nume. 

Montse îl auzise pe fratele ei bucurându-se la vestea 
legalizării avortului care, spunea el, contribuia enorm la 
emanciparea femeilor. O clipă s-a gândit să recurgă la asta. Dar 
ceva din ea se opunea deciziei pe care a amânat-o până când 
termenul a expirat. 

Până la urmă, Francisca a remarcat că ceva nu era în regulă 
cu Montse. Ea, care cânta de dimineața până seara (avea o 
nemaipomenită aptitudine pentru cântat și sunt convinsă că, 
dacă vreun impresar ar fi îndrumat-o și sprijinit-o cum se 
cuvine, și-ar fi putut face un nume și o carieră de cântăreaţă, 
cu atât mai mult cu cât harul muzical se adăuga unei mari 
frumuseți, și o spun fără vreun parti pris, cariera i-ar fi dat 
posibilitatea de a-și îmbunătăţi considerabil situaţia financiară 
și i-ar fi deschis ușile spre lumea bună, oferindu-i ocazii de care 
aș fi putut profita), stătea acum tăcută, cu capul în mâini, 
absorbită într-o visare tristă, atât de absorbită în acea visare 
tristă, încât mâncărurile i se ardeau în mod regulat atunci când 
gătea, și boabele de năut se făceau de fiecare dată scrum, 
Montse dându-și seama de ce se întâmpla abia atunci când un 
fum gros învăluia toată bucătăria. 


Îți faci griji pentru mama ta? a întrebat-o într-o zi sora ei 
Francisca, alarmată de frecventa mâncărurilor carbonizate. 

Dintr-odată, Montse își aduce aminte de mama ei căreia nu îi 
mai dăduse niciun semn de viaţă, așa cum îi promisese. 

Da, spune ea, izbucnind în plâns. 

Francisca a luat-o în braţe, ceea ce a făcut-o să plângă de 
două ori mai tare. Și după zece minute bune de lacrimi și 
cuvinte de neînțeles bolborosite lipită de gâtul surorii, i-a 
mărturisit că aștepta un copil și că nu avea decât o singură 
salvare: să se sinucidă. 

Odată respinsă (destul de repede) soluţia sinuciderii, lui 
Montse nu i-a mai trecut nicio clipă prin minte să rămână în 
oraș. Un imbold irezistibil, animalic, o împingea să meargă să-și 
vadă mama, deși știa foarte bine ce avea să urmeze: lamentaţii 
fără sfârșit, rugăminţi lacrimogene, nenumărate Dios Mio, 
Sfântă Fecioară a Pruncului Isus, ce va zice lumea? etc. 

Într-o după-amiază cenușie de octombrie, la șase zile după ce 
generalul Millân Astray îi arunca în faţă lui Unamuno, rectorul 
Universităţii din Salamanca, MOARTE INTELECTUALILOR, 
TRĂIASCĂ MOARTEA, la șase zile așadar după acel îndemn la 
crimă care avea să devină strigătul de raliere al naționaliștilor, 
și la exact două luni după plecarea ei plină de bucurie la oraș, 
Montse se întorcea în sat cu un copil în pântec, cu un aparat de 
radio în geantă și cu certitudinea că frumoasele zile de vară nu 
vor mai reveni niciodată. 

În momentul în care a zărit primele case, a copleșit-o nevoia 
de a plânge ca un copil. Își spunea că în acel moment s-a 
încheiat o perioadă a vieţii ei și că, odată cu ea, rămâneau în 
urmă, pentru totdeauna, tinereţea și bucuria. 

Avea impresia că plecase de-acasă în urmă cu mult, mult 
timp, într-o altă epocă, într-o altă viaţă. 

Satul i se părea auster, peste măsură de trist și atât de gol. 
Avea sentimentul, din această cauză, că prezenţa ei aici era 
îngrozitor de vizibilă și că în spatele obloanelor toate ţaţele se 
uitau la ea. 

A coborât strada în pantă care ducea spre casă, a deschis ușa 
grajdului, a urcat încet scara, a intrat în camera de zi care i s-a 
părut de o urâţenie care te duce la disperare, cu bufetul jerpelit 
și crucifixul din lemn agăţat deasupra acestuia (crucifix pe 
care, trebuie notat, mama ei a refuzat să-l dea jos de-acolo, 


făcându-i, pentru prima dată, să cedeze pe bărbat și pe fiu, și 
unul, și celălalt considerând cu generozitate că încăpăţânarea 
ei era o toană de gospodină cu conștiința politică 
subdezvoltată, pe care e mai bine să-o lași în pace), zicându-și 
că se întoarce în casa părintească ca o străină. 

Mama ei ţâșnește din bucătărie și i se aruncă de gât, Hija de 
mi alma déjame que te mire!%! Și s-a uitat lung, din cap până-n 
picioare, la Montse pe care o văzuse plecând adolescentă 
neascultătoare și întorcându-se acum ca tânără femeie mai 
împlinită (mai ales burta, spune mama ei râzând). Cum te-ai 
mai schimbat! Cât ești de frumoasă! 

În schimb, José, la întoarcerea de la câmp, nu a avut aerul că 
se bucură să o revadă, întrebând-o cu brutalitate despre 
motivul venirii. Pentru că o mamă am și eu, s-a bâlbâit Montse. 
Prea mult și una! a exclamat Jose. Tu să taci! a spus mama lor, 
punând mâna pe o sandală și prefăcându-se că i-o aruncă în 
cap. Montse a putut astfel constata că fratele și mama se 
reîntorseseră la obiceiurile de vechi cuplu și, fără să știe de ce, 
această constatare i-a adus ceva mângâiere. 

A doua zi dimineaţă, Montse, care nu dormise nicio clipă, 
întrebându-se toată noaptea cum și când să-i spună mamei 
despre sarcină, s-a hotărât să treacă la mărturisiri. Abia trezită, 
a anunţat direct că aștepta un copil al cărui tată murise pe 
front, această versiune a lucrurilor părându-i-se mai nobilă și 
mai admisibilă decât adevărul adevărat. 

În acel moment s-a întâmplat exact lucrul de care se temea. 
Mama ei a izbucnit în lamentări patetice: că arunca dezonoarea 
asupra familiei, că le murdărea numele și reputaţia, că era cea 
mai mare rușine a vieţii ei, că lumea îi va arăta cu degetul, că i- 
a târât în noroi, că, dacă vestea se va răspândi, tatăl o va omori 

S-o vedem și pe-asta! i-a răspuns prompt Montse, cu o 
expresie dură. 

Ceea ce a pus capăt jelaniilor, dar nu și suspinelor 
plângăcioase, aerului de înmormântare, imboldurilor repetate 
ca, mai ales, să nu spună nimănui și rugăciunilor înflăcărate 
către Isus și Sfânta Fecioară, care o vor ajuta să găsească 
scăparea (în realitate, ajutorul a venit în urma unei întâlniri cu 
totul pământene, dar să nu dezvăluim nimic înainte de vreme). 


130 Copila sufletului meu, lasă-mă să te privesc! 


La rândul lui, Bernanos nu contenește să reflecteze asupra 
evenimentelor din Spania, care îi vor rămâne în amintire până 
la sfârșitul zilelor și îi vor marca pentru totdeauna gândirea și 
credinţa. 

Infamiile Bisericii care îl paralizaseră de groază, cinismul 
acesteia, speculaţiile reci, prudenţa senilă l-au făcut,. In mod 
paradoxal, să-și manifeste dragostea întru Christos cu o 
pasiune sporită. 

Însă Christosul lui nu era același cu magicul Christos al 
mamei lui Montse, nici cu acela răzbunător și predispus la a 
vedea răul peste tot al dofei Pura, ba încă mai puţin cu acela 
atotputernic al arhiepiscopului de Palma. 

Christosul lui era doar acela al Evangheliilor, cel care apăra 
cerșetorii, ierta tâlharii, binecuvânta prostituatele și pe toţi cei 
umili, decăzuţi și vagabonzi, atât de dragi inimii sale. Acela 
care îi spusese tânărului bogat: Du-te, vinde averea ta și dă-o 
săracilor. Ar h fost de ajuns, fir-ar să fie, să citești Evangheliile! 
Acela care îi alunga de a sine pe cei care vorbesc și numai gura 
e de ei, pe cei care pun grele poveri pe umerii altora în timp ce 
ei duc o viaţă ușoară. Este de ajuns să deschizi Evangheliile la 
întâmplare! Acela care dispreţuia semeţiile iluzorii și fulgera 
împotriva celebrităților care se duceau să se ghiftuiască pe la 
puternicii zilei, trăind adevărate voluptăţi când auzeau cum li 
se spune maeștri. 

Christosul lui Bernanos era destul de aproape, în mod 
uimitor, de Christosul fratern al lui Pier Paolo Pasolini, cel care 
vedea în figura lui Isus și a celor care îl însoțeau, cei fără casă 
și fără mormânt, pe sărmanii refugiaţi ai dramelor de astăzi. 

Era Christosul care nu fusese răstignit nici de către 
comuniști și nici de către profanatori, sublinia Bernanos cu 
ironia-i mușcătoare, „ci de către preoţii opulenti, acceptaţi fără 
rezerve de marea burghezie și de intelectualii timpului, cărora 
li se spunea scribi”. 

Ar fi trebuit, așadar, să li se reamintească aceste adevăruri în 
primul rând prelaţilor spanioli și credincioșilor lor? 

Și ce făceau acești dedicați graţiei divine care își deschidea 
larg porţile iubirii? Nu ar fi fost cazul ca aceasta să 
strălucească din ființa lor ca lumina unui bec? Unde dracu’ își 
ascunseseră prin urmare bucuria de a-i iubi pe săraci? 

Ar fi trebuit oare să li se repete, mustrându-i, că Isus fusese 


un sărac printre săraci, ca mai târziu Poverello!3! care vestea, 


pe drumurile Umbriei, domnia sărăciei. Însă „credincioșii sunt 
șmecheri. Câtă vreme Sfântul a umblat prin lume umăr la umăr 
cu Sfânta Sărăcie pe care o numea doamna sa, n-au îndrăznit 
să zică prea multe. Numai că, odată mort Sfântul, ce-aţi fi vrut? 
s-au trezit că sunt atât de ocupați să îl cinstească, încât Sărăcia 
s-a pierdut prin mulțimea adunată la sărbătoare... Șleahta în 
veșminte aurii ori de purpură și-a luat de-o grijă. Ufff!” 

În ochii lui Bernanos, nicio impostură nu o putea egala pe 
aceasta. 

Pentru că scrisese despre ea, va fi acuzat că face jocul 
comuniștilor împotriva naționaliștilor pe care îi susțineau foștii 
săi prieteni. 


La întoarcerea în sat, lui Montse nu i-au trebuit mai mult de 
două zile pentru a constata că atmosfera era și mai apăsătoare 
decât se temuse. Învolburării voioase din iulie i-a urmat un 
climat de neîncredere care otrăvea toate raporturile dintre 
oameni, până la cele mai intime, ceva impalpabil, ceva rău, 
vătămător care se îmbibase în aer, în pereţi, în câmpuri, în 
copaci, în cer și în întreg pământul. 

Ea, care simţise atât de puternic fericirea de a fi liberă, 
regăsea infernul îngustimii de toate felurile. Se gândea că acest 
control al tuturor asupra tuturor, care se practica dintotdeauna 
în sat, astăzi cu și mai mare fervoare, o va lăsa fără vlagă. Se 
gândea că, trebuind să-și petreacă aici întreaga viaţă, nu se va 
mai putea obișnui cu bârfele împinse până într-acolo încât 
simplul fapt că o tânără își aprinde o ţigară e comentat 
săptămâni întregi, la fel ca în bolile numite femeiești, suferinţe 
în care organele afectate nu sunt numite niciodată, iar simpla 
lor pronunțare era socotită necuviincioasă, dacă nu de-a 
dreptul obscenă. 

Cea mai mare parte dintre săteni, după spusele Rositei, 
trecuse de partea lui Diego, iar confruntările dintre el și fratele 
ei deveniseră atât de violente, încât unii prevesteau acte 
ireparabile. 

Lipsea dintre ei ceva ce i-ar fi putut împăca. 

Mama: Fran la noche y el dia.!%? 


131 Supranumele Sfântului Francisc de Assisi. 
132 Erau ca ziua și noaptea. 


Pe cât era unul de tânăr, pe atât era celălalt de bătrân, dacă 
aceste cuvinte, tinereţe și bătrâneţe, au și un alt sens în afara 
celui biologic. Unul era impetuos, necugetat, repezit, tot numai 
nerv, fragil și cu un comportament cavaleresc. Celălalt era 
calm sau, mai degrabă, însufleţit de voinţa de a controla 
evenimentele, dar și propria persoană, care îl făcea să își 
măsoare fiecare gest și să cântărească iar și iar, să evalueze și 
să calculeze fiecare decizie (mama: simt că sunt nedreaptă. 
Simt că voi fi nedreaptă). Sensibilitatea îl făcea pe Jose 
vulnerabil, mai vulnerabil decât oricine altcineva, lipsit de 
apărare. Pe Diego însă îl întărea, îl blaza, îl blinda. Jose deţinea 
cunoștințe care nu veneau nici din scoală, nici ca moștenire de 
familie, ci doar ca un extraordinar câștig de pe urma lecturilor 
sale rare, făcute la întâmplare, prin ziarele de care mai dădea 
pe ici, pe colo. Diego își punea întotdeauna la bătaie inteligenţa 
împotriva a ceva sau a cuiva, respingând violent sfaturile 
paterne care, zicea, nu-i puteau folosi decât pentru a-și 
consolida aroganţa de castă (mama: cred că sunt nedreaptă). 
Unul se indigna în faţa intrigilor și a strategiilor de joasă speţă 
prin care politicienii își atingeau deseori scopurile. Celălalt, 
îmbătrânit de experienţe dure, în pofida vârstei tinere, 
îndoindu-se de oameni, de toţi oamenii, fără excepţie, înainta 
prudent, cu pași numărați, știind să accepte compromisurile 
necesare scopurilor sale ce se clădeau cu încetul și cu 
precauţii. Unul încarna poezia inimii, celălalt proza realului, 
zic, împinsă de gustul meu lipsit de măsură pentru citate. 

Algo asi!%, spune mama mea. 

Unul se aprindea pentru visurile utopice pe care le 
întrevăzuse la Lerima, pe când cerul ardea. Celălalt, fără 
îndoială fiindcă îi lipsea orice fel de încredere, era hotărât să se 
bazeze pe principii puse în ordine (odioasa ordine a pionilor, 
zicea José, deși nu îl citise niciodată pe Bernanos), pe planuri 
serioase și bine conturate și pe idei perfect definite. Și dacă, 
din întâmplare, se trezea în prezenţa lui Jose, se apuca să își 
exagereze, cu un soi de orgoliu în răspăr, latura de om cu 
picioarele pe pământ, scoțându-i ochii cu tot soiul de 
consideraţii de un consternant pragmatism sau, înarmat cu 
barosul dogmei, trăgându-i lovituri zdravene cu privire la 
importanţa capitală a realismului în politică (realism despre 


133 Cam așa. 


care José, deși nu îl citise niciodată pe Bernanos, afirma că este 
bunul-simţ al ticăloșilor). În secret însă, Diego (conform umilei 
păreri a mamei mele) îl invidia pe Jose tocmai pentru 
imprudenţele lui, pentru strălucitoarea sa frumuseţe, pentru 
entuziasmele sale imaginare care îi umpleau privirea de flăcări, 
pentru puterea de a genera dezordine, pe care o ghicea în el și 
care, în același timp, îl seducea și îl făcea să încremenească. 
Diego era (tot conform umilei păreri a mamei mele) gelos pe 
Jose, o gelozie tulbure, enigmatică, sălbatică, îndrăgostită 
poate, și de care nu știa cum să se lepede. 

Felul în care au continuat evenimentele nu va face decât să 
confirme ipoteza maternă. 

După ce a întors pe toate părţile  rușinoasa, 
înspăimântătoarea veste a sarcinii, pe la sfârșit de octombrie 
mama lui Montse a venit după ea în camera din pod în care 
aceasta își petrecea zilele, anunţând-o, bucuroasă, că are un 
plan despre care, până una-alta, nu poate sufla o vorbă. 
Montse, cu privirea fixă, nu i-a pus nicio întrebare, nu i-a cerut 
nicio explicaţie, nu și-a exprimat vreo curiozitate. In acea 
perioadă a vieţii ei, Montse nu se gândea decât la acela căruia 
și eu și sora mea îi spunem, încă din copilărie, Andre Malraux. 
Numai la el se gândea și i se rupea de tot restul. I se rupea că 
aproape de ea oamenii se omorau unii pe alţii, i se rupea că 
Leon Blum!'5t refuza să acorde ajutor Spaniei și că Anglia, cu 
grija de a-și menţine ce îi mai rămăsese din putere, acţiona la 
fel, i se rupea de ceea ce pe fratele ei îl aducea la disperare și 
anume că guvernul spaniol se vedea, în plus, și grevat de 
interdicția de a cumpăra arme de la firme private și constrâns, 
astfel, să se arunce în braţele URSS, singura ţară care accepta 
aur spaniol în schimbul materialelor de război. Toate aceste 
lucruri (spune mama mea) nu aveau nicio importanţă pe lângă 
grijile mele, deci, îndrăznesc să zic, mă cam ștergeam la cur cu 
ele. 

La o săptămână după anunţul enigmatic al mamei ei, pe când 
spărgea nuci în pod, trăgându-le lovituri zgomotoase cu o 
piatră, de parcă astfel ar mai fi putut scăpa de tristeţe, a auzit 
pe cineva bătând la ușa de la intrare și pe mama ei coborând în 
fugă scările, apoi urcându-le la loc însoţită chiar de Diego. 


154 Om politic francez (1872-1950) lider al Partidului Socialist 
Francez și prim-ministru al Franţei de trei ori. 


Montse a fost atât de mirată, încât, în prima clipă, nu a putut 
îngăima niciun cuvânt. 

lar Diego, care nu îndrăznise niciodată să îi spună vreo 
vorbă, nici măcar să o atingă în treacăt sau să o ţină de mână la 
sardana de duminică, i-a declarat că era fericit să o revadă aici, 
pusă pe spart nuci, mai degrabă decât în oraș, unde lucrurile, 
zicea el, erau gata să ajungă la un scandal de pomină. Incet- 
încet, Montse și-a venit în fire. 

I s-a părut că Diego se schimbase. 

Chipul lui i se părea mai puţin închis, mai puţin dur, mai 
puţin încăpățânat, iar timiditatea lui mai puţin paralizantă, 
deși, de cum a văzut-o, i se aprinseseră obrajii. 

Au schimbat câteva banalităţi în timp ce mama ei i-a lăsat 
pentru câteva clipe, pentru a se duce să caute ceva rachiu în 
bucătărie. 

Profitând de absenţa ei, gândurile lui Montse au început să 
se miște extrem de rapid, de intens și, dintr-odată, înainte chiar 
de a ști ce o să îi iasă din gură, l-a întrebat pe Diego dacă știa. 

Diego a priceput imediat care era acel lucru pe care se 
presupunea că trebuia să îl fi știut. Și a spus da. A roșit. Și au 
amuţit amândoi. Montse, liniștită, a schimbat subiectul, 
interesându-se despre ultimele comunicate de război, fiindcă el 
era cel dintâi din sat care le primea. 

În imensa lui indulgență, Franco dăduse ordin lui Yagie!%, 
măcelarul din Badajoz, unde a executat patru mii de roșii, să 
interzică neapărat castrarea prizonierilor, spintecările și 
decapitările rămânând singurele mutilări autorizate. Dar 
Madridul e tot în mâinile noastre, zice Diego, care se simte 
mândru că poate fi informat nu prin nu știu ce vești fanteziste, 
ci prin comunicate oficiale și anunţuri nu mai puţin oficiale, 
care îi soseau prin telefon, având un avantaj de două sau trei 
zile față de zvonurile vehiculate prin sat. Diego spunea noi, 
soldaţii noștri, războiul nostru, greutăţile noastre, șansele 
noastre de victorie, de parcă ar fi fost niște chestiuni personale. 
Așa că Montse începea ușor să se enerveze. 


După scurta întâlnire pe care i-o urzise sârguincios mama sa, 
cu cine știe câtă viclenie, Montse și-a petrecut nopţi de-a 
rândul în căutarea somnului. 


135 Juan Yagüe Blanco (1891-1952) — general spaniol franchist. 


Era oare necesar să fie de acord cu dorinţa mamei ei? Și cu 
acest măritiș? Căci evident despre căsătorie fusese vorba, chiar 
dacă nici ea, nici Diego nu sudaseră o vorbă în acest sens. 

Trebuia să accepte să se mărite cu un bărbat pentru care nu 
simțea nimic, un bărbat care nu o atinsese niciodată altfel 
decât cu privirea, un bărbat cu chipul sever și cu părul de 
culoarea cozii de vacă, un bărbat ale cărui discursuri pe care le 
tot repeta în gura mare, în public, erau susținute într-un limbaj 
ireproșabil, care o neliniștea, fără a ști de ce, un limbaj în care 
cuvintele eficacitate și organizare îi ieșeau din gură ca dintr-un 
revolver? Exagerez și eu, zice mama mea, dar pricepi? 

Chiar era cazul să accepte această căsătorie, din moment ce 
și-ar fi dat și viața pentru ca francezul să se întoarcă la ea? 
Fiindcă, în clipa respectivă, Montse se hrănea încă din speranţa 
necugetată ca, la întoarcerea de pe front, francezul să o 
regăsească, să o smulgă din sat și să o ducă în ţara lui, pentru a 
începe să trăiască zile fericite împreună cu copilașul lor. 

Zi și noapte se gândea la el. La acel bărbat adorat pe care 
nici nu avusese timp să îl cunoască, într-atât îi luaseră pe sus 
împrejurările, și de la care nici măcar o fotografie nu avea. Se 
gândea la acel bărbat despre care nu știa nimic, nici despre 
copilărie, nici despre gusturi, slăbiciuni, întâlniri care făcuseră 
din el ceea ce era acum, acel bărbat despre care nu știa 
aproape nimic, nici măcar numele de familie, și căruia, în 
consecinţă, îi era imposibil să îi dea de urmă, chiar dacă ar fi 
avut încăpăţânarea unui detectiv, un bărbat, însă, care știa că îi 
fusese sortit și pe care îl iubea cu o dragoste egală cu durerea 
care o devasta. li revedea fără încetare chipul aplecat deasupra 
chipului ei, ochii în care se refugia, smocul de păr de pe frunte, 
pe care și-l dădea înapoi cu o mișcare a capului și cicatricea în 
formă de stea, săpată în obrazul stâng, pe care îi lăsase cel mai 
blând dintre săruturi. Absenta lui îi măcina inima. 

Era atât de preocupată de propria ei iubire, încât nu a sesizat 
nici frigul din pod și nici primele mișcări ale copilului pe care îl 
purta în pântece. Uneori avea senzaţia halucinantă că iubitul îi 
era acolo, chiar lângă ea, pentru câteva secunde, după care se 
evapora. Timpul trecea și Montse încă mai păstra, deși din ce în 
ce mai firavă, speranţa că Andre Malraux se va ivi într-o bună 
zi și o va salva din această existență. Să dea Domnul să se 
întoarcă, murmura ea, în timp ce propria-i inteligenţă hotăra cu 


severitate că o astfel de dorinţă tine de nebunie. 

A trăit așa timp de trei luni, în această așteptare disperată, 
trei luni în care mama ei i-a injectat, picătură cu picătură, 
imperceptibila otravă a șantajului cu nefericirea. Își zicea că, 
dacă francezul nu avea să o găsească, ea va muri. 

Insă burta i se mărea, grămada de coji de nucă creștea, 
francezul nu dădea niciun semn de viaţă, iar ea, cu toate 
acestea, supravieţuia. 

Până la urmă, a trebuit să admită că francezul nu se va mai 
întoarce niciodată. Că speranţa era moartă. Nu și în vis. Căci l- 
am visat, scumpa mea, ani și ani de-a rândul. 

Se gândea că existau patru soluţii: 

Fie să se sinucidă, sărind în curtea de păsări prin ferestruica 
de la pod. 

Fie să se decidă să ducă o viaţă de fată-mamă, cum se zicea 
pe atunci, adică o desgraciada!%, care are de crescut un copil 
desgraciado, căruia o să i se zică bastard (ideea șoptită de 
Rosita, să facă întreg satul să creadă că acel copil fusese 
conceput fără vreo intervenţie masculină, operaţiune care încă 
se mai cheamă partenogeneză, în tratatele științifice, sau operă 
a Sfântului Duh, în cele catolice, i se părea dificil de susţinut). 

Fie să fugă la oraș, să nască indiferent unde, să își găsească 
indiferent ce muncă și să lase bebelușul la indiferent care 
doică. 

Fie să accepte să se mărite: nenorocire mai mică și, fără 
îndoială, mai ușor de îndurat decât chinurile luate în calcul mai 
înainte. 


Dorinţa de a trăi împotriva a tot și a toate și presiunea lentă 
exercitată de mama ei au împins-o să accepte cea din urmă 
soluţie. 

Așadar, la o zi după sutele de dispute cu propria conștiință și 
inimă, și-a înghiţit lacrimile și a acceptat căsătoria pe care 
desigur o putem numi căsătorie aranjată. 

A acceptat căsătoria, adică un nume, o poziţie socială 
asigurată și un certificat de onorabilitate, în schimbul scurtei ei 
tinereți și a speranţelor de iubire. 

Mama ei a tipat de bucurie. Mulțumită ajutorului Domnului 
Atotputernic (susţinut remarcabil, în cazul dat, și pe căi cu totul 


13 Nenorocită. 


clandestine, dar niciun cuvânt despre acest subiect!), fiica i se 
va mărita, cu nuntă cum se cade, cu un señorito! Fata ei, 
Domnul fie lăudat, va intra într-o familie al cărei mod de viaţă 
era invidiat de toată lumea! Que suerte! Qué felicidad!!3% 

Cu un bărbat urât, încearcă Montse s-o mai răcorească. 

Nu ca să fie frumoși sunt făcuţi bărbaţii, i-o întoarce mama 
ei. 

Da' de ce sunt făcuţi? 

A ser hombre y nada mâs.!%8 

Și așa s-a încheiat dezbaterea. 

Mama lui Montse, ale cărei fibre materne fremătau toate de 
orgoliu la gândul că fiica ei urma să facă parte, de acum, din 
clasa bogătașilor și să frecventeze, mulţumesc cerului, gente de 
calidad!*, a anunţat cu mândrie vestea vecinelor care au 
exclamat în cor: 

Ce noroc! 

Sclipește de norocoasă ce e! 

Nimic nu-i va lipsi! 

E la adăpost pe veci! 

Hai c-a tras lozul câștigător! 

Entuziasm rapid temperat, imediat ce mama lui Montse s-a 
dus să-și vadă de ale ei, fiecare comentând în felul ei: 

Săraca de ea, asta mica, o să vadă ea! 

Cu zgripţuroaica aia de doña Pura, chiar c-o plâng! 

Lasă că și cu doña Sol o să dea de dracu’! 

În casa aia rece ca un mormânt? Nu, mulțumesc! 

Eu zic că e mai bine să fii sărac și fericit decât bogat și 
nefericit! 

Opinie aprobată de întreg completul vecinelor. 


Nu știu de ce, dar aceste comentarii relatate de mama mea 
se potrivesc cu o frază a lui Bernanos, citită de dimineaţă, care 
spune, citez din memorie, că oamenii cu bani îi dispreţuiesc pe 
cei care îi slujesc din convingere sau din prostie, căci nu se 
cred cu adevărat apăraţi decât de către cei corupți și nu au 
încredere decât în cei corupti. 

Dacă stau bine să mă gândesc, devine clar că aceste cuvinte 


137 Ce noroc! Ce fericire! 
138 Ca să fie bărbaţi si nimic altceva. 
133 Oameni de calitate. 


formulează întrebări a căror ţintă este situaţia mea din prezent. 
Îmi dau seama tot mai limpede cu fiecare zi că interesul meu 
pasionat pentru poveștile mamei și ale lui Bernanos ţin în mod 
esenţial de ecourile pe care le trezesc în legătură cu viața mea 
de acum. 

Să ne întoarcem însă la Montse, pentru care ce era mai greu 
abia urma: să îl informeze pe José despre măritiș. 

José, de când se întorsese acasă, nu avea în minte decât un 
singur gând: să încerce să împiedice cariera politică a lui 
Diego, care juca vizibil cartea stalinistă. Să îl împiedice după 
cum putea. Numai că mijloacele de care dispunea erau firave, 
era obligat s-o recunoască. Puse în balanţă, mijloacele lui Diego 
pur și simplu îl scoteau din joc pe Jose. Singurul aliat pe care 
putea conta era Juan. Putin. Îi rămânea o singură ieșire, să facă 
pe cel care strică ploile, altfel spus să meargă-n mâini, altfel zis 
să refuze să intre în combinaţiile lui Diego. Să-i ardă o mamă 
de bătaie constituia opţiunea subsidiară. Pe care nu o elimina 
de tot. 

Jose  nutrea un dispreţ profund pentru autoritatea, 
sectarismul, prudenţa și rigiditatea încarnate de către Diego, 
un dispreţ organic, un dispreţ incoercibil care îl împingea să 
devină impertinent imediat ce se afla în prezenţa acestuia. Să 
imite cârâitul găinilor în timpul adunărilor organizate de Diego, 
să își pună coarne de drac cântând rumba la rumba la rumba la 
ori să ridice două degete, ca un școlar, pentru a declara înainte 
de orice efort intelectual, vă dau un sfat: mâncaţi papagal! îi 
provocau adevărate crize copilărești de bucurie pe care sătenii 
le condamnau cu aplomb. 

Diego nu suporta aceste piedici puse autorităţii sale 
masculine, care îl răneau mai mult decât aducerea unor 
contraargumente serioase și foarte bine demonstrate. 

Drept pentru care nimeni nu a fost surprins de tragicele 
evenimente care au survenit în decembrie. 

Dar, ca să înţelegi bine desfășurarea faptelor (îmi zice 
mama), trebuie să știi că violenţa care exista între Diego și Jose 
venea încă din copilăria lor pe care ţi-o voi povesti cu tot 
ghemul ei de detalii. 


Atunci când Diego a ajuns în familia sa, în 1924 (pe când 
avea șapte ani), don Jaime a ţinut să meargă la școala din sat. 


Crezând că face bine ce face, doña Sol, cucerită de eleganța 
englezească, l-a împopoţonat, în ziua începerii cursurilor, cu o 
jachetă subţire, la două rânduri, bleumarin, cu o tăietură 
perfectă, cu nasturi auriţi și cu blazon aplicat pe buzunarul de 
la piept, reprezentând o coroană sub care stăteau mândri doi 
lei. Costumul de o eleganţă deplasată a trezit de la bun început 
animozitatea băieţilor din clasa lui, cu toţii prost îmbrăcaţi, cu 
haine vechi și de o curăţenie îndoielnică. În recreatie, José, 
care de pe atunci era șeful găștii, l-a dat violent la o parte de la 
jocul de bile, pe motiv că señorito risca să își murdărească 
hainele lui de carnaval. Diego a fost astfel rănit în amorul 
propriu, rană pe care o va ţine minte toată viaţa și care, peste 
timp, va păstra nealterată memoria tuturor celor îndurate în 
primii ani de scoală. De atunci se izolase, refuzând să se 
amestece cu aceia care îl jigniseră, preferând să rămână singur 
în recreaţii decât să riște să fie înjosit de gașcă, întrucât 
învățase din cea mai fragedă copilărie, fragedă nu e cuvântul 
potrivit, de când era mititel să se lase cât mai puţin descoperit 
în faţa durerii și a umilinţelor. 

Cât despre Jose, acesta continua să își exerseze implacabil 
cruzimea, alungându-l de la jocul de bile, zicându-i chiquita!%, 
sau señorita sau iubiţica, bătându-și joc de părul lui de culoarea 
morcovului, insultându-l în mii și mii de feluri. Și deși nu avea 
nici un motiv serios pentru a-l uri, și-a păstrat intactă 
aversiunea care nu se adresa, în fond, direct lui Diego, ci 
situaţiei pe care acesta o personifica fără să vrea și, poate, pe 
vremea aceea, chiar fără să știe: apartenenţa la clasa arogantă 
a bogătașilor care nu voiau să renunţe la privilegii și pe care, 
din instinct, Jose îi ura. 

Rezultate: încăierări violente între cei doi, cu lovituri de 
pumn și de gheată, la cel mai mic pretext și adesea chiar fără. 
Și, de fiecare dată, uimirea lui Jose în faţa brutalităţii sălbatice 
a loviturilor și a hotărârii feroce a lui Diego, pe care nu te-ar fi 
lăsat să le bănuiești nici tenul lui palid, nici fesele plate, nici 
umerii care-l făceau să semene cu un cuier. În așa fel încât José 
a ajuns, în timp, la convingerea că, la un moment dat, Diego, cu 
ardoarea lui fanatică, rece, cu răutatea care cine știe de unde îi 
venea, și cu voinţa pătimașă de a învinge pe care o manifesta 
de câte ori se tăvăleau în curtea școlii, într-un fel sau altul îi va 


140 Micuta. 


pune capăt zilelor. 

Obișnuit să își depășească propriile dureri fără ajutorul 
nimănui, Diego nu le-a spus o vorbă părinţilor despre trista 
viaţă de școlar pe care o îndura și nu a lăsat să se vadă nimic 
din umilinţele pe care le suporta. A refuzat însă să îmbrace 
costumul de comuniune și a devenit cu fiecare zi care trecea tot 
mai taciturn și mai agresiv în relaţia cu părinţii și, mai ales, cu 
aceea pe care, în sinea lui, o numea maștera. 

Lipsit de tovarăși de joacă, Diego își îndura singurătatea în 
întunecata și îngheţata casă a Burgoșilor, împreună cu micile 
tancuri și cu soldăţeii de plumb pe care i-i dăruise tatăl lui, și în 
această singurătate întunecată și îngheţată și-a întărit 
atitudinea de o neguroasă distanţare faţă de ai lui, pe care o va 
păstra întreaga viaţă. 

În adolescenţă, Diego a început să caute să aibă legături cu 
băieţii de vârsta lui și, curios lucru, cu José. Asta fiindcă la 
vremea respectivă toţi adolescenţii încercau să fie în relaţii 
bune cu José, toţi voiau să îi semene, toţi voiau să meargă în 
mâini ca el (mersul în mâini, cam așa ceva le propunea 
ţăranilor din satul lui în iulie 1936), toţi încercau să îi imite 
felul de a se îmbrăca (prost) și de a se pieptăna (prost), toţi 
încercau să îi imite încăpăţânarea naturală, încăpățânarea 
biologică,  încăpăţânarea  epidermică faţă de autoritatea 
adulţilor, toţi încercau să îi imite insolenţa în faţa preotului, 
don Miguel, care nu mai era de acord să îl primească la 
comuniune, toţi încercau să îi imite ironia mușcătoare și 
discursurile tăioase împotriva satului lor de înapoiaţi, împotriva 
ţăranilor lui înapoiaţi și împotriva boului de taică-său care 
pufnea în râs în faţa acestui Burgos degenerat care făcea, cu 
nerușinare, pe filfizonul afectat și dezinvolt. 

Diego, așadar, căuta să fie în compania lui Jose, încercând 
să-l câștige cu tot soiul de pretexte înșelătoare, să-i forțeze 
prietenia, ba chiar, într-o oarecare măsură, îi făcea avansuri. 

Numai că se izbea de intransigenţa abruptă, de neclintit a lui 
Jose, al cărui orgoliu, exaltat de originea umilă, îl făcea să 
adopte faţă de Diego o compătimire dispreţuitoare, asta dacă 
nu îl respingea în modul cel mai nedrept și mai grosolan. 

Diego s-a simţit profund rănit. Și poate că adeziunea la 
partidul comunist a fost pentru el ocazia de a-i dovedi lui Jose 
că se înșela în legătură cu persoana lui. 


Numai că, din contră, în momentul izbucnirii războiului 
această adeziune le-a agravat disensiunile. Și ceea ce nu fusese 
decât o aversiune până la urmă banală, copilărească, 
înverșunată, dar lipsită de consecinţe grave, s-a preschimbat, 
odată cu războiul, în ură politică, adică în cea mai feroce și mai 
nebunească dintre toate urile. 

In așa fel încât, în noiembrie 1936, fiecare din ei gândea și 
acţiona împotriva celuilalt. 


Pe de o parte, Jose afirma că preferă de o mie de ori haosul și 
fragilitatea înnăscute ordinii monstruoase instaurate de 
bolșevici și acceptate de Diego fără revoltă. Continua să apere 
ideea colectivităţilor agrare, să își proclame încrederea în 
coloana Durruti și să îl critice răspicat pe Stalin, ale cărui 
promisiuni de a trimite arme milițiilor libertare imediat ce 
acestea aveau să adopte ordinea militară nu erau, în ochii lui, 
decât un șantaj infam. 


De cealaltă parte, Diego susţinea Ordinea, Instituţia, 
susținerea ideea de armată regulată și adeziunea fără rezerve 
la Uniunea Sovietică. De când fusese învestit la primărie, se 
dedica, printre alte auguste necesităţi, redactării săptămânale 
de rapoarte destinate forurilor superioare. Întrucât se 
îndrăgostise de scrierea acestor rapoarte, mergând uneori, 
într-atât de violentă îi era pasiunea pentru hârţogărie, până la a 
redacta mai multe în aceeași zi, rapoarte în care nota că satul 
rămânea calm mulţumită bunului-simţ înnăscut al ţăranilor din 
partea locului, în ciuda presiunii ce provenea din zona unei 
bande de agitatori bine-cunoscuţi, observaţii completate de o 
mulțime de amănunte pe cât de lipsite de importanţă, pe atât 
de inutile, referitoare la: orare, deplasări, îmbrăcăminte, 
bancuri, cuvinte spuse, băuturi băute ere. Întocmea cu aceeași 
minutie buletinele de propagandă, fără a ezita să atace dur 
complotiștii în solda inamicului, și organiza cu meticulozitate 
așa-numite campanii de alfabetizare, care constau în 
convocarea populaţiei țărănești într-o sală a primăriei pentru: 
în primul rând, a lăuda organizarea milițiilor comuniste, model 
de coeziune și de disciplină, în al doilea, pentru a preveni 
oamenii în legătură cu pericolul care plutea asupra lor din 
cauza factorilor de dezordine, m-ai înţeles care-i treaba. 


E inutil de precizat că ţăranii prezenţi acolo, în mod normal 
prudenti, în mod normal lași și în mod normal pupincuriști, se 
simțeau oarecum obligaţi să aplaude. Temor!“! și obedienţa, 
ascunse pe timp de pace, devin mai vizibile pe timp de război, 
comentează mama ca o filosoafă. Ar fi trebuit să vezi cum era 
aclamat mareșalul Putain!” în primii mei ani de turism prin 
Franţa, iartă-mi umorul (aluzie la peregrinările din anii 1939- 
940, în decursul cărora mama și Lunita au trecut din lagăr de 
concentrare în lagăr de concentrare, în folosul cunoștințelor lor 
de geografie, peregrinări pe care mama le ţine încă minte, 
lucru excepţional). 

Pentru a-și consolida puterea, Diego s-a apucat să pronunţe 
cuvintele Patria și Pueblo cu solemnitate, s-o ocărască din 
nimic pe Carmen, secretara primăriei, să taie mândru panglica 
la inaugurarea cantinei, să controleze cu grijă de poliţist 
grosimea cojii cartofilor curăţaţi de Rosita pentru masa 
copiilor, să dea instrucţiuni de netăgăduit celor patru tineri 
care se puseseră în serviciul lui, nerăbdători să se știe supuși ai 
unei alte dominaţii decât aceea a tatălui lor, ordonându-le să 
facă lucruri absolut fără rost precum numărarea clienţilor din 
cafeneaua lui Bendición, să decreteze interzicerea sărbătorilor 
religioase spre disperarea mătușii sale pe care au apucat-o 
amețelile, să înlocuiască Bobotează cu Ziua Copiilor, să 
convoace pe cutare ori cutare pentru a verifica dacă știe 
parola, luându-și obiceiul de a lăsa la vedere, pe birou, un 
sclipitor pistol Ruby care invita destul de puţin la dialog. 

De când își adjudecase funcţiile, Diego părea locuit de ceva 
implacabil, rece, ostil, care, până la urmă, a trezit în populaţie 
o formă de spaimă. 

Jose era unul dintre singurii care nu se lăsau daţi de pământ 
de fasoanele lui marţiale, nici de pușcociul scos în văzul 
tuturor, nici de ghetele lustruite de-ţi luau ochii, nici de gura 
din care cuvintele erau împroșcate în rafale. Unul dintre 
singurii care subliniau prin atitudine, atunci când ajungea la 
primărie pentru a-i da telefon Franciscăi, că venise după 
noutăţi, nu după ordine. Fiindcă fratele meu, scumpa mea, nu 


141 Teama. 

142 Joc de cuvinte de la numele conducătorului pro- german al Franţei 
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mareșalul Philippe 
Pétain, și insulta putain, pute - curvă. 


era un... laș, zic eu, hai că mă faci să râd cu vorbele tale 
increibles, zice mama. 

Diego îl primea cu o răceală calculată sau, mai degrabă, cu o 
exaltare îngheţată care i se părea a fi specifică șefilor, se 
exprima în fraze scurte, așa cum credea că se exprimă șefii și 
dădea dovadă de calităţi care considera că sunt inerente unor 
șefi: nerăbdare, laconism și o posomoreală cronică. 

Instalat în biroul fostului primar, unde atârnase un portret 
uriaș al lui Stalin, părea, în pofida imaginii exterioare pe care 
se străduia să și-o alcătuiască, că simte o anumită voluptate în 
a ridica receptorul telefonului (orgasmul lui birocratic, zicea 
Jose, îmi spune mama), primăria fiind singurul loc din sat legat 
la o centrală telefonică și având un telefon utilizabil, semn 
irefutabil al puterii. 

În acel moment (suntem în octombrie 1936, iar căsătoria cu 
Montse nu era încă la ordinea zilei) relaţia lui cu Jose atinsese 
un asemenea nivel de violenţă, încât unii ziceau Toate astea o 
să se sfârșească rău. 


Într-o dimineaţă de noiembrie, în care mâncau amândoi în 
bucătărie roșii și ardei copţi, Montse s-a hotărât să îl informeze 
pe Jose că se va mărita. 

José. 

Da? 

Trebuie să-ți spun ceva. 

Zi odată, ce te-a apucat? 

Ceva care-o să te supere. 

Tare-mi place să mă supăr. 

O să mă mărit cu Diego. 

Asta-i bună! a exclamat Jose fără să-i vină să creadă. 

Apoi, râzând: Te conozco bacalao aunque vengas disfrazao.1%3 

Numai că, privind chipul surorii lui care rămânea serios, Jose 
s-a întunecat dintr-odată, 

Nu-mi spune că vorbești serios?! 

Și, cum Montse a aprobat cu aer încurcat, 

Păi, e monstruos, s-a apucat să urle. Adică te-gropi cu 
roșcatul? Cu cabrón? 

Se albise la faţă. 

Cu stalinistul ăla de căcat? 


143 Zicală care are sensul: „Nu mă păcălești“. 


Chiar cu el, zice Montse surâzând, pentru a mai destinde 
atmosfera, un surâs mic, care i-a crispat colţul gurii, dar care a 
făcut să dea pe-afară mânia fratelui ei. 

Cu căcatu' ăla-mpuţit, a urlat Jose, cu trădătorul, cu jafu’ ăla 
de copil de curvă, cu figuin!“. 

Își ieșise din fire, mâinile îi tremurau, venele de la gât i se 
umflaseră, faţa îi era roșie ca focul. 

Ticălosu' ăla vrea doar să te fută, tipa Jose, și nu e decât o 
scursură. Are un carnet de contabil în loc de inimă, urla 
(cuvintele nedrepte, spuse în criza de indignare, au rămas 
multă vreme în mintea lui Montse). 

Te rog să nu strici totul, a spus mama lor. 

Cine strică totul? a ţipat Jose. Eu sau combinaţiile voastre 
scârboase? 

Diego e băiat serios, a pledat fără convingere mama lor, în 
speranţa că va potoli furia fiului. Are un fond bun. 

În loc de asta, l-a dezlănţuit. 

Hijo de puta ăsta reprezintă tot ce detest eu mai mult pe 
lume, a urlat Jose. Asta omoară tot ce e frumos, revoluţia a 
omorât-o, o s-o omoare și pe sor-mea, o s-o omoare, o s-o 
omoare. 

Mama lor, palidă, a invocat atunci imperativul categoric: Sor- 
ta trebuie să se mărite, așa stau lucrurile și cu asta basta. 

Sincere condoleanţe! a exclamat José cu un râs înfricoșător. 

La care cuvinte, Montse a izbucnit în lacrimi și a încercat să 
o ia la fugă. 

Jose a prins-o cu brutalitate de o mânecă: 

Plângi fiindcă te-ai vândut ca o curvă ăluia care a plătit mai 
mult? i-a zis. Ai dreptate: e abject. 

Nu vorbi așa cu sora ta! i-a ordonat mama lor, bulversată. 

Hop și mama de bordel, păi de unde morală?! a urlat Jose. 

Mama lor a fugit din bucătărie. 

Montse s-a refugiat în goană la ea în pod și s-a aruncat pe 
pat scuturată de suspine. 

Rămas singur, Jose și-a dat frâu liber furiei. Vorbea de unul 
singur ca un nebun. Zicea c-o bagă-n mă-sa de căsătorie, 
curvăsăria asta legalizată, c-o bagă-n mă-sa de căsătorie care 
permitea oricărui cabrón să-și cumpere orice fată ca să facă din 
ea curva lui, care permitea și ultimei javre omenești să-și ofere 


144 Împopoţonat. 


o bunăciune, o bunăciune care se lasă de bunăvoie, ba mai 
mult, cu tot cu garanţie pe viaţă, cel puţin când te duci la 
patron ești plătit, futu-i, că-mi pierd minţile cu povestea asta, 
zău, înnebunesc. A vorbit așa, o vreme, de unul singur, 
străbătând în lung și-n lat încăperea pe care mama lui o numea, 
exagerând, salon, a tras un șut zdravăn într-un scaun care 
făcuse greșeala de a se găsi în drumul lui, a urlat Me cago en 
Dios! de s-au cutremurat pereţii, a coborât scările casei sărind 
mai multe trepte odată, a urcat pe calle del Sepulcro înjurând 
nu știu ce, și a năvălit abia mai răsuflând la prietenul lui Juan 
care citea un ziar, s-a luat și de el fiindcă nu-și ridica nasul din 
pagini, pe urmă de fratele acestuia, Enrique, Ce-ai de belești 
ochii?! pe urmă de jigodia de mă-sa (care nu era acolo pentru a- 
i răspunde), pe urmă de Franco, pe urmă de Mola!'%, pe urmă 
de Sanjurjo!'%, pe urmă de Millán Astray!“, pe urmă de Queipo 
de Llano!'%%, pe urmă de Manuel Fal Conde!**, pe urmă de Juan 
March, pe urmă de Hitler, pe urmă de Mussolini, pe urmă de 
Leon Blum, pe urmă de Chamberlain, pe urmă de întreaga 
Europă, pe urmă de împuţitul de sus până jos care are și un 
nume: Diego Burgos Obregón. 

Juan, por favor, dă-mi o bere înainte să mă duc să termin cu 
mizeria aia. 


La Palma de Mallorca nimic nu mai putea revolta pe cineva. 

În faţa miilor de asasinate, în faţa îngrozitoarei barbarii, în 
fața scabroaselor șicane la care erau supuse familiilor celor 
executaţi, în faţa interdicţiei abjecte impuse soțiilor celor 
împușcați de a purta doliu, populaţia insulei rămăsese năucită. 

Ar fi nevoie de multe pagini, scria Bernanos, pentru a face să 
se înțeleagă că, pe termen lung, aceste acţiuni, care nu erau 
puse de nimeni sub semnul întrebării, nu mai stârneau nicio 
reacţie. „Rațiunea, onoarea le dezavuau; sensibilitatea rămânea 
încremenită, ca amorţită de stupoare. Un fatalism identic 
reconcilia în aceeași buimăceală și victimele, și călăii.” 


145 Emilio Mola y Vidai (1887-1937) general de brigadă franchist. 

146 Jose Sanjurjo Sacanell (1872-1936) general naţionalist. 

147 Jose Millân-Astray y Terreros (1879-1934) general franchist. 

148 Gonzalo Queipo de Llano (1875-1951) general franchist. 

14 Manuel Fal Conde (1894-1975) avocat și om politic spaniol de 
orientare carlistă. 


Bernanos descoperă, cu inima sfâșiată, că, atunci când frica 
este aceea care guvernează, când cuvintele sunt înspăimântate, 
emoţiile puse sub urmărire, se instalează un calm asurzitor și 
imobil, pentru care stăpânii momentului se felicită. 


Pe 10 noiembrie, părinţii lui Montse s-au întâlnit cu cei ai lui 
Diego. Era vorba să fixeze data nunţii și să se hotărască zestrea 
(mama mea: zestrea mea era tare rahitică), și contractul care 
urma să-i lege pe cei doi soţi (pe care tatăl ei l-a semnat cu o 
cruce). Pentru Montse, ziua aceea a fost chin. Nu atât din 
cauza perspectivei de a-și pecetlui pentru totdeauna destinul, 
cum s-ar fi putut crede, cât văzându-și părinţii atât de greoi, de 
timizi și de artificiali în salonul luxos al Burgoșilor. 

Tatăl ei își așezase basca pe genunchi, descoperindu-și 
fruntea albă, pe care o linie adâncă o delimita de pielea 
bronzată a feţei, și a rămas smerit pe scaunul lui, stângaci, cu 
ghetele grosolane una lângă alta, cu privirea șovăitoare, 
dezarmată, de câine bătut, în ciuda acelor Simţiţi-vă ca acasă și 
Fără fasoane între noi repetate de doña Sol. Cât despre mama 
ei, plăpândă, cu ochii în podea, cu mâinile roșii împreunate în 
poala rochiei negre, încerca și aproape că reușea să dispară. 

Tăcută, Montse își privea părinţii cu o intensitate meditativă. 
Îi privea de parcă atunci i-ar fi văzut pentru întâia oară. Și își 
zicea în sinea ei Ce amărâţi par! Chipurile lor, mâinile lor, mai 
ales mâinile, mâinile roșii ale mamei ei, distruse de leșie și de 
clor, și mâinile groase, bătătorite ale tatălui, cu unghii negre de 
pământ, mâinile lor distruse, gesturile stângace, modul de a se 
exprima tot cerându-și iertare, râsetele scurte, înăbușite, 
excesiva deferentă și mulţumirile care nu se mai sfârșeau 
reflectau modestia condiţiei lor și o sărăcie moștenită de secole 
întregi. 

Și i-a trecut prin gând că ea nu era decât exact reflectarea 
lor. Gândul că, în viitor, degeaba se va machia, se va îmbrăca în 
rochii costisitoare, se va împopoţona cu bijuterii scumpe, va 
învăța să facă gesturi autoritare, trimițând la plimbare bonele 
cu un gest al dosului palmei, ca atunci când alungi muștele, tot 
își va păstra câte zile îi vor fi date acest aer modest, care venea 
din interior, un aer de nestăpânit, de neșters, un aer care 
permitea orice abuz și orice umilință, un aer moștenit de la un 
lung șir de ţărani sărmani, a cărui amprentă e înscrisă pe 


mutra ei, în carnea ei, o amprentă lăsată de încuviinţări 
rușinoase, de renunţări deloc de laudă, de revolte tăcute, de 
convingerea că mare lucru nu însemnau pe fața pământului. Și- 
a mai zis, în același moment, că, pe viitor, nu va avea curajul să 
își mai vadă părinţii frământându-se cu stângăcie, jenaţi, 
rușinaţi de ei înșiși, în faţa încrederii calme a socrilor, că va 
evita pe cât posibil ritualele întruniri care, la Paști și la 
Crăciun, încercau să reconcilieze familiile. 


Cu două zile înaintea datei căsătoriei, pe 21 noiembrie 1936, 
pe când Montse finisa rochia de mireasă (albă cu flori roșii, pe 
care am păstrat-o), Jose a dat buzna în bucătărie, cu faţa 
descompusă, 

L-au asasinat pe Durruti! 

Durruti era idealul lui, iubita lui, literatura lui, nevoia lui de a 
adora, Durruti nesupusul, Durruti cel pur, călăuzitorul, 
generosul, Durruti care ataca băncile, care răpea judecători, 
care punea mâna pe furgonul plin ochi cu aur al Băncii Spaniei 
pentru a ajuta muncitorii greviști din Zaragoza, Durruti care 
fusese deseori închis, de trei ori condamnat la moarte, expulzat 
din opt ţări și a cărui moarte, acum, îi dădea statură de 
legendă. 

În vreme ce Jose, năucit, repeta L-au asasinat, de parcă 
inteligenţa refuza să îi admită vestea pe care inima o înțelesese 
pe loc, Montse nu se putea împiedica să nu își spună că pusese 
atâta înflăcărarea în rugile ei de a surveni vreun incident 
înainte de măritiș, iar o diversiune, un dezastru, un seism tot 
atât de nemaipomenit precum revoluţia din iulie să o elibereze 
de promisiune și să-i schimbe căile destinului, nu se putea 
împiedica să nu își spună, zic, chiar dacă lucrul i se părea 
absolut absurd, că era în parte vinovată și ea de moartea aceea. 

Jose și-a înghiţit lacrimile, apoi, învins de emoție, a izbucnit 
în suspine ca un copil. 

Montse, care nu își amintea să își mai fi văzut fratele 
plângând, s-a lăsat și ea cuprinsă de tristeţea de care acesta 
dădea dovadă. Iar tristeţea i-a sporit în momentul în care Jose, 
pe neașteptate, ca pentru a-și sublinia durerea, a o înșela, a se 
goli de ea, pentru a o arunca undeva afară din el, i-a spus cu o 
mânie udată de lacrimi, 

Să nu cumva să te bazezi pe mine! Nici nu se pune problema 


să mă pretez la mascarada asta cu nunta ta! N-am chef să mă 
mânjesc stând alături de complicele asasinilor lui Durruti! 


În aceeași zi în care a aflat de moartea lui Durruti, pe care o 
atribuia comuniștilor, Jose, bulversat, a dat fuga la primărie. 

De când se întâlnise cu Montse și de când angajamentul 
căsătoriei cu ea fusese făcut public (noutate ce se răspândise 
cu viteza fulgerului), Diego se arăta mai îngăduitor, după cum 
ziceau ţaţele bârfitoare, care își explicau schimbarea de stare 
prin bine cunoscutele efecte ale iubirii. Se arăta mai îngăduitor 
înaintea oricui, ba chiar împinsese până acolo îngăduinţa, încât, 
de față cu martori, îi zicea mamei sale vitrege, doña Sol (căreia 
nu-i venea să-și creadă urechilor), mamita. Cât despre cel ce 
avea să-i devină cumnat, Diego îi promisese lui Montse (în 
cursul unei a doua întâlniri puse la cale de grija maternă) că își 
va revizui părerile în privinţa lui, că va trece cu buretele peste 
atentatele la propria-i demnitate de care fratele ei se făcuse 
vinovat și că avea să-l întâmpine dacă nu călduros, măcar mai 
puţin dușmănos. 

Astfel încât, în clipa în care Jose, alb de furie, a venit în 
primărie pentru a-l acuza, în acel 21 noiembrie 1936, în fața 
celor patru tineri care se puseseră în serviciul lui, că este 
complicele abject al asasinilor lui Durruti, Diego a luat un aer 
plictisit și s-a ferit să riposteze după cum se aștepta toată 
lumea. 


Peste două zile s-a celebrat căsătoria. Fără Jose. Şi mai c-as 
zice fără mireasă. În orice caz, fără coroniță de mireasă, fără 
voal de mireasă, fără buchet de mireasă, fără glob de 
mireasă!%, fără fetițe deghizate în mirese. A fost o ceremonie 
doar cu numele, o ceremonie care nu fusese precedată de 
tradiționala logodnă și care nu avea să fie urmată de 
tradiționala lună de miere, o ceremonie care avea să unească 
două ființe care nici nu își vorbiseră cu adevărat vreodată, ce 
să mai zicem despre a se fi curtat, cum se zicea pe vremea 
aceea, două ființe care doar își juraseră să păstreze întreaga 
15 Clopot oval din sticlă, specific unor regiuni franceze de la 
jumătatea secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial, care 
proteja anumite amintiri de la nuntă, precum buchetul de mireasă 
ș.a. 


viață unul și același secret (Diego o făcuse pe Montse să se jure 
că nu va spune nimănui că nu el e tatăl copilului, iar Montse 
jurase pe capul mamei ei, făcând, totodată, observaţia că 
oricine știe să numere pe degete își va da seama de minciună), 
o ceremonie ale cărei formalităţi fuseseră expediate în cinci 
minute de către unul dintre adjuncţii lui Diego, care i-a declarat 
uniți prin legătura căsătoriei până când moartea îi va despărți 
(adjoncţiune introdusă în extremis cu scopul de a 
contrabalansa caracterul sumar al ceremoniei). 

Diego refuzase să pună pe el un costum, în ciuda 
îndemnurilor conjugate ale dofei Sol și ale dofei Pura. Purta 
un bluzon din pânză groasă, neagră, care îi scotea în evidenţă 
și mai tare roșeaţa pielii și, în ziua aceea, Montse a observat că 
smocuri de peri roșcaţi îi ieșeau din urechi. 

Tatăl lui Montse purta costumul negru pe care și-l 
cumpărase cu opt ani mai înainte pentru înmormântarea 
cumnatei lui și care mirosea ușor a naftalină. Unchiul lui 
Montse, căruia toată lumea îi zicea Tio Pep, scosese la vedere 
același model. Mama, care visase la o nuntă de anvergură, cu 
tot tacâmul, și care își ascundea prost dezamăgirea, se 
îmbrăcase cu rochia de sărbătoare, din tafta neagră cu guleraș 
alb. Doña Pura își acoperise chipul cu un voal ușor (excelentă 
inițiativă, zice mama mea). Cât despre doña Sol și don Jaime, 
erau, ca de obicei, de o eleganţă desăvârșită. 

Montse, care respectase întreg protocolul de parcă o parte 
din ea însăși ar fi fost absentă, de parcă o parte din ea însăși ar 
fi fost pusă în mișcare de altcineva sau, mai degrabă, de parcă 
doar o parte din ea ar fi perceput toate detaliile evenimentului 
fără totuși ca acestea să o atingă cu ceva, Montse își amintea 
că, în momentul schimbării verighetelor, doñei Sol i se făcuse 
rău și fusese nevoie să fie așezată pe o bancă, să i se ridice 
voaleta și să fie bătută ușurel cu palma peste obrajii care se 
îngălbeniseră ca din cauza unei reprobări ascunse. Își mai 
amintea și că, în clipa în care trebuia să spună Da, prin minte îi 
trecuse un gând nebunesc: dacă, dând de urma ei, francezul ar 
fi venit într-o bună zi să o caute, pentru a-l putea urma, ar fi 
trebuit să ceară divorțul. Și i s-a făcut rușine de acel gând. 

Masa de nuntă s-a desfășurat în sufrageria Burgoșilor. 

Don Jaime, care, încă de la început, nu lăsase să se vadă 
nimic din ceea ce credea despre această căsătorie, care nu 


emisese nicio obiecţie și nu manifestase nicio reticenţă (spre 
deosebire de doña Sol, care făcuse o criză de nervi când 
aflase), don Jaime pe care nimic nu îl mai uimea din bizareriile 
omenești și în special din ciudăţeniile fiului său, care părea că 
acceptase mezalianța ca pe o ciudăţenie suplimentară, don 
Jaime a desfăcut sticla de șampanie, toastând pacificator 
pentru tinerii căsătoriţi. 

Convivii (zece, dacă punem la socoteală și martorii) au 
aplaudat, apoi s-au întors către tatăl lui Montse așteptând să 
facă și el același lucru. Numai că acesta s-a păstrat cu 
încăpățânare în muţenie, cu privirile în pământ, cu mâinile mari 
și noduroase așezate pe masă, o neașteptată timiditate 
împiedicându-l să dea drumul glumei fără perdea pe care o 
pregătise încă de dimineaţă, dar pe care prezenţa alături a 
dofei Pura, sublimă în demnitatea oferită de rochia din tafta 
neagră de mătase, îl făcuse s-o înghită instantaneu. Pe tot 
parcursul mesei, tatăl lui Montse s-a arătat incapabil să 
pronunţe fie și cea mai neînsemnată amabilitate la adresa 
extrem de austerei doñe Pura, care te îngheţa și care fusese 
plantată chiar în dreapta lui, ori poate tocmai rușinea resimţită 
din cauza acestei incapacităţi l-a făcut să bea mai mult decât ar 
fi trebuit, în pofida sfaturilor soţiei lui de a nu da iama în alcool 
și de a nu se mai șterge la gură cu mâneca. Astfel încât, la 
desert, când s-a ridicat pentru a intona unul dintre acele 
cântece necuviincioase în faţa unei Montse paralizate de 
rușine, Fijate como se mueve mi cosita!*!, s-a încurcat încă de 
la primele cuvinte și s-a lăsat să cadă greoi la loc, pe scaun, 
doña Pura adresându-i unul dintre acele surâsuri de gheaţă 
care l-ar fi făcut să amuţească și pe cel mai vorbăreţ tribun. 

În timp ce bărbatul încerca să își ascundă tulburarea, mama 
lui Montse, sărind în ajutorul lui, a declarat pe post de scuză: E 
din cauza emoţiei! Şi, pricepând că descoperise astfel o 
justificare plauzibilă pentru comportamentul soţului care risca 
să treacă drept un bădăran în faţa acestor „oameni de bine”, a 
repetat: E din cauza emoţiei! 

Cât despre Montse, care tremurase mai bine de 
cincisprezece ani în faţa celui pe care îl considera un fel de 
căpcăun, un tiran, un tată irascibil și brutal și cel mai de temut 
dintre bărbaţi, în faţa celui care-i arătase lui Jose ușa cu un 


151 Uite cum îmi saltă chestioara. 


deget ameninţător fiindcă îndrăznise să aibă o altă părere, în 
faţa celui care uriașe de o sută de ori în cercul familial că nu-i 
vor tremura niciodată izmenele pe el înaintea lui don Jaime, ba 
chiar, cu prima ocazie, îi va arunca el în faţă ce-are de spus, ea 
descoperea în ziua aceea un tată descumpănit, absolut 
inofensiv, bâlbâindu-se cu timiditate, cu ochii ţintuiţi în farfurie 
și înfricoșat de tot și de toate. 

În rest, toţi cei prezenţi trăiau cu teama de a nu fi abordate 
în conversaţie probleme politice, până și cea mai neînsemnată 
observaţie referitoare la cutare ori la cutare organizaţie și la 
modul în care aceasta conducea războiul riscând în orice 
moment, de asta erau cu toţii conștienți, să perturbe grav buna 
desfășurare a mesei. 

Fiindcă, într-adevăr, erau reprezentate la aceeași masă toate 
sau aproape toate partidele spaniole ale vremii, fiecare 
susţinător fiind extrem de mândru de justeţea cauzei sale, 
fiecare fiind însufleţit de cele mai nobile sentimente, fiecare 
fiind convins, în limitele experienţei și conform jocului 
propriilor interese, că poziţia sa era singura corectă, fiecare 
străduindu-se să zguduie, dacă nu chiar să distrugă 
credibilitatea celuilalt. Erau prezenţi stăpânul locului, don 
Jaime, care era bănuit de legături cu naționaliștii, sora lui, doña 
Pura, care, în intimitate, nu paria decât pe Franco și pe 
Falangă, tatăl miresei, care făcea parte dintr-un sindicat 
socialist al micilor proprietari de pământ, mirele convertit de 
puţin timp la doctrina comunistă, și Montse, care era cucerită 
de ideile libertare ale fratelui ei, tot așa cum te cucerește un 
cântec sau un chip, dintr-o infinită dorinţă de poezie. 

Marile curente politice ale Spaniei anului 1936 și 
neînțelegerile dintre ele, care, cel puţin în parte, au condus la 
dezastrul lor, își găseau astfel o ilustrare miniaturală. 


Cele dintâi luni ale vieţii lui Montse în casa cea mare, tristă 
și rece a Burgoșilor au fost printre cele mai împovărătoare 
dintre cele pe care a fost nevoită să le parcurgă. 

Mă simţeam ca o mobilă delabrată, ca un scaun șchiopătând 
într-un salon Ludovic al XV-lea, zice mama mea. Dac-aș fi putut 
încăpea într-o gaură de șoarece, acolo m-aș fi băgat. Treaba-i 
simplă, numai la closet eram liniștită, știi ce zic? 

Montse avea sentimentul că sare în ochi, că sare în aer, în 


sfârșit, amândouă. Și s-a simţit extrem de nefericită din cauza 
asta. Trecută peste noapte de la austeritatea ţăranului sărac la 
manierele burgheze de care habar nu avusese până atunci, a 
crezut de cuviinţă să își restrângă orice gest spontan, spre a nu 
părea vulgară, silindu-se să mănânce cât se putea de puţin, 
zicându-și că așa ceva îi dădea un aer distins, Vrei o porţie de 
tort? Doar o bucăţică por favor, silindu-se să vorbească 
perifrastic, împinsă de ideea naivă că bunul gust consta în a nu- 
i zice mâţei mâţă, temându-se să nu pară necioplită, și greoaie, 
și dizgraţioasă cu felul ei de a mânca, de a se mișca, de a râde 
și de a vorbi, lucruri care-ţi trădează, de fapt, proveniența mult 
mai sigur decât orice curriculum vitae, așa că Montse nu mai 
era Montse. 

Pândind fără încetare reacţiile Burgoșilor, care o tratau cu o 
curtoazie ceremonioasă la care, altfel, nu se așteptase, era 
constant înfricoșată la gândul că le-ar fi putut „cauza vreun 
deranj” membrilor acelei familii în care rolurile păreau 
distribuite cu o precizie matematică și că ar fi putut comite 
niște stângăcii șocante confundându-le atribuţiile ori locurile cu 
pricina. 

În ceea ce o privea, se străduia să rămână la locul ei sau la 
cel care credea ea că e alei, să facă acele gesturi modeste care 
credea că sunt așteptate din partea ei, ocupându-se cu 
modestie de gospodărie (întrucât revoluţia suprimase funcția 
oficială de fată-n casă, substituindu-i-o pe aceea, succedanee, 
de nevastă, cu mult mai avantajoasă), măturând cu modestie 
podelele, servind cu modestie masa, așezând cu modestie 
vesela la locul ei, speriată la gândul că ar putea dispune 
diversele ustensile altfel decât în spaţiile lor bine determinate, 
orice deplasare a unuia riscând să altereze relaţia cu celelalte 
și să perturbe astfel întreaga stare de spirit a casei, ordinea 
interioară instaurată de doña Pura nefiind altceva decât 
reprezentarea fidelă a sufletului acesteia, încoronarea lui. 

Întreg curajul pe care Montse îl pusese la treabă în lunile 
dinainte, pe când făcea planuri de fugă ori de a se arunca în 
gol, se epuizase dintr-odată. 

Și peste puţin s-a trezit lipsită de putere. O trapo!?. O 
fregona!*. 


152 Cârpă. 
153 Zdreanţă. 


În luna decembrie a lui 1936, Bernanos a fost informat 
despre următorul fapt, pe care l-a relatat în Marile cimitire sub 
lună. Primarul republican al unui orășel din Mallorca își 
amenajase o ascunzătoare într-un rezervor de apă de lângă 
casă, unde se refugia cu regularitate, la cel mai mic zgomot, de 
frica represaliilor. Într-o zi, epuratorii anunţaţi printr-un 
denunţ dintre cele mai patriotice l-au scos de acolo, dârdâind 
de febră, l-au dus la cimitir și i-au tras un glonţ în burtă. 
Întrucât încurcă-lume ăla nu mai murea odată, călăii, cam piliţi, 
s-au întors cu o sticlă de rachiu al cărei gât i l-au înfipt în gură, 
după care, goală, i-au spart-o în cap. 

Bucăţi mi s-a făcut inima, va mărturisi Bernanos ceva mai 
târziu. Numai așa ceva m-ar fi putut zdrobi. 


Cum să reziști? Cum să trăiești? se întreba Montse în casa 
cea mare și rece a Burgoșilor. 

Fiindcă Montse, ca s-o spunem deschis, numai bine n-o 
ducea. 

Nu-și putea scoate din minte amintirea primei întâlniri cu 
don Jaime (și cele câteva cuvinte pe care acesta le spusese), 
despre care cel mai blând lucru care s-ar fi putut spune era că 
nu se dovedise dintre cele mai încurajatoare. 

Cât despre acesta din urmă, adopta, în relaţia cu ea, un ton 
de o condescendentă curtoazie și nu îi răspundea decât cu 
câteva vorbe, imediat ce ea i se adresa, punând între ei distanţa 
pe care o folosea fată de toată lumea, ba chiar și fată de sine 
însuși. (Cu mult mai târziu, Montse avea să înţeleagă că numai 
delicateţea intrinsecă firii sale îl împiedica pe don Jaime să își 
exprime simpatia pe care o resimțea față de ea, bărbatul 
interzicându-și să lase să i se vadă sentimentele și partea 
plăcută a caracterului.) 

În faţa lui se dovedea pur și simplu o idioată. 

Omul acela o impresiona. Cum impresiona toată lumea din 
sat. 

Locuitorii îl considerau original, fantast, extravagant, însă 
aceste trăsături, în fond, le plăceau. Întâmpinau cu o amuzată 
indulgență ceea ce considerau a fi, în cazul lui, capricii de 
aristocrat: hainele de domn (întrucât nu lăsase nimic de la el în 
beneficiului modei „muncitorești” care făcea furori la vremea 


respectivă), mănușile de piele, pălăria neagră de fetru pe a 
cărei bandă din piele de oaie figurau inițialele JBO, gustul de 
neînțeles pentru cărți (Se spunea că are peste șapte mii! Păi 
unde să și le fi îndesat pe toate în căpățână?) și cunoștințele 
sale nemărginite (se zicea că vorbea trei limbi, patru cu 
catalana! că știa numele a vreo zece planete și cuvântul latin 
care desemna năutul, Cicer arietinum, pentru inculti). 

Jovial, dezinvolt, rafinat, nu atât de bogat pe cât părea, de o 
curtoazie cam ceremonioasă cu toţi, inclusiv cu propria soţie, 
neglijent în privinţa chestiunilor religioase, domeniu în care 
sora sa, doña Pura, era fanatică, echilibrat ca stare psihică și 
mai degrabă înclinat spre veselie, cu excepţia lucrurilor care se 
refereau la fiul lui, care-i dădea multă bătaie de cap, făcându-l 
să despice-n patru ceva ce nu mai era fir, ci de-a dreptul sârmă 
ghimpată (zice mama mea), se dovedea amabil cu toţi ţăranii, 
glumind cu ei când se ivea ocazia, se informa despre producţia 
de măsline și de nuci, avea pentru fiecare o vorbă bună, știa 
numele, prenumele și vârsta copiilor tuturor sătenilor aflaţi în 
serviciul lui, ceea ce îi făcea pe aceștia din urmă să spună Eeei, 
don Jaime e educat, însă el nu se fălea cu asta, ci se comporta 
cu simplitate. 

Cu sora sa, cu doña Pura, adoptase încă de la începutul 
războiului acel ton de răbdătoare indulgență care se folosește 
cu adolescenţii atunci când se încearcă să li se scuze farsele de 
prost gust. Uneori însă, când avea chef de glume, îi spunea 
ironic Dac-o să te audă roșiii, o să te bată la fundul gol, dacă nu 
cumva te vor viola. Moment în care doña Pura, profund rănită, 
îi întorcea spatele fără un cuvânt, spatele care i se cutremura 
de o indignare stăpânită, sau ridica din umeri dispreţuitoare, 
întărită de informaţia pe care o citise de dimineaţă în ziar: 
cuirasatul Nürnberg, pe al cărui pavilion era înscrisă crucea 
încârligată, tocmai intrase în portul din Palma, în sfârșit o veste 
bună, care îi ridica moralul. 

În privinţa gestionării moșiei, don Jaime se încredea orbește 
în administratorul lui, Ricardo, căruia Diego îi zicea lacheul. Un 
tânăr cu chipul osos și cu pupilele tremurătoare, pe care îl 
angajase de pe când era doar un adolescent și care manifesta 
faţă de stăpân un atașament plin de respect (o servilitate 
extremă, zicea Diego), ocupându-se de pământuri cu aceeași 
dragoste și cu aceeași mândrie ca și când ale lui ar fi fost, 


executând fără să crâcnească toate cererile lui don Jaime ale 
cărui dovezi de afecţiune în flatau. În rest, tânărul îi era tot atât 
de devotat și doñei Pura, ducându-i, pentru confortul ei, la 
slujba de duminică, o băncuţă din lemn pe care să își pună 
picioarele, funcţie umilitoare în sensul etimologic al cuvântului 
(vreau să spun, constând în aplecarea până la humus, până la 
pământ), ceea ce isca disprețul necruţător al lui Jose și Juan, 
dar și porecla destul de banală de El Perrito!5?. 

Don Jaime era o minte luminată, îmi spune mama. 

Petrecea ore în sir închis în bibliotecă, iar în ochii lui Montse, 
care nu văzuse niciodată în preajma ei persoane care să se 
dedice lecturii spre a se delecta, ocupaţia aceasta îl aureola cu 
un prestigiu ce o paraliza. 

Vorbea o castiliană castizo, adică de o puritate perfectă, 
chiar dacă, din timp în timp, o agrementa cu câte o înjurătură 
dintre cele mai melodioase. Iar Montse regăsea în cuvintele lui 
fluente, sclipitoare același lux al obiectelor din casă, care o 
impresiona atât de mult, dar și dovada irefutabilă a nobleţei 
spiritului lui Don Jaime. Și atunci, pentru a încerca să se 
comporte dacă nu la înălţimea lui, cel puţin la nivelul unei 
școlărite studioase (ca să trimit bășina mai sus decât mi-era 
curul, sintetizează mama, care nu avea cum rata o astfel de 
ocazie minunată de a mai scăpa o grosolănie), i se adresa în 
cuvinte de sărbătoare, umflate și fandosite, pe tonul înţepat al 
învățătoarei Maica Maria Carmen, care zicea locșor în loc de 
WE, a urca la ceruri în loc de a crăpa, a urma calea Domnului 
în loc de mai tacă-ţi fleanca și alte eufemisme delicate și 
catolice. 


Montse se simţea încă și mai încurcată în prezenta dofei 
Pura, care schița câte un surâs dureros de fiecare dată când 
dovada cunoașterii bunelor maniere era surprinsă în eroare, 
constant adică. Mama mea își amintea că, într-o bună zi, după 
ce își împachetase o pereche de pantofi vechi într-unul dintre 
numerele din Acción Española (mama mea: un periódico para 
limpiarse el culo!55), doña Pura, pentru care respectivul jurnal 
era sacru, a comentat astfel evenimentul în faţa fratelui ei: 
Sărăcuţa de ea, n-are simţul valorilor! Dar vine de unde vine! 


154 Căţelușul. 
155 Un ziar numai bun să te ștergi la cur cu el. 


Și deși doña Pura îi repeta cu o suavitate creștină și mai 
violentă decât toate violentele: Fata mea, aici ești la tine acasă, 
Montse se simţea atât de puţin la ea acasă, încât o apuca 
mereu cheful de a vedea dacă nu cumva prin alte părti s-ar fi 
simţit încă și mai acasă de-atât. Dar unde să se fi dus? Pe-aici îi 
era frig. Prin alte părţi era de neconceput. Mi se prinseseră 
picioarele într-o capcană, zice mama. Într-o capcană? fac eu. 
Într-o capcană, zice mama mea. 

Cu toate acestea, doña Pura avea nenumărate merite: o 
primise în casa ei pe amărâta asta mica, frustă și fără un ban, 
care mânca pâine frecată cu usturoi! care lingea cuțitul după 
ce îl folosea! care nici măcar nu știa să joace bridge! care nu 
știa să facă nimic altceva decât să spargă nuci și să mulgă oile! 
și al cărei frate se considera un soi de Anticrist modern urmat 
de o haită de neciopliţi în maiouri, pobre Espaia!56! 

Își găsea chiar vreme să stea la taclale cu Montse, în pofida 
migrenelor care o stăpâneau. Prostioare, desigur, căci asta 
mică nu era în stare să întreţină o adevărată conversaţie. 
Numai că doña Pura, când venea vorba despre caritate, nu se 
uita la cheltuieli. Din dragoste de Christos, era gata să facă 
orice sacrificii. O încuraja totuși gândul că această cununie 
civilă care o lega pe amărâta de ţărancă de nepotul ei nu făcea 
nici cât o ceapă degerată și nu avea să fie obligată să-i suporte 
prezența decât până în ziua, neîndoielnic iminentă, a 
pronunțării divorțului. 

Apoi, puţin câte puţin, doña Pura a făcut o adevărată pasiune 
pentru relaţia împotriva naturii a lui Diego cu această sărmană, 
relaţie în care a crezut că recunoaște peripeţiile sentimentale 
din La Guapa y el Aventurero!*, un roman în care iubirea lua în 
râs barierele sociale, unul dintre acele romane considerate 
recreative, înălţătoare și, în plus, instructive, care îi aduceau 
lacrimi în ochi, într-atât de bine știa să descopere căile ascunse 
ale inimii ei, roman pe care îl citea în fiecare seară înainte de a 
adormi, în alternanță cu Evangheliile și Acción Española. 

Din acel moment și-a stabilit drept misiune lucrarea pioasă a 
educării acestei fete de ispravă, dar prost cizelată și cam 
rustică, inițiind-o în comportamentul dacă nu princiar, cel puţin 
corect, oferindu-i astfel rudimentele unei bune educaţii, în așa 


156 Biată Spanie. 
157 Frumoasa și aventurierul. 


fel încât să se poată ridica, dacă nu la nivelul soțului ei, cel 
puţin cu numai două etaje sub acesta. 

Numai că nobila misiune care pusese stăpânire pe o parte 
din sufletul ei nu anula nicidecum nenumăratele dureri care-i 
asaltau cărnurile dezamăgite. Și când Montse se interesa ce o 
mai supăra azi, pe tonul pe care îl ai față de cineva căruia îi 
datorezi întreaga stimă, fără însă a simţi pentru persoana 
respectivă o adevărată simpatie, tânguitoarea doña Pura, cu 
aer muribund și plin de subînţelesuri, răspundea cu o 
înspăimântătoare  blândeţe Prefer să nu spun nimic, 
tamponându-și fruntea cu o batistă umezită cu oţet pentru a-i 
mai atenua migrena care îi zdrobea cerebelul. 

Lăsa astfel să se înțeleagă, în același timp, violenţa răului de 
care suferea și grija deosebită pe care o avea de a nu Îi 
incomoda pe cei din jur. Însă, pentru ca nimeni să nu uite cât 
se chinuia în tăcere, lăsa să-i scape, la intervale regulate, câte 
un oftat ce părea că urcă de undeva, din străfundurile fiinţei ei, 
deschizând totodată, în văzul tuturor, o sticluță cu sirop 
întăritor (avea o întreagă colecţie), din care bea, strâmbându-se 
de silă, o lingură plină. 

Clipă în care Montse considera indicat să își ia un necesar 
aer compătimitor, concomitent răcnind, fără glas, Mai tacă-ți 
gura! Ciocu' mic sau terci te fac! 

Poţi să-mi faci un serviciu? îmi zice dintr-odată mama mea. 
Ascunde siropul de tuse de pe frigider! Mi-o amintește pe doña 
Pura. 


La începutul vieţii ei printre Burgoși, Montse a căutat să se 
mai liniștească alături de doña Sol, fericită să descopere în 
aceasta un neașteptat aliat care a îndrăgit-o pe loc, de parcă ar 
fi fost chiar copilul pe care nădăjduise să-l aibă. 

Fiindcă doña Sol sperase nebunește în venirea unui copil 
ieșit din măruntaiele ei, cum se zicea pe vremuri. Se rugase la 
Sfânta Fecioară. Aprinsese zeci de lumânări. Inghiţise opt 
soiuri de ceaiuri de plante. Urmase un regim pe bază de carne 
de iepure. Purtase la gât un șirag de mătănii. Fusese la doctorii 
din oraș și la moașele din sat. Toate acestea însă fără rezultat. 
Nici nu îţi poţi imagina, îmi spune mama, ce puteau însemna în 
vremurile acelea tot atât de îndepărtate ca Antichitatea rușinea 
și durerea femeilor sterile. 


Doña Sol sperase că Diego va fi o consolare în faţa 
înfiorătoarei tare care „lipsea patul conjugal de roadele sale 
cele mai de preţ”. Numai că, într-un sens, a făcut-o încă și mai 
groaznică. 

Astfel, în clipa în care Montse a sosit în casa lor, tânără, 
frumoasă și proaspătă ca lumina zilei, doña Sol, privată de 
iubirea maternă, a considerat că vede căzându-i din cer fiica 
dragă inimii sale, așa că a revărsat asupra fetei preaplinul ei de 
tandrete. 

Mai exact, a inundat-o. 

Nu trecea zi fără ca, într-un fel sau altul, să nu îi dovedească 
afecțiunea, pregătindu-i mantecados, prăjiturile ei preferate, 
apoi, la gustarea de după-amiază, câte o ceașcă de ciocolată 
atât de groasă de stătea lingura înfiptă-n ea, cerșindu-i 
compania cu ochi înfometați, repezindu-se în bucătărie imediat 
ce o auzea mișcându-se pe acolo, ţinând-o în salon cu întrebări 
inutile, descoperindu-i dorinţe pe care nici că le exprimase și 
grăbindu-se după aceea să i le îndeplinească, răsfățând-o 
excesiv pentru acele vremuri pline de privaţiuni, dăruindu-i 
pantofi cu toc ultimul răcnet, coliere cu briliante și tot soiul de 
alte zorzoane feminine pe care Montse le arunca în fundul unui 
șifonier de unde nu au mai ieșit niciodată, supraveghindu-i cu o 
atentă gelozie până și cele mai mici emoţii, căutându-i 
complimentele, reproșându-i stilul rezervat în care credea că 
vede o formă de respingere... Doha Sol se lăsase în voia 
sentimentelor materne pe care fusese nevoită să le reprime 
dureros timp de mai bine de douăzeci de ani și care acum se 
răspândeau cu forţa unor valuri. 

Montse, care pentru moment se bucurase, a sfârșit prin a se 
sufoca. Lingușirile, elanurile dăruirii de sine, toate acele 
cadouri oferite cu o grabă anxioasă și care erau tot atâtea 
solicitări înfometate de iubire, tot atâtea implorări mute, nu îi 
făceau niciun fel de plăcere. Ba mai rău, o angoasau. Și dacă se 
sforța, primind darurile pe care nu și le dorea, să schițeze un 
zâmbet, spunând Vă mulţumesc, e foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră, în schimb mima cu greu o bucurie pe care nu o 
simţea. 

Nu prea reușeam eu s-o embelecarez!%, dacă pot spune așa, 
îmi zice mama. S-o asigur că prăjiturile ei erau cele mai bune 


158 Embelecar — a înșela, a duce. 


de pe pământ, să-i fac acele declaraţii maravillioase!* pe care 
copiii le fac mamelor lor când se simt trişti și neudaţi la 
rădăcină. 

Montse căuta în străfundul inimii un pic de compasiune, un 
pic de indulgență față de femeia aceea fragilă, răvășită de 
frustrări, sfărâmată, neîndoielnic disperată. Numai că inima 
mea, pe vremea aceea, îmi zice mama, era uscată como el 
chocho al doñei Pura, iartă-mi umorul. 

Uneori, din plictiseală, își juca rolul. 

Alteori nu mai rezista și o repezea. 

Într-o zi, când doña Sol, văzând-o tristă, s-a lansat, spre a o 
consola, în laude la adresa nenumăratelor și imposibilelor de 
descris în cuvinte bucurii ale maternității care o aștepta, 
Montse i-a răspuns teribil de rece: Hienele nasc și ele 
hienișoare și nu mai fac atâta caz. La care doña Sol a izbucnit 
în hohote de plâns. Mama își amintea perfect că, dintr-odată, se 
simţise pur și simplu nemiloasă cu aceea care profita și ea de 
tristeţea ei pentru a prinde câteva fărâme de afecţiune, y eso 
no! no! y no! 

Refuzând să se lase inclusă într-o poveste care nu era a ei, 
incapabilă să își asume o falsă tristețe în fața femeii aceleia 
care îi inspira o îndepărtare de neînvins, era totuși atentă să nu 
o ofenseze, ceea ce presupunea din partea lui Montse un 
rafinat calcul al cantităţii de bunăvoință care trebuia arătată și, 
nu mai puţin, al bunăvoinţei care trebuia păstrate. Numai că, 
deseori, negocierile interioare nu găseau altă ieșire în afara 
minciunii. Şi atunci pretexta, luând un aer conform cu 
circumstanţele, motive potrivite: o vizită urgentă la Rosita, 
obligaţia de a se duce până la mama ei, care era bolnavă. După 
care o rupea la fugă cât o ţineau picioarele, alergând pe câmp 
de parcă ar fi fost urmărită de cineva, ceea ce chiar era 
adevărat, căci era urmărită de vinovăţie, era urmărită de 
remușcări, era urmărită de sentimentul de a-și fi construit cu 
propriile mâini cușca în care se afla, era urmărită de o voce 
care îi spunea No es una vida, no es una vida, no es una vida.16% 

În alte ocazii recurgea la o neașteptată durere de cap care o 
făcea să nu poată participa, lo siento muchisimo!S!, la taclalele 


15° Maravilla — minune. 
16 Asta nu-i viață. 
161 Îmi pare tare rău. 


de după cafea, care se presupunea că le va umple după-amiaza, 
iar apoi se retrăgea în dormitorul conjugal care devenise, 
pentru ea, un soi de adăpost. Și acolo, întinsă pe uriașul pat 
nuptial din mahon, rămânea ceasuri întregi pierdută în 
propriile gânduri, dacă gânduri pot fi numite acele idei vagi 
care îţi trec prin minte ca niște curenţi de aer, acele imagini 
fugare, acele fâșii răzlețe, acele fărâme ce nu lasă nicio urmă. 
Plictisindu-se dincolo de cuvinte, se uita cum se lăsa înserarea 
peste plantațiile de măslini sau urmărea din ochi drumul 
vreunei muște rătăcite (como yo!%?, zice mama) care se izbea cu 
capul de geamuri (como yo, zice mama). 

Uneori inventa lucruri triste. Își închipuia moartea mamei ei, 
care cădea de pe vreo scară, sau a fratelui ei strivit de o 
mașină, probabilitate dintre cele mai reduse ţinând cont că pe 
străzile satului nu circulau decât două automobile: Hispano- 
Suiza lui don Jaime și camioneta delabrată a tatălui lui Juan; 
după care se imagina urmând în lacrimi sicriul în mijlocul unei 
mulţimi îndoliate și reculese. Alteori vorbea de una singură, 
cum fac copiii singuri la părinţi, până când auzea un zgomot în 
salon și tăcea brusc, dându-și abia atunci seama că monologa. 

Ori se dedica unor preocupări pe care iată-le amintite mai 
jos, în ordinea importanţei: 

- tricotarea de botoșei bleu în punct leneș, pentru băieţelul 
care va să vină, 

- reverii referitoare la o carieră de cântăreaţă și elaborarea 
unui scenariu care combina fuga din sat cu întâlnirea lui 
Juanito Valderrama, cântăreţul ei preferat, întâlnire care se 
lovea de numeroase obstacole, Juanito fiind înrolat, umbla 
vorba, în armata republicană, 

- cititul din cartea lui Bakunin, pe care i-o dăruise, în iulie, 
fratele ei și pe care o ascunsese sub un vraf de cearșafuri, în 
șifonierul din dormitor, lectură ce o făcea să ațipească în doi 
timpi și trei mișcări, 

- vizitele la mama ei, care îi dădea tot felul de sfaturi 
respingătoare despre modul în care trebuie înfășat și desfășat 
un sugar, asi y asi!l“*, operaţiune urmată de examinarea 
căcatului acestuia, a culorii și a consistentei, apoi de spălarea 
dosului, apoi de ștergerea lui, apoi de uns, apoi de datul cu talc 


162 Ca mine. 
153 Uite-așa. 


și de alte chestii la fel de dezgustătoare, 

- confidenţele făcute Rositei în legătură cu Actul - o 
corvoadă în plus, și așa era oare normal? Existau oare 
stimulente? Trebuia să se prefacă, oare, că geme de plăcere? 
La care Rosita îi răspundea Gândește-te la Juan Gabin (idolul 
lor de când îl văzuseră în La Bandera!'S*) sau termină-l cu mâna, 

- vizite la Maruca, în băcănia acesteia, și comentariile 
mâhnite despre președintele Republicii, Manuel Azana, care 
era un molâu și un achucharrado!$5, păi ce mai așteaptă pentru 
a pune bogaţii la plată și-a le trânti impozitele pe care le 
merită? 

- speculaţii referitoare la ceea ce i-ar mai putea împovăra 
fratele, dincolo de cearta lor. De unde îi venea revolta? Și 
disperarea? Cauza să fi venit din el ori din afara lui? 

-şi întrebări ambiţioase legate de motivele care îi 
transformaseră soţul în maniac, știut fiind că mamei mele îi 
lipseau elementele necesare pentru a pricepe geneza unei 
astfel de patologii, presupunând că ar fi putut-o înţelege. 


Într-o zi, când mama și cu mine ne uitam la televizor, la 
Nadal jucând cu Federer și trăgându-și convulsiv șortul, mama 
s-a apucat să inventarieze râzând toate ciudăţeniile lui Diego, 
marotele, ticurile care-l torturau, toanele stranii, prima dintre 
acestea fiind toana curăţeniei, o toană din toate punctele de 
vedere DESPOTICA, făcându-l să își dezinfecteze mâinile de 
douăzeci și cinci de ori pe zi, să își treacă un deget peste 
suprafaţa biroului, pentru a da și de cea mai mică urmă de praf, 
să își schimbe în fiecare dimineaţă cămașa ceea ce, la vremea 
respectivă, era semn de tulburare mintală, și să își spele 
picioarele în fiecare seară lăsată de la Dumnezeu, regulile de 
atunci stipulând spălarea săptămânală, dacă nu cumva chiar 
lunară, aversiunea față de apă fiind privită ca un semn 
indubitabil de virilitate, un hombre verdadero tiene los pies que 
hueleni$f. 

În egală măsură meticulos la capitolul ordinii, își aranja cu o 
grijă maniacală, înainte de culcare, pantalonii pe un scaun, 


164 Ecranizare din 1935, după un roman al lui Pierre Mac Orlan, în 
regia lui Julien Duvivier, cu Jean Gabin în rolul principal. 

165 Pămpălău. 

166 Bărbatului adevărat îi put picioarele. 


după ce îi îndoia impecabil și după ce, tot impecabil, le aducea 
crăcii la aceeași lungime (lucru ce avea darul de a o exaspera 
pe Montse, care, într-un fel de protest mut, își arunca hainele 
pe unde apuca). Și emoţiile și le controla cu aceeași rigoare cu 
care își aranja lucrurile, dovedind o capacitate de reţinere 
absolut extraordinară, reţinându-se, de pildă, să îi adreseze lui 
Montse întrebarea care-i stătea pe buze de luni de zile, o 
întrebare care-i stăruia în minte fără încetare și care pur și 
simplu îl măcina (avea să i-o mărturisească mult mai târziu): îl 
mai iubea pe acela care îi făcuse copilul? 

Toate aceste manii ale lui Diego, demonul ordinii, furorile 
igienice, constipaţia psihică, dar, la fel de bine, și cea fizică și 
lungile lui excursii la WE veneau să îi întărească rezerva, 
reținerea, reticenţa (toate cuvintele astea mi se par un pic 
exagerate, îmi zice mama) pe care le simţea faţă de el, deși nu 
înceta să își repete, spre a se convinge, că îi datora salvarea 
onoarei (expresia aparținea mamei ei) și, în consecinţă, 
recunoștință. 

Numai că reticenţa împotriva căreia Montse lupta atât cât 
putea se întrevedea în ciuda eforturilor ei, ba chiar era cu atât 
mai vizibilă cu cât Diego, spre uimirea fetei, se arăta cu ea pe 
atât de tandru și de îndrăgostit pe cât de rece și de rezervat era 
în relaţiile publice (întrucât Diego, trebuie s-o spunem, era 
fericit de prezenţa lui Montse, îi plăcea mai mult decât s-ar 
putea spune, iar gândul că lui îi încredinţase viaţa ei îl umplea 
de mândrie). 

Adesea îi aţinea calea, oprind-o cu tandreţe, prinzând-o de 
încheieturile mâinilor și, arătându-i obrazul acoperit de barba 
roșcată, îi cerea un besito!%, hay que pagar, trebuie să plătești, 
pe când Montse scăpa din îmbrăţișare pretextând nu știu ce 
treburi urgente în gospodărie. 

După care Montse se simţea vinovată, fără îndoială vinovată 
că nu își iubea bărbatul care o salvase de la dezonoare, care, 
fără îndoială, pur și simplu o salvase, vinovată de lipsa ei de 
aptitudine pentru funcţia matrimonială atât de proslăvită și de 
mama ei, și de mătușa Pari, vinovată de a fi prea plictisită și 
prea în vârstă, își zicea, pentru a iubi cu adevărat un bărbat, ea 
care abia de împlinise șaisprezece ani. 

Și își zicea No es una vida, no es una vida, no es una vida. 


157 Pupic. 


Nici pentru Bernanos, în Palma, nu mai era vorba despre 
viaţă, asta-mi închipui și asta se lasă ghicit la lectura Marilor 
cimitire sub lună. 

În martie 1937, s-a hotărât să părăsească Palma și s-a 
îmbarcat împreună cu familia la bordul unei nave franceze. 
Prea multe lucruri abominabile fuseseră comise pe pământul 
Spaniei și prea multe crime otrăviseră aerul. 

Își spunea că atinsese fundul hidoșeniei. 

Îl văzuse pe arhiepiscopul de Palma agitându-și cu indecenţă 
mâinile venerabile pe deasupra mitralierelor italienești - dar 
chiar l-am văzut, ori nu? avea să scrie. 

Auzise urlându-se de o sută de ori TRĂIASCĂ MOARTEA. 

Văzuse „drumurile desfundate ale insulei sale primindu-și cu 
neîncetat funebra recoltă a acelor care gândesc altfel: 
muncitori, țărani, dar și burghezi, farmaciști, notari”. 

Îl auzise pe Cutare, pe care îl crezuse de partea celor ce 
masacrau, mărturisindu-i cu ochii plini de lacrimi: E prea mult, 
nu mai pot, uite ce-au făcut, și descria câte un asasinat 
îngrozitor. 

Citise o anumită parte a presei, scârbos de lașă, păstrând 
tăcerea în faţa exceselor franchiste. Există ceva, spunea el, de 
o mie de ori mai rău decât ferocitate brutelor, ferocitatea 
lașilor. 

Citise poemul lui Claudel „cu ochii plini de entuziasm și de 
lacrimi” cântându-și sfânta admiraţie pentru epuratori, Claudel 
căruia Shakespeare i-ar fi zis verde-n faţă pui de curvă. 

Văzuse oameni cinstiți convertindu-se la ură, oameni cinstiți 
cărora li se oferise în sfârșit ocazia de a se considera superiori 
altora, altfel egalii lor în mizerie. 

Și scrisese următoarea frază care ar fi putut fi notată chiar în 
această dimineaţă, într-atât se poate aplica prezentului: „Cred 
că supremul serviciu pe care îl pot face acestora din urmă 
(oamenii cinstiți) ar fi tocmai să îi pun în gardă contra 
imbecililor ori canaliilor care le exploatează astăzi, cu cinism, 
imensa lor spaimă”. 

Multă vreme încercase să reziste, nu pentru a brava și nici 
măcar în speranța de a fi util, ci mai degrabă dintr-un 
sentiment de profundă solidaritate cu populaţia din Palma, cu 
care împărțea angoasa și frica. 


Numai că, în martie, a atins pragul a ceea ce putea suporta. 

Prin urmare, Bernanos a plecat în Franţa, ducând cu el, în 
suflet, un sentiment sumbru: oroarea căreia, în Palma, îi fusese 
martor neputincios, poate că nu era, cu siguranţă nu era decât 
prefigurarea altor orori ce stăteau să vină. Și a scris acestea: 
„Nu obosesc să repet că este posibil să întreprindem și noi, 
într-o zi sau alta, epurarea francezilor după modelul epurării 
spaniole binecuvântate de episcopat... Nu fi îngrijorat, îmi 
șoptește la ureche Domnul lor. Odată ce se trece la treabă, vom 
închide ochii. Atâta doar că eu nu vreau să închideţi ochii, 
Excelentele Voastre”. 

Și Bernanos a numit răul ce sta să vină, atrăgându-și 
huiduielile optimiștilor care sperau să mai descopere nu știu 
care portiță de scăpare, mai degrabă învârtindu-se fără rost 
decât luând notă de fapte, optimiști despre care Bernanos 
spunea că se străduiau să vadă lumea în roz pentru a scăpa mai 
ușor de obligaţia de a le fi milă de oameni și de a vedea limpede 
nenorocirile la care aceștia erau supuși. 

Bernanos a numit răul care sta să vină și a plătit scump. 
Numai că viitorul, după cum se știe, i-a dat dreptate, fiindcă 
trei ani mai târziu a început să bântuie prin Europa o grozăvie 
care le-a întrecut pe toate celelalte. 

Până atunci, și fiindcă era purtătorul cuvântului liber într-o 
lume care numai liberă nu era, Franco a pus un preţ pe capul 
lui (scriitorul abia a scăpat din două tentative de asasinat). În 
Franţa, ultima sa cronică despre războiul din Spania, publicată 
de revista Sept, fusese cenzurată de către dominicanii acuzaţi 
că fac propagandă ideologiei comuniste. 

De semnalat că Gide, care de la bun început susţinuse 
Republica spaniolă, era în același timp acuzat de trădare, 
întrucât în întoarcere din URSS (publicată în 1936) criticase 
regimul sovietic; hotărât lucru, toate fanatismele se aseamănă 
și sunt comparabile. 

Aceeași acuzaţie li se aducea și în Spania celor care 
îndrăzneau să conteste, fie și din vârful buzelor, metodele 
comuniste. Luis Cernuda, León Felipe, Octavio Paz, pentru a 
nu-i cita decât pe ei, au fost supravegheați, interogaţi și aduși 
la ordine de niște comisari ruși cu ochelari cu rame groase, 
atenţi la pretinsele lor devieri. 

Grele timpuri pentru Bernanos. 


Grele timpuri pentru cei care se fereau de supunerea în faţa 
vreunei autorități, indiferent care ar fi fost aceea, și care 
ascultau mai degrabă de conștiința lor decât de ideologii unei 
tabere. 


O ușoară rază de lumină pe cerul lui Montse care începea să 
descopere ceva culoare, ceva mângâiere, ceva binefacere în 
noua ei viață. Două rândunele își făcuseră cuibul în șopron, 
lucru care i s-a părut semn bun. Și-apoi, parcă niciodată nu 
fusese primăvara atât de frumoasă. 

Într-o seară, Diego, care nu bea, nu fuma și nu mânca mult, 
ba chiar era de o sobrietate spartană, s-a întors acasă 
clătinându-se și trăsnind a whisky, înainte de a se duce după 
Montse în dormitor, i-a pus tandru braţele în jurul gâtului, a 
privit-o în ochi și a întrebat-o dacă era mulţumită de el. 

Pentru o clipă, Montse și-a dorit să îi răspundă: Nu știu. Dar, 
văzându-l atât de serios, rugător aproape, s-a răzgândit, 

Merge, merge. 

Iar el a simţit nevoia de a o auzi repetând cele spuse. Chiar 
așa? 

Merge, merge. 

Și atunci, Diego, care nici nu voia să audă mai mult, 

Dacă pentru tine e bine, și pentru mine e bine. 

În sinea ei, Montse i-a mulţumit că nu încerca să sondeze 
niște sentimente de care ea una nu era deloc sigură. 

Puțin câte puţin, a devenit mai îngăduitoare cu el, 
promițându-și să îl iubească mai bine, și mai îngăduitoare cu ea 
însăși. Și, cum nu era felul ei să persevereze într-o mâhnire 
lâncedă, cum nu avea predispoziția nefericirii și încă și mai 
puţin a demonstrării acesteia, și-a regăsit peste puţin întreaga 
vitalitate, noţiunea timpului, noţiunea timpului măsurat, pe 
care o pierduse din acea lună a Splendorii, adică din acea 
fermecată lună august 1936, și-a regăsit acel aer de bunătate 
pe care, fără îndoială, don Jaime îl confundase, cu un an mai 
înainte, cu aerul modest care nu era decât forma înfricoșată a 
bunătăţii (confuzie obișnuită, în fond, în încercarea unora de a 
subevalua bunătatea, considerând-o calitate a proștilor), și-a 
regăsit aerul ei de bunătate, aerul de bunătate resemnată după 
cum scria Péguy despre Lazăr, adică nu bunătatea inocenților 
și a celor cu mintea mai sărăcăcios mobilată, nu bunătatea 


îngerilor și nici a persoanelor pătrunse de devoțiune, ci 
bunătatea lipsită de iluzii, bunătatea vizionară, bunătatea care 
cunoaște întunericul omenesc și trece peste el sau, cel puţin, 
încearcă să treacă. 

Așadar, totul părea a se îndrepta spre bine în acea primăvară 
a lui 1937, în pofida războiului care nu se mai sfârșea, în pofida 
certurilor care izbucneau regulat între Diego și tatăl lui. 

Întrucât, trebuie să precizez, în ciuda admiraţiei (amestecată 
cu resentiment) pe care Diego o simţea pentru tatăl său și pe 
care avea grijă să o ascundă, dar și a afecțiunii tăcute pe care 
don Jaime i-o purta dintotdeauna fiului, un zid îi despărţea pe 
cei doi bărbaţi. 

Amândoi se zăvorâseră, de ani și ani, într-o încrâncenată 
neputinţă de a-și vorbi, pe care nu mai încercau să o 
depășească. Nu schimbau mai mult de două-trei vorbe pe 
întreg parcursul unei zile, pradă unei neînţelegeri ce le 
devenise un obicei tot atât de sigur și de stabil ca formulele de 
salut bună ziua și la revedere. 

Numai că, de la începutul războiului, neînţelegerea, până la 
urmă banală dintre tată și fiu, se schimbase în violenţă. Și, în 
ciuda caracterului pașnic și nonșalant al lui don Jaime, 
tensiunea dintre cei doi bărbaţi ajunsese electrică și ciocnirile 
frecvente. Ostilitatea mută care-i caracterizase ani de-a rândul 
exploda acum din orice, până și cel mai mic detaliu putând să 
ducă la certuri violente. Adică trebuie, da sau nu, să ai 
încredere în administrator? E frumos, da sau nu, să te folosești 
de scobitori la sfârșitul mesei? E de sărbătorit, da sau nu, 12 
octombrie, Ziua Rasei Spaniole? lată tot atâtea motive de 
contrazicere, de agasare sau de conflict între cei doi bărbaţi, cu 
toate că și unul, și celălalt intuiau faptul că motivele reale ale 
modului diferit în care vedeau lucrurile erau cu totul altele. 

În momentele în care conversaţia, la masă, ajungea la 
subiectul războiului și al politicii care să asigure victoria 
(întrucât, îmi spune mama, războiul era subiectul principal al 
tuturor discuţiilor), Diego, care nu concepea că există altă cale 
în afară de a sa, îi reproșa tatălui lui că, din punct de vedere 
politic, întorsese spatele veacului său, scăldându-se încă în 
apele mâloase ale vechii Spânii. Lumea s-a schimbat, i-o arunca 
brusc, nu mai e cea din tinereţile voastre. Ţăranii nu mai vor să 
fie trataţi ca niște sclavi și în curând vă vor alunga de pe 


moșiile voastre. 

Don Jaime clătina din cap, mamei lui vitrege și mătușii li se 
zugrăvea groaza pe chipuri, iar Diego se bucura în taină de 
plăcerea de a-i fi provocat. 

Ascultându-și fiul, don Jaime înţelegea încet-încet că 
îmbătrânea. Nu mai era deloc sigur de validitatea ideilor pe 
care le susținuse la douăzeci de ani, când încă îl mai interesa 
politica. Tânăr burghez  cochetând cu ideile socialiste, 
profesase, pe scurt, un umanism șic, care avea avantajul de a 
nu aduce nicio atingere privilegiilor sale, întrucât consta în a 
deplânge oprimarea poporului și puterea nesăbuită a banului, 
fără a renunţa totuși la acesta din urmă, lăsând intelectualilor 
și poeţilor grija de a exprima în locul lui profunda și sincera sa 
compasiune faţă de sărăcia care domnea peste tot. 

Acum, între moleșeala poziţiilor progresiste pe care le 
îmbrăţișase în studenţie, uriașa povară a unei tradiţii familiale 
încarnate de sora lui, doña Pura, și rigiditatea doctrinară a unui 
Stalin cu tot cu monstruozităţile pe care aceasta le genera, don 
Jaime refuza să facă vreo alegere. Luciditatea și inteligenţa i se 
izbeau de aceste trei poziţii (ideile libertare nici măcar nu-l 
atingeau), toate trei părându-i-se a duce doar la înșelătorie și 
orbire. Ba chiar mai rău, părerea lui era că afilierea la o dogmă, 
la o cauză, la un sistem, nemailuând în seamă nimic altceva în 
afara acelei dogme, acelei cauze, acelui sistem era modalitatea 
cea mai sigură ca omul să devină un criminal. Până aici 
ajungea. Or tocmai în acest sens îl bătea la cap Diego, care 
considera că a nu ţine parte nimănui, din moment ce războiul îi 
impunea fiecăruia să ia o poziţie, nu era decât o modalitate de 
manifestare tipic reacționară. O lașitate de lux. O demisie 
îmbrăcată cu numele avantajos de scepticism. 

Așadar, în ciuda reproșurilor virulente ale fiului (care îl 
afectau fără să și-o fi mărturisit), a perfidelor insinuări ale 
unora (cum că nu ar avea alte convingeri în afara celor 
financiare) și a presiunilor făcute pe ocolite de toată lumea 
(spre a se declara limpede de o parte ori de alta), don Jaime 
rămânea singurul din sat care nu se pronunţase în favoarea nici 
uneia dintre tabere, singurul care constata, nu fără o strângere 
de inimă, nebunia oamenilor și nebunia veacului său. 

Această poziţie retractilă, pe care o datora și situaţiei, dar și 
caracterului său, îl scandaliza pe Diego, făcându-l pe acesta din 


urmă să spună vorbe aspre. Vorbe care făceau să sară în aer 
minunata detașare a lui don Jaime. 

Mama își amintea că, într-o bună zi, tatăl și fiul erau cât pe 
ce să se ia la bătaie din cauza unei chestiuni stupide legate de 
ouăle ochiuri, don Jaime pretinzând că trebuia turnat mai mult 
ulei în tigaie pentru ca albușurile să devină crocante, Diego, 
indignat, afirmând că trebuia făcută economie ţinând cont de 
starea de incertitudine a războiului, dar (adresându-se tatălui 
său) Sigur că ţi se rupe cum, de altfel, ţi se rupe de tot și de 
toate din moment ce-ţi pică renta-n buzunar. Don Jaime sărise 
de pe scaun, Diego făcuse același lucru la câteva secunde după 
și cei doi s-au trezit în picioare, față-n faţă, măsurându-se din 
ochi. Doi cocoși. 

Don Jaime, de obicei atât de calm, rostise, cu o mină severă 
și fără cea mai mică urmă din ironia surâzătoare cu care 
reacţiona în mod obișnuit la ce îl dezarma, 

Îţi interzic să 

Doña Sol, 

Haideţi, haideţi... 

Diego se întorsese spre Montse ca pentru a o lua drept 
martor al atitudinii inadmisibile a tatălui lui. 

Cu siguranță numai adevărul supără. 

Și Montse nu zicea nimic, dar, în sinea ei îi ţinea partea lui 
don Jaime. 


Fiindcă, pe măsură ce zilele treceau, Montse își dădea seama 
că, atunci când se înfruntau tatăl și fiul, lua aproape 
întotdeauna, în sinea ei, partea lui don Jaime. Şi astfel, între ea 
și don Jaime s-a născut o simpatie discretă. Protejaţi într-o 
oarecare măsură de legătura de rudenie, și-au acordat, puţin 
câte puţin, o anumită libertate, o încredere pe care Montse nu 
ar fi crezut-o posibilă cu doar câteva luni mai înainte, convinsă 
că o persoană de condiţia ei nu ar fi putut trezi în ochii lui don 
Jaime decât indiferenţă ori dispreţ. 

Intr-o zi, când își beau împreună cafeaua în salon, don Jaime 
s-a întors către Montse, și-a pus ușor mâna pe braţul ei, mâna 
lui albă și feminină, cum sunt mâinile celor bogaţi, și i-a spus 
Montsita, poţi să-mi aprinzi tu trabucul? lar acel Montsita 
adăugat atingerii mâinilor a avut asupra lui Montse efectul unui 
balsam (mama mea: cât de puţin ne trebuie!) și, din ziua aceea, 


nu i-a mai spus altfel decât folosind tandrul diminutiv, lucru pe 
care nu l-au îndrăznit nici tatăl, nici fratele, nici soţul ei 
niciodată, fie de rușine, fie din teama de a nu părea slabi. 
Bărbatul spaniol (zice mama) se consideră ridicol dacă 
folosește palabre afectuoase, care li se par apanajul femeilor. 
Bărbatul spaniol, scumpa mea, are o idee foarte limpede despre 
propria virilitate, foarte protuberantă, dacă pot spune așa, și își 
petrece o parte din viaţă repetându-și cum că o are ideea asta 
și că se bucură de ea, obositoare treabă. De bărbatul spaniol, 
Lidia dragă, să te ferești cu orice preţ. Ţi-am mai zis-o de sute 
de ori. 

Ultimele rezerve ale lui Montse faţă de don Jaime s-au topit 
dintr-odată. 

Și astfel Montse a descoperit că în spatele detașării pe care o 
afișa socrul ei se ascundea simpatia pentru ceilalți, o blândeţe, 
o tandreţe pe care Diego le refuza constant, deși le dorea, și 
care ţâșnea acum de sub scoarță, o tandreţe pe care anii o mai 
diminuaseră fără a fi reușit să o distrugă. 

Fără să și-o fi declarat vreodată, don Jaime și Montse 
simțeau fiecare bucurie în prezenţa celuilalt, o cordialitate pe 
care nu o mai încercaseră până atunci în relaţia cu altcineva, o 
complicitate inedită și veselă și o înviorare deosebit de 
binefăcătoare. 

Şi așa Montse a suportat mai bine discursurile vehemente 
ale doñei Pura împotriva hoardelor roșii de proletari care 
distrugeau întreprinderile, cu ce scop? cu scopul de a se bate 
de muscă! da, domnule! dar și plicticoasele gemete provocate 
de sensibilele și catolicele ei organe. 

Cât despre don Jaime, care întotdeauna găsise nenumărate 
alibiuri pentru a fi absent de acasă și pentru a-și petrece serile 
în târg, alături de prietenul lui Fabregat, bând vermut cu sifon, 
a acceptat să rămână alături de „cele trei femei ale sale”, 
jucând como un tonto, como un niñot®, bătălia navală sau loto, 
cu boabe de năut ori de fasole uscată. In sinea lui se bucura că 
evenimentele războiului și personalitatea fiului său îi aduseseră 
cumva pe tavă nora, pe Montse. 

În perioada respectivă, don Jaime se simţise în secret 
întinerind și Montse, tot în secret, „înălțându-se”, cum ar fi zis 
doña Pura. 


168 Ca un tont, ca un copil. 


Alături de don Jaime, Montse a învăţat că dovezile 
curtenitoare de respect netezesc relaţiile dintre oameni și nu 
sunt neapărat sinonime fiţelor de muierușcă (după cum afirma 
tatăl ei), nici nu ţin de categoria moravurilor burgheze (după 
cum afirma José). Războiul, spunea don Jaime, nu trebuie să ne 
transforme în niște sălbatici. La care fiul lui răspundea la fel de 
sec că sălbatici erau cei care îi exploatau pe bieţii ţărani și, 
dintr-odată, atmosfera din salon se posomora. 

După exemplul socrului, Montse a învăţat să se îmbrace 
îngrijit (don Jaime era singurul din sat care se mai îmbrăca 
elegant, întrucât, de la evenimentele din iulie, toţi erau atenţi 
să umble ca niște sărăntoci, purtând una și aceeași cămașă 
jegoasă mai multe zile la rând, în așa fel încât să nu fie 
consideraţi dușmani de clasă, roșiii dovedindu-se, la acest 
capitol, printre cei mai chițibușari cu putință). Mai învățase și 
cuvinte distinse precum a congratula, a se deteriora sau a 
pierde calea, pe care nimeni nu le folosise vreodată în prezenţa 
ei și care, credea ea, îi lărgeau considerabil orizontul. 

A învăţat gustul lucrurilor frumoase, al buchetelor de dalii 
așezate pe mese, al tacâmurilor dispuse într-o simetrie 
perfectă, al felurilor de mâncare prezentate artistic, cu frunze 
de pătrunjel. Gust pe care l-a păstrat întreaga viaţă și care a 
fost, în perioada exilului francez, un mod de a rezista (de a 
rezista la nostalgie, de a rezista la tristeţe, dar, mai ales, de a 
rezista la sărăcia la care o condamna salariul amărât al lui 
Diego, care ajunsese muncitor în construcţii, la firma Mir din 
Toulouse). 

Deseori Montse și don Jaime izbucneau amândoi în râs, prea 
rar cu vreun motiv anume sau, mai degrabă, pentru unicul 
motiv că se bucurau, ei cei prea puţin asemănători, că se 
simțeau atât de apropiaţi. Aveam firi tare vesele, îmi zice 
mama, și o anume asemănare filosofică, eram cool cum spuneai 
tu, chiar dacă el era sus și eu jos. Montse și don Jaime aveau în 
comun faptul că vedeau cum li se prăbușește lumea, el o lume 
pe care se învățase să o considere drept stabilă datorită 
tradiţiilor străvechi, ușor curățată de praf printr-un socialism 
de bună calitate, ea pe aceea a visurilor și himerelor care-o 
fermecaseră la cincisprezece ani și pe care o vedea risipindu-se 
pe zi ce trecea în ochii fratelui ei, însă amândoi erau lipsiți de 
nostalgie ori de compasiune, alegând să adopte aproape mereu 


un ton relaxat, dezamorsând dramele familiale care erau pe 
punctul de a exploda, direcţionându-le către zone neutre din 
punct de vedere politic (în special dietetice: Vrei năut în salată? 
sau în cocido!%%?), râzând amabil de dogmele rigide ale lui 
Diego în speranţa de a le face mai elastice, dar și de cele încă și 
mai rigide ale doñei Sol, în realitate fără vreo nădejde de 
relaxare nici a uneia, nici a celeilalte, căci era totuna dacă 
vorbeai cu ei sau cu mobila. 

Pentru prima oară după multă vreme, și Montse, și don Jaime 
simțeau inima încălzindu-li-se, simțeau un fel de încredere, de 
abandon, de afinitate profundă și, în ciuda diferenţelor dintre 
ei, sentimentul, cum să spunem fură fandoseală? hai să spunem 
că simțeau unul pentru celălalt amistad!” (mama mea zice că în 
spaniolă cuvântul e mult mai mândru, bine, fie). 

Într-o seară, când Diego era de gardă la primărie, doña Sol 
se retrăsese în camera ei, iar doña Pura se culcase (ambele 
suferinde la tanc), don Jaime și Montse s-au trezit singuri, după 
cină, în salon. 

De o bună bucată de vreme își dorea Montse să rămână doar 
ei doi, între patru ochi. De mai multe ori își luase ea avânt să-i 
facă o mărturisire, avânt oprit de sosirea inopinată a unuia ori 
a altuia dintre membrii familiei. 

În seara aceea deci, după ce îi turnase un coniac lui don 
Jaime, care declarase surâzând Regatul meu pentru un coniac! 
(de ce regatul meu? întreabă mama, haină și mister!)!”!, s-a 
așezat în faţa lui și, curajoasă, i-a mărturisit, cum ar veni fără 
a-l jigni, că-i picaseră tare rău vorbele pe care el le rostise pe 
18 iulie 1936, la ora 10 dimineaţa, când îi fusese prezentată 
drept candidată la postul din gospodărie: Pare foarte modestă, 
cuvinte în care a întrezărit o nuanţă insuportabilă de dispreţ și 
care au rănit-o cu mult mai tare decât loviturile de curea 
primite de la tatăl ei, și asta în asemenea măsură încât au 
făcut-o nici mai mult, nici mai puţin decât să dorească 
revoluţia. 

Don Jaime a rămas perplex. 

După care, revenindu-și, i-a cerut iertare pentru stângăcia de 


169 Fel de mâncare specific zonei Madridului, asemănător cu o tocană. 
170 Prietenie, bunăvoință, ocrotire. 

171 În text mystere et bouldegon, deformare a expresiei Mystere et 
boule de gomme, al cărei sens este „mister total, taină și mister“. 


care dăduse dovadă. 

Imediat, Montse i-a cerut și ea iertare pentru propria 
susceptibilitate. 

Și unul, și celălalt s-au copleșit cu scuze, cu bolboroseli, cu 
disculpări și regrete infinite, n-ar fi trebuit să fac așa ceva, ba 
da, ba nu, cum de-am putut, nu vă cereţi scuze, ba da, ba nu, 
asta ar fi trebuit să fac, ba nu, ba da, până când au izbucnit 
amândoi în râs. 

După care au rămas o clipă tăcuți și liniștiți în salonul care 
începea să se umple de umbre. Și, cum tăcerea se prelungea, 

La ce te gândești? a întrebat-o don Jaime pe Montse, ai cărei 
ochi visători păreau să privească undeva, departe, pe fereastră. 

Că a fost din cauză că îndrăznise să îi vorbească despre acel 
moment care le inaugurase legătura în chip dezastruos și 
despre rușinea amestecată cu mânie pe care o simţise atunci, 
că a fost fiindcă, în sfârșit, după atâtea apropieri timide și 
avansuri șovăielnice, primise prietenia și încrederea lui sau 
dintr-un cu totul alt motiv, fapt este că Montse a riscat în seara 
aceea să abordeze ceea ce nu discutaseră niciodată decât pe 
ocolite, în virtutea bizarului principiu care pretinde că putem 
vorbi despre orice, cu excepţia subiectului care ne arde pe 
dinlăuntru: primii ani ai copilăriei lui Diego, care se 
petrecuseră după cum urmează. 

La douăzeci de ani, don Jaime s-a dus să studieze la 
Barcelona. Pe vremea aceea, îi citea pe Voltaire și pe Miguel de 
Unamuno, își bătea joc de habotnicia mamei lui, apăra ideile 
socialiste frecventând, în același timp, saloanele burgheze, 
participa dimineaţa la turnee de golf și seara la reuniuni 
muncitorești, nopţile umblând cu câţiva prieteni cu bani prin 
barurile din bardo!” Chino. 

Acolo a întâlnit-o pe Paloma, care lucra ca servitoare la 
Chiringuito și s-a îndrăgostit nebunește de ea. 

S-au mutat împreună în apartamentul pe care tatăl lui don 
Jaime îl închiriase pentru fiul lui și au trăit în concubinaj, cum 
se zicea pe atunci, ascunzându-și legătura de toată lumea. 

La începutul vieţii lor în comun, don Jaime nu a luat în serios 
toate jignirile, umilinţele și persecuțiile de care i se plângea 
îndelung Paloma. Zău, trebuie s-o creadă că vecina de palier, o 
blondă cu fund îngrijorător de provocator și, pentru a o spune 


172 Cartierul. 


pe-a bună, o poamă, stătea cu ochii pe ea, urmărind-o în tot ce 
făcea și-n tot ce mișca. Trebuie s-o creadă că fata respectivă o 
urmărea aruncându-i priviri pe cât de întunecate, pe atât de 
amenințătoare și că încerca să o discrediteze, ducând vorba 
peste tot că era de moravuri îndoielnice. 

Și a crezut-o pe Paloma împotriva oricărei demonstraţii de 
bun simț, a crezut-o din simplul motiv că o iubea. 

Și-a propus chiar să se ducă să o certe dur pe răutăcioasa 
vecină, ca să termine odată cu tot circul, cerându-i sever 
explicaţii. Ce-avea cu ea? De ce o spiona? De ce răspândea 
asemenea calomnii odioase? 

A crezut-o pe Paloma până în ziua în care a găsit-o 
nemișcată, în bucătărie, cu faţa descompusă, la pândă 

O simt. 

Pe cine? 

Pe vecină. 

Prin perete? 

O simt. 

Imposibil. 

Nu mă crezi? De ce nu mă crezi? Eşti înțeles cu ea? V-aţi 
vorbit? 

Don Jaime s-a simţit foarte încurcat în ziua aceea de 
comportamentul Palomei. Care i s-a părut deosebit. Apoi bizar. 
Apoi neliniștitor. Apoi evident patologic. Și, după mii de dubii și 
de întrebări angoasate, a ajuns la concluzia că delira. Fiindcă, 
într-adevăr, de câteva luni, Paloma, care se credea dotată cu un 
al șaselea simt, își petrecea aproape în întregime zilele trăgând 
cu urechea la zgomotele care veneau din apartamentul vecin, 
zgomote codate, zicea ea tresărind, chemări încărcate de aluzii 
îngrijorătoare, semnale indescifrabile pe care vecina le trimitea 
pentru a intra în secret în legătură cu don Jaime. Lucrurile erau 
de-acum limpezi: iubitul ei se îndrăgostise de cealaltă (cealaltă, 
așa îi spunea vecinei, cealaltă, sau salteluța, sau curva, sau 
ploșniţa). Sărea-n ochi. 

A bătut în perete de trei ori, ușurel, i-a zis lui don Jaime cu 
figura de nebună și cu privirea de nebună. Ce mai aștepți ca să 
te duci să i-o tragi? Te excită, hai, recunoaște! 

Scoate-ţi odată gândurile astea din minte, îi răspundea don 
Jaime, care încerca să le demonstreze absurditatea prin 
raționamente logice. 


Dar ea nu se lăsa: Haide! Cară-te la ea! 

Ce mai aștepți? Cară-te! Cară-te! 

Începea să tipe, disperată, și să-l lovească cu pumnii, 
înjurându-l, timp în care don Jaime își zicea în sine că într- 
adevăr o va șterge pe bune, însă pentru a rămâne singur, 
singur, singur, singur, singur. 

Într-o zi, Paloma l-a anunţat că e gravidă, iar don Jaime a 
început să spere că venirea pe lume a unui copil va pune capăt 
aiurelilor ei. Numai că Diego a venit pe lume pe 12 iunie 1917, 
iar delirul Palomei nu a făcut decât să se agraveze. 

Paloma și Diego au trăit timp de doi ani absolut legaţi unul 
de celălalt, de neseparat, de nedeosebit, în așa fel încât don 
Jaime avea impresia că, pentru ei, nu era decât cineva 
nepotrivit, un străin care încerca să pătrundă cu bocancii în 
sfera lor idilică. Cei doi subzistau de bine, de rău mulțumită 
banilor oferiţi de don Jaime, care, până la urmă, se mutase într- 
o cameră din apropiere, continuându-și fără entuziasm studiile 
de drept. 

Doar că sentimentul Palomei că vecina ei o hărțuiește a 
făcut-o să comită tot soiul de nebunii, fiind adevărat că spiritul 
omenesc poate ajunge locul unor zguduiri cu mult mai crude 
decât toate chinurile iadului. Crezându-se victima unor farmece 
și deci în pericol de moarte, a dat într-o seară buzna în 
apartamentul dușmancei, înarmată cu o pereche de foarfece cu 
care a ameninţat-o pe aceasta că îi va scoate ochii. Urlete. 
Zgomote de luptă. Fugăreli. Ceilalţi vecini au alergat într-un 
suflet. Chemaţi, au apărut și jandarmii. Paloma a fost dusă la 
post cu micul Diego, care plângea, în braţe. După care a fost 
internată într-un spital psihiatric cu diagnosticul enigmatic de 
delir de interpretare Serieux-Capgras. 

Disperat, don Jaime s-a hotărât să îl ducă pe micul Diego la o 
familie despre care i-a vorbit o asistentă socială, o familie de 
primire cum este numită în Franţa, dar care, cu timpul, s-a 
dovedit a fi prea puţin primitoare. 

Familia Fuentes, căci așa se numea, a hrănit copilul, l-a 
spălat, l-a culcat, l-a îmbrăcat și l-a dus la școală, totul 
ireproșabil. 

L-a învățat să spună mulțumesc, asemenea, după 
dumneavoastră, să se șteargă pe picioare, să mănânce cu gura 
închisă, să nu le răspundă celor mari și nici să nu le pună 


întrebări. 

Atunci când micul Diego, încălcând interdicţia, le punea 
întrebări legate de subiecte presante cum sunt cele ce îi 
preocupă pe copii, subiecte privitoare la abandon și la moarte, 
îl somau să tacă, ireproșabil, având grijă să îi inculce bunele 
maniere: fără întrebări, fără minciuni. 

Iar atunci când îi întreba dacă mama îi va mai fi multă vreme 
bolnavă, cât adică? zece zile? douăzeci de zile? o sută de zile? 
(fiindcă știa să numere până la o sută), îi răspundeau, 
ireproșabil, să-și repete lecţiile și să nu se gândească la prostii. 

În timpul vizitelor pe care don Jaime le făcea de două ori pe 
lună, familia Fuentes mai că-și pierdea suflul în lungi disertaţii 
despre mâncarea bună pe care o dădea copilului, hainele bune 
pe care i le cumpăra, minunatele îngrijiri zilnice pe care i le 
oferea. 

Copilul însă, deși ireproșabil hrănit, ireproșabil îmbrăcat și 
ireproșabil îngrijit, simțea confuz o lipsă, o suferinţă a cărei 
cauză nu o putea numi. Nici că se poate ceva mai 
melodramatic, zic. Chiar așa, zice mama, da'-ţi interzic să faci 
mișto. Când se băga singur în pat, lipsit de apărare, pe 
întuneric, lăsat pradă tenebrelor, fără un cuvânt afectuos, fără 
un gest afectuos, fără un zâmbet afectuos, îl cuprindea o 
disperare ce lua forma unor lucruri îngrozitoare. Și atunci 
striga după ajutor, plângea, habar nu avea de ce îi era frică, 
însă murea de frică, iar acea frică fără margini deschidea 
porțile unei imaginaţii terifiante. (Avea să păstreze întreaga 
viață acel sentiment de teribilă lipsă de siguranţă care avea să 
sfârșească, în ultimii săi ani, prin a acoperi totul și a-l duce și 
pe el la spitalul psihiatric.) 

In acele momente, mama de familie se ducea cu pas liniștit în 
dormitorul lui și îi cerea, ireproșabil, să plângă mai încet ca să 
nu trezească toată casa. Dacă tot mai plângea, atunci tatăl îi 
dădea voie, ireproșabil, să lase lampa aprinsă. 

Și, dacă tot plângea mai departe, tatăl se întorcea și îi 
comunica, ireproșabil, că fricoșii sunt cei mai jalnici dintre 
oameni. 

În așa fel încât copilul a ajuns, puţin câte puţin, să își 
reprime toate emoţiile în faţa celor pe care îi numea tía și tio!%, 
constrângere la care, în cele mai multe cazuri, oamenii nu 


173 Mătușă, unchi. 


consimt decât foarte târziu. A învăţat să strângă din dinţi, să își 
ascundă durerile, să fie tare ca oţelul. Iar chipul i-a căpătat o 
expresie de o duritate cu totul surprinzătoare pentru un băieţel 
de vârsta aceea, o expresie cum numai la copiii scăpaţi din 
dezastrele războaielor mai poate fi văzută, o expresie care-i 
sfâșia sufletul tatălui său la fiecare vizită. Când don Jaime 
rămânea singur cu Diego, îl întreba îngrijorat Te simţi bine, 
Dieguito? Ești cumva trist? Trebuie să-i spui lui tati dacă ai 
vreo tristeţe. Totul trebuie să-i spui lui tati. 

Diego clătina din cap și zicea serios că totul mergea bine, din 
simplul motiv că nu era în măsură să știe ce nu mergea bine. 

Dar, de fiecare dată când își luau la revedere, copilul se 
agăța nebunește de picioarele tatălui lui, pentru a-l împiedica 
să plece, nu pleca, nu pleca, nu pleca, în așa fel încât don 
Jaime, gata să-i dea lacrimile, trebuia să desfacă pumnișorii 
copilului lui, care se prindea de el cu o forţă uluitoare, obligat 
să fie brutal pentru a pune capăt întrevederii în chiar clipa în 
care îl părăsea pentru două lungi săptămâni de absentă. De o 
sută de ori don Jaime își dorise să îl ia cu el. Și tot de o sută de 
ori renunţase în fața a ceea ce i se părea a fi fost o încercare 
imposibilă pentru celibatarul care era. După ce s-a căsătorit cu 
doña Sol, s-a dus să-l ia. Diego avea șapte ani. 


După șapte luni de război civil, Bernanos face numărătoarea 
morţilor din insula Mallorca: trei mii de asasinate, timp de 
șapte luni, adică de două sute zece zile, egal cincisprezece 
execuţii pe zi. 

Cu o disperată ironie, calculează că, întrucât insula poate fi 
traversată de la un capăt la celălalt în două ceasuri, un 
automobilist curios ar fi avut posibilitatea să vadă făcute 
ţăndări cincisprezece capete care gândeau altfel într-o singură 
zi, minunat scor. 


Oare cum, în aerul suprasaturat de abjecţie, mai puteau 
înflori iarăși preafrumoșii migdali ai Mallorcăi? 


Pe 28 martie 1937, Montse a născut o fetiţă. 

Atâtea lucruri se întâmplaseră în sat de la declararea 
războiului, încât nimeni nu s-a mai mirat că Montse a adus pe 
lume un copil prematur care cântărea 3,820 de kilograme și se 


purta ca un îngeraș. 

I-am spus Lunita. 

Lunita este sora mea cea mare. Acum are șaptezeci și șase 
de ani. Eu, cu zece mai puţin. lar Diego, tatăl meu adevărat, 
este tatăl ei fals. 

Sosirea Lunitei a bucurat pe toată lumea. 

Doña Pura, în al nouălea cer, și-a dăruit mii de derogări de la 
proiectul ei de demnitate și s-a dovedit afectuoasă până la delir. 
Cum începea copilul să plângă, cum îl lua în braţe șoptindu-i cu 
un zâmbet tâmp O să-ţi dau na na la poponeţ, un poponeţ pe 
care îl pudra cu talc plină de iubire, ca pe-o prăjitură, și pe care 
îl mânca de-atâtea săruturi, extaziată, prostindu-se ca un copil 
Qué mona, qué linda, que hermosa eres, cariño mio, tesoro mío, 
amor mio!” etc. 

Doña Sol, cuprinsă de beatitudine, o lua pe genunchi și o 
sălta în ritm, cântându-i Arre borriquito, arre burro arre, arre 
borriquito que mañana es fiesta!” , în timp ce Lunita se îneca de 
râs. 

Diego, care nu își putuse ascunde dezamăgirea în ziua în 
care se născuse fetiţa, fiindcă își dorea un băiat, și care-i 
privise micul chip boţit cu un soi de nemulțumită lipsă de 
încredere, Diego îi dădea cu dragoste să își bea lăpticul, 
aștepta cu dragoste micul râgâit, cel mai fermecător mic râgâit, 
cel mai subtil, cel mai liric, cel mai spiritual și cel mai muzical 
din lume, o felicita pentru gingășie, după care o copleșea cu 
giugiuleli, îi dai un zâmbeţel lu’ tati? îi dai un zâmbeţel, 
iubirică? Cât despre Montse, era toată numai fericire văzând 
cum îi crește copilul care se arăta atât de vesel, de încăpățânat 
și de voluntar dincolo de înfățișarea drăgălașă, astfel că nu s-a 
putut împiedica să își spună că revoluţia din 1936 avusese un 
efect nesperat: acela de a fi modificat ADN-ul familial, întrucât 
nu mai rămăsese nici urmă, pe chipul Lunitei, din acel aer de 
modestie transmis din generaţie în generaţie, ca o trăsătură 
dominantă a genomului și o chemare la umilinţă. 

Ce caracter! exclama don Jaime fermecat, când o vedea dând 
din picioare de furie că i se refuza suzeta. 


14 Ce micuță, ce drăgălașă, ce frumoasă ești, iubita mea, comoara 
mea, dragostea mea. 

175 Hai, măgăruș, hai, măgarule, hai, haide, măgăruș, că mâine-i 
sărbătoare. 


Pentru Montse, Lunita era acolo și tot restul trecea în plan 
secundar. Abia dacă îl ascultase pe Diego, atunci când acesta 
venise, cu o figură descompusă, să o anunţe că Guernica fusese 
bombardată fără încetare de către divizia Condor. Abia dacă 
clipise, într-atât era de entuziasmată de faptul că i se păruse că 
aude de pe buzele fetei ei adorate, în vârstă de o lună, cuvântul 
pipi, ceea ce prevestea, declara Montse cu seriozitate, o 
inteligenţă cu totul ieșită din comun. 

Era nebună după copii și tocmai ea, căreia nu-i plăcuse 
niciodată că bărbatul ei era roșcat, era vrăjită de părul roșu al 
Lunitei. Eşti micuța mea veveriţă, îi murmura, vulpiţa mea, 
micul meu castor, găinușa roșie, roșcata mea iubită, vidrișoara 
mea, silvișoara mea, mi caramelo. Şi-i cânta: 


Dice la gente que tiene 
Veinticuatro horas el dia. 

Și tuviera veintisiete 

Tres horas más te querria.!”6 


Şi pe José farmecul copilului l-a cucerit și i-a mai domolit 
durerea. Cum Montse îl implorase să fie nașul laic al Lunitei, se 
lăsase înduplecat și acceptase să meargă pe la Burgoși, cu 
condiţia ca Diego să nu fie acasă în timpul vizitelor lui. Și chiar 
și-a luat rolul în serios, legănând copilul și cântându-i 
Internaționala, spunându-i povești ai căror eroi erau Mahno!” 
și Lacenaire!'8 și, între două săruturi pierdute, ţinându-i 
discursuri antifranchiste, pe care micuța Lunita le asculta 
încântată și gânguritoare, pe când doña Pura, îngrozită, fugea 
în camera ei. În formula ei completă, familia se afla în plină 
criză de stupiditate. 

Și abia de-a fost un pic tulburată de cele câteva dezbateri 
care s-au iscat în legătură cu botezul. 

Doña Sol și doña Pura își spuneau că fetița trebuia botezată, 
altfel riscând, după moarte, să rătăcească o eternitate, de una 


176 Zice lumea că ziua / Are douăzeci și patru de ore. / De-ar avea 
douăzeci și șapte / Trei ore-n plus te-aș iubi. 

177 Nestor Ivanovici Mahno (1888-1934) - comunist anarhist 
ucrainean, mort în exil la Paris. 

178 Pierre François Lacenaire (1803-1836) scriitor și criminal francez, 
ghilotinat la Paris. 


singură, prin limburi, luându-și asupra lor sarcina să dea de un 
preot, dacă o mai fi rămas vreunul. Diego afirmase hotărât că 
se opune. 

Don Jaime a spus că va respecta decizia părinţilor. 

Jose a ameninţat că va face un scandal monstru dacă nepoata 
lui adorată va fi convertită înainte să știe să vorbească. 

lar Montse, prinsă la mijloc, a cerut un răgaz pentru a 
reflecta. 


Pe 19 martie 1937, la nouă zile după nașterea Lunitei, papa 
Pius al XI-lea de sfântă amintire a publicat enciclica DIVINI 
REDEMPTORIS, rupând tăcerea care plutea peste pericolul 
profund pervers ce ameninţa lumea (citez). 

Pericolul ameninţător, valul satanic (citez), era comunismul 
bolșevic și ateu, care voia să dărâme ordinea socială și să sape 
la temelia familiei creștine. 

Care proclama, printre alte aberaţii, principiul emancipării 
femeii, propunându-și să o răpească pe aceasta din viaţa 
gospodăriei și de la îngrijirea micuţilor pentru a o arunca în 
viața publică (citez) unde proliferau germeni nocivi și influenţe 
rele de toate felurile. 

Însă, de departe, pericolul cel mai grav consta în aceea că o 
societate omenească fondată pe principiile materialist bolșevice 
nu putea, evident, să propună alte valori decât acelea generate 
de sistemul economic. Să fi făcut Sanctitatea Sa Papa Pius al 
XI-lea, prea absorbit de dragostea pentru Dumnezeu, din 
neatenţie, o regretabilă confuzie între economia comunistă și 
economia capitalistă? Probabil. 

Pentru a-i face dreptate, să precizăm că, în februarie 1939, a 
redactat, cu o abilitate specifică Vaticanului, o enciclică în care 
erau denunţate persecuțiile nazismului și manipulările operate 
de fasciștii italieni asupra discursului Bisericii. Numai că a 
murit în noaptea dinaintea transmiterii acesteia. 


Pe 3 mai 1937, Jose a aflat de la radio că, la îndemnul 
comuniștilor și parcă ca pentru a-i da dreptate Sanctităţii Sale 
Papa Pius al XI-lea, un grup de indivizi a dat năvală în localul 
primăriei, care se afla în mâinile anarhiștilor și al membrilor 
POUM, pentru a-i elimina pe aceștia din urmă o dată pentru 
totdeauna. 


După mai multe zile de luptă, milițiile comuniste au sfârșit 
prin a aresta, a închide și a împușca un mare număr de 
anarhiști și de membri POUM, acuzaţi că nu erau decât niște 
renegaţi în slujba lui Hitler. (Ilia Ehrenburg, scriind No 
pasarân, s-a făcut ecoul acestei acuzaţii. Bizar: cartea a 
dispărut mai târziu din biografia sa oficială.) 

Comuniștii își doreau de multă vreme să controleze scena 
politică și să elimine din revoluţie conţinutul libertar. Încercau 
îndârjiți, de multă vreme, să-i discrediteze prin calomniere pe 
cei care se reclamau de la această doctrină. Insă calomnia este 
o metodă pentru snobi. În prezent se punea problema unui 
comportament serios. Adică? Să-i împroșcăm, ce mă-sa. Zis și 
făcut. 

Pe Jose l-a cuprins disperarea. 

Va fi și mai disperat după o lună, când va afla despre 
excluderea grupului anarhist din guvernul regional, despre 
reprimarea violentă a membrilor grupului, despre dizolvarea 
POUM și arestarea abuzivă a militanţilor acestui partid și, mai 
ales, despre torturarea și asasinarea conducătorului său, 
Andrés Nin!” (care avusese proasta inspiraţie de a fi denunţat 
public procesele de la Moscova), în timpul unei operaţiuni 
intitulate Nikolai, comandată de Stalin cu complicitatea 
guvernului legal (Stalin cel mai savant decât toți oamenii la un 
loc, cum scria Neruda, cel mai servil dintre toţi poeţii staliniști, 
îi spunea Jose mamei mele). Pentru a încununa opera, sute de 
colectivităţi vor fi dizolvate manu militari în august 1937 de 
către unități puse sub comandă comunistă. 

Despre toate acestea presa europeană nu a suflat o vorbă. 

Să notăm că, în schimb, Pravda din 17 decembrie 1936 
prevenise: „Epurarea elementelor  troțkiste și anarho- 
sindicaliste a început și această lucrare va fi condusă cu 
aceeași energie ca în URSS”. 

Jose a aflat despre aceste evenimente, los Hechos de Mayo 
cum erau numite, de la un post de radio anarhist pe care îl 
asculta în fiecare dimineaţă. 

Auzind anunţul, a simţit că își pierde minţile, a luat-o la fugă 
spre primărie ca un nebun, purtat de o furie dementă care-l 
împingea înainte. Pe drum n-a văzut pe nimeni, n-a văzut nimic, 


179 Andreu Nin Perez (1892-1937) lider libertar ucis la Alcalá de 
Henares din ordinul lui Stalin. 


sângele i se zbătea în tâmple, picioarele-i galopau, patima 
propriului sânge le făcea să galopeze. A dat buzna în biroul lui 
Diego, livid, gâfâind, cu părul vâlvoi, cu inima bătând de să-i 
sară din piept, sufocându-se de mânie, fără să vadă grupul de 
patru tineri care stăteau de vorbă cu Diego, fără să vadă nimic, 
fără să audă nimic, fără să dea atenţie la ceva, împins de un 
singur gând, de dorinţa de a ucide. 

S-a proţăpit în faţa lui Diego, exact în faţa lui, și a urlat Nu 
ești decât un trădător ticălos. 

Și cum Diego îl privea rece, fără un cuvânt, a mai urlat, 
îndrăznește să spui că prietenii tăi nu au nicio legătură cu 
evenimentele de ieri! 

Poţi să-mi explici? a zis Diego fără a se înfuria, cu voce 
calmă, detașată, uniformă, deși înțelesese perfect despre ce era 
vorba. 

Nu ești decât un trădător ticălos, a urlat iarăși Jose, mi-e silă 
de tine. 

Ai grijă ce spui, l-a ameninţat Diego rece, încet, fără a ridica 
tonul. S-ar putea să-ţi regreti cuvintele. 

S-au măsurat din cap până-n picioare. 

Dacă n-ai fi fratele lui Montse, te-as 

Diego nu și-a terminat fraza. 

Doi dintre tinerii prezenţi în birou își aminteau, șapte luni 
mai târziu, când drama dintre cei doi fusese comentată în fel și 
chip, de tonul ameninţător pe care Diego spusese acele cuvinte 
și de avertismentul premonitoriu pe care îl conţineau. Nu-ţi 
permit să mai pronunţi vreodată în faţa mea numele surorii 
mele, a tipat Jose. 

A ieșit cu pas întins din birou, fără a observa figurile 
stupefiate ale celor patru tineri care îl însoțeau pe Diego, a 
coborât la vale pe calle del Sepulcro, fără a vedea reacţiile 
celor pe care-i întâlnea și care erau înspăimântați de expresia 
dementă, disperată de pe chipul lui, după care a urcat până la 
el, fără a vedea nici privirile panicate ale mamei sale, care îl 
aștepta în capul de sus al scărilor și pe care a împins-o cu atâta 
violență mai-mai s-o răstoarne. 

După plecarea lui, Diego, cu figura lipsită de expresie (doar 
cu o tresărire în colţul buzelor), și-a rugat asistenții să îl lase 
singur: voia să reflecteze. Lui Diego îi trecuse vag prin cap, 
după căsătorie, planul de a-l câștiga pe Jose de partea lui. li 


considera revolta un soi de acces nesemnificativ de febră, care 
se putea vindeca. Un ceai de plante, un pupic pe zgârietură sau 
un șut în fund și-un ia du-te la mă-ta! Dar nu. Abia acum 
înţelegea că nu era așa. IÎnţelegea că, în cazul lui Jose, era 
vorba despre cu totul altceva. Înţelegea că despre angajare era 
vorba, despre, cum să zicem? despre o angajare care era 
dincolo de voinţa și de decizia sa, o angajare irepresibilă, la fel 
de periculoasă și de exigentă ca aceea din iubire, o implicare cu 
tot sângele și cu tot... cum s-o spun? 

O singură certitudine avea, ruptura dintre el și Jose era de 
acum irevocabilă. Dar, într-un anume fel, deși îi era greu să și-o 
mărturisească, ruptura îl dezlega. Își spunea că îl elibera în 
sfârșit de privirea constant dezaprobatoare a lui Jose, că îl 
elibera de spiritul lui batjocoritor, că îl elibera de incredulitatea 
pe care o manifesta în faţa dogmelor celor mai de necontestat, 
că îl elibera mai ales de infernala, de dârza, de iremediabila lui 
puritate. 

Și poate că îl elibera și de vechea gelozie din copilărie, care 
încă îi mai apăsa inima. Întrucât, curios lucru, de când se 
însurase cu Montse, vechea lui gelozie pe care reușise să o 
disimuleze mai mult sau mai puţin, cosmetizând-o cu 
argumente politice, vechea lui gelozie nu făcuse decât să 
sporească. Nu putea scăpa de sentimentul că Jose era mai 
plăcut decât el, mai seducător, mai plin de magnetism, mai 
spaniol, că deţinea acel ceva atât de misterios și de feminin 
care se cheamă farmec și că soţia lui, Montse, nu putea face 
comparaţia, presupunând că ar fi făcut-o, decât în defavoarea 
sa. 

Unii au pretins că această gelozie, că această rană a lui 
Diego în fața farmecului lui Jose, farmec de care se considera 
lipsit, a stat în parte la originea dramei care va surveni peste 
puţin timp și care va constitui epilogul funest al poveștii lor. 


Te iubesc, îmi zice mama luându-mă de mână. 

În iulie 1937 a apărut scrisoarea colectivă a episcopatului 
spaniol. 

Scrisoarea era semnată de către toţi episcopii și arhiepiscopii 
care își exprimau aprobarea plebiscitară pentru dictatura lui 
Franco și voinţa lor de a angaja puterile lui Dumnezeu în lupta 
împotriva forţelor răului, prin toate mijloacele posibile. 


Semnatarii erau: 

t ISIDRO, cardinal, GOMÂYTOMÂS, arhiepiscop de Toledo; 

t EUSTAQUIO, cardinal ILUNDÂIN Y ESTEBAN, arhiepiscop 
de Sevilla; 

t PRUDENCIO, arhiepiscop de Valencia; 

t MANUEL, arhiepiscop de Burgos; 

t RIGOBERTO, arhiepiscop de Zaragoza; 

t TOMÁS, arhiepiscop de Santiago; 

t AUGUSTIN, arhiepiscop de Granada, administrator 
apostolic de Almería, Guadix și Jaén; 

t JOSÉ, arhiepiscop de Mallorca; 

t ADOLFO, episcop de Cordoba, administrator apostolic al 
episcopatului-priorat de Ciudad Real; 

t ANTONIO, episcop de Astorga; 

t LEOPOLDO, episcop de Madrid și Alcalá; 

t MANUEL, episcop de Patencia; 

t ENRIQUE, episcop de Salamanca; 

t VALENTIN, episcop de Solsona; 

t JUSTINO, episcop de Urgel; 

t MIGUEL DE LOS SANTOS, episcop de Cartagena; 

t FIDEL, episcop de Calahorra; 

t FLORENCIO, episcop de Orense; 

t RAFAEL, episcop de Lugo; 

t FELIX, episcop de Tortosa; 

t ALBINO, episcop de Tenerife; 

t JUAN, episcop de Jaca; 

t JUAN, episcop de Vie; 

t NICANOR, episcop de Tarazona, administrator apostolic de 
Tudela; | 

t JOSE, episcop de Santander; 

t FELICIANO, episcop de Plasencia; 

t ANTONIO, episcop de Chersonese - Creta, administrator 
apostolic de Ivice; 

t LUICIANO, episcop de Segovia; 

t MANUEL, episcop de Curio, administrator apostolic de 
Ciudad Rodrigo; 

t MANUEL, episcop de Zamora; 

t LINO, episcop de Huesca; 

t ANTONIO, episcop de Tuy; 

t JOSÉ MARÍA, episcop de Badajoz; 


t JOSÉ, episcop de Girona; 

t JUSTO, episcop de Oviedo; 

t FRANCISCO, episcop de Coria; 

t BENJAMIN, episcop de Mondoñedo; 

t TOMÁS, episcop de Osma; 

t ANSELMO, episcop de Teruel-Albarracín; 

t SANTOS, episcop de Avila; 

t BALBINO, episcop de Málaga; 

t MARCELINO, episcop de Pamplona; 

t ANTONIO, episcop de Canare; 

Hilario Yaben, vicar capitular de Siguenza; 

Eugenio Domaica, vicar capitular de Cadix; 

Emilio F. Garcia, vicar capitular de Ceuta; 

Fernando Alvarez, vicar capitular de Leon; 

José Zurita, vicar capitular de Valladolid. 

Toți preoții Spaniei, cea mai mare parte dintre ei săraci, cea 
mai mare parte dintre ei aflați departe de putere şi cea mai 
mare parte dintre ei apropiați de popor, s-au conformat de 
bunăvoie sau cu forța principiilor promovate de această 
scrisoare de susținere necondiționată a generalului Franco și 
au fost nevoiți să își așeze sutana mai presus de conștiință. 
Pentru aceasta, numeroși au fost cei ce au plătit cu viaţa. 

Într-un ziar francez din 27 august 1937, Paul Claudel a 
aprobat cu entuziasm scrisoarea. Mai înainte își exprimase cu 
aceeași fervoare susținerea faţă de Franco și de sublima lui 
cruciadă. Faptul că Franco, personaj deplorabil, aduna 
adeziunile unor spirite luminate, era pentru Bernanos de 
neconceput. „Fără îndoială, scria el, nu aș fi vorbit niciodată 
despre generalul Franco dacă nu aţi fi avut pretenţia să faceţi 
dintr-un Galliffet!5% de coșmar un soi de erou creștin pentru uz 
francez... De ce naiba mi se cere să admir genul acesta de 
general care își face din propria legitimitate o idee cu atât mai 
feroce cu cât chiar el și-a încălcat de două ori jurământul faţă 
de stăpânii lui?” 

Claudel, aș zice, a aprobat scrisoarea episcopatului spaniol 
cu aceeași pasiune cu care detesta evreii și susţinea că răul în 
Franța venea cu mult mai mult din partea muncitorilor 


180 Gaston Alexandre Auguste marchiz de Galliffet și prinţ de 


Martigues (1830-1909) ministru, general de brigadă francez, unul 
dintre comandanții represiunii Comunei din Paris. 


protestatari decât din a lui Hitler ori a lui Mussolini. 

Unii s-au lăsat convinși de acest argument. Nu și Bernanos. 
„Dacă e să te iei după acești mari gânditori, scria el, muncitorul 
francez, copleșit, ar crăpa de atâta bunăstare”, amintind 
înfiorătoarele condiţii de trai ale acestora din urmă. 

Bernanos înţelesese că, lătrând împotriva muncitorilor 
francezi, Claudel și încă vreo câţiva nu făceau altceva decât să 
acopere zgomotul produs de cei doi tirani cu cizmele și cu 
exaltările lor. Așa că el unul a respins fără ezitare orice 
complicitate în încercarea infectă de a face din muncitorii 
francezi unicii responsabili ai eșecului unui regim. 


Să se fi născut oare moartă revoluţia? se întreba Jose 
privindu-și catârul negru învârtind noria. Trebuie oare să port 
întreaga viaţă doliu după ceea ce am visat la Lerima? Asta să- 
nsemne a te coace? înfrângerea asta? 

Prin gura lui Diego, discursurile comuniste care repetau 
neîncetat, conform tehnicii bine exersate a propagandei, că 
anarhiștii erau aliaţii obiectivi ai lui Franco păreau să fi prins la 
țărani. În așa fel încât respectul faţă de José a scăzut treptat, 
până când acesta a ajuns obiectul reprobării publice. O oaie 
neagră. 

Micii proprietari îl blamau în numele proprietăţii funciare (pe 
care intenționase să o termine), zilierii în numele organizării 
muncii (pe care o contestase), credincioșii în numele religiei 
(căci comisese blasfemia de a vopsi în roșu coroana Sfintei 
Fecioare), delicaţii și delicatele în numele delicateţii (îi 
ofensase cu înjurături zdravene și cu un minunat repertoriu de 
imprecaţii) și Diego în numele unei vechi rivalități ce ţinea încă 
din copilărie (oportun convertită la ură politică). 

În primul moment, reacţia lui José, pe cât de logică, pe atât 
de paradoxală, a fost să se replieze asupra propriei utopii 
libertare cu atât mai serios cu cât aceasta fusese atacată 
violent. 

Spunea că nimic, niciodată, nu o va învinge. Că era o sclipire 
pâlpâitoare în adâncul fântânii speranţelor. Un suflu generos 
într-o lume fățarnică. Faptul că o adăpostise în suflet fie și 
pentru o clipă făcuse din el, pentru totdeauna, un alt om. Că 
solul Spaniei era singurul pe care aceasta se putea dezvolta. In 
zilele de mare inspiraţie, adăuga că seminţele acestei flori 


fuseseră puse în pământ de mii de ani și își păstrau neatinsă 
puterea de a înflori. Dacă javrele ascultă de Diego, eu ascult de 
himera mea! îi spunea mamei mele, care îl privea înmărmurită 
și profund îngrijorată. 

Apoi, pe nesimţite, credinţa a început să i se clatine. A lăsat-o 
mai moale. Sau, mai exact, a traversat o perioadă în care nu a 
mai putut nici crede pur și simplu în visul lui, dar nici renunţa 
la el. A început să afirme, în esenţă, că, oamenii fiind așa cum 
sunt, adică imperfecţi, adică foarte imperfecţi, adică foarte 
foarte imperfecti, iar societatea pe care o alcătuiesc supusă 
jocului instabil al dorințelor și al fantasmelor lor, ceea ce avea 
de acum de apărat era ideea unei utopii lipsite de prostie, o 
utopie roșie ca sângele și neagră ca sufletul, o utopie 
informată, având capacitatea de a vedea limpede, curățată de 
iluzii fumigene, altfel spus imposibilă, altfel spus de neatins, 
dar spre care trebuia să se tindă fără odihnă și până la cel mai 
înalt nivel al emancipării. Cam așa îi era discursul. 

Numai că în el se căscase o falie pe care acest discurs nu o 
putea acoperi. Însă durerea pe care o simţise în cafeneaua de 
pe Rambla, în faţa urii ucigașilor din tabăra lui, durere pe care 
reușise să o ţină ceva timp sub control, a pus stăpânire pe el. Şi 
o formă de amărăciune a început să iasă la suprafaţă. Toate 
astea nu pot sfârși decât rău, zicea, așa se-ntâmplă deseori. Am 
fost doar în pierdere, mai zicea, ca să mă-nvăţ minte. Capcana 
speranţelor, adăuga, ce prostie. 

Acest visător absolut care-și pierduse absolut visul a început 
să-și jelească revolta, copilăria și inocenţa pierdute, acuzându-l 
pe Diego că este singurul vinovat de toate acestea. 

Diego a ajuns ideea lui fixă. 

Dușmanul ideal. 

După los Hechos de Mayo, a ajuns de urât, încă și mai de 
urât, încă și mai de neiertat decât înainte. 

Şi l-a împovărat cu disprețul său. 

Repeta de o sută de ori pe zi că acel câine trădase revoluţia, 
întrucât vorbea despre revoluţie cum ar fi vorbit despre o 
iubită, ceea ce chiar era cazul, cred eu. lar câinele acela o 
înjosise. Câinele acela o abătuse de la drumul cel bun. Câinele 
acela o făcuse să se sinucidă. Câinele acela umpluse de căcat 
revoluţia prefăcându-se că o servește, fiindcă nu pricepuse că, 
înainte de a adera la revoluţie, trebuia să fi început prin a face 


revoluţiei în el însuși. Demonstra asta mamei lui care ofta. 
Ceea ce îl trimitea în braţele unei consternate resemnări, după 
care i-o demonstra Marucăi, proprietara băcăniei, care îl 
asculta cu acea răbdare a adulţilor în faţa poveștilor copiilor, 
după care i-o demonstra pentru a suta oară lui Juan care, 
pentru a-i mai distrage atenţia, îl trăgea după el în cafeneaua 
lui Bendición. 

Un vermut, comanda José. 

Două, zicea Juan. 

În cafenea, conversațiile mergeau către recolta de măsline 
din anul respectiv. 

Doar asta-i interesează, zicea Jose. 

Măslinele și curv’, zicea Juan. 

Și Sfânta Fecioară, zicea José. 

Păi se potrivesc, zicea Juan. 

Apoi alunecau amândoi într-o tăcere posomorâtă. 

Și Rosita? întreba dintr-odată José. 

Ce-i cu Rosita? răspundea Juan. 

Tot la cantină? zicea Jose. 

Nu, zicea Juan, se distrează la Paris, și izbucnea într-un râs 
neguros. 

După care amândoi cădeau la loc în tăcere. 

Ia uită-te la proștii ăștia! exclama Jose dintr-odată. 

Era clipa lui metafizică. Oamenii, zicea, cu fruntea brăzdată 
de două șanțuri adânci, oamenii au tot mai mult tendinţa de a 
profita unii de alţii și de a se minţi, e un progres, dar pe dos; se 
lasă jecmăniţi cu plăcere de primul care le vorbește mai tare și 
le zice Urmati călăuza; sunt fricoși, slugarnici și gata să se lase 
aserviţi, iar servilitatea le tine loc de morală; se consolează 
după moartea nevestei mai repede decât după pierderea unor 
bunuri, am constatat-o de multe ori; e puţin spus că sunt lași și 
ceea ce numesc mala suerte!t! nu e altceva decât numele pe 
care-l dau  lașităţii lor; slabi și, deci,  răzbunători, 
Dl, E E E aaa Aida paleti as i a ; și litania 
mârșăviilor și josniciilor omenești pe care le inventaria neguros 
se putea prelungi astfel ceasuri întregi, în faţa unui Juan la fel 
de neguros care comanda, 

Încă un vermut por favor. 

Căci îi trebuia, urgent, un întăritor. 


181 Soartă potrivnică. 


O nouă fază a început în viaţa lui Jose atunci când s-a apucat 
să se autoacuze cu o violenţă care a înspăimântat-o pe maică- 
sa. 

Se blestema. Se autoflagela. Se detesta. 

Dădea afară din el tot ceea ce adorase până atunci. 

Divorța de sine însuși. 

Dintr-o prostie criminală, zicea, se crezuse intrat în rai, dar 
nu era decât un rai pentru slugarnici. Cum de putuse fi atât de 
caraghios și de pueril? Cât despre Puritate, Copilărie veșnică, 
lapte și miere, câmpii pe care toţi se înfrățesc, aspirații sublime 
ale suuufletului: Nişte inepţii! Nişte capcane pentru proști! 
Niște consolări prăpădite inventate de niște nevolnici ca el, pe 
care lumea îi rănea și care se apărau cu himere. 

Trebuiau date afară. Repede. Şi fără lacrimi. 

Acele castele trebuiau distruse. Acea neghiobie trebuia 
stârpită. 

Din acel moment s-a apucat să emită gânduri tenebroase, să 
verse peste toate lucrurile cenușă de doliu, să zică Spania 
merge-n mormânt, e limpede, să zică Totul s-a dus dracului, 
jodido, nu mai speră nimic, să zică Mi se rupe mie de treburile 
satului, mi se fâlfâie de tot și de toate. 

El, care, pe vremuri, afirmase, nu fără un aer eroic, că mai 
mult făcea un leu mort decât un câine viu, începuse să 
bombăne că trăiește ca un câine. Viu? Asta chiar se întreba. 

S-a acrit. 

O cută amară îi cresta buza. 

A devenit irascibil. A început să îi placă să își tortureze 
mama. S-o bruscheze. Adresându-i cuvinte urâte. Vorbindu-i pe 
un constant ton exasperat. 

Lovea câinii cu piciorul. 

Avea accese inexplicabile de furie. 

Dădea impresia că este în căutarea confuză a unui nu știu ce 
ireparabil și definitiv. 

Prin sat se spunea Ce mai pisălog! Cât te mai poate bate la 
cap! 

Ar mai putea schimba și el placa! 

Izolarea lui producea îngrijorare. Felul lui întunecat de a fi 
era respingător. Începuse să fie alungat. 

Era denigrat fără încetare. 

Ceilalţi considerau că nu știe să piardă. 


I s-au numărat slăbiciunile. 

Abia de i se mai răspundea la salut. 

Se zicea V-am spus eu! 

Se zicea Uite unde l-au dus ideile lui grandioase. I-au sucit 
mințile. 

Bârfele extravagante care circulaseră pe seama lui la 
începutul verii își găseau acum verificarea. Ajunsese o modă să 
fie criticat. Toţi îl priveau cu atenţie. Chiar și cei mai 
indiferenti. Pentru a nu părea mai fraieri decât ceilalţi. 

Lumea se bucura de căderea lui. 

Mai mult decât oricine altcineva, Diego se uita la el cum 
decade cum te-ai uita la un accident de mașină sau la o 
execuţie. 


Pe la începutul lunii decembrie 1937, prin sat umbla zvonul 
(unul dintre angajaţii lui don Jaime făcuse imprudenţa de a 
vorbi despre asta) că un mic grup de falangiști, conduși de 
administratorul El Perrito, urma să ia cu asalt primăria. 

Prima grijă a lui Diego a fost să informeze autorităţile 
regionale care i-au promis să trimită două mașini cu gărzi de 
asalt! pentru a zdrobi un eventual atac. De cum au aflat, Jose 
și Juan au văzut în acest lucru ocazia de a se smulge din 
înfiorătorul lor marasm, de a se smulge din buimăceala lor 
mortală, de a se smulge din apatia profundă cu care începuseră 
să se obișnuiască și, în care, cu încetul, se complăceau. 
Întrucât lâncezeau de luni de zile, neputincioşi și abătuţi, prea 
înrăiți pentru a se putea sustrage, afișând rânjete sardonice (cu 
totul străine naturii lor) și refuzând să apară umăr la umăr cu 
cei din generaţia lor, care trăiau și gândeau, ziceau ei, ca niște 
porci, căci disperarea nu e la îndemâna oricui. 

Ideea de a se lupta le aducea, în sfârșit, o nesperată liniște. 
Se vor duce să se bată. O să iasă urât. Ce-o fi o fi. Dorinţa lor 
de eroism se aprindea iarăși. Măcar disperare să nu mai fie. 

L-au informat pe Diego că vor fi alături de el și îi vor da o 
mână de ajutor în ziua stabilită. Era necesar să treacă peste 
disensiuni și să se arate la înălțimea împrejurărilor. 

Diego a acceptat. 

Astfel încât, fără să se fi pus de acord în prealabil, s-au 


15 Cuerpo de Seguridad y Asalto — poliţia spaniolă înființată pe 30 
ianuarie 1932 de către guvernul celei de-a doua Republici Spaniole. 


aruncat cu capul înainte într-o fanfaronadă pe care bunul-simţ 
ar fi dezaprobat-o. 

Nimeni nu poate spune exact cum s-au petrecut lucrurile. Tot 
ceea ce s-a relatat ulterior a rămas confuz, fragmentar și 
extrem de contradictoriu. Putem însă reconstitui oarecum ce a 
urmat. Pe 16 decembrie, falangiștii conduși de El Perrito au 
instalat în spatele casei lui Peque piese de artilerie pe care 
nimeni nu știe cum și le procuraseră. Grupul era alcătuit din 
cinci muncitori agricoli care lucrau pentru don Jaime, foarte 
legaţi de acesta din urmă, pe care îl respectau ca pe un senior 
din Evul Mediu și care se lăsaseră convinși de administrator de 
legitimitatea unui atac care să smulgă puterea din mâinile 
Fiului renegat - Shakespeare de-a binelea. Administratorul 
pusese la punct planul fără știrea lui don Jaime, iar nu cum au 
insinuat ulterior cei rău intenţionaţi. 

Jose și Juan s-au postat undeva, mai sus, pe o movilă de pe 
pământul familiei Murcia, ca santinele, culcaţi în iarbă, în 
spatele unui mic zid din piatră, înarmat fiecare cu câte o pușcă 
de vânătoare și așteptând, înfierbântaţi, sosirea gărzilor de 
asalt. 

Diego și cei patru tineri comuniști care îl escortau în mod 
obișnuit se ascunseseră în spatele casei familiei Aznar, înarmaţi 
cu puști și având la brâu grenade, gata să ia cu asalt casa lui 
Peque dincolo de care se îngrămădiseră falangiștii. 

Atacul s-a produs în momentul în care mașinile gărzilor de 
asalt au ajuns în dreptul falangiștilor, urmate imediat de Jose, 
de Juan și de micul grup comandat de Diego. 

Se știe că s-au auzit ţipete, urlete, zgomot de bătălie, o- 
ntreagă nebunie. Se știe că au explodat obuze, că s-au tras 
gloanţe la întâmplare, că au fost date ordine și contraordine, că 
un fum gros nu a lăsat să se vadă cine în cine trăgea. Se știe, 
pe scurt, că s-a iscat o imensă învălmășeală. 

Șase oameni au fost uciși. 

Administratorul și doi dintre oamenii lui au fost 

făcuţi prizonieri. 

Juan, Diego și trei dintre cei de față au scăpat nevătămaţi. 

Gărzile de asalt au plecat neatinse. 

Jose a fost lovit în piept de un foc de armă a cărui origine nu 
a putut fi niciodată stabilită. Aruncat dintr-odată la pământ, și-a 
pipăit rana care nu-l durea, dar care i se deschidea în piept, și- 


a privit degetele pline de sânge, a murmurat apucat de o furie 
disperată Ce mi-au făcut? a încercat să își miște picioarele 
care-i rămâneau inerte, a vrut să strige Juan, dar n-a avut 
putere, așa că a chemat în ajutor imagini dragi care nici ele nu 
au sosit la apel. A auzit focuri de armă, rafale scurte, strigăte 
de durere, înjurături, lătraturi îndepărtate. Apoi focurile s-au 
stins puţin câte puţin, toate zgomotele s-au stins puţin câte 
puţin și a simţit cum alunecă lent în ceva călduț și cuprinzător. 
A rămas singur în faţa cerului imens. Fără mângâierea unui 
prieten. Fără o privire iubitoare. Solito como la una!& (aici, 
mama mea își șterge o lacrimă). 


Când zgomotul armelor a încetat, Diego l-a strigat pe Jose de 
mai multe ori, l-a căutat disperat și i-a descoperit trupul întins, 
nemișcat, pe pământul îngheţat. 

S-a aplecat spre el. Şi-a trecut încet mâna sub capul lui. L-a 
ridicat. Apoi l-a lăsat la loc, neputincios. 

Înainte de a se întoarce acasă, s-a gândit o clipă să-i ascundă 
lui Montse moartea lui Jose. 

A deschis ușa. 

Era livid. 

Montse a observat imediat pe chipul soțului ei că s-a 
întâmplat ceva îngrozitor. 

Ce s-a-ntâmplat? 

Diego a rămas mut. 

Înnebunită, Montse a repetat întrebarea. 

În faţa tăcerii lui Diego, care se prelungea, a spus cu voce 
albă Fratele meu... 

Fără a o privi, Diego a zis Da. 

Montse s-a sprijinit de perete ca să nu cadă. 


Trei zile mai târziu Jose a fost înmormântat și toţi sătenii au 
luat parte la ceremonie. Moartea celui pe care până alaltăieri îl 
socotiseră a fi fost încă un descreierat, un extravagant, un 
nerealist și un dezechilibrat le trezise acum regrete unanime și 
le smulgea suspine. În sat, Jose a devenit regretatul José. 

Montse s-a cufundat într-o tristețe imensă, o tristeţe care a 
făcut-o înspăimântător de absentă și înspăimântător de 
insensibilă, atât de înspăimântător de insensibilă, încât nu mai 


183 Singur-singurel. 


reacționa la veștile despre războiul care era departe de a fi fost 
glorios, și nu mai răspundea nici la zâmbetele Lunitei și nici la 
gesturile afectuoase pe care i le dăruiau cu generozitate cei din 
familie. 

A încetat să își mai viziteze mama, care nu se mai înceta să 
se tânguie Ah, dacă Jose ar fi aici să mănânce smochine! Ah, 
dac-ar mai fi aici pentru asta! Ah, dac-ar mai fi aici pentru aia! 
și să se smiorcăie cu orice prilej, spre marea încântare a 
vecinelor. 

A încetat să mai fredoneze cântecele lui Carlos Gardel și ale 
lui Juanito Valderrama, petrecându-și zilele în stare de 
prostraţie, în camera ei, nemaipunându-i întrebări soţului și 
afișând o expresie indescifrabilă de fiecare dată când, de faţă 
cu ea, venea vorba despre „eveniment”. 

Durerea îi era fără margini și se preschimba în nebunie când 
Rosita îi relata că prin sat umbra zvonul că cel care îi 
împușcase fratele era Diego. 

Fiindcă sătenii erau cu mult mai bine informaţi despre 
dușmănia dintre cei doi bărbaţi decât și-ar fi putut închipui 
cineva. Prin nu se știe ce căi obscure, ţăranii sfârșeau prin a 
descoperi întotdeauna lucrurile cele mai bine ascunse, cele mai 
intime, și clădeau, pornind de la aceste descoperiri, ficțiuni 
romanești în care până la urmă ajungeau și ei să creadă. 

Atacul din decembrie a dezlănţuit ficţiunile. Şi, cum acestea 
se împleteau cu dorinţa lor înveterată de a găsi vinovaţi pentru 
tot și pentru toate, ajunseseră să îl desemneze pe Diego, 
unanim și aproape fără umbră de dovadă, drept ucigașul lui 
José. 

Calomnia care o înnebunise pe Montse de durere l-a 
scufundat pe Diego într-o disperare cu atât mai adâncă cu cât, 
de acum, el însuși se acuza, după ce mai întâi se apărase, că a 
condus, prin lipsă de prevedere, nişte tineri la moarte. 

Se îmbăta cu regularitate. 

În fiecare seară, înainte de a se duce la culcare, luase 
obiceiul de a da pe gât rachiu în asemenea cantități, încât 
cădea zdrobit în pat, unde adormea brusc, grohăind ca un porc. 
Numai că, uneori, înainte de a fi doborât de somn, Îl cuprindea 
dorința de a face dragoste cu nevasta lui, o implora, ea îl 
refuza, îi imobiliza braţele cu o forță teribilă, ea îi zicea Lasă- 
mă por favor, el o strivea cu propria greutate, ea se zbătea 


sucindu-și capul, el încerca să îi depărteze, cu genunchii, 
coapsele pe care și le ţinea strânse, ea îi zicea Nu m-atinge, nu 
m-atinge sau ţip, el îi sufla zgomotos peste față o respiraţie 
duhnind a băutură, ea se zbătea ca un animal sălbatic, el 
murmura Te quiero nenat, cu voce tremurătoare, patetică, de 
beţiv, ea îl respingea cu silă, trăgându-i lovituri zdravene cu 
picioarele pentru a scăpa din îmbrăţișare, apoi începea să urle, 
cu riscul de a trezi întreaga casă, Oprește-te! Oprește-te! 
Oprește-te! și până la urmă îi scăpa, refugiindu-se în încăperea 
învecinată, unde se încuia răsucind de două ori cheia în 
broască. 

Diego cădea dintr-odată într-un somn de brută, se trezea apoi 
plin de sudoare și, întorcându-se către Montse, o căuta pe 
pipăite, dar locul ei era gol. Se trezea. Capul îi era greu. 
Podeaua camerei se clătina. La fel și el. Abia de se punea pe 
picioare și durerea i se reaprindea, intactă, iar remușcările îl 
asaltau cu aceeași putere ca în ajun. Și atunci se apuca, pentru 
a le combate, de interminabila recapitulare a justificărilor. 
Dacă, uneori, își dorise ca Jose să se ducă cât mai departe cu 
putință, dacă-i suportase prezenţa ca pe o continuă provocare, 
dacă figura acestuia îi apăruse deseori ca un reproș, dacă-i 
privise căderea cu o întunecată, cu o inexprimabilă satisfacţie, 
niciodată, niciodată, niciodată nu îi dorise moartea, asta-și tot 
repeta. 

Într-o zi, când se ducea la primărie fără strop de entuziasm, 
s-a hotărât să facă un ocol pe la cafeneaua lui Bendición. 

Când a intrat, s-a făcut liniște. 

I-a venit să plece imediat, dar nu a lăsat să se vadă. 

Şi-a comandat un lichior de anason, l-a dat peste cap, a 
salutat din cap un grup de bătrâni care jucau domino, după 
care a străbătut în sens invers încăperea pe care ostilitatea la 
adresa lui o făcuse să amuţească. 

S-a întors acasă extrem de tulburat de constatarea că între el 
și oamenii din sat ceva se rupsese iremediabil. Unul dintre 
tinerii lui asistenţi i-a confirmat-o: de acum se zicea, cu 
zâmbete pline de subînţelesuri, că primăria trăsnea a roșu. 

Din care moment s-a observa o schimbare în privinţa lui. 

El, cel atât de atent la cum arată, întotdeauna impecabil, nu 
mai avea nicio grijă față de ţinută, nu-și mai încheia bluzonul 


184 Te iubesc, fetiţo. 


din pânză groasă, ale cărui buzunare stăteau căscate, și își lăsa 
cămașa să iasă din pantaloni de-ai fi spus că e un cerșetor, 
zicea dona Pura. 

Totodată, încrederea absolută în vechile lui convingeri 
începuse să se clatine. 

Trupul mort al lui Jose zăcea în mintea lui și îl făcea să 
privească toate lucrurile altfel. Din ce în ce mai des își spunea 
că, poate, Jose avusese dreptate când denunta linia Partidului 
pe care, el unul îl susţinuse neabătut. Cât despre ideile 
libertare din care gusta ca dintr-un fruct oprit, acestea făceau 
să pătrundă în el, cu încetul, otrava îndoielii, iar această 
îndoială creștea neîncetat. De ce să te mai agăţi, se întreba, 
atunci când totul se clatină? În ce să mai ai încredere, în ce 
modele, în ce sisteme? Cum să mai continui lupta? 

Rolul de responsabil al satului, pe care îl îndeplinise cu atâta 
mândrie, îl apăsa, la primărie se ducea de parc-ar fi venit, iar 
treburile politice îi făceau silă. Își punea problema chiar să 
abandoneze funcţiile deţinute, dorindu-și să se termine odată 
războiul, că va să fie pierdut ori câștigat, spre a-l elibera de 
însărcinări. 

A îmbătrânit dintr-odată. 

Avea douăzeci de ani. Şi părea de treizeci. 

Cam pe atunci s-au strecurat în sufletul lui neliniștit cele 
dintâi spaime paranoice. Simţindu-se, dacă nu acuzat pe faţă, 
cel puţin învinovăţit de familie, a început să își închipuie că 
tatăl lui îl dispreţuia și că Montse se uita la el cu dezgust. I-a 
trecut prin minte, pentru a se dezvinovăţi, să-și zboare creierii. 

El, care fusese atât de circumspect faţă de toţi și de toate, el, 
a cărui neîncredere era una dintre cele mai evidente trăsături 
de caracter, a ajuns să își imagineze că întreg satul îi era 
împotrivă, până la a se considera subiectul unei conspirații. A 
început să creadă că lumea se uita urât la el, că i se cocea ceva 
pe la spate și că se încerca printr-o mie de mijloace să i se facă 
Tău. 

Din ziua aceea a trăit într-o tensiune extremă, încuindu-se în 
birou și răsucind de trei ori cheia-n broască, tresărind la cel 
mai mic zgomot și, la cea mai mică neliniște, ducându-și mâna 
la pistoletul pe care-l ţinea în permanenţă la centură. 

Timp de câţiva ani s-a acomodat mai mult sau mai puţin 
amenințărilor unor posibile conspirații justificate de război. 


Însă abia mult mai târziu, după ce a emigrat în Franţa, a fost 
cuprins de un adevărat delir al persecuției, care îl va duce de 
două ori la spitalul de psihiatrie. 

Și don Jaime s-a schimbat. 

Comportamentul naționaliștilor în orașele cucerite l-a 
scârbit. Familia îl sufoca. Fiul îl îngrijora. lar tristeţea lui 
Montse era insuportabilă. 

Nu se mai simţea bine decât alături de ţăranii din zonă, care 
nu i se alăturau fără un interes anume, sperând să profite într-o 
bună zi de pe urma mărinimiei lui. În schimb, își neglija 
proprietăţile, lăsându-le de acum cu totul în seama unui tânăr 
pe nume Fermin, petrecându-și aproape toate după-amiezile la 
cafeneaua lui Bendición, unde juca domino cu alţi bărbaţi de 
vârsta lui, ceea ce explică, poate, faptul că pântecele i-a luat 
proporții. 

În lunile care au urmat, întregul potenţial de violenţă al 
satului, care, până atunci, se manifestase doar prin imputări 
calomnioase, până la urmă banale, și câteva polemici iritate, s-a 
reactivat brusc, cu o forţă teribilă, care nu mai putea fi pusă pe 
seama lunii noi. 

Fiecare era la pândă. 

Fiecare îl privea pe celălalt ca pe un potenţial dușman. 

Nu mai risca nimeni să iasă pe stradă fără a fi scrutat în 
prealabil împrejurimile, de teamă ca nu cumva vreun trăgător 
ascuns să deschidă focul. 

Nu era exclus să se comită unele acte disperate ori 
ambuscade pregătite de câţiva fanatici. 

Frica provenea mai ales din ideea apariţiei vreunei capcane 
tot atât de tragice precum precedenta. 

Toată lumea se temea de toată lumea. 

Arţagul și neîncrederea domneau în toate inimile. 

Și, la unii, ura. 

Sfârșitul acelui an 1937 a fost, zice mama, unul dintre cele 
mai întunecate, unul dintre cele mai triste din câte își amintea. 

Tristeţea lui Montse coincidea cu presentimentul general că 
războiul, în tabăra republicanilor, avea să se încheie cu o 
înfrângere. 


3 


De cum s-a întors în Franţa, Bernanos a lucrat cu îndârjire ca 
să termine Marile cimitire sub lună. Instalat la Toulon, bătrânul 
leu cu ochi limpezi se ducea zilnic, cu motocicleta, la Cafe de la 
Rade, chiar cu riscul de a trece drept un beţivan. Acolo și-a 
terminat textul cel mai întunecat. 

Pe 16 aprilie 1938, Le Figaro a publicat unele extrase. Pe 22 
aprilie, cartea a apărut în librării. Presa de stânga a aplaudat. 
Presa de dreapta s-a bosumflat, când nu a fost de-a dreptul 
ostilă. De la Madrid, episcopatul spaniol a solicitat Romei 
trecerea la index a acestei opere inspirate de Satana. Simone 
Weil, proaspătă profesoară de filosofie, i-a trimis lui Bernanos o 
scrisoare admirativă, pe care acesta o va păstra în portofel 
până în ultimele zile ale vieţii lui. 

Neputându-se desprinde de gândurile cu care venise din 
Spania, Bernanos a plănuit peste puţin să plece departe, 
departe, foarte departe de ţara care, după părerea lui, se 
lepădase de sine, departe de Europa care, după cum afirma, 
devenise totalitară. Să fi continuat să trăiască acolo era peste 
puterea lui. 

După ce a petrecut împreună cu soţia o ultimă seară franceză 
alături de Jose Bergamin, Bernanos și familia lui s-au îmbarcat 
la Marsilia, pe 20 iulie. Escală la Dakar. Cap compas Brazilia. 
Apoi, spre Paraguay. 


După lugubra iarnă a lui 1937, Montse și-a regăsit puţin câte 
puţin pofta de viaţă. Tot gândindu-se la fratele ei, a sfârșit prin 
a-și spune că, poate, el își dorise moartea, un fel orgolios de a- 
și lua adio de la o lume care nu mai era a lui de multă vreme, o 
lume pe care o respinsese ca turbat pentru ca nu cumva să 
ajungă să-i semene, pentru a nu se resemna cu răul, pentru a 
nu se aranja, ca ea, pentru ca, mai apoi, să se bucure de cum se 
aranjase. Astfel, moartea lui Jose i s-a părut mai puţin absurdă. 
La fel de inacceptabilă, la fel de inutilă, dar mai puţin absurdă. 


Mama mea a uitat anul 1938 și pe toţi cei care au urmat. 
Despre aceștia nu voi ști niciodată decât ceea ce este scris în 
cărți. 

A uitat micile evenimente (mici în ochii Istoriei și pierdute 


pentru totdeauna) și pe cele mari (pe care le-am putut regăsi). 

A uitat că, în 1938, veștile rele întunecau cerul Spaniei și că 
armata republicană pierdea zilnic teren. 

A uitat că în luna martie a aceluiași an, brigada Botwin!®, 
constituită din voluntari evrei veniţi din toate ţările, a fost 
nimicită la Lerima. 

A uitat că de marele oraș în care cunoscuse cea mai 
frumoasă vară a vieţii ei și, fără îndoială, singura, s-a ales 
praful, că de glorioasele lui banderole s-a ales praful, că de 
afișele lui roșii s-a ales praful, că de străzile lui goale s-a ales 
praful, la fel ca de moralul locuitorilor lui. 

A uitat că în septembrie a fost semnat acordul de la 
Munchen, iar Daladier a fost aclamat exact fiindcă îl semnase 
(Cocteau strigând: Trăiască pacea rușinoasă! Bernanos, 
disperat, declarând: Pacea rușinoasă nu e pace; Bem cu toții, 
aici, cât ne ţin baierele, cu gura plină, rușinea; O rușine 
ireparabilă; Vom purta cu toţii răspunderea în faţa istoriei). 

A uitat că, pe 30 aprilie, prim-ministrul Negrin!% a constituit 
un guvern de uniune naţională în ideea că, de acum, nu se mai 
punea problema să învingă, ci să negocieze cu generalul 
Franco, care, bineînţeles, a refuzat. 

În luna august 1938, războiul s-a apropiat periculos de 
regiunea în care locuia Montse. A început bătălia de pe Ebru. 
Și, în satul ei, lupta pe viaţă și pe moarte între cele două 
tabere. 

În februarie 1939, când El Peque, cantonierul care s-a 
declarat pregonero!*” a anunţat victoria franchistă, ura s-a 
aprins, devenind literalmente nebunie. 

Revirimentul a fost brutal. Represaliile teribile. 

Juan a fost executat și cei doi tineri asistenţi ai lui Diego, 
care nu împliniseră optsprezece ani, torturați și apoi împușcați. 
Rosita și Carmen, secretara primăriei, după ce li s-au crestat 
genunchii cu lama, au fost obligate să spele pe jos, în patru 
labe, podeaua bisericii în care nu mai intrase nimeni de trei ani, 


15 După numele unui militant comunist polonez, Naftali Botwin, 
executat cu câţiva ani mai înainte. 

186 Juan Negrín (1892-1956) medic și om politic spaniol, personalitate 
extrem de controversată, șef al guvernului celei de-a Doua Republici 
Spaniole între 1937 și 1945 în ţară și, mai apoi în exil. 

187 Pristav. 


în hohotele de râs gros, scuipate și înjurate de către cei care, 
convertiți în ajun, strigau acum Arriba! Franco, Arriba 
España, cu braţul întins cu mândrie. 

Manuel a fost închis fără judecată în închisoarea din R., 
împreună cu anarhiști andaluzi care l-au învăţat să cânte acele 
carceleras a căror melodie îţi sfâșie inima. 

Bendición și bărbatul ei au agăţat în cafenea o pancartă cu 
următoarele cuvinte: NOSOTROS NO VENDEMOS NUESTRA 
PATRIA AL EXTRANJERO!%. Diego a mai avut timp să fugă 
pentru a se alătura celei de-a 11-a divizii a locotenent- 
colonelului Lister care se retrăgea cu trupele lui către frontiera 
franceză. 

Mama, la sfatul soţului ei, a părăsit satul chiar înainte ca 
valul de răzbunări să înceapă să facă ravagii. 


A plecat pe jos, în dimineaţa de 20 ianuarie 1939, cu Limita 
într-un landou și cu o valijoară neagră în care pusese două 
cearșafuri și haine pentru fetiţă. 

O însoțea o duzină de femei și copii. Micul grup a întâlnit 
cohorta lungă a celor ce fugeau din Spania, încadraţi de divizia 
a 11-a a armatei republicane. Era ceea ce, pudic, s-a numit 
Retirada!%. O coloană interminabilă de femei, copii și bătrâni 
care lăsau în urma lor o dâră de bagaje rupte, de catâri morti, 
întinși pe-o parte, de zdrenţe de murdare, aruncate în noroi, de 
obiecte de tot felul luate în grabă de acei nefericiţi ca niște 
fragmente preţioase de acasă și apoi părăsite în drum când 
însăși ideea de acasă le dispăruse cu totul din minte, când, de 
altfel, toate gândurile le dispăruseră din minte. Săptămâni de-a 
rândul mama a mers de dimineaţa până seara, păstrând pe ea 
aceeași rochie și aceeași haină care se întăriseră de atât noroi, 
spălându-se în apa râurilor, ștergându-se cu iarba din gropi, 
mâncând ce putea găsi pe drum ori pumnul de orez împărțit de 
soldaţii lui Lister, nemaigândindu-se la nimic altceva decât să 
facă un pas după altul și să aibă grijă de fetița ei căreia îi 
impusese acel calvar. 

Peste puţin timp a renunţat la landoul care ajunsese să o 
încurce și a făcut dintr-un cearșaf înnodat în jurul umerilor un 


188 Trăiască. 
189 Nu ne vindem patria străinilor. 
1% Retragerea. 


leagăn pentru Lunita, care devenise o parte din ea însăși. Și 
astfel a mers înainte, mai puternică și mai liberă de când își 
ducea fetița lipită de propriul trup. 

I-a fost foame, i-a fost frig, au durut-o picioarele și întreg 
corpul, a dormit fără a dormi, cu toate simţurile alerte, cu 
haina împăturită pe post de pernă, a dormit direct pe pământ, 
pe pat de ramuri, în grajduri părăsite, în școli goale și 
îngheţate, femei și copii într-atât de îngrămădiţi unii în alţii, 
încât le era imposibil să își miște vreun braţ fără a se lovi între 
ei, a dormit înfășurată într-o pătură subţire, maro, care lăsa să 
pătrundă umezeala de pe jos (mama: pătura o știi, e cea pentru 
călcat), cu fetița strânsă la piept, lipite într-un sigur trup, într- 
un singur suflet, căci fără Lunita nu știu dacă ar fi continuat 
drumul. 

În pofida tinereţii, o cuprinsese o oboseală de nedescris, dar, 
în fiecare zi, făcea pas după pas, ADELANTE!!"!, cu mintea 
supusă unui unic gând, acela de a găsi mijloacele de a 
supravieţui, aruncându-se la pământ sau într-o groapă imediat 
ce își făceau apariţia avioanele fasciste, cu faţa strivită de 
pământ și cu copilul strâns la piept, împietrită de spaimă și 
sufocată de lacrimi, murmurându-i copilului Nu plânge, iubito, 
nu plânge, puișor, nu plânge, comoara mea, întrebându-se, 
când se ridica acoperită de noroi, dacă avusese dreptate să își 
supună fetița acestei apocalipse. 

Mama avea șaptesprezece ani și ţinea să trăiască. A mers, 
așadar, zile și zile de-a rândul, cu copilul în spate, către un 
orizont care i se părea mai bun de cealaltă parte a munților. A 
mers, așadar, zile și zile de-a rândul, printr-un peisaj plin de 
ruine, și a ajuns la graniţă, la Perthus, pe 23 februarie 1939. A 
rămas cincisprezece zile în lagărul de concentrare de la 
Argeles-sur-Mer, în condiţiile care se cunosc, apoi a fost 
îndreptată către lagărul de la Mauzac, unde l-a regăsit pe 
Diego, tatăl meu. 

După mai multe peripeții, a sfârșit prin a fi aruncată într-un 
sat din Languedoc, unde a trebuit să înveţe o nouă limbă 
(căreia i-a provocat ceva daune) și un nou mod de viaţă și de 
comportament, să nu plângi. 

Și unde trăiește și în ziua de azi. 


191 Înainte! 


Pe 24 aprilie 1939, Eminenţa Sa Papa Pius al XII-lea, abia 
ales în funcţie, a declarat: CU O IMENSĂ BUCURIE NE 
ÎNTOARCEM CĂTRE DUMNEAVOASTRĂ, PREAIUBIT FIU AL 
PREACATOLICEI SPÂNII, SPRE A VĂ TRANSMITE FELICITĂRI 
PERSONALE PENTRU DARUL PĂCII ȘI AL VICTORIEI PRIN 
CARE DUMNEZEU A ÎNCORONAT EROISMUL CREDINȚEI ȘI 
MILOSTENIEI VOASTRE. 


8 februarie 2011. Mama se odihnește în uriașul fotoliu verde, 
lângă fereastra care dă spre curtea școlii. Relatarea verii ei de 
splendoare a obosit-o. Bucuria de a povesti a obosit-o. 

Dintre toate amintirile, mama a păstrat-o deci pe cea mai 
frumoasă, vie ca o rană. Toate celelalte (cu câteva excepţii, 
printre care se numără și nașterea mea) s-au șters. Toată 
apăsătoarea povară a amintirilor s-a șters. Șaptezeci de ani de 
interminabilă iarnă, într-un sat din Languedoc, s-au șters, au 
amuţit pe veci, din motive pe care mi-e greu să le discern, 
poate medicale sau (și această ipoteză rămâne pentru mine una 
dintre cele mai tulburătoare) poate pentru că pur și simplu nu 
au însemnat nimic. 

În memoria ei nu rămâne decât această vară a lui 1936, în 
care viața și iubirea au luat-o în braţe cu toată ființa, această 
vară în care a avut senzaţia că trăiește din plin și în acord cu 
întreaga lume, această vară a tinereţii totale, cum ar fi zis 
Pasolini, la umbra căreia a trăit, poate, adevărata ei viaţă, 
această vară pe care, presupun, a și  înfrumuseţat-o 
retrospectiv, din care, presupun, a creat o legendă pentru a se 
putea lupta mai bine cu propriile regrete, dacă nu cumva 
pentru a-mi fi mie mai pe plac, această vară radioasă pe care 
am pus-o la păstrare în siguranţă, în aceste rânduri, fiindcă și 
pentru asta sunt făcute cărţile. 

Vara radioasă a mamei mele, anul lugubru al lui Bernanos, a 
cărui amintire va rămâne înfiptă în memoria lui ca un cuţit 
pentru deschiderea ochilor: două scene ale aceleiași istorii, 
două experienţe, două puncte de vedere care, de câteva luni, 
au ajuns în nopţile și în zilele mele în care, cu încetul, s-au 
infuzat. 

Curtea pentru recreaţii, la care mama se uită din spatele 
ferestrei cu o plăcere atât de pură, tocmai s-a golit de copii. 

Dintr-odată, totul a fost cuprins de o liniște imensă. 


Mama se întoarce către mine. 

Ce-ar fi să ne pui câte un rachiu de anason, iubito? O să ne 
mai ridice morala. Se zice morala sau moralul? 

Moralul se zice. Moralul. 

Haide, un rachiuaș, Lidia. În curgerea asta a timpului care 
galopează, e o precauţiune care nu-l încarcă mai mult decât 
poate duce, aș îndrăzni să spun.