Isabel Allende — Zorro

À eiTe) Ta) | CA ACAD IMA INN MM ATA 
UNGE je l LNE N UAN 


COLBUIIN ESTAN 


ISABEL ALLENDE 


ZORRO 


Începe legenda 


(Aventură, western, capă şi spadă) 


Traducere din spaniolă de 
CORNELIA RADULESCU 


V20 


ISABEL ALLENDE 
EL ZORRO. COMIENZA LA LEYENDA 
2005 
Bucureşti, Humanitas, 2006 


Aceasta este povestea lui Diego de la Vega şi a felului în 
care a devenit el legendarul Zorro. Pot, în sfârşit, să-i 
dezvălui identitatea, ținută în secret atâţia ani şi o fac cu 
oarece ezitare, căci o pagină albă mă intimidează tot atât 
cât săbiile scoase din teacă de oamenii lui Moncada. Cu 
aceste pagini incerc s-o iau înaintea celor care se 
încăpățânează să-l defăimeze pe Zorro. Numărul rivalilor 
noştri e considerabil, cum se întâmplă mai mereu când e 
vorba de cei care-i apără pe cei slabi, salvează fecioare şi 
umilesc bogătaşi. Fireşte, orice idealist işi face duşmani, 
însă noi preferăm să ținem socoteala prietenilor noştri, care 
sunt mult mai mulți. 

Trebuie să istorisesc aceste aventuri pentru că degeaba 
şi-ar pune Diego viata în pericol pe altarul dreptății dacă n- 
ar afla nimeni. Eroismul este o ocupație prost plătită, care 
adesea duce la un sfârşit prematur, de aceea atrage atâția 
fanatici şi persoane cu o fascinatie maladivă pentru moarte. 

Există foarte puţini eroi cu inimă romantică şi sânge iute. 

S-o spunem de-a dreptul: ca Zorro nu e nimeni. 


PARTEA ÎNTÂI - California, 1790 - 1810 


Să începem cu începutul, cu o întâmplare fără de care 
Diego de la Vega nu s-ar fi născut. S-a petrecut în Alta 
California, la misiunea San Gabriel, în anul Domnului 1790. 

Pe atunci misiunea era condusă de părintele Mendoza, un 
franciscan cu spinare de tăietor de lemne, arătând mai 
tânăr decât cei patruzeci de ani bine trăiţi, energic şi 
poruncitor, pentru care cel mai greu era să imite umilinţa şi 
blândeţea Sfântului Francisc din Assisi. In California se 
găseau şi alţi oameni ai Bisericii răspândiţi în douăzeci şi 
trei de misiuni, a căror sarcină era să propage doctrina lui 
Christos printre câteva mii de păgâni din triburile chumash, 
shoshone şi altele, care n-o primeau mereu de bunăvoie. 
Băştinaşii de pe coasta Californiei aveau o reţea de troc şi 
comerţ care funcţiona de mii de ani. Zona era foarte bogată 
în resurse naturale, iar triburile se specializaseră. Spaniolii 
erau impresionați de economia atât de complexă a 
chumash-ilor, comparând-o cu cea a chinezilor. Indienii 
foloseau ca monedă scoicile şi organizau periodic sărbători, 
unde, în afară de schimbul de bunuri, se puneau la cale şi 
căsătoriile. 

Indienii erau nedumeriţi de misterul omului torturat pe o 
cruce, pe care albii îl adorau şi nu pricepeau avantajul de a 
o duce rău pe lumea asta pentru a te bucura de o ipotetică 
bunăstare pe lumea ailaltă. In paradisul creştin ar fi putut 
sta pe un norişor cântând la harpă împreună cu îngerii, dar 
de fapt cei mai mulţi dintre ei ar fi preferat ca, după 
moarte, să vâneze urşi împreună cu strămoşii lor pe 
pământurile Marelui Spirit. Nu pricepeau nici de ce albii 
înfigeau câte un steag în pământ, trăgeau linii imaginare, 
declarau că era proprietatea lor şi se supărau dacă cineva 

4 


intra acolo în timp ce urmărea un cerb. Ideea de a poseda 
pământul li se părea la fel de neverosimilă precum 
împărţirea mării. 

Aflând că mai multe triburi se răsculaseră, sub comanda 
unui războinic cu cap de lup, părintele Mendoza s-a rugat 
pentru victime, dar nu şi-a făcut prea multe griji, fiind sigur 
că misiunea San Gabriel era la adăpost. Era un privilegiu să 
aparţii unei misiuni, o dovedeau familiile indigene care 
veneau să ceară protecţie în schimbul botezului şi 
rămâneau acolo de bunăvoie; n-avusese niciodată nevoie 
să apeleze la militari pentru a recruta viitori convertiți. Aşa 
că recenta insurecție, prima care avea loc în Alta California, 
a pus-o pe seama abuzurilor soldăţimii spaniole şi a 
severităţii confraţilor săi misionari. Triburile, răspândite în 
grupuri mici, aveau obiceiuri diferite şi comunicau între ele 
printr-un sistem de semnale; nu se puseseră nicicând de 
acord pentru ceva anume, exceptând comerţul şi în nici un 
caz pentru război. După părerea sa, bieţii oameni erau mieii 
nevinovaţi ai lui Dumnezeu; dacă păcătuiau, o făceau din 
ignoranță, nu din viciu; trebuie că avuseseră un motiv 
serios să se ridice împotriva colonizatorilor. 

Misionarul muncea fără preget, cot la cot cu indienii, pe 
câmp, la tăbăcitul pieilor şi la măcinatul porumbului. Seara, 
în timp ce ceilalţi se odihneau, el doftoricea rănile mici sau 
scotea câte o măsea stricată. In plus, dădea lecţii de 
catehism şi aritmetică, pentru ca neofiţii - aşa le spunea 
indienilor convertiți - să poată număra pieile, lumânările şi 
vacile, nu însă şi de scris şi de citit, cunoştinţe lipsite de 
vreo aplicaţie practică în aceste locuri. Noaptea făcea vin, 
ţinea socoteli, scria în terfeloagele lui şi se ruga. Dimineaţa 
trăgea clopotul bisericii ca să-şi cheme turma la slujbă, 
după care supraveghea masa cu o privire atentă, pentru ca 
nimeni să nu rămână nemâncat. Din toate aceste motive, 
iar nu din prea mare încredere în sine însuşi sau din 
vanitate, era convins că triburile răsculate n-aveau să-i 
atace misiunea. Totuşi, cum veştile rele soseau 
săptămânal, în cele din urmă le-a acordat atenţie. Şi-a 


5 


trimis doi oameni de încredere să cerceteze ce se petrecea 
în regiune; aceştia au dat repede de indienii ridicaţi la 
război şi au aflat toate amănuntele, fiind primiţi frăţeşte de 
cei pe care se duseseră să-i spioneze. La întoarcere, i-au 
relatat misionarului că un erou ivit din adâncul pădurii şi 
posedat de spiritul unui lup reuşise să unească mai multe 
triburi cu scopul de a-i alunga pe spanioli de pe pământul 
strămoşilor lor, pe care vânaseră dintotdeauna fără să 
ceară voie. Indienii nu aveau o strategie clară, se 
mulţumeau să ia cu asalt misiunile şi aşezările într-un 
impuls de moment, pârjoleau tot ce le ieşea în cale, după 
care se retrăgeau la fel de iute cum veniseră. Îi recrutau pe 
neofiţii încă nemoleşiţi de umilinţa de a-i sluji pe albi şi în 
felul acesta îşi îngroşau rândurile. l-au mai spus părintelui 
Mendoza că şeful numit Lupul Cenuşiu pusese ochii pe 
misiunea San Gabriel nu pentru c-ar fi avut ceva cu 
misionarul căruia n-aveai ce să-i reproşezi, ci pentru că era 
în drumul lor. Omul Domnului trebuia să ia măsuri. Nu era 
dispus să piardă rezultatul muncii sale de treizeci de ani, cu 
atât mai puţin să i se ia indienii, care, lipsiţi de tutela sa, s- 
ar fi întors în păcat şi-ar fi trăit iar ca nişte sălbatici. l-a scris 
un mesaj căpitanului Alejandro de la Vega, cerându-i ajutor 
grabnic. Se temea de ce e mai rău, spunea, căci răsculații 
erau foarte aproape şi gata să atace oricând, iar el nu se 
putea apăra fără ajutor militar adecvat. A trimis două 
misive identice la fortul din San Diego, prin doi călăreţi care 
au urmat drumuri diferite, astfel ca dacă unul era prins să 
ajungă măcar celălalt. 


Câteva zile mai târziu, căpitanul Alejandro de la Vega 
ajungea la misiune în galop. A sărit de pe cal dintr-o 
mişcare şi-a lepădat tunica uniformei, eşarfa şi pălăria şi-a 
cufundat capul în albia în care femeile clăteau rufele. Calul 
era plin de spume, căci îşi purtase preţ de mai multe mile 
călăreţul încărcat cu armele dragonilor din armata spaniolă: 
lance, sabie, scut dublu din piele şi carabină, başca şaua. 
De la Vega era însoţit de doi bărbaţi şi mai mulţi cai care 


6 


duceau provizii. Părintele Mendoza a ieşit să-l primească cu 
braţele deschise, văzând însă că nu venise decât cu doi 
soldaţi zdrenţăroşi şi la fel de epuizați ca patrupedele care-i 
purtaseră, nu şi-a ascuns dezamăgirea. 

— Îmi pare rău, părinte, dar nu dispun decât de vitejii 
ăştia doi. Restul detaşamentului a rămas la Reina de Los 
Angeles, aşezare ameninţată şi ea de răscoală, s-a scuzat 
căpitanul, ştergându-se pe faţă cu mânecile cămăşii. 

— Să ne ajute Dumnezeu, dacă Spania n-o face, a 
răspuns preotul printre dinţi. 

— Câţi indieni o să ne atace? 

— Aici prea puţini ştiu să numere exact, căpitane, dar 
după cum au constatat oamenii mei, se pare că vreo cinci 
sute. 

— Ceea ce înseamnă nu mai mult de o sută cincizeci, 
părinte. Putem face faţă. Pe cine putem conta? 

— Pe mine, care înainte de a fi preot am fost soldat şi pe 
încă doi misionari, tineri şi curajoşi. Mai avem şi trei soldaţi 
repartizaţi la misiune, care locuiesc aici. Există câteva 
muschete şi carabine, muniţie, două săbii şi praful de puşcă 
pe care-l folosim la cariera de piatră. 

— Câţi neofiţi? 

— Fiule, să fim realişti: majoritatea n-o să se bată cu cei 
de rasa lor. Pot conta cel mult pe vreo şase tineri care au 
crescut aici şi pe câteva femei care să ne ajute la încărcatul 
armelor. Nu pot risca viaţa neofiţilor mei, căpitane, sunt ca 
nişte prunci, am grijă de ei ca de copiii mei. 

— Bine, părinte, atunci la treabă cu Dumnezeu înainte. 
Din câte văd, biserica e clădirea cea mai solidă din toată 
misiunea. Ne vom apăra de acolo. 

În zilele care au urmat nimeni nu s-a odihnit la San 
Gabriel, până şi copiii au fost puşi la treabă. Părintele 
Mendoza, bun cunoscător al sufletului omenesc, nu se 
putea încrede în loialitatea neofiţilor, odată ce aceştia s-ar 
fi văzut înconjurați de indieni liberi. A băgat de seamă cu 
consternare un fel de sclipire sălbatică în ochii unora, a 
observat că alţii îi îndeplineau ordinele fără tragere de 


7 


inimă: pietrele le cădeau din mână, sacii cu nisip se rupeau, 
frânghiile li se încurcau, li se răsturnau găleţile cu catran. 
Silit de împrejurări şi-a încălcat propriul regulament de 
compasiune şi, fără ezitare, a ordonat ca doi indieni să fie 
puşi la cazne şi altuia i-a tras zece bice pe spinare, ca să-i 
fie învăţătură. 

Apoi a întărit cu scânduri uşa de la dormitorul femeilor 
singure, construit precum o închisoare, pentru ca cele mai 
îndrăzneţe să nu iasă noaptea să se plimbe la lumina lunii 
cu amorezii. Era o clădire rotundă, din ziduri groase, lipsită 
de ferestre şi prezentând avantajul suplimentar de a putea 
fi zăvorâtă pe dinafară cu un drug de fier şi lacăte. Acolo au 
fost închişi cei mai mulţi neofiţi bărbaţi, cu lanţuri la 
picioare, pentru ca la ceasul bătăliei să nu colaboreze cu 
duşmanul. 

— Indienii se tem de noi, părinte Mendoza. Cred că 
stăpânim o vrăjitorie mare, spuse căpitanul De la Vega 
plesnindu-şi patul armei. 

— Armele de foc le cunosc ei foarte bine, deşi încă n-au 
descoperit cum funcţionează. Dacă se tem cu adevărat de 
ceva, e de crucea lui Christos, răspunse misionarul, arătând 
spre altar. 

— Atunci o să le dăm o mostră din puterea crucii şi din 
cea a prafului de puşcă, râse căpitanul şi se apucă să-i 
expună planul pe care îl concepuse. 

Se găseau în biserică, unde făcuseră baricade din saci cu 
nisip în faţa uşii şi plasaseră cuiburi de foc în locuri 
strategice. Căpitanul era de părere că, atât timp cât îi 
ţineau pe atacanţi la distanţă, tot încărcându-şi carabinele 
şi muschetele, balanţa înclina în favoarea lor, dar într-o 
luptă corp la corp ar fi fost cumplit de dezavantajaţi, căci 
indienii îi întreceau în număr şi ferocitate. 

Părintele Mendoza admira îndrăzneala acestui om. De la 
Vega avea în jur de treizeci de ani şi era deja soldat 
veteran, călit în războaiele din Italia, de unde se întorsese 
însemnat cu mândre cicatrici. Era cel de-al treilea fiu al 


unei familii de hidalgo, a cărei stirpe urca până la El Cid 
Campeador. 

Strămoşii săi luptaseră împotriva maurilor sub stindardul 
catolic al Isabelei şi al lui Ferdinand, însă de pe urma 
vitejiei înaripate şi a sângelui vărsat pentru Spania nu le 
rămăsese avere, ci doar onoare. La moartea tatălui, fiul cel 
mare moştenise casa părintească, o clădire centenară din 
piatră în mijlocul unui pământ arid din Castilia. Cel de-al 
doilea fiu a urmat chemarea Bisericii, iar cel de-al treilea a 
ajuns soldat; nu era altă soartă pentru un tânăr cu sângele 
lui. Ca răsplată pentru curajul arătat în Italia, primise o 
punguţă cu dubloni de aur şi autorizaţia de a pleca în 
Lumea Nouă să-şi caute norocul. Aşa ajunsese în Alta 
California, însoţind-o pe dona Eulalia de Callis, soţia 
guvernatorului Pedro Fages, poreclit Ursul pentru că era tot 
timpul prost dispus şi pentru că vânase cu mâna lui o 
grămadă de astfel de animale. 

Părintele Mendoza auzise bârfe pe seama călătoriei de 
poveste a donei Eulalia, o doamnă cu un temperament la 
fel de înflăcărat ca al bărbatului ei. Caravana a făcut şase 
luni între Ciudad de Mexico, unde trăia ca o prinţesă şi 
Monterrey, neospitaliera fortăreață militară unde o aştepta 
soţul. Înainta cu paşi de broască ţestoasă, târând un şir de 
care trase de boi şi nenumărați catâri încărcaţi cu bagajele; 
în plus, oriunde făceau popas, organiza o petrecere care 
ţinea câteva zile. Se spunea despre ea că era excentrică, că 
se spăla cu lapte de măgăriţă şi îşi vopsea părul, lung până 
la călcâie, cu alifiile roşiatice ale curtezanelor din Veneţia; 
că nu din virtute creştină, ci din pură risipă îşi lepăda 
rochiile de mătase şi brocart pentru a-i înveşmânta pe 
indienii  dezgoliţi care îi ieşeau în cale; şi, culmea 
scandalului, se amorezase de chipeşul căpitan Alejandro de 
la Vega. Dar cine sunt eu, un biet franciscan, ca s-o judec 
pe cucoana asta, îşi spunea părintele Mendoza, uitându-se 
pe furiş la căpitan şi întrebându-se fără să vrea cât adevăr 
era în bârfele acelea. 


În scrisorile trimise directorului misiunilor din Mexic, 
misionarii se plângeau de faptul că indienii preferau să 
trăiască în pielea goală, în colibele lor din paie, înarmaţi cu 
arc şi săgeți, lipsiţi de educaţie, guvernare, religie sau 
respect faţă de autorităţi şi preocupaţi pe de-a-ntregul să-şi 
satisfacă poftele neruşinate, de parcă apa sfântă a 
botezului nu le-ar fi spălat defel păcatele. Incăpăţânarea 
indienilor de a se ţine de obiceiurile lor pesemne că era 
lucrarea Satanei, altă explicaţie nu exista, de aceea îi 
vânau pe dezertori cu arcanul şi-apoi îi biciuiau ca să le 
bage în cap doctrina iubirii şi a iertării. Părintele Mendoza 
avusese însă o tinereţe destul de zbuciumată înainte de a 
deveni preot, astfel că ideea satisfacerii unor pofte 
neruşinate nu-i era străină, drept care îi simpatiza pe 
indigeni. În plus, admira în taină ideile progresiste ale 
rivalilor săi, iezuiţii. El nu era precum ceilalţi preoţi, nici 
măcar precum majoritatea confraţilor franciscani, care îşi 
făceau din ignoranță o virtute. În urmă cu câţiva ani, pe 
când se pregătea să ia în primire misiunea San Gabriel, 
citise plin de interes raportul unui anume Jean-François de 
la Pérouse, un călător care-i descria pe neofiţii din 
California ca pe nişte făpturi triste, fără personalitate, 
lipsite de spirit, care-i aduseseră aminte de traumatizaţii 
sclavi negri de pe plantațiile din Caraibe. Autorităţile 
spaniole puseseră părerile lui La Perouse pe seama faptului 
lamentabil că era francez, însă pe părintele Mendoza îl 
impresionaseră adânc. În fundul sufletului credea în ştiinţă 
aproape tot atât cât în Dumnezeu, fapt pentru care 
hotărâse să facă din misiunea sa un exemplu de 
prosperitate şi dreptate. Să atragă adepţi prin forţa 
convingerii, nu a arcanului, să-i reţină cu faptele bune, nu 
cu biciul. Şi a reuşit în mod spectaculos. Sub conducerea 
lui, viaţa indienilor s-a ameliorat atât de mult, că dacă La 
Pérouse ar fi trecut pe-acolo ar fi căzut în admiraţie. 
Părintele Mendoza se putea mândri - deşi n-o făcuse 
nicicând - că San Gabriel îşi întreise numărul celor botezați 
întru Domnul şi că nici unul nu fugea de tot, puţinii fugari se 


10 


întorceau pocăiţi. În ciuda muncii grele şi a restricţiilor 
sexuale, se întorceau pentru că el îi trata cu clemenţă şi 
niciodată nu avuseseră trei mese pe zi şi un acoperiş care 
să-i apere de furtună. 

La misiune veneau călători din America şi Spania, atraşi 
atât de departe pentru că voiau să înveţe secretul 
succesului părintelui Mendoza. Erau plăcut impresionați de 
ogoarele de cereale şi grădinile de legume, de viile care 
produceau un vin bun, de sistemul de irigație inspirat din 
apeductele romane, de grajduri şi coteţele păsărilor, de 
turmele care păşteau pe dealuri cât vedeai cu ochii, de 
beciurile ticsite de piei tăbăcite şi putini cu untură. Se 
minunau de pacea în care treceau zilele şi de blândeţea 
neofiţilor, care începeau să fie celebri dincolo de graniţă 
pentru împletiturile lor fine din nuiele şi produsele din piele. 
„Fericirea trece prin stomac” era deviza părintelui 
Mendoza, obsedat de alimentaţie de când auzise că 
marinarii ajungeau să moară de scorbut, când şi o simplă 
lămâie putea împiedica boala. E mai uşor să salvezi sufletul 
dacă trupul e sănătos, îşi spunea el, drept care primul lucru 
pe care l-a făcut ajungând la misiune a fost să înlocuiască 
eterna fiertură de porumb, de bază în dieta de acolo, cu 
una de carne, legume şi unt pentru tortillas. Făcea rost de 
lapte pentru copii cu preţul unor eforturi uriaşe, căci fiecare 
şiştar cu lichid spumos se obținea în urma unei bătălii cu 
vacile sălbatice. Era nevoie de trei bărbaţi zdraveni pentru 
a mulge o vacă, iar adesea aceasta ieşea învingătoare. 

Mendoza trata sila copiilor de lapte la fel cum îi şi purga o 
dată pe lună pentru a-i scăpa de paraziţii intestinali: îi 
apuca zdravăn, îi strângea de nas şi le vâra un furtun pe 
gât. O asemenea tenacitate trebuia să dea rezultate. Graţie 
furtunului, copiii creşteau frumos şi aveau o fire blândă. 
Aşezarea San Gabriel era lipsită de paraziți, era singura în 
care nu bântuiau bolile care decimau alte colonii, doar câte 
o răceală sau o diaree îi mai trimitea uneori pe neofiţi direct 
pe lumea cealaltă. 


11 


Indienii au atacat miercuri la prânz. S-au apropiat tiptil, 
dar intraţi pe teritoriul misiunii s-au văzut aşteptaţi. Prima 
impresie a războinicilor înfierbântaţi a fost că locurile erau 
pustii; în curte erau doar câţiva câini jigăriţi şi o găină 
rătăcită. Nici ţipenie, nici un glas, nici un fum care să iasă 
pe coşul colibelor. Indienii erau îmbrăcaţi în piele şi călări, 
dar majoritatea erau dezbrăcaţi şi pe jos, înarmaţi cu arcuri 
şi săgeți, cu ghioage şi lănci. In frunte galopa şeful cel 
misterios, pictat cu dungi roşii şi negre, purtând o tunică 
scurtă din blană de lup şi capul aceluiaşi animal pe post de 
sombrero. 

Chipul aproape că nu i se vedea, ascuns de colții lupului 
şi de pletele lungi şi negre. 

In doar câteva minute, atacatorii au dat ocol misiunii, au 
pus foc colibelor de paie şi au făcut praf chiupuri de pământ 
ars, butoaie, unelte, războaie de ţesut şi tot ce mai era pe 
acolo, fără să întâmpine nici o rezistenţă. Urletele de luptă 
şi graba i-au împiedicat să audă strigătele necfiţilor, închişi 
sub lacăt în sălaşul femeilor. Încurajaţi, s-au îndreptat către 
biserică, slobozind o ploaie de săgeți, dar acestea s-au izbit 
degeaba de zidurile groase. La un ordin al Lupului Cenuşiu, 
s-au repezit în devălmăşie la porţile groase din lemn, care 
au tremurat sub impact, dar nu au cedat. Zarva şi urletele 
sporeau în intensitate la fiecare nouă încercare de a le 
dobori, în timp ce câţiva luptători mai atletici şi mai 
îndrăzneţi căutau modalitatea de a se căţăra pe ferestrele 
înguste şi pe clopotniţă. 

In biserică, tensiunea devenea tot mai greu de suportat 
cu fiecare izbitură în uşă. Apărătorii - patru misionari, cinci 
soldaţi şi opt neofiţi - erau plasați pe laturile naosului, 
protejaţi de sacii cu nisip şi secondaţi de fetele care 
trebuiau să reîncarce armele. De la Vega le antrenase cât 
putuse mai bine, dar nu te puteai aştepta la prea mult de la 
nişte fătuci înspăimântate care nu văzuseră niciodată o 
puşcă de aproape. Sarcina lor consta dintr-o serie de 
mişcări pe care orice soldat le făcea fără să se gândească, 
însă căpitanului îi luase ore întregi să le explice. Odată 


12 


arma pregătită, fata i-o înmâna celui care trebuia să tragă, 
iar ea pregătea alta. Când apăsai pe trăgaci, o scânteie 
aprindea explozibilul din magazie care, la rândul său, 
detona puşca. Pulberea umezită, cremenea uzată şi ţevile 
blocate erau la originea multor rateuri, în plus, nu erau 
deloc rare cazurile în care se uita să se scoată vergeaua 
înainte de a trage. 

„Nu trebuie să vă pierdeţi capul, aşa-i la război, gălăgie şi 
zarvă. Dacă se blochează o armă, următoarea trebuie să fie 
pregătită să tragă şi să ucidă”, aşa au sunat instrucţiunile 
lui Alejandro de la Vega. 

Într-o încăpere din spatele altarului se găseau celelalte 
femei şi toţi copiii misiunii, pe care părintele Mendoza îşi 
jurase să-i apere cu preţul vieţii. Apărătorii lăcaşului, cu 
degetele înţepenite pe trăgaci şi jumătate de faţă protejată 
de o batistă muiată în apă cu oţet, aşteptau în tăcere 
ordinul căpitanului, singurul netulburat de hărmălaia 
indienilor şi de izbiturile lor în uşă. Cu sânge rece, De la 
Vega calcula rezistenţa lemnului. Succesul planului său 
depindea de momentul potrivit al intervenţiei şi de 
coordonarea perfectă. 

Nu mai avusese prilejul să lupte de la campania din Italia, 
de acum câţiva ani, dar era limpede la minte şi calm; doar 
mâncărimea din palme care-l apuca înainte de a trage îi 
trăda neliniştea. 

Curând, indienii s-au plictisit să lovească în uşă şi s-au 
retras să-şi recapete puterile şi să primească ordine de la 
şeful lor. O tăcere amenințătoare se lăsă în locul 
vacarmului de până atunci. Acesta a fost momentul ales de 
căpitanul De la Vega pentru a da semnalul. Clopotul 
bisericii a început să bată furios, iar patru neofiţi aprindeau 
cârpe muiate în catran, producând o fumăraie deasă şi 
puturoasă. Ceilalţi doi au ridicat drugul solid al uşii. 
Clopotele le-au redat puterile indienilor, care s-au regrupat 
pentru atac. De data asta, uşa a cedat la prima încercare şi 
ei au căzut unii peste alţii, împiedicându-se de baricada 
formată din sacii umpluţi cu nisip şi pietre. Erau orbiţi 


13 


venind de la lumina de afară şi pomenindu-se în penumbra 
şi fumăraia dinăuntru. Zece arme au tras la unison de pe 
laturi, rănind mai mulţi indieni care au căzut ţipând. 

Căpitanul a aprins fitilul şi, în câteva secunde, focul a 
ajuns la săculeţii cu praf de puşcă amestecat cu grăsime şi 
proiectile puşi în faţa baricadei. Explozia a cutremurat 
biserica din temelii, a aruncat spre indieni o grindină de 
schije de metal şi pietre şi a smuls marea cruce de lemn din 
altar. 

Apărătorii au simţit valul de căldură, care i-a împins 
înapoi, zgomotul puternic i-a asurzit, dar au apucat să vadă 
trupurile indienilor proiectate ca nişte păpuşi în mijlocul 
unui nor roşcat. Apăraţi de parapete, au avut timp să-şi 
revină, să reîncarce armele şi să tragă a doua oară, înainte 
ca primele săgeți să spintece văzduhul. Mai mulţi indieni 
zăceau pe jos, iar cei care mai stăteau în picioare tuşeau şi 
lăcrimau din cauza fumului; nu puteau trage cu arcul, în 
schimb erau o ţintă uşoară pentru gloanţe. 

De trei ori şi-au reîncărcat muschetele înainte ca Lupul 
Cenuşiu, urmat de războinicii cei mai viteji, să reuşească să 
treacă de baricadă şi să pătrundă în naos, unde a fost 
primit de spanioli. În haosul bătăliei, căpitanul Alejandro de 
la Vega nu l-a scăpat din ochi pe şeful indienilor; de cum s- 
a eliberat de vrăjmaşii care-l înconjurau, s-a repezit la el, cu 
un mârâit de fiară şi sabia ridicată. A lovit cu toată puterea, 
dar în gol, pentru că instinctul l-a avertizat pe Lupul 
Cenuşiu de pericol cu o clipă înainte. Din cauza impulsului, 
căpitanul s-a dezechilibrat, a căzut în genunchi; sabia s-a 
lovit de sol şi s-a rupt în două. Cu un strigăt de triumf, 
indianul a ridicat lancea cu intenţia de a-l străpunge pe 
spaniol, dar n-a apucat, căci o lovitură dată cu patul unei 
arme l-a culcat la pământ, lăsându-l nemişcat. 

— Dumnezeu să mă ierte! exclamă părintele Mendoza, 
care lovea cu o plăcere feroce în dreapta şi în stânga ţinând 
o muschetă de ţeavă. 

O baltă întunecată se întindea repede în jurul şefului, iar 
semeţul cap de lup devenea roşu, spre mirarea căpitanului, 


14 


care se vedea deja mort. Părintele Mendoza şi-a încununat 
entuziasmul nepotrivit cu o lovitură de picior în corpul căzut 
şi inert. Fusese de ajuns să miroasă praful de puşcă pentru 
a redeveni soldatul setos de sânge din tinereţe. 

A fost o chestiune de minute ca indienii să afle că şeful 
lor căzuse; au început să dea înapoi, mai întâi ezitant, apoi 
în goana mare şi s-au făcut nevăzuţi. Invingătorii, scăldaţi 
în sudoare şi pe jumătate asfixiaţi, au aşteptat să se aşeze 
praful lăsat de retragerea duşmanului şi au ieşit să respire 
aer curat. Bătăile nebuneşti de clopot au fost însoţite de 
focuri trase în aer şi de ovaţiile interminabile ale celor 
rămaşi în viaţă, acoperind gemetele răniților şi plânsul 
isteric al femeilor şi copiilor, închişi încă în spatele altarului 
şi înconjurați de fum. 


Părintele Mendoza şi-a suflecat sutana plină de sânge şi 
s-a apucat să redea misiunii un aspect de normalitate, 
nedându-şi seama că-şi pierduse o ureche şi că sângele era 
al său, nu al vrăjmaşilor. A făcut calculul pierderilor minime 
şi a ridicat spre cer o dublă rugăciune pentru a mulţumi 
pentru victorie şi a cere iertare pentru că, în vâltoarea 
luptei, uitase de mila creştinească. Doi dintre soldaţi aveau 
răni minore, iar unui misionar o săgeată îi străpunsese 
braţul. Singura moarte pe care au plâns-o a fost cea a uneia 
din fetele care încărcau puştile, o fetiţă indiancă de vreo 
cincisprezece ani care căzuse cu capul zdrobit şi o expresie 
mirată în ochii mari şi negri. În timp ce părintele Mendoza 
îşi organiza oamenii pentru stingerea incendiilor, îngrijirea 
răniților şi îngroparea morţilor, căpitanul Alejandro de la 
Vega, cu altă sabie în mână, căuta în biserică leşul 
căpeteniei indiene cu intenţia de a-i înfige capul într-o suliță 
plasată în poarta misiunii, pentru a descuraja pe oricine ar 
fi dorit să-i urmeze exemplul. 

Era chiar acolo unde căzuse. O mogâldeaţă jalnică 
scăldată în propriul sânge. l-a smuls dintr-o mişcare 
căpăţâna de lup, iar cu piciorul l-a întors cu faţa în sus; era 
mult mai mic decât păruse atunci când mânuia lancea 


15 


ridicată în aer. Încă orbit de furie şi gâfâind după luptă, 
căpitanul l-a apucat de plete şi a ridicat sabia ca să-l 
decapiteze dintr-o lovitură, dar chiar atunci acela a deschis 
ochii şi s-a uitat la el întrebător. 

— Sfântă Fecioară, trăieşte! a exclamat De la Vega şi a 
făcut un pas îndărăt. 

Nu-l mira atât faptul că duşmanul mai respira, cât 
frumuseţea ochilor de culoarea caramelului, alungiţi, 
umbriţi de gene dese, ochi de căprioară pe un chip 
însângerat şi vopsit cu însemnele războiului. A lăsat sabia 
jos, a îngenuncheat şi l-a ridicat grijuliu, sprijinindu-i ceafa. 
Ochii de căprioară s-au închis şi s-a auzit un geamăt 
prelung. Căpitanul s-a uitat de jur-împrejur, erau doar ei în 
acest colţ al bisericii, foarte aproape de altar. Primul impuls 
a fost să ia rănitul în spate, dar acesta era mult mai uşor 
decât crezuse, aşa că l-a luat în braţe ca pe un copil, a 
ocolit sacii de nisip, pietrele, armele şi morţii care nu 
fuseseră încă scoşi de acolo şi a ieşit la lumina acelei zilei 
de toamnă, pe care şi-o va aminti toată viaţa. 

— E viu, părinte, a spus lăsându-l jos. 

— Ghinionul lui, căpitane, că tot va trebui executat, a 
răspuns părintele Mendoza, care purta o cămaşă răsucită în 
jurul capului ca un turban ca să oprească sângele care-i 
curgea din urechea tăiată. 

Alejandro de la Vega n-a înţeles niciodată de ce, în loc să 
profite de acea clipă pentru a-şi decapita duşmanul, s-a dus 
după apă şi după nişte cârpe ca să-l spele de sânge. Ajutat 
de o neofită, i-a dat pletele la o parte şi a spălat rana care, 
în contact cu apa, a reînceput să sângereze abundent. l-a 
pipăit craniul: a găsit o umflătură, dar oasele erau întregi. 
In război văzuse lucruri mult mai rele. A luat un ac încovoiat 
cu care se coseau saltele şi nişte fire de păr de cal, pe care 
părintele Mendoza le pusese în tequilla ca să fie folosite la 
coaserea tăieturilor şi i-a cusut rana. Apoi i-a spălat chipul, 
constatând că pielea era deschisă la culoare şi trăsăturile 
delicate. Cu pumnalul, i-a spintecat tunica, pentru a verifica 


16 


dacă nu avea şi alte răni, iar în clipa aceea a scos un strigăt 
speriat: 

— E femeie! 

Părintele şi toţi ceilalţi au dat fuga şi au rămas muţi de 
uimire cu ochii la pieptul feciorelnic al războinicului. 

— Acum o să fie mult mai greu să-l ucidem, a suspinat 
într-un târziu părintele Mendoza. 


Se numea Toypurnia şi n-avea decât douăzeci de ani. 
Reuşise să-i facă pe luptătorii mai multor triburi s-o urmeze 
pentru că era învăluită în legendă. Mama ei era Bufnița 
Albă, vrăjitoarea şi tămăduitoarea unui trib de indieni din 
San Gabriel, tatăl ei fusese un marinar care dezertase de 
pe o corabie spaniolă. Omul trăise câţiva ani ascuns printre 
indieni şi murise de pneumonie, pe când fiică-sa era încă 
adolescentă. De la taică-său Toypurnia învățase bazele 
limbii spaniole, iar de la maică-sa folosirea plantelor 
medicinale şi tradiţiile neamului. Soarta ei ieşită din comun 
s-a vădit încă de când avea câteva luni, într-o după-amiază 
în care maică-sa o lăsase dormind sub un copac, în timp ce 
ea se scălda în râu: un lup s-a apropiat de pruncul înfăşurat 
în blănuri, l-a apucat în colţi şi l-a târât în pădure. Zile în şir, 
disperată, Bufnița Albă a mers pe urmele fiarei fără să-şi 
găsească fetiţa. A şi albit în vara aceea. Tribul a continuat 
s-o caute, până şi-au pierdut orice speranţă, iar atunci i-au 
organizat ceremonia menită s-o conducă la întinsele câmpii 
ale Marelui Spirit. Bufnița Albă a refuzat să ia parte la 
funeralii şi a continuat să scruteze orizontul, pentru că în 
sinea ei simţea că fiica sa trăia. Şi într-o dimineaţă de iarnă 
timpurie, din ceaţă ieşea o făptură costelivă, murdară şi 
despuiată, care mergea în patru labe, cu nasul la pământ. 
Era copila pierdută, care se întorcea mârâind ca un câine şi 
duhnind a sălbăticiune. Au numit-o Toypurnia, ceea ce în 
limba tribului înseamnă Fiica Lupului şi au crescut-o ca pe 
băieţi, lăsând-o să poarte arc cu săgeți şi lance, căci 
revenise din pădure cu o inimă vitează. 


17 


Toate astea Alejandro de la Vega le-a aflat de la indienii 
luaţi prizonieri, care-şi jeleau rănile şi umilinţa închişi în 
magaziile misiunii. Părintele Mendoza hotărâse să le dea 
drumul pe măsură ce se făceau bine, căci nu-i putea ţine 
închişi la infinit; în plus, fără căpetenia lor parcă 
redeveniseră apatici şi docili. Nu i-a biciuit, cum ar fi 
meritat-o, pentru că pedeapsa nu face decât să producă şi 
mai multă ură şi nici n-a încercat să-i convertească, căci 
nici unul nu părea să aibă vocaţie de creştin; ar fi fost un fel 
de mere stricate care ar fi putut contamina puritatea turmei 
sale. Misionarul a observat şi că tânăra Toypurnia exercita 
o adevărată fascinaţie asupra căpitanului De la Vega, care 
căuta orice pretext pentru a intra în beciul unde se 
învechea vinul şi unde o instalaseră pe captivă. Două 
motive avusese misionarul pentru a alege beciul drept 
celulă: se putea încuia cu cheia, iar întunericul i-ar fi dat 
Toypurniei prilejul de a medita la ceea ce făcuse. 

Şi pentru că indienii îl asiguraseră că şeful lor se putea 
transforma oricând în lup şi putea să scape, a luat ca 
precauţie suplimentară nişte curele din piele cu care a 
legat-o de scândurile grosolane care-i serveau drept pat. 
Fata s-a zbătut câteva zile între letargie şi coşmaruri, 
scăldată în sudoare şi hrănită cu linguriţa de căpitanul De la 
Vega cu lapte, miere şi vin. Uneori se trezea în beznă şi se 
temea că orbise, alteori deschidea ochii la lumina 
tremurătoare a unei feştile şi vedea un chip necunoscut 
care o chema pe nume. 

O săptămână mai târziu, Toypurnia făcea primii paşi 
sprijinită de chipeşul căpitan, care se hotărâse să ignore 
ordinele lui Mendoza de a o ţine legată şi în întuneric. 
Tinerii puteau deja să comunice, căci ea îşi amintise de 
castiliana rudimentară învățată de la tatăl ei, iar el se 
străduise să înveţe nişte cuvinte din limba ei. Părintele 
Mendoza i-a surprins ţinându-se de mână şi a decis că 
prizoniera se întremase şi putea fi judecată. N-avea nici cea 
mai mică intenţie s-o ucidă, nici n-ar fi ştiut cum, dar era 
răspunzător de siguranţa misiunii şi a necfiţilor; una peste 


18 


alta, femeia asta era de vină pentru că muriseră nişte 
oameni. l-a reamintit cu tristeţe căpitanului că în Spania 
pedeapsa pentru delictul de rebeliune - Cazul Toypurniei - 
consta nici mai mult nici mai puţin decât în moartea lentă 
pe roată, unde osânditul îşi pierdea răsuflarea pe măsură 
ce un turnichet de fier îl strângea de gât. 

— Dar nu suntem în Spania, s-a cutremurat căpitanul. 

— Dar cred că eşti de acord cu mine că suntem în pericol 
cât timp e în viaţă, pentru că o să scoale din nou triburile 
împotriva noastră. Sigur, roata de tortură e ceva prea crud, 
dar, cu durere în suflet, cred că trebuie s-o spânzurăm, nu 
există altă cale. 

— Femeia asta e metisă, părinte, are sânge spaniol în 
vine. 

Dumneata ai putere juridică asupra indienilor pe care-i ai 
în grijă, nu asupra ei. Numai guvernatorul din Alta California 
poate s-o condamne. 

Părintele Mendoza, pentru care gândul că s-ar fi încărcat 
cu moartea unei făpturi omeneşti i se părea o sarcină prea 
apăsătoare şi-a însuşit imediat argumentul. De la Vega s-a 
oferit să meargă chiar el la Monterrey, unde Pedro Fages 
avea să hotărască soarta Toypurniei, iar misionarul a 
răsuflat uşurat. 


Alejandro de la Vega a ajuns la Monterrey în mai puţin 
timp decât i-ar fi luat unui călăreț să străbată în condiţii 
normale distanţa, pentru că se grăbea şi pentru că trebuia 
să evite întâlnirea cu indienii răsculați. A călătorit deci 
singur şi numai în galop, oprindu-se la misiunile de pe drum 
ca să schimbe calul şi să doarmă câteva ceasuri. Făcuse 
drumul de mai multe ori, îl ştia bine, dar tot se mai minuna 
de natura bogată - pădurile nesfârşite, cu mii de animale şi 
păsări, izvoarele şi colinele blânde, nisipurile albe de pe 
plajele Pacificului. N-a avut parte de întâlniri neplăcute cu 
indienii, căci aceştia rătăceau pe dealuri fără un scop 
precis, fără şef şi demoralizaţi. Dacă predicțiile părintelui 


19 


Mendoza erau corecte, avântul li se cam dusese şi-aveau să 
treacă ani până să se organizeze din nou. 

Garnizoana din Monterrey, construită pe un promontoriu 
izolat, la şapte sute de leghe de Ciudad de Mexico şi 
jumătate de lume depărtare de Madrid, era o clădire 
funebră ca o închisoare, o monstruozitate din piatră şi 
mortar în care staţiona un mic contingent de soldaţi, 
singura companie pentru guvernator şi familia sa. lar ziua 
umedă şi ceţoasă sporea parcă zgomotul valurilor care se 
spărgeau de stânci şi zarva pescăruşilor. 

Pedro Fages l-a primit pe căpitan într-un salon destul de 
golaş, abia luminat de ferestruicile înguste, prin care însă 
pătrundea din plin briza îngheţată a mării. Pe pereţi se 
găseau capete de urşi, săbii, pistoale şi blazonul donei 
Eulalia de Callis brodat în aur, însă cam ponosit şi 
decolorat. Ca mobilier, o duzină de fotolii de lemn fără 
tapiţerie, un dulap uriaş şi o masă militărească. Tavanul 
înnegrit de fum şi podeaua de pământ bătătorit se 
potriveau perfect unei fortărețe ordinare. Guvernatorul, un 
munte de om cu un glas colosal, avea rara calitate de a fi 
imun la linguşeli şi corupţie. Îşi exercita puterea cu 
certitudinea ascunsă că soarta sa era să scoată afurisita de 
Alta California din barbarie cu orice preţ. Se compara cu 
primii conchistadori spanioli, cu oameni precum Hernân 
Cortes, care aduseseră atâta pământ imperiului, îşi 
îndeplinea obligaţiile mânat de un simţ istoric, deşi în 
realitate ar fi preferat să se bucure de averea nevesti-sii la 
Barcelona, ceea ce ea îi cerea întruna. O ordonanţă le-a 
servit vin roşu în pahare de cristal de Boemia, aduse de 
departe în cuferele Eulaliei de Callis, ce contrastau cu 
mobilierul rudimentar al fortului. Bărbaţii au închinat pentru 
patria îndepărtată şi pentru prietenie, apoi au comentat 
revoluţia din Franţa, care ridicase poporul la luptă armată. 
Faptul se produsese cu mai bine de un an în urmă, dar 
vestea tocmai sosise la Monterrey. Au căzut de acord că n- 
avea sens să se alarmeze, precis că între timp ordinea 
fusese restabilită în ţara aia şi că regele Ludovic al XVI-lea 


20 


era din nou pe tron, deşi îl considerau un tip slab de înger, 
nedemn de milă. În definitiv, se bucurau că franţujii se 
măcelăreau între ei, însă bunele maniere îi împiedicau să o 
spună cu glas tare. De undeva le-a ajuns la urechi zvon de 
glasuri şi ţipete, auzindu-se tot mai tare, până când a fost 
imposibil să nu le ia în seamă. 

— lertare, căpitane, probleme muiereşti, a spus Pedro 
Fages făcând un gest enervat. 

— Excelenţa sa, dona Eulalia e bine sănătoasă? a 
întrebat Alejandro de la Vega, înroşindu-se până la rădăcina 
părului. 

Pedro Fages l-a țintuit cu nişte priviri de oţel, încercând 
să-i ghicească intenţiile. Era la curent cu bârfele pe seama 
chipeşului căpitan şi a soţiei sale; surd nu era. Nimeni nu 
pricepuse, el cu atât mai puţin, de ce donei Eulalia îi luase 
şase luni să ajungă la Monterrey, când distanţa putea fi 
străbătută mult mai repede; gura lumii spunea că se 
lungise atât pentru că cei doi nu voiau să se despartă. La 
bârfe s-a mai adăugat şi versiunea exagerată a unui atac 
banditesc, ocazie cu care De la Vega îşi riscase viaţa ca s-o 
salveze pe a ei. Adevărul era altul, dar Pedro Fages n-a 
aflat niciodată. Atacatorii erau vreo şase indieni zăpăciţi de 
alcool şi care au luat-o la sănătoasa de cum au auzit 
primele focuri de armă; cât despre rana de la picior, 
căpitanul n-o primise apărând-o pe dona Eulalia, ci fiind 
împuns de o vacă. Pedro Fages se mândrea că era un bun 
cunoscător al oamenilor, nu degeaba guverna de atâţia ani, 
aşa că după ce s-a uitat bine la Alejandro de la Vega a 
hotărât că nu merita să-l bănuiască; era sigur că îi adusese 
nevasta cu onoarea nepătată. Îşi cunoştea bine nevasta. 
Dacă cei doi s-ar fi amorezat, nici o putere omenească sau 
divină n-ar fi convins-o să-şi părăsească amantul pentru a 
se întoarce la soţ. Poate c-o fi fost o afinitate platonică între 
ei, dar nu ceva care să mă facă să nu dorm, a conchis 
guvernatorul. 

El era un om de onoare şi îi era recunoscător ofițerului 
care avusese şase luni s-o seducă pe Eulalia şi nu o făcuse. 


21 


Îi atribuia meritul în întregime, căci era de părere că într-un 
bărbat te mai poţi încrede, dar niciodată în femei, făpturi 
nestatornice prin natură, incapabile de fidelitate. 

Intre timp, hărmălaia produsă de servitoarele care 
fugeau pe coridoare, trânteau uşile şi strigau înfundat 
continua. 

Alejandro de la Vega era la curent, ca toată lumea, cu 
certurile cuplului şi cu împăcările la fel de zgomotoase. 
Auzise că îşi aruncau cu farfuriile în cap şi nu o dată Pedro 
Fages scosese sabia, dar că după aceea se închideau în 
cameră zile în şir şi făceau dragoste. Trupeşul guvernator a 
bătut cu pumnul în masă făcând să zdrăngăne paharele şi i- 
a mărturisit oaspetelui că Eulalia stătea de cinci zile închisă 
în odăile ei, pradă unei crize de nervi. 

— li lipseşte rafinamentul cu care a fost obişnuită, a spus 
în timp ce un urlet prelung de lunatică străbătea zidurile. 

— Poate că se simte puţin singură, excelenţă, a îngăimat 
De la Vega. 

— l-am promis că în doi ani ne întoarcem în Mexic sau în 
Spania, dar degeaba. Sunt la capătul răbdării, căpitane. Am 
s-o trimit la misiunea cea mai apropiată, s-o pună călugării 
să muncească alături de indieni, poate că aşa ajunge să mă 
respecte, a mărâit Fages. 

— Imi daţi voie să schimb câteva cuvinte cu doamna, 
excelenţă? 

In cele cinci zile de draci, guvernatoarea refuzase să-şi 
vadă chiar şi copilul de trei ani. Mucosul bocea ghemuit pe 
jos şi se scăpa pe el când taică-său bătea degeaba în uşă 
cu bastonul. Doar o indiancă îi trecea pragul, aducându-i 
mâncare şi scoțând oala de noapte, dar aflând Eulalia că 
Alejandro de la Vega venise în vizită şi voia s-o vadă, isteria 
i-a trecut într-o clipă. S-a spălat pe obraz şi-a aranjat 
pletele roşcate şi şi-a pus o rochie grena şi toate perlele. 
Pedro Fages a văzut-o intrând la fel de strălucitoare şi 
surâzătoare ca în vremurile bune şi a anticipat nerăbdător 
căldura unei posibile împăcări, deşi nu era dispus s-o ierte 
atât de grabnic, femeia merita totuşi o pedeapsă. Seara, în 


22 


timpul cinei austere, într-o sufragerie tot atât de lugubră ca 
şi sala de arme, Eulalia şi Pedro şi-au aruncat în faţă toate 
reproşurile care le înveninau sufletul, luându-l ca martor pe 
oaspetele lor. Alejandro de la Vega s-a refugiat într-o tăcere 
stânjenită, asta până la desert, când a văzut că vinul îşi 
făcuse efectul şi furia soţilor începea să scadă şi-atunci şi-a 
expus motivul vizitei. Le-a povestit de sângele spaniolesc 
care curgea în venele Toypurniei, le-a descris curajul şi 
inteligenţa ei, deşi n-a spus nimic despre frumuseţea ei şi l- 
a rugat pe guvernator să fie indulgent, pe măsura faimei 
sale de om milos şi în numele prieteniei lor. Pedro Fages nu 
s-a lăsat rugat, îmbujorarea din decolteul Eulaliei îi atrăgea 
toată atenţia şi a fost de acord să comute pedeapsa cu 
moartea la douăzeci de ani de închisoare. 

— Dar la închisoare femeia asta va deveni o martiră 
pentru indieni. Va fi de-ajuns să i se invoce numele şi 
triburile se vor răscula din nou, a intervenit Eulalia. Am o 
idee mai bună. Mai întâi, trebuie botezată după legea lui 
Dumnezeu, pe urmă mi-o aduci aici şi mă ocup eu. Fac 
pariu că într-un an, pe Toypurnia asta, Fiica Lupului, pe 
indianca asta sălbatică, ţi-o fac o doamnă creştină şi 
spaniolă. In felul ăsta, influenţa ei asupra indienilor o să 
dispară definitiv. 

— Şi-n plus, o să ai companie şi o ocupaţie, a adăugat 
guvernatorul, bine dispus. 

Aşa s-a făcut. Alejandro de la Vega a primit sarcina de a 
o aduce pe prizonieră de la San Gabriel la Monterrey, spre 
marea uşurare a părintelui Mendoza, care abia aştepta să 
scape de ea. Fata era ca un vulcan gata să erupă, la 
misiune neofiţii încă nu-şi reveniseră după atacul indienilor. 
Toypurnia a fost botezată Regina Maria de la /nmaculada 
Concepción, nume din care a uitat pe dată cea mai mare 
parte, rămânând doar cu Regina. Părintele Mendoza a 
îmbrăcat-o în cămeşoiul de pânză aspră al necfiţilor, i-a 
atârnat de gât un medalion cu chipul Fecioarei, a ajutat-o 
să se urce pe cal, căci avea mâinile legate şi a 
binecuvântat-o. Imediat ce clădirile scunde ale misiunii au 


23 


rămas în urmă, căpitanul De la Vega i-a dezlegat mâinile şi 
i-a arătat orizontul nesfârşit, invitând-o să fugă. 

Regina a cugetat două minute şi pesemne că şi-a zis că 
dacă va fi prinsă, de data asta nu va mai fi rost de iertare, 
aşa că a dat din cap că nu. Sau poate n-a fost doar frică, ci 
acelaşi simţământ arzător de care era cuprins spaniolul. 
Oricum, l-a urmat fără cârtire pe drumul de întoarcere, pe 
care el l-a lungit cât a putut mai mult, gândindu-se că n- 
avea s-o mai vadă. Alejandro de la Vega a savurat fiecare 
pas alături de ea de-a lungul Drumului Regal, fiecare 
noapte dormită sub cerul liber fără să se atingă, fiecare 
scaldă în mare, în timp ce se lupta cu dorinţa şi imaginaţia. 
Ştia că un hidalgo De la Vega, un bărbat de stirpea şi 
onoarea lui nu putea nici în vis să se unească cu o metisă. 
Dar dacă a crezut că zilele călare alături de Regina prin 
pustietăţile Californiei aveau să-i răcească amorul, s-a 
înşelat amarnic: ajunşi în cele din urmă la fortul din 
Monterrey, căpitanul era îndrăgostit ca un adolescent. A 
trebuit să-şi pună în joc toată disciplina de soldat pentru a- 
şi lua rămas-bun de la ea şi a-şi jura că n-avea s-o mai 
caute nicicând. 


Trei ani mai târziu, Pedro Fages şi-a ţinut promisiunea 
făcută soţiei sale şi a renunţat la postul de guvernator de 
Alta California, cu intenţia de a se întoarce în civilizaţie. În 
sinea lui era fericit că luase hotărârea asta, exerciţiul 
puterii i se păruse mereu o sarcină ingrată. Şi-au încărcat 
cuferele pe caravanele de catâri şi căruțele trase de boi și- 
au strâns oamenii şi au pornit spre Mexic, unde Eulalia de 
Callis îşi împodobise un palat baroc cu pompa tipică 
rangului său. Era nevoie să facă popas în fiecare sat şi 
fiecare misiune, ca să-şi refacă puterile şi să se lase adulaţi 
de colonişti. Deşi amândoi erau plini de hachiţe, familia 
Fages era iubită: el guvernase drept, iar ea avea faimă de 
nebună generoasă. Oamenii din La Reina de Los Angeles au 
pus mână de la mână cu cei de la misiunea San Gabriel, 
cea mai prosperă din provincie şi aflată la doar patru leghe 


24 


distanţă, pentru a le oferi călătorilor o primire demnă. 
Aşezarea, înfiinţată în stilul oraşelor coloniale spaniole, era 
un pătrat cu o piaţă în mijloc, planificată să crească şi să 
prospere, deşi pe atunci n-avea decât patru străzi 
principale şi cam o sută de case de trestie. Mai erau şi o 
cârciumă prelungită cu o prăvălie, o biserică, o închisoare şi 
vreo şase clădiri de zid, piatră şi şindrilă unde stăteau 
autorităţile. În ciuda populaţiei reduse şi a sărăciei 
generalizate, coloniştii erau celebri pentru ospitalitatea lor 
şi pentru petrecerile care se ţineau lanţ tot anul. Nopțile 
răsunau de sunetul chitarelor, trompetelor, viorilor şi 
pianelor; sâmbăta şi duminica se dansa fandango. Sosirea 
guvernatorilor era cel mai bun pretext de a petrece de când 
exista aşezarea. 

Au ridicat în jurul pieţei arcuri de triumf împodobite cu 
steaguri şi flori de hârtie, au întins mese lungi acoperite cu 
feţe de masă albe şi oricine era în stare să cânte la un 
instrument a fost chemat la petrecere, chiar şi doi arestaţi 
au fost scoşi de la pârnaie când s-a aflat că ştiau să 
zgrepţene la chitară. 

Pregătirile au durat câteva luni, timp în care nu se vorbea 
decât despre asta. Femeile şi-au făcut rochii de gală, 
bărbaţii şi-au lustruit nasturii şi cataramele de argint, 
muzicanţii au repetat dansuri aduse din Mexic, bucătarii au 
trudit la cel mai mare banchet văzut vreodată pe tărâmurile 
astea. Părintele Mendoza a venit împreună cu neofiţii, 
aducând mai multe butoaie cu vinul lui cel mai bun, două 
vaci, porci, găini şi rațe, care au fost sacrificate pentru 
ocazie. 

În timpul şederii guvernatorilor, căpitanul Alejandro de la 
Vega s-a ocupat cu păstrarea ordinii. De când aflase de 
venirea lor, imaginea Reginei îl chinuia fără încetare. Se 
întreba ce o fi făcut ea în timpul celor trei secole de când 
avea impresia că n-o mai văzuse, cum trăise în fortăreaţa 
cea sumbră din Monterrey, dacă şi-o mai aduce aminte de 
el. Toate îndoielile i s-au spulberat în seara petrecerii, când, 
la lumina torţelor şi în timp ce orchestra cânta, a văzut o 


25 


tânără superbă, îmbrăcată şi pieptănată după moda 
europeană, recunoscând pe dată ochii de culoarea 
zahărului ars. L-a zărit şi ea în mulţime şi a venit direct la 
el, cu expresia cea mai serioasă de pe lume. Cu inima cât 
un purice, căpitanul a întins mâna ca s-o invite la dans, dar 
în loc de asta a întrebat-o bâlbâindu-se dacă vrea să se 
mărite cu el. Nu fusese un impuls necontrolat, se gândea la 
asta de trei ani de zile şi ajunsese la concluzia că mai bine 
îşi păta stirpea impecabilă decât să trăiască fără ea. Era 
conştient că n-o va putea prezenta niciodată familiei sau 
societăţii din Spania, dar n-avea importanţă, pentru ea era 
gata să se stabilească în California şi să nu mai părăsească 
nicicând Lumea Nouă. Regina l-a acceptat pentru că-l iubea 
în taină încă de pe vremea când o readusese la viaţă, pe 
când agoniza în pivniţa de vinuri a părintelui Mendoza. 

Şi astfel, strălucitoarea vizită a guvernatorilor la Reina de 
Los Angeles a fost încununată de nunta căpitanului cu 
misterioasa doamnă de companie a Eulaliei de Callis. 
Părintele Mendoza, care-şi lăsase părul să crească până la 
umeri ca să ascundă cicatricea oribilă a urechii tăiate, a 
oficiat ceremonia, nu înainte de a încerca până în ultima 
clipă să-l facă pe căpitan să se răzgândească. Nu-l deranja 
că mireasa era metisă, mulţi spanioli se căsătoreau cu 
indience, dar bănuia că dincolo de aspectul impecabil de 
domnişoară europeană al Reginei se ascundea intactă 
Toypurnia, Fiica Lupului. Pedro Fages în persoană a condus 
mireasa la altar pentru că era convins că ea îi salvase 
căsnicia; ocupată să-i facă educaţia, Eulalia se îmblânzise şi 
nu mai avea crize de isterie. Socotind şi că îi datora lui 
Alejandro de la Vega salvarea nevesti-sii, conform 
zvonurilor şi-a zis că avea tot dreptul să se arate generos. 
Dintr-un foc, a semnat noului cuplu titlul de proprietate 
pentru o fermă şi pentru câteva mii de capete de vită, căci 
avea dreptul să împartă pământ coloniştilor. A tras conturul 
pe hartă lăsându-se în voia creionului; ulterior, s-a 
constatat că teritoriul real al proprietăţii cuprindea multe 
leghe de păşuni, dealuri, păduri, râuri şi plajă. Aveai nevoie 


26 


de câteva zile ca s-o străbaţi călare, era cea mai mare şi 
mai bine plasată din regiune. 

Fără s-o fi cerut, Alejandro de la Vega a devenit un om 
bogat. După câteva săptămâni, când lumea începea să-i 
spună don Alejandro, a renunţat la armata regală şi s-a 
dedicat întru totul prosperității pe noul pământ. Un an mai 
târziu a fost ales primar al aşezării Reina de Los Angeles. 


De la Vega şi-a înălţat o locuinţă mare, solidă şi fără 
pretenţii, din zid, cu acoperiş de olane şi duşumele de 
gresie. 

A umplut-o cu mobilier greoi, făcut în sat de un dulgher 
spaniol, neinteresat defel de estetică, doar de trăinicie. 
Locul era privilegiat, foarte aproape de plajă, la puţine mile 
de Reina de Los Angeles şi de misiunea San Gabriel. Casa, 
în stilul celor mexicane, era aşezată pe un promontoriu şi 
oferea o vedere panoramică asupra coastei şi mării. Nu 
departe erau sinistrele zăcăminte naturale de catran, de 
care nu se apropia nimeni de bunăvoie pentru că acolo 
rătăceau sufletele celor care muriseră înghiţiţi. lar între 
plajă şi casă se găsea un labirint de peşteri, loc sacru 
pentru indieni, la fel de temut ca şi bălțile de catran. 
Indienii nu se duceau acolo din respect pentru strămoşi, 
spaniolii nici atât, de teama deselor prăbuşiri şi pentru că 
era uşor să te rătăceşti înăuntru. 

De la Vega a instalat mai multe familii de indieni şi văcari 
metişi pe proprietate şi-a marcat vitele şi şi-a propus să 
crească cai de rasă pornind de la nişte exemplare aduse din 
Mexic. Intre timp, a făcut o făbricuţă de săpun şi s-a apucat 
să experimenteze formula perfectă de a afuma carnea 
condimentată cu chili. Dorea să obţină o carne uscată dar 
gustoasă, care să ţină luni de zile. Experimentul îi lua multe 
ore şi umplea cerul de un fum vulcanic, pe care vântul îl 
purta mai multe mile în larg şi zăpăcea balenele. Socotea 
că, dacă reuşea să obţină echilibrul potrivit între gustul bun 
şi durabilitatea produsului, putea vinde carnea asta armatei 
şi vapoarelor. | se părea o risipă uriaşă să foloseşti doar 


27 


pielea şi grăsimea vitelor şi să arunci tone de carne bună. 
În timp ce bărbatul ei înmulţea vitele, oile şi caii fermei, 
conducea politica urbei şi făcea negoţ cu vapoarele 
comerciale, Regina avea grijă de indienii de pe proprietate. 
N-o interesa defel viaţa socială din colonie şi răspundea cu 
o indiferenţă olimpiană comentariilor care circulau pe 
seama ei. Pe la spate, lumea vorbea de firea ei aspră şi 
dispreţuitoare, de originea ei mai mult decât îndoielnică, de 
escapadele ei călare şi băile în mare dezbrăcată. Dar 
fiindcă apăruse aici sub protecţia guvernatorilor, minuscula 
societate a aşezării, care-şi scurtase denumirea şi se 
numea simplu Los Angeles, a primit-o fără să-şi pună 
întrebări, ea a fost cea care s-a autoexclus. Curând, rochiile 
pe care le purtase sub influenţa Eulaliei de Callis au fost 
mâncate de molii în dulapuri. Se simţea mai în largul ei 
desculţă şi îmbrăcată în straiul grosolan al necfiţilor şi aşa 
umbla toată ziua. Seara, când socotea că Alejandro trebuia 
să vină acasă, se spăla, îşi răsucea pletele într-un fel de coc 
şi-şi punea o rochie simplă care o făcea să semene cu o 
novice. Bărbatul, orbit de amor şi ocupat până peste urechi, 
evita să vadă semnele care vorbeau despre starea ei 
sufletească; dorea s-o vadă fericită şi n-o întreba niciodată 
dacă chiar era, de teamă să nu afle adevărul. li punea 
ciudăţeniile pe seama faptului că era proaspăt căsătorită şi 
avea o fire ermetică. Prefera să nu se gândească la faptul 
că doamna cu purtări alese care stătea cu el la masă era 
totuna cu războinicul vopsit pe faţă care atacase misiunea 
San Gabriel în urmă cu puţini ani. Credea că maternitatea 
avea s-o vindece de ultimele urme ale trecutului, dar în 
ciuda activităţii frecvente şi prelungite din patul lor cu patru 
stâlpi, copilul dorit n-a venit decât în 1795. 

În timpul lunilor de sarcină, Regina a devenit şi mai 
tăcută şi sălbatică. Pretextând că era mai comod pentru ea, 
a renunţat să se mai îmbrace şi să se pieptene 
europeneşte. Se scălda în mare cu delfinii, care veneau cu 
sutele să se împerecheze în apropierea plajei, împreună cu 


28 


o neofită dulce, pe nume Ana, pe care părintele Mendoza i- 
o trimisese de la misiune. 

Ana era şi ea însărcinată, dar n-avea bărbat şi refuzase 
cu îndârjire să mărturisească identitatea seducătorului. 
Misionarul nu dorea un exemplu rău pentru indienii lui, dar 
nici n-avea inimă s-o gonească, drept care a trimis-o ca 
servitoare familiei De la Vega. A fost o idee bună, căci între 
Regina şi Ana s-a născut imediat o complicitate tăcută, în 
beneficiul ambelor femei: cea dintâi avea companie, cea 
de-a doua primea protecţie. Ana a avut iniţiativa scaldei cu 
delfinii, făpturi sacre care înoată în cerc pentru a păstra 
lumea în ordine şi siguranţă. Nobilele animale ştiau că 
femeile erau însărcinate şi le atingeau în trecere cu 
corpurile lor catifelate, ca să le dea putere şi curaj în clipa 
când vor naşte. 

În luna mai, Ana şi Regina au născut în cursul aceleiaşi 
săptămâni, săptămână care a coincis cu cea a incendiilor şi 
e trecută în cronica din Los Angeles drept cea mai 
catastrofală de la întemeierea aşezării. Oamenii se 
resemnaseră să vadă cum vara luau foc câteva păduri de la 
o scânteie căzută pe iarba uscată. Nu era grav, aşa se 
curăța mărăcinişul şi se făcea loc pentru puieţii noi din 
primăvara viitoare, însă de data asta incendiile au început 
devreme şi, în opinia părintelui Mendoza, au fost pedeapsa 
lui Dumnezeu pentru prea multele păcate fără pocăință din 
colonie. Flăcările au pârjolit ferme întregi, au distrus case şi 
acareturi, au ars vitele care n-aveau unde să fugă. 
Duminică, vântul şi-a schimbat direcţia şi focul s-a oprit la 
un sfert de leghe de casa De la Vega, semn pe care indienii 
l-au interpretat ca de bun augur pentru cei doi nou-născuţi 
din casă. 

Spiritul delfinilor a ajutat-o la naştere pe Ana, nu şi pe 
Regina. Dacă prima şi-a născut pruncul în patru ore, 
ghemuită pe o pătură pe duşumea, doar cu ajutorul unei 
adolescente indiene care servea în bucătărie, Regina s-a 
chinuit cincizeci de ceasuri, supliciu pe care l-a suportat cu 
stoicism şi cu o bucată de lemn între dinţi. Disperat, 


29 


Alejandro de la Vega a trimis după moaşa din Los Angeles, 
care s-a dat însă bătută constatând că pruncul se aşezase 
de-a curmezişul în pântecul Reginei şi nu mai avea forţă să 
lupte. Atunci, Alejandro a apelat la părintele Mendoza, 
persoana care semăna cel mai mult cu un medic pe 
meleagurile acestea. Misionarul le-a spus servitoarelor să 
se roage, a stropit-o pe Regina cu apă sfinţită şi s-a apucat 
să scoată pruncul cu mâna. L-a apucat orbeşte de picioare 
şi l-a tras spre lumină fără să stea pe gânduri, căci timpul 
presa. Bebeluşul a ieşit albastru şi cu cordonul ombilical 
înfăşurat în jurul gâtului, însă cu ajutorul rugăciunilor şi al 
palmelor aplicate la fund părintele Mendoza l-a făcut să 
respire. 

— Cum o să-l cheme? a întrebat în timp ce-l punea în 
braţele tatălui. 

— Alejandro, ca pe mine, ca pe tata şi ca pe bunicul. 

— O să-l cheme Diego, a spus Regina, epuizată de febră 
şi de sângele care curgea întruna şi îmbiba cearşafurile. 

— De ce Diego? Nimeni nu se numeşte aşa în familia De 
la Vega. 

— Pentru că acesta e numele lui. 

Alejandro suferise alături de ea şi se temea să n-o piardă. 

Vedea cum se goleşte de sânge şi n-a avut curaj s-o 
contrazică; dacă alesese acest nume pentru primul născut 
pe patul de agonie, o fi avut motivele ei. Aşa că l-a 
autorizat pe părintele Mendoza să-l boteze pe loc, căci 
pruncul părea tot atât de plăpând ca şi maică-sa şi risca să 
ajungă în limb dacă murea fără să primească sfântul 
sacrament. 

Săptămâni întregi a durat până ca Regina să-şi revină 
după naşterea cea grea şi asta numai graţie maică-sii, 
Bufnița Albă, care şi-a făcut apariţia, desculţă şi purtând 
desaga cu plante medicinale, exact când se pregăteau 
lumânările de înmormântare. Tămăduitoarea indiancă nu-şi 
văzuse fiica de şapte ani, de când aceasta se dusese în 
pădure să ridice la luptă indienii din alte triburi. Alejandro a 
pus apariţia soacră-sii pe seama sistemului poştal indigen, 


30 


un mister pe care albii nu-l puteau dezlega. Un mesaj trimis 
din fortul Monterrey avea nevoie de două săptămâni ca să 
ajungă în Baja California, iar când ajungea era de mult 
cunoscut de indieni, care-l primiseră ca prin magie cu zece 
zile în urmă. Nu exista altă explicaţie pentru faptul că 
femeia venea nechemată, chiar când era mai multă nevoie 
de ea. Bufnița Albă şi-a impus prezenţa fără să scoată un 
cuvânt. Avea puţin peste patruzeci de ani, era înaltă, 
puternică, frumoasă şi tăbăcită de soare şi de muncă. 
Chipul tânăr, cu ochii de culoarea mierii, ca ai fiică-sii, era 
încadrat de o coamă sălbatică de culoarea fumului, de unde 
şi numele. A intrat fără să ceară voie, l-a împins cât colo pe 
Alejandro de la Vega care voia să afle cine era, a străbătut 
fără ezitare complicata geografie a conacului şi s-a oprit la 
căpătâiul fiicei sale. A strigat-o pe numele ei adevărat, 
Toypurnia şi i-a vorbit în limba strămoşilor până când 
aceasta a deschis ochii. Apoi a scos din desagă nişte ierburi 
medicinale, le-a fiert într-o oală pe brasero şi i-a dat să bea. 
Toată casa mirosea a salvie. 

Între timp, Ana, plină de bun-simţ, pusese la sân pe 
pruncul Reginei, care urla de foame; astfel, Diego şi 
Bernardo şi-au început viaţa cu acelaşi lapte şi legănaţi de 
aceleaşi braţe, ceea ce i-a făcut fraţi de suflet pentru toată 
viaţa. 


În momentul în care Bufnița Albă s-a asigurat că fiică-sa 
se putea ridica în picioare şi mânca fără silă şi-a strâns 
plantele în desagă, a aruncat o privire către Diego şi 
Bernardo, care dormeau în acelaşi leagăn, fără să 
manifeste nici cea mai mică curiozitate pentru a afla care 
din ei era nepotu-său şi a plecat fără a-şi lua rămas-bun. 
Alejandro de la Vega a fost uşurat văzând că pleacă. li era 
recunoscător că o salvase pe Regina de la o moarte sigură, 
dar prefera s-o ştie departe; în preajma ei se simţea 
stânjenit, în plus, indienii de la fermă se purtau insolent. 
Dimineaţa veneau la muncă vopsiți pe faţă, noaptea 


31 


dănţuiau ca somnambulii în sunetul lugubrelor ocarine, îi 
ignorau ordinele, de parcă ar fi uitat brusc spaniola. 

Pe măsură ce Regina îşi redobândea sănătatea, lucrurile 
intrau în normal. In primăvara următoare toţi, cu excepţia 
lui Alejandro, uitaseră că ea fusese cu un picior în groapă. 
Nu era nevoie de studii de medicină pentru a ghici că n- 
avea să mai facă copii. Pe nesimţite, faptul acesta a început 
să-l îndepărteze pe Alejandro de nevastă-sa. El visa la o 
familie numeroasă, aşa cum aveau alţi seniori din regiune. 
Un amic de-al său zămislise treizeci şi şase de copii legitimi, 
plus bastarzii care nu intrau la socoteală. Avea douăzeci din 
prima căsătorie, cea din Mexic şi şaisprezece din a doua, 
ultimii cinci născuţi în Alta California, unul pe an. Teama ca 
acest fiu de neînlocuit să nu păţească ceva rău, aşa cum 
păţeau atâţia prunci care nici nu învăţaseră să meargă, îl 
trezea pe Alejandro în crucea nopţii, îşi făcuse obiceiul să 
se roage cu glas tare, în genunchi în faţa leagănului 
copilului, cerând protecţia Cerului. Din prag, cu braţele 
încrucişate pe piept şi într-o atitudine arogantă, Regina se 
uita la soţul ei care se umilea astfel. Credea că-l urăşte în 
asemenea momente, dar apoi se reîntâlneau în aşternut, 
unde căldura şi mireasma intimităţii îi împăcau pentru 
câteva ceasuri. În zori, Alejandro se îmbrăca şi cobora la el 
în birou, unde o indiancă îi servea ciocolata groasă şi 
amară, aşa cum îi plăcea. Ziua începea cu vechilul, căruia îi 
spunea ce era de făcut la fermă, după care trecea la 
numeroasele sarcini pe care le avea de îndeplinit în calitate 
de primar. Cei doi soţi îşi petreceau ziua fiecare cu treburile 
sale, se revedeau abia la asfinţit. Vara luau cina pe terasa 
cu panseluţe, acompaniaţi de câţiva muzicanți care le 
cântau cântecele preferate; iarna, mâncau în camera de 
cusut, unde nimeni nu cususe niciodată nici măcar un 
nasture, dar numele-i rămăsese de la un tablou cu o 
olandeză care broda la lumina unei lumânări. Adesea, 
Alejandro rămânea peste noapte la Los Angeles, întârziind 
la câte o petrecere sau la jocul de cărţi. Petrecerile cu dans, 
jocul de cărţi, seratele muzicale şi alte adunări se ţineau zi 


32 


de zi, pe tot timpul anului, căci altceva tot nu era de făcut; 
mai erau şi sporturile în aer liber, pe care le practicau şi 
bărbaţii şi femeile. La nimic din toate astea nu lua parte 
Regina; era o fire solitară şi n-avea încredere în spanioli din 
principiu, în afară de bărbatul ei şi de părintele Mendoza. N- 
o interesa nici să-l însoţească pe Alejandro în călătorii sau 
să meargă la vapoarele americane care făceau 
contrabandă, nu urca la bord ca să negocieze cu marinarii. 
Cel puţin o dată pe an, Alejandro făcea o călătorie de 
afaceri în Mexic, lipsea şi două luni atunci şi se întorcea 
încărcat de cadouri şi de idei novatoare, care n-o 
impresionau cine ştie ce pe nevastă-sa. 

Regina s-a întors la lungile plimbări călare, acum cu fiul 
ei purtat într-un coş în spate şi a renunţat la treburile 
casnice, rămase pe seama Anei. Şi-a reluat vechiul obicei 
de a merge la indieni, chiar şi la cei care nu făceau parte 
din proprietatea lor, cu gândul să le cunoască problemele 
şi, pe cât posibil, să le rezolve. Când îşi împărţiseră 
pământurile şi subjugaseră triburile din regiune, albii 
stabiliseră un sistem de serviciu obligatoriu, care se 
deosebea de sclavie doar prin aceea că indienii erau şi ei 
supuşii regelui Spaniei şi, teoretic, beneficiau de anumite 
drepturi. Practic, erau săraci lipiţi şi munceau pentru 
mâncare, băutură, tutun şi pentru dreptul de a creşte ceva 
animale. De obicei, latifundiarii erau nişte patriarhi 
binevoitori, ocupându-se mai mult de plăcerile şi pasiunile 
lor decât de pământ şi peoni!, deşi mai erau şi din aceia 
afurisiţi, iar atunci „indienimea”, cum îi spuneau, suferea 
de foame sau de bătaie. Neofiţii de la misiune erau la fel de 
săraci, trăiau cu familiile în colibe rotunde din nuiele şi paie, 
munceau din zori şi până-n noapte şi depindeau în 
totalitate de călugări. Alejandro de la Vega încerca să fie un 
stăpân bun, dar îl enerva că Regina cerea tot mai mult 
pentru indieni. Îi spusese de mii de ori că nu putea exista o 
diferenţă între felul în care erau trataţi ai lui şi cei de pe 


Muncitori agricoli din America Latină, aflaţi într-o dependenţă 
înrobitoare faţă de moșieri. (N. ed.) 


33 


alte domenii, căci asta ar fi dat naştere la probleme în 
colonie. 

Părintele Mendoza şi Regina, uniţi de acelaşi impuls de a- 
i proteja pe indieni, au sfârşit prin a deveni prieteni: el a 
iertat-o că atacase misiunea, ea îi era recunoscătoare că-l 
adusese pe Diego pe lume. Erau temuţi, căci misionarul 
avea autoritate morală, iar ea era soţia primarului. Atunci 
când Regina pornea într-o campanie de dreptate, se 
îmbrăca spanioleşte, îşi strângea părul într-un conci sever 
şi folosea o trăsură elegantă, cadou de la soţ, iar nu iapa 
nărăvaşă pe care de obicei o încăleca fără şa. Era primită 
rece, nu era de-a lor. Nici un latifundiar nu admitea că are 
strămoşi indigeni, toţi se declarau de stirpe pur spaniolă, de 
rasă albă şi sânge curat. Nu-i iertau Reginei că nici măcar 
nu încerca să-şi ascundă originea, cu toate că părintele 
Mendoza tocmai asta admira mai mult la ea. Când s-a aflat 
cu certitudine că era din mamă indiană, colonia spaniolă i-a 
întors spatele, dar nimeni n-a îndrăznit s-o jignească în faţă, 
din respect pentru poziţia şi averea bărbatului ei. Au 
continuat s-o poftească la petreceri şi seri de dans, ştiind că 
n-aveau s-o vadă, că bărbatul ei avea să vină singur. 

De la Vega n-avea mult timp pentru familie, ocupat până 
peste cap cu treburile satului şi ale fermei, cu afacerile şi 
conflictele dintre săteni pe care trebuia să le tranşeze. 
Marţea şi joia se ducea la Los Angeles ca să-şi 
îndeplinească sarcinile politice, o funcţie prestigioasă cu 
mai multe bătăi de cap decât satisfacţii, dar la care nu 
renunţa din spirit de datorie. 

Nu era lacom şi nici nu abuza de putere. Avea un dar 
nativ pentru autoritate, însă nu era un mare vizionar. 
Arareori punea la îndoială ideile moştenite din străbuni, 
chiar dacă nu prea se potriveau cu realităţile din America. 
Pentru el, totul se reducea la o problemă de onoare, la 
orgoliul lui de hidalgo catolic fără de pată şi reproş, care-l 
făcea să ţină fruntea sus. Nu-i convenea că Diego, prea lipit 
de fustele maică-sii, de Bernardo şi de slujitorii indieni, nu- 
şi asuma poziţia care-i revenea prin născare, dar îşi zicea 


34 


că avea tot timpul să-l îndrepte pe calea cea bună, era doar 
un copil. Şi-a propus deci să-i orienteze formaţia 
bărbătească de cum ar fi fost posibil, moment care se tot 
amâna, erau alte treburi mai urgente. Uneori, dorinţa de a- 
şi proteja fiul şi de a-l face fericit îl mişca până la lacrimi. 
lubirea pentru copil era atât de mare, că-l durea ca o 
lovitură de spadă. Croia planuri măreţe pentru acest fiu: va 
fi viteaz, bun creştin şi credincios regelui, ca orice gentilom 
din familia De la Vega şi mai bogat decât oricare din rudele 
sale, stăpânind pământuri întinse şi roditoare, într-o climă 
temperată şi cu apă din belşug, unde natura era generoasă 
şi viaţa dulce, nu ca pe meleagurile pustii şi aspre pe care 
le avea familia în Spania. Va avea mai multe turme de vite, 
oi şi porci decât regele Solomon, va creşte cei mai buni 
tauri de luptă şi cei mai eleganţi cai arabi, va deveni omul 
cel mai influent din Alta California, va ajunge guvernator. 
Dar asta avea să fie mai târziu, mai întâi trebuia să se 
călească la universitate sau la şcoala militară din Spania. 
Spera ca atunci când Diego va ajunge la vârsta călătoriilor, 
Europa se va fi liniştit cumva. La pace nu era cazul să te 
aştepţi, de asta n-avusese niciodată parte bătrânul 
continent, dar era de presupus că lumea s-a mai înţelepţit. 
Veştile erau dezastruoase. Toate astea i le explica Reginei, 
dar ea nu-i împărtăşea preocupările în legătură cu fiul lor şi 
nici problemele de dincolo de mare. Pentru ea, lumea nu se 
întindea mai departe de unde ajungea călare, iar ce se 
întâmpla în Franţa o lăsa şi mai rece. Bărbatul ei îi spusese 
că în 1793, chiar în anul în care se căsătoriseră, regele 
Ludovic al XVI-lea fusese decapitat la Paris în faţa unei 
gloate avide de răzbunare şi sânge. Jose Diaz, un căpitan 
de vapor prieten cu Alejandro, îi dăruise o ghilotină în 
miniatură, jucărie fioroasă care servea la retezatul 
capetelor de havană; prilej cu care îi explica felul în care 
zburau capetele nobililor din Franţa, un exemplu teribil 
care, după părerea sa, putea adânci Europa în haos 
absolut. Reginei i se părea tentantă ideea; presupunea că 
dacă indienii ar fi avut la dispoziţie o astfel de maşinărie, 


35 


albii le-ar fi arătat respect; avea însă bunul-simţ de a nu-i 
împărtăşi soţului aceste cugetări. Aveau ei destule motive 
de amărăciune, n-avea rost să mai adauge încă unul. Se 
mira ea însăşi de cât de mult se schimbase, nu mai găsea 
în oglindă nici urmă din Toypurnia de pe vremuri, vedea 
doar o femeie cu priviri dure şi buzele strânse. Împrejurarea 
de a trăi în afara mediului ei şi de a evita problemele o 
făcuse prudentă şi ascunsă; nu-şi înfrunta soţul deschis, 
prefera să acţioneze pe la spatele lui. Alejandro de la Vega 
nici nu bănuia că îi vorbea lui Diego în limba ei, drept care a 
avut o surpriză neplăcută auzind că primele cuvinte pe care 
le-a rostit băiatul erau indiene. lar dac-ar fi ştiut că nevastă- 
sa profita de orice absenţă de-a lui pentru a-şi duce copilul 
în tribul maică-sii, i-ar fi interzis-o. 


Când Regina apărea în satul indian împreună cu Diego şi 
Bernardo, bunica Bufnița Albă îşi lăsa baltă treburile şi li se 
dedica pe de-a-ntregul. Tribul se micşorase ca urmare a 
bolilor mortale şi a lipsei bărbaţilor recrutaţi de spanioli. 
Rămăseseră abia douăzeci de familii şi-o duceau tot mai 
rău. 

Indianca le umplea băieţilor capul cu legende şi mituri, le 
curăța sufletul cu fumul dulce al pastei de plante pe care o 
folosea la ceremonii şi îi lua la cules de ierburi magice. De 
cum au fost în stare să se ţină pe picioare şi să apuce un 
băț, bărbaţii tribului i-au învăţat să se lupte. Au învăţat să 
pescuiască împungând peştii cu o ţepuşă ascuţită şi să 
vâneze. 

Pentru asta, au primit în dar o piele de cerb întreagă, cu 
cap şi cu coarne, cu care să se acopere în timpul vânătorii; 
astfel atrăgeau căprioarele; aşteptau nemişcaţi ca vânatul 
să se apropie, apoi slobozeau săgețile. Venirea spaniolilor îi 
făcuse pe indieni fiinţe supuse, dar în prezenţa Toypurniei- 
Regina sângele li se înfierbânta la amintirea războiului de 
onoare condus de aceasta, iar marele respect pe care i-l 
purtau se traducea în dragostea pentru Diego şi Bernardo. 
Credeau că amândoi sunt copiii ei. 


36 


Bufnița Albă i-a dus pe copii în peşterile din apropierea 
conacului De la Vega, i-a învăţat să descifreze simbolurile 
gravate de mii de ani în pereţi şi, cu ajutorul lor, să se 
orienteze. 

Le-a explicat că peşterile erau împărţite în cele Şapte 
Direcţii Sacre, harta fundamentală pentru călătoriile 
spirituale, drept care pe vremuri iniţiaţii se duceau acolo ca 
să-şi caute propriul centru, care trebuia să coincidă cu 
centrul lumii, de unde izvora viaţa. lar când lucrul ăsta se 
întâmpla, din pământ se isca o flacără incandescentă ce 
dănţuia în aer, scăldând iniţiatul într-o lumină şi o căldură 
supranaturale. Le-a mai spus că peşterile erau temple 
naturale şi că erau apărate de o energie superioară; de 
aceea nu puteai intra în ele decât cu sufletul curat. 

— Pe cei ce vin cu gânduri necurate, peşterile îi înghit şi- 
apoi le scuipă oasele. 

A mai adăugat că, după vrerea Marelui Spirit, dacă 
cineva îi ajută pe ceilalţi, i se deschide în trup un loc pe 
unde primeşte binecuvântarea, e singura modalitate de a 
te pregăti pentru Okahué. 

— Înainte de venirea albilor mergeam la peşteri să 
căutăm armonia şi să ajungem la Okahu6, dar acum nu se 
mai duce nimeni. 

— Ce-i aia Okahus, a vrut să ştie Diego. 

— Sunt cele cinci virtuţi esenţiale: onoare, dreptate, 
respect, demnitate şi curaj. 

— Eu le vreau pe toate, bunico. 

— Pentru asta ai de trecut multe încercări fără să plângi, 
i-a răspuns sec Bufnița Albă. 

Din aceeaşi zi, Diego şi Bernardo s-au apucat să 
exploreze singuri peşterile. Până să ajungă să ţină minte 
semnele săpate în piatră, aşa cum îi îndemnase bunica, îşi 
marcau drumul cu pietricele. Îşi inventau propriile 
ceremonii, imitând cele auzite sau văzute în trib şi poveştile 
Bufniţei Cenugşii. 

Se rugau de Marele Spirit al indienilor şi de Dumnezeul 
părintelui Mendoza să le fie permis să ajungă la Okanhus, 


37 


dar nici o flacără nu ieşea din pământ să dănţuiască în jurul 
lor, aşa cum se aşteptau. In schimb, curiozitatea i-a condus 
la un pasaj natural, pe care l-au descoperit întâmplător, 
mişcând din loc nişte pietre pentru a face o Roată Magică 
pe pământ, după modelul celei pe care o desena bunica: 
treizeci şi şase de pietre aşezate în cerc şi una în mijloc, din 
care porneau patru drumuri drepte. Deplasând ei o piatră 
rotundă, numai bună de pus în mijlocul Roţii, s-au pornit să 
cadă o grămadă, lăsând vederii o mică deschidere. Mai 
subţire şi mai agil, Diego s-a târât înăuntru şi a descoperit 
un tunel care se lărgea destul cât să stai în picioare. Au 
revenit cu lumânări, târnăcop şi sapă şi, după câteva 
săptămâni de treabă, tunelul era pus la punct. Într-o zi, 
târnăcopul mânuit de Bernardo a făcut o gaură prin care se 
vedea lumină; încântați, copiii descopereau că ajunseseră 
chiar în uriaşul şemineu din salonul mare al conacului De la 
Vega. Au fost salutaţi de bătăile funebre ale pendulei. După 
mulţi ani aveau să afle că Regina sugerase locul viitoarei 
case tocmai ca să fie aproape de peşterile sacre. 

După această descoperire, copiii au întărit tunelul cu 
scânduri şi pietre, pentru că argila se mărunţea şi cădea 
întruna şi au făcut o uşiţă ascunsă între cărămizile 
căminului care să facă legătura între peşteră şi casă. 
Căminul era atât de înalt, lat şi adânc, că puteai frige o 
vacă întreagă înăuntru, după cum cerea un astfel de salon, 
numai că acesta nu era niciodată folosit pentru oaspeţi; 
arareori, găzduia şedinţele politice ale lui Alejandro de la 
Vega. Mobilierul grosolan şi incomod, aşa cum era de fapt 
în toată casa, aliniat de-a lungul pereţilor, de parcă ar fi fost 
scos la vânzare, strângea tot praful şi mirosea a vechi. 
Sărea în ochi o enormă pictură în ulei a Sfântului Anton, 
bătrân de-acum şi numai piele şi os, zdrenţăros şi plin de 
bube, respingând ispitele Satanei, una din operele care se 
comandau la metru pătrat în Spania şi foarte apreciate în 
California. La loc de cinste, pentru a fi admirate, erau 
expuse bastonul şi însemnele de primar pe care stăpânul 
casei le folosea la ocazii oficiale. Ocazii care mergeau de la 


38 


probleme importante, de pildă trasarea străzilor, până la 
mărunţişuri precum autorizarea serenadelor, căci dacă 
această activitate ar fi fost lăsată pe seama junilor 
înamoraţi nimeni n-ar fi reuşit să doarmă în tot satul. Din 
tavanul de deasupra unei mese mari din lemn de mezquite, 
atârna un candelabru de fier cu o sută cincizeci de lumânări 
intacte, căci nimeni n-avea curajul să coboare dihania asta 
şi să le aprindă; în rarele ocazii când se folosea salonul 
aprindeau nişte lămpi cu ulei. Nu se făcea nici foc în cămin, 
cu toate că trunchiurile groase stăteau gata pregătite. 
Diego şi Bernardo şi-au făcut obiceiul de a scurta drumul 
spre plajă direct prin peşteri. Foloseau tunelul secret pentru 
a apărea precum fantomele direct în fundul întunecat al 
şemineului. Juraseră, cu tonul solemn al copiilor absorbiți 
de joc, să nu încredinţeze nimănui secretul. De asemenea, 
îi promiseseră Bufniţei Albe că în peşteri n-aveau să 
coboare decât cu sufletul curat, nu pentru joacă, căci totul 
făcea parte din antrenamentul menit a-i conduce la 
Okahu€. 


Cam în perioada în care Bufnița Albă se străduia să 
alimenteze originea indigenă a copiilor, Alejandro de la 
Vega începea să-l educe pe Diego ca pe un hidalgo. Era 
anul când au ajuns şi cele două cufere cu daruri trimise din 
Europa de Eulalia de Callis. Fostul guvernator Pedro Fages 
murise în Mexic, fulgerat de un acces de furie. Se prăbuşise 
ca un sac la picioarele nevesti-sii, în timp ce se certau, 
stricându-i definitiv sănătatea, căci ea se învinovăţi de a-l fi 
omorât. După o viaţă petrecută în certuri, Eulalia a fost 
cuprinsă de o imensă tristeţe, abia acum, ca văduvă, 
simțind cât îi lipsea rubicondul ei bărbat. Ştia că nimeni nu-l 
putea înlocui pe omul minunat, vânător de urşi şi soldat de 
vază, singurul care fusese în stare s-o înfrunte fără să-şi 
plece grumazul. Toată duioşia pe care nu i-o arătase cât 
timp trăise cu el a copleşit-o dintr-odată văzându-l pe 
năsălie şi a continuat s-o chinuie mereu, cu amintiri tot mai 
înfrumuseţate cu trecerea timpului. 


39 


În cele din urmă, sătulă de atâta plâns, urmase sfatul 
prietenilor şi confesorului şi se întorsese cu fiul ei la 
Barcelona, oraşul natal, unde avea avere şi o familie bine 
situată. Din când în când, îşi amintea de Regina, pe care o 
considera protejata ei şi îi trimitea scrisori pe hârtie 
egipteană şi cu blazonul ei gravat în aur. Dintr-una din 
aceste misive au aflat că fiul lor murise de ciumă, lăsând-o 
pe Eulalia şi mai distrusă. Cele două cufere au ajuns destul 
de hărtănite, căci plecaseră din Barcelona cu un an şi 
jumătate în urmă şi navigaseră pe multe mări până a 
ajunge la Los Angeles. Unul era plin de rochii luxoase, 
pantofi cu toc, pălării cu pene şi tot felul de zorzoane pe 
care Regina nu prea avea când să le poarte. Celălalt, 
destinat lui Alejandro de la Vega, conţinea o mantie neagră 
căptuşită cu mătase şi nasturi de argint lucrată după moda 
din Toledo, câteva sticle cu cel mai bun vin de Xeres 
spaniolesc, două pistoale de duel cu încrustaţii de sidef, o 
floretă italiană şi Tratatul de scrimă şi îndreptarul pentru 
dueluri al maestrului Manuel Escalante. După cum se putea 
citi pe prima pagină, era un compendiu al „celor mai 
folositoare instrucţiuni pentru a nu ezita niciodată când e 
vorba să te baţi pentru onoare cu spada spaniolească sau 
floreta”. 

Eulalia de Callis n-ar fi putut trimite un cadou mai 
potrivit. Alejandro nu mai pusese mâna pe spadă de ani de 
zile, însă graţie manualului şi-a împrospătat cunoştinţele şi 
s-a apucat să-l înveţe scrima pe fiul său, care încă nu ştia 
să se şteargă la nas. l-a confecţionat o floretă, un plastron 
căptuşit şi o mască în miniatură şi îl antrena două ore pe zi. 
Diego a dovedit pentru scrimă acelaşi talent înnăscut pe 
care-l avea pentru orice activitate atletică, numai că n-a 
luat-o în serios cum dorea taică-său; era doar un joc în plus, 
din multele pe care le împărțea cu Bernardo. Complicitatea 
permanentă dintre cei doi copii îl îngrijora pe Alejandro de 
la Vega, i se părea o dovadă de slăbiciune din partea fiului 
său care-ar fi trebuit să-şi asume de-acum destinul. 
Bernardo îi era drag, era altfel decât indienii care munceau 


40 


pentru el, asistase la naşterea sa, nu uita însă diferenţele 
care îi separă pe oameni. Fără aceste diferenţe, lăsate de 
Dumnezeu cu un scop limpede, pe lume ar domni haosul, 
obişnuia să spună el. Exemplul predilect era Franţa, unde 
toate erau cu susul în jos din vina revoluţiei ticăloase. In 
ţara aia nu mai ştiai cine este cine, puterea trecea din 
mână-n mână, ca o monedă. Alejandro se ruga să nu se 
întâmple niciodată aşa ceva în Spania. Deşi o serie de 
monarhi inepţi scufunda fără drept de apel imperiul în 
ruină, nu pusese nicicând la îndoială sacra legitimitate a 
monarhiei, tot aşa cum nu punea sub semnul întrebării 
ordinea ierarhică în care se formase şi superioritatea 
absolută a rasei, naţiunii şi credinţei sale. Considera că 
Diego şi Bernardo se născuseră deosebiți, n-aveau nicicând 
să fie egali şi cu cât mai repede pricepeau asta, cu atât mai 
puţine probleme aveau să aibă în viitor. Bernardo îşi 
asumase condiţia fără să fi fost îndoctrinat de cineva, dar 
subiectul îi storcea lacrimi lui Diego când tatăl lui i-l 
pomenea. Departe de a-şi seconda soţul în aceste 
demersuri educative, Regina continua să-l trateze pe 
Bernardo ca pe copilul ei. La ea în trib nimeni nu era mai 
presus de altul prin naştere, doar prin curaj sau 
înţelepciune, iar după părerea ei era încă prea devreme 
pentru a şti care din cei doi va fi mai curajos sau mai 
înţelept. 

Diego şi Bernardo se despărţeau doar la ora de culcare, 
când fiecare se ducea să doarmă cu mama lui. Au fost 
muşcaţi de acelaşi câine, i-au înţepat albinele aceluiaşi 
stup, au avut pojar în acelaşi timp. Dacă unul din ei făcea 
vreo trăsnaie, nimeni nu se ostenea să afle vinovatul; erau 
puşi să stea unul lângă altul şi primeau acelaşi număr de 
nuiele la fund, pedeapsă pe care ei o primeau fără să 
protesteze, căci li se părea a fi drept. Toţi, în afară de 
Alejandro de la Vega, îi considerau fraţi, nu doar pentru că 
erau nedespărţiţi, dar şi pentru că semănau la prima 
vedere. Soarele îi bronzase în aceeaşi nuanţă de lemn ars, 
Ana le croia pantaloni identici din pânză, Regina îi tundea la 


41 


fel, în stil indian. Trebuia să te uiţi atent ca să vezi că 
Bernardo avea trăsături nobile de indian, în timp ce Diego 
era înalt şi delicat şi avea ochii caramel ca ai maică-sii. În 
anii care au urmat au deprins să mânuiască floreta după 
atât de utilele învățături ale maestrului Escalante, să 
galopeze fără şa, să folosească lasoul şi biciul, să stea 
atârnaţi cu capul în jos de streaşina casei, ca liliecii. De la 
indieni au învăţat să se scufunde în ocean şi să culeagă de 
pe stânci fructe de mare, să urmărească vânatul zile în şir 
până să-l prindă, să-şi facă arcuri şi săgeți, să îndure 
durerea şi oboseala fără a se plânge. 

Alejandro de la Vega îi lua cu el la rodeo la marcatul 
vitelor, fiecare cu lasoul şi frânghia lui, ca să-l ajute. 
Aceasta era singura ocupaţie manuală pe care o putea face 
un hidalgo, de fapt, mai mult un sport decât o corvoadă. Se 
adunau toţi latifundiarii din regiune împreună cu fiii lor, cu 
văcarii şi indienii, înconjurau animalele, le despărţeau şi le 
însemnau, după care vitele erau înscrise într-un registru, 
pentru a se evita confuziile şi furturile. Tot atunci se făceau 
tăierile, se adunau pieile, se punea carnea la sărat şi se 
topea grăsimea. 

Casapii, călăreţi excepţionali, în stare să ucidă dintr-o 
lovitură în ceafă un taur în plină fugă, erau vedetele 
rodeoului şi erau angajaţi cu un an înainte. Veneau din 
Mexic şi de pe păşunile americane, aducându-şi caii special 
antrenați şi cuţitele lungi cu tăiş dublu. Pe măsură ce vitele 
cădeau la pământ, erau luate în primire de cei care le 
jupuiau de piele, scoţând-o întreagă în câteva minute, apoi 
de cei care tranşau carnea, în fine de indience, a căror 
umilă sarcină era să adune grăsimea, s-o topească în 
cazane uriaşe  şi-apoi s-o depoziteze în burdufuri 
confecţionate din băşici, maţe sau piei cusute. Tot ele 
trebuiau să tăbăcească pieile, să le răzuiască cu nişte 
pietre ascuţite, o muncă interminabilă făcută în genunchi. 
Mirosul de sânge înnebunea vitele, nu lipseau caii luaţi în 
coarne care mureau cu matele pe-afară sau câte un văcar 
călcat în copite sau împuns. Trebuia să vezi făptura 


42 


monstruoasă cu mii de capete suflând şi pufnind în mijlocul 
unui nor de praf; trebuia să admiri văcarii cu pălării albe, 
lipiţi de bidiviii lor, cu lasourile dansând deasupra capetelor 
şi cuţitele scânteietoare la brâu; trebuia să auzi trepidaţia 
solului sub  copitele vitelor, strigătele bărbaților 
înfierbântaţi, nechezatul cailor, lătratul câinilor; trebuia să 
miroşi duhoarea animalelor, sudoarea văcarilor, mireasma 
caldă şi tainică a indiencelor, care-i tulbura definitiv pe 
bărbaţi. 

Când lua sfârşit rodeoul, satul sărbătorea treaba bine 
făcută într-un chef ce dura zile întregi, la care participau 
săraci şi bogaţi, albi şi indieni, tineri şi puţinii bătrâni ai 
coloniei. 

Mâncarea şi băutura curgeau în valuri, se dansa până se 
cădea pe jos în cântecele muzicanţilor veniţi din Mexic, se 
făceau pariuri pentru luptele între bărbaţi, pentru bătăile de 
şobolani, cocoşi, câini sau între urşi şi tauri. Intr-o singură 
noapte puteai pierde tot ce-ai câştigat la rodeo. Serbarea 
se termina după trei zile printr-o slujbă celebrată de 
părintele Mendoza, care-i mâna pe beţivi cu băţul la 
biserică şi-i obliga, cu puşca în mână, pe seducătorii 
tinerelor neofite să se însoare, căci învățase de-acum că la 
nouă luni de la rodeo se năşteau o grămadă de prunci cu 
tată necunoscut. 

Intr-un an secetos a fost nevoie să fie sacrificați caii 
sălbatici ca să ajungă iarba pentru vite. Diego a mers cu 
văcarii, dar de data asta Bernardo a refuzat să vină; ştia 
despre ce era vorba şi n-ar fi suportat. Caii au fost 
înconjurați, speriaţi cu focuri de armă şi cu câinii, urmăriţi 
în galop în direcţia prăpastiei, de pe marginea căreia se 
prăbuşeau orbeşte. Cădeau cu sutele, unii peste alţii, 
frângându-şi gâtul sau picioarele pe fundul abisului. Cei mai 
norocoşi mureau pe loc, ceilalţi agonizau zile în şir într-un 
nor de muşte şi o duhoare de carne putrezită ce atrăgea 
urşii şi vulturii hoitari. 


43 


De două ori pe săptămână Diego se ducea la misiunea 
San Gabriel pentru a primi de la părintele Mendoza noţiuni 
elementare de educaţie. Bernardo venea cu el, astfel că 
misionarul l-a primit şi pe el în clasă, cu toate că i se părea 
nenecesar, ba chiar periculos să educe prea mult un indian, 
cine ştie ce idei îndrăzneţe îi intrau în cap. Puştiul nu era la 
fel de iute la minte ca Diego, rămânea în urmă, dar era 
încăpățânat şi nu crâcnea, chiar dacă repeta noaptea 
pârlindu-şi genele la lumânare. Era un copil rezervat şi 
liniştit, spre deosebire de veselul şi explozivul Diego. lşi 
urma prietenul cu o lealitate fără drept de apel în toate 
năzdrăvăniile care-i treceau prin minte, iar dacă era cazul, 
se resemna fără crâcnire să fie pedepsit pentru ceva ce nu 
fusese ideea lui, ci a lui Diego. De când ajunsese să se ţină 
pe picioare îşi asumase rolul de a-şi apăra fratele de lapte, 
pe care-l credea menit unor măreţe fapte de arme, aidoma 
războinicilor din repertoriul mitologic al Bufniţei Albe. 

Diego, pentru care a sta potolit şi închis în casă era un 
adevărat chin, făcea ce făcea şi fugea de sub tutela 
părintelui Mendoza. Lecţiile îi intrau pe o ureche, le recita 
grăbit, apoi îi ieşeau pe cealaltă. Cu vioiciunea asta reuşea 
să-l păcălească pe părintele Mendoza, însă pe urmă trebuia 
să-l înveţe pe Bernardo, astfel că, tot repetând, învăţa şi el. 
Era la fel de pasionat de joacă pe cât era Bernardo doritor 
să înveţe. Aşa că după multe târguieli au stabilit ca Diego 
să-l înveţe pe Bernardo, iar acesta să se întreacă cu el în 
mânuirea lasoului, a biciului şi a spadei. 

— Nu văd de ce trebuie să ne chinuim să învăţăm lucruri 
care n-o să ne servească la nimic, s-a jeluit Diego într-o zi 
după ce repetaseră ore în şir aceeaşi placă în latină. 

— Totul e folositor, mai devreme sau mai târziu. E la fel 
ca o spadă. Probabil că n-am să ajung niciodată dragon, dar 
asta nu înseamnă că nu trebuie să învăţ s-o folosesc. 

Foarte puţini ştiau să citească şi să scrie în Alta 
California, cu excepţia misionarilor, oameni aspri, aproape 
toţi de origine ţărănească, dar care aveau măcar o spoială 
de cultură. Nu existau cărţi, iar când sosea, arareori, o 


44 


scrisoare, precis că aducea veşti proaste, aşa că 
destinatarul nu se prea grăbea să ajungă cu ea la un 
călugăr care să i-o descifreze. Alejandro de la Vega avea 
însă chemarea educaţiei şi s-a luptat câţiva ani să aducă un 
învăţător din Mexic. Pe atunci, Los Angeles nu mai era 
cătunul cu patru străzi pe care-l văzuse născându-se; 
devenise un loc de popas obligatoriu pentru călători, un loc 
de odihnă pentru marinarii marinei comerciale şi centrul 
comercial al provinciei. Monterrey, capitala, era atât de 
departe că majoritatea treburilor guvernamentale se 
rezolvau în Los Angeles. În afară de autorităţi şi de 
oficialităţile militare, populaţia era amestecată şi se 
considera a fi pătura mai importantă, pentru a se deosebi 
de indienii puri şi de servitorime. 

O clasă aparte erau spaniolii de stirpe curată. Aşezarea 
îşi avea de-acum arena de tauri şi un bordel nou-nouţ, 
compus din trei metise cu virtute negociabilă şi o mulatră 
opulentă din Panama cu preţ fix şi destul de mare. Mai era 
şi o clădire specială pentru şedinţele pe care le ţinea 
primarul cu consilierii comunali, edificiu care slujea şi ca 
tribunal şi teatru; se reprezentau zarzuele, piese morale şi 
scene patriotice. În Piaţa Armelor s-a ridicat un chioşc 
pentru muzicanţii care animau plimbările de seară, când 
tinerii de ambele sexe, sub privirile părinţilor, defilau în 
grupuri, fetele mergând într-un sens, băieţii în altul. In 
schimb, hotel încă nu exista, aveau să mai treacă zece ani 
până să apară unul; călătorii trăgeau în casele celor bogaţi, 
unde nu lipseau paturile şi mâncarea pentru cei care 
cereau ospitalitate. La aşa progres, Alejandro de la Vega a 
socotit că era musai nevoie şi de o şcoală, deşi nimeni nu-i 
împărtăşea preocuparea. Pe banii lui, singur şi tenace, a 
înfiinţat prima şcoală din provincie, care timp de mulţi ani 
avea să fie şi singura. 

Şcoala şi-a deschis porţile exact când Diego împlinea 
nouă ani, iar părintele Mendoza îi trimisese vorbă că-l 
învățase tot ce ştia, minus să ţină slujba şi să exorcizeze 
diavolii. Era un şopron la fel de întunecos şi de prăfuit ca şi 


45 


închisoarea, situat în piaţa principală, înzestrat cu o duzină 
de bănci de fier şi un bici cu şapte cozi atârnat lângă tablă. 
Învățătorul s-a dovedit a fi unul dintre acei omuleţi şterşi, 
pe care cel mai mic dram de autoritate îi transformă într-o 
brută. Diego a avut ghinionul de a fi unul din primii săi 
elevi, alături de o mână de băieţi din localitate, odrasle ale 
familiilor onorabile. Bernardo n-a fost primit, în ciuda 
rugăminţilor fierbinţi ale lui Diego către taică-său. Lui 
Alejandro de la Vega i se părea lăudabilă ambiția lui 
Bernardo, însă a decis că nu se puteau face excepţii; dacă 
era primit, trebuia să admită şi pe alţii ca el, iar învățătorul 
îşi declarase cu limpezime intenţia de a pleca dacă vreun 
pui de indian îşi băga nasul în „demnul lăcaş al 
cunoaşterii”, cum îşi numea el şcoala. Drept care nevoia de 
a-l învăţa pe Bernardo a făcut, mai mult decât biciul cu 
şapte cozi, ca Diego să fie atent la ore. 

Printre elevi se număra şi Garcia, fiul unui soldat spaniol 
şi al cârciumăresei, un copil lipsit de haz, grăsan, cu platfus 
şi zâmbet tâmp, victima preferată a învățătorului, care-l 
şicana întruna. Dintr-o pornire justiţiară pe care nici el nu 
şi-o putea explica, Diego a devenit apărătorul lui, fapt 
pentru care şi-a câştigat admiraţia fanatică a bufleiului. 


Ocupat cu vitele, cultivarea pământului şi creştinatul 
indienilor, părintele Mendoza a neglijat cu anii repararea 
acoperişului bisericii, avariat când cu atacul Toypurniei, 
prilej cu care ripostaseră cu o explozie care zguduise 
zdravăn clădirea. Ori de câte ori ridica ostia în timpul 
slujbei, misionarul dădea cu ochii de bârnele şubrezite şi, 
alarmat, îşi promitea să le repare negreşit, înainte să cadă 
în capul micii sale turme, dar pe urmă avea altceva de 
făcut şi uita până la slujba următoare. Între timp, termitele 
au ros lemnul şi până la urmă s-a întâmplat lucrul de care 
se temea el. Din fericire, biserica era goală, altfel ar fi fost o 
catastrofă. S-a produs în timpul unuia din desele cutremure 
care aveau loc în zona aceea, nu degeaba râul din 


46 


apropiere se numea Isus al Cutremurărilor. Astfel că 
acoperişul s-a prăbuşit peste o singură victimă, părintele 
Alvear, un om sfânt care venise tocmai din Peru ca să vadă 
misiunea San Gabriel. Zgomotul prăbuşirii şi norul de praf i- 
au atras pe necfiţii care au venit în mare grabă şi s-au 
apucat imediat să dea la o parte molozul ca să-l dezgroape 
pe vizitatorul ghinionist. L-au găsit strivit ca un gândac sub 
bârna principală. Logic, ar fi trebuit să fie mort, treaba 
durase nişte ore bune, timp în care bietul om se golea de 
sânge; însă Dumnezeu a făcut o minune, după cum a 
explicat părintele Mendoza, căci în clipa când l-au scos din 
ruine omul încă respira. Părintelui Mendoza i-a fost de-ajuns 
o privire pentru a-şi da seama că modestele sale cunoştinţe 
de medicină nu l-ar fi salvat pe rănit, oricât de mult l-ar fi 
ajutat şi puterea divină. Astfel că, fără a mai sta pe gânduri, 
a trimis un neofit s-o aducă pe Bufnița Albă. In anii ăştia 
constatase că veneraţia pe care indienii o aveau pentru ea 
era absolut îndreptăţită. 

Întâmplător, Diego şi Bernardo au ajuns la misiune chiar 
a doua zi după cutremur, aducând nişte armăsari pursânge 
pe care Alejandro de la Vega îi dăruia misionarilor. Cum 
nimeni nu a ieşit să-i primească sau să le mulţumească, 
căci erau toţi ocupați să curețe după nenorocire şi să-l 
vegheze pe părintele Alvear, copiii au priponit caii şi s-au 
alăturat spectacolului inedit. Aşa că erau de faţă când a 
sosit în galopul calului Bufnița Albă, urmată de neofitul care 
plecase în căutarea sa. 

Deşi chipul ei era mai ridat şi pletele şi mai albe, se 
schimbase foarte puţin în toţi aceşti ani, era aceeaşi femeie 
puternică şi veşnic tânără care venise acum zece ani la 
conacul De la Vega pentru a-şi salva fiica de la moarte. 
Acum avea o misiune similară şi-şi aducea desaga cu 
plante medicinale. Dat fiind că refuzase să înveţe 
castiliana, iar părintele Mendoza avea un vocabular mai 
mult decât sumar în limba indienilor, Diego s-a oferit să 
traducă. Pacientul fusese întins pe masa mare din lemn 
negeluit din trapeză, în jurul căreia se buluceau toate 


47 


sufletele din San Gabriel. Bufnița Albă a examinat atent 
rănile, pe care părintele Mendoza le bandajase, dar nu 
îndrăznise să le coasă, căci oasele erau ţăndări. 
Tămăduitoarea a pipăit cu degetele ei experte trupul 
rănitului şi a făcut inventarul reparațiilor necesare. 

— Spune-i albului că totul are leac în afară de piciorul 
ăsta, care putrezeşte. Mai întâi îl tai, apoi mă ocup de rest, 
i-a comunicat nepotului. 

Diego a tradus fără să-i treacă prin cap să vorbească 
încet, oricum părintele Alvear era aproape mort; dar de 
cum a auzit diagnosticul bunicii, muribundul a deschis nişte 
ochi ca de foc şi a rostit limpede: 

— Mai bine mor, blestemat să fie... 

Bufnița Albă nu l-a luat în seamă. Părintele Mendoza 
deschidea în timpul acesta gura bietului om, la fel cum 
obişnuia s-o facă în cazul copiilor care refuzau să bea lapte 
şi-i vâri pe gât celebrul furtun, prin care a turnat câteva 
linguri dintr-un sirop gros de culoarea ruginei, pe care 
indianca l-a scos din traistă. Până să spele cu leşie un 
fierăstrău de tăiat lemne şi să pregătească bandajele, 
părintele Alvear era cufundat într-un somn adânc, din care 
avea să se trezească zece ore mai târziu, lucid şi liniştit, cu 
un mont care încetase de-acum să sângereze. Bufnița Albă 
îi cârpise celelalte răni cu o duzină de cusături, apoi le 
înfăşurase în pânză de păianjen, alifii misterioase şi 
bandaje. În ce-l priveşte, părintele Mendoza îşi pusese 
neofiţii să se roage neîncetat, zi şi noapte, pentru 
însănătoşirea rănitului. Metoda a dat rezultate. In ciuda 
tuturor aşteptărilor, părintele Alvear şi-a revenit destul de 
repede, iar după şapte săptămâni ajungea într-o litieră la 
vaporul care avea să-l ducă în Peru. 


Bernardo n-avea să uite nicicând spaima produsă de 
piciorul tăiat al părintelui Alvear, iar Diego - puterea 
fabuloasă a siropului bunicii. Luni de zile a tot vizitat-o în 
satul ei şi a rugat-o să-i dezvăluie secretul poţiunii 
miraculoase, însă ea refuza mereu, cu argumentul logic că 


48 


un leac magic nu trebuia să ajungă pe mâinile unui 
ştrengar, care precis că l-ar fi folosit într-un scop rău. Într- 
un impuls ca atâtea altele pentru care primea apoi bătaie, 
Diego a şterpelit un şip cu licoarea somnului, spunându-şi 
solemn că n-avea s-o folosească pentru a amputa picioare 
de om, ci doar cu scopuri bune, însă de cum s-a văzut cu 
comoara în mână a început să croiască planuri de a-i da o 
folosinţă. Ocazia s-a prezentat într-o după-amiază fierbinte 
de iulie când se întorcea împreună cu Bernardo de la înot, 
singurul sport la care acesta din urmă era mult mai bun 
decât el, fiind mai rezistent, mai calm şi mai puternic. 

Căci dacă Diego îşi irosea repede puterile gâfâind în lupta 
cu valurile, Bernardo îşi păstra cu orele o respiraţie regulată 
şi se lăsa în voia curenților misterioşi de pe fundul mării. 

Dacă veneau delfinii, îl înconjurau imediat pe Bernardo, 
aşa cum făceau şi caii, chiar şi cei mai nărăvaşi. Pentru că 
atunci când nimeni nu îndrăznea să se apropie de un cal 
sălbatic, el era singurul care venea încet, îşi lipea capul de 
urechea bidiviului şi-i şoptea cuvinte tainice, reuşind să-l 
liniştească. 

Nimeni nu reuşea să domesticească mai repede caii 
decât băiatul indian. Intorcându-se deci de la scaldă, au 
auzit de departe ţipetele înspăimântate ale lui Garcia, 
chinuit din nou de bătăuşii şcolii. Erau cinci, conduşi de 
Carlos Alcazar, un elev mai mare şi cel mai temut dintre 
toţi. Avea tot atâta capacitate intelectuală cât un păduche 
şi o folosea ca să născocească metode de tortură originale. 
De data asta, îl dezbrăcaseră pe Garcia, îl legaseră de un 
copac şi-l unseseră cu miere. Copilul urla cât îl ţineau 
plămânii în timp ce călăii contemplau fascinaţi roiul de 
țânțari şi coloanele de furnici care începeau să-l atace. 
Diego şi Bernardo au evaluat rapid situaţia: erau în 
dezavantaj net. Nu se puteau bate cu Carlos şi cu gaşca, nu 
se puteau duce nici după ajutor, căci ar fi picat de laşi. 
Diego s-a apropiat zâmbind, în timp ce în spatele său 
Bernardo strângea din dinţi şi din pumni. 


49 


— Ce faceţi? a întrebat de parcă lucrurile n-ar fi fost 
limpezi. 

— Nimic de care să-ţi pese, doar dacă nu vrei să ajungi şi 
tu ca el, a răspuns Carlos, stârnind râsetele bandei de 
bătăuşi. 

— Sigur că nu-mi pasă, însă mă gândeam să-l folosesc pe 
grasu’ pe post de momeală pentru urşi. E păcat să irosiţi 
bunătate de osânză pe furnici. 

— Ce urşi? a mârâit Carlos. 

— Dă-mi-l pe Garcia şi-ţi dau în schimb un urs, a propus 
Diego indiferent, curăţându-şi unghiile cu un beţigaş. 

— Şi de unde faci tu rost de un urs? 

— Asta-i treaba mea. O să-l aduc viu şi cu pălărie pe cap. 
Dacă vrei, ţi-l fac cadou, Carlos, dar pentru asta am nevoie 
de Garcia. 

Băieţii s-au consultat în şoaptă, Garcia suferea chinurile 
iadului, iar Bernardo îşi zicea că de data asta Diego cam 
exagerase. Ca să prinzi un urs viu pentru luptele cu tauri 
era nevoie de forţă, îndemânare şi cai buni. Mai mulţi 
călăreţi prindeau animalul cu lasoul, îl imobilizau cu ajutorul 
cailor, în timp ce un văcar mergea înainte, pe post de 
momeală. Astfel era adus în ţarc, dar distracţia costa 
scump, pentru că se întâmpla ca ursul să fie mai iute decât 
caii, să se elibereze şi să se repeadă la om. 

— Şi cine o să te ajute? 

— Bernardo. 

— Indianul ăsta tâmpit? 

— Putem s-o facem, cu condiţia să-l avem pe Garcia ca 
momeală. 

Târgul s-a făcut în două minute, răii au plecat, iar băieţii 
noştri l-au dezlegat pe Garcia şi l-au ajutat să se spele de 
miere şi muci. 

— Cum crezi c-o să prindem un urs viu? s-a interesat 
Bernardo. 

— Nu ştiu încă, trebuie să mă gândesc, a zis Diego, iar 
fratele de lapte a fost sigur că avea să găsească o soluţie. 


50 


În zilele următoare au pregătit cele necesare pentru 
ispravă. Să găseşti un urs era lucrul cel mai simplu, căci se 
adunau cu zecile în locurile unde erau ucise vitele, atraşi de 
miros, dar ideea era să se înfrunte cu unul singur şi nu cu o 
ursoaică cu pui. Trebuia găsit un urs singuratic, nici asta nu 
era greu, vara se găseau din belşug. Garcia s-a dat bolnav 
şi câteva zile n-a mai ieşit din casă, dar Diego şi Bernardo |- 
au silit să meargă cu ei, servindu-i argumentul imbatabil că 
dacă refuză o să intre iar pe mâinile găştii lui Carlos 
Alcazar. Glumind, Diego i-a repetat că rolul lui era de 
momeală, dar văzând că i se înmoaie genunchii s-a îndurat 
să-i expună planul pe care-l urzise împreună cu Bernardo. 

Cei trei băieţi şi-au anunţat mamele că vor petrece 
noaptea la misiune, unde părintele Mendoza sărbătorea, ca 
în fiecare an, noaptea de Sânziene. Au plecat devreme, 
într-o şaretă trasă de doi catâri bătrâni, înarmaţi cu 
frânghii. Garcia mort de frică, Bernardo îngrijorat, Diego 
fluierând. Imediat cum au lăsat în urmă casa, au părăsit 
drumul principal şi au luat-o pe Cărarea cu Aşchii, pe care 
indienii o considerau vrăjită. 

Drumul accidentat şi bătrâneţea catârilor îi obligau să 
avanseze destul de încet, aşa că aveau timp să se 
orienteze după urmele de pe jos şi crestăturile din scoarţa 
copacilor. Ajunseseră aproape de fabrica de cherestea a lui 
Alejandro de la Vega, care furniza lemn pentru case şi 
pentru  reparatul  corăbiilor când răgetele animalelor 
speriate le-au indicat prezenţa unui urs. Tăietorii de lemne 
erau plecaţi la sărbătoare şi nu vedeai ţipenie prin preajmă, 
doar fierăstraiele şi topoarele părăsite şi stivele de lemne 
de lângă o şandrama din scânduri. Au deshămat catârii şi i- 
au adăpostit cu forţa în şopron, după care Diego şi 
Bernardo s-au apucat să aşeze cursa, în timp ce Garcia 
stătea de pază lipit de adăpost. Îşi adusese cu el o grămadă 
de mâncare şi, pentru că nervii produc foame, nu se oprise 
din mâncat de când plecaseră. Din ascunzătoarea sa, a 
asistat la ce făceau cei doi; treceau frânghiile pe deasupra 
unor crengi mai groase, aşezau laţurile aşa cum îi văzuseră 


51 


procedând pe văcari, iar în mijloc puneau crengi acoperite 
cu pielea de cerb pe care o luau la vânătoare cu indienii. 
Sub piele, carnea proaspătă a unui iepure şi un gogoloi 
îmbibat cu siropul adormitor. După care au venit la şopron 
şi s-au înfruptat şi ei din proviziile lui Garcia. 

Erau pregătiţi să petreacă acolo vreo două zile, dar n-a 
fost nevoie să aştepte atât de mult; ursul a apărut ceva mai 
târziu, anunţat de răgetele catărilor. Era un urs bătrân şi 
destul de mare. Înainta ca un maldăr tremurător de 
grăsime şi blană întunecată, legănându-se neaşteptat de 
agil şi de grațios. Băieţii nu s-au lăsat înşelaţi de aparențele 
de blândă curiozitate a animalului, ştiau de ce putea fi în 
stare şi s-au rugat ca vântul să nu bată dinspre ei; nici o 
uşă n-ar fi rezistat dacă ursul s-ar fi proptit în ea. Ursul s-a 
învârtit o vreme pe-acolo până a dat cu ochii de ceea ce 
părea să fie un cerb nemişcat. S-a ridicat în două labe şi s-a 
întins; era un uriaş înalt de opt picioare. A scos un răget 
fioros şi-a agitat ameninţător labele din faţă şi s-a repezit la 
pielea de cerb, strivind sub greutatea sa armătura uşoară 
care o susţinea. S-a pomenit trântit la pământ fără să ştie 
cum, dar s-a ridicat imediat şi a atacat din nou cu ghearele 
vânatul fals, descoperind repede momeala ascunsă 
dedesubt, pe care a devorat-o într-o clipită. A sfâşiat apoi 
pielea, căutând un aliment mai consistent, s-a ridicat iar, 
nedumerit. A făcut un pas înainte şi a călcat pe laţuri, 
punând în acţiune cursa. Intr-o secundă, frânghiile s-au 
întins şi ursul a rămas atârnat cu capul în jos între cei doi 
copaci. 

Băieţii s-au bucurat prea devreme, greutatea dihaniei a 
rupt crengile. Speriaţi, cei trei s-au repezit în şopronul în 
care erau catârii şi-au căutat ceva cu care să se apere, în 
timp ce afară ursul căzut la pământ încerca să-şi scoată 
laba dreaptă din laţul de care se mai ţinea o creangă ruptă. 
S-a chinuit o vreme, tot mai încurcat şi mai furios, n-a reuşit 
şi a pornit-o târând creanga după el. 

— Şi acum? a întrebat Bernardo, încercând să pară calm. 

— Acum aşteptăm, a spus Diego. 


52 


Constatând că între picioare îi curgea ceva cald şi o pată 
începea să i se întindă pe pantaloni, Garcia şi-a pierdut 
capul şi a început să urle. Bernardo s-a repezit la el şi i-a 
astupat gura, dar era deja prea târziu: ursul auzise. A venit 
spre şopron şi-a început să scuture construcţia fragilă, din 
care începeau să curgă scândurile. Înăuntru, Diego aştepta 
cu biciul în mână, iar Bernardo ridicase un fier găsit acolo. 
Norocul lor a fost că dihania era ameţită de căzătură şi 
stânjenită de creanga legată de labă. Aşa că a mai lovit o 
dată în uşă, nu foarte convinsă şi s-a depărtat spre pădure, 
dar n-a ajuns departe, pentru că creanga s-a prins de 
trunchiurile stivuite. Copiii nu mai vedeau acum ursul, doar 
îl auzeau; o vreme, a urlat şi a mârâit, dar pe urmă răgetele 
s-au transformat într-un fel de suspine resemnate, în cele 
din urmă s-a făcut linişte. 

— lar acum? a întrebat Bernardo din nou. 

— Acum trebuie să-l urcăm în şaretă. 

— Ai înnebunit? Nu putem ieşi de aici! a scâncit Garcia, 
acum cu pantalonii încleiaţi şi puturoşi. 

— Nu ştiu cât timp o să doarmă. E mare de tot şi 
bănuiesc că poţiunea de somn a bunică-mii e calculată 
pentru oameni. Aşa că trebuie să ne mişcăm repede, că 
dacă se trezeşte am încurcat-o, a stabilit Diego. 

Bernardo l-a urmat ca de obicei, fără să ceară explicaţii, 
dar Garcia a rămas pe loc, smiorcăindu-se deasupra 
propriei mizerii. Ursul era căzut cu labele în sus, aşa cum îl 
secerase efectul drogului, câţiva paşi mai încolo. Planul lui 
Diego fusese ca ursul să adoarmă atârnat de copaci, astfel 
ar fi adus şareta şi i-ar fi dat drumul să cadă în ea. Acum 
dihania uriaşă trebuia ridicată. L-au atins de departe cu un 
băț şi, văzând că nu se mişcă, au îndrăznit să se apropie. 
Era mai bătrân decât crezuseră; îi lipseau două gheare de 
la o labă, avea mai mulţi dinţi rupţi, era plin de rosături şi 
cicatrici vechi. Duhoarea de fiară i-a izbit din plin, dar nu 
mai puteau da înapoi, aşa că i-au legat botul şi labele cu 
frânghii. La început, au acţionat cu o precauţie care n-ar fi 


53 


folosit la nimic dacă fiara s-ar fi trezit, dar i-a apucat graba 
constatând că ursul era ca mort. 

L-au imobilizat, apoi au adus catârii paralizaţi de spaimă. 

Bernardo le-a aplicat metoda de a le şopti ceva la 
ureche, cum proceda şi cu caii nărăvaşi şi s-au liniştit. A 
venit şi Garcia, precaut, după ce s-a convins că ursul 
sforăia de zor, dar tremura tot şi puţea atât de tare, că l-au 
trimis să se spele şi să-şi clătească nădragii la pârâu. 
Bernardo şi Diego au recurs la metoda pe care o foloseau 
văcarii pentru a ridica butoaiele; au trecut două frânghii pe 
după şareta înclinată, apoi pe sub corpul ursului, le-au 
ridicat pe partea cealaltă, au legat capetele de catâri şi i-au 
pus să tragă. Au reuşit la a doua încercare şi, cu greu, l-au 
aburcat în şaretă. Abia mai respirau după efort, dar 
izbândiseră. S-au îmbrăţişat ţopăind ca nebunii, mândri 
cum nu fuseseră nicicând. Au înhămat catârii şi erau gata s- 
o pornească spre sat, dar înainte de asta Diego a scos un 
borcan cu catran din bălțile din apropierea casei, cu care i- 
au lipit ursului pe cap un sombrero mexican adus special. 
Erau epuizați, asudaţi şi duhneau a fiară. 

În ceea ce-l priveşte, Garcia era un ghem de nervi, abia 
se ţinea pe picioare, încă mai puţea a cocină şi era ud 
fleaşcă. Aventura le luase o bună parte a după-amiezii, dar 
când au intrat pe Cărarea cu Aşchii tot mai aveau vreo 
două ore de lumină. 

Au grăbit pasul şi au ajuns pe Drumul Regal înainte de a 
se întuneca, iar de-acolo catârii experimentați au continuat 
drumul instinctiv, în timp ce ursul răsufla greu încarcerat 
între frânghii. Se trezise din letargia provocată de drogul 
Bufniţei Albe, dar era încă zăpăcit. 

Au intrat în Los Angeles pe întuneric. La lumina unor 
lămpi cu ulei, au eliberat labele din spate ale ursului, 
lăsându-l legat doar la cele din faţă şi la bot, l-au făcut să 
coboare din şaretă şi să se ridice în două picioare, ametit, 
dar cu furia neştirbită. 

Au dat glas, lumea a ieşit din case, cu lămpi şi torţe. 
Strada s-a umplut de curioşii care admirau un spectacol 


54 


nemaivăzut: Diego de la Vega trăgând după el un urs deo 
mărime neobişnuită, care se bălăngănea pe labele 
dindărăt, în timp ce Bernardo şi Garcia îl împungeau din 
spate. Aplauzele şi ovaţiile le-au răsunat săptămâni întregi 
în urechi celor trei băieţi, când avuseseră de-acum destul 
timp să măsoare gravitatea faptei lor nesăbuite şi să-şi 
revină după pedeapsa meritată de care nu scăpaseră. Dar 
nimic nu putea umbri victoria aventurii. Carlos şi gaşca lui 
nu i-au mai deranjat niciodată. 


Isprava cu ursul, exagerată şi înfrumuseţată până la 
limite imposibile, a mers din gură în gură, cu timpul a trecut 
strâmtoarea Behring, purtată de negustorii de blană de 
nutrii, a ajuns până în Rusia. Chiar dacă Diego, Bernardo şi 
Garcia au mâncat bătaie de la părinţi, nimeni nu le-a luat 
titlul de campioni. Sigur, au avut grijă să nu pomenească de 
poţiunea de dormit a Bufniţei Albe. Trofeul a rămas câteva 
zile în curte, expus glumelor şi pietrelor aruncate de curioşi, 
în timp ce i se căuta un taur pe măsură cu care să se lupte, 
dar Diego şi Bernardo s-au milostivit de prizonier şi cu o 
noapte înainte de luptă l-au eliberat. 

În octombrie, când satul încă mai vorbea de isprava cu 
ursul, au atacat piraţii. Au năvălit pe neaşteptate, având 
experienţa multor ani de blestemăţii, s-au strecurat 
nevăzuţi de-a lungul coastei cu o bergantină prevăzută cu 
paisprezece tunuri uşoare, venind din America de Sud pe 
lângă insulele Hawaii, ca să profite de vântul care i-a dus 
spre Alta California. Scopul lor era să vâneze corăbiile 
încărcate cu comori din America, menite a ajunge în 
vistieriile regale spaniole. Nu atacau decât rareori oraşele 
de pe uscat - cele importante erau în stare să se apere, 
celelalte erau prea sărace - însă navigau de o bună bucată 
de vreme fără să fi dat nici o lovitură şi aveau nevoie de 
apă proaspătă şi să-şi cheltuiască energia. Căpitanul a 
hotărât să se abată prin Los Angeles, deşi nu se aştepta să 
găsească altceva decât alimente, băutură şi ceva distracţie 
pentru băieţii lui. Nu se aşteptau să întâmpine rezistenţă, 


55 


căci erau precedaţi de o faimă proastă pe care tot ei aveau 
grijă s-o răspândească; istorii înfricoşătoare pline de sânge 
şi distrugeri, cu oameni tăiaţi în bucăţi, femei însărcinate 
despicate, copii luaţi în cange şi atârnaţi de catarg pe post 
de trofee. 

Reputația de barbari le convenea de minune. Când 
atacau, era de ajuns să tragă câteva salve de tun sau să-şi 
facă apariţia urlând ca nebunii: populaţia o rupea la goană, 
iar ei adunau prada fără să fie nevoie să lupte. Aşa că au 
lăsat ancora şi s-au pregătit de asalt. De data asta, tunurile 
s-au dovedit inutile, nu băteau până la Los Angeles. S-au 
urcat în bărci, cu cuțitul în dinţi şi sabia în mână, o 
adevărată hoardă diavolească. 

La jumătatea drumului, au dat de conacul De la Vega. 
Casa mare şi solidă, cu acoperiş roşu, florile care se căţărau 
pe ziduri, livada de portocali şi atmosfera plăcută de 
prosperitate şi pace li s-au părut irezistibile navigatorilor 
necivilizaţi, plictisiţi de regimul de apă verzuie, carne 
împuţită şi pesmeţi plini de gărgăriţe şi tari ca piatra. 
Degeaba a urlat căpitanul că obiectivul lor era satul; piraţii 
au năvălit în curte dând în câini şi trăgând în indienii care 
avuseseră ghinionul de a se afla acolo. 

Alejandro de la Vega se afla la Ciudad de Mexico, unde se 
dusese să cumpere nişte mobilă mai frumoasă decât aceea 
greoaie de acasă, catifea aurie pentru draperii, tacâmuri 
din argint masiv, farfurii englezeşti şi cristaluri austriece. Cu 
asemenea daruri demne de un faraon spera s-o convingă 
pe Regina să renunţe la obiceiurile de indiancă şi să 
îmbrăţişeze rafinamentul european pe care-l dorea pentru 
familia sa. Afacerile îi mergeau de minune, aşa că-şi putea 
permite în sfârşit să trăiască după gustul unuia de stirpea 
sa. Nu putea să bănuiască că-n timp ce se tocmea pentru 
nişte covoare turceşti, casa lui era prădată de treizeci şi 
şase de descreieraţi. 

Regina a fost trezită de lătratul disperat al câinilor. Odaia 
ei se găsea într-un mic donjon, singura îndrăzneală 
arhitectonică a clădirii greoaie şi plate. Lumina palidă şi 


56 


portocalie a zorilor intra pe geamul fără perdele sau 
obloane. Şi-a pus pe umeri un şal şi a ieşit desculţă în 
balcon să vadă ce păţiseră câinii, exact când primii 
atacatori fortau poarta grădinii. Nu i-a trecut prin minte că 
ar fi fost vorba de pirați, nu văzuse aşa ceva niciodată şi 
nici n-a stat să le afle identitatea. Diego, care la zece ani 
mai dormea în camera maică-sii atunci când Alejandro era 
plecat, a văzut-o ieşind în fugă şi doar în cămaşă de 
noapte. Din zbor, a luat de pe perete un pumnal lung şi o 
sabie, nefolosite de când bărbatul ei renunţase la militărie, 
dar care se ascuţeau periodic şi a coborât scările strigând 
după servitori. Diego a sărit şi el din pat şi a venit după ea. 
Uşile de la intrare erau din stejar şi, în absenţa stăpânului, 
se asigurau pe dinăuntru cu un drug gros de fier. Avântul 
piraţilor s-a lovit de acest obstacol invulnerabil, timp în care 
Regina a apucat să împartă armele de foc şi să organizeze 
apărarea. 

Încă nedezmeticit complet, Diego s-a pomenit în faţa 
unei necunoscute, cu un aer vag familiar. Maică-sa se 
transformase în câteva clipe în Fiica Lupului. Păr zburlit, o 
strălucire feroce în ochi, dinţi rânjiţi, spumă în colţul 
buzelor, precum un câine turbat, ordine date în limba ei 
maternă. Ţinea sabia într-o mână şi pumnalul în cealaltă. 
Atunci obloanele ferestrelor au cedat şi primii pirați au dat 
năvală în casă. În ciuda hărmălaiei, Diego a auzit un urlet, 
mai curând de bucurie decât de spaimă, care părea să iasă 
din pământ, să cutremure trupul maică-sii şi să zguduie 
pereţii. Când au dat cu ochii de femeia abia acoperită de 
pânza subţire a cămăşii de noapte, care îi primea ridicând 
două arme cu o forţă neobişnuită, atacatorii au rămas 
încremeniţi câteva secunde, pe care cei din casă le-au 
folosit pentru a trage. Doi pirați au căzut, un al treilea a fost 
rănit, dar n-au mai avut timp să încarce armele, căci alţi 
vreo zece intrau pe geam. Diego a înşfăcat un sfeşnic greu 
de fier şi s-a repezit să-şi apere mama, care se retrăgea 
spre salon. Îşi pierduse sabia, acum ţinea pumnalul cu 
ambele mâini şi lovea orbeşte în vandalii care o înconjurau. 


57 


Diego l-a izbit pe unul între picioare cu sfeşnicul, trântindu-l 
la pământ, dar în secunda următoare un picior tras în piept 
l-a lipit de perete. N-a ştiut niciodată cât timp a stat acolo 
leşinat, căci versiunile ulterioare asupra atacului s-au 
dovedit contradictorii; unii spuneau că durase ore, alţii 
susțineau că în doar câteva minute piraţii răniseră şi 
omorâseră ce putuseră, distruseseră ce nu putuseră fura şi, 
înainte de a porni mai departe spre Los Angeles, dăduseră 
foc mobilierului. 

Diego s-a trezit când răufăcătorii încă nu părăsiseră casa 
şi fumul incendiului se strecura pretutindeni. S-a ridicat cu 
o durere groaznică în piept, care-l silea să respire cu grijă şi 
a făcut câţiva paşi împiedicaţi, tuşind şi strigându-şi mama. 

A găsit-o sub masa mare din salon, cu cămaşa din batist 
îmbibată de sânge, dar lucidă şi cu ochii deschişi. 
„Ascunde-te, fiule”, i-a spus înainte de a leşina. Diego a 
luat-o în braţe şi, cu un efort titanic, căci avea coastele 
rupte, a tras-o cu greu spre cămin. A reuşit să deschidă 
uşiţa secretă, de care aveau cunoştinţă doar el şi Bernardo 
şi a târât-o în tunel. A închis uşa şi a rămas în întuneric, cu 
capul mamei pe genunchi, strigând-o şi rugându-se lui 
Dumnezeu şi spiritelor tribului să n-o lase să moară. 


Bernardo era şi el în pat când a început atacul. Dormea 
cu maică-sa într-o cameră de servitori din extremitatea 
opusă a conacului. Camera lor era mai mare decât 
cămăruţele lipsite de ferestre ale celorlalţi servitori, pentru 
că acolo era şi călcătoria, ocupaţie pe care Ana n-o lăsa 
altcuiva. Alejandro de la Vega avea pretenţia ca 
plastroanele cămăşilor să fie perfecte, iar ea se mândrea să 
le calce personal. In afară de patul cu saltea de paie şi o 
ladă hărtănită în care-şi ţineau puţinele lucruri, în odaie se 
mai aflau o masă lungă pe care călca, un cazan de fier 
pentru jar şi două coşuri mari cu rufele curate pe care Ana 
le avea de călcat a doua zi. Duşumeaua era de pământ 
bătut, un poncho de lână atârnat de buiandrug ţinea loc de 
uşă, aerul şi lumina intrau prin două ferestruici. 


58 


Bernardo n-a fost trezit de urletele piraţilor, nici de 
focurile trase în partea cealaltă a casei, ci de Ana, care-l 
scutura. Şi-a zis că o fi cutremur, mai avuseseră parte de 
aşa ceva, dar n-a avut timp să cugete; Ana l-a ridicat pe sus 
şi dintr-un pas l-a dus în partea opusă a odăii, unde l-a 
vârât cu forţa într-unul din coşurile mari. „Orice s-ar 
întâmpla, de aici să nu te mişti, ai înţeles?” Tonul era 
categoric, i s-a părut că aude a ură necunoscută până 
atunci. N-o văzuse niciodată aşa pe maică-sa; Ana era deo 
blândeţe legendară, tot timpul ascultătoare şi mulţumită, 
cu toate că n-avea prea multe motive de fericire. Nu făcea 
decât să-şi adore fiul şi să-şi slujească stăpânii, cu existenţa 
ei umilă şi împăcată, fără nelinişti; totuşi, în această clipă, 
ultima pe care avea s-o petreacă cu Bernardo, era tare ca o 
bucată de gheaţă. L-a acoperit cu un teanc de rufe, 
împingându-l în fundul coşului. De acolo, învăluit într-o 
ceaţă albă, sufocat de amidon şi de frică, Bernardo a auzit 
strigătele, înjurăturile şi hohotele bărbaţilor care au intrat în 
camera în care Ana aştepta, cu moartea scrisă pe frunte, 
hotărâtă să facă orice ca ei să nu-i găsească fiul. 

Piraţii erau grăbiţi şi le-a fost de-ajuns o privire ca să 
vadă că acolo nu era nimic de preţ. Poate că ar fi făcut cale 
întoarsă, însă acolo era o indigenă tânără, care-i sfida cu 
mâinile în şold şi o hotărâre sinucigaşă, cu chipul ei rotund, 
cu vălul negru al pletelor, cu şoldurile ei generoase şi sânii 
tari. 

De un an şi patru luni băteau oceanul fără pauză şi fără 
să fi văzut o femeie. Li s-a părut că e vorba de un miraj, ca 
acelea care-i chinuiau pe mare, dar atunci le-a ajuns la nări 
parfumul dulce al Anei şi au uitat că erau grăbiţi. l-au smuls 
cămaşa şi s-au repezit la ea. Ana n-a clipit. A îndurat într-o 
tăcere mormântală tot ce i-au făcut. Trântită la pământ, cu 
capul aproape lipit de coşul în care se afla Bernardo, care i- 
a auzit gemetele slabe acoperite de gâfâielile atacatorilor. 

Băiatul nu s-a clintit din loc, a trăit de acolo tot supliciul 
maică-sii, paralizat de groază. Stătea ghemuit în coş, cu 
mintea golită de orice gând, scuturat de greață. După mult 


59 


timp şi-a dat seama că era linişte şi mirosea a fum. A mai 
stat puţin, dar se sufoca. A strigat-o încetişor pe Ana. N-a 
răspuns nimeni. A mai chemat-o de două ori, în sfârşit a 
îndrăznit să scoată capul. Pe uşă intrau vălătuci de fum, dar 
incendiul nu ajunsese până aici. Inţepenit de încordare şi 
nemişcare, Bernardo a ieşit cu greu din coş. Şi-a văzut 
mama acolo unde suportase asaltul bărbaţilor, goală, cu 
pletele negre împrăştiate în evantai în jurul ei şi gâtul 
spintecat dintr-o parte în alta. 

S-a ghemuit lângă ea şi a luat-o de mână, tăcut. Mulţi ani 
de-acum încolo n-avea să scoată un cuvânt. 

Aşa a fost găsit, mut şi plin de sângele maică-sii, câteva 
ore mai târziu, când piraţii erau de mult pe mare. Aşezarea 
Los Angeles îşi număra morţii şi îşi stingea incendiile, 
nimănui nu i-a venit ideea să vadă ce se petrecuse la 
conacul De la Vega. Numai părintele Mendoza, fulgerat de o 
premoniţie atât de puternică încât nu o putu ignora, a venit 
cu vreo şase neofiţi să vadă ce era acolo. Flăcările arseseră 
mobilierul şi linseseră nişte bârne, dar casa era solidă şi 
focul se stingea acum singur. Erau câţiva răniţi şi cinci 
morţi, inclusiv Ana, pe care au găsit-o aşa cum o lăsaseră 
asasinii. 

— Dumnezeu să ne apere, a grăit părintele Mendoza în 
faţa acelei tragedii. 

A acoperit-o pe Ana cu o pătură şi l-a ridicat pe Bernardo 
în braţele sale puternice. Copilul era ca de piatră, cu 
privirile fixe şi un spasm care-i încleşta maxilarele. 

— Unde sunt Regina şi Diego? l-a întrebat misionarul, dar 
băiatul nu părea să audă. 

L-a lăsat pe mâinile unei indience, care l-a legănat la 
piept ca pe un prunc, cântând o litanie în limba ei, iar el a 
străbătut din nou conacul, strigându-i pe cei care lipseau. 

Timpul trecea neschimbat în tunel, căci acolo nu 
pătrundea lumina zilei şi nu puteai ţine socoteala orelor în 
beznă. 

Diego nu putea ghici ce se petrece în casă, căci acolo nu 
ajungea nici un zgomot şi nici fumul incendiului. A aşteptat 


60 


prin urmare, fără a şti ce anume, în timp ce Regina, 
extenuată, leşina şi se trezea. Nemişcat, ca să n-o 
deranjeze, cu dureri la fiecare respiraţie şi picioarele 
amorţite chinuitor, băiatul aştepta. În răstimpuri, era 
doborât de oboseală, dar se trezea imediat, în tenebre, 
ameţit de durere. Simţea că îngheaţă, a încercat de câteva 
ori să-şi întindă picioarele, însă moleşeala îl cuprindea 
repede şi recădea într-o ceaţă ca de vată. A petrecut în 
letargie o bună parte din zi, până când Regina a scos un 
geamăt şi s-a mişcat, făcându-l să tresară speriat. Văzând 
că maică-sa trăia, un val de fericire l-a cuprins pe dată şi a 
început s-o sărute cu toată speranţa renăscută. l-a luat cu 
infinită grijă capul îngheţat şi a întins-o pe jos. l-a luat 
câteva minute bune să scape de amorţeala picioarelor, 
după care a căutat pe pipăite lumânările pe care le 
ascunsese acolo cu Bernardo, menite invocaţiilor pentru a 
ajunge la Okahué. Glasul bunică-sii l-a întrebat atunci în 
limba indienilor care erau cele cinci virtuţi esenţiale, iar el 
nu şi-a amintit decât curajul. 

La lumina lumânării, Regina a deschis ochii şi a văzut că 
se găsea îngropată într-o peşteră împreună cu fiul ei. N-a 
avut putere să întrebe ce se petrecuse, nici să-l consoleze 
cu vorbe mincinoase, i-a arătat doar prin gesturi să rupă o 
fâşie din cămaşă şi să-i bandajeze rana de la piept. Diego s- 
a executat cu degete tremurătoare, constatând abia atunci 
că era vorba de o lovitură adâncă de cuţit care pornea de 
sub umăr. 

După care a aşteptat. 

— Mi se scurge viaţa, Diego, trebuie să pleci după ajutor, 
a şoptit într-un târziu Regina. 

Copilul a socotit că ar fi putut ajunge la plajă străbătând 
peşterile, dar i-ar fi luat prea mult timp. A hotărât într-o 
clipită că merita să rişte întoarcerea prin şemineu şi să 
vadă ce era acasă. Uşiţa era bine ascunsă în spatele 
trunchiurilor din cămin, aşa că putea să arunce o privire, 
chiar dacă era lume în salon. 


61 


Deschizând-o, a fost izbit de un miros acru de pârlit şi de 
un val de fum, care l-a făcut să dea îndărăt, dar apoi şi-a zis 
că fumul l-ar fi făcut nevăzut. Tăcut ca o pisică, a ieşit prin 
uşiţa secretă şi s-a ascuns printre lemne. jilţurile şi 
covoarele erau scrum, pictura în ulei a Sfântului Anton 
arsese toată, pereţii şi tavanul de bârne fumegau, dar focul 
se stinsese. In casă domnea o linişte anormală; a crezut că 
nu mai rămăsese nimeni acolo şi a îndrăznit să iasă. S-a 
strecurat precaut de-a lungul zidurilor, lăcrimând şi tuşind, 
a străbătut pe rând toate odăile. Nu ştia ce se întâmplase, 
dacă muriseră toţi sau reuşiseră să scape. În vestibul a 
văzut un fel de haos pătat cu sânge, dar nici un cadavru al 
celor pe care-i zărise căzând de dimineaţă. Zăpăcit şi-a zis 
că era în mijlocul unui coşmar, din care avea să-l trezească 
glasul mângâios al Anei, chemându-l la masă. A continuat 
să exploreze mergând spre aripa servitorilor, sufocat de 
fumul cenuşiu care năvălea peste el când deschidea uşile 
sau cotea pe coridoare. l-a venit în minte imaginea mamei, 
murind lipsită de ajutor şi-atunci şi-a zis că nu mai avea ce 
pierde şi a luat-o la fugă pe culoarele lungi ale conacului, 
aproape orbeşte, până s-a izbit de un trup solid şi a fost 
oprit de două braţe puternice. A urlat de frică şi de durerea 
coastelor rupte, i s-a făcut rău, a fost pe punctul de a 
leşina. „Diego! Lăudat fie Domnul!”, l-a auzit el pe părintele 
Mendoza, a simţit mirosul sutanei vechi şi obrazul neras 
care i se lipea de frunte, s-a abandonat ca un copil ce era şi 
a început să plângă şi să vomite. 

Părintele Mendoza trimisese supraviețuitorii la misiunea 
San Gabriel. Absența Reginei şi a fiului ei a pus-o pe seama 
piraţilor: probabil că fuseseră răpiți, deşi era ceva 
nemaiauzit pe aceste meleaguri. Ştia că pe alte mări era 
obiceiul de a lua ostatici pentru a obţine răscumpărarea 
sau pentru a-i vinde ca sclavi, dar nimic din toate astea nu 
se făcea pe acest țărm izolat al Americii. Se întreba cum 
avea să-i dea teribila veste lui Alejandro de la Vega. Ajutat 
de cei doi franciscani de la misiune, făcuse tot posibilul să-i 
ajute pe răniţi şi să-i consoleze pe ceilalţi. A doua zi trebuia 


62 


să se ducă la Los Angeles, unde îl aştepta sarcina dificilă de 
a înmormânta morţii şi a inventaria pagubele. Era extenuat, 
dar neliniştea îl făcuse să nu plece încă la misiune, ci să 
rămână să verifice încă o dată tot conacul. Asta era situaţia 
când se pomenise cu Diego în braţe. 

Regina a supravieţuit pentru că părintele Mendoza a 
învelit-o în pături şi a adus-o la misiune în căruţa sa 
hodorogită. N-a fost timp să fie adusă Bufnița Albă, din 
tăietura adâncă sângele continua să se reverse în clăbuci şi 
Regina pierea văzând cu ochii. La lumina lumânărilor, 
misionarii au îmbătat-o mai întâi cu rom, apoi i-au spălat 
rana şi au extras, cu foarfeca de tăiat sârma, vârful 
pumnalului pirateresc înfipt în osul claviculei. După care au 
cauterizat rana cu un fier încins la roşu, în timp ce Regina 
muşca o bucată de lemn, aşa cum făcuse şi la naştere. 
Diego îşi astupa urechile ca să nu-i audă gemetele 
înfundate, chinuit de vina şi ruşinea de a fi irosit într-o 
ispravă de puşti cretin poţiunea adormitoare, care ar fi 
scăpat-o pe Regina de cazne. Durerea mamei a fost 
pedeapsa lui pentru furtul leacului magic. 


Când i-au scos cămaşa, au constatat că lovitura cu 
piciorul îi învineţise lui Diego carnea de la gât până la 
vintre. Părintele Mendoza a ajuns la concluzia că avea mai 
multe coaste rupte; i-a confecţionat singur un corset din 
piele de vacă întărit cu liane, pentru a-l imobiliza. Copilul nu 
putea să se aplece şi nici să-şi ridice braţele, dar mulţumită 
corsetului a putut respira normal după câteva săptămâni. În 
schimb, Bernardo nu s-a vindecat, loviturile lui erau mult 
mai serioase decât cele ale lui Diego. A rămas zile întregi în 
aceeaşi stare de încremenire în care-l găsise părintele 
Mendoza, cu privirea fixă şi fălcile atât de încleştate, încât a 
fost nevoie să se recurgă la celebrul furtun pentru a-l hrăni 
cu terci de porumb. A asistat la funeraliile colective ale 
victimelor piraţilor şi a privit fără să verse o lacrimă cum 
maică-sa era coborâtă în groapă într-o ladă de lemn. În 
clipa în care ceilalţi şi-au dat seama că Bernardo nu rostise 


63 


nici un cuvânt de săptămâni întregi, Diego, care stătea cu 
el zi şi noapte şi nu-l lăsa singur nici un moment, era deja 
sigur că n-avea să mai vorbească niciodată. Indienii ziceau 
că-şi înghiţise limba. Părintele Mendoza l-a obligat să facă 
gargară cu vin de împărtăşanie şi miere de albine; apoi i-a 
uns gâtul cu borax, i-a pus prişniţe calde pe gât şi i-a dat să 
înghită cărăbuşi pisaţi. Nimic n-a dat rezultate, aşa că a 
decis soluţia extremă: exorcizarea. Incă n-avusese ocazia 
să scoată diavolii din om şi, cu toate că ştia metoda, nu se 
simţea în stare de o astfel de sarcină istovitoare, dar era 
singurul care ştia s-o facă în regiunea asta. Ca să găseşti un 
exorcist autorizat de Inchiziţie, trebuia să mergi până în 
Mexic, iar misionarul nostru a considerat sincer că nu 
merita osteneala. A studiat temeinic textele potrivite, a 
ţinut post două zile ca să se pregătească, apoi s-a închis cu 
Bernardo în biserică să se lupte cu Satana. 

N-a folosit la nimic. Învins, părintele Mendoza a conchis 
că trauma prin care trecuse îl tâmpise definitiv pe bietul 
copil şi a renunţat. A însărcinat o neofită să-l hrănească cu 
furtunul şi s-a întors la ale lui. Era ocupat cu treburile 
misiunii, avea misiunea spirituală de a ajuta oamenii din 
Los Angeles să-şi revină după nenorocire, era prins în 
treburile birocratice pe care i le cereau superiorii săi din 
Mexic - partea cea mai rea dintre toate. Lumea îl considera 
de-acum pe Bernardo idiotizat fără leac, când Bufnița Albă 
a apărut la misiune ca să-l ia în satul ei. Misionarul i l-a 
încredinţat cu dragă inimă, căci nu mai ştia ce să-i facă, 
deşi nu credea că indianca avea să vindece ceea ce nu 
reuşiseră exorcismele. Diego tare ar fi vrut să-şi însoţească 
fratele de lapte, dar nu putea s-o părăsească pe mama lui, 
care era încă la pat; în plus, părintele Mendoza i-a interzis 
să se urce pe cal cu corsetul. Pentru prima dată de când se 
născuseră, băieţii s-au despărţit. 

Bufnița Albă a constatat că Bernardo nu-şi înghiţise limba 
- o avea intactă în gură - şi a diagnosticat că muţenia lui 
era o formă de doliu: nu vorbea pentru că nu voia. A 
constatat şi că sub furia surdă a copilului se ascundea un 


64 


ocean de tristeţe. N-a încercat să-l consoleze sau să-l 
vindece, căci era de părere că Bernardo avea tot dreptul să 
rămână mut, însă l-a învăţat să comunice cu spiritul maică- 
sii privind stelele, iar cu oamenii prin limbajul semnelor, aşa 
cum făceau indienii din triburi diferite pentru a face comerţ. 
L-a mai învăţat şi să cânte la un fluier subţire de trestie. Cu 
timpul, avea să ajungă să scoată din instrumentul simplu 
aproape la fel de multe sunete ca şi cele produse de glasul 
omenesc. De cum a fost lăsat în pace, Bernardo s-a 
deşteptat. Primul semn a fost o foame de căpcăun, acum 
nu mai era nevoie de furtun, cel de-al doilea a fost prietenia 
timidă cu Fulgerul Nopţii. Fetiţa era cu doi ani mai mare 
decât el şi purta acest nume pentru că se născuse într-o 
noapte vijelioasă. Era micuță pentru vârsta ei şi avea o 
expresie plăcută de veveriţă. L-a primit pe Bernardo firesc, 
fără să fie deranjată de faptul că nu vorbea şi a devenit 
prietena lui permanentă, înlocuindu-l fără să ştie pe Diego. 
Se despărţeau numai când se duceau la culcare, el în coliba 
Bufniţei Albe, ea în cea a familiei sale. Fulgerul Nopţii îl 
ducea la râu, unde se despuia complet şi sărea în apă cu 
capul înainte, în timp ce el încerca să n-o privească direct, 
căci, la cei zece ani ai lui, învăţăturile părintelui Mendoza 
despre ispitele cărnii îl impresionaseră. Astfel că Bernardo o 
urma fără să-şi lepede nădragii, uimit de rezistenţa ei de a 
înota ca un peşte în apa îngheţată. 

Fulgerul Nopţii ştia pe dinafară istoria mitică a neamului 
ei şi nu ostenea s-o tot povestească, aşa cum el nu se 
plictisea s-o asculte. Glasul copilei era un adevărat balsam 
pentru Bernardo, asculta vrăjit, neştiind că, pe nesimţite, 
dragostea pentru ea începea să-i topească gheaţa din 
inimă. A reînceput să se poarte ca orice băiat de vârsta lui, 
deşi nu vorbea şi nici nu plângea. O însoțeau amândoi pe 
Bufnița Albă, o ajutau la treburile ei de vindecătoare şi 
şaman, la adunatul plantelor de leac şi pregătirea licorilor. 
lar când Bernardo a zâmbit în sfârşit, bunica a socotit că nu 
mai avea ce face pentru el şi era cazul să-l trimită acasă. 
Mai ales că venise timpul să se ocupe de riturile şi 


65 


ceremoniile care aveau să marcheze prima menstruaţie a 
Fulgerului Nopţii, care intrase în adolescenţă. Schimbarea 
bruscă nu a îndepărtat-o pe fată de Bernardo, dimpotrivă, 
parcă a apropiat-o şi mai mult. In chip de despărţire, l-a mai 
luat o dată la râu şi, cu sângele menstrual, a desenat pe o 
stâncă două păsări în zbor. „Suntem noi doi, vom zbura 
mereu împreună”, i-a explicat apoi. Dintr-o pornire, 
Bernardo a sărutat-o pe obraz şi a luat-o la goană, arzând 
tot. 

Diego, care-l aşteptase trist ca un copil orfan, l-a văzut 
de departe şi a fugit ţipând de fericire să-i ureze bun venit, 
dar ajuns în faţa lui şi-a dat seama că fratele lui de lapte 
era alt om. Venea călare pe un cal de împrumut, era mai 
înalt şi mai călit, avea păr lung, aspect de indian adult şi o 
lumină inconfundabilă în ochi, semn al unei iubiri secrete. 
S-a oprit intimidat, dar Bernardo a descălecat şi l-a 
îmbrăţişat, ridicându-l în aer şi-au fost din nou gemenii 
nedespărţiţi dintotdeauna. 

Diego a ştiut că-şi redobândise jumătatea cealaltă de 
suflet. 

Nu-i păsa defel că Bernardo nu vorbea; ei n-avuseseră 
nicicând nevoie de cuvinte pentru a şti ce gândeşte celălalt. 

Bernardo a fost uimit să constate că în aceste luni casa 
arsă de incendiu fusese reconstruită complet. Alejandro de 
la Vega voise să şteargă orice urmă a trecerii piraţilor şi să 
profite de nenorocire pentru a face casa şi mai rezistentă. 
Reîntorcându-se în Alta California după şase săptămâni de 
la atac, cu încărcătura de obiecte de lux menite s-o 
impresioneze pe Regina, se mirase nevăzând nici un câine 
care să-i iasă în cale; conacul era părăsit, conţinutul scrum, 
iar familia absentă. Doar părintele Mendoza era acolo, l-a 
pus la curent cu cele întâmplate şi l-a dus la misiune, unde 
Regina făcea primii paşi de convalescentă, acoperită încă 
de bandaje şi cu un braţ în atele. Faptul că văzuse moartea 
cu ochii o făcuse să-şi piardă orice urmă de prospeţime; 
Alejandro lăsase o nevastă tânără, acum vedea o femeie de 
doar treizeci şi cinci de ani, însă maturizată, cu şuviţe albe 


66 


în păr şi căreia nu-i păsa nici cât negru sub unghie de 
covoarele turceşti sau de tacâmurile de argint pe care el le 
cumpărase. 

Veştile erau rele, dar, după spusele părintelui Mendoza, 
ar fi putut fi cu mult mai rele. Aşa că Alejandro de la Vega a 
decis că pagina trebuia întoarsă; n-avea cum îi pedepsi de 
ticăloşii care pesemne se găseau de-acum în Marea Chinei, 
mai bine se apuca de treabă şi punea conacul pe picioare. 
Văzuse în Mexic cum trăiau cei de teapa lui şi s-a hotărât 
să-i imite, nu dintr-o înfumurare fără rost, ci pentru ca mai 
târziu Diego să moştenească această casă şi s-o umple cu 
nepoți, cum spunea, scuzându-se cumva pentru risipă. A 
comandat materiale de construcţie şi a trimis în Mexic după 
meseriaşi - fierari, ceramişti, tâmplari, zugravi - care, în 
scurt timp, au adăugat încă un etaj, galerii lungi cu arcade, 
duşumele de plăci de ceramică, un balcon în continuarea 
sufrageriei şi un chioşc în curte pentru muzicanți, mici 
fântâni maure, grilaje de fier forjat, uşi din lemn sculptat, 
ferestre cu geamuri pictate. In grădina principală s-au pus 
statui, bănci de piatră, colivii cu păsări, mari vase cu flori şi 
o fântână de marmură încununată de Neptun şi de trei 
sirene pe care indienii sculptori le-au copiat întocmai după 
o pictură italiană. La sosirea lui Bernardo, conacul era deja 
acoperit cu olane roşu, se dăduse a doua mână de vopsea 
pe pereţii de nuanţa piersicii şi începeau să se deschidă 
lăzile aduse din Mexic pentru a o împodobi cum se cuvine. 
„Cum se face bine Regina, cum inaugurăm casa cu o 
petrecere despre care se va vorbi o sută de ani”, a declarat 
Alejandro de la Vega; dar ziua aceea s-a tot amânat, căci 
femeia a găsit diferite pretexte ca s-o lase pe altă dată. 


Bernardo l-a învăţat pe Diego limbajul indian al semnelor, 
pe care ei l-au îmbogăţit cu semnale proprii şi-l foloseau 
atunci când telepatia sau muzica flautului nu făceau faţă. 

Uneori, când era vorba de chestii mai complicate, apela 
la tăbliță şi cretă, însă pe furiş, ca să nu se creadă că-şi 
luase nasul pe sus. Cu ajutorul biciului cu şapte cozi, 


67 


învățătorul îi alfabetiza pe câţiva băieţi privilegiați din 
localitate, dar până la a citi cursiv era cale lungă şi, oricum, 
nici un indian nu era primit la şcoală. Împotriva voinţei sale, 
Diego a sfârşit prin a deveni un elev de frunte, înțelegând 
în fine mania pentru educaţie a tatălui său. A început să 
citească tot ce-i pica în mână. Tratatul de scrimă şi 
îndreptarul pentru dueluri al maestrului Manuel Escalante i 
s-a părut a fi un compendiu de idei teribil de asemănător 
ceremonialului Okahué al indienilor: şi aici era vorba de 
onoare, dreptate, respect, demnitate şi curaj. Până atunci 
se mulţumise să înveţe scrima cu tatăl său şi să imite 
mişcările desenate în manual, dar citind şi-a dat seama că 
scrima nu înseamnă doar să ştii să mânuieşti floreta, spada 
sau sabia, ci e vorba şi de o artă a spiritului. Tocmai atunci 
căpitanul Jose Diaz i-a făcut cadou lui Alejandro de la Vega 
o ladă cu cărţi uitată de un pasager care coborâse de pe 
vas în Ecuador. Odată descuiată, lada s-a dovedit a fi o 
comoară de poeme epice şi romane, în volume îngălbenite, 
trecute prin multe mâini şi mirosind a miere şi a ceară. 
Diego le-a devorat cu sete, cu toate că taică-său dispreţuia 
romanele, un gen minor, caracterizat prin lipsă de 
consistenţă, greşeli fundamentale şi drame personale 
pentru care n-avea nici un interes. Insă cărţile au devenit 
un adevărat drog pentru Diego şi Bernardo, care le-au citit 
de mai multe ori, sfârşind prin a le şti pe de rost. Lumea în 
care trăiau le devenea prea strâmtă, începeau să viseze la 
ţări şi aventuri care le depăşeau orizontul imediat. 

La treisprezece ani, Diego era încă un copil, în timp ce 
Bernardo, ca mulţi copii din rasa lui, crescuse cât adultul ce 
avea să fie. Expresia neînfricată a chipului arămiu se 
îndulcea în momentele de complicitate cu Diego, când 
mângâia un cal şi în multele daţi când fugea s-o viziteze pe 
Fulgerul Nopţii. Fata nu crescuse prea mult în perioada 
asta, era mică de statură şi subţire, dar avea un chip de 
neuitat. Frumuseţea şi firea ei veselă o făcuseră cunoscută, 
iar după ce-a împlinit cincisprezece ani cei mai buni 
războinici din mai multe triburi începuseră să şi-o dispute. 


68 


Bernardo era îngrozit la gândul că într-o bună zi n-avea s-o 
mai găsească, că avea să plece cu altul. Aspectul lui era 
înşelător, nu era nici prea înalt, nici prea musculos, dar 
avea o forţă neaşteptată şi o rezistenţă de bivol pentru 
munca fizică. Înşelătoare îi era şi muţenia; lumea îl credea 
cam tâmpit şi, în orice caz, trist. Nu era aşa, dar oamenii 
care aveau acces la intimitatea lui, care-l cunoşteau bine şi 
îi auziseră râsul se numărau pe degetele de la o mână. 
Purta hainele de pânză ale necfiţilor, îşi strângea mijlocul 
cu un brâu, iar pe timp de iarnă purta un poncho multicolor. 
O bandă pe frunte îi ţinea părul împletit în cozi care-i 
ajungeau până la jumătatea spatelui. Era mândru de rasa 
lui. 

În schimb, Diego avea aspectul înşelător al unui 
domnişor, în ciuda mişcărilor atletice şi a pielii arse de 
soare. De la maică-sa moştenise culoarea ochilor şi firea 
rebelă, iar de la taică-său, membrele lungi, trăsăturile 
cizelate, eleganța naturală şi setea de cunoaştere. lar de la 
amândoi, o îndrăzneală impulsivă, vecină cu nebunia; nu se 
ştie însă de unde moştenise graţia jucăuşă, căci nimeni 
dintre strămoşii săi, oameni mai curând taciturni, nu fusese 
aşa. Spre deosebire de Bernardo, care era de o seninătate 
uluitoare, Diego nu putea sta locului; îi veneau mai multe 
idei în acelaşi timp, n-ar fi ajuns o viaţă să le aplice pe 
toate. Deja era mai bun decât tatăl său la scrimă şi era cel 
mai tare la mânuirea harapnicului, pe care i-l făcuse 
Bernardo din piele împletită de taur şi pe care-l purta 
încolăcit la brâu. Nu pierdea nici o ocazie; cu vârful acestui 
bici putea smulge o floare fără s-o strice sau stinge o 
lumânare; ar fi putut să-i ia ţigara din gură lui taică-său fără 
să-i atingă faţa, numai că asemenea îndrăzneală nici nu i-a 
trecut prin minte. Relaţia sa cu Alejandro de la Vega era de 
respect temător, îi vorbea cu „domnia ta” şi nu-l 
contrazicea în faţă, deşi făcea tot cum voia el, dar pe la 
spate, nu atât din spirit de contradicţie, cât din pură 
ştrengărie, pentru că-şi admira orbeşte tatăl şi ţinuse minte 
lecţiile lui despre onoare. Se mândrea că se trage din El Cid 


69 


Campeador, că era hidalgo de rasă pură, însă nu-şi renega 
sângele indian, fiind mândru şi de trecutul războinic al 
mamei. Dacă Alejandro de la Vega, conştient de clasa sa 
socială şi de puritatea sângelui, încerca să ascundă că fiu- 
său era metis, Diego îşi afişa metisajul cu fruntea sus. 
Relaţia cu mama lui era caldă şi drăgăstoasă, dar pe ea n-o 
putea păcăli ca pe tata; femeia parcă avea un al treilea 
ochi în ceafă şi o tărie de stâncă pentru a se face ascultată. 

Funcţia de primar îl obliga pe Alejandro să călătorească 
des în capitală, la Monterrey. Regina a profitat de una din 
aceste absenţe pentru a-i duce pe băieţi în satul Bufniţei 
Albe, considerând că venise vremea ca ei să devină bărbaţi; 
nu i-a spus soţului, ca să evite problemele, aşa cum făcuse 
şi în alte ocazii. Cu anii, deosebirile dintre ei se 
accentuaseră, îmbrăţişările nocturne nu mai ajungeau să-i 
împace. Rămâneau împreună doar în amintirea vechii lor 
iubiri, dar trăiau în lumi diferite şi aveau tot mai puţine a-şi 
spune. În primii ani, avântul amoros al lui Alejandro era atât 
de mare, că odată s-a întors din drum şi a galopat mai 
multe leghe doar ca să mai petreacă două ore cu nevastă- 
sa. Nu se sătura de frumuseţea ei regală, care-i înflăcăra 
spiritul şi-i punea pe jar dorinţa, deşi condiţia ei de metisă îl 
făcea să se ruşineze. Orgolios, se prefăcea că nu vede că 
societatea colonială o respingea, dar mai târziu o învinuia 
chiar pe ea; de ce nu făcea nimic ca să i se ierte sângele 
amestecat, de ce era colţoasă şi sfidătoare? La început, 
Regina se străduise să se acomodeze cu obiceiurile soţului, 
cu limba lui plină de consoane aspre, cu ideile lui fixe, cu 
religia lui întunecată, cu zidurile groase ale casei, cu 
hainele strânse pe corp şi botinele din piele de căprioară, 
dar s-a dovedit o muncă herculeană şi în cele din urmă s-a 
dat bătută. Încercase, din dragoste, să renunţe la originea 
ei şi să devină spaniolă, nu reuşise, căci continua să viseze 
în limba ei. Nu le-a spus băieţilor de ce se duceau în satul 
indienilor; n-a vrut să-i sperie prea devreme, dar ei au 
ghicit că era vorba de ceva special şi secret, ceva ce nu 


70 


trebuia împărtăşit nimănui, cu atât mai puţin lui Alejandro 
de la Vega. 

Bufnița Albă îi aştepta la jumătatea drumului. Tribul 
fusese nevoit să plece mai departe, împins spre munţi de 
albii care acaparau în continuare pământuri. Coloniştii erau 
tot mai mulţi şi mai nesătui. Ilmensul teritoriu din Alta 
California începea să nu le mai ajungă pentru atâtea vite şi 
atâta lăcomie. Înainte vreme, pământul era acoperit de 
păşuni mereu verzi, cu iarba înaltă cât un stat de om, peste 
tot vedeai ape şi izvoare, primăvara câmpul era smălţuit de 
flori, însă vacile bătătoriseră pământul şi apele secaseră. 
Bufnița Albă citise viitorul în riturile ei şamanice, ştia că nu 
era chip să-i opreşti pe invadatori, că în curând neamul ei 
avea să dispară. l-a sfătuit pe indieni să caute alte păşuni, 
departe de omul alb şi şi-a condus satul câteva leghe mai 
departe. 

Pentru Diego şi Bernardo, bunica pregătise un ritual mai 
complicat decât încercările de bravură ale războinicilor. N-a 
găsit de cuviinţă să-i lege de un copac cu curele petrecute 
peste piept, căci erau prea tineri pentru aşa ceva şi nu era 
vorba să li se testeze curajul. În loc de asta şi-a propus să-i 
pună în legătură cu Marele Spirit, ca să-şi afle soarta. 
Regina şi-a luat rămas bun de la băieţi cu sobrietatea ei 
obişnuită, spunându-le că avea să vină să-i ia peste 
şaisprezece zile, când vor fi îndeplinit cele patru etape ale 
iniţierii. 


Bufnița Albă şi-a pus pe umăr desaga meseriei, plină cu 
instrumente muzicale, pipe, plante medicinale şi relicve 
magice şi a pornit cu pas întins de călător spre pădurea 
virgină. Purtând cu ei doar nişte pături de lână, băieţii au 
urmat-o fără a pune întrebări. In prima etapă a călătoriei au 
mers patru zile prin pădurea deasă, ţinându-se doar cu câte 
o gură de apă, până când foamea şi oboseala le-au dat o 
stare anormală de luciditate. Natura li s-a arătat în toată 
măreţia ei misterioasă, pentru prima dată au perceput 
diversitatea uriaşă a pădurii, freamătul vântului, prezenţa 


71 


apropiată a sălbăticiunilor, care uneori îi însoțeau o bucată 
de drum. La început au suferit din cauza zgârieturilor lăsate 
de crengi, de osteneala supraomenească pe care o simțeau 
în oase, de golul din stomac, însă în a patra zi pluteau ca 
prin ceaţă. Atunci bunica a socotit că erau pregătiţi pentru 
faza a doua a ritului şi le-a poruncit să sape o groapă 
adâncă cât o jumătate de om şi cu diametrul cât ei. In timp 
ce ea aprindea un foc la care să încălzească pietrele, băieţii 
au tăiat şi curăţat nişte crengi nu prea groase, pe care le-au 
aşezat în chip de acoperiş peste groapă, acoperindu-le cu 
pături. In acest adăpost rotund, simbol al Pământului 
Mamă, trebuiau ei să se purifice şi să meargă în căutarea 
viziunii, călăuziţi de spirite. Ea a aprins un Foc Sacru 
înconjurat de pietre, reprezentare a forţei creatoare a vieţii. 
Toţi trei au băut apă, au mâncat o mână de nuci şi fructe 
uscate, apoi bunica le-a spus să se dezbrace şi, în sunetul 
tobei, i-a făcut să danseze frenetic ore în şir, până au căzut 
laţi. l-a condus la refugiul în care pusese pietrele încinse şi 
le-a dat să bea o fiertură de to/oache. Băieţii s-au lăsat 
învăluiţi de aburii pietrelor umede, de fumul de pipă, 
parfumul ierburilor magice şi de imaginile produse de drog. 
In următoarele patru zile au ieşit doar ca să ia o gură de aer 
proaspăt, să menţină Focul Sacru, să reîncălzească pietrele 
şi să înghită câteva boabe. Uneori adormeau, scăldaţi în 
sudoare. 

Diego visa că înoată în apele reci alături de delfini, 
Bernardo visa râsul molipsitor al Fulgerului Nopţii. Bunica îi 
ajuta cu rugăciuni şi cântări, afară spiritele tuturor 
timpurilor bântuiau în jurul colibei. Ziua veneau cerbi, 
iepuri, pume şi urşi; noaptea urlau lupii şi coioţii. O acvilă 
plana pe cer, veghindu-i neîncetat, până au fost gata 
pentru a treia parte a ritualului, când s-a făcut nevăzută. 

Bunica le-a dat câte un cuţit, le-a dat voie să-şi ia păturile 
şi i-a trimis în direcţii opuse, unul spre răsărit, celălalt spre 
apus; aveau să mănânce tot ce găseau sau reuşeau să 
vâneze, în nici un caz ciuperci şi trebuiau să se întoarcă 
după patru zile. Dacă se învoieşte Marele Spirit, le-a spus, 


72 


vă veţi afla viziunea acum, dacă nu, va fi altă dată, după 
alţi patru ani. La întoarcere aveau să folosească ultimele 
patru zile pentru a se odihni şi a se întrema pentru o viaţă 
normală, apoi se vor întoarce în sat. Primele etape ale 
ritualului îi topiseră în aşa hal că, ieşiţi la lumina zilei, Diego 
şi Bernardo nu s-au recunoscut. Erau deshidrataţi, cu ochii 
înfundaţi în orbite, cu priviri de halucinaţi, cu pielea cenuşie 
întinsă pe oase şi aveau un aer atât de dezolant încât, cu 
toată tristeţea despărțirii, au pufnit în râs. S-au îmbrăţişat 
înduioşaţi şi au luat-o care încotro. 

Au mers fără ţel, fără să ştie ce caută, flămânzi şi 
speriaţi, hrănindu-se cu rădăcini fragede şi seminţe, iar 
apoi, când foamea le-a dat ghes şi-au confecţionat arcuri şi 
săgeți şi au vânat şoareci şi păsări. Când se înnopta, 
aprindeau un foc şi adormeau zgribuliţi, înconjurați de 
spirite şi de jivine. Se trezeau cu brumă pe ei şi înţepeniţi, 
dar clarvăzători din cauza epuizării duse la limită. 

După ce a mers preţ de câteva ore, Bernardo şi-a dat 
seama că era urmărit, dar când se întorcea, nu vedea decât 
copacii, ca nişte uriaşi tăcuţi. Se găsea în inima pădurii, 
încurcat între ferigi cu frunze strălucitoare, înconjurat de 
stejari rătăciţi şi brazi înmiresmaţi, într-un spaţiu verde şi 
tăcut, pătruns de dâre de lumină filtrate prin frunziş. Era un 
loc sacru. 

Avea să treacă mult până ca timidul său însoțitor să se 
lase văzut. Era un mânz fără mamă, plăpând încă de nu se 
putea ţine bine pe picioare, negru ca noaptea. Deşi 
proaspăt fătat şi singur ca un orfan, ghiceai deja 
exemplarul splendid care avea să fie. Bernardo a înţeles că 
era vorba de un animal magic. Caii umblă în herghelii şi nu 
părăsesc păşunile, ce căuta ăsta singur în pădure? L-a 
chemat cu cele mai dulci sunete ale flautului, dar mânzul 
stătea departe, neîncrezător, cu nările fremătând şi 
picioarele tremurătoare. Băiatul a cules un pumn de iarbă 
reavănă, s-a aşezat pe o piatră, a mestecat iarba şi i-a 
oferit-o apoi mânzului, întinzând mâna. 


73 


A trecut un timp înainte ca mânzul să se apropie cu paşi 
ezitanţi. A întins gâtul, mirosind pasta verzuie şi cercetând 
băiatul cu ochii lui castanii, gata să se retragă dacă ar fi 
fost cazul. 

l-a plăcut pesemne ce vedea, pentru că botul catifelat a 
atins mâna întinsă şi a mâncat alimentul ciudat. „Nu e ca 
laptele maică-tii, dar merge”, a şoptit Bernardo. Erau 
primele cuvinte pe care le rostea de trei ani încoace. 
Simţea cum fiecare cuvânt i se forma în rărunchi, urca 
precum un smoc de vată în gât, se învârtea puţin în gură, 
apoi ieşea printre dinţi gata mestecat, exact ca mâncarea 
mânzului. Parcă i s-a rupt ceva în piept, ca un ulcior greu de 
gresie, iar toată furia, toată vina şi toate jurămintele de 
răzbunare s-au revărsat într-un şuvoi de neoprit. A căzut în 
genunchi, vomitând ceva verde şi amar, cutremurat de 
amintirea vie a acelei dimineţi fatidice când îşi pierduse 
mama şi, cu ea şi copilăria. A rămas cu stomacul gol şi 
curat. Speriat, mânzul s-a dat înapoi, dar n-a plecat, iar 
când Bernardo s-a liniştit, s-a sculat şi s-a dus să se spele 
într-un ochi de apă, l-a urmat îndeaproape. De-atunci nu s- 
au mai despărţit în următoarele trei zile. Bernardo l-a 
învăţat să scurme cu copita după iarbă fragedă, l-a ajutat 
să se ţină bine pe picioare şi să meargă la trap, a dormit cu 
el în braţe ca să nu-i fie frig şi i-a cântat la flaut. „Te va 
chema Tornado, dacă-ţi place numele ăsta, ca să alergi ca 
vântul”, i-a propus cu sunetul flautului, căci după fraza 
aceea a tăcut din nou. Şi-a spus că-l va domestici şi i-l va 
face cadou lui Diego, căci nu vedea altă soartă mai bună 
pentru nobila făptură, dar în a patra zi, când s-a trezit, 
mânzul plecase. Ceaţa se ridicase şi soarele mângâia 
natura cu lumina albă a dimineţii. Degeaba l-a căutat, 
degeaba l-a strigat cu glasul răguşit de nefolosinţă; a 
priceput în sfârşit că animalul nu venise la el ca să caute un 
stăpân, ci ca să-i arate drumul pe care trebuia să-l urmeze 
în viaţă. A ghicit că spiritul său însoțitor era calul şi că 
trebuia să-şi dezvolte calităţile acestuia: lealitate, putere şi 
rezistenţă. Şi-a mai spus că planeta sa va fi soarele, iar 


74 


elementul natural vor fi colinele, acolo unde Tornado se 
întorcea acum în mijlocul hergheliei. 


Diego nu avea un simţ de orientare atât de bun ca 
Bernardo (s-a rătăcit imediat) şi era mai puţin priceput la 
vânătoare (n-a prins decât un şoricel minuscul, din care au 
rămas doar câteva oscioare jalnice după ce l-a jupuit de 
piele). A fost nevoit să devoreze furnici, gândaci şi şopârle. 
Era mort de foame şi epuizat de încercările celor opt zile 
precedente, n-avea putere să se apere de pericolele care 
pândeau la tot pasul, dar era hotărât să nu dea înapoi. 
Bufnița Albă îi explicase că scopul acestei probe grele era 
să lase în urmă copilăria şi să devină bărbat; doar nu era 
să-şi dezamăgească bunica la jumătatea drumului, deşi îi 
venea să plângă şi să renunţe. 

Nu ştia ce înseamnă să fii singur. Crescuse alături de 
Bernardo, înconjurat de prieteni şi de oameni care-i arătau 
iubire, nu-i lipsise niciodată prezenţa mamei. lar acum era 
pentru prima oară singur şi tocmai în mijlocul sălbăticiei. l-a 
fost teamă că nu va găsi drumul de întoarcere la mica 
tabără a bunicii, i-a trecut prin minte să petreacă 
următoarele patru zile aşezat la tulpina aceluiaşi copac, dar 
neastâmpărul lui nativ l-a împins înainte. S-a trezit curând 
în plin necunoscut. A găsit un izvor, a băut apă şi s-a spălat, 
pe urmă a mâncat nişte fructe necunoscute smulse dintr-un 
copac. Trei corbi, păsări venerate în tribul maică-sii, au 
zburat de mai multe ori deasupra capului său, foarte jos; şi- 
a zis că era un semn favorabil şi a prins curaj să meargă 
mai departe. Când s-a lăsat noaptea, a găsit un adăpost 
între două stânci, a aprins focul, s-a învelit în pătură şi a 
adormit pe dată, după ce s-a rugat ca steaua lui bună să 
nu-l părăsească - steaua aceea care îl lumina mereu, după 
cum spunea Bernardo - căci n-ar fi avut nici un haz să 
sfârşească în ghearele unei pume după ce ajunsese atât de 
departe. S-a trezit în plină noapte, cu arsuri acre de la 
fructele mâncate şi în urletele coioţilor din apropiere. Din 
foc mai rămăsese puţin jar, peste care a pus imediat nişte 


75 


bețe, temându-se că focul n-avea să fie destul de mare ca 
să ţină fiarele la respect. Şi-a amintit că în zilele din urmă 
văzuse tot felul de animale, care le dădeau târcoale fără să- 
i atace şi iar s-a rugat să n-o facă nici acum, când era 
singur. Dar chiar atunci a văzut limpede la lumina flăcărilor 
doi ochi roşii care-l priveau cu o fixitate spectrală. 

A pus mâna pe cuţit, crezând c-o fi vreun lup prea 
îndrăzneţ, dar după ce s-a ridicat a văzut că era un vulpoi?. 
| s-a părut ciudat că nu se clinteşte din loc, parcă era un 
motan încălzindu-se la foc. L-a chemat, animalul n-a venit 
la el şi s-a dat înapoi când băiatul a vrut să se apropie, 
păstrând aceeaşi distanţă între ei. Diego a mai pus lemne 
pe foc, dar i s-a făcut somn şi a adormit, în ciuda urletelor 
coioţilor. 

S-a trezit de mai multe ori, neştiind unde se află; ochii 
ciudatului vulpoi erau mereu acolo, precum cei ai unui spirit 
veghetor. În sfârşit, noaptea interminabilă a lăsat locul 
zorilor, care desenau profilul munţilor. Vulpoiul dispăruse. 

În zilele care au urmat nu s-a întâmplat nimic ce-ar fi 
putut fi interpretat ca un semn, ca o viziune, cu excepţia 
vulpoiului, care se înfiinţa la căderea nopţii şi rămânea 
până-n zori, atent şi liniştit. În cea de-a treia zi, plictisit şi 
mort de foame, a încercat să găsească drumul de 
întoarcere, dar i-a fost imposibil să se orienteze. Şi-a zis că 
nu va reuşi să ajungă la Bufnița Albă, dar dacă va cobori de 
pe dealuri, mai devreme sau mai târziu va ajunge la mare, 
iar acolo va găsi Drumul Regal. A pornit-o la drum, 
imaginându-şi supărarea mamei şi a bunicii când vor afla că 
tot efortul peste măsură al acestor zile nu-i adusese o 
viziune revelatoare asupra destinului care-l aştepta, ci doar 
un abandon şi s-a întrebat dacă Bernardo fusese mai 
norocos. N-a ajuns departe; trecând peste un trunchi căzut 
la pământ, a călcat pe un şarpe. A simţit o înţepătură în 
călcâi, de-abia după două secunde a auzit sunetul 
inconfundabil al şarpelui cu clopoței şi a priceput ce păţise. 
Nu era loc de îndoială; jivina avea un gât lunguieţ, capul 


? Zorro, în limba spaniolă. (N. tr.) 


76 


triunghiular şi pleoapele încruntate. Spaima l-a lovit în 
stomac la fel de puternic ca piciorul piratului. A făcut câţiva 
paşi încercând să recapituleze tot ce ştia (puţin) despre 
şarpele cu clopoței. Ştia că veninul nu e întotdeauna 
mortal, depinde de cantitatea primită, însă el era slăbit şi 
departe de orice posibilitate de ajutor; dacă nu murea de 
venin, precis murea de inaniţie. Şi-a amintit de un văcar 
trimis pe lumea cealaltă de o asemenea reptilă; omul se 
întinsese sub un şopron să-şi doarmă beţia şi nu se mai 
trezise. După opinia părintelui Mendoza, Dumnezeu îl 
chemase la dreapta Sa, de unde n-avea să-şi mai bată 
nevasta, graţie combinației perfecte între venin şi alcool. 
Şi-a amintit şi de tratamentul extrem în astfel de cazuri; se 
făcea o tăietură adâncă cu cuțitul sau ardeai rana cu un 
tăciune aprins. A observat că piciorul i se învineţea, a simţit 
gura umplându-i-se de salivă, avea mâncărimi pe faţă şi 
mâini şi era scuturat ca de friguri. Şi-a dat seama că dacă 
se lăsa pradă panicii era pierdut, trebuia să ia o decizie 
repede, înainte ca mintea să i se tulbure; dacă se mişca, 
veninul viperei i-ar fi circulat mai repede prin corp, dacă 
stătea locului, ar fi murit acolo. A preferat s-o ia din loc, cu 
toate că i se îndoiau genunchii şi pleoapele i se umflaseră 
că aproape nu mai vedea. A luat-o în jos, chemându-şi 
bunica cu un firicel de voce, pierzându-şi treptat ultimele 
puteri. 

Până a căzut cu faţa în jos. Cu greu, s-a răsucit cu faţa 
spre cer, în soarele strălucitor al dimineţii. Gâfâia, chinuit 
de o sete năprasnică, transpira abundent, deşi dârdâia 
cuprins parcă de frigul morţii. L-a blestemat pe Dumnezeul 
creştin pentru că-l părăsise, cât şi pe Marele Spirit, care în 
loc să-l răsplătească cu o viziune îşi bătea joc de el în mod 
nedemn. 

A pierdut contactul cu realitatea, dar i-a trecut şi frica. A 
început să plutească ca purtat de un vânt cald, de parcă 
nişte curenţi misterioşi l-ar fi ridicat în spirală către lumină. 
Brusc, posibilitatea morţii l-a entuziasmat şi i s-a abandonat 
într-o pace infinită. Vârtejul fierbinte care-l ridica n-a ajuns 


77 


la cer, vântul s-a schimbat, trântindu-l ca pe o piatră în 
fundul unei prăpăstii. Inainte de a leşina, a apucat să 
zărească ochii roşu ai vulpoiului care-l privea din pragul 
morţii. 

In orele care au urmat, Diego s-a bălăcit în apele 
mâloase ale coşmarului, iar când a ieşit la suprafaţă nu-şi 
amintea decât de setea îngrozitoare şi de ochii nemişcaţi ai 
vulpoiului. Era acoperit cu o pătură, întins lângă un foc şi 
lângă el se găseau Bufnița Albă şi Bernardo. A mai durat 
puţin până să-şi găsească corpul, să-şi inventarieze durerile 
şi să ajungă la o concluzie. 

— M-a omorât şarpele cu clopoței, a rostit într-un târziu. 

— Nu, copile, n-ai murit, dar nici n-a lipsit mult, a zâmbit 
Bufnița Albă. 

— N-am trecut proba, bunico. 

— Ba ai trecut-o, Diego, l-a informat femeia. 

Fusese găsit de Bernardo, care-l adusese înapoi. Indianul 
era pe drumul de întoarcere, când în faţă i-a apărut un 
vulpoi. A fost sigur că acela era un semn; era ciudat ca un 
animal nocturn să i se încurce în picioare în plină zi. În loc 
să-şi urmeze instinctul de vânător, s-a oprit să vadă ce 
face. Vulpoiul n-a fugit, a făcut câţiva paşi şi s-a întors spre 
el, cu urechile ciulite şi boticul tremurător. În orice altă 
împrejurare, Bernardo s-ar fi mulţumit să ia notă de 
purtarea neobişnuită a sălbăticiunii, dar acum era într-o 
stare vecină cu halucinaţia, cu simţurile în alertă şi inima 
deschisă prevestirilor. Fără să stea pe gânduri, a mers după 
vulpoi până a dat de trupul inert al lui Diego. A văzut 
piciorul monstruos de umflat şi şi-a dat imediat seama ce 
se întâmplase. Nu trebuia să piardă nici o clipă, aşa că l-a 
luat în spate ca pe un sac şi a mers în marş forţat până la 
sălaşul Bufniţei Albe, care i-a înfăşurat piciorul în nişte 
ierburi şi l-a făcut să transpire toată otrava. 

— Vulpoiul te-a salvat. Este animalul tău totemic şi ghidul 
tău spiritual. Trebuie să fii ca el de abil, de isteţ şi de 
inteligent. Mama ta e luna, casa ta e peştera. Precum 


78 


vulpoiul, va trebui să descoperi ce e ascuns în întuneric, să 
te ascunzi ziua şi să acţionezi noaptea. 

— De ce? a întrebat Diego nedumerit. 

— Intr-o zi ai să afli, nu trebuie să zoreşti Marele Spirit. 
Până atunci, pregăteşte-te ca să fii gata când va veni ziua 
aceea, l-a sfătuit indianca. 


Din prudenţă, băieţii au ţinut secret ritul prin care îi 
purtase Bufnița Albă. Colonia spaniolă considera tradiţiile 
indienilor fapte descreierate de ignoranță, dacă nu chiar de 
sălbăticie. Diego n-avea chef să afle taică-său. Reginei i-a 
mărturisit experienţa ciudată cu vulpoiul, dar fără să dea 
mai multe detalii. Pe Bernardo nu l-a întrebat nimeni nimic, 
căci muţenia îl făcuse invizibil, împrejurare nebănuit de 
avantajoasă. Oamenii vorbeau şi se comportau de faţă cu el 
de parcă n-ar fi existat, dându-i astfel posibilitatea să 
observe şi să tragă învăţăminte asupra condiţiei umane. A 
deprins astfel să citească expresia corporală şi a descoperit 
că nu întotdeauna cuvintele corespund intenţiilor. A 
priceput că bătăuşii sunt îndeobşte uşor de învins, că cei 
mai vorbăreţi sunt şi cei mai puţin sinceri, că aroganţa e 
tipică ignoranţilor, că linguşitorii sunt nişte javre. Prin 
observaţii sistematice şi disimulate a ajuns să descifreze 
caracterul celorlalţi, cunoaştere care-i folosea ca să-l apere 
pe Diego, care era încrezător din fire şi-i era greu să creadă 
că alţii pot avea defecte care lui îi erau străine. Băieţii n-au 
revăzut nici mânzul cel negru şi nici vulpoiul. Uneori, 
Bernardo avea impresia că-l zăreşte pe Tornado în mijlocul 
unei herghelii de cai sălbatici, iar Diego a dat în plimbările 
lui de o vizuină în care se găseau nişte pui de vulpe 
proaspăt fătaţi, dar n-au pus aceste întâmplări în legătură 
cu viziunile atribuite Marelui Spirit. 

Oricum, ritul la care-i supusese Bufnița Albă a marcat o 
etapă. Simţeau că trecuseră de un prag şi lăsaseră în urmă 
copilăria. Incă nu se simțeau bărbaţi adevăraţi, ştiau însă 
că făceau primii paşi pe drumul greu al virilităţii. Dorinţa 
carnală i-a împuns în acelaşi timp; era ceva mult mai 


79 


urgent şi mai greu de suportat decât dulcea şi vaga atracţie 
pe care Bernardo o simţea de la zece am pentru Fulgerul 
Nopţii. Dar nu le-a dat prin gând să-şi potolească dorinţa cu 
ajutorul docilelor indience din tribul Bufniţei Albe, unde nu 
domneau restricțiile pe care misionarii le impuneau 
neofiţilor, pentru că Diego îi purta bunicii un respect 
absolut, iar Bernardo suspina după Fulgerul Nopţii. Nu 
spera ca ea să-l iubească la rândul ei, era totuşi o femeie în 
toată regula, curtată de vreo şase bărbaţi care veneau de 
departe şi-i aduceau daruri, pe când el era un adolescent 
împiedicat, n-avea ce să-i ofere şi-n plus era mut ca un 
iepure. Băieţii n-au apelat nici la metisele sau la mulatra 
cea frumoasă de la tractirul din Los Angeles, căci se 
temeau de ele mai ceva ca de un taur lăsat liber; erau 
făpturi dintr-o altă rasă, cu buzele lor vopsite în roşu şi 
răspândind un parfum pătrunzător de iasomie moartă. La 
fel ca toţi ceilalţi băieţi de vârsta lor - mai puţin Carlos 
Alcazar, care se lăuda că trecuse proba - se uitau la femeile 
astea de departe, cu venerație şi spaimă. Împreună cu alţi 
băieţi de familie bună, Diego ieşea la plimbare în Piaţa 
Armelor. La fiecare întoarcere în punctul de pornire se 
încrucişau cu fetele de vârsta lor şi din clasa lor socială; se 
uitau cu coada ochiului, abia de zâmbeau, pe jumătate 
ascunse de evantai sau de mantilă, în timp ce ei asudau în 
hainele de duminică şi visau amoruri imposibile. Nu-şi 
vorbeau, dar unii mai îndrăzneţi îi cereau voie primarului să 
cânte serenade sub balcoanele fetelor, idee care pe Diego îl 
paraliza de ruşine, mai ales că primarul era chiar taică-său. 
Totuşi, nu excludea ipoteza de a apela vreodată la această 
metodă, drept care exersa zilnic melodii romantice la 
mandolină. 

Alejandro de la Vega constata cu enormă satisfacţie că 
fiul său, pe care-l credea un zăbăuc incorigibil, se 
transforma finalmente în urmaşul la care visa de când se 
născuse. A reluat deci proiectele menite a-l educa precum 
un cavaler, care însă au fost amânate din cauza lucrărilor 
de renovare. 


80 


S-a gândit să-l trimită la un colegiu religios din Mexic, dat 
fiind că situaţia din Europa era tot instabilă, de data asta 
din vina lui Napoleon Bonaparte, dar Regina n-a admis să 
se despartă de Diego şi nu s-a mai vorbit de asta timp de 
doi ani, timp în care Alejandro şi-a instruit fiul în 
administrarea domeniului, constatând că era mult mai bun 
decât ai fi zis după notele obţinute la şcoală. Nu numai că 
descifra de la prima privire încurcătura de însemnări şi cifre 
din registrele de contabilitate, dar a ajuns chiar să 
sporească veniturile familiei  perfecţionând formula 
săpunului şi reţeta afumării cărnii, la care tatăl său 
ajunsese după nenumărate încercări. 

Diego a eliminat soda caustică din fabricarea săpunului, 
a adăugat în schimb frişcă şi a sugerat să fie dat spre 
încercare doamnelor din colonie, care cumpărau acest 
articol de la marinarii americani, încălcând restricţiile 
impuse de Spania comerţului din colonii. Că era vorba de 
contrabandă, n-avea importanţă, toţi închideau ochii, 
inconvenientul consta în faptul că vapoarele se lăsau 
aşteptate prea mult. Săpunul cu lapte s-a dovedit un 
succes, tot aşa şi carnea afumată, după ce Diego a reuşit 
să-i elimine duhoarea de catâr. Alejandro de la Vega 
începea să-l privească plin de respect pe fiu-său şi să-i 
ceară sfatul în diverse privinţe. 

Intr-o zi Bernardo i-a povestit lui Diego, în limbajul lor 
secret de semne şi însemnări pe tăbliță, că unul dintre 
latifundiari, Juan Alcazar, tatăl lui Carlos, îşi extinsese 
pământurile dincolo de graniţa înscrisă în acte. Spaniolul 
invadase cu turmele lui munţii unde se refugiase unul din 
triburile împinse acolo de colonişti. S-au dus acolo 
împreună şi au ajuns tocmai când vătafii, secondaţi de un 
detaşament de soldaţi, dădeau foc colibelor. Din sat nu 
rămăsese decât scrumul. Fără se vorbească, Diego şi 
Bernardo s-au repezit ca un singur om şi s-au interpus între 
caii agresorilor şi victime. Ar fi fost zdrobiţi de copitele 
cailor dacă cineva nu l-ar fi recunoscut pe fiul lui Alejandro 
de la Vega. Dar tot i-au gonit cu bicele. De la distanţă, 


81 


băieţii au văzut îngroziţi cum puţinii indieni recalcitranţi 
erau potoliţi cu lovituri de bici, iar căpetenia lor, un bătrân, 
era spânzurat de un copac, ca să le fie învăţătură celorlalţi. 
Bărbaţii buni de muncă la câmp sau pentru armată au fost 
duşi legaţi precum vitele. Bătrânii, femeile şi copiii au fost 
lăsaţi să rătăcească prin păduri, flămânzi şi deznădăjduiţi. 
Nu era ceva nou, lucrurile astea se petreceau tot mai des şi 
nimeni n-avea curaj să intervină, în afară de părintele 
Mendoza, dar protestele sale se loveau de surzenia greoaiei 
şi îndepărtatei birocraţii din Spania. Documentele ajungeau 
după ani de navigaţie pe mare, se rătăceau în sertarele 
prăfuite ale unor judecători care nu puseseră niciodată 
piciorul în America, se încurcau în chichiţe judecătoreşti şi, 
în cele din urmă, chiar dacă magistraţii le dădeau dreptate 
indigenilor, n-avea cine să aplice justiţia de partea asta a 
oceanului. La Monterrey, guvernatorul ignora orice 
reclamaţie pentru că indienii nu erau prioritatea lui. Gaz 
peste foc turnau şi ofiţerii care conduceau închisorile, căci 
îşi puneau soldaţii la dispoziţia coloniştilor albi; nu puneau 
la îndoială superioritatea morală a spaniolilor, care, ca şi ei, 
veniseră de foarte departe cu scopul de a civiliza şi a 
creştina acest tărâm sălbatic. Diego s-a dus să stea de 
vorbă cu taică-său. L-a găsit, ca de obicei seara, studiind în 
hârţoage vechi bătălii, singurul lucru care mai amintea de 
ambițiile militare ale tinereţii sale. Pe o masă lungă îşi 
desfăşura armatele de soldăţei de plumb, conform 
descrierii din text, pasiune pe care n-a reuşit în nici un chip 
să i-o inculce şi lui Diego. Pe nerăsuflate, băiatul i-a relatat 
scena la care asistase împreună cu Bernardo, dar toată 
indignarea lui s-a făcut ţăndări în faţa indiferenţei lui 
Alejandro de la Vega. 

— Şi ce vrei să fac, fiule? 

— Domnia ta eşti primarul... 

— Impărțirea pământurilor nu ţine de jurisdicţia mea, 
Diego, în plus, n-am nici o autoritate în faţa soldaţilor. 


82 


— Dar domnul Alcazar a omorât şi a sechestrat indieni! 
lartă-mi insistența, dar cum poate domnia ta să permită 
asemenea abuzuri? a bâiguit Diego sufocat. 

— Am să vorbesc cu don Juan Alcazar, dar mă îndoiesc că 
o să mă asculte, i-a răspuns Alejandro, deplasând o linie de 
soldăţei pe masă. 

Intr-adevăr, s-a ţinut de cuvânt. Mai mult decât să stea 
de vorbă cu latifundiarul, s-a plâns la garnizoană, a scris un 
raport către guvernator şi a trimis un denunţ în Spania. Şi-a 
ţinut fiul la curent cu fiecare demers, căci o făcea doar 
pentru el. Cunoştea prea bine sistemul de clase pentru a 
spera cumva îndreptarea relelor. Presat de Diego, a 
încercat să ajute victimele, ajunse pe drumuri, oferindu-le 
protecţie pe domeniul său. Aşa cum bănuia, demersurile 
către autorităţi n-au avut nici un rezultat. Juan Alcazar şi-a 
anexat teritoriul indienilor, tribul a dispărut fără urmă şi nu 
s-a mai vorbit de treaba asta. 

Diego de la Vega însă n-a uitat lecţia; gustul rău al 
nedreptăţii i-a rămas mereu ascuns în memorie, de unde 
avea să tot izbucnească, determinându-i mai târziu cursul 
vieţii. 


Prima mare petrecere la conac a avut loc când Diego a 
împlinit cincisprezece ani. Regina, care refuzase tot timpul 
să primească, a hotărât că asta era ocazia perfectă pentru 
a le închide gura ţoapelor care o dispreţuiseră în toţi aceşti 
ani. 

Nu numai că a fost de acord ca soţul ei să invite pe cine 
voia, dar s-a ocupat ea însăşi de organizarea serbării. A 
vizitat pentru prima dată în viaţă vapoarele care făceau 
contrabandă şi a târguit cele necesare, a pus şase femei la 
cusut şi brodat. 

Diego a remarcat că era şi ziua lui Bernardo, dar 
Alejandro i-a explicat că, deşi băiatul era ca un membru al 
familiei, nu-i putea jigni pe invitaţi aşezându-l la masă 
alături de ei; de data asta, Bernardo trebuia să stea cu 
indienii. Subiectul n-a dat naştere la alte discuţii în 


83 


contradictoriu pentru că Bernardo a scris pe tăbliță că avea 
de gând s-o viziteze pe Bufnița Albă în sat la ea. Diego n-a 
încercat să-l facă să se răzgândească: ştia că fratele lui de 
lapte voia s-o vadă pe Fulgerul Nopţii. Oricum, nu trebuia 
să întindă prea tare coarda, mai ales că taică-său fusese de 
acord ca Bernardo să-l însoţească în Spania. 

Planul de a-l trimite la un colegiu în Mexic căzuse odată 
cu scrisoarea venită de la Tomás de Romeu, cel mai vechi 
prieten al lui Alejandro. În tinereţea lor făcuseră împreună 
războiul din Italia şi de douăzeci de ani încoace îşi scriau 
sporadic. Dacă Alejandro îşi împlinise destinul în America, 
Tomás se căsătorise cu o bogată moştenitoare catalană şi 
se pusese pe trai bun, până când femeia a murit la naştere; 
atunci n-a avut încotro şi s-a ocupat de cele două fiice şi de 
ce mai rămăsese din zestrea nevesti-sii. În scrisoare, Tomás 
de Romeu îi spunea că Barcelona continua să fie oraşul cel 
mai interesant din Spania şi că ţara asta oferea unui tânăr 
cea mai bună educaţie posibilă. Erau vremuri fascinante. In 
1808 Napoleon invadase Spania cu cinci sute cincizeci de 
mii de oameni, îl răpise pe regele legitim şi-l silise să abdice 
în favoarea propriului său frate, Joseph Bonaparte; era 
vorba de nişte evenimente care lui Alejandro i se păreau 
extrem de jignitoare, dar asta până a citit scrisoarea. 
Prietenul Tomâs îi spunea că doar patriotismul unei gloate 
ignorante, aţâţată de cler şi de o mână de fanatici, se 
opunea ideilor liberale ale francezilor, care îşi propuneau să 
pună capăt feudalismului şi oprimării religioase. Influenţa 
franceză, mai zicea, era precum o boare răcoroasă şi 
înnoitoare, care mătura instituţiile medievale, precum 
Inchiziția şi privilegiile nobilimii şi ale militarilor. În 
scrisoarea sa, Tomás de Romeu se oferea să-l găzduiască 
pe Diego în casa lui, unde ar fi fost îngrijit şi iubit ca un fiu, 
pentru a-şi completa educaţia la Colegiul de Umamoare, 
care deşi religios - iar el nu era defel prietenul sutanelor - 
avea o reputaţie excelentă. Adăuga - şi asta era cireaşa de 
pe tort - că băiatul ar avea şi ocazia să studieze cu celebrul 


84 


maestru de scrimă Manuel Escalante, stabilit la Barcelona 
după ce străbătuse Europa toată predându-şi arta. 

Asta i-a fost de ajuns lui Diego pentru a-şi implora tatăl 
cu asemenea tenacitate, încât Alejandro a cedat mai mult 
obosit decât convins; nici un argument adus de prietenul 
Tomás nu era în stare să-i şteargă supărarea de a-şi şti 
patria invadată de străini. Atât tatăl, cât şi fiul au avut însă 
mare grijă să nu-i sufle o vorbă Reginei că, în plus, Spania 
era bântuită de gherile, o formulă crudă de luptă dusă de 
popor împotriva trupelor napoleoniene, care, chiar dacă nu 
folosea la redobândirea teritoriului, îl înţepa precum 
viespile pe inamic, topindu-i forţele şi răbdarea. 

Petrecerea aniversară a început cu o slujbă ţinută de 
părintele Mendoza, cu alergări de cai şi o coridă (în care 
Diego a făcut şi el câteva figuri cu capa, înainte de intrarea 
matadorului profesionist), a continuat cu un spectacol 
acrobatic dat de o trupă ambulantă şi a culminat cu focuri 
de artificii şi bal. A fost mâncare pentru trei zile şi cinci sute 
de persoane, despărțiți după clasa socială: spaniolii puri la 
mesele principale aşternute cu feţe de masă brodate în 
Tenerife şi aşezate la umbra bolților încărcate de struguri, 
cei de nivel mai jos, gătiţi în ce-aveau mai bun, la mesele 
de pe lături şi tot la umbră, indienii în curţi şi în plin soare, 
acolo unde se frigea carnea, se coceau tortillas şi fierbeau 
oalele cu chili şi mole. Musafirii au venit din cele patru 
vânturi şi pentru prima dată în istoria provinciei a avut loc 
un ambuteiaj de trăsuri pe Drumul Regal. N-a lipsit nici 
măcar una din fetele de familie bună, căci mamele toate 
puseseră ochii pe unicul moştenitor al lui Alejandro de la 
Vega, în ciuda faptului că avea un sfert de sânge indian. 
Printre acestea era şi Lolita Pulido, nepoata lui Juan Alcazar, 
o codană de paisprezece ani, dulce şi cochetă, total diferită 
de văru-său Carlos, care o iubea încă din copilărie. Cu toate 
că Alejandro nu putea să-l sufere pe Juan Alcazar de când 
cu povestea cu indienii, a trebuit să-l invite cu toată familia 
pentru că făcea parte din notabilităţile aşezării. Diego nu l-a 
salutat nici pe el şi nici pe fiu-său Carlos, dar cu Lolita a fost 


85 


atent, considerând că fata n-avea nici o vină pentru 
păcatele unchiului. 

În plus, ea îi trimitea de un an de zile bilete de amor prin 
guvernanta ei, răvaşe cărora el nu le răspunsese atât din 
timiditate, cât şi pentru că prefera să stea cât mai departe 
de oricine din familia Alcazar, chiar dacă era vorba de o 
nepoată. 

Foarte dezamăgite au fost mamele fetelor de măritat 
constatând că Diego nu se gândea nici pe departe la o 
logodnică şi că era mult mai copil decât cei cincisprezece 
am ai lui. La o vârstă la care alţi fii de seniori îşi aranjau 
mustaţa şi cântau serenade, Diego nici măcar nu se 
bărbierea, iar în faţa unei fete îi pierea graiul. 

Venise de la Monterrey şi guvernatorul, aducându-l cu 
sine pe contele Orlov, înrudit cu tarina şi însărcinat cu 
teritoriul Alaska. Măsura şase picioare înălţime, avea ochii 
de un albastru imposibil şi era gătit cu uniforma husarilor, 
stacojie, cu tunica tivită cu blană albă, ceaprazuri aurii 
peste piept şi bicorn împodobit cu pene. Neîndoielnic, era 
bărbatul cel mai frumos care se văzuse vreodată pe aceste 
meleaguri. Auzise la Moscova de doi urşi albi pe care Diego 
de la Vega îi prinsese vii şi-i îmbrăcase în rochii femeieşti 
pe când avea doar opt anişori. Diego ar fi preferat să nu-l 
dezamăgească, însă Alejandro, cu pasiunea lui absolut 
inutilă pentru exactitate, s-a grăbit să-i explice că nu 
fuseseră doi, ci doar unul şi nu alb, ci brun, că numai din 
ăştia trăiau în California, că Diego nu-l prinsese singur, ci 
împreună cu doi prieteni, că-i lipiseră pe cap doar o pălărie 
şi că atunci ştrengarul avea zece ani, nu opt, cum spunea 
legenda. Carlos şi gaşca lui, deveniți de-acum nişte bătăuşi 
în toată regula, au trecut neobservaţi în puhoiul de invitaţi, 
nu însă şi Garcia, care băuse un pahar în plus şi plângea 
neconsolat pentru plecarea iminentă a lui Diego. Între timp, 
fiul cârciumarului se îngrăşase cât un bivol, dar continua să 
fie acelaşi copil dintotdeauna şi să-l admire orbeşte pe 
Diego. Prezenţa superbului nobil rus şi belşugul petrecerii 
au potolit o vreme gurile rele din colonie. Regina a avut 


86 


satisfacția să vadă că mutrele înfumurate care o 
dispreţuiseră se înclinau acum să-i sărute mâna. 

Alejandro de la Vega, străin de asemenea mărunţişuri, se 
plimba printre oaspeţi mândru de poziţia sa socială, de 
domeniul şi de fiul său, iar de data asta şi de nevastă-sa, 
care era îmbrăcată ca o ducesă, cu o rochie albastră de 
catifea şi o mantilă de dantelă de Bruxelles. 

Bernardo fugise de două zile spre munţi, la sălaşul 
tribului, pentru a-şi lua rămas-bun de la Fulgerul Nopţii. 
Fata îl aştepta, căci poşta indiană răspândise vestea 
plecării băieţilor. L-a luat de mână şi l-a dus la râu, unde l-a 
întrebat ce era dincolo de mare şi când avea de gând să se 
întoarcă. Băiatul i-a făcut un fel de desen cu un beţişor pe 
pământ, dar n-a reuşit s-o facă să înţeleagă distanţa uriaşă 
care despărţea aşezarea ei de mitica Spanie pentru că nici 
el nu înţelegea prea bine. Părintele Mendoza îi arătase un 
glob pământesc, însă bila pictată nu prea l-a lămurit. Cât 
despre întoarcere, i-a spus prin semne, nu era sigur, oricum 
vor trece nişte ani. 

„În cazul ăsta, vreau să ai o amintire de la mine”, a spus 
Fulgerul Nopţii. Cu ochii în flăcări şi o privire de o 
înţelepciune milenară, fata şi-a lepădat şiragurile din 
seminţe şi pene, centura roşie, cizmele din blană de iepure 
şi tunica din piele de căprioară, rămânând goală în lumina 
aurie care se filtra printre copaci. Bernardo simţea că 
sângele i se opreşte în vine, că se sufocă de uimire şi 
fericire, că începe să suspine. 

Nici nu ştia ce să facă cu făptura extraordinară, atât de 
deosebită de el, atât de frumoasă, care i se oferea ca un 
dar nemaipomenit. Fulgerul Nopţii i-a luat o mână şi i-a 
aşezat-o pe un sân, iar pe cealaltă pe talie, apoi a ridicat 
braţele şi şi-a despletit părul, care i-a căzut pe umeri 
precum o cascadă de pene de corb. Bernardo a suspinat şi 
i-a rostit numele, primele cuvinte pe care fata le auzea de 
la el. | le-a cules de pe buze cu un sărut şi i-a scăldat chipul 
cu lacrimi premature, căci nici nu plecase şi deja îi era dor 
de el. După câteva ore, trezit din fericirea absolută în care-l 


87 


scufundase dragostea, i-a sugerat fetei un lucru de 
neconceput: să rămână împreună pentru totdeauna. Fata i- 
a răspuns hohotind vesel şi i-a reamintit că nu era decât un 
puşti, poate că voiajul avea să-l facă bărbat. 

Bernardo a petrecut câteva săptămâni cu tribul, timp în 
care s-au întâmplat evenimente esenţiale pentru el, dar n-a 
vrut să mi le povestească. Puţinul pe care-l ştiu îl ştiu de la 
Fulgerul Nopţii. Cu toate că-mi pot imagina restul poveștii, 
n-am s-o fac, din respect pentru firea rezervată a lui 
Bernardo; nu vreau să-l ofensez. S-a întors la conac la timp 
ca să-l ajute pe Diego la făcutul bagajelor, aceleaşi cufere 
trimise cu mulţi ani în urmă de Eulalia de Callis. De cum l-a 
văzut, Diego şi-a dat seama că în viaţa fratelui său de lapte 
se schimbase ceva esenţial, dar întrebările lui s-au lovit de 
o privire de gheaţă. A ghicit singur că taina avea legătură 
cu Fulgerul Nopţii şi n-a mai întrebat nimic. Pentru prima 
dată, exista ceva ce nu putea fi împărtăşit. 

Alejandro de la Vega comandase în Mexic o zestre 
princiară pentru fiu-său, la care a adăugat pistoalele de 
duel cu încrustaţii de fildeş şi mantia neagră căptuşită cu 
mătase şi nasturi de argint lucrat în stil toledan, primite de 
la Eulalia. 

Diego şi-a luat şi mandolina, un instrument util în cazul 
că şi-ar fi învins timiditatea faţă de femei, floreta care 
fusese a tatălui său, harapnicul din piele de taur şi cartea 
maestrului Manuel Escalante. Spre deosebire de el, bagajul 
lui Bernardo se limita la hainele de pe el, câteva schimburi, 
o pătură neagră de Castilia şi o pereche de cizme pe 
măsura picioarelor sale late, cadou de la părintele 
Mendoza, care era de părere că în Spania nu era cazul să 
mergi desculţ. 

Cu o zi înainte de plecarea lor a venit să-şi ia rămas-bun 
Bufnița Albă. N-a vrut să intre în casă; ştia că lui Alejandro 
de la Vega îi era ruşine cu soacră-sa şi prefera s-o 
scutească pe Regina de o discuţie. A stat cu băieţii în curte, 
departe de urechi indiscrete şi le-a dat darurile. Lui Diego, 
un flacon mare plin cu siropul adormitor, cu observaţia că 


88 


trebuia să-l folosească numai pentru a salva vieţi omeneşti. 
Diego şi-a dat seama că bunica ştia că-i furase poţiunea 
magică în urmă cu cinci ani şi, roşu până-n sprâncene de 
ruşine, a asigurat-o că putea fi liniştită, învățase lecţia, 
avea să păzească licoarea ca pe o comoară şi n-avea să 
mai fure. Lui Bernardo, indianca i-a dăruit o punguţă din 
piele în care era o şuviţă neagră. 

l-o trimitea Fulgerul Nopţii împreună cu un mesaj: să se 
ducă în pace şi să nu se grăbească să ajungă bărbat, căci 
ea avea să-l aştepte cu dragostea neştirbită, chiar de-ar 
trece multe luni. Mişcat până-n măduva oaselor, Bernardo 
şi-a întrebat bunica prin semne cum se făcea că fata cea 
mai frumoasă din univers îl voia tocmai pe el, care era un 
păduche, la care femeia i-a răspuns că nu ştia, femeile sunt 
ciudate. După care a adăugat, cu o clipire din ochi, că orice 
femeie s-ar pierde în faţa unui bărbat care vorbeşte doar 
pentru ea. Bernardo şi-a atârnat punguţa de gât, sub 
cămaşă, lipită de inimă. 

Soții De la Vega împreună cu servitorii, părintele 
Mendoza cu necfiţii lui au venit să-i petreacă pe băieţi până 
la malul mării. Acolo au fost duşi cu o barcă la goeleta 
Santa Lucia, cu trei catarge, condusă de căpitanul Jose 
Diaz, care promisese să-i ducă nevătămaţi la Panama, 
prima etapă a călătoriei lungi spre Europa. Ultima imagine 
pe care au văzut-o Diego şi Bernardo a fost silueta mândră 
a Bufniţei Albe, cu mantia ei de blană de iepure şi pletele 
fluturând în bătaia vântului, spunându-le adio cu mâna 
ridicată pe un promontoriu stâncos de lângă peşterile sacre 
ale indienilor. 


89 


PARTEA A DOUA - Barcelona, 1810- 
1812 


Dacă aţi citit până aici, mă încumet să continui cu inima 
uşoară. Ceea ce urmează e mai important decât ce-a fost 
până acum. Copilăria nu e tocmai uşor de relatat, dar 
trebuia s-o fac ca să aveţi o idee corectă despre Zorro. 
Copilăria e o perioadă nefericită, plină de temeri 
nejustificate, precum frica de monştri imaginari şi de ridicol. 
Din punct de vedere literar, nu are suspans, căci, cu 
rarisime excepţii, copiii sunt cam prostuţi. În plus, nici n-au 
putere, adulţii decid pentru ei şi-o fac aiurea, le bagă în cap 
ideile lor greşite despre existenţă, după care copiii luptă o 
viaţă întreagă pentru a scăpa de ele. N-a fost, totuşi, cazul 
lui Diego de la Vega, Zorro al nostru, care de timpuriu a 
făcut cam ce a avut el chef. Noroc că adulţii din preajma sa, 
ocupați cu treburile şi pasiunile lor, l-au lăsat mai slobod. 
Astfel, a ajuns la cincisprezece ani fără a avea mari defecte 
sau mari calităţi, cu excepţia unei dorinţe nemăsurate de 
dreptate, care nu ştiu dacă face parte din prima categorie 
sau din a doua; să zicem doar că face parte inseparabilă din 
caracterul lui. Aş mai spune că altă trăsătură ar fi vanitatea, 
dar ar însemna să anticipez prea mult, căci aceasta i s-a 
dezvoltat mai târziu, când şi-a dat seama că i se înmulţeau 
duşmanii, ceea ce e un semn bun, dar şi admiratorii, mai cu 
seamă de genul feminin. Acum e un bărbat în putere - cel 
puţin mie aşa mi se pare - dar la cincisprezece ani, când a 
ajuns la Barcelona, era un puştan cu urechi clăpăuge, a 
cărui voce era încă în schimbare. Problema urechilor i-a dat 
ideea să folosească o mască; îndeplineşte dubla funcţie de 
a-i ascunde atât identitatea, cât şi urechile de faun. Dacă 
Moncada ar fi văzut urechile lui Zorro şi-ar fi dat seama 
imediat că detestatul său rival era Diego de la Vega. 


90 


lar acum, cu permisiunea voastră, să continui povestea, 
care din acest moment devine interesantă, cel puţin pentru 
mine, căci cuprinde perioada în care l-am cunoscut eu pe 
eroul nostru. 


Vasul comercial Santa Lucia - pe care marinarii îl 
botezaseră Adelita, căci erau sătui de ambarcaţiuni care 
purtau nume de sfinţi - a făcut distanţa între Los Angeles şi 
Panama într-o săptămână. Căpitanul Jose Diaz bătea de opt 
ani coasta americană a Pacificului, timp în care făcuse o 
mică avere, cu care avea de gând să-şi găsească o nevastă 
cu treizeci de ani mai tânără şi să se retragă în satul lui din 
Murcia. 

Alejandro de la Vega îi încredinţase fiul destul de 
temător, căci îl socotea un om cu morala flexibilă; se 
zvonea că-şi făcuse averea din contrabandă şi trafic de 
femei vesele. Panameza cea fenomenală, a cărei uriaşă 
bucurie de a trăi lumina nopţile bărbaţilor din Los Angeles, 
sosise la bordul vasului Santa Lucia, dar acum nu era cazul 
să caute nod în papură şi-a zis Alejandro, mai bine să fie 
Diego pe mâna unei persoane cunoscute, oricât de 
ticăloase, decât să străbată lumea singur. Băieţii erau unicii 
pasageri, pesemne că Jose Diaz o să aibă grijă de ei ca de 
ochii din cap. Goeleta era condusă de un echipaj format din 
doisprezece marinari iscusiţi, împărţiţi în două ture, numite 
„babord” şi „tribord” pentru a-i deosebi, deşi în cazul ăsta 
numele nu însemnau nimic. 

In timp ce o echipă îşi făcea tura de patru ore, cealaltă se 
odihnea şi juca cărţi. După ce băieţilor le-a trecut răul de 
mare şi s-au obişnuit cu navigația, au început să participe 
la viaţa de pe vas. S-au împrietenit cu marinarii, care-i 
tratau cu o prietenie protectoare şi au făcut ce făceau şi 
aceştia. Căpitanul stătea mai mult închis în cabina sa, unde 
se zbenguia cu o metisă şi habar n-avea că junii lăsaţi în 
grija lui se căţărau precum maimuţele pe catarg, riscând 
să-şi rupă gâtul. 


91 


Diego şi-a dovedit talentul atât pentru acrobaţii, stând 
atârnat cu o singură mână sau un singur picior de odgoane, 
cât şi pentru jocul de cărţi. Alegea cărţile cele mai mari şi 
avea o dibăcie uluitoare la trişat. Cu mutra lui inocentă i-ar 
fi curăţat pe jucătorii cei hărşiţi, asta dacă ar fi jucat pe 
bani, iar nu pe boabe de mazăre sau scoici. Banii erau 
interzişi la bord, tocmai pentru ca echipajul să nu se 
masacreze pentru datoriile la cărţi. Bernardo a avut astfel 
revelaţia unui aspect necunoscut al fratelui său de lapte. 

— N-o să facem foamea în Europa, Bernardo, întotdeauna 
va fi cineva pe care să-l bat la jocul de cărţi şi-atunci va li 
pe dubloni de aur, nu pe boabe de mazăre, ce zici? Şi nu te 
uita aşa la mine, omule, ce Dumnezeu, doar nu sunt un 
criminal. Vezi tu, eşti prea habotnic... Nu-ţi dai seama că-n 
sfârşit suntem liberi? Acum nu mai e părintele Mendoza să 
ne trimită în iad, râdea Diego, obişnuit să vorbească cu 
Bernardo şi să-şi răspundă singur. 

Pe când au ajuns în dreptul localităţii Acapulco, marinarii 
au început să-l bănuiască pe Diego că-şi bătea joc de ei şi |- 
au ameninţat că-l aruncă în apă fără ştirea căpitanului, dar 
n-au mai apucat, căci au venit balenele. Erau cu zecile, 
făpturi uriaşe care-şi cântau dragostea în cor şi răscoleau 
apa cu loviturile din coadă. Apăreau brusc la suprafaţă, 
înconjurau Santa Lucia atât de aproape, că puteai să le vezi 
crustaceele gălbui şi pietroase prinse de spinare. Pe pielea 
întunecată şi plină de coji puteai citi istoria acestor giganţi 
şi a strămoşilor lor. Dintr-odată, una se ridica în aer, se 
răsucea ca un tirbuşon şi cădea grațios înapoi, stropind 
vasul cu o ploaie fină şi răcoroasă. Prinşi cu spectacolul 
balenelor şi al portului Acapulco, marinarii l-au iertat pe 
Diego, dar l-au avertizat să aibă grijă, căci mai uşor se 
moare ca trişor decât ca luptător în război. In plus, 
Bernardo nu-l slăbea cu scrupulele lui telepatice, aşa c-a 
fost silit să-i promită că nu se va folosi de acest nou talent 
pentru a se îmbogăţi pe seama altora, cum plănuise. 

Aspectul cel mai folositor al călătoriei, în afară de faptul 
că-i ducea la destinaţie, a fost libertatea lor de a se antrena 


92 


în isprăvi atletice pe care doar marinarii experimentați şi 
acrobaţii de circ le pot face. Copii fiind, se atârnau de 
streaşina casei cu capul în jos, ţinându-se cu picioarele, 
sport de care Regina şi Ana încercau să-i vindece inutil cu 
lovituri de mătură. Pe vapor n-avea cine să le interzică să 
rişte, drept care au profitat pentru a-şi perfecționa un talent 
latent şi care avea să le fie tare util pe lumea asta. Făceau 
sărituri de trapezist, se căţărau pe frânghii precum 
păianjenii, se legănau la optzeci de picioare înălţime, 
coborau din vârful catargului ţinându-se de un odgon, 
alunecau printre vele. Nimeni nu le dădea atenţie, nimănui 
nu-i păsa că şi-ar fi putut zdrobi craniul căzând. Marinarii le 
dăduseră câteva lecţii sumare: să facă diverse tipuri de 
noduri, să cânte ca să aibă mai multă forţă, să scoată 
gărgăriţele din pesmeţi izbindu-i de masă, să nu fluiere 
niciodată în larg ca să nu se schimbe vântul, să doarmă 
iepureşte şi în etape scurte, precum nou-născuţii, să bea 
rom cu praf de puşcă pentru a-şi dovedi bărbăţia. Ultima 
încercare n-au trecut-o, lui Diego i-a fost rău, iar Bernardo a 
plâns toată noaptea, căci i se arătase maică-sa în vis. 
Secundul vasului, un scoţian pe nume McFerrin, mult mai 
experimentat în materie de navigaţie decât căpitanul, le-a 
dat sfatul cel mai important: „O mână ca să navighezi, alta 
pentru viaţa ta”. În permanenţă, chiar pe mare liniştită, 
trebuiau să se ţină bine de ceva. Timp de o clipă, în timp ce 
se apleca la pupă ca să vadă dacă îi urmăresc rechinii, 
Bernardo a uitat de sfat. Nu se vedeau rechini, dar apăreau 
ca din semn atunci când bucătarul arunca resturile în mare. 
Se uita astfel la suprafaţa oceanului, când o mişcare 
neaşteptată a vasului l-a aruncat peste bord. Era un foarte 
bun înotător şi, din fericire, cineva îl văzuse căzând şi a dat 
alarma, căci altfel acolo ar fi rămas, pentru că nici măcar 
atunci n-a reuşit să strige. 

S-a iscat un incident neplăcut. Căpitanul Jose Diaz a fost 
de părere că n-avea sens să se oprească, să trimită o barcă 
după el şi să piardă timp. Dacă ar fi fost vorba de fiul lui 
Alejandro de la Vega, n-ar fi stat la îndoială, dar era vorba 


93 


doar de un indian mut şi tont pe deasupra, după părerea 
lui. Că dacă n-ar fi fost, n-ar fi căzut peste bord, a fost 
argumentul pe care l-a dat. In timp ce căpitanul mai ezita, 
presat de McFerrin şi de restul echipajului, pentru care a 
salva un nenorocit căzut în mare era un principiu inalienabil 
al navigaţiei, Diego a sărit după fratele său. A închis ochii şi 
a sărit fără să se gândească prea mult, înălţimea părea 
enormă. Nu uitase nici de rechini; chiar dacă acum nu se 
vedeau, prea departe n-aveau cum fi. Contactul cu apa l-a 
zăpăcit câteva clipe, dar în două mişcări Bernardo a ajuns 
lângă el şi l-a ţinut cu nasul deasupra apei. La gândul că 
pasagerul principal risca să fie mâncat dacă nu se mişca 
repede, căpitanul a autorizat măsurile de salvare. Scoţianul 
cu încă trei oameni coborâse de-acum barca, când s-au 
arătat primii rechini, care au început un dans vesel în cerc 
în jurul naufragiaţilor. Diego urla din toate puterile şi 
înghiţea apă în timp ce Bernardo, calm, înota cu un singur 
braţ, iar cu celălalt îşi ţinea prietenul. McFerrin a tras cu 
pistolul în rechinul cel mai apropiat, imediat apa s-a înroşit 
în jurul lui, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să se repeadă la 
rănit cu intenţii clare de a-l folosi pe post de masă de prânz, 
timp în care marinarii au avut răgaz să salveze băieţii. 
Manevra a fost salutată de un cor de aplauze şi fluierături. 

Cu coborâtul bărcii de salvare, plesnitul rechinilor mai 
îndrăzneţi cu văslele şi întoarcerea la bord a trecut ceva 
timp. 

Căpitanul vedea ca o insultă personală faptul că Diego 
sărise în apă, forţându-i mâna; drept represalii, i-a interzis 
să se mai caţere pe catarg, dar era prea târziu; se găseau 
aproape de Panama, unde pasagerii debarcau. Tinerii s-au 
despărţit cu părere de rău de echipaj, apoi au coborât pe 
uscat cu bagajele, bine înarmaţi cu pistoalele, spada şi 
harapnicul lui Diego, la fel de periculos ca o puşcă, ca să nu 
mai vorbim de cuțitul lui Bernardo, o armă cu întrebuinţări 
multiple, de la curăţatul unghiilor şi tăiatul pâinii, până la 
vânătoarea de animale mari. Alejandro de la Vega îi 
avertizase că nu trebuiau să se încreadă în nimeni. 


94 


Băştinaşii aveau faimă de hoţi, aşa că trebuiau să doarmă 
cu rândul şi să nu scape cuferele din ochi. 


Oraşul Panama li s-a părut magnific băieţilor, căci în 
comparaţie cu sătucul Los Angeles, orice altă aşezare chiar 
aşa şi era. Pe acolo treceau, de trei secole încoace, 
bogăţiile din America în drum spre vistieriile regale din 
Spania. Erau transportate pe caravane de catâri peste 
munţi, apoi în bărci pe râul Chagres până la Marea 
Caraibilor. Importanţa acestui port, ca şi a lui Portobelo, de 
pe coasta atlantică a istmului, scăzuse proporţional cu 
diminuarea aurului şi argintului din colonii. Se putea ajunge 
dinspre Oceanul Pacific, ocolind continentul pe la 
extremitatea lui sudică, Capul Horn, dar ajungea să îţi 
arunci o privire pe hartă ca să-ţi dai seama că era un traseu 
interminabil. Aşa cum le spusese părintele Mendoza 
băieţilor, Capul Horn se găseşte la capătul lumii lui 
Dumnezeu, acolo unde începe lumea fantomelor. Dacă treci 
prin îngustul istm Panama, călătoria durează doar două zile, 
economiseşti luni de navigaţie, drept care împăratul Carlos 
| visa încă la 1534 să deschidă un canal care să unească 
cele două oceane, idee trăsnită, ca atâtea altele care le 
trec prin cap unor monarhi. Inconvenientul major al locului 
erau miasmele sau emanaţiile gazoase care ieşeau din 
vegetaţia putredă a selvei şi din mlaştinile râurilor, 
producătoare de boli groaznice. Un număr copleşitor de 
călători murea secerat de febră galbenă, holeră sau 
dizenterie. Nu lipseau nici cei care-şi pierdeau minţile, dar 
presupun că era vorba de oameni cu prea multă imaginaţie, 
nepregătiţi să umble de capul lor la tropice. Mureau atâţia 
cu ocazia epidemiilor, că groparii nici nu mai acopereau 
gropile comune în care se îngrămădeau cadavrele, ştiind că 
vor urma alţii în orele următoare. 

Pentru a-i proteja pe Diego şi pe Bernardo de astfel de 
pericole, părintele Mendoza le dăruise câte o medalie a 
Sfântului Cristofor, patronul călătorilor şi al navigatorilor. 


95 


Talismanele au dat rezultate miraculoase; au supravieţuit 
amândoi. 

Cu atât mai bine, căci altfel n-am fi avut povestea de 
faţă. 

Zăduful îi făcea să respire cu greutate, erau copleșiți de 
țânțari, dar în rest n-au avut probleme. Diego era încântat 
de oraşul unde nu se uita nimeni după ei şi existau atâtea 
tentaţii. Doar habotnicia lui Bernardo l-a determinat să nu 
ajungă într-un tripou clandestin şi în braţele unei femei 
binevoitoare şi de reputaţie proastă, unde poate că s-ar fi 
procopsit cu un pumnal în inimă sau cu vreo boală exotică. 
Bernardo n-a închis ochii toată noaptea, nu atât ca să se 
ferească de bandiți, cât să-l păzească pe Diego. 

Fraţii de lapte au cinat într-o cârciumă din port şi au 
petrecut noaptea în dormitorul comun al unui han, unde 
călătorii se culcau cum puteau pe nişte saltele direct pe jos. 

Plătind dublu, au făcut rost de hamacuri prevăzute cu 
nişte perdele soioase, măcar au fost la adăpost de şoareci 
şi gândaci. A doua zi au trecut munţii spre Cruces, pe un 
drum pietruit, lat cât doi catâri, căruia spaniolii, lipsiţi de 
inventivitate în privinţa numelor, îi ziceau Drumul Regal. Pe 
înălţimi aerul era mai puţin dens şi umed decât jos, iar sub 
privirile lor se întindea un adevărat paradis. In verdele 
absolut al selvei sclipeau, precum tuşele unui pictor 
prodigios, păsări de culoarea pietrelor preţioase şi fluturi 
multicolori. Băştinaşii s-au dovedit a fi oameni de treabă; în 
loc să profite de inocenţa tinerilor noştri călători, după cum 
le mersese faima, le-au oferit peşte cu banane prăjite, iar 
noaptea i-au adăpostit într-o colibă în care mişunau tot felul 
de goange, dar cel puţin nu i-a plouat. l-au mai sfătuit să se 
ferească de tarantule şi de o specie de broaşte verzi, care 
te scuipă direct în ochi şi rămâi orb, cât şi de un soi de nuci 
care distrug smalţul dinţilor şi provoacă nişte colici mortale 
la stomac. 

Râul Chagres era ba mlăştinos, ba limpede. Se naviga în 
bărci joase sau în canoe, în care încăpeau opt sau zece 
pasageri cu bagajele lor. Băieţii au aşteptat o zi întreagă 


96 


până s-au strâns oamenii care să umple ambarcaţiunea. Au 
vrut să se scalde în râu ca să se răcorească - zăpuşeala 
zăpăcise până şi şerpii şi amuţise maimuţele - dar de cum 
şi-au băgat un picior în apă s-au trezit caimanii, care 
dormitau ascunşi în nămolul cu care se confundau. Au sărit 
repede înapoi, în râsetele indigenilor. N-au avut curaj să 
bea apa verzuie cu mormoloci oferită de amabilii lor 
amfitrioni şi au răbdat de sete până când ceilalţi călători, 
negustori şi aventurieri, le-au dat din vinul şi berea lor. Au 
primit fericiţi şi au băut cu atâta poftă, că mai târziu n-au 
fost în stare să-şi amintească nimic din această parte a 
traseului, în afară de modul curios de navigaţie al 
indigenilor. Şase bărbaţi, prevăzuţi cu prăjini lungi, păşeau 
pe două pasarele situate pe ambele laturi ale 
ambarcaţiunii. Începând de la pupa, înfigeau vârful 
prăjinilor în albia râului şi mergeau cât puteau mai repede 
la prova, împingând cu tot corpul şi astfel barca avansa, 
chiar şi contra curentului. Din cauza căldurii, erau goi- 
puşcă. 

Drumul a durat mai bine de optsprezece ceasuri, pe care 
Diego şi Bernardo le-au petrecut într-o stare de halucinație 
etilică, răscrăcăraţi sub copertina care-i apăra de soarele 
de lavă arzândă. Ajunşi la destinaţie, ceilalţi călători i-au 
împins afară, râzând şi dându-şi coate. Aşa au pierdut ei, în 
cele douăsprezece leghe de drum între vărsarea râului şi 
Portobelo, unul din cufere în care se găsea o mare parte din 
zestrea princiară cumpărată de Alejandro de la Vega pentru 
fiul său. Norocul lui, pentru că în California încă n-ajunsese 
ultima modă europeană. Hainele lui Diego n-ar fi făcut 
decât să stârnească râsul. 


Portobelo, întemeiat la 1500 în golful Darien, era un oraş 
esenţial, căci acolo se îmbarcau comorile pentru Spania şi 
ajungeau mărfurile europene pentru America. Căpitanii 
vechi susțineau că nu exista în toate Indiile un port mai bun 
şi mai sigur. Era prevăzut cu câteva forturi de apărare, 
başca recifurile de netrecut. Spaniolii ridicaseră aceste 


97 


fortărețe cu coralul scos din mare, maleabil cât timp era ud, 
dar atât de rezistent după ce se usca, încât ghiulelele de 
tun abia de-l zgâriau. O dată pe an, când sosea Flota 
Tezaurului, se organiza o sărbătoare care dura patruzeci de 
zile, iar atunci populaţia creştea cu mii şi mii de vizitatori. 
Diego şi Bernardo auziseră că la Tezaurul Regal lingourile 
de aur erau stivuite precum lemnele de foc, dar au fost 
dezamăgiţi; în ultimii ani oraşul decăzuse, în parte datorită 
atacurilor piraţilor, însă mai ales pentru că aceste colonii 
din America nu mai erau aşa de rentabile pentru Spania ca 
înainte. Casele din lemn şi piatră erau decolorate de ploi, 
clădirile publice şi bodegile erau năpădite de bălării, 
fortărețele dormitau într-o siestă fără sfârşit. Totuşi, în port 
se găseau mai multe vase, un roi de sclavi încărca metale 
preţioase, bumbac, tutun, cacao şi descărca marfă pentru 
colonii. Printre vapoare sărea în ochi Madre de Dios, pe 
care băieţii aveau să traverseze Atlanticul. 

Nava, construită în urmă cu cincizeci de ani, dar încă în 
stare excelentă, avea trei catarge şi vele pătrate. Era mai 
mare, mai înceată şi mai grea decât goeleta Santa Lucia şi 
mai potrivită pentru drumuri pe ocean. Era împodobită cu 
un spectaculos mascaron de prova în formă de sirenă. 
Marinarii credeau că sânii goi potoleau marea, iar cei ai 
sirenei erau opulenţi. Căpitanul, Santiago de León, s-a 
dovedit a fi un om cu o personalitate deosebită. Era scund, 
slăbănog, cu nişte trăsături parcă tăiate cu cuțitul într-un 
chip tăbăcit de mersul pe mare. Şchiopăta ca urmare a unei 
operaţii nereuşite, menită a-i extrage un glonţ din piciorul 
stâng, pe care chirurgul nu reuşise să-l scoată, în schimb îl 
lăsase schilod şi cu dureri pentru toată viaţa. Căpitanul nu 
era genul care să se plângă, strângea din dinţi, se trata cu 
laudanum şi încerca să-şi omoare timpul cu colecţia sa de 
hărţi fanteziste. Găseai în ele locuri pe care călătorii tenaci 
le căutaseră fără succes secole de-a rândul, precum EI 
Dorado, cetatea aurului pur; sau Atlantida, continentul 
scufundat, ai cărei locuitori sunt oameni prevăzuţi cu 
branhii, precum peştii; sau insulele misterioase 


98 


Luquebaralideaux, din Marea Sălbatică, populate cu un fel 
de cârnaţi cu dinţi ascuţiţi, dar lipsiţi de oase, care circulă 
în cârduri şi se alimentează cu spuma care pluteşte pe 
anumite râuri şi despre care se spune că poate vindeca 
rănile cele mai grave. Căpitanul se distra copiind hărţile şi 
adăugând locuri de el inventate, cu explicaţii detaliate; apoi 
le vindea cu preţ bun anticarilor din Londra. Nu voia să 
înşele lumea, le semna şi adăuga o frază enigmatică, pe 
care cunoscătorii o înțelegeau: „Operă numerotată din 
Enciclopedia Dorinţelor, versiune integrală”. 

Vineri încărcătura era la bord, dar Madre de Dios n-a 
ridicat ancora pentru că Christos murise într-o zi de vineri. 

Era o zi nefastă pentru a porni la drum. Sâmbătă, cei 
patruzeci de oameni din echipaj au refuzat să plece pentru 
că se întâlniseră pe chei cu un tip cu părul roşu şi pentru că 
un pelican căzuse mort pe puntea vasului, două semne 
rele. In fine, duminică Santiago de León a decis ridicarea 
velelor. Singurii pasageri erau Diego, Bernardo, un 
judecător militar care se întorcea în patrie din Mexic şi fiica 
sa de treizeci de ani, urâtă şi jeluitoare. Duduia s-a 
amorezat pe rând de toţi marinarii, care fugeau de ea ca de 
dracu', căci toată lumea ştie că o femeie cinstită la bord 
atrage vremea rea şi alte calamităţi. Au dedus că era 
cinstită nu atât din virtute nativă, cât din lipsa posibilităţilor 
de a păcătui. Cei doi dispuneau de o cabină mică, dar Diego 
şi Bernardo, la fel ca echipajul, dormeau în hamacuri 
atârnate pe puntea inferioară urât mirositoare. Cabina 
căpitanului de la pupa slujea drept birou, cabină de 
comandă, sufragerie şi sală de distracţie pentru ofiţeri şi 
pasageri. Uşa şi mobilierul se pliau după necesităţi, la fel ca 
mai toate obiectele de pe vapor, unde spaţiul era cel mai 
mare lux. Pe parcursul săptămânilor petrecute în larg, 
băieţii n-au avut nici o clipă de intimitate, până şi funcţiile 
cele mai elementare se îndeplineau sub ochii tuturor, într-o 
găleată, dacă erau valuri, sau pe o scândură cu o gaură în 
mijloc deasupra apei, dacă era mare calmă. Nimeni nu ştia 
cum proceda pudica fiică a judecătorului, căci nimeni n-o 


99 


văzuse ieşind cu o oală de noapte. Marinarii făceau pariuri 
pe tema asta, mai întâi morţi de râs, dar apoi îngrijoraţi şi 
speriaţi. O constipaţie atât de îndelungată era o chestie 
care ţinea de vrăjitorie. In afară de legănarea permanentă 
şi de promiscuitate, celălalt lucru notabil era zgomotul; 
lemnăria scârţâia, metalele se loveau între ele, butoaiele se 
rostogoleau şi apa se izbea de navă. Pentru băieţii noştri, 
obişnuiţi cu singurătatea, spaţiul şi tăcerea din California, 
n-a fost uşor. 

Lui Diego i-a venit ideea să se aşeze pe umerii 
mascaronului de prova, un loc perfect pentru a scruta linia 
infinită a orizontului, a se lăsa stropit de apa sărată şi a 
saluta delfinii. Stătea ţinând în braţe capul femeii de lemn 
şi sprijinindu-şi tălpile de sânii ei. Constatând că băiatul 
avea condiţie fizică bună, căpitanul s-a mulţumit să-i ceară 
să se lege de mijloc cu un odgon; dacă ar fi căzut în apă, 
nava ar fi trecut peste el. Însă mai târziu, văzându-l căţărat 
în vârful catargului cel mare, la peste o sută de picioare 
înălţime, nu i-a mai zis nimic. Dacă îi era scris să moară 
tânăr, nu putea să-l împiedice. Activitatea pe navă era 
permanentă, chiar şi noaptea, deşi grosul treburilor se 
făcea pe timp de zi. Primul cart se anunţa cu bătăi de 
clopot la miezul zilei, când soarele era la zenit şi căpitanul 
făcea primele măsurători. Tot atunci, bucătarul distribuia 
tuturor o cană cu limonadă, pentru a preveni scorbutul, iar 
ofiţerul secund repartiza rom şi tutun, singurele vicii 
permise la bord - pariurile pe bani, bătăile, îndrăgostitul şi 
chiar înjuratul erau interzise. La asfinţitul marin, ceasul 
acela misterios al înserării când stelele apar pe cer, dar 
linia orizontului e încă vizibilă, căpitanul făcea alte 
măsurători cu sextantul, îşi consulta cronometrele şi 
catastiful cu stele, care-i spunea unde se află astrele la 
orice oră. Lui Diego operaţiunea geometrică i s-a părut 
fascinantă, pentru că toate stelele i se păreau la fel şi 
oriunde se uita nu vedea decât aceeaşi mare de culoarea 
oţelului şi acelaşi cer alb, dar în curând a început să 
privească cu ochi de navigator. Căpitanul era dependent şi 


100 


de barometru, căci schimbările de presiune anunțau 
furtună şi tot atunci piciorul îl durea mai rău. 

În primele zile au avut lapte, carne şi verdeţuri, dar după 
nici o săptămână au fost siliţi să se mulţumească cu 
legume, orez, fructe uscate şi eternii pesmeţi tari ca piatra 
şi colcăind de gărgăriţe. Mai aveau şi carne sărată, pe care 
bucătarul o ţinea în apă cu oţet două zile înainte de ao 
găti, ca să nu mai fie tare precum o şa. Diego şi-a zis că 
taică-său ar fi putut face o afacere grozavă cu carnea lui 
afumată, însă Bernardo i-a comunicat că să aduci la 
Portobelo o cantitate suficientă era un vis. La masa 
căpitanului, unde Diego, judecătorul şi fiică-sa erau invitaţi 
mereu, nu însă şi Bernardo, se mai servea şi limbă de vacă 
marinată, măsline, brânză şi vin. Căpitanul le-a pus la 
dispoziţie pasagerilor jocul de şah, cărţile de joc, precum şi 
un teanc de cărţi, care l-au interesat numai pe Diego; a 
găsit printre ele două eseuri despre independenţa 
coloniilor. Diego admira exemplul nord-americanilor care se 
eliberaseră de jugul englez, însă, până să citească 
publicaţiile căpitanului, nu-i trecuse prin minte că aspiraţiile 
de libertate ale coloniilor erau şi ele demne de toată lauda. 

Santiago de León s-a dovedit un interlocutor atât de 
interesant, încât Diego a renunţat de bună voie la 
acrobaţiile pe corzi ca să stea de vorbă cu el şi să-i studieze 
hărţile fantastice. lar căpitanul, om singuratic, a descoperit 
plăcerea de a-şi împărtăşi cunoştinţele unei minţi tinere şi 
cercetătoare. 

Era un cititor neobosit, căra după el lăzi cu cărţi pe care 
le schimba cu altele în fiecare port, făcuse ocolul lumii de 
mai multe ori, cunoştea locuri la fel de ciudate precum cele 
descrise în hărţile fabuloase şi trecuse pe lângă moarte de 
atâtea ori că nu-i mai era frică de viaţă. Lucrul cel mai 
însemnat pentru Diego, obişnuit cu adevărurile absolute, a 
fost că acest om cu mentalitate renascentistă se îndoia de 
aproape tot ceea ce reprezenta baza intelectuală şi morală 
a lui Alejandro de la Vega, a părintelui Mendoza şi a 
învățătorului de la şcoală. Uneori şi lui Diego îi venea să 


101 


pună sub semnul întrebării schemele rigide care i se 
băgaseră cu forţa în cap încă de când se născuse, dar nu 
îndrăznea să le sfideze cu glas tare. lar dacă regulile îl 
incomodau prea tare, le încălca pe furiş, nu se revolta în 
mod deschis. Cu Santiago de León a avut curaj să 
vorbească despre subiecte niciodată abordate cu tatăl său. 
A descoperit, plăcut surprins, că exista o infinitate de feluri 
de a gândi. Căpitanul i-a dezvăluit că nu numai spaniolii se 
considerau superiori faţă de restul omenirii, toate 
popoarele sufereau de acelaşi miraj; că la război spaniolii 
comiteau exact aceleaşi atrocități ca şi francezii sau oricare 
altă armată; violau, furau, torturau, asasinau; creştinii, 
maurii şi evreii susțineau că Dumnezeul lor e singurul 
adevărat şi dispreţuiau altă religie. Căpitanul era partizanul 
abolirii monarhiei şi al independenţei coloniilor, două 
concepte revoluţionare pentru Diego, care fusese crescut în 
credinţa că regele era sacru, iar obligaţia firească a oricărui 
spaniol era să cucerească şi să creştineze alte pământuri. 
Santiago de León apăra cu exaltare principiile egalităţii, 
libertăţii şi fraternității promovate de Revoluţia franceză; 
totuşi, nu era de acord cu francezii care invadaseră Spania. 
Aici arăta un patriotism feroce; prefera să-şi vadă patria 
scufundată în obscurantismul Evului Mediu, decât să asiste 
la triumful ideilor moderne, dacă erau impuse de străini. 
Nu-i ierta lui Napoleon că-l obligase pe regele Spaniei să 
abdice şi că pusese în locul lui pe fratele său, Joseph 
Bonaparte, pe care poporul îl poreclise Pepe Sticloanţă. 

— Orice tiranie e detestabilă, tinere. Napoleon e un tiran. 
La ce-a servit revoluţia dacă regele a fost înlocuit cu un 
împărat? Ţările trebuie guvernate de un consiliu de bărbaţi 
luminaţi, răspunzători în faţa poporului pentru acţiunile lor. 

— Dar autoritatea regilor e de origine divină, căpitane, a 
replicat destul de timid Diego, repetând cuvintele tatălui 
său şi neînţelegând tocmai bine ce era asta. 

— Cine spune asta? Din câte ştiu eu, tinere De la Vega, 
Dumnezeu nu s-a pronunţat în privinţa asta. 

— Conform Cărţilor Sfinte... 


102 


— Le-ai citit? l-a întrerupt înfierbântat Santiago de León. 
Nicăieri nu se spune acolo că Bourbon trebuie să 
domnească în Spania sau Napoleon în Franţa. În plus, 
Cărţile Sfinte n-au nimic sfânt, au fost scrise de oameni, nu 
de Dumnezeu. 

Era noapte şi ei se plimbau pe punte. Marea era calmă şi 
peste scârţâiturile lemnului se auzea extrem de clar flautul 
lui Bernardo care-o căuta pe Fulgerul Nopţii şi pe mama sa 
printre stele. 

— Crezi că Dumnezeu există? a întrebat căpitanul. 

— Sigur că da! 

Santiago de León a arătat cu un gest amplu cerul 
întunecat presărat de constelații. 

— Dacă Dumnezeu există, precis că nu-l preocupă să 
desemneze regii astrelor de pe cer... 

Diego a scos un strigăt de spaimă. A te îndoi de 
Dumnezeu era ultimul lucru care i-ar fi trecut prin minte, de 
mii de ori mai rău decât să te îndoieşti de mandatul divin al 
monarhiei. Pentru lucruri mult mai puţin grave Inchiziția 
arsese oameni pe rug, temă care părea să nu-l intereseze 
defel pe căpitan. 


Plictisit să tot câştige boabe de mazăre şi scoicuţe 
bătând marinarii la cărţi, lui Diego i-a venit ideea să-i sperie 
cu istorii înspăimântătoare inspirate din cărţile căpitanului 
şi din hărţile fantastice, îmbogăţite cu fantezia lui 
nemărginită, poveşti în care mişunau caracatiţe uriaşe în 
stare să distrugă cu tentaculele lor o navă precum Madre 
de Dios, salamandre carnivore mari cât balenele şi sirene 
ce de departe păreau femei senzuale, dar de fapt erau nişte 
monştri cu limbă de şarpe. Nu trebuia în nici un chip să te 
apropii de ele, i-a avertizat, pentru că-şi întindeau braţele 
catifelate către cel imprudent, îl sărutau şi-atunci limba lor 
aducătoare de moarte pătrundea în nefericita victimă şi-o 
devorau pe dinăuntru, de rămânea doar scheletul acoperit 
de piele. 


103 


— Aţi văzut luminiţele acelea care ard pe mare şi se 
numesc focuri vii? Ştiţi, desigur, că anunţă prezenţa 
morţilor-vii. E vorba de marinari creştini care au naufragiat 
în urma atacurilor piraţilor turci. N-au apucat să primească 
iertarea păcatelor şi sufletele lor nu-şi găsesc drumul spre 
purgatoriu. Sunt prinşi în navele distruse de pe fundul mării 
şi nu ştiu că au murit. În nopţi precum aceasta, sufletele 
rătăcite ies la suprafaţă. Dacă un vapor are ghinionul să se 
găsească chiar acolo, morţii-vii se caţără la bord şi fură tot 
ce le pică în mână, ancora, cârma, instrumentele 
căpitanului, frânghiile, chiar şi catargele. Şi asta încă n-ar fi 
nimic, prieteni, dar au nevoie şi de marinari. Dacă-i prind, îi 
târăsc în fundul mării ca să-i ajute să-şi salveze 
ambarcaţiunea şi să navigheze spre țărmurile creştine. 
Sper să nu păţim aşa ceva în călătoria noastră, dar trebuie 
să fim vigilenţi. Dacă vedeţi vreo siluetă neagră care se 
furişează, fiţi convinşi că e un mort-viu. O să-l recunoaşteţi 
după mantia cu care-şi ascunde scheletul. 

Satisfăcut, a constatat că elocvenţa sa producea groază 
tuturor. Îşi depăna poveştile seara, după cină, la ora când 
oamenii îşi savurau romul şi mestecau tutun; pe întuneric îi 
era mult mai uşor să-i facă să se cutremure de groază. 
După ce-a pregătit terenul timp de câteva zile cu relatările 
lui fioroase, a fost gata să le dea lovitura de graţie. 
Îmbrăcat în negru de sus până jos, cu mănuşi şi mantia cu 
nasturi de Toledo, îşi făcea scurte apariţii în colţurile cele 
mai întunecate. Astfel înveşmântat devenea aproape 
invizibil, doar faţa i se vedea, însă Bernardo a avut ideea să 
i-o acopere cu o cârpă tot neagră, în care a făcut două 
găuri pentru ochi. Mai mulţi marinari au văzut cel puţin un 
mort-viu. Imediat s-a zvonit că vaporul era sub o putere 
vrăjitorească, iar vinovatul nu putea fi decât fiica 
judecătorului, precis că era îndrăcită, din moment ce nu 
folosea oala de noapte. Zvonul a ajuns la fata bătrână şi 
nervoasă, producându-i o migrenă atât de puternică, încât 
căpitanul s-a văzut silit s-o potolească cu o doză generoasă 
de laudanum. După care Santiago de León a adunat 


104 


marinarii pe punte şi i-a ameninţat că le suprimă raţia de 
băutură şi tutun dacă nu încetează cu prostiile. Le-a 
explicat că focurile vii erau un fenomen natural provocat de 
gazele emanate de algele în descompunere, iar fantomele 
pe care le vedeau erau produsul autosugestiei. Nu l-a 
crezut nimeni, dar căpitanul a reuşit să restabilească 
ordinea. Pe urmă l-a luat pe Diego în cabină şi, între patru 
ochi, l-a avertizat că dacă mai bântuie vreun mort-viu pe 
Madre de Dios n-o să ezite să-i dea o bătaie zdravănă. 

— Pe vasul meu am drept de viaţă şi de moarte, prin 
urmare şi de o bătaie de ţinut minte. Ne-am înţeles, tinere 
De la Vega? a şuierat printre dinţi, accentuând fiecare 
cuvânt. 

Era limpede ca lumina zilei, însă Diego n-a zis nimic, 
pentru că atenţia sa se îndreptase spre un medalion de aur 
şi argint, gravat cu simboluri ciudate, pe care căpitanul îl 
purta atârnat de gât. Atunci căpitanul şi-a încheiat repede 
nasturii, ascunzând medalionul, iar Diego n-a mai îndrăznit 
să-l întrebe ce semnificaţie avea bijuteria. Pe urmă, 
Santiago de León s-a îmblânzit: 

— Dacă avem noroc de vânt bun şi nu ne întâlnim cu 
piraţii, mai avem cam şase săptămâni. Timp berechet ca să 
te plictiseşti. Iti sugerez ca în loc să-mi înspăimânţi oamenii 
în jocuri copilăreşti să studiezi. Viaţa e scurtă şi niciodată 
mi e destul timp ca să înveţi. 

Diego şi-a făcut socoteala că citise cam tot ce se găsea 
pe vapor, că ştia să folosească sextantul, nodurile maritime 
şi velele, dar s-a arătat de acord, căci de-acum îi venise 
altă idee. 

S-a dus în cala înăbuşitoare, unde bucătarul pregătea 
desertul duminical, o budincă făcută din melasă şi nuci, pe 
care echipajul îl aştepta nerăbdător toată săptămâna. Era 
un genovez care se îmbarcase în marina comercială ca să 
scape de închisoarea în care l-ar fi aruncat justiţia pentru 
că-şi ucisese nevasta cu toporul. Avea un nume neobişnuit 
pentru un marinar: Galileo Tempesta. Înainte de a ajunge 
bucătar pe Madre de Dios fusese scamator şi-şi câştiga 


105 


pâinea prin târguri şi iarmarocuri. Avea un chip expresiv, 
ochi dominatori şi degete ca nişte tentacule. Ştia să facă să 
dispară o monedă cu atâta talent, că era imposibil să-ţi dai 
seama cum făcea, chiar stând lângă el. Profita de clipele de 
pauză ca să exerseze, iar când nu se ocupa cu monede, 
cărţi de joc sau pumnale, cosea compartimente secrete în 
pălării, cizme, căptuşeli şi mâneci, unde ascundea şaluri 
colorate şi iepuri vii. 

— Domnule Tempesta, m-a trimis căpitanul ca să mă 
înveţi tot ce ştii. 

— Păi nu ştiu prea multe despre bucătărie, băiete. 

— Mă refeream la scamatorii... 

— Dar asta se învaţă făcând, nu vorbind. 

Aşa că în restul călătoriei l-a învăţat toate trucurile, din 
acelaşi motiv pentru care căpitanul îi arăta hărţile şi îi 
povestea călătoriile făcute; niciodată oamenii aceştia nu 
avuseseră parte de atâta atenţie ca aceea pe care le-o 
arăta Diego. La capătul drumului, după patruzeci şi una de 
zile, Diego era în stare, printre alte scamatorii, să înghită un 
dublon de aur şi să-l scoată intact dintr-una din urechile lui 
clăpăuge. 

Madre de Dios a părăsit oraşul Portobelo şi, profitând de 
curentul golfului, a luat-o spre nord de-a lungul coastei. In 
dreptul Bermudelor a început să traverseze Atlanticul, după 
câteva săptămâni s-a oprit în insulele Azore să facă 
aprovizionarea cu apă şi alimente proaspete. Arhipelagul, 
format din nouă insule vulcanice, posesiune portugheză, 
era popasul obligatoriu al  balenierelor de toate 
naţionalităţile. Au aruncat ancora în insula Flores, nume 
foarte potrivit, căci e plină de hortensii şi trandafiri, chiar 
într-o zi de sărbătoare naţională. Echipajul s-a îmbuibat cu 
vin şi cu săţioasa supă locală, apoi s-a distrat o vreme 
întrecându-se în luptă cu vânătorii de balene americani şi 
norvegieni, iar sfârşitul de săptămână a fost încununat de 
alergarea de tauri, unde lumea ieşise în masă. Populaţia 
masculină a insulei, plus marinarii în trecere au luat-o la 
goană în faţa taurilor pe străzile abrupte ale localităţii, 


106 


urlând înjurăturile pe care căpitanul Santiago de León le 
interzicea la bord. Frumoasele femei ale locului, gătite cu 
flori în păr şi decoltate, strigau vorbe de încurajare la o 
distanţă prudentă, în timp ce preotul şi două călugăriţe 
pregăteau bandaje şi rugăciuni pentru răniți şi muribunzi. 
Diego ştia că orice taur aleargă mai iute decât omul, dar 
poate fi păcălit pentru că se năpusteşte orbit de furie. 

Văzuse atâţia în scurta lui viaţă că nu se temea prea 
tare. De aceea l-a salvat la mustață pe Galileo Tempesta, 
exact când două coarne erau gata să i se înfigă în spate; a 
lovit taurul cu un băț ca să-l oblige să-şi schimbe direcţia, 
timp în care scamatorul se arunca într-o tufă de hortensii în 
râsetele şi aplauzele asistenţei. După care a fost rândul lui 
Diego s-o ia la sănătoasa, cu taurul pe urme. Au fost destui 
răniţi, dar de data asta nimeni n-a murit luat în coarne. Era 
prima dată când se întâmpla aşa, iar locuitorii nu ştiau dacă 
era un semn bun sau rău. Rămânea de văzut. Oricum, 
Diego ajunsese un erou. Recunoscător, Galileo Tempesta i- 
a dăruit un pumnal marocan prevăzut cu un resort graţie 
căruia puteai ascunde lama în mânecă. 

Nava şi-a continuat drumul alte săptămâni, a ajuns în 
Spania trecând prin dreptul oraşului Câdiz şi s-a îndreptat 
spre strâmtoarea Gibraltar, poartă de acces spre 
Mediterana, controlată de englezi, aliaţii Spaniei şi 
duşmanii lui Napoleon. 

A continuat să navigheze de-a lungul coastei, fără 
evenimente, fără să se oprească în nici un port şi a ajuns în 
sfârşit la Barcelona unde călătoria lui Diego şi a lui 
Bernardo se termina. Vechiul port catalan li s-a aşternut în 
faţa ochilor precum o pădure de catarge şi velaturi. Erau 
acolo ambarcaţiuni din toate ţările, de toate formele şi 
dimensiunile. Dacă pe băieţii noştri îi impresionase atât de 
mult mica aşezare Panama, imaginaţi-vă cum li s-a părut 
Barcelona. Oraşul se desena superb şi impunător pe 
fundalul unui cer plumburiu, cu toate zidurile, clopotniţele 
şi turnurile lui. Văzut de pe apă părea splendid, dar s-a 
întunecat şi n-au putut debarca decât a doua zi, când 


107 


Santiago de León a lăsat la apă bărcile pentru transportul 
pasagerilor şi al bagajelor. Sute de astfel de ambarcaţiuni 
circulau printre vapoare pe o mare unsuroasă, mii de 
pescăruşi umpleau văzduhul cu ţipetele lor. 

Diego şi Bernardo şi-au luat rămas-bun de la căpitan, de 
la Galileo Tempesta şi de la ceilalţi oameni din echipaj, care 
se împingeau să-şi ocupe cât mai repede locul în bărci, 
grăbiţi să-şi cheltuiască banii pe băutură şi femei, în timp 
ce judecătorul îşi sprijinea fiica leşinată de duhoarea din 
aer. i 

Aveau şi de ce. li aştepta un port frumos şi îmbelşugat, 
însă insalubru, plin de gunoaiele mişunând de şobolani cât 
câinii, care se încurcau printre picioarele mulţimii zorite. 
Prin rigole se scurgea o apă murdară, în care se bălăceau 
copii desculți, de la ferestrele de la etaj se goleau direct în 
stradă oalele de noapte, cu anunţul preventiv „vine apa!”. 
Trecătorii se adăposteau iute, ca să nu se pomenească 
scăldaţi în urină. Cu cei o sută cincizeci de mii de locuitori, 
Barcelona era unul din oraşele cel mai dens populate din 
lume. Incinsă de ziduri groase, vegheată de sinistrul fort La 
Ciudadela şi înghesuită între mare şi munţi, nu avea cum să 
se întindă decât în sus. Caselor li se adăugau mansarde, 
încăperile se împărțeau în odăiţe minuscule, fără aer şi fără 
apă curată, în care se înghesuiau chiriaşii. Pe chei umblau 
de colo-colo, în straie de toate felurile şi certându-se în 
limbi de neînțeles marinari cu bonete frigiene şi papagali pe 
umăr, docheri reumatici de atâta cărat, negustori ambulanți 
de pastramă şi pesmeţi, cerşetori buboşi pe care mişunau 
păduchii, criminali cu pumnalul la vedere şi ochi demenţi. 
Nu lipseau prostituatele de două parale; cele de nivel înalt 
se plimbau în trăsuri şi se întreceau în frumuseţe cu 
doamnele distinse. Soldaţii francezi mergeau în grupuri şi 
împungeau trecătorii cu patul muschetelor doar ca să 
provoace. In spatele lor, femeile făceau gesturi de blestem 
şi scuipau pe jos. Totuşi, nimic nu reuşea să diminueze 
eleganța incomparabilă a oraşului scăldat în lumina argintie 
a mării. Punând piciorul în port, Diego şi Bernardo aproape 


108 


că au căzut în nas, la fel cum păţiseră în insula Flores, căci 
îşi pierduseră obişnuinţa de a păşi pe uscat. 

S-au ţinut unul de altul până le-a trecut tremuratul 
genunchilor şi şi-au mai revenit. 

— Şi-acum ce facem, Bernardo? De acord cu tine, căutăm 
o trăsură şi încercăm să ajungem acasă la don Tomâs de 
Romeu. Zici că mai întâi să recuperăm ce ne-a mai rămas 
din bagaje? Sigur, ai dreptate... 

Aşa şi-au făcut drum cum au putut, Diego vorbind singur 
şi Bernardo cu un pas în urmă, atent ca distratului său frate 
să nu i se şterpelească punga. Au trecut de piaţă, unde 
nişte zdrahoance vindeau produsele mării într-o baltă de 
măruntaie şi capete de peşte care putrezeau pe jos într-un 
nor de muşte. Exact atunci au fost opriţi de un bărbat înalt, 
cu profil de pasăre de pradă, înveşmântat în albastru şi 
care, date fiind galoanele aurite ale tunicii şi tricornul pus 
peste o perucă albă, era pesemne amiral, a socotit Diego. 
L-a salutat deci cu o plecăciune adâncă, măturând 
caldarâmul cu pălăria lui californiană. 

— Domnul Diego de la Vega? a întrebat necunoscutul, 
vizibil stânjenit. 

— La ordinele dumneavoastră, cavalere, a răspuns 
Diego. 

— Nu sunt cavaler, sunt Jordi, vizitiul lui don Tomás de 
Romeu. Am venit să vă iau. Mă întorc mai târziu după 
bagaje, a grăit omul pe un ton cam îmbufnat, crezând că 
puştiul ăsta din Indii îşi bătea joc de el. 

Diego s-a înroşit până în vârful urechilor şi şi-a pus 
pălăria pe cap, în timp ce Bernardo se topea de râs. Jordi i-a 
condus la o trăsură cam dărăpănată trasă de doi cai, unde 
erau aşteptaţi de majordomul familiei. Au străbătut străzi 
întortocheate şi pietruite, au lăsat portul în urmă şi curând 
au ajuns într-un cartier de conace senioriale. Apoi au 
pătruns în curtea locuinţei lui Tomás de Romeu, un căsoi cu 
trei etaje, ridicat între două biserici. Majordomul a făcut 
observaţia că de-acum nu mai erau deranjaţi de clopotele 
care băteau când ţi-era lumea mai dragă, pentru că 


109 


francezii le scoseseră limbile în chip de represalii împotriva 
preoţilor care comunicau astfel cu gherila. Intimidaţi de 
dimensiunile casei, Diego şi Bernardo nici n-au observat cât 
era de dărăpănată. Jordi l-a dus pe Bernardo în aripa 
servitorilor, majordomul l-a condus pe Diego pe scara 
exterioară la primul nivel, numit şi cel nobil. Au străbătut 
saloane întunecate şi coridoare reci, unde atârnau tapiserii 
zdrenţuite şi arme de pe vremea cruciadelor. In fine, au 
ajuns într-o bibliotecă prăfuită, luminată slab de câteva 
lumânări şi de focul cam anemic din cămin. Acolo aştepta 
Tomás de Romeu, care l-a primit pe Diego cu o îmbrăţişare 
paternă, de parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna. 

— Sunt onorat că bunul meu prieten Alejandro mi l-a 
încredinţat pe fiul său. Din această clipă faci parte din 
familia mea, don Diego. Fiicele mele şi cu mine vom avea 
grijă să te simţi bine şi mulţumit. 

Era un tip sangvin şi burtos, la vreo cincizeci de ani, cu 
glas tunător, favoriţi şi sprâncene stufoase. Un zâmbet 
involuntar îi îndulcea aspectul oarecum trufaş. Fuma o 
havană şi ţinea în mână un pahar cu vin de Xeres. l-a pus 
câteva întrebări de politeţe despre călătorie şi familia 
rămasă în California, apoi a tras de cordonul de mătase ca 
să-şi cheme majordomul, căruia i-a poruncit în catalană să 
conducă oaspetele în camerele sale. 

— Cinăm la ora zece. Nu-i nevoie să te îmbraci după 
etichetă, vom fi în familie. 

Seara, în sufragerie, o încăpere uriaşă cu mobilier vetust 
care slujise mai multor generaţii, Diego le-a cunoscut pe 
fetele lui Tomâs de Romeu. l-a fost de-ajuns o privire 
pentru a hotărât că Juliana, fiica cea mare, era cea mai 
frumoasă femeie de pe lume. Exagera pesemne; în orice 
caz, fata era printre frumuseţile Barcelonei, aşa cum fusese 
la vremea ei celebra madame de Recamier la Paris, după 
cum se zicea. Ţinuta elegantă, trăsăturile clasice, contrastul 
între părul negru, pielea ca laptele şi ochii verzi ca de jad 
erau ceva de neuitat. 


110 


Avea atâţia pretendenți, că familia şi curioşii le 
pierduseră socoteala. Gurile rele susțineau că toţi fuseseră 
refuzaţi pentru că ambițiosul ei tată spera să urce pe scara 
socială măritând-o cu un prinţ. Greşeau, Tomâs de Romeu 
era incapabil de asemenea calcule. In afară de calităţile 
fizice admirabile, Juliana era cultă, virtuoasă şi 
sentimentală, cânta la harpă cu degete de zână şi făcea 
opere de caritate pentru săraci. Când a intrat în sufragerie 
în rochia uşoară şi albă de muselină în stil Empire, cu o 
panglică de catifea albastră sub sâni, lăsând vederii gâtul 
lung şi braţele de alabastru, încălţată cu papuci de atlaz şi 
o diademă de perle în buclele negre ca noaptea, Diego a 
simţit că i se moaie picioarele şi-şi pierde minţile. S-a 
înclinat să-i sărute mâna şi, zăpăcit, i-a udat-o cu salivă. 

îngrozit, a bâiguit o scuză, în timp ce Juliana surâdea 
îngereşte şi-şi ştergea mâna pe ascuns de rochia de nimfă. 

În schimb, Isabel nu era deloc spectaculoasă, parcă nici 
n-ar fi fost de acelaşi sânge cu strălucitoarea ei soră. Avea 
unsprezece ani, era încă destul de urâţică, parcă nici nu-i 
crescuseră dinţii şi i se vedeau oasele. Mai era şi saşie de 
un ochi, ceea ce-i dădea o expresie distrată şi de o dulceaţă 
înşelătoare, căci avea o fire mai curând sărată. Părul 
castaniu era o claie rebelă, abia disciplinată de vreo şase 
panglici; rochia galbenă îi rămăsese mică, iar aspectul de 
orfană era încununat de nişte botine. Cum avea să-i spună 
Diego lui Bernardo mai târziu, săraca Isabel era ca un 
schelet cu patru coate şi destul păr cât să ajungă pentru 
două capete. Abia de s-a uitat la ea toată seara, vrăjit de 
Juliana, însă Isabel l-a cercetat pe faţă, făcând un inventar 
riguros al hainelor sale demodate, al accentului bizar, al 
purtărilor sale la fel de învechite precum straiele şi, 
desigur, al urechilor clăpăuge. A ajuns la concluzia că 
băiatul ăsta din Indii trebuia să fie nebun dacă-şi imagina c- 
o poate impresiona pe soră-sa, după cum rezulta limpede 
din purtarea sa comică. A suspinat, zicându-şi că Diego era 
un proiect pe termen lung, trebuia să se schimbe aproape 
în întregime, dar din fericire avea o materie primă bună; 


111 


era simpatic, avea un corp bine proporţionat şi ochi de 
culoarea ambrei. 

Cina a constat din supă de ciuperci, un fel suculent de 
mar i muntanya, în care peştele rivaliza cu carnea, salate, 
brânzeturi, iar ca desert cremă catalană, totul stropit cu un 
vin negru din podgoriile familiei. Diego a dedus că printr-o 
astfel de dietă Tomás de Romeu n-avea să trăiască până la 
adânci bătrâneţi, iar fetele aveau să se îngraşe precum 
tatăl lor. Erau ani în care poporul Spaniei făcea foamea, dar 
mesele bogaţilor erau bine aprovizionate. După masă au 
trecut într-unul din saloanele inospitaliere, unde Juliana i-a 
delectat până a trecut de miezul nopţii cu harpa, 
acompaniată cât de cât de gemetele pe care Isabel le 
scotea dintr-un clavecin dezacordat. 

La ceasul acela, devreme pentru Barcelona şi târziu 
pentru Diego, a intrat Nuria, guvernanta fetelor, sugerându- 
le că era timpul să se retragă. Era o femeie la vreo 
patruzeci de ani, cu spinarea dreaptă şi trăsături nobile, 
urâţită însă de duritatea gesturilor şi îmbrăcămintea extrem 
de severă. Purta o rochie neagră cu guler scrobit şi o 
mantilă de aceeaşi culoare, legată sub bărbie cu un şnur de 
satin. Foşnetul fustelor, clinchetul cheilor şi scârţâitul 
botinelor o anunțau cu anticipație. L-a salutat pe Diego cu o 
reverență abia vizibilă, după ce l-a examinat din cap până-n 
picioare cu o expresie reprobatoare. 

— Ce trebuie să fac cu cel numit Bernardo, indianul din 
America? l-a întrebat pe stăpânul casei. 

— Dacă se poate, domnule, aş dori ca Bernardo să 
împartă odaia cu mine. De fapt, suntem fraţi, a intervenit 
Diego. 

— Desigur, tinere. Nuria, dă dispoziţiile necesare, a 
poruncit De Romeu, destul de mirat. 

După plecarea Julianei, Diego a simţit brusc toată 
oboseala acelei zile şi greutatea cinei în stomac, dar a 
trebuit să mai stea un ceas ascultând ideile politice ale 
amfitrionului său. 


112 


— Joseph Bonaparte e un om luminat şi sincer; trebuie 
să-ţi spun că a învăţat să vorbească spaniola şi asistă la 
coride. 

— Dar a uzurpat tronul regelui legitim al Spaniei - a sărit 
Diego. 

— Regele Carol al IV-lea s-a dovedit un descendent 
nedemn de strămoşii săi. Regina e frivolă, iar moştenitorul, 
Ferdinand, un idiot în care n-au încredere nici măcar părinţii 
lui. Ei nu merită să domnească. Pe de altă parte, francezii 
au adus idei moderne. Dacă i-ar permite lui Joseph I să 
domnească, în loc să-i fi declarat război, ţara asta ar ieşi 
din înapoiere. Armata franceză e imbatabilă, în schimb a 
noastră e pe butuci, nu există cai, arme, cizme, soldaţii se 
ţin cu pâine şi apă... 

— Cu toate astea, poporul spaniol a rezistat ocupaţiei 
timp de doi ani, l-a întrerupt Diego. 

— Bande de civili înarmaţi duc o gherilă nebunească. 
Sunt incitaţi de fanatici şi de clerul ignorant. Gloata luptă 
orbeşte, n-are idei, doar ranchiună. 

— Mi s-a povestit de cruzimea francezilor... 

— Se comit atrocități în ambele tabere, tinere De la 
Vega. 

Spaniolii omoară nu doar francezi, dar şi pe civilii 
conaţionali care refuză să-i ajute. Catalanii sunt cei mai răi, 
nici nu-ţi închipui de ce cruzime sunt în stare. Maestrul 
Francisco de Goya a pictat aceste orori. Aţi auzit de el în 
America? 

— Nu cred, domnule. 

— Trebuie să-i vezi tablourile, don Diego, ca să înţelegi 
că în războiul ăsta nu există buni, ci numai răi, a suspinat 
De Romeu, continuând pe acelaşi subiect până ce lui Diego 
i s-au închis ochii de somn. 

In lunile care au urmat Diego de la Vega şi-a făcut o idee 
despre situaţia din Spania, care devenise schimbătoare şi 
complexă şi şi-a dat scama cât de în urmă erau ei cu 
veştile. Tatăl lui reducea politica la alb şi negru, pentru că 
aşa era în California, dar în Europa cea confuză predominau 


113 


tonurile de gri. În prima scrisoare trimisă acasă i-a povestit 
călătoria şi impresiile despre Barcelona şi catalani, pe care 
i-a descris ca pe nişte oameni setoşi de libertate, cu 
temperament exploziv, susceptibili în ce priveşte onoarea şi 
muncitori precum vitele de povară. Spuneau despre ei înşişi 
că ar fi zgârciţi, de fapt erau generoşi. A mai adăugat că 
nimic nu-i enervează mai mult decât impozitele, cu atât 
mai mult cu cât trebuiau plătite francezilor. l-a descris şi 
familia De Romeu, omiţând amorul lui nesăbuit pentru 
Juliana, care ar fi putut fi interpretat ca un abuz al 
ospitalităţii cu care fusese primit. In cea de-a doua 
scrisoare a încercat să-i explice evenimentele politice, deşi 
bănuia că peste câteva luni, când avea să ajungă misiva, 
totul va fi fost schimbat. 


Domnia ta tată, 


Eu sunt bine şi învăţ mult, mai ales filozofie şi latină la 
Colegiul de Umamoare. Te vei bucura să afli că maestrul 
Manuel Escalante m-a primit în Academia sa şi mă 
onorează cu prietenia lui, o onoare nemeritată, fireşte. 
Permite-mi să-ţi spun câte ceva despre situația de aici. 
Bunul prieten al domniei tale, don Tomăs de Romeu, este 
un franțuzit. Mai sunt şi alţi liberali ca el, care împărtăşesc 
aceleaşi idei politice, dar îi detestă pe francezi. Se tem ca 
Napoleon să nu transforme Spania într-o anexă a Franţei, 
lucru pe care pare-se că don Tomăs de Romeu l-ar vedea 
cu ochi buni. 

Aşa cum domnia ta mi-a poruncit, am vizitat-o pe 
Excelenţa Sa dona Eulalia de Callis. Am aflat de la ea că 
nobilimea, la fel ca Biserica Catolică şi poporul, aşteaptă 
întoarcerea regelui Ferdinand al VII-lea, supranumit Cel 
Dorit. Poporul, care n-are încredere nici în francezi, nici în 
liberali, nici în nobili şi nici în schimbare, vrea să-i gonească 
pe invadatori şi luptă cu tot ce-i pică în mână: topoare, 
bâte, cuțite, sulițe şi sape. 


114 


Despre asemenea subiecte interesante se vorbea întruna 
la Colegiul de Umamoare şi în casa lui Tomás de Romeu, 
dar pe Diego nu-l preocupau din cale-afară. El avea alte 
treburi, mai ales s-o contemple pe Juliana. În căsoiul enorm, 
imposibil de luminat şi de încălzit, familia folosea doar 
câteva saloane de la nivelul principal şi o aripă de la etajul 
superior. 

Bernardo l-a surprins nu o dată pe Diego atârnat ca o 
muscă de balcon ca s-o spioneze pe Juliana în timp ce 
cosea cu Nuria sau îşi făcea lecţiile. Fetele părăsiseră 
mănăstirea în care erau educate fetele de familie bună din 
cauza antipatiei pe care tatăl lor o nutrea faţă de popi. 
Tomâs de Romeu obişnuia să spună că dincolo de grilajul 
mănăstirilor bietele fete erau la cheremul călugăriţelor, 
care le împuiau capul cu tot felul de diavoli şi al clericilor 
perverşi, care le pipăiau sub pretextul împărtăşaniei. Le 
adusese un tutore, un tip pipernicit cu faţa mâncată de 
vărsat, care leşina când o vedea pe Juliana şi pe care Nuria, 
ca un uliu, nu-l slăbea din ochi. 

Isabel asista şi ea la ore, deşi învățătorul n-avea ochi 
pentru ea şi nici nu ştia cum o cheamă. 

Pentru Juliana, Diego era un fel de frate mai mic şi mai 
aiurit. II chema pe numele mic şi-l tutuia, urmând exemplul 
soră-sii, care se purtase cu el de la bun început prieteneşte 
şi apropiat. Mult mai târziu, când viaţa tuturor a trecut prin 
tot felul de complicaţii, l-a tutuit şi Nuria, care ajunsese să 
ţină la el ca la un nepot, dar deocamdată îi spunea „don 
Diego”, căci tutuitul se practica doar între rude sau pentru 
a te adresa unui inferior. Câteva săptămâni Juliana habar n- 
a avut că-i frânsese inima lui Diego, ca şi nefericitului 
tutore. Când Isabel a informat-o, a izbucnit în hohote de 
râs; din fericire, Diego n-a aflat decât după câţiva ani. 

Nu i-a luat prea mult timp lui Diego să descopere că 
Tomâs de Romeu nu era nici atât de nobil şi nici atât de 
bogat cum i se păruse la început. Conacul şi pământurile 
fuseseră ale defunctei sale soţii, unica moştenitoare a unei 
familii de burghezi care se îmbogăţiseră din industria 


115 


mătăsii. După moartea socrului, Tomâs rămăsese în fruntea 
afacerilor, dar pentru că nu avea iniţiative comerciale a 
început să tot piardă din moştenire. Contrar reputației 
catalanilor, cheltuia voios, dar nu ştia să câştige. An după 
an, profitul scăzuse, iar în ritmul ăsta în curând s-ar fi văzut 
silit să vândă casa şi să coboare pe scara socială. Printre 
numeroşii pretendenți ai Julianei era şi Rafael Moncada, un 
nobil cu o avere considerabilă. O alianţă cu el ar fi rezolvat 
problemele lui Tomâs de Romeu, însă trebuie să spunem 
spre onoarea sa că niciodată n-a făcut presiuni asupra fiică- 
sii ca să-l accepte pe Moncada. 

Diego a socotit că domeniul patern din California avea o 
valoare de câteva ori mai mare decât proprietăţile lui 
Tomás de Romeu şi şi-a pus întrebarea dacă Juliana ar fi 
fost dispusă să meargă cu el în Lumea Nouă. l-a împărtăşit 
acest gând lui Bernardo, care i-a sugerat, în limbajul său 
personal, să se grăbească dacă nu voia ca un candidat mai 
matur, mai chipeş şi mai interesant să-i sufle domniţa. 
Obişnuit cu sarcasmele fratelui de lapte, Diego nu s-a 
demoralizat, dar a hotărât să-şi perfecţioneze cât mai 
repede educaţia. De-abia aştepta să fie un hidalgo în toată 
regula. S-a familiarizat cu catalana, o limbă ce i se părea 
deosebit de melodioasă, se ducea la Colegiu şi zilnic la 
Academia de Scrimă pentru Instruirea Nobililor şi 
Cavalerilor a maestrului Manuel Escalante. 

Părerea pe care şi-o făcuse despre celebrul maestru de 
scrimă nu se potrivea defel cu realitatea. După ce tocise 
până la ultima virgulă manualul scris de el şi-l imagina ca 
pe Apolo, o sumă de virtuţi şi frumuseţe virilă. Escalante s-a 
dovedit însă a fi un omuleţ antipatic, meticulos, dichisit, cu 
chip ascetic, buze dispreţuitoare şi mustăţi dominate, 
pentru care scrima era singura religie de luat în 
consideraţie. Elevii săi erau nobili pursânge, cu excepţia lui 
Diego, pe care-l acceptase nu atât pentru că era 
recomandat de Tomâs de Romeu, cât pentru faptul că 
trecuse cu brio examenul de admitere. 

— En garde, monsieur îi ordonase maestrul. 


116 


Diego adoptase poziţia a doua; piciorul drept la mică 
distanţă de stângul, cu vârfurile formând un unghi drept, 
genunchii uşor îndoiţi, ţinuta corectă, privirea înainte, 
braţele relaxate. 

— Schimbă garda înainte! Atac! Schimbă garda înapoi! 
Unghiile înăuntru! Garda a treia! Braţul întins! Coupe! 

In curând renunţase la comenzi. Au trecut repede la lupta 
cu figuri, ca un dans violent şi macabru. Diego se încălzise 
şi se lupta de parcă viaţa lui ar fi depins de asta, cu un elan 
care se apropia de furie. Escalante simţea pentru prima 
dată după mulţi ani că şiroia de sudoare. Era mulţumit şi pe 
buzele subţiri începea să-i apară un surâs. Nu obişnuia să 
împartă laude, dar acest băiat îl impresionase cu iuţeala, 
precizia şi forţa sa. 

— Şi unde ziceai că ai învăţat scrima, cavalere? l-a 
întrebat după ce şi-au încrucişat floretele. 

— Cu tatăl meu, în California. 

— California? 

— La nord de Mexic... 

— Nu trebuie să-mi explici, am văzut şi eu o hartă, i-a 
tăiat-o scurt Manuel Escalante. 

— Scuze, maestre. V-am studiat cartea şi am practicat 
ani în şir... 

— Văd, văd. Se pare că eşti un elev talentat. Mai trebuie 
să-ţi controlezi nerăbdarea şi să dobândeşti eleganţă. Ai un 
stil de corsar, dar asta are leac. Prima lecţie: calm. 
Niciodată să nu lupţi cu furie. Fermitatea şi stabilitatea 
oţelului depind de liniştea spiritului. Nu uita. Am să te 
primesc de lunea până sâmbăta dimineaţa la opt fix; dacă 
lipseşti o singură dată, nu mai e nevoie să revii. Bună 
seara, cavalere. 

Asta a fost tot. Diego a făcut eforturi să nu ţipe de 
bucurie, dar odată ajuns pe stradă a început să ţopăie în 
jurul lui Bernardo, care-l aşteptase afară cu caii. 

— Vom ajunge cei mai buni spadasini de pe lume, 
Bernardo. Da, da, ai auzit bine, ai să înveţi la fel ca şi mine. 
De acord, maestrul n-o să te primească, e un chiţibuşar. 


117 


Dac-ar şti că am un sfert de sânge indian, m-ar scoate în 
pumni din academia lui. Dar nu-ți face griji, am să te învăţ 
tot ce ştiu. Zice maestrul că-mi lipseşte stilul. Ce-o mai fi şi 
asta? 

Manuel Escalante şi-a ţinut promisiunea de a-l cizela pe 
Diego, iar acesta l-a învăţat la rândul său pe Bernardo. 
Exersau zilnic într-unui din marile saloane pustii din casa lui 
Tomás de Romeu, asistați aproape mereu de Isabel. Fata 
asta, susţinea Nuria, avea o curiozitate drăcească pentru 
treburi de bărbaţi, dar îi ierta năzdrăvăniile pentru că o 
crescuse de când îşi pierduse mama la naştere. Isabel i-a 
convins pe băieţi s-o înveţe să mânuiască floreta şi să 
încalece bărbăteşte pe cal, aşa cum făceau femeile în 
California. Cu manualul lui Escalante în mână, exersa 
singură în faţa oglinzii, sub privirile răbdătoare ale soră-sii 
şi ale Nuriei, care în timpul ăsta brodau goblenuri în 
cruciuliţe. Diego s-a resemnat cu compania fetiţei din pur 
interes; Isabel îi sugerase că avea să pună o vorbă bună 
pentru el pe lângă Juliana, lucru pe care nu l-a făcut 
niciodată. Dar Bernardo era încântat de prezenţa ei. 

Bernardo ocupa un loc neprecizat în ierarhia casei, unde 
locuiau în jur de optzeci de suflete, servitori, angajaţi, 
secretari şi apropiaţi, cum li se spunea rudelor sărace pe 
care Tomâs de Romeu le adăpostea sub acoperişul său. 
Dormea într-una din odăile lui Diego, dar n-avea acces în 
saloanele familiei, unde intra doar dacă era chemat şi 
mânca în bucătărie. Nu avea un rol clar şi avea timp din 
belşug să umble prin Barcelona. A ajuns astfel să cunoască 
temeinic diversele chipuri ale oraşului, de la conacele 
senioriale ale nobililor catalani până la locuinţele mizere 
pline de şobolani şi păduchi ale sărăcimii, unde izbucneau 
mai tot timpul bătăi şi epidemii; de la cartierul vechi al 
catedralei, clădit peste ruinele romane, cu labirintul de 
străduţe întortocheate pe unde cu greu putea trece un 
măgar, până la pieţele populare, prăvăliile meşteşugarilor, 
dughenele vânzătorilor de mărunţişuri şi cheiurile ticsite de 
o mulţime multicoloră. Duminica, după slujbă, rătăcea în 


118 


jurul bisericilor şi se uita la grupurile care dansau delicatul 
dans catalan sardana, care i se părea o expresie 
desăvârşită a solidarităţii, ordinii şi lipsei de ostentaţie a 
barcelonezilor. Ca şi Diego, a învăţat catalana ca să 
înţeleagă ce se petrece. Limbile folosite erau spaniola şi 
franceza pentru guvern şi societatea înaltă, latina pentru 
treburi academice şi religioase, catalana pentru restul 
populaţiei. Şi-a câştigat respectul celor din casă graţie 
tăcerii şi atitudinii sale demne. Servitorii, care-l numeau cu 
simpatie indianul, n-au stat să vadă dacă era sau nu surd, l- 
au considerat ca atare, drept care vorbeau liber de faţă cu 
el fără probleme, astfel că a aflat multe lucruri. Pentru 
Tomâs de Romeu nici nu exista, pentru el servitorii erau 
invizibili. Pe Nuria o intriga faptul că era indian, era primul 
pe care-l vedea în viaţa ei. 

Crezând că nu aude, la început i se adresa cu schime 
simieşti şi gesturi teatrale, abia mai târziu a început să-i 
vorbească. 

lar după ce-a aflat că era şi botezat, i-a fost chiar 
simpatic. 

Niciodată nu avusese un ascultător mai atent. Convinsă 
că Bernardo nu i-ar fi trădat confidenţele, s-a apucat să-i 
povestească visele, adevărate epopei fantastice, apoi l-a 
invitat să asculte lecturile cu glas tare ale Julianei la ora 
când se servea ciocolata. In ce-o priveşte, Juliana îl trata cu 
aceeaşi dulceaţă cu care se purta cu toată lumea. 
Inţelesese că nu era slujitorul lui Diego, ci fratele lui de 
lapte, dar nu s-a străduit să comunice cu el, presupunând 
că nu prea aveau ce să-şi spună. In schimb, pentru Isabel, 
Bernardo a devenit cel mai bun prieten şi aliat. Fata a 
învăţat limbajul indian al semnelor, a ajuns să-i descifreze 
sunetele flautului, însă n-a reuşit să înţeleagă dialogul 
telepatic pe care-l purta cu Diego. 

Oricum, neavând nevoie de cuvinte, se înțelegeau 
perfect. Au ajuns să se îndrăgească atât de mult, că mai 
târziu Isabel rivaliza cu Diego pentru locul al doilea în inima 


119 


lui Bernardo. Primul era ocupat dintotdeauna de Fulgerul 
Nopţii. 

Primăvara, când aerul oraşului mirosea a mare şi a flori, 
studenţii ieşeau să delecteze lumea cu cântecele lor, iar 
îndrăgostiţii îşi făceau serenadele, vegheaţi de la distanţă 
de soldaţii francezi, căci până şi această distracţie 
nevinovată ar fi putut ascunde intenţii periculoase ale 
gherilei. Diego exersa la mandolină, însă ar fi fost de-a 
dreptul caraghios să se instaleze sub fereastra Julianei ca 
să-i cânte o serenadă, doar trăiau în aceeaşi casă. A vrut s- 
o acompanieze la concertele ei de harfă, dar cânta la fel de 
prost la mandolină ca şi Isabel la clavecin, aşa că se lăsa cu 
dureri de cap. S-a mulţumit s-o distreze cu scamatoriile 
învăţate de la Galileo Tempesta, completate şi 
perfecţionate în luni de practică. În ziua în care a înghiţit 
pumnalul marocan dăruit de Galileo Tempesta, Julianei i s-a 
făcut rău şi era gata să leşine, dar Isabel a cercetat arma, 
căutând butonul care ascundea tăişul în teacă. Nuria l-a 
avertizat că dacă mai repetă asemenea trucuri de 
necromant o să-i vâre cu mâna ei pumnalul pe gât. 

Încă din primele săptămâni îi declarase un război surd lui 
Diego, pricepând cumva că era metis. | se părea ceva 
nemaiauzit că stăpânul îl primise în intimitatea familiei pe 
tânărul de sânge impur care, culmea, avusese şi 
neobrăzarea să se înamoreze de Juliana. Cu toate astea, 
imediat ce Diego şi-a propus să cucerească inima aspră a 
guvernantei, a reuşit; cu mici atenţii, o bucată de marţipan, 
o stampă cu figura unui sfânt, un trandafir care apărea pe 
neaşteptate în mâna lui. Şi chiar dacă femeia nu renunţase 
la mutre şi sarcasme, îi era imposibil să nu râdă pe ascuns 
la bufoneriile lui. 

Într-o seară, Diego a avut neşansa să-l audă pe Rafael 
Moncada cântând o serenadă pe stradă, acompaniat de un 
grup de muzicanți. Indignat, a constatat că rivalul avea un 
glas mângâios de tenor, iar în plus cânta în italiană. A 
încercat să-l ridiculizeze în faţa Julianei, dar n-a avut 
succes; pentru prima dată fata părea să fie emoţionată. 


120 


Moncada îi inspira sentimente confuze, un amestec de 
neîncredere instinctivă şi de curiozitate ascunsă. Când era 
de faţă, se simţea jenată şi lipsită de apărare, totuşi era 
atrasă de siguranţa pe care omul o emana. Nu-i plăcea 
expresia de dispreţ sau chiar de cruzime care i se citea 
uneori pe chip şi care nu se potrivea cu generozitatea cu 
care arunca bani cerşetorilor postați în faţa bisericii. In 
orice caz, tânărul avea douăzeci şi trei de ani şi o curta de 
luni de zile, aşa că trebuia în curând să-i dea un răspuns. 
Era bogat, dintr-o familie impecabilă şi producea o impresie 
bună tuturor, cu excepţia surorii Isabel, care-l detesta pe 
faţă şi fără nici o explicaţie. În favoarea acestui pretendent 
atârnau argumente solide, însă o oprea un sentiment 
inexplicabil, de nenorocire. Între timp, el continua asediul 
plin de delicateţe, temându-se să n-o sperie cu o insistenţă 
exagerată. Se vedeau la biserică, la concerte şi piese de 
teatru, la plimbările prin parcuri şi pe străzi. li făcea des 
cadouri şi-i trimitea misive tandre, dar fără un angajament 
ferm. 

Încă nu reuşise ca Tomâs de Romeu să-l poftească acasă 
şi nici ca mătuşa lui, Eulalia de Callis, să-l includă pe De 
Romeu printre obişnuiţii seratelor ei. Îl avertizase însă, în 
felul ei direct, că Juliana nu era o alegere bună. „Taică-său 
e un trădător, un franţuzit, familia asta n-are nici rang, nici 
avere, n-are ce oferi”, sunase verdictul lapidar. Numai că el 
pusese de mult ochii pe Juliana, o văzuse înflorind şi 
hotărâse că era singura femeie demnă de el. Cu timpul, îşi 
spunea, mătuşa Eulalia va ceda în faţa calităţilor de 
netăgăduit ale Julianei, totul era să rezolve afacerea asta cu 
diplomaţie. N-avea de gând să renunţe la fată, dar nici la 
moştenire şi nu se îndoia că avea să le dobândească pe 
ambele. 

Rafael Moncada nu avea vârsta potrivită pentru serenade 
şi era prea orgolios pentru acest gen de exhibiţii, dar a 
găsit formula de a o face cu umor. leşind în balcon, Juliana 
l-a văzut deghizat în prinţ florentin, îmbrăcat din cap până- 
n picioare în brocart şi mătase, cu caftan tivit cu blană de 


121 


nutrie, pene de struţ la pălărie şi o lăută în mână. Câţiva 
servitori îl luminau cu felinare elegante de sticlă, iar alături 
muzicienii gătiţi precum pajii de operetă scoteau sunete 
suave din instrumente. Neîndoielnic, elementul forte al 
spectacolului era vocea extraordinară a lui Moncada. 
Ascuns în spatele perdelei, Diego a înghiţit umilinţa, ştiind 
că în balconul ei Juliana compara trilurile perfecte ale lui 
Moncada cu acordurile şchioape de mandolină cu care 
încerca s-o impresioneze. Bombănea şi blestema cu 
jumătate de voce, când a intrat Bernardo şi i-a făcut semn 
să-şi ia spada şi să-l urmeze. L-a dus în aripa servitorilor, 
unde Diego nu fusese încă, deşi locuia în casa asta de 
aproape un an, iar de acolo au ieşit în stradă printr-o portiţă 
de serviciu. Lipiţi de ziduri, au ajuns în locul unde rivalul lui 
se dădea mare cu baladele lui italieneşti. Bernardo i-a 
arătat un intrând în spatele lui Moncada şi Diego a simţit că 
furia i se transformă într-o satisfacţie diabolică; nu Moncada 
era cel care cânta, ci alt bărbat ascuns în întuneric. 

Au aşteptat să se termine serenada. Grupul s-a 
împrăştiat şi a plecat în două trăsuri, un servitor i-a dat 
nişte bani adevăratului cântăreţ. După ce-au fost siguri că 
tenorul rămăsese singur, Diego şi Bernardo au năvălit peste 
el. Necunoscutul a scos un şuierat ca de şarpe şi-a vrut să 
pună mâna pe cuțitul încovoiat de la brâu, dar Diego îi 
pusese vârful spadei la gât. S-a dat înapoi cu o iuţeală 
neaşteptată, însă Bernardo i-a pus o piedică şi l-a trântit la 
pământ. O înjurătură i-a scăpat de pe buze când a simţit 
oţelul ascuţit pe grumaz. La lumina slabă a lunii şi a 
ferestrelor au putut constata că era vorba de un ţigan 
brunet şi puternic, numai muşchi, fibră şi os. 

— Ce naiba vreţi de la mine? a mârâit el cu o expresie 
feroce. 

— Numele tău, nimic mai mult. Poţi să-ţi păstrezi banii 
câştigaţi în mod necinstit, răspunse Diego. 

— De ce vrei să-mi ştii numele? 

— Numele tău! spune Diego, apăsând vârful spadei până 
au ieşit câteva picături de sânge. 


122 


— Pelayo, spuse ţiganul. 

Diego şi-a retras spada, omul s-a ridicat şi a dispărut în 
beznă, tăcut şi iute ca o felină. 

— Să nu uităm acest nume, Bernardo, cred c-o să ne mai 
întâlnim cu şmecherul ăsta. Nu pot să-i spun nimic Julianei, 
ar crede c-o fac din meschinărie sau gelozie. Va trebui să 
găsim altă modalitate ca să afle că vocea nu e a lui 
Moncada. Ai vreo idee? Dacă-ţi vine una, mă anunti. 

Unul din vizitatorii asidui ai casei De Romeu era 
însărcinatul cu afaceri al lui Napoleon la Barcelona, 
cavalerul Roland Duchamp, căruia i se spunea pur şi simplu 
Chevalier. 

Era umbra cenuşie din spatele autorităţii oficiale; mai 
influent, se spunea, decât regele Joseph | însuşi. Napoleon îi 
diminuase puterea fratelui său pentru că nu mai avea 
nevoie de el ca să perpetueze dinastia Bonaparte; avea 
acum un fiu, un plod plăpând poreclit l'Aiglon: şi împovărat 
încă de la o vârstă fragedă cu titlul de rege al Romei. 
Chevalier controla o vastă reţea de spioni care-l informau 
despre planurile inamicilor, încă înainte ca acestea să 
prindă formă. Avea rang de ambasador, dar de fapt îi 
dădeau socoteală chiar şi capii armatei. 

Viaţa sa în oraşul în care francezii erau detestaţi nu era 
plăcută, înalta societate îi întorcea spatele, cu toate că el 
măgulea familiile avute cu baluri, recepții şi reprezentații 
de teatru; încerca să se pună bine şi cu plebea, împărțind 
pâine şi permiţând luptele de tauri, până atunci interzise. 
Nimeni n-avea chef să fie văzut de partea francezilor. 
Nobilii, de exemplu Eulalia de Callis, n-aveau curajul să nu-i 
răspundă la salut, dar nici nu-i onorau invitaţiile. În schimb, 
Tomás de Romeu se mândrea cu prietenia lui pentru că 
admira tot ce venea din Franţa, de la ideile filozofice şi 
rafinamentul acestei ţări până la Napoleon însuşi, pe care-l 
compara cu Alexandru cel Mare. 

Ştia că Chevalier avea legături cu poliţia secretă, totuşi 
nu da crezare zvonurilor cum c-ar fi fost răspunzător de 


“3 pui de vultur (fr.) (N. ed.) 
123 


torturile şi execuțiile din La Ciudadela. | se părea imposibil 
ca o persoană atât de fină şi cultă să fie amestecată în 
barbariile puse pe seama militarilor. Ei vorbeau despre artă, 
literatură, despre noile descoperiri ştiinţifice şi progresele 
astronomiei, sau comentau situaţia din coloniile din 
America, din Venezuela, Chile şi altele, care-şi declaraseră 
independenţa. 

În timp ce domnii petreceau ceasuri plăcute agrementate 
de cupele cu coniac franțuzesc şi ţigările de foi cubaneze, 
Agnes Duchamp, fiica lui Chevalier, se întreținea cu Juliana 
citind romane franţuzeşti pe ascuns de Tomás de Romeu, 
care n-ar fi admis asemenea lecturi. Fetele sufereau la 
amorurile nefericite ale personajelor şi suspinau uşurate 
dacă finalul era fericit. Romantismul nu era încă la modă în 
Spania, iar până s-o cunoască pe Agnes, Juliana n-avusese 
acces decât la anumiţi autori clasici din biblioteca familiei, 
aleşi de tatăl ei după criteriul didactic. Isabel şi Nuria 
asistau şi ele la lectură. Prima râdea de se prăpădea, dar 
nu pierdea nici un cuvânt, cea de a doua plângea de sărea 
cămaşa pe ea. | se explicase că toate astea nu erau 
adevărate, ci doar invenţii ale autorului, dar tot nu credea. 
Nefericirile personajelor o îngrijorau în aşa hal, că fetele 
schimbau subiectul romanelor ca să nu-i amărască viaţa. 
Guvernanta nu ştia să citească, dar avea un respect sacru 
pentru orice tipăritură. Îşi cumpăra din salariu nişte 
foiletoane ilustrate despre viaţa martirilor, adevărate 
colecţii de cruzimi, pe care fetele i le citeau de mai multe 
ori. Nuria era convinsă că martirii erau cu toţii compatrioți 
de-ai ei care avuseseră ghinionul să fie chinuiţi de maurii 
din Granada. Era inutil să-i explici că la Roma se găsea 
Colosseumul roman, după cum îi era numele. Credea de 
asemenea că Christos murise pe cruce pentru omenire în 
general, dar mai ales pentru Spania. lar defectul de neiertat 
al lui Napoleon şi al francezilor era ateismul lor, drept care 
stropea cu apă sfinţită fotoliul pe care şezuse Chevalier 
după fiecare vizită a acestuia. Că nici stăpânul ei nu credea 
în Dumnezeu era din pricina faptului că-şi pierduse soţia, pe 


124 


mama fetelor, în mod prematur, dar era sigură că era o 
fază trecătoare; pe patul de moarte don Tomâs precis că 
avea să-şi recapete uzul raţiunii şi-avea să cheme grabnic 
un confesor, care îl va ierta de păcate; în definitiv, aşa 
făceau toţi, chiar dacă se declarau atei cât timp erau bine 
sănătoşi. 

Agnes era mărunţică, veselă şi vioaie, cu un ten diafan, 
privire maliţioasă şi gropiţe în obraji, la degete şi coate. 
Romanele o maturizaseră înainte de vreme, iar la vârsta la 
care altele nici nu ieşeau din casă, ea ducea o viaţă de 
femeie adultă. Se îmbrăca după moda cea mai îndrăzneață 
adusă de la Paris şi îşi însoțea tatăl la evenimentele 
mondene. Venea la bal cu rochia udă, astfel ca țesătura să i 
se lipească de trup, pentru ca nimănui să nu-i scape linia 
şoldurilor rotunde şi desenul sânilor de fecioară obraznică. 
De cum l-a văzut, a şi pus ochii pe Diego, care între timp 
lăsase în urmă sărbezeala adolescenţei şi se lungise 
zdravăn, era la fel de înalt ca Tomâs de Romeu, iar graţie 
dietei catalane săţioase şi a răsfăţurilor Nunei pusese carne 
pe el. Trăsăturile i se definitivaseră şi, la sugestia lui Isabel, 
îşi lăsase părul să crească pentru a-i acoperi urechile. Lui 
Agnes nu i se părea rău deloc, avea un aer exotic şi-l 
imagina în sălbăticiunea Americii, printre indieni supuşi şi 
despuiaţi. Îl întreba neobosit despre California, pe care o 
confunda cu o insulă misterioasă şi caldă, precum aceea 
unde se născuse inefabila Josephine Bonaparte, pe care 
încerca s-o imite cu rochiile ei transparente şi parfumul de 
violete. 

O cunoscuse la Paris, la curtea lui Napoleon, pe când era 
o copilită de zece ani. În timpul absenţelor împăratului, 
Josephine îi arătase cavalerului Duchamp o prietenie foarte 
apropiată de dragoste. Agnes avea întipărită în memorie 
imaginea femeii nici tinere, nici frumoase, dar care părea 
să fie şi una şi alta prin mersul ei legănat, prin glasul parcă 
adormit şi parfumul suav pe care-l răspândea. Asta fusese 
cu mai bine de patru ani înainte. Josephine nu mai era 
împărăteasa Franţei, Napoleon o înlocuise cu o prinţesă 


125 


austriacă insipidă, a cărei singură calitate, după părerea lui 
Agnes, era că avusese un fiu. Mare lucru, fertilitatea! lar 
aflând că Diego era unicul moştenitor al lui Alejandro de la 
Vega, stăpân pe un domeniu de mărimea unei ţări mici, nu 
i-a fost deloc greu să se vadă castelana fabulosului 
teritoriu. A aşteptat un moment potrivit şi i-a şoptit, 
ascunsă în spatele evantaiului, că-l aştepta la ea în vizită ca 
să poată vorbi între patru ochi, căci în casa Romeu Nuria 
era tot timpul cu ochii pe ei; la Paris nimeni n-avea 
guvernantă, asta era demodat la culme, a mai adăugat. A 
pecetluit invitaţia cu o batistă fină brodată de călugăriţe cu 
numele ei complet şi parfumată cu violete. Diego n-a ştiut 
ce să spună. 

Timp de o săptămână a încercat s-o facă geloasă pe 
Juliana, vorbind de Agnes şi fluturând batista în aer, dar 
efectul a fost taman pe dos; Juliana s-a oferit cu amabilitate 
să-l ajute s-o cucerească pe fată. lar Isabel şi Nuria au râs 
de el fără pic de milă, aşa că batista a ajuns la gunoi. 
Bernardo a scos-o de acolo, conform principiului că totul 
poate sluji la ceva la un moment dat. 

Diego se întâlnea des cu Agnes Duchamp, căci fata 
devenise un musafir asiduu. Era mai mică decât Juliana, dar 
o întrecea în vioiciune şi experienţă. În alte condiţii, Agnes 
nu s-ar fi coborât să caute prietenia unei fete atât de simple 
precum Juliana, dar poziţia tatălui ei îi închisese multe uşi şi 
o privase de prietenii feminine. În plus, Juliana avea faimă 
de fată frumoasă; deşi, iniţial, Agnes evitase o astfel de 
competiţie şi-a dat repede seama că numele Julianei de 
Romeu atrăgea interesul pretendenţilor şi profita şi ea. Ca 
să scape de insinuările sentimentale, tot mai dese şi mai 
intense, ale tinerei Duchamp, Diego a încercat să schimbe 
imaginea pe care şi-o formase despre el. Nici gând de 
bogatul şi bravul latifundiar galopând cu sabia la brâu pe 
văile Californiei; vorbea însă de nişte ipotetice scrisori ale 
tatălui său prin care acesta îi anunţa, printre alte 
calamităţi, iminenta ruină economică a familiei. Nici nu ştia 
Diego cât de aproape de adevăr vor fi aceste minciuni 


126 


peste câţiva ani... Pe deasupra, se apucase să imite 
purtările delicate şi să poarte pantaloni ajustaţi ca ai 
profesorului de dans al fetelor, iar privirilor romanţioase ale 
Agnesei le răspundea cu izmeneli şi migrene neaşteptate, 
până când fata a început să bănuiască că era cam 
efeminat. 

Era un joc care se potrivea perfect cu personalitatea 
histrionică a lui Diego. „De ce faci pe idiotul?”, l-a întrebat 
Isabel, care-l tratase de la bun început cu o sinceritate 
brutală. Doar Juliana, din lumea romanelor ei, nu observa 
cum se schimbă Diego când era Agnes de faţă. In 
comparaţie cu Isabel, pentru care jocul lui de teatru n-avea 
secrete, Juliana era de o inocenţă dezolantă. 

Tomâs de Romeu începuse să-l invite pe Diego la un 
digestiv după cină, împreună cu Chevalier, văzând că 
acesta se interesa de tânărul său oaspete. Chevalier îl 
întreba de activităţile studenţilor de la Colegiul de 
Umamoare, de tendinţele politice ale tineretului, de 
zvonurile din oraş şi de ce spuneau servitorii; dar Diego îi 
cunoştea reputaţia şi avea mare grijă ce spune. Dac-ar fi 
spus adevărul, multă lume ar fi avut de suferit, mai ales 
colegii şi profesorii lui, duşmani înverşunaţi ai francezilor, 
chiar dacă majoritatea erau de acord cu reformele impuse 
de aceştia. Din precauţie, a început să se poarte de faţă cu 
Chevalier la fel de afectat şi făcând pe idiotul ca şi în 
prezenţa fiică-sii, cu atâta succes, că Duchamp a ajuns la 
concluzia că era o secătură lipsită de şira spinării. Nu 
pricepea ce găsise Agnes la De la Vega; după părerea sa, 
averea ipotetică a tânărului nu-i compensa inconsistenţa 
copleşitoare. Chevalier era un om de fier - altminteri n-ar fi 
putut gâtui Catalonia cum o făcea - şi s-a plictisit repede de 
stupidităţile lui Diego. Nu l-a mai întrebat nimic, dar făcea 
de faţă cu el nişte comentarii pe care mai bine le-ar fi 
evitat. 

— leri, venind de la Gerona, am văzut oameni tăiaţi în 
bucăţi şi spânzurați de copaci sau traşi în ţeapă de 


127 


luptătorii din gherilă. Vulturii hoitari se delectau. Mai simt şi 
acum duhoarea... 

— De unde ştiţi că nu e vorba de soldaţii francezi? a 
întrebat Tomás de Romeu. 

— Sunt bine informat, prietene. În Catalonia gherila e 
feroce. Prin oraş trec mii de arme de contrabandă, există 
arsenale chiar şi în confesionalele bisericilor. Luptătorii 
ăştia opresc aprovizionarea şi lumea face foame, căci nu 
ajunge nici pâinea, nici verdeţurile. 

— Atunci să mănânce cozonac, a zis Diego zâmbind, 
repetând faimoasa frază a reginei Maria Antoaneta, după 
care a luat o bomboană cu migdale. 

— Situaţia e serioasă, nu e cazul să glumeşti, tinere, a 
spus supărat Chevalier. Chiar de mâine interzic folosirea 
felinarelor pe timp de noapte, ca să nu-şi facă semne cu 
ele, cât şi a capelor, căci sub ele se pot ascunde puşti şi 
pumnale. Ca să nu vă mai spun, domnilor, că există planuri 
de a infecta cu variolă prostituatele care servesc trupele 
franceze! 

— Se poate, cavalere Duchamp! a exclamat Diego cu o 
mutră scandalizată. 

— Femeile şi preoţii ascund arme sub haine, copiii duc 
mesaje şi aprind pulberăriile. Trebuie să percheziţionăm şi 
spitalul, se ascund arme chiar şi sub patul lăuzelor. 

Un ceas mai târziu, Diego de la Vega reuşea să-l pună în 
gardă pe directorul spitalului de sosirea iminentă a 
francezilor. Graţie informaţiilor aflate de la Chevalier, a 
reuşit să salveze câţiva colegi de la Colegiul de Umamoare 
şi nu un singur vecin care era în pericol. Mai mult, i-a trimis 
o notă anonimă lui Chevalier după ce-a aflat că pâinea 
destinată unei garnizoane fusese otrăvită. Intervenţia lui a 
făcut să eşueze atentatul şi a salvat vieţile a treizeci de 
soldaţi inamici. Diego nu stătea să despice firul în patru; 
detesta orice formă de trădare, dar îi plăcea să se joace şi 
să rişte. li era silă în aceeaşi măsură de metodele 
luptătorilor de gherilă şi de cele ale trupelor de ocupaţie. 


128 


— N-are sens să cauţi dreptatea aici, Bernardo, ea nu se 
găseşte de nici o parte. Tot ce putem face este să evităm şi 
mai multă violenţă. M-am săturat de atâta oroare, de toate 
atrocitățile astea. Războiul nu e nici glorios, nici nobil. 

Gherila îi hărţuia neîncetat pe francezi şi punea poporul 
pe jar. Ţărani, brutari, zidari, meşteşugari, negustori, 
oameni obişnuiţi şi normali pe timp de zi, începeau să lupte 
cum se lăsa noaptea. Populaţia civilă îi proteja, îi ajuta cu 
aprovizionarea, cu informaţiile, transmiterea mesajelor, cu 
spitalele şi cimitirele clandestine. Rezistenţa populară 
tenace slăbea trupele de ocupaţie, dar în acelaşi timp ţara 
era ruinată, căci îndemnului spaniolesc „război cu cuțitul în 
dinţi” francezii îi răspundeau aşijderi. 

Lecţiile de scrimă constituiau activitatea cea mai 
importantă a lui Diego, care nu întârzia niciodată, de frică 
să nu fie dat afară. La opt fără un sfert era la uşa 
academiei, cinci minute mai târziu, un servitor îi deschidea, 
iar la opt fix era cu floreta în mână în faţa maestrului. După 
lecţie, acesta îl poftea să mai rămână câteva minute şi 
vorbeau despre noblețea artei scrimei, mândria de a 
încinge o spadă, gloriile militare ale Spaniei şi imperioasa 
necesitate a oricărui cavaler de onoare de a se bate în duel 
ca să-şi apere numele, deşi duelul era interzis. Treceau apoi 
la alte teme mai profunde, iar atunci omuleţul arogant, 
scrobit şi pretenţios ca un fante, absurd când era vorba de 
propria onoare şi demnitate, îşi arăta altă faţă. Manuel 
Escalante era fiu de negustor, dar scăpase de soarta 
modestă a fraţilor săi pentru că era un adevărat geniu al 
spadei. Scrima l-a ridicat în rang, i-a creat o nouă 
personalitate şi l-a făcut să străbată Europa şi să aibă de-a 
face cu nobili şi cavaleri. Obsesia lui nu erau fandările 
istorice şi nici titlurile nobiliare, aşa cum puteai crede, ci 
dreptatea. A ghicit că Diego avea acelaşi impuls, deşi era 
încă prea crud ca să înţeleagă. lar atunci a ştiut că are în 
sfârşit un ţel înălţător în viaţă; să-l facă pe acest tânăr să-i 
urmeze paşii, ajungând un paladin al cauzelor drepte. 
Predase scrima câtorva sute de cavaleri, însă nici unul nu 


129 


se  dovedise demn de aşa ceva. Le lipsea flacăra 
incandescentă pe care a recunoscut-o imediat la Diego, 
pentru că o avea şi el. Nu s-a lăsat însă orbit de 
entuziasmul iniţial, a hotărât să-l cunoască mai bine şi să-l 
pună la încercare înainte de a-l face părtaş la secretele 
sale. În aceste scurte discuţii la o cafea îl tatona, Diego, 
deschis din fire, i-a povestit despre copilăria sa din 
California, despre năzdrăvănia cu ursul cu pălărie, despre 
atacul piraţilor, muţenia lui Bernardo şi incendierea satului 
indienilor. Îi tremura glasul amintindu-şi cum l-au spânzurat 
soldaţii pe bătrânul şef de trib, cum au biciuit oamenii şi i- 
au luat să muncească pentru albi. 

La una din vizitele de curtoazie pe care le făcea la micul 
palat al Eulaliei de Callis, Diego l-a întâlnit pe Rafael 
Moncada, unde venea din când în când nu atât din proprie 
iniţiativă, cât îmboldit de părinţii săi. Reşedinţa se găsea pe 
strada Sfânta Eulalia, iar Diego a crezut iniţial că strada 
fusese numită aşa în cinstea acestei doamne. Abia după un 
an a aflat cine era mitica Eulalia, sfânta preferată a 
Barcelonei. O fecioară martirizată, căreia, spunea legenda, 
înainte de a fi crucificată i se tăiaseră sânii şi-o chinuiseră 
într-un butoi plin de cioburi de sticlă. Casa fostei soţii a 
guvernatorului din California era una din bijuteriile 
arhitectonice ale oraşului, iar interiorul era de un lux 
excesiv care-i şoca pe sobrii catalani, pentru care 
ostentaţia era indubitabil un semn de prost-gust. Dar 
Eulalia trăise mult timp în Mexic şi se molipsise de 
încărcătura barocă. Curtea ei era formată din mai multe 
sute de persoane, care trăiau practic de pe urma culturii de 
cacao. Înainte de a muri subit în Mexic, bărbatul donei 
Eulalia pusese pe picioare un negoţ în Antile pentru a 
aproviziona fabricile de ciocolată din Spania, lucru care a 
sporit averea familiei. Eulalia nu era dintr-o familie foarte 
nobilă sau foarte veche, însă banii completau lipsa 
blazonului. În timp ce nobilimea îşi pierdea averile, 
privilegiile, pământurile şi sinecurele, ea se îmbogăţea 
întruna mulţumită râului aromatizat şi neîntrerupt care 


130 


curgea din America direct în buzunarele ei. În alte timpuri, 
nobilii de stirpe înaltă, care-şi puteau dovedi sângele 
albastru încă dinainte de anul 1400, o dispreţuiseră pe 
Eulalia, care aparţinea plebei nobiliare, dar acum vremea 
mofturilor aristocratice trecuse. Acum banii contau mai 
mult decât blazonul, iar ea avea mulţi. Alţi moşieri se 
plângeau că ţăranii lor refuzau să plătească dările, dar ea 
nu avea problema asta; se baza pe un grup bine ales de tipi 
hotărâți care aveau grijă să încaseze ce trebuia; în plus, 
majoritatea veniturilor sale veneau din străinătate. 

Eulalia devenise unul din personajele cele mai ilustre din 
oraş. 

Chiar şi când se ducea la biserică, se deplasa cu o suită 
de servitori şi câini care ocupau mai multe trăsuri. Servitorii 
ei se deosebeau prin livreaua albastră şi pălăriile cu panaş, 
pe care le desenase ea însăşi, inspirându-se în costumele 
de la operă. Anii trecând, se îngrăşase şi se schimbase 
mult, devenind o matroană în doliu etern, mâncăcioasă, 
înconjurată de preoţi, femei habotnice şi căţei chihuahua, 
jivine asemănătoare unor şobolani jupuiţi şi care făceau pipi 
pe draperii. Trecute erau plăcerile superbei tinereţi, când îşi 
vopsea părul în roşu şi se scălda în lapte. Acum n-o mai 
interesa decât să-şi apere familia, să vândă ciocolată, să-şi 
asigure un loc în rai după moarte şi să sprijine prin toate 
mijloacele întoarcerea lui Ferdinand al Vil-lea pe tronul 
Spaniei. Detesta reformele liberale. 

Aşa că la ordinele tatălui său şi din recunoştinţă pentru 
cât de bine se purtase cu Regina, maică-sa, Diego de la 
Vega îşi propusese s-o viziteze periodic pe Eulalia, deşi i se 
părea un sacrificiu. N-avea ce vorbi cu văduva dincolo de 
patru fraze politicoase şi niciodată nu ştia în ce ordine 
trebuia să folosească lingurile şi furculiţele de pe masă. Mai 
ştia şi că Eulalia nu-l putea suferi pe Tomás de Romeu din 
două motive serioase; pentru că se dăduse cu francezii şi 
pentru că era tatăl Julianei, de care, din nefericire, nepotul 
ei preferat şi principal moştenitor, Rafael Moncada, se 
îndrăgostise. Eulalia o văzuse pe Juliana la biserică şi 


131 


trebuia să admită că nu era urâtă deloc, însă ea avea 
planuri mult mai ambiţioase pentru nepotul ei. Pe ascuns, 
negocia discret o alianţă cu una din fiicele ducelui de 
Medinaceli. Singurul lucru pe care Diego îl avea în comun 
cu Eulalia era dorinţa de a evita căsătoria lui Rafael cu 
Juliana. 

La a patra sa vizită la pălăţelul donei Eulalia, la câteva 
luni după incidentul cu serenada cântată sub balconul 
Julianei, Diego l-a cunoscut mai bine pe Rafael Moncada. Se 
mai ciocniseră şi înainte la evenimente mondene sau 
sportive, dar în afară de un salut cu o uşoară înclinare din 
cap n-aveau nici un fel de relaţii. Moncada îl considera un 
puşti neinteresant, notabil doar pentru că locuia sub acelaşi 
acoperiş cu Juliana de Romeu. Nu merita osteneala să-l 
cunoşti. În seara aceasta, Diego a constatat uimit că palatul 
era luminat ca ziua şi curtea era plină de caleşti. Până 
atunci nu participase decât la nişte întâlniri cu artiştii şi la o 
cină intimă, la care îl întrebase de Regina. Diego avea 
impresia că doamna se ruşina cu el, nu atât pentru că 
venea din colonii, ci pentru că era metis. In California, 
Eulalia se purtase foarte frumos cu Regina, cu toate că 
aceasta era mai mult indiancă decât albă, dar de când 
locuia în Spania se molipsise şi ea de disprețul arătat 
locuitorilor din Lumea Nouă; se spunea că, din cauza climei 
şi a amestecului cu indigenii, creolii aveau o predispoziţie 
nativă pentru barbarie şi perversiune. Inainte de a-l 
prezenta prietenilor ei aleşi, Eulalia voise să se asigure în 
privinţa lui, ca să nu se păcălească. Dar băiatul părea cât 
se poate de alb, se îmbrăca bine şi se purta cum trebuie. 

De data asta Diego a fost condus într-un salon superb, în 
care se adunase crema nobilimii catalane. Instalată într-un 
fotoliu cu baldachin episcopal, prezida stăpâna casei, 
îmbrăcată în catifea neagră, în doliu etern după Pedro 
Fages, dar şiroind de diamante. Alte văduve îşi îngropau 
viaţa în văluri negre care le acopereau orice bucăţică de 
piele, nu era însă cazul ei. Eulalia îşi etala bijuteriile pe un 
decolteu opulent de găină îndopată, lăsând vederii o parte 


132 


din sânii enormi, precum pepenii, de la care Diego nu-şi lua 
ochii, ameţit de strălucirea diamantelor şi abundența cărnii. 
Doamna i-a întins o mână durdulie, pe care el a sărutat-o 
cum se cădea, l-a întrebat ce-i fac părinţii şi, fără a aştepta 
răspuns, i-a făcut semn că e liber. 

Domnii vorbeau de politică şi afaceri în alt salon, iar 
perechile tinere dansau în sunetele orchestrei, sub privirile 
mamelor fetelor. În alt salon erau mai multe mese de joc, 
distracţia cea mai curentă la curţile Europei, unde nu era 
alt chip să lupţi împotriva plictiselii, asta dacă nu punem la 
socoteală intrigile, vânătoarea şi amorurile fugare. Se 
puneau în joc averi, jucătorii profesionişti luau la rând 
palatele ca să-i jupoaie pe nobilii trândavi care, dacă nu 
găseau parteneri de teapa lor, îşi pierdeau banii prin 
tripouri ordinare, care erau cu sutele la Barcelona. La una 
din mese Diego l-a văzut pe Rafael Moncada, care juca 
douăzeci şi unu cu alţi cavaleri. Unul dintre aceştia era 
contele Orlov. Diego l-a recunoscut imediat după ţinuta 
magnifică şi ochii albaştri care înfierbântaseră imaginaţia 
atâtor femei pe vremea când fusese la Los Angeles, dar nu 
se aştepta ca nobilul rus să-l recunoască la rândul său. 

Îl văzuse o singură dată, când era încă un copil. „De la 
Vega!” a exclamat însă Orlov, ridicându-se şi îmbrăţişându-l 
călduros. Uluit, Rafael Moncada şi-a ridicat privirile de la 
cărţi şi şi-a dat parcă abia acum seama că Diego exista. L-a 
măsurat de sus până jos, în timp ce contele povestea în 
gura mare că tânărul acesta vânase urşi pe când era doar 
un ştrengar de câţiva ani. Acum Alejandro de la Vega nu 
era de faţă ca să-i corecteze versiunea epică. Bărbaţii au 
aplaudat amabil şi s-au întors la jocul de cărţi, iar Diego s-a 
postat lângă o masă ca să se uite, neîndrăznind să ceară 
permisiunea de a participa, deşi erau jucători mediocri, 
pentru că nu dispunea de banii necesari. Taică-său îi 
trimitea bani regulat, dar nu era un generos; considera că 
privaţiunile călesc caracterul omului. In cinci minute Diego 
a constatat că Rafael Moncada trişa (ştia perfect cum se 
procedează), după alte cinci a hotărât că dacă nu putea să-l 


133 


dea în vileag fără să provoace un întreg scandal pe care 
dona Eulalia nu i l-ar fi iertat, putea măcar să-l împiedice. 
Tentaţia de a-şi umili rivalul era irezistibilă. 

Aşa că s-a proţăpit chiar lângă Moncada şi l-a privit atât 
de intens, încât acesta s-a simţit stânjenit. 

— De ce nu te duci în celălalt salon să dansezi cu fetele 
acelea frumoase? l-a întrebat fără a-şi ascunde insolenta. 

— Pentru că mă interesează în mod deosebit felul atât de 
special al jocului domniei voastre, excelenţă, din care cu 
siguranţă am ce învăţa, a răspuns Diego, zâmbind la fel de 
insolent. 

Contele Orlov s-a prins imediat de intenţia ascunsă în 
spatele acestor cuvinte; l-a privit fix în ochi pe Moncada şi i- 
a comunicat cu un glas îngheţat precum stepele ruseşti că 
norocul său la cărţi era un lucru de adâncă mirare. Rafael 
Moncada n-a zis nimic, dar n-a mai trişat, pentru că toţi 
jucătorii erau cu ochii pe el. O oră întreagă, până s-a 
terminat partida, Diego nu s-a clintit din loc. Contele Orlov 
a salutat pocnindu-şi călcâiele şi s-a retras cu o mică avere 
în buzunare, pentru a-şi termina seara la dans. Ştia bine că 
toate femeile îi remarcaseră ţinuta elegantă, ochii ca safirul 
şi spectaculoasa uniformă imperială. 

Intre timp, în noaptea plumburie, rece şi umedă a 
Barcelonei, Bernardo îl aştepta pe Diego în curte, împărțind 
o sticlă cu vin şi o bucată de brânză tare cu Joanet, unul 
dintre  lacheii care păzeau echipajele. Îşi  încălzeau 
picioarele tropăind pe caldarâm. Joanet, un vorbăreţ 
incorigibil, îşi găsise în fine omul dispus să-l asculte fără să- 
| întrerupă. Se recomandase ca servitor al lui Rafael 
Moncada, lucru pe care Bernardo îl ştia, drept care-l şi 
abordase şi s-a apucat să trăncănească fără pauză, timp în 
care Bernardo clasifica şi ţinea minte tot felul de detalii şi 
bârfe. Ştia de-acum că orice informaţie, chiar cea mai 
banală, tot poate sluji vreodată. Tocmai atunci a ieşit Rafael 
Moncada, extrem de prost dispus şi a cerut trăsura. 

— Ţi-am interzis să stai de vorbă cu ceilalţi servitori, l-a 
repezit pe Joanet. 


134 


— Dar ăsta nu-i decât un indian din America, excelenţă, 
servitorul lui don Diego de la Vega. 

Dintr-un impuls de a se răzbuna pe Diego, care-i 
zădărnicise planurile la masa de joc, Moncada s-a întors din 
drum, a ridicat bastonul şi i-a tras câteva lovituri zdravene 
pe spinare lui Bernardo, care a căzut în genunchi, mai mult 
de sperietură decât de altceva, auzind apoi că-i poruncea 
lui Joanet să-l caute de Pelayo. Moncada n-a apucat să se 
urce în trăsură, pentru că între timp ieşise în curte şi Diego 
şi asistase la cele întâmplate. L-a împins cât colo pe lacheu, 
a pus mâna pe portiera caleştii şi l-a înfruntat pe Rafael 
Moncada. 

— Ce doreşti? a întrebat acesta nedumerit. 

— L-ai lovit pe Bernardo! a exclamat Diego, livid de furie. 

— Pe cine? A, e vorba de indianul ăla. A fost nepoliticos 
cu mine, a ridicat glasul. _ 

— Bernardo nu poate ridica glasul nici la dracu’, e mut. li 
datorezi scuze, cavalere. 

— Asta e o nebunie, ţi-ai pierdut minţile! 

— Lovindu-l pe Bernardo, m-ai jignit pe mine. Ori îţi ceri 
scuze, ori îţi trimit martorii pentru duel. 

Rafael Moncada a izbucnit în râs, era imposibil ca un 
creol lipsit de educaţie şi de clasă să se bată cu el. A trântit 
portiera şi trăsura a plecat. Bernardo l-a apucat pe Diego 
de un braţ şi l-a făcut să se oprească, n-avea sens să facă 
atâta scandal, trebuia să se liniştească, dar Diego tremura 
de indignare. A încălecat şi-a pornit în galop spre locuinţa 
lui Manuel Escalante. 

În ciuda orei târzii din noapte, Diego a bătut cu bastonul 
în uşă până când i-a deschis bătrânul servitor care le 
servea cafeaua după lecţie. L-a condus la etaj, unde a 
aşteptat o jumătate de oră apariţia maestrului. Manuel 
Escalante dormea, dar s-a înfăţişat la fel de dichisit ca de 
obicei, într-un halat şi cu mustăţile pomădate. Diego i-a 
spus pe nerăsuflate ce se întâmplase şi l-a rugat să-i fie 
martor la duel. Dispunea de douăzeci şi patru de ore pentru 
a formaliza duelul şi asta trebuia făcut cu discreţie, fără ca 


135 


autorităţile să prindă de veste, căci duelul se pedepsea la 
fel ca orice omor. Doar aristocrații se puteau bate fără 
urmări, căci crimele lor aveau oarece impunitate. 

— Duelul e o treabă serioasă, care ţine de onoarea unui 
gentilom. Are o etichetă şi nişte norme foarte stricte. Un 
cavaler nu poate să se dueleze pentru un servitor, l-a 
informat Escalante. 

— Bernardo e fratele meu, nu servitorul meu, maestre. 
Dar chiar dacă ar fi, nu e drept ca Moncada să lovească o 
persoană lipsită de apărare. 

— Nu e drept, zici? Chiar crezi că viaţa e dreaptă, 
domnule De la Vega? 

— Nu, maestre, dar am de gând să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să devină. 

Procedeul s-a dovedit mai complicat decât bănuia Diego. 

Mai întâi, Manuel Escalante l-a pus să scrie o scrisoare în 
care cerea explicaţii, pe care a dus-o personal acasă la 
ofensor. Pe urmă, a stat de vorbă cu martorii lui Moncada, 
care au făcut tot posibilul ca să nu se ajungă la duel, după 
cum le era datoria; nici unul din adversari n-a vrut să dea 
înapoi. În afară de martorii principali ai ambelor părţi, mai 
era nevoie de un medic şi de nişte asistenţi imparţiali, cu 
sânge rece şi buni cunoscători ai regulamentului, pe care 
Manuel Escalante s-a îngrijit să-i găsească. 

— Câţi ani ai dumneata, don Diego? 

— Aproape şaptesprezece, maestre. 

— Asta e sub vârsta la care poţi să te baţi. 

— Vă rog, maestre, să nu facem din ţânţar armăsar, ce 
contează câteva luni în plus sau în minus? In joc e onoarea 
mea, asta nu ţine de vârstă. 

— Bine, dar trebuie să ştie şi don Tomás de Romeu, ar fi 
o jignire să nu afle, mai ales că te onorează cu încrederea şi 
ospitalitatea sa. 

Astfel a ajuns De Romeu să fie al doilea martor al lui 
Diego. A încercat şi el din răsputeri să-l facă să se 
răzgândească - dacă deznodământul ar fi fost fatal, cum 
avea să-i explice lui Alejandro de la Vega? - dar n-a reuşit. 


136 


Asistase la două lecţii de scrimă la academia lui Escalante 
şi avea încredere în dibăcia tânărului, însă această linişte 
relativă s-a dus dracului în clipa când martorii lui Moncada 
l-au anunţat că acesta îşi scrântise glezna şi nu mai putea 
să se bată cu spada. Duelul va fi cu pistolul. 

S-au întâlnit în pădurea de la Montjuic la cinci dimineaţa, 
oră la care era ceva lumină şi se putea circula prin oraş, 
interdicţia fund ridicată de-acum. O ceaţă fină se ridica din 
pământ şi lumina palidă a zorilor se filtra printre copaci. 
Peisajul era atât de liniştitor că lupta apărea şi mai 
grotescă; nimeni, în afară de Bernardo, nu părea însă să-şi 
dea seama de asta. 

În calitatea sa de servitor, indianul stătea mai departe, 
neparticipând la ritualul riguros. Conform protocolului, 
adversarii s-au salutat, apoi martorii i-au controlat să nu 
aibă pe ei apărătoare contra gloanţelor. Au tras la sorţi cine 
va sta cu faţa la soare; Diego a pierdut, dar şi-a zis că avea 
vederea destul de bună ca să compenseze dezavantajul. 
Fiind cel ofensat, Diego a ales pistoalele, chiar cele pe care 
Eulalia de Callis le trimisese tatălui său în California cu 
mulţi ani în urmă şi pe care Diego le curăţase şi unsese 
pentru această ocazie. A zâmbit la gândul că ar fi fost 
culmea ca însuşi nepotul ei să le folosească primul. Martorii 
şi asistenții au verificat armele şi le-au încărcat. Stabiliseră 
că duelul n-avea să se oprească la prima rană; adversarii 
puteau continua, chiar răniţi fiind, dacă medicul era de 
acord. Moncada a ales primul pistolul, pentru că armele nu 
erau ale sale, apoi s-a tras din nou la sorţi pentru a vedea 
cine trage primul - din nou a câştigat Moncada - şi s-au 
măsurat cei cincisprezece paşi legiuiţi. 

Şi iată-i în fine înfruntându-se. Nici Moncada, nici Diego 
nu erau laşi, dar erau palizi şi cămăşile li se lipiseră de corp, 
ude de o sudoare îngheţată. Diego de la Vega ajunsese aici 
din furie, Rafael Moncada din orgoliu; iar acum era prea 
târziu ca să mai dea înapoi. Işi dădeau seama că îşi puneau 
viaţa în joc fără să ştie bine de ce. Bernardo îi dăduse de 
înţeles lui Diego că nu bastoanele primite în spinare erau 


137 


motivul adevărat al duelului, ci Juliana; Diego a negat 
vehement, dar în fond ştia că era adevărat. O trăsură 
închisă aştepta ceva mai departe; avea să transporte cât 
mai discret posibil cadavrul celui învins. Diego nu s-a gândit 
nici la părinţi, nici la Juliana; In clipa în care lua poziţia 
pentru duel, în profil ca să ofere o suprafaţă cât mai mică 
adversarului său, Bufnița Albă i s-a arătat limpede, alături 
de Bernardo. Ciudata bunică purta aceeaşi manta din blană 
de iepure pe care o avea când se despărţise de ei în 
California; şi-a ridicat toiagul de şaman şi l-a agitat în aer. 
Atunci Diego s-a simţit invulnerabil, frica i-a dispărut fără 
urmă şi-a fost în stare să-l privească pe Moncada în ochi. 

Martorul care conducea lupta a bătut o dată din palme: 
ridicaţi armele. Diego a respirat adânc şi a înfruntat fără să 
clipească pistolul adversarului. Acum s-au auzit două bătăi 
din palme: Moncada ţintea. S-au auzit trei bătăi din palme, 
iar Diego a văzut lumina, a auzit explozia prafului de puşcă 
şi a simţit în braţul stâng o durere arzătoare. 

Băiatul s-a clătinat, părea gata să cadă, iar mâneca i se 
îmbiba de sânge. In dimineaţa ceţoasă, ca o acuarelă 
delicată în care siluetele copacilor şi ale oamenilor păleau, 
pata roşie avea o strălucire de lac. | s-a spus că are la 
dispoziţie un minut pentru a trage. Diego a făcut semn căa 
înţeles şi şi-a trecut pistolul în mâna dreaptă; cealaltă 
atârna inertă. În faţa lui, Moncada amuţise şi se întorcea în 
profil, cu ochii închişi. 

O bătaie din palme: Diego a ridicat pistolul; două bătăi: a 
ţintit. Trei. La cincisprezece paşi mai încolo, Rafael 
Moncada a auzit zgomotul armei şi a simţit că e lovit. A 
căzut în genunchi. De-abia după câteva secunde bune şi-a 
dat seama că e nevătămat. Diego trăsese în pământ. Atunci 
a vomitat, tremurând ca de febră. Ruşinaţi, martorii lui s-au 
apropiat, l-au ajutat să se ridice şi l-au rugat să se 
controleze. 

Între timp Bernardo şi Manuel Escalante îl ajutau pe 
medic să sfâşie mâneca lui Diego, care stătea liniştit în 
picioare. 


138 


Glonţul atinsese braţul fără a atinge osul şi muşchiul 
rămăsese destul de întreg. Medicul l-a bandajat ca să-i 
oprească sângele, mai târziu avea să curețe rana şi s-o 
coasă. Conform protocolului, adversarii şi-au dat mâna. Îşi 
spălaseră onoarea, jignirea rămăsese în urmă. 

— Mulţumesc cerului că rana e uşoară, cavalere, a rostit 
Moncada, care îşi revenise complet. Şi-mi cer scuze că ti- 
am bătut servitorul. 

— Accept scuzele, domnule şi vă reamintesc că Bernardo 
e fratele meu. 

Bernardo l-a sprijinit de braţul sănătos şi l-a ajutat să 
urce în trăsură. Mai târziu, Tomâs de Romeu l-a întrebat de 
ce-l mai provocase pe Moncada la duel dacă n-avea de 
gând să tragă în el. Diego a răspuns că nu voise niciodată 
să aibă un mort pe conştiinţă şi să nu poată dormi din 
cauza asta; îşi propusese doar să-l umilească. 


Au stabilit să nu le spună nimic fetelor despre duel, asta 
era o treabă de bărbaţi, n-avea rost să răneşti sensibilitatea 
feminină, numai că nici Juliana, nici Isabel n-au crezut că 
Diego căzuse de pe cal. lar Isabel l-a bătut atâta la cap pe 
Bernardo, că până la urmă băiatul i-a povestit prin semne 
ce se petrecuse. „N-am să înţeleg niciodată povestea asta 
cu onoarea bărbaţilor. Trebuie să fii tâmpit ca să-ţi rişti 
viaţa pentru o prostie”, a comentat fătuca, dar se vedea că 
era impresionată, pentru că se uita cruciş. Acum ambele 
fete, ba chiar şi Nuria, se întreceau care să-i ducă 
mâncarea la pat lui Diego. Medicul îi recomandase repaus 
total timp de câteva zile, pentru a evita complicațiile. Au 
fost cele mai fericite patru zile din viaţa lui, cu dragă inimă 
s-ar fi bătut în duel o dată pe săptămână doar ca să se 
bucure de atenţia Julianei. 

Când ea intra, camera lui se umplea de o lumină 
cerească. O aştepta într-un halat elegant, aşezat într-un 
fotoliu, cu o carte de sonete în poală, prefăcându-se că 
citeşte; de fapt, număra minutele, iar braţul îl durea atât de 
tare, că Juliana trebuia să-i dea supa cu lingura în gură, să-i 


139 


şteargă fruntea cu apă de flori de portocal şi să-i cânte la 
harpă cu orele, să-i citească şi să joace cu el dame. 

Preocupat de rana lui Diego, mai mult sâcâitoare decât 
gravă, Bernardo a uitat că-l auzise atunci pe Moncada 
pomenind de Pelayo; şi-a amintit de-abia după câteva zile, 
aflând de la servitori că în seara petrecerii de la Eulalia de 
Callis, contele Orlov fusese atacat. Nobilul rus rămăsese la 
petrecere până târziu, după care se urcase în trăsură 
pentru a ajunge la reşedinţa închiriată pentru scurta şedere 
în Barcelona. Pe drum, nişte tâlhari înarmaţi cu flinte au 
oprit trăsura într-o fundătură, i-au pus la respect fără 
probleme pe cei patru lachei şi l-au uşurat pe conte de 
pungă, bijuterii şi de mantia din blană de şinşila, după o 
lovitură zdravănă în moalele capului. Atacul a fost pus pe 
seama gherilei, deşi era ceva inedit pentru felul în care 
operau aceşti luptători, iar lumea comenta că nu mai era 
urmă de ordine în oraş. La ce mai servea să ai permis de 
liberă trecere după ora la care era interzisă circulaţia dacă 
oamenii de treabă nu puteau merge pe stradă? Asta era 
culmea; francezii nu erau în stare să menţină o siguranţă 
cât de mică! Bernardo i-a reamintit lui Diego că punga 
rusului conţinea aurul de care-l curăţase pe Moncada la 
jocul de cărţi. 

— Eşti sigur că l-ai auzit pe Moncada pomenindu-l pe 
Pelayo? Ştiu, ştiu: eşti convins că Moncada e amestecat în 
tâlhăria asta. E o acuzaţie cam gravă, nu crezi? N-avem 
dovezi, dar sunt de acord cu tine că e cam mare 
coincidenţa. Şi chiar de n-ar fi amestecat, oricum rămâne 
un trişor. Nu vreau să-l văd pe lângă Juliana, dar nu ştiu 
cum să-l împiedic, se jeluia Diego. 


În luna martie a anului 1812, spaniolii au votat în oraşul 
Câdiz o Constituţie liberală bazată pe principiile Revoluţiei 
franceze, dar cu deosebirea că proclama catolicismul ca 
religie oficială a ţării şi interzicea oricare alta. Cum spunea 
Tomás de Romeu, n-avea rost să te lupţi atâta cu Napoleon 
dacă în definitiv erau de acord cu lucrurile esenţiale. „O să 


140 


rămână doar pe hârtie, Spania nu e pregătită pentru ideile 
iluministe”, a sunat comentariul lui Chevalier, care a mai 
adăugat enervat că Spania mai avea nevoie de cincizeci de 
ani ca să ajungă în secolul al XIX-lea. 

În timp ce Diego învăţa în sălile vetuste ale Colegiului de 
Umamoare, făcea scrimă şi născocea alte scamatorii 
menite s-o seducă pe implacabila Juliana, care, de când i se 
vindecase rana, îl trata iarăşi ca pe un frate, Bernardo 
bătea Barcelona târându-şi cizmoaiele de la părintele 
Mendoza, cu care nu se obişnuise defel. Purta mereu la 
piept punguţa cu cosiţa Fulgerului Nopţii; avea de-acum 
căldura şi mirosul corpului său, făcea parte din el, din inima 
lui. Muţenia pe care şi-o impusese îi ascuţise celelalte 
simţuri, se orienta după miros şi auz. Era singuratic din fire, 
faptul că era străin îl făcea şi mai singur, dar îi plăcea. 
Mulțimea nu-l deranja, găsea întotdeauna un locşor liniştit 
pe gustul său. Îi era dor de spaţiile deschise în care trăise, 
dar nu-i displăcea nici oraşul ăsta cu patina lui seculară, cu 
străduţele înguste, clădirile de piatră, bisericile întunecoase 
care-i aduceau aminte de credinţa părintelui Mendoza. 
Prefera totuşi cartierul portului, unde putea să privească 
marea şi să comunice cu delfinii de departe. Mergea fără 
ţel, tăcut, invizibil, pierdut în mulţime, luând pulsul 
Barcelonei şi al ţării. Într-una din aceste peregrinări l-a 
reîntâlnit pe Pelayo. 

La uşa unei taverne se proţăpise o ţigancă murdară şi 
frumoasă, care trăgea de oameni ca să le ghicească în cărţi 
sau în palmă, după cum declara într-o spaniolă 
butucănoasă. Tocmai îi spusese unui marinar beat criţă, 
pentru a-l consola, că pe o plajă de departe îl aştepta o 
comoară, deşi văzuse în palma lui crucea morţii. După 
câţiva paşi, omul şi-a dat seama că-i dispăruse punga cu 
bani şi-a  bănuit-o pe ţigancă. S-a întors să-şi 
redobândească avutul. Avea ochii ca cenuşa şi spumega de 
furie ca un câine turbat, a apucat-o pe hoaţa bănuită de 
plete şi s-a apucat s-o scuture. La urletele şi blestemele lui, 
din cârciumă au ieşit oamenii şi s-au apucat să-i ţină partea 


141 


şi să-l încurajeze, căci dacă era ceva care-i unea pe toţi, 
aceasta era ura oarbă împotriva ţiganilor; în plus, în anii 
aceştia de război era de-ajuns un pretext oricât de mic 
pentru ca lumea să fie gata de violenţă. Aşa că au acuzat-o 
de toate ticăloşiile posibile, inclusiv de furtul copiilor 
spanioli ca să fie vânduți în Egipt. lar bătrânii îşi aminteau 
animatele serbări populare în care Inchiziția punea pe foc la 
grămadă eretici, vrăjitoare şi ţigani. Exact când marinarul 
scotea cuțitul ca să cresteze obrazul ţigăncii, Bernardo l-a 
împins cu putere, trântindu-l la pământ, unde a şi rămas în 
aburii alcoolului băut mai devreme. Înainte ca cineva să 
reacționeze, Bernardo a înşfăcat-o de braţ şi-au luat-o la 
sănătoasa în josul străzii. 

S-au oprit de-abia în La Barceloneta, departe de 
mulţimea furibundă. Acolo Bernardo i-a dat drumul şi a vrut 
să-şi vadă de drum, însă femeia a insistat s-o urmeze preţ 
de câteva străzi, până au ajuns pe o străduţă laterală, în 
faţa unei căruţe pictate cu arabescuri şi semne zodiacale, la 
care era înhămat un cal de povară mare şi trist. Pe 
dinăuntru, vehiculul scorojit şi uzat de mai multe generaţii 
de nomazi era un bazar întreg; obiecte stranii, şaluri de 
toate culorile, clopoței, almanahuri şi imagini religioase 
lipite de tavan. Totul mirosea a patchouli şi a cârpe 
murdare. O saltea pe care erau perne cu feţe de brocart 
destul de pretenţioase, dar decolorate era tot mobilierul. l-a 
făcut semn lui Bernardo să stea jos, apoi s-a aşezat şi ea în 
faţa lui, privindu-l atent. A scos o sticlă, a tras un gât, i-a 
întins-o şi lui, agitată încă după fugă. Era smeadă, cu trup 
musculos, ochi sălbatici şi mândri şi părul cănit cu lemn- 
câinesc. Desculţă, cu două sau trei fuste lungi cu volane, o 
bluză decolorată, o vestă scurtă încheiată cu şnururi, un şal 
cu franjuri pe umeri şi o basma pe cap, semn al femeilor 
căsătorite, deşi era văduvă. La mâini purta vreo zece 
brățări zornăitoare, la glezne clopoței de argint, pe frunte, 
monede de aur cusute de basma. 

Pentru gadgii, adică pentru cei care nu erau ţigani, se 
numea Amalia. Când se născuse, maică-sa îi dăduse alt 


142 


nume, pe care-l ştia doar ea şi care avea menirea de a goni 
spiritele rele, păstrând adevărata identitate a copilei în 
secret. Mai avea şi un al treilea nume, pe care-l folosea 
printre membrii şatrei. Ramon, bărbatul vieţii sale, fusese 
omorât în bătaie de nişte ţărani în piaţa de la Lenda, acuzat 
că furase găini. 

Îl iubise de mică. Ambele familii stabiliseră ca ei să se 
căsătorească pe când ea avea doar unsprezece ani. Socrii 
ei plătiseră un preţ bun, căci era sănătoasă şi tare, bună la 
treabă şi, în plus, era drabardi, adică avea din naştere darul 
de a ghici soarta şi a vindeca rănile cu ierburi şi farmece. 
Pe atunci era doar o mâţă jigărită, dar nu frumuseţea conta 
la alegerea unei soţii. Mult s-a bucurat bărbatul ei când din 
mâna aia de oase a ieşit o femeie atrăgătoare; o supărare 
însă tot a fost, căci Amalia nu putea să aibă copii. Copiii 
erau socotiți o binecuvântare printre ai ei, un pântec sterp 
era motiv de divorţ, dar Ramon o iubea prea mult. Moartea 
lui a cufundat-o într-un doliu prelungit, nu şi-a mai revenit 
niciodată. Nu trebuia să rostească numele mortului, ca să 
nu-l cheme de pe lumea cealaltă, dar îl plângea noapte de 
noapte. 

Poporul ei rătăcea de secole prin lume, persecutat şi 
urât. 

Strămoşii şatrei ei veniseră din India acum o mie de ani, 
străbătuseră toată Europa şi Asia până a ajunge în Spania, 
unde erau la fel de prost trataţi ca peste tot, dar clima era 
mai potrivită pentru viaţa lor nomadă. Se stabiliseră în sud, 
unde rămăseseră puţine familii nomade, precum a ei. 
Trecuse prin atâtea dezamăgiri, că nu mai avea încredere 
nici în umbra ei, aşa că intervenţia neaşteptată a lui 
Bernardo o mişcase. Cu gagiii n-avea voie să aibă decât 
relaţii de comerţ, ca să nu pună în pericol puritatea rasei şi 
a tradiţiilor. Dintr-o prudenţă elementară, ţiganii stăteau 
izolaţi, n-aveau încredere în străini şi erau leali doar 
clanului lor, totuşi ea avea impresia că tânărul acesta nu 
era chiar un gadje, venea parcă de pe altă lume, era şi el 
un străin. Poate că era un ţigan dintr-un trib necunoscut. 


143 


Amalia era sora lui Pelayo, după cum avea să descopere 
Bernardo când acesta a intrat în căruţă. Pelayo nu l-a 
recunoscut; în seara în care fusese surprins cântând în 
italiană la ordinul lui Moncada, n-avusese ochi decât pentru 
Diego, a cărui sabie îi gâdila gâtul. Amalia i-a explicat cele 
petrecute lui Pelayo în romani, limba lor cu sunete sparte, 
care se trăgea din sanscrită. l-a cerut iertare pentru că 
încălcase tabuul de a nu avea de-a face cu străinii. 
Greşeala era gravă, de natură s-o condamne la marime, 
adică la statutul de impuritate şi la alungarea din 
comunitate, dar ea se baza pe faptul că, de când cu 
războiul, normele se relaxaseră. Clanul suferise mult în anii 
ăştia, familiile se împrăştiaseră. Pelayo a ajuns la aceeaşi 
concluzie şi-n loc să-şi certe sora, cum ar fi fost normal, i-a 
mulţumit simplu lui Bernardo. Era la fel de mirat ca ea de 
bunătatea indianului, căci nici un străin nu se purtase 
frumos cu ei. Fraţii şi-au dat seama că Bernardo era mut, 
dar n-au făcut greşeala obişnuită să-l socotească şi surd 
sau înapoiat. 

Făceau parte dintr-un grup care-şi câştiga cu greu 
existenţa făcând tot felul de munci, de obicei vânzând sau 
îmblânzind cai, sau vindecându-i dacă se îmbolnăveau sau 
se răneau. 

Aveau mici fierării, lucrau metalele, fierul, aurul, argintul. 

Făceau de la potcoave la bijuterii şi săbii. Războiul îi 
ducea de colo-colo, dar le convenea, căci ocupați să se 
măcelărească reciproc şi francezii şi spaniolii îi lăsau în 
pace. 

Duminica şi în zilele de sărbătoare, ridicau un cort peticit 
în pieţe şi dădeau reprezentații de circ. Bernardo i-a 
cunoscut curând şi pe ceilalţi membri ai grupului, printre 
care sărea în ochi Rodolfo, un uriaş plin de tatuaje care-şi 
încolăcea în jurul gâtului un şarpe mare şi ridica un cal în 
braţe. Trecuse de şaizeci de ani, era cel mai bătrân din 
numeroasa familie şi cel mai autoritar. Petrina făcea 
numărul cel mai tare al jalnicei reprezentații; era o fetiţă 
slabă de nouă ani, care se îndoia ca o batistă şi intra într-un 


144 


chiup de măsline. Pelayo făcea acrobaţii călare pe unul sau 
doi cai, ceilalţi distrau publicul aruncând pumnale cu ochii 
legaţi. Amalia vindea bilete de tombolă, citea horoscopul şi 
ghicea norocul în clasicul glob de sticlă şi nimerea atât de 
bine că se speria de propria ei luciditate; ştia că darul de a 
ghici viitorul e o pacoste, căci dacă nu poţi schimba soarta, 
mai bine te faci că nu vezi. 


Cum a aflat că Bernardo se împrietenise cu ţiganii, Diego 
a insistat să-i cunoască şi el, pentru că voia să afle ce pune 
la cale Rafael Moncada cu Pelayo. Nu şi-a imaginat ce bine 
avea să se simtă printre ei. Pe atunci, cea mai mare parte a 
romilor, cum îşi spuneau ţiganii, trăiau în Spania în mod 
sedentar, îşi aşezau taberele în afara localităţilor. Treptat, 
începeau să facă parte din peisaj, localnicii se obişnuiau cu 
ei şi nu-i mai hărţuiau, dar nici nu-i acceptau. Dar în 
Catalonia romii din zonă erau nomazi. Tribul lui Pelayo şi al 
Amaliei a fost primul care s-a instalat cu intenţia să 
rămână, deja erau aici de trei ani. Diego a priceput repede 
că nu era cazul să le pună întrebări în legătură cu Moncada 
sau cu orice altceva, căci oamenii aveau motivele lor să fie 
neîncrezători şi să-şi păstreze tainele. După ce cicatricea de 
pe braţ i s-a vindecat complet şi Pelayo l-a iertat pentru 
înţepătura de sabie, băieţii au primit permisiunea de a 
participa la circul improvizat. Au făcut o scurtă 
demonstraţie, care n-a avut chiar succesul scontat, căci 
Diego avea încă braţul slăbit, destul însă pentru a fi primiţi 
ca acrobaţi. Au întins, ajutaţi de ceilalţi, o complicată 
încrengătură de stâlpi, corzi şi trapeze, inspirându-se din 
cordajul de pe Maare de Dios. Apăreau în arenă cu cape 
negre, pe care şi le scoteau cu un gest olimpian, rămânând 
în tricouri de aceeaşi culoare. In această ţinută zburau prin 
aer fără mari precauţii, doar făcuseră asta pe velatura 
corăbiei, la o înălţime de două ori mai mare şi legănându-se 
deasupra valurilor. Diego mai făcea să dispară şi o găină 
moartă, pe care o scotea apoi vie din decolteul Amaliei, sau 


145 


stingea cu vârful harapnicului o lumânare pe care uriaşul 
Rodolfo o ţinea pe cap, fără să-i clintească nici un fir de păr. 

Isprăvile nu se comentau în afara mediului romilor, 
pentru că toleranța lui Tomás de Romeu era limitată şi n-ar 
fi fost de acord. Multe lucruri nu ştia el despre tânărul său 
oaspete. 

Într-o duminică, uitându-se de după perdeaua artiştilor, 
Bernardo le-a văzut în public pe Juliana şi pe Isabel, însoţite 
de guvernantă. leşind de la slujbă, unde Nuria le ducea deşi 
tatăl lor nu prea era de acord, fetele zăriseră cortul circului 
şi insistaseră să meargă. Cortul, făcut din velele care se 
aruncau în port, avea o arenă centrală acoperită cu paie, 
nişte banchete pentru spectatorii mai de soi şi un spaţiu în 
spate pentru gloata care stătea în picioare. In arenă, uriaşul 
ridica în braţe calul, Amalia o vâra pe Petrina în chiup, iar 
Diego şi Bernardo se căţărau la trapez. Tot acolo, noaptea 
se ţineau luptele de cocoşi pe care le organiza Pelayo. Nu 
era un loc unde Tomâs de Romeu ar fi vrut să-şi vadă 
fiicele, dar Nuria era incapabilă să spună nu dacă ele-şi 
puneau ceva în cap. 

— Dacă don Tomâs prinde de veste cu ce ne ocupăm noi 
aici, ne trimite în California cu primul vas, a şoptit Diego 
văzând şi el fetele în public. 

Atunci Bernardo şi-a amintit de măştile folosite pentru a-i 
băga în sperieţi pe marinarii de pe Madre de Dios. A făcut 
două găuri pentru ochi în nişte şaluri ale Amaliei şi şi-au 
acoperit feţele, rugându-se ca surorile De Romeu să nu-i 
recunoască. Diego a renunţat la scamatorii, căci le făcuse 
de atâtea ori în faţa lor. Chiar şi aşa, a avut impresia că-l 
recunoscuseră, asta până seara, când a surprins-o pe 
Juliana  povestindu-i Agnesei Duchamp spectacolul. In 
şoaptă, ca să nu audă Nuria, îi povestea despre curajoşii 
acrobaţi în negru care-şi riscau viaţa la trapez şi i-ar fi 
sărutat pe amândoi doar ca să le vadă chipul. 

Diego n-a avut acelaşi noroc cu Isabel. Tocmai se bucura 
cu Bernardo de păcăleala reuşită, când fetiţa a intrat în 


146 


cameră fără să bată, ca de obicei, în ciuda interdicţiei 
tatălui. 

S-a proţăpit în faţa lor cu mâinile în şolduri şi i-a anunţat 
că ştia cine sunt trapeziştii şi era gata să-i dea în vileag, 
dacă nu o luau duminica următoare la circ să cunoască 
trupa. Voia să verifice dacă tatuajele uriaşului erau 
adevărate, păreau doar pictate şi să vadă dacă şarpele era 
viu sau îmbălsămat. 

In lunile următoare, sângele neastâmpărat al lui Diego, 
care ardea cu tot avântul celor şaptesprezece am ai săi şi-a 
găsit uşurarea în braţele Amaliei. Se întâlneau pe ascuns şi 
riscul era imens; femeia ar fi putut plăti scump faptul că 
făcea dragoste cu un gadje, încălca astfel un tabu 
fundamental. Se căsătorise de fată mare cu bărbatul ei, 
după obiceiul neamului şi îi fusese credincioasă până la 
moarte. Văduvia o prinsese tânără încă, deşi acum era 
tratată ca o bunică, până când Pelayo avea să-i găsească 
un nou soţ, după ce se termina doliul. In clanul lor se trăia 
la vedere, Amalia n-avea nici timp, nici spaţiu pentru a fi 
singură, reuşea însă uneori să-i dea întâlnire lui Diego într-o 
fundătură izolată, unde-l lua în braţe grăbită să nu fie 
descoperiţi. Nu era timp de poveşti romantice; uciderea 
brutală a bărbatului ei o făcuse să se resemneze cu 
singurătatea. Avea dublul vârstei lui Diego, fusese măritată 
mai bine de douăzeci de ani, dar nu era deloc expertă în 
amor. Pentru Ramon avusese o mare tandreţe lipsită de 
mari pasiuni. Se căsătoriseră conform unui rit simplu: 
împărțind un codru de pâine udat cu sângele lor. Nu era 
nevoie de mai mult. Simplul fapt de a hotărî să trăiască 
împreună consfințea unirea, totuşi ei au făcut o nuntă 
frumoasă, cu muzică şi dans, care a ţinut trei zile. După 
care îşi găsiseră un colţişor în cortul cel mare şi rămăseseră 
împreună. 

Bătuseră drumurile Europei, făcuseră foamea în 
perioadele de restrişte, fugiseră din calea agresiunilor şi se 
bucuraseră de vremurile bune. După cum singură îi spunea 
lui Diego, avusese o viaţă frumoasă. Când văzuse trupul 


147 


sfâşiat de sapele şi târnăcoapele asasinilor, flacăra care o 
lumina interior se stinsese şi nu se mai gândise de-atunci la 
bucuria simţurilor, la mângâierea unei îmbrăţişări. Pe Diego 
îl chemase în căruţă din pură prietenie; vedea că suferă de 
lipsa unei femei şi se hotărâse să-l aline, atât. Exista riscul 
ca spiritul lui Ramon să apară, transformat în mu/6 şi s-o 
pedepsească pentru infidelitatea postumă, însă ea spera ca 
el să înţeleagă; n-o făcea din dezmăţ, ci din generozitate. S- 
a dovedit a fi o amantă pudică, făcea dragoste pe întuneric 
şi fără să se dezbrace. 

Uneori plângea tăcut. Atunci Diego îi ştergea lacrimile cu 
sărutări blânde, adânc mişcat. Astfel a învăţat să descifreze 
câte ceva din misterele inimii unei femei. În ciuda severelor 
norme sexuale dictate de tradiţie, Amalia i-ar fi făcut 
aceleaşi favoruri lui Bernardo, dacă acesta i-ar fi dat de 
înţeles, din aceeaşi simpatie, dar n-a fost cazul; cu el era în 
permanenţă amintirea Fulgerului Nopţii. 


Manuel Escalante a lăsat să treacă mult timp până să-i 
vorbească lui Diego de la Vega despre subiectul cel mai 
important. Iniţial, firea simpatică şi exuberantă a tânărului îl 
pusese în gardă. Pentru el, care era de o seriozitate 
funebră, vioiciunea lui Diego putea fi un semn de 
superficialitate, dar şi-a schimbat părerea după ce-a asistat 
la duelul cu Moncada. 

Căci scopul duelului nu este să învingi, ci să înfrunţi 
moartea cu nobleţe pentru a-ţi descoperi înălţimea 
sufletului. Pentru maestrul de scrimă, arta scrimei şi cu atât 
mai mult un duel, era o modalitate infailibilă pentru a 
cunoaşte oamenii. 

In febra luptei ieşeau la vedere trăsăturile esenţiale ale 
personalităţii; degeaba erai expert în mânuirea săbiei dacă 
nu aveai curajul şi calmul necesar în faţa pericolului. Dar 
iată că în cei douăzeci şi cinci de ani de când îşi preda arta 
încă nu avusese nici un elev precum Diego. Fuseseră şi alţii 
la fel de talentaţi, dar nici unul care să aibă inima la fel de 
tare ca pumnul care strângea mânerul spadei. Admiraţia sa 


148 


pentru Diego s-a transformat în dragoste paternă, iar orele 
de scrimă erau un pretext pentru a-l vedea zilnic. Îl aştepta 
pregătit cu mult înainte de ora opt, dar din disciplină şi 
orgoliu nu intra în sală mai devreme. Lecţia propriu zisă se 
desfăşura în tăcere, dar după aceea îi împărtăşea ideile şi 
aspiraţiile sale intime. Lecţia odată terminată, se ştergeau 
cu un prosop ud, îşi schimbau hainele şi urcau la etaj, unde 
era locuinţa maestrului. Stăteau într-o odaie modestă şi 
întunecoasă, pe scaune incomode din lemn cioplit şi 
înconjurați de rafturi cu cărţi şi arme lustruite prinse pe 
pereţi. Acelaşi bătrân servitor, care vorbea singur, de parcă 
s-ar fi jeluit tot timpul, le aducea cafea neagră în ceşcuţe 
de porțelan rococo. Treceau repede de la subiectele legate 
de scrimă la altele. Familia maestrului, spaniolă şi catolică 
de patru generaţii, nu se putea lăuda cu un sânge pur, căci 
era de origine evreiască. Străbunicii lui se convertiseră la 
catolicism şi-şi schimbaseră numele pentru a scăpa de 
persecuții. Au reuşit să scape de Inchiziţie, e adevărat, dar 
au pierdut averea adunată în mai bine de o sută de ani de 
afaceri profitabile şi trai moderat. Când se născuse Manuel, 
abia se mai ştia de amintirea unui trecut plin de belşug şi 
rafinament; nu mai rămăsese nimic din proprietăţi, opere 
de artă şi bijuterii. Tatăl avea o mică prăvălie în Asturias, 
doi fraţi erau meşteşugari, al treilea dispăruse undeva în 
nordul Africii. Se ruşina că rudele sale apropiate se ocupau 
cu comerţul sau cu meserii manuale. Credea că singurele 
ocupaţii demne de un senior erau cele neproductive. Nu era 
singurul. In Spania acelor ani nu munceau decât ţăranii; 
fiecare ţinea în spate mai bine de treizeci de oameni care 
nu făceau nimic. Diego a aflat toate astea mult mai târziu; 
când maestrul i-a vorbit despre societatea „Dreptate” şi i-a 
arătat medalionul; nu i-a spus nimic de originea sa 
evreiască. În ziua aceea stăteau, ca de obicei, la cafea. 
Manuel Escalante şi-a scos de la gât un lănţişor de care 
atârna o cheiţă, a deschis un sipet din bronz care se afla pe 
masa de scris şi i-a arătat ce era înăuntru: un medalion de 
aur şi argint. 


149 


— Am mai văzut aşa ceva, maestre, a murmurat Diego, 
recunoscându-l pe dată. 

— Unde? 

— Purtat de don Santiago de León, căpitanul vasului care 
m-a adus în Spania. 

— II cunosc. Ca şi mine, face parte din „Dreptate”. 

Aceasta era una dintre numeroasele societăţi secrete 
care funcționau pe atunci în Europa. Fusese creată în urmă 
cu două sute de ani ca reacţie împotriva puterii Inchiziției, 
temutul braţ al Bisericii, care începând cu anul 1478 apăra 
unitatea spirituală a catolicilor prigonindu-i pe evrei, 
luterani, eretici, sodomiţi, blasfematori, vrăjitori, ghicitori, 
astrologi şi alchimişti, cât şi pe cei care citeau cărţi 
interzise. Averile celor condamnaţi treceau în mâinile 
acuzatorilor, astfel că mulţi au sfârşit pe rug doar pentru că 
erau bogaţi, nu din alt motiv. Timp de mai bine de trei 
secole, fervoarea religioasă a poporului a celebrat aceste 
ruguri, orgii publice de cruzime în care condamnaţii erau 
executaţi, dar în secolul al XVIII-lea Inchiziția a început să 
decadă. Procesele au mai continuat o vreme, dar cu uşile 
închise, până la abolirea Inchiziției. Misiunea „Dreptăţii” era 
salvarea acuzaților, scoţându-i din ţară şi ajutându-i să 
înceapă o viaţă nouă în altă parte. Impărţeau alimente şi 
haine, procurau documente false, când era posibil plăteau 
răscumpărarea. In perioada în care Manuel Escalante l-a 
recrutat pe Diego, orientarea „Dreptăţii” se modificase; nu 
mai lupta doar împotriva fanatismului religios, ci şi cu alte 
forme de opresiune, precum a francezilor în Spania sau 
sclavia din alte ţări. Avea o organizare ierarhică şi se 
conducea după o disciplină militară; femeile nu erau 
admise. Gradele de iniţiere se marcau cu simboluri şi culori, 
ceremoniile aveau loc în locuri secrete şi singura modalitate 
de a fi primit era prin intermediul altui membru, care 
acţiona pe post de naş. Participanţii jurau să-şi pună viaţa 
în slujba nobilelor cauze ale „Dreptăţii”, să nu accepte nici 
o plată pentru ce făceau, să păstreze secretul cu orice preţ 
şi să asculte de ordinele superiorilor. Jurământul era de o 


150 


simplitate elegantă: „Jur să caut dreptatea, să-i hrănesc pe 
cei flămânzi, să-i îmbrac pe cei goi, să apăr văduvele şi 
orfanii, să-i adăpostesc pe străini şi să nu vărs sânge 
nevinovat”. 

Nu i-a fost greu lui Manuel Escalante să-l convingă pe 
Diego să intre în societatea numită „Dreptate”. Misterul şi 
aventura reprezentau pentru el tentaţii irezistibile; singura 
lui îndoială se lega de ascultarea oarbă, dar odată convins 
că nimeni nu i-ar fi ordonat ceva împotriva principiilor sale, 
s-a liniştit. A studiat textele cu cheie pe care i le-a dat 
maestrul şi a început să se antreneze pentru o formă 
singulară de luptă, care cerea agilitate mentală şi o dibăcie 
fizică extraordinară. Consta dintr-o serie exactă de mişcări 
cu sabia şi pumnalul care se desfăşurau într-un loc marcat 
pe jos şi numit „Cercul Maestrului”. Acelaşi desen era 
reprodus pe medalioanele din aur şi argint prin care se 
identificau membru organizaţiei. Mai întâi Diego a învăţat 
ordinea şi tehnica de luptă, apoi a exersat luni de zile cu 
Bernardo, până când a ajuns să lupte fără să se gândească. 
După cum îi spusese Manuel Escalante, avea să fie pregătit 
în momentul în care ar fi fost în stare să prindă o muscă din 
zbor cu o mişcare întâmplătoare. Doar atunci putea învinge 
un membru vechi al „Dreptăţii”, condiţie pentru a fi primit 
în ea. 


Şi a sosit ziua ceremoniei de iniţiere. Maestrul de scrimă 
l-a condus pe Diego prin locuri ignorate chiar şi de arhitecţii 
şi constructorii care se lăudau că ştiu oraşul ca-n palmă. 

Barcelona crescuse peste straturi succesive de ruine; pe 
aici trecuseră fenicienii şi grecii, fără să lase prea multe 
urme, veniseră apoi romanii, care-şi impuseseră stilul, 
urmaseră goții, în sfârşit arabii, care rămăseseră aici timp 
de mai multe secole. Fiecare contribuise la complexitatea 
oraşului, Barcelona era ca o prăjitură mi/le-feui/les. Evreii 
săpaseră locuinţe, coridoare şi tuneluri pentru a se ascunde 
de agenţii Inchiziției. 


151 


Abandonate de evrei, aceste tuneluri deveniseră 
ascunzişul bandiţilor, dar treptat „Dreptatea” şi alte grupări 
secrete se înstăpâniseră pe măruntaiele oraşului. Diego şi 
maestrul de scrimă au străbătut un labirint de străduţe 
întortocheate, au pătruns în cartierul vechi, au trecut prin 
porţi ascunse, au coborât scări mâncate de vreme, au 
pătruns în subteran, în ruine cavernoase, au traversat 
canale prin care curgea nu apă, ci un lichid vâscos şi negru 
care mirosea a fructe putrezite. În cele din urmă, au ajuns 
în faţa unei porţi gravate cu semne cabalistice, care s-a 
deschis după ce maestrul a dat parola, ajungând într-o sală 
cu pretenţii de templu egiptean. 

Diego s-a pomenit înconjurat de vreo douăzeci de bărbaţi 
înveşmântaţi în frumoase tunici colorate şi împodobite cu 
tot felul de semne. Cu toţii purtau medalioane la fel ca 
acelea pe care le aveau Escalante şi Santiago de León. Se 
găsea în tabernacolul sectei, în chiar inima „Dreptăţii”. 

Ritul a durat toată noaptea, ore în care Diego a trecut pe 
rând toate probele. Într-o incintă alăturată, poate ruinele 
unui templu roman, se găsea Cercul Maestrului trasat pe 
jos. Un bărbat s-a apropiat ca să se lupte cu Diego, ceilalţi 
s-au aşezat împrejur, ca martori. S-a prezentat ca lulius 
Caesar, numele său cifrat. Amândoi şi-au lepădat cămăşile 
şi încălţările, rămânând doar în pantaloni. Lupta cerea 
precizie, rapiditate şi sânge rece. Se înfruntau cu nişte 
pumnale lungi şi ascuţite, de parcă ar fi vrut să se rănească 
mortal; loviturile erau autentice, numai că, în ultima 
fracțiune de secundă, trebuiau oprite în aer; cea mai mică 
zgârietură pe corpul adversarului te elimina imediat. N- 
aveau voie să iasă din cercul desenat. 

Câştiga cel care reuşea să-l pună pe adversar cu 
amândoi umerii la pământ, chiar în centrul cercului. Diego 
se antrenase luni în şir şi se ştia agil şi rezistent, însă şi-a 
dat seama de cum a început lupta că avea un adversar de 
nădejde. lulius Caesar avea cam patruzeci de ani, era slab 
şi mai scund decât Diego, dar foarte puternic. Ţintuit cu 
picioarele şi braţele depărtate, cu toţi muşchii torsului şi 


152 


braţelor la vedere, cu gâtul întins şi pumnalul sclipindu-i în 
mâna dreaptă, dar cu chipul perfect calm, era un adversar 
de temut. La un semn, au început să se învârtească în 
interiorul cercului, căutând cel mai bun unghi de atac. 
Diego a atacat primul, dar celălalt a făcut un salt înapoi, s-a 
răsucit în aer şi i-a picat în spate, astfel că Diego abia a 
avut timp să se întoarcă şi să evite arma celuilalt. După 
câţiva paşi, lulius Caesar şi-a trecut pumnalul în stângă. 
Diego era şi el ambidextru, dar până acum nu luptase cu 
unul la fel şi a avut o clipă de ezitare, de care adversarul a 
profitat pentru a-l lovi cu piciorul în piept şi a-l trânti la 
pământ. Diego s-a ridicat imediat şi, în acelaşi elan, i-a 
atins gâtul - dacă lupta ar fi fost adevărată, l-ar fi decapitat 
- dar mâna i s-a oprit la timp. Cei de pe margine n-au spus 
nimic, aşa că a bănuit că nu-l rănise, dar n-a avut timp să 
verifice, că adversarul se şi năpustea asupra lui. S-au luptat 
corp la corp, ferindu-se de mâna înarmată a celuilalt, 
încercând să-şi doboare adversarul cu braţul liber şi cu 
picioarele şi să-l întoarcă cu faţa în sus. Diego a reuşit să se 
elibereze şi au început din nou să se rotească unul în jurul 
celuilalt, pregătindu-se pentru o nouă confruntare. Diego 
ardea tot, se înroşise şi transpirase, în timp ce adversarul 
lui nici măcar nu gâfâia şi era la fel de calm ca la început. 
Atunci şi-a amintit de sfatul lui Manuel Escalante: 
„Niciodată nu trebuie să te lupţi cu furie”. A respirat adânc 
de două ori ca să se liniştească, nepierzându-l din ochi pe 
lulius Caesar. Mintea i s-a limpezit; dacă el nu se aşteptase 
să înfrunte un luptător ambidextru înseamnă că nici omul 
„Dreptăţii” nu se aştepta. Şi-a schimbat deci arma în mâna 
cealaltă cu iuţeala scamatoriilor învăţate de la Galileo 
Tempesta şi l-a atacat pe neaşteptate. Luat prin 
surprindere, a făcut un pas înapoi, atunci Diego i-a pus 
piedică şi l-a făcut să-şi piardă echilibrul. Văzându-l la 
pământ, s-a dus peste el şi i-a apăsat pieptul cu dreapta, în 
timp ce cu stânga se ferea de pumnal. Timp de un minut 
lung s-au luptat din răsputeri, cu muşchii întinşi precum 
cablurile de oţel, ochi în ochi şi strângând din dinţi. Diego 


153 


nu trebuia doar să-l ţină la sol, ci să-l şi ducă în mijlocul 
cercului, lucru pe care acela n-avea de gând să-l permită. A 
măsurat cu coada ochiului distanţa, care i s-a părut imensă, 
niciodată un metru nu i se păruse atât de lung. Avea o 
singură soluţie. S-a rostogolit, astfel că lulius Caesar era 
acum deasupra lui. Omul a scos un strigăt de triumf, 
crezând că lupta se terminase. Cu un efort supraomenesc, 
Diego s-a răsucit încă o dată, iar adversarul să găsea acum 
exact în locul marcat din centrul cercului. Pe chipul acestuia 
a trecut abia o umbră, dar a fost de-ajuns pentru ca Diego 
să ştie că învinsese. 

Cu un ultim efort, l-a apăsat cu umerii la pământ. 

— Bine lucrat, a spus zâmbind lulius Caesar şi a aruncat 
pumnalul. 

Pe urmă Diego a trebuit să înfrunte cu spada alţi doi 
luptători. | s-a legat o mână la spate, pentru a da avantaj 
adversarilor, dar nimeni nu era atât de bun la scrimă ca el. 
Manuel Escalante îl pregătise foarte bine, astfel că i-a învins 
în mai puţin de zece minute. Au urmat probele intelectuale. 
După ce a dovedit că ştia bine istoria „Dreptăţii”, i-au pus 
întrebări complicate, cărora trebuia să le dea soluţii 
originale, care necesitau viclenie, curaj şi cunoaştere. lar la 
urmă, după ce-a trecut cu succes toate examenele, a fost 
condus în faţa unui altar. Acolo erau expuse simbolurile pe 
care trebuia să le venereze: o bucată de pâine, o balanţă, o 
sabie, un potir şi o roză. Pâinea însemna datoria de a-i ajuta 
pe săraci; balanţa reprezenta hotărârea de a lupta pentru 
dreptate; sabia simboliza curajul; potirul conţinea elixirul 
milei, iar trandafirul le amintea membrilor societăţii secrete 
că viaţa nu e doar sacrificiu şi luptă, este şi frumuseţe, din 
acest motiv merită apărată. La încheierea ceremoniei, în 
calitate de naş, maestrul Manuel Escalante i-a pus medalia 
la gât. 

— Care-ţi va fi numele secret? l-a întrebat Sublimul 
Apărător al Templului. 

— Zorro, a răspuns fără ezitare Diego. 


154 


Nu se gândise la asta, dar în clipa aceea şi-a amintit 
extrem de limpede de ochii roşii ai vulpoiului, din alt rit de 
iniţiere, cu ani în urmă, undeva în pădurile Californiei. 

— Bun venit, Zorro, a rostit Sublimul Apărător al 
Templului, iar ceilalţi i-au repetat numele în cor. 

Diego de la Vega era atât de euforic după încercările pe 
care le trecuse, atât de zăpăcit de solemnitatea membrilor 
organizaţiei şi atât de ameţit de ceremonia complicată şi de 
numele răsunătoare ale celor din ierarhie - Cavalerul 
Soarelui, Templierul Nilului, Maestrul Crucii, Păzitorul 
Şarpelui - că nu mai putea judeca limpede. Era de acord cu 
postulatele organizaţiei şi se simţea onorat că fusese 
primit. De-abia mai târziu, amintindu-şi amănuntele şi 
relatându-i-le lui Bernardo, ritualul i s-a părut cam infantil. 
încerca să râdă de el însuşi că luase totul atât de în serios, 
numai că fratele său n-a râs deloc, ci l-a făcut să vadă cât 
de mult se asemănau principiile „Dreptăţii” cu cele Okahué 
ale tribului său. 


La o lună după primirea sa în societatea secretă, Diego 
şi-a surprins maestrul cu o idee trăsnită: să elibereze un 
grup de ostatici. Fiecare atac al gherilelor declanşa 
represalii imediate din partea francezilor; luau un număr de 
ostatici - de patru ori mai mulţi decât victimele - pe care îi 
spânzurau sau îi împuşcau într-un loc public. Metoda 
expeditivă nu-i descuraja pe spanioli, nu făcea decât să le 
alimenteze ura, însă bietele familii implicate în conflict 
sufereau teribil. 

— De data asta e vorba de cinci femei, doi bărbaţi şi un 
copil de opt ani, care vor trebui să plătească pentru 
uciderea a doi soldaţi francezi, maestre. Pe preotul parohiei 
l-au omorât deja chiar în pragul bisericii. Îi ţin închişi în fort 
şi-o să-i împuşte duminică la prânz. 

— Ştiu, don Diego, am văzut şi eu afişele din oraş. 

— Trebuie să-i salvăm, maestre. 


155 


— Dar e o nebunie. Ciudadela e inexpugnabilă. Şi să 
zicem că reuşeşti, fii sigur că francezii vor executa un 
număr dublu sau triplu de ostatici. 

— Ce face „Dreptatea” într-o situaţie ca aceasta, 
maestre? 

— Uneori trebuie să te resemnezi în faţa inevitabilului. În 
război mor mulţi nevinovaţi. 

— Am să ţin minte. 

Diego nu era dispus să se resemneze, printre altele 
pentru că în grup se afla şi Amalia şi nu putea s-o lase în 
voia sorții. Dintr-o greşeală a destinului, de care cărţile 
uitaseră s-o avertizeze, ţiganca se găsea pe stradă în 
timpul raziei şi a fost luată împreună cu alţi nevinovaţi. 
Bernardo i-a dat vestea cea rea, iar Diego nu s-a gândit la 
piedici, ci doar la necesitatea intervenţiei şi la plăcerea 
irezistibilă a aventurii. 

— Păi, dacă e imposibil să pătrund în Ciudadela, o să 
intru în locuinţa cavalerului Duchamp, Bernardo. Să am cu 
el o conversaţie privată. Ce zici? Văd că nu-ţi place ideea, 
dar alta n-am. Ştiu ce gândeşti: că e o bravadă ca aia cu 
ursul, când eram copii. Nu, acum e ceva serios, e vorba de 
vieţi omeneşti. Nu putem admite ca Amalia să fie 
împuşcată, e prietena noastră. Mă rog, în cazul meu e mai 
mult decât o prietenă, dar nu de asta e vorba. Din păcate, 
nu mă pot bizui pe cei din „Dreptate”, astfel că voi avea 
nevoie de ajutorul tău, frate. E periculos, dar nu atât de 
mult pe cât pare. Ascultă... 

Bernardo a ridicat mâinile în semn că se predă şi s-a 
pregătit să i se alăture, ca întotdeauna. Se gândea uneori, 
în clipele de oboseală şi singurătate, c-ar fi fost cazul să se 
întoarcă în California şi să admită faptul irevocabil că 
pentru amândoi copilăria luase sfârşit, deşi Diego părea să 
fie un adolescent etern. Era de mirare că, deşi atât de 
deosebiți, se iubeau atât de mult; în timp ce el simţea în 
spate greutatea sorții, fratele lui zbura ca o ciocârlie. 
Amalia, care putea descifra tainele aştrilor, le explicase de 
ce aveau personalităţi opuse. Erau din zodii diferite, chiar 


156 


dacă se născuseră în acelaşi loc şi în aceeaşi săptămână; 
Diego era Geamăn şi Bernardo era Taur, de aici 
temperamentele diferite. A ascultat deci planul lui Diego cu 
răbdarea dintotdeauna, fără să-şi arate îndoielile, căci avea 
încredere în norocul incredibil al fratelui său. A contribuit şi 
el cu nişte idei şi s-au pus pe treabă. 

Bernardo a reuşit mai întâi să se împrietenească cu un 
soldat francez, apoi să-l îmbete criţă; i-a scos uniforma - 
cazacă, albastru-închis, cu guler înalt stacojiu, pantalon şi 
pieptar alb, jambiere negre şi chipiu înalt - şi s-a îmbrăcat 
cu ea. A intrat astfel în grădina reşedinţei ducând de 
căpăstru doi cai şi nefiind băgat în seamă de gărzile de 
noapte. Paza nu era foarte strictă la reşedinţa lui Chevalier, 
până acum nu-i venise nimănui ideea să-l atace. La lăsarea 
întunericului, străjile îşi ocupau locul, Iluminati de felinare, 
dar pe măsură ce treceau orele se plictiseau şi parcă nu 
mai aveau tragere de inimă. 

îmbrăcat în costumul negru de acrobat, cu capă şi 
mască, costumaţie pe care o numea deghizarea lui de 
Zorro, Diego a profitat de beznă şi s-a apropiat de clădire. 
Într-o clipă de inspiraţie, îşi lipise şi o mustață neagră falsă 
pescuită de la circ. Masca îi acoperea doar partea de susa 
feţei şi s-a temut că Chevalier l-ar putea recunoaşte, 
mustaţa avea dublul rol de a distrage atenţia şi de a crea 
confuzie. Cu ajutorul harapnicului s-a căţărat pe balconul 
de la etaj, de unde nu i-a fost greu să ajungă în aripa unde 
erau odăile familiei, pentru că le însoţise de câteva ori în 
vizită pe Juliana şi Isabel. Era spre ora trei dimineaţa, când 
servitorii dormeau, iar străjile picoteau la locul lor. Conacul 
n-avea nimic din sobrietatea spaniolă, era mobilat în stil 
francez şi plin de draperii, mobilier, plante şi statui, pe 
lângă care Diego s-a strecurat nevăzut. A trebuit să 
străbată o mulţime de coridoare şi să deschidă vreo 
douăzeci de uşi până să ajungă în iatacul lui Chevalier, de o 
simplitate neobişnuită pentru cineva de rangul şi 
demnitatea sa. 


157 


Reprezentantul lui Napoleon dormea pe un pat soldăţesc 
tare, într-o cameră aproape goală, luminată de un sfeşnic 
cu trei braţe. Din sporovăielile lui Agnes Duchamp, Diego 
ştia că tatăl ei avea insomnii şi lua opiu ca să poată dormi. 
Cu un ceas mai devreme, un valet îl ajutase să se dezbrace, 
îi adusese un pahar de Xeres şi pipa de opiu, după care se 
instalase într-un fotoliu pe culoar, în caz că stăpânul ar fi 
avut nevoie de ceva. Avea somnul uşor, totuşi n-a prins de 
veste că cineva trecuse pe lângă el, aproape atingânau-l. 
Odată ajuns în odaie, Diego a apelat la autocontrolul 
mental al membrilor „Dreptăţii”, pentru că inima îi bătea 
nebuneşte şi fruntea îi şiroia de sudoare. Dacă ar fi fost 
prins aici, se putea socoti mort. În temniţele din La 
Ciudadela prizonierii politici dispăreau fără urmă, mai bine 
să nu se gândească la poveştile de tortură care circulau. 
Amintirea tatălui l-a izbit ca un pumnal; dacă el murea, 
Alejandro de la Vega n-ar fi aflat niciodată de ce, doar că 
fiu-său fusese surprins ca un hoţ de duzină într-o casă 
străină. A stat un minut să se liniştească, iar după ce-a fost 
sigur că n-avea să-i tremure nici voinţa, nici vocea, nici 
mâna, s-a apropiat de patul în care Duchamp dormea răpus 
de opiu. În ciuda drogului, francezul s-a trezit imediat, dar 
n-a apucat să strige, pentru că Diego i-a astupat gura cu 
mână înmănuşată. 

— Linişte, excelenţă, sau veţi muri ca un şoarece. 

Şi i-a pus vârful spadei în piept. Chevalier s-a ridicat în 
capul oaselor cât îi permitea arma şi a făcut semn că 
pricepuse. În şoaptă, Diego i-a spus ce dorea. 

— Îmi atribuiţi prea multă putere. Dacă cer eliberarea 
ostaticilor, mâine vor fi luaţi alţii, a spus Chevalier tot în 
şoaptă. 

— Ar fi mare păcat. Fiica voastră Agnes e o copilă 
adorabilă şi nu dorim să sufere, dar după cum excelența 
voastră ştie prea bine, la război mor mulţi nevinovaţi. 

Şi-a dus mâna la piept, a scos batista brodată cu numele 
lui Agnes Duchamp, pe care Bernardo o recuperase de la 
gunoi şi a fluturat-o în faţa ochilor lui Chevalier, care a 


158 


recunoscut-o mai ales din cauza parfumului inconfundabil 
de violete. 

— Vă sugerez să nu chemaţi gărzile excelenţă, oamenii 
mei se află în camera fiicei voastre. Dacă mi se întâmplă 
ceva, n-o mai vedeţi în viaţă. Vor pleca doar la semnalul 
meu, a spus Diego pe tonul cel mai amabil din lume, 
mirosind batista înainte de a o pune la loc în buzunar. 

— Chiar dacă scapi cu viaţă acum, tot o să punem mâna 
pe tine şi-o să-ţi pară rău că te-ai născut. Ştim noi cum să 
te găsim. 

— Nu cred, excelenţă, nu sunt luptător din gherilă şi nici 
n-am onoarea să vă fiu duşman personal, a zâmbit Diego. 

— Dar cine eşti? 

— Şşt, nu ridicaţi glasul, nu uitaţi că Agnes e pe mâini 
bune... Numele meu e Zorro, la ordinele dumneavoastră. 

Francezul a fost silit să se ducă la masă şi să scrie un 
ordin scurt pe hârtiile cu antetul său, prin care cerea 
eliberarea ostaticilor. 

— V-aş fi recunoscător dacă v-aţi adăuga sigiliul oficial, 
excelenţă. 

Fără nici un chef, Chevalier s-a executat, apoi şi-a 
chemat valetul, care a băgat imediat capul pe uşă. In 
spatele uşii, Diego stătea cu sabia pregătită. 

— Trimite un străjer cu hârtia asta la Ciudadela şi spune-i 
că trebuie să mi-o aducă imediat înapoi contrasemnată de 
şeful garnizoanei, ca să fiu sigur că mi-a îndeplinit ordinul, 
ai priceput? 

— Desigur, excelenţă. 

Diego l-a sfătuit pe Chevalier să se întoarcă în pat, ca nu 
cumva să răcească; noaptea era rece şi aşteptarea putea fi 
lungă. Regreta că trebuia să se poarte astfel, însă se vedea 
obligat să-i ţină companie până la întoarcerea scrisorii. N- 
avea pe-aici un joc de şah sau nişte cărţi de joc, ca să 
treacă timpul mai uşor? 

Furios, francezul n-a catadicsit să răspundă şi s-a băgat 
în pat, păzit îndeaproape de omul mascat, care se aşezase 
la capul patului, de parcă ar fi fost prieteni buni. Tăcuţi, s- 


159 


au suportat reciproc mai bine de două ore; exact când 
Diego începea să se teamă că ceva ieşise rău, valetul a 
bătut la uşă şi a înmânat hârtia contrasemnată de un 
anume căpitan Furet. 

— La revedere, excelenţă! Vă rog să transmiteţi 
complimente frumoasei Agnes şi-a luat rămas-bun Diego. 

Era convins că Chevalier luase de bună ameninţarea şi n- 
avea să facă scandal mai devreme, dar din precauţie l-a 
legat şi i-a pus căluş. A trasat un Z cu vârful spadei pe 
perete, a făcut o reverență batjocoritoare şi şi-a dat drumul 
pe balcon. Jos îl aştepta calul, cu copitele învelite în cârpe 
ca să nu facă zgomot, exact acolo unde-l lăsase Bernardo. 
S-a făcut nevăzut fără zgomot, încă nu umbla nimeni pe 
străzile Barcelonei. A doua zi, soldaţii lipeau afişe pe 
clădirile publice prin care anunțau că, în semn de 
bunăvoință din partea autorităţilor, ostaticii fuseseră puşi în 
libertate. In acelaşi timp s-a dezlănţuit o vânătoare secretă 
menită a-l prinde pe îndrăzneţul care îşi zicea Zorro. Ultimul 
lucru la care se aşteptau gherilele era graţierea ostaticilor; 
nedumerirea a fost atât de mare, că timp de o săptămână 
n-a mai avut loc nici un atentat împotriva francezilor din 
Catalonia. 

Chevalier n-a putut evita zvonul, care a circulat mai întâi 
printre servitorii şi paznicii casei, iar mai apoi pretutindeni, 
că un bandit insolent intrase chiar în odaia sa. Catalanii au 
râs în hohote de întâmplare, iar numele misteriosului Zorro 
a mers din gură în gură zile în şir, după care lumea s-a luat 
cu altele şi povestea a fost dată uitării. Dar până atunci, 
Diego o auzise la Colegiul de Umamoare, la cârciumi şi 
acasă la familia De Romeu. Îşi muşca limba ca să nu se 
laude în public şi să nu-i mărturisească isprava Amaliei. 
Femeia credea că scăpase graţie puterii magice a 
talismanelor şi amuletelor pe care le purta mereu, cât şi 
intervenţiei oportune a spiritului răposatului ei soţ. 


160 


PARTEA A TREIA - Barcelona, 1812- 
1814 


Nu vă pot da mai multe amănunte despre relaţia lui 
Diego cu Amalia. Amorul carnal este un aspect al legendei 
lui Zorro pe care el nu m-a autorizat să-l fac public, nu atât 
din teamă de a fi luat în râs sau dezminţit, cât dintr-un 
minim de galanterie. Se ştie doar că nici un bărbat cu 
succes la femei nu se laudă cu cuceririle sale. lar cei care o 
fac mint. Pe de altă parte, nu-mi place să mă bag în 
intimitatea celorlalţi. 

Aşa că dacă vă aşteptaţi la oarece scene mai colorate, 
am să vă dezamăgesc. Pot doar să vă spun că în perioada 
în care Diego se zbenguia cu Amalia, inima lui era pe de-a- 
ntregul dăruită Julianei. Cum erau îmbrăţişările ţigăncii 
văduve? N-aveţi decât să vă imaginaţi. Poate că ea 
închidea ochii şi se gândea la bărbatul ei asasinat, în timp 
ce Diego se abandona unei plăceri fugare şi nu se gândea 
la nimic. Întâlnirile clandestine nu-i tulburau sentimentul 
curat pe care i-l inspira casta Juliana; erau compartimente 
separate, linii paralele care nu se întâlnesc niciodată. 
Teamă mi-e că aşa au stat lucrurile de-a lungul întregii sale 
vieţi. L-am observat timp de treizeci de am şi-l cunosc 
aproape la fel de bine ca Bernardo, de aceea spun asta. 
Graţie şarmului său personal - deloc neglijabil - şi norocului 
său fenomenal, a fost iubit, chiar fără să şi-o fi propus, de 
zeci de femei. O insinuare vagă, o privire cu coada ochiului, 
un surâs radios erau de obicei de ajuns pentru ca până şi 
cele cu faimă de virtuoase să-l invite să se caţere pe 
balconul lor la orele enigmatice ale nopţii. Cu toate astea, 
Zorro nu se îndrăgosteşte de ele, căci preferă idilele 
imposibile. Pot să jur că de cum coboară de pe balcon şi 
ajunge cu picioarele pe pământ, a şi uitat de doamna pe 


161 


care doar cu câteva clipe mai devreme o strângea în braţe. 
Nici el nu mai ştie de câte ori s-a bătut în duel cu vreun soţ 
încornorat sau un tată ofensat, însă eu ţin socoteala şi nu 
din invidie sau gelozie, ci din minuţiozitate de cronicar. 
Diego ţine minte doar femeile care l-au chinuit cu 
indiferența lor, de exemplu incomparabila Juliana. Multe 
aventuri din anii aceia au fost încercări frenetice de a-i 
atrage atenţia. De faţă cu ea nu se purta ca un muţunache 
sfios, aşa cum făcea cu Agnes Duchamp, cu Chevalier şi 
alte personaje; dimpotrivă, în prezenţa Julianei îşi întindea 
toate penele de păun. Pentru ea s-ar fi luptat cu un balaur, 
numai că aşa ceva nu creştea la Barcelona şi-a trebuit să se 
mulţumească cu Rafael Moncada. Şi fiindcă veni vorba de 
el, mi se pare corect să dăm acestui personaj ceea ce 
merită. 

În toate poveştile rolul răului e esenţial, căci n-ar exista 
eroi dacă n-ar avea duşmani pe măsură. Zorro a avut 
imensul noroc de a se înfrunta cu Rafael Moncada, căci 
altfel n-aş prea avea ce vă povesti aici. 


Juliana şi Diego dormeau sub acelaşi acoperiş, dar 
duceau o viaţă separată şi nu se prea vedeau în căsoiul cu 
atâtea încăperi pustii. Între patru ochi era şi mai greu să se 
întâlnească: Nuria o veghea pe Juliana, iar Isabel îl spiona 
pe Diego. 

Uneori, el aştepta ore întregi pe câte un culoar, în 
speranţa de a merge câţiva paşi cu ea fără martori. Se 
vedeau în sufragerie la cină, în salon la concertele de 
harpă, duminica la biserică şi la teatru, când se dădea vreo 
piesă de Lope de Vega sau o comedie de Moliere, care îl 
încântau pe Tomás de Romeu. Dar şi în biserică şi la teatru, 
femeile şi bărbaţii stăteau separat, drept care Diego se 
vedea silit să contemple de departe ceafa iubitei. A locuit în 
casa aceea mai bine de patru ani, urmărind-o cu o 
tenacitate de vânător şi fără rezultate notabile, până când 
nenorocirea s-a abătut asupra acestei familii şi balanţa s-a 
înclinat în favoarea lui. Până atunci, Juliana reacţiona atât 


162 


de placid la atenţiile sale, de parcă nici nu l-ar fi văzut, însă 
lui nu-i trebuia mult pentru a-şi hrăni iluziile. Credea că 
indiferența ei era doar o stratagemă menită a-i ascunde 
adevăratele sentimente. Aflase că femeile obişnuiesc să se 
poarte aşa. Dar suferea, săracul, de ţi-era milă să te uiţi la 
el. Ar fi fost mai bine dacă Juliana l-ar fi urât; inima e un 
organ capricios care trece dintr-o extremă în alta, orice ar fi 
fost de preferat acestui sentiment călduţ de soră. 

Familia De Romeu pleca uneori la Santa Fe, unde avea o 
proprietate  semipărăsită. Casa era o clădire pătrată 
cocoţată în vârful unei stânci, unde bunicii răposatei soţii a 
lui Tomâs trăiseră cu copiii şi vasalii. Vederea era superbă. 
Înainte vreme, dealurile fuseseră acoperite de vii care 
produceau un vin la fel de bun precum cele mai bune vinuri 
din Franţa, dar în anii războiului nimeni nu se ocupase de 
ele, astfel că butucii se uscaseră şi mânaseră. lar casa 
fusese năpădită de faimoşii şobolani de Santa Fe, nişte 
jivine grase şi rele, pe care în vremuri de restrişte ţăranii le 
mâncau; cu usturoi şi praz erau chiar delicioşi. Cu două 
săptămâni înainte de plecare, Tomás trimitea un escadron 
de servitori care trebuia să facă fumigaţii în odăi, singura 
formulă de a goni vremelnic rozătoarele. Excursiile s-au 
rărit pentru că drumurile erau tot mai nesigure. In plus, ura 
localnicilor se simţea în aer, ca o răsuflare grea care-ţi 
zbârlea părul în cap. 

La fel ca mulţi proprietari de pământuri, Tomás n-avea 
curaj să părăsească oraşul şi cu atât mai puţin să-şi 
încaseze dările, de frică să nu fie căsăpit. Acolo, Juliana 
citea, făcea muzică şi încerca să se poarte cu ţăranii ca o 
zână bună, dar fără rezultat. Nuria se lupta cu disconfortul 
şi se văita întruna, iar Isabel picta peisaje în acuarelă şi 
portrete. V-am zis că avea talent la desen? Cred că am 
uitat, o omisiune de neiertat, căci acesta era unicul ei 
talent. Oricum, cu desenele ei îşi câştiga mai repede 
simpatia celor nevoiaşi decât toate operele de caritate ale 
Julianei. Oamenii semănau perfect, dar Isabel îşi 
îmbunătăţea modelele, le adăuga dinţii lipsă, le ştergea din 


163 


riduri şi le conferea o expresie de demnitate pe care n-o 
prea aveau în realitate. 

Dar să ne întoarcem la Barcelona, unde Diego îşi 
petrecea timpul cu şcoala, cu societatea „Dreptate”, prin 
tavernele în care se întâlneau studenţii şi cu aventurile lui 
„de capă şi spadă”, cum le numea din spirit romantic. In 
timpul ăsta, Juliana ducea existența trândavă a 
domnişoarelor acelor ani. 

Nici la spovedanie nu putea să se ducă fără guvernantă, 
Nuria era pur şi simplu umbra ei. N-avea voie nici să stea 
de vorbă cu bărbaţi sub şaizeci de ani. La baluri mergea 
însoţită de tatăl ei şi uneori de Diego, pe care-l prezenta 
drept verişorul ei din Indii. Juliana nu se grăbea deloc să se 
mărite, deşi pretendenţii stăteau la coadă. Taică-său 
trebuia să-i aranjeze o căsătorie bună şi nu ştia cum să 
aleagă un ginere demn de minunata lui fiică. Peste doi ani 
ar fi împlinit douăzeci, care era limita de sus pentru a 
dobândi un logodnic; dacă nu-l avea până atunci, şansele 
de a se mărita scădeau cu fiecare lună. Cu optimismul lui 
invincibil, Diego îşi făcea aceleaşi calcule şi-şi spunea că 
timpul lucra în favoarea sa; când Juliana va vedea că începe 
să se ofilească, avea să-l aleagă pe el drept soţ ca să nu 
rămână fată bătrână. Şi cu argumentul ăsta bizar încerca 
să-l convingă şi pe Bernardo, singurul care avea răbdare să- 
i asculte divagaţiile pe seama amorului său disperat. 

La finele anului 1812, Napoleon Bonaparte a fost înfrânt 
în Rusia. Împăratul invadase uriaşa ţară cu Marea Armată 
de aproape două sute de mii de oameni. Oştirile franceze 
aveau o disciplină de fier şi se deplasau în marş forţat, mult 
mai repede decât duşmanul, căci aveau mai puţine de cărat 
şi trăiau de pe urma pământului cucerit. Pe măsură ce 
pătrundeau în interiorul Rusiei, aşezările se goleau, 
locuitorii se făceau nevăzuţi, iar ţăranii îşi ardeau recoltele. 
Napoleon străbătea pământ pârjolit. Invadatorii au intrat 
triumfători în Moscova, unde-au fost întâmpinați de 
fumăraia unui uriaş incendiu şi de tirurile izolate ale 
franctirorilor ascunşi printre ruine şi gata să moară 


164 


omorând. Imitând exemplul bravilor ţărani, moscoviţii îşi 
arseseră posesiunile înainte de a părăsi oraşul. Nu 
rămăsese nimeni care să-i înmâneze lui Napoleon cheile 
oraşului, nici soldaţi ruşi care să fie umiliţi, doar 
prostituatele rămase fără clienţii obişnuiţi şi resemnate să 
se mulţumească cu invadatorii. Napoleon s-a pomenit izolat 
într-un morman de cenuşă. A aşteptat nu se ştie ce şi aşa a 
trecut vara. Când s-a hotărât să se întoarcă în Franţa, 
începuseră ploile, iar în curând pământul rusesc a fost 
acoperit de o zăpadă tare ca piatra. Nu-şi închipuise 
nicicând încercările cumplite pe care au trebuit să le 
suporte soldaţii săi. La hărţuielile cazacilor şi ambuscadele 
ţăranilor s-au adăugat foamea şi un frig selenar, pe care 
soldaţii nu-l cunoscuseră încă. De-a lungul drumului de 
întoarcere au rămas mii de francezi, transformați în statui 
de gheaţă. 

Au fost nevoiţi să-şi mănânce caii, cizmele, uneori chiar 
cadavrele tovarăşilor. S-au întors în patrie doar zece mii de 
oameni, prăpădiţi de lipsuri şi descurajaţi. Văzându-şi 
armata distrusă, Napoleon a ştiut că steaua care-i luminase 
ascensiunea prodigioasă începea să apună. A fost silit să-şi 
replieze trupele, care ocupau o mare parte din Europa. 
Două treimi din trupele lăsate în Spania au fost retrase. 
Spaniolii întrezăreau în sfârşit un final victorios după ani de 
rezistenţă sălbatică, numai că acesta mai avea să întârzie 
şaisprezece luni. 

In anul în care Napoleon îşi lingea rănile după dezastrul 
din Rusia, Eulalia de Callis şi-a trimis nepotul, pe Rafael 
Moncada, în Antile, cu misiunea de a extinde afacerea cu 
cacao. Işi propusese să vândă ciocolată, pastă de migdale, 
conserve de nuci şi zahăr aromatizat cofetarilor şi 
fabricanţilor de bomboane fine din Europa şi Statele Unite. 
Auzise ea că americanii se dădeau în vânt după dulciuri. 
Misiunea nepotului era să pună la punct o reţea de contacte 
comerciale în oraşele cele mai importante, de la 
Washington până la Paris. 


165 


Moscova a rămas pe lista de aşteptare, fiind în ruine, dar 
Eulalia avea credinţa că fumăraia războiului avea să se 
risipească în curând şi capitala rusă reconstruită cu aceeaşi 
splendoare ca înainte. Rafael a pornit într-o călătorie de 
unsprezece luni, străbătând mai multe mări şi 
zdruncinându-şi rinichii în lungi drumuri călare, cu scopul 
de a pune pe picioare aromatica frăţie a ciocolatei 
concepută de Eulalia. 

Fără a-i sufla un cuvânt mătuşii, Rafael i-a cerut o 
întrevedere lui Tomás de Romeu înainte de a porni la drum. 

Acesta nu l-a primit acasă, ci pe terenul neutru al 
Societăţii de Geografie şi Filozofie, al cărui membru era şi 
care dispunea de un restaurant excelent la etaj. Admiraţia 
lui Tomâs pentru Franţa nu mergea şi până la bucătăria ei 
rafinată; nici gând de limbi de canar, el prefera săţioasele 
preparate catalane: escudella i carn d'olla, o fiertură care 
te scula din morţi, estofat de taur, o adevărată bombă de 
carne şi incomparabilul salam episcopal, un fel de 
sângerete mai gros şi mai negru decât toate celelalte. 
Aşezat în faţa unui munte de carne grasă, Rafael Moncada 
era cam palid. Abia s-a atins de mâncare, căci avea 
stomacul delicat şi era şi nervos. l-a expus tatălui Julianei 
situaţia sa personală, de la titluri până la situaţia financiară. 

— Regret nespus, domnule De Romeu, că ne-am 
cunoscut în nefericita împrejurare a duelului cu Diego de la 
Vega. E un tânăr impulsiv şi, recunosc, eu la fel. Ne-am 
certat şi am ajuns pe câmpul luptei pentru onoare. Din 
fericire, fără consecinţe grave. Sper ca asta să nu 
influenţeze negativ părerea domniei voastre despre mine, a 
spus aspirantul la titlul de ginere. 

— Deloc, cavalere. Scopul unui duel este să curețe pata. 
După ce se luptă, nu rămâne loc de supărare între doi 
gentilomi, a răspuns amabil Tomás , care nu uitase însă 
amănuntele evenimentului. 

La desert, un menjar blanc care aici se făcea atât de 
dulce că se lipea de dinţi, Moncada a dat glas dorinţei sale 
de a obţine mâna Julianei la întoarcerea din călătorie. 


166 


Tomâs observase îndelung şi fără a interveni relaţia ciudată 
pe care fiică-sa o avea cu tenacele pretendent. Nu se 
pricepea să vorbească despre sentimente şi nu încercase 
să se apropie de fiicele sale, treburile femeieşti îl intimidau 
şi pentru asta exista Nuria. O văzuse pe Juliana mergând 
de-a buşilea pe recile coridoare de piatră ale casei, 
schimbându-şi dinţii, înălțându-se şi trecând peste anii 
nesăraţi ai pubertăţii. Într-o bună zi a văzut-o cu codițe de 
fetiţă şi trup de femeie, cu rochia plesnită pe la cusături, iar 
atunci i-a poruncit Nuriei să-i facă rochii potrivite, să cheme 
un profesor de dans şi să n-o scape din ochi. lar acum 
venea Rafael Moncada, printre alţi cavaleri bine situaţi, s-o 
ceară de nevastă, iar el nu ştia ce să spună. O astfel de 
alianţă ar fi fost ideală, orice tată în situaţia sa ar fi fost 
mulţumit, dar Moncada nu-i era simpatic, nu atât pentru 
convingerile lor ideologice diferite, cât din cauza zvonurilor 
neliniştitoare care circulau pe seama firii acestuia. Părerea 
generală era că o căsătorie e o afacere socială şi 
economică, în care sentimentele nu sunt esenţiale, ele vin 
pe parcurs, dar nu era de acord. El se căsătorise din 
dragoste şi fusese fericit, nu putuse s-o înlocuiască pe 
nevastă-sa. Juliana gândea la fel, în plus îşi umplea capul cu 
romane romantice. Îl oprea respectul pentru fiică-sa. Ar fi 
trebuit s-o silească să se căsătorească fără dragoste, iar el 
nu era în stare să-i ceară aşa ceva; îi dorea să fie fericită şi 
se îndoia că Moncada ar fi fost capabil. Trebuia să stea de 
vorbă cu Juliana, dar nu ştia cum, căci era intimidat de 
frumuseţea şi calităţile ei. Era mai în largul lui cu Isabel, 
mult mai accesibilă din cauza imperfecţiunilor sale. Dar 
afacerea nu mai putea fi amânată, aşa că seara i-a 
comunicat Julianei propunerea lui Moncada. Ea a ridicat din 
umeri şi, fără a-şi modifica ritmul împunsăturilor de ac, a 
comentat că multă lume murea de malarie în Antile, aşa că 
nu era cazul să se grăbească să ia o decizie. 

Diego era fericit. Călătoria rivalului periculos devenea o 
şansă unică pentru a câştiga teren. Dar fata nu s-a arătat 
afectată de absenţa lui Moncada şi nici n-a luat în seamă 


167 


avansurile lui Diego. Îl trata cu aceeaşi afecţiune tolerantă 
şi distrată ca de obicei şi n-avea nici cea mai mică 
curiozitate pentru activitățile lui misterioase. N-o 
impresionau nici poemele lui, în care el vorbea de dinţi ca 
perlele, ochi de smarald şi buze de rubin. Ca să stea mai 
mult cu ea, Diego a mers până acolo că a participat la 
lecţiile de dans, ajungând chiar un dansator elegant şi 
plăcut. O convingea până şi pe Nuria să-şi scuture oasele în 
sunetele unui fandango, nu însă şi să pună o vorbă bună pe 
lângă Juliana, aici buna femeie era la fel de insensibilă ca 
Isabel. Pentru a atrage atenţia femeilor, Diego reteza 
lumânările cu floreta, atât de precis încât flacăra nici nu se 
mişca, sau le stingea cu vârful harapnicului. Şi-a 
perfecţionat trucurile învăţate de la Galileo Tempesta şi 
făcea adevărate minuni cu cărţile de joc; făcea acrobaţii cu 
torţe aprinse, ieşea fără ajutor dintr-un cufăr închis cu 
lacătul. Pe urmă a încercat să-şi impresioneze iubita cu 
aventurile lui, inclusiv cele pe care promisese să nu le 
pomenească în ruptul capului. Intr-un moment de 
slăbiciune, i-a spus de o societate secretă din care făceau 
parte doar aleşii. Ea l-a felicitat, crezând că e vorba de un 
grup studenţesc care umbla pe străzi şi cânta romanțe 
sentimentale. Atitudinea ei nu se explica prin răutate - era 
incapabilă de aşa ceva - nici prin dispreţ - îl aprecia mult - 
ci pur şi simplu pentru că plutea în romanele ei. Il aştepta 
pe eroul din cărţi, cutezător şi tragic, care-ar fi salvat-o din 
plictisul cotidian şi nici nu-i trecea prin minte că acela ar fi 
putut fi Diego de la Vega. Cu atât mai puţin Rafael 
Moncada. 

În Spania, situaţia politică începea să se schimbe. Zilnic 
era tot mai limpede că războiul se apropia de sfârşit. Eulalia 
de Callis se pregătea febril pentru acest moment, în timp ce 
nepotul îşi vedea de afaceri în străinătate. Malaria nu i-a 
venit de hac, astfel că în noiembrie 1813 el s-a întors şi mai 
bogat, căci mătuşa îi cedase un procent serios din negoţul 
cu bomboane. Avusese succes în saloanele din Europa şi 
din Lumea Nouă, îl cunoscuse chiar şi pe Thomas Jefferson, 


168 


căruia i-a sugerat să planteze cacao în Virginia. Imediat ce 
s-a scuturat de colbul drumului, Moncada i-a trimis vorbă lui 
Tomás de Romeu că intenţiona s-o curteze din nou pe 
Juliana. Aştepta de ani întregi şi nu admitea încă un răspuns 
evaziv. Aşa că Tomás şi-a convocat fiica după două ore în 
bibliotecă, unde-şi rezolva majoritatea treburilor şi îşi 
lămurea problemele existenţiale în faţa unui pahar cu 
coniac şi i-a transmis mesajul amorezului. 

— Ai ajuns la vârsta măritişului, fata mea. Timpul trece 
pentru toţi. Rafael Moncada e un cavaler serios, iar după 
moartea mătuşii lui va fi unul din oamenii cei mai bogaţi din 
Catalonia. Eu nu judec oamenii după situaţia lor financiară, 
ştii doar, dar mă gândesc la siguranţa ta. 

— Căsătoria lipsită de dragoste e mai rea decât moartea 
pentru o femeie, domnule, căci nu există ieşire. Gândul de 
a asculta şi de a sluji un bărbat e cumplit dacă nu există 
încredere şi dragoste. 

— Astea apar după căsătorie, Juliana. 

— Nu mereu, domnule. În plus trebuie să ne gândim şi la 
nevoile dumitale şi la datoria mea. Cine o să te îngrijească 
la bătrâneţe? Că pe Isabel n-o văd. 

— Juliana, pentru Dumnezeu! N-am pretins niciodată că 
fiicele mele trebuie să aibă grijă de mine la bătrâneţe. Eu 
îmi doresc nepoți şi să vă văd aranjate. N-o să pot muri 
liniştit dacă nu vă las la adăpost de griji şi de nevoi. 

— Nu ştiu dacă Rafael Moncada e omul potrivit pentru 
mine, nu-mi imaginez nici un fel de intimitate cu el, a spus 
ea, înroşindu-se. 

— Aşa gândesc toate fetele, copilă. Ce fată cuminte îşi 
poate imagina aşa ceva? a răspuns el, la fel de jenat. 

Era un subiect pe care spera să nu-l discute niciodată cu 
fetele lui. La momentul potrivit, Nuria avea pesemne să le 
explice cele necesare, deşi guvernanta era la fel de 
ignorantă în materie ca şi ele. Habar n-avea că Juliana 
vorbea despre asta cu Agnes Duchamp şi aflase destule 
amănunte din romanele ei de amor. 


169 


— Mai am nevoie de puţin timp ca să mă hotărăsc, 
domnule. 

Tomás de Romeu şi-a zis că niciodată n-avusese mai 
multă nevoie ca acum de răposata lui soţie, care ar fi 
rezolvat lucrurile cu înţelepciune şi fermitate, aşa cum ştiu 
doar mamele. 

Era sătul de confruntările astea. l-a spus lui Rafael 
Moncada că mai dorea o păsuire, iar acesta a acceptat, 
neavând încotro. După care i-a spus Julianei să mediteze 
bine, iar dacă nu-i dădea un răspuns în două săptămâni, îl 
accepta pe Moncada şi basta. Era ultimul lui cuvânt, a spus, 
dar glasul îi cam tremura. Între timp, îndelungatul asediu al 
lui Moncada devenise un fel de pariu; atât în saloanele din 
lumea bună, cât şi în curţile servitorilor se vorbea că fata 
asta fără titluri sau avere umilea cea mai bună partidă din 
Barcelona. Dacă fiică-sa se mai lăsa mult rugată, Tomâs de 
Romeu ar fi ajuns la o înfruntare serioasă cu Moncada; ar fi 
amânat însă în continuare lucrurile, în mod sigur, dacă o 
întâmplare ciudată n-ar fi grăbit deznodământul. 


În ziua aceea cele două surori plecaseră cu Nuria să dea 
de pomană, aşa cum făceau în prima vineri din lună. In oraş 
erau o mie cinci sute de cerşetori recunoscuţi, plus câteva 
mii de săraci pe care nu se ostenise nimeni să-i 
contabilizeze. De cinci ani încoace, în aceeaşi zi şi la 
aceeaşi oră, flancată de silueta ţeapănă a guvernantei, 
Juliana făcea turul caselor de caritate. Din bună-cuviinţă şi 
pentru a nu jigni prin ostentaţie, se acopereau din cap 
până-n picioare cu mantile închise la culoare şi străbăteau 
cartierul pe jos; Jordi le aştepta cu trăsura într-o piaţă din 
apropiere, consolându-se cu sticla de băutură. Expediția le 
mânca toată seara, căci după ce ajutau săracii se duceau şi 
la măicuţele care aveau grijă de spitale. Anul acesta 
începuse să vină şi Isabel cu ele, care la cei cincisprezece 
ani ai ei era potrivită pentru practicarea milei, în loc să-l 
spioneze pe Diego şi să se dueleze cu ea însăşi în faţa 
oglinzii, cum zicea Nuria. Erau silite să străbată străduţe 


170 


înguste din cartiere atât de mizere, încât nici pisicile nu se 
jucau acolo, de teamă să nu fie vânate şi vândute pe post 
de iepuri. Juliana răbda cu stoicism şi eroism, însă Isabel 
mai avea puţin şi i se făcea rău, nu doar de groaza plăgilor 
şi furunculelor, a zdrenţelor şi cârjelor, a gurilor edentate şi 
a nărilor roase de sifilis ale gloatei nefericite, dar şi pentru 
că forma asta de caritate i se părea o batjocură. Socotea că 
banii din punga Julianei erau o picătură într-un ocean 
pentru mizeria nesfârşită. „Dar e mai mult decât nimic”, 
replica soră-sa. 

Îşi începuseră turul de jumătate de oră şi fuseseră la un 
singur orfelinat când, ajungând la un colţ de stradă, le-au 
ieşit în cale trei bărbaţi care arătau numai buni de 
spânzurat. 

Nici ochii nu li se vedeau, căci purtau pălării mari trase 
până la sprâncene şi fulare legate peste obraz. In ciuda 
interdicţiei oficiale de a nu purta mantie, cel mai înalt dintre 
ei era învăluit într-o capă. Era ceasul letargic al siestei, 
când pe străzi nu era mai nimeni. Pe de o parte, străduţa 
era flancată de zidurile groase ale unei biserici şi ale unei 
mănăstiri şi nu aveau nici o ieşire. Nuria a început să ţipe 
speriată, dar un pumn în plină figură a trântit-o la pământ şi 
a amuţit-o. Juliana încerca să-şi ascundă punga cu bani, în 
timp de Isabel se uita în toate părţile după ajutor. Unul 
dintre bandiți i-a smuls punga Julianei, altul se pregătea să-i 
rupă de la gât colierul de perle, când s-a auzit tropot de cal. 
Isabel a urlat cât o ţineau plămânii după ajutor, iar o clipă 
mai târziu apărea în mod providenţial nimeni altul decât 
Rafael Moncada. Într-un oraş atât de populat, apariţia lui 
ţinea de miracol. l-a fost de ajuns o privire ca să evalueze 
situaţia, să-şi scoată sabia din teacă şi să se repeadă la 
bandiți. Doi dintre ei aveau deja în mână pumnale 
încovoiate, dar hotărârea lui Moncada şi două lovituri date 
cu ambele mâini i-au făcut să ezite. Călare pe armăsar, 
părea uriaş şi nobil, cu cizmele negre cu pinteni de argint, 
cu pantalonii albi şi strâmţi, haina de catifea verde închis 
tivită cu astrahan şi sabia strălucitoare cu gardă rotundă de 


171 


aur. Ar fi putut să-i căsăpească el pe mai mulţi, dar parcă 
prefera doar să-i intimideze. Cu un zâmbet crud pe buze şi 
spada scânteind în aer, parcă era personajul central dintr- 
un tablou cu subiect războinic. Bandiţii gâfâiau, el îi 
împungea de sus nelăsându-i în pace. Calul, întărâtat de 
luptă, s-a ridicat în două picioare, gata să-şi dea călăreţul 
jos, dar Moncada s-a ţinut bine. Parcă era un dans straniu şi 
violent. 

La mijloc între pumnale, bidiviul se răsucea în loc şi 
necheza de frică, în timp ce Moncada cu o mână îl strunea, 
iar cu cealaltă mânuia arma, ţinând bandiții la respect. 
Ţipetelor lui Isabel li s-au adăugat cele ale Nunei, iar în 
curând pe stradă au apărut oameni care, văzând 
scânteierea armelor, au rămas la distanţă. Un băietan a 
fugit să aducă garda, dar slabă speranţă să ajungă la timp. 
Isabel a profitat de zăpăceală ca să-i smulgă punga hoţului 
cu mantie, apoi a înşfăcat-o pe soră-sa de o aripă şi pe 
Nuria de alta ca să fugă de acolo, dar n-a fost chip, cele 
două parcă erau stane de piatră. Înfruntarea n-a ţinut mai 
mult de două minute, care au trecut încet ca un coşmar; în 
cele din urmă, Moncada i-a zburat pumnalul unuia, astfel că 
cei trei bandiți au ajuns la concluzia că fuga era mai 
sănătoasă. Cavalerul a schiţat gestul de a-i urmări, însă 
văzând în ce stare erau femeile, a descălecat să le ajute. O 
pată roşie i se lăţea pe albul pantalonului. Juliana a dat fuga 
să i se refugieze în braţe, tremurând ca un iepuraşi. 

— Sunteţi rănit! a ţipat, dând cu ochii de sângele de pe 
picior. 

— A, e doar o zgârietură. 

Erau prea multe emoţii pentru biata fată. Privirea i s-a 
împăienjenit, genunchii i s-au muiat, dar braţele atente ale 
lui Moncada au prins-o înainte să cadă. Nerăbdătoare, 
Isabel a spus că asta mai lipsea, să leşine soră-sa. Moncada 
s-a făcut că n-aude şi, şchiopătând uşor, a dus-o pe Juliana 
în braţe până în piaţă. In urma lui veneau Nuria şi Isabel, 
ducând calul de căpăstru şi înconjurate de mulţimea de 
gură-cască; fiecare avea o versiune personală asupra celor 


172 


petrecute şi voia să aibă ultimul cuvânt. Văzând 
procesiunea, Jordi a coborât de pe capră şi l-a ajutat pe 
Moncada s-o pună pe Juliana în trăsură. Mulțimea adunată a 
izbucnit în aplauze; rar puteai vedea o scenă atât de 
donquijotescă şi romantică pe străzile Barcelonei, aveau un 
subiect de discuţie pentru mai multe zile. După douăzeci de 
minute, Jordi intra în curtea casei De Romeu, urmat de 
Moncada călare. Juliana plângea de nervi, Nuria îşi număra 
cu limba dinţii rămaşi în gură, iar Isabel arunca scântei 
ţinând punga strâns. 

Tomâs de Romeu nu era omul care să se lase 
impresionat de titluri nobiliare, fiind de părere că nobilimea 
trebuia ştearsă de pe faţa pământului şi nici de averea lui 
Moncada, căci banii nu-l interesau din cale-afară, dar a fost 
mişcat până la lacrimi aflând că acest cavaler, pe care 
Juliana îl tratase cu atâta indiferenţă, îşi riscase viaţa ca să 
apere fetele de un rău ireparabil. Deşi ateu, a fost de acord 
cu Nuria că doar providenţa divină îl trimisese pe Moncada 
la timp ca să le salveze. A insistat ca eroul zilei să se 
odihnească şi l-a trimis pe Jordi după doctor, dar eroul s-a 
retras discret. Nu părea să sufere de pe urma rănii, avea 
doar o respiraţie mai agitată. 

Cu toţii au fost de acord că sângele lui rece era la fel de 
admirabil ca şi curajul de care dăduse dovadă în faţa 
pericolului. Doar Isabel nu s-a arătat recunoscătoare. In loc 
să se alăture entuziasmului general al celorlalţi şi-a permis 
nişte plescăituri dispreţuitoare prost primite; tatăl ei i-a 
poruncit să se ducă la ea în cameră şi să nu iasă de acolo 
până nu-şi cerea iertare pentru neruşinarea ei. 


Silindu-se să fie răbdător, Diego a trebuit să audă din 
gura  Julianei relatarea amănunţită a atacului, plus 
speculaţiile asupra celor ce s-ar fi putut întâmpla dacă 
salvatorul n-ar fi apărut la timp. Niciodată nu trecuse ea 
printr-un asemenea pericol, în ochii ei figura lui Rafael 
Moncada a crescut, împodobită cu virtuţi nevăzute până 
atunci: era puternic şi chipeş, avea mâini elegante şi păr 


173 


des şi ondulat. Un bărbat cu păr frumos are multe de 
câştigat în viaţă. | s-a părut brusc că semăna cu toreadorul 
cel mai popular din Spania, un cordobez cu picioare lungi şi 
ochi de foc. Nu era deloc rău ca pretendent, a conchis ea. 
Dar evenimentul cel cumplit îi urcase temperatura, aşa că 
s-a dus la culcare. Doctorul a trebuit s-o sedeze, după ce i-a 
administrat extract de arnică Nuriei, căreia i se umflase 
capul precum un bostan. 

Neavând prin urmare ocazia s-o vadă pe Juliana la cină, 
Diego s-a retras şi el în odăile sale, unde-l aştepta 
Bernardo. 

Din decenţă, fetele n-aveau voie să vină acolo - singura 
excepţie fusese în perioada convalescenţei după duel - însă 
Isabel nu prea lua în seamă interdicţia, la fel cum nu 
asculta întru totul de pedepsele pe care i le impunea tatăl 
ei. Astfel că în loc să se închidă în camera ei, a apărut în 
dormitorul băieţilor, fără să bată la uşă, ca de obicei. 

— De ce nu baţi la uşă? Într-o zi, o să mă găseşti în pielea 
goală, a certat-o Diego. 

— Nu cred c-o să rămân cu o amintire de neşters. 

S-a aşezat pe marginea patului lui Diego, cu mutra cuiva 
care ştie ceva şi aşteaptă să fie rugat să spună, însă el n- 
avea de gând să cedeze, iar Bernardo era ocupat să facă 
noduri la o sfoară. A trecut un minut lung, după care ea n-a 
mai rezistat şi a declarat, în limbajul colorat pe care-l 
folosea când Nuria nu era de faţă, că dacă soră-sa nu-l 
bănuia pe Moncada, pesemne că era proastă ca un cur. 
Toată afacerea mirosea a peşte stricat, căci unul dintre cei 
trei bandiți era Rodolfo, uriaşul de la circ. Diego a sărit cât 
colo, Bernardo a lăsat din mână sfoara cu noduri. 

— Eşti sigură? Păi n-ai zis că ticăloşii aveau feţele 
acoperite? 

— Ba da. lar ăsta purta şi o mantie, dar era enorm şi 
când i-am smuls punga am văzut că avea braţele tatuate. 

— Putea fi marinar. Mulţi marinari au tatuaje, Isabel. 

— Erau exact tatuajele uriaşului de la circ, Diego, nu 
încape nici o îndoială, aşa c-ai face bine să mă crezi. 


174 


De aici şi până la a deduce că ţiganii de la circ erau 
implicaţi nu era decât un pas, pe care băieţii l-au făcut 
imediat. 

Ştiau de mult că Pelayo şi amicii lui făceau tot felul de 
treburi murdare pentru Moncada, dar nu puteau dovedi. Nu 
deschiseseră niciodată subiectul cu el, Pelayo era oricum 
un tip secretos şi n-ar fi recunoscut nimic. Nici Amalia nu 
marşa la întrebările ocolitoare ale lui Diego; chiar şi în 
clipele de intimitate, secretele familiei erau păstrate. Aşa 
că, fără nici o dovadă concretă şi fără a-şi mărturisi 
legăturile ascunse cu tribul ţigănesc, Diego nu-i putea 
spune nimic lui Tomâs de Romeu, totuşi s-a hotărât să 
intervină. Isabel avea dreptate; nu trebuia ca Juliana să se 
mărite cu Moncada dintr-o gratitudine neîntemeiată. 

A doua zi, au convins-o pe Juliana să părăsească patul, să 
se potolească şi să meargă cu ei în locul în care Amalia 
ghicea trecătorilor norocul în palmă. l-a însoţit şi Nuria, era 
doar de datoria ei, cu toate că arăta şi mai rău; un obraz 
era vânăt, iar pleoapele atât de umflate, c-ai fi zis că era o 
broască. Au găsit-o pe Amalia în mai puţin de jumătate de 
oră. În timp ce femeile aşteptau în trăsură, Diego a 
implorat-o, cu o elocinţă pe care nu şi-o cunoştea nici el, s- 
o salveze pe Juliana de la o soartă crudă. 

— Doar un cuvânt de-al tău poate evita tragedia unei 
căsnicii fără dragoste între o fată inocentă şi un om lipsit de 
inimă. Trebuie să-i spui adevărul. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ba ştii. Atacatorii erau din şatra ta. Unul din ei era 
Rodolfo. Cred că Moncada a pregătit toată tărăşenia ca să 
apară în faţa fetelor ca un erou. Era totul aranjat, aşa-i? 

— Eşti îndrăgostit de ea? a întrebat Amalia fără răutate. 

Ofuscat, Diego a recunoscut. Femeia i-a luat mâinile şi le- 
a cercetat cu un zâmbet enigmatic, după care şi-a udat un 
deget cu salivă şi i-a trasat semnul crucii pe palme. 

— Ce faci? Mă blestemi cumva? 

— Fac o prevestire: n-ai să te căsătoreşti nicicând cu ea. 

— Vrei să spui c-o să se mărite cu Moncada? 


175 


— Asta nu ştiu. Am să fac ce mi-ai cerut, dar să nu-ţi faci 
iluzii; ea trebuie să-şi urmeze soarta, ca şi tine, iar nimic din 
ce-aş zice eu nu poate să schimbe ceea ce e scris în stele. 

Amalia s-a urcat în trăsură, a salutat-o cu un gest pe 
Isabel, pe care o văzuse pe când venea cu băieţii la circ şi 
s-a aşezat în faţa Julianei. Nuria, îngrozită, îşi ţinea 
respiraţia, convinsă că ţiganii erau urmaşii lui Cain şi hoţi 
profesionişti. Juliana le-a rugat pe cele două să coboare şi s- 
o lase singură. Ele s-au dat jos cam fără chef, apoi cele 
două femei s-au observat o vreme reciproc. Amalia a 
cercetat-o atent; trăsături clasice încadrate de bucle negre, 
ochi verzi de pisică, gât fin, capă şi pălărie de blană, botine 
elegante din piele de căprioară. 

La rândul ei, Juliana o privea la fel de curios, căci n-o 
văzuse niciodată de aproape. Dacă l-ar fi iubit pe Diego, 
instinctul i-ar fi spus că era vorba de o rivală, numai că 
ideea asta nici nu-i trecuse prin minte. l-au plăcut mirosul ei 
de fum, chipul cu pomeţii marcați, fustele largi şi brăţările 
de argint zăngănitoare. | se părea frumoasă. Intr-un impuls 
şi-a scos mănuşile şi i-a luat mâinile. „iți mulţumesc că stai 
de vorbă cu mine”, a rostit cu simplitate. 

Dezarmată de spontaneitatea ei, Amalia s-a hotărât să 
încalce legea fundamentală a poporului ei: să nu te încrezi 
niciodată într-un gadje, cu atât mai mult dacă asta poate 
pune în pericol viaţa clanului. Aşa că în cuvinte puţine i-a 
mărturisit că, într-adevăr, atacul fusese pus la cale, că nici 
ea, nici soră-sa nu fuseseră în pericol nici o clipă, că pata 
de pe pantalonul lui Moncada nu provenea de la o rană, ci 
de la un maţ umplut cu sânge de găină. Că unii bărbaţi din 
trib făceau uneori diverse treburi pentru Moncada, de 
obicei nu era vorba de lucruri grave, arareori fusese vorba 
de ceva serios, de exemplu tâlhărirea contelui Orlov. „Nu 
suntem criminali”, a spus Amalia, adăugând că-i părea rău 
că rusul şi Nuria fuseseră agresaţi, căci violenţa era 
interzisă în şatra ei. Lovitura de graţie a fost că a informat-o 
că Pelayo era cel care cânta serenadele, pentru că 
Moncada era afon ca o rață. Juliana a ascultat toate astea 


176 


fără un cuvânt. S-au despărţit cu un gest, Amalia s-a dat jos 
şi atunci Juliana a izbucnit în plâns. 

În aceeaşi seară, Tomâs de Romeu îl primea formal pe 
Rafael Moncada, care-l anunţase printr-un bilet că-şi 
revenise după sângele pierdut şi dorea s-o salute pe 
Juliana. De dimineaţă, un lacheu adusese un buchet de flori 
pentru ea şi o cutie cu alviţă cu migdale pentru Isabel, 
atenţii delicate şi deloc ostentative, după cum a constatat 
Tomâs plăcut impresionat. 

Moncada s-a prezentat impecabil de elegant şi 
sprijinindu-se într-un baston. Tomás l-a primit în salonul 
principal, desprăfuit în cinstea viitorului ginere şi i-a oferit 
un pahar de Xeres, după care i-a mulţumit încă o dată. Apoi 
a trimis după fiicele sale. Juliana a apărut palidă şi 
îmbrăcată aproape monahal, deloc potrivit pentru o ocazie 
atât de importantă. Isabel, cu ochi arzători şi un rictus 
batjocoritor, o ţinea atât de strâns de un braţ că ai fi zis că 
o trage cu forţa. Rafael Moncada a pus paloarea Julianei pe 
seama nervilor. 

— E şi normal, după agresiunea îngrozitoare..., a apucat 
să spună. 

Dar ea l-a întrerupt ca să-l anunţe, cu glas tremurător dar 
voinţă de fier, că n-avea să se mărite cu el nici moartă. 


După refuzul categoric al Julianei, Rafael Moncada s-a 
retras livid, dar nepierzându-şi bunele maniere. |n cei 
douăzeci şi şapte de ani ai săi se lovise de câteva piedici, 
dar niciodată de un eşec total. N-avea de gând să se dea 
bătut, mai avea atuuri în mânecă, doar de-aia avea poziţie 
socială, avere şi relaţii. N-o întrebase pe Juliana care-i erau 
motivele, căci intuiţia îi spunea că ceva ieşise prost în 
strategia pusă la cale. Pesemne că ea ştia ceva şi el nu 
putea risca să fie dat în vileag. Dacă Juliana bănuia că 
atacul fusese o farsă, exista o singură explicaţie: Pelayo. Nu 
credea că omul îl trădase, n-ar fi câştigat nimic cu asta, dar 
poate făcuse o indiscreţie. Secretele n-aveau viaţă lungă; 
servitorii constituiau o reţea informativă mult mai eficientă 


177 


decât cea a spionilor francezi din La Ciudadela. Ar fi fost de 
ajuns un comentariu nelalocul său al cuiva implicat în 
afacere pentru a ajunge la urechile Julianei. Se folosise de 
ţigani în mai multe rânduri, tocmai pentru că erau nomazi, 
veneau şi plecau fără să se lege de nimeni din afara şatrei, 
n-aveau prieteni şi cunoştinţe în Barcelona şi erau discreti. 
Cât timp fusese plecat, pierduse contactul cu Pelayo şi se 
simţea chiar uşurat; contactul cu aceşti oameni îl 
incomoda. La întoarcere, crezuse că putea face tabula rasa, 
să dea uitării micile păcate ale trecutului şi s-o ia de la 
început, departe de lumea subterană a răutăţilor plătite, 
dar intenţia de regenerare n-a durat decât câteva zile. 
Când Juliana i-a cerut încă o amânare de două săptămâni, 
Moncada a avut o reacţie de panică, lucru rar la el, care se 
lăuda că poate stăpâni chiar şi monştrii din coşmaruri. Cât 
fusese plecat, îi scrisese mai multe scrisori, la care nu 
primise răspuns. Işi spusese că nu scria din timiditate, căci 
la o vârstă la care altele sunt de-acum mame, Juliana se 
purta ca o novice. In ochii lui, inocenţa asta era calitatea 
cea mai mare a tinerei, avea garanţia că, atunci când i s-ar 
fi dăruit, ar fi făcut-o fără rezerve. Însă siguranţa asta s-a 
clătinat la noua amânare cerută de ea, iar atunci şi-a zis că 
era cazul să facă presiuni. O acţiune romantică, exact ca în 
cărţile pe care le citea cu atâta plăcere, ar fi fost lucrul cel 
mai potrivit, dar nu putea aştepta o astfel de ocazie, 
trebuia s-o grăbească. 

Ar fi obţinut ce dorea fără să facă nimănui nici un rău; şi 
nici nu era o păcăleală, căci dacă Juliana - sau orice 
doamnă - ar fi fost atacată de bandiți, i-ar fi sărit fără 
ezitare în ajutor. Fireşte, lui Pelayo nu i-a expus toate 
argumentele, i-a zis doar ce să facă, iar el i-a îndeplinit 
ordinele. Scena pusă la cale cu ţiganii a durat mai puţin 
decât plănuise, căci au luat-o la sănătoasa de frică să nu fie 
răniţi. Aşa că n-a avut ocazia să se împăuneze în toată 
splendoarea dramatică pe care o gândise, fapt pentru care 
s-a tocmit cu Pelayo la preţ. Până la urmă Pelayo a acceptat 
o plată mai mică, dar Moncada a rămas cu un gust amar; 


178 


omul ştia prea multe şi poate-ar fi fost tentat să-l şantajeze. 
Ar fi fost mai bine ca unul de teapa lui, fără lege şi morală, 
să nu-l poată avea la mână. Trebuia să scape urgent de el 
şi de tot tribul. 

La rândul său, Bernardo cunoştea bine genul de bârfe de 
care se temeau oamenii din clasa lui Moncada. Cu tăcerea 
lui de mut, cu aerul de indian demn şi cu disponibilitatea de 
a-i ajuta pe alţii, îşi câştigase multe prietenii: vânzători la 
piaţă, hamali din port, meşteşugari din mahalale, vizitii, 
lachei şi servitori din casele celor bogaţi. Memoria sa 
prodigioasă şi compartimentată ca o arhivă uriaşă 
înmagazina informaţii, le păstra în ordine, gata pentru a 
sluji la momentul potrivit. Îl cunoscuse pe Joanet, unul din 
servitorii lui Moncada, în curtea conacului Eulalia de Callis, 
în seara în care Moncada îl lovise cu bastonul. Dar în arhiva 
sa, seara cu pricina nu era păstrată din cauza bătăii, ci din 
cauză că tot atunci fusese atacat contele Orlov. A rămas în 
legătură cu Joanet ca să-l ţină sub observaţie pe Moncada. 
Omul era un nătărău care detesta orice om care nu era 
catalan, însă îl tolera pe Bernardo pentru că nu-l întrerupea 
şi pentru că era botezat. După ce Amalia recunoscuse 
legăturile lui Moncada cu ţiganii, Bernardo a vrut să afle 
mai multe despre el. l-a făcut o vizită lui Joanet, ducându-i 
în dar o sticlă din cel mai bun coniac al lui Tomás de 
Romeu, şterpelită de Isabel căreia îi spusese că era pentru 
o cauză bună. Omul n-avea nevoie de alcool ca să-şi dea 
drumul la limbă, dar s-a arătat recunoscător şi nu după 
mult timp îi povestea ultimele noutăţi: tocmai dusese o 
misivă de la stăpânul său şefului militar al Ciudadelei, prin 
care Moncada acuza tribul romilor că aduseseră arme de 
contrabandă în oraş şi conspirau împotriva guvernului. 

— Ţiganii sunt blestemaţi pe vecie, pentru că au făcut 
cuiele pentru crucea lui Christos. Merită să fie arşi pe rug 
fără milă, părerea mea, a grăit Joanet. 

Bernardo ştia unde poate fi găsit Diego la ora aceea, 
drept care s-a îndreptat fără să stea pe gânduri spre 
periferia Barcelonei, acolo unde ţiganii îşi aveau corturile 


179 


jerpelite şi căruțele hodorogite. În cei trei ani de când 
stăteau acolo, tabăra ajunsese să fie un adevărat sat de 
cârpe. Diego de la Vega nu reînnodase amorul cu Amalia, 
pentru că ea se temea să nu-i piară norocul. Scăpase de 
execuţia francezilor, dovadă clară că spiritul lui Ramon 
veghea de pe lumea cealaltă. N-avea de gând să-l supere 
culcându-se cu tânărul gadje. În plus, tânărul îi mărturisise 
că o iubea pe Juliana, aşa că ambii ar fi înşelat pe cineva. 
Exact cum Bernardo se aştepta, Diego venise să-şi ajute 
prietenii să pregătească marele cort pentru reprezentaţia 
de duminică, de data asta nu într-o piaţă, ci chiar acolo. 
Aveau un răgaz de câteva ceasuri, căci spectacolul începea 
la patru după-masa. L-a găsit împreună cu alţii, întinzând 
frânghii şi cântând un cântec învăţat de la marinarii de pe 
Madre de Dios. Îl simţise de departe şi-l aştepta. 

Nici n-a fost nevoie să vadă expresia chipului tăcut al 
fratelui său de lapte ca să ştie că era de rău. Zâmbetul 
etern i s-a şters aflând noutăţile de la Joanet. Imediat, i-a 
adunat pe ţigani. 

— Dacă informaţia e sigură, sunteţi într-un mare pericol, 
chiar mă întreb de ce n-au venit încă să vă aresteze. 

— Precis c-or să vină la spectacol, când o să fim aici cu 
toţii şi-o să fie şi public. Franţujilor le place să dea pedepse 
exemplare, asta ţine lumea înfricoşată, iar noi suntem 
tocmai potriviţi, a spus Rodolfo. 

Au adunat copiii şi animalele în tăcere, apoi, cu iuţeala 
care venea după secole de persecuții şi viaţă rătăcitoare și- 
au strâns în boccele lucrurile necesare, s-au urcat pe cai şi 
în mai puţin de jumătate de oră s-au făcut nevăzuţi pe 
drumul care ducea în munţi. La plecare, Diego le-a spus să 
trimită a doua zi pe cineva la catedrala din cartierul vechi. 
„O să am ceva pentru voi”, le-a spus, adăugând că va 
încerca să-i reţină cât mai mult pe soldaţi pentru ca ei să 
poată fugi. În urma lor au rămas tabăra pustie, cortul 
circului, căruțele fără cai, sălaşurile părăsite şi o grămadă 
de saltele şi zdrenţe. Diego şi Bernardo, cu pălării de paiaţe 
pe cap şi bătând toba, au parcurs străzile chemând lumea 


180 


la circ. Nu după mult timp, se adunase destul public sub 
cort. Fluierături nerăbdătoare l-au întâmpinat pe Diego, 
care şi-a făcut apariţia în arenă costumat în Zorro, cu 
mască şi mustăţi, aruncând în sus trei torţe aprinse pe care 
le prindea în zbor şi le trecea printre picioare sau peste 
umăr şi le arunca iar. Publicul nu părea impresionat. 
Bernardo a luat torţele, iar Diego a cerut un voluntar pentru 
un truc senzaţional, după cum a declarat. Un marinar 
zdravăn şi sfidător s-a apropiat şi, urmând instrucţiunile, s-a 
aşezat la cinci paşi de Diego cu o ţigară de foi între buze. S- 
a auzit plesnitura harapnicului, apoi vârful şi-a atins ţinta. 
Auzindu-l atât de aproape, omul s-a înroşit de furie, dar 
apoi, când havana a zburat fără ca el să simtă vreo 
atingere, a izbucnit în râs repede imitat de spectatori. 

Cineva şi-a amintit atunci că auzise prin oraş vorbindu-se 
de un anume Zorro, îmbrăcat în negru şi mascat. 

Care Zorro...? Ce Zorro...? Zvonul s-a împrăştiat cât ai 
zice peşte, cineva a arătat spre Diego, care a salutat cu o 
reverență, apoi s-a căţărat pe corzile trapezului. Exact când 
Bernardo îi făcea semn, s-au auzit tropote de cai. li aştepta. 
S-a răsucit şi a rămas atârnat doar de picioare, legănându- 
se în aer deasupra capetelor spectatorilor. 

După câteva minute, un grup de soldaţi francezi a intrat 
cu baioneta gata de atac în urma unui ofiţer care urla 
ameninţări. S-a făcut panică, lumea se înghesuia să iasă. 
Diego a profitat de momentul acela pentru a aluneca în jos 
pe frânghie. S-au auzit focuri de armă şi s-a creat o 
hărmălaie grozavă, oamenii fugeau, împingând soldaţii. 
Diego s-a strecurat ca o nevăstuică şi s-a apucat să taie 
împreună cu Bernardo corzile exterioare ale cortului, care 
s-a prăbuşit peste cei rămaşi înăuntru. Zăpăceala produsă 
le-a dat timp să încalece şi s-o ia la galop spre casa De 
Romeu. Pe drum, Diego şi-a scos capa, masca şi mustaţa. 
Şi-a făcut socoteala că avea să treacă ceva timp până când 
soldaţii să iasă la lumină, să constate că ţiganii fugiseră şi 
să organizeze urmărirea. Mai ştia că a doua zi numele lui 
Zorro avea să fie pe toate buzele. 


181 


De pe calul său, Bernardo i-a aruncat o privire încărcată 
de reproş, lăudăroşenia îl putea costa scump dacă francezii 
începeau să răstoarne pământul în căutarea misteriosului 
personaj. Au ajuns cu bine la destinaţie, au intrat pe o uşă 
de serviciu, iar după câteva minute luau ciocolata împreună 
cu Juliana şi Isabel. Nu ştiau că exact atunci tabăra ţiganilor 
dispărea în flăcări. Soldaţii aprinseseră paiele din arenă, 
care ardeau ca iasca şi focul s-a întins repede la prelata 
veche. 

A doua zi la prânz, Diego s-a postat în catedrală. Zvonul 
celei de-a doua apariţii a lui Zorro făcuse ocolul oraşului şi 
ajunsese şi la urechile lui. Într-o singură zi enigmaticul erou 
captase imaginaţia populară. Litera Z a fost văzută pe mai 
multe ziduri; era opera entuziaştilor dispuşi să-l imite pe 
Zorro. „Exact de asta avem nevoie, Bernardo, de mai mulţi 
Zorro care să-i zăpăcească pe urmăritori”, a fost de părere 
Diego. Biserica era pustie, numai doi ţârcovnici schimbau 
florile din altarul principal. Domnea o penumbră rece şi 
calmă ca de mausoleu, aici nu pătrundea lumina soarelui şi 
nici zgomotul străzii. Diego aştepta pe o bancă, înconjurat 
de sfinţi şi inspirând mirosul metalic inconfundabil de 
tămâie care impregna pereţii. Bătrânele vitralii filtrau 
reflexe colorate, care scăldau locul într-o lumină ireală. 
Liniştea acelui moment i-a amintit de mama lui. Nu mai ştia 
nimic de ea, de parcă s-ar fi topit. Se mira că nici taică-său, 
nici părintele Mendoza n-o pomeneau în scrisorile lor şi nici 
ea nu-i trimisese măcar câteva rânduri, dar nu era 
neliniştit. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău, ar fi simţit. După 
un ceas, când era gata să plece, sigur că n-avea să vină 
nimeni, Amalia a apărut ca o fantomă lângă el. S-au salutat 
din priviri, fără să se atingă. 

— Ce-o să faceţi acum? a întrebat-o în şoaptă. 

— O să plecăm până se mai potolesc lucrurile, o să uite 
repede de noi. 

— Au dat foc taberei, aţi rămas fără nimic... 


182 


— Nu e ceva nou, Diego. Noi romii suntem obişnuiţi să 
pierdem totul, am mai păţit-o şi înainte, se va întâmpla şi 
mai târziu. 

— Am să te mai văd vreodată? 

— Nu ştiu, n-am globul de sticlă la mine, a zâmbit 
femeia, ridicând din umeri. 

Diego i-a dat ce reuşise să adune: cea mai mare parte 
din banii trimişi de acasă, plus ce adunaseră fetele. De la 
Juliana, i-a dat un pacheţel învelit într-o batistă. 

— Zice Juliana că e o amintire de la ea. 

Amalia a desfăcut batista; conţinea o diademă de perle, 
aceeaşi pe care Diego i-o văzuse de multe ori, era bijuteria 
ei cea mai valoroasă. 

— De ce? a întrebat uimită Amalia. 

— Bănuiesc că din cauză că ai scăpat-o de la căsătoria cu 
Moncada. 

— Nu e sigur, poate că soarta ei e să se mărite totuşi cu 
el... 

— Niciodată! Acum Juliana ştie ce canalie e tipul. 

— Inima e capricioasă, a răspuns ea. A pus bijuteria într-o 
pungă ascunsă în fustele largi şi suprapuse, a făcut un gest 
de adio către Diego şi s-a topit în umbra rece a catedralei. 

După câteva clipe alerga pe străduţele care duceau la 
Ramblas. 


Cu puţin timp înainte de fuga ţiganilor şi înainte de 
Crăciun a venit o scrisoare de la părintele Mendoza. 
Misionarul scria o dată la şase luni, dându-i veşti de acasă 
şi de la misiune. Spunea, de exemplu, că delfinii se 
întorseseră pe țărm, că vinul de anul ăsta ieşise acru, că 
soldaţii o arestaseră pe Bufnița Albă pentru că se repezise 
la ei cu bastonul în apărarea unui indian, dar că fusese 
eliberată la intervenţia lui Alejandro de la Vega. De atunci, 
tămăduitoarea nu mai fusese zărită pe acolo. Cu stilul lui 
energic şi precis, îl emoţiona pe Diego mult mai mult decât 
misivele lui Alejandro de la Vega, un fel de predici 
presărate de sfaturi morale, nu foarte diferite de tonul cu 


183 


care îi vorbea. De data asta însă, scurta scrisoare a 
părintelui Mendoza nu-i era adresată lui Diego, ci lui 
Bernardo şi era pecetluită. Bernardo a spart sigiliul cu 
cuțitul şi s-a dus la geam s-o citească. De la doi paşi mai 
încolo, Diego l-a văzut schimbându-şi culoarea feţii pe 
măsură ce descifra scrisul ascuţit al misionarului. Bernardo 
a citit scrisoarea de două ori, apoi i-a întins-o fratelui său. 


leri, doi august o mie opt sute treisprezece, m-a căutat la 
misiune o tânără indigenă din tribul Bufniţei Albe. Era cu 
copilul ei, un băiețel de doi ani şi ceva, căruia-i spunea 
simplu:  Nifio“. M-am oferit să-l botez cum se cuvine, 
explicându-i că altminteri sufletul inocentului e în pericol, 
căci dacă Dumnezeu îl cheamă la el nu poate ajunge în cer, 
rămânând să rătăcească în limb. Indianca a refuzat botezul. 
A spus că aşteaptă intoarcerea tatălui, el va alege numele. 
A refuzat să asculte cuvântul lui Christos şi să rămână la 
misiune, unde ea şi copilul ar duce o viață civilizată. Mi-a 
dat acelaşi argument: când se va întoarce tatăl copilului, va 
lua o decizie în privința asta. 

N-am insistat, căci am învățat să aştept răbdător ca 
indienii să vină din propria lor voință, căci altfel convertirea 
lor la Credința Adevărată nu e decât o spoială. Numele 
femeii e Fulgerul Nopţii. Dumnezeu să te binecuvânteze şi 
să-ți îndrume paşii, fiule. 

Te îmbrăţişez in numele Domnului Nostru Isus Christos, 


PĂRINTELE MENDOZA 


Diego i-a restituit lui Bernardo scrisoarea şi au rămas 
amândoi tăcuţi, în timp ce lumina zilei scădea la fereastră. 

Chipul atât de expresiv al lui Bernardo era parcă tăiat în 
piatră. Şi-a luat flautul şi a început să cânte o melodie 
tristă, ca să nu fie nevoit să dea explicaţii. Dar Diego nu i le 
cerea, căci simţea în piept bătăile inimii fratelui său de 
lapte. Venise clipa să se despartă. Bernardo nu mai putea 


4 Copil (sp.). (N. ed.) 
184 


trăi ca un băietan, îl chemau rădăcinile, trebuia să se 
întoarcă în California şi să-şi asume noile responsabilităţi. 
Nu se simţise niciodată în largul său departe de pământul 
lui. Petrecuse câţiva ani în oraşul acesta de piatră cu ierni 
îngheţate doar din lealitatea de oţel care-l lega de Diego, 
însă nu mai putea, golul din inimă crescuse cât o cavernă 
fără fund. Dragostea absolută pentru Fulgerul Nopţii era 
acum pe primul loc, căci n-avea nici o îndoială că acel copil 
era fiul lui. Diego a acceptat argumentele tăcute cu o 
gheară în piept şi a răspuns cu un adevărat discurs ieşit din 
inimă: 

— Trebuie să pleci singur, frate, căci eu mai am câteva 
luni până să termin Colegiul de Umamoare şi s-o conving pe 
Juliana să se mărite cu mine, dar înainte de a-mi declara 
sentimentele şi a-i cere mâna de la don Tomâs trebuie să 
aştept să se refacă după dezamăgirea pe care i-a produs-o 
Rafael Moncada. lartă-mă, frate, ştiu că nu e cazul să te bat 
iarăşi la cap cu visele mele de amor, ci să vorbesc despre 
tine. În anii ăştia m-am distrat ca un copil răsfăţat, în timp 
ce tu erai bolnav de dor după Fulgerul Nopţii, fără să ştii că 
ţi-a dat un fiu. Cum ai reuşit să suporţi? Nu vreau să pleci, 
dar locul tău e în California, asta e sigur. Acum pricep eu ce 
şi tata şi tu mi-aţi tot zis: că destinele noastre sunt diferite, 
că eu m-am născut cu o avere şi nişte privilegii pe care tu 
nu le ai. Nu e corect, pentru că suntem fraţi. Intr-o bună zi 
voi fi stăpânul domeniului De la Vega şi-atunci jumătate va 
fi a ta, dar până atunci am să-i scriu lui tata să-ţi dea destui 
bani ca să te instalezi cu Fulgerul Nopţii şi cu copilul unde 
vrei, nu trebuie să stai la misiune. Îţi promit că familia ta n- 
o să ducă lipsă de nimic. Nu ştiu de ce mă smiorcăi ca un 
plod, pesemne că deja mi-e dor de tine. Ce-am să mă fac 
fără tine? Nici nu-ţi închipui câtă nevoie am de puterea şi 
înţelepciunea ta, Bernardo. 

S-au îmbrăţişat, mai întâi emoţionaţi, apoi râzând forţat, 
căci nu voiau să pară sentimentali. Se terminase o etapă 
din tinereţea lor. 


185 


Bernardo n-a putut pleca imediat, a trebuit să aştepte o 
fregată din marina comercială care să-l ducă în America. 
Avea foarte puţini bani, dar i s-a permis să-şi plătească 
biletul muncind ca marinar. l-a lăsat lui Diego o scrisoare în 
care-i recomanda să nu se lase încălecat de Zorro, nu doar 
pentru că risca să fie descoperit, dar şi pentru că personajul 
ar fi putut pune stăpânire pe el. „Nu uita că tu eşti Diego de 
la Vega, un om în carne şi oase, pe când Zorro e o creaţie a 
imaginaţiei tale.” l-a fost greu să se despartă de Isabel, pe 
care o iubea ca pe o soră mai mică, temându-se că n-o va 
mai vedea niciodată, deşi ea i-a promis de mii de ori că va 
veni în California imediat ce tatăl lor îi va da voie. 

— Ne vom revedea, Bernardo, chiar dacă Diego n-o să se 
însoare cu Juliana. Pământul e rotund, dacă îl înconjor, într- 
o zi o să ajung la tine acasă, l-a asigurat Isabel, trăgându-şi 
nasul şi ştergându-şi lacrimile cu mâinile. 


Anul 1814 s-a anunţat plin de speranţă pentru spanioli. 
Napoleon era slăbit de înfrângerile din Europa şi de situaţia 
internă din Franţa. Tratatul de la Valengay i-a redat coroana 
lui Ferdinand al VII-lea, care se grăbea să revină în Spania. 
În ianuarie, Chevalier i-a poruncit majordomului să-i 
împacheteze lucrurile, sarcină deloc uşoară, căci căra după 
el un adevărat avut princiar. Bănuia că Napoleon n-avea să 
mai stea prea mult la putere şi-atunci soarta avea să-i fie 
periclitată, căci în calitate de om de încredere al 
împăratului n-ar fi avut nici un viitor, în orice guvern care ar 
fi urmat. Ca să nu-şi sperie fiica, i-a prezentat călătoria ca 
pe o promovare; aveau în sfârşit să se întoarcă la Paris. 
Agnes i s-a aruncat de gât, încântată. Era sătulă de spaniolii 
sumbri, de clopotniţele mute, de străzile care se goleau 
când suna stingerea, dar mai ales de gunoaiele care i se 
aruncau în trăsură şi de disprețul ce i se arăta. Ura războiul, 
privaţiunile, frugalitatea catalană şi Spania în general. S-a 
apucat cu frenezie de pregătiri. Acasă la Juliana, sporovăia 
voios despre viaţa mondenă şi distracţiile din Franţa. 
„Trebuie să vii în vizită la vară, e perioada cea mai bună la 


186 


Paris. Până atunci tata şi eu ne vom fi instalat cum se 
cuvine. O să stăm aproape de palatul Luvru.” In treacăt, i-a 
oferit ospitalitate şi lui Diego; nu trebuia să se întoarcă în 
California fără să fi văzut Parisul. 

Tot ce era important acolo se petrecea, moda, arta şi 
ideile, a adăugat ea, chiar şi revoluționarii americani se 
formaseră în Franţa. California nu era oare o colonie a 
Spaniei? Aha. Atunci trebuia să-şi dobândească 
independenţa. Şi poate că la Paris lui Diego o să-i treacă 
mofturile şi durerile de cap şi-o să ajungă un militar faimos, 
precum acela căruia în America de Sud i se spunea 
Eliberatorul, parcă Simón Bolivar, sau cam aşa ceva. 

Între timp, în bibliotecă, Duchamp stătea la un ultim 
coniac cu Tomâs de Romeu, omul cel mai apropiat de 
noţiunea de prieten pe care-l avusese în aceşti ani într-un 
oraş ostil. 

Fără a-i divulga informaţii strategice, i-a prezentat 
situaţia politică şi i-a sugerat să profite de acest moment 
pentru a călători în străinătate cu fetele. Aveau vârsta 
potrivită pentru a descoperi Florenţa şi Veneţia, orice 
iubitor de cultură trebuie să cunoască aceste oraşe. Tomâs 
a spus că o să se gândească; ideea nu era rea, poate la 
vară. 

— Împăratul a autorizat întoarcerea lui Ferdinand al VII- 
lea în Spania. Asta se poate întâmpla dintr-un moment în 
altul. Cred că e mai bine să nu vă aflaţi aici atunci, a 
insinuat Chevalier. 

— De ce, excelenţă? Ştiţi cât mă bucur eu de influenţa 
franceză în Spania, dar cred că la întoarcerea Doritului se 
va termina cu gherila asta care ţine de şase ani şi ţara se 
va reorganiza. Ferdinand al VII-lea va trebui să guverneze 
după Constituţia liberală din 1812. 

— Sper din toată inima, pentru binele Spaniei şi al 
dumitale, prietene. 

După puţin timp, Chevalier s-a întors în Franţa împreună 
cu fiică-sa Agnes. Convoiul de trăsuri a fost interceptat la 
poalele Pirineilor de o bandă formată din ultimii luptători 


187 


aprigi din gherilă. Erau bine informaţi, cunoşteau 
identitatea elegantului călător, ştiau că era vorba de 
eminenţa  cenuşie a  Ciudadelei, răspunzător de 
nenumăratele schingiuiri şi execuţii. N-au reuşit să se 
răzbune cum doreau, căci Chevalier era apărat de un 
contingent bine înarmat. Prima salvă a lăsat mai mulţi 
spanioli într-o baltă de sânge, restul au fost căsăpiţi cu 
săbiile. Supraviețuitorii au fugit, lăsând în urmă răniții, care 
au fost lichidaţi fără milă. Totul durase mai puţin de zece 
minute. Chevalier, care nu s-a mişcat din trăsură şi părea 
mai curând plictisit decât speriat, ar fi uitat lesne 
confruntarea dacă un glonţ rătăcit n-ar fi rănit-o pe Agnes. 
l-a şters faţa şi i-a distrus un obraz şi o parte din nas. 
Cicatricea oribilă i-a schimbat viaţa. S-a închis cu anii în 
casa lor de la ţară de la Saint-Maurice. La început, adânc 
deprimată pentru că-şi pierduse frumuseţea, dar după o 
vreme a încetat să plângă şi a început să citească altceva 
decât romanele sentimentale pe care le împărțea cu Juliana 
de Romeu. Treptat, a citit toate cărţile din biblioteca tatălui, 
apoi a cerut altele. În serile solitare ale tinereţii ei 
întrerupte de glonţul fatidic a studiat filozofia, istoria şi 
politica. Apoi a început să scrie sub un pseudonim 
masculin, iar astăzi, după mulţi ani, opera ei e cunoscută în 
multe părţi ale lumii; dar asta e altă poveste. Să ne 
întoarcem în Spania şi la perioada care ne interesează. 

În ciuda sfaturilor lui Bernardo, în anul acela Diego de la 
Vega s-a pomenit amestecat în nişte evenimente care- 
aveau să-l transforme definitiv în Zorro. Trupele franceze 
au părăsit Spania pe apă sau în marş forţat, avansând 
asemenea unui animal greoi sub insultele şi pietrele 
aruncate de popor. 

În luna martie s-a întors Ferdinand al VIl-lea din exilul 
aurit din Franţa. Cortegiul regal a trecut graniţa în aprilie şi 
a intrat în Catalonia. Lupta îndelungată a poporului pentru a 
goni invadatorul lua sfârşit. Iniţial, entuziasmul naţional a 
fost debordant şi necondiţional. De la nobil până la ultimul 
ţăran, inclusiv majoritatea iluminiştilor de genul lui Tomâs 


188 


de Romeu, întoarcerea regelui a fost privită cu bucurie şi 
toţi erau gata să treacă cu vederea marile lui defecte care 
se vădiseră încă la o vârstă fragedă. Presupuneau că anii 
de exil îl maturizaseră pe acest principe mediocru, că-l 
vindecaseră de gelozie, meschinărie şi de patima pentru 
intrigile de curte. Se înşelau. Ferdinand al VIl-lea era acelaşi 
om fricos, care vedea duşmani peste tot şi se înconjura de 
lingăi. 

Un an mai târziu, Napoleon Bonaparte a fost obligat să 
abdice de pe tronul Franţei. Monarhul cel mai puternic din 
Europa era înfrânt de o puternică conjugare de forţe politice 
şi militare. La revolta ţărilor subjugate, ca Spania, s-a 
adăugat alianţa dintre Prusia, Austria, Anglia şi Rusia. A fost 
deportat în insula Elba, dar i s-a permis să-şi păstreze titlul, 
acum ironic, de împărat. A doua zi a încercat, fără succes, 
să se sinucidă. 

În Spania, bucuria generală provocată de întoarcerea 
Doritului s-a transformat în violenţă după doar câteva 
săptămâni. 

Sprijinit de clerul catolic şi de forţele cele mai 
conservatoare ale nobilimii, armatei şi administraţiei 
publice, proaspătul rege a revocat Constituţia de la 1812 şi 
reformele liberale, aruncând în doar câteva luni ţara înapoi 
în feudalism. S-au reinstaurat Inchiziția, privilegiile 
nobilimii, ale clerului şi ale militarilor, s-a dezlănţuit o 
urmărire nemiloasă a  disidenţilor şi oponenților, a 
liberalilor, franţuziţilor şi foştilor colaboratori ai guvernului 
lui Joseph Bonaparte. Regenţi, miniştri şi deputaţi au fost 
arestaţi, douăsprezece mii de familii au fost nevoite să 
treacă graniţa pentru a se refugia în străinătate, opresiunea 
luase asemenea forme că nimeni nu era la adăpost; era de- 
ajuns o simplă bănuială sau o acuzaţie neîntemeiată pentru 
ca omul să fie arestat şi executat fără proces. 

Eulalia de Callis jubila. Aşteptase mult întoarcerea regelui 
pentru a-şi redobândi poziţia de odinioară. Detesta 
insolenţa plebei şi dezordinea, prefera absolutismul unui 
monarh, chiar mediocru. Deviza ei era „fiecare la locul său, 


189 


un loc pentru fiecare”. lar al ei era în vârf, fireşte. Spre 
deosebire de alţi nobili, care-şi pierduseră averile în anii 
revoluționari pentru că se cramponaseră de tradiţii, ea nu 
avusese nici un scrupul pentru a apela la metodele 
burgheze de îmbogăţire. Avea fler pentru afaceri. Era mai 
bogată ca oricând, era puternică, avea prieteni la curtea lui 
Ferdinand al Vil-lea şi era gata să asiste la distrugerea 
sistematică a ideilor liberale, care fuseseră pe punctul de a 
periclita o bună parte din ceea ce reprezenta viaţa ei. 
Totuşi, ceva din vechea generozitate rămăsese ascuns în 
cărnurile ei mătăhăloase, căci văzând atâta suferinţă în jur 
îşi deschisese băierile pungii ca să ajute săracii, fără să-i 
întrebe din ce tabără politică făceau parte. Astfel, a ajuns 
să ascundă în casele ei de la ţară sau chiar să trimită în 
Franţa mai multe familii de refugiaţi. 

Fără să fie neapărat nevoie, căci situaţia sa era oricum 
înfloritoare, Rafael Moncada a intrat imediat în corpul 
ofițeresc al armatei, unde titlurile şi relaţiile mătuşă-sii îi 
asigurau o avansare rapidă. In plus, îi sporea prestigiul 
când putea să se laude în cele patru zări că, în sfârşit, 
slujea Spania într-o armată monarhică, tradiţională şi 
catolică. Mătuşa a fost de acord, fiind de părere că şi 
ultimului idiot îi stătea bine în uniformă. 

Tomâs de Romeu a înţeles atunci câtă dreptate avusese 
prietenul său, cavalerul Duchamp, când îl sfătuise să plece 
cu fetele în străinătate. Şi-a convocat contabilii pentru a 
vedea cum stă cu veniturile, dar a descoperit că n-avea din 
ce trăi decent în altă ţară. In plus, se temea că, dacă ar fi 
plecat, guvernarea lui Ferdinand al Vil-lea i-ar fi confiscat şi 
ce-i mai rămânea. După o viaţă de om în care-şi arătase 
disprețul pentru aspectele materiale, iată că venise vremea 
să ţină cu dinţii de ce mai poseda. Sărăcia îl îngrozea. Nu-şi 
prea făcuse griji în legătură cu diminuarea sistematică a 
averii moştenite de la soţie, crezând c-o să ajungă să 
trăiască mai departe aşa cum fusese obişnuit. Nu se 
gândise niciodată serios la ipoteza de a-şi pierde poziţia 
socială. Nu voia să-şi imagineze ce-ar însemna ca fetele lui 


190 


să se vadă lipsite de confortul în care crescuseră. Şi-a zis 
deci că cel mai bine ar fi fost să plece undeva departe şi să 
aştepte să treacă valul de violenţă şi persecuție. La vârsta 
lui văzuse multe şi ştia că, mai devreme sau mai târziu, 
balanţa politică se întoarce în direcţia opusă; totul era să 
rămâi nevăzut până se normalizează situaţia. Nici nu se 
punea problema să plece la casa patriarhală de la Santa Fe, 
unde era prea cunoscut şi urât, dar şi-a amintit de nişte 
pământuri ale nevesti-sii în drum spre Lérida, unde nu 
fusese niciodată. Proprietatea asta, care până acum nu-i 
adusese nici un venit, doar probleme, putea fi salvarea. Era 
vorba de nişte dealuri plantate cu măslini, unde trăiau 
câteva familii de ţărani săraci şi înapoiaţi, care nu-şi 
văzuseră stăpânii de atât amar de vreme, că nici nu mai 
credeau că aceştia există. Aveau acolo şi o casă mare, 
urâtă şi pe jumătate ruinată, ridicată pe la 1500, un cub 
masiv, ferecat precum un mormânt, cu scopul de a-i apăra 
pe locatari de năvălirile maurilor, soldaţilor şi bandliţilor 
care devastaseră secole în şir regiunea; Tomâs a socotit că, 
oricum, era preferabilă închisorii. Puteau rămâne acolo 
câteva luni. Aşa că a concediat aproape toţi servitorii, a 
închis casa pe jumătate, restul rămânând în grija 
majordomului şi au pornit la drum cu mai multe trăsuri, 
pentru că trebuia dus şi mobilierul strict necesar. 

Diego a asistat la exodul familiei cuprins de 
presentimente rele, însă Tomâs de Romeu l-a liniştit cu 
argumentul că nu avusese funcţii în administraţia 
napoleoneană şi că prea puţini fuseseră la curent cu 
prietenia care-l legase de Chevalier, drept care n-avea de 
ce să se teamă. „Uite că o dată mă bucur că nu sunt 
cineva”, a zâmbit în timp ce-şi lua rămas-bun. 

Juliana şi Isabel habar n-aveau de situaţia în care se 
găseau, aşa că au plecat ca în vacanţă. Nu pricepeau de ce 
tatăl lor le duce aşa departe de civilizaţie, dar erau 
ascultătoare şi n-au pus întrebări. Diego a sărutat-o pe 
Juliana pe amândoi obrajii şi i-a şoptit să nu dispere, căci 
despărţirea avea să fie scurtă. 


191 


S-a uitat la el nedumerită. Ca multe alte fraze pe care i le 
insinua Diego şi aceasta a rămas de neînțeles. 


Nimic nu i-ar fi făcut mai mare plăcere lui Diego decât să 
însoţească familia la ţară, aşa cum îi ceruse Tomâs de 
Romeu. 

Ideea de a petrece o perioadă departe de lume şi în 
compania Julianei era tentantă, numai că nu putea părăsi 
Barcelona tocmai acum. Membrii „Dreptăţii” erau extrem 
de ocupați, trebuind să ajute masa de refugiaţi care încerca 
să plece din Spania. Era nevoie să fie ascunşi, să li se facă 
rost de transport, să fie trecuţi în Franţa traversând Pirineii 
sau trimişi în alte ţări europene. Anglia, care luptase cu zel 
împotriva lui Napoleon până la victorie, îl sprijinea acum pe 
Ferdinand al VIl-lea şi, cu rare excepţii, nu oferea protecţie 
duşmanilor regimului său. După spusele maestrului 
Escalante, niciodată „Dreptatea” nu riscase mai mult să fie 
descoperită. 

Inchiziția devenise şi mai puternică decât înainte, avea 
puteri depline pentru a apăra credinţa cu orice preţ, însă 
cum linia care-i despărţea pe eretici de opozanți era 
neclară, oricine putea cădea în ghearele ei. In anii în care 
Inchiziția fusese abolită, membrii societății secrete 
neglijaseră măsurile de siguranță, convinşi că într-o lume 
modernă nu mai era loc pentru fanatismul religios. Credeau 
că timpurile în care oamenii erau arşi pe rug trecuseră 
definitiv. Acum plăteau pentru optimismul exagerat. Diego 
era atât de absorbit în misiunile „Dreptăţii” încât nici nu se 
mai ducea la cursurile Colegiului de Umamoare, unde 
educaţia, ca peste tot în ţară, era cenzurată. Mulţi dintre 
profesorii şi colegii lui fuseseră arestaţi pentru că-şi 
exprimaseră părerea. Erau zilele în care umflatul rector al 
Universităţii din Cervera a pronunţat în faţa regelui această 
frază, definitorie pentru viaţa academică din Spania: 
„Departe de noi obiceiul funest de a gândi”. 

La începutul lunii septembrie a fost arestat un membru al 
„Dreptăţii” pe care maestrul Manuel Escalante îl ţinuse 


192 


ascuns acasă la el mai multe săptămâni. Inchiziția, ca braţ 
al Bisericii, evita vărsarea de sânge. Metodele cele mai 
frecvente de interogatoriu erau instrumentul de tortură 
care scotea oasele din încheieturi şi arderea cu fierul roşu. 
Nefericitul a mărturisit numele celor care-l ajutaseră şi la 
puţin timp după aceea maestrul de scrimă a fost arestat. 
Înainte de a fi dus în sinistra trăsură a stăpânirii, a apucat 
să vorbească doar cu bătrânul servitor, care a fugit să-l 
anunţe pe Diego. După o zi, acesta a aflat că pe Escalante 
nu-l duseseră la Ciudadela, cum se proceda în cazul 
deţinuţilor politici, ci la un fort din zona portului, urmând să 
fie transportat la Toledo, unde era centralizată sinistra 
birocraţie a Inchiziției. Diego l-a căutat imediat pe lulius 
Caesar, cel cu care se luptase în tabernaculul societăţii 
secrete în ziua iniţiem. 

— E grav - a spus acesta - pot să ne prindă pe toţi. 

—N-o să reuşească niciodată să-i smulgă ceva 
maestrului Escalante. 

— Au metode infailibile, pe care le-au pus la punct timp 
de secole. Au pus mâna pe mai mulţi dintr-ai noştri, au deja 
destule informaţii. Cercul se strânge, trebuie să dizolvăm 
societatea o vreme. 

— Bine, dar don Manuel Escalante? 

— Sper, pentru binele tuturor, să apuce să-şi ia viaţa 
înainte de a fi pus la cazne, a suspinat lulius Caesar. 

— ÎI ţin într-un fort din oraş, nu la Ciudadela, trebuie să-l 
salvăm... 

— Să-l salvăm? Imposibil! 

— E greu, dar nu imposibil. Am nevoie de ajutorul 
organizaţiei. O vom face chiar în noaptea asta, a spus 
Diego şi s-a apucat să-i expună planul. 

— Mi se pare o nebunie, dar merită să încercăm. Te vom 
ajuta. 

— lar maestrul trebuie scos din oraş fără amânare. 

— Fireşte. În port va aştepta o barcă. Vâslaşul e de 
încredere, cred c-o să treacă de pază şi-o să-l ducă pe 


193 


maestru la un vapor care ridică mâine ancora pentru 
Neapole. Acolo va fi la adăpost. 

Diego a suspinat la gândul că niciodată n-avusese mai 
multă nevoie de Bernardo ca acum. Treaba avea să fie mult 
mai serioasă decât a pătrunde în casa cavalerului 
Duchamp. 

Nu era simplu să ataci o garnizoană, să anihilezi paza - 
câţi or fi fost oare? - să eliberezi prizonierul şi să-l duci 
nevătămat la barcă fără să fii prins. 

S-a dus mai întâi la conacul Eulaliei de Callis, pe care-l 
studiase atent la fiecare vizită a sa. Şi-a lăsat calul pe 
stradă şi, nevăzut, s-a strecurat prin grădină până în curtea 
de serviciu, plină de porci şi păsări care-şi aşteptau rândul 
la tăiere, albii de spălat, cazane de fiert albiturile şi frânghii 
pe care se uscau rufele. În fund erau şoproanele trăsurilor 
şi grajdurile cailor. Locul mişuna de bucătari, servitori şi 
lachei, ocupați toţi cu treburile lor. Nu s-a uitat nimeni la el. 

A intrat în şopron, a ales trăsura potrivită şi a aşteptat 
ghemuit în ea, sperând să nu fie descoperit de vreun 
rândaş. Ştia de la Eulalia de Callis în persoană că la ora 
cinci suna un clopoțel care chema servitorimea la 
bucătărie. Era ceasul la care stăpâna locului oferea o 
gustare armatei de servitori; câte o cană cu ciocolată 
spumoasă cu lapte şi pâine. După o jumătate de ceas a 
sunat clopoţelul şi cât ai zice peşte curtea s-a golit. Vântul 
i-a adus aroma plăcută de ciocolată şi i-a plouat în gură. De 
când familia plecase la ţară, se mânca tare prost în casa De 
Romeu. Grăbit, ştiind că nu dispune decât de zece sau 
cincisprezece minute, Diego a desprins blazonul de pe 
portiera trăsurii şi a înşfăcat din cuier două tunici din 
eleganta uniformă a lacheilor. Erau nişte livrele din catifea 
albastră cu guler şi căptuşeală stacojie şi nasturi şi epoleţi 
aurii. 

Ţinuta era completată cu gulere de dantelă, pantaloni 
albi, pantofi negri de lac cu cataramă de argint şi un brâu 
roşu de brocart. Cum spunea Tomás de Romeu, nici 


194 


Napoleon Bonaparte nu se îmbrăca atât de luxos ca 
servitorii Eulaliei. 

După ce s-a asigurat că nu era nimeni în curte, Diego a 
ieşit cu prada, s-a strecurat printre arbuşti, a încălecat şi a 
luat-o la trap. 

Acasă la Tomás de Romeu rămăsese trăsura cea 
hodorogită, prea veche şi fragilă pentru a fi luată la ţară. In 
comparaţie cu oricare dintre cele ale donei Eulalia era o 
ruină, dar Diego socotea că pe întuneric şi în grabă nimeni 
n-ar fi băgat de seamă în ce hal era. Trebuia să aştepte 
asfinţitul soarelui şi să-şi măsoare timpul cu multă grijă, de 
asta depindea succesul acţiunii. După ce a bătut blazonul în 
cuie pe uşa trăsurii, s-a dus în pivniţa cu băuturi, pe care 
majordomul o ţinea sub cheie, o piedică neînsemnată 
pentru Diego, care învățase să deschidă orice închizătoare. 
A scos un butoiaş cu vin şi l-a scos fără probleme şi sub 
ochii servitorilor, care nu s-au mirat, crezând că don Tomás 
îi lăsase cheia. 

Mai bine de patru ani păstrase Diego flaconul cu sirop de 
adormit, primit de la bunica Bufnița Albă ca dar de plecare 
şi cu promisiunea de a-l folosi doar pentru a salva o viaţă. 
Exact ceea ce-şi propunea să facă acum. Acum mulţi ani, 
cu ajutorul poţiunii părintele Mendoza amputase un picior şi 
el amorţise un urs. Nu ştia cât de puternic avea să fie 
drogul dizolvat în tot vinul din butoi şi dacă avea să aibă 
efectul pe care-l spera, dar trebuia să încerce. A vărsat deci 
siropul în vin şi l-a amestecat, rostogolind butoiul. Au sosit 
în curând şi doi membri ai „Dreptăţii”, care şi-au pus 
perucile albe de lacheu şi livrelele de uniformă ale casei De 
Callis. 

Diego s-a înveşmântat ca un prinţ, cu ce avea mai bun: 
haină de catifea cafenie cu pasmanterii de aur şi argint, 
guler de blană, cravată cu plastron prins într-un ac cu perle, 
pantalon de culoarea untului, încălțări cu catarame aurite şi 
pălărie cu boruri largi. Aşa au ajuns cu trăsura în faţa 
garnizoanei. 


195 


Era noapte adâncă în clipa când a bătut în poarta slab 
luminată de nişte felinare. Cu glasul puternic al cuiva 
obişnuit să poruncească, Diego le-a spus celor două 
santinele să cheme un superior. Acesta s-a prezentat în 
persoana unui june ofiţeraş cu accent andaluz, care a fost 
impresionat de eleganța zdrobitoare a lui Diego şi de 
blazonul de pe trăsură. 

— Excelenţa sa dona Eulalia de Callis vă trimite un butoi 
cu cel mai bun vin din pivnițele sale ca să-l beţi în cinstea ei 
împreună cu oamenii chiar în noaptea asta. E ziua ei, a 
anunţat Diego cu un aer superior. 

— Mi se pare ciudat... s-a bâlbâit, mirat, omul. 

— Ciudat? Pesemne că eşti nou în Barcelona. Excelenţa 
sa a trimis mereu vin la garnizoană de ziua ei, mai cu 
seamă acum, când patria a scăpat de despotul ateu. 

Intimidat, sublocotenentul le-a ordonat subalternilor săi 
să ia butoiul, ba chiar l-a invitat pe Diego să bea cu ei, dar 
el s-a scuzat; trebuia să împartă alte cadouri asemănătoare 
în toată Ciudadela. 

— Ceva mai târziu, excelența sa o să vă trimită şi 
mâncarea ei favorită, picioare de porc cu napi. Câte guri 
sunteţi? 

— Nouăsprezece. 

— Bine. Noapte bună. 

— Numele dumneavoastră, domnule, vă rog... 

— Sunt Rafael Moncada, nepotul excelenţei sale dona 
Eulalia de Callis, a răspuns Diego şi, bătând cu bastonul în 
portieră, a ordonat falsului vizitiu s-o ia din loc. 

La trei dimineaţa, pe când oraşul dormea dus şi străzile 
erau pustii, Diego s-a pregătit de cea de-a doua parte a 
planului său. Işi făcuse socoteala că de-acum oamenii din 
garnizoană îşi băuseră vinul şi, chiar dacă nu adormiseră, 
măcar erau ameţiţi bine. Era singurul său avantaj. Se 
schimbase, acum purta costumul lui Zorro, plus harapnicul, 
pistolul şi sabia ascuţită ca briciul. A venit pe jos, copitele 
calului ar fi fost prea zgomotoase. Mergând lipit de ziduri, a 
ajuns în apropierea garnizoanei şi a văzut că sub felinare se 


196 


aflau aceleaşi santinele, care căscau de zor. Pesemne că nu 
gustaseră din vin. Sub umbra unui pridvor îl aşteptau lulius 
Caesar şi alţi membri ai „Dreptăţii”, costumaţi în marinari, 
conform planului. Diego le-a spus să nu intervină în ajutorul 
lui, orice s-ar întâmpla. Fiecare trebuia să aibă grijă de sine 
însuşi. Şi-au urat noroc în numele Domnului şi s-au 
despărţit. 

Marinarii au înscenat o ceartă de beţivi chiar în faţa 
garnizoanei, timp în care Diego aştepta la adăpostul 
întunericului. Cearta a scos din amorţeală santinelele, care 
şi-au părăsit postul şi s-au dus să vadă despre ce era vorba. 
S-au apropiat de aşa-zişii beţivani şi le-au spus să plece 
dacă nu voiau să fie arestaţi, însă ei continuau să-şi care 
pumni de parcă nici n-ar fi auzit. Se mişcau atât de nesigur 
şi spuneau atâtea măscări, că santinelele au început să 
râdă, dar când au vrut să-i gonească, beţivanii s-au trezit ca 
prin minune şi au atacat. Luaţi prin surprindere, nici nu s-au 
apărat; au primit câte o lovitură în cap, care i-a ameţit, au 
fost luaţi pe sus şi duşi fără menajamente într-o fundătură, 
unde se afla o portiţă ascunsă. Au bătut de trei ori, s-a 
deschis un vizor, au dat parola şi le-a deschis o femeie la 
vreo şaizeci de ani, îmbrăcată în negru. Aplecaţi, ca să nu 
se lovească de grinda joasă, au intrat şi i-au închis pe cei 
doi într-o magazie de cărbuni, unde i-au lăsat legaţi, cu 
câluş la gură şi dezbrăcaţi. Şi-au pus uniformele lor şi s-au 
întors la poarta garnizoanei, postându-se sub felinare. In 
puţinele minute cât durase toată operaţiunea, Diego 
pătrunsese în clădire, cu sabia şi pistolul pregătite. 

Locul părea pustiu, domnea o tăcere mormântală şi nu se 
vedea mai nimic, căci jumătate din lămpi îşi arseseră uleiul 
până la capăt. Nevăzut ca o fantomă - doar sclipirea săbiei 
îi trăda prezenţa - Diego a străbătut vestibulul. A împins cu 
grijă uşa şi s-a pomenit în pragul sălii mari, unde era 
limpede că se împărţise vinul; şase oameni, inclusiv 
sublocotenentul, sforăiau întinşi pe jos. S-a asigurat că nici 
unul nu era treaz, apoi a verificat butoiul; fusese golit până 
la ultima picătură. 


197 


— Sănătate, domnilor! a rostit mulţumit şi, într-un impuls 
jucăuş, a trasat cu sabia un Z pe perete. Avertismentul lui 
Bernardo că până la urmă Zorro avea să pună stăpânire pe 
el i-a răsunat în minte, dar era prea târziu. 

A adunat iute armele de foc şi săbiile, le-a aruncat în 
lăzile din vestibul, apoi a mers mai departe, stingând 
lămpile pe măsură ce înainta. Umbra îi fusese dintotdeauna 
aliatul cel mai bun. A mai găsit trei oameni făcuţi praf de 
siropul Bufniţei Albe; dacă nu fusese minţit, mai rămâneau 
cam opt. 

Spera să găsească celulele deţinuţilor fără să fie nevoie 
să-i întâlnească, dar a auzit glasuri şi-a trebuit să se 
ascundă rapid. Se găsea într-o încăpere mare şi aproape 
goală, n-avea unde să se ascundă şi nici nu ajungea destul 
de sus ca să stingă cele două torţe care ardeau la vreo 
cincisprezece paşi mai departe. Se putea folosi doar de 
bârnele groase din tavan, prea sus pentru a ajunge la ele. 
Şi-a pus sabia în teacă, a desfăşurat harapnicul şi l-a 
aruncat spre o bârnă, a tras de el să-l întindă şi s-a căţărat 
aşa cum făcuse de atâtea ori pe vapor sau la circ. Ajuns 
sus, l-a strâns la loc şi s-a întins pe bârnă, liniştit, căci 
lumina nu bătea până acolo. Chiar atunci au intrat doi 
oameni, conversând destul de animat, semn că nu-şi 
primiseră raţia de vin. 

Diego şi-a dat seama că trebuia să-i oprească înainte de 
a ajunge în sala în care camarazii lor zăceau răscrăcăraţi 
dormind adânc. A aşteptat să ajungă sub bârnă, s-a lăsat să 
cadă ca o mare pasăre neagră, cu capa deschisă în evantai 
şi harapnicul pregătit. Năuciţi, n-au mai avut timp să scoată 
săbiile, în schimb el i-a pus în genunchi cu două lovituri de 
bici bine  ţintite, după care a făcut o reverență 
batjocoritoare: 

— Seara bună, domnilor. Vă rog să lăsaţi cu multă grijă 
armele jos. 

A plesnit ameninţător din bici şi şi-a scos pistolul de la 
brâu. Cei doi s-au executat fără să crâcnească, iar el a 
împins cu piciorul săbiile într-un colţ. 


198 


— Şi-acum, domniile voastre, să vedem dacă mă ajutaţi. 
Presupun că nu vreţi să muriţi, iar eu n-am nici un chef să 
vă ucid. Unde vă pot închide ca să n-avem probleme? 

Soldaţii l-au privit zăpăciţi şi nepricepând mare lucru. 

Erau ţărani simpli recrutaţi în armată, doi flăcăi care în 
scurta lor viaţă văzuseră multe grozăvii, supravieţuiseră 
războiului şi făcuseră foamea. Nu le ardea de ghicitori. 
Zorro a subliniat întrebarea cu plesnituri de bici. Unul din ei, 
mult prea îngrozit ca să mai aibă şi glas, a arătat spre uşa 
pe care intraseră. Mascatul le-a sugerat să-şi spună 
rugăciunea, pentru că dacă-l păcăleau avea să-i omoare. 
Uşa dădea spre un culoar lung şi pustiu, pe care l-au 
străbătut în şir indian, el mergând în urma prizonierilor. La 
capăt, coridorul se bifurca; la dreapta era o uşă destul de 
şubredă, la stânga, una în stare mai bună şi cu încuietoare. 
Zorro le-a spus să deschidă uşa din dreapta. În faţa ochilor i 
s-a arătat o latrină greţoasă, formată din patru gropi săpate 
în pământ şi pline de excremente, nişte găleți cu apă şi un 
felinar plin de muşte. 

Singura legătură cu exteriorul era o deschizătură mică 
prevăzută cu bare de fier. 

— Perfect! Regret că parfumul nu e de gardenie. Poate 
că pe viitor aveţi grijă să faceţi curat şi le-a indicat cu 
pistolul să intre. 

_ Zorro a tras zăvorul pe dinafară şi s-a dus la cealaltă uşă; 
Incuietoarea era simplă, a deschis-o în câteva secunde cu 
acul de oţel pe care-l purta în cusătura unei cizme ca să-i 
folosească la trucurile de magician. A deschis prudent şi a 
coborât câteva trepte. Ducea pesemne la subsol, unde 
precis că erau celulele. Ajuns jos, s-a lipit de zid şi a aruncat 
o privire. O singură torţă lumina un vestibul lipsit de 
aerisire şi păzit de un gardian care în mod sigur nu gustase 
din vinul adormitor, pentru că juca solitaire cu nişte cărţi 
soioase, stând pe jos cu picioarele încrucişate. Puşca era la 
îndemână, dar n-a apucat s-o ia, pentru că Zorro a apărut 
brusc în faţa lui şi l-a trântit pe spate cu un picior în bărbie, 
după care a împins arma cât colo. Locul puţea îngrozitor, a 


199 


fost gata să dea îndărăt, dar nu era timp de mofturi. A luat 
torţa şi s-a apucat să se uite în celule, de fapt nişte văgăuni 
insalubre, umede şi pline de goange, unde prizonierii 
stăteau înghesuiți în întuneric. Erau câte trei sau patru în 
fiecare celulă; stăteau în picioare şi stăteau jos cu rândul. 
Păreau schelete cu ochi de nebun. Aerul fetid vibra în ritmul 
respirației gâfâite a acestor nefericiţi. Tânărul mascat l-a 
strigat pe Manuel Escalante şi dintr-o văgăună i-a răspuns 
un glas. A ridicat torţa şi a zărit un om legat de gratii şi atât 
de bătut, că faţa-i devenise o masă diformă şi vânătă pe 
care trăsăturile nu se mai distingeau. 

— Dacă eşti călăul, fii binevenit, a spus prizonierul şi 
atunci i-a recunoscut glasul ferm şi demn. 

— Am venit să vă eliberez, maestre, sunt Zorro. 

— Bună idee. Cheile stau atârnate lângă uşă. Şi dacă tot 
te duci acolo, vezi că temnicerul dă semne de trezie, a 
rostit calm Manuel Escalante. 

Discipolul său a luat legătura de chei şi a deschis grilajul. 
Cei trei prizonieri cu care Escalante împărțea celula au dat 
năvală să iasă, împingându-se înnebuniţi de frică şi 
speranţă. Zorro i-a ţinut la respect cu pistolul: 

— Nu chiar aşa repede, domnilor, mai întâi trebuie să-i 
eliberaţi şi pe ceilalţi. 

Pistolul ameninţător a avut darul de a le reda ceva din 
omenia uitată. In timp ce ei se luptau cu cheile şi zăvoarele, 
Diego a închis gardianul în celula goală, iar Escalante i-a 
luat puşca. Odată deschise toate celulele, cei doi au condus 
spre ieşire spectrele jalnice, în zdrenţe, ciufulite, acoperite 
de sânge uscat, murdărie şi vomă. Au urcat scările, au 
străbătut culoarul, au traversat încăperea goală unde Diego 
se căţărase pe bârnă şi mai aveau puţin până la sala de 
arme, când le-a ieşit înainte un grup de gardieni care 
auziseră zgomotul de la celule. Erau pregătiţi, cu sabia în 
mână. Zorro a tras singurul glonţ, nimerindu-l pe unul în 
plin, însă Escalante a văzut abia atunci că puşca lui era 
descărcată şi nu mai era timp. A apucat-o de ţeava şi s-a 
repezit înainte, lovind ca o morişcă în toate părţile. Zorro şi- 


200 


a scos sabia din teacă şi s-a avântat şi el, reuşind să-i 
oprească preţ de câteva secunde pe atacatori, timp în care 
Escalante a pus mâna pe una dintre săbiile de care Diego îi 
uşurase pe cei pe care-i încuiase în latrină. Cei doi erau mai 
zgomotoşi şi mai eficienţi decât un batalion întreg. Diego 
mânuise floreta zilnic încă din copilărie, dar niciodată nu 
luptase de-adevăratelea; singurul duel pe viaţă şi pe 
moarte se purtase cu pistolul şi fusese mult mai curat. Şi-a 
dat seama că nu există nimic onorabil într-o luptă 
adevărată, unde regulile nu mai contează defel. Singura 
regulă e să învingi, cu orice preţ. Armele nu se întâlneau 
într-o coregrafie elegantă, ca la lecţiile de scrimă, ci se 
îndreptau direct spre corpul adversarului ca să-l străpungă. 
Cavalerismul nu avea ce căuta aici, loviturile erau feroce şi 
fără de milă. Senzaţia pe care o transmitea oţelul 
străpungând în carnea duşmanului era de nedescris. || 
cuprinse o stare în care se amestecau exaltarea nemiloasă, 
repulsia şi triumful, îşi pierdu simţul realităţii şi deveni o 
fiară. Urletele de durere şi hainele pătate de sânge ale 
adversarilor l-au făcut să aprecieze tehnica de luptă a 
membrilor „Dreptăţii”, infailibilă atât în Cercul Maestrului, 
cât şi în înfruntarea oarbă corp la corp. Mai târziu, când a 
fost în stare să gândească, a fost recunoscător lunilor de 
practică cu Bernardo, când oboseau în aşa hal că nu-i mai 
ţineau picioarele. Dobândise reflexe extrem de rapide şi o 
vedere circulară, ghicea instinctiv ce se petrecea în spatele 
lui. Putea să prevină, într-o fracțiune de secundă, mişcările 
simultane ale mai multor duşmani, să evalueze distanţele, 
să calculeze viteza şi direcţia loviturilor, să pareze şi să 
atace. 

În ciuda vârstei şi a bătăilor primite de la torţionari, 
maestrul Escalante s-a dovedit tot atât de eficient ca 
discipolul său. N-avea agilitatea şi forţa lui Zorro, însă 
compensa din plin prin experienţă şi calm. În focul luptei 
tânărul transpira şi gâfâia, în timp ce maestrul lupta la fel 
de hotărât, dar mult mai elegant. În câteva minute, 
adversarii au fost anihilaţi, dezarmaţi sau răniți. De-abia 


201 


atunci prizonierii eliberaţi au îndrăznit să se apropie. Nici 
unul n-avusese curajul de a-şi ajuta salvatorii, dar acum se 
întreceau în a târî corpurile gardienilor în celulele pe care le 
ocupaseră până de curând şi a-i închide acolo, cu lovituri şi 
insulte. Atunci s-a trezit şi Zorro la realitate şi a aruncat o 
privire în jur; bălți de sânge pe jos, sânge pe pereţi, sânge 
pe trupurile răniților care erau târâţi în celule, sânge pe 
sabie, sânge peste tot. 

— Sfântă Fecioară, Maică Precistă! a strigat, îngrozit. 

— Să mergem, nu e timp de comentarii, l-a potolit 
maestrul Escalante. 

Au părăsit garnizoana fără probleme. Ceilalţi s-au 
împrăştiat pe străzile întunecate; o parte aveau să rămână 
în viaţă plecând din ţară sau stând ascunşi ani de zile, alţii 
aveau să fie prinşi din nou, torturați ca să spună cum au 
scăpat, apoi executaţi. Aceia nu vor şti să spună cine a fost 
curajosul mascat care le dăduse libertatea; nu ştiau. Îi 
auziseră doar numele, Zorro, ceea ce se potrivea cu litera Z 
de pe peretele sălii de arme. 

Trecuseră în total patruzeci de minute între cearta de 
beţivani din faţa garnizoanei şi clipa în care Zorro îşi 
salvase maestrul. Pe stradă aşteptau cei din societatea 
secretă, încă îmbrăcaţi în uniformele gardienilor, care 
aveau să-l conducă pe Escalante pe drumul exilului. La 
despărţire, Diego şi Manuel Escalante s-au îmbrăţişat 
pentru prima şi ultima oară. 

Dimineaţa, când cei din garnizoană s-au trezit din 
efectele drogului şi-au fost în stare să vadă de răniţi, bietul 
sublocotenent a trebuit să dea seamă în faţa superiorilor de 
cele petrecute. Singurul element în favoarea sa era că nici 
unul din subalternii săi nu murise în cursul evenimentelor. A 
declarat că, din câte ştia, Eulalia de Callis şi Rafael 
Moncada fuseseră implicaţi, căci de la ei provenea 
blestematul butoi de vin care intoxicase trupa. 

Pe seară, un căpitan escortat de patru gărzi înarmate s-a 
prezentat acasă la cei suspectaţi, însă destul de servil şi 
linguşitor. Eulalia şi Rafael l-au primit ca pe un servitor, 


202 


obligându-l să-şi ceară scuze pentru că-i deranja cu 
asemenea prostii. Stăpâna casei l-a trimis la grajduri ca să 
constate cu ochii lui că blazonul fusese smuls de pe o 
trăsură, ceea ce căpitanului nu i s-a părut a fi o dovadă 
suficientă, dar s-a abținut să facă vreun comentariu. Rafael 
Moncada, în uniforma de ofiţer al regelui, era o prezenţă 
mult prea intimidantă. 

Moncada n-avea alibi, dar nici n-avea nevoie la poziţia lui 
socială. Cât ai zice peşte, cele două înalte persoane s-au 
văzut libere de orice bănuială. 

— Ofiţerul care s-a lăsat păcălit astfel e un imbecil sadea 
şi merită o pedeapsă exemplară. Vreau să aflu ce înseamnă 
litera Z gravată pe perete şi cine e banditul care 
îndrăzneşte să se folosească de numele meu şi de al 
nepotului meu pentru a comite astfel de ticăloşii. Ai înţeles? 

— Fiţi sigură că vom face tot posibilul ca să lămurim 
acest incident nefericit, excelenţă, a asigurat-o căpitanul, 
ieşind cu spatele şi înclinându-se adânc. 


În octombrie, Rafael Moncada şi-a zis că venise timpul 
să-şi demonstreze autoritatea faţă de Juliana, din moment 
ce nici diplomaţia, nici răbdarea n-avuseseră nici un 
rezultat. Poate că ea bănuia că atacul acela de pe stradă 
fusese opera lui, dar n-avea nici o dovadă, iar cei care i le- 
ar fi putut da, adică ţiganii, erau departe şi n-ar fi îndrăznit 
să se întoarcă la Barcelona. Intre timp, se interesase şi de 
situaţia economică a lui Tomás de Romeu - catastrofală. 
Vremurile se schimbaseră, familia nu mai era în situaţia de 
a se lăsa rugată. Or el avea o situaţie splendidă, doar 
Juliana mai lipsea pentru a se simţi stăpân pe soartă. Sigur, 
Eulalia de Callis nu era de acord ca el s-o curteze pe fată, 
dar şi-a zis că nu mai era la vârsta la care să se lase 
dominat de tiranica mătuşă. Numai că scrisoarea prin care- 
şi anunţa vizita la casa De Romeu s-a întors nedesfăcută; 
acesta lipsea din oraş împreună cu fetele. N-au ştiut să-i 
spună unde plecase, el avea însă mijloacele de a afla. 
Printr-o coincidenţă, în aceeaşi zi Eulalia l-a convocat ca să 


203 


stabilească o zi în care să-l prezinte fiicei ducilor de 
Medinaceli. 

— Îmi pare rău, mătuşă, oricât de convenabilă ar fi 
această uniune, nu mă simt în stare s-o duc la capăt. După 
cum Ştii, o iubesc pe Juliana de Romeu, i-a spus Rafael cu 
toată hotărârea de care a fost în stare. 

— Scoate-ţi-o din cap pe fata asta, Rafael. N-a fost 
niciodată o partidă bună, iar acum ar fi de-a dreptul o 
sinucidere socială. Crezi că o să fie primită la curte dacă se 
află că taică-său s-a dat cu francezii? 

— Sunt gata să-mi asum riscul. E singura femeie care m- 
a interesat vreodată. 

— Viaţa ta abia începe. O doreşti pentru că te-a refuzat, 
nu de altceva. Dacă te-ar fi acceptat, de-acum ai fi sătul şi 
prea sătul de ea. Tu ai nevoie de o soţie de nivelul tău, de 
cineva care să te ajute în carieră. Fata lui Romeu abia dacă 
e bună de amantă. 

— Nu vorbi aşa de Juliana! 

— Vorbesc cum am chef, mai ales dacă am dreptate, a 
răspuns matroana pe un ton tranşant. Cu titlul lui 
Medinaceli şi cu averea mea poţi ajunge departe. De când 
s-a prăpădit sărmanul meu fiu, tu eşti singura mea familie, 
de aceea mă port ca o mamă cu tine, dar răbdarea mea are 
şi ea o limită, Rafael. 

— Din câte ştiu, răposatul dumitale soţ, Pedro Fages, 
Dumnezeu să-l odihnească, n-avea nici el titluri sau avere 
când v-aţi cunoscut. 

— Deosebirea este că Pedro era viteaz, avea o situaţie 
impecabilă în armată şi era gata să mănânce chiar şi 
şopârle în Lumea Nouă ca să facă avere. Pe când Juliana e o 
mucoasă răsfăţată şi tat-su e un nimeni. lar dacă vrei să-ţi 
distrugi viaţa cu ea, pe mine să nu contezi, pricepi? 

— Pricep, mătuşă. Noapte bună. 

Şi, pocnindu-şi călcâiele, Moncada s-a înclinat şi a ieşit. 

Era superb în uniforma de ofiţer, cu cizmele lustruite şi 
spada cu canaf la brâu. Dona Eulalia nu ţi-a făcut probleme: 
cunoştea natura umană şi avea încredere în victoria 


204 


ambiţiei nemăsurate asupra amorului oricât de nebun. 
Cazul nepotului n-avea de ce să fie altfel. 

După câteva zile, Juliana, Isabel şi Nuria se întorceau la 
Barcelona în galopul trăsurii, însoţite doar de Jordi şi de doi 
lachei. Zgomotul copitelor din curte l-a întors din drum pe 
Diego, care se pregătea să plece. Cele trei femei erau 
slăbite, pline de praf şi aduceau vestea că Tomâs de 
Romeu fusese arestat. Un detaşament de soldaţi venise la 
casa de la ţară, năvălise peste ei şi-l luase fără să-l lase nici 
măcar să-şi pună o haină pe el. Fetele ştiau doar că era 
acuzat de trădare şi că-l duceau la temuta Ciudadela. 


După arestarea lui Tomâs de Romeu, Isabel a preluat 
frâiele casei, căci Juliana, deşi cu patru ani mai mare, îşi 
pierduse capul cu totul. Cu o maturitate pe care până 
atunci n-o arătase niciodată, Isabel a dat ordin să fie luate 
bagajele indispensabile şi să se închidă casa. În mai puţin 
de trei ore se îndreptau spre Barcelona. Pe drum, a avut 
timp să-şi dea seama că n-aveau nici un aliat. Tatăl lor, 
despre care era convinsă că nu făcuse rău nimănui, n-avea 
acum decât duşmani. 

Nimeni n-ar fi fost dispus să se compromită întinzând o 
mână de ajutor victimelor persecuției statului. Singura 
persoană la care puteau apela nu era un prieten, ci un 
duşman, dar n-a ezitat nici o clipă. Juliana trebuia să se 
prosterneze la picioarele lui Rafael Moncada; nici o umilinţă 
nu era de prisos când era vorba să-şi salveze tatăl. Avea 
dreptate, oricât de melodramatic părea. Juliana a fost de 
acord, chiar şi Diego a fost silit să admită, căci nici măcar o 
duzină de Zorro n-ar fi fost în stare să scoată pe cineva din 
Ciudadela; fortul era inexpugnabil. Una era să intri într-o 
garnizoană de cartier condusă de un sublocotenent imberb 
ca să-l eliberezi pe Escalante, cu totul altceva era să te 
înfrunţi cu grosul trupelor regelui la Barcelona. Totuşi, 
gândul că Juliana se ducea să-l implore pe Moncada îi era 
insuportabil. Voia să se ducă el. 


205 


— Nu fi naiv, Diego, singura persoană care poate obţine 
ceva de la omul ăsta e Juliana. Tu n-ai ce să-i oferi, a rostit 
Isabel pe un ton categoric. 

A scris chiar ea misiva în care anunţa vizita soră-sii, a 
trimis-o printr-un servitor acasă la tenacele amorez, după 
care a trimis-o pe Juliana să se spele şi să se îmbrace în 
hainele cele mai bune. Juliana a insistat să fie însoţită doar 
de Nuria pentru că Isabel îşi ieşea repede din ţâţâni, iar 
Diego nu făcea parte din familie. În plus, el şi Moncada se 
urau. Câteva ore mai târziu, încă încercănată de pe drum, 
Juliana bătea la poarta casei bărbatului pe care-l detesta, 
sfidând norma de discreţie stabilită de secole. Numai o 
femeie cu o reputaţie mai mult decât îndoielnică ar fi 
cutezat să se ducă la un bărbat neînsurat, chiar însoţită de 
o guvernantă severă. Sub haina neagră era îmbrăcată ca 
de vară, deşi vântul de toamnă începuse să bată; o rochie 
vaporoasă de culoarea porumbului, cu jacheţică tivită cu 
mărgeluşe şi o mantilă în ton cu rochia, legată cu o 
panglică de mătase verde şi pene albe de strut. 

De departe părea o pasăre exotică, de aproape era mai 
frumoasă ca niciodată. Nuria a rămas în vestibul, iar un 
servitor a condus-o pe Juliana în salon, unde o aştepta 
amorezul. 

Rafael a văzut-o intrând ca o naiadă care plutea în aerul 
calm al după-amiezii şi şi-a dat seama că aştepta această 
clipă de patru ani. Dorinţa de a o face să plătească 
umilinţele trecutului a fost gata să pună stăpânire pe el, dar 
şi-a zis că nu trebuia să întindă coarda; porumbiţa fragilă 
era pesemne la limita rezistenţei. Nu şi-a imaginat că 
porumbiţa fragilă putea să se tocmească precum un turc 
din piaţă. Nimeni n-a aflat exact cum a decurs negocierea, 
mai târziu Juliana le-a spus doar esenţialul târgului: el să 
obţină eliberarea lui Tomás de Romeu, în schimb ea se va 
mărita cu el. Nici un gest, nici un cuvânt în plus din care să 
răzbată sentimentele ei. După o jumătate de ceas, părăsea 
salonul perfect calmă, alături de Moncada, care o ţinea 
delicat de braţ. A chemat-o pe Nuria cu un gest poruncitor 


206 


şi s-a urcat în trăsură, unde Jordi adormise pe capră. A 
plecat fără măcar să-l privească pe bărbatul căruia îi 
promisese mâna. 

Trei săptămâni întregi au aşteptat fetele De Romeu 
rezultatul acţiunii lui Moncada. Nu ieşeau decât la biserică, 
unde se rugau Eulaliei, sfânta oraşului, pentru ajutor. „Câtă 
nevoie am avea acum de Bernardo!”, se plângea Isabel, 
convinsă că el ar fi fost în stare să afle cum o ducea tatăl 
lor, sau chiar să facă să-i parvină un mesaj; adesea, ceea 
ce nu se putea rezolva de sus reuşea el, graţie relaţiilor pe 
care şi le făcuse. 

— Da, tare bine ar fi să fie aici, dar mă bucur c-a plecat, 
că e în sfârşit alături de Fulgerul Nopţii, aşa cum a dorit 
mereu, a spus Diego. 

— Ai primit veşti de la el? O scrisoare? 

— Nu, încă nu. 

— Şi-atunci, de unde ştii? 

Diego a ridicat din umeri. Nu putea să le explice în ce 
consta ceea ce albii din California numeau poşta indiană. 
Între ei doi funcţiona perfect, încă de când erau copii erau 
în stare să comunice fără cuvinte şi n-avea de ce da greş 
tocmai acum. Între ei nu era decât oceanul, dar continuau 
să fie permanent în legătură, ca de obicei. 

Nuria a cumpărat o țesătură grosolană de lână cafenie şi 
a transformat-o în straie de pelerin. Influenţa Sfintei Eulalia 
la curtea cerească trebuia întărită, drept care apelase şi la 
Santiago din Compostela, promiţându-i că dacă stăpânul 
scăpa va merge pe jos împreună cu fetele până la 
sanctuarul său. 

N-avea idee câte leghe făcea drumul, dar dacă venea 
lume până şi din Franţa, nu puteau fi multe. 

O duceau rău. Majordomul o ştersese fără explicaţii 
imediat ce aflase de arestarea stăpânului. Puţinii servitori 
rămaşi făceau mutre şi deveniseră obraznici, pentru că nu 
mai sperau să primească salariul din urmă. Nu plecau 
pentru că n-aveau unde se duce. Contabilii şi avocaţii care 
se ocupaseră de averea lui don Tomâs nici nu le-au primit 


207 


pe fetele care veniseră să ceară ceva bani pentru traiul de 
zi cu zi. 

Diego n-avea cum să le ajute pentru că-şi dăduse 
aproape toţi banii ţiganilor; iar următorul mandat de acasă 
întârzia. 

Până una-alta, recurgea la contacte mai pământeşti 
decât cele ale Nuriei pentru a afla cum o ducea prizonierul. 
„Dreptatea” nu-l mai putea ajuta, membrii ei se 
răspândiseră care încotro. Era prima dată de două secole 
încoace când societatea secretă, care funcţionase chiar şi 
în perioadele potrivnice, îşi suspenda activitatea. Unii 
fugiseră în străinătate, alţii stăteau ascunşi, cei mai puţin 
norocoşi căzuseră în ghearele Inchiziției, care nu mai ardea 
oamenii pe rug, preferând să-i facă să dispară în mod 
discret. 

La finele lunii octombrie, Moncada a venit la Juliana. Avea 
un aer distrus: în aceste trei săptămâni, a spus, constatase 
că puterile lui erau foarte limitate. Nu reuşise mai nimic cu 
birocraţia greoaie a statului. Se dusese valvârtej la Madrid 
ca să intervină chiar pe lângă rege, dar acesta îl dăduse pe 
mâna secretarului, unul dintre cei mai puternici oameni de 
la curte, sfătuindu-l să nu-l mai deranjeze cu prostii. Cu 
secretarul nu i-a mers cu vorba bună şi n-a îndrăznit să-l 
mituiască; dacă nu ţinea figura, asta putea să-l coste 
scump. | s-a spus că Tomâs de Romeu, împreună cu alţi 
trădători, avea să fie împuşcat. Secretarul adăugase că n- 
avea de gând să rişte apărând un trădător. Amenințarea 
era cât se poate de limpede. Intors la Barcelona, se oprise 
doar ca să se spele şi venise imediat să le spună toate 
astea fetelor, care l-au primit palide, dar demne. 

A adăugat că n-avea de gând să se dea bătut, că o să 
încerce prin toate mijloacele ca pedeapsa să fie comutată. 

— Oricum, domniile voastre să ştie că nu sunteţi singure 
pe lume; contaţi pe respectul şi protecţia mea, a mai spus 
el pe un ton întristat. 

— Vom vedea, a răspuns Juliana, fără o lacrimă. 


208 


Aflând vestea tragică, Diego a hotărât că dacă Sfânta 
Eulalia nu fusese în stare de nimic, era cazul să apeleze la 
omonima ei. 

— Cucoana asta e foarte puternică. Cunoaşte o jumătate 
de lume şi e temută. Ca să nu mai spun că în oraşul ăsta 
banul contează mai mult ca orice altceva. Să mergem 
tustrei să vorbim cu ea. 

— Eulalia de Callis nu-l cunoaşte pe tata şi, din câte ştiu, 
n-o poate suferi pe soră-mea, l-a avertizat Isabel, dar el nu 
s-a lăsat convins, trebuia să încerce. 


Contrastul dintre pălăţelul supraîmpodobit, aidoma celor 
mai luxoase reşedinţe din perioada aurită a Mexicului şi 
sobrietatea Barcelonei în general şi a casei De Romeu în 
special, era năucitor. Diego, Juliana şi Isabel au străbătut 
saloane uriaşe cu pereţi pictaţi alfresco sau acoperiţi cu 
tapiserii de Flandra, portrete în ulei ale strămoşilor nobili şi 
tablouri care înfăţişau bătălii epice. În faţa fiecărei uşi erau 
postați lachei în livrea, iar slujnice gătite cu dantele din 
Olanda aveau grijă de oribilii căţei chihuahua şi-şi plecau 
privirile la trecerea oricărei persoane de rang superior. 
Dona Eulalia şi-a primit vizitatorii pe tronul ei cu baldachin 
din salonul principal, gătită ca de bal, deşi în doliu riguros. 
Semăna cu un uriaş leu de mare plin de straturi suprapuse 
de grăsime, cu un cap mic şi ochi frumoşi cu gene lungi, 
strălucitori ca măslinele. Dacă bătrâna doamnă a vrut să-i 
intimideze, a reuşit din plin. Tinerii se topeau de ruşine în 
reşedinţa luxoasă, niciodată nu se aflaseră într-o situaţie 
asemănătoare; se născuseră pentru a dărui, nu pentru a 
cere. 

Eulalia n-o văzuse pe Juliana decât de departe şi a fost 
curioasă s-o cerceteze îndeaproape. Nu putea nega că fata 
era frumoasă, ceea ce nu justifica prostiile pe care nepotu- 
său voia să le facă pentru ea. Şi-a amintit de anii tinereţii şi 
a ajuns la concluzia că şi ea fusese la fel de frumoasă ca 
fata asta. In afară de pletele de foc, avusese şi un corp de 
amazoană. Sub osânza care o împiedica la mers, păstra 


209 


neschimbată amintirea femeii care fusese, senzuală, 
imaginativă şi plină de energie. Nu degeaba Pedro Fages o 
iubise cu o patimă inepuizabilă şi fusese invidiat de atâţia 
bărbaţi. În schimb, Juliana părea o gazelă rănită. Ce-o fi 
văzut Rafael la duduia asta palidă şi delicată, care în pat 
precis că s-ar fi purtat ca o călugăriţă? Ce tâmpiţi sunt 
bărbaţii şi-a zis. Cealaltă fată De Romeu, cum o cheamă 
oare, i s-a părut mai interesantă pentru că nu părea să fie 
timidă, dar înfăţişarea ei lăsa mult de dorit, mai ales prin 
comparaţie cu Juliana. Ce ghinion pe fata asta, să aibă o 
soră atât de frumoasă. În condiţii normale, le-ar fi oferit 
măcar un Xeres şi nişte gustări, nimeni nu putea s-o acuze 
c-ar fi fost zgârcită, casa ei era celebră pentru bucătăria 
bună; dar nu voia ca ei să se simtă în largul lor, trebuia să- 
şi păstreze avantajul pentru târguiala ce avea să urmeze. 
Diego a luat cuvântul şi i-a expus situaţia tatălui fetelor, 
fără să omită faptul că Rafael Moncada fusese la Madrid cu 
scopul de a interveni în favoarea lui. Eulalia asculta atent, 
observându-i pe toţi cu privirea ei pătrunzătoare şi 
ajungând la propriile concluzii. A ghicit târgul pe care 
Juliana îl făcuse cu nepotul, căci altminteri acesta nu şi-ar fi 
riscat reputaţia pentru a ajuta un liberal acuzat de trădare. 
Mişcarea asta stângace putea să-l coste favoarea regală. 
Pentru o clipă, s-a bucurat că Rafael nu făcuse nimic, dar 
apoi a văzut lacrimile din ochii fetelor şi inima a trădat-o din 
nou. | se întâmpla des ca mintea ei deschisă pentru afaceri 
şi spiritul practic să se lovească de sentimentele ei. Ceea ce 
avea un preţ, dar ea cheltuia cu plăcere, căci aceste crize 
spontane de compasiune erau ultimele vestigii ale trecutei 
tinereţi. A urmat o lungă tăcere. Apoi matroana, înduioşată 
fără să vrea, le-a spus că aveau o părere exagerată despre 
puterea ei. Nu-l putea salva pe Tomâs de Romeu. Nu putea 
face nimic peste ce făcuse nepotul ei, poate doar să-i 
mituiască pe temniceri ca să fie tratat mai bine până la 
execuţie. Trebuia să fie limpede că Juliana şi Isabel de 
Romeu n-aveau nici un viitor în Spania. Erau fiicele unui 
trădător, iar după moartea tatălui aveau să fie fiicele unui 


210 


criminal şi numele lor va fi dezonorat. Coroana le va 
confisca averea, vor rămâne în stradă, neavând din ce trăi, 
aici sau în altă ţară din Europa. 

Ce se va alege de ele? Să-şi câştige pâinea brodând 
trusouri pentru mirese sau făcând pe institutoarele pentru 
copiii altora. Sigur, Juliana putea să facă efortul de a găsi 
un naiv cu care să se mărite, poate chiar cu Rafael, însă era 
convinsă că la ceasul unei hotărâri atât de serioase nepotul 
ei, care nu era totuşi ultimul cretin, avea să pună în balanţă 
cariera şi poziţia socială. Juliana nu era de nivelul lui. In 
plus, nu există belea mai mare decât o femeie exagerat de 
frumoasă; bărbaţilor nu le convenea aşa ceva, atrăgea tot 
felul de probleme. A mai spus că în Spania frumoasele fără 
avere ajungeau la teatru sau întreţinute de un binefăcător, 
cum bine se ştie. Dorea din tot sufletul ca Juliana să scape 
de aşa ceva. Pe măsură ce Eulalia vorbea, Juliana - şi 
pierdea controlul pe care-l păstrase cu mari eforturi de-a 
lungul teribilei întrevederi şi un râu de lacrimi i se înnoda 
sub bărbie şi în decolteu. Diego a socotit că auziseră destul; 
îi părea rău că dona Eulalia nu era bărbat, s-ar fi bătut în 
duel pe loc. A luat fetele de braţ şi le-a împins spre uşă, dar 
n-au ajuns acolo, căci glasul Eulaliei i-a oprit: 

— Cum vă spuneam, nu pot face nimic pentru don Tomâs 
de Romeu, dar pot face ceva pentru voi două. 

Şi s-a oferit să cumpere proprietăţile familiei, de la 
conacul dărăpănat din Barcelona până la fermele părăsite 
din provincie, cu un preţ bun şi plătit imediat, astfel ca ele 
să dispună de capitalul necesar pentru a începe o viaţă 
nouă undeva departe, unde nu le cunoştea nimeni. Chiar a 
doua zi şi-ar fi trimis notarul ca să verifice titlurile de 
proprietate şi să întocmească actele necesare. In plus, o să- 
| convingă pe comandantul militar din Barcelona să le lase 
să-şi vadă tatăl, ca să-şi ia rămas-bun şi să semneze actele 
de vânzare, operaţiune care trebuia făcută repede, până să 
vină autorităţile să-i confişte averea. 


211 


— De fapt, excelența voastră vrea să scape de soră-mea 
ca să nu se căsătorească cu Rafael Moncada! a izbucnit 
Isabel, tremurând de furie. 

Eulalia a primit insulta ca pe o palmă. Nu era obişnuită să 
fie contrazisă pe un ton ridicat, de la moartea bărbatului ei 
nimeni nu mai făcuse asta. | s-a tăiat respiraţia, dar 
învățase să-şi stăpânească temperamentul exploziv şi să 
aprecieze un adevăr. A numărat în gând până la treizeci, 
înainte de a răspunde: 

— Nu sunteţi în situaţia de a-mi refuza oferta. Târgul e 
simplu şi limpede: cum primiţi banii, cum plecaţi. 

— Nepotul dumneavoastră a silit-o pe soră-mea să se 
căsătorească cu el, iar acum o siliţi să n-o facă! 

— Gata, Isabel, ajunge, a şoptit Juliana ştergându-şi 
lacrimile. M-am hotărât. Vă accept oferta şi vă mulţumesc 
pentru generozitate, excelenţă. Când putem să-l vedem pe 
tata? 

— În curând, fetelor. Vă anunţ eu, i-a răspuns Eulalia, 
mulţumită. 

— Mâine la ora unsprezece îl primim pe contabilul 
dumneavoastră. Adio, doamnă. 

Eulalia s-a ţinut de cuvânt. A doua zi, la unsprezece fix, 
trei avocaţi se prezentau la casa De Romeu. Au căutat 
documente, au golit biroul, au revizuit contabilitatea care 
lăsa de dorit, au evaluat bunurile. Nu numai că avea mai 
puţin decât credeau, dar era şi copleşit de datorii; în 
situaţia asta, renta fetelor ar fi fost total insuficientă. Dar 
notarul avea instrucţiuni precise. Când făcuse oferta, 
Eulalia nu se gândise la ce-ar fi putut dobândi, ci la cât 
aveau nevoie fetele ca să trăiască. Ceea ce le-a şi dat. Lor 
nu li s-a părut nici mult, nici puţin, căci nu ştiau nici cât 
costă o pâine. Nici Diego nu se pricepea la finanţe şi pe 
moment nici n-avea cu ce să le ajute. Fetele au primit 
suma, neştiind că era dublul valorii reale a bunurilor tatălui 
lor. De cum s-au întocmit actele, Eulalia le-a aranjat vizita 
la închisoare. 


212 


Fortul La Ciudadela era un pentagon monstruos din 
piatră, lemn şi ciment, proiectat la 1715 de un inginer 
olandez. Fusese inima puterii militare a regilor Bourboni în 
Catalonia. Ziduri late, prevăzute cu bastioane în cele cinci 
colţuri, închideau o suprafaţă vastă. De acolo se vedea tot 
oraşul. Pentru a ridica fortăreaţa inexpugnabilă, trupele 
regelui Filip al V-lea demolaseră cartiere întregi, spitale, 
mănăstiri, o mie două sute de case şi tăiaseră pădurile din 
zonă. 

Construcţia masivă şi legenda sa lugubră apăsau 
Barcelona ca un nor negru. Era echivalentul Bastiliei din 
Franţa; un simbol al opresiunii. Între zidurile ei trăiseră mai 
multe armate de ocupaţie, în celulele ei muriseră mii şi mii 
de prizonieri. 

Trupurile celor spânzurați erau atârnate de bastioane, în 
chip de luare-aminte pentru populaţie. Se zicea că e mai 
lesne să scapi din iad decât din Ciudadela. 

Jordi i-a condus pe Diego, pe Juliana şi pe Isabel până la 
poartă, unde au prezentat permisul de liberă trecere de 
care făcuse rost Eulalia de Callis. Vizitiul a rămas afară, 
tinerii au intrat, însoţiţi de patru soldaţi înarmaţi şi cu 
baionetele pregătite. Traseul s-a dovedit lugubru. Afară era 
o zi rece, dar frumoasă, cu cer limpede şi aer curat, apa 
mării era ca o oglindă argintie, iar soarele arunca pete de 
lumină pe zidurile albe ale oraşului. In fortăreață timpul 
încremenise parcă acum un secol şi domnea un soi de 
asfinţit de iarnă eternă. Au străbătut tăcuţi drumul destul 
de lung până la clădirea centrală. 

Au pătruns printr-o uşă laterală din stejar cu întărituri de 
fier, apoi au fost conduşi pe nişte culoare lungi care le 
întorceau ecoul paşilor. Era curent şi se simţea mirosul tipic 
al garnizoanelor militare. Umezeala se strecura prin tavan, 
formând hărţi verzui pe pereţi. Au trecut multe praguri, de 
fiecare dată o poartă grea se zăvorea în urma lor. Parcă 
fiecare din ele îi depărta şi mai mult de lumea celor liberi şi 
de realitatea pe care o cunoşteau, silindu-i să se 
adâncească în măruntaiele unei fiare gigantice. Fetele 


213 


tremurau, Diego se întreba dacă aveau să scape cu bine 
din locul ăsta nefast. Au ajuns într-un vestibul unde au 
aşteptat îndelung, în picioare şi înconjurați de soldaţi. In 
cele din urmă i-a primit un ofiţer într-o săliţă în care se 
găseau doar o masă grosolană şi câteva scaune. Militarul a 
aruncat o privire asupra hârtiei, ca să verifice sigiliul şi 
semnătura, dar precis că nu ştia să citească, aşa că a 
restituit-o fără nici un comentariu. Era un om la vreo 
patruzeci de ani, cu chip curat, păr ca oţelul şi nişte ochi de 
o nuanţă de albastru aproape violet. Le-a spus în catalană 
că dispuneau de cincisprezece minute pentru a vorbi cu 
prizonierul la o distanţă de trei paşi. Diego i-a explicat că 
domnul De Romeu trebuia să semneze nişte acte şi-ar fi 
avut nevoie de mai mult timp pentru a le citi. 

— Vă rog, domnule ofiţer! E ultima dată când ne vedem 
tatăl, lăsaţi-ne măcar să-l îmbrăţişăm! a implorat Juliana, 
căzând în genunchi. 

Omul s-a tras înapoi, jenat şi fascinat în acelaşi timp, în 
vreme ce Diego şi Isabel trăgeau de Juliana s-o ridice. 

— Pentru Dumnezeu! Ridicaţi-vă, domnişoară, a zis el pe 
un ton poruncitor, dar s-a muiat repede şi a ridicat-o, 
trăgând-o de mâini cu delicateţe. Nu sunt lipsit de inimă, 
fata mea. Sunt şi eu tată, am mai mulţi copii şi înţeleg 
situaţia dureroasă. De acord, vă dau o jumătate de oră să 
staţi cu tatăl vostru şi să-i arătaţi actele. 

Apoi a trimis un gardian să aducă prizonierul, timp în 
care Juliana a încercat să-şi stăpânească emoţiile. După 
puţin timp a apărut Tomâs de Romeu escortat de doi 
gardieni. 

Era bărbos, murdar, slab, dar fără cătuşe. Nu se 
bărbierise şi nu se spălase de săptămâni întregi, duhnea ca 
un cerşetor şi avea privirile rătăcite ale unui nebun. 
Mâncarea pe sponci îi topise burdihanul de om iubitor de 
viaţă, îi ascuţise trăsăturile, nasul acvilin părea enorm pe 
chipul verzui, iar obrajii altădată rubiconzi îi atârnau ca 
nişte piei acoperite de barba rară şi cenuşie. Fetele l-au 
recunoscut cu greu, apoi i s-au aruncat plângând în braţe. 


214 


Ofiţerul şi gardienii s-au retras. Durerea acestei familii era 
atât de insuportabilă, încât Diego ar fi vrut să fie invizibil. S- 
a lipit de perete, cu privirile în pământ, copleşit. 

— Gata, fetelor, nu mai plângeţi, vă rog. Avem foarte 
puţin timp şi multe de făcut. Mi s-a spus că am de semnat 
nişte hârtii, a spus Tomâs de Romeu, ştergându-şi lacrimile 
cu dosul mâinii. 

Diego i-a relatat pe scurt oferta Eulaliei şi i-a dat actele 
de vânzare, rugându-l să le semneze pentru ca fetele să-şi 
salveze modesta moştenire. 

— Asta-mi confirmă ceea ce ştiam. N-am să scap viu de 
aici, a murmurat prizonierul. 

Diego i-a spus că, chiar dacă ar fi venit între timp o 
grațiere de la rege, fetele trebuiau oricum să părăsească 
ţara, iar asta era posibil doar cu bani peşin. Tomás a luat 
pana şi călimara aduse de Diego şi a semnat trecerea 
tuturor posesiunilor sale pe numele Eulaliei de Callis. Apoi, 
liniştit, l-a rugat pe Diego să aibă grijă de fiicele lui, să le 
ducă departe, acolo unde nimeni nu ştia că tatăl lor fusese 
executat ca un criminal. 

— În toţi anii ăştia am învăţat să am încredere în tine, 
Diego, ca în fiul meu pe care nu l-am avut. Dacă fetele 
rămân în grija ta, pot să mor în pace. Du-le la casa ta din 
California şi roagă-l pe prietenul meu Alejandro de la Vega 
să le considere ca pe fetele lui. 

— Nu dispera, tată. Rafael Moncada ne-a asigurat că-şi 
va pune în joc toată influenţa ca să-ţi obţină eliberarea, a 
gemut Juliana. 

— Execuţia e fixată peste două zile, Juliana. lar Moncada 
n-o să mişte un deget în ajutorul meu pentru că el este cel 
care m-a denunţat. 

— Tată! Eşti sigur? 

— Nu am dovezi, dar aşa am auzit de la cei care m-au 
arestat. 

— Dar Rafael s-a dus să ceară îndurare de la rege! 

— Nu cred, fata mea. S-o fi dus la Madrid, dar nu pentru 
asta. 


215 


— Atunci e doar vina mea... 

— Nu eşti vinovată pentru răutatea altora. Nu eşti 
răspunzătoare pentru moartea mea. Curaj! Nu mai vreau să 
văd lacrimi. 

De Romeu credea că Moncada îl denunţase nu atât din 
motive politice sau ca să se răzbune pe refuzul Julianei, ci 
din calcul. După moartea sa fetele ar fi rămas pe drumuri 
şi-ar fi trebuit să accepte protecţia primului venit. lar el era 
acolo, aşteptând ca Juliana să-i pice în braţe ca o turturică; 
de aceea era atât de important rolul lui Diego, a mai 
adăugat. Tânărul a fost gata să-i spună că fata n-avea să fie 
nicicând a lui Moncada, că el o adora şi o cerea de nevastă 
în genunchi, dar şi-a înghiţit cuvintele. Juliana nu-i dăduse 
nici un motiv pentru a crede că îl iubea, nu era cazul să 
deschidă subiectul. În plus, se simţea ca ultimul milog, căci 
nu le putea oferi fetelor nici un pic de siguranţă. Curajul, 
spada şi amorul nu prea ajutau cu nimic. Fără susţinerea 
averii tatălui nu putea face nimic pentru ele. 

— Fiţi liniştit, don Tomâs. Mi-aş da viaţa pentru fetele 
dumneavoastră. Voi veghea mereu asupra lor, a rostit cu 
simplitate. 


Două zile mai târziu, în zori, în timp ce ceața de pe mare 
acoperea oraşul cu o pătură de mister şi intimitate, 
unsprezece deţinuţi politici acuzaţi de colaborare cu 
francezii erau executaţi într-o curte a Ciudadelei. Cu o 
jumătate de ceas mai devreme, un preot le făcuse maslul, 
ca să plece pe lumea cealaltă curăţaţi de păcate, precum 
nou-născuţii, ca să-l cităm exact. Tomás de Romeu, care 
timp de cincizeci de ani tunase şi fulgerase împotriva 
clerului şi a dogmelor Bisericii, a primit sacramentul 
împreună cu ceilalţi, ba chiar s-a împărtăşit. 

„Pentru orice eventualitate, părinte, nu se ştie niciodată”, 
a spus în glumă. Fusese bolnav de frică încă de când auzise 
soldaţii năvălind în casa de la ţară, dar acum era liniştit. 
Toată frica pierise în clipa când îşi luase rămas-bun de la 
fiicele sale. Dormise bine în nopţile care au urmat, iar ziua 


216 


era bine dispus. S-a abandonat morţii iminente cu o 
placiditate pe care n-o avusese toată viaţa. Incepea să-i 
placă ideea de a-şi sfârşi zilele cu un glonţ, în loc de a muri 
încetul cu încetul, tot mai decrepit. S-a gândit şi la fetele 
lui, care aveau o soartă nouă, dorindu-şi ca Diego de la 
Vega să se ţină de cuvânt. În săptămânile de captivitate se 
eliberase de toate amintirile şi sentimentele, dobândind o 
libertate nouă; nu mai avea ce pierde. 

Dacă se gândea la fiicele sale nu mai reuşea să le vadă 
chipurile sau să-şi amintească de sunetul glasurilor lor, 
erau două copile fără mamă care se jucau cu păpuşile în 
saloanele întunecoase ale casei. lar când veniseră să-l vadă 
cu două zile în urmă, se mirase să vadă două femei în locul 
fetiţelor cu botoşei, şorţuleţ şi moaţe. Uite cum trece 
timpul, şoptise atunci. Se despărţise de ele fără durere, 
mirat de propria sa indiferenţă. Juliana şi Isabel îşi vor face 
viaţa fără el, nu le mai putea proteja. După care şi-a 
savurat ultimele ore de viaţă şi a observat curios ritualul 
propriei execuţii. 

În ziua morţii, Tomâs de Romeu a primit în celulă ultimul 
cadou de la Eulalia de Callis: un coş cu o gustare 
îmbelşugată, o sticlă din cel mai bun vin al ei şi un platou 
cu cele mai fine bomboane de ciocolată din colecţia ei. | s-a 
dat voie să se spele şi să se bărbierească, a primit un 
pachet cu schimburi curate trimise de fetele lui. A mers vioi 
şi neînfricat spre locul execuţiei, s-a aşezat în faţa stâlpului 
însângerat ca să fie legat, n-a permis să fie legat la ochi. 
Plutonul de execuţie era condus de acelaşi ofiţer cu ochi 
albaştri care le primise pe Juliana şi pe Isabel. Lui i-a revenit 
misiunea de a-l lichida cu un glonţ în tâmplă după ce 
constatase că era ciuruit de împuşcăturile primite, dar încă 
în viaţă. Ultimul lucru pe care l-a văzut condamnatul înainte 
de tirul de graţie a fost lumina aurie a răsăritului care 
învingea ceața. 

Militarul, care nu era uşor impresionabil pentru că făcuse 
războiul şi era obişnuit cu brutalitatea garnizoanei, nu 
putea uita chipul scăldat în lacrimi al feciorelnicei Juliana, 


217 


îngenuncheată în faţa lui. Încălcându-şi principiul de a nu 
amesteca datoria cu emoția, a mers chiar el să le ducă 
vestea. Nu voia ca ele să afle pe alte căi. 

— N-a suferit, domnişoarelor, le-a minţit. 


Rafael Moncada a aflat în acelaşi timp de moartea lui 
Tomâs de Romeu şi de stratagema Eulaliei de a o scoate pe 
Juliana din Spania. Dacă prima făcea parte din planurile lui, 
a doua i-a produs o criză de furie. A avut însă grijă să nu se 
confrunte cu mătuşă-sa, căci nu renunţase încă la gândul 
de a pune mâna pe Juliana fără să-şi piardă moştenirea. 
Păcat că mătuşa era atât de sănătoasă; mai provenea şi 
dintr-o familie longevivă, aşa că nu era nici o speranţă să 
moară repede şi să-l lase bogat şi stăpân pe soarta lui. 
Singura soluţie era s-o convingă s-o accepte pe Juliana cu 
vorba bună. Nu se punea problema să-i anunţe căsătoria ca 
pe un fapt consumat, asta nu i-ar fi iertat-o niciodată, dar a 
urzit un plan, întemeiat pe legenda după care, în California, 
pe când era nevastă de guvernator, Eulalia transformase un 
periculos războinic indian într-o civilizată domnişoară 
creştină şi spaniolă. Nu bănuia că era vorba de mama lui 
Diego de la Vega, dar auzise povestea chiar din gura 
Eulaliei, care avea viciul de a voi să controleze vieţile altora 
şi pe deasupra se şi lăuda cu asta. Se gândise deci s-o 
roage să le primească pe fetele De Romeu la curtea ei, în 
calitate de protejate, pentru că-şi pierduseră tatăl şi 
rămăseseră singure pe lume. A le salva de la dezonoare şi a 
le readuce în societate ar fi fost un pariu interesant pentru 
Eulalia, exact ca în cazul indiencei din California, de acum 
douăzeci şi ceva de ani. lar când matroana şi-ar fi deschis 
inima către Juliana şi Isabel, aşa cum făcea cam cu toţi 
până la urmă, i-ar fi pus şi problema mariajului. lar dacă 
planul cel complicat nu dădea roade, exista oricum 
alternativa pe care i-o sugerase tot mătuşă-sa. Cuvintele ei 
îi lăsaseră o impresie de neşters: Juliana de Romeu putea 
să-i fie amantă. Fără un tată care să vegheze asupra ei, 
fata ar fi ajuns întreţinuta unui protector. Nimeni mai 


218 


nimerit decât el însuşi. Ideea nu era rea. Asta i-ar permite 
să dobândească o soţie de rangul său, poate chiar pe 
tânăra Medinaceli, fără să renunţe la Juliana. Totul se poate 
rezolva cu discreţie şi-a zis. Cu acest gând în minte s-a dus 
la casa De Romeu. 

Clădirea, care era oricum dărăpănată, i s-a părut acum 
de-a dreptul o ruină. În doar câteva luni, de când se 
schimbase situaţia politică în Spania iar pe Tomás îl 
copleşiseră grijile şi datoriile, casa începuse să semene cu 
stăpânul ei, la fel de învinsă şi de jalnică. Grădina fusese 
năpădită de buruieni, palmierii pitici şi ferigile se uscau în 
hârdaie, curtea principală era plină de balegă de cal, 
gunoaie, găini şi câini. Înăuntru se înstăpâniseră praful şi 
întunericul, de luni de zile draperiile nu fuseseră trase şi 
nici focul aprins în cămin. Fiorul rece al toamnei intrase în 
saloanele neospitaliere. Nici un majordom n-a ieşit să-l 
întâmpine, a venit Nuria, posacă şi uscată ca de obicei şi l-a 
condus în bibliotecă. 

Guvernanta încercase să înlocuiască majordomul şi să 
ţină pe linia de plutire corabia gata să naufragieze, dar n- 
avea nici un pic de autoritate în faţa servitorilor. Stăteau 
rău şi cu banii, căci păstrau ultimul băânuţ pentru viitor, era 
singura zestre de care aveau să aibă parte fetele. Diego 
dusese  chitanţele  Eulaliei de Callis la un bancher 
recomandat tot de ea, un om cinstit şi scrupulos, care i-a 
înmânat echivalentul sumei în pietre preţioase şi dubloni de 
aur, cu sfatul de a coase comoara în brâu şi purtată tot 
timpul. Aşa-şi salvaseră bunurile evreii în secolele de 
persecuție, i-a explicat el, căci erau uşor de transportat şi 
aveau aceeaşi valoare peste tot. Juliana şi Isabel nu puteau 
crede că mâna asta de cristale colorate reprezenta tot ce 
posedase familia lor. 

În timp ce Rafael Moncada aştepta în bibliotecă, între 
cărţile legate în piele care fuseseră lumea lui Tomâs de 
Romeu, Nuria s-a dus s-o anunţe pe Juliana. Fata era în 
camera ei, epuizată de plâns şi rugăciuni pentru sufletul 
tatălui. 


219 


— Nu eşti obligată să vorbeşti cu ticălosul ăsta lipsit de 
inimă, fata mea. Dacă vrei, mă duc să-i spun să se ducă 
dracului. 

— Dă-mi rochia de culoarea cireşei, Nuria şi ajută-mă să 
mă pieptăn. Nu vreau să mă vadă în doliu şi nici înfrântă. 

După puţin timp, îşi făcea apariţia în bibliotecă, la fel de 
strălucitoare ca în vremurile cele mai bune. La lumina 
tremurătoare a lumânărilor, Rafael nu i-a văzut ochii roşu 
de plâns şi nici paloarea doliului. A sărit în picioare, cu 
inima bătându-i nebuneşte, constatând încă o dată efectul 
incredibil pe care fata îl avea asupra lui. Se aşteptase s-o 
găsească distrusă de durere, dar iată că stătea în faţa lui la 
fel de frumoasă, de mândră şi tulburătoare ca întotdeauna. 
Când i-a revenit glasul i-a spus cât de rău îi părea pentru 
tragedia care se abătuse asupra familiei şi i-a repetat că 
făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l ajuta pe don 
Tomás , dar fără nici un rezultat. Ştia, a mai spus, că 
mătuşa Eulalia o sfătuise să plece din Spania împreună cu 
sora ei, însă el nu credea că era nevoie. Era sigur că peste 
puţin timp pumnul de fier cu care Ferdinand al VIl-lea îşi 
strangula oponenții avea să se înmoaie. Ţara era ruinată, 
poporul îndurase prea mulţi ani de violenţă şi-acum cerea 
pâine, muncă şi pace. A sugerat ca de-acum înainte Juliana 
şi Isabel să folosească doar numele mamei, căci cel al 
tatălui era pătat irevocabil şi să nu iasă o vreme, până se 
vor potoli vorbele rele pe seama lui Tomâs de Romeu. După 
aceea, îşi vor putea face apariţia în societate. lar până 
atunci erau sub protecţia sa. 

— Ce vreţi să spuneţi mai exact, domnule? a întrebat 
Juliana, în defensivă. 

Moncada i-a repetat că nimic nu l-ar face mai fericit 
decât s-o ia de nevastă şi că oferta rămânea în picioare, dar 
că în situaţia dată era nevoie să păstreze aparențele câteva 
luni. 

Mai trebuia şi să evite opoziţia Eulaliei de Callis, dar asta 
nu era o problemă de nerezolvat. În momentul în care 


220 


mătuşa o va cunoaşte mai bine, precis c-o să-şi schimbe 
părerea. 

Acum, după evenimentele grave, Juliana probabil că 
reflectase la viitorul ei, a mai spus. Deşi n-o merita - nu se 
născuse bărbatul care s-o merite pe de-a-ntregul - el îi 
punea la picioare viaţa şi averea. Alături de el n-avea să 
ducă lipsă de nimic. Chiar dacă se amâna căsătoria, el 
putea să-i ofere ei şi surorii ei toată bunăstarea şi 
siguranţa. Era o ofertă serioasă şi o ruga să se gândească 
bine. 

— Nu vreau un răspuns pe loc. Înţeleg că eşti în doliu şi 
că nu e cazul să vorbim despre dragoste... 

— Nu vom vorbi niciodată despre dragoste, domnule 
Moncada, dar putem vorbi despre afaceri. Mi-am pierdut 
tatăl în urma unui denunţ al dumneavoastră. 

Moncada a simţit tot sângele în cap şi i s-a tăiat 
respiraţia. 

— Nu mă poţi acuza de o asemenea ticăloşie! Tatăl 
dumitale şi-a săpat singur groapa, fără nici un ajutor. Te 
iert pentru jignire doar pentru că eşti orbită de durere şi nu 
mai ştii ce spui. 

— Cum consideraţi că ne puteţi răsplăti pe sora mea şi 
pe mine pentru moartea tatălui nostru? a insistat Juliana cu 
o furie rece. 

Tonul era atât de dispreţuitor, că Moncada şi-a ieşit din 
pepeni şi a hotărât că nu mai avea sens să mimeze un 
cavalerism inutil. Pesemne că ea făcea parte din femeile 
care răspund mai bine în faţa autorităţii virile. A apucat-o 
de umeri şi, scuturând-o cu putere, i-a şuierat că nu era în 
situaţia de a negocia, ci de a se arăta recunoscătoare; oare 
nu-şi dădea seama că putea ajunge pe stradă sau în 
închisoare împreună cu soră-sa, aşa cum păţise şi 
trădătorul de tat-su; poliţia era alertată şi doar intervenţia 
sa oportună făcuse să nu fie arestate, dar asta se putea 
întâmpla oricând, doar el putea să le scape de mizerie şi de 
gherlă. Juliana a încercat să scape din strânsoare, în efortul 
de a se elibera i s-a sfâşiat o mânecă, lăsând vederii 


221 


umărul, iar agrafele care-i ţineau părul au căzut. Pletele 
negre au acoperit mâinile lui Moncada. Incapabil să se 
controleze, omul şi-a înfipt mâinile în masa de păr 
parfumată, i-a împins capul înapoi şi a sărutat-o apăsat. 


Diego pândise din uşa întredeschisă, asistând la toată 
scena, în timp ce-şi repeta ca pe o litanie sfatul pe care 
Escalante i-l dese la prima lecţie de scrimă: nu trebuie să 
lupti cu furie. 

Dar când Moncada s-a repezit s-o sărute cu forţa pe 
Juliana, n-a mai rezistat şi a năvălit cu sabia ridicată, 
spumegând de indignare. 

Moncada i-a dat drumul fetei, împingând-o spre perete şi 
şi-a scos spada. Cei doi s-au înfruntat, cu genunchii flexaţi, 
săbiile în mâna dreaptă la nouăzeci de grade faţă de corp şi 
celălalt braţ ridicat deasupra umărului, pentru echilibru. De 
cum a adoptat poziţia clasică, lui Diego i-a trecut furia ca 
prin farmec. Absolut calm, a respirat adânc şi a zâmbit 
mulţumit. Îşi controlase furia, exact cum dorise de la bun 
început maestrul Escalante. Nu trebuie să-ţi pierzi suflul; 
spirit calm, gândire limpede, braţ puternic. Senzaţia rece 
care-i cuprindea spinarea precum vântul iernii trebuia să 
preceadă euforia luptei. Atunci mintea înceta să gândească 
şi corpul răspundea din reflex. Scopul  severului 
antrenament de luptă al „Dreptăţii” era ca instinctul şi 
dibăcia să-i conducă mişcările. Şi-au încrucişat săbiile de 
vreo două ori, cercetându-se, apoi Moncada a încercat o 
lovitură din plin, pe care Diego a parat-o scurt. Incă de la 
primele fente Diego şi-a dat seama de valoarea 
adversarului. Moncada era un spadasin bun, însă el era mai 
agil şi avea mai multă practică; nu degeaba scrima fusese 
principala sa ocupaţie. În loc să întoarcă lovitura, a mimat o 
ezitare şi s-a tras îndărăt, cu spatele la perete. Para 
loviturile cu efort aparent şi disperare, dar de fapt nu se 
lăsa atins deloc. 

Mult mai târziu, recapitulând cele petrecute, Diego şi-a 
dat seama că, fără să şi-o fi propus, reprezenta două 


222 


personaje diferite, în funcţie de împrejurări şi de 
costumaţie. Astfel reuşea el să anihileze inamicul. Ştia că 
Rafael Moncada îl detesta, de asta avusese el însuşi grijă 
atunci când făcuse pe caraghiosul manierat şi răsfăţat în 
prezenţa lui. O făcuse din acelaşi motiv ca şi în cazul lui 
Chevalier şi a lui Agnes: din precauţie. Când se duelase cu 
pistolul cu Moncada, acesta îşi dăduse seama de vitejia sa, 
însă orgoliul rănit îl făcuse să dea totul uitării. După aceea 
se mai văzuseră de câteva ori, iar Diego a făcut tot posibilul 
să confirme proasta părere pe care rivalul lui şi-o formase 
în ceea ce-l privea, intuind că avea de-a face cu un 
adversar lipsit de scrupule. 

Se hotărâse să-l înfrunte cu viclenie, nu cu bravură. Pe 
domeniul tatălui său, vulpile dansau ca să atragă mieii, 
care se apropiau curioşi şi, la primul semn de neatentie, 
erau devoraţi. Cu tactica asta de a face pe bufonul reuşea 
să-l dezorienteze şi pe Moncada. Până atunci nu fusese pe 
deplin conştient de dubla sa personalitate, pe de o parte 
Diego de la Vega, elegant, mofturos şi ipohondru, iar pe de 
alta Zorro, îndrăzneţ, cutezător, jucăuş. Bănuia că undeva 
la mijloc era şi personalitatea lui adevărată, dar nu ştia cum 
era aceea, nici una din cele două sau ambele la un loc. Se 
întreba cum îl vedeau oare Juliana şi Isabel; habar n-avea, 
poate că exagerase cu teatrul şi le făcuse să-l creadă un 
farsor. Dar n-avea timp de astfel de cugetări, căci viaţa 
devenise complicată şi era nevoie de o acţiune imediată. A 
admis că în el existau doi oameni şi s-a hotărât să 
transforme asta într-un avantaj. 

Diego alerga printre mobile, prefăcându-se că fuge de 
atacurile lui Moncada, dar în acelaşi timp provocându-l cu 
comentarii ironice. A reuşit să-l înfurie. Moncada şi-a 
pierdut sângele rece de care era atât de mândru şi a 
început să gâfâie. Sudoarea îi curgea pe frunte şi-l orbea. 
Diego şi-a zis că al lui era. Ca pe taurii din arenă, mai întâi 
trebuia să-l obosească. 

— Atenţie, excelenţă, să nu răniţi pe careva cu spada 
aia! 


223 


Juliana îşi mai revenise şi striga în gura mare să se 
potolească, pentru Dumnezeu, să lase armele jos din 
respect pentru memoria tatălui ei. Diego a mai făcut câteva 
fandări, apoi a aruncat spada şi a ridicat mâinile deasupra 
capului, cerând îndurare. Era un risc, dar credea că 
Moncada n-ar fi ucis un om neînarmat în faţa Julianei. Ei 
bine, adversarul s-a repezit la el cu un strigăt de victorie şi 
cu toată forţa. Diego abia a evitat tăişul care i-a trecut pe 
lângă şold şi din două sărituri a ajuns la fereastră, 
refugiindu-se după draperia grea care atârna până la 
pământ. Spada lui Moncada a sfâşiat pluşul, ridicând un nor 
de praf, dar a rămas încurcată şi stăpânul ei s-a chinuit s-o 
scoată. Asta i-a dat timp lui Diego să-i arunce draperia în 
cap şi să sară pe masa de mahon. A apucat un ceaslov 
legat în piele şi i l-a aruncat în piept. Moncada a fost gata 
să cadă, dar s-a reechilibrat repede şi s-a repezit la el. 
Diego a eschivat mai multe lovituri, i-a mai azvârlit nişte 
cărţi în cap, după care a sărit jos şi s-a ascuns sub masă. 

— Îndurare, îndurare! Nu vreau să mor ca un pui de 
găină, se văita batjocoritor, ghemuit sub masă şi apărându- 
se de loviturile date orbeşte de adversar cu o carte pe post 
de scut. 

Sprijinit de fotoliu era bastonul cu mâner de fildeş pe 
care-l folosea Tomás de Romeu când îl apucau crizele de 
gută. Diego l-a folosit ca să-i agaţe glezna lui Moncada, 
apoi a tras cu forţă, făcându-l să cadă, dar condiţia lui fizică 
bună l-a ajutat să se ridice imediat. Între timp, alertate de 
strigătele Julianei, veniseră şi Isabel şi Nuria. Isabel a 
măsurat situaţia dintr-o ochire şi, crezând că Diego era pe 
ducă, a pus mâna pe spada lui, care zburase într-un colţ şi 
l-a înfruntat fără ezitare pe Moncada. Avea în fine ocazia să 
pună în practică dibăcia dobândită în patru ani de scrimă în 
faţa oglinzii. 

— En garde! l-a provocat, euforică. 

Instinctiv, Moncada a îndreptat spada spre ea, convins c- 
o s-o dezarmeze rapid, dar s-a lovit de o rezistenţă plină de 
hotărâre. În ciuda furiei care îl stăpânea şi-a dat seama ce 


224 


nebunie însemna să te lupti cu o puştancă şi-n plus chiar 
sora femeii pe care voia s-o cucerească. A aruncat arma pe 
covor. 

— Şi vrei să mă ucizi cu sânge rece, Isabel? o întrebă, 
ironic. 

— Ridică spada, laşule! 

Dar el şi-a încrucişat mâinile pe piept, surâzând 
dispreţuitor. 

— Isabel, ce faci? a ţipat speriată Juliana. 

Soră-sa a ignorat întrebarea. A sprijinit vârful oţelului de 
gâtul lui Rafael Moncada, dar mai departe n-a ştiut ce să 
facă. Ridicolul scenei i s-a arătat în toată splendoarea. 

— Dacă-i străpungi gâtlejul acestui cavaler, aşa cum 
neîndoielnic merită, ar apărea oarece probleme legale, 
Isabel. Nu se face să omori oameni. Însă ceva tot trebuie să 
facem cu el, a intervenit Diego, scoțând o batistă din 
mânecă şi fluturând-o cu un gest afectat înainte de a-şi 
şterge fruntea. 

Puținele secunde de neatenţie i-au fost de ajuns lui 
Moncada pentru a apuca braţul lui Isabel şi a-l răsuci, silind- 
o să dea drumul spadei, după care a împins-o cât colo cu 
asemenea forţă, că fata a căzut şi s-a lovit cu capul de 
masă. 

Moncada şi-a ridicat spada, gata să se bată cu Diego, 
care a trebuit să dea repede îndărăt, să evite loviturile şi să 
caute modalitatea de a-l dezarma pentru a se lupta cu el 
corp la corp. 

Isabel s-a dezmeticit repede, a apucat spada lui Moncada 
şi cu un strigăt victorios i-a aruncat-o lui Diego, care a 
prins-o din zbor. Înarmat din nou şi-a recăpătat aerul ironic 
cu care îl descumpănise mai devreme pe adversarul său. 
Cu o mişcare rapidă, l-a rănit uşor la braţul stâng, doar o 
zgârietură, În acelaşi loc în care fusese rănit el de glonţul 
din ziua duelului. Moncada a scos un țipăt de uimire şi 
durere. 

— Acum suntem chit, a spus Diego şi l-a dezarmat cu un 
rever. 


225 


Duşmanul era la cheremul lui. Cu dreapta se ţinea de 
braţul rănit, peste haina ruptă şi pătată de sânge; amuţise 
mai mult de furie decât de teamă. Diego i-a pus sabia în 
piept, de parc-ar fi vrut să-l înjunghie şi i-a zâmbit amabil. 

— Pentru a doua oară am plăcerea să vă las în viaţă, 
domnule Moncada. Prima a fost cu ocazia memorabilului 
nostru duel. Sper să nu devină o obişnuinţă. 

Apoi a coborât arma. 


Nu era cazul să stea prea mult pe gânduri. Şi Diego şi 
fetele ştiau că ameninţarea lui Moncada era adevărată şi că 
zbirii regelui puteau veni dintr-o clipă în alta. Sosise ora 
plecării. Se pregătiseră pentru această eventualitate de 
când Eulalia cumpărase proprietăţile familiei şi Tomás de 
Romeu fusese executat, dar credeau că vor putea pleca pe 
uşa din faţă, nu să fugă ca nişte răufăcători. Le-a luat o 
jumătate de oră să se pregătească; plecau cu hainele de pe 
ei şi cu aurul şi pietrele preţioase pe care, la sfatul 
bancherului, le cususeră în brâuri purtate pe sub haine. 
Nuria a propus ca Moncada să fie închis în odăiţa ascunsă 
în spatele bibliotecii. A scos o carte, a tras de o pârghie şi 
raftul s-a răsucit încet, lăsând vederii intrarea spre o 
încăpere de care fetele habar n-aveau. 

— Tatăl vostru avea secretele lui, dar nici unul pe care să 
nu-l ştiu, a sunat explicaţia ei. 

Era vorba de o odaie mică, fără ferestre şi fără altă 
intrare decât uşiţa ascunsă. Aprinzând lampa, au descoperit 
lăzi cu coniac şi havanele preferate ale stăpânului casei, 
alte rafturi cu cărţi şi câteva tablouri bizare atârnate pe 
pereţi. Apropiindu-se, au constatat că era vorba de o serie 
de şase desene în tuş care înfăţişau episoadele cele mai 
crude ale războiului, căsăpiri, violuri, până şi canibalism, pe 
care Tomás de Romeu le ţinuse ascunse de fiicele sale. 

— Ce înfiorător! a exclamat Juliana. 

— Sunt ale maestrului Goya! Valorează mult, putem să le 
vindem, a spus Isabel. 


226 


— Nu ne aparţin. Tot ce se găseşte în casa asta e de- 
acum al Eulaliei de Callis, i-a reamintit sora ei. 

Cărţile, în mai multe limbi, erau toate interzise, se aflau 
pe lista neagră a Bisericii sau a guvernului. Diego a luat una 
la întâmplare; era o istorie ilustrată a Inchiziției, cu desene 
foarte realiste despre metodele de tortură. A închis-o iute, 
ca să nu vadă Isabel, care-şi iţise nasul pe după umărul lui. 
Exista şi o serie dedicată erotismului, dar nu era timp să 
cerceteze. 

Odaia ermetică era tocmai locul potrivit pentru a-l 
închide acolo pe Rafael Moncada. 

— V-aţi pierdut minţile? O să mor de inaniţie sau sufocat 
din lipsă de aer! a strigat acesta dându-şi seama de planul 
lor. 

— Excelenţa sa are perfectă dreptate, Nuria. Un cavaler 
atât de distins nu poate subzista doar cu băutură şi tutun. 
Adu-i, te rog, un jambon din bucătărie, ca să nu sufere de 
foame şi un prosop ca să-şi lege braţul, a hotărât Diego, 
împingându-l înăuntru. 

— Cum am să ies de aici? a gemut Moncada, 
înspăimântat. 

— Precis că există un mecanism secret care deschide uşa 
pe dinăuntru. Veţi avea destul timp să-l descoperiţi. Cu 
dibăcie şi noroc o să ieşiţi cât ai zice peşte. 

— O să vă lăsăm şi o lampă, dar nu vă sfătuiesc s-o 
aprindeţi pentru c-o să înghită tot aerul. la spune, Diego, 
cam cât timp poate trăi un om aici? a spus Isabel, 
entuziasmată de planul lor. 

— Câteva zile. Suficient ca să reflecteze asupra 
înţeleptului proverb care zice că scopul nu scuză mijloacele. 

După ce Nuria i-a spălat şi i-a bandajat rana, l-au lăsat 
aprovizionat cu apă, pâine şi jambon. Din păcate, n-o să se 
golească de sânge de la zgârietura asta uşoară, a fost de 
părere Isabel. l-au recomandat să nu-şi irosească puterile şi 
aerul strigând după ajutor, că n-o să-l audă nimeni; puţinii 
servitori rămaşi nu veneau aici. Ultimele cuvinte pe care le- 
au auzit înainte de a închide odaia la loc, scufundând-o în 


227 


tăcere şi întuneric, au fost că vor vedea ei cine e Rafael 
Moncada, c-o să le pară rău că nu l-au omorât, c-o să iasă 
el din gaura asta şi-o s-o găsească el pe Juliana odată şi 
odată, chiar de-ar fi să-i urmeze în fundul iadului. 

— N-o să fie nevoie să mergeţi aşa departe; plecăm în 
California, a spus Diego în chip de rămas-bun. 


Îmi pare rău că trebuie să vă spun că nu mai pot 
continua, căci mi s-au terminat penele de gâscă pe care le 
folosesc la scris; dar am comandat altele, aşa că povestea 
va merge mai departe. Nu-mi plac penele de păsări 
obişnuite, pentru că pătează hârtia şi eleganța textului are 
de suferit. Am auzit că nişte inventatori visează să 
născocească un aparat mecanic de scris, dar sunt sigură că 
o astfel de invenţie fantezistă nu va avea succes niciodată. 
Anumite procese nu se pot mecaniza, căci au nevoie de 
dragoste, iar scrisul este unul din ele. 

Mă tem că povestea s-a cam lungit, deşi am omis mult. 

În viaţa lui Zorro, ca şi în viaţa oricui, există momente 
strălucitoare şi altele întunecate, iar între cele două 
extreme sunt multe zone în tonuri neutre. De exemplu, veţi 
fi observat poate că în anul 1813 protagonistului nostru nu i 
s-a întâmplat mai nimic demn de menţionat. Şi-a văzut de- 
ale lui târâş-grăpiş şi n-a avansat defel în cucerirea Julianei. 
A fost nevoie de întoarcerea lui Rafael Moncada din odiseea 
lui de ciocolată pentru ca istoria asta să redobândească 
oarece vioiciune. 

Cum spuneam mai devreme, răii, atât de antipatici în 
viaţa reală, sunt indispensabili într-un roman, iar paginile 
astea sunt un roman. La început, mi-am propus să scriu o 
cronică sau o biografie, dar nu reuşesc să relatez legenda 
lui Zorro fără a cădea în depreciatul gen al romanului. Între 
fiecare dintre aventurile lui au fost lungi perioade lipsite de 
interes, pe care le-am suprimat pentru ca posibilii mei 
cititori să nu moară de plictiseală. Din acelaşi motiv, am 
împodobit episoadele memorabile, am folosit din plin 
adjectivele şi am adăugat suspans isprăvilor sale, dar fără 


228 


să-i exagerez prea mult lăudabilele lui virtuţi. Chestia asta 
se cheamă licenţă literară şi, din câte ştiu, e mai corectă 
decât o minciună gogonată. 

Oricum, dragi prieteni, mai am destulă cerneală în 
călimară. In paginile următoare, pe care le calculez a fi în 
jur de o sută, am să vă povestesc călătoria lui Zorro cu 
fetele De Romeu şi cu Nuria prin lume şi pericolele cu care 
s-au luptat. Pot să vă spun de pe-acum, fără să stric finalul, 
că au scăpat cu viaţă şi că, măcar o parte din ei, ajung în 
Alta California, unde, din păcate, nu toate merg ca unse. De 
fapt, de-abia acolo începe adevărata epopee a lui Zorro, 
cea care l-a făcut celebru în lumea întreagă. Aşa că vă rog: 
puţintică răbdare. 


229 


PARTEA A PATRA - Spania, sfârşitul 
lui 1814 - începutul lui 1815 


Am făcut rost de penele de gâscă pentru a continua cu 
tinereţea lui Zorro. Au făcut pe drum o lună întreagă ca să 
vină din Mexic şi între timp mi-am ieşit din ritm. Să vedem 
dacă-l pot regăsi. Am rămas la momentul în care Diego de 
la Vega fugea de Rafael Moncada, împreună cu fetele De 
Romeu şi cu Nuria, printr-o Spanie convulsionată de 
represiune politică, mizerie şi violenţă. Personajele noastre 
se găseau la o răscruce, însă galantul Zorro nu suferea din 
cauza pericolelor exterioare, ci a inimii lui zbuciumate. 
Îndrăgostirea e o stare care tulbură raţiunea bărbaţilor, dar 
nu e grav, de obicei e de ajuns ca obiectul dorinţei lor să le 
împărtăşească sentimentele şi îşi revin, începând să 
adulmece în căutarea altor victime. 

În calitate de cronicar al acestei istorii, voi avea ceva 
probleme cu finalul clasic „s-au căsătorit şi-au trăit fericiţi”. 
În fine, mai bine să mă apuc de scris înainte să mă apuce 
deprimarea. 


Rafael Moncada a rămas deci ferecat în odaia secretă din 
spatele bibliotecii. Strigătele nu i se auzeau afară, pentru 
că zidurile groase, cărţile, draperiile şi covoarele înăbuşeau 
zgomotul. 

— Plecăm de cum se întunecă. Luăm cu noi doar strictul 
necesar, aşa cum am vorbit, le-a spus Diego femeilor. 

— Eşti sigur că există un mecanism care deschide uşa 
din interior? a întrebat Juliana. 

— Nu. 

— Gluma a mers prea departe, Diego. Nu ne putem 
asuma moartea lui Rafael Moncada, cu atât mai puţin una 
lentă şi cumplită în mormântul ăsta etanş. 


230 


— Dar nu uita ce ne-a făcut! a strigat Isabel. 

— Nu putem să-i plătim cu aceeaşi monedă, pentru că 
noi suntem mai buni la inimă decât el. 

— Nu-ţi face griji, Juliana, amorezul tău n-o să piară 
asfixiat, a râs Diego. 

— De ce nu? a sărit Isabel, dezamăgită. 

Diego i-a tras un cot şi a lămurit-o că înainte de plecare o 
să-i dea lui Jordi o misivă pentru Eulalia de Callis personal, 
pe care s-o primească după două zile. În plic vor fi cheile 
casei şi instrucţiuni precise pentru a găsi şi a deschide 
odaia secretă. Aşa că dacă Rafael nu reuşeşte să deschidă 
singur uşa, mătuşă-sa sigur o să-l salveze. Conacul şi restul 
bunurilor familiei De Romeu aparţineau acum acestei 
doamne, care va avea grijă să-şi salveze nepotul preferat 
înainte ca acesta să bea tot coniacul. Pentru a fi sigur că 
Jordi o să ducă misiva, o să-i dea câţiva bănuţi, cu speranţa 
că dona Eulalia o să-i dea mai mult când va primi biletul. 

Au plecat pe înnoptat într-una din trăsurile familiei, 
mânată de Diego. Femeile au aruncat o ultimă privire casei 
mari în care-şi petrecuseră viaţa. In urmă rămâneau 
amintirile unei perioade sigure şi fericite, ca şi obiectele 
care dădeau seamă de trecerea lui Tomâs de Romeu pe 
această lume. 

Fiicele lui nu putuseră să-l înmormânteze creştineşte, 
ajunsese într-o groapă comună, alături de alţi prizonieri 
împuşcaţi în Ciudadela. Tot ce păstrau era un portret în 
miniatură, pictat de un artist catalan, în care se vedea 
tânăr, slab, de nerecunoscut. Cele trei femei presimţeau că 
trec un prag definitiv dincolo de care începea o nouă etapă 
în viaţa lor. Erau tăcute, speriate şi triste. Nuria s-a apucat 
să se roage încet; cadenţa dulce a rugăciunilor le-a 
acompaniat pe fete, până au adormit. Pe capră, Diego 
mâna caii şi se gândea la Bernardo, aşa cum făcea zilnic. li 
era atât de dor de el, că se pomenea vorbind singur, ca 
atunci când era cu el. Avea nevoie acum de prezenţa 
tăcută a fratelui său de lapte, de hotărârea de fier cu care îi 
ţinea spatele şi-l apăra de pericole. S-a întrebat dacă va fi 


231 


în stare să le apere pe fetele De Romeu sau dacă nu cumva 
le duce la pieire. Planul său de a traversa Spania era poate 
o nebunie, îndoiala asta îl chinuia. Era la fel de speriat ca şi 
ele. Nu mai era vorba de frica delicioasă care precede 
pericolul unei lupte, nodul acela în stomac, frigul glacial în 
ceafă, ci de greutatea apăsătoare a unei responsabilităţi 
pentru care nu era pregătit. Dacă păţeau ceva fetele, mai 
ales Juliana... Nu, mai bine să nu se gândească la aşa ceva. 
A strigat după Bernardo şi după bunica Bufnița Albă, să 
vină să-l ajute, iar glasul lui a fost înghiţit de vânt şi de 
zgomotul copitelor. Ştia că Rafael Moncada avea să-i caute 
la Madrid şi în alte oraşe importante, avea să pună sub 
observaţie graniţa cu Franţa şi să controleze toate corăbiile 
care plecau din Barcelona sau din alte porturi la 
Mediterana, dar presupunea că n-o să-i treacă prin gând să- 
i urmărească până la celălalt țărm; avea să-l păcălească 
îmbarcându-se pentru America în portul de la Atlantic La 
Coruna, căci nimeni normal la cap n-ar fi plecat din 
Barcelona tocmai acolo. O să fie greu să convingă un 
căpitan de vas să rişte cu nişte oameni care fugeau de 
justiţie, după cum remarcase Juliana, dar altă soluţie nu 
vedea. Dar până să traverseze oceanul, aveau de înfruntat 
obstacolele de pe uscat. 

Trebuia să meargă cât de mult puteau, apoi să scape de 
trăsură, în ipoteza că i-ar fi văzut cineva părăsind 
Barcelona. 

După miezul nopţii caii au dat semne de epuizare, iar 
Diego a socotit că erau destul de departe de oraş ca să se 
odihnească puţin. La lumina lunii, a părăsit drumul şi a dus 
trăsura într-o pădure, unde a deshămat cai şi i-a lăsat să 
pască. Noaptea era limpede şi rece. Au dormit toţi patru în 
trăsură, înveliţi cu păturile, dar după două ore, când nici nu 
se luminase, Diego le-a trezit şi au mâncat pâine cu cârnaţi. 

Apoi Nuria le-a împărţit hainele pe care-aveau să le 
poarte mai departe, straiele de pelerin pe care le cususe 
pentru cazul în care Santiago din Compostela l-ar fi salvat 
pe Tomás de Romeu; tunici lungi, pălării largi, la care se 


232 


adăugau nişte prăjini de lemn cu vârful curbat de care 
atârnau tigve pentru apă. De frig se apărau purtând brâuri, 
ciorapi şi mănuşi de lână groasă. Nuria mai avea şi două 
sticle cu o băutură tare, tocmai bună pentru a uita de 
necazuri. Guvernanta nu-şi imaginase niciodată că straiele 
grosolane aveau să le folosească ca să scape, cu atât mai 
puţin că avea să-şi ţină promisiunea făcută sfântului fără ca 
el să-şi respecte partea de înţelegere, figură nedemnă de 
un apostol atât de serios ca Santiago; bănuia totuşi că 
exista un scop ascuns care i se va arăta la momentul 
potrivit. Iniţial, planul lui Diego i s-a părut isteţ, dar 
aruncând o privire pe hartă a înţeles că era vorba să 
traverseze Spania pe unde e mai lată. Nu era o plimbare, ci 
o epopee. Îi aşteptau cel puţin trei luni de marş sub cerul 
liber, mâncând ce-ar fi primit de pomană şi dormind sub 
stele. Şi erau în noiembrie, ploua întruna şi curând se vor 
trezi cu zăpada. Nici unul nu era obişnuit să meargă mult şi 
încă încălţat cu sandale de plugar. Nuria şi-a permis să-l 
bombăne printre dinţi pe Santiago şi, în treacăt, să-i 
comunice lui Diego părerea ei despre expediţia asta 
descreierată. 

Odată îmbrăcaţi în pelerini, după ce au mâncat, Diego a 
decis să abandoneze trăsura. Fiecare şi-a luat lucrurile, le-a 
învelit într-o pătură legată în spate, iar restul l-au cărat cei 
doi cai. Isabel avea ascuns în haine pistolul tatălui. Diego îşi 
împachetase şi ţinuta de Zorro, de care nu se îndurase să 
se despartă, iar sub straie avea două pumnale de Vizcaya 
cu dublu tăiş, lungi de o palmă. Ca de obicei, harapnicul îl 
purta înfăşurat în jurul taliei. Fusese nevoit să lase spada 
pe care i-o dăruise tatăl său în California şi de care nu se 
despărţise până atunci, pentru că nu putea fi ascunsă. 
Pelerinii nu umblau înarmaţi. Bandiţii mişunau pe drumuri, 
dar îi lăsau în pace pe călătorii care mergeau la 
Compostela, căci aceştia făceau legământ de sărăcie pe 
timpul drumului. Nimeni nu putea bănui că drumeţii aceştia 
modeşti purtau cu ei o mică avere în pietre preţioase 
cusută în haine. Nu se deosebeau cu nimic de penitenţii 


233 


obişnuiţi, care veneau să se prosterneze în faţa celebrului 
Santiago, căruia i se atribuia miracolul de a fi salvat Spania 
de invaziile musulmane. Secole la rând arabii ieşeau 
victorioşi în bătălii graţie braţului invincibil al lui Mahomed, 
care îi îndruma, până când un păstor a dat din întâmplare 
peste osemintele lui Santiago părăsite pe un câmp din 
Galitia. Cum ajunseseră aici din Ţara Sfântă făcea parte din 
miracol. Relicva a reuşit să unifice micile regate creştine 
din regiune şi s-a dovedit atât de eficientă în luptă, că eroii 
Spaniei i-au expulzat pe mauri şi au redobândit pământul 
pentru creştinism. 

Santiago de Compostela a devenit locul de pelerinaj cel 
mai important din Europa. Cel puţin aşa suna povestea 
Nuriei, doar că ceva mai înflorită. Capul apostolului 
rămăsese intact, credea guvernanta şi în fiecare Vinere 
Mare vărsa lacrimi adevărate. Presupusele oseminte au stat 
într-o raclă de argint sub altarul catedralei, dar din dorinţa 
de a le păzi de incursiunile piratului Francis Drake, un 
episcop le ascunsese atât de bine, că mult timp n-au mai 
fost găsite. De aceea, cât şi din cauza războiului şi a lipsei 
de credinţă, numărul pelerinilor scăzuse, nu mai era vorba 
de sute de mii. Cei care veneau la sanctuar din Franţa 
mergeau pe drumul nordului, tăind Ţara Bascilor şi pe aici 
au luat-o şi prietenii noştri. De-a lungul secolelor, bisericile, 
mănăstirile, spitalele şi chiar plugarii cei mai săraci le 
ofereau călătorilor mâncare şi un acoperiş deasupra 
capului. Tradiţie foarte potrivită pentru micul grup condus 
de Diego, căci astfel puteau călători fără să care provizii 
după ei. Deşi pelerinii erau rari în acest anotimp - erau 
preferate primăvara şi vara - sperau să nu atragă atenţia, 
căci fervoarea religioasă era în creştere după plecarea 
francezilor din ţară şi mulţi spanioli promiseseră să plece în 
pelerinaj după câştigarea războiului. 

Se lumina de ziuă când au pornit-o la drum. În prima zi 
au făcut mai bine de cinci leghe, până când Juliana şi Nuria 
s-au dat bătute; le sângerau picioarele şi leşinau de foame. 


234 


Pe la patru după-amiaza, s-au oprit la o colibă, unde 
stătea o biată femeie care-şi pierduse bărbatul în război. 
Le-a spus că nu murise de mâna francezilor, ci de a 
spaniolilor, care l-au acuzat că ascunde mâncarea în loc s-o 
dea celor din gherilă. Ştia cine sunt asasinii, le văzuse bine 
feţele; erau ţărani ca şi ei, dar profitau de vremurile tulburi 
pentru a comite ticăloşii. Nu erau luptători, ci delincvenţi, 
care o violaseră pe biata ei fată, nebună din născare şi care 
nu făcea nici un rău şi îi luaseră animalele. Rămăsese doar 
o capră, care era tot timpul pe dealuri. Unul din ei avea 
nasul mâncat de sifilis, celălalt avea o cicatrice lungă pe 
obraz, îi ţinea bine minte şi nu trecea o zi fără să-i blesteme 
şi să se roage pentru răzbunare. Era singură, doar cu fata, 
pe care o ţinea legată de scaun ca să nu se rănească. În 
colibă, un cub de piatră şi chirpici, scundă, puturoasă şi fără 
ferestre, mama şi fiica convieţuiau cu o haită de câini. 
Femeia n-avea multe de dat şi era sătulă să tot primească 
cerşetori, dar nu i-a lăsat afară. 

Pentru că Sfântul losif şi Fecioara Maria n-au primit 
ospitalitate, Pruncul Isus s-a născut într-o iesle, a zis ea; era 
convinsă că dacă refuzi să primeşti un pelerin, plăteşti cu 
secole de suferinţă în purgatoriu. Pelerinii s-au aşezat să se 
odihnească pe podeaua de pământ bătut, în mijlocul 
câinilor plini de purici, în timp ce femeia cocea nişte cartofi 
pe jar şi scotea câteva cepe din grădină. 

— E tot ce am. De luni de zile, asta e tot ce mâncăm, dar 
poate că mâine reuşesc să mulg capra. 

— Dumnezeu să te răsplătească, doamnă, a murmurat 
Diego. 

Singura lumină venea de la deschizătura uşii, care 
noaptea se acoperea cu o piele de cal şi de la mica vatră pe 
care se coceau cartofii. In timp ce mâncau, ţăranca îi 
cerceta cu ochii ei urduroşi. A văzut mâini albe şi moi, 
chipuri nobile, siluete zvelte şi-a amintit că veniseră cu doi 
cai şi a ajuns la nişte concluzii. N-a vrut să ştie mai multe; 
cu cât ştii mai puţine, cu atât ai mai puţine probleme şi-a 
zis. După ce oaspeţii au terminat de mâncat, le-a dat nişte 


235 


blăniţe de miel prost argăsite şi i-a condus în magazia în 
care ţinea lemne de foc şi coceni uscați. Nuria a constatat 
că acolo era mult mai plăcut decât în colibă, unde puţeau 
câinii şi urla nebuna. Şi-au împărţit locul şi blăniţele şi s-au 
pregătit pentru noapte. Tocmai atunci a reapărut femeia. 
Le aducea un borcan cu grăsime pentru băşicile de la 
picioare. A stat uitându-se la micul lor grup cu o privire în 
care se amestecau neîncrederea şi curiozitatea: 

— Numai pelerini nu sunteţi voi, se vede că sunteţi 
persoane fine. Nu vreau să ştiu de ce fugiţi, dar vă dau un 
sfat gratis. Umblă mulţi nemernici pe-aici. Să n-aveţi 
încredere. lar fetele, mai bine să nu fie văzute. Măcar să-şi 
acopere faţa. 

Diego nu mai ştia cum să facă situaţia suportabilă pentru 
femei, mai ales pentru Juliana, care-l interesa cel mai mult. 

Tomás de Romeu îi încredinţase fetele, dar trebuia să 
vezi în ce hal erau. Obişnuite cu saltele de puf şi cearşafuri 
brodate, îşi întinseseră oasele pe o grămadă de coceni şi se 
scărpinau de purici cu ambele mâini. Juliana era de 
admirat, nu se văitase deloc în toată ziua, ba chiar 
mâncase o ceapă crudă fără să facă mofturi. Ca să fie 
drept, trebuia să admită că nici Nuria, cât despre Isabel, 
părea de-a dreptul încântată de aventura asta. Diego le 
iubea şi mai mult acum, văzându-le atât de vulnerabile şi 
de curajoase. L-a cuprins o milă infinită pentru trupurile lor 
suferinde şi o dorinţă uriaşă de a le uşura oboseala, de a le 
apăra de frig şi de pericole. Nu era neliniştit pentru Isabel, 
care avea o rezistenţă de mânz, nici pentru Nuria, care se 
consola trăgând din sticlă, ci pentru Juliana. Incălţările 
ţărăneşti îi umpluseră picioarele de băşici, în ciuda 
ciorapilor groşi de lână, haina aspră îi zgâriase pielea. lar 
Juliana, la ce s-o fi gândind? Nu ştiu, dar îmi imaginez că în 
lumina slabă a asfinţitului Diego i s-o fi părut drăguţ. Nu se 
bărbierise de câteva zile şi umbra întunecată a bărbii îi 
dădea un aer aspru şi viril. Nu mai era băietanul stângaci, 
slab, numai zâmbet şi urechi, care apăruse în casa lor în 
urmă cu patru ani. Era bărbat. Peste câteva luni împlinea 


236 


douăzeci de ani, era puternic şi sigur pe el. Nu era rău 
deloc, în plus o iubea cu o lealitate de căţel. 

Ar fi trebuit să fie de piatră ca să nu se înmoaie. Sub 
pretextul  grăsimii vindecătoare, Diego a  mângâiat 
picioarele iubitei şi i-au mai trecut gândurile negre. Natura 
lui optimistă a învins şi era gata să urce cu masajul către 
pulpe. „Nu fi depravat, Diego”, l-a întrerupt Isabel, rupând 
vraja. 

Surorile au adormit, el s-a întors la grijile lui. A conchis că 
singurul noroc în călătoria asta era Juliana, restul era doar 
efort şi epuizare. Rafael Moncada şi ceilalţi posibili 
pretendenți ieşiseră din scenă, avea în sfârşit şansa s-o 
cucerească; săptămâni întregi de convieţuire apropiată. Era 
aici, la nici jumătate de metru de el, ruptă de oboseală, 
murdară, îndurerată şi fragilă. Putea întinde mâna şi atinge 
obrazul îmbujorat de somn, dar nu îndrăznea. Va dormi în 
fiecare noapte lângă ea, ca un soţ cast, va fi alături de ea în 
fiecare clipă din zi. Era singurul ei protector pe lume, 
situaţie care-l favoriza enorm. N-ar fi profitat niciodată - 
doar era un cavaler - dar nu putea să nu observe că, într-o 
singură zi, ceva se schimbase la ea. Juliana îl privea cu alţi 
ochi. Se culcase ghemuită, tremurând sub blăniţele de miel, 
într-un colţ al magaziei, dar s-a încălzit repede şi a scos 
capul afară, căutându-şi o poziţie mai bună pe cocenii de 
porumb. Prin crăpăturile scândurilor pătrundea lumina 
albăstrie a lunii şi-i lumina chipul desăvârşit şi adormit. 
Diego şi-a dorit ca pelerinajul lor să nu se mai termine. S-a 
tras cât mai aproape de ea, cât să-i ghicească răsuflarea şi 
buclele negre şi înmiresmate. 

Ţăranca avea dreptate, trebuia să-şi ascundă frumuseţea 
ca să nu aducă ghinion. Dacă erau atacați de o bandă, n-ar 
fi putut s-o apere, n-avea nici măcar sabia. Motive de 
îngrijorare erau din belşug; dar nu era nici un păcat să dea 
frâu liber fanteziei, drept care şi-a imaginat-o în tot felul de 
pericole şi salvată iar şi iar de invincibilul Zorro. Dacă nici 
acum n-o fac să se îndrăgostească de mine înseamnă că 
sunt un dobitoc fără scăpare, a murmurat el. 


237 


Juliana şi Isabel s-au trezit la cântatul cocoşului, 
scuturate de Nuria, care le adusese lapte de capră proaspăt 
muls. 

Ea şi Diego nu dormiseră la fel de bine ca fetele. Nuria se 
rugase ore în şir, înfricoşată de viitor, iar Diego dormise 
iepureşte şi cu pumnalul pregătit, gata s-o apere pe Juliana. 

In dimineaţa timidă şi iernatică, s-au pregătit apoi de 
drum, dar Juliana şi Nuria abia se târau, picioarele nu le 
ascultau şi trebuiau să se sprijine după câţiva paşi ca să nu 
se prăbuşească. In schimb, Isabel era în formă după orele 
interminabile petrecute duelându-se în faţa oglinzii, ba 
chiar a făcut o serie de genuflexiuni. Diego le-a zis că 
muşchii se vor încălzi mergând, dar n-a fost aşa; durerea 
sporea şi până la urmă cele două au fost nevoite să se urce 
pe cai, în timp ce Diego şi Isabel cărau bagajele. Mai avea 
să treacă o săptămână până să-şi poată face norma de 
şase leghe pe zi, aşa cum îşi propuseseră. l-au mulţumit 
ţărăncii pentru ospitalitate şi i-au lăsat câţiva bănuţi, pe 
care i-a privit mirată, de parcă n-ar mai fi văzut monede 
niciodată. 

Pe alocuri, drumul era o cărare pentru catâri, în alte părţi 
doar o cărăruie care şerpuia prin natură. Cei patru falşi 
pelerini se purtau altfel acum; tăcerea şi pacea din jur îi 
făcea să asculte, să privească munţii şi copacii cu alţi ochi, 
să-şi deschidă inima experienţei inedite de a merge pe 
drumul pe care păşiseră mii de călători de-a lungul a nouă 
secole. Nişte călugări i-au învăţat să se orienteze după 
stele, cum făceau călătorii din Evul Mediu, ca şi după 
pietrele de hotar marcate cu sigiliul în formă de scoică al lui 
Santiago, lăsate de drumeţii de dinaintea lor. Au dat peste 
cuvinte gravate pe bucăţi de lemn sau scrise pe 
pergamente decolorate, mesaje de speranţă şi urări de 
noroc. Drumul spre mormântul apostolului s-a transformat 
într-o călătorie spre propriul lor suflet. Păşeau încet, obosiţi, 
cu picioarele îndurerate, dar erau mulţumiţi. Le trecuse 
frica, în curând au uitat că de fapt erau fugari. Au auzit lupii 


238 


urlând pe timp de noapte, se aşteptau să dea peste bandiți 
la orice cotitură de drum, dar înaintau încrezători, ca şi cum 
i-ar fi apărat o forţă superioară. Nuria parcă începuse să se 
împace cu Santiago, pe care-l insultase când murise Tomâs 
de Romeu. Au străbătut păduri, câmpii şi munţi, un peisaj 
schimbător şi frumos. N-au dus lipsă de ospitalitate. 
Dormeau în case de plugari, în mănăstiri şi schituri. N-au 
suferit de foame, oameni necunoscuţi împărțeau cu ei 
pâine şi supă. Într-o noapte au dormit într-o biserică şi s-au 
trezit în sunetul cântului gregorian, învăluiţi într-o ceaţă 
deasă şi albastră, ca de pe altă lume. Altă dată s-au odihnit 
în ruinele unei mici capele în care-şi făcuseră cuib mii de 
porumbei albi, trimişi, spunea Nuria, de Sfântul Duh. 
Urmând sfatul femeii care-i găzduise prima dată, fetele îşi 
acopereau chipul când se apropiau de locuri populate. În 
cătune şi hanuri rămâneau în urmă, în timp ce Diego şi 
Nuria intrau să ceară ospeţie, dându-se mamă şi fiu. Despre 
Juliana şi Isabel ziceau că sunt băieţi şi explicau că-şi 
acopereau feţele pentru că erau deformate de ciumă; 
astfel, nu trezeau suspiciunea bandliţilor, derbedeilor şi 
dezertorilor din armată care bântuiau pe aici de când se 
terminase războiul. 

Diego calcula distanţa şi timpul care îi despărţea de La 
Coruna, ca şi progresele cu Juliana, deloc spectaculoase, 
dar cel puţin fata părea să fie mai sigură în prezenţa lui şi 
se purta parcă mai cochet cu el; se sprijinea de braţul lui, îi 
dădea voie să-i mângâie picioarele, să-i facă patul şi să-i 
dea supa cu lingura când era prea obosită. Noaptea, Diego 
aştepta ca toţi să adoarmă, apoi se apropia de ea cât îi 
permitea decenţa. O visa şi se trezea fericit şi cu o mână pe 
talia ei. 

Ea se prefăcea că nu vede intimitatea crescândă, iar pe 
timp de zi se purta ca şi cum nici nu se atinseseră, dar în 
bezna nopţii facilita apropierea, făcându-l să se întrebe 
dacă din cauza frigului sau din aceleaşi motive care-l 
mânau pe el. Aştepta aceste clipe cu o nelinişte nebună şi 
profita de ele cât putea. 


239 


Isabel era la curent cu atingerile nocturne şi nu ezita să 
glumească pe tema asta. Era o mare enigmă cum reuşea 
fata asta să ştie, căci adormea prima şi se trezea ultima. 

In ziua aceea merseseră ore întregi şi la oboseala 
obişnuită se adăugase şchiopătatul unui cal care se rănise 
la un picior. Asfinţise şi mai aveau destul până la 
mănăstirea la care aveau de gând să petreacă noaptea. Au 
văzut fum ieşind de la o casă din apropiere şi-au hotărât să 
se ducă acolo. Diego a luat-o înainte, convins că vor fi bine 
primiţi; locul părea prosper în comparaţie cu altele. Le-a 
spus fetelor să se acopere şi a bătut la uşă. Fetele şi-au pus 
pe faţă cârpele prevăzute cu două găuri pentru ochi, de- 
acum bine prăfuite, făcându-le să pară leproase. A deschis 
un bărbat pătrăţos şi masiv, ca un urangutan. Nu-i 
distingeau trăsăturile, dar din purtarea şi tonul nepoliticos 
se vedea că nu se bucura de oaspeţi. l-a refuzat din start; 
nu era obligat să ajute pelerini, asta era treaba călugărilor 
şi a măicuţelor, de-aia erau bogaţi; în plus, călătoreau cu 
doi cai, asta însemna că nu făcuseră legământ de sărăcie 
şi-şi puteau plăti găzduirea. 

Diego s-a tocmit puţin şi omul a fost de acord să le dea 
casă şi masă în schimbul unor bănuţi care trebuiau plătiţi 
pe loc. 

l-a condus la grajd, unde mai erau o vacă şi doi cai mari 
de povară, le-a arătat o grămadă de paie şi le-a spus că se 
întoarce să le aducă ceva de mâncare. După vreo jumătate 
de oră, când nu mai sperau să-şi potolească foamea, s-a 
întors împreună cu un alt bărbat şi cu un felinar. Le-au pus 
pe jos blidele cu o supă ţărănească săţioasă, un codru de 
pâine neagră şi şase ouă. Abia atunci, la lumină, au 
observat ei că unul avea o cicatrice pe obraz, care mergea 
de la ochi la falcă, iar celuilalt îi lipsea nasul. Erau scunzi, 
îndesaţi, cu gâtul scurt, braţele ca buştenii, puternici şi atât 
de respingători că Diego şi-a pipăit pumnalele, iar Isabel 
pistolul. Sinistrele personaje nu s-au mişcat cât timp 
oaspeţii mâncau, observându-le cu o curiozitate răuvoitoare 


240 


pe Juliana şi pe Isabel, care îşi vârau mâncarea în gură pe 
sub cârpele rămase pe faţă. 

— Ce e cu astea? a întrebat unul, arătând spre fete. 

— Au febră galbenă, a răspuns Nuria, care-l auzise pe 
Diego pomenind de boala asta, dar nebănuind ce era. 

— E o febră tropicală care mănâncă pielea, ca un acid, 
face să putrezească limba şi ochii. Trebuiau să fie moarte 
de mult, dar le-a salvat apostolul. De aceea mergem în 
pelerinaj la sanctuarul său, ca să-i mulţumim, a inventat 
Diego pe loc. 

— Se ia? 

— Numai prin atingere, nu şi dacă nu le atingi. 

Cei doi nu păreau foarte convinşi, căci văzuseră că fetele 
aveau mâinile curate şi corpurile în putere, straiele lăsau să 
se vadă asta. Au mai bănuit că pelerinii aveau bani destui 
la ei şi-au pus ochii şi pe cai. Chiar dacă unul şchiopăta, 
erau animale de rasă, precis că aveau preţ bun. În cele din 
urmă au plecat, luând şi felinarul şi lăsându-i în beznă. 

— Trebuie să plecăm, tipii ăştia sunt înfiorători, a şoptit 
Isabel. 

— Nu putem călători noaptea, trebuie să ne odihnim, am 
să stau de strajă, a răspuns Diego, tot în şoaptă. 

— Dorm două ore şi te schimb, a propus Isabel. 

Mai aveau ouăle crude; Nuria a găurit coaja a patru din 
ele, le-au băut şi a pus bine cele două rămase. 

— Ce păcat că mi-e frică de vaci, ce bun ar fi puţin lapte, 
a suspinat. Apoi i-a cerut lui Diego să iasă afară, pentru ca 
fetele să se poată spăla cu o cârpă udă. 

In fine şi-au întins păturile peste paie şi au adormit. Să fi 
trecut trei sau patru ore, Diego picotea, mort de somn, cu 
mâna pe pumnal, chinuindu-se să ţină ochii deschişi. Şi-a 
dat seama că adormise auzind lătratul unui câine. Cât o fi 
dormit oare? Nu ştia, dar somnul era o plăcere interzisă în 
asemenea împrejurări. Ca să se dezmeticească, a ieşit din 
grajd şi a inspirat adânc aerul rece al nopţii. Din casă tot 
mai ieşea fum pe coş şi se vedea lumină pe ferestruica din 
zidul gros de piatră, ceea ce l-a făcut să spere că nu 


241 


dormise prea mult. Apoi s-a dus mai încolo să-şi facă 
nevoile. 

Când s-a întors, a zărit siluete în mişcare; a ghicit că erau 
cei doi, care se duceau spre grajd. Aveau ceva în mână, 
arme sau bâte. Pumnalele lui nu prea aveau să fie de folos 
şi-a zis. 

A desfăşurat harapnicul de la brâu şi a simţit imediat 
fiorul rece în ceafă care îl pregătea de luptă. Ştia că Isabel 
avea pistolul la îndemână, dar o lăsase dormind; în plus, nu 
trăsese niciodată. Conta pe avantajul surprizei, dar nu 
putea face nimic pe bezna asta. Rugându-se să nu fie dat 
de gol de câini, i-a urmărit până la grajd. Au urmat câteva 
minute de tăcere, răufăcătorii se asigurau că oaspeţii 
dormeau. Liniştiţi, au aprins felinarul şi s-au uitat la 
siluetele întinse pe paie. Nu ştiau că unul lipseşte, pătura 
lui Diego părea să ascundă un corp. Chiar atunci a nechezat 
un cal, iar Isabel s-a trezit brusc. 

Mai întâi nu şi-a dat seama unde se află, dar i-a 
recunoscut pe cei doi şi a încercat să ia pistolul de sub 
pătură. N-a apucat, pentru că cei doi au mârâit ameninţător 
şi au ridicat bâtele. Se treziseră şi Juliana şi Nuria. 

— Ce vreţi? a ţipat Juliana. 

— Pe voi, târfelor şi banii pe care-i aveţi, a răspuns unul, 
înaintând cu bâta pregătită. 

Atunci, la lumina tremurătoare a felinarului, ticăloşii şi-au 
văzut victimele la faţă. Au scos un strigăt de groază şi s-au 
tras repede înapoi, unde au dat de Diego. Până să se 
dezmeticească, harapnicul îl lovise pe cel mai apropiat, 
smulgându-i bâta şi făcându-l să ţipe de durere. Celălalt s-a 
repezit la Diego, care l-a evitat şi i-a tras un picior în burtă, 
îndoindu-l. Dar primul îşi revenise şi a sărit pe Diego ca un 
sac cu pietre şi cu o agilitate neaşteptată. Biciul era inutil în 
lupta corp la corp şi omul îl apucase de mâna cu pumnalul. 
L-a strivit de pământ, cu o mână îi căuta gâtul, cu cealaltă îi 
imobiliza braţul înarmat. Avea o răsuflare fetidă, l-a stropit 
cu saliva lui puturoasă, în timp ce Diego se apăra disperat, 
neputând să priceapă cum de reuşise bestia asta să facă 


242 


într-o clipă ceea ce nici expertul luptător lulius Caesar nu 
reuşise la examenul de intrare în societatea secretă 
„Dreptatea”. Cu coada ochiului a văzut că cel de-al doilea 
se ridicase şi punea mâna pe bâtă. 

Era mai multă lumină, căci felinarul se răsturnase şi 
aprinsese paiele. S-a auzit un foc de armă şi omul s-a 
prăbuşit urlând ca un leu. Asta l-a făcut pe cel care-l strivea 
pe Diego să fie doar o clipă neatent, destul însă ca acesta 
să-i tragă un genunchi în vintre şi să-l dea jos de pe el. 

Reculul o făcuse pe Isabel să cadă în fund. Trăsese 
orbeşte, ţinând arma cu ambele mâini şi norocul făcuse să-l 
nimerească în genunchi. Nici nu-i venea să creadă, nu 
putea pricepe că o simplă mişcare cu degetul pe trăgaci 
avea un asemenea efect. A scos-o din visare un ordin scurt 
al lui Diego, care-l ţinea la respect pe celălalt: 

— Afară! Arde grajdul, trebuie să scoatem animalele! 

Femeile au salvat vaca şi caii, care nechezau îngroziţi, în 
timp ce Diego îi târa afară pe cei doi ticăloşi, dintre care 
unul urla de durere, cu piciorul de cârpă şi plin de sânge. 

Grajdul ardea ca o torţă, luminând noaptea. Atunci a 
văzut şi Diego chipurile fetelor şi a ţipat şi el înspăimântat: 
pielea, gălbuie şi scorojită, ca pielea de crocodil, strălucea 
purulent pe alocuri, iar în altele se uscase ca o coajă, 
întinzând trăsăturile. Ochii erau altfel, buzele parcă 
dispăruseră, fetele erau doi monştri. 

— Ce-i asta? 

— Febră galbenă, a râs Isabel. 

Fusese ideea Nunei. Bănuise că perfidele lor gazde le-ar 
fi putut ataca în timpul nopţii; ştia cât erau de răi de la 
femeia căreia-i omorâseră soţul. Şi-a amintit o veche reţetă 
de înfrumusețare şi curăţare a tenului, pe bază de gălbenuş 
de ou, pe care spanioloaicele o învăţaseră de la femeile 
musulmane şi a folosit cele două ouă rămase de la cină 
pentru a unge fetele pe faţă. Uscându-se, se tranformaseră 
în măştile scorojite şi respingătoare. 

— lese cu apă şi face bine la ten, a explicat mândră. 


243 


Au bandajat rana omului cu cicatrice, care urla ca sub 
cuţit, ca să nu se golească de sânge, deşi erau slabe 
speranţe să-şi poată salva piciorul distrus de glonţ. Pe 
celălalt l-au lăsat legat de un scaun, fără căluş la gură, ca 
să strige după ajutor. 

Casa nu era departe de drum, un trecător l-ar fi auzit 
lesne. 

— Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, totul se plăteşte 
pe lumea asta sau în iad, a zis Nuria la plecare. 

Au luat cu ei un jambon care atârna de o bârnă şi cei doi 
cai, greoi şi înceţi, nepotriviţi pentru călărie, dar tot era mai 
bine decât mersul pe jos; în plus, îi lăsau pe bandiți fără 
mijloc de transport ca să nu poată veni după ei. 


Incidentul cu omul fără nas şi cu tovarăşul său cu 
cicatrice pe obraz le-a slujit călătorilor noştri ca să fie mai 
precauţi. De-acum n-au mai cerut găzduire decât în locurile 
stabilite din vremuri imemoriale pentru primirea pelerinilor. 
După săptămâni de mers pe drumurile din nord, cei patru 
slăbiseră, dar îşi căliseră trupul şi sufletul. Soarele le 
bronzase pielea, aerul uscat şi gerurile o crăpaseră. Chipul 
Nunei devenise o hartă de riduri şi anii îi căzuseră parcă 
dintr-odată în spate. Femeia asta care părea fără vârstă şi 
zdravănă îşi târa acum paşii şi se cocoşase, dar asta n-o 
urâţea, dimpotrivă. Expresia posacă i se muiase, dovedea 
un umor ghiduş de bunică excentrică pe care până atunci 
nu-l manifestase. Îi stătea mai bine în straiele de pelerin 
decât în uniforma neagră şi toca pe care le purtase o viaţă 
întreagă. 

Rotunjimile Julianei se topiseră, părea mai mică şi mai 
tânără, cu ochii ei mari şi obrajii crăpaţi şi roşu. Avea grijă 
să se ungă cu lanolină, ca să se apere de soare, dar 
degeaba. Isabel, subţire şi puternică, a suferit cel mai puţin; 
trăsăturile i s-au definitivat, a căpătat un pas mare şi sigur, 
ca de băiat. Nu fusese niciodată mai fericită, era făcută 
pentru libertate. 


244 


„Ce păcat că nu m-am născut băiat!”, a exclamat într-o 
zi. 

Nuria a ciupit-o şi a avertizat-o că o astfel de blasfemie 
putea s-o ducă direct în cazanele satanei, dar apoi a râs cu 
poftă şi a comentat că, dacă ar fi fost băiat, Isabel ar fi 
semănat cu Napoleon, după cât era de războinică. Intraseră 
în rutina călătoriei. Diego îşi asumase firesc rolul 
conducător, lua deciziile şi vorbea cu străinii. Incerca să 
lase femeile singure în anumite momente, dar nu le pierdea 
din ochi mai mult de câteva minute. Se spălau şi beau apă 
din râuri, de aceea aveau tigvele cu ei, simbolul pelerinilor. 
Cu fiecare leghe parcursă uitau tot mai mult confortul 
trecut, o bucată de pâine era o fericire, o sorbitură de vin, o 
binecuvântare. La o mănăstire au primit căni cu ciocolată 
dulce şi groasă, pe care au băut-o încet, pe o bancă în aer 
liber. Câteva zile numai la asta s-au gândit, nu-şi aminteau 
să fi avut parte de o plăcere mai mare decât băutura 
aromată şi fierbinte savurată sub stele. În timpul zilei se 
ţineau cu ce le rămânea din mâncarea primită; pâine, 
brânză tare, o ceapă, o bucată de cârnat. Diego ţinea la 
îndemână ceva bani pentru urgenţe, dar încerca să nu-i 
cheltuiască, pelerinii trăiau din caritate. lar dacă n-avea 
încotro, se tocmea îndelung, ca să nu işte bănuieli, ieşind 
aproape gratis. 

larna s-a abătut fără milă asupra lor când străbătuseră 
aproape jumătate din Ţara Bascilor. Ploi reci în averse îi 
udau până la oase, tremurau sub ger înveliţi în pături 
umede. Caii mergeau încet, vremea rea îi afecta şi pe ei. 
Nopțile erau mai lungi, ceața mai deasă, marşul mai lent, 
bruma mai groasă şi călătoria mai grea, însă peisajul era de 
o frumuseţe copleşitoare. Numai nuanţe de verde; dealuri 
de catifea verde, păduri nesfârşite în toate tonurile de 
verde, râuri şi pâraie cu apă cristalină ca smaraldul. 
Cărarea dispărea sub apă şi reapărea mai departe printre 
copaci sau sub formă de lespezi vechi rămase de la un 
drum roman. Nuria l-a convins pe Diego să cumpere ceva 
băutură, doar aşa reuşeau să se încălzească noaptea. Se 


245 


întâmpla să rămână mai multe zile în acelaşi loc, căci ploua 
prea tare şi trebuiau să-şi refacă forţele şi-atunci ascultau 
poveştile altor pelerini şi ale călugărilor care văzuseră 
trecând mulţi păcătoşi pe drumul spre Santiago. 

Într-o zi, pe la jumătatea lui decembrie, se găseau 
departe de sat şi nu se vedea nici o casă. La un moment 
dat, au zărit luminile tremurătoare ale unor focuri. S-au 
apropiat precaut, poate că erau dezertori din armată, mai 
periculoşi decât bandiții. Aceştia rătăceau în cete, 
zdrenţăroşi, înarmaţi până-n dinţi şi gata de orice. In cel 
mai bun caz, aceşti veterani şomeri se vindeau ca 
mercenari ca să lupte pe bani; rezolvau certuri, răzbunări şi 
alte lucruri nu prea cinstite, dar tot era mai bine decât să 
fie bandiți. Viaţa lor era lupta, nici nu le trecea prin gând să 
muncească. În Spania nu munceau decât ţăranii; cu 
sudoarea frunţii, aceştia ţineau în spate tot imperiul, de la 
rege până la ultimul zbir, avocatei, călugăr, cartofor, paj, 
cerşetor sau potlogar. 

Diego a lăsat femeile sub nişte copaci, apărate de 
pistolul pe care Isabel învățase în fine să-l folosească, iar el 
s-a dus să vadă ce e cu focurile alea. S-a apropiat şi a fost 
sigur că nu erau nici bandiți, nici dezertori, căci la urechi i-a 
ajuns sunetul unei chitare. Inima i-a sărit în piept 
recunoscând melodia: un cântec pasionat de dor şi jale pe 
care Amalia dansa, învârtindu-şi fustele şi pocnind 
castanietele, în timp ce restul şatrei ţinea ritmul bătând din 
palme şi dairele. Toţi ţiganii cântau aşa, nu era ceva 
original. A înaintat şi a zărit corturi şi focuri de tabără. 
„Slavă Domnului” şi-a zis, gata să strige de bucurie, căci 
acolo erau prietenii săi. Nu era nici o îndoială, era familia 
Amaliei şi a lui Pelayo. Câţiva bărbaţi au venit să vadă cine 
era intrusul; la lumina slabă a înserării au dat cu ochii de un 
fel de călugăr jerpelit şi bărbos, călare pe un cal greoi de 
muncă. Nu l-au recunoscut până n-a sărit jos şi a fugit spre 
ei; ultimul lucru la care se aşteptau era să-l vadă pe Diego 
de la Vega în straie de pelerin. 


246 


— Ce naiba ai păţit, omule? a întrebat Pelayo, bătându-l 
prieteneşte pe umăr, iar Diego n-a ştiut dacă pe obraz îi 
curgeau lacrimi sau era ploaia. 

A mers cu el să aducă femeile. Aşezaţi în jurul focului, 
călătorii şi-au povestit în linii mari peripeţiile, de la execuţia 
lui Tomâs de Romeu până la întâmplarea cu Rafael 
Moncada, trecând peste alte lucruri neimportante. 

— Cum vedeţi, suntem fugari, nu pelerini. Trebuie să 
ajungem la „La Coruna” şi să încercăm să ne îmbarcăm 
pentru America, dar suntem abia la jumătatea drumului şi 
iarna e grea. Putem să mergem cu voi? a întrebat Diego. 

Şatra romilor nu primise niciodată o astfel de cerere de la 
un gadje. Prin tradiţie, n-aveau încredere în străini, mai ales 
dacă păreau să aibă intenţii bune, căci precis purtau o 
viperă ascunsă în mânecă, dar pe Diego apucaseră să-l 
cunoască bine şi îl stimau. S-au dus să se sfătuiască, 
lăsându-i pe călătorii noştri să se usuce la foc, într-unul din 
corturile făcute din bucăţi de pânză, zdrenţuit şi găurit, dar 
care-i apăra destul de bine de intemperii. Adunarea, numită 
Kris, a ţinut o bună parte din noapte. O conducea Rodolfo, 
care era Rom baro, adică cel mai în vârstă, patriarhul, 
consilierul şi judecătorul şi cunoştea legile romilor. Aceste 
legi nu erau scrise sau codificate, treceau de la o generaţie 
la alta prin memoria acestor Rom baro, care le interpretau 
în funcţie de condiţiile epocii şi ale locului. Numai bărbaţii 
luau parte la sfat, însă obiceiurile se relaxaseră în anii de 
restrişte şi femeile aveau şi ele cuvânt, mai ales Amalia, 
care le-a reamintit că la Barcelona scăpaseră cu viaţă 
graţie lui Diego, care le mai dăduse şi bani cu care să fugă 
şi să trăiască. Unii bărbaţi au votat împotrivă, considerând 
că interdicţia de a convieţui cu gadjiii era mai importantă 
decât orice formă de recunoştinţă; orice asociere 
necomercială cu ei n-aducea decât marime, adică ghinion. 
In cele din urmă, Rodolfo a tranşat chestiunea cu un verdict 
fără drept de apel; văzuseră multă trădare şi răutate în 
viaţa lor, dar trebuiau să aprecieze faptul că cineva le 


247 


întinsese o mână de ajutor, ca să nu se spună că romii erau 
nerecunoscători. 

Pelayo s-a dus să-i comunice rezultatul sfatului lui Diego. 

L-a găsit dormind lipit de femei, cu toţii încovrigaţi de frig 
în jurul focului stins. Parcă erau nişte căţeluşi. 

— Adunarea a fost de acord să veniţi cu noi până la 
mare, dacă sunteţi în stare să trăiţi ca romii şi nu ne 
încălcaţi legile. 


Ţiganii erau mai săraci ca oricând. Nu mai aveau căruţe, 
fuseseră arse de soldaţii francezi cu un an în urmă, iar 
corturile de acum erau şi mai zdrenţăroase, în schimb 
făcuseră rost de cai, de forje, de vase şi de două şarete în 
care-şi duceau lucrurile. O duseseră greu, dar rămăseseră 
sănătoşi şi nu lipsea nici măcar un plod. Doar Rodolfo nu 
arăta prea bine, uriaşul care ridica un cal în braţe era acum 
atins de tuberculoză. Amalia era neschimbată, dar Petrina 
devenise o adolescentă superbă, care nu mai încăpea în 
chiupul de ulei, oricât s-ar fi contorsionat. Era logodită cu 
un văr de departe din altă şatră, pe care nu-l văzuse 
niciodată. Nunta avea să fie la vară, după ce familia 
băiatului avea să plătească darro, adică banii care să 
compenseze pierderea Petrinei. 

Juliana, Isabel şi Nuria au fost instalate în cortul femeilor. 
La început, guvernanta era terorizată, credea că ţigăncile 
voiau să fure fetele şi să le vândă ca ţiitoare maurilor din 
nordul Africii. A trecut o săptămână până să se poată uita şi 
în altă parte decât la ele, apoi încă una până să 
îndrăznească să vorbească cu Amalia, care avea misiunea 
de a le învăţa obiceiurile tribului ca să nu facă vreo gafă. 
Le-a dat fuste largi, bluze decoltate şi şaluri cu franjuri, 
adică portul tipic al femeilor, totul vechi şi murdar, dar 
foarte colorat şi, oricum, mai comod decât ţinuta aspră de 
pelerin. Romii considerau că femeile erau impure de la brâu 
în jos, aşa că a-ţi arăta picioarele era o ofensă gravă; 
trebuiau să se spele în josul râului, departe de bărbaţi, mai 
ales în zilele când erau la ciclu. Erau socotite inferioare 


248 


bărbaţilor, cărora le datorau supunere. Argumentele 
furibunde ale lui Isabel n-au folosit la nimic, trebuia şi ea să 
treacă prin spatele bărbaţilor, niciodată pe dinainte, n-avea 
voie să-i atingă, ca să nu-i contamineze. Amalia i-a mai 
spus că erau înconjurate de spirite, care trebuiau 
îmblânzite cu vrăji. Moartea era un eveniment nefiresc, 
care supăra victima, drept care trebuia să te fereşti de 
răzbunarea defuncţilor. Rodolfo părea bolnav şi clanul era 
îngrijorat, mai ales că tocmai auziseră cucuveaua, care 
prevesteşte moartea. Trimiseseră veste rudelor de departe 
să vină şi să-şi ia rămas-bun cu respectul cuvenit înainte de 
plecarea lui în lumea spiritelor. Dacă Rodolfo pleca supărat 
sau prost dispus, avea să se întoarcă transformat în mu/6. 

Pentru orice eventualitate, se pregătiseră de ceremonia 
funerară, deşi Rodolfo râdea, convins c-o să mai trăiască 
nişte ani buni. Amalia le-a învăţat să ghicească în palmă, în 
frunze de ceai şi în globul de sticlă, dar nici una din cele trei 
creştine n-a dovedit calităţi de drabardi. În schimb, au 
învăţat să folosească ierburile medicinale şi să gătească în 
stilul romilor. Reţetelor de bază ale tribului - fiertură de 
legume, iepure, cerb, mistreţ, porc-spinos - Nuria le-a 
adăugat cunoştinţele ei de bucătărie catalană, cu rezultate 
excelente. Romii nu tratau animalele cu cruzime, le omorau 
doar dacă era nevoie. Erau şi câini în tabără, dar nici o 
pisică; erau impure. 

Diego s-a văzut obligat s-o privească pe Juliana de 
departe, căci era semn de proastă educaţie să te apropii de 
o femeie fără un scop anume. In timpul rămas liber, a 
profitat să înveţe să călărească precum un rom adevărat. 
Crescuse galopând pe câmpiile întinse din Alta California şi 
se lăuda că e un călăreț bun, asta până a văzut acrobaţiile 
pe care le făceau Pelayo şi ceilalţi bărbaţi ai clanului. Atunci 
şi-a dat seama că era un biet începător. Nimeni pe lume nu 
ştia mai multe despre cai decât ei. Nu numai că-i creşteau, 
îi antrenau şi îi îngrijeau dacă se îmbolnăveau, dar puteau 
şi să comunice cu ei, exact ca Bernardo. Nu foloseau biciul, 
a lovi un animal era socotit un act de laşitate. După o 


249 


săptămână, Diego era în stare să se lase în jos în plin galop, 
să facă un salt în aer şi să se aşeze invers pe spinarea 
calului; sau, tot în galop, să sară de pe un cal pe altul, să 
galopeze în picioare, cu un picior pe fiecare cal şi ţinându- 
se doar de dârlogi. Incerca să facă aceste acrobaţii în faţa 
femeilor, mai bine zis, în faţa Julianei, ca o compensație 
pentru faptul că erau despărțiți. Era îmbrăcat în haine de- 
ale lui Pelayo, pantalon până la genunchi, cizme înalte, 
cămaşă cu mâneci largi, vestă de piele şi un fel de basma 
pe cap - care, din nefericire, lăsa vederii urechile lui 
clăpăuge plus o muschetă pe umăr. Avea un aspect foarte 
bărbătesc cu perciunii care-i crescuseră şi ochii de culoarea 
caramelului, până şi Juliana îl admira de departe. 

Tribul aşeza tabăra pentru câteva zile la marginea unui 
sat; bărbaţii îşi ofereau serviciile pentru domesticirea cailor 
sau fierărie, femeile ghiceau viitorul şi îşi vindeau alifiile şi 
ierburile de leac. Când nu mai aveau de lucru, plecau în 
satul următor. Seara mâncau în jurul focului, după care 
spuneau poveşti, cântau şi dansau. In timpul liber, Pelayo 
încingea focul sub mica forjă şi lucra la sabia pe care i-o 
promisese lui Diego, o armă deosebită, mai bună decât o 
spadă de Toledo, făcută dintr-un amestec de metale ţinut 
secret de cinci sute de ani şi originar din India. 

— Pe vremuri, săbiile eroilor erau călite înfigând oţelul 
încins la roşu în trupul unui prizonier sau al unui sclav, i-a 
spus Pelayo. 

— Pe asta o s-o călim în apa râului. E darul cel mai 
frumos pe care l-am primit. Am s-o numesc Justina, pentru 
că va sluji numai cauzele juste. 

Aşa au trăit şi au călătorit prietenii noştri împreună cu 
ţiganii până în luna februarie. Intre timp, au avut două 
scurte întâlniri cu gărzile, care s-au cam luat de ei, dar nu 
au băgat se seamă că printre romi erau şi străini. Diego a 
ajuns la concluzia că nimeni nu-i căuta atât de departe de 
Barcelona şi că ideea de a fugi pe coasta Atlanticului nu 
fusese deloc absurdă. Greul iernii l-au trecut apăraţi de frig 
şi pericole de căldura şatrei, care-i primise aşa cum nu 


250 


primise niciodată vreun gadje. Diego nu trebuia să 
păzească fetele de bărbaţii tribului, căci ideea de a lua o 
străină nu le trecea acestora prin minte. Nu păreau defel 
impresionați de frumuseţea Julianei; erau mai atenţi la 
Isabel, care practica scrima şi se străduia să încalece 
bărbăteşte. Au străbătut ce mai rămăsese din Ţara Bascilor, 
apoi Cantabria şi Galitia, ajungând în cele din urmă la 
porţile oraşului La Coruna. Din motive sentimentale, Nuria a 
cerut permisiunea să meargă la Compostela, să vadă 
catedrala şi să se închine la mormântul lui Santiago; se 
împăcase definitiv cu sfântul după ce pricepuse că avea un 
simţ al umorului mai sucit. A însoţit-o toată şatra. 

Oraşul, cu străduţele lui înguste, cu pasaje, case vechi, 
prăvălii meşteşugăreşti, hanuri, birturi, taverne, pieţe şi 
parohii, se întindea în straturi concentrice în jurul 
mormântului şi reprezenta unul din centrele spirituale ale 
creştinătăţii. Au ajuns într-o zi senină şi rece. Catedrala li s- 
a arătat în faţa ochilor în toată splendoarea ei milenară, 
strălucitoare şi superbă, cu arcurile şi turlele înalte. 

Romii au spart tăcerea strigându-şi în gura mare marfa 
de vânzare, ghicitul în toate cele şi leacurile pentru boli şi 
pentru sculat morţii. Între timp, eroii noştri, la fel ca toţi 
călătorii veniţi la Compostela, îngenuncheau în centrul 
bazilicii şi-şi puneau mâinile pe soclul pietrei tombale. 
Ajunseseră la capătul pelerinajului, la capătul unui drum 
lung şi greu. Au mulţumit apostolului pentru protecţie şi l- 
au rugat să nu-i lase şi să-i ajute să treacă oceanul cu bine. 
Diego nu terminase bine rugăciunea, când a zărit la doi paşi 
un om îngenuncheat care se ruga cu o fervoare deosebită. 
Îl vedea din profil, abia luminat de reflexele multicolore ale 
vitraliilor, dar l-a recunoscut pe dată, deşi nu-l mai văzuse 
de cinci ani. Era Galileo Tempesta. A aşteptat ca marinarul 
să se lovească în piept şi să se închine, apoi s-a dus la el. 
Tempesta n-a înţeles ce căuta tiganul ăsta cu perciuni şi 
mustăţi. 

— Sunt eu, domnule Tempesta, Diego de la Vega... 


251 


— Porca miseria, Diego! a exclamat bucătarul şi l-a 
ridicat ca pe un fulg în braţele musculoase. 

— Şşşt! Mai mult respect, vă rog, sunteţi într-o catedrală, 
i-a făcut observaţie un călugăr. 

Au ieşit afară, cărându-şi pumni prieteneşti în spate, 
nevenindu-le să creadă, deşi explicaţia era simplă: Galileo 
Tempesta era tot bucătar pe Maare de Dios, iar vasul era 
ancorat în port, încărcând arme ce aveau să fie duse în 
Mexic. Tempesta profitase de zilele de permisie pentru a 
veni să-l roage pe sfânt să-l vindece de un necaz mare. l-a 
mărturisit în şoaptă că se căptuşise cu o boală ruşinoasă în 
Caraibe, pedeapsă divină pentru păcatele sale, mai ales 
pentru lovitura de topor aplicată cu ani în urmă nefericitei 
sale soţii, într-un regretabil acces de furie, e drept, dar şi ea 
o merita. Acum, doar o minune îl putea vindeca. 

— Mă îndoiesc că apostolul ar face asemenea minuni, 
domnule Tempesta, dar cred că Amalia v-ar putea ajuta. 

— Cine e Amalia? 

— O drabardi. S-a născut cu darul de a ghici soarta şi a 
vindeca bolile. Leacurile ei sunt foarte eficiente. 

— Binecuvântat fie Santiago că mi te-a scos în cale! Vezi 
cum funcţionează minunile? 

— Apropo de Santiago, ce mai face căpitanul Santiago de 
Le6n? 

— Conduce mai departe Madre de Dios şi e mai ciudat ca 
oricând, dar o să se bucure tare mult auzind de dumneata. 

— Nu sunt sigur, acum sunt un fugar, mă ascund de 
lege... 

— Cu atât mai mult. La ce folosesc prietenii dacă nu 
pentru a întinde o mână de ajutor la necaz? 

Diego l-a dus pe bucătar în piaţa în care ghiceau ţigăncile 
şi i-a prezentat-o pe Amalia, care l-a ascultat şi i-a vândut 
un leac pentru boala lui la un preţ destul de piperat. Două 
zile mai târziu, Tempesta stabilea o întâlnire între Diego şi 
căpitanul Santiago de León într-o cârciumă din port. După 
ce-a fost sigur că ţiganul acela era chiar puştiul pe care-l 


252 


transportase în Spania pe nava sa, în 1810, i-a ascultat 
povestea. 

Diego i-a făcut un rezumat al anilor petrecuţi la 
Barcelona şi i-a spus de fetele De Romeu. 

— S-a emis un ordin de arest pentru bietele fete; dacă 
sunt prinse, o să ajungă la închisoare sau o să fie deportate 
în colonii. 

— Dar ce rău au făcut? 

— Nici unul. Sunt victimele unui ticălos care a vrut să se 
răzbune. Cu limbă de moarte, don Tomás de Romeu, tatăl 
fetelor, m-a rugat să le duc în California şi să le pun sub 
protecţia tatălui meu, don Alejandro de la Vega. Ne puteţi 
ajuta să ajungem în America? 

— Lucrez pentru guvernul Spaniei, tinere De la Vega, nu 
pot transporta oameni certaţi cu legea. 

— Ştiu că aţi mai făcut-o şi altădată, căpitane... 

— Ce vrei să spui? 

În loc de răspuns, Diego şi-a desfăcut cămaşa şi i-a arătat 
medalionul „Dreptăţii” pe care-l purta tot timpul la gât. 

Santiago de León s-a uitat atent, apoi Diego l-a văzut 
pentru prima dată zâmbind. Chipul lui de pasăre de pradă 
s-a îndulcit recunoscându-şi un camarad. Deşi societatea 
secretă îşi suspendase vremelnic activitatea, cei doi erau la 
fel de legaţi de jurământul de a-i apăra pe cei urmăriţi. De 
León i-a spus că ridicau ancora peste câteva zile. larna nu 
era anotimpul cel mai potrivit pentru a traversa oceanul, 
dar tot era mai bine decât vara, când se dezlănţuiau 
uraganele. Trebuia să transporte urgent o încărcătură de 
arme - trei tunuri dezmembrate, o mie de muschete şi un 
milion de încărcături de plumb şi praf de puşcă - pentru a fi 
folosite împotriva insurecției din Mexic. Căpitanul regreta 
că meseria şi nevoile economice îl obligau să facă aşa ceva, 
căci i se părea legitimă lupta popoarelor pentru 
independenţă. Hotărâtă să-şi recupereze coloniile, Spania 
trimisese zece mii de soldaţi în America. Forţele regaliste 
recuceriseră Venezuela şi Chile după lupte crâncene, 
soldate cu multe victime şi atrocități. Fusese înăbuşită şi 


253 


insurecția mexicană. „Dacă n-ar exista credinciosul meu 
echipaj, care a fost alături de mine atâţia ani şi are nevoie 
să muncească, aş părăsi marea şi m-aş ocupa doar de 
hărţile mele”, a mai spus căpitanul. Au stabilit ca Diego şi 
femeile să urce la bord la adăpostul întunericului şi să 
rămână ascunşi până vor ieşi în larg. În afară de el şi de 
Galileo Tempesta, nimeni n-avea să fie la curent cu 
identitatea pasagerilor. Diego i-a mulţumit adânc mişcat, 
dar căpitanul a spus că nu-şi făcea decât datoria; orice 
membru al „Dreptăţii” ar fi procedat la fel. 

Zilele rămase au fost ocupate cu pregătirile de drum. Au 
descusut brâurile ca să scoată dublonii de aur, căci voiau să 
lase ceva romilor care se purtaseră atât de bine cu ei, apoi 
aveau nevoie de haine potrivite şi de alte lucruri necesare 
călătoriei. Din nou au ascuns pietrele preţioase în 
căptuşeala lenjeriei. După cum spusese bancherul, aceasta 
era metoda cea mai bună pentru a transporta valori în 
timpuri grele. Fetele şi-au cumpărat rochii simple şi 
practice, de culoare neagră, pentru că acum puteau în 
sfârşit să ţină doliu după tatăl lor. Nu prea aveai ce alege 
din modestele prăvălii, dar au găsit haine şi accesorii pe un 
vas englez ancorat în port. Nuria prinsese gustul cârpelor 
colorate ţigăneşti, dar mai avea de purtat cel puţin un an 
doliu după stăpânul ei, aşa că s-a îmbrăcat tot în negru. 

Prietenii noştri şi-au luat rămas-bun de la tribul romilor 
cu multă tristeţe, dar fără efuziuni sentimentale, care n-ar fi 
fost bine primite de aceşti oameni căliţi în suferinţă. 

Pelayo i-a înmânat lui Diego spada pe care i-o făcuse, o 
armă perfectă, puternică, flexibilă şi uşoară, atât de bine 
echilibrată, că puteai s-o arunci în sus şi s-o prinzi de gardă 
fără efort. 

În ultima clipă, Amalia a vrut să-i înapoieze Julianei 
diadema de perle, dar aceasta a refuzat, spunându-i s-o 
păstreze ca amintire. „N-am nevoie de asta ca să-mi aduc 
aminte de voi”, a răspuns femeia aproape supărată, dar a 
păstrat-o. 


254 


S-au îmbarcat într-o noapte de la începutul lunii martie, 
la puţin timp după ce căpitănia portului verificase 
încărcătura, permiţând ridicarea ancorei. Galileo Tempesta 
şi căpitanul i-au condus la cabinele lor. Nava fusese 
refăcută în ultimii ani, devenind mai comodă decât pe 
vremea călătoriei lui Diego; acum existau patru cabine 
individuale pentru pasageri lângă sala ofiţerilor, la pupa. 
Fiecare avea un pat de lemn atârnat cu cabluri, o masă, un 
scaun, un cufăr şi un dulăpior pentru haine. N-or fi fost ele 
comode, dar măcar ofereau intimitate, luxul cel mai mare 
pe un vapor. Femeile s-au închis în cabinele lor în primele 
douăzeci şi patru de ore de navigaţie, fără să pună nimic în 
gură, verzi de rău de mare şi convinse că n-aveau să 
reziste atâta timp legănate pe apă. Odată coastele Spaniei 
rămase în urmă, căpitanul le-a dat voie pasagerilor să iasă, 
dar le spuse fetelor să stea departe de marinari. N-a dat 
explicaţii echipajului, nici marinarii n-au pus întrebări, dar 
bombăneau pe la spate că aducerea femeilor la bord nu era 
o idee bună. 

După încă o zi, fetele De Romeu şi Nuria s-au trezit 
limpezite şi fără greţuri în zgomotul surd al picioarelor 
desculţe ale marinarilor care schimbau cartul şi în aroma 
cafelei. 

Apucaseră de-acum să se obişnuiască cu clopotul care 
bătea la fiecare jumătate de oră. S-au spălat cu apă de 
mare şi s-au şters de sare cu o cârpă muiată în apă dulce, 
s-au îmbrăcat şi au ieşit din cabine cu mers împleticit. In 
sala ofiţerilor era o masă cu opt scaune, pe care Galileo 
Tempesta pusese micul dejun. Cafeaua, îndulcită cu melasă 
şi întărită cu un strop de rom, a făcut să le vină sufletul la 
loc. Terciul de ovăz, aromat cu scorţişoară, a fost servit cu 
o exotică miere americană, o atenţie din partea căpitanului. 
Prin uşa întredeschisă l-au văzut pe Santiago de León şi pe 
cei doi tineri ofiţeri care verificau listele de cart şi registrele 
cu starea proviziilor, lemnelor şi apei, care trebuiau 
repartizate atent până la prima escală de aprovizionare. Pe 


255 


perete erau compasul care indica direcţia în care mergea 
nava şi un barometru cu mercur. 

Pe masă, într-o frumoasă cutie din mahon, era 
cronometrul, la care căpitanul ţinea ca la sfintele moaşte. l- 
a salutat cu un „bună ziua” scurt şi nu s-a mirat de 
paloarea mortală a pasagerelor. Isabel a întrebat de Diego, 
iar căpitanul a făcut un gest vag către covertă. 

— Dacă tânărul De la Vega nu s-a schimbat în anii ăştia, 
pesemne că e căţărat pe catargul cel mare sau călare pe 
mascaronul de provă. Nu cred c-o să se plictisească; în 
schimb, pentru domniile voastre călătoria o să fie tare 
lungă. 

Dar n-a fost aşa, căci fiecare şi-a găsit repede o ocupaţie. 
Juliana s-a apucat să citească pe rând cărţile căpitanului. 

| s-au părut cam plicticoase, dar după ce a adăugat în ele 
eroi şi eroine, războaiele, revoluțiile şi tratatele filozofice au 
dobândit romantism. Inventa amoruri arzătoare şi 
complicate, hotăra singură finalul. Prefera finalurile tragice, 
la astea se plânge mai mult. Isabel s-a apucat să-l ajute pe 
căpitan la desenarea hărților, demonstrându-şi talentul la 
desen. Apoi i-a cerut voie să facă portretele marinarilor; 
căpitanul a fost de acord, iar ea şi-a câştigat respectul 
echipajului. A învăţat şi tainele navigaţiei, de la folosirea 
sextantului până la modul de a ghici curenţii submarini 
după schimbarea culorii apei sau comportamentul peştilor. 
A desenat şi multiplele activităţi ce aveau loc pe vas; 
repararea crăpăturilor din lemn cu fibră de stejar şi catran, 
pomparea apei din cală, cârpirea velelor, îmbinarea 
capetelor rupte, unsul catargelor cu grăsime râncedă de la 
bucătărie, vopsitul, raşchetatul şi spălatul punţii. Marinarii 
munceau întruna, doar duminica rutina se mai relaxa şi- 
atunci pescuiau, sculptau figurine din bucăţi de lemn, îşi 
tăiau părul, îşi cârpeau hainele, se tatuau sau se căutau 
reciproc de păduchi. Duhneau a fiară, căci se schimbau rar 
de haine şi socoteau că spălatul e ceva periculos. Nu-l 
înțelegeau pe căpitan, care făcea baie o dată pe 
săptămână, cu atât mai puţin pe cei patru pasageri care se 


256 


spălau zilnic. Pe Madre de Dios nu domnea disciplina severă 
de pe vasele de război; Santiago de León se făcea ascultat 
fără a recurge la pedepse drastice. Permitea jocul de cărţi 
şi zarurile, interzise pe alte nave, cu condiţia să nu se joace 
pe bani, le dubla raţia de rom duminica, nu întârzia 
niciodată cu plata, iar când ajungeau într-un port organiza 
ture pentru ca toţi să poată cobori pe uscat să se distreze. 
Deşi la loc vizibil atârna un bici cu nouă cozi, într-un toc 
roşu, nu-l folosise niciodată. Cel mult îi pedepsea pe 
infractori tăindu-le raţia de rom timp de câteva zile. 

Nuria şi-a impus prezenţa în bucătărie, căci după părerea 
ei mâncărurile lui Galileo Tempesta lăsau mult de dorit. 

Inovaţiile ei culinare, pregătite cu ingredientele limitate 
care se găseau la bord, au fost celebrate unanim, de la 
căpitan până la ultimul mus. Guvernanta s-a obişnuit 
repede cu duhoarea greţoasă a proviziilor, mai ales brânza 
şi carnea sărată, cu apa tulbure pentru gătit şi mai ales cu 
peştii pe care Tempesta îi punea peste sacii cu pesmet, ca 
să nu facă gărgăriţe. Schimba peştii după ce aceştia se 
umpleau de viermi, astfel pesmeţii rămâneau aproape 
intacţi. A învăţat şi să mulgă caprele. Mai erau la bord 
coteţe cu găini, rațe şi gâşte, chiar şi o scroafă cu purcei, 
plus mascotele marinarilor - maimuțe şi papagali - şi 
inevitabilele pisici, fără de care şoarecii ar fi fost stăpâni 
absoluţi pe vapor. Nuria a multiplicat metodele de folosire a 
laptelui şi a ouălor, astfel că acum aveau desert în fiecare 
zi. Galileo Tempesta n-a văzut cu ochi buni invadarea 
teritoriului său, însă femeia a rezolvat problema extrem de 
simplu; când a ridicat glasul la ea, i-a tras una cu linguroiul 
de lemn drept în frunte, după care a continuat să amestece 
în stufat fără să se sinchisească. Şase ore mai târziu, 
genovezul o cerea în căsătorie; i-a spus că leacul Amaliei 
începea să dea rezultate şi că economisise nouă sute de 
dolari americani, suficient ca să deschidă un restaurant în 
Cuba şi să trăiască regeşte. Aştepta de unsprezece ani 
femeia potrivită, i-a spus şi n-avea importanţă că ea era 


257 


ceva mai în vârstă de cât el. Nuria n-a catadicsit să-i 
răspundă. 

Marinarii care fuseseră pe vas la prima călătorie a lui 
Diego nu l-au recunoscut decât după ce le-a câştigat un 
pumn de boabe la jocul de cărţi. Pe mare, timpul are legile 
lui, anii trec fără să lase urme pe cer sau pe apă, aşa că 
tare s-au mirat că băieţandrul de ieri care-i speria cu 
poveştile sale cu morţi-vii devenise bărbat. Când au trecut 
cinci ani? 

Îi bucura faptul că, deşi crescuse şi se schimbase, se 
simţea la fel de bine în compania lor. O bună parte din zi, 
Diego lucra cot la cot cu ei, mai ales la vele, asta îl fascina. 
Doar pe seară se ducea la el în cabină să se spele şi să se 
îmbrace ca un domn înainte de a apărea în faţa Julianei. 
Marinarii s-au prins imediat că era îndrăgostit de ea; mai 
râdeau de el pe tema asta, deşi îl priveau cu un amestec de 
nostalgie pentru ceva de care ei n-aveau să aibă niciodată 
parte şi de curiozitate pentru deznodământ. Juliana li se 
părea la fel de ireală ca sirenele mitologice. Pielea ei 
imaculată, ochii translucizi, graţia eterică nu făceau parte 
din lumea asta. 

Împinsă de curenţii oceanici şi de vânt, Maare de Dios a 
coborât spre sud, ocolind coasta Africii, a trecut prin faţa 
Insulelor Canare şi s-a oprit în Insulele Capului Verde pentru 
a face provizii de apă şi alimente proaspete, înainte de a 
începe traversarea Atlanticului, care putea dura mai bine 
de trei săptămâni, după cum erau vânturile. Au aflat acolo 
că Napoleon Bonaparte scăpase din exilul de pe insula Elba 
şi intrase triumfător în Franţa, unde trupele trimise pentru 
a-i împiedica drumul spre Paris trecuseră de partea sa. Işi 
reluase puterea fără a trage un singur glonţ, în timp ce 
curtea regelui Ludovic al XVIII-lea se refugia la Gant şi se 
pregătea să recucerească Europa. Autorităţile din Capul 
Verde au oferit un bal în onoarea fiicelor căpitanului, cum 
fuseseră prezentate fetele De Romeu. Santiago de León 
socotise că astfel erau în afara oricărei bănuieli, în ipoteza 
că ordinul de arestare ajunsese până aici. Mulţi funcţionari 


258 


din administraţie erau căsătoriţi cu frumoase femei 
africane, înalte şi mândre, care au venit la bal îmbrăcate 
într-un lux spectaculos. În comparaţie cu ele, Isabel semăna 
cu un căţel flocos, chiar şi Juliana părea neînsemnată. 
Impresie care s-a schimbat rapid în momentul în care, la 
îndemnul lui Diego, Juliana a acceptat să cânte la harpă. 
Exista o orchestră întreagă, dar de cum a atins corzile s-a 
făcut linişte în marele salon. Câteva balade vechi au cucerit 
toată asistenţa. Apoi Diego a stat la coadă ca să danseze cu 
ea. 

Puțin mai târziu, Madre de Dios a întins velele şi a părăsit 
insula; atunci marinarii au adus în sala ofiţerilor un colet 
voluminos învelit în pânză de cort, cadou din partea 
căpitanului pentru Juliana. „Ca să îmblânzeşti furtunile şi 
valurile”, a rostit acesta, desfăcând pachetul cu un gest 
elegant. 

Era o harpă italienească în formă de lebădă. De-atunci, în 
fiecare seară scoteau instrumentul pe punte şi marinarii 
plângeau ascultându-i melodiile. Avea ureche bună şi putea 
să cânte orice melodie pe care i-o fredonau. Au apărut şi 
chitare, un flaut şi tobe improvizate pentru 
acompaniament. 

Căpitanul avea în cabină o vioară cu care se consola în 
nopţile când laudanumul nu reuşea să-i amorţească 
durerea de la piciorul beteag; s-a alăturat grupului şi 
corabia s-a umplut de muzică. 

Erau în toiul unui concert când briza le-a adus o duhoare 
sinistră. După câteva clipe au zărit în depărtare silueta unui 
velier. Căpitanul s-a uitat cu luneta ca să-şi confirme ceea 
ce bănuise; era o corabie cu sclavi. Negustorii de sclavi 
aveau două metode; încărcătura înghesuită şi cea lejeră. 
Prima consta în transportul oamenilor unu peste alţii, ca 
lemnele de foc, într-o promiscuitate fioroasă, legaţi cu 
lanţuri, zăcând în mizerie şi vomă, sănătoşi cu bolnavi, 
muribunzi şi cadavre. Jumătate murea pe drum, 
supraviețuitorii erau „puşi la îngrăşat” în portul de sosire şi 
vânzarea lor scotea paguba; ajungeau la destinaţie doar cei 


259 


mai rezistenți şi erau vânduți la un preţ bun. Cei care 
preferau încărcătura lejeră transportau mai puţini sclavi şi 
în condiţii ceva mai suportabile, ca să nu piardă prea mulţi 
pe drum. 

— Acolo e o încărcătură înghesuită, miroase de la câteva 
leghe, a spus căpitanul. 

— Trebuie să-i ajutăm pe nefericiţii ăştia, căpitane! a 
sărit Diego, îngrozit. 

— Mă tem că aici „Dreptatea” n-are ce face, prietene. 

— Dar suntem înarmaţi, avem patruzeci de oameni la 
bord, putem să abordăm corabia şi să-i eliberăm. 

— Traficul de sclavi e ilegal, încărcătura e de 
contrabandă. Dacă ne apropiem, o să arunce sclavii în 
mare, unde-o să se ducă imediat la fund. Şi chiar dacă-i 
eliberăm; unde să se ducă? Au fost prinşi în propria lor ţară 
de traficanţi africani. Negrii vând negri; nu ştiai? 


În săptămânile petrecute pe mare, Diego s-a apucat să 
recupereze terenul pierdut în cucerirea Julianei în perioada 
în care fuseseră cu ţiganii, când stătuseră despărțiți, fără 
un moment de intimitate. Tot aşa era şi pe vapor, dar aici 
mai era câte un apus de soare şi alte lucruri noi la care te 
uitai privind peste bord, aşa cum făceau îndrăgostiţii din 
timpuri imemoriale. Atunci Diego îndrăznea s-o cuprindă pe 
Juliana pe după umeri sau pe după mijloc, cu multă 
delicateţe, ca să n-o sperie. li citea cu glas tare poezii de 
dragoste scrise de alţi autori, căci ale lui erau atât de 
mediocre că-i era şi ruşine. Inainte de îmbarcare, avusese 
grijă să cumpere din La Coruna două cărţi, care s-au 
dovedit foarte utile. Metaforele dulci o înmuiau pe Juliana, 
pregătind-o pentru clipa când el îi lua mâna într-ale sale. 
Dar nimic mai mult, din păcate. De sărutări, nici vorbă şi nu 
atât pentru că eroului nostru i-ar fi lipsit iniţiativa, ci din 
cauză că Isabel, Nuria, căpitanul şi patruzeci de marinari 
nu-i scăpau din ochi. lar ea nu era adepta întâlnirilor în 
spatele uşilor închise, pe de-o parte pentru că nu prea erau 
uşi pe corabie, iar pe de alta pentru că nu era sigură de 


260 


sentimentele ei, cu toate că era alături de Diego de luni de 
zile şi nu era alt pretendent la orizont. 

Îi spusese toate astea lui Isabel, în discuţiile şoptite pe 
care le aveau noaptea. Soră-sa nu spusese nimic; orice-ar fi 
spus ar fi putut înclina balanţa în favoarea lui Diego, iar 
asta nu-i convenea. În felul ei, Isabel îl iubea pe Diego de 
când avea unsprezece ani, dar asta n-avea importanţă, el 
nu bănuise niciodată. Continua s-o considere o mucoasă 
numai coate şi păr, deşi arăta mai bine acum, avea 
cincisprezece am şi se schimbase în bine. 

Au zărit în câteva rânduri alte nave, pe care căpitanul 
avea prudenţa să le evite, căci marea era plină de duşmani, 
de la corsari până la bergantinele iuți americane, care i-ar fi 
înhăţat încărcătura de arme. Americanii aveau nevoie de 
orice armă pentru războiul lor împotriva Angliei. Santiago 
de León nu prea era atent la drapelul de pe catarg, căci 
obişnuiau să-l schimbe ca să păcălească navvii, dar le 
cunoştea după alte semne; se lăuda că putea recunoaşte 
orice navă care naviga pe această rută. 

Madre de Dios a fost zguduită de mai multe furtuni, dar 
niciodată n-a fost luată prin surprindere; căpitanul le simţea 
înainte de a le anunţa barometrul. Atunci ordona să se 
strângă velele, să se asigure cu frânghii cele necesare şi să 
fie închise animalele. După câteva minute, totul era 
pregătit, iar când începea să bată vântul şi să se 
încreţească marea, totul era bine asigurat. Femeile 
trebuiau să stea în cabinele lor ca să nu se ude şi să nu 
păţească ceva, pentru că valurile treceau peste bord şi 
măturau totul; era uşor să fii luat pe sus şi să ajungi în 
fundul Atlanticului. După furtună, corabia rămânea curată, 
proaspătă şi mirosind a lemn, cerul şi marea se înseninau, 
orizontul era ca de argint strecurat. La suprafaţă urcau 
peşti de toate formele, dintre care unii ajungeau în tigăile 
lui Galileo şi ale Nuriei. Căpitanul făcea măsurătorile pentru 
a corecta direcţia, echipajul dregea stricăciunile şi rutina 
era reluată. Apa de ploaie strânsă în prelate era vărsată în 


261 


butoaie, ceea ce le permitea luxul de a se spăla cu săpun, 
care nu făcea spumă în apa sărată. 

Au ajuns în fine în apele caraibiene. Au văzut broaşte 
țestoase uriaşe, peşti-spadă, meduze transparente cu 
tentacule lungi şi caracatiţe gigantice. Clima părea blândă, 
dar căpitanul era nervos; simţea în picior schimbarea de 
presiune. Scurtele furtuni de până atunci nu-i pregătiseră 
pe prietenii noştri pentru una adevărată. Tocmai se 
pregăteau s-o ia spre Puerto Rico, iar de acolo spre 
Jamaica. Atunci căpitanul i-a anunţat că venea ceva grav. 
Cerul era limpede, marea nemişcată, dar în mai puţin de 
jumătate de oră nori negri au întunecat orizontul, aerul a 
devenit lipicios şi s-a dezlănţuit o ploaie torențială. 

Imediat a început să fulgere, iar valurile s-au ridicat, 
înspumate. Lemnul şi catargele scârţâiau, gata să fie 
smulse din locaşurile lor. Abia au avut timp să strângă 
pânzele. Căpitanul şi timonierii se luptau din răsputeri să 
controleze nava. Printre aceştia era şi un negru zdravăn din 
Santo Domingo, tăbăcit de douăzeci de ani de mare, care 
se încleştase de timonă fără să se oprească din mestecatul 
tutunului, indiferent la apa care-l orbea. Corabia se legăna 
pe culmea valurilor uriaşe, după care se prăbuşea într-un 
abis lichid. S-a deschis una din cuştile animalelor, o capră a 
zburat prin aer ca o cometă şi s-a făcut nevăzută. Marinarii 
încercau să se ţină cum puteau, dacă alunecau, erau ca şi 
morţi. Cele trei femei tremurau în cabinele lor, bolnave de 
frică şi rău de mare. Până şi Diego, care se lăuda cu 
stomacul lui de fier, a vomitat; nu era singurul. Şi-a zis că 
doar aroganţa omenească are curajul de a înfrunta natura; 
Madre de Dios era o nucă ce se putea despica oricând. 

Căpitanul a ordonat să fie asigurată încărcătura; dacă o 
pierdeau, asta însemna ruina lor economică. Au îndurat 
furtuna două zile întregi, iar când a dat semne că s-ar 
potoli, un trăsnet a lovit catargul principal. Impactul a fost 
resimţit ca o lovitură de bici. Catargul înalt şi greu, lovit 
chiar la mijloc, a oscilat preţ de câteva minute, eterne 
pentru echipajul îngrozit, apoi a crăpat, a căzut cu velatură 


262 


cu tot, târând după el doi marinari ce nu reuşiseră să fugă. 
Corabia s-a înclinat într-o parte, gata să se scufunde. 
Căpitanul a dat repede un ordin. Câţiva marinari s-au 
repezit imediat cu topoarele să desprindă cablurile care 
legau catargul rupt de corpul navei, sarcină dificilă, căci 
puntea era înclinată şi lunecoasă, vântul era puternic, 
ploaia îi orbea şi valurile măturau puntea. Au reuşit într-un 
târziu să desprindă catargul, care a rămas plutind în urmă, 
în timp ce corabia se îndrepta, legănându-se. Nu aveau 
cum salva marinarii, oceanul îi înghiţise de mult. 

Vântul şi valurile s-au mai potolit, dar a plouat şi a 
fulgerat toată noaptea. Dimineaţa, pe lumină, au făcut 
inventarul pagubelor. În afară de marinarii înecaţi, erau şi 
unii care se loviseră sau se tăiaseră; Galileo Tempesta îşi 
rupsese un braţ alunecând, dar osul nu ieşise afară, aşa că 
De León n-a socotit necesar să i-l amputeze. l-a dat o raţie 
dublă de rom şi, ajutat de Nuria, i-a pus oasele la loc şi a 
legat braţul în atele. Echipajul s-a apucat să pompeze apa 
din cală şi să reaşeze încărcătura. Căpitanul a cercetat 
ambarcaţiunea atent pentru a evalua situaţia; era atât de 
avariată, că reparația nu putea fi făcută pe mare. Furtuna îi 
deviase, îndepărtându-i de Puerto Rico spre nord, prin 
urmare, căpitanul a hotărât că era posibil să ajungă în Cuba 
cu cele două catarge şi velele rămase. 

S-au târât încet, lipsiţi de catargul principal şi luând apă. 

Bravii marinari mai trecuseră prin situaţii asemănătoare 
fără să-şi piardă curajul, dar cineva a împrăştiat zvonul că 
nenorocirea îi lovise din cauza femeilor şi oamenii au 
început să cârtească. De León le-a ţinut un discurs şi a 
împiedicat să se ajungă la revoltă, dar nemulţumirea 
persista. Nimeni nu mai voia concerte de harpă, refuzau să 
mănânce felurile gătite de Nuria şi se uitau în altă parte 
dacă pasagerii ieşeau pe punte să ia aer. Noaptea abia se 
mişcau prin apele periculoase; curând au văzut rechini, 
delfini albaştri şi broaşte țestoase mari, apoi pescăruşi, 
pelicani şi peşti zburători, care cădeau pe punte precum 
pietrele, gata să fie puşi în tigaie de Tempesta. Briza 


263 


călduţă şi o aromă de fructe coapte i-au anunţat că 
pământul era aproape. 


În zori, Diego a ieşit să ia aer. Cerul începea să se 
lumineze în nuanţe portocalii, o ceaţă fină ca un voal 
îndulcea conturul obiectelor. Felinarele aprinse aruncau o 
lumină estompată. 

Navigau printre două insulițe pline de mangrove. Corabia 
se legăna uşor şi se auzea doar scârţâitul lemnului. Diego s- 
a întins, a inspirat adânc ca să se trezească, l-a salutat pe 
timonierul care se ducea să-şi ocupe postul, apoi a început 
să alerge, aşa cum făcea zilnic, pentru a-şi pune muşchii în 
funcţiune. 

Patul era prea scurt pentru el şi dormea încovrigat, aşa 
că o alergare pe punte era tocmai bună. Ajuns la 
mascaronul de provă, s-a oprit să-l bată amical pe cap, 
scurt ritual zilnic de care se ţinea cu o consecvență 
superstiţioasă. Atunci a zărit o mogâldeaţă ascunsă în 
ceaţă. Putea fi un velier, nu era sigur. Dar era destul de 
aproape, aşa că s-a dus să-l anunţe pe căpitan. După 
câteva clipe, Santiago de León ieşea cu luneta în mână. O 
privire a fost de ajuns ca să dea alarma şi să bată clopotul, 
era însă prea târziu, piraţii se căţărau deja pe ambele laturi 
ale corăbiei. 

Diego a văzut cârligele de abordaj, dar nu era timp de 
ripostă; a fugit la cabinele de la pupa, strigându-le femeilor 
să rămână închise în cabinele lor, a înşfăcat sabia de la 
Pelayo şi s-a pregătit să le apere. Primii atacatori, cu 
pumnalele în dinţi, ajungeau pe punte. Marinarii ieşeau ca 
şoarecii de peste tot, înarmaţi cu ce apucaseră, în timp ce 
căpitanul lătra ordine inutile, căci se crease o învălmăşeală 
grozavă şi nu-l auzea nimeni. Diego şi căpitanul se luptau 
unul lângă altul împotriva a şase atacatori cu mutre 
patibulare, plini de cicatrici oribile, pletoşi, cu pumnale 
până şi în cizme, două-trei pistoale la brâu şi săbii scurte. 
Urlau precum tigrii, dar luptau mai ales cu zgomot şi curaj 
decât cu tehnică. Nici unul nu-i putea ţine singur piept lui 


264 


Diego, dar au venit mai mulţi şi l-au înconjurat. Diego a rupt 
cercul, a rănit vreo doi, apoi a sărit şi s-a prins de vela 
catargului de mizenă, s-a căţărat pe scara de frânghie, a 
apucat un odgon şi a traversat coverta în zbor, nepierzând 
din ochi cabinele femeilor. Uşile erau subţiri, le puteai 
deschide cu o lovitură de picior. Măcar să stea acolo şi să 
nu scoată nasul afară. Legănându-se pe odgon şi-a făcut 
vânt şi a sărit exact în faţa unui bărbat care-l aştepta 
liniştit, cu sabia pregătită. Spre deosebire de ceilalţi, care 
erau o gloată de zdrenţăroşi, acesta era îmbrăcat ca un 
prinţ, în negru de sus până jos, cu o eşarfă de mătase 
galbenă la brâu, guler şi manşete de dantelă, cizme 
elegante, înalte şi cu pinteni de aur, un lanţ din acelaşi 
metal la gât şi inele pe degete. Avea o ţinută perfectă, păr 
lung şi strălucitor, chipul bărbierit, ochi negri expresivi şi un 
surâs batjocoritor pe buzele fine sub care se vedeau dinţii 
albi. Toate astea Diego le-a văzut dintr-o privire şi n-a stat 
să-l întrebe de nume, căci bănuia că era şeful piraţilor. 
Dichisitul personaj l-a salutat în franceză şi a dat prima 
lovitură, pe care Diego a eschivat-o la mustață. Şi-au 
încrucişat săbiile şi după trei minute amândoi ştiau că erau 
din acelaşi aluat, făcuţi unul pentru altul. Erau spadasini 
excelenți. In ciuda situaţiei, simțeau plăcerea secretă de a 
se lupta cu un rival de nivelul lor; fără a se pune de acord, 
au hotărât că adversarul merita o luptă cinstită, chiar dacă 
pe viaţă şi pe moarte. Duelul lor era ca o demonstraţie 
artistică; l-ar fi umplut de mândrie pe maestrul Manuel 
Escalante. 

Pe punte, fiecare lupta pentru viaţa lui. Santiago de León 
a cântărit rapid situaţia; piraţii erau de două sau de trei ori 
mai numeroşi, bine înarmaţi, buni la luptă şi îi luaseră şi 
prin surprindere. Oamenii lui erau marinari paşnici, mulţi 
dintre ei nu mai erau tineri şi visau să se retragă şi să-şi 
întemeieze o familie; nu era corect să-i lase să-şi dea viaţa 
pentru a apăra o încărcătură care nu era a lor. Cu un efort, 
s-a desprins din bătălie şi s-a repezit la clopotul pe care l-a 
tras în semn de predare. Echipajul l-a ascultat şi a depus 


265 


armele, în timp ce atacatorii urlau victorioşi. Numai Diego şi 
elegantul său adversar n-au luat în seamă clopotul şi-au 
continuat să se bată mai departe, până când primul a reuşit 
să-l dezarmeze pe al doilea cu un rever. Victoria lui Diego a 
fost scurtă, căci imediat s-a pomenit într-un cerc de săbii 
puse în gât. 

— Lăsaţi-l în pace, dar nu-l scăpaţi din ochi. Îl vreau viu, a 
poruncit adversarul său, după care l-a salutat pe Santiago 
de León într-o castiliană perfectă: Jean Laffite, la ordinele 
dumneavoastră, căpitane. 

— Exact de ce mă temeam, domnule. Nu putea fi altul 
decât piratul Laffite, a răspuns De Leon, ştergându-şi 
sudoarea de pe frunte. 

— Nu pirat, căpitane. Am certificat de corsar de la 
Cartagena, din Columbia. 

— In condiţiile date, e acelaşi lucru. La ce ne putem 
aştepta? 

— La un tratament corect. Noi nu ucidem decât dacă e 
inevitabil, pentru că tuturor ne convine mai mult o 
înţelegere comercială. Propun să cădem la o înţelegere în 
mod elegant. Numele dumneavoastră, vă rog. 

— Santiago de León, din marina comercială. 

— Mă interesează doar încărcătura, căpitane De León, iar 
din câte ştiu eu este vorba de arme şi muniţie. 

— Şi cu echipajul meu, cum rămâne? 

— Vă las bărcile; dacă aveţi vânt bun, în două zile sunteţi 
în Bahamas sau în Cuba, e chestie de noroc. Mai e ceva la 
bord, în afară de arme, care m-ar putea interesa? 

— Cărţi şi hărţi... 

Tocmai atunci şi-a găsit să iasă din cabină Isabel, în 
cămaşă de noapte, desculţă şi cu pistolul tatălui ei în mână. 

Stătuse închisă, ascultându-l pe Diego, cât rezistase, iar 
acum venea să vadă cum se terminase bătălia. 

— Pardieu! O frumoasă doamnă! exclamă Laffite văzând- 
O. 

Isabel a tresărit uimită şi a lăsat arma jos; era prima dată 
când se folosea un asemenea calificativ în legătură cu 


266 


persoana ei. Laffite s-a oprit la un pas de ea, a făcut o 
reverență, a întins mâna şi fata i-a dat pistolul fără să 
crâcnească. 

— Ei, asta complică un pic lucrurile... Câţi pasageri sunt 
la bord? 

— Două domnişoare şi guvernanta lor, care călătoresc 
împreună cu don Diego de la Vega. 

— Foarte interesant. 

Cei doi căpitani s-au închis să negocieze predarea, în 
timp ce, pe punte, doi pirați îl ţineau pe Diego în cătarea 
armei, iar ceilalţi puneau stăpânire pe vas. Le-au poruncit 
celor învinşi să se întindă cu faţa în jos şi mâinile la ceafă, 
au căutat prada de război, i-au alinat pe răniţi cu rom şi au 
aruncat morţii în mare. Nu luau prizonieri, era prea 
complicat. Pe răniții lor i-au dus cu multă grijă la navă, 
transportându-i cu bărcile de abordaj. Diego se frământa, 
întrebându-se cum putea să le salveze pe fete; duşmanii 
erau o hoardă barbară, doar ideea că ar fi pus mâna pe ele 
îl înnebunea. Trebuia să se gândească la rece, era o situaţie 
în care era nevoie de iscusinţă şi noroc, nu de cunoştinţe de 
scrimă. 

Santiago de León, cei doi ofiţeri şi echipajul 
supravieţuitor şi-au cumpărat libertatea cu un sfert din 
salariul pe un an, conform uzanţei. Marinarilor li s-a propus 
să intre în banda lui Laffite, unii au făcut-o. Corsarul ştia că 
datoria avea să fie plătită, era o chestie de onoare; cine n-o 
făcea ajungea să fie disprețuit chiar şi de prietenii săi cei 
mai buni. Tranzacţia era simplă şi limpede; Santiago de 
León trebuia să-i predea pe cei patru pasageri lui Jean 
Laffite, care voia să ceară răscumpărarea lor. l-a spus că 
fetele erau orfane şi fără avere, dar asta nu părea să fie un 
impediment pentru corsar; era cerere mare de femei albe 
în stabilimentele vesele din New Orleans. Santiago de León 
l-a implorat să le respecte onoarea, suferiseră mult şi nu 
meritau o astfel de soartă, dar asta nu era treaba lui Laffite; 
în plus, a mai zis el, să fii curtezană e o ocupaţie agreabilă 
pentru majoritatea femeilor. Căpitanul a părăsit cabina 


267 


distrus. Nu-l deranja pierderea armelor, dimpotrivă, unul 
din motivele pentru care se predase atât de repede era că 
voia să scape de încărcătura cu pricina, însă îl îngrozea 
gândul că fetele De Romeu, de care prinsese drag, aveau 
să sfârşească într-un bordel. Şi-a informat pasagerii de 
soarta care-i aştepta, adăugând că singurul care putea 
spera să scape nevătămat era Diego, căci tatăl lui precis că 
ar fi făcut cele necesare pentru a-l salva. 

— Tata va plăti răscumpărarea şi pentru Juliana, Isabel şi 
Nuria, pe care nimeni nu trebuie să le atingă nici cu un 
deget. O să-i trimit imediat o scrisoare în California - i-a 
spus lui Laffite, dar n-a terminat de rostit aceste cuvinte că 
a simţit o apăsare în piept, ca o prevestire rea. 

— Poşta întârzie, aşa că veţi fi oaspeţii mei câteva 
săptămâni sau chiar luni, până soseşte răscumpărarea. 
Între timp, fetele vor fi respectate. Pentru binele tuturor, 
sper ca tatăl dumitale să nu se lase rugat, a răspuns 
corsarul, care nu-şi putea dezlipi ochii de la Juliana. 

Femeile, care abia avuseseră timp să se îmbrace, au fost 
gata să leşine dând cu ochii de banda nemiloasă, de sânge 
şi răniţi. 

Totuşi, Juliana nu tremura doar de groază, cum ar fi fost 
normal, ci şi de efectul pe care-l aveau asupra ei privirile lui 
Jean Laffite. 

Piraţii au făcut o punte de scânduri între cele două vase 
şi-au format un lanţ uman care a transportat încărcătura 
uşoară, inclusiv animalele, butoaiele cu bere şi jamboanele. 

Căpitanul De León asista impasibil, dar i se rupea inima, 
căci îşi iubea corabia ca pe o amantă. Pe catargul inamic 
flutura, alături de drapelul columbian, unul roşu, aşa 
numitul jo/ie rouge, care voia să spună că cei învinşi erau 
lăsaţi liberi în schimbul unui preţ. Lucru menit să-l mai 
liniştească; echipajul va fi salvat. Un steag negru, uneori cu 
hârca şi oasele încrucişate pe el, ar fi însemnat o luptă pe 
viaţă şi pe moarte şi hotărârea de a-i masacra până la 
ultimul. Treaba odată terminată, corsarul s-a ţinut de 
cuvânt şi i-a dat voie căpitanului să pună în bărci apă dulce 


268 


şi provizii, să-şi ia instrumentele de navigaţie, fără de care 
nu s-ar fi orientat şi să se îmbarce împreună cu oamenii lui. 
De-abia atunci a apărut şi Galileo Tempesta, care stătuse 
ascuns cât durase lupta, că doar avea mâna ruptă şi s-a 
urcat în barcă printre primii. Căpitanul şi-a luat rămas-bun 
de la pasagerii săi cu o strângere de mână şi cu 
promisiunea că se vor revedea. Le-a urat noroc şi a coborât 
în barcă fără să se uite înapoi. Nu voia să-şi vadă vasul, 
care-i fusese singura casă mai bine de trei decenii, în mâna 
piraţilor. 


Pe corabia piraţilor, supraîncărcată, nu puteai să te mişti. 

Laffite nu stătea niciodată în larg mai mult de două zile, 
iar acum se înghesuiau o sută cincizeci de suflete într-un 
spaţiu care adăpostea de obicei doar treizeci. Cartierul lui 
general era în Grande Isle, aproape de New Orleans, o 
insuliţă din zona mlăştinoasă Barataria. De acolo aştepta ca 
iscoadele să-l anunţe de apropierea unei prăzi. Pornea la 
atac profitând de ceaţă sau de noapte, când corăbiile îşi 
încetineau mersul sau se opreau şi ataca rapid şi discret. 
Surpriza era cel mai mare avantaj. Trăgea cu tunul mai 
mult ca să intimideze decât ca să scufunde nava; de regulă, 
aceasta ajungea să facă parte din flota sa, compusă din 
treisprezece bergantine, goelete, veliere mici şi feluci. 

Jean şi fratele său Pierre erau corsarii cei mai temuţi din 
perioada aceea, asta pe mare, căci pe uscat treceau drept 
oameni de afaceri. Guvernatorul din New Orleans, sătul de 
contrabanda, negoţul de sclavi şi alte activităţi ilegale ale 
fraţilor Laffite, pusese un preţ de cinci sute de dolari pe 
capetele lor. 

Jean ripostase oferind unul de o mie cinci sute pe cel al 
guvernatorului. Ostilitățile au continuat. Jean a reuşit să 
scape, dar Pierre a stat închis câteva luni, Grande Isle a fost 
atacată şi li s-a rechiziţionat toată marfa. Situaţia s-a 
schimbat când fraţii Laffite au devenit aliaţii trupelor 
americane. Generalul Jackson a sosit la New Orleans în 
fruntea unui contingent de sărăntoci bolnavi de malarie, cu 


269 


misiunea de a apăra uriaşul teritoriu al Louisianei în faţa 
englezilor. Nu-şi putea permite luxul de a refuza ajutorul 
piraţilor; bandiții aceştia, un amestec de negri, metişi şi 
albi, s-au dovedit esenţiali în luptă. Jackson s-a înfruntat cu 
duşmanul pe 8 ianuarie 1815, adică la trei luni după ce 
prietenii noştri ajungeau aici împotriva voinţei lor. Războiul 
dintre Anglia şi fosta ei colonie se sfârşise de două 
săptămâni, dar asta n-o ştia nici o tabără, nici alta. Cu o 
mână de oameni de toate rasele, care nici măcar nu 
vorbeau aceeaşi limbă, Jackson bătuse o armată organizată 
şi bine înarmată de douăzeci de mii de englezi. In vreme ce 
bărbaţii se căsăpeau reciproc la Chalmette, la doar câteva 
leghe de New Orleans, femeile şi copiii se rugau în 
Mănăstirea Ursulinelor. După bătălie, pe când s-au apucat 
să numere morţii, s-a constatat că Anglia pierduse două mii 
de oameni, iar Jackson doar treisprezece. Cei mai viteji şi 
mai feroce erau creolii - oameni de culoare, dar liberi - şi 
piraţii. După câteva zile, se serba victoria cu arcuri de flori 
şi fete îmbrăcate în alb, reprezentând fiecare stat al Uniunii, 
care l-au încununat pe generalul Jackson cu frunze de laur. 
Erau de faţă şi fraţii Laffite cu piraţii lor; din proscrişi 
deveniseră eroi. 

In cele patruzeci de ore cât a făcut corabia lui Laffite 
până la Grande Isle, Diego de la Vega a fost ţinut legat pe 
covertă, iar cele trei femei au stat închise într-o cabină 
mică situată lângă cea a căpitanului. Pierre Laffite, care nu 
luase parte la atac, rămânând la cârma navei pirat, s-a 
dovedit a fi un om foarte deosebit de fratele său; era mai 
grosolan, robust, brutal, cu părul deschis la culoare şi 
jumătate de faţă paralizată în urma unui atac de apoplexie. 
li plăcea să mănânce şi să bea în exces şi nu rezista în faţa 
femeilor, dar de Juliana şi de Isabel nu s-a atins, pentru că 
jean îi spusese că afacerile erau mai importante decât 
plăcerea; fetele astea aveau să le aducă nişte bani frumoşi. 

Jean păstra mister în jurul originii sale, nimeni nu ştia de 
unde vine, doar că avea treizeci şi cinci de ani. Avea purtări 
rafinate şi delicate, vorbea mai multe limbi, între care 


270 


franceza, spaniola şi engleza, îi plăcea muzica şi lăsa mulţi 
bani la opera din New Orleans. Deşi avea succes la femei, 
nu se repezea la ele precum frate-său, preferând să le 
curteze răbdător; era galant, jovial, mare dansator şi îi 
plăcea să spună glume, majoritatea inventate pe loc. 
Simpatia lui pentru cauza americană a devenit legendară, 
căpitanii săi ştiau că „cine atacă un vas american, moare”. 
Cei trei mii de oameni care erau sub comanda sa îi spuneau 
boss. Manipula marfă de milioane care era transportată în 
bărci şi pirogi pe canalele întortocheate din delta fluviului 
Mississippi. Nimeni nu cunoştea zona aşa bine ca el şi 
oamenii lui, autorităţile n-aveau cum să-i controleze sau 
hăituiască. Prada pirateriei era vândută la doi paşi de New 
Orleans, într-un fost loc sacru al indienilor, numit Templul. 
Proprietari de plantaţii, creoli bogaţi sau mai puţin bogaţi, 
chiar şi rudele guvernatorului cumpărau acolo tot ce voiau, 
fără să plătească impozite, la preţuri rezonabile şi într-o 
ambianţă veselă de sărbătoare. Tot acolo se făcea licitaţia 
de sclavi, pe care-i cumpăra ieftin în Cuba şi-i vindea 
scump în statele americane, unde traficul de negri era 
interzis, nu şi sclavia. Laffite punea afişe peste tot: VENIȚI 
CU TOŢII LA BAZARUL ŞI LA LICITAŢIA DE SCLAVI A LUI JEAN 
LAFFITE DE LA TEMPLU! ÎMBRĂCĂMIN-TE, BIJUTERII, MOBILĂ 
ŞI ALTE ARTICOLE DE PE ŞAPTE MĂRI! 

Jean le-a invitat pe cele trei femei la o gustare, dar ele au 
refuzat să iasă din cabină. Le-a trimis atunci o tavă cu 
brânzeturi, răcituri şi o sticlă cu vin spaniol, luată de pe 
Madre de Dios, împreună cu salutările lui respectuoase. 
Juliana nu şi-l putea scoate din cap şi murea de curiozitate 
să-l cunoască, dar a socotit mai înţelept să nu apară. 

Diego a rămas deci patruzeci de ore sub cerul liber, legat 
ca un caltaboş, fără să primească mâncare. | s-a luat de la 
gât medalionul „Dreptăţii”, a fost uşurat de puţinii bani din 
buzunar, iar când se agita prea tare primea puţină apă şi 
lovituri de picior. Jean Laffite a venit de vreo două ori să-i 
spună că pe insulă o s-o ducă mai bine şi să-i scuze pe 


271 


oamenii lui; n-aveau educaţie şi nu ştiau să se poarte cu 
persoanele fine. 

Diego a înghiţit ironia, dar în sinea lui şi-a spus că, mai 
devreme sau mai târziu, avea să-i arate el lui. Deocamdată 
trebuia să rămână în viaţă, fără el, fetele De Romeu ar fi 
fost pierdute. Auzise el de orgiile cu băutură, sex şi sânge 
la care se dedau piraţii în sălaşul lor după ce reveneau 
victorioşi dintr-o expediţie, auzise de chinurile la care erau 
supuse femeile, de trupurile violate, mutilate şi îngropate în 
nisip. Încerca să nu se gândească la asta, ci doar la 
modalitatea de a scăpa, dar imaginile îl torturau. Şi nici 
presimţirea cea rea nu-l părăsea; precis că era legată de 
tatăl său, nu era nici o îndoială. De câteva săptămâni nu 
mai reuşise să comunice cu Bernardo, aşa că încerca s-o 
facă acum. S-a concentrat, dar telepatia nu funcţiona prin 
efort de voinţă, mesajele nu mai erau sub controlul lor. 
Tăcerea asta lungă, atât de rară între ei, era şi ea de rău 
augur. Se întreba ce-o fi în Alta California, ce-or fi făcând 
Bernardo şi părinţii lui. 

Grande Isle, în Barataria, unde fraţii Laffite îşi aveau 
imperiul, era întinsă, umedă, netedă şi avea, la fel ca toată 
regiunea, o aură de mister şi decadenţă. Natura capricioasă 
şi caldă, care trecea de la un calm bucolic la uraganele 
devastatoare, îndemna la mari pasiuni. Totul se strica 
repede, de la vegetaţie şi până la sufletul omenesc. In 
perioada cu vreme bună, ca atunci când au ajuns ei, o briză 
caldă aducea parfumul dulceag al florilor de portocal, dar 
cum înceta să bată vântul, cum se instaura o zăpuşeală de 
plumb. Piraţii au debarcat prizonierii şi i-au escortat la 
locuinţa lui Jean Laffite, aflată pe un promontoriu şi 
înconjurată de o pădure de palmieri şi stejari răsuciţi, cu 
frunzele arse de roua marină. Aşezarea piraţilor, apărată de 
vânt de o perdea deasă de arboret, abia se vedea prin 
frunziş. Florile de leandru puneau pete de culoare. Casa lui 
Laffite avea două etaje, era în stil spaniol, cu storuri la 
ferestre şi o mare terasă care dădea spre mare, făcută din 
cărămizi acoperite cu un amestec de ipsos şi scoici 


272 


mărunţite. Nici gând să semene cu o peşteră, aşa cum îşi 
închipuisem prietenii noştri; era curată, bine organizată, ba 
chiar luxoasă. Odăile erau mari şi răcoroase, vederea de pe 
balcon era spectaculoasă, duşumelele de lemn ca lămâia 
străluceau, pereţii erau proaspăt zugrăviți, pe mese erau 
vaze cu flori, tăvi cu fructe şi carafe cu vin. Două sclave 
negre au condus femeile la camerele lor. Diego a primit apă 
să se spele şi cafea, apoi a fost condus la terasa unde Jean 
Laffite se odihnea într-un hamac roşu, zdrăngănind la un 
instrument de coarde, cu ochii pierduţi în depărtare şi 
însoţit de doi papagali viu colorați. Diego a fost uimit de 
contrastul dintre reputaţia proastă a omului şi aspectul său 
rafinat. 

— Domnule De la Vega, puteţi alege între a fi prizonierul 
sau oaspetele meu. Ca prizonier, aveţi dreptul de a încerca 
să evadați, iar eu am dreptul să vă împiedic prin orice 
mijloc. 

Ca oaspete, veţi fi bine tratat până soseşte 
răscumpărarea, însă legile ospitalităţii vă obligă să-mi 
respectaţi casa şi să ascultați de mine. Ne-am înţeles? 

— Înainte de a vă răspunde, domnule, trebuie să ştiu ce 
aveţi de gând cu surorile De Romeu, care sunt în grija mea. 

— Erau, domnule, nu mai sunt. Acum sunt în grija mea. 
lar soarta lor depinde de răspunsul tatălui vostru. 

— Dacă accept să vă fiu oaspete, de unde ştiţi că n-o să 
încerc să fug? 

— Pentru că n-o să vreţi să plecaţi fără fetele De Romeu 
şi pentru c-o să-mi daţi cuvântul de onoare că n-o să 
încercaţi. 

— Îl aveţi, căpitane Laffite, a rostit Diego, resemnat. 

— Perfect. Peste o oră, vă rog să veniţi să cinăm 
împreună cu prietenele dumneavoastră. Cred că bucătarul 
meu n-o să vă dezamăgească. 

În timpul ăsta, femeile treceau prin nişte clipe cam 
ciudate. Mai întâi, nişte bărbaţi le aduseseră în cameră 
nişte căzi pe care le-au umplut cu apă, apoi trei sclave 
tinere au venit cu săpun şi perii, sub ordinele unei femei 


273 


înalte şi frumoase, cu trăsături cizelate, gât lung şi un 
turban mare pe cap, care o făcea să fie şi mai înaltă. S-a 
prezentat în franceză ca madame Odilia şi le-a dat de 
înţeles că ea conducea în casa Laffite. Le-a sugerat 
prizonierelor să lepede hainele şi să facă o baie. Nici una 
din ele nu se dezbrăcase în viaţa ei, obişnuiau să se spele 
pudic pe sub o cămaşă uşoară de bumbac. 

Nazurile Nuriei le-au făcut pe sclave să pufnească în râs, 
iar pe doamna cea înaltă să spună că nu se moare dintr-o 
baie. 


Lui Isabel i s-a părut logic şi s-a despuiat pe dată, imitată 
de Juliana, care-şi acoperea părţile ruşinoase cu mâinile. 
Ceea ce le-a făcut din nou să râdă pe africane, care 
comparau acum pielea lor ca lemnul de abanos cu albeaţa 
de faianţă a fetelor. 

Pe Nuria, care urla de tremurau pereţii, au dezbrăcat-o 
cu forţa. 

Au fost băgate în albii şi săpunite din cap până-n 
picioare. 

După primul şoc, experienţa s-a dovedit chiar plăcută. 
Sclavele le-au luat hainele şi le-au adus în schimb rochii 
somptuoase de brocart, nepotrivite pentru clima asta caldă. 
Erau în stare bună, deşi se vedea că mai fuseseră purtate; 
una era pătată de sânge la poale. Ce soartă avusese oare 
cea care o purtase? Tot prizonieră să fi fost? Mai bine să nu 
se gândească la asta şi nici la ce le aştepta pe ele. Isabel a 
dedus că graba cu care fuseseră despuiate se datora lui 
Laffite, care voia să fie sigur că n-ascund nimic în haine. 
Dar se pregătiseră pentru această eventualitate. 


Până la cină, Diego şi-a zis să profite de libertatea 
condiţionată pe care i-o oferea corsarul şi a ieşit să se 
plimbe. 

Satul piraţilor era format din oameni veniţi din toată 
lumea. 


274 


Unii locuiau împreună cu nevestele şi copiii în colibe 
acoperite cu ramuri de palmier, cei care n-aveau familie 
rătăceau de colo-colo. Existau locuri unde puteai mânca 
bunătăţi franţuzeşti sau creole, erau baruri şi bordeluri, dar 
şi prăvălii şi ateliere. Oamenii ăştia de diverse rase, limbi, 
religii şi obiceiuri aveau în comun simţul feroce al libertăţii, 
dar se supuneau legilor din Barataria pentru că li se păreau 
potrivite, iar sistemul era democratic. Totul se decidea prin 
vot, aveau până şi dreptul să-şi aleagă şi să-şi destituie 
căpitanii. Regulile erau clare; cine molesta o femeie străină 
era dus pe o insuliţă pustie doar cu un ulcior cu apă şi un 
pistol încărcat; furtul se pedepsea cu biciul; asasinatul, cu 
spânzurătoarea. 

Nu exista supunere oarbă în faţa unui şef, decât în larg, 
în timpul unei acţiuni războinice, dar trebuia să te supui 
legilor sau să plăteşti consecinţele. Dacă pe vremuri 
fuseseră criminali, aventurieri sau dezertori de pe vasele de 
război şi marginalizaţi, acum se mândreau că aparţin unei 
comunităţi. Se îmbarcau doar cei mai apti pentru mare, 
ceilalţi făceau fierărie, erau bucătari, creşteau animale, 
reparau ambarcaţiunile, construiau case şi pescuiau. Diego 
a văzut femei şi copii, a văzut bolnavi sau bărbaţi cu câte 
un picior amputat, a aflat că veteranii, orfanii şi văduvele 
primeau protecţie. Dacă un marinar îşi pierdea un picior 
sau o mână pe mare, era recompensat cu aur. Prada se 
împărțea cu dreptate între bărbaţi, se dădea ceva 
văduvelor, celelalte femei nu prea contau. Erau prostituate, 
sclave răpite în urma atacurilor; existau şi femei libere, 
puţine însă, care veniseră aici prin propria lor decizie. 

Pe plajă, Diego a dat de vreo douăzeci de beţivani care, 
la lumina focurilor aprinse, se luptau din plăcere şi alergau 
după femei. A recunoscut pe unu care asaltaseră Madre de 
Dios şi şi-a zis că era momentul să-şi recupereze 
medalionul pe care unul dintre aceştia i-l smulsese de la 
gât. 

— Domnilor, vă rog să mă ascultați! 


275 


Cei mai treji l-au auzit şi au venit în jurul lui, în timp ce 
femeile profitau pentru a-şi aduna ţoalele şi a pleca. Diego 
s-a văzut înconjurat de mutre de beţivi, de ochi injectaţi şi 
guri fără dinţi, care începeau să-l insulte, de gheare care se 
îndreptau spre cuţit. Nu le-a dat timp să se organizeze. 

— Am chef să mă distrez puţin. Vrea careva să se bată cu 
mine? 

l-a răspuns un cor entuziast şi cercul s-a strâns şi mai 
mult, acum simţea mirosul lor de sudoare, alcool, tutun şi 
usturoi. 

— Unul câte unul, vă rog. Am să-ncep cu viteazul care 
mi-a luat medalionul, apoi am să vă bat pe toţi, pe rând. Ce 
părere aveţi? 

Câţiva s-au trântit pe nisip, tăvălindu-se de râs. Ceilalţi s- 
au sfătuit, în fine unul şi-a deschis cămaşa jegoasă sub care 
era medalionul, gata să se bată cu acest muţunache cu 
mâini de muiere şi care mai mirosea încă a lapte. Diegoa 
vrut să se asigure că de medalionul lui era vorba, aşa că 
acela şi l-a scos şi l-a fluturat în faţa lui. 

— Ai grijă de el, amice, că ţi-l zbor când nici nu prinzi de 
veste, l-a provocat Diego. 

Piratul a desprins de la brâu un pumnal încovoiat şi s-a 
scuturat imediat de aburii băuturii, în timp ce oamenii le 
făceau loc. S-a repezit la Diego, care-l aştepta bine proţăpit 
în nisip. Nu degeaba învățase metoda secretă de luptă a 
„Dreptăţii”. L-a primit cu trei mişcări simultane; i-a deviat 
mâna în care ţinea pumnalul, s-a tras într-o parte şi s-a 
ghemuit, profitând de elanul piratului. Acesta s-a 
dezechilibrat, iar Diego l-a ridicat cu ajutorul umărului, 
aruncându-l în sus şi răsucindu-l. De cum l-a văzut căzut pe 
spate, i-a pus piciorul pe mână şi l-a dezarmat. Apoi s-a 
întors către spectatori şi a făcut o mică reverență. 

— Unde mi-e medalionul? a întrebat, privindu-i pe rând. 

S-a dus la cel mai corpolent şi i-a spus că ştia că-l ţinea 
ascuns. Omul a vrut să scoată pumnalul, dar l-a oprit cu un 
gest şi i-a cerut să-şi scoată tichia. Dezorientat, piratul s-a 
supus, atunci Diego a vârât mâna şi a scos medalionul. 


276 


Ceilalţi au rămas mască, nu ştiau dacă să râdă sau să-l 
atace, hotărând în cele din urmă că obrăznicătura asta 
merita o lecţie. 

— Ce, toţi contra unul? Nu vi se pare o laşitate? a zis 
Diego, care se învârtea cu pumnalul pregătit, gata să sară. 

— Domnul are dreptate, ar fi o laşitate nedemnă de voi, 
s-a auzit un glas. 

Era Jean Laffite, amabil şi surâzător, dar cu mâna pe 
pistol. L-a luat pe Diego de braţ şi-au plecat calmi, 
nederanjaţi de nimeni. 

— Medalionul ăsta trebuie că e tare valoros, dacă ţi-ai 
riscat viaţa pentru el. 

— Mi l-a dat bunicuţa pe patul de moarte. Cu el pot să-mi 
răscumpăr libertatea şi pe cea a prietenelor mele, căpitane. 

— Mă tem că nu valorează chiar atât. 

— Poate că răscumpărarea noastră nici n-o să ajungă; 
California e departe, se poate întâmpla o nenorocire pe 
drum. Dacă-mi permiteţi, am să mă duc la New Orleans să 
joc cărţi. Pun medalionul în gaj şi-am să câştig suficient ca 
să plătesc răscumpărarea. 

— Şi dacă pierzi? 

— Atunci aşteptăm răscumpărarea de la tata, dar să ştiţi 
că eu nu pierd niciodată. 

— Eşti un tânăr original, cred că avem multe lucruri în 
comun, a râs piratul. 

In aceeaşi seară Diego a primit înapoi sabia Justina şi 
cufărul cu haine, salvat de la naufragiu de lăcomia unui 
pirat, care n-a putut să-l deschidă şi a crezut că ascunde 
ceva de valoare. Cei trei ostatici au cinat în sufrageria lui 
Laffite, care venise extrem de elegant, în negru, proaspăt 
ras şi cu părul numai inele. Diego şi-a zis că, prin 
comparaţie, costumul lui de Zorro era cam jalnic; trebuia să 
copieze câteva idei ale corsarului, de pildă eşarfa de la brâu 
şi mânecile largi ale cămăşii. Cina a constat într-o defilare 
de feluri de influenţă africană, caribeană şi cajună, cum li 
se spunea imigranţilor veniţi din Canada; gumbo de raci, 
fasole roşie cu orez, scoici prăjite, curcan fript cu nuci şi 


277 


stafide, peşte cu mirodenii şi cele mai bune vinuri furate de 
pe galioanele franceze, din care amfitrionul abia a gustat. 
Un ventilator de pânză atârna de tavan şi era pus în 
acţiune, ca să facă aer şi să gonească muştele, de un 
negrişor care trăgea de o sfoară; pe balcon, trei muzicanți 
produceau un amestec irezistibil de ritmuri din Caraibe şi 
cântece de sclavie. Tăcută ca o umbră, madame Odilia 
conducea din pragul uşii şi doar din priviri sclavele care 
serveau. 

Pentru prima oară, Juliana îl vedea pe Jean Laffite de 
aproape. Când acesta s-a aplecat să-i sărute mâna, ea a 
ştiut că periplul interminabil care o adusese aici ajunsese la 
capăt. A descoperit de ce nu voise să se mărite cu nici unul 
din pretendenți, de ce-l respinsese pe Rafael Moncada, care 
aproape înnebunise şi nu răspunsese avansurilor lui Diego 
timp de cinci ani. Se pregătise toată viaţa pentru ceva care 
în romanele ei romantice se chema „săgeata lui Cupidon”. 
Căci cum altfel putea descrie amorul acela subit? Era o 
săgeată în piept, o durere ascuţită, o rană. (lertaţi-mă, 
iubiţi cititori, pentru limbajul ăsta ridicol, dar să ştiţi că în 
spatele clişeelor sunt mari adevăruri.) Privirea întunecată a 
lui Laffite s-a adâncit în apa verde a ochilor ei, mâna lui cu 
degete lungi i-a atins mâna. Juliana s-a clătinat, gata să 
cadă; nici o noutate, aşa făcea când era pradă emoţiilor. 
Isabel şi Nuria au crezut că era o reacţie de teamă în faţa 
corsarului, era plauzibil, dar Diego şi-a dat seama că ceva 
iremediabil îi răsturna soarta. 

În comparaţie cu Jean Laffite, Moncada şi toţi ceilalţi erau 
neînsemnaţi. Madame Odilia a constatat şi ea efectul pe 
care îl avea corsarul asupra fetei, ca şi Diego şi a intuit că 
era ceva grav. 

Laffite i-a condus la masă şi s-a aşezat în capul mesei, 
începând o conversaţie amabilă. Juliana îl privea ca 
hipnotizată, însă el îi evita privirea dinadins, astfel că Isabel 
şi-a pus întrebarea dacă nu cumva îi lipsea ceva corsarului. 
Poate că-şi pierduse bărbăţia într-o bătălie, se mai 
întâmplă, ajunge un glonţ rătăcit sau o lovitură 


278 


întâmplătoare şi partea cea mai interesantă a unui bărbat 
rămâne un fel de smochină uscată. Nu altfel se explica 
indiferența cu care se purta cu soră-sa. 

— Vă mulţumim pentru ospitalitate, domnule Laffite, 
chiar dacă e cu forţa, totuşi nu cred că această comunitate 
de pirați ar fi locul cel mai potrivit pentru domnişoarele De 
Romeu, a spus Diego, calculând că Juliana trebuia scoasă 
rapid de acolo. 

— Şi ce propui, domnule De la Vega? 

— Am auzit de Mănăstirea Ursulinelor din New Orleans; 
domnişoarele ar putea aştepta acolo până sosesc veştile de 
la tata... 

— Mai bine moartă decât cu călugărițele! De aici nu mă 
mişc! l-a întrerupt Juliana cu o vehemenţă neobişnuită. 

Toţi ochii s-au întors spre ea. Se înroşise, era 
înfierbântată şi transpirată în rochia grea. Expresia de pe 
chip era neîndoielnică; era gata să-l ucidă pe cel care ar fi 
dus-o de lângă piratul ei. Diego a deschis gura să spună 
ceva, n-a ştiut ce, a închis-o la loc. Jean Laffite a primit 
replica Julianei ca pe un mesaj dorit şi temut, ca pe o 
mângâiere. Încercase s-o evite, repetându-şi exact ce-i 
spunea dintotdeauna fratelui său Pierre, că afacerile sunt 
mai importante decât plăcerea, dar era limpede că fata era 
la fel de subjugată ca şi el. Atracția devastatoare îl 
zăpăcea, căci se lăuda că ştie să-şi păstreze mintea 
limpede. Nu era impulsiv şi era obişnuit cu compania 
femeilor frumoase. Prefera metisele, mulatrele faimoase 
pentru graţia şi frumuseţea lor, antrenate pentru a 
satisface capriciile cele mai secrete ale unui bărbat. Albele i 
se păreau arogante şi complicate, se îmbolnăveau des, nu 
ştiau să danseze şi nu erau grozave la pat, pentru că nu 
voiau să-şi strice coafura. Insă spanioloaica asta cu ochi de 
pisică era altfel. Putea rivaliza în frumuseţe cu celebrele 
creole din New Orleans şi, după cum se părea, nevinovăția 
ei curată nu era o piedică pentru inima ei pasională. A 
suspinat pe ascuns, încercând să nu se abandoneze 
capcanelor imaginaţiei. 


279 


Restul serii s-a scurs de parcă ar fi stat cu toţii pe ace. 
Conversaţia trena. Diego se uita la Juliana, aceasta la 
Laffite, iar ceilalţi priveau în farfurie cu mare atenţie. 
Căldura era sufocantă în casă, astfel că după masă corsarul 
i-a poftit pe terasă să bea ceva răcoritor. Acolo atârna un 
evantai din frunze de palmier, acţionat de un sclav. Laffite 
şi-a luat chitara şi-a început să cânte cu glas plăcut, până 
când Diego a spus că erau obosiţi şi se duceau la culcare. 
Juliana l-a fulgerat cu o privire mortală, dar n-a avut curaj 
să refuze. 

Nimeni n-a dormit. Noaptea, cu concertul ei de broaşte şi 
zgomotul îndepărtat al tobelor, trecea îngrozitor de încet. 

Fără să se mai poată stăpâni, Juliana le-a mărturisit 
celorlalte secretul ei, în catalană, ca să nu priceapă sclava 
care avea grijă de ele. 

— Acum ştiu ce e dragostea. Vreau să mă mărit cu Jean 
Laffite. 

— Sfântă Fecioară, îndură-te de noi, s-a închinat Nuria. 

— Deocamdată eşti prizoniera, nu logodnica lui. Cum vei 
rezolva această mică dilemă? a vrut să ştie Isabel, destul 
de geloasă, căci şi pe ea o impresionase corsarul. 

— Sunt gata de orice, nu pot trăi fără el, a răspuns sora 
ei, cu ochi de nebună. 

— Asta n-o să-i placă lui Diego. 

— Diego nici nu contează! Tata s-o fi răsucind în 
mormânt, dar nu-mi pasă! 


Neputincios, Diego asista la transformarea iubitei sale. În 
cea de-a două zi de captivitate în Barataria, Juliana şi-a 
făcut apariţia mirosind a săpun, cu părul lăsat liber pe 
spate şi într-o rochie uşoară pe care i-o dăduse o sclavă şi 
care-i punea nuni în valoare. Aşa a venit la masa de prânz, 
pe care madame Odilia aşezase o mâncare copioasă. Jean 
Laffite o aştepta şi, după strălucirea din ochii lui, era 
limpede că prefera stilul informal modei europene, 
insuportabilă în această climă. A salutat-o din nou cu o 
sărutare de mână, de data asta mult mai apăsată decât cu 


280 


o zi în urmă. Servitoarele au adus sucuri de fructe cu 
gheaţă transportată pe râu în lăzi cu rumeguş de pe munţii 
din depărtare, un lux pe care doar cei bogaţi şi-l puteau 
permite. Juliana, de obicei mofturoasă, a băut două pahare 
şi a devorat lacom din tot ce era pe masă, însufleţită şi 
vorbăreaţă. Lui Diego şi lui Isabel li se frângea inima, în 
timp ce cei doi vorbeau aproape în şoaptă. Din ce-au reuşit 
să audă şi-au dat seama că Juliana tatona terenul şi uza de 
armele seducţiei pe care nu le folosise niciodată până 
atunci. Îi explica, chicotind şi clipind din gene, că ei şi soră- 
sii nu le-ar fi prins rău anumite lucruri. Pentru început, o 
harpă, un pian şi partituri muzicale, de asemenea cărţi, de 
preferinţă romane şi poezii, cât şi haine uşoare. Pierduse 
tot ce avea - „şi din a cui vină, oare?” - a întrebat făcând o 
mică strâmbătură. Mai voiau şi libertate ca să se plimbe 
prin împrejurimi şi o anumită intimitate, erau deranjate de 
supravegherea permanentă a sclavelor. „Şi, apropo, 
domnule Laffite, ţin să vă spun că urăsc sclavia, e ceva 
inuman.” El i-a răspuns că dacă se plimbau singure pe 
insulă ar fi întâlnit lume vulgară, care nu ştia să se poarte 
cu nişte domnişoare atât de fine ca ea şi sora ei. lar rolul 
sclavelor nu era să le supravegheze, ci să aibă grijă de ele 
şi să le ferească de ţânţarii, şoarecii şi viperele care se 
vârau prin colţuri. 

— Daţi-mi o mătură şi rezolv eu problema asta, a replicat 
cu un zâmbet irezistibil, pe care Diego nu i-l văzuse 
niciodată. 

— Cât despre celelalte lucruri pe care le cereţi, 
domnişoară, toate se găsesc în bazarul meu. După siestă, 
când se mai răcoreşte un pic, o să mergem cu toţii la 
Templu. 

— Noi n-avem bani, dar bănuiesc c-o să plătiţi 
dumneavoastră, că doar ne-aţi adus aici cu forţa, a mai 
spus ea cu cochetărie. 

— Ar fi o onoare, domnişoară. 

— Spuneţi-mi Juliana. 


281 


Dintr-un colţ, madame Odilia urmărea schimbul de 
galanterii la fel de atentă ca Diego şi Isabel. Prezenţa ei i-a 
reamintit lui Jean că nu mai putea continua pe drumul ăsta, 
avea nişte obligaţii. Cu un efort supraomenesc, a hotărât să 
pună cărţile pe masă cu Juliana. A chemat-o cu un gest pe 
frumoasa cu turban şi i-a şoptit ceva la ureche. Aceasta a 
plecat şi s-a reîntors după câteva minute, purtând ceva în 
braţe. 

— Madame Odilia e soacra mea, iar acesta e fiul meu 
Pierre, a rostit Jean Laffite, palid. 

Diego a slobozit un strigăt de bucurie, Juliana unul de 
groază. Isabel s-a ridicat şi madame Odilia i-a arătat ce 
ţinea în braţe. Spre deosebire de femeile normale, care se 
topesc la vederea plozilor, Isabel nu era încântată de copii, 
prefera câinii, dar ăsta mic era simpatic, a trebuit să 
recunoască. Avea nasul cârn şi ochii tatălui său. 

— Nu ştiam că sunteţi căsătorit, domnule pirat, a spus 
Isabel. 

— Corsar, nu pirat, a corectat-o Laffite. 

— Bine, corsar. Putem s-o cunoaştem pe doamna? 

— Mă tem că nu. Nici măcar eu n-am văzut-o de câteva 
săptămâni, e tare slăbită şi nu vede pe nimeni. 

— Cum se numeşte? 

— Catherine Villars. 

— Pe mine mă scuzaţi, nu mă simt bine, a bâiguit Juliana, 
gata să leşine. 

Diego i-a tras scaunul şi a însoţit-o cu un aer 
compătimitor, deşi era încântat de întorsătura pe care o 
luau lucrurile. Ce noroc! Julianei nu-i mai rămânea decât să- 
şi reevalueze sentimentele. Şi-acum nu era vorba doar că 
Laffite era un moş de treizeci şi cinci de ani, afemeiat, 
criminal, contrabandist şi traficant de sclavi, ceea ce o 
copilă ca Juliana putea trece cu vederea, dar mai avea şi 
nevastă şi copil. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne! Ce mai putea 
cere? 


282 


Pe seară, Nuria a rămas să-i pună comprese reci Julianei 
pe frunte, iar Diego şi Isabel au mers cu Laffite la Templu. 

Au mers cu o barcă cu patru vâslaşi, străbătând un 
labirint de canale puturoase, cu caimani pe maluri şi şerpi 
în apă. Din cauza umezelii, părul creţ al lui Isabel s-a umflat 
ca o pernă îndesată. Canalele păreau absolut identice, 
peisajul era plat, nu vedeai nici un loc mai înalt care să fie 
un punct de reper în vegetaţia crescută. Copacii stăteau cu 
rădăcinile în apă, pe crengi li se formaseră un fel de peruci 
de muşchi. 

Piraţii cunoşteau fiecare cotitură, fiecare arbore, fiecare 
stâncă din decorul coşmaresc şi înaintau fără ezitare. La 
locul numit Templul, au văzut ambarcaţiunile joase cu care 
piraţii îşi transportau marfa şi pirogile şi bărcile unor clienţi, 
deşi majoritatea venea pe uscat, călare sau în trăsuri 
dichisite. Toată crema societăţii îşi dăduse întâlnire aici, de 
la aristocrați până la curtezanele de culoare. Sclavii 
întinseseră prelate sub care se odihneau stăpânii lor şi îi 
serveau cu mâncare şi vin, în timp ce doamnele umblau 
prin bazar, cercetând produsele. Piraţii îşi strigau marfa, 
ţesături din China, câni de argint din Peru, mobilă de la 
Viena, bijuterii de peste tot, dulciuri, articole de cosmetică - 
nimic nu lipsea din iarmarocul acela, iar tocmeala făcea 
parte din distracţie. Pierre Laffite era deja acolo, cu o lampă 
cu ciucuri de cristal în mână şi anunțând în gura mare că 
tot stocul era în lichidare, preţurile erau mici, cumpăraţi, 
messieurs et mesdames, că n-o să mai găsiţi o ocazie ca 
asta. Sosirea lui Jean şi a însoţitorilor săi a trezit murmure 
de curiozitate. Câteva femei s-au apropiat de chipeşul 
corsar, ascunse pe jumătate sub umbreluţele vesele de 
soare, printre ele era şi soţia guvernatorului. Bărbaţii şi-au 
aţintit ochii la Isabel, amuzaţi de părul ei rebel, asemănător 
muşchiului de pe copaci. In comunitatea albilor, bărbaţii 
erau de două ori mai numeroşi decât femeile, astfel că 
orice chip nou era binevenit, chiar şi unul mai neobişnuit 
precum cel al lui Isabel. Jean a făcut prezentările, fără nici 
un fel de amănunte asupra modului în care făcuse rost de 


283 


noii săi „prieteni”, după care s-a apucat să caute obiectele 
cerute de Juliana, deşi ştia că nici un cadou nu putea s-o 
împace după lovitura primită atât de brutal când aflase de 
Catherine. 

Dar n-avea încotro, atracţia reciprocă trebuia retezată 
din rădăcină, înainte de a-i distruge pe amândoi. 

În Barataria, Juliana zăcea în pat, topită de umilinţă şi 
amor nebun. Laffite aprinsese în ea o flacără diabolică, iar 
acum lupta din răsputeri împotriva tentaţiei de a i-l sufla lui 
Catherinei Villars. Singura soluţie care-i trecea prin minte 
era să intre ca novice la Mănăstirea Ursulinelor şi să-şi 
sfârşească zilele îngrijind bolnavii de variolă din New 
Orleans, aşa cel puţin respira acelaşi aer ca Jean. Nu voia 
să vadă pe nimeni, era neliniştită şi cuprinsă de ruşine, 
avea senzaţia că pe sub piele i se plimbă un milion de 
furnici, se scula, se plimba, se culca iar, se zvârcolea între 
cearşafuri. Se gândea la copil, la micuțul Pierre şi plângea şi 
mai abitir. „Nici o supărare nu ţine o sută de ani, fetiţo, o să 
treacă şi nebunia asta, nici o femeie normală la cap nu se 
amorezează de un pirat”, încerca s-o consoleze Nuria. 
Tocmai atunci a intrat madame Odilia. Venea să vadă cum 
se mai simte; aducea pe o tavă un pahar cu vin şi nişte 
biscuiţi. Juliana şi-a zis că avea ocazia să afle mai multe 
detalii, aşa că şi-a înghiţit lacrimile şi mândria şi a început o 
conversaţie. 

— Puteţi să-mi spuneţi, madame, vă rog, Catherine e 
sclavă? 

— Fiica mea e la fel de liberă ca şi mine. Mama mea e 
regină în Senegal, la fel cum aş fi şi eu acolo. Tatăl meu şi 
tatăl fiicelor mele erau albi, proprietari de plantaţii de zahăr 
din Santo Domingo. A trebuit să fugim în timpul răscoalei 
sclavilor, a răspuns madame Odilia plină de mândrie. 

— Dar am înţeles că albii nu se pot căsători cu persoane 
de culoare... 

— Albii se căsătoresc cu albe, dar adevăratele lor femei 
noi suntem. N-avem nevoie de binecuvântarea unui preot, 
ne ajunge dragostea. Jean şi Catherine se iubesc. 


284 


Juliana a început să plângă din nou; Nuria a ciupit-o ca să 
se stăpânească, dar fără efect. A rugat-o pe madame Odilia 
să-i permită s-o vadă pe Catherine, poate că astfel ar fi 
putut rezista împunsăturilor dragostei. 

— Asta nu se poate. Beţi-vă vinul, domnişoară, o să vă 
facă bine. p 

După care a plecat. Insetată, Juliana a băut paharul din 
patru înghiţituri; la scurt timp, a adormit buştean. Treizeci 
şi şase de ore în şir. Vinul drogat n-a vindecat-o de patimă, 
dar i-a dat curaj să înfrunte viitorul. Madame Odilia intuise 
bine. S-a trezit cu dureri în oase, dar cu mintea limpede, 
hotărâtă să renunţe la Jean Laffite. 


Corsarul se hotărâse şi el să şi-o scoată pe Juliana din 
inimă şi să caute un loc în care s-o instaleze, cât mai 
departe de casa lui, ca să nu-l mai chinuiască. Fata îl evita, 
nu venea la masă, dar o ghicea în spatele pereţilor. | se 
părea că-i vede silueta pe un culoar, că-i aude glasul pe 
terasă, că-i simte parfumul, dar era doar o umbră, sau o 
pasăre, sau aroma mării adusă de vânt. O căuta instinctiv, 
ca un animal de pradă, cu toate simţurile în alertă. 
Mănăstirea Ursulinelor era o idee proastă, echivala cu a o 
condamna la închisoare. Dar el cunoştea câteva creole din 
New Orleans care-ar fi putut s-o găzduiască, însă exista 
riscul ca astfel să fie dată în vileag situaţia ei de ostatică, 
iar dacă prindeau de veste autorităţile americane, ar fi avut 
probleme serioase. Sigur, putea mitui judecătorul, nu însă 
şi guvernatorul; ar fi fost de ajuns o vorbă de-a lui şi pe 
capul său iar s-ar fi pus un preţ. l-a trecut prin minte să 
renunţe la răscumpărare şi să-i trimită pe captivi în 
California; scăpa de necazuri, dar pentru asta avea nevoie 
de acordul fratelui său, al celorlalţi căpitani şi al piraţilor; 
iată inconvenientele unei democraţii. Se gândea la Juliana 
şi o compara cu dulcea şi supusa lui Catherine, care-i 
fusese soţie de la paisprezece ani şi acum era mama 
micuţului Pierre. 


285 


Catherine merita iubirea lui necondiționată. Îi era dor de 
ea. 

Numai despărţirea lor îndelungată era de vină pentru că 
se îndrăgostise de Juliana, dacă ar fi dormit cu ea în pat, 
asta nu s-ar fi întâmplat. Dar după ce născuse băiatul, 
Catherine se topea pe picioare. Ca ultimă soluţie, madame 
Odilia o dăduse în grija unor vindecătoare africane din New 
Orleans. 

Laffite nu se opusese, căci doctorii nu-i mai dădeau nici o 
şansă. La o săptămână după naştere, când Catherine nu 
mai scăpa de febră, maică-sa spusese că fusese deocheată 
de o rivală geloasă şi că singurul leac era magia. Au dus-o 
la Mane Laveau, mare preoteasă voodoo. Au ajuns într-o 
pădure deasă, departe de plantațiile de trestie de zahăr ale 
albilor, un loc ascuns între grinduri şi mlaştini, unde 
spiritele erau chemate în sunetul tobelor. La lumina 
focurilor şi a torţelor, oficianţii dansau cu măşti de animale 
şi demoni, cu trupurile vopsite cu sânge de cocoş. Tobele 
mari vibrau, făcând să freamăte frunzişul şi înfierbântând 
sângele sclavilor. O energie prodigioasă punea în legătură 
oamenii, zeii şi natura, participanţii se topeau într-o singură 
fiinţă, nimeni nu scăpa de vrajă. In mijlocul cercului, pe o 
cutie în care se afla un şarpe sacru, dansa Mane Laveau, 
superbă, frumoasă, strălucind de sudoare, aproape goală şi 
însărcinată în nouă luni, gata să nască. Era în transă, se 
agita lipsită de orice control, se răsucea, îşi legăna pântecul 
dintr-o parte în alta şi bolborosea într-o limbă uitată. 
Cântecul se auzea când mai tare, când mai încet, precum 
valurile, recipientul cu sânge de sacrificiu trecea din mână 
în mână, ca să bea toţi. Tobele îşi accelerau bătaia, bărbaţii 
şi femeile se prăbuşeau în convulsii, se transformau în 
animale, păşteau, muşcau şi zgâriau, unii leşinau, alţii se 
pierdeau perechi-perechi în pădure. Madame Odilia i-a 
explicat lui Jean că în religia voodoo, ajunsă în Lumea Nouă 
în inima sclavilor aduşi din Dahomey şi Yoruba, erau trei 
zone legate între ele: a celor vii, a celor morți şi a celor încă 
nenăscuţi. Ceremoniile lor cinsteau pe strămoşi, chemau 


286 


zeii şi cereau libertate. Preotesele făceau farmece, înfigeau 
ace cu gămălie în păpuşi ca să provoace bolile şi foloseau 
gris-gris şi prafuri magice ca să vindece relele, dar nimic 
din toate astea nu i-a fost de ajutor lui Catherine. 

Cu toate că era prizonierul şi rivalul în amor al lui Laffite, 
Diego nu putea să nu-l admire. Corsarul era lipsit de 
scrupule şi de milă, însă cavalerul era neîntrecut în purtări, 
cultură şi farmec. Această dublă personalitate îl fascina pe 
Diego, căci şi el dorea ceva asemănător cu Zorro. În plus, 
Laffite era unul dintre cei mai buni spadasini pe care-i 
cunoscuse, doar Manuel Escalante se putea compara cu el. 
Diego era onorat să exerseze cu Jean. În săptămânile 
petrecute acolo, tânărul nostru a văzut cum funcţionează o 
democraţie, un concept care până atunci fusese o noţiune 
abstractă pentru el. În noua naţiune americană, bărbaţii 
albi controlau democraţia, în Grande Isle o exercitau cu 
toţii, în afară de femei, fireşte. 

Ideile lui Laffite i se păreau demne de consideraţie. 
Susţinea, de pildă, că cei puternici inventau legi care să le 
păstreze privilegiile şi prin care să exercite controlul asupra 
celor săraci şi nemulţumiţi, drept care ar fi fost de-a dreptul 
stupid din partea lui să le respecte. Impozitele, de exemplu, 
pe care în cele din urmă tot săracii le plăteau, în timp ce 
bogaţii se descurcau şi le evitau. Susţinea că nimeni, cu 
atât mai puţin guvernul, nu putea să-i ia ceva din al său. 
Diego i-a atras atenţia că existau oarece contradicții; Laffite 
pedepsea furtul cu biciul, însă imperiul său economic se 
baza pe piraterie, o formă de furt superioară. Corsarul i-a 
replicat că nu lua niciodată de la săraci, doar de la bogaţi. 
Nu era un păcat, ci o virtute să uşurezi corăbiile imperiale 
de ceea ce furaseră cu preţul sângelui şi al biciului din 
colonii. Pusese mâna pe armele pe care căpitanul Santiago 
de León le ducea trupelor regaliste din Mexic şi-avea să le 
vândă la un preţ rezonabil insurgenților din aceeaşi ţară, 
operaţiune care i se părea de o corectitudine ireproşabilă. 

Laffite l-a luat pe Diego la New Orleans, un oraş croit pe 
măsura corsarului, mândru de decadenţa lui, aventuros, 


287 


iubitor de viaţă, schimbător şi furtunos. Peste el treceau 
războaiele cu englezii şi indienii, uragane, inundaţii, 
incendii şi epidemii, dar nimic nu-i clintea splendoarea. Era 
unul dintre principalele porturi ale Americii, de unde plecau 
tutun, cerneală şi zahăr şi veneau tot soiul de mărfuri. 
Populaţia cosmopolită convieţuia fără să ia în seamă 
zăpuşeala, ţânţarii, mlaştinile şi mai ales legile. Muzică, 
băutură, bordeluri, tripouri şi case de joc, de toate găseai 
pe străzile unde viaţa începea la apusul soarelui. Diego se 
instala în Piaţa Armelor ca să observe mulţimea; negri cu 
coşuri cu portocale şi banane, femei care ghiceau norocul şi 
vindeau fetişuri voodoo, păpuşari, dansatori, muzicanți. 
Vânzătoarele de dulciuri, cu turban şi şorţ albastru, purtau 
tăvi cu prăjituri cu ghimbir, miere şi nuci. La tarabe puteau 
cumpăra bere, scoici proaspete, creveţi. Nu lipseau 
beţivanii care făceau scandal, alături de cavaleri eleganti, 
stăpâni de plantaţii, comercianţi şi funcţionari. Măicuţele şi 
preoţii se amestecau cu prostituatele, soldaţii, bandiții şi 
sclavii. Faimoasele metise se lăsau admirate defilând în pas 
lent, provocând complimentele bărbaţilor şi privirile ostile 
ale rivalelor. Nu purtau bijuterii şi nici pălării, interzise prin 
lege ca să dea satisfacţie albelor, care însă nu puteau 
rivaliza cu ele. Nici n-aveau nevoie de aşa ceva, se spunea 
că sunt cele mai frumoase din lume, cu pielea lor aurie, 
trăsăturile fine, ochii mari şi părul ondulat. Erau însoţite în 
permanenţă de mamele sau guvernantele lor, care nu le 
scăpau din ochi. Catherine Villars fusese una dintre aceste 
splendori creole. Laffite o cunoscuse la unul din balurile pe 
care le organizau mamele pentru a-şi prezenta fiicele 
bărbaţilor bogaţi, încă o modalitate de a-şi bate joc de 
legile absurde, după cum i-a explicat corsarul lui Diego. 
Femeile albe lipseau, cele de culoare prisoseau, nu 
trebuia să fii matematician ca să descoperi rezolvarea 
dilemei, cu toate astea, căsătoriile mixte erau interzise. Aşa 
se păstra ordinea socială, se garanta puterea albilor şi 
populaţia de culoare era ţinută supusă, ceea ce nu-i 
împiedica pe albi să aibă concubine creole. Metisele 


288 


găsiseră o soluţie convenabilă pentru toţi. Îşi creşteau 
fiicele experte în treburile casnice şi în artele seducţiei, 
lucru nebănuit de femeile albe, reuşind să le transforme 
într-o combinaţie rară de curtezană şi femeie de casă. Le 
îmbrăcau luxos, dar le învățau să-şi coasă singure rochiile. 
Erau elegante şi harnice. La baluri, la care nu veneau decât 
bărbaţi albi, mamele le găseau acestor fiice pe cineva în 
stare să le ţină aşa cum trebuie. Să întreţii o astfel de 
frumuseţe era o mândrie pentru un domn; celibatul şi 
abstinenta nu erau considerate virtuţi decât printre 
puritani, dar din aceştia nu prea găseai la New Orleans. 
Metisele trăiau în case lipsite de ostentaţie, însă 
confortabile şi cu stil, aveau sclavi, îşi educau copiii în cele 
mai bune şcoli, iar acasă se îmbrăcau ca nişte regine, deşi 
în lume se purtau cu discreţie. Aceste aranjamente se 
făceau după norme tacite, cu bună-cwviinţă şi respectând o 
anume etichetă. 

— Cu alte cuvinte, mamele îşi oferă fiicele bogaţilor, a 
rezumat Diego, scandalizat. 

— Păi nu aşa stau lucrurile mereu? Căsătoria e un 
aranjament prin care o femeie prestează servicii şi face 
copii bărbatului care o ţine. Aici, o albă are mai puţină 
libertate de a alege decât o creolă. 

— Dar creola rămâne fără protecţie în momentul când 
iubitul ei se căsătoreşte sau îşi alege altă concubină. 

— Bărbatul îi lasă o casă şi o pensie şi se ocupă şi de 
cheltuielile pentru copii. Uneori, ea îşi întemeiază o familie 
cu un alt creol. Mulţi creoli, fii de metise, sunt profesionişti 
educați în Franţa. 

— Dar dumneata, căpitane Laffite, ai două familii? a 
întrebat Diego, cu gândul la Juliana şi la Catherine. 

— Viaţa e complicată, orice se poate întâmpla. 

L-a dus pe Diego la cele mai bune restaurante, la teatru, 
la operă, prezentându-l prietenilor drept „amicul meu din 
California”. Majoritatea erau oameni de culoare, artizani, 
negustori, artişti sau de alte profesii. A cunoscut şi 


289 


americani, care trăiau separați de populaţia creolă şi 
franceză printr-o linie imaginară care despărţea oraşul. 

Prefera să n-o încalce, căci dincolo era o atmosferă 
moralistă care nu-i convenea. L-a dus pe Diego la mai 
multe localuri de joc, aşa cum fusese rugat. | s-a părut 
suspect că băiatul era atât de sigur că va câştiga şi l-a 
avertizat să nu trişeze, căci asta se pedepsea cu un cuţit 
între coaste la New Orleans. 

Diego nu l-a luat în seamă pentru că presimţirea cea rea 
nu-i dădea pace. Avea nevoie de bani. Nu-l auzea pe 
Bernardo atât de limpede ca altădată, însă ştia că îl 
cheamă. Trebuia să se întoarcă în California, nu doar ca s-o 
salveze pe Juliana de Laffite, ci şi pentru că era sigur că 
acolo se întâmplase ceva şi era nevoie de el. Cu medalionul 
drept capital de pornire, juca în diverse locuri, ca să nu işte 
bănuieli cu câştigul său neobişnuit. Era uşor pentru el, 
antrenat în trucuri de iluzionist, să înlocuiască o carte cu 
alta sau s-o facă dispărută. În plus, avea memorie bună şi 
talent la numărat; în doar câteva minute ghicea jocul 
adversarilor. Aşa că nu a pierdut medalionul şi şi-a umplut 
buzunarele cu bani; în ritmul ăsta, avea să adune repede 
cei opt mii de dolari americani pentru răscumpărare. Avea 
şi metodă. La început pierdea, pentru ca ceilalţi să prindă 
curaj, apoi fixa o oră când termina Jocul şi se apuca să 
câştige. Nu exagera niciodată; în clipa în care cineva 
devenea cârcotaş, schimba localul. Totuşi, într-o zi n-a vrut 
să se retragă, căci avusese prea mare noroc. 

Ceilalţi jucători băuseră mult şi abia distingeau cărţile, 
dar au avut atâta minte ca să priceapă că Diego trişa. S-a 
ajuns la scandal, l-au scos în stradă, gata să-l ia la bătaie. 
Dar Diego le-a propus ceva ieşit din comun: 

— Un moment, domnilor! Sunt gata să restitui banii, pe 
care l-am câştigat cinstit, celui care e în stare să spargă cu 
lovituri de cap uşa aia, a spus, arătând poarta groasă cu 
întărituri metalice ale prezbiteriului, o clădire colonială de 
lângă catedrală. 


290 


Beţivanii au fost de acord. Tocmai discutau condiţiile 
competiţiei, când şi-a făcut apariţia un sergent, care în loc 
să facă ordine s-a oprit să privească scena. L-au rugat să 
facă pe arbitrul, ceea ce omul a acceptat voios. Din localuri 
au ieşit muzicanți care au început să cânte melodii vesele; 
imediat, piaţa era plină de gură-cască. Se întuneca, 
sergentul a cerut nişte felinare. Cartoforilor li s-au alăturat 
şi alţi trecători, cărora sportul cel nou li se părea ceva 
deosebit de amuzant. Diego a decis că fiecare trebuia să 
plătească cinci dolari, taxă de participare. Cât ai zice peşte, 
sergentul a adunat patruzeci şi cinci de dolari, apoi a 
stabilit ordinea. Muzicanţii au bătut tobele şi primul individ 
s-a repezit spre uşa prezbiteriului, cu capul înfăşurat într-un 
tulpan. Impactul l-a lăsat lat. O salvă de aplauze, fluierături 
şi râsete a salutat isprava. Două creole frumoase au venit 
să-l aline pe cel prăbuşit la pământ cu un suc, în timp ce al 
doilea din şir se pregătea să-şi spargă capul, cu acelaşi 
rezultat ca şi primul. Unii s-au răzgândit în ultima clipă, dar 
n-au primit înapoi cei cinci dolari. Până la urmă, nimeni n-a 
reuşit să spargă uşa, iar Diego a rămas cu banii câştigaţi la 
joc, plus treizeci şi cinci de dolari. Sergentul a primit zece 
pentru osteneală şi toată lumea a fost fericită. 


Sclavii au fost aduşi la proprietatea lui Laffite pe timp de 
noapte. Fuseseră debarcaţi pe furiş pe plajă şi închişi într- 
un şopron de lemn; erau cinci bărbaţi tineri, doi mai în 
vârstă, două fete şi o femeie cu un copil de şase ani carei 
se lipise de fuste şi altul de câteva luni în braţe. Isabel 
ieşise pe terasă să se răcorească şi a zărit siluetele care se 
mişcau în noapte, luminate de câteva torţe. Curioasă, s-a 
apropiat şi a văzut mai bine ceata jalnică de oameni în 
zdrenţe. Fetele plângeau, mama păşea tăcută, cu privirile 
fixe, ca un zombi; cu toţii îşi târau picioarele, extenuaţi şi 
flămânzi. Erau păziţi de trei pirați înarmaţi din subordinea 
lui Pierre Laffite, care lăsase „marfa” în şopron şi dăduse 
fuga să-l anunţe pe Jean, în timp ce Isabel fugea să-i anunţe 


291 


pe Diego, Juliana şi Nuria. Diego văzuse afişele în oraş, ştia 
că peste două zile avea loc o licitaţie de sclavi la Templu. 

În decursul şederii lor în Barataria, prietenii noştri 
avuseseră timp din belşug să se informeze în legătură cu 
sclavia. Nu puteau fi aduşi din Africa, dar tot se vindeau şi 
„erau crescuţi” în America. Primul impuls al lui Diego a fost 
să-i elibereze, dar femeile l-au făcut atent că şi dac-ar fi 
reuşit să pătrundă în şopron, să spargă lanţurile şi să-i 
convingă să fugă, tot n-ar fi avut unde să se ducă; ar fi fost 
repede prinşi cu câinii. Singura speranţă era să ajungă în 
Canada, dar asta n-o puteau face singuri. Diego a vrut 
măcar să vadă în ce condiţii stăteau prizonierii. Fără să le 
spună ce avea de gând, s-a dus şi şi-a pus costumul de 
Zorro, apoi s-a strecurat afară la adăpostul întunericului. Pe 
terasă erau fraţii Laffite, Pierre cu un pahar în mână, Jean 
fumând, dar dacă voia să audă ce vorbeau, risca să fie 
descoperit, aşa că şi-a continuat drumul. În faţa şopronului 
ardea o singură torţă şi stătea de pază un singur om, cu 
puşca la umăr. Credea că-l va surprinde, dar cel surprins a 
fost chiar el, în clipa în care încă unul a apărut brusc în 
spatele lui. 

— Bună seara, boss, l-a salutat acela. 

Diego s-a întors, gata să se bată, dar omul era relaxat şi 
amabil. Atunci şi-a dat seama că, în întuneric, îl luase drept 
Jean Laffite, care se îmbrăca mereu în negru. S-a apropiat şi 
celălalt pirat. 

— Le-am dat să mănânce şi-acum se odihnesc, boss. 
Mâine îi spălăm şi le dăm haine. Sunt sănătoşi, doar 
bebeluşul are febră. Nu cred s-o mai ducă mult. 

— Deschideţi uşa, vreau să-i văd, a poruncit Diego în 
franceză, imitând glasul corsarului. 

A rămas în umbră, precauţie inutilă, pentru că piraţii nu 
bănuiau nimic. Le-a spus să rămână afară şi a intrat. 
lnăuntru ardea un felinar atârnat într-un colţ, luminând 
slab, dar destul pentru a distinge chipurile care-l priveau în 
tăcere, înspăimântați. Toţi, cu excepţia copilului şi a 
bebeluşului, aveau la gât nişte cercuri de fier şi lanţuri la 


292 


picioare prinse de nişte stâlpi. Diego s-a apropiat făcând 
gesturi liniştitoare, dar sclavii i-au văzut masca şi au crezut 
că e un demon, drept care s-au tras cât de departe le 
permiteau lanţurile. N-a putut vorbi cu ei, nu-l înțelegeau. A 
dedus că fuseseră aduşi de curând din Africa, era „marfă 
proaspătă”, cum ziceau negustorii de sclavi, nu apucaseră 
să înveţe limba; pesemne că fuseseră aduşi în Cuba, unde 
fraţii Laffite îi cumpăraseră ca să-i revândă la New Orleans. 
Suportaseră călătoria pe mare în condiţii sinistre şi fuseseră 
maltrataţi pe uscat. Or fi fost din acelaşi sat, din aceeaşi 
familie? La licitaţie aveau să fie despărțiți şi n-aveau să se 
mai vadă nicicând. Suferinţa îi terminase, păreau nebuni. 
Diego a ieşit cu o piatră pe inimă. Exact sentimentul pe 
care-l avusese de mult, în California, când văzuse împreună 
cu Bernardo cum soldaţii atacau satul indienilor. Aceeaşi 
senzaţie de neputinţă. 

S-a întors şi-a schimbat hainele şi le-a relatat femeilor 
ceea ce văzuse. Era disperat. 

— Cât costă sclavii ăştia, Diego? a întrebat Juliana. 

— Nu ştiu exact, dar am văzut listele de licitaţie la New 
Orleans şi la un calcul aproximativ cred că fraţii Laffite pot 
lua cam o mie de dolari pe fiecare bărbat tânăr, opt sute pe 
ceilalţi doi, şase sute pentru fiecare fată şi în jur de o mie 
pentru mamă şi copii. Nu ştiu dacă copiii se vând separat, 
au sub şapte ani. 

— Cât ar fi în total? 

— Cam opt mii opt sute de dolari. 

— Ceva mai mult decât răscumpărarea noastră. 

— Nu văd legătura. 

— Avem bani. Isabel, Nuria şi eu am decis să-i folosim 
pentru a cumpăra sclavii. 

— Cum aveţi bani? s-a mirat Diego. 

— Avem pietrele preţioase, ai uitat? 

— Credeam că vi le-au luat piraţii! 

Atunci fetele i-au povestit cum salvaseră modesta lor 
avere. În timp ce navigau pe corabia corsarilor, Nuria 
avusese ideea strălucită de a ascunde pietrele înainte ca 


293 


piraţii să prindă de veste. Le-au înghiţit pe rând cu câte o 
gură de vin. Nu foarte târziu, diamantele, rubinele şi 
smaraldele au ieşit intacte pe partea cealaltă a tubului 
digestiv, au trebuit doar să fie atente la conţinutul oalelor 
de noapte ca să le recupereze. 

Sigur, n-a fost tocmai plăcut, dar funcţionase, iar acum 
pietrele, bine spălate, erau cusute din nou în brâuri. 

— Dar cu asta puteţi să vă răscumpăraţi libertatea! 

— Desigur, dar preferăm să eliberăm sclavii, căci chiar 
dacă banii de la taică-tău nu ajung niciodată, ştim că eşti în 
stare să-i câştigi trişând la cărţi, a replicat Isabel. 


Jean Laffite stătea pe terasă, cu o cafea şi o farfurie cu 
savuroasele beignets franţuzeşti în faţă şi trecea cifre într- 
un registru de socoteli, când Juliana a venit la el cu o 
batistă înnodată în cele patru colţuri, pe care a pus-o pe 
masă. Corsarul a ridicat privirile şi i-a sărit inima din piept 
văzând-o pe cea care îi tulbura nopţile. A deznodat batista 
şi a scos un strigăt. 

— Cât credeţi că valorează astea? l-a întrebat ea, 
îmbujorată, după care i-a spus ce întrebuințare voia să le 
dea. 

Prima surpriză a lui Laffite a fost să constate că surorile 
reuşiseră să ascundă pietrele; a doua, că voiau să 
răscumpere sclavii în loc să se salveze pe ele. Ce-ar zice 
Pierre şi căpitanii? Dar tot ce dorea acum era să şteargă 
impresia proastă pe care i-o făcuseră Julianei pirateria şi 
treaba cu sclavii. Pentru prima dată îi era ruşine de faptele 
sale. Nu pretindea să-i câştige inima, nu era liber, dar 
măcar respectul. Banii nu-l interesau nici cât negru sub 
unghie în cazul de faţă, putea să-i recupereze şi avea 
destui ca să le închidă gura asociaţilor săi. 

— Valorează mult, Juliana. E destul ca să cumperi sclavii, 
să plăteşti răscumpărarea voastră şi să ajungeţi în 
California. 

Ajunge şi pentru zestrea amândurora. 


294 


Juliana nu-şi imaginase că mâna de pietricele colorate 
avea să le folosească la atâtea lucruri. A făcut două 
grămăjoare, una mai mare şi alta mai mică, pe prima a 
legat-o la loc în batistă şi şi-a băgat-o în decolteu, a doua a 
lăsat-o pe masă. A dat să plece, dar el s-a ridicat cuprins de 
tulburare şi a apucat-o de braţ. 

— Ce ai de gând cu sclavii? 

— În primul rând, să le scot lanţurile, pe urmă am să văd 
cum pot să-i ajut. 

— Bine, Juliana, eşti liberă. Am să mă ocup de plecarea 
voastră cât mai repede. Te rog să mă ierţi pentru 
necazurile prin care ai trecut, nici nu ştii cât îmi doresc să 
ne fi cunoscut în alte împrejurări. Te rog să primeşti astea 
ca un cadou din partea mea şi i-a dat înapoi pietrele de pe 
masă. 

Juliana avusese nevoie de toată puterea ei ca să vină să 
vorbească cu el, iar acum acest gest o dezarma total. Nu 
era sigură de semnificaţia lui, dar instinctul îi spunea că 
sentimentele ei erau împărtăşite; darul era o declaraţie de 
dragoste. Corsarul i-a văzut ezitarea, a luat-o în braţe şi a 
sărutat-o pe gură. 

Era primul sărut de dragoste al Julianei şi, cu siguranţă, 
cel mai lung şi mai intens din viaţa ei. Oricum, cel mai 
memorabil, aşa cum se întâmplă mereu cu primul. 
Apropierea piratului, braţele care o strângeau, căldura lui, 
mirosul bărbătesc, limba pe care i-o simţea în gură au 
înfiorat-o până în măduva oaselor. Se pregătise pentru clipa 
asta cu sute de romane de amor, de ani de zile îşi imagina 
bărbatul predestinat. 

Îl dorea pe Laffite cu o patimă nouă, dar cu o certitudine 
străveche şi absolută. Niciodată nu va iubi un altul, 
dragostea aceasta interzisă era singura pe care o va avea 
vreodată. 

S-a agăţat de el cu ambele mâini, i-a întors sărutul cu 
aceeaşi pasiune, în timp ce i se frângea inima, căci ştia că 
era un sărut de adio. Apoi şi-a sprijinit capul de pieptul său, 


295 


ameţită şi încercând să-şi recapete respiraţia, în timp ce el 
îi repeta numele într-o şoaptă interminabilă. 

— Trebuie să plec. 

— Te iubesc din tot sufletul, Juliana, dar o iubesc şi pe 
Catherine. N-am s-o părăsesc niciodată. Poţi să înţelegi? 

— Da, Jean. Ghinionul meu e că m-am îndrăgostit de 
dumneata şi că n-o să fim niciodată împreună. Dar te 
iubesc şi mai mult pentru că-i eşti credincios lui Catherine. 
Deie Domnul să se facă bine şi să fiţi fericiţi... 

Jean Laffite a vrut s-o sărute din nou, dar ea a plecat în 
fugă. Nici unul, în tulburarea lor, n-o văzuse pe madame 
Odilia, care se uita la ei de la câţiva paşi mai departe. 


Juliana era convinsă că viaţa ei se terminase. N-avea rost 
să mai trăiască fără Jean. Prefera să moară, precum 
eroinele tragice din literatură, dar nu ştia cum te puteai 
îmbolnăvi de tuberculoză sau de altă boală elegantă, căci 
un tifos i se părea nedemn; şi nici să-şi ia singură viaţa, căci 
ar fi însemnat să se condamne la infern şi nici chiar Laffite 
nu merita acest sacrificiu. În plus, dacă se sinucidea, Isabel 
şi Nuria aveau să fie tare mâhnite. Călugăria era singura 
opţiune, dar ideea de a purta rasă pe căldura din New 
Orleans nu prea era tentantă. Se întreba ce-ar fi zis 
răposatul ei tată, care din mila lui Dumnezeu fusese ateu 
toată viaţa, dacă i-ar fi aflat intenţiile. Tomâs de Romeu ar 
fi preferat s-o vadă măritată cu un pirat decât călugăriţă. 
Cel mai bine ar fi să plece de aici cât mai repede şi să-şi 
sfârşească zilele îngrijind de indieni sub ordinele părintelui 
Mendoza, care părea să fie un om de treabă, din spusele lui 
Diego. Avea să păstreze ca pe o comoară amintirea 
sărutării, imaginea lui Jean Laffite, chipul său pătimaş, ochii 
lui negri ca jadul, pletele date pe spate, gâtul şi pieptul care 
i se vedeau din cămaşa de mătase neagră, lanţul de aur, 
mâinile lui puternice pe trupul ei. Nu mai avea nici măcar 
mângâierea plânsului. | se uscaseră lacrimile, credea că n-o 
să mai plângă niciodată. 


296 


Şi în timp ce privea plaja prin fereastră şi îndura în tăcere 
durerea inimii ei sfâşiate, a simţit o prezenţă. Era madame 
Odilia, mai spectaculoasă ca niciodată, toată în alb, cu un 
turban de aceeaşi culoare, împodobită cu coliere de ambră, 
brățări şi cercei de aur. O regină din Senegal, la fel ca 
mama ei. 

— Te-ai îndrăgostit de Jean, i-a spus pe un ton neutru şi 
tutuind-o. 

— Nu vă faceţi griji, madame, n-am să intervin între fiica 
şi ginerele dumneavoastră. Am să plec de aici şi mă va uita. 

— De ce-ai cumpărat sclavii? 

— Ca să le redau libertatea. Puteţi să-i ajutaţi? Am auzit 
că quakerii protejează sclavii şi îi duc în Canada, dar nu ştiu 
cum să iau legătura cu aceştia. 

— La New Orleans trăiesc mulţi negri liberi; o să-şi 
găsească de lucru acolo, am eu grijă de asta, a spus regina. 

Apoi a cercetat-o o vreme cu ochii ei de culoarea alunei, 
jucându-se cu boabele de chihlimbar, judecând, calculând. 
In cele din urmă, privirile i s-au îmblânzit. 

— Vrei s-o vezi pe Catherine? 

— Da, madame. Şi pe copil, ca să plec cu imaginea 
amândurora, aşa o să-mi fie mai uşor să văd din California 
fericirea lui Jean. 

Madame Odilia a condus-o în altă aripă a casei, la fel de 
curată şi dichisită ca şi restul, unde stătea nepoţelul. Parcă 
era odaia unui prinţ european, minus fetişurile voodoo care- 
| apărau de deochi. Pierre dormea într-un leagăn de bronz 
acoperit cu dantele, vegheat de dădacă, o negresă cu sâni 
mari şi ochi languroşi şi de o fetiţă care punea în mişcare 
ventilatorul. Bunica a dat dantelele la o parte şi Juliana s-a 
aplecat să se uite la fiul bărbatului pe care-l adora. | s-a 
părut delicios. Nu văzuse ea mulţi plozi ca să aibă termen 
de comparaţie, dar putea să jure că nu era altul mai frumos 
pe lume. 

Avea pe el doar un scutec şi dormea pe spate, cu braţele 
şi picioarele desfăcute. Cu un semn, madame Odilia i-a dat 
de înţeles că poate să-l ia din leagăn. Când l-a ţinut în braţe 


297 


şi i-a mirosit căpşorul aproape chel, i-a văzut zâmbetul ştirb 
şi i-a atins degeţelele, pietroiul negru din inimă s-a 
micşorat, s-a fărâmiţat, s-a topit. A început să-l sărute 
peste tot, pe picioruşele goale, pe burta cu buricul ieşit în 
afară, pe gâtul umed de transpiraţie şi un râu cald de 
lacrimi i-a scăldat chipul şi s-a scurs pe trupul micuţului. Nu 
mai plângea de gelozie pentru ceva ce n-avea să aibă 
nicicând, ci din pură duioşie. Bunica a aşezat copilul la loc 
în leagăn şi i-a făcut semn s-o urmeze. 

Au trecut prin grădina cu portocali şi oleandri, au lăsat în 
urmă casa şi-au ajuns pe plajă, unde aştepta un vâslaş să le 
ducă la New Orleans. Acolo, au trecut repede prin centru şi 
au traversat cimitirul. Din cauza inundaţiilor, morţii nu 
puteau fi îngropaţi sub pământ, astfel că cimitirul era un fel 
de orăşel de mausolee, unele împodobite cu statui de 
marmură, altele cu grilaje de fier forjat, cupole şi clopotniţe. 

Ceva mai încolo era o stradă cu case înalte şi înguste, 
identice, cu o uşă în mijloc şi câte o fereastră de fiecare 
parte, supranumite „case de tir”, căci un glonţ tras în uşă 
traversa toată casa şi ieşea prin uşa din spate fără să se 
lovească de nici un zid. Madame Odilia a intrat fără să bată. 
lnăuntru erau mulți  copilaşi de diferite vârste, 
supravegheați de două femei cu şorțuri de americă. Casa 
era ticsită de fetişuri, borcane cu poţiuni, ierburi care se 
uscau atârnate de grinzile tavanului, statuete de lemn în 
care era înfiptă o pădure de ace, măşti şi o mulţime de alte 
obiecte tipice religiei voodoo. Plutea o aromă dulceagă şi 
lipicioasă, ca de melasă. Madame Odilia le-a salutat pe 
femei şi a intrat într-o cameră mică. Juliana a dat cu ochii 
de o mulatră negricioasă şi înaltă, cu ochi galbeni ca de 
panteră, lucind de sudoare, cu părul împletit în vreo 
cincizeci de codițe pline de panglici şi mărgele colorate, 
care tocmai alăpta un nou-născut. Era celebra Mane 
Laveau, preoteasa care dansa duminica împreună cu sclavii 
în Piaţa Congo şi care intra în transă şi personifica zeii în 
ritualurile sacre din pădure. 


298 


— Ţi-am adus-o ca să-mi spui dacă e ea, a spus madame 
Odilia. 

Mărie Laveau s-a ridicat şi s-a apropiat de Juliana, cu 
pruncul la sân. Işi propusese să facă un copil în fiecare an, 
cât timp era tânără şi-avea deja cinci. l-a atins fruntea cu 
trei degete, a privit-o îndelung în ochi. Juliana a simţit o 
energie formidabilă, ca o lovitură de bici care a scuturat-o 
din cap până-n picioare. A trecut un minut foarte lung. 

— Ea e, a grăit Mărie Laveau. 

— Dar e albă, a obiectat madame Odilia. 

— Dacă-ţi spun că e ea, a repetat preoteasa şi cu asta 
întrevederea s-a terminat. 

Regina din Senegal a dus-o pe Juliana înapoi, au trecut 
din nou prin cimitir şi prin Piaţa Armelor, l-au găsit pe 
vâslaşul care le aşteptase răbdător, fumându-şi pipa. Omul 
le-a dus pe alt drum în zona mlaştinilor, au intrat în 
labirintul de canale, grinduri, lacuri, lagune şi insulițe. 
Pustietatea absolută, miasmele mlaştinii, bruştele lovituri 
de coadă ale caimanilor, ţipetele păsărilor, totul crea o 
atmosferă de mister şi pericol. Juliana şi-a amintit că nu 
anunţase pe nimeni de plecarea ei, probabil că Isabel şi 
Nuria o căutau. Poate că femeia asta avea intenţii rele, în 
definitiv era mama lui Catherine, dar a lepădat repede 
acest gând. Drumul i se părea prea lung, zăduful o 
adormea, îi era sete, se însera şi aerul se umplea de 
țânțari. Dar n-a îndrăznit să întrebe încotro se duceau. Într- 
un târziu, când se întunecase de-acum, au tras la mal. 
Văslaşul a rămas acolo, madame Odilia a aprins un felinar, 
a luat-o pe Juliana de mână şi a dus-o prin iarba înaltă în 
care nu se vedea nici o cărare. „Ai grijă să nu calci pe o 
viperă”, a fost tot ce i-a spus. Au mers o vreme, în fine 
regina a găsit locul. 

O poiană înconjurată de copaci înalţi, plină de muşchi şi 
străjuită de două cruci. Nu erau cruci creştine, ci de tip 
voodoo, care simbolizau intersecţia între două lumi, a viilor 
şi a morţilor. Se mai găseau acolo măşti şi figurine de zei 


299 


africani, sculptate în lemn. La lumina lumi şi a felinarului, 
scena era de-a dreptul înfricoşătoare. 

— Acolo e fiica mea, a spus madame Odilia, arătând spre 
pământ. 

Catherine Villars murise de febră puerperală cu cinci 
săptămâni în urmă. Nu reuşiseră s-o salveze nici ştiinţa 
medicală, nici rugăciunile creştine, nici vrăjile şi ierburile 
magiei africane. Mama ei împreună cu câteva femei îi 
înveliseră trupul mistuit de infecţie şi hemoragie şi-l 
aduseseră în acest loc sacru din mlaştină, unde primise un 
mormânt temporar, până când tânăra moartă ar fi indicat 
persoana care trebuia s-o înlocuiască. Catherine nu putea 
permite ca fiul ei să ajungă pe mâinile oricărei femei pe 
care ar fi ales-o Jean Laffite, a lămurit-o regina din Senegal. 
Sarcina ei de mamă era să o ajute, de aceea îi ascunsese 
moartea. Catherine se găsea într-o regiune intermediară, se 
mişca între două lumi. Juliana nu-i auzise oare paşii în casa 
lui Laffite? Nu o zărise stând lângă patul ei noaptea? 
Mirosul de portocală de care era îmbibată insula era 
parfumul lui Catherine, care în noua ei condiţie îl veghea pe 
micuțul Pierre şi îi căuta o mamă vitregă potrivită. 

Madame Odilia era mirată că fiică-sa străbătuse o 
jumătate de lume ca să dea de Juliana şi nu-i plăcea că 
alesese o albă, dar cine era ea ca să se opună? Din 
regiunea spiritelor, Catherine era capabilă să hotărască mai 
bine ca oricine ce era mai potrivit, cum îi spusese şi Mane 
Laveau. „Când va apărea femeia potrivită, am s-o 
recunosc”, îi promisese preoteasa. Prima intuiţie că de 
Juliana putea fi vorba a avut-o madame Odilia când văzuse 
cât de mult îl iubea pe Jean Laffite şi că era gata să renunţe 
la iubire din respect pentru Catherine, a doua, când fusese 
mişcată de soarta sclavilor. Acum era mulţumită, i-a spus, 
pentru că fiică-sa se va odihni împăcată în cer şi va fi 
înmormântată în cimitir, unde creşterea apelor nu risca să-i 
târască trupul spre mare. 

A fost nevoie să repete unele amănunte, căci Julianei nu-i 
venea să creadă. Nu pricepea cum fusese în stare să-i 


300 


ascundă lui Jean atâtea săptămâni adevărul; cum o să-i 
explice acum? 

Madame Odilia i-a spus că nu era nevoie ca ginerele ei să 
afle toată povestea, n-avea importanţă data exactă; avea 
să-i spună că murise ieri. 

— Dar Jean va dori s-o vadă! 

— Asta nu se poate. Doar femeile au voie să vadă 
cadavrele. Misiunea noastră pe pământ e să aducem copiii 
pe lume şi să conducem morţii. Jean va trebui să se supună. 
După funeraliile lui Catherine, îţi aparţine. 

— Îmi aparţine...? 

— Tot ce contează aici e nepotul meu Pierre. Laffite nu e 
decât mijlocul de care s-a folosit Catherine pentru a-ţi 
încredința copilul ei. Ea şi cu mine vom avea grijă să-ţi 
îndeplineşti sarcina cum trebuie. Nu trebuie decât să rămâi 
lângă tatăl copilului şi să-l păstrezi mulţumit şi liniştit. 

— Jean nu e genul de bărbat care să fie mulţumit şi 
liniştit, e corsar, e un aventurier... 

— Am să-ţi dau poţiuni magice şi am să-ţi dezvălui 
secretele prin care să-l bucuri în pat, exact cum le-a primit 
Catherine când a împlinit doisprezece ani. 

— Eu nu sunt o femeie dintr-alea, s-a înroşit Juliana. 

— Nici o grijă, ai să fii, deşi poate nu la fel de dibace ca 
fiică-mea, că eşti cam bătrână ca să înveţi şi ai în cap tot 
felul de idei tâmpite, dar Jean n-o să bage de seamă. 
Bărbaţii sunt cam încuiaţi, îi orbeşte dorinţa, ştiu prea 
puţine lucruri despre plăcere. 

— Nu pot recurge la trucuri de curtezană şi la poţiuni 
magice, madame! 

— Il iubeşti au ba pe Jean? 

— Il iubesc. 

— Atunci trebuie să te pui pe treabă. Lasă asta în seama 
mea. Ai să-l faci fericit, e posibil să fii şi tu, dar te previn că 
trebuie să-l consideri pe Pierre ca pe copilul tău, dacă nu 
vrei să ai de-a face cu mine. Ai priceput? 


301 


lubiţi cititori, nu ştiu cum să vă zugrăvesc în dimensiunile 
ei reale reacţia nefericitului Diego de la Vega la aflarea 
veştii. O corabie pleca din New Orleans spre Cuba peste 
două zile, cumpărase deja bilete şi era gata să plece cât 
mai repede din rezervaţia de vânătoare a lui Jean Laffite 
luând-o pe Juliana pe sus. Până la urmă, tot avea să-şi 
salveze iubita. Dar aflând că situaţia se răsturnase, că 
rivalul său era văduv, îi căzuse cerul în cap. S-a aruncat la 
picioarele ei - mă rog, asta-i o figură de stil - implorând-o 
să nu facă tâmpenia asta. De fapt, a rămas în picioare, 
umblând ca un leu în cuşcă, gesticulând, trăgându-se de 
păr, strigând, timp în care ea-l privea netulburată şi cu un 
zâmbet prostesc pe chipul de sirenă. Pas de convinge o 
muiere înamorată! Diego credea că în California, departe 
de corsarul ăsta, avea să-şi bage minţile în cap, iar el va 
recupera terenul pierdut. Cum să iubească un tip care 
făcea trafic de sclavi? Până la urmă trebuia să aprecieze un 
bărbat ca el, la fel de drăguţ şi de viteaz ca Laffite, dar mult 
mai tânăr, cinstit, drept la inimă şi plin de intenţii frumoase, 
care putea să-i ofere o viaţă foarte comodă şi fără să 
asasineze oameni nevinovaţi şi să fure. El era aproape 
perfect şi o adora. Ce mai cerea? Nimic n-o mulțumea! Era 
ca un sac fără fund! Fuseseră de-ajuns câteva săptămâni 
de căldură în Barataria ca să şteargă dintr-un foc tot ce 
reuşise el în cinci ani de când îi făcea curte. Un altul în locul 
lui ar fi tras concluzia că Juliana avea o inimă uşuratică, nu 
şi Diego. Vanitatea îl împiedica să vadă limpede. 

Isabel asista la scenă uluită. In ultimele patruzeci şi opt 
de ore se petrecuseră o grămadă de lucruri şi nu era în 
stare să le pună în ordine. Să spunem că s-a întâmplat cam 
aşa: după ce-au scos lanţurile sclavilor, i-au hrănit, i-au 
îmbrăcat şi le-au explicat că erau liberi, au asistat la 
episodul sfâşietor al morţii bebeluşului, care intrase în 
agonie. A fost nevoie de trei bărbaţi ca să-l smulgă din 
braţele mamei, care nu s-a liniştit, se mai auzeau şi acum 
urletele ei, la care se adăugau cele ale tuturor câinilor de 
pe insulă. Bieţii sclavi nu pricepeau deosebirea între a fi sau 


302 


a nu fi liberi, dacă tot rămâneau în locul acela detestabil. 
Singura lor dorinţă era să se întoarcă în Africa. Cum să 
supravieţuiască în acest loc ostil şi barbar? Negrul care 
făcea pe interpretul încerca să-i calmeze spunându-le că nu 
le vor lipsi mijloacele de trai, oricând va fi nevoie de pirați 
în plus pe insulă, cu un pic de noroc femeile îşi vor găsi soţi, 
iar biata mamă ar putea lucra la o familie, o să înveţe să 
gătească şi va sta cu copilul. Degeaba, oamenii repetau 
întruna că voiau să fie trimişi înapoi în Africa. 

Juliana s-a întors din lunga excursie cu madame Odilia 
transfigurată de o fericire imensă şi cu o poveste de ridicat 
părul în cap. l-a pus pe Diego, Isabel şi Nuria să jure că n-o 
să sufle o vorbă, apoi le-a trântit noutatea: Catherine Villars 
nu era bolnavă, ci un fel de zombi, în plus o alesese pe ea 
să fie mama micuţului Pierre. Avea să se mărite cu Jean 
Laffite, dar el nu ştia încă, avea să afle după funeraliile lui 
Catherinei. 

Avea de gând să-i ceară drept cadou de nuntă să renunţe 
definitiv la traficul de sclavi, era singurul lucru pe care nu-l 
suporta, celelalte potlogării o lăsau rece. Le-a mai 
mărturisit, cam ruşinată, că madame Odilia avea s-o înveţe 
să facă amor aşa cum îi plăcea piratului. Atunci şi-a ieşit 
Diego din ţâţâni: Juliana o luase razna, nu încăpea nici o 
îndoială, probabil că o pişcase o muscă ce transmitea boala 
asta. Chiar credea că o s-o lase în mâinile acestui criminal? 
Oare nu-i promisese lui don Tomâs de Romeu, odihnească- 
se în pace, că o s-o ducă cu bine în California? Avea să se 
ţină de cuvânt, chiar dacă trebuia s-o ia pe sus. 

La rândul său, Jean Laffite a trecut şi el prin emoţii mari. 

Sărutul îl zăpăcise. Să renunţe la Juliana era încercarea 
cea mai grea prin care trecuse, avea nevoie de tot curajul 
lui, care nu era chiar neînsemnat, ca să depăşească 
frustrarea asta. 

S-a întâlnit apoi cu fratele său şi cu căpitanii şi le-a dat 
partea lor din vânzarea sclavilor şi răscumpărarea 
ostaticilor, pe care ei aveau s-o împartă corect cu ceilalţi. 
Banii îi scosese din buzunarul propriu. Uluiţi, căpitanii au 


303 


observat că asta n-avea nici un sens din punct de vedere 
comercial; la ce dracu' mai aducea sclavi şi ostatici, cu tot 
ce implica asta ca greutăţi şi cheltuieli, dacă îi elibera 
gratis? Pierre Laffite a aşteptat plecarea celorlalţi, apoi i-a 
spus părerea sa; Jean îşi pierduse capacitatea de a conduce 
afacerile, se ramolise, poate că venise momentul să fie 
schimbat. 

— De acord, Pierre. O să supunem la vot între bărbaţi, 
aşa cum se face. Vrei să mă înlocuieşti tu? 

De parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, după câteva 
ore a venit soacră-sa să-i anunţe moartea lui Catherine. Nu, 
nu putea s-o vadă. Funeraliile vor fi peste două zile, la New 
Orleans, va asista toată comunitatea creolă. Va fi o scurtă 
slujbă creştină, ca să nu se supere preotul, apoi o 
ceremonie africană, cu masă, muzică şi dans, cum se 
cuvine. Femeia era tristă, dar senină şi l-a consolat când a 
izbucnit în plâns ca un copil. O adora pe Catherine, fusese 
alături de el, marea lui iubire, suspina Laffite. Madame 
Odilia i-a dat un rom şi l-a bătut pe spate. Nu-l compătimea 
din cale-afară, ştia că foarte curând avea s-o uite pe 
Catherine în alte braţe. Din bună cuviinţă, Jean nu putea s-o 
ceară acum de nevastă pe Juliana, trebuia să treacă un 
interval decent, dar gândul i se contura deja în minte şi în 
inimă, deşi încă nu-l formula în cuvinte. Moartea soţiei era 
năpraznică, dar îi dădea o libertate nesperată. Chiar şi din 
mormânt, dulcea lui Catherine îi satisfăcea dorinţele cele 
mai ascunse. Da, de dragul Julianei era dispus să-şi 
schimbe soarta. Anii treceau repede, se săturase să 
trăiască cu pistolul la brâu, ca un proscris şi cu pericolul ca 
în orice clipă pe capul lui să se pună un preţ. In decursul 
anilor adunase o avere, Juliana şi el şi micuțul Pierre puteau 
pleca în Texas, acolo unde ajung de regulă bandiții şi să se 
ocupe cu alte treburi mai puţin periculoase, dar tot ilegale. 
Nici gând de trafic de sclavi, desigur, doar văzuse cât o 
enerva asta pe Juliana. Nu tolerase niciodată ca o femeie să 
se bage în afacerile lui, nu era ea prima, dar nici n-avea de 
gând să-şi  pericliteze căsnicia  contrazicându-se pe 


304 


subiectul ăsta. Da, vor merge în Texas, hotărât lucru. Locul 
acela oferea multe posibilităţi unui bărbat cu morala 
flexibilă şi spirit aventuros. Era gata să renunţe la piraterie, 
dar asta nu însemna că avea să devină un cetăţean 
respectabil, să nu exagerăm. 


305 


PARTEA A CINCEA - Alta California, 
1815 


Diego, Isabel şi Nuria s-au îmbarcat pe o goeletă în portul 
New Orleans în primăvara lui 1815. Juliana a rămas. Îmi 
pare rău că s-a întâmplat aşa, pentru că orice cititor de 
bună credinţă se aşteaptă la un deznodământ fericit în 
favoarea eroului. Inteleg că hotărârea  Julianei 
dezamăgeşte, dar nu putea fi altfel, în locul ei majoritatea 
femeilor ar fi procedat la fel. Să readuci un păcătos pe 
drumul cel bun reprezintă un proiect irezistibil, iar Juliana a 
purces la el cu o fervoare religioasă. Isabel a întrebat-o de 
ce nu încercase acelaşi lucru cu Rafael Moncada, la care 
soră-sa i-a spus că nu merita osteneala, căci Moncada nu 
avea vicii remarcabile, precum Laffite, ci doar meschinării. 
„lar astea, o ştie toată lumea, n-au leac”, a adăugat 
frumoasa Juliana. Pe atunci Zorro mai avea mult până să 
merite ca o femeie să-şi dea osteneala să-l schimbe. 

Am ajuns la cea de a cincea şi ultima parte a cărții. În 
curând ne vom lua rămas-bun, dragi cititori, pentru că 
povestea se termină atunci când eroul se întoarce de unde 
a plecat, transformat de aventurile şi obstacolele prin care 
a trecut şi pe care le-a învins. Asta e tipicul naraţiunilor 
clasice, de la Odiseea până la poveştile cu zâne şi n-o să 
mă apuc eu să fac inovaţii. 


Teatrul pe care l-a făcut Diego aflând de hotărârea 
Julianei de a rămâne cu Laffite la New Orleans n-a avut nici 
un efect, căci ea s-a scuturat ca de o muscă; cine era Diego 
ca să-i dea ei ordine? Nici măcar nu erau rude de sânge. În 
plus, era destul de mare ca să ştie ce era bun pentru ea. 
Diego mai avea o ultimă posibilitate; l-a provocat pe pirat la 


306 


duel, „ca să apere onoarea domnişoarei De Romeu”, însă 
acela l-a informat că se căsătoriseră în aceeaşi dimineaţă 
într-o parohie creolă, în cea mai strictă intimitate, martori 
fiindu-le doar fratele său Pierre şi madame Odilia. 
Procedaseră astfel tocmai pentru a evita scenele pe care le- 
ar fi făcut cei care nu înțelegeau urgenţa amorului. Nu mai 
avea ce face, unirea lor era legală. Şi astfel şi-a pierdut 
Diego iubita şi, pradă unei adânci deprimări, a jurat să 
rămână holtei tot restul vieţii. 

Nu l-a crezut nimeni. Isabel i-a sugerat că Laffite n-o să 
trăiască mult, având în vedere stilul lui de viaţă şi că 
Juliana, odată rămasă văduvă, n-avea decât să încerce s-o 
recucerească până s-o plictisi, dar asta nu l-a consolat pe 
Diego. 

Nuria şi Isabel şi-au luat rămas-bun de la Juliana 
plângând, în ciuda promisiunilor lui Jean că vor veni în 
curând să le vadă în California. Nuria, care le considera pe 
fetele De Romeu ca pe propriile sale fiice, ezita dacă să 
rămână cu Juliana ca s-o apere de voodoo şi alte ciudăţenii, 
sau să plece cu Isabel, care, deşi mai mică, avea mai puţină 
nevoie de ea. Juliana a tranşat dilema spunându-i să plece, 
căci altminteri reputaţia lui Isabel călătorind singură cu 
Diego de la Vega ar fi avut de suferit. Ca dar de despărţire, 
Laffite i-a dat guvernantei un lanţ de aur şi o bucată de 
mătase din cea mai fină. Nuria a ales să fie neagră, din 
motive de doliu. 

Goeleta a părăsit portul pe o ploaie torențială şi caldă, 
era sezonul lor, iar Juliana a rămas privind în urma ei cu 
chipul ud de lacrimi şi ploaie, cu micuțul Pierre în braţe, 
alături de inefabilul ei corsar şi de regina din Senegal, care-i 
devenise instructor şi paznic. Imbrăcată simplu, pe gustul 
soţului ei, Juliana radia de o fericire atât de mare, că Diego 
a izbucnit în plâns. Niciodată n-o văzuse mai frumoasă ca 
acum, când o pierdea definitiv. Formau o pereche superbă, 
el tot în negru şi cu un papagal pe umăr, ea în muselină 
albă, apăraţi de umbrelele ţinute de două fete africane, 
foste sclave, acum libere. Nuria s-a închis în cabină ca să 


307 


nu fie văzută plângând în hohote, în timp ce Diego şi Isabel, 
dezolaţi, le-au făcut cu mâna până i-au pierdut din vedere. 
Diego se smiorcăia din motivele ştiute, iar Isabel pentru că 
se despărţea de sora ei. Dar şi pentru că, s-o spunem pe-a 
dreaptă îşi făcuse oarece iluzii în legătură cu Laffite, primul 
bărbat care spusese că era frumoasă. Aşa e viaţa, ironie 
pură. Dar hai să ne întoarcem la povestea noastră. 


Eroii noştri au ajuns în Cuba. Oraşul istoric Havana, cu 
casele lui coloniale şi faleza lungă, scăldat de o mare 
cristalină şi de lumina imposibilă a Caraibelor, oferea o 
seamă de plăceri decadente de care n-a profitat nici unul, 
Diego din supărare, Nuria pentru că se simţea prea 
bătrână, iar Isabel pentru că nu şi le putea permite. 
Flancată de cei doi, fata n-a intrat nici în cazinouri şi nici n- 
a luat parte la petrecerile stradale. Săraci şi bogaţi, albi şi 
negri, lumea mânca în tavernele şi cârciumile de pe stradă, 
bea rom cu nemiluita şi dansa până-n zori. Dacă ar fi avut 
ocazia, Isabel ar fi renunţat la virtutea spaniolă care nu-i 
folosise până acum la mare lucru şi s-ar fi scufundat în 
dezmăţul caribeean, care i se părea mult mai interesant, 
dar a rămas doar cu pofta. Prin patronul hotelului au aflat 
veşti de la Santiago de León. Căpitanul ajunsese cu bine în 
Cuba împreună cu cei care supravieţuiseră atacului 
corsarilor, iar după ce-i trecuseră insolaţia şi spaima se 
îmbarcase pentru Anglia. Avea de gând să-şi scoată 
asigurarea şi să se retragă la ţară, continuând să deseneze 
hărţi fantastice pentru colecţionarii de ciudăţenii. 

Cei trei prieteni au rămas la Havana câteva zile, răgaz pe 
care Diego l-a folosit pentru a-şi comanda câteva ţinute 
complete de Zorro, copiate de la Jean Laffite. Admirându-se 
în oglinda croitoriei, a admis că rivalul său era de o 
eleganţă incontestabilă. S-a privit din faţă şi din profil şi-a 
pus o mână în şold şi cealaltă pe mânerul spadei, a ridicat 
bărbia şi a zâmbit extrem de mulţumit, avea dinţi perfecţi şi 
îi plăcea să şi-i arate. A fost de părere că arăta senzaţional. 
Pentru prima dată i-a părut rău de chestia cu dubla 


308 


personalitate, i-ar fi plăcut să rămână mereu îmbrăcat aşa. 
„Eh, nu le poţi avea pe toate în viaţa asta”, a suspinat. Nu-i 
mai lipsea decât masca menită a-i ascunde urechile 
clăpăuge şi mustaţa falsă pentru deghizare şi Zorro era 
gata să apară acolo unde-ar fi fost nevoie de spada sa. 
„Apropo, frumuşelule, ai nevoie de încă o spadă”, i-a spus 
imaginea din oglindă. Nu s-ar fi despărţit niciodată de 
adorata sa Justina, dar una singură nu era de-ajuns. Şi-a 
trimis costumele la hotel şi s-a dus la armurierii din port să 
caute o spadă asemănătoare celei dăruite de Pelayo. 

A găsit ce căuta, a mai cumpărat şi o pereche de 
pumnale maure, subţiri şi flexibile, dar foarte eficiente. 
Banii câştigaţi la jocul de cărţi din New Orleans s-au topit 
repede, astfel că după câteva zile, când s-au îmbarcat 
pentru a ajunge la Portobelo, era la fel de lefter ca atunci 
când îl sechestrase Laffite. 

Lui Diego, care mai traversase o dată istmul Panama, 
această parte a drumului nu i s-a părut la fel de interesantă 
ca lui Isabel şi Nuriei, care vedeau pentru prima dată 
broaşte veninoase şi mai ales indieni despuiaţi. Ingrozită, 
Nuria a stat cu ochii pironiţi la râul Chagres, convinsă că i 
se confirmau temerile cele mai rele în legătură cu sălbăticia 
din America. În schimb, Isabel a profitat de defilarea de 
nudişti pentru a-şi satisface o veche curiozitate. De ani de 
zile se tot întreba care e deosebirea între bărbaţi şi femei. A 
fost cam dezamăgită, căci deosebirea intra lesne într-o 
poşetuţă, după cum i-a declarat guvernantei. Oricum, 
graţie rugăciunilor Nunei au scăpat de malarie sau de 
muşcăturile de şarpe şi au ajuns fără probleme în portul 
Panama. Acolo au găsit un vas care să-i ducă în Alta 
California. 


Corabia a lăsat ancora în micul port San Pedro, aproape 
de Los Angeles, iar călătorii noştri au ajuns la mal cu o 
barcă. N-a fost uşor pentru Nuria să coboare pe scara de 
frânghie; un marinar binevoitor şi musculos a luat-o de 
mijloc fără să-i ceară voie şi a luat-o în spinare ca pe un sac 


309 


cu făină. Pe mal au zărit silueta unui indian care le făcea 
semne. 

După câteva clipe, Diego şi Isabel ţipau de bucurie, 
recunoscându-l pe Bernardo. 

— De unde ştia că venim astăzi? a întrebat mirată Isabel. 

— L-am anunţat eu, a zis Diego, fără alte explicaţii. 

Bernardo aşteptase de mai bine de o săptămână, căci 
presimţise că fratele său de lapte avea să vină curând. Nu 
se îndoise de mesajul telepatic şi scrutase marea răbdător, 
convins că mai devreme sau mai târziu avea să vadă o 
corabie la orizont. Nu ştia că Diego venea însoţit, credea 
însă că avea bagaj mult, aşa că adusese mai mulţi cai. Era 
atât de schimbat, că Nunei i-a fost greu să recunoască 
servitorul discret de la Barcelona în indianul cel zdravăn. 
Bernardo avea pe el doar un pantalon de pânză strâns la 
mijloc cu o centură de piele. Era ars de soare, avea părul 
lung şi împletit în cozi. Purta un pumnal la brâu şi o puşcă 
pe umăr. 

— Ce fac ai mei? Dar Fulgerul Nopţii şi copilul? a întrebat 
imediat Diego. 

Prin semne, Bernardo i-a dat de înţeles că avea veşti rele 
şi trebuiau să meargă direct la misiunea San Gabriel, unde 
părintele Mendoza avea să-i spună mai multe. El stătuse 
luni de zile cu indienii şi nu era la curent cu amănuntele. Au 
pus o parte din bagaje pe un cal, restul l-au îngropat în 
nisip, marcând locul cu pietre, au încălecat şi au plecat spre 
misiune. Diego a remarcat că Bernardo îi ducea pe o cale 
ocolită, evitând Drumul Regal şi ferma De la Vega. Au mers 
în galop preţ de mai multe leghe şi, în sfârşit, au zărit 
terenurile misiunii. Diego nu şi-a putut opri o exclamaţie de 
mirare constatând că grădinile de care părintele Mendoza 
se ocupase cu atâta tragere de inimă erau năpădite de 
bălării, că acoperişurile erau sparte, iar cabana necfiţilor 
părea părăsită. Acolo unde înainte vreme fusese o 
proprietate prosperă, domnea acum o atmosferă de 
mizerie. Auzind copitele cailor, au ieşit câteva indience cu 
plozii după ei, ceva mai târziu a ieşit în curte părintele 


310 


Mendoza. Misionarul se schimbase mult în aceşti cinci ani, 
acum părea un moş plăpând, cu câteva smocuri rare pe 
cap, care nu-i mai ascundeau cicatricea de la urechea 
tăiată. Ştia că Bernardo îşi aştepta fratele, nu punea la 
îndoială că presimţirea era corectă, dar tot a fost surprins 
de apariţia lui Diego. A deschis larg braţele şi tânărul s-a 
repezit să-l îmbrăţişeze. Diego era acum mai înalt cu un cap 
şi i s-a strâns inima când a simţit mâna de oase care 
ajunsese preotul. 

— Tânăra e Isabel, fiica lui don Tomás de Romeu, ţină-l 
Domnul la dreapta sa, iar doamna e Nuria, guvernanta ei, 
le-a prezentat el. 

— Bun venit la misiune, fiicele mele. Cred că drumul a 
fost greu. Puteţi să vă spălaţi şi să vă odihniţi, în timp ce 
stau de vorbă cu Diego. Am să vă anunţ când mergem la 
cină. 

Veştile erau mai rele decât îşi imagina. Părinţii lui se 
despărţiseră acum cinci ani; chiar în ziua plecării lui spre 
Spania, Regina părăsise casa doar cu hainele de pe ea. De 
atunci trăia în tribul Bufniţei Albe şi nimeni n-o mai văzuse 
în sat sau la misiune, se spunea că renunţase la purtările 
de doamnă spaniolă şi redevenise aceeaşi indiancă bravă 
care fusese în tinereţe. Bernardo, care trăia în acelaşi trib, 
a confirmat. 

Mama lui Diego îşi reluase numele indigen, Toypurnia şi 
se pregătea s-o înlocuiască la un moment dat pe Bufniţa 
Albă în calitate de şaman şi tămăduitoare. Faima de 
vizionare a celor două se răspândise dincolo de munţi, 
indieni din alte triburi veneau de departe să le ceară sfatul. 
Intre timp, Alejandro de la Vega interzisese chiar şi 
pronunţarea numelui nevesti-sii, dar nu se obişnuise cu 
absenţa ei şi îmbătrânise de tristeţe. Ca să nu fie obligat să 
dea explicaţii meschinei comunităţi albe din colonie, a 
renunţat la postul de primar şi s-a dedicat exclusiv 
proprietăţii şi afacerilor, mărindu-şi şi mai mult avutul. Dar 
toată osteneala a fost în zadar, pentru că în urmă cu câteva 
luni, în timp ce Diego era cu ţiganii în Spania, sosise Rafael 


311 


Moncada, în calitate de trimis plenipotenţiar al regelui 
Ferdinand al VIll-lea, cu misiunea oficială de a-l informa 
despre starea politică şi economică a coloniei. Puterea sa o 
întrecea pe cea a guvernatorului şi al comandantului 
militar. Diego nu s-a îndoit că Moncada dobândise rangul 
graţie influenţei mătuşii Eulalia de Callis şi că singurul scop 
de a părăsi curtea spaniolă era speranţa de a pune mâna 
pe Juliana. l-a împărtăşit această părere părintelui 
Mendoza. 

— Pesemne că a fost tare dezamăgit constatând că 
domnişoara De Romeu nu era aici. 

— Dar a presupus că eraţi pe drum, drept care a rămas. 

Între timp n-a pierdut timpul, se zvoneşte că se 
îmbogăţeşte enorm, a spus misionarul. 

— Omul ăsta mă urăşte din mai multe motive, mai ales 
pentru c-am ajutat-o pe Juliana să scape de insistenţele lui. 

— Acum înţeleg mai bine, Diego. Lăcomia nu e singura 
motivaţie a lui Moncada, a vrut şi să se răzbune pe tine... 

Moncada şi-a început mandatul în California confiscând 
domeniul De la Vega, arestându-l apoi pe stăpân, acuzat că 
fusese în fruntea unei insurecţii menite a scoate California 
de sub stăpânirea regatului Spaniei. Nu exista o asemenea 
mişcare, l-a asigurat părintele Mendoza pe Diego, ideea 
asta nu le venise colonilor, deşi germenele rebeliunii 
încolţise în unele ţări din America de Sud şi se răspândea 
ca praful de puşcă pe continent. Cu verdictul nedovedit de 
trădare, Alejandro de la Vega fusese aruncat în temuta 
închisoare El Diablo. 

Moncada se instalase cu suita sa în casa lui, transformată 
în locuinţa şi cartierul său general. l-a mai spus că în scurt 
timp făcuse multe rele. Era şi el în vizorul lui Moncada, 
pentru că-i apăra pe indieni şi nu avea gura legată, dar a 
plătit scump; misiunea era ruinată. Moncada îi tăiase 
fondurile şi îi luase oamenii, acum nu mai trăiau la misiune 
decât femeile, copiii şi bătrânii, nu mai era mână de lucru. 
Familiile indiene erau dezmembrate, oamenii erau 
demoralizaţi. Umbla zvonul că Rafael Moncada pusese la 


312 


cale o afacere cu perle, la care folosea munca forţată a 
indienilor. Perlele din California, mai valoroase ca aurul şi 
argintul din alte colonii, contribuiseră la vistieria Spaniei 
secole la rând, dar la un moment dat exploatarea lor 
nesăţioasă le epuizase. Nimeni nu şi-a mai amintit de ele 
timp de cincizeci de ani, exact perioada de care aveau 
nevoie scoicile ca să producă alte perle. Autorităţile, 
ocupate cu alte treburi şi paralizate de birocraţie, n-aveau 
iniţiativă să reînceapă căutarea. Se credea că noile bancuri 
de scoici erau acum mai la nord, aproape de Los Angeles, 
dar nimeni nu se ostenise să cerceteze până la venirea lui 
Moncada, care aducea cu el nişte hărţi maritime. Părintele 
Mendoza bănuia că îşi propusese să pună mâna pe perle 
fără să informeze Spania, deşi, în principiu, ele aparţineau 
Coroanei. Ca să le exploateze, avea nevoie de Carlos 
Alcazar, şeful închisorii El Diablo, care-i furniza sclavi 
pentru scufundări. 

Ambii se îmbogăţeau rapid şi discret. Pe vremuri, 
culegătorii de perle erau indienii yaquis din Mexic, oameni 
foarte puternici, care se ocupau de generaţii cu asta şi erau 
în stare să stea sub apă două minute întregi, dar a-i aduce 
în Alta California ar fi atras atenţia. Ca alternativă, cei doi 
asociaţi au hotărât să folosească indienii din zonă, care nu 
erau înotători de mare clasă şi nu făcuseră de bună voie 
această treabă. Dar asta nu era un impediment; îi arestau 
sub orice pretext şi îi puneau la muncă până le plesneau 
plămânii. Îi îmbătau sau îi snopeau în bătaie, îi stropeau cu 
alcool, apoi îi arestau în faţa judecătorului, care se făcea că 
nu vede. Astfel, nefericiţii aceia ajungeau la El Diablo, în 
ciuda intervențiilor disperate ale misionarului. Diego l-a 
întrebat dacă tatăl lui era acolo, părintele Mendoza i-a 
confirmat. Don Alejandro era bolnav şi slăbit şi n-avea s-o 
mai ducă mult în condiţiile acelea. Era cel mai bătrân şi 
singurul alb, ceilalţi prizonieri erau indieni sau metişi. Cine 
intra în infernul acela nu mai scăpa viu, deja muriseră 
destui în ultimele luni. Nimeni nu vorbea despre cele 


313 


petrecute între zidurile închisorii, nici gardienii, nici 
deţinuţii, El Diablo era învăluit într-o tăcere de mormânt. 

— Nu mai am voie nici măcar să le duc alinarea spirituală 
acestor nefericiţi. Înainte mă duceam des să le ţin slujba, 
dar am avut un schimb de cuvinte cu Carlos Alcazar şi nu- 
mi mai dă voie să intru. În locul meu va veni în curând un 
preot din Baja California. 

— Este vorba de acelaşi Carlos Alcazar care era marele 
bătăuş din copilăria noastră? a întrebat Diego. 

— Acelaşi, fiule. Anii trecând, s-a înrăit şi mai mult, a 
devenit un despot şi un laş. În schimb, vară-sa Lolita e o 
sfântă. Venea cu mine la închisoare şi aducea 
medicamente, mâncare şi pături pentru deţinuţi, dar, din 
păcate, n-are nici o influenţă asupra lui Carlos. 

— O ţin minte pe Lolita. Familia Pulido e nobilă şi plină de 
virtuţi. Francisco, fratele Lolitei, a studiat la Madrid. Am fost 
în corespondenţă cât timp eram la Barcelona. 

— Aşadar, fiule, situaţia lui don Alejandro e foarte gravă, 
tu eşti singura lui speranţă, trebuie să faci repede ceva, a 
conchis părintele Mendoza. 

De o bună bucată de timp, Diego se plimba prin încăpere 
fierbând de indignare. Din scaunul lui, Bernardo urmărea 
conversaţia cu ochii ţintă la fratele lui, căruia îi trimitea 
mesaje mentale. Primul impuls al lui Diego a fost să-l caute 
pe Moncada şi să se lupte cu el, însă privirea lui Bernardo i- 
a dat de înţeles că, în aceste împrejurări, care cereau mai 
curând viclenie decât curaj, misiunea asta era pentru Zorro 
şi era nevoie s-o pună la cale cu mult sânge rece. Şi-a scos 
batista de dantelă şi şi-a şters fruntea cu un gest afectat, 
apoi a suspinat: 

— Am să mă duc la Monterrey să vorbesc cu 
guvernatorul, e prieten cu tata. 

— Am fost deja, Diego. Am vorbit personal cu 
guvernatorul când a fost arestat don Alejandro, dar mi-a 
spus că nu are nici o autoritate asupra lui Moncada. Nu m-a 
ascultat nici când i-am sugerat să cerceteze de ce mor atâţi 
prizonieri de la El Diablo. 


314 


— Atunci va trebui să plec în Mexic, să vorbesc cu 
viceregele. 

— Dar asta ar dura luni de zile! 

Nu-i venea să creadă că băiatul curajos, pe care-l 
adusese pe lume şi-l văzuse crescând, ajunsese un dandy. 
Spania îi muiase creierii şi muşchii, era o adevărată ruşine. 
Se rugase ca Diego să vină la timp ca să-şi salveze tatăl, iar 
răspunsul era acest muţunache cu batistuţă de dantelă. li 
era greu să-şi ascundă disprețul. 

Misionarul le-a anunţat pe Isabel şi pe Nuria că masa era 
gata şi s-au aşezat tuspatru să mănânce. O indiancă a adus 
o cratiţă de gresie cu o fiertură de porumb cu bucăţi de 
carne fiartă, tare şi aţoasă ca o talpă. Nu exista pâine, nici 
vin sau legume, lipsea chiar şi cafeaua, singurul viciu pe 
care şi-l permitea părintele Mendoza. Mâncau în tăcere 
când au auzit zgomot de copite şi glasuri în curte, iar după 
câteva clipe a dat buzna un grup de bărbaţi în uniformă în 
fruntea cărora era Rafael Moncada. 

— Excelenţă! Ce surpriză! a exclamat Diego fără să se 
ridice. 

— Am aflat de sosirea voastră, a răspuns Moncada, 
căutând-o din priviri pe Juliana. 

— Păi, aici suntem, aşa cum v-am promis la Barcelona, 
domnule Moncada. Pot afla cum aţi ieşit din odaia secretă? 
a întrebat Isabel pe un ton ironic. 

— Unde e sora dumitale? 

— A, soră-mea? E la New Orleans. Am plăcerea să vă 
anunţ că e măritată şi fericită. 

— Măritată? Imposibil! Cu cine? a urlat pretendentul 
dezamăgit. 

— Cu un om de afaceri plin de bani de care s-a 
îndrăgostit la prima vedere l-a lămurit Isabel cu cea mai 
nevinovată expresie din lume. 

Rafael Moncada a dat cu pumnul în masă şi şi-a muşcat 
buzele ca să nu sloboadă un puhoi de înjurături. Nu-i venea 
să creadă că Juliana îi scăpase încă o dată din mâini. 
Traversase lumea, îşi lăsase poziţia de la Curte şi-şi 


315 


amânase cariera pentru ea. Era atât de furios, că ar fi 
gâtuit-o cu mâinile lui. 

Diego a profitat de pauză ca să se apropie de sergentul 
dolofan şi transpirat care se uita la el cu o privire de câine 
blând. 

— Garcia? 

— Don Diego de la Vega, câtă onoare, m-aţi recunoscut! 
s-a bâlbâit fericit grasul. 

— Cum să nu! Inconfundabilul Garcia! l-a îmbrăţişat 
Diego. 

Demonstrația de afecţiune total nepotrivită între Diego şi 
propriul său sergent l-a cam descumpănit pe Moncada. 

— Profit de ocazie, excelenţă, ca să vă întreb de tata, a 
spus Diego. 

— E un trădător şi va plăti pentru asta, a scuipat 
cuvintele Moncada. 

— Trădător? Nu puteţi spune aşa ceva despre domnul De 
la Vega, excelenţă. Sunteţi nou pe aici şi nu cunoaşteţi 
lumea. Dar eu m-am născut aici şi vă pot spune că familia 
De la Vega e cea mai onorabilă şi distinsă din toată 
California... - a intervenit sergentul Garcia, speriat. 

— Să taci, Garcia! Nu ţi-a cerut nimeni părerea! l-a pus la 
punct Moncada, fulgerându-l cu privirile. 

Apoi a lătrat un ordin şi sergentul cel transpirat n-a avut 
încotro şi a salutat, lovindu-şi călcâiele, după care a ieşit să 
retragă oamenii. În prag, a ezitat, s-a întors către Diego cu 
un gest neputincios, la care a primit ca răspuns o clipire din 
ochi. 

— Îmi permit să vă reamintesc că tata, don Alejandro de 
la Vega, este un hidalgo spaniol şi un erou din multe bătălii 
în serviciul regelui. Doar un tribunal spaniol calificat poate 
să-l judece. 

— Cazul lui va fi cercetat de autorităţile competente din 
Mexic. Între timp, tatăl dumitale e sub pază bună, unde nu 
mai poate conspira împotriva Spaniei. 


316 


— Procesul se va tărăgăna ani de zile, iar don Alejandro e 
bătrân, nu poate rămâne la El Diablo, a intervenit părintele 
Mendoza. 

— Inainte de a încălca legea, De la Vega ar fi trebuit să 
se gândească că risca să-şi piardă libertatea şi averea. 
Imprudenţa lui a condamnat familia la mizerie, a replicat 
Mendoza, dispreţuitor. 

Dreapta lui Diego apucase mânerul spadei, dar Bernardo 
l-a apucat de braţ şi l-a ţinut; trebuia să aibă răbdare. 

Moncada i-a recomandat să-şi găsească de lucru, căci 
acum nu mai dispunea de averea tatălui său, s-a răsucit şi 
a plecat. Părintele Mendoza l-a bătut pe Diego pe umăr şi a 
repetat oferta de a le da găzduire. La misiune viaţa era 
austeră şi anevoioasă, a spus, lipsea confortul cu care erau 
obişnuiţi, dar cel puţin aveau un acoperiş deasupra capului. 

— Mulţumesc, părinte. Intr-o zi am să vă povestesc prin 
ce-am trecut după moartea bietului nostru tată, o să aflaţi 
cum am străbătut Spania pe jos, cum am trăit cu ţiganii şi 
am fost răpiți de pirați. Nu o dată am scăpat cu viaţă ca 
prin minune. Cât despre confort, vă asigur că suntem căliţi, 
a zâmbit Isabel. 

— lar de mâine, părinte, am să mă ocup de bucătărie, 
pentru că văd că se mănâncă mai rău ca în timp de război, 
s-a strâmbat Nuria. 

— Misiunea e foarte săracă, s-a scuzat părintele 
Mendoza. 

— Cu aceleaşi ingrediente şi ceva mai multă imaginaţie, 
o să mâncăm ca oamenii, nu s-a lăsat Nuria. 


În noaptea aceea, în timp ce toţi ceilalţi dormeau, Diego 
şi Bernardo s-au strecurat afară, au luat doi cai şi, fără să 
se mai ostenească să le pună şeile, au pornit în galop spre 
peşterile indienilor unde se jucau în copilărie. Hotărâseră că 
prima acţiune era să-l scoată pe Alejandro de la Vega din 
închisoare şi să-l ducă într-un loc sigur, unde Moncada şi 
Alcazar nu puteau da de el, abia apoi ar fi urmat sarcina 
mai grea de a-i curăța numele de acuzaţia de trădare. In 


317 


săptămâna asta era şi ziua lor de naştere, se născuseră 
exact acum douăzeci de ani. 

Lui Diego i s-a părut că era un moment important din 
viaţa lor, voia să-l marcheze cu ceva special, de aceea îl 
rugase pe Bernardo să meargă la peşteri. lar dacă trecerea 
care le lega de casa De la Vega nu fusese distrusă de 
cutremure, poate că-l puteau spiona pe Rafael Moncada. 

Diego abia mai recunoştea locurile, dar Bernardo l-a dus 
direct la intrarea ascunsă de nişte arbuşti deşi. Înăuntru au 
aprins o lămpiţă ca să se orienteze prin labirintul de 
coridoare şi să ajungă în grota principală. Au tras în piept 
mirosul subteran greu de descris, care le plăcea atât de 
mult când erau copii. Diego şi-a amintit ziua fatidică când 
casa le fusese atacată de pirați şi se ascunsese aici cu 
mama sa rănită. 

I| s-a părut că simte mirosul de atunci, un amestec de 
sânge, sudoare, frică şi întuneric subpământean. Totul era 
cum îl lăsaseră, de la arcurile cu săgeți, lumânările şi 
borcanele cu miere depozitate acolo în urmă cu cinci ani, 
până la Roata Magică făcută din pietre pe vremea când îşi 
doreau să ajungă la Okahu6. Diego a luminat altarul 
circular cu două torţe şi a pus în centru ce adusese, un 
pachet înfăşurat în pânză neagră şi legat cu o sfoară. 

— Frate, aştept clipa asta de mult. Avem acum douăzeci 
de ani şi suntem pregătiţi pentru ce-am să-ţi propun acum. 

Iti aminteşti de virtuțile Okahue? Onoare, dreptate, 
respect, demnitate şi curaj. M-am străduit ca ele să-mi 
îndrume viaţa şi ştiu că şi tu, a rostit el pe un ton 
neaşteptat de solemn. 

La lumina roşiatică a torţelor, Diego a desfăcut pachetul, 
în care era un costum complet de Zorro - pantaloni, capă, 
bluză, cizme, pălărie şi mască - şi i l-a dat lui Bernardo. 

— Imi doresc ca Zorro să fie scopul vieţii mele, Bernardo. 

Am să mă dedic luptei pentru dreptate şi te invit să fii 
alături de mine. Impreună o să fim de o mie de ori mai 
puternici şi-o să-i zăpăcim pe duşmani. Vor fi doi Zorro, tu 
şi eu, care nu vor apărea niciodată împreună. 


318 


Vorbea atât de serios, că Bernardo n-a mai fost tentat să- 
| ia peste picior. Şi-a dat seama că fratele lui de lapte se 
gândise serios la asta, nu era doar un impuls provocat de 
aflarea nenorocirii prin care trecea tatăl său, asta o 
dovedea costumul negru cu care venise din călătorie. 
Tânărul indian şi-a lepădat pantalonii şi, la fel de solemn ca 
Diego şi-a pus pe rând celelalte haine, tansformându-se 
într-o replică a lui Zorro. Atunci Diego şi-a desprins de la 
şold spada cumpărată în Cuba şi i-a dat-o, ţinând-o cu 
ambele mâini. 

— Jur să-i apăr pe cei slabi şi să lupt pentru dreptate! a 
exclamat apoi. 

Bernardo a luat arma şi a repetat aceste cuvinte într-o 
şoaptă mută. 


Tinerii au deschis cu multă precauţie uşiţa secretă din 
spatele şemineului din salon, constatând că în ciuda trecerii 
anilor nu scârţâia defel. E drept, atunci avuseseră grijă să 
ungă balamalele şi iată că efectul rezistase cinci ani. 
Trunchiurile groase din cămin erau aceleaşi de atunci, 
acum acoperite de un strat gros de praf. Nimeni nu făcuse 
focul în tot acest timp. Salonul era intact, aceleaşi mobile 
cumpărate de Alejandro de la Vega în Mexic, acelaşi 
candelabru cu o sută cincizeci de lumânări atârnată de 
tavan, aceeaşi masă de lemn cu scaune tapiţate, aceleaşi 
tablouri pretenţioase. Totul era neschimbat, dar casa li se 
părea mai mică şi mai tristă faţă de cum şi-o aminteau. O 
patină de uitare o urâţea, o tăcere de cimitir plutea în aer, 
un miros de închis şi de mucegai impregna pereţii. S-au 
strecurat ca pisicile pe coridoarele prost luminate de câteva 
felinare. Pe vremuri exista un bătrân servitor a cărui unică 
sarcină era să aibă grijă de lumină; omul dormea ziua, iar 
noaptea vedea de lumânări şi de lămpile cu seu. S-au 
întrebat dacă el şi ceilalţi foşti servitori mai trăiau acolo sau 
dacă fuseseră înlocuiţi de oamenii aduşi de Moncada. 

La ora târzie, dormeau până şi câinii; în curtea principală 
stătea de pază un singur om, cu arma la umăr şi luptându- 


319 


se să-şi ţină ochii deschişi. Au descoperit dormitorul 
soldaţilor, unde au numărat douăsprezece hamacuri 
suprapuse şi atârnate la înălţimi diferite, din care doar opt 
ocupate. In altă cameră au dat de un arsenal de arme de 
foc, praf de puşcă şi săbii. N-au cercetat mai departe, de 
frică să nu fie descoperiţi, dar printr-o uşă întredeschisă |- 
au zărit pe Rafael Moncada care scria sau făcea socoteli în 
bibliotecă. 

Diego şi-a înăbuşit un strigăt de revoltă văzându-şi 
duşmanul instalat în fotoliul tatălui său şi folosindu-i hârtia 
şi cerneala. Bernardo i-a tras un cot; era cazul s-o şteargă, 
expediţia devenea periculoasă. S-au retras în linişte pe 
acelaşi drum, după ce-au suflat peste praful gros din cămin 
ca să-şi şteargă urmele. 

Au ajuns la misiune pe când se crăpa de ziuă, oră la care 
pe Diego l-a lovit ca o măciucă oboseala acumulată din ziua 
precedentă, de când debarcase pe plajă. S-a prăbuşit în pat 
şi a dormit până a doua zi, când a venit Bernardo să-l 
trezească şi să-i spună că avea caii pregătiţi. Se gândise să 
meargă la Toypurnia şi a-i cere ajutor pentru salvarea lui 
Alejandro de la Vega. Nu au dat ochii cu părintele Mendoza, 
care plecase devreme la Los Angeles, dar Nuria le-a servit 
un mic dejun copios, compus din fasole, orez şi ouă prăjite. 
Isabel a venit la masă cu părul împletit într-o coadă, fustă 
de călătorie şi bluză de necfit, anunţându-i că venea cu ei, 
căci voia s-o cunoască pe mama lui Diego şi să vadă cum 
arată un sat de indieni. 

— In cazul ăsta, trebuie să merg şi eu, a bombănit Nuria, 
căreia perspectiva unui drum călare prin aceste ţinuturi 
barbare nu-i surâdea defel. 

— Nu. Părintele Mendoza are nevoie de dumneata aici. 
Ne întoarcem curând, a spus Isabel, împăcând-o cu un 
pupic. 

Cei trei au plecat pe cei mai bum cai albi de la misiune, 
plus unul pentru bagaje. Era de mers toată ziua, noaptea 
aveau s-o petreacă sub cerul liber, iar a doua zi de 
dimineaţă vor începe să urce munţii. De frica soldaţilor, 


320 


tribul se dusese departe şi îşi tot schimba locul, dar 
Bernardo ştia să-i găsească. Isabel, care învățase să 
încalece bărbăteşte, dar nu era obişnuită cu drumuri lungi 
şi-a urmat prietenii fără să se plângă. La primul popas, 
când s-au oprit să se răcorească la un izvor şi să se înfrupte 
din merindele pregătite de Nuria şi-a dat seama că era 
toată o vânătaie. Diego a râs de ea pentru că mergea ca o 
rață, dar Bernardo i-a dat o alifie făcută de Bufnița Albă pe 
bază de ierburi, ca să se ungă. 

A doua zi la prânz, Bernardo le-a arătat nişte semne pe 
copaci, care indicau apropierea tribului; erau semnele prin 
care dădeau de ştire altor indieni că se mutaseră. După 
doar câteva clipe le-au venit în întâmpinare doi indieni 
aproape goi, cu trupurile vopsite şi arcurile întinse, dar l-au 
recunoscut pe Bernardo şi-au coborât arcurile şi s-au 
apropiat. 

Aflând despre ce era vorba, l-au condus printre copaci 
până în sat, o adunătură mizeră de colibe din paie printre 
care se învârteau câţiva câini. Indienii au scos un şuierat, 
iar după puţine minute au apărut ca din pământ locuitorii 
fantomaticei aşezări, un grup jalnic de indieni goi sau 
acoperiţi cu zdrenţe. Oripilat, Diego şi-a recunoscut bunica 
şi mama; a trebuit să lupte cu şocul de a le vedea în halul 
ăsta, înainte de a descăleca şi a merge să le îmbrăţişeze. 
Uitase cât de săraci erau indienii, dar nu şi aroma de fum şi 
ierburi a bunicii, care i-a mers direct la inimă. Şi maică-sa 
mirosea altfel; dacă Regina mirosea a săpun cu lapte şi apă 
de flori, Toypurnia mirosea a salvie şi a sudoare. 

— Diego, ce-ai mai crescut...! - a murmurat mama lui. 

Toypurnia îi vorbea în limba indigenă, prima pe care o 
cunoscuse Diego pe când era copil şi pe care n-o uitase. In 
limba asta se mângâiau, în spaniolă se tratau formal şi 
rezervat. Prima era pentru sentimente, a doua pentru idei. 
Mâinile bătătorite ale Toypurniei l-au pipăit, i s-au plimbat 
pe braţe, pe piept şi pe gât, măsurându-l, constatând 
schimbările. A fost rândul bunicii să-i ureze bun venit. 
Bufnița Albă i-a ridicat părul ca să-i cerceteze urechile, de 


321 


parcă asta ar fi fost singura modalitate de a-l recunoaşte 
fără greşeală. Diego a prins a râde şi a luat-o de mijloc, 
ridicând-o în aer. Cântărea foarte puţin, ca un copil, dar pe 
sub zdrenţe şi blăniţele de iepure Diego a simţit un corp 
fibros şi tare, ca de lemn. Nu era atât de bătrână şi nici atât 
de fragilă cum i se păruse. 

Bernardo n-avea ochi decât pentru Fulgerul Nopţii şi 
pentru copilul lor, micuțul Diego, un băieţel de cinci ani, de 
culoarea şi tăria cărămizilor, cu ochi negri şi râsul maică-sii, 
gol puşcă şi înarmat cu un arc şi săgeți în miniatură. 

Diego, care o cunoscuse în copilărie, când venea în satul 
bunicii, din puţinele referinţe telepatice de la Bernardo şi 
dintr-o scrisoare a părintelui Mendoza, a rămas impresionat 
de frumuseţea ei. Alături de ea şi de copil, Bernardo era alt 
om, părea mai mare şi chipul său avea o altă lumină. 

După primele clipe de euforie, Diego şi-a adus aminte de 
Isabel, care urmărea scena de la câţiva paşi mai încolo. Din 
povestirile lui Diego şi le imaginase pe mama şi pe bunica 
lui ca pe nişte personaje scoase din tablourile epopeice în 
care conquistadorii apar în armuri strălucitoare, iar indigenii 
americani seamănă cu nişte semizei plini de pene. Femeile 
astea numai piele şi os, neţesălate şi murdare nu semănau 
nici pe departe cu picturile din muzee, dar aveau aceeaşi 
demnitate. Cu bunica nu putea comunica, însă cu 
Toypurnia stabilise imediat o apropiere. Şi-a propus s-o 
viziteze cât mai des, căci credea că are multe de învăţat de 
la această femeie ciudată şi înţeleaptă. „La fel de 
neîmblânzită aş vrea să fiu şi eu” şi-a spus în sinea ei. 
Simpatia a fost reciprocă şi Toypurniei i-a plăcut tânăra 
spaniolă cu ochi saşii. Credea că asta înseamnă că poate 
vedea ceea ce nu văd alţii. 

Din trib rămăseseră mulţi copii, femei şi bătrâni, însă 
doar cinci vânători, care erau siliţi să meargă departe după 
pradă, pentru că albii îşi împărţiseră pământul şi-l apărau 
cu puşca. Uneori, foamea îi silea să fure vite, dar dacă erau 
prinşi erau biciuiţi sau trimişi la spânzurătoare. Majoritatea 
bărbaţilor munceau la ferme, dar clanul Bufniţei Albe şi al 


322 


Toypurniei preferase libertatea, cu toate riscurile. Nu aveau 
probleme cu triburile războinice graţie reputației de 
şamane şi vindecătoare ale celor două femei. Necunoscuţii 
veneau să ceară sfaturi şi leacuri, pe care le plăteau cu 
alimente şi blănuri. Supravieţuiseră, dar de când Rafael 
Moncada şi Carlos Alcazar se apucaseră să aresteze bărbaţi 
tineri, nu puteau rămâne prea mult în acelaşi loc. Din cauza 
vieţii nomade nu mai puteau cultiva porumb sau alte 
cereale, se mulţumeau cu ciuperci şi fructe de pădure, 
peşte şi carne, când făceau rost. 

Bernardo şi Fulgerul Nopţii au adus cadoul pregătit 
pentru Diego, un armăsar negru cu ochi mari şi inteligenţi. 
Era Tornado, mânzul fără mamă pe care Bernardo îl 
cunoscuse în timpul ritului de iniţiere de-acum şapte ani şi 
pe care Fulgerul Nopţii îl domesticise şi-l învățase să vină 
când era fluierat. Era un animal cu aspect nobil şi un 
camarad minunat. 

Diego l-a mângâiat pe bot şi şi-a scufundat faţa în coama 
lui, repetându-i numele. 

— Va trebui să te ţinem ascuns, Tornado. Te va încăleca 
doar Zorro, i-a spus, iar calul a răspuns nechezând vesel şi 
dând din coadă. 


În continuare, au fript nişte urşi-spălători şi nişte păsări 
pe care indienii reuşiseră să le vâneze şi s-au pus la curent 
cu veştile rele. Când s-a înserat, Isabel s-a învelit într-o 
pătură şi a adormit lângă foc, sfârşită. În acest timp, 
Toypurnia asculta povestea tragediei lui Alejandro de la 
Vega. l-a mărturisit lui Diego că-i era dor de el, era singurul 
bărbat pe care-l iubise, dar nu mai rezistase să stea cu el. 
Prefera mizera existenţă nomadă a tribului ei luxului de la 
conac, unde se simţea prizonieră. Îşi petrecuse copilăria şi 
tinereţea sub cerul liber, nu suporta apăsarea zidurilor şi 
acoperişul deasupra capului, obiceiurile fudule, rochiile 
spanioleşti incomode, povara creştinismului. lar cu anii, 
Alejandro îi judeca pe ceilalţi tot mai sever. Ajunseseră să 
aibă prea puţine în comun, iar când băiatul plecase în 


323 


Spania, i se răcise şi pasiunea din tinereţe, nu mai 
rămăseseră cu nimic. Totuşi, a fost mişcată auzind ce 
păţise bărbatul ei şi a fost gata să-l ajute să evadeze din 
carceră şi să-l ascundă în sânul naturii. California era 
întinsă, Toypurnia îi cunoştea aproape toate cărările. l-a 
mai confirmat că bănuielile părintelui Mendoza erau 
corecte: 

— De vreo două luni au postat un barcaz mare la ancoră, 
în apropierea bancurilor de scoici, iar deţinuţii sunt 
transportaţi cu bărcile. 

Luaseră şi câţiva tineri din trib, pe care îi obligau să se 
scufunde din zori şi până la asfinţit. Îi coborau în fundul 
mării legaţi cu o frânghie de mijloc, cu un pietroi pe post de 
contragreutate şi un coş în care adunau scoicile. Erau 
ridicaţi când trăgeau de frânghie. Recolta zilei se depozita 
pe barcaz, unde alţi deţinuţi desfăceau scoicile şi căutau 
perlele, treabă care le distrugea mâinile. Toypurnia bănuia 
că printre aceştia era şi Alejandro, prea bătrân ca să se 
scufunde. 

l-a mai spus că deţinuţii dormeau pe plajă, pe nisip, 
înlănţuiţi şi flămânzi, căci nimeni nu poate trăi doar cu 
scoici. 

— Nu prea văd cum ai putea să-ţi salvezi tatăl din iadul 
ăla. 

Ar fi fost imposibil cât timp erau pe vas, însă Diego ştia 
de la părintele Mendoza că un preot urma să vină la 
închisoare. Moncada şi Alcazar, care erau obligaţi să ţină în 
secret afacerea cu perlele, suspendaseră pentru câteva zile 
toată operaţiunea, pentru ca deţinuţii să fie la El Diablo 
când avea să vină preotul. Era singura şansă, i-a spus. Şi-a 
dat seama că nu-i putea ascunde maică-sii şi bunică-sii 
identitatea lui Zorro şi planul pe care-l imaginase, avea 
nevoie de ajutorul lor. În timp ce vorbea, i s-a părut că 
vorbele lui sunau absolut nebuneşte, aşa că a fost mirat să 
vadă că ele nu păreau defel impresionate, de parcă ideea 
de a-şi pune o mască pe chip şi a ataca El Diablo era ceva 
normal. Au promis să păstreze secretul. A rămas stabilit ca 


324 


peste câteva zile Bernardo şi încă trei bărbaţi din trib, cei 
mai puternici şi îndrăzneţi, să vină cu câţiva cai la Crucea 
cu Hârci, la câteva leghe de El Diablo, o încrucişare de 
drumuri unde fuseseră spânzurați doi bandiți. Hârcile lor, 
albite de ploi şi soare, rămăseseră expuse pe o cruce de 
lemn. Indienii nu trebuia să ştie toate amănuntele, cu cât 
ştiau mai puţin, cu atât mai bine, în cazul că ar fi fost prinşi. 

Diego şi-a prezentat în linii generale planul de a-şi elibera 
tatăl şi, dacă era posibil şi pe ceilalţi. Majoritatea erau 
indigeni, cunoşteau perfect locurile şi, dacă ar fi avut ceva 
timp, s-ar fi făcut nevăzuţi în natură. Bufnița Albă i-a spus 
că mulţi indieni munciseră la ridicarea închisorii El Diablo, 
între aceştia şi fratele ei, pe care albii îl numeau Arsenio, 
deşi numele lui adevărat era Ochii-care-văd-pe-întuneric. 
Era orb, iar indienii credeau că cei care se nasc fără să 
vadă lumina soarelui văd în schimb pe întuneric, precum 
liliecii, iar Arsenio era un exemplu perfect. Era deosebit de 
îndemânatic, făcea tot felul de unelte şi putea să repare 
orice mecanism. 

Cunoştea închisoarea ca nimeni altul, se mişca în ea fără 
să se împiedice, căci fusese lumea lui de patruzeci de ani 
încoace. Lucra acolo cu mult înainte de venirea lui Carlos 
Alcazar şi memoria lui prodigioasă stocase toţi prizonierii 
care se perindaseră pe la El Diablo. Bunica i-a dat câteva 
pene de bufniţă. 

— Poate că fratele meu te ajută. Dacă-l vezi, spune-i că 
eşti nepotul meu şi dă-i penele, ca să ştie că nu minţi. 

A doua zi, în zori, Diego a pornit pe drumul de întoarcere, 
după ce a stabilit cu Bernardo locul şi ora la care urmau să 
se întâlnească. Bernardo a rămas cu tribul pentru a se 
pregăti cu ajutorul câtorva lucruri pe care le sustrăseseră 
de la misiune fără ştiinţa părintelui Mendoza. „Acesta e 
unul din rarele cazuri când scopul scuză mijloacele”, îl 
asigurase Diego, în timp ce şterpeleau din magazie o 
frânghie lungă, salpetru, pulbere de zinc şi fitile. 

Înainte de a pleca, a întrebat-o pe mama lui de ce-i 
dăduse numele Diego. 


325 


— Aşa se numea tata, bunicul tău spaniol: Diego Salazar. 
Era un om viteaz şi bun, care înţelegea sufletul indienilor. A 
dezertat de pe vas pentru că voia să fie liber, nu s-a 
împăcat niciodată cu ascultarea oarbă care se cere la bord. 
O respecta pe mama şi s-a adaptat la obiceiurile tribului. M- 
a învăţat multe, printre care şi spaniola. Dar de ce întrebi? 

— Pentru că am fost tot timpul curios. Ştiai că Diego vrea 
să spună „înlocuitor”? 

— Nu. Cum adică? 

— Cineva care ia locul altuia. 


Diego şi-a luat la revedere de la prietenii săi de la 
misiune, spunând că se duce la Monterrey. Avea să insiste 
pe lângă guvernator să facă dreptate în cazul tatălui său. 
Nu avea nevoie de însoțitor, drumul n-o să fie greu, avea să 
se oprească la misiunile de pe Drumul Regal. Părintele 
Mendoza l-a văzut plecând călare, ducând şi alţi cai legaţi, 
pe care erau bagajele. Era sigur că se duce degeaba, că era 
o pierdere de vreme care putea să-l coste viaţa pe don 
Alejandro, căci fiecare zi în plus la El Diablo putea să fie 
ultima pentru el. 

Dar argumentele lui n-avuseseră succes. 

De cum a lăsat în urmă misiunea, Diego a părăsit drumul, 
a făcut un ocol şi a luat-o spre sud. Era sigur că Bernardo 
se pregătise şi-l aştepta la Crucea cu Hârci. După câteva 
ore, cu puţin înainte de locul cu pricina şi-a schimbat 
hainele. 

Şi-a pus sutana cârpită pe care o sustrăsese de la bunul 
părinte Mendoza şi-a lipit o barbă improvizată din câteva 
şuviţe cărunte din părul Bufniţei Albe şi a completat 
deghizarea cu ochelarii Nunei. Probabil că guvernanta 
răscolea cerul şi pământul căutându-i. A ajuns la locul unde 
craniile bandiţilor salutau bătute în cuie pe cruce şi n-a 
aşteptat mult; Bernardo şi trei indieni tineri, doar cu o 
cârpă în jurul şalelor, înarmaţi cu arcuri şi săgeți şi vopsiți 
de război, au apărut ca din pământ. Bernardo nu le-a spus 
cine era drumeţul şi nici n-a dat explicaţii în timp ce-i 


326 


înmâna presupusului preot desaga cu bombele şi frânghia. 
Fraţii şi-au făcut cu ochiul; totul era pregătit. Diego a 
observat că printre caii indienilor se afla şi Tornado şi n-a 
rezistat să nu se ducă să-l mângâie. 

Diego a mers spre închisoare pe jos, în felul acesta părea 
mai inofensiv, era doar o siluetă destul de jalnică sub 
dogoarea soarelui. Un cal îi ducea bagajele, celălalt ducea 
cele pregătite de Bernardo, plus o cruce mare de lemn. 
Ajuns în vârful unui deal, a zărit în depărtare marea şi pata 
neagră a clădirii sumbre a închisorii El Diablo, căţărată pe 
nişte stânci. 

Îi era sete şi sutana i se lipise de spate, dar a grăbit 
pasul, nerăbdător să-şi vadă tatăl şi să înceapă aventura. 
După vreo douăzeci de minute, a auzit zgomot de copite şi 
a văzut o trăsură care înainta într-un nor de praf. Nu şi-a 
putut opri o exclamaţie de furie; asta-i încurca planurile, 
precis că aceia mergeau la fortăreaţa El Diablo. Şi-a tras 
gluga pe cap şi şi-a controlat barba; sudoarea ar fi putut s-o 
dezlipească, deşi folosise un lipici puternic, făcut cu răşina 
cea mai bună. 

Trăsura s-a oprit în dreptul lui şi, spre marea lui surpriză, 
o fată tânără şi frumoasă şi-a scos capul pe geam. 

— Sunteţi pesemne preotul care vine la închisoare, nu-i 
aşa? Vă aşteptam, părinte. 

Zâmbetul ei era încântător şi inima capricioasă a lui 
Diego i-a sărit în piept. lIncepea să-şi revină după 
dezamăgirea cu Juliana, era în stare să admire alte femei, 
mai ales o frumuseţe ca aceasta. A făcut un efort şi şi-a 
reintrat în rol. 

— Într-adevăr, fiica mea, sunt părintele Aguilar, a rostit 
cu glas cât mai dogit posibil. 

— Urcaţi în trăsură, părinte, ca să vă mai odihniţi. Şi eu 
mă duc la El Diablo, să-l văd pe vărul meu. 

Deci frumoasa asta era Lolita Pulido! Slăbănoaga care-i 
trimitea bilete de amor când el avea cincisprezece ani. Ce 
noroc! Şi chiar că era un noroc, pentru că ajungând la 
închisoare trăsura Lolitei, cu caii falsului preot legaţi în 


327 


spate, Diego n-a mai avut de dat explicaţii. Vizitiul a 
anunţat pe cine aducea, iar gardienii au deschis porţile şi l- 
au primit cu amabilitate. Lolita era cunoscută acolo, soldaţii 
au salutat-o spunându-i pe nume, i-au zâmbit până şi doi 
deţinuţi care erau ţinuţi la butuc. „Daţi-le apă acestor 
nefericiţi, că se coc la soare”, i-a spus unui soldat, care a 
fugit să se execute. 

Intre timp, Diego cerceta clădirea şi număra pe ascuns 
oamenii în uniformă. Cu ajutorul frânghiei putea să sară 
zidurile afară, dar cum să-l scoată pe tatăl său? Închisoarea 
părea inexpugnabilă şi erau prea mulţi gardieni. 

Au fost conduşi apoi în biroul lui Carlos Alcazar, o 
încăpere în care nu se afla decât o masă, câteva scaune şi 
rafturi cu registrele închisorii. În terfeloagele astea se nota 
totul, de la nutreţul pentru cai până la moartea deţinuţilor, 
cu excepţia perlelor, care ajungeau din scoici direct în 
sipetele lui Moncada şi lui Alcazar, fără să lase nici o urmă. 
Intr-un colţ se găsea o statuetă din ipsos pictat a Maicii 
Domnului strivind cu piciorul diavolul. 

— Bun venit, părinte, vă aşteptam abia mâine, a salutat 
Carlos Alcazar, după ce şi-a pupat pe obraz verişoara, de 
care era la fel de amorezat ca în copilărie. 

Cu capul înclinat într-o parte, privirile plecate şi glas 
mieros, Diego a răspuns recitând primul lucru care i-a venit 
în minte în latineşte, terminând cu un emfatic sursum 
corda, care n-avea nici o legătură, dar a avut un efect 
năucitor. 

Carlos a rămas cu gura căscată, nu fusese niciodată bun 
la limbile moarte. Era tânăr, n-avea mai mult de douăzeci şi 
trei sau douăzeci şi patru de ani, dar părea mai în vârstă 
din cauza expresiei cinice. Buzele lui exprimau cruzime şi 
avea ochi de şobolan. Lolita parcă nu era din aceeaşi 
familie, fata asta merita o soartă mai bună decât să fie rudă 
cu Carlos. 

Inlocuitorul a acceptat un pahar cu apă şi a spus că a 
doua zi va ţine slujba, îi va spovedi şi îi va împărtăşi pe cei 
doritori. Era tare ostenit, a mai spus, dar dorea să-i vadă 


328 


chiar acum pe deţinuţii bolnavi şi pe cei puşi la cazne, 
inclusiv pe cei doi care erau în butuci. Lolita s-a alăturat 
programului; printre altele, adusese o cutie cu 
medicamente pe care i-a pus-o la dispoziţie părintelui 
Aguilar. 

— Vară-mea e tare miloasă, părinte. l-am zis că El Diablo 
nu e un loc pentru domnişoare, dar nici nu vrea s-audă. ŞI 
nici nu înţelege că cei mai mulţi de aici sunt nişte bestii fără 
morală şi sentimente, în stare să muşte mâna care îi 
hrăneşte. 

— Nu m-a muşcat încă nimeni, Carlos. 

— În curând o să mergem la masă, părinte. Nu vă 
aşteptaţi la un festin, aici trăim modest. 

— Fiule, nu contează, eu mănânc foarte puţin şi 
săptămâna asta ţin post. Pâine şi apă. Prefer să mănânc la 
mine în cameră, pentru că după ce văd bolnavii trebuie să 
mă rog. 

— Arsenio! a strigat Alcazar. 

Un indian a apărut ca din pământ. Stătuse tot timpul într- 
un colţ, atât de tăcut şi nemişcat, că nici Diego nu-şi 
dăduse seama că era acolo. L-a recunoscut după descrierea 
făcută de Bufnița Albă. Avea ochii acoperiţi cu o pieliţă 
albă, dar se deplasa cu precizie. 

— Condu-l pe părintele în odaia sa, să se răcorească 
puţin. Să-i îndeplineşti toate dorinţele, ai înţeles? a ordonat 
Alcazar. 

— Da, domnule. 

— Poţi să-l duci să vadă bolnava. 

— Şi pe Sebastian, domnule? 

— Nu, nu şi pe nenorocitul ăla. 

— De ce? a întrebat Diego. 

— Nu e bolnav. A fost nevoie să-i tragem câteva bice, 
nimic grav, nu vă faceţi probleme, părinte. 

Lolita a izbucnit în lacrimi; vărul ei îi promisese să 
înceteze asemenea pedepse. Diego i-a lăsat certându-se şi 
l-a urmat pe Arsenio în camera care i se pregătise, unde îl 
aşteptau toate bagajele, inclusiv crucea cea mare. 


329 


— Dumneata nu eşti omul Bisericii, a spus Arsenio după 
ce-a închis uşa în urma lui. 

Diego a tresărit speriat; dacă un orb putea să-i ghicească 
deghizarea, nici o speranţă să-i păcălească pe văzători. 

— Nu miroşi a preot, a explicat Arsenio. 

— Dar a ce? a întrebat Diego mirat, doar purta sutana 
părintelui Mendoza. 

— A păr de indiancă şi a clei de lipit lemnul. 

Tânărul nostru şi-a pipăit barba falsă şi n-a putut să nu 
râdă. Acum era momentul, altă ocazie n-ar mai fi avut, aşa 
că i-a mărturisit că venise cu un scop particular şi avea 
nevoie de ajutorul lui. l-a pus în mână penele bunică-sii. 
Orbul le-a pipăit cu degetele lui clarvăzătoare şi, 
recunoscându-le, emoția i s-a întipărit pe chip. Diego l-a 
lămurit că era nepotul Bufniţei Albe şi-atunci Arsenio şi-a 
deschis sufletul; nu mai avea veşti de la ea de ani de zile. l- 
a confirmat că, înainte de a fi închisoare, El Diablo fusese o 
fortăreață; ajutase la ridicarea ei, apoi rămăsese în slujba 
soldaţilor, iar acum a temnicerilor. Viaţa între aceste ziduri 
fusese dintotdeauna aspră, dar de la sosirea lui Carlos 
Alcazar aici era iadul, omul era de o lăcomie şi o cruzime 
inimaginabile. Impusese munca forţată şi pedepse dure, 
fura din banii pentru mâncare şi le dădea prizonierilor 
resturile de la masa soldaţilor. Acum unul era în agonie, 
alţii aveau febră pentru că se atinseseră de meduze 
veninoase, mai mulţi aveau plămânii distruşi şi le curgea 
sânge pe nas şi din urechi. 

— Şi Alejandro de la Vega? a întrebat Diego cu inima cât 
un purice. 

— N-o mai duce mult, nu mai are chef să trăiască, 
aproape că nu se mai mişcă. Munca i-o fac ceilalţi, ca să nu 
fie pedepsit şi-l hrănesc ca pe un copil. 

— Te rog, Ochii-care-văd-pe-întuneric, du-mă la el. 

Soarele încă nu apusese, dar înăuntru era întuneric. 
Zidurile groase şi ferestrele înguste nu lăsau să intre decât 
un firicel de lumină. Arsenio însă n-avea nevoie de lumină, 


330 


aşa că l-a luat pe Diego de mânecă şi l-a dus fără ezitare pe 
culoare şi scări la celulele de la subsol, care fuseseră 
adăugate când fortăreaţa devenise închisoare. Se găseau 
sub nivelul mării, drept care fiecare maree înaltă le umplea 
de umezeală, pe pietre se aşeza un muşchi verzui şi se 
înstăpânea o duhoare grea. Gardianul de serviciu, un metis 
cu faţa mâncată de vărsat şi mustață de focă, a deschis 
grilajul de fier după care începea un culoar şi i-a dat lui 
Arsenio o legătură de chei. Diego a fost mirat de tăcerea 
adâncă. Acolo erau pesemne mai mulţi prizonieri, dar se 
pare că erau atât de epuizați şi slăbiţi că nu erau în stare să 
scoată nici un sunet. 

Arsenio s-a dus la o celulă, a pipăit cheile, a ales-o pe cea 
potrivită şi a descuiat grilajul. Diego a avut nevoie de 
câteva secunde ca să-şi obişnuiască ochii cu bezna şi să 
zărească trupurile întinse la perete şi o mogâldeaţă pe jos. 
Arsenio a aprins o lumânare şi-atunci el a îngenuncheat 
lângă tatăl său, amuţit de emoție. l-a ridicat capul şi l-a 
sprijinit de pieptul său, dându-i la o parte părul de pe 
frunte. La lumina tremurătoare l-a văzut mai bine şi nu l-a 
recunoscut. Nimic nu mai rămăsese din mândrul şi chipeşul 
hidalgo, erou al atâtor vechi bătălii, primar de Los Angeles 
şi fermier prosper. 

Arăta jalnic, era scheletic, avea pielea crăpată şi 
pământie, tremura de febră, ochii îi erau plini de urdori şi 
pe bărbie i se scurgea saliva. 

— Don Alejandro, mă auziţi? Acesta e părintele Aguilar, a 
spus Arsenio. 

— Am venit să vă ajutăm, domnule, o să vă scoatem de 
aici, a şoptit Diego. 

Ceilalţi trei din celulă au arătat o brumă de curiozitate, 
după care s-au întins la loc. Trecuseră dincolo de speranţă. 

— Dă-mi ultima împărtăşanie, părinte. E prea târziu 
pentru mine, a murmurat bolnavul cu un firicel de voce. 

— Nu e târziu. Vă rog, domnule, ridicaţi-vă, l-a implorat 
Diego. 


331 


L-a aşezat în capul oaselor, i-a dat apă, i-a curăţat ochii 
cu marginea udă a sutanei. 

— Faceţi un efort să vă sculaţi în picioare, pentru că 
trebuie să mergeţi ca să puteţi ieşi. 

— Lasă-mă, părinte, nu mai scap eu viu de aici. 

— Ba o să scăpaţi. Vă asigur că o să vă revedeţi fiul, nu 
în cer, ci aici, pe pământ... 

— Fiul meu, ai spus? 

— Sunt eu, Diego, domnia ta nu mă recunoaşte? i-a 
şoptit la ureche, încercând să nu fie auzit de ceilalţi. 

Alejandro de la Vega s-a uitat la el cu ochii înceţoşaţi, 
fără să găsească imaginea cunoscută în călugărul hirsut şi 
înglugat. Tot în şoaptă, Diego i-a explicat că era deghizat 
pentru ca nimeni să nu ştie că se afla la El Diablo. 

— Diego... Diego... Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile! 
M-am rugat atât de mult să te mai văd înainte de a muri, 
fiule! 

— Ai fost mereu un om curajos şi puternic. Te rog, 
rezistă. Trebuie să trăieşti. Acum trebuie să plec, dar fii 
pregătit pentru că în curând va veni să te salveze un 
prieten de-al meu. 

— Spune-i prietenului tău că nu pe mine trebuie să mă 
salveze, Diego, ci pe camarazii mei. Le datorez atâtea şi-au 
luat pâinea de la gură ca să mi-o dea mie. 

Diego s-a uitat mai bine la cei trei indieni la fel de 
murdari şi slabi ca tatăl său, cu aceeaşi expresie de adâncă 
descurajare, însă tineri şi încă sănătoşi. După cum se vede, 
în câteva săptămâni reuşiseră să schimbe atitudinea de 
superioritate care-l caracterizase pe hidalgoul spaniol o 
viaţă întreagă. S-a gândit la întorsăturile sorții. Şi-a adus 
aminte de căpitanul Santiago de León, care-i spusese 
odată, pe când priveau stelele în larg, că dacă omul trăieşte 
destul, apucă să-şi mai schimbe din convingeri şi să le 
corecteze pe unele. 

— Vor ieşi împreună cu domnia ta, îţi promit, l-a asigurat 
la plecare. 


332 


Arsenio l-a lăsat pe falsul preot în odaia sa, apoi s-a 
întors cu mâncarea, nişte pâine veche, o supă apoasă şi un 
pahar cu vin prost. Diego şi-a dat seama că avea o foame 
de lup şi i-a părut rău că-i spusese lui Carlos Alcazar că era 
la post. N-ar fi trebuit să meargă atât de departe cu 
impostura. Probabil că acum Nuria pregătea un stufat de 
coadă de vacă la misiunea San Gabriel. 

— Am venit doar ca să explorez terenul, Arsenio. 
Altcineva va elibera deţinuţii şi-l va duce pe don Alejandro 
de la Vega la loc sigur. E vorba de Zorro, un cavaler viteaz, 
îmbrăcat în negru şi mascat, care vine să facă dreptate. 

Arsenio a crezut că-şi bate joc de el. N-auzise de 
asemenea personaj, de cincizeci de ani vedea numai 
nedreptate în jur şi nimeni nu ştia de nici un mascat. Diego 
l-a asigurat că lucrurile erau pe cale să se schimbe în 
California. Vor vedea ei cine este Zorro! Cei slabi vor fi 
apăraţi, ticăloşii vor face cunoştinţă cu tăişul săbiei şi cu 
biciul. Arsenio a prins a râde; acum era sigur că omul din 
faţa lui nu era întreg la minte. 

— Crezi că Bufnița Albă m-ar fi trimis la dumneata dac-ar 
fi fost o glumă? s-a supărat Diego. 

Argumentul a avut efect asupra indianului, care l-a 
întrebat cum socotea Zorro c-avea să-i elibereze pe 
deţinuţi, căci până acum nimeni nu reuşise să evadeze de 
la El Diablo. Nu se punea problema să ieşi liniştit pe uşa din 
faţă. Diego i-a spus că, oricât de magnific ar fi fost 
mascatul, fără ajutor nu putea face nimic. Arsenio a stat 
puţin pe gânduri, apoi i-a spus că mai exista o ieşire, dar nu 
ştia în ce condiţii era acum. Când se construise fortăreaţa, 
se săpase şi un tunel drept cale de ieşire în caz de asediu. 
Pe atunci piraţii atacau des şi se zvonea că ruşii aveau de 
gând să pună mâna pe California. Tunelul, care nu fusese 
folosit niciodată şi de care nu-şi mai amintea nimeni, avea 
ieşirea în mijlocul unei păduri dese, nu departe spre apus, 
chiar într-un vechi loc sacru al indienilor. 

— Slavă Domnului! Exact de ce aveam nevoie, adică 
Zorro. 


333 


Unde e intrarea în tunel? 

— Dacă vine Zorro, am să i-o arăt, a răspuns Arsenio pe 
un ton ironic. 

Rămas singur, Diego şi-a deschis bagajul, care conţinea 
costumul negru, harapnicul şi pistolul. În desaga lui 
Bernardo a găsit frânghia, o ancoră metalică şi mai multe 
recipiente. Erau bombele de fum, preparate cu nitrat şi 
pulbere de zinc, după instrucţiunile pe care le copiase, 
alături de alte curiozităţi, din cărţile căpitanului Santiago de 
Le6n. Avusese de gând să fabrice o asemenea bombă ca 
să-l sperie pe Bernardo, nu-şi imaginase c-aveau să-i 
servească la eliberarea tatălui său. Şi-a scos barba falsă 
destul de anevoios, muşcându-şi buzele să nu tipe de 
durere. Pielea i se iritase, de parcă ar fi fost opărită, aşa că 
şi-a zis că n-avea rost să-şi pună şi mustaţa, ajungea 
masca, oricum, mai devreme sau mai târziu, avea să-şi lase 
mustăţi. S-a spălat cu apa din cană şi s-a îmbrăcat în Zorro. 
Apoi a demontat crucea mare din lemn şi a scos spada. Şi-a 
pus mănuşi de piele şi a făcut câteva fandări, verificând 
flexibilitatea lamei şi elasticitatea propriilor săi muşchi. A 
zâmbit mulţumit. 

S-a uitat pe geam, a constatat că se întunecase şi a 
presupus că Alcazar şi Lolita cinaseră şi se găseau în odăile 
lor. 

Inchisoarea era tăcută, sosise clipa. Şi-a pus harapnicul şi 
pistolul la brâu, sabia în teacă şi s-a pregătit să iasă. „Cu 
Dumnezeu înainte”, a şoptit închinându-se, pentru ca 
puterea divină să-i aducă noroc. Ţinuse minte planul clădirii 
şi numărase treptele fiecărei scări, pentru a se putea 
deplasa pe întuneric. Costumul negru îl făcea să fie nevăzut 
în beznă şi spera ca paza să fie rară. 

S-a strecurat în tăcere până la o terasă şi a căutat un loc 
în care să ascundă bombele, pe care le aducea două câte 
două. 

Erau grele şi nu putea risca să-i cadă din mâini. La 
ultimul drum şi-a pus pe umăr frânghia încolăcită şi ancora 
de fier. 


334 


S-a mai asigurat o dată că bombele erau bine ascunse, a 
sărit de pe terasă pe zidul ieşit în afară ce înconjura 
clădirea, făcut din piatră şi mortar, destul de lat pentru a 
permite patrularea santinelelor şi luminat de torţe din 
cincizeci în cincizeci de paşi. A văzut când a trecut o 
santinelă şi a numărat minutele până a trecut a doua. După 
ce-a fost sigur că nu erau decât doi, a socotit că are timp 
pentru etapa următoare. A fugit aplecat spre aripa dinspre 
sud a închisorii, căci stabilise ca Bernardo să-l aştepte 
acolo, unde un mic promontoriu stâncos făcea mai uşoară 
coborârea. Ambii cunoşteau locurile, în copilărie le 
exploraseră nu o dată. Ajuns la locul cu pricina, a lăsat 
santinela să treacă, apoi a apucat o torţă şi a făcut semnul 
pentru Bernardo. A asigurat ancora de fier în zid şi a 
aruncat în afară frânghia, rugându-se să ajungă până la sol 
şi Bernardo s-o vadă. A trebuit să se ascundă iute, căci se 
apropia cea de-a doua santinelă, care s-a oprit să privească 
stelele la două palme de ancoră. | s-a oprit inima în loc şi i 
s-a udat masca de transpiraţie văzând cât de aproape era. 

Dacă descoperea ancora, ar fi fost obligat să-i dea un 
brânci şi să-l arunce peste zid, dar acest gen de violenţă îi 
repugna. 

Aşa cum îi explicase fratelui său de lapte, pariul cel mare 
era să facă dreptate fără a-şi mânji conştiinţa cu sângele 
altora. 

Bernardo, mai cu picioarele pe pământ, îl făcuse atent că 
un astfel de ideal nu prea era posibil. 

Gardianul şi-a reînceput patrularea exact când Bernardo 
apuca frânghia, făcând să se mişte ancora. Zgomotul i s-a 
părut asurzitor lui Zorro, dar santinela a ezitat doar o clipă, 
apoi şi-a îndreptat puşca pe umăr şi-a mers mai departe. 
Cu un suspin de uşurare, mascatul s-a aplecat peste zid. 
Nu-i vedea, dar din tensiunea corzii şi-a dat seama că se 
căţărau. 

Cei patru au ajuns sus la timp ca să se ascundă înainte 
să apară cealaltă santinelă. Zorro le-a spus unde era 
capătul tunelului, după cum aflase de la Arsenio şi le-a 


335 


cerut ca doi dintre ei să coboare în curtea închisorii şi să 
sperie caii, pentru ca soldaţii să nu poată veni după ei. 
După care fiecare s-a dus la treaba lui. 

Zorro s-a întors pe terasa unde pitise bombele; l-a făcut 
atent pe Bernardo cu un lătrat scurt de coiot şi le-a aruncat 
pe rând spre zid. A păstrat două, pe care avea să le 
folosească înăuntru. Bernardo a aprins fitilele celorlalte, le- 
a pasat indianului care era cu el, apoi au luat-o la fugă de-a 
lungul zidului, tăcuţi şi rapizi, de parcă ar fi mers la 
vânătoare. S-au plasat în locuri diferite, iar când fitilul era 
pe terminate, le-au aruncat spre obiectivele stabilite: 
grajdul cailor, depozitul de arme, sălaşul soldaţilor, curtea. 
In timp ce fumul alb şi gros învăluia închisoarea, Zorro le-a 
aprins pe ale sale la primul şi al doilea nivel al clădirii 
principale. Panica s-a înstăpânit pe dată. La strigătul „Foc!”, 
soldaţii au ieşit bulucindu-se, punându-şi din mers 
pantalonii şi cizmele, în timp ce bătea clopotul de alarmă. 
Fugeau să salveze ce puteau, unii îşi treceau din mână în 
mână găleți cu apă şi le vărsau orbeşte, sufocaţi, alţii 
deschideau grajdurile ca să iasă caii. Locul s-a umplut de 
animalele îngrozite, ceea ce contribuia la învălmăşeală. Cei 
doi indieni trimişi de Toypurnia, care alunecaseră pe zid în 
jos şi aşteptau ascunşi, au profitat de situaţie ca să 
deschidă poarta fortăreței şi să sperie caii, care au luat-o la 
goană. Erau animale domestice, nu s-au dus departe, 
grupându-se într-un loc unde indienii i-au ajuns repede. Au 
încălecat pe doi dintre ei, ceilalţi i-au urmat la locul de 
întâlnire indicat de Zorro, aproape de ieşirea din tunel. 

Carlos Alcazar a fost trezit de bătaia clopotului şi a ieşit 
să vadă ce e cu zarva asta. A încercat să-şi liniştească 
oamenii, spunându-le că piatra nu arde, dar nimeni nu l-a 
luat în seamă, căci indienii aruncaseră săgeți aprinse în 
paiele din grajd şi se vedeau şi flăcări, nu numai fum. Între 
timp, clădirea se umpluse de fum şi pe dinăuntru, aşa că 
Alcazar a fugit după iubita sa verişoară, cu care s-a întâlnit 
la mijlocul culoarului. 


336 


— Prizonierii! Trebuie să salvăm prizonierii! a strigat 
Lolita, cuprinsă de disperare. 

Numai că el avea alte priorităţi. Nu putea permite ca 
incendiul să-i distrugă preţioasele perle. 


În cele două luni, deţinuţii scoseseră mii de scoici, iar 
Moncada şi Alcazar aveau de-acum câţiva pumni de perle. 

Convenţia era ca două treimi să-i revină lui Moncada, 
care finanța operaţiunea, iar o treime era pentru Alcazar, 
care o realiza. N-aveau un registru, căci afacerea era 
ilegală, însă inventaseră un sistem de contabilitate. 
Introduceau perlele printr-o găurică într-un mic sipet sigilat, 
fixat de duşumea prin două bare de metal şi care se 
deschidea cu două chei. 

Fiecare dintre asociaţi era în posesia unei chei, iar la 
sfârşit l-ar fi deschis şi şi-ar fi împărţit conţinutul. Moncada 
desemnase un om de încredere pentru a păzi recolta pe 
barcaz, iar cel care introducea perlele în sipet era Arsenio. 
Orbul, cu fantastica sa memorie tactilă, era singurul în 
stare să ţină minte numărul exact de perle şi, dacă ar fi fost 
necesar, chiar să le descrie după formă şi dimensiune. 
Carlos Alcazar îl detesta pentru memoria asta şi pentru că 
se dovedise incoruptibil. Nu-i făcea nici un rău, căci era 
protejatul lui Moncada, dar nu pierdea nici un prilej ca să-l 
umilească. În schimb, îl mituise pe paznic, care, pentru o 
plată rezonabilă, îi dădea voie să sustragă perlele cele mai 
rotunde, mai mari şi mai strălucitoare, care nu mai treceau 
prin mâinile lui Arsenio şi nu ajungeau în sipet. Rafael 
Moncada n-avea să afle niciodată. 

În timp ce indienii din tribul Toypurniei semănau haos şi 
plecau cu caii, Bernardo s-a strecurat în clădire, unde-l 
aştepta Zorro, care l-a condus la celulele deţinuţilor. 
Făcuseră de-acum câţiva paşi pe culoar, acoperindu-şi 
feţele cu batiste ude ca să se apere de fum, când Zorro s-a 
simţit apucat de braţ. 

— Părinte Aguilar, urmaţi-mă, e mai scurt pe aici. 


337 


Era Arsenio, care n-avea cum şti că umilul misionar se 
transformase în inefabilul Zorro, dar îl recunoscuse după 
glas. 

Nu era obligatoriu să-l lămurească. Cei doi fraţi se 
pregăteau să-l urmeze, dar tocmai atunci a apărut Carlos 
Alcazar,  oprindu-le trecerea. Văzându-i pe cei doi 
necunoscuţi, dintre care unul costumat cât se poate de 
bizar, şeful închisorii a pus mâna pe pistol şi a tras. Un 
strigăt de durere a răsunat între ziduri şi glonţul s-a înfipt 
într-o grindă din tavan; Zorro îi zburase pistolul cu o 
plesnitură de harapnic pe mână chiar în timp ce apăsa pe 
trăgaci. Bernardo şi Arsenio şi-au urmat drumul spre 
celulele carcerei, în timp ce Diego, cu spada scoasă, fugea 
după Alcazar în sus pe scări. li venise o idee cu care să 
rezolve problemele părintelui Mendoza şi, în treacăt, să-i 
coacă una lui Rafael Moncada. „Sunt genial, ce mai” şi-a zis 
alergând mai departe. 

Alcazar apucase să ajungă la biroul lui şi să încuie uşa 
fără ca celălalt să-l prindă din urmă. Fumul nu intrase acolo. 
Zorro a tras un glonţ în broască şi a împins-o, dar uşa n-a 
cedat, era asigurată pe dinăuntru cu un zăvor. Pierduse 
singurul glonţ, nu mai avea timp să reîncarce pistolul şi 
fiecare minut conta. Ţinea minte că ferestrele încăperii 
dădeau spre balconul exterior. Era limpede că nu putea să 
sară până acolo, căci risca să-şi spargă capul de pietrele 
din curte, dar la etaj se găsea un gargui decorativ sculptat 
în piatră. Şi-a prins harapnicul de el, a tras ca să-l asigure 
şi, rugându-se ca mica sculptură să reziste la greutatea lui, 
s-a legănat, aterizând pe balcon. In birou, Carlos Alcazar îşi 
încărca pistolul pentru a distruge închizătorile sipetului şi n- 
a văzut umbra lui Zorro pe geam. Acesta a aşteptat ca 
acela să tragă, distrugând unul din lacăte, apoi a năvălit 
înăuntru pe fereastra deschisă. Mantia i s-a încurcat şi l-a 
făcut să piardă câteva clipe, suficient pentru ca Alcazar să 
arunce pistolul, acum inutil şi să pună mâna pe sabie. Acest 
om, atât de crud cu cei slabi, era un laş în faţa unui 
adversar de nivelul său, în plus, era un spadasin foarte 


338 


prost; în mai puţin de trei minute, arma îi zburase în aer, iar 
el stătea cu mâinile ridicate şi cu vârful spadei lui Zorro în 
piept. 

— Aş putea să te ucid, dar nu vreau să mă mânjesc cu 
sânge de câine. Sunt Zorro şi am venit să-mi dai perlele. 

— Perlele aparţin domnului Moncada... 

— Aparţineau. Acum sunt ale mele. Deschide sipetul. 

— E nevoie de două chei, iar eu n-am decât una. 

— Foloseşte pistolul. Atenţie, la prima mişcare suspectă 
îţi străpung gâtul fără milă. Zorro e generos, te lasă în viaţă 
dacă te supui. 

Tremurând, Alcazar a reîncărcat pistolul şi a rupt şi 
lacătul celălalt. A ridicat capacul de lemn şi a descoperit 
comoara, atât de albă şi strălucitoare, că n-a rezistat să-şi 
afunde mâinile printre perle şi să şi le prefire printre 
degete. La rândul lui, Zorro nu mai văzuse niciodată ceva 
atât de valoros. 

Prin comparaţie, pietrele preţioase obţinute în schimbul 
bunurilor lui Tomâs de Romeu păreau modeste. Acolo era o 
avere. l-a poruncit să le răstoarne într-o pungă pe care o 
ţinea la brâu. 

— Focul o să ajungă la depozitul de muniţie dintr-un 
moment în altul şi El Diablo o să sară în aer. Mă ţin de 
cuvânt, îţi las viaţa să-ţi priască. 

Omul n-a răspuns. In loc să se repeadă spre ieşire, cum 
era de aşteptat, a rămas în birou. Zorro observase că 
arunca priviri fugare spre capătul opus al încăperii, acolo 
unde era statueta Fecioarei Maria pe piedestalul ei de 
piatră. Pesemne că asta-l interesa mai mult decât viaţa. Și- 
a luat punga cu perle, a tras zăvorul şi a ieşit afară, dar n-a 
mers mult şi s-a întors tiptil. Alcazar tot nu ieşea, astfel că l- 
a prins spărgând capul statuetei cu patul pistolului. 

— Urât mod de a te purta cu Madona! a remarcat. 

Mut de furie, Carlos Alcazar s-a răsucit şi a aruncat în el 
cu pistolul, ratându-l la mustață, apoi a apucat sabia care 
zăcea pe jos. N-a apucat să se ridice bine, că mascatul era 
în faţa lui, în timp ce fumul alb invada încăperea. S-au 


339 


duelat preţ de câteva minute, înecându-se cu fum şi tuşind. 
Alcazar s-a tras înapoi către masă şi după ce s-a văzut 
dezarmat pentru a doua oară, a scos din sertar un pistol 
încărcat. N-a avut timp să tragă, pentru că o lovitură 
zdravănă de picior i-a aruncat pistolul cât colo, iar Zorro i-a 
însemnat obrazul cu trei tăieturi rapide care au format 
litera Z. Alcazar a scos un urlet, a căzut în genunchi şi şi-a 
dus mâinile la rană. 

— Nu e mortală, omule, e doar semnul lui Zorro, ca să nu 
uiţi. 

Pe jos, printre fragmentele statuetei sparte, era o pungă 
din piele de căprioară, pe care Zorro a ridicat-o din zbor 
înainte de a ieşi în fugă. De-abia mai târziu, când i-a 
cercetat conţinutul, a constatat că era vorba de cinci perle 
magnifice, mai valoroase decât toate celelalte din sipet. 


Zorro ţinuse minte drumul, astfel că a ajuns repede la 
celulele prizonierilor. Subsolul era singurul loc din El Diablo 
unde n-ajunsese fumul, nici hărmălaia creată de bătăile de 
clopot, alergături şi ţipete. Deţinuţii nu ştiau ce se petrece 
afară, alarma a dat-o Lolita. Fata coborâse în cămaşă de 
noapte şi desculţă să-i roage pe gardieni să elibereze 
deţinuţii. Speriaţi de incendiu, aceştia luaseră torţa din 
perete şi-o şterseseră în grabă, nepăsându-le defel de 
prizonieri. Auzind că era vorba de un incendiu, nefericiţii 
strigau şi scuturau zăbrelele, încercând să iasă. Atunci au 
venit Arsenio şi Bernardo. Primul s-a îndreptat calm spre 
dulăpiorul în care se ţineau lumânările şi cheile celulelor, pe 
care le recunoştea după pipăit, al doilea făcea lumină şi 
încerca să liniştească oamenii. 

Ceva mai târziu a venit şi Zorro. Lolita a scos un strigăt la 
vederea mascatului în negru care agita o sabie însângerată, 
dar spaima i s-a preschimbat în curiozitate în momentul în 
care acesta şi-a vârât sabia în teacă şi s-a aplecat să-i 
sărute mâna. Bernardo a intervenit dându-i o palmă în 
spate; nu era timp de galanterii. 


340 


— Nu vă speriaţi, nu e decât fum. Urmaţi-l pe Arsenio, 
ştie el o ieşire, le-a spus Zorro deţinuţilor care începeau să 
iasă din celule. 

Şi-a întins mantia pe jos, pentru Alejandro de la Vega. 

Cei patru indieni au înnodat capetele, ca un hamac şi l-au 
luat cu ei. Alţii îl ajutau pe cel ce fusese biciuit, apoi cu toţii, 
inclusiv Lolita, l-au urmat pe Arsenio spre tunel, cu 
Bernardo şi Zorro ca ariergardă pentru protecţie. Intrarea 
se afla în spatele unui morman de butoaie şi vechituri, nu 
pentru a fi ascunsă, ci pentru că nu fusese folosită 
niciodată, iar cu timpul se adunaseră acolo toate lucrurile 
astea. Era limpede că nu fusese observată. Au eliberat uşiţa 
şi au intrat pe rând în culoarul subteran. Zorro i-a spus 
Lolitei că nu era nici un pericol de incendiu, fumul nu era 
decât o stratagemă pentru a salva oamenii, majoritatea 
nevinovaţi. Ea nu înţelegea mare lucru, dar îl asculta 
hipnotizată. Cine era acest tânăr atât de atrăgător? Poate 
că era un bandit, de-aia îşi ascundea figura, dar această 
ipoteză, departe de a o speria, îi sporea şi mai mult 
exaltarea. Era gata să-l urmeze până la capătul lumii, dar el 
nu i-a cerut aşa ceva, ci doar să se întoarcă şi să aşeze 
butoaiele la loc în faţa uşii şi să aprindă paiele din celule, ca 
să aibă timp să fugă. Absolut pierdută, Lolita a încuviinţat 
cu un surâs prostesc, dar cu privirile arzătoare. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, a spus el. 

— Cine sunteţi? 

— Numele meu e Zorro. 

— Ce glumă e asta, domnule? 

— Nu e nici o glumă, vă asigur. Acum nu vă pot spune 
mai multe, căci timpul presează, dar ne vom revedea. 

— Când? 

— In curând. Lăsaţi-vă balconul deschis şi într-o noapte 
voi veni să vă vizitez. 

O asemenea propunere echivala cu o insultă, dar tonul 
necunoscutului era galant şi dinţii lui foarte albi. N-a ştiut 
ce să răspundă, iar când braţul puternic a luat-o de mijloc, 
n-a încercat să scape, dimpotrivă, a închis ochii şi i-a întins 


341 


buzele. Oarecum surprins de iuţeala cu care progresa, 
Zorro a sărutat-o fără urmă din timiditatea de care era 
cuprins în faţa Julianei. Ascuns după masca lui Zorro, putea 
da frâu liber galanteriei. In condiţiile date, sărutul a fost 
destul de reuşit. Dacă n-ar fi tuşit amândoi din cauza 
fumului ar fi fost perfect. Zorro s-a despărţit de ea cu 
părere de rău şi a intrat în tunel după ceilalţi. Lolita a avut 
nevoie de trei minute întregi ca să-şi recapete uzul raţiunii, 
apoi s-a grăbit să ducă la îndeplinire rugăminţile 
fascinantului mascat, cu care avea de gând să se mărite 
cât mai repede, asta era sigur. Era o fată dezgheţată. 

La o jumătate de oră după explozia bombelor, fumul a 
început să se risipească; între timp, soldaţii stinseseră focul 
din grajd şi se luptau cu cel din celule, iar Carlos Alcazar îşi 
oprise sângele de pe obraz cu o cârpă şi controla din nou 
situaţia. Incă nu pricepea ce se întâmplase. Soldaţii 
găsiseră săgețile de la care pornise focul, dar nu şi pe 
făptaşi. Nu credea că fusese un atac al indienilor, aşa ceva 
nu se mai pomenise de douăzeci şi cinci de ani, pesemne 
că era o şmecherie a lui Zorro ăsta ca să-i fure perlele. lar 
de dispariţia prizonierilor n-a aflat decât mult mai târziu. 

Tunelul, întărit ca să nu se surpe pământul, era îngust, 
dar un om putea trece destul de bine. Aerul era rarefiat, 
căci gurile de aerisire se astupaseră cu timpul, astfel că 
Zorro a hotărât că n-avea sens să consume puţinul oxigen 
cu flacăra lumânărilor, trebuia mers pe întuneric. Arsenio, 
care n-avea nevoie de lumină, mergea în frunte, ducând 
singura lumânare lăsată aprinsă, ca să poată veni ceilalţi. 
Senzaţia că erau îngropaţi de vii şi gândul că ar fi putut fi 
prinşi pentru totdeauna dacă s-ar fi prăbuşit pământul 
peste ei erau înspăimântătoare. Bernardo rareori îşi pierdea 
cumpătul, dar era obişnuit cu spaţiile largi şi aici se simţea 
ca o cârtiţă; îl cuprindea panica. Nu putea grăbi pasul, nici 
da înapoi, n-avea aer, avea impresia că nimerea peste 
şobolani şi şerpi, era sigur că tunelul se îngusta şi n-aveau 
să mai iasă la lumină. 


342 


Dar mâna fermă a fratelui său de lapte i se aşeza pe 
umăr, iar glasul lui calm îi dădea curaj. Zorro era singurul 
care nu suferea de claustrare, pentru că mintea îi stătea la 
Lolita. În plus, aşa cum îi spusese Bufnița Albă în timpul 
iniţierii, peşterile şi noaptea erau elementele predilecte ale 
vulpilor. 

Drumul prin tunel li s-a părut foarte lung, deşi ieşirea nu 
era departe de închisoare. Pe timp de zi, gardienii i-ar fi 
văzut, dar aşa, în plină noapte, fugarii au ieşit din tunel sub 
copaci, neriscând să fie văzuţi. Au ieşit plini de ţărână, 
însetaţi, doritori de aer curat. Indienii au lepădat zdrenţele 
de prizonieri, s-au scuturat de pământ, au ridicat braţele şi 
ochii spre cer mulţumind pentru clipa de libertate. Aflând că 
era un loc sacru, s-au simţit încurajați; era un semn bun. 
Bernardo a tras un fluierat, i s-a răspuns şi imediat au 
apărut indienii Toypurniei cu caii furaţi şi cu cei ai lor, între 
care era Tornado. Fugarii au încălecat câte doi şi s-au 
împrăştiat în direcţia munţilor. Erau oameni ai locului şi- 
aveau să ajungă la triburile lor înainte ca soldaţii să 
organizeze urmărirea. Aveau de gând să stea cât mai mult 
departe de albi, până când situaţia avea să revină la normal 
în California. 

Zorro s-a scuturat de ţărână, supărat că noul său costum 
comandat în Cuba era făcut praf, dar s-a felicitat că planul 
lui ieşise peste aşteptări. Arsenio l-a luat pe cal pe cel care 
fusese biciuit, Bernardo l-a pus pe Alejandro de la Vega pe 
calul său şi a încălecat şi el ca să-l susţină. Drumul pe 
munte era accidentat şi-avea să dureze toată noaptea. 
Aerul rece îl dezmeticise pe bătrân, iar bucuria că-şi văzuse 
fiul îi readusese speranţa. Bernardo l-a asigurat că 
Toypurnia şi Bufnița Albă îl vor îngriji până la întoarcerea sa 
acasă. 

lar Zorro galopa pe Tornado spre misiunea San Gabriel. 


Părintele Mendoza petrecuse nopţile astea zvârcolindu-se 
în pat şi neputând să pună geană peste geană. Citise şi se 
rugase fără a-şi găsi liniştea sufletească după ce 


343 


descoperise că lipseau lucruri din magazie, plus sutana de 
schimb. N-avea decât două, pe care le spăla din trei în trei 
săptămâni şi erau atât de vechi şi de cârpite, că nu-şi putea 
imagina cine-ar fi vrut să-i fure una. Voise să-i dea hoţului 
posibilitatea de a înapoia cele furate, dar acum nu mai 
putea amâna. Gândul că trebuia să-i adune pe necofiţi, să le 
ţină o predică despre porunca a treia şi să descopere 
vinovatul nu-l lăsa să doarmă. Ştia că oamenii erau tare 
nevoiaşi şi nu era cazul să-i pedepsească, dar peste 
greşeala asta nu putea trece. Nu pricepea de ce în loc să 
fure alimente şterpeliseră frânghii, nitrat, zinc şi sutana sa; 
n-avea nici o noimă. Era obosit de atâta luptă, muncă şi 
singurătate, îl dureau oasele şi sufletul. Vremurile se 
schimbaseră, nu mai recunoştea lumea de azi, domnea 
lăcomia, nimeni nu mai ţinea minte învăţăturile lui Christos, 
nimeni nu-l mai respecta, nu-şi putea apăra necfiţii de 
abuzurile albilor. Uneori se întreba dacă indienilor nu le 
fusese mai bine înainte, pe când erau stăpânii Californiei şi 
trăiau în legea lor, cu obiceiurile şi zeii lor, dar imediat se 
închina şi-i cerea iertare lui Dumnezeu pentru o asemenea 
erezie. „Unde-o să ajungem dacă până şi eu mă îndoiesc de 
creştinism?!”, suspina el, căindu-se. 

Situaţia se înrăutăţise substanţial cu venirea lui Rafael 
Moncada, care reprezenta partea cea mai rea a colonizării; 
venise să se îmbogăţească rapid şi să plece cât mai repede. 

Pentru el, indienii erau animale de povară. De mai bine 
de douăzeci de ani de când trăia la San Gabriel, misionarul 
trecuse prin multe momente critice - cutremure, epidemii, 
secetă, chiar şi un atac al indienilor - dar nu se 
descurajase, căci ştia că îndeplineşte o poruncă divină. 
Acum se simţea părăsit de Dumnezeu. 

Se întunecase şi se aprinseseră torţele din curte. La 
capătul unei zile de muncă dură, părintele Mendoza, cu 
mânecile suflecate şi transpirat, spărgea lemne pentru 
bucătărie. 

Ridica toporul anevoie, în fiecare zi parcă era tot mai 
greu, iar lemnele mai tari. Exact atunci a auzit venirea unui 


344 


călăreț. S-a oprit şi şi-a ascuţit privirile, care nu mai erau 
nici ele ca odinioară, întrebându-se cine venea atât de 
grăbit şi la ceas târziu. A văzut apropiindu-se un bărbat 
îmbrăcat în negru, cu faţa acoperită de o mască, precis că 
era un bandit. A dat alarma, pentru ca femeile şi copiii să 
se ascundă, apoi l-a înfruntat cu toporul în mână şi o 
rugăciune pe buze; nu avusese timp să-şi ia puşca. 
Necunoscutul a sărit de pe cal din mers şi l-a strigat pe 
nume: 

— Părinte Mendoza, nu vă temeţi, sunt un prieten! 

— Atunci masca e de prisos. Cum te cheamă, fiule? 

— Zorro. Ştiu că sună ciudat, dar şi mai ciudat e ce am să 
vă spun. Să mergem înăuntru, părinte, vă rog. 

Misionarul l-a dus pe necunoscut în capelă, unde conta 
pe protecţia celestă şi unde omul s-ar fi convins că nu era 
nimic de valoare. Individul era de temut, avea spadă, pistol 
şi harapnic, era înarmat ca pentru război, dar avea un aer 
vag familiar. Unde mai auzise glasul ăsta? Zorro l-a asigurat 
că nu era un bandit, apoi i-a confirmat bănuielile în legătură 
cu afacerea cu perle pe care o puseseră la cale Moncada şi 
Alcazar. În mod legal, numai zece la sută ar fi fost al lor, 
restul aparţinea Spaniei. Îi foloseau pe indieni ca sclavi, 
convinşi că nimeni, în afară de părintele Mendoza, n-ar fi 
ridicat un deget în apărarea lor. 

— N-am la cine apela, fiule. Noul guvernator e un om slab 
şi se teme de Moncada. 

— Atunci trebuie să apelaţi la autorităţile din Mexic şi din 
Spania, părinte. 

— Cu ce dovezi? N-o să mă creadă nimeni, am faimă de 
om fanatic, obsedat de bunăstarea indienilor. 

— lată dovada, a spus Zorro, punându-i în mâini o pungă 
grea. 

Misionarul a privit înăuntru şi a scos o exclamaţie de 
mirare dând cu ochii de mormanul de perle. 

— Pentru Dumnezeu, fiule, cum le-ai obţinut? 

— N-are importanţă. 


345 


l-a sugerat să ducă prada episcopului din Mexic şi să 
denunțe afacerea, era singura modalitate de a evita ca 
neofiţii să fie luaţi ca sclavi. Dacă Spania voia să exploateze 
bancurile de scoici, n-avea decât să angajeze indienii 
yaquis, ca pe vremuri. L-a mai rugat să-i spună lui Diego de 
la Vega că tatăl său era liber şi la adăpost. Misionarul a 
mărturisit că tânărul îl dezamăgise, parcă nu era fiul lui 
Alejandro şi al Reginei, n-avea sânge. Apoi l-a rugat din nou 
pe necunoscut să-şi descopere chipul, pentru a avea 
încredere; putea fi o cursă. Dar celălalt i-a spus că 
identitatea sa trebuia să rămână secretă, însă i-a promis că 
nu mai era singur în efortul de a-i apăra pe săraci, căci de- 
acum înainte Zorro va lupta pentru dreptate. Părintele 
Mendoza a râs nervos; omul părea sonat de-a binelea. 

— Încă ceva, părinte. Punguţa asta de piele de căprioară 
conţine cinci perle mult mai valoroase decât celelalte, o 
adevărată avere. Sunt ale dumneavoastră. Nu trebuie să 
spuneţi nimănui, vă asigur că singurul om care ştie de 
existenţa lor n-o să îndrăznească să întrebe de ele. 

— Îmi închipui că sunt furate. 

— Aşa e, dar ele aparţin de drept celor care le-au smuls 
mării cu ultima lor suflare. Veţi şti să le daţi folosinţa 
potrivită. 

— Dacă sunt furate, nu vreau să ştiu de ele, fiule. 

— Cum vreţi, dar păstraţi-le, i-a făcut Zorro cu ochiul. 

Misionarul a ascuns punga în faldurile sutanei şi şi-a 
condus musafirul în curte, unde bidiviul cel negru aştepta 
înconjurat de copii. Necunoscutul a încălecat pe armăsar şi, 
ca să-i distreze pe cei mici, l-a făcut să sară berbeceşte, 
apoi şi-a scos spada, făcând-o să strălucească la lumina 
torţelor şi a cântat o povestioară în versuri, compusă în 
lunile de plictis de la New Orleans, în care era vorba de un 
călăreț viteaz care apare în nopţile cu lună să apere 
dreptatea, să-i pedepsească pe ticăloşi şi să-i cresteze cu 
litera Z. Cântecelul i-a încântat de copii, dar părintelui 
Mendoza i-a întărit convingerea că tipul era plecat cu pluta. 
Isabel şi Nuria, care-şi petreceau cea mai mare parte a 


346 


timpului în camerele lor, cosând, au ieşit în curte şi-au 
apucat să zărească silueta elegantă pe calul negru tocmai 
când pleca. Au întrebat cine era personajul acela pitoresc, 
la care părintele Mendoza a spus că, dacă nu era un diavol, 
precis era un înger trimis de Dumnezeu ca să-i întărească 
credinţa. 


În aceeaşi noapte, Diego de la Vega s-a întors la misiune, 
plin de praf, spunând că trebuise să-şi scurteze drumul ca 
să nu fie prins de bandiți. Zărise de departe doi tipi suspecți 
şi, ca să nu se întâlnească cu ei, ieşise de pe Drumul Regal 
şi galopase spre păduri, unde se rătăcise. lşi petrecuse 
noaptea ghemuit sub un copac, la adăpost de bandiți, dar 
nu şi de urşi şi lupi. În zori se hotărâse să se întoarcă la 
misiune, căci ar fi fost imprudent să-şi continue drumul de 
unul singur. Călărise toată ziua fără să mănânce nimic, era 
mort de oboseală şi-l durea capul. Avea să plece la 
Monterrey peste câteva zile, de data asta bine înarmat şi cu 
escortă. Părintele Mendoza l-a informat că nu mai era 
nevoie să-l viziteze pe guvernator, pentru că don Alejandro 
de la Vega fusese eliberat din închisoare de un necunoscut 
plin de curaj. Lui Diego nu-i mai rămânea decât să 
recupereze bunurile familiei. N-a mai spus că nu vedea cum 
ar fi fost în stare s-o facă ţafandachele ăsta ipohondru. 

— Cine l-a salvat pe tata? 

— Ì se spune Zorro şi era mascat. 

— Mascat? Poate vreun bandit, nu? 

— L-am văzut şi eu, Diego şi pentru un bandit nu era rău 
deloc. Nu-ţi mai spun ce chipeş şi elegant era! Şi-avea un 
cal care trebuie că a costat o avere, a intervenit Isabel, 
însufleţită foarte. 

— Tu ai avut mereu o imaginaţie peste măsură, i-a 
replicat Diego. 

Nuria a venit să le spună că masa era gata. Diego a 
onorat cina cu o voracitate care n-avea nici o legătură cu 
migrena, iar la sfârşit a felicitat-o pe guvernantă pentru 
faptul că îmbunătăţise dieta de la misiune. Isabel l-a 


347 


chestionat fără milă, voia să ştie de ce caii nu erau obosiţi, 
cum arătau bandiții, cât timp făcuse de colo până dincolo şi 
de ce nu trăsese la vreo misiune, după o singură zi de 
drum. Părintele Mendoza, scufundat în cugetări, n-a 
observat răspunsurile vagi. Cu dreapta mânca, iar cu 
stânga pipăia punguţa din piele de căprioară din buzunar, 
calculând că putea reda misiunii bunăstarea de odinioară. 
Păcătuise oare acceptând perlele pătate de suferinţă şi 
lăcomie? Nu, nu era un păcat, dar dacă erau cu ghinion... A 
zâmbit, constatând că devenise mai superstiţios cu vârsta. 

Două zile mai târziu, când părintele Mendoza apucase să 
trimită scrisoarea despre perle în Mexic şi-şi făcea bagajele 
pentru a-l însoţi pe Diego, au venit Rafael Moncada şi 
Carlos Alcazar în fruntea unor soldaţi, printre care şi obezul 
sergent Garcia. Alcazar avea o cicatrice urâtă, care-i 
deforma obrazul şi era neliniştit pentru că nu reuşise să-şi 
convingă asociatul de felul în care dispăruseră perlele. 
Adevărul nu i-ar fi folosit în cazul de faţă, căci ar fi pus în 
evidenţă rolul său jalnic în apărarea închisorii şi a prăzii. 

Preferase să-i spună că vreo cincizeci de indieni puseseră 
foc la El Diablo în timp ce o bandă de bandiți, la ordinele 
unui mascat în negru care-şi spunea Zorro, pătrunsese în 
clădire. La capătul unei bătălii crunte, în care el însuşi 
fusese rănit, atacanţii ieşiseră învingători şi furaseră 
perlele. 

In toată zarva, scăpaseră şi deţinuţii. Ştia că Moncada n- 
avea să-şi găsească liniştea până nu va afla adevărul şi va 
da de urma perlelor. Prizonierii care fugiseră nici nu contau, 
mâna de lucru indigenă prisosea. 

Crestătura ciudată de pe falca lui Alcazar - un Z perfect - 
i-a reamintit lui Moncada de alt mascat, a cărui descriere 
corespundea cu cea a lui Zorro, care lăsase un semn 
asemănător în reşedinţa cavalerului Duchamp şi într-o 
garnizoană din Barcelona. În ambele ocazii, pretextul 
fusese eliberarea unor deţinuţi, exact ca la El Diablo. lar a 
doua oară avusese chiar îndrăzneala să se folosească de 
numele său şi de al mătuşă-sii Eulalia. Jurase să se răzbune, 


348 


dar n-avusese ocazia să-l provoace. A ajuns repede la 
singura concluzie posibilă: Diego de la Vega se găsea la 
Barcelona în perioada când cineva făcea un Z pe pereţi şi 
de-abia revenise în California când acelaşi semn apărea pe 
mutra lui Alcazar. Nu era o simplă coincidenţă. Numitul 
Zorro nu putea fi decât Diego. Greu de crezut, dar orice 
pretext era bun ca să-l facă să plătească necazurile 
produse. Ajunsese la misiune în goana calului, de teamă ca 
omul să nu fi plecat şi dăduse de Diego, care şedea sub un 
umbrar, bea limonadă şi citea poezii. l-a poruncit 
sergentului Garcia să-l aresteze pe loc; bietul grăsan, care 
avea în continuare aceeaşi admiraţie necondiționată pentru 
Diego ca în copilărie, se pregătea să execute fără chef 
ordinul, dar părintele Mendoza a declarat că mascatul care- 
şi spunea Zorro nu semăna nici pe departe cu Diego de la 
Vega. Isabel a confirmat; numai un prost ar fi putut să-i 
confunde pe cei doi, îl cunoştea pe Diego ca pe un frate, 
hălăduiseră cinci ani împreună, era băiat bun, inofensiv, 
sentimental şi bolnăvicios, nici gând să fie bandit, cu atât 
mai puţin un erou. 

— Mersi, i-a tăiat-o Diego, jignit, dar a observat că ochiul 
saşiu al prietenei sale se învârtea ca un titirez. 

— Zorro îi ajută pe indieni pentru că sunt nevinovaţi, ştiţi 
la fel de bine ca mine, domnule Moncada. N-a furat perlele, 
le-a luat drept dovadă pentru ce se petrece la El Diablo, a 
spus misionarul. 

— Despre ce perle vorbiţi? a sărit Carlos Alcazar, extrem 
de nervos, căci până atunci nimeni nu pomenise de aşa 
ceva şi nu ştia în ce măsură era la curent preotul cu 
afacerile lui murdare. 

Părintele Mendoza a admis că Zorro îi dăduse punga cu 
perle pentru a fi trimise la tribunalul din Mexic. Rafael 
Moncada şi-a ascuns un suspin de uşurare; recuperarea 
comorii se dovedea mai uşoară decât îşi imaginase. Moşul 
ăsta caraghios nu era o problemă, putea să scape de el cât 
ai zice peşte, se întâmplau atâtea accidente regretabile. Cu 
o expresie îngrijorată, i-a mulţumit pentru că avusese grijă 


349 


de perle, apoi i le-a cerut, avea să se ocupe chiar el de 
această treabă. Dacă, în calitatea sa de şef al închisorii, 
Carlos Alcazar făcuse anumite nereguli, avea să ia măsurile 
care se impun, n-avea sens să deranjeze pe cineva din 
Mexic. Misionarul a trebuit să se supună. N-a îndrăznit să-l 
acuze de complicitate cu Alcazar, ar fi fost un pas greşit, în 
stare să-l coste ce avea mai scump pe lume: misiunea. A 
adus punga şi a pus-o pe masă. 

— Perlele aparțin Spaniei. Am trimis o scrisoare 
superiorilor mei şi va avea loc o investigaţie. 

— O scrisoare? Dar vaporul n-a sosit încă..., s-a bâlbâit 
Alcazar. 

— Dispun de alte mijloace, mai rapide şi mai sigure decât 
vaporul. 

— Sunt aici toate perlele? a întrebat Moncada, supărat. 

— De unde să ştiu? Nu eram de faţă când au fost 
sustrase, nu ştiu câte erau la început. Numai Carlos poate 
răspunde la această întrebare. 

Cuvintele misionarului au avut darul să sporească 
bănuielile lui Moncada în legătură cu asociatul său. L-a 
apucat pe părintele Mendoza de braţ şi l-a târât în faţa 
crucifixului din perete. 

— Juraţi înaintea crucii Domnului Nostru Isus că n-aţi 
văzut alte perle. Dacă minţiţi, vă condamnaţi la iad, i-a 
poruncit. 

S-a lăsat o tăcere, nu mai respira nimeni, parcă şi aerul 
încremenise. Livid, misionarul a izbucnit: 

— Cum îndrăzneşti? 

— Juraţi! 

Diego şi Isabel au făcut un pas înainte ca să spună ceva, 
dar părintele Mendoza i-a oprit cu un gest, a pus un 
genunchi la pământ, mâna dreaptă pe piept şi ochii pe 
Christul cioplit în lemn de o mână de indian. Tremura de 
indignare şi furie, dar nu se temea c-o să ajungă în iad, cel 
puţin nu pentru asta. 

— Jur în faţa Crucii că n-am văzut alte perle. Să-mi fie 
sufletul osândit dacă mint, a rostit cu glas puternic. 


350 


O vreme nimeni n-a spus nimic, nu se auzea decât 
răsuflarea de uşurare a lui Carlos Alcazar, a cărui viaţă nu 
valora nici cât o ceapă degerată dacă Rafael Moncada ar fi 
aflat că-şi păstrase cea mai valoroasă parte a prăzii. Bănuia 
că punguţa din piele de căprioară rămăsese la mascat, dar 
nu pricepea de ce îi dăduse celelalte perle preotului şi nu 
păstrase totul. Diego i-a ghicit raţionamentul şi i-a zâmbit 
sfidător. 

Moncada a trebuit să accepte jurământul părintelui 
Mendoza, însă le-a spus tuturor că afacerea avea să se 
termine abia când vinovatul va fi spânzurat. Pe urmă a 
repetat: 

— Garcia! Arestează-l pe De la Vega! 

Grasul şi-a şters fruntea cu mâneca uniformei şi s-a 
executat mâhnit. 

— Imi pare rău, i-a spus, făcându-le semn soldaţilor să-l 
ia. 

Isabel a sărit în faţa lui Moncada, argumentând că n- 
aveau nici o dovadă împotriva lui, dar el a împins-o brutal. 


Diego de la Vega şi-a petrecut noaptea închis într-una din 
fostele odăi de servitori din conacul în care se născuse. Îşi 
amintea până şi de cea care o locuise pe vremea când el 
stătea acolo cu părinţii, o indiancă mexicană pe nume 
Roberta, care avea un obraz ars în urma unui accident cu o 
oală de ciocolată fierbinte. Ce-o mai fi făcând? Uitase însă 
că aceste cămăruţe erau atât de mizere, un fel de văgăuni 
fără ferestre, cu duşumea de pământ bătătorit şi pereţi 
nezugrăviţi, doar cu un mindir de paie, un scaun şi o lasă 
de lemn. Şi-a zis că astfel trăise în copilărie Bernardo, în 
timp ce, la câţiva metri mai încolo, el dormea într-un pat de 
bronz cu perdele de tul contra păianjenilor, într-o odaie 
ticsită de jucării. 

Cum de nu observase asta atunci? Casa era despărțită de 
o linie invizibilă, care separa ambianța familiei de universul 
complex al servitorilor. Prima, vastă şi luxoasă, decorată în 
stil colonial, era o minune de ordine, calm şi curăţenie, 


351 


mirosea a flori şi a tutunul pe care-l fuma tata. Al doilea 
clocotea de viaţă; era o trăncăneală permanentă, erau 
animalele domestice, erau certuri şi muncă, mirosea a ardei 
iute măcinat, a pâine proaspătă, a rufe spălate cu leşie, a 
gunoi. 

Terasele familiei, îmbrăcate în faianţă pictată, cu 
panseluţele şi fântânile arteziene, erau un paradis de 
prospeţime, în timp ce curţile din dos se umpleau vara de 
praf şi iarna de noroi. 

Nenumărate ore a petrecut Diego pe mindirul de pe jos, 
asudând în căldura de mai şi fără să vadă lumina zilei. li 
lipsea aerul, îl ardea pieptul. Nu putea măsura timpul, dar 
credea că trecuseră mai multe zile. Avea gura uscată şi 
începuse să se teamă că Moncada avea de gând să-l 
termine prin însetare şi înfometare. Mai încerca din când în 
când să doarmă, dar era mult prea incomod. N-aveai loc să 
faci nici doi paşi, înţepenise de-a binelea. Cercetase 
cămăruţa palmă cu palmă, căutase o modalitate de a ieşi, 
dar în zadar. Uşa era închisă pe dinafară cu un drug de fier; 
nici chiar Galileo Tempesta n-ar fi putut s-o deschidă 
dinăuntru. Încercase să desprindă scândurile din tavan, dar 
erau întărite, era limpede că odăiţa era folosită ca 
închisoare. Într-un târziu, uşa mormântului s-a deschis Şi 
figura rubicondă a sergentului Garcia s-a arătat în prag. In 
ciuda slăbiciunii, lui Diego i-a trecut prin minte că poate l-ar 
fi putut scoate din joc pe bunul sergent cu un minimum de 
violenţă, cu o apăsare pe gât învățată de la maestrul 
Escalante pe când îl antrena în metoda de luptă a 
membrilor societăţii „Dreptate”; totuşi, nu voia să-i creeze 
vechiului amic probleme cu Moncada. În plus, poate c-ar fi 
reuşit să iasă din celulă, dar nu şi din casă; mai bine să 
aştepte. Grasul i-a pus pe jos o cană cu apă şi un blid cu 
fasole şi orez. 

— Cât e ceasul, prietene? l-a întrebat, simulând o bună 
dispoziţie pe care era departe de a o avea. 

Garcia i-a răspuns prin semne şi întinzându-şi degetele. 


352 


— E nouă dimineaţa şi e marţi, zici? Asta înseamnă că 
sunt aici de două nopţi şi o zi. Vai ce bine am dormit! Ştii 
ceva de intenţiile lui Moncada? 

Garcia a dat din cap a negaţie. 

— Ce-ai păţit? Ai ordin să nu vorbeşti cu mine? Bun, dar 
nu ţi-a zis nimeni că n-ai voie să mă asculţi, aşa-i? 

— lhâmm, a admis acela. 

Diego s-a întins, a căscat, a băut apa şi a savurat alene 
mâncarea, care i se părea delicioasă, după cum l-a informat 
pe Garcia, după care s-a apucat să trăncănească despre 
vremurile trecute: aventurile minunate din copilărie, curajul 
pe care l-a dovedit Garcia când l-a înfruntat pe Alcazar şi a 
prins un urs viu. Nu degeaba îl admirau toţi bătăuşii de la 
şcoală. Nu prea se potrivea cu amintirile sergentului, dar 
cuvintele au fost ca un balsam pe sufletul lui chinuit. 

— In numele vechii noastre prietenii, Garcia, trebuie să 
mă ajuţi să scap de aici. 

— Aş face-o cu dragă inimă, dar sunt soldat şi datoria e 
înainte de toate, i-a răspuns în şoaptă, uitându-se peste 
umăr să nu audă careva. 

— N-am să-ţi cer niciodată să nu-ţi faci datoria sau să 
comiţi vreo ilegalitate, dar nimeni n-o să te învinuiască 
dacă uşa nu se închide bine... 

N-a avut timp să termine; a venit un soldat care i-a spus 
sergentului că don Rafael Moncada aştepta prizonierul. 

Garcia şi-a tras haina, a scos pieptul înainte şi şi-a lovit 
călcâiele cu un aer marţial, dar i-a făcut lui Diego cu ochiul. 

L-au luat de braţe şi, până i s-au dezmorţit picioarele de 
atâta nemişcare, l-au dus în salonul principal mai mult pe 
sus. 

Cu părere de rău, Diego a constatat încă o dată 
schimbările; căminul său semăna cu o garnizoană. L-au 
aşezat pe un scaun în salon şi l-au legat peste piept şi de 
glezne. Şi-a dat seama că Garcia nu se omora cu treaba, 
legăturile erau destul de slabe, cu un pic de îndemânare ar 
fi scăpat de ele, dar erau soldaţi peste tot. „Am nevoie de o 
sabie”, i-a şoptit la ureche, profitând că celălalt soldat se 


353 


depărtase puţin. Grasul aproape că s-a sufocat de spaimă; 
Diego exagera, cum să-i aducă o armă în condiţiile astea? 
L-ar fi costat mai multe zile la butuc şi cariera militară. L-a 
bătut drăgăstos pe umăr şi a ieşit cu capul plecat şi 
târându-şi picioarele, în timp ce gardianul se aşeza într-un 
colţ pentru a-l ţine sub observaţie. 

Diego a stat pe scaun mai bine de două ore, timp în care 
şi-a eliberat pe ascuns mâinile din frânghie. Nu putea să-şi 
dezlege şi picioarele fără ca soldatul, un metis nemişcat ca 
o statuie aztecă, să prindă de veste. A încercat să-l atragă 
simulând un acces de tuse, apoi l-a rugat să-i dea o ţigară, 
un pahar cu apă, o batistă, dar n-a fost chip să-l facă să se 
mişte. Drept unic răspuns, ridica arma şi-l aţintea cu ochii 
lui mici ca de piatră, de peste pomeţii proeminenţi. Diego 
şi-a zis că dacă asta era strategia lui Moncada pentru a-l 
umili şi a-i frânge voinţa, apoi chiar că era eficientă. 


În fine, pe la jumătatea după-amiezii, Rafael Moncada şi- 
a făcut apariţia, cerându-şi scuze pentru inconfortul la care 
fusese obligată o persoană atât de fină precum Diego. 

Departe de el gândul de a-l face să treacă prin momente 
grele, dar date fiind împrejurările, n-avusese încotro. Ştia 
oare Diego cât timp stătuse închis în odaia de servitori? Tot 
atâtea ore câte petrecuse el însuşi în odaia secretă a lui 
Tomâs de Romeu, până să vină mătuşă-sa să-l scoată. 
Ciudată coincidenţă. Se lăuda el că avea simţul umorului, 
dar gluma asta fusese cam grosolană. Oricum, îi era 
recunoscător că-l scăpase de Juliana; o căsătorie cu o 
femeie de condiţie inferioară i-ar fi distrus cariera, după 
cum îl prevenise de atâtea ori mătuşa, dar nu erau aici ca 
să vorbească de Juliana, acela era un capitol închis. Bănuia 
că Diego - sau trebuia să-i spună Zorro? - Voia să ştie ce 
soartă-l aştepta. Păi, era un delincvent de aceeaşi speţă ca 
taică-său, Alejandro de la Vega; aşchia nu sare departe de 
trunchi. Bătrânul o să fie prins, nu era nici o îndoială şi-avea 
să-şi sfârşească zilele în carceră. 


354 


Nimic nu i-ar fi făcut mai mare plăcere decât să-l 
spânzure pe Zorro cu mâna lui, a mai spus, dar nu era rolul 
său. Îl va trimite în Spania, în lanţuri şi bine păzit, ca să fie 
judecat acolo unde-şi începuse cariera criminală şi unde 
lăsase destule urme pentru a fi condamnat. Sub 
guvernarea lui Ferdinand al Vil-lea legea era aplicată aşa 
cum se cuvine, nu ca în colonii, unde autoritatea era o 
glumă. Delictelor comise în Spania se adăugau cele din 
California; atacase închisoarea El Diablo, provocase un 
incendiu, distrusese proprietatea regatului, rănise un militar 
şi pusese la cale evadarea prizonierilor. 

— Înţeleg că autorul acestor fapte reprobabile este un 
anumit Zorro. Şi mai cred că a pus mâna şi pe nişte perle. 
Sau excelența voastră nu doreşte să abordeze tema asta? 

— Zorro eşti tu, De la Vega! 

— AŞ vrea eu, omul pare fascinant, dar sănătatea mea 
şubredă nu-mi permite asemenea aventuri. Sufăr de astm, 
de dureri de cap şi palpitaţii la inimă. 

Rafael Moncada i-a pus sub nas un document scris de el 
însuşi, în lipsa unui funcţionar şi i-a cerut să-l semneze. 
Prizonierul a obiectat că ar fi imprudent să semneze ceva 
fără să fie la curent cu conţinutul. Acum nu putea citi, căci 
n-avea ochelarii la el şi era miop, altă deosebire faţă de 
Zorro, despre care se spunea că ocheşte perfect cu 
harapnicul şi are mare iuţeală de spadă. Un ochelarist n- 
avea astfel de talente. 

— Ajunge!, a urlat Moncada, dându-i o palmă zdravănă. 

Diego se aştepta la o reacţie violentă, dar tot a trebuit să 
facă un efort uriaş ca să nu riposteze. Nu era încă 
momentul. Şi-a ţinut mâinile la spate, peste frânghie, în 
timp ce sângele care-i curgea din nas şi din gură îi păta 
cămaşa. Exact atunci a dat buzna sergentul Garcia, care 
văzându-şi prietenul din copilărie în asemenea hal, s-a oprit 
brusc, neştiind ce să facă. Glasul de comandă al lui 
Moncada l-a dezmeticit: 

— Nu te-am chemat, Garcia. 


355 


— Excelenţă... Diego de la Vega e nevinovat. V-am spus 
eu că nu putea fi Zorro! Tocmai l-am văzut pe adevăratul 
Zorro afară. 

— Ce naiba spui acolo, omule? 

— E adevărat, excelenţă, l-am văzut cu toţii. 

Moncada a ieşit ca din puşcă, urmat de sergent, dar 
gardianul a rămas în salon, cu puşca îndreptată spre Diego. 
In grădină, Moncada l-a zărit pentru prima dată pe Zorro, 
care se profila limpede pe fundalul cerului violet al înserării. 
Uluit, a amuţit preţ de câteva clipe. 

— Urmăriţi-l, idioţilor! a strigat apoi, scoţându-şi pistolul 
şi trăgând fără să ochească. 

Câţiva soldaţi au fugit să-şi ia caii, alţii trăgeau, dar 
călăreţul se depărta la galop. Sergentul, mai curios decât 
alţii să descopere cine era Zorro, a sărit în şa cu o agilitate 
neobişnuită şi-a înfipt pintenii în burta animalului şi a pornit 
în urmărirea lui întovărăşit de şase oameni. S-au făcut 
nevăzuţi spre sud, printre dealuri şi păduri. Mascatul avea 
avantaj şi cunoştea terenul, dar şi aşa distanţa dintre el şi 
soldaţi se tot scurta. După o jumătate de oră de galop, când 
caii erau albi de spumă, soarele asfinţise şi soldaţii erau 
gata să-l ajungă din urmă, ajunseseră la faleză; Zorro era 
prins în capcană, de o parte marea, de cealaltă parte erau 
ei. 

În acest timp, în salon, Diego a avut impresia că se 
deschide uşiţa din spatele căminului. Nu putea fi decât 
Bernardo, care pesemne reuşise să se întoarcă. Nu ştia ce 
se petrecuse afară, însă din înjurăturile lui Moncada, 
strigătele, focurile de armă şi agitația cailor, bănuia că 
fratele său de lapte îi păcălise. Ca să-i distragă atenţia 
paznicului, a mai simulat un atac de tuse spectaculos şi-a 
răsturnat scaunul şi a rămas întins pe o parte. Omul a venit 
lângă el şi i-a zis să stea liniştit sau îi zboară creierii, dar 
Diego i-a perceput ezitarea din glas, poate că instrucţiunile 
statuii aztece nu includeau uciderea lui. Cu coada ochiului, 
a zărit o umbră care se desprindea din cămin şi se apropia. 
A tuşit din nou, zvârcolindu-se de parcă s-ar fi sufocat, în 


356 


timp ce omul îl ţinea în cătarea puştii şi nu ştia ce să facă. 
Diego şi-a eliberat mâinile şi i-a tras una în picioare, dar 
omul era ca de piatră, nici nu s-a clintit. Dar imediat a 
simţit ţeava unui pistol în tâmplă şi-a dat cu ochii de un 
mascat care-i zâmbea tăcut. 

— Predă-te, om bun, că te împuşcă Zorro, l-a sfătuit 
Diego, dezlegându-şi repede picioarele. 

Celălalt Zorro a dezarmat paznicul, i-a aruncat puşca lui 
Diego, care a prins-o din zbor şi a luat-o iute înapoi spre 
cămin, clipind complice din ochi. Diego l-a culcat pe paznic 
cu o lovitură aplicată la gât, nelăsându-l să vadă ce se 
petrecea. Omul a stat leşinat câteva minute, timp în care 
Diego l-a legat cu aceeaşi frânghie cu care-l legaseră pe el, 
după care a spart geamul, având grijă să nu rămână cioburi 
tăioase pe margini, căci avea de gând să se întoarcă tot pe 
aici şi s-a strecurat pe uşiţa secretă care ducea în peşteri. 

Când a revenit în salon, Rafael Moncada a constatat că 
De la Vega se topise, iar în locul lui stătea cel însărcinat să-l 
păzească. Geamul era spart, iar gardianul zăpăcit nu-şi 
amintea decât de o siluetă în negru şi de răceala de gheaţă 
a pistolului în tâmplă. „Imbecili, idioţi fără scăpare”, a sunat 
concluzia lui Moncada. Jumătate din oamenii lui galopau 
după o fantomă, iar prizonierul evadase chiar sub nasul lui. 
În ciuda evidenţelor, tot mai era convins că Zorro şi Diego 
de la Vega erau una şi aceeaşi persoană. 


În peşteră, Diego nu l-a găsit pe Bernardo, cum se 
aştepta, însă acesta îi lăsase mai multe lumânări de seu 
aprinse, costumul, spada şi calul. Tornado pufnea 
nerăbdător, scuturându-şi coama deasă şi lovind pământul 
cu copitele. 

„O să te obişnuieşti cu locul ăsta, prietene”, i-a spus 
Diego şi l-a mângâiat pe gâtul mătăsos. A mai găsit şi o 
ploscă cu vin, pâine, brânză şi miere, ca să se întremeze 
după clipele neplăcute prin care trecuse. După cum se 
vede, fratele nu pierdea din vedere nici un amănunt. Era de 
admirat şi dibăcia cu care scăpase de urmărire şi apăruse 


357 


ca prin minune exact la timp ca să-l salveze. Şi cât de 
elegant acţionase! Bernardo era un Zorro la fel de bun ca şi 
el, împreună aveau să fie de neînfrânt. 

Pentru următorul pas nu era grabă, trebuia să aştepte 
noaptea, când agitația se va fi potolit. După ce-a mâncat, a 
făcut câteva flexiuni de dezmorţire, apoi s-a întins să 
doarmă la câţiva paşi de Tornado, cu conştiinţa datoriei 
împlinite. 

S-a trezit după câteva ceasuri odihnit şi vioi. S-a spălat şi 
şi-a schimbat hainele şi-a pus masca, chiar şi mustaţa falsă. 
„Am nevoie de o oglindă, e greu s-o lipeşti pe nevăzute. 
Hotărât lucru, îmi las să crească mustaţa, e musai. Peştera 
asta are nevoie de oarece îmbunătăţiri care să ne uşureze 
aventurile, nu crezi?”, i-a vorbit el calului Tornado. Şi-a 
frecat mâinile plin de încântare la perspectiva uriaşelor 
posibilităţi pe care le aducea viitorul; cât va fi sănătos şi în 
putere n-o să se plictisească nicicând. S-a gândit la Lolita şi 
a simţit o gâdilătură în stomac, la fel cu cele pe care i le 
provoca Juliana, dar nu le-a pus în legătură. Atracția pentru 
Lolita era proaspătă de parcă ar fi fost prima şi singura din 
viaţa lui. Dar, atenţie! Nu trebuia să uite că era verişoara lui 
Carlos Alcazar, aşa că nu putea să-i fie logodnică. 

Logodnică? A râs vesel; nu se va căsători niciodată, 
vulpea e un animal singuratic. 

A constatat că sabia Justina aluneca uşor în teacă şi-a 
pus pălăria şi-a fost gata de acţiune. L-a dus pe Tornado la 
ieşirea din peşteră, pe care Bernardo avusese prevederea 
s-o ascundă bine cu pietre şi crengi, a încălecat şi-a pornit- 
o spre casă. 

Nu voia să rişte ca trecerea secretă din şemineu să fie 
descoperită. A socotit că dormise nişte ore bune, pesemne 
că trecuse de miezul nopţii şi toţi, cu excepţia santinelelor, 
dormeau. 

L-a lăsat pe Tornado cu hăţurile slăbite sub nişte copaci, 
convins că n-avea să se mişte de acolo până nu va fi 
chemat; fusese bine dresat de Fulgerul Nopţii. Cu toate că 
dublaseră paza, nu i-a fost greu să se apropie de casă şi să 


358 


tragă cu ochiul pe fereastra din salon, singura luminată. Pe 
masă era un sfeşnic cu trei lumânări, dar restul încăperii 
era cufundat în beznă. 

Şi-a trecut atent picioarele peste geamul spart, a intrat, 
s-a strecurat pe lângă mobila trasă la perete până la 
şemineu, unde s-a pitit printre trunchiurile mari. În capătul 
opus al salonului Rafael Moncada se plimba fumând, iar 
sergentul Garcia, în poziţie de drepţi, încerca să-i explice 
cele petrecute. Îl urmăriseră pe Zorro în galop până la 
faleză, dar când erau gata să pună mâna pe el, banditul a 
ales să sară în mare în loc să se predea. Era deja destul de 
întuneric şi era cu neputinţă să te apropii de buza falezei, 
puteau aluneca pe pietre. Deşi nu se vedea până în fund şi- 
au descărcat armele, aşa că dacă nu-şi frânsese grumazul 
în cădere, precis că Zorro fusese lovit de gloanţe. 

— Imbecilule! a repetat pentru a nu ştiu câta oară 
Moncada. Individul a reuşit să vă păcălească şi-ntre timp a 
scăpat şi De la Vega. 

O expresie inocentă de uşurare a trecut repede pe chipul 
înroşit al lui Garcia, dispărând imediat sub privirile tăioase 
ale superiorului. 

— Mâine iei un detaşament de opt oameni înarmaţi şi te 
duci la misiune. Dacă De la Vega e acolo, îl arestezi 
imediat; dacă se opune, îl ucizi. Dacă nu e acolo, mi-i aduci 
pe părintele Mendoza şi pe Isabel de Romeu. Îi iau ca 
ostatici până se predă banditul. Ai priceput? 

— Dar cum să-i facem aşa ceva părintelui? Mă gândesc 
că... 
— Nu gândi, Garcia! Creierul tău nu e făcut pentru asta. 
Ascultă şi închide gura. 

— Da, excelenţă. 

Din ascunzătoarea lui, Diego se întreba cum făcuse 
Bernardo pentru a fi în două locuri în acelaşi timp. Moncada 
l-a expediat pe sergent după ce l-a insultat copios, după 
care şi-a turnat din coniacul lui Alejandro de la Vega şi s-a 
aşezat să mediteze, legănându-se în balansoar şi cu 
picioarele pe masă. Lucrurile se complicaseră, erau lucruri 


359 


rămase în aer, trebuia să scape de nişte oameni, altminteri 
povestea cu perlele n-ar fi rămas secretă. A sorbit fără 
grabă băutura, a revăzut documentul pe care-l scrisese ca 
să fie semnat de Diego, apoi s-a dus la dulapul greoi şi a 
scos punga. O lumânare se arsese complet, ceara s-a scurs 
pe masă când nu terminase încă de numărat perlele. Zorro 
a mai aşteptat o clipă, apoi a ieşit tiptil din ascunzătoare. 
Făcuse deja câţiva paşi, lipit de perete, când Moncada s-a 
simţit observat şi s-a întors. Privirile i s-au îndreptat către 
silueta topită în întuneric, fără să-l vadă, dar instinctul l-a 
avertizat de pericol. 

A pus mâna pe sabie cu mâner de argint şi canaf de 
mătase roşie, care era atârnată de fotoliu. 

— Cine-i acolo? 

— Zorro. Cred că avem nişte problemuţe nerezolvate, a 
răspuns Diego, ieşind la lumină. 

Moncada nu l-a lăsat să continue, s-a repezit spre el cu 
un strigăt plin de ură, hotărât să-l străpungă. Zorro a 
eschivat spada cu o piruetă de toreador, inclusiv o mişcare 
elegantă de capă şi s-a depărtat din două salturi la fel de 
graţioase, cu mâna dreaptă înmănuşată pe spadă, cu 
stânga în şold, privirile atente şi un surâs plin de dinţi albi 
sub mustăcioara răsucită. La al doilea atac pe care l-a 
eschivat şi-a scos sabia din teacă fără grabă, de parcă 
insistența cu care celălalt voia să-l ucidă l-ar fi agasat. 

— Nu e bine deloc să te lupţi cu furie, l-a sfătuit. 

A parat fără efort trei lovituri date cu ambele mâini şi un 
rever, apoi a dat înapoi, pentru ca adversarul să prindă 
curaj şi să atace din nou. Dintr-un singur salt s-a urcat pe 
masă, de unde s-a apărat aproape dansând de loviturile de 
sabie ale lui Moncada. Peste unele sărea, pe altele le 
eschiva cu câte o piruetă sau le para atât de puternic, că 
săreau scântei. S-a dat jos de pe masă şi a ţopăit peste 
scaune, urmat de un Moncada tot mai frenetic. „Nu vă 
obosiţi, nu face bine la inimă”, l-a enervat iarăşi. Din când 
în când, Zorro dispărea în locurile în care lumina slabă a 
lumânărilor nu bătea, însă nu profita de întuneric pentru a 


360 


ataca pe furiş, ci apărea în altă parte, chemându-şi 
adversarul cu o fluierătură. 

Moncada era un spadasin bun şi într-o luptă sportivă i-ar 
fi dat de furcă oricărui adversar, dar îl orbea o furie 
fanatică. Nu-l suferea pe obraznicul ăsta care sfida 
autorităţile, îşi bătea joc de ordine şi de legi. Trebuia să-l 
ucidă înainte să distrugă ceea ce preţuia mai presus de 
orice: privilegiile pe care le avea din naştere. 

Duelul a continuat în acelaşi mod, unul atacând cu 
disperare, celălalt eschivând cu o lejeritate ironică. Când 
Moncada credea că-l poate lipi de perete şi străpunge, 
Zorro se arunca pe jos şi apărea, făcând o piruetă elegantă, 
câţiva paşi mai încolo. Când în sfârşit a înţeles că în loc să 
câştige teren, îl pierdea, Moncada şi-a strigat oamenii şi 
atunci Zorro a pus capăt jocului. Din trei salturi a ajuns la 
uşă şi a încuiat-o de două ori, în timp ce cu mâna cealaltă 
îşi ţinea duşmanul la distanţă. Apoi şi-a trecut spada în 
stânga, un truc ce reuşea să nedumerească, măcar pentru 
câteva secunde, adversarul. A sărit din nou pe masă, de 
acolo s-a agăţat de candelabrul mare din fier, care atârna 
de tavan de la reconstrucţia casei, s-a balansat şi a aterizat 
în spatele lui Moncada, într-o ploaie de o sută cincizeci de 
lumânări pline de praf. Până să apuce să se dezmeticească, 
Moncada s-a pomenit dezarmat şi cu vârful spadei în ceafă. 
Manevra durase doar câteva secunde, dar deja vreo şase 
soldaţi spărgeau uşa cu paturile puştilor şi năvăleau în 
salon gata să tragă. (Cel puţin aşa a povestit Zorro episodul 
în repetate rânduri şi cum nimeni nu l-a contrazis, trebuie 
să-l cred, deşi tinde să-şi exagereze isprăvile. Scuzaţi 
paranteza, să ne întoarcem în salon.) Ziceam deci că 
soldaţii năvăliseră înăuntru sub comanda sergentului 
Garcia, tocmai sculat din pat şi numai în izmene, dar cu 
chipiul peste părul unsuros. Oamenii au călcat pe lumânări, 
unii au alunecat pe jos. Unui soldat i-a scăpat un glonţ, care 
a trecut aproape atingând capul lui Moncada şi s-a înfipt în 
tabloul de deasupra şemineului, perforând un ochi al 
reginei Isabela Catolica. 


361 


— Atenţie, imbecililor! a mugit Moncada. 

— Ascultaţi-l pe şeful vostru, prieteni! le-a recomandat 
plin de amabilitate şi Zorro. 

Sergentul Garcia nu-şi credea ochilor. Ar fi jurat că Zorro 
zăcea făcut praf pe stâncile de la poalele falezei, dar iată-l 
înviat precum Lazăr şi înţepându-i ceafa excelenţei sale. 
Situaţia era foarte gravă, dar de ce simţea oare o fâlfâire 
plăcută ca de aripi de fluturi în burdihanul lui de 
mâncăcios? Le-a spus soldaţilor să se retragă, ceea ce n-a 
fost uşor, că alunecau pe lumânări, iar după ce-au ieşit, a 
închis uşa şi a rămas înăuntru. 

— Sabia şi puşca dumitale, domnule sergent, dacă 
sunteţi amabil, a poruncit Zorro pe acelaşi ton prietenesc. 

Garcia şi-a lepădat armele cu o viteză suspectă, după 
care s-a postat la uşă cu braţele încrucişate, impunător în 
ciuda izmenelor. Nu era sigur dacă veghea la integritatea 
fizică a superiorului său sau se pregătea să savureze 
spectacolul. 

Zorro i-a spus lui Rafael Moncada să se aşeze la masă şi 
să citească documentul cu glas tare. Era o mărturisire cum 
că îndemnase colonii la răscoală împotriva regelui şi la 
declararea independenţei Californiei. Trădarea se pedepsea 
cu moartea, iar familia acuzatului îşi pierdea averea şi 
onoarea. Hârtia nu era semnată; Alejandro de la Vega 
refuzase să semneze, de aici insistența lui Moncada ca s-o 
semneze fiul. 

— Bine gândit, Moncada. După cum se vede, mai e spaţiu 
în josul paginii. Luaţi pana şi scrieţi ce-am să vă dictez. 

Rafael Moncada s-a văzut obligat să adauge şi afacerea 
cu perlele şi faptul că folosise indienii ca sclavi. 

— Acum semnaţi. 

— Niciodată! 

— De ce nu? Doar e scris de mâna voastră! Semnati! i-a 
ordonat mascatul. 

Rafael Moncada a lăsat pana pe masă şi a dat să se 
ridice, dar din trei mişcări rapide spada lui Zorro i-a crestat 
un Z pe gât, sub urechea stângă. Un muget de durere şi 


362 


furie a ţâşnit din rărunchii lui Moncada. Şi-a dus mâna la 
rană şi a retras-o însângerată. Vârful de oţel i s-a proptit în 
jugulară şi glasul ferm al lui Zorro l-a informat că va 
număra până la trei, iar dacă nu semnează, îl va ucide cu 
multă plăcere. Unu... doi... şi... Moncada a semnat în josul 
paginii, apoi a topit la flacăra lumânării ceară de sigiliu, a 
lăsat să cadă câteva picături pe document şi şi-a întipărit 
inelul cu sigiliul familiei. 

Zorro a aşteptat să se usuce cerneala şi ceara, l-a 
chemat pe Garcia şi i-a poruncit să semneze în calitate de 
martor. Grasul şi-a scris numele cu o încetineală dureroasă, 
a rulat documentul şi, fără a-şi putea ascunde un zâmbet 
de satisfacţie, i l-a înmânat mascatului, care l-a ascuns la 
piept. 

— Foarte bine, Moncada. Vă veţi îmbarca peste două zile 
şi veţi pleca de aici pentru totdeauna. Voi păstra declaraţia 
cu multă grijă, iar dacă vă întoarceţi, o voi data şi-o voi 
duce justiţiei; dacă nu, n-o s-o vadă nimeni. Doar sergentul 
şi cu mine ştim de existenţa ei. 

— Nu mă amestecați pe mine în povestea asta, vă rog, 
domnule Zorro, a bâiguit speriat Garcia. 

— Cât despre perle, nu vă faceţi griji, am să mă ocup eu. 

Dacă autorităţile o să întrebe de ele, sergentul Garcia o 
să spună adevărul: le-a luat Zorro. 

A luat punga, s-a dus la geamul spart şi a tras un fluierat. 
Imediat s-au auzit copitele lui Tornado. A salutat cu un gest 
şi a sărit afară. Moncada şi sergentul Garcia au fugit să 
cheme soldaţii. Au mai apucat să zărească conturate pe 
luna plină siluetele misteriosului mascat şi a armăsarului 
său superb. 

— La bună vedere, domnilor! le-a spus Zorro, neluând în 
seamă gloanţele care-i şuierau pe la urechi. 


Două zile mai târziu, Rafael Moncada se îmbarca pe nava 
Santa Lucia cu numeroasele bagaje şi servitorii cu care 
venise din Spania. Diego, Isabel şi părintele Mendoza l-au 
însoţit până la plajă, pe de o parte ca să fie siguri că pleacă, 


363 


pe de alta din plăcerea de a-i vedea mutra furioasă. Diego 
l-a întrebat pe un ton nevinovat de ce pleca aşa, dintr- 
odată şi de ce era bandajat la gât. Moncada nu putea 
suprapune imaginea tânărului spilcuit, care sugea pastile 
de anason pentru durerea de cap şi folosea batiste de 
dantelă, peste cea a lui Zorro, dar tot mai bănuia că cei doi 
erau una şi aceeaşi persoană. Ultimul lucru pe care l-a spus 
înainte de a urca la bord a fost că n-avea să aibă odihnă 
până nu-l va demasca pe Zorro şi se va răzbuna. 

In aceeaşi seară, Diego şi Bernardo s-au întâlnit în 
peşteră. Nu se mai văzuseră de când Bernardo apăruse în 
mod oportun ca să-l salveze pe Zorro. Au intrat prin 
căminul din salonul conacului, pe care Diego îl recuperase 
şi începuse să-l repare după ravagiile făcute de soldaţi, în 
ideea că, imediat ce-ar fi fost gata, Alejandro de la Vega să 
vină acasă. Deocamdată, era în convalescenţă sub îngrijirile 
Toypurniei şi ale Bufniţei Albe, în timp ce fiul său lămurea 
aspectele legale. În absenţa lui Rafael Moncada n-avea să 
fie greu ca guvernatorul să ridice sechestrul. lar fraţii de 
lapte pregăteau peştera pentru a o transforma în cartierul 
general al lui Zorro. 

Diego a vrut să ştie cum făcuse Bernardo să intre în 
conac, să plece la galop urmărit de trupă, să sară în gol de 
pe faleză şi să reapară în acelaşi timp pe uşiţa din şemineu. 
A fost nevoie să repete întrebarea, pentru că Bernardo nu 
pricepea ce voia să spună. Nu fusese deloc în casă, l-a 
asigurat prin gesturi, pesemne că Diego visase. Sărise în 
mare cu calul, căci cunoştea bine terenul şi ştia exact unde 
va ateriza. 

Era în toiul nopţii, dar ieşise luna luminând apa, aşa că a 
ajuns pe plajă fără probleme. Acolo şi-a dat seama că nu-i 
mai putea cere nimic calului istovit, aşa că l-a lăsat liber. A 
mărşăluit ore în şir şi dimineaţa a ajuns la misiunea San 
Gabriel. 

Pe Tornado îl lăsase în peşteră cu mult înainte, ca să-l 
găsească Diego, pentru că era convins că va reuşi să scape 
într-un moment de neatentie al celor care-l păzeau. 


364 


— Dacă-ţi spun că Zorro a venit la conac ca să mă ajute! 
Dacă n-ai fost tu, atunci cine? Că doar l-am văzut cu ochii 
mei. 

Atunci Bernardo a fluierat şi din întuneric s-a desprins 
Zorro, cu splendidul său costum negru, cu pălăria, masca şi 
mustaţa, cu capa aruncată pe un umăr şi dreapta pe 
mânerul săbiei. Nimic nu-i lipsea eroului impecabil, avea 
până şi harapnicul încolăcit la brâu. Era acolo, în carne şi 
oase, la lumina zecilor de lumânări de seu şi a două torţe, 
superb, elegant, inconfundabil. 

Diego a rămas înmărmurit, în timp ce Bernardo şi Zorro 
se străduiau să nu râdă şi savurau scena. Misterul a ţinut 
mai puţin decât se aşteptau ei, căci Diego a observat că 
mascatul avea ochii saşii. 

— Isabel! Numai tu puteai fi! a exclamat Diego şi a pufnit 
în râs. 

Fata îl urmărise când se dusese cu Bernardo la peşteră 
chiar în noaptea în care ajunseseră în California. Văzuse 
cum Diego îi dăduse lui Bernardo costumul negru şi auzise 
planul lor de a fi doi Zorro în loc de unul singur. Şi-a zis 
atunci că şi mai bine ar fi să fie trei. Nu i-a fost greu să 
câştige complicitatea lui Bernardo, care îi făcea pe plac în 
toate cele. Cu ajutorul Nuriei, croise taftaua neagră primită 
în dar de la Laffite şi cususe costumul. Diego a remarcat că 
asta era o treabă pentru bărbaţi, la care ea i-a reamintit că- 
| scăpase din mâinile lui Moncada. 

— E nevoie de mai mulţi justiţiari, pentru că e multă 
răutate pe lumea asta, Diego. Tu ai să fii Zorro, iar 
Bernardo şi cu mine te vom ajuta, a hotărât Isabel. 

Fraţii de lapte şi-au pus costumele şi cei trei Zorro s-au 
aşezat roată în mijlocul vechiului Cerc Magic pe care-l 
făcuseră cu pietre pe când erau copii. Cu cuțitul lui 
Bernardo s-au crestat la mâna stângă. „Pentru dreptate!”, 
au strigat într-un glas Diego şi Isabel, iar Bernardo spunea 
acelaşi lucru în limbajul semnelor. Şi atunci, în timp ce 
sângele amestecat al celor trei prieteni picura în mijlocul 
cercului, li s-a părut că din pământ ieşea o lumină 


365 


incandescentă, care a dansat câteva clipe în aer. Era 
semnul lui Okahu€, promis de bunica Bufnița Albă. 


366 


SCURT EPILOG ŞI SFÂRŞIT - Alta 
California, 1840 


Dacă n-aţi fost foarte distraţi, aţi ghicit fără doar şi poate 
că eu, I.d.R., sunt Isabel de Romeu, cronicarul acestei 
istorii. Scriu la treizeci de ani după ce l-am cunoscut pe 
Diego de la Vega în casa mea părintească, în 1810, iar de- 
atunci s-au întâmplat multe. În ciuda trecerii timpului, nu 
mă tem că v-am spus mari inexactităţi, pentru că de-a 
lungul vieţii am luat notițe, iar dacă memoria mă lasă 
apelez la Bernardo. În episoadele în care e de faţă, mă simt 
obligată la mai multă rigoare, căci nu mă lasă să 
interpretez lucrurile în felul meu. 

În celelalte am avut mai multă libertate. Câteodată chiar 
mă enervează acest prieten al meu. Se zice că anii îl fac pe 
om mai maleabil, dar nu e cazul lui; are patruzeci şi cinci de 
am şi a rămas la fel de inflexibil. Degeaba i-am explicat eu 
că nu există adevăr absolut şi totul trece prin filtrul celui 
care observă. Memoria e fragilă şi capricioasă, fiecare-şi 
aminteşte şi uită ceea ce-i convine. Trecutul e un caiet cu 
multe file, în care notăm viaţa cu o cerneală care-şi 
schimbă culoarea după starea de spirit. In cazul meu, 
caietul seamănă cu hărţile fantastice ale căpitanului 
Santiago de León şi merită să fie inclus în Enciclopedia 
Dorinţelor, versiune integrală. În cazul lui Bernardo, caietul 
e ceva tare plicticos. Dar, mă rog, exactitatea asta măcar i- 
a servit ca să crească mai mulţi copii şi să administreze cu 
talent ferma De la Vega. l-a sporit avuţia şi pe cea a lui 
Diego, care se ocupă mai departe cu împărţirea dreptăţii, 
pe de o parte pentru că e bun la inimă, dar mai ales pentru 
că nimic nu-i place mai mult decât să se îmbrace în Zorro şi 
să intre în aventuri de capă şi spadă. 


367 


Nu şi de pistol, pentru că a renunţat repede să îl 
folosească; consideră că armele de foc nu sunt precise şi-n 
plus nu sunt demne de un bărbat viteaz. Ca să se bată n- 
are nevoie decât de Justina, spada pe care o iubeşte ca pe 
o femeie. 

Nu mai e la vârsta potrivită pentru astfel de copilării, dar 
după cum se vede, prietenului meu n-o să-i vină niciodată 
mintea la cap. 

Presupun că vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat şi cu alte 
personaje, nimănui nu-i place să rămână cu întrebări după 
ce-a citit atâtea pagini, nu-i aşa? Nimic nu e mai enervant 
decât un final în coadă de peşte, tendinţa asta modernă de 
a lăsa cărţile la jumătate. Nuria a albit de tot, s-a micşorat 
cât un pitic şi răsuflă greu, ca leul de mare, dar e 
sănătoasă. N-are de gând să moară, zice că va trebui s-o 
omorâm cu băţul. De curând am îngropat-o pe Toypurnia, 
cu care mă împrietenisem la cataramă. Nu s-a întors să 
trăiască printre albi, a rămas cu tribul ei, dar mai venea să-l 
vadă pe bărbatul ei la conac. Erau buni prieteni. Acum nouă 
am i-am înmormântat pe Alejandro de la Vega şi pe 
părintele Mendoza, care s-au prăpădit în timpul epidemiei 
de gripă. Don Alejandro nu şi-a revenit niciodată complet 
după experienţa de la El Diablo, dar până-n ultima zi din 
viaţă şi-a condus ferma călare. A fost un adevărat patriarh, 
nu se mai nasc oameni ca el. 

Poşta indiană a răspândit vestea că părintele Mendoza 
era pe moarte şi triburi întregi au venit să-şi ia rămas-bun. 
Au venit din Alta şi Baja California, din Arizona şi Colorado, 
indieni chumash, shoshone şi mulţi alţii. Zile şi nopţi la rând 
au dansat şi au intonat cântece funerare, iar la plecare i-au 
pus pe mormânt daruri din scoici, pene şi oase. Cei mai 
bătrâni povesteau legenda perlelor, cum le găsise 
misionarul pe plajă, aduse de delfini de pe fundul mării ca 
să-i ajute pe indieni. 

Despre Juliana şi Laffite puteţi afla veşti din alte surse, 
căci aici nu mai am loc. Ziarele au scris despre corsar, deşi 
locul unde se află acum e un mister. A dispărut după ce 


368 


americanii, pe care-i apărase în mai multe bătălii, i-au 
distrus imperiul din Grande Isle. Pot să vă spun doar că 
Juliana, care a devenit o matroană robustă, a avut 
originalitatea de a rămâne amorezată de bărbatul ei. Jean 
Laffite şi-a schimbat numele şi-a cumpărat o fermă în Texas 
şi pozează în om respectabil, deşi cu ajutorul Domnului şi-n 
fundul sufletului va rămâne mereu un bandit. Au opt copii şi 
au pierdut socoteala nepoților. 

Despre Rafael Moncada prefer să nu vorbesc, ticălosul 
ăsta n-o să ne dea pace în veci, dar Carlos Alcazar a murit 
de glonţ într-o tavernă din San Diego, la puţin timp după 
prima intervenţie a lui Zorro. Făptaşii n-au fost prinşi, dar 
se spune că erau ucigaşi plătiţi. Cine i-a angajat? Mi-ar 
plăcea să spun că Moncada, pentru că aflase că asociatul 
său îl păcălise în afacerea cu perlele, dar ar fi doar un truc 
literar care să dea bine în poveste, pentru că Moncada era 
în Spania când s-a întâmplat tărăşenia. Moartea lui Alcazar, 
binemeritată de altfel, i-a lăsat cale liberă lui Diego de la 
Vega ca s-o curteze pe Lolita, căreia a trebuit în prealabil 
să-i mărturisească identitatea lui Zorro. Au fost căsătoriţi 
numai doi ani, ea şi-a rupt gâtul căzând de pe cal. Ghinion. 
După nişte ani, Diego s-a însurat cu altă fată, pe nume 
Esperanza, care a murit şi ea în mod tragic, dar nici 
povestea ei nu mai încape în aceste pagini. 

Dacă m-aţi vedea, prieteni, cred că m-aţi recunoaşte, 
pentru că nu m-am schimbat mult. Femeile frumoase se 
urâţesc cu vârsta. Cele ca mine doar îmbătrânesc, unele 
chiar încep să arate mai bine. Cu anii, aspectul meu s-a 
îndulcit. Părul meu are meşe argintii, dar nu mi-a căzut, ca 
lui Zorro; tot mai ajunge pentru două capete. Am câteva 
riduri de expresie, mi-au rămas aproape toţi dinţii, sunt 
puternică, ciolănoasă şi saşie. N-arăt rău pentru anii mei 
bine trăiţi. A, port câteva cicatrici de sabie şi glonţ, cu care 
m-am căptuşit în timp ce-l ajutam pe Zorro în misiunile lui 
justiţiare. 

Precis c-o să mă întrebaţi dacă tot mai sunt îndrăgostită 
de el; am să vă răspund că da, dar nu sufăr din cauza asta. 


369 


Îmi amintesc că l-am văzut prima oară când el avea 
cincisprezece ani, iar eu unsprezece, eram doi mucoşi. Eu 
purtam o rochie galbenă în care semănăm cu un canar ud. 
Atunci m-am amorezat de el şi a fost singura mea dragoste, 
asta dacă nu punem la socoteală o scurtă perioadă când mi 
s-a pus pata pe Jean Laffite, dar mi l-a suflat soră-mea, 
după cum ştiţi. 

Asta nu-nseamnă că sunt fecioară, nici gând; nu mi-au 
lipsit iubiții, unul mai bun ca altul, însă nici unul memorabil. 

Din fericire, nu m-am îndrăgostit nebuneşte de Zorro, aşa 
cum li se întâmplă celor mai multe femei care-l cunosc; mi- 
am păstrat mereu capul limpede. Mi-am dat seama la timp 
că eroul nostru nu poate iubi decât femei care nu-i 
împărtăşesc dragostea şi-am hotărât să fiu una din ele. A 
vrut să se însoare cu mine de fiecare dată când una îl lăsa 
cu buzele umflate sau când rămânea văduv - s-a întâmplat 
de două ori până acum - dar am refuzat. Poate de-asta mă 
visează când mănâncă ceva greu. Dacă l-aş accepta ca soţ, 
foarte repede s-ar simţi prins în plasă şi-ar trebui să mor ca 
să-i redau libertatea, cum au făcut primele lui neveste. 
Prefer să-mi aştept bătrâneţea cu o răbdare de beduin. Ştiu 
că vom fi împreună atunci când el va fi un moş cu genunchi 
tremurători şi cam ramolit la cap, când alţi vulpoi mai tineri 
îl vor fi înlocuit, sau în ipoteza improbabilă că o doamnă i-ar 
deschide balconul şi el n-ar fi în stare să se caţere. Atunci o 
să mă răzbun pentru toate necazurile pe care mi le-a făcut 
Zorro! 

Şi aici se termină povestea mea, dragi cititori. V-am 
promis să vă istorisesc originile legendei şi m-am ţinut de 
cuvânt, acum pot să-mi văd de-ale mele. De Zorro m-am 
plictisit şi cred c-a venit clipa să pun punct. 


Sfârşit 


370 


Cuprins 


PARTEA ÎNTÂI - California, 1790 - 1810.. 4 
PARTEA A DOUA - Barcelona, 1810-1812... 88 
PARTEA A TREIA - Barcelona, 1812-1814... 158 


PARTEA A PATRA - Spania, sfârşitul lui 1814 - începutul lui 


18 În A Daana E I  P NTI IRRR 225 
PARTEA A CINCEA - Alta California, 1815...........cmceceke. 299 
SCURT EPILOG ŞI SFÂRŞIT - Alta California, 1840.......... 358 


371 


bel Allende