[RD] Care Santos_Aerul pe care il respiri

Raftul 

Denisei 


Care Santos 

Aerul pe care 
îl respiri 

i roman 



Cărţile ne vorbesc... 
dar nu toată Lumea 
ştie să le asculte. 





















1 

Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 




CARE SANTOS 


Aerul pe care îl respiri 

Traducere din spaniolă de 
CORNELIA RĂDULESCU 


HUfMANITAS 

iWii 


Redactor: Andreea Răsuceanu 
Coperta: Angela Rotam 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Ioana Vîlcu 
DTP: Andreea Dobreci, Dan Dulgheru 

CARE SANTOS 
EL AIRE QUE RESPIRAS 
Copyright © Care Santos 2013 
www. caresantos.com 
AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2014 pentru prezenta versiune românească 
(ediţia prinţ) 

© HUMANITAS FICTION, 2014 (ediţia digitală) 

ISBN 978-973-689-825-9 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www. humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 




Pentru Deni Olmedo, 

rara temporum felicitate* 

Şi pentru cei ce iubesc cărţile 
quoniam ipsi saturabuntur** 


pentru rara fericire a vremurilor...", Tacit, Istorii , I, 1 (lat.), 
că aceia se vor sătura", Biblia, Fericiri (Evanghelia după Matei, 



„Fericirea de a poseda cărţi depăşeşte 
vanitatea de a fi rege.“ 

Antoni Palau i Dulcet 

„Tremur când îţi aud glasul şi tremur când mă priveşti 
şi aş vrea să-mi dau ultimul suspin 
arzând în aerul pe care-1 respiri. “ 

Carolina Coronado 



UN EPISOD MOŞTENIT 

> 

DIN ALTE VREMURI 


Cărţile îşi au soarta lor 

TERENTIANUS MAURUS 


O ploaie măruntă începe să vrâsteze berlina prăfuită în care 
călătoresc, în drum spre Barcelona, doi fugari francezi. Ne aflăm 
în împrejurimile împădurite ale burgului Hostalrich şi în iarna 
anului 1793. Norii negri aleargă pe cer. Vântul biciuie lumea fără 
milă. Călătorii noştri, cărora li s-a lipit fundul de atâta stat în 
trăsură, nu au chef de vorbă. 

Sunt doi; pe capră, îndemnând catârii, e un bărbat mai cu¬ 
rând gras, dar deloc bătrân, îmbrăcat ca un ţăran şi chiar putând 
să treacă drept unul graţie anumitor amănunte, precum fălcile 
vânjoase, mâinile mari şi păroase sau damful de usturoi pe care-1 
răspândeşte. Doar când îşi scoate pălăria cu boruri largi poţi vedea 
că poartă tonsură de cleric. Iar dacă l-am auzi vorbind, deja 
lucrurile s-ar schimba, pentru că gusturile şi purtările sale sunt 
ale unui om al Bisericii. A părăsit Parisul în calitate de călugăraş 
recunoscător celui care-i salvase pielea, iar pe drum a devenit prie¬ 
tenul şi slujitorul pe viaţă al celui pe care-1 însoţeşte. Răspunde 
la numele Serafin Girabancas. 

în trăsură călătoreşte celălalt, stăpânul, neliniştit, dar moţăind. 
Are treizeci şi doi de ani, s-a născut şi a crescut la Versailles, e 
un om foarte călătorit şi foarte citit, drept care şi foarte sceptic, 
cât despre profesia sa nu avem ce spune, pentru că se mândrea 
cu onoarea de a fi bibliotecarul regal al majestăţii sale Ludovic 
XVI, dar acum regele e un plebeu, iar biblioteca e praf. Cei care 
de puţin timp comandă în ţara sa îl consideră trădător, dar lui 
nu-i pasă, căci părerea sa despre ei e cu mult mai proastă. Tot 
ce-şi doreşte e liniştea necesară pentru a citi şi anonimatul pentru 


7 



a nu trebui să-şi dea cu părerea. Numele său este Victor Phili- 
bert Guillot şi, după cum se vede, e o fiinţă ieşită din comun. 

Guillot a hotărât să se stabilească la Barcelona pentru că a 
cunoscut oraşul cu nişte ani în urmă şi i s-a părut cel mai franţu¬ 
zesc oraş străin, însă mult mai potolit. De asemenea, pentru că 
a constatat calitatea excepţională a ciocolatei de acolo. Iar dacă 
e un lucru după care atât de echilibratul Guillot se dă în vânt, 
acela e o ceaşcă bună de ciocolată. 

Aşa că iată-i mergând către noua lor viaţă când, cu puţin 
înainte de Arenys, ploaia se înteţeşte. Marea e plumburie. Dar 
încă nu-şi fac griji: au trecut ei prin multe furtuni de când s-au 
aşternut la drum şi nu i-a oprit nici una. Ar trebui un adevărat 
potop ca să se oprească, îşi zic ei, iar catârii par şi ei să le dea 
dreptate. 

La Arenys, Guillot îşi aminteşte de un tânăr prieten născut 
în acest orăşel de constructori de corăbii de pe malul Mediteranei 
şi se întreabă ce-o mai fi cu el, căci ultima veste era că emigrase 
în Cuba, fugind de creditori. îşi spune în gând: „Trebuie să-i scriu 
lui Xifre cu prima ocazie şi să-i dau noua mea adresă", dar gân¬ 
durile îi sunt întrerupte de o zgâlţâitură zdravănă care mai-mai 
să-l arunce de pe banchetă. Cufăraşul care călătoreşte alături de 
el - de fabricaţie franceză, cu două încuietori, bare şi placă înt㬠
ritoare în partea de jos, toate din bronz - nu păţeşte nimic, pen¬ 
tru că apucă să-l prindă înainte de a cădea. 

Pe geam, Guillot vede un puhoi neobişnuit, chiar şi catârii 
s-au oprit, nehotărâţi. Pe apă plutesc trunchiuri, roţi, scaune, câte 
o comodă, chiar şi un bou care mugeşte speriat. Pe mare, noro¬ 
iul formează o dâră tulbure şi lată. Ploaia cade cu o forţă extraor¬ 
dinară. Animalele fornăie. Capelanul protestează: 

— Asta e o ploaie de-a dreptul drăcească! 

— Ce facem? întreabă Guillot. 

— încercăm să trecem dincolo. 

Dar singurul mod de a trece dincolo e să se înarmeze cu răb¬ 
dare şi curaj. Reuşesc să traverseze după ce aşteaptă mai bine de 
un ceas ca ploaia să se mai potolească şi apele să mai scadă. 

Drumurile sunt înecate, casele sunt inundate. în satele prin 
care trec oamenii se luptă cu apa care le trece de genunchi. 



Girabancas se închină. Guillot se asigură că lădiţa - care parcă 
i-ar fi un prieten în carne şi oase - nu a păţit nimic. Apa e duş¬ 
manul ei cel mai rău. Dacă ar avea de ales, mai curând ar arun¬ 
ca-o în foc. Dar mai bine să nu aibă de ales, îşi zice. 

Potopul i-a stors de puteri. Iau o hotărâre rezonabilă: să se 
oprească, să mănânce ceva cald, să doarmă intr-un pat uscat şi 
mai ales să aibă grijă de bieţii catâri, care n-au nici o vină. 

— Trebuie să-i punem la adăpost şi să-i acoperim, spune 
vizitiul de pe capră. 

Astfel, sub ameninţarea unui cer negru, ajung la Mataro. îl 
întreabă pe singurul om pe care-1 văd pe stradă şi acesta îi în¬ 
drumă către han, nu e foarte departe. Hanul Montserrat. Ajung 
acolo cu sentimentul pe care-1 are naufragiatul care zăreşte o 
corabie la orizont. Au noroc, Montserrat e un han bun, printre 
cele mai bune din ţară, e curat, are bucătărie bună şi e frecventat 
de lume bună. Astăzi, cu potopul ăsta care s-a opus călătoriilor, 
au rămas camere libere. Hangiul îi primeşte bucuros, uite că 
apele tot i-au adus ceva. Puţin mai târziu, iată-i pe cei doi la 
masă, în haine uscate; lădiţa e la adăpost în cameră, iar cei doi 
catâri sunt în grajd, acoperiţi cu pături şi, în felul lor, fericiţi. 

La masă, Guillot se dovedeşte mai curând curios decât înfo¬ 
metat. Hangiul, pe numele său Tomâs Ribot, are darul de a-şi 
fascina oaspeţii cu nişte reţete pe care le povesteşte ca pe nişte 
romane: 

— Am meniul ideal pentru oboseala voastră, monsieur. Mai 
întâi o supă bună, cu macaroane bine fierte, apoi diferite feluri 
de carne din oală: de vacă, pentru Sfântul Luca; de porc, pentru 
Sfântul Anton; de miel, pentru Sfântul Ion şi de găină, pentru 
Sfântul Petru. Le spunem Cei Patru Evanghelişti, pentru că sunt 
o adevărată binecuvântare pentru stomac. Se adaugă cârnaţi şi 
caltaboşi, legumele în care avem toată încrederea pentru că sunt 
din grădina noastră - varză, napi şi dovlecei - şi-apoi vine no¬ 
utatea noastră cea mai simpatică: o chiftea din carne amestecată 
cu ou şi un pic de usturoi. Tradiţia e să servim acest fel cu un 
sos de tomate, dar astăzi, în onoarea domniilor voastre, am să vă 
servesc unul foarte fin, din boabe de muştar, o plantă din ţara 
din care veniţi. 


9 



— Da’ mujdei nu aveţi? întreabă Girabancas, la care Guillot 
îl fulgeră cu o privire dezaprobatoare. 

— Dacă asta vă e dorinţa, putem să-l preparăm... 

— Nu-1 luaţi în seamă, îl întrerupe Guillot, usturoiul pute 
şi e pentru barbari. Fii bun şi spune mai departe. 

— Cum doriţi, domnule. Yă mai spun doar că, după ce veţi 
mânca, monsieur, vă veţi scula de la masă îndrăgostit şi dorind 
să nu mai părăsiţi această casă, zâmbeşte omul, debordând de 
mândrie. 

Cuvintele sale se dovedesc providenţiale. Monsieur Guillot 
mănâncă cu o poftă de căpcăun, lucru neobişnuit pentru el, şi, 
deşi nu termină tot ce-i serveşte Tomâs, laudă fiecare fel şi 
admiră tot ce vede. Mai cu seamă pe fata care-i serveşte, o copilă 
aproape, brunetă cu ochi mari şi părul împletit în două cozi, 
care-i toarnă apă şi vin. Numai ca s-o vadă bea Guillot până i se 
învârteşte capul. 

— V-a fost pe plac prânzul, monsieur ? 

Guillot răspunde, căutând din priviri paharnica: 

— O, da, cum nu se poate mai mult! 

De-acum prin farfuria lui a defilat tot ce putea defila, ca la 
teatru, dar clientul nu se dă dus, au rămas doar ei în sala de 
mese, aşa că hangiul întreabă: 

— Mai doresc domnii şi altceva? 

— Da, sare Guillot, trezindu-1 pe Girabancas din letargie, aş 
vrea să cunosc numele acestei minuni. 

— Escudella i carn d’olla, monsieur. 

— Aha, îngână Guillot, zicându-şi „trebuie să fii de pe-aici 
ca să pronunţi chestia asta“, dar eu nu mă refeream la mâncare, 
ci la fată. 

Tomâs, om pătrunzător, zâmbeşte flatat: 

— Ah, monsieur, se vede că sunteţi un om de gust. Precis că 
ştiţi să alegeţi ce e mai bun. Tânăra e fiica mea cea mare. Răs¬ 
punde la numele de Juliana, la fel ca răposata mea soţie, căreia 
îi seamănă leit. Vino să-l saluţi pe domnul cu respectul cuvenit, 
o cheamă apoi pe fată. 


10 



Juliana Ribot face o reverenţă graţioasă. E o făptură surâz㬠
toare. 

— Mai doriţi apă? 

— Câţi ani aveţi, domnişoară? 

— Unsprezece. 

Guillot nu se aştepta să fie atât de mică. Surprins, caută un 
fel de remediu, dar pentru chestiunile legate de timp nu există 
remedii. Scena se lungeşte, nimeni nu pricepe nimic, hangiul 
rosteşte: 

— Juliana, domnul e servit, poţi să te duci la bucătărie. 

— Da, tată. 

Fata mai face o reverenţă, ia ulciorul şi se depărtează cu un 
mers săltat de egretă tânără, care-1 încântă pe privitor. 

— Ai o fiică adorabilă, constată Guillot, tulburat. 

— Mulţumesc, monsieur, răspunde mândru hangiul. 

— Ai vedea vreun neajuns să-mi fie soţie? Faţa hangiului şi 
cea a capelanului se lungesc simultan; Guillot se grăbeşte să 
dreagă efectele bruscheţei acestor vorbe: Când va veni timpul, 
fireşte; sunt dispus să aştept cât e nevoie. Opt, nouă, zece ani, 
atât cât e înţelept şi cât socoteşti dumneata, care-i eşti tată. 

Flangiul îşi zice că are de-a face cu un nebun de legat, cu 
unul pe care drumurile lungi l-au cam ţicnit la cap, cu un 
nefericit care a luat-o razna de dorul de acasă. „îi trebuie o târfă 
ca lumea, asta-i trebuie", cugetă el cu logică masculină, dar iată 
că Guillot îi dă înainte: 

— Sunt om serios şi cu oarece poziţie, domnule, poţi veri¬ 
fica oricând. Nu am fost niciodată căsătorit şi nici nu m-am 
lăsat târât de patimi nedemne. Mă consider o persoană cumse¬ 
cade, poate un pic plicticos, nu zic nu, şi tot ce-mi doresc e să 
găsesc o jună dispusă să-mi fie soţie cu care să clădesc o casă se¬ 
rioasă şi decentă. Dacă fata e de acord, aş fi bărbatul cel mai 
fericit de pe lume. M-aş instala în oraşul acesta... cum îi zice? 

— Mataro, sare Girabancas, care are o memorie excelentă 
pentru toponimie. 

— Exact, Mataro! M-aş muta fără să stau pe gânduri şi le-aş 
scrie tuturor ca să le dau vestea. Am nişte afaceri, am şi nişte 


11 



prieteni, nu mulţi, dar aleşi. Cum am spus, nu sunt grăbit. Aş¬ 
teptarea va fi dulce ştiind cum se va sfârşi. Aşa că ia toate vorbele 
mele ca pe o cerere în căsătorie, domnule. 

Hangiul a rămas mut. în cele din urmă bâiguie: 

— Ce-aţi zice dacă v-aş ruga să aşterneţi toate astea pe hâr¬ 
tie, monsieur ? 

— Dar naturellement, domnule! Mă aşteptam la aşa ceva. 



I 


BONAPARTE: Am o stea cu mine, iar atâta timp 
cât nu mă va părăsi, sunt menit a schimba faţa p㬠
mântului. 

Conversaţia , JEAN D’ORMESSON 


N-o mai văzusem pe Virginia de aproape douăzeci de ani 
când am aflat că-i murise tatăl. „A murit preşedintele breslei an¬ 
ticarilor din Barcelona 11 , era titlul unei ştiri pe care cineva mi-o 
postase pe Facebook, ştiind pesemne de vechea mea relaţie cu 
familia. De-a dreptul incoerent să aflu în acest fel, pentru că 
Antoni Roges nu voise să ştie în ruptul capului de noile tehno¬ 
logii. Nici măcar nu învăţase să lucreze pe computer. îşi per¬ 
mitea luxul de a rămâne ataşat vechilor metode. Până şi stiloul i 
se părea prea modern, prefera să-şi moaie tocul într-o călimară 
de cristal care-1 aştepta, într-o resemnare incongruentă, pe masa 
de scris de stejar din birou. Scria lungi şi frumoase epistole, cu 
o caligrafie elaborată. 

Ştirea informa că Roges se luptase cinci ani cu un cancer care-i 
măcinase oasele înainte de a se preda. După care schiţa un portret 
al celui care era considerat drept „ultimul exemplar al unei specii 
de dinozauri", menţionând la final că amintirea sa va rămâne în 
rafturile ticsite de volume ale prăvăliei sale de pe strada Santa Anna, 
o adevărată instituţie a oraşului: Librăria Palinuro. 

M-am întrebat, după atâta amar de vreme, de ce ultimele mele 
amintiri cu Antoni Roges datau şi ele de-acum două decenii. 
Nici măcar nu-mi aminteam când fusesem la el ultima dată. De 
parcă atunci când aş fi terminat studiile i-aş fi şters totodată cu 
buretele şi pe toţi cei care avuseseră vreo legătură cu acea pe¬ 
rioadă. Mai ştii, anilor le place să se joace de-a făcutul şi desf㬠
cutul relaţiilor. 

Uşa casei lui Roges era din lemn masiv şi avea geam. Librăria 
Palinuro, spunea firma. Iar dedesubt, cu litere aurite, mâncate 


13 



de un altfel de cancer, cel al timpului, logoul care-i facea să 
zâmbească pe cei ce se opreau să-l înţeleagă: „Cărţi citite. Nici 
vechi, nici uzate“. 

Masa la care lucra Antoni era în fund, aproape de uşa care 
dădea în camera din spate. „De aici am o poziţie privilegiată ca 
să observ clienţii, care nu sunt întotdeauna atât de cinstiţi pe cât 
mi-aş dori să fie“, obişnuia să spună. Mi l-am amintit stând 
acolo, cu ochelarii care-i alunecau de pe nas, cu lupa în mână şi 
sprâncenele încruntate, în mijlocul unui haos de hârtii şi cărţi, 
studiind câte un detaliu al unei legături de carte sau al unui tipar 
ieşit din comun. 

Fusese primul meu anticar, dar şi primul meu critic. Lui îi 
adusesem primele şi oribilele mele povestiri, pe când mă sim¬ 
ţeam încă extrem de sigură şi de scriitoare. în odaia din spatele 
librăriei avea o cafetieră electrică. Ajunsesem să-l vizitez atât de 
des, încât pregăteam eu însămi cafeaua, în timp ce el îşi căuta 
ochelarii şi se muta de la masa de pe care cărţile mai aveau puţin 
să se reverse pe un fotoliu cu tapiţerie roşie şi decolorată. îi aş¬ 
teptam comentariile precum un condamnat care-şi aşteaptă sen¬ 
tinţa. Mă aşezam vizavi de el, pe o banchetă. Din cauza lui am 
fost nu doar o dată gata să renunţ la scris, deşi nu învăţasem încă 
cele două adevăruri esenţiale ale meseriei mele: că cel mai bun 
critic este şi cel mai aspru. Şi că un scriitor adevărat nu renunţă 
la scris, orice s-ar întâmpla. „Ce te-a apucat să studiezi Dreptul? 
înţeleg s-o facă fiică-mea, care e plictisită şi căreia nu-i plac căr¬ 
ţile, dar tu... Nu te plictiseşti să te plictiseşti?" 

Yirginia şi eu fuseserăm colege de facultate, deşi n-aveam 
nimic în comun. Ea făcea practică la un celebru birou de avoca¬ 
tură şi, pe bună dreptate, crăpa de mândrie. Eu începusem să 
lucrez la secţia culturală a unui ziar, o simplă scuză care să-mi 
permită imposibilul la început de carieră: să primesc nişte bani 
ca să scriu. Virginia nu pricepea de ce uram dreptul. Eu nu 
pricepeam de ce ura librăria tatălui ei. „Pentru nimic în lume 
n-aş lucra acolo, mi se pare oribil", repeta adesea. 

Am cumpărat La Vanguardia ca să caut ferparul. Erau mai 
multe. Unul, al breslei căreia Roges îi aparţinuse o viaţă: Antoni 
Roges Graner, colegii tăi îşi vor aminti de tine cu admiraţie şi 


14 



recunoştinţă etc. etc. Ceremonia va avea loc mâine, 10 august, 
la ora 10.30, la Capela Sancho de Avila, Barcelona. 


Am ajuns la zece. Sala opt. Doar vreo şase persoane. Virginia 
era deghizată în văduvă: fustă neagră, lungă până sub genunchi, 
jachetă asortată, bluză gri, părul strâns într-o coadă. Era mai 
slabă ca în perioada facultăţii. Câteva riduri, normal. Poate un 
pic mai sofisticată ca înainte. La fel de serioasă ca întotdeauna. 
Una peste alta, un bilanţ destul de bun după douăzeci de ani. 

— N-am numărul tău de telefon, n-am putut să te anunţ, 
mi-a zis de cum m-a văzut. 

Am sărutat-o pe obraz, o îmbrăţişare de câteva secunde. 

— Nu-ţi face griji, pe Internet veştile zboară. 

— Ai aflat de pe net? 

— Da. Tatălui tău i s-ar fi părut absolut jalnic... 

— Vrei să-l vezi? 

A schiţat un gest spre sala de priveghi. Un soi de frigider uriaş, 
ultimul nostru sălaş pe pământ. 

— Nu, mersi. 

Eram gata să dau drumul unor clişee sinistre în spatele cărora 
ne ascundem în astfel de cazuri: „Prefer să mi-1 amintesc cum 
era“. Sau să-i spun adevărul curat: „Prefer să nu mi-1 amintesc 
sub formă de versiune liofilizată". Sau: „Dacă nu-1 văd, uit de 
propria mea moarte, care e singura care mă interesează". Ce să 
fac, nu-mi place să văd morţi din respect pentru ce au fost în 
viaţă, deşi multă lume nu pricepe. 

— De când nu ne-am mai văzut? Douăzeci de ani? 

Am corectat-o: 

— Nu exagera, doar optsprezece. 

— Va trebui să-mi faci un rezumat în douăzeci de secunde. 
Te-ai măritat? 

— Da. 

— Copii ai? 

— Trei. 

— Restul îl ştiu: te văd în ziare, uneori la TV. Tata se lăuda 
că a fost primul tău cititor. Primul tău admirator, aşa spunea. 


15 



— Serios? 

O mică turmă de rude se apropia molcom pe culoar. Virgi- 
nia i-a salutat cu un gest vag şi şi-a rezumat biografia: 

— Ştii, nu mai lucrez la biroul lui Pacheco. Viaţa mea e exact 
pe dos decât a ta: sunt nemăritată, n-am copii, n-am o relaţie 
stabilă. Am sfârşit prin a mă ocupa de ce urăsc mai tare şi, în 
plus, mă culc cu concurenţa. Cum ţi se pare? 

— Interesant. 

— Vino la librărie să vorbim mai pe-ndelete. Las’ că am ne¬ 
voie de ajutorul tău, de aia îţi căutam telefonul acum câteva zile. 

Rudele se apropiaseră, împodobite cu tristeţea aceea falsă care 
e afişată de obicei la înmormântări. Mai ales când de faţă e sin¬ 
gura fiică a mortului. 

— Te rog, nu uita, vino mâine la librărie şi-ţi povestesc. 
Deschid la ora nouă. 


Librăria Palinuro. Cărţi citite. Nici vechi, nici uzate. Palinuros 
era cârmaciul corăbiei pe care Eneas părăsise Troia, un tip cu o 
mare responsabilitate. Ca cititor, Roges era şi el un clasic. 

Storul era tras pe jumătate. Pe uşă, un anunţ scris de mână: 
„închis pentru concediu 11 . Am împins uşa, s-a auzit clinchetul 
clopoţelului de odinioară. „Vine un client“, aşa spunea Antoni 
Roges, aproape că mă aşteptam să-l văd la locul lui dintotdeauna, 
atent şi în acelaşi timp absent, ca şi cum moartea n-ar fi însem¬ 
nat mai nimic, doar o plimbare, o distracţie, un mod de a schim¬ 
ba aerul dens al prăvăliei cu altul mai pur. 

Era şi acelaşi miros. De natură în descompunere, de obiecte 
care ne aşteaptă. înăuntru era amica mea Virginia, la douăzeci 
de ani de când o văzusem ultima oară, în blugi, tricou cu bre¬ 
tele, colier pe piept şi mătura în mână. 

— Ai venit devreme, cafea vrei? 

— Cafetiera e tot acolo? 

— Da. 

— O fac eu. 

— Nu, nu te deranja; o bei slabă sau tare? a lăsat ea mătura 
jos, şi-a scuturat mâinile şi şi-a luat un aer distant. 


16 



— Slabă, mersi. 

Mi-am zis că-şi păstra acelaşi aer de avocată fandosită şi bo¬ 
gată. O trădau detaliile - colier de perle la gât, iar în picioare 
nişte pantofi oribili de lac alb cu panglică ridicolă în pătrăţele, 
deloc potrivite pentru curăţenie. 

— Sunt în inventar, mi-a contrazis ea gândurile, de parcă 
le-ar fi auzit. Deocamdată nu m-am atins de nimic, credeam că 
tata se întoarce. 

— Şi cum îţi merge? 

— Ca naiba. 

M-am uitat în odaia din spate. Nu mai era locul prăfuit şi 
haotic pe care-1 ştiam. Acum era o încăpere aseptică, ordonată, 
cu pereţi vopsiţi în alb, cu teancuri disciplinate de cărţi şi re¬ 
viste. Mirosea a vopsea. 

— E tot ce-am reuşit să fac, acum o săptămână arăta ca pe 
vremea ta. 

„Sper să nu continue în acelaşi stil şi să înlocuiască mobila 
veche cu rafturi de la Ikea“, mi-am dorit eu. Vechea cafetieră fu¬ 
sese şi ea înlocuită cu un Nespresso nou-nouţ şi multifuncţional. 

— îţi mulţumesc mult că ai venit ieri, a spus cu zâmbetul de 
demult, cel cu care învingea deopotrivă colegii şi profesorii; cel 
cu care-şi lua examenele. 

Mi-a întins ceaşca, s-a aşezat pe o banchetă, a arătat din ochi 
teancul de volume ale Enciclopediei Espasa şi a spus, coborându-şi 
privirea: 

— Până la urmă, vezi, am ajuns tot ce n-am vrut în ruptul 
capului să fiu. 

— Nu-ţi mergea bine la biroul de avocatură? 

— îmi mergea minunat! Mă ocupam singură de întregul 
departament de marketing, şase avocaţi şi două secretare, plus 
unul care făcea practică. Câştigam cel mai mult. Numai că e 
cam greu să transmiţi încredere clienţilor când şeful e la pârnaie 
pentru corupţie şi deturnare de fonduri. îţi spune ceva operaţiu¬ 
nea Pitiusa? 

— Vag. 

— Şeful meu a fost unul dintre creiere. A primit şapte ani. 
Iar eu mi-am pierdut postul, fireşte. Dar ştii ce-a fost şi mai 


17 



rău? Că mi-am pierdut şi încrederea. Aşa că m-am întors la va¬ 
tră. Nu voiam nici să lucrez independent, cum au făcut alţii. Sin¬ 
gurul lucru bun a fost că tata s-a bucurat. Eram fiica risipitoare 
care se întorcea. Pe urmă s-a îmbolnăvit, mi-a trecut frâiele şi 
nu l-a mai interesat nimic. Cred că nu l-am mai văzut atât de 
fericit de pe vremea când trăia mama... 

— Şi ce-ai de gând să faci acum? 

— Mai întâi, să încerc să nu mor de foame. Meseria asta nu 
e uşoară; nici nu ştiu care-s mai răi, colegii de breaslă sau cli¬ 
enţii. Ştiai că anticariatele aproape c-au dispărut? 

— Serios? 

— încă nu ştiu dacă s-o iau ca pe un avantaj sau ca pe un 
inconvenient. Cumpărătorii se bucură, cred eu. Cred c-am să 
port mai des minijupă. Pentru orice eventualitate. 

A spus-o cu seriozitatea ei ştiinţifică tipică. Anii n-o învăţa¬ 
seră pe Virginia să trateze viaţa cu un pic de simţ al umorului. 
S-a uitat la ceas, a terminat cafeaua, a lăsat ceaşca pe un raft, s-a 
ridicat: 

— Hai să-ţi arăt ce-ţi spuneam. 

Masa de lucru a tatălui ei era la fel cum mi-o aminteam. 
Documentele şi cărţile formau teancuri nu doar pe suprafaţa de 
stejar, dar şi pe jos, lângă picioarele sculptate. Lupa, tocul şi c㬠
limara erau la locul lor. La o margine, câteva dosare din plastic 
transparent, de diferite culori, etichetate. 

— Mai nou, tata era mai interesat de documente decât de 
cărţi. Se uita cu orele la hârtiile astea, le clasifica, încercând să 
le descopere conexiunile. Spunea că hârtiile astea conţineau 
poveşti şi el se delecta ascultându-le. Odată mi-a şi povestit 
una, dar n-am fost atentă. N-aveam eu timp de asta, nu mi se 
părea ceva important. Sau poate că-mi lipseşte imaginaţia. 
Chestia e că am o grămadă de documente şi nu pricep de ce le 
venera tata atâta. Nu vreau să le arunc, dar nici nu ştiu ce-aş 
putea face cu ele. Şi aici începe rolul tău. 

N-am înţeles ce voia să spună. Alesese trei dosare burduşite 
şi două cărţi. A continuat: 

— Nu m-am atins de nimic, nici nu am curaj. în plus, 
acum am ceva urgent de făcut, a arătat ea spre miile de volume 


18 



din librărie. M-am hotărât să informatizez totul şi să vând pe 
Internet, cum-necum trebuie să sporesc vânzările. 

Nu ştiam ce să spun. Nu-mi credeam urechilor, dar în ace¬ 
laşi timp mă emoţiona posibilitatea de a-mi vârî nasul în hârţoa¬ 
gele alea. 

— Mă bucur că librăria merge înainte, am şoptit. 

— Nu-ţi face prea multe speranţe. 

— Nici tu. 

Am aruncat o privire asupra celor două cărţi care încununau 
teancul pe care-1 primisem. Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor 
din Barcelona de odinioară , glăsuia titlul primei cărţi. Era o edi¬ 
ţie hărtănită din 1870, ieşită din tiparniţele tipografiei La Acacia, 
de care n-auzisem în viaţa mea. Precis că dacă Roges ar fi fost 
aici mi-ar fi prezentat toată genealogia acelei familii de tipografi. 
Cea de-a doua era un volum mult mai modern, aproape nou, 
intitulat Viteji, aventurieri şi heterodocşi ce merită amintiţi. Mi-am 
dat seama că şi ele făceau cumva parte din misiunea încredinţată. 

— Tata le consulta întruna; cred că o să ai nevoie de ele dacă 
primeşti. Şi primeşti, nu? 

înainte s-apuc să răspund, s-a auzit din nou clopoţelul de la 
uşă. Nu suna nici de data asta a client. 

— Cum merge inventarul? s-a auzit un glas bărbătesc care ar 
fi putut fi al unui dresor de tigri. 

Virginia a tresărit şi mi-a pus în braţe cele trei dosare; primul 
era de culoare portocalie. 

— Strângeam pe aici, a spus cu glas tare, apoi, către mine, 
încet: Pune-le bine, să nu le vadă. 

Am înghesuit totul în rucsac. Dresorul de tigri mi-a fost pre¬ 
zentat ca „Braulio Daza, un coleg, de la Cărţi şi Gravuri Daza“. 
Cât despre mine, Virginia a spus că eram „o celebră scriitoare, care 
numai Dumnezeu ştie de ce a făcut Dreptul". După care a stins 
luminile, a tras storul şi ne-am pomenit în stradă ca trei momâi. 
M-au întrebat dacă merg cu ei la masă, am refuzat. Pupându-mă 
de rămas-bun, Virginia mi-a şoptit: „Ai tot timpul, nu e grabă". 

Abia aşteptam să deschid sipetul cu comori. Am mers alene 
până pe Rambla, am intrat în cafeneaua La Poma, am cerut o 


19 



cafea cu lapte şi o apă minerală. Chelnerul s-a uitat urât la mine, 
dar a zâmbit grupului de japonezi care se delectau cu o paella. 

Am scos cele trei dosare, unul galben, unul verde, unul por¬ 
tocaliu. Cel galben era ticsit cu chitanţe şi facturi vechi, dintre 
care cele mai multe purtau adresa unei case de pe Rambla de 
Santa Monica. Pe cel verde, scrisul lui Antoni Roges anunţa: 
„Documente ale lui Ângel Brancaleone“, iar pe cel portocaliu - 
„Documente de la monsieur Guillot". Am ales să încep cu cel 
din urmă. Documentele aveau mărimi diferite şi erau numerotate 
cu creionul. La urmă, un fel de sumar, cu scrisul ascuţit şi meti¬ 
culos al lui Antoni Roges şi cerneală verde. 


1. însemnare manuscrisă. 

2. Scurtă corespondenţă între monsieur Guillot şi locţiitorul 
garnizoanei Barcelona, generalul Giuseppe Lechi, urmată de scri¬ 
soarea pe care capelanul Girabancas i-a înmânat-o aceluiaşi gene¬ 
ral în vara anului 1808. 

3. Scrisoarea lui Josep Xifre i Casas către prietenul său V.P. 
Guillot şi răspunsul acestuia. 

4. Scrisoarea librarului Francisco Codolosa către Serafîn Gira¬ 
bancas în legătură cu anumite cărţi. 

5. Scrisoarea pe care fratele Sebastidn Pier, părinte dominican, 
bibliotecar al mănăstirii Santa Caterina din Barcelona, a trimis-o 
superiorului său, abatele congregaţiei, dându-i veşti despre cele 
petrecute cu biblioteca pe 26 martie 1823. 

6. Scrisoare a lui V.P. Guillot către prietenul său Josep Xifre i 
Casas. 

7. Scrisoarea librarului Vicente Salvă către prietenul său V.P. 
Guillot despre mai multe chestiuni foarte periculoase. 

8. Meniul pentru nunta domnişoarei Carlota. 

9. Raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei Perez 
de Leon, din ziua de 10 ianuarie 1829. De la Angel Brancaleone, 
ucenic de negustor de cărţi, pentru V.P. Guillot, filantrop. 

10. Alt raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei 
Perez de Leon, din ziua de 25 ianuarie 1829. Scris de Brancaleone 
pentru V.P. Guillot. 


20 



Lista continua, dar am preferat să trec la documente. Primul, 
marcat cu cifra 1, era o foaie de hârtie de mătase mai mică decât 
una in-octavo, ruptă pe o latură. Cu o caligrafie plină de arabes¬ 
curi şi scrisă cu o cerneală estompată de trecerea timpului, 
glăsuia: 

cAlostafgia e prnţul pe cam titebuie să-d plătim pentitu că am jjost cândva 

fjGhiCili. 

Dedesubt, câteva iniţiale şi un nume care încă nu-mi spu¬ 
neau nimic: V.P. GUILLOT. 

Zău dacă mai trebuie ceva ca să începi o poveste. 



Şi iată că povestea începe, asta dacă n-a făcut-o deja, într-o 
vreme când totul părea să se termine, chiar în dimineaţa în care 
soldaţii francezi intrau într-un sat liniştit din golful La Spezia, 
aproape de Genova, ca să ia cu japca toţi bărbaţii în stare să ţină 
o armă în mână. Sânge proaspăt pentru armată. 

— Napoleon e fiul diavolului, murmură mama lui Filippo 
în dialectul ţărănesc al copilăriei sale, văzând cum unicul ei fiu 
de doar şaisprezece ani îi este smuls din braţe şi încărcat ca o vită 
într-o căruţă. 

Fireşte, nu s-a opus nimeni, cei umili nu fac aşa ceva. Sol¬ 
daţii le-au jurat mamelor că le vor returna fiii bine sănătoşi şi 
deveniţi bărbaţi, dar nimeni nu i-a crezut. Filippo suspina înce¬ 
tişor, precum copilul care mai era, abia dacă a apucat să audă 
ultimul sfat al maică-sii: 

— Nu te da ce nu eşti. 

Femeile i-au întrebat pe soldaţi unde îi duceau pe băieţi, dar 
aceştia nu au răspuns. 

— îi duc la moarte, atât de tineri, a şoptit cineva. 

Când căruţele au plecat, mamei lui Filippo Brancaleone i 
s-au muiat genunchii. Din clipa aceea, a renunţat la aproape tot: 
să apuce să vadă un alt Brancaleone cum îşi aruncă plasele în 
marea Liguriei, să ştie că neamul ei se înmulţeşte, să râdă la năz¬ 
drăvăniile unui nepot, să primească ceasul de pe urmă fără 
multă supărare şi ştiind că lasă casa în bună regulă. Dimpotrivă, 
în timp ce-şi mijeşte ochii ca să zărească pentru ultima oară 
căruţa care se pierde în depărtare, mama lui Filippo Brancaleone 
ştie că nu-şi va mai afla liniştea, că fiul ei e prea plăpând ca să 


22 



lupte şi prea împiedicat ca să mânuiască o armă, că amintirea lui 
se va subţia tot mai mult, că toate acestea sunt sfârşitul, oricât 
de mulţi ani ar mai avea de trăit. 

E 23 mai 1808. 

Tronul şi soarta Spaniei sunt în mâinile lui Napoleon. 


Şapte zile mai târziu, când băieţii furaţi din golful La Spezia 
ajung la Perpignan, arată jalnic: murdari, slabi, cu bătături la mâini 
şi la picioare. Miros a grajd pentru că au fost trataţi ca vitele: 
siliţi să meargă mare parte din drum pe jos, legaţi de mâini de 
un singur lanţ comun, nemâncaţi şi aproape nedormiţi, coman¬ 
daţi de un căpitan care vorbeşte o limbă necunoscută. Un băiat 
care s-a plâns în prima zi că nu putea să se pieptene a fost ucis 
pe loc cu lovituri de baionetă. Şefii nu aveau deloc răbdare, pe¬ 
semne pentru că erau la fel de obosiţi şi nemâncaţi precum 
mizerabilii trupeţi, în plus aveau epuizanta misiune de a se face 
respectaţi. Pe drum s-a auzit frecvent un nume necunoscut: Ca- 
talogna. Brancaleone nu ştia - nici n-a întrebat - ce înseamnă. 
Epuizarea omoară orice curiozitate. 

Filippo Brancaleone spera doar să poată mânca şi odihni 
odată ajuns la destinaţie - altă greşeală. Detaşamentul era cu¬ 
prins de grabă, proviziile erau pe sponci; în loc de mâncare a pri¬ 
mit un culotte alb, o cazacă albastră şi o pălărie făţoasă - cu 
pompoane, cocarde, panglică şi canaf - care-i aluneca întruna 
de pe cap. Un căpitan fălcos şi burtos l-a informat că de-acum 
înainte n-avea voie să-şi radă mustaţa pentru că aceasta făcea 
parte din uniforma obligatorie a soldaţilor, cu cât mai stufoasă 
mustaţa, cu atât mai apreciat va fi de superiori. L-a mai întrebat 
şi dacă ştia să călărească, să tragă cu puşca sau să încarce un tun. 
Brancaleone a răspuns de trei ori negativ. 

I s-a dat o puşcă cu baionetă, model reglementar din 1777, 
i s-a spus că de-acum face parte din cea mai bună armată din 
lume, a fost desemnat unei companii, unui batalion, unui regi¬ 
ment, unei brigăzi şi unei divizii. Junele pescar a fost de-a drep¬ 
tul uluit de acest ordin atât de grandilocvent. Seara a primit o 
bucată de turtă de bob, un pumn de orez şi o căniţă cu rachiu. 


23 



Apoi a dormit câteva ore chinuit de foame şi nelinişte. Deşi şi-a 
visat mama şi casa, nu a plâns şi n-a fost potopit de dor. A doua 
zi, în uniformă, neliniştit şi ţinând puşca precum o mătură, 
Filippo Brancaleone trecea graniţa spaniolă neştiind că o face. 
N-avea să mai traverseze nici o graniţă în toată viaţa sa. 

Surpriza a venit mai târziu. Peisajul spaniol era dezamăgitor 
de asemănător cu cel italian sau francez. în naivitatea lui, cre¬ 
zuse că în fiecare ţară copacii sunt altfel, aşa cum erau şi oamenii 
sau obiceiurile. Nici păsările, câinii, muştele sau strălucirea soa¬ 
relui nu i s-au părut diferite de ceea ce văzuse de când se ştia. 
Dar ceva tot i-a atras atenţia: oamenii sărmani, cu priviri obosite 
care-i aminteau de ochii trişti şi sinceri ai maică-sii, se uitau urât 
la soldaţi, tăceau, dar se vedea că-i urăsc. Iar uneori privirile lor 
erau atât de feroce, încât pescarul nostru se speria şi se uita în 
altă parte, neobişnuit să trezească asemenea porniri. La început 
credea că oamenii aceia erau şi mai proşti decât el. Apoi şi-a dat 
seama că aveau dreptate şi, cu inima, s-a situat de partea lor, dar 
fără s-o spună nimănui. 

Şi pe drum căpitanul cel fălcos şi burtos le ordona să jefu¬ 
iască totul fără milă. Indiferent că furau ca să mănânce, ca să se 
îmbrace sau ca să ia ceva pentru familiile lor, cu toţii s-au dedat 
la jaf şi la luat cu japca ce nu era al lor. Chiar şi el, care trebuia 
să mănânce după drumul epuizant. Şi pentru că răul se învaţă 
cu o viteză ameţitoare, ca tot ce face parte din noi înşine. 

Filippo Brancaleone nu a furat nici podoabe, nici straie, nici 
odoare bisericeşti, aşa cum făceau camarazii săi. Tot ce ţinea de 
biserică îi provoca o frică atavică, precum întâlnirea cu un urs. 
Ceva asemănător i se întâmpla cu femeile. Partea femeiască îl 
intimida nespus, nici măcar n-avea curaj să se uite la o femeie, 
darămite să violeze fete sau să sperie babe, ocupaţii la care cei¬ 
lalţi se dedau voios. Nici să vadă sânge nu suporta fără să-l ia cu 
ameţeală - şi nici n-avea să se obişnuiască niciodată -, îl lua frica 
la orice idee de suferinţă, iar când cineva îşi încărca puşca, o lua 
la goană, cu baioneta înainte, făcând prăpăd fără să vrea: odată, 
în timpul instrucţiei, şi-a rănit un camarad la picior, altă dată 
aproape că i-a scos ochiul unui artificier. Căci, pradă panicii, nu 
mai avea controlul baionetei şi al picioarelor, alerga de colo-colo, 


24 



ţopăia dintr-o parte în alta, fără să-şi găsească locul. Cum auzea 
comanda de atac, Brancaleone îşi începea dansul, iar camarazii 
care-1 cunoşteau fugeau din calea lui înainte să fie prea târziu, 
căci dansul cel frenetic cu baioneta ridicată se dovedea uneori 
mai periculos decât un atac inamic. Astfel că aceiaşi care râdeau 
de el i-au prins de frică şi s-au plâns superiorilor, explicându-le 
că pescarul nostru nu era făcut să fie puşcaş, nu era bun nici de 
scut uman, dat fiind că nu stătea unde-1 puneai. 

în timpul acestor peripeţii militare, Brancaleone a regretat 
credinţa pe care n-o avusese nicicând. A regretat că nu învăţase 
rugăciunile pe care maică-sa încercase să i le vâre în cap. Cu mult 
efort, şi-a reamintit câteva versuri, un fel de rugăciune pe care o 
spunea mama sa, aproape cântat, la lumina lumânării, care-1 rea¬ 
duceau acum acasă, în nopţile copilăriei. A început să le spună ca 
pe un descântec, ca pe o vrajă menită să-l apere de rele: 

Stella matutina dolce Vergene Maria, 

Altissima regina, metine in santa via. 

O stella matutina pina de gran splendore. 

O roxa senza spina chi dai si doce odore. 

Altissima regina pregai lo creatore 

Che elio ne perdone e ne meta unsanta via. 

Pregai lo creatore regina se a voi piaxe 
Che elio ne perdone e mande inter noi paxe. 

Amen . 1 

Aşa stând lucrurile, după ce a pătimit de foame şi s-a întrebat 
ce caută el acolo înveşmântat în straie atât de pompoase, după 
ce a privit marea cu o expresie nătângă şi şi-a înghiţit noapte de 
noapte lacrimile, a suportat glumele camarazilor şi a mărşăluit 
cu picioarele pline de băşici şi cu încălţările care începeau să-şi 


1 O, stea a dimineţii, dulce Fecioară Maria / Regină preaînaltă, îndru- 
mă-ne pe calea cea sfântă / O, stea a dimineţii, plină de frumuseţe / O, roză 
fără spini care împrăştii o dulce mireasmă / Regină preaînaltă, roagă-1 pe Atoa- 
tefăcător / Să ne ierte şi să ne îndrepte pe calea cea sfântă / Roagă-1, regină, dacă 
vrei / Să ne ierte şi să ne trimită pacea. / Amin (în dialect ligur, în original). 


25 



piardă talpa, după multe zile, Filippo Brancaleone a ajuns pe o 
câmpie care semăna cu cea de acasă. 

Intr-o parte era marea, în alta erau munţii. Soarele asfinţea, 
iar în mijloc, înconjurat de câmpii şi pământuri goale, stătea un 
oraş fortificat care i s-a părut măreţ pentru că nu mai văzuse aşa 
ceva. în lumina soarelui care scăpăta, turlele zidurilor care-şi 
aruncau umbrele peste şanţuri şi taluzuri păreau de aur curat. 
Santinelele aşteptau să sune ultimul clopot, cel după care cetatea 
se fereca până a doua zi. Se vedeau şi multe clopotniţe, dar peste 
toate domnea o tăcere ciudată şi tristă, de parcă ar fi fost o tăcere 
silită. Tăcerea unui oraş captiv. 

Filippo Brancaleone era un băiat prea lungan şi prea slab, cu 
un aer de păsăroi, fără pic de prestanţă. Uniforma părea o deghi¬ 
zare. Mustaţa reglementară îi creştea şi ea aiurea. Dar perii zbâr¬ 
liţi nu i-au ascuns entuziasmul juvenil când a arătat cu baioneta 
spre cetate şi a deschis gura, pentru prima dată după ce mersese 
tăcut multe mile, şi a întrebat: 

— Cose quella? 

Un compatriot i-a răspuns: 

— Barchelona. 

Brancaleone a scos un suspin de admiraţie şi o exclamaţie 
care venea de mult, din copilărie, din limba sa maternă, din du¬ 
pă-amiezile însorite din satul în care crescuse, din vântul neostoit 
care ciufulea femeile şi făcea pleoapele bărbaţilor să se încreţească, 
din originile sale pierdute pentru totdeauna: 

— Belin! 

Era 14 iunie 1808 şi, cum am mai spus, lumea părea să se 
sfârşească. Doar că lumea exagera, ca de obicei. 



GIUSEPPE LECHI 

(1766-1836) 


Născut pe 5 decembrie 1766 într-o familie milaneză de vază, 
a dovedit din vreme vocaţie pentru trădare şi infamie, model 
fiindu-i, pare-se, un unchi pe nume Galliano, nici el mare iubi¬ 
tor de lealitate. în armata austriacă a ajuns la gradul de căpitan, 
dar, după ce-a auzit cuvintele lui Napoleon: „Soldaţi, mari oraşe 
şi provincii vor fi ale voastre 11 , a hotărât să treacă de partea celui 
mai puternic. A fost unul dintre cei 3 688 de cavalerişti care în 
bătălia de la Marengo au ascultat de ordinele lui Murat, care i-a 
devenit un mare prieten. Atunci a şi fost înaintat la gradul de ge¬ 
neral. A făcut legea în Italia, a ajutat la cucerirea oraşului Na- 
poli, a devenit un intim al lui Iosif Bonaparte, iar în 1808 a 
venit fudul în Spania, dispus să cucerească Barcelona într-o săp¬ 
tămână, lucru pe care l-a şi făcut, dar în ceva mai mult timp şi 
intr-un mod cu totul special. 

Despre trecerea lui Lechi prin capitala catalană s-ar putea 
spune ceea ce se spune de obicei despre hunul Attila. A trecut 
prin clipe grele văzându-se respins de ai săi, dar a jefuit la greu, 
a asasinat după pofta inimii, s-a comportat conform propriilor 
declaraţii: „Hotărârea mea este să mor mai curând decât să ce¬ 
dez, dar, dacă voi muri, am să-mi leg moartea de o răzbunare 
cumplită, fatală pentru oraş şi locuitorii săi“. Ruşinaţi de astfel 
de cuvinte, ai săi l-au dus la Paris ca să fie judecat pentru vio¬ 
lenţă şi malversaţiuni; a fost găsit vinovat şi încarcerat în castelul 
de la Vincennes. Acolo s-a plictisit vreo doi ani, până când 
Napoleon a avut din nou nevoie de un ofiţer lipsit de scrupule. 
L-a scos pe Lechi din închisoare, i-a stabilit o pensie de zece mii 
de franci pe an şi l-a trimis la Napoli, unde a ajuns guvernator. 


27 



A mai avut parte de două bătălii: cea de la Tolentino, unde a 
fost luat prizonier în timp ce acoperea retragerea lui Murat, şi 
cea a mariajului, contractat în 1818 cu o fată bogată de familie 
bună, Eleanora Simon. Norocul care-i însoţeşte pe ticăloşii isteţi 
i-a fost fidel până la sfârşit. I-a supravieţuit şaptesprezece ani lui 
Napoleon, douăzeci şi unu lui Murat şi a murit de holeră în casa 
sa din Montirone, în Brescia natală, la vârsta de şaptezeci de ani. 
Fireşte, la Barcelona nimeni nu i-a evocat amintirea. Nici măcar 
ca să scuipe pe numele lui, cum merita. 

Din Dicţionarul excentricilor şi 
egocentricilor din Barcelona de odinioară 
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870 



Prima şedere la Barcelona a nefericitului nostru pescar a fost 
scurtă şi deloc memorabilă. Batalioanele au intrat pe Puerta 
Nueva şi au defilat sub privirile indiferente ale castanilor de pe 
drum până la Cetăţuie, unde erau aşteptaţi de ai lor. Din înaltul 
unui crenel, generalii Duhesme şi Lechi stăteau demni în poziţie 
de drepţi. Vântul îi biciuia cu rafale, le băga praf în ochi şi ame¬ 
ninţa să le zboare frumoasele pălării direct în Marea Mediterană, 
unde ar fi fost amuzant să le vezi plutind în derivă precum două 
făpturi de o eleganţă exotică. 

De-a lungul traseului, trupele s-au întâlnit cu mulţi ochi care-i 
priveau uimiţi de la ferestre, balcoane sau prin gaura cheii. Ora¬ 
şul era fascinat de patru luni de fastul scenografiei. Defilările 
erau fabuloase, semn de grandoare. Ca să nu mai vorbim de uni¬ 
formele care n-aveau pereche. Soldaţii lui Napoleon erau îmbr㬠
caţi precum o armată victorioasă încă înainte de a da vreo luptă, 
iar asta ajuta mult pe câmpul de bătălie. Nicăieri în lume mai 
mult n-au fost admirate ca la Barcelona aurăriile, epoleţii, nas¬ 
turii, panglicile, pasmanteriile sau podoabele de la pălăriile de 
pe capetele francezilor. Orice s-ar spune, oraşul a avut dintot- 
deauna o slăbiciune pentru oamenii bine îmbrăcaţi, chiar şi 
atunci când era vorba de invadatori. Iar în timp ce sosirea noilor 
trupe năştea aşteptări sau deziluzii, pe străzi domnea interdicţia 
de circulaţie şi nimeni nu avea voie să iasă din casă dacă nu 
purta uniformă militară. 

în Cetăţuie domnea o ordine severă. Ofiţerii erau numeroşi 
şi fanfaroni, puteai auzi pe câte unul lăudându-se tam-nisam: 


29 



— A, vechea Ierunda (actuala Girona) lui Gnaeus Pompeius! 
Doar de o zi aş avea nevoie ca să o atac, de încă una ca s-o cu¬ 
ceresc şi de a treia ca s-o pun la pământ! 

în timp ce trupeţii erau neliniştiţi, Brancaleone descoperise 
că de sus, din fortăreaţă, se vedea marea şi scruta orizontul spe¬ 
rând să zărească locul unde se născuse. Era felul său de a-şi lua 
rămas-bun de la pământul acela, căci era convins că mult n-avea 
să mai trăiască. S-a gândit să-i scrie o epistolă mamei ca să-i spu¬ 
nă unde se află, însă nu şi-a mai amintit nimic din ce încercase 
să-l înveţe timp de doi ani parohul din Lerici, monsignor Leom- 
bruno, drept care s-a încruntat şi a bombănit: Belin! 

Era deprimat, dar pe seară căpitanul i-a dat o veste bună: 

— Soldat, ai fost redistribuit. De-acum vei fi toboşarul arti¬ 
leriei. 

Cu greu s-a abţinut să nu ţopăie de bucurie. Grazie, stella 
matutina , şi-a murmurat în barbă, şi până să întrebe ce avea de 
făcut, căpitanul i-a explicat: 

— Nu trebuie decât să faci gălăgie bătând ritmul. Crezi că 
eşti în stare? 

— Am să încerc, domnule căpitan. 

— Bine! O bătălie tăcută e o bătălie pierdută! Toboşarii noştri 
au câştigat singuri bătălii extrem de importante doar pentru că 
au bătut toba bine! 

Brancaleone nu ştia - cu atât mai bine pentru el - că tobo¬ 
şarii mai şi pierduseră bătălii, iar adesea propria viaţă. A primit 
o tobă mare cât un coş, două beţe şi o curea din piele de pus pe 
după gât. Cât şi o altă uniformă: albă, cu guler roşu şi manşete 
verzi. Şi curată, pe deasupra, lucru extrem de plăcut. I s-a spus 
că de-acum făcea parte din Regimentul Patru Infanterie, sub 
ordinele acelui general de care vorbeau toţi, omul de încredere 
al guvernatorului Duhesme: Giuseppe Lechi. Unii îi rosteau nu¬ 
mele cu admiraţie, alţii cu dispreţ, cu toţii însă cu teamă. Şi cu 
glas scăzut. 

La cină, în timp ce trupa îşi mânca, slujindu-se de propriile 
mâini, raţia de napi, orez şi pâine de mei, Brancaleone şi-a între¬ 
bat un camarad cine e acela de care se vorbea atât. Interpelatul 


30 



a coborât, fireşte, glasul şi s-a apucat să-i explice emfatic şi sem㬠
nând lemnul negeluit al mesei cu stropi de mâncare: 

— Nu ştii cine e Giuseppe Lechi? Se vede că abia ai venit. 
Unii îl cred erou de război, alţii doar hoţ şi tâlhar. Cel mai bine 
pentru tine e să nici nu ştie că exişti şi mai ales să nu-i spui ceva 
care-ar putea să-l supere, căci nu se îndură nici măcar de ai lui 
şi - aici şi-a coborât şi mai mult vocea - nici cu femeile nu se 
poartă bine. Numai că orice ar face toţi îl aplaudă pentru că e 
prieten intim cu Joseph Bonaparte şi cu generalul Murat, cu 
care se spune că împarte totul, chiar şi amanta milaneză care-1 în¬ 
soţeşte şi la care doar porecla şi trecutul sunt urâte. 

Brancaleone făcea ochii tot mai mari, camaradul a continuat 
cu explicaţiile, stropind de zor în toate părţile: 

— I se spune La Ruga (bălărie), sărăcuţa, dar e frumoasă ca 
un duh. Tu roagă-te să nu te ciocneşti cu nici unul dintre ei în 
drumurile tale. Se spune că, atunci când dormea alături de ea, 
Murat era atât de zăpăcit că nu era bun de nimic la război, aşa 
că a trebuit să pună piciorul în prag însuşi Napoleon, de parcă 
n-ar fi avut destulă treabă cu soarta naţiunilor, mai trebuia să 
intervină şi în probleme de alcov. Deşi - acum glasul a ajuns o 
şoaptă - pentru o femeie ca ea chiar şi eu aş căsăpi catalani şi 
ce-ar mai pica. Mi-aş da viaţa pentru un minut între coapsele ei, 
şi tot ar fi prea mult. 

Brancaleone era speriat rău. Oricum, nu pricepuse decât o 
parte din spusele camaradului, care vorbea o limbă ce doar adu¬ 
cea cu italiana şi nu se oprea din mâncat, ceea ce o făcea şi mai 
greu de înţeles. 

— Eşti şi tu toboşar? 

— Toboşar? s-a strâmbat acela dispreţuitor. Nu, sunt artile- 
rist, şi-a răsucit mândru mustaţa cel care avea de-a face cu tunul. 

Cu mult înainte de revărsatul zorilor spusele artileristului 
s-au confirmat. Şapte batalioane, două escadroane de cavalerie, 
câteva tunuri, câteva căruţe cu muniţie şi peste cinci mii de 
soldaţi au ieşit pe poarta San Carlos, au trecut de Puerta Nueva 
şi s-au încolonat spre nord. Li se spusese că aveau să cucerească 
„Ierunda lui Gnaeus Pompeius“, numai că ajunşi în locul numit 
Montgat, pe malul mării, tunurile s-au desfăşurat şi Brancaleone 


31 



s-a pomenit bătând toba în ariergardă, în timp ce ai lui năvăleau 
peste un grup de oameni prost înarmaţi, care la primul atac au 
rupt-o la goană îngroziţi. La orizont se vedeau multe corăbii en¬ 
glezeşti, iar peste toate, nori negri care alunecau nehotărâţi din- 
tr-o parte în alta. în două ore totul s-a terminat, ca şi cum 
războiul ar fi fost o treabă la fel de uşoară ca a pescui guvizi 
într-o zi de vară. 

La zece dimineaţa, din cetatea Barcelonei, cei rămaşi pe loc 
puteau vedea trâmbele înalte ale incendiilor pe care ostile lui 
Lechi le lăsau în urmă la El Masnou, Premiâ şi Sânt Joan de 
Vilassar. La nivelul solului, Brancaleone aştepta evenimentele. 
Ostile s-au adăpostit intr-un vad care despărţea aşezarea Argen- 
tona de mai pricopsitul oraş Mataro, iar Lechi a trimis nişte aghio- 
tanţi să parlamenteze cu localnicii. Numai că cei din Mataro 
aveau vechi motive să-i urască pe francezi, astfel că i-au primit 
pe mesageri cu lovituri de tun. Un astfel de început nu era 
dătător de speranţe, drept care furia lui Lechi a urcat până la cer: 

— Treceţi oraşul prin foc şi sabie! a urlat ca scos din minţi. 

Trompetele au sunat a măcel, trupele s-au aruncat pe neferi¬ 
cita aşezare care îndrăznise să-i sfideze. La postul său, Brancaleone 
bătea toba în ritmul frenetic al inimii sale speriate, în timp ce 
murmura printre dinţi singurele cuvinte de care se putea agăţa: 

— Stella matutina doce Vergene Maria Altissima Regina me- 
tine in santa via... 

Se ştia că cei din Mataro erau oameni încăpăţânaţi şi în¬ 
verşunaţi. în plus, în ziua aceea şi-au dovedit curajul săpând 
tranşee pe aproape toate străzile şi rezistând eroic cât au putut 
mai mult. Francezii au cucerit oraşul, l-au umilit şi l-au supus, 
dar nu au găsit cale liberă şi nici un supravieţuitor. 

Toba cea mare îl împiedica pe Brancaleone să fugă. Din a 
doua linie a focului a fost martorul ticăloşiilor căpitanului fălcos 
şi burtos pe care-1 cunoscuse la Perpignan. Se numea Patro Fo- 
resti şi s-a dedat la nişte fapte atroce, care junelui pescar i-au 
produs coşmaruri pe care n-avea să le uite toată viaţa. A asistat 
la incendierea colegiului piariştilor, unde un călugăr s-a opus 
unei duzini de atacatori şi şi-a pierdut viaţa, dar nu onoarea; a 
asistat la jefuirea mănăstirilor de maici, la furtul odoarelor din 


32 



sacristii şi altare, a văzut cum se sparg uşile caselor nobiliare, 
cum sunt scoşi oamenii în stradă şi ucişi în văzul tuturor. A v㬠
zut ofiţeri care ridicau sabia împotriva femeilor lipsite de apărare 
ca să le jefuiască, a văzut case dărâmate şi case incendiate la tre¬ 
cerea acvilelor lui Napoleon. Brancaleone se întreba ce rău făcu¬ 
seră ca să merite atâta cruzime, dar a şi înţeles imediat că barbaria 
nu se justifică niciodată. 

în timp ce trupele mulţumite reveneau la Barcelona, trecând 
din nou prin vadul în care aşteptaseră noaptea precedentă şi 
aducând cu ele carele ticsite de roadele jafului, Foresti a dat cu 
ochii de o casă mare, ascunsă în copaci, la care ducea un drum 
străjuit de chiparoşi. Şi-a zis că avea să fie un ultim serviciu adus 
generalului său în ziua aceea şi a luat-o pe aleea nisipoasă, urmat 
de câţiva soldaţi, printre care şi Brancaleone. 

Au pătruns în proprietate ca nişte jefuitori ce erau. Major¬ 
domului, un bătrânel pirpiriu care i-a ţinut piept lui Foresti, 
i-au înfipt o baionetă în coapsă. Apoi au urcat scările în trombă, 
dând iama printre obiecte şi au intrat în bucătărie ca să caute 
mâncare şi vin. O bucătăreasă a fost violată, o slujnică a reuşit 
să scape în ultima clipă. Au dat foc grajdului cu tot cu animale. 
Alte victime n-au fost pentru că institutoarea şi dădaca, adevăra¬ 
tele stăpâne ale casei, s-au baricadat în pod împreună cu cele 
două copile, dintre care una era fiica stăpânului. Ceea ce n-au 
reuşit a fost să nu se umple de păienjenişul, găinaţul şi praful 
adunate acolo de mai bine de şaizeci de ani. 

în tabăra opusă, Brancaleone ţinea toba în braţe şi alerga 
după căpitanul care cerceta fiecare încăpere de la parter. Unde 
vedea ceva demn de interes, poruncea să fie rechiziţionat. Astfel, 
i-au fost pe plac un serviciu de cafea din argint, un ceas cu pen¬ 
dulă, câteva vase din porţelan şi altele, asta până să intre în cabi¬ 
netul plin de cărţi al stăpânului casei. Foresti, care era oarecum 
citit, şi-a propus să scotocească un pic printre ele, poate găsea 
ceva care să-i placă lui Lechi. 

N-a durat mult până să dea de cufăraşul legat în catifea verde. 
I-a poruncit unui soldat să spargă ferecătura, a ridicat barele de 
cupru şi, dând cu ochii de conţinut, nu i-a venit să creadă că 
soarta fusese atât de generoasă. Nu era el expert în cărţi vechi, 


33 



dar până şi un neghiob ştie să recunoască aurul atunci când îl 
vede. Iar cufărul acela ascundea o comoară. Foresti a ştiut-o de 
cum a văzut primul volum pe care l-a apucat la întâmplare. L-a 
deschis, l-a admirat preţ de o clipă după capacităţile sale, a mur¬ 
murat printre dinţi „ Vecchio porco ... “ Apoi l-a lăsat pe un scaun 
în spatele mesei de scris şi a pornit în căutarea altor comori, 
înainte de a părăsi încăperea, a poruncit ca lada să fie încărcată 
în căruţa care avea să plece ultima. Avea s-o păzească personal 
până la Barcelona, unde spera să aibă plăcerea să i-o ofere lui 
Lechi ca un cadou din partea sa. 

Soldaţii s-au executat, cărţile au fost duse şi nimeni n-a băgat 
de seamă ochii holbaţi ai junelui toboşar care privise scena din 
prag. După ce au ieşit toţi, Brancaleone a intrat în cameră, s-a 
uitat în stânga şi în dreapta, a luat cartea uitată pe scaun şi a vâ- 
rât-o în raniţă. O fi crezut că era obligaţia lui, ca să-şi slujească 
superiorul. Sau n-o fi crezut nimic, pentru că emoţiile acelei zile 
îi amorţiseră mintea. A închis raniţa şi a ieşit afară. 

Foresti era deja pe drum, cu cărţile furate. Brancaleone a 
luat-o la picior pe aleea cu chiparoşi, i-a zărit pe ai săi departe în 
zare. N-a apucat să strige să-l aştepte şi pe el, toboşarul neînsem¬ 
nat, căci tocmai atunci spre casă se îndrepta în goana calului un 
om gras, cu o înfăţişare cam necioplită, în rasă monahală, dar 
călăreţ desăvârşit; până să vadă că era înarmat şi să se pună la 
adăpost a şi primit un glonţ care l-a lăsat lat pe marginea dru¬ 
mului. Călăreţul n-a stat să vadă dacă era viu sau mort, era mult 
prea grăbit să ajungă acasă. 

Brancaleone a simţit o durere intensă şi arzătoare. Piciorul 
drept era tot o rană. S-a lăsat în voia sorţii şi a durerii, mângâin- 
du-se la gândul că era aproape de mare şi îi auzea cântecul, o 
muzică pe care o ştia din copilărie. A stat aşa o zi şi o noapte, 
aşteptându-şi moartea. Când a fost găsit, era scăldat în sudoare 
şi delira chemându-şi mama. L-au pus într-o căruţă ca pe un sac, 
alături de alţi răniţi. 

— Nu ajunge viu, a fost de părere cineva. 

Exact la fel credea şi junele pescar, aşa că a închis ochii, mul¬ 
ţumit că toate aveau să se întâmple aşa cum prevăzuse. 


34 



2. Scurtă corespondenţă între monsieur Guillot şi locţiitorul gar¬ 
nizoanei Barcelona, generalul Giuseppe Lechi, urmată de scri¬ 
soarea pe care capelanul Girabancas i-a înmânat-o aceluiaşi 
general în vara lui 1808 


( D/tagufi meu eodeftgiona/t, 

QJă p/tegint despectefe mele, în calitate de cetăţean {danceg şi supus al lui 
cAfapofeon, şt dodesc să t/ă {ac cunoscut că am {ost victima unui jaf. 

Cfiiad ie/ti casa mea a {ost vizitată de anumite tdupe al căm supe/tio/t sun¬ 
teţi domnia i/oastdă. Soldaţii, {oa/ttc tinc/ti, e/tau posedaţi de {eb/ta p/tădăciunii 
şi se pu/ttau p/tecum diavolii. c_Af-au editat să dist/tugă, să violege şi să {u/te tot 
ce le-a stat în cale, p/tot/ocăndu-mi m aia pie/tde/ti şi neftegufii, cu atăt mai du/te- 
/toase şi mai ned/tepte cu căt vin din pa/ttea pdopdiifed mei concetăţeni. 

Sunt conştient că i/a {i cu neputinţă să-mi /tecapăt cele {u/iate. Ca să nu 
mai t/odbese de sta/tea de sănătate a oamenifed şi de {ecio/tia pie/tdută a {etefio/t. 
uTotuşi, sunt în d/iept să i/ă ce/t o compensaţie, ^acă înt/i-un te/imen /tegonabifi 
mi se destituie cefe f/teisp/tegece că/tţi ca/te se a{feu înt/t-un sipet fegat în cati{ea 
i/e/tde (inefesit/ acesta), t/oi uita st/ticăciunife şi nu i/oi denunţa faptele uno/t 
instanţe supe/tioa/te. oWu mă siftţi să t/ă /teamintesc cu cată fidelitate am sfejit 
şi sfejesc scumpa noast/tă pat/tie. 

ţ)n aştepta/tea i/eştife/t t/ă safetă 

C V. C P. Quifeot, 17 iunie 1808 


Stimate eodefegionad, 

Sunt pekfect conştient de g/teutăţife p/tin ca/te t/teceţi în calitate de fecţiito/t 
a? o/taşufei c Ba/teefena, mai afes de când genedalW ^ufiesme a pfecat să ase- 
diege Qi/tona, da/t mă t/ăd obftgat să t/ă /teamintesc ce/te/tea pe ca/te t/-am {ăcut-o 
în misii/a de acum două săptămâni şi fe ca/te n-am p/iimit nici un /tăspuns. 

QJă dog să-mi feaţi în seamă cui/intefe, căci nu-mi stă în obicei să consum 
eedneafet în gada/t. uAştept şi vă salut, 

Quillot, 3 iufoe 1808 


35 



^omnufo Sfeclii, 

Qăspunsut! i/ost/tu se fosă aşteptat în can. QJă dog să-mi mefepfiiniţi cefte- 
Itea. cAf-aş e/tea să ce/t ajufo/t fo c Pa/tis. 

Qiă safotă 

Quillot, 10 iute 1808 


domnule Quillot, 

uUă de/ianjaţi cu o chestiune de o importanţă infimă, ^acă e/teţi că/tţi, du- 
ceţi-fă fo o mănăstire şi foaţi-fo din biblioteca de acolo, unde sunt mute. $ar 
dacă i/reţi să i/ă plângeţi fo cAfapofoon, n-ai/eţi decât, $mpă/iatul! nost/tu duce 
Cipsă de distracţii. Qiă întorc safotă/tifo. 

Qeimal Q. Sfeclii, 17 iulie 1808 


Qeneitale Sfeclii, 

( După ce i/-am citit misii )a îmi dau seama că mi-am afos un duşman cu ca/te 
nu mă pot măsu/ta. Cu umiteţă îmi schimb strategia şi i/ă ofe/i o sumă f/tumoasă 
de bani pent/tu cărţile mefo, sperând ca aceasta să i/ă fie de aţuto/t în sta/tea 
tristă în ca/te se affo i/istie/tia i/oast/tă. telm încredinţarea că douăgeci de mii de 
peso în monedă forte i/o/t fi suficiente. Sfe coi preda celui ca/te-mi ca aduce acasă 
foda de catifea cerde şi conţinutul ei. Sfuaţi-o ca fie o docadă de adegiune fo 
cauga i/oast/tă, în ca/te cred cu fercoare. Sfuaţi în considerare că nu ceţi obţine 
mai mufo de fo creun negustor oarecare dint/te cei care mişună în o/taşud ca/te 
acum e af i/ost/tu. Ceea ce nu că sfătuiesc, 
i/ost/tu, 

Quillot, 22 iulie 1808 


3n atenţia excelenţei sale, focţiitorufi gene/taf Qiuseppe Sfeclii, 

Cum pesemne ştiţi, stăpânul şi prietenul meu Qiicto/t c P(iiCibert Quillot a 
fost arestat acum două gifo, dimineaţa, site să se ridice din pat şi să ia ditumud 
închisorii din Cetăţuie pe pfoaie. tjUai tâ/tgiu, un căpitan a cenit în numefo supe- 
Morifor săi - a dat numefo domniei coastre şi pe cef af gene/tafofoi ^uhesme - 
şi ne-a anunţat că, dacă i/itern să-f i/edern Ciber pe stăpânul! nost/tu, trebuie să-i 
dăm pe loc cei douăzeci de mii de peso în monedă forte. 


36 



u4m înd/tăgnit să-l înt/teb ce s-a/t putea întâmpla dacă /tefugăm, ia/t după ce 
am p/timit o loi/itu/tă cu patul puştii, /tăspunsul său mi-a îngheţat sângele în t/ine, 
căci nu mi-am imaginat niciodată că în numele unei naţiuni atât de mă/teţe ca a 
domniei uoast/te se pot comite atâtea blestemăţii. ^D/tept ca/te i-am dat banii şi, 
deşi au t/tecut de atunci pat/tu gile, n-am p/timit nici o i/este de la domnul Quillot 
şi nici de la ceilalţi a/testaţi, p/tint/te ca/te ştim că se află come/tcianţi cu at/e/te 
f/tumoasă, nobili de sti/tpe t/ecfie din o/taş, sta/teţii mai multo/t mânăsti/ti şi câţit/a 
t/ica/ti gene/tali. $n numele tutufto/t şi al nemângâiatelo/t lo/t familii, îmi /tidic 
glasul pent/tu a t/ă implo/ta să-i elibe/taţi. S£ăsaţi-i să iteuină la casele lo/t pent/tu 
a să/tbăto/ti împ/teună cu familia anii/e/tsa/tea împă/tatului nost/tu, de ca/te ne mai 
despa/tt doa/t câtei/a o/te. 
u4l t/osteu dei/otat, 

Se/tafm Qi/tabancas, 13 august 1808 



Şi iată că Filippo Brancaleone a intrat pentru a doua oară în 
Barcelona pe poarta San Antonio. De data aceasta în poziţie ori¬ 
zontală şi în entuziasmul mulţimii, care se înghesuia pe strada 
Spitalului încântată să primească atâţia duşmani muribunzi sau 
grav răniţi. 

A fost pus pe un pat murdar şi tare de la Spitalul Central, iar 
dacă a primit îngrijiri, acestea au avut loc în timp ce era incon¬ 
ştient, căci s-a trezit ars de sete şi cu piciorul bandajat. Doar o 
duzină de fraţi ai carităţii aveau în grijă peste o mie de răniţi 
aduşi de pretutindeni - Martorell, Manresa, Igualada, Santpe- 
dor... -, drept care era mult mai lesne să mori acolo decât să ai 
parte de milă. Moartea soldaţilor invadatori era un motiv de 
bucurie pentru localnici şi nu-i interesa defel pe francezi, nu 
merita osteneala. 

Soldăţelul pescar a avut puţine clipe de luciditate în spital. 
Chiar treaz fiind i se părea că delirează. Ca atunci când a consta¬ 
tat că raniţa îi fusese deschisă. Cu un efort uriaş a tras-o aproape 
şi s-a uitat în ea. A suspinat uşurat văzând că volumul luat din 
casa cu chiparoşi era acolo, supravieţuitor ca şi el, dimpreună cu 
necazul lui. Dar alături de carte era o foaie tipărită, la care s-a 
uitat atent, dar în zadar. 

— Nu ştii să citeşti? 

întrebarea fusese pusă de un glas feminin. Ochi strălucitori 
şi obraji îmbujoraţi. Fata a luat foaia şi a citit corect şi rar: 

Italieni: mulţi camarazi ai voştri i-au părăsit pe francezi şi navighează 

spre Sicilia. Au primit drept gratificaţie o livră de pâine, un rând de 


38 



haine civile, două sute de reali (trei sute dacă au predat puşca sau 
suliţa) şi ajutor pentru a sări zidul fără să fie văzuţi. Nu vă lăsaţi înşelaţi 
de Napoleon, care e odrasla Prinţului întunericului şi, precum acela, 
asasin, hoţ şi incendiator. La ce vă puteţi aştepta de la unul născut 
doar ca să facă prăpăd? Daţi sfară în ţară de la Răsărit la Apus şi fugiţi, 
fraţilor, la casele voastre. 

Conspiratorii de pretutindeni nu ştiau că Brancaleone se 
hotărâse să moară ca să nu mai asiste la orori precum cele de la 
Mataro. Nu ştiau nici că nu pricepea semnificaţia acelor cuvinte 
atât de complicate. Epuizat, s-a întins pe pat. Fata l-a învelit cu 
grijă, murmurând: 

— Eşti aidoma unui înger. 

Brancaleone a închis ochii şi a adormit. Sau a leşinat, cine 
ştie. Când i-a deschis, după câteva ore sau câteva zile, fata era tot 
acolo, surâzând cu obraji îmbujoraţi şi curioasă să-i pună între¬ 
barea care-i ardea buzele încă de la prima lui trezire: 

— Cum te cheamă? 

— Filippo Brancaleone, a răspuns el cu un glas spart şi pierit. 
— Sărăcuţul de tine, un nume prea lung pentru tine! 

— Dar pe tine? 

— Eu sunt Rita Neu, spălătoreasă. 

Spălătoreasă Rita Neu avea nouăsprezece ani şi credea în în¬ 
geri. Dacă ştia să citească, ştia pentru că se încăpăţânase să înveţe 
în ciuda tuturor, chiar şi a maică-sii, care se lăuda că îmbătrânise 
fără să fi desluşit nici măcar un cuvinţel. în afară de asta, trudise 
ca un animal de povară de când se ştia. Alături de mama ei, ca să 
înveţe. De puţin timp, singură. Nu îi lipsea iniţiativa, nici curajul 
sau talentul, iar dacă-şi punea ceva în cap, vai de cel care i s-ar fi 
împotrivit. Cu Brancaleone erau semne că avea să fie tot aşa. 

Palid, slăbit şi lungan cum era, junele rănit avea ceva de făp¬ 
tură din altă lume. Din uniformă îi rămăseseră doar cazaca zdren¬ 
ţuită şi nădragii ţepeni de cenuşa noroiului şi a sângelui uscat, 
în timpul popasului neprevăzut pe malul mării i se furaseră ciz¬ 
mele şi pălăria, astfel că acum nu mai impresiona defel prin 
ţinută. Iar mustaţa nu avea ce căuta acolo, ea nu-şi amintea să fi 
văzut vreodată îngeri care să aibă nevoie să se radă. Trebuie pre¬ 
cizat că îngerii în care credea juna spălătoreasă nu ezitau să-şi 


39 



suflece mânecile şi să ajute oamenii simpli la treabă, de exemplu 
la ridicarea caselor; căci cam asta făceau ei, erau dulgheri. 

Aşezată pe un scăunel şchiop, zile în şir spălătoreasă îşi lăsa 
laolaltă treburile ca să-i dea îngerului ei linguri de supă chioară 
cu dragostea unei mame. Timp în care, în tăcere, îşi punea pla¬ 
nul la cale. 

— Mâine vin să te iau, l-a anunţat ea într-o bună zi. 

El a dat din cap şi a zâmbit, ea i-a întors zâmbetul, amândoi 
au suspinat candid la unison. A, amorul, cum mişcă el lumea şi 
cum poate el schimba pe neaşteptate mersul poveştilor. 


Prima poartă din zid care se deschidea dimineaţa era cea care 
dădea spre aşezarea numită Gracia şi căreia i se spunea poarta 
îngerului. Numele îi venea de la o minune la care fusese martor 
un sfânt aflat în trecere prin oraş. Se spune că pelerinul nostru 
s-a întâlnit cu o fiinţă înaripată, cu capă şi spadă, care stătea de 
pază la poarta cu pricina. Curios, l-a întrebat ce face acolo, iar 
răspunsul a fost: 

— Păzesc Barcelona la porunca Atotputernicului. 

Deşi capitala catalană a fost de când se ştie refractară autori¬ 
tăţilor străine, în ce priveşte îngerul nu au fost probleme. Sin¬ 
gura discuţie a fost doar dacă îngerul era Sfântul Mihail, Sfântul 
Gabriel, Sfântul Rafael sau alt emisar de prim rang, dar, cum lu¬ 
mea nu a ajuns la un acord şi cum sfântul pelerin nu mai era 
acolo spre a fi întrebat, s-a hotărât să se ridice o statuie chiar pe 
locul acela; iniţial, a fost statuia unui înger anonim, dar mai târ¬ 
ziu a devenit îngerul Păzitor şi a generat un devotament enorm, 
căci zilnic, la prima oră, lumea se bulucea acolo aşteptând ca 
poarta să fie descuiată de responsabilul cu cheile. Veneau mai 
ales femeile, căci se credea că îngerul avea slăbiciune pentru co¬ 
pii, cărora le veghea somnul şi le trimitea vise frumoase. 

A doua zi după ce-1 cunoscuse pe soldatul Filippo Brancaleone, 
Rita Neu s-a dus la poarta îngerului Păzitor şi a aprins o lum⬠
nare. Apoi a spus un Tatăl nostru şi a dat glas rugăminţii: 

— Sfinte Păzitor, dacă mă ajuţi să-l salvez pe îngeraşul italian, 
am să-ţi aduc câte două lumânări în fiecare zi timp de un an întreg. 


40 



Spălătoreasă Rita Neu a recrutat un cvartet de conspiratori 
cu fratele ei Jose în frunte, spunându-le că aveau să salveze un 
înger. Cum îi erau îndatoraţi cu toţii pentru că-i ajuta să răspân¬ 
dească manifeste, s-au supus fără crâcnire. Astfel, patru vlăjgani 
şi spălătoreasă cea mai curajoasă din oraş au fost artizanii evad㬠
rii forţate a lui Filippo Brancaleone, care, trezindu-se învelit cu 
cearşafuri albe şi transportat pe o targă în plină stradă, a fost cât 
pe ce să moară de frică. Şi-a zis că murise şi se îndrepta spre 
Judecata de Apoi, aşa că a început să facă ce ştia mai bine, dar 
cu un glas tot mai avântat: 

— Altissima Regina pregai lo creatore se a voi piaxe que elio 
mande paxe... 

La care a primit un ghiont şi un îndemn la tăcere. Dacă sol¬ 
daţii francezi l-ar fi descoperit sub maldărul de rufe de spălat, ar 
fi fost judecaţi ca trădători şi precis ar fi sfârşit pe esplanada Ce- 
tăţuiei, atârnând cu picioarele la trei palme deasupra pământului. 

Când mama i-a văzut pe cei patru vlăjgani şi pe fiică-sa care 
aduceau rufele de la spital, şi-a pus mâinile în cap şi şi-a zis că 
nu e treabă curată. Iar când de sub rufe a apărut băiatul, a pus 
piciorul în prag. 

— întreab-o pe Rita, mamă, a spus Jose, care conducea mica 
trupă. 

Rita a ridicat din umeri, s-a uitat neliniştită în jur şi a spus 
primul lucru care i-a venit în minte, adevărul curat: 

— Nu puteam să-l las acolo... 

Mama Maria a simţit că peste casa lor se lasă necazul şi şi-a 
strigat bărbatul ca să facă el ordine: 

— Juan, fata ne-a adus un dezertor! 

La care omul, beteag de vreo zece ani, a strigat din colţul lui: 

— Lasă-i să intre, femeie, cu uşa închisă ne lămurim mai bine. 

Iar după ce a primit lămuririle, a vrut să ştie: 

— Şi la ce-o să ne servească un italian? Măcar ştie să cânte 
operă? 

Mama suspina de parcă peste casa lor s-ar fi prăvălit cele şap¬ 
te plăgi, însă Rita şi-a impus voinţa: 

— Doar câteva zile, până se pune pe picioare, a spus ea, ne- 
ştiind că asta însemna că îngerul avea să rămână toată viaţa. 


41 



Şi a început să-l îngrijească. Seara îi doftoricea piciorul, îl 
hrănea cât mai bine, chiar luându-şi de la gură. între timp, ma¬ 
ma ei nu înceta să facă descoperiri: 

— Are mustaţă! 

— Pentru că e străin. 

— Nu prea mănâncă. 

— Pentru că a pierdut obişnuinţa. 

— Vorbeşte ciudat. 

— Pentru că e italian. 

— Ba eu cred că e aragonez şi inventează vorbele astea ca să 
ne bage în ceaţă. N-ai văzut că seamănă cu negustorul de pan¬ 
glici de pe strada Argenteria, care e din Huesca? 

Măriei băiatul nu i se părea defel angelic, ci mai curând un 
lup deghizat în miel, şi se temea ca odată refăcut să nu le plăteas¬ 
că mila şi prostia violând-o pe fată, jefuind casa sau dedându-se 
lucruri şi mai rele, cum făceau soldaţii italieni de când veniseră 
în oraş (cât şi trupele de orice fel şi de când e lumea lume). To¬ 
tuşi, pe măsură ce se însănătoşea, băiatul n-a făcut nimic din ce 
se temea. îşi privea infirmiera cu nişte ochi mari şi vrăjiţi şi o în¬ 
treba prin semne cu ce-i putea fi de ajutor. Ceea ce a lăsat-o pe 
viitoarea soacră mută de uimire. Mai ales când l-a văzut luând 
târnul şi măturând curtea din spate cu un entuziasm care i-a 
lăsat pe toţi cu gura căscată. 

— Doar să nu fie un înger exterminator, spunea mama Maria. 

Rita şi Filippo s-au căsătorit cam pe ascuns două săptămâni 
mai târziu. Era deja scandalos să ascunzi un bărbăţel în casă, dar 
şi mai scandalos că fata era amorezată ca o proastă de el. Măcar 
să fie legală prostia, dacă ar fi întrebat careva. 

— Bine, mărită-te cu el, dar, dacă vin ai lui după el, să ştii 
că li-1 dau şi n-ai decât să-ţi cauţi unul de pe-aici, spunea mama. 

Părintele Dionisio Bardaxi de Azara, baronul stareţ de la 
Santa Anna, le-a făcut hatârul să le binecuvânteze unirea în 
schimbul unei donaţii şi al unui munte de cearşafuri spălate. 
Căsnicia i-a priit soldăţelului, care a început să pună carne pe el, 
să prindă culoare în obraji şi să scape de expresia speriată de la 
început. Numai că matrimoniul nu îl scăpase de condiţia de de¬ 
zertor, nu exista amnistie pentru dezertorii însuraţi, aşa că mult 


42 



timp tot n-a ieşit pe stradă, în schimb a făcut mari progrese în 
treburile casnice, astfel că mama soacră era cât se poate de ferici¬ 
tă şi exclama adesea: 

— Sfântă Eulalia, dacă vin după el, îl ascund în latrină, mie 
nu mi-1 ia nimeni! 

între timp, socrul, care abia putea să meargă şi-şi pierduse 
cheful pentru orice, s-a apucat să-l înveţe să joace şah, asta fiind 
o treabă pentru bărbaţi, şi trebuia să-i vezi seară de seară încrun¬ 
taţi şi dedicaţi lecţiilor. Care se terminau mai mereu cu ţipetele 
maestrului: 

— Trezeşte-te, tontule! La ce-ţi folosesc turele, pot să ştiu şi 
eu? 

Brancaleone îşi cerea iertare că uitase de ture, de damă sau 
nu profitase de calea liberă a unui pion, dar a doua zi o luau de 
la început ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar când socrul 
îi lua o piesă neapărată, slobozea vechea exclamaţie: Belin! 

Cert este că Rita venea acasă după o zi de muncă istovitoare 
şi-şi găsea părinţii mulţumiţi şi soţul epuizat şi surâzător. Cinau, 
atât cât îşi permiteau, după care se vârau imediat în pat, cu scuza 
frigului şi a inexistenţei unui brasero, unui încălzitor sau a unei 
feştile. Niciodată n-au fost mai fericiţi pe întuneric. Din odaia 
lor, părinţii îi auzeau râzând şi se întrebau ce-o fi fost atât de 
amuzant, că nu-şi imaginau nicicum. 

Era vorba mai curând de un obstacol, dar nu pentru ei: cel 
al limbii. Filippo nu vorbea decât italiana, Rita doar catalana, 
astfel că o bună bucată de timp n-au prea înţeles vorbele celui¬ 
lalt. Dar conversaţiile lor n-aveau nevoie de sintaxă şi uneori 
nici de cuvinte. Iar când exultau de fericire, accentele se apro¬ 
piau şi limbile lor diferite deveneau ca prin minune inteligibile. 
Atunci era ca şi cum ar fi vorbit aceeaşi limbă şi mureau de râs 
de atâtea coincidenţe. Trebuia să-i vezi când unul arăta spre pe¬ 
rete şi striga, stricându-se de râs: 

— O finestra! O finestra! 

Sau frecându-se pe pântec extrem de bucuroşi: 

— Mal di panda! Mal de panxal 

Dar tot mai mult îi interesa altă gramatică, în care făceau mari 
progrese. Filippo era neîndemânatic şi nu se descurca printre 


43 



cordoanele şi închizătorile rochiei Ritei. „Zău că am văzut oraşe 
mai prost apărate 11 , îşi zicea, nu se ştie în ce limbă. Ea râdea cu 
un râs ascuţit care făcea să i se înteţească bătăile inimii, iar el se 
temea să nu fie auziţi şi să ştie toţi ce fac ei acolo, Isuse, ce 
ruşine. Rita, te rog, non potresti fare piu silenzio, per favorei Iar 
ea murea de plăcere auzind z-urile atât de fricative şi repeta 
cuvintele cântând: si-len-zzzio , promiţându-i cu toată seriozitatea 
să facă silenzio şi că stătea cu el doar pentru zzz-urile lui. El nu 
pricepea nimic, dar n-avea importanţă, pentru că reuşise să-i 
desfacă corsetul, ea era acum mai vulnerabilă şi mai dulce ca ori¬ 
când, el murea de plăcere, iar ea ajungea la concluzia că italienii 
inventaseră opera fără nici un efort pentru că lângă ei îţi venea 
să cânţi de fericire. 

Cu toate acestea, lui Filippo i-o fi fost cam greu să-şi facă 
datoria de bărbat, pentru că era la fel de puţin expert ca şi Rita cea 
bună şi dulce, dar s-a prefăcut ştiutor în materie ca să n-o sperie, 
pentru că pe atunci de la bărbaţi se aştepta să fie la fel de pricepuţi 
la femei ca la praful de puşcă. Astfel că, graţie intuiţiei dată de 
Dumnezeu rasei umane, genovezul Filippo Brancaleone a nimerit 
manevrele necesare, căci după vreo zece luni prost calculate, într-o 
dimineaţă a venit pe lume primul şi singurul lor fiu, un prunc 
deşirat şi slab ca tatăl său, cu ochii îndrăzneţi ai mamei, pe care 
Rita îl botezase cu mult înainte de a-1 concepe: Ângel. 


Rita Neu trudea ca o duzină de boi. în zilele în care ridica şi 
preda rufele, adică joia şi sâmbăta, o ajuta fratele ei la mânatul 
catârului şi încărcatul şaretei. Astfel străbăteau toată Barcelona, 
trecând pe la clienţi. La mănăstirile de maici ridicau sacii dintr-o 
deschizătură în zid, erau prea mari ca să treacă prin ferestruica 
turnantă. La cele de călugări erau primiţi într-o săliţă sau pe un 
culoar, unde aşteptau, bine legate cu curele, cearşafurile, păturile, 
prosoapele şi feţele de masă. Rasele erau puse intr-un sac bine 
închis, ca să nu le vadă nimeni. Treceau şi pe la Spitalul Santa 
Cruz, şi pe la orfelinat, de unde nici nu puteau lua totul şi tre¬ 
buiau să mai facă un drum, cât şi pe la o serie de case mari, deşi 
acolo lucrurile stăteau altfel, preferau de obicei ca rufele să fie 


44 



spălate chiar acolo, iar spălătoreasă era primită ca o oficiantă a 
unui rit magic. 

Şi pe bună dreptate, căci procesul chiar avea ceva de ritual, 
începând cu sosirea Ritei înainte de revărsatul zorilor, ca să aibă 
timp să cerceteze obiectele la lumina unui felinar. Apoi separa 
lenjeria de îmbrăcăminte, cerea să se umple cazanele şi albiile cu 
apă şi cantitatea de cenuşă de pus la fiert pentru momentul al¬ 
birii. Petelor le dedica atenţia unui medic pentru pacientul său 
şi avea soluţii secrete pentru toate, pe care nu le destăinuia nim㬠
nui. Dacă albiturile erau foarte îngălbenite, amesteca în apă urină 
veche sau găinaţ de păsări de curte. Ca să scoată mirosul lăsat de 
aceste leacuri, clătea rufele în rozmarin sau lavandă. Petele de 
sânge, de vin sau cafea ieşeau cu apă acrită. Pentru hainele vio¬ 
lete, mai dificile, avea bicarbonat de sodiu, pentru cele roşii, oţet 
de vitriol, iar pentru cele verzi, alaun şi oţet. 

Rochiile cucoanelor îi luau câteva zile de muncă. înainte de 
a le pune la muiat, le împărţea pe căprării: catifea, mătase, tul, 
dantele, pe care le spăla pe rând şi după culori. Le lăsa să se usuce 
la umbră şi dădea indicaţii precise călcătoreselor să nu strice 
bunătate de rezultat. Apoi nu mai rămânea decât să fie cusute la 
loc, având grijă să nu rămână nimic pe dinafară şi nici să nu se 
schimbe linia modei, lucru pe care Rita Neu îl făcea mai bine ca 
oricine. De aceea majoritatea doamnelor elegante din oraş nu 
voiau să se atingă nimeni altcineva de dulapurile lor. 

Ani în şir, fraţii Rita şi Jose Neu au urmat aceeaşi rutină. C㬠
lugăriţele de la Santa Marfa de Junqueras erau cele mai curate, 
spălatul rufelor se făcea săptămânal. Se duceau acolo în fiecare 
zi de luni, tot aşa şi la mănăstirea călugărilor capucini şi la cea a 
franciscanilor de la San Jose, ambele pe Rambla, apoi la ce mai 
pica. Pe atunci, a spăla rufele săptămânal era culmea curăţeniei. 
Marţea şi miercurea erau rezervate spitalelor şi aşezămintelor pu¬ 
blice, care reprezentau grosul, în timp ce vinerea era ziua dedi¬ 
cată clienţilor particulari. 

Duceau rufele la spălătoria mănăstirii Santa Anna, unde mama 
îi aştepta cu albiile umplute cu apă, gata să pună la înmuiat lu¬ 
crurile mai dificile, adică cele aduse de la spital, şi având grijă să 
nu le amestece şi să nu le confunde. Fireşte, ea fusese deschizătoarea 


45 



de drum în meserie. înainte vreme folosea spălătoria de pe stra¬ 
da Rec, dar aceasta era prea departe şi prea aglomerată. Fusese 
un adevărat noroc că părintele Dionisio le lăsase să folosească 
spălătoria mănăstirii. O făcuse pentru că Domnul însuşi spune 
că vecinii trebuie să se ajute între ei, deşi ea se grăbise să-l anunţe 
că era gata să spele gratis straiele sale şi ale fraţilor de cin. Ba-i 
mai propusese, tot gratis, serviciile unui clopotar punctual şi 
deloc vorbăreţ, atunci când francezii aveau să le dea înapoi lim¬ 
bile clopotelor. 

— Deocamdată doar pe timp de noapte, când e puţin pro¬ 
babil să fie descoperit. De la miezul nopţii până la prima, a fost 
de acord stareţul. 

Şi putea începe imediat să bată orele, pentru că singurele 
clopote întregi rămăseseră doar cele de acolo. Slujba cerea aten¬ 
ţie şi sacrificiu. Trebuia punctualitate ca să baţi sferturile şi mai 
ales să baţi ora şapte dimineaţa cu nişte bătăi prelungi, care să 
anunţe tot cartierul că începea o nouă zi. însă postulantul era 
responsabil şi serios, astfel că treaba a fost profitabilă pentru toţi: 
meseria mamei a devenit o prosperă afacere de familie, Filippo 
bătea orele pe timp de noapte, iar stareţului nu i s-a mai rupt su¬ 
fletul de mila paracliserului, un om mai bătrân decât Matusalem, 
aproape orb, care nu mai avea nici cap şi nici picioare ca să 
muncească la ore mici. 

Totul părea să meargă mai departe ca de obicei. Oamenii 
precum Rita şi maică-sa nu pricepeau ce căutau acolo atâţia sol¬ 
daţi francezi şi de ce ocupaseră ei forturile dacă regele spusese că 
erau doar în trecere. N-aveau cum să ştie că Fernando al VH-lea 
se retrăsese de câteva săptămâni bune la Bayonne şi că-i lăsase în 
voia sorţii pe cei care credeau în el. Iar asta încă dinainte ca ma¬ 
joritatea să se obişnuiască a-1 numi rege, şi nu principe de Astu- 
rias, ceea ce promitea un regat plin de emoţii şi mârşăvii, cum 
s-a şi dovedit. Deşi lumea e în stare de orice pentru a o lua de la 
capăt şi a primi ceva nou, iar în zilele acelea tot ce-şi doreau era 
să-şi şteargă din amintire numele lui Godoy, pe care-1 făceau 
vinovat de toate - pe bună dreptate - şi-l porecliseră „Prinţul 
Războiului". N-aveau cum să ştie nici că Joseph Bonaparte era 
acum noul monarh şi că Madridul era mai agitat şi mai răzvrătit 


46 




ca niciodată, pentru că în Catalonia comunicarea cu restul Spa¬ 
niei se rupsese din cauza unei lupte care-i ţinea pe francezi în 
corzi şi pe spanioli cam tot aşa. Dacă unii aveau puterea şi ca¬ 
valeria, ceilalţi aveau sângele fierbinte al eroilor. Cu atâţia duş¬ 
mani pe cap, localnicii erau euforici, cu toate că nu-i de mirare 
că uneori nu mai ştiau de care parte erau. în definitiv, cei puter¬ 
nici sunt cei mai tari, indiferent dacă s-au născut în Italia, în 
Franţa sau în satul Manresa. 

Şi-n timp ce toţi o jinduiau şi nimeni n-o obţinea, Barcelona 
se transforma tot mai mult într-o insulă. De mult nu mai plecau 
corăbii spre America, de aici ruina patronilor de pânzeturi, care 
se vedeau nevoiţi să-şi închidă afacerea. Nici alte mărfuri nu mai 
ieşeau din oraş, ca să nu fie scoase pe ascuns şi alte bogăţii. Peste 
tot se închideau prăvălii, foştii muncitori ai fabricilor umpleau 
străzile, făceau coadă la mila publică sau cerşeau pe Rambla supa 
zilnică împărţită de părinţii capucini. Proviziile lipseau sau atin¬ 
geau preţuri exorbitante, francezii îi sufocau pe cetăţeni cu im¬ 
pozite absurde sau îi condamnau la moarte pe cei prinşi că scot 
aur din oraş, iar cei bogaţi se exilau ca să nu dea socoteală, fireşte, 
în doar câteva săptămâni Barcelona s-a transformat intr-un oraş- 
fantomă. Au rămas doar cei care n-aveau unde se duce şi nici 
bani să-şi cumpere permisele de plecare pe care, cu multă ipo¬ 
crizie, le emiteau generalii Lechi şi Duhesme. 

Printre cei rămaşi s-a numărat şi familia Ritei Neu. Printre 
cei plecaţi s-au numărat şi mulţi clienţi ai spălătoriei. începând 
cu stareţul, cei cincisprezece canonici şi cei patru comeseni per¬ 
manenţi de la Santa Anna care, ca toţi oamenii Bisericii, erau 
partizanii regelui şi duşmani feroci ai necredincioşilor de fran- 
zuji. Au plecat fără să stea pe gânduri şi toţi cei care avuseseră 
ceva de împărţit cu Lechi. Neguţători, nobilime, aristocraţie 
scăpătată, clerici, autorităţi municipale sărăcite, toţi au luat calea 
exilului. 

Aşa că Rita n-a avut încotro şi a început să caute clienţi 
francezi. 

— Cică ar fi oameni curaţi, i-a spus maică-sii ca să se jus¬ 
tifice. Se zice că Napoleon face baie în fiecare zi. 

— Isuse! Ce exagerare! s-a închinat femeia. 


47 



începutul a fost cu totul neaşteptat, căci nu se luminase încă 
în acea zi de 14 august când s-au auzit nişte bubuituri puternice 
în uşă. Mare agitaţie în odaia în care Rita Neu dormea cu înge¬ 
rul ei dezertor. „Imediat!" a strigat cineva în timp ce Brancaleone 
fugea să se ascundă sub scară. Rita s-a îmbrăcat la iuţeală, cu 
inima bătându-i nebuneşte, şi a coborât în camera mare de la 
parter, unde mama ei le dădea cu mâinile tremurânde câte un 
pahar cu apă celor doi soldaţi francezi înarmaţi şi cu chipuri de¬ 
loc prietenoase. 

— Locuieşte aici o spălătoreasă? a întrebat unul cu accent 
franţuzesc puternic. 

— Da, domnilor, eu sunt aceea, a făcut Rita un pas înainte. 

— Bine, vii cu noi. 

Mamă şi fiică s-au privit speriate, Brancaleone se întreba 
dacă să iasă sau nu din ascunzătoare, zbătându-se între iubire şi 
panică. Maria a dat să întrebe unde o duceau, dar Rita a făcut-o 
să tacă doar cu o privire: circulau poveşti teribile despre soldaţi 
care uciseseră pentru mult mai puţin. 

— Ai grijă de îngerul meu, mamă, i-a şoptit la ureche, profi¬ 
tând de îmbrăţişarea de despărţire şi aruncând o ultimă privire 
în josul scării, după care s-a întors spre soldaţii care sâsâiau oare¬ 
ce pe sub mustăţi: 

— Sunt gata. 

Oamenii s-au grăbit să dea apa pe gât, femeile au strâns din 
dinţi şi trioul a ieşit în stradă. Filippo a plâns în ascunzătoarea 
lui până a venit soacră-sa să-l potolească. 

Pe stradă, soldaţii păşeau marţiali înainte, iar în urma lor 
mergea Rita, demnă precum o prinţesă dusă la spânzurătoare. 
Au străbătut strada care ducea spre Rambla, au trecut pe sub 
vechea poartă Santa Anna, străjuită de turnurile ruinate ale unui 
zid foarte vechi şi inutil de secole şi au ieşit în faţa fostului cole¬ 
giu iezuit de la Cordelles. Rita nu avea ochi pentru nimeni, deşi 
s-a încrucişat cu nişte cunoştinţe. Nu s-a uitat nici la palatul 
marchizei de Moja, care avea ferestrele deschise, nici la casele 
părăginite zise „ale zidului vechi" din faţa bisericii Belen. Nu a 
aruncat nici o privire spre tarabele pieţei stradale din faţa mănăs¬ 
tirii San Jose, unde strada se lărgea şi unde autorităţile pietruiseră 


48 



locul pentru a facilita comerţul. Locul se numea Llano de la 
Boqueria. 

Rambla parcă nu se mai termina; îngrijorată cum era şi între- 
bându-se încotro mergeau, Rita era convinsă că o duceau într-o 
carceră a garnizoanei de la Atarazanas. Astfel că, lăsând în urmă 
piaţa teatrului Santa Cruz, pustiu în zilele acelea de război, oco¬ 
lind apoi impunătoarele ziduri care izolau mănăstirea capucinilor, 
Rita Neu a fost scuturată de un fior de spaimă. înaintea ochilor, 
masiva clădire militară bara orizontul. în spate era marea, deşi 
nu se vedea, căci pe atunci Rambla era o cale închisă pe ambele 
laturi şi care nu ducea nicăieri. Nu avea scăpare. S-a uitat cu jale 
la povârnişul abrupt care despărţea garnizoana de la Huerto de 
altă mănăstire, San Francisco. Pe acolo se ajungea la drumul su¬ 
perb care urma zidul de apărare al oraşului, de la Rambla la 
Cetăţuie, de pe care aveai o privelişte superbă: portul, pânzele 
corăbiilor, orizontul, cerul. Singura privelişte de care se puteau 
bucura atunci barcelonezii, desigur, cu excepţia celor puţini care 
reuşeau să se îmbarce. La piciorul zidului se întindea o stradă 
murdară şi plină de funingine, numită a Zidului de Jos şi um¬ 
blată doar de cei care munceau pe chei. Ceva mai încolo, blocuri 
de piatră opreau loviturile de berbece ale valurilor, oferind un 
spectacol pe cinste celor care veneau să se plimbe aici duminica 
şi în zilele de sărbătoare. 

La mare se gândea Rita, la cât de mult trecuse de când n-o mai 
admirase când, spre marea ei mirare, soldaţii au făcut la dreapta 
şi s-au dus glonţ la poarta palatului neguţătorului Francisco 
March, vizavi de poarta Santa Madrona. Era o clădire neoclasică, 
pe care mulţi o considerau oribilă, fără alte ornamente decât 
câteva balcoane care dădeau spre Rambla şi atât de monumentală, 
încât părea făcută pentru a fi uzurpată de cei puternici. 

Soldaţii au intrat, au traversat vestibulul şi au ieşit într-o gr㬠
dină pătrată cu aer de curte de garnizoană, unde i-au arătat două 
cufere care aşteptau acolo. Iar unul a zis: 

— Până mâine-seară totul trebuie să fie curat şi în perfectă 
stare. 

Cuvintele n-au sunat deloc prietenos, însă Rita a răsuflat 
uşurată. Nu era vorba decât de spălat. Rufele unui baştan aflat 


49 



într-o situaţie de compromis. Cuferele erau pline de feţe de masă. 
Din pânză bună, cu broderii şi îngrozitor de murdare. Mai erau 
şi vreo şaptezeci de şervete, în aceeaşi stare. Părea să fie o pradă 
de război, pesemne că aşa şi era. 

— Am înţeles, a spus ea, pricepând că nu era chip să câr¬ 
tească. 

A muncit pe rupte treizeci de ore neîntrerupt. Grădina a 
transformat-o în spălătorie, le-a cerut soldaţilor albii, pe care 
aceştia le-au rechiziţionat de prin vecini, sub ameninţarea baio¬ 
netelor; din fericire, un soare arzător a fost de partea ei şi a uscat 
pânzeturile repede. La ora trei după-amiază feţele de masă erau 
gata, iar chelăreasa se uita la ele ca la o minune. 

Seara, autorităţile franceze au dat un banchet pe feţele de masă 
care arătau ca scoase din cutie. Se sărbătorea ziua de naştere a lui 
Bonaparte. Vinul a curs gârlă, mâncarea a fost savuroasă, de pe 
Montjuic s-au tras salve de artilerie noaptea şi încă o dată în 
zori. La desert, isprava spălătoresei a devenit subiect de discuţie 
între femei şi a provocat atâta admiraţie, încât înainte de 
închinarea finală, câteva doamne se hotărâseră de-acum că nu se 
puteau lipsi de serviciile ei. 

Fireşte, închinarea a rostit-o Giuseppe Lechi într-o franceză 
pompoasă, în timp ce amanta sa, răpitor de frumoasa Madame 
La Ruga, privea distrată pe geam, admirând Rambla şi gândin- 
du-se la altceva, în vreme ce toţi bărbaţii de la masă făceau 
eforturi să nu se holbeze la decolteul alb, pietros şi îmbelşugat, 
iar Lechi vorbea întruna, mândru, conştient de invidia celor pre¬ 
zenţi şi regretând absenţa eroicului Duhesne, în a cărui casă se 
aflau, în definitiv, care nu se putea bucura de serata atât de reu¬ 
şită pentru că se înverşuna să cucerească Ierunda lui Gnaeus 
Pompeius, care se încăpăţâna totuşi să nu se predea. 



MADAME LA RUGA 


(?-?) 


Ce miracol de frumuseţe feminină, ce minune a naturii, ce 
contribuţie la istoria noastră reprezintă această femeie nepereche! 
Madame La Ruga e, trebuie să vă spunem, mai curând fantasma 
unei femei decât una în carne şi oase. Nu ştim nici unde sau când 
s-a născut, nici care era numele ei real, după anul 1809 i se pierde 
urma şi singura ocupaţie cunoscută e cea de amantă a lui Giu- 
seppe Lechi sau, dacă preferaţi, de curtezană sau însoţitoare. 

Pare-se că la finele insipidului secol al XVIII-lea era soţia unui 
avocat milanez, alături de care mult trebuie că se plictisise îngro¬ 
zitor. A devenit repede amanta lui Joachim Murat, căsătorit pe 
atunci cu Carolina Bonaparte, sora cea mică a lui Napoleon. Se 
spune că împăratul însuşi l-a convins să o părăsească, pentru că 
era prea vrăjit de farmecele ei sau pentru că o neglija pe Caro¬ 
lina. Poate că asta a şi aruncat-o în braţele lui Lechi, erau suflete 
gemene. Cu Lechi a ajuns la Barcelona, unde a devenit repede 
celebră. Se spune că-i plăcea să se aplece peste balconul palatului 
Sessa-Larrand numărul 28, unde locuia cu iubitul ei. Decolteuri 
mult prea adânci, după moda napolitană, scandalizau habotnicele 
şi atrăgeau trecătorii, iscând nu puţine conflicte la orele de vârf. 
Popularitatea ei a ajuns atât de mare, încât mai multe prostituate 
au dorit să o imite, luându-şi diverse nume, precum Franţuzită, 
Garsona, Mareşala sau Caporala. 

Se dă ca sigură încercarea ei de a fugi din oraş cu două cufere 
burduşite cu lucruri furate de la amantul ei. După 1809 nu se 
mai ştie nimic de ea. Dacă a rămas acolo, dacă s-a întors sau a 


51 



dispărut, nimeni n-a aflat. La urma urmei, femeile nu scriu isto¬ 
ria, poate doar o pagină de dicţionar bizar. 


Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor 
din Barcelona de odinioară 
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870 



La două zile după ce Barcelona s-a cutremurat de salvele de 
tun de pe Montjuic, Rita Neu se cutremura toată auzind întâm¬ 
plător o discuţie. împăturea cearşafuri murdare la spitalul Santa 
Cruz pentru a fi mai uşor de transportat, când a auzit un glas 
bărbătesc care-1 întreba pe un Frate al Carităţii, un bătrân aproa¬ 
pe mumificat de vârstă, dacă ştia ceva de un tânăr soldat geno- 
vez, un lungan slăbănog pe nume Brancaleone, care sosise acolo 
la jumătatea lui iunie, rănit la un picior. Infirmierul a îngăimat 
cu un firicel de voce: 

— Cine vrea să ştie? 

— Ramon Casanova, comisar general de poliţie. 

— A, a zis moşul, impresionat, după care s-a scufundat într-o 
meditaţie letargică. 

— îl cunoşti deci pe genovezul de care-ţi zic? 

— Genovez? N-o fi napolitan? 

— E genovez! s-a răstit Casanova nerăbdător. 

— Şi funcţia asta de comisar de poliţie e mai nouă, nu-i aşa? 

— E recent creată, părinte. Are cel mult optsprezece ani. 

— Funcţia? 

— Genovezul! 

— Da, ai mai zis asta. Genovez. Tânăr. Şi ziceai că era rănit 
la un picior? 

— Da, părinte, aşa am zis. 

— Da’ mai’nainte nu erai poliţai, nu? 

— Nu, părinte, eram avocat. 

— Aha, dar francezii au avut încredere în mata. Trebuie că 
eşti de-al lor, a cugetat moşul, faţa i s-a încreţit toată de atâta 
perspicacitate. 


53 



— Gândeşte-te, părinte. Caut un bărbat tânăr, slăbănog şi 
lungan, cu o figură tristă şi rănit la un picior. Şi genovez. 

— Aha. Da’ de figura tristă n-ai zis până acum. Lasă-mă să 
mă gândesc, şi-a scărpinat moşul barba îndelung. Da’ la spital 
l-ai căutat? 

— Pat cu pat! 

— Şi nu l-ai găsit? 

— Păi, ce crezi? a urlat Casanova. 

— O fi murit, Dumnezeu să-l odihnească, a spus călugărul 
abia auzit. 

— Bun, dacă a murit, ce-aţi făcut cu lucrurile lui? 

— Şi poliţia asta nouă o să urmărească şi preoţii, şi călug㬠
riţele? 

— Doar dacă nu ascultă de autorităţi. 

— Parcă ştiam că legile voastre sunt deranjate doar prin fap¬ 
tul că existăm. 

— Te-am întrebat de lucrurile lui, părinte. Refuzi să răspunzi 
autorităţii? 

— Lucrurile lui? 

— O legătură, o boccea, ce-o fi avut la el. 

Rita se sufoca. Se prefăcea că munceşte, dar împăturise deja 
de trei ori acelaşi cearşaf. Poliţaiul ştia exact ce căuta. Cu cât au¬ 
zea mai mult, cu atât era mai speriată. 

— Pe morţi îi ducem la groapa comună, sărmanii de ei, a 
lămurit călugărul într-un târziu. 

— Cu sau fără lucruri? 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu, s-a bâţâit moşul şi a suspinat de 
trei ori. Da’ mai bine întreabă-1 pe paznicul cimitirului, că tare-i 
place să caute prin buzunarele morţilor. 

Dar Casanova se săturase să caute degeaba. S-a întâmplat 
exact de ce se temea Rita, s-a pomenit nas în nas cu poliţaiul cel 
furios, care n-a lăsat-o să treacă: 

— Ei, tu! Vii des pe aici? 

— O dată pe săptămână, domnule. 

— N-ai văzut un soldat tânăr, cam de vârsta ta, rănit la un 
picior? 


54 



— Nu, domnule; nu cred, domnule, s-a corectat ea apoi, că 
prea rapid răspunsese prima oară. 

— Cum te cheamă? 

— Rita Neu, domnule. 

în clipa aceea, bătrânul călugăr, parcă trezit din somn, a 
tresărit şi s-a apropiat de ei, vrând să fie de folos: 

— Fato, nu-ţi aduci aminte de bietul băiat căruia îi dădeai 
supa cu lingura în gură? Nu era genovez? 

Frica îi întuneca Ritei privirile. 

— Nu... nu ştiu... nu sunt sigură, părinte. 

Numai că bătrânul se înviorase brusc, chiar şi glasul îi suna 
mai tare: 

— Ba eu sunt singur, a arătat el spre un pat de la geam, 
parcă vă văd aievea, uite, chiar acolo! 

Acum Casanova îşi îndreptase toată atenţia asupra Ritei. 

— Tu ştii unde se află! 

— Nu, domnule. Cred că a murit. 

— Ca atâţia alţii, sărăcuţul, l-a iertat Dumnezeu, s-a întristat 
călugărul. 

— De unde ştii? 

— Pentru că azi a fost, mâine n-a mai fost, a spus Rita. 

Călugărul s-a simţit dator să intervină, ridicând un deget 
zbârcit: 

— Asta înseamnă că a murit. Fantomele nu există, vă spun 
eu. Oricât s-ar spune că pe aici sunt din belşug, eu n-am văzut 
nici una. Iar dacă genovezul ar fi o fantomă, tot nu v-ar ajuta la 
nimic. Că doar n-o să arestaţi o fantomă. Auzi, carcera Cetăţuiei 
ticsită de fantome, să mori de râs, nu alta... 



RAMON CASANOVA 
(1756-?) 


Urmând vechiul proverb latinesc similis simili gaudet , ceea ce 
s-ar putea traduce prin cine se aseamănă se adună , Giuseppe 
Lechi, la recomandarea unui viceconsul francez, a dispus ca Ra- 
mon Casanova să fie braţul său drept în represiunea Barcelonei. 
Până la 30 iulie 1808, când a fost numit comisar general de 
poliţie, Casanova era un avocat şi un agent comercial de cinci¬ 
zeci şi doi de ani, cu singurul merit de a se fi însurat cu fiica unui 
consilier de primărie. Om lipsit de scrupule, dar enorm de am¬ 
biţios, n-a ezitat să se vândă francezilor spre propriul său bene¬ 
ficiu şi în dauna tuturor celorlalţi, căci tehnicile sale de represiune 
s-au dovedit cele mai arbitrare şi criminale din vremea aceea. 
Corpul poliţienesc, format sub ordinele sale, a fost un exemplu 
de corupţie şi rele practici, având ca principal succes descoperirea 
conspiraţiei din mai 1809 şi trimiterea la eşafod a căpeteniilor, 
în timpul mandatului său mortalitatea la Barcelona s-a situat 
printre cele mai mari din istorie, iar eficienţa activităţii sale a 
întrecut-o pe cea a tuturor corpurilor represive din perioada 
burbonică, inclusiv Inchiziţia. Iar el a ajuns intr-un timp record 
unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraş. 

Logic, activitatea poliţiei nu provoca tocmai simpatie printre 
barcelonezi, cum bine o demonstrează un cuplet popular care a 
supravieţuit trecerii timpului: 

Policies efrancesos, 

La fam us matară. 


56 



La divina justicia 
Bon câştig us dară . 1 

Sfârşitul măreţiei acestui atât de onorabil personaj a fost 
marcat de scandal când s-a descoperit o crimă oribilă, cea a c㬠
mătarului Giuseppe Canton, ucis cu lovituri de pumnal de către 
oamenii lui şi aruncat de pe o coastă a muntelui Montjuic, după 
ce i s-a confiscat averea, ca să nu vorbească. Nou-venitul general 
Pierre Francois Augereau, doritor să spele numele alor săi şi să 
câştige simpatia populaţiei, l-a silit să-şi recunoască faptele în 
faţa comisiei judiciare, l-a plimbat în cătuşe sub privirile tuturor 
şi l-a deportat în Franţa, alături de alţi complici ai săi. 

Poate că, dacă Napoleon n-ar fi căzut, iar odată cu el şi impe¬ 
riul, Casanova ar fi putrezit în închisorile din Franţa şi acum am 
fi în măsură să le prezentăm curioşilor date mai exacte despre 
sfârşitul lui. Numai că lucrurile au stat altfel: Napoleon a căzut, 
aceasta a schimbat soarta a mii de oameni, inclusiv pe cea a bar- 
celonezului nostru, care pe la 1816 s-o fi văzut eliberat şi cine ştie 
în ce fel şi-o fi administrat el zilele, averea şi memoria rămase. 

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor 
din Barcelona de odinioară 
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870 


1 Poliţai şi francezi / de foame veţi crăpa / dreptatea divină / bună 
pedeapsă vă va da (în catalană, în original). 


57 



în ziua întâlnirii cu Ramon Casanova la spital, Rita a ajuns 
acasă mai devreme, după ce verificase cu grijă dacă nu e urm㬠
rită. S-a dus direct la îngerul ei ca să-i spună că era în mare 
primejdie. 

— Ce ai în desaga aia şi de ce o caută francezii? 

Brancaleone nu avea secrete faţă de Rita. A închis uşa şi 
fereastra odăii şi a tras de sub pat o legătură pe care a desfăcut-o 
pe pat. Sub privirile lor uimite a apărut cartea lui monsieur Guil- 
lot, la care s-au uitat fără a pricepe nimic. 

— Nu se poate să caute doar o carte, altceva nu ai? 

Brancaleone a clătinat din cap, tremurându-şi buclele. Titlul 
cărţii era lung şi complicat şi, fireşte, nu le spunea nimic, mai 
ales lui Filippo, care nu ştia să citească. 

— Trebuie să o dau înapoi. Când se vor mai potoli vremurile. 

— Şi crezi tu că asta se va întâmpla într-o bună zi? l-a mân¬ 
gâiat ea pe obraji şi l-a sărutat pe vârful nasului. 

— Am încredere că da, a zâmbit naiv îngerul. 

— Atunci cred şi eu. 

După care a dat fuga la mama ei cu o rugăminte care nu 
suferea amânare: 

— Ajută-mă să-l ascundem pe îngerul meu de soldaţii care-1 
caută! 

Maria s-a înfiorat toată. Şi-a legat espadrilele, şi-a pus pe cap 
basmaua de duminică, iar lui Filippo i-a dat o pălărie uriaşă, 
care-i cădea până spre bărbie, l-a luat de o aripă şi l-a dus pe stra¬ 
da Pi, la casa Cortada, locuinţa singurei fiinţe în stare să-i ajute: 
don Rafael Amat, primul baron de Maldâ. 


58 



Pe drum n-au văzut decât străzi pustii şi nişte ofiţeri care 
lipeau pe ziduri ultimul decret al lui Duhesme: „în numele Ma- 
jestăţii Sale împăratul Francezilor şi rege al Italiei, oraşul Barce¬ 
lona se declară în stare de asediu". Nu i-au dat importanţă. 

La palatul lui don Rafael era zarvă mare. Maria a cerut să fie 
primită de baron, dar majordomul s-a strâmbat: 

— Nu cred că se poate, don Rafael e nervos. 

— Nu şi-a luat micul dejun? Atunci venim mai târziu, a 
spus ea, cunoscând obiceiurile casei şi ale stăpânului. 

— E mult mai rău, a rostit grav majordomul. 

— Noi venim pentru o problemă de viaţă şi de moarte, a 
subliniat femeia, care avea şi ea motive de nervozitate. 

Baronul era un excentric, dar avea o inimă bună. Sau cel pu¬ 
ţin avea mare grijă ca lumea să creadă asta, drept care a catadicsit 
să o primească. Maria a urcat scările trăgându-şi ginerele după 
ea, iar în anticameră, unde nobilul îşi aştepta micul dejun, a f㬠
cut o reverenţă respectuoasă. 

— Bună ziua, excelenţă, Dumnezeu să vă răsplătească. 

Baronul a mijit ochii. O cunoştea pe Maria de când era o co¬ 
pilă. îl slujise o viaţă, ca spălătoreasă, ajutor la bucătărie, ba 
chiar şi cameristă a răposatei sale soţii, fără a da vreodată cel mai 
mic prilej de nemulţumire. îi binecuvântase căsătoria cu un 
tânăr cam petrecăreţ şi neiubitor de muncă, îi dăruise o tavă cu 
fructe din propria sa livadă când i se născuseră copiii, băiatul, 
semănând leit cu taică-său, dar şi mai descreierat, şi fata, care era 
maică-sa întreagă. Pe junele lungan care-i stătea acum înainte 
nu-1 mai văzuse, lucru ciudat, căci îi ştia bine pe băieţii din zonă, 
pe care uneori îi urmărea printr-o lunetă care-1 costase o avere, 
dar care-şi scotea banii din plin pentru că-i producea multe bu¬ 
curii. Pe acesta însă nu-1 mai văzuse, era un mister care se cerea 
dezlegat degrabă, numai că Maria i-a luat-o înainte: 

— Vi-1 prezint pe Filippo, excelenţă. 

— Fi-lip-po, a savurat numele baronul, căscând ochii şi în¬ 
cercând să stea drept. Oi fi napolitan? 

— Nu, a sărit Maria, e genovez, excelenţă. 

— A, Genova e cu totul altceva. Pământ de navigatori. Şi 
câţi ani ai, băiete? a întrebat bătrânul nobil, murind de curiozi¬ 
tate să audă glasul neaşteptatului vizitator. 


59 



Dar tot Maria a sărit să răspundă: 

— Are şaptesprezece ani. 

— I-auzi, şaptesprezece! Mai mult de paisprezece nu-i d㬠
deam. 

— Asta pentru că e plăpând, dar când o să mănânce mai cu 
poftă... 

— A, nu, e bine aşa, Maria. Are pielea albă ca un heruvim! 

Maria nu i-a spus că asta era şi părerea fie-sii. Şi nici că he¬ 
ruvimul era însurat şi aştepta un copil. 

— Şi ce poate face pentru tine moşul? a întrebat baronul 
fără să se uite la ea, cu un surâs vrăjit pe chip şi cercetându-1 pe 
vizitator cu nişte ochi care roiau precum furnicile în jurul fur¬ 
nicarului. 

— îl caută francezii pentru că e dezertor, excelenţă. 

— A, dezertor, mare lucru, a zâmbit don Rafael, privindu-1 
extaziat pe junele care-şi scărpina o ureche. Foarte bine. Cu con¬ 
diţia să nu pună mâna pe tine, fireşte. 

Baronul a râs nervos, interpelatul a tăcut, soacra a intervenit 
din nou: 

— Tocmai de aia vi l-am adus, excelenţă. Poate ne ajutaţi. 
Să ştiţi că băiatul are calităţi. 

— Văd, văd, a cântărit baronul afacerea; şi, dacă nu mă înşel, 
principala calitate e că o fi fermecat-o pe fiică-ta, nu? 

Maria a roşit. 

— Nu te ruşina, femeie, Rita ştie ce vrea, a ştiut mereu. Ia 
zi, cu ce pot eu să vă ajut? 

— Ascunzându-1, excelenţă. Aveţi o casă respectabilă, aici 
n-o să-l caute. 

— Vai, femeie, tigrii ăştia de francezi nu respectă nimic, nici 
pe Dumnezeu! 

— Mă gândeam să stea în pod, e plin de vechituri... 

— Şi de şobolani! Nu, nu, nu e un loc pentru el! 

— Orice ascunzătoare e bună, excelenţă... 

Buzele fine ale baronului s-au strâmbat: 

— Nu, nu-mi place. Şi nici nu se poate: chiar mâine vine să 
se instaleze aici unul dintre... francezii ăia. Un ofiţer de rangul 
doi, nici măcar unul de vază, deşi e tot aia, animalele astea sunt 


60 



o apă şi-un pământ. Am obligaţia să-l hrănesc pe el şi pe caii lui, 
e tot aia, iar dacă refuz, o să-mi confişte casa. Ce părere ai? 

— E groaznic! 

— E groaznic, dar n-am încotro. Ba am: să plec înainte de a 
da ochii cu el. 

— Plecaţi?! 

Maria era deznădăjduită, dacă baronul părăsea Barcelona, 
ginerele ei era ca şi mort. 

— Am deja paşaportul. Doctorul meu personal mi-a reco¬ 
mandat să schimb aerul - lipsa de libertate îmi face rău la pl㬠
mâni! Şi ăia au fost de acord, mare minune. Am auzit că se 
pregăteşte un atac serios asupra oraşului. La vârsta mea nu cred 
că aş suporta. Mâine plec la Vie, unde marchiza de Castellbell 
are gentileţea de a mă găzdui. 

Marchiza de Castellbell era fiica cea mare a lui don Rafael, 
care în urmă cu două decenii se măritase cu vărul lui primar Ga- 
ietâ Maria d’Amat, marchiz prin născare. Baronul era atât de 
mândru, încât se referea la fiică-sa doar cu titlul ei nobiliar, căci 
altminteri femeia purta un nume deloc frumos: Maria Escolâstica. 

— Şi-o să fiţi mult timp plecat, excelenţă? 

— Atât cât trebuie până să văd iar străzile astea curăţate de 
francezi, a rostit el ca şi cum ar fi închis un lacăt, după care s-a 
cufundat într-o tăcere meditativă. 

— Nu ştiam că plecaţi, excelenţă. Permiteţi să vă spun că vă 
vom duce dorul. Oraşul n-o să mai fie la fel fără domnia voastră. 

— Ştiu, femeie, ştiu. La anii mei e dureros să laşi Barcelona 
lipsită de ultimul stâlp al familiei mele... e o mare pierdere. Dar 
ce vrei, trebuie să joc cum mi se cântă... Şi revenind la băiatul 
Filippo... 

— Nu mai e nimic de spus, excelenţă, iertaţi-mă că v-am 
deranjat în preziua plecării, e numai vina mea... 

— Nu, nu, aşteaptă o clipă, femeie, a ridicat baronul un de¬ 
get în sus: Magister alius casus! Nu crezi? 

Maria a rămas stană de piatră, neştiind dacă să-i dea dreptate 
sau nu, ca de fiecare dată când auzea cuvinte străine. Baronul a 
tradus: 

— Elazardul e al doilea învăţător, Maria. Deşi în latină sună 
mai bine, şi în limba noastră e cât se poate de adevărat. Chiar 


61 



mă gândeam că mâine am nevoie urgentă de un paj care să mă 
însoţească în exil, aşa că vizita ta a fost providenţială, o mană 
cerească! 

Tocmai atunci a intrat majordomul, anunţând că ciocolata 
era servită. 

— A, ciocolata! Aproape am uitat că mi-e foame. Vin, vin 
acuşi. Dar mai întâi să tranşăm afacerea. Spune, băiete, ai oarece 
experienţă ca paj sau asistent? 

Filippo a deschis gura, dar ca de obicei a răspuns Maria: 

— Nici una, excelenţă. E o nulitate în toate cele. 

— N-are a face, nu trebuie să fii doctor ca să încarci cufere. 
Să încarci un cufăr poţi, nu-i aşa? 

— Băiatul e şchiop, excelenţă. 

— Zău? Ia să văd, păşeşte un pic până la uşă, băiete. Aşa, 
foarte bine. Aha. Ai picioarele bine formate şi fesele puternice, 
a tras baronul concluzia de parcă ar fi preţăluit un armăsar, apoi 
a ţopăit emoţionat. O minune! Să i se dea o livrea şi o pălărie! E 
bine, băiete? Ai să călătoreşti cu mine în trăsură şi ai să mă ajuţi 
tot timpul. îţi place salamul? Ginerele meu are salam de cea mai 
bună calitate. 

— Nu cred că a gustat vreodată aşa ceva, excelenţă, şi ca să 
fiu sinceră, cred că... 

Dar baronul a întrerupt-o fluturând nervos din mână. Exce¬ 
lenţa sa îşi pierduse răbdarea. 

— Dar mai taci, femeie, lasă-1 pe micul paj să răspundă. Sau 
nulitatea e şi mută? 

— Nu, domnule, a grăit Filippo Brancaleone spre mirarea 
soacră-sii. 

Don Rafael Amat, prim-baron de Maldâ, om ancorat în bu¬ 
nele tradiţii, care folosea şi acum perucă şi ciorapi de mătase, 
care-i ura pe francezi, iubea Inchiziţia, se temea de furtună, ad¬ 
mira tinereii, iar în clipele de răgaz scria într-un caiet şi cânta la 
clavicord, a zâmbit extrem de satisfăcut. Vocea noului paj, pe 
care ardea de curiozitate să-l vadă în uniformă, tocmai îi răsco¬ 
lise aşteptările. 


62 



RAFAEL D’AMAT I CORTADA, BARON DE MALDÂ 
(1746-1819) 


Rafael d’Amat s-a născut nobil, nepot al unui arhiepiscop 
din Tarragona (din partea mamei) şi al unui vicerege al Perului 
(din partea tatălui), dar a fost făcut baron de regele Carlos III. 
A învăţat la iezuiţii Colegiului din Cordelles, deşi se spune că 
studiile nu prea i-au folosit în afară de a-1 transforma într-un 
catolic aproape fanatic. La douăzeci de ani a făcut ce era de f㬠
cut, adică s-a însurat cu o verişoară, Esperanca d’Amat i Roca- 
berti, cu care a zămislit în mod disciplinat opt copii, din care au 
trăit şase. Femeia a murit în 1788, iar el nu s-a recăsătorit nici¬ 
odată, nu se ştie dacă din lipsă de chef sau de candidate. 

Pe 10 iulie 1769, la douăzeci şi trei de ani, baronul a început 
să scrie un jurnal. L-a continuat timp de cincizeci de ani, până 
la 14 februarie 1819, cu puţin înainte de a muri, şi l-a intitulat 
Calaix de sastre ( Talmeş-balmeş). în jurnal a notat tot: starea vre¬ 
mii, zilele sfinţilor, liturghia, evenimentele care se succedau în 
oraş, nunţile despre care afla, plimbările şi mesele. Şi-a cultivat 
şi alte pasiuni în afară de scris: clavecinul, ciocolata, tutunul, 
slujba zilnică, sărbătorile importante ale oraşului, piersicile um¬ 
plute cu carne şi băieţii tineri. Pe aceştia din urmă îi invita acasă 
şi le cânta câte o bucată de Bach sau le citea din Biblie. Apoi îşi 
aşternea în jurnal impresiile, atât ale sale, cât şi ale lor. 

în septembrie 1809 baronul a trebuit să se exileze din Barce¬ 
lona, ca mulţi alţii de condiţia sa, de frica francezilor. A revenit, 
euforic, în mai 1814, strigând „Trăiască regele Fernando VII, 
trăiască regatul Spaniei, trăiască Barcelona şi moarte Constituţiei, 
bună doar de împachetat săpun!“ 


63 



Jurnalul său se păstrează în Arhiva Istorică a oraşului. Cu¬ 
prinde mai bine de şaizeci de caiete. Nici un editor n-a îndrăznit 
să-l publice integral. în palatul unde s-a născut, a trăit şi a murit 
funcţionează în prezent o galerie comercială care-i perpetuează 
cum-necum numele. 

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor 
din Barcelona de odinioară 
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870 



3. Scrisoarea lui Josep Xifre i Casas către prietenul său V.P. 
Guillot şi răspunsul acestuia 


< 3dm/ana, 1 apitilie 1809 
^Dnag pitieten de depaitte, 

fîpistofo ta mi-a adus atât ma/tea bucu/tie de a ini te reaminti, cât şi ma/tca 
ti tistcţc de a afilia de pie/tde/tea comoftifio/t din bib&oteea ta. Ca iubito/t de lucmi 
f/tumoase şi înălţătoaite, înţeleg bine că ţi-e gm să /regăseşti bucu/tia după ase¬ 
menea infamie şi că ai acut ner/oie de evadaitea pe ca/te o p/tesupune cunoaşte/tea 
altoit locuiţi întitu calmaitea spiititului. Cât desp/te delăsaitea şi apatia în ca/te 
spui că te-ai cufundat, pe/tmite-mi să spun că sunt mând/tu că n-ai fost în sta/te 
de anumite fapte josnice menite a /tecupe/ta cele fiuitate. plăti /răutatea cu /rău¬ 
tate o poate face o/ticine, pe când a /răspunde cu mode/taţie e dat doa/t ma/tifio/t 
spi/rite. $n caguf 1 de faţă, /tesemna/tea ta mă face să te p/teţuiesc şi mai mudt ca 
om şi ca p/rieten. 

u4ş u/tea să-ţi pot da e/teun sfat fofosito/r, deşi bănuiesc că oi fi făcut de-acum 
tot ce-ţi gic. ©i fi sc/tis libitaitiloit de înc/tede/te, asta dacă mai me/rită munul să 
fie numit astfel în aceste u/temu/ti fu/rtunoase. ©i fi căutat în depogitefe fo/t, oi 
fi citit atent cataloagele şi oi fi ce/rcetat pe taitabele de pe stitadă. (Acelaşi 
lucitu şi cu come/tcianţii st/răini, p/tesupun. Ştiu din su/tsă sigu/tă că în biteasla 
neguţăto/rifo/r de că/tţi i/eştifie se /răspândesc cu r/itega pitafiului de puşcă, aşa că 
dacă affă unui fe dă de şti/te celoâalţi. (r Da/t toate astea le ştii mai bine decât 
mine. $mi pa/te /tău că nu-ţi pot fi de mai ma/te ajuto/r. 

$mi ce/ti r/eşti desp/te t/teee/tea mea p/tin lume. fîi bine, aface/tifie cubanege 
au fost p/tospe/te şi n-am de ce să mă pftîng câtuşi de puţin. 9otuşi, cfiia/t şi 
ae/tud caM af insufei der/ine Utespiitabil pent/ru ciner/a ca/te, asemeni nouă, detestă 
să se amestece în pofttică. u4ici unii r/o/t să fie f/tancegi, ato a/t ma să apa/tţină 


65 



de Qtatefa Clnite, unit se mulţumesc să {ie spanio0i, afiţii t/iseagă cfiia/i să {te 
cubanegi, 0uc/tu pewt/tu ca/te şt insu0a a/t t/iebui să {te, în şt mai ma/te măsu/tă. 
Cui/ântu0 „independenţă” se aude mai des ca ofticând. < 3otu( ) e căt se poate de 
Cegitim, c/ted eu, da/t atâta păMi/ftăgeafiă ideologică mă ameţeşte de-a d/teptu0. 
^ână şi muncito/tii de 0a {ab/tică îşi dau cu păfteftea despfte toate astea, toate 
bune şi {/tumoase, doa/t că nu ştiu ce să c/teadă sau nu gândesc deloc. u4şa că 
mă bate gândul! să mă duc undeva unde nu se pie/tde timp uf cu asemenea Cuc/tu/ti. 
u4m a0es cAlew QJo/tfcufi, un o/taş mu/tda/t, da/t inte/tesant, ca/te în cu/tând t/a su/t- 
p/tinde 0umea înt/teagă şi unde i//teau să-mi a/tanţeg nişte a{ace/ti cu aţuto/tu0 aso¬ 
ciatului meu, un om ca/te este pa/tadigma a tot ce ţi-am spus şi ca/te /tăspunde 
0a numele de < 3’(iomas ^Downing. u4/te o {iică {/tumoasă cu ca/te nu mi-a/t displ㬠
cea să mă înso/t, deşi despfte aceste p0anu/ti am să-ţi poi/estesc a0tă dată. 

Cam atât despfte mine. u4cum aş do/ti i/eşti despfte tine. 2pune-mi de Ca/t- 
0ota. 2ă tot aibă acum... t/iei anişo/ti? $a/ttă-mi incapacitatea de a-mi aminti da¬ 
tele (nici giua mea de naşte/te n-o ţin minte), da/t c/ted că s-a {ăcut o domnişo/tică. 
Cum a/tată? $ţi 0umineagă gi0ele şi necagu/tife? ^Dacă ai şti cât de des mă 
gândesc 0 a ne{e/tteita de JMtetna! 2pe/t ca {iteă-ta să moştenească cet/a din 
esenţa ei când t/a mai c/teşte. 

$n {ine, acum tftebuie să mă ocup de t/tebuftifie mele şi să pun punct acestei 
misit/e dacă u/teau să p/tindă C0ipe/tu0 ca/tc pleacă în după-amiaga asta. ^acă 
fteuşesc să duc 0a bun s{â/tşit p0anu0 Msnit de ca/te ţi-am pomenit, spe/t să nu 
ocoleşti locuinţa mea neuiyo/tfcegă în d/tumu/ti0e ta0e pftin 0ume. cAlimte nu m-a/t 
{ace mai {e/ticit decât să te /teîntâ0nesc în acest capăt de 0ume, unde nu se în¬ 
tâmplă niciodată nimic. Cel puţin nimic din ce ne-a/t putea îng/tiţo/ta. 

u40 tău pentftu totdeauna, 

£ 


ijMata/to, 28 mai 1813 
^-D/tagufi meu p/tieten, 

$ţi t/ine să c/tegi că misit/a ta a sosit de-abla agi-dimineaţă? Când am i/ăgut 
data mi-a îngheţat sângele în t/ine. c Pat/iu ani! 2-a mai pomenit oa/te aşa cet/a? 
cAftei dacă a/t {i păşit peste apele ©ceanului u4t0antic de 0a < 3dat/ana până 
0a mine acasă n-a/t {i întâ/tgiat atât. Ca să compenseg cât de cât nebunia asta 
îţi ftăspund imediat. 


66 



^at/tu ani... oMufte s-au schimbat pe fume în timpuf ăsta. ^-Dacă atunci 
când îmi sc/tiai oamenii fui cAlapofeon abia i/enise/tă în ţa/tă, acum sunt pe punc- 
tuf de a o abandona. oWufţi se înt/teabă ce-o să u/tmege. Qlnii, pent/iu că do/tesc 
să fteiiină fa i/eefiife şi înapoiatefe obiceiuW ca/te au ca/tacte/tigat dintotdeauna 
popo/tuf spaniof. uAfţii, pent/iu că a/t do/ti să {ie sigu/ti că aceşti pat/tu ani n-au 
t/tecut în gada/t. fiofdaţii au adus să/tăcie şi umifinţă, desigu/t, da/t şi idei noi şi 
auansate, ca/te-a/t putea găsi în acest cofţ de fume un foc în ca/te să ge/tminege, 
să mască, să /todească şi să ne oc/totească înt/t-o bună gi fa umb/ta fo/t. ^in 
păcate, atâtea sac/ti{icii n-au p/tea {ost de {ofos. 

3aidă-mă, n-aş i//tea să te pfictisesc cu un subiect pe ca/te-f deteşti. tjUai 
bine să-ţi spun desp/te casa mea şi desp/te ceea ce iubeşti tu fa ea. < 3’/tebuie să-ţi 
spun că dacă fa u/temea sc/tie/tii misii/ei tale Ca/tfota e/ta un d/tăcuşo/t ado/tabif, 
{ă/tă manie/te şi neascuftătoa/te, acum det/ine pe gi ce f/tece o domnişoa/tă ca/te ne 
aduce aminte de toate cafităţife maică-sii, da/t pe de aftă pa/tte a moştenit de 
fa mine şi câtei/a defecte. <Jk t/tebui s-o i/egi: piefe albă, pă/t castaniu-încfiis şi 
ochi ma/ti ca ai mamei safe. Şi tot ca ea, e dufee şi t/esefă, îmi umpfe casa şi-mi 
dă motii/e să t/tăiesc. 

u4cum defectele: e o nufitate fa cusut şi b/todat, spun cefe în d/tept, însă 
ado/tă că/tţife şi se ascunde înt/tuna în bibfiotecă. Şi e {oa/tte pioasă, nu ştiu dacă 
din cauga gui/e/tnantefo/t sau din negfijenţa mea, ca/te nu mi-am ascuns niciodată 
ateismuf. ^Da/t c/teşte sănătoasă, t/esefă şi {/tumuşică, mi se umpfe su{fetuf când 
o p/tii/esc. $a/t cef ca/te-o ua afege să-i {ie soaţă t ia {i cât se poate de {e/ticit. 

$n {ine, biblioteca. u4, bibfiotecă! u4m {ăcut tot ce mi-a stat în putinţă, 
te asigu/t, da/t cu destufă dise/ieţie. $-am sc/tis fui ^Didiot, amicuf meu tipog/ta{ 
şi fib/ta/t de fa ^Pa/tis, p/tet/enindu-f că, dacă îi cad în mână anumite că/tţi, să 
caute semnuf meu pe/tsonaf, asta m-a/t {ace omuf cef mai {e/ticit de pe fume. ^e 
c/tedinciosuf meu Qi/tabancas f-am t/timis să înt/tebe pe fa negusto/tii de eechitu/ti 
de fa Sfonţa şi pe fa afţii mai se/tioşi, da/t {ă/tă nici un /teguftat. t_Alici pe cale 
o{iciafă n-am obţinut nimic, unde a t/tebuit să umbfu cu muftă {e/teafă, dată {iind 
natu/ta cefo/t t/ieisp/iegece t/ofume pie/tdute, u4şa că fa capătuf căută/tifo/t gada/t- 
nice m-am dat bătut. 2ă gicern că, aşa cum anaho/teţii din t/echime t/tăiau cu ae/t, 
eu t/tăiesc acum din aminti/tea că/tţifo/t mefe. S£e-am ţinut de atâtea o/ti în mână, 
fe-am /tăs{oit, fe-am sai/u/tat, admi/tat şi citit, încât îmi imagineg că o {ac şi 
acum. ^Ba chia/t ştiu pe dina{a/tă anumite {/tagmente, atât de muft fe-am iubit. 

( Dint/te toate, pie/tde/tea unei anumite că/tţi mă doa/te mai muft decât pie/t- 
de/tea cefo/tfafte, pent/tu că a/te fegătu/tă cu p/top/tia mea biog/ta{ie şi penfrtu că 


67 



g/taţie ei am dep/tins o ieiufi bibdiofidiei. ‘Poate că titdud n-o să-ţi spună nimic, 
totuşi ţi-d spun, poate, cine ştie: <_ Memoines sec/iets d’une famate pubbique. 

Ce mai, sunt un babalâc ca/iagfiios ca/te i/o/tbeşte cfesp/ie nişte că/tţi ca/te 
s-au t/tansfo/tmat în fum. ‘Poate că timpul mi de ea /teaduce, ca să pot mu/ti 
împăcat cu dumea. ‘Peocamdată sunt în /tăgboi cu ea pent/iu că m-a dipsit de 
ceea atăt de d/tag mie. 

u4cum îţi spun /tămas-bun, spevtand să nu mai t/teacă încă pat/tu ani, şi te 
îmb/tăţişeg, 

Quiddot 


< Post-sc/tiptum: Qi/tabancas a fost da ftudede tale din u4/tenys şi mi-a adus 
ad/tesa ta din cAleu/ QJo/tfe, da ca/te îţi t/timit sc/tisoa/tea, înc/tedinţănd-o tjMaicii 
( P)omnudui şi ‘Poştei şi oficianţido/t ei. 


însemnare scrisă de mâna lui Antoni Roges cu creionul pe 
dosul scrisorii: 

JHemoikes sec/iets d’une famme pubdique - dacă t/odumud există, e i/o/tba 
de un exemplah unic în dume, de o i/adoa/te incalculabilă. ^Biblioteca cAlaţio- 
nadă de da ‘Pa/tis a/t t/iebui să-şi dea sidinţa să îd cumpe/te şi să îd adauge mag¬ 
nificei sade codecţii. 

‘Pibdioteca fu/tată a lui Qlicto/t ‘Pkdibe/tt Quiddot a/t putea fi compusă din 
că/tţi gadante, numite şi e/totice. uAsta a/t erpdica şi teama sa de a de /tecdama 
în mod oficiad. 



Virginia a răspuns la telefon la primul apel. 

— Lucrai? 

— Da, pentru variaţie. 

— Ai idee de o carte intitulată Memoires secrets d’unefemme 
publique, adică Memorii secrete ale unei femei publice, de un oare¬ 
care Charles Theveneau De Morande? 

— Habar n-am. Ce e aia? 

Eram tare mândră că-i puteam da explicaţii amicei mele li- 
brărese. De fapt, avocată, nu librăreasă, iar asta se cam vede. 

— De fapt, Morande ăsta a fost un şarlatan literar, primul. 
Perioada istorică: Franţa, ultima treime a secolului al XVIII-lea. 
Omul a scris un pamflet pornografic împotriva favoritei lui Lu¬ 
dovic al XY-lea, Madame du Barry, în care-i dezvăluia vulgarit㬠
ţile în intimitate şi o acuza că-1 degrada moralmente pe rege. A 
tras şase mii de exemplare, ilustrate cu două duzini de gravuri 
foarte explicite şi a ameninţat curtea că le va publica dacă nu lua 
anumite măsuri care să-l oprească. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Fireşte, scandalul a fost evitat. O misiune diplomatică a 
fost trimisă să stea de vorbă cu Morande, care s-a lăsat convins 
pentru suma de treizeci şi două de mii de livre şi o pensie viageră 
pentru el şi nevastă-sa. Iar toată ediţia a dispărut intr-un cuptor 
de pâine, voilă, adică a ars. 

— Ce păcat. 

— Şi un amănunt curios: emisarul trimis la Londra să nego¬ 
cieze cu autorul a fost Beaumarchais. Interesant, nu? 

— Beaumarchais? Ăla cu Nunta lui Figaro'i 


69 



— Chiar el. A relatat-o în memoriile sale, pe care mi-am dat 
osteneala să le citesc. Şi, deşi nu spune, pot să te asigur că nu a 
călătorit singur, ci însoţit de un paj. Cineva de la curte, foarte 
tânăr şi foarte isteţ. 

Virginia a tăcut, nedumerită, neştiind la ce-i puteau sluji con¬ 
cluziile mele. Am auzit clopoţelul de la uşă, m-a rugat să aştept, 
apoi un glas feminin şi languros i-a propus spre vânzare enciclo¬ 
pedia Monitor. Virginia a spus politicos că nu era interesată să 
cumpere enciclopedii, glasul feminin a asigurat-o că era „foarte 
veche“, dar ca şi nouă, Virginia a refuzat din nou, de data asta 
mai ferm. S-a auzit din nou clopoţelul, apoi uşa care se închidea. 

— Scuză-mă, aceleaşi plictiseli. 

Am continuat ca şi cum întreruperea nici n-ar h avut loc: 

— Memoriile secrete ale unei femei publice e o carte celebră, 
figurează în istoriile de literatură erotică, deşi nimeni n-a citit-o 
vreodată şi conţinutul i se cunoaşte doar din scrisorile pe care 
Beaumarchais i le-a trimis regelui din călătoria sa diplomatică. 
Mă urmăreşti? 

— Cred că da. 

— Ei bine, monsieur Guillot al nostru avea un exemplar în 
biblioteca sa. O spune într-o scrisoare trimisă lui Josep Xifre, pe 
care taică-tău a adăugat o însemnare manuscrisă. Fireşte, el cre¬ 
dea că dacă volumul există, Biblioteca Naţională din Paris ar fi 
trebuit să-l cumpere cu o sumă astronomică. Nu crezi că asta poate 
fi un bun început pentru cariera ta ca librăreasă? 

Tăcere la capătul firului, apoi: 

— Bănuieşti unde ar putea fi? 

— Sigur că nu! Dar putem încerca să-l căutăm. Să ne jucăm 
de-a detectivii livreşti, ca în Numele trandafirului. E amuzant. 
Şi-mi dă chef să scriu un roman. 

— Mă şi vezi jucându-mă de-a detectivii când n-am timp 
nici să mă culc cu iubitul meu, a pufnit Virginia. 

— Atunci mă joc eu, nu-ţi face griji. Tot ce trebuie să-mi 
spui e cum a făcut tatăl tău rost de hârtiile lui Guillot. Poţi? 

De data asta tăcerea Virginiei mi s-a părut obosită şi plină de 
regrete. Poate că-i părea deja rău că-mi ceruse ajutorul. Tipic 
pentru ea. în cele din urmă a zis: 


70 



— Cred că da. Tata era maniac, ştii doar. Avea un jurnal în 
care nota tot ce cumpăra, de la cine, cum, unde... ce vindea, 
cui, cine-1 vizita... Tot. 

— Trăiască Antoni Roges şi maniile sale! Te poţi uita pe ele 
până mâine? 

— Până mâine? Nici vorbă, trebuie să merg cu Braulio la Mo- 
nistrol să vedem o bibliotecă. Dar, dacă vrei, îţi las toate caietele, 
vezi că sunt peste douăzeci, treaba ta ce faci. 

M-a pasionat mereu să-mi bag nasul în treburile altora, aşa 
că n-am stat pe gânduri: 

— De acord. Ai zis că te duci cu Braulio? 

— S-a oferit să mă ajute. încă mi-e peste mână să cumpăr 
biblioteci întregi. Dar se poartă bine cu mine, adevărul e că nici 
nu mă aşteptam. 

Treaba ta, mi-am zis, cui că-te cu concurenţa, numeşte-o şi 
„iubitul meu“ intr-un moment de exaltare, dar să mergeţi îm¬ 
preună la posibili clienţi e o greşeală de puştoaică de cincisprezece 
ani. 

— Tu ştii ce faci, Virginia. Ştii ceva, într-o clipă sunt la tine. 
Pregăteşte-mi caietele alea, că pe strada ta nu-i chip să parchezi. 



ORDONANŢĂ 

5 


Se pune în vedere locuitorilor acestui oraş ca la primul sem¬ 
nal de alarmă să nu îndrăznească să se urce pe acoperişul 
casei, iar celor ce au ferestre sau balcoane care dau spre zi¬ 
duri să nu le deschidă sub nici un pretext. Să ştie că vor fi 
persoane anume puse să controleze îndeplinirea acestui or¬ 
din, iar contravenienţii vor fi pedepsiţi militâreşte. 


Semnat: Lechi, comandant suprem 
al acestui oraş şi al forturilor sale. 
Pentru conformitate: R. Casanova, 
comisar general de poliţie 


Barcelona, 10 martie 1809 



După lăsarea serii - încă rece pentru acea zi de vineri şi de 
primăvară - Rita Neu şi mama ei stăteau în jurul puţinului jar 
rămas în brasero, temându-se împreună de ce avea să vină. Pân¬ 
tecul Ritei era umflat, angelicul ei soţ era tot în exil, fratele cel 
mare punea ceva la cale, toamna fusese groaznică şi lăsase locul 
unei ierni şi mai şi, era foamete şi oraşul continua să fie pustiu 
şi trist. 

Francezii se înfiinţau pe neaşteptate la casele oamenilor şi, 
sub pretextul încasării unor impozite mai mari sau al căutării de 
arme, jefuiau totul. Nu mai rămăsese nimic de valoare. Biroul 
de încasare a birurilor, acum situat în palatul baronului de Maldâ, 
era deschis zilnic, inclusiv duminica, şi veşnic vedeai o coadă de 
oameni speriaţi în faţa porţilor. Locuinţele celor plecaţi în exil 
fuseseră rechiziţionate, zilnic se scoteau la licitaţie bunurile bo¬ 
gaţilor sau ale clericilor fugiţi, iar strada Ample, prima alee străju¬ 
ită de arbori din oraş, care făcea mândria barcelonezilor, devenise 
un loc sinistru, căci în toate palatele ei stăteau acum generali 
străini. De când ocupase palatul cu două etaje de la numărul 28 
de pe strada Ample, pe care lumea îl cunoştea încă după numele 
constructorului (ducele de Sessa) şi al celui care îl modernizase 
(bancherul Juan de Larrand), Giuseppe Lechi devenise noul său 
stăpân şi totodată cel al oraşului. 

Rita îi vorbea mamei de locul acela, pe care-1 ştia bine, căci 
muncea acolo în fiecare săptămână. în odăile de la parter se în¬ 
grămădea prada rezultată din jafuri. în fiecare zi veneau căruţe 
burduşite cu tot felul de lucruri - plăpumi, mobilă, şunci, obiec¬ 
te de valoare - pe care soldaţii le înghesuiau ca într-o prăvălie. 


73 



Periodic, generalul tiran trecea pe acolo şi dădea ordine scurte: 
asta se trimite la Paris, asta la anumiţi generali cărora le era 
îndatorat, asta rămâne aici. Pentru el sau pentru a-i face plăcere 
capricioasei sale amante, care avea darul de a se plictisi repede. 
Uneori, printre obiectele prăduite se aflau cearşafuri, draperii, 
feţe de masă şi alte ţesături care aveau nevoie să fie spălate îna¬ 
inte de a ajunge la următorul destinatar, astfel că Rita Neu se 
făcea utilă în casa aceea de nebuni şi despoţi. 

Rita se deprinsese să se prefacă nepăsătoare la cele ce se petre¬ 
ceau acolo, de parcă totul ar fi fost ceva obişnuit, şi nici nu se 
gândea de unde veneau splendorile acelea. Ea spăla, primea pen¬ 
tru asta un salariu generos şi pleca fără a ridica privirile din p㬠
mânt, ca să nu vadă ce nu era cazul. 

La etaj Lechi îşi instalase biroul şi primea un alai nesfârşit de 
persoane care veneau să ceară favoruri sau să dea raportul. Ve¬ 
neau multe mame sau neveste ale condamnaţilor la moarte ca să 
implore o amnistie, cu orice preţ. Dar alteori era vorba de pro¬ 
bleme mărunte, de pildă ca atunci când căpitanul general, don 
Jose Manuel de Ezpeleta, venea să se plângă de starea proastă a 
Ramblei: 

— Balustrada cade bucăţi-bucăţi, excelenţă. Ieri s-a prăbuşit 
un pinaclu peste căţeaua unei trecătoare şi a storcit-o. Ca să nu 
mai zic de copaci, excelenţă. 

Lechi întreba ce era cu copacii, zicându-şi că era absurd ca 
starea acestei artere să depindă de autoritatea militară, şi nu de 
administraţia municipală, mai specializată în astfel de mărunţişuri, 
însă Ezpeleta îşi pregătise bine discursul: 

— Grădinarul de serviciu spune că sunt pe moarte, excelenţă. 
Vina o poartă umezeala din aer şi uscăciunea din pământ, aşa 
zice. Plopii negri nu sunt potriviţi pentru clima de aici şi a fost 
o mare prostie să fie plantaţi, chiar dacă a fost ideea marchizului 
de Mina, care, cu respect vă spun, nu se pricepea defel. Propune 
să fie înlocuiţi cu alte specii. Cea mai potrivită ar fi salcâmul. 
Asta după ce se rezolvă problema balustradei, excelenţă... 

Lui Lechi nu-i ardea de reurbanizarea Ramblei şi nici de cău¬ 
tatul salcâmilor. Chiar era mirat că Ezpeleta, căruia el şi subal¬ 
ternii săi îi făcuseră viaţa imposibilă încă de când venise, era 


74 



preocupat de nişte copaci ofiliţi. L-a concediat cu o promisiune 
vagă ca să scape de el, căci era absurd să mai piardă timpul cu 
unul care în doar câteva ore n-avea să mai îndeplinească nici un 
rol. Doar scrisese cu mâna lui ordinul de destituire şi arestare. 

însă răul cel mare de la numărul 28 de pe strada Ample era 
stăpâna casei. Madame La Ruga era dintre puţinele femei care par 
exact ceea ce sunt. Ajungea să-i vezi decolteul exagerat, aluniţa 
falsă de pe bărbie şi neruşinarea cu care le vorbea ofiţerilor ca să 
nu mai ai nici o îndoială asupra trecutului ei. Când venise la 
Barcelona, îşi păstra încă frumuseţea exuberantă care o adusese 
atât de sus, deşi dantura începea s-o lase, părul să-i încărunţească, 
iar pielea, tratată din belşug cu cosmeticale, să-i fie semănată cu 
pete maronii. Compensa aceste semne de neoprit ale timpului 
cu o cochetărie sporită, drept care puteai ghici ce avea să fie 
peste nişte ani: o babă jalnică ce voia s-o facă pe fetiţa de cinci¬ 
sprezece ani. 

în anii petrecuţi la Barcelona, care au fost cei mai buni ani 
ai ei, în afară de frumoasă, inteligentă şi curvă, Madame La Ruga 
a fost şi foarte poruncitoare, un fel de versiune feminină a gene¬ 
ralului Lechi. Nimic n-o făcea mai fericită decât să vadă cum 
toţi se dădeau de ceasul morţii ca să-i îndeplinească ordinele. 
Serviciul casei cuprindea peste cincizeci de slujitori pe care-i chi¬ 
nuia din zori şi până-n noapte. Ca să o vadă ocupată şi să-şi poată 
vedea de propriile despotisme, Lechi îi dăruia întruna servitori 
noi. Până şi un negru furat de pe o corabie marocană care acos¬ 
tase în port cu o duzină de sclavi ce urmau să fie dăruiţi beiului 
din Tunis. Capriciul aproape că provocase un conflict diplomatic, 
pe care Lechi l-a rezolvat, ca de obicei, prin forţă, ameninţându-1 
pe căpitanului corăbiei cu carcera din Cetăţuie. 

Alt capriciu al lui Madame La Ruga a fost Rita Neu, pe care 
a convocat-o de cum aflase de existenţa ei la banchetul din casa 
lui Duhesme. 

— Cu oraşul asediat n-am cum trimite rufele la spălat la Paris, 
e o nenorocire! Cine-o să-mi spele rochiile fără să le strice? Te 
crezi în stare? 

— Sigur că da, madame , a răspuns Rita calm. 


75 



Siguranţa asta i-a fost pe plac femeii obişnuite să vieţuiască 
printre incertitudini insuportabile. Aşa că Rita i-a plăcut de la 
bun început, nu s-a oprit să vadă că era cu aproape douăzeci de 
ani mai tânără decât ea şi că vorbea cu un aplomb şi o francheţe 
identice cu ale sale. Şi-a mai zis şi că, dacă şi-ar fi propus, fata 
asta ar fi putut să-i facă concurenţă, îi trebuia doar un pic de 
machiaj, ceva cochetărie şi ambiţia necesară. Apoi a constatat că 
burta îi creştea săptămână de săptămână şi s-a liniştit: tot ea era 
cea mai tare, nu mai era nimeni ca ea, deşi Rita Neu avea stofă 
şi îi plăcea. Dar aşa hotărâse ea. 

Madame La Ruga, care n-avea nici cea mai mică intenţie să-şi 
amintească cum fusese botezată şi cu atât mai puţin ce vârstă 
avea, îşi schimba rochiile cel puţin de patru ori pe zi. O modistă 
de la Paris lucra exclusiv pentru ea şi în fiecare lună operele ei 
traversau Franţa, păzite de un detaşament de infanterie şi cavale¬ 
rie, pentru a ajunge în dulapurile ei care dădeau pe afară. Asta 
dacă alaiul nu cădea în mâinile bandiţilor, puşcaşilor catalani 
sau haiducilor, cum se întâmplase nu o dată, făcând-o să bles¬ 
teme cuprinsă de furie că prin Manresa, Hostalrich, Molins de 
Rei sau prin alt colţ din ţara asta de barbari nişte ţărănci negri¬ 
cioase i-ar putea purta splendorile franţuzeşti. îi venea să plângă 
doar când se gândea. 

Ca să spele o rochie, Rita Neu avea nevoie de cel puţin două 
zile de muncă. Nu era vorba doar de metrii de ţesături diferite 
care trebuiau puse la muiat separat, ci şi de adevărata simfonie 
de cute, volane şi borduri. Pentru ca Rita să se poată desfăşura 
în voie, italianca îi rezervase fosta cusătorie a casei, o odaie mică 
lipită de biroul lui Giuseppe Lechi. 

Aşa cum alte femei se distrează ascultând ce li se citeşte sau 
trecând peste toate rugăciunile rozariului, Rita Neu îşi petrecea 
lungile ceasuri de cusut auzind ce se întâmpla în biroul stăpânului 
oraşului. A aflat astfel că în aceeaşi dimineaţă Lechi trimisese la 
spânzurătoare un toboşar italian care atacase fără motiv cu sabia 
doi prăvăliaşi catalani şi un ofiţer spaniol care ucisese un soldat 
francez. A aflat şi mai devreme decât oricine despre repunerea în 
funcţiune a fabricii de pâine de categoria a doua (care se mânca 
în majoritatea căminelor, inclusiv în al ei) şi care costa exorbi- 


76 



tanta sumă de douăsprezece monede. Că se construia un spital 
pentru răniţi în garnizoana de la Atarazanas, pe Rambla; că şase 
judecători şi trei grefieri tocmai îşi luaseră în primire posturile; 
că nimeni nu avea voie să circule pe stradă dacă purta mantie, 
pelerină sau baston dacă nu voia să fie arestat şi judecat sub acu¬ 
zaţia de conspirator sau asasin de o comisie militară; că de-acum 
gărzile puteau băga la închisoare pe oricine ar fi mers călare pe 
stradă sau măcar să-l taxeze cu o amendă de şase peso pe care o 
băgau în propriul buzunar; că la biserica Sfântului Francisc din 
Assisi avea să se celebreze un tedeum în semn de recunoştinţă 
pentru victoriile lui Napoleon şi intrarea sa triumfală intr-un loc 
de care nu-şi mai amintea. Toate astea şi multe altele de care uita 
le-a aflat Rita doar trăgând cu urechea la discuţiile din birou. 

— Da’ francezii nu-s oare atei? Adică cum, întâi îi gonesc pe 
preoţi din biserici şi pe urmă se duc la slujbă? se mira Maria. 

Rita ridica din umeri, pentru că nu-i păsa dacă francezii se 
duceau la slujbă sau dacă-i lua dracu’, mult mai mult îi plăcea 
să-i descrie maică-sii rochiile lui Madame La Ruga. 

Intr-o zi în care monta nişte mâneci din catifea albastră pe 
un corsaj de mătase, Rita a zărit o persoană cunoscută care tre¬ 
cea prin faţa uşii întredeschise. L-a recunoscut pe comisarul de 
poliţie care-i întrebase de îngerul ei pe călugării de la Spitalul 
Santa Cruz şi a trecut-o un fior de panică. Era directorul de po¬ 
liţie Casanova, în uniformă, grosolan, dar servil, gata de orice şi 
aducând veşti rele: 

— Am prins de ştire că în oraş au intrat arme şi praf de puşcă, 
excelenţă, credem că se organizează o conspiraţie şi că preoţii o 
sprijină. Vă cer permisiunea să le adăpostesc în garnizoane pe 
nevestele ofiţerilor cu tot cu bunurile lor. 

— O conspiraţie? Şi cine sunt conspiratorii? 

— îi căutăm, excelenţă. 

— Dar nu i-aţi descoperit. 

— Avem oarece indicii, încă mai cercet... 

— Pe scurt: habar n-aveţi unde se află. 

Ar fi fost tare amuzant să i se spună lui Lechi şi mâinii sale 
drepte că doar trecând strada, la numărul 35, în spatele marilor 
ferestre ale palatului exilatului Jose Francisco Murnau, se găsea 


77 



un salon cu şemineu unde se adunau capii conspiraţiei. Şi că în 
chiar clipa aceea erau acolo cu toţii, visând cu ochii deschişi la 
curajul şi idealismul lor - Joaquim Pou, Joan Gallifa, Salvador 
Aulet, Joan Massana, Josep Navarro şi alţii, aceiaşi care peste 
câteva săptămâni aveau să fie executaţi pe esplanada Cetăţuiei în 
virtutea unei sentinţe redactate în franceză şi pe căprării: clericii 
la eşafod, ceilalţi la spânzurătoare. Dar să nu-i executăm încă şi 
să revenim la conversaţia pe care am lăsat-o la jumătate. 

— Cercetările durează, e nevoie de timp, excelenţă, îmi cer 
scuze. 

— Nu de scuze am eu nevoie. 

— Sper să vă aduc noutăţi în curând... 

Tăcerea furioasă a celor doi a fost ruptă de admonestarea lui 
Lechi: 

— Asta sper şi eu, Casanova. Nu te-am numit ca să-ţi pierzi 
timpul scuzându-te. Găseşte mai bine ceva. Ce ştii de hoţul căr¬ 
ţii interzise pe care mi-ai jurat c-o să pui mâna? Nici pe ăsta nu 
l-ai găsit? 

— încă nu, domnule general. Dar sunt pe urmele lui, iar în 
cazul acesta cred că sunt foarte aproape. 

Rita Neu a tresărit, neştiind să facă deosebirea între lăudăroşe- 
niile lui Casanova şi adevăr. Şi-a zis că îngerul ei reuşise până la 
urmă să-i restituie cartea proprietarului. Şi că trebuia să-şi pre¬ 
vină fratele că autorităţile prinseseră de veste de activităţile sale. 
Povestea cu praful de puşcă era adevărată, la fel cu armele, doar 
ea însăşi le ascunsese sub pat trei nopţi la rând, până când veni¬ 
seră prietenii lui Jose să le ducă la catedrală, unde preoţii le p㬠
zeau cu străşnicie. 

Dincolo, discuţia livrescă nu se terminase: 

— Am de gând să-i ofer cărţile astea lui Napoleon, ca dar 
personal. După cum ştii, împăratul nostru e un mare cititor şi 
sunt convins că vor fi pe placul său. Dar (şi aici Lechi şi-a îngro¬ 
şat vocea) pentru asta trebuie să am toată colecţia. Sper să nu mă 
dezamăgeşti. 

— Am să încerc, domnule. 

— Nu e de-ajuns, având în vedere cu cât eşti plătit. 

— înţeleg, domnule. 


78 



— Altceva nu ştii să spui? 

— Nu ştiu ce-aş putea să... 

— Ajunge! Afară! 

Lechi vorbise din ce în ce mai tare, iar ultimele cuvinte le 
răcnise stând în picioare în spatele biroului, de parcă s-ar fi aflat 
pe un câmp de luptă. Şeful poliţiei a priceput că era cazul să 
plece şi să închidă uşa după el, ca să nu arunce cumva generalul 
cu ceva după el şi să-l rănească. Pe coridor, Casanova a zăbovit 
o clipă în faţa uşii, nebănuind cât de atentă era spălătoreasă, a 
scos o batistă albă şi foarte murdară din buzunarul cazacii, şi-a 
şters sudoarea de pe fruntea unsuroasă şi a închis o clipă ochii. 
A pufnit, şi-a reluat ţinuta şi a pornit să înfrunte lumea cu aro¬ 
ganţa lui obişnuită. 

între timp, Lechi căuta să-şi descarce furia. A trântit un pumn 
în masă, s-a lăsat în fotoliu şi a slobozit un răcnet: 

— Pereeeez! 

Rita Neu a auzit nişte paşi care se grăbeau pe coridor şi prin 
faţa ei a trecut un tinerel de vreo douăzeci de ani, ducând tot ce 
trebuie pentru scris. încă înainte de a da ochii cu Lechi adoptase 
o atitudine servilă, plină de umilinţă. Era îmbrăcat după moda 
franţuzească, cu cizme, pantaloni până la genunchi, purta favo¬ 
riţi şi o mustaţă deasă. Ţinută de filfizon, aşa li se spunea celor 
care se afişau astfel. 

— Bună ziua, excelenţă! 

— Bine, bine, lasă. Ce ştii despre cărţi? 

— Păi, atât cât trebuie, excelenţă. 

— Dar despre neguţătorii de cărţi? 

— Ceva mai mult. îşi fac afacerile la Arcos de los Encantes 
Viejos, unde se scot la licitaţie vechiturile. Vizavi de Lonja. Sunt 
nişte şarlatani. 

— Vreau să te duci acolo şi să faci nişte săpături. Dar fii 
atent, Perez, trebuie să fii discret. 

— Da, domnule. Şi ce trebuie să caut? 

— O carte care nu există. 

— Domnule? 

— Notează titlul. 


79 



— Da, domnule, vă ascult (Rita parcă-1 vedea aplecându-se 
peste măsuţa de scris, cu pana în mână). 

— Me-muars-secre-du-na-fam-pu-blic, a silabisit Lechi. 

— Am înţeles, domnule, am să răscolesc cerul şi pământul. 

— Aştept să-mi raportezi, Perez. 

— Domnule... 

— Da, Perez. 

— Dacă-mi permiteţi... Numele meu e compus: Perez de 
Leon. Dacă aţi avea amabilitatea să-mi spuneţi aşa... 

— Perez de Leon? E un singur nume? 

— Da, domnule. 

— Şi nu mai e unul? 

— Nu, domnule, sunt copil din flori. 

— Cu atât mai bine. Dar nu cred c-o să ţin minte. 

— Dar nu-i greu, domnule, vă gândiţi la felina cu acelaşi 
nume. 

— Perez e mai uşor. 

— Da, domnule, însă numele meu este... 

— Ajunge, Perez, ajunge! Mă ameţeşti cu prostiile astea, gata, 
du-te! 

După plecarea secretarului cu tot cu uneltele de scris, Lechi 
a mai slobozit un răcnet: 

— Ruuuuuugaaaaaa! 

De undeva de la etaj s-a auzit glasul piţigăiat al amantei: 

— Da, choux-choux. 

Apoi femeia a coborât legănându-se şi ţăcănind cu tocurile 
pe scări. S-a oprit în uşa biroului şi a întrebat cântat, ca la teatru: 

— Ce e, cherP. 

Uşa s-a închis cu cheia. Rita Neu a suspinat. Erau lucruri pe 
care prefera să nu le audă, iar după lunile petrecute în casa aceea 
le ghicea înainte de a avea loc. S-au auzit nişte bufnituri, nişte 
lucruri trântite, după care tropăiturile ritmate bine cunoscute, 
însoţite de mormăielile lui şi de vorbele în franceză şi italiană ale 
ei, căci stăpâna casei obişnuia să copuleze poliglot. Zbuciumul 
dacă a ţinut un minut, s-a făcut linişte, pesemne că şi-au rearan- 
jat ţinuta şi şi-au dat un sărut, poate că ea i-a şoptit la ureche 
„Acum te-ai mai liniştit, choux-chouxT\ în vreme ce Rita îşi zicea 


80 



că pentru a scoate petele fluidelor corporale mai dense erau po¬ 
trivite apa acră şi sarea de plumb şi că avea nevoie de mai mult 
acid carbonic, care se terminase de trei zile, şi că nu era chip ca 
omul ăla să facă lucrurile cum trebuie. 

Când Madame La Ruga a ieşit din biroul lui Lechi deja cu 
numele Ritei pe buze şi cu mâna pe pata dintotdeauna, a dat nas 
în nas cu generalul Saint-Cyr, care a măsurat-o de sus până jos, 
oprindu-se la detaliile mai interesante şi aruncându-i un zâmbet 
pişicher: 

— Văd că nici nu puteam găsi un moment mai potrivit pen¬ 
tru a aduce veşti bune! 

Madame La Ruga a înclinat graţios capul şi i-a întors zâmbe¬ 
tul. înainte de a bate la uşa biroului, Laurent Gouvion Saint-Cyr 
a avut timp să se întrebe dacă serviciile doamnei atât de euforice 
erau incluse printre facilităţile somptuosului palat. Planul său 
era să ia cât mai curând locul lui Lechi, pe care înşişi superiorii 
săi îl considerau nedemn, şi spera să-i comunice la momentul 
potrivit italiencei că era preferabil să rămână în oraş decât să-şi 
urmeze amantul. 

S-a auzit un „intră“, Gouvion a lepădat aceste gânduri şi a 
deschis uşa, salutând milităreşte şi anunţând: 

— Ieri a murit generalul Teodora Reding la Tarragona, ca 
urmare a rănilor pe care i le-am făcut chiar eu acum două luni. 
Am venit să bem pentru asta. 

— Neapărat, a spus Lechi, poruncind să se aducă şampania 
rezervată marilor victorii, motiv pentru care şi rămăsese neatinsă. 
Pentru ce închinăm, generale? 

— Pentru victoria celor mari, a spus Saint-Cyr, privindu-1 în 
ochi. 

Lechi a băut cu plăcere, nebănuind nici o intenţie ascunsă 
din partea celui pe care-1 considera prieten. Saint-Cyr aşijderea, 
nebănuind că nu bea în sănătatea sa, ci în cea a celui care avea 
să vină în locul său: Augereau. 

Deşi Saint-Cyr avea să-şi vadă visele împlinite, însă pentru 
puţin timp. Căci cel mai tactician dintre generalii francezi, prin¬ 
tre meritele căruia se număra deblocarea Barcelonei după ce 
rupsese apărarea spaniolă, a fost destituit trei luni mai târziu, 


81 



pentru că refuzase să atace simultan Tortosa, Tarragona şi Gi- 
rona, pretinzând că aşa ceva ar fi fost aberant. A fost arestat, apoi 
eliberat, s-a retras la casa lui, a fost acuzat ca dezertor şi chinuit 
preţ de optsprezece luni interminabile cu tot felul de anchete, în 
cele din urmă absolvit. Procesul cel îndelungat l-a ajutat să uite 
definitiv Barcelona şi tot ce-i văzuseră ochii acolo, inclusiv pe 
Madame La Ruga. 

Cam astfel de întâmplări îi povestea Rita Neu maică-sii în 
timp ce jarul se răcea în noaptea neagră şi plină de ameninţări. 
Tot râzând de păţaniile militarilor au mai uitat de frica ce le lua 
somnul. Asta până au auzit un zgomot în tavan şi au tresărit, 
căci acolo era Jose Neu, poate beat, dar poate foarte treaz, care 
lua parte la rebeliunea poporului. 

Au rămas tăcute ca două pisici la pândă. Nu s-a mai auzit ni¬ 
mic o vreme, doar bătăile propriilor inimi, dar deodată în noap¬ 
tea cea neagră a răsunat un duet de voci bărbăteşti care cânta un 
cântec. Jose şi un amic revoluţionar intonau un cuplet care era 
un adevărat paşaport pentru infern: 

Malaparte es un dimoni 
Es menester fer-li creu, 

Es banyut com una cabra, 

Es pelut de cap a peus. 

Si li afaitessim Ies barbes 
En sortiriem triomfants. 

De la sang de Malaparte 
Nos en rentarem Ies mans . 1 

Intr-adevăr, nici nu apucaseră să repete refrenul, când s-au 
auzit împuşcături care păreau să vină din toate părţile. S-a auzit 
un strigăt, altul, cineva s-a rostogolit pe acoperiş. Maria şi-a 
înăbuşit un ţipăt şi şi-a acoperit gura. Tatăl beteag s-a trezit din 
letargie şi a şchiopătat până la geam, l-a deschis, a tras o înjură- 


1 Malaparte e un diavol / trebuie să-i facem cruce / e cornut precum 
o capră / e păros precum un demon / dacă-i radem barba / vom învinge. / 
Cu sângele lui Malaparte / ne vom spăla mâinile (în catalană, în original). 


82 



tură şi s-a prăbuşit înainte s-o termine. Rita a fugit la el, dar era 
prea târziu. Tatăl ei era rănit mortal şi strada pustie era luminată 
de focuri de armă. A apucat să vadă un francez căzut la pământ 
un pic mai încolo, l-a crezut mort. De la catedrală se auzeau 
împuşcături şi strigăte sălbatice. Până să închidă fereastra la loc, 
un corp omenesc s-a prăbuşit cu zgomot mare de pe acoperiş 
direct în mijlocul străzii, cu maţele pe afară, ochii deschişi şi un 
zâmbet batjocoritor desenat pe buze. Era fratele ei, Jose Neu, de 
douăzeci şi doi de ani, patriot, idealist, conspirator şi, de zece 
secunde, mort. 

Şi, pentru că nu putea fi altfel, în clipa aceea, de supărare, pe 
Rita Neu au apucat-o durerile facerii. 



DECRET 


Art. III: In caz de revoltă populară, orice casă în care a fost 
ucis un francez sau un funcţionar al administraţiilor acestui 
oraş, orice casă din care s-a aruncat cu pietre, s-a tras sau în 
care s-a ţinut vreo adunare conspirativă va fi jefuită. Iar 
dacă proprietarii au avut cunoştinţă de as fel de lucruri şi 
nu au anunţat Guvernul, casele acelea vor fi dărâmate. 

GUILLERMO FILIBERTO DUHESME, 
mare ofiţer al Legiunii de Onoare, 
general de divizie, 
comandant al Provinciei Catalonia 


Barcelona, 22 mai 1809 



în dimineaţa care a precedat marea conspiraţie, nevestele ofi¬ 
ţerilor au fost mutate, cu tot cu bunurile lor, în Cetăţuie. Stra¬ 
da Ample a fost martora unei elegante procesiuni de cucoane 
speriate, resemnate sau supărate de acest deranj. Porţile fortu¬ 
rilor au fost apoi ferecate şi păzite, gărzile au fost puse să p㬠
zească şi taluzurile, şi crenelurile. Era interzisă circulaţia pe străzi, 
două tunuri apăruseră în faţa palatului March, pe Rambla, încăr¬ 
cate şi gata de tragere. Căci te puteai aştepta la orice de la cata¬ 
lanii cei căpoşi, care opuneau rezistenţă mai abitir decât oricare 
dintre popoarele pe care le cuceriseră francezii. 

Madame La Ruga nu se avea bine cu nevestele ofiţerimii. Le 
suporta doar dacă n-avea încotro, adică la evenimentele oficiale, 
unde se bucura de privirile bărbaţilor aţintite spre decolteul ei şi 
de plictisitoarele legitime care crăpau de furie, dar nu suporta să 
petreacă alături de ele nici măcar un minut de captivitate. O 
captivitate preventivă, fireşte, dar tot captivitate, la urma urmei. 

De aceea, noaptea marii conspiraţii şi-a petrecut-o în castelul 
Montjuic păzită de patru veliţi din Garda Regală Italiană, bata¬ 
lionul vânătorilor de munte, care o mâncau din priviri. Din foişor 
a văzut oraşul care ardea, s-a întrebat de o mie de ori de dragul 
cui stătea ea intr-un loc atât de oribil, iar înainte să răsară soarele 
avea deja planul făcut ca să fugă, pentru care avea nevoie să-i 
păcălească pe soldaţii care o păzeau. Singura ei problemă erau 
lucrurile care burduşeau şaptesprezece cufere mari şi care i-ar fi 
făcut evadarea dificilă şi indiscretă. 

La şase dimineaţa, gătită ca pentru o cină de gală, Madame 
La Ruga, cei patru italieni şi opt căruţe încărcate coborau muntele 


85 



Montju'ic spre port. Acolo a dat tot felul de explicaţii, adevărate 
sau false, în mai multe limbi, cerând să se îmbarce pe o corabie 
sub pavilion englez. A reuşit, aşa cum prevăzuse, căci nici un 
bărbat nu rezista farmecelor ei autumnale şi pentru că nu se uita 
la bani când era vorba de scopurile ei. 

Un grup de marinari englezi au încărcat cuferele, în timp ce 
ea-şi lua drăgăstos rămas-bun de la veliţii italieni, declarându-le 
că hotărâse să treacă de partea inamicului. Apoi s-a îmbarcat şi 
a privit fericită ţărmul catalan care rămânea în urmă. A simţit o 
împunsătură în inimă gândindu-se la Giuseppe Lechi, la ce-avea 
să facă fără ea în clipele de nervozitate şi la cum avea să le spună 
trufaşilor săi ofiţeri că fusese părăsit de curvuliţa sa oficială şi 
cum avea să-şi ducă el zilele fără cineva care să-i încălzească pi¬ 
cioarele în pat. Căci cuceritorul Napolelui şi Barcelonei avea 
picioarele reci ca gheaţa şi nu putea adormi dacă nu i se încăl¬ 
zeau cât de cât. S-a consolat însă la gândul că era preferabil să 
plece decât să fie repudiată, căci asta s-ar fi întâmplat mai devre¬ 
me sau mai târziu dacă ar fi rămas cu el. 

Numai că era luna mai, iar în mai prin acest colţ de lume cad 
din cer fabuloase cantităţi de apă. Iar o trombă de apă a început 
să cadă atât de repede şi cu atâta virulenţă, încât căpitanul a dat 
ordinul de întoarcere. Vântul sufla atât de puternic, că nu vedeai 
nimic la jumătate de metru. Vasul a revenit în portul Barcelonei, 
căpitanul a spus că aşteptau să se îndrepte vremea, numai că în 
timpul acesta pasagera a fost scoasă din cabină şi debarcată, sub 
pretextul că aşa sunau ordinele primite de la autorităţi. Căpitanul 
şi-a cerut scuze - vezi Doamne, aste erau condiţiile impuse de 
război -, dar tot a confiscat cele şaptesprezece cufere şi nu i-a dat 
femeii nici măcar o trăsură care să o ducă acasă. 

Cuferele erau burduşite cu obiecte de valoare jefuite de Lechi, 
pe care La Ruga avea de gând să le valorifice odată ajunsă la des¬ 
tinaţie, oricare ar fi fost aceasta, sperând să reziste astfel până la 
apariţia următorului bogătan din viaţa ei, probabil şi ultimul. 


Dintre toţi bărbaţii care şi-ar fi dat o mână pentru un ceas 
petrecut între picioarele ei. Madame La Ruga numai la tânărul 


86 



secretar al lui Giuseppe Lechi nu s-a gândit. Nici nu ştia că 
există până în seara când a intrat la ea în cameră - fără să bată 
la uşă - ca să-i spună că-i recuperase o parte din bunuri. Şi că 
amantul ei urma să plece a doua zi în zori, împreună cu gene¬ 
ralul Saint-Cyr şi cu câteva mii de prizonieri, în Franţa. 

— Un drum fără întoarcere, a adăugat cu o sclipire de ambi¬ 
ţie în ochi. Dar el încă nu ştie asta. 

Madame La Ruga s-a uitat atent la tinerelul acesta pe care era 
limpede că-1 judecase în mod superficial. Expresia lui te ducea 
cu gândul la o pasăre închisă în colivie, dar n-arăta rău deloc, 
avea umeri laţi, bărbia proeminentă şi un păr negru şi cârlionţat 
care i-1 amintea pe Murat. Ca să-l ia în serios îi lipseau douăzeci 
de centimetri şi vreo zece ani. Timpul putea şterge cel de-al doi¬ 
lea defect, dar cu înălţimea nu era nimic de făcut. Mare păcat, 
şi-a zis femeia, care nu putea suferi bărbaţii care o priveau de jos. 
O chestiune de cochetărie, în fond, pentru că era convinsă că o 
privire de sus îi era mult mai favorabilă. 

— Câţi ani ziceai că ai dumneata? 

— Chiar nu vreţi să ştiţi unde vă sunt lucrurile şi ce vreau în 
schimbul lor? 

— Dacă insişti... a spus ea cu abilitatea ei specială de a mima 
indiferenţa înaintea bărbaţilor pe care-i mânuia ca pe pe ma¬ 
rionete. 

Numai că acum avea de-a face cu un inamic care o egala în 
viclenie. 

— Nu insist defel, seară bună, a rostit junele, închizând uşa 
după el. 

Madame La Ruga a judecat situaţia: dacă mergea după el, 
s-ar fi aflat; dacă nu, trebuia să găsească ceva de făcut până ce 
omul avea să se întoarcă. Căci dacă învăţase ceva la viaţa ei era 
că, oricât de departe s-ar fi dus, un bărbat se întoarce, negreşit. 

Până una-alta, avea să-şi ia rămas-bun cum se cuvine de la 
Lechi, cel care-i ocupase ultimii ani, de când îl cunoscuse la Mi¬ 
lano, pe când era amanta lui Murat. O sedusese dovedindu-i că 
putea să-l influenţeze până şi pe Napoleon. Şi o făcuse, învrăj- 
bindu-1 pe împărat cu cumnatul său Murat, care îl acuza că se 
ocupa doar de amanta lui în timp ce micuţa Carolina Bonaparte 


87 



se ofilea de tristeţe sub privirile tuturor. Astfel că, la mijlocul 
celei de-a doua campanii din Italia, Napoleon îi poruncise lui 
Murat să scape fără întârziere de La Ruga. O victorie strategică 
în toată regula. Iar acum îi era recunoscătoare că nu se arătase 
supărat de tentativa recentă de evadare. Mai presus de orice, 
Lechi era un strateg şi un om practic: ştia că nu-i era dator şi nu 
putea exercita anumite drepturi asupra ei. Cel care nu cere ni¬ 
mic nici nu datorează nimic. 

Madame La Ruga era mare iubitoare de finaluri dramatice. 
Astfel că s-a gătit atent pentru ultima întâlnire, renunţând la 
lenjeria intimă şi alegând o rochie care se deschidea în faţă. Şi-a 
parfumat decolteul, pubisul şi anusul, a cerut la bucătărie o ca¬ 
rafă cu cremă de ou şi vanilie şi s-a înfiinţat la biroul în care 
Lechi îşi punea în ordine afacerile. A încuiat uşa cu cheia, s-a 
răsturnat pe masă, şi-a desfăcut rochia şi şi-a turnat crema pe 
sâni şi pe vagin. 

Pentru un timp, cei doi au dat uitării totul. Trădări, evadări, 
perioade bune sau rele, englezi, catalani, secretari vicleni, poli¬ 
ţişti corupţi, chiar şi pe fraţii Bonaparte, cu bătăliile lor menite 
a domina biată ţară asta şicanându-se reciproc. Cât a durat cre¬ 
ma, biroul a fost scena unui festin nemăsurat prin care au ce¬ 
lebrat marele noroc de a fi în viaţă, de a-şi aminti toate plăcerile 
şi de a se bucura şi acum. Mai târziu, răsuflând satisfăcuţi de 
scena care fusese la înălţimea propriei lor istorii, s-au întors la 
treburile lor, însuşindu-şi cuvintele pe care le rostise Murat după 
ce lansase cea mai mare şarjă de cavalerie din istorie: „Domnule, 
bătălia s-a terminat din lipsă de combatanţi". 


Nestor Perez de Leon a căutat şi el oarece motive de distrac¬ 
ţie în seara aceea, însă departe de biroul lui Lechi. Mai concret, 
sub arcadele târgului de vechituri, unde obişnuiau să vină şi ne¬ 
gustorii de cărţi. Nu venea pentru prima dată acolo, începea să 
cunoască anumite figuri. Nu doar cele ale vânzătorilor, ci şi ale 
clienţilor, mai ales ale celor fideli, dependenţi de o plăcere de 
neînlocuit. 


88 



Prima dată venise acolo în calitate de secretar al lui Lechi. 
întrebase de cartea pe care o căuta acesta şi fusese mirat de igno¬ 
ranţa librarilor, care n-auziseră de ea şi n-o văzuseră nicicând. 
Luase la întrebări vreo şase dintre ei, fără nici un rezultat. Până 
dăduse de unul mai şcolit, care după ce-1 rugase să repete titlul 
şi stătuse un pic pe gânduri, îi spusese: „Dumneata cauţi o fan¬ 
tomă, domnule. O asemenea carte nu a fost niciodată scoasă la 
vânzare. Iar dacă ar exista şi mi-ar pica în mâini, jur că n-aş 
arăta-o într-un loc ca acesta". 

Perez de Leon ceruse explicaţii suplimentare şi le primise. 
Omul era doct ca un adevărat librar şi i-a vorbit de Londra, de 
regele Franţei, de un şantaj, de favorita regelui, până şi de Beau- 
marchais, al cărui rol nu fusese deloc minor. Totul cu glas scăzut 
şi repede. Şi aşa a început Nestor Perez de Leon să fie interesat 
de cărţi. Mult mai târziu, a fost chiar convins că la târgul acela 
se născuse în el un adevărat bibliofil. Numai că neguţătorii de 
cărţi îl vedeau cu totul altfel: ca pe un iubitor de ciudăţenii, de 
lucruri scumpe sau unice. Ca pe un vânător de piese rare şi 
ostentative, pe care adevăraţii iubitori de cărţi îi tratează fără pic 
de respect şi-i numesc „bibliofagi". Oricum, cert este că acolo a 
început să simtă o foame pe care n-o mai simţise. 

Plimbându-şi Perez pentru a doua oară cârlionţii pe sub ar¬ 
cadele medievale ale târgului, avuseseră de-acum loc nişte schim¬ 
bări însemnate; principala schimbare a izvorât din discuţia cu 
Şeful poliţiei, Ramon Casanova, pe care-1 întâlnise la o prosti¬ 
tuată poreclită „Madrilena" şi care avea o cameră aproape curată 
pe strada Regomir. Casanova ieşea, el dădea să intre, iar pe cu¬ 
loarul strâmt nu era loc de fasoane. 

— Eraţi la lucru, întrebase Perez politicos. 

— Aş minţi dacă aş spune că da. 

— Vă apreciez încrederea. Vă voi răsplăti cu aceeaşi discreţie. 

— Aşijderea, zâmbise Casanova. Apropo, vă admir gustul, 
nu există un pat mai bun în tot oraşul. 

Casanova avea de două ori vârsta tânărului Perez de Leon, 
drept care a fost destul de uimit să-i audă răspunsul: 

— Sunt perfect de acord; şi nu numai în ce priveşte patul. 


89 



Şeful poliţiei a ridicat din sprâncene şi l-a privit de sus (nu 
intenţionat, ci din cauza staturii) înainte de a vorbi: 

— A, avântul tinereţii! Câtă capacitate de iubire irosită! 

Perez a cumpănit şansele de succes şi şi-a zis că locul era 
tocmai potrivit pentru a da curs unor planuri pe care le rumega 
de câteva zile: 

— Cu permisiunea voastră, aş dori să vă pot sluji. 

— în ce calitate? 

— Vedeţi dumneavoastră, în munca mea am cunoştinţă de 
diverse indiscreţii... 

— înţeleg. La obiect, că e târziu. 

— Am auzit că adunaţi oameni pentru o echipă specială, un 
corp care să se ocupe de chestiuni delicate. Persoane dispuse să 
asculte şi să privească cu discreţie şi să dea seamă. 

— Li se zice spioni, a lămurit Casanova. 

— Deci, mă consider în stare să fac parte din acest corp, cu 
tot respectul. 

Casanova a ridicat iar din sprâncene. Fără doar şi poate, sea¬ 
ra aceasta era plină de surprize plăcute. 

— Şi, dacă-mi permiteţi, pentru început v-aş putea ajuta în- 
tr-o chestiune dintre cele mai urgente. 

— La ce chestiune te referi, tinere? a spus el neîncrezător. 

— La cartea pe care excelenţa sa Giuseppe Lechi vrea s-o 
recupereze cât mai repede, a zâmbit el moale. Am senzaţia că n-a 
prea avut succes căutarea acelui dezertor italian cu nume curios. 
Scuze că aud uneori ce nu trebuie să aud... 

— Nu, nu, dimpotrivă. Exact asta caut eu, oameni care să 
asculte, să vadă şi să afle ce nu trebuie. Deşi, recunosc, nu m-am 
gândit niciodată că dumneata... 

Exact atunci Madrilena a apărut în pragul uşii. Dând cu ochii 
de Perez de Leon, pe chip i s-a aşternut o expresie de panică. Ca¬ 
sanova a observat scena şi a ridicat din nou din sprâncene, dar 
de data asta admirativ: 

— Am să te ţin minte, domnule. în ciuda tinereţii dumitale... 

Era gata să adauge „şi a staturii scunde“, dar nu i s-a părut 
relevant. în fond, istoria a dovedit că există destui oameni scunzi 
şi mari ticăloşi. Aşa că s-au despărţit după ce Perez a promis că 


90 



va fi discret şi îi va da informaţii pe acelaşi culoar după douăzeci 
de zile. După care el a intrat, iar Casanova a coborât scările, cră- 
pând de invidie şi de curiozitate. 

Trecuseră de atunci optsprezece zile şi Perez de Leon nu f㬠
cuse nimic şi nu descoperise cartea pe care o căuta. Dar asta nu-1 
deranja defel, căci tocmai aflase de la Casanova că Lechi urma să 
fie defenestrat, deci povestea cu cartea nu mai era de interes. 
Acum important era să se asigure că noul guvernator, acel Pierre 
Francois Augereau, duce de Castiglione, care venea aureolat de 
nobleţe şi doritor să se facă plăcut, n-avea să-i taie şi lui capul. 

Iar ceea ce făcea spionul amator sub arcadele târgului de ve¬ 
chituri n-avea nici o legătură cu Lechi sau cu Casanova, ci doar 
cu el însuşi. Reuşise să noteze titlurile, autorii şi anii de apariţie 
ai cărţilor din lădiţa căptuşită cu catifea verde, drept care, cu lista 
în mână, se ducea la librarul cel cult pentru evaluare. Constatase 
că cele mai multe erau în franceză, dar mai erau şi în engleză sau 
spaniolă. Aflase şi despre librar anumite lucruri: că se numea 
Francisco Codolosa, că-şi avea prăvălia la intersecţia dintre stra¬ 
da care cobora de la închisoare şi strada Freneria, că învăţase 
meseria de la tatăl său şi că era librarul cel mai vechi din oraş. 
Că era discret în politică, punctual la plata impozitelor şi nu 
avusese niciodată de-a face cu justiţia. Un om ireproşabil. 

în ziua aceea librarul nu era singur. 

— Ţi-1 prezint pe prietenul meu Salvă, librar din Valencia, 
a spus Codolosa. 

Perez şi Salvă şi-au strâns mâinile politicos. Iată ce noroc avea 
el, să dea de doi experţi, aşa că nu a stat pe gânduri şi i-a arătat 
lista lui Codolosa: 

— Aş vrea să vă cunosc opinia în legătură cu această colecţie 
de cărţi. 

Codolosa a aruncat o privire peste hârtie, mijindu-şi ochii: 

— Treisprezece cărţi, ce să zic, cam calic colecţionarul ăsta, 
a zâmbit el. 

Prietenul s-a aplecat şi el să citească lista şi a început să enu¬ 
mere, mai întâi calm - Postures, Decameron, Therese philosophe, 
Erotika Biblion, Memoires secrets dune femme publique — apoi 
atent şi la anii de apariţie - La Pucelle d’Orleans, 1762, Memoirs 


91 



of a Woman ofPleasure, 1749, Arta prostituatelor , 1777— pentru 
a sfârşi prin a reveni la titlurile pe care Codolosa le enumera mur¬ 
murând: Tractatusamoris, LesAphrodites, Whore’sRhetorik, Para- 
pilla, Histoire de Dom B... Portier de Chartreux... 

Salva şi-a ridicat privirea şi a întrebat: 

— Colecţia asta chiar există? 

— Să presupunem că da, a zâmbit Perez. 

Cei doi prieteni au schimbat o privire complice. 

— Cel care le-a adunat nu e un calic, ci un sibarit, a decretat 
Salvă. 

Perez de Leon a dat glas întrebării care-1 rodea de la bun 
început: 

— Mi-aţi putea spune care e valoarea lor? 

— Incalculabilă, neîndoielnic, s-a repezit librarul, după care 
s-a întors spre prietenul său: Ce părere ai? 

Salvă şi-a pipăit ţăcălia rară: 

— Greu de spus... Oricum, face o avere, cu siguranţă. 

— Domniile voastre cât aţi oferi? 

— Fără să vedem cărţile nu putem risca nici o cifră, a subli¬ 
niat Codolosa. 

— Aşa e, trebuie să le vedem, a întărit şi celălalt. în orice caz, 
nu mai puţin de... să zicem optzeci de mii de peso noi. 

Perez de Leon s-a bucurat auzind cifra, nu se aşteptase nici 
la jumătate. Pentru nişte simple cărţi... Dar cum nu avea nimic 
de pierdut şi îi plăcea jocul, a riscat: 

— Optzeci de mii? Nici vorbă! Proprietarul lor nu le dă pen¬ 
tru mai puţin de trei sute de mii. 

Altă privire complice între cei doi, care şi-au apropiat cape¬ 
tele, şoptindu-şi ceva, poate un început de acord. 

— Trei sute de mii, a repetat Codolosa. 

— Merită, nici vorbă, a fost Salvă mai la obiect. 

— E o sumă mare, foarte mare, mai ales pentru vremurile 
astea... Eu unul nu cred că... Poate tu... 

— Eu nici atât, a sărit valencianul. 

— în fine, am putea ajunge la cel mult două sute de mii, e 
ultimul meu cuvânt, a cedat Codolosa. 


92 



— Nu ne interesează, le-a smuls Perez de Leon lista din 
mâini. Vă doresc o zi bună pentru afaceri, domnilor. 

Văzându-1 că dă să plece, Codolosa a fost cuprins de teama 
ancestrală a oricărui cumpărător, teama de concurenţă, teama 
de a pierde ocazia vieţii: dacă nu cumpăra el, precis avea să o 
facă altul, era sigur de asta. 

— De acord! Două sute cincizeci de mii şi nici un real în plus, 
a strigat instinctiv. 

însă Perez de Leon aflase ce dorea să afle şi se îndrepta deja 
spre Lonja. 

— Nu sunt de vânzare! le-a strigat fără să se întoarcă. 

Iar după ce a dat colţul, intrând în Piaţa Palatului, pe chipul 
său se putea citi cea mai mare satisfacţie. 



PIERRE FRANCOIS CHARLES AUGEREAU 


(1757-1816) 


Cam multe prenume pentru fiul unui servitor şi al unei vân¬ 
zătoare de fructe, născut la Paris, deloc iubitor de şcoală şi care, 
până să se înroleze în armată, se ocupase cu tot felul de treburi 
mărunte. Dar apărarea eroică a satului Castiglione împotriva 
unui mareşal austriac i-a adus titlul de duce care s-a adăugat 
listei de nume de mai sus. 

A ajuns în Spania în 1809, obţinând din prima ceea ce Du- 
hesme nu putuse face nici din trei încercări: capitularea Gironei. 
Napoleon l-a numit guvernator general al Cataloniei şi i-a ordo¬ 
nat să izoleze provincia de restul Spaniei, guvernată de fratele lui 
mai mare, Joseph I. Intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o pe 19 fe¬ 
bruarie 1810, Napoleon îi spunea textual: „Nu trebuie să per- 
miţi nici un fel de comunicare între Catalonia şi Madrid, neuitând 
nici o clipă că dorinţa mea e să unesc această provincie cu Franţa. 
Nici regele Spaniei, nici miniştrii săi nu mai au de-acum nici o 
legătură cu Catalonia. Şi să fie arborate drapelele franceze şi ca¬ 
talane, în nici un caz cele spaniole". 

Coşmarului de a fi singur i s-a adăugat în curând încă unul: 
Juan Claros, un fost militar din Barcelona care se răzvrătise, un 
om curajos şi abil, care şi-a dus trupele de voluntari până sub 
zidurile oraşului, punându-1 pe Augereau într-o situaţie gravă şi 
tăind chiar şi drumul convoaielor către Franţa. Astfel că înving㬠
torul de la Girona şi Castiglione, care intrase în Barcelona cu 
mare tam-tam şi încercase prin orice mijloace să câştige simpatia 
catalanilor fără să reuşească, s-a prăbuşit. N-au folosit la nimic 
proclamaţiile înflăcărate din februarie, prin care promitea să se 


94 




dedice fericirii catalanilor, nici faptul că învăţase limba băştinaşilor 
ca să se poată adresa poporului. Napoleon l-a destituit la doar 
trei luni după ce-1 numise şi l-a trimis acasă. Trecerea sa prin 
Barcelona a fost rapid dată uitării. 

însă povestea nu se termină aici, pentru că Augereau se afla 
de partea lui Napoleon când armatele ruse l-au înfrânt la Leip- 
zig. Zile în şir a ajutat la îngroparea miilor de morţi. Pe urmă 
Napoleon a fost exilat la Sfânta Elena şi fostul său general a jurat 
credinţă Bourbonilor. Ceva trebuia să facă în timp ce imperiul 
se dezmembra. Se spune că a murit fără ca Napoleon să-l fi ier¬ 
tat, retras la proprietatea sa din île-de-France, departe de armată, 
departe de Paris, departe de adevărata bătrâneţe, pe chip cu ex¬ 
presia tristă pe care i-o vedem în toate portretele oficiale. 

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor 
din Barcelona de odinioară 
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870 



Au trecut câteva zile până când Perez de Leon a venit din 
nou la Madame La Ruga. Plecarea lui Lechi şi arestarea lui 
Casanova îl ţinuseră mai ocupat decât crezuse. în plus, era şi 
curios să vadă cât putea să reziste ea. De data aceasta a bătut la 
uşă. 

— Ştiam eu că n-ai să poţi aştepta prea mult, i-a spus femeia 
fără să se uite măcar la el. 

Era aşezată în faţa oglinzii, în timp ce o cameristă încerca să-i 
dea o formă claiei de păr blond. 

— Bună ziua, madame, sunteţi tare frumoasă în dimineaţa 
asta, a complimentat-o el, fără ca La Ruga să-l ia prea în serios. 
Vă rog să-mi iertaţi întârzierea, am avut multe de făcut zilele 
astea. 

— îmi închipui, l-a privit ea prin oglindă. Am fost informată 
de ascensiunea dumitale fulminantă. Felicitări. 

— Ştiţi, în clipe ca acestea, lucrurile astea nu ţin decât de 
noroc. Postul rămăsese vacant, eu aveam oarece experienţă şi am 
făcut impresie bună... 

— Şi presupun că norocul dumitale e legat de ghinionul 
altora. 

Perez de Leon a luat loc neinvitat şi a rostit pe un ton firesc: 

— Păi aşa funcţionează lumea, madame. 

— Am mai aflat şi că principalul martor al acuzării lui Casa¬ 
nova e protejatul dumitale, dintre cei care pentru bani ar face 
orice. 

Omul a surâs, flatat: 

— Ar trebui să vă angajez ca spioană, sunteţi tare isteaţă. 


96 



— Sau dumneata foarte previzibil. 

— Aşa să fie? Hai, impresionaţi-mă: spuneţi-mi ce-am să fac 
acum. 

— O să-i cereţi cameristei să iasă din cameră. 

— Greşit. Voiam să vă întreb dacă nu vă e dor de Lechi. 

— Câtă lipsă de educaţie! Nu ştii că o doamnă nu trebuie 
niciodată întrebată despre alt bărbat? 

— Ba da, numai că nu sunteţi o doamnă, draga mea... Nu 
vă lipseşte? a adăugat după tăcerea de gheaţă pe care o produse¬ 
seră vorbele sale. 

— Numai când mă plictisesc, a minţit femeia, care de câteva 
zile bune nu făcea decât să se gândească la vremurile trecute. 

La Lechi, dar şi la Murat, mai ales la Murat. Nu mai cunos¬ 
cuse altul ca el. Cârlionţii negri ai scârbosului de Perez îi rea¬ 
minteau cât de mult se înrăutăţiseră lucrurile. 

— Şi nu faceţi nimic împotriva plictiselii? Nu vă duceţi la 
teatru? 

— La teatru? în compania cui? 

— Nu are cine să vă însoţească, madamei 

— Adevărul e că nu. Toţi cei interesaţi au plecat la Paris! 

Zâmbetul s-a şters de pe chipul lui Nestor Perez de Leon, 
care s-a răsucit pe scaun şi i-a poruncit cameristei să iasă din 
odaie. Fata a lăsat totul din mână, inclusiv o buclă rebelă care a 
rămas să atârne pe o ureche, a făcut o reverenţă şi a închis uşa 
după ea. 

— Până acum totul decurge cum am prevăzut, a constatat 
Madame La Ruga, încercând să aşeze cumva bucla nedisciplinată. 

— De fapt, am venit să discutăm afaceri. 

— Ştiu. Adică să stabileşti un preţ pentru lucrurile mele. 

— Nu, preţul e deja stabilit. 

— Aşa, unilateral? 

— Chiar aşa. 

— Nu mi se pare corect. 

— Păi, ştiţi, aşa funcţionează lumea. 

— Şi nu pot să mă tocmesc? 

— Nu. E preţul final. 

— Atunci nu-mi rămâne decât să refuz. 


97 



— Sau puteţi să acceptaţi. 

La Ruga s-a întors spre el şi l-a fixat cu ochii ei machiaţi şi 
reci: 

— Nici legată! 

— Cum puteţi fi atât de categorică dacă nici nu ştiţi preţul 
pe care vreau să vi-1 cer? 

— Domnule Perez, preţul acela îţi este scris pe chip de când 
ai intrat pe uşă. Nici răspunsul meu nu e negociabil, i-a dat apoi 
lovitura de graţie. N-ai decât să arunci în mare cuferele alea. 

Nestor Perez de Leon s-a ridicat furios, s-a uitat la adversara 
care-1 învingea pentru a doua oară şi a ieşit fără o vorbă. înainte 
de a închide uşa i-a auzit glasul: 

— Şi te rog să-i spui cameristei să se întoarcă, da? 


Numai că ziua aceea avea să se termine şi mai rău. Intrând în 
ceea ce fusese biroul lui Lechi, acum un simplu decor fără figu¬ 
ranţi, a constatat că lipseau de acolo multe lucruri. 

— Unde e cufăraşul de catifea verde care era aici? a întrebat 
arătând spre colţul dintre masă şi perete. 

— A fost pus bine la ordinele mareşalului Augereau, dom¬ 
nule, a răspuns majordomul. 

— Pus bine, unde? în pivniţă? 

— Nu, domnule. 

— Dar unde? 

— Nu ştiu, domnule. Poate că a plecat la Paris cu unul din¬ 
tre convoaie. 

— Imposibil! Am inventariat eu însumi conţinutul convoa¬ 
ielor! 

— Atunci nu ştiu ce să vă spun, domnule. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că habar n-am, că nu ştiu nimic, că de unde... 

Şi atunci, în acelaşi loc, în acelaşi fel şi aproape pentru 
aceleaşi motive care fuseseră şi ale lui Lechi nu cu mult timp în 
urmă, Nestor Perez de Leon, june comisar de poliţie, bibliofil 
amator fără cărţi şi amant respins de curtezana cea mai faimoasă 
din oraş, a trântit un pumn zdravăn în masă. 


98 



De la sosirea francezilor se poate constata că purtările sunt 
mai puţin grosolane, iar reuniunile de plăcere, mai nume¬ 
roase; că bărbaţii şi femeile încearcă să se ţină după moda 
franţuzească, doresc să înveţe limba şi să-i facă şi pe copiii 
lor s-o înveţe. Deşi nu există încă nici un stabiliment de băi 
publice în oraşe şi folosirea lor le e necunoscută ambelor sexe, 
domneşte mai multă curăţenie prin urbe şi prin case, iar 
locuitorii încep deja să ia în râs vechile obiceiuri. 

Din memorialul trimis lui Napoleon 
de către Alban de Villeneuve-Bargemont, 
prefect al Departamentului Boques d’Ebre 
(Lerida), în ianuarie 1813 



La tombola în beneficiul Casei de Caritate care a avut loc în 
prima săptămână din august 1811, Madame La Ruga a câştigat 
un porc. Viu şi grohăitor, conform obiceiului. A trimis-o să i-1 
aducă pe o slujnicuţă necoaptă şi sfrijită, care a mânat râmătorul 
pe Rambla moartă de frică. Apoi, porcul a fost legat de balus¬ 
trada scării principale, unde era de presupus că avea să-l vadă 
noua sa stăpână. 

Numai că nu Madame La Ruga l-a găsit acolo, ci David-Mau- 
rice-Joseph Mathieu de Saint-Maurice, conte al imperiului şi 
proaspăt numit guvernator al Barcelonei şi al Cataloniei de Jos, 
care a dat nas în nas cu el de cum a coborât din trăsura în care 
petrecuse multe ore de mers. Alaiul lui Mathieu aducea de ase¬ 
menea funcţionari, comercianţi, câţiva aventurieri, până şi o tru¬ 
pă de comedianţi care anunţase deja premiera unei piese de 
Moliere pentru sărbătorirea zilei de naştere a lui Napoleon. 

Palatul de la numărul 28 de pe strada Ample i s-a părut abso¬ 
lut deplorabil contelui, care a hotărât să-şi găsească altă reşedinţă 
fără să urce măcar la etaj ca să-i cunoască pe cei care locuiau aco¬ 
lo: milaneza aceea jalnică care trecuse prin braţele întregii armate 
imperiale şi amantul acesteia, sau ce-o fi fost el, şeful poliţiei, care 
cu timpul avea să devină stăpânul casei. După ce i-a studiat dosa¬ 
rul şi i-a apreciat tinereţea, cel din urmă şi-a păstrat postul. Sub 
mandatul său, care a fost mai puţin efemer decât al predecesorilor 
săi, Perez de Leon s-a făcut temut şi respectat, s-a îmbogăţit, a 
început să colecţioneze cărţi la întâmplare, fără nici un criteriu, şi 
a devenit braţul înarmat al intendentului de la finanţe, un oare¬ 
care Luppe. Căci hoţii se înţeleg între ei e bine ştiut. 


100 



Madame La Ruga a strâns şi ea relaţiile cu departamentul de 
finanţe, după ce observase cum o privea Luppe, şi astfel şi-a făcut 
loc în noua situaţie. S-au instalat în palatul confiscat de la mar¬ 
chizul de Villel, poate pentru că nu avea balcoane la stradă, sau 
pentru că strada era mult prea îngustă pentru ca cineva să se 
oprească să se uite în sus. Pesemne că noul intendent fusese in¬ 
format despre obiceiul de a se „aerisi" al noii sale iubite. 

Pe 15 august cu toţii au sărbătorit cu solemnitate ziua de 
naştere a lui Napoleon, mai întâi cu un Te Deum la catedrală, 
prezidat de Mathieu. Pe urmă au admirat uniformele de gală ale 
militarilor care au defilat la paradă, au participat la un banchet 
pentru o sută de comeseni în palatul guvernatorului, au închi¬ 
nat în cinstea împăratului şi l-au ovaţionat şi au aplaudat jocu¬ 
rile nautice pe care trupele garnizoanei le-au făcut pe mare, în 
faţa zidului ticsit de spectatori fericiţi; s-au minunat de focurile 
de artificii lansate de la cele trei garnizoane principale - Ciuda- 
dela, Atarazanas şi Montjuic - şi s-au plimbat pe Rambla, care 
tot spartă şi străjuită de copaci pe moarte era, însă fusese lumi¬ 
nată cu nu mai puţin de o sută de felinare cu ulei, care au stârnit 
mare admiraţie. Căci e greu de imaginat în ziua de azi cât de 
adâncă era bezna nopţii în clipa când se stingeau felinarele şi cât 
de periculos era să mergi pe stradă fără să vezi nici la doi paşi. 
Străzile erau străbătute doar de paznicul de noapte, de hoţi, de 
vreun preot care ducea maslul, de comercianţii de latrine şi de 
gropari. 

Cu sau fără lumină, lumea funcţiona mai departe aşa cum 
putea. Intr-o zi, Napoleon s-a trezit cu ideea de a anexa Cata- 
lonia la Franţa. Aşa că, de pe 26 ianuarie 1812, timp de mai 
bine de doi ani, catalanii au fost francezi, mulţi dintre ei fără a 
prinde de veste. Unii au aplaudat acest gest de revanşă faţă de 
guvernul spaniol, de pildă cel care semna „Dezamăgitul catalan" 
şi scria astfel în Diario de Barcelona : 

Şi ce avantaj avem noi de la guvernul spaniol? Nici unul, în afară de 
taxe noi şi tot mai mari, frumos avantaj, Părinţi ai Patriei! Nişte p㬠
rinţi tare egoişti, căci se folosesc de forţă pentru a colecta astfel nişte 
bani pe care industria şi comerţul nostru nu sunt în stare să-i producă. 
Aşa că afară, spaniolilor, să plătim o singură taxă, să scăpăm de o 


101 



asemenea guvernare! Iar dacă ne-au vândut, să ne căutăm adăpost la 
duşmanii noştri, să profităm de ce-am pierdut, în felul ăsta vom şti în 
cele din urmă cum trebuie să trăim. 


Prin urmare, cei care se gândeau la buzunarele lor l-au ova¬ 
ţionat cu drag pe Napoleon şi s-au lăsat cuprinşi de acvilele im¬ 
periale. Ceea ce n-a schimbat mare lucru, doar i-a băgat în ceaţă 
pe avocaţi şi pe oamenii legii, care nu mai ştiau după ce coduri 
să se ia, după cel napoleonian sau după constituţie, dacă nu 
cumva după vechiile privilegii, care au fost şi ele scoase de la 
naftalină. 

Luptele au continuat şi ele, atât vitejia Juntelor Provinciale, 
cât şi atacurile tot mai nebuneşti şi disperate ale celor care se 
opuneau invadatorilor de unii singuri. Cam aceleaşi sentimente 
care aprindeau luptele la Madrid, Zaragoza sau Câdiz, cu para¬ 
doxul că singura dată când Madridul şi Barcelona au fost pe 
aceeaşi lungime de undă şi au luptat pentru aceleaşi cauze, ca 
doi fraţi buni, a fost în timp ce nu făceau parte din aceeaşi ţară. 

Dar să revenim la nişte lucruri mai banale: şi porcul? 

Porcul a fost luat de Madame La Ruga şi de insipidul Luppe 
la noua lor reşedinţă, unde n-a îndrăznit nimeni să-l taie, pentru 
că noua lege municipală interzicea sacrificarea animalelor pe 
stradă, cum se făcuse dintotdeauna. Era vorba de obsesia franţu¬ 
zească pentru curăţenie, pe care catalanii n-o pricepeau neam. 
Astfel că bietul porc a stat mai multe zile legat de gard, fiind 
hrănit cu cartofi, napi şi resturi de la masă. 

Asta până când a rămas singur, căci lumea ieşise în stradă, se 
auzeau urale, muzică şi strigăte de bucurie şi trăgeau tunurile, 
iar bietul porc nu pricepea nimic, dar grohăia ca să participe la 
vacarm şi încerca să se dezlege, însă frânghia era solidă. 

Şi atunci a intrat unul şi a spus „uite-1 pe Napoleon", frân¬ 
ghia a fost tăiată şi porcul a fost dus în piaţa Pi, prin mulţimea 
care cânta, cineva a făcut să sclipească lama unui cuţit şi porcul 
a guiţat amarnic şi chiar a fost tăiat. Sângele a curs în piaţă şi a 
fost ziua în care ordonanţa a fost încălcată, dar nimeni n-a avut 
de obiectat pentru că nu mai rămăsese picior de francez care să 
susţină legile alea stupide şi pentru că orice porc îşi are Ignatul, 
deşi era ziua Sfântului Justinian, o zi la fel de bună. Era 28 mai, 


102 



iar în zori ultimul soldat francez ieşea din Cetăţuie pe poarta 
San Carlos, în drum spre casă. 

Celălalt Napoleon continua să urzească planuri din exilul său 
de pe insula Elba, căci mai avea să producă lumii o ultimă sur¬ 
priză. Cât despre porcul Napoleon din piaţa Pi, mulţimea abia 
aştepta să-l transforme în cârnaţi, şunculiţe, jumări şi, fireşte, 
caltaboşi. 


Un singur episod ne interesează însă pe noi din toate cele 
petrecute în anii aceia: e vorba de o anume licitaţie care a avut 
loc în ziua Sfântului Valentin a anului 1813, astfel anunţată în 
paginile Diario de Barcelona : 

Pe 14 februarie, între orele 9 şi 15, se purcede la licitaţia (condusă de 
un funcţionar al administraţiei) bunurilor provenite din succesiunea 
fără moştenitori a lui Pablo Camilleri Maltes, răposat în acest oraş pe 
18 noiembrie. 

Numitele bunuri constau în oarece rufarie, ustensile de argintar, 
pietrărie, creuzete şi cărţi; licitaţia are loc în camera defunctului de la 
etajul al doilea al casei sale de pe strada Asalto numărul 44. 

La licitaţie s-au prezentat câţiva negustori de vechituri şi 
librarul Codolosa. Odaia defunctului era împodobită cu mensole 
şi floroane, nu arăta ca a unui om bogat, ci ca a unuia care trăia în 
largul lui. Funcţionarul semăna cu o şopârlă cu ochelari. Licita¬ 
ţia a decurs fără probleme, într-o plictiseală cruntă. Nimeni n-a 
licitat pentru cărţi, contrar obiceiului. Dar Codolosa avea nas 
bun. De cum intrase a bănuit să-l aşteaptă o surpriză. A venit şi 
rândul cărţilor, astfel anunţate de funcţionar: „O lădiţă legată în 
catifea verde, cu bare şi lacăte de aramă (sparte), conţinând dou㬠
sprezece cărţi. Preţ de pornire: treizeci de peso noi“. 

Doar douăsprezece cărţi? Să fi făcut drumul de pomană? Pre¬ 
ţul era cam mare. Era gata să renunţe, dar cineva i-a spus că erau 
volume mari şi grele şi că unul avea litere aurii pe cotor. Fireşte, 
acela văzuse doar cotoarele şi mai mult ca sigur că nu citise titlurile. 

Aşa că a licitat. După nici un minut, lădiţa era a lui. Când a 
deschis-o, primul lucru de care a dat au fost câteva scrisori. Iată 
ce spunea prima dintre ele: 


103 



( D/taguC meu Camiddeti, sunt ia/tăşi dibet şi mă întotc la cAfapolt. lAş do/ti 
să-mi t/timiţi cât mai cu/t and că/tţifie pe cate le-am depozitat da tine acasă ca să 
ai g/tijă de ede. ^Bineînţeles, osteneala îţi i ia {i răsplătită. 

< 3Te îmb/tăţişeg, 

Q. SBecfit 
cAp/tilie 1812 

Următoarele erau redactate în termeni asemănători, dar din 
ce în ce mai imperativi. Nici măcar ultima nu conţinea insulte 
sau ameninţări grave, ci spunea doar atât: 

Camille/ti, îmi este cu neputinţă să reclam aceste cărţi autorităţilor, ştii 
bine de ce. Şlţi poruncesc să mi le trimiţi imediat. $neep să-mi pierd răbdarea. 
Sau mei să Un eu după ele? 

S£ecbi 

(Alo iem brie 1812 

A lăsat la o parte scrisorile şi s-a uitat la cărţi. Şi atunci Co- 
dolosa a simţit că-i stă inima în loc. Şi-a amintit de întrebările 
capelanului care-1 asigura că fuseseră furate de la un prieten de-al 
său, deşi omul promisese o recompensă serioasă. Şi-a amintit de 
junele cu cârlionţi negri care-şi bătuse joc de el şi de amicul său 
Salvă, smulgându-le o ofertă exorbitantă pentru o colecţie care 
nu îi aparţinea. Şi-a amintit discuţia pe care o avusese apoi cu 
librarul din Valencia pe marginea valorii reale a acestor minuni 
pe care le ţinea acum în mâini. 

A cercetat cărţile, una după alta. Toate era superbe. Iar în 
colţul de jos de pe ultima pagină, toate aveau acelaşi semn: o 
rămurică de salcâm cu şapte frunze. 

A recapitulat totul - Lechi, capelanul, junele cârlionţat - şi 
s-a felicitat pentru afacerea grozavă pe care-avea să o facă. 



Am ajuns la librărie zburând, abia aşteptând să-i povestesc 
Virginiei tot ce descoperisem: scrisorile, biografiile, notiţele ta¬ 
tălui ei. Intr-unui dintre caietele de însemnări maniacale ale lui 
Antoni Roges corespunzând lunii decembrie 2010, descoperisem 
o pistă importantă, ziceam eu: ,Am cumpărat de la Guşi o cutie 
cu hârtii (inclusiv corespondenţă) din prima jumătate a secolului 
al XlX-lea, provenid din casa unui oarecare V.P. Guillot, bi¬ 
bliofil". Trebuia s-o întreb pe amica mea dacă tatăl ei lăsase vreun 
carnet de adrese sau alt caiet în care să dau de acel domn Guşi. 

Am intrat în librărie şi am observat imediat că Virginia mu¬ 
tase masa tatălui ei şi plasase pe ea un computer nou. Mirosea a 
tămâie. Fotoliul ros fusese înlocuit cu două fotolii din acelea cu 
nume de vikingi, Tromsnes, Grundtal, Waastat sau cam aşa ceva, 
pe care zăceau Braulio Daza şi ea însăşi, sorbind din ceştile cu 
ceai verde. Ea era înţolită ca o avocată din lumea bună. Mi-am 
spus că făcea notă disonantă cu ambianţa. 

— Vai, ce surpriză, stai jos! m-a salutat Virginia. 

Numai că nu aveam unde. Am spus că aveam să vin altă dată, 
că nu voiam să-i deranjez. 

— Lasă prostiile, nu pleca. Ţi se citeşte pe faţă că ai desco¬ 
perit ceva interesant. 

Asta m-a descumpănit. Nu voiam ca Braulio să ştie de exis¬ 
tenţa hârtiilor lui Guillot, şi pentru o clipă am rămas mută. 

— I-am povestit tot, poţi să vorbeşti liniştită, a rostit ea, 
după care a decretat, fericită ca un copil în recreaţie: în sfârşit, 
l-am găsit pe bărbatul vieţii mele! 


105 



„A luat-o razna", mi-am zis. Există oameni cărora amorul le 
vine ca dracu’. O fi din lipsă de obişnuinţă. 

Am luat loc pe una dintre multele banchete din lemn. Par ino¬ 
fensive, dar nu sunt, căci ascund o istorie sângeroasă, cea a celor 
care le-au asamblat. Aveam şi eu chef s-o dezasamblez pe Virginia 
şi-apoi s-o asamblez la loc, poate că aşa redevenea ea însăşi. 

M-am uitat la cei doi porumbei. Virginia era topită cu totul 
de amorul cel nou, zâmbea ca o idioată, făcea fiţe, se dădea mare 
la fiecare două vorbe. El părea acelaşi dintotdeauna, inclusiv hă- 
lăciuga de păr slinos şi vocea de dresor de tigri. 

— Ai descoperit ceva? Povesteşte-ne, a insistat ea. 

— Am început să scriu un roman, am luat-o eu oblu, fără să 
mint deloc. 

— Dar scriai deja unul! 

— Ăsta e altul. 

Virginia a căscat ochii şi gura, de parcă aş fi spus ceva nemai¬ 
auzit. în cele trei secunde care au trecut până la următoarele ei 
cuvinte, mi-am zis că nu nebunia i se citea în priviri, ci efectul, 
catastrofal, al unei substanţe. 

— Vai, cât admir eu oamenii care au un talent! E un adev㬠
rat dar de la Dumnezeu. 

Dumnezeu s-ar fi simţit foarte jenat să asiste la conversaţie. 
Şi eu la fel. 

S-a auzit clopoţelul de la uşă şi a intrat un tip în pardesiu, 
care s-a oprit la un metru de prag şi s-a uitat înăuntru, mijin- 
du-şi ochii. „Bună seara, aş dori să vă vând nişte cărţi foarte 
vechi pe care le am acasă. Uitaţi, v-am adus şi fotografiile". Vir¬ 
ginia a aruncat o privire şi a spus: „Mulţumesc, nu mă interesea¬ 
ză". „Dar nici nu v-aţi uitat bine." „Ba m-am uitat, dar nu cumpăr 
enciclopedii." „Nu? Dar ce cumpăraţi?" „Cărţi vechi." Omul a 
văzut o posibilitate de a reveni la atac: „Ale mele sunt foarte 
vechi, Marea enciclopedie a mamiferelor să tot fie din anii opt¬ 
zeci, iar Enciclopedia generală a Cantabriei poate e ceva mai re¬ 
centă, dar tot are treizeci de ani bătuţi pe muchie, jur". Virginia 
s-a strâmbat resemnată „Nu, mulţumesc". Omul a ieşit cu un 
aer de parlamentar jignit. 


106 



Virginia s-a întors în cameră. Braulio părea extrem de amu¬ 
zat. Pe chip avea o expresie care voia să spună „uite, aşa păţeşte 
mereu“, sorbea din ceai şi-şi legăna un picior în aer. A reluat 
conversaţia întrebându-mă cu un aer condescendent: 

— Şi despre ce e vorba în romanul tău? 

Există oare o întrebare mai odioasă pentru un scriitor? De¬ 
spre ce e vorba? E ca şi cum ai întreba despre ce e vorba în viaţă, 
sau cum e lumea asta. Eu n-am fost niciodată în stare să răspund 
convingător la o astfel de întrebare, drept care m-am limitat la 
o onomatopee. 

— E clar! a râs odiosul de el. 

Râdea şi Virginia, parcă era beată. Mă întrebam ce luaseră. 
Lichid sau solid? Nu i se potrivea deloc, dar asta-i viaţa, ce să-i 
faci. 

— O să fie un roman minunat, ca şi celelalte, a mai spus ea, 
ridicând ochii în tavan intr-un gest afectat. 

Şi pentru că nici unul din ei nu avea să-mi pună întrebarea 
esenţială, am spus: 

— Ideea mi-a venit de la hârtiile pe care mi le-ai dat. 

— Serios? a făcut ea din nou figura aceea de parcă ar fi văzut 
a opta minune a lumii. 

— Tatăl tău avea dreptate. Hârtiile acelea spun o istorie. Eu 
nu fac decât s-o scriu şi să umplu golurile. 

Virginia s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă pupe. Apoi 
s-a ridicat, m-a luat pe după umeri, s-a uitat duios şi bleg la 
Braulio şi i-a spus: 

— Poţi să crezi că am stat optsprezece ani fără să ne vedem, 
deşi eram ca două surori? După care către mine: Promite-mi că, 
dacă mă mărit, ai să-mi fi naşă. Dacă Braulio e de acord, fireşte. 

Braulio a făcut o mutră de „sigur, cum vrei tu, scumpo". Era 
cazul s-o şterg, le-am spus că am mult de citit şi am întins-o, cu 
gândul de a nu mai călca în locul acela în care oamenii normali 
deveneau odioşi, iar cei odioşi te lăsau în viaţă. 


107 



4. Scrisoarea librarului Francisco Codolosa către Serafîn Girabancas 
în legătură cu anumite cărţi 


Scumpe domn, 

fi (aosibifi să nu mă mai ţii minte. cAfe-am cunoscut la ta/taba mea de la 
tăiigul de eeefiitu/ii, să tot ţie t/tci ani de-atunci, pe când căutai anumite căliţi 
caiie i sc fu/iase/iă unui p/ueten al domniei tale şi ca/te (iuţeau fi identificate 
p/tint/t-un anumit semn pe/tsonad pe ca/te mi 0-ai desc/tis amănunţit. 

^acă atunci nu am putut să-ţi dau ceşti bune, astăgi îţi sc/tiu spe/tănd să-ţi 
fac o bucu/tie, căci acefe că/tţi pie/tdute - cu o singu/tă excepţie, c/ted - au ajuns 
în mana mea p/tint/t-o ciudată luciiaiie a hagaiidului, acest g/togac fău/tito/t de 
biblioteci 

Dacă nu p/topui adtceea, mie/tcu/tea ciitoa/te po/tnesc sp/te dumneata ca să ţi 
le ftestitui. Sfocă ^omnufui, ţi-am păst/tat ad/tesa. ^ănă atunci, te îmb/tăţişeg, 

( 3f/tancisco Codofosa 
i_yUa/ttie I & 13 



Marea nenorocire a lui Francisco Codolosa a fost că era cin¬ 
stit. în orele care au urmat achiziţiei cărţilor la licitaţia de pe 
strada Asalto, s-a frământat îndelung întrebându-se ce trebuia să 
facă. Răspunsul la îndemână, dat fiind că el era negustor şi nu 
avea altă sursă de venit, ar fi fost să vândă marfa cui oferea mai 
mult, fără să mai stea pe gânduri. Ar fi putut să-i scrie lui 
Giuseppe Lechi şi să-i ceară o sumă însemnată. Sau la fel de bine 
putea să se adreseze acelui tinerel cu păr cârlionţat care con¬ 
ducea corpul de poliţie. Din punct de vedere economic, erau 
două opţiuni bune. Dar nici una din ele nu-i era pe plac, din 
motive prea puţin practice: doar când îşi imagina cărţile în mâi¬ 
nile unuia din cei doi, indiferent care, îl cuprindea o nemulţumire 
aproape dureroasă. 

Şi nu era doar ideea de a face dreptate. Era ceva mai mult. 
De parcă acele cărţi ar fi fost nişte fiinţe vii, iar el trebuia să le 
găsească un tutore, un îngrijitor, un iubitor. Există persoane ne¬ 
demne de a poseda anumite cărţi, după cum există cărţi care îşi 
merită stăpânii. Argumente de librar bătrân pe care prea puţini 
le puteau pricepe, o ştia bine. Dar aşa era el: un librar bătrân, 
romantic şi învechit. A hotărât deci să acţioneze conform princi¬ 
piilor sale. 

A găsit o trăsură confortabilă pe patru roţi care pleca din 
Barcelona în miercurea cu pricina către Girona şi care, pentru 
un supliment modic, putea să-l ducă până la casa lui Guillot. 
Şi-a rezervat locul la biroul de pe Rambla Santa Monica, men¬ 
ţionând că va avea un bagaj care nu trebuia să sufere pe drum. 
La opt dimineaţa în miercurea fixată, el şi cufăraşul ieşeau din 


109 



Barcelona după ce străbătuseră strada Ample - ale cărei case 
tocmai fuseseră fumigate din pod până-n pivniţă la ordinul 
autorităţilor merseseră pe Borne până la esplanadă şi la poarta 
nouă, unde aşteptaseră ca doi gardieni să verifice documentele 
călătorilor: două doamne de vârstă medie, un domn bătrân şi 
ghebos, un preot franciscan şi el însuşi. Bagajele n-au fost con¬ 
trolate pentru că la ora aceea era multă circulaţie, mai ales la 
intrarea în oraş, nici unul nu părea să fie vreun bogătan şi nici 
nu avea o mutră suspectă. 

Drumul a fost destul de plăcut, tovarăşii de călătorie erau 
civilizaţi şi tăcuţi, petrecându-şi timpul citind sau moţăind, nu 
povestind cine ştie ce bătălii sau punând ţara la cale din punct 
de vedere politic sau religios, aşa cum i se întâmplase în alte oca¬ 
zii. Şi în afară de praf şi hârtoape, drumul decurgea cât se poate 
de normal. Totul a fost perfect până când au ajuns la El Masnou 
şi au auzit nişte răcnete; părintele franciscan a dat perdeluţa la o 
parte şi a constatat că erau atacaţi de o bandă de bandiţi la dru¬ 
mul mare, care aşteptaseră ascunşi sub coroanele bogate ale unor 
copaci, iar acum îl ameninţau pe vizitiu. Locul era bine ales, 
fiind izolat. Nu avea cine să le sară în ajutor. Drept care nu au 
opus rezistenţă, căci hoţii îşi cunoşteau bine meseria, erau orga¬ 
nizaţi, înarmaţi şi începuseră prin a-1 uşura pe vizitiu de cuţit şi 
de pistolul pitit sub scaun. După care i-au jefuit, însă elegant, 
fără să rănească sau să ucidă pe nimeni, lăsându-le caii şi neatin- 
gându-se de cele două femei. 

Dar i-au curăţat, au luat bijuteriile, mantilele şi încălţările 
doamnelor, un rozariu şi biblia franciscanului (espadrilele i le-au 
lăsat, că erau hărtănite rău), cât şi toate bagajele, fără să cerceteze 
conţinutul. Ajungând la cufăraşul legat în catifea verde şi abur- 
cându-1 pe spinarea unui catâr, s-au mirat de greutatea sa. 

— Ce-aveţi aici? Trage cât un mort! 

Codolosa a încercat să minimalizeze importanţa comorii: 

— A, nimic important, doar nişte cărţi de studiu. 

— Dă capacul la o parte, a poruncit cel ce părea să fie şeful. 

Hoţii au inspectat conţinutul. S-au bucurat de mărimea căr¬ 
ţilor, cineva a spus că hârtia era bună de împachetat caltaboşii. 
Fireşte, nici n-au văzut rămurica de salcâm cu şapte frunzuliţe 


110 



de pe ultima pagină. Unul a scos un volum - Therese philosophe - 
şi l-a răsfoit neatent, oprindu-se la o gravură care ocupa o pagină 
întreagă. Reprezenta o jună stând cu spatele şi în genunchi în 
faţa confesionalului, într-o atitudine pioasă, dar cu fusta sumeasă 
până la brâu, lăsând vederii două fese consistente şi bine for¬ 
mate, urmate de nişte pulpe ca două şunci. Alături, interesul 
confesorului pentru nurii ei era la fel de limpede, căci sub sutana 
neagră, suflecată la rândul ei, se iţea un membru viril într-o erec¬ 
ţie năprasnică. 

Hoţii au izbucnit intr-un râs grosolan. 

— Frumoasă materie de studiu! a rostit şeful, arătându-le 
ilustraţia celor prezenţi. 

Una din doamne a leşinat pe loc, trebuind să fie trezită cu 
sărurile din bagajele confiscate; din fericire, bandiţii au permis 
manevra. Cealaltă, mai tânără, a rămas mută de uimire. Părintele 
franciscan s-a înroşit până-n vârful urechilor, cine ştie din ce 
motiv. Femeile şi-au zis că era virgin, sărăcuţul. 

Tot restul drumului nimeni n-a vorbit cu Codolosa, stigma¬ 
tizat în urma descoperirii. Căci drumul a continuat până la des¬ 
tinaţie, după o deliberare. Astfel că librarul din Barcelona a 
ajuns acasă la Guillot cu mâinile goale. Aflând istoria, acesta a 
murmurat doar: 

— Habent sua fata libelli... 

Intr-adevăr, cărţile îşi au soarta lor. Iar uneori, din păcate, 
aceasta diferă de cea a celor care le iubesc. 


La puţin timp după întoarcerea din trista sa călătorie, Codo¬ 
losa a primit din nou vizita junelui cu cârlionţi negri. Avea ace¬ 
eaşi expresie de pasăre în colivie şi zâmbea întruna, dar cu un 
zâmbet fals. 

— Mi s-a spus de o carte care cică ar fi o culme a tiparului 
spaniol din secolul al XVIII-lea, a aruncat omul o nadă. 

— O fi vorba de Salustius de Ibarra, a spus Codolosa. 

— Exact. Aveţi un exemplar ca să-l văd şi eu? 

— întâmplarea face să am, dar va trebui să veniţi cu mine la 
prăvălie, astfel de cărţi nu se scot la vedere. 


111 



Perez de Leon l-a urmat pe don Francisco pe sub arcadele 
medievale. Librarul a descuiat uşa, au intrat, a încuiat-o la loc, 
aşa cum proceda când avea nevoie de linişte ca să facă o afacere 
bună. Dacă l-ar fi privit mai atent pe clientul său, ar fi constatat 
că acest lucru părea să-i facă mare plăcere. 

Odată ajunşi înăuntru, Codolosa s-a dus în camera din spate 
şi a revenit cu un volumen in-folio legat în catifea roşie, pe care 
l-a lăsat pe tejghea. 

— E o adevărată minune, a rostit precum un bijutier care 
apreciază un diamant. 

Conjuraţia lui Catilina şi războiul lui Iugurta de Caius Salus- 
tius Crispulus, a citit Perez de Leon titlul. Hârtia era fibroasă, 
extrem de albă şi foşnitoare, chenarele late şi gravurile superbe, 
textul era foarte curat, parcă de-abia tipărit. Marginile de sus 
erau aurite. Era mai mult decât o minune. Codolosa i-a atras 
atenţia asupra ultimei pagini: 

— Apreciază, te rog, Finis Coronat Opus , i s-a adresat el ca 
unui expert, arătându-i parafa autorului minunii tipografice: 
„Tipărită la Madrid, de către Joaquim Ibarra, tipograf personal 
al Regelui, Stăpânul Nostru. M.DCC.LXXlU, apoi a continuat: 
Ibarra a creat caractere de literă noi pentru această carte. Şi cred 
că ai observat că e o ediţie bilingvă, în latină şi spaniolă. 

Perez de Leon l-a privit însă fix în ochi şi l-a întrebat pe ne¬ 
aşteptate: 

— Ţii aici şi cărţile interzise? 

— Ce cărţi interzise? 

— Când regele nostru Fernando se va întoarce şi va reinstau- 
ra legile cele vechi, posesia de cărţi pornografice va fi un delict 
grav. La asta te-ai gândit? Ce-ai să faci atunci cu colecţia pe care 
ai cumpărat-o cu un preţ de nimic la licitaţia de pe strada Asalto? 

Codolosa a pălit şi a spus: 

— Nu o mai am. 

Presupusul client s-a uitat la el cu milă: 

— Caută altă scuză, nefericitule. Unde sunt cărţile? Ştiai doar 
că sunt interesat. Le-ai vândut altuia? 

— Nu, eu... 

— Unde sunt? a repetat celălalt pe un ton ameninţător. 


112 




Instinctiv, Codolosa a făcut un pas îndărăt, către camera din 
spate, urmat de Perez care-1 privea ucigător. Trecând pe lângă 
masa pe care librarul îşi sorta cărţile, a trântit pe jos ca din în¬ 
tâmplare un teanc de volume. 

— Vă spun adevărul, domnule, nişte hoţi ne-au prădat pe 
drum şi le-au furat! 

— Sigur, acum avem şi hoţi cultivaţi, iar tu obişnuieşti să 
pleci la drum cu o duzină de cărţi galante, a râs cinic Perez. 

— Credeţi-mă, domnule, vă jur pe Dumnezeu că acesta e 
adevărul! 

— Nu lua numele Domnului în deşert, pui de târfă! Mai ai 
timp să scapi cu viaţă, a spus Perez, dând la iveală lama lungă, 
îngustă şi foarte ascuţită a stiletului ascuns în cizmă, la vederea 
căruia pe librar l-a apucat tremuratul. 

— Vă implor, sunt un biet vânzător de cărţi care n-a făcut 
rău nimănui niciodată! 

— Greşeşti, şobolanule, mi-ai făcut rău mie. Cărţile alea îmi 
plăceau. 

— V-am spus adevărul-adevărat, dacă le-aş mai avea, vi le-aş 
da pe loc, a plâns librarul. 

— Numai că tu ai preferat să le iei la drum. Şi pot să aflu 
unde te duceai? 

— La Mataro... 

Auzind numele oraşului, Perez şi-a pierdut răbdarea. A apu¬ 
cat stiletul şi l-a împlântat unde a nimerit. Nu foarte sus, fireşte, 
ci în vezică. Apoi, cu o mână a împins victima îndărăt, iar cu 
cealaltă a spintecat-o, trăgând în sus, ca pe un porc. Având grijă 
să dea la o parte ediţia lui Ibarra, ca să n-o murdărească de sânge. 
Nu a scos stiletul, care nu-1 părăsea nicicând, decât când a fost 
sigur că îşi îndeplinise treaba. 

La plecare a ocolit intestinele revărsate pe jos. Şi, fireşte, a 
luat volumul lui Salustius. 



Filippo Brancaleone s-a întors din exil transformat intr-un 
bărbat adevărat. Văzuse ceva lume, fusese bătut de soare, se de¬ 
prinsese să deosebească un castravete de un dovlecel, dar şi să 
mânuiască briciul de ras, vorbea mai mult ca înainte şi din 
peroraţiile interminabile ale baronului învăţase destule. Şi dacă 
baronul revenea la Barcelona strigând din rărunchi „ura şi 
trăiască", îngerul italian era şi mai fericit la gândul că avea să-şi 
reia viaţa dinainte: partidele de şah cu socrul, ajutorul dat 
soacrei, absenţa cumnatului şi râsetele pe întuneric cu nevastă-sa, 
de care-i fusese dor până la disperare. 

Oraşul era plin de veselie, oamenii se salutau de pe un tro¬ 
tuar pe altul, femeile măturau sub soare şi copiii se jucau. Doar 
ce l-a condus pe don Rafael la palatul său, unde baronul a cer¬ 
cetat fiecare cameră cu o privire de inchizitor - „ca să văd dacă 
e nevoie de fumigaţie" - şi a şi zbughit-o spre casa Ritei Neu cât 
de repede îi permitea piciorul, pe care călca acum mai bine, dar 
care n-avea să se vindece niciodată. 

Numai că, ajungând pe strada Santa Anna unde fusese casa, 
a găsit acolo doar un morman de ruine înnegrite din care răs㬠
reau nişte lujere verzi. în curte mai erau amintiri dintr-o viaţă 
precedentă: o găleată spartă, toarta unei crătiţi, locul în care fu¬ 
sese cuptorul... I s-a oprit respiraţia. S-a luat de cap şi a încercat 
să nu dea frâu liber lacrimilor. A întrebat un trecător, acela nu 
ştia nimic. în fine, o vecină pe care n-o văzuse niciodată l-a l㬠
murit, cu mătura în mână, că acela fusese un sălaş de conspiratori 
şi traficanţi de arme pe care francezii îl incendiaseră şi uciseseră 
tot ce le picase în mână, în noaptea aceea grozavă a înălţării 


114 



Domnului de acum cinci ani. După care şi-a continuat matu¬ 
ratul, lăsându-1 pe bietul Filippo fără grai şi scop în viaţă. 

Asta până a luat drumul bisericii Santa Anna, un drum cu¬ 
noscut, sperând să afle acolo vreo soluţie pentru deznădejdea sa. 
Mănăstirea avusese şi ea de suferit. Francezii nu lăsaseră decât 
parohia, una dintre cele şapte care existau acum în oraş. Jumătate 
dintre călugări nu se întorseseră din exilul forţat, dar părintele 
Bardaxi, stareţul comunităţii, da, iar acum era la Madrid, unde 
îşi întărea legăturile cu guvernul reinstaurat şi îi blestema pe 
francezi cum îi venea la gură. 

Dar toate acestea nu-1 interesau defel pe Filippo, care a în¬ 
trerupt relatarea călugărului întrebând de Rita Neu, spălătoreasă. 
Omul habar n-avea de cine e vorba, mult prea ocupat să-şi po¬ 
vestească propria epopee a revenirii din exil. Filippo l-a lăsat 
vorbind singur şi s-a dus la spitalul Santa Cruz, unde a ajuns în 
doar câteva minute. A întrebat şi acolo de Rita, dar nici călug㬠
rul acela nu ştia nimic. „întreabă-1 pe părintele Bartolome, el are 
în grijă saloanele". 

Părintele Bartolome era tocmai bătrânelul acela sfrijit şi ab¬ 
sent pe care Casanova îl întrebase de dezertorul genovez. Res¬ 
tauraţia nu-i insuflase forţe noi, cum ar fi fost de aşteptat, era şi 
mai prăpădit, şi mai pe altă lume decât atunci. 

— Rita Neu? Rita Neu? Nu e din parohia asta. 

— Ba e, părinte. Locuia pe strada Santa Anna. E spălătoreasă. 

— Spălătoreasă? Ai căutat pe strada Rec, unde se adună multe 
femei să spele rufele? Sau mai bine la Casa Carităţii? Poate că e 
acolo, poate că familia ei a avut de suferit din cauza francezilor, 
poate că ea a născut un copil, poate că maică-sa s-a îmbolnăvit 
şi a murit după o vreme, iar ea n-a mai avut nici putere şi nici 
unde să muncească şi a căutat adăpost acolo, sărăcuţa, dacă o 
mai fi găsit loc, că mulţi au pierdut totul din vina acestor vre¬ 
muri nesăbuite, a şoptit omul de parcă s-ar fi rugat. 

Filippo Brancaleone a alergat intr-un suflet la mânăstirea 
îngerilor, a cotit la dreapta şi a ajuns la faţada mâzgălită a Casei 
Carităţii. A întrebat-o de Rita Neu pe măicuţa care i-a deschis uşa. 

— Vai, fiule, nu ştiu, e multă lume la noi. Intră şi caut-o 
chiar tu. 


115 



Speranţele lui Filippo se năruiau pe măsură ce străbătea sală 
după sală. A căutat în fiecare pat, în fiecare colţ, a scrutat chipu¬ 
rile care se uitau pe geam, care-şi mâncau supa în refectoriu sau 
care se plimbau pe coridoarele murdare. în cele din urmă a ieşit 
în curte ca să plângă fără martori, ghemuindu-se cu capul între 
genunchi. Avea să treacă mult timp până să se liniştească, du¬ 
rerea era mult prea mare, dar i-a ajuns la urechi un glăscior de 
copil: 

— Domnul acesta e tare trist. 

Apoi a auzit un glas feminin: 

— Vino aici, Angel, nu-1 deranja pe domnul. 

Ângel. Poate că n-ar fi ridicat capul dacă ar fi fost vorba de 
alt nume. Dar acesta venea din alt timp, unul intact în ciuda tu¬ 
turor celor petrecute. 

A ridicat privirea şi a dat de ochii trişti, epuizaţi, transparenţi 
şi atât de ai săi, mai ai săi decât toate de pe lume, ai Ritei Neu. 
Iar fiul pe care nu-1 văzuse niciodată stătea acum între cei doi, pri- 
vindu-i nedumerit şi zicându-şi că oamenii mari fac uneori nişte 
chestii cam ciudate şi cam de ruşine, căci ce-o fi apucat-o acum 
pe maică-sa să plângă şi să-l îmbrăţişeze pe domnul acela trist, 
repetând în neştire mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi 
ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne... 



II 


Lumea e o carte deschisă pentru sufletul treaz 

Aforism 


DESPRE DELICTELE ÎMPOTRIVA 
BUNELOR MORAVURI 


Art. 532: Cel care va publica în limba vulgară o carte sau 
altă tipăritură sau va face public vreun manuscris cu obsce¬ 
nităţi sau care jigneşte bunele moravuri va plăti o amendă 
de la treizeci la o sută de duro sau va face închisoare între 
două şi şase luni. Dacă tipăritura sau manuscrisul e într-o 
limbă străină din cele vorbite acum în Europa, şi nu într-una 
veche, numite şi moarte, acuzatului i se va înjumătăţi amen¬ 
da şi şederea la închisoare. Cel care va introduce cu bună 
ştiinţă în Spania, în scop de vânzare sau distribuţie, cărţi 
sau alte tipărituri de acest gen, va fi pedepsit ca şi cum le-ar 
fi tipărit el însuşi. 


Codul Penal Spaniol 
(Tipografia Naţională, 
Madrid, 1822) 



De pus totul la locul lui. De readus totul aşa cum era la finele 
anului 1807, ca şi cum n-ar fi trecut şapte ani de atunci şi fran¬ 
cezii n-ar fi fost decât o vijelie care zăpăcise casa şi o răsturnase 
cu susul în jos. Asta şi-a propus guvernul restaurat, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Pe 27 decembrie 1814, la prânz, comisia de recuperare a ca¬ 
davrelor, numită de primărie, care începuse să sape încă în zori 
în Piaţa Evlavioaselor, scosese la lumină cinci leşuri întregi, îm¬ 
brăcate şi recognoscibile. Au fost identificate pe dată drept cinci 
eroi ai marii conspiraţii. Trei dintre ei, iluştri: doctorul Pau, 
părintele Gallifa şi sublocotenentul Navarro. Ceilalţi doi, ano¬ 
nimi. Cei care fuseseră ucişi prin strangulare aveau mărul lui 
Adam zdrobit, Navarro mai avea şi acum mâinile legate, ceilalţi 
doi aveau stomacul plin de plumbi. Unul din ei era Jose Neu. 

Cadavrele au fost tratate de parcă ar fi fost moaştele unor 
martiri, au fost ridicate cu grijă şi puse în coşciuge. La patru 
după-amiaza, în prezenţa membrilor tribunalului militar şi a unei 
mulţimi de gură-cască, au fost duse la biserica Cetăţuiei, unde 
un preot a citit rugăciunile în latină şi au rămas să aştepte cere¬ 
monia de înmormântare, care avea să fie după trei zile. 

La şapte fără un sfert în ultima zi a surprinzătorului an 1814, 
Pilippo Brancaleone a ieşit din casă şchiopătând mai abitir din 
pricina frigului, a tras clopotele de prima , apoi de jumătate, s-a 
împărtăşit la iuţeală, şi-a strâns sculele de bărbier şi s-a dus la 
baronul de Maldâ, care-1 aştepta nemâncat şi teribil de prost 
dispus. 

— Ce dracu’, Pilippo, pe zi ce trece vii tot mai târziu! 


118 



La care singura reacţie a fost un Belin!. 

De când începuse şi el să se bărbierească şi-şi pierduse frăge¬ 
zimea aceea de la început, don Rafael Amat, prim-baron de Maldâ, 
îşi pierduse interesul pentru junele său pupil. Nu-i mai contem¬ 
pla coapsele şi nu-i mai cânta la clavecin, însă rămăsese fidel 
serviciilor şi mâinilor sale, care erau moi precum cele de femeie, 
dar sigure precum cele de bărbat, oricum mai potrivite decât 
cele ale cuiva născut ca să nu le folosească, cum era el. 

în dimineaţa aceea Brancaleone l-a bărbierit pe baron ca în 
fiecare zi de când ambii luaseră drumul exilului cu cinci ani în 
urmă. Baronul îşi mişca tăcut buzele, poate era un tic nervos, 
poate se ruga, şi protesta întruna: „Mai repede, Filippo, ai ador¬ 
mit?" sau: „Mai încet, Filippo, pentru Dumnezeu, vrei să mă 
laşi fără urechi?" 

De regulă, don Rafael profita de acest răgaz ca să afle, curios 
cum era, ce se mai petrecuse prin cartier sau ca să bârfească. 
Baronul era mândru că bărbierul său personal era clopotarul de 
la Santa Anna, se lăuda cu asta ori de câte ori avea ocazia, neui¬ 
tând să povestească începuturile învăţăcelului care confunda orele 
în aşa hal, încât vecinii nu mai ştiau dacă trebuiau să vină la 
slujbă, să stingă un foc, să se lupte cu duşmanul sau dacă sărb㬠
torile din an nu cădeau mai devreme. Baronul, care se temea de 
furtună ca de dracu’, îl ruga să bată cu putere clopotele, convins 
fiind că zgomotul metalului lovit avea darul să împrăştie norii. 
Iar dacă furtuna totuşi se dezlănţuia, îl certa de parcă ar fi fost 
vina lui. Vremea era una dintre preocupările baronului, dar nu 
unica. Iar acum, întors acasă, îi mărturisea cât de mulţumit era 
pentru că „sfântul nostru rege Fernando VII, să-l ferească Dom¬ 
nul de toate relele şi pe noi alături de el", eliminase impozitele pe 
produsele fabricate în oraş şi pentru că venise, în fine, din Ame- 
rici, aurul menit să umple vistieria. Cele două măsuri i se păreau 
extrem de bine-venite pentru a-i pune în mişcare pe comercianţi, 
care erau cam toată suflarea. 

Mai era curios şi să afle cum avansa Brancaleone cu recon¬ 
strucţia casei, pentru care îi dăruise oarece dale vechi, o bucată 
de balustradă şi două scrinuri roase de cari, iar tânărul îi dădea 
raportul amănunţit, tare mândru de progresele lui de zidar. Şi 


119 



astfel, zilnic, petreceau dimineaţa până la clopotele pentru sluj¬ 
ba principală, sperând că în răstimpul ăsta nu murise nimeni, 
nu izbucnise nici un incendiu, nu era nici o sărbătoare impor¬ 
tantă, nu era nimeni dus la spânzurătoare şi nu era de botezat 
nici un plod, căci meseria de clopotar, în acele timpuri în care 
viaţa oamenilor era condusă de clopote, îi cerea să fie atent la 
toate acestea şi la altele pe deasupra. 

Lucru rar, în ziua aceea Filippo şi baronul aveau acelaşi drum: 
biserica Cetăţuiei, unde urma să aibă loc ceremonia solemnă 
pentru martirii recuperaţi. Aşa că, lăsându-1 pe don Rafael în 
faţa ceştii cu ciocolată caldă şi cu peruchierul aşteptând în anti¬ 
cameră, mângâind peruca de ceremonie de parcă ar fi fost un 
animal de companie, Filippo a dat şi el fuga acasă să se gătească. 

Rita Neu îşi pusese cea mai frumoasă rochie. El, doar ce-şi 
putuse cumpăra, adică nişte espadrile noi. Copilului i-au pus pe 
cap o tichie, deşi era şi aşa deosebit de frumuşel. S-au aşezat cu 
plebea, pe latura din stânga, unde vedeai basmale legate sub băr¬ 
bie şi pletele bărbaţilor, care la muncă erau legate la ceafa. 

Pe latura din dreapta, în schimb, perucile celor legaţi de tra¬ 
diţie alternau cu părul natural - uneori chiar scurtat -, semn 
limpede că, oricât ar fi vrut să uite, francezii trecuseră pe aici şi 
îşi lăsaseră influenţa. în plus, unele femei îndrăzniseră să schim¬ 
be mantila cu pălăria, un obicei străin pe care multe îl găseau 
foarte puţin patriotic. 

Printre criticii cei mai acerbi ai noilor mode se număra, fi¬ 
reşte, baronul de Maldâ, aşezat, cu peruca sa albăstrie şi cu serio¬ 
zitatea sa ofilită, între marchizii de Villel şi de Monistrol. în faţa 
lor, autorităţile militare şi ecleziastice conduceau ceremonia, do- 
rindu-şi ca atunci când avea să le sune ceasul vremurile să fie 
ceva mai sigure, căci nu există lucru mai complicat decât să fii 
cadavru în Spania. Era de faţă şi episcopul, evident, care tuşea 
urât din cauza unei răceli prost tratate, şi era însoţit de mai mulţi 
preoţi şi de stareţul de la Santa Anna, don Dionisio Bardaxi, pe 
care-1 cunoaştem de-acum. 

Pe a doua bancă din dreapta se uita în toate părţile un cap 
încununat de cârlionţi negri, de asemenea familiar nouă: Nestor 
Perez de Leon, în uniformă de gală, era atent la toate detaliile şi 


120 



la toate gesturile, la figurile cunoscute şi la cele pe care nu le 
văzuse niciodată, pe scurt, la tot ce i-ar fi putut fi de folos în do¬ 
rinţa şi misiunea de a deveni omul cel mai bine informat din 
oraş. Adică una dintre cele mai puternice, căci a avea certitudini 
înseamnă dintotdeauna a le utiliza în folos propriu. 

Brancaleone şi Rita stăteau pe banca indicată de cei din co¬ 
misie. El nu se obişnuise încă să se amestece cu oamenii fără să 
se ascundă sau să se teamă pentru viaţa sa. Luaseră şi copilul, 
pentru că Rita insistase ca acesta să-şi cunoască unchiul, chiar la 
cinci ani după moarte, pentru a nu-1 uita nicicând. Era convinsă 
că spiritul acestuia, doritor să-şi continue prezenţa pe lume, tre¬ 
cuse în copilul ei imediat ce-şi părăsise învelişul muritor. Astfel 
că Angel era menit încă înainte de a se naşte să fie rebel, zvăpăiat 
şi temerar. Nu degeaba o apucaseră durerile facerii când trupul 
lui Jose nici nu se răcise, iar pruncul apăruse pe lume cu o viteză 
explicabilă nu prin legile medicinii, ci prin cele ale predestinării. 
Nerăbdarea care-1 caracterizase pe Jose avea să fie şi trăsătura 
principală a lui Angel. 

Cam asta, plus altele, a mormăit printre dinţi Rita Neu în 
faţa cadavrului mai uscat decât un peşte afumat al scumpului ei 
frate. A recunoscut hainele pe care le purta, i-a numărat rănile de 
glonţ din burtă, a avut până şi impresia că mai păstra pe chip 
rictusul batjocoritor cu care părăsise această lume. Şi-a luat rămas- 
bun pentru totdeauna, a lăsat să se închidă sicriul şi şi-a zis că nici 
o idee de pe lumea asta nu îndreptăţeşte o durere atât de mare. 

După slujbă, sicriele celor mari au luat drumul catedralei. 
Nu toate, fireşte, pentru că şi gloria postumă funcţionează pe 
căprării. Jose şi prietenul său au fost duşi în curtea mănăstirii 
Santa Anna, la doi paşi de locul unde muriseră în noaptea aceea 
în care-i apucase cântatul. Au fost şi ultimii morţi îngropaţi acolo: 
curând s-a dat legea care interzicea înmormântările intra muros 
din raţiuni de salubritate. Povestea asta cu salubritatea era de pe 
vremea francezilor, deşi lumea uitase, căci e tare greu să-ţi aduci 
aminte ce nu-ţi place. 

Mai-marii oraşului s-au dus deci la catedrală să-şi îngroape 
martirii în claustru, de parcă ar fi fost cardinali. Cineva a spus 
că meritau un monument, dar din tăcerea evazivă care i-a urmat 


121 



cuvintele a fost limpede că proiectul avea să fie unul de durată. 
Apoi şi-au luat la revedere, pătrunşi de gravitatea iremediabilului 
şi de satisfacţia datoriei împlinite, după care câţiva privilegiaţi, 
mai liniştiţi, au străbătut piaţa Nova şi strada Palia, ajungând la 
biserica Pi, unde marchizii de Villel îşi aveau palatul şi unde urma 
să fie parastasul. 

A fost o companie selectă, printre care patru sau cinci doam¬ 
ne, şase fraţi benedictini, baronul de Maldâ şi marchizul de Cam- 
po Sagrado, scăpat de oficialităţi şi bun prieten al casei. în total, 
douăzeci şi patru de comeseni. Li s-a servit supă de macaroane 
cu brânză rasă din belşug, apoi cărnuri şi legume bine fierte, un 
fel de peşte, altul de pasăre, crochete, prăjituri, creme, brânză 
dulce îngheţată cu lapte şi lămâie, pâine proaspătă, deserturi, vin 
dulce, iar la sfârşit cafea îndulcită cu zahăr. Doamna casei, mare 
admiratoare a obiceiurilor englezeşti, a servit băuturile în pahare 
diferite, după moda din marea naţiune. A poruncit şi să se pună 
pe masă trei feluri de furculiţe şi de cuţite, cât şi patru linguri şi 
linguriţe, inclusiv pentru cafea şi desert, semănând printre invitaţi 
o confuzie atât de adâncă, încât unii nici nu s-au atins de anumite 
bucate, neştiind ce tacâmuri trebuiau folosite. 

— Şi când te gândeşti că până mai ieri mâneam cu mâinile 
şi nu se întâmpla nimic, a glumit unul pentru care rafinamentul 
nu era semn de distincţie. 

— Unii o mai fac şi acum! Păi nu se spune că însuşi Napo¬ 
leon nu ştie să mânuiască tacâmurile? a spus altul. 

Odată stomacurile îndestulate, inimile au dat frâu liber pati¬ 
milor. Cei reveniţi la Barcelona după ani de exil erau mai ru¬ 
meni, mai graşi şi mai sănătoşi decât la plecare, şi cu toţii au fost 
de acord că asta se datora aerului de la ţară. Totuşi, fiecare dintre 
aceştia avea câte o poveste de spus din care să rezulte cât de mult 
suferise. Unul s-a plâns că nu găsise un pian ca lumea, trebuind 
să se mulţumească cu unul ciobit şi neacordat. Altul, că din ca¬ 
uza frigului făcuse degerături. Până şi don Rafael d Amat, care se 
simţea perfect între fraternitatea aceea de nefericiţi, a mărturisit 
marea umilinţă prin care trecuse în exil: 

— Am fost silit să mănânc cartofi! 

— Cartofi?! Dar de ce? 


122 




— Altceva nu se găsea, contesă, iar foamea îmi dădea ghes. 

Contesa cea mofturoasă a clătinat din cap, dând de înţeles 
că, oricât de foame i-ar fi fost, ea nu s-ar fi coborât atât de jos. 

— Şi ce gust au? a vrut să ştie stăpâna casei. 

Baronul s-a strâmbat a silă, numai amintindu-şi de hrana 
aceea bună doar pentru animale: 

— N-aş putea să vă spun, scumpă doamnă. Sunt păstoşi, 
insipizi şi nesănătoşi. Provoacă flatulaţii şi nu se pot mistui în- 
tr-o singură zi. Sunt pentru palate grosolane, sper să nu fiu silit 
să repet experienţa. 

S-a mai vorbit şi de Napoleon în insula Elba, unul şi-a expri¬ 
mat entuziasmul şi a strigat: „Acolo să crape vita asta, balaurul 
Apocalipsei, Anticristul!", iar ceilalţi au ridicat cupele şi au în¬ 
chinat plini de însufleţire. 

Schimbările din oraş erau la ordinea zilei: cineva văzuse cum 
erau duse tunurile plasate de francezi la poarta San Antonio, o 
parte făcute din clopotele cele mai vechi şi mai iubite; altul a 
aplaudat înlocuirea caldarâmului spart de pe străzi, repararea 
clădirilor, readucerea tablourilor furate în biserici şi revenirea 
Inchiziţiei. Aici n-a mai fost unanimitate, unele voci s-au între¬ 
bat dacă era nevoie intr-adevăr să se revină la o instituţie atât de 
arhaică în nişte vremuri atât de avansate. La care un canonic a 
ridicat un deget şi a proclamat: 

— Vremurile avansează spre prăpastie. 

Un subiect asupra căruia au fost cu toţii de acord a fost să-i 
bombăne pe militarii spanioli care se instalaseră în unele case şi 
nici nu voiau să audă de ordonanţa care-i obliga să plece. 

— Până de curând l-am avut la mine acasă pe un căpitan 
castilian îngrozitor de enervant; s-a instalat în camera mea şi pe 
mine m-a trimis la etaj, ca pe o slujnică. Timp de trei luni am 
dormit foarte prost, noroc că s-a cărat, slavă Domnului, a spus 
baronul de Maldâ, pe care vinul cel dulce îl făcuse vorbăreţ. 

Au urmat întrebările puse autorităţii competente, la care 
marchizul a răspuns cu plăcere, dar fără să se ia prea în serios. 
Cei care mai găzduiau câte un spaniol voiau ca marchizul de 
Campo Sagrado să le spună când vor scăpa, dar răspunsul era 
evaziv. Cineva a vrut să ştie când avea să fie refăcută partea de 


123 



jos a Ramblei, la care marchizul a spus că deocamdată aveau 
chestiuni mai urgente, de exemplu să redea carmelitelor mănăs¬ 
tirea Santo Angel, pe care francezii o transformaseră în cârciumă. 
Altcineva a întrebat de biblioteca călugărilor, dar nimeni nu ştia 
nimic. Asta i-a adus altuia aminte de marea bibliotecă de dou㬠
zeci de mii de volume a benedictinilor de la Santa Caterina, însă 
aici marchizul i-a liniştit pe toţi: 

— E intactă. Francezii au respectat-o, ba chiar au apărat-o. 

— Ca să vezi, s-a mirat cineva. 

— Nu a fost totul rău, nepoftiţii ăştia or fi lăsat şi ceva bun. 

— Nu zău! Ca de pildă ce? Spuneţi-mi un singur lucru, ia să 
vedem, a sărit don Rafael, intransigent ca de obicei. 

— Viitorul, poate, a propus cea mai tânără dintre doamne. 

— Vai, să mori de râs, pentru asta n-avem nevoie de nimeni! 
Viitorul vine oricum. Altceva? 

Oricât şi-au stors creierii, altă idee nu le-a mai venit. 



JOSEP XIFRE 
(1777-1856) 


Mulţi dintre contemporanii săi ar fi vrut să fie în locul aces¬ 
tui filantrop, mecena şi om de afaceri, care a fost omul cel mai 
bogat din Catalonia în vremea sa. Originile sale îl situează într-o 
situaţie economică deplorabilă şi în Arenys del Mar, un sat de 
pe coastă din care bărbaţii plecau pe mare - adesea în bărci con¬ 
struite de ei înşişi -, iar nevestele îi aşteptau croşetând dantele. 
Tatăl i-a murit sărac şi înglodat în datorii, drept care fiii au emi¬ 
grat - sau au fugit - în Cuba ca să scape de creditori. 

în insula din Caraibe, tânărul Xifre, de doar douăzeci şi unu 
de ani, a descoperit multiple oportunităţi de afaceri, nerenunţând 
la nici una. A avut fabrici de pielărie, plantaţii, corăbii, a făcut 
comerţ cu piei, zahăr, cafea, rachiu, rom, foarte probabil şi cu 
sclavi. A fost şi bancher, a speculat şi a făcut contrabandă, iar mu¬ 
tarea cea mare a fost să intre ca ucenic în Loja Masonică Los Valles, 
una dintre cele multe de pe insulă, unde pesemne că l-a cunoscut 
pe Thomas Downing, care avea să fie agentul său la New York. 

E neîndoielnic că instituţia discretă, aconfesională, filantropică 
şi filozofică a masoneriei, fondată pe ideea fraternităţii între oa¬ 
meni şi având scopul de a realiza progresul intelectual şi social 
al membrilor săi, i s-a potrivit mănuşă lui Xifre. Mai mult chiar: 
părea special creată pentru el şi pentru multiplele sale interese, 
care erau progresiste şi avansate pentru epoca sa şi care l-au de¬ 
terminat să facă numeroase opere de binefacere, să plătească 
studiile unor capete luminate - de pildă, Mariâ Cubi - sau să 
aibă faţă de sclavii săi o atitudine părintească, pe cât de elogiată, 
pe atât de rară. 


125 



în 1818, omul nostru s-a căsătorit civil cu fiica asociatului 
său, Judith, un nume extrem de frecvent în masoneria feminină. 
El avea patruzeci şi unu de ani, ea, şaptesprezece. Au avut un 
singur fiu. Au locuit mai bine de cinci ani la New York, după 
care Xifre şi-a lichidat afacerile şi a decis să revină în scumpa sa 
patrie. în 1829 s-a instalat la Barcelona, dar Judith a ales Pa¬ 
risul, căci Barcelona i se părea un oraş provincial şi dezagreabil. 
A mai venit să-şi vadă bărbatul doar pe patul de moarte, căci 
capitala franceză avea o frumoasă ofertă de teatru şi operă, dar şi 
o serie de intelectuali de salon disponibili, printre care Prosper 
Merimee, a cărui prietenă a fost. 

Ajuns la Barcelona, Xifre s-a stabilit pe Rambla şi s-a apucat 
de ce-i plăcea mai mult: să proiecteze mari opere. Pe cea mai im¬ 
portantă a realizat-o între 1836 şi 1840, pe aleea Isabel II, pe 
locul fostei mănăstiri San Sebastiăn, foarte aproape de mare. Pe 
acest loc privilegiat, care foarte curând avea să devină un cartier 
la modă, a proiectat şi a desenat cu mâna lui prima clădire de 
locuinţe burgheze din oraş, care au rămas cu numele de „casele 
lui Xifre“. Edificiul poartă o serie de simboluri personale: pe 
faţada neoclasică se zăresc chipurile conquistadorilor Americii - 
Elcano, Pizarro, Columb, Cortes... - drept tribut adus propriei 
sale condiţii de „indian 11 , iar deasupra sunt gravate câteva versuri 
ale poetului Ausonius către Urania, muza arhitecturii şi a astro¬ 
nomiei, atât de importantă pentru masoni: Uranie Coeli Motus 
Scrutător en Astru (Urania scrutează astrele şi mişcările cerului). 
Onorând culorile cele mai importante ale ceremoniilor societăţii 
secrete, podelele sunt în mozaic alb şi negru, ca tabla de şah. 
Faţada a fost vopsită în albastru, culoarea Marilor Maeştri, ceea 
ce ne face să credem că atunci când Xifre venise la Barcelona era 
posesor al gradului maxim al vreunei loje, deşi dovezi nu există. 
A instalat cupole asemenea celor pe trebuie să le fi avut Templul 
lui Solomon. A pus să se construiască o serie de coloane şi arce 
plasate sub semnul numărului masonic şapte. Sub aceste coloane 
a instalat o cafenea numită „a celor şapte porţi“, iluminată cu 
şapte candelabre de cristal atârnate în tavan şi cu pereţii împo¬ 
dobiţi cu alt simbol drag francmasoneriei: rămurica de salcâm 
cu şapte frunze. 


126 



Cafeneaua celor şapte porţi a fost inaugurată în ziua de Cr㬠
ciun a anului 1838, devenind iute localul cel mai căutat din noua, 
luminata, cosmopolita şi atât de căutata piaţă a Palatului. „Când 
în capitală va exista o cafenea care să ofere condiţii bune de con¬ 
fort şi un aspect atrăgător, acolo vor veni familii întregi. Cafe¬ 
neaua nu va mai fi în Barcelona locul de adunare al vagabonzilor 
şi vicioşilor, ci îi va primi pe toţi barcelonezii de treabă care vor 
dori să-şi petreacă în mod cinstit timpul liber“, scrisese Xifre în 
timp ce punea la cale proiectul. Iar predicţiile sale s-au împlinit 
cu succes, căci cele şapte porţi a devenit şi loc de întâlnire pentru 
societăţile secrete şi pentru detractorii infamului Fernando VII, 
leagăn al revoluţionarilor, şi portavoce a cererilor de amnistiere 
a deţinuţilor politici. Ce mai, un loc de care să fii mândru. 

în ultimii ani, Xifre a stat, ca de obicei, departe de partidis- 
mul politic şi de conducătorii care au încercat în zadar să-l atra¬ 
gă. A refuzat să fie primarul oraşului în 1850, dar a avut funcţii 
de conducere în noile bănci şi legături cu finanţele. A finanţat şi 
construcţia unui mare spital în oraşul său de baştină. 

A murit în conacul său de la Horta la şaptezeci şi nouă de 
ani, vegheat de nevastă-sa, care catadicsise să se deplaseze de la 
Paris, şi de un fost călugăr capucin, pe 7 august 1856. Fiul lui s-a 
îngrijit să-i mute rămăşiţele la Arenys del Mar, unde se odihnesc 
într-un panteon vizavi de spitalul care-i poartă numele. Amintirea 
sa dăinuie, chiar şi printre cei care nu l-au cunoscut, în expresia 
populară „a fi mai bogat decât Xifre“. 

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor 
din Barcelona de odinioară 
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870 



Funcţia pe care foarte monarhistul general Francisco Javier 
Castanos Aragorri Urioste y Olavide, acum căpitan general al 
Cataloniei, a inventat-o pentru foarte ambiguul Nestor Perez de 
Leon nici nu putea fi mai nimerită. Misiunea sa consta în a se 
îngriji ca orice condamnat la moarte să aibă parte de toate cele 
prevăzute de lege, de la asistenţa religioasă din clipa în care p㬠
şea în capelă şi până la numărul exact de zile în care trupul 
sfârtecat trebuia să atârne de porţile oraşului. La început, a făcut 
lucruri însemnate. Le-a comandat unor meşteşugari să ridice 
spânzurători noi, cu o capacitate de până la şase condamnaţi si¬ 
multan, grozav spectacol, păcat doar că minunata construcţie a 
fost ascunsă după copacii Esplanadei, în loc să fie la vedere, 
unde tot plimbăreţul ar fi dat nas în nas cu ei, şi ce instructiv ar 
fi fost pentru copiii care-şi făceau plimbarea de duminică să 
vadă cum pică în acelaşi timp şase ticăloşi. Fireşte, şi felul de a 
face dreptate urma anumite tendinţe: dacă francezii preferau 
strangularea condamnatului care şedea comod pe un fel de foto¬ 
liu, absolutiştii duşmani ai modernităţii nenecesare preferau 
spânzurarea, în definitiv un lucru foarte vechi, e pomenit chiar 
şi în Biblie. 

Lui Perez nu-i păsa de metodologie, îl interesa doar să se 
păstreze obiceiul. în schimb, s-a luptat ca ţestele condamnaţilor 
să fie agăţate ceva mai departe de porţile oraşului, argumentând 
că, mai ales în zilele de vară, nişte călători mai fandosiţi ar putea 
fi deranjaţi. A reuşit şi să scape de cucoanele din Confreria Sân¬ 
gelui, care veneau să-i ameţească pe condamnaţi cu rugăciuni şi 
colecte, convinse fiind că un sacrificiu atât de creştinesc avea să 


128 



le aburce direct în rai. N-aveau decât să ajungă acolo, îşi zicea 
Perez, cu condiţia să nu-i calce pragul biroului şi să nu-1 bată la 
cap, drept care le-a dat deplină libertate. 

O altă misiune a sa era să controleze munca silnică a deţinu¬ 
ţilor. Astfel, a numit nişte vătafi, le-a dat câte un bici şi o bâtă, 
ca să se facă respectaţi, şi i-a pus să dirijeze şirurile de prizonieri 
înlănţuiţi care ieşeau zilnic din închisoare ca să cureţe străzile 
sau să construiască clădirile oficiale. Tot ei au nivelat Rambla 
după ploile din 1817, cărând pământul cu căruţele şi bătătorind 
locul cu sapa. Când era cazul, erau însoţiţi şi de nişte soldaţi. 

Săptămânal, directorul execuţiilor capitale făcea turul închiso¬ 
rilor din oraş, de la impunătorul turn San Juan din Cetăţuie 
până la carcera de la Canaletas, de la Atarazanas la Montjuic, de 
la vechea şi insalubra închisoare din piaţa del Ângel la corabia 
ponton veşnic ancorată în port şi ticsită de deţinuţi politici. Tre¬ 
cea şi pe la arestul religios de pe strada Bisbe, pentru că-i plăcea 
să vadă călugări şi măicuţe ţintuiţi cu belciuge de ziduri la ordi¬ 
nul stareţilor mănăstirilor respective. Dar cel mai mult îi plăcea, 
era un adevărat deliciu, să meargă la închisoarea femeilor, cu¬ 
noscută sub numele La Galera şi situată în livezile de pe strada 
Sânt Pau, cam pe la jumătatea drumului între Rambla şi zidul 
Sânt Antoni. îi plăcea să adulmece prin pleava carcerelor, cău¬ 
tând femei cunoscute gata să-l convingă cu orice preţ de nevino¬ 
văţia lor. Astfel de cazuri îl interesau intr-atât, încât porunci să 
i se aloce un spaţiu unde să le primească în spatele uşilor închise. 
Şi, cum erau numeroase, începu să viziteze locul asiduu, de trei- 
patru ori pe săptămână. A fost perioada în care Perez a cheltuit 
cel mai puţin cu curvele. 

însă nu doar prostituatele se bucurau de atenţia sa. îi plăceau 
şi tinerelele care se lăsaseră răpite fără consimţământul părinţilor 
(dacă era vorba şi de un soţ încornorat, cu atât mai bine), cele 
care avortau mânate de disperare, cele arestate pentru că atenta¬ 
seră în public împotriva bunelor maniere, cele care îşi furau st㬠
pânii şi cele care seduceau băieţii, cu condiţia să fi fost tinere şi 
arătoase. Iar dacă mai păstrau şi o brumă de candoare, cu atât 
mai bine. Le răsplătea pe toate cu un avantaj oarecare, o redu¬ 
cere de pedeapsă, o favoare administrativă. Cu condiţia să petreacă 


129 



un timp cu el între patru ochi în biroul acela şi să se arate 
binevoitoare. 

Nestor Perez îşi avea normele sale. Nu le primea niciodată pe 
cele care îi cereau acest lucru, nici nu se uita la cele care insistau 
să-l vadă. îşi alegea favoritele, toate ştiau asta, aşa cum ştiau şi că 
în prezenţa lui n-aveau voie să se smiorcăie sau să-şi plângă de 
milă, căci, dacă făceau asta, erau imediat trimise înapoi în car¬ 
ceră. Cele convocate în biroul directorului ştiau că acolo le aş¬ 
tepta un sacrificiu, dar şi că aveau să primească în schimb o 
răsplată. Sigur, puteau refuza şi să-şi ducă soarta mai departe, 
numai că nici una nu refuza. în fine, Perez de Leon nu admitea 
să vorbească despre condamnaţii la moarte. Semna ce era de sem¬ 
nat şi se purta de parcă omul ar fi fost deja executat, fie el bărbat 
sau femeie, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac. Nu admitea mame 
scăldate în lacrimi şi nici fii deznădăjduiţi. Şi, bineînţeles, nici 
nu-i trecea prin minte să-i viziteze pe aceşti nefericiţi în ultimele 
lor ceasuri de viaţă, când iminenţa morţii devine tangibilă odată 
cu cea a confesorului şi a habotnicelor Confreriei. Pe Nestor 
Perez de Leon iminenţa morţii îl îmbolnăvea. 

Dar o excepţie tot a făcut. 

Unul dintre preoţii care aveau grijă de sufletele condamnaţilor 
la moarte aduşi în capelă în ziua de miercuri 8 martie 1820 i-a 
adus un mesaj scris pe o bucată de hârtie. Deşi dăduse ordine 
stricte în sensul acesta, omul Domnului, nou în meserie, nu le 
respectase şi depusese pur şi simplu mesajul pe masă. 

— Ce-i asta, un testament? 

Osândiţii la moarte aveau obligaţia să redacteze un testament 
pentru a-1 numi pe moştenitorul firavelor sale bunuri, printre 
care şi pomenile adunate de confrerii. De obicei, aceste pomeni 
erau lăsate parohiei, ca să facă slujbele întru salvarea sufletului. 
Scrise sub tensiunea clipei, documentele erau plictisitoare; în 
afară de testament şi de două scrisori către familie, condamnaţii 
nu aveau voie să scrie altceva. 

— Nu, domnule, e o misivă scrisă în capelă. Pentru domnia 
voastră. 

— Mă cunoaşte? 

— Zice că da. 


130 




— Şi cum îl cheamă pe condamnat? 

— E o femeie: Simona Carlassare. 

— N-o cunosc, a spus Perez de Leon după ce s-a gândit o 
clipă, apoi a luat hârtia, a admirat caligrafia frumoasă şi îngrijită 
a unei persoane cu educaţie şi a citit: „E posibil oare să faceţi 
ceva pentru mine dacă vă dezvălui locul în care s-ar găsi anumite 
cărţi?" 

— Şi pentru ce a fost condamnată? 

— Pentru prostituţie, domnule. 

— Vorbeşti prostii, pentru aşa ceva nu se dă pedeapsa ca¬ 
pitală. 

— S-a certat şi a rănit un client, domnule. Judecata a fost 
foarte rapidă. 

— Cine a fost judecătorul? 

— Don Elias Tosquillas. 

— Mda, a mormăit Perez, adăugând în sinea lui „cel mai co¬ 
rupt şi mai lesne de mituit". Bănuiesc că clientul a dat ortul 
popii. 

— Nu, domnule, dar a rămas şchiop. 

— Atunci chiar că nu pricep. O fi fost un client foarte im¬ 
portant; ca să primească o osândă atât de mare trebuie ca omul 
să fi fost regele în persoană. 

— E mai grav decât atât, s-a ruşinat preotul. E vorba de 
episcop. 

— Nu mai spune! a izbucnit Perez de Leon în râs. 

— Păi, nu l-aţi văzut recent? N-aţi văzut cum merge? Fe¬ 
meia asta i-a stors un testicul. 

— Pe ce motiv? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Am s-o întreb chiar pe ea, trimite-o la mine. 

— Nu se poate, domnule, că e în capelă. Trebuie să vă du¬ 
ceţi domnia voastră acolo. 

Perez a plescăit din limbă: nu-i plăcea să-şi încalce propriile 
reguli. Totuşi, şi-a zis că poate merită osteneala. Poate că, cine 
ştie, cu un pic de noroc, moartea nu se apropiase atât de tare de 
nefericita asta cum credeau ceilalţi. Santinelei care i-a deschis 
uşa i-a poruncit să-i dea afară pe toţi de acolo, apoi a pătruns în 


131 



spaţiul deloc vast, dar printre cele mai frumoase ale închisorii, 
cu impetuozitatea unui erou al Troiei. Osândită stătea culcată 
pe un prici, cu spatele la el, şi părea că doarme. Perez de Leon 
s-a aşezat pe jilţul adus de doi gardieni, a pus picior peste picior, 
şi-a mângâiat barba şi a rostit de parcă ar fi fost un zeu: 

— Tu de colo! Avem de vorbit. 

Atunci, prostituata care-1 storsese pe episcop de un testicul 
s-a răsucit spre el, punându-i sub ochi un decolteu încă arătos şi 
un surâs satisfăcut, iar Perez de Leon s-a simţit imediat altul. 
Neînsemnat, mărunt, ridicol. Şi atât de scund. 

Căci o singură femeie de pe lume era în stare să-i producă 
astfel de simţăminte ticălosului acestuia: Madame La Ruga. Chiar 
şi acum, trecută de cincizeci de ani, chiar nemachiată şi cu stra¬ 
iele sfâşiate şi murdare, chiar şi osândită la moarte, femeia asta 
continua să fie afacerea nerezolvată din viaţa lui Nestor Perez de 
Leon. 

Ne aflăm în după-amiaza zilei de 10 martie 1820 şi afacerile 
personale îl împiedicaseră pe directorul închisorilor să fie la cu¬ 
rent cu veştile care puseseră pe jar întreg oraşul. După două luni 
pline de succese, care începuseră cu revolta de la Cabezas de San 
Juan, generalul Rafael de Riego dobândise victoria liberalilor. 
Cu doar câteva zile în urmă, regele tiran semnase la Madrid un 
manifest de fidelitate faţă de Constituţia din 1812 pe care el 
însuşi o interzisese. Astfel, a scris negru pe alb celebra frază „Să 
avansăm neabătut, cu mine în frunte, pe calea constituţională 11 ; 
liberalii au răsuflat uşuraţi, monarhiştii au blestemat, oamenii 
Bisericii au tremurat, militarii s-au divizat, iar poporul n-a pri¬ 
ceput nimic, doar că de-acum pretutindeni era câte o Piaţă a 
Constituţiei şi că deţinuţii ieşeau din închisori ca să ocupe ran¬ 
guri guvernamentale. Dar şi că lucrurile cu adevărat importante 
rămâneau tot nerezolvate: ogoarele în paragină, populaţia dimi¬ 
nuată şi sărăcită, coloniile care profitau să-şi ceară independenţa, 
comerţul întrerupt, visteria la un nivel minim, bogăţia prost îm¬ 
părţită, foametea omniprezentă. Nimic deci care să-i fi preocu¬ 
pat vreodată pe guvernanţii porniţi să-şi umple buzunarele şi 
după ei potopul. 


132 



Ar fi putut comenta toate noutăţile astea, dacă ar fi fost la 
curent, însă au preferat să abordeze chestiuni personale şi posi¬ 
bilitatea de a câştiga ceva din ele, adică să vorbească despre bani. 
Aici, Nestor Perez de Leon şi Simona Carlassare, alias Madame. 
La Ruga în mizerie, au dovedit că aveau fler de politicieni. 

— La ce cărţi te referi? 

— Mă întrebi ceva ce ştii bine. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— La cărţile pe care Lechi voia să i le trimită lui Napoleon, 
fireşte. 

— Iar tu ştii unde se află. 

— Da. 

— De unde ştii? 

— De la omul care le-a cumpărat şi cu care m-am culcat. 

— Le-a cumpărat? 

— Da, de la nişte bandiţi. Pe un preţ de nimic. 

Perez de Leon a mârâit fără să-şi dea seama, precum fiara 
care reacţionează dacă e deranjată: 

— Şi ai să-mi spui unde se află? 

— Nu. Am să ţi le vând. 

— Aha, în schimbul libertăţii tale, presupun. 

La Ruga a plescăit şi s-a strâmbat: 

— Mă tem că nu pot aspira la atât de mult, dar mă mulţu¬ 
mesc şi cu o condamnare pe viaţă. Deocamdată. 

— Şi de ce crezi că aş putea să aranjez asta? 

— Pentru că prietenul meu era episcopul şi lumea îi urăşte 
pe popi. N-ai auzit ce se vorbeşte peste tot? Anticlericalismul se 
întinde ca o pecingine. 

— Dar nimeni nu se opune faptului că Preasfinţia Sa se în¬ 
tinde cu târfele, nici credincioşii, nici ateii. în definitiv, huma- 
num est , nu doar episcop. 

— Humanum est , nu încape nici o îndoială. O dovedesc 
interesele sale. 

— Te referi la cărţi sau la târfe? 

— Mă refer la arme. 

— Ce arme? 

— Armele ascunse prin mănăstirile de pe Rambla. 


133 



— Pregăteşte cumva episcopul o nouă cruciadă? 

— împotriva liberalilor, pentru Dumnezeu şi rege. Lumea 
ar trebui să ştie. 

— Şi cărţile...? 

— Cărţile le-a încredinţat bibliotecarului de la Santa Cate- 
rina. După ce le-a dat la relegat. în pergament. 

— Cu ce scop? 

— N-am întrebat. Literatura nu făcea parte dintre preferinţele 
noastre. 

— Şi despre toate celelalte vorbea Sfinţia Sa în timp ce vă 
culcaţi împreună? 

— Nu, după. Căci tot acolo îşi primea vizitatorii şi îşi aranja 
afacerile. 

— Şi nu-1 deranja că ascultai? 

— Aştepta să adorm. 

— Şi dormeai? 

— Ca un prunc. Ba şi sforăiam. 

— Grozavă şmecherie! 

— Deloc, posed capacitatea de a auzi şi în somn. Posed de 
asemenea o reţea de informatoare bine instruite şi răspândite 
prin principalele paturi ale oraşului. 

— Informatoare? a ridicat Perez din sprâncene. 

— Lucrătoare în serviciul meu. 

— Acum te-ai apucat să corupi fetişcane? 

— Nu, acum sunt o femeie de afaceri. 

— Prospere, presupun. 

— Nu pot să mă plâng. 

— Şi plăcute...? 

— Aproape mereu. 

— Şi ce trebuie să faci ca să te bucuri de favorurile patroa¬ 
nei? Să fii vreo înaltă faţă bisericească? 

— Să plăteşti cât fac. 

— Adică? 

— O avere. 

— Văd că nu te-ai schimbat deloc. 

— Asta ziceam şi eu. 


134 



în pauza care a urmat, Perez de Leon ajunge la nişte con¬ 
cluzii deloc plăcute. 

— Iar acum trebuie să plăteşti preţul promis, spune ea. 

Omul se relaxează, lasă prefăcătoria la o parte şi revine la atac: 

— Şi dacă stabilesc eu condiţiile ca să te scap de la moarte? 

— Nu cred că mă interesează. 

— Preferi deci să mori? 

— Care ar fi alternativa? 

— Să te laşi iubită de mine, fireşte. 

încercănată şi palidă, La Ruga strâmbă din buze în timp ce 
bărbatul turbează de dorinţă. 

— Poate mai încolo, rosteşte femeia cu un rictus dispreţuitor. 

— Mai încolo poate ai să fii moartă! 

— Ştiam că există şi acest risc. 

El e bărbat şi simte nevoia să i se confirme ceea ce nu pri¬ 
cepe, oricât de neplăcut ar fi, aşa că insistă: 

— Preferi deci să mori decât să fii a mea? 

— Prefer să pot alege. 

— Chiar dacă alegi moartea? 

— Uneori alegerile pot fi deprimante. 

Perez de Leon se ridică, răstoarnă jilţul cu o lovitură de pi¬ 
cior, se întoarce spre ea. Pentru o clipă, femeia se teme să nu se 
repeadă şi să ia ceea ce jinduieşte atât de mult. Sunt singuri, ea e 
o condamnată la moarte, nimeni n-ar mişca un deget. Dar ime¬ 
diat îşi dă seama că a fost o teamă falsă, că el n-o să facă nimic. 
Precis că i-a trecut şi erecţia care-1 chinuia până de curând. 

Pufnind, omul se duce spre uşă şi porunceşte gardianului să 
o deschidă. 

— Păcat că n-am mai putut vorbi despre afaceri, domnule 
Perez. Am senzaţia că noi doi am face o echipă bună. Iar fetele 
mele cred că ţi-ar plăcea mult mai mult decât mine. 

— Dumneata nu-mi placi, Simona. 

Femeia încasează lovitura. Numele de care vrea să uite rostit 
de gura acestui avorton mai că reuşeşte să facă mai mult decât 
tot ce a avut loc în răstimpul acesta. 

— Ai dreptate. îţi provoc frică. 

Omul râde forţat, artificial, pretenţios. 


135 



— Cum de-ai ajuns la concluzia asta? 

— Pentru că mă respecţi. N-ai încotro. 

— Să respect o târfă care se vinde în tot oraşul?! 

— Respecţi femeia pe care n-o poţi avea. Uite, îmi vorbeşti 
cu dumneata, chiar şi aici. Nu ţi-ai dat seama? 

— Sigur că mi-am dat seama, dragă, dar nu de asta. Nu pot 
tutui doamnele de vârsta dumitale, ce vrei, sunt demodat. 

Gardianul deschide uşa, Perez de Leon iese încruntat, uşa 
scârţâie închizându-se în urma lui. Gardianul îşi zice: „Ca să vezi, 
nu ştiam că directorul e atât de scund. Zău că e tare mărunţel". 

în aceeaşi noapte deţinuţii politici sunt eliberaţi. Pentru că a 
atentat împotriva unei înalte feţe biserieşti provocându-i un 
şchiopătat permanent, La Ruga e considerată deţinut politic. 



5. Scrisoarea pe care fratele Sebastiân Pier, părinte dominican, 
bibliotecar al mănăstirii Santa Caterina din Barcelona, a trimis-o 
superiorului său, abatele congregaţiei, dându-i veşti despre cele 
petrecute cu biblioteca pe 26 martie 1823 


pornii! oAAigerabifo! 'ETotud e pierdut, ia/t noi, oamenii ^omnufui, ta/te 
am pătimit în acest oraş af Satanei. 

© piaţă. $n aşa ceea s-a transformat fecud unde se înălţau gidurife gotice 
ale fte^ectoftiufiut încununat de nobifej bibliotecă. Qln loc god în ca/te se când 
pepeni galbeni, asta a fost ambiţia diavolii liberali, cam îndrăgnesc să se pre¬ 
tindă cufei. cAfici nu le-a păsat că au demolat sălaşul cam a adăpostit dou㬠
zeci de mii de căliţi, adunate cu iubim. şi sacrificii şi păgite cu gene/togitate, căci 
noi am fost cei ca/te fe-au pus la dispogiţia studioşilor doritori să le citească, 
p/timindu-i în casa noastră pe ca/te fe-am deschis-o cu drag. uAsta să ţie fofesud 
pe ca/te 0-au t/tas din citit? u4şa ne pfetesc ei? infamii! 

Qlfeimefe ceasuri au fost cele mai refie din eiaţa mea, fe-am petrecut ascuns 
fo nişte buni creştini de pe strada 'zfmiwms. înainte de demolam, biblioteca 
a fost mutată, dar în mare grabă şi fără nici o noimă. uAutorităţife militam. şi 
municipale dădeau ordine contradictorii, eAm eăgut printre ei neguţători de cărţi 
care cercetau totul de parcă se pregăteau să fe eăndă. Qfnefe exemplare au 
rămas la noi, bineînţeles, dar n-aş putea să precigeg care şi în ce condiţii şi, 
drept să spun, mari speranţe nici nu-mi fac. 

$n toiud degastrufei n-am negftţat nici o cftpă misiunea ce mi-aţi dat-o de 
a eă safea cărţife, înălţimea eoastră. eAm intrat în bibliotecă şi m-am dus gfenţ 
fo dulapul gidit în care e-am păstrat sub cheie cărţife încredinţate de domnia 
eoastră în numele episcopului. u4ş dori să eă spun că nici hârtia şi nici perga¬ 
mentul n-au aeut de suferit, însă adeeărut 1 e afeud şi e groagnic. 

Cefe unspregece eofeme erau acofe când am deschis dufepud în starea în 
care mi fe-aţi încredinţat, ba chiar mai bună, căci în cftpefe mefe de răgag îmi 
pfecea să fe scot ca să ia aer şi să şterg pergamentul cu o cărpă umegită. Cunos- 
căndu-fe deci bine - deşi nu fe-am deschis niciodată, că aşa mi-aţi poruncit - 


137 



i/ă pot spune că e/t a coliba de i/ofume ţoa/tte g/tefe, ce nu pot ţi tanspo/itate 
toate de un singu/t om. Cu muftă t/iudă, am /teuşit să ca/t cinci dint/te efe, încuind 
fa doc că/tţife /tămase. Sfe-am pus fa adăpost în casa de pe st/tada ‘tT/teim/tes, 
da/t, uai, cănd m-am înto/ts uşife e/tau ţo/tţate, dacătud spa/tt şi dudapud gof. 

degeaba i-am înbtebat pe cei ca/te se îni/ă/tteau pe acofo, în c ede din u/tmă 
şeţuf fo/t mi-a spus: 

- oWu-ţi ţo/tţa no/tocuf, pă/tinte, mai bine uită de ede. 

3 n schimb, unuf dint/te muncito/tii de fa demofă/ti a ţost mai sfobod fa gu/tă, 
dând gfas pă/te/tii unanime: 

- Ceea ce se găseşte înt/ie aceste gidu/ti apa/tţine tutukok, căci cu toţii am 
fi/tănit fipito/tife ^Bise/ticii cam p/tea muft timp. 

( Deşi mana îmi t/temu/tă în timp ce sc/tiu aceste /tăndu/ti, desp/te soa/tta cefo/t 
şase că/tţi afte i/eşti nu am. ^/tesupun că i/o/t ţi i/ăndute fa bucată sau că i/o/t 
ajunge fa fabricanţii de tobe, ca/te de i/o/t smufge pe/tgamentuf cope/tţifo/t. Sau 
poate că i/o/t ţi apreciate ctiia/t de cei ca/te ne urăsc, ca/te în ţefuf acesta i/o/t 
comite păcatuf incongruenţei. 

^in partea mea, nu mai am nimic de adăugat. Cu misii/a aceasta, pe ca/te 
i-o înmăneg ţ/tatefui bibfioteca/t af mănăstirii San ^ose, p/tedau şi cefe cinci i/o- 
fume safi/ate, împ/teună cu prea-pfecatefe mefe scuge că n-am putut să de safi/eg 
şi pe cefefafte şi că n-am /teuşit să mă achit de misiune. $mi înc/tedinţeg i/iaţa 
Cefui de Sus şi pfec de aici, nădăjduind că uft/tajuf să nu ţi ţost în gada/t şi 
neputănd să nu-i bfestem înt/tuna, e peste puterife mefe: 

Să cadă peste (toţi bfestemuf cefo/t ca/te au iubit ce-au ţurat ei. 

Să semene aceste că/tţi discordia printre cei ca/te fe năguiesc. Să se despar¬ 
tă prieten de prieten şi să cadă mă/timife orbite de ambiţii neîmpfinite. 

Să put/tegească tiărtia în beciuri imunde înainte ca afţi ochi să se poată 
defecta cu efe. 

Să roadă şobofanii paginife cefe mai ţ/tumoase, grai/urife cefe mai măiestre, 
i/ersurife cefe mai iscusite pană nu mai pot ţi desfuşite. 

Să pătrundă umegeafa în evempfarefe unice care au sup/tai/ieţuit i/itregiei 
timpufui. 

Să dei/orege termitele ceea ce au făsat şobofanii. 

Să /tămănă aceste că/tţi în begna ignoranţei i/rerne de decenii şi secofe. 

Să nu găsească ini/adato/tii nimic bun de citit pană fa sţă/tşituf gifefor for 
prăpădite. 

<: Deie ^Domnuf ca umifuf bibfioteca/t ca/te sunt să trăiască îndeajuns ca să 
asiste fa toate acestea. u4min. 


138 



6. Scrisoarea lui V.P. Guillot către prietenul său Josep Xifre i Casas 


ijMataro, 18 apMfte 1823 
Scump prieten, 

Constat uneori că timp uf cam trnce tâftăşte cu ei în uăfearea tufbu/te cam 
de duce pe toate, muft p/tea mufe fucruri importante. ^Prietenia noastră nu intră 
în discuţie, oricât a/t întărgia scrisorile noastre şi oricâte pauge am {ace în cufti- 
i/area acestei amiciţii căreia îi sunt atât de îndatorat. ^Drept care iată că îţi sc/tiu, 
pentru că nu mai ştiu cănd a {ost ultima misii/ă şi af cui era rănduf să răspundă, 
ca să-ţi dau un semn de i/iaţă şi să te pun fa curent cu uftimele nimicuri. 

de {apt, în ufemii ani un singur eueniment merită atenţie: Carfota a deuenit 
{emeie. cAIu mă întreba cum, că nu pricep nici eu. dintr-odată, prieind-o, n-am 
mai găsit nici u/tmă din copila ca/te {usese. $n focuf ei, acum se a{fă o domni¬ 
şoară {rumoasă şi inteligentă de şaptesprezece ani, i/esefă şi cu/tioasă, ca/te 
începe să i/isege fa bărbatul ce o ea fua de făngă mine. ‘-Pretendenţi nu fipsesc, 
{ireşte, unii cliiar au îndrăgnit să o curtege. deocamdată e eorba doar de mici 
moşieri focafi sau de ereun {ante de oraş, nimic care să o interesege, deşi de 
ascuftă tuturor eorbele şi cochetăria ei sporeşte cu {tecare dintre ei. © are al㬠
turi pe 2afuia, sora ei de fapte, care îi e prietenă bună şi, în pfus, se dă mare 
expertă în materie. împreună îi judecă pe toţi candidaţii şi pesemne că {ormeagă 
un tribunaf în toată regufa, căci nici unuf nu de obţine aprobarea. ‘Sare aş crea 
să a{fu, prietene drag, care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească 
un domn pentru a {i demn de atenţia exigentelor dudui. 

2-a întămpfat recent ceea ce-aş urea să-ţi spun, deşi Carfota nu mi-ar 
ierta-o. dar i/ei uedea că merită şi sper să te {acă să răgi. < 3otuf a început 
cănd fa uşa noastră a tras o cafeaşcă împodobită ca pentru o procesiune şi din 
ea au coborăt o matroană grasă, îm/eşmăntată în dantele şi cati{ea afbă, ca o 


139 



mireasă, şi un domnişor înţoftt după moda de la Raris, cu mustăcioa/ta afe¬ 
rentă. uAu întrebat de mine, ia/t cftedinciosufi meu Qirabancas i-a poftit în safe- 
nud cel mare, unde portretul! scumpei mefe soţii îmi inspi/tă de /tegufiă cefe mai 
pot/tii/ite hotărâri. cAIu i-am lăsat să aştepte şi, după politeţukile de /tigoa/te, 
doamna a g/tăit: 

- Răiatul e nepotul meu. Raică-său, adică fratele meu, a/te inima slabă 
şi călătoriile îi fac /tău. i_A(-a /tugat să t/ă t/tansmit din pa/ttea lui toate cefe 
bune, cât şi /tecunoştinţa sa ete/mă, ca/te rămâne neschimbată în ciuda anife/t şi 
pe ca/te nu o uită. 

u4m fost ufeit: 

- Recunoştinţă, doamnă...? 

- Rratefe meu spune că, dacă n-aţi fi fost dumneai/oast/tă şi talentul diplo¬ 
matic pe cake-l at/eţi, francegii l-ar fi omo/tăt când cu atacul asup/ta o/taşufei, 
în iunie 1818. 

- Răi, atunci mă bucu/t c-am făcut-o, căci afeminte/ti n-am fi ai/ut p/tife.jufi 
de a ne affe acum împ/teună. Cum îl cheamă pe f/t aţele dumnei/oast/tă? 

- Îlalentîn Qusi, a /tăspuns ea, plină de mândrie. 

i_yU-am a/tătat entugiasmat, deşi mă/ttu/tisesc că nu mai ştiu nici cum a/tăta 
omul că/tuia, după cum se vede, ti safeasem t/iaţa. u4u fost i/remuri tulbuki, după 
cum bine se ştie, în ca/te o/tice om de bună c/tcdinţă a ajutat pe cine a putut. 
u4m făcut-o şi eu, după puterile mefe, de ce să mint, deşi e/tam cont/ins că pu¬ 
team face mai mufe. Rneori, p/tietene, mă şi minuneg că a mai /tămas cinet/a în 
t/iaţă după toate cefe pet/ieeute. 

Rupă ca/te am affet şi motu/ul i/igitei: domnişorul, ca/te pu/tta acelaşi nume 
cu al tatăfei său, c/ta înd/tăgostit de fiică-mea şi aspi/ta să-mi det/ină gine/te. fîmct 
aşa s-a exprimat cucoana. 

Re pa/tcă mătuşă-sa nu s-a/t fi exprimat cu destulă a/tdoa/te, junele a in¬ 
tervenit: 

- îndrăgostit e puţin spus. Sunt nebun de amor, a rostit el, iar strălucirea 
dementă a ochifer săi m-a cam speriat, se vede treaba pentru c-oi fi uitat cum 
arată amorul autentic. 

îar amorul lui trebuie că era cât se poate de autentic, judecând după cum 
se purta bietul băiat, judecă şi tu: după ce a spus cuvintele acelea, s-a întors 
cu spatele fe noi şi s-a apucat să suspine cu ochii la şemineu. îlpoi şi-a şters 
ochii şi s-a întors, dar cu un aer absent, iar mătuşă-sa s-a apucat să-i facă vânt 
cu evantaiul de călătorie, care-i fofesea să se răcorească. Rupă care şi-a cerut 


140 



seuge şi m-a înthebat dacă ai/eam să o in{o/tmeg pe Ca/tlota de sp/te nobilele 
po/tni/ti cu ca/te plecase/tă la d/tum, la ca/te tână/tufi a luat din nou cui/ântul: 

- uf/tebuie să ştie, domnule, eu o iubesc, nimeni n-a/te s-o iubească atât, tre¬ 
buie să ştie asta, în cag cont/ta/t, ju/t că nu-mi itămâne decât să-mi iau... 

fîeantaiul ene/tgic al mătuşii l-a op/tit să continue cu ga{ele. fî/ta ftoşu la 
{aţă de supă/ta/te şi, în acelaşi timp, palid, p/tecum o păpuşă de po/tţelan cu 
ob/tajii t/opsiţi. 3-arn p/tomis să-i iau în seamă cernea şi să le dau un /tăspuns 
căt mai cu/tând posibil, la carte mătuşa a gis ceea de moşteni/tea junelui şi de 
condiţia sa de {iu unic, două Cucftufti ca/te m-au {ăcut să ciulesc u/tecfiile, căci 
at/e/tea sa nu e/ta deloc de lepădat. 

u4u plecat, am acut imp/tesia că băiatul! plâng ea şi că mătuşa îl ce/tta în 
timp ce cobo/tau scă/tile şi mai tâ/tgiu, pe când caleaşca se depă/tta pe aleea cu 
cfiipa/toşi. Qi/tabancas, ca/te asistase disc/tet dinta-un colţ la întftecedefte, a ftâs 
din tot sufletul amintindu-şi anumite detafiii şi a {ost de păftefte că n-at/ea sens 
să-i cortbesc Ca/tCotei desp/te intenţiile acestui {il{igon atât de jalnic, ^a/t m-am 
gândit mai bine şi mi-am gis că t/tebuia să ştie, căci nu uoiam să iau asup/ta 
mea Cfteo decigie carte a/t {i putut a{ecta înt/t-un {el sau altul {e/tici/tea {iicei mele 
şi pent/tu că d/tagostea e oa/tbă şi toantă şi s-au mai i/ăgut şi cagu/ti mai /iele 
cu fteguitat {e/ticit. 

ijU-am mai liniştit când Ca/tlota mi-a dat un /tăspuns limpede şi categoftic, 
ca/te p/tecis că l-a/t {i amuţit de du/te/te pe băiat: 

- f -Valentin Qusi? ^Blegul ăla plângăcios? Se /tog, tată, unul mai bun 
nu ai? 

u4m {ost mi/tat că Salcia nu at/ea nici o părtefte, expe/ită cum efta în t/tebu/ti 
sentimentale. 

Se/ticit, i-am comunicat doamnei Qusi că îi /tespingeam o{e/tta în ciuda nu- 
me/toaselo/t meftite ale nepotului său şi că spe/tam din tot su{letul să găsească 
ftepede o {ată ca/te să co/tespundă inimii lui acântate şi bla-bla-bla, cu conside- 
rtaţie, semnătu/ta şi pa/ta{a. 

o\(-au t/iecut nici gece gile când caleaşca a ftecenit, cucoana îmb/tăcată la 
{el, ia/t junele ceea mai calm. SAi-am gis că nu e/tau în sta/te să admită un fte{ug 
şi m-am p/tegătit su{leteşte să-i ascult /tesemnat şi să le dau un /tăspuns cât mai 
puţin du/te/tos şi cât mai amabil. SA-am aşegat în {aţa po/it/ietului iubitei mele 
J)uliana, pent/tu ca pfticirttle ei senine să-mi inspi/te cucintele potfticite. tjUa/te 
mi-a {ost însă mi/ta/tea când doamna Qusi, în loc să p/totestege, mi-a solicitat 
mâna Sălciei, de ca/te junele e/ta la {el de amo/tegat, deşi de mai cu/tând. 


141 



ivU-am căgut obligat, punându-mă în (locali lui, să-i decontând să mai cugete 
puţin, deoa/iece căsăto/tia e un cont/tact ca/te, odată semnat, nu se mai poate des¬ 
face. ^Daft junele mi-a spus, cu fedmitatea şi sigu/tanţa aceea a tinedeţii ca/te te 
duc di/tect în p/tăpastie, că se gândise bine. Sf-am dugat să pădăsească salonul 
şi să aştepte un pic pe cuload; Qidabancas a stat cu el din pofiiteţe. dămas 
singud cu mătuşa, i-am sugedat că poate că nepotul ei o alegea pe pdietena 
Cadlotei nu din ddagoste pentdu Salcia, ci ca ultimă posibilitate de a fi apdoa- 
pe de iubita sa; că a te căsătodi nu cu femeia pe cade o iubeşti, ci cu pdietena 
ei cea mai bună nu e ceea menit să ducă la fedicidea nici uneia din pădţi. 

doamna Qusi m-a ascultat atent, tdemudându-şi guşa şi făcându-şi cânt cu 
ecantaiul, după cade a spus: 

- Qvad asta i-am gis fdate-meu şi cu mine, domnule Quillot, apdoape cu 
aceleaşi cucinte! 

- Şi nu l-aţi concins? 

- oMu, domnule. dădbaţii din familia mea nu obişnuiesc să se lase concinşi. 

- Şi cdedeţi că o să fie o afacede bună dacă acceptăm? 

- Cded, iedtat să-mi fie, că o căsătodie e mai cudând o lotedie decât o afacede. 

tdebuit să accept adgumentele atât de categodice şi să dau cuds emuli 
în căsătodie, spedând în secdet că Salcia, cade e medeu de acodd cu fiică-mea, 
să defuge la fel de fulminant şi să-l ducă la dispedade pe bietul Qusi. ^Totuşi, 
ce de sudpdige îţi degedcă femeile, ddagul meu pdieten! Salcia a plâns de emoţie 
aflând cestea, iad mama ei a plâns aflând gestdea pdetendentului. Cadlota şi-a 
îmbdăţişat pdietena de padcă întde ele n-ad fi existat nici o pădcdc în contdadic- 
todiu asupda junelui Qusi, iad în casă au început pdegătidile pentdu o nuntă ca 
pentdu fata mea. Pentdu că, întd-un fe.1, Salcia îmi este şi ea ca o fiică. Pentdu 
pdeţuidea pe cade i-o podt maică-sii şi pentdu ddagostea pe cade i-o poadtă Cad¬ 
lota, pentdu cade a fost mai bună decât o sodă de acelaşi sânge. 

u4sta coiam să-ţi pocestesc, pdietene. cAlunta s-a (totădât pentdu la anul şi 
toţi sunt în al nouălea ced. Udatele emisadei mi-a sedis despde fedicidea cade i-a 
fost dată „de a stdânge legătudile cu omul căduia îi coi fi îndatodat câte gile 
coi acea“. $ad eu abia aştept să cină giua nunţii, ca să-l căd în fine pe cel cade 
mă stimeagă atât de mult. 

Cadlota e şi ea fedicită, cu gândul la ţesătudile fdanţugeşti din cade ca fi 
făcută docfua de domnişoadă de onoade. deocamdată, măditişul gemenei sale 
nu i-a tdegit dodinţa de a o imita. L/Uai cudând, dimpotdică, pade mult mai senină 
decât înainte, de padcă ad şti că aşteptadea se ca tedmina odată cu cenidea celui 
la cade ciseagă. c_Afu ţi se pade cam ciudat? 


142 



Căci pnnă acum n-au p/wa veni t mudţi, drept să-ţi spun. Cu excepţia nota¬ 
bila a unui domn de cate pte.cis ai augit, căci ate degătură cu o pa/tte dintte 
prietenii noştri din ^Barcelona. u4 îndeplinit funcţia dc şef ad poliţiei în timpul 
răgboiudui, deşi nu ştiu dacă e/ta simpatigant ai ocupanţidor. $n timp ce Casta- 
hos efta căpitan gene/tai d-a scos din funcţie pe considerentud că e/ta un potenţiad 
duşman, d-a dat afa/tă din casa pe ca/te o ocupa pe st/tada u4mpde şi d-a numit 
di/tecto/t cu execuţiile capitale, ca să-şi dovedească astfel lealitatea şi curajud, 
cică. făcut asta mai mute ani, pesemne cei mai /tăi din viaţa sa, da/t pană 
da u/tmă a ieşit cu bine din aceste v/temu/ti de răgboi permanent şi şi-a păstrat 
rangud şi capud fără să manifeste vreo preferinţă ideodogică. u4cum vreo doi ani 
i s-a oferit vechi ud post de şef ad podiţiei, de data asta sub guvernare diberadă, 
dar a refugat onoarea, preferând să stea deoparte şi ocupăndu-se cu oarece afa¬ 
ceri împreună cu un asociat itadian, gice-se. 

9?-am cunoscut recent şi mi s-a părut a fi un om cudtivat, sensibid, codecţio- 
nar - ca şi mine - de cărţi frumoase, iubitor de ducruri rafinate şi foarte bogat. 
uAjunge să-ţi spun că a cumpărat palatul răposatudui baron de t^Uadvă de pe 
strada c Pi şi d-a pus da punct preţ de patru ani, transformăndu-d, pare-se, într-o 
reşedinţă demnă de un rege. 

^ar nu ţi-am spus încă de ce a venit da mine, o vigită care m-a umpdut de 
satisfacţie. Ca urmare a unor schimburi epistodare cu câţiva bibdiofidi importanţi 
din toată fîuropa, a afdat că bunud meu prieten Chardes cAfodier şi dibrarud 
din ^Vadencia atât de cudtivat, mă refer da QAcente fîadvă, se vor afda sub cerud 
^Barcelonei, drept care s-a hotărât să dea o petrecere da el acasă în cinstea 
dor. avut deci amabilitatea să vină să mă anunţe personad, nu printr-un sdu- 
jitor, astfel că d-am invitat da masă, prilej cu care am vorbit despre cărţi şi 
despre cei care de înjosesc. oAlare mi-a fost mirarea afdând că era da curent cu 
furtud preţioasei mede codecţii pentru că fusese seeretarud dighioanei aceleia de 
Sfechi şi că de atunci dorinţa sa cea mai fierbinte era să-mi recuperege cărţide 
şi să mi de restituie, însă nu reuşise încă să dea de urma dor. Cărţide, a spus 
ed, dispăruseră de parcă de-ar fi înghiţit pământud. 

$-am spus că nu era chiar aşa şi, răspungând mărturisidor sade, i-am po¬ 
vestit de dibrarud acela ghinionist care voise să mi de aducă şi fusese jefuit. 
< dTare s-a mirat, augind numele nefericitudui, ad cărui asasinat îd investigase ed 
însuşi ca şef ad podiţiei ca să vegi ce coincidenţe ne oferă viaţa, nu? -, dar de 
abandonase ajungând într-o fundătură. 

- uAdică n-ai dat de ucigaşii dui? 


143 



- cAfu, din păcate. 

- ^Daii libtâhia mai {uncţioneagă? 

- 2-a încfiis. SEîbftaftuf nu acea u/tmaşi. 

- Şi eă/iţile? 

- u4u {ost {u/tate înainte de a {i scoase la licitaţie. 

- © neno/toci/te după alta! 

- u4şa e. Ştiţi co/tba: o neno/toci/te nu cine niciodată singu/tă. 

fîi, ce păiteite ai, 9(i{/te? 2ă nu te {aci niciodată libmit, că vei {i jumuftt 
ca o cu/tcă şi-apoi o să-ţi jefuiască şi casa. u4şa că cegi cum stau duc/tu/tide. 
^Dufjă cum c/ted că ţi-ai dat seama, m-am mai (lecuit de t/tisteţifie mele dic/ieşti, 
dftept ca/te mă simt în sta/te să dau cu/is incitaţiei de ca/te ţi-am spus. u4st{el 
că i-am gis domnului ‘Pe/teg de S£eon că coi ceni. lA(i, nu ţi-am spus cum îl 
cheamă: cAfesto/t ‘Pe/teg de Sfeon, un nume compus. i_AA-a Mmu/tit el, pent/tu că-i 
giceam înt/tuna „domnude ‘Pe/teg", ceea ce, e limpede, îl jigneşte. < P/te{e/tă nu¬ 
mele cel dung, ca/te cont/tasteagă cu statu/ta sa scu/ttă. Căci iată şi pnimul defect 
pe cane i-l găsesc. ‘PJeşi, dacă mă gândesc mai bine, faptul de a {i fteuşit să 
conducă atâta c/terne {iind atât de scund poate {i o calitate. 

‘P/tomit să-ţi /telateg tot ce ca {i {ost inte/tesant da /teuniunea bibdio{idido/t 
de pe st/tada ‘Pi. tjMă coi duce cu {iică-mea, ca/te a insistat să mă însoţească, 
{iind o tot atât de ma/te iubitoa/te de că/tţi ca şi mine. 2au poate c-o inte/teseagă 
domnul ‘-Pcfteg? u4, {emeile, ce minune indesci{/tabidă! 

‘-Păspunde-mi neg/teşit, p/iietene al meu ceefii. ‘Dă-mi ceşti desp/te tine ca/te 
să mă bucu/te. Şi nu uita că aici e şi casa ta şi că o casă e docud unde eşti aş¬ 
teptat cu bucu/tie. 

‘PftietenuC tău, 

Quillot 



Pe 12 decembrie 1828, în timp ce cobora din clopotniţă după 
ce bătuse clopotele de stingere, ultima bătaie din zi, spunându-şi 
rugăciunile, Filippo Brancaleone a pus greşit piciorul beteag pe 
treptele abrupte şi a alunecat atât de rău că a aterizat pe spate, 
s-a lovit la ceafă şi a murit pe loc. 

Când i l-au adus acasă şi l-au întins pe patul atâtor întâm¬ 
plări, Rita Neu şi-a amintit obsesia pe care îngerul ei nu o pu¬ 
tuse pune în practică din lipsă de timp sau de curaj, s-a aplecat 
să caute sub pat, a tras de acolo un pachet voluminos şi i l-a pus 
în braţe fiului: 

— Te duci să restitui asta! i-a poruncit. 

Angel Brancaleone, ajuns între timp un june de nouăsprezece 
ani, şi-a zis că durerea îi luase minţile maică-sii, numai că Rita 
era mai înţeleaptă ca oricând. 

— Sufletul morţilor nu-şi găseşte odihna cât timp nu se re¬ 
zolvă lucrurile pe care le-au lăsat neterminate aici, pe pământ. 
Tu trebuie să-ţi ajuţi tatăl să ajungă în cer. Vei pleca mâine-di- 
mineaţă după prima bătaie de clopot. Aici e adresa, i-a indicat 
ea cuvintele scrise cu cărbune cu numele lui Victor Philibert 
Guillot şi adresa casei sale de la marginea localităţii Mataro. 

Băiatul nu a protestat. Nu pentru că ar fi fost docil din fire, 
ci pentru că înţelegea gravitatea situaţiei şi nu era cazul să se 
opună. în plus, orice aventură era ceva pasionant, pentru că cre¬ 
dea în posibilităţile extraordinarului şi îi plăcea să-şi încerce 
norocul. Cu timpul, exact cum prevăzuse Rita Neu, Ângel deve¬ 
nise imaginea fidelă a unchiului său Jose, dar mai deştept, mai 
instruit - învăţase îndelung de la un iezuit foarte cultivat şi 


145 



învăţătura chiar se lipise de el - şi, spera ea, mai chibzuit, deşi 
aici mai avea îndoieli. 

Ritualul extenuant al morţii avea să înceapă în curând. Dar 
înainte de a atârna pânzele negre la ferestre, Rita Neu a petrecut 
o vreme cu îngerul ei mort. L-a dezbrăcat, l-a spălat cu apă căl¬ 
duţă, l-a pieptănat cu grijă, de parcă s-ar fi temut să nu-1 tre¬ 
zească, i-a pus straiele de duminică, l-a încălţat şi i-a încrucişat 
mâinile pe piept. 

Apoi s-a aşezat pe un scăunel la picioarele patului şi, cu glas 
scăzut, i-a spus, ca să ştie el bine, că-1 iubise la nebunie încă din 
prima zi, când ajunsese ca vai de el pe patul acela al spitalului 
Santa Cruz; că la început l-a iubit pentru că era neajutorat şi 
părăsit, dar apoi pentru că era bun şi simpatic şi pentru z-urile 
alea pe care i se şoptea la ureche pe întuneric; şi pentru că m㬠
tura casa şi atârna rufele la uscat, l-a iubit pentru că era ciudat, 
pentru că era altfel; apoi l-a iubit pentru că pe bărbat trebuie să-l 
iubeşti (a spus-o chiar părintele Bardaxi), dar imediat a descoperit 
că o iubea şi el, drept care l-a iubit şi pentru asta; mai târziu l-a 
iubit pentru că fusese plecat, pe urmă pentru că s-a întors şi 
pentru că o căutase, pentru că s-a prefăcut că ştie să ridice o casă 
doar ca s-o vadă mulţumită. Iar apoi s-a dovedit că ştia intr-ade¬ 
văr să ridice o casă, precum îngerul păzitor căruia îi ceruse aju¬ 
torul în zilele ei de singurătate, l-a iubit pentru că ştia să facă 
lucruri grele şi pentru că avusese grijă de ea şi de copil. Iar odată 
casa terminată, l-a iubit pentru că nimeni nu trăgea clopotele 
mai bine ca el, că era vorba de un botez sau de chemarea la 
slujbă, de parcă şi clopotele ar fi simţit ca ea şi n-ar fi găsit unul 
mai bun, şi atunci l-a iubit pentru că erau fericiţi şi aveau ce 
pune pe masă în fiecare zi şi pentru că băiatul lor creştea sănătos 
şi s-a gândit ea că e bine să iubeşti chiar şi atunci când toate 
merg ca unse. Iar acum, stând lângă trupul inert, iubit şi inert, 
câtă nedreptate, îl iubea pentru toate amintirile astea pe care nu 
i le va lua nimeni şi pentru că o făcuse să fie o femeie pe care tre¬ 
cutul nu o doare şi viitorul nu o sperie. 

Toate astea i le-a spus într-o şoaptă care a ţinut toată noap¬ 
tea. Pe urmă l-a sărutat pe vârful nasului, şi-a aranjat hainele şi 
a făcut ce avea de făcut. A pus draperii negre la ferestrele către 


146 



stradă, a dat explicaţii celor care întrebau, l-a plătit pe omul din 
breasla clopotarilor ca să spună câte o rugăciune la fiecare colţ 
de stradă pentru sufletul răposatului, a ascultat jelaniile şi „Dum¬ 
nezeu să-l ierte“ al celor care veneau să o consoleze şi a surâs 
fericită şi fără să leşine atunci când clopotele oraşului, de la San 
Miguel, San Jaime, Santa Ana şi Santa Marfa de Pi, inclusiv clo¬ 
potul cel mare de la catedrală, „Tomasa cea mare“, au bătut la 
unison pentru Filippo Brancaleone, clopotar, italian, dezertor, 
îngerul Ritei Neu, mort la treizeci şi şase de ani la datorie. 



DECRET REGAL ÎMPOTRIVA REBELILOR 
SI A REVOLUŢIONARILOR 

5 5 


Art. 2: Pentru faptul de a purta corespondenţă epistolară cu 
oricare dintre duşmanii care au emigrat din Regat pentru că 
au fost implicaţi în delicte politice în perioada dintre anii 
1820 şi 1823 se impune o pedeapsă de doi ani de închisoare 
şi o amendă de două sute de ducaţi. 

Iar dacă numita corespondenţă se dovedeşte a fi avut sco¬ 
pul de a sprijini atentate contra statului, făptaşii vor fi con¬ 
sideraţi trădători şi condamnaţi la moarte. 


Decrete ale Regelui Nostru, Fernando VII 



7. Scrisoarea librarului Vicente Salva către prietenul său V.P. 
Guillot despre mai multe chestiuni foarte periculoase 


ăfoncffta, noiembrie 1828 
‘-Prietene Quiffot, 

u4m să mă prefac că misit/a aceasta a mea nu te pune în primejdie şi-am 
s-o încep ca şi cum ftefiaţia noast/tă epistofară a/t fi Cipsită de orice riscuri. 

$ţi păstreg o aminti/te extrem de plăcută, p/tietene. ‘Dacă nu ţi-am sc/tis pană 
acum este pent/iu că treburife gifniee mă ţin atât de ocupat, că nu mai am timp 
ap/toape pent/iu nimic aftcei/a. înainte de a ajunge fa subiectuf p/tincipaf, do/tesc 
să-ţi poi/estesc cum mi-a me/ts după ce ne-am uăgut uftima dată în casa din 
^Barcelona a acefui domn ‘-Pereg. uAdeiiăitul e că nu-mi pasă că sunt un p/tosc/tis 
în Spania, după cum me/tg fuc/tu/tife. e/m pă/tăsit ţa/ta acum cinci ani, când 
atmosfera dei/enise i/tespi/tabifă pent/iu noi, iubito/tii fibe/ttăţii. u4m făcut-o după 
ce am supo/ttat injurii, ameninţă/ti şi atacu/ti. Siftimuf a fost atăt de serios, încât 
uiaţa mea şi a famifiei mefe a fost în pe/ticof, ca să nu mai i/o/ibese de fib/tă/tia 
mea de pe st/tada San ^Vicente din QJafencia, din ca/te a /tămas doa/t cenuşa. 
u4m p/ticeput deci că pentru a-mi face mai depa/tte mese/tia t/tebuia să mă exifeg, 
aşa că am făsat scumpa noast/tă pat/tie, fa fef ca atâţia bă/tbaţi mai t/afo/toşi 
decât mine, şi m-am dus fa londra. 

u4ici cofonia exifaţifor spaniofi formeagă o t/tupă nostafgică, da/t bătăioasă, 
căci aftminte/ti n-am fi putut-o fua de fa început. c Po/ttd/tapefuf nost/tu e gene/ta- 
fuf fîspog y L^Uina, cu bune /tefaţii cu gut/e/tnuf engfeg, deşi cu un comporta¬ 
ment miste/tios. L^lm înfiinţat aici un cenacfu înt/t-un foc numit ^B/titisb Coffee 
< 3douse, ne gândim să deschidem şi un uAteneu Spaniof în ca/te copiii noşt/ti să 
poată înt/ăţa frumoasa noast/tă fim bă, tjMarcefino Cafe/to a înfiinţat o tipo¬ 
grafie care fucreagă din pfin şi scoate rei/istefe noastre - tDft'os de QspanoUes 
Smigmdos şi cd/o we otafe -, uAfcafă Qafiano are o catedră fa unii/ersitate, 


149 



ia/t poetul! fîsp/tonceda dă lecţii de sc/timă (în /testul timpului îl admi/tă pe 
loitdul ^By/ton). Ca să nu-ţi mai spun de ^Bfonco QAKiite şi de (jMa/ttîneg de 
la Qosa, ca/te se înţeleg de minune, sau de atâţia alţii ca/te t/tăiesc toaducându-i 
pe aceşti engfiegi fa modă, cu QAlafte/i Scott în (/tunte. ^acă ne-am a(fa aici 
de pfăee/te şi nu ne-a/t du/tea cât au pătimit în ţa/ta noast/tă atâţia oameni 
talentaţi, am (i cfvia/t mând/ti de {jelui în căite colonigăm astfel pământul 
uAlbionului. $n ce mă piticeşte, am descfiis în caittieiiul 2ome/ts ufou/n o libităitie 
f)/timită cu multă călduită de (/taţii noşt/ti. Qiând că/tţi în limba noast/tă cefo/t 
ca/te i/o/t să pet/teacă clipe plăcute sau cefo/t căite colt să atingă sentimente 
efei late. 3 mi fiică în mână multe că/tţi bune şi de fo Sanctitatea Sa ^ius QJAQ 
am p/timit o bufo ca/te-mi dă diteptul să citesc, să acfiigiţioneg şi să păst/teg - 
nu să şi t/ând - că/tţi inte/tgise: bufo a (ost emisă pent/tu a-mi fo/tgi cunoştinţele 
de bibfio(ifie ceche, atâta tot. dumneata înţelegi exact, ia/t dacă ai cmdată 
net/oie anume de o ca/tte ca/te să-ţi fo/tgească o/tigontufi, dă-mi de şti/te, căci e 
(oa/tte posibil să ţi-o t/timit bine ascunsă p/tint/t-un mesage/t de îne/tede/te ca/te 
căfiăto/teşte în Spania (căci, cum bine ştii, alte căi ies din discuţie). 

$n concfogie, ctiia/t dacă eu şi că/tţifo mele ne a(fom înt/t-o ţa/tă /tece, cu 
climă nefifocută şi oameni ca/te nouă, cefo/t i/eniţi din sud, ni se pot pă/tea po¬ 
saci, te asigu/t că doa/t păşind p/tagufi fib/tă/iiei mele te simţi în Spania. lAIu în 
cea de agi, ci în cea fo ca/te t/isăm adesea şi de fo ca/te pa/tcă ne-am foat gân¬ 
dul © ţa/tă cu oameni cu/tioşi şi cultii/aţi, ca/te n-a pfocat u/tecfiea fo chemam 
fanatismului şi a u/tii, ca/te se înţelege şi se /tespectă în loc să se dezbine şi în 
ca/te că/tţifo t/tium(ă, căci ne (ac libeiti şi mai buni. u4cum c/ted că e (limpede de 
ce suntem fo S£ond/ta. 

3aittă-mi fonga pe/to/taţie. u4ş citea să (ii aici, ca să-ţi poi/estesc totufi mai 
amănunţit, ^a/t să titec la subiect. $ţi sc/tiu pent/tu că un p/tieten al nost/tu a/te 
u/tgent net/oie de ajuto/t şi pent/tu că ştiu că dumneata eşti un bun mediato/t şi un 
dipfomat şi mai bun. fîste t/o/tba de uAntonio t_AAiya/t, un eminent cofog astu/tian, 
un e/tudit, un om de o sensibilitate şi o înţelepciune ieşite din comun. u4cum câţit/a 
ani a editat un buletin de libităitie în ca/te se susţineau ideifo libeitale şi d/tagostea 
pent/tu că/tţi. ^De atunci, gui/e/tnanţii Iau foat fo ocfii şi i-au tot dat tâ/tcoafo, 
p/tecum muştele fo mie/te, şi nu s-au (lăsat până nu au pus mâna pe el. 

^a/te-se că e aiiestat la ^Ba/tcefona, după ce cinei ia, nu ştim cine, i-a întins 
o cu/tsă. înţeleg că se a(fo înefiis şi în aşteptam osândei, ceea ce a/t (i o ma/te 
pie/tde/te nu numai pent/tu b/teasfo noast/tă, da/t şi pent/tu toţi oamenii decenţi de 
pe fome. ‘cioate astea le-am a(fot de fo cinei ia căite a ajuns aici ie/ti şi ne-a 


150 



întristat pe toţi nespus cu aceste i/eşti. cAfe-a wai spus şi că acel c Peftcg de 
Sfcon în casa că/tuia ne-am i/ăgut noi pcnt/iu ultima oa/tă c acum şeful poliţiei 
din ^Barcelona, da/t cu cl nu ţin nici negocie/tile, nici prietenia, căci este i/orba 
de un om lipsit de suflet, ca/tc nu-şi urmeagă dccăt p/top/tia ambiţie. 

Cum am imp/tesia că c/tai în /tclaţii bune cu ‘-Pereg, ca/te mi se pa/te mai 
tulbu/tc dccăt o mlaştină, te ftog din suflet să ne ajuţi în această caugă dispe¬ 
rată, at/ănd coni/ingerea că o i/ei face pent/tu că c t/o/tba de o ned/teptate şi o 
ticăloşie, $ncă una dint/tc cele multe pe ca/te Ic pătimim cei cu spi/tit libe/t, ca 
dumneata sau ca mine. 

< 3e /tog să-mi /tăspungi la întoa/tcc/tca poştei şi spe/t să-mi dai ueşti linişti¬ 
toare, căci doar la gândul că (.AAiijar ar putea urca în orice clipă la eşafod mi 
se taie răsuflarea. 

uAI dumitale, cu drag, 

^Vicente 2alt/ă 

^ost-scriptum: Ştiam cu că am uitat ceea important. ‘-Prietenul nostru 
comun Termin ^Didiot, tipograful franccg, mă roagă să primeşti pe cinet/a care 
t/a i/eni gilcle astea la dumneata ca să-ţi aducă o carte în dar. fîste i/orba de 
un ucenic al lui ^Didiot, un om de treabă, pe care-l ştiu şi cu, pe numele său 
QJerdaguer. Qiine la ^Barcelona cu intenţia de a deschide o librărie şi am fi 
tare onoraţi dacă i-ai da nişte sfaturi, fî tânăr şi îndrăgneţ, ai să i/egi, credem 
că i/a ai/ea un i/iitor frumos ca librar. Cartea pe care ţi-o aduce e o copie manu- 
scrisă, neilustrată, cred că de pe la 1760, a i/olumului âa puttana mante 
de S£orcngo Qieniero. < 3e asigur că nu i/ei găsi o mai reuşită parodie a cărţilor 
noastre de cai/alerie dccăt ai/enturilc acestei târfe. 2c gice că QJeniero a scris-o 
ca să sc răgbune pc o anume fîlena ^Ballerina, o prostituată care l-a tavat 
exagerat pentru seri/iciile ci. Ca să nu păţim la fel, cartea c un dar, ca semn 
al stimei pe care ţi-o poartă prietenii din străinătate. 'tPie ca târfa rătăcitoare 
să-ţi ofere multe clipe de delectare şi nici nouă să nu ne meargă mai rău. 



VICENTE SALVÂ 
(1786-1849) 


Iată un librar erudit cum nu au fost mulţi. Născut în acest 
adevărat leagăn al tipografilor şi librarilor care a fost Valencia, la 
şaptesprezece ani era deja profesor suplinitor de greacă la uni¬ 
versitate, iar la douăzeci, la cea din Alcală de Henares. Invazia 
franceză i-a curmat promiţătoarea carieră academică, dar nu l-a 
împiedicat să ajungă un gramatician eminent. A îndeplinit şi 
funcţia de consilier la primăria liberală a Valenciei, a fost în 
miliţia voluntară şi deputat în parlamentul local, înainte de a se 
însura cu fiica librarului francez Diego Mallen. La moartea c㬠
ruia s-a asociat cu cumnatul său, Pedro Juan, înfiinţând cu acesta 
cea mai bună librărie a epocii sale, Mallen, Salvă and Co., pe 
strada San Yicente numărul 18, Valencia. 

Revenirea absolutismului l-a silit să emigreze la Londra, unde 
a fondat legendara Librărie Clasică Spaniolă de pe Regent Street 
numărul 124, devenită loc de întâlniri liberale. A strâns şi cea 
mai impresionantă colecţie de cărţi de care se ştie, după cum o 
dovedeşte catalogul bibliografic pe care fiul său l-a editat câţiva 
ani mai târziu. De asemenea, avea acces la cărţi interzise, căci 
obţinuse o bulă papală care-i dădea dreptul să le achiziţioneze, să 
le citească şi să le conserve. Deşi a mai şi vândut din ele, fireşte. 

în 1830 a emigrat la Paris, în 1835 a revenit în Spania, con- 
tinuându-şi afacerea, acum în asociaţie cu fiul său, Vicente Salvă 
Mallen. Ex-librisul casei Salvă, vizibil pe toate volumele legate 
din biblioteca sa, e unul dintre cele mai căutate de bibliofilii 
moderni. înfăţişează un scut în chenar, la picioarele căruia se 
află S-ul numelui său şi două mâini înlănţuite, simbol al frater¬ 
nităţii dintre tată şi fiu şi al muncii lor împreună. 


152 



Salva tatăl a mai avut timp să dea la tipar o gramatică a 
limbii spaniole considerată în prezent de neevitat, câteva romane 
fără mare ecou şi o lucrare de pionierat în ceea ce priveşte apăra¬ 
rea drepturilor de autor, intitulată însemnări despre proprietatea 
literară. Dar faima lui reală printre bibliofilii din lumea largă 
vine din faptul că a avut o colecţie de cărţi unanim invidiată. Un 
motiv excelent ca să intri în istorie. 

Din îndrăzneţi, aventurieri şi 
heterodocşi care merită amintiţi 
Editura Pampalluga, Malgrat de Mar, 1985 



Serafîn Girabancas, omul Domnului, căuta de mai bine de 
jumătate de oră o foaie pe care notase felurile ce urmau să fie 
servite la banchet. Căutase peste tot, dar mai căuta o dată. Ser¬ 
tarele se purtau cu el de parcă ar fi fost anticamera iadului, îi 
stăteau împotrivă, râdeau de el, îl provocau. Timpul trecea, iar 
bucătarul, special angajat pentru această ocazie, aştepta instruc¬ 
ţiuni. Aştepta adică hârtia aia unde era notat totul. 

Capelanul Girabancas transpira de nervi, tâmplele şi mâinile 
i se umeziseră, începea să cadă pradă grabei, pe care o detesta. 
„Graba te face mai slab“, obişnuia el să spună. Şi în timp ce căuta 
iar pe unde mai căutase de zeci de ori, mormăia printre dinţi 
„Ubi, ubi, ubi?“. Brusc, a fost străfulgerat de o idee, care l-a izbit 
precum un cârcel. S-a dus glonţ la măsuţă, a ridicat sfeşnicul. 

— Aici erai, drace! 

Şi-a şters sudoarea de pe frunte, şi-a aranjat hainele, s-a uitat 
la ceasul cel mare de pe scară în timp ce cobora grăbit şi a mur¬ 
murat: 

— Gata cu necazurile pe ziua de azi, te rog, Omnipotens Deus, 
gata cu necazurile! 

Pe palierul de la primul etaj a dat de un slujitor pe al cărui 
chip se citea „necaz“. 

— Un tânăr insistă să-l vadă pe stăpân, domnule capelan. E 
cam obraznic. 

— Un tânăr? îl cunoaştem? 

— Nu l-am văzut niciodată. Zice că a adus ceva şi trebuie să 
i-1 predea personal. Nici provizii, nici dulciuri, nici văsărie. Zice 


154 



că îndeplineşte ultima dorinţă a unui mort şi că vine de la Barce¬ 
lona. Mi-a cerut un pahar cu apă, i l-am dat, iar când m-am 
întors să iau tava adormise deja ca un prunc, cu mâinile încleştate 
pe pachet. 

— A adormit? Unde? 

— La piciorul scării, părinte. 

— Trebuie mutat imediat de aici, cu siguranţă că e şi murdar! 

— Păi, cam este. 

— Ai încercat să-i dai ceva de pomană? 

— Am încercat, părinte, dar a refuzat. 

— I-ai spus că şi-a ales cea mai nepotrivită zi ca să ne de¬ 
ranjeze? 

— I-am zis, dar mi-a răspuns că asta să i-o spun morţii, care 
a venit pe nepregătite să-i răpească tatăl. 

— Requiescat in pace , bietul om, a ridicat Girabancas ochii 
spre cer. Dar mutaţi-1 de aici pe somnoros. 

— Şi unde să-l ducem, părinte? 

— Undeva unde să nu deranjeze. în grajd, de pildă. Hai, iute, 
a bătut el din palme, lucru ce a avut efectul scontat. 

A băgat mâna în buzunar, n-a găsit lista fatidică, până să dea 
de ea în celălalt buzunar l-au trecut din nou sudorile. 

A dus hârtia la ochi, a citit: „Supă cu găluşti, escudella de ma¬ 
caroane, cam d’olla cu trei sosuri şi pepeni galbeni şi verzi“. 

— Ce manie are şi stăpânul cu escudella asta, ce mâncare 
insipidă, a bombănit. 

După care a închis ochii ca să-şi imagineze mai bine culorile 
fiecărui fel şi modul de prezentare, care trebuia să fie exact ca 
intr-un tablou, după obiceiul unei epoci în care mâncarea ajun¬ 
gea pe masă gata rece. 

A bombănit încă o dată la adresa macaroanelor deloc estetice 
şi a luat-o spre bucătăria în care bucătarul îşi pierduse răbdarea, 
pregătit să-i contrazică pe toţi. 


155 



8. Meniu pentru nunta domnişoarei Carlota 


ijUai întâi se uo/t setei: 

Supă cu găfuşti 
QscudeQQa cu maca/toane 
Cam d’oHHa cu ceh hei sosu/ti 
‘-Pepeni galbeni şi ue/tgi 


< -Uo/t u/tma: 

ijUiel cu sos de mu/te şi ciocolată 
c Pjtepefcţe în sos de cape/te 
C/teie/t şi {icăţei îndulciţi 
‘-Plăcinte de po/iumbef şi iepufte 
Şniţefe de găină 
< 3de/tingi cu po/ttocafe 
C(u(fe umplute, cu cid/tu şi ga(iă/t 
©uă moi 

Cfopon temenit în unt 


Jlpoi (dacă n-au c/tăpat comesenii): 
langustă (/tiptă 
C/teeeţi cu ufei şi oţet 
c Peşte-spadă ma/tinat 
C/temă de ga(iă/t a/ts, gogoşi 


156 



cAfu uitaţi de Şuetele gfasate, de compot, de b/tânga de fa gfieaţă 
şi de ^/tişca bătută. Cât şi de bomboane, (lafi/iţâ, fistic şi migdafe. 
Stăpânul a inte/tgis mujdeiuf (din neno/toci/te). 
c Pent/tu cei de acofo e ein de ^Boitdeaux, pent/iu cei de aici, 
cin de ijMâfaga şi ‘T’o/tto. 

uAtenţie fa easuf pent/iu dufeiu/ti şi fa stiefuţefe pent/tu oţet 
(sunt împ/tumutate). 
gmtias, amin. 



Ângel Brancaleone se trezi pe întuneric, într-o duhoare insu¬ 
portabilă. Nu ştia unde se află şi nici când adormise, ştia doar că 
visase vaci care mugeau. La mai puţin de un metru de el se aflau 
trei, enorme şi vorbind pe limba lor. Mai întâi s-a speriat. Nu 
din cauza animalelor, ci pentru că nu-şi găsea pachetul. I-a fost 
frică să nu-1 fi pierdut sau să i se fi furat, dar s-a liniştit văzându-1 
în mizeria de pe jos. „Nu-1 deschizi, nu scotoceşti, ascultă-mă 
măcar o dată în viaţă“, îi spusese maică-sa, cu o seriozitate atât 
de înfricoşătoare, încât nu îndrăznise să nu-i dea ascultare. 

îşi ciuli urechile. Se auzea o muzică îndepărtată, ca de petre¬ 
cere. Şi-a amintit că, ajungând aici, după ce străbătuse aleea cu 
chiparoşi, văzuse mişcare şi agitaţie, ca şi cum ar fi nimerit o zi 
specială ca să facă ceea ce tatăl său nu reuşise. 

O slujnicuţă căra nişte cratiţe de aramă, două fete trupeşe ju- 
puiau iepuri, alta jumulea pui, un cărucior tocmai aducea dul¬ 
ciuri şi pişcoturi, altul era încărcat cu migdale zaharisite aduse 
de la Arenys. Un bucătar dădea ordine în franceză. 

— Ce se sărbătoreşte? o întrebă el pe o servitoare care trecea 
grăbită cu o tavă cu piersici. 

— O nuntă, monsieur, nunta domnişoarei Carlota, monsieur, 
răspunse fata fără să se oprească. 

Apelativul monsieur şi agitaţia aceea l-au ameţit. A urcat sc㬠
rile şi a fost oprit de un lacheu care-şi îmbumba livreaua staco¬ 
jie. Brancaleone a recitit numele de pe pachet: 

— Aş dori să-l văd pe Victor Philibert Guillot. 

Lacheul şi-a ridicat privirea spre un cer imaginar, de parcă 
i-ar fi cerut ceva imposibil, Ângel i-a cerut un pahar cu apă, 


158 



omul i l-a dat, dar înainte de a mai putea spune ceva, a adormit 
iar. Când s-a trezit, neştiind cât era ceasul, şi-a zis că nunta s-o 
fi terminat şi-acum putea să-l vadă pe stăpânul casei. Trăsnea a 
bălegar şi stomacul îi chiorăia de foame de-ai fi zis că era un 
tigru. A ieşit în curte, ţinând strâns pachetul, şi răcoarea l-a mai 
înviorat. în vestibulul principal nu era nimeni. Activitatea părea 
să se fi mutat în altă parte. Muzica se auzea acum mai limpede - 
instrumente cu coarde, poate şi un ţimbal - şi se confunda cu 
clinchetul cristalurilor şi cu murmurul vocilor. S-a luat după 
zgomotele petrecerii, care pesemne că era în toi. 

A traversat un salon a cărui menire părea să fie doar să slu¬ 
jească drept decor fastuos portretului unei femei cu păr negru, 
ochi mari, talie fină şi zâmbet deschis. Alături, un buchet de 
trandafiri roşii, proaspăt tăiaţi. A trecut în salonul de muzică, 
altă încăpere burduşită de catifele, ciucuri, panglici, foiţă de aur 
şi cristaluri sclipitoare, unde se plictisea un pian şi o harfă îşi 
aştepta parcă degetele de zână. 

în cele din urmă a ajuns la uşile salonului principal, cel mai 
mare din casă, folosit doar la ocazii speciale, adică aproape nici¬ 
odată, căci monsieur Guillot nu prea avea prilej pentru astfel de 
petreceri. A zărit de afară tavanul împodobit cu medalioane de 
stucărie şi pictat cu alegorii câmpeneşti. Invitaţii - vreo treizeci - 
îşi luau ciocolata, după un festin care-i lăsase laţi. Până să-şi în¬ 
vingă Brancaleone frica produsă de această adunare, capelanul 
Girabancas era la uşă, roşu în obraji şi întrebându-1 indignat: 

— Cum îndrăzneşti să urci aici? 

„Nu poţi face un pas în casa asta fără să dai de umflatul ăsta“, 
şi-a zis emisarul nostru, strângând la piept pachetul. 

— Nu plec până nu-1 văd pe stăpânul dumitale! 

— Dar ţi s-a spus limpede, asta nu se poate. Eu sunt mâna 
dreaptă a stăpânului şi mă ocup de toate, în plus, sunt un slu¬ 
jitor al Domnului. Deci poţi avea încredere în mine. Dă-mi 
pachetul. 

— Y-am spus şi eu la fel de limpede: trebuie să îndeplinesc 
o misiune exact aşa cum mi s-a spus. 

Omul nu era obişnuit să fie contrazis. S-a înroşit şi mai mult, 
s-a răsucit graţios pe călcâie şi i-a trântit un „lasă că vezi tu“. 


159 



Apoi a plecat, aspirat de pântecul zumzăitor al petrecerii, nu 
înainte de a le porunci celor doi servitori care păzeau uşa - ţepeni 
precum doi valeţi, dar cu o plictiseală de moarte în priviri - să 
nu-1 lase în nici un chip să intre. 

O vreme s-a distrat copios urmărind de pe culoar zaiafelul. 
I-ar fi plăcut să-i vadă pe miri, dar a trebuit să se mulţumească 
cu un grup de cucoane de o anumită vârstă care comentau pros¬ 
tul gust al modei franţuzeşti. Toate purtau o pieptănătură înaltă, 
compusă din trei cocuri, aranjate mai curând cu simetrie decât 
cu bun-gust pe capetele lor auguste şi, fireşte, acoperite cu man¬ 
tila pe care în ruptul capului n-ar fi înlocuit-o cu franţuzitele 
pălării împodobite cu flori şi panglici. Care pălării se puteau însă 
vedea pe capul unora mai tinere, care le purtau cu dezinvoltură, 
laolaltă cu rochiile cu mâneci bufante până la cot şi hermină în 
jurul gâturilor fine. Ultimul răcnet al modei feminine. 

Cele două tendinţe erau vizibile şi în cazul domnilor. Puteai 
vedea mustăţi, favoriţi şi păr bine scurtat, cât şi alte noutăţi care 
începeau să nu mai fie chiar noutăţi. Nu dispăruseră încă fracu¬ 
rile cu nasturi auriţi, stil amiral, dar nimeni nu mai căsca ochii 
a mirare înaintea redingotelor şi a pantalonilor lungi. Ceea ce nu 
mai vedeai nicicum erau perucile pudrate şi tricornurile, picioa¬ 
rele bărbăteşti trase în ciorapi de mătase şi pantofii cu cataramă. 
Revoluţia ideilor impusese bărbaţilor stilul vestimentar al clasei 
umile. Avea să sfârşească făcând acelaşi lucru şi cu sentimentele, 
dar ceva mai târziu. Marile schimbări încep întotdeauna cu as¬ 
pectele cele mai vizibile. 

Amfitrionul, îmbrăcat la patru ace, le surâdea invitaţilor. Us¬ 
căţiv precum Don Quijote şi enigmatic precum Hamlet, era 
însă trădat de gesturi; junele nostru a conchis că se afla înaintea 
unui francofil şi l-a cuprins pe dată o mare simpatie, ca de la 
revoluţionar la revoluţionar. 

Ca în atâtea alte aspecte, casa lui monsieur Guillot era un cre¬ 
uzet de tendinţe, care convieţuiau armonios în timp ce lacheii în 
livrea stacojie serveau invitaţilor băuturile calde şi aparul le po¬ 
tolea setea. în toate conversaţiile Napoleon era nelipsit, iar ele¬ 
mentul francez contrasta puternic cu cel autohton, politichia 
patriotică era criticată acerb, însă fără a pomeni de rege şi de 


160 



miniştrii săi, se suspina adânc cu gândul la adevăratele naţiuni 
europene. Totuşi, era o atmosferă paşnică. 

Toate acestea le observa junele nostru de dincolo de uşi până 
s-a plictisit, a luat-o în sus şi în jos şi a ajuns la o fereastră mare 
care dădea într-o terasă. Nu chiar un foişor, mai curând o as¬ 
cunzătoare. A îndrăznit să tragă draperiile de mătase şi să deschi¬ 
dă uşa. La stânga se vedeau acoperişurile oraşului Mataro. în 
zare, luna plină se ridica peste mare. S-a sprijinit de balustradă, 
încercând cu naivitate să zărească în dreapta propriul său oraş, 
când un zgomot l-a făcut să tresară. 

— Vai, scuze, a rostit un glas feminin. 

Era o tânără, poate de vârsta lui sau ceva mai mare. Era aşe¬ 
zată pe jos, sprijinită cu spatele de perete şi cu rochia lungă aco- 
perindu-i picioarele lipite. 

— Dumneata să mă scuzi, nu trebuia să ies, a spus Branca- 
leone ruşinat, dând să se întoarcă. 

— Nu te supăra, n-ai cumva o batistă? 

Avea. Maică-sa îi punea mereu două batiste curate în buzu¬ 
nare când pleca de acasă. Niciodată nu se bucurase atât de mult 
că le avea. I-a dat o batistă, pe care fata a dus-o la nas şi a schiţat 
un gest de respingere: 

— Miroase a vaci. 

— Aşa e, îmi pare tare rău. 

Tânăra şi-a suflat nasul viguros, cum nu te-ai fi aşteptat din 
partea ei, apoi a pus batista în mâneca rochiei. 

— Am să ţi-o restitui, nu-ţi face griji. 

Era drăguţă. Rochia albă cu dantelă fină i-o cususe cea mai 
bună modistă franceză de atunci, madame Ninette. Pe decolteu, 
un medalion cu o piatră albastră de formă ovală: un acvamarin 
splendid, care fusese al mamei sale. La urechi, doi cercei asortaţi, 
cu două pietre mai mici. Un inel îi strălucea pe inelarul stâng. 

Lipsa de experienţă a junelui l-a împiedicat să recunoască 
semnificaţia, dar a constatat că fata plânsese. De data acesta s-a 
stăpânit şi n-a pus întrebări. Lămuririle i le-a dat chiar ea: 

— Nu mai suportam să văd toată lumea asta atât de mulţu¬ 
mită. Nici nu ştiu ce sărbătoresc oamenii ăştia! 

— A fost o nuntă, sărbătoresc fericirea mirilor. 


161 



— Dar mirii nu sunt fericiţi! Mireasa e cea mai nefericită 
făptură de pe pământ! Şi ce-i mai rău e că nimeni n-o înţelege! 

Perplex, Brancaleone a întrebat: 

— O ştii dintr-o sursă de încredere? 

— De cea mai mare încredere! Mireasa sunt eu! 

S-a ruşinat de ignoranţa sa, pe întuneric nu-şi dăduse seama. 
Dar ea a râs: 

— Nu ştiai! Minunat! 

I s-a părut adorabilă când a văzut-o zâmbind; atât de adora¬ 
bilă, încât l-a cuprins agitaţia. Curiozitatea a fost mai puternică, 
deşi călca pe un teren alunecos: 

— Şi de ce te simţi nefericită în ziua nunţii? 

— Pentru că m-am măritat prin procură. 

— Nu mai spune! Ca regii? Ce impresionant! Şi e rău? 

— E rău pentru că mi-am imaginat de mii de ori c-o să fie 
altfel. Romantic, a suspinat ea din nou, dar s-a stăpânit. Spune, 
nu ar fi minunat să pot admira luna asta alături de soţ? Iar eu 
am să-mi petrec singură noaptea nunţii! Şi, ca şi cum asta n-ar fi 
de ajuns, nu o am alături nici pe prietena mea Salvia. N-a putut 
veni pentru că e bolnavă şi e departe, cu mătuşa ei prin alianţă 
într-o staţiune balneară. N-am pe nimeni! Aceste două absenţe 
sunt de rău augur! 

— Ba deloc, a consolat-o el, nu spuneau cei din vechime că 
ce începe prost se termină cu bine? 

Ea s-a aplecat puţin spre el, ca să-l vadă mai bine: 

— Asta o spui doar ca să-mi alini durerea. 

— Ba deloc, e adevărul curat, dovedit ştiinţific, a inventat el 
pe loc. 

Ea a izbucnit în râs: 

— Asta înseamnă că am să fiu femeia cea mai fericită din 
univers. 

— Sper să fie aşa, doamnă, a deschis Brancaleone uşa. Să in¬ 
trăm. 

— Vai, doamnă , eşti primul care mi se adresează astfel, a puf¬ 
nit ea. 

— Asta pentru că, dacă stai aici ascunsă, n-are nimeni prile¬ 
jul să o spună. Şi cum îl cheamă pe fericitul soţ? 


162 



— Nestor Perez de Leon, a recitat ea mândră. 

I-a îngheţat sângele în vine. Acum agitaţia lui avea alte motive. 

— A, soţul dumitale este noul comisar general de poliţie? 

— Chiar el! A mai fost inspector de poliţie, demult, dar noul 
căpitan general, cu care e bun prieten, l-a numit mâna sa dreaptă. 

— Soţul dumitale e prieten cu Carlos de Spania? 

— Prieten intim! Vrei să-l vezi? E în salon. 

— Nu, nu, nu, a sărit Brancaleone, apoi a trecut la un ton 
mai calm: Nu-1 deranja de la petrecere, poate altă dată. 

— îl cunoşti pe bărbatul meu şi pe monsieur de Spania? 

— La Barcelona se vorbeşte mult despre ei... 

— A, Barcelona, a suspinat Carlota. Când se va întoarce de 
la afacerile lui din străinătate, o să fie cu mine. Eu plec chiar 
mâine, a adăugat ea, plină de speranţă. 

— Nici nu ştii cât mă bucur, dar acum trebuie să intrăm, a 
spus Brancaleone, căruia numele pe care le auzise îi luaseră 
liniştea. 

Dar Carlota nu părea doritoare să pună punct conversaţiei. 

— Prin urmare, eşti din Barcelona... 

— Da, doamnă. 

— Şi chiar e un oraş aşa de mare cum se spune? 

— Da, doamnă. 

— Şi e aşa de periculos? 

— Depinde pentru cine, doamnă, a spus el, zicându-şi în 
gând: „Pentru duşmanii prietenului soţului, adică pentru aproa¬ 
pe toţi, e mortal de periculos". 

— Abia aştept să ajung, vreau să cunosc tot! Crezi că dacă 
mă plimb însoţită de guvernanta mea o să fim atacate? 

— Nu, doamnă, dacă vă plimbaţi la nişte ore decente. 

— Nu-mi mai spune aşa, mă enervezi! 

— Bine, doam..., bineînţeles. 

— Mă cheamă Carlota. 

— Carlota, a repetat el. 

— Vai, ce emoţionant e totul! 

El era de acord. Doar motivele erau diferite. 

— Ei, nu intrăm? 


163 



— Dar până la urmă cine eşti dumneata? Nu poţi fi un 
musafir, cu duhoarea asta de grajd. 

— Nu sunt, intr-adevăr, a lăsat el capul în jos, ruşinat. E doar 
vina grăsanului ăluia cu sutană, el m-a trimis să dorm în grajd. 

Carlota a râs: 

— Păi cel care porunceşte în casa asta e capelanul Girabancas, 
nu ştiai? Dacă vrei ceva, trebuie să te pui bine cu el. 

— Am constatat. încep să cred că va trebui să plec cu coada 
între picioare fără să-mi fi îndeplinit comisionul. 

— Ce comision? 

Brancaleone i-a arătat pachetul cel greu: 

— Trebuie să-i predau asta lui monsieur Guillot. E un comi¬ 
sion special, trebuie să i-1 predau personal. 

— Şi de ce n-ai spus nimic? Te ajut eu. 

S-a ridicat, şi-a scuturat fusta, şi-a mai suflat o dată zgomotos 
nasul şi a tras adânc aer în piept, ca pentru a prinde puteri. 

— Hai! A, încă ceva. Nu-i spune tatălui meu unde m-ai găsit. 

— Pe cuvântul meu c-am să fiu discret. Atât cu tatăl, cât şi 
cu soţul dumitale, căci nici lui nu i-ar face plăcere să ştie că am 
stat între patru ochi în... 

— Ce spui? Dar nu de asta...! Tata e un om cu concepţii 
foarte avansate, treaba e că nu vreau să-l întristez, vreau să crea¬ 
dă că sunt cât se poate de fericită, pricepi? 

— Da, doamnă. Pardon. Carlota. 

— Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre soţul meu, dacă 
l-aş cunoaşte ceva mai bine. L-am văzut doar de două ori, dar 
ştiu că e un om cultivat şi apără idelile moderne. 

„Sărăcuţa de tine“, şi-a zis el. 

Au intrat, în sfârşit. Au străbătut repede cele şapte încăperi, 
două coridoare, paisprezece ferestre şi patru sute şaptezeci de dale 
geometrice care îi despărţeau de cabinetul lui monsieur Guillot. 

— Apropo, şi-a amintit ea, pe cine trebuie să anunţ? 

— Pe Angel Brancaleone. începând de astăzi, prea-plecatul 
dumitale servitor. 

— încântată, domnule Brancaleone. Aşteaptă aici, mă duc 
să-l caut pe tata. 


164 



I-a arătat o banchetă şi a plecat, legănându-şi dantelele. De 
cum a dispărut, inima lui Brancaleone a început să bată năval¬ 
nic, nu se ştie dacă din entuziasm pentru cea pe care tocmai o 
cunoscuse sau de frica celor pe care urma să-i cunoască. 


între timp, tânărul Brancaleone dedusese că stăpânul casei era 
mai mult decât francofil: era chiar francez. Lucru pe care l-a 
ghicit din anumite indicii: preferinţa pentru şeminee, în detri¬ 
mentul tradiţionalelor braseros, sau gustul pentru curăţenie, care 
scandaliza slujnicele care ştiau că făcea baie săptămânal într-o al¬ 
bie mare. Multe erau convinse că de aici i se trăgeau toate slăbi¬ 
ciunile, sau ceea ce considerau ele ca fiind slăbiciuni: blândeţea 
sa ciudată în ale politicii, celibatul în care se cufundase după moar¬ 
tea soţiei sau frugalitatea lui enervantă la masă. O altă consecinţă 
era capriciul său pentru cărţi: nici un om sănătos la cap nu ar fi 
stat cu orele închis în bibliotecă, precum dihorul în vizuină. 

însă ceea ce-i nedumerea pe toţi erau ideile sale politice. Aici 
se aflase Guillot atunci când lui Napoleon Europa i se părea 
prea mică. Aici se văzuse cu generalii acestuia şi le oferise casă şi 
masă. Aici îi primise pe câţiva prieteni din oraş care veneau să 
ceară favoruri de la francezi. îi ajutase pe toţi fără să ia partea 
nimănui. Francezii îl numeau colaboraţionist, liberalii îl învino¬ 
văţeau că-i protejase pe preoţi, monarhiştii îl acuzaseră de ateism. 
Fusese urât de toţi, fără ca nimeni să poată spune cine era el cu 
adevărat. Pentru că pe Guillot îl încânta să fie prieten cu oameni 
cu care nu putea fi de acord, de pildă cu acest Carlos de Spania, 
pe care îl detesta pentru ideile sale şi pentru modul în care le pu¬ 
nea în practică, dar care se înfrupta la masa lui şi îi trezea o enor¬ 
mă curiozitate, de parcă ar fi avut un urs brun printre invitaţi. 

Nimeni nu-1 înţelegea. Iar el nu se ostenea să le explice, căci 
nu ştia cum. Se mulţumea să spună doar, când cineva îl făcea 
slab: „Pe mine nu mă interesează politica". Un adevărat lux pen¬ 
tru vremurile în care i-a fost dat să trăiască. 


165 



— Tinere prieten, îţi sunt recunoscător pentru că m-ai sal¬ 
vat din adunarea aia care mă făcea să adorm de plictiseală! De 
necrezut: nişte persoane onorabile care se bucură ca nişte plozi 
dând din fălci şi din picioare! N-ar trebui să se facă nunţi, nu 
crezi? Nu sunt defel elegante, oamenii o iau razna. Dar lasă-mă 
să te văd, sunt atât de bucuros că ai ajuns în sfârşit. Să trecem în 
cabinetul meu unde vom avea liniştea necesară. Vom bea pentru 
asta. Auzi, nu simţi un miros ca de balegă de vacă? Sau poate mă 
înşală pe mine simţurile, nu mă lua în seamă. Preferi Bordeaux 
sau Mâlaga? Mai bine Mâlaga. în străinătate ţi-o fi fost dor de 
aromele patriei. Dar povesteşte, fiule, ce mai face vechiul meu 
prieten? 

Inima lui Brancaleone iar o luase la galop odată cu apariţia 
lui Guillot, care-1 zăpăcise cu noianul de cuvinte la care nu se aş¬ 
tepta. înainte de a putea spune ceva, s-a pomenit aşezat înaintea 
lui, mut şi uluit, cu pachetul pe genunchi şi un pahar de vin în 
mână. Guillot a ridicat paharul şi a închinat vesel: 

— Pentru prieteni! 

Cupele s-au ciocnit, cei doi au băut, Guillot s-a sprijinit feri¬ 
cit de spătarul scaunului. Ochii i s-au oprit pe numele său scris 
pe pachet şi au licărit precum ai unui copil care îşi vede darurile 
de Crăciun. 

— îmi dai voie? 

— Fireşte, domnule, s-a ridicat tânărul nostru înmânându-i, 
în sfârşit, pachetul. Am venit să-l depun în mâinile domniei voas¬ 
tre. Dar trebuie să vă spun că acel călugăr care vă e santinelă 
aproape că mi-a zădărnicit misiunea. 

Guillot a zâmbit, înduioşat. 

— Ce ciudat... Din spusele lui Salvă credeam că nu e aşa de 
mare, a mângâiat el pachetul, apoi l-a ridicat, cântărindu-1, şi l-a 
pus pe masă. Să mai amânăm puţin fericita întâlnire, ce zici? Ca 
şi în amor, goliciunea anticipează sfârşitul fericirii. între timp, 
povesteşte-mi de dumneata. Ai călătorit bine? 

— Nu mă pot plânge, domnule. 

— Trebuie să ştii că sunt la curent cu planurile dumitale de 
viitor. 

— Cum aşa? s-a încruntat Brancaleone. 


166 



— Vechiul meu prieten mi-a spus totul! Şi trebuie să ştii că 
te apreciază mult. M-a rugat să te ajut în numele lui, ceea ce, 
fireşte, voi şi face. Oricând mi-o vei cere. Să începi o afacere e o 
aventură entuziasmantă, pe care sunt gata s-o împărtăşesc cu 
dumneata. Dacă ai nevoie de ajutor, aici mă găseşti. Suntem şi 
noi, bătrânii, buni la ceva! 

Brancaleone îşi cântărea norocul şi posibilităţile. Pricepuse 
de-acum că tatăl său nu putuse fi prieten cu Guillot: erau firi 
diferite şi, mai ales, nu avuseseră ocazia să se cunoască. Totul era 
o neînţelegere pe care orice om cu scaun la cap ar fi lămurit-o 
înainte ca lucrurile să meargă prea departe. Numai că el - şi o 
ştia - nu era un om cu scaun la cap şi chiar se mândrea cu asta. 
Aşa că a ascultat mai departe, convins că ziua aceea era ori noro¬ 
coasă, ori ultima din viaţa sa. Totul depindea de reacţia pe care 
avea s-o aibă interlocutorul său în clipa în care avea să cunoască 
adevărul. Guillot vorbea în continuare, animat şi binedispus: 

— Mă bucur şi pentru dumneata, dar mai ales pentru mine. 
Văd în întâlnirea noastră o şansă a destinului, pe care o aştept 
de ani de zile. De când am fost deposedat de cărţile mele cele 
mai iubite, acum douăzeci de ani. 

Brancaleone s-a uitat în jur la rafturile burduşite de cărţi. 

— Nu mă refer la astea. Cel mai groaznic e când ţi se fură 
anumite lucruri în care ţi-ai pus sufletul. Şi sufletul omului e 
complicat, nu crezi? Să nu te încrezi niciodată în cele prea sim¬ 
ple. .. Cred că am băut destul. Ai priceput ceva din ce ţi-am spus? 

Brancaleone simţea că vinul de Mâlaga i se urcă la cap şi că 
energia i se lăsă în picioare. Guillot era un exaltat senil, iar el un 
impostor năucit. îi era limpede un singur lucru: nu mai putea 
da înapoi. Cu un firicel de voce a grăit cu toată sinceritatea: 

— N-am priceput nimic, domnule. Cărţile acelea erau valo¬ 
roase? 

— Foarte. 

— Şi nu aţi reclamat furtul? 

— N-ar fi folosit la nimic. 

— Ginerele domniei voastre este noul inspector de poliţie. 
Nu i-aţi spus? 


167 



— E un om ocupat şi a făcut deja cercetări, dar zice că fără 
nici un rezultat. 

Brancaleone şi-a frecat tâmplele înainte să grăiască: 

— Păi, dacă el n-a putut să le găsească, de ce credeţi că eu 
voi putea? 

— Mari speranţe nu-mi fac, e mult de când m-am dat bătut. 
Dar dumneata, tinere prieten, ai şanse mari, e posibil să dai de 
ele când te aştepţi mai puţin. Ar fi nemaipomenit! 

Fruntea lui Brancaleone se încreţise de gânduri. Acum era 
convins că Guillot era nebun. Iar dacă nu, era fiinţa cea mai ex¬ 
centrică pe care o cunoscuse vreodată. 

— Habent sua fata libelli. .., a murmurat Guillot, după care 
şi-a aţintit privirile asupra junelui său interlocutor: Cunoşti opera 
gramaticienilor latini? 

— Doar pe Terentianus Maurus, nu ştiam că mai sunt şi 
alţii (Guillot zâmbea mulţumit). Deşi, cu respect vă zic, dom¬ 
nule, cred că Terentianus Maurus se referea la altceva. Dacă ţin 
eu bine minte, citatul original sună Pro captu lectori habent sua 
fata libelli... 

— în capacitatea cititorului stă soarta cărţilor, a tradus Guil¬ 
lot, privindu-1 atent. Exact la asta mă refeream, la capacitatea 
anumitor persoane. La a dumitale, ca să fiu mai clar... Pe neaş¬ 
teptate, cineva poate reuşi acolo unde alţii au dat greş. Lumea e 
plină de astfel de exemple. 

— Şi de ce credeţi că aş putea eu găsi cărţile? 

— Te văd isteţ, a sorbit Guillot din pahar, şi eşti la început 
de drum. Ai nevoie de bani pentru afacerea dumitale. 

S-a lăsat tăcerea. Brancaleone începea să-şi ia rolul în serios. 

— Despre câte cărţi e vorba? 

— Erau douăsprezece ultima dată; colecţia mea cuprindea 
una în plus. 

— Sunt semnate? 

— Fireşte că nu! Prin natura lor posesorul cărţilor nu poate 
risca să fie identificat. 

— înţeleg, sunt cărţi licenţioase. 

— în cea mai mare măsură. 

— Şi au şi ilustraţii? (ochii lui Brancaleone străluceau de 
emoţie). 


168 



— Multe ilustraţii. 

— Şi-or fi şi interzise. 

— Interzise încă dinainte de a fi fost tipărite. 

— Şi-or fi şi contrare legilor Domnului? 

— Chiar şi legilor oamenilor, majoritatea. 

Alt moment de tăcere. Cei doi se cântăreau din priviri, fieca¬ 
re întrebându-se dacă celălalt e omul potrivit. 

— Şi bănuiţi unde s-ar putea afla? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Atunci nu ne rămâne decât să stabilim preţul. 

— O sută de duro pentru fiecare carte pe care o recuperezi. 

Brancaleone s-a speriat. Era un preţ mult prea mare pentru 
o afacere cinstită. 

— Păi, dacă nu sunt însemnate, cum o să le recunosc? 

— Vezi că n-ai fost atent? Am spus că nu poartă semnătura 
mea, n-am zis nimic de semne. 

Guillot a luat o foaie de hârtie dintr-un teanc, a muiat pana 
în călimară şi a desenat ceva. Un motiv vegetal, o rămurică cu 
şapte frunzuliţe mici, cât o jumătate de deget. 

— O ramură de salcâm cu şapte frunze, pe marginea de jos 
a ultimei pagini de gardă. însemnul meu personal. 

— Sunteţi mason, a mijit ochii Brancaleone. 

— Iar dumneata, foarte isteţ. Văd că am ales bine, a răspuns 
Guillot, întinzând un deget osos şi alb, terminat cu o unghie im¬ 
pecabilă. Stai să-ţi arăt ceva. Uite, am făcut din memorie inven¬ 
tarul infernului din biblioteca mea. Ai aici descrierea completă a 
fiecărei cărţi, plus locul şi împrejurările în care au fost cumpărate. 

— Aţi spus „infern“, domnule? 

A fost pentru prima dată de când începuse întrevederea când 
Guillot s-a mirat foarte: era oare posibil ca tânărul emisar al lui 
Salvă să nu fie familiarizat cu un concept cunoscut tuturor bi¬ 
bliofililor? 

— După cum bine ştii, colecţionarii numesc „infern" acea 
parte a bibliotecii lor care prin simpla sa existenţă ne-ar putea 
duce direct în locul cu acelaşi nume. 

— Da, da, desigur, a bâiguit Brancaleone în timp ce studia 
lista. 

— Atunci, asta e totul. înţeleg că primeşti târgul. 


169 



Brancaleone a oftat, zicându-şi: „Asta nu se mai poate, tre¬ 
buie să punem punct“. Văzându-1 atât de posomorât, Guillot a 
crezut că voia să renunţe şi s-a întristat la rândul său. 

— Vă rog să deschideţi pachetul, monsieur... 

Resemnat, degetele fine au scos la lumină volumul, apoi ochii 
l-au privit uluiţi. I-a luat ceva timp să priceapă. 

— Dar... asta nu... cartea asta, a bolborosit Guillot pipăind 
cu ambele mâini coperta. Cerule! 

Buzele îi tremurau de emoţie, a tăcut, incapabil să mai scoată 
un cuvânt. Se uita la carte ca la o minune. Din ochi i s-a curs o 
lacrimă, a şters-o, a deschis gura, dar toată elocinţa sa dispăruse, 
nu putea spune decât „cum...?“. 

— Mă tem că m-aţi luat drept cine nu sunt, a recunoscut 
Brancaleone, sincer impresionat de scena de adevărată iubire la 
care fusese martor. Am venit să vă restitui această carte în numele 
tatălui meu, care a trăit toată viaţa cu regretul de a o vă fi furat. 

în timp ce rostea aceste cuvinte, tânărul încerca să vadă titlul, 
curios să afle ce carte putea provoca astfel de sentimente, dar fără 
să reuşească. Expresia lui Guillot se înăsprise între timp. 

— Cine e tatăl dumitale? 

— Era, din păcate. A murit ieri. Filippo Brancaleone, de 
meserie clopotar. A ajuns pe meleagurile noastre cu trupele lui 
Lechi. 

— A, Lechi. Atunci nu e vina lui. 

— Nu ştiu de ce nu v-a restituit-o mai înainte. 

— A restituit-o, asta contează, a spus Guillot, gata să înţelea¬ 
gă şi să ierte totul, în timp ce mângâia mai departe volumul. E 
neatins, nu s-a stricat nimic, îţi mulţumesc mult! 

E cam greu să strici ceva la care nici măcar nu te-ai uitat, a 
cugetat Brancaleone. Maică-sa ţinuse tot timpul pachetul sub 
pat. Guillot vorbea singur: 

— De-ar fi fost să aleg o singură carte dintre toate, precis că 
asta ar fi fost. Să ştii, coincidenţe nu există, totul se întâmplă cu 
un scop, nu crezi, tinere, oricine ai fi? Autorul acestei cărţi a 
mers prea departe, la fel ca dumneata, dar a fost răsplătit pentru 
asta. Uneori isteţimea primeşte un premiu. Tatăl dumitale a re¬ 
uşit să mi-o fure. Dacă ar putea vorbi, cartea ţi-ar spune şi cum. 


170 



Şi ţi-ar spune şi că n-a fost pentru prima oară. Dacă n-ar fi fost 
furată, n-ar fi supravieţuit. Ea există pentru că cineva a furat-o. 
Eu însumi. Apoi tatăl dumitale. 

Brancaleone nu ştia cum să ia aceste cuvinte pe care nu le pri¬ 
cepea defel. Ghicindu-i nedumerirea, amfitrionul i-a dat lămuriri: 

— Ediţia completă a fost distrusă din ordinul regelui Fran¬ 
ţei. Eu eram foarte tânăr pe atunci, aproape un copil. Nimeni 
nu mă bănuia. De aceea am furat-o, pentru că nimeni nu mă 
credea în stare. 

Atunci a putut vedea Brancaleone coperta şi curiozitatea sa, 
care sporise şi mai abitir, a fost satisfăcută. Memoires secrets d’une 
femme publique, Charles Theveneau De Morande. Nici titlul, 
nici autorul nu-i spuneau nimic. Şi în acest domeniu, ca şi în 
altele, ignoranţa sa era aproape nemărginită. 

— Cum te cheamă? a întrebat Guillot, cu un glas mult mai 
calm. 

— Ângel Brancaleone, monsieur. 

— M-ai minţit fără să stai pe gânduri. 

— Din teamă şi respect. 

— Dar intenţiile îţi sunt sincere? 

— Da, domnule, toate. 

— Te pricepi cât de cât la cărţi? 

— Deloc, domnule. 

— Va trebui să înveţi. 

— Da, domnule. 

— Ai vreo meserie? 

— Ajutor de clopotar, domnule. Fără vocaţie, a ridicat el 
nişte ochi trişti. 

— Şi nu vrei să fii clopotar? 

— Nu, monsieur\ Eu sunt făcut pentru lucruri mai înalte. 
N-am apucat să vă zic că sunt poet. 

— Bănuiam eu. 

— Ştiţi să recunoaşteţi talentul? 

— Mai curând nebunia. 

— Mă credeţi nebun? 

— Am bănuielile mele. 

— Şi-atunci de ce aveţi încredere în mine? 


171 



— Pentru scopurile mele nu prea am ce face cu oamenii cu¬ 
minţi. Fac pariu că eşti şi conspirator. 

— Fireşte, monsieur. 

— Bravo, băiete! Te plătesc în avans, a scos el din sertar o 
pungă cu bani. Uite patru duro pentru primele cercetări. Să nu 
mă dezamăgeşti. 

— Nu, domnule. 

— Şi încă ceva. îţi încredinţez o misiune specială. 

Brancaleone a făcut ochii mari. începea şi el să creadă în 
destinul său. 

— E vorba de fiică-mea. Ai cunoscut-o. E un suflet nevino¬ 
vat. Mâine se mută la oraş. Curiozitatea ei va fi de nestăpânit. 
Mă tem că oraşul va fi prea mare pentru ea şi că soţul ei e prea 
ocupat ca să-şi dea seama. Fii cu ochii pe ea, Brancaleone. Fii 
precaut, nu da naştere la bănuieli, nu o compromite. La fiecare 
cincisprezece zile scrie-mi un raport amănunţit. Un lacheu va 
veni să-l ia chiar de la locuinţa dumitale. Ai priceput? 

— Da, monsieur. Mă simt deosebit de onorat de încredere... 

— Scuteşte-mă de discursuri, băiete. Cred că e timpul pen¬ 
tru distracţiile de la miezul nopţii. îţi place să dansezi? 

— Nu, domnule. 

— Mă bucur. Un adevărat cavaler e incapabil să se mişte în 
ritmul muzicii şi în acelaşi timp să-şi păstreze demnitatea. Bine 
faci. 

Brancaleone se ridică în picioare, împreună cu duhoarea care-1 
însoţea. înainte de a-şi lua rămas-bun, avu parte de un ultim sfat: 

— Şi spală-te, omule, pentru numele lui Dumnezeu! Nu poţi 
face treabă cu cineva care pute a balegă de vacă! 



Virginia era singură în librăria care continua să miroasă a t㬠
mâie. Fotoliile cu nume de viking erau goale. 

— Te-am rugat să vii pentru că vreau să te întreb ceva, a 
cântat ea, invitându-mă să iau loc. (Uite că a ştiut să-mi găsească 
numărul de telefon, mi-am zis.) 

Mă privea fix, cu ochi de psihopat: 

— Crezi în neprevăzut? 

— Sigur că da, cine nu crede? 

— Bei o cafea? 

— Cu plăcere. 

Fotoliile extrem de comode induceau o stare de letargie. Li¬ 
brăria era impecabilă. Computerul de pe biroul tatălui ei conti¬ 
nua să mi se pară un sacrilegiu, deşi începeam să accept ideea. 
Pesemne că absenţa lui Braulio Daza îmi sporea capacitatea de 
înţelegere. 

— Cum merge treaba cu romanul? 

— Avansez încet, epoca aceea e tare încurcată, i-am răspuns. 

— Ce epocă? 

— Prima jumătate a secolului al XlX-lea. încep să cred că nu 
prea s-au scris cărţi plasate în perioada asta, majoritatea colegilor 
mei sunt mai isteţi decât mine, au renunţat să se documenteze. 

— Sau nu i-au ţinut puterile. 

— Posibil. Şi tu ce mai faci? Cum merge treaba cu Braulio? 

A lăsat să cadă o tăcere neliniştitoare, întreruptă doar de 
zăngănitul ceştilor şi de gâfâitul aparatului Nespresso, după care 
a întrebat: 

— De ce-ţi pică atât de prost iubitul meu? 


173 



— Nu-mi pică prost, am minţit eu. 

— Nu-i adevărat. Mi-am dat seama imediat. 

Puteam să mint, să-i spun că era un tip grozav, că în ziua 
aceea nu fusesem în apele mele, orice, dar am optat pentru o sin¬ 
ceritate brutală. Poţi ajunge la rezultate surprinzătoare spunând 
oamenilor adevărul. 

— Cred că vrea să profite de tine. 

— Cu privire la ce? 

Câteodată Virginia e de-a dreptul exasperantă. 

— La librări, la ce altceva? 

A adus tava cu ceşti. Era mai rece decât un gheţar. 

— Mă rog, e părerea ta. Mie mi se pare o comoară. Nu ştiu 
ce m-aş fi făcut fără el zilele astea. 

— Poate m-am înşelat eu, în fond n-are nici o importanţă, 
e viaţa ta, am dat eu înapoi. 

— Dar tu eşti o psiholoagă mai bună decât mine. 

„Până şi cafetiera e mai bună psiholoagă decât tine“, mi-am 
zis în gând, apoi am schimbat foaia, dintr-un fel de instinct de 
supravieţuire: 

— Adevărul e că m-am cam plictisit să tot analizez oamenii, 
e obositor, mai bine o las baltă... Librăria arată formidabil. 

Virginia s-a uitat în jur, apoi s-a înfundat în fotoliul viking 
şi a zâmbit. 

— Nu-i aşa? Am muncit de m-am spetit. 

— Eşti mulţumită? 

— Deocamdată sunt epuizată. De muncă şi de Braulio. 
(M-am uitat la ea nedumerită; a continuat pe acelaşi ton.) Nici 
nu ştii ce fiară e în pat, mă dor până şi urechile. 

Am ridicat sprâncenele a mirare: nu i se potriveau defel vor¬ 
bele astea, mai ales că-mi erau adresate mie. Nu ne împărtăşiserăm 
niciodată intimităţi, aş fi preferat ca lucrurile să nu se schimbe 
nici acum, dar ea îi dădea înainte: 

— E atât de priceput, ştie mereu ce trebuie să facă. 

— Dragă, adevărul e că încă n-am cunoscut un bărbat care 
să nu ştie ce are de făcut... 

— Nu? Norocul tău. Eu a trebuit să dezvirginez destui. (Re¬ 
cunosc că am rămas cu gura căscată, aşa că a adus lămuriri.) Asta 


174 



a fost demult. Acum nu mai există virgini, doar împiedicaţi sau 
foarte împiedicaţi. 

— Cu excepţia lui Braulio, care e o fiară. 

— Da, cu excepţia lui Braulio, a devenit ea visătoare, amin- 
tindu-şi pesemne ultima bacanală. Lui Braulio îi place să deţină 
controlul, iar pe mine mă înnebuneşte faptul că nu trebuie să 
mai gândesc. 

— Să nu mai gândeşti? 

— Vai, da, a făcut ea o mutră extaziată, ţie nu-ţi place să 
pierzi pentru o vreme controlul? Stai aşa, fă-mi asta şi ailaltă, 
taci... E minunat să îndeplineşti ordine! 

Conversaţia începea să alunece spre o zonă ciudată, iar tim¬ 
pul trecea. 

— Ziceai ceva de neprevăzut. 

— A, da, a lăsat ea ceaşca pe masă şi s-a aşezat picior peste 
picior. Ieri am primit vizita unui angrosist. 

— Un angrosist? Credeam că voi n-aveţi aşa ceva. 

— Tata îi numea aşa, a râs ea. E vorba de negustori de ve¬ 
chituri, de căutători de ocazii. De regulă, ţigani. Bat oraşul v⬠
nând ocazii pe care le pot găsi la gunoi. Au contactele lor, află 
primii dacă un apartament din zonele bune e golit în mare 
grabă. Iar când oamenii se mută, nu mai stau să-şi bată capul cu 
hârtiile, le aruncă la gunoi şi gata. Nici nu-ţi imaginezi câte se 
găsesc în felul ăsta şi ce pricepuţi sunt ăştia să le trieze. Sigur, 
uneori o dau în bară sau vor să te păcălească, dar tata era de 
părere că mai bine le dădea ceva bani ca să fie mulţumiţi şi să 
nu-1 ocolească. Tata era mândru că-i plătea cel mai bine, aşa că 
tipul de ieri, un anume Pantâgato, a fost dărâmat aflând că Ro- 
ges murise, nu mai ştiam cum să-l consolez. Şi să vezi cum arată! 
Jumătate de dentiţie din aur, negru ca tuciul, pieptănat ca Elvis 
şi pe puţin şaptezeci de ani. M-a trezit din somn la şase diminea¬ 
ţa, ce m-am mai speriat! De fapt, îl suna pe tata, că i-am păstrat 
mobilul la care îl căutau clienţii. 

— Şi cum de aveai telefonul deschis la şase dimineaţa? 

— îl ţin mereu deschis atunci când nu dorm acasă. Pentru 
orice eventualitate. Şi bine am făcut, că, dacă n-ar fi dat de mine, 


175 



s-ar fi adresat următorului de pe listă. Ar fi fost comic ca acesta 
să fie chiar Braulio. 

— Erai în pat cu el, am dedus eu. 

— Evident, a spus de parcă ar fi fost cel mai normal lucru de 
pe lume. Ei, şi Pantăgato ăsta mă suna ca să-mi spună că e pe 
strada Lancaster unde stătuse toată noaptea să păzească şapte lăzi 
pline de cărţi şi hârtii pe care cineva le scosese din Teatrul 
Principal, că murea de somn şi să-l iert că suna atât de devreme 
şi să vin chiar acum la librărie că mi le aduce, dar să-i plătesc 
taxiul, fireşte. 

— Taxiul? 

— Păi, da, pentru că el nu are maşină. Iar tata conta şi pe 
serviciile unui taximetrist. Un anume Mariano Jose. Columbian 
sau venezuelean, nu ştiu. 

— Mariano Jose? Ca scriitorul Larra? 

— Da, dar în versiune pressing catch. Să-l vezi numai! E cât 
un dulap. Aşa că Pantăgato l-a sunat, omul a venit, că lucrează 
de noapte, şi, până să ajung, cele şapte lăzi mă aşteptau deja la 
uşa librăriei. Iar eu, adormită, neduşată şi în întârziere, pentru 
că pe strada lui Braulio nu există nici un bancomat. Şi, când 
ajung, cu toate lăzile alea în faţa nasului, ţiganul îmi cere cinci 
sute de euro. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Mai întâi am încercat să negociez, fireşte. După care am 
plătit fără să crâcnesc. Deşi i-am notificat că, dacă mă păcăleşte 
o singură dată, gata cu încrederea. Mi-a jurat că în lăzile alea 
jegoase e aur curat, că până atunci nimeni nu scosese nici măcar 
o foaie din teatru, şi să le fie ruşine, că doar e vorba de primul 
teatru care a funcţionat în oraş. 

— Aşa că a acceptat şi el târgul, presupun. 

— Ba chiar mi-a spus textual: „Sunteţi o fiică demnă de tatăl 
dumneavoastră, duduie Virginia“. Nu ştiu la ce se referea, dar 
mi-a făcut plăcere. 

— Şi lăzile alea chiar fac atât? 

— încep să mă îndoiesc... 

Tocmai atunci a sunat telefonul şi ea a răspuns imediat. 

— Alo?... Ce fel de cărţi?... Nu mă interesează, mersi 


176 



frumos, dar nu cumpăr enciclopedii... Pentru că nu, doamnă, 
pentru că eu cumpăr altele... Nu, doamnă, nici enciclopedia 
Espasa... N-aveţi de ce, succes. 

A închis, mi-a aruncat o privire resemnată, a băut restul de 
cafea, a dus tava. La întoarcere a pescuit un dosar care era aşezat 
pe un teanc de ediţii din Don Quijote. 

— Am făcut o primă clasificare a conţinutului lăzilor. Ma¬ 
joritatea sunt piese de teatru din prima jumătate a secolului al 
XlX-lea, în manuscris sau ediţii originale. în mai multe exem¬ 
plare, ca şi cum ar fi fost folosite de distribuţia unei întregi trupe 
de teatru. Titluri ciudate, Spion fără voie , Napoleon porunceşte, 
Orfanul ilustru şi aşa mai departe, îţi spun ceva? (Am dat din cap 
că nu.) Nici mie. Nici titlurile, nici autorii. Şi o grămadă de hâr¬ 
tii, note, scrisori, contracte, facturi, programe de sală, de toate, 
intr-un hal fără hal şi roase de şoareci! Şi printre toate porcăriile 
alea, am găsit asta. 

A deschis dosarul şi a scos un teanc de foi groase şi cenuşii, 
cusute la un loc într-un mod rudimentar, scrise pe toate părţile 
cu trei caligrafii diferite şi cu marginile roase. Aveau un titlu: 

INFERN 

Iar mai jos, cu litere tremurătoare: 

Memoriile unei măicuţe de la mănăstirea De los Angeles 
scrise în luna iulie a anului 1835 

— Iulie 1835, am observat eu cu glas tare, când au avut loc 
evenimentele din noaptea Sfântului Iacob. Incendierea mănăs¬ 
tirilor, debandada clerului şi începutul legilor de secularizare 
date de Mendizâbal. Secularizarea lui Mendizâbal: istoria drep¬ 
tului, drept civil, filozofia dreptului - un întreg capitol al isto¬ 
riei noastre. 

— Mănăstirea Sfintei Fecioare a îngerilor nu mai e şi acum 
în picioare? 

— Doar parţial. E folosită ca sală de expoziţii. E chiar vizavi 
de Muzeul de Artă Contemporană, MACBA, în centru. (Mi-a 


177 



plăcut de când mă ştiu să cercetez trecutul clădirilor, sunt aproa¬ 
pe o expertă.) 

Am aruncat o privire pe foile acelea, a citit începutul: 

Pentru tine scriu, lumina ochilor mei, cu singura dorinţă ca 

aceste cuvinte să ajungă cândva la tine. Cu speranţa asta le aştern 

pe hârtie, după ce ani de zile le-am dezmierdat în gând. 

Era suficient, mi se părea ceva fascinant. 

— Ia-le, cred că au legătură cu ce cercetezi tu. 

Am primit pe loc, bucuroasă ca un copil. Alte lucruri în care 
să-mi bag nasul! Iar dacă sunt vechi de două secole, cu atât mai 
bine. 

— Măicuţa asta de la mănăstire are vreo legătură cu domnul 
Guillot al nostru? 

— Nu-ţi spun nimic, ai să vezi singură. O să fii surprinsă. 

— Şi ce căutau hârtiile astea la Teatrul Principal? 

— Asta chiar că nu ştiu. O să-mi spui tu, asta dacă apuci să 
afli, a zâmbit ea şmechereşte. 

Nu mai aveam răbdare. Le-am citit chiar acolo, cu glas tare, 
în timp ce Virginia asculta vrăjită şi-mi reumplea ceaşca cu cafea. 

în tot timpul ăsta n-a intrat nici un client. Poate că Virginia 
încuiase uşa, ca să nu fim deranjate. 



CHARLES D’ESPAGNE SAU CARLOS DE SPANIA 
( 1775 - 1839 ) 


Carlos de Spania de Cominges de Couserans y de Foix. Titu¬ 
latura asta lungă cât pentru doi oameni ocupă un loc de cinste 
în lista de canalii care ne-au guvernat. A ajuns în Spania fugind 
de teroarea Revoluţiei Franceze, a luptat împotriva fraţilor săi în 
Războiul de Independenţă şi i-a mers destul de bine, pentru că 
în 1812 era deja guvernator militar al Madridului, deşi doar pen¬ 
tru două luni. La puţină vreme după restaurarea absolutismului 
şi-a schimbat numele francez, care pesemne că-i devenise inco¬ 
mod, el fiind un renegat, şi s-a proclamat supus al lui Fernando 
VII şi duşman al liberalismului, cu egală fervoare. în schimbul 
acestei mari generozităţi, a primit de la monarhie ceea ce se obiş¬ 
nuieşte: un titlu nobiliar de Grande de Espana. 

în 1820, când s-au impus liberalii, regele a fost atât de dispe¬ 
rat, încât l-a trimis ca emisar în cealaltă ţară a sa, de unde a re¬ 
venit cu trupele pe care istoria le-a numit Cei O Sută de Mii de 
Fii ai Sfântului Ludovic, deşi mai corect ar fi fost să le zică cei o 
sută de mii de fii de târfă, dar ce să-i faci, posteritatea nu e atentă 
la detalii şi a prezentat ca pe o armată salvatoare ceea ce n-a fost 
decât încă o buluceală infamă. 

Dar să nu creadă cititorul că asta n-a fost pe placul unora, 
căci în Spania de atunci se găseau unii mai monarhişti decât re¬ 
gele, ba chiar îndrăzneau să se pună în fruntea unui război ca să 
ceară şi mai mult absolutism, şi mai mult catolicism, şi mai mulţi 
militari şi să-i numească liberali pe Bourboni. Bătălia asta sim¬ 
patică a fost numită Războiul Ofensaţilor şi a cunoscut la Barce¬ 
lona unul dintre episoadele sale cele mai glorioase, când regele 


179 



şi prietenul său Carlos de Spania au trecut prin foc şi sânge pe 
cine nu le convenea şi nici nu le-a păsat. 

Viaţa politică a lui Carlos de Spania a fost plină de neprev㬠
zut şi de episoade pitoreşti. în nefericita perioadă în care a fost 
căpitan general al Cataloniei - între 1827 şi 1832 - a comis at⬠
tea tâmpenii, încât faptele acelea ne-ar face să râdem dacă n-ar 
fi cauzat suferinţa a mii de nevinovaţi şi nu i-ar fi adus porecla 
de Tigrul Cataloniei. Scriitorul newyorkez Washington Irving, 
aflat în misiune diplomatică, a avut prilejul să prânzească cu el 
în palatul său din Barcelona. A scris mai târziu despre impresia 
pe care i-o făcuse personajul: „Avea în jur de patruzeci şi cinci 
de ani, era de statură mijlocie, arăta destul de bine, purtarea sa 
la masă era politicoasă, agreabilă şi chiar glumeaţă. Dar mi s-a 
părut că văd în privirea sa un diavol la pândă, iar în râsul său o 
nuanţă batjocoritoare, tipică unei persoane cu inima împietrită". 

Când ieşea în stradă, le cerea trecătorilor să-i arate rozariul, 
iar dacă nu-1 aveau îi trimitea la închisoare. A interzis pălăriile şi 
părul lung, caracteristice liberalilor; a interzis şi reclamele pen¬ 
tru alifii împotriva hemoroizilor sau uleiurile de depilat pentru 
femei, sub pretext că duceau la liberalizarea moravurilor. A dat 
ordin ca toţi bărbaţii din oraş să-şi radă mustaţa, iar toate fe¬ 
meile să se arate supuse şi rezervate. Acestora din urmă le-a mai 
poruncit printr-un decret să-şi taie pletele, iar cele care au refu¬ 
zat au fost tunse în public, pentru luare-aminte. De nebunia lui 
n-a scăpat nici nevastă-sa: într-o zi a uitat să cumpere peşte şi a 
stat o zi întreagă în carceră. 

Carlos de Spania asista zilnic la slujbă, în genunchi şi cu bra¬ 
ţele răstignite, ca un fanatic ce era. îşi agăţa atâtea scapulare şi 
medalii, încât într-o zi a avut parte de un extaz mistic, s-a prăbu¬ 
şit pe burtă atât de zgomotos, că s-a speriat toată parohia. Pe 
urmă, după capitolul mistic, îşi petrecea ziua trăgând dintr-o 
băutură special pregătită, jumătate rom, jumătate rachiu, care 
poate c-a avut şi ea un rol în aiurelile sale, de exemplu atunci 
când l-a judecat şi condamnat la moarte pe calul care îndrăznise 
să-l trântească la o defilare. 

Extravaganţelor menţionate guvernarea căpitanului general 
le-a adăugat o seamă de judecători corupţi, o poliţie asasină, 


180 



închisori ticsite şi execuţii sumare, incitarea la delaţiune între 
vecini, arbitrariu judiciar, deportări şi exilări în masă, cât şi un 
festin de execuţii prin împuşcare, pentru care avea un adevărat 
ritual: mai întâi trăgea tunul de pe Cetăţuie, apoi cadavrele erau 
atârnate pe Explanada şi se fredona un cântecel la modă pe 
care-1 cântau fetiţele când se dădeau în leagăn, Bobul verde. Iar 
el dansa cu spânzuratul, sub privirile uluite ale celor prezenţi, în 
uniformă de gală şi cântând la rândul lui cât îl ţineau bojocii: 

Dacă mă iubiţi, ştiu să iubesc, 

Dacă mă uitaţi, ştiu să uit. 

Dacă mă dispreţuiţi, dispreţuiesc. 

Pentru că asta mi-e firea. 

Nu doar o dată Fernando VII, care în comparaţie cu el era 
regele moderaţiei, a trebuit să intervină ca să-l mai potolească 
sau să-i justifice purtările. Ca atunci când a spus: „Da, da, o fi el 
nebun, dar pentru chestiile astea altul mai bun nu am“. în 
schimb, n-a mai sărit să-l apere când generalul Llauder l-a înlo¬ 
cuit în 1832 şi nici atunci când barcelonezii, în chip de rămas- 
bun, au aruncat în el cu pietre, l-au scuipat şi l-au înjurat cu 
vorbele cele mai buruienoase pe care le cunoaşte catalana. 

Moartea monarhului, survenită doar un an mai târziu, nu i-a 
fost nici ea de folos tigrului nostru, care devenea tot mai pisoi. 
Nici tot ce-a fost în anii următori. I-a stat în gât venirea pe tron 
a Măriei Cristina, pentru că era femeie. L-a îmbolnăvit faptul că 
moştenitoarea tronului era o fată. Drept care nici n-a stat pe gân¬ 
duri să se situeze împotriva lor şi de partea candidatului mascu¬ 
lin, nu pentru că ar fi fost mai bun, ci pentru că era de parte 
bărbătească. Acţiunile sale militare din timpul războaielor carlis- 
te au fost pătate de sânge, ca de obicei, până acolo încât propriii 
săi coreligionari i-au cerut destituirea, pe care au reuşit-o în oc¬ 
tombrie 1839. Socotind asta insuficient, miliţiile catalane - care 
n-au fost niciodată moderate - au hotărât să-l stranguleze, l-au 
desfigurat cu un cuţit şi cu leşul au întinat apele râului Segre. 
Carlos de Spania a murit la şaizeci şi patru de ani ca un infam, 
ceea ce a şi fost. 


181 



Dar iată că povestea asta mai are un capitol, precum spânzu¬ 
raţii cu care dansa acela după moarte. Spune legenda, care ştie 
să facă dreptate mai bine decât istoria, că nevasta lui Carlos de 
Spania i-a cerut cadavrul şi i-au dat altul. Iar al său a fost descă- 
păţânat şi capul acela s-a tot învârtit ani în şir prin Europa şi 
nimeni nu ştie unde a ajuns. 

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor 
din Barcelona de odinioară 
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870 



9. Raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei Perez de 
Leon, din ziua de 10 ianuarie 1829. De la Angel Brancaleone, 
ucenic de negustor de cărţi, pentru V.P. Guillot, filantrop 


SC a o/t a opt dimineaţa apitoape {&, pkoaspăta doamnă ‘-Pefteg de ăfeon iese 
din casă şt sMbate stkada c Pi, agăţată de bkaţuH unei cucoane t/iupeşe şi mai 
u/tăte ca păcatul, pe ca/te am identi{icat-o dkept gui/e/manta ei. 3ntkă în bise/tica 
Santa uUa/tia, unde asistă Ha slujbă, se împă/ttăşesc, îi saHută cu căHdukă pe 
pa/tob şi pe mai mufei eno/tiaşi şi pleacă. uUe/tg în u/tma {ou, st/tăbatem mai 
mufee st/tăgi în di/tecţia ^iduHui de Ha oAla/te. uAţungănd pe st/tada ^4mpfe, 
şoi/ăie, se sfătuiesc dacă s-o ia £a d/ieapta sau £a stănga. u4dică spiţe c RambHa 
sau sp/te ^Piaţa ‘-Pafetufei. uAfeg p/tima di/tecţie. 

2e op/tesc fet mănăsti/tea 2an < Pf/tancisco, p/toaspăt /refăcută, admi/tă pictu- 
uHe cam în g/tabă şi {ă/tă pitea ma/te inte/tes, îşi continuă d/tumu{ de-a fengu£ 
ga/tdufiui desfid! de Hugubitu, igno/tă gidufi ca/te u/tcă şi p/timesc safetu£ so£daţife/t 
postaţi în {aţa ga/tnigoanei de a/itife/iie şi a qitenaiieitiHoit. ^După uHtimeHe pHoi 
c QambHa e o baHtă de no/toi, doamneHe îşi mu/tdă/tesc pantofii şi i/ofetnu{ kockiei. 
Când ajung £a pa/itea pief/iuită, doamna ‘-Pe/teg de 9?eon se aşagă pe o bancă 
şi îşi cu/tăţă încăfeă/tife cu batista, în timp ce gui/e/manta o cea/ttă. Cea/ttă căite 
nu o a{ecteagă defaeH, mai cu/tănd, dimpot/tii/ă, c/ted că se amugă. t^AAai c/ted şi 
că-i {ace pdăceite să {ie pe Qambfe, pe ca/te o admi/tă cu gu/ta căscată, de pa/tcă 
a/t {i a opta minune a Humii. Qui/e/tnanta o cea/ttă şi o îndeamnă să mea/tgă, să 
nu stea ca o momăie, că acum e {erneie mă/titată şi nu se mai cade să se poa/tte 
cum îi uine, t/iebuie să deuină o {erneie se/tioasă, disc/tetă, sei/e/tă şi p/tecaută. 
Ca/tfeta suspină şi, în cefe din u/tmă, îi dă ascufea/te. 

< 3’/tat/e/tseagă şi se duc di/tect £a mănăsti/tea augustinife/t descufei, numită şi 
Santa tjMonica, unde înt/teabă dacă se poate i/igita capefe, Hi se pune că da şi 
int/tă. t_A(ă iţesc din uşă, am imp/tesia că o t/ăd pe {iica domniei i/oast/te ku- 
găndu-se şi pe gui/e/tnantă moţăind aHătuiti. uT/tece un timp, p/tit/esc pfeca/tea 


183 



ditegenţei de Otefencia, doamnele ies ţoa/tte gâmbitoa/te şi o iau în susud st/tăgii 
de pa/tcă a/t ţi în întâ/tgie/te. Ca/tteta e imp/tesionată de tecul! unde a ţost mânăs- 
ti/tea eătegă/tite/t din o/tdinud uWe/tced, ca/te, după cum ştiţi, e pe d/teapta, uigaei 
de poa/tta Sscudefes, şi se închină de câteva o/ti găndindu-se te soa/tta cătegă- 
/tifio/t ţuga/ti. Se aud clopotele penta stejba de te Santo L^nged ia/t doamna 
c Pe/teg de S£eon mea să le audă mai bine şi g/tăbeşte pasud tnece pe tengă Casa 
©pe/tei, pe ftîngă hanul 1 ca/te u/tmeagă şi ajunge, u/tmată de gui/e/tnanta ca/te gâ- 
ţâie, te ma/tea statuie ba/tocă a Sfântului ijMihaid din ţaţa bise/ticii ca/tmefttete/t. 
Sfe u/tmeg, deşi c/ted că-n t/iaţa mea n-am i/ăgut atâtea bise/tici ca în săptămâna 
asta, şi aţipesc pe o bancă, imitând-o pe gui/e/tnanta ţiicei domniei uoast/te. 

ijUă t/tegesc nişte gtesu/ti. Casc ochii şi t/ăd o băt/iână ca/te abia poate să 
mea/tgă îngenunchind înaintea Caiilotei şi impte/tând-o: 

- Seriaite, doamnă, că t/ă t/o/tbesc astţed da/t mă mână dispe/ta/tea. 'Sfiul! 
meu e închis pent/tu o ţaptă pe ca/te nu a comis-o. domnia ta eşti ca mine, ştii 
că ascudţi de inima ţ/tântă a unei mame. Căci pe bă/tbaţi tecomia îi ţace su/tgi. 
( 3fiu(! meu e neuinoi/at, doamnă, dacă nu-l 1 sateeagă nimeni t/a mu/ti săptămâna 
asta. Qiă impte/t, ajutaţi-d ajutaţi-ne! fî unicul meu ţiu, p/timu(! meu născut, ţă/tă 
el ne p/tăpădim. Sunteţi ap/toape o copite, sunt sigu/tă că nu at/eţi inima atât 
de împiet/tită ca a soţutei dumneai/oast/tă. 

Ca/tteta se apteacă, o ajută să se /tidice şi îi spune: 

- S£iniştiţi-i/ă, doamnă, t/ă /tog, nu mai plângeţi. 

^Biata ţerneie pa/tcă a p/timit un bateam pe suţfet. Caiilota continuă: 

- eAIu spuneţi că bă/tbatufi meu a/te inima de piat/tă, t/ă /tog. fî un om d/tept, 
do/teşte ca adei/ă/tufi să iasă te temină. 

©chii uteiţi şi înconju/taţi de /tidu/ti ai băt/tânei se uită în ochii Ca/ttetei. 
LyWama degnădăjduită se înt/teabă pesemne cum de o ţăptu/tă atât de angeftcă 
poate ţi nei/asta aceluia. 

- Condamna/tea te moa/tte e semnată de el. 

Caiilota scutu/tă din cap şi buclele îi t/temu/tă sub mantite. 

- eAIu, nu, dacă ţiuf dumitafe e neuinoi/at nu ua păţi nimic. ^Doa/t c/timinafti 
t/tebuie să se teamă de justiţie. 

- Spuneţi-i asta soţutei dumneaeoast/tă, puneţi o eo/tbă bună pent/tu băiatul 
meu, uă impte/t. CJă ptetesc, uă dau tot ce am, deşi nu e mute. Şi-am să mă 
/tog pent/tu domnia eoast/tă până uoi închide ochii... 

Ca/tteta n-o tesă să te/tmine, îi ia mâinife, o p/tiueşte candid. 


184 



- oWu mau nimic pent/tu că nu me/iit nimic. Soţud meu nu ea pe/imite moa/t- 
tea unui inocent, eâ asigu/t. 

- fîpuneţi-i. Spuneţi-i domnia eoast/tă, ca/te sunteţi un suţdet cu/tat. 

- u4m să-i spun, pe cui/ântud meu. ( De§i, ftepet, nu e necesa/t. 

Qfo/tbede atât de eatego/iiee o dega/tmeagă pe femeia ca/te a/te atâta neeoie 

să c/teadă, încât uită să /tespi/te. 

- Sunteţi un înge/t! 

- JMu, doamnă, doa/t o femeie, cum aţi spus. Suntem da ( |ed. $ncă nu am 
cunoscut fehicihea de a ţi mamă, deşi spe/t să se întâmple în cu/tând, aşa că 
nu-mi este g/teu să mă pun în focul! dumitafo. 

cAlecunoscuta îi să/tută mâinifo. Ca/tfota o op/ieşte bdând. Cbia/t dacă e 
stânjenită, nu o a/tată. ^ăst/teagă cont/todud tot timpul 

- Spune-mi de cine e i/o/tba. 

- ^Da, sigu/t, ce p/toastă sunt. uAntonio uMiga/t. ‘De f/teigeci şi şapte de ani. 
fî încins în tu/mu/iide de fo Canafotas. Qfoiam să-C eăd, da/t nu mi-au dat i/oie. 

- inişteşte-te, femele, în cu/tând ai să-d st/tângi în b/taţe, ai să eegi. 

( Despă/iţi/iea e scu/ttă. u4poi, pdimba/tea continuă înt/i-o dispogiţie diţe/iită. 

Ca/tfota e tăcută, afectată de ceh augite. ijUai sunt o g/tămadă de mânăsti/ti 
pe d/tum - Dambda toată e pdină de eh, mai ades pe pa/ttea dinsp/te /tăsă/tit - 
şi Ca/tdota pa/te dispusă să nu-i scape nici una. Ql/imătoa/iea e a capucinido/t, 
Santa ^Uad/tona, sau mai bine gis ce-a mai /tămas din ea, pent/tu că acodo unde 
e/ta cbinot/ia acum e o st/tadă ca/te începe, da/t nu se te/tmină şi toată dumea se 
înt/teabă da ce ţodoseşte un d/tum ca/te nu duce nicăie/ti. ^Deşi, date ţiind aiu/tedide 
cedo/t ca/te ne gui/e/tneagă, degeaba îi înt/teabă dumea. ©/ticum, domnude, /tegadiş- 
tii absoduţi au p/toţitat de /teţo/tmede u/tbanistice p/toiectate de dibe/tadi, mudţumin- 
du-se să comită acedeaşi ba/tba/tii, da/t cu adt nume. St/tada fî/toido/t spaniodi e 
da ţed de inutidă ca aceea numită < tfe/tnando QţţW, gic eu, da/t mai bine să 
/tei/in da c/tonica mea, că am int/tat pe un te/ten adunecos. 

Capucinii tocmai se/ti/esc supa să/tacido/t, ca în ţieca/te gi da p/tâng, da/t sunt 
doa/t doi pent/tu o mudţime de net/oiaşi. Ca/tdota nu stă pe gându/ti şi de oţe/tă o 
mână de ajuto/t, îi dă gui/e/tnantei să-i ţină mantia, împ/tumută un şo/tţ şi p/tinde 
a umpde st/tăcliinide. Cădugă/tii îi admi/tă bunătatea, în sebimb, dădaca îşi bdes- 
ternă soa/tta, înebi/tiagă un scaun de pe st/tadă şi-şi deapădă încădţă/tide ca/te o 
cbinuie. © aud bombănind că i s-au umpdut picioa/tede de băşici şi /tosătu/ti. După 
ce supa a ţost împă/tţită şi oamenii au pdecat, cădugă/tii de incită pe ceh două 
să uigitege ope/tede mânăsti/tii, ca/te se aţdă în pe/tmanentă /teconst/tucţie de când 


185 



{/taneegii au semănat printre noi sămânţa uliii {aţă de pofji; Ca/tlota acceptă, 
cealaltă pufneşte, ia/t cu le aştept la soare, gândindu-mă la aceste /tându/ti pe 
cane le sc/tiu şi la cum să dau cu o notă pe/tsonală acestei relatări cane, dacă 
n-aş fi poet, a/t fi insuportabilă. 

S)oamnele ies, constat că fiica domniei i/oast/te pa/te mai binedispusă şi 
gui/e/tnanta gata să moa/tă, asta dacă o du/te/te de picioa/te poate ucide o femeie 
atât de bine hrănită. uAcum o luăm sp/te mănăstirea San Jose, ca/te e pe partea 
cealaltă a st/tăgii, i/igai/i de piaţa în ca/te s-au instalat de câţit/a ani cu tarabele 
la care se când ca/tne, {/tucte, (legume şi {lo/ti, tntr-o o/tdine st/uctă. ^Da/t mai îna¬ 
inte ajungem la sc/tibi şi la efiienţii Co/t, care la ceasul acesta sunt mulţi. Carlota 
încetineşte pasul, cu/tioasă să audă mesajele. oAAajo/titatca sunt come/tciale sau 
ju/tidice, da/t mai găseşti şi câte o jună analfabetă care închide ochii la cui/intele 
pe ca/te curtezanul, sau sc/tibul, i le dedică. Ca/tlota se uită cu/tioasă la căli¬ 
mări, la penele de sc/tis şi la teancu/tile de {oi. u4/tuncă o pricire distrată spre 
palatul t/ice/teginei, a că/tui {aţadă i se pare prea încărcată. uApoi int/tă în bise- 
rica Qan Jose, se roagă, ba chiar cere să se spot/edească, nu ştiu penta ce păcate, 
că nici n-a/te timp să le comită, {iind atât de pioasă. Sfa ieşi/te obse/tt/ă o tarabă 
unde sunt nişte peşti pe care eu nu i-am i/ăgut niciodată şi ca/te duhnesc ca toţi 
dracii, deşi omul insistă că în aceeaşi dimineaţă mai înotau încă în iMediterana. 

fî lesne - şi ta/te plicticos - să ghiceşti u/tmătoa/te oprire. c Bise/tica 2{intei 
$esle. © scu/ttă /rugăciune pent/tu sufletele din pu/tgato/tiu, ca/te-şi au aici alta¬ 
rul. Jlpoi încet în sus, către ga/tnigoana de inst/tucţie. deodată, Carlota p/ti- 
i/eşte sp/te dreapta, t iede ce-a mai /tămas din t/echiul gid de la capătul st/tăgii 
Santa uAnna şi întreabă: 

- ijUai se/tt/esc la cet/a tu/tnu/tile astea? 

- !s£a nimic, doamnă. Sunt ftestu/tile t/echiului gid medieual, răspunde guoer- 
nanta, care a mai citit câte cei/a. 

- Sl/tâţesc ta/te mult drumul, ar trebui demolate. u4m să-i spun asta dom¬ 
nului Ca/tlos de Spania. 

j\iă cut/temu/t augind de pe bubele ei numele căpitanului gene/tal. S£-am 
i/ăgut doa/t o dată şi de departe, dar mi-e de-ajuns. ‘Sinul dintre gbi/tii lui m-a 
ameninţat că mă paşte moa/ttea dacă nu-mi tai pletele, ©amenii ăştia u/tăsc tot 
ce le mi/toase a libe/talism. c_Afici nu creau să-mi imagineg că fiica domniei i/oas- 
tre ar putea purta o coni/e/tsaţie cu el. 

cAfe aflăm, cum c-aţi dat seama, în partea de sus a Cambiei, i)n faţa 
noastră e ga/tnigoana de inst/tucţie, apărată de cele două tu/tnu/ti impunătoa/te de 


186 



da Canadetas. c_Afu mai e i/oie să u/tci fie gid, păcat, Ca/tfota t/oia să admi/te 
da/tcelona de sas. Se Îmbu{neagă, deşi ma/te duciiu n-a/t {i putut t/edea: doa/t 
ogoa/tele semănate, nişte /tău/ti iteuăitsate, viteun sc(ut în depă/tta/te şi muntele ca/te 
ne străjuieşte destinul aşteptând ceea ce nici noi nu ştim, ceea ce poate, cândea, 
acest oraş ea reuşi să {acă. 

Ca/tfota şoeăie în poarta ga/tnigoanei. Quee/manta e/tea acasă, da/t e/tea 
degeaba. 

- Ce {aci? înt/teabă femeia când eede că dă să intre. 

- Citeau să-(! eăd pe {iu(! doamnei aceleia, a spus că e aici. 

- cAfu trebuie să {aci aşa ceea! 

- de ce? 

- “-Pentru că nu e treaba ta. 

- da e, de când mama dui mi-a cerut ajuto/tud 

- ijUe/tgi p/tea depa/tte, se su{ocă {emeia, apucând-o de braţ. 

- ^Dimpotrieă. 3d ajut de soţul 1 meu să {acă otreptate. u4m să-f întreb pe 
omul 1 acesta ce a {ăcut. 

- “-Pentru asta ev/istă judecătorul! 

- lAIu înţelegi, Co/tnelia, eu nu e/teau să {ac pe judecătorul!, e/teau doa/t să 
{iu bună. 

Quee/tnanta /tămâne pe st/tadă, clătinând din cap {oarte supă/tată. Caitdota 
pătrunde în ga/tnigoană şi reeine după nici două minute. 

- eAIu poate {i eigitat, n-are eoie să p/timească pe nimeni. 

- ^Dar n-ai spus a cui nei/astă eşti? 

- da sigur c-am spus! ^Dar sunt ordinefie du i Carfos de Spania, nu e nimic 
de {ăcut... $n {inc, am să t/in adtă dată, după ce i/o/tbesc cu bă/tbatuf meu. “9dai 
acasă, Co/tnelia, pa/ti obosită. 

3Joitbe.de astea sunt un adeuărat bafeam pent/tu {erneia ca/te ce/te - şi pri¬ 
meşte - pe/tmisiunea de a scurta d/tumul 1 ca să ajungă mai repede, ast{el că de 
da S{ânta ^esfe o taie pe c Puerta{errisa, ajung pe st/tada “-Pi şi intră în casă, 
încfiigând bine uşifie, ca şi cum n-a/t mai aştepta pe nimeni. 

Addenda: $ncă cet/a, domnufe, ca să t/ă mulţumesc pent/tu /tecomanda/tea 
{ăcută. domnul! QJe/tdague/t m-a însărcinat să am g/tijă de ftbrărie (ed se ocupă 
de tipog/ta{ie), ca/te se a{(!ă pe damMa Centitadă, t/igat/i de piaţa de care pome¬ 
neam mai sus. deocamdată, sa/tcina mea e să nu mă (!as păc ădit de cdienţii ca/te 
sunt cu toţii muft mai t/e/tsaţi decât mine şi-şi {/teacă mâinife t/ăgându-mă atât de 
boboc, din {ericire, progreseg /tapid şi cred că t/oi ajunge un librar acceptabil 


187 



$n came/ta din spate a fiibtătiei prietenii mei şi cu mine ţinem un lefi de 
cenaclu (clandestin), fi mba de nişte ţipi cam t/tăsniţi şi mai cu/tănd opuşi 
acestei ftefie guiie/măM de ca/te avem pa/tte şi pltieteni cu mufei exifiaţi, pent/iu 
fteîntoa/iceftea că/to/ta ciocnim uneo/ti pahatefie. 3nutifi să vă spun cât de ono/taţi a/t 
(i să uă cunoască, dacă vteodată ne-aţi (ace cinstea să ueniţi. '-V-o ce/t în numefe 
fo/t şi afi meu. ‘-Poate i//ieţi să ştiţi şi cum am numit acest g/tup a? nost/tu: ,$nţefepţii“ 
- com/inşi (iind că chiot aşa şi suntem. '-Dat în mufe mai mate măsu/tă, pettecăteţi. 

3 n tapottufi meu am omis un amănunt agteabit < 3’/tecănd p/tin (aţa fiibtătiei, 
(iica domniei voastte s-a op/tit o cfepă şi a atuncat o ptivite pfiină de inte/ies 
sp/te uit/tină. înttebat dacă aici fiucta „acefi ptiete n af (ui tata“ şi guue/manta 
a con(i/tmat. ‘Din păcate, fiibtătia eta încfusă, auănd eu tteabă cu utmătitea, 
aşa că cefe două au t/tecut mai depatte. 

- Dine, mă coi întoa/tce în afeă gi, a spus Ca/tfeta. 

$a/t din cfiipa aceea, domnufe, o aştept. 



10. Alt raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei Perez 
de Leon, din ziua de 25 ianuarie 1829. Scris de Brancaleone 
pentru V.P. Guillot 


QAne/tea tkecută pe 1 a p/tângişo/t pe dambla a izenit o tkăsukă cake s-a 
opkit 1 a uşa lib/tă/tiei QJekdaguek şi din cake, spke makea mea su/tp/tigă, a co¬ 
borât fiica domniei i/oast/ie, însoţită de gui/e/mantă. Cakdota a împins uşa şi a 
int/tat, da/t dădaca a kămas aţakă pentku că nu supo/ttă mi/tosul de hâ/itie veche, 
aşa a gis. 2copul i/igitei e/ta să-mi /testituie o batistă pe cake ai/usesem onoa/tea 
să i-o împ/iumut. uU-a găsit singu/t, ca de obicei (v-am spus că domnul! < -Mekda- 
gue/t se ocupă de tipografia ca/te se află pe stkada din spate). t_Am puktat cu 
Cakdota o coni/e/tsaţie foarte scu/ttă - caracterigată p/tin p/tudenţă - şi mai 
cu/tănd circumstanţială. $-am spus că n-a/t fi tkebuit să se deranjege i/enind în 
pe/tsoană, ci să t/iimită un se/u/ito/i, da cake mi-a /tăspuns că fusese mânată de 
un inte/tes personal. u4m întkebat-o cum i se pa/te oraşul, mi-a spus că o fas- 
cineagă şi că se simte cam singu/tă, însă fericită. L^lrn întkebat-o dacă îi place să 
citească /tomane, a spus că foarte mult, mai ales dacă sunt sc/tise de QAialter 
Scott. uWi -am dat seama că scoţianul e auto/tul ei preferat oW-a întrebat dacă 
poate să se uite printre kafauki, sigu/t că da, i-am spus eu, da/t p/tit/i/tile reproba- 
toake ale gui/e/mantei de dincolo de i/it/iină au făcut-o să /renunţe. 

- cAlai bine vin altă dată, cu soţul, a spus cu un gâmbet f/tumos. 
oWi-a st/tâns mâna şi s-a u/tcat în tkăsuka cake se ap/topiase să de ia. 
c P/teţ de câtei/a gile n-am ai/ut ocagia să mă dedic misiunii p/iimite. Şeful 
meu a cumpă/tat biblioteca unui mare colecţiona/t ca/te a mu/tit de cu/tând, aşa 
că am fost ocupat cu clasifica/tea a mii de că/tţi. 

< 3’/iebuie să t/ă mai spun, pent/iu că se leagă, cum l-am cunoscut pe gine/telc 
domniei i/oast/ie, domnul c Pereg de Sfeon. 2-a întâmplat cfiia/t în p/tima gi în 
ca/te stăteam în spatele tejghelei, mo/it de f/tică şi de lipsă de experienţă. fîl a 
int/tat în dibkăkie şi s-a dus glonţ la locul în ca/te ţinem tomu/iile ma/ti, cele mai 


189 



{ăţoase şi mai {/tumos fegate. 2-a uitat şi fa altele, legate în peitgament, apoi 
a venit la mine: 

- QAeau să i/o/tbesc cu libimul. 

- fîu sunt, domnufe. 

- cAfu te cunosc, eşti nou? 

- 2unt încă ucenic. ^6/tancafeone, fei o/tdinefe domniei i/oast/te. c Pftofjftieta/tu5 
a/te t/ieabă fei tipog/ia{ie, e afj/toafje, cfiiaft în spate. ^acă u/teţi, îl chem. 

- o\fu-i nei/oie. Ştii cine sunt cu? 

- oMu, domnufe, ic/ttaţi-mă. 

- cAlesto/t ‘Pe/teg de Sfeon. 

C/ted că m-a apucat t/iewu/iieiu(L 2igu/t că ştiam cine c, tot o/taşud ştie. 
uAfeuia i-aş {i spus că am dc-a {ace cu soc/tuf său şi că o cunosc din i/ede/te pe 
nei/astă-sa, da/t în cagud de {aţă nu mi s-a păitut p/tudent. 

- Sunteţi {oa/ttc popufe/t, domnufe, am /tccunoscut cu. 

- uAtunci ştii că {ac cofecţie de incunabufe. 

- u4m aj)lat, domnufe. 

- Căt şi de că/tţi începând cu secofed al 9CQJ-lea, dan numai dacă sunt cu 
adei/ă/tat spcciafe. 

- Cu toţii că conside/tăm un cofecţiona/t pftn de bun-gust, domnufe. 

- Cbia/t sunt. Şi plătesc bine dacă ma/t{a mc/tită. Cu banii jos. Spc/t că ai 
a{fet şi asta. 

- u4m a{fet, domnufe, ai/cţi o /teputaţic bună. 

- uAtunci nu mai e nci/oic de alte explicaţii, a gambit el. ^Bănuiesc că ştii 
şi unde focuiesc. 

- ^a, domnufe (nu i-am spus şi cum de ştiam). 

- 'tfă-mi o i/igită dacă ai în i/cdc/tc o a{acc/tc bună. 

- ^Da, domnufe. Qi/tcţi să vă aiiăt câte ceva ckian acum? 

a/tuncat o pltiviite disp/tcţuitoa/tc în ju/t. 

- Că/tţife pe ca/tc fe cumpă/t cu nu se citpun publicului. Şine minte asta. 
i_Alu-mi pfecc să cumpă/t cc au i/ăgut afei octu. 

- Şnţcfeg, domnufe, vă place să {iţi p/timu(L 

- ( cfoa/tte bine, c ef/tancafeone, a /tostit cu un gâmbet tehibil. 

- ^6/tancafeone, domnufe ‘-Pe/teg. 

- c Pc/tcg de Sfcon, dacă nu te supe/ti. oWumefe meu c compus, ^acă vitei 
să {accm a{ace/ti, nu uita nici asta. 

^upă cane a plecat. 


190 



2fie/t să nu mă conside/taţi din cale-afakă de imp/tesionabid dacă i lă s(mn că 
t/iemu/iatud nu m-a pă/tăsit câteua gide bune. ‘Da* cum în a{a/tă de un tip sensibil 
mă ştiu şi destud de necfiibguit, do/tito/t de ai/entu/ii imposibile, am {ăcut ceea de 
ca/te mi-e cam /tuşine, da/t i/ă povestesc, cu toate că n-a/te Cegătu/tă cu scopud 
acesto/t ftapoa/tte. Şi mai c/ted, nu ştiu de ce, că n-o să i lă supă/taţi. 

Ca o/tice bun uângăto/t, am stat să mă gândesc cam ce gen de ma/t{ă aş {i 
putut găsi pe pdacud gine/tedui domniei eoast/te. ^Tocmai ajunsese da noi biblio¬ 
teca de ca/te am pomenit, ca/te apa/tţinuse unui cunoscut bibliofil, al că/tui nume 
p/te^e/t să-d omit ca să nu {iu indisc/tet, pe ca/te t/ădui/a sa o t/ânduse mânată de 
{u/tie, do/tind să se /tăgbune pe căkţile ca/te îi ocupase/tă o eiaţă înt/teagă bă/tba- 
tul şi casa. uAcesta e/ta motii/ud pent/tu ca/te biblioteca e/ta neatinsă, cu toate 
como/tide intacte, căci femeia nici nu se uitase da ele, p/te{e/tând să scape odată 
de toate. 

{ost pent/tu mine o ademată lecţie să de catadogfieg, deşi m-a costat 
mudte nopţi nedo/tmite. $n ce p/tii/eşte pa/ttea cea mai di{icidă, adică ev/empda/tede 
cele mai uado/toase, domnud Qie/tdague/t mă înt/ăţase câte cei/a, ca/te acum s-a 
douedit de {odos. c P/tint/te că/tţi se a{da şi un ejtempda/t din p/tima ediţie a lui 
?Ti/tant do ^Bdanc, ieşită din tipa/tniţa de da Qiadencia a lui J)uan Spindede/t da 
1490. {ost o onoa/te să ţin în mâini ope/ta de eâ/t{ a acedei tipog/ta{ii, am 
{ost de-a d/teptud fascinat. c_Afumai că ocdiii dui ^Ve/tdague/t, mai ey/pe/tţi decât ai 
mei, i-au găsit defactul. 

- fî un ev/empda/t incompdet, ce păcat! 

- Cum adică, incompdet? 

- $i dipsesc câteua pagini, două, mai exact, i/egi? u4sta îi scade eadoa/tea. 
^acă a/t {i compdet, a/t {ace o at/e/te. 

$n {ine, cu ajuto/tud său am pus deopa/tte două dugini de că/tţi ca/te a/t {i 
putut {i pe pdacud cdienţido/t. Şe{ud i-a sc/tis dui 2aduă dându-i de şti/te desp/te 
unele, /teadmente fabuloase, pe altele le-am pus în came/ta din dos, /testud d-am 
expus da uedeitea publicului. 

3 n aceeaşi sea/tă am uo/tbit cu $nsua, un bun p/tieten al meu, ca/te duc/teagă 
da tipog/ta{ia dui uAgustî Qaspa/t, înt/tebându-d dacă se încumetă să tipă/tească 
o pagină ca/te să imite o ca/tte i/ecbe. Şi i-am spus desp/te ce ca/tte e uo/tba, 
dându-i toate amănuntele. tjUi-a ce/t ut /tăgag câtei/a gide, t/tebuia să {acă oa/tece 
săpătu/ti. 

lAIu peste multe gide ne-am eăgut da 'Sdanud u4dba. ,9nsua exudta. c P/tocu- 
/tase nişte (tâ/ttie autentică din secodud ad 90-V-dea, mai exact paginide adbe ade 


191 



unui vechi ceaslov. Oa/t vestea cea maite eita alta, şi titebuie să v-o împă/ttăşesc, 
căci e de itoman. Cum pitobabil că ştiţi, tipogitafjul sawn Qpindeleit a muftii la 
Cîa/tcefena în 1507. uiiufe timp s-a c/tegut că inst/tumentefe safe de luau nu 
aţunsese/tă la alt tipog/ta{. fîi bine, amicul meu cel isteţ a {acut legătuita întfte 
ce-i spusesem şi nişte fegi ca/tc găceau întft-un cofe al ateii cftufei unde fec/teagă, 
le-a deschis şi ma/tc i-a {ost suftpftiga să găsească în tot pitarul de acolo nişte 
fetefte gotice ca/te păfteau să {ie din acel secol! şi cane, după ce am {ăcut compa- 
itaţia, ni s-au păitut identice - poate cfiiaft aceleaşi - cu cele din ediţia pftinceps 
a lui £ Ti/tant fe ^Bfenc. Cent e că am {ăcut p/toba, cu uşa găvoitâtă şi fe femina 
femănă/tife/t, şi am tipăut o pagină căite putea lesne tftece ditept cea lipsă, {i- 
fteşte, nu pentiiu un evpeiit. Qes tul s-a {ăcut în câteva se/ti bine st/topite cu uin 
şi /tachiu, căci titebuie să ştiţi că amicii mei se a/tuncă t/oios în o/tice aeentu/tă, 
cu cât mai Msnită, cu atăt mai bine. ^Pftifej cu ca/te beau eă/ttos ca să pftindă 
cu/taj, compun sonete şi sunt tot mai {e/ticiţi. 

^După cum bănuiţi, /tegufeatuf 1 au {ost două {/tumoase pagini {afeificate ca/te 
semănau mufe de tot cu cefe o/tiginafe. £fiiteşte, Cie/tdague/t sau Qalvâ a/t {i des- 
copeftit păcăfeafe, însă eu mi-am pus gâtul la bătaie ca să dovedesc că '-Peite g 
{ace paftte din afeă categoftie. ©dată pus fe punct evempfe/tud m-am înfiinţat fe 
fecuinţa gine/tefei domniei eoast/te cu tomul 1 în mană şi i-am susuitat la uiteche: 

- Cin evempfeft compfet din p/tima ediţie a lui £fiitant lo C5fenc. Cinul! 
singu/t în aţaită de acesta se mai cunoaşte în feme. Oin cefe două mii căite s-au 
titas se mai păst/teagă două, dait le lipsesc nişte pagini. 

uUai mufe nici n-a i/ftut să ştie. ©ctiii i s-au căscat fecomi, a a/tuncat o piti- 
viite asupita tomufei, {ăftă afeă doftinţă decât de a-l avea. c Paginife {a&ificate 
nici nu fe-a obse/u/at. ui întftebat de pfteţ. uim spus o ci{/tă embitantă. ui în- 
ceftcat să se tocmească. $-am spus că nici nu se pune p/tobfema. ui bombănit 
un pic, dait a plătit pe loc. Snainte să plec, m-a întftebat: 

- Şi pe când altă minunăţie asemănătoa/te? 

- u\lu ştiu, domnufe, ocagii ca aceasta apa/t evtiiem de /ta/t. 

- i)mi poţi {ace itost de C3ibfea lui Qutenbe/tg? 

u'Ui-am gis că e nebun şi că (taba/t n-a/te de mese/tia mea, da/t am spus {ă/tă 
să cftpesc: 

- uim să uo/tbesc cu itelaţiile mele, domnule. 

- uiştept cu neităbdaite, domnufe £fitancaleone. 

- Ci oi înce/tca să nu eă {ac să aşteptaţi pitea mufe, domnufe c Pe/teg, am 
spus eu şi am gbug(ut-o. 


192 



( D/tcfjt încheie/te, să t/ă spun de un mi/tacol ca/te a ai/ut foc ie/ti şt desp/te 
ca/te i/o/tbeşte toată fonica, fî/ta dus fo spângu/tătoa/te un om acugat că a/t |i 
{u/tat căliţi din mănăsti/tca Santa Cate/tina. ‘-Pe tot d/tumul, ne|e/ticitul îşi stri¬ 
gase. căt îl ţineau bojocii net/inoi/ăţia. uAjungând înaintea capelei ijWa/tcus, a 
îngenuncheat şt s-a rugat ijUaictt ‘Ttomnului: „2afoeagă-l pe jjiud 'zfău net/ino- 
uat“, a /iepe tat de câte na oui. S£a {c? s-a rugat şt fo biserica Santa ijUa/tia defi 
uWa/t, iar pe eşafod, cu laţul de găt şi efiia/t înainte ca sca/ta să jjie trasă de 
căfou, tot îşi mai efoma inocenţa. 

c Dar călăul a tras sca/ta şi s-a fosat o linişte adâncă, se augea doar gla¬ 
sul {franciscanului de se/u/iciu care spunea /tugăciunea. Călăul, t/ăgând că bietul 
om era destui de pirpiriu, a dat să-i scu/ttege agonia să/tind pe ei aşa cum se 
obişnuia. cJJumai că exact atunci bârna de sus a spângurătorii s-a rupt şi cei 
doi s-au prăbuşit împ/teună. tfitanciscanul a amuţit, călăul a /tămas cam beteag 
şi osândită a foat-o fo goană şi s-a {ăcut nei/ăgut înainte ca fomea să se dez¬ 
meticească. u4uto/tităţifo au {ost extuem de contrariate. oAAai afos gine/tefo dom¬ 
niei i/oast/te, ca/te a {ost pfrincipalul acugato/t al osânditufoi, după cum mi s-a 
spus. Cel scăpat ca prin minune se numeşte uAntonio ^Uiyar şi este {iul acelei 
pernei ca/te a îngenuncheat săptămâna trecută înaintea Ca/tfotei fo mânăsti/tea 
părinţifor trinitarieni. ‘Ttocă aş crede în chestiile astea, aş gice că draga de 
Ca/tlota a pus o t/o/tbă bună fo ( T)umnegeu, dacă n-a putut inten/eni înaintea 
soţului, ca/te e doar un om. 



ANTONIO MIYAR OTERO 
(1794-1831) 


Antonio Miyar a fost librar, tipograf, liberal, bibliofil, ţap 
ispăşitor şi una dintre marile gafe ale unui guvern căruia nu-i 
păsa de nimic. 

Fiu de agricultor, s-a născut în Corao, un sătuc asturian din 
plasa Cangas de Onis. A rămas de mic orfan de tată, nevoit fiind 
să muncească şi să renunţe la şcoală. La optsprezece ani un unchi 
i-a găsit un loc de ucenic de librar la Madrid, a murit şi acela 
după doi ani, lăsându-1 moştenitorul său, astfel că, de pe o zi pe 
alta, s-a pomenit bogat şi independent. A profitat ca să se însoa¬ 
re cu Rufina Ortega şi ca să participe activ la revoluţia genera¬ 
lului Riego. Apoi şi-a deschis propria afacere, librăria Cruz y 
Miyar de pe strada Principe. Loc de adunare pentru liberali şi de 
propagare a ideologiei, mai ales prin ziarul pe care-1 scotea pa¬ 
tronul şi unde bibliofilia mergea mână în mână cu politica. 
Miyar a fost şi în miliţiile naţionale, regidor la primăria constitu¬ 
ţională din Madrid, iar după intrarea Celor O Sută de Mii de 
Fii ai Sfântului Ludovic, exilat în Franţa. 

Primind voie să revină după trei ani, s-a străduit să-şi recupe¬ 
reze librăria pe care prietenul său Manuel de Pândo, absolutist 
convins, i-o păstrase intactă. „Pretutindeni şi în toate partidele 
se găsesc oameni de ispravă", avea să scrie despre acesta Miyar. 
Reîntors în afaceri, a început editarea unui catalog bibliografic 
şi şi-a revenit din punct de vedere economic. A avut şi o fiică, pe 
Ramona Dominga. 

în seara zilei de 17 aprilie 1831 era în vizită la prietenul său 
Agustin Marcoartu când au fost surprinşi de o razie militară. îl 


194 



căutau pe prietenul său, implicat în insurecţia generalului Torri- 
jos, dar omul a scăpat fugind pe acoperiş. Au ridicat documentele 
şi l-au arestat pe Miyar, asupra căruia au găsit o scrisoare către o 
rudă din exil în care mărturisea că regretă perioada constituţională. 
A fost judecat pentru conspiraţie împotriva lui Fernando VII şi 
pentru trădare de patrie şi condamnat la spânzurătoare „ca revo¬ 
luţionar". Nevastă-sa a cerut clemenţă lui Fernando VII însuşi, 
dar degeaba. Nici intervenţiile prietenilor săi n-au ajutat la ni¬ 
mic. Pe drumul către spânzurătoare condamnatul s-a comportat 
„cu măreţia pe care o dictează nevinovăţia". Sentinţa a fost exe¬ 
cutată în piaţa Cebada din Madrid, pe 11 aprilie al aceluiaşi an 
care o văzuse murind în acelaşi fel şi pe o jună din Granada, pe 
numele ei Mariana Pineda. 

Un magistrat a îndrăznit să critice rapiditatea proceselor, dar 
a fost destituit şi osândit la fel de rapid. Altul, precum Salustia- 
no Olozaga, a scris: „Oribilă a fost pentru noi ziua de 11 aprilie, 
când a fost spânzurat un cetăţean valoros şi plin de virtuţi". 
Ceilalţi au tăcut, înfricoşaţi de sabatul sângeros pus la cale de 
guvern. Iar cine nu a tăcut a plătit scump. Precum Torrijos în¬ 
suşi, trădat, învins şi împuşcat înainte să se termine anul. 

în acea Spanie crudă şi sălbatică, se dovedea exactă vechea 
vorbă: 


In arena noastră bravă şi fioroasă 
Dreptate are cel ce mai abitir aţâţă. 

Din îndrăzneţi, aventurieri şi heterodocşi 
ce merită a fi amintiţi 
Editura Pampalluga, Malgrat del Mar, 1985 



DESPRE ADULTER 


Art. 683: Femeia măritată care va comite adulter îşi va 
pierde toate drepturile conjugale şi va fi închisă cât va voi 
bărbatul ei. Dacă bărbatul moare, va mai sta închisă un an 
după moartea acestuia. [...] Complicele în adulter va avea 
aceeaşi soartă ca şi femeia şi va fi exilat pe parcursul vieţii 
soţului, dacă acesta nu se opune cumva. 

Codul Penal Spaniol, Tipografia Naţională, 

Madrid, 1822 



INFERN 

Memoriile unei măicuţe din mănăstirea De los Angeles 
scrise în luna iulie a anului 1835 


Ziua 1 

Pentru tine scriu, lumina ochilor mei, cu singura dorinţă ca 
aceste cuvinte să ajungă cândva în mâinile tale. Cu această spe¬ 
ranţă le aştern pe hârtie, după ce ani de zile le-am dezmierdat în 
gând. Ani, noapte de noapte. Ele sunt respiraţia care mă ţine în 
viaţă, deşi scrisul îmi topeşte puţinele puteri care mi-au rămas şi 
simt că fiecare nou paragraf mă apropie de moarte. 

Ştiu că exact acesta e motivul pentru care maica stareţă, după 
luni de rugăminţi, a acceptat în sfârşit să-mi pună la dispoziţie 
uneltele de scris. Azi-dimineaţă, când a deschis uşa celulei şi mi-a 
adus ea însăşi hârtia, călimara şi două tocuri, mi-am dat seama 
că mă consideră terminată. Nu mai prezint nici un pericol pen¬ 
tru nimeni. N-am să fiu în stare să mai fac nimic. Sunt prea slabă, 
îi dau dreptate, cu adâncă părere de rău. Mă aflu pe de-a-ntregul 
în mâinile ei, aşa cum sunt şi aceste mărturii pe care doar ochii 
tăi vor trebui să le vadă, îngerul meu, căci din tine izvorăsc, iar 
dacă ţi se vor fura, ţi se va fura lucrul cel mai sfânt pe care-1 
poate avea o făptură omenească: adevărul. 

N-am să cer iertare pentru cele ce voi spune. Dacă reputaţia 
unui om va fi mânjită de vorbele mele e doar pentru că o merită. 
Nimic nu mă sperie, pentru că am cunoscut ce e mai rău pe 
lume. Nimic nu poate înspăimânta pe cineva care a trăit atâţia 
ani în infern. Cinci ani, două luni şi douăzeci şi una de zile. 

Capul mi se învârte şi simt o oboseală nesfârşită. Deie Dom¬ 
nul ca mâine se fiu în stare să continui. 


197 



Ziua 2 

Nu mi-este mai bine, dar îmi impun să scriu. Sora Elisabet, 
care mă veghează zi şi noapte de când am căzut la pat, mă roagă 
să nu o fac, dar îi spun că nu pot da cu piciorul acestei şanse, 
chiar dacă a venit atât de târziu. Nu am mâncat nimic. Mă hr㬠
nesc cu apă (am băut mai multe pahare începând de dimineaţă). 
Moartea îmi dă târcoale şi n-am cum să mă feresc de ea. 

Ştiu că toată strădania e inutilă. Când o să mor, maica stareţă 
va găsi foile astea şi va porunci să fie arse, sau le va arde ea însăşi. 
Povestea mea va fi murit odată cu mine. Iar tu, iubirea mea, nu 
vei şti niciodată cât te-am adorat, cât am dorit ca totul să fie 
altfel. Nu vei şti niciodată că mi-am cheltuit ultimele puteri ca 
să-ţi scriu o scrisoare pe care n-ai primit-o niciodată. Nu vei şti 
niciodată. 

E foarte frig. 


Ziua 3 

Dârdâi întruna, atât ziua, cât şi noaptea. 
Nu pot mânca. 

Doamne, ai milă de sufletul meu. 


Ziua 4 

Am avut coşmaruri care nu se mai terminau. Intr-unui venea 
preotul cu împărtăşania, însoţit de un ministrant care suna din 
clopoţel. Maica stareţă avea în mână o lumânare, mai erau trei 
sau patru maici, dar nu le vedeam chipul. Uşa era deschisă şi o 
lumină ciudată se strecura din claustru. Cineva a spus că o să 
mor, victimă a ciumei, exact ca tata. Am întrebat de tine. N-au 
vrut sau n-au ştiut să-mi spună nimic. Ţi-au rostit numele. M-am 
cutremurat. Am întrebat dacă avuseseşi aceeaşi soartă. N-au răs¬ 
puns. Atunci mi-a fost frică de ce e mai rău şi am văzut totul la 
fel de limpede precum flacăra care dansa înaintea ochilor mei 
osteniţi. Lumea mi s-a părut un loc lipsit de importanţă şi m-am 
lăsat să alunec spre nicăieri, în gol, în bezna de a nu te avea 
aproape. Părintele Celestino m-a absolvit de toate păcatele (el le 


198 



numeşte paşapoarte pentru infern, pentru că-şi imaginează că 
sunt multe şi grele), iar eu, de data asta, nici n-am încercat să mă 
apăr. Cel care cedează primul e mai înţelept. 

Când m-am deşteptat, în zori, luna îmi scălda chilia şi sora 
Elisabet mă privea blând cu ochii ei asimetrici. Am întrebat de 
tine. Mi-a spus că e bine. M-a rugat să mănânc ceva. Lângă pat 
era o farfurie. Fructe, apă, o bucată de pâine. Mi-am dat seama că 
totul fusese un coşmar şi că singurul lucru real era hrana aceea pe 
care o vedeam şi o atingeam. Am înghiţit ceva. Am adormit. 

încă n-am murit. Poate mâine. 


Ziua 5 

în semitrezia febrei aud paşii celei care mă veghează. Din 
când în când îmi reaminteşte că trebuie să mănânc, pentru că 
am slăbit mult. Astăzi pe farfurie erau brânză, puţin orez, o felie 
de pâine de secară şi două migdale trase în zahăr. Migdalele mi-au 
amintit de copilărie şi m-au făcut să plâng. Am pierdut în ase¬ 
menea măsură obişnuinţa vorbitului, că propriul meu glas mi se 
pare străin. 

Mă frământă nesiguranţa, zi şi noapte. E mai grea decât fia¬ 
rele osândiţilor. 


Ziua 6 

Astăzi, supă, două pere şi o felie de pâine. Şi apă. „Trebuie 
să bei“, îmi şopteşte glasul surorii Elisabet, iar eu mă supun. 
Azi-dimineaţă, îngrijitoarea mea se uita la mine la lumina lum⬠
nării. Chipul ei diform nu-mi inspira teamă, dimpotrivă. Şi-a 
lăsat pe fruntea mea mâna caldă şi moale, asta mi-a făcut bine, 
şi a schiţat o strâmbătură: e felul ei de a zâmbi. 

în timp ce scriu, mă priveşte cu atenţie. Chipul ei e o întrea¬ 
gă istorie pe care mi-aş dori să o cunosc. 

în timpul zilei am fost atentă la toate. Clopotele care anun¬ 
ţau trecerea timpului, utrenia, citirea psalmilor după utrenie, sluj¬ 
ba de dimineaţă, maicile târşâindu-şi paşii pe galerie în drum 
spre biserică, tăcerea din timpul rugăciunii, paşii care la întoar¬ 
cere păreau mai vioi, din nou compania tăcută a surorii Elisabet. 


199 



După terţă am primit vizita maicii stareţă. 

— Cum îi e? a întrebat-o pe veghetoarea mea. 

— La fel. 

— Scrie? 

— Abia. 

Stareţa e nedumerită. Nu pricepe cum de n-am murit încă. 
Nu înţelege de ce pronia n-o ajută să scape de mine. Sunt o po¬ 
vară pentru mănăstire şi un coşmar pentru ea, care a fost dintot- 
deauna un model de rectitudine şi severitate. Ar dori să se termine 
odată, iar dorinţa asta o chinuie. A dori moartea unei măicuţe nu 
e tocmai potrivit pentru o călugăriţă, e bine că se simte vinovată. 
De asta respiră greu, ca un animal de povară, atunci când e lângă 
mine. De asta se închină, închide ochii, clatină din cap şi pleacă 
fără să fi găsit o rezolvare pentru problema ei. 

Se teme oare că-mi scriu povestea? Dar ce ştie ea despre mine? 
De cine ascultă şi de ce? Şi lucrul cel mai important: de ce minte 
pentru mine sora Elisabet? 

Am rămas nemişcată, prefăcându-mă că dorm, pe gânduri, 
fără să înţeleg nimic. Mi-am spus: „Mâine mă apuc să scriu cu 
adevărat 11 . 


Ziua 7 

Acum mai bine de cinci ani, în ziua Sfântului Iosif a anului 
1830, la doar o săptămână de la moartea iubitului meu tată, am 
fost închisă împotriva voinţei mele în mănăstirea Nuestra Senora 
de los Ângeles, unde mă aflu de atunci. Am îmbrăcat rasa domi¬ 
nicană, la fel ca celelalte măicuţe ale ordinului. Părintele Celes- 
tino, duhovnicul călugăriţelor, mi-a dat un alt nume, prin care, 
după cum a spus, voia să-mi impună şi o nouă soartă: sora Re- 
signacion („Resemnare 11 ). De atunci m-am supus regulilor chi¬ 
noviei, care vieţuieşte în rugăciune şi contemplaţie şi pe care o 
conduce cu mână de fier sora Veronica. 

De cum m-a primit, mi-a dat de înţeles că regulamentele 
aveau să fie mai dure pentru mine decât cu celelalte: 

— în această sfântă casă nu suntem obişnuite să convieţuim 
cu delincvente. Poartă-te ca toate celelalte şi va fi bine. Ieşi în 
evidenţă şi mă voi vedea silită să-ţi aduc aminte ce eşti. 


200 



Delincventă! Inima îmi bătea nebuneşte, îndurerată. Dar 
n-am răspuns. După câteva zile m-am dus la maica stareţă şi am 
rugat-o să-mi dea hârtie şi pană de scris. 

— Nu ai venit aici ca să scrii, ci ca să-ţi ispăşeşti păcatele. 
Ocupă-ţi timpul cu meditaţia şi roagă-te Domnului să te ierte. 

— Una n-o împiedică pe cealaltă, maică stareţă. 

Privirea ei împietrită s-a aţintit asupra mea. Buzele îi tremu¬ 
rau intr-un rictus de furie sau poate de neputinţă. 

— Răspunzi, soră? E timpul să înveţi să asculţi. Din clipa 
asta n-ai voie să vorbeşti cu celelalte călugăriţe, ai voie doar să te 
spovedeşti o dată pe săptămână părintelui Celestino, a rostit ea 
cu o seninătate răutăcioasă. Iar mie îmi adresezi cuvântul doar 
dacă ţi-o cer eu. Ai înţeles? 

— Da. 

— Tempus omnia revelai, soră Resignacion. Cugetă ca să 
găseşti răspunsuri pentru sufletul tău. 

Poate că avea dreptate, mi-am spus. Să învăţ să ascult de 
ordine nu făcuse parte din educaţia mea, oricât de mult s-ar fi 
străduit cei care doriseră asta. Supunerea nu fusese materie de 
studiu. Am avut un tată care mi-a acceptat toate capriciile, in¬ 
clusiv acela de a mă mărita cu un bărbat pe care îmi căşunase, 
servitori pe care-i puteam numi prieteni şi, deşi am fost lipsită 
de grija unei mame, abia dacă am avut ocazia să o regret. Mulţi 
ani am fost convinsă că pe lumea asta toate au să fie la fel, că 
răutatea nu era de găsit decât în romane. 

Până în ziua în care am ajuns aici mi-am purtat cu mândrie 
numele de Carlota Guillot, apoi de doamna Perez de Leon. L-am 
lăsat pe primul pentru a-1 lua pe al doilea pe 13 decembrie 1828, 
şi am făcut-o iubindu-mi nespus bărbatul şi crezând - proasta de 
mine - că mă iubea şi el. Am ajuns aici la douăzeci şi cinci de ani 
împliniţi şi, fără s-o ştie nimeni, nici măcar eu, însărcinată. 

Scriu aceste rânduri în zori, pe întuneric, fără lumânare sau 
opaiţ, în timp ce sora Elisabet doarme adânc alături de mine. 
Casa e cufundată în tăcere. Am mâncat (pâine, brânză, un măr, 
două smochine uscate) şi îmi uşurez sufletul scriind. 


1 Timpul le scoate la lumină pe toate (lat.). 


201 



Frigul scade, iar puterile îmi sporesc. 
Scrisul e singurul leac împotriva uitării. 


Ziua 8 

Munca grea din mănăstire n-a fost un sacrificiu pentru mine. 
în definitiv, am fost crescută în spiritul exigenţei şi al hărniciei. 
Nu mi-a fost niciodată greu să mă scol devreme, iar rutina mi se 
potriveşte ca o mănuşă. îmi plăcea să muncesc în grădină, să 
simt soarele pe obraz şi mirosul lumii de dincolo de ziduri. îmi 
plăcea să muncesc la bucătărie, chiar şi să servesc la masă. Tor¬ 
tura cea mare a fost interdicţia de a vorbi. A fi privată de conver¬ 
saţie a fost groaznic, dar şi mai rea a fost despărţirea de cărţi. 
Maica stareţă mi-a interzis să intru în biblioteca mănăstirii - 
oricum, plicticoasă şi cu cărţi puţine - şi să am cărţi în chilie. 
Fireşte, maicile au primit ordine stricte să nu-mi împrumute 
nimic de citit, iar portăreasa, să oprească orice ar fi sosit pentru 
mine, deşi eu cred că n-a ajuns niciodată nimic. 

Sora Elisabet nu mă înţelege. îi explic că o pagină bine scrisă 
te ajută să visezi. Că în romane te poţi transforma în altcineva, 
într-o prinţesă, într-o vrăjitoare, într-un om bun care-şi caută o 
nevastă, într-o fetiţă rătăcită într-o pădure uriaşă. 

— Toate suntem nişte fetiţe rătăcite într-o pădure, nu crezi? 
îmi şopteşte ea la ureche. 

O întreb cum a fost viaţa ei. începe să povestească, atât de 
încet că mai pierd câte un cuvânt. 

S-a născut într-o familie nobilă din Tarragona, a fost fiica 
cea mai mare. Abia începuse să meargă când, într-o zi nefastă, a 
căzut în cuptor. Un accident, o neatenţie a slujnicei, nu ştie 
exact. Mama tocmai îl năştea pe fratele ei, era o naştere dificilă, 
toată suflarea casei era ocupată cu asta. Fetiţa a fost grav rănită 
şi s-a zbătut câteva zile între viaţă şi moarte. La sfârşitul luptei 
moartea chiar a venit, dar nu pentru ea, ci pentru mama răpusă 
de febră puerperală. Tatăl a rămas văduv, cu un nou-născut şi o 
fetiţă pocită. Nici nu reîncepuse să meargă când tatăl a dăruit-o 
maicilor dominicane, fără zestre, ca să le fie servitoare. După 
care a emigrat, luând cu el băiatul, pe fratele pe care ea nici n-a 


202 



apucat să-l cunoască. Aşa că lumea - dincolo de zidurile mănăs¬ 
tirii - nu înseamnă nimic pentru ea. Nu-şi amintea nimic, o lua 
frica doar când încerca să-şi imagineze câte ceva. Avea să moară 
aici şi era împăcată cu soarta ei. îi era foarte recunoscătoare 
tatălui, căci, dacă n-ar fi adus-o aici, n-ar fi supravieţuit nicicum. 
Nu cu chipul acesta şi în lumea aceasta. 

Toate suntem nişte fetiţe rătăcite într-o pădure uriaşă, într-a- 
devăr. Sau în străfundurile iadului. 


Ziua 9 

Sora Elisabet mi-a adus migdale în zahăr. Mi le-a pus în pal¬ 
mă şi a şoptit: 

— Cred că-ţi plac, soră. 

Le mâneam în copilărie, când veneau de la Arenys, cerute de 
tata, care se dădea în vânt după ele. Veneau în fiecare miercuri. 
Mă cocoţam pe geam ca să văd sosirea şaretei. Cornelia mă cer¬ 
ta, argumentând că o domnişoară nu avea voie să-şi piardă dem¬ 
nitatea pentru nişte dulciuri. Dar eu nu plecam şi de fiecare dată 
îl salutam pe căruţaş făcându-i cu mâna. Pe Cornelia o treceau 
năduşelile, clătina din cap, invoca ajutorul Domnului ca să mă 
pedepsească aşa cum se cuvine. Dar pe urmă se topea în faţa dr㬠
gălăşeniilor mele şi a căinţei mele prefăcute. După care împăr¬ 
ţeam migdalele cu Salvia şi Isidra. 

Cornelia era institutoarea şi guvernanta mea. Tata o alesese 
pentru că era catolică fără să fie fanatică, văduva unui general 
francez şi avea păreri clare şi neclintite. Sosise în ziua înmormân¬ 
tării maică-mii şi acolo, în faţa mormântului, jurase să aibă grijă 
de mine până la sfârşitul zilelor ei. Prima decizie luată a fost 
să-mi găsească o dădacă. Aşa au ajuns la noi draga mea Isidra şi 
fiică-sa, Salvia, cu doar câteva săptămâni mai mare decât mine. 
Şi acolo au rămas. 

Pe atunci tata şi nedespărţitul său Girabancas petreceau o 
bună parte din an călătorind prin diferite ţări europene. La în¬ 
toarcere, regăseau casa transformată într-un gineceu, cu excepţia 
bătrânului majordom, care, vieţuind între atâtea femei, devenea 
tot mai feminin şi mai mut. 


203 



Amintirile mele de copilă se petrec în odaia mea de la etaj, 
un loc însorit şi spaţios, în care frigul iernii era ţinut la distanţă 
cu ajutorul unui brasero mereu încărcat. Vara, alergam împreună 
cu Salvia pe nisipul plajei sau prin curtea din spate, căutând co¬ 
mori animale sau minerale, în timp ce mama ei şi guvernanta 
mea vorbeau câte-n lună şi în stele. Muzica acelor ani ar fi neîn¬ 
doielnic litania acelor discuţii interminabile. 

Subiectul n-avea importanţă, fie el mare sau mărunt. Se con¬ 
traziceau reciproc chiar şi fără cuvinte: Cornelia era catolică, 
Isidra se declara agnostică. Dacă guvernanta simpatiza cu repu¬ 
blicanii, Isidra era mai monarhistă decât regele. Dacă Cornelia 
lăuda virtuţile soarelui, Isidra detesta pielea bronzată. Dacă una 
voia la masă carne, cealaltă voia peşte. Şi tot aşa ani în şir, fără 
preget, adică până să mă mărit. 

Controversa cea mai aprigă a avut loc atunci când Cornelia 
a expus planul complet de studii pentru instrucţia mea, depă- 
nându-1 fără să uite nimic: 

— Citit, scris, socotit, doctrina creştină, istoria sfântă, istoria 
Spaniei şi a Europei, gramatica franceză şi spaniolă, geografia, 
algebra, italiana, engleza, compoziţia poetică, literatura universală, 
muzică şi canto, desen după natură şi unele mişcări de dans. 

Cele două stăteau în picioare una lângă alta înaintea tatălui 
meu, precum doi miniştri primiţi în audienţă regală. 

— Maică Precistă, a sărit Isidra, albă la faţă, dar n-o să-i 
ajungă toată viaţa bietei copile ca să înveţe toate astea! 

— Ba o să-i ajungă. Dacă munca e bine organizată, e timp 
pentru toate. 

— Şi la ce-o să-i servească atâta muncă? 

— Ca să fie ea însăşi şi să nu depindă de nimeni, bineînţeles. 

— Păi, n-o să se mărite? 

— Ba da, cu un bărbat cultivat, capabil să o aprecieze. 

— Şi dacă bărbatului îi cade un nasture de la pantaloni? O 
să-i compună un poem anacreontic? 

— Nu, doamnă, în acest caz fata noastră se va comporta ca 
orice femeie la casa ei: îi va cere cusătoresei să pună nasturele la 
loc. 

— Cusătoreselor trebuie să le spui exact ce să facă, doamna 
mea, că de obicei sunt cam necizelate. 


204 



— Vorbeşti în numele dumitale, presupun. 

— Aşa o fi, dar mai cunosc şi anumite institutoare atotştiu¬ 
toare care nu-s în stare să coasă cele patru tivuri la o batistă. Sau 
mata oi fi ştiind? 

— Nu, şi nici nu văd de ce-ar trebui. 

— Nu foloseşti batiste? 

— Le cumpăr gata cusute. 

— Ce vulgar! Tivul e făcut după gustul străin! 

— Zău dacă mă deranjează. 

— Pentru că nu eşti în stare să le schimbi. 

— Prefer să pot schimba alte lucruri. 

— Adică mai elevate? 

— Adică mai pe gustul meu. 

— Eşti o înfumurată! 

— Iar dumneata, o femeie simplă! 

— Lumea are nevoie de femei ca odinioară. 

— Aiurea, cucoană! Lumea se duce naibii. 

Când Cornelia vorbeşte aşa, înseamnă că a ajuns la limita 
răbdării. Mai departe ar ajunge poate să vorbească şi mai urât, 
şi-atunci ar trebui chemat doctorul. Isidra ştia asta şi continua 
s-o întărâte, ieşindu-şi din fire: 

— Lucru manual, scumpă doamnă, asta ar trebui să înveţe: 
broderie pe pânză albă şi tul de diferite cusături, pe velutină, tul, 
voal, cu mărgele, cu păr de aur şi alte fire, pe hârtie, pe canava, 
pe mătase groasă, să ţeasă covoare şi suporturi pentru lămpile cu 
gaz, şnururi pentru clopoţel, flori artificiale, pungi pentru tot 
felul de lucruri, desagi de sfoară, să coasă cămăşi bărbăteşti, să 
împletească câte şase ciorapi în acelaşi timp, să confecţioneze p㬠
sări din pene precum cele din India, să picteze pe catifea... şi 
mai bine mă opresc ca să nu ţi se facă rău, că te văd cam palidă. 

Isidra era fiică de modistă, crescuse printre tigheluri şi înv㬠
ţase meseria înainte de a merge bine pe picioare. Cât îmi fusese 
doică, alternase alăptatul cu acul, apoi rămăsese la noi în calitate 
de croitoreasă. Tata acceptase în numele prieteniei mele cu Sal- 
via şi pentru că desele lui plecări îl făceau să nu se poată ocupa 
de noi trei. Intervenea doar în chestiunile polemice sau însem¬ 
nate, precum cea în curs. Drept care a ridicat vocea ca să fie 
auzit de cele două: 


205 



— Cred, dragele mele, că ar trebui să vă împărţiţi sarcinile, 
dat fiind că nici o cunoştinţă nu strică. Isidra o va învăţa pe fată 
lucrul cu acul, iar dumneata, Cornelia, tot restul. 

Guvernanta şi croitoreasa au părăsit câmpul de luptă cu 
bărbia ridicată, precum două dueliste care nu şi-au potolit setea 
de sânge. Aşa a descoperit Isidra că fiica stăpânului era o catas¬ 
trofă dacă ţinea un ac în mână. Totul mi se părea îngrozitor de 
complicat, chiar dacă era vorba de o cusătură cât se poate de 
simplă. Nu eram în stare să fac două împunsături egale, iar în 
mâinile mele chiar şi cele mai strălucitoare mătăsuri semănau cu 
nişte cârpe vechi. în schimb, Cornelia a avut satisfacţia că cele 
două eleve erau silitoare, o ascultau la fel de fascinate şi se în¬ 
treceau care să ştie mai mult. Deşi cea mai bună a fost mereu 
Salvia. Scumpa mea Salvia, care eşti departe, ce n-aş da să te mai 
pot vedea... 


Ziua 10 

Nu ne aşteptam la asta, dar Salvia şi-a găsit un soţ înaintea 
mea. Sau mai bine zis el a găsit-o pe ea, căci a fost o surpriză 
pentru toţi când Valentin Guşi i-a cerut mâna. 

Uneori viaţa apelează la o ironie crudă ca să ne facă să înţe¬ 
legem lucrurile. Dacă vreodată am căinat-o pe Salvia pentru că 
acceptase ceea ce eu refuzasem, dacă crezusem că mariajul meu 
era superior căsniciei sale pe motiv că făcusem o partidă mai bună, 
de câte ori nu i-am invidiat mai târziu soarta şi am blestemat-o 
pe a mea! De câte ori nu mi-am dorit să-i pot cere iertare pentru 
aceste gânduri! De câte ori mi-am dorit ca distanţa să nu fi inter¬ 
venit între noi... 

După căsătorie, Salvia şi mama ei s-au instalat în casa bărba¬ 
tului ei, un mare conac nu departe de casa noastră, în Dosrius. 
La început ne vedeam des, căci eram obişnuite să depindem una 
de cealaltă. Apoi vizitele s-au rărit. Mai ales după ce mătuşa so¬ 
ţului meu a căzut la pat şi a avut nevoie de îngrijire şi mai ales 
de timp. Pe urmă Salvia a rămas însărcinată, iar eu m-am mutat 
câteva zile la ei, bucuroasă să-i fiu alături şi de folos, să împărţim 
iar totul, visuri şi realitate, seri de cusut, trecut şi viitor, ca de 


206 



obicei. Dar copilul s-a născut mort şi Salvia s-a ofilit, s-a stins, n-a 
mai fost ea. Apoi mătuşa s-a îmbolnăvit din nou, iar Valentin, la 
sugestia tatălui său, le-a dus pe amândouă la o staţiune balneară 
din Franţa, unde se vindecau toate bolile, inclusiv melancolia. 
Acolo erau când m-am măritat şi au stat încă mult, timp în care 
Salvia abia dacă mi-a scris de vreo două ori. Eu i-am scris des, 
mirată, întrebându-mă dacă primise misivele mele. Am primit în 
cele din urmă un răspuns prea laconic de la Valentin: „Salvia face 
progrese, dar încă nu e destul de puternică pentru a suporta ferici¬ 
rea altora. Te rog s-o ierţi, Carlota. A suferit peste poate". 

Nu-i uşor să iubeşti un om fericit dacă tu eşti nefericit. Dacă 
lucrurile ar fi stat invers, poate că nici eu n-aş fi suportat. 

Acum suntem împăcate. 


Ziua 11 

Scrisul îmi face bine. I-am spus asta surorii Elisabet de dimi¬ 
neaţă, când mă certa iar pentru încăpăţânarea mea de a-mi con¬ 
tinua memoriile deşi mi se terminase hârtia. 

— Dac-aş mai avea nişte hârtie... 

— Trebuie să mănânci. Uite, ţi-am adus smochine. 

E adevărat: amintirile îmi alină tristeţea. Să deschid călimara 
e un fel de a mă simţi mai aproape de ceea ce iubesc mai mult 
pe lume: tu, care vei citi aceste pagini, sper. 

Am aşteptat neliniştită venirea serii. Maica stareţă mi-a făcut 
vizita obişnuită după sexta, însoţită de părintele Celestino. Vor¬ 
beau în şoaptă: 

— O vezi? Spune-mi cum să interpretez ceva atât de neobiş¬ 
nuit, l-a întrebat nedumerită. 

— Nu pare moartă. 

— Pentru că nu a murit. 

— Ar fi şi alte posibilităţi. Poate fi ceva asemenea sfinţilor 
atinşi de graţia divină... 

— Femeia asta nu e o sfântă, părinte! 

— Ştiu, ştiu, dar Domnul ar fi putut să o aleagă. Există ca¬ 
zuri celebre. Jurisdicţia Domnului ajunge mai departe decât tri¬ 
bunalele oamenilor. 


207 



Stareţa pufnea şi se enerva, părintele Celestino trăncănea mai 
departe: 

— Ar fi grozav să avem sfânta noastră! Câtă prestanţă, cât 
cosmopolitism! N-ar fi frumos să vină credincioşii în pelerinaj? 
— Gândeşte-te la bărbatul ei, părinte. 

— Păi, să vină şi el! Primul pelerin, întristatul ei soţ! 

— Nu, părinte, mai bine nu, a spus stareţa, scandalizată. 
Mai bine să-ţi dau nişte moscatei, că te văd cam exaltat. 

Au plecat tăcuţi în scârţâit de podele şi foşnet de fuste. 

Cred că mă simt mai rău. 


Ziua 12 

Am avut o recădere, n-am mai scris de două zile, mistuită de 
febră. Când m-am trezit, arsă de sete, sora Elisabet mi-a dat un 
pahar cu apă şi mi-a şoptit la ureche: 

— Ţi-am făcut rost de hârtie. 

M-am bucurat din inimă şi m-am rugat să o pot folosi. 


Ziua 13 

Suntem între miezul nopţii şi ora canonică laudes. Sora Eli¬ 
sabet transcrie pe hârtie ceea ce-i dictează buzele mele. N-am 
putere să ţin pana, abia pot vorbi, dar trebuie să continui poves¬ 
tea asta care nu ştiu unde va duce. Poate că unica finalitate e 
să-mi aline sufletul. 

întrebările pe care mi le pun de când sunt închisă între aceste 
ziduri sunt: „în ce moment m-a înşelat intuiţia? Când anume 
am apucat-o pe calea greşită?" 

Pe viitorul meu soţ l-am văzut prima dată călare, venind în 
vizită la tata. Au stat de vorbă în salonul principal, între patru 
ochi, dar eu îl văzusem căci pândeam de la etaj, de la fereastra 
mea. A rămas la masă şi am fost şi eu de faţă. Mi s-a părut tare 
chipeş, avea o figură expresivă, maxilarul puternic, părul negru, 
des şi creţ. Mi-au plăcut atât de mult ochii şi mâinile sale, încât 
am trecut cu vederea faptul că nu era mai înalt decât mine. La un 
moment dat în timpul prânzului s-a uitat la mine, i-am susţinut 
privirea şi am simţit un fior, care era de fapt o presimţire. 


208 



Câteva zile mai târziu am fost cu tata la el acasă - era vorba 
de o adunare selectă a unor iubitori de cărţi unde am cunoscut 
nişte oameni fascinanţi. Se întreceau care mai de care în a po¬ 
vesti ce incunabul rar mângâiaseră, ce tipăritură veche, ce codex 
cu anluminuri, însă nici unul nu recunoştea că ar fi stăpânit 
acele rarităţi. „Parcă ar vorbi de fum, de ce nu mărturisesc ce 
au?“ l-am întrebat pe tata. La care el mi-a replicat cu o vorbă a 
bibliofililor: „Nici un bibliofil nu va recunoaşte în veci ce ascun¬ 
de în bibliotecă, fiica mea, şi bine face, căci a recunoaşte înseam¬ 
nă a începe să pierzi". 

Prin vârsta şi condiţia mea de femeie, am fost centrul privi¬ 
rilor şi nu mi-a scăpat că cele ale gazdei erau cele mai perseve¬ 
rente, mai curioase şi mai încărcate de subînţelesuri. 

A treia oară abia împlinisem optsprezece ani. Tata trebuia să 
participe la o „bufonadă mondenă", aşa le spunea el, şi n-avea 
chef să meargă singur. Mai ales că gazda era bunul său prieten 
Josep Xifre (totodată naşul meu de botez), care-şi serba reîntoar¬ 
cerea acasă după mulţi ani trăiţi în Cuba şi în Statele Unite. A 
fost o petrecere de pomină. Grădinile casei pe care o închiriase 
Xifre colcăiau de lume. Pretutindeni se aflau mese încărcate cu 
mâncăruri delicioase, oferite invitaţilor iluştri de servitori extrem 
de eleganţi. Două orchestre cântau fiecare altceva: una, muzică 
la modă, alta, mai pe gustul babalâcilor iubitori ai secolului al 
XVIII-lea, care erau puzderie. Aerul mirosea a iasomie, fântânile 
arteziene cântau şi servitorii nu mai pridideau. Şi printre toţi cei 
care au vorbit cu mine în noaptea aceea s-a aflat şi Nestor Perez 
de Leon, elegant, misterios, cu privirea aceea un pic impertinentă 
şi cu purtările lui alese care cucereau. 

Eu aveam o rochie nouă, tata era ocupat cu invitaţii şi stupi¬ 
ditatea vârstei de optsprezece ani era în floare. Cu atât mai mult 
dacă eşti o jună cochetă şi sigură pe sine şi care, în virtutea edu¬ 
caţiei, se crede îndreptăţită să aleagă prăpastia în care să se arun¬ 
ce. Nestor Perez de Leon mi-a confirmat cu vârf şi-ndesat părerea 
pe care o aveau despre el. Mi se părea un om cultivat pe care-1 
respectau toţi. Mă fascina faptul că avea treizeci şi opt de ani. 
Experienţa sa mă punea pe jar, doritoare cum eram de a învăţa 
orice. în plus, se bucura de o bună poziţie economică şi se 


209 



spunea că avea să ocupe din nou funcţii de mare răspundere la 
Barcelona. Funcţii pentru care e musai să trăieşti intr-un palat şi 
să participi la toate recepţiile oficiale, inclusiv cele ale casei re¬ 
gale. Era un vis, chiar şi dacă ar fi avut mult mai puţin. 

O îndrăzneală din partea sa a sfârşit prin a mă seduce 
definitiv. O misivă scrisă de mâna lui cu o umilinţă încântătoare. 
Şi de o verosimilitate bine calculată. Zicea aşa: 

uAdmiltată domnişoa/tă Quidfot, 

3a!dă-mi md/iăgneafa acesto/t /tându/ti. Şlţi ce/t pe/tmisiunea de a i/o/tbi desp/te 
o anumită chestiune cu tatăd dumitafe. dăm gi ua când am ai/ut (ofăce/tea de a 
te redea pentiiu pitima dată nu mă gândesc decât fe dumneata, atât de intens, 
încât eăd în asta un semn aî p/toi/idenţei. d)o/tinţa mea e să-mi |ii soţie dacă 
această posibilitate nu îţi fuouoacă nepfiăcefte. d)acă mă /te|ugi, n-am să te mai 
plictisesc şi n-am să mă pfâng. d)acă mă accepţi, coi {i amantul dumitafe ^idef 
pent/iu totdeauna, 'cfe dog doa/t să nu mă ^aci să aştept. 

$ţi săftut tăfpifie, 

cAlesto/t ‘T’e/teg de Sfeon 

Neplăcere? Brusc, am simţit că mă născusem ca să-i fiu soţie. 
Nu-mi doream nimic mai mult decât să-i mărturisesc dragostea 
mea necondiţionată. Eram nebună după el şi abia aşteptam ca 
treaba să se întâmple, să nu mai rabd nici o clipă în plus. 

Aşa că i-am acordat permisiunea fără condiţii. A avut o în¬ 
trevedere cu tata şi au vorbit despre lucruri pe care bărbaţii le 
pun înaintea amorului: venituri, zestre, viitor, până şi servitori... 
Mie-mi rămânea întreg patrimoniul visurilor, pe care în zilele 
alea le împărtăşeam cu Salvia, venită în vizită, şi cu Isidra, care 
pentru prima dată aplauda o hotărâre luată de mine. în schimb, 
Cornelia m-a felicitat fără pic de entuziasm şi n-a mai scos o 
vorbă, nici măcar după ce primise să fie umbra şi prietena mea 
în noua mea existenţă de femeie importantă şi mutată în capi¬ 
tală. Iar odată ajunse la Barcelona avea grijă să-mi aducă aminte 
cât de mult învăţasem - şi la ce bun -, iar pe bărbatul meu îl 
privea plină de neîncredere, aşa cum priveşte şoricelul mâţa care 
doarme. 


210 



Tata n-a avut mai nimic de obiectat. Averea pretendentului 
era mai mult decât frumoasă, iar recomandările, splendide. în 
plus, viitorul meu soţ părea hotărât să-mi îndeplinească orice ca¬ 
priciu. Drept care, cu conştiinţa datoriei împlinite, tata şi-a măritat 
unica fiică cu un om care avea totul pentru a o face fericită. Şi de 
care fata era şi amorezată, împrejurare foarte în ton cu vremurile 
noi şi care adăuga datelor precedente o notă de încântare. 

— Promite-mi c-ai să-ţi păstrezi mintea limpede şi c-ai să fii 
demnă. Nu e bine ca bărbatul să ştie că o femeie moare după el, 
chiar dacă ţi-e soţ, m-a rugat tata. 

Dar poţi oare cere vulcanului să stea cuminte sau soarelui să 
nu ardă? I-am promis tatălui meu ceva ce nu puteam face. Zilele 
următoare mi le-am petrecut visând la Nestor, la tainele maria¬ 
jului, la viitoarea mea viaţă la Barcelona şi la rochiile croite după 
ultima modă care-aveau să-mi trebuiască pentru a-1 însoţi la re¬ 
cepţii. Nu mai puteam aştepta. Nici el, după cum mi-a comuni¬ 
cat: trebuia să plece urgent să rezolve oarece afaceri în străinătate 
şi dorea să o facă în calitate de soţ al meu. 

Aşa că data nunţii a fost grăbită, doar că el a plecat înainte. 
M-am măritat prin reprezentare - în locul lui a apărut naşul 
meu, Josep Xifre, drept amintire a locului şi prilejului în care ne 
logodiserăm. Noaptea nunţii mele a fost umbrită de lacrimi. 


Ziua 14 

Continui să dictez. Sora Elisabet scrie cu tragere de inimă, 
hârtie avem din belşug, călimara e pe jumătate plină. Am gustat un 
pic de peşte şi nişte bob. Sunt slăbită, dar spiritul îmi dă putere. 

A doua zi după nuntă, m-am mutat cu Cornelia în casa cea 
nouă de pe strada Pi. O trăsură mânată de un lacheu în livrea 
ne-a luat imediat după micul dejun. Mi-a luat trebuit mai mult 
de un ceas să mă despart de Girabancas, de majordom şi de slu¬ 
jitori. I-am rugat de o sută de ori să aibă grijă de tata, de o sută 
de ori m-au rugat să vin să-i văd uneori, chiar şi împreună cu 
soţul, dacă altfel nu era posibil. 

Nu voi uita nicicând sosirea la palatul de pe strada Pi. Trăsu¬ 
ra a trecut pe lângă o mulţime de gură-cască, a intrat pe porţile 


211 



ţinute deschise de doi grăjdari şi s-a oprit în mijlocul curţii. Am 
coborât, ajutată de lacheu, şi m-am simţit ca la teatru. Cerul 
albastru, ferestrele ca nişte loje, scara în unghi drept, arcadele, 
grilajele, coloanele, statuia din piatră a Sfântului Cristofor. Ma¬ 
jordomul ne-a primit la baza treptelor şi ne-a condus în came¬ 
rele noastre precum un hangiu care-şi primeşte oaspeţii. Ne-a 
anunţat că cina se serveşte la ora opt şi jumătate în salonul al¬ 
bastru şi că vom fi conduse de un servitor. S-a declarat la dispozi¬ 
ţia noastră şi ne-a sfătuit să ne odihnim după drum. L-am întrebat 
când se întoarce domnul, iar răspunsul său m-a dezamăgit: 

— Nu ne-a anunţat că vine, doamnă. 

Următoarele două zile le-am umplut cu despachetatul, cu 
modista şi cu cercetarea casei de sus până jos. Cornelia mă certa 
întruna că eram curioasă şi nerăbdătoare, enervându-mă, doar 
eram femeie măritată şi în casa mea. 

— Vezi ce faci cu orgoliul ăsta, fato, că la mine nu ţine! s-a 
încruntat ea. 

Cred că de şase ori l-am întrebat pe majordom dacă domnul 
îşi anunţase sosirea, dar răspunsul era mereu acelaşi: 

— încă nu, doamnă. 

în cea de-a treia zi am decis să ies la plimbare şi i-am comu¬ 
nicat majordomului intenţia mea. 

— Imediat poruncesc să vină trăsura. 

— Nu e nevoie, prefer să merg pe jos. Dacă sunteţi de acord, 
fireşte, am adăugat apoi, văzându-i mutra uimită. 

— Vai de mine, se poate, doamnă? 

Cornelia era cea care nu era de acord, dar n-a avut încotro, 
pentru că am ameninţat-o că plec de una singură. 

— Soţului tău n-o să-i fie pe plac atitudinea asta, mi-a suflat 
ea prost dispusă şi supărată. 

Am mers mai întâi la slujbă la Santa Marfa del Pi, apoi am 
luat-o spre Rambla. Am mers de colo-colo, am intrat peste tot, 
am avut până şi o simpatică întâlnire cu nişte capucini care îm- 
părţeau supa săracilor. Eu debordam de energia aceea care e de 
fapt dorinţa nesatisfăcută şi pe care n-o puteam potoli decât en- 
tuziasmându-mă de tot ce vedeam. Din fericire, Barcelona e toc¬ 
mai potrivită pentru entuziasmul inimilor neliniştite. 


212 



Seara, ajungând acasă târând după mine o Cornelie care ge¬ 
mea şi-avea picioarele umflate, majordomul m-a informat înainte 
de a apuca să-l întreb eu: 

— Domnul tot nu ne-a trimis veşti. 

Am cinat în salonul albastru - guvernanta mea cu picioarele 
într-un lighean cu apă caldă şi sare - prea obosite ca să comen¬ 
tăm tot ce văzuserăm. Ne-am dus la culcare devreme, dar eu am 
citit un roman de Walter Scott până aproape în zori. 

în zilele care au urmat m-am revăzut şi cu un ucenic librar 
pe care-1 cunoscusem printr-o întâmplare ciudată chiar în ziua 
nunţii. Brancaleone se numea. Trebuia să-i restitui un obiect pe 
care mi-1 împrumutase, prilej cu care m-am dus la librăria de pe 
Rambla unde lucrează. Nu am cumpărat nimic atunci, dar i-am 
spus că-mi plac romanele şi că mă dau în vânt după acel Walter 
Scott de care vorbea toată lumea. 

De atunci, Brancaleone a devenit furnizorul meu. Isteţul de 
el şi-a făcut obiceiul să vină săptămânal acasă şi să lase un pachet 
pentru mine. N-a cerut niciodată să-l primesc, dar soţului meu 
îi prezenta regulat respectele; bănuiesc că aveau ei oarece afaceri. 
Cărţile primite nu le-am restituit, deşi nu exista vreo înţelegere 
în acest sens. Am citit atunci pe rupte: Persuasiune, Joseph An¬ 
drews, Corsarul, Nopţi lugubre, plus tot ce nu citisem din opera 
dragului meu scoţian: Fiica ceţei, Rob Roy, Doamna lacului, Mar- 
mion, Ivanhoe... câte tentaţii pentru o cititoare însetată! 

„Dacă librarul îţi cunoaşte preferinţele, eşti pierdut, o să te 
ruineze", obişnuia să spună tata, care la viaţa lui văzuse multe. 
Din fericire, preferinţele mele se limitau la ediţii populare care 
nu ruinau pe nimeni; mai ales cărţile scoase de editorul Cabre- 
rizo din Valencia. 

S-ar putea crede că numele lui Brancaleone e prea lipsit de 
importanţă pentru a apărea în aceste amintiri, şi pe bună drep¬ 
tate. Am spus deja la ce s-a limitat prezenţa sa în viaţa mea. însă 
o lege sinistră i-a acordat o însemnătate capitală, acuzându-1 de 
acelaşi delict care m-a condamnat şi pe mine - şi la fel de ne¬ 
drept. Nu ştiu ce urmări a avut pentru el calomnia, dacă a fost 
condamnat, pe unde o fi acum sau dacă îşi poate face mai de¬ 
parte meseria. Poate că-mi blestemă numele seară de seară, înainte 


213 



de a merge la culcare, poate că nici nu mai trăieşte. Ştiu doar că, 
dacă mai trăieşte, e singurul om de pe faţa pământului care ar 
putea jura cu mâna pe inimă că nu am comis păcatul pentru 
care am fost închisă. 

în cele din urmă, ostenit, neras şi mai murdar ca o mătură, 
Nestor Perez de Leon s-a întors acasă după optsprezece zile in¬ 
terminabile, pe când eu mă plictisisem de-acum să bat oraşul 
ascultând vaietele Corneliei şi să-l aud pe majordom repetându-mi 
că domnul nu-şi anunţase sosirea. în fine, stăpânul casei venea 
acasă după călătoria de afaceri. în fine, bietul servitor putea să-i 
dea copilei care-şi petrecea nopţile plângând cu lacrimi adevărate 
soarta tragică a eroinelor lui Walter Scott şi o veste bună. în fine, 
aşteptarea exasperantă lua sfârşit. 

Numai că domnul era obosit, nu voia să vadă pe nimeni şi a 
cinat în camera sa. Ştiam care era camera, căci cercetasem pa¬ 
latul dală cu dală, însă am preferat să fac pe ignoranta şi să mă 
prefac că citesc, ca de obicei. A doua zi am decis s-o fac pe sup㬠
rata. Să o fac pe nevasta ursuză, să-i amărăsc micul dejun nevor¬ 
bind cu el, până ce avea să-mi ceară iertare în genunchi şi să se 
simtă iertat doar făcându-mi un cadou. Poate un căţel. Un c㬠
ţeluş ar fi răscumpărat totul şi mi-ar fi ţinut şi de urât când avea 
să fie el plecat. 

Numai că la micul dejun domnul era deja plecat şi nici seara 
nu s-a întors. Majordomul o ţinea una şi bună, „nu ştiu nimic, 
doamnă", şi spunea vorbele acestea de parcă ar fi fost vina lui. 

încă trei zile de singurătate, încă o sosire epică, încă o noapte 
cu Walter Scott (acum îl reciteam), iar Cornelia, asta e culmea, 
îmi dădea sfaturi pe care nu i le cerusem: „Bărbaţii sunt distraţi, 
Carlota, cel mai bine e să te prefaci că nici nu-ţi pasă". 

N-au fost împăcări, nici încruntări, nici căţeluşi, nimic. Au 
trecut zile, săptămâni şi luni, iar Nestor Perez de Leon îşi petre¬ 
cea nopţile plecat sau închis în camera lui. Era prezent doar la re¬ 
cepţii, rar, arătându-mi ceva mai multă atenţie decât unui covor. 

Până când, după luni de zile, a ajuns beat acasă, a venit drept 
în camera mea, a deschis uşa cu piciorul, mi-a smuls din mâini 
romanul lui Walter Scott pe care-1 învăţasem pe de rost şi a con¬ 
sumat căsătoria fără măcar să-şi scoată cizmele din picioare. 


214 



Gura îi duhnea înfiorător, iar cuvintele pe care le-a rostit nu pot 
fi reproduse de o persoană decentă. Voi spune doar că m-a tratat 
mai rău decât pe o târfa, m-a rănit cu nişte ameninţări teribile - 
unele adresate tatălui meu - şi mi-a arătat adevărata sa natură. 
Când l-am întrebat, plângând ca o copilă, de ce se purta astfel 
cu mine, că doar nu făcusem nimic ca să merit aşa ceva, a ridicat 
din umeri şi a spus: 

— Aşa funcţionează lumea asta, dragă. 

Mă măritasem cu o bestie şi nu exista scăpare. De ruşine, nu 
i-am spus nimic Corneliei. Din mândrie nu m-am dus nici la 
tata. Din orgoliu n-am căutat complicitatea Salviei şi nu i-am 
mai scris. Am păstrat tragedia doar pentru mine şi astfel mi-am 
săpat singură groapa. 

Astăzi, când mai am atât de puţin, jur pe onoarea mea că acel 
contact carnal a fost singurul pe care l-am avut cu soţul meu în 
cele aproape cincisprezece luni cât am trăit sub acelaşi acoperiş. 
Singurul pe care, săraca de mine, l-am cunoscut vreodată. 

Să mai spun doar că noaptea aceea a avut două urmări: am 
zămislit un fiu şi l-am detestat pe Walter Scott. 


Ziua 15 

I-am spus surorii Isabel, care face pe scribul, de cum am vă- 
zut-o: .Astăzi simt nevoia să mă întorc la copilărie". La anii când 
Salvia, Isidra şi cu mine brodam în camera mea la lumina soa¬ 
relui care scălda odaia. Cornelia participa arareori, spunea că nu 
vede bine, deşi bănuiesc că nu avea răbdare pentru aşa ceva. Isidra 
ne îndemna să recităm rozariul, „ca să n-adormiţi“, dar litania 
de mistere şi Ave Maria era mai soporifică decât liniştea. Când 
ajungeam la ultimul mister, ea picotea peste gherghef mai abitir 
decât noi, se trezea tresărind, chinuindu-se să deschidă ochii şi 
ne întreba: 

— Aţi meditat cum se cuvine asupra celor cinci mistere, 
fetelor? 

La care Salvia îmi făcea cu ochiul şi răspundea: 

— Da, mamă, am făcut-o urmându-ţi exemplul. 


215 



Uneori, când era sigură că n-avea să ne întrerupă nimeni, 
Isidra dădea la iveală o cărţulie şi ne citea un pasaj, chipurile ales 
la întâmplare: 

Căsătoria e marea ispravă din viaţa unei femei. Religia şi societatea ne 
cer să avem un protector bun sau rău şi o casă mare sau mică. Există 
două motive pentru asta: primul e că nu suntem nimic fără soţul nostru. 
Al doilea e că o femeie necăsătorită e o fiinţă antipatică, precum o 
ciupercă în mijlocul unei poieni, care nu umbreşte nici măcar iarba din 
jurul ei. 

După care ne spunea: „Amintiţi-vă vorbele astea toată viaţa, 
fetelor. Trecerea anilor vă va dezvălui adevăratul lor înţeles". 

Şi broda mai departe, mulţumită că ne aruncase sămânţa 
aceea în suflet. 


Ziua 16 

Când tata s-a îmbolnăvit, i-am cerut voie soţului meu să mă 
duc să-l îngrijesc. Mi-a permis fără nici un chef, dar nu mi-a 
păsat. Locul meu era la fosta mea casă, lângă patul celui care-mi 
dăduse viaţă, acolo am plecat împreună cu Cornelia. 

Când l-am găsit era aproape o fantomă. Avea pielea albă ca 
varul, rece şi uscată ca hârtia şi lipită de oase, din bărbie îi creş¬ 
teau câteva fire albe şi încâlcite, era nepieptănat, camera mirosea 
a urină. Am poruncit să se facă curat, l-am dichisit, i-am dat 
schimburi curate. L-am rugat pe Girabancas să-i aducă de citit, 
le-am eliberat pe servitoare de grija lui, mă ocupam eu de toate. 
Preţ de câteva zile am avut rezultate vizibile, tata părea să fie mai 
bine, îşi recăpătase luciditatea şi era fericit că mă aflam acolo. 

Au fost zile ciudate, în care am vorbit despre multe. Tata, 
simţindu-şi sfârşitul aproape, şi-a recapitulat întâmplările vieţii, 
şi-a reamintit cu glas tare istoriile prin care trecuse, mi-a vorbit 
de mama cu multă seninătate, mi-a făcut confidenţe. S-a încu¬ 
metat şi să mă întrebe de singurul lucru care-1 preocupa: feri¬ 
cirea mea. 

— Bărbatul tău e aşa cum ţi-ai dorit, fata mea? 


216 



N-am vrut să-l întristez. Am mimat din răsputeri un entu¬ 
ziasm inexistent ca să-i povestesc de minunata mea viaţă de fe¬ 
meie măritată: bărbatu-meu avea mereu grijă de mine, mă lua 
cu el peste tot, se dădea peste cap ca să-mi facă toate poftele, mă 
făcea să mă simt cea mai fericită femeie de pe pământ, ba chiar 
îmi făcuse cadou o căţeluşă ca să nu fiu singură când era el ple¬ 
cat. A zâmbit epuizat şi mulţumit: 

— Atunci pot pleca liniştit. în ultimul timp mi-au ajuns la 
urechi păreri foarte contradictorii despre el, dar e limpede că tu 
îl cunoşti cel mai bine. (Am consimţit, cu un nod în gât.) Mă 
bucur să aflu că e un om integru şi nobil. Regret doar că părăsesc 
această lume fără să-mi fi cunoscut nepoţii. Chiar, nu înţeleg de 
ce n-aţi... 

— Dumnezeu hotărăşte, tată. 

— A, Dumnezeu, băgăciosul ăsta... 

M-a apucat de mână. A lui era rece ca gheaţa. A adormit 
continuând să zâmbească. 

A doua zi m-a trezit devreme. M-a rugat să-i citesc ceva, orice. 
A arătat spre o carte de pe jos, de sub măsuţa pe care se afla lam¬ 
pa. Am aprins lumina, am ridicat volumul. Era un roman galant, 
de prost gust, a cărui eroină era o prostituată care străbate lumea 
căutând bărbaţii cei mai înfocaţi. 

— Nu mi se pare tocmai potrivită, tată, mă duc în bibliotecă 
să caut altceva dacă... 

— Citeşte, mironosiţo! mi-a poruncit el. 

Stingherită, am început să citesc, scandalizându-mă, coborând 
vocea de fiecare dată când dădeam peste un cuvânt buruienos, 
ceea ce se întâmpla destul de des, îngrozită că cineva putuse să 
scrie aşa ceva şi mai ales că tata cumpărase cartea. Habar nu avu¬ 
sesem că existau astfel de cărţi. 

Am citit întreg episodul din Bologna, în care protagonista 
declară sus şi tare că în noaptea cu pricina aşteaptă la han orice 
bărbat dispus să se culce cu ea. Tata a murit înainte de a afla câţi 
bărbaţi răspunseseră invitaţiei. 

Deşi bănuiesc că ştia deja. 


217 



Ziua 17 

La doar şase zile după înmormântarea tatei am fost citată să 
mă prezint la tribunal. Nu mi s-a spus de ce eram acuzată. Soţul 
meu era plecat, nu se ştia când avea să se întoarcă. 

— Trebuie să fie o greşeală, am spus eu, ofensată. 

— Oricum, trebuie să veniţi cu noi, mi s-a răspuns. 

Judecătorul era acel Tosquillas pe care-1 ştiam de la vreo 
recepţie sau mascaradă. Bun prieten cu bărbatu-meu. Care îl şi 
desemnase să se aşeze la masa de stejar de la care avea să mă inte¬ 
rogheze. Părea extrem de jignit şi vorbea în numele prieteniei. 
Mi-a spus, pe un ton poruncitor, să iau loc. S-a uitat peste hâr¬ 
tiile pe care le avea înainte şi i-a spus secretarului să iasă din înc㬠
pere. Omul, obişnuit să asculte, s-a retras imediat. Interogatoriul 
a început în prezenţa celor doi poliţai care mă aduseseră: 

„Recunoşti că pe data de 25 ianuarie ai ieşit la plimbare pe 
Rambla însoţită de guvernanta dumitale?" 

„Ai vizitat atunci, sau în altă zi, librăria numită Casa Verda- 
guer, care se află vizavi de mănăstirea carmelitelor?" 

„Eşti bună să spui cu ce bărbat te-ai întâlnit în acest stabili¬ 
ment şi cu ce scop?“ 

„E adevărat că-1 cunoşteai pe acest librar dinainte?" 

„Ne poţi spune exact de când?" 

„Se întâmplă să-ţi aminteşti unde a rămas guvernanta în timp 
ce tu aveai treabă cu librarul Brancaleone?" 

„I-ai poruncit dumneata să rămână afară ca să nu deranjeze?" 

„Şi-atunci, de ce ai făcut-o?" 

„I-ai spus la ce fel de pericole te gândeai?" 

„Ai putea preciza (în minute) cât a durat întrevederea?" 

„Eşti sigură? N-o fi fost mai mult? Gândeşte-te bine." 

„Ai spus că ai intrat în librărie cu scopul de a-i restitui o ba¬ 
tistă pe care ţi-o împrumutase. Nu aţi vorbit şi despre altceva?" 

„în ce termeni aţi comentat cărţile lui Walter Scott?" 

„Poţi preciza ce vrei să spui când te referi la talentul unui 
bun negustor de cărţi?" 

„Crezi că e normal ca o doamnă cu statutul şi vârsta dumi- 
tale (douăzeci şi patru de ani, dacă nu mă înşel), şi măritată pe 
deasupra să meargă singură la o librărie doar din plăcerea de a 
scotoci pe acolo şi de a trăncăni cu librarul?" 


218 



„Ai revenit la librărie în zilele următoare?* 1 

„Iţi aminteşti cât de des l-ai revăzut pe domnul Brancaleone?** 

„Soţul dumitale te-a însoţit vreodată în aceste vizite?** 

„Ai fi dispusă să recunoşti că nu a făcut-o pentru simplul 
motiv că nu voiai să te însoţească?** 

„Nu te-ai gândit că aceste întâlniri erau de natură să-l 
ofenseze sau să-l umilească pe soţul dumitale?** 

„Au existat vreodată martori la întrevederile dumitale cu 
Brancaleone ?“ 

„Recunoşti că batista aceea era de fapt un zălog amoros între 
dumneata şi librarul Brancaleone?** 

„Sincer, dragă doamnă, nu crezi că adulterul e un delict care 
merită pedepsit?** 

Nu am avut nici un apărător. Am aflat că şi Angel Branca¬ 
leone fusese chemat să dea declaraţii. Patru zile a ţinut coşmarul 
interogatoriilor şi bănuielilor. De la tribunal, doi poliţai mă es¬ 
cortau în trăsură până acasă şi stăteau de pază în faţa uşii de la 
camera mea şi în stradă, sub fereastră. Casa mi-a devenit închi¬ 
soare. în zadar am aşteptat întoarcerea soţului care să pună capăt 
neînţelegerii, n-a venit. N-a venit să mă scape de condamnare şi 
de sentinţă. Am crezut că leşin când judecătorul, privindu-mă 
dezaprobator, a spus pe un ton grav că eram acuzată de adulter şi 
de a fi întinat prin purtarea mea bunul renume al onorabilului şi 
fidelului meu soţ, drept care aveam să fiu închisă pe viaţă în m㬠
năstirea De los Ângeles, supunându-mă întru totul maicii stareţe. 

Am întrebat de Cornelia, şi abia după multe insistenţe mi s-a 
spus că, dezamăgită de mine şi de viaţă, se hotărâse să se întoarcă 
la Mataro şi să o ia de la început alături de rudele ei. Am între¬ 
bat despre ce rude era vorba, căci n-avea pe nimeni, mi-au răs¬ 
puns în doi peri sau deloc. Am întrebat de Girabancas, de casa 
tatălui meu şi de restul proprietăţilor mele, mi s-a spus că Gira¬ 
bancas era la Paris şi că de-acum nu mai aveam nimic, pentru că 
bunurile unei femei condamnate la recluziune treceau în mâinile 
soţului, care avea obligaţia de a le administra până când moşte¬ 
nitorii ajungeau la vârsta legală. Deşi în acest caz nu existau 
moştenitori, aşa că soţul avea mână liberă, au mai spus. 

Sentinţa s-a îndeplinit câteva ore mai târziu, a doua zi după 
prima bătaie a clopotelor. în faţa casei aştepta o trăsură oficială 


219 



din care a coborât un tip cu alură de călău. Mi-a oferit braţul ca 
să urc în trăsura în care mă aşteptau cei doi poliţai. Mi-am zis 
că, decât să fiu închisă pe viaţă, mai bine moartea, mi-am zis şi 
că soţul meu n-avea să admită aşa ceva. Din strada Boqueria am 
ieşit pe Rambla, care la ceasul acela era ticsită de lume, am str㬠
bătut partea de sus la umbra zidurilor mănăstireşti care se înăl¬ 
ţau de o parte şi de alta şi care acum mi se păreau ameninţătoare 
şi triste. M-am înfiorat auzind clopotele care bateau rar pentru 
slujbă, parcă de pe altă lume. Apoi am zărit clopotniţa de la Santa 
Isabel, iar mai departe poarta bisericii De los Ângeles, încadrată 
de două coloane subţiri în stil neoclasic, şi mi s-a tăiat respiraţia. 

O mică mulţime era adunată pe stradă, printre ei l-am re¬ 
cunoscut pe Nestor. Vorbea cu o cucoană, ţinându-şi pălăria în 
mână şi privind fix la trăsură. Păzitorii meu l-au salutat milită- 
reşte, el le-a răspuns. Preţ de o clipă, privirile lui de oţel s-au în¬ 
fipt în ochii mei, aşa cum făcuseră cu câţiva ani în urmă, în 
timpul acelei mese din casa tatălui meu. Mi-a fost limpede: viaţa 
mea se terminase. Nu era loc de îndoială, nimeni nu avea să mă 
ajute, totul fusese planificat de la bun început mulţumită unui 
calcul meticulos. Cu prefăcuta lui tristeţe îmi pecetluia soarta şi 
devenea el subiect de milă. Pentru toţi, victima era el. Iar eu, 
femeia cea rea care trebuia să plătească pentru ce făcuse. 


Ziua 18 

Uneori lumea reală nici nu mă mai interesează. Trăiesc în 
ficţiunea propriilor mele amintiri. De când n-am mai mâncat 
nimic? 

Ba nu, îmi zic. Mai e ceva. Tot sacrificiul ăsta are un sens. 
Nu mi te pot scoate din minte, fie zi, fie noapte. Tu eşti singurul 
motiv pentru care mai trăiesc. 

Trebuie să fac inventarul puţinului pe care-1 mai am. 

Afară e zarvă mare. Rar ajung zgomotele de pe stradă până 
aici. Pesemne că se petrece ceva grav. 

Când se întoarce Elisabet, am să-i dictez mai departe. E ciu¬ 
dat că întârzie. Mă simt tare slăbită. 


220 



Ziua 19 

Fără să bănuiesc măcar, am intrat în fericita aşteptare. Mi-am 
dat seama abia după patru luni, când a început să-mi crească 
burta. Descoperirea m-a speriat, sub haina monahală am păstrat 
încă o vreme taina, până a devenit vizibilă. 

Primul care a aflat a fost părintele Celestino, mare amator de 
discursuri grandilocvente şi de fenomene stranii. Intr-o zi, ob¬ 
servând că nu prea eram în apele mele, omul şi-a zis să vadă cum 
stau cu păcatele şi m-a întrebat în ce relaţie mă aflam cu voinţa 
Domnului, căci maica stareţă îi spusese că nu mă resemnasem 
cu claustrarea şi mă purtam ca o fetiţă răzgâiată. 

— Cred că am fost mereu o fetiţă răzgâiată, părinte. 

— Crezi că te supui cum se cade vrerii Domnului, fiica mea? 

Părintele confesor era alb şi gras ca un monstru, avea pleoa¬ 
pele umflate, chipul plin de negi şi buzele grăsoase. 

— Nu sunt convinsă că mă aflu aici din vrerea Domnului, 
părinte. 

— A, ce interesant! Dar din a cui, fiica mea? 

— Prefer să nu-i rostesc numele, părinte. 

— Crezi oare că ai fost pedepsită prea aspru? Oare ştii ce p㬠
ţeau în trecut femeile adultere? 

— Nu ştiu, părinte, dar eu nu... 

— Greşeala ta e cumplită, fiica mea, cuprinde de fapt trei în 
una singură: o încălcare de jurământ, un păcat social şi un delict 
privat. Moise pedepsea aşa ceva cu moartea, la fel ca Romulus şi 
Constantin. Justinian poruncea biciuirea vinovaţilor, cum stă 
scris şi în ale noastre legi ale lui Alfonso. Egiptenii porunceau t㬠
ierea nasului. Saxonii aruncau victimele în foc. Sarmaţii porun¬ 
ceau să fie sfâşiate de câini. O legislaţie mai nouă îi permitea 
soţului înşelat să facă ce vrea cu adultera şi cu averea ei. Şi aşa 
mai departe, în acest adevărat muzeu de antichităţi. Tu ai avut 
norocul de a te naşte în vremuri de modernitate şi civilizaţie, a 
continuat părintele Celestino, a cărui mutră de peşte îmbufnat 
se însufleţea tot mai mult. 

— Nu văd o mare deosebire între ce aţi spus şi cazul meu... 

— Acuzi pe cineva în mod special? Crezi că Domnul ar ac¬ 
cepta să suferi dacă ai fi complet nevinovată, fiica mea? 


221 



— Dar eu sunt complet nevinovată, părinte. 

— Insinuezi că Domnul s-a înşelat în ce te priveşte? 

— Nu, părinte, Dumnezeu nu se înşală, dar toţi ceilalţi, da. 

— Atenţie! Oare Maria Magdalena era conştienţă de păcatul 
ei înainte de a-1 fi cunoscut pe Domnul Nostru Isus Christos? Era 
conştientă Edith de păcatul neascultării cu o clipă înainte de a fi 
prefăcută în statuie de sare? Tu eşti la fel ca ele, nici mai mult, nici 
mai puţin! O, fiică a Evei, care porţi păcatul în însăşi natura ta! 

Părintele confesor se aprindea tot mai tare şi inima mea bă- 
tea cuprinsă de teamă. Ceva din mine s-a revoltat împotriva 
rasei albe a bietului grăsan, am vomitat murdărindu-1 tot. Omul 
a sărit de pe scaun, a cerut un prosop cu care a încercat să se cu¬ 
reţe, dar nici mirosul, nici faptul că era ud nu l-au împiedicat 
să-şi continue predica. 

— Spune-mi, oare numele acestor păcătoase ţi-a provocat 
această reacţie demnă de admiraţie? 

— Nu ştiu, părinte. 

— Te-ai încumeta să repeţi experienţa asta ca pe o, să zicem, 
dovadă de sfinţenie? S-ar putea, fiica mea, să fii atinsă de degetul 
Domnului! 

Fenomenul dovezilor de sfinţenie se află în creştere în vre¬ 
murile noastre şi părintele confesor avea iluzia unui descoperitor. 

— Cu iertare, părinte, însă cred că voma se datorează altor 
cauze. 

— Ai putea să-mi spui care sunt acestea? 

— Cred că sunt însărcinată, părinte. 

S-a lăsat o tăcere, frumoasele sale iluzii s-au transformat în 
dezamăgire. 

— Este vorba de un copil al păcatului? 

— Nu, părinte, ci de unul al soţului meu. 

— Al domnului Nestor Perez de Leon? 

Am fost perfect conştientă de impertinenţa răspunsului meu: 

— Nu am alt soţ, părinte. 

— Eşti sigură, fata mea? 

— Sigură de ce, părinte? 

— Că rodul pântecelui tău este rodul sfintei împreunări con¬ 
jugale, fata mea, şi nu al vreunei alte, cum să zic, concupiscenţe? 


222 



— Nu înţeleg întrebarea, părinte. 

— S-o spun mai de-a dreptul: ai cunoscut, să zicem, vreun 
alt bărbat, fata mea? 

— Am cunoscut mai mulţi. începând cu tata şi terminând 
cu domnia voastră. 

A pufnit supărat şi s-a foit în confesional, făcând să scârţâie 
scaunul, de parcă şi lemnul s-ar fi săturat de el. 

— Nu, nu aşa! Eu n-am nimic de-a face cu asta! Fii atentă la 
ce te întreb, e o întrebare delicată: te-ai culcat vreodată cu un 
bărbat? 

— Da, părinte, cu bărbatul meu. Cu Nestor Perez de Leon. 

— Bine, bine. Ai avut sau ai vise lubrice? 

— Nu, părinte. 

— N-ai avut sau nu ai? 

— Nici, nici. 

— Şi, să zicem, ţi-ar plăcea să experimentezi, sau ţi-ar fi 
plăcut, atingerile altui bărbat? 

— Nu, părinte. 

— Soţul tău ştie? 

— Ce să ştie? 

— Că eşti însărcinată. 

— Nu, părinte. Deocamdată ştim doar domnia ta şi cu mine. 

— Sfinte Domingo de Guzmân, eliberează-mă de răspun¬ 
derea asta! 

S-a închinat de două ori, şi-a mângâiat guşa care i se revăr¬ 
sase peste bărbie şi a cugetat o vreme până a început să sforăie, 
apoi s-a trezit, s-a îndreptat în scaun şi a rostit pe un ton solemn: 

— Eşti hotărâtă să confirmi şi să juri pe Isus Christos şi pe 
Sfânta Scriptură adevărul cuvintelor tale? 

— Da, părinte, am răspuns eu mirată. 

— Bine atunci. în numele Domnului, care ne-a scos din 
neant, şi al lui Isus Christos, care ne-a mântuit, repetă după mine: 
să mă bată Dumnezeu, jur în faţa Lui că spun adevărul, iar dacă 
mint sau jur strâmb şi copilul meu nu e legitim, blestemul Dom¬ 
nului să cadă asupra pruncului nenăscut şi Domnul să-l pedep¬ 
sească prefăcându-1 intr-un monstru fără asemănare, atât fizic, cât 
şi moral, şi să se nască strâmb, cocoşat şi saşiu, pentru ca nimeni 


223 



să nu ştie unde merge şi unde se uită; şi să cadă blestemul peste 
cel care l-a zămislit şi peste ceasul în care s-a născut, prefăcându-1 
într-un vampir turbat care suge sângele maică-sii. 

Am repetat vorbele teribile, una după alta, în timp ce părin¬ 
tele Celestino îmi pândea fiecare gest, după care a adormit iar, 
s-a trezit brusc şi a mai ajuns la o concluzie: 

— Prin urmare: îţi dau canon să dormi pe jos, fără saltea şi 
pătură, timp de şapte nopţi. Roagă-te Domnului să te lumineze 
în timpul ăsta. Şi ca pruncul să nu fie pentru măicuţe o corvoa¬ 
dă prea mare, că şi-aşa le e prea de-ajuns cu tine, fata mea. Dum¬ 
nezeu i-ar face o favoare acestei făpturi împiedicând-o să vină pe 
lume şi să poarte păcatele tale toată viaţa, aşa că bine ai face dacă 
i-ai cere asta Preaînaltului. Mulţi prunci se sufocă în timpul du¬ 
rerilor facerii şi nu suferă defel. Ar fi o lucrare mizericordioasă, 
fata mea, să vezi lucrurile în aceşti termeni, şi tare lesne de dus 
la capăt. Iar dacă se întâmplă aşa, să punem cazul, nu uita să faci 
asupra corpului micuţului semnul crucii şi să-i ceri Domnului 
să-l primească la El ca pe un înger. Precis o să te asculte, pentru 
că eşti o oiţă rătăcită, iar asta contează mult acolo în cer. Gân- 
deşte-te bine. între timp, ego te absolvo a peccatis tuis in nomine 
Patris, et Filii, et Spiritus Sancti. 

Am vrut să-l întreb dacă penitenţa era pentru că eram borţoasă 
sau avea cumva alt motiv pe care nu-1 pricepusem, dar omul 
adormise din nou şi o aştepta pe următoarea măicuţă pe care s-o 
bombardeze cu „să zicem“ şi „să punem cazul“ până la Judecata 
de Apoi, amin. De pata de vomă părea să fi uitat. 

Am dormit pe jos, fără saltea sau pătură timp de şapte nopţi, 
dar nu m-am rugat nici o clipă ca fiul meu să se nască mort 
şi nici nu l-am asfixiat cum îmi recomandase confesorul meu. 
M-am rugat în schimb, şi des, să am putere să aduc pe lume un 
prunc într-un loc atât de ostil, însoţită doar de propria-mi frică 
şi de bunăvoinţa sorei Elisabet. Şi să mă lumineze ca să pot ho¬ 
tărî ce e mai bun pentru fiul meu, care avea să fie raţiunea exis¬ 
tenţei mele. 

Dumnezeu m-a ascultat. Am născut un băiat sănătos şi fru¬ 
mos, cu părul negru, pe care l-am iubit cum nu credeam c-ar fi 
posibil din clipa în care a venit pe lume, într-o zi îngheţată de 
10 octombrie 1830. 


224 



Mai vreau să adaug ceva. A doua zi am auzit clopotele care 
băteau cu o insistenţă atât de voioasă, că am fost curioasă să aflu 
de ce. Sora Elisabet, singura care-mi vorbea, trecând peste inter¬ 
dicţia maicii stareţe, mi-a spus că regina născuse o fetiţă şi clo¬ 
potele din toată ţara băteau în cinstea ei. „Poate că soarta fiului 
meu se leagă începând de azi de cea a micuţei prinţese", mi-am 
spus eu. Mi s-a părut, proasta de mine, de bun augur. 


Ziua 20 

Spectacolul pe care-1 oferea o călugăriţă borţoasă fiind ceva 
tulburător pentru măicuţe, începând din luna a şasea de gravi¬ 
ditate fusesem consemnată în chilie. Am avut timp din belşug să 
mă gândesc, să mă plictisesc, să jinduiesc după orice fel de ocu¬ 
paţie intelectuală, să plâng ca o copilă şi să mă tem precum o 
condamnată la moarte. Niciodată orele n-au fost mai lungi, dar 
nici mai pline de speranţă. în sinea mea tot mai speram ca maica 
stareţă să-l anunţe pe soţul meu în clipa în care se va apropia 
ceasul facerii, ca să pot naşte în libertate, chiar de-ar fi fost să 
revin apoi în chilie. 

M-am înşelat. 

Când a sosit ceasul, m-am pomenit la fel de singură ca şi până 
atunci. Am rupt legământul tăcerii cu nişte gemete de durere 
care au răsunat sfâşietor sub arcadele gotice, dar n-a venit ni¬ 
meni să mă ajute. Măicuţele se rugau în capelă şi clopotele b㬠
teau, nu mai ştiu dacă de alarmă sau a mort. Mi-am pescuit 
pruncul dintr-o zeamă sângerie, l-am şters cu cearşafurile şi l-am 
cercetat. Am dedus că trebuia să tai cumva maţul acela albăstriu 
care-i atârna din buric, am făcut-o cu dinţii şi din a treia încer¬ 
care, că era mult mai rezistent decât părea. Apoi l-am legat cu 
un nod. Pe urmă am mai eliminat ceva alunecos şi mare ca un 
şniţel, m-am golit. în ciuda spaimei prin care trecusem, eram 
bucuroasă. Durerea lăsase loc unei epuizări necunoscute. Mi-am 
legănat fiul în timp ce mă goleam de sânge, am închis ochii. 
Credeam că era sfârşitul. 

Când m-am trezit, uşa era deschisă şi chipul pocit al lui Eli¬ 
sabet mă privea duios. 


225 



— Ridică-te, trebuie să te speli şi să schimb salteaua şi cear¬ 
şafurile. 

M-am târât într-un colţ în timp ce ea se ocupa de tot. 

— Ai să sângerezi vreo şase săptămâni, apoi ai să fii ca nouă, 
mi-a mângâiat sora Elisabet obrajii, ca să mă liniştească. E bine, 
ai făcut ceea ce trebuia. 

Săptămâni în şir am tot aşteptat să se întâmple ceva. Să vină 
bărbatu-meu, să ia copilul. Pe urmă mi-am zis că n-o fi fost in¬ 
format de naşterea pruncului şi am dat vina pe maica stareţă. 

Singurul lucru demn de menţionat este că predicţiile îngriji¬ 
toarei mele s-au confirmat: la două luni după naştere redevenisem 
cea de dinainte. Am fost scutită de obligaţiile liturgice ca să-mi 
alăptez fiul. Petreceam mult timp doar cu el în chilie. Deşi mi 
se interzisese, îi vorbeam în şoaptă. Ziua, dar mai ales noaptea, 
când se trezea ca să sugă. Plânsul lui, pe care nici o interdicţie 
nu-1 putea opri, îmi dădea energie ca să merg mai departe. 

La şase luni era o făptură zâmbitoare şi dolofană, care bătea 
vesel din palme la toate cele. Mai ales maica stareţă i se părea 
teribil de amuzantă, şi o arăta. Celelalte măicuţe se jucau cu el 
în clipele lor libere, îi cântau cântece niciodată auzite prin locu¬ 
rile acelea şi-l luau pe rând în braţe. Chiar şi cele mai ofilite au 
renăscut cumva în contact cu pruncul, până şi maica stareţă, care 
a încetat să se poarte atât de dur cu mine, ca şi cum fiul meu ar 
fi convins-o cu inocenţa sa de propria-mi nevinovăţie. 


Ziua 21 

L-am numit Victor, ca pe taică-meu. Duhovnicul, căci el l-a 
creştinat, i-a mai dat şi alte nume: Domingo, de la Sfântul Do- 
mingo de Guzmân, şi Ezequiel, după sfântul zilei în care se 
născuse. 

Victor a făcut primii paşi pe coridoarele mănăstirii la nouă 
luni. Nu puţine au fost străchinile cu supă răsturnate pe fustele 
imaculate ale măicuţelor. Scotea napi din grădină şi-şi umplea 
gura cu pământ, se căţăra pe iconostas, stingea lumânările mari 
din seu şi dădea să se aplece pe geam, dar stareţa s-a înfuriat şi 
mi-a reamintit că făpturile Domnului trebuie învăţate să nu mai 
fie sălbatice. 


226 



Noaptea, mânuţa lui se încleşta de mâna mea şi răsuflarea sa 
îmi mângâia obrazul. Uneori aproape că uitam unde ne aflăm, 
ce-avea să se aleagă de noi şi de el mai târziu. Numai că timpul 
trecea, de neoprit, făcând ravagii în nervii stareţei, care nu mai 
ştia cum să facă faţă situaţiei. Victor alerga de colo-colo, se as¬ 
cundea pe sub fustele măicuţelor şi-l întreba pe duhovnic unde-şi 
lăsase vălul de călugăriţă, căci era singurul care nu purta aşa 
ceva. La slujba funerară pe care am ţinut-o cu prilejul morţii re¬ 
gelui nostru Fernando VII a cântat cu atâta avânt în timpul ru¬ 
găciunilor rostite de părintele Celestino, c-a trebuit să-i astup 
gura cu mâna. N-a priceput defel doliul nostru, iar după prânz 
ne-a uluit pe toate fugind vesel şi chiuind prin refectoriu. Aşa 
făcea şi la celebrările monastice, în timpul spovedaniilor sau 
când răposa vreo măicuţă - atunci alterna plânsetele cu între¬ 
bările. Până într-o zi când a deschis o uşă şi a intrat în latrină, 
exact când maica stareţă constata că se stricase la stomac. 

— Ori îl înveţi pe mucosul ăsta să se poarte, ori îl duc la or¬ 
felinat mai devreme decât stabilisem, nu mai accept să ne dea 
viaţa peste cap în halul ăsta! E inadmisibil! a urlat ea scoasă din 
minţi şi aducându-mi copilul de ceafă, ca pe un pisoi. 

— La orfelinat? am bâiguit eu. 

— Fireşte, acolo e locul lui, căci e copilul unei adultere. 

— Ba e legitim, maică, şi are un tată. 

A negat dând din cap înainte de a răspunde: 

— Ba n-are, dacă te referi la soţul tău. L-a repudiat, fireşte, 
aşa cum se face când e vorba de un copil al păcatului. 

— Dar Victor nu e un copil al păcatului, i-am spus asta p㬠
rintelui Celestino! Şi nu am fost cu nici un alt bărbat în afară de... 

— Judecătorul a spus altceva, a replicat maica stareţă pe un 
ton categoric. 

I-am căzut în genunchi. 

— E adevărul curat, maică, Victor e fiul soţului meu, dacă-1 
luaţi de lângă mine... mi s-a frânt glasul, dar trebuia s-o spun, 
pentru el, ca să scape de o copilărie tristă de copil părăsit, chiar 
dacă asta ar fi însemnat cea mai dureroasă renunţare din viaţa 
mea: Dacă-1 luaţi de lângă mine, vă rog, duceţi-1 lui. 

Nu a răspuns. Buzele îi erau tot strânse intr-un rictus şi privi¬ 
rea înzestrată înainte, de parcă situaţia n-ar fi meritat pic de milă. 


227 



— Vă rog, vă rog, vă rog, am gemut eu, cuprinsă de spaimă, 
convinsă că nimic nu va mai fi ca înainte. 

Apoi m-am îmbolnăvit. Ciumă, mi-am spus. L-a ucis pe tata, 
n-ar fi de mirare să mă termine şi pe mine. M-au pregătit pentru 
moarte. Dominicanele nu se tem de moarte, mai curând dimpo¬ 
trivă: asta le dă un fel de exaltare, posibilitatea de a vedea chipul 
lui Dumnezeu după o viaţă de căutare. Dacă Domnul te chea¬ 
mă la El, înseamnă că ai noroc. 

Eu nu sunt ca ele. Nu vreau să mor. 


Ziua 22 

Abia am timp să fac inventarul bunurilor de care am fost je¬ 
fuită şi care-ţi aparţin, dragul meu: 

Casa tatălui meu de lângă râul Argentona, cu pământurile 
adiacente. Animalele care-or fi rămas acolo: cai, catâri, vaci, ca¬ 
pre, găini şi iepuri, căci erau de toate când am plecat, nu ştiu 
dacă mai trăiesc şi câte or fi. Unelte agricole. Două căruţe, o 
berlină. Lucrurile din casă, inclusiv cărţile, chiar şi cele care au 
fost furate, de s-or găsi sau nu. Zestrea pe care am adus-o la m㬠
ritiş, în valoare de patru mii de peso. Şi paginile astea. 

Azi, în noaptea de San Jaime, lumea a înnebunit. Din stradă 
se aud strigătele şi cântecele unei mulţimi aprinse de ură. Mi s-a 
părut că aud mai devreme nişte voci care spuneau: 

Visca el general Llauder! 

Mentre hi hagifrares 

Mai no anirem be . 1 

Din când în când răsunau explozii înfundate şi zgomote de 
sticlă spartă în mii de cioburi. Măicuţele s-au adunat în capelă 
şi se rugau. M-am dus şi eu, dar mi se învârtea capul şi nu mă 
ţineau picioarele. îmi ard tâmplele, iar fac febră. 


1 Trăiască generalul Llauder! / cât timp vor mai exista popii / n-o să 
ne meargă bine (în catalană, în original). 


228 



Atunci maica stareţă a dat buzna în chilia mea. Te ţinea de 
mână. Ca să-şi ia rămas-bun, a spus. Aducea şi haine. Civile, pe 
care trebuia să le punem pe noi ca să scăpăm. Sora Elisabet m-a 
ajutat să mi le pun, apoi s-a îmbrăcat şi ea. 

— Să scăpăm de ce? am întrebat eu. 

— De iad, soră, a sunat răspunsul ei. 

Am întrebat-o unde te ducea, de ce nu puteam să merg cu 
tine. A răspuns cu răceala dintotdeauna că trebuie să-şi urmeze 
obligaţiile şi credinţa, că a luat o hotărâre şi trebuie s-o ducă la 
bun sfârşit, orice-ar fi. „Orice-ar fi“ - ce-o fi vrând să spună? 
Celelalte şi cu mine să o aşteptăm în trăsură, o să vină şi ea, nu 
durează mai mult de o jumătate de oră. Dar eu insistam de zor 
să-mi spună unde te duce, aşa că mi-a spus: 

— îl las undeva unde o să fie apărat. 

Glasul parcă nu-i mai suna la fel de categoric ca de obicei, 
am avut impresia. 

— îl duceţi la azil? 

— Trăsurile trebuie să sosească, a spus ea pe un ton superior. 
Ajut-o, soră Elisabet. Aşteptaţi-mă în ultima. 

Inevitabilul mă înjunghie ca un pumnal. Mă ghemuiesc lân¬ 
gă tine şi-ţi şoptesc: „Nu mă uita, fiule, nu mă uita niciodată. 
Am să te caut, îţi promit“. Căldura trupuşorului tău mic şi tare, 
mirosul tău, îmbrăţişarea ta strânsă şi plânsul tău mă ajută să-mi 
înving slăbiciunea şi s-o rog pe femeia asta de gheaţă: 

— Lăsaţi-1 să stea cu mine, vă rog, e copilul meu, nu-1 smul¬ 
geţi de lângă mine... 

Dar nu mă ascultă, pleacă trăgându-te după ea, îi spune p㬠
rintelui Celestino să nu mă lase să ies din chilie. Nici nu aş fi în 
stare, chiar de-aş vrea. Simt că leşin. Sunt urcată în trăsură, m-au 
lăsat puterile. Sora Elisabet e acolo. Aşteptăm. E îmbrăcată civil, 
să n-o recunoşti. Arsurile de pe gât, până acum ascunse de tocă, 
sunt groaznice. A adus o carte de rugăciuni din bibliotecă. 

— Ca să ascunzi foile tale, îmi spune pe un ton complice. 
Am eu grijă, tu eşti prea slabă, nici să mergi nu poţi, darămite 
să mai şi cari ceva. 

Sora Elisabet crede în nevinovăţia mea, acum îmi este lim¬ 
pede. E de partea mea. Am s-o ascult, cred în ea, deşi nu ştiu 


229 



care-i e planul. Poate cred în ea pentru că nu mi-a mai rămas 
nimic altceva. E ceva puternic şi curajos în femeia asta, deşi 
n-are decât şaisprezece ani. 

Nesiguranţa asta a aşteptării e şi ea un fel de iad. 

E ca şi cum în noaptea asta s-ar termina totul. 

AICI SE TERMINĂ ÎNSEMNĂRILE CARLOTEI GUILLOT 



ADĂUGAT DE ALTĂ MÂNĂ 
Pentru a fi citite de librarul Angel Brancaleone 


Cum neîndoielnic veţi fi ştiind, măicuţele dominicane de la 
Nuestra Senora de los Angeles au fost silite, la fel ca atâtea altele, 
să-şi părăsească mănăstirea în noaptea de San Jaime a anului 1835, 
în urma insurecţiilor anticlericale care au avut loc în oraşul Barce¬ 
lona şi, prin extensie, în toată Spania. Majoritatea au reuşit să scape 
deghizate în mirene şi şi-au găsit adăpost în alte comunităţi femi¬ 
nine. Ştim, de pildă, că douăzeci şi una dintre ele au ajuns la m㬠
năstirea aparţinând aceluiaşi ordin din oraşul Manresa, iar alte 
şaptesprezece s-au răspândit prin comunităţile din Huesca, Palma 
de Mallorca şi Girona. 

Altele şi-au lepădat rasa şi au trăit în civilie educând copii din 
familii bine situate. In schimb, despre unele nu s-a mai aflat nimic, 
deşi bănuim că au mai trecut şi în Franţa sau au pornit în peleri¬ 
naj spre oraşul sfânt Roma. 

De asemenea, avem a deplânge şi câteva pierderi tragice: maica 
stareţă Veronica Escuder a fost înjunghiată mişeleşte de o bandă de 
hoţi pe strada Semoleres, departe de mănăstirea pe care o abando¬ 
nase. A murit golindu-se de sânge. 

Carlota Guillot şi-a pierdut şi ea viaţa, de data asta într-un 
accident nefericit, în timp ce trăsura în care fugea alături de şapte 
măicuţe s-a prăbuşit într-o râpă din munţii Collserola. Trupul i-a 
fost redat pământului câteva săptămâni mai târziu, graţie inter¬ 
venţiei naşului ei, Josep Xifre, care a plătit recuperarea cadavrelor. 
Azi odihneşte în Cimitirul Nou din Barcelona, într-un frumos ca¬ 
vou încununat de un înger de marmură. Epitaful spune >y Adevărul 
va ieşi la lumină“. 


231 



Despre Victor, fiul de vârstă fragedă căruia îi sunt adresate aceste 
mărturii, n-am reuşit să aflu nimic, şi nici despre sora Elisabet, care 
a participat la redactarea acestora. 

Cât despre mine, permiteţi să-mi păstrez anonimatul ca măsură 
de precauţie. Foile ce însoţesc aceste cuvinte au ajuns în mâinile mele 
acum două zile de la o tarabă din piaţa din Bellcaire, unde, cum 
bine ştiţi, poţi găsi de toate. Mi-au căzut ochii pe o carte de rug㬠
ciuni care mi s-a părut veche şi care purta însemnul mănăstirii De 
los Angeles. Am plătit un preţ derizoriu, tarabagiul m-a privit dis¬ 
preţuitor, de unde am dedus că marfa făcea chiar mai puţin decât 
îmi ceruse. 

Spre marea mea mirare, foile scrise de mână erau atât de bine 
ascunse, încât le-am descoperit abia după ce am ajuns acasă. Iniţial 
am crezut că erau însemnările unui nebun, am început să le citesc 
cu curiozitatea provocată de ciudăţenii. Pe urmă am descoperit că 
de fapt caligrafia strâmbă şi aplecată avea alte cauze şi povestea m-a 
captivat pe de-a-ntregul. Unele pasaje păreau ficţiune curată, căci 
viaţa nu prea are obiceiul de a fi atât de bine urzită şi nici să ne 
copleşească cu întâmplări atât de intense. Mare mi-a fost surpriza 
să vă văd numele în poveste, ba chiar să văd acest nume rar pus în 
legătură cu cel al unui clopotar din parohia Santa Val — de care 
aparţin — şi să aflu apoi că eraţi tată şi fiu. Cel care m-a lămurit, 
un canonic pe cât de bătrân, pe atât de bun prieten, mi-a mai spus 
că vă aflaţi la închisoare, spre adânca durere a mamei domniei 
voastre. Imediat am făcut legătura între detenţie şi enigmaticele 
cuvinte ale autoarei, am cercetat oarece date, am făcut presupuneri, 
m-am îngrozit de coincidenţe, în fine, am dedus că povestea putea 
fi adevărată, caz în care trebuia predată neîntârziat celui care pu¬ 
tea scoate din ea oarece profit. 

Aş fi putut apela la poliţie sau trimite foile faimosului soţ, însă 
nu sunt atât de naiv ca să nu ştiu că orice poveste ascunde un ade¬ 
văr şi că adevărul ce răsare de aici mă depăşeşte în multe privinţe. 
Sunt un om bătrân şi prefer să las emoţiile mai tari pe seama fic¬ 
ţiunii. In plus, ce naiba, e treaba domniei voastre, doar nu a mea, 
că nu eu sunt pomenit acolo. Faceţi ce vă spune bunul-simţ. Sau nu 
faceţi nimic şi scoateţi din nou foile la vânzare. In definitiv, e doar 


232 



o chestiune de timp ca un necredincios să le ia drept roman sau ca 
vreun cititor dintre ăştia care cred că le ştiu pe toate să le găsească 
mult prea pline de exagerări pentru a fi adevărate. Eu mi-am 
îndeplinit rolul de cititor — vârându-mi nasul — şi pe cel de om — 
predându-vi-le. Restul e plictiseală. 

Rămân cu conştiinţa curată şi la ordinele domniei voastre. 



III 


Departe sunt 
De amintiri. 

Iar de griji 
Am scăpat: 

Caute alţii 
Aur şi glorie, 

Eu nu mă gândesc 
Decât la azi. 

JOSE DE ESPRONCEDA 


DECRET REGAL AL MAJESTĂŢII SALE ISABEL II 
EMIS ÎN NUMELE SĂU REGAL DE CĂTRE 
AUGUSTA SA MAMĂ REGINA GUVERNATOARE 


Acord amnistia cea mai generală şi totală din câte au fost 
emise până în prezent de regi tuturor celor care au fost 
urmăriţi până acum ca acuzaţi ai statului, oricare ar fi nu¬ 
mele sub care s-ar fi făcut cunoscuţi şi evidenţiaţi. 

Emis la palat la douăzeci ale lunii octombrie 1832. 

Eu, regina 



Şase ani petrecuţi într-o celulă îţi dau timp pentru multe. Ca 
să te gândeşti până o iei razna, ca să-ţi revizuieşti credinţa, ca să 
te acreşti, ca să-ţi iubeşti prietenii, ca să-ţi blestemi soarta, chiar 
şi să-ţi pierzi încrederea în poezie şi să devii scriitor de memorii. 
Ceea ce n-au reuşit cei şase ani infami de detenţie la care fusese 
osândit pentru un delict de adulter niciodată comis a fost să stin¬ 
gă idealurile politice ale lui Angel Brancaleone, şi cu atât mai 
puţin să-l potolească. Nu se transformase într-o fiinţă sperioasă 
sau gata de orice în schimbul libertăţii. Maică-sa nu mai ştia cum 
să-i spună că mândria asta n-avea să-l ducă nicăieri şi că trebuia 
să găsească o soluţie, măcar ca să scape de ruşine şi de singurătate. 

De aceea, când în dimineaţa aceea de la finele lunii august a 
anului 1835 Brancaleone l-a văzut intrând în celula sa pe gar¬ 
dian împreună cu un preot, şi-a zis că era trimis de mama sa ca 
să-l convingă încă o dată de acelaşi lucru: să implore clemenţă şi 
să-şi schimbe atitudinea, adică să-şi schimbe prietenii şi poate şi 
munca, ceea ce Brancaleone nu avea de gând să facă. 

— Pacea fie cu tine, fiule, a rostit omul Bisericii trecând pra¬ 
gul uşii cu gratii, care s-a trântit zgomotos în urma lui. 

— Bună ziua, părinte, s-a ridicat el în picioare. 

Abia atunci l-a recunoscut pe părintele Pablo Irazogui, prio¬ 
rul de la Santa Anna, pe care dacă apucase să-l vadă de vreo şase 
ori înainte de a fi închis. Papa îl numise la puţin timp după moar¬ 
tea predecesorului său, don Dionisio Bardaxi, răposat în anul 
1827, iar în cei opt ani de priorat îi fusese dat să se confrunte cu 
cele mai mari probleme prin care trecuse Biserica în timpurile 
moderne. Mănăstirea era ruinată, pământurile, livada şi clădirile 


235 



erau obiect de litigiu cu primăria, biserica trebuia reconstruită, 
cei nouă supravieţuitori ai ordinului ajunseseră muritori de foa¬ 
me după ce statul pusese mâna pe toate bunurile, veniturile şi 
dijmele pe care până atunci le încasau de la enoriaşi. Peste toate 
acestea, un decret o transformase în simplă parohie, modificând 
însă şi graniţele parohiale, drept care Santa Anna rămăsese doar 
cu un fel de maidan care se întindea de la ziduri până la cătunul 
Grada, o milă şi jumătate pe care nici iarba nu creştea. Aşa că 
priorul avea problemele lui, şi erau destule. 

Ângel Brancaleone i-a oferit singurul scaun din încăpere, un 
taburet ros de cari pe care se aşeza el să scrie, apoi el s-a sprijinit 
de zidul zgrunţuros de piatră, dispus să-l asculte răbdător de omul 
care venea mânat de intenţii bune. Dar, spre mirarea sa, don Pa - 
blo nu a vorbit, ci a extras din mânecă un teanc de foi împăturite. 

— Am venit să-ţi aduc hârtiile astea, fiule, le-am primit 
acum vreo două zile şi sunt pentru tine. 

Brancaleone a citit titlul: Infern. Memoriile unei călugăriţe de 
la mănăstirea De los Angeles. S-a uitat întrebător la cel ce le adu¬ 
sese: 

— Precis sunt pentru mine? 

— Fireşte. 

— Cine spune asta? 

— După cum se vede, cel care le-a scris. Eu nu le-am citit. 

Brancaleone vâră foile sub pătura roasă de pe pat. E tare cu¬ 
rios să le citească şi abia aşteaptă să rămână singur. 

— Nici nu ştiţi cât vă sunt de recunoscător că aţi riscat pen¬ 
tru mine. 

— Maică-ta nu ştie de existenţa acestui document, dar in¬ 
sistă de mult să stau de vorbă cu tine, fiule. Doreşte să-ţi bagi 
minţile în cap. 

Brancaleone ridică privirile spre cer, care în cazul de faţă e un 
tavan jegos şi înnegrit, şi suspină. 

— Ştiu, părinte. 

— Nu trebuie să le provocăm suferinţe inutile celor care 
ne-au dat viaţă, fiule. 

— Aşa e, părinte. 

— Dimpotrivă, trebuie să le oferim seninătate spirituală şi 
bucurie. 


236 



— Aşa e, părinte. 

— Şi-atunci, de ce nu te porţi cu chibzuinţă, ca un fiu bun, 
şi nu faci ce-ţi cere ea? Uite, mie nu mi se pare c-ar fi ceva nes㬠
buit. Maică-ta are nevoie de tine, şi-n plus, eşti prea tânăr ca să 
mucezeşti în văgăuna asta, câţi ani ai tu de fapt? 

— Douăzeci şi şase, părinte. 

— Păi vezi? Locul tău ar trebui să fie lângă maică-ta. Păcăto¬ 
sului îi şade bine căinţa, un bun creştin trebuie să se căiască! Nu 
e nimic ruşinos în asta. 

— Se căieşte şi cere iertare doar cel care este vinovat, părinte. 

— Aşa e, fiule, aşa e, surâde cu beatitudine Irazogui, convins 
că aduce pe calea cea bună o oiţă rătăcită. 

— Numai că eu nu sunt vinovat de nimic, părinte, continuă 
Brancaleone. 

Părintele îşi zice că Dumnezeu nu-i uşurează deloc misiunea, 
oiţa e cam năbădăioasă. 

— Ne e greu nouă, oamenilor, să ne recunoaştem propriile 
greşeli, ceea ce e o prostie, căci Cerul vede fiecare pas pe care-1 
facem pe pământ. Ne păcălim singuri. Şi nici măcar asta, fiule. 
Ia zi, când eşti singur doar cu conştiinţa ta, ce-ţi spune ea? 

— Că sunt nevinovat şi că mama nu mă crede, părinte. 

— Şi crezi că Dumnezeu e de acord? 

— Da, dacă e bine informat. 

— Dumnezeu e mereu bine informat, fiule, sare omul Bise¬ 
ricii, după care se calmează şi încearcă s-o ia altfel. Şi dacă, în loc 
să te ţii de orgoliul ăsta nestăpânit, te-ai gândi ceva mai mult la 
sfânta ta mamă? E chiar atât de greu să ceri îndurare? îl cunosc 
destul de bine pe cel pe care l-ai jignit grav, fiule. îl consider un 
domn şi un om dintr-o bucată. Sunt sigur că, dacă arăţi că te 
căieşti, dacă îngenunchezi înaintea lui şi îi ceri iertare, o să fie 
îngăduitor cu tine. Cu atât mai mult acum, după moartea soţiei 
sale. 

Brancaleone tresare. Părintele Irazogui e atent la reacţia lui, 
care ar trebui - sau nu - să-i întărească teoria. 

— Carlota Guillot a murit? 

— Da, fiule, atât de tânără! Domnul nu face deosebire între 
sfinte şi păcătoase, e limpede. Trăsura cu care fugeau de oroarea 


237 



nopţii de San Jaime s-a răsturnat într-o prăpastie. Cu ea mai erau 
şapte măicuţe, săracele, n-a scăpat nici una. 

Tulburat de această veste, care vine să se adauge altor tristeţi, 
Brancaleone se bâlbâie: 

— Carlota Guillot nu a fost o păcătoasă. 

Irazogui îşi zice că oiţa e mai curând berbec sadea, căpos şi 
obraznic. 

— Uite ce e, fiule, ştiu eu că voi, ateii, numiţi lucrurile altfel 
şi asta vă face să vă rătăciţi de la adevăratul lor sens. Numai că 
lucrurile sunt tot cum au fost dintotdeauna. Păcatul desfrâului, 
adică dorinţa nesăbuită de plăcere trupească, e de mult timp 
definită de legea oamenilor, şi mai ales a lui Dumnezeu. Iar după 
legile astea, care au mers mână în mână până ce-au venit unii ca 
tine să dea totul peste cap, doamna Perez (Dumnezeu s-o ierte!) 
a fost o păcătoasă, şi tu la fel. 

Părintele Irazogui, care în copilărie a fost căprar, ştie să une¬ 
ori vitele trebuie să primească un bici pe spinare ca să găsească 
drumul spre casă. Dacă scaunul pe care începe să amorţească ar 
avea şi spătar, ar continua cu drag peroraţia. 

Brancaleone tace. Consideră bătălia pierdută, iar vestea mor¬ 
ţii Carlotei Guillot a fost ca o lovitură de măciucă. Bâiguie: 

— Am să mă gândesc... 

Părintele Irazogui zâmbeşte mulţumit, chipul i s-a înseninat. 

— Foarte bine, fiule, se ridică el şi constată că îşi poate mişca 
toate cele. Vezi, fii modest când ai să te umileşti înaintea persoa¬ 
nei pe care tu şi concubina ta aţi ofensat-o grav. Clemenţa e 
podoaba unui bun creştin, nu uita. 

După plecarea lui, Brancaleone s-a repezit să citească foile 
scrise de Carlota. Le-a citit cu inima strânsă, când necăjit, când 
furios, iar după ce-a terminat l-a cuprins o tristeţe care l-a făcut 
să rămână preţ de câteva ceasuri cufundat în gânduri. Timp în 
care a trecut în revistă tot ce se schimbase în lume de când el 
fusese lăsat pe dinafară. Nunta regelui cu nepoata venită de la 
Napoli, naşterea unei fetiţe care, se zicea, ar fi putut ajunge 
regină dacă nu s-ar mai fi născut un băiat, naşterea altei infante 
regale, abolirea legii salice, moartea regelui, regina de trei anişori 
guvernată de maică-sa, acea Maria Cristina care-i proteja pe 


238 



liberali iertându-i şi deschizându-le uşile casei pe care o părăsi¬ 
seră, reîntoarcerea atâtor prieteni de departe şi atât de curajoşi, 
războiul civil între susţinătorii reginei-copilă şi cei ai infantelui 
don Carlos; epidemia de holeră din 1834 care golise oraşul şi 
umpluse cimitirele şi, peste toate acestea, cumplita noapte de 25 
iulie 1835, când arseseră mănăstirile şi faţa oraşului se schimbase 
definitiv. 

Despre toate acestea şi despre multe altele Brancaleone aflase 
graţie vizitelor primite în celulă şi care-i aduseseră porecla gar- 
dianilor: „Vizitatul 11 . Căci nu trecea săptămână fără să vină să-l 
vadă doi sau trei vizitatori, printre aceştia negreşit şi Rita Neu, 
foarte slabă, strânsă intr-un şal de lână ca să lupte împotriva fri¬ 
gului de care nu putea scăpa, cu dezolarea aşternută pe chip şi 
reproşurile pe buze. Umbla gârbovită ca o babă, deşi abia împli¬ 
nise patruzeci şi şase de ani. 

în săptămâna aceea vizita mamei a fost cât pe ce să coincidă 
cu cea a stareţului de la Santa Anna. 

— Tot mai scrii? l-a întrebat ea după ce l-a sărutat. 

— Da, mamă. E singura mea distracţie. în afară de cărţi. 

— Văd că prietenii ăştia ai tăi nu te lasă în pace. 

— Slavă Domnului! De când mă aflu aici, lor le datorez fap¬ 
tul că sunt în viaţă. 

— Zi mai bine că le datorezi ruina în care ai ajuns. 

— Ruina? 

— Morală, cel puţin. 

— Mamă, nu admit să vorbeşti aşa despre cei care... 

— Nu admiţi? Cum îndrăzneşti, băiat rău ce eşti? Prefer să 
arunc vina pe ei decât pe mintea ta proastă. Deşi nici nu ştiu de 
ce mă mir, că ai cu cine semăna. 

Angel Brancaleone era sătul de litania asta care se tot repeta. 
„Ai cu cine semăna" voia să spună că răspunzător pentru toate 
relele întâmplate era spiritul rebel până la moarte al unui unchi 
pe care nici nu-1 cunoscuse. 

— Nici frate-meu nu se gândea niciodată la ceilalţi, a mai 
spus Rita Neu, aşezându-se pe taburetul pe care cu puţin timp 
înainte îl încălzise părintele Irazogui. Eu nu mă mai aştept la 
minuni. Am renunţat să tot încerc să te schimb. 


239 



Spre deosebire de maică-sa, Brancaleone nu credea în inter¬ 
venţiile cereşti. Mai ştia şi la ce se referă Rita şi îi părea la fel de 
rău. Regreta şi el că nu putuse să se însoare, nu-i adusese mai- 
că-sii o noră cu care să împartă durerea, nu zămislise copii, care 
acum ar fi fost bucuria femeilor şi un motiv să lupte mai depar¬ 
te. în loc de toate acestea, singurii care-i duceau dorul afară erau 
prietenii săi şi câteva prostituate. 

— îmi pare rău că te-am supărat, mamă... (Rita Neu i-a 
aruncat o privire tulbure.) Azi am primit nişte veşti foarte triste, 
sunt cu nervii la pământ. 

— Ce veşti? 

— Despre Carlota Guillot. Care a murit. 

— Tot te mai gândeşti la ea? a sărit Rita Neu de pe scaun. 

— Era un suflet curat. Şi îi datorez multe tatălui ei. 

— Ai orbul găinilor, fiule! Tot ce-i datorezi acelui om e în¬ 
chisoarea! a strigat ea, apoi s-a oprit ca să-şi tragă sufletul. Şi poţi 
să zici mersi că nu te-ai procopsit cu o boală lumească. Sau eşti 
atât de tont să crezi că cine-şi înşală soţul o face cu unul singur? 

— Nimeni nu l-a înşelat pe soţul ei! 

— Să taci! încep să cred că eşti tare naiv, m-am săturat până 
peste cap de toate astea. Şi am luat o hotărâre - a făcut o pauză, 
privindu-1 cu o expresie sfidătoare, dar tristă şi obosită - pe 
care-am s-o duc la îndeplinire, că-ţi place sau nu. 

Brancaleone se temea de ameninţările maică-sii, care se cam 
îndeplineau. 

— Am să mă duc să-l văd pe bietul văduv şi-am să-l rog să 
se milostivească de mine. 

— Nu, mamă, te rog să n-o faci! 

— Ba am s-o fac, orice-ai spune tu. Unul din noi trebuie să 
fie chibzuit, a spus Rita cu o expresie înfricoşătoare. 

— Greşeşti, mamă, şi află că o faci împotriva voinţei mele! 

Rita Neu l-a mângâiat pe obraz cu o mână rece şi aspră. 

— Nu-mi pasă de voinţa ta. Din cauza ei ne aflăm aici. 

Şi începu să plângă. Doar lacrimile ei îi mai lipseau lui Ângel 
Brancaleone în ziua aceea cu veşti rele. Nu ştia ce să spună, nu 
era nimic de făcut, nici împotriva plânsului, nici împotriva ho¬ 
tărârii femeii. După o vreme, Rita a plecat, plângând, iar el a 
rămas să-şi rumege tristeţea. 


240 



Când l-a văzut apărând pe Insua, s-a temut că şirul veştilor 
rele avea să continue, dar amicul venea să schimbe foaia. Chipul 
său strălucea de veşti bune, aducea un pachet cu cărţi şi altul cu 
cârnaţi, aceştia din urmă tocmai sosiţi din Extremadura. 

— Aoleu, ce faţă ai, s-ar zice că-ţi aştepţi moartea. îi arătă 
cele două pachete: Cu care încep? 

Brancaleone opta pentru cârnaţi. Insua desfăcu ştergarul şi 
un miros pătrunzător de boia inundă celula: 

— Ia şi-nghite. E atât de iute, c-ai să uiţi şi cum te cheamă. 

Au rupt cârnatul cu mâna şi s-au înfruptat cu plăcere, pof- 
tindu-1 şi pe temnicer, care-i cunoştea de-acum atât de bine pe 
prietenii care veneau acolo, că-i întreba de sănătatea rudelor. 

— Ieri l-am cunoscut pe dramaturgul Altes. Un tip de mare 
prestanţă! îţi spune ceva? (Brancaleone făcu semn că nu.) Sem¬ 
nează piesele cu numele Selta Runega; ei? (Altă negaţie.) Nici de 
drama lui, Orfanul ilustru , n-ai auzit? (Aici Brancaleone mai 
venea de-acasă, premiera de acum câţiva ani făcuse senzaţie.) E 
opera sa cea mai faimoasă! Cu ambianţă medievală, personajele 
se transformă în fantome, se ţipă tare şi din când în când are loc 
câte o atrocitate sângeroasă. Vrea să o reia la teatrul Santa Cruz. 
Şi zice că în exil a scris pe rupte şi vrea să-şi dea textele la citit, 
sau să le citească el însuşi unui impresar. Vrea să inunde Barce¬ 
lona cu versurile lui! Nu că-i fantastic? 

Brancaleone se uita la el mestecându-şi cârnatul. Dacă ar fi 
fost liber, sigur c-ar fi vrut să-l cunoască pe numitul Altes, i-ar 
fi organizat un recital în odaia din spate a librăriei şi ar fi aplau¬ 
dat vârtos după ultimul vers, dar aşa, închis, îi era indiferent. Cu 
atât mai mult azi. 

— Altes a venit de la Marsilia acum mai puţin de un an. Şi 
s-a dus glonţ să-şi caute prietenii de la Academia de Bones 
Lletres, bucurându-se să-i găsească aproape pe toţi. La cenaclu 
l-a adus Brâu, care avea şi el multe de povestit. Următoarea în¬ 
tâlnire precis c-o să fie la teatru. Şi poate ne încumetăm să jucăm 
şi noi în vreo dramă. Tu ce rol ţi-ai dori? 

— Rolul celui care moare înainte de a intra în scenă, fireşte. 

— Păi, în vremurile pe care le trăim, rolurile astea se găsesc 
la tot pasul! 


241 



— Atunci sunt liniştit. 

Văzând că prietenul său e deprimat, Insua a trecut la alt su¬ 
biect: 

— Ştii că primăria formează o comisie de cinci înţelepţi ca 
să adune cărţile din mănăstirile în ruină şi să formeze cu ele o 
singură bibliotecă? Brâu se numără printre aceştia. 

— O să iasă ditamai biblioteca. 

— Bineînţeles, se vorbeşte de zeci de mii de volume. Deo¬ 
camdată o să-i ducă la mănăstirea capucinilor. Brâu zice că ăia 
de la primărie nu ştiu ce vor şi n-au nici o para chioară. 

— Mi se pare normal. 

— Preşedintele comisiei e Pi Arimon, care e jumătate mili¬ 
tar, jumătate popă şi jumătate om cu capul pe umeri. 

— Asta face trei jumătăţi. 

— Mă rog, mă rog. Uite, ţi-am adus tot ce-i mai bun, des¬ 
făcu Insua pachetul cu cărţi şi le scoase de parcă ar fi fost ade¬ 
vărate trofee: Hernani de Victor Hugo, Corsarul de Byron şi 
Anthony de Alexandre Dumas. A, uitam, uite şi ultimele numere 
din El Vapor şi El Artista. Nu poţi fi romantic dacă nu citeşti 
presă romantică. 

— Crezi tu că mai sunt romantic? 

— Sigur că da, romantic eşti din leagăn până-n mormânt, 
asta dacă nu apare o femeie şi-n cinci minute face din tine un 
raţionalist. 

— Asta n-o să se întâmple, a surâs cu tristeţe Brancaleone. 

— Bine zis! Nu există femeie care să merite un astfel de sa¬ 
crificiu. Şi, apropo, trebuie să ştii că treaba cu femeile începe să 
fie o problemă. înţelepţii şi cu mine suntem cam îngrijoraţi că 
s-au cam rărit curvele, l-a lămurit el văzând că Brancaleone 
ridică din sprâncene. 

„înţelepţii 11 era răsunătorul nume pe care şi-l dăduseră prie¬ 
tenii. Deloc exagerat, căci fiecare dovedea câte un fel de înţelep¬ 
ciune. Sau măcar aspira la ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Foarte bine nu ştim nici noi, dar ceva se întâmplă în casa 
din piaţa Veronica. 


242 



— Lipsă de aprovizionare? 

— Posibil. Anul trecut holera a secerat şase fete, apoi aface¬ 
rea s-a închis pentru patruzeci de zile. Nu ne-a păsat, că majori¬ 
tatea eram plecaţi din oraş. Dar, când ne-am întors la dragele 
noastre obiceiuri, am dat de un puhoi de clienţi care aşteptau şi 
ne-am cam alarmat. Pe urmă au mai venit două fete noi, dar n-a 
fost suficient. Aşa că de-atunci nu mai ştim la ce ne putem aştepta. 

Brancaleone îşi aminti de orele fericite petrecute împreună 
cu prietenii săi la acel bordel. Era ţinut de o italiancă cam grasă, 
căreia i se spunea La Ruga şi care la vremea ei fusese tare fru¬ 
moasă, căci mai păstra şi acum urme ale trecutei splendori. O 
vedeai rar la faţă, dar se ştia că avea grijă de toate amănuntele, 
de la marea sală de aşteptare unde clienţii stăteau comod, până 
la dormitoarele luminate din plin, în care nu te îneca mirosul, 
căci se foloseau lămpi cu ulei aduse de la Paris. Clienţii mai pri¬ 
meau şi un fel de acoperământ din pânză pentru mădular, cică 
asta prevenea sifilisul, iar toate fetele aveau un aspect sănătos, 
chiar şi în părţile cele ascunse, pe care le arătau de bunăvoie 
când li se cerea. Fireşte, atâta rafinament îşi avea preţul, care era 
dublu sau triplu faţă de costul plăcerii în alte colţuri ale Barce¬ 
lonei, însă Brancaleone şi amicii săi scoteau banul cu drag, căci 
după ce încercai stabilimentul din strada Veronica nici că-ţi mai 
doreai altceva. 

— De asta mie cel mai dor, a spus Brancaleone. 

Amândoi ştiau bine la ce se referă şi i-a cuprins o jale adân¬ 
că. Dar timpul trecea, aşa că musafirul a căutat un subiect mai 
vesel pentru încheiere, coborând vocea: 

— Plănuim şi noi un asalt asupra mănăstirilor, dar nu ca să 
căutăm cărţi. Avem de gând să ţinem un cenaclu într-un cimitir 
în ruină. încă nu ne-am hotărât în care. (După cum se aşteptase, 
deţinutul zâmbea.) O să sărim gardul, dacă altfel nu putem in¬ 
tra, o să dăm un recital de poezie printre morminte şi-o să bem 
mult rachiu, la care o să invităm şi morţii. 

— N-o să aveţi curaj! 

— Ba da, căci Robles are nevoie de oase. 

— Pentru ce? 


243 



— Ca să le studieze, doar e aproape doctor. în plus, sfinţii 
călugări o s-o ducă mai bine cu el decât cu primarul, care acuş- 
acuş îi lasă fără loc de veci. 

— Vai, dac-aş putea să merg şi eu cu voi, a suspinat Bran- 
caleone. 

Insua s-a ridicat în picioare, vizita se terminase. 

— Las’ că venim să-ţi povestim, prietene. Şi-o să-ţi aducem 
şi un călugăraş sfarogit, ca să-ţi ţină companie. 



Am sunat la librărie, dar Virginia n-a răspuns, aşa că am în¬ 
cercat pe mobil. 

— Poţi vorbi? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Eşti cu Braulio? 

— îhm. 

— în pat? 

— într-o pizzerie. 

Logic. Era sâmbătă şi de-abia ora nouă seara. Uneori, când 
mă obsedează ceva, pierd noţiunea timpului. 

— îi ştii pe prietenii tatălui tău? 

— Pe unii dintre ei, da’ de ce? 

— Ştiai că printre ei era şi Guşi? 

— Guşi? Ăla cu hârtiile? 

— încearcă să fii mai discretă. Da, ăla. îl cunoşti? 

— Nu cred. 

— Am nevoie de adresa lui. O ai? 

— încă nu. Nu găsesc nicăieri agenda lui tata. 

— Păi caut-o, e urgent. încă ceva: ştii cine e Elorace Perry? 
— Habar n-am, alt amic de-al lui tata? 

— A fost secretarul ambasadei Statelor Unite la Madrid la 
jumătatea secolului al XlX-lea. Când şi-a încetat activitatea, în 
1854, a plecat la Lisabona împreună cu nevastă-sa, scriitoarea 
Carolina Coronado. îţi spune ceva numele ăsta? 

— De ce mă mai întrebi dacă tot ştii răspunsul? 


245 



— Carolina Coronado a fost poetă şi romancieră, deşi cred 
că partea cea mai interesantă a operei sale sunt articolele. A fost 
un soi de pionieră a feminismului şi un personaj cât se poate de 
ciudat. De exemplu, era convinsă că murise şi renăscuse de mai 
multe ori. Ce zici? 

— Catalepsie? 

— Bravo! Dar un romantic ar vedea altfel lucrurile. Ea, cel 
puţin, avea alt punct de vedere. Şi o încântau cimitirele, despre 
care vorbeşte mult în articolele ei. îţi spun toate astea pentru că 
am găsit o conexiune între cuplul Perry şi amicul nostru Branca- 
leone. Carolina Coronado vorbeşte de el şi de amicii lui, un grup 
de poetaştri autointitulaţi „înţelepţii", într-unul dintre articole; 
pare-se că le plăcea să dea recitaluri prin cimitire. Vezi câte des¬ 
coperi dacă te documentezi un pic, nu-i aşa că-i minunat? 

— Auzi, ni se răceşte mâncarea, nu vrei să vorbim altă dată? 

— Sigur, dar promite-mi c-ai să cauţi agenda aia, am nevoie 
de adresă. Şi, te rog, dacă Braulio trage cu urechea, nu pronunţa 
nume. 

A râs. 

— Ce prostii poţi să spui, eşti mai rău ca James Bond. Am 
să caut agenda şi-am să-ţi dau adresa lui Guşi. 

— Promiţi? 

— Promit, a răspuns pe un ton de adâncă plictiseală. 

— Auzi, nu vrei să ne vedem mai târziu la librărie şi să te 
ajut? 

— Scumpo, am alte planuri pentru seara asta. 

Mi-am imaginat-o surâzând şi uitându-se la Braulio, care su- 
râdea şi el şi o privea şi mi s-a făcut silă. 

— E important, am insistat. 

— Ce am eu de făcut e şi mai important. 

— Virginia, nu uita, tu m-ai băgat în povestea asta. Acum aş 
putea fi la film cu copiii mei, dar uite că stau aici vorbind cu tine 
despre oameni care au trăit în secolul al XlX-lea, aşa că să nu-mi 
spui că n-ai timp. 

— Dacă aş fi ştiut c-ai s-o iei atât de în serios, nici nu te-aş 
fi rugat. Eşti obsedată. 

Avea dreptate, eram obsedată, ca de fiecare dată când scriu. 
M-am despărţit cu un laconic „bine, mai vorbim" şi am închis. 


246 



Nu mă aşteptam să mă sune atât de curând, dar a făcut-o. 

— Notează, a spus cu un glas neprietenos, am adresa dom¬ 
nului Guşi: Piaza Real numărul 1, ultimul etaj. 

— Ce-i cu tine? 

— Păi aseară m-ai molipsit cu paranoia ta. 

— Nu ţi-a fost bine aseară? 

— Dacă te gândeşti la aspectul sexual, dimpotrivă, sunt zdro¬ 
bită. Dar după aia m-am tot gândit la acest domn Guşi şi n-am 
putut să dorm. (Iată un lucru care nu se potrivea defel nici cu 
ea, nici cu începutul poveştii de amor de care avea parte, mi-am 
zis.) Mi-am adus aminte de carnetul de adrese al lui tata, unul 
în care nota totul, până la cel mai mic detaliu, ştii şi tu cum 
era... Şi mi-am amintit că văzusem carnetul ăla cu câteva zile 
înainte, m-am enervat şi m-au năpădit tot felul de gânduri rele, 
din alea care-ţi vin în zori şi te trezesc şi mai abitir. Şi m-am 
sculat şi-am început să caut carnetul. 

— în librărie? 

— Nu. La Braulio acasă. 

Am tăcut. Acum pricepeam tonul ei acru. Şi m-am bucurat 
să constat că amorul nu-i năclăise total inteligenţa. 

— Şi...? 

— Şi nimic. Nu l-am găsit. Dar l-am găsit pe el, care apăruse 
brusc lângă fereastră şi se uita la mine cum îi scotoceam prin ser¬ 
tarele biroului. 

— Mamă! Şi ce-a făcut? 

— Mi-a tras-o ca o best... (s-a corectat după o fracţiune de 
secundă): nimic, am făcut amor cam violent. 

— Pe birou? 

— Pe duşumea. 

Al naibii Braulio. Breasla librarilor e mai energică decât cre¬ 
deam. 

— Şi asta-i tot? 

— Da. 

— Şi adresa lui Guşi...? 

— Azi-dimineaţă la şase era la librărie. Să nu-ţi vină să crezi. 
Carnetul de adrese al lui tata era pe masa lui, sub nişte cărţi. 


247 



Nu-mi amintesc să-l fi pus acolo... Deşi, ştii ce zăpăcită sunt... 
poate că a fost acolo tot timpul. 

Am lăsat să treacă o pauză, apoi am spus: 

— N-am înţeles dacă eşti supărată pe tine sau pe Braulio. 
— Pe amândoi. Pe mine, că sunt o idioată. Pe el, încă nu 
ştiu bine de ce. 



Unor anumite femei diavolul le face favoarea de a le lăsa să 
îmbătrânească fără să se dărâme cu totul. La Ruga este una din¬ 
tre ele. La vârsta ei - pe care n-o mai declară de mai bine de 
două decenii - încă mai sunt bărbaţi care o privesc doritori. 
Sigur că aceştia se mulţumesc cu puţin, îşi spune ea privindu-se 
în oglindă, deşi le răspunde cu indiferenţă, aşa cum a făcut o 
viaţă întreagă. Şi nimeni nu bănuieşte că acum, pentru prima 
dată, e sinceră. Pentru italianca noastră elementul carnal a do¬ 
bândit o dimensiune nouă, pe care nu o potoleşte nimeni, căci 
pentru asta ar avea nevoie de un partener care să perceapă, ca şi 
ea, trecerea timpului şi nevoia urgentă de a fi iubită firesc, fără 
tam-tam, fără bravada unui conchistador, aşa cum n-a mai fă- 
cut-o nimeni niciodată. Cel care s-ar apropia cel mai mult de aşa 
ceva e Nestor Perez de Leon, asociatul ei, dar ştim cu toţii de ce 
nu se poate. Când, după atâţia ani, La Ruga priveşte înapoi, îi 
vine s-o ia la sănătoasa. 

Bate la uşă şi-şi aranjează rochia. Formele ei sunt acum mai 
rotunde, mai pline. S-a şi fardat. 

— Intră, se aude glasul şefului poliţiei. 

Ca de fiecare dată în ultimii douăzeci şi cinci de ani, vă- 
zând-o, Perez lasă totul şi ia un aer mândru, teatral, de bărbat 
care vrea să pară mai înalt decât este. 

— Ai un moment? 

— Pentru domnia ta întotdeauna, madame , zâmbeşte el şi îi 
arată fotoliul din faţa biroului. 

Ea se aşază. Silueta i se desenează pe fundalul bibliotecii tic¬ 
site de volume care văd totul. 


249 



— Am venit să-mi iau rămas-bun. 

— Pleci într-o călătorie? 

— Nu. Mă întorc în Italia. 

Stă cu spatele drept, cu bustul ferm, decolteul e la fel de ex¬ 
cesiv ca oricând, dar glasul e sigur, aluniţa falsă e la locul ei, e 
coafată atent şi şi-a pus rochia cea mai scumpă pe care i-a cu- 
sut-o modista ei de la Paris. De inspiraţie renascentistă, ca s-o 
deosebească de toate modele astea care o plictisesc. 

— Pot să întreb unde anume? 

— Sigur, la Brescia. 

— Brescia, repetă Perez de Leon, ciudată alegere. 

La Ruga scoate din mânecă o foaie de hârtie şi i-o întinde, 
deschisă. Sunt doar câteva rânduri: 

doamnă d/iagă, nu ne cunoaştem. Soţuf meu e în agonie şt uă /tosteşte nu¬ 
mele gi şt noapte, T)acă puteţi, uă /tog să ueniţi fa noi pent/tu ca el să (toată 
mu/ti împăcat. tjUă simt obfigată să uă mai spun că din gu/ta fui nu iese un 
cuuănt ca/te să nu ţie obscen sau mu/tda/t, aiufte.fi ca/te uin neîndoielnic din aft 
timp şi ca/te n-au nici o fegătu/tă cu mine. T)acă acceptaţi incitaţia mea, uă p/to- 
pun să nu uo/tbim despfte tftecut. 
dumneauoast/tă, 

fîfeono/ta Simon de Sfeclii 

Gânditor, Perez împătureşte foaia şi i-o dă înapoi femeii. 

— Şi te duci. 

— Mă duc. 

— Şi ai de gând să asculţi de femeia asta pe care nici n-o cu¬ 
noşti? 

— Ba nu. O să vorbesc tot timpul despre trecut. 

— Şi crezi că şobolanul ăla de Lechi merită osteneala? 

— Amintirile mele o merită. 

— Şi nu-ţi pasă ce-o să zică numita Eleonora? 

— Toată viaţa am avut ca regulă să nu-mi pese deloc de 
femeile bărbaţilor mei. 

— Şi hotărârea dumitale e irevocabilă? 

— Asta dacă există ceva irevocabil. 

— Şi cu afacerile noastre ce-o să se întâmple? 


250 



— M-am gândit şi la asta, Nestor. Vreau să termin cu totul, 
vreau să-ţi vând partea mea. Şi te las să stabileşti dumneata preţul, 
cu condiţia să nu abuzezi. 

— Să stabilesc eu preţul... calculează Perez. Dar cine-o să 
conducă afacerea aşa bine cum o făceai domnia ta? 

Madame La Ruga face o strâmbătură cochetă: 

— Ei, candidate se găsesc. Uite, sunt două fete care merită 
să iasă la pensie. Le poţi avansa pe ele în grad. Două directoare, 
nu e simpatic? Una să se ocupe de casa din Mataro, alta de casa 
de pe strada Veronica. O să fie chiar mai bune decât mine. 

— Răspunzi pentru ele? 

— Ca de propriile mele fiice. Eu le-am educat. Sunt cunos¬ 
cute sub numele de Venus şi Afrodita. 

Ideea nu era rea. Perez de Leon clatină din cap. Ceea ce-1 
îngrijorează cu adevărat nu e succesiunea conducerii celui mai 
faimos bordel din oraş, pe care el nici nu l-a frecventat, şi nici 
reînnoirea „lucrătoarelor", asigurată graţie comerţului de fete de 
toate rasele şi originile, tot o idee a asociatei sale, care îi îmbog㬠
ţise pe amândoi. îl îngrijorează că se va plictisi. 

— Presupun că-ţi doreşti bani peşin pentru călătoria asta. 

— Aş prefera să-mi doresc, dar chiar am nevoie. 

— Draga mea, nu e recomandabil să doreşti decât dacă do¬ 
rinţa poate fi satisfăcută. 

— Depinde, domnule Perez. Insatisfacţia e vântul care îm¬ 
pinge corabia. 

— Şi dacă vântul se opreşte? 

— Atunci pluteşti. 

— în derivă? 

— Niciodată. Spre aventură. 

— Văd că nu-i chip să te conving. 

— Nici n-a fost vreodată, zic eu. 

— Pot măcar să încerc? Dacă te-aş ruga, ai rămâne? 

— Nu, domnule Perez. Mai repede m-aş lăsa convinsă de ştii 
dumneata ce. 

Perez deschide gura, gata să insiste pentru ceva ce încearcă de 
mai bine de douăzeci şi cinci de ani, parcă nici nu-i vine să crea¬ 
dă ce a auzit şi simte în vintre o agitaţie. 


251 



— însă te rog să nu încerci, i-o ia ea înainte. După atâta 
amar de vreme, nu mi-aş permite să nu fiu la înălţime. 

— Nu-ţi face griji, madame , greşeala asta n-ai făcut-o nicicând. 

— A, uitam. Ţi-am pregătit un cadou de despărţire... O 
fată africană. Vine diseară, dacă n-ai alte planuri. 

— Neagră? 

— Exact. Ai încercat vreodată aşa ceva? 

— Niciodată. 

— Ei, atunci o să-ţi placă. Experţii spun că sunt mai bune 
decât albele. 

— îmi miroase a premiu de consolare... 

— Dragul meu, uneori consolarea poate fi un premiu. 

Perez de Leon se ridică, dă ocol mesei, vine în faţa ei, se în¬ 
clină, îi sărută mâna înmănuşată cu multă afectare, lungind 
momentul, simţind atingerea mătăsii pe buze ca pe pielea însăşi 
a femeii. Reuşeşte totuşi să-şi revină. 

— Presupun că n-o să te mai văd, madame. 

— Sincer, sper să fie aşa. 



Două zile după vizita părintelui Irazogui, Ângel Vizitatul a 
avut parte de o surpriză neplăcută. A auzit nişte paşi care se apro¬ 
piau, glasul temnicerului, zăngănitul cheilor şi scârţâitul uşii. Era 
întins pe pat, cufundat în gânduri, nici nu s-a ridicat. Dar o voce 
neplăcută şi bine cunoscută l-a făcut să sară în picioare: 

— Sus, Francaleone! 

Nu-1 mai văzuse pe Nestor Perez de Leon din ziua în care 
fusese chemat de judecător să facă declaraţii. Atunci crezuse că 
motivul era descoperirea falsificării exemplarului din Tirant lo 
Blanc. Dar constatase repede că Perez era imprevizibil şi încre¬ 
menise aflând de ce era acuzat, mai cu seamă auzind că însăşi 
Carlota îşi recunoscuse vina şi de câteva ore îşi ispăşea pedeapsa. 
Atunci a fost închis aici, în piaţa Del Ângel, închisoarea cea mai 
infectă din oraş, pentru că era şi cea mai veche. 

Iar acum omul se uita la el, transpirând ca un porc, iar el se 
întreba ce-o mai fi vrând oare, căci nu se aştepta la nimic bun. 

— Azi a venit maică-ta să mă vadă, tu ai trimis-o? 

— Nu, domnule. 

— M-a implorat să mă milostivesc de tine. A căzut în ge¬ 
nunchi. A fost foarte neplăcut. 

Scrâşnind din dinţi, Brancaleone avea chef să-l pocnească pe 
piticul ăsta înfumurat. 

— Biata femeie, n-ar trebui s-o faci să sufere. 

— Nu stă în puterile mele, domnule. 

— înţeleg, înţeleg. (Perez s-a aşezat pe pat, bătăile inimii lui 
Brancaleone s-au accelerat: omul se aşezase exact pe paginile Car- 
lotei, doar pătura aspră se interpunea între caligrafia ei şi fundul 


253 



lui Perez de Leon. Omul a scos batista, şi-a şters transpiraţia de 
pe obraz şi de pe guşă.) Cât de mult îţi doreşti să ieşi din închi¬ 
soare, băiete? 

— O doresc din tot sufletul! 

— Numai că eşti prea mândru ca să-mi ceri îndurare, nu-i 
aşa? 

— Recunosc, domnule. 

— Te înţeleg, băiete, şi eu mai curând aş muri decât să mă 
umilesc înaintea cuiva. Chiar dac-ar fi să mucezesc intr-un loc 
ca ăsta. (Şeful poliţiei s-a uitat în jur, a strâmbat din nas.) Dar 
am eu bănuiala că nu vrei să putrezeşti încă, nici aici, nici altun¬ 
deva, şi că ai fi dispus să accepţi anumite condiţii în schimbul 
libertăţii. Zic bine? 

— Depinde, domnule. 

— Bun! Ei, află atunci că azi e ziua ta norocoasă, a rânjit 
grotesc, aşteptând poate ca el să mai spună ceva, apoi a conti¬ 
nuat: Cred că eşti la curent cu ce-au păţit călugării şi măicuţele 
în toată ţara. Eu speram ca Barcelona să se arate mai cumpătată 
în ură, să dea dovadă de iluminismul ăla cu care se mândreşte, 
dar fapt este că au dat drumul taurilor, au ieşit în stradă toţi ne¬ 
bunii, doar cei cuminţi au rămas acasă. Totul a început la tur¬ 
nul Barcelonetei, publicul s-a enervat pentru că taurii erau prea 
blânzi, ca să vezi ce prostie, ce fleac... 

— Omnia rerum principia parva sunt... a murmurat Branca- 
leone. 

— Cum, cum? 

— Toate lucrurile încep cu un lucru mărunt. Cicero. 

— Da, da, bine, cum zici tu - doar de Cicero nu-i ardea lui 
Perez -, ziceam deci că totul a început cu fleacul ăsta şi două ore 
mai târziu mulţimea înfierbântată ţâra ultimul taur pe Muralla 
del Mar până la Rambla. Taurul a ajuns mort, fireşte. Pe urmă 
furia s-a mutat, nu ştiu cum, asupra mănăstirilor, mai întâi la San 
Jose, care a ars prima, apoi la celelalte: ale franciscanilor, augus- 
tinilor, trinitarienilor, dominicanilor. Rambla toată semăna cu 
un câmp de luptă. La Seminar, câţiva călugări s-au apărat cu puş¬ 
tile, omorând câţiva atacatori; alţii au pierit în foc; cei mai mulţi 
au fost duşi în forturi de militarii care-i protejau. Oamenii de 


254 




ordine erau îngroziţi, mulţimile erau furioase, liberalii - a făcut 
o pauză - dar pesemne că amicii tăi văd altfel lucrurile. 

— Ce să spun, domnule... a minţit Brancaleone. 

A doua zi după nebunia din noaptea de San Jaime, Insua îi 
prezentase versiunea sa: că oamenii, sătui de abuzurile clerului, 
plătiseră astfel o ranchiună care dura de prea mult timp. Pic㬠
tura care umpluse paharul fusese sprijinul multor oameni ai Bi¬ 
sericii faţă de cauza carlistă, care-i apăra pe ei şi pe averile lor, 
sau poate epidemia de holeră din urmă cu un an, care decimase 
populaţia. Dărâmarea porţilor bisericilor şi incendierea fuseseră 
semnul prin care le spuneau călugărilor şi măicuţelor că nimeni 
nu mai trăia ca ei în oraşul sufocat de ziduri, în care populaţia 
se înghesuia în locuinţe minuscule şi bolile făceau ravagii. Iar 
acum legea trebuia să termine treaba, suprimând toate ordinele 
religioase şi confiscându-le bunurile, ce aveau să treacă în mâini¬ 
le poporului, care avea atâta nevoie de ele. Era, desigur, un alt 
mod de a vedea lucrurile. în viaţă, totul se reduce la o chestiune 
de puncte de vedere. 

— Zău? (Perez a ridicat din sprâncene neîncrezător, apoi s-a 
întors la ceea ce îl interesa.) Mă rog, n-are importanţă. în urma 
acestor evenimente neplăcute de luna trecută, primăria a insti¬ 
tuit o comisie formată din cinci academicieni care trebuie să adu¬ 
ne repede cărţile mănăstirilor care au ars. E urgent, multe cărţi 
au rămas sub cerul liber şi se pot degrada. Un om de-al meu de 
încredere va însoţi comisia pentru a evita orice pericole neprev㬠
zute şi a colabora pe cât posibil cu aceasta. La început au fost 
reticenţi, argumentând că bibliotecile mănăstireşti nu sunt toc¬ 
mai locul potrivit pentru un agent al legii, nouă ne-ar conveni 
mai curând spaţiile deschise. (A rânjit răutăcios.) Dar până la 
urmă însuşi primarul s-a lăsat convins şi mi-a dat mână liberă. 
Omul ăla vei fi tu, băiete. 

Situaţia avea haz, şi-a zis Brancaleone. Numai că va ajunge 
colaborator al poliţiei şi om de încredere al şefului ei nu-i trecuse 
lui prin cap în dimineaţa aceea. Exact atunci, Perez de Leon a 
simţit o pişcătură pe fesa stângă şi s-a scărpinat, făcând să foş¬ 
nească hârtiile Carlotei. Dar era atât de bucuros de cum se aran¬ 
jau lucrurile, că n-a dat importanţă. 


255 



— Adică vreţi ca eu să-i apăr de pericole pe cei din comisie şi 
să-i ajut, a repetat Brancaleone ca să fie sigur că înţelesese corect. 

— Sigur că nu, imbecilule! Acesta e doar pretextul. Ce vreau 
eu este să căşti bine ochii. Şi să-mi aduci mie ce găseşti mai va¬ 
loros în bibliotecile alea. 

— Ce e mai valoros, domnule...? 

— Tu-mi cunoşti gusturile. Şi ştii să recunoşti cărţile bune. 
Ne aflăm înaintea unei şanse extraordinare. 

— Aşa e, domnule, alta ca asta n-o să mai fie. 

— Tocmai! N-o pot lăsa să-mi scape. Aşa că ăsta e târgul: 
cărţi în schimbul libertăţii tale. 

— Şi după ce-o să se termine treaba comisiei...? 

— Rămânem la fel de prieteni ca înainte, a zâmbit sinistru 
Perez. 

— N-o să mă întorc la închisoare? 

— Nu, dacă te porţi cum trebuie. 

— Şi exilul...? 

— Aş, prostii. Se pleci în exil nu-mi foloseşte la nimic. 

— Cu respect vă spun, dar toate astea le vreau puse pe hârtie. 

Acum cel mirat era Nestor Perez de Leon. A stat pe gânduri. 

— Nu, Francaleone, asta e imposibil. 

— Atunci rămân în închisoare. 

Prins la înghesuială, Perez a fornăit ca un bivol şi a clătinat 
din cap. 

— Şi de unde hârtie şi condei? 

— Staţi liniştit, am eu. 

Brancaleone a tras micul sertar al mesei de brad şi a scos o 
călimară rotundă din plumb, fără capac, şi o pană cam răşchi¬ 
rată. Apoi şi-a amintit că exact cu o seară înainte îşi terminase 
raţia săptămânală de coli şi s-a panicat, dar a optat repede pen¬ 
tru o soluţie de urgenţă. S-a apropiat de pat, a scotocit delicat 
pe sub fundul vizitatorului, a extras teancul de hârtii şi l-a disi¬ 
mulat iute sub cărţi, păstrând doar ultima coală, care era scrisă 
doar pe o parte. Cu un pic de noroc, dacă n-o răsucea, şi la lu¬ 
mina aceea slabă, Perez n-ar fi observat caligrafia tremurătoare 
de pe verso. I-a oferit deci instrumentele de scris. 

— N-am nici o idee, scrie tu, a spus Perez. 


256 



Aşa că Brancaleone a înmuiat pana în cerneală şi, fără să stea 
pe gânduri, fără să-şi facă probleme de vocabular sau ortografie, 
de parcă scrisul i-ar fi fost o a doua natură, a aşternut următorul 
text: 

dAin p/iegenta, cu, c_Alesto/t “-Pefteg de 91e6n, inspeeto/i gene/iaf de podiţie ad 
acestui o/taş, îf desemneg pe dibmud Dlngef c B/ianeafeone cAlcu peut/tu a-i 
photeja şi a-i ajuta pe domnii din comisia pUmăHei, scopud {iind să-i însoţească 
fa toate mănăsti/tife da cam aceştia uo/t căuta eă/iţife i/ecliifo/t biblioteci şi să-i 
apcftc de con^fictefe sau pedeodede cam-an putea apărna. 

3n sefiimbuf accsto/t sewicii, Dlngef ^B/tancafeone [uimeşte anudama totafă 
a pedepsei cu înclusoa/tea şi cu exidud da cam a jjost condamnat în cafitate de 
comfificc fa adudtex şi nu ca t/tebui să /tcuină în detenţie (decât dacă nu-şi îndc- 
pfineşte misiunea). $a/t pent/tu ca acest document să dobândească uadiditate 
comfjfetă, îf semneg fa ^Ba/tcefona, agi, 28 august 1835. 

Semnat: c_Alesto/t ‘-Peftcg de Sfcon, di/tccto/tuf pofiţiei. 

Minunându-se de iuţeala cu care se mişca pana în mâinile 
junelui, Perez a citit şi a semnat, venind pentru aceasta la masa 
de brad. După care a plecat fără să mai spună nimic, mândru ca 
un as din pachetul de cărţi de joc. 

După două ore, temnicerul deschidea uşa celulei: 

— Brancaleone, strânge-ţi lucrurile. Eşti liber. 



Grupul „înţelepţilor" era format din şase zăpăciţi cu vârste cu¬ 
prinse între şaptesprezece şi douăzeci şi opt de ani. Mai exact: Ro- 
bles, pictor pasionat de anatomie; Insua, tipograf-şef şi falsificator 
de incunabule; Rojo, editor de romane şi aproape spiritist; Piferrer, 
actoraş, dramaturg şi, fără să ştie încă, medium; Brâu, înfumurat, 
mare admirator al lui Larra şi profesor de mecanică teoretică; 
Brancaleone, librar, poet, adulter fără vină şi căutător de cărţi. 

Pe 7 septembrie era lună plină, era luni şi era o zăpuşală de 
groază. Şi-au dat întâlnire la ora opt la Taverna Norocului; cei 
mai punctuali au fost, ca de obicei, Insua şi Brancaleone. Primul 
exulta de bucurie şi era mândru de bafta sa, pe care o credea ne¬ 
sfârşită, căci tocmai fusese angajat de unul dintre întreprinzătorii 
la care visează orice ucenic tipograf: peste mai puţin de o săpt㬠
mână avea să lucreze cu Tomâs Gorch. Au cerut rachiu şi au în¬ 
chinat pentru libertate, un toast obişnuit pentru ei, dar care acum 
avea o semnificaţie specială, mult mai veselă. Era prima dată când 
se întâlneau cu toţii după detenţia lui Brancaleone. 

Următorul venit a fost Robles, instigatorul acestei aventuri. 
Era înveşmântat intr-un pardesiu lung, care te făcea să transpiri 
doar privindu-1, dar care stârnea admiraţie pentru croiala sa neo¬ 
bişnuită şi nouă. îi fusese adus de nişte prieteni din Prusia, unde 
nici un bărbat care se respecta nu ieşea pe stradă altfel îmbrăcat. 

— Pare să ţină mai cald decât capa noastră, măcar nu simţi 
vântul pe la picioare, şi-a dat cu părerea cârciumarul, care trăsese 
cu urechea. 

Rojo şi Piferrer au venit împreună. Primul, vorbind tare şi pe 
un ton peremptoriu, ca din amvon. Celălalt, dându-i dreptate, 


258 



convins de adevărul cuvintelor sale. De data asta nu mai vor¬ 
beau de politică, ci de teatru. Rojo îl cita pe Victor Hugo, susţi¬ 
nând că autorul era precum un demiurg care trebuie să fie atent 
la toate detaliile, chiar şi la cele nesemnificative, drept care e 
musai să nu le neglijezi niciodată. 

— Niciodată! a repetat, ridicând un deget în sus. 

Rojo şi Piferrer erau un cuplu de maestru şi învăţăcel şi, în 
plus, extremele de vârstă ale grupului. Rojo devenise o autoritate 
în materie de scriitori la modă şi Piferrer visa să ajungă şi el la 
fel înainte de a împlini douăzeci de ani. Şi pentru că Piferrer pro¬ 
venea dintr-o familie umilă care o ducea tare rău, Rojo îl anga¬ 
jase corector la editura sa, lucru care le consolidase şi mai mult 
relaţia şi rolurile. Ajunşi la cârciumă, s-au relaxat şi au lăsat ches¬ 
tiunile demiurgice pentru altă ocazie. Au închinat pentru cama¬ 
radul recuperat, apoi pentru aventura care-i aştepta. 

Ultimul venit, ca de obicei, a fost foarte ocupatul Brâu, care 
s-a înfăţişat gătit ca pentru o premieră la operă, cam nelalocul 
său şi afişând privirea dispreţuitoare pe care o dobândise după 
ce fusese primit în Academia de Bones Lletres, dar care i se ierta 
lesne, căci trecea după al doilea pahar. Aşa că i-au dat iute o por¬ 
ţie dublă de rachiu, au plătit şi au plecat la morţii care-i aşteptau 
la cimitir. 

— Vă duceţi să vedeţi morţi? Păi ce, n-aveţi oglindă acasă? 
i-a ironizat Brâu. 

Aleseseră cimitirul mănăstirii San Jose din raţiuni estetice. în 
noaptea de San Jaime arsese prima şi fusese apărată de călugări 
până-n ultima clipă, unul dintre ei pierind în flăcări. Atitudinea 
sa eroică, potrivită parcă unei drame din Secolul de Aur, le sluji¬ 
se ca motiv de inspiraţie pentru nişte poeme pe care voiau să şi 
le citească unii altora sub clar de lună, printre lespezile cimiti¬ 
rului mănăstiresc. Asta era ideea acelor juni despre o întâlnire 
între prieteni. 

Mănăstirea San Jose se afla puţin mai sus de jumătatea Ram- 
blei, pe partea stângă cum urci, şi chiar vizavi de Llano de la Bo- 
queria. Brâu şi Brancaleone fuseseră acolo cu două zile în urmă. 
Primul, ca membru al comisiei de salvare a cărţilor; cel de-al doi¬ 
lea, ca spion al nefastului Perez de Leon. Cunoşteau locurile şi 


259 



ştiau că nu era cazul să sară gardul: biserica era deschisă, de acolo 
ieşeai în claustru, apoi în grădină, nici măcar nu îţi murdăreai 
încălţările. 

Grădina fusese a carmeliţilor şi era foarte mare. Cuprindea, 
în afară de pământul pentru ogoare, o moară pentru scos apa 
din puţ, o esplanadă pe care călugării jucau petancă în timpul 
liber, iar la margine, chiar lângă zidul lipit de strada Petxina, o 
capelă mică, înconjurată de morminte: cimitirul mănăstiresc. în 
timp ce se apropiau de acesta, îşi povesteau ce auziseră despre 
călugării carmeliţi, întâmplări destul de lugubre, deloc potrivite 
pentru ocazie, precum cea a călugărului lapidat de viu pentru 
că-i apărase pe vânzătorii ambulanţi şi fusese descoperit de un 
general francez într-o razie. 

Acolo, la zid, printre lespezi, fiecare şi-a găsit locul, iar după 
ce-au scos rachiul, a început şi recitalul poetic. 

Primul a citit Rojas. Scrisese, le-a spus el, două mii cinci sute 
de versuri hexasilabice pentru care încă nu găsise titlul potrivit. 
S-au temut o clipă că le va citi pe toate, exagerat cum îl ştiau, şi 
că vor muri pe loc de exces de lirică. Dar s-au liniştit, căci făcuse 
un rezumat de trei pagini, pe care le-a declamat mişcat până la 
lacrimi şi care se terminau astfel: 

Ţărâna se întoarce în ţărână? 

Sufletul se întoarce în ceri 
Totul e doar materie pieritoare. 

Putreziciune şi noroi? 

Nu ştiu; dar e ceva 
Ce nu pot explica. 

Ceva ce ne provoacă silă şi teamă 

Şi îi face atât de trişti 

Şi atât de singuri... pe cei morţi. 

A fost foarte aplaudat. S-a auzit un glas: „Să ştiţi că nu-mi 
mai văd nici mâinile". Aşa că au aprins o lumânare, iar cei şase 
au devenit şase prezenţe spectrale. 

A urmat Brancaleone. Cum fusese foarte ocupat să-şi reia noua 
sa viaţă, n-avusese timp decât pentru o satiră: 


260 



Aici zac doi soţi. 

Două cumnate, soacra şi ginerele. 

Doar dracul mai lipseşte 
Ca să avem de-a face cu Iadul. 

Când i-a venit rândul, Brâu, care rămăsese în picioare lângă 
zid ca să nu se murdărească, a refuzat: „Avem tot timpul să vă plic¬ 
tisesc altă dată“. Au insistat degeaba. Erau convinşi că adusese 
ceva, dar că marele său orgoliu îl împiedica să împărtăşească ceea 
ce scrisese cu prietenii săi. Sau nu era orgoliu, ci teroarea poetu¬ 
lui mascată în vanitate, cine ştie. Cert e că nu le-a citit nimic, 
dar a decretat pe un ton misterios: 

— Biata omenire, sortită ori să rămână pe loc, ori să meargă 
în altă parte. 

— Mare adevăr ai spus, a sărit Piferrer, cu gura căscată de 
admiraţie, şi ce frumos! 

— Frumuseţea nu constă în a spune lucruri noi şi nemaiauzite, 
ci în a formula adevărurile cele mai ştiute, a mai adăugat Brâu. 

Cineva l-a întrebat de ce mai venise dacă n-avea de gând să 
citească nimic, la care răspunsul lui a sunat astfel: 

— Viaţa mea se rezumă la a voi să spun ceea ce alţii nu vor 
să audă. 

— Şi asta nu te îngrijorează? a vrut să ştie Piferrer, adânc 
impresionat de retorica idolului său. 

— Lipsa de îngrijorare e prima îngrijorare a secolului nostru, 
a spus imediat Brâu, de parcă-şi pregătise toate răspunsurile. 

A urmat Insua. A scos nişte hârtii, s-a ridicat, s-a aşezat cu 
faţa spre lună şi s-a văzut limpede că-i tremurau atât mâinile, cât 
şi foile. 

— N-aş vrea să vă plictisesc, prieteni, nu sunt decât un scrib, 
s-a scuzat el. 

— în ţara asta nu există scribi care să ştie să scrie! a strigat 
Brâu, dar a fost ţistuit să lase obrăzniciile. 

Insua ezita şi mai mult. Poemul său se intitula Visare şi înce¬ 
pea astfel: 

Am avut un vis, un vis ciudat 
Şi înfricoşător, dar şi plăcut, 


261 



Fioros şi dulce în acelaşi timp, 

Mă tot chinui să-l dau uitării. 

Dar încă mă face să tremur. 

Visul lui era aşa: se plimba printr-o grădină idilică, numai 
verdeaţă, flori şi izvoare cristaline. Deodată, în paradisul ăsta, se 
întâlnea cu o frumuseţe de fată blondă cu ochi albaştri care spăla 
un cearşaf la râu. O întreba ce spală acolo, iar angelica făptură îi 
spunea: 


Pânza asta pe care o spăl 
E giulgiul morţii tale. 

Mergea mai departe şi iar se întâlnea cu fata, care de data asta 
tăia scânduri dintr-un stejar. O întreba ce face cu scândurile alea, 
iar ea îi spunea cu un glas înfricoşător: 

Se apropie ceasul. 

Ce vezi aici e chiar coşciugul tău. 

Cea de a treia întâlnire, pe care Insua a citit-o într-o tăcere 
înfiorată, era cea mai sinistră dintre toate: frumoasa săpa p㬠
mântul cu o cazma. Poetul o întreba pentru cine e groapa aceea, 
iar poemul se sfârşea lăsându-i pe toţi cu respiraţia tăiată: 

,yAcum totul e pregătit: 

Groapa asta e pentru tine. “ 

Şi spunând ea asta, 

Mi-am văzut mormântul la picioare. 

înţelepţii au aplaudat mai abitir ca niciodată. L-au asigurat 
pe Insua că era cel mai bun lucru pe care-1 scrisese, i-au lăudat 
progresele şi maturitatea literară. Obişnuit mai curând cu îndo¬ 
ielile proprii decât cu entuziasmul celorlalţi, omul nu mai ştia ce 
să zică. 

— Te public! a sărit Rojo din colţul lui. 

— Nu e corectat, nu merită, s-a apărat Insua. 


262 



— îndoiala ucide mai mulţi scriitori decât foamea, a decretat 
cu înţelepciune Rojo. Scapă de versurile astea dându-le la tipar 
şi scrie altele! 

— Ştiu eu ce să zic... ezita autorul. 

— N-am dreptate, Brâu? 

— Cuvântul scris trebuie să se audă, prietene, l-a susţinut 
acesta pe Rojo. 

Lectura odată terminată, trebuia isprăvit rachiul ca să nu-1 mai 
care înapoi. Cum din acesta aveau din belşug, au tot închinat 
din ce în ce mai cu foc: pentru călugărul carmelit, pentru luna 
cea impasibilă, pentru prietenia poeţilor, pentru reînvierea mor¬ 
ţilor, pentru inspiraţia arhitectului municipal, pentru sufletul lui 
Garibay şi pentru cele o sută de tunuri. Erau tare veseli când 
Robles a dat ordinul: 

— Şi acum, la treabă! 

Au rămas mai tăcuţi decât mormintele din jur constatând că 
sub pardesiul la modă studentul la anatomie avea doi saci de 
pânză. Cu ei în mână, s-a apropiat de mormântul cel mai prăp㬠
dit, şi-a scos cu gesturi de dandy pardesiul, l-a agăţat grijuliu de 
altă piatră de mormânt ca de un cuier şi, în haine de lucru, s-a 
apucat să dea la o parte pământul. 

— Ajută-mă, Piferrer! i-a ordonat celui mai tânăr, care a dat 
fuga, mai doritor ca niciodată să ajungă poet. 

Au săpat de zor şi au dat de nişte zdrenţe putrede. 

— N-a avut sicriu, a informat Robles asistenţa. 

— Doar un giulgiu, a completat Piferrer. 

Cei patru care nu-şi murdăriseră mâinile observau scena fie¬ 
care în felul lui. Brancaleone îşi zicea că amicii săi rămăseseră la 
fel de nesăbuiţi, dar n-avea de gând să-i imite aşa cum ar fi 
făcut-o negreşit înainte vreme; parcă nu mai era ca în urmă cu 
şase ani. Rojo, aşezat cu spatele sprijinit de zid, simţea cum i se 
învârte capul, dar nu scăpa nici un amănunt. Căuta ceva indicii 
de spectral, era convins că ocupantul mormântului profanat 
avea ceva de spus în privinţa asta. Poate că era posibil, îşi zicea, 
ca protagoniştii scenei să devină ţinta unei răzbunări sângeroase 
şi îngrozitoare, din care-şi dorea să scape cu viaţă doar ca să poa¬ 
tă scrie ce se petrecuse. Insua nu credea în fantome, dar în noaptea 


263 



aceea zăpuşitoare locul i se părea deosebit de plăcut şi nu se gân¬ 
dea la nimic, nici supranatural, nici altfel: abia-şi revenea din 
elogiile primite, ceea ce pentru un scriitor e mult mai important 
decât orice primejdie. în fine, Brâu, care-şi păstrase distincţia, 
trădată doar de o meşă rebelă de pe frunte, zâmbea enigmatic (şi 
cam beat). 

— Când o afla că i-am cărat biblioteca... a spus Brancaleone 
uitându-se la Brâu şi referindu-se la călugărul profanat. 

— Precis că ştie deja, a răspuns din spate Rojo, pe lumea de 
dincolo veştile ajung mai repede. Nu vezi că aici n-avem habar 
de nimic? 

între timp, Robles ieşea din groapă cu câte un femur în am¬ 
bele mâini: 

— Iată-l! Amicul nostru Cel-Fără-De-Odihnă! Salutaţi-1 
cum se cuvine. 

Piferrer a adus sacul în care studentul la anatomie a vârât pe 
rând tot scheletul. Insua şi Brancaleone s-au apropiat curioşi, 
urmaţi de Brâu, care a decretat: 

— Aici zace jumătatea de Spania ucisă de cealaltă jumătate. 

în nici trei minute, călugărul exhumat se găsea în noul său 
giulgiu, care cel puţin avea pânza întreagă. Robles a legat sacul 
la gură, l-a pus jos şi s-a dus la alt mormânt, chemându-1 pe 
Piferrer, care a dat fuga. Au săpat şi acolo, de data aceasta aveau 
experienţă. Călugărul acesta avea parte de un sicriu simplu de 
brad, care rămăsese întreg. 

— Asta e mai proaspăt, a fost de părere Robles, pipăind lemnul. 

— învierea morţilor, fraţilor, a conchis Rojo. 

— Categoric, sunt pentru genul de moarte din care poţi în¬ 
via, a decretat Brâu, foarte convins. Dacă nu poţi învia, nu me¬ 
rită să mori. 

— Bine zis! Robles a tras, lemnul rezista, Piferrer era prea 
pirpiriu ca să-i fie de folos, aşa că a strigat: înţelepţilor, o mână 
de ajutor! 

Au venit toţi, în afară de Brâu, care n-avea chef să se murd㬠
rească. 

— Nu înţeleg de ce-ţi trebuie doi morţi, doar ai deja unul, 
s-a mirat Insua. 


264 



— Am, dar unul e pentru o afacere cu nişte florentini, trăgea 
Robles de scândurile care nu se clinteau. 

— Tot studenţi la anatomie? 

— Cămătari. Vor să scape de nevasta unuia, care e cumnata 
altuia, dar fără să ucidă pe nimeni. 

— Şi femeia unde e? 

— A fugit cu un soldat turc. 

— Şi de ce nu o lasă să moară de moarte bună? 

— Pentru că au nevoie de un cadavru ca să primească moşte¬ 
nirea. 

— Şi ai de gând să-l dai pe omul Domnului drept cumnata 
florentinului? 

Cam aşa vorbeau Robles şi Insua în timp ce se luptau cu si¬ 
criul de brad. Deodată s-a auzit un zgomot mare care i-a făcut 
să tresară speriaţi şi au prins să bată clopotele mănăstirii. Un 
sunet lugubru, grav, haotic. 

— Ce, bat clopotele de la sine? 

— Pesemne, că n-a rămas nimeni să le tragă. 

Toţi ochii erau aţintiţi spre clopotniţa foarte înaltă. 

— Eu zic că le mişcă vântul, a fost de părere Piferrer, încer¬ 
când să-şi facă singur curaj. 

— Ce vânt, băiete, de ani de zile n-am văzut o noapte mai 
liniştită, a răspuns Insua. 

— Acolo sus o fi bătând vântul, a arătat băiatul spre clopot¬ 
niţă. 

— S-ar zice că se înalţă întruna, nu ţi se pare? 

— Ba da, semn rău, a şoptit Piferrer. 

— Ştiţi ceva, hai mai bine să terminăm treaba, a hotărât 
Robles. 

— Clopotniţele cresc pentru ca sufletele să poată coborî din 
cer, a explicat Rojo. 

— Şi de ce-ar face asta? a vrut să ştie Insua. 

— Ca să ne ia locul pe pământ. 

între timp, clopotele băteau, clopotniţa se tot înălţa şi sicriul 
a cedat în sfârşit. înăuntru era leşul unui călugăr carmelit pe ju¬ 
mătate putrezit. Cu toţii au strâmbat din nas. în afară de Pifer¬ 
rer. Care şi-a dat ochii peste cap şi a început să fie scuturat de 
convulsii. 


265 



— Bandiţilor, jefuitori de morminte, liberalilor, derbedeilor, 
elisabetanilor, îndrăcirilor, lăsaţi-mă imediat acolo unde eram! a 
rostit acesta cu un glas care nu era al lui. 

Ceilalţi au rămas muţi şi livizi, incapabili să se mişte. Chiar şi 
Brâu rămăsese fără sentinţele sale obişnuite. Piferrer a grăit iar: 

— Ce mai staţi? Acoperiţi-mă odată! Puneţi-mă în pământul 
din care n-ar fi trebuit să mă scoateţi! 

Clopotniţa era acum enormă, cupola i se pierdea în cerul ne¬ 
gru fără nori, clopotele răsunau tot mai de departe, sus, foarte sus. 

— Văd că trebuie să fac eu totul, a pufnit Piferrer, l-a împins 
cât colo pe Robles, şi-a pus sicriul în spate, l-a aruncat înapoi în 
groapa pe care a acoperit-o cu pământ fără ajutorul nimănui, 
după care s-a întors către prietenii săi şi le-a spus cu o privire în¬ 
cărcată de ură: 

— Veţi muri ucişi de libertatea pe care o predicaţi atâta, bles¬ 
temaţilor! 

Apoi s-a prăbuşit ca un sac pe pământul răscolit. Clopotele 
au tăcut, turnul a revenit la înălţimea cunoscută, încremeniţi, 
cei care asistaseră la întâmplare au tăcut mâlc. Doar Brâu s-a 
uitat la clopote şi a grăit: 

— Şi ele vor muri din cauza libertăţii. 




PAU PIFERRER FÂBREGAS 
(1818-1848) 


S-a născut într-o familie umilă originară din Vilassar de Mar. 
Părinţii erau agricultori, însă au emigrat la Barcelona ca să lu¬ 
creze în industria mătăsii. Tatăl a ajuns învăţător şi a murit t⬠
năr, aşa că fiul i-a luat locul pentru a ţine casa şi a-şi plăti studiile. 
A studiat filozofia şi literele şi a fost unul dintre cursanţii cei mai 
străluciţi ai şcolii de la Junta de Comercio. 

Nu e greşit a-1 defini ca revoluţionar. în 1835, în urma in¬ 
cendierii mănăstirilor, scria: „Convulsiile politice îmi ocupă me¬ 
reu gândurile, nimic altceva nu mă atrage“. Un an mai târziu, 
împlinind optsprezece ani, se înrolează voluntar pentru a lupta 
împotriva carliştilor. în aceeaşi perioadă începe să scrie şi să-şi 
publice primele texte în revista El Vapor - emblemă a liberalilor 
din Barcelona -, în 1837. De atunci nu se mai opreşte din scris 
şi din publicat, devenind un nume în critica de teatru şi muzică, 
în 1839 i se încredinţează lucrarea cea mai de seamă din cariera 
sa: redactarea primului volum al operei de dimensiuni ambiţioase 
Amintiri şi frumuseţi din Spania. în timp ce se ocupă de aceasta 
e numit bibliotecar la San Juan, unde s-au strâns toate cărţile re¬ 
cuperate din bibliotecile mănăstirilor din Barcelona. Scrie o 
faimoasă odă către familia regală, pleacă la Mallorca pentru a 
continua redactarea comandată, iar în 1842 e lovit de tuberculoza 
de care nu va mai scăpa. 

E ales membru al Academiei de Bones Lletres, publică în 
Diario de Barcelona, devine conservator, compune poeme pe te¬ 
me de credinţă şi primăvară, îşi neglijează activitatea literară, do¬ 
bândeşte o catedră de retorică la Universitatea din Barcelona şi 


267 



scrie: „Odată pierdută, inocenţa vieţii nu se mai întoarce". Nu¬ 
mai că-ntr-o bună zi pare a-şi recupera încrederea în literatură şi 
declară în stânga şi-n dreapta că vrea să se dedice poeziei. Moare 
la puţin timp după asta, în altă zi de San Jaime, cea a anului 
1848. Avea treizeci de ani. 

Criticii l-au considerat poetul cel mai promiţător al romantis¬ 
mului catalan, deşi unul dintre cei mai puţin productivi. A exer¬ 
citat o influenţă hotărâtoare asupra grupului de intelectuali care 
au reuşit să ridice literele catalane la un înalt nivel cultural, nu- 
mindu-şi isprava la Renaixenca (Renaşterea), însă nici unul din¬ 
tre aceştia nu l-a considerat de-al lor pe cel care venea de la ţară 
şi care fusese primul culegător de poezie populară, asta pentru 
că a scris mereu în castiliană. Pentru el nu era loc în vreo anto¬ 
logie, nici nu avea rezervat un Parnas bilingv. Alt catalan, Ra- 
mon Carnicer, l-a revendicat oarecum în 1963. Menendez y 
Pelayo îl include printre cei mai buni o sută de poeţi în limba 
comună şi astfel se epuizează posteritatea unui om care poate 
chiar a meritat-o. 

Din Viteji, aventurieri şi heterodocşi ce merită amintiţi 
Ediciones Pampalluga, Malgrat del Mar, 1985 



Multe sunt de făcut ca să-ţi repui pe picioare o viaţă din care 
ai pierdut şase ani, iar Angel Brancaleone nu ştia ce să facă mai 
întâi. Priorităţile erau să-şi aline mama după atâta durere şi să 
găsească un mod mai mult sau mai puţin onest de a-şi câştiga 
pâinea, pentru că Verdaguer nu mai voia să-l vadă în librăria sa. 
între una şi alta, la care se adăuga misiunea pe care i-o dăduse 
Perez de Leon, a găsit timp să se ducă la părintele Irazogui. Cum 
şi acesta era extrem de ocupat, a reuşit să-l vadă după a treia 
încercare. 

— Văd că intervenţia mamei tale n-a rămas fără rezultat, a 
spus stareţul. 

Brancaleone a adoptat atitudinea pe care o avea şi faţă de 
maică-sa şi nu s-a străduit să-l convingă de faptul că ieşirea sa din 
închisoare n-avea nimic de-a face cu acţiunile Ritei Neu, drept 
care a dat din cap şi a ţinut-o pe-a lui: 

— Părinte, voiam să vă întreb ceva. 

— Te-ai spovedit, fiule? 

— Nu, părinte. (Altă explicaţie inutilă: motivele sale pentru 
a nu se spovedi.) 

— Păi, ar trebui s-o faci, fiule. Omul se simte mult mai bine 
după ce primeşte sfânta cuminecătură. 

— Am să ţin minte, părinte. De fapt, eu am venit pentru că 
voiam... 

— De când nu te-ai mai spovedit? 

— E mult de-atunci, părinte. 

— Ai avut vreun motiv? 

— Pentru că nu am păcătuit, a zâmbit el şmechereşte. 


269 



— Da, sigur! Fac pariu că ai dat fuga să-ţi vezi prietenele alea 
din piaţa Veronica, sau greşesc? 

— Chiar aşa, părinte: n-am avut timp pentru distracţii. 

— Distracţii! (Părintele Irazogui s-a închinat.) Castitate, fiule! 
Castitatea e un dar divin, nu uita; trebuie să ştii să te stăpâneşti. 

— Da, părinte. 

— Să te stăpâneşti şi să te spovedeşti. 

— Da, părinte. 

— Iar acum, dacă-mi dai voie, am întâlnire cu arhitectul mu¬ 
nicipal ca să vorbim despre arcuri butante. Sper să nu mă bată 
prea mult la cap. 

— Părinte, voiam să vă întreb ceva! 

— Păi întreabă, fiule, ce tot vorbeşti despre alte lucruri, zi 
odată, despre ce e vorba? 

— E legat de domnul acela care v-a dat paginile pe care mi 
le-aţi adus la închisoare. 

— Sper că maică-ta nu le-a văzut, a coborât părintele glasul. 

— Nu, părinte, staţi liniştit, le păstrez la loc sigur. (Stareţul 
a răsuflat uşurat.) Domnul acela... ştiţi unde-aş putea da de el? 

— Nu, fiule, nu-1 cunosc. Hârtiile alea mi le-a dat un cano¬ 
nic. Te sfătuiesc să ţi-1 scoţi din minte, precis că era un oportunist. 

— Dar poate că l-a trimis cineva... 

— Se poate, se poate, fiule. 

— Sunt cam buimăcit, părinte... 

— Dar cine nu e, fiule? Dacă trăim în harababura asta... Gata, 
am plecat. 

Părintele Irazogui a pornit vijelios, nu înainte de a-i mai spune: 

— Şi te sfătuiesc să-ţi ocupi timpul cu chestii mai importante 
decât să umbli după necunoscuţi, fiule. 


Brancaleone a ajuns acasă la Perez de Leon într-o după-amiază 
dogorâtoare. Un soare crepuscular năvălea prin geamuri, nici ora, 
nici temperatura nu erau propice afacerilor. 

— Ei, ce ai găsit? 

Biroul şefului poliţiei ocupa aproape întregul etaj al palatului 
de pe strada Pi. Ferestrele de la care baronul de Maldâ se uita în 


270 



stradă în timp ce-şi sorbea ciocolata luminau acum un spaţiu 
dominat de un uriaş birou în stil englezesc, pe care tronau un 
set arătos pentru scris şi un ceasornic din aur bătut cu pietre 
scumpe, provenit parcă dintr-o clopotniţă, şi care, culmea, r㬠
mânea în urmă. 

în spatele acestei opulenţe se aşeza zilnic Nestor Perez de 
Leon ca să-şi rezolve problemele. Acolo primea secretari, judec㬠
tori, poliţişti, comisionari, prostituate şi tot ce mai avea nevoie, 
înaintea sa, cărţile erau aliniate în mai multe rafturi făcute spe¬ 
cial din lemn nobil obţinut din cine ştie ce colţ al lumii, strălu¬ 
cind de mama focului, căci pentru asta fuseseră aduse aici şi 
pentru asta le dorea stăpânul lor. 

— N-am reuşit mare lucru, domnule, membrii comisiei lu¬ 
crează cu multă grabă. Sunt mii de volume, e greu să mă uit cu 
atenţie. 

— Bine, bine, dar n-ai găsit nimic interesant? 

— Sincer, domnule, am nevoie de mai mult timp. Deocam¬ 
dată n-am văzut decât cotoarele. Şi mi-am rupt spinarea cărân- 
du-le. 

— Ai ţinut cărţile astea în mână şi nu poţi să-mi spui nimic 
mai precis? 

— îmi pare rău, domnule. Membrii comisiei sunt tare b㬠
nuitori în ceea ce priveşte biblioteca care se adună în fosta 
mănăstire a capucinilor. Parcă ar considera-o a lor. Nu lasă pe 
nimeni să se apropie de ea. 

— Şi cine le pune în ordine? 

— Pi Arimon, domnule. 

— Vulpea asta bătrână, mârâi Perez. Şi câte cărţi s-au recu¬ 
perat? 

— Păi, mi-am notat aici, scoase Brancaleone o hârtie moto¬ 
tolită: „De la mănăstirea San Agustin 15 392 de volume, de la 
San Jose 10 624, de la Santa Caterina 19 673, de la San Fran¬ 
cisco 13 940, de la capucini 5 395...“ 

— Bine, lasă, spune-mi totalul. 

— în total sunt 133 835, domnule. 

Perez căscă ochii, impresionat: 

— O sută treizeci şi trei de mii de cărţi! Credeam că-s mai 
puţine, după incendiile şi jafurile care au avut loc. 


271 



— Au fost şi jafuri, desigur. De la dominicani pare-se că au 
dispărut aproape patru sute de exemplare. Dar, una peste alta, 
biblioteca rămasă e notabilă. Cât despre incendii, presupun că 
ştiţi că bibliofilii s-au temut dintotdeauna mai curând de apă 
decât de foc. în ciuda părerii comune, cărţile ard greu. Dacă nu 
e vorba de flăcări devastatoare, se pârlesc doar coperţile şi mar¬ 
ginile, dar textul nu are de suferit. 

Perez de Leon îl asculta cu plăcere pe junele librar, deloc 
grăbit şi întrerupându-1 mult mai rar decât îi stătea-n obicei. 

— Vreo Biblie, ceva? 

— Chiar mai multe, domnule, răspunse Brancaleone, iar 
chipul interlocutorului său prinse a străluci. Câteva Poliglote de 
Alcalâ şi una a lui Plantino, una pariziană din secolul al XlII-lea... 

— Nu, nu, nu astea. Ştii tu la ce mă refer. 

— Bibliile lui Gutenberg sunt greu de găsit, domnule. Au 
rămas foarte puţine. 

— Tocmai de-aia vreau una! Şi doar tu o poţi găsi. Nu pot 
să cred că din atâtea biblioteci mănăstireşti n-o să apară o minu¬ 
năţie din asta. Caut-o, trebuie să fie. 

— Prea bine, domnule. 

— Altceva? 

Brancaleone spunea mai puţin decât ştia. Nici nu-i trecea 
prin minte să-i împărtăşească emoţia trăită în zilele din urmă 
când răsfoise cărţi de o frumuseţe unică în lume, precum ediţia 
din 1470 de la Veneţia a Operelor lui Vergiliu, o minune cu lite¬ 
re gotice, chenare şi ilustraţii cât pagina. Sau când ţinuse în mâini 
o mărturie a adevăratei dragoste de cărţi: indicele bibliotecii 
mănăstireşti scris şi ilustrat de mână, realizat de carmelitele de la 
San Jose, care cuprindea titlul fiecărui exemplar, autorul, num㬠
rul de pagini, caracteristicile, data şi locul cumpărării şi preţul 
plătit atunci. Sau admiraţia pe care i-o treziseră vinietele cu mult 
roşu ale Ordenacions de Pere el Cerimonios, un manuscris din se¬ 
colul al XlV-lea pe foi de pergament. Delectări pentru degustători 
exigenţi, nu pentru cineva pentru care cărţile erau doar obiecte 
cu care să se împăuneze. în altă ordine de idei, nu i-a spus nici 
că un bibliofil autentic n-ar fi expus în ruptul capului biblioteca 
sa luminii soarelui, care ar fi riscat să decoloreze volumele în 


272 



doar câţiva ani. Şi nici că obsesia pentru Biblia lui Gutenberg 
era o nerozie tipică pentru cineva obişnuit să obţină totul şi că 
virtutea principală a unui colecţionar adevărat e răbdarea. Răb¬ 
darea de a aştepta, căci cărţile sunt capricioase, apar târziu sau 
când nu te aştepţi, când e deja prea târziu pentru cel ce le-a dorit. 

Un pumn în masă care a făcut să tresalte obiectele şi ceasul 
care rămânea în urmă l-a trezit din aceste gânduri. 

— Ce dracu’, Francaleone, nu te-am scos din închisoare ca 
să-mi spui că n-ai avut ocazia s-o găseşti! Găseşte-o, să nu-mi 
mai vii aici cu mâna goală. Mâine la aceeaşi oră. Şi să-mi aduci 
ceva de pus aici, a indicat el raftul unde se găseau cărţile pe care 
dăduse cei mai mulţi bani, şi prin urmare le considera cele mai 
valoroase. 

— Bine, domnule. 

— Dacă mâine nu-mi aduci ceva care să-mi placă, te trimit 
înapoi la pârnaie. Doar am făcut un târg, ai uitat? 

— Nu, domnule. 

— Păi, atunci fă-ţi treaba. Afară! 

Delicateţea nu fusese niciodată specialitatea lui Perez, mai 
ales că era trecut de şapte şi jumătate şi mai era lume care-1 aş¬ 
tepta la uşă. 

La plecare, Brancaleone se opri o clipă pe palier. Păstra ceva 
amintiri din locul acesta când venea cu maică-sa, deşi pe fostul 
stăpân al casei abia dacă-1 ţinea minte, căci murise înainte să îm¬ 
plinească nouă ani. Dar îşi amintea, de pildă, că de fiecare dată 
când trecea pe lângă Sfântul Cristobal sculptat în piatră din ca¬ 
pul scărilor, baronul îi atingea capul şi se închina. Păstra intactă 
amintirea aromei de ciocolată care inunda casa - exceptând zile¬ 
le când se goleau latrinele, atunci duhnea fioros. Şi îşi amintea 
şi moneda pe care i-o strecura în palmă de ziua lui de naştere. 
Toate acestea şi le amintea Brancaleone, gândindu-se la longevi¬ 
tatea pietrelor. 

Pe o bancă de lemn stăteau două femei pe care le cunoştea, 
dar s-a prefăcut că nu le văzuse în viaţa lui. Li se spunea Venus 
şi Afrodita şi erau două dintre cele mai vechi prostituate ale casei 
din piaţa Veronica. Era limpede că nu veniseră să-şi exercite me¬ 
seria, căci erau îmbrăcate urât, cu totul altfel decât ţinea el minte. 


273 



Nici ele nu l-au salutat - în afara casei şi a patului nu le cunoştea 
nimeni, erau obişnuite cu asta. 

Coborând scările, Brancaleone a trebuit să facă loc unui mic 
şi încântător grup. O slujnică a casei urca împreună cu patru 
copii mici, trei băieţi şi o fetiţă, cel mai mare nu depăşea opt sau 
nouă ani. Slujnica îi mâna ca pe o turmă, având grijă să nu se 
împiedice. Ajunsă pe palier, fata îi îndemnă să fie politicoşi: 

— Spuneţi frumos: să aveţi o zi bună, domnule! 

La care cei mici repetară în cor urarea, cu destulă convingere. 

în timp ce mulţumea şi prindea privirea slujnicei, Brancaleone 
simţi fiorul coincidenţelor. Vru să o întrebe ceva, dar nu putu. 
Emoţia îl făcu să-şi înghită întrebarea. Salută politicos, îi lăsă să 
treacă, îi văzu depărtându-se şi dispărând pe uşa de la etaj, între- 
bându-se în tot acest timp dacă întâmplarea avea vreun înţeles 
sau era doar un joc al hazardului. 

Dădaca avea obrazul oribil de desfigurat, de parcă cineva s-ar 
fi înverşunat special împotriva ei. Sau de parcă ar fi suferit un 
accident în prima copilărie, unul teribil, care îi marcase soarta şi 
de care nu ştia nimeni. Dar el ştia. 

A ieşit pe stradă fără să fi găsit un răspuns şi, fără vreun mo¬ 
tiv anume, a atins capul sfântului şi s-a închinat. 



Piaza Real numărul 1, la mansardă. Ca mulţi locuitori ai Bar¬ 
celonei, dacă trebuie să trec pe Rambla încerc s-o fac devreme, 
când nu e încă invadată de turişti. în duminica aceea m-am 
bucurat de dimineaţa călduţă de noiembrie, am ajuns în piaţă 
înainte de ora nouă, m-am dus până la fântâna din centru şi 
m-am oprit să privesc. La ceasul acela totul strălucea. Soarele 
abia răsărit făcea ca faţadele gălbui să lucească de parcă erau 
proaspăt vopsite. Pretutindeni, chelnerii aranjau scaunele pe te¬ 
rasele care aveau să fie ticsite toată ziua. Piaţa asta are viaţă de 
noapte, drept care trezirea îi este lentă şi leneşă. Eram încântată 
să asist la ea. 

De fapt, eram şi nu eram acolo. Eram şi foarte departe, pe 
vremea când nimănui nu-i trecea prin gând că aici ar fi fost 
aceste frumoase portaluri şi clădirile încununate de frize. Chiar 
aici, cam pe unde e acum fântâna, se afla mănăstirea Santa Ma- 
drona, cea dintâi. După calculele mele, fântâna se află pe locul 
refectoriului şi al chiliilor maicilor. în spatele meu o fi fost c㬠
mara. Prima mănăstire, cea pe care primăria a dărâmat-o ca să 
croiască strada Ferran, era uriaşă, un mic univers în care toate îşi 
aveau locul şi în care viaţa se scurgea în alt ritm. 

De fapt, piaţa ocupă locul grădinii celei de-a doua construcţii, 
pe care călugării au finanţat-o la puţin timp după demolare cu 
banii obţinuţi din vânzarea terenului şi sacrificând şi altele, in¬ 
clusiv claustrul. Nu mi-a fost greu să mi-o imaginez, o făceam 
de mult: la dreapta mea, o chinovie mult mai mică, cu o biserică 
în centru, cam pe acolo unde acum se află un pasaj către strada 
Ferran. Vizavi, casele particularilor, preţul plătit pentru a rămâne 


275 



pe loc, în ciuda vremurilor potrivnice. Iar în mijloc, grădina ca¬ 
pucinilor, îngrijită cu drag, strălucind sub soarele dimineţii unei 
duminici de după două secole. 

Ca să treacă timpul şi să revin în lumea şi epoca de acum, 
m-am hotărât să iau micul dejun. Dar mai întâi am localizat adresa 
pe care o căutam. Apartamentul domnului Guşi ocupa întregul 
colţ al pasajului Madoz, cu vedere spre Rambla şi spre piaţă. 
Pesemne că Guşi avea o situaţie economică bună, mi-am zis eu. 
Am cumpărat un ziar, m-am aşezat la o terasă şi am savurat pe 
îndelete micul dejun, molipsită de spiritul părinţilor capucini. 
Am profitat de răgaz ca să-mi revăd notiţele şi să mă gândesc la 
strategia pe care aveam s-o urmez în timpul conversaţiei. Recu¬ 
nosc că eram cam agitată. 

Ce nu-i spusesem Virginiei la telefon era că ultima notă din 
caietele tatălui ei făcea referire la Guşi. O scrisese pe 8 august, 
doar cu câteva ore înainte de a muri. Exactă şi concisă, în stilul 
lui: „Am sunat la Guşi ca să-i spun ce am de gând cu cărţile v㬠
duvei supărate. Ne vedem mâine, nu vreau să-i spun la telefon. 
A rămas să ne întâlnim la prima oră“. 

Cine era văduva supărată? Ce nu putea spune la telefon? Ce 
afaceri făceau Guşi şi Roges? Din lectura caietelor constatasem 
că întâlnirile celor doi erau mai frecvente decât credeam. înce¬ 
puseră cu cumpărarea acelor documente şi continuaseră în timp. 
„Prânz cu Guşi, la sosirea sa“, 16 octombrie. „Guşi m-a vizitat 
la librărie. Conversaţie agreabilă", 9 decembrie. „M-a sunat Guşi. 
A rămas să ne vedem mâine", 8 februarie. „Guşi mă roagă să-i 
fac rost de un cadou pentru un prieten care împlineşte şaptezeci 
de ani. Să coste (cel mult) 1 500 de euro. De trimis acasă", 
25 aprilie. „Luat prânzul cu Guşi la cafeneaua celor 7 porţi. Am 
vorbit despre totul şi nimic. Minunat", 14 mai. Şi tot aşa, între¬ 
vederi avute în ultimul an de viaţă al lui Roges, notate în ter¬ 
meni asemănători. Domnul Guşi şi dragul meu librar păreau să 
se înţeleagă bine. Şi atunci de ce nu-1 cunoştea Virginia? 

La zece fără cinci am închis ziarul, am plătit nota şi m-am 
îndreptat spre clădirea cu numărul 1 din piaţă, un mare conac 
seniorial în care pătrundeai printr-un vestibul împodobit cu 
candelabre şi cornuri ale abundenţei. Am intrat intr-un ascensor 


276 



vechi cu uşă de grilaj şi băncuţă, din acelea concepute parcă 
pentru a te bucura de suiş ca într-un parc de distracţii. O smuci- 
tură m-a anunţat că ajunsesem, am deschis şi închis grilajul şi 
am constatat că domnul Guşi era singur pe palier. Am sunat şi 
am aşteptat cu inima bătând şi întrebându-mă oare de ce. Din 
fericire, uşa s-a deschis înainte ca dialogul dintre minte şi inimă 
să înceapă. După oarece scrâşnet de zăvoare şi ivăre s-a arătat o 
tânără cu pletele strânse într-o coadă, în iegări negri şi tricou roz, 
mulat. După trei cuvinte, din felul în care sâsâia, mi-am dat 
seama că probabil era columbiancă. 

— E acasă domnul Guşi? 

— Domnul Guşi? Nu, nu, aici nu e nici un domn Guşi, a 
răspuns ea pe un ton dulce şi cântător. 

— Nu? Mi-oi fi notat greşit adresa, am căutat eu hârtiuţa pe 
care o scrisesem. 

— Vreţi să spuneţi doamna Guşi. Dânsa e acasă. 

Doamna Guşi? Ia te uită, nu-mi trecuse prin minte că Guşi 
putea să fie o femeie. Asta pentru că mi-a intrat în cap o chestie 
pe care am tot auzit-o: că nu există femei bibliofile. 

— Atunci, pot să o văd pe doamna Guşi? 

— Poftiţi, s-a tras ea la o parte, lăsându-mă să pătrund într-un 
hol de o sobrietate orientală: pereţi albi, tocărie albă, vaze albe, 
flori albe, o poliţă albă, doar parchetul era întunecat, aproape 
negru. Pe cine să anunţ? 

— Spuneţi-i că vin din partea Virginiei, fiica librarului An¬ 
toni Roges. 

Chipul columbiencei s-a întunecat: 

— Vai, mare supărare că s-a prăpădit domnul Antoni, ce om 
drăguţ! Şi ce bun! Aşteptaţi aici, acuşica o anunţ, mi-a indicat ea 
un fotoliu tapiţat cu catifea albă. 

Şi a ieşit, închizând după ea uşa - albă - şi lăsându-mă cam 
mirată de familiaritatea cu care se referise la Roges, de parcă ar 
fi fost un intim al casei. După câteva clipe am auzit un glas - „o 
primesc eu“ -, uşa s-a redeschis şi a apărut o doamnă în etate - 
dar îşi purta bine vârsta - în pantaloni albi şi un tricou roşu, peste 
care purta un colier simplu şi multicolor de gablonţ. Nici cercei, 


277 



nici inele, nici machiaj; părul cărunt prins cu o diademă. Şi pa¬ 
puci cu broderii orientale. 

— Poftiţi, poftiţi, prietenii lui Antoni Roges sunt bine-veniţi 
în casa asta. O să trecem în salon, pe aici. 

Am străbătut un culoar lung şi îngust ce repeta stilul decora¬ 
tiv tonic al holului şi am pătruns într-o încăpere vastă, împărţită 
în două. în prima parte, două ferestre mari cu arcadă ofereau o 
privelişte impresionantă asupra pieţii Real şi lăsau să intre din 
plin soarele dimineţii care scălda tapiţeria albă a două canapele 
şi patru fotolii aşezate în jurul unor măsuţe, pentru ca locul să 
nu semene cu un magazin de mobilă. Fireşte, totul era alb. Cel㬠
lalt spaţiu, fără ferestre, era ocupat de biblioteca din lemn negru 
şi cu uşi de sticlă. Contrastul era superb. 

— Vă rog, luaţi loc, vă ofer o cafea, mi-a indicat amfitrioana 
două fotolii separate de o măsuţă joasă. 

— Mulţumesc, tocmai am băut una. Aveţi o locuinţă minunată! 

— Atunci o să bem apă, i-a spus ea femeii în tricou roz care 
aştepta ordinele lângă uşă, după care m-a privit şi a spus: Aveţi 
dreptate, e un loc minunat. Nu l-am ales eu, dar mă simt ca acasă 
de fiecare dată când vin aici. 

— Nu locuiţi în Barcelona, doamnă Guşi? 

— Olivia, a zâmbit ea graţios. Locuiesc la Palma de Mallorca, 
sunt tare friguroasă. 

— Aveţi o bibliotecă frumoasă, am schiţat eu un gest. 

— A, o amintire de familie, ca şi apartamentul, a spus ca şi 
cum n-ar fi fost ceva important. 

— Nu sunteţi bibliofilă? 

— Bibliofilă? a râs, arătându-şi dantura perfectă de porţelan, 
apoi s-a strâmbat elegant. Nu, nu, filiile mele sunt mai simple. 
A fi bibliofil cere multă muncă. 

Columbianca a adus o tavă pe care se aflau două pahare cu 
apă. 

— Spuneţi-mi ce relaţie aţi avut cu dragul meu Antoni Roges. 

— Sunt prietenă cu Virginia, fiica lui. O ajut la librărie. 

— Splendid! Două femei tinere care se ocupă de o afacere 
veche, iată cum se învârte lumea! 


278 



— Acum câteva zile, Virginia m-a rugat să revăd nişte docu¬ 
mente pe care tatăl ei le considera forate importante. Cred că de 
la dumneavostră le-a cumpărat. 

— N-or fi hârtiile alea vechi de la monsieur Guillot? 

— Exact. Mi s-au părut foarte interesante. Iar monsieur Guil¬ 
lot, ce personaj! 

— Se pare că a fost un tip pitoresc, într-adevăr, genul de om 
care pare scos dintr-un roman. Aţi aflat mai multe despre el? 

— Am aflat câte ceva, dar mă tem că nu e totul adevărat. Am 
citit şi caietele lui Roges, dar nici de acolo n-am aflat mare lucru. 

— Trecutul nu e uşor de aflat. Ni se dezvăluie parţial, face 
pe interesantul - a decretat ea pe un ton sentenţios - şi ne obligă 
să punem lucrurile cap la cap şi să încercăm să pricepem ce 
putem. 

— Deocamdată, un amănunt care mă intrigă e cum au ajuns 
aceste hârtii la dumneavoastră. 

— Păi, v-am spus. Biblioteca e o moştenire de familie. Hâr¬ 
tiile erau în bibliotecă. 

— în corespondenţa lui Guillot apare un domn Valentin 
Guşi. Era cumva bunicul dumneavoastră? 

— Toţi bărbaţii din familia mea s-au numit Valentin Guşi, 
din vremuri imemoriale, aşa că numele nu e un dat exact. Dar 
vă pot spune că acel Valentin Guşi pomenit de Guillot în co¬ 
respondenţa sa, care a fost căsătorit cu o anume Salvia, care era 
un soi de protejată a sa, a făcut parte din altă ramură a familiei, 
cea care a rămas la Dosrius. Salvia a fost prima lui soţie, cu care 
n-a avut copii. Câţiva ani după moartea ei, Guşi s-a însurat din 
nou cu o săteancă şi a avut nu mai puţin de opt copii. 

— Mai păstraţi legătura cu această parte a familiei? 

— Până de curând mai corespondam cu o verişoară, dar a 
murit primăvara trecută. Acum nu mai am contact cu nimeni. 
Deşi toţi Guşii din lumea asta se trag din progeniturile de care 
tocmai v-am spus, a zâmbit amuzată. Pe urmă e cealaltă ramură, 
care începe tot cu o nuntă. Străbunicul meu, care cred că a fost 
un mare afemeiat sau un ţicnit sadea, s-a recăsătorit doar cu două 
zile înainte să moară. Prin testament a recunoscut un fiu, deşi 
familia susţinea că e ilegitim, o fi ştiut ea ceva. Cu toate că pe 


279 



atunci aşa ceva era imposibil de dovedit. Poate că se bazau pe 
faptul că băiatul nu se numea Valentin, ca toţi bărbaţii Guşi, o 
chestie absolut neştiinţifică, fireşte. Oricum ar sta lucrurile, toţi 
strămoşii mei şi eu însămi ne tragem din această ramură presu¬ 
pus falsă. Pe Roges toată povestea asta îl amuza teribil, zicea că 
îi sugera serialele alea de la TV cu rude bune şi rele. Aşa că nu 
ştiu în care tabără mă aşeza pe mine. 

— Păi atunci nu pricep care e legătura dumneavoastră cu 
Guillot. 

— Draga mea, nici eu. Speram să mă lămurească Antoni 
Roges. El avea de gând să facă cercetări despre căsătoria asta a 
străbunicului meu şi despre nevasta aceea, era convins că acolo 
se ascunde misterul, dar n-a mai avut timp. Ani în şir am crezut 
că hârtiile alea ale lui Guillot erau material de lucru pentru tatăl 
meu, care era pasionat de studiile de istorie. Până târziu n-am 
ştiut că documentele ajunseseră la mine pe filieră familială, dar, 
sinceră să fiu, eu nu am pasiunea asta de a pricepe totul. Mă in¬ 
teresează mai mult prezentul. Ai destulă bătaie de cap să înţelegi 
ziua de azi ca să îţi mai ardă să cauţi misterele secolelor trecute. 
Probabil că sună dezamăgitor... 

— Ştiţi de ce era Roges interesat de povestea asta? 

— Dar cine ştie! Roges nu avea nevoie de motive. Era intere¬ 
sat de orice presupunea un pariu intelectual şi posibilitatea de a 
scotoci prin biblioteci străine. Era un curios fără leac, un om 
avid de cunoaştere. 

— Aţi vorbit vreodată de o colecţie de cărţi decoltate? am 
lansat eu întrebarea esenţială. 

— Faimoasa colecţie de cărţi galante a lui Guillot? (iată că 
era la curent cu subiectul, nici nu mă aşteptam). Bineînţeles! 
Antoni şi-a dedicat mult timp încercând să dea de urma acestor 
cărţi, s-a dus chiar şi la Londra şi la Paris să caute prin biblioteci. 
Cred că a reuşit să le localizeze aproape pe toate. 

— De ce s-o fi chinuit atâta... 

— Ce chin? Pentru el nu era decât pasiune, cea mai mare. 
Să-l fi văzut cum i se lumina chipul când reuşea să descopere câte 
ceva despre cărţile astea... Când s-a întors de la British Library, 
de exemplu, convins că exemplarul din Boccaccio păstrat acolo 


280 



era chiar cel din biblioteca lui Guillot, era fericit ca un copil. Şi 
nu erau căutările unui nebun sau ale unui obsedat, ci ale unui 
erudit, deşi ambele stau destul de aproape uneori. Roges strân¬ 
gea material ca să scrie un articol despre această colecţie de cărţi 
erotice pentru revista unui club de bibliofili. A umplut un caiet 
pe tema asta, a găsit şi documente inedite, avea de gând să le 
includă. îmi amintesc de unul impresionant, scrisoarea unui p㬠
rinte dominican care lansa blesteme după furtul cărţilor dintr-o 
mânăstire. Aţi citit-o? 

— Blestemele, da, despre caiet nu ştiu nimic. 

— Curios, ar fi trebuit să fie cu celelalte. Coperţile sunt de 
culoare bordo. Nu l-aţi văzut? 

— Sunt sigură că nu se afla printre celelalte. 

— Ce curios... 

Am luat notă în tăcere de existenţa caietului şi mi-am propus 
să-l caut cu prima ocazie. 

— Şi dumneavoastră îl ajutaţi în cercetările sale? 

— Da, în măsura posibilităţilor. 

— Aţi mers cu el la Paris şi la Londra? 

— Doar la Paris. Când a plecat la Londra, eu aveam de re¬ 
zolvat nişte probleme la Palma şi nu l-am putut însoţi, dar mi-a 
părut rău, pentru că toată chestia mă amuza enorm. 

— Eraţi un fel de colaboratoare a lui? am întrebat, cam ne¬ 
dumerită de noutăţile pe care le aflam. 

— Putem spune şi aşa... Punea mare preţ pe participarea mea. 

— Deci relaţia dumneavoastră cu Roges a depăşit cu mult 
afacerea documentelor. 

— A depăşit-o? Ştiu eu... Documentele au fost începutul, 
dar şi cel mai bun pretext pentru a continua împreună. Cred 
că-i era mai uşor aşa... 

Surâsul i-a rămas pe buze, privirile îi rătăceau undeva prin 
încăpere. Expresia era de tristeţe, dar era o tristeţe mulţumită, a 
cuiva care se bucură că nu a renunţat la nimic. A sorbit din pa¬ 
harul cu apă, s-a uitat la mine cu o privire voalată de ani şi de 
experienţă: 

— Trebuie să ştiţi că Roges şi cu mine eram ceva mai mult 
decât colaboratori. 


281 



— Prieteni. 

— Şi amanţi. 

M-au impresionat atât francheţea, cât şi vestea. Eram şi bu¬ 
curoasă. îmi plăcea să mi-i imaginez pe Olivia Guşi şi pe Antoni 
Roges plimbându-se prin Paris ţinându-se de mână. 

— Sunt încântată să aflu, am spus absolut fascinată. 

— Zău? (a râs). Şi de ce? 

— Nu ştiu, mă bucur pentru amândoi. 

— Credeţi că şi Virginia s-ar bucura, dacă ar şti? 

Uite că la asta nu mă gândisem. 

— Habar n-am, dar presupun că, după surpriza iniţială, s-ar 
bucura şi ea. în definitiv, maică-sa a murit de mai bine de zece 
ani. 

— Antoni se temea de judecata fie-sii, credea că n-o să fie de 
acord. Prefera să fie discret în legătură cu acest lucru. 

— Acum pricep eu de ce apăreţi în caietele lui doar cu nu¬ 
mele mare. Eram convinsă că Guşi e bărbat. 

— Păi nici n-ar fi prea departe de adevăr. Eu sunt cumva o 
eroare genetică: până la mine, în familie nu s-au născut decât 
băieţi. Dacă priveşti lucrurile aşa, statistic, eu n-ar trebui să fiu 
aici. (A mai luat o sorbitură de apă, conversaţia a continuat flui¬ 
dă şi transparentă precum lichidul din pahar.) Eram gata să vor¬ 
besc cu ea, cu Virginia, la înmormântarea tatălui ei, dar n-am 
avut curaj. N-am ştiut ce să-i zic. 

— Aţi fost la înmormântarea lui Roges? 

— Desigur. în ultimul rând. 

Buzele îi tremurau de emoţie. M-a tulburat, era doar atât de 
senină şi imperturbabilă. Eram pe punctul de a o întreba de în¬ 
tâlnirea ce nu mai avusese loc din cauza morţii lui, ce avea el să-i 
spună şi nu putea vorbi la telefon, cine era văduva la care făcea 
referire. Dar am tăcut. Nu era momentul. O lacrimă i-a alune¬ 
cat pe obraz, a stăvilit-o imediat. 

— Poate c-ar fi bine să reveniţi altă dată. Trebuie să mă în¬ 
tâlnesc cu nişte prietene să mergem la o expoziţie, nu vreau să le 
las să mă aştepte. Nu credeam că discuţia noastră va fi atât de 
agreabilă, a spus ea cu graţie. 


282 



Felul în care ne manifestăm emoţia spune multe despre noi. 
Olivia Guşi făcea parte dintre cei care nu-şi exteriorizează senti¬ 
mentele pentru nimic în lume. Cei cărora orice dovadă de sensi¬ 
bilitate li se pare un risc de nepermis. Sau cel puţin asta a fost 
impresia mea la despărţirea rapidă. Cordială, dar primejdioasă. 
Amanta lui Antoni Roges şi-a luat rămas-bun în vestibul, cu cel 
mai frumos surâs al ei. în timp ce columbianca descuia uşa blin¬ 
dată, ochii mi-au căzut pe ceva aflat pe măsuţa albă. Un cartonaş 
tot alb, greu de văzut. Cartea de vizită a lui Braulio Daza: „Cărţi 
şi gravuri Daza. Cumpăr biblioteci la domiciliu. Plătesc cash“. 

— Scuzaţi-mă, Olivia, îl cunoaşteţi pe Braulio Daza? 

Olivia s-a uitat în ochii asistentei ca să caute răspunsul. 

— E domnul care a venit ieri după-masă ca să întrebe dacă 
îi vindeţi biblioteca. 

— A, da, a zâmbit ea. N-a vorbit cu mine. îl voi suna zilele 
astea ca să-i spun că încă n-am hotărât nimic. îl cunoaşteţi? 

— Nu e de încredere, m-am repezit eu. Aveţi grijă. 

Nu se aştepta la reacţia mea vehementă. Drept e că nici eu, 
dar apariţia lui Braulio mă făcuse să fiu alta. 

— O să ţin seama, a spus pe un ton prudent. 

Iar după pupăturile pe obraz şi urările de bine, uşa s-a trântit 
în urma mea cu un clang care a răsunat pe scări. 



în afară de cărţi, cei din comisia de la Academia de Bones 
Lletres adunau din mănăstiri şi puţinele opere de artă şi obiecte 
de valoare lăsate în urmă de jefuitori. La San Jose, în afară de 
valoroasa, uriaşa şi bine catalogata bibliotecă, domnii din comi¬ 
sie au găsit şi imagini, tablouri şi tot instrumentarul necesar pen¬ 
tru a fabrica litere tipografice, alături de o cantitate serioasă de 
litere încă nefolosite. Pe vremea aceea, doar în două locuri se 
produceau litere pentru tipografiile din toată ţara. Unul la Ma¬ 
drid, altul la mănăstirea San Jose, pe Rambla. Brancaleone a des¬ 
coperit maşinile şi literele când s-a urcat la primul cat al mănăstirii 
pentru a arunca o privire: imediat a dat ordin să fie duse în ma¬ 
gazia unde se depozitau în devălmăşie toate acele comori. 

La doar câteva ore după întrevederea în timpul căreia Perez 
de Leon bătuse cu pumnul în masă, făcând să se cutremure tot 
ce se afla pe ea, comisia primea surprinzătoarea veste că biblio¬ 
teca de cărţi recuperate urma să fie mutată. Şi nu în vechea m㬠
năstire a capucinilor, la rândul ei demolabilă pentru a se ridica 
acolo o mare piaţă cu porticuri. Noul sediu era vechea şi la rân¬ 
dul ei abandonata mânăstire San Juan de Jerusalen, pe Riera de 
San Juan, nu departe de piaţa îngerului. Mutarea a început chiar 
a doua zi şi a ţinut trei, operaţiunea făcându-se cu ajutorul unor 
transportatori angajaţi special, căci în Barcelona acelor schimbări 
permanente nimic nu putea aştepta prea mult. 

Brancaleone a ajutat la încărcarea lăzilor grele cu cărţi, arun¬ 
cate fără nici o noimă în fostul refectoriu al casei maicilor şi aş¬ 
teptând ca cei de la Academia de Bones Lletres, foarte mulţumiţi 
de hotărârea luată, să le pună în ordine. Ocazii pentru a şterpeli 


284 



cărţi au fost cu duiumul în acele zile. Au dispărut multe volume, 
ba chiar lăzi întregi, căci oricine putea intra fără să fie luat la 
întrebări. Brancaleone a petrecut multe ore cercetând cărţile la 
ordinul lui Perez, dar şi în propriul său beneficiu. A reuşit să as¬ 
cundă două lăzi acasă la el, pe strada Santa Anna, pitindu-le 
într-un dulap sub un teanc de cearşafuri. Pe moment nu era ca¬ 
zul să vândă nimic, cel puţin cât timp şeful poliţiei era cu ochii 
pe el, era o investiţie pentru viitor. Intr-o bună zi, când vremu¬ 
rile se vor fi potolit, avea să-şi deschidă propria afacere, chiar 
dacă pentru asta trebuia să aştepte o jumătate din viaţă. 

în aceeaşi seară, după mutarea cărţilor, s-a prezentat acasă la 
Perez de Leon cu o carte furată sub braţ. 

— Aha, văd că ţi-ai băgat minţile în cap. Ce mi-ai adus? 

Era Libre delsfets a regelui Jaume I, o cronică manuscrisă cu 
intervenţii scrise de mâna monarhului, comandată spre copiere 
unui scrib de la mănăstirea Pobles şi scrisă în catalană. Valoarea 
incalculabilă era sporită de particularitatea că nara isprăvile celui 
care stabilise practica folosirii hârtiei în locul pergamentului în 
anul 1238. într-un fel, era inventatorul acestui fel de cărţi. Fi¬ 
reşte, toate acestea nu-i spuneau nimic lui Nestor Perez de Leon. 

— în catalană? Nu există şi în altă limbă? 

— Ba da, domnule, se cunoaşte şi o variantă în latină, dar 
n-am găsit nici un exemplar. După părerea mea, acesta e mai 
valoros, pentru că e scris în limba poporului. 

— Aş fi preferat cealaltă variantă, catalana e o limbă pentru 
ţărani. Ia să văd. 

Până şi nişte beţivani care-şi pierduseră simţul gustului ar fi 
ştiut să aprecieze frumuseţea acelei cărţi. Chenarele italienizante, 
literele gotice caligrafiate şi marea scenă a banchetului regal de 
la pagina 27 erau o adevărată minune. Ochii şefului poliţiei o 
studiau fără chef în vreme ce mâinile îi treceau zgomotos peste 
foile de pergament, de parcă ar fi fost vorba de o ediţie populară 
a vreunui tipograf valencian la modă. 

— Bine, o păstrez, a catadicsit el să spună de parcă i-ar fi 
făcut un mare hatâr. Pune-o tu alături de celelalte. Şi chiar nu 
mai era nimic altceva? Nu cumva le vinzi tu pe furiş, împotriva 
vrerii mele? 


285 



— Nu, domnule, mă străduiesc să vă îndeplinesc gusturile. 

— Păi, nu prea te-ai străduit cine ştie ce. 

Brancaleone a aşezat acest exemplar unic în lume alături de 
celelalte, gândindu-se că a doua zi lumina soarelui avea să îl scal¬ 
de din plin şi fără milă. 

— Pi Arimon va trebui să ia lucrurile de la început, a mârâit 
Perez rânjind satisfăcut. 

— Da, domnule, cred că a început deja. 

— Şi-l ajută înfumuraţii ăia de la Academie? 

— Da, domnule. 

— Păi, să aşteptăm să termine. După ce le-au catalogat, să 
sperăm că găsim ceva pe gustul meu. Deduc că atâta timp cât se 
află în lăzi e greu de descoperit ceva. 

— Aşa e, domnule. 

— Bine. Eşti liber, Francaleone. Şi vezi să n-ajungi iar la 
pârnaie. 

— Da, domnule. 

A făcut o reverenţă, care l-a făcut să se simtă ca ultimul ne¬ 
norocit, şi s-a retras, fără să-i mai zică lui Perez că numele său 
nu era Francaleone, ci Brancaleone. Pe palier a adăstat o vreme, 
poate trecea vreun servitor. A apărut o slujnică între două vârste 
şi a întrebat-o fără să stea pe gânduri: 

— Fucrează cumva aici o femeie cu chipul desfigurat? 

Slujnica l-a măsurat din cap până-n picioare, ajungând la 
concluzia că nu era cine ştie ce de capul lui. 

— E cea nouă. 

— Şi copiii de care are grijă? Cine sunt? 

Femeia l-a privit din nou, apoi a căscat: 

— Domnu’, dacă vrei răspunsuri du-te la preot! i-a trântit, 
şi a luat-o pe scări în sus, bombănind. 

Dacă ar fi avut cu ce s-o mituiască... dar nu avea nici măcar 
un real ca să-şi cumpere un codru de pâine sau o curea pentru 
nădragii care cădeau de pe el de slab ce era. „Am să revin când 
voi avea cu ce să plătesc informaţia 11 , şi-a zis şi a coborât scările 
în fugă, căci era în întârziere. 

Rojas îi convocase la el acasă şi de-acum se înnoptase. Scopul 
reuniunii era un mister cunoscut doar de cei implicaţi, iar el 


286 



ardea de curiozitate să-l dezlege. îşi dorea însă şi un mic răgaz 
pentru a-1 informa pe Insua că făcuse rost de literele de la San 
Jose. Le avea acasă, în siguranţă, iar operaţiunea fusese mai sim¬ 
plă decât se aşteptase, căci membrii comisiei erau mult prea ocu¬ 
paţi cu cărţile, tablourile şi sfinţii ca să se uite şi la urâţeniile 
acelea. 

Când a ajuns la Rojo, pe strada Argenteria, Brâu încă nu ve¬ 
nise, astfel că a avut timp să-i zică lui Insua de literele pe care 
avea de gând să le ducă la tipografia lui Tomâs Gorchs, unde 
spera să obţină pe ele un preţ bun. Şi, cu aceeaşi ocazie, să-i pro¬ 
pună să-l ia ucenic, căci avea mare nevoie de bani ca să apară în 
faţa maică-sii cu oarece demnitate. Insua l-a întrebat cum merg 
afacerile cu Perez. 

— Tâmpitul ăsta nu apreciază nimic, prevăd c-am să fac ul¬ 
cer de fiecare dată când îi voi aduce o carte bună. 

— Mai bine ulcerul decât pârnaia, a glumit Insua, apoi i-a 
întins cinci monede: Ia aici ca să mănânci ceva şi să nu faci ulcer. 

Brâu tot nu venea, aşa că Brancaleone l-a întrebat pe Robles 
de afacerile sale cu florentinii. 

— A mers bine, cei doi cumnaţi au reuşit să intre în posesia 
moştenirii. 

— Asta înseamnă că în mormântul acelei femei odihneşte 
acum carmelitul? 

— Exact, a zâmbit Robles, mulţumit că schimbul îi umpluse 
buzunarul. Uite că mutarea morţilor e o industrie prosperă. 

— Şi câte morminte or mai fi unde nu zace cine trebuie... a 
spus Rojo pe un ton visător. 

— Şi câte or fi goale, cu mortul cât se poate de viu, a adăugat 
Robles. 

S-a scos rachiul. Brancaleone s-a abţinut, băutura pe burta 
goală nu i se părea ceva potrivit. 

— Iar pentru cei care nu pot aspira la un mormânt străin şi 
nici la altul există casa lui Robles, care mai nou seamănă cu un 
cimitir, a tras concluzia Insua. 

Care Robles a recunoscut că, intr-adevăr, în ultimele zile se 
aprovizionase cu o cantitate serioasă de oseminte de la mai mul¬ 
te mănăstiri. 


287 



— Şi ce-ai să faci cu atâtea oase? a vrut să ştie Insua. 

— Nu se ştie niciodată, deocamdată ne împrietenim. 

Sătul să mai aştepte, Rojo s-a ridicat, a lăsat aprinse doar două 
lămpi cu ulei şi a devenit prezentatorul unui spectacol despre 
care nimeni nu ştia nimic. 

— V-am convocat aici, dragi şi înţelepţi prieteni, ca să vă 
arăt o minunăţie fără seamăn - a făcut o pauză dramatică, me¬ 
nită să sporească aşteptarea -, dar mai întâi Robles vă va pune la 
curent cu antecedentele. Te rog, a făcut el un gest cavaleresc. 

Robles s-a ridicat la rândul lui, a ridicat paharul şi a închinat: 

— Pentru imposibil, prieteni! 

Cu toţii au ridicat paharele, nepricepând nimic, după care 
Robles a început să povestească: 

— Acum două nopţi tocmai voiam să intru în mânăstirea 
Pocăitelor ca să caut oseminte de femeie, de care duceam lipsă, 
când amicul nostru Rojo mi-a propus să mă însoţească. Bazân- 
du-se pe cele petrecute în noaptea aceea cu clopotele - aţi fost 
cu toţii de faţă - a susţinut că prietenul nostru Piferrer are darul 
de a fi medium, deşi nici el, nici noi nu ştim în ce fel l-am putea 
exploata. Mi-a propus deci să-l luăm şi pe el şi să-l punem în 
legătură cu răposatele, recreând ambianţa din nopatea aceea şi 
văzând ce se va petrece. Ceea ce am şi făcut. Am sărit gardul, am 
coborât în cripta în care măicuţele îşi puseseră surorile răposate, 
am ales un mormânt la întâmplare, am dat la o parte piatra, am 
ajuns la osemintele călugăriţei când, deodată, Piferrer a prins a 
tremura din cap până-n picioare, şi-a dat ochii peste cap şi s-a 
pornit să recite cu un glas care nu era al său nişte endecasilabi 
ale căror stil şi cadenţă ni-1 sugera pe Lope de Vega, dar pe care 
nu le ştiam nici eu, nici Rojo. 

Şi, cu un gest, Robles a arătat spre prietenul întârziat, care 
tocmai intrase, ca să continue el povestea. 

— Mi-a venit ideea să-l întreb pe Piferrer, intr-un moment 
în care părea dispus să mă asculte, ce recita el acolo. „Un sonet 
inventat de mine“, a spus el. Am insistat, am vrut să-mi spună 
când îl compusese. „Acum mai puţin de o oră“, a răspuns el cu 
o siguranţă care nu-1 caracteriza defel. în fine, am pus întrebarea 
principală: „Şi cum îl cheamă pe cel care a compus sonetul?". La 


288 



care el, fără pic de ezitare sau ironie: „Don Felix Lope de Yega y 
Carpio“. După care s-a apucat să recite o baladă pastorală, s-a 
oprit la jumătate şi a picat leşinat, la fel ca prima dată. 

Au tăcut cu toţii, impresionaţi de acele lucruri ieşite din co¬ 
mun. Se uitau la Piferrer, care era cam stânjenit să se vadă cen¬ 
trul atenţiei, deşi mândru că slujise drept recipient lui Lope de 
Vega. Rojo a continuat: 

— Atât Robles, cât şi eu eram convinşi că fenomenul care se 
manifestase spontan şi în două rânduri putea fi provocat. Dacă 
apăruse însuşi Phoenixul poeziei, de ce n-ar fi apărut şi alţii să-şi 
recite poemele, dramele sau romanele încă inedite, pe care eu 
le-aş fi transcris şi le-aş fi dat la tipar? N-ar fi fantastic să avem 
astfel o colecţie completă de opere noi de Quevedo, Cervantes, 
Calderon, Lope şi alţii? Succes garantat! Ca să nu mai spun c-ar 
fi şi o contribuţie de seamă la literatura noastră... Ne-am gândit 
bine şi am ajuns la concluzia că trei circumstanţe l-au pus pe 
Piferrer în comunicare cu lumea de dincolo: noaptea, rachiul şi 
proximitatea unui mort. Nu credem că locul acţiunii are impor¬ 
tanţă, având în vedere că cele două cimitire în care s-a produs 
fenomenul nu seamănă defel. A tras un gât de rachiu, s-a uitat 
la prietenii săi şi a continuat: Noapte e, rachiu avem, nu lipseşte 
decât mortul, dar a avut Robles grijă să-l aducă. 

Un „o!“ unanim s-a auzit când Robles a scos la iveală o hârcă, 
înclinându-se ca înaintea unei actriţe principale, apoi Rojo a în¬ 
cheiat: 

— Vom provoca darul amicului Piferrer aici şi acum, iar voi 
veţi fi martorii a ceea ce se va întâmpla, asta dacă se va întâmpla 
ceva. 

Entuziasmul era general, paharele se goleau şi se reumpleau, 
toţi cereau să se facă linişte, tremurau de nerăbdare. 

— Şi-acum, dacă n-am uitat nimic, să-i dăm drumul, a spus 
Rojo. 

Piferrer a venit în mijlocul odăii şi s-a aşezat pe un fotoliu 
prevăzut cu o pernă mare. 

— Te simţi bine? a vrut să ştie Robles. 

— Minunat. 

— Nu ţi-e sete? Nu vrei să faci pipi? 


289 



— Nu. 

— Atunci, totul e în ordine. Apucă bine în mâini hârca asta 
de om, a indicat Robles, dându-şi aere de mare maestru de cere¬ 
monii secrete. 

Piferrer a apucat hârca şi a închis ochii. O vreme nu s-a pe¬ 
trecut nimic, omul şi hârca nu s-au mişcat, dar în cele din urmă 
băiatul a deschis gura şi a recitat cu un glăscior subţire: 

Isus din Nazaret, 

Care te-ai născut la Betleem 
Şi-ai murit la Ierusalim, 

Şterge răul şi adu binele. 

Şi deie Atotputernicul 
Ca totul să crească 
Acolo unde pun eu mâna. 

După aceste versuri atât de lipsite de talent, cineva a tras 
concluzia, întărită şi de ceilalţi: 

— Astea nu-s de Lope de Yega. 

— De cine sunt? nu s-a lăsat Rojo. 

— De Anastasio Pantaleon de Ribera, a spus Piferrer. 

S-au uitat unii la alţii, poate ştia careva despre cine era vorba, 
dar era limpede că omul nu merita să apară aici, unde erau aş¬ 
teptaţi doar poeţi importanţi. Fără să-şi piardă speranţa, Insua a 
insistat: 

— Cine mai e cu tine? 

— Toată eternitatea, a zis Piferrer. 

Rojo, care ştia de-acum cum se convoacă spiritele lumii ce¬ 
leilalte, dar habar n-avea cum pot fi trimise înapoi, a riscat: 

— Ai şi ceva inedit? 

— Nu, din câte ştiu. Prietenii mei mi-au publicat toată ope¬ 
ra când am murit, iar de-atunci nu mi-a mai venit nimic altceva 
în minte. 

— Nu găseşti inspiraţie acolo unde te afli? 

— Nu, din păcate. Avem multe distracţii pe aici. 

Prietenii au rămas pe gânduri, unii cugetau la distracţiile eter¬ 
nităţii, alţii la cum să-l scape pe Piferrer de ciudatul ăsta - când 
acesta a întrebat: 


290 



— Vreţi să vă mai recit ceva? 

— Mai bine altă dată, Anastasio, ne-a plăcut mult, zău aşa. 

— E adevărat, a vrut să ştie Piferrer, care încă nu era Pifer- 
rer, vorbiţi din inimă? 

— Din inimă şi chiar din ficat, a spus Rojo, apoi, de parcă 
ar fi vorbit cu o slujnică, a grăit: Acum te poţi retrage. 

Bietul spirit s-a arătat docil, dar înainte de a se retrage a mai 
cuvântat: 

— Să aveţi o seară bună, domnilor, şi pe curând. 

După care Piferrer a leşinat în fotoliul său, lucru aşteptat de 
toţi. Comentau amănuntele şedinţei, când cineva a întrebat de 
Brâu. 

— S-a scuzat, a explicat amfitrionul, avea întâlnire cu Pros¬ 
pero De Bofarull, directorul Arhivei Coroanei de Aragon, ceva 
important. Pare-se că se caută colaboratori pentru o treabă ne¬ 
plăcută. Brâu îi dă o mână de ajutor. 

— Şi cum de nu mi-a zis nimic? s-a mirat Brancaleone, care 
căuta orice fel de slujbă, lucru pe care Brâu îl ştia. 

— Habar n-am. Doar îl ştii, are ciudăţeniile lui. 

Brancaleone a plecat spre casă, hotărât să se ducă a doua zi la 
De Bofarull şi să nu-i ierte nicicum ciudăţeniile lui Brâu. 

Din fericire, De Bofarull era mai de treabă decât prietenul 
său. L-a primit imediat, l-a ascultat răbdător, luând notă de tot 
ce-i spunea, apoi i-a explicat ce dorea de la colaboratorii săi: 

— Vei fi apărătorul cauzelor drepte, nicidecum ale nedreptăţii; 
vei avea oroare de duşmănie, vei arăta un dispreţ prudent intere¬ 
selor şi vei dori din tot sufletul să faci bine semenilor tăi; nu do¬ 
resc ca atitudine politică decât ascultarea de autoritatea legitimă, 
oricare ar fi aceasta, iar dacă nu te mulţumesc legile ţării tale, pleci 
în alta care ţi se potriveşte mai mult, totul e să nu faci valuri. 

Pătimaş, Brancaleone a fost de acord pe de-a-ntregul. Atunci, 
De Bofarull i-a explicat pe îndelete ce ar fi avut de făcut: abaţia 
Ripoll, leagăn al unei culturi seculare şi doldora de splendori, 
fusese jefuită cu sălbăticie de o şleahtă de demenţi înarmaţi (de 
fapt, un batalion al armatei elisabetane, după părerea experţilor), 
în culmea nebuniei, au scos din mormânt mumia contelui Ra- 
mon Berenguer IV, zis „Cel Sfânt", batjocorindu-1 îngrozitor, 


291 



totul terminându-se cu o judecată populară în care a fost găsit 
vinovat de crima de a fi propovăduit credinţa catolică şi con¬ 
damnat la arderea pe rug. Au dat foc băncilor din biserică şi 
obiectelor din altar l-au aruncat în flăcări pe sfântul conte de 
Barcelona împreună cu osemintele vechi ale unor călugări, asta 
după ce le-au spart sarcofagele. Apoi au incendiat arhiva şi 
biblioteca. Cineva a întrebat în numele cui au făcut toate bleste¬ 
măţiile astea, dar De Bofarull a dat din mână: „în numele vanda¬ 
lismului şi al ignoranţei, care proliferează pretutindeni". Misiunea 
era, le-a explicat, să meargă la mănăstire - sau la ce mai rămăsese 
din ea - şi să inventarieze ce mai era pe acolo, ce mai rămăsese 
în picioare, să facă un pic de ordine printre toţi morţii ăia, să dea 
seamă de dezastru la Madrid, apoi să revină acasă. De Bofarull 
mai avea şi un interes personal: pregătea o lucrare istorică ambi¬ 
ţioasă despre conţii de Barcelona şi avea nevoie de un asistent 
isteţ care să-l ajute să organizeze informaţia. Dar despre asta încă 
n-a suflat o vorbă, era mai prudent. 

Brancaleone s-a arătat entuziasmat de proiect - chiar era - şi 
a spus deschis ce cunoştinţe avea şi ce mai învăţase lucrând cu 
comisia bibliotecilor mănăstireşti. A mărturisit şi incursiunile în 
cimitirul de la San Jose, că aveau legătură cu acest caz. Brâu a 
pălit, îi era frică să nu fie dat în vileag, dar Brancaleone chiar 
avea nevoie de slujba asta, drept care a mărturisit şi că stătuse 
şase ani la închisoare pentru o vină închipuită. Brâu a făcut o 
strâmbătură, dar De Bofarull l-a lăsat să termine, apoi i-a spus: 

— Mâine ai să primeşti răspunsul scris de mâna mea. 

Erau mai mulţi candidaţi. Brancaleone era convins că n-o să 
fie ales. 


Ieşind de la Arhiva Coroanei de Aragon unde avusese loc 
interviul, Brancaleone s-a dus iar la casa lui Perez de Leon, deşi 
nu era aşteptat. A urcat scările cu siguranţa cuiva care ştia bine 
drumul şi a avut norocul să dea de femeia cu care vorbise ultima 
dată. Şi i-a arătat cele cinci monede. Femeii i-au sticlit ochii. 

— Crezi că azi ai să ştii să-mi spui cine e cea cu chipul pocit? 


292 



— Y-am spus şi ieri, domnule: o slujnică nouă. Nu ştiu cum 
o cheamă. 

— De când slujeşte în această casă? 

— Să fi venit nici acum o săptămână, domnule. 

Brancaleone a lăsat o monedă în palma femeii, care a făcut-o 
să dispară în buzunarul şorţului. 

— Şi copiii? 

— Sunt slugi, domnule. Adică copii ale servitoarelor. Dom¬ 
nul Perez de Leon e tare bun cu noi, le dă de mâncare copiilor 
noştri şi îi lasă să stea sub acelaşi acoperiş. Chiar şi pe cei nele¬ 
gitimi. 

Altă monedă a trecut din mâna lui în cea a femeii, apoi a dis¬ 
părut în buzunarul şorţului. 

— E vreunul nou, ajuns recent în casa asta? 

— Nu ştiu, domnule. Eu sunt bucătăreasă, abia dacă-i văd. 

A treia monedă a urmat acelaşi drum. 

— Mai înainte muncea aici o femeie pe nume Cornelia, era 
damă de companie pentru stăpâna casei, o ţii minte, nu? Ce s-a 
întâmplat cu ea? 

Bucătăreasa s-a făcut albă la faţă şi a căscat ochii. 

— Vai, domnule, ce nenorocire! A fost ucisă. Chiar aici, în 
casa asta, fără ca nimeni să afle de către cine şi de ce. 

— Când a fost asta? 

— Păi, să tot fie o vreme de la scandalul ăla cu doamna, 
Dumnezeu s-o ierte. Au spintecat-o, uite-aşa - a arătat ea de la 
buric la gât. 

Cea de-a patra monedă a ajuns în palma avară a servitoarei. 

— Asta e tot, multe mulţumiri, a spus Brancaleone. 

— Da’ a mai rămas una, domnule, privi ea insistent ultimul 
ban. 

— Cum te cheamă? 

Slujnica tăcu, uitându-se lacom la moneda rămasă. O primi. 

— Fernanda, domnule, la ordinele domniei voastre, zise, apoi 
o zbughi pe scări în sus. 

Şi uite aşa a rămas Ângel Brancaleone, fost puşcăriaş, fost li¬ 
brar, un om cu mai mult trecut decât viitor, cu burta goală şi 
fără chip de a o umple. 


293 



^omnufe ^6/tancafeone, 

u4m pdăcehea de a vă anunţa că, în urna MhevedeMi avute ieH (la ţutima 
o/tă, am hotăiiât să vă adeg ca ajuton f>ent/tu viitoamde mede ducmi de da aba- 
ţia Qipo dd. QJom pdeca mtk-acodo funea cam cine da o/ta gece a dimineţii, cu 
diftgenţa de da fîanta tjWonica. 'dfiţi punctual şi nu că fuaţi m udte bagaje. 

“-P/tospefto ^e ^Bo^a/tu® 



PROSPERO DE BOFARULL 
(1777-1859) 


Despre viaţa acestui înţelept bărbat, Milă i Fontanals a scris 
că a fost „nezgomotoasă, dar se poate povesti toată“, ceea ce, 
spre liniştirea cititorilor, nu ne propunem să facem. Neplăcându-i 
să fie în centrul atenţiei, a refuzat nu o dată să furnizeze date 
pentru o biografie a sa, declarând că doar celor morţi li se poves¬ 
teşte viaţa. Ceea ce e şi cazul. 

Acest om înclinat spre toleranţă, moderat în opiniile politice 
şi neîncrezător în utopii învăţase pesemne din Istorie că nu tre¬ 
buie să te aştepţi la mare lucru de la oameni. Născut la Reus şi 
botezat la biserica San Pedro cu numele Miguel, Gil şi Lobo, a 
studiat latina încă de foarte tânăr şi a intrat seminarist la cole¬ 
giul Tridentino din Tarragona. După ce a trecut pe la universi¬ 
tăţile din Cervera şi Huesca, a primit gradul de doctor în drept, 
a făcut stagiul la Reus, apoi a plecat la Madrid, unde l-a prins 
ziua de 2 mai 1808. „Am văzut străzile Madridului scăldate în 
sânge. Am văzut naţia scoasă din ţâţâni şi pe spanioli punând 
mâna pe arme ca să răzbune un asemenea ultraj. Eram spaniol, 
am urât din tot sufletul invazia franceză", va scrie el. A fugit la 
Cădiz, de unde a încercat în câteva rânduri, fără succes, să revină 
în Catalonia pe mare. S-a stabilit acolo, a deschis un birou de 
avocatură, l-a slujit ca avocat personal pe contele de Altamira, a 
fost judecător şi primar al insulei Leon. A cunoscut o fată de 
familie bună cu care s-a însurat. în 1814, plecarea francezilor şi 
bunele sale relaţii cu Madridul au făcut să fie numit arhivar la 
Arhiva Coroanei de Aragon - ulterior director - şi astfel revine 
în Catalonia şi se dedică din plin acestei noi sarcini. 


295 



De fapt, viaţa lui Prospero De Bofarull departe de arhiva sa 
nu e decât un soi de introducere. Şi-a luat în posesie noua sar¬ 
cină pe 12 august 1814 şi a rămas legat de aceasta - în ciuda 
succesivelor schimbări de guvern - timp de patruzeci de ani. în 
1827 a primit vizita lui Fernando VII însuşi, care, cu toate um¬ 
brele sale, era un mare iubitor de ordine. Se spune că abia intrat 
pe uşă, regele şi-a aprins un trabuc şi că De Bofarull a venit la el 
şi i-a şoptit cât mai discret posibil că nu-i putea permite să fu¬ 
meze în arhivă, doar dacă nu cumva Majestatea Sa dădea un 
decret de schimbare a regulamentelor. Regele a stins trabucul şi 
pesemne că îndrăzneţul arhivar i-a devenit simpatic, pentru că a 
favorizat arhiva pe tot parcursul vieţii sale. Drept compensaţie, 
De Bofarull i-a dedicat opera sa istorică majoră, Conţii de Barce¬ 
lona răzbunaţi , care a văzut lumina tiparului în 1836. 

De Bofarull a continuat să muncească în ciuda tuturor vicisi¬ 
tudinilor. în timpul epidemiei de holeră din 1834, care a ucis o 
zecime din populaţie, cât şi în timpul evenimentelor din 1835, 
care însă l-au afectat sufleteşte. Cu toate că în 1840 a fost rugat 
să lase arhiva şi să-şi asume răspunderi politice, a revenit în 1844 
şi acolo a rămas până la pensionarea din 1849. în urma unei boli 
care l-a ţintuit la pat în ultimii ani de viaţă, în ziua de Crăciun 
a anului 1859 şi-a chemat fiul şi a purtat cu el o lungă discuţie 
despre interesele familiei şi educaţia nepoţilor. Patru zile mai 
târziu a murit. într-o scrisoare autografa, fiul primea şi o ultimă 
rugăminte: să fie înmormântat fără pompă, doar în prezenţa ru¬ 
delor apropiate. Aşa s-a şi întâmplat. 

Numele său se leagă de perioada de maximă înflorire a Arhi¬ 
vei Coroanei de Aragon, istoricii îi datorează uriaşa muncă de or¬ 
donare, clasificare şi curăţenie pe care a depus-o, ceea ce ne-a făcut 
să cunoaştem multe texte până atunci ignorate. I-a succedat fiul 
său Manuel, căruia tatăl îi lăsase scris următorul sfat: „Păstrează 
bunul renume pe care l-am moştenit de la bunicii noştri, fă-te 
iubit de copiii tăi, dar şi de rude şi angajaţi, de lume în general, 
astfel vei fi respectat şi ascultat şi vei trăi şi vei muri în pace“. 

Din Viteji, aventurieri şi heterodocşi 
ce merită a fi amintiţi 
Ediciones Pampalluga, Malgrat de Mar, 1985 


296 



PURGATORIU 

Sau cum a devenit Angel Brancaleone altă persoană fără a 
înceta să fie el însuşi 


1836, ianuarie 

Să ţin un jurnal pentru a-mi purifica viaţa de până acum sau 
pentru a deveni un om nou. Nu ştiu dacă voi fi în stare de con¬ 
stanţa pe care o cere scrisul, orice fel de scris. Căci asta e diferen¬ 
ţa, cred eu, între un scriitor şi un nescriitor: tenacitatea, convingerea 
surdă că trebuie să continui, orice-ar fi, chiar dacă s-ar sfârşi 
lumea. Uite, abia am început şi constat deja c-am să fiu incon¬ 
secvent şi leneş. 

A fost o idee bună, după cât de rău mi-au mers lucrurile, să 
iau distanţă de viaţa mea anterioară, să mă apuc de lucru, să me¬ 
ditez şi să devin alt om. Părintele Irazogui s-a arătat foarte mul¬ 
ţumit când m-am dus să-i dau vestea şi să-l rog să aibă grijă de 
mama în timpul absenţei mele. 

— La cele spuse de tine, fiule, trebuie să adaugi castitatea. 
Căci castitatea, ca şi postul, ascute mintea omului şi-l face mai 
harnic. în plus, nu uita, e şi un dar de la Dumnezeu. 

După care a vrut să ştie când mă întorc. 

— Când voi fi devenit un alt om, părinte. 

— Vezi să nu pierzi părţile bune şi să nu aduni toate relele, 
mi-a mai spus în timp ce plecam. 

Cred în cuvintele părintelui Irazogui. în afară de cele referi¬ 
toare la castitate. Şi cum poate să spună că postul ascute mintea? 
Deocamdată pe aici singurul lucru care mă deranjează e că lip¬ 
sesc prostituatele. 

Ajungând la Ripoll am dat de un peisaj dezolant. Splendida 
abaţie romanică ridicată la ordinul contelui Wilfredo el Velloso 


297 



a ajuns o grămadă de ruine înnegrite. Câteva ziduri s-au prăbu¬ 
şit. Turnul clopotniţei, încă în picioare, seamănă cu fantoma unei 
santinele. Arhiva şi biblioteca, cea mai bogată din ţara catalană, 
în care se păstrau codexuri cumpărate din toată Europa de aba¬ 
tele Oliba în Evul Mediu, au fost arse cu sălbăticie. Habar 
n-aveam dacă unele cărţi au scăpat de incendiu în timpul jafuri¬ 
lor precedente, despre asta nu se ştie nimic. Am aflat apoi că 
legile cele noi vor să transforme acest loc într-o carieră de piatră, 
teribilă veste, căci nici măcar nu se pune problema reconstrucţiei, 
nu vor decât să folosească piatra pentru lucrări mai utile. Au 
preţăluit totul la opt mii de peso. Domnul De Bofarull spune că 
ăsta e sfârşitul unui loc unic şi că, dacă nimeni nu face nimic, va 
decade şi va dispare complet în următorii douăzeci de ani. Zice 
că cea care urmează să se prăbuşească e bolta. Şi încet-încet nu 
va mai rămâne piatră peste piatră. 

Peste toate acestea, domnul De Bofarull a mai primit şi trista 
veste a pierderii unui drag prieten. Este vorba de domnul Roc 
d’Olzinellas, de care a fost legat de relaţii de colaborare şi de 
pasiunea comună pentru istorie. Până în ziua atacului, acesta a 
fost arhivarul abaţiei şi, laolaltă cu fraţii întru credinţă, a fugit 
în noaptea atacului, care aici s-a produs pe 9 august. De atunci 
nu se mai ştie nimic de el, dar destul de repede ne-a parvenit 
ştirea morţii sale, la Oceja, în Rosellon. Nu se ştie ce l-a ucis, dar 
domnul De Bofarull zice că a murit de tristeţe. 

în primele zile ne-am ocupat cu redarea osemintelor profanate 
odihnei eterne şi cu cercetarea celorlalte morminte. Unele sunt 
neatinse, precum cel al contelui Wilfredo, pe care vandalii ăia 
nu l-au văzut (sau habar n-aveau de marile sale merite). Altele, 
precum cel al lui Ramon Berenguer IV, vor rămâne goale de-acum 
înainte, căci n-am reuşit să găsim nici măcar un oscior. Domnul 
De Bofarull a înaintat ipoteza că poate am confundat noi răm㬠
şiţele, drept care am căutat indicii pe sicriele de lemn, dar ne-am 
dat bătuţi, căci trecerea secolelor face ca oasele oamenilor să 
ajungă la fel de jalnice. 

M-am gândit adesea la Robles în timpul manipulării osemin¬ 
telor şi leşurilor. I-am scris o lungă misivă povestindu-i greaua 
sarcină care-mi parvenise şi mi-a răspuns imediat, cerându-mi să-i 


298 



aduc ceva oase vechi, cu cât mai vechi, cu atât mai bine, căci îi 
lipseau din colecţie. Am luat-o ca pe o neghiobie şi am dat 
uitării cererea sa, dar pe urmă m-am căit, în fond ce mă costa să 
vâr un călugăraş într-un sac şi să i-1 trimit în dar amicului? Nu-mi 
face plăcere să relatez amănunţit cum i-am satisfăcut comanda, 
voi spune doar că, odată clasate şi puse în ordine osemintele, tot 
mai rămăseseră destule. La urma urmei, să ajungi într-un mor¬ 
mânt străin e mai rău decât să apreciezi un amator de oase, aşa 
că i-am trimis lui Robles darul. Prietenia adevărată e unul dintre 
rarele lucruri pentru care merită să calci strâmb. 

Tot în primele zile am început să-i primim, pe rând, pe cei 
care în noaptea atacului avuseseră curajul să salveze câte ceva din 
mănăstire. E vorba de oameni simpli din apropiere, de regulă ţ㬠
rani analfabeţi şi fără multă minte, dar legaţi de ce e al lor, cre¬ 
dincioşi, buni la inimă şi tare mândri că puteau restitui obiecte 
umile, precum un clopoţel, sau mai valoroase, precum un litur- 
ghier roman. Graţie lor am recuperat nu puţine lucruri, pe care 
domnul De Bofarull le cataloghează şi le pune la păstrare în lăzi 
de lemn, la fel ca pe morţi. Toţi cei care vin să ne aducă ceva sunt 
primiţi pe loc. Şi oamenii vin. 

De când am venit aici, dormim într-un han din capul satu¬ 
lui, fiecare are camera lui. E un loc umil, însă mâncarea e de¬ 
centă şi patul destul de confortabil (mie mi se pare prea moale). 
Domnul De Bofarull e mulţumit, ba spune că e mai mult decât 
ar avea nevoie corpul şi spiritul. Binecuvântează de fiecare dată 
masa, vorbeşte puţin sau aproape deloc şi le scrie săptămânal so¬ 
ţiei şi fiului, rămaşi la Barcelona. Pe mine mă tratează mai cu¬ 
rând ca pe un nepot decât ca pe un angajat şi, când lucrăm, adică 
mai mereu, îmi dă sfaturi înţelepte, pentru care îi mulţumesc în 
puţine cuvinte, aşa cum cred că ar şi dori. 

în zilele acestea atât de pline am avut parte de ceva care a 
rupt monotonia şi care mie mi-a făcut mult mai multă plăcere 
decât domnului De Bofarull. Am fost invitaţi la o gustare în casa 
marchizului de la Brocca, un domn în vârstă care pesemne se 
plictiseşte zdravăn în conacul său şi pe care sosirea noastră l-a 
pus pe jar. Mai întâi domnul De Bofarull a refuzat invitaţia, 
spunând că trebuie să termine treaba şi-apoi să se întoarcă la 


299 



Barcelona. Numai că marchizul de la Brocca nu e dintre cei care 
admit vreun refuz, astfel că a doua zi la mănăstire ne aştepta o 
surpriză sub forma unui slujitor zâmbitor, postat sub porticul 
Santa Maria. 

— Mă trimite stăpânul meu, marchizul de la Brocca, cu po¬ 
runca de a fi la ordinele domniei voastre şi a vă ajuta la ce e 
nevoie. Mai zice că astfel vi se uşurează munca şi-o să aveţi timp 
să luaţi masa cu domnia sa, ceea ce doreşte din tot sufletul. 

Domnul De Bofarull a încercat să-l trimită acasă cu duhul 
blândeţii, dar slujitorul nu se lăsa, având un singur argument: st㬠
pânul lui îi ceruse să rămână şi să ajute. De Bofarull era gata să-şi 
iasă din ţâţâni, dar şi-o fi zis că nu merită, astfel că a suportat 
prezenţa zâmbitoare şi inutilă a băiatului toată ziua. 

— Pe mâine, domnule, odihnă plăcută, a zis junele la plecare. 

— Cum, te gândeşti să mai vii şi mâine? a întrebat De Bo¬ 
farull cu o umbră de panică pe chip. 

— Desigur, domnule. Dar eu nu gândesc, domnule. E po¬ 
runca marchizului, a răspuns slujitorul cu acelaşi zâmbet exaspe¬ 
rant pe buze. 

— Bine, a mârâit De Bofarull, atunci spune-i marchizului 
tău că mâine după-masă îi facem o vizită. Să ne trimită o trăsură 
la ora cinci fix, că la şapte trebuie să fim înapoi. 

— Prea bine, domnule. 

A doua zi, nu bătuse bine de ora cinci că trăsura era în piaţă 
şi noi în ea, De Bofarull enervat că trebuia să-şi piardă timpul 
cu un moş plictisit, iar eu încântat că era ceva nou. Marchizul 
locuieşte la o jumătate de ceas de mănăstirea Santa Maria, în- 
tr-un conac fortificat situat într-o zonă împădurită. Plăcerile lui 
sunt vânătoarea, femeile şi antichităţile. A fost însurat de şapte 
ori şi pretinde că are o teorie asupra caracterului şi firii femeilor 
după locul de naştere al acestora, dar n-a apucat să ne-o expună 
pentru că De Bofarull l-a întrerupt întrebându-1 care era moti¬ 
vul invitaţiei. între timp, eu savuram ciocolata cu biscuiţi pe care 
ni le adusese o slujnică tânără şi rotunjoară, pe care aş fi devo- 
rat-o cu egală plăcere dacă aş fi putut. 

— Vedeţi, domnule De Bofarull, pe aici nu avem multe dis¬ 
tracţii. De aceea, pe vremuri, mă duceam des la Barcelona. 


300 



Acolo am auzit prima dată de domnia voastră şi am început să 
vă respect. De aceea, aflând de lucrările pe care le faceţi la abaţie, 
mi-am zis că, în fine, a venit şi clipa mea. Veţi înţelege că astea 
nu sunt vremuri potrivite pentru călătorii şi nici pentru a neglija 
patrimoniul. Vandalii ăştia sunt ca animalele, poftesc la tot ce 
nu pricep. De aceea mă bucur atât de mult să vă văd aici, în 
umila mea locuinţă. 

Umila locuinţă a domnului Brocca numai umilă nu era. Ar¬ 
gintăria şi aurăria sclipeau peste tot, vedeai doar catifea, tapiserii, 
mobilă franceză, covoare orientale, candelabre, fotoliile pe care 
stăteam aveau spătarul sculptat cu scene mitologice, ceştile din 
care beam erau din porţelan fin şi aveau gravat blazonul familiei. 
Marchizul purta mătăsuri şi taftale. Intr-un colţ se afla un chivot 
care data cel puţin din secolul al XV-lea, iar pe un pupitru era 
deschisă o carte bisericească bogat ornamentată, pe care De Bo- 
farull o privise încruntându-se de cum intrase. Nu, nu era o casă 
austeră, nici pe departe. 

— După cum vedeţi, a spus marchizul arătând împrejur, sunt 
un mare admirator al lucrurilor vechi. De când mă ştiu, colec¬ 
ţionez obiecte de tot soiul. Ca orice colecţionar, am slăbiciunile 
mele. în cazul meu este vorba de codexurile carolingiene şi de 
obiectele bisericeşti. Din ambele am o colecţie notabilă, pe care 
sper s-o văd sporită în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu şi dacă 
voi fi sănătos. Şi cum, din fericire, anii m-au făcut pe cât de 
bogat, pe atât de capricios, aş vrea să vă susţin lucrul în schimbul 
anumitor... împrumuturi. 

— Cum adică, împrumuturi? a întrebat De Bofarull, tot în¬ 
cruntat şi fără să se fi atins, nefericitul, de ciocolată şi de biscuiţi. 

— Exact aşa cum am zis, a grăit marchizul resemnat. Vedeţi, 
voi muri fără urmaşi, la fel ca bunul nostru rege Fernando, şi, 
pentru ca în preajma morţii mele să nu se bată toţi neaveniţii ca 
să pună mâna pe ceva ce nu aparţine nimănui, m-am hotărât să 
las totul mănăstirii Santa Maria de Ripoll, cât a mai rămas din 
ea. De asemenea, să finanţez reconstrucţia ei, imediat ce vor 
ajunge la guvernare oameni de treabă şi lucrul va fi posibil. Căci 
vedeţi doar ce se înţelege în ţara asta prin politică: să dărâmi 
ce-au făcut predecesorii noştri şi să construieşti ceva ce va fi la 


301 



rândul său făcut ţăndări de cei care vor urma. Şi tot aşa, in sae- 
cula saeculorum, să te apuce deznădejdea. Dar, revenind la su¬ 
biectul nostru, vă asigur că toate lucruşoarele pe care mi le veţi 
aduce pe voi vă vor îmbogăţi, iar pe bătrânul care sunt îl vor face 
fericit până când va închide ochii. Am avut grijă să-mi fac testa¬ 
mentul în care spun răspicat că această casă cu tot ce se află în 
ea trebuie să rămână mănăstirii Santa Maria de Ripoll. 

De Bofarull se uita în podea, încruntat şi stânjenit. Eu devo¬ 
ram şi biscuiţii lui şi picoteam fericit. N-am spus nimic, părerea 
mea nu conta, dar mi se părea o afacere rezonabilă. Şi utilă, căci 
asigura conservarea unor bunuri care altminteri cine ştie ce-ar fi 
păţit. 

— Mă voi gândi la oferta atât de trăsnită a domniei voastre, 
în câteva ore veţi primi răspunsul meu, a spus De Bofarull ridi- 
cându-se şi punând capăt întrevederii. 

— Cum, plecaţi deja? 

— Am mult de lucru, domnule marchiz. 

— Ce noroc aveţi, a râs marchizul, deşi cred că e o muncă 
pentru firi mai puţin capricioase decât a mea: dacă ar fi după mine, 
aş şterpeli tot ce mi-ar cădea în mână. Vreau să spun, aş împru¬ 
muta, s-a corectat imediat. 

Pe drumul de întoarcere, De Bofarull m-a întrebat ce cre¬ 
deam eu despre toate astea, l-am spus exact ce am relatat mai sus. 
A mârâit, şi-a frecat barba pe care nu o avea, şi-a privit încălţările. 
La hanul unde ne aştepta supa caldă a fiecărei seri, a spus: 

— Am să mă gândesc. 


1836, februarie 

Veşti din Barcelona: scrisoare de la Robles, în care îmi re¬ 
latează expediţiile sale la mai multe cimitire părăsite şi alte afa¬ 
ceri. Osemintele mai recente, odată bine lustruite, le vinde 
studenţilor de la medicină. S-a aflat deja că are acasă un adevărat 
panteon şi primeşte cereri chiar şi din străinătate, pentru că şi-a 
făcut o faimă bună şi oasele sunt de calitatea întâi, aşa pretinde. 
Devine o adevărată autoritate în materie, e solicitat de anumite 
parohii care vor să scape în mod discret de răposaţii care deran- 


302 



jează. Săptămâna trecută, scrie el, a tras din greu curăţând Santa 
Maria del Pi: în locul mormintelor va fi în curând o piaţă. 

Despre alte oseminte, cele mai vechi, promite că-mi va da am㬠
nunte mai târziu şi-mi spune că voi fi uimit să aflu câtă lume are 
urgent nevoie de un cadavru pentru un scop sau altul. De exem¬ 
plu, a venit la el văduva unui marinar mort intr-un naufragiu ca 
să-i ceară un schelet pe care să-l pună în cimitir. Iar mai nou a 
venit să-i ceară ajutorul arhidiaconul catedralei, cu o pretenţie 
absolut trăsnită şi amuzantă, spunându-i următoarele: „Fiule, în 
vremurile astea de război, sărăcie şi foamete, lumea are nevoie de 
oarece distracţii. Mă gândesc că nişte oseminte frumos înveşmân¬ 
tate, cu toată solemnitatea cuvenită unei prinţese şi slujite de epis¬ 
cop le-ar mai ridica moralul, nu crezi?“ „Ce prinţesă? A murit 
vreuna?* 1 „Da, fiule. A murit în secolul al XH-lea. Regina Petro- 
nila a Aragonului, contesă de Barcelona după căsătoria cu Ramon 
Berenguer IV, mamă de eroi şi conţi, înmormântată în catedrala 
noastră, cu toate onorurile**, a spus omul cu atâta tristeţe c-ai fi 
zis că o cunoscuse personal. Robles nu pricepea nimic: „Păi, 
dacă e îngropată, cum de vreţi s-o înmormântaţi din nou, pă- 
rinte?“ „Vai, fiule, a fost ea îngropată, dar nu mai e. Nişte idioţi 
i-au rătăcit rămăşiţele în timpul construcţiei naosului gotic, ăsta 
de acum, undeva prin secolul al XlII-lea. Nu se ştie dacă le-au 
aruncat la gunoi, crezând că erau ale vreunei pisici, sau le-au 
amestecat cu alte oseminte. Treaba e că biata regină Petronila 
stă de o veşnicie fără mormânt. Şi zic eu că e timpul să reparăm 
situaţia asta. M-am gândit că ar putea apărea ca prin minune în 
timpul lucrărilor stradale. Desigur, vestea va fi răspândită cum 
se cuvine, va fi un eveniment! Ce zici? Mă poţi ajuta? 

Aşa că Robles s-a pus pe treabă şi, cu un os de ici, unul de 
colo, a alcătuit iute scheletul reginei aragoneze. A folosit şi din 
oasele pe care i le-am trimis eu de la Ripoll, plus altele, pe care 
le-a vopsit, ars sau ciobit ca să pară de atunci. După şase veacuri 
petrecute în pământ nu puteau arăta ca venite de la operă. Aşa 
că mumia reginei Petronila avea tot ce-i trebuia - lipseau doar osi- 
şoarele de la degetele de la picioare, care de regulă se rătăcesc -, 
purta un inel mare de aur pe falanga inelarului mâinii stângi şi 
rămăşiţele unei diademe regale pe ţeasta lucioasă. Veşminte nu 


303 



mai avea, doar ce mai rămăsese dintr-un cordon incastrat într-o 
vertebră lombară. O adevărată operă de artă, ţi-era şi milă s-o 
îngropi. Numai că neprevăzutul s-a produs: arhidiaconul a mu¬ 
rit cu câteva ore înainte de data fixată pentru predare, succesorul 
său nu s-a arătat dispus să bucure poporul cu o ceremonie fune¬ 
bră de mare solemnitate, astfel că Petronila de Aragon în versiu¬ 
nea Robles a rămas fără mormânt. Amicul meu zice că o păstrează 
pentru altă ocazie, care cu siguranţă se va ivi. 

Am primit veşti şi de la ceilalţi: Piferrer s-a înrolat în trupele 
reginei Isabel, cum îşi dorise întotdeauna. în lipsa actorului prin¬ 
cipal, amicul Rojo umblă să găsească alt intermediar pentru con¬ 
versaţiile sale cu lumea cealaltă, deocamdată, fără succes, dar nu-şi 
pierde speranţa. Brâu, despre care nu vreau să ştiu nimic, are o 
nouă catedră. Cât despre dragul meu Insua, cică umblă de ne¬ 
bun să pregătească o nouă ediţie a lui Don Quijote, prima reali¬ 
zată integral la Barcelona, atât de frumoasă, că se va vorbi mult 
timp de ea. 

Scrisoarea e doldora de veşti bune. Cea mai bună e, neîndo¬ 
ielnic, redeschiderea universităţii din Barcelona. A fost instalată în 
fosta mănăstire del Carmen, ceea ce nu mi se pare potrivit, căci 
locul e strâmt şi vetust. De universitate ţine acum şi Biblioteca de 
la San Juan, unde lucrurile continuă aşa cum le-am lăsat: Pi 
Arimon pune în ordine tomuri tot mai prăfuite şi nimeni nu ştie 
ce să facă cu ele. Primăria e pe butuci, nu există bani destinaţi 
unui lucru atât de inutil precum păstrarea cărţilor. Politicienii 
dovedesc grabă şi abilitate doar când e ceva de furat. Şi iau şpagă. 

Bunul meu prieten îmi scrie şi despre mama. S-a întâlnit 
acum câteva zile cu ea la poarta îngerului Păzitor şi a găsit-o mult 
mai bine. Au vorbit puţin, era concentrată să se roage, zice el. 
Eu zic altceva: a vorbit puţin pentru că pentru ea amicii mei 
sunt un fel de odrasle ale Satanei. Oricum, e de bine. 

După ce-am citit scrisoarea, i-am scris părintelui Irazogui pen¬ 
tru ca acesta să-i dea maică-mii veşti despre mine. Le-am scris 
deci amândurora că mă bate gândul să rămân aici după plecarea, 
iminentă, a lui De Bofarull. Mă simt un alt om, eliberat de toate 
relele care mă apăsau la Barcelona, în plus am primit şi o ofertă 
bună de lucru, pe care o iau în considerare. Ca să-i câştig sim- 


304 



patia omului Bisericii i-am spus de legământul de castitate pe 
care-1 urmez cu străşnicie de când am sosit la abaţie, eram gata 
să-i spun şi ce efecte a avut acesta asupra spiritului meu, dar 
mi-am dat seama că nu puteam fi sincer, aşa că mai bine nu. 
N-am zis nimic nici de lipsa femeilor uşoare. După ce le-am 
transmis complimente tuturor, m-am semnat. 


1836, martie 

Domnul De Bofarull pleacă. E chemat la Barcelona ca să 
ocupe un post de mare răspundere, deşi el nu-şi doreşte asta. 
Dar acceptă din pur simţ de responsabilitate, am eu impresia. în 
viaţa mea n-am văzut un om mai puţin interesat să obţină func¬ 
ţii şi glorie, mai puţin pasionat de politică şi mai disciplinat, 
adevărul e că-1 interesează doar studiul istoriei. în ultimul timp 
a lucrat la o carte despre conţii de Barcelona, pentru care i-am 
slujit pe post de secretar până ieri. La ultima cină pe care am 
avut-o, a vorbit şi a băut ceva mai mult ca de obicei şi mi-a po¬ 
vestit multe întâmplări de la începuturile sale ca arhivar al Co¬ 
roanei de Aragon, cum a găsit documente aruncate şi roase de 
şoareci şi insecte, cum a stat luni în şir ca să cureţe şi să pună 
totul în ordine. Era trist şi se vedea limpede că munca de arhivar 
îi dăduse putere în toţi anii aceştia şi că-1 durea sufletul să lase 
totul pe alte mâini ca să ocupe funcţia de la deputăţie. înainte 
de a pleca la culcare, devreme, cum îi era obiceiul, m-a felicitat 
pentru noua mea muncă de scrib-secretar al marchizului de la 
Brocca. M-am mirat cu glas tare: ştiam că nu se dădea în vânt 
după marchiz, deci nici faptul c-aveam să lucrez cu acesta nu 
avea cum să-l bucure. 

— Ar fi vai de noi dacă am înţelege doar ce ne place, mi-a 
spus el, privindu-mă fix în ochi. 

Mi s-a strâns inima când l-am văzut plecând. Aseară ar fi 
trebuit să-i spun cât de mult îi datorez... îmi adun puţinele 
lucruri, căci mâine la prima oră mă mut în casa marchizului. 


305 



1836, mai 

Marchizul de la Brocca petrece în pat cam cincisprezece ore 
pe zi. în afară de somn, acolo îşi parcurge corespondenţa, ci¬ 
teşte, primeşte bărbierul, frizerul, notarul şi pe cine-o mai fi. 
Spune că un nobil nu trebuie să se scoale din pat de cum face 
ochi. Ca să te arăţi lumii aşa cum trebuie, e nevoie de pregătiri. 

îl vizitez şi eu în iatac înainte de a se scula; îl pun la curent 
cu treburile din ziua respectivă, el alege ce are chef. Nu face nici¬ 
odată planuri pentru a doua zi, cu atât mai puţin pentru o dată 
mai îndepărtată. Iar dacă n-are chef de ceva, nu-mi dă explicaţii. 

Marchizul nu are multe afaceri. Răspunde la câte o scrisoare, 
primeşte în audienţă vreun sătean, examinează obiectele pe care 
i le aduc tot felul de oameni care-i cunosc gustul pentru antichi¬ 
tăţi, plăteşte prostituatele cu care a petrecut noaptea, îl primeşte 
pe contabil, dar îl expediază rapid, că-1 plictiseşte. 

— Spune-i să facă ce vrea şi să vină doar când trebuie să 
semnez, să-mi zică el unde, îmi porunceşte. 

Contabilul e tare bătrân, parcă ar fi aici de pe vremea lui 
Wilfredo cel Păros, şi exprimă un aer de catastrofă chiar când 
tace, darămite când vorbeşte. 

— Brancaleone, spune-i, te rog, marchizului că nimeni nu 
vrea să plătească nici un ban, că recolta a fost un dezastru, că se 
vede cu ochiul liber nesupunerea faţă de autoritate şi dispreţul 
îngrijorător faţă de nobilime, că grajdurile sunt în ruină, avem 
mai multe vite bolnave decât sănătoase, că de la trăsura cea nouă 
s-a furat o roată... 

Nimic din toate acestea nu-1 deranjează pe domnul marchiz: 

— Da, da, nimic nou. 

Contabilul insistă: 

— Domnul marchiz trebuie să afle că, dacă lucrurile conti¬ 
nuă aşa, averea i se va topi în mai puţin de un an şi va fi nevoit 
să vândă pământurile (care au mai rămas), casa şi vitele (care mai 
trăiesc) şi să găsească alt mijloc de subzistenţă, poate să ceară azil 
la rudele din Franţa, care au ştiut mereu cum să se gospodărească, 
şi să renunţe cât mai curând la felul ăsta de a cumpăra de peste 
tot tot felul de lucruri pentru care aruncă pe fereastră averi pe 
care nu le are; că ori îmi ascultă sfaturile, ori plec unde o să fiu 


306 



măcar primit. A, şi să mai reducă din banii pentru damele de 
companie; sau măcar să se mulţumească cu câte una pe noapte, 
că are şaptezeci şi patru de ani. 

I-am transmis domnului marchiz îngrijorările contabilului, 
inclusiv partea cu fetele şi ameninţările de plecare. 

— Păi, să plece. Era şi timpul, a sunat răspunsul său. 

Fireşte, nu s-a schimbat nimic. Marchizul continuă să cum¬ 
pere tot ce-i căşună, cu condiţia să semene cu ceva din altă epo¬ 
că. Ultima chestie au fost nişte pietroaie despre care ţăranii care 
le-au adus s-au jurat că erau din templul lui Solomon. Continuă 
să cheme câte două sau trei fete pe noapte, pretinde că femeile 
sunt mai puţin periculoase dacă vin câte trei. Contabilul nu mai 
e cu noi, dar viaţa-şi urmează cursul. 


1837, iunie 

Robles îmi scrie, euforic: la Madrid a fost numită o comisie 
însărcinată cu crearea unui Panteon al Oamenilor Iluştri. Deo¬ 
camdată se lucrează la stabilirea listei de morţi care să onoreze 
locul cu rămăşiţele lor - e vorba de biserica Sfântului Francisc 
cel Mare, părăsită de când comunitatea clericilor franciscani a 
fost expulzată. Totul e încă în stadiu de proiect, deşi toate 
provinciile au primit misive cu antet oficial în care la porunca 
reginei se cere câte o listă de oseminte ilustre disponibile care să 
poată fi mutate în panteonul madrilen. Amicul meu vede în 
aceste liste mari oportunităţi pentru afacerea sa. Cred că pe drept 
cuvânt. 

Mi-a dat veşti şi despre Rojo. Din februarie trecut, când cu 
toţii ne-am cutremurat aflând de sinuciderea lui Mariano Jose 
de Farra, prietenul nostru editor încearcă disperat să stabilească 
un contact supranatural cu nefericitul, sperând să-l convingă să-i 
dicteze oarece articole despre amorul fatal, sinuciderea din dra¬ 
goste, obiceiurile de Dincolo şi câte şi mai câte, a notat totul pe 
o hârtie. Nu rezolvase însă problema esenţială, adică să găsească 
persoana cu harul spiritismului care să-l înlocuiască pe dragul 
nostru Piferrer. îl apucase disperarea, încercările sale se dovediseră 
fără rezultat, când Piferrer s-a întors din război, atât de slab şi de 


307 



plin de păduchi, că nici maică-sa nu l-a recunoscut. Şi mult mai 
potolit, mai înţelepţit. 

Ceea ce n-a fost o piedică în calea şedinţei care a avut loc 
acasă la Rojo, unde au venit toţi în afară de Brâu şi unde cică 
mi-au dus dorul. Ceremonia a fost exact ca acelea de care îmi 
amintesc cu multă plăcere: rachiu, lumină scăzută, un fotoliu 
pentru spiritist şi hârca unui mort anonim. Nu după mult timp, 
Piferrer a intrat în transă, a dat ochii peste cap şi a început să 
tremure, la fel ca în noaptea aceea de la mănăstirea San Jose. 
Numai că de data acesta a scos mai întâi nişte mugete şi a înce¬ 
put să recite nişte chestii care rimau, dar nu le pricepea nimeni, 
căci erau în engleză. A tot recitat un timp, n-a răspuns la nici o 
întrebare — pesemne că nici el nu pricepea nimic. în fine, spi¬ 
ritul s-a retras şi în locul lui a apărut un glas tunător care s-a 
prezentat drept federalist mânat de răzbunare. „Federalist? 11 s-a 
mirat unul. „Aşa cum auziţi, am scris o constituţie în care expli¬ 
cam totul şi arătam limpede că asta e singura soluţie pentru 
problemele noastre." „Şi ce s-a întâmplat?" „M-au împuşcat. în 
plină Rambla, într-o zi cu soare. Să mai vii cu idei noi! Mare 
supărare." A fost întrebat dacă nu-1 putea trimite pe Mariano 
Jose de Larra. „Ăsta cine mai e?“ I s-a explicat că fusese un 
excelent ziarist care murise recent după ce primise un glonţ în 
cap. Spiritul lui Torrijos a vrut să ştie cine trăsese glonţul, iar 
aflând că Larra era un sinucigaş, a spus pe un ton categoric: „Eu 
cu ăştia n-am treabă, mă sperie". Şi s-a tot dus, fără măcar să-şi 
ia la revedere. După care Piferrer a fredonat aria Reginei Nopţii 
din Flautul fermecat, pe urmă nişte porcărele în versuri despre 
femeile care devin curve cu ştirea bărbatului, care au stârnit 
ovaţii şi care l-au gonit urgent pe autorul lor, profund jignit. A 
mai trecut o vreme, bietul Piferrer era tot mai epuizat, când a 
grăit pe alt ton, pentru a nu ştiu câta oară, întrebând: 

— M-aţi căutat, domnilor? Iată-mă-s. Despre ce e vorba? 

— Sunteţi don Mariano Jose de Larra? a vrut să se asigure 
Rojo pe un ton plin de respect, spre deosebire de cel pe care-1 
folosise cu răposaţii precedenţi. 

— într-adevăr, eu sunt. Şi dumneavoastră...? 

— Rojo, de profesie editor. 


308 



— începem rău, nici acum n-aveţi de gând să mă lăsaţi în 
pace? 

Rojo i-a explicat proiectul său şi l-a asigurat, de faţă cu mar¬ 
tori, că el şi nu altă celebritate va inaugura colecţia de autori de¬ 
funcţi. La care defunctul Larra a spus, printre hohote de râs: 

— Reveniţi mâine, domnule, reveniţi mâine! 1 

Şi s-a tot dus, lăsându-i pe toţi cu ochii în soare şi pe Rojo 
fără nici un chef să repete experienţa. în ciuda acestui eşec, Rojo 
n-are de gând să se dea bătut: pune lipsa rezultatelor pe seama 
slabei condiţii fizice a lui Piferrer. Acum aşteaptă ca acesta să se 
mai întremeze şi să-l folosească la altă şedinţă de spiritism, care 
să iasă mai bine. 


1839, mai 

Ieri mi s-a întâmplat ceva de-a dreptul extraordinar. Ca de 
obicei, am rezolvat cu domnul marchiz treburile zilnice, i-am 
dat la semnat ce era de semnat, l-am informat despre starea vre¬ 
mii, după care am îndrăznit să-i spun că e ziua mea de naştere. 

— Bravo! Şi câţi ani faci, patruzeci? 

Asta m-a speriat de-a binelea. Chiar arăt de patruzeci de ani? 
Până să intru la închisoare lumea mă credea mai tânăr decât 
eram. Sau o fi din cauza vederii slabe a marchizului? 

— Nu, domnule, treizeci. 

— Treizeci... frumoasă vârstă, atât de vioaie... A stat puţin 
pe gânduri, privind o scamă care plutea în aer, apoi a spus: 
Brancaleone, comit poate o indiscreţie, dar vreau să te întreb 
ceva dacă-mi permiţi. Am observat să urmezi cu stricteţe un 
legământ de castitate. Oi fi cumva preot? 

— Nu, domnule. 

— Ai vreun beteşug? 

— Nu, domnule. 

— Preferi cumva băieţii? 

— Nu, domnule. 


1 „ Vuelva usted manana \ titlul unui celebru articol al lui Larra, în care 
satirizează lentoarea funcţionarilor spanioli. 


309 



— Păi atunci, ce eşti? Căci bărbat normal nu pari. Eu, la 
vârsta dumitale, aveam nevoie să mă descarc cel puţin de două 
ori pe zi... 

— Eu am cerinţe mai modeste... 

— Eşti căsătorit? 

— Nu, domnule. 

— Păi să nici nu te căsătoreşti. Căsnicia e mormântul pl㬠
cerii, nu uita. Uite, îţi fac un cadou, cred că ai mare nevoie. 
Adu-mi de scris. 

Şi mi-a dictat următorul mesaj, pe care l-am copiat apoi pe 
o foaie in-octavo care-i purta sigiliul: 

Stimate pitietene, te kog să-i admtmstagt acestui om g/t ac bolnac o cantitate 
se/tioasă din medicamentul cel uindecăto/t. £hatamentul ca du !ta t/tei luni şi ca 
jji plătit de mine. Jll dumitale, 

( Do/toteo (jManf/tedo de la dS/tocca 

A semnat şi mi-a dat drumul, spunând că vizitiul avea să mă 
ducă undeva unde voi înţelege totul; să nu pun întrebări, să mă 
spăl bine, mai ales pe părţile ruşinoase, şi să am încredere. I-am 
dat ascultare, pas cu pas. Vizitiul m-a dus pe drumuri necunos¬ 
cute intr-un sat la o oră distanţă şi a oprit înaintea unei case cu 
aspect nobil, a sunat şi a aşteptat să se deschidă uşa. A deschis o 
femeie între două vârste, îmbrăcată â la francaise, nemachiată şi 
cu obrajii ca merele. A citit biletul, a surâs şi s-a uitat la mine 
peste marginea foii, apoi m-a poftit înăuntru. Interiorul era fru¬ 
mos, dar neostentativ. Am urcat la primul cat, acolo erau mai 
multe uşi, toate închise. Mi-a deschis una fără să bată, a apărut 
o jună cu lungi plete negre, piele foarte albă şi ochi migdalaţi, 
care m-a lăsat fără suflare. Purta o rochie simplă şi era desculţă. 

în braţele ei mi-am pierdut darul divin al castităţii şi mi-am 
promis să nu-1 mai repet niciodată. 


1839, octombrie 

Prietenii mei înţelepţii exultă de fericire că infantele Carlos 
şi clica sa au fost înfrânţi şi s-au dus să sărbătorească evenimentul 


310 



la balul La Patacada, unde doar eu lipseam, căci venise tot ora¬ 
şul. S-a celebrat şi un Te Deum, căci fără aşa ceva nu se poate, 
şi fanfara militară a cântat în Llano de la Boqueria. 

Zice Robles că liberalismul nostru abstract, lipsit de concreteţe 
şi nu întotdeauna logic se află acum în perioada sa cea mai bună. 
Acum putem ieşi să cântăm în gura mare „ trâgala, trâgala 1 , slu- 
goiule care nu vrei Constituţie", carliştii ne răspund cu „ trâgala, 
tragala, liberalule care nu vrei coroană regală" şi să iasă o bătaie 
de nu vezi om cu om. 


1841, decembrie 

M-am predat modei: mi-am cumpărat un pardesiu. N-are 
sens să te opui, până la urmă tot te supui. Când mi-1 pun parcă 
sunt un personaj aiurit dintr-o gravură străină. E drept că te 
apără mai bine decât mantia, căci a avea mâneci şi nasturi e un 
mare avantaj, mai ales în zilele cu vânt şi ploaie. Marchizul de la 
Brocca e însă foarte critic în această privinţă, zice că e îm¬ 
brăcămintea cea mai oribilă inventată vreodată de om. Refuză 
cu străşnicie să aibă aşa ceva în garderobă şi a fost pe punctul de 
a-mi interzice să intru în casa lui îmbrăcat aşa. încă eu cred că 
ar fi potrivit pentru septuagenari friguroşi, ca el, şi că încăpăţ⬠
narea sa o să-i aducă destule răceli în iarna care se apropie. 
Căpos, îşi expune teroriile: 

— Pardesiul, ce prostie! O pânză ce acoperă golul, aşa cum 
raţiunea e acoperită de palavre. îmbrăcaţi astfel, toţi arătăm la 
fel, nu mai deosebeşti bogatul de sărăntoc, uite unde am ajuns! 

Nu ştiu dacă noii noştri conducători poartă pardesiu, încerc 
să mi-o imaginez pe Marfa Cristina îmbrăcată aşa, deşi încă nu 
s-a inventat pardesiul pentru femei; nu şi pe Espartero 2 , cred că 
ăsta nu suferă de frig. 

Ziua de astăzi ne-am petrecut-o cu corespondenţa. Marchizul 
dorea să-şi pună la curent rudele din Franţa cu noua situaţie 


1 Tragala, cântec satiric antiabsolutist din sec. al XlX-lea. 

2 Baldomero Espartero, om politic spaniol, regent după retragerea 
Măriei Cristina. 


311 



politică. în misivele sale îl numeşte pe Espartero „Espartaco“ 
(Spartacus) şi o confundă pe regenta Maria Cristina de Borbon 
cu biata Isabel de Braganza, a doua soţie a lui Fernando VII, 
moartă de epilepsie la douăzeci şi unu de ani, citând până şi stri¬ 
găturile cu care poporul o primise la Madrid - „nasoală, săracă 
şi portugheză / să ne-o sugi“ - şi zice că ceva care a început atât 
de rău nu se putea sfârşi decât cu o lovitură de stat; carliştii, mai 
spune el, vor să-l scoată pe Carlos V din groapă, regina Isabel e 
de fapt un paj de la Curte pe care l-au îmbrăcat în fustă pentru 
tablouri, pentru că regele şi regina n-au avut copii. în fine, are 
şi o explicaţie pentru presupusa infertilitate regală: regina l-a în¬ 
şelat tot timpul pe soţul ei cu un chipeş soldăţel de la palat pe 
nume Munoz sau Sânchez şi îi naşte doar băieţi şi, oricum, aşa-i 
trebuia regelui, de curvar, sifilitic şi bătrân ce e. Mi-am permis 
să-i sugerez marchizului să corectăm anumite păreri (în ce pri¬ 
veşte calificativele date regelui şi adulterul reginei nu am obiec¬ 
ţii), dar el s-a mulţumit să spună: 

— Lasă aşa, Brancaleone, lasă amănuntele, crezi că pe rudele 
mele le interesează ce le spun? Sau crezi tu că neroziile politicie¬ 
nilor se deosebesc atât de mult de cele spuse de mine? 

— Dar trebuie să vă gândiţi şi la posteritate, domnule mar¬ 
chiz, am argumentat eu. Cine ştie ce soartă vor avea aceste scri¬ 
sori, de ce ochi vor fi citite peste două sute de ani. 

— Două sute de ani? a râs el din tot sufletul. Chiar crezi că 
peste două sute de ani se va mai interesa careva de noi? Şi, chiar 
de-ar fi aşa, crezi tu că cineva va pricepe ceva din secolul acesta, 
pe care nu-1 înţelegem nici noi, cei care trăim în el? 

Nu ştiu ce efect ar putea avea aiurelile astea asupra verilor şi 
unchilor săi răspândiţi prin toată Europa, eu le-am transcris pe 
curat, dar am adăugat un post-scriptum ca să nu fim luaţi de ne¬ 
buni: „în ciuda tuturor celor spuse, din octombrie trecut aici 
conduce generalul Espartero, regent al regatului 11 . 


1842, ianuarie 

Barcelona e cuprinsă de o nouă dârdoră: dărâmarea zidurilor. 
Cuiva i-a venit ideea să numere casele cuprinse în interiorul 


312 



centurii de piatră şi i-au ieşit mai bine de zece mii. Noi vrem să 
atragem semnele progresului, se spune, precum omnibuzul, şco¬ 
lile de nataţie, cazinourile şi cabinetele de lectură, şi n-o vom 
putea face cât timp ne vom vedea condamnaţi să vieţuim în 
spatele acestor ziduri groase. S-a instituit deja Junta demolării, 
aflu că din ea face parte şi amicul Insua. 

Capetele luminate pretind că dărâmarea zidurilor va însemna 
sfârşitul tuturor relelor. Se va termina cu specula şi cu preţurile 
umflate la care au ajuns casele în ultimii şase ani, duse vor fi de¬ 
testatele „drepturi de poartă", vor deveni istorie epidemiile mor¬ 
tale provocate de înghesuiala în care trăim şi de lipsa de aer 
proaspăt, vom fi mai curaţi, căci acesta e primul efect al traiului 
neîngrădit. Prin urmare, vom fi mai pe placul străinilor, a căror 
părere contează mult pentru noi. 

Tot ce sper eu e ca de data asta lucrurile să iasă mai bine 
decât anul trecut, când unora le-a venit ideea să culce la pământ 
Cetăţuia fără să ceară voie de la nimeni; au organizat o ceremo¬ 
nie solemnă care să celebreze iniţierea lucrărilor, au început apoi 
treaba, au apucat să dărâme pe jumătate un turn, după care a 
venit căpitanul general, s-a supărat peste poate de atâta îndrăz¬ 
neală şi a poruncit să se reconstruiască totul, plătind pe deasupra 
din buzunarul lor, ca să le fie învăţătură de minte că n-au întrebat. 

Azi marchizul de la Brocca a vrut să ştie dacă mi-e dor de 
oraşul meu. Mă rog, s-ar putea, i-am răspuns, deşi amintirile 
mele sunt mai curând concrete. Mi-e dor de mama, de prieteni, 
de bătaia matinală a clopotelor de la Santa Anna, de soarele căl¬ 
duţ de toamnă care aureşte copacii bătrâni de pe Rambla, de 
marea văzută într-o zi de iarnă de pe zid, de vânzătorii de car- 
quinyolis şi de cei care vând cărţi la Arcos Viejos de Encantes, de 
piaţa palatului unde vezi ultima modă, de Carnavalul de la Lonja, 
de cerul albastru al fiecărei veri, de cafenelele din Piaţa Teatrului, 
de dramele exgerate ale lui Altes, de castanele coapte, de reu¬ 
niunile acasă la Rojo, de clopotniţele amuţite ale mănăstirilor... 

— Băiete, ajungea un simplu „da“, m-a întrerupt marchizul. 


313 



1842, aprilie 

Ultima scrisoare de la Robles a venit, ca de obicei, doldora 
de noutăţi. Mă întreabă când mă întorc. „Când n-o să am în¬ 
cotro", i-am răspuns. 

Rojo s-a însurat cu o croitoreasă şi aşteaptă deja un copil, 
grăbit ca întotdeauna. Brâu a părăsit universitatea ca să fie depu¬ 
tat în Cortes. Dacă înainte era insuportabil, acum nu-i mai ajungi 
nici cu prăjina la nas; nu se mai vede cu prietenii, s-a căsătorit 
cu o domnişoară fină de la Madrid, Robles află toate amănuntele 
din presă. Şi nici nu ştie de ce-mi spune toate acestea, căci pe 
unul ca el merită să-l dai afară din gaşcă. 

Insua a ajuns omul de încredere la tipografia lui Gorchs. A 
cunoscut o fată frumuşică şi simpatică, dar a părăsit-o, că-i r㬠
mânea prea puţin timp pentru Junta demolărilor. Care mai nou 
are probleme cu militarii, pentru că acestora li se pare cât se 
poate de oportun ca un oraş să rămână fortificat în plin secol al 
XlX-lea şi nu vor ca nimeni să se atingă de creneluri. 

Piferrer locuieşte acum lângă mănăstirea San Juan de Jeru- 
salen, a fost numit bibliotecar al noianului de cărţi în devălmăşie 
de acolo. încearcă să pună ordine în haos şi să-l catalogheze cât 
de cât, dar nu există fonduri pentru asta, şi mai lucrează şi sin¬ 
gur. Nimeni nu consultă cărţile scoase din mănăstiri, nu folo¬ 
sesc nimănui, mulţi nici nu ştiu că se află acolo, în afară de cei 
de la Academia de Bones Lletres, care continuă să ceară custodia 
mănăstirii şi a bibliotecii. Deocamdată în clădire a început să 
funcţioneze un muzeu de antichităţi cu lucruri salvate din bise¬ 
rici, lumea vine să le vadă, îngenunchează şi se roagă în faţa lor, 
nu ştie cum trebuie să se poarte într-un muzeu. 

Robles nu-mi spune nimic despre alte şedinţe cu rachiu şi 
vorbit cu morţii, doar de prospera sa afacere, care l-a făcut să 
abandoneze studiile de medicină şi să se dedice pe de-a-ntregul 
picturii şi osemintelor. Treaba cu comisia de la Madrid care urma 
să caute morţi prin toată Spania şi chiar şi în străinătate a rămas 
în suspensie, cu lista celebrităţilor dorite cu tot, pe urmă lucru¬ 
rile s-au schimbat din nou, regenta a plecat la Paris, la Madrid 
a rămas regina copilă doar cu soră-sa, sub tutela lui Espartero, 
iar despre subiectul acesta nu s-a mai vorbit defel. Nu contează, 


314 



zice Robles, morţii sunt răbdători, o să-l aştepte pe cel care va 
repune pe tapet ideea, între timp el onorează alte comenzi, mai 
mărunte, dar la fel de stimulative. 

îmi mai relatează, amănunţit, schimbările care au loc în oraş. 
Mănăstirea San Jose a fost demolată complet, în locul ei s-au in¬ 
stalat vânzătorii ambulanţi care până acum ocupau drumul pu¬ 
blic, aşezaţi în cerc în jurul pescăriilor; urmează măcelarii, iar 
spre stradă stau florarii. E buluceală şi mişcare continuă, e o pl㬠
cere să te uiţi la negustorii şi cumpărătorii aflaţi în largul lor. 
Piaţa a fost numită „San Jose“, în amintirea fostului locaş, însă 
lumea tot „la Boqueria“ îi spune locului, ca şi până acum. 

La capucini situaţia e alta. în biserica Santa Madrona (care 
nu e cea originală, ci cea pe care au ridicat-o călugării la 1824) 
s-a deschis un teatru. Primăria se mai gândeşte ce să facă acolo, 
o piaţă sau un amfiteatru, până se hotărăşte se reiau dramele lui 
Altes, care nu vor muri niciodată, deşi el a făcut-o de-o bucată 
de vreme, astfel că Piferrer şi ceilalţi se bucură ca nişte copii doar 
citind titlurile: Mormântul dintre ruine , Gonzalo Bustos de Lara 
şi, fireşte, Orfanul ilustru. Cât despre opera italiană, aceasta se 
poate vedea nu doar la Santa Cruz, ci şi sub bolţile care le au 
adăpostit pe măicuţele de la Montesion. îmi imaginez cât de im¬ 
presionant sună în acel loc aria Sul mio capo il celo avventa a Lu- 
creziei Borgia. E limpede că Barcelona se transformă intr-un 
oraş al scenelor, nu prea văd însă cum se vor umple trei teatre 
care funcţionează zilnic în acelaşi timp. 

Colegiul San Buenaventura a avut şi el parte de o viaţă mai 
bună. A fost cumpărat la o licitaţie publică de un particular bo¬ 
gat cu gândul de a deschide acolo un restaurant de lux. L-a 
demolat complet, dar în ultima clipă a lăsat în picioare fosta 
mănăstire, în care a avut îndrăzneala de a amplasa salonul de 
mese, cel mai luxos din oraş, depăşind până şi localurile Falcon 
şi Cuatro Naciones. L-a botezat Fonda de Oriente, la inaugurare 
a asistat până şi ambasadorul Statelor Unite, un anume Washing¬ 
ton Irving, om care nu stă locului, şi tot atunci s-au aprins cinci¬ 
zeci şi trei de felinare cu gaz aduse din Anglia, care cică luminează 
intr-atât, încât poţi citi ziarul în plină noapte (nu cred până nu 


315 



văd). Şi se spune că au de gând să instaleze astfel de lumini ma¬ 
gice peste tot prin oraş, chiar şi în casele noastre! 

Porţiunea asta din Rambla, cea cuprinsă între Piaţa Teatrului 
şi strada Sânt Pau, a devenit promenada celor cu stare şi unii 
închiriază scaune de răchită ca să asiste la defilarea familiilor 
sâmbăta şi duminica, mai ales la ieşirea de la biserică, când co¬ 
chetele care se îmbracă după ultima modă îşi agită evantaiele 
pentru a transmite un mesaj amoros pretendenţilor fără ştirea 
părinţilor, când fustele se leagănă, umbrelele se deschid şi batis¬ 
tele cad acolo unde trebuie să cadă, sunt culese de amorezi, co¬ 
chetele prind de veste, nu şi părinţii, care comentează slujba şi 
habar n-au de nimic, săracii de ei. Iar acum se adaugă şi minu¬ 
năţia de a vedea aceste plimbări seara târziu, când femeile fru¬ 
mos gătite par dansatoare strălucind precum licuricii la lumina 
felinarelor. Până la zece ţin plimbările astea, fără ca nimeni să-şi 
dea seama că dincolo de Rambla e noapte neagră! Drept care 
niciodată n-a fost mai potrivit cântecelul care zice: 

No es bon barcelonl 
El qui a la Rambla no va 
O be al vespre o be al maţi 1 

Mai zice Robles că fără zidurile mănăstirilor Rambla e acum 
un alt loc, că e vorba să se deschidă şi porţi, pentru ca prin 
partea de jos să se poată ajunge la mare şi pe sus, la câmpie. Iar 
toţi locuitorii oraşului visează cu ochii deschişi la ce vor face 
atunci. „Pe scurt, prietene dragă, dacă mai întârzii mult, n-ai să 
mai recunoşti oraşul în care te-ai născut“, îşi încheie Robles 
misiva. 


1842, octombrie 

Marchizul de la Brocca a murit în zori, de faţă fiind duhov¬ 
nicul (şi totodată medicul) său, două domnişoare de companie 


1 Nu e barcelonez adevărat / cel care nu se duce pe Rambla / fie seara, 
fie dimineaţa (în catalană, în original). 


316 



(foarte speriate) şi eu însumi. Duhovnicul pretinde că moartea 
i-a adus-o excesul de concupiscenţă. Funeraliile au avut loc în 
comitet restrâns (în lipsa rudelor) şi în incertitudine, pentru că 
nimeni nu ştie ce se va alege de casa asta. 

A doua zi, îndeplinind ultimele dorinţe ale marchizului şi 
instrucţiunile domnului De Bofarull, am dus, cu ajutorul unor 
servitori, colecţia de antichităţi acasă la un nobil domn din Vie, 
care a luat-o în custodie. Am aflat ulterior că e vorba de un be¬ 
nedictin primit în casa unor neamuri şi care se declară civil. Un 
om de încredere şi cu inimă mare. Operaţiunea s-a făcut rapid - 
comoara trebuia pusă la adăpost înainte de sosirea rudelor 
cărora le scrisesem eu însumi dându-le vestea morţii marchizului. 
Ce-i drept, n-am rezistat tentaţiei de a cerceta cărţile, pentru 
asta am rezervat o noapte întreagă pe care am petrecut-o treaz în 
micul cabinet de lângă dormitor, veşnic închis cu cheia, în care 
marchizul îşi păstra comorile doar pentru el. Aşa că am răsfoit, 
citit, admirat şi m-am minunat de ce era acolo, inclusiv codexuri 
considerate pierdute în urma evenimentelor de la 1823. Cel mai 
fabulos, căci nu mai văzusem - nici nu voi mai vedea - ceva ase¬ 
mănător, era un evangelliarium copiat cu cerneluri de argint şi 
aur pe pergament purpuriu, scris în greacă şi într-o altă limbă pe 
care n-o cunosc. O singură dată auzisem vorbindu-se de ceva 
asemănător: era vorba de o carte eretică din secolul al Vl-lea, 
păstrată, dacă memoria nu mă înşală, la Uppsala. 

Dar mă aştepta şi altă surpriză, cea mai mare, căci am dat de 
o carte legată în pergament şi cu tartanele prinse cu o panglică 
de mătase verde. Părea foarte veche, astfel că am deschis-o cu grijă 
şi în faţa ochilor mi-a apărut o colecţie de sonete în italiană şi 
ilustrate cu gravuri de bărbaţi şi femei care se dezmăţau în pozi¬ 
ţiile cele mai indecente. Purta semnătura marelui poet Aretino 
şi fusese tipărită în 1527 intr-un loc, fireşte, nemenţionat. Era 
vorba de prima ediţie a celebrelor Postures, o serie de sonete scrise 
spre batjocura papei şi care le adusese autorilor săi - poetul şi 
ilustratorul - câţiva ani de închisoare. Izbit de o siguranţă stra¬ 
nie, aproape instinctivă, am căutat în partea de jos, în dreapta, 
a ultimei pagini. Intr-adevăr, era acolo, şi inima mi-a bătut mai 
tare în piept: rămurica de salcâm cu şapte frunze. 


317 



Ţineam în mână exemplarul din biblioteca lui Guillot. 

Cărţile îşi au soarta lor, mi-am amintit, punând cu tristeţe 
cartea la o parte şi întrebându-mă ce să fac cu ea, căci nu aveam 
cui s-o restitui. 

După ce am terminat şi mi-am strâns lucrurile, mi-am luat 
rămas-bun de la cei din casă, le-am urat succes cu rudele care 
aveau să vină, am mers cu şareta până la Ripoll, am aşteptat dili- 
genţa de Vie, am dormit ca vai de mine la o cârciumă de doi bani, 
am închiriat un cal la Tona, l-am lăsat la Centelles, am urcat 
într-o trăsură de poştă care s-a milostivit de mine, m-am cazat 
mai bine la Garriga, mi-am continuat drumul dis-de-dimineaţă 
sperând să înnoptez la Barcelona, unde am ajuns mai repede de¬ 
cât mă aşteptam graţie drumurilor refăcute, în fine, am pornit 
să străbat ultima parte a drumului, dar am avut ghinion de o 
furtună, astfel că m-a prins ora nouă şi jumătate, porţile din zid 
se închiseseră de-acum. Mi-am petrecut noaptea într-un han 
unde trag întârziaţii. 

Nu am vrut să cinez. Am dormit, dar iepureşte şi neliniştit. 
M-am uitat de mai multe ori pe geam la santinelele care făceau 
de gardă. Mi-am amintit de cuvintele lui Robles, mi-a venit să 
mă întorc, aproape că-mi părea rău că mă aflam acolo. Mă între¬ 
bam dacă voi găsi un rost în oraşul pe care nu-1 mai cunoşteam, 
în zori, treaz şi mai obosit ca oricând, mi-am spus că exista un 
singur mod de a afla. 



IV 


Nici un muritor nu ştie ce-i e scris în cer. 

MARI ANO JOSE DE LARRA 


DELICTELE ÎMPOTRIVA 
ONESTITĂŢII 

5 


Art. 357: Cei care promovează sau facilitează în mod obiş¬ 
nuit sau abuzând de puterea lor prostituţia sau coruperea de 
minori pentru a satisface dorinţele altora vor fi pedepsiţi cu 
închisoare corecţionalâ. 

Codul Penal 
( 1822 ) 



Femeia care aşteaptă la uşa biroului lui Perez de Leon într-o 
sâmbătă la ora nouă dimineaţa n-are de la Venus decât numele - 
şi nici măcar nu e cel adevărat. Are sprâncenele înnegrite, gene 
false şi chipul atât de alb de parcă ar fi spoit, deşi boiul nu-i as¬ 
cunde mustaţa care-i umbreşte buza de sus. De cele patru fire de 
păr rămase îi atârnă o duzină de bucle false care stau ca naiba, 
peste talie i se revarsă colaci de carne din care poţi face o tobă pe 
cinste, totul o strânge, de la corsetul invizibil şi până la podoa¬ 
bele care n-o ajută deloc. 

Plictisită de aşteptare, Venus începe să-şi piardă ţinuta: se fo- 
ieşte pe scaun, îşi roade o unghie ruptă, se sufocă de căldură şi-şi 
face vânt cu fustele, împrăştie în jur mirosul de la subţiori. în cele 
din urmă, uşa se deschide, ea tresare şi se ridică, doar ca să-l vadă 
ieşind pe judecătorul Tosquillas, mai scofâlcit şi mai ridat decât 
o stafidă. Ambii pretind că nu se cunosc, dar îşi fac cu ochiul, nu 
se ştie niciodată. Din birou răzbate glasul stăpânului casei: 

— Următorul! 

Venus îşi aranjează cârlionţii şi intră la şef. 

— Ce dracu’ ai mai păţit? 

Cu trecerea anilor, Perez e tot mai acru şi pe chip poartă o 
expresie de suferinţă nedefinită. Venus îşi zice c-o avea probleme 
de digestie, o fi poate constipat, chestii din astea care îţi şterg 
buna dispoziţie. Adevărul e că suferinţele lui Perez nu au leg㬠
tură cu stomacul, ci cu degetul mare de la piciorul drept, care 
s-a umflat şi a prins culoarea cârnaţilor bine afumaţi şi nu mai 
încape în nici un pantof fără să-l doară cumplit. Podagra, de care 
a suferit până în ultima clipă şi Fernando VII, dovedeşte doar 


320 



cât de monarhist e, chiar şi în suferinţă, detestabilul Perez. Ve- 
nus ia loc fără a fi poftită, hotărâtă să-şi acorde cu de la sine 
putere tratamentul pe care ceilalţi i-1 refuză. 

— Toate merg bine, domnule Perez, spune ea cu un zâmbet 
ştirb şi mânjit de carmin. 

— De Leon, mârâie el. 

— Poftiţi? 

— Perez de Leon. E un nume compus. 

— Mă scuzaţi, mereu uit. Totul merge bine, domnule Perez 
de Leon, silabiseşte ea cu efort prefăcut. Fetele cele noi au mare 
succes, nici nu facem faţă. 

— Da, sigur, noutatea, a, noutatea. Noi, oamenii, mai ales 
bărbaţii, ne plictisim repede să pipăim aceleaşi lucruri. 

— Mare adevăr aţi spus, domnule Perez. Domnule de Leon. 
Domnule Perez de Leon. Uf, oftează Venus, epuizată. Deşi unii 
se plâng că fetele nu ne vorbesc limba şi că nu pricep o boabă 
din ce li se spune. 

— Păi ce, vor să le ţină conferinţe curvelor? N-au decât să se 
ducă la un cenaclu! Sau să vorbească de la amvon! Sunt situaţii 
în care nu e nevoie de cuvinte. 

— Mai sunt şi unii care se îndoiesc că ar fi portugheze pur- 
sânge. 

— Cum să nu fie? Tocmai au sosit de la Lisabona! 

— Zic că par galiciene. Adevărul e că nu sunt vesele deloc, 
uneori mă cam scot din sărite cu plânsetele lor. 

— Şi nu foloseşti nuiaua? 

— Cum să nu, domnule, câteodată le mai închid şi în dulap, 
dar plâng şi mai abitir. Chiar că nu pricep. 

— Mă rog, se vor obişnui, dă-le timp, spune Perez de Leon 
cu o umbră de căldură în glas. Voi, femeile, ştiţi să fiţi foarte 
practice - până la urmă o să-şi dea seama că asta e cea mai bună 
soluţie pentru ele, clatină el din cap, mulţumit. în curând vine 
o nouă încărcătură de franţuzoaice şi italience. Acum se află la 
Mataro, să-şi revină cât de cât, că erau ca vai de ele, numai piele 
şi os şi pline de păduchi. Dacă avem noroc, Tosquillas aranjează 
treaba până-n Paşti. 

— îi pot anunţa pe clienţii cei mai buni? 


321 



— Nu văd de ce n-ai face-o. Că m-a costat o avere să le fac 
rost de acte. Aşa că trebuie să le pui serios la produs. 

Omul nu era mulţumit. Problema nu erau angajatele, Yenus 
şi Afrodita conduceau bine afacerea, recomandarea fostei sale 
asociate fusese una corectă: cele două erau dure cu fetele, atente 
cu clienţii, discrete cu toată lumea şi tăcute ca un mormânt în 
ce priveşte autorităţile. Numai că banii zburau mai lesne decât 
intrau, şi în cantităţi mai mari. Ca să ţii o casă ca a sa era foarte 
costisitor. Nu numai din cauza numeroaselor guri care trebuiau 
hrănite, ci şi a celor care trebuiau închise. Tosquillas, de pildă, 
bătea atât de des drumul la el ca să-şi ceară mita, că nici măcar 
nu se mai ostenea să găsească alt cuvânt pentru asta. Aproviziona 
bordelurile lui Perez cu fete furate de prin toată Europa, le as¬ 
cundea identitatea cu documente false, pentru asta primea o 
cotă-parte care-i acoperea toate plăcerile. Sau noul şef al poliţiei, 
care-1 costa enorm, căci tipul afişa un simţ al dreptăţii care nu se 
mulţumea cu mărunţiş. Iar lista devenea interminabilă, pentru 
că de ani de zile Perez tot cumpăra opiniile, tăcerea şi voturile 
concetăţenilor cu vază şi influenţă, iar cu timpul cercul persoa¬ 
nelor de vânzare se tot lărgise şi banii abia dacă mai ajungeau. 

Ultimii fuseseră magistraţii tribunalului, care cereau un preţ 
uriaş pentru cele mai mărunte favoruri, precum a-şi aşterne opi¬ 
nia pe o bucăţică de hârtie. Până acum făcuse rost de două 
scrisori de recomandare în care respectivii vorbeau despre el în 
termeni elogioşi, spunând şi că fusese mereu un om cu idei 
progresiste, neimplicat politic, însă credincios idealurilor epocii 
şi patriei sale. Redactarea era destul de ambiguă, dar lui Perez 
ambiguitatea i se potrivea mănuşă şi era convins c-avea să dea 
roade. Se mai opunea încă magistratul Alos, cel care, având fai¬ 
mă de om corect, era şi cel mai influent dintre toţi, cel care făcea 
să se încline balanţa. E doar o chestiune de timp, îşi zicea Perez. 
Şi de sumă, căci orice om îşi are preţul. 

Cât despre autorităţi, nu-şi făcea griji, nici măcar acum când 
lăsase şefia poliţiei pentru a se dedica din plin pretenţiilor şi stu¬ 
pizeniilor sale. Căci îi ştia pe toţi, încă de la începuturi, mulţi îi 
datorau postul, cu toţii îl admirau, iar el îi răsplătea pe cei care-i 
erau fideli. Cu pungi burduşite de reali, dacă erau mai căpoşi. 


322 



Dacă ocupau funcţii ceva mai înalte, cu nopţi lungi de plăceri 
gratuite în piaţa Veronica, unde Yenus îi trata ca pe moştenitorii 
tronului. Acelaşi lucru în ce priveşte judecătorii, înalţii funcţionari 
municipali, arhiepiscopi, guvernatori, până şi răposatul rege în 
ultimele sale zile, cu toţii întinaseră cearşafurile casei. Iar cercul 
de prieteni se va lărgi şi mai mult după ce va obţine postul de 
magistrat, pentru asta mai lipsea puţin, doar un brânci, o sem¬ 
nătură pe un act, un cuvânt plasat într-o adunare la nivel înalt, 
un fleac, aproape că simţea sub fese moliciunea viitorului fotoliu. 

La cei cincizeci şi patru de ani ai săi, Nestor Perez de Leon 
începea să fie un bătrân ce priveşte lumea cu dispreţ şi plicti¬ 
seală. Intactă ca la douăzeci de ani îi rămăsese doar dorinţa de 
putere. Era gata să-i spună lui Venus, bucuros ca un copil care 
are o jucărie nouă, că în curând va fi judecător, dar renunţă, 
lucrurile se strică dacă vorbeşti prea devreme despre ele. Oricum, 
femeia avea ceva de spus: 

— Tocmai voiam să vă spun de cererea unui client de vază, 
de asta am şi venit. Ar dori un serviciu de care nu dispun, aşa că 
să vedem dacă putem să-i satisfacem acest capriciu. 

— Mda. Dar până la serviciul pe care-1 cere aş vrea să aflu 
cine e clientul. 

— Nu vă pot spune numele său, domnule - sprâncenele lui 
Perez se ridică a mirare; dacă nu aş fi admirată pentru discreţia 
mea, n-aş fi decât o biată curvă. 

Omul apreciază raţionamentul şi blestemă în gând înfumurarea 
femeii. 

— E o persoană importantă? 

— Foarte importantă. 

— De aici? 

— Nu, domnule, de dincolo. 

— Militar? 

— Cleric. 

— Secular sau de mir? 

— Mai curând secular, că o avea vreo sută de ani. 

— De la o parohie? 

— De la episcopie, domnule, spune femeia coborând glasul. 

— Şi chiar acolo vrea el să...? 


323 



— Trebuie să vă transmit ceva din partea lui, îl întrerupe 
femeia, el m-a rugat să vă spun... Doreşte să ştiţi că răsplata va 
fi substanţială şi nu doar în bani. 

— Nu doar în bani? Dar în ce? 

— Fără să spună ceva concret, a pomenit de o anumită func¬ 
ţie în magistratură pe care se pare că... 

— Şi care e serviciul acela atât de excepţional pe care nu-1 ai 
la bordel? îi taie vorba Perez. 

Venus tace, se uită spre uşă; e posibil să mai aibă o urmă de 
decenţă. 

— Un băiat impuber, domnule... De vreo doisprezece ani, 
cel mult. Bine dezvoltat. Virgin. 

Perez analizează condiţiile, care în definitiv nu i se par chiar 
atât de neobişnuite. Şi, fireşte, deloc imposibile, drept care po¬ 
runceşte: 

— Păi, fă-i rost. 

— Asta şi încerc, domnule. M-am gândit şi mi-am adus amin¬ 
te de copiii pe care-i aveţi aici, acasă. 

— Aici? 

— Copiii servitoarelor. 

— Aha, sigur. Sunt şi servitorii mei. 

— De-aia sunt perfecţi: n-o să fie nevoie să bat orfelinatele. 

— Venus, ştii că eşti cam comodă? 

— Aşa am fost mereu, râde ea, de ce să cauţi departe ce poţi 
găsi aproape? 

— Bine, aşa să fie, spune Perez, sunând din clopoţelul care-1 
cheamă pe majordom, căruia îi porunceşte: Să vină servitorii cei 
tineri. 

— Domnule...? 

— Toţi cei de până în doisprezece ani, cheamă-i aici. 

— Prea bine, domnule. 

între timp, Perez de Leon vrea să-şi satisfacă o curiozitate. 

— Ce porţi tu acolo, Venus? îi indică din ochi obiectul la 
care se uita de o vreme: un medalion cu piatră albastră, ovală, 
care se iţeşte dintre dantelele de pe pieptul femeii. 

— A, asta. Un cadou de la Madame La Ruga înainte de ple¬ 
care. Voia să ne aducem aminte de ea cu drag, atinge ea bijuteria. 


324 



Afrodita şi cu mine. Ei i-a dăruit cerceii din acelaşi set. Drăguţ 
din partea ei, nu? Vă place, domnule? 

Da, lui Perez de Leon îi plac acvamarinele, sunt chiar pie¬ 
trele lui preferate. Au aceeaşi culoare ca ochii femeii celei mai 
admirabile şi mai evazive pe care a cunoscut-o. Alţii o numeau 
curtezană, dar cu el a fost mai castă decât propria sa mamă. De 
aceea i-a dat aceste bijuterii, unul dintre multele gesturi inutile 
de mulţumire. După ce a lăsat-o să plece, căci a reţine o astfel 
de femeie ar fi fost o nerozie, s-a consolat cu gândul că plecase 
odată cu ea şi această mică dovadă de admiraţie; ceva mai târziu 
şi-a imaginat-o lângă patul morţii acelui general italian şi pur¬ 
tând bijuteriile ca pe un zălog de iubire. 

Dar, văzând medalionul la gâtul lui Venus, face un efort să 
scape de senzaţia de ridicol. Şi reuşeşte, aducându-şi aminte că 
La Ruga le primise doar pentru că proprietara legitimă nu le mai 
putea purta. Că niciodată nu-i aparţinuseră. Şi coincidenţa de 
culoare nu fusese decât asta, o simplă coincidenţă. Că ea nu fu¬ 
sese decât un capriciu, o târfă, o babă care n-a ştiut să aleagă, 
nici măcar la sfârşit. 

Apare majordomul, urmat de vreo şase ţânci şi de bucătăreasa 
care ţine în braţe un plod. De cum îi vede, Venus dă din cap că 
nu: 

— Nu sunt buni, sunt prea mici. 

Copiii au pe ei un fel de halate şi umblă desculţi. E prima 
dată când se află în partea nobilă a casei, căci habitatul lor e com¬ 
pus din pod, bucătărie, magazia de cărbuni, latrine şi, uneori, 
curte. Par nişte mici animale domestice. 

— Câţi ani au? 

Bucătăreasa răspunde, arătându-i pe rând: 

— Şase, şase, cinci, patru, trei, iar ăsta din braţele mele are 
vreo nouă luni. 

Venus îşi pune mâinile în şolduri şi pufneşte: 

— Deci tot orfelinatele mă pasc. 

— Nu mai sunt şi alţii? întreabă Perez. 

— Ba da, dar cei mai mari nu sunt acasă, domnule. 

— Şi unde sunt? 


325 



— I-aţi închiriat domnia voastră înşivă filaturii de bumbac, 
aţi uitat? 

— Mormolocii ăştia trebuie cumva să-şi scoată banii pentru 
întreţinere, se scuză el către Venus. Şi dorm acolo? 

— Nu, domnule, vin la zece seara şi pleacă a doua zi la cinci. 

— In fiecare zi? 

— în afară de duminică. 

— Şi câţi sunt? Câţi ani au? Da’ zi odată, ce dracu’! 

— Sunt cinci. Cel mai mare are doisprezece ani, cel mai mic, 
şapte. 

Venus zâmbeşte, poate că iese ceva. 

— Mă întorc diseară la nouă. 

— Perfect, s-a rezolvat, tranşează Perez problema. Vino, dar 
nu mă deranja în nici un chip, la ora aia obişnuiesc să-mi fac ru¬ 
găciunile. Alege ce vrei, mâine la fabrică să spună că s-a îmbol¬ 
năvit brusc şi nu poate munci. Iar după aia, că a murit. între 
timp, fericeşte-ţi clientul cu trei portugheze. Din partea casei. 
Gata, afară! 

Seara, detestabila şefă de bordel revine. Grupul de mici mun¬ 
citori devorează în bucătărie o supă de păsat, alături de o sluj¬ 
nică cu înfăţişare sinistră - faţa şi gâtul poartă urmele unor arsuri, 
ce scârboşenie -, care mănâncă acelaşi lucru. 

— Ăştia sunt, spune bucătăreasa. 

Copiii nici măcar nu au putere să se uite la necunoscuta care 
îi priveşte cu mâinile în şolduri, de parcă ar fi nişte peşti la piaţă. 
De dimineaţă, bucătăreasa nu spusese că printre copii erau şi 
fete, de astea Venus n-are nevoie. Ea caută băieţi, iar din aceştia 
nu sunt decât doi. Dar a avut noroc, se încadrează amândoi ce¬ 
rinţelor. 

— Câţi ani ai? îl întreabă pe primul. 

— Unsprezece, doamnă. 

— Şi tu? 

— Doisprezece, doamnă. 

— Ia deschideţi gura. 

Băieţii se execută, Venus le studiază dantura şi dă verdictul: 

— Par sănătoşi, spune, deşi sunt unul mai costeliv decât altul. 


326 



Cel de doisprezece ani are ochi vioi şi părul aproape negru, 
celălalt e mai castaniu, dar fără să bată spre blond. Sunt cam de 
aceeaşi înălţime. Venus nu ştie pe cine să aleagă, e gata să dea cu 
banul când intervine servitoarea cu arsuri pe faţă: 

— Ce căutaţi de fapt, doamnă? 

— Un servitor pentru mine. 

— Şi ce-ar trebui să facă? 

— Să mă asculte. 

— Nici unul din ei n-ar fi în stare să vă satisfacă. Iar dacă 
lipsesc de la lucru, stăpânul o să se supere. Luaţi-mă pe mine. 

Venus aruncă o privire spre obrajii deformaţi ai femeii şi puf¬ 
neşte într-un râs jignitor: 

— Pe tine? Ce, ca să-mi sperii musafirii? Lasă prostiile. îl iau 
pe ăsta, arată spre cel cu părul castaniu, care de frică scapă lin¬ 
gura din mână şi rămâne cu ochii aţintiţi asupra celei care are 
grijă de el, care protestează: 

— Nu-1 puteţi lua! 

— Ba pot, am acordul stăpânului casei. 

— Atunci mă duc să vorbesc cu el. 

— Nu vrea să fie deranjat. 

— Aveţi o hârtie semnată care să vă confirme spusele? 

— O hârtie semnată? Da’ unde te crezi, la tribunal? Nu am 
şi nici nu am nevoie, obraznico! 

Şi-l apucă pe băiat de o mână şi-l trage spre ea. Slujnica îl 
apucă de cealalată şi trage şi ea, strigând la Venus să-i dea dru¬ 
mul. Venus strigă şi mai tare: 

— în lături! Am eu grijă să fii dată afară! 

Bucătăreasa face un pas înainte şi pune lucrurile la punct: 

— Nu te băga, Mărgărită, domnul şi-a dat consimţământul. 

Mărgărită cea cu urme de arsuri pe faţă se predă şi renunţă 
la luptă. Venus trage de copil ca să se ridice în picioare, îl m㬠
soară de sus până jos, căutând vreun defect. în afară de slăbiciu¬ 
ne, totul e perfect. Are trăsături armonioase, ochi frumoşi, pielea 
albă. Va trebui spălat ca lumea şi îmbrăcat frumos, dar asta face 
parte din plan. 

— Ia-ţi rămas-bun, plecăm, îi porunceşte. 


327 



Copilul are nişte priviri speriate când se duce să fie sărutat de 
Mărgărită, care-i şopteşte să fie ascultător şi cuminte; amândoi 
abia-şi reţin lacrimile, în vreme ce Venus îşi roade nervoasă o 
unghie: clientul aşteaptă, pesemne că şi-a pierdut răbdarea. 

— Da’ hai odată! izbucneşte în cele din urmă, apucându-1 
de ceafa. 

Mărgărită tremură toată, se duce la celălalt băiat, îl mângâie 
blând pe spate: 

— Te rog, Victor, termină de mâncat. 

Dar tuturor le-a pierit pofta. Cele trei fetiţe şi Victor se uită 
fără chef la farfuriile pe jumătate pline şi la linguri. 



Pe 3 decembrie 1842, la miezul zilei, după două luni de agi¬ 
taţii populare care transformaseră străzile Barcelonei în câmp de 
luptă, căci conflictele se lăsau întotdeauna cu împuşcături, două 
luni în care oamenii se săturaseră şi cereau Madridului să-şi re¬ 
zolve problemele fără să le bage mâna în buzunare, generalul 
Espartero se hotărî să treacă la acţiune: ordonă închiderea por¬ 
ţilor din zid şi dădu cale liberă artileriei. Bombele - peste o mie 
- au fost trase de pe Montjuic timp de două ore, au murit aproa¬ 
pe 400 de oameni şi au fost distruse 462 de clădiri. 

în spatele revoltelor care-1 determinaseră pe Espartero să fe¬ 
rece zidurile pentru ca bombardamentul să fie mai eficient se 
afla - paradoxal - chiar chestiunea zidurilor. Barcelona era ho¬ 
tărâtă să scape de ele. O recomandau studii cât se poate de 
ştiinţifice, urma să se demoleze garnizoana de pe Rambla de los 
Estudios, se aprobaseră deja proiecte economice care contau pe 
vinderea pietrei pentru a finanţa lucrările, unui mare arhitect i 
se încredinţase un studiu serios asupra fundaţiilor zidurilor, lip¬ 
sea doar autorizaţia de la Madrid pentru ca lucrurile să se por¬ 
nească. Se conta şi pe sprijinul lui Prim şi al lui Milans del Bosch, 
pe atunci militari în plin avânt, dar care, odată ajunşi la putere, 
au fost loviţi de tipica amnezie a politicienilor şi şi-au uitat toate 
promisiunile. 

Revolta din 1842 n-a fost decât începutul unei etape absolut 
catastrofale. Cei care au trăit-o au calificat-o drept „cea mai rea 
din tot secolul", deşi e greu de stabilit dacă aşa a fost. Nu că n-ar 
fi crezut cu sinceritate acest lucru, căci mereu ni se pare că mai rău 
nu se poate. Dovadă că anul următor Barcelona a fost bombardată 


329 



din nou, de data aceasta de generalul Prim, nu e cert dacă îna¬ 
inte sau după ce s-a dat vestea că provincia Catalonia devenise 
independentă de Spania şi plutea în derivă, liberă, singură şi fe¬ 
ricită, exact aşa cum visau idealiştii de câteva decenii bune. Drept 
urmare, în 1844 a fost declarată asupra principatului o stare de 
excepţie care avea să se prelungească încă zece ani, iar Barcelonei 
şi catalanilor le-a rămas pe veci faima - meritată, dar prea sim¬ 
plistă - de indivizi problematici şi periculoşi. Mai trebuie adău¬ 
gat doar la această imagine faptul că lumea îşi celebra nenorocirea 
cu nişte cântecele menite să ridice moralul: 

Si, Mariquita, si. 

No, Mariquita, no. 

Ja poden tir ar bombes 
Que no ens fan por . 1 

Pe 3 decembrie 1842, profitând de haosul ce domnea în oraş, 
o umbră se strecura ieşind din palatul de pe strada Pi, ocolea 
catedrala, trecea pe străzile Ciutat şi Regomir, înainta pe strada 
Ample până la Lonja, traversa piaţa palatului şi căuta intrarea 
acelei clădiri atât de noi şi de pătrate şi cu atâtea coloane care 
sugerau un templu grec şi unde i se spusese că locuia domnul 
Josep Xifre. 

Mai întâi a intrat în cafeneaua celor şapte porţi, atât de aglo¬ 
merată de obicei, dar acum pustie - nu erau decât patronul şi 
câţiva chelneri. A urcat la primul etaj pe nişte scări largi, a bătut 
la prima uşă şi i-a spus celui care i-a deschis pe cine căuta. Acela 
a luat-o drept o cerşetoare şi i-a trântit uşa în nas. A bătut iar şi 
a spus că avea un mesaj important, atunci i s-a spus că domnul 
Xifre era plecat din oraş, urmând să revină după ce se va fi cal¬ 
mat situaţia. 

Umbra a coborât scările şi a ieşit în stradă. Cerul era gri, dar 
ploaia care ameninţa nu era de apă, ci de foc. S-a întors din drum. 
Când a ajuns în piaţa catedralei, a auzit o explozie. A luat-o la 


1 Da, Mariquita, da / nu, Mariquita, nu / N-au decât să dea cu bom¬ 
be / Câ nu ne e frică (în catalană, în original). 


330 



fugă, s-a refugiat sub un balcon pe o stradă îngustă, aşteptând 
explozia, care s-a auzit în tot oraşul. Peste strigăte şi planşete s-a 
suprapus încă o bombă, a auzit şuieratul, apoi explozia. De data 
asta mult mai aproape, poate de la mănăstirea Merced sau de la 
tribunal, era greu de stabilit direcţia. A mers mai departe pe str㬠
zile pustii, astupându-şi urechile, cu bărbia în piept, un gest 
atavic de apărare, deşi ştia că e inutil. Dar îşi croise o soartă 
nouă, în ciuda a toate, şi era ferm hotărâtă să şi-o urmeze. Bom¬ 
bele continuau să cadă, pe drum a văzut chipuri însângerate, 
răniţi care ţipau după ajutor, incendii care mistuiau totul. Ajun¬ 
gând la biserica Santa Maria del Pi a descoperit cu oroare că un 
proiectil căzuse chiar acolo: în faţa uşii Angelus se căsca o groapă 
mare şi adâncă precum craterul unui vulcan. A strâns din dinţi 
şi a mers mai departe până la fosta mănăstire Santa Anna, acum 
parohie. Biserica era închisă, nu se vedea ţipenie de om. A ocolit 
lipită de zid până la o uşă lăturalnică, a împins-o şi s-a pomenit 
în claustru, de unde a pătruns în biserică. S-a simţit pe loc uşu¬ 
rată, era acasă. A tras aer în piept, s-a închinat, s-a tras intr-un 
colţ să se liniştească şi să se roage. 

Acolo a găsit-o părintele Irazogui, alertat de un zgomot dife¬ 
rit de cel al canonadei. E limpede că omul era curajos şi avea un 
auz fin. 

— Am nevoie de ajutor, părinte. 

— Desigur, fiica mea, toţi avem sufletul zdruncinat. Vino 
cu mine. 

— Nu, părinte, nu bombele mă sperie. Trebuie să-l văd pe 
domnul Brancaleone. Ştiu sigur că face parte din parohia asta. 
îmi puteţi spune cum să dau de el? 

— Vino cu mine, fata mea, a repetat omul Bisericii. 

— Vă repet că n-am nevoie de protecţie şi nici de mângâiere, 
părinte, doar să dau de domnul Brancaleone, a insistat ea. 

Părintele Irazogui a apucat-o de un braţ pe încăpăţânata vizi¬ 
tatoare şi a tras-o spre fundul bisericii: 

— încrede-te în tăcere, fato, şi în norocul cel bun. Hai, vino. 

în spatele naosului se afla o uşă grea prin care se intra în sa¬ 
cristie. Acolo, în mijlocul unui grup de enoriaşi, să fi fost între 
patruzeci şi cincizeci de suflete, se afla Rita Neu, speriată rău, 
împreună cu fiul ei, Ângel Brancaleone. 


331 



Ângel s-a cutremurat dând cu ochii de femeia cu chipul ars. 
Intr-un fel sau altul, întâlnirea trebuia să aibă loc, o ştiuse de 
când o văzuse pe scările casei lui Perez, dar parcă nu avea curaj. 
Prezenţa ei îi readucea imediat în minte amintirea Carlotei 
Guillot şi îi spunea că uneori marile şi groaznicele nedreptăţi 
sunt fără leac. 

— Domnule Brancaleone, în sfârşit... a şoptit ea, abia tră- 
gându-şi sufletul. 

Erau înconjuraţi de oameni şi nu foarte departe explodau 
lugubru bombele care devastau oraşul, cu toate acestea sora 
Elisabet şi-a spus povestea singurului om care putea s-o ajute, 
începând cu fatidica noapte de 25 iulie a anului 1835 când, la 
dorinţa Carlotei, ieşise după maica stareţă pe străzile ticsite de 
lume şi peste tot se vedeau mănăstirile incendiate... 

— ...da, da, peste tot. Primele flăcări pe care le-am văzut 
cred că erau de la San Jose. Se ridicau spre cer precum un rug 
uriaş. Şi pretutindeni era la fel. De pe Llano de la Boqueria se 
vedeau cinci sau şase astfel de incendii macabre. La un moment 
dat am crezut c-o pierdusem pe stareţă în mulţime, pe urmă mi 
s-a părut că o recunosc, ea era. în dreptul Ramblei am văzut-o 
ezitând, de parcă s-ar fi temut. Ea, atât de dură mereu! Cred că 
atunci am început să o iert. Neîndurarea e un fel de orbire, iar 
în acele clipe dramatice am început să văd totul mai limpede. 

Cum spuneam, pe străzi era nebunie curată. Oamenii strigau 
lozinci, se buluceau, alergau, era ca şi cum ai fi mers în plin 
coşmar intr-un oraş de nebuni. Aveam cu mine hârtiile pe care 
promisesem să le salvez. Un sfat al Domnului pe care eu l-am 
numit intuiţie m-a făcut să pun cartea de rugăciuni într-o leg㬠
tură şi s-o port strâns lipită de mine. Astfel am fugit pe Rambla 
după sora Veronica şi micul Victor, care la fiecare bubuitură se 
ascundea speriat printre fustele ei... 

Au străbătut Rambla îndreptându-se spre strada Santa Anna, 
unde atmosfera părea oarecum mai calmă. Pesemne că stareţa 
şi-a zis că străduţele înguste sunt mai sigure. A apucat pe una 
dintre ele, întunecată precum gâtlejul unui lup, luminată doar 
de propriul ei curaj. Mergea repede, hotărâtă, cunoştea bine dru¬ 
mul. Numai că de după un colţ ne-au ieşit în cale nişte petrecă- 


332 



reţi. Beţi, purtând torţe, urlau de parcă ar fi fost posedaţi de 
Satana. Unul a scos un cuţitoi de la brâu şi a ameninţat-o pe 
maica Veronica. M-am ascuns sub un portic, în întuneric. Ea 
striga să o lase să treacă, că era o persoană paşnică şi nu dorea 
decât să salveze viaţa copilului. 

— Paşnică? I-auzi, mai există aşa ceva? a râs sinistru unul din 
ei. 

— Ia ridică-ţi fustele, să vezi ce război am să-ţi dau, a spus 
altul. 

Maica Veronica s-a închinat, Victor plângea. 

— Dă-ne ce ai sau îţi omorâm fiul - lama cuţitului a sclipit 
la un lat de palmă de obrazul micuţului. 

Sora Veronica a scos tot ce avea: două scapulare, un rozariu 
de argint, inelul modest al profesiei sale, întinzând obiectele cu 
o mână tremurătoare. 

— Ce e gunoiul ăsta? şi-a vârât ghearele printre ele cel ce p㬠
rea să fie şeful. Eşti călugăriţă? 

— Da, domnule, a răspuns maica stareţă cu glas ferm şi pri¬ 
vire mândră, sunt servitoarea Domnului. 

— O călugăriţă! Avem aici o călugăriţă! O vrea cineva? a 
urlat omul cu cuţitul. 

Maica Veronica l-a luat de mână pe Victor care nu mai plân¬ 
gea şi încremenise şi a încercat să treacă mai departe. Chiar dacă 
era înspăimântată, părea de-acum foarte sigură pe ea. 

— Ei, unde crezi că pleci? 

— Lasă-mă să trec, om bun, dacă nu pentru mine, măcar 
pentru copilul ăsta nevinovat! 

— Auzi, ne dă şi ordine, a zis unul, abia silabisind cu un glas 
încleiat de băutură. Nu pleci nicăieri! 

A urmat un fel de luptă. Unul s-a pus înaintea stareţei, era 
cel beat, s-au auzit strigăte, un fel de mârâit, apoi la urechi mi-a 
ajuns geamătul prelung de durere al stareţei. Am zărit-o cum se 
apleca, ducându-şi mâinile la pântec, în timp ce şleahta o ştergea 
înjurând şi râzând. 

M-am dus la ea şi am vegheat-o în ultimele ei clipe. Fusese 
înjunghiată în stomac, când au tras lama cuţitului i-au luat şi 
viaţa. Cu ultimele suflări m-a rugat să-l duc pe fiul Carlotei acasă 


333 



la Nestor Perez de Leon, să vorbesc cu el şi să-i spun că era fiul 
său de care trebuia să aibă grijă, căci venirea lui pe lume fusese 
vrerea Domnului. M-a rugat să am grijă de el, pentru că Dum¬ 
nezeu e de partea celor nevinovaţi. Apoi am ajutat-o să-şi spună 
ultimele rugăciuni. A murit la jumătatea unui Tatăl nostru. 

Pitit în întuneric, Victor aştepta. L-am luat de mână şi am 
pornit-o spre casa de pe strada Pi. Era înconjurată de gărzi 
înarmate şi cu toate uşile închise. N-avea sens să încerc să intru, 
trebuia să aştept într-un loc sigur. Mi-am zis că cel mai bine e 
să caut compania morţilor, în cei vii îmi pierdusem orice spe¬ 
ranţă. Astfel că am intrat în cimitirul Santa Maria del Pi, m-am 
ghemuit între două morminte, cu copilul în braţe. Noaptea era 
umedă şi caldă. Acolo, ceva mai liniştită, mi-am dat seama că nu 
mai aveam foile de la Carlota Guillot. Lăsasem cartea de rug㬠
ciuni pe străduţă, lângă trupul neînsufleţit al maicii stareţe. Era 
mult prea periculos să mă întorc după ele, nu puteam să pun din 
nou în primejdie viaţa copilului. 

A fost cea mai lungă veghe din viaţa mea. 

De dimineaţă, oraşul era tăcut, străzile erau murdare şi pre¬ 
sărate de leşuri. M-am întors la străduţa aceea. Maica Veronica 
nu mai era acolo, cu atât mai puţin legătura în care pusesem car¬ 
tea de rugăciuni care adăpostea memoriile Carlotei. Rămăsese 
doar o pată de sânge uscat. Făcându-mi o mie de reproşuri, m-am 
întors pe strada Pi. Casa era şi acum păzită, dar uşile erau des¬ 
chise şi o slujnică grasă cu obrajii roşii trăncănea cu gărzile. Vă- 
zându-mă că apar cu Victor de mână mi-a spus: 

— Dacă ai venit pentru anunţul din ziar, du-te la bucătărie 
şi aşteaptă împreună cu celelalte. 

Mi-am binecuvântat norocul, Dumnezeu nu mă părăsise. 
Am coborât la bucătărie şi am aşteptat alături de alte femei care 
doreau să fie angajate acolo. Când mi-a venit rândul, grasa m-a 
întrebat dacă Victor e copilul meu. 

— E nepotul meu. 

— Câţi ani are? 

— Cinci. 

— Ai ceva scrisori de recomandare? în ce case ai mai slujit? 


334 



— N-am slujit în nici o casă şi nu am scrisori de recomandare, 
doamnă. Până ieri am fost călugăriţă la mănăstirea de los Ânge- 
les, în ultimii cincisprezece ani acolo am lucrat pentru măicuţe. 

— Asta înseamnă că ştii să faci prăjituri bune, a dat ea din 
cap, mulţumită. 

— Da, doamnă. Ştiu şi să brodez, să gătesc, să albesc rufele, 
să fac curat, să cultiv grădina, să văd de copii... 

— Să vezi de copii? Da’ ce, erau copii la mănăstire? a râs ea 
ca de o glumă bună. 

— Nu, doamnă, mi-am muşcat eu limba. 

— Semnele de pe faţă le ai din naştere? 

— Nu, doamnă. 

A urmat o tăcere laşă. Tăcerea celor care n-au curaj să între¬ 
be. Cât de bine o cunosc... 

— Bine. Cum te cheamă? 

— Mărgărită. 

— Bine, Mărgărită, eşti angajată. Dacă n-ai unde te duce, 
rămâi aici şi începi chiar de azi. 

Un salariu de mizerie, un acoperiş deasupra capului, un pat 
pentru amândoi într-un pod prin care ploua, o mâncare caldă. 
Mai mult decât puteam spera, domnule. Mult mai mult, mai ales 
că aveam doar şaisprezece ani şi vedeam lumea pentru prima dată. 

N-am spus nimănui cine e tatăl lui Victor. Eram mereu în 
gardă. încercam din toate puterile să asigur bunăstarea acestui 
copil care nu era al meu, dar pe care mi-1 încredinţase Domnul. 
Obsesia mea era să compensez lipsa mamei sale, să-i păstrez vie 
amintirea până când avea să vină după el. Aveam tot timpul în 
minte cuvintele Carlotei, plecarea ei disperată, durerea ei şi pro¬ 
misiunea pe care o făcuse. Fiecare zi o trăiam ca pe ultima, de 
parcă în următoarea ea ar fi venit să ne salveze: Victor avea să-şi 
îmbrăţişeze mama, iar eu aveam în sfârşit să fiu liniştită, ştiind 
că îmi îndeplinisem misiunea, că îl apărasem de lumea cea rea. 
Dar uite că încep să-mi pierd puterile. Au trecut de-acum mai 
bine de opt ani şi nu mai ştiu nimic de Carlota. Toate încerc㬠
rile de a da de naşul ei, de domnul Xifre, au fost în zadar. Stăp⬠
nul casei unde stăm e un monstru, nu-1 pot apăra pe Victor de 
el, nici pe ceilalţi copii care au crescut sub ochii mei, căci nu se 


335 



sfieşte să-i vândă, să-i închirieze sau să-i despartă de familiile lor. 
în plus, Victor a crescut, duce o viaţă mizerabilă, începe să pună 
întrebări la care nu ştiu să-i răspund şi abia de-şi mai aduce 
aminte de maică-sa. 

Am rămas doar cu Domnul - care de mult nu-mi mai vor¬ 
beşte - şi cu dumneata, domnule Brancaleone. Spune-mi, ce să 
fac? 

Tare i-ar fi plăcut lui Brancaleone să facă precum Domnul, 
dar a bâiguit doar nişte cuvinte pline de tristeţe: 

— Mărgărită... soră Elisabet. Hârtiile alea pe care le-ai pier¬ 
dut... sunt la mine. O mână anonimă mi le-a trimis acum 
câţiva ani, nu ştiu cum. Mână care mi-a scris şi că în timpul 
fugii Carlota a murit. Mă tem că aşa este, am văzut eu însumi 
mormântul grandios din Cimitirul Nou, cel de dincolo de ziduri. 

— Şi avea scris numele ei pe piatră? 

— îl avea. Şi anul naşterii, şi cel al morţii. Am văzut cu ochii 
mei. 

A făcut o pauză, şi-a tras sufletul, sora Elisabet a suspinat 
adânc. 

— Trebuie să găsim alt mod de a-1 salva pe Victor, soră, 
pentru că mama lui n-o să vină, aşa cum a promis... 



După vizita mea la doamna Guşi am încercat să uit o vreme 
de Virginia şi mai ales de Braulio şi m-am închis să scriu. E 
metoda mea infailibilă pentru a mă depărta de lume, şi asta de 
mult, de când am uzul raţiunii. Viaţa poate fi nesatisfăcătoare 
sau prea alambicată, ne poate plictisi de moarte, dar rămâne me¬ 
reu posibilitatea de a inventa altceva care să ne facă mai fericiţi. 
Asta facem noi, scriitorii, mai mereu: scriem ca să scăpăm. 

Aşa că eram cu hârtiile lui Guillot, cu un munte de biblio¬ 
grafie care creştea pe măsură ce romanul avansa, încercam să 
reconstitui o istorie care se petrecuse acum două sute de ani. Şi 
într-o zi m-a sunat Virginia. 

— Ce faci, mai trăieşti? 

— Cred că da. 

— Ai dispărut brusc. Nu-mi spui cum a decurs întâlnirea cu 
domnul Guşi? 

Când sunt întreruptă de la scris, cuvintele îmi ies greu, de 
parcă aş fi adormită. 

— Te-am trezit? 

— Scriam. 

— Te deranjez? 

Adevărul e că da, şi mult. A fi prieten cu un scriitor înseamnă 
şi asta: să-l laşi să scrie. Să dispari din viaţa lui, să aştepţi să ter¬ 
mine. Lucru aplicabil - cu atât mai abitir - şi partenerului de 
viaţă, copiilor, mamelor... Uneori îmi zic că le cer alor mei un 
sacrificiu exagerat de mare, pentru care n-au nici o vină. Nu 
i-am răspuns Virginiei. 

— Pot să-ţi fac o vizită? 


337 



— S-a întâmplat ceva? 

— Mai bine îţi spun personal. 

— Bine, în cât timp vii? 

— Chiar acum. Sunt jos. Hai, deschide-mi. 

Virginia avea o mutră de înmormântare şi adusese un pachet 
de croasanţi: „Pentru deranj“, a explicat ea, arătând punga. 
Ne-am aşezat la masa din bucătărie. Am reîncălzit cafeaua făcută 
de dimineaţă şi am turnat două ceşti. Croasanţii i-am pus pe o 
farfurie, unde au rămas ca la priveghi, căci nici una din noi nu 
s-a atins de ei. 

— Am venit să-ţi spun că ai avut dreptate. Braulio e un porc, 
a anunţat cu tristeţe în glas. 

Bravo ei, mi-am zis. A recunoaşte că ai greşit nu e ceva la 
îndemâna tuturor. Mai rămânea de aflat dacă se referea la Brau¬ 
lio librarul sau la Braulio amantul. Virginia era însă dispusă să 
mă lămurească. 

— îţi aminteşti de biblioteca aia pe care am cumpărat-o la 
Monistrol? 

— Da, el a mers cu tine atunci (eram gata să spun „iubitul 
tău a mers cu tine“, dar m-am răzgândit la timp). 

— Era o bibliotecă mare, cu de toate, inclusiv o colecţie de 
cărţi din secolul al XlX-lea de-a dreptul grozavă. I-am spus pro¬ 
prietarei că-i dau trei mii de euro şi iau doar cinci sute de cărţi, 
dar alese de mine. E o practică obişnuită - a adăugat ea, văzân- 
du-mi mutra mirată -, eu plătesc, eu aleg. Restul nu mă intere¬ 
sează. Mă urmăreşti? 

— îndeaproape. 

— Bine. Am ales cărţile şi le-am pus deoparte. Braulio mi-a 
spus că se ocupă el împreună cu un ucenic pe care-1 aduseserăm 
cu noi de la Barcelona să facă treburile grele. Au împachetat 
toate cărţile pentru ca a doua zi să fie ridicate de o maşină. Am 
plătit ce stabilisem cu doamna şi am considerat treaba încheiată. 
Numai că a doua zi Braulio mi-a spus că avea o veste bună şi 
una rea. Cea rea era că tipa se răzgândise şi hotărâse să păstreze 
o sută cincizeci de cărţi; cea bună era că-mi restituia o mie de 
euro. Nu-i o afacere rea, a mai adăugat: trei sute cincizeci de cărţi 
bune pentru două mii; maşina avea să mi le aducă după-masă. 


338 



L-am întrebat de ce stabilise femeia asta cu el, din moment ce 
încheiase afacerea cu mine. Mi-a spus că nu ştia, o fi crezut că 
eram asociaţi sau aşa ceva, dar să nu mă supăr, că în definitiv ie¬ 
şeam în câştig, cele trei sute cincizeci de cărţi erau o afacere si¬ 
gură; că astfel de lucruri se întâmplă, clienţii nu se ţin întotdeauna 
de cuvânt, cred că librarii vor să-i înşele, sau îşi schimbă părerea 
influenţaţi de vreo rudă... cert e că m-a convins. Asta până când 
a venit maşina, am început să deschid lăzile şi am constatat că 
lipseau cărţile cele mai valoroase, exact cele care mă făcuseră să 
ofer atâta şi pe care mi le imaginasem deja frumos aliniate în raf¬ 
turile de la Palinuro, cu legătura originală şi cotoarele lor aurite. 
M-a apucat furia şi am sunat-o pe ţipă ca să încerc să o conving 
şi, cu aceeaşi ocazie, să-i spun că nu-mi plăcea defel această lipsă 
de seriozitate. Şi ştii ce mi-a zis? Că nu se răzgândise şi nici nu 
restituise vreun ban. Că şoferul ridicase toate cărţile, cele cinci 
sute stabilite, şi să caut în altă parte înşelătoria. Bingo! 

Tocmai atunci i-a sunat mobilul. A ascultat un pic, apoi a răs¬ 
puns repede că nu era interesată să cumpere enciclopedia plan¬ 
telor carnivore; nici pe cea a personajelor din Star Trek, nici altă 
enciclopedie, oricare ar fi fost, a încheiat politicos şi a închis. 

— Ce porc! am revenit eu la Braulio. Ai vorbit cu el? 

— N-am putut. Nu-i place să vorbească în post coitum. 

Am pufnit în râs: 

— Asta înseamnă că te-ai culcat cu el? 

Virginia s-a făcut mică, de pară era ca o fetiţă prinsă cu o 
şotie. O fetiţă fandosită prinsă asupra faptului. 

— Dă dependenţă, ştii? Dacă ai fi cunoscut aşa ceva, ai ştii 
ce înseamnă asta. 

— Deci un tip îţi face o porcărie şi tu te culci cu el? 

— Da, şi? Cei răi sunt personajele interesante din toate po¬ 
veştile... 

începeam să înţeleg de ce avea Virginia aceeaşi problemă 
cronică cu bărbaţii. Se numeşte idioţenie. 

— Şi când ai de gând să-i spui? 

— Asta e problema. După noaptea trecută nici nu ştiu dacă 
am să-i mai spun. Da, ştiu că sunt o fraieră, dar i-o iert. 

— Păi, n-ai venit să-mi ceri părerea? 


339 



— Nu, am venit să mă descarc. 

— Păcat. Ţi-aş fi spus să-l omori. 

— Nu pot, mobilul e mult prea evident. 

— Dar ar mai fi şi circumstanţele atenuante. 

— Care? Alienare mintală tranzitorie? 

— Nu, alienare mintală permanentă. A ta. Virginia, asta tre¬ 
buie să înceteze, nu vezi că profită de tine? 

— Atâta timp cât face treaba cealaltă... 

începeam să înţeleg şi de ce mă îndepărtasem de Virginia: 
avea o capacitate impresionantă de a mă scoate din ţâţâni. 

— Uite, îţi dau şi alte motive pentru o crimă perfectă. Sunt 
convinsă că ţi-a furat un caiet de-al tatălui tău. Unul cu coperţi 
bordo. Ţi se pare cunoscut? 

— Da... tata adora culoarea bordo. 

— Şi încă unul: cred că umblă să cumpere biblioteca doam¬ 
nei Guşi - „domnul Gusi“ e femeie, am lămurit-o văzând că ri¬ 
dică din sprâncene. A, şi încă ceva: tatăl tău şi doamna Guşi erau 
amanţi, i-am trântit-o cam răutăcios. 

Virginia a căscat ochii şi gura ca un peşte pe uscat: 

— Glumeşti? 

— Dimpotrivă, mi se pare ceva cât se poate de serios. 

— Tata avea o amantă? 

— Şi nu una oarecare. E o femeie specială. Cred că o să-ţi 
placă. 

— Asta dacă aş vrea s-o cunosc. Şi când aveau de gând să-mi 
spună şi mie? 

— Mă tem că niciodată. Cel puţin aşa am dedus. 

— Nu pot să cred! Şi eu care eram convinsă că se topeşte de 
dorul maică-mii! 

— Poate că una n-o exclude pe alta. 

— Auzi, spui prostii. îi era dor de mama şi se culca cu Guşi 
aia? 

— Ba mai mergea cu ea şi la Londra... Eu cred că lucrurile 
sunt compatibile. Un om nu îndeplineşte niciodată toate dorin¬ 
ţele altui om. 

— Ce tâmpenie! Se presupune că, dacă alegi pe cineva, o faci 
tocmai pentru că îţi oferă tot ce ai nevoie, a spus ea, dându-mi 


340 



apă la moară pentru a adânci incapacitatea ei de a rămâne alături 
de un bărbat, însă nu era momentul pentru a face filozofia vieţii 
conjugale. 

— Chiar nu eşti curioasă să o cunoşti? 

— Deloc! Acum? Şi despre ce să vorbim? Despre cât de mult 
îl iubeam amândouă pe minunatul Antoni Roges? Mi se face 
ruşine doar când mă gândesc... Spune-i că sunt foarte ocupată, 
că am plecat într-o călătorie, ceva, îţi vine ţie vreo idee. 

M-am hotărât să-i spun Oliviei Guşi adevărul. în definitiv, 
îl ştia deja. 

— Şi cu caietul ce facem? 

— E important? 

— Foarte. 

— Atunci am să-l caut. 

— Acasă la Braulio? 

Mi-a aruncat o privire sfredelitoare, apoi s-a ridicat şi şi-a 
pus haina. 

— Măcar am nimerit-o cu ceva. Venisem să caut o consolare 
pentru tristeţe, dar acum sunt atât de enervată de chestia cea¬ 
laltă, c-am şi uitat. Chiar nu ştiu ce m-aş face fără tine, scumpa 
mea prietenă. 

Şi a coborât scările în fugă, apoi a ieşit în stradă trântind uşa 
după ea. Eu ştiu ce m-aş face fără ea, mi-am zis, întinzând mâna 
după un croasant. Aş scrie. 



Când are o zi proastă, Venus e boccie rău. Perez de Leon 
abia poate suporta să se uite la ea, cu atât mai mult azi, când are 
atâtea probleme, când toată lumea îi cere bani şi el n-are cum 
să-i mulţumească pe toţi. Astfel că are pe cine-şi vărsa dracii, cu 
atât mai abitir când dă cu ochii de medalionul cu acvamarin 
care se lăfaie pe decolteul de peşte fiert al femeii. Şi mai e şi ora 
nouă. 

— în ultimul timp nu prea lucrezi cum trebuie, îi zice în 
chip de bună ziua. Stabilimentul tău nu mai dă randamentul de 
până acum. 

— Am avut nişte fete bolnave, domnule, şi săptămâna asta 
au tot venit prietenii pe care i-aţi trimis. Ar fi trebuit să li se spu¬ 
nă să nu abuzeze... 

— Asta nu e treaba ta! Treaba ta e ca fetele să presteze. Chiar 
dacă sunt bolnave. N-au decât să doarmă dimineaţa. 

— Da, domnule. Problema nu e cu fetele: e vorba de clienţii 
care cer femei sănătoase. 

— N-ai decât să le spui că sunt bete. 

— Da, domnule. 

— Mie trebuie să-mi dublezi producţia, Venus, ai priceput? 
Dacă nu, voi fi nevoit să-ţi închid afacerea. 

— Chiar aşa de rău stăm, domnule? tresare femeia. 

— Nu am spus asta. Am spus că ai devenit indolentă! Ori 
îmi aduci câştig, ori iau măsuri! Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule. 

— Şi acum ce mai vrei? rosteşte el ceva mai potolit, dar tot 
furios. 


342 



— Am nevoie de încă un băiat, domnule Perez, zice ea cu o 
strâmbătură, apoi, văzându-i expresia feroce, se corectează iute: 
de Leon. 

— Păi ce s-a întâmplat cu ăla pe care l-ai luat acum câteva 
luni? 

— L-am supraevaluat, domnule. Era mai plăpând decât p㬠
rea. .. A murit, domnule, n-a rezistat decât câteva săptămâni. 

— Şi cadavrul? 

— La groapa comună. 

Viitorul magistrat dă din cap, aprobator. îl doare piciorul şi 
e cu gândurile aiurea. Tot ce-şi doreşte e să se descalţe şi să r㬠
mână singur. De ce l-o bate la cap pacostea asta? Dacă vrea să ia 
alt puşti, să-l ia de la bucătărie şi să nu-1 mai plictisească. Şi dacă 
mai vrea ceva, păi să spună odată. 

— Ce mai e? 

Venus se foieşte, scoate din decolteu o hârtie împăturită în 
patru. 

— Clientul meu mi-a dat asta pentru domnia voastră, dom¬ 
nule Perez. 

— Episcopul? 

— Eu nu am zis că ar fi episcop... 

Perez rânjeşte de parcă ar fi un om de lume căruia nu-i scapă 
nimic. 

— Există lucruri pe care îndrăznesc să le ceară doar cei care 
au totul. Ia să vedem ce zice, îşi caută ochelarii sub teancul de 
hârtii nerezolvate. Zău aşa, Venus, cum de nu pricepi că numele 
meu e unul compus, Perez de Leon, ce e aşa greu? 

— Da, domnule, ce proastă sunt, mereu uit. Pesemne pen¬ 
tru că îmi imaginez că Perez era tatăl domniei voastre şi Leon 
era numele mamei, parcă-i văd înaintea ochilor. 

Perez mârâie, găseşte ochelarii, şi-i pune pe nas, desface hâr¬ 
tia şi citeşte: 

T)om«ufe c Pe/teg, 

o\limic nu m-a/t {ace mai {e/ticit decât să eă iiestitui un pic din {e/tici/tea pe 
ca/te o p/timesc din casa domniei eoast/te, da/t îmi (lipsesc ideiPe şi n-am nici timp 
să H e caut. Thept ca/te uă /tog să-mi aşte/tneţi pe liă/ttie o do/tinţă ca/te nu ui s-a 


343 



îndeplinit încă, ofticat de t/tăsnită a/t {i aceasta, şi-am să mă dau de ceasul moftţii 
p ent/tu a 1/-0 îndeplini 

c PftietenuC domniei i/oast/te, 

JA. JV. 

C P.S. c Postuf de magistftat nu se pune, căci e ca şi /tegofoat. 'tf/iebuie doa/t 
să aşteptăm să se fteconstftuiască cfiădiftea, după cum ştiţi. 

Referirea la sediul tribunalului îi sporeşte proasta dispoziţie. 
N-avea nimic împotriva generalilor care au bombardat tot ce-au 
vrut, dar măcar să fi ţintit mai atent, ce dracu’! Dar revine la me¬ 
saj, care e simpatic. 

— M. N. sunt iniţialele sale? 

— Eu nu ştiu nimic, răspunde Yenus automat, pe tonul „şi 
nu mai întreba, că tot nu-ţi spun nimic“. 

Perez de Leon reciteşte biletul şi conchide: 

— Cred că e un tip special. 

— Este. 

— Păi atunci să nu-1 facem să aştepte! Să-i facem plăcerea 
să-mi facă o plăcere! 

Trage o foaie albă, o pune sub lumina lămpii, înmoaie pana 
în cerneala cea mai bună - de culoarea purpurei, în onoarea 
înaltului său corespondent - şi scrie: 

c P/ieas{inţia Toast/tă, 

ijUă ouoftaţi cu eui/intefe admate mic. T)acă eeiuiiciile modestei mele case 
e-au {ost pe plac şi dat {ii nd că ai/eţi gentileţea de a-mi perniţe să i lă expMm 
o doftinţă, eă spun că nimic nu m-a/i {ace mai {efticit decât să posed o biblie 
cu t/teigeci şi t/iei de /tându/ti, mai cunoscută piiobabil după numele celui ca/te a 
tipă/tit-o, Jlobannes Qutenbe/tg. 

Tă săftut inelul şi /tămân la dispogiţia 2 {inţiei Toast/te, 

cAlestoft Te/teg de Sfeon 

împătureşte hârtia în patru şi i-o întinde lui Venus, care 
tropăie de nerăbdare de parcă ar mânca-o tălpile. 

— Mă duc la bucătărie după băiat şi sper ca ăsta să fie mai 
zdravăn. 


344 



îi dă drumul să plece, apoi sună tare din clopoţel. Majordomul 
îşi face pe dată apariţia: 

— Ce doreşte domnul? 

— Azi am cam întârziat la rugăciuni. 

— Da, domnule, dar nu prea mult. 

— E totul pregătit? 

— Da, domnule. 

— Ajută-mă. 

Majordomul ocoleşte masa şi-l ajută să se ridice, îi dă basto¬ 
nul ascuns în bibliotecă şi-l duce anevoie în dormitor. Acolo îl 
ajută să-şi schimbe hainele şi să intre într-o cămaşă şi un halat 
de mătase cam murdar. îl aşază în faţa ferestrei, trage în lături 
draperiile şi stinge lumânarea pe care tocmai o aprinsese ca să 
ajungă, ca în fiecare seară, înaintea geamului fără să se împiedice. 

— Uite că au început deja, îl aude şoptind pe stăpân, sup㬠
rat de întârziere. 

îl întreabă dacă mai doreşte ceva, apoi se retrage discret, ca 
de obicei. Perez rămâne singur în faţa geamului, observând ce se 
petrece, ţinându-şi respiraţia, încercând să descopere ce a pier¬ 
dut. Ce se petrece în casa unei vecine, o doamnă văduvă cu 
stare, mamă a două fete frumoase foc, care împreună nu fac nici 
treizeci de ani, şi care la ceasul acesta se adună la fereastră, în 
cămaşă de noapte, ca să-şi spună rugăciunile. O scenă încântătoare 
de armonie familială, mama cu cele două fiice, toate atât de fru¬ 
moase şi de pioase, atât de adâncite în rugăciuni, că nici nu-şi 
dau seama că o cămaşă e cam deschisă, că alta se lipeşte atât de 
voluptuos de coapsa fragedă a mezinei, ceea ce îngălatului de 
Perez îi trezeşte nişte patimi atât de josnice, că-1 fac să se simtă 
cam caraghios, dar delectarea şi vârtejul senzaţiei sunt mai 
puternice. 

în timp ce sus are loc stupizenia asta, jos în bucătărie are loc 
o tragedie. Supa a rămas neterminată, cu lingura lăsată pe lem¬ 
nul gol la mesei, cel care o mânca tremură în braţele Mărgăritei, 
pe al cărei chip mutilat curg lacrimile şi care întreabă ţipând 
unde vor să-i ducă copilul, cine e monstrul care a autorizat ple¬ 
carea şi ce s-a întâmplat cu celălalt băiat de la care n-au nici un 
fel de veşti. 


345 



Numai că în materie de ţipete nimeni nu se poate lua la în¬ 
trecere cu Venus, care trage de Victor şi o ameninţă pe Mărg㬠
rită că o spune că vrea să împiedice afacerile stăpânului. Termen 
care pică precum bomba lui Espartero care a distrus clădirea 
tribunalului. 

— Afaceri? Ce afaceri? Unde-1 duci, femeie rea ce eşti? 

— Ca să-i fie de folos unui domn de vază! răspunde ea, 
scoţându-1 pe uşă cu forţa. Ceea ce n-a făcut încă niciodată pu¬ 
turosul ăsta! 

Aşa a început o noapte neagră pentru Elisabet. Dacă ar fi 
putut s-o urmărească pe ticăloasa de Venus pe sub lumina feli¬ 
narelor cu gaz, ar fi văzut că Victor era dus până pe o străduţă 
la care iluminatul stradal încă nu ajunsese, unde aştepta o birjă 
cu vizitiul gata de plecare. Ar fi simţit o durere adâncă pentru 
băiatul care tremura de frig şi de frică şi nu îndrăznea să se uite 
la muierea care-1 ţâra după ea ca să nu-i citească în ochi adev㬠
rul, pe care nu-1 ştia, dar îl ghicea ca fiind funest. 

Prevăzătoare, Venus pregătise straiele pentru Victor, l-a dez¬ 
brăcat şi l-a schimbat chiar în birjă, hainele cele noi îl făceau să 
pară mai mare şi mai sigur pe el: pantaloni atât de strâmţi că 
abia putea respira, cămaşă, o haină la fel de lipită de corp, pan¬ 
tofi de lac. Venus şi-a scuipat în palmă şi i-a şters obrajii, apoi 
şi-a trecut degetele ca un pieptene prin părul negru şi des. Mul¬ 
ţumită, a admirat rezultatul: 

— Parcă eşti făcut pentru hainele astea, a spus, fără să ştie 
cât adevăr grăia. 

Ajungând în piaţa Veronica, Venus a avut şi confirmarea: i-a 
spus vizitiului să oprească la un colţ şi să se apropie de altă tr㬠
sură ce aştepta pe sensul opus. Cei doi vizitii au schiţat un mic 
gest de salut. Venus a deschis portiera, o mână invizibilă a făcut 
acelaşi lucru din trăsură. 

— Urcă în trăsură, vezi să nu mă faci de râs. Să nu plângi şi 
să nu dai din picioare, i-a poruncit copilului. După care, bună 
cunoscătoare a slăbiciunilor sufletului omenesc, s-a corectat: Doar 
dacă nu cumva asta ţi se cere, fireşte. 

Victor tremura tot, abia a nimerit clanţa portierei. O mână 
viguroasă şi păroasă a ieşit să-l ajute să urce, un glas aspru a 


346 



ajuns la urechile femeii: „Bine ai venit, fiule“. L-a văzut disp㬠
rând în întunericul dinăuntru, protejat de privirile indiscrete de 
perdeluţa de catifea ce acoperea geamul. A întins gâtul, curioasă 
să-l zărească la chip pe clientul atât de important şi cu pungă 
atât de generoasă, dar n-a avut noroc. I-a întins vizitiului misiva 
destinată stăpânului, acesta a luat-o şi a dat bice cailor fără să 
spună un cuvânt. Curiozitatea nesatisfăcută o apăsa ca o piatră 
pe inimă. A stat aşa până când trăsura s-a făcut nevăzută în bez¬ 
nă, în direcţia Ramblei. 

Beznă era şi pentru Elisabet. O noapte de furie şi disperare, 
pe care ceilalţi servitori degeaba încercau să le calmeze, ţinând-o 
cu forţa să nu urce scările la stăpân şi să urle la el. Sau să-l 
lovească. Asta i-ar fi pecetluit soarta. I-au dat să bea o fiertură de 
ierburi şi au culcat-o, însă Elisabet sau Mărgărită - sau poate 
ambele, căci plângea pentru amândouă - nu şi-a găsit liniştea, 
neputinţa, ciuda şi furia o ardeau. Ca să fie lăsată în pace n-a 
mai plâns; au învelit-o cu o pătură, ea s-a prefăcut adormită. 
Dar arsura nu se potolea, trebuia să facă ceva ca să scape de ea, 
sau să moară, căci nu putea respira cu piatra aceea pe inimă. 
Piatra de a-1 fi pierdut pe micuţ, de a fi permis să-i fie luat, de a 
nu fi ucis-o pe târfa care îl luase. Mai erau şi întrebările fără 
răspuns, care ardeau la fel de tare: ce-1 aştepta pe Victor, de ce 
se întâmplase totul, la ce bun atâtea privaţiuni, atâta frică, atâtea 
minciuni dacă nu fusese în stare să-l păstreze lângă ea pe copilul 
care era aproape un bărbat. 

S-a ridicat din pat mânată de acel noian de gânduri, a căutat 
într-un sertar din bucătărie, a găsit un cuţit, cel mai mare, a ur¬ 
cat scările la etaj, spre dormitorul stăpânului. Era gata să dărâme 
uşa, dar a găsit-o deschisă şi nepăzită. Patul era în penumbră, 
nedesfăcut, perdelele erau trase, iar în faţa ferestrei, într-un foto¬ 
liu, se afla Perez de Leon, cu spatele către uşă. 

— Sculaţi-vă, domnule, a şoptit Mărgărită, apoi, dându-şi 
seama că firicelul de voce era mult prea slab, a repetat cu glas 
tare: Sculaţi-vă! Vă poruncesc! Sunteţi un ticălos, un pui de târ¬ 
fă, o jigodie, un şobolan! Un pitic! Sus, om de nimic care-i lasă 
să sufere pe cei nevinovaţi! Care vinde suflete curate de parcă ar 
fi o marfă! Care-mi trimite copiii la bordel şi-apoi se retrage să 
se odihnească! Mă auziţi? 


347 



Glasul îi tremura mai tare decât cuţitul din mână. Perez de 
Leon nu se clintea, laţele neţesălate i se împrăştiaseră pe spătarul 
fotoliului, o mână rămăsese nemişcată într-o parte. Elisabet şi-a 
dat seama că ceva neprevăzut făcuse ca scena să nu decurgă aşa 
cum plănuise. S-a apropiat mai mult, a cuprins cu privirea pei¬ 
sajul de vizavi pe care victima sa îl contemplase. Era casa văduvei 
tinere şi frumoase, acum cu luminile stinse. Cele trei scaune pe 
care mama şi fiicele ei se rugau în fiecare seară erau acolo, în faţa 
ferestrei, dar nu se vedeau pe întuneric. în schimb, Elisabet l-a 
văzut pe Perez. Prăbuşit în fotoliu, aproape leşinat. Cu nădragii 
coborâţi şi mâna dreaptă îndoită de parcă ar fi ţinut ceva, deşi 
nu era nimic de apucat acolo. A apucat-o greaţa, mila şi furia, o 
furie mult mai intensă decât cea precedentă, şi-a zis că nimic n-o 
împiedica să împlânte cuţitul între picioarele canaliei şi-apoi să 
părăsească odaia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cine n-are 
nimic de pierdut devine cel mai periculos om posibil, pentru că 
binele şi răul le stabileşte el. însă acolo, încremenite în faţa celui 
care-i răpise ce iubea ea mai mult pe lume, sora Elisabet şi sluj¬ 
nica Mărgărită şi-au dat seama că nici măcar împreună n-ar fi 
putut comite o faptă atât de oribilă, aşa că părăsiră locul, lăsân- 
du-1 pe onanist aşa cum se afla. 

în noaptea aceea Elisabet s-a rugat îndelung Domnului să 
moară, mirându-se că era lăsată în viaţă. încă nu se crăpase de 
ziuă când s-a pieptănat, şi-a şters lacrimile, şi-a luat şalul şi a ple¬ 
cat la biserica Santa Maria del Pi, mânată de dorinţa urgentă de 
a se spovedi, după impulsul disperat care o făcuse să acţioneze 
mai devreme. A căutat un confesional liber, nu vedea mai ni¬ 
mic, noaptea fără lună parcă îndemna la păcate de moarte. Apoi 
a zărit intr-un confesional o umbră înaltă şi întunecată care îi 
făcea semn să se apropie. Elisabet a îngenuncheat, a rostit for¬ 
mula cuvenită Ave Maria Purisima şi a început să se elibereze de 
piatra de pe suflet, un întreg munte de granit. 

Confesorul a lăsat-o să se descarce, să plângă, să blesteme, să 
abjure. Era un om cumpătat, cu glas blând şi vorba rară. Tot¬ 
odată, era înţelept şi priceput în mai multe domenii. Ştia că du¬ 
rerea se calmează după ce i se dă frâu liber. Ştia şi că mai întâi 
trebuie să asculţi ca să fii la rândul tău ascultat. Aşa că a lăsat-o 


348 



să-şi termine povestea, inclusiv încercarea de asasinat, după care 
i-a vorbit nespus de calm: 

— îţi voi vorbi de Dumnezeu, atoatemângâietorul, fiica mea, 
mereu gata să ne ajute la greu. Ne-o spune Sfântul Pavel. Dar îţi 
voi arăta că există şi un alt mod de a vedea lucrurile, care-ţi va fi 
la fel de folositor precum sfaturile apostolului. Eşti pregătită, 
fiica mea? Mă asculţi cu atenţie? 

— Da, părinte. 

— în regulă. Atunci deschide bine urechile. 

Dacă cineva ar fi observat scena, s-ar fi minunat tare de 
efectele confesiunii asupra bietei slujnice. Vorbele preotului, 
ajutate poate de tonul cald al vocii sale, bine exersate în anii de 
magisteriu, şi de un ciudat iz de usturoi pe care Elisabet îl sim¬ 
ţise încă de când îngenunchease, s-au dovedit a fi un leac mira¬ 
culos. Când s-a ridicat, hotărâtă să îndeplinească penitenţa, 
Elisabet era alt om. 

A îngenuncheat din nou, s-a închinat, a fost de acord cu pla¬ 
nul şi cu ceea ce-i impunea confesorul. S-a ridicat, s-a mai în¬ 
chinat o dată, a ieşit din biserică şi a mers lipindu-se de ziduri 
până la palatul de pe strada Pi, a urcat în camera copiilor, i-a s㬠
rutat pe frunte şi le-a spus: 

— Să-i mulţumim Domnului pentru încă o zi pe care ne-a 
dat-o. După care coborâm la masă. 



Corespondenţă între domnul Perez şi Preasfinţia Sa M. N. 


^omnufe c Pe/ieg, 

cAf-am e/tegut niciodată că a îndeplini o do/tinţă atât de simplă poate ţi atât 
de g/teu. t_Alumai că din ca/ttea la ca/te tânjeşti domnia ta abia de se mai aţdă 
la i/ânga/te pkin lume câteva emplarn. ^Din câte-mi spune un amic expekt în 
matekie, în anu(! de demult 1454 n-au ieşit de sub tipa/t decât o sută cincizeci 
de erempla/ie fie (iâ/itie şi i//teo t/ieigeei fie peitgament, din cam se mai păst/teagă 
cam pat/tugeci, şi ţoa/ite puţine complete. ^Bun cunoscăto/t cum bănuiesc că ai 
ţi, şi iubito/t - ca şi mine - de plăceki kafjinate, sunt com/ins că ţe/tici/tea-ţi ea 
ţi cu atât mai ma/te cu cât mai /ta/t t/a ţi ex/empfia/tufi. u4dică, de p/teţe/tinţă unud 
fie peitgament, nu pe (lâ/itie. ^Dacă am conţi/tma/tea că cemetăitile mele meitg pe 
ditumul cel bun, căutăkile voit ţi mai cu ţofios. u4eând în vedeke că, indiţe/tent 
de alegem, metoda de obţine/te i/a ţi una mai puţin oktodom, te mg să dai do¬ 
vadă de kăbdakea necesa/tă, am coni/inge/tea că do/tinţa va ţi satteţăcută. 

$nt/ie timp, înd/tăgnesc să sofiicit o mică kăsplată pentftu pkelaţii mei po/tniţi 
în căuta/tea că/tţii. t_Alu s-a/t mai găsi cumt/a nişte cfieftubini ca/te a/t putea înveseli 
un pic o/tefie acesto/t sţinţi bă/tbaţi? u4m căutat noi şi p/tin alte Cocu/ti din o/taş, 
da/t nicăie/ti nu am găsit calitatea celok p/toi/eniţi din casa voastkă. Qacă ne-ai 
putea îndeplini această măkuntă bucu/tie, ec(upa a/t duc/ta mai cu spo/t. 

Spe/t şi îmi do/tesc ca toate aţace/tife să uă mea/tgă din plin şi să ai/eţi pu¬ 
te/te. Aştept să-mi /tăspundeţi deci pkin intemediul aceleiaşi emisa/te că/teia îi 
înc/tedinţeg misii/a mea, în numele lui c Dumnegeu tatăfi, af tutu/to/t sţinţifo/t săi, 
a(* maktikilok, înge/tifo/t şi Qlokiei etern. 

JL JV. 


c P/teasţinţia ^Voast/tă, 

L^lţace/tife mede me/tg cam p/tost în udtima e/teme, S£a durnma sţâşietoa/te de 
ca/te suţă/t ca eţect ad gutei, şi pent/tu ca/te singu/tufi leac e msemnama, se adau- 


350 



gă tă/iăgăna/iea p/ietenţiife/i pe cane de am în ceea ce p/tii/eşte postii de da magis- 
tatu/tă şi g/tijife economice cam m-au copfeşit. c_Alu p/ticep cum de poate duka 
atât /teconstecţia cdădiiiii, nici de ce nu se găseşte un sediu p/toi/igo/tiu, cum s-a 
{acut în cagud afeo/t magist/taţi. u4m sc/tiso/ti de mcomandam de da câţi ca dinte 
i/iito/tii mei cofegi, unud singu/t se opune, un anume u4fes, ca/te a/te {aimă de om 
cornet şi sigu/t pe {aptefe safe, da/t desp/te ca/te încep să c/ted că-i un idiot, căci 
îmi /te{ugă această mică {ai/oa/te în ciuda gene/togităţii cu ca/te i//teau să-f /tăspfă- 
tesc. ^at {iind că acum căţei ia duci “-P/teas^inţia ^Voast/tă s-a /te{e/tit da numtea 
mea ca da un {apt împfenit, înd/tăgnesc să i/ă /tog, dacă i/ă stă în putem şi nu 
i/ă de/tanjeagă p/tea mufe, să inte/u/eniţi în {ai/oa/tea mea pe fengă acest domn, 
ca/te i/a tehui să i/ă ascufee. 

Căt desp/te p/tobfemefe mede economice, acestea /tegufeă din cefe pe ca/te i/i 
fe-am spus şi dinteun ne{e/ticit incident de acum o săptămână, cănd a{ace/tea 
mea din piaţa Qie/tonica a {ost în mod icevpdicabid închisă de auto/tităţi. © ade- 
i/ă/tată hecatombă pent/tu economia casei mefe. < 3’/tebuie să fe înt/teţin în conti¬ 
nua/te pe fec/tătoa/te {ă/tă ca efe să-mi poată aduce i//teun câştig; tebuie să ung 
mai depa/tte {o/tţefe de o/tdine ca să fe coni/ing să /tidice sechestitud şi să a{fe 
de unde a po/tnit nedmptatea asta. Şi i/ă asigu/t că toate astea îmi gd/tuncină 
nu doa/t spi/titufi, da/t şi sănătatea. tjUi-am pie/tdut somnul c ed adânc de cam 
m-am bucu/tat dintotdeauna. ^De ce să i/ă mint: dacă situaţia nu se /tegofeă /le¬ 
pede, mă i/oi a{fe fe ma/te ananghie, 

2ă mă ie/tte c P/teas{inţia QJoast/tă că i/ă {ac pă/ttaş fe necagu/tife mede. cAfi- 
mic mai depa/tte de mine gândul să i/ă supă/t. Ştiţi doa/t că singu/ta mea do/tinţă 
este să i/ă {ac {e/ticit. $n acest sens şi i/enind în întămpina/tea cerniţii i/oaste, a{fe 
de fe se/n/ito/tii mei că nu mai ai/ern decât un băiat de nouă ani şi unuf de şapte, 
desp/te ca/te ei c/ted că a/t {i p/tea mici pent/tu scopu/tife i/oast/te. lotuşi, i/ă pot 
o{e/ti o {ată de teisp/tegece (chipeşă şi bine degi/ofeată), cât şi pe so/ta ei mai mică, 
de doa/t gece ani, fe {ef de {/tumuşică, deşi mai puţin degi/ofeată. uAmbefe au 
piefea {oa/tte afeiă şi, {i/teşte, sunt neatinse, ^acă se adapteagă gustu/tifo/t 
cofebo/tato/tife/t domniei i/oaste, fe puteţi fea chia/t agi. ^acă nu, i/oi ai/ea nei/oie 
de câtei/a gife ca să caut ceea ce i/ă do/tiţi şi mă i/oi i/edea sidit să că ce/t aceeaşi 
/tăbda/te pe ca/te mi-aţi /tecomandat-o mie, umidud i/ost/tu se/ti/ito/t. 

Cât desp/te minunata posibilitate de a afege pe ca/te mi-o o{e/tiţi, ai/eţi pe/t- 
{ectă dkeptate: p/te{e/t de mii de o/ti ^Bibfea pe pe/tgament. tjUi-a spus odată 
cinei ia că exempdamde păst/tate în feme se pot numă/ta pe degetefe de fe o mână. 
QJă mai spun doa/t că, o/tiunde s-a/t a{fe efe, nicăie/ti nu Ce-a/t sta mai bine decât 
în biblioteca mea, unde a/t {i adm'mte de mine şi de toţi ifeşt/tii i/igitato/ti ca/te 


351 



se pe/iindă gifeic pe aici. t 3tţi coneins că /tecunoştinţa mea ea fi nemă/tginită şi 
că eoi şti să e-o a/tăt. 

‘tfte ca bunut 1 ^umnegeu să ne căfeiugească căută/tific. AJă să/tut includ cu 
aceeaşi feMoaite neşti/tbită, 

cAfestoft ‘Pe/teg ele !sfeon 


eAmice c Pefteg, 

‘Se înt/te/tup un pic din t/tebu/ti ca să-ţi dau un s{at, aeând coneinge/tea că-ţi 
ea {i de {ofes în necagu/tife ca/tc te Îng/tijo/teagă. 

u4i a{dat mai mufe ca sigu/t că în o/taşud nost/tu s-a deschis o bancă mode/t- 
nă, după modelud ccfio/t din ma/tide naţiuni ade dumii. Cat şi de {aptud, dat {iind 
că ai /tedaţii, că unud dint/tc cei mai ma/ti acţiona/ti ai acestei naee-ami/tad a 
{inanţelo/t noast/tc este domnul J)osep 9fe{/te. 

cAIu sunt nici cu de pe adtă dume, domnul meu: de mudt sunt da cu/tcnt cu 
Ccgătu/ta pe ca/tc o ai cu acest domn p/tin {ina sa, căt şi cu degnodământud ne¬ 
plăcut ad acestei căsnicii. u4dmi/t cno/tm {o/tţa sufletească cu ca/tc ai acceptat 
umidito/tud p/toces împot/tiea soţiei dumitade, p/toeocat de un motie atât de josnic, 
ăfaud u/tiaşa demnitate cu ca/tc ţi-ai pu/ttat singu/tătatea în toţi aceşti ani, ca 
o/tice eădue ca/tc păst/tcagă aminti/tea sfintei safe soţii dispă/tute. ‘Până şi mic 
mi-este /tuşinc că p/tctenţiife acestei pernei d-au adus în această t/tistă situaţie pe 
un om d/tept şi /tcspcctabifi cum eşti dumneata. $n acelaşi timp, c/tcd că-d cunosc 
destud de bine pe J)osep 9fe{/te pent/tu a-mi imagina op/tob/tiud pe ca/te Pa/t p/to- 
eoca pent/tu el simpfet pomeni/te a numelui acelei pernei atât de ticăfease, c(ua/t 
dacă e/ta {ina sa. 

eAm pus pe tapet acest t/tecut degag/teabiC pent/tu că sunt sigu/t că îţi poate 
aduce ma/ti aeantaje în p/tegent. ‘Păi, cum a/t putea 9(i{/te să-i /te{uge ceea omu- 
fei {aţă de ca/te a/te o dato/tie mo/tadă atât de g/tea? uAcum e momentud, d/tagă 
p/tietene, să apelegi d a el, să-i aduci aminte de op/tob/tiufi de ca/te ai {ost acope/tit 
din cauga {etei şi să-i ce/ti cu împ/tumut suma necesa/tă pent/tu a ieşi din necag 
şi să poţi do/tmi ia/t buştean. 2ă {ii coneins că 9(i{/te şi, p/tin extensie, ‘Banca 
din ‘Ba/tcedona, n-o să te /te{uge. âîa u/tma u/tmei, a aeea dato/tii fet bancă e o 
ca/tacte/tistică a omufei mode/tn. 

Cu spe/tanţa de a te eedea cât mai cu/tând uşu/tat, ad dumitafe, 

JK. oW. 


352 



Barcelona, noua capitală a contradicţiilor: mai suprapopulată 
ca oricând, dar cu o mare parte a locuitorilor în exil, industrială, 
dar cu fabricile în şomaj forţat din cauza blocadei, cu mii de pla¬ 
nuri de expansiune, dar silită să ridice case peste case, înghesu- 
indu-le una peste alta pe aceleaşi străzi - căci Madridul nu emitea 
permisiunea de a dărâma zidurile -, oraş cosmopolit şi deschis 
tuturor noutăţilor, dar la fel de închis ca în Evul Mediu, pose¬ 
dând o bancă cu un nume şi un sediu proprii, dar mai ruinat ca 
oricând, cu toţi cei din oraş visând la orizonturi largi cât vezi cu 
ochii, dar cu toate străzile terminate în orizonturi de piatră. 

Pentru unii, sub numele de progres se ascundea însuşi diavo¬ 
lul. Francezii semănaseră în acest popor de ambiţioşi şi înfumu¬ 
raţi ura faţă de religie şi gustul grandorii, iar acum oamenii se 
credeau în stare de orice, să dărâme mănăstiri sau ziduri, nimic 
nu era imposibil. Pentru alţii, revoluţia începuse în noaptea de 
San Jaime din 1835 şi nu se terminase încă, pentru că, după ce 
cuceriseră terenurile de pe Rambla, era nevoie să continue, să 
schimbe totul, să nu se oprească până când Barcelona n-ar fi de¬ 
venit oraşul pe care-1 visau. N-aveau importanţă numele sau ti¬ 
tulatura guvernanţilor, căci cu toţii plăteau cu aceeaşi monedă: 
dispreţul şi indiferenţa. Singurul adevăr, teribilul adevăr era că 
o Barcelonă închisă între ziduri era mai uşor de supus - şi este 
ştiut că pe catalani trebuie să ştii să-i umileşti dacă nu vrei să iasă 
cu tărăboi. Politicienii nici nu-şi băteau capul, sau mai întâi f㬠
ceau promisiuni peste promisiuni, apoi trădau, fiecare în stilul 
său. între timp, locuitorii erau profund jigniţi şi pe picior de 
război. Oraşul se aglomera, se comprima, devenea focar de boli, 


353 




continua să crească şi să atragă oameni din toate părţile, nu înceta 
să-şi facă visuri. Ca să visezi nu e necesar să-ţi dea cineva voie. 

Fireşte, cei mai afectaţi erau tinerii. Angel Brancaleone vedea 
cum afacerile sale se duceau la fund: din oraş dispăruseră cei 
dornici să cumpere cărţi, plecaseră, aşteptând vremuri mai liniş¬ 
tite. Mai venea câte unul, dar era doar un negustor de vechituri 
în căutare de chilipiruri. Ar fi fost o perioadă bună pentru cum¬ 
părat cărţi, ca orice epocă de mari răsturnări, însă prin buzunare 
îi sufla vântul. 

Ca să trăiască, Brancaleone s-a oferit voluntar la dărâmarea 
zidului de pământ. Era o muncă prost plătită, doar şase reali pe 
zi, dar măcar îi ajungea ca să mănânce şi să-şi ajute mama, care 
nu mai putea munci ca înainte. Lucrările au început în dimi¬ 
neaţa zilei de 10 iunie 1843. Oamenii liberi s-au adunat la gar¬ 
nizoana Estudios, în partea de sus a Ramblei. Echipele erau 
formate din voluntari şi muncitori care făceau cu schimbul: din 
ordinul municipalităţii, fiecare bărbat între şaisprezece şi cincizeci 
de ani era obligat să presteze o zi de muncă pe an la opera fara¬ 
onică. Puşcăriaşii formau altă echipă, care începuse să demoleze 
bastionul de la Junqueras. 

S-ar putea crede că, la strigătul „Jos zidurile!", toate forţele 
acestea erau în stare să le şi pună la pământ cât ai zice peşte. Ni¬ 
mic mai departe de adevăr: erau doar o mână de oameni încăl¬ 
ţaţi în espadrile şi cu o sapă în mână, aflaţi înaintea unor ziduri 
late de trei metri şi înalte de zece sau mai mult, a unor turnuri 
impunătoare care înconjurau Rambla de mai bine de cinci vea¬ 
curi. Dacă iniţial, orbiţi de un optimism fără fundament, unii 
au crezut că în mai puţin de o lună n-avea să rămână nici urmă 
din odioasele ziduri, cineva a făcut un calcul mai apropiat de 
realitate şi a ajuns la concluzia că ar fi fost nevoie de cinci ani. 

Oricum, nu prea avea sens să-ţi faci planuri în Barcelona cea 
ticsită de duşmani. Generalul Prim a schimbat calimera: după ce 
a ordonat bombardarea oraşului, a poruncit reconstruirea părţii 
de zid date jos cu atâta efort. Astfel, barcelonezii au refăcut zi¬ 
dul, aşa cum făcuseră şi în secolul al XlII-lea şi, pe bună drep¬ 
tate, au rămas şi mai jigniţi, şi mult mai prăpădiţi ca înainte. 


354 



Despre toate acestea se vorbea la reuniunile înţelepţilor, care 
aveau loc mai rar, pentru că fiecare era prins cu treburile lui, 
presante şi dătătoare de insomnie. Ultimul venit în acel Parnas 
a fost Antoni Ribot, un june din Yic, recent întors din exilul din 
Cuba şi discipol al mult admiratului dramaturg Altes, care între 
două drame istorice şi două critici feroce la adresa politrucilor 
care guvernau atât de rău - ţinta principală era generalul Espar- 
tero - ridica şi pasionante ode oraşului: 

Nefericită Barcelona! Cu toate aleile. 

Cu străzile tale noi, cu falsa ta fericire 
Şi parodia de distracţii 
Nu eşti decât o mare închisoare. 

Cuvinte aplaudate când au fost citite în premieră oficială la 
o reuniune de la sfârşitul anului şi de la care n-a lipsit nimeni, 
în afară de Brâu, care acum locuia la Madrid şi n-avea timp nici 
să le scrie. Tot atunci, Piferrer a cântat în endecasilabi venirea 
primăverii, după care s-a trecut la politică, pentru că regina se 
apropia de majorat şi toate speranţele erau în ea. S-a vorbit şi 
despre teatru, căci Ribot visa să modernizeze scena şi născocea 
întruna fel de fel de chestii. într-un final, şi-au pus întrebarea 
dacă eroii dramelor istorice puteau vorbi în catalană. 

— De ce nu? Păi Ausiâs March nu vorbeşte oare în castiliană 
despre Romancero în ultima operă a lui Jaume Tio? 

Reuniunile nu mai aveau un loc fix: acasă la Rojo nu se mai 
putea, omul stătea acum într-o locuinţă mică pe strada Sânt 
Pere Mes Alt şi nevastă-sa nu lăsa pe nimeni să intre ca să nu tre¬ 
zească copilul; la Robles viii n-aveau loc de atâţia morţi; la Bran- 
caleone nu se putea, de când maică-sa-i luase la ochi; Insua 
subînchiriase o odăiţă cât un degetar. Rămânea Piferrer, care 
locuia şi acum cu mama sa, dar la doi paşi de biblioteca de la 
San Juan, a cărei cheie o avea şi unde iubitorii de frumuseţe ve¬ 
neau la ore ciudate să-şi ţină reuniunile clandestine. 

Acolo, vegheaţi de ceasloave bisericeşti, se vedeau, beau şi-şi 
aminteau de timpurile pe care le numeau „vechi“, neştiind cât 
de mult le lipsea până să se învechească ei înşişi. Şedinţe de 


355 



spiritism n-au mai făcut, poate că le era ruşine, în definitiv, 
maturitatea îşi spunea cuvântul, sau poate pentru că Rojo era 
prins până peste urechi de răspunderile date de noul rol de tată 
de familie. Piferrer avea accese de tuse, era palid şi fără vlagă. 
Singurii neschimbaţi erau Brancaleone şi Insua, primul, împotriva 
voinţei sale şi obligat de cerinţele vieţii, cel de-al doilea, pentru 
că era convins că se născuse ca să fie plimbăreţ, liberal şi curvar. 

Prima calitate îl făcea să fie la curent cu toate noutăţile din 
oraş. Ştia care marchize n-aveau loc în saloanele lor, ce prăvălie 
nouă se deschidea pe strada Ample sau pe Escudellers, unde pu¬ 
teai găsi mărfuri din lumea largă, unde urma să apară o cafenea 
mai pretenţioasă decât cea veche a celor şapte porţi şi cum era să 
te laşi tuns într-una dintre noile frizerii venite din Franţa, de 
parcă a-ţi scurta părul acasă ar fi devenit dintr-odată un semn de 
făţărnicie. Mai afirma că fusese primul care ieşise pe noua poartă 
Isabel II, deschisă în zidul Ramblei în partea lui superioară şi 
care dădea direct în câmpia pe care era El Camino de Grada, pe 
care veneau ţăranii de la Esplugas cu pepenii la oraş. De fapt, era 
o deschizătură meschină, în locul strâmt dintre garnizoană şi 
partea mai înaltă a zidului, ai fi zis că e o simplă uşă, nimeni nu-i 
vedea utilitatea în afară de soldaţii care mai ieşeau să urineze 
dincolo de ea. 

Era la curent şi cu personajele ciudate sau misterioase venite 
la Barcelona. A pomenit primul de acel diplomat de la ambasada 
Statelor Unite, pe numele său Elorace Perry, venit în vizită în 
oraşul în care nevastă-sa, o anume Carolina Coronado, poetă de 
felul ei, produsese multă vâlvă. 

— Se spune că e în stare să moară şi să renască, cică a făcut-o 
nu doar o dată. 

— Moare şi renaşte? a întrebat Rojo, brusc interesat. Cine 
zice asta? 

— Chiar ea. Plus nişte doctori. La ea în sat s-a crezut că mu¬ 
rise, s-a dat şi anunţul tipărit. 

— Şi face şi versuri? 

— Ba chiar cu talent. 

— Şi în timp ce e moartă vorbeşte cumva şi cu careva? 

— Asta nu mai ştiu. 


356 



— Grozavă cucoana asta! Unde pot da de ea? Tare aş vrea să 
o cunosc, s-a entuziasmat Rojo, care-o şi vedea pe doamna Perry 
colaborând la multiplele sale proiecte editoriale. 

— Păi, nici nu trebuie să te mişti de aici, căci ne va vizita în 
curând, împreună cu bărbatu-său. El e secretar la ambasada Sta¬ 
telor Unite şi vine la Barcelona să caute cărţi pentru un colec¬ 
ţionar particular putred de bogat. Americani! Nu cunosc nici o 
naţie nouă mai iubitoare de lucruri vechi! 

Insua le-a mai spus şi de un domn de vază care avea afaceri 
de o parte şi de alta a Atlanticului şi care urma să vină şi el în 
curând în oraş. Cumpărase toată clădirea de lângă casele de la 
Santa Monica şi mobilase deja ambele etaje, fără să se uite la bani. 
La parter îşi instalase biroul, aici trăgeau de câteva zile căruţe 
pline cu cărţi, pe care slugile le descărcau cu mult zel. Sus, la 
etaj, era locuinţa, la adăpost de privirile curioase. 

— Se zice că zilnic oamenii lui aduc la Santa Monica coşuri 
pline cu banii proveniţi din afacerile sale, a mai spus Insua. 

După părerea lui, se aflau acum în oraş mai mulţi bogătaşi ca 
oricând, pentru că fabricile care se dezvoltau în partea dinspre 
apus a Barcelonei produceau mulţi bani pentru palatele din par¬ 
tea dinspre răsărit şi pentru că acum bogat nu mai erai prin nu¬ 
me sau rentă, ci prin ideile şi capacitatea de a le pune în practică. 
El cunoştea bine cele două jumătăţi: prima, murdară şi dărăp㬠
nată, unde grădinile se amestecau cu fabricile şi cu locuinţele 
jalnice ale lucrătorilor. în schimb, în cealaltă se deschideau sa¬ 
loane de lectură şi cafenele la modă, trăsurile plimbau cucoane 
cu fuste din ce în ce mai ample. Iar la mijloc, ca o linie care des¬ 
parte doi lobi ai aceluiaşi organ, Rambla cu clădirile ei gata să 
cadă, cu copacii ei veştejiţi şi porţile care nu duceau nicăieri, aş¬ 
teptând schimbarea vremurilor. 



CAROLINA CORONADO 


(1823-1911) 


Poate ar fi cazul să spunem că sub numele acesta se ascun¬ 
deau cel puţin două femei. Prima, cea reală, care a trăit şi a mu¬ 
rit la fel ca orice muritor, doar că având parte de mai mult lux 
şi mai multă notorietate; a doua, cea inventată, rod al unei ima¬ 
ginaţii admirabile şi al imaginii pe care a dorit să o dea ea însăşi 
prin textele sale. Şi pe care lumea a crezut-o, fără să stea pe gân¬ 
duri. Astfel, aproape că ne convinge povestind că a avut o copi¬ 
lărie tristă şi complicată, traumatizată de asasinarea bunicului, 
închisoarea tatălui, calomniile împotriva mamei, sărăcia cea mai 
lucie, totul produs de opoziţia fermă a familiei împotriva abso¬ 
lutismului. Pretinde şi că a avut parte de amoruri terminate 
prost, de legăminte de castitate, de fraţi care au murit înecaţi în 
naufragii pe Atlantic şi de boli incurabile. Dintre toate, singurul 
adevăr pare a fi ultima afirmaţie, căci poeta a suferit toată viaţa 
de o afecţiune nervoasă dătătoare de crize care o cufundau în 
lungi letargii, timp în care aproape că nu mai avea puls, şi din 
care se trezea convinsă că fusese pe tărâmul morţilor. Astăzi i-am 
spune catalepsie. 

Cert este că în timpul vieţii a scris apreciabila cantitate de 
cincisprezece romane, trei sute cincizeci de poeme, câteva piese 
de teatru şi multe articole şi scrisori. Născută la Almendralejo, 
loc de care a fost extrem de legată, a primit o educaţie liberală 
neobişnuită pentru femeile din epoca sa, iar la o vârstă fragedă 
s-a impus la Madrid, devenind o obişnuită a cenaclurilor cultu¬ 
rale. Măritată cu secretarul de legaţie al Statelor Unite, Horace 
Perry, mai tânăr decât ea, în anii ’50 ai secolului al XlX-lea casa 


358 



lor a fost refugiu pentru liberalii urmăriţi şi loc de întâlniri între 
intelectuali. Succeselor ei ca poetă, colaboratoare la diverse pu¬ 
blicaţii şi romancieră li se adaugă meritul de a fi fost o pionieră 
a feminismului în literatură şi o apărătoare vajnică a unor cauze 
rare pentru epoca aceea, precum drepturile omului, abolirea 
sclaviei, apărarea naturii sau dreptul femeilor la educaţie. 

Un aspect ciudat al personalităţii sale, poate că de pus pe 
seama bolii şi a groazei de a fi îngropată de vie, a fost repulsia ei 
pentru înmormântări. Când fiica ei Carolina a murit de tuber¬ 
culoză, a refuzat categoric să fie înmormântată; le-a convins pe 
măicuţe să-i cedeze un dulap în care să păstreze cadavrul o vreme. 
Numai că trupul a stat acolo ani de zile, abia după moartea scrii¬ 
toarei a fost luat de rude. Nici pe soţul ei n-a vrut să-l îngroape: 
mort în 1874, Horace Perry a rămas mai bine de douăzeci de 
ani în capela palatului Mitra din Lisabona, unde cei doi se mu¬ 
taseră cu ani în urmă. Nepotul ei, marele scriitor Ramon Go- 
mez de la Serna, care i-a dedicat mătuşii sale o biografie plină de 
inexactităţi, îl numeşte pe Horace din anii aceia „cel tăcut“ şi 
vorbeşte de poeta care-1 vizita zilnic şi-l copleşea cu monologuri 
interminabile. 

Ultimii ani Carolina Coronado i-a petrecut în palatul din 
Lisabona, unde şi-a continuat excentricităţile şi a scris scrisori şi 
versuri în care se simte ecoul morţii; a refuzat orice fel de ono¬ 
ruri publice. După moartea ei, corpul neînsufleţit a fost dus, al㬠
turi de cel al soţului, la Almendrejo, acolo a primit onorurile 
cuvenite şi se află şi acum. întreg periplul ei vital s-ar putea re¬ 
zuma în aceste cuvinte scrise de mâna ei: „în lumea asta care te 
numeşte fericit / sufletul ţi-e acolo unde-ţi este umbra". 


Din Viteji, aventurieri şi heterodocşi ce merită amintiţi 
Ediciones Pampalluga, Malgrat del Mar, 1985 



După cafeaua aceea plină de revelaţii neaşteptate luată cu 
Virginia acasă la mine, nu mai primisem nici o veste de la ea. 
Eram cufundată din plin în romanul pe care-1 scriam, aşa că i-am 
trimis un e-mail. Unul dintre cele mai scurte din istoria comu¬ 
nicării virtuale, presupun, un singur rând: „Ai caietul cu coperţi 
bordo pe care ţi l-am cerut?“ „Nu“, a răspuns ea, bătându-mă în 
materie de laconism. 

M-am hotărât să iau taurul de coarne. Mi-am luat o jumătate 
de zi liberă ca să mă duc la Braulio şi să caut eu însămi caietul. 
L-am găsit făcând ordine prin cărţi şi ştergându-le de praf. Când 
un librar se plictiseşte, face curat. Ar putea fi o maximă. 

— Ce surpriză! s-a prefăcut el bucuros că mă vede. Ai şi ter¬ 
minat cartea? 

— Am ieşit la plimbare, să iau aer. 

— Păi prăvălia mea nu e tocmai potrivită, aerul de aici e 
îmbâcsit. încărcat de istorie. 

— Exact asta-mi place cel mai mult la anticariate: aerul pe 
care-1 respiri. 

— Nu am maşină de cafea, pot să-ţi ofer o gumă, s-a scuzat el. 

Am luat una cu gust de căpşună acră. Cu pretextul căutării 
unui loc în care să arunc ambalajul, am cercetat în spatele tej¬ 
ghelei. M-am uitat şi sub masa ucenicului (care era plecat) şi la 
ultimul raft, cel de jos, unde stau de regulă lucruri care nu tre¬ 
buie să fie la vedere. Nici gând de vreun caiet cu coperţi bordo. 

— Pot să te ajut? 

— Te deranjează dacă mă uit un pic? am răspuns tot prin- 
tr-o întrebare. 


360 



A făcut un gest larg, de invitaţie: 

— Deloc, uită-te la ce vrei. Iar dacă şi cumperi ceva, cu atât 
mai bine. Am avut o săptămână catastrofală. 

în timp ce mă prefăceam interesată de secţiunea de teatru, 
l-am urmărit cu coada ochiului. N-a făcut nici o mişcare ciu¬ 
dată, n-a încuiat nici un sertar, n-a pitit nimic. Dacă acel caiet 
era într-adevăr la el, se purta cu un calm absolut. Nici prezenţa 
mea nu părea să-l deranjeze, dimpotrivă. Se urcase pe o scară, cu 
pămătuful în mână, şi scotea cărţile de sus. Avea un fund pe 
cinste, am constatat eu. 

— Cred că încet-încet devin şi eu bibliofilă, am spus ca să 
fac conversaţie. 

— Nici nu ştii cât mă bucur. Avem nevoie de clienţi tineri, 
altfel afacerea se duce naibii. 

A mai trecut un minut până m-a întrebat: 

— Cauţi ceva anume? Ştii ce cauţi? Ca să fii o bibliofilă ade¬ 
vărată, m-a instruit el, coborând de pe scară şi venind spre mine, 
trebuie să ştii ce vrei. Nu le poţi avea pe toate. 

Adevărul e că până să-mi pice în mână hârtiile lui Guillot nu 
mă considerasem defel o bibliofilă. îmi plăceau cărţile, mai ales 
să le citesc (dar şi să scriu), îmi plăceau ediţiile frumoase, ştiam 
să le apreciez, dar când intram într-un anticariat o făceam mai 
ales ca să vânez o ocazie, nu cu gânduri de colecţionar. Mă între¬ 
bam acum, uitându-mă la o ediţie din Don Juan Tenorio cu gra¬ 
vuri colorate de mână, când se petrecuse metamorfoza şi cât 
avea să mai treacă până când urma să cumpăr una dintre cărţile 
alea al căror preţ m-ar fi scandalizat cu doar câteva luni în urmă. 

— îmi plac cărţile despre cărţi, am declarat eu. 

— Greşit! Să nu-i spui niciodată unui librar ce slăbiciuni ai! 
Ei, dar acum că ştiu ce-ţi place, îţi propun ceva ce n-ai să refuzi. 
O să-ţi demonstrez, a zâmbit el. 

Eram de-a dreptul încântată de transformarea lui Braulio. 
Nu ştiu care era motivul: poate absenţa Virginiei, poate faptul 
că voia să-mi vândă neapărat ceva, aşa că am marşat. Mi-am 
amintit ce spunea ea despre ce bine e să-l laşi pe altul să gândească 
pentru tine. Braulio a încuiat uşa prăvăliei şi mi-a spus: 

— Hai în depozit să-ţi arăt o minune. 


361 



L-am urmat amuzată de posibilul dublu sens al acelor cuvin¬ 
te, parcă eram într-un vodevil cu multe confuzii şi un decor cu 
multe uşi. în spate era un fel de prelungire a librăriei: tot rafturi, 
tot cărţi puse peste tot, doar în mijloc, ca o insulă, un pat pliant. 

— în caz de urgenţă, m-a informat el în timp ce răscolea 
printre cărţi. Stai jos, te rog. 

M-am aşezat pe pat, singurul loc posibil. Arcurile au scârţâit. 
Braulio căuta ce voia să-mi arate pe raftul de sus, ridicând bra¬ 
ţele. Blugii i s-au lăsat, lăsând la vedere marginea chiloţilor negri 
de firmă şi, o jumătate de centimetru mai jos, şanţul dintre fese. 
Ce naiba făceam eu acolo, uitându-mă la fundul lui? începeam 
să mă simt ridicolă, când a venit cu cartea. Un volum gros legat 
în piele, pe care mi l-a pus în mâini. 

— Poveştile unui bibliofil, am citit eu titlul înainte de a des¬ 
chide cartea. 

Era o culegere de poveşti despre librari şi iubitori de cărţi, cu 
texte de Flaubert, Nodier, Bonnardot şi alţi autori, majoritatea 
francezi, alcătuită de un anume Miquel i Planas. Hârtie bună, 
chenare şi viniete în culori la toate paginile, tiraj de şapte sute 
de exemplare, numerotate. Şase sute de euro. 

— Era la fel ca tine, Miquel i Planas ăsta, îi plăceau cărţile 
despre cărţi. Drept care le făcea chiar el. 

Cartea mă lăsase paf. Cât şi intuiţia exactă a lui Braulio. Avea 
dreptate, era o minune, una dintre cele mai frumoase cărţi pe 
care le văzusem. 

— Dacă simţi că poţi plăti cât ţi-am cerut, şi să-mi dai şi un 
bacşiş, nu mai ai scăpare, s-a aşezat el lângă mine pe pat cu o 
mână pe coapsa mea dreaptă. 

— Cum adică, nu mai am scăpare? 

Cu o coordonare perfectă a mişcărilor, Braulio mi-a băgat 
mâna pe sub fustă, mi-a dat la o parte chiloţii, m-a amuţit cu 
limba, a dat cartea la o parte, şi-a scos pantalonii, m-a muşcat 
de gât trăgându-mă de păr, mi-a desfăcut sutienul, mi-a lins o 
ureche, mi-a acoperit gura, şi-a plimbat un deget pe la fundul 
meu şi, înainte de a mă întreba cum de avea atâtea mâini pentru 
atâtea lucruri în acelaşi timp şi ce făceam eu acolo culcându-mă 
cu iubitul prietenei mele, era deja în mine. 


362 



La sfârşit, în timp ce-şi punea pantalonii, mi-a spus: 

— Fiindcă e vorba de tine, ţi-o las la patru sute. 

Cartea era sub pat, uimită poate, sau poate nu, cine ştie. Am 
întrebat unde era baia, mi-a indicat uşa albă din partea dreaptă. 
Şi-a aranjat cămaşa şi a declarat că se duce să redeschidă prăvălia. 

M-am dus la baie şi m-am privit un pic în oglindă. Mă sim¬ 
ţeam caraghioasă: eu, care dau sfaturi prietenelor în ce priveşte 
relaţia lor cu bărbaţii, să pic aşa în faţa primului imbecil care mă 
atinge. Ciudat era că Braulio tot nu-mi plăcea, în ciuda celor 
petrecute. Nu era hârtie igienică la baie. M-am apucat să caut în 
lada de sub chiuvetă, unde se găseau de toate, ca intr-un bazar: 
foarfeci, lipici alb, oţet, un cutter, ceară şi cremă de ghete, smoală, 
o pensulă, cârpe - tot ce trebuie ca să repari cărţi vechi, dar nici 
urmă de hârtie. Eram gata să închid uşa când mi-au căzut ochii 
pe ceva: o margine bordo de sub lădiţa asta cu de toate. Acolo 
era: caietul lui Antoni Roges. L-am pus în geantă şi am ieşit. Ra¬ 
dioasă, l-am anunţat: 

— Cumpăr Poveştile unui bibliofil. 

— Fantastic, a zis el de sus de pe scară, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. Aşa vei avea o amintire din ziua în care ai de¬ 
venit bibliofilă, a zâmbit el, adăugând: Vezi, ţi-am spus că nu 
mai ai scăpare. 

Ajunsă acasă, am citit pe nerăsuflate caietul în care Antoni 
Roges îşi notase amănunţit destinul cărţilor lui Guillot, apoi am 
sunat-o pe Olivia Guşi şi am stabilit să ne vedem a doua zi. I-am 
scris Virginiei încă un e-mail, cel mai scurt din câte am scris 
vreodată: „M-am culcat cu iubitul tău. îmi pare tare rău“. 



Corespondenţă între domnul Perez şi Preasfinţia Sa M. N. 


u4mice c Pe/teg, 

L^Uai mufe t/iebu/ii m-au ţinut depa/ite - ştiu şi îmi ee/t scuge - de corespon¬ 
denţa noast/tă. ^Pa/teă t/ăd cum te întrebai nefiiniştit ce-o {i {ost cu mine şi ce 
s-a ades de promisiunea de a-ţi satisface aced capriciu despre ca/te ai/em ştiinţă 
noi doi. ^in frneate, uneori cei din categoria mea nu putem o{eri evpfiieaţii satis¬ 
făcătoare. Singura mea scugă e că absenţa mea e Cegată de o prelungită şedefte 
da Qoma, da ca/te m-au obdigat rangud şi celebrarea căsăto/tiei doamnei noast/te 
/tegina 3sabed cu acel cadamar (lipsit de cerneadă ca/te e in{an tud efrancisco de 
uAsts de ^auda. 

^Daft să dăsăm tonud acesta pdângăcios şi nedemn! u4cum m-am înto/ts şi 
sunt gata să reluăm pdăcutele afaceri ca/te mă unesc de dumneata şi, p/tin ex¬ 
tensie, de acest o/taş magnific. u4bia aştept pdăcerea de a te com/oca da o reu- 
niune de cea mai ma/te taină ca/te-ţi ea aduce în mâini mudt do/tita comoa/tă. $mi 
{ace pdăce/te să te anunţ că sunt pe punctud de a-mi atinge scopud, ca/te este şi 
ad dumitade. $ţi mai ce/t doa/t un bob găbat/ă, un d/tam de răbdare p/tin ca/te se 
/tecunosc ma/tii bă/tbaţi ai neamudui. 

^Poi/esteşte-mi de dumneata, amice ^e/teg. Spune-mi cu ce-ţi ocupi ceasu- 
/tide în ca/te igbuteşti să te edibe/tegi de /tesponsabidităţi. Spune-mi cum mai stai 
cu sănătatea, ca/te în udtima scrisoare nu pă/tca să {ie bună. ^in câte a{du, 
c/ted că a{ace/tide-ţi me/tg mudt mai bine. ^Destăinuie-te mie ca unui prieten, 
dacă nu ce/t p/tea mudt. oMici nu ştii cum ne pândeşte singu/tătatea pe cei ca/te 
p/tit/im dumea de da o înădţime inaccesibidă, câtă net/oie at/ern de un p/iieten 
adeuă/tat, ca/te să te judece pent/tu inima ta, nu pent/tu pu/tpu/ta i/eşmintedo/t, 
ca/te să te şi cente dacă e cagud, amintindu-ţi de ced ca/te ai {ost dintotdeauna 
şi nedăsându-se imp/tesionat de numele pe ca/te ţi-d dau adţii. Ce mai, domnude 


364 



c Pe/ieg, sac/ti{icii pe ca/te Oomnuf 1 le ce/te sluţitokilok săi şi pe ca/te fe u/tmeg 
cu umiftnţă şi ma/ti e{o/ttu/ti. 
dumitale, 

J1 JV. 


c P/teas^inţia Cioast/iă, 

cAfefcniştit, spuneţi? Oe-a dkeptul gbuciumat e/tam constatându-eă tămeal 
oMă t/tegeam noaptea înt/iebându-mă ce anume din cui/intefe sau puktăkile mefe 
u-a/t {i jignit până la a manşa asup/ta mea atâta indi{e/tenţă. fî/tam atât de 
îng/iijo/iat, încât nici nu mă mai gândeam la biblia lui Qutenbe/tg, ci doa/t fo 
acea p/tietenie pe ca/te aţi {ost p/timud în a o pomeni. uicum, după ce u-am citit 
misit/a, pot în {ine /tespi/ta uşu/tat şi bucu/tos de vokbele cu ca/te mă ono/taţi. 

cAliei eu nu m-am bucu/tat e/teodată de dulceaţa unei prietenii adevămte, şi 
asta din motii/e asemănătoa/te cu cele de cam pomeniţi. Ca şi 2{inţia CJoast/tă, 
şi eu am pus-o pe seama p/teţufiui plătit pent/tu a atinge o pogiţie înaltă în 
societate. u4deseo/ti ado/tmeam tânjind după o com/e/tsaţie inteligentă, după un 
suflet nobil! şi binei/oito/t că/tuia să-i pot ce/te s{atuf sau, pu/t şi simplu, după 
un cama/tad de aventuki cu ca/te să /tâd şi să {ac gfume din cele cam le supăm 
pe pernei şi îi defocteagă pe băkbaţi. Şi c(ua/t dacă acest p/iieten apa/te în toamna 
i/ieţii mele, socotesc {aptul 1 acesta o /tăspfotă co/tectă pe ca/te mi-o dă t/iaţa 
pent/tu tot ce-am {ăcut pe fumea asta. âak dacă, din {e/tici/te, acel p/tieten e 
pe/tsoana domniei uoast/te, msplata e mult p/t ea ma/te şi, poate, neme/titată. tjUă 
{aeeţi {e/ticit afegându-mă, c P/teas{inţia CJoast/tă. 

t_A(ă înt/tebaţi de sănătate şi de ocupaţiile mele. Ultima e fementabito. $n 
/test, e cet/a mai bine. Oe câteua fttni nu mai pot me/tge deloc şi dumnile mă 
cfiinuie gi şi noapte. Cin se/a/ito/t mă duce unde t/tebuie înt/t-un că/tucio/t cu mtile. 
Când cobo/t, sunt pu/ttat pe ta/tgă până fo st/tadă şi dus doa/t pe cele fcpsite 
de g/topi, ca/te sunt {oa/tte puţine, ca să nu spun că fcpsesc cu desăt/â/tşi/te. uibia 
de ies din casă, deşi t/tebuie să t/ă mă/ttu/tisesc că nici nu-mi pasă. o\fu e net/oie 
să mă depfoseg ca să-mi /tego Iv a{a ceitile, toţi cei ca/te Cue/teagă pent/tu mine 
cunosc pe/t{ect d/tumul! până fo bi/tou(! meu, aşa că duc o t/iaţă casnică, dedicată 
studiului şi /tugăciunifo/t, p/tecum omul 1 cumpătat ce am {ost de când mă ştiu. 
$a/t dacă cftpa mo/tţii mă va găsi în {aţa geamului de fo do/tmito/t, cum şi e/ta 
cât pe ce să mi se întâmple o dată, t/oi pfeca {e/ticit. 


365 



Qitaţie ajuto/tufiui uost/tu, {inanţele mele s-au amelio/tat substanţial Cfiia/t 
dacă a{aee/iile mele me/tg caia mai g/ieu decât înainte, am deschisă o I inie de 
c/tedit da ^Banca din ^Ba/tcelona ca/te mă {ace să ftespi/t mai în uoie. Qmct cum 
aţi p/teuăgut, a {ost de ajuns să mă p/tegint la domnul {Xi{/ie, să pomenesc nu¬ 
mele {emeii de ca/te ştiţi şi totul! s-a iiegoluat înt/i-o clipă. uMă/itu/iisese că sunt 
un ageamiu în aceste complicate f/iebu/u come/iciale, născocite pesemne de însuşi 
diauolul ca să înnebunească oamenii, însă c/iedineiosul meu < 3osquillas a supe/i- 
uigat condiţiile împ/iumutului şi m-a asigu/tat că sunt mai mult decât {auo/tabile, 
de-a d/teptul gene/toase. u4şa că am semnat documentul neinteligibil ce mi s-a 
pus înainte, amintindu-mi de domnia uoast/tă şi de lealitatea cu ca/te m-aţi ajutat. 
Cată dfteptate aţi acut! Şi ce s{at bun mi-aţi dat exact când avea m mai multă 
neuoie! Cu asta încfiei ftapofttul desp/ie umila mea pe/tsoană pe ca/te mi l-aţi so¬ 
licitat, spe/tănd să vă {i satis{ăcut. 

lAIu pot te/tmina totuşi {ă/tă a uă {ace pă/ttaş la o nedume/ti/te p/todusă de 
sc/tisoa/tea domniei uoast/te. ^De data aceasta uăd că nu-mi solicitaţi plăceftile pe 
ca/te obişnuiam să ui le p/toduc. cAIu au {ost oa/te pe placul p/tietenilo/t cele două 
su/to/ti atât de {/lagede pe ca/te ui le-am o{e/tit cu ocagia ultimei uoast/te şede/ti în 
o/taş? Căci, dacă e aşa, mă uoi da de ceasul mo/tţii să uă găsesc nişte eiiempla/te 
mai bune. $n ultimul timp am po/tuncit să mi se aducă de la ţa/tă căţiua se/turto/ti 
tine/ti, {/tumoşi p/tecum înge/tii, cu spe/tanţa de a uă uedea /teuenind ca să uă bucu- 
/taţi de ei. Sunt mănd/tu să ui-i o{e/t ca dovadă a pMeteniei ca/te tocmai s-a născut 
înt/te noi. ^acă sunteţi de aco/td, în sea/ta asta mesage/ta noasM comună, u/tă- 
ciunea aceea cu nume de geiţă a {/tumuseţii, ua ueni să îi p/teginte înaintea domniei 
uoastee ca să alegeţi ce uă place. AJă să/tut inelul de ca/tdinal, 

cAfestoft ‘-Pe/teg de 9?e6n 



De-a lungul vieţii ei de cincizeci şi şapte de ani, Rita Neu se 
supărase şi se împăcase în repetate rânduri cu îngerul ei Păzitor. 
Supărările nu ţineau mai mult de câteva ore şi se terminau negre¬ 
şit cu căinţa ei, care o făcea să aprindă o grămadă de lumânări la 
picioarele imaginii lui. Iar înaripatul nu părea să se supere prea 
mult (sau accepta ofranda), căci imediat o asculta la fel ca înainte 
şi îi îndeplinea mereu una din trei cereri, după cum socotise Rita. 
Erau precum o căsnicie în care soţii se ciondănesc întruna, dar 
rămân împreună pentru că nu pot trăi unul fără celălalt. 

Totul s-a schimbat însă odată cu încarcerarea fiului ei. De¬ 
geaba se rugase ea de trei ori pe zi îngerului Păzitor ca lucrul să 
nu se întâmple, degeaba făcuse legământ să nu mănânce, să nu 
bea şi să nu se spele, degeaba îşi cheltuise toţi banii pe lumânări 
mari şi mici pe care le depusese în micul altar devenit o adev㬠
rată torţă. în ciuda tuturor acestor strădanii, fiul ei îşi petrecuse 
şase dintre cei mai frumoşi ani ai tinereţii la închisoare, privat 
de libertatea şi distracţiile băieţilor de vârsta sa, văzând cum i se 
topea viitorul de care nu apucase să se bucure. Greu i-a fost Ritei 
Neu să-l ierte pe îngerul Păzitor. Unde-i fuseseră ochii atunci 
când l-au dus pe Angel al ei la puşcărie? Pe cine ajuta el când i 
s-a refuzat clemenţa? Unde se uita când zilele treceau una după 
alta şi fiul ei putrezea în carcera mizerabilă? Astfel că atunci când 
Ângel Brancaleone a fost în sfârşit eliberat, s-a prefăcut că nici 
nu-1 mai cunoaşte pe îngerul din firida din portic. încă trei ani 
nu s-a apropiat de el, n-a cumpărat nici măcar o lumânare, se 
uita în altă parte. Asta până când cineva i-a spus că zidul avea să 
se dărâme şi atunci a cuprins-o mila de înger şi s-a dus să-l vadă. 


367 



— Vezi ce păţeşti dacă eşti cu nasul pe sus? O să te facă ţăn¬ 
dări, i-a spus, după care s-a înmuiat şi a devenit aproape du¬ 
ioasă: Am venit să te văd ca să nu fiu acuzată că mă bucur de 
răul altuia. 

Cât timp a durat acel prim simulacru de demolare, Rita îşi 
întreba fiul în fiecare seară: „Au dărâmat poarta îngerului?" La 
care fiul, obosit şi cu mâinile pline de băşici, răspundea: „încă 
nu, mamă, încă nu“. Iar când, după nu multă vreme, demolarea 
a fost sistată pe termen nedefinit, Rita Neu s-a dus din nou la 
îngerul Păzitor să-i reproşeze egoismul: ,Adică pe tine ştii să te 
aperi, aşa-i? Norocul tău că poţi!" 

Spre deosebire de spărturile practicate în zidurile de protecţie, 
cele din inima Ritei nu se închideau la fel de lesne. Din ziua 
aceea a reînceput să-l viziteze mereu, deşi nu întotdeauna îl con¬ 
sidera demn de o lumânare, o aprindea doar când chiar o me¬ 
rita. De exemplu, în ziua în care a ieşit prima dată din casa de 
pe Rambla de Santa Monica: s-a dus glonţ la prăvălia de lum⬠
nări din piaţa Santa Anna şi a depus la picioarele îngerului fla¬ 
căra tremurătoare, împreună cu o rugăciune de mulţumire. 

Motivul bucuriei Ritei Neu era bizar. De dimineaţă venise la 
ea un emisar al caselor celor noi de la Santa Monica cu un mesaj 
din partea stăpânei lui, care dorea să o vadă. S-a dus acolo cam 
fără chef, hotărâtă să refuze orice muncă din lipsă de timp şi de 
puteri. Ce-i drept, curioasă era: de nişte zile bune în oraş nu se 
vorbea decât de bogatul proprietar al caselor de vizavi de turn㬠
toria de tunuri care se pregăteau să-l primească. Se zvonea că ar 
fi fost un afacerist foarte bogat, deşi despre originea sa nu se pu¬ 
seseră de acord. Unii ziceau că era din Cuba, alţii, că venea din 
Franţa, puţini pretindeau că era din Madrid. Mare a fost surpri¬ 
za când s-a aflat că era vorba de o doamnă. Tot bogată, văduvă, 
dar fără a se şti de unde venea. S-a speculat că ar fi fost o prin¬ 
ţesă, poate însăşi regina, care fugea de blegul de bărbat-su. 

Rita Neu a fost primită în bucătărie de un bărbat masiv cât 
un dulap, care s-a prezentat drept capelanul casei, dar nu şi-a 
spus numele. Răspândea un plăcut iz de usturoi, i s-a părut ei. A 
vorbit aproape doar el, informând-o că era mult de supravegheat 
şi contau pe ea. A trebuit să repete, crezuse că n-a auzit bine. 


368 



— Ce să supraveghez? s-a mirat ea de oferta atât de neo¬ 
bişnuită. 

— Păi, spălatul rufelor, cusătoria, călcatul, lucrurile astea pe 
care le fac slujnicele. 

— Nu există stăpâna casei? 

— Fireşte, doamna trebuie să pice dintr-o clipă în alta. 

Acest „trebuie să pice“ i s-a părut a fi o replică rostită de la 
înălţimea unei scene. 

— Şi câte ore trebuie să stau? 

— Câte socoteşti de cuviinţă. 

— în fiecare zi, probabil. 

— Asta depinde de dumneata. 

— Şi câţi servitori vor fi sub comanda mea? 

— Paisprezece. 

— Şi având paisprezece mai aveţi nevoie de încă unul? a căs¬ 
cat ea ochii mari. 

— Avem nevoie de dumneata, Rita. Ca să supraveghezi. 

— Asta înseamnă să renunţ la alţi clienţi la care lucrez de ani 
de zile... Abia de voi avea timp... 

— Poţi veni când vrei, n-o să-ţi ceară nimeni explicaţii. 

Rita s-a uitat la capelan şi a tăcut îndelung, căutându-şi cu¬ 
vintele. 

— Adică mă plătiţi atât şi nu-mi cereţi explicaţii? 

— Ţi se pare că oferta e prea generoasă? a zâmbit omul. 

— Cred şi eu! 

— Chiar este, a recunoscut el, dar mai există o condiţie de 
care nu ţi-am spus. 

„Aha, ştiam eu că e ceva necurat 11 , şi-a zis Rita, „acuşi îmi 
spune că aici se deschide un bordel“. 

— Spuneţi... 

— Va trebui să păstrezi secretul. Să nu vorbeşti cu nimeni 
despre ceea ce vei auzi sau vei vedea aici. 

— Vai, dar ce-o să se întâmple aici? s-a încruntat ea. 

— Te rog să nu te grăbeşti cu concluziile. E o casă decentă. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic. 

— Ai să înţelegi, n-avea nici o grijă. 


369 



Seara, Rita i-a descris fiului ei cu lux de amănunte bucătăria 
casei şi termenii ofertei. Salariul era foarte mare, mai mult decât 
dublul sumei pe care o câştiga ea într-o zi umblând dintr-o parte 
în alta ca să spele rufe. N-ar mai fi pus mâinile în apă, spre bu¬ 
curia articulaţiilor şi picioarelor sale. Era un singur obstacol, acel 
pact de discreţie pe care nu putea să-l priceapă: „Am lucrat în 
cele mai imorale case din oraş şi nimeni nu mi-a cerut niciodată 
aşa ceva“. 

Dar Ângel era cu capul în altă parte. 

Rita Neu încă nu dăduse un răspuns în ziua când Rambla 
toată a văzut un landou tras de patru cai alezani. Cutia lando- 
ului era tot neagră, negre erau şi hainele vizitiului şi ale lacheu¬ 
lui. Ajungând la casele de vizavi de turnătoria de tunuri, vizitiul 
a oprit caii, lacheul a dat fuga să aşeze pe jos un scăunel şi a des¬ 
chis portiera acoperită de o perdea. Apoi a întins mâna, a sprijinit 
o altă mână, micuţă şi înmănuşată în piele neagră de căprioară. 
Femeia care a coborât era în doliu strict, iar vălul negru şi dens 
îi ascundea trăsăturile. Avea o talie subţire şi se mişca vioi, drept 
care cei care au văzut-o şi-au zis că era încă tânără. Prezenţa ei 
pe stradă a fost atât de fugară, a zăbovit atât de puţin cât a tra¬ 
versat şi a intrat în casă, încât unii au crezut că zăriseră o nălucă. 



Corespondenţă între domnul Perez şi Preasfinţia Sa M. N. 


uAmice ‘-Pereg, 

îndatorat, spui în ultima misii/ă? dumneata, mic? fîu sunt ce! îndatorat 
{aţă de dumneata! Câte pdăceri îţi datoreg! Cât de {rumoşi şi dedicaţi eitau cei 
doi cfie/tubini fie ca/te mi i-ai t/timis mai demudt! Ştii că e/tau mi ? cAbsodut îm¬ 
bătător! u4i {i gis că e/tau gemeni! u4bia {ăcuseră unspregece ani şi aeeau pte- 
dea cea mai suaeă fie ca/te şi-o poate imagina un bă/tbat ra{inat. u4, amorud! 
tjUă cut/temu/t şi acum găndindu-mă da {ragedede delicii 

Cu toate acestea, tftebuie să mă/ttu/tisesc în {aţa ^omnudui şi a dumitade, 
d/tag prieten, că am păcătuit grâu cu gândul uo/tba şi {apta, cogitatione, ve/tbo 
ei ope/ia, mai ades cu {apta, ca să {iu since/t, aşa că nici de data asta nu sunt 
în măsu/tă să-ţi ftestitui drăgădaşii seMtori. Con{iteor. c_Afu mă întiteba cum de 
s-a ajuns acodo. $n {ocud pdăceftii, /taţiunea nu afiucă să păstftege ceea ce pre¬ 
ţuieşte. ^Tlumnegeu m-a binecuuăntat cu un t/tup ma/te şi g/teu, ca/te nu reuşeşte 
să-şi controdege impetuogităţide nici măcar după atâţia ani, iar {ăpturide astea 
(re care mi de trimiţi sunt pdăpânde firecum o (rană, i/udnerabide firecum mieii 
proaspăt {ătaţi. o/tfea maxima cudpa, prietene. lAIu ştiu cum mă uei ierta că te 
das din nou {ără serfitorii necesari casei dumitade. 

tjUisiua aceasta, pe care o scriu dăsând să aştepte treburide episcopade, 
porneşte din uriaşa gratitudine pe care o am {aţă de dumneata şi din dorinţa 
de a-mi ierta eternede mede ga{e. ‘-Pidetenud dumitade, 

JU. oW. 


Prietene, c Preas{inţia ^Voastră, cardinade, 

^De ce uă {aceţi griji? S£iniştiţi-uă su{detud, nu mai spuneţi nimic! Qândiţi-eă 
că aceste {ăpturi au {ost create de ^omnud tocmai pentru a uă produce ei/tagud 


371 



de cam eo/tbiţi. < 3ocmai de aceea l-a ţăcut fragili, delicaţi şi frumoşi, căci 
uAtotputeitniCul e la curnnt cu gustuitile slujitoitiloit săi iubiţi. c_Alu puneţi la în¬ 
doială scopu/tife dieine. 

^iceţi că mă Casaţi ţă/tă scfti/ito/ti? c_Alici gând! $-am adus special de la 
ţa/tă pent/tu domnia eoast/tă! ,9-am feat de fe pă/tinţii loii spunând că îmi eo/t ţi 
paji, doa/t cu gândul la gustuitile ^/teasţinţiei AJoast/te şi fe încmdema cam 
s-a stabilit întrn. noi. c P/tin u/tma/te, nu eă mai ţaceţi p/tobfeme, căci băieţei pre¬ 
cum aceştia găsesc pe toate d/tumu/tife. $a/t acasă aşteaptă şi aCţii, tocmai buni 
să ţie saeu/taţi. ‘-Pidetenul eost/tu ca/te că iubeşte, 

cAfestoft c Pe/teg de ă£eon 


c D/tagă p/tietene c Pe/teg, 

(AAufe mă bucu/t aţfend tiestea numi/tii dumitafe din gu/ta unuia dint/te p/te- 
Caţii mei! Constat că ţo/tţa de pe/tsuasiune ţi-a /tămas intactă şi că ai fteuşit să 
înmoi ce/tbicia magist/tatufei u4fes. fi şi eC un admi/tato/t a# ţa/tmeceCoft po/ttu- 
g(iegefe/t dumitafe? Cine-a/t ţi gis, un tip aşa de insipid! 

i_A(i se spune că cei ţi înscăunat în curtând. oWimic nu m-a/t ţace mai ţefticit 
decât să ţiu de ţaţă. Şi nu în ţotoCiiCe ftege/t cate autoitităţiloit, în cam am aţipit 
nu doa/t o dată, ci în cele m uit mai conţo/ttabife ftegefti/ate pftietentCoft. 

^Te ţeCicit din toată inima, af dumitafe, 

JV. 


c P/teasţinţia AJoast/tă, d/taguf 1 meu ijM., 

^upă aceşti ani în carte ne-am împă/ttăşit conţidenţe, t/ă spun since/t: mă 
bucu/t ca un copiC. lAIu mă gândesc decât fe eeenimentut! ce ea acea loc. S£-am 
rtugat pe ufosquifeas să-mi scitic discuftsuC de îneestitu/tă şi să afeagă un subiect 
poCitic indiscutabil cAlici gând de scfeeie, dmptuiii ale ţemeifert sau egalitate 
pent/tu pătu/tife de jos, eu e/teau o ternă se/tioasă, bă/tbătească, una ca/te să p/to- 
ducă admi/taţie şi să-şi găsească locul în c Paiwasul ma/tife/t bă/tbaţi. C/ted c-am 
să eo/tbesc desp/te utilitatea pedepsefe/t şi valabilitatea anumito/t delicte, uit- 
mând nu ştiu ce cu/tent ţoa/tte fe modă în fîu/topa, desp/te ţaptuC că drnptul 
penal t/tebuie să se/teească fe ceea. Ce giceţi? Sună destui de înăfeăto/t? Că 
eu fiaba/t nu am, Llosquifeas sc itie tot, ce ştiu eu! 3ată deosebi/tea întrn notabi- 


372 



Citaţi şi cei ca/te asfji/tă să dei/ină: putem ţi nişte dobitoci ţă/tă ca nimeni să-şi 
dea seama de asta. 

Cat desp/te magist/tatud uAdos, mă/itu/iisesc că nu ştiu ce d-a ţăcut să-şi 
schimbe pă/te/tea. ^Dintft-odată pa/te să maniţeste simpatie ţaţă de umida mea 
pe/tsoană, deşi continuă să ţie /tege/ti/at în /tedaţiide pe/tsonade. cAIu schimbăm 
ap/toape nici un cui/ănt, aş gice că mă ei/ită. © ţi dint/te cei ca/te se ascund chia/t 
şi de ei înşişi şi nu-şi deapădă masca nici măca/t în ţaţa ogdingii, ca să nu se 
conţ/tunte cu adeuă/tud sinist/tu /teţdectat în aceasta. cAfu-d judec, c P/teasţinţia 
QJoast/tă, tot ud e să ţie de pa/ttea mea. ( 3fe/tici/tea e un peşte adunecos, ţieca/te 
o p/tinde în ţuncţie de dibăcia şi no/tocud său. 

^BucuWide acestea îmi ţac bine şi sunt mai binedispus. © dietă d/tastică 
impusă de docto/t a ţăcut ca picio/tud meu să ţie şi ed pregătit pent/tu u/temu/tide 
bune. ^Ba chia/t mi-a duat nişte ani de pe ume/ti, duc/tu ca/te a/te o inţduenţă şi 
asup/ta obiceiu/tido/t mede. Ştiţi cum se spune, că ai eă/tsta pe ca/te o a/tăţi. $n 
noua mea tine/ieţe me/tg singu/t pe st/tadă, ajutat doa/t de un baston, şi am /teîn- 
ceput să ţ/tecuenteg p/iostituatede. 2ă mă ie/itaţi pent/tu tonud /tedarat ad co/tes- 
pondenţei noast/te, nu aşa te ad/tesegi unui înadt p/tedat p/tecum domnia uoast/tă, 
da/t spe/t că i/eţi p/tii/i cu bunăi/o inţă acest acces de bucu/tie atăt de necesa/t anido/t 
mei tomnatici, ca şi cum a/t ţi eo/tba de un copid. 

închei cu o /tugăminte înd/tăgneaţă. t_AA-aş simţi deosebit de ono/tat şi ţe/iicit 
dacă aţi putea asista da înscăuna/tea mea. uA/t ţi o ocagie unică de a uedea în 
sţa/tşit chip ud singu/tudui p/tieten adeuă/tat cu ca/te m-a /tăspdătit ^omnud. 
uAd domniei uoast/te, 


cAlesto/t ^e/teg de Sfeon 



Bibliofilii au o maximă veche care spune: cel ce iubeşte căr¬ 
ţile şi trebuie să stea departe de ele ajunge să-şi piardă sufletul. 

Iar sufletul lui Angel Brancaleone aproape că se dusese. Mai 
întâi a fost lipsa clienţilor, apoi nevoia de a câştiga o pâine, iar 
acum, când oraşul începea să-şi revină şi-şi etala mândru nout㬠
ţile, acum, când colecţionarii reîncepeau să umble după ocazii şi 
toţi prietenii săi prosperau şi erau pe drumul succesului, el se 
prăbuşea tot mai mult şi nici măcar nu-i păsa. 

Ultima sarcină pe care o acceptase fusese cea de vânzător de 
latrine. Se scula la ora două şi un sfert noaptea şi se ducea la 
poarta San Antonio, care se deschidea la ora trei ca să iasă căruţa 
cu cazanele pline care venea dinspre Hostafrancs. Brancaleone 
se căţăra pe capră alături de şeful său şi se îndreptau spre prima 
casă. De fiecare dată cineva aştepta la poartă cu un felinar, ca să 
le indice drumul către gaura cea neagră. Extracţia se făcea ma¬ 
nual, cu coşurile, locul se umplea de o miasmă fetidă care dăi¬ 
nuia cu zilele. Odată golite latrinele şi umplute cazanele, treceau 
la casa următoare, alt felinar, altă muncă. în zori părăseau oraşul 
spre locul în care marfa era pusă pe căprării - şeful era convins 
că rahatul străinilor era de calitate mai slabă decât cel al domni¬ 
şoarelor băştinaşe - şi lăsată să se transforme în îngrăşământul 
ideal pentru pământ. 

Munca era neplăcută şi prost plătită, însă Brancaleone îi ve¬ 
dea şi avantajele. Cel mai de seamă era că noaptea nu se întâlnea 
cu nimeni, începând cu prietenii şi terminând cu Perez de Leon, 
pe care-1 evita cât putea de când revenise de la Ripoll. Dacă avea 
tragere de inimă şi câţiva bani în buzunar, căuta o femeie înainte 


374 



de lucru. Casa din piaţa Veronica era peste puterile sale, drept 
care le căuta pe stradă, prin vreo fundătură întunecată, unde d㬠
dea peste fiinţe atât de mizerabile, încât, prin comparaţie, el se 
simţea un om norocos. Poate exact ăsta era şi motivul: ca să se 
simtă în cele zece minute un om privilegiat. 

Vă veţi întreba poate ce se întâmplase cu cărţile pe care le 
pitise sub un teanc de cearşafuri în dulapul mamei sale. De vreo 
două ori încercase să le vândă când fusese la ananghie, dar nu 
găsise decât cumpărători angro, care umblau după hârtie pentru 
mori sau pentru împachetat dulciuri, aşa că aştepta vremuri mai 
bune şi clienţi mai exigenţi. Dar un librar care îşi părăseşte pa¬ 
rohia e repede uitat, astfel că timpul trecea, posibilităţile de a le 
vinde scădeau, clienţii mureau fără ca el să prindă de veste, moş¬ 
tenitorii care mai ştiau de el nu reuşeau să-l mai găsească, în 
fine: pe zi ce trece, Brancaleone era tot mai puţin librar şi tot 
mai mult comerciant de rahat. 

Aşa că omul nostru nu era lesne de văzut la lumina zilei. 
Emisarul care l-a prins când ieşea cu maică-sa de la slujba de 
duminică îl tot căutase în zadar şi începea să-şi piardă răbdarea, 
întrebase de el pe la librarii de la Arcos de los Encantes, îl cău¬ 
tase la casa Verdaguer - acolo i se spusese că nu-1 cunoşteau - şi 
la bibliotecarul de la San Juan, care îl îndrumase la parohia 
Santa Anna. Acolo personajul mascat îi pusese lui Brancaleone 
în mână un bilet şi plecase grăbit. Comerciantul de latrine, care 
era însoţit permanent de un iz acru şi greţos care nu trecea cu 
nici un fel de săpun, a despăturit biletul şi a citit cu mare uimire: 

Vă rog să-mi faceţi o vizită chiar azi, la ora unsprezece, la casele 
de la Santa Monica, vizavi de turnătoria de tunuri (la parter), 
ca să vorbim despre o afacere cu cărţi. 

A clătinat din cap. Era limpede că autorul biletului nu mai 
era la curent cu realitatea. Ori un client de pe vremuri, poate un 
om foarte bătrân, ori unul care revenise din exil. Dar cum nu 
avea pe cine trimite în locul lui, s-a hotărât să se ducă şi să reco¬ 
mande pe cineva de la Encantes. 

Rambla era ticsită de lume. Se auzeau strigătele celor care 
vindeau apă, lapte de capră şi îngheţată. Dinspre străzile Ample 


375 



şi Escudellers ieşeau în grup prietenii care comentau elogios 
expoziţia figurilor de ceară - „Acum cu noutăţi, Maria Cristina, 
Isabel II şi un orangutan aidoma originalelor!" - şi noul spec¬ 
tacol numit cosmorama, pe care nu-1 văzuse, căci era prea scump 
pentru buzunarul lui - doi reali! - şi pentru că mai mult ca sigur 
s-ar fi ciocnit acolo cu vechii săi prieteni, acum înţoliţi ca nişte 
domni, care priveau printr-o lunetă peisaje pe care visau să le 
vadă într-o bună zi. Nu-i ardea lui de artificii optice sau senti¬ 
mentale. Şi nici să se vadă în postura umilitoare de a da expli¬ 
caţii. Aşa că şi-a tras pălăria până la sprâncene, şi-a înfundat 
capul între umeri, mâinile în buzunar şi a trecut fără să se uite 
în dreapta sau în stânga. 

Casa cea nouă de vizavi de turnătoria de tunuri avea balcoa¬ 
nele închise şi perdelele trase. Nu vedeai nimic din stradă, deşi 
curioşii nu lipseau şi nici bârfitorii care n-aveau ce bârfi. Branca- 
leone a urcat încet scara şi a tras de clopoţelul de la uşă. Imediat, 
a apărut un lacheu în livrea neagră: 

— Poftiţi, domnule, vă aşteptam. 

L-a condus printr-un culoar slab luminat într-o încăpere cu¬ 
fundată în penumbră. A tras perdelele groase, lumina dimineţii 
pătrundea acum doar printre brizbrizuri, scăldând camera într-o 
lumină dulce. Era o bibliotecă. O privire de cunoscător i-a spus 
că proprietarul acelor cărţi era o persoană cu gust. A doua pri¬ 
vire: şi cu bani. A treia privire: cu idei progresiste. 

— Vă rog să aşteptaţi aici, domnule, veţi fi primit imediat. 

Dragostea de cărţi a cuiva se vede prin ce face când rămâne 
singur cu ele. Angel Brancaleone s-a apropiat de rafturi şi a în¬ 
ceput să citească titlurile de pe cotoare. îndelung, analizând, 
tăcut precum un vânător la pândă. Curios să afle cât mai multe 
despre cel ce adunase volumele, căci nimic nu-ţi dezvăluie mai 
multe taine ale unui om decât să-i priveşti biblioteca. 

O serie de cărţi de istorie, alături de o gramatică latină, una 
greacă şi opere de Aristotel, Eloraţiu, cei doi Plinius şi Cicero. 
Şi-a zis: „Un bărbat. Un umanist". Mai departe a dat peste con¬ 
fesiunile Sfântului Augustin, de tratatele Sfântului Buenaventura, 
de expunerile despre natura îngerilor ale lui Eximenes, de epis¬ 
tolele Sfintei Caterina din Siena şi de cărţile lui Francisco Farfân 


376 



împotriva păcatului fornicaţiei. „Poate un teolog. Sau un cleric 
pocăit. Oricum, un bărbat serios". 

Mai sus a dat de două tratate despre jocul de şah, de un 
manual pentru jocul de dame, de o metodă uşoară de învăţat să 
cânţi, de un manual de „reguli utile pentru amatorii de dans" şi 
de faimosul tratat pe care Leon Pinelo l-a dedicat chestiunii 
morale dacă ciocolata face sau nu parte din postul ecleziastic. A 
ridicat din sprâncene, nedumerit: „Un eclectic. Sau un curios". 

A mers mai departe şi a văzut Cartea femeilor a contesei Dash, 
tratatul Femeia în secolul al nouăsprezecelea şi nişte manuale refe¬ 
ritoare la buna îngrijire a unei case, igiena familiei sau prepararea 
bucatelor. „O femeie?" s-a întrebat el, începând să-şi pună la în¬ 
doială capacitatea de deducţie. 

S-a răsucit un pic, privind acum rafturile din faţa uşii, care 
formau un unghi drept cu cele pe care le cercetase. Erau ticsite 
de romane recente, tipărite la Valencia de Cabrerizo mai ales în 
colecţia „Biblioteca selectă a doamnelor". Se aflau acolo, fără 
vreo ordine alfabetică sau cronologică, Chateaubriand, Dumas, 
Hugo, Irving, Manzoni, Byron, Schiller şi, fireşte, Walter Scott. 
Mai ales Walter Scott, din care nu lipsea nimic din cărţile tra¬ 
duse până acum. 

Inima i-o luase la galop, şi-a dat el seama, încetând să se mai 
uite la cărţi. A privit în stradă, tulburat, şi-a zis că e o simplă 
coincidenţă, în definitiv cititorii lui Walter Scott se numărau cu 
miile în Spania. S-a întors la cărţi, la titluri şi autori, dar acum 
privirea nu mai era inocentă: căuta dovezi, nu ştia exact ce fel de 
dovezi, dar nu vedea nimic. A revăzut tratatele de şah, manualele 
de istorie, a măturat rafturile de sus până jos, căutând nu se ştie 
ce, cu o privire de expert sau de nebun. Până când ochii i s-au 
oprit pe un singur exemplar, unul dintre sutele expuse: aşezat 
intr-un colţ aproape de uşă, prea sus ca să i se poată vedea titlul 
sau ca să poată fi răsfoit. 

Brancaleone s-a apropiat încet, de parcă volumul ar fi fost un 
animăluţ gata s-o ia la fugă sau un miraj. L-a privit de jos, mi- 
jindu-şi ochii, nevenindu-i să creadă, zăpăcit, mort de frică. Şi-a 
dus mâna la piept ca să-şi potolească bătăile inimii, a căutat un 
loc unde să se aşeze, s-a uitat iar, a citit în şoaptă, silabisind cu 


377 



deliciu titlul şi numele autorului: Memoires secrets d’une femme 
publique, de Charles Theveneau De Morande. 

Apoi a auzit un zgomot uşor în spatele său. Poate o rochie 
care atingea covorul. Sau două mâini care se încleştau. Ceva m㬠
runt, dar atât de intens. Uşa s-a închis la fel de tăcut cum se 
deschisese. Un glas pe care nu mai credea că avea să-l audă de¬ 
cât în vis a întrebat: 

— Mă aştepţi de mult, domnule Brancaleone? 

S-a răsucit imediat, pentru că visurile, cât şi coşmarele, tre¬ 
buie privite drept în faţă, şi a văzut chipul senin şi frumos, 
niciodată uitat, al Carlotei Guillot. 

— Doar de şaptesprezece ani, a spus sărutându-i mâna, dar 
au trecut atât de greu. 

— Nu vrei să te aşezi? 

— Da, chiar am nevoie. 

Nodul din gât îl împiedica să vorbească. Dacă ar fi vorbit, s-ar 
fi prăbuşit, ar fi leşinat, iar un bărbat adevărat nu leşină, parcă 
aşa învăţase el. Aşa că a deschis ochii larg şi a rămas nemişcat 
precum o statuie, contemplând femeia care apăruse ca un spec¬ 
tru în ultimul act al unei melodrame. 

— Precis că m-ai recunoscut după cărţi. Tata zicea că omul 
poate fi cunoscut după biblioteca sa. 

Brancaleone a schiţat un rictus ambiguu, poate un surâs. 
Nici nu auzea ce spunea Carlota atât de calm, de parcă nimic nu 
s-ar fi întâmplat, de parcă nu mai vorbiseră de ieri. în capul 
vânzătorului de latrine gândurile se învălmăşeau, se călcau în pi¬ 
cioare, încercau să iasă la lumină. Cum, unde, de când. Avea 
prea multe de întrebat, dar nodul din gât nu se lăsa dus. Noroc 
că vorbea ea întruna, cu gesturi blânde. O privire atentă ar fi 
descoperit cearcănele de sub ochi, o slăbiciune mai marcată, o 
mică cicatrice la tâmplă, abia ascunsă de păr... 

— Şi ce grele sunt cărţile! Şi cât te pun ele la treabă! Ştii c-a 
trebuit să recumpăr aproape toate romanele? Cine ştie unde-or 
fi ale mele. Noroc că am reuşit să găsesc cărţile care-mi plăceau 
cel mai mult. Iar acum există traduceri mai bune şi colecţii noi. 
A, şi m-am împăcat cu Walter Scott, după ce-1 făcusem să pl㬠
tească pentru o vină care nu era a lui. Şi-acum că m-am întors, 


378 



am nevoie să-mi recomanzi cărţi, domnule Brancaleone, sau mai 
exact să mi le aduci direct, ca înainte. Ştii că am perfectă încre¬ 
dere în gustul dumitale. 

Pomenise de timpurile trecute, şi asta n-a mai suportat-o. 
Dacă conversaţia ar fi fost circumstanţială poate că s-ar fi putut 
stăpâni, cu tot nodul din gât. Dar Walter Scott fusese picătura 
care făcuse să se reverse paharul, doar auzind numele scoţianului 
la modă a izbucnit în plâns: 

— Nu cred că vă pot fi de folos, Carlota, nu mai sunt librar. 

— Nici eu nu mai sunt Carlota, ci văduva Guşi. 

— Am să ţin minte. 

— Totuşi, chiar dacă suntem siliţi să părem alţii decât cei ce 
suntem, nu crezi că n-ar trebui să renunţăm la ceea ce iubim? 

— Nu înţeleg... 

— Vreau să spun: inima ştie ce trebuie să-şi amintească. 

— A mea nu, inima mea şi-a pierdut memoria... 

— N-aş crede. După cum te uitai la cărţi, tot librar ai rămas. 
Iar dacă te afli aici, pentru asta ai venit. Şi pentru că, la fel ca 
mine, cauţi ceva ce încă n-ai găsit. 

S-a lăsat tăcerea. Brancaleone era sfârşit, n-avea putere nici să 
argumenteze, nici măcar ca să se ruşineze că plângea mai depar¬ 
te. „Ca o muiere", ar fi spus maică-sa. Şi i-ar fi dat dreptate. 

— Nu aveţi cumva o batistă? a spus el pe nas. 

Carlota a scos din mâneca rochiei o batistă albă de mătase şi 
i-a întins-o, el şi-a suflat zgomotos nasul, de două ori chiar, apoi, 
mai liniştit, a pus-o în buzunar. 

— Mulţumesc, am să v-o restitui. 

— Nu mă îndoiesc. 

Episodul cu batista a marcat o schimbare în convorbirea lor, 
Brancaleone a trecut la lucruri mai serioase: 

— Nu ştiu de unde să încep, am atâtea să vă întreb... 

— începe cu sfârşitul, e mai interesant. 

— Nu vă e teamă să staţi în oraş? Cine e la curent cu faptul 
că aţi venit aici? 

— Toată lumea! Sunt noutatea cea mai comentată! 

— Şi dacă află soţul? 

— Dacă află... cine? 


379 



— Soţul... Nestor Perez de... 

Răspunsul ei a fost tăios şi rece ca o lamă de cuţit, curmând 
sec orice altă întrebare: 

— Din păcate, defunctul meu soţ, domnul Valentin Guşi, 
nu mai este. 

— întoarcerea dumneavoastră are pesemne un scop, a reluat 
el după altă tăcere. 

— Ba chiar mai multe. Cel mai important este ca fiul meu 
să crească la locul potrivit. 

— Fiul...? 

— Victor Guşi, a spus ea, după care s-a bucurat să-i citească 
pe chip sentimentele pe care i le produseseră vorbele ei: o uşu¬ 
rare sinceră, o bucurie neprefăcută. Nimic nu cucereşte mai mult 
inima unei mame decât simpatia pe care o arată alţii faţă de 
copilul ei. 

— Am avut mare noroc, Angel. Viaţa a fost bună cu mine, 
a mai spus, punându-i o mână caldă pe braţ. 

Atingerea l-a speriat. Sau poate nu atingerea, ci familiaritatea 
cu care-i rostise pentru prima dată numele. Carlota şi-a dat sea¬ 
ma şi, prudentă, şi-a retras mâna. Lui i s-a făcut ruşine. Totul 
era ca un balet de subtilităţi. Nu înţelegea nici el cum de prin¬ 
sese să tremure - la vârsta lui, după ce trăise atâtea, după ce-şi 
luase doctoratul în femei uşoare şi avusese de-a face cu câţiva 
dintre cei mai mari ticăloşi ai epocii sale - din cauza unei mâini 
micuţe care i se aşezase pe antebraţ. Poate pentru că, şi-a spus, 
oricât de mult ne-ar schimba experienţa, înaintea anumitor pri¬ 
viri rămânem tot ageamiii de la început. Nu contează nici du¬ 
rerea, nici experienţa, nici timpul. Sunt priviri care ne întorc la 
punctul de la care am plecat, care e cel al inocenţei. Sunt per¬ 
soane înaintea cărora măştile pe care ni le-a pus viaţa îşi pierd 
importanţa, în faţa lor rămânem goi, întotdeauna. Pentru el, 
Carlota era una dintre aceste persoane. 

— Am avut noroc, a repetat ea. Am cunoscut nişte oameni 
buni. Te numeri printre ei, Angel, ai fost pentru mine un adev㬠
rat înger, după cum ţi-e şi numele. 

Brancaleone era prea laş ca să răspundă şi să spună ce simte, 
aşa că a întrebat: 


380 



— Unde e Victor acum? 

— La Dosrius, cu Salvia. Sora mea de lapte şi bărbatul ei nu 
au avut copii. Pentru ei, Victor e precum fiul lor, l-au protejat 
şi i-au dat şcoala cea mai bună. în curând va veni aici, să stea cu 
mine. Nu mai e mult până atunci. 

Era o strategie bine pusă la punct, şi-a dat el seama. 

— Credeţi că atmosfera din oraş e potrivită pentru un copil? 

— Un copil? a zâmbit Carlota senin şi ironic. Victor a îm¬ 
plinit optsprezece ani, domnule Brancaleone. A învăţat, îi place 
lumea, are ambiţii - şi scrie poezii! Poţi să crezi? Dacă ar trăi 
tata, ar fi tare mândru de el! Aşa că, dacă nu-1 aduc aici pe acest 
tinerel neliniştit şi plin de curiozitate, vine el singur, ba-mi aduce 
şi vreo slujnicuţă a dragei de Salvia. Nu poţi să ţii în cuşcă o ase¬ 
menea poftă de viaţă. 

— Riscaţi destul de mult... 

— Nu risc nimic. Nu ţi-ai dat seama că acum sunt invulne¬ 
rabilă? Sunt invizibilă, milionară, acţionară la cea mai mare bancă 
din oraş, femeie de afaceri şi, în plus, moartă. Ce mă poate atinge? 

— Vorbim de Carlota Guillot sau de văduva Guşi? 

— Mă tem că una fără alta nu se poate. 

— Şi ambele au aceleaşi scopuri? 

— Nu. Pentru Carlota lucrul cel mai important e fericirea 
fiului ei. în schimb, văduva tânjeşte după dreptate. începând cu 
răsplata pentru tot ce ai pătimit... pentru dumneata şi mama 
dumitale. Aţi fost victimele nevinovate ale unui atac îndreptat 
doar împotriva mea. 

— Dar eraţi la fel de nevinovată! 

— Am fost o proastă. Şi am plătit pentru asta. Dar voi... 

— Nu aveţi nici o obligaţie faţă de noi. 

— Treaba e deja rezolvată. Mama dumitale lucrează pentru 
mine. Şi sper să accepţi o mică recompensă economică... 

— Economică? în nici un caz nu pot permite ca... 

Carlota îi taie vorbele deloc practice, decisă să pună în apli¬ 
care ce a plănuit de multă vreme: 

— Nu e un cadou, Angel, cu atât mai puţin o pomană. Te 
voi plăti pentru anumite servicii. 

— Ce fel de servicii? 


381 



— încă nu ştiu, însă presimt că voi avea nevoie de ajutorul 
dumitale. 

Brancaleone asculta fermecat. Carlota pe care o privea acum 
semăna cu cea din amintirea sa doar fizic. Cea de acum era hot㬠
râtă, puternică, glasul nu-i tremura când îşi exprima dorinţele 
sau deciziile, nu admitea contraziceri. Abia de zâmbea. îşi încru¬ 
cişa mâinile cu un gest calculat, îl privea drept în ochi. Se purta 
precum puternicii zilei, ca şi aceştia învăţase să fie tare ca piatra. 

— Ai copii, Ângel? 

— Nu ar fi fost potrivit, fără o mamă care să-i crească. 

— Vai, îmi pare atât de rău... bâiguie ea un fel de condo¬ 
leanţe, neştiind cum să-i interpreteze cuvintele, dar el o lămu¬ 
reşte imediat: 

— Nu am fost însurat niciodată, nu am găsit femeia care să 
semene cu ceea ce visam. 

— Asta pentru că ai ridicat ştacheta prea sus... 

— Sau pentru că n-am avut curaj să mă ridic eu la înălţimea 
visului meu de om cu capul în nori... 

— Nu cred că ai fost cu capul în nori. Avem nevoie de visuri 
ca de aer. 

— Dar se spune că acolo sus aerul nu mai poate fi respirat. 

— Chiar aşa? Nu cred aşa ceva! Aerul pe care-1 respirăm ne 
hrăneşte. Mi se pare ceva minunat să respirăm visuri, domnule 
Brancaleone. Iar cu cât se află mai sus, cu atât mai bine. Şi, dacă 
nu putem sări până la ele, n-avem decât să învăţăm să zburăm, 
a zâmbit ea, relaxată. Ştiu că pot conta pe dumneata, a adăugat 
după o pauză pe un ton ferm, de parcă ar fi expus un adevăr 
indubitabil. 

Dar Brancaleone, deşi mai relaxat şi el, mai avea oarece în¬ 
doieli. 

— Să ştiţi că lucrurile s-au schimbat mult de când nu ne-am 
văzut... 

L-a întrerupt pentru ultima oară: 

— Ba mie mi se pare că nu s-au schimbat deloc. Vezi? Am 
vorbit din nou despre cărţi; a apărut din nou o batistă. Iar dum¬ 
neata tot a balegă miroşi! 


382 



Despre cum a devenit sora Resignacion văduva Guşi am mai 
scris. Dacă vrem să recapitulăm istoria, trebuie să ne întoarcem 
iar la noaptea aceea de 25 iulie 1835, când barcelonezii au serbat 
San Jaime intr-un mod deloc placid. 

Să străbatem iar Rambla incendiată în cele patru puncte car¬ 
dinale şi să o luăm pe strada Cârme până la mănăstirea De los 
Angeles. Acolo, în faţa bisericii, vedem o trăsură în care se pre¬ 
găteşte să călătorească ultimul grup de măicuţe care fug din calea 
terorii. Două bătrâne care n-au mai pus pe ele straie civile de mai 
bine de şaptezeci de ani. Lângă ele, patru călugăriţe care se 
aşteaptă la orice. Un loc liber o aşteaptă pe maica Veronica, iar 
în colţ, delirând de febră şi aproape leşinată, sora Resignacion, 
care lipsită de haina monahală ar putea redeveni Carlota Guillot. 

Vizitiul e neliniştit şi nerăbdător, a întrebat deja de două ori 
de ce stau pe loc de mai bine de un ceas aşteptând-o pe cea care 
nu mai vine odată. Numai că măicuţele cele credincioase şi neo¬ 
bişnuite să ia vreo hotărâre, convinse că Dumnezeu le va însoţi 
pe drum, deşi nu are loc în trăsură, refuză să plece fără maica 
stareţă. N-au cum să ştie că nişte beţivani nemernici au înjun¬ 
ghiat-o cu câteva minute în urmă ca să-i fure nişte fleacuri şi ea 
e pe cale să-şi dea sufletul şi spune ultimele rugăciuni alături de 
sora Elisabet, la care nu s-a gândit nimeni. Dar vacarmul se 
apropie, se aude tot mai tare, cineva îşi pierde răbdarea şi spune 
„să plecăm, pentru numele lui Dumnezeu!", vizitiul răsuflă uşu¬ 
rat şi trăsuta o ia din loc prin oraşul întors pe dos spre Poarta 
îngerului. 

Acolo sunt mulţi gardieni, dar nu e aglomeraţie şi paznicii 
aşteaptă mită. Bietele călugăriţe spun că n-au cu ce plăti ieşirea, 
sunt sărace, nu au nimic de preţ. Numai că unul zăreşte ceva: 
dar asta ce-i? De sub o fustă apare un caliciu de argint. Şi umfl㬠
tura aia de pe burtă ce-o fi, măicuţă, că doar n-ai să spui că te-ai 
umflat cu bere? Şi mai apare un hostiar de aur. După alte între¬ 
bări şi tot atâtea negaţii, una îi trage o palmă sorei Francisca, 
una din cele două bătrâne, spre spaima celor prezenţi, şi mai 
apar o patenă de aur, o cupă şi un potir mai mare, tot de aur. Şi 
asta ce are? vrea să ştie unul, arătând spre sora Resignacion. E tare 
bolnavă, credem că are holeră, vine răspunsul, care funcţionează 


383 



pe post de bilet de liberă trecere. Oamenii îşi iau birul şi se 
retrag, trăsura iese pe poartă şi porneşte grabnic pe drumul de 
doi kilometri care duce la Grada. 

Noaptea e neagră şi drumul anevoios. Nu se opresc în nici 
un sat, la nici un han, lasă în urmă Gracia şi continuă spre munte, 
acum mai încet, căci drumul s-a îngustat şi e plin de gropi şi 
crengi rupte. înainte de Vallvidrera parcă s-ar auzi nişte voci. 
Vizitiul opreşte caii. Ascultă toţi cu sufletul la gură. Câteva măi¬ 
cuţe s-au rugat neîncetat încă de când au părăsit Barcelona, dar 
acum s-au liniştit, parcă n-ar mai fi nici un pericol, a fost doar 
o sperietură, pot merge mai departe. Vizitiul pocneşte din bici, 
caii se încordează, dar vehiculul a rămas prins în noroi şi nu poa¬ 
te fi clintit. Măicuţele coboară şi încep să împing. Din cele şapte, 
doar patru o pot face. Operaţiunea e anevoioasă şi murdară, 
între timp, cele două bătrâne se îndreaptă spre luminile unui 
han ca să ceară ajutor. Reuşesc: doi flăcăi ca brazii. Cu ajutorul 
lor şi cu valuri de sudoare, trăsura scapă din baltă şi drumul poa¬ 
te continua. Cineva spune că ieri a plouat cu găleata pe aici. Se 
aud mulţumiri, se spun rugăciuni, flăcăii le poftesc pe femei să 
se răcorească cu un pahar cu apă rece. Până se întorc la trăsură 
se crapă de ziuă şi timpul îi presează. Abia atunci îşi dau seama 
că lipseşte sora Resignacion. Unde aţi lăsat-o? sunt întrebate cele 
două bătrâne. Acolo, sprijinită de stejarul ăla. Dar locul e gol, 
nici urmă de sora Resignacion. A naibii bolnavă, ne-a păcălit, 
zice una. Sau a murit, zice alta. Să ne rugăm pentru ea, dacă su¬ 
fletul ei mai poate fi salvat, dar hai să plecăm odată. Caii nechea- 
ză, biciul pocneşte în aer, măicuţele pornesc pe drumul stâncos 
şi înnoroiat, nebănuind că pentru ele ar trebui să se roage, căci 
sufletele lor vor ajunge primele înaintea Judecăţii de Apoi. 

Căci nici n-au trecut bine de prima cotitură, când în cale se 
cască o prăpastie adâncă precum iadul, o roată sare din osie şi se 
rostogoleşte în jos. Trăsura rămâne agăţată pe buza hăului, caii 
se zbuciumă speriaţi, greutatea e prost distribuită - măicuţele 
s-au bulucit cu toatele în partea dreaptă -, se aud ţipete de spai¬ 
mă şi disperare, iar restul, din păcate, ţine doar de legile fizicii. 
Trăsura se prăbuşeşte în adânc, trăgând după ea caii şi vizitiul, 
toţi urlând de disperare, dar nu e timp nici măcar să înţeleagă ce 


384 



se petrece. Se lovesc o dată, de două ori, căderea continuă, se 
zdrobesc pe fundul genunii şi nu mai ţipă nimeni. 

Sora Resignacion a leşinat în tufişuri, dar se mai trezeşte din 
când în când. Mintea cuprinsă de febră îi spune totuşi că, dacă 
n-o ajută nimeni, clipele îi sunt numărate. Drept care se târăşte 
anevoie până la drum, aşteptând s-o găsească cineva. Ştie că acel 
cineva poate fi un ticălos sau un om de treabă, dar nu asta con¬ 
tează. Se bazează pe instinct şi pe promisiunea făcută lui Victor, 
doar asta o ţine în viaţă. 

Aude ca prin vis cum se opresc nişte călători. Unii se întrea¬ 
bă cine o fi, o privesc, îşi continuă drumul. Altul o caută prin 
buzunare şi pleacă supărat că n-a găsit nimic de furat. Orele trec, 
opreşte o trăsură din care coboară un domn în haine de doliu, o 
întreabă cum a ajuns acolo, o atinge pe obraz şi spune altcuiva: 
„Arde toată“. Din trăsură se aude un glas de femeie: „N-o putem 
lăsa aici ca s-o mănânce lupii. Bine ar fi fost ca şi de fiica noastră 
să se milostivească cineva 11 . „Unde te duci?“ întreabă bărbatul pe 
un ton cald, părintesc. Cu un firicel de voce, Carlota rosteşte 
numele Salviei, sora ei de lapte, şi dă adresa lui Valentin Guşi. 

întâmplarea face ca acel cuplu să plângă cu lacrimi amare 
moartea unei fiice de două ori pierdută: o dată când a fugit după 
un aiurit care scria drame istorice în versuri, a doua oară când 
s-a aruncat în mare pentru că aiuritul se amorezase de altă toan- 
tă. Acum se duc la Barcelona să ridice trupul neînsufleţit al fiicei 
şi s-o îngroape creştineşte. Salvând-o pe Carlota Guillot, cu doar 
câţiva ani mai mare decât fata lor, făceau o faptă bună şi îşi sp㬠
lau păcatele. Aşa că au urcat-o în trăsură şi au îngrijit-o până au 
trecut de satul Grada, iar aproape de Barcelona au tras la un han, 
i-au dat anumite porunci vizitiului şi s-au despărţit de bolnava 
noastră sărutând-o pe frunte. Au închiriat o brişcă şi au intrat în 
oraş mândri că făcuseră o faptă bună. 


Şi iată cum, dragă domnule Xifre, Carlota Guillot a ajuns 
acasă la noi, într-o stare atât de proastă, că ai fi zis că trăsura aceea 
o ducea la moarte. A ajuns pe seară, inconştientă şi prăbuşită pe 
podeaua trăsurii mânate de un om convins că murise pe drum. 


385 



Nu murise, deşi trăia doar printr-un miracol, cum rezultă din 
teribila epopee pe care tocmai v-am spus-o. 

La ceasul acela casa era liniştită. Soţul meu, Valentin Guşi, 
rezolva în birou nişte afaceri urgente. Socru-meu le înnebunea 
pe slujnice cu tot felul de pretenţii, iar maică-mea şi cu mine ne 
aflam în camera de lucru, cosând de zor cât mai era lumină. Cu 
abia o oră înainte depănaserăm amintiri de demult: cât de nepri¬ 
cepută la cusut era Carlota şi cum o mai apăra guvernanta ei, 
buna de Cornelia, care dispreţuia cusutul şi elogia cărţile. Ne-am 
amintit şi de preferinţa lui Girabancas pentru sosurile cu usturoi 
şi protestele domnului Guillot - după care usturoiul era pentru 
barbari - şi de lungile absenţe ale celor doi şi de bucuria reîntoar¬ 
cerii lor, când un servitor ne-a întrerupt nostalgiile cu o veste 
ciudată: 

— A venit o trăsură cu o femeie pe moarte. Vizitiul zice că i 
s-a dat adresa asta. 

— O femeie pe moarte? am tresărit noi. Cine e? 

— Nu ştim, doamnă. E leşinată. Nici vizitiul nu ştie cum o 
cheamă. 

— Şi de ce a adus-o aici? 

— Se pare că ea a dat adresa şi stăpânul trăsurii a poruncit 
să fie adusă. 

— Cine e stăpânul trăsurii? 

— Un domn din Vallvidrera, doamnă. 

— Tare ciudat, a spus mama, lăsându-şi lucrul şi ochelarii şi 
urmându-mă. 

Am ieşit din casă. Intr-adevăr, la uşa din faţă se aflau trăsura 
şi vizitiul cel speriat. 

— Cine e femeia asta de care mi s-a spus? 

— Nu ştiu, doamnă. Uitaţi-vă la ea, poate o cunoaşteţi. 

A deschis portiera. înăuntru, căzută ca un sac şi îmbrăcată cu 
nişte haine oribile, se afla o femeie pe care n-am recunoscut-o 
imediat. Dar după ce m-am apropiat mai bine şi i-am privit chi¬ 
pul, mi-a sărit inima din piept: 

— E Carlota, mamă! Nu mai sta, anunţă-i pe toţi! Trebuie 
să o scoatem de aici, să-i pregătim un pat. Şi să chemăm docto¬ 
rul, repede, mamă! O, Doamne, arde de febră! 


386 



îţi poţi lesne imagina, domnule Xifre, că sosirea Carlotei în 
asemenea hal ne-a dat peste cap. Bucuria a pierit imediat înlo¬ 
cuită de îngrijorare şi durere. Preţ de mai multe săptămâni, Car- 
lota abia dacă a scos un cuvânt. Accesele de febră alternau cu 
lungi perioade de letargie. Trupul scheletic părea decis să supra¬ 
vieţuiască, chiar şi în condiţiile astea. Doctorul o vedea de două 
ori pe zi, ieşea din camera ei tăcut şi preocupat, nepricepând 
ce-o ţine în viaţă, ce foc arde în ea. 

Vă cer iertare că nu v-am scris în perioada aia. Bărbatul meu 
şi cu mine ne-am văzut brusc copleşiţi de mii de treburi. Am 
trimis după trei medici francezi care să dea verdictul asupra st㬠
rii dragei noastre surori, am îngrijit-o cum am putut mai bine, 
am disperat nu doar o dată, în fine, la capătul mai multor luni 
de rezultate incerte, am fost răsplătiţi: a intervenit o uşoară ame¬ 
liorare. într-o clipă de luciditate, Carlota ne-a povestit istoria 
dublei sale evadări - din mănăstire şi din trăsură - salvarea in ex- 
tremis şi sfârşitul tovarăşelor ei. Şi ne-a rugat să vă scriem, lucru 
la care, sinceră să fiu, mă gândisem şi eu, dar nu avusesem timp 
şi speram să vă pot da veşti mai bune. 

— Salvia, surioară, fii atentă la ce-ţi spun acum. Am un fiu, 
care s-a născut pe când eram la mănăstire. îl cheamă Victor şi 
are cinci ani. Dacă trăieşte, e la un orfelinat din Barcelona. Cău- 
taţi-mi-1, surioară, aduceţi-1 lângă mine. 

I-am promis că vom răscoli cerul şi pământul în căutarea lui, 
deşi, sinceră să fiu, eram convinsă că delirează. Dar mai avea 
ceva de spus: 

— Trebuie să-i scrii de îndată naşului meu, domnul Josep 
Xifre, a rostit cu un glas abia auzit, dar teribil de hotărât; cere-i, 
în numele meu, să îngroape măicuţele care au pierit la Vallvi- 
drera, într-o râpă aproape de un han de lângă munte. Să le în¬ 
mormânteze creştineşte în Cimitirul Nou din Barcelona, e foarte 
important. Şi să-mi ridice un cavou încununat de un înger în- 
tr-un loc unde trece multă lume, uşor de găsit, iar sub numele 
meu şi data naşterii şi a morţii să scrie cu litere foarte apăsate 
„adevărul va ieşi la iveală". Ai înţeles, Salvia, surioară? Ai notat 
epitaful? E important ca totul să se facă aşa cum ţi-am spus. 

Cu lacrimi în ochi i-am spus că nu trebuie să se gândească la 
moarte, că vom avea grijă să se facă bine, că socru-meu e gata să 


387 



plătească orice tratament, oricât de scump, dar nu m-a lăsat să 
termin: 

— Fii liniştită, te rog. Ca să trăiesc aşa cum vreau, trebuie să 
mor pentru alţii. 

Nu ştiu ce-o fi vrut să zică şi nici nu-mi sparg capul să aflu. 
Uneori, Carlota pare să fie femeia cea mai lucidă de pe lume, 
chiar şi cea mai calculată, de parcă multele zile de febră i-ar fi 
slujit la urzirea unui plan. Dar alteori am impresia că o ia razna 
şi vorbele ei sunt rodul delirului, al bolii, al stării ei groaznice. 
Căci trebuie să ştiţi că amelioarea e mult mai lentă decât doresc 
doctorii, că boala pare să dispară pentru câteva zile, dar reizbuc- 
neşte şi mai abitir, că are săptămâni întregi de letargie mută din 
care iese doar cât să îmbuce ceva şi că astăzi, la aproape un an de 
la sosirea ei, nici un medic nu e sigur că va mai putea merge şi 
vorbi normal, că va putea duce o viaţă feircită. 

în ceea ce priveşte povestea ei, Valentin şi cu mine încercăm 
să aflăm ce e adevărat în ea. Ni se pare aproape imposibil să fi 
născut un copil şi un adevărat miracol să fi supravieţuit. Cu toa¬ 
te acestea, pentru că nu vrem să avem piatra asta pe conştiinţă, 
ne-am propus să cercetăm toate astea atunci când situaţia se va 
mai fi calmat şi vom fi găsit omul în stare să ne ajute. Capelanul 
Girabancas ar fi persoana cea mai indicată, dar de câţiva ani nu 
mai ştim nimic de el. Ultimul serviciu pe care ni l-a făcut a fost 
să salveze ceva din lucrurile familiei - mai ales ale dragului nos¬ 
tru domn Guillot - rămase în fosta, acum pierduta noastră casă 
din Mataro. După care, îndurerat, o fi plecat în exil sau într-o 
călătorie din care poate se va întoarce într-o bună zi. Nu îl ui¬ 
tăm, iar dragul meu Valentin s-a străduit să-i dea de urmă. Nu¬ 
mai că acum asta a trecut pe planul doi: tot ce ne interesează este 
să o vedem pe Carlota însănătoşită. 

Ultima noutate despre care vreau să vă vorbesc în scrisoarea 
asta, care a ieşit cam prea lungă şi dramatică, se referă la o anu¬ 
mită încăpăţânare senilă a socrului meu, căruia i s-a năzărit într-o 
dimineaţă un gând pe care nu e chip să i-1 scoatem din cap. Nici 
măcar bărbatu-meu, Valentin, n-a reuşit asta, deşi a încercat cu 
orele să-i vâre minţile în cap. Imaginează-ţi că acum nici o lună, 
trezindu-se el congestionat şi tuşind de mama focului, a porun- 


388 



cit să vină notarul şi i-a spus că vrea să-şi modifice testamentul 
pentru ca fiul lui să-i poată moşteni casa. Mirat, notarul i-a spus 
că nu e nevoie, căci e oricum unicul moştenitor şi are să pri¬ 
mească totul. 

— Nu şi dacă mă recăsătoresc, a ridicat domnul Guşi un 
deget. 

îţi poţi lesne imagina starea în care ne-a aruncat această 
veste, pe iubitul meu soţ şi pe mine, dată de notarul la fel de 
uluit ca şi noi. 

— Şi cine e aleasa? a întrebat bărbatu-meu. 

— Asta nu a vrut să-mi spună, a răspuns notarul. 

Aşa că am rămas cu misterul în braţe şi cu o supărare care 
creştea zi după zi. Chiar ar fi fost în stare bătrânul cu un picior 
în groapă să ne aducă în casă o necunoscută? Şi ce chichiţe în¬ 
doielnice ar fi stat la baza unui mariaj contractat la sfârşitul 
zilelor sale dacă nu o înşelătorie curată? S-a dus şi mama să vor¬ 
bească cu el, deşi socru-meu nu prea pune preţ pe părerile ni¬ 
mănui, cu atât mai puţin pe cele venite din familia mea. Mama 
a ieşit plângând şi soţul meu a fost chemat la raport: 

— Nu-mi mai trimite emisari, nimic nu mă va face să mă 
răzgândesc! Am să mă căsătoresc din nişte raţiuni care n-au ni¬ 
mic de-a face cu mizeriile de care mă credeţi în stare şi-am s-o 
fac din respect pentru omul care mi-a salvat viaţa cu mulţi ani 
în urmă. Şi sper să poţi aprecia acest gest care te-a scăpat să devii 
orfan pe când erai doar un plod şi s-o respecţi pe noua stăpână 
a casei, căci este ultima mea dorinţă! Ai priceput? 

— Da, tată. 

— Atunci, gata cu asta! 

Aţi ghicit deja, dragă domnule Xifre, cine e femeia cu care 
socrul meu a hotărât să se recăsătorească. Nunta dintre Carlota 
Guillot şi patriarhul Valentin Guşi, de optzeci şi nouă de ani, a 
avut loc prin procură - căci nici unul din ei nu se putea ridica 
din pat - în capela casei noastre, acum fix douăsprezece zile. Iar 
testamentul a fost schimbat pentru ca soţul meu să primească 
această casă şi imensele terenuri aferente, cât şi o participaţie 
majoritară la afacerile familiei, care au trecut în mâinile noii 
doamne Guşi, laolaltă cu restul proprietăţilor şi uriaşa bogăţie 
pe care socru-meu a adunat-o în timpul vieţii. De asemenea, l-a 


389 



recunoscut ca fiind al lui pe imaginarul fiu al Carlotei, dovedindu-se 
la fel de dus cu pluta ca şi ea. 

Valentin Guşi a murit acum trei zile de congestia pe care o 
făcuse în ziua când îşi chemase notarul. L-am îngropat în cavoul 
familiei, care se află pe terenul nostru, aproape de un promontoriu 
de unde-i va fi uşor să ne controleze destinele veşnic, aşa cum a 
făcut-o dintotdeauna. Astfel că, în urma acestor ciudate întâm¬ 
plări, Carlota Guillot nu e doar sora mea de lapte, îmi este şi 
soacră. Şi persoana cea mai bogată pe care o cunosc. Scuze, cu 
excepţia dumitale. 

Sper din toată inima, domnule Xifre, ca noianul ăsta de veşti 
din misiva mea să nu vă fi plictisit prea tare. Am început scrisoa¬ 
rea având multe de spus şi arzând să le împărtăşesc. Iar acum, la 
sfârşit, când toate au fost spuse... 


...să-i mulţumim din inimă Salviei, care ne-a împrumutat 
vocea pentru a încheia cu atâta pasiune o istorie care, fără ea, ar 
fi rămas cam searbădă. 

Nu ne rămâne decât să reluăm firul pentru a spune că Josep 
Xifre a primit consternat - nici nu se putea altfel - avalanşa de 
veşti şi s-a grăbit să urmeze întocmai dorinţele pupilei sale. A 
pus să se ridice un cavou somptuos în Cimitirul Nou, l-a încu¬ 
nunat cu statuia unui înger neconsolat şi a pus să se graveze pe 
piatra tombală numele Carlotei şi epitaful „adevărul va ieşi la 
iveală". 

La ceremonia funebră la care au asistat doar Xifre şi doi 
gropari, în mormânt a fost coborât un sicriu scump, din lemn 
întunecat, înnobilat cu un mare crucifix de argint şi mânere din 
acelaşi metal. Şi gol. 



Corespondenţă între domnul Perez şi Preasfinţia Sa M. N. 


‘T’bietene, 

fost fpakte dezamăgit că n-am putui să i lă s adut (la înscăunabea mea. 
QJkeo afacebe uftgentă u-o fi chemat în altă pohte 1 ? QJ-am căutat cu pkii/ikea 
pklntke toate autobităţile eclegiastice pbegente, dak nu u-am găsit. Sau poate, în 
ultima cfiipă, aţi găsit ele cueiinţă că prieteniei noast/te i se potbieeşte mal mult 
disc/teţia anonimatului uostbu? ^acă e aşa, sunt de aco/td. u4ceste confidenţe 
s-au putut naşte pentru că nu u-aţi degfăfiuit, altminteri, nu-mi explic cum u-aţi 
fi desctiis inima faţă de umilul uostbu sebUitob. 

u4cum mă p/teocupă doak un compobtament ciudat fie ca/te l-am detectat 
după ce/temonia de înscăuna/te, fie ca/te îl atribui caraeterufiui schimbător şi de¬ 
butant al (ui uAlos şi ca/te nu-i face deloc cinste. ‘-Puteţi crede oare că a uobbit 
fără încetare în timp ce-mi bosteam discubsul de înuestitubă dedicat utilităţii 
pedepselob în lumina filogofiei dbeptului fîubopei modebne? S-a frnbtat pkecum 
un e!eu nedisciplinat şi pbost cbescut, tot timpul gămbea şi-i spunea ceea la 
ubecbe celui de lângă el, pe buge cu un bănţet dispbeţuitob. $ab la sfăbşit, în 
timp ce toţi ceilalţi mă felicitau, m-am dus la el să-l întbeb dacă ceea din diser¬ 
taţia mea nu-i fusese pe plac. L^fubisitul şi laşul de el a bostit căteua cuuinte 
cibcumstanţiale de apbobabe, după cabe s-a dus în altă pabte cu basul acela de 
hienă. 9>ău dacă pbicep atitudinea acestui om, ‘-Pbeasfinţia Qioastbă, speb doab 
ca timpul să-mi aducă o explicaţie, aşa cum o face în cagul altob luebubi cabe 
pab a fi taine, dab pană la ubmă nu sunt. 

$n fine, nu Ubeau ca măbunţişul ăsta să-mi umbbcască giua cea plină de 
globie; obicum, am să-i dedic o atenţie specială acestui om. ^ab iată că nu mai 
depabte de ieri colabobatobul meu < 3osquillas îmi confibmă că sunt deja gata 
de muncă nişte italience pe cabe mi le-a adus din fbumosul ^Palebmo, exubebante 
pbecum sudul italic scăldat de mabe. ^Dacă aş şti că uă sunt pe plac, ui le-aş 


391 



oferi ca trufanda, însă cunoscându-i/ă preferinţa pentftu alte fineţuri, le col trimte 
la cabinetul lui u40os, poate se mai îmblânzeşte. 

3nckei aici misii/a exultantă de ay. Ca o noutate, c-o t/timit cu o s0ujnică 
de-a mea. Sper să ţie de-ajuns, pentru a ajunge în mâinile i/oastre, iniţialele cu 
cane semnaţi şi titlul de cardina0. 20ujnica e discretă şi de încredere, că /tog 
doa/t să nu i/ă spe/tiaţi, pentru că a/te chipul desfigurat ca urmare a unei a/tsu/ti. 
Spe/t să nu i/ă deranjege faptu0 că i/-am se/tis înainte să o faceţi Sfinţia QJoas- 
t/tă şi că uă t/timit sc/tisoa/tea p/tin mesage/ta mea. Ce naiba, e/ta şi timpul să 
ai/em a0t so0 decât o patroană de borde0! 

CJă să/tut inelul cu multă afecţiune, 

(jMagist/tat cAfestor c Pereg de âîeon 


^-P/teasfinţia Noastră, p/iietene, 

cAf-au trecut decât câteca ceasu/ti de când i/-am trimis, /tadiind de fe/tici/te, 
i/eşti, şi peste suf0etu0 meu s-a pogo/tât noaptea cea mai neag/tă. ^e pa/tcă 0u- 
mea înt/teagă s-a/t fi i/o/tbit să-mi st/tice liniştea, acasă i/igi tele s-au pe/tindat 
înt/tuna. ‘Sinii i/eneau să mă feftcite pent/tu numi/te, cum e no/tmad afiţii e/tau ne¬ 
cunoscuţi ca/te i/eneau să se p/teginte. ‘-Pe toţi i-am p/timit cu p0ăcere şi neîntârgiat. 

oMumai că acum o o/tă a i/enit judeeătoru0 < tTosqui00as ca să mă pună 0a 
cu/tent cu situaţia îngrijorătoare a finanţelor mele. $mi spune, fă/tă a-mi putea 
da o explicaţie mulţumitoaiie, că împkumutul pe ca/te dam contractat acum i/reo 
câţii/a ani cu banca din ^Barcelona, u/tmând sfatu0 amica0 pe ca/te mi daţi dat 
şi ap/tobat de însuşi < 3osqui00as, nu a fost plătit la nici o dată scadentă. uAcum 
dato/teg băncii lui 96fre o mare sumă de bani, spo/tită cu dobângifie afe/tente, 
ca/te s-au doi/edit a fi mu0t mai însemnate decât ne făcuse/tă ei să c/tedem 0a 
început, ădam întrebat pe co0aboratoru0 meu ce s-a întâmplat cu p0ăţi0e, el a 
ridicat din umeri şi a pălit. '-Pretinde că banii au fost pfiătiţi, deşi nu-şi amin¬ 
teşte când şi nici nu are i/reo doi/adă scrisă. uAm cregut că mor, prietene! Se 
pare că pentru a obţine creditul care m-a sa0i/at de faliment am girat cu o casă 
pe care o ai/eam pe 0ângă tjUataro. u4co0o se odihneau 0ucrătoarele pe care 
le aduc din străinătate până să fie mutate în piaţa SJeronica. $n dimineaţa 
asta s-au înfiinţat aco0o doi funcţionari de 0a bancă i/eniţi să-mi ei/a0uege pro¬ 
prietatea, abia a reuşit femeia să-i coni/ingă să rei/ină după douăgeci şi patru 
de ore. SArept care m-am dus 0a bancă şi am cerut o întrevedere cu 9(ifre, dar 
mi s-a spus că e p0ecat din oraş şi nu se ştie când re cine. 3n locul lui mă ca 


392 



pdimi o cofiaboftatoafte a sa, de asemenea asociată a ^Băncii, carte acţioneagă în 
numede (ui. ‘-Puteţi Cftede aşa ceea? © gemete bancfieftă! !s£umea asta se schimbă 
atât de /tapid, că în curtând o să saftă de pe {&! ^Deşi, cine ştie, poate că am 
să ies bine, n-o să-mi {ie g/teu să înmoi inima unei pernei. © să-mi stofte şi o 
dac/timă, dacă e nei/oie - vă asiguk că nici n-o să-mi {ie g/teu - şi-i eoi eoftbi de 
sănătatea mea p/teca/tă şi de ce mi-o mai i/eni în cap în timp ce aştept. u4m cfte- 
dinţa că ^omnud îmi ea ascuţi imaginaţia. 

u4st{ed că mă a{du întfte ciocan şi nieoi/adă, pMetene. ^acă n-a* {i aşa, n-aş 
înd/tăgni să eă ce/t ajutoftufi. u4ţi putea o arte să întindeţi o mână acestui pftieten 
carte s-a stftăduit atât de ta/te să eă {acă ^efticit? u4ţi putea oa/te să-mi împ/iumutaţi 
suma ce/tută ca să-mi sadi/eg a{aee/iide? QJă asigurt că am să e-o destitui {ă/tă 
întâftgiefte. cAfumai aşa eoi putea eeita sechestrtufi şi - ceea ce e şi mai g/tae - 
seandadud a^ertent în ebiart giua în carte am {ost ades magist/tat a? t/iibunadudul 
$mi e ftuşine să apedeg da Sfinţia Qioast/tă, deşi ştiu că o {ac obdăduit de 
{/tumoasa, sincefta şi pute/tnica noastftă p/tietenie. u4d eost/iu, 

tjMagistftat cAfesto/i c Pe/teg de Sfeon 


u4mice c Pcfteg, 

cAfici nu ştii cât su{ă/t să te eăd su{e/tind {ă/iă să pot {ace nimic pent/iu a 
te ajuta. lA tftecut atât de mudt timp de când am {ăcut legământ de săftăcie, că 
nici nu mai ştiu cum aftată banii. ^Dart îţi pot o{efti din inimă adt gen de ajuto/t, 
spirtituad, în caditate de pftieten şi de sCujitoft a? A^omnudui. c_Afu uita că dufteftea, 
umidinţa şi {aptud de a ne eedea ftespinşi de semenii noşt/ti sunt îneeftcăfti pe ca/te 
ni de t/iimite ^umnegeu pentftu a ne {ace demni de Qdo/tia 2a. 

Qesemneagă-te, pfttetene, şi ftoagă-te ca bun catodic ce te a{di. 2peft ca 
s{atud acesta să {ie da {ed de i/ado/tos p/ieeum bogăţiide pe carte nu ţi de pot da. 
u4d dumitade, 


JU. 



Când am văzut-o pentru a doua - şi ultima - oară pe Olivia 
Guşi, casa din Piaţa Regală nu mai era aceeaşi. Biblioteca disp㬠
ruse, abia se mai vedeau câteva piese de mobilier, pereţii păstrau 
umbrele de praf ale unor tablouri absente. 

— Mă bucur să te revăd, nu voiam să părăsesc Barcelona 
fără să-mi iau rămas-bun. 

— Plecaţi? 

— Am vândut casa şi alte lucruri, a arătat ea spre rafturile 
goale. 

Lipsa cărţilor lăsase un gol în salonul impunător. 

— Mă gândeam că o cumpără Virginia, dar n-a vrut să vină. 
Nu m-am supărat, sinceră să fiu, pentru că mă aşteptam. Tatăl 
ei o cunoştea bine, de aceea nu i-a vorbit niciodată de mine. Aş 
fi vrut să vorbesc cu dumneata, dar mi-am dat seama că nu-ţi 
notasem numărul de telefon. Până la urmă, am optat pentru 
soluţia cea mai rapidă. 

— Braulio Daza? 

— Da. Mi s-a părut un tip foarte amabil. Şi foarte profe¬ 
sionist. 

Neîndoielnic, aici avea dreptate. 

— îmi pare rău că n-am mai dat nici un semn de viaţă, 
m-am scuzat eu. Am fost ocupată cu scrisul. Scriu un roman - 
vestea asta a părut să-i facă plăcere - bazat pe hârtiile lui Guillot. 

A zâmbit larg: 

— Bună idee! De aia erai atât de interesată de carnetele lui 
Antoni Roges! L-ai găsit pe acela de care îţi ziceam? Era împre¬ 
ună cu celelalte? 


394 



— L-am găsit, am spus, fără să dau alte amănunte. 

— Cred că Virginia e încântată că hârtiile de la tatăl ei ţi-au 
inspirat un roman. 

Nu i-am spus că Virginia nu-mi mai vorbea de când mă 
culcasem cu iubitul ei, şi am schimbat subiectul. Am revenit la 
caietul cu coperţi bordo. 

— Vreau să ştiţi că cercetările lui Antoni Roges - şi ale dum¬ 
neavoastră, căci l-aţi ajutat - mi s-au părut fascinante. Mersul 
ăsta pe urmele unor cărţi şi ale foştilor lor proprietari... Şi ce p㬠
cat că Roges n-a apucat să scrie articolul acela... ar fi fost nemai¬ 
pomenit. 

— Şi ce păcat că a murit un om care mai avea atâtea lucruri 
interesante de făcut, a spus ea gânditoare, după care s-a scuturat 
şi a adăugat: Apropo, în timp ce împachetam cărţile am dat de 
nişte hârtii pe care le păstram pentru cineva care să le merite. Iar 
acum, după ce mi-ai spus ce mi-ai spus, cred că ţi se cuvin - a 
ieşit pe culoar şi a revenit cu un dosar: Iată-le. E vorba de un 
schimb de scrisori destul de bizar între un anume domn Perez şi 
un episcop care semnează doar cu iniţialele. Am constatat că 
poartă ştampila de intrare şi de ieşire de la un tribunal. Au o 
legătură cu domnul Guillot, dar nu mă întreba care. Precis că le 
vei găsi o bună întrebuinţare. 

Am aruncat o privire peste foile acelea - caligrafia însăşi mi 
s-a părut o adevărată minune - abia aşteptând să le citesc. 

— Nici nu ştiţi cât vă sunt de recunoscătoare, Olivia, altci¬ 
neva v-ar fi plătit pentru ele... 

— Eh, banii sunt interesanţi doar atunci când lipsesc. Pl㬠
teşte-mă în alt fel: transformă scrisorile astea într-un lucru care 
să le spună ceva cititorilor. 

I-am promis că mă voi strădui şi am revenit la caietul cu co¬ 
perţi bordeaux. De-a lungul investigaţiilor, Roges şi Olivia reu¬ 
şiseră să dea de urma a douăsprezece dintre cele treisprezece cărţi 
erotice ale lui Guillot. Acum, constataseră ei, colecţia era şi mai 
răspândită decât înainte, dar supravieţuise în cea mai mare parte. 
Mare lucru, dacă e să ne gândim la soarta pe care au avut-o căr¬ 
ţile de-a lungul timpului. 

Din cele douăsprezece, una - Decameronul - era acum ex¬ 
pusă în colecţia permanentă de incunabule de la British Library 


395 



din Londra. Therese philosophe se găsea la Biblioteca Naţională 
din Paris, donată acesteia de Charles Nodier, care o avusese 
mulţi ani. în jurnalele sale, Nodier a relatat că volumul ajunsese 
la el, într-o stare destul de proastă, când îl găsise într-o prăvălie 
de vechituri din Girona, în timpul voiajului spaniol realizat în 
1823. Nu se ştie, deşi e posibil, dacă îl avea deja pe când se întâl¬ 
nea cu Guillot să vorbească despre cărţi. Alte două - Postures şi 
istoria paznicului cartuzian - au ajuns în ceea ce se crede a fi cea 
mai mare colecţie de cărţi erotice alcătuită vreodată în Europa, 
cea a comerciantului elveţian de origine evreiască Gerard Nord- 
mann. Nordmann a murit în 1992. în 2006, casa de licitaţie 
Christie’s din Londra a scos la vânzare, în două tranşe, această 
magnifică bibliotecă. S-au editat atunci nişte cataloage superbe, 
în care Roges a localizat două dintre cărţile lui Guillot. Au fost 
cumpărate, notează el, de un colecţionar madrilen pe nume Pepe, 
cu librăria pe strada Prado. 

Celelalte opt avuseseră o soartă asemănătoare cu cea a căr¬ 
ţilor din mănăstirile din Barcelona: împreună cu restul de o sută 
treizeci şi trei de mii de cărţi ale bibliotecii San Juan, fuseseră 
împachetate ca să fie mutate la noua bibliotecă a Universităţii, 
care se afla în construcţie. Cărţile lui Guillot fuseseră legate din 
nou de unul dintre proprietari pentru a face să creadă că era vor¬ 
ba de cărţi religioase. Problema e că, sub masca asta, au trecut 
drept ce nu erau. Cărţile din mănăstiri au aşteptat mai bine de 
patruzeci de ani (între 1847 şi 1880) să fie reorganizate. Unele au 
fost înghesuite de-a valma în lăzi. Când s-a făcut un prim inven¬ 
tar, în 1930, tone de cărţi au trebuit aruncate la gunoi pentru că 
fuseseră literalmente distruse de apă, şobolani şi insecte. Antoni 
Palau, faimosul librar din Barcelona, a scris în memoriile sale că 
unele cărţi, cele mai valoroase, fuseseră furate chiar din Univer¬ 
sitate. Astfel, hoţii au avut măcar mai multă grijă de ele decât 
autorităţile, zice el. După Roges, trei dintre cele aruncate la 
gunoi în secolul XX trebuie că erau din biblioteca lui Guillot. 

Iar cele cinci care lipsesc au supravieţuit: Roges le-a localizat 
la Fondul de Rezervă al Universităţii, un depozit pe trei etaje 
protejat de măsuri drastice de securitate, doldora de cărţi. Am 
întrebat-o pe Olivia dacă fusese acolo şi le văzuse. 


396 



— Da, Antoni m-a rugat să-l însoţesc. A fost o adevărată ex¬ 
perienţă, pentru amândoi. Nici nu-ţi imaginezi cât de emoţionat 
a fost văzând volumele, mirosindu-le, atingându-le. Intr-un fel, 
convieţuia cu ele de câteva luni bune, de când începuse căut㬠
rile. A le avea înaintea ochilor era ca şi cum ar fi privit în faţă 
nişte fantome venite din altă epocă. 

— Nişte fantome cât se poate de reale... îi înţeleg emoţia. 

— Directoarea bibliotecii a fost foarte amabilă cu noi. Ne-a 
arătat cărţile, mândră de parcă ar fi fost ale ei, ne-a poftit să 
intrăm în depozit. Ni le-a arătat şi pe cele încă necatalogate. Peste 
cincizeci de mii. L-a lăsat pe Roges să le cerceteze o zi întreagă. 
Printre ele am dat de cele cinci exemplare din biblioteca lui 
Guillot, deghizate în cărţi bisericeşti - Sfânta Teresa, Legenda 
Aurea , cărţi de rugăciuni... - cu ex-librisul mănăstiresc şi tot 
tacâmul. A fost extrem de emoţionant. Chiar şi pentru bibliotecară. 

— Cum, nici ea nu ştia ce e acolo? 

— Greu de crezut, nu-i aşa? Numai că lipsa de responsabilitate 
a autorităţilor în materie de fonduri bibliografice nu a luat 
sfârşit în secolul al XlX-lea, nici pe departe. Fondurile Bibliotecii 
Universităţii sunt enorme, aşa încât ar fi nevoie de o echipă 
completă de catalogatori, restauratori şi bibliotecari pentru a le 
menţine în stare bună. După cum se vede, a aloca bani pentru 
asta nu reprezintă o prioritate a nici unui guvern, cu atât mai 
puţin a celui de-acum. Mai bine de o treime din cărţile care au 
ieşit la 1835 din mânăstiri au rămas necatalogate. 

— Acolo se pot ascunde adevărate comori de care nu ştie 
nimeni... Aproape două sute de ani de inconştienţă! 

— Mai mult sau mai puţin. Asta era tema principală a arti¬ 
colului pe care voia să-l scrie Roges. Voia să atragă atenţia asu¬ 
pra Fondului de Rezervă. Să ştie lumea de comorile păstrate la 
Universitate, la doi paşi de Rambla. Şi să le reamintească celor 
în drept că şi cărţile sunt precum fiinţele vii. Nu le e de ajuns să 
fie jinduite sau adunate într-o bibliotecă: au nevoie de oameni 
care să le îngrijească, să le restaureze şi să le pună în ordine. 
Oamenii aceştia sunt bibliotecari cu vocaţie şi buni profesionişti, 
dar şi ei s-au săturat să predice în deşert... 

Aş fi stat o zi întreagă să o ascult. Femeia era nu doar o bi¬ 
bliofilă mult mai competentă decât mărturisea, dar şi un om de 


397 



o bunătate rar întâlnită. în sinea mea, am lăudat gustul pe care-1 
dovedise Antoni Roges şi m-am bucurat pentru ei. 

— înainte să mă întrebi, căci te văd cu o întrebare pe buze, 
am să-ţi spun ce ştiu despre singurul volum lipsă, singurul de 
urma căruia nu a dat Antoni. O carte, pare-se, cu o anumită 
tendinţă de a se rătăci, de a sta decenii pitită intr-un loc inima¬ 
ginabil şi de a reapare la lumină pentru a demonstra că imposi¬ 
bilul e posibil. 

— Memoires secrets d’une femmepublique, am ghicit eu cu un 
zâmbet mulţumit. 

— Exact! O carte rarisimă. Nici un istoric nu pomeneşte de 
existenţa ei. Roges o considera pierdută. Până când, cu câteva 
săptămâni înainte să moară, a primit la librărie o vizită care l-a pus 
pe gânduri. A unei văduve teribil de ofensate că bărbatu-său avea 
o locuinţă secretă pentru cărţile sale, de parcă acestea ar fi fost o 
amantă. Bietului om nevastă-sa îi interzisese cu străşnicie să dea 
banii pe cărţi - iar el le adora -, drept care îi venise ideea să închi¬ 
rieze o locuinţă pentru ele. Profita o dată pe săptămână de orele 
în care femeia era ocupată cu operele de caritate în parohie ca să-şi 
viziteze biblioteca. Petrecea clipe de delectare în compania lor, 
apoi stingea lumina, încuia uşa şi-şi lua rămas-bun pentru încă o 
săptămână. Locuinţa şi întreg conţinutul ei se află în casele de la 
Santa Monica, la capătul Ramblei. Când femeia a prins de veste, 
să moară, nu altceva! Să fie ea păcălită atâta timp! Ca să nu mai 
vorbim de cheltuieli, căci omul îşi sporea săptămânal biblioteca. 
Cred că ar fi preferat ca răposatul să aibă o amantă, măcar n-ar fi 
trebuit acum să caute cumpărător. Cel mai grav era că printre 
miile de cărţi descoperise nişte exemplare cu un conţinut extrem 
de păcătos şi indecent, inclusiv unele care atentau deschis la me¬ 
moria unui rege - a făcut o pauză şi m-a privit cu înţeles. Nu e 
nimic sigur, dar ar merita cercetat. Roges avea de gând să-i facă o 
vizită cucoanei, dar n-a mai avut timp. 

Ar fi o chestie, mi-am zis, să devin o emulă a dragilor mei 
librari, să merg acolo şi să-i fac o ofertă pentru cărţi, asta dacă se 
mai aflau acolo. Iar apoi, m-am întrebat, unde să plasez colecţia 
clandestină a bietului neînţeles? Poate chiar să le plasez într-o 
casă închiriată... Dar n-am stat pe gânduri nici o clipă: 

— Aveţi adresa femeii? 


398 



Odată cu renaşterea lui Brancaleone, a renăscut şi întreg gru¬ 
pul înţelepţilor. Motivul principal ţinea de scenografie: de când 
prietenul lor redevenise ceea ce fusese mereu, adică librar, şi-şi 
deschisese propria afacere, aveau un loc decent în care să se 
adune. Zgomotos şi acesta, căci după îndelungi căutări, sfaturi 
cerute şi renunţări succesive, închiriase un spaţiu pe strada Fer- 
nando VII, foarte aproape de Rambla, chiar peste drum de fosta 
biserică a capucinilor. Când şi-a inaugurat librăria, care avea două 
vitrine mari spre stradă, după moda cea nouă, în biserică - acum 
se numea Teatrul Nou - se reprezentau melodrame, comedii şi, 
rar, câte o operă italiană. Era o plăcere să vezi publicul ieşind la 
opt şi jumătate de la spectacol şi comentând dezinvoltura 
cutărei actriţe sau vocea cutărui bariton. Dar, vai, scena a avut 
o viaţă efemeră: curând au venit echipe de muncitori şi-au 
început demolarea, de parcă a nu lăsa piatră peste piatră ar fi fost 
aspiraţia cea mai mare a barcelonezilor de atunci, astfel că li¬ 
brăria a încetat să mai fie sanctuarul de linişte imaginat de 
Brancaleone, devenind martorul direct al vacarmului asurzitor şi 
neplăcut al lucrărilor. 

— Nu te îngrijora, Brancaleone, tu te afli exact unde tre¬ 
buie, în linie dreaptă, spunea Insua cu umorul său neştirbit. 

Brancaleone ridica sprâncenele din spatele tejghelei, îmbrăcat 
de-acum precum un om modern şi atent: jiletcă, papion şi pan¬ 
talon, toate strânse pe el de abia se putea aşeza, plus cămaşă albă, 
impecabilă. 

— Păi, nu te-ai prins? Gata cu fundăturile! Acum autorităţile 
noastre vor să mergem drept, iar pentru asta se croiesc străzi 


399 



trasate cu linia, deşi mătură totul în cale. Şi le pun nume regeşti, 
ca să pară mai importante: Fernando VII, Jaume I, Princesa... 
Iar tu faci parte din toate acestea, Brancaleone, cum ar veni din 
oraşul viitorului, asta dacă mai rămâne în picioare vreun zid pe 
care să-l admire urmaşii noştri, a continuat Insua. 

De fapt, lucrările de la biserica capucinilor n-aveau de-a face 
cu acele linii drepte de care pomenise, ci cu alt mare proiect 
urbanistic: o mare piaţă cu porticuri, dreptunghiulară şi încon¬ 
jurată de case, care aspira să devină un loc foarte căutat. Era 
chiar vorba să fie mutată aici primăria, asta înainte de a se des¬ 
chide piaţa San Jaime (pe vechiul loc al bisericii San Miguel) şi 
să se proiecteze noua faţadă a primăriei (pe care toată lumea a 
găsit-o oribilă). 

Pe faţada sa Angel Brancaleone a pus o firmă care anunţa, cu 
litere mari, Librăria Brancaleone, iar dedesubt: Cumpăr, vând, 
împrumut şi amanetez toate felurile de cărţi vechi şi moderne. Pre¬ 
ţuri bune şi cele mai mari reduceri. Mândrul proprietar s-a uitat 
de două ori ca să se convingă că e adevărat. Rita Neu a scăpat o 
lacrimă văzând numele îngerului ei italian scris acolo pe strada 
cea mai elegantă din oraş şi, pe negândite, a exclamat: 

— Belin! 

— De-acum doar cărţile îţi mai lipsesc, amice, i-a tras Insua 
o palmă pe umăr. De unde ai de gând să le procuri? 

Brancaleone avea bani, ca niciodată, lucru care-1 făcea să se 
simtă ciudat. Carlota Guillot îi dăduse o sumă mai mult decât 
considerabilă ca să-şi deschidă afacerea, iar acum, cu banii în 
buzunar, nu avea pe ce să-i cheltuie. încercase să-şi vadă foştii 
clienţi, dar nu l-a primit nici unul. Faima sa proastă persista, iar 
medicii şi avocaţii care cumpărau cărţi bune nu voiau să aibă de-a 
face cu el. Nu era deloc imposibil ca în spatele acestei neîncrederi 
să se fi aflat însuşi Verdaguer, care se temea să aibă un rival pe¬ 
riculos în coastă. 

în cele din urmă, s-a dus la prietenul său Quicu, cel care vin¬ 
dea cărţi la o masă aproape de Rambla, lângă Muralla del Mar: 
cărţi populare, fixate cu pietre ca să nu le ia vântul şi legate cu o 
panglică galbenă agăţată de două beţe, fascicole separate, care se 
vindeau cel mai bine. Stătea toată ziulica, pe marginea zidului, 


400 



în soarele care-i pârlea ceafa, citind tot ce-i cădea în mână, fie 
Dumas, fie Rousseau sau dramaturgul acela la modă şi plin de 
succes pe nume Jose Zorrilla. Exact cum bănuise, omul avea şi 
soluţia: 

— Eşti norocos, amice. Chiar ieri am aflat că ultimul fiu al 
Teresei Pau, un dobitoc care citeşte doar tâmpenii, n-are ce face 
cu librăria pe care bunică-său a înfiinţat-o pe la 1700. Se află pe 
strada Cotoners, în casele alea care-o să se dărâme ca să se facă 
aleea Princesa, primăria îl zoreşte să se mute şi moşul nu ştie ce 
să facă cu atâta hârtie tipărită. îi faci o favoare dacă-1 vizitezi, 
spune-i că eu te-am trimis şi oferă-i bani ca să-l scapi de necaz. 

— Are cărţi bune? 

— Musai să aibă, în familie au fost librari de seamă, deşi 
ultimul din neam a ieşit cam idiot. 

— Şi ce-i spun? 

— îi spui că-1 plăteşti la greutate, la preţul hârtiei, a sunat 
răspunsul vulpoiului bătrân care era Quicu. 

— Şi dacă nu vrea? 

— Dacă nu vrea înseamnă că e doar vina ta. Bani ai? 

— Am. 

— Păi, îi arăţi banii, asta ajută mult, şi nu te laşi până nu în¬ 
chei târgul. 

Zis şi făcut. A alergat ca mânat de diavol de-a lungul zidului, 
a coborât până la porticurile lui Xifre, a traversat Piaţa Palatului, 
a străbătut dedalul străzilor medievale - Vidrieria, Argenteria, 
Carders, Flassaders - şi a ajuns la librăria ultimului descendent 
al văduvei Teresa Pau. înainte de a intra s-a închinat Sfântului 
Augustin, patronul tipografilor, Sfântului Ioan Evanghelistul, 
apărătorul lor, Sfintei Teresa de Jesus, apărătoarea scriitorilor, 
Sfântului Juan de Dios, protectorul legătorilor, şi Sfântului Ie- 
ronim, protectorul negustorilor de cărţi; sub oblăduirea tuturor, 
puternic precum Elercule, a împins uşa, chitit să facă cea mai 
bună afacere a vieţii. 

Când a ieşit era proprietarul a şaizeci de mii de volume. De 
două săptămâni a fost nevoie pentru a căra totul, zi şi noapte, la 
noua sa librărie. L-au ajutat toţi, Insua, Robles, Rojo şi Ribot, în 
vreme ce Piferrer, deja foarte bolnav, supraveghea sosirea mărfii 


401 



şi se uita prin cărţi. După încă trei zile, rupt de somn şi de spate, 
Brancaleone inaugura localul, spre delectarea bibliofililor şi groa¬ 
za rivalilor. 

în spatele librăriei aranjase o încăpere care a primit sforăitorul 
titlu de Salon de lectură. Locul, aranjat după moda de la Paris, 
oferea cărţi de luat acasă cu împrumut şi câteva fotolii numai 
bune pentru a organiza acolo serate literare cu uşa închisă. Acolo 
au renăscut înţelepţii, după atâta amar de vreme, acolo şi-au re¬ 
luat şi conversaţiile cu morţii, despre care păstrau amintiri atât 
de plăcute. 

Rachiul l-a adus Brancaleone, în semn de mulţumire. Paha¬ 
rele erau noi. Piferrer îşi ocupase fotoliul. Robles adusese în 
traistă trei hârci. A extras-o pe prima: 

— Domnilor, salutaţi-1 pe Cristofor Columb! 

— Cum?! 

— în versiune apocrifă, a lămurit el. Pe ăsta l-am scos din 
cimitirul San Miguel, dar mâine pleacă la Valladolid. 

A scos al doilea craniu: 

— Nu-1 recunoaşteţi? E vechea noastră prietenă prinţesa Pe- 
tronila de Aragon, gata să se transforme şi ea în amiral genovez. 

— Cum e posibil? 

— Simplu! E de-ajuns să înlocuiesc osul şoldului feminin cu 
unul de bărbat, podoabele regale cu altele, mai potrivite cu mer¬ 
sul pe mare, şi gata, mai avem un Cristofor Columb gata de 
drum. 

— Alt Cristofor Columb? 

— Păi da, că e cerere mare. Toţi cei care se împăunează cu 
morţi iluştri visează să-l dezgroape pe descoperitorul Americii. 
Iar eu le fac pe plac. 

— Tuturor? 

— De ce nu? Am primit comenzi până şi din Cuba! De ce 
să-i dezamăgesc în frumoasele lor intenţii? Şi acum... a scos 
ultima hârcă, punând-o pe masă lângă celelalte. 

— Gata, ştim, Cristofor Columb! a râs Insua. 

— Uite că te înşeli. Acum, nu sunt sigur dacă e vorba de 
Jaume I sau de Miguel de Cervantes. E greu de luat o decizie, 
pentru că e mare nevoie de ambii. Pentru osemintele primului 


402 



se bat pe viaţă şi pe moarte trei oraşe şi nu e chip să se ajungă la 
un acord. Cât despre cel de-al doilea, era şi timpul ca părintele 
literelor noastre să aibă un cavou şi un epitaf pe care să-l onorăm 
noi, urmaşii săi. 

— Şi unde se află adevăratul Cervantes? 

— Dar cine mai ştie? Ultima dată oasele îi erau amestecate cu 
cele ale unor călugăriţe trinitariene în pridvorul unei biserici. 
Acum, cine ştie unde o fi ajuns. în ţara asta nu există soartă mai 
agitată decât cea a cadavrelor celebre: dacă lucrurile continuă aşa, 
ar trebui schimbată formula „odihnească-se în pace“ cu urarea 
„rămâi unde te-am pus“. Bun, să începem. Eşti pregătit, Rojo? 

Rojo venise cu o listă asemănătoare celor care visau să-şi pla¬ 
seze celebrităţile într-un panteon, doar că dorinţa sa era să-i 
imortalizeze în litere tipografice. Se aflau pe listă Cervantes, 
Lope de Vega, Garcilaso, Moreto, Tirso de Molina şi alţii din 
aceeaşi epocă, terminând cu Larra şi Espronceda, ale căror ca¬ 
davre, în comparaţie cu celebrităţile precedente, nici nu se r㬠
ciseră bine. 

Piferrer a luat în mâini hârca lui Columb şi s-a afundat mai 
bine în fotoliu, aşteptând să intre în transă. Rojo s-a ridicat, a 
tras un gât de rachiu şi i-a spus: 

— Ar trebui să le explici iluştrilor ce vreau, poate muşcă 
cineva. 

Flacăra lumânărilor a tremurat, respiraţiile aproape că s-au 
oprit, aşteptarea era mare. Piferrer a intrat în convulsii, mai întâi 
discret, după cum îi era felul, apoi şi-a dat ochii peste cap şi a 
bâiguit: 


Aici zace un versificator 
Care într-un limbaj fără pretenţii 
A compus versuri pline de candoare. 
E limpede că a fost un ignorant. 
Dar aspira să fie cult. 

Trăia într-o confuzie atât de mare. 
Intr-un abis atât de negru. 

Că nici el nu pricepea ce scrie. 


403 



înţelepţii s-au uitat unii la alţii, gata să-şi dea cu părerea. „O 
fi Quevedo?“ a zis Insua, „O fi Calderon?" a zis Robles, „Parcă 
nici unul, nici altul“, a zis Brancaleone. 

— Bravo, domnilor, a grăit Piferrer cu glas tunător, intr-a¬ 
devăr, nu sunt nici unul dintre ei. Şi nici nu am scris eu asta. 

— Dar cine sunteţi? a întrebat Robles pe un ton de demiurg. 

— Ne cunoaştem din altă împrejurare. Printre voi era şi un 
editor. 

— Eu sunt acela, a spus Rojo. 

— Şi mai eşti dispus să publici morţi? 

— Depinde de mort. 

— Adică de mine: Larra. Sau Figaro, cum mai semnam. 

— Sigur că da, don Mariano Jose! Ce surpriză plăcută! V-aţi 
mai gândit? a sărit Rojo. 

— M-am gândit. Abia aştept să-mi dau cu părerea. 

— Despre ce? 

— Despre tot felul de aspecte literare, politice şi teatrale. în¬ 
cepând cu Zorrilla, caraghiosul ăla care s-a făcut cunoscut la 
înmormântarea mea, iar acum prezintă o piesă copiată leit după 
una de Tirso şi plină de greşeli. De pildă, încurcătura cu orele, 
nu se ştie niciodată cât e ceasul. Păi, n-aţi văzut câte i se întâm¬ 
plă lui Don Juan între opt şi nouă? E revoltător ca lumea să 
aprecieze aşa ceva! Publicul nu ştie ce să aleagă! 

— Asta înseamnă că vreţi să scrieţi critică de teatru, a tras 
concluzia Ribot. 

— Nu dau doi bani pe critica de teatru, a tunat Piferrer. 
Ceea ce vreau e să-i fac praf pe toţi marţafoii! Să dau de pământ 
cu miniştrii, cu autorii de melodrame, cu sopranele grase, cu 
funcţionarii, cu urbaniştii, cu militarii care acuma-şi zic mo¬ 
deraţi, cu francezii revoluţionari, cu generalul Narvâez şi şleahta 
lui de retrograzi, cu curţile constituante, cu... 

— Minunat, minunat, domnule! Tot ce doriţi. O să strâng 
toate astea într-o carte, să-i zicem Insulte de dincolo de mormânt, 
asta dacă sunteţi de acord, fireşte, a exultat Rojo. 

— Sunt! Când începem? 

— Chiar acum, dacă vreţi. 

— Vreau! Ai cu ce să scrii ce-ţi dictez? 


404 



A urmat o agitaţie ca să se găsească hârtie, toc şi călimară, 
după care Rojo a adoptat o atitudine de scrib şi a declarat: 

— Puteţi începe dictarea. 

— Prima mea diatribă se intitulează Don Juan Vomitorio de 
Jose Morcilla . 1 

Şi Larra începu să dicteze, marcând fiecare virgulă, silitorului 
său discipol. Ceilalţi asistau extaziaţi la ceea ce semăna mai cu¬ 
rând cu un secretariat de minister decât cu o şedinţă de spiri¬ 
tism, când s-a auzit clopoţelul de la intrare. Brancaleone a ieşit 
să vadă ce client îl caută la ceasul acela neobişnuit. în întuneric 
aştepta o siluetă lungă, ai fi zis că e Cavalerul Tristei Figuri, în¬ 
văluită într-o mantie cu căptuşeală stacojie. 

— Dumneata eşti domnul Brancaleone? 

— Chiar eu. 

— Am nişte cărţi de vânzare. 

— Aţi nimerit la fix. Le-aţi adus? 

— Sunt prea mari şi grele. Nu veniţi la domiciliu? 

— Atunci aşteptaţi să-mi notez adresa. 

— Nu-i nevoie, o aveţi aici, a spus omul, întinzându-i un 
carton pe care se aflau un nume şi o adresă: Ventura Lax, pe 
strada Mercaders. 

— Vin chiar mâine-dimineaţă, la prima oră, dacă sunteţi de 
acord. 

— Veţi fi primit de fiicele mele, sper să nu vă deranjeze că 
sunt tare vorbăreţe. 

— Nu mă deranjează. 

— Atunci, pe mâine, domnule Brancaleone. 

— Pe mâine, domnule Lax. 

Când a revenit în odaia din spatele librăriei, dictarea se ter¬ 
minase, Piferrer leşinase în fotoliu şi înţelepţii aveau nişte mutre 
plouate. 

— Ce, n-a fost bun articolul? 

— Ba da, articolul e perfect. Numai că Larra ne-a dat o veste 
groaznică. 

— Mai apare şi partea a doua de la Don Juan TenorioV. 


1 Parafrază jignitoare la piesa Don Juan Tenorio de Jose Zorrilla. 


405 



— Nu. Piferrer va muri în dimineaţa asta. 

— Bună ziua, domnule Brancaleone, poftiţi, nu staţi în uşă. 
Tata ne-a spus c-o să veniţi. Eu sunt Eulalia, ea e sora mea, Pa- 
quita. Vă arătăm imediat cărţile. Nu doriţi o ciocolată? Bucătăreasa 
noastră o face foarte bună. Şedeţi aici, la geam, e mai plăcut. E tare 
frig pe străzile astea înguste, nu-i aşa? îţi vine să cauţi soarele pre¬ 
cum şopârla. Şi dac-ar fi doar asta, dar acum lumea zice că sunt 
atât de insalubre, că e musai să stai sus, cel puţin la etajul trei. în 
fine, cine ştie. Trageţi-vă sufletul, veţi fi mers mult, staţi departe? 

— Vai, Eulalia, unde ţi-e capul, ai uitat? Tata ne-a spus doar 
că domnul Brancaleone îşi are afacerea pe noua stradă Fernando 
VII. Soră-mea e cam zăpăcită, iertaţi-o, n-o face cu intenţie. Vă 
întrebaţi pesemne cum am ajuns să vă cunoaştem. Ei bine, li¬ 
brarul de pe strada Cotoners ne-a dat adresa. Ştiţi de cine vor¬ 
besc, nu? Ultimul dintre moştenitorii Teresei Pau, care a zis că 
vă ştie şi că precis o să vă intereseze ce-o să vedeţi aici. Spuneţi, 
nu e păcat că se închid librării precum cea a Teresei Pau? Nu aşa 
o să ajungem noi să fim o naţiune civilizată, părerea mea. 

— Vai, Paquita, surioară, ce ştii tu despre naţiunile civilizate? 
Lasă asta pe seama altora, avem destulă treabă să vedem de noi şi 
de treburile noastre. Ştiţi, suntem nemăritate, domnule Branca¬ 
leone. Nu că aşa am fi vrut, pentru Dumnezeu, că doar amândouă 
am dori să ajungem în această fericită stare şi să ne ocupăm de 
bărbaţii noştri şi să-i facem o bucurie tatălui nostru, care tare mult 
şi-ar dori să fie bunic. Dar ce să-i faci, bărbaţii sunt daţi peste cap 
cu atâtea schimbări de guvern, iar războaiele astea civile nu ajută 
defel la întemeierea familiilor. Eu cred că regina, care e femeie, ar 
trebui să se gândească un pic că în nebunia asta fetele bune nu pot 
avea noroc, deci să le dea o pauză trupelor şi ofiţerilor pentru ca 
aceştia să-şi caute neveste, că suntem destule care abia aşteptăm să 
ne bată un ofiţer la uşă, să-i scoatem cizmele, să-l scărpinăm la 
tălpi şi să-i pregătim drăgăstos ciocolata. 

— Dar ce prostii poţi să spui, Eulalia, surioară! Cine doreşte 
să scarpine la tălpi un ofiţer? Ca să nu mai zic că trupele nu-şi 
pot înceta lupta ca să umble după logodnice, asta ar însemna o 
mare lipsă de responsabilitate în problemele patriei. Iertaţi-o, 
domnule Brancaleone, soră-mea se dă în vânt după dramele 


406 



istorice scrise de Garda Gutierrez, Harzenbusch, Ribot şi alţii şi 
crede că în viaţă e ca pe scenă. în plus, cum să spui că un război 
civil nu foloseşte la nimic? Păi, ce te faci cu atâţia băieţi care 
doresc să moară pentru patrie? 

— Ba eu cred că nu merită să mori pentru nimic, Paquita, 
surioară! Trebuie să trăieşti, ce naiba, să trăieşti şi atât! 

— Pentru aşa ceva nu cred că ne-am născut în secolul potri¬ 
vit, surioară... 

— Ce spui, Paquita, întotdeauna e bine să trăieşti. De vină e 
doar moda asta, de pildă s-o iei la drum prin lume. Cică să voia¬ 
jezi ca să vezi lumea, de parcă n-ai putea s-o faci uitându-te pe 
geam sau răsfoind o enciclopedie. Dar oamenii stau tot mai puţin 
la casele lor. De vină or fi şi străzile astea înguste care nu te lasă să 
vezi soarele. Măcar acolo staţi bine, domnule Brancaleone? Poate 
că acum c-o să dărâme zidurile o s-avem mai mult spaţiu şi-o să 
se mai termine cu pofta asta de a umbla prin Europa. 

— Aşa e, ar fi mult mai bine să stăm locului! N-aţi văzut ce 
urât e dincolo de ziduri? Bine-ar fi să-i trimitem acolo pe toţi 
sărăntocii şi cerşetorii, ca să nu ne mai deranjeze... Dar acum, 
Eulalia, dacă am lăsa toate astea pe altă dată, ca să nu-1 plictisim 
pe domnul, poate e grăbit. Hai să vă spun de cărţile pe care tata 
vrea să le vândă şi care ne-au speriat de-a binelea, că au apărut 
când s-a dat jos un zid. Aşa cum auziţi, a fost ceva de-a dreptul 
neaşteptat. Tata a constatat ceva ciudat în dormitorul cel mare, 
ceva legat de dimensiuni, ceva nu se potrivea, de afară părea mai 
mare decât pe dinăuntru. Aşa că a început să bată în pereţi, c㬠
utând nu se ştie ce. Mai ales că se tot vorbeşte de comori as¬ 
cunse. Uitaţi, nu mai departe de un unchi de-al nostru din Vie, 
care a găsit un sipet plin cu monede de aur intr-un puţ secat. 
Pare-se că uitat acolo de francezi când au plecat, sau poate că de 
fugit au fugit ai noştri şi francezii i-au omorât. Cine să ştie! Im¬ 
portant e că unchiul Rodolfo e acum un ţăran bogat şi respectat 
de toţi. Vă spun eu, în ziua de azi poţi găsi orice unde te aştepţi 
mai puţin... 

— Eulalia, surioară, treci la subiect. Domnul Brancaleone 
trebuie să ştie că atunci când tata a cumpărat casa n-a observat 
nimeni ciudăţenia cu zidurile. Din câte am aflat, înainte locuia 


407 



aici un domn foarte bătrân şi retras, cu faimă de zgârcit şi mizan¬ 
trop. Nu avea legături cu vecinii, nu se vedea cu nimeni, cu ex¬ 
cepţia servitoarei, cu care nu schimbase o vorbă în toţi anii ăştia, 
îşi plătea lunar chiria printr-un contabil care-i suporta ciudăţeniile. 
Bietul om a murit în patul lui, chiar în camera asta în care ne 
aflăm, nimeni nu i-a aprins o lumânare şi nu i-a închis ochii, 
fără preot. Noi credem că o fi găsit închise porţile cerului, de 
aceea spiritul său mai bântuie pe aici. Eulalia zice că l-a şi văzut, 
aşa e surioară? 

— Ei, Paquita mai exagerează. Nu că l-aş fi văzut aşa cum vă 
văd pe dumneavoastră. A fost mai curând un fior sau un presen¬ 
timent. Am văzut o umbră care pândea aici, în spatele meu, de 
parcă m-ar fi păzit. Sau de parcă... 

— De parcă s-ar fi temut să nu te atingi de lucrurile lui, că 
aşa ai spus atunci. 

— Da, chiar aşa. De parcă ar fi fost furios că-mi bag nasul 
în afacerile lui. Numai că pe atunci încă nu ştiam de peretele fals, 
că tata încă nu constatase treaba cu dimensiunile dormitorului, 
dar acum că povestea e terminată pot să vă expun teoria pe care 
noi două am elaborat-o şi despre care tata nu ştie nimic. înţele¬ 
geţi, n-am vrut să-i dăm motive de îngrijorare cu istoriile noas¬ 
tre despre fantome. 

— Vorbeşte mai încet, Paquita, lucrurile astea cer discreţie. 
Teoria de care a pomenit soră-mea e următoarea: noi credem că 
bătrânul acela care a ascuns cărţile după perete, mânat de scopul 
egoist ca după moartea sa nimeni să nu se bucure de ele, nu va 
permite ca aceste cărţi să părăsească locul oricum. Va încerca să 
împiedice cumva acest lucru, se va înfăţişa intr-un fel sau altul 
în faţa noastră, se va materializa poate chiar acum ca să ne poto¬ 
pească cu blesteme; chiar dacă nu le vom auzi, ele ne vor influ¬ 
enţa spiritul şi destinul. Mai ales destinul. Pentru că soră-mea şi 
cu mine, domnule, am început să credem că asupra noastră plu¬ 
teşte un fel de piază rea, de aceea nu se apropie de noi nici un băr¬ 
bat, am trecut ambele de douăzeci de ani şi nici un pretendent 
nu ne-a făcut curte. Şi, deşi n-am avut nici o dovadă anume, ştim 
acum că vina o poartă bătrânul ăla, pentru că am îndrăznit să-i des¬ 
coperim taina şi pentru că urăşte femeile tinere şi drăguţe ca noi. 


408 



— în fine, e doar o teorie, domnule Brancaleone, la asta ne-am 
gândit noi două. V-am spus-o pentru că vă poate afecta în mod 
direct şi ca să ştiţi că s-ar putea ca împreună cu cărţile să cump㬠
raţi şi fantoma acestui moş afurisit. Mă rog, o să ştiţi ce aveţi de 
făcut. Şi acum, dacă sunteţi de acord, veniţi pe aici ca să vă ar㬠
tăm marfa... 

...Tare nesuferite sunteţi, domnişoarelor, una mai enervantă 
decât alta, nu mă mir că tatăl vostru e mai tot timpul plecat, 
bietul om, dacă de asta are parte când vine acasă. Nu mă prezint 
pentru că numele meu nu mai interesează pe nimeni şi pentru 
că vorbesc cu un glas pe care muritorii nu-1 pot auzi. E de-ajuns 
să spun că sunt moşul acela mizantrop, ursuz, antipatic, zgârcit 
şi egoist care locuia pe vremuri în casa asta. Aţi nimerit-o spu¬ 
nând că bântui pe aici, dar îmi supraevaluaţi puterile. De unde 
mă aflu, posibilitatea unui blestem sau a unei răzbunări nici nu 
intră în discuţie. Dacă mi-ar sta în putere, credeţi-mă că v-aş tri¬ 
mite un incendiu pustiitor sau nişte termite care să vă roadă car¬ 
nea, dar osânda mea mă face doar să observ ce se întâmplă fără 
să pot interveni. Aşa a fost şi când tatăl vostru, mai isteţ decât 
credeam că poate fi un om din ziua de azi, a bătut în pereţi şi a 
constatat că undeva sună altfel. Dar cel mai dureros nu a fost 
să-l văd dărâmând peretele pe care-1 ridicasem ca să-mi apăr co¬ 
morile, nu a fost nici pe jumătate mai rău decât să vă văd pe voi 
acum, domnişoare gătite după ultima modă şi care nu ştiu să 
vorbească decât despre mersul la teatru şi de măritiş, punând 
mâna pe cărţile mele şi profanându-le. Dacă am ridicat peretele 
ăsta, dacă am preferat să mă privez de comorile mele decât să 
mor strângându-le la piept, singura alinare a zilelor mele, singu¬ 
rul antidot împotriva stupidităţii lumii, a fost pentru ca nici¬ 
odată mâini ca ale voastre, încărcate de inele şi albite cu pomezi, 
să se atingă de ele. Aceste cărţi, domnişoarelor, n-au fost făcute 
pentru capete pline de cârlionţi. 

Singurul lucru care mă mai consolează este prezenţa acestui 
librar, care a dat dovadă de o răbdare neţărmurită, v-a suportat 
pălăvrăgeala şi acum se apropie de cărţile mele cu o curiozitate 
autentică. După cum le răsfoieşte îmi dau seama imediat că nu 
e un amator. Ştie ce caută şi unde să găsească. A recunoscut pe 


409 



loc cele două volume ale Bibliei de la Mainz. Le deschide, fasci¬ 
nat, rostind: „E lucrul cel mai frumos care mi-a picat în mână“. 
îmi place omul ăsta, domnişoarelor, îmi place mult mai mult 
decât atunci când a venit, elegant şi punctual. Nu mi-au plăcut 
niciodată oamenii punctuali, a veni la ora fixată denotă o inten¬ 
ţie suspectă. Noi, spaniolii, ajungem mereu târziu, astfel că nu 
iscăm bănuieli, luaţi aminte! Dacă aş putea, i-aş povesti dom¬ 
nului Brancaleone unde am dobândit cele două volume pe per¬ 
gament despre care se spune că a fost prima lucrare ieşită din 
tiparniţa lui Gutenberg. Dar pentru asta ar trebui să mă întorc 
la anii agitaţi ai ocupaţiei franceze, când cărţile scoase din mănăs¬ 
tirile întregii Europe rătăceau pe continent precum păsările mi¬ 
gratoare. Dar priviţi, ce minune, surprizele librarului de-abia 
încep, căci acum contemplă cele cinci volume legate în piele de 
pe raftul de sus. Se încruntă în timp ce citeşte titlul de pe co¬ 
toare: Sfântul Augustin, Legenda Aurea, Sfânta Teresa, Vechiul 
Testament (în două volume). E neîncrezător, încă nu le deschide. 
Sunt de mărime inegală, pielea legăturii pare ieşită din acelaşi 
atelier. Poartă marca fostei biblioteci de la Santa Caterina, o 
roată dinţată, simbol al martiriului suferit de patroana mănăstirii. 
Şi încă una, mult mai puţin vizibilă, pe pagina de gardă poste- 
rioară: o rămurică de salcâm cu şapte frunze, a cărei semnificaţie 
m-a chinuit şi pe mine mulţi ani. Dar, atenţie, Ângel Brancaleone 
se pregăteşte să deschidă un volum. Surpriza pe care-o s-o aibă 
mi-o aminteşte pe a mea din ziua în care un negustor mi-a pus 
în mână cele cinci minunăţii. „Sunt lupi în blană de oaie“, m-a 
prevenit el, trăgându-mă în odaia din spate a prăvăliei. N-am 
priceput ce voia să zică până n-am deschis prima carte. Se nu¬ 
mea Histoire de Dom B... Portier de Chartreux, era scrisă de Jean 
Charles Gervaise de Latouche, era prima ediţie, cea din 1741. 
Era ilustrată cu scene de călugări dedându-se păcatelor cărnii. 
Mulţi călugări şi multe, foarte multe păcate. Erau şi măicuţe, şi 
scene în care se amestecau cu toţii într-o devălmăşie veselă. Iar 
celelalte erau de aceeaşi teapă! Cărţi frumoase, delicios de spur¬ 
cate. Ce cadou pentru spiritul plictisit al unui om singur. 

Le-am cumpărat pe loc, păstrându-le aparenţa de cărţi reli¬ 
gioase, pe care negustorul le-a justificat astfel: „Or fi fost ale 
unui călugăr care le-a dat la legat pentru ca nimeni să nu-i des- 


410 



copere gusturile literare". De atunci, nu adormeam fără să răs¬ 
foiesc vreuna. Fie că erau înţeleptele cuvinte ale lui Andreas 
Capellanus din al său Tractatus Amoris, fie fineţea erotică a lui 
Boccaccio din al său Decameron, sau stampele biblico-pornografice 
din Erotika Biblion de Mirabeau, nu mă lua somnul până nu 
petreceam câteva clipe fericite cu aceste pagini. Astfel că văzând 
că închei târgul, domnule Brancaleone, că înveleşti cu grijă căr¬ 
ţile în hârtie pentru ca drumul să nu le strice, că faci un morman 
pe care-1 încarci într-un cărucior pe care l-ai lăsat jos, nu pot 
decât să-ţi urez să te bucuri la fel şi dumneata. Nu te însoţesc 
pentru că mă aflu fatalmente legat de aceste ziduri, aici voi r㬠
mâne încă nişte decenii, deşi nimic nu va mai fi la fel fără co- 
morile mele. îmi este de ajuns ca, din când în când, cineva să se 
întrebe ce alţi ochi s-au delectat cu aceste litere, aceste istorii şi 
aceste gravuri: în clipa aceea voi redeveni prezent. Acesta este un 
alt mod în care ne materializăm noi, fantomele: în memoria 
celor vii. La fel cum, între paginile cărţilor vechi, se ascund su¬ 
fletele celor care le-au iubit, vieţuind împreună cu hârtia şi cer¬ 
neala, în bună înţelegere, în veci. 

Acestea fiind spuse, şi ca să nu devin la rândul meu agasant 
precum cele două domnişoare, îmi iau rămas-bun, domnule Bran¬ 
caleone. Nu ne vom mai vedea. Voi rămâne aici, punând pe jar 
imaginaţia Eulaliei şi Măriei Francisca Lax, ca să le fiu alături în 
seara morţii tatălui lor, când ele vor fi tot nemăritate în ciuda 
dorinţei lor şi întrebându-se care să fie motivul, dând vina pe 
mine şi căutându-mă în toate ungherele întunecate. Voi con¬ 
tinua să le picur ocări în urechi chiar şi în ziua, destul de depăr¬ 
tată, dar atât de limpede de parcă aş fi citit-o undeva, când în 
casa asta va veni şi va rămâne nepotul lor Rodolfo, întâiul născut 
al unchiului lor din Vie, cel care a găsit sipetul cu monede de 
aur. în ziua aceea, oraşul va fi altul, casa şi cu mine vom avea alt 
stăpân şi zilele numărate, căci o fantomă lipsită de un loc pe care 
să-l păzească se spulberă. Aceste ziduri se vor prăbuşi, făcând loc 
altui bulevard larg, iar Rodolfo Lax va visa la alt loc pe care să-l 
păzească. Dar nimic din toate acestea nu e important acum, 
domnule Brancaleone, despre asta se va vorbi altă dată. E timpul 
să ne luăm adio. De la lucruri şi de la cei care le-au posedat. Ele 
îşi urmează cursul. Noi nu avem o altă viaţă. 


411 



Nestor Perez de Leon ajunse la Banca din Barcelona la ora 
patru fără patru, după cum constată uitându-se la ceasul de bu¬ 
zunar. Se gătise cu ce avea mai bun în garderobă, ca să pară un 
om fără griji financiare. A cere favoruri e penibil când e limpede 
că îţi arde buza. Cele cincisprezece minute care îl despărţeau de 
întâlnirea fixată treceau mult prea încet. Rămăsese în trăsura 
închiriată, cu perdelele trase, recapitulându-şi strategia pe care o 
rumegase o noapte întreagă şi o schimbase de şase ori. Mai erau 
şapte minute când îi porunci vizitiului să tragă în faţa intrării. 
Coborî sprijinindu-se în baston, căci guta îi dădea din nou de 
furcă şi, şchiopătând, pătrunse în clădire. Urcatul scărilor îi luă 
ceva timp şi avu nevoie de ajutorul servitorului. Ajuns sus, se 
pomeni intr-un hol mozaicat precum o tablă de şah, înconjurat 
de uşi înalte. Ai fi zis că prin ele intrai intr-un templu sau poate 
direct în paradis. Un tânăr elegant ieşi să-l primească. 

— Domnul Perez? 

— Perez de Leon, zise el încă gâfâind. 

— Urmaţi-mă, vă rog, domnule Perez. 

Prima umilinţă încasată a fost mila din privirile junelui celui 
sprinten, silit să-şi potrivească pasul cu al lui. în fine, omul s-a 
oprit înaintea unei uşi, a deschis-o cu un gest de majordom şi 
l-a lăsat să intre. 

Interiorul era extrem de auster. O masă mare cu tăblie lu¬ 
cioasă precum oglinda, o duzină de scaune în jur, trei ferestre 
mari în plin cintru care dădeau spre Rambla, pereţi goi. Pe masă, 
călimară, toc şi mai multe dosare cu hârtii. Aşezată în capul 
mesei aştepta femeia care îi ţinea locul lui Josep Xifre, flancată 


412 



de doi tineri în redingotă. Prezenţa ei l-a tulburat mai mult de¬ 
cât prevăzuse. Motivul era ţinuta ei, total nepotrivită cu locul: 
purta doliu strict. Rochia, şalul, mănuşile şi mai ales voaleta 
densă ca noaptea. Avea talie fină, o siluetă frumoasă şi mâini 
delicate, după cum constată în momentul în care ea îşi scoase 
mănuşile. Prin contrast, mişcările îi erau ferme şi pline de sigu¬ 
ranţă. De o parte şi de alta, cei doi tineri făceau figură de lăncieri 
gata să o apere, dar nu era cazul. 

— Bună ziua, domnule Perez, spuse femeia. 

Perez se apropie de grup, îşi trecu bastonul în stânga, îşi scoase, 
nu fără dificultate, pălăria din cap, ţinând-o în aceeaşi mână şi 
strânse mâinile celor doi bărbaţi. Când să se aplece pentru săru¬ 
tarea de mână, femeia îl opri cu un ordin: 

— Luaţi loc, domnule, şi-i arătă un scaun la mare distanţă 
de cei trei. 

Perez se execută, îşi sprijini bastonul de alt scaun, îşi scoase 
mănuşile şi grăi: 

— Dacă-mi permiteţi, doamnă, aş vrea să încep prin a-mi 
manifesta uimirea şi neplăcerea. Până acum câteva zile, motivul 
care ne-a adus aici îmi era complet necunoscut. De ani de zile 
de afacerile mele se ocupă un om competent care n-a făcut nici 
o greşeală. Cu toate acestea, aici s-a dovedit mai puţin calificat 
decât credeam, căci în timp ce eu eram convins că se plăteau toate 
ratele convenite, el îmi cheltuia banii aiurea. Sper să mă credeţi 
pe cuvânt că niciodată nu am acţionat cu rea-ştiinţă şi nici n-am 
avut de gând să înşel această casă, condusă de un om pe care-1 
admir şi-l respect. Sunt aici ca să dovedesc că aşa este. Nu mă 
ascund, doresc să vorbim pe faţă şi să găsim o soluţie satisfăc㬠
toare. E o problemă tare neplăcută pentru mine şi cea mai mare 
dorinţă a mea este să o rezolvăm. 

— Fireşte, domnule Perez, spuse femeia cu glas hotărât, f㬠
când să tremure uşor voaleta. Nici pentru noi nu e o plăcere şi 
dorim să rezolvăm afacerea fără întârziere. 

Perez de Leon se simţi mai uşurat. Parcă îi intra mai mult aer 
în plămâni. întrevederea începea bine. Avu timp chiar şi să vadă 
ce se petrece pe Rambla. în afară de soldaţii care făceau, ca de 
obicei, manevre militare în dreptul garnizoanei Atarazanas, echipe 


413 



de muncitori se agitau deschizând o poartă în josul zidului, 
pentru ca Rambla să comunice cu marea. La ce bun, se mai în¬ 
trebă el, o poartă tocmai acolo, atât de departe, şi cui să-i folo¬ 
sească, din moment ce dincolo de zid nu erau decât cheiuri 
murdare şi apă sărată. Dar abandonă repede aceste meditaţii şi 
reveni la prezent, zâmbitor: 

— Mă liniştesc vorbele dumneavoastră, doamnă, şi vă sunt 
recunoscător. în ultimul timp n-am prea avut vânt din pupa. 
Afacerile mele au avut de suferit din cauza calamităţilor politice, 
ştiţi, schimbările astea, războiul civil interminabil... din care cauză 
cei mai buni au avut de suferit, nu-i aşa? Colac peste pupăză, 
nici cu sănătatea n-am stat prea bine, plus singurătatea... 

— Nu sunteţi căsătorit, domnule Perez? a întrebat femeia pe 
un ton neutru. 

Perez îşi zise că e momentul să-şi înduioşeze interlocutoarea 
cea glacială şi încercă să joace rolul bărbatului ultragiat, dar în 
acelaşi timp al cavalerului elegant care nu vorbeşte de jignirile 
primite de o femeie, cu atât mai puţin în prezenţa altei femei. 

— Am fost, da - simula el o nostalgie pe care n-o simţise nici¬ 
când -, dar mi-am pierdut soţia din cauza unei grave greşeli pe 
care a facut-o. După nişte ani am avut nefericirea să-i plâng 
moartea... 

îşi storcea creierii să mai adauge ceva care să sporească dra¬ 
matismul, dar femeia l-a întrerupt: 

— O poveste foarte tristă. 

— într-adevăr... permiteţi-mi să nu intru în detalii. Este atât 
de dureros... 

— Cunosc amănuntele. Din câte ştiu, soţia a fost condamnată 
pentru adulter. 

Acest cuvânt rostit de o doamnă, cât şi dezinvoltura cu care 
atacase subiectul l-au cam dezarmat. 

— Da... aşa e. 

— Şi a fost? 

— Poftiţi? 

— Adulteră. A fost? 

Nu se aşteptase la asemenea interes pentru viaţa sa privată. Dar, 
în fine, fiind femeie, poate că o interesau istoriile sentimentale. 


414 



Pesemne că era mai urâtă ca moartea dacă-şi ascundea chipul sub 
vălul acela des. Asta era explicaţia, de aia era curioasă, ajunse el la 
o concluzie. Tocmai căuta un răspuns, când ea schimbă subiectul: 

— Dar nu ne aflăm aici pentru a ne aminti de tragedii tre¬ 
cute, ci pentru a găsi soluţii, nu-i aşa? 

— Sigur, sigur, încercă să-şi revină Perez, dar glasul încă îi 
ezita, deşi voia să pară sigur pe el: Vedeţi, m-am gândit mult, am 
întors povestea pe toate feţele şi nu mă consider vinovat. Ceea 
ce nu înseamnă că n-o să vă plătesc datoria contractată cu banca, 
nu mă înţelegeţi greşit, numai că ar fi corect să găsim o moda¬ 
litate rezonabilă de a o face. 

— Ce înţelegeţi prin modalitate rezonabilă? 

— Păi, uitaţi, nu vreau să par strâns la pungă, doamnă, nu¬ 
mai că tocmai acum am pornit mai multe afaceri şi abia dacă am 
bani peşin. Mă gândeam la posibilitatea unei refinanţări în be¬ 
neficiul ambelor părţi: banca va putea câştiga mai mult prin 
noile dobânzi, iar eu voi avea o posibilitate de plată confortabilă, 
conform posibilităţilor mele actuale. 

— Mă tem că aşa ceva nu este cu putinţă, domnule Perez, 
grăi vocea pe tonul lui Zeus la finalul unei tragedii greceşti. Nu 
admitem alte întârzieri şi nici alte refinanţări. Consiliul de ad¬ 
ministraţie nu admite. Mai ales în lumina antecedentelor. Astfel 
că singura soluţie e lichidarea datoriei. Adică să plătiţi toată suma. 
Asta e suma, extrase ea o hârtie dintr-un dosar. 

Suma era atât de mare, că pe chipul lui Perez se aşternu un fel 
de zâmbet nervos. Doar în anii lui cei mai buni ar fi avut cum s-o 
plătească. Din păcate, anii cei buni rămăseseră undeva departe şi 
nu lăsaseră nimic în urmă. Omul păli. Se uită pe geam, muncitorii 
lucrau de zor, dar el nu văzu nimic. Respira cu greutate. 

— Nu am suma asta, doamnă. Dacă-mi daţi ceva timp, 
poate fac rost de o parte. 

— Nu pot să vă dau nici un răgaz, domnule Perez. Dacă nu 
puteţi plăti, punem în execuţie cele stipulate în contractul de 
împrumut. 

— Chiar aşa? Nu mă lăsaţi nici măcar să încerc? Şi dacă aş¬ 
teptăm să se întoarcă domnul Xifre din voiaj şi reluăm afacerea 
ca nişte oameni civilizaţi? 


415 




— Nu vi se pare că sunt destul de civilizată? sună întrebarea 
ce făcu să tremure voaleta, lucru care-1 tulbură nespus. 

— Fireşte că da, doamnă. Sunteţi o femeie civilizată, admira¬ 
bilă. Numai că nu sunt obişnuit să fac afaceri cu o doamnă. Ce 
vreţi, sunt demodat. M-aş simţi mult mai în largul meu dacă aş 
putea vorbi cu un... 

— Poate pentru că mie nu-mi puteţi oferi serviciile acelor 
domnişoare din piaţa Veronica? 

S-a lăsat o tăcere penibilă, mai ales pentru Perez de Leon. în¬ 
cepea să vadă că treburile se îndreptau într-o direcţie opusă. 
N-avea s-o înduioşeze pe văduva neagră care părea să ştie totul des¬ 
pre el. Şi nici să-şi salveze casa, afacerea, reputaţia. O catastrofa. 

— Hai să terminăm odată, domnule Perez. Documentele - 
la un gest al ei, cei doi începură să scoată acte din dosare şi să le 
întindă pe masă. Aici aveţi actul prin care renunţaţi în favoarea 
băncii la proprietatea cu care aţi girat datoria. Un grup de case 
situat între Argentona şi Mataro împreună cu terenurile aferente. 
Semnaţi aici, vă rog. 

Perez îşi căută ochelarii prin toate buzunarele, un fel de balet 
nervos, îi găsi, şi-i puse pe nas, privi documentul. 

— Refuz să semnez în absenţa consilierului meu financiar! 

— Vă referiţi la judecătorul Tosquillas? A fost aici chiar în 
dimineaţa asta şi a semnat o hârtie prin care e de-acord cu tot ce 
vă propun. Vreţi să o vedeţi? 

Actul a ajuns sub ochii lui Perez, tot mai uluiţi. 

— V-aţi vorbit? 

— Nu fiţi atât de dramatic, domnule Perez. Din câte ştim, 
i-aţi dat acestui domn puteri depline. 

— Desigur, era consilierul meu fiscal! 

— N-ar fi trebuit, a rostit ea dulce, clătinând din cap şi din 
văl. E un om care se conduce după principii îndoielnice. 

— Vedeţi? Recunoaşteţi şi dumneavoastră! Atunci de ce nu 
mă lăsaţi să caut o soluţie în felul meu? 

— Felul dumeavoastră nu ne convinge, domnule Perez. 

— Am înţeles, preferaţi să-mi puneţi sechestru. Am plecat! 
N-am ce vorbi cu oameni care nu vor să mă asculte, şi-a pus el 
pălăria pe cap, a apucat bastonul şi a dat să se ridice, dar ea l-a 
întrerupt iar. 


416 



— Cum doriţi, dar e absurd să negaţi evidenţa. Când aţi con¬ 
tractat împrumutul, aţi girat cu casa. Semnătura dumneavoastră 
şi legea ne îndreptăţesc să procedăm astfel. Vă previn că pe cale 
judecătorească vom ajunge la acelaşi rezultat, doar că mai lent şi 
cu mai multe cheltuieli. Bani pe care va trebui să-i scoateţi din 
buzunar, fireşte. 

Perez s-a prăbuşit. Dacă nu fizic, în mod sigur pe dinăuntru. 
L-a blestemat pe Tosquillas pentru că-1 trădase. Şi-a blestemat 
opacitatea faţă de chestiunile comerciale, pe care nu le pricepuse 
niciodată şi le delegase altora. A blestemat-o pe femeia de oţel 
care reuşise să-l scoată din ţâţâni. Şi a blestemat iremediabilul 
care se anunţa, căci înţelesese că nu era nimic de făcut. Că semna 
sau nu, că se indigna sau nu, că pleca sau rămânea, casa din 
Mataro era pierdută. Printr-un gest, a dat de înţeles că doreşte 
să vadă din nou documentul, care între timp îşi reluase locul în 
dosar, a înmuiat tocul în călimară şi şi-a depus semnătura, care 
a ieşit strâmbă şi urâtă ca el. 

— Sunteţi mulţumită? Acum pot pleca? a trântit el cu obrăz¬ 
nicie, scoţându-şi ochelarii cu un gest repezit. 

Unul din cei doi paladini era gata să-l pună la punct pentru 
aroganţă, dar femeia l-a oprit cu o mişcare calmă, după cum îi 
era felul. 

— Mă tem că nu, a zis, prezentându-i alte documente. Mai 
e o problemă. Vedeţi, proprietatea din Mataro s-a depreciat în 
ultimul timp, după cum veţi constata consultând acest raport f㬠
cut de experţi. Vina o poartă războiul şi noile planuri urbanistice, 
doar ştiţi bine ce se petrece în Barcelona. Astfel că, fatalmente, 
casa nu acoperă datoria. Conform contractului, ne vedem siliţi să 
luăm în calcul restul proprietăţilor care să acopere suma totală. 

Livid, Perez a cerut să vadă raportul. în timp ce femeia în 
negru aştepta răbdătoare, şi-a căutat încă o dată ochelarii prin 
toate buzunarele, i-a pus pe nas cu o mână tremurătoare şi a ci¬ 
tit. Cu adâncă oroare, a constatat că diferenţa rămasă după se¬ 
chestrul casei tot uriaşă era şi s-a întrebat cum de e posibil, unde 
sunt toţi banii ăia pe care nu-i avusese niciodată în mână, de ce 
naiba nu citise atent hârtiile pe care le semnase atunci, inclusiv 
clauzele referitoare la dobânda abuzivă şi care-1 aducea acum la 
ruină. 


417 



— Ştim că sunteţi proprietarul unui palat de pe strada Pi. 

— Da, acolo locuiesc. Dacă mi-1 luaţi, rămân fără nimic. 

— Ştiu, domnule Perez, de aceea vă propunem o soluţie. Con¬ 
form sentinţei de condamnare a soţiei dumneavoastră, care 
includea inventarul bunurilor care treceau în proprietatea dum¬ 
neavoastră, aţi primit şi anumite bijuterii. Ştiţi despre ce vorbesc? 

— Nu le mai am, le-am dăruit. 

— în acest caz, vă sfătuiesc să le recuperaţi pentru că pro¬ 
punerea noastră, aprobată de domnul Xifre, are legătură cu ele. 
Concret, vă lăsăm să mai staţi doi ani în casa aceea cu o condiţie: 
să ne daţi bijuteriile. Iată descrierea lor: un medalion cu acva- 
marin şi cerceii afarenţi, totul montat în aur. Semnaţi aici şi 
ne-am înţeles. Un răgaz de doi ani pentru a vă căuta altă casă nu 
e de ici, de colo, cred eu. 

— Şi dacă nu vă dau bijuteriile? 

— Ne vom vedea siliţi să vă evacuăm. 

— Şi dacă n-am unde să mă duc? 

— Asta nu mai e treaba mea. 

Perez transpira abundent şi nici nu-i trecuse prin minte că 
există un subînţeles în toate acestea. Uituc cum era, nici măcar 
nu recunoscuse vocea Carlotei de sub vălul cel negru. Se gândea 
doar la el, la afacerile lui, iar situaţia era îngrijorătoare. într-o 
ultimă izbucnire de demnitate, încercă să ceară clemenţă, pu¬ 
nând pe tapet boala, singurătatea, afacerile care mergeau prost. 
Nu reuşi să o impresioneze. în cele din urmă, epuizat, Perez de 
Leon îşi depuse semnătura pe actele întinse în evantai. în timp 
ce secretarii puneau actele ruinei sale într-un dosar nou, Perez se 
prăbuşi în scaun şi grăi: 

— Ştiţi ceva, doamnă? Când am plecat de acasă, credeam că 
o să-mi fie uşor să discut cu o femeie. îmi imaginam, naivul de 
mine, că veţi da dovadă de un pic de duioşie tipică sexului slab. 
Dar, după ce v-am cunoscut, nu-mi doresc decât să nu mai 
cunosc nicicând pe cineva cu o inimă atât de rece. Sunteţi fiinţa 
cea mai lipsită de milă pe care am cunoscut-o vreodată! 

Carlota avu impulsul să-şi ridice vălul de pe obraz în chip de 
răspuns, dar îşi zise că nu merită osteneala. 

— Aşa funcţionează lumea aceasta, domnule Perez. 


418 



Corespondenţă între domnul Perez şi Preasfinţia Sa M. N. 


< -P/teas{inţia QJoast/tă, p/iietene, toea/tăş de su{e/tinţă şi mă/itu/iisi/u, 

Sunt dispe/tat. ijUă contant cu o se/tie de necagu/ti tekibide. cAlm pie/tdut 
totul c P/iop/iietăţide din ijMata/to mi-au {ost puse sub seefiest/iu. 'tfeweide carte 
stăteau acodo au {ost /tidicate de podiţi a cam mi-a încfiis şi a{aee/tea din 
^Ba/tcedona. < 3ot ce-mi mai /tămânea ca să pot Mi cât de cât demn c/ta padatud 
de pe st nada c Pi, da/t şi aceda na ajunge în mâini de şacadido/t de da ^Banca din 
^Ba/tcedona, cam m-au Mtat cu disp/teţuC şi indi{e/tenţa cui/enitc ceftşeto/tiCoft. 
u4m înce/tcat să i/ând obiecte de de uadoake pe cam de posed, da/t nici aici n-am 
acut no/toc. QWague/t, cunoscutul antica/t, n-a i//iut să euwpe/te codecţia de incu- 
nabufe, spunând că jumătate dint/te ede sunt {u/tate, ia/t ceadadtă jumătate sunt 
copii {adsi{icate. QJă eine să cmdeţfi^Din pa/ttea unui dib/ta/t de eagă? Copii 
{adsi{icate? ^acă a/t şti cât am pdătit pent/tu ede! $n{umu/tatud de ed nici n-a 
i/rtut să audă, nici măca/t când i-am spus că mi de t/ânduse un codabokatok ad 
său. ( 3îtancadeone? uAtunci du-te să-i ce/ti dui socoteală, acum a/te o dibmie efua/t 
aici, pe stftada < tfe/tnando ^-VAQ! c 5fi/teşte, i-am /teamintit cu cine a/te de-a {ace 
şi i-am spus că nu accept să mă t/tatege de da egal 1 da egal ©b/tagnicud mi-a 
rtâs în nas, ba a înd/tăgnit şi să mă ameninţe cu denunţa/tea {u/ttu/tifioft. Cum 
c/tedeţi că ea ieşi ţa/ta asta da dumină cu asemenea oameni? 

(.Afumai că neno/toci/tide mede nu se te/tmină aici. ( De-abia acum cine ce e 
mai /tău. ‘AJă a{ecteagă şi pe domnia eoast/tă, şi nimic nu mă înt/tteteagă mai 
mudt decât să eă eăd tâ/tât în p/tăpastie din cauga mea. Căci ta/te mă tem că, 
dacă ceea ce eă spun ea me/tge mai depa/tte şi dacă e adeeă/tat că duşmanii mei 
au pus mâna - nu ştiu cum - pe doeegide de ca/te spun, şi domnia eoast/tă ea 
t/tebui să daţi seamă în {aţa instanţedo/t supe/tioa/te. Ca să n-o mai dungesc, a{daţi 
că sc/tisoftide pe ca/te cu atâta candoa/te ni de-am sc/tis se a{dă acum în mâinide 
şobodanudui tuftbat ca/te e uAdos şi ca/te ameninţă să de {odosească pent/tu a-mi 
dist/tuge de{initie neme/titata mea /teputaţie. Sunt cueintede dui. uA mea este 


419 



nedume/ti/iea, căci nu pfticefj cum a putut cineea să pună mâna pe sc/tiso/tide pe 
ca/te ui de-am ti timiş în toată pe/tioada asta şi p/tin ca/te s-a cimentat /tefiaţia 
noast/tă; c/ted că spioni se a{dă peste tot, chia/t şi da episcopat şi în (locuinţele 
pa/tticuda/te ade ma/tido/t oameni ai ^Bise/ticii. c P/tecis că un ast{ed de neme/mic a 
abugat de înc/tede/tea uoast/tă pent/tu a {u/ta co/tespondenţa pe/tsonadă. $mi ima¬ 
gineg su/tp/tiga pe ca/te a auut-o descope/tind terna sc/tiso/tido/t noast/te şi p/te- 
{e/tinţede excent/iice ade Sfinţiei QJoast/te în mate/iie amo/toasă. $a/t de aici şi 
pană a p/to{ita de scandad e doa/t un pas. 

^Vă spun asta pent/tu ca împ/teună să înce/tcăm să scăpăm de b/taţud justi¬ 
ţia/t ad dui Jldos, pe ca/te mi-d imagineg {/tecându-şi măinide de bucu/tie din cauga 
acesto/t mate/tiade comp/tomi(ătoa/te. ‘-Pe u/temu/ti aş {i /tegodeat inconuenientud 
înt/t-o singu/tă noapte, da/t, cu uiste/tia goadă şi dipsit de posibiditatea de a-i pdăti 
pe cei ca/te m-a/t putea ajuta, mă găsesc pent/tu p/tima dată da che/temud so/tţii. 
^TDeşi încep să c/ted că soa/tta mă detestă şi ea. deocamdată, în aşteptam 
unei /tegoduţii, t/tibunadud m-a /teuocat din {uncţie. Spe/t doa/t ca ace(aşi duc/tu să 
nu se Itepete şi da niuedud supe/tio/t ad dise/ticii ca să nu ne uedern în situaţia 
de a ne consoda /tecip/toc pent/tu că am acţionat atât de imp/iudent. 

$n udtima misiuă, d/tagă pWetene, îmi întindeaţi o mănă pe ca/te n-o uit. 
Qi/teau să o st/tăng. oMu u-am ce/tut niciodată cu atâta since/titate ca agi să ne 
cunoaştem în s{â/tşit. oMe-am mângâia /tecip/toc, cuuintede unuia a/t {i p/tecum 
duminiţa de da capătud tunedudui pent/tu cedădadt. QJă /tog deci să ueniţi da umida 
mea casă. Qieţi {i p/timit simpdu, da/t cu inima deschisă, şi mă ueţi ajuta în 
aceste ceasu/ti neg/te pent/tu amândoi. QJă aştept ne/tăbdăto/t. 
u4d uost/tu, 

cAfesto/t ‘Pe/teg de S£eon 


Şobodan de hagna, idiotude de “-Pe/teg, 

oMu uoi găsi niciodată cuuintede ca/te să evp/time {e/tici/tea pe ca/te mi-a 
p/todus-o sc/tisoa/tea dumitade. Sfungud timp în ca/te a t/tebuit să-ţi înghit mu/tdă- 
ftiide şi-a găsit în cede din u/tmă /tăspdata me/titată în noianud de necagu/ti pe ca/te 
gici că de ai. tjUă bucu/t, domnude. tjUe/tiţi tot /tăud pe ca/te-d păţeşti şi tot n-a/t 
{i de-ajuns. 

$mi imagineg mi/ta/tea ca/te te-a cup/tins citind aceste cuuinte, sc/tise de ace¬ 
eaşi mână ca/te-ţi t/timitea misiuede p/tecedente doddo/ta de t/o/tbe bune. sosit 
edipa, domnude magist/tat, să-mi deguădui jocud, ca/te nu mai a/te sens să con¬ 
tinue, căci am obţinut ce do/team. ‘P/tostia şi în{umu/ta/tea dumitade neţă/tmu/tite 


420 



te-au ţăcut o p/tadă uşoa/tă pent/tu ultima păcăficafiă, ultimă şi deţinitu/ă, căci 
totul a ai/ut ca scop ca de data asta să nu te mai poţi pune pe picioa/te. 

fîşti gata să augi adei/ă/tu/tile du/te/toase? 3ată-( pe p/timul: nu sunt ca/tdi- 
nal, nici episcop, ci un umil capelan ţ/tanceg pe ca/te l-ai cunoscut pe u/temu/ti 
în casa bunului meu stăpân, Qdcto/t c P(iilibe/tt Quillot. Ştiind că memo/tia ţi-e 
la ţel de scu/ttă p/tecum statu/ta, îţi /teamintesc că /tăspund la numele de 2e/taţîn 
Qi/tabancas, deşi în ultimul timp mi-am luat (lete/tonimul t_AWimus c_Alul, adică, 
pe limba noast/tă t/ulga/tă, i_AWimul cAlecunoscut, un nume ca/te s-a pot/tii/it m㬠
nuşă umb/iei în ca/te m-am t/tansţo/tmat şi de unde, c/ted că deduci acum, de/tifă 
iniţialele pe ca/te bine le cunoşti. 

Qlmb/ta de ca/te-ţi spun, adică eu, aţlat la apusul i/ieţii, şi-a dedicat ulti¬ 
mele eţo/ttu/ti pent/tu a salt/a ceea ce c/tedeai că dist/tugi. începând cu acei copii 
nei/inoi/aţi, ctie/tubinii pe ca/te-i t/timiteai pe /tând pent/tu un supliciu /tuşinos în 
numele uno/t patimi împot/tii/a natu/tii şi al unei lăcomii nemă/tginite. Cu toţii sunt 
bine, sănătoşi şi gata să depună mă/ttu/tie la p/tocesul ca/te nu ea mai întâ/tgia 
mult şi ca/te te ea duce neg/teşit la înc(iisoa/te. L^Uagist/tatul u4los, ca/te mă ono- 
/teagă cu p/tietenia sa de ani de gile, ea aeea g/tijă ca totul să se pet/teacă ţă/tă 
întâ/tgie/te şi justiţia să te gd/tobească aşa cum thebuie. Sunt ani de gile de când 
aşteptăm această clipă. 

u4m eegbeat şi asup/ta câto/tea dint/te sefteitofti, pe ca/te i-am inţilt/tat eu 
însumi în casa dumitale; asup/ta t/teptatei şi opo/ttunei deg/tadă/ti a tâmpitului de 
eTosquilIas, atât de do/tito/t să t/tăiască din mită, că n-a ţost neeoie decât de 
spo/ti/tea sumei pent/tu ca să ţie ma/tioneta mea, nu a dumitale; am sup/taeeg(ieat 
pe/tsonal aţace/tile pe ca/te le aeeai cu ^Banca din ^Ba/tcelona, ţăcând aşa încât 
să-ţi semnegi sentinţa şi, mai ales, să /testitui toate bunu/tile, mobile şi imobile, 
pe ca/te le-ai ţu/tat ţă/tă sc/tupule de la singu/ta ţiinţă ca/te de-a lungul mige/ta- 
bilei sale i/ieţi a ţăcut g/teşeala să te iubească. $a/t dacă în inconştienţa du¬ 
mitale ţă/tă limite încă mai c/tegi că te poţi agăţa de t/iaţă în timp ce ea gace 
sub pământ, te sţideg să descfiigi mo/tmântul ca/te poa/ttă numele celei ce ţi-a 
ţost soţie şi să citeşti cui/intele epitaţului. 

fî momentul despă/tţi/tii, c Pe/teg. ‘cTe sţătuiesc să-ţi dedici ultimele o/te de 
libe/ttate unei plimbă/ti şi unui act de pocăinţă. 2au te poţi duce la cu/u/e, dacă 
te simţi în sta/te. Qlltima mea do/tinţă e să put/tegeşti înt/ie gidu/tile umede ale 
ca/tce/tei de la 2an tjUiguel. Şi ca şobolanii să nu moa/tă ot/tăi/iţi det/o/tându-ţi 
cadau/tul, bietele animăluţe. 
u4l dumitale, 

JV. 


421 



După ce Nestor Perez de Leon termină de citit scrisoarea lui 
Girabancas, se simte precum un balaur provocat de un şoricel. 
Trimite un servitor să-i aducă la scară un fiacru, pune pe el ce 
găseşte mai întâi, coboară scările mânat de propria-i furie, ui¬ 
tând de piciorul beteag, se înarmează cu o bâtă adusă din piv¬ 
niţă şi strigă la vizitiu, chiar înainte ca acesta să apuce să închidă 
portiera, să-l ducă la Cimitirul Nou. Exact ce i-a scris corespon¬ 
dentul cel trădător, dar de fapt simte nevoia să se convingă. E 
prostul care caută dovada prostiei sale, bietul de el. 

Ajunge la cimitir, nu se opreşte în faţa îngerului cu goarnă 
care anunţă învierea morţilor sau la alte morminte. Se îndreaptă 
direct, învingându-şi durerea şi cu bâta în mână, spre mormântul 
Carlotei. îngerul întristat parcă surâde bucuros. Pe piatra de 
mormânt e gravat epitaful care astăzi înseamnă altceva: .Adevărul 
va ieşi la iveală". 

Cred şi eu c-o să iasă la iveală, îşi zice Perez, disperat şi ars de 
furie, în timp ce izbeşte piatra, distrugând numele funebru, cele 
două date şi epitaful care-şi râde de el. Loveşte în neştire, sparge 
marmura, apoi lemnul uscat al sicriului, pentru o clipă are im¬ 
presia că din groapă va ieşi un trup sfrijit şi uscat, aproape că se 
teme să nu-1 înfrunte aşa cum n-a făcut-o cât timp era în viaţă 
şi să-l ia la întrebări precum o prinţesă repudiată de prinţul ei, 
tâmpită de ea. Abia după ce sparge bine sicriul de lux comandat 
de Xifre se convinge că ultragiul e adevărat şi că adevărul clamat 
de epitaful distrus dovedeşte cât de prost a fost. 

Se întoarce la fiacru, vizitiul tresare văzându-1 murdar, trans¬ 
pirat şi fără bâtă. Dă adresa judecătorului Tosquillas şi porneşte 


422 



pe dată la drum. Acum a devenit o fiară de neoprit, mânată de 
patimi extreme: răutate, ruşine, mândrie, furie, umilinţă. în faţa 
casei de pe strada Gignâs, unde locuieşte cel care l-a înşelat, min¬ 
ţit şi reprezentat atâţia ani, nici nu aşteaptă ca vizitiul să aşeze 
scăriţa, sare jos gemând de durere, dar e atât de pornit că nu 
bagă de seamă. 

Judele Tosquillas tocmai s-a aşezat să ia o gustare săţioasă. 
Ciocolată, pişcoturi, franzelă, fructe proaspete, limonadă şi un 
castron cu frişcă. Totul pe o tavă de argint. La masă, cu un şer¬ 
vet legat precum o baveţică, judecătorul e gata să devoreze toate 
acele dulciuri. 

— Ridică-te, fiu de căţea! urlă Perez de Leon, care a intrat 
neanunţat, trecând ca o furtună şi împingând servitorii în lături. 

Tosquillas se schimbă la faţă, ceaşca de ciocolată se răstoarnă 
pe tavă, răspândindu-şi parfumul divin. Abia are timp să îm¬ 
pingă un pic tava, că Perez de Leon îl înşfacă de cămaşă, după 
ce i-a trântit baveţica pe jos. E limpede că nu a venit în vizită de 
curtoazie. 

— Ai să-mi dai o explicaţie înainte să te fac praf, hienă ce 
eşti? - astfel ar voi el să afle de ce a fost trădat după atâţia ani. 

— Mi-au dat o grămadă de bani... zice omul, absolut sincer. 

— Cine? Cui te-ai vândut? 

— Au fost mai mulţi. 

— Girabancas, şi mai cine? 

Discuţia nu decurge foarte elegant. Perez l-a apucat pe jude 
de gât, acela caută să scape. Nu reuşeşte, drept care vorbele îi ies 
repezite. 

— Nu ştiu... o doamnă văduvă. 

— Văduva cui? 

— A lui Guşi. Femeia care v-a primit la bancă, domnule. 

— A, da, începe el să lege firele şi tare-ar dori să-i taie limba 
judecătorului. Şi mai cine? 

— Librarul ăla care îi ajută. 

— Ce librar? Francaleone, cumva? 

— Adică Branca... Şi mai e şi slujnica aceea, Mărgărită. 

— Cine dracu’ e Mărgărită? Nu-mi ştiu servitorii după nume. 

— Are faţa arsă, domnule. 


423 



— A, pocitania aia. Şi ea face parte din complot? 

— Şi Alos, domnule. Are nişte scrisori. In care oferiţi anu¬ 
mite servicii sexuale unui episcop. 

— Taci! urlă Perez ca un posedat. 

Tosquillas începe să-şi dea seama că a făcut o afacere proastă. 
Suma dată de Girabancas era importantă şi cauza, nobilă, dar 
când însăşi viaţa ţi-e în joc cauzele nobile şi greutatea pungii 
parcă nu mai contează. 

— Unde stă doamna aceea? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Ba ştii, năpârcă. Spune! 

Omul nu mai poate vorbi, abia reuşeşte să sufle „mă sufoc“. 
Nestor Perez de Leon scoate din cizma dreaptă - cea cu piciorul 
sănătos - stiletul, credinciosul său tovarăş de argint care se odih¬ 
neşte de mult prea mult timp. Perez îşi imaginează bucuria cu 
care iese din ascunzătore, în timp ce Tosquillas cască ochii mari. 
Vârful stiletului se sprijină acum de gâtul victimei. Perez e hot㬠
rât să nu-1 lase în viaţă, dar poate mai află ceva, speranţa salvării 
acţionează negreşit. Apasă puţin pielea pergamentoasă cu vârful 
stiletului şi întreabă: 

— Unde ţii banii? 

— Chiar aici, domnule, în sertar, mărturiseşte imediat Tos¬ 
quillas. 

Acum stiletul se înfige ceva mai mult. 

— Mai ai ceva de mărturisit? Altă trădare? 

Tosquillas n-a fost niciodată ameninţat cu moartea şi nu are 
experienţa mărturiilor finale. Paralizat de spaimă, privind ţintă 
stiletul, enumeră cuminte: 

— M-au pus să semnez o grămadă de hârtii. Documente 
bancare, o grămadă. Şi o confesiune personală... de nevinovăţie, 
în care spuneam că îi acuzasem pe Carlota Guillot şi pe domnul 
Brancaleone, care de fapt n-aveau nici o vină, în schimbul sumei 
de treisprezece mii... 

Perez de Leon nu mai vrea să audă nimic. Cu toate puterile, 
împlântă stiletul în gâtul lui Tosquillas. Bătrânul se zbate un 
pic, fără a se lupta. E victima cea mai docilă pe care a avut-o 
vreodată. Dacă stiletul ar putea vorbi, i-ar cere socoteală pentru 


424 



treaba asta mult prea uşoară după atâta inactivitate. în timp ce 
Tosquillas se stinge ca o lumânare, lui Perez îi mai vine o idee, 
ultima. Urgentă, irepresibilă: 

— De ce-şi acoperă faţa femeia de la bancă? Răspunde, tră- 
dătorule, vorbeşte! Ce motiv are să se ascundă? 

Dar morţii nu au obiceiul să răspundă decât în împrejurări 
cu totul extraordinare, astfel că Tosquillas păstrează tăcerea în 
timp ce Perez îl scutură ca pe o marionetă, după care îi dă dru¬ 
mul să cadă pe jos, lângă pătura pe care şi-o pusese pe genunchi 
şi şervetul pe care şi-l legase la gât ca să ia gustarea. Şterge stiletul 
de cămaşa judelui, ia un pişcot şi-l ronţăie şi se duce să caute în 
sertarele mesei. Le trage pe toate, le cercetează unul câte unul, 
găseşte imediat o pungă doldora de bani. E o sumă bunicică. 
Măcar cu atât să se aleagă pentru ruşinea şi ruina pe care le-a 
păţit. Pune punga în buzunar, stiletul în ascunzătoarea din ciz¬ 
ma dreaptă şi părăseşte odaia lăsând cadavrul pe dalele însânge¬ 
rate. Chiar dacă au auzit ceva, servitorii se fac că plouă. 

Din nou la trăsura de piaţă. Vizitiul moţăie, e trezit cu bas¬ 
tonul. 

— La piaţa Veronica! 

Omul bănuieşte, din graba şi nervii clientului său, că se în¬ 
tâmplă ceva suspect, dar nici pe departe nu-şi poate imagina 
vânătoarea la care a ajuns să fie parte. Pe drum, Perez îşi plani¬ 
fică paşii următori. Fireşte, nici nu se gândeşte să aştepte să vină 
careva la el acasă şi să-l înjunghie, aşa cum a păţit judecătorul. 
N-o să fie acolo în ziua când şacalii de la bancă vor veni să ia 
totul. Nu e el omul care să încaseze eşecurile, mai bine moartea 
decât umilinţa. Aşa că, înainte de a ajunge la următoarea desti¬ 
naţie, ştie perfect cum îşi va rezolva problemele. în definitiv, cu 
bani nimic nu e prea greu. 

— Ia aici, îi pune nişte bani în mână vizitiului, du-te în port 
şi cumpără un bilet pentru primul vapor care ridică ancora mâine- 
dimineaţă. N-are importanţă unde, pricepi? Totul e să plece de 
dimineaţă. 

— Chiar şi în străinătate? întreabă omul, care în lunga lui 
viaţă n-a mai primit o cerere atât de trăsnită. 

— Dacă merge în străinătate, cu atât mai bine. 


425 



La etajul trei al casei care a fost bordelul cel mai rafinat din 
oraş, în care frumuseţi de pe cinci continente îi făceau fericiţi pe 
bărbaţii locului, Perez are un apartament relativ modest în care 
până de curând locuia colaboratoarea sa Venus. Acum adăposteşte 
peste o duzină de fete, e singura modalitate de când afacerile 
s-au dus naibii. Urcatul scărilor e deosebit de dureros pentru 
Perez, parcă i-a mai crescut o inimă în picior, printr-un capriciu 
al fiziologiei. Dar le biruie. 

Iese să-i deschidă chiar Venus. Nu mai poartă buclele false 
prinse de cele câteva laţe proprii, nu e machiată, nici frumos îm¬ 
brăcată, e desculţă şi nu poartă podoabe. îţi vine s-o omori doar 
văzând cum arată, dar Perez se stăpâneşte şi cere permisiunea 
să intre. 

în apartament se bulucesc nu douăsprezece, ci douăzeci şi 
patru de fete pe care închiderea stabilimentului le-a lăsat fără 
pâine. Unele au ieşit să facă trotuarul, lăsându-şi lucrurile acolo. 
Altele speră ca viaţa să le mai dea o şansă şi stau prin colţuri. 
Văzându-1 pe Perez, tresar bucuroase, dar după mutra lui îşi dau 
seama că nu e rost de distracţie, ci mai curând de ceartă. în fun¬ 
dul culoarului e o odăiţă pe care femeile au mobilat-o cu un pat 
şi un lighean, ca să-şi primească puţinii clienţi care acceptă să 
urce în cocina asta. De exemplu, chiar acum cineva se bucură de 
favorurile unei portugheze din cele aduse penultima oară. 

— Cheam-o pe Afrodita, porunceşte el cu glas tare. 

Sus-numita vine imediat. E la fel de dezgustătoare ca şi par¬ 
tenera ei şi pare trezită din somn. Răspândeşte duhoarea acră a 
beţivilor. 

— Intraţi aici, le spune, arătând spre odaia din fund. 

Portugheza îşi spală părţile de jos cu un burete jegos, Perez îi 
porunceşte să se aranjeze în altă parte, femeia iese, el trage z㬠
vorul. 

— Am venit să-mi daţi acvamarinele. 

Cele două târfe se uită una la alta, nedumerite. 

— Bijuteriile pe care vi le-a dat Madame La Ruga când a ple¬ 
cat. Daţi-mi-le. Erau ale mele. 

Venus şi Afrodita schimbă o privire şi clatină din cap, zicân- 
du-şi că omul e nebun. 


426 



— Pietrele alea erau un cadou, domnule, nu e bine să dai 
ceva dăruit. 

— La Ruga nu putea face cadou ceva ce nu era al ei! Erau ale 
mele! Eu i le-am dat! Le vreau înapoi! 

O fi Perez un taur furios, dar Afrodita a crescut pe marginea 
şanţului şi ştie unde să muşte: 

— De la dumneata le are? Păi înseamnă că nu prea i-au fost 
pe plac dacă a scăpat aşa de uşor de ele, râde ea batjocoritor. 

Cu aceste cuvinte şi-a semnat sentinţa capitală. Perez n-are 
nevoie de mai mult pentru a scoate stiletul la lumină şi a ucide 
din nou. Se repede la Afrodita, o înghesuie la perete şi îi înfige 
lama de argint între coaste, în partea dreaptă, tăind în sus cu o 
mână expertă, care a mai ucis şi ştie cum s-o facă. Femeia scoate 
un ţipăt ascuţit şi-şi duce mâna la rană, Perez se întoarce către 
Venus: 

— Adu-mi bijuteriile sau o omor! 

Venus o zbugheşte afară. Din rana celeilalte, îngustă, dar 
adâncă, curge un sânge închis la culoare. Perez nici nu se uită la 
ea, nerăbdător să primească pietrele. Iar când o face, regretă doar 
că nu are cu douăzeci de ani mai puţin, pentru ca Afrodita să 
părăsească această lume în stil mare, oferind plăcere până în 
ultima clipă. Dar în halul în care se află el, Afrodita va trebui să 
moară fără panaş. Căci ceea ce nu ştie Venus, care a dat fuga să-i 
îndeplinească ordinul, este că stiletul a străpuns ficatul femeii, 
iar cu o astfel de rană mai trăieşti cam un ceas. 

Venus se întoarce, îi dă bijuteriile de parcă ar scăpa de o ji¬ 
vină moartă şi se repede s-o ajute de Afrodita, care plânge spe¬ 
riată, presimţindu-şi sfârşitul. „Sus, scoală, poţi să mergi? Trebuie 
să mergem la doctor. Sau nu, mai bine stai aici, nu te mişca, mă 
duc eu după el. Doamne, ce de sânge!“ După care se uită la 
Perez, care începe să fie mulţumit cu recolta din seara asta, şi 
strigă la el cât o ţin bojocii: 

— Pentru podoabele unei târfe căreia nu-i produceai decât 
greaţă omori pe cineva care ţi-a fost credincios atâţia ani? Mare 
nemernic eşti! 

Perez de Leon percepe furia precum o magmă groasă care-i 
urcă pe şira spinării. O apucă pe Venus de ceafă, la fel ca pe 


427 



Tosquillas. Femeia e mai solidă şi mai tânără, opune mai multă 
rezistenţă. Dar el ştie unde trebuie să lovească, nici nu stă pe 
gânduri: mâna i se îndreaptă între picioarele ei, pipăie, caută, 
dar în loc să o violeze cu stiletul, cum se aşteaptă ea, înfige lama 
de argint între pubis şi coapsă. în vena femurală. Şuvoiul de 
sânge lasă o dâră spectaculoasă pe duşumea şi mânjeşte hainele 
asasinului. Acum Venus are nevoie de ajutor, prietena ei se re¬ 
pede la ea, deşi la fiecare bătaie de inimă alt şuvoi de sânge colo¬ 
rează dalele. Cât va mai avea ce să pompeze. 

Când iese din cămăruţa în care cele două angajate ale sale 
sunt pe moarte, Perez îşi zice că, dacă ditamai scandalul n-a atras 
pe nimeni, înseamnă că pe aici lumea e obişnuită cu ţipetele. 
Aşa că iese gata să se îndrepte spre ultima destinaţie, unde ce-1 
aşteaptă nu va fi foarte diferit de genul de distracţii pe care şi le-a 
propus în ceea ce este, dacă are noroc, ultima seară în acest oraş. 

Vizitiul îl întreabă de ce e murdar pe haine, Perez îşi zice că 
trebuie să scape urgent de el. Urcă în trăsură şi spune că trebuie 
să ajungă pe strada Fernando VII, cam pe unde era biserica călu¬ 
gărilor capucini. înainte de a închide portiera, omul îi spune că 
a găsit un bilet pe un vas care pleacă a doua zi spre Cuba şi New 
York; neştiind ce preferă clientul, a cumpărat biletul până la 
capăt, gândind că, dacă doreşte, se poate opri la prima destinaţie. 

Un rictus ironic se aşterne pe chipul lui Perez de Leon. Iro¬ 
nia sorţii îl întoarce, după cincizeci de ani, pe insula în care s-a 
născut, de parcă periplul vieţii sale ar fi constat într-un absurd 
du-te-vino, timp în care şi-a pierdut demnitatea şi capul. Sau 
poate demnitatea şi-a pierdut-o încă dinainte de a se naşte, de 
aceea a fugit de pământul său, de mama sa şi de bordelul în care 
s-a născut şi în care a priceput că pentru a ajunge ceva în viaţă 
trebuie să plece cât mai departe. 

S-a înnoptat când ajunge la librăria lui Brancaleone. Se miră 
de aspectul elegant şi modern al casei. Citeşte firma: Librăria 
Brancaleone. Cumpăr, vând, împrumut şi amanetez toate felurile 
de cărţi vechi şi moderne. Preţuri bune şi cele mai bune reduceri. 
„Falsuri bune şi cele mai bune păcăleli", rânjeşte el şi se împinge 
în uşă. Nu e nimeni în spatele tejghelei, dar la sunetul clopo¬ 
ţelului de deasupra uşii se aude un glas cunoscut din camera din 
spate: „Vin acum". 


428 



Iar Brancaleone apare pe dată de după nişte draperii groase 
de catifea roşie, ai zice că e cortina unui teatru. Arată bine, e în¬ 
grijit şi elegant, nici o legătură cu nenorocitul ăla pe care l-a b㬠
gat Ia închisoare ca apoi să-I scoată tot el. Dând cu ochii de el, 
zâmbetul librarului se transformă într-o expresie de oroare. De 
mulţi ani se teme de reîntâlnirea asta, presimţea el că, mai de¬ 
vreme sau mai târziu, aceasta avea să se producă, căci intr-un 
oraş atât de mic toată lumea ajunge să se revadă. Dar pentru ni¬ 
mic în lume nu dorea ca această canalie să-i intre în librărie, mai 
ales îmbrăcat ca un măcelar. Prin simpla prezenţă a lui Perez de 
Leon aerul parcă s-a rarefiat, ambianţa se contaminează, prestanţa 
şi nobleţea ei pălesc. 

— Ce faceţi aici? 

— Francaleone, băiete, aşa-ţi primeşti tu clienţii? Păi atunci 
n-o să-ţi meargă prea bine. Am venit să-mi dai înapoi banii pe 
care mi i-ai furat. 

Brancaleone se preface că nu înţelege. Adevărul e că e de mi¬ 
rare că boul de Perez s-a prins atât de târziu de falsurile acelea. 

— Ce bani? 

Cu o mişcare iute, Perez trage zăvorul de la intrare, scoate la 
lumină prietenul de argint şi-l îndreaptă spre burta librarului, 
astfel că de afară să nu se vadă ce se petrece. 

— Să-mi restitui până la ultima centimă tot ce ţi-am plătit 
pentru cărţile pe care mi le-ai vândut, sau îţi jur că n-ai să mai 
ai ocazia să înşeli pe nimeni. Niciodată. 

în timp ce rosteşte aceste cuvinte, el ştie că sunt şi acestea o 
minciună, un fals, căci planul este să-l ucidă pe cel care şi-a râs 
de el. Şi se miră că, deşi şi-o doreşte de ani de zile, a amânat 
treaba până în seara asta apocaliptică. 

— Unde ascunzi banii? 

Brancaleone face un gest vag. 

— Printre cărţi? 

— în spatele lor. Am o ascunzătoare secretă. 

— Şmechere, rânjeşte asasinul, scoate-i de-acolo! 

Brancaleone se strecoară între rafturile de cărţi şi vârful pum¬ 
nalului, cere permisiunea să se aplece undeva între volumele de pe 
rafturile cele mai de jos. Perez îl lasă, dar îl urmăreşte vigilent şi 
curios să vadă unde ascunde banii care-i vor fi de folos ca să fugă. 


429 



„Am găsit, aşteptaţi o secunda', spune librarul, care scotoceşte, 
pesemne că e o ladă mai mare, cu atât mai bine, îşi zice Perez, o 
să fie bani mai mulţi; pare-se că Brancaleone e deranjat de atâtea 
cărţi, bombăne, trage şi împinge, în fine găseşte drumul, dar 
ceea ce scoate de acolo nu e un teanc de bani sau o pungă. E un 
pumnal. Jegul ăsta de om l-a mai păcălit o dată. Totuşi, se re¬ 
pede la librar cu toate puterile, încercând să-l lipească de rafturi, 
dar celălalt e mai tânăr, mai înalt şi are mai multe şanse. Cu o 
mişcare rapidă, încearcă totuşi că repete lovitura care i-a reuşit 
atât de bine cu Venus, dar Brancaleone e iute şi parează. Cu un 
efort supraomenesc, ca şi cum ar şti că e ultimul lucru pe care-1 
face în viaţa asta, Perez înfige stiletul unde nimereşte. în ge¬ 
nunchi, lama intră sub rotulă şi iese pe partea cealaltă. Librarul 
urlă de durere şi se răsuceşte ca un animal furios. Nu foloseşte 
pumnalul, ci se aruncă asupra agresorului, lipindu-1 cu spatele 
de rafturile de cărţi. Perez încasează impactul cu cele opt dula¬ 
puri ticsite de volume. 

Din grabă, din indolenţă, pentru că lipseau cuiele şi în ideea 
că n-o să se întâmple nimic, unul din dulapuri nu a fost fixat în 
perete şi nici nu se sprijină de acesta, pentru că nu a fost eliminat 
un postament rămas dinainte. Nu cu mult timp în urmă, cineva 
chiar i-a atras atenţia lui Brancaleone că nu era bine ca rafturile 
să nu fie fixate, însă el şi-a zis că greutatea cărţilor avea să fie de 
ajuns - avea să le pună acolo pe cele mai mari, ediţiile din Don 
Quijote, bibliile, atlasurile, tomurile Dicţionarului Geografic al 
lui Madoz, başca tot felul de cărţi de jurisprudenţă şi legislaţie. 
Numai că acela avea dreptate, după cum constată imediat. 

Căci izbitura lui Perez de dulap are efectul unui seism. Mo¬ 
bila masivă se clatină, întâi înapoi, apoi înainte, rafturile de sus 
se desprind şi-şi revarsă conţinutul drept în capul lui Nestor 
Perez de Leon. Toată secţiunea juridică se prăvăleşte nemiloasă: 
Constituţiile Cataloniei, documentele cortes- urilor, Novîsima 
Recopilacion a lui Carlos IV, Prerogativele şi Observaţiile din 
Aragon, cele din Guipuzcoa şi Valencia, o colecţie de hotărâri 
sinodale, alta de manuale de drept canonic, un tratat teoretic şi 
practic de drept roman, operele complete ale lui Jovellanos, vreo 
şase manuale de drept ecleziastic, plus Constituţiile din 1812, 
1834, 1837 şi 1845. 


430 



Alertaţi de zgomot, prietenii care se aflau în odaia din spate 
ies să vadă ce se întâmplă. Ţineau o adunare mai specială, cu in¬ 
vitaţi, când a sunat clopoţelul şi Brancaleone a ieşit să vadă cine 
e. Iată-i, miraţi, pe Horace Perry, secretarul legaţiei Statelor 
Unite, pe soţia sa, Carolina Coronado şi pe grupul înţelepţilor, 
minus Piferrer, opt oameni cu totul, numărându-1 şi pe Branca¬ 
leone, căci de faţă este şi înfumuratul de Brâu, care are ceva 
afaceri de rezolvat în oraş. 

Cu toţii se uită la muntele de legi sub care zace un tip mai 
mult mort decât viu, care nici nu se mişcă la vederea lor. Cel 
care se mişcă e Brancaleone, el cere ajutor ca să ajungă la lumină 
şi să-şi smulgă stiletul din genunchi. Noroc că Robles mai ţine 
minte câte ceva de pe vremea când voia să ajungă doctor şi îi dă 
primul ajutor. 

— Trebuie să-l ducem în spate, spune Brancaleone, înnebunit 
de durere. 

Insua dă la o parte cărţile, îl apucă de subţiori, Brâu îl ia de 
un picior, diplomatul venit în vizită, de celălalt, şi astfel, ca în- 
tr-o procesiune, îl duc în odaia din spate. Perez scrâşneşte din 
dinţi şi parcă ar vrea să spună ceva, dar nu-i iese decât o mor- 
măială neinteligibilă. 

— E viu? întreabă singura femeie dintre ei. 

— Ceva mai puţin decât înainte, spune Insua. 

îl depun pe un divan şi aşteaptă să vadă ce face. Perez des¬ 
chide ochii, total debusolat şi absent. îşi plimbă privirile prin 
cameră, căutând ceva pe care să le fixeze. Nu aude nimic, nu cu¬ 
noaşte pe nimeni. Ambianţa luminată de lumânări, vag nobilă, 
i se pare plăcută. în fine, pupilele i se fixează pe un obiect. Ai 
zice că a murit deja, dar nu. Dacă Robles nu s-ar afla dincolo de 
draperia de catifea, ar spune că firicelul de sânge care i se scurge 
dintr-o ureche e semnul despărţirii finale. 

Chiar în centrul încăperii în care oamenii îşi ţineau reuniunea 
se află un pupitru, iar pe el, o carte deschisă. Perez are privirile 
aţintite pe paginile tipărite cu litere gotice. Chiar văzute pe dos, 
din cauza poziţiei, sunt de o frumuseţe copleşitoare. Cu ultimele 
sclipiri de luciditate, pricepe că soarta l-a adus în sfârşit în pre¬ 
zenţa celei mai mari obsesii din viaţa sa şi nu-i pare rău că-şi 


431 



încheie astfel socotelile cu lumea. Şi astfel, privind cele patruzeci 
şi două de rânduri tipărite pe pergament şi miniatura capitulară 
străbătură de motive vegetale care se întind pe toată pagina 
precum moartea peste retinele lui, Nestor Perez de Leon, omul 
cu chip urât, dar atât de norocos, îşi petrece ultimele clipe. 

Când Brancaleone reuşeşte să-şi extragă din rană stiletul ca 
pe sabia Excalibur, sala de lectură e deja una de priveghi. Robles 
închide ochii mortului şi cere un cearşaf cu care să-l acopere. Se 
găseşte doar o faţă de masă din batist, pe care Rita Neu i-a adus-o 
fiului ca dar de casă nouă. E cu flori brodate, dar Perez nu mai 
poate spune dacă-i sunt pe plac. 

Librarul şchioapătă dureros. Le arată arma însângerată, is- 
când blesteme şi strigăte. Diplomatul pe nume fforace Perry 
întreabă în spaniolă şi cu accent american dacă pe aici afacerile 
se rezolvă de fiecare dată cu cuţitul. 

— Nu neapărat. Uneori şi cu pistolul şi în prezenţa marto¬ 
rilor, îi răspunde Insua. 

— Aici au fost martori, observă americanul. 

Soţia sa, poeta Carolina Coronado, întreabă dacă zdrobitul 
sub cărţi era un hoţ. 

— Mult mai rău decât atât, spune Brancaleone. 

Şi dacă-1 cunoştea. 

— Mult mai mult decât aş fi vrut. 

Brancaleone ar trebui să plece, să fie văzut de un medic, 
„unul adevărat", subliniază Robles. Insua se oferă să-l însoţească, 
ştiu ei pe unul de pe strada Regomir. Robles le spune să meargă 
fără grijă, la întoarcere vor găsi librăria la fel ca înainte. 

— Şi cadavrul? Ar trebui anunţată poliţia, zice Brancaleone. 

— Poliţia? se încruntă Robles, nici gând! Ce să le dăm de lu¬ 
cru bieţilor de ei, domnul Perry şi cu mine ne vom ocupa de 
treaba asta. 

Şi schimbă o privire misterioasă cu diplomatul. Lui Branca¬ 
leone nu-i arde de explicaţii, o să le ceară el mai încolo. Genun¬ 
chiul îl doare rău, aşa că pleacă, lăsându-i în urmă pe toţi: cei doi 
Perry, Robles, Ribot, Brâu şi leşul lui Perez sub florile brodate. 

Se gândeşte la cuplul Perry, care i se pare cam ciudat: dacă 
Horace pare un om cu capul pe umeri, nevastă-sa e cam nebună. 


432 



O nebună cultivată şi de familie bună, talentată şi bucurându-se 
de atenţia presei, dar tot nebună. Aşa i s-a părut încă de când 
i-au fost prezentaţi de Brâu ca posibili clienţi ai acelei Biblii a lui 
Gutenberg care-i picase în mână, aşa i s-a părut şi azi, când au 
venit la serata asta cu prietenii lui înainte de a părăsi oraşul. Peste 
doar câteva ceasuri se vor îmbarca spre Statele Unite pe acelaşi 
vapor - paradoxul destinului - cu care urma să fugă Perez de 
Leon. în scurtul timp petrecut la serată doamna Perry vorbise 
întruna doar despre ea, de parcă ar fi fost o regină, recitase pe 
dinafară versuri scrise de ea care se potriveau ca nuca în perete, 
povestise tot felul de întâmplări şi glume care de care mai trăs¬ 
nite. Şi vorbise despre cimitire, mai ales despre cel din Paris, şi 
despre înmormântări. Robles îl prevenise cu câteva zile înainte. 
„E obsedată de moarte. Nu trebuie să iei în seamă tot ce spune, 
totul îi vine de la boala de nervi de care suferă. Tot ce contează la 
Carolina Coronado sunt frumuseţea şi versurile ei.“ 

îl însoţise pe bărbatul ei la Barcelona în calitate de ziaristă. 
Ca redactor la ziarul La Ilustracion fusese invitată să ia parte la 
primul drum cu trenul din peninsulă, pe 28 octombrie 1848, 
între Mataro şi Barcelona. Fireşte, la serată, înainte de a fi în¬ 
trerupţi, cei prezenţi au fost curioşi să-i afle opiniile pe care 
urma să le scrie. 

— în ţara noastră avansezi tot atât fie că mergi cu ajutorul 
aburului, fie că mergi pe cămilă. 

— Poate că Europa e pregătită pentru viteză, dar aici parcă 
e mai bine să mergi cu catârii, a râs Ribot. 

— Nu râde, asta nu e o prostie, a intervenit Perry. 

— Deosebirea dintre proşti şi persoanele talentate este că 
primii spun prostii, iar ultimii le comit, a declarat ritos Brâu. 

— Dar locomotivele nu poartă oare nume de regi? Iată cum 
monarhia o ia înainte republicii, a intervenit Robles. 

Carolina s-a crispat, nu suporta republicanii, iar replica ei a 
fost categorică: 

— Prefer o monarhie sătulă unei republici cu burta goală. 

— Cei flămânzi se apucă de filozofie, a trântit Brâu, provo¬ 
cator, ca de obicei. 

— Nu-i rău să faci filozofie, nu crezi? a intervenit Perry, poate 
prea împăciuitor pe gustul doamnei. 


433 



Doamna înghite jignirea cu privirile pierdute. Unii parcă ar 
dori s-o apuce o criză şi dintr-o clipă în alta să rămână ca moar¬ 
tă: au auzit de fenomenul acela, dar ard de curiozitate să-l şi 
vadă. 

— Intr-o ţară în care nu se face nimic măcar să poţi vorbi 
liber, continuă Brâu, la fel de impertinent. 

— Căci în viitor norocul naţiunilor vor fi cuvintele! spune 
Robles, grandilocvent. 

— Naţiunile sunt precum sonetele: orice poet începe cu 
ultimul vers, nu se lasă Brâu. 

Ribot schimbă subiectul ca să detensioneze discuţia, care 
prea începe să semene cu o dezbatere parlamentară, punând pe 
tapet modele cele noi. Mai întâi, decolteurile doamnelor. 

— Dezvăluie lucruri care trebuie să fie acoperite, zice Brâu. 

Apoi hainele domnilor, atât de strânse pe trup, că abia poţi 
respira, lucru cu care sunt cu toţii de acord, dar cineva e opti¬ 
mist: 

— Nu vă faceţi griji, domnilor, o să treacă şi asta, ca fel ca 
toate celelalte. 

— Asta dacă nu ne sufocăm până atunci, zice Brâu. 

E rândul cafenelelor unde se adună doamnele să stea de 
vorbă în timp ce beau ceva rece sau cald. 

— De parcă ar fi nevoie să şi bea ceva ca să vorbească! rage 
Brâu. 

Cineva face observaţia că în cafenele intră şi bărbaţi. 

— Păi da, acum bărbaţii nu mai pot vorbi decât în congrese 
şi adunări, la fel ca femeile! 

Carolina a tăcut în tot acest timp, cineva o întreabă ce crede 
ea despre toate acestea, dar femeia, fără să-şi ia ochii de la primul 
volum al Bibliei lui Gutenberg deschis pe pupitru, răspunde cu 
un gest de indiferenţă teatrală: 

— Sunt femeie şi mamă, polemicile nu sunt treaba mea. N-aş 
avea timp să văd de copii dacă m-ar preocupa disputele cu oa¬ 
menii de ştiinţă şi cu legiuitorii. 

La care Perry, văzând că se apropie criza de nervi a consoartei, 
schimbă subiectul şi îi invită pe cei prezenţi să răfoiască minunea 
de carte din faţa lor. Tocmai a cumpărat cu o sumă astronomică 


434 



de la Brancaleone cele două tomuri ale Bibliei lui Gutenberg, 
destinate a se adăuga uriaşei colecţii de manuscrise şi incunabule 
pe care milionarul american o alcătuieşte cu noroc şi bani. Dar ca 
să le scoată din Spania, păcălind decretul regal care interzice ex¬ 
portul de cărţi şi antichităţi, a comandat un sicriu în care să trans¬ 
porte cică un inexistent cumnat, a cărui ultimă dorinţă a fost să 
fie îngropat pe pământ american. Prevăzuse totul, inclusiv testa¬ 
mentul defunctului, redactat de Brancaleone şi copiat de Insua, 
cu o caligrafie frumoasă şi ascuţită. Robles îi asigurase un ocupant 
pentru sicriu, numai că, şi acesta era punctul slab al planului, era 
mult prea vechi. Ar fi putut trece fără probleme drept un erou al 
Reconquistei sau un poet baroc, dar nu drept cumnatul recent de¬ 
cedat. Lucru pe care l-ar fi descoperit orice funcţionar de la vamă 
dacă ar fi cerut să se ridice capacul. 

Secretarul de legaţie tocmai se gândea cât de mari sunt riscu¬ 
rile, când se auzise clopoţelul de la intrare şi Brancaleone strigase: 
„Vin acum!“ Astfel că altercaţia cu Perez, prăbuşirea secţiunii 
juridice şi tot ce urmase şi ştim de-acum mai avuseseră un re¬ 
zultat: menajul Perry dispunea de un cadavru picat din cer, iar 
planul cel trăsnit nu mai era deloc trăsnit. 

Când s-a întors de la doctor, cu genunchiul bandajat, dar tot 
şchiopătând, cum avea să şchioapete toată viaţa, de parcă asta ar 
fi fost o marcă a bărbaţilor Brancaleone, librarul i-a aruncat o 
privire lui Perez cel de sub florile brodate şi a constatat: 

— Cel puţin ăsta n-o să fie încă un Cristofor Columb. 



Călătoria aceasta care e pe sfârşite îi aduce aminte junelui 
Victor Guşi de alta, făcută acum câţiva ani în sens invers şi în¬ 
cepută cu trei cuvinte rostite de Serafin Girabancas în interiorul 
unei trăsuri închise: „Bun venit, fiule“. 

Nu-şi mai aduce nimic aminte de atunci, pesemne că ador¬ 
mise înainte de a ieşi din Barcelona, în braţele uriaşului aceluia 
care mirosea vag a usturoi. Dar ţine bine minte cum s-a trezit 
intr-un pat moale şi cald, cu o mână uşoară care-1 mângâia pe 
frunte. Apoi a văzut ochii înecaţi în lacrimi ai mamei şi zâm¬ 
betul ei plin de fericire. Şi n-a uitat cuvintele ei, primele care 
i-au ieşit de pe buze: „Ţi-am ales bine numele, fiule. Nimic nu 
te-a înfrânt". 

Cu timpul, povestea lui s-a alcătuit ca un mozaic. A înţeles 
de ce locuiau acasă la mătuşa Salvia şi de ce camerele se umpleau 
de copii de fiecare dată când capelanul Girabancas se întorcea de 
la Barcelona. Asta îl bucura, majoritatea fuseseră cu el în casa lui 
Perez de Leon, munciseră la fabrică. La început tot ce n-a pri¬ 
ceput el a fost de ce nu puteau continua să fie ca fraţii, drept care 
uneori trecea peste interdicţie şi se ducea să se joace cu ei în 
curte, unde redeveneau ce fuseseră înainte. 

A înţeles şi de ce trebuise să aştepte atât de mult. De ce ma¬ 
joritatea celor care-1 iubeau îl socoteau un miracol, poate pentru 
că miraculos fusese să se salveze în acea noapte de San Jaime din 
1835 şi să fie descoperit de cine trebuie, care-1 îngrijise şi-l as¬ 
cunsese. Adevărul este că atât de bine l-a ascuns Elisabet, că multă 
vreme chiar şi mama lui îl considerase mort, după ce căutările 
prin orfelinate se dovediseră fără rezultat şi Carlota n-avea cum 


436 



să ştie că se află în palatul de pe strada Pi. Dar, după ce-1 părăsise, 
totul a început să se schimbe. Până şi starea de sănătate a 
Carlotei, care descoperise că nu visase, chiar avea un fiu, care era 
sănătos şi căruia numele pe care i-1 pusese îi stabilise şi norocul. 

Toate acestea dădeau un sens cuvintelor pe care maică-sa le 
repeta atât de des: „Am cunoscut nişte oameni buni“ şi valorii 
datoriei pe care o avea faţă de Josep Xifre, mătuşa Salvia şi unchiul 
Valentin, Girabancas şi sora Elisabet. Căci, dacă erau în viaţă, asta 
se datora lor. Tot aşa, când a sosit clipa să intre în posesia celor 
cuvenite, în plus faţă de ce-i revenea prin testamentul lui Guşi, a 
ştiut să respecte voinţa mamei, care a pus interesele Salviei şi ale 
lui Valentin mai presus de cele proprii, făcându-i părtaşi la toate 
afacerile şi împărţind cu ei toate beneficiile. 

Acum toate complicaţiile acestea îl cam ameţesc de cap pe 
Victor Guşi. Bate nervos cu degetele în portieră şi priveşte cu 
ochii mari peisajul urban în care au intrat pătrunzând prin poarta 
din zid. Iar odată trecuţi de Santa Anna, când trăsura intră pe 
Rambla, inima îi iese din piept de bucurie. 

— Stai liniştit, Victor, aproape am ajuns, îi spune mătuşa Sal¬ 
via, strângându-1 de mână. 

El respiră adânc, închide o clipă ochii, iar când îi redeschide 
nu mai e copilul firav şi sperios care pleca, acum opt ani, într-o 
trăsură asemănătoare. Acum e aproape un student, un tânăr la 
modă, un om care vrea să cunoască totul, un poet cu pretenţii, 
un aspirant la viaţa mondenă. A, şi un barcelonez, era să uite 
esenţialul, ca să vezi. 



într-o zi m-am dus neanunţată la librăria Palinuro. Nu mai 
ştiam nimic de Virginia. De la acel episod erotico-bibliografic 
cu Braulio trecuseră mai bine de două luni. Prietena mea vorbea 
la telefon. Până să dea cu ochii de mine, pe un ton destul de 
calm, dar apoi a început să ţipe: 

— Dar v-am spus că nu, doamnă! Nu mă interesează deloc 
Enciclopedia Britanică! Bună ziua! după care a închis, supărată 
cum nu cred c-o mai văzusem vreodată. 

Se tunsese, avea părul prins cu o diademă roz, semăna cu 
Olivia Newton John în Grease, înainte de transformare. M-a 
privit fix, nu i se clintea nici un muşchi pe obraz. 

— Am venit să-ţi restitui hârtiile şi caietele tatălui tău, am 
pus eu pe masă teancul. Şi să-ţi cer scuze. 

— Bărbatul tău ştie? 

— Ce să ştie? 

— Că te-ai culcat cu iubitul meu. I-ai spus? 

— Asta e treaba mea. 

— Mda... Ţi se întâmplă des? Vreau să spun, să te culci cu 
primul venit. înainte nu erai aşa. Sau nu m-am prins eu. 

— Nu, niciodată, chiar dacă nu mă crezi. 

— Păi, nici nu te cred. 

Stăteam amândouă în picioare în faţa tejghelei, pentru că 
Virginia nu schiţase nici cel mai mic gest de a se aşeza sau de a 
mă pofti să iau loc. 

— Ţi-am adus romanul. E gata, am depus monstrul de cinci 
sute de pagini pe tejghea. 

— N-am de gând să-l citesc, s-a repezit să răspundă. 


438 



— Vezi că pe dos foile sunt albe, aşa că le poţi recicla, am pro- 
vocat-o, căci n-aveam de gând să mă car din nou cu originalul. 

N-a spus nimic, mai arunca o ocheadă romanului, crispată 
de parcă ar fi fost electrocutată. 

— Ţi-am adus şi un cadou, am mai scos eu un pachet din ruc¬ 
sacul care s-a uşurat simţitor. Ca să te recompensez cât de cât. 

— Nu există recompensă. Nu vreau să te mai văd niciodată, 
mi-a trântit ea! dură precum un cowboy din Vestul Sălbatic. 

Eram gata s-o întreb dacă mai e cu Braulio sau dacă îl tratează 
şi pe el la fel de dur, dar n-a fost nevoie, că mi-a luat-o înainte: 

— Nu mă întrebi dacă mai sunt cu Braulio? 

— Nu e treaba mea. 

— N-are importanţă. Află că ne-am despărţit. Din cauza ta, 
fireşte. 

— Virginia, nu fi stupidă. A fost o prostie, atât. N-ar trebui 
să dai importanţă... 

Cuprinsă de isterie, a urlat ca scoasă din minţi: 

— Să nu-mi mai spui niciodată ce trebuie să fad 

Era limpede ce trebuia să fac: să deschid uşa şi să mă car. 
Nici măcar nu i-am spus la revedere. 

M-am întors acasă pe jos, gândindu-mă la cele întâmplate. 
Mi-am imaginat şi reacţia ei când avea să deschidă pachetul. 
Mai întâi n-avea să ştie ce o aşteaptă, ar putea chiar să se întrebe: 
„O carte? Ce idioţenie e asta să-i dai o carte unei librărese?“ Apoi 
avea să fie cam nedumerită, căci volumul nu e deloc făţos, mai 
ales pe dinafară. Coperţile avuseseră de suferit cu trecerea anilor. 
Dar, când avea să-l deschidă, să-l răsfoiască, avea să-şi dea seama 
că nu primise în viaţa ei un cadou mai frumos. Speram să-şi rea¬ 
mintească toate conversaţiile noastre, ca privirile să i se aşeze pe 
paginile de gardă şi să contemple semnul subtil marcat în partea 
stângă, jos, şi pe care timpul nu-1 ştersese: o rămurică de sal¬ 
câm cu şapte frunze. Cred că titlul nici nu mai contează, dar 
merită să-l menţionăm: Memoires secrets d’une femme publique 
de Charles Theveneau De Morande. 

Olivia Guşi avusese dreptate. Cartea era în apartamentul 
aflat peste drum de Banca Barcelonei, care fusese al Carlotei 
Guillot, apoi al fiului, apoi al nepotului ei. Triumful lui Franco 


439 



de după Războiul Civil a făcut ca familia să plece, însă cineva 
avusese precauţia de a ascunde pamfletul împotriva favoritei lui 
Ludovic XV într-o cisternă goală. Acolo l-a găsit câţiva ani mai 
târziu bietul bibliofil care închiriase apartamentul pentru a-şi 
depozita acolo cărţile pe ascuns de ochii nevesti-sii, părându-i-se 
un semn bun. N-a ştiut niciodată peste ce dăduse, nici ce valoare 
are, nici că e un exemplar unic în lume. Sărmanului de el france¬ 
za îi dădea dureri de cap. Aşa a fost, sau aşa îmi place să-mi 
imaginez. în fond, la asta suntem buni noi, romancierii: să spu¬ 
nem cum s-a întâmplat ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. 

Ajunsă acasă, am deschis mailul sperând ca să găsesc mesajul 
Virginiei. Unul în care să-mi spună că mă iartă sau că o mişcase 
teribil cadoul. 

N-am găsit nimic. 

Am tot aşteptat un mesaj de la ea în zilele, săptămânile şi lu¬ 
nile care au urmat. Degeaba. Apoi mi-am amintit că acestei cărţi 
îi place să se joace de-a v-aţi ascunselea şi că n-ar fi prima dată 
când stă cu deceniile undeva, drept care am ajuns la concluzia 
că Virginia nici măcar nu deschisese pachetul, sau poate aşteaptă 
să-i treacă furiile. 

Sau poate că n-o s-o facă niciodată, iar cartea va trece la alt¬ 
cineva, oricine-ar fi acela. 

în fine. Ce să ne mai sucim: cărţile îşi au soarta lor. 



PARADIS 

(sau scenă finală de pe altă lume) 


Există o părere unanimă cum că 1851 a fost anul care a 
schimbat lumea. Iar dacă ar fi să alegem şi un loc în care s-a 
întâmplat asta, ar fi interiorul Palatului de Cristal din Hyde 
Park, emblema demonstraţiei de bogăţie şi ingeniozitate care a 
fost Marea Expoziţie de la Londra. Se spune că cei care au p㬠
truns în acea construcţie în acelaşi timp solidă şi transparentă, 
uimiţi că plăcile alea de sticlă nu le cădeau în cap, au ieşit de 
acolo transformaţi complet, convinşi că omul e în stare de orice, 
totul e să-i vină ideea şi să aibă mijloacele necesare. 

Poate că cei adunaţi pe 7 august 1854 în partea de sus a Ram- 
blei ca să asiste la dărâmarea impunătoarelor turnuri de la Cana- 
letas simţeau ceva asemănător. Zidurile nu mai aveau sens, doar 
dacă ar fi fost de sticlă. S-a dat ordinul. S-a auzit muzica fanfarei. 
Pumnii s-au strâns. Lucrătorii au început treaba, publicul a aplau¬ 
dat, bucăţile de zid au căzut, iar dincolo de ziduri, ca intr-un mi¬ 
raj, enorma suprafaţă care nu folosise la nimic a început să fie 
populată de fantome. Nu fantome ale trecutului, ci ale viitorului. 
Străzile au vibrat. Se anunţa oraşul cel îndelung visat. 

Un vis care, spre deosebire de altele, îi cuprindea pe toţi. Pe 
tinerii care aveau toată viaţa înainte, precum Victor Guşi. Pe cei 
care-şi tociseră pingelele străbătând de mii de ori aceleaşi străzi 
şi aveau nevoie de altele noi, precum Insua sau Brancaleone; pe 
cei care la fiecare lopată de pământ vedeau o posibilitate de 
câştig, precum Brâu sau Robles; pe cei pe care nu-i mai mira 
nimic de pe lumea asta, precum Rita Neu sau Serafin Girabancas; 
în fine, pe cei ce aşteptau, răbdători, să vadă cum se va organiza 


441 



tot locul acela şi dacă era cazul să plece să trăiască în mijlocul 
câmpului, precum Carlota Guillot. 

Dar de ce să ne oprim doar la aceştia? De ce să ne limităm 
doar la ceva posibil, de vreme ce, după ce s-a intrat şi s-a ieşit 
din Christal Palace, a fost limpede că avem puteri depline pen¬ 
tru a face absolut orice vrem cu imaginaţia noastră? Aşa că să 
tragem nişte balansoare, să aducem nişte pahare cu limonadă 
rece şi să-i convocăm pe cei absenţi, pe cei de la care poate n-am 
avut ocazia să ne luăm la revedere. Să ascultăm ce au de spus de 
schimbările astea, în timp ce la urechi ne ajung zgomotele târnă- 
coapelor şi glasurile lucrătorilor care parcă s-ar lupta cu un se¬ 
nior feudal pe care trebuie să-l învingă. 

Să ne aşezăm lângă Victor Philibert Guillot şi Filippo Bran- 
caleone. „Mulţumesc, dragul meu, că mi-ai furat cartea aia pe 
care mi-a restituit-o fiul tău, mulţumesc că te-ai purtat aşa de 
bine cu ea.“ Filippo nu pricepe cum te poţi purta cu o carte bine 
sau rău, nu-şi aminteşte să-i fi făcut ceva cărţii ăleia care a zăcut 
mereu sub patul lui, dar dă din cap şi se leagănă în timp ce 
acolo, jos, continuă treaba, şi e tare curios să afle ce crede despre 
toate astea un domn atât de cult. 

Victor Philibert Guillot, căruia nu i-a plăcut niciodată să-şi 
dea cu părerea, nu are nimic împotrivă. „Ei da, dragul meu, eu 
cred că era şi timpul ca lucrurile să se mai schimbe. Cam ador¬ 
mise progresul, nu crezi?" .Adormise pentru că cei care ne con¬ 
duc nu-1 lăsau să se trezească", intervine Rita Neu încruntată, 
„căci, din câte ştiu eu, toate astea se fac fără ca să fi venit apro¬ 
barea de la Madrid, doar aşa, pentru că vrem noi, că doar aşa se 
fac lucrurile pe aici, aşa a fost şi aşa o să fie." „Nu-ţi face griji, 
fato", spune Guillot, „aprobarea va veni, căci pentru asta există 
politica, ca să se manifeste târziu, spre exasperarea sărmanilor 
care n-o să profite de ea. Mai aşteaptă câteva zile, ai să vezi cum 
o să spună că ei au fost mereu pentru demolarea zidurilor." „Şi 
ce-o să facă acum Rita mea fără îngerul ei Păzitor?" întreabă 
melancolia lui Brancaleone. „Stai blând, am auzit c-o să-l mute 
în altă parte, intervine Cornelia; şi că văduva dumitale a făcut 
deja demersuri în acest sens pe lângă Comisia de Demolare, 
deocamdată îl mută la parohia Santa Anna. îţi dai seama ce 


442 



noroc pentru ea să aibă mai departe grijă de îngerul ei, nu?“ „Ba 
nu, doamnă, mă scuzi: norocul e la îngerului, pentru că Rita o 
să aibă grijă de el.“ 

Treptat, pe măsură ce se apropie ora, balansoarele se ocupă, 
se leagănă în ritmul târnăcoapelor, fantomele sorb limonadă 
şi-şi întind gâturile să vadă mai bine ce se petrece jos, acolo unde 
se înghesuie lumea, pentru că azi centrul lumii se află aici, în 
partea de sus a Ramblei, unde nişte muncitori în espadrile se 
pregătesc să deschidă o breşă în zid. Dacă aceasta ar fi o bătălie, 
ar da buzna să cucerească castelul. Dar nu e o bătălie - sau poate 
este -, dar oricum o jumătate de oraş abia aşteaptă să iasă prin 
gaura asta şi să cucerească ceva. Pentru că cei care demolează 
sunt eroi, vizionari, pionieri, zei. 

„Auzi, ia-o mai încet: la urma urmei nu sunt decât patru oa¬ 
meni cu târnăcoape", spune Juliana Ribot, senină, cu ochii ne¬ 
gri care strălucesc ca torţele, uitându-se la cel care i-a fost atâţia 
ani văduvul nemângâiat, Victor Philibert Guillot. „Patru oameni 
care dau cu târnăcopul pot fi providenţiali, draga mea, depinde 
doar de unde lovesc", rosteşte alt glas. E al maicii Veronica. Cine 
ar fi zis că tocmai ea să fie în favoarea demolării, când părea atât 
de adaptată timpului ei. „Cineva ar trebui să le spună grăbiţilor 
ăstora să facă un desen turnurilor care o să cadă, pentru ca în 
viitor lumea să ştie cum arătau", intervine Cornelia. Dar Guillot, 
cu braţul pe după umerii răposatei sale, clatină din cap: „Doamnă, 
că le-or desena sau nu, tot o să fie uitate". Vine şi Jose Neu cu 
filozofia sa: „Când pe Rambla vântul va sufla dintr-o parte în 
alta, neoprit de ziduri, când va fi murit ultimul om care a văzut 
zidurile astea, n-o să creadă nimeni ce a fost aici". „Cu atât mai 
bine! sare maica Veronica, tot mai revoluţionară; prefer ca oa¬ 
menii să creadă în ce urmează a fi construit, nu în ce au dăr⬠
mat!" Cu toţii îi dau dreptate, sunt de acord, căci în Paradis cu 
toţii au devenit liberali (sau poate că monarhiştii au Paradisul 
lor?) şi se pornesc să facă versuri, şi se deschid librării în fiecare 
zi, şi seratele literare sunt atât de animate, că-ţi vine pofta să stai 
acolo o veşnicie. Deşi uneori, în vreo după-amiază superbă ca 
aceasta, îţi vine şi să te plimbi şi să vezi cum se schimbă lumea. 


443 



Deodată cineva strigă: „Priviţi, priviţi!" şi arată în jos. Balan¬ 
soarele se opresc ca la un semn. Juliana şi Guillot îşi întrerup 
sărutarea. Ochii se deschid larg. Conversaţiile se opresc. Paradisul 
e un stop-cadru. 

Jos, zidurile oraşului sunt de sticlă. Soldaţii care au dărâmat 
pleacă. O rafală de aer proaspăt inaugurează drumul, de la Cana- 
letas până la mare. E 2 ianuarie 1856. Ziua în care s-a schimbat 
lumea a ajuns până la noi. 

Mataro, noiembrie 2012 



SCURTĂ PREZENTARE BIOGRAFICĂ 
A CELOR TREISPREZECE CĂRŢI INTERZISE 
ALE LUI MONSIEUR GUILLOT 


1. Erotika Biblion, atribuită lui Mirabeau, personaj curios: 
obez, urât, ciupit de vărsat şi posesor al unui apetit sexual care a 
fost şi acesta un motiv al intrării sale în istorie. Aventurile sale 
cu doamne din lumea bună l-au purtat nu o dată la închisoare. 
Şi tocmai într-o celulă din fortăreaţa Vincennes a scris el această 
carte, care vrea să demonstreze că libertinajul vine din Antichitate 
şi citează din Biblie ca să prezinte scene de onanism, zoofilie, les¬ 
bianism sau pederastie. Prima ediţie a ieşit la Paris, în 1782. 

2. Therese philosophe / Therese filozoafă, autor anonim, deşi 
atribuită - dar niciodată revendicată - lui Jean Baptiste Boyer, 
marchiz d’Argens. Bazată pe un scandal care a avut loc în Pro- 
vence, în 1731, între predicatorul iezuit Jean Baptiste Girard şi 
o penitentă care aspira la sfinţenie, Marie-Catherine Cadiere. 
Relatează iniţierea sexuală a femeii de către omul Bisericii, care, 
după ce se plictiseşte de ea, o închide într-o mănăstire. Prima 
ediţie a apărut la Haga în 1749, devenind un adevărat bestseller 
al epocii. De asemenea, a fost prima carte erotică tradusă şi pu¬ 
blicată în Spania, în 1812. 

3. Decameronul lui Giovanni Boccaccio. în timpul epidemiei 
de ciumă care a devastat Florenţa în secolul al XlV-lea, şapte 
femei în doliu hotărăsc să se retragă la o casă la ţară. Dar pentru 
că „femeile nu ştiu a se descurca singure fără ajutorul unui băr- 
bat“, cu ele sunt şi trei tineri. îşi petrec timpul povestind, pe rând, 
de dimineaţă până seara, diverse istorioare, majoritatea galante. 
Autorul le-a scris între 1349 şi 13 51, iar cartea a fost tipărită pen¬ 
tru prima oară în 1470. Prima ediţie franceză, bazată pe ver¬ 
siunea unui traducător care nu ştia italiana, datează din 1483. 


445 



4. Tractatus Amori de Andreas Capellanus. Considerat pri¬ 
mul autor de tratate de erotism pur din Occident, a trăit în 
secolul al Xll-lea, a fost capelanul contesei Mărie de Champagne 
şi a trăit la curtea din Troyes. Inspirat de Ars Amandi a lui Ovi- 
diu, a compus acest tratat în trei părţi: Cum să dobândeşti amo¬ 
rul, Cum să-l păstrezi odată dobândit, Cum să te vindeci de el. Totul 
elaborat pe bază de exemple şi dialoguri. în secolul al XlII-lea a 
cunoscut mai multe traduceri italiene şi germane. în secolul al 
XlV-lea, în anul 1387, regele Juan de Aragon şi soţia sa, Violant 
de Bar, îl transformă în ghid pentru Curtea Dragostei pe care o 
creează la Barcelona, unde i-a inspirat pe mai mulţi poeţi cata¬ 
lani, printre aceştia pe Ausiâs March. Una dintre primele ediţii 
a fost cea realizată în 1474, se crede că la Strassbourg, intitulată 
Tractatus Amori et de amoris remedio. 

5. Les Aphrodites (ou fragments thalipriapiques pour servir ă 
l’histoire de plaisir) / Afroditele sau fragmente talipriapice pentru a 
sluji istoria plăcerii de Andrea de Nerciat. Autorul, pe care unii îl 
consideră cel mai de seamă romancier erotic din Europa, era 
căpitan de jandarmi la curtea de la Versailles. Romanul e plasat 
la începuturile Revoluţiei Franceze şi prezintă un catalog com¬ 
plet de libertinaj e rafinate de la curtea lui Ludovic XV. Afroditele 
sunt un ordin feminin secret, după modelul masonilor, dedicat 
amorului libertin. Cartea se termină în 1791, înainte ca iubitorii 
de plăceri să se simtă în pericol în Franţa, printr-o mare adunare 
erotică a ordinului. Prima ediţie a văzut lumina tiparului în 
Franţa, în 1793, şi e ilustrată cu gravuri superbe şi explicite. 

6. The Whore’s Rhetorik / Retorica târfelor, traducere engleză 
după La rettorica delle putane de Ferrante Pallavicino. Autorul, 
de origine nobilă, s-a născut la Piacenza în 1618, a studiat la 
Milano şi a făcut parte dintr-o celebră academie veneţiană, în 
timp ce era capelanul ducelui de Amalfi. Scrierile sale satirice, 
adesea îndreptate împotriva Papei Urban VIII, l-au adus nu 
doar o dată la închisoare. Cartea, de un erotism cât se poate de 
explicit, vorbeşte despre instrucţia fiicei unui veneţian modest 
pentru a deveni prostituată în cincisprezece lecţii. în acest scop, 
fata face cele trei legăminte: de desfrâu, de avariţie şi de prefăc㬠
torie, după care începe să-şi pună în practică cunoştinţele do- 


446 



bândite, pe care le relatează cu lux de amănunte. Cartea a fost 
scrisă în 1642 şi a apărut pentru prima dată la Londra în 1684, 
având un succes enorm. 

7. La Pucelle d’Orleans / Fecioara din Orleans, atribuită lui 
Voltaire (1694-1778). Este vorba despre un poem epic burlesc 
în versuri decasilabe, care îşi bate joc de presupusa virginitate a 
Ioanei d’Arc. Prima ediţie datează din 1755 şi a cunoscut 23 de 
ediţii înainte de cea definitivă, din 1762. în timpul vieţii lui 
Voltaire s-a reeditat de patruzeci şi trei de ori, iar până la anul 
1800 de încă şaizeci şi opt de ori. Ediţiile sunt de regulă ilustrate 
cu gravuri care nu prea au de-a face cu textul, asta ca să-i poten¬ 
ţeze erotismul discret. 

8. Parapilla, poem în cinci cânturi de Charles Borde (1711-1781), 
sau Istoria unei mănăstiri în livada căreia cresc falusuri. Este un 
poem în cinci acte, în tradiţia satirei anticlericale profesate de 
Voltaire. A fost atât de populară în epocă, încât unii autori, prin¬ 
tre aceştia aflându-se şi Mirabeau, au încercat să-şi atribuie auto- 
ratul. Prima ediţie cunoscută s-a tipărit la Florenţa, în 1776. 

9. Arte de las putas / Arta târfelor (1777) de Nicolâs Fernân- 
dez de Moratin. Autorul s-a născut la Madrid şi a scris nume¬ 
roase piese de teatru, gen pe care l-a reformat. E tatăl celebrului 
Leandro Fernândez de Moratin, autorul piesei El si de las ninas / 
Când fetele spun da (şi pare-se că amator şi el de cărţi erotice). 
Prima menţiune a acestei cărţi datează din 1777, când o găsim 
inclusă în Index Librorum Prohibitorum al Inchiziţiei spaniole. 
Ceea ce înseamnă că primele versiuni, manuscrise, extrem de 
puţine şi care s-au pierdut, sunt anterioare. Ulterior, toate epo¬ 
cile au cunoscut copii manuscrise ale acestui lung poem care le 
elogiază pe cele ce practică cea mai veche meserie din lume. în- 
tr-una dintre părţi, autorul dă şi lista prostituatelor care profesau 
în vremea sa la Madrid. După 1830, cartea a fost reeditată de 
mai multe ori. Fireşte, poemul nu face parte din lista de lucrări 
ale autorului său. 

10. Memoirs of a Woman ofPleasure / Memoriile unei femei 
uşoare , mai cunoscută ca Memoriile lui Fanny Hill, de John Cle- 
land, considerat părintele erotismului englez. Autorul a studiat 
la Westminster, a fost consul la Smirna şi a îndeplinit o funcţie 


447 



înaltă în Compania Indiilor, cu sediul la Bombay. Reîntors la 
Londra, a fost închis pentru datoriile sale şi acolo a început să 
scrie acest roman. Inspirat din dramele la modă, precum Manon 
Lescaut, romanul relatează povestea lui Fanny Hill, o adolescentă 
de cincisprezece ani, educată de patroana unui bordel şi care 
lucrează în cele mai desfrânate lupanare din Londra, dar până la 
urmă are parte de o căsătorie fericită. Autorul şi-a cerut scuze 
pentru scrierea acestei cărţi, invocând probleme economice. Ca 
să nu recidiveze, guvernul i-a acordat o pensie lunară de o sută 
de lire, pe care a încasat-o până la moarte, în 1789, deşi în 1765 
a încălcat pactul, publicând altă scriere pornografică. Prima edi¬ 
ţie a cărţii e din 1749. Librarul londonez care a publicat-o, 
Ralph Griffith, a cumpărat manuscrisul direct de la autor cu 
douăzeci de guinee, dar a câştigat zece mii de lire sterline cu edi¬ 
ţiile succesive. 

11. Histoire de Dom B... portier des chartreux / Povestea lui 
Dom B..., paznic la mănăstirea şartrezilor de Jean-Charles Ger- 
vaise de Latouche. Autorul, avocat în parlamentul de la Paris, a 
publicat-o prima dată în 1741; ediţia a fost imediat sechestrată 
de poliţie. Totuşi, romanul a avut mare succes, s-a reeditat de 
mai multe ori, despre el se vorbea - în şoaptă - chiar şi la întâl¬ 
nirile literare ale Curţii franceze din secolul al XVIII-lea. Se spune 
că doamna de Pompadour se lăuda cu un exemplar din ediţia 
din 1748. Romanul povesteşte aventurile lui Saturnin, un băiat 
crescut la o mănăstire a călugărilor şartrezi, care cunoaşte tainele 
erotismului spionând prin gaura cheii ce se petrece în chiliile 
acestora. După multe aventuri, bolnav de sifilis şi castrat, se în¬ 
toarce la mânăstire, de data aceasta ca portar. Pe patul de moarte, 
autorul s-a căit, ca şi alţi scriitori, că publicase cartea, pe care a 
calificat-o drept „un păcat al tinereţii 11 . Iar preotul l-a iertat. 

12. Postures sau Sonnetti Lussuriosi de Pietro Aretino. Auto¬ 
rul aproape că a fost părintele literaturii erotice europene, astfel 
încât numele lui e folosit pentru a defini un întreg gen, cel al 
„literaturii aretineşti“. Opera e considerată prima carte erotică a 
Evului Mediu, totodată e una dintre cele mai vechi tipărituri 
cunoscute, apărută la Veneţia în 1527. Până la noi a ajuns un 
singur exemplar, de dimensiuni mici, ilustrat cu gravuri erotice 


448 



şi având câte un poem pe fiecare pagină. Sonetele au fost scrise 
pentru a-şi bate joc de cenzura papală a epocii şi i-au adus lui 
Aretino şi gravorului său, Giulio Romano, o condamnare la 
închisoare. 

13. Memoires secrets d’une femme publique / Memorii secrete 
ale unei femei publice. Titlul complet este Memoires secrets d’une 
femme publique ou recherches sur Ies aventures de Mme la comtesse 
du Barry depuis son berceau jusqu ’au lit d’honneur, enrichis d’anec- 
dotes et d’incidents relatifs a la cabale et aux belles actions du duc 
d’Aiguillon. Autorul este Charles Theveneau, zis De Morande. 
Primul dintre aşa-numitele „pamflete revoluţionare" care îl ata¬ 
cau pe regele Franţei şi pe cei din cercul său a fost îndreptat 
împotriva favoritei lui Ludovic XVI. Autorul, întemeietor al pu¬ 
blicaţiei Le Gazetier Cuirasse, a procedat în felul următor: a tras 
şase mii de exemplare din cartea care demasca vulgarităţile doam¬ 
nei du Barry (poreclită „Chonchon" în pamflet) şi a cerut bani 
ca să nu le difuzeze. în 1774 a fost trimisă la Londra o comisie 
de la Paris, în frunte cu scriitorul Pierre-Augustin Caron de Beau- 
marchais, care i-a plătit autorului o sumă exagerată, asigurându-i 
în plus, lui şi soţiei sale, o rentă viageră; toate exemplarele au 
fost arse intr-un cuptor de pâine. Despre existenţa cărţii se ştie 
din scrisorile trimise de Beaumarchais în timpul călătoriei. Până 
la noi nu a ajuns nici un exemplar. 




LĂMURIRE SI MULŢUMIRI 

> J 


Deşi Aerul pe care îl respiri e o operă de ficţiune, mi se pare 
necesar să semnalez că multe date şi un număr mare de personaje 
sunt extrase din realitatea epocii. Astfel, toate amănuntele legate 
de diversele biografii care apar în roman sunt istorice, la fel ca şi 
toate cărţile care trec prin mâinile lui Ângel Brancaleone şi ale 
celorlalte personaje, precum şi textele istorico-juridice. Am în¬ 
cercat să respect cronologia faptelor narate, deşi în partea a IV-a 
mi-am permis anumite licenţe, avansând unele evenimente sau 
întârziind altele (doar cu puţin, în ambele cazuri). Astfel, îi spun 
cititorului că poarta Isabel II s-a deschis în 1847, nu în 1846; iar 
portalul Pau s-a inaugurat, de fapt, pe 19 noiembrie 1850. De 
asemenea, mi-am luat libertatea de a-i face pe Carolina Coronado, 
pe soţul ei, Horace Perry şi pe librarul Antonio Miyar să vină în 
vizită la Barcelona. Din câte ştiu, n-au fost niciodată acolo, deşi 
cred că le-ar fi făcut plăcere. Josep Xifre reapare şi el în ficţiune 
ceva mai devreme decât a făcut-o în realitate. 

Cuvintele cu care Isidra o îndoctrinează pe Carlota Guillot 
copilă sunt extrase din El libro de las mujeres al contesei Dash 
(Tipografia lui Jose de Rojas, Madrid, 1861) şi din La mujer en 
el siglo diez y nueve de Adolfo Llanos y Alcara (Madrid, Libreria 
de San Martin, 1864). Fiecare cuvinţel rostit de personajul Joan 
Brâu reprezintă citate din articolele lui Mariano Jose de Larra, 
ediţia lui Alejandro Perez Vidai (Editorial Critica, 2000) şi din 
drama sa istorică Matias (Aguilar, 1943). Iar cuvintele pe care le 
pronunţă poeta Carolina Coronado sunt şi ele extrase din artico¬ 
lele sale ( Obra en prosa, Editora Regional de Extremadura, 1999). 


451 



Poemele pe care le citesc înţelepţii în primul lor cenaclu le 
aparţin, în ordine, lui Gustavo Adolfo Becquer ( Rima LXXIII), 
Francisco Martinez de la Roşa {El cementerio de Momo) şi 
Heinrich Heine, acesta din urmă în foarte romantica - şi destul 
de libera - traducere a lui Enrique Llorente. Iar ce se recită în 
Partea a IV-a este Epitafio a un poeta culto al poetului Jacinto 
Alonso Maluenda, din secolul al XVII-lea. 

Din vasta bibliografie pe care am consultat-o citez o serie de 
titluri care mi se par mai reprezentative, în ipoteza că cititorul ar 
dori să meargă pe urmele celor narate. 

Despre oraş şi epocă: Memorias de un menestrel de Barcelona 
de Jose Coroleu (Imprenta de Jose Amarats, 1916); Catalunya i 
l’imperi napoleonic de Joan Mercader i Riba (Publicacions de 
l’Abadia de Montserrat, 1978); Catalunya contra Napoleo. La 
guerra del Frances 1808-1814 de Antoni Moliner Prada (Pages, 
2007); La guerra del frances a Mataro, 1808-1814 de Eloi Beulas 
i Ors şi Albert Dresaire (Patronat Municipal de Cultura de 
Mataro / Editorial Alta Fulla, 1989); Calaix de sastre de Rafael 
Amat i Cortada, baron de Maldâ (Curial); Chocolate todos los 
dias. A taula amb el bard de Maldâ de Joan de Deu Domenec 
(RBA, 2004); L’espectacle de la pena de mort a aceluiaşi (La Cam- 
pana, 2007); Tres aventurers italians a Barcelona. Casanova, Ca- 
gliostro, Lechi (Roşa dels Vents, 1836); La Cuynera catalana 
(Imprenta de la viuda Torras, 1851); Napoleon de Jean Tulard 
(Critica, 2011); Santa Anna de Barcelona. Monestir, collegiata, 
parrbquia de Joan Aran i Suriol (Mediterrânia, 2002); Abajo las 
murallas. 150 anys de l’enderroc de Ies muralles de Barcelona (Ajun- 
tament de Barcelona, 2004); Barcelona antigua y moderna de 
Andres PiyArimon (Verdaguer, 1854). 

Despre romantism şi romantici: Antologia de la poesia ro¬ 
mantica de Pedro J. De la Pena (Jucar, 1984); El triunfo del 
liberalismo y la novela historica 1830-1870 de Juan Ignacio 
Ferreras (Taurus, 1976); Lesformes de diversion en la societat ca¬ 
talana romantica , Xavier Făbregas (Curial, 1975); Barcelona ro¬ 
mantica i revolucionăria. Una imagen de la ciudad, 1833-1843, 
Celia Romea Castro (Universitat de Barcelona, 1994); La mujer 
espanola del romanticismo, Concha de Marco (Everest, 1969); 
Memorias de un setenton, Ramon de Mesonero Romanos (Cri- 


452 



tica, 2008); Memorias del tiempo viejo, Jose Zorrilla (Espasa-Calpe, 
2011); Noticia de la vida y escritos de Don Prospero de Bofarull, 
Manuel Mila i Fontanals (Imprenta de Juan Olivares, 1860); 
Carolina Coronado, Carmen Fernândez-Daza Alvarez (Ayunta- 
miento de Almendralejo, 2011). 

Despre cărţile erotice: Historia de la literatura erotica, Ale- 
xandrian (Planeta, 1990); Un infierno espanol. Un ensayo de bi¬ 
bliografia de publicaciones eroticas espanolas clandestinas, 1812-1939, 
Jean-Fouis Guerena (Asociacion de libreros de viejo, 2011); 
Arte de lasputas, Nicolăs Fernăndez de Moratin (Delstres, 1998); 
Eros invaincu. La bibliotheque Gerard Nordmann (Fondations 
Martin Bodmer, 2006); Un capitulo de la literatura secreta en 
Espana: la biblioteca de Lopez Barbadillo y sus amigos, Jose Blas 
Vega (Madrid, 1979). 

Despre cărţi şi librari: Contes de bibliofil, mai mulţi autori 
(Institut Catală de Ies Arts del Flibre, 1923); Recuerdos de un li- 
brero anticuario madrileno, Juliăn Barbazăn Beneit (Madrid, 
1970); Memorias de un librero catalan (1867-1935), Antoni Pa- 
lau i Dulcet (Catalonia, 1935); El llibre manuscrit a Catalunya, 
Jesus Alturo i Perucho (Generalitat de Catalunya, 2000); El lli- 
breter assasside Barcelona, Ramon Miquel i Planas (Montesinos, 
1991); Manual de conocimientos tecnicosy culturales paraprofe- 
sionales del libro. Francisco Vindel (Madrid, 1948). 

în ceea ce priveşte mulţumirile personale, vreau să-i menţionez 
pe Fuis Alberto de Cuenca şi pe Jesus Marchamalo - bibliofili, 
ba chiar bibliofagi, aş putea spune: graţie generozităţii şi ajuto¬ 
rului lor am putut începe cercetările. Fe sunt foarte recunoscătoare 
celor de la Academia Regală de Istorie şi de la Biblioteca de Ca¬ 
talunya, cât şi ajutorului şi generozităţii manifestate de Carmen 
Fernândez-Daza Alvarez, Claudia Marseguerra, Eugenia Serra, 
Neus Verger şi Claudio Santos. Şi celor care au făcut prima 
lectură: Ângeles Escudero şi Claudia Torres, care, după atâţia 
ani, tot nu s-au plictisit de mine; lui Javier Rodriguez Alvarez, 
Faura Blanco, Minam Vall şi Arcadio Garda, cât şi înţelepciunii 
lui Francesc Garda - toţi au îmbunătăţit aceste pagini. Mul¬ 
ţumesc şi pentru treaba excelentă realizată de Sandra Bruna, An- 
geles Aguilera şi Javier Moreno, pe care îi consider a fi naşele şi 
naşul acestei cărţi. 


453 



Vreau să le mulţumesc şi anticarilor mei „de căpătâi 11 : Fran- 
cesc Roges, Maria Jose Blas şi Anna Balague; adevăraţilor pali- 
nuros Rodrigo şi Luis Alberto, de la librăria mea preferată din 
Medellin (Columbia) şi, poate, din întreaga Americă Latină. 
Plus o amintire specială pentru don Jose Blas Vega, erudit şi atât 
de generos, care a murit când tocmai terminam de scris acest ro¬ 
man. Tuturor celor menţionaţi, personajele acestei cărţi le dato¬ 
rează mult. 

în sfârşit, vreau să le mulţumesc celor ce iubesc cărţile, căci 
facem parte din aceeaşi familie.