GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ — Un veac de singuratate

Gabriel Garcia Mârquez 


Un veac de singurătate 
Premiul Nobel 1982 


MULŢI ANI DUPĂ ACEEA, ÎN FAŢA plutonului de execuţie, colonelul 
Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, 
când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe 
atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la 
marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre 
lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de 
recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume iar pentru a le 
deosebi trebuia să le arăţi cu degetul. 

În toţi anii, în luna martie, o mică şatră de ţigani zdrentärosi îşi 
întindeau cortul în apropierea satului şi în larma fluierelor şi tamburinelor 
făcea cunoscute noile invenţii. Începură prin a aduce magnetul. Un ţigan 
voinic, cu barbă stufoasă şi cu mâini de vrăbioi, care răspundea la 
numele Melchiade, făcuse în public o demonstraţie grandioasă despre 
ceea ce numea a opta minune a înţelepţilor alchimisti din Macedonia. 
Trecea din casă în casă, trăgând după sine doi drugi de metal şi toată 
lumea fu cuprinsă de groază văzând cum căldările, sobele, cleştele şi 
spirtierele cădeau singure de pe locurile unde se aflau, cum crapă 
lemnăriile din cauza cuielor şi şuruburilor care încercau cu disperare să 
se smulgă din ele, ba chiar obiectele pierdute de multă vreme apăreau 
acolo unde fuseseră căutate mai mult şi se târau într-o debandadă 
turbulentă după drugii de fier magici ai lui Melchiade. "Lucrurile au şi ele 
viaţă, proclama tiganul cu un accent gutural; totul este să le trezeşti 
sufletul". José Arcadio Buendia, a cărui imaginaţie îndrăzneață întrecea 
întotdeauna însuşi geniul Naturii, ba chiar şi miracolele şi magia, 
socotise că s-ar putea servi de această invenţie gratuită pentru extrage- 
rea aurului din măruntaiele pământului. Melchiade, care era un om 
onest, îl prevenise: "Nu-i bun pentru aşa ceva!" Însă Jose Arcadio 
Buendia nu credea, în vremea aceea, în onestitatea ţiganilor şi-şi dădu 
catarul şi o turmă de capre în schimbul celor doi drugi magnetici. Ursula 
Iguarân, femeia sa, care conta pe aceste animale pentru a-şi spori avutul 
în declin, nu izbuti să-l abată de la gândul său. "Foarte curând vom avea 
atâta aur încât să pardosim cu el toată casa", îi răspunse bărbatul. Timp 
de câteva luni se incapatana să dovedească temeinicia previziunilor 
sale. Scormoni ţinutul pas cu pas, fără să uite nici de fundul râului, 
tarand cei doi drugi de fier şi rostind cu voce tare formulele folosite de 
Melchiade. Singurul obiect pe care reuşi să-l dezgroape fu o armură din 
secolul al XV-lea, ale cărei părţi erau sudate toate într-o carapace rugi- 
nită şi care suna ca o enormă tigvă spartă, plină cu pietricele. Atunci 
când Jose Arcadio Buendia şi cei patru oameni din expediţia sa izbutiră 
să deschege armura, descoperiră în interiorul ei un schelet calcifiat care 
purta la gat un medalion de aramă, cu o suvita din părul unei femei. 

In martie reveniră ţiganii. De data aceasta aduceau o lunetă pentru 
apropiat şi o lupă de mărimea unei tobe, pe care le prezentară drept 
ultima descoperire a evreilor din Amsterdam. Trimiseră o tigancé în capul 
satului şi instalară ocheanul în gura cortului lor din celălalt capăt. In 


schimbul unei sume de cinci reali, oamenii se postau în faţa lunetei şi 
puteau vedea tiganca la un pas de ei. "Ştiinţa a desfiinţat depărtările, 
proclama Melchiade. Peste puţină vreme, omul va putea vedea ceea ce 
se petrece în orice loc de pe pământ, fără să iasă măcar din casă". La 
amiază, pe o vreme toridă, făcură o demonstraţie uluitoare cu lupa lor e- 
normă; adunară o grămadă de buruieni uscate în mijlocul drumului şi le 
aprinseră prin concentrarea razelor solare. José Arcadio Buendia, care 
încă nu reuşise să se consoleze de pe urma dezamăgirii sale cu magne- 
tii, concepu ideea de a folosi această invenţie ca armă de război. 
Melchiade încercă din nou să-i schimbe hotărârea. Totuşi, sfârşi prin a se 
învoi să-i dea lupa în schimbul celor doi drugi magnetici şi a trei dubloni 
de aur. Ursula plânse de durere. Aceşti bani proveneau dintr-un sipet cu 
monede de aur pe care tatăl ei le adunase de-a lungul unei vieţi pline de 
privatiuni şi pe care ea le îngropase sub pat în aşteptarea unui prilej 
potrivit pentru a le investi. Jose Arcadio Buendia nici nu încercă măcar să 
o mângâie, fiind cu totul absorbit de experienţele sale tactice pline de 
abnegatia unui cercetător, duse până la primejduirea propriei sale vieţi. 
Voind să demonstreze efectele lupei asupra trupelor inamice, se expuse 
el însuşi concentrării razelor solare şi fu atins de arsuri transformate apoi 
în ulcerări care luară multă vreme până să se vindece. Cu toate 
protestele soţiei sale, alarmată de o invenţie atât de periculoasă, era 
gata să dea foc casei. Isi petrecea ceasuri îndelungate în odaia sa pentru 
a face calcule asupra posibilităţilor strategice ale acestei arme revo- 
lutionare, până când ajunse să alcătuiască un tratat de o claritate 
didactică uimitoare şi de o putere de convingere irezistibilă. Il trimise 
autorităţilor, însoţit de numeroase dări de seamă asupra experienţelor 
sale, şi de mai multe planşe cu schiţe explicative, prin intermediul unui 
mesager care trecu munţii, se rătăci prin mlaştinile întinse, urcă în susul 
apelor tumultoase şi era să piară în ghearele fiarelor sălbatice, să 
sfârşească în deznădejde, să moară de ciumă. Inainte de a putea ajunge 
la o cale de legătură cu catârii poste! Cu toate că pe vremea aceea 
călătoria până în capitală era aproape imposibilă, Jose Arcadio Buendia 
făgăduia să o întreprindă de îndată ce guvernul îi va fi dat un semn, 
pentru a începe demonstrațiile practice ale invenţiei sale în fata 
împuterniciţilor militari şi pentru a-i initia personal în metodele complexe 
ale războiului solar. Aşteptă timp de mai mulţi ani răspunsul. Până la 
urmă, sătul de aşteptare, se plânse lui Melchiade de insuccesul întreprin- 
derii sale, şi tiganul îi făcu atunci dovada convingătoarei sale onestitäti: 
îi restitui dublonii în schimbul lupei şi-i mai lăsă pe deasupra câteva hărţi 
portugheze şi mai multe instrumente de navigaţie. Scrise chiar cu mâna 
sa un rezumat foarte succint al studiilor călugărului Hermann, pe care i-l 
lăsă pentru a se putea servi de astrolab, de busolă şi de sextant. Jose 
Arcadio Buendia îşi petrecu lunile lungi ale anotimpului ploios închis într- 
o încăpere pe care şi-o amenajase la capătul din fund al casei, pentru ca 
nimeni să nu vină să-l deranjeze de la experienţele sale. Neglijându-şi cu 
desăvârşire obligaţiile casnice, petrecea nopţi întregi în curte urmărind 
cursul aştrilor şi era să capete o insolatie în timp ce încercau să stabi- 
lească o metodă infailibilă pentru a repera amiaza. Când ajunse să 
stăpânească uzul instrumentelor sale, dobândi o cunoaştere a spaţiului 
care-i îngăduia să navigheze pe mări necunoscute, să exploreze ţinuturi 
virgine, să întâlnească făpturi extraordinare, fără a fi măcar silit să-şi 
părăsească odaia de lucru. Cam în această epocă deprinse obiceiul să 
vorbească de unul singur, umblând de colo până colo prin casă, fără să 


ia seama la nimeni, în timp ce Ursula şi copiii se speteau în grădinărie 
pentru a cultiva bananele şi malanga, maniocul şi ignama, bostanii si 
pătlăgelele vinete. Dintr-o data, fără ca nimic s-o fi prevestit, activitatea 
sa febrilă se opri brusc şi făcu loc unui fel de fascinatie. Timp de câteva 
zile păru ca demonizat, repetând pentru sine, cu voce scăzută, un şir de 
presupuneri înspăimântătoare, împotriva evidenţei celor ce-i dicta 
raţiunea. In sfârşit, într-o marti din decembrie, la ora prânzului, se uşură 
dintr-o dată de toate poverile zbuciumările sale. Copiii aveau să-şi 
amintească toată viaţa cu câtă solemnitate augustă luă loc în capul 
mesei, tremurând de febră, răvăşit de veghile-i prelungite şi de 
imaginaţia sa exacerbată şi le dezvălui descoperirea lui: 

— Pământul este rotund ca o portocală. 

Ursula îşi pierdu răbdarea: 

— Dacă ai chef să innebunesti, înnebuneşte singur, strigă ea. Nu 
încerca însă să bagi în capul copiilor ideile tale ţigăneşti! 

José Arcadio Buendia, nepăsător, nu se lăsă intimidat de mânia 
soţiei sale care, într-un acces de furie, îi zdrobi de pământ astrolabul. El 
îşi construi altul, convocă în odaia sa pe bărbaţii din sat şi le demonstră, 
cu teorii din care nimeni nu înţelegea nimic, cum se poate reveni la 
punctul de plecare navigând mereu în direcţia răsăritului. Satul întreg 
era convins că José Arcadio Buendia îşi pierduse minţile, când sosi 
Melchiade care puse lucrurile la punct. El lăudă în public inteligenţa 
acestui om care, printr-o speculație astronomică pură făurise o teorie 
verificată deja în practică, chiar dacă nu era cunoscută încă în Macondo, 
şi în semn de admiraţie îi făcu un cadou care avea să aibă repercusiuni 
decisive asupra viitorului satului: un laborator de alchimie. 

Intre timp, Melchiade îmbătrânise cu o repeziciune surprinzătoare. 
Pe vremea primelor sale vizite i-ai fi dat aceeaşi vârstă ca lui Jose 
Arcadio Buendia. Dar în timp ce acesta îşi păstra energia puţin obişnuită 
care-i îngăduia să răstoarne un cal numai prinzându-l de urechi, tiganul 
părea ros de o boală tenace. Erau de fapt urmările bolilor stranii şi 
multiple contractate în cursul nenumăratelor sale înconjururi ale 
pământului. După cum îi povesti el însuşi lui Jose Arcadio Buendia în 
timp ce-i ajuta să-şi instaleze laboratorul, moartea îl urmărea 
pretutindeni dându-i mereu târcoale, fără a se hotărî totuşi să-şi înfigă 
ghearele în el. Scăpase din toate catastrofele şi flagelurile pe care le 
îndurase omenirea. Supravietuise pelagrei în Persia, scorbutului în 
arhipelagul Sundei, leprei în Alexandria, boalei beriberi în Japonia, ciumei 
bubonice în Madagascar, cutremurului de pământ din Sicilia şi 
naufragierii unui furnicar de oameni în strâmtoarea Magellan. Această 
fiinţă miraculoasă, care susţinea că deţine cheile lui Nostradamus, era 
un personaj lugubru, învăluit în tristeţe, cu o privire de asiatic care părea 
să cunoască faţa ascunsă a oricărui lucru. Purta o pălărie neagră şi mare 
care semăna cu aripile întinse ale unui corb, şi o jiletcă de catifea 
patinată toată de cenusiul verzui al veacurilor. Dar în ciuda ştiinţei sale 
nemăsurate şi a misterului care îl înconjura, suporta povara condiţiei 
umane şi pământeşti, care-l făcea să se împiedice în problemele mă- 
runte ale vieţii cotidiene. Se plângea de infirmitätile batranetii, suferea 
din pricina celor mai mici neajunsuri materiale, şi încetase de mult să 
mai râdă, scorbutul smulgându-i toţi dinţii. Jose Arcadio Buendia avu 
certitudinea că ziua în care, la ceasul sufocant al amiezii, Melchiade îi 
destăinui aceste secrete, avea să marcheze începutul unei prietenii 
foarte strânse. Istorisirile sale fantastice îi atraseră admiraţia copiilor. 


Aureliano, care pe vremea aceea nu avea mai mult de cinci ani, avea să 
păstreze toată viaţa imaginea lui din acea după-amiază, când cu spatele 
întors spre oglindirea metalică a ferestrei, le revelase, cu vocea lui 
profundă de orgă, căile către ţinuturile cele mai întunecoase ale 
imaginaţiei, în timp ce de pe tâmple îi picura, din pricina căldurii, stropi 
de grăsime topită. Jose Arcadio, fratele său mai mare, avea să transmită 
acea viziune minunată, ca o amintire ereditară, tuturor urmaşilor săi. 
Ursula, dimpotrivă, a rămas cu o amintire foarte urâtă despre acea 
vizită, căci a pătruns în odaie tocmai în clipa când, din neatentie, 
Melchiade spărsese un flacon cu biclorură de mercur: 

— Miasmele diavolului, zise ea. 

— Nicidecum, o corectă Melchiade. S-a dovedit că diavolul are pro- 
prietati sulfurice, pe când asta ce vezi nu-i decât un pic de sublimat. 

Pe acelaşi ton profesional, se lansă într-o expunere savantă a 
forţelor diabolice ale chinovarului, însă Ursula nu-l luă în seamă şi-i duse 
pe copii să se roage. Acel miros tntepator avea să-i rămână mereu în me- 
morie, nedespartit de amintirea lui Melchiade. 

Laboratorul embrionar cuprindea - în afară de o mare mulţime de 
recipienti, pâlnii, retorte, filtre şi strecurătoare - un atanor destul de 
rudimentar, o eprubetă de cristal cu gât lung strâmt, în chip de ou filozo- 
fic, şi un distilator fabricat chiar de către ţigani, după descrierile 
moderne ale alambicului cu trei ramuri al Mariei evreica. Pe lângă toate 
astea, Melchiade îi mai lăsă nişte eşantioane din cele şapte metale 
corespunzătoare celor şapte planete, formulele lui Moise şi Zosima 
pentru înmulţirea aurului şi o serie de însemnări şi schiţe privind 
proprietăţile Marelui Maestru, care permiteau celui care va şti să le 
interpreteze să se lanseze în fabricarea pietrei filozofale. Sedus de 
simplitatea formulelor pentru înmulţirea aurului, José Arcadio Buendia îi 
făcu curte Ursulei timp de câteva săptămâni pentru ca să-l lase să-i 
dezgroape monedele coloniale şi să le înmulțească de atâtea ori de cate 
ori se putea diviza mercurul. Ca întotdeauna, Ursula cedă în faţa 
încăpăţânării neclintite a bărbatului ei. José Arcadio Buendia aruncă 
atunci treizeci de dubloni într-o căldare şi-i topi la un loc cu pilitură de 
cupru, de orpiment, de sulf şi de plumb. Puse totul să clocotească la foc 
încins într-o căldare plină cu ulei de ricină, până ce obtinu un sirop gros 
cu miros pestilential, care te făcea să te gândeşti mai degrabă la 
caramelul vulgar decât la aurul magnific. În urma distilărilor disperate şi 
până la urmă dezastruoase, topită la un loc cu cele şapte metale pla- 
netare, prelucrată cu mercurul ermetic şi cu vitriol de Cipru şi coaptă din 
nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean pretioasa moştenire a 
Ursulei fu redusă la câteva rămăşiţe carbonizate, care nu se puteau dez- 
lipi de pe fundul caldarii. 

Când s-au întors ţiganii, Ursula atatase împotriva lor tot satul. To- 
tuşi, curiozitatea a fost mai puternică decât teama. Şi de data aceasta 
ţiganii trecură prin sat făcând un vacarm asurzitor din tot felul de instru- 
mente muzicale, în timp ce crainicul public anunţa prezentarea celei mai 
formidabile descoperiri a oamenilor din Nazianz. Astfel că toată lumea se 
îndreptă către cort şi în schimbul unui bänut putu să-l vadă pe Melchiade 
cu totul întinerit, înzdrăvenit, fără nici un rid, înzestrat cu o dantură cu 
totul nouă, strălucitoare. Acei care-şi aminteau de gingiile sale roase de 
scorbut, de obrajii flescäiti, de buzele veştejite, se cutremurară în faţa 
acestor dovezi evidente despre puterile supranaturale ale ţiganului. Bui- 
măceala făcu loc panicii atunci când Melchiade îşi scoase dinţii, intacti şi 


bine înfipţi în gingiile sale, apoi îi arătă publicului - timp de o clipită în 
care redeveni omul decrepit din anii trecuţi - pentru a şi-i pune din nou la 
loc şi pentru a surâde, cu siguranţa deplină a tinereţii sale regăsite. Jose 
Arcadio Buendia însuşi socoti că ştiinţa lui Melchiade întrecuse de data 
aceasta limitele extreme a ceea ce era îngăduit, totuşi se simţi cuprins 
de un entuziasm salutar atunci când tiganul de îndată ce rămăseseră 
singuri, îi explică mecanismul danturii sale false. Acest lucru i se păru 
atât de simplu şi de miraculos, încât chiar de a doua zi se dezinteresă 
complet de cercetările alchimistice. Trecu printr-o nouă criză de depri- 
mare, îşi pierdu pofta de mâncare şi-şi petrecea zilele foindu-se de colo 
colo prin casă. "Se petrec în lume lucruri extraordinare, îi spunea Ursulei. 
Nu mai departe decât dincolo de râu se găsesc tot felul de aparate 
magice, în timp ce noi continuăm să trăim ca măgarii." Acei care-l 
cunoşteau din zilele când se întemeiase Macondo erau mirati de schim- 
barea petrecută în el sub influenţa lui Melchiade. 

La început, José Arcadio Buendia era un fel de patriarh tânăr care 
dădea îndrumări pentru semănături, sfaturi pentru creşterea copiilor şi 
animalelor, şi colabora cu toţi până şi la muncile manuale, pentru bunul 
mers al comunităţii. Deoarece casa lui era încă din primele zile cea mai 
frumoasă din sat, s-au clădit şi celelalte după asemănarea ei. Aceasta 
avea o sală comună, spațioasă si bine luminată, o sufragerie cu flori în 
culori vii, două camere, o curte cu un castan uriaş, o grădină bine 
cultivată şi un ocol în care trăiau paşnic caprele la un loc cu porcii şi 
găinile. Singurele animale interzise, nu numai în casa aceasta, ci în satul 
întreg, erau cocosii de luptă. 

În domeniul ei, Ursula făcea treabă bună ca şi soţul ei într-al său. 
Activă, meticuloasă, foarte serioasă, această femeie cu nervii tari, pe 
care nimeni n-a putut-o auzi vreodată fredonând o melodie, părea pretu- 
tindeni prezentă, din zorii zilei până la ceasurile târzii din noapte, însoţită 
mereu de foşnetul molcom al fustelor garnisite cu volane. Mulțumită ei, 
pardoseala de pământ bătătorit, zidurile din tină uscată, pe care nu le 
tencuiseră cu var, mobilele rustice, pe care le făcuseră ei înşişi, 
rămâneau mereu curate, iar lăzile vechi în care se păstrau albiturile 
răspândeau un miros plăcut de busuioc. 

Nicicând n-ai fi găsit în sat un om mai întreprinzător decât Jose 
Arcadio Buendia; el rânduise aşezarea caselor în aşa fel încât de la 
oricare dintre ele se putea ajunge la râu şi se putea face aprovizionarea 
cu apă, fără ca nimeni să depună eforturi mai multe decât vecinul, şi tot 
el trasase ulițele cu atâta grijă şi bun simţ, încât nici o casă sa nu 
primească mai mult soare decât celelalte, în ceasurile de căldură mare. 
În câţiva ani, Macondo deveni satul cel mai bine gospodărit, cel mai 
harnic dintre toate satele cunoscute până atunci de cei trei sute de 
locuitori ai săi. Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste 
treizeci de ani, nimeni nu murise încă. 

Chiar din epoca aşezării sale, Jose Arcadio Buendia construise curse 
şi custi şi în scurtă vreme umplu cu turpiales, canari, pitigoi albaştri şi 
mărăcinari cu gât roşu nu numai casa lui, ci toate casele din sat. Con- 
certul atâtor păsări diferite deveni aşa de asurzitor încât Ursula îşi 
astupă urechile cu ceară de albine pentru a nu-şi pierde simţul realităţii. 
Când tribul lui Melchiade veni pentru prima oară la Macondo ca să vândă 
boabe de cleştar împotriva migrenei, toată lumea se miră că a găsit 
drumul spre satul acesta pierdut în letargia mlaştinii, însă ţiganii 
mărturisiseră că se orientaseră după cântecul păsărilor. 


Acest frumos spirit de iniţiativă dispăru în scurtă vreme, spulberat 
de febra magnetelor, a calculelor astronomice, a visurilor de strămutare 
şi a dorinţei arzânde de a cunoaşte minunile lumii. Din întreprinzător şi 
curatel cum era mai înainte, José Arcadio Buendia luă în curând infatisa- 
rea unui vagabond, neglijent în modul de a se îmbrăca, cu o barbă 
zbârlită pe care Ursula abia izbutea să i-o taie din când în când cu un 
cuţit de bucătărie. Se găsiră chiar unii care să-l considere victima 
nenorocită a unei vrăji ciudate. 

Cu toate acestea, chiar şi acei care erau cei mai convinşi de 
nebunia lui îşi lăsară lucrul şi familia pentru a-l urma atunci când, 
aruncându-şi pe umăr uneltele de pionier, ceru tuturor să-i dea o mana 
de ajutor pentru a deschide un drum care să pună Macondo în legătură 
cu marile invenţii. 

Jose Arcadio Buendia nu cunoştea deloc geografia regiunii. El ştia că 
spre răsărit se întindea un lanţ de munţi de netrecut şi, de cealaltă parte 
a acestor munţi, vechea cetate Riohacha unde, într-o epocă îndepărtată 
- dupa cum îi povestise primul Aureliano Buendia. strămoşul său - sir 
Francis Drake se amuza vânând cu lovituri de tun caimanii, pe care apoi 
îi peticea şi-i împăia pentru a-i aduce reginei Isabela. În tinereţe, el şi 
oamenii săi, însoţiţi de femei, copii şi dobitoace, cu tot felul de unelte şi 
efecte, trecură munţii în căutarea unei ieşiri la mare, însă, după douăzeci 
de luni, renuntara la întreprinderea lor şi întemeiară satul Macondo, 
pentru a nu mai face cale întoarsă. Aşa că drumul acesta nu-l interesa, 
deoarece nu putea decât să-l readucă pe urmele trecutului. Spre miazăzi 
se întindea o zonă de smârcuri acoperite cu un strat de vegetaţie deasă, 
apoi universul vast al mlastinilor imense care, după spusele ţiganilor, nu 
cunoştea margini. Mlaştinile vaste se prelungeau spre apus printr-o 
întindere de ape fără orizont, în care trăiau cetacee cu piele fragedă, cu 
cap şi trunchi de femeie, care-i rătăceau pe navigatori prin seductia 
nefastă a mamelelor lor enorme. Tiganii rătăciseră timp de şase luni pe 
această întindere de ape, înainte de a fi atins limba de pământ solid pe 
unde treceau catârii poştei. Dacă se ţinea seama de calculele lui José 
Arcadio Buendia, singura posibilitate de contact cu civilizaţia era calea 
către miazănoapte. Astfel că îi echipă cu unelte pentru defrişare şi cu 
arme de vânătoare pe aceiaşi oameni care-l însoţiseră în vremea cand 
întemeiase Macondo; îşi indesa în ranita instrumentele de navigaţie si 
hărţile, şi porni în această aventură nebunească. 

În primele zile nu întâlniră nici o piedică serioasă. Merseră de-a 
lungul malului pietros al râului, pentru a cobori până la locul unde, cu ani 
înainte descoperiseră armura ostăşească, şi de acolo se afundară în pă- 
dure pe un drum cu portocali sălbatici. La sfârşitul primei săptămâni 
uciseră şi jupuiră un cerb, însă se multumira să mănânce numai 
jumătate din el iar restul îl sărară pentru zilele următoare. Această 
precauţie le permise să amâne timpul când trebuiau să mănânce din nou 
papagali, a căror carne albastră avea un gust aspru de mosc. Apoi, timp 
de peste zece zile, nu mai văzură soarele. Solul devenea moale şi umed, 
asemenea unui strat de cenuşă vulcanică, iar vegetaţia îşi inmultea cap- 
canele, ciripitul păsărilor şi zarva maimutelor răsunau tot mai 
îndepărtate şi lumea devenea nesfârşit de tristă. Oamenii expediției se 
simțeau coplesiti de amintiri, care păreau şi mai vechi în acest paradis 
umed şi tăcut, de dinaintea păcatului stramosesc, unde cizmele se 
înfundau în smârcuri de păcură fumegândă şi în care se năpusteau cu 
lovituri de satire asupra crinilor sângerii şi salamandrelor aurii. Timp de o 


săptămână, aproape fără să schimbe o vorbă între ei, înaintară ca nişte 
somnambuli într-o lume dezolantă, abia luminată de slabele reverberatii 
ale insectelor fosforescente, şi cu plămânii apăsaţi de un miros 
înăbuşitor de sânge. Nu se mai puteau întoarce, deoarece drumul pe 
care-l deschiseseră se închidea îndată în urma lor, înecat de o vegetaţie 
proaspătă pe care o vedeau aproape tasnind sub privirile lor. "Nu face 
nimic, zicea José Arcadio Buendia. Esentialul este să nu ne pierdem 
niciodată simţul orientării". Bizuindu-se întotdeauna pe busolă, continuă 
să-şi călăuzească oamenii în direcţia nordului invizibil, până când reuşiră 
să iasă din acest ţinut fermecat. Era o noapte întunecoasă, fără stele, 
dar tenebrele erau impregnate de un aer curat, proaspăt. Istoviti de dru- 
mul lung, îşi întinseră hamacurile şi dormiră duşi pentru prima oară după 
două săptămâni. Când se deşteptară, cu soarele sus, rămaseră 
stupefiati, fascinati. În faţa lor, în peisajul frumos al ferigilor şi 
palmierilor, albit de pulbere în lumina tăcută a dimineţii, apăru un enorm 
galion spaniol. Acesta era uşor înclinat spre tribord şi de pe catargul 
intact atârnau rămăşiţele mizere ale pânzelor, între odgoane înflorite cu 
orhidee. Botul navei, acoperit cu o carapace uniformă de remore 
fosilizate şi de un muşchi fin, era adânc înfipt în solul stâncos. Totul 
părea înscris într-un cerc izolat de restul lumii, un spaţiu alcătuit din 
însingurare şi uitare, ferit de prefacerile datorate vremii şi ocolit de lu- 
mea paserilor. În interiorul navei, pe care membrii expediției îl explorară 
cu înfrigurare stăpânită, nu exista altceva decât un tufiş des de flori. 

Descoperirea galionului, semn că marea era pe aproape, frânse 
avântul lui Jose Arcadio Buendia. Considera ca o farsă a destinului său 
capricios faptul de a fi căutat marea fără să o fi descoperit vreodată, cu 
preţul nenumăratelor sacrificii şi greutăţi, şi de a fi descoperit-o acum 
fără să o caute, de-a curmezişul drumului său, ca pe un obstacol de 
netrecut. Mulţi ani după aceea, colonelul Aureliano Buendia traversă la 
rândul său regiunea, când aceasta era străbătută deja de o cursă poştală 
regulată, şi nu mai găsi nici o urmă a vasului, decât scheletul carbonizat 
în mijlocul unui câmp de maci. Convins acum că această poveste nu 
fusese produsul imaginaţiei tatălui său, se întrebă cum de a putut să pă- 
trundă galionul atât de departe în inima uscatului. Această chestiune nu- 
| preocupă de loc pe José Arcadio Buendia atunci când dădu de mare, la 
capătul altor patru zile de mers, cam la doisprezece kilometri depărtare 
de galion. Visările sale se risipiră la vederea acestei mări de culoare 
cenuşie, înspumată şi murdară, care nu merita riscurile şi sacrificiile 
impuse de aventura sa. 

— La naiba! blestemă el. Macondo este înconjurat de ape din toate 
părţile! 

Multă vreme predomină ideea că Macondo era aşezat pe o 
peninsulă, după harta cu totul arbitrară pe care o desenase José Arcadio 
Buendia la reîntoarcerea din expediţia sa. Trase cu furie liniile acesteia, 
exagerând cu rea credinţă dificultăţile comunicaţiilor, ca pentru a se 
pedepsi pe sine însuşi că a ales cu o lipsă totală de noimă aşezarea 
satului. "Niciodată nu ne vom putea duce nicăieri, se tângui Ursulei. 
Suntem sortiti să putrezim de vii aici, fără să primim vreo binefacere a 
ştiinţei." Această convingere, rumegată timp de luni întregi în cabinetul 
care-i servea de laborator, îl determină să conceapă planul de a 
strămuta Macondo într-un loc mai potrivit. De data aceasta, însă, Ursula 
îi depăşi gândurile febrile. Implacabilă, şi pe ascuns în munca ei de 
furnică, atâtà toate femeile din sat împotriva bărbaţilor lor care 


începuseră deja să pregătească strămutarea. José Arcadio Buendia n-a 
ştiut niciodată exact nici în care moment, nici în virtutea căror forţe po- 
trivnice, planurile sale au fost încurcate într-o zăpăceală de pretexte 
greşite, de contratimpi şi de subterfugii, până ce deveniră pur şi simplu o 
himeră. Ursula îl observa cu o solicitudine inocentă şi ajunse chiar să 
simtă faţă de el un pic de milă, în dimineaţa când îl găsi în cabinetul din 
fund pe cale să-şi reia visurile de strămutare, punând în lăzile respective 
obiectele care alcătuiau laboratorul. Îl lăsă să termine. Îl lăsă să încuie 
lăzile şi să-şi scrie inițialele pe ele cu o pensulă groasă, muiata în 
cerneală, fără să-i facă nici un reproş, ştiind însă că el nu ignora faptul 
(ea îl auzise când îl pomenea în monologurile sale cu voce scăzută) că 
oamenii din sat nu-l vor însoţi în nici un caz în întreprinderea sa. Abia 
când începu să demonteze uşa de la cabinetul său, Ursula riscă să-l 
întrebe pentru ce o face, şi el îi răspunse cu o amărăciune care nu era 
prefăcută: 

— De vreme ce nimeni nu vrea să plece, vom merge numai noi 
singuri. 

Ursula nu se tulbură nici ea. 

— Nu plecăm, zise ea. Vom rămâne aici, deoarece aici am avut un 
copil. 

— N-am avut însă nici un mort, îi întoarse el vorba. Nu eşti din nici 
un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ. 

Ursula îi răspunse cu fermitate stăpânită: 

— Dacă va trebui să mor ca tu să rămâi aici, voi muri. 

José Arcadio Buendia nu credea că voinţa femeii sale este atât de 
neclintită. Încercă să o amăgească deschizându-i tot tezaurul imaginaţiei 
lui, făgăduindu-i o lume extraordinară în care era de ajuns să torni pe 
pământ lichidele magice pentru ca plantele să-şi dea roadele după voie, 
şi unde se vindeau la preţuri ieftine tot felul de aparate pentru alinarea 
durerilor. Ursula rămase insensibilă în faţa agerimii viziunilor sale. 

— În loc să te gândeşti la toate poveştile astea, ai face mai bine să 
te ocupi de copiii tăi, îi răspunse. Uită-te la ei, părăsiţi, lăsaţi în plata 
Domnului, adevărații măgari. 

José Arcadio Buendia luă cuvintele soţiei sale în sensul lor literal. 
Privi pe fereastră şi-i văzu pe cei doi băieţi, desculți, în grădina însorită, 
şi avu impresia că abia în clipa aceea ei începeau să existe cu adevărat, 
ca şi cum s-ar fi născut în urma rugämintilor Ursulei. Se produse atunci 
ceva în el; ceva misterios şi definitiv care-l smulse din existenţa sa 
prezentă şi-l făcu să se îndepărteze spre un ţinut neexplorat al memo- 
riei. În timp ce Ursula se apucă să măture casa, pe care acum era sigură 
că nu o va mai părăsi în tot restul vieţii, el continuă să fie absorbit de 
contemplarea copiilor săi, cu privirea fixă, până ce ochii i se umeziră 
încât trebuia să şi-i zvânte cu dosul palmei, înainte de a scoate un suspin 
adânc de resemnare. 

— Bine, zise el. Spune-le să vină să-mi ajute la despachetarea 
lăzilor. 

José Arcadio, copilul cel mai mare, avea patrusprezece ani trecuţi. 
Avea un cap pătrat, părul zburlit şi caracterul incapatinat al tatălui său. 
Deşi se dezvoltase la fel de repede şi dobândise o forţă fizică 
asemănătoare cu a lui, se putea şti încă de pe atunci că era lipsit de 
imaginaţie. Fusese zămislit şi născut în cursul acelei treceri penibile 
peste munţi, înainte de a se fi întemeiat Macondo, iar părinţii săi 
multumira cerului constatând, la naştere, că trupul lui nu avea nici o 


parte animalică. 

Aureliano, prima fiinţă omenească născută la Macondo, mergea pe 
şase ani. Era tăcut şi timid. Plânsese în pântecele maicii sale şi se 
născuse cu ochii deschişi. În timp ce i se tăia cordonul ombilical, îşi 
întorcea capul în dreapta şi în stânga, reperând toate obiectele care se 
aflau în odaie şi privindu-i fix pe oamenii de faţă, cu o curiozitate lipsită 
de mirare. Deodată, nepăsător faţă de cei ce se apropiau pentru a-l 
examina, îşi concentră întreaga atenţie asupra acoperişului din frunză de 
palmier, care părea că e gata să se prăbuşească sub violenţa teribilă a 
ploii. Ursula nu mai avu ocazia să-şi amintească de intensitatea acelei 
priviri până în zori, când micul Aureliano, pe atunci de trei ani, îşi făcu in- 
trarea în bucătărie în clipa în care ea lua de pe foc şi aşeza pe masa o 
oală cu fiertură arzândă. Copilul, şovăind în pragul uşii, zise: "Va cădea". 
Oala era bine aşezată drept în mijlocul mesei, dar abia rostise copilul 
prevestirea că începu să se mişte netulburată către marginea mesei, ca 
sub efectul unui dinamism interior, şi se zdrobi de podea. Ursula povesti 
alarmată acest episod soţului ei, acesta însă îl interpretă ca pe un fe- 
nomen cu totul firesc. Aşa fu întotdeauna, cu totul străin faţă de 
existenţa copiilor săi, fie pentru că socotea copilăria ca pe o perioadă de 
debilitate mintală, fie pentru că el însuşi era mereu prea absorbit de pro- 
priile sale speculatiuni himerice. 

lată, însă, că din acea după-amiază, când le ceru copiilor să-l ajute 
la despachetatul diferitelor obiecte ale laboratorului, el le consacră 
timpul lui cel mai preţios. În ascunzişul laboratorului său, ai cărui pereţi 
se acoperiră treptat cu hărţi neverosimile şi cu grafice fabuloase, îi 
învăţa să citească, să scrie şi să socotească, şi le vorbi despre minunile 
lumii, nu numai în limitele constiintelor sale proprii, ci forțând şi pe cele 
ale imaginaţiei până pe culmile fantasticului. Şi astfel, copiii ajunseră să 
înveţe că la extremitatea sudică a Africii trăiesc oameni atât de 
inteligenţi şi de paşnici că singura lor preocupare consta în a şedea şi a 
medita, şi că se poate traversa pe jos marea Egeică sărind de pe o insulă 
pe cealaltă până la portul Salonicului. Aceste descrieri halucinante 
rămăseseră atât de întipărite în memoria copiilor, încât, mulţi ani mai 
târziu, cu o clipă înainte ca ofiţerul trupelor regulate să fi dat ordin plu- 
tonului de execuţie să tragă, colonelul Aureliano Buendia avu timp să 
retrăiască acea blândă după-amiază de martie în care tatăl său îşi 
întrerupse lecţia de fizică şi rămase dintr-o dată înmărmurit, cu braţul în 
văzduh, cu privirea fixă, aplecându-şi urechea spre depărtări, spre 
fluierele, spre tamburinele şi zurgălăii ţiganilor care veniseră din nou în 
sat pentru a prezenta ultima şi cea mai uluitoare descoperire a 
învăţaţilor din Memfis. 

Erau alţi ţigani. Bărbaţi şi femei tinere care nu vorbeau decât limba 
lor, specimene splendide cu pielea unsă cu ulei, cu mâini de gânditor, 
ale căror dansuri şi cântări răspândiră prin ulițele satului o veselie 
nebunească, cu papagalii lor baltati care recitau romanțe italiene, cu 
găina care oua o sută de ouă de aur în ritmul tamburinei, cu maimuța 
dresată care ghicea gândurile, cu maşina universală care servea atât la 
cusutul nasturilor cât şi la potolirea fierbintelii, cu aparatul pentru 
uitarea amintirilor reale, cu emplastrul pentru a-ţi omori timpul şi cu alte 
mii de nascociri, atât de ingenioase şi neobişnuite încât José Arcadio 
Buendia ar fi vrut să inventeze o maşină de memorat, ca să nu uite nici 
una din ele. Acestea schimbară satul într-o clipă. Locuitorii din Macondo 
se simtira dintr-o dată pierduţi pe ulițele lor, asurziti de această 


petrecere forfotitoare şi zgomotoasă. 

Ţinând câte un copil de fiecare mână, ca să nu-i piardă în înghesu- 
ială, izbindu-se de saltimbanci, cu dinţii îmbrăcaţi în aur, şi de jongleri cu 
şase braţe, sufocat din pricina mirosurilor amestecate de gunoi şi santal 
pe care le răspândea mulţimea, José Arcadio Buendia umbla ca un ne- 
bun, căutându-l peste tot pe Melchiade, pentru a-l ruga să-i dezvăluie 
secretele acestui coşmar miraculos. Se adresă mai multor ţigani care nu 
înțelegeau de loc limba lui. În cele din urmă se îndreptă spre locul unde 
Melchiade obişnuia să-şi întindă cortul, şi dădu peste un armean taciturn 
care lăuda în limba spaniolă un elixir care te făcea invizibil. Acesta în- 
ghitise dintr-o sorbitură o cupă plină cu o substanţă chihlimbarie în clipa 
când José Arcadio Buendia îşi croi cu brutalitate calea prin mijlocul 
grupului, care asista cu gura căscată la spectacol, şi reuşi să-i adreseze 
întrebarea sa. Tiganul îl învălui cu privirea lui spălăcită înainte de a se 
pierde într-o băltoacă de păcură fumegândă şi puturoasă deasupra 
căreia continuau să plutească ecourile răspunsului său: "Melchiade a 
murit". Sub lovitura acestei veşti, Jose Arcadio Buendia rămase ca 
împietrit, încercând să-şi stăpânească durerea pe care o resimțea, până 
când oamenii strânşi acolo se risipiră chemaţi de alte spectacole şi până 
ce băltoaca armeanului taciturn se evaporă complet. Mai târziu, alţi 
ţigani îi confirmara ca Melchiade pierise într-adevăr de friguri, în dunele 
de la Singapur, şi că trupul lui fusese aruncat în marea lavei în locul 
unde era mai adâncă. Cât despre copii, lor nu le păsa de această veste. 
Îşi băgaseră în cap că tatăl lor îi va duce să vadă invenţia minunată a 
invatatilor din Memfis, anunţată la intrarea unui cort care, după aceleaşi 
spuse, ar fi aparţinut regelui Solomon. Stăruiră atât de mult încât Jose 
Arcadio Buendia plăti cei treizeci de reali şi-i conduse până în mijlocul 
cortului unde stătea un uriaş cu pieptul păros şi cu craniul ras, cu un inel 
de aramă trecut prin nas şi cu lanţ greu la glezne, pus să păzească un 
sipet pirateresc. În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un 
suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, 
închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care tasneau în steluțe 
multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că ba- 
ietii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendia 
îndrăzni să emită una: 

Acesta este cel mai mare diamant din lume. 

— Nu, corectă tiganul. Este gheaţă. 

Fără să înţeleagă, Jose Arcadio Buendia îşi întinse mâna spre bloc, 
însă uriaşul îi opri gestul. “Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. 
José Arcadio Buendia plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, tinand-o 
acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la 
contactul cu misterul. Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali 
pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. 
Micul Jose Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas 
înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el 
înspăimântat. Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa 
acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul 
întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă 
calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, 
aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă: 

— lată marea invenţie a epocii noastre. 


CÂND ÎN SECOLUL AL XVI-LEA, CORSARUL Francis Drake atacă 
Riohacha, străbunica Ursulei Iguarân se înspăimântase atât de tare de 
alarma şi loviturile tunurilor încât, pierzându-şi capul, şezu pe o plită 
încinsă. Arsurile făcură din ea o soţie nefolositoare pentru tot restul 
zilelor. Ea nu se putea aşeza decât pe o rână, proptită pe perini, şi proba- 
bil că acest fapt i-a afectat felul de a merge, deoarece niciodată nu a 
mai fost văzută umblând în public. Renunta la toate felurile de deprinderi 
şi relaţii sociale, obsedată de ideea că trupul ei mirosea a pârlit. Zorile o 
apucau în curte, necutezând să doarmă, deoarece visa că englezii 
pătrundeau prin fereastra odăii, cu câinii lor sălbatici de atac, şi că o 
supuneau la chinuri ruşinoase cu fierul înroşit. Soţul ei, un negustor 
aragonez de la care avusese doi fii, căutând un mijloc de a-i potoli 
spaima, cheltui jumătate din prăvălia sa pe doctorii şi distracţii. Sfârşi 
prin a-şi lichida fondurile şi-şi duse familia să trăiască departe de mare, 
într-un cătun sărăcăcios de indieni paşnici, situat pe coastele munţilor, 
unde construi pentru soţia lui o odaie fără ferestre, pentru ca piraţii din 
cosmarurile ei să nu poată pătrunde înăuntru. In acest cătun retras trăia 
de foarte multă vreme un creol plantator de tutun, don Jose Arcadio 
Buendia, cu care străbunicul Ursulei încheiase o afacere atât de prosperă 
încât după puţini ani, făcură avere. După veacuri, strănepotul creolului 
se căsători cu strănepoata aragonezului. lată de ce, ori de câte ori 
nebuniile soţului ei o făceau să-şi iasă din fire, Ursula sărea cu trei 
secole înapoi, şi blestema ceasul în care Francis Drake atacase Riohacha. 
Acesta nu era decât un simplu mijloc de uşurare căci, de fapt, ei erau 
uniţi până la moarte printr-o legătură mai solidă decât iubirea: o 
remuşcare comună. Erau veri între ei. Crescuseră împreună în vechiul 
cătun din care strămoşii lor făcuseră, prin munca şi prin regulile lor de 
viaţă, unul dintre cele mai frumoase sate ale provinciei. Deşi se putea 
prevedea încă de la naşterea lor că vor deveni soţ şi soţie, din ziua în 
care îşi împărtăşiseră intenţia de a se căsători, chiar părinţii lor se 
străduiră să le mute gândul de la asta. Se temeau că aceste două ramuri 
perfect sănătoase din două spiţe secular încrucişate să nu cunoască 
ruşinea de a zămisli iguane. Existase un precedent groaznic. O mătuşă 
de-a Ursulei, măritată cu un unchi al lui José Arcadio Buendia, a avut un 
fiu care a purtat toată viaţa pantaloni largi, cu picioarele împreunate într- 
unul singur, şi care a murit scurgându-i-se tot sângele, după patruzeci şi 
doi de ani de existenţă în cea mai pură stare de feciorie, căci se născuse 
şi crescuse cu o coadă cartilaginoasă în formă de sfredel şi cu un smoc 
de păr la capăt. O coadă de porc pe care pentru nimic în lume n-o lăsa 
să fie văzută de vreo femeie, şi care-l costă viaţa în ziua în care un prie- 
ten măcelar se oferise să i-o taie cu o lovitură de satâr. Jose Arcadio 
Buendia, cu nepăsarea celor nouăsprezece ani ai săi, rezolvă problema 
printr-o simplă frază: "Putin interesează daca vom avea purcei, numai să 
vorbească". Şi astfel se căsătoriră şi ospatul, cu fanfară şi jocuri de 
artificii, tinu trei zile. De atunci ar fi putut trăi fericiţi dacă mama ei n-ar 
fi terorizat-o pe Ursula cu tot felul de prevestiri sinistre privind 
progenitura, până când o convinse să se abţină de la consumarea 
căsătoriei. De teamă ca nu cumva soţul puternic şi înflăcărat să profite 
de somnul ei ca s-o violeze, Ursula îmbrăca înainte de a se culca un 
pantalon aspru pe care mama i-l croise dintr-o pânză de corabie, întărit 
printr-un sistem de curele încrucişate care se încheiau în faţă cu ajutorul 


unei catarame groase de fier. Aşa au trăit mai multe luni. El îşi păştea în 
timpul zilei cocosii de luptă în timp ce ea tesea la război în tovărăşia 
mamei ei. La căderea nopţii se luptau ceasuri întregi într-o dezläntuire 
de violenţă care părea că începuse să ţină locul legăturilor amoroase, 
până când opinia publică ajunse să bănuiască o stare anormală în 
existenţa lor şi se zvoni că, după un an de căsătorie, Ursula încă mai era 
fecioară, deoarece bărbatul ei ar fi impotent. Jose Arcadio Buendia a fost 
ultimul care a auzit zvonul acesta. 

— Vezi, Ursula, ce povesteşte lumea, îi spuse el femeii sale cu un 
ton foarte liniştit. 

— Las-o să vorbească, răspunse ea. Noi ştim bine, şi unul şi celălalt, 
că nu este adevărat. 

Astfel, situaţia rămase neschimbată timp de încă şase luni, până în 
acea duminică tragică în cursul căreia José Arcadio Buendia câştigă o 
luptă de cocoşi împotriva lui Prudencio Aguilar. Scos din sărite, înfuriat 
de spectacolul dat de cocoşul său însângerat, bărbatul care pierduse se 
îndepărtă de Jose Buendia pentru ca toată lumea să poată auzi ce avea 
să-i spună: 

— Felicitări! strigă el. Să vedem dacă acest cocoş o va satisface în 
sfârşit pe femeia ta. 

José Arcadio Buendia, cu un aer senin, îşi luă cocoşul. 

— Mă reîntorc îndată, se adresă spectatorilor. Apoi, lui Prudencio 
Aguilar personal: Iar tu, fugi acasă şi-ţi caută o armă, căci te voi ucide. 

Apoi reveni după zece minute cu temuta lance a bunicului său. La 
poarta tarcului pentru luptele de cocoşi, unde se adunase jumătate din 
sat, îl aştepta Prudencio Aguilar. Acesta nu avu timp să se apere. 
Azvarlita cu forţa unui taur şi cu neasemuita-i precizie, cu aceeaşi 
siguranţă care-i înlesnise primului Aureliano Buendia să ucidă toţi tigrii 
din regiune, lancea lui José Arcadio Buendia îi străpunse gâtlejul. În 
seara aceea, în timp ce mortul era privegheat, José Arcadio Buendia 
pătrunse în odaia sa în clipa în care soţia îşi îmbrăca pantalonii de 
castitate. Îndreptându-şi lancea asupra ei, îi porunci: 

— Scoate-i! 

Ursula nu se indoi de hotărârea bărbatului ei. 

— De se va întâmpla ceva, va fi din vina ta, murmură ea. 

José Arcadio Buendia înfipse lancea în solul bătătorit. 

— Dacă vei naşte iguane, vom creşte iguane, răspunse el. Darnuva 
mai muri nimeni în satul acesta din pricina ta. 

A fost o noapte frumoasă de iunie, aerul era răcoros, luna strălucea; 
au zăbovit în dezmierdări până în zori, nepăsători faţă de vântul care 
pătrundea în odaie şi care aducea până la ei tânguielile familiei lui 
Prudencio Aguilar. 

Afacerea s-a clasat ca fiind un duel de onoare, însă le-a rămas 
amândurora remuşcarea. Într-o noapte, nevenindu-i somnul, Ursula ieşi 
în curte să bea puţină apă şi-l zări pe Prudencio Aguilar lângă ulciorul cel 
mare. Era livid, având întipărită pe chip o expresie de tristeţe adâncă, şi 
încerca să astupe cu un smoc de rogoz gaura pe care o avea în gâtlej. 
Nu-i stârni teamă, ci mai degrabă milă. Ea reveni în odaie pentru a-i 
povesti soţului ei ceea ce văzuse, dar acesta nu-i dădu nici o atenţie. 
"Morţii nu se reîntorc, zise el. Adevărul este că nu mai putem îndura 
această povară pe suflet." După două nopţi, Ursula îl văzu din nou pe 
Prudencio Aguilar, în baie, spălându-şi cu smocul de rogoz sângele 
închegat de pe gât. În altă noapte îl văzu plimbându-se prin ploaie. 


Istovit de halucinatiile femeii sale, José Arcadio Buendia ieşi în curte, 
înarmat cu lancea. Mortul era acolo, având aceeaşi expresie de tristeţe. 

— Du-te la dracu! îi strigă José Arcadio Buendia. Ori de câte ori vei 
reveni te voi ucide din nou. 

Prudencio Aguilar nu plecă şi José Arcadio Buendia nu îndrăzni să 
arunce cu lancea în el. De atunci nu mai avu odihnă. Nesfârşita suferinţă 
cu care-l privise mortul în ploaie, nostalgia profundă pe care o avea după 
lumea celor vii, febrilitatea cu care cerceta casa căutând un pic de apă 
ca să-şi umezească smocul de rogoz, nu încetară de a-l obseda. "Trebuie 
că suferă greu, îi spuse Ursulei. Se vede că se simte foarte însingurat." 
Ursula se înduioşase atât de mult, încât, data următoare când îl văzu pe 
mort ridicând capacul oalelor de pe cuptor, înţelese ce căuta şi de atunci 
punea castroane pline cu apă în colţurile casei. Într-o noapte când îl găsi 
spălându-şi rănile chiar în camera sa, Jose Arcadio Buendia nu mai putu 
rezista. 

— Află, Prudencio, îi zise el. Ne vom duce din satul acesta cât vom 
putea mai departe şi nu vom mai pune niciodată piciorul aici. Acum poţi 
pleca liniştit. 

Şi aşa au pornit să treacă munţii. Mai multi prieteni de-ai lui José 
Arcadio Buendia, tineri ca şi el, ispititi de aventură, îşi goliră casele şi 
luară cu ei femeile şi copiii spre ţara pe care nu le-o făgăduise nimeni. 
Înainte de a pleca, Jose Arcadio Buendia îngropă lancea în curte şi 
junghie unul după altul magnificii săi cocoşi de luptă, încredinţat că în 
felul acesta îi va asigura puţină odihnă lui Prudencio Aguilar. Ursula nu 
luă cu ea decât un cufăr cu trusoul de tânără căsătorită, câteva unelte 
casnice şi micul sipet cu piesele de aur pe care le moştenise de la tatăl 
ei. Nu şi-au trasat nici un itinerar precis. Se străduiră doar să înainteze în 
sensul opus drumului către Riohacha, ca să nu lase urme şi să nu 
întâlnească persoane cunoscute. Era o expediţie absurdă. După patru- 
sprezece luni, cu stomacul ravasit de carne de maimuta-veverita şi de 
fiertură de năpârci, Ursula născu un băiat ale cărui părţi trupeşti erau 
toate omeneşti. Ea parcursese jumătate din drum într-un hamac atârnat 
de un par pe care doi oameni îl cărau în spate, deoarece picioarele i se 
umflaseră în chip monstruos şi varicele îi plesneau ca nişte băşici. Cu 
toate că te durea inima să-i vezi cu burtile umflate şi cu ochii holbati de 
moarte, copiii rezistaseră mai bine decât părinţii lor în călătoria care se 
dovedise a fi pentru ei, în cea mai mare parte a timpului, un izvor de 
distracţii. Într-o dimineaţă, după mai bine de doi ani de mers, ei au fost 
primii muritori care au descoperit versantul de apus al munţilor. De pe 
piscul pierdut în nori contemplară imensa suprafaţă de apă a mlastinei 
care se întindea până la celălalt capăt al lumii. Totuşi, n-au întâlnit 
niciodată marea. Într-o noapte, după ce rătăciseră luni de zile într-o zonă 
de smârcuri, acum foarte departe de ultimii bastinasi întâlniți în drum, 
poposiră pe prundul unui râu ale cărui ape semănau cu un torent de 
sticlă îngheţată. Cu ani mai târziu, în timpul celui de al doilea război civil, 
colonelul Aureliano Buendia încercă să treacă pe acelaşi drum pentru a 
ataca Riohacha prin surprindere, însă după şase zile de mers îşi dădu 
seama că e o nebunie. Cu toate acestea, în noaptea în care poposiră 
lângă râu, micul grup al tovarăşilor tatălui său avea o înfăţişare de 
naufragiati pierduţi cu totul, în schimb efectivul său sporise în timpul 
expediției şi fiecare se simţea pregătit (după cum s-a şi întâmplat) să 
moară de bătrâneţe. În noaptea aceea, José Arcadio Buendia visă că în 
locul acela se înălța un oraş plin de animaţie, cu case ale căror ziduri 


erau făcute din oglinzi. Întrebă ce oraş era acesta şi i se răspunse cu un 
nume pe care nu-l auzise niciodată, care nu avea nici o semnificaţie, dar 
care în visul său avea o rezonantă supranaturală: Macondo. In ziua 
următoare îi convinse pe oamenii săi că nu vor mai găsi niciodată marea. 
Le porunci să doboare copacii pentru a deschide un luminiş în apropierea 
cursului apei, în partea râului unde aerul era mai răcoros şi acolo 
întemeiară satul. 

José Arcadio Buendia nu ajunse să-şi explice visul despre casele cu 
ziduri făcute din oglinzi până în ziua când făcu cunoştinţă cu gheaţa. 
Atunci socoti că i-a înţeles semnificaţia profundă. Se gândi că într-un 
viitor apropiat se vor putea fabrica blocuri de gheaţă pe scară mare, 
pornind de la o materie primă atât de comună cum este apa, şi se vor 
putea construi cu ea noile case ale statului. Macondo va înceta de a mai 
fi acea localitate toridă în care balamalele şi zăvoarele se încovoiau din 
pricina căldurii, pentru a se preschimba într-o staţiune de iarnă. Dacă n-a 
dat curs încercărilor de amenajare a unei fabrici de gheaţă, pricina era 
că pe atunci se dedicase cu totul educaţiei fiilor săi, îndeosebi a lui 
Aureliano care, de la început manifestase înclinări neobişnuite pentru 
alchimie. Laboratorul fu curăţat de praf. Revizuind însemnările lui 
Melchiade, de dată aceasta cu tot calmul, fără acea exaltare pe care o 
stârneşte noutatea, zăboviră multă vreme încercând cu răbdare să 
separe aurul Ursulei din rămăşiţele carbonizate lipite de fundul caldarii. 

Tânărul Jose Arcadio aproape că nici nu a luat parte la această 
treabă. În timp ce tatăl lor nu se uita şi nu se gândea decât la atanorul 
său, incäpätinatul de fiu-său mai mare, care a fost întotdeauna prea 
mare pentru vârsta lui, se transforma într-un adolescent gigantic. Vocea i 
se schimbă. Buza i se umbri cu un început de tuleie. Într-o seară, Ursula 
intră în odaie în timp ce se dezbrăca pentru culcare; încercă un 
simtamant de ruşine amestecată cu milă: era, după soţul ei, primul 
bărbat pe care-l vedea în pielea goală şi era atât de bine înzestrat pentru 
viaţă, încât i se păru anormal. Ursula, însărcinată pentru a treia oară, 
cunoscu din nou spaimele ei de tânără măritată. 

Cam în epoca aceea venea în casă o femeie veselă, neruşinată, 
provocatoare, care ajuta la treburile menajului şi care ştia să ghicească 
viitorul în cărţi. Ursula îi vorbi despre fiul ei. Socotea că disproportia 
aceea era ceva tot atât de nefiresc ca şi coada de purcel a vărului. 
Femeia izbucni într-un râs slobod şi sonor care răsună prin toată casa ca 
un clinchet de cristal. "Dimpotrivă, zise ea, va fi fericit." Pentru a-şi întări 
spusele, aduse peste câteva zile cărţile de joc şi se închise împreună cu 
José Arcadio într-o cămară pentru seminţe de lângă bucătărie. Etală 
cărţile cu mult calm pe o veche masă de tâmplar, vorbind despre una, 
alta, în timp ce băiatul aştepta, mai mult plictisit decât intrigat. Deodată, 
întinse mâna şi-l atinse acolo. "Ce fenomen!" zise ea, sincer 
înspăimântată, şi asta a fost tot ce a găsit să spună. Jose Arcadio simţi 
cum i se umplu oasele de spumă, fu cuprins de o teamă lâncedă şi de o 
pornire teribilă de a plânge. Femeia nu-i făcu nici un avans. Jose Arcadio 
nu încetă să o regăsească toată noaptea în mirosul de fum pe care-l 
exalau subsuorile ei şi care pătrunse şi în pielea lui. N-ar fi vrut să o 
părăsească nici o clipă, ar fi dorit să-i fie mamă, să nu mai iasă niciodată 
din hambar, să-i spună: ce fenomen!, să-l atingă din nou şi să-i spună din 
nou, ce fenomen! Într-o bună zi nu se mai putu stăpâni şi se duse acasă 
la ea. Vizita pe care i-o făcu a fost deosebit de protocolară: rămase 
aşezat în salon fără să rostească nici un cuvânt. Pentru o clipă, n-o mai 


dorea. O văzu schimbată, cu totul străină de imaginea pe care i-o inspira 
mirosul ei, ca şi cum ar fi fost alta. Isi bau cafeaua şi părăsi casa 
deprimat. La căderea nopţii, în fantasmele insomniei, fu cuprins de o 
teamă violentă şi o dori din nou, dar, de rândul acesta, nu aşa cum o cu- 
noscuse în hambar, ci aşa cum îi apăruse în acea după-amiază. 

După vreo câteva zile, pe neaşteptate, femeia îl chemă la ea acasă 
unde era singură cu mama ei şi-l duse în dormitor sub pretext că-l va 
învăţa o figură de cărţi. Acolo începu să-l atingă cu atâta intimitate încât 
el se simţi deceptionat după emoția de la început şi încercă mai mult 
teamă decât plăcere. Femeia îi ceru să vină să o caute în aceeaşi seară. 
Accepta ca să scape, ştia însă că nu va fi în stare să-i răspundă la 
chemare. Şi totuşi, în noaptea aceea, înţelese în patul său fierbinte că 
trebuia s-o regăsească, chiar dacă nu se simţea capabil de acest lucru. 
Se îmbrăcă pe dibuite, trăgând cu urechea, în beznă, la răsuflarea 
regulată a fratelui său, la tusea seacă a tatălui din camera învecinată, la 
astma gäinilor din ograda, la bazaitul ţânţarilor, la bătăile exagerate ale 
inimii, la mişunatul amplificat al lumii căreia până atunci nu-i dăduse 
niciodată atenţie, şi ieşi în uliţa adormită. Dorea din toată inima ca 
poarta să fie închisă cu drugul şi să nu fie numai împinsă, cum era 
înţelegerea. Însă poarta era deschisă. O apăsă cu vârful degetelor şi 
tâtânele scoaseră un tânguit lugubru şi modulat, al cărui răsunet în- 
ghetat îl resimti până în märuntaie. Din clipa în care se strecurase pieziş 
înăuntru, silindu-se să nu facă zgomot, recunoscu mirosul. Pentru 
moment se găsea în odäita în care cei trei fraţi ai tinerei femei îşi 
întinseseră hamacurile într-o poziţie pe care nu o cunoştea şi pe care nu 
o putea determina pe întuneric, aşa că trebui să treacă pe dibuite, să 
împingă uşa odăii şi, ajuns acolo, să se orienteze bine ca nu cumva să se 
înşele care era patul. Izbuti. Se lovi mai întâi de corzile hamacului, fixate 
mai jos decât îşi închipuise şi un bărbat care sforăise până atunci se 
răsuci prin somn şi murmură cu un fel de dezamăgire: "Era miercuri..." 
Împingând uşa odăii, nu putu s-o oprească de a râni solul denivelat. 
Dintr-o dată, în întunericul cel mai adânc, înţelese cu o nostalgie 
nesfârşită că era total dezorientat. In această cameră strâmtă dormea 
mama, altă fiică împreună cu soţul ei şi cu doi copii, precum şi femeia 
care poate nu-l aştepta. S-ar fi putut călăuzi după miros dacă acest 
miros nu plutea în toată casa, atât de înşelător şi totodată atât de precis, 
aşa cum îi rămăsese impregnat în piele. Rămase o clipă îndelungată 
nemişcat, aiurit, şi se întrebă cum de reuşise să se vâre într-o 
încurcătură atât de mare, când o mână cu degetele răşchirate, pipăind 
prin beznă, îi atinse obrazul. Nu a fost prea surprins, căci în mod 
inconştient tocmai asta aştepta. Se lăsă deci în voia acestei mâini şi într- 
o stare teribilă de epuizare, se pomeni condus într-un loc de ne- 
identificat, unde i se scoasera hainele şi unde fu rostogolit ca un sac plin 
cu cartofi, unde fu întors pe faţă şi pe dos într-o noapte de nepătruns în 
care nu ştia ce să facă cu propriile lui braţe, când nu se mai simţea 
femeia ci amoniacul, în timp ce încerca să-şi amintească de chipul ei dar 
nu putea să-şi amintească decât chipul Ursulei, dându-şi vag seama că 
era pe cale să facă ceva ce de foarte multă vreme dorea să poată face, 
dar despre care niciodată nu-şi închipuise că s-ar putea întâmpla în 
realitate, fără să ştie prea bine ce se petrece de fapt, deoarece nu ştia 
unde le sunt picioarele, unde era capul, şi al cui era capul, şi ale cui erau 
picioarele, având senzaţia că nu va mai rezista revoltei surde şi glaciale 
din şale şi aerului care-i balona pântecele, şi fricii, şi dorinţei nesăbuite 


de a fugi şi totodată de a rămâne, pentru totdeauna în această tăcere 
exasperantă şi în această singurătate înspăimântătoare. 

Ea se numea Pilar Ternera. Făcea parte din exodul al cărui sfârşit 
glorios a fost întemeierea satului Macondo, adusă cu forţa de familia ei 
pentru a o smulge de la bărbatul care o violase la vârsta de patruspre- 
zece ani şi care o iubise până la douăzeci şi doi, dar care nu s-a decis 
niciodată să dea în vileag legătura lor, deoarece aparţinea altei femei. li 
făgădui că o va urma până la capătul pământului, dar mai târziu, după 
ce-şi va fi limpezit situaţia, iar ea se săturase să-l mai aştepte, încercând 
mereu să-l recunoască în bărbaţii mari şi mici, blonzi şi bruni de prin 
toate colţurile pământului, pe care i-i făgăduiau cărţile, pe drum de mare 
şi pe drum de uscat, peste trei zile, peste trei luni sau peste trei ani. În 
aşteptarea lui, îşi pierdu vigoarea coapselor, tăria sânilor şi deprinderea 
tandretei, îşi păstră însă focul inimii. Cu mintea tulburată de această 
joacă minunată, Jose Arcadio va merge să o dibuiască în fiecare noapte 
prin labirintul odăii. 1 s-a întâmplat o dată să găsească drugul pus la 
poartă şi ciocăni în repetate rânduri, ştiind bine că dacă a avut în- 
drăzneala să bată o dată, trebuie să continue până la sfârşit şi, după o 
aşteptare interminabilă, ea îi deschise. Peste zi, picând de somn, se 
bucura în taină de amintirile nopţii trecute. Însă, când venea ea la ei 
acasă, voioasă, fără griji, glumeata şi îndrăzneață, el nu trebuia să facă 
nici un efort pentru a-şi ascunde surescitarea, căci femeia aceasta, ale 
cărei explozii de râs speriau porumbeii, nu avea nimic comun cu acea 
forţă nevăzută care îl învățase să-şi retina respiraţia şi să-şi controleze 
bătăile inimii şi care îl făcuse să înţeleagă pentru ce oamenii se tem de 
moarte. Se închisese atât de mult în sinea lui încât nici nu observă 
motivul bucuriei generale atunci când tatăl şi fratele său stârniră toată 
casa, vestind că au reuşit să reducă zgura metalică şi să extragă din ea 
aurul Ursulei. 

Într-adevăr, după zile de luptă stăruitoare şi complicată, izbutiseră. 
Ursula era fericită şi-i mulţumi chiar lui Dumnezeu că a creat alchimia, în 
timp ce oamenii din sat se îmbulzeau în laborator unde li se servi 
dulceaţă de goyave cu mici biscuiţi, pentru sărbătorirea miracolului, şi în 
timp ce José Arcadio Buendia îi lăsa să vadă creuzetul cu aurul 
recuperat, ca şi cum l-ar fi inventat el însuşi. Tot arătându-l tuturor, 
ajunse şi la fiul său mai mare, care, în vremea din urmă nu mai pusese 
piciorul în laborator. Îi împinse sub ochi pasta solidificată, cu un aspect 
gălbui, şi-l întrebă: "Tu ce crezi?" José Arcadio răspunse cu toată 
francheţea: 

— Sunt excremente de câine. 

Tatăl său îi dădu cu dosul palmei o lovitură violentă peste gură de-i 
tasni sângele şi lacrimile. În noaptea aceea, Pilar Ternera îi aplică pe 
obraz comprese cu arnică, pipăind prin întuneric ca să ţină flaconul şi 
vata şi, voind să se drăgostească fără a-i provoca dureri, îi făcu tot ceea 
ce dorea el fără a-i cere să se mişte. Ajunseseră la un astfel de grad de 
intimitate încât, după câteva clipe, fără a-şi da măcar seama, începuseră 
să vorbească în şoaptă. 

— Vreau să fiu singur cu tine, zicea el. Într-o bună zi voi povesti 
totul lumii întregi şi vom isprăvi cu ascunzisurile. 

Ea nu încercă să-l liniştească. 

— Ar fi bine, îi răspunse. Odată singuri, vom lăsa lampa aprinsă 
pentru a ne putea vedea mai bine, şi voi putea striga tot ce doresc fără 
ca nimeni să vină să-şi vâre nasul, iar tu-mi vei spune la ureche toate 


porcăriile care îţi vor trece prin minte. 

Această conversaţie, ranchiuna clocotitoare pe care o resimțea 
împotriva tatălui său, ca şi eventualitatea unui amor fără oprelişti îi 
inspirau o îndrăzneală plină de încredere. Dintr-o dată, fără să se 
pregătească în nici un fel pentru confidente, el îi povesti totul fratelui 
său. 

La început, micul Aurelio nu vedea decât primejdia, riscul pe care îl 
aduceau cu sine aventurile fratelui său, însă nu putea să-şi închipuie 
irezistibilul obiectiv în chestiune. Încetul cu încetul se lăsă cucerit de 
acea febrilitate. Cerea să i se povestească toate peripetiile cu de- 
amănuntul; merse până la a simţi suferinţa şi plăcerea fratelui său şi se 
simţea copleşit, atât de teamă cât şi de fericire. Îl aştepta treaz până în 
zori, în patul părăsit, parcă presărat cu cărbuni aprinşi, apoi cei doi, fără 
somn, stăteau de vorbă până la ora deşteptării, astfel că amândoi 
ajunseră să sufere de aceeaşi apatie, să manifeste un dispreţ 
asemănător faţă de alchimie şi faţă de ştiinţa tatălui lor, şi să-şi 
găsească refugiu în însingurare. "Aceşti copii umblă ca nişte aiuriti, zicea 
Ursula. Pesemne că au viermi." Le prepară un decoct gretos din labă de 
gâscă tocată, pe care amândoi îl sorbiră cu un stoicism neaşteptat şi 
care-i sili să se pună împreună pe oalele respective de unsprezece ori în 
aceeaşi zi, până când evacuară câţiva paraziți roz pe care-i arătară 
tuturor jubilând, căci aceasta le îngăduia să abată bănuielile Ursulei cu 
privire la adevărata cauză a împrăştierii şi lâncezelii lor. În felul acesta, 
Aureliano putea nu numai să asculte povestindu-i-se experienţele 
fratelui său, ci avea şi plăcerea să le trăiască de parcă i s-ar fi întâmplat 
lui însuşi; într-o zi, când i se explica foarte amănunţit mecanismul 
amorului, îl întrerupse pe fratele său pentru a-l întreba: "Ce simţi a- 
tunci?" Jose Arcadio îi răspunse prompt: 

— Este ca un cutremur de pământ. 

Într-o joi din ianuarie, la orele două dimineaţa, se născu Amaranta. 
Înainte ca cineva să intre în cameră, Ursula examină prunca mădular cu 
mădular. Era lasciva şi foarte umedă ca o sopirlita, însă toate părţile 
trupului ei erau omeneşti. Abia după ce simţi că locuinţa e plină de lume, 
Aureliano înţelese că s-a întâmplat ceva nou. Profitând de dezordine 
pentru a trece neobservat, ieşi să-l cheme pe fratele său, care părăsise 
patul de la orele unsprezece din seară, şi hotărârea lui fu atât de 
intempestivă încât nici nu-şi luă măcar vreme să se întrebe cum să facă 
să-l scoată din odaia lui Pilar Ternera. Zăbovi mai multe ceasuri dând 
târcoale în jurul casei, fluierând după codul pe care-l conveniseră, până 
ce apropierea zorilor îl obligă să se reîntoarcă. În odaia mamei sale, 
jucându-se cu surioara care se născuse, cu chipul plin de o nevinovăție 
neîndoielnică îl găsi pe Jose Arcadio. 

Ursula abia împlinise cele patruzeci de zile de convalescenta, cand 
reveniră ţiganii. Erau aceiaşi saltimbanci şi jongleri care aduseseră 
gheaţa. Spre deosebire de tribul lui Melchiade, aceştia nu avură nevoie 
de prea multă vreme pentru a face dovada că nu erau crainici ai 
progresului, ci colportori vulgari de distracţii. Astfel, chiar atunci când au 
adus gheaţa, ei se feriră să o prezinte în funcţie de utilitatea ei în viaţa 
oamenilor, ci ca pe o simplă curiozitate de circ. De data aceasta, între 
alte atracţii ingenioase, aduceau un covor zburător. Nici pe acesta nu-l 
lăudară ca un aport fundamental la dezvoltarea transporturilor, ci ca un 
obiect de amuzament. Oamenii, bineînţeles, se duseseră să-şi 
scotocească ultimii banuti de aur pentru a se bucura de un zbor rapid 


deasupra caselor din sat. Profitând de delicioasa impunitate pe care le-o 
asigura dezordinea generală, Jose Arcadio şi Pilar cunoscură câteva 
ceasuri de libertate. Umblau ca doi logodnici fericiţi pierduţi în mulţime, 
şi au ajuns chiar să bănuiască că iubirea putea să fie un sentiment mai 
grav, mai profund decât acea fericire neînfrânată însă efemeră a nopţilor 
lor clandestine. Pilar risipi însă farmecul. Stimulată de entuziasmul cu 
care Jose Arcadio părea că se bucură de compania ei, ea nu ştiu să-şi 
aleagă nici momentul, nici formula, şi pe neaşteptate lăsă să-i cadă 
lumea întreagă pe cap: "De acum eşti cu adevărat bărbat", îi spuse ea. 
Şi cum el nu pricepu ce voia să înţeleagă prin aceasta, ea îi explică fără 
ocolişuri: 

— Vei avea un fiu. 

Timp de câteva zile, José Arcadio nu mai îndrăzni să iasă din casă. li 
era destul s-o audă pe Pilar râzând în gura mare în bucătărie, că fugea să 
se adăpostească în laborator unde instrumentele de alchimie intraseră 
din nou în acţiune cu binecuvântarea Ursulei. José Arcadio Buendia îl 
primi cu entuziasm pe fiul său risipitor şi-l initie în cercetările pe care, în 
sfârşit, le întreprinse asupra pietrei filozofale. Într-o după-amiază, copiii 
fură cuprinşi de admiraţie la vederea covorului zburător care trecuse, 
repede, la înălţimea ferestrei laboratorului, purtând la bordul său pe 
pilotul ţigan şi mai mulţi copii din sat care făceau semne de bucurie cu 
mâna, însă Jose Arcadio Buendia nici nu privi măcar în acea direcţie: 
"Lasati-i să viseze, zise el. Noi vom zbura mai bine ca ei cu mijloace mai 
ştiinţifice decât această pătură prăpădită." În ciuda interesului pe care 
se prefăcea că-l are faţă de oul filozofic, Jose Arcadio nu înţelese 
niciodată nimic despre proprietăţile acestuia, care nu i se părea a fi 
decât un flacon defect. Nu izbutea să se elibereze de ceea ce ce-l 
preocupa. Îşi pierdu pofta de mâncare şi somnul, era mereu indispus 
întocmai ca tatăl lui în faţa insuccesului întreprinderilor sale şi părea atât 
de istovit încât însuşi José Arcadio Buendia îl înlocui în funcțiunile din 
laborator, crezând că prea şi-a pus la inimă alchimia. Aureliano 
intelesese, de bună seamă, că starea de dezolare a fratelui său nu-şi 
avea cauza în cercetarea pietrei filozofale, însă nu izbuti să-i smulgă 
vreo confidenta. José Arcadio îşi pierduse spontaneitatea de odinioară. 
Din complice şi comunicativ cum era, deveni discret, ostil. Dornic de 
singurătate, torturat de o pizmă otrăvită faţă de lume, îşi părăsi într-o 
noapte patul, ca de obicei, dar nu pentru a merge la Pilar Ternera, ci 
pentru a se pierde în tumultul bâlciului. După ce se preumblase printre 
tot felul de atracţii fără să se intereseze de vreuna, rămase înmărmurit 
în faţa unui lucru care nu făcea parte din spectacol: foarte tânără, 
aproape un copil, copleşită sub greutăţile mărgelelor de sticlă, cea mai 
frumoasă femeie pe care Jose Arcadio o văzuse în viaţa sa. Ea se afla în 
mulţimea care asista la prezentarea tristă a omului prefăcut în viperă din 
pricină că nu a ascultat de părinţi. 

Jose Arcadio nu-i dădu nici o atenţie. În timp ce se desfăşura 
tragicul interogatoriu al omului-viperă, îşi croi drum prin mulţime până la 
rândul din faţă unde stătea tiganca şi se postă lângă dânsa, lipindu-se 
de spatele ei. Fata încercă să se depărteze, însă Jose Arcadio se lipi de 
ea cu şi mai multă staruinta. Atunci băgă de seamă şi-l simţi. Rămase 
nemişcată lângă el, tremurând de surpriză şi de frică, neîndrăznind să 
dea crezare evidenţei, apoi sfârşi prin a-şi întoarce capul şi-l privi cu un 
zâmbet nervos. Între timp, doi ţigani puseră pe omul-viperă în cuşca lui 
şi-l duseră în cort. Tiganul care anima spectacolul anunţă: 


— Jar acum, doamnelor şi domnilor, vă vom face să asistați la proba 
îngrozitoare a femeii condamnată să fie decapitată în fiecare noapte la 
aceeaşi oră timp de cincizeci de ani, drept pedeapsă pentru că a văzut 
ce nu trebuia să vadă. 

Jose Arcadio şi tânăra fată nu asistară la decapitare. O şterseră în 
cortul ei, unde se imbratisara cu o nerăbdare febrilă, lepădându-şi 
vestmintele. Țiganca se descotorosi de fustele ei suprapuse, de 
nenumăratele ei cotilioane din dantelă scrobită, de corsetul cu balene 
inutil, de povara mărgelelor, astfel că de fapt nu mai rămânea nimic din 
ea. Era ca o broscuta plăpândă, cu sânii înmuguriţi şi cu gambe subţiri 
ce nu atingeau în diametru braţele lui Jose Arcadio; dădu însă dovadă de 
o hotărâre şi de o căldură care-i compensau märuntimea trupului. Numai 
că Jose Arcadio nu putea răspunde la fel, deoarece se aflau într-un fel de 
cort prin care ţiganii treceau cu accesoriile lor de circ şi unde-şi încheiau 
afacerile, sau chiar se opreau în apropierea patului pentru a juca o 
partidă de zaruri. Felinarul atârnat de stâlpul din mijloc lumina tot 
interiorul. Între două mângâieri, José Arcadio se întinse pe pat, 
dezbrăcat în pielea goală, nepreaştiind ce să facă, în timp ce tânăra fată 
încerca să-i atate poftele. O tiganca cu şolduri planturoase intră putin 
după aceasta, însoţită de un bărbat care nu făcea parte din trib dar nici 
din sat, şi amândoi începură să se dezbrace la capul patului. Femeia îşi 
aruncă din întâmplare privirea asupra lui Jose Arcadio şi începu să-i 
examineze cu un fel de fervoare patetică magnificul animal în repaus. 

— Văleu, băiete, exclamă ea, Dumnezeu să ţi-o tina! 

Partenera lui Jose Arcadio îi rugă să-i lase în pace şi perechea se 
culcă pe jos, chiar lângă pat. Pasiunea celorlalţi stârni iarăşi febra lui 
Jose Arcadio. La prima atingere, oasele tinerei femei păreau că se 
dezarticulează cu un trosnet înspăimântător ca acel al unei cutii de 
domino, iar pielea i se topi în sudori livide, ochii i se umplură de lacrimi şi 
din tot trupul ei porni un geamăt lugubru şi un miros vag de nămol. Ea 
suportă însă izbitura cu o tărie de caracter şi cu o vitejie de admirat. 
Jose Arcadio se simţi atunci purtat în văzduh până la o stare de 
inspiraţie serafică, în care inima sa aprinsă deveni izvorul unor 
obscenităţi tandre care patrundeau în urechile tinerei fete iesindu-i pe 
gură, traduse în limba ei. Era într-o joi. În noaptea de sâmbătă, Jose 
Arcadio îşi legă o basma roşie pe cap şi plecă cu şatra. 

Când Ursula îi descoperi absenţa, îl căută pretutindeni prin sat. Pe 
locul de unde ţiganii îşi strânseseră tabăra nu mai rămăsese decât o 
dâră de gunoi amestecată cu cenuşa încă fumegândă a vetrelor stinse. 
Cineva care umbla pe acolo, scormonind în căutarea unor mărgele, îi 
mărturisi Ursulei că-l văzuse pe fiul ei în noaptea trecută, în mulţimea de 
la spectacol, împingând o caretă cu cuşca omului-viperă. 

— S-a făcut ţigan! strigă ea către soţul ei, care nu dăduse nici cel 
mai mic semn de emoție în fata acestei disparitii. 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa! zise Jose Arcadio Buendia, pisând în 
piulita sa materia pisată de o mie de ori şi reîncălzită si pisată din nou. În 
felul acesta va învăţa să devină om. 

Ursula întrebă în ce direcţie au pornit ţiganii. Continuă să se 
informeze urmând calea ce i se arătă şi, socotind că mai are timp să-i 
ajungă din urmă, se depărtă tot mai mult de sat, până ce-şi dădu seama 
că se află atât de departe încât să nu se mai gândească la reîntoarcere. 
José Arcadio Buendia nu descoperi absenţa femeii sale decât la ceasurile 
opt din seară când, punându-şi materia la dospit într-un aşternut de 


bălegar, se duse să vadă ce face micuța Amaranta, răguşită de plâns. În 
câteva ore adună un mic grup de oameni bine echipați, lăsă pe 
Amaranta în seama unei femei care se oferi s-o alăpteze, şi se pierdu pe 
cărări nevăzute pe urmele Ursulei. Aureliano îi însoțea. În zori, nişte 
pescari indigeni, a căror limbă nu o înțelegeau, le dadura a înţelege prin 
semne că n-au văzut pe nimeni. După trei zile de cercetări zadarnice, 
reveniră în sat. 

Timp de câteva săptămâni, José Arcadio Buendia se lăsă covarsit de 
dezolare. Se ocupă ca o mamă de mica Amaranta. O îmbăia, o schimba, 
o ducea la doica ei de patru ori pe zi şi chiar îi cânta noaptea, melodii pe 
care Ursula nu ştia să i le cânte. Într-o zi, Pilar Ternera îşi oferi serviciile 
pentru împlinirea treburilor casnice aşteptând întoarcerea Ursulei. 
Aureliano, a cărui intuiţie misterioasă se sensibilizase şi mai mult în 
timpul nenorocirii, avu un fel de fulgerare de luciditate văzând-o intrând. 
Din clipa aceea era sigur că, în chip inexplicabil, ea era vinovată de fuga 
fratelui său şi de dispariţia mamei sale, care a urmat, şi o chinui atât de 
mult, cu o duşmănie tăcută, însă nemiloasă, încât femeia nu mai călcă 
niciodată în casă. 

Cu timpul, totul reintră în normal. José Arcadio Buendia şi fiul său n- 
ar fi fost în stare să precizeze în ce moment şi-au refăcut laboratorul, 
scuturând praful, reaprinzând atanorul, supunându-se din nou manuirii 
pline de răbdare a materiei adormite de luni de zile în aşternutul ei de 
bălegar. Amaranta ea însăşi, culcată într-un coş de palmier, observa cu 
atenţie munca istovitoare a tatălui şi fratelui ei, în mica încăpere cu 
aerul rarefiat din pricina vaporilor de mercur. Într-o bună zi, la mai multe 
luni după plecarea Ursulei, începură să se petreacă lucruri ciudate. Un 
flacon gol uitat de multă vreme într-un dulap, deveni atât de greu încât 
era imposibil să-l urnesti din loc. O oală cu apă aşezată pe masa de lucru 
fierse fără foc timp de o jumătate de oră până se evaporase complet. 
Jose Arcadio Buendia şi fiul său observau aceste fenomene cu un extaz 
amestecat cu spaimă, incapabili să şi le explice, însă interpretându-le ca 
nişte prevestiri ale materiei. Într-o zi, leagănul Amarantei începu să se 
mişte, împins dintr-o pornire proprie, şi făcu un tur complet prin odaie, 
spre marea stupefactie a lui Aureliano care se grăbi să-l oprească. Tatăl 
său nu se emotiona însă pentru atâta lucru. Puse leagănul la loc şi-l legă 
de piciorul unei mese, convins că evenimentul aşteptat era iminent. Pe 
această chestiune Aureliano îl auzi cum zicea: 

— Dacă nu te temi de Dumnezeu, teme-te de metale. 

Pe neaşteptate, după aproape cinci luni de la dispariţie, Ursula se 
reîntoarse. Reveni mai magnifică, mai tânără ca oricând, cu nişte găteli 
noi, de un stil necunoscut în sat. José Arcadio Buendia abia putu să re- 
ziste emotiei: "Asta era deci! strigă el. Ştiam eu că aşa se va întâmpla!" Şi 
era convins cu adevărat de aceasta, căci, în retragerile sale prelungite, 
în timp ce mânuia materia, se rugase din adâncul inimii ca minunea 
aşteptată să nu fie descoperirea pietrei filozofale, nici descătuşarea 
suflării care dă viaţă metalelor, nici posibilitatea de a preface în aur 
balamalele şi zăvoarele casei; ci tocmai ceea ce se împlinise acum: 
reîntoarcerea Ursulei. Ea, însă, nu părea să împărtăşească nicidecum 
entuziasmul lui. Îi dădu o sărutare foarte convenţională, ca şi cum n-ar fi 
lipsit mai mult de un ceas, şi-i spuse: 

— Du-te să vezi ceva la poartă. 

Lui José Arcadio Buendia îi trebui multă vreme până să se trezească 
din nedumerire atunci când ieşi în uliţă şi văzu mulţimea. Nu erau ţigani, 


ci bărbaţi şi femei care semănau cu ei, cu părul lins şi cu pielea închisă, 
care vorbeau aceeaşi limbă şi se plângeau de aceleaşi necazuri. 
Veniseră cu catarii incarcati cu provizii, cu căruţe trase de boi, pline cu 
mobile şi ustensile, accesorii simple pentru viaţa simplă pământească, 
pe care le vând fără ifose micii negustori ai realităţii cotidiene. Ei veneau 
de pe celălalt tarm al mlastinei, la depărtare doar de două zile de mers, 
unde erau şi alte sate, care primeau poşta în fiecare lună şi care cunos- 
teau maşinile care-ţi fac viaţa mai uşoară. Ursula nu i-a ajuns din urmă 
pe ţigani, a descoperit însă drumul pe care soţul ei nu putuse să-l 
descopere în timpul cercetărilor sale infructuoase asupra marilor 
invenţii. 


LA DOUĂ SĂPTĂMÂNI DUPĂ NAŞTERE, fiul lui Pilar Ternera fu adus 
la bunicii săi. Ursula îl primi în sila, cedând încă o dată incapatanarii 
soţului ei, care nu putea concepe ca o odraslă din sângele său să 
rămână părăsită în voia soartei; ea hotări însă să i se ascundă copilului 
adevărata identitate. Deşi primi numele de Jose Arcadio, a rămas să-l 
numească mai simplu Arcadio, spre a evita orice confuzie. În vremea 
aceea domnea o activitate atât de intensă în sat şi casa era pradă unei 
dezordini atât de mari, încât grija pentru creşterea copiilor trecuse pe 
planul al doilea. Aceştia fură incredintati lui Visitaci6n, o indiană guajira 
care venise în sat însoţită de un frate, fugind de o ciumă a insomniei 
care bântuia în tribul ei de mai mulţi ani. Amândoi erau atât de 
ascultători şi serviabili, încât Ursula îi luă în slujba ei pentru a o ajuta la 
treburile casnice. Astfel că Arcadio şi Amaranta vorbiră limba indienilor 
guajiros înainte de cea castiliană, şi invatasera să soarbă ciorba de 
şopârle şi să mănânce ouă de păianjen fără ca Ursula să bănuiască 
ceva, fiind prea ocupată acum cu un comerţ promiţător cu mici animale 
din zahăr ars. Macondo se schimbase cu desăvârşire. Oamenii care o 
însoţiseră pe Ursula descoperiră calitatea bună a solului şi poziţia sa 
privilegiată faţă de mlaştină, astfel încât cătunul sărac de la început se 
schimbă repede într-un sat plin de activitate, cu prăvălii, ateliere de 
felurite meşteşuguri şi o şosea pe care traficul devenise neîntrerupt, şi 
pe care sosiră primii arabi incaltati cu papuci, cu cercei în urechi, 
vânzând mărgele de sticlă în schimbul papagalilor. Jose Arcadio Buendia 
nu cunoscu nici o clipă de răgaz. Fascinat de o realitate imediată care în 
momentul acela îi păru mai fantastică decât universul vast al imaginaţiei 
sale, se dezinteresă complet de laboratorul de alchimie, lăsă să doarmă 
materia extenuată după luni îndelungate de manipulări, şi redeveni omul 
întreprinzător de la început, acela care hotărâse traseul ulitelor şi 
aşezarea caselor noi pentru ca nimeni să nu profite de avantajul de care 
ceilalţi să nu se bucure în mod egal. Îşi creă atâta autoritate printre noii 
veniţi, încât nu se punea nici o temelie, nici nu se trăgeau demarcatiuni 
fără să se ia avizul său şi s-a hotărât ca el să prezideze la împărţirea 
pământurilor. Când reveniră ţiganii saltimbanci, cu bâlciul lor ambulant 
transformat acum într-un aşezământ enorm de jocuri de noroc, fură 
primiţi cu veselie la gândul că Jose Arcadio se întorcea împreună cu ei. 
Dar José Arcadio nu se întorsese, iar ei nu-l mai aduseseră pe omul- 
viperă care, după părerea Ursulei, era singurul care putea să le dea veşti 
despre fiul lor, astfel încât nu li s-a mai îngăduit ţiganilor să se instaleze 


în sat, nici să mai pună piciorul acolo, căci erau consideraţi ca trimişi ai 
poftelor trupesti şi ai perversitätii. În schimb, José Arcadio Buendia 
declară în mod formal că tribul lui Melchiade, care contribuise atât de 
mult la dezvoltarea satului prin ştiinţa lui milenară şi prin invențiile lui 
fabuloase, va găsi întotdeauna porţile deschise. Dar tribul lui Melchiade, 
după spusele drumetilor, fusese şters de pe faţa pământului pentru că 
depasise limitele cunostintei omeneşti. 

Scăpând, măcar pentru moment din mrejele imaginaţiei sale, Jose 
Arcadio Buendia restabili repede ordinea şi munca, şi singura fantezie 
îngăduită a fost eliberarea păsărilor care, de la întemeierea satului înso- 
reau zilele cu melodiile lor de fluiere, şi înlocuirea lor cu ornice muzicale 
în fiecare casă. Erau nişte orologii încântătoare, din lemn fasonat, pe 
care arabii le schimbau pe papagali şi pe care Jose Arcadio Buendia le 
sincroniză cu atâta precizie încât, tot la jumătate de oră, satul întreg se 
însenina la acordurile aceleiaşi melodii, care se desfăşura progresiv până 
la culminarea, într-o amiază exactă şi unanimă, marcată de terminarea 
valsului. Tot Jose Arcadio Buendia a fost cel care, prin epoca aceea, a 
hotărât ca străzile satului să fie plantate cu migdali în loc de salcâmi, şi 
care a descoperit, fără să-l fi dezvăluit vreodată, modul de a face 
nemuritori aceşti pomi. Cu mulţi ani mai târziu, când Macondo nu mai 
era decât nişte barăci de lemn cu acoperişul din tablă, pe străzile cele 
mai vechi mai dăinuiau migdalii, ciopartiti şi plini de praf, însă nimeni nu 
mai ştia atunci cine i-a sădit. În timp ce tatăl său făcea ordine în sat şi 
mama consolida patrimoniul familiei cu minunata ei crescătorie de 
cocoşei şi peştişori de zahăr, care de două ori pe zi porneau din casă, 
înfipţi in betigase din lemn de kapok, Aureliano petrecea ore îndelungate 
în laboratorul părăsit, initiindu-se, prin propriile lui cercetări, în 
meşteşugul aurăriei. Crescuse atât de mult încât hainele pe care i le 
lăsase fratele lui nu-i mai veneau şi începuse să le ia pe ale tatălui său, 
însă Visitaciôn trebuia să-i croiască fel de fel de pliuri la camasi şi la 
pantaloni, deoarece Aureliano nu mostenise corpolenta celorlalţi. 
Adolescenta îl făcuse să-şi piardă suavitatea glasului şi-l apucase 
taciturn şi iremediabil solitar, redându-i în schimb acea strălucire intensă 
pe care o avusese în priviri, la naştere. Dedicându-se în întregime ex- 
perientelor de aurărie, abia dacă-şi părăsea laboratorul pentru masă. 
Preocupat de caracterul închis al fiului său, José Arcadio Buendia îi dădu 
un rând de chei ale casei şi ceva bani, socotind că, poate, avea nevoie 
de o femeie. Aureliano îşi cheltui însă banii pe acid clorhidric pentru a 
prepara apă regală şi, ca să le infrumuseteze, înmuie cheile într-o baie 
de aur. Extravagantele lui abia dacă erau comparabile cu acelea ale lui 
Arcadio şi ale Amarantei, cărora începuseră să le crească dinţi noi, dar 
care continuau să umble toată ziulica agatandu-se de straiele indienilor, 
neclintiti în încăpăţânarea lor de a nu vorbi spaniola, ci limba guajira. "N- 
ai de ce să te plângi, îi spunea Ursula soţului ei. Copiii moştenesc 
nebuniile părinţilor lor." Şi în timp ce ea se plângea de nenorocul ei, 
convinsă că excentricitätile copiilor ei nu erau mai prejos decât o coadă 
de porc, Aureliano îi aruncă o privire care o scufundă în incertitudini. 

— Va veni cineva, prezise el. 

Ca întotdeauna atunci când rostea o prorocire, Ursula încercă să-l 
dezarmeze cu logica ei de femeie gospodină. Era foarte firesc să vină 
cineva. În fiecare zi treceau prin Macondo zeci de străini fără să 
trezească nelinişte şi fără să se anunţe în vreun chip secret. Însă, în 
pofida oricărei logici, Aureliano părea sigur de presimtirea sa. 


— Nu ştiu cine va fi acela, zise el stăruind. Dar oricare ar fi, este pe 
cale să sosească. 

În duminica următoare sosi, într-adevăr, Rebeca. Nu trecuse încă 
peste unsprezece ani. Făcuse obositoarea călătorie de la Manaura cu 
nişte traficanţi de blănuri care avuseseră misiunea de a o preda, 
împreună cu o scrisoare, lui Jose Arcadio Buendia, dar nu putură explica 
precis cine era persoana care le ceruse acest serviciu. Nu avea alte 
bagaje decât o valiză cu îmbrăcăminte personală, un mic balansoar din 
lemn pictat de mână cu floricele multicolore, şi un fel de säculet din 
pânză gudronată care făcea un zgomot continuu de ciocnituri, în care 
transporta osemintele părinţilor ei. Scrisoarea adresată lui Jose Arcadio 
Buendia era scrisă în termeni afectuoşi de către cineva care continua să- 
| iubească foarte mult în ciuda timpului scurs şi a depărtării, şi care se 
vedea silit, împins de cel mai elementar umanism, să-i trimită din milă 
pe această biată orfelină, părăsită în voia soartei, verişoară de al doilea 
cu Ursula şi prin urmare rudă şi cu José Arcadio Buendia, ce e drept mai 
de departe, deoarece era fiica acelui prieten neuitat care a fost Nicanor 
Ulloa şi a vrednicei sale soţii Rebeca Montiel, pe care Dumnezeu i-a 
chemat în împărăţia cerurilor, şi ale căror rămăşiţe se anexează la 
această scrisoare pentru a li se da un mormânt creştinesc. Toate numele 
menţionate, ca şi semnătura din scrisoare, erau perfect lizibile, dar nici 
Jose Arcadio Buendia, nici Ursula nu-şi amintiră să fi avut rude cu aceste 
nume, şi nici unul, nici celălalt nu cunoşteau pe cineva care să poarte 
numele trimitétorului, cu atât mai putin în îndepărtatul oraş Manaura. A 
fost cu neputinţă să se smulgă vreo informaţie suplimentară de la fetiţă. 
De la sosire, ea rămase aşezată în balansoarul ei sugându-şi degetul 
mare şi observând totul cu ochi speriaţi, fără a părea că înţelege vreun 
cuvânt din întrebările ce i se puneau. Purta nişte veştminte în dungi, vop- 
site în negru, roase de uzură, şi cizmulite de lac, scorojite. Părul îi era 
strâns după urechi cu fundite de panglică neagră. De gât îi atârna un 
guler cu desene şterse din pricina sudorii, iar la încheietura mâinii drepte 
avea un colt de animal, montat în aramă, care slujea ca amuleta 
împotriva deochiului. Tenul ei verzui, abdomenul balonat, pielea întinsă 
ca a unei tobe, toate acestea erau semnele unei sanatati subrede şi 
mărturia unei înfometări mai vechi decât ea însăşi, dar atunci când i s-a 
dat să mănânce a rămas cu farfuria pe genunchi fără să vrea să se 
atingă de ea. Au ajuns chiar să creadă că era surdă şi mută, până în 
clipa când indienii o întrebară în limba lor dacă doreşte puţină apă; ochii 
ei se înviorară ca şi cum ar fi regăsit nişte cunoscuţi şi dădu afirmativ din 
cap. 

Ramase la ei, căci nu era altă soluţie. Hotărâră să o numească 
Rebeca, după scrisoare, fiind prenumele mamei sale, şi pentru că 
Aureliano avusese răbdarea să rostească în faţa ei numele tuturor 
sfinţilor din calendar fără să obţină nici o reacţie din parte-i fata de vreun 
alt prenume. Deoarece, pe vremea aceea, nu exista cimitir la Macondo, 
fiindcă nu murise nimeni, ei păstrară säculetul cu oseminte aşteptând să 
găsească un loc potrivit unde să le îngroape şi, multă vreme încă, 
părinţii Rebecăi încurcau casa, niciodată în acelaşi loc, cu clămpănitul şi 
cârâitul lor de cloşcă. A durat multă vreme până când Rebeca să se 
integreze în viaţa familială. Şedea în balansoar sugându-şi degetul, în 
colţul cel mai retras al casei. Nimic nu-i stârnea interesul, afară de 
muzica ceasornicelor, pe care o iscodea la fiecare jumătate de oră cu pri- 
viri neliniştite, sperând parcă să o descopere undeva în văzduh. Timp de 


câteva zile, n-au reuşit să o facă să mănânce. Nimeni nu înţelegea cum 
de nu murise deja de foame, când băştinaşii, cărora nu le scăpa nimic 
deoarece umblau mereu prin casă cu paşi tacuti, descoperiră că Rebecäi 
nu-i plăcea să mănânce decât pământ umed din curte şi plăcile din var 
pe care le desprindea de pe pereţi cu unghiile. Era evident că părinţii ei, 
sau cei care o crescuseră, o pedepseau pentru această deprindere urâtă, 
deoarece n-o făcea decât pe ascuns şi-şi dădea seama că face rău, 
silindu-se să-şi ascundă proviziile ca să le înfulece nevăzută de nimeni. 
De atunci o supuseră unei supravegheri neîncetate. Răspândiră fiere de 
vacă prin curte şi spoiră zidurile cu zeamă de piper, crezând că prin 
astfel de metode vor putea pune capăt viciului pernicios, dar ea dădu 
dovadă de atâta viclenie şi îndemânare căutând să-şi procure pământ, 
încât Ursula trebui să recurgă la mijloace mai drastice. Turna suc de 
portocale şi revent într-un castron pe care-l lăsa descoperit toată 
noaptea, iar dimineaţa următoare i-o dădea s-o bea la micul dejun. Deşi 
nu-i spusese nimeni că un astfel de leac era destinat în mod special să-i 
vindece pe mâncătorii de pământ de viciul lor, ea socotea că orice fel de 
substanţă amară pe stomacul gol nu va întârzia să provoace reacţia 
ficatului. Rebeca era atât de rebelă şi de tare în ciuda rahitismului ei 
încât trebuia stăpânită şi culcată la pământ ca un vițel pentru a o sili să- 
şi înghită doctoria şi cu greu i se putură înfrânge smuciturile şi suporta 
bolboroselile tulburi pe care le striga între două muscaturi sau scuipături, 
şi care, după spusele indienilor scandalizati, reprezentau cele mai urâte 
obscenitäti pe care le puteau concepe în limba lor. După ce Ursula află 
toate acestea, îşi completă tratamentul cu lovituri de bici. Nu s-a putut 
stabili niciodată dacă reventul sau bătaia produseseră efectul, sau 
combinaţia celor două, este sigur însă că după câteva săptămâni Rebeca 
începu să dea semne de vindecare. Lua parte la jocurile lui Arcadio şi ale 
Amarantei, care o primiră ca pe o soră mai mare, şi mânca cu poftă 
slujindu-se cum se cuvine de tacâmul ei. În curând se văzu că vorbea 
castiliana la fel de curgător ca şi limba indienilor, că era deosebit de 
îndemânatică şi că intona valsul ceasornicelor cu cuvinte foarte drägute 
compuse chiar de ea. Toată lumea începuse să o considere ca făcând 
parte din familie. Manifestă faţă de Ursula o afecţiune pe care n-au avut- 
o niciodată proprii ei copii, o numea pe Amaranta surioară, pe Arcadio 
fratior, pe Aureliano unchi şi pe Jose Arcadio Buendia bunic. Astfel ca 
ajunse să merite ca şi ceilalţi numele de Rebeca Buendia, singurul nume 
pe care-l avu vreodată şi pe care-l purtă cu vrednicie până la moarte. 

Într-o noapte, pe vremea când Rebeca se vindecase de viciul ei de 
mâncătoare de pământ şi fu dusă să împartă odaia celorlalţi copii, 
indiana care dormea cu ei se trezi din întâmplare şi auzi un zgomot 
curios într-un colţ. Sări în picioare, alarmată, crezând că a intrat vreun 
animal în cameră, când o descoperi pe Rebeca în balansoarul ei, 
sugându-şi degetul şi având ochii aprinşi ca ai unei pisici în întuneric. 
Înlemnită de groază, zdrobită de această fatalitate care-o persecuta, 
Visitaci6n recunoscu în ochii Rebecăi simptomele molimei care-i silise, pe 
fratele ei şi pe ea, să se exileze pentru totdeauna dintr-o împărăție 
milenară unde aveau titlul de principi. Era boala insomniei. 

În zorii zilei n-a mai fost găsit în casă indianul Cataure. Sora lui a 
rămas; inima ei fatalistă îi spunea că flagelul mortal avea s-o 
urmărească în tot chipul până în colţul cel mai îndepărtat al pământului. 
Nimeni nu înţelese nelinistea lui Visitacion. "Dacă nu poţi dormi, cu atât 
mai bine, zicea Jose Arcadio Buendia cu voie bună. Pentru noi viaţa va fi 


cu atât mai fructuoasă." Însă indiana le explică îndată că ceea ce era 
mai de temut la această boală a somnului nu era imposibilitatea de a 
dormi, deoarece corpul nu resimțea nici o oboseală, ci evoluţia ei 
inexorabilă până la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei. 
Voia să spună că pe măsură ce bolnavul se obişnuia cu această stare de 
veghe, începeau să se şteargă din minte amintirile copilăriei, apoi 
numele şi noţiunea fiecărui lucru şi, până la urmă, identitatea oamenilor 
şi chiar conştiinţa existenţei proprii, până la întunecarea într-un fel de 
idiotie fără trecut. José Arcadio Buendia, murind de râs, socotea că e 
vorba nici mai mult nici mai puţin decât de una din acele numeroase boli 
scornite de superstitia indigenilor. Însă Ursula luă, pentru orice 
eventualitate, precautia de a o separa pe Rebeca de ceilalţi copii. 

După câteva săptămâni, când spaima lui Visitacion părea calmată, 
José Arcadio Buendia începu într-o noapte să se răsucească în pat fără 
să poată dormi. Ursula, trezită şi ea, îl întrebă ce are, iar el răspunse: 
"Mă tot gândesc la Prudencio Aguilar". Nu mai putură închide ochii nici o 
clipă, însă a doua zi se simtira atât de proaspeţi şi bine dispuşi încât 
uitară de acea noapte urâtă. La ora dejunului, Aureliano povesti uimit că 
se simţea în formă perfectă deşi petrecuse toată noaptea în laborator ca 
să aurească o broşă pe care se gândea să i-o ofere Ursulei de ziua ei. 
Nimeni nu se nelinisti de fapt până în ziua a treia când, nesimtind nici o 
poftă de somn, îşi dădură seama că nu închiseseră ochii de mai bine de 
cincizeci de ceasuri. 

— Şi copiii au rămas treji, remarcă indiana cu fatalismul ei 
inebranlabil. Când pătrunde undeva, nimeni nu scapă de ciumă. 

Contractaseră, într-adevăr, boala insomniei. Ursula care învățase de 
la mama ei puterile medicinale ale plantelor, prepară şi dădu tuturor să 
bea o băutură pe bază de aconită, dar nimănui nu-i venea somnul şi-şi 
trecură toată ziua visând treji. În această stare de luciditate în- 
fricosatoare şi de halucinație, vedeau nu numai imaginile care alcătuiau 
visele lor proprii, ci fiecare cuprindea-n viziunile lui şi imaginile visate de 
ceilalţi. Era ca şi cum casa s-ar fi umplut de vizitatori. Şezând în 
balansoarul ei dintr-un colţ al bucătăriei, Rebeca visă un om care-i 
semăna foarte mult, îmbrăcat în pânză albă, cu gulerul cămăşii încheiat 
cu un buton de aur, şi care venea să-i aducă un buchet de trandafiri. Era 
însoţit de o femeie cu mâini delicate care luă un trandafir şi-l prinse în 
părul fetiţei. Ursula înţelese că bărbatul şi femeia nu erau altcineva 
decât părinţii Rebecăi însă, deşi se strădui să-i recunoască, această 
viziune îi confirmă certitudinea că nu-i întâlnise niciodată. În vremea 
asta, printr-o neglijenţă pe care Jose Arcadio Buendia nu şi-o iertă 
niciodată, micile animale din caramel continuau să se vândă prin sat. 
Atât adulţii cat şi copiii sugeau încântați deliciosii cocosei verzi ai 
insomniei, minunatii peşti trandafirii ai insomniei şi dragalasii caluti 
galbeni ai insomniei, în aşa fel încât zorii zilei de luni surprinse satul 
întreg treaz de nesomn. La început nu se nelinişti nimeni. Dimpotrivă, 
toată lumea se felicită că n-a dormit deloc, căci era atâta treabă de făcut 
atunci la Macondo încât zilele păreau prea scurte. Oamenii lucrară atâta, 
încât în curând nu mai era nimic de făcut şi se pomeniră cu braţele 
încrucişate la orele trei dimineaţă, numărând notele muzicii din vasul 
ceasornicelor. Acei care voiau să doarmă, nu pentru că ar fi obosiţi, ci de 
dorul viselor, recurseră la tot felul de metode istovitoare. Se adunau să 
şadă de vorbă, fără oprire, repetând ceasuri întregi aceleaşi glume, 
complicând până la limita exasperării povestea cu cocoşul roşu, un joc 


fără sfârşit în care povestitorul întreba dacă doresc să povestească 
istoria cu cocoşul roşu, iar dacă i se răspundea da, povestitorul zicea că 
el n-a cerut să i se spună da, ci dacă doresc să le povestească istoria cu 
cocoşul roşu, iar dacă i se răspundea nu, povestitorul zicea că n-a cerut 
să i se spună nu, ci dacă doreau să povestească istoria cu cocoşul roşu, 
iar dacă toată lumea tăcea, povestitorul zicea că nu ceruse nimănui să 
tacă, ci să-i spună dacă doreau să le povestească istoria cu cocoşul roşu, 
şi nimeni nu putea să plece deoarece povestitorul zicea că nu ceruse 
nimănui să plece, ci să-i spună dacă doreau să le povestească istoria cu 
cocoşul roşu, şi tot aşa mai departe, într-un cerc vicios care dura nopţi 
întregi. Când Jose Arcadio Buendia îşi dădu seama că molima invadase 
satul întreg, îi adună pe capii de familie pentru a le explica ceea ce ştia 
despre boala insomniei, şi se luară măsuri pentru a se preveni 
răspândirea flagelului prin celelalte cătune ale mlaştinei. În felul acesta 
se scoaseră de la gâtul caprelor clopoteii aduşi de arabi în schimbul 
papagalilor şi se puseră la intrarea în sat, la dispoziţia celor care, 
rămânând surzi la recomandările şi la rugăminţile santinelelor, insistau 
să pătrundă aici. Orice străin care trecea în vremea aceasta pe ulițele 
satului trebuia să sune din clopoțel pentru ca populaţia bolnavă să ştie 
că nu era bolnav. Nu li se îngăduia să bea şi să mănânce nimic pe timpul 
şederii lor, deoarece nu încăpea nici o îndoială că boala se transmitea 
numai prin mâncare şi că tot ceea ce se putea mânca şi bea era 
contaminat de insomnie. Astfel că ciuma rămase circumscrisă la pe- 
rimetrul satului. Carantina a fost atât de eficace încât sosi ziua în care 
starea excepţională începu să fie considerată ca un lucru foarte firesc, 
iar viaţa se organiză în aşa fel încât munca îşi reluă ritmul şi nimeni nu 
se mai nelinişti din pricina obiceiului inutil de a dormi. 

Aureliano concepu formula prin care aveau să se apere luni de zile 
împotriva pierderii memoriei. O descoperise din întâmplare. Expert în 
insomnie, deoarece el fusese printre primii atinşi de ea, deprinse la 
perfectie mestesugul aurăriei. Într-o zi, căutând mica nicovală care-i ser- 
vea la laminatul metalelor, nu-şi mai aminti cum se numeşte. Tatăl său îi 
spuse: "Este o nicovala". Aureliano îi scrise numele pe o bucată de hârtie 
pe care o lipi la baza nicovalei: nicovală... În felul acesta era sigur că în 
viitor nu-l va mai uita. Nu-i trecu prin cap că acesta era un prim simptom 
al amneziei, deoarece obiectul în cauză avea un nume uşor de uitat. Cu 
toate acestea, după câteva zile observă că-i venea greu să-şi 
reamintească aproape toate obiectele din laborator. Şi atunci însemnă 
pe fiecare dintre acestea numele respective, în aşa fel încât era suficient 
să le citească pentru a le putea identifica. Atunci când tatăl său îi 
împărtăşi neliniştea că uitase chiar şi evenimentele cele mai însemnate 
din copilăria sa, Aureliano îi explică metoda lui, iar José Arcadio Buendia 
o puse în practică în toată casa şi, mai târziu, o impuse satului întreg. Cu 
o pensulă muiata în cerneală însemnă toate lucrurile pe numele lor: 
masă, scaun, ceasornic, uşă, zid, pat, castron. Se duse în ogradă şi în- 
semnă atât animalele cât şi plantele: vacă, tap, porc, găină, manide, 
malanga, bananier. Încetul cu încetul, studiind resursele nesfârşite ale 
uitării, îşi dădu seama că va putea veni ziua când vor recunoaşte fiecare 
lucru graţie inscripţiei sale, însă nu-şi vor mai reaminti la ce servesc. Se 
făcu atunci mai explicit. Inscripţia pe care o atârnase de greabănul vacii 
era un model pentru felul în care oamenii din Macondo înțelegeau să 
lupte împotriva uitării: lată vaca, trebuie mulsă în fiecare dimineaţă 
pentru ca să dea lapte, acesta trebuie fiert şi amestecat cu cafea pentru 


a se obține cafea cu lapte. Au continuat să trăiască astfel într-o lume 
fugară, deocamdată tintuita în cuvinte, dar care nu va întârzia să le 
scape fără întoarcere de îndată ce vor uita însuşi înţelesul scrierii. 

La intrarea drumului spre mlaştină se fixase o pancartă purtând 
numele de Macondo, iar pe strada principală alta care proclama: 
Dumnezeu există. Nu era nici o casă în care să nu se fi scris ceea ce 
trebuia pentru fixarea în memorie a tuturor lucrurilor, a tuturor senti- 
mentelor. Insă un astfel de sistem reclama atâta vigilenta şi tărie de 
caracter, încât mulţi oameni căzură pradă unei realităţi imaginare create 
de ei înşişi, care se vădi mai puţin practică însă mai reconfortantă. Cel 
mai mult a contribuit la răspândirea acestei modificări Pilar Ternera, cu 
ideea ei ingenioasă de a citi trecutul în cărţi, aşa cum pe vremuri citea 
viitorul. Pe această cale piezişă, aceşti oameni care nu dormeau 
începură să trăiască într-o lume născută din interferentele de voie de 
nevoie cu cea a cutărui bărbat de verde venit la începutul lui aprilie, iar 
imaginea mamei cu acea a cutărei femei de ghindă care purta un inel de 
aur la mâna strângă, şi când cutare dată a naşterii se reducea la ultima 
marti, când se auzise cântând ciocarlia în dafin. Aceste practici 
consolatoare îl convinseră pe José Arcadio Buendia, care se hotărî atunci 
să construiască acea maşină a memoriei pe care o dorise altădată 
pentru a-şi aminti de toate invențiile minunate ale ţiganilor. Principiul 
maşinii consta în puterea de a revizui în fiecare dimineaţă, de la început 
la sfârşit, totalitatea cunoştinţelor dobândite în viaţă. Şi-o închipuia ca 
pe un fel de dicţionar cu mişcare giratorie pe care un individ aşezat în 
axul ei putea să o acţioneze cu ajutorul unei manivele, în aşa fel încât în 
câteva ceasuri să defileze prin faţa lui noţiunile cele mai necesare pentru 
existenţă. Ajunsese să redacteze aproape patrusprezece mii de fişe când 
sosi pe drumul mlaştinei un moşneag bizar, cu clopotelul melancolic al 
celor care dorm, târând după el o valiză pântecoasă strânsă cu ajutorul 
unor sfori şi o trăsurică acoperită cu zdrente negre. Se duse direct la 
casa lui Jose Arcadio Buendia. 

Deschizându-i usa, Visitacion nu-l recunoscu şi crezu că avea de 
gând să vândă pe ascuns niscai mărfuri, neştiind că nimic nu se mai 
putea vinde într-un sat care se înnămolise iremediabil în mlaştinile 
uitării. Era un moşneag foarte neputincios. În ciuda vocii sale frânte şi ea 
de incertitudini, şi a mâinilor lui care păreau că se îndoiesc de existenţa 
lucrurilor, era limpede că venea dintr-o lume în care oamenii încă mai 
puteau să doarmă şi să-şi aducă aminte. Jose Arcadio Buendia îl găsi 
şezând în odaia comună, făcându-şi vânt cu pălăria lui neagră, peticită 
toată, în timp ce citea cu atenţie şi compătimire inscripţiile fixate pe 
pereţi. Il salută aratandu-i multă prietenie, căci se temea ca nu cumva 
să-l fi cunoscut altădată iar acum să nu-l mai recunoască. Însă vizitatorul 
îi observă prefăcătoria. Se simţi dat uitării, victimă nu a unei uitări a 
inimii, care putea fi remediată, ci a unei alte uitări mai crude şi 
iremediabile pe care o cunoştea foarte bine, căci aceasta era uitarea 
morţii. Atunci înţelese. Isi deschise valiza umplută până la refuz cu 
obiecte misterioase şi scoase din ea o cutie cu flacoane. Îi dădu lui José 
Arcadio Buendia să bea o substanţă de culoare îmbietoare şi în memoria 
acestuia se făcu lumină. Ochii i se umplură de lacrimi, apoi îşi dădu 
seama de absurditatea locului în care se afla, unde fiecare obiect era în- 
semnat cu numele său, i se făcu ruşine de atâtea enormitäti şi prostii 
afişate pe pereţi şi până la urmă recunoscu, uluit, radios, plin de bucurie, 
persoana noului venit. Era Melchiade. 


În timp ce Macondo sărbătorea redobândirea amintirilor sale, Jose 
Arcadio Buendia şi Melchiade scuturară colbul de pe vechea lor 
prietenie. Tiganul venise în sat, hotărât să rămână aici. Se dusese în 
lumea morţilor, într-adevăr, dar se întorsese deoarece nu putuse îndura 
singurătatea. Alungat din tribul său, despuiat de orice putere 
supranaturală drept pedeapsă pentru fidelitatea sa fata de viata, hotărî 
să se refugieze în acest colţ al pământului, pe care moartea nu-l 
descoperise încă, pentru a se dedica punerii la punct a unui laborator de 
dagherotipie. José Arcadio Buendia nu auzise niciodată vorbindu-se de o 
astfel de invenţie. Dar atunci când se văzu fixat, împreună cu toată 
familia sa, în eternitate, pe o placă de metal cu reflexe fumurii, amuti de 
stupoare. Din epoca aceasta data dagherotipul oxidat pe care se putea 
vedea José Arcadio Buendia, cu părul aspru şi cenuşiu, cu un guler 
scrobit încheiat cu un buton de aramă, cu un aer solemn şi buimac, pe 
care Ursula, murind de râs, îl compara cu "un general speriat". Într- 
adevăr, Jose Arcadio Buendia era destul de îngrozit în acea dimineaţă 
diafană de decembrie când se luase dagherotipul, căci îşi închipuia că 
oamenii aveau să se topească încetul cu încetul lăsându-şi chipurile să 
se întipărească pe plăcile metalice. În urma unei întorsături curioase a 
lucrurilor, Ursula îi scoase această idee din cap, după cum tot ea, uitând 
de vechile ei ranchiune, hotărî ca Melchiade să rămână în casa lor, deşi 
nu permise niciodată să i se facă un dagherotip căci (pentru a repeta 
cuvintele ei) ea nu vroia să rămână pentru totdeauna de râsul nepoților. 
În dimineaţa aceea îi îmbrăcă pe copii cu hainele cele mai frumoase, le 
pudră obrajii, dădu fiecăruia câte o linguriţă de sirop din extras de 
măduvă, ca să stea nemiscati timp de aproape două minute în faţa 
aparatului de fixat chipuri al lui Melchiade. Pe acest dagherotip de 
familie, singurul care a fost luat vreodată, Aureliano apărea îmbrăcat în 
catifea neagră, între Amaranta şi Rebeca. Avea aceeaşi expresie de 
oboseală şi aceeaşi privire pătrunzătoare care aveau să fie ale sale şi 
după câţiva ani, în faţa plutonului de execuţie. Cu toate acestea, nu avea 
încă nici o presimtire a destinului său. Era un aurar priceput, stimat în 
toată regiunea mlaştinilor pentru lucrările sale meşteşugite. În atelierul 
lui, care adăpostea şi laboratorul extravagant al lui Melchiade, aproape 
că nici nu-l auzeai respirând. Se putea spune că s-a refugiat în altă epo- 
că, în timp ce tatăl său şi tiganul tâlcuiau cu glas ridicat prezicerile lui 
Nostradamus, în zornăit de fiole şi cristalizatoare, în mijlocul dezastrului 
acizilor revarsati şi al bromurii de argint risipite din pricina loviturilor de 
coate şi picioare care se produceau în fiecare clipă din cauza zelului 
lucrătorilor. Această asiduitate în muncă şi bunul simţ cu care-şi 
conducea interesele, îi îngăduiseră lui Aureliano să adune repede mai 
mulţi bani decât câştigase Ursula cu fauna ei delicioasă din caramel, 
însă toată lumea se mira că a ajuns un om în toată firea şi că nui se 
cunoştea nici o femeie. Într-adevăr, nu cunoscuse nici una. 

După câteva luni reveni Francisco-Bărbatul, un moşneag de aproape 
două sute de ani, care pribegise prin lume şi trecea des prin Macondo, 
cântând balade compuse de el însuşi. Francisco-Bărbatul relata în aceste 
melodii, cu multe amănunte, evenimentele petrecute în satele din 
drumurile sale, de la Manaura până la marginile mlastinilor, astfel că 
dacă aveai de trimis o veste sau voiai să faci cunoscută o ştire, îi dădeai 
două sutare pentru a o trece în repertoriul său. În felul acesta află Ursula 
de moartea mamei ei, printr-o simplă întâmplare, într-o noapte când 
asculta aceste cântece în speranţa de a descoperi în ele ceva în legătură 


cu fiul ei José Arcadio. Francisco-Bărbatul, numit astfel deoarece îl 
biruise pe diavol într-o întrecere de cântece improvizate, şi al cărui nume 
adevărat nu-l cunoştea nimeni, dispăruse din Macondo pe vremea bolii 
insomniei şi, fără nici o prevenire, îşi făcu într-o noapte reaparitia în 
stabilimentul lui Catarino. Satul întreg veni să-l asculte pentru a se pune 
la curent cu ce se mai petrecuse în lume. De data aceasta revenise 
însoţit de o femeie atât de grasă încât era nevoie de patru indieni care 
să o transporte în balansoarul ei, în timp ce o mulatră, abia nubilă, cu un 
aer descumpănit, o apăra de soare cu o umbrelă. În noaptea aceea, Au- 
reliano se duse la Catarino. Îl găsi pe Francisco-Bărbatul, ca un cameleon 
monolit, şezând în mijlocul unui grup de curioşi. Recita ştirile cu vocea sa 
dezacordată, acompaniindu-se cu acel acordeon arhaic pe care i-l oferise 
Sir Walter Raleigh în Guiana, bătând măsura cu picioarele sale lungi de 
mare drumet, crăpate din pricina salpetrului. Cu faţa spre uşa din fund, 
pe unde intrau şi ieşeau câţiva oameni, şedea şi se răcorea în tăcere 
matroana în balansoarul ei. Bătrâna Catarino, cu un trandafir de pânză la 
ureche, vindea celor adunaţi castronaşe cu guarrapo fermentat şi profita 
de ocazie pentru a se apropia de bărbaţi şi a le pune mâna acolo unde 
nu trebuia. In toiul nopţii, căldura devenise insuportabilă. Aureliano 
ascultă noutăţile până la capăt fără să afle vreuna care să intereseze 
familia sa. Se pregătea să se întoarcă acasă, când matroana îi făcu un 
semn cu mâna. 

— Intră şi tu, îi zise ea. Nu costă decât douăzeci de bänuti. 

Aureliano aruncă o monedă în pusculita pe care matroana o ţinea 
pe genunchi şi pătrunse în cameră fără să ştie ce va avea să facă. 
Mulatra foarte tânără cu tatisoare de catea, era culcata goală pe pat. 
Inainte de Aureliano trecuseră prin această cameră, în cursul acelei 
nopţi, şaizeci şi trei de bărbaţi. Aerul încăperii era atât de viciat, încărcat 
de atâtea sudori, mustit de atâtea suspine, încât aproape că se prefăcea 
în noroi. Tânăra fată trase cearceaful udat şi-i ceru lui Aureliano să-l ţină 
de capăt. Era greu ca o pânză de corabie. Il stoarseră, rasucindu-i ca- 
petele, până ce reveni la greutatea normală. Întoarseră mindirul, însă 
sudoarea ieşise pe partea cealaltă. Aureliano dorea ca aceste operaţiuni 
să nu se mai isprăvească niciodată. Cunoştea principiile teoretice ale 
amorului, dar nu se putea tine pe picioare din pricină că genunchii fi 
slăbiseră cu totul şi, cu toate că avea pielea ca de găină şi carnea 
încinsă, nu se putea împotrivi nevoii urgente de a scăpa de povara care-l 
apăsa în pântece. Când tânăra fată isprăvi cu rânduitul patului şi-i 
porunci să se dezbrace, el riscă o explicaţie confuză: "Am fost îndemnat 
să intru. Mi s-a spus să arunc douăzeci de banuti în pusculita şi să nu 
zăbovesc". Tânăra fată înţelese zăpăceala lui: "Dacă pui încă douăzeci de 
banuti la ieşire, poţi să rămâi ceva mai mult", zise ea cu voce dulce. 
Aureliano se dezbrăcă, chinuit de probleme de pudoare, fără să poată 
scăpa de ideea că nuditatea lui nu va rezista comparatiei cu fratele său. 
În ciuda eforturilor tinerei fete, se simţi din ce în ce mai indiferent şi 
îngrozitor de singur. "Voi pune încă douăzeci de banuti", zise el cu o voce 
înecată. Tânăra fată îi mulţumi în tăcere. Spatele ei era numai rani. 
Pielea i se lipea de coaste şi respiraţia îi era gâtuită de o istovire 
nemăsurată. Înainte cu doi ani, foarte departe de aici, adormise fără să 
stingă lumânarea şi se trezise înconjurată de flăcări. Casa în care locuia 
cu bunica ei care o crescuse se prefăcu în scrum. Din ziua aceea, bunica 
o ducea din sat în sat, silind-o să se culce pentru douăzeci de bänuti, 
pentru a recupera preţul casei incendiate. După socotelile tinerei fete, îi 


mai trebuiau încă vreo zece ani cu câte şaptezeci de bărbaţi pe noapte, 
căci trebuia să plătească în plus şi cheltuielile drumului şi ale hranei 
pentru amândouă, cât şi salariul celor patru indieni care purtau 
balansoarul. După ce matroana batu la uşă pentru a doua oară, 
Aureliano părăsi camera fără să fi făcut nimic, complet zăpăcit de nevoia 
de a plânge. Nu putu închide ochii toată noaptea, cu gândul la tânăra 
fată, cu un amestec de dorinţă şi de milă. Simţea o nevoie irezistibilă de 
a o iubi şi de a o proteja. In zori, istovit de nesomn si de febră, se hotari 
calm să se căsătorească cu ea pentru a o sustrage tiraniei bunicii sale şi 
pentru a se bucura în fiecare noapte de satisfactiile pe care ea le asigura 
la şaptezeci de bărbaţi pe rând. Dar la orele zece dimineaţa, când sosi la 
stabilimentul lui Catarino, tânăra fată părăsise satul. 

Timpul potoli această hotărâre nechibzuita, dar agravă simtamantul 
său de dezamăgire. Se refugie în muncă. Se resemnă a nu fi toată viaţa 
decât un bărbat fără femeie, pentru a-şi ascunde ruşinea că nu este bun 
de nimic. In această vreme, Melchiade terminase cu înregistrarea pe 
plăci a tot ce se putea înregistra la Macondo, şi părăsi laboratorul de 
dagherotipie spre bucuria delirantă a lui Jose Arcadio Buendia, care 
hotărâse să-l folosească pentru a aduce proba ştiinţifică despre existenţa 
lui Dumnezeu. Urmărind un proces complex de expuneri suprapuse, 
făcute în diferite locuri din casă, era sigur că va realiza mai curând sau 
mai târziu dagherotipul lui Dumnezeu, dacă exista, sau că va pune, o 
dată pentru totdeauna, capăt ipotezelor favorabile existenţei lui. Melchi- 
ade se apucă să aprofundeze interpretările lui Nostradamus. Zăbovea 
până noaptea târziu, sufocându-se în jiletca lui strâmtă din catifea 
decolorată, mazgalind hârtii peste hârtii cu manutele sale de vrabioi, ale 
căror inele îşi pierduseră strălucirea de odinioară. Intr-o noapte i se păru 
că a descoperit o povestire cu privire la viitorul satului Macondo. Va fi un 
oraş-lumină, cu case mari din sticlă, în care nu va mai rămâne nici o 
urmă din neamul Buendia. "Gresit! protestă José Arcadio Buendia. Nu vor 
fi case de sticla, ci de gheata, asa cum am visat eu si va exista un 
Buendia în vecii vecilor". In aceasta gospodărie extravagantă, Ursula se 
stradui sa-si pastreze bunul simt si isi dezvolta comertul cu micile 
animale din zahar ars, datorita unui cuptor care producea toata noaptea 
coşuri nenumărate de pâine şi o varietate uimitoare de budinci, de 
plăcinte şi de biscuiţi, care se răspândeau în câteva ore pe toate 
drumurile întortocheate ale mlaştinei. Ajunsese la o vârstă la care ai 
dreptul să te odihneşti, ea însă, dimpotrivă, se vădea din ce în ce mai 
activă. Era atât de absorbită de prosperitatea întreprinderii ei, încât într- 
o după-amiază, ridicându-şi distrată privirea în direcţia curţii, în timp ce 
indiana îi ajuta la presărarea zahărului pe cocă, zări două adolescente 
necunoscute şi încântătoare care brodau la ghergheful lor în lumina 
amurgului. Erau Rebeca şi Amaranta. Tocmai părăsiseră doliul după 
bunica lor, respectat cu atâta stricteţe timp de trei ani, iar 
îmbrăcămintea în culori vii părea că le face să renască. Rebeca, 
împotriva tuturor aşteptărilor, devenise cea mai frumoasă. Avea tenul 
diafan, ochi mari liniştiţi, mâini fermecătoare care păreau ca tes fire 
nevăzute în urzeala broderiei. Amaranta, cea mai tânără, era mai puţin 
gratioasa, însă arăta o distincţie naturală, mândria interioară a defunctei 
ei bunici. In comparaţie cu ele, cu toate că manifesta deja 
temperamentul vioi al tatălui său, Arcadio avea aerul unui copil. Se 
dedicase meşteşugului de aurar, împreună cu Aureliano care-l mai 
învățase şi să citească şi să scrie. Ursula îşi dădu dintr-o dată seama că 


se umpluse casa cu o mulţime de oameni, că copiii ei au ajuns la vârsta 
de a se căsători şi de a avea ei înşişi copii, şi că se vor vedea obligaţi să 
plece în stânga şi în dreapta din pricina lipsei de spaţiu. Scoase atunci 
banii pe care-i adunase în cursul anilor indelungati de muncă aspră, 
obtinu unele angajamente cu clienţii săi şi începu să-şi extindă casa. 
Dădu ordin să se construiască o încăpere rezervată vizitelor, alta mai 
comodă şi mai răcoroasă pentru folosinţa zilnică, o sufragerie în care să 
se poată instala o masa cu douăsprezece tacamuri, la care să poată lua 
loc întreaga familie şi toţi invitaţii, nouă camere cu ferestrele spre curte 
şi o verandă largă ferită de lumina puternică a amiezii printr-o grădină 
de trandafiri, cu o balustradă pe care să se aşeze ghivece cu ferigă şi cu 
begonii. Dădu ordin să se mărească bucătăria în care să se amenajeze 
două cuptoare, să se desființeze hambarul în care Pilar Ternera îi dăduse 
în cărţi lui Jose Arcadio şi să se construiască altul, de două ori mai mare, 
pentru ca gospodăria să nu fie lipsită niciodată de rezerve de alimente. 
Dădu ordin să se construiască în curte, la umbra castanului, o baie 
pentru femei şi una pentru bărbaţi, iar în fund, un grajd mare, un cotet 
cu grilaj pentru găini, un staul pentru mulsul vacilor şi o volieră deschisă 
din toate părţile unde păsările rătăcitoare să se aşeze în voie. 

Urmată de zeci de zidari şi dulgheri, cuprinsă de aceeaşi febră 
ameţitoare ca şi bărbatul ei, Ursula rânduia orientarea luminii, 
transmisia căldurii, repartiza spaţiul fără să fi avut nici cea mai mică idee 
despre limitele acestuia. Construcţia primitivă a pionierilor era vraişte de 
unelte si materiale, cu lucrători nadusiti care se rugau de toată lumea să 
nu încurce, fără să-şi închipuie că ei erau aceia care-i încurcau pe toţi, 
exasperati de säculetul cu oseminte omeneşti care-i urmărea 
pretutindeni clopotind surd. Printre atâtea neplăceri, respirând varul cald 
şi melasa de gudron, nimeni nu înţelese exact cum a putut răsări din 
măruntaiele pământului nu numai casa cea mai mare ce se va fi clădit 
vreodată în sat, dar şi cea mai ospitalieră şi mai răcoroasă pe care ai fi 
putut-o găsi în tot ţinutul mlastinilor. José Arcadio Buendia, care 
încercase să surprindă Providența Divina în mijlocul acestui cataclism, a 
fost acela care îl înţelese mai puţin. Noua clădire era aproape terminată 
când Ursula îl scoase din universul lui himeric pentru a-l informa că s-a 
dat ordin să se spoiască faţada în albastru, iar nu în alb cum hotărâseră 
dânşii. Îi arătă scris, negru pe alb, ordonanța oficială. José Arcadio 
Buendia, fără să fi priceput ce-i spunea soţia, descifră semnătura: 

— Cine-i tipul acesta? întrebă el. 

— Este corregidorul, zise Ursula pe un ton dezolat. Se zice că este un 
reprezentant al legii trimis de guvern. 

Don Apolinar Moscote, corregidorul, sosise pe tăcute la Macondo. 
Descinse la Hotelul lui lacob - înfiinţat de către unul dintre primii arabi 
care veniseră să-şi vândă jucăriile în schimbul papagalilor - iar a doua zi, 
închirie un mic birou care dădea în uliţă, la două străzi de casa lui 
Buendia. Acolo aseza o masa şi un scaun cumpărate de la lacob, fixă în 
perete o stemă a Republicii pe care o adusese cu el, şi zugrăvi pe uşă 
inscripţia "Corregidor". Primele sale dispoziţii au fost să se spoiască în 
albastru toate casele pentru sărbătorirea zilei de aniversare a 
independenţei nationale. José Arcadio Buendia, ţinând în mână 
exemplarul cu noua ordonanţă, îl găsi făcându-şi siesta într-un hamac 
atârnat de-a curmezişul încăperii goale care-i servea de birou. 

— Dumneavoastră aţi redactat această hârtie? întrebă el. 

Don Apolinar Moscote, care era un om matur, timorat, cu 


temperament sangvinic, îi răspunse că da. 

— Cu ce drept? întrebă din nou José Arcadio Buendia. 

Don Apolinar Moscote căută în sertarul mesei o foaie de hârtie şi i-o 
arătă: 

— Am fost numit îndreptător în satul acesta. 

José Arcadio Buendia nici nu se uită măcar la actul numirii. 

— În satul acesta nu te faci ascultat prin hârtii, zise el păstrându-şi 
calmul. Şi luaţi act că noi n-avem nevoie de nici un "îndreptător", 
deoarece la noi nu este nimic de îndreptat. 

În faţa atitudinii neclintite a lui don Apolinar Moscote, fără să ridice 
deloc glasul, José Arcadio Buendia recapitulă în chip amănunţit cum a 
întemeiat satul, cum au fost împărţite pământurile, cum s-au deschis 
drumurile, cum s-au realizat îmbunătățirile atunci când s-a făcut simțită 
nevoia, toate acestea fără să inoportuneze vreun guvern şi fără ca 
cineva să fi venit să-i deranjeze. 

— Suntem atât de pasnici încât nici n-am apucat să murim de 
moarte naturală, adăugă el. Puteţi constata că nu avem încă nici cimitir. 
Nu s-a plâns că guvernul nu le venise în ajutor. Dimpotrivă, se 
felicita că-i lăsase să se dezvolte în pace până acum şi nădăjduia că aşa 
va fi şi de acum înainte, căci ei nu întemeiaseră un sat pentru ca primul 

venit să înceapă să le dicteze ce să facă. Don Apolinar Moscote se 
îmbrăcă cu o vestă lungă din doc, albă ca şi pantalonii săi, fără să se 
îndepărteze o singură clipă de frumoasele sale maniere. 

— În cazul că veţi dori să rămâneţi aici ca un cetăţean obişnuit, 
atunci fiţi binevenit, conchise Jose Arcadio Buendia. Dar dacă veniţi să 
semänati dezordinea, obligându-i pe oameni să-şi spoiască în albastru 
casele, puteţi să vă luaţi catrafusele şi să vă intoarceti de unde ati venit. 
Căci casa mea trebuie să rămână si va rămâne albă ca o porumbita. 

Don Apolinar Moscote deveni palid de tot. Se retrase un pas înapoi, 
strânse fălcile zicând cu oarecare amărăciune: 

— Vă avertizez că sunt înarmat. 

José Arcadio Buendia n-ar fi putut spune în ce clipă îi renăscu în 
braţe acea forţă juvenilă cu care odinioară culca la pământ un cal. Îl 
apucă pe don Apolinar Moscote de gulerul hainei şi-l ridică până la 
înălţimea privirii sale. 

— Dacă fac aceasta, îi spuse el, este pentru că prefer să vă 
transport de viu decât să am toată viaţa pe conştiinţă moartea 
dumneavoastră. 

Îl trambală astfel până la mijlocul străzii şi-l puse pe picioare cu faţa 
spre drumul către mlaştină. Nu trecuse o săptămână şi reveni, însoţit de 
şase soldaţi, desculți şi zdrentärosi, înarmaţi cu flinte, şi urmat de o că- 
ruta cu boi în care călătoreau soţia şi cele şapte fiice ale sale. După 
aceea sosiră alte două căruţe cu mobilele, cuierele şi ustensilele casnice. 
Isi instală familia la hotelul lui lacob, până îşi va găsi o casă, şi 
redeschise biroul sub protecţia soldaţilor. Vechii pionieri ai satului Ma- 
condo, decişi să-i alunge pe invadatori, veniră să se pună la dispoziţia lui 
José Arcadio Buendia împreună cu fiii lor mai mari. Acesta se opuse însă, 
explicându-le că don Apolinar Moscote a revenit cu soţia şi cu fiicele sale 
şi că nu era demn pentru un bărbat să-l umileşti pe altul în faţa familiei 
lui. Astfel hotări să reglementeze prieteneste situaţia. 

Aureliano îl însoţi. Încă din vremea aceea începuse să poarte 
mustață neagră cu firele pomadate şi avea o voce de stentor care urma 
să-l facă celebru în război. Lipsiti de arme, nefăcând caz de santinele, 


pătrunseră în biroul judecătorului. Don Apolinar Moscote nu-şi pierdu 
sângele rece. Le prezentă pe două dintre fiicele sale care din întâmplare 
se aflau acolo: pe Amparo, de şaisprezece ani, brunetă ca şi mama ei, şi 
pe Remedios, o fetiţă drăguță, abia de noua ani, cu ten de crin şi cu ochii 
verzi. Amândouă aveau multă graţie şi educaţie. De îndată ce-şi făcură 
intrarea, înainte chiar de a fi prezentate, ele aduseră nişte scaune 
poftindu-i să se aşeze. Dar amândoi rămaseră în picioare. 

— Foarte bine, prietene, zise José Arcadio Buendia. Veţi rămâne aici, 
însă nu graţie tâlharilor de drumul mare care sunt la uşa 
dumneavoastră, ci din consideraţie faţă de vrednica dumneavoastră 
soţie şi de fiicele dumneavoastră. 

Don Apolinar Moscote păru tulburat, însă Jose Arcadio Buendia nu-i 
dădu timp să răspundă. 

— Vă vom pune numai două condiţii, adăugă el. În primul rând, ca 
fiecare să-şi poată spoi casa în culoarea pe care o doreşte. lar al doilea, 
ca soldaţii să plece de îndată. La rândul nostru, vă garantăm că va 
domni ordinea. 

"Indreptatorul" îi întinse mâna dreaptă. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de inamic, răspunse Jose Arcadio Buendia. Şi adăugă 
pe un ton amar: Căci vreau să vă spun un lucru, că dumneavoastră şi eu 
vom continua să rămânem inamici. 

Soldaţii îşi făcură bagajele în aceeaşi după-amiază. După câteva 
zile, José Arcadio Buendia procură o casă pentru corregidor şi familia lui. 
Pacea revenise în toate spiritele, afară de cel al lui Aureliano. Imaginea 
lui Remedios, fetiţa cea mai mică a judecătorului, care la vârsta ei putea 
să-i fie fiică, rămăsese fixată dureros undeva în trupul său. Era o 
senzaţie fizică care aproape că-l jena când mergea, ca o pietricică în 
pantof. 


NOUA CASĂ, ALBĂ CA O PORUMBITÀ, fu inaugurată printr-un bal. 
Această idee îi venise Ursulei din după-amiaza aceea în care observase 
că Rebeca şi Amaranta deveniseră adolescente, şi fără a exagera prea 
mult s-ar putea spune că ceea ce o îndemnase în primul rând să 
construiască a fost dorinţa de a le oferi tinerelor fete un loc potrivit unde 
să poată primi. Pentru ca nimic să nu tulbure frumuseţea strălucitoare a 
proiectului ei, roboti ca un ocnaş în timpul lucrărilor de reamenajare 
încât, încă înainte de terminarea acestora, comandase o grămadă de 
ustensile şi elemente decorative foarte scumpe, între care şi acea 
minunată invenţie care avea să stârnească uimirea satului şi bucuria 
tuturor tinerilor: pianul mecanic. L-au adus în piese detaşate, în mai 
multe lăzi care au fost descărcate în acelaşi timp cu mobilele vieneze, cu 
cristalele de Boemia, cu vesela Companiei Indiilor, cu feţele de masă din 
olandă şi o bogată varietate de lămpi şi candelabre, vaze, ornamente şi 
covoare. Societatea de import îi trimise pe costul ei un specialist italian, 
Pietro Crespi, însărcinat să asambleze şi acordeze pianul mecanic, să le 
arate clienţilor modul de întrebuințare şi să-i înveţe să danseze pe 
melodiile la modă, înregistrate pe şase suluri de carton. 

Pietro Crespi era un tânăr blond, cel mai frumos şi mai bine crescut 
întâlnit vreodată la Macondo, atât de îngrijit în ţinuta sa că, în ciuda 


căldurii sufocante, lucra într-o cămaşă din brocart şi fără să-şi scoată 
haina grea din postav închis. Plin de sudori, stând la distanţă res- 
pectuoasă faţă de stăpânii casei, se închise câteva săptămâni în salon, 
absorbit de opera lui ca şi Aureliano în atelierul său de aurărie. Într-o 
dimineaţă, fără să deschidă uşa şi fără să cheme un martor la minunea 
petrecută, montă primul sul în pianul mecanic: ciocănelele obsedante şi 
vacarmul neîncetat al vergelelor încetară surprinzător şi după o pauză 
urmară, armonioase şi limpezi, notele muzicii. Toată lumea navali în 
salon. José Arcadio Buendia păru vrăjit, nu datorită frumuseţii melodiei, 
ci de acea funcţionare automată a instrumentului, şi aşeză în salon 
aparatul de luat vederi al lui Melchiade în speranţa că va obţine 
dagherotipul executantului nevăzut. În ziua aceea, italianul luă masa cu 
ei. Rebeca şi Amaranta, care serveau, erau intimidate de dexteritatea şi 
eleganța cu care se servea de tacâmuri acel bărbat angelic cu mâini 
palide şi fără inele. În sala comună din continuarea salonului de primire, 
Pietro Crespi le invata să danseze. Le arătă pasul la distanţă, marcând 
ritmul cu ajutorul unui metronom sub supravegherea amabilă a Ursulei 
care nu părăsi nici o clipă încăperea pe tot timpul cat fiicele ei primiră 
lecţiile. In aceste ocazii, Pietro Crespi purta nişte pantaloni speciali, 
foarte strânşi şi elastici, şi pantofi de dans. "N-ai motiv să-ţi faci griji, fi 
spunea José Arcadio Buendia soţiei sale. Omul acesta e pederast". Dar 
ea nu slăbi vigilenta cât durară lecţiile şi până ce italianul părăsi 
Macondo. Apoi începură pregătirile pentru serbare. Ursula alcătui o listă 
de invitaţi aleşi pe sprânceană, oprindu-se numai la descendenţii în- 
temeietorilor, cu excepţia familiei lui Pilar Ternera, care mai avusese şi 
alţi doi copii din părinţi necunoscuţi. Era de fapt o selecţie de castă, 
determinată însă de sentimente de prietenie, căci fericitii aleşi nu numai 
că erau vecinii cei mai vechi şi mai apropiaţi ai lui Jose Arcadio Buendia, 
dinainte de începerea exodului care dusese la întemeierea satului 
Macondo, dar, mai mult decât atât, copiii şi nepoţii lor erau tovarasii 
obişnuiţi ai lui Aureliano şi Arcadio din cea mai fragedă vârstă a lor, iar 
fiicele lor, singurele care veneau în casă ca să brodeze împreună cu 
Rebeca şi cu Amaranta. Guvernator blând, preocupat exclusiv de a 
asigura prin veniturile sale reduse întreţinerea celor doi poliţişti înarmaţi 
cu bastoane, Don Apolinar Moscote nu era decât o autoritate decorativă. 
Pentru a face faţă cheltuielilor gospodăreşti, fiicele lui deschiseră un 
atelier de croitorie în care confectionau atât flori din pânză cât şi 
dulceturi de goyava sau biletele dulci la comandă. Dar, cu toate că erau 
cuminţi, devotate, cele mai dragute fete din sat si mai la curent cu 
dansurile noi, ele nu reuşiră să figureze printre invitatele la serbare. 

În timp ce Ursula şi fetele despachetau mobilele, lustruiau argintăria 
şi atârnau pe pereţi tablouri pe care se vedeau fetişcane în bărci pline cu 
flori, aducând astfel o viaţă nouă în încăperile goale clădite de zidari, 
José Arcadio Buendia renunţă la urmărirea imaginii lui Dumnezeu, fiind 
convins de inexistenţa lui, şi începu să deschidă şi să demonteze pianul 
mecanic pentru a-i pătrunde tainele magiei lui. Cu două zile înainte de 
serbare, înfundat într-o grămadă de ciocănele şi de ştifturi, încurcat din 
cap până în picioare într-un ghem de corzi care se răsuceau la un capăt 
atunci când se desfăşurau la celălalt, ajunse să defecteze complet 
instrumentul. N-au existat niciodată atâtea agitatii, emoţii, alergături ca 
în zilele acelea, dar noile lămpi cu petrol se aprinseră în ziua şi la ora 
prevăzută. Casa îşi deschise uşile, încă plină de mirosul de răşină şi de 
var umed, şi fiii şi nepoţii întemeietorilor putură descoperi veranda cu 


ferigi şi cu begonii, camerele liniştite, grădina îmbibată cu parfumul 
trandafirilor, înainte de a se aduna în salon în faţa invenţiei misterioase 
care fusese acoperită cu o pânză albă. Acei care văzuseră piane 
adevărate, destul de răspândite în celelalte sate din jurul mlaştinei, 
resimtira o oarecare deceptie, însă mai amarnică a fost dezamăgirea 
Ursulei când montă primul sul, pentru ca Amaranta şi Rebeca să 
deschidă balul şi când pianul mecanic nu voi să funcţioneze. Melchiade, 
aproape orb, topit sub povara anilor, făcu apel la resursele ştiinţei sale 
străvechi, încercând să-l repare. În sfârşit, Jose Arcadio Buendia reuşi să 
miste din greşeală un dispozitiv intepenit şi muzica începu să răsune, la 
început în clocote joase, apoi într-o cascadă de note inversate. Lovind 
peste corzile dispuse dezordonat şi acordat greşit, ciocänelele se 
dezarticulară. Însă descendenţii incapatinati ai celor douăzeci şi unu de 
pionieri întrepizi care trecuseră munţii croindu-şi un drum spre apus 
către mare, înfruntară piedicile succesive ale acestei răsturnări a ordinei 
melodice şi balul se prelungi până în zori. 

Pietro Crespi reveni pentru a repara pianul mecanic. Rebeca şi 
Amaranta îi ajutară să aranjeze corzile şi-i împărtăşiră ilaritatea în 
legătură cu valsurile executate invers. El era extrem de afabil şi cu un 
fond atât de onest încât Ursula renunţă la supraveghere. În ajunul 
plecării sale, graţie pianului mecanic reparat, se improviză un bal de 
adio şi el făcu împreună cu Rebeca o demonstraţie de dansuri moderne 
demne de nişte virtuozi de frunte. Arcadio şi Amaranta îi egalară prin 
graţia şi uşurinţa mişcărilor. Însă reprezentatia fu întreruptă de Pilar Ter- 
nera care se afla la poartă, împreună cu curioşii, şi muşcând şi 
smulgându-şi părul, se bătea cu o femeie care îndrăznise să spună că 
tânărul Arcadio avea fese de femeie. Către miezul nopţii, Pietro Crespi se 
retrase rostind o scurtă cuvântare mişcătoare şi promise că va reveni 
foarte curând. Rebeca îl conduse până la poartă si după ce încuie casa şi 
stinse lămpile, se retrase în camera ei pentru a plânge. Plânse 
neconsolată zile întregi; nici chiar Amaranta nu cunoştea motivul. 
Tăcerea ei n-avea nimic straniu. Deşi părea expansivă şi cordială, 
caracterul ei era solitar şi inima de nepatruns. Era o adolescentă 
splendidă, înaltă şi bine făcută, dar se incapatana să sada în continuare 
în micul balansoar de lemn pe care-l adusese încă de la venirea ei în 
casă, întărit în repetate rânduri şi rămas acum fără braţe. Nimeni nu 
observase că la vârsta ei încă mai păstra obiceiul de a-şi suge degetul. 
Din această pricină nu pierdea niciodată ocazia de a se încuia în baie şi 
îşi luase obiceiul de a nu dormi decât cu fata la perete. In după-amiezele 
ploioase, în timp ce broda în compania unui mic grup de prietene pe 
veranda înflorită cu begonii, i se întâmpla să piardă firul conversatiei şi o 
lacrimă de nostalgie îi curgea lăsându-i un gust amar la vederea 
straturilor irigate de pământ udat şi a musuroaielor de clisă clădite de 
râme în grădină. Aceste gusturi ascunse, biruite altă dată prin amestecul 
de portocale şi revent, izbucniră cu o poftă de nestăvilit o dată cu 
plânsul. Începu din nou să mănânce pământ. Prima oară a făcut-o 
oarecum din curiozitate, convinsă că dezgustul pe care-l va simţi va fi 
leacul cel mai bun împotriva ispitei. Şi de fapt nu putu suporta să ţină 
pământul în gură. Totuşi stărui, biruită de o dorinţă crescândă şi încetul 
cu încetul regăsi pofta străveche, gustul mineralelor primare, acea 
satisfacţie fără greş pe care i-o procura alimentul originar. lşi umplea 
buzunarele cu pământ pe care-l mânca în faramaturi, fără să fie 
observată, copleşită de bucurie cât şi de furie, în timp ce le învăţa pe 


prietenele ei ochiurile de broderie cele mai grele şi vorbea despre unii 
oameni care nu merită să înghiţi de dragul lor varul de pe pereţi. Bulgării 
de pământ îl făceau mai puţin depărtat şi mai real pe singurul om care 
merita o astfel de înjosire, ca şi cum pământul pe care-l călca cu ghetele 
lui fine, lăcuite, în cine ştie ce loc din lume, ar transmite până la ea 
densitatea şi căldura sângelui său prin acea savoare minerală care-i lăsa 
un gust de cenuşă în gură şi care-i aşternea un zăcământ de pace în 
adâncul inimii. Într-o după-amiază, fără a invoca nici un motiv, Amparo 
Moscote ceru voie să vină să vadă casa. Amaranta şi Rebeca, descum- 
pănite de această vizită neaşteptată, o primiră cu o politeţe îngheţată. îi 
arătară locuinţa aşa cum fusese reamenajată, o puseră să asculte 
sulurile pianului mecanic şi-i oferiră oranjadă şi prăjituri. Amparo era un 
model de demnitate, de farmec personal şi de maniere alese, iar Ursula, 
în timpul scurtelor clipe în care luă parte la vizită, fu foarte impresionată 
de ea. După două ceasuri, când conversaţia începu să lâncezească, 
Amparo profită de un moment de neatentie al Amarantei pentru a-i da o 
scrisoare Rebecăi. Aceasta avu timp să citească numele prea distinsei 
domnisoare dofia Rebeca Buendia, trasat cu acelaşi scris îngrijit, cu 
aceeaşi cerneală verde, aceeaşi aşezare îngrijită a cuvintelor ca şi 
instrucţiunile asupra modului de funcţionare a pianului mecanic, şi îndoi 
scrisoarea cu vârful degetelor înainte de a o strecura în corsaj, privind-o 
pe Amparo Moscote cu o expresie de gratitudine veşnică şi necondiționată 
şi cu făgăduinţa tacită a unei complicităţi care va dăinui până la moarte. 

Amicitia neaşteptată între Amparo Moscote şi Rebeca Buendia 
reinvie sperantele lui Aureliano. Amintirea micutei Remedios nu incetase 
să-l chinuiască, însă nu găsea mijlocul de a o revedea. Când se preumbla 
prin sat împreună cu cei mai buni prieteni ai săi, Magnifico Visbal şi 
Gerineldo Marquez - fiii pionierilor cu acelaşi nume - căuta cu emoție să 
o întrezărească in atelierul de croitorie, dar nu le vedea decât pe surorile 
ei mai mari. Prezenţa în casă a lui Amparo Moscote a fost pentru el un fel 
de prevestire: "Trebuie să vină împreună cu ea, îşi zise Aureliano. Trebuie 
să vină cu orice pret”. Repetă aceste cuvinte atât de des şi cu atâta 
convingere încât într-o după-amiază, în atelierul său unde tocmai aurea 
un peştişor, avu certitudinea ca ea răspunsese chemării lui. Putin după 
aceasta, îi auzi într-adevăr glăsciorul copilăresc şi, ridicându-şi privirea, 
cu inima îngheţată de spaimă, o văzu pe fetiţă în pragul uşii, într-o 
rochie de organdi trandafirie şi incaltata cu botine albe. 

— Nu intra, Remedios, zise Amparo Moscote de pe culoar. Oamenii 
lucrează. 

Dar Aureliano nu-i dădu timp să asculte. Ridică peştişorul aurit 
agăţat de un lănţişor care-i ieşea din gură şi-i zise: 

— Intră! 

Remedios intră şi puse în legătură cu peştele câteva întrebări la care 
Aureliano nu reuşi să răspundă din pricina unei astme neaşteptate. Ar fi 
dorit să rămână mereu lângă această piele de crin, lângă aceşti ochi de 
smarald, foarte aproape de acest glas, care la fiecare întrebare pe care i- 
o punea, îi zicea "Domnule" cu acelaşi respect ca şi faţă de tatăl ei. 
Melchiade se afla în ungherul său, şedea la locul său, mâzgälind semne 
indescifrabile. În clipa aceea, Aureliano îl detesta. Nu putea face altceva 
decât să-i spună lui Remedios că-i oferă peştişorul, iar această ofertă o 
sperie atât de mult pe fetiţă încât îşi luă tälpäsita şi părăsi atelierul. În 
acea după-amiază Aureliano îşi pierdu răbdarea cu care aşteptase în 
taină prilejul de a o vedea. Îşi părăsi lucrul. Nu mai încetă să o cheme, 


făcea eforturi disperate pentru a se concentra, însă Remedios nu 
răspunse. O căuta în atelierul surorilor, în dosul perdelelor casei, în biroul 
tatălui ei, însă n-o revedea decât prin imaginea care-i obseda 
singurătatea în care se găsea. Petrecea ore întregi în salon împreună cu 
Rebeca, ascultând valsurile pianului mecanic. Ea le asculta pentru că pe 
melodiile acestea o învățase Pietro Crespi să danseze. Aureliano le 
asculta pentru că orice, chiar şi muzica îi amintea de Remedios. 

În casă plutea iubirea. Aureliano o exprimă în poeme fără început şi 
fără sfârşit. Le scria pe pergamente aspre pe care i le dăruia Melchiade, 
pe pereţii băii, pe pielea braţelor sale, şi pretutindeni apărea, 
transfigurată, Remedios; Remedios în atmosfera somnoroasă a celor două 
ceasuri de după amiază, Remedios în respiraţia blândă a trandafirilor, 
Remedios în clepsidra ascunsă a carilor, Remedios în aburii pâinii 
dimineaţa, Remedios pretutindeni şi Remedios mereu. Rebeca aştepta 
dragostea către ceasurile patru după amiază, brodind la fereastră. Ea 
ştia că poşta nu venea decât la cincisprezece zile o dată, totuşi nu înceta 
s-o aştepte, convinsă că într-o zi sau alta va veni din greşeală. Se 
întâmplă tocmai contrariul: o dată, catârii poştei nu veniră în ziua 
prevăzută. Înnebunită de disperare, Rebeca se sculă în miez de noapte şi 
se duse în grădină să mănânce bulgări de pământ cu lăcomie să moară 
nu alta, plângând de durere, mestecând carnea fragedă a râmelor şi 
zdrobindu-şi dinţii de cochiliile melcilor. Vărsă până în zori. Se scufundă 
într-o stare de nesimţire febrilă, îşi pierdu cunoştinţa şi-şi descărcă inima 
într-un delir lipsit de pudoare. Scandalizată, Ursula forţă încuietoarea 
cufărului şi găsi pe fundul lui, înnodate cu panglicute de culoare roz, cele 
şaisprezece scrisori parfumate, uscătura frunzelor şi petalelor con- 
servate în cărţi vechi şi fluturi împăiaţi care la prima atingere se 
prefăceau în pulbere. 

Aureliano a fost singurul care înţelegea această nenorocire. În 
aceeaşi după-amiază, în timp ce Ursula încerca să o trezească pe Rebeca 
din mlaştina delirului ei, Aureliano se duse la prăvălia lui Catarino însoţit 
de Magnifico Visbal şi Gerineldo Mârquez. Se adăugase stabilimentului, la 
exterior, o serie de camere din lemn în care locuiau femeile singure cu 
mirosul lor de flori veştede. Un ansamblu de acordeoane şi de tamburine 
executa cântările lui Francisco-Bărbatul, care nu mai pusese piciorul în 
Macondo de mai mulţi ani. Cei trei prieteni băură guarapo fermentat. 
Magnifico şi Gerineldo, care erau de aceeaşi vârstă cu Aureliano, dar 
erau mai experimentați în ale vieţii, băură cu măsură, ţinând femeile pe 
genunchi. Una dintre ele, foarte veştejită, cu dinţii toţi din aur, îl 
mângâie pe Aureliano care fremătă din cap până în picioare. O respinse. 
Observase că pe măsură ce bea mai mult, îşi amintea tot mai mult de 
Remedios, însă suporta mai uşor tortura pe care i-o provoca amintirea ei. 
N-ar fi putut spune în ce clipă începu să plutească. Îi vedea pe tovaräsii 
săi şi pe femei navigând într-un fel de reverberatie luminoasă, 
imponderabili şi fără formă, rostind cuvinte care nu ieşeau din gura lui şi 
făcând semne misterioase care nu se potriveau cu gesturile lui. Catarino 
îi puse mâna pe umăr şi-i spuse: "E aproape unsprezece", Aureliano 
întoarse capul, văzu obrazul enorm diformat cu o floare de pânză la 
ureche, îşi pierdu apoi memoria ca pe vremea insomniei şi n-o mai regăsi 
decât în zori, într-o dimineaţă străină şi într-o odaie cu totul necunoscută 
în care stătea Pilar Ternera, în combinezon, descultä, aprinzând o lampă 
şi necrezându-şi ochilor: 

— Aureliano! 


Aureliano se sculă în picioare şi-şi ridică capul. Nu ştia cum a ajuns 
până aici, dar ştia care este motivul, căci îl ţinea ascuns încă din 
copilărie, în fundul nepătruns al inimii sale. 

— Am venit să mă culc cu tine, îi zise el. 

Hainele îi erau murdare de noroi şi de vărsătură. Pilar Ternera, care 
locuia pe atunci numai cu doi dintre băieţii ei cei mai mici, nu-i puse nici 
o întrebare. Il conduse până la pat, îi şterse obrazul cu o cârpă udă, îl 
dezbrăcă, apoi se dezbrăcă şi ea şi cobori perdeaua ca nu cumva să o 
vadă băieţii în caz că se trezeau. Obosise aşteptând bărbatul care nu 
venise, bărbaţii care plecaseră, nenumaratii bărbaţi care greşiseră 
drumul spre casa ei, confundați în incertitudinea cărţilor de ghicit. 
Aşteptând mereu, pielea i se zbârcise până se fleşcăise, focul inimii i se 
stinsese. Il căută pe Aureliano prin întuneric, îi puse mana pe pântece şi- 
| sărută pe gât cu o tandrete maternă: "Bietul meu copilas", murmură 
ea. Aureliano tresări. Cu o îndemânare liniştită, fără nici o stângăcie, lăsă 
departe în urma sa povârnişurile abrupte ale durerii şi o întâlni pe 
Remedios schimbată într-o mlaştină adâncă fără orizont, mirosind a 
animal tânăr şi a lenjerie de curând călcată. Când ieşi la suprafaţă, 
plângea. La început nu erau decât suspine involuntare şi întretăiate. 
Apoi, simțind că ceva umflat şi dureros crăpa în el, se descarca varsand 
şiroaie de lacrimi. Ea aşteptă, scărpinându-i capul cu vârful degetelor 
până ce trupul lui se uşură de acea scursoare obscură care-l împiedica 
să trăiască. Pilar Ternera îl întrebă atunci: "Cine este?" Si Aureliano îi spu- 
se. Ea izbucni într-un râs care altă dată speria porumbeii dar care acum 
nu-i mai trezea nici pe copii. "Va trebui să o alăptezi", zise ea în 
batjocură. Dar în spatele acestei glume Aureliano descoperi o înţelegere 
adâncă. După ce părăsi odaia, uşurat de toate îndoielile pe care putuse 
să le aibă cu privire la virilitatea sa, dar şi de acea povară amară pe care 
o îndurase atâtea luni în inimă, Pilar Ternera îi făcu spontan o 
fagaduinta: 

— Voi vorbi cu copila, îi spuse, şi ai să vezi că ţi-o voi aduce pe tava. 

Se tinu de cuvânt. Dar într-un moment nefericit, deoarece casa îşi 
pierduse pacea de odinioară. Descoperind patima Rebecäi, pe care nu o 
putea păstra ascunsă din pricina tipetelor ei, Amaranta fu cuprinsă de un 
acces de febră. Şi ea îndura suferinţa spinilor unei iubiri neîmpărtăşite. 
Inchisă în baie, îşi alina zbuciumul unei pasiuni deznădăjduite scriind 
scrisori înfierbântate pe care se mulțumea să le ascundă în fundul 
cufăraşului. Ursula abia dacă prididea cu îngrijirea celor două bolnave. 
La capătul unor interogatorii nesfârşite şi insidioase, nu izbuti să afle 
cauzele deprimării Amarantei. În cele din urmă, într-un nou moment de 
inspiraţie, forţă încuietoarea cufăraşului şi descoperi scrisorile legate cu 
panglici de culoare roz, pline cu flori de crin care nu avuseseră timp să 
se veştejească, încă udate de lacrimi, adresate însă niciodată trimise lui 
Pietro Crespi. Plânse de ciudă, blestemă clipa în care-i venise ideea de a 
cumpăra un pian mecanic, interzise cursul de brodat şi hotari un fel de 
doliu fără mort care avea să se prelungească până ce tinerele fete vor fi 
renunţat la speranţele lor. În zadar voise să intervină José Arcado 
Buendia, care revenise asupra primei sale impresii despre Pietro Crespi 
şi care-i admira îndemânarea în mânuirea mecanismelor muzicale. Astfel 
că, atunci când Pilar Ternera îi spuse lui Aureliano că Remedios era 
dispusă să se mărite cu el, acesta înţelese că vestea avea să-i ducă pe 
părinţii săi la dezolare. Totuşi făcu faţă evenimentelor. Întruniţi în salon 
pentru o întrevedere din cele mai serioase, José Arcadio Buendia şi 


Ursula ascultară fără să se emotioneze declaraţia fiului lor. Auzind însă 
numele logodnicei, José Arcadio Buendia se îmbujoră de indignare: 
"Dragostea este o boală! zise el cu o voce tunătoare. Când sunt atâtea 
fete dragute şi cinstite, singurul lucru care-ţi trece prin cap este să te 
însori cu fiica inamicului!" Ursula împărtăşea însă alegerea lui Aureliano. 
Îşi mărturisi afecțiunea pe care o nutrea fata de cele şapte surori 
Moscote pentru frumuseţea lor, pentru stăruința lor în muncă, pentru 
cinstea şi buna lor creştere şi se bucură de înţelepciunea fiului ei. Biruit 
de entuziasmul soţiei, Jose Arcadio Buendia puse atunci o condiţie: 
Rebeca fiind cea căreia Pietro Crespi îi împărtăşea dragostea, să se 
mărite cu el. Ursula să o însoţească pe Amaranta, când va avea timp, 
într-o călătorie în capitala provinciei, pentru a o pune în legătură cu 
oameni noi şi a o face să-şi uite iluziile pierdute. De îndată ce află de 
acest acord, Rebeca îşi redobândi sănătatea şi-i scrise logodnicului o 
scrisoare plină de bucurie pe care o supuse aprobării părinţilor ei şi o 
predă curierului poştal fără să recurgă la intermediari. Amaranta se 
prefăcu a primi hotărârea şi-şi reveni treptat de pe urma acceselor de 
febră, jurând însă că Rebeca nu se va mărita decât trecând peste cadavrul 
el. 

În sâmbăta următoare, José Arcadio Buendia îmbrăcă costumul din 
postav închis, gulerul de celuloid şi cizmele din piele tăbăcită, pe care le 
purtase prima oară în seara serbării, şi se duse să ceară mana lui 
Remedios Moscote. Judecătorul şi soţia sa fură şi maguliti si tulburati să-l 
primească, în primul rând că nu cunoşteau motivul acestei vizite 
neaşteptate, apoi deoarece credeau că există o confuzie cu privire la 
numele logodnicei. Pentru a risipi neintelegerea, mama se duse să o 
scoale pe Remedios şi o aduse în braţe până în salon, încă buimacă de 
somn. O întrebară dacă este într-adevăr hotărâtă să se mărite şi ea 
răspunse scâncind că singura-i dorinţă este să o lase să doarmă. Jose 
Arcadio Buendia, înțelegând cât de mult vor fi fost de incurcati soţii 
Moscote, se duse să lămurească chestiunea cu Aureliano. Când reveni, 
soţii Moscote se îmbrăcaseră în ţinută de ceremonie, schimbaseră 
aşezarea mobilelor, puseseră flori proaspete în vaze şi-l aşteptau în 
compania fiicelor lor mai mari. Stânjenit din pricina situaţiei jenante şi a 
gulerului tare care-l supăra, Jose Arcadio Buendia confirmă că într- 
adevăr Remedios era aleasa. "Nu are nici un sens, zise don Apolinar 
Moscote consternat. Mai avem şase fete, toate nemăritate şi la vârsta de 
a-şi lua bărbat, încântate să fie soțiile vrednice ale unor oameni atât de 
serioşi şi muncitori ca fiul dumneavoastră, când colo Aureliano îşi pune 
ochii pe singura care încă se mai udă în pat". Soţia sa, o femeie bine 
păstrată, cu pleoape triste, cu ţinută îndurerată, îi reproşă 
incorectitudinea. După ce terminară de mâncat spuma de fructe care 
fusese servită, toţi aşteptară cu satisfacţie hotărârea lui Aureliano. 
Doamna Moscote ceru numai favoarea unei convorbiri intime cu Ursula. 
Intrigată, protestând că nu vrea să fie amestecată în chestiunile 
bărbaţilor, însă de fapt intimidată şi foarte emoţionată, Ursula îi făcu o 
vizită a doua zi. După o jumătate de oră se întoarse cu vestea că 
Remedios nu era încă puberă. Aureliano nu consideră că acest lucru 
constituia un obstacol major. Aşteptase atât de mult încât putea să mai 
aştepte, atât cât trebuia până când logodnica lui va ajunge la vârsta de a 
concepe. 

Armonia restabilită nu a mai fost tulburată decât de moartea lui 
Melchiade. Evenimentul era de prevăzut, mai puţin însă împrejurările. La 


câteva luni după întoarcerea sa, începuse să îmbătrânească atât de 
repede şi într-un chip atât de neliniştitor încât în curând fu privit ca unul 
dintre acei străbunici inutili care se foiesc ca nişte umbre prin odăi, 
târându-şi picioarele, amintindu-si cu glas tare de timpurile frumoase din 
trecut, şi de care nimeni nu se preocupă şi nici nu-şi mai aminteşte de 
fapt până în ziua când îi găseşti morţi în zori în patul lor. La început, Jose 
Arcadio Buendia îl ajuta în lucrul său, entuziasmat de noutatea 
dagherotipului şi de prezicerile lui Nostradamus. Dar devenea din ce în 
ce mai greu de înţeles şi, încetul cu încetul îl părăsise în singurătatea lui. 
Putin câte putin, Melchiade îşi pierdu vederea şi auzul, părea că-şi 
confundă interlocutorii cu oameni pe care-i cunoscuse în timpurile 
îndepărtate ale istoriei omenirii, şi răspundea la întrebările care i se 
puneau într-un amestec confuz de limbi şi de dialecte. Umbla bâjbâind în 
gol, dar reuşea să se strecoare printre lucruri cu o suplete inexplicabilă, 
ca şi cum ar fi fost înzestrat cu un simţ al orientării bazat pe presimtirile 
nemijlocite. Într-o zi uită să-şi pună dantura pe care o lăsase peste 
noapte într-un pahar cu apă de lângă patul său şi nu o mai puse de 
atunci niciodată. Atunci când Ursula hotări să mărească casa, prevăzu 
pentru el o odaie situată lângă atelierul lui Aureliano, departe de orice 
zgomot şi de agitația din casă, având o fereastră prin care se revarsa 
soarele, şi o etajeră pe care ea însăşi aranjă cărţile aproape nimicite din 
pricina moliilor şi a prafului, hârtiile atât de fragile toate pline cu semne 
neintelese şi paharul care conţinea dantura în care se prinseseră plante 
acvatice cu minuscule flori galbene. Noua încăpere se părea că-i convine 
lui Melchiade, deoarece nu mai era de văzut, nici chiar în sufragerie. Nu 
mergea decât în atelierul lui Aureliano, unde-şi petrecea ore întregi 
mazgalindu-si literatura enigmatică pe pergamentele pe care le adusese 
cu sine şi care păreau fabricate dintr-o materie uscată ce se pulveriza ca 
o pastă faramicioasa. Acolo-şi lua mâncarea pe care Visitaciôn i-o 
aducea de două ori pe zi, deşi în ultimul timp nu mai avea poftă şi se 
hrănea doar cu legume. În curând luă înfăţişarea de fiinţă părăsită 
specifică vegetarienilor. Pielea i se acoperi cu un muşchi fin asemănător 
cu acela de pe jiletca sa anacronică de care nu se despartise niciodată, 
iar atunci când respira, suflarea lui răspândea un miros de animal care 
doarme. Aureliano ajunse să uite de el, fiind prea absorbit de poemele 
sale, însă o dată avu impresia că înţelege ceva din ceea ce povestea în 
monologurile-i mormăite şi deveni mai atent. De fapt, singurul lucru pe 
care putu să-l desprindă din aceste lungi avalanşe de conciliabule, era 
repetarea insistentă a aceluiaşi cuvânt echinoctiu, precum şi numele lui 
Alexander von Humboldt. Arcadio se apropie ceva mai mult de el cand 
începu să-i ajute lui Aureliano la lucrările sale de aurărie. Melchiade 
răspunse la aceste eforturi de a comunica, rostind uneori în spaniolă 
câteva fraze, care nu prea aveau legătură cu realitatea. Cu toate 
acestea, într-o după-amiază păru iluminat de o emoție neasteptata. 
După mulţi ani, în faţa plutonului de execuţie, Arcadio avea să-şi 
amintească cu ce glas tremurător îi citise Melchiade câteva pagini cu 
scrisul său indescifrabil, din care bineînţeles că nu intelesese nimic, dar 
care, recitate astfel cu glas tare, semănau cu nişte enciclice 
psalmodiate. Apoi surâse pentru prima oară după foarte multă vreme şi 
zise în spaniolă: "Când voi muri, ardeti mercur timp de trei zile în odaia 
mea". Arcadio îi povesti lui José Arcadio Buendia iar acesta încercă să 
afle mai multe, dar nu obtinu drept răspuns decât fraza: "Am dobândit 
nemurirea". Când respiraţia lui Melchiade începu să pută, Arcadio îl duse 


să se scalde la râu în toate joile dimineaţa. Părea că se îndreaptă. Se 
dezbrăca şi se arunca în apă împreună cu copiii şi simţul său misterios 
de orientare îl ajuta să ocolească locurile adânci şi periculoase. "Apa 
este elementul nostru", spuse odată. Astfel se scurse un răstimp 
îndelungat fără să fie văzut acasă, afară doar de noaptea când depuse 
eforturi mişcătoare pentru repararea pianului mecanic şi de zilele când 
mergea la râu, împreună cu Arcadio, ducând sub braţ tâlvul şi o bucată 
de săpun ordinar învelită într-un ştergar. Într-o joi, înainte de a fi chemat 
să meargă la râu, Aureliano îl auzi zicând: "Am murit de febră în 
nisipurile Singaporului". În ziua aceea intră în apă printr-un vad rău şi nu 
fu regăsit decât a doua zi dimineaţa, la câţiva kilometri în josul apei, 
zăcând la o cotitură a râului, scăldat în lumină, cu un vultan solitar stând 
pe pântecele său. 

În ciuda protestelor scandalizate ale Ursulei, care-l deplânse cu mai 
multă durere decât pe tatăl ei, Jose Arcadio Buendia se împotrivi să fie 
înmormântat: "E nemuritor, declară, şi el însuşi a dezvăluit formula 
învierii". Aprinse din nou vechiul atanor părăsit şi puse la fiert o căldare 
de mercur lângă cadavrul care începuse să se acopere cu basici albastre. 
Dar Apolinar Moscote riscă observaţia că un înecat neînmormântat 
reprezintă un pericol pentru sănătatea publică. "Nici pomeneală, de vre- 
me ce trăieşte", se mărgini să-i răspundă Jose Arcadio Buendia, care 
continuă timp de şaptezeci şi două de ceasuri afumarea cu mercur, până 
când cadavrul începea să erupă în eflorescente livide ale căror şuierături 
subţiri imbacseau casa cu un abur pestilential. Abia atunci îngădui să fie 
înmormântat, însă nu ca un oarecare, ci cu onorurile rezervate celui mai 
mare binefăcător din Macondo. Au fost primele funeralii, urmate de 
mulţimea cea mai numeroasă care s-a văzut în sat, abia întrecute, un 
secol mai târziu, de carnavalul funebru pentru Mama Grande. A fost 
înmormântat sub o piatră funerară înălţată în mijlocul unui teren pe 
care-l destinară cimitirului, cu o placă pe care a rămas scris singurul 
lucru care se ştia despre el: Melchiade. I se consacrară cele nouă nopţi 
de priveghi. Profitând de mulţimea care se strângea în curte să bea 
cafea, să povestească glume şi să joace cărţi, Amaranta găsi prilejul de 
a-şi mărturisi dragostea lui Pietro Crespi care, cu câteva săptămâni mai 
înainte încheiase definitiv logodna cu Rebeca. Tânărul îşi instala acum o 
prăvălie cu instrumente muzicale şi jucării mecanice chiar în cartierul 
unde vegetau arabii ce, pe vremea aceea, schimbau jucărelele pe 
papagali, cartier pe care oamenii nu-l numeau altfel decât Strada 
Turcilor. Italianul, al cărui cap acoperit de cârlionti pomädati provoca la 
femei o nevoie irezistibilă de a suspina, o trata pe Amaranta ca pe o 
copilă capricioasă care nu merita osteneala să fie luată prea în serios. 

— Am un frate mai mic, îi zise el. Vine în curând să mă ajute la 
prăvălie. 

Amaranta se simţi umilită şi, plină de ranchiună, îi spuse lui Pietro 
Crespi că are să împiedice cununia surorii ei, chiar dacă pentru asta va 
trebui să-şi întindă cadavrul în fata uşii. Italianul fu atât de impresionat 
de tragica ameninţare, încât nu putu rezista ispitei de a i-o împărtăşi 
Rebecăi. Astfel, căsătoria Amarantei, mereu amânată din pricina 
ocupatiilor Ursulei, a fost pusă la cale în mai putin de o lună. Amaranta 
nu opuse nici o rezistenţă, dar în clipa în care-i dădu sărutul de adio 
Rebecăi, îi şopti la ureche: 

— Nu-ţi face iluzii. Chiar daca mă vor trimite la capătul lumii, tot voi 
găsi un mijloc să împiedic căsătoria ta, chiar dacă va trebui să te ucid. 


Datorită absenței Ursulei, a prezenţei nevăzute a lui Melchiade, 
care-şi continua preumblările tăcute dintr-o cameră în alta, locuinţa 
părea imensă şi pustie. In grija Rebecăi rămăsese bunul mers al casei, în 
timp ce indiana luă asupra ei treburile de brutărie. La căderea nopţii, 
când sosea Pietro Crepsi precedat de un zefir proaspăt de lavandă, 
aducând întotdeauna o jucărie în dar, logodnica lui îi primea vizita în 
salonul principal, cu toate uşile şi ferestrele deschise ca să nu trezească 
nici o bănuială. Era o precauţie de prisos, deoarece italianul se arătase 
atât de respectuos încât nu atinsese nici măcar mâna aceleia care avea 
să-i fie soţie în mai puţin de un an. Toate aceste vizite sfârşiseră prin a 
umple casa cu jucării miraculoase. Dansatoare automate, cutiute 
muzicale, maimuțe acrobate, cai umblători, clovni toboşari - bogata şi 
surprinzătoarea faună mecanică pe care o aducea Pietro Crespi învinse 
întristarea pe care o încercase José Arcadio Buendia în urma morţii lui 
Melchiade, şi-l transportă din nou în vremurile vechi şi bune când era 
alchimist. De atunci încoace trăia într-un paradis de păsări spintecate, de 
mecanisme demontate, străduindu-se să le perfecţioneze printr-un 
sistem de mişcare perpetuă bazată pe principiul pendulului. Aureliano, la 
rândul său, îşi neglija atelierul pentru a o învăţa pe micuta Remedios să 
scrie şi să citească. La început, fetiţa prefera păpuşile, acestui bărbat 
care venea în toate după-amiezile şi din pricina căruia o luau de la 
jucăriile ei pentru a o îmbăia, a o îmbrăca şi a o aşeza în salon unde îi 
primea vizita. Dar răbdarea şi devotiunea lui Aureliano sfârşiră prin a o 
seduce în aşa fel, încât se obişnui să petreacă ceasuri întregi în 
compania lui, să studieze semnificaţia literelor şi să deseneze într-un 
caiet, cu creioane colorate, căsuțe cu vaci în ogradă şi sori rotunji cu 
raze galbene care se ascundeau în spatele colinelor. 

Numai Rebeca se simţea nefericită din pricina amenințărilor 
Amarantei. Cunoştea caracterul surorii sale, spiritul orgolios precum şi 
violenţa resentimentelor acesteia care-i pricinuiau teama. Petrecea ore 
îndelungate în baie, sugându-şi degetul, silindu-se, cu istovitoare eforturi 
de voinţă, să nu mănânce pământ. Căuta ceva care să-i aline chinurile şi 
făcu apel la Pilar Ternera ca să-i citească viitorul. După un lung pomelnic 
de revelații vagi şi convenţionale, Pilar Ternera îi prezise următoarele: 

— Nu vei fi fericită atâta timp cât părinţii tăi vor fi tot fără mormânt. 

Rebeca tresări. Avu impresia că îşi aduce aminte de un vis şi revăzu 
venirea ei în casă, copilă mică, cu cufăraşul şi cu balansoarul de lemn şi 
cu un saculet despre care nu ştiuse niciodată ce conţine. Isi aminti de un 
domn chel, îmbrăcat în haine de in, cu gulerul cămăşii încheiat cu un 
buton de aur, care nu avea nimic a face cu riga de cupă. Isi aminti de o 
femeie foarte tânără şi foarte frumoasă, ale cărei mâini fine şi parfumate 
n-aveau nimic a face cu mâinile reumatice ale damei de caro, şi care-i 
punea flori în păr, după masă, când o ducea la plimbare printr-un sat cu 
alei verzi. 

— Nu înţeleg nimic, zise ea. 

Pilar Ternera păru descumpănită. 

— Nici eu, dar aşa spun cărţile. 

Rebeca rămase atât de preocupată de această enigmă, încât i-o 
împărtăşi lui José Arcadio Buendia, care o ocări că dă crezare prezicerilor 
din cărţi, îşi făcu însă datoria mergând să scormonească fără zgomot 
cuferele şi dulapurile, să deplaseze mobilele, să întoarcă paturile, să se 
uite pe sub podele, în căutarea säculetului cu oseminte. Nu-şi amintea 
să le fi revăzut din vremea reconstruirii. Îi chemă în taină pe zidari şi 


unul dintre ei mărturisi că a zidit sacoşa într-una din camere, deoarece îl 
împiedica la lucru. După câteva zile de ascultare cu urechea lipită de 
perete, percepură sunetul gol al ciocănitului. Găuriră tencuiala şi găsiră 
osemintele intacte în säculetul lor. În aceeaşi zi îl puseră într-o groapă 
fără piatră funerară, săpată în grabă lângă aceea a lui Melchiade şi Jose 
Arcadio Buendia veni acasă uşurat de o povară care pentru o clipă îi 
apăsase tot atât de greu conştiinţa ca şi amintirea lui Prudencio Aguilar. 
Trecând prin bucătărie, depuse un sărut pe fruntea Rebecăi: 

— Alungä-ti din cap gândurile rele, îi zise. Ai să vezi că vei fi fericită. 

Prietenia Rebecăi îi redeschise lui Pilar Ternera uşile casei pe care 
Ursula i le închisese de la naşterea lui Arcadio. Venea la orice oră din zi, 
năvălind ca o turmă de capre şi găsea în muncile cele mai aspre o 
descărcare a energiei ei frenetice. Intra uneori în atelier şi-i ajuta lui 
Arcadio la sensibilizarea plăcilor dagherotipului cu o eficacitate şi cu o 
tandrete care-l uimiră. Femeia îl uluia. Pielea ei bronzată, mirosul de 
fum, tulburarea pe care o provoca brusc râsul ei în camera obscura il 
zăpăceau şi-l făceau să se izbească de obiecte. 

Într-o bună zi, în timp ce Aureliano era ocupat cu lucrul său de 
aurărie, Pilar Ternera se sprijini de masă admirându-i răbdarea şi 
preocuparea în muncă. Totul se petrecu într-o clipită. Aureliano avu 
încredințarea că Arcadio se află în camera obscură înainte chiar de a-şi 
ridica ochii şi a întâlni privirea lui Pilar Ternera, ale cărei gânduri se 
puteau citi perfect, ca la lumina zilei. 

— Bine, zise Aureliano. Spune-mi ce e? 

Pilar Ternera isi muşcă buzele surâzând trist. 

— Este că eşti bun de război. Unde te uiţi, ai noroc... 

Confirmându-i-se presupunerile, Aureliano răsuflă uşurat. Se 
concentra din nou asupra lucrului său, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic, iar vocea îi deveni mai fermă şi mai liniştită: 

— Îl recunosc, zise el. Va purta numele meu. 

José Arcadio Buendia culese în sfârşit roadele încercărilor sale: 
racorda o dansatoare mecanică la maşinăria unui orologiu şi automatul 
dansă fără oprire în ritmul muzicii sale, timp de trei zile. Această 
descoperire îl atata mai mult decât oricare dintre întreprinderile sale 
nebuneşti. Nu mai mânca. Nu mai dormea. Lipsit de grija vigilentă a 
Ursulei, se lăsă târât de imaginaţie până la o stare de delir perpetuă din 
care n-ar mai fi ieşit niciodată. Îşi petrecea nopţile dând ocol odăii, 
gândind cu voce tare, căutând un oarecare mod de a aplica principiile 
pendulului la carul cu boi, la brăzdarele plugului, la tot ce, odată pus în 
mişcare, era de folos omului. Febra insomniei îl istovise atât de mult că, 
într-o bună zi, nu-l recunoscu pe bătrânul cu părul albit şi cu gesturi 
tremurânde care pătrunse în odaia lui. Era Prudencio Aguilar. După ce, în 
sfârşit, îl recunoscu, mirat că morţii îmbătrânesc şi ei, Jose Arcadio 
Buendia se simţi răscolit de nostalgie: "Prudencio! strigă el. Cum te-ai 
socotit să vii de atât de departe până aici?" După atâţia ani petrecuţi în 
moarte, regretul după lumea celor vii era atât de acut, nevoia de 
societate atât de chinuitoare, şi atât de îngrozitoare apropierea celeilalte 
morţi în sânul morii, încât Prudencio Aguilar ajunsese să-l iubească pe 
cel mai crâncen duşman al său. Trebuise să-l caute multă vreme. li 
întrebase despre el pe morţii de la Riohacha, pe morţii care veneau din 
Valea Upar, pe aceia care veneau dinspre mlaştini, dar nimeni nu-i putea 
da veşti pentru simplul motiv că Macondo fusese un sat necunoscut de 
morţi, până în ziua sosirii lui Melchiade, care îi semnală poziţia printr-un 


mic semn negru pe hărţile baltate ale morţii. Jose Arcadio Buendia 
conversă cu Prudencio Aguilar până în zori. După câteva ceasuri, sleit de 
atâtea vegheri, pătrunse în atelierul lui Aureliano şi-l întrebă: "În ce zi 
suntem?" Aureliano îi răspunse că era marţi. "Tocmai aşa mă gândeam şi 
eu, zise José Arcadio Buendia. Dar dintr-o dată mi-am dat seama că e tot 
luni, ca şi ieri. Priveşte cerul, priveşte pereţii, priveşte begoniile. Şi astăzi 
e luni." Obişnuit cu extravagantele lui, Aureliano nu făcu caz de aceasta. 
A doua zi, miercuri, Jose Arcadio Buendia reveni în atelier: "Este o 
adevărată nenorocire, zise el. Priveşte vazduhul, ascultă băzâitul 
soarelui, totul este la fel ca ieri şi ca alaltăieri. Şi azi e tot luni." În seara 
aceea, Pietro Crespi îl găsi pe verandă, jelind în chip dizgratios, aşa cum 
jelesc bătrânii, jelindu-l pe Prudencio Aguilar, jelindu-l pe Melchiade, 
jelindu-i pe părinţii Rebecăi, jelindu-l pe tatăl şi pe mama sa, pe toţi acei 
de care putu să-şi aducă aminte si care se aflau singuri în moarte. li 
dărui un urs care umbla singur în două labe pe o coardă întinsă, însă nu 
reuşi să-l abată de la obsesiile lui. Îl întrebă ce s-a întâmplat cu proiectul 
pe care i-l prezentase cu câteva zile mai înainte, cu privire la po- 
sibilităţile construirii unui mecanism cu pendul care să le permită 
oamenilor să zboare, iar José Arcadio Buendia îi răspunse că aceasta nu 
se poate nicidecum, deoarece pendulul ar putea să ridice orice, dar nu 
se poate ridica pe sine însuşi. Joi, reapăru în atelier cu o mina ravasita: 
"Mecanismul timpului s-a dereglat! zise el, aproape suspinand. lar Ursula 
şi Amaranta sunt atât de departe!" Aureliano îl dojeni ca pe un copil iar 
el luă un aer de supunere. Timp de şase ore examină toate lucrurile, 
încercând să desprindă o deosebire faţă de aspectul lor din ziua 
precedentă, străduindu-se să descopere în ele o cât de mică schimbare 
care să-i dezvăluie scurgerea timpului. Toată noaptea rămase în pat, cu 
ochii deschişi, chemându-i pe Prudencio Aguilar, pe Melchiade, pe toţi 
morţii, să vină să ia parte la amărăciunea lui. Dar nimeni nu răspunse la 
chemare. Vineri, înainte de a se fi trezit careva, observă din nou 
aparenţa lucrurilor din natură, până ce ajunse să se convingă pe deplin 
că încă mai continua să fie luni. Apucă atunci prăjina care servea la 
închiderea unei porţi şi cu violenţa sălbatică a forţei sale puţin obişnuite, 
zdrobi, făcându-le praf, toate instrumentele de alchimie, cabinetul de 
dagherotipie, atelierul de aurărie, urlând ca un apucat într-o limbă 
pompoasă şi fluentă, dar din care nu se înţelegea absolut nimic. Se 
pregătea să termine şi cu restul casei când Aureliano îi chemă pe vecini 
să-i dea o mână de ajutor. A fost nevoie de zece oameni ca să-l 
stăpânească, de patrusprezece ca să-l lege, de douăzeci ca să-l târască 
până la castanul din curte de care-l lăsară legat, aşa, lătrând într-o limbă 
străină, cu spume verzi pe buze. Când reveniră Ursula şi Amaranta încă 
mai era imobilizat pe trunchiul castanului, cu picioarele şi pumnii legaţi 
fedeleş, complet udat de ploaie şi într-o inocenta totală a minţii. Ele îi 
vorbiră dar el le privi fără a le recunoaşte şi le răspunse ceva de 
neînțeles. Ursula îi descătuşă pumnii şi gleznele rănite de stransoarea 
corzilor şi-l lăsă legat numai de centură. Mai târziu i-au construit un mic 
umbrar din palmieri ca să-l adăpostească de soare şi de ploi. 


AURELIANO BUENDIA ŞI REMEDIOS Moscote s-au căsătorit într-o 
duminică din martie, în faţa altarului pe care părintele Nicanor Reyna 


puse să-l amenajeze în salon. A fost încununarea a patru săptămâni de 
preparative febrile în casa Moscote, căci micuța Remedios ajunsese la 
vârsta pubertätii fără să se fi dezbărat de deprinderile copilăriei. Cu 
toate că mama ei o initiase în privinţa schimbărilor din timpul 
adolescenţei, într-o după-amiază din februarie, scoțând nişte tipete 
înfiorătoare, se năpusti în salon unde surorile ei stăteau de vorbă cu 
Aureliano, şi le arătă pantalonasii mânjiţi de o pasta şocolatie. Nunta se 
fixă peste o lună. Abia avură timp să o înveţe să se spele şi să se 
îmbrace singură, să cunoască problemele elementare pe care le cere 
grija unui cămin. Au pus-o să urineze pe cărămizi încinse pentru a-i 
îndrepta urâtul obicei de a-şi uda cearşafurile. Au avut multe necazuri 
până să o convingă de inviolabilitatea secretului conjugal, deoarece 
Remedios era atât de buimăcită de revelaţia care-o aştepta, încât voia să 
împărtăşească tuturor amănuntele din noaptea nunţii. Toate acestea 
reclamau eforturi istovitoare, însă la vremea prevăzută fetiţa cunoştea 
tot atât de mult despre viaţă ca oricare dintre surorile ei. Don Apolinar 
Moscote o luă de braţ şi o conduse prin strada împodobită cu flori şi cu 
ghirlande, în pocnetele petardelor, în refrenele mai multor orchestre, în 
timp ce ea îi saluta cu mâna şi mulţimea cu surâsuri celor care, din 
ferestrele lor, îi urau noroc. Aureliano, îmbrăcat într-un costum de postav 
negru, incältat cu aceleaşi cizmulite de lac cu cheutori metalice pe care 
avea să le poarte după câţiva ani şi în faţa plutonului de execuţie, era de 
o paloare extremă şi simţi un nod greu în gâtlej în clipa întâmpinării 
logodnicei sale în pragul casei şi în timp ce o conducea la altar. Ea dădu 
dovadă de atâta naturalete şi prezenţă de spirit, încât nu-şi pierdu 
cumpătul nici măcar atunci când, voind să-i dea verigheta, Aureliano o 
scăpă pe jos. În mijlocul şopotelor şi a confuziei care începuse să 
domnească între invitaţi, ea tinu mâna întinsă, în mänusa de dantelă 
care-i lăsa degetele descoperite, cu inelarul pregătit să primească 
legământul, până ce logodnicul ei reuşi să oprească inelul cu vârful 
cizmei, împiedicându-l să se rostogolească până la ieşire, şi până ce 
reveni la altar, roşind de ruşine. Mama şi surorile ei îşi făcură atâta 
sânge rău de teamă ca nu cumva fetiţa să facă vreo gafă în timpul 
ceremoniei încât până la urmă tocmai ele se arătară nelalocul lor, 
ridicând-o în braţe pentru a o săruta. Din ziua aceea, Remedios dovedi 
un simţ al răspunderii, o graţie naturală, un sânge rece care nu o vor 
părăsi niciodată în împrejurările cele mai nefavorabile. Ea a fost aceea 
care a avut ideea de a pune la o parte bucata cea mai buna din tortul de 
nuntă şi de a i-o duce pe o farfurie, împreună cu o furculita, lui José 
Arcadio Buendia. Legat de trunchiul castanului, ghemuit pe o bancă mică 
de lemn sub un umbrar din frunze de palmier, uriaşul moşneag, 
decolorat de soare şi de ploi, îi adresă un vag surâs de mulţumire şi 
mâncă prăjitura cu mâna, mormäind un psalm de neînțeles. În mijlocul 
acestei petreceri cu taraboi, care se prelungi şi luni dimineaţa, Rebeca 
Buendia a fost singura care nu a luat parte la veselia generală. Ospatul 
ei căzuse baltă, Ursula decisese ca nunta ei să se oficieze în aceeaşi zi, 
însă Pietro Crespi primise vineri o scrisoare prin care i se vestea că 
mama lui era pe moarte. Nunta fu amânată pentru o dată ulterioară. La 
un ceas după ce primi vestea, Pietro porni spre capitala provinciei, dar 
pe drum se încrucişă cu mama lui, care, punctuală, sosi în noaptea de 
sâmbătă şi recită la nunta lui Aureliano oratia pe care-o pregătise pentru 
cununia fiului ei. Pietro Crespi reveni duminică la miezul nopţii pentru a 
mătura cenuşa ospätului, după ce deşelă sub el cinci cai în speranţa că 


va ajunge la timp la cununia sa. Nu s-a ştiut niciodată cine a scris acea 
scrisoare. Hartuita de întrebările Ursulei, Amaranta planse de indignare 
şi jură în faţa altarului improvizat, pe care tâmplarii nu ajunseseră să-l 
demonteze, că este nevinovată. 

Părintele Nicanor Reyna, pe care don Apolinar Moscote se dusese să-l 
caute în ţinutul mlaştinilor pentru ca să oficieze cununia, era un bătrân 
asprit din pricina ingratitudinii slujbei sale. Era o apariţie tristă, numai 
piele şi oase, dar cu un pântec proeminent şi rotund şi cu o expresie de 
înger în decădere datorită mai degrabă sărăciei duhului decât bunätätii. 
El avea de gând să se reîntoarcă la parohia sa după cununie, a fost însă 
îngrozit de uscăciunea sufletelor din Macondo ai cărui locuitori prosperau 
în sminteală, ascultând de legile firii, fără să-şi boteze copiii şi fără să 
cinstească sărbătorile cu sfinţenie. Socotind că nici un ţinut nu avea mai 
multă nevoie de sămânţa lui Dumnezeu, se hotărî să mai rămână încă o 
săptămână pentru a-i creştina pe cei tăiaţi împrejur şi pe păgâni, să 
legalizeze concubinajele şi să împărtăşească pe muribunzi. Însă nimeni 
nu-i dădu atenţie. I se răspundea că ani si ani de zile oamenii au trăit 
fără preot, rezolvându-şi problemele sufletului direct cu Dumnezeu, şi nu 
se mai simțeau vizati de blestemul păcatului stramosesc. Satul de a 
predica în pustiu, părintele Nicanor se hotari să înceapă construirea unei 
biserici, care să fie cea mai mare din lume, cu sfinţi în mărime naturală 
şi cu vitralii colorate în ziduri, pentru ca să vină lume tocmai de la Roma 
să-l cinstească pe Dumnezeu în focarul nelegiuirii. Umbla pretutindeni, 
cu o căldăruşă de aramă, după pomană. I s-a dat mult, dar el voia şi mai 
mult, deoarece lăcaşul avea să aibă un clopot al cărui dangăt trebuie să 
salveze din valuri sufletele naufragiate. Se rugă atât de mult încât îşi 
pierdu glasul. Oasele îi scartaiau. Într-o sâmbătă, neizbutind după atâta 
vreme să adune nici măcar preţul portalului, se lăsă biruit de dez- 
nădejde. Ridică un altar improvizat în piaţă iar duminică trecu prin sat, 
sunând dintr-un clopoțel ca pe vremea insomniei, chemându-i pe oameni 
la liturghie sub cerul liber. Mulţi veniră din curiozitate. Alţii, din nostalgie. 
Alţii, pentru ca Dumnezeu să nu se simtă jignit de disprețul arătat 
reprezentantului său pe pământ: Astfel, la ceasul al optulea de 
dimineaţă, jumătate din sat se găsi adunată în piaţă unde părintele 
Nicanor recită evanghelia cu un glas foarte răguşit din pricina milogelilor 
nesfârşite. La încheiere, când mulţimea începu să plece în debandadă, 
ridică braţul să le atragă luarea aminte: 

— O clipă, zise el. Vom fi acum martorii unui semn de netăgăduit al 
puterii nemărginite a lui Dumnezeu. 

Băiatul care ajutase la slujba liturghiei aduse o ceaşcă de ciocolată 
spumoasa si aburindă pe care o sorbi pe nerasuflate. Îşi zvântă apoi 
buzele cu o batistă pe care o scoase din mânecă, îşi ridică braţele în 
cruce şi închise ochii. Părintele Nicanor fu văzut atunci ridicându-se cu 
doisprezece centimetri deasupra solului. Experimentul se vădi a fi foarte 
convingător. Timp de câteva zile, trecu din casă în casă, repetând 
experienţa de levitatiune graţie stimulentului său de ciocolată, în timp ce 
acolitul său strângea atâţia bani într-un säcusor încât la sfârşitul a mai 
puţin de-o lună s-a putut începe construcţia bisericii. Nimeni nu punea la 
îndoială originea divină a unei astfel de demonstraţii, afară de Jose 
Arcadio Buendia, care privea imperturbabil la mulţimea sătenilor care se 
îngrămădiseră într-o bună zi în jurul castanului pentru a mai asista încă o 
dată la spectacolul revelatiei. Abia că se ridică de pe banca mică a sa şi 
dădu din umeri când părintele Nicanor începu să părăsească solul şi să 


se înalțe cu scaunul pe care şedea. 

— Hoc est simplicissimus*, zise pe latineşte José Arcadio Buendia: 
homo iste statum quartum materiae invenit**. 

Părintele Nicanor ridică mâna şi cele patru picioare ale scaunului se 
aşezară dintr-o dată pe pământ. 

— Nego! zise el, tot pe latineşte. Factum hoc existentiam Dei probat 
sine dubio ***, 

S-a înţeles astfel că blestemata de limbă păsărească a lui Jose 
Arcadio Buendia nu era alta decât limba latină. Părintele Nicanor profită 
de împrejurarea că era singura persoană în stare să comunice cu el, 
pentru a încerca să-i insufle credinţă în creierul său tulburat. În fiecare 
după-amiază se aşeza lângă castan şi predica în latineşte, însă Jose 
Arcadio Buendia refuza cu încăpățânare să admită căile întortocheate ale 
sofisticii şi transmutatiile ciocolatei, şi cerea ca supremă şi unică probă a 
existenţei lui Dumnezeu imaginea Lui fotografică, dagherotipul Lui. 
Părintele Nicanor îi aduse atunci medalii şi icoane evlavioase şi chiar o 
reproducere dupa năframa Sfintei Veronica, însă José Arcadio Buendia le 
respinse ca fiind nişte obiecte confecţionate de mâna omului, fără nici 
un fundament ştiinţific. 


* Este foarte simplu... 

** Omul acesta a descoperit starea a patra a materiei. 

*** Tagaduiesc... Acest fapt dovedeşte indubitabil existenţa lui 
Dumnezeu. 


Se arăta atât de îndărătnic, încât părintele Nicanor renunţă la 
proiectele de evanghelizare şi continuă să-l viziteze insufletit fiind numai 
de simtaminte umanitare. Dar atunci Jose Arcadio Buendia fu acela care 
luă iniţiativa şi încercă să-i zguduie credinţa preotului cu ajutorul a mii 
de şiretlicuri rationaliste. Într-o zi, când părintele Nicanor veni să-l vadă 
sub castanul său, aducând cu sine o tablă de dame şi o cutie cu jetoane 
pentru a-l invita să joace dame cu el, José Arcadio Buendia nu voi să 
accepte nicidecum deoarece, după cum îi spunea, nu putea să înţeleagă 
ce sens putea avea o luptă între doi adversari care erau de acord asupra 
principiilor luptei. Părintele Nicanor care nu privise niciodată jocul de 
dame sub aspectul acesta, pierdu orice poftă de a mai juca. Din ce în ce 
mai uimit de luciditatea iui Jose Arcadio Buendia, sfârşi prin a-l întreba 
cum se poate să-l ţină legat de un copac. 

— Hoc est simplicissimus, îi răspunse el: pentru că sunt nebun. 

Preocupat de atunci, în primul rând de propria sa credinţă, preotul 
încetă să-l mai viziteze şi se dedică în întregime grăbirii construcţiei 
bisericii. Rebeca simţea cum reînvie nădejdea în ea. Viitorul ei atârna de 
terminarea clădirii, din duminica în care părintele Nicanor dejunase în 
casa lor şi când familia adunată în jurul mesei vorbise despre 
solemnitatea şi fastul pe care-l vor avea ceremoniile de îndată ce va fi 
construită biserica. "Rebeca va fi cea mai norocoasă", spuse Amaranta. Si 
pentru că Rebeca nu înţelegea ce voia să spună cu aceasta, ea îi explică 
cu un surâs plin de nevinovăție: 

— Tu vei fi aceea care va inaugura biserica prin cununia ta. 

Rebeca încercă să intervină cea dintâi. În ritmul în care progresa 
construcţia, biserica nu va fi terminată înainte de zece ani. Părintele 
Nicanor îşi exprimă dezacordul: generozitatea crescândă a credincioşilor 
îi îngăduia să se bizuie pe calcule mai optimiste. Faţă de indignarea 


surdă a Rebecăi, care nu-şi mai putu isprăvi prânzul, Ursula aplaudă 
ideea Amarantei şi depuse o contribuţie considerabilă ca să se 
grăbească lucrările. Părintele Nicanor aprecie că primind încă o 
contribuţie egală cu aceasta, biserica va fi gata în trei ani. De atunci 
Rebeca nu mai vorbi cu Amaranta, convinsă că iniţiativa ei era mult mai 
vinovată decât se părea. "Pentru mine a fost soluţia cea mai puţin gravă, 
îi răspunse Amaranta în cursul discuţiei lor violente, care le-a făcut să se 
înfrunte în seara aceea. În felul acesta nu va trebui să te ucid în viitorii 
trei ani." Rebeca acceptă provocarea. 

Atunci când Pietro Crespi află despre noua amânare a cununiei sale, 
avu o criză de deznădejde, însă Rebeca îi aduse o dovadă de supremă 
fidelitate: "Cand vei hotari, vom fugi", îi spuse ea. Numai că Pietro Crespi 
nu era omul aventurilor. Îi lipsea temperamentul impulsiv al logodnicei 
sale şi pentru el, cuvântul dat era ca un capital ce nu putea fi delapidat. 
Rebeca recurse atunci la procedee mai îndrăzneţe. Un vânt misterios 
stingea toate lămpile din salon şi Ursula îi surprindea pe logodnici 
sărutându-se pe întuneric. Pietro Crespi bâlbâia nişte explicaţii confuze 
cu privire la proasta calitate a lămpilor moderne care funcționau cu 
acetilenă şi ajuta chiar la instalarea în odaie a unor sisteme de iluminat 
mai puţin defectuoase. Din nou, însă lipsea combustibilul sau se uscau 
fitilele, şi Ursula o găsea pe Rebeca pe genunchii logodnicului ei. În cele 
din urmă nu mai vru să asculte nici o explicaţie. Îi dădu indienei sarcina 
lucrului la brutărie şi-şi luă obiceiul de a se aşeza într-un balansoar 
pentru a-i supraveghea pe logodnici, hotărâtă să nu se lase păcălită prin 
manevre care în tinereţea ei erau deja învechite. "Biata mamă, se 
indigna Rebeca, pe un ton batjocoritor, când o vedea pe Ursula căscând în 
toropeala întâlnirilor lor. După ce va muri, va mai fi văzută cum îşi 
ispăşeşte păcatele în balansoarul ei." După trei luni de idilă 
supravegheată, exasperat de încetineala lucrărilor pe care le inspecta 
zilnic, Pietro Crespi se hotări să verse părintelui Nicanor suma de care 
mai avea nevoie pentru terminarea bisericii. Amaranta îşi păstra calmul. 
Flecărind mereu cu prietenele care veneau în toate după-amiezile să 
brodeze sau să tricoteze în verandă, ea se străduia să inventeze alte 
stratageme. O eroare de calcul a zădărnicit pe aceea pe care o consi- 
derase a fi cea mai eficace: să îndepărteze tabletele de naftalină pe care 
Rebeca le presărase pe rochia ei de mireasă înainte de a o depune în 
dulapul din camera ei. Făcu aceasta când nu mai erau nici două luni 
până la terminarea bisericii. Dar Rebeca era atât de nerăbdătoare cu cât 
se apropia ziua nunţii încât voi să-şi pregătească rochia cu mult înainte 
decât socotise Amaranta. Deschise dulapul, desfăşură mai întâi hârtiile 
în care o împachetase, apoi pânza protectoare şi găsi mătasea rochiei, 
dantela voalului şi chiar cununa din flori de portocal pulverizate de molii. 
Deşi era sigură că presărase în pachet doi pumni plini cu tablete de 
naftalină, dezastrul părea atât de întâmplător încât nu îndrăznea să o 
tnvinovateasca pe Amaranta. Nu mai era nici o luna până la nuntă, dar 
Amparo Moscote îi făgădui că-i va confectiona o rochie nouă în răstimp 
de o săptămână. Amaranta simţi că leşină în acea zi ploioasă când la 
amiază Amparo apăru în casă învăluită toată într-o spumă de dantele, 
îndreptându-se spre Rebeca pentru ultima probă a rochiei ei. Simti cum i 
se îneacă cuvintele în gât şi o dâră de sudori reci coborându-i de-a lungul 
spinării. Petrecuse luni întregi tremurând de groază în aşteptarea acestei 
clipe, deoarece, dacă se dovedea incapabilă de a născoci un obstacol 
definitiv în calea nunţii Rebecăi, era sigură că, în ultimul moment, după 


ce vor fi eşuat toate resursele imaginaţiei ei, va avea încă destul curaj 
pentru a o otrăvi. În acea după-amiază, în timp ce Rebeca năduşea de 
căldură în platoşa de mătase pe care Amparo Moscote i-o potrivea pe 
trupul ei, înarmată cu mii de ace de gămălie şi cu o răbdare nesfârşită, 
Amaranta încurcă de mai multe ori ochiurile croşetei şi-şi împunse 
degetul cu acul, hotărî însă cu un calm înspăimântător ca sorocul să fie 
ultima vineri dinainte de nuntă, iar mijlocul, o portie bună de laudanum 
în cafea. 

Altă piedică, pe atât de insurmontabilă pe cât de neprevăzută, 
obligă să se amâne încă o dată şi nedefinit nunta. Cu o săptămână 
înainte de data fixată pentru ceremonie, micuta Remedios se trezi în toiul 
nopţii scăldată într-o băltoacă fierbinte care tâsnise din pântecele ei cu o 
râgâială sfâşietoare, şi după trei zile muri otrăvită de propriul ei sânge, 
având în pântece o pereche de gemeni rasuciti unul într-altul. Amaranta 
fu cuprinsă de remuşcări. Se rugase cu atâta fervoare la Dumnezeu să 
se întâmple ceva îngrozitor care s-o scutească de otrăvirea Rebecăi, 
încât se socoti vinovată de moartea micutei Remedios. Nu aceasta era 
piedica pe care o aşteptase ea în rugăciunile ei. Cu Remedios pătrunsese 
un suflu de bucurie în casă. Se instalase împreună cu soţul ei într-o odă- 
ita învecinată cu atelierul, pe care o impodobise cu papusile si cu 
jucăriile din copilărie de care mai era încă foarte apropiată; vitalitatea şi 
buna ei dispoziţie se revărsau dincolo de cei patru pereţi ai odäitei şi se 
răspândeau ca o adiere de aer sănătos prin veranda cu begonii. Cânta 
dis-de-dimineata. Era singura care cutezase să intervină când se certau 
Rebeca şi Amaranta. Îşi asumă zdrobitoarea corvoadă de a se ocupa de 
Jose Arcadio Buendia. Îi aducea mâncarea, îl ajuta la nevoile de toate 
zilele, îl spăla cu o cârpă săpunită, se îngrijea ca barba şi părul să-i fie 
curatite de pureci si de lindini, ca şi de buna stare a umbrarului din 
frunză de palmier pe care-l consolida cu pânză gudronată impermeabilă 
când se strica vremea. În ultimele luni reuşise să comunice cu el prin 
fraze redate într-o latină rudimentară. Când veni pe lume fiul lui 
Aureliano şi al lui Pilar Ternera şi a fost adus în casă pentru a fi botezat, 
în cerc intim, cu numele de Aureliano José, Remedios stăruise să fie 
socotit ca fiul ei mai mare. Instinctul ei matern o surprinse pe Ursula. 
Aureliano, la rândul său, găsi în ea raţiunea de a trăi care-i lipsise până 
atunci. El lucra toată ziua în atelierul său şi, la miezul dimineţii, Remedios 
îi aducea un castronaş cu cafea fără zahăr. În fiecare seară mergeau 
amândoi să-l viziteze pe Moscote. Aureliano juca împreună cu socrul său 
partide interminabile de domino, în timp ce Remedios stătea la taifas cu 
surorile sau discuta cu mama ei chestiuni de oameni mari. Înrudirea cu 
familia Buendia întărise în sat autoritatea lui don Apolinar Moscote. În 
urma deselor demersuri în capitala provinciei, obtinu din partea 
guvernului făgăduiala de a construi o şcoală, cu conducerea căreia să fie 
încredinţat Arcadio, care moştenise entuziasmul didactic al bunicului 
său. Prin convingere reuşi ca majoritatea caselor să fie spoite în albastru 
în vederea sărbătoririi independenţei naţionale. La cererea părintelui 
Nicanor, dispuse mutarea stabilimentului lui Catarino într-o uliţă mai 
lăturalnică şi închiderea mai multor locande de desfrâu, care făceau 
furori în centrul satului. Într-o zi reveni însoţit de şase poliţişti înarmaţi 
cu puşti cărora le incredinta menţinerea ordinii fără ca cineva să se 
gândească să-şi amintească de înţelegerea de la început, de a interzice 
intrarea în sat a jandarmilor. Aureliano era mulţumit de importanţa 
socrului său. "Vei ajunge şi tu tot atât de gras ca el", îi spuneau prietenii. 


Însă viaţa sedentară, care-i accentuase pometii obrajilor şi-i subtiase 
strălucirea privirii; nu-l făcu să se îngraşe şi nu-i schimbă firea 
cumpătată, ci dimpotrivă, îi înăspri pe buze cuta severă a meditatiei 
solitare şi a hotărârii de neclintit. Afectiunea pe care soţia sa şi el însuşi 
o stârniseră în sânul ambelor familii era de aşa natură încât, în ziua în 
care Remedios anunţase că va avea un copil, chiar Rebeca şi Amaranta 
încheiară un armistițiu pentru a tricota o garnitură de scutece din lână 
albastră pentru cazul că se va naşte un băiat şi una din lână roz dacă va 
fi fată. Tot ea a fost ultima persoană pe care Aureliano o revăzu în gând, 
câţiva ani mai târziu, în faţa plutonului de execuţie. 

Ursula ordonă doliul prin care se închiseră toate uşile şi ferestrele şi 
oprea pe oricine să intre sau să iasă, afară doar de cazul că era strict 
necesar; ea interzise să se vorbească cu voce tare timp de un an şi 
aşeză poza dagherotipă a lui Remedios chiar pe locul unde se făcuse 
priveghiul, drapată într-o panglică neagră si cu o candela cu untdelemn 
mereu aprinsă. Generatiile următoare, care nu lăsară să se stingă 
niciodată această candelă, rămâneau descumpănite în faţa fetiţei cu 
fustă plisată, cu cizmulite albe şi cu panglică de organdi în păr, pe care 
nu o puteau identifica cu imaginea tradiţională a unei străbunici. 
Amaranta se ocupă de Aureliano José. Îl adoptă ca pe un copil care avea 
să-i împărtăşească singurătatea şi care o va izbăvi de laudanumul 
involuntar pe care rugăciunile ei nesăbuite îl turnaseră în cafeaua lui 
Remedios. La căderea nopţii, Pietro Crespi intra pe vârful degetelor, cu 
doliul la pălărie, şi-i făcea o vizită tăcută Rebecăi, care era atât de palidă 
în rochia ei neagră ale cărei mâneci îi coborau până la pumni, încât 
credeai că e lipsită de sânge. Chiar şi numai gândul de a fixa o dată 
nouă pentru nuntă ar fi fost atât de necuviincios, încât legăturile lor 
deveniră în curând imaginea unei logodne eterne, a unei iubiri frânte de 
oboseală şi de care nu se mai preocupa nimeni, ca şi cum aceşti 
îndrăgostiţi care altă dată stricau lămpile pentru a se putea săruta, 
trebuiau să se încline acum în faţa voinţei morţii. Descumpănită, complet 
demoralizată, Rebeca reîncepu să mănânce pământ. 

Dintr-o dată, când doliul se învechise atât de mult încât se reluaseră 
şezătorile de brodat, pe la orele două după amiază, în tăcerea mortală a 
caniculei, cineva împinse poarta de la intrare şi stâlpii se mişcară atât de 
puternic în temeliile lor încât Amaranta şi prietenele ei care brodau în 
verandă, Rebeca sugându-şi degetul mare în camera ei, Ursula la 
bucătărie, Aureliano în atelier şi până şi Jose Arcadio Buendia sub 
castanul solitar, avură impresia că un cutremur de pământ zguduia casa. 
Cel care sosise astfel era un adevărat colos. Abia că-şi putea petrece 
umerii pătraţi prin strâmtoarea uşilor. La gâtul său de taur purta un 
medalion cu Fecioara Tamaduirilor, braţele şi pieptul îi erau pline de 
tatuaje criptice, şi la pumnul drept avea brăţara strânsă a fraţilor de 
cruce. Pielea îi era tăbăcită de sarea intemperiilor, avea părul scurt şi 
zbârlit ca o coamă de catâr, fălci de oţel, privirea tristă. Centironul lui era 
de două ori mai gros decât chinga unui cal, purta cizme cu turetci şi 
pinteni şi tocuri ferecate, iar prezenţa sa dădea impresia trepidantă a 
unei zguduiri seismice. Trecu prin salon şi prin sufragerie şi intră ca un 
tunet în veranda cu begonii, unde Amaranta şi prietenele ei rămaseră 
paralizate, toate cu acul în aer. "Salut!" le spuse cu o voce obosită; îşi 
aruncă desagii pe masa de lucru şi, fără să se oprească, se îndreptă spre 
fundul casei. "Salut!" îi spuse Rebecăi înspăimântate care-l văzu intrând 
pe uşa dormitorului ei. "Salut!" îi spuse lui Aureliano care era la masa lui 


de giuvaergiu, cu toate cinci simţurile în alarmă. Nu zăbovi cu nimeni. Se 
duse drept la bucătărie şi acolo se opri pentru prima oară, la sfârşitul 
unei călătorii care începuse la celălalt capăt al pământului. "Salut!" zise 
el. Ursula rămase cu gura căscată timp de o frântură de clipă, îl privi 
drept în ochi, scoase un țipăt şi-i sări de gât strigând şi plângând de 
bucurie. Era José Arcadio. Revenise tot atât de lefter precum plecase, încât 
Ursula trebui să-i dea doi pesos pentru plata locației calului. Vorbea o 
spaniolă amestecată cu argoul marinăresc. Îl întrebară pe unde a umblat 
şi el răspunse: "Pe-acolo". Îşi agätä hamacul în odaia care i se destinase 
şi dormi trei zile. Când se trezi, după ce înghiţi şaisprezece ouă crude, se 
duse direct la stabilimentul lui Catarino, unde statura lui colosală 
provocă între femei o agitaţie şi o curiozitate fără seamăn. Ceru muzică 
şi un rând de rachiu, pe socoteala lui, pentru toată lumea. Făcu pariuri 
luptând cu puterea pumnului împotriva a cinci bărbaţi la un loc. "Nu se 
poate, ziceau ei dându-şi seama că nu reuşeau nici măcar să-i mişte 
braţul. Are bratara fraţilor de cruce." 

Catarino, care nu credea în astfel de lucruri, parie pe doisprezece 
pesos că nu va urni din loc tejgheaua. Jose Arcadio o smulse de la locul 
ei, o săltă deasupra capului şi o duse până în stradă. A fost nevoie de 
unsprezece oameni care să o aducă înapoi. În înfierbântarea petrecerii îşi 
arătă pe tejghea virilitatea neverosimilă tatuată în întregime cu 
împletituri de inscripţii în albastru şi roşu, înscrise în tot felul de limbi. Pe 
femeile care îl asaltară cu poftele lor, le întrebă care plăteşte mai mult. 
Cea mai bogată oferi douăzeci de pesos. Propuse atunci să fie scos la 
loterie cu zece pesos lozul. Era un preţ exorbitant, căci femeia cea mai 
solicitată nu câştiga mai mult de opt pesos pe noapte, însă toate accep- 
tară. Îşi scriseseră numele pe paisprezece hârtiute pe care le puseră într- 
o pălărie, şi fiecare femeie trase câte una. Când nu mai rămăseseră 
decât două hartiute în fundul pălăriei, se stabili despre care este vorba. 

— Încă cinci pesos de fiecare, propuse José Arcadio, şi mă voi împărţi 
între amândouă. 

Trăia din asta. Făcuse de şaizeci şi cinci de ori înconjurul 
pământului, înrolat într-un echipaj de marinari apatrizi. Femeile cu care 
se culcase în noaptea aceea în stabilimentul lui Catarino îl conduseră 
dezbrăcat în pielea goală până în salonul de bal, unde putură vedea că 
nici un milimetru de pe trupul său, din tălpi până în creştet şi pe faţă şi 
pe dos, nu era fără tatuaj. Nu reuşea să se adapteze la viaţa de familie. 
Dormea toată ziua iar noaptea o petrecea în mahalaua caselor de 
toleranţă, pariind pe forţa sa fizică. Rarele ocazii când Ursula reuşea să-l 
facă să ia loc la masă, îl vedeai prietenos şi radios, mai ales când 
începea să povestească despre aventurile sale din ţările îndepărtate. 
Naufragiase şi rătăcise timp de două săptămâni în voia vântului şi a 
valurilor, în marea Japoniei, hrănindu-se din cadavrul unuia dintre 
tovarăşii săi care murise de insolatie şi a cărui carne sărată, sărată din 
nou şi coaptă la soare, era zgrunturoasa şi dulceagă la gust. In golful 
Bengal, la amiaza mare, pe o vreme minunată, corabia lui răpuse un 
dragon marin în pântecele căruia găsiră casca, cataramele şi armele 
unui cruciat. Văzură în Marea Caraibilor fantoma corabiei-corsar a lui 
Victor Hughes, cu pânzele sfâşiate de vânturile morţii cu catargele roase 
de scarabei marini, indreptindu-se spre Guadelupa, dar rătăcind veşnic 
drumul. La masă, Ursula plângea de parcă ar fi citit toate scrisorile care 
nu sosiseră niciodată şi în care José Arcadio relata ispravile şi pataniile 
sale. "Când ai o casă atât de mare aici, fiule, suspina ea. Când s-a 


aruncat atâta mâncare la porci!" În fond, însă, ea nu-şi putea închipui că 
tânărul luat de ţigani era acest lungan uriaş care înfuleca o jumătate de 
purcel de lapte la dejun şi ale cărui vânturi făceau să veştejească florile. 
Ceilalţi din familie aveau reacţii asemănătoare. Amaranta nu putea să-şi 
ascundă scârba pe care i-o provocau, la masă, râgâielile lui bestiale. 
Arcadio, care nu cunoscuse niciodată taina filiatiei sale, abia dacă 
răspundea la întrebările pe care i le punea cu intenţia vădită de a-i 
câştiga dragostea. Aureliano încercă să deştepte amintirea vremii când 
împărțeau aceeaşi camera, se strădui să refacă complicitatea lor din 
copilărie, însă Jose Arcadio uitase de toate acestea; viaţa pe mare îi cople- 
şise memoria cu mult mai multe lucruri de care să-şi aducă aminte. 
Numai Rebeca se simţi topită de la prima vedere. În după amiaza în care- 
| văzu trecând prin faţa camerei ei, îşi dădu seama că Pietro Crespi nu 
era decât un biet omulet sfrijit faţă de acest super-mascul, a cărui 
respiraţie vulcanică se resimțea în toată casa. Socotea bun orice pretext 
pentru a se afla în apropierea lui. Într-o zi, José Arcadio îi privi trupul cu o 
atenţie lipsită de pudoare, şi îi zise: "Eşti o femeie adevărată, surioara". 
Rebeca nu se mai stăpâni. Reîncepu să mănânce pământ şi var de pe 
ziduri cu lăcomia de altă dată, şi să-şi sugă degetul mare cu atâta frenezie 
încât i se făcu o bătătură. Vomă un lichid verzui cu lipitori moarte. 
Petrecu nopţi albe tremurând de febră, luptându-se cu delirul şi 
aşteptând până când casa era zguduită de reîntoarcerea lui Jose Arcadio, 
în zori. Într-o după-amiază, când toată lumea dormita, nu mai putu 
răbda şi se duse până la odaia lui. Îl găsi în chiloti, treaz, întins în 
hamacul pe care-l fixase de bârnele groase cu odgoane de corabie. 
Nuditatea lui extraordinară, împodobită toată, o impresionă atât de 
puternic încât simţi nevoia să se întoarcă. "lertati-ma, zise; nu ştiam ca 
erati aici". Vorbea însă cu voce scăzută ca să nu trezească pe cineva. 
"Vino încoace", îi răspunse el. Rebeca ascultă. Se opri lângă hamac, în 
sudori de gheaţă, simțind că i se innoada matele, în timp ce José Arcadio 
îi mângâia cu vârful degetelor gleznele, apoi pulpele şi chiar coapsele, 
murmurand: "Ah, surioară, ah, surioara!" Ea trebui să depună un efort 
supraomenesc pentru a nu-şi da sufletul când o forţă ciclonică o ridică de 
mijloc într-un chip uimitor de potrivit, o despuie de îmbrăcămintea intimă 
în doi timpi şi trei mişcări şi o sfâşie ca pe o păsărică. Mai avu timp să-i 
mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut înainte de a se dărui, 
inconştientă, plăcerii neuitate a acestei dureri insuportabile, în mlaştina 
fumegândă a hamacului care absorbi ca o sugativă izbucnirea sângelui 
ei. 

După trei zile se cununară la liturghia de la orele cinci. Jose Arcadio 
se duse în ajun la prăvălia lui Pietro Crespi. Îl găsise dând lecţii de 
ghitară şi-i vorbi de fata cu toată lumea. "Mă însor cu Rebeca’, îi zise el. 
Pietro Crespi păli, întinse ghitara unuia dintre elevii săi şi declară lecţia 
terminată. Când au rămas singuri în salonul plin cu instrumente muzicale 
şi cu jucării mecanice, Pietro Crespi zise: 

— Este sora dumneavoastră. 

— Mi-e tot una, răspunse Jose Arcadio. 

Pietro Crespi îşi zvântă fruntea cu batista impregnată cu lavandă. 

— Este împotriva naturii, explică el, şi în afară de aceasta, legea o 
interzice. 

Nu atât argumentatia, cât paloarea lui Pietro Crespi îl făcu pe José 
Arcadio să-şi piardă răbdarea. 

— Mă baleg o dată şi încă o dată pe natură, îi răspunse el. Siam 


venit să vă spun pentru a vă scuti de osteneala de a o mai întreba ceva 
pe Rebeca. Aceste maniere brutale se îndulciră însă atunci când văzu cum 
ochii lui Pietro Crespi se umplură de lacrimi. 

— De altfel, îi spuse el pe un alt ton, dacă ceea ce va place este 
familia, vă mai rămâne Amaranta. 

Părintele Nicanor dezvălui în predica lui de duminică faptul că 
Arcadio şi Rebeca nu erau frate şi soră. Ursula nu iertă niciodată ceea ce 
considera ea o lipsă de respect de neînchipuit şi când reveniră de la 
biserică, le interzise tinerilor căsătoriţi să mai pună piciorul în casă. 
Pentru ea, erau ca şi morţi. Îşi închiriară o bojdeucă în fata cimitirului şi 
se mutară acolo fără alte mobile decât hamacul lui Jose Arcadio. În 
noaptea nunţii, un scorpion care se introdusese în pantoful Rebecăi o 
muşcă de picior. Simţi cum îi amorteste limba, dar aceasta n-o împiedică 
să petreacă o lună de miere care provocă scandal. Vecinii erau ingroziti 
de tipetele care trezeau întregul cartier de circa opt ori pe noapte şi cam 
de trei ori în timpul siestei, şi se rugau cu o patimă nestăpânită să nu 
tulbure odihna morţilor. 

Aureliano a fost singurul care-şi făcu griji pentru ei. Le cumpără 
câteva mobile şi le procură bani, până când Jose Arcadio redobândi 
simţul realităţii şi se apucă să lucreze petecul de pământ de lângă curtea 
casei care nu era al nimănui. În schimb, Amaranta nu izbuti niciodată să- 
şi stăpânească pizma împotriva Rebecăi, cu toate că soarta i-a hărăzit o 
mulţumire cum nici nu visase: la propunerea Ursulei, care nu ştia cum să 
îndrepte lucrurile, Pietro Crespi continuă să prânzească în fiecare marţi 
în casă, stăpânindu-şi insuccesul cu calm şi demnitate. Ca o dovadă a 
stimei sale faţă de familie, păstră doliul la pălărie, şi-i făcea plăcere să-şi 
manifeste afecțiunea fata de Ursula, aducându-i daruri exotice: sardele 
portugheze, dulceaţă de trandafiri din Turcia, iar, într-o zi, un şal 
fermecător din Manila. Amaranta îl întâmpina cu o amabilitate tandra. 
Ghicea ce-i făcea plăcere, îi smulgea firele descusute de la mânecile 
cămăşii, îi brodă de ziua lui o duzină de batiste cu inițiala lui. În fiecare 
marti, după dejun, în timp ce broda pe veranda, el îi tinea bucuros 
companie. Pentru Pietro Crespi, această femeie pe care o considerase şi 
o tratase mereu ca pe o copilă fu o adevărată revelaţie. Genul frumuseţii 
ei era oarecum lipsit de graţie, era însă de o sensibilitate rară în faţa 
realitätilor vieţii, plină de o tandrete discretă. Într-o marţi, când nimeni 
nu se mai îndoia de ceea ce avea să se întâmple mai curând sau mai 
târziu, Pietro Crespi o ceru în căsătorie. Ea nu-şi întrerupse lucrul. 
Aşteptă să-i dispară roşeala caldă care-i ajunsese până la urechi şi rosti 
cu vocea gravă, solemnă, a unei persoane cu experienţă: 

— Bineînţeles, Crespi, îi zise ea, dar să aşteptăm până ne 
cunoaştem mai bine. Nu e indicat să pripim lucrurile. 

Ursula se supără. Cu toate că-l stima foarte mult pe Pietro Crespi, 
nu ajunsese să stabilească dacă hotărîrea lui era bună sau rea din punct 
de vedere moral, în urma îndelungatei şi tumultoasei sale logodne cu Re- 
beca. Totuşi, sfârşi prin a o accepta ca pe un lucru care nu este nici bun, 
nici rău, deoarece nimeni nu-i împărtăşea îndoiala. Aureliano, care era 
omul casei, o zăpăci şi mai mult când îi expuse o părere, pe cât de 
formală, pe atât de enigmatică: 

— Nu este momentul să ne gândim la căsătorii. 

Această părere, al cărei sens Ursula nu-l înţelese decât după câteva 
luni, era singura pe care Aureliano putea s-o exprime atunci, cu 
sinceritate, nu numai cu privire la căsătorie, ci la orice preocupare în 


afară de război. El însuşi, în faţa plutonului de execuţie, nu avea să 
înţeleagă prea limpede cum s-a inlantuit acel şir de întâmplări subtile, 
însă irevocabile, care l-au adus până acolo. Moartea lui Remedios nu-i 
produse comotiunea de care se temea. Simti mai degrabă o mânie surdă 
care se risipi încetul cu încetul, lăsându-i doar un sentiment de 
dezamăgire solitară şi pasivă, asemănătoare celui pe care-l încercase pe 
vremea când se resemnase de a renunţa la femei. Se adânci din nou în 
lucru dar îşi păstră obiceiul de a juca domino cu socrul său. Într-o casă 
amutità de doliu, convorbirile nocturne consolidară prietenia dintre cei 
doi bărbaţi. "Recasatoreste-te, Aurelito, zise socrul. Am şase fiice, poţi sa 
alegi". Într-o zi, în ajunul alegerilor, don Apolinar Moscote, revenind dintr- 
una din călătoriile sale frecvente, se arătă preocupat de situaţia politică 
a ţării. Liberalii erau hotărâți să pornească război. Cum Aureliano avea 
pe vremea aceea noţiuni foarte confuze despre deosebirile dintre 
conservatori şi liberali, socrul său i le explicită în câteva lecţii. Liberalii, îi 
explică el, erau francmasoni: oameni cu porniri rele, partizani ai 
spânzurării preoţilor, ai instaurării cununiei civile şi a divorţului, ai 
recunoaşterii drepturilor egale pentru copiii naturali şi cei legitimi, ai 
divizării ţării printr-un sistem federal care i-ar răpi puterii centrale 
prerogativele. Conservatorii, dimpotrivă, deţineau puterea direct de la 
Dumnezeu şi vegheau asupra stabilităţii ordinii publice şi a moralei 
familiale; ei erau apărătorii credinţei în Hristos, ai principiului autorităţii, 
şi nu erau dispuşi să îngăduie fărâmițarea ţării în colectivităţi autonome. 
Sentimentele sale umanitare îl făcură pe Aureliano să simpatizeze cu 
atitudinea liberală în privinţa drepturilor copiilor naturali, însă nu 
înţelegea de fel cum se putea ajunge să se pornească război pentru 
nişte lucruri pe care nu le puteai atinge cu degetul. Socoti ca un exces 
faptul că socrul său ceruse să i se trimită, pe timpul alegerilor, şase 
oameni înarmaţi cu puşti sub comanda unui sergent, într-un sat lipsit de 
orice pasiune politică. Nu numai că soldaţii au debarcat, dar merseră din 
casă în casă pentru a confisca armele de vânătoare, cutitele de 
înjunghiat animalele, până chiar şi cutitele de bucătărie, înainte de a 
împărţi bărbaţilor de peste douăzeci şi unu de ani buletinele albastre cu 
numele candidaţilor conservatori, şi buletinele roşii cu numele 
candidaţilor liberali. În ajunul alegerilor, don Apolinar Moscote în 
persoană citi o înştiinţare prin care se interzicea de sâmbătă noaptea, 
timp de patruzeci şi opt de ore, vânzarea băuturilor spirtoase şi 
adunările de mai mult de trei persoane care nu aparţineau aceleiaşi 
familii. Alegerile trecură fără incidente. Încă de la orele opt dimineaţa, 
duminică, se instala în piaţă urna de lemn păzită de cei şase soldaţi. S-a 
votat în libertate deplină, după cum putu constata însuşi Aureliano care 
a rămas aproape toată ziua în preajma socrului său, veghind ca nimeni 
să nu voteze decât o singură dată. La orele patru după-amiază, un duruit 
de tobă vesti în piaţă închiderea scrutinului, iar don Apolinar Moscote 
sigilă urna cu o bandă de hârtie gumată peste care-şi depuse 
semnătura. În aceeaşi seară, în timpul partidei sale de domino cu 
Aureliano, dădu ordin sergentului să rupă banda de hârtie gumată 
pentru a face socoteala sufragiilor. Erau aproape tot atâtea buletine roşii 
ca şi albastre, însă sergentul nu lăsă decât zece din cele roşii şi completă 
diferenţa cu buletine albastre. Urna fu apoi din nou sigilată cu o bandă 
nouă şi în ziua următoare la ora nouă porni spre capitala provinciei. 
“Liberalii vor porni la război", zise Aureliano. Don Apolinar Moscote nu-şi 
slăbi atenţia de la jocul de domino. "Dacă spui asta din pricina schimbării 


buletinelor, atunci nu, nu vor porni la război, răspunse el. Se lasă înadins 
câteva buletine roşii, ca să nu fie reclamaţii." Aureliano înţelese 
inconvenientele opoziţiei. "Dacă aş fi liberal, zise el, aş porni la război 
din pricina acestor buletine." Socrul său îl privi pe deasupra ochelarilor: 

— Daca ai fi liberal, bietul meu Aureliano, şi chiar dacă ai fi ginerele 
meu, n-ai fi asistat la schimbarea buletinelor. 

Ceea ce a provocat de fapt indignarea satului n-a fost rezultatul 
alegerilor, ci faptul că soldaţii n-au restituit armele. O delegaţie de femei 
veni să vorbească cu Aureliano ca să obţină de la socrul său restituirea 
cutitelor de bucătărie. Don Apolinar Moscote îi explică în mare taină că 
soldaţii au strâns armele confiscate ca tot atâtea probe că liberalii se 
pregăteau de război. Cinismul acestei declaraţii îl nelinişti. Nu făcu nici 
un comentariu însă, într-o noapte, pe când Gerineldo Marquez, Si Mag- 
nifico Visbal tăifăsuiau cu alţi prieteni despre incidentul cu cutitele, fu 
întrebat dacă era liberal sau conservator si Aureliano nu soväi: 

— Dacă trebuie să fac parte din ceva, aş fi liberal, răspunse el, 
deoarece conservatorii sunt nişte înşelători. 

A doua zi, la cererea prietenilor săi, făcu o vizită doctorului Alirio 
Noguera pentru a se trata de o pretinsă durere de ficat. El nu cunoştea 
de loc sensul acestei comedii. Doctorul Alirio Noguera debarcase la Ma- 
condo înainte cu câţiva ani, având o cutie de farmacie plină cu pastile 
insipide şi cu o deviză medicală care nu convingea pe nimeni: "Cui pe cui 
se scoate”. În realitate era un impostor. În spatele fațadei nevinovate de 
medic fără reputaţie se afla un terorist care-şi ascundea sub 
incaltamintea cu tocuri joase care-i venea până sub genunchi, cicatricele 
pe care i le provocase la glezne cei cinci ani petrecuţi în lanţuri. Prins cu 
ocazia primei escapade federaliste, reuşi să scape la Curacao, deghizat 
într-un costum pe care-l detesta cel mai mult pe lume: o sutană. După un 
exil prelungit, entuziasmat de veştile, prezentate mai favorabil, decât 
erau în realitate, pe care le aduceau în Curacao proscrişii din toate insu- 
lele Caraibe, se îmbarcă pe bordul unei goelete de contrabandişti şi 
reapăru la Riohacha împreună cu micile lui flacoane cu comprimate, care 
nu erau altceva decât zahăr rafinat, şi cu o diplomă a Universităţii din 
Lipsca pe care o falsificase chiar el. Fu atât de deceptionat încât plânse. 
Fervoarea federalistă pe care exilatii o asemänau cu un butoi de pulbere 
gata să explodeze, se risipise în iluzii electorale vagi. Amarat din pricina 
insuccesului, dorind să găsească un loc unde să-şi petreacă bătrâneţile 
în siguranţă, falsul homeopat se refugie la Macondo. În odäita plină de 
flacoane goale, pe care o închirie la marginea pietii, a trăit câţiva ani pe 
spatele bolnavilor disperaţi care, după ce încercaseră de toate, se 
consolau cu zahărul din pastile. Instinctele sale de agitator au rămas 
potolite atâta vreme cat don Apolinar Moscote se mulțumea să fie o 
autoritate decorativă. Îşi omora timpul cu amintiri şi luptând contra 
astmei. Apropierea alegerilor a fost firul care i-a îngăduit să regăsească 
itele subversiunii. Lua contact cu tinerii din sat, care erau lipsiţi de 
pregătire politică şi porni o campanie secretă de propagandă şi de 
recrutare. Numeroasele buletine roşii care apăruseră în urnă şi a căror 
prezenţă a fost atribuită de don Apolinar Moscote unei pasiuni pentru 
noutăţi specifică tinereţii, constituiau de fapt un aspect al planului său: îi 
obligă pe acei care-l urmau să voteze pentru a-i convinge că alegerile nu 
erau decât o farsă. "Singurul mijloc eficace, zicea el, este violenţa." 
Majoritatea prietenilor lui Aureliano erau entuziasmați la gândul de a 
lichida orânduirea conservatoare, însă nimeni nu cuteza să-l cheme să 


se alieze la planurile lor, nu numai pentru că era legat de judecător, ci 
din pricina temperamentului său solitar şi a atitudinilor sale şovăitoare. 
Se ştia, în afară de aceasta, că a votat cu albastrii, după indicaţiile 
socrului său. A fost deci o pură coincidenţă că şi-a dezvăluit sen- 
timentele politice şi o simplă curiozitate care i-a sugerat de a-l vizita pe 
doctor, ca să se trateze de o durere de care nu suferea. Ajungând la 
cocioaba mirosind a pânză de păianjen şi a camfor, se pomeni în faţa 
unei specii de iguane plină de praf, ai cărei plămâni şuierau la fiecare 
respiraţie. Înainte de a-i pune vreo întrebare, doctorul îl conduse la 
fereastră şi-i examină albul ochilor, trăgându-l de pleoapele inferioare: 
"Nu acolo", zise Aureliano, respectând instrucţiunile pe care le primise. 
Apăsă cu vârful degetului puternic pe locul unde avea ficatul şi adăugă: 
"Aici mă doare, atât de mult încât nu pot dormi”. Doctorul Noguera 
închise atunci fereastra sub pretext că soarele arde prea tare şi-i explică 
în termeni simpli pentru ce era de datoria patrioţilor să-i asasineze pe 
conservatori. Aureliano purtă timp de câteva zile, în buzunarul camasii 
un flacon pe care-l scotea tot la două ceasuri. Vărsa trei comprimate în 
podul palmei, le arunca dintr-o dată în gură şi le lăsa să se topească 
încet pe limbă. Don Apolinar Moscote râdea de încrederea lui în virtuțile 
homeopatiei, însă cei care făceau parte din complot recunosteau în el pe 
unul de-al lor. Aproape toţi fiii întemeietorilor erau implicaţi în această 
afacere, deşi nici unul nu ştia, în mod concret, în ce consta acţiunea pe 
care ei înşişi o urzeau. Însă, în ziua în care medicul îi destäinui lui 
Aureliano secretul, acesta se retrase din conspirație. Deşi se convinsese 
atunci de urgenţa cu care trebuia lichidat regimul conservatorilor, planul 
îl îngrozea. Doctorul Noguera era un mistic al atentatului personal. 
Sistemul lui se reducea la coordonarea unei serii de acţiuni individuale 
care, într-o lovitură de maestru executată la scară naţională, avea să-i 
lichideze pe toţi funcţionarii regimului împreună cu familiile lor, 
îndeosebi pe copii, pentru a se stârpi însăşi sămânţa buruienii rele a 
conservatismului. Don Apolinar Moscote, soţia şi cele şase fiice ale sale 
figurau, bineînţeles, pe listă. 

— Dumneavoastră nu sunteţi nici liberal, nici altceva, îi spuse 
Aureliano fără a-şi părăsi calmul. Nu sunteţi altceva decât un măcelar. 

— În cazul acesta, răspunse doctorul, pe acelaşi ton imperturbabil, 
dă-mi înapoi flaconul. Nu mai ai nevoie de el. 

Abia după şase luni, Aureliano află că doctorul renuntase să mai 
vadă în el un om de acţiune şi-l considera un sentimental fără viitor, cu 
caracter pasiv şi condamnat să trăiască solitar. Ceilalţi căutară să nu-l 
piardă din ochi de frică să nu denunțe conspirația. Aureliano îi linişti; nu 
va scoate nici un cuvânt, însă în noaptea în care vor merge să asasineze 
familia Moscote, îl vor găsi apărându-i poarta. Se arătă atât de 
convingător în hotărârea sa, încât executarea planului fu amânată ne- 
definit. În vremea asta Ursula îi ceru părerea cu privire la căsătoria lui 
Pietro Crespi cu Amaranta, iar el îi răspunse că nu era momentul să se 
gândească la astfel de lucruri. De o săptămână purta pe sub cămaşă o 
vechitură de pistol. Îi supraveghea pe prietenii săi. În fiecare după- 
amiază se ducea să-şi bea cafeaua la Rebeca şi la Jose Arcadio, care 
începuseră să se instaleze cu adevărat şi, de la orele şapte, îşi făcea 
partidele de domino cu socrul său. La ora prânzului, discuta cu Arcadio, 
care se făcuse un adolescent voinic, şi în fiecare zi îl găsea tot mai 
exaltat de iminenta războiului. La scoala, unde Arcadio avea elevi mai în 
vârstă decât el, laolaltă cu alţii care abia începeau să vorbească, febra 


liberală era în toi. Se vorbea despre împuşcarea părintelui Nicanor, 
despre transformarea bisericii în şcoală, despre instaurarea amorului 
liber. Aureliano încercă să-i modereze impetuozitatea. Îi recomandă 
înţelepciune şi prudenţă. Surd faţă de rationamentele sale limpezi şi faţă 
de simţul său realist, Arcadio îi reproşă în public slăbiciunea de caracter. 
Aureliano avu răbdare. În cele din urmă, pe la începutul lui decembrie, 
Ursula răvăşită cu totul, se năpusti în atelier: 

— A izbucnit războiul! 

De fapt războiul izbucnise de trei luni. Legea marţială domnea în 
toată ţara. Singurul care aflase la vreme era don Apolinar Moscote, dar se 
feri să comunice vestea chiar şi soţiei sale, atâta timp cât nu sosise 
plutonul armatei care avea să ocupe satul prin surprindere. Aceştia 
intrară în sat fără zgomot, înainte de zorii zilei, aducând două tunuri de 
artilerie uşoară trase de catari, şi-şi stabiliră cartierul general în clădirea 
şcolii. Stingerea a fost fixată pentru orele şase după-amiază. S-a 
procedat la o rechizitie şi mai draconică decât cea precedentă, din casă 
în casă, şi de data aceasta s-au luat chiar şi uneltele de plugärie. Îl 
scoaseră din casă pe doctorul Noguera, îl legară de un copac din piaţă, şi 
fără nici o formă procedurală, îl împuşcară. Părintele Nicanor încercă să 
impresioneze autorităţile militare cu miracolul levitatiunii, dar un soldat îl 
izbi în cap cu patul pustii. Exaltarea liberală făcu loc unei terori tăcute. 
Aureliano, livid, închis în sine, îşi continua partidele de domino cu socrul 
său. Intelese că, în ciuda titlului său actual de comandant civil si militar 
al pietii, don Apolinar Moscote era din nou o simplă autoritate 
decorativă. Hotărârile erau luate de un căpitan al armatei care, în fiecare 
dimineaţă, percepea un impozit special pentru menţinerea ordinii 
publice. Din ordinul său, patru soldaţi smulseră familiei sale o femeie 
care fusese muşcată de un câine turbat, şi o zdrobiră cu paturile pustilor, 
în plină stradă. Intr-o duminică, după două săptămâni de ocupaţie, 
Aureliano intră la Gerineldo Marquez Şi, cu sobrietatea lui obişnuită, ceru 
o ceaşcă mare cu cafea fără zahăr. Când cei doi rămaseră singuri în 
bucătărie, Aureliano luă un ton autoritar, necunoscut până atunci: 

— Adună băieţii, zise el. Plecăm la război. 

Gerineldo Marquez nu-şi crezu urechilor. 

— Cu ce arme? întrebă el. 

— Cu ale lor, răspunse Aureliano. 

Marţi, la miezul nopţii, într-o expediţie nesăbuită, douăzeci şi unu de 
bărbaţi sub treizeci de ani, comandati de Aureliano Buendia, înarmaţi cu 
cuțite de masă şi cu fiare ascuţite, ocupară garnizoana prin surprindere, 
îşi însuşiră armele şi-l împuşcară în curte pe căpitan şi pe cei patru 
soldaţi care uciseseră femeia. 

În aceeaşi noapte, în timp ce se auzeau salvele plutonului de 
execuţie, Arcadio fu numit comandant civil şi militar al pietii. Rebelii 
căsătoriţi abia avură timp să-şi ia rămas bun de la soțiile lor, pe care le 
părăsiră în voia sorții. Plecară în zorii zilei, aclamati de populaţia izbavita 
de teroare, pentru a se ataşa la forţele generalului revoluţionar Victorio 
Medina, care, după ultimele veşti, mărşăluia în direcţia Manaure. Înainte 
de a pleca, Aureliano îl scoase pe don Apolinar Moscote din dulapul în 
care se ascunsese: "Tată socrule, poţi rămâne liniştit, îi zise el. Noul 
guvern iti garantează, pe cuvânt de onoare, securitatea personală ca şi 
pe aceea a familiei dumitale". Don Apolinar Moscote îl recunoscu cu greu 
în acel conspirator cu cizme mari şi arma la umăr, pe cel cu care jucase 
domino până la ceasurile nouă din seară. 


— Eşti pe cale să faci o prostie, Aurelito, strigă el. 
— Nici o prostie, răspunse Aureliano. Suntem în război. Şi nu-mi mai 
spune Aurelito, căci acum sunt colonelul Aureliano Buendia. 


COLONELUL AURELIANO BUENDIA A organizat treizeci şi două de 
răscoale armate şi a fost tot de atâtea ori învins. De la şaptesprezece 
femei diferite a avut şaptesprezece băieţi care fură exterminați, unul 
după altul, într-o singură noapte, atunci când cel mai mare nu împlinise 
încă treizeci şi cinci de ani. Scăpă din paisprezece atentate, din şaizeci şi 
trei de ambuscade şi din faţa unui pluton de execuţie. Supravietui unei 
doze de stricnină turnată în cafea şi care ar fi fost prea de ajuns ca să 
ucidă un cal. Refuză Ordinul Meritului pe care i-l decernase preşedintele 
Republicii. A fost promovat la rangul de comandant general al forţelor 
revoluţionare, autoritatea lui extinzându-se în toată ţara, de la o 
frontieră la cealaltă, şi devenise omul cel mai temut de guvern, dar 
niciodată n-a îngăduit să fie fotografiat. Respinse oferta unei pensii 
viagere care i se propuse după război şi trăi până la bătrâneţe din 
vânzarea peştişorilor de aur pe care-i producea în atelierul său din 
Macondo. Cu toate că lupta mereu în fruntea trupelor sale, singura rană 
pe care o primi vreodată şi-a făcut-o el însuşi după capitularea de la 
Nierlandia care puse capăt unui război civil de douăzeci de ani. Îşi trase 
un glonte de pistol în piept, iar proiectilul îi ieşi prin umăr fără să fi atins 
vreun centru vital. Tot ceea ce a rămas din această succesiune de 
evenimente a fost o stradă cu numele lui în Macondo. Şi totuşi, aşa cum 
declara cu câţiva ani înainte de a muri de bătrâneţe, nici măcar asta nu 
aştepta în ziua când porni împreună cu cei douăzeci şi unu de oameni ai 
săi, în zorii zilei, să întâlnească forţele generalului Victorio Medina. 

— Iti lăsăm în grijă Macondo, se mărginise să-i spună lui Arcadio 
înainte de plecare. Ti-l lăsăm în bună rânduială, fă în aşa fel încât să-l 
revedem într-o stare şi mai bună. 

_ Arcadio dădu o interpretare cu totul personală acestei recomandări. 
Isi inventă o uniformă cu galoane şi epoleti de maresal, inspirându-se din 
cele văzute în gravurile unei cărţi a lui Melchiade, şi-şi atârnă de centură 
sabia cu mânerul aurit a căpitanului împuşcat. Aşeză cele două piese de 
artilerie la intrarea în sat, îmbrăcă în uniforme pe foştii săi discipoli 
exaltati de discursurile sale incendiare şi-i lăsă să se preumble înarmaţi 
pe străzi ca să lase străinilor impresia că satul este invulnerabil. Era o 
stratagemă cu două tăişuri, deoarece guvernul zăbovi zece luni fără să 
îndrăznească să atace localitatea, însă atunci când o făcu, aruncă 
împotriva ei o forţă atât de disproportionata încât lichidă orice rezistenţă 
într-o jumătate de oră. Din prima zi de la proclamarea puterii Arcadio 
vădi un gust pronunţat pentru decrete. Ajunse să emită până la patru pe 
zi pentru a ordona şi dispune executarea a tot ce-i trecea prin cap. In- 
troduse serviciul militar obligatoriu de la vârsta de optsprezece ani, 
declară de utilitate publică toate animalele care străbăteau drumurile 
după orele şase seara, şi impuse bărbaţilor majori portul obligatoriu al 
unei brasarde roşii. Îl sechestră pe părintele Nicanor în presbiteriu, ame- 
ninţându-l ca va fi împuşcat dacă va ieşi, îl opri de la săvârşirea liturghiei 
şi de a trage clopotele, afară doar pentru sărbătorirea victoriilor liberale. 
Pentru ca nimeni să nu se indoiasca de severitatea intentiilor sale, 


porunci ca un pluton de execuţie să se antreneze în piaţa publică 
trăgând asupra unei sperietoare de ciori. La început, nu-l luă nimeni în 
serios. În fond, nu erau altceva decât băieţi de şcoală care se amuzau 
făcând pe soldaţii. Însă, într-o seară când Arcadio intră în stabilimentul 
lui Catarino, trompetul salută în batjocură intrarea lui cu un semnal de 
război care provocă râsul tuturor clienţilor, şi Arcadio puse să-l împuşte 
pentru injurii aduse autorităţii. Pe cei care protestară îi pedepsi la pâine 
uscată şi apă, cu picioarele-n butucul pe care-l instală într-una din sălile 
de clasă. "Eşti un asasin!" îi striga Ursula, ori de câte ori afla despre o 
nouă măsura arbitrară. Când o să afle Aureliano, o să te împuşte el pe 
tine şi eu voi fi prima care să mă bucur." Dar toate fură în zadar. Arcadio 
continuă să strângă chinga, într-un chip pe cât de viguros, pe atât de 
gratuit, până ce deveni tiranul cel mai crud pe care-l cunoscu vreodată 
Macondo. "Acum verificaţi pe pielea voastră diferenţa, spuse într-o zi 
Apolinar Moscote. lată, acesta este raiul liberalilor". Arcadio fu instiintat. 
În fruntea unei patrule, porni asaltul asupra casei, sparse toate mobilele, 
bătu la dos fetele şi-l tari după sine pe Apolinar Moscote. În clipa în care 
Ursula apăru în curtea cazărmii, după ce străbătuse tot satul strigându- 
şi în gura mare ruşinea şi agitând furioasă un bici înmuiat în catran, 
Arcadio tocmai se pregătea să dea plutonului de execuţie ordin să tragă. 

— îndrăzneşte, bastardule! strigă Ursula. 

Înainte ca Arcadio să aibă timp să facă un gest, ea îi trase o lovitură 
de bici: "indräzneste, asasinule! urlă ea. Şi ucide-mă şi pe mine pe 
deasupra, copil de mamă denaturată. Căci nu voi mai avea lacrimi să 
plâng de ruşine că am crescut un astfel de monstru." Bicuindu-l fără 
milă, îl hăitui până în fundul grădinii, unde Arcadio se ghemui ca un melc. 
Don Apolinar Moscote era inconştient, legat de stâlpul unde fusese mai 
înainte sperietoarea de ciori sfâşiată de tragerile de antrenament. Băieţii 
care alcătuiau plutonul de execuţie se risipiră de teamă ca nu cumva 
Ursula să-şi descarce mânia şi asupra lor. Dar ea nici nu-şi aruncă ochii 
spre ei. Îl lăsă pe Arcadio în uniforma lui sfâşiată, urlând de furie şi de 
durere, şi-l dezlegă pe don Apolinar Moscote pentru a-l conduce acasă. 
Înainte de a părăsi cartierul, le scoase prizonierilor lanţurile. 

Începînd din ziua aceea, ea porunci în sat. Restabili slujbele 
duminicale, suspendă portul brasardelor roşii, anulă toate măsurile 
dictate sub imperiul proastei dispoziţii. În ciuda energiei de care dădea 
dovadă, nu înceta să-şi deplângă soarta nefericită. Se simţea atât de 
singură încât căuta zadarnic compania soţului ei uitat sub castan. "Uite 
unde am ajuns, îi zicea ea, în timp ce ploile de vară amenințau să 
prăbuşească micul umbrar de palmieri. lată, casa goală, copiii noştri 
risipiţi prin lume, iar noi doi, din nou singuri, ca în vremurile dintâi." José 
Arcadio Buendia, scufundat în prăpastia inconştientului, rămânea surd la 
tanguirea ei. La începutul nebuniei sale îşi exprima nevoile pe un ton 
presant şi prin frânturi în latineşte. Scurtele sale fulgerări de luciditate, 
atunci când Amaranta îi aducea de mâncare, îi permiteau să-i 
împărtăşească necazurile şi grijile care-l apăsau mai rău, şi să se supună 
cu docilitate la ventuzele şi la cataplasmele cu muştar. Dar în vremea 
când Ursula veni la el să se plângă, el pierduse orice legătură cu reali- 
tatea. Mereu aşezat pe mica lui bancă, ea îi spăla pe rând fiecare parte a 
corpului aducându-i veşti despre familie. "Aureliano a plecat la război 
încă de acum patru luni şi noi nu ştim nimic de el, zicea ea, frectionandu- 
i umărul cu cârpa muiată în leşie. Jose Arcadio se află din nou la noi, 
acum este bărbat de-a binelea, mai înalt ca tine şi tatuat peste tot cu 


împunsături, dar s-a întors numai ca să arunce ruşinea pe casa noastră." 
I se păru totuşi că observă că soţul ei devenea mai trist la aflarea 
acestor veşti proaste. Preferă atunci să-l mintă. "Nu crede nimic din ce-ţi 
povestesc, zicea ea acoperindu-i cu cenuşă excrementele pentru a le 
aduna cu lopata. Dumnezeu a vrut ca Jose Arcadio şi Rebeca să se 
căsătorească şi acum sunt foarte fericiţi." Ajunse să-l înşele cu atâta sin- 
ceritate încât propriile ei minciuni începură s-o consoleze şi pe ea. 
"Arcadio s-a facut om serios, zise ea, şi foarte curajos, un tânăr foarte 
frumos în uniforma şi cu sabia lui." Dar parcă vorbea cu un mort, căci 
Jose Arcadio Buendia nu mai putea fi prins de nici una din preocupările 
de acest gen. Totuşi, ea stărui. Îl vedea atât de inofensiv, atât de 
indiferent fata de toate, încât hotărî să-l dezlege. Nici măcar nu se ridică 
de pe banca lui. Continuă să rămână expus în soare şi în ploaie ca şi cum 
nu corzile îl ţineau legat de trunchiul castanului, ci o forţă superioară 
oricăror legături vizibile. Pe la mijlocul lunii august, când iarna începea 
să se statornicească, Ursula putu să-i aducă în sfârşit o veste care părea 
a fi adevărată. 

— Inchipuieste-ti că norocul nu vrea, hotărât, să ne lase să 
răsuflăm, îi spuse ea. Amaranta şi italianul cu pianul mecanic se 
căsătoresc. 

Într-adevăr, prietenia dintre Amaranta şi Pietro Crespi progresa, 
favorizată de încrederea Ursulei care, de data aceasta, nu socotea 
necesar să le supravegheze întâlnirile. Italianul venea înspre seară, cu o 
gardenie la butonieră şi-i traducea Amarantei din sonetele lui Petrarca. 
Rămâneau pe verandă să respire parfumul sufocant de origan şi de 
trandafiri, el, adâncit în lectură iar ea făcând dantele cu croseta, 
indiferenți fata de peripetiile şi vestile proaste ale războiului, până când 
tantarii îi sileau să se refugieze în salon. Sensibilitatea Amarantei, 
tandretea ei discretă însă învăluitoare tesusera, încetul cu încetul, în 
jurul logodnicului o pânză nevăzută de păianjen pe care trebuia să o 
îndepărteze materialmente cu degetele sale palide şi lipsite de inele, 
pentru a părăsi casa când băteau ceasurile opt. Umpluseră un album 
frumos cu cărţi postale pe care Pietro Crespi le primea din Italia. Erau 
imagini cu îndrăgostiţi în parcuri solitare, cu vignete infatisand inimi 
strapunse de săgeți şi panglici aurite ţinute de porumbite. "Eu cunosc 
parcul acesta din Florenţa, spunea Pietro Crespi privind cărţile poştale. 
Nu trebuie decât să întinzi mâna şi păsările coboară să-ţi mănânce din 
palmă." Uneori, în faţa unei acuarele cu Veneţia, nostalgia transforma în 
arome dulci de flori înmiresmate mirosul de mal de fructe de mare 
putrezite pe canale. Amaranta suspina, râdea, visa după o patrie nouă, 
în care bărbaţii şi femeile, toţi la fel de frumoşi, vorbeau o limbă 
copilărească, şi oraşe antice în care nu mai supravietuiau, pentru a 
perpetua amintirea măreției lor trecute, decât pisicile hoinărind printre 
ruine. După ce traversase oceanul în căutarea ei, după ce o confundase 
cu pasiunea în mângâierile vehemente ale Rebecăi, Pietro Crespi 
descoperise în sfârşit dragostea. Fericirea aduse cu sine prosperitatea. 
Magazinul lui ocupa atunci aproape o stradă întreagă şi devenise un 
refugiu al fanteziei, cu reproduceri după campanila Florenței care 
anunțau ceasurile printr-un concert de clopote, cutiute muzicale din 
Sorrento, pudriere din China care cântau o melodie pe cinci note de 
îndată ce le ridicai capacul, şi toate instrumentele muzicale imaginabile, 
şi toate mecanismele cu arc care se puteau inventa. Bruno Crespi, 
fratele său mai mic, ţinea magazinul, deoarece el însuşi nu mai putea 


face faţă tuturor cursurilor sale de muzică. Datorită lui, strada Turcilor, 
cu uluitoarele ei etalaje de fleacuri, deveni în curând un cartier liniştit, 
plin de melodii, unde puteai uita de uneltirile tiraniei lui Arcadio şi de 
coşmarul îndepărtat al războiului. Atunci când Ursula hotări reluarea 
slujbelor duminicale, Pietro Crespi dărui bisericii un armoniu german, 
organiză un cor de copii şi pregăti un întreg repertoriu gregorian care 
aducea o notă de strălucire în ritualul funebru al părintelui Nicanor. 
Nimeni nu se îndoia că va face din Amaranta o soţie fericită. Fără să 
grăbească evoluţia sentimentelor lor, lăsându-se calauziti de înclinarea 
firească a inimii, au ajuns până acolo încât nu mai rămânea decât să 
fixeze data căsătoriei. Nu aveau să întâmpine nici un obstacol. Ursula se 
acuza în sinea ei că stricase, prin amânări repetate, soarta Rebecăi, şi nu 
era dispusă să acumuleze remuşcări. Doliul sever impus de moartea lui 
Remedios fusese pus pe planul al doilea datorită războiului, a absenței lui 
Aureliano, a brutalitatii lui Arcadio si a alungării lui José Arcadio şi a 
Rebecăi. Întrucât nunta era iminentă, Pietro Crespi însuşi lăsase să se 
înţeleagă că Aureliano José, faţă de care avea o dragoste aproape 
părintească, putea să fie considerat ca un fiu mai mare al său. Totul te 
făcea să crezi că pe Amaranta o aşteaptă fericirea. Dar, spre deosebire 
de Rebeca, ea nu se arăta deloc zorită. Cu aceeaşi răbdare cu care 
împodobea feţele de masă cu culori vii, cu care cosea lucruri minunate 
de pasmanterie, cu care broda în ochiuri păuni regali, aştepta ca Pietro 
Crespi să nu mai poată rezista pornirilor năvalnice ale inimii lui. Ceasul ei 
bătu, o dată cu ploile funeste din octombrie. Pietro Crespi îndepărtă 
broderia pe care o ţinea pe genunchi, îi luă mâna şi i-o strânse în ale 
sale. "Nu mai pot aştepta, îi zise el. Ne vom căsători în luna viitoare." La 
atingerea mâinilor sale reci, Amaranta nu tremură de loc. Şi-o retrase pe 
a ei, ca un animal fugărit şi se întoarse la lucrul ei. 

— Nu fi naiv, Crespi, zise ea surâzând. Nici moartă nu mă voi 
căsători cu tine. 

Pietro Crespi îşi pierdu complet stăpânirea de sine. Începu să plângă 
fără pudoare, frângându-şi aproape degetele de disperare, dar nu izbuti 
să o înduplece. "Nu-ţi pierde vremea, mai găsi să adauge Amaranta. 
Dacă într-adevăr mă iubeşti atât de mult, nu mai pune piciorul în casa 
aceasta." Ursula crezu că înnebuneşte de ruşine. Pietro Crespi epuiza 
întreaga gamă de rugäminti si implorări. Ajunse până la umilirile cele 
mai grele şi mai de necrezut. Plânse o după-amiază întreagă în braţele 
Ursulei care şi-ar fi dat şi sufletul pentru a-l consola. În anumite seri 
ploioase, era văzut hoinărind în jurul casei, cu un cortel de mătase, 
încercând să descopere puţină lumină în odaia Amarantei. Nicicând nu 
fusese mai chipeş decât în epoca aceasta. Capul său maiestuos de îm- 
părat pradă suferințelor dobândise un aer straniu de grandoare. Le 
imploră pe prietenele Amarantei, care veneau să brodeze în verandă, să 
încerce să o convingă. Îşi neglijă afacerile. Îşi petrecea toată ziua în 
fundul prăvăliei scriind bilete neroade pe care le trimitea Amarantei, 
însoţite de petale uscate şi fluturi împăiaţi, pe care ea i le trimitea înapoi 
fără să le deschidă măcar. Zăbovea ceasuri întregi cântând la ghitară. 
Intr-o noapte, începu să cânte. Macondo se trezi într-un fel de stupoare, 
transportat în al şaptelea cer de o ghitară care nu merita să aparţină 
lumii acesteia şi de un glas plin de atâta iubire încât nu puteai crede că 
are pereche pe pământ. Pietro Crespi văzu atunci apărând lumina la 
toate ferestrele din sat afară de aceea a Amarantei. În doi noiembrie, de 
ziua morţilor, fratele său deschise prăvălia şi găsi toate lămpile aprinse, 


toate cutiutele muzicale deschise, toate pendulele oprite la aceeaşi oră, 
de acum eternă, şi în mijlocul acestui concert dezordonat, îl descoperi pe 
Pietro Crespi în biroul din fundul magazinului, cu vinele tăiate cu un brici, 
cu ambele mâini într-un bazin de smirnă. 

Ursula decise să i se facă priveghiul în casa ei. Părintele Nicanor se 
opuse să i se îngăduie slujba religioasă şi înmormântarea creştinească. 
Ursula i se împotrivi. “Într-un chip pe care nici dumneavoastră nici eu nu- 
| putem înţelege, îi zise ea, acest om este un sfânt. ŞI-I voi îngropa, 
împotriva vrerii dumneavoastră, lângă mormântul lui Melchiade." Făcu 
aceasta, cu aprobarea satului întreg, cu funeralii grandioase. Amaranta 
nu-şi părăsi odaia. Auzi din patul ei suspinele Ursulei, paşii şi murmurele 
mulţimii care năpădiră casa, urletele bocitoarelor, şi apoi o tăcere 
adâncă plină de parfumul florilor veştejite. Multă vreme mai continuă să 
simtă mirosul uşor de lavandă care-l însoțea pe Pietro Crespi la lăsarea 
serii, avu însă destule puteri să nu se lase pradă delirului. Ursula o 
abandonă cu totul. Nici nu-şi ridică ochii pentru a se milostivi de ea, în 
după-amiaza când Amaranta intră în bucătărie şi-şi băgă mâna în 
jeraticul cuptorului, până când durerile fură atât de mari încât nu mai 
simţi nimic decât duhoarea cărnii ei fripte. A fost un leac sălbatec 
împotriva remuscärilor. Timp de câteva zile, intra şi ieşea din casă, cu 
mâna într-un castronas cu albus de ou, iar când rănile i se vindecară, 
albuşurile de ouă parcă i-ar fi cicatrizat şi ulcerările inimii. Singura urmă 
vizibilă a acestei tragedii era bandajul de voal negru pe care-l înfăşură în 
jurul mâinii ei arse şi pe care avea să-l poarte pana la moarte. 

Arcadio dovedi o generozitate rară decretând doliul general după 
moartea lui Pietro Crespi. Ursula interpretă gestul său ca o reîntoarcere 
a oii pierdute. Cu toate acestea, se înşelă. Ea îl pierduse pe Arcadio nu 
numai din ziua în care îmbrăcase uniforma de soldat, ci dintotdeauna. 
Credea că l-a crescut ca pe un fiu, aşa cum o crescuse pe Rebeca, fără 
privilegii, fără discriminări. Însă, tot timpul cât durase ciuma insomniei, 
şi după aceea, între febra utilitară a Ursulei, delirările lui Jose Arcadio 
Buendia, ermetismul lui Aureliano, duşmănia de moarte dintre Amaranta 
si Rebeca, Arcadio rămase un copil solitar şi sălbatec. Aureliano îl invata 
să citească şi să scrie, dar gândindu-se la alte lucruri, ca şi cum ar fi 
făcut-o un străin. Îi dăruia din hainele lui, pe care Visitacion trebuia să le 
transforme, atunci când erau numai bune de aruncat. Arcadio suferea 
din pricina ghetelor prea mari pentru el, din pricina pantalonilor peticiti, 
a feselor sale de femeie. Nu reuşi să se destăinuiască cuiva mai bine 
decât lui Visitaciôn şi Cataure în limba lor. Melchiade a fost singurul care 
se ocupa cu adevărat de el, care îl făcea să asculte textele sale de 
neînțeles şi îi dădea indicatiuni în privinţa artei dagherotipiei. Nimeni nu- 
şi închipuia cât de mult putea să-i deplângă moartea în taină şi cu câtă 
deznădejde se incapatana în voinţa de a-l învia studiind în zadar hârtiile 
pe care le lăsase. Şcoala, unde i se dădea atenţie şi era respectat, apoi 
exercitarea puterii, cu decretele lui indiscutabile şi cu uniforma sa 
glorioasă, îl uşurară de povara vechii sale amărăciuni. Într-o seară, la 
Catarino, cineva îndrăzni să-i spună: 

— Nu meriti numele pe care-l porţi. 

Împotriva oricărei aşteptări, Arcadio nu puse să-l împuşte. 

— Sunt foarte onorat, zise el. Eu nu sunt un Buendia. 

În faţa unui asemenea răspuns, cei care cunoşteau secretul filiatiei 
sale crezură că şi el este la curent, dar în realitate el nu-l cunoscu 
niciodată. Pilar Ternera, mama lui, care făcuse să-i clocotească sângele 


în cabinetul de dagherotipie, îl obseda într-un chip la fel de irezistibil ca 
altă dată pe José Arcadio, apoi pe Aureliano. Cu toate că-şi pierduse 
farmecul şi râsul zglobiu, el o căuta şi o găsea în mirosul ei de fum, pe 
care-l ducea după sine. Cu puţin înainte de război, într-o zi când, spre 
amiază, întârzie să vină să-şi caute fiul mal mic la şcoală, Arcadio se 
puse să o aştepte în odaia în care obişnuia să-şi facă siesta şi unde mai 
târziu instală butucul pentru prizonieri. În timp ce copilul se amuza în 
curte, el îi pândi sosirea, tremurând de nerăbdare în hamacul său, fiind 
sigur că Pilar Ternera avea să treacă pe acolo. Ea sosi. Arcadio o apucă 
de mână şi voi să o răstoarne în hamac. 

— Nu pot, nu pot, zise Pilar Ternera cu oroare. Nu-ţi poţi închipui cât 
de mult aş vrea să-ţi fac pe plac, dar Dumnezeu mi-e martor că nu pot. 

Arcadio o ridică de mijloc cu acea forţă uimitoare pe care o 
mostenise şi simţi că lumea întreagă se prăbuşeşte numai la atingerea 
pielii ei. 

— Nu face pe sfânta, îi zise. La urma urmei toată lumea ştie că nu 
eşti decât o târfă. 

Pilar îşi stăpâni dezgustul pe care i-l inspira mizerabilul ei destin. 

— Copiii au să observe ceva, murmură ea. Mai bine la noapte; nu 
pune prăjina la poartă. 

În seara aceea, Arcadio o aşteptă, dârdâind de febră, în hamacul 
său. Aşteptă fără să închidă o clipită ochii, ciulind urechile la târâitul 
greierilor vestind zorile care nu mai veneau, ascultă buhaii de baltă, 
implacabilul lor rond la oră fixă, din ce în ce mai convins că a fost 
înşelat. Dintr-o dată, după ce nerăbdarea lui se prefăcuse în furie, se 
deschise uşa. Câteva luni mai târziu, în faţa plutonului de execuţie, 
Arcadio avea să-şi amintească de acei paşi infundati în sala de clasă, de 
izbirile de băncile scoläresti şi, în sfârşit, de atingerea mâinilor sale de un 
corp în întunericul încăperii, şi de răsuflarea precipitată a unei alte inimi 
decât a sa, bătând să se spargă. Intinse mâna şi întâlni altă mana 
purtând două inele la acelaşi deget, gata să se înece în beznă. li simţi 
nervurile vinelor, pulsul nenorocit, şi simţi şi palma umedă a acelei 
mâini, cu linia vieţii tăiată la baza degetului mare de lovitura ghearei 
morţii. Atunci înţelese că nu era femeia pe care o aştepta, deoarece nu 
mirosea a fum ci a briantină din floricele, şi avea sâni plini şi orbi cu 
sfârcuri de bărbat, iar sexul pietros şi rotund ca o nucă si tandretea 
dezordonată a lipsei de experienţă care se exaltă. Era fecioară şi purta 
prenumele neverosimil de Santa Sofia de la Piedâd. Pilar Ternera îi plătise 
cincizeci de pesos, jumătate din economiile pe care le realizase în toată 
viaţa ei, ca să facă ceea ce a făcut. Arcadio o observase adesea ţinând 
prăvălioara cu alimente a părinţilor ei, dar nu-i dăduse niciodată atenţie, 
deoarece ea avea acea virtute rară de a nu exista cu adevărat decât la 
momentul oportun. Insă, din ziua aceea, ea venea să se ghemuiască ca 
o pisică la căldura pieptului său. Venea la şcoală la ora siestei, având 
consimţământul părinţilor săi, cărora Pilar Ternera le plătise cealaltă 
jumătate a economiilor ei. Mai târziu, când trupele guvernamentale îi 
siliră să părăsească localul şcolii, se drăgosteau în odäita din fundul 
prăvăliei, între bidoanele cu untură şi sacii cu porumb. Prin epoca în care 
Arcadio fu numit comandant civil şi militar, avură o fetiţă. 

Singurii din familie care aflară au fost Jose Arcadio şi Rebeca, cu 
care Arcadio întreținea acum relaţii apropiate, bazate pe un sentiment 
de complicitate mai mult decât pe legăturile lor de rudenie. Jose Arcadio 
îşi plecase cerbicia sub jugul căsătoriei. Fermitatea de caracter a 


Rebecăi, lăcomia pântecului ei erau suficiente pentru mobilizarea puterii 
extraordinare de muncă a soţului ei, care dintr-un om de nimic şi un 
vânător de fuste ce era, se transformase într-un animal uriaş de muncă. 
Aveau o casă foarte curată şi bine aranjată. Dimineaţa, Rebeca 
deschidea larg uşile şi ferestrele, iar vântul mormintelor intra pe 
fereastră pentru a ieşi pe porţile curţii, lăsând pereţii albiti şi mobilele 
argăsite de salpetrul morţilor. Foamea ei de pământ, ciocănitul 
osemintelor părinţilor ei, clocotul sângelui ei faţă de firea pasivă a lui 
Pietro Crespi, toate rămăseseră în hambarul amintirilor. Toată ziua broda 
la fereastră, departe de chinurile războiului până în clipa când începeau 
să vibreze în interiorul bufetului vasele de ceramică şi când se scula să 
pună la cuptor mâncarea, mult înainte să apară haita slabă şi murdară a 
câinilor de vânătoare care-l preceda pe colosul cu botfori şi pinteni, 
înarmat cu o puşcă cu două ţevi, care aducea uneori un cerb întreg pe 
umăr şi aproape întotdeauna o spinare bună de iepuri şi canari sălbatici. 
Intr-o după-amiază, la începutul luării puterii, Aureliano veni să le facă o 
vizită inopinată. Nu-l mai văzuseră de când părăsiseră casa, dar el se 
arătă atât de afectuos, dovedind că-i considera mereu ca fiind ai familiei, 
încât îl invitară să împartă cu ei tocana. 

Arcadio aşteptă cafeaua pentru a le dezvălui motivul vizitei sale: 
primise un denunt împotriva lui José Arcadio. Se spunea că a început să- 
şi lucreze pământul, dărâmând gardurile şi nimicind cu boii săi colibele, 
însuşindu-şi cu forţa ogoarele cele mai bune din împrejurimi. De la 
țăranii pe care nu-i despuiase, deoarece pământurile lor nu-l interesau, 
cerea un impozit pe care-l percepea în fiecare sâmbătă, însoţit de câinii 
săi şi înarmat cu pusca lui cu două ţevi. Nu încercă să tăgăduiască. Zicea 
că e în dreptul lui, deoarece pământurile uzurpate fuseseră împărţite de 
José Arcadio Buendia pe vremea întemeierii satului şi socotea că poate 
dovedi că tatăl era nebun încă din vremea aceea, întrucât dispusese de 
un patrimoniu care de fapt aparţinea întregii familii. Pledoaria lui a fost 
de altfel inutilă: Arcadio nu venise să facă dreptate. Propuse numai 
crearea unui oficiu în care să se înregistreze domeniile fiecăruia, pentru 
ca Jose Arcadio să-şi poată legaliza titlurile de proprietate uzurpată, însă 
cu condiţia de a încredința guvernării locale dreptul de a percepe dările 
pe care le încasa el. Căzură de acord. După câţiva ani, când colonelul 
Aureliano Buendia examină titlurile de proprietate, descoperi că erau 
înregistrate pe numele fratelui său toate pământurile pe care le puteai 
cuprinde cu ochii, de la colina unde se afla grădina lui până în fundul 
zării, inclusiv cimitirul, şi că în cursul celor unsprezece luni ale puterii 
sale, Arcadio îşi umpluse buzunarele, nu numai cu banii de impozite, ci şi 
cu cei pe care-i storcea de la locuitorii satului în schimbul dreptului de a- 
şi îngropa morţii pe domeniul lui José Arcadio. 

Ursula află abia după câteva luni ceea ce era deja de notorietate 
publică, deoarece oamenii i-o ascundeau pentru a nu-i spori suferinţa. 
Incepu să aibă bănuieli. "Arcadio îşi construieşte o casa", îi spuse ea 
soţului ei cu o mândrie prefăcută, în timp ce încerca să-i bage în gură o 
lingură cu sirop de totumo. Dar în acelaşi timp nu se putu împiedica de a 
ofta: "Nu ştiu de ce, însă toate acestea nu-mi miros a bine." Mai târziu, 
când află că Arcadio nu numai că-şi terminase casa, dar comandase şi 
mobilier vienez, bănuielile ei că lua din fondurile publice deveniră 
certitudini. "Tu eşti ruşinea familiei noastre", îi strigă ea într-o duminică, 
după liturghie, văzându-l în noua sa casă, jucând cărţi cu ofiţerii săi. Ar- 
cadio nu-i dădu nici o importanţă. Ursula nu află decât atunci că Arcadio 


avea o fetiţă de şase luni şi că Santa Sofia de la Piedâd, cu care trăia în 
concubinaj, era din nou gravida. Se hotărî să-i scrie colonelului Aureliano 
Buendia, oriunde se va fi aflând, pentru a-l pune la curent cu situaţia. 
Însă evenimentele care se precipitară din zi în zi nu numai că o 
împiedicară să-şi pună în aplicare planurile, dar o făcură chiar să regrete 
că le-a conceput. Războiul care până atunci, nu era decât un cuvânt care 
desemna o conjunctură vagă şi îndepărtată, luă aspectul unei realităţi 
tragice. Spre sfârşitul lui februarie sosi la Macondo o bătrână cu faţa 
cenuşie, cocotata pe un asin încărcat cu mături. Avea o mutră atât de 
inofensivă, încât santinelele de serviciu o lăsară să treacă fără nici o 
vorbă, ca pe un negustor obişnuit care venea din satele de lângă 
mlaştini. Se duse direct la cartier. Arcadio o primi în localul care 
odinioară servea de sală de clasă şi care acum transformat într-un fel de 
cantonament de ariergardă, plin cu hamacuri înfăşurate şi atârnate de 
cârlige, cu saltele îngrămădite în unghere, cu puşti, carabine şi chiar cu 
flinte de vânătoare aruncate grămadă la pământ. Bătrâna luă un aer 
martial, salută milităreşte şi-şi declină identitatea: 

— Sunt colonelul Gregorio Stevenson. 

Aducea veşti proaste. Ultimele focare ale rezistenţei liberale, după 
spusele sale, erau pe cale să fie nimicite. Colonelul Aureliano Buendia pe 
care-l lăsase să bată în retragere în zona Riohacha, îl însărcinase să 
meargă să-l caute pe Arcadio şi să-i vorbească. Trebuia să se predea fără 
nici o rezistenţă, punând condiţia de a se respecta, pe cuvânt de onoare, 
viaţa şi averea tuturor liberalilor. Arcadio îl privi cu compătimire pe acest 
mesager ciudat pe care l-ai fi putut confunda cu o bătrână refugiată. 

— Bineînţeles că aveţi asupra dumneavoastră vreun mesaj scris, îi 
zise el. 

— Bineînţeles, răspunse emisarul, că n-am nimic asupra mea. Este 
uşor de înţeles că în împrejurările actuale nu poţi avea asupra ta nimic 
compromitätor. 

Tot vorbind, îşi scoase din corsaj si puse pe masă un pestisor de aur. 
"Cred că acesta ajunge", zise el. Arcadio constată că era într-adevăr unul 
din peştişorii fabricati de colonelul Aureliano Buendia. Dar cineva putea 
tot atât de bine să-l fi cumpărat înainte de război, şi salvconductul n- 
avea deci nici o valoare. Pentru a-şi dovedi identitatea, mesagerul 
ajunse să divulge un secret militar. Mărturisi că pleacă în misiune la 
Curacao, unde avea de gând să-i recruteze pe exilatii din insulele 
Caraibe şi să-şi procure arme şi muniții suficiente pentru a încerca o 
debarcare către sfârşitul anului. Bizuindu-se pe acest plan, colonelul 
Aureliano Buendia dorea ca, deocamdată, să nu se aducă jertfe inutile. 
Totuşi, Arcadio rămase neclintit. În timp ce-i verifica identitatea, îl puse 
pe mesager sub lacăt şi hotări să-şi apere poziţia până la moarte. 

N-avea să aştepte multă vreme. Veştile despre eşecul liberalilor se 
precizau de fiecare dată tot mai mult. Spre sfârşitul lui martie, puţin 
după miezul nopţii, pe o ploaie timpurie, tensiunea surdă a săptămânilor 
scurse izbucni brutal, printr-un sunet de trompetă urmat de o lovitură de 
tun care dărâmă turnul bisericii. Într-adevăr, voinţa de rezistenţă a lui 
Arcadio era nebunie curată. Nu dispunea decât abia de cincizeci de 
oameni, prost echipați, cărora li se alocase un maximum de douăzeci de 
cartuşe de fiecare. Dar toţi câţi erau, foştii elevi, atâtati de proclamatiile 
lui răsunătoare, erau hotărâți să-şi lase ciuruită pielea pentru o cauză 
pierdută. În mijlocul zgomotelor confuze ale cizmelor, ale ordinelor 
contradictorii, ale loviturilor de tun care făceau să se cutremure 


pământul, ale gloantelor trase brambura şi ale sunetelor de trompetă 
fără sens, aşa-zisul colonel Stevenson reuşi să se întreţină cu Arcadio." 
Scutiti-ma de a muri nedemn în lanţuri în aceste boarfe femeiesti, îi zise 
el. Dacă e să mor, să mor în luptă". Izbuti să-l convingă. Arcadio dădu 
ordin să i se dea o armă şi douăzeci de cartuşe şi să fie lăsat să apere, 
împreună cu cinci oameni, cartierul general, în timp ce el însuşi 
împreună cu statul său major porni înspre primele linii ale rezistenţei. Nu 
putu să ajungă până la drumul mlaştinei. Baricadele fuseseră distruse şi 
apărătorii se luptau descoperiţi pe străzi, mai întâi până la epuizarea 
ratiei de cartuşe, apoi cu pistolul împotriva puştilor şi, la urmă, corp la 
corp. În faţa dezastrului, câteva femei se avântară în plină stradă, înar- 
mate cu bate si cu cuțite de bucătărie. În confuzia care domnea, Arcadio 
se întâlni nas în nas cu Amaranta, care-l căuta ca o nebună, în cămaşă 
de noapte, cu două pistoale vechi ale lui Jose Arcadio Buendia, dădu 
puşca lui unui ofiţer care şi-o pierduse pe a sa în cursul unei lupte şi se 
furişă cu Amaranta pe o stradă laterală, pentru a o conduce acasă. 
Ursula aştepta pe pragul porţii, indiferentă la impuscaturile care 
deschiseseră o ferăstruică în faţada casei vecine. Ploaia încetase, însă 
străzile erau lunecoase, nămoloase ca săpunul pe jumătate topit, şi cu 
greu puteai evalua distanţele pe întuneric. Arcadio o lăsă pe Amaranta 
cu Ursula şi voi să ţină piept la doi soldaţi care trăgeau simultan la 
întâmplare din colţul străzii. Vechile pistoale, păstrate de atâţia ani în 
fundul unui dulap, nu mai funcționau. Făcând scut din trupul ei pentru a-l 
apăra pe Arcadio, Ursula încercă să-l aducă până la casă. 

— Vino, pentru Dumnezeu! strigă ea. Ajungä-ti cu nebuniile acestea! 

Soldaţii ochiră asupra lor. 

— Daţi-i drumul acestui bărbat, doamnă, urlă unul dintre ei. Altfel 
nu mai răspundem de nimic. 

Arcadio o împinse pe Ursula către casă şi se predă. Putin timp dupa 
aceea tăcură armele şi clopotele începură să sune. Rezistenţa fusese 
zdrobită în mai puţin de jumătate de oră. Nici unul dintre oamenii lui Ar- 
cadio nu supravietuise atacului, însă înainte de a muri răpuseseră vreo 
trei sute de soldaţi. Ultimul bastion fusese cazarma. Înainte de asalt, 
aşa-zisul colonel Gregorio Stevenson îi eliberă pe prizonieri şi porunci 
oamenilor săi să coboare să se bată în stradă. Extraordinara mobilitate şi 
precizia extremă cu care-şi trase cele douăzeci de cartuşe de la ferestre 
diferite creară impresia că localul cazarmei era bine apărat, aşa că 
asediatorii o dărâmară cu lovituri de tun. Căpitanul care comandase 
operaţiunile a rămas foarte uimit de a nu găsi pe nimeni printre 
dărâmături, cu excepţia unui singur om în chiloti, mort teapän, cu pusca 
descărcată ţinută încă de un braţ care fusese complet smuls din trup. 
Avea un păr des de femeie, răsucit în jurul cefei şi fixat cu o baretă, iar 
de gât purta un scapular cu un peştişor de aur. Căpitanul, răsucind 
trupul cu vârful cizmei, pentru a-i lumina faţa, rămase zăpăcit: 

— La dracu! strigă el. 

Alţi ofiţeri se apropiară. 

— Priviţi unde şi-a găsit să se arate acest strigoi le zise căpitanul. 
Este Gregorio Stevenson. 

În zori, în urma unui consiliu de război constituit în grabă, Arcadio fu 
împuşcat la zidul cimitirului. În timpul ultimelor sale două ceasuri de 
viaţă, nu putu înţelege pentru ce-i dispăruse teama care-l chinuise din 
fragedă copilărie. Nepăsător, fără să se preocupe măcar de a da dovezi 
despre noul său curaj, ascultă rechizitoriul interminabil al acuzatiei. Se 


gândea la Ursula care în clipa aceea avea să-şi bea cafeaua, sub castan, 
împreună cu Jose Arcadio Buendia. Se gândea la fiica lui de opt luni, care 
nu avea încă nici un prenume, şi la copilul care avea să se nască în 
august. Se gândea la Santa Sofia de la Piedâd pe care o lăsase, în seara 
trecută sărind un cerb pentru dejunul de sâmbătă, şi-i era dor de părul ei 
curgând pe umeri şi de genele care păreau false. Fără sentimentalism 
deşert, se gândea la toţi oamenii pe care-i cunoscuse, într-un fel de 
bilanţ sever al socotelilor cu viaţa, şi începea să înţeleagă cât de mult 
iubea de fapt fiinţele pe care le urâse mai mult. Preşedintele consiliului 
de război îşi începu cuvântarea finală şi Arcadio nu-şi dădu seama că 
trecuseră deja două ore. "Chiar dacă dovezile aduse împotriva acuzatului 
n-ar fi atât de grave, zise preşedintele, imprudenta criminală şi lipsa de 
răspundere cu care acuzatul şi-a împins oamenii să piară inutil, ar fi 
suficiente ca să-i atragă pedeapsa capitală." În şcoala dărâmată, unde 
simtise pentru prima oară siguranţa pe care ţi-o dă puterea, la câţiva 
metri de încăperea unde cunoscuse incertitudinile amorului, Arcadio găsi 
ridicol, acest formalism al morţii. De fapt, moartea nu-l interesa de loc, ci 
mai degrabă viaţa: încât atunci când se pronunţă sentinţa, nu încercă un 
sentiment de spaimă, ci unul de nostalgie. Rămase mut până ce i se ceru 
să-şi exprime ultima dorinţă. 

— Spuneti-i soţiei mele, răspunse el cu glas tare şi clar, să-i dea 
fetiţei numele de Ursula. Schiţă o pauză, apoi întări cele spuse: Ursula, 
ca bunica. Şi mai spuneţi-i că dacă copilul care se va naşte va fi băiat, 
să-l numească Jose Arcadio, nu în amintirea unchiului, ci a bunicului 
său. 

Înainte de a-l duce la zid, părintele Nicanor voi să-l asiste. "Nu mă 
căiesc de nimic", zise Arcadio şi se puse sub ordinele plutonului de 
execuţie, după ce bău o ceaşcă de cafea neagră. Comandantul 
plutonului, specializat în execuţii sumare, purta un nume care însemna 
ceva mai mult decât o întâmplare: căpitanul Roque Carnicero (măcelarul). 
În drum spre cimitir, în ciuda burnitei persistente, Arcadio observă că în 
zare răsărea o zi de miercuri radioasă. Nostalgia lui se risipi o dată cu 
negura şi făcu loc unei imense curiozitäti. Abia în clipa în care i se 
ordonă să se aşeze cu spatele la zid, Arcadio o observă pe Rebeca, cu 
părul umed, îmbrăcată într-o rochie cu flori de trandafiri, deschizând 
ferestrele casei. Se strădui ca ea să-l recunoască. Într-adevăr, Rebeca se 
uită cu totul întâmplător în direcţia zidului şi rămase paralizată de 
stupoare; abia putu să reacționeze şi să-i adreseze lui Arcadio un semn 
de adio. Arcadio îi răspunse în acelaşi chip. În aceeaşi clipă ţintiră asupra 
lui gurile înnegrite ale pustilor, iar el auzi cuvânt cu cuvânt enciclicele 
psalmodiate ale lui Melchiade, percepu paşii rataciti ai Santei Sofia de la 
Piedâd, încă fecioară, în sala de clasă, îşi simţi nasul cuprins de aceeaşi 
rigiditate care-i atrăsese atenţia la nările cadavrului lui Remedios. "Ah, la 
naiba! mai reuşi să gândească. Am uitat să le spun că dacă e fetiţă, s-o 
boteze Remedios." Apoi, înşfăcat dintr-o dată de o gheară care-l sfâşia 
crâncen, simţi din nou acea groază care-l chinuise toată viaţa. Căpitanul 
dăduse ordin să tragă. Arcadio abia mai avu timp să-şi umple pieptul şi 
să-şi ridice capul, fără să priceapă de unde putea să curgă lichidul 
fierbinte care-i ardea coapsele: 

— Bandă de codoşi! strigă el. Trăiască partidul liberal! 


ÎN MAI SE SFÂRŞI RĂZBOIUL cu două săptămâni înainte ca guvernul 
să dea anunţul oficial printr-o proclamaţie răsunătoare care promitea o 
pedeapsă nemiloasă pentru promotorii insurecției, colonelul Aureliano 
Buendia fu făcut prizonier în clipa când era să atingă frontiera apuseană, 
deghizat în vrăjitor băştinaş. Dintre cei douăzeci şi unu de bărbaţi care-l 
întovărăşiseră la plecarea în război, paisprezece muriseră în luptă, şase 
fuseseră răniţi şi unul singur îl mai însoțea în clipa înfrângerii finale: 
colonelul Gerineldo Marquez. Ştirea capturării fu anunţată în Macondo 
printr-un aviz special. Ursula îl informă pe soţul ei: "Trăieşte. Să ne 
rugăm la Dumnezeu ca duşmanii lui să fie îndurători." 

După trei zile de plâns, într-o după-amiază pe când pregătea nişte 
prăjituri cu lapte în bucătărie, îi răsună clar în auz glasul fiului ei, foarte 
aproape. "A fost Aureliano, strigă ea alergând până la castan pentru a-i 
împărtăşi soţului ei vestea. Nu ştim cum s-a întâmplat această minune, 
însă trăieşte şi-l vom vedea în curând." O luă ca fapt sigur. Puse să se 
facă curăţenie în toată casa şi schimbă aşezarea mobilelor. După o 
săptămână, un zvon a cărui origine rămase necunoscută şi pe care nici 
un. aviz oficial nu avea să-l confirme, îi infirmă tragic presimtirea. 
Colonelul Aureliano Buendia fusese condamnat la moarte şi, pentru a 
servi de exemplu populaţiei, sentinţa avea să fie executată chiar la 
Macondo. Într-o luni la orele zece dimineaţa, Amaranta tocmai îl îmbrăca 
pe Aureliano José, când auzi în depărtare un zgomot confuz de trupă în 
marş şi un sunet de goarnă, cu o clipă înainte ca Ursula să intre în odaie 
strigând: "lată-l că-l aduc!" Trupa se lupta să stăvilească cu patul armelor 
mulţimea năvalnică. Ursula şi Amaranta se năpustiră până în colţul 
străzii, croindu-şi drum cu coatele, şi atunci îl văzură. Ai fi zis că e un 
cerşetor. Îmbrăcămintea îi era zdrentuita, părul şi barba zburlite şi umbla 
descult. Călca prin praful fierbinte fără să simtă nimic, cu mâinile legate 
la spate cu o frânghie pe care un ofiţer călare o înnodase de arcada şeii 
sale. Alături de el, la fel de prost îmbrăcat şi într-o stare la fel de jalnică, 
era dus colonelul Gerineldo Marquez. Nici unul, nici celălalt nu erau trişti. 
Păreau mai degrabă tulburati de curajul mulţimii care apostrofa trupa cu 
fel de fel de insulte. 

— Fiul meu! strigă Ursula în mijlocul tumultului, înghiontindu-l pe 
soldatul care încerca s-o oprească. 

Calul ofițerului cabră. Atunci colonelul Aureliano Buendia se opri, 
tremurând, se desprinse din braţele mamei sale şi o fixă cu asprime 
drept în ochi. 

— Intoarce-te acasă, mamă, ii zise el. Cere învoirea autorităţilor si 
vino să mă vezi în închisoare. 

O privi pe Amaranta care se oprise, nehotărâtă, la doi paşi în 
spatele Ursulei, şi o întrebă surazand: "Ce ai patit la mana?" Amaranta îşi 
ridică mâna bandajată în negru: "O arsură", răspunse ea şi o feri pe 
Ursula să nu fie călcată de cai. Trupa se mişcă din nou. O gardă specială 
îi înconjură pe prizonieri şi-i duse în trap până la cartier. 

Spre seară, Ursula se duse la închisoare pentru a-l vizita pe 
colonelul Aureliano Buendia. Încercase să obţină un permis prin 
intermediul lui don Apolinar Moscote, însă în faţa atotputerniciei 
militarilor, acesta îşi pierduse orice autoritate. lar părintele Nicanor era 
reţinut în casă din pricina unei febre hepatice. Părinţii colonelului Geri- 
neldo Mârquez, care nu era condamnat la moarte, încercaseră să-l vadă, 
dar fură alungaţi cu patul puştilor. Orice intervenţie dovedindu-se 


imposibilă, convinsă că fiul ei va fi împuşcat în zori, Ursula strânse într-o 
boccea ceea ce voia să-i trimită şi se duse singură la cazarmă. 

— Sunt mama colonelului Aureliano Buendia, spuse ea prezentându- 
se sentinelelor. 

Aceştia îi barară drumul. "Vreau să intru cu orice preţ, îi preveni 
Ursula. lar dacă aveţi ordin să trageţi, puteţi începe îndată". Îl îmbrânci 
pe unui dintre ei şi pătrunse în fosta sală de clasă unde un grup de sol- 
dati dezbracati în pielea goală îşi ungeau armele. Un ofiţer în ţinută de 
război, roşind, cu ochelari cu lentile foarte groase şi cu maniere 
ceremonioase, concedie cu un gest sentinelele. 

— Sunt mama colonelului Aureliano Buendia, repetă Ursula. 

— Vreti să spuneţi, o corectă ofiţerul cu un zâmbet amabil, că 
sunteţi mama domnului Aureliano Buendia. 

Ursula recunoscu după tonul afectat al cuvintelor cadenta 
tărăgănată a oamenilor podişului, al cachacosilor. 

— Cum doriţi, domnule, admise ea, numai să-mi ingaduiti să-l vad. 

Existau ordine superioare care interziceau vizitarea celor 
condamnaţi la moarte, însă ofiţerul îşi asumă răspunderea de a-i acorda 
o întrevedere de cincisprezece minute. Ursula îi arătă conţinutul boccelei 
pe care o adusese: rufărie proaspătă de schimb, cizmulitele pe care le 
purtase la nuntă şi prăjiturile cu lapte pe care le pusese de-o parte 
pentru el din ziua în care avusese presimtirea reîntoarcerii lui. Îl găsi pe 
colonelul Aureliano Buendia în încăperea cu butucul, întins pe un pat de 
campanie, cu braţele desfăcute deoarece făcuse gâlci la subsuori. I se 
îngăduise să se bărbierească. Mustata groasă, cu vârfurile ridicate, făcea 
ca pometii să-i fie şi mai proeminenţi. Îi păru Ursulei mai palid decât în 
clipa plecării, puţin mai înalt şi mai însingurat ca oricând. Era la curent 
cu cele mai mici amănunte întâmplate în casă: sinuciderea lui Pietro 
Crespi, tirania lui Arcadio şi executarea lui, nepăsarea lui Jose Arcadio 
Buendia sub castan. Ştia că Amaranta îşi consacrase văduvia 
feciorelnică creşterii lui Aureliano Jose şi că acesta începuse să dea 
dovadă de o judecată foarte sănătoasă, că citea şi scria în acelaşi timp în 
care învăţa să vorbească. Din clipa în care intrase în odaie, Ursula se 
simţi intimidată de maturitatea fiului ei, de aura lui de superioritate, de 
autoritatea strălucitoare care emana din el. Se arăta surprinsă că era 
atât de bine informat. "Ştii că sunt ghicitor, zise el glumind. Şi adăugă 
vorbind serios: Azi-dimineata, când m-au adus, am avut impresia că am 
mai trecut cândva prin toate acestea." Într-adevăr, în timp ce mulţimea 
tuna la trecerea lui, el rămase absorbit de gânduri, mirat să vadă cât de 
mult îmbătrânise satul într-un an. Migdalii aveau frunzele toate 
zdrentuite. Casele zugrăvite în albastru, ajunseseră să capete o culoare 
nedefinită. 

— Ce să-i faci, suspină Ursula, vremea trece. 

— Este adevărat, recunoscu Aureliano, însă nu chiar atât de repede. 

În felul acesta, întrevederea atât de mult aşteptată, pentru care 
amândoi îşi pregătiseră întrebările şi prevăzuseră chiar şi răspunsurile, 
redeveni conversaţia cotidiană dintotdeauna. Când santinela anunţă 
sfârşitul întrevederii, Aureliano scoase de sub salteaua patului de 
campanie un sul de hârtii udate de sudoare. Erau versurile sale. Cele pe 
care i le inspirase Remedios şi pe care le luase cu sine în clipa plecării, şi 
cele scrise după aceea, în răgazurile întâmplătoare ale războiului. "Faga- 
duieşte-mi că nu le va citi nimeni, îi zise el. Încă în seara asta aprinde 
focul cu ele." Ursula i-o făgădui şi se ridică pentru a-i da un sărut de adio. 


— Ti-am adus un revolver, murmură ea. 

Colonelul Aureliano Buendia se asigură că sentinela nu era de faţă 
şi răspunse cu glas scăzut: "Nu-mi este de nici un folos. Totuşi, dă-mi-l 
pentru cazul că te vor scotoci la plecare." Ursula scoase revolverul din 
corsetul ei şi-l strecură sub salteaua patului de campanie. "Şi acum, 
încheie, el, întărindu-şi calm glasul, nu-mi spune adio. Nu te ruga de 
nimeni şi nu te umili în fata nimănui. Închipuieşte-ţi că m-au împuşcat 
deja de mult." Ursula îşi muşcă buzele să nu plângă. 

— Pune-ti pietre calde la subsuori, îi zise ea. 

Se întoarse şi părăsi încăperea. Colonelul Aureliano Buendia rămase 
în picioare, îngândurat, până ce uşa se închise. Apoi se culcă din nou, cu 
braţele depărtate. Încă din cea mai fragedă adolescenţă, când începuse 
să fie conştient de prevestirile sale, îşi spunea că moartea i se va vesti 
printr-un semn definit, fără ambiguitati si fără recurs, dar acum mai 
erau câteva ceasuri până să moară şi semnul tot nu se arăta. Odată, o 
femeie foarte frumoasă pătrunsese în cartierul său general de la 
Tucurinca şi ceruse voie sentinelelor să-l vadă. Au lăsat-o să treacă, 
cunoscând fanatismul unor mame care-şi trimiteau fiicele să se 
strecoare în patul celor mai faimoşi războinici pentru a îmbunătăţi rasa, 
cum pretindeau ele. În noaptea aceea, colonelul Aureliano Buendia 
tocmai termina poemul cu omul rătăcind în ploaia vijelioasă, când tânăra 
fată intră în odaie. Îi întoarse spatele pentru a strecura foaia de hârtie în 
sertarul în care-şi încuia poemele. Atunci o simţi. Fără să-şi întoarcă 
capul, apucă pistolul care era în sertar. 

— Nu trage, te rog, îi spuse el. 

Când se întoarse spre ea, cu pistolul îndreptat asupra ei, tânăra fată 
îl cobori pe al ei şi nu mai ştiu ce să facă. În felul acesta reuşise să 
dejoace patru din cele unsprezece atacuri săvârşite împotriva lor. În 
schimb, nu reuşise să o prindă pe aceea care se infiltrase într-o noapte în 
cartierul revoluţionar din Manaure şi-l asasinase cu lovituri de pumnal pe 
prietenul lui cel mai bun, pe colonelul Magnifico Visbal, căruia îi cedase 
patul de campanie pentru a se doftorici de febră. În aceeaşi încăpere, la 
câţiva metri de el, dormind într-un hamac, el nu-şi dăduse seama de 
nimic. Strădaniile depuse de el pentru a-şi sistematiza presimtirile erau 
inutile. Acestea se infatisau dintr-odată, într-o strălucire de luciditate 
supranaturală, ca tot atâtea clipe de certitudine absolută şi efemeră, 
însă insesizabile. În alte împrejurări, ele erau atât de fireşti, încât nu le 
recunoştea drept prevestiri decât după ce se îndeplineau. lar uneori, 
erau clare şi precise şi nu se împlineau. Adesea, nu erau decât nişte 
accese vulgare de superstiție. Dar cand a fost condamnat la moarte şi 
când i s-a cerut să-şi exprime ultima dorinţă, nu avu nici o dificultate sa 
recunoască presimţirea care-i inspiră răspunsul: 

— Cer ca sentinţa să fie executată la Macondo, zise el. 

Preşedintele tribunalului se supără. 

— Nu face pe şmecherul, Buendia. Aceasta nu este decât o 
stratagemă pentru a câştiga timp. 

— Sunteţi liber să n-o indepliniti, răspunse colonelul, dar este ultima 
mea dorinţă. 

De atunci, presimtirile îl părăsiră. În ziua în care Ursula îl vizită la 
închisoare, după ce reflectase multă vreme, ajunse la concluzia că 
moartea poate că nu i se va vesti de data aceasta, deoarece nu mai 
atârna de hazard ci de hotărârea fermă a călăilor săi. Petrecu noaptea 
fără să-i vină somnul, chinuit de durerile de la subsuori. Cu puţin înainte 


de zorii zilei, auzi paşi pe culoar. "Vin", îşi zise el si se gândi fără motiv la 
José Arcadio Buendia, care în aceeaşi clipă, în lumina lugubră a zorilor, 
sub castan, se gândea la el. Nu-i era frică, nu simţi nici o nostalgie, ci o 
furie fizică la gândul că moare de o moarte artificială, că nu poate 
cunoaşte sfârşitul atâtor lucruri pe care le lasă neterminate. Uşa se 
deschise şi sentinela intră, aducând un castronas de cafea. In ziua 
următoare la aceeaşi oră, era tot în locul acela, tunând de durerea de la 
subsuori şi se petrecu exact acelaşi lucru. Joi, împărţi cu santinela 
prăjiturile cu lapte, îşi îmbrăcă haine curate în care se simţi strâmtorat 
şi-şi incalta cizmulitele lăcuite. Vineri, încă nu-l impuscasera. 

De fapt, nimeni nu îndrăznea să execute sentinţa. Ostilitatea satului 
le dădea de gândit militarilor că executarea colonelului Aureliano 
Buendia va avea consecinţe politice grave, nu numai la Macondo, ci în 
tot ţinutul mlaştinilor, încât se consultară cu autorităţile provinciale din 
capitală. Sâmbătă seara, în timp ce aştepta un răspuns, căpitanul Roque 
Carnicero se duse la Catarino împreună cu alţi ofiţeri. Nu se găsi decât o 
singură femeie, şi aceasta silită cu ameninţări, care să îndrăznească să-l 
conducă în camera ei. "Ele nu vor să se culce cu un bărbat, despre care 
ştiu că va muri, îi mărturisi ea. La drept vorbind, nimeni nu ştie cum se 
va întâmpla aceasta, însă toată lumea vorbeşte că ofiţerul care-l va 
împuşca pe colonelul Aureliano Buendia, ca şi soldaţii din plutonul de 
execuţie, vor fi unul câte unul asasinați fără milă, mai curând sau mai 
târziu, chiar dacă se vor ascunde la celălalt capăt al lumii". Căpitanul 
Roque Carnicero vorbi cu ceilalţi ofiţeri care povestiră superiorilor lor 
ierarhici. Duminică, deşi nimeni nu dăduse acest lucru în vileag, şi deşi 
nici un fapt de arme nu tulburase liniştea aparentă a zilelor din urmă, 
întreg satul ştia că ofiţerii erau hotărâți să se sustragă, sub tot felul de 
pretexte, de la răspunderea execuţiei. Prin curierul de luni sosi ordinul 
oficial: execuţia va avea loc în douăzeci şi patru de ore. În seara aceea, 
ofiţerii aruncară într-o cască şapte biletele pe care-şi scriseseră numele, 
şi soarta nemiloasă a căpitanului Roque Carnicero îl făcu să tragă biletul 
câştigător. "Nesansa nu cunoaşte greşeală, zise el cu o profundă 
amărăciune. M-am născut copil de târfă şi mor copil de târfă." La orele 
cinci dimineaţa, îi desemnă pe oamenii plutonului de execuţie prin altă 
tragere la sorţi, le porunci să se adune în curte şi se duse să-l scoale pe 
comandant cu o formulă de prevenire: 

— Haide Buendia, îi zise el. Ne-a bătut ultimul ceas. 

— Va să zică asta era, răspunse colonelul. Tocmai visam că mi-au 
plesnit abcesele. 

De când ştia că Aureliano va fi împuşcat, Rebeca Buendia se scula la 
ceasurile trei în fiecare dimineaţă. Stătea în odaia scufundată în 
întuneric, supraveghind prin fereastra întredeschisă zidul cimitirului, în 
timp ce patul pe care şedea se zguduia din pricina sforăiturilor lui Jose 
Arcadio. Toată săptămâna aşteptă în felul acesta cu aceeaşi 
încăpățânare ascunsă pe care o arătase odinioară aşteptând scrisorile lui 
Pietro Crespi. "Nu-l vor împuşca aici, îi spunea José Arcadio. Îl vor 
împuşca la miezul nopţii şi în interiorul cazărmii, ca nimeni să nu ştie 
cine a făcut parte din pluton, şi pariez că-i vor îngropa acolo." Rebeca 
continuă să aştepte. "Sunt atât de tâmpiţi, încât îl vor impusca aici", 
răspundea ea. Era atât de convinsă, încât prevedea şi modul cum va 
deschide uşa pentru a-i spune adio cu un gest al mâinii. "Nu-l vor purta 
pe străzi, cu cei şase soldaţi tremurând de spaimă, ştiind că oamenii 
sunt gata de orice", stăruia José Arcadio. Indiferenta fata de ra- 


tionamentele soţului ei, Rebeca îşi continuă pânda la fereastră. 

— Vei vedea că sunt atât de tâmpiţi să facă asta, zise ea. 

Marţi la orele cinci dimineaţa, Jose Arcadio îşi băuse deja cafeaua şi 
dezlegase câinii, când Rebeca închise fereastra şi se prinse de capul 
patului, ca să nu cadă. "Il aduc, suspină ea. Cât este de frumos!" José 
Arcadio se duse la fereastră şi-l zări, tremurând în amurgul zorilor, 
îmbrăcat în nişte pantaloni care fuseseră ai săi în tinereţe. Era acum cu 
spatele către zid, cu mâinile în şolduri din pricina umflăturilor arzânde de 
la subsuori care-l împiedicau să-şi coboare braţele de-a lungul trupului. 
"Să te zbati atâta, murmura colonelul Aureliano Buendia. Să te zbati 
atâta pentru ca până la urmă şase pederasti să te doboare fără să poţi 
face ceva!" O repeta cu o obstinatie care putea fi luată drept fervoare şi 
căpitanul fu emoţionat, deoarece credea că se roagă. Când oamenii 
plutonului îl ochiră, acea obstinatie luă o consistenţă vâscoasă, cu gust 
amar, care-i amorti limba şi-l sili să închidă ochii. Atunci se stinse 
strălucirea de aluminiu a răsăritului şi se revăzu copil mic în pantalonaşi 
scurţi şi cu o panglică în jurul gâtului, îl revăzu pe tatăl său cum într-o 
după-amiază splendidă îl conducea înăuntrul cortului din bâlci, revăzu 
blocul de gheaţă. Când auzi strigătul, crezu că s-a dat plutonului ordinul 
final. Redeschise ochii cu o curiozitate înfrigurată, aşteptând să vadă 
traiectoria incandescentă a gloantelor, dar în locul lor îl văzu pe căpi- 
tanul Roque Carnicero, cu braţele ridicate, şi pe Jose Arcadio care trecea 
strada cu pusca sa înspăimântătoare, gata să tragă. 

— Nu trage, strigă căpitanul către José Arcadio. Providența te-a 
trimis încoace. 

Atunci începu alt război. Căpitanul Roque Carnicero şi cei şase 
oameni ai săi porniră împreună cu colonelul Aureliano Buendia să-l 
elibereze pe generalul revoluţionar Victorio Medina, condamnat la 
moarte la Riohacha. Socoteau că vor câştiga timp dacă vor trece munţii 
pe acelaşi drum pe care umblase Jose Arcadio Buendia, când întemeiase 
Macondo dar, înainte de a trece o săptămână, se convinseră că era o 
întreprindere imposibilă. Astfel că au trebuit să urmeze itinerarul 
primejdios al contraforturilor fără altă muniţie decât aceea a plutonului 
de execuţie. Poposeau în preajma satelor şi unul dintre ei, deghizat, 
ţinând un pestisor de aur în palma, îşi făcea intrarea în plină zi şi lua 
legătura cu liberalii consemnați în repaus, care în dimineaţa următoare 
plecau la vânătoare şi niciodată nu se mai întorceau. Când, ocolind 
munţii, zăriră Riohacha, generalul Victorio Medina fusese deja împuşcat. 
Oamenii săi îl proclamară pe colonelul Aureliano Buendia căpetenia 
forţelor revoluţionare de pe litoralul mării Caraibilor, cu gradul de 
general. Acceptă să-şi asume această funcţie, refuză însă promovarea în 
grad şi se jură că n-o va accepta până ce nu vor răsturna regimul 
conservator. După trei luni reuşiseră să înarmeze peste o mie de oameni, 
însă fură zdrobiţi. Cei câţiva supraviețuitori trecură frontiera răsăriteană. 
Când se auzi din nou vorbindu-se despre ei, debarcaseră la capul Vela, 
venind din arhipelagul Antilelor, iar un comunicat guvernamental difuzat 
telegrafic şi reprodus în toată ţara sub formă de afişe pline de bucurie 
anunţa moartea colonelului Aureliano Buendia. Dar după patruzeci şi opt 
de ore, o telegramă expediată peste tot, aproape ajungând-o din urmă 
pe cea dintâi, anunţa o altă răscoală în câmpiile Sudului. Aşa se născu 
legenda despre ubicuitatea colonelului Aureliano Buendia. Informaţii 
simultane şi contradictorii îl declarau victorios la Villanueva, biruit la 
Guacamayal, devorat de indienii Motilon, mort într-un satulet din mlaştină 


şi din nou răsculat lângă Urumita. Conducătorii liberali care negociau 
atunci participarea lor în parlament îl calificară de aventurier care nu 
reprezintă pe nimeni şi care nu aparţine nici unui partid. Guvernul 
naţional îl cobori la rangul de bandit de drumul mare şi puse pe capul lui 
un premiu de cinci mii de pesos. După şaisprezece înfrângeri, colonelul 
Aureliano Buendia părăsi ţinutul Guajira în fruntea a două mii de indigeni 
bine înarmaţi şi garnizoana surprinsă în somn trebui să părăsească 
Riohacha. Îşi stabili acolo cartierul general şi porni un război nemilos 
împotriva regimului. Primi o primă notificare din partea guvernului, care 
ameninţa cu împuşcarea colonelului Gerineldo Mârquez în timp de 
patruzeci şi opt de ore, dacă nu se retrage cu trupele până la frontiera 
răsăriteană. Colonelul Roque Carnicero, care era atunci şeful statului său 
major, îi predă telegrama cu un aer consternat, dar colonelul luă cu- 
nostinta de ea cu o mulţumire cu totul neaşteptată. 

— E grozav! exclamă el. Înseamnă că avem telegraf în Macondo. 

Răspunsul lui fu categoric. Socotea să-şi stabilească peste trei luni 
cartierul la Macondo. Dacă nu-l va regăsi atunci pe colonelul Gerineldo 
Marquez în viata, va impusca fără nici o judecată pe toţi ofiţerii pe care-i 
va avea prizonieri în momentul acela, începând cu generalii, şi va da 
ordin subalternilor săi să acţioneze în acelaşi chip până la încetarea 
ostilităţilor. După trei luni, când intră victorios în Macondo, prima 
persoană care avea să-l strângă în braţe pe drumul mlaştinilor a fost 
colonelul Gerineldo Mârquez. 

Casa era plină de copii. Ursula o primise şi pe Santa Sofia de la 
Piedâd împreună cu fiica ei mai mare şi o pereche de gemeni care se 
născuseră la cinci luni după executarea lui Arcadio. Împotriva ultimei 
dorinţe a celui împuşcat, ea a botezat pe micuța fetiţă cu numele de 
Remedios. "Sunt sigură că asta a vrut Arcadio să spună, susţinea ea. Nu 
o vom numi Ursula, deoarece numele acesta aduce prea multă suferinţă." 
lar pe gemeni îi boteză Jose Arcadio al Doilea şi Aureliano al Doilea. 
Amaranta se ocupa de toţi. Puse scăunele de lemn în sala comună şi, 
împreună cu alţi copii ai familiilor vecine, organiză o grădiniţă de copii. 
Când colonelul Aureliano se întoarse la Macondo, fu primit cu petarde 
explozive. În sunetul clopotelor, un cor de copii îi ură bun venit acasă. 
Aureliano José, având o statură la fel de înaltă ca şi bunicul său, 
îmbrăcat în uniformă de ofiţer revoluţionar, îi prezentă onorurile militare. 

Nu toate veştile erau bune. La un an după refugierea colonelului 
Aureliano Buendia, Jose Arcadio şi Rebeca s-au dus să locuiască în casa 
construită de Arcadio. Nimeni nu era la curent cu intervenţia lui care 
împiedicase săvârşirea execuţiei. În noua casă, situată în colţul cel mai 
favorabil al pietii, la umbra unui migdal care avea privilegiul a trei 
cuiburi de mărăcinari, cu o uşă largă pentru primirea vizitatorilor şi cu 
patru ferestre pentru luminat, îşi înjghebară un cămin foarte primitor. 
Vechile prietene ale Rebecăi, între care şi patru surori Moscote încă 
nemăritate, îşi reluară şedinţele de brodat, întrerupte cu ani în urmă în 
veranda cu begonii. Jose Arcadio continua să exploateze pământurile 
uzurpate, ale căror titluri de proprietate fură validate de guvernul 
conservator. În fiecare după-amiază îl vedeai revenind călare, cu haita 
de cîini fioroşi, cu pusca lui cu două ţevi, şi cu o droaie de iepuri atarnati 
de montură. Într-o după-amiază de septembrie, simțind ameninţarea 
furtunii, reveni mai devreme ca de obicei. O salută pe Rebeca ocupată în 
sufragerie, îşi legă câinii în curte, atârnă iepurii în bucătărie pentru a-i 
săra puţin mai târziu şi se duse în cameră să se schimbe. Rebeca avea să 


declare după aceea că în clipa în care bărbatul ei intrase în odaie, ea se 
închisese în baie şi nu-şi dăduse seama de nimic. Această versiune era 
aproape de necrezut, însă nu exista alta mai verosimilă şi nimeni nu-şi 
putea închipui motivul pentru care Reboca l-ar fi asasinat pe bărbatul 
care o făcuse atât de fericită. Poate că acesta a fost singurul mister din 
Macondo care n-a putut fi niciodată limpezit. De îndată ce Jose Arcadio a 
închis uşa de la dormitor, o lovitură de pistol răsună între zidurile casei. 
O suvità de sânge trecu pe sub uşă, traversă camera, ieşi în stradă, luă 
drumul cel mai scurt între diferitele trotuare, cobori scări şi urcă 
parapete, se prelinse de-a lungul străzii Turcilor, ocoli la dreapta, apoi la 
stânga, se întoarse în unghi drept în faţa casei Buendia, trecu pe sub uşa 
închisă, traversă salonul pe lângă pereţi, ca să nu păteze covoarele, îşi 
urmă calea prin cealaltă sală, descrise o curbă mare pentru a ocoli masa 
din sufragerie, intră pe veranda cu begonii şi se strecură nevăzută pe 
sub scaunul Amarantei care-i dădea o lecţie de aritmetică lui Aureliano 
José, intră în hambarul de grâne şi apăru în bucătărie unde Ursula se 
pregătea să spargă trei duzini de ouă pentru mâncare. 

— Maică Precistă, strigă Ursula. 

Urmări suvita de sânge cale întoarsă, traversă hambarul, trecu prin 
veranda cu begonii unde Aureliano Jose cânta că trei şi cu trei fac şase iar 
şase şi cu trei fac nouă, traversă sufrageria şi saloanele, urcă în linie 
dreaptă strada, apoi coti spre dreapta, apoi spre stânga până în strada 
Turcilor, uitând că purta sortul de bucătărie şi papucii de casă, trecu de 
piaţă şi intră pe uşa unei case unde nu pusese niciodată piciorul, împinse 
uşa dormitorului şi era gata să se înece de mirosul prafului de puşcă ars, 
îl găsi pe José Arcadio întins cu fata în jos, peste cizmele pe care le 
descältase şi observă de unde pornise suvita de sânge care încetase să-i 
mai curgă din urechea dreaptă. Nu i se găsi nici o rană pe trup şi nu s-a 
putut descoperi unde era arma. S-a dovedit de asemenea că era 
imposibil să scape cadavrul de mirosul pătrunzător al prafului de puşcă. 
Întâi îl spălară de trei ori cu o mănuşă de baie cu săpun, apoi îl frecară 
cu sare şi cu oţet, apoi cu cenuşă şi cu lămăie, iar la urmă l-au pus într- 
un butoi plin cu leşie, unde îl lăsară înmuiat timp de şase ore. Il 
frictionara atât de mult încât arabescurile tatuajelor începură să se 
decoloreze. Când în disperarea lor le veni în minte să-l ungă cu ardei, cu 
chimen Şi cu foi de dafin, şi să fiarbă o zi întreagă la foc uşor, începuse 
deja să se descompună şi au trebuit să-l îngroape în grabă. Il închiseră 
ermetic într-un sicriu lung de doi metri şi treizeci şi lat de unu şi zece, 
căptuşit pe dinlăuntru cu plăci de fier şi strâns în şuruburi de oţel, dar 
nici aşa nu opriră mirosul să se răspândească pe străzile pe unde trecu 
cortegiul. Părintele Nicanor, din pricina ficatului său bolnav şi umflat ca o 
tobă, îi dădu binecuvântarea din pat. Cu toate că în lunile care au urmat 
i-au întărit mormântul prin mai multe ziduri suprapuse între care au 
aruncat claie peste grămadă cenuşă îndesată, tărâţe şi var fierbinte, 
cimitirul continuă să duhnească a praf de puşcă încă mulţi ani de-a 
rândul, până când inginerii companiei de banane puseră să se acopere 
mormântul cu o carapace de beton. Îndată ce fu scos cadavrul, Rebeca 
închise uşile casei şi se îngropă de vie într-un val gros de dispreţ, pe care 
nici o ispită din lumea aceasta nu putu să i-l smulgă. Nu ieşi în stradă 
decât o singură dată, foarte bătrână, cu pantofi de culoare argintie şi cu 
o pălărie cu floricele, cam pe vremea în care satul îl văzu trecând pe 
Jidovul Rătăcitor, care provocase un val de căldură atât de puternică 
încât păsările zdrobiră gratiile ferestrelor pentru a muri în camere. A fost 


văzută pentru ultima oară în viaţă atunci când cu o lovitură de pistol 
bine ţintită l-a ucis pe un hot care încercase să forţeze usa casei. In afară 
de Argenida, servitoarea şi confidenta ei, nimeni n-a mai avut de atunci 
legătură cu ea. Într-o anumită vreme, se ştia că-i scria episcopului, pe 
care-l considera ca văr bun al ei, dar nu s-a spus niciodată că ar fi primit 
răspuns. Satul o uită. 

În ciuda reîntoarcerii sale triumfale, colonelul Aureliano Buendia nu 
se lasă ametit de aparente. Trupele guvernamentale părăseau locurile 
fără rezistenţă şi aceasta crea în rândurile liberale o iluzie a victoriei de 
care nu era oportun să-i lipseşti, însă revoluționarii cunoşteau realitatea 
şi, mai bine ca oricare, colonelul Aureliano Buendia. Deşi în vremea 
aceea avea sub ordinele sale peste 5000 de oameni, şi deşi stăpânea 
două state de pe litoral, era conştient că fusese înghesuit spre mare şi 
pus într-o situaţie politică atât de confuză, încât în ziua când dăduse 
ordin să se restaureze clopotniţa bisericii dărâmate de o lovitură de tun 
a armatei regulate, părintele Nicanor putea spune de pe patul de 
suferinţă: "Ce ironie a sorții: apărătorii credincioşi ai lui Hristos distrug 
biserica şi masonii o repară". Căutând o breşă pe unde să fugă, petrecu 
ore întregi în biroul telegrafului vorbind cu comandanții din alte locuri şi 
din ce în ce se confirma impresia lui că războiul este pe cale să se 
stingă. Când sosea vestea unor noi triumfuri liberale, proclamarea lor se 
făcea prin anunţuri pline de bucurie, dar el măsura pe hărţi progresul 
adevărat al trupelor sale şi înţelegea că acestea nu făceau altceva decât 
că pătrundeau în junglă unde trebuiau să se apere împotriva malariei şi 
a ţânţarilor, întorcând spatele realităţii. "Ne irosim timpul, se plângea el 
ofiţerilor săi. Vom continua să ni-l irosim atâta timp cât aceşti codoşi ai 
partidului nu vor înceta să cerseasca un loc în Congres." În timpul 
nopţilor de veghe, întins pe spate în hamacul său, pe care-l întinsese 
chiar în odaia unde stătuse când era condamnat la moarte, şi-i imagina 
pe toţi aceşti avocaţi în costume negre care părăseau palatul 
prezidenţial în dimineaţa friguroasă, cu gulerul paltonului ridicat până la 
urechi, frecându-şi mâinile, şoptind între ei, adăpostindu-se în 
cârciumioarele lugubre din zorii zilei, pentru a specula asupra ce voia să 
spună preşedintele atunci când a zis da, sau asupra celor ce voia să 
spună când a zis nu, şi chiar să facă presupuneri în legătură cu ceea ce 
preşedintele gândise atunci când a spus ceva cu totul diferit, în timp ce 
el însuşi alunga tantarii la o temperatură de 35°, simțind cum se apropie 
acea dimineaţă temută în care va trebui să dea ordin oamenilor săi să se 
arunce în mare. 

Într-o noapte de nesiguranţă, în timp ce Pilar Ternera cânta în curte 
împreună cu trupa, o chemă să vină să-i ghicească viitorul în cărţi. 
"Atenţie la gură", a fost tot ceea ce Pilar Ternera putuse desluşi după ce 
etalase şi adunase cărţile de trei ori. "Nu ştiu ce însemnează asta, însă 
semnul este foarte limpede, atenţie la gură." După două zile cineva dădu 
unei ordonanţe o ceasca mare de cafea fără zahăr, pe care ordonanța i-o 
trecu altuia, şi acesta altuia, până când, din mână în mână, ajunse pe 
biroul colonelului Aureliano Buendia. El nu ceruse cafea, dar de vreme ce 
i s-a oferit, o bău. Conţinea o doză de nuca vomica, în stare să omoare un 
cal. Când îl transportară acasă era teapän şi încovoiat, cu limba tăiată 
între dinţi. Ursula se apucă să-l smulgă din moarte. După ce îi purga 
stomacul cu vomitive, îl înveli în pături calde şi-i dădu să soarbă albuş de 
ouă timp de două zile până ce trupul lui îşi redobândi temperatura 
normală. A patra zi era în afară de orice pericol. Deşi fără voia sa, 


cedând rugämintilor Ursulei şi ale ofiţerilor, a mai rămas în pat încă o 
săptămână. Abia atunci află că versurile lui nu au fost arse." N-am vrut 
să mă pripesc, îi explică Ursula. În noaptea aceea, când trebuia să 
aprind focul, mi-am zis că ar fi mai bine să aştept până ce se va aduce 
cadavrul." În incetosarea convalescentei, înconjurat de păpuşile prăfuite 
ale lui Remedios, colonelul Aureliano Buendia, recitindu-şi versurile, 
revăzu perindându-i-se prin minte clipele hotărâtoare din viata sa. Se 
apucă din nou să scrie. Ore îndelungate în clipele de răgaz ale unui 
război fără viitor, îşi recapitulă în versuri rimate experienţele sale la 
hotarul morţii. Gândurile i se limpeziră atunci atât de mult încât le putea 
examina pe faţă şi pe dos. Într-o seară îl întrebă pe colonelul Gerineldo 
Mârquez. 

— Spune-mi un lucru, cumetre: pentru ce lupti? 

— Pentru ce să lupt, cumetre, răspunse colonelul Gerineldo 
Mârquez, pentru marele partid liberal. 

— Eşti fericit că poţi răspunde, îi spuse el. Cât mă priveşte pe mine, 
abia acum îmi dau seama că lupt din orgoliu. 

— Asta nu e bine, zise colonelul Gerineldo Mârquez. 

Neliniştea lui îl amuză pe colonelul Aureliano Buendia. 

— Fireşte, zise el. Însă, în orice caz, e mai bine decât să nu ştii 
pentru ce lupti. Îl privi în ochi şi adăugă surâzând: Sau de a lupta ca tine 
pentru ceva ce n-are sens pentru nimeni. 

Orgoliul îl împiedicase să intre în legătură cu trupele armate din 
interiorul ţării atâta vreme cât conducătorii partidului nu reveneau public 
asupra declaraţiilor lor, după care el n-ar fi decât un tâlhar de drumul 
mare. Totuşi, era conştient că de îndată ce va înlătura aceste scrupule, 
va rupe cercul vicios al războiului. Convalescenta îi îngădui să 
chibzuiască. Reuşi atunci ca Ursula să-i dea restul moştenirii îngropate şi 
numeroasele ei economii; îl numi pe colonelul Gerineldo Marquez 
comandant civil şi militar în Macondo şi se duse să stabilească legătura 
cu grupele rebele din interior. 

Colonelul Gerineldo Marquez nu numai că era omul în care colonelul 
Aureliano Buendia avea cea mai mare încredere, dar era şi primit în casă 
de Ursula ca un membru al familiei. Fragil, timid, având un bun simţ 
natural, era cu toate acestea făcut mai bine pentru război decât pentru 
administraţie. Consilierii lui politici îl rătăceau cu uşurinţă în labirintul 
teoriilor lor. Dar a reuşit să instaureze la Macondo acel climat de pace 
rurală în care colonelul Aureliano Buendia visase să moară într-o zi de 
bătrâneţe, fabricând pestisori de aur. Deşi locuia la părinţii săi, dejuna la 
Ursula de două-trei ori pe săptămână. Îl initie pe Aureliano José în 
mânuirea armelor de foc, îi făcu o instrucţie militară precoce şi pe timp 
de câteva luni îl duse să trăiască la cazarmă, cu consimţământul Ursulei, 
ca să devină bărbat. Cu mulţi ani mai înainte, fiind încă aproape copil, 
Gerineldo Mârquez îi declarase dragoste Amarantei. Aceasta era atunci 
atât de orbită de pasiunea ei solitară pentru Pietro Crespi, încât a râs de 
el. Gerineldo Mârquez avu răbdare. Într-o zi, din închisoare, trimise vorbă 
Amarantei rugand-o să brodeze o duzină de batiste cu inițialele tatălui 
său. Făcu să-i parvină bani. După o săptămână, Amaranta se duse la 
închisoare pentru a-i aduce batistele şi a-i înapoia banii şi au stat mai 
multe ore povestind despre trecut. "Când voi ieşi de aici te voi lua de 
soţie", îi spuse Gerineldo înainte de a se retrage. Amaranta râse, dar nu 
încetă să se gândească la el în timp ce-i învăţa pe copii să citească şi 
dori din suflet să reînvie pentru el pasiunea tinerească pe care o avusese 


pentru Pietro Crespi. Sâmbăta, zi de vizită la deţinuţi, trecea pe la 
părinţii lui Gerineldo Marquez şi-i însoțea la închisoare. Într-una din 
aceste sâmbete, Ursula se miră găsind-o în bucătărie, aşteptând 
scoaterea biscuitilor din cuptor, pentru a alege pe cei mai buni şi pentru 
a-i înveli într-un şervet pe care-l brodase în acest scop. 

— Mărită-te cu el, îi zise ea. Cu greu vei găsi un bărbat ca el. 

Amaranta făcu pe dezgustata. 

— N-am nevoie să alerg după bărbaţi. Duc aceşti biscuiţi lui 
Gerineldo Marquez deoarece mai curând sau mai târziu tot îl vor 
împuşca, şi mi-e milă de el. 

Nu credea nici un cuvânt din câte spunea, însă în vremea aceea 
guvernul aduse la cunoştinţă publică ameninţarea că-l va executa pe 
Gerineldo Marquez, dacă rebelii nu vor preda Riohacha. Se interzisera 
vizitele. Amaranta se închise la ea pentru a plânge în voie, copleşită de 
un sentiment de vinovăţie la fel cu acela ce o chinuise la moartea lui 
Remedios, ca şi cum cuvintele ei nesăbuite ar fi provocat pentru a doua 
oară moartea cuiva. Mama ei o consolă. O asigură că colonelul Aureliano 
Buendia va face ceva pentru a împiedica execuţia şi promise că ea însăşi 
va lua sarcina de a-l atrage pe Gerineldo Marquez, atunci când vor înceta 
ostilitățile. Îşi tinu promisiunea înainte de termenul prevăzut. Atunci 
când Gerineldo Mârquez reveni în casă investit cu noua sa demnitate de 
comandant civil şi militar, ea îl primi ca pe un fiu, născoci măguliri 
frumoase pentru a-l reţine şi-l rugă cu toată căldura inimii ei să-şi 
amintească de hotărârea lui de a se căsători cu Amaranta. Rugämintile 
ei păreau că reuşesc. În zilele în care venea în casă la dejun, colonelul 
Gerineldo Marquez rămânea toată după-amiaza în veranda cu begonii sa 
joace dame cu Amaranta. Ursula le aducea cafea cu lapte şi biscuiţi şi se 
ocupa de copii, pentru ca aceştia să nu vină să-i deranjeze. De fapt, 
Amaranta se silea să-şi reaprindă în inimă cenuşa uitată a pasiunii ei din 
tinereţe. Aştepta cu o nerăbdare care devenise insuportabilă zilele în 
care venea la dejun, după amiezile cu jocul de dame şi timpul zbura în 
tovărăşia acestui războinic cu nume plin de nostalgie, ale cărui degete 
tremurau imperceptibil când atingea pionii. Însă în ziua în care colonelul 
Gerineldo Marquez îi împărtăşi din nou dorinţa de a se căsători cu ea, îl 
refuză. 

— Nu mă voi mărita cu nimeni, îi zise ea, cu tine mai puţin decât cu 
oricare altul. Îl iubeşti atât de mult pe Aureliano, încât te-ai căsători cu 
mine pentru că nu te poţi căsători cu el. 

Colonelul Gerineldo Marquez era un om plin de răbdare. 

— Voi mai stärui, îi zise el. Mai curând sau mai târziu te voi 
convinge. 

Continuă să vină în casă. Închisă în odaia ei, inghitindu-si lacrimile 
în taină, Amaranta îşi astupa urechile ca să nu mai audă glasul 
petitorului ei care-i relata Ursulei ultimele ştiri de război şi deşi murea de 
poftă de a-l vedea avu puterea de a nu-i ieşi în întâmpinare. 

Colonelul Aureliano Buendia îşi făcea atunci timp pentru a trimite la 
fiecare 15 zile un raport amănunţit la Macondo. Nu-i scrise însă Ursulei 
decât o singură dată, abia după opt luni de la plecarea sa. Un mesager 
special aduse un plic închis conţinând o foaie de hârtie pe care se 
recunoştea scrisul preţios al colonelului: Aveţi grijă de tata căci va muri. 
Ursula se sperie. "Daca o spune Aureliano, apoi Aureliano o ştie", zise ea. 
Şi ceru să i se dea o mână de ajutor pentru a-l transporta pe Jose Arcadio 
Buendia până în odaia lui. Nu numai că era tot atât de greu ca mai 


înainte, dar în timpul şederii lui îndelungate sub castan, dobândise 
încetul cu încetul puterea de a-şi spori greutatea după voia lui, încât 
şapte oameni nu izbutiră să-l ridice ci au trebuit să-l ducă târâş până 
pat. Un miros de ciuperci proaspete, de flori de arbore, de intemperii 
vechi concentrate umplu aerul odăii de îndată ce bătrânul colos tăbăcit 
de soare şi de ploaie începu să-l respire. A doua zi, dis-de-dimineata, nu 
se mai afla în pat. După ce-l căutase prin toate odăile, Ursula îl 
descoperi din nou sub castan. Atunci îl legară de pat. În ciuda puterilor 
sale rămase intacte, Jose Arcadio Buendia nu era în stare să lupte. Toate 
îi erau indiferente. Dacă se întorsese sub castan, n-o făcuse din voia lui, 
ci dintr-un fel de reflex al trupului său. Ursula se ocupa de el, îi dădea de 
mâncare, îi aducea veşti de la Aureliano. Dar, în realitate, singura fiinţă 
cu care de multă vreme putea să intre în legătură era Prudencio Aguilar. 
Aproape redus la pulbere din pricina decrepitudinii morţii, Prudencio 
Aguilar venea de două ori pe zi să flecărească cu el. Vorbeau despre 
cocoşii de luptă. Îşi făgăduiau să organizeze o crescătorie de cocoşi mag- 
nifici nu atât pentru a se bucura de nişte victorii de care nu mai aveau 
nici o nevoie, ci pentru a avea cu ce-şi trece vremea în duminicile 
plicticoase ale morţii. Prudencio Aguilar îi făcea toaleta, îi dădea de 
mâncare şi aducea veşti minunate despre un necunoscut cu numele de 
Aureliano, colonel în război. Când era singur, Jose Arcadio Buendia se 
mângâia visând un şir nesfârşit de camere. Visa că se scoală din pat, că 
deschide uşa şi că trece într-o cameră identică cu prima, cu acelaşi pat 
cu căpătâiul în fier forjat, cu acelaşi fotoliu din răchită şi cu aceeaşi 
iconita a Fecioarei Tămăduirii pe peretele din fund. Din camera aceasta 
trecea în alta exact la fel, a cărei uşă ducea în alta exact la fel, apoi în 
alta exact la fel, la nesfârşit. Îi plăcea să umble astfel din cameră în 
cameră ca într-o galerie de oglinzi paralele, până ce Prudencio Aguilar îl 
atingea pe umăr. Atunci se întorcea din cameră în cameră, se trezea pe 
măsură ce venea înapoi, parcurgea drumul invers şi-l găsea pe Prudencio 
Aguilar în camera realităţii. Dar, într-o noapte, la două săptămâni după 
ce l-au dus până la pat, Prudencio Aguilar îl bătu pe umăr, într-o cameră 
intermediară şi rămase pentru totdeauna acolo, crezând că aceea este 
camera lui adevărată. În dimineaţa următoare, Ursula îi aducea micul 
dejun când văzu un om apropiindu-se pe culoar. Era mic şi îndesat, 
îmbrăcat într-un costum de postav negru, cu o pălărie tot neagră, 
enormă, trasă până peste ochii săi taciturni. "Doamne, gândi Ursula. Aş 
fi jurat că e Melchiade". Era Cataure, fratele lui Visitaci6n, care părăsise 
casa fugind de ciuma insomniei şi despre care nu se mai aflase niciodată 
nimic. Visitaciôn îl întrebă pentru ce s-a reîntors iar el îi răspunse în 
limbajul său solemn: 

— Am venit la înmormântarea regelui. 

Intrară apoi în odaia lui José Arcadio Buendia, îl scuturară din toate 
puterile, îi strigară în urechi, îi puseră o oglindă în faţa nărilor dar nu 
reuşiră să-l trezească. Putin după aceea, în timp ce tamplarul lua măsura 
pentru sicriu, văzură prin fereastră căzând o ploaie uşoară cu minuscule 
floricele galbene. Acestea căzură toată noaptea peste sat într-o ploaie 
tăcută, acoperiră acoperişurile, se îngrămădiră la baza uşilor si înăbuşiră 
animalele care dormeau sub cerul liber. Căzură atâtea flori din cer încât 
dimineaţa străzile erau acoperite de un strat gros şi a trebuit să fie 
îndepărtat cu lopetile şi cu greblele ca să poată trece înmormântarea. 


a 


AŞEZATĂ ÎN BALANSOARUL DE RĂCHITĂ cu lucrul de mână întrerupt 
pe genunchi, Amaranta îl contempla pe Aureliano Jose care, cu barba 
plină de clăbuci, trăgea briciul pe cureaua de piele pentru a se bărbieri 
pentru prima oară. Nu reuşi decât să-şi sângereze cosurile şi să se taie la 
buză încercând să-şi contureze o mustață de pufusor blond şi până la 
urmă rămase la fel ca mai înainte, însă această operaţie anevoioasă îi 
produse Amarantei impresia că din clipa aceea începuse să 
îmbătrânească. 

— Semeni leit cu Aureliano când era de vârsta ta, îi zise ea. Eşti un 
bărbat în toată firea. 

Era de mult bărbat, încă din acea zi îndepărtată când Amaranta, 
crezând că mai este copil, continua să se dezbrace în faţa lui în baie, aşa 
cum făcuse întotdeauna, aşa cum se obişnuise să facă după ce Pilar 
Ternera i-l incredintase pentru a-l creşte. Prima oară cand o văzu, 
singurul lucru care-i atrase atenţia era scobitura dintre sânii ei. Era 
atunci atât de inocent încât o întrebă ce i s-a întâmplat, iar Amaranta se 
făcu că-şi găureşte pieptul cu vârful degetelor, răspunzându-i: "Mi-au 
scos o felie..." Mult timp după aceea, când îşi revenise de pe urma 
sinuciderii lui Pietro Crespi şi făcu iar baie împreună cu Aureliano José, 
acesta nu-şi mai îndrepta privirile spre acea adâncitură ci simţi o 
tresărire necunoscută revăzându-i sânii splendizi cu mugurii liliachii. 
Continuă să o examineze, descoperind rând pe rând fiecare dimensiune 
a intimitatii ei miraculoase, şi simţi pielea zbarlindu-i-se la vederea ei, 
aşa cum ei i se zbârlea la primul contact cu apa. Încă din frageda sa 
copilărie îşi făcuse obiceiul de a-şi părăsi hamacul pentru a se găsi 
dimineaţa în patul Amarantei, a cărei atingere avea darul de a-i risipi 
teama de întuneric. Dar, începând din ziua în care căpătă conştiinţa 
nuditätii ei, nu mai era teama de întuneric cea care-l împingea să vină să 
se strecoare sub baldachinul ei contra ţânţarilor, ci nevoia de a simţi 
răsuflarea călduţă a Amarantei în zorii zilei. Într-o dimineaţă, pe vremea 
când fură respinse avansurile colonelului Gerineldo Mârquez, Aureliano 
José se deşteptă cu senzaţia ca nu are aer. Simţi degetele Amarantei ca 
nişte viermişori calzi şi nerăbdători pipăindu-i pântecele. Prefăcându-se 
că doarme, îşi schimbă poziţia pentru a îndepărta orice dificultate şi 
simţi atunci mâna, eliberată de bandajul negru care o înfăşurase, 
afundându-se ca o moluscă oarbă în algele în care pândea aşteptarea 
lui. Deşi se făceau că nu ştiu ceea ce ştiau amândoi, şi ceea ce fiecare 
ştia că ştie celălalt, au rămas uniţi, din noaptea aceea, printr-o 
complicitate inviolabilă. Aureliano Jose nu-şi putea afla somnul până nu 
auzea valsul de miazănoapte la pendula din sala comună, iar fata 
bătrână a cărei piele începea să se ofilească nu mai avea clipă de odihnă 
până ce nu-l simţea strecurându-se sub baldachinul ei pe acel 
somnambul pe care ea îl crescuse, fără să-şi închipuie că într-o bună zi 
va deveni un paleativ pentru singurătatea ei. De atunci, nu numai că 
dormeau împreună, dezbräcati în pielea goală, schimbând mângâieri 
istovitoare, dar şi începură să se urmărească prin toate colţurile şi un- 
gherele casei, să se închidă în cameră la orice oră din zi, într-o stare de 
surescitare permanentă, fără nici o relaxare. Putin lipsi să nu fie surprinşi 
de Ursula, într-o după-amiază când intrase în hambarul cu grâne în clipa 
când ei începeau să se imbratiseze. "O iubeşti mult pe mătuşa ta?" îl 
întrebă ea nebănuitoare pe Aureliano José. El răspunse că da. "Bine 


faci", încheie Ursula care termină cu cântăritul făinei pentru pâine 
înainte de a se reîntoarce în bucătărie. Acest episod o smulse pe 
Amaranta din delir. lsi dădu seama că a mers prea departe, că a trecut 
vremea cand se juca dandu-si gurita cu un copil, că era pe cale să se 
înfunde într-o patimă tomnatică, plină de primejdii şi fără viitor, pe care 
o curmă brusc. Aureliano José, care-şi terminase atunci instructia 
militară, sfârşi prin a accepta realitatea şi se duse să doarmă la cazarmă. 
În toate sâmbetele mergea cu militarii la stabilimentul lui Catarino. Se 
mângâia de singurătatea sa brutală, de adolescenţa lui prematură, cu 
femei mirosind a flori veştejite pe care le idealiza în întuneric şi le 
metamorfoza în Amaranta, prin eforturi teribile ale imaginaţiei. 

Curând după aceea, începură să sosească ştiri contradictorii despre 
război. In timp ce însuşi guvernul recunoştea progresele rebeliunii, statul 
major din Macondo era informat confidential despre iminenta unei păci 
negociate. La începutul lui aprilie, un emisar special se prezentă la 
colonelul Gerineldo Mârquez. Îi confirmă că diriguitorii partidului au luat 
contact cu şefii rebeli din interior şi că erau pe cale să încheie armistițiu 
în schimbul a trei ministere acordate liberalilor, a unei reprezentări 
minoritare în parlament şi a amnistierii generale a rebelilor care au 
depus armele. Emisarul aducea un mesaj strict confidential al colonelului 
Aureliano Buendia, care nu era de acord cu clauzele armistiţiului. 
Colonelul Gerineldo Marquez trebuia să aleagă cinci dintre cei mai buni 
oameni ai săi şi să se pregătească pentru a părăsi ţara împreună cu ei. 
Ordinul a fost executat în cel mai mare secret. Cu o săptămână înainte 
de proclamarea acordului, pe o furtună de ştiri contradictorii, colonelul 
Aureliano Buendia, împreună cu zece ofiţeri de încredere, între care şi 
colonelul Roque Carnicero, debarcară liniştit la Macondo, după miezul 
nopţii, trimiseră la vatră garnizoana, îngropară armele şi nimiciră 
arhivele. În zori, părăsise satul împreună cu colonelul Gerineldo Mârquez 
şi cei cinci ofiţeri ai săi. Operaţiunea a fost atât de rapidă şi discretă, 
încât Ursula nu află decât în ultima clipă, când cineva veni să bată uşor 
la fereastra odăii ei şi să şoptească: "Dacă doriţi să-l vedeţi pe colonelul 
Aureliano Buendia, mergeţi imediat şi uitati-va o clipă la poartă". Ursula 
sări din pat şi ieşi în prag în cămaşă de noapte, dar abia reuşi să 
zărească galopul micii trupe de călăreţi care părăseau satul într-un nor 
tăcut de praf. Abia a doua zi află că Aureliano Jose plecase împreună cu 
tatăl său. 

La zece zile după ce o declaraţie comună a guvernului şi a opoziţiei 
anunţase încetarea ostilităţilor, au sosit veştile despre prima răscoală 
armată a colonelului Aureliano Buendia la frontiera apuseană. Trupele lui 
insuficiente şi prost echipate au fost risipite în mai puţin de o 
săptămână. Dar în cursul aceluiaşi an, în timp ce liberalii şi conservatorii 
se străduiau să convingă ţara de împăcarea lor, el aprinse alte şapte 
focare de răscoală. Intr-o noapte, bombardă Riohacha de pe o goeletă, 
iar soldaţii garnizoanei, drept represalii, îi smulseră din pat şi-i împuşcară 
pe cei patrusprezece liberali, cei mai notorii din localitate. Timp de peste 
cincisprezece zile ocupă un post de vamă la frontieră, de unde adresă 
naţiunii o chemare la război total. Una din expedițiile sale se rătăci în 
pădure timp de trei luni, în cursul unei încercări nebuneşti de a traversa 
peste o mie cinci sute de kilometri prin ţinuturi nepătrunse, şi de a 
proclama războiul până chiar şi la periferiile capitalei. Odată, se afla la 
mai puţin de douăzeci de kilometri de Macondo şi fu silit de trupele 
guvernamentale să se retragă în munţi, foarte aproape de regiunea 


fermecată unde tatăl său descoperise cu ani înainte scheletul unui galion 
spaniol. 

Pe atunci muri Visitaci6n. Îşi îngădui să moară de moarte naturală, 
ea, care renuntase la un tron de frica insomniei, şi ultima ei dorinţă a 
fost să se dezgroape de sub patul ei câştigul economisit în mai bine de 
douăzeci de ani şi să fie trimis colonelului Aureliano Buendia pentru a 
putea continua războiul. Însă Ursula nu-şi luă osteneala de a scoate acei 
bani deoarece în timpul acela umbla zvonul că Aureliano Buendia îşi 
găsise moartea debarcând în apropiere de capitala provinciei. Anunţul 
oficial - al patrulea în mai puţin de doi ani - a fost considerat adevărat 
timp de aproape şase luni, deoarece în tot răstimpul acesta nu s-a mai 
auzit vorbindu-se de el. Deodată, când Ursula şi Amaranta îmbrăcară un 
doliu nou peste cele precedente, sosi o veste neobişnuită. Colonelul 
Aureliano Buendia era în viaţă, dar în aparenţă renuntase să mai 
hartuiasca autorităţile din tara şi se aliase cu federalismul triumfător în 
alte republici ale Caraibilor. Apărea sub nume diferite de fiecare dată tot 
mai departe de ţara sa natală. Avea să se cunoască mai târziu ideea 
care-l insufletea atunci şi care consta în unificarea forţelor federaliste din 
America Centrală, în vederea lichidării tuturor regimurilor conservatoare, 
din Alaska până în Patagonia. Primele veşti pe care Ursula le primi direct 
de la el, după mai mulţi ani de la plecarea lui, au constat dintr-o 
scrisoare mototolită şi pe jumătate ştearsă care i-a parvenit din mână în 
mână de la Santiago de Cuba. 

— L-am pierdut pentru totdeauna, exclamă Ursula citind-o. Dacă o 
tine tot aşa, de Crăciun o să se afle la capătul lumii. 

Interlocutorul ei, care a fost prima persoană căreia îi arătă 
scrisoarea, era generalul conservator José Raquel Moneada, primar în 
Macondo de la terminarea războiului. "Păcat că acest Aureliano - 
comentă generalul Moncada - nu e conservator." Îl admira cu adevărat. 
Ca multi civili conservatori, José Raquel Moneada nu făcuse războiul 
decât pentru a-şi apăra partidul, şi dobândise gradul de general pe 
câmpul de luptă deşi nu simţea nici o chemare pentru militărie. 
Dimpotrivă, ca multi dintre camarazii lui de partid, el era antimiliarist. Îi 
considera pe militari ca pe nişte derbedei fără credinţă şi fără lege, 
intriganti şi ambitiosi, buni doar pentru a-i înfrunta pe civili şi a semăna 
dezordine. Inteligent, simpatic, cu un temperament sangvin, plăcându-i 
să mănânce bine şi pasionat după luptele de cocosi, el fusese, într-o 
anumită vreme, adversarul cel mai temut al colonelului Aureliano 
Buendia. Reuşise să-şi impună autoritatea asupra militarilor de carieră 
pe un sector larg al litoralului. Într-o zi când convenientele strategice îl 
constrânseră să cedeze o anumită poziţie trupelor colonelului Aureliano 
Buendia, îi lăsă acestuia două scrisori. În prima, foarte lungă, îl invita să 
se unească cu el în vederea unei campanii comune pentru umanizarea 
războiului. A doua scrisoare era pentru soţia sa care locuia în teritoriul 
liberal, şi i-o lăsă cu rugămintea de a o face să ajungă la destinaţie. De 
atunci, chiar şi în cursul celor mai crâncene bătălii, cei doi comandanţi 
organizară întreruperi ale ostilităţilor pentru a proceda la schimbul de 
prizonieri. În cursul acestor pauze domnea un fel de ambianta 
sărbătorească şi generalul Moneada profita de ele pentru a-l învăţa pe 
colonelul Aureliano Buendia să joace şah. Deveniră prieteni buni. Au 
ajuns chiar să întrevadă posibilitatea de a coordona elementele populare 
din cele două partide pentru a pune capăt rolului hotărâtor al militarilor 
şi politicienilor de profesie şi a instaura un regim umanitar care să 


folosească ceea ce este mai bun din fiecare doctrină. După încetarea 
războiului, în timp ce colonelul Aureliano Buendia dispărea în 
ascunzişurile subversiunii permanente, generalul Moncada fu numit 
judecător în Macondo. Îşi îmbracă din nou costumul civil, înlocui militarii 
prin agenţi de poliţie neînarmaţi, impuse respectarea legii cu privire la 
amnistie şi veni în ajutorul câtorva familii ale liberalilor căzuţi în luptă. 
Obtinu ca Macondo să fie ridicat la rangul de municipiu, deveni astfel 
primul lui primar şi creă un astfel de climat de încredere încât nimeni nu 
se mai gândea la război decât ca la un coşmar absurd al trecutului. 
Părintele Nicanor, răpus de hepatită, fu înlocuit de părintele Colonel, pe 
care-l porecliră Pui de Fiară, veteran din primul război federalist. Bruno 
Crespi, căsătorit cu Amparo Moscote, şi al cărui magazin de jucării şi in- 
strumente muzicale nu încetase să prospere, amenajă un teatru, pe care 
trupele de actori spanioli îl incluseră în itinerariile lor. Era o sală mare 
descoperită, cu bănci de lemn cu speteze, cu o cortină de catifea 
ornamentată cu măşti greceşti, şi cu trei ghişee în formă de capete de 
leu prin ale căror guri căscate se vindeau biletele. Tot în vremea aceea 
se reparară clădirile şcolii. Cu conducerea şcolii se însărcină Melchor 
Escalona, un dascăl bătrân trimis din ţinutul mlaştinilor, care-i obliga pe 
şcolarii leneşi să umble în genunchi prin curtea plină de pietriş şi le 
dădea să mănânce ardei iute guralivilor, cu consimţământul tacit al 
părinţilor. Aureliano Segundo (al Doilea) şi José Arcadio Segundo (al 
Doilea), gemenii capricioşi ai Santei Sofia de la Piedâd au fost primii care 
s-au aşezat în sala de clasă, înarmaţi cu tablitele lor de ardezie, cu 
condeiele de ardezie şi cu cänitele de aluminiu, gravate cu numele lor. 
Remedios, care moştenise frumuseţea pură a mamei sale, începuse 
acum să fie cunoscută sub numele de frumoasa Remedios. În ciuda 
timpului, a supărărilor dese, a doliilor multiple şi suprapuse, Ursula nu 
voia să îmbătrânească. Ajutată de Santa Sofia de la Piedâd, dădu un nou 
avânt comerţului de patiserie şi nu numai că recuperă în câţiva ani 
averea pe care fiul ei o cheltuise în război, ci umplu din nou cu aur curat 
troacele îngropate în odaie. "Atât timp cât Dumnezeu mă va ţine în viaţă 
- obişnuia să zică - nu vor lipsi banii în această casă de nebuni." Aceasta 
era situaţia atunci când Aureliano Jose dezertă din armata federalistă 
din Nicaragua, se înrolă în echipajul unui vas german şi curând îşi făcu 
apariţia în bucătăria casei, voinic ca un cal, brun şi păros ca un indian, 
hotărât în sine să se căsătorească cu Amaranta. 

Când Amaranta îl văzu intrând, fără ca el să fi spus nimic, ghici de 
îndată pentru ce s-a întors. La masă, nu cutezară să se privească în faţă. 
Dar la două săptămâni după reîntoarcere, în prezenţa Ursulei, o fixă pe 
Amaranta si, privind-o drept în ochi, îi zise: "N-am încetat de a mă gândi 
mult la tine". Amaranta îl ocolea. Se ferea de întâlnirile întâmplătoare. 
Făcea în aşa fel încât să nu se despartă de frumoasa Remedios. În ziua în 
care nepotul ei o întrebă până când gândeşte să mai poarte banda 
neagră la mână, ea interpretă întrebarea ca o aluzie la fecioria ei şi 
roseata care-i îmbujoră obrajii o indignă. La sosirea lui, începu să-şi 
închidă cu zăvorul camera, dar s-au scurs atâtea nopţi în timpul cărora îi 
auzea sforăitul liniştit în camera vecină, încât sfârşi prin a renunţa la 
această precautiune. Într-o dimineaţă, cam la două luni după 
reîntoarcere, îl auzi intrând în camera ei. Şi atunci, în loc să fugă, în loc 
să strige, aşa cum prevăzuse că va face, se lăsă năpădită de o dulce 
senzaţie de odihnă. Îl simţi strecurându-se sub plasa patului, aşa cum 
făcea când era copil, aşa cum făcuse dintotdeauna, şi nu putu să-şi 


oprească sudorile reci şi cläntänitul dinţilor când îşi dădu seama că era 
complet gol. "Du-te", murmură ea, atât de înfrigurată să ştie ce va urma 
încât se înăbuşi. "Du-te sau tip." Însă Aureliano José ştia acum ce avea 
de făcut, deoarece nu mai era un copil care se teme de întuneric, ci un 
animal de cazarmă. Din noaptea aceea reluară acele lupte surde, fără 
sfârşit, care se prelungeau până în zori. "Sunt mătuşa ta, murmura 
Amaranta istovită. E ca şi cum aş fi mama ta, nu numai ca vârstă, ci şi 
pentru că nu mi-a mai lipsit decât un lucru ca să te şi aläptez." 
Dimineaţa, Aureliano dispărea şi revenea a doua zi înainte de zorii zilei, 
de fiecare dată tot mai atâtat când constata că ea nu mai pusese 
zăvorul. Nu încetase nici o clipă de a o dori. O regăsea în odăile 
întunecoase din satele cucerite, mai ales în cele mai murdare, şi-i recu- 
noştea prezenţa în mirosul de sânge închegat de pe pansamentele 
răniților, în acea groază instantanee de a fi în pericol de moarte, în toate 
clipele şi în toate locurile. Fugise de ea încercând să-i şteargă amintirea 
nu numai prin depărtare ci printr-o încrâncenare sălbatică, nestăpânită, 
pe care camarazii lui de arme o calificau drept temeritate, dar cu cat îi 
tăvălea chipul prin gunoiul războiului, cu atât semăna războiul mai mult 
cu Amaranta. Îndură astfel surghiunul, căutând ocazia de a o ucide cu 
propria sa moarte, până în ziua când auzi istorisindu-se vechea poveste 
a omului care se căsătorise cu una dintre mătuşile lui care, în afară de 
asta, îi era şi verişoară, şi al cărei fiu se dovedise a fi propriul său bunic. 

— Poti să te căsătoreşti cu una dintre matusile tale? întrebă el cu 
mirare. 

— Nu numai că se poate, îi răspunse un soldat, dar noi ducem acest 
război împotriva preoţilor tocmai pentru a obţine dreptul de a te însura 
cu cine-ti place. 

După cincisprezece zile, dezertă. O găsi pe Amaranta mai veştejită 
decât în amintirea sa, mai melancolică şi mai ruşinoasă, şi trecută de 
fapt de culmea maturității, însă mai înfierbântată decât oricând în bezna 
odăii ei, mai atatatoare ca oricând în felul agresiv prin care i se 
impotrivea. "Nu eşti decât o brută, îi zise Amaranta, tncoltita de haita lui 
de buldogi. Nu-i adevărat că poţi să-ţi tratezi astfel o biată matusa, afară 
doar de cazul când ai o dispensă specială de la papa." Aureliano promise 
să meargă la Roma, promise să colinde Europa în genunchi, şi să sărute 
sandalele suveranului pontif, numai ca ea să-şi lase în jos puntile. 

— Nu e vorba numai de asta, îi răspunse Amaranta. Ci şi că se nasc 
copii cu coadă de purcel. Aureliano rămase surd la toate argumentele. 

— Măcar daca se vor naşte, răspunse el implorând-o. 

Într-o dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, biruit de durerea 
insuportabilă a virilitatii sale stăpânite, se duse la Catarino. Găsi o 
femeie cu sânii flescäiti, mângâietoare şi ieftină, care-i potoli poftele 
pentru câtva timp. Încercă să o trateze pe Amaranta cu dispreţ. O zărea 
în verandă, cosând la o maşină cu manivelă de care învățase să se 
servească cu o îndemânare admirabilă, şi nici nu-i adresa măcar o vorbă. 
Amaranta se simţi eliberată de o povară şi nici ea nu înţelese pentru ce 
începu, de atunci, să se gândească din nou la colonelul Gerineldo 
Mârquez, pentru ce-şi amintea cu atâta dor de serile lor petrecute jucând 
dame şi pentru ce ajunse chiar să-l dorească tovarăş de pat. In noaptea 
în care, nemaiputând suporta această comedie a indiferentei, se 
reîntoarse în camera Amarantei, Aureliano Jose nu-şi închipuia cât de 
mult teren pierduse. Ea îl respinse cu o hotărâre fatisa, pe care nimic n- 
ar fi putut-o incovoia, şi trase definitiv zăvorul dormitorului. 


La câteva luni după reîntoarcerea lui Aureliano Jose se prezentă în 
casă o femeie exuberantă, parfumată cu iasomie, însoţită de-un copil de 
cinci ani. Ea susţinea că este fiul colonelului Aureliano Buendia şi că l-a 
adus pentru a-l boteza Ursula. Nimeni nu se îndoia de originea acestui 
copil fără nume: semăna leit colonelul la vârsta când a fost dus să facă 
cunoştinţă cu gheaţa. Femeia povesti că s-a născut cu ochii mari 
deschişi, privindu-i pe toţi cu o privire de om mare care părea că-i 
judecă, şi că felul cum fixa fiecare lucru fără să clipească o înspăimânta. 
"li seamănă întru totul, zise Ursula. Singurul lucru care-i lipseşte este 
acela de a face ca scaunele să se legene numai privindu-le." L-au bo- 
tezat cu prenumele de Aureliano, însă cu numele mamei sale, deoarece 
legea nu-i îngăduia să poarte numele tatălui înainte ca acesta să-l fi 
recunoscut. Generalul Moneada i-a fost nas. Amaranta stărui mult pentru 
a i-l încredința ei să-l crească, dar mama se împotrivi. 

Ursula nu cunoştea încă obiceiul de a se trimite fecioarele în camera 
războinicilor, aşa cum se slobod găinile la cocoşii de rasă, dar în cursul 
acelui an avu tot răgazul să afle: alţi nouă fii ai colonelului Aureliano 
Buendia au fost aduşi în casă spre a fi botezați. Cel mai mare, cu pielea 
cafenie, cu ochii verzi, straniu, nu avea nimic comun cu viaţa 
părintească şi era trecut de zece ani. Au fost aduşi copii de toate 
vârstele, de toate culorile, însă toţi băieţi şi având un aer de însingurare 
care te împiedica să pui la îndoială consangvinitatea lor. Numai doi se 
deosebeau de ceilalţi. Unul, prea mare pentru vârsta lui, care sfărâma 
borcanele cu flori şi farfuriile, mâinile lui părând că au darul de a zdrobi 
tot ce atingeau. Celălalt era blond, cu aceiaşi ochi albaştri ca mama lui, 
şi căruia îi lăsaseră părul lung şi buclat ca al unei fetiţe. Intră în casă cu 
cea mai mare familiaritate, ca şi cum ar fi crescut acolo, se îndreptă 
direct spre un cufăr mare aşezat în camera Ursulei şi ceru: "Vreau 
dansatoarea cu arc". Ursula se înfricoşă. Deschise cufărul, scormoni 
printre obiectele foarte vechi şi colbăite de pe vremea lui Melchiade şi 
regăsi, înfăşurată într-o pereche de ciorapi, dansatoarea cu arc pe care 
Pietro Crespi o adusese într-o zi în casă şi de care nimeni nu-şi mai 
amintea. In mai putin de doisprezece ani botezară cu prenumele 
Aureliano şi cu numele mamei lor respective pe toţi copiii pe care co- 
lonelul îi semănase în lungul şi latul tuturor câmpurilor de luptă: adică 
şaptesprezece. La început, Ursula le umplea buzunarele cu bani, iar 
Amaranta încerca să-i reţină. Dar ajunsese să se mărginească în a le 
face cadou şi a le servi de naşe. "Ne facem datoria botezându-i, zicea 
Ursula, însemnând într-un caiet numele şi adresa fiecărei mame şi locul 
şi data naşterii fiecărui copil. Aureliano trebuie să-şi ştie bine socotelile, 
aşa că va însuşi dispoziţii când se va întoarce." În cursul unui dejun, 
discutînd cu generalul Moncada despre această proliferare 
nemaipomenită, îi împărtăşi dorinţa de a-l vedea pe colonelul Aureliano 
Buendia reîntorcându-se într-o bună zi adunându-i acasă pe toţi fiii lui. 

— N-ai nici o grijă, cumătră, zise generalul Moneada, cu un aer 
enigmatic. Se va reîntoarce mai curând decât îţi închipui. 

Ceea ce generalul Moncada ştia, dar nu voise să destăinuiască în 
cursul acestui dejun, era faptul că Aureliano Buendia era pe drum, gata 
să se pună în fruntea răscoalei celei mai îndelungate, mai radicale şi mai 
sângeroase stârnite până atunci. 

Situaţia devenise tot atât de încordată ca şi în cursul lunilor care 
precedaseră primul război. Luptele de cocoşi, pe care le insufletea 
primarul în persoană, fură suspendate. Căpitanul Aquilos Ricardo, 


comandantul garnizoanei, luă de fapt asupra sa puterea municipală. 
Liberalii il semnalară ca provocator: "Are să se întâmple ceva îngrozitor, 
îi spunea Ursula lui Aureliano José. Nu ieşi din casă după orele şase 
seara." Erau rugaminti zadarnice. Aureliano José, ca şi Arcadio pe alte 
vremuri, încetase să-i mai aparţină. Era ca şi cum reîntoarcerea la vatră, 
posibilitatea de a trăi fără să ai necazuri din pricina nevoilor zilnice, 
treziseră în el aceleaşi porniri ale poftelor şi aceeaşi nepăsare ca la un- 
chiul său Jose Arcadio. Pasiunea lui pentru Amaranta se stinse fără să 
lase urme. Umbla hoinărind, jucând biliard, lecuindu-şi singurătatea cu 
femei ocazionale, scormonind ungherele prin care Ursula uitase că şi-a 
ascuns banii. Ajunse, în cele din urmă, să nu mai dea pe acasă decât 
atunci când îi trebuiau rufe curate. "Toţi sunt la fel, se tânguia Ursula. La 
început n-ai nici o supărare crescându-i, sunt ascultători şi serioşi, par 
incapabili să ucidă o muscă, dar de îndată ce le creşte barba, se aruncă 
în pierzanie." Spre deosebire de Arcadio, care nu şi-a cunoscut niciodată 
adevărata filiatie, el aflase că era fiul lui Pilar Ternera, care întinsese un 
hamac în casa ei pentru a veni să-şi facă acolo siesta. Erau, mai mult 
decât mamă şi fiu, complici în aceeaşi însingurare. Pilar Ternera pierduse 
orice pic de nădejde. Râsul ei dobândise sonoritatile unei orgi, sânii ei 
căzuseră din pricina mângâierilor oricui, pântecele şi coapsele ei erau 
victimele irevocabilului ei destin de femeie împărţită, însă inima ei 
îmbătrânea fără amărăciune. Obeză, bârfitoare, plină de vanitätile unei 
matroane dizgratiate, renunţă la iluziile sterile ale cărţilor şi găsi un 
liman de mângâiere în amorurile altora. Sub acelaşi acoperiş unde 
Aureliano Jose îşi făcea siesta, tinerele fete din împrejurimi îşi primeau 
iubiții de o clipă. "imi imprumuti camera, Pilar", îi spuneau ele simplu 
după ce erau deja înăuntru. "Desigur", răspundea Pilar. lar dacă era 
cineva pe acolo, îi explica: "Sunt fericită să-i ştiu pe oameni fericiţi în 
patul meu." 

Niciodată nu admitea să i se plătească pentru aceste servicii. 
Niciodată nu refuza această favoare, după cum nu le-o refuza niciodată 
nenumaratilor bărbaţi care o mai căutaseră până în amurgul maturității 
ei, fără să-i dea bani, nici dragoste, ci doar uneori plăcere. Cele cinci fete 
ale ei, mostenitoare ale unei seminţe atât de fierbinţi, se pierduseră încă 
din adolescenţă, pe căile rusinoase ale vieţii. Dintre cei doi bărbaţi, pe 
care ajunsese să-i crească, unul murise luptând în trupele colonelului 
Aureliano Buendia, celălalt fusese rănit şi făcut prizonier la vârsta de 
patrusprezece ani, în timp ce voia să jefuiască un cotet de găini dintr-un 
sat de lângă mlaştini. Într-un anumit fel, Aureliano Jose era acel bărbat 
înalt şi brunet pe care, timp de jumătate de veac, i-l vestise regele de 
cupă, şi care, ca toate fiinţele prevestite de cărţi, a ajuns până la inima 
ei, când era însemnată deja cu semnul morţii. Îl deslusi în cărţile de joc. 

— Nu ieşi în noaptea aceasta, îi zise ea. Rămâi şi dormi aici. 
Carmelita Montiel nu ştie cum să mă mai roage ca s-o las în odaia ta. 

Aureliano José nu înţelese rugămintea pe care o ascundea în fond 
această propunere. 

— Spune-i să mă aştepte la miezul nopţii, zise el. 

Se duse la teatru, unde o trupă spaniolă anunţase piesa Pumnalul 
lui Zorro, care în realitate era opera lui Zorilla, Pumnalul lui Godo, cu 
numele schimbat din ordinul căpitanului Aquiles Ricardo, pentru că 
liberalii îi porecleau pe conservatori godosi . Abia în clipa când a 
prezentat biletul de intrare îl zări Aureliano José pe căpitanul Aquiles 
Ricardo, însoţit de doi soldaţi înarmaţi cu puşti, care-i perchezitiona pe 


spectatori. "Luaţi seama, căpitane, îl avertiză Aureliano José. Nu s-a 
născut încă omul care să pună mâna pe mine." Căpitanul încercă să-l 
perchezitioneze cu forţa, însă Aureliano José, care nu era înarmat, o luă 
la fugă. Soldaţii nu se supuseră ordinului de a trage. "Este un Buendia", 
explică unul dintre ei. Orbit de mânie căpitanul îi smulse atunci puşca 
din mâini, se duse în mijlocul străzii şi tinti. 

— Bandă de codosi! urlă el. Măcar de-ar fi colonelul Aureliano 
Buendia în persoană. 

Carmelita Montiel, o fecioară de douăzeci de ani, se îmbăiase în apă 
cu flori de portocal şi tocmai împrăştia frunze de rozmarin pe patul lui 
Pilar Ternera, când răsună detunătura. Aureliano José era sortit să 
cunoască cu ea toată fericirea pe care i-o refuzase Amaranta, de a avea 
şapte fii şi de a muri de bătrâneţe în braţele lui, însă glontul pustii care îi 
pătrunse prin umăr şi-i cioparti pieptul era dirijat de o interpretare 
greşită a cărţilor. Căpitanul Aquiles Ricardo, care de fapt era acela care 
trebuia să moară în noaptea aceea, a pierit într-adevăr cu patru ore 
înaintea lui Aureliano José. Abia izbucnise detunătura, că îl şi doborâră 
două gloanţe simultane, a căror origine nu s-a stabilit niciodată, şi un 
strigăt unanim zgudui noaptea: 

— Trăiască partidul liberal! Trăiască colonelul Aureliano Buendia! 

La miezul nopţii, când lui Aureliano José i se scursese ultima 
picătură de sânge şi Carmelita Montiel nu-şi găsi în cărţi decât un viitor 
în alb, peste patru sute de oameni se scurseseră prin faţa teatrului şi-şi 
descărcaseră revolverele în cadavrul părăsit al căpitanului Aquiles 
Ricardo. A fost nevoie de o patrulă întreagă pentru a depune într-o 
căruţă trupul greu de plumb care se descompunea ca pâinea înmuiată. 

Înfuriat din pricina matrapazlâcurilor armatei regulate, generalul José 
Raquel Moncada mobiliză toate influenţele sale politice, îmbrăcă din nou 
uniforma şi luă în mâinile sale comandamentul civil şi militar la Macondo. 
Nu spera, de bună seamă, ca atitudinea sa împăciuitoare să reuşească 
să împiedice inevitabilul. 

Luna septembrie a fost plină de ştiri contradictorii. În timp ce 
guvernul anunţa că stăpâneşte situaţia în ţara întreagă, liberalii erau 
informaţi în secret despre existenţa răscoalelor armate în interior. 
Regimul nu voi să admită starea de război până în ziua în care s-a pro- 
clamat public că o curte marţială îl judecase pe colonelul Aureliano 
Buendia în contumacie şi-l condamnase la moarte. S-a dat ordin ca 
prima garnizoană care-l va captura să execute sentinţa. "Asta înseamnă 
că s-a întors", se bucură Ursula faţă de generalul Moncada. El nu ştia 
însă nimic. 

De fapt, colonelul Aureliano Buendia se afla în ţară de peste o lună. 
Precedat de zvonuri contradictorii, presupus a fi în acelaşi timp în locuri 
diametral opuse, generalul Moncada însuşi aşteptă, înainte de a crede în 
reîntoarcerea lui, anunţul oficial că ar fi pus stăpânire pe două state de 
pe litoral. "Felicitarile mele, cumătră, îi zise Ursulei, aratandu-i 
telegrama. În curând îl veţi avea aici." Un lucru o preocupă atunci pe 
Ursula pentru prima oară: 

— Dar dumneavoastră, ce veţi face dumneavoastră, cumetre? 
întreba ea. 

Generalul Moneada îşi pusese deja această întrebare de mai multe 
ori. 

— Acelaşi lucru ca şi el, cumătră, răspunse el. Îmi voi face datoria. 

La întâi octombrie în zori, colonelul Aureliano Buendia atacă 


Macondo cu o mie de oameni înarmaţi până în dinţi, iar garnizoana primi 
ordin să reziste până la capăt. La amiază, în timp ce generalul Moneada 
dejuna cu Ursula, o lovitură de tun a rebelilor, care răsună în satul 
întreg, făcu praf faţada trezoreriei municipale. 

— Armamentul lor este la fel de bun ca al nostru, suspină generalul 
Moncada, dar în afară de aceasta, ei se bat cu mai multă sete decât noi. 

La orele două după-amiază, în timp ce pământul se cutremura sub 
loviturile de tun schimbate de o parte şi alta, o părăsi pe Ursula cu 
convingerea că duce o bătălie pierdută dinainte. 

— Mă rog la Dumnezeu să nu-l aveţi astă seară pe Aureliano în 
casă, zise el. Dacă va fi aşa, imbratisati-| din partea mea, căci nu cred 
că-l voi mai revedea vreodată. 

A fost capturat în noaptea aceea, în timp ce încerca să fugă din 
Macondo, după ce redactase o scrisoare lungă către colonelul Aureliano 
Buendia, în care-i reamintea de proiectele lor comune de a umaniza 
războiul şi-i ura să repurteze o victorie definitivă asupra corupţiei 
militarilor şi ambițiilor politicienilor din cele două partide. A doua zi, 
colonelul Aureliano Buendia dejuna împreună cu el la Ursula, unde a 
rămas închis până când un consiliu de război revoluţionar avea să-i 
decidă soarta. A fost o reuniune în familie. Dar în timp ce adversarii 
uitaseră de război pentru a evoca amintirile trecutului, Ursula avu 
impresia sumbră că fiul ei era un intrus la ea. Simţise acest lucru încă 
din clipa în care îl văzuse intrând, protejat de o desfăşurare zgomotoasă 
de forţe care întorseseră camerele cu dosul în sus până se convinseseră 
că nu e nici o primejdie ascunsă acolo. Colonelul Aureliano Buendia nu 
numai că îngăduise aceasta, dar dăduse chiar ordine formale, de o se- 
veritate extremă, şi interzisese oricui să se apropie de el mai mult de trei 
metri, chiar şi Ursulei, până ce membrii escortei sale nu au terminat de a 
aşeza sentinele în jurul casei. Purta o uniformă din pânză ordinară, fără 
nici un fel de insigne, şi cizme înalte cu pinteni murdari de noroi şi de 
sânge închegat. Avea la centiron un revolver automat în tocul deschis, 
iar mâna apăsată mereu pe patul armei trăda aceeaşi încordare vigilentă 
şi hotărâtă care i se citea din priviri. Capul său lăsa să i se vadă 
unghiurile adânci ale tâmplelor scobite şi părea copt la foc încet. Obrazul 
biciuit şi vinetit de sarea Caraibilor dobândise o duritate metalică. Era 
ferit de batranetea iminentă printr-o vitalitate care avea desigur o 
legătură cu răceala adancurilor. Era mai înalt decât la plecare, mai palid, 
mai osos şi se observau la el primele simptome de rezistenţă faţă de 
nostalgie. "Dumnezeule, îşi zise Ursula neliniştită. Acuma are aerul unui 
om capabil de orice." Aşa şi era. Şalul aztec pe care îl adusese 
Amarantei, evocările în care se adâncea în timpul prânzului, anecdotele 
amuzante pe care ştia să le povestească, nu mai erau decât reflexe ale 
firii sale de altă dată. De îndată ce s-a executat ordinul de îngropare a 
morţilor în groapa comună, îi încredinţă colonelului Roque Carnicero 
misiunea de a grăbi judecätile consiliului de război şi tinu să-şi rezerve 
sarcina zdrobitoare de a impune reforme radicale care să nu lase piatră 
pe piatră în edificiul prăbuşit al regimului conservatorilor. "Trebuie să le-o 
luăm înainte politicienilor partidului, le spuse el adjunctilor săi. Cand vor 
deschide ochii asupra realităţilor, se vor găsi in fata unui fapt împlinit." 
Hotari atunci să revizuiască titlurile de proprietate asupra pământurilor, 
coborând cu o sută de ani în urmă, şi descoperi escrocheriile legalizate 
ale fratelui său Jose Arcadio. Anulă toate registrele dintr-o trăsătură de 
condei. Într-un ultim gest de curtoazie, îşi întrerupse ocupațiile timp de o 


oră şi-i făcu o vizită Rebecăi pentru a o informa asupra hotărârilor sale. 

În penumbra locuinţei ei, văduva solitară care într-o vreme fusese 
confidenta amorurilor sale deprimate şi a cărei încăpățânare îi salvase 
viata, nu mai era decât o umbră a trecutului. Învăluită toată în negru 
până la degete, cu inima prefăcută în scrum, cu greu ajungeau ştirile de 
război până la ea. Colonelul Aureliano Buendia avu impresia că 
fosforescenta oaselor ei îi trecea prin piele şi că se mişca într-o 
atmosferă de gaze arse, într-un aer stătut în care se mai ghicea încă un 
miros discret de praf de puşcă. Începu să-i recomande să-şi mai 
potolească rigoarea doliului, să aerisească locuinţa, să ierte lumii 
moartea lui José Arcadio. Dar Rebeca era deja la adăpost de orice 
deşertăciune. După ce o căutase inutil în savoarea pământului, în 
scrisorile parfumate ale lui Pietro Crespi, în patul furtunos al soţului ei, 
ea îşi găsise pacea în această locuinţă în care amintirile ajungeau, prin 
forţa unei evocări implacabile, să ia formă şi să se perinde ca nişte fiinţe 
omeneşti prin camerele închise. Răsturnată în balansoarul ei de răchită, 
privindu-l pe colonelul Aureliano Buendia ca şi cum el era acela care 
avea aerul unui spectru al trecutului, Rebeca nici nu clipi la ştirea că 
pământurile uzurpate de José Arcadio vor fi restituite proprietarilor lor 
legitimi. 

— Toate se vor face după voia ta, Aureliano, zise ea suspinând. Am 
crezut întotdeauna - şi iată că astăzi se confirmă - că n-ai fost decât un 
renegat. 

Revizuirea titlurilor de proprietate se făcu în acelaşi timp în care s- 
au făcut judecätile sumare, sub preşedinţia colonelului Gerineldo 
Mârquez, care s-au încheiat cu executarea tuturor ofiţerilor din armata 
regulată făcuţi prizonieri de către revoluționari. Ultimul consiliu de război 
a fost acela în fata căruia apărea generalul José Raquel Moncada. Ursula 
interveni: 

— Este cel mai bun guvernator pe care l-am avut la Macondo, îi zise 
colonelului Aureliano Buendia. Nu-ţi voi spune nimic despre bunătatea 
inimii lui, nici despre afecțiunea pe care o are fata de noi, deoarece tu le 
cunoşti mai bine ca oricine. 

Colonelul Aureliano Buendia îi aruncă o privire reprobativa: 

— Nu-mi pot aroga puterea de a judeca, replică el. Dacă aveţi ceva 
de spus, duceti-va şi spuneti-o înaintea consiliului de război. 

Ursula nu numai că nu şovăi să facă acest lucru, dar le spuse să-şi 
aducă depozitiile lor pe toate mamele ofiţerilor revoluționari care locuiau 
în Macondo. Una după alta, bătrânele întemeietoare ale satului, dintre 
care unele luaseră parte la indrazneata traversare a munţilor, exaltara 
virtuțile generalului Moncada. Ultima care se perinda a fost Ursula. 
Demnitatea ei îndurerată, greutatea numelui ei, vehementa 
convingătoare a depozitiei ei facura să şovăiască pentru o clipă echilibrul 
justiţiei. "Dumneavoastră aţi luat foarte în serios acest joc îngrozitor, şi 
bine aţi făcut, deoarece v-aţi făcut datoria, zise ea către membrii 
tribunalului. Nu uitaţi însă că atâta timp cât Dumnezeu ne va ţine în 
viata, nu vom înceta de a fi mame, şi oricât de revoluționari ati fi, avem 
dreptul de a vă da jos pantalonii şi de a vă bate la fund la prima lipsă de 
respect." Juriul se retrase pentru a delibera în timp ce încă mai răsunau 
aceste ultime cuvinte în incinta şcolii transformate în cartier general. La 
miezul nopţii, generalul José Raquel Moncada fu condamnat la moarte. 
Colonelul Aureliano Buendia, în ciuda protestelor violente ale Ursulei, re- 
fuză să comute pedeapsa. Cu puţin înainte de zorii zilei îl vizită pe 


condamnat în încăperea cu butucul. 

— Aminteste-ti, cumetre, că nu eu sunt acela care te condamnă, îi 
zice el, ci revoluţia. 

Generalul Moneada nici nu se ridică măcar din patul de campanie 
văzându-l intrând. 

— Du-te la dracu, cumetre, îi răspunse el. 

Până în clipa aceea, colonelul Aureliano Buendia nu-şi luase timp, de 
la reîntoarcerea sa, de a-l privi cu ochii inimii. Se înspăimântă văzând cât 
a îmbătrânit, cum îi tremurau mâinile, cum arăta o resemnare oarecum 
rutinară în aşteptarea morţii, şi simţi atunci un dispreţ adânc faţă de sine 
însuşi, pe care-l socoti ca un fel de milostivire. 

— Tu ştii mai bine decât mine, îi scăpă vorba, că orice consiliu de 
război nu e decât o farsă şi că de fapt trebuie să plăteşti pentru crimele 
altora, căci de data aceasta noi vom câştiga războiul cu orice preţ. Tu 
însuţi, dacă erai în locul meu, n-ai fi acţionat la fel? 

Generalul Moncada se aşeză pe pat pentru a-şi şterge ochelarii cu 
ramă groasă de baga cu pulpana camasii. 

— Probabil, răspunse el. Dar ceea ce mă preocupă nu este că pui să 
mă impuste, căci la urma urmei, pentru oameni ca noi moartea aceasta 
este o moarte naturală. Puse ochelarii pe pat şi-şi desprinse ceasul de la 
lanţ. Ceea ce mă preocupă, continuă el, este că urându-i atât de mult pe 
militari, combatandu-i atât de mult, gandindu-te atât de mult la ei, ai 
ajuns să semeni cu ei în toate privintele. Si nu există nici un ideal în 
viaţă care să merite atâta mârşăvie. 

Îşi scoase verigheta şi medalia cu Fecioara Tämäduirilor, şi le puse 
alături de ochelari şi de ceas. 

— În ritmul acesta, încheie el, vei deveni nu numai dictatorul cel mai 
tiranic şi mai sângeros din toată istoria noastră, ci vei pune să o impusti 
şi pe cumătra mea Ursula, în dorinţa de a-ţi linişti conştiinţa. 

Colonelul Aureliano Buendia rămase de piatră. Generalul Moncada îi 
înmână atunci ochelarii, medalia, ceasul şi verigheta şi spuse pe alt ton: 

— Dar nu te-am chemat ca să te ocărăsc. Voiam să-ţi cer serviciul 
de a trimite aceste obiecte soţiei mele. 

Colonelul Aureliano Buendia le strecură în buzunare. 

— Este tot la Manaure? 

— Tot la Manaure, confirmă generalul Moncada. În aceeaşi casă, în 
spatele bisericii, unde ai expediat pe vremuri scrisoarea aceea. 

— O voi face bucuros, Jose Raquel, zise colonelul Aureliano Buendia. 
Când reveni în aerul năpădit de o ceaţă albăstruie, obrazul i se 
umezi, ca în trecut, altă dată, în zori, şi abia atunci a înţeles pentru ce a 

hotărât ca sentinţa să fie executată în curte, iar nu la zidul cimitirului. 
Plutonul se aliniase înaintea uşii şi-i dădu onorurile rezervate unui şef de 
stat. 

— Puteţi să-l duceti, porunci el. 


COLONELUL GERINELDO MARQUEZ A FOST primul care a simţit 
zădărnicia războiului. În calitate de comandant civil şi militar la Macondo, 
comunica de două ori pe săptămână telegrafic cu colonelul Aureliano 
Buendia. La început, aceste lapidare comunicări trasau evoluţia unui 
război adevărat, cu carne şi sânge, ale cărui contururi perfect definite 


îngăduiau în orice clipă determinarea situaţiei lui exacte şi previziunea 
itinerariilor viitoare. Cu toate că nu se lăsa antrenat niciodată pe terenul 
confidentelor, nici chiar faţă de cei mai apropiaţi prieteni ai săi, colonelul 
Aureliano Buendia păstra atunci acel ton familiar după care puteai să-l 
identifici la celălalt capăt al firului. 1 s-a întâmplat de multe ori să 
prelungească aceste conversații peste durata prevăzută şi să-şi îngăduie 
comentarii de ordin familial. Însă, încetul cu încetul, pe măsură ce 
războiul devenea tot mai intens şi mai întins, chipul lui se pierdea într-un 
univers ireal. Accentele şi trăsăturile glasului său deveneau de fiecare 
dată tot mai îndepărtate şi mai incerte, se contopeau şi se combinau 
până ce alcătuiau cuvinte lipsite pe nesimţite de orice înţeles. Colonelul 
Gerineldo Mârquez se mărginea atunci să asculte, copleşit de impresia că 
s-ar găsi în comunicaţie telegrafică cu un necunoscut din altă lume. 

— Am înţeles, Aureliano, încheia el acţionând manipulatorul. 
Trăiască partidul liberal! 

Ajunsese să piardă orice contact cu războiul. Ceea ce în alte vremuri 
fusese o activitate reală, o pasiune irezistibilă a tinereţii sale, nu mai era 
acum decât o referinţă îndepărtată: ceva ce se pierdea în vag. Singurul 
său refugiu era atelierul de croitorie ai Amarantei. Se ducea să o vadă în 
fiecare după-amiază. Îi plăcea să-i privească mâinile în timp ce plisa 
voalurile de muselină la maşina de cusut cu manivelă pe care o învârtea 
frumoasa Remedios. Petreceau ore întregi fără să-şi vorbească, 
resemnati în a-şi ţine companie unul altuia, însă în timp ce Amaranta se 
complăcea, în sinea ei, să-i întreţină focul devotiunii, el ignora ce planuri 
tainice ascundea această inimă de neînțeles. Când s-a aflat vestea 
reîntoarcerii lui, nerăbdarea de a-l revedea era să o înăbuşe pe 
Amaranta. Dar când îl văzu intrând în casă amestecat în escorta 
zgomotoasă a colonelului Aureliano Buendia şi îl văzu istovit de 
asprimea exilului, îmbătrânit prin vârstă şi uitare, plin de sudoarea 
amestecată cu praf, mirosind a turmă, urât, cu braţul stâng într-o esarfa, 
deziluzia fu atât de mare încât simţi că leşină. "Doamne, îşi zise ea, nu 
este acela pe care îl aşteptam." A doua zi, însă, el reveni în casă, perfect 
ras şi curat, cu mustata parfumată cu lavandă, şi fără legătura 
însângerată. Îi aducea în dar un ceaslov cu copertele încrustate cu sidef. 

— Cât de ciudati sunt bărbaţii, zise ea, negăsind să spună altceva. 
Îşi trec viata luptându-se împotriva preoţilor, şi-ţi aduc in dar cărţi de 
rugăciuni. 

De atunci, chiar şi în zilele cele mai dramatice ale războiului, o vizita 
în toate după-amiezele. Adeseori, când frumoasa Remedios nu era acolo, 
îi învârtea el roata maşinii de cusut. Amaranta se simţea tulburată de 
atâta perseverenţă, de atâta fidelitate, de atâta supunere din partea 
unui bărbat investit cu atâtea puteri şi care se despuia totuşi de armele 
sale, în salon, pentru a intra fără nici o apărare în atelierul ei de croitorie. 
Însă timp de patru ani, el îi repetă într-una dragostea sa iar ea găsea 
întotdeauna un mod de a-l refuza fără să-l rănească, deoarece deşi nu 
ajunsese să-l iubească, nici nu putea trăi fără el. Frumoasa Remedios, 
care părea indiferentă la toate, şi despre care se credea că e puţin 
întârziată, nu rămase nesimtitoare fata de atâta devoțiune şi interveni în 
favoarea colonelului Gerineldo Marquez. Amaranta descoperi dintr-o data 
că această fetiţă pe care o crescuse, care abia începuse să păşească în 
adolescenţă, era acum cea mai frumoasă făptură văzută vreodată la 
Macondo. Simtea cum reînvie în inima ei resentimentul pe care-l 
încercase altă dată faţă de Rebeca şi, rugându-se de Dumnezeu să nu se 


lase tivită, până la extrema de a-i dori moartea, o îndepărtă din atelierul 
de croitorie. Cam prin epoca aceasta, colonelul Gerineldo Mârquez 
începu să simtă dezgust faţă de război. Recurse la toată puterea lui de 
convingere, la tandretea sa nesfârşită, stăpânită până atunci, dispus să 
renunţe de dragul Amarantei la o glorie care îl costase sacrificiul celor 
mai frumoşi ani din viaţă. Dar nu reuşi să-l convingă. Într-o după-amiază 
din luna august, copleşită de povara insuportabilă a propriei sale 
incapatanari, Amaranta se încuie în camera ei, decisă să-şi deplângă 
singurătatea până la moarte, după ce-i spuse ultimul cuvânt pretenden- 
tului ei stăruitor: 

— Să uităm unul de altul pentru totdeauna, îi zise ea; suntem prea 
bătrâni pentru astfel de lucruri. 

În acea după-amiază, colonelul Gerineldo Mârquez primi un apel 
telegrafic al colonelului Aureliano Buendia. A fost o discuţie pur 
profesională care nu avea să deschidă nici o spărtură în împotmolirea 
luptelor. Când termină, colonelul Gerineldo Mârquez privi străzile pustii, 
apa cristalizată de pe migdali şi se simţi pierdut în singurătate. 

— Aureliano, zise el acţionând trist manipulatorul. În clipa aceasta 
plouă la Macondo. 

A urmat o tăcere îndelungată pe fir. Apoi, dintr-o dată aparatele 
tresăriră pentru a face loc semnalelor nemiloase ale colonelului Aureliano 
Buendia. 

— Nu fi poltron, Gerineldo, răspunseră semnalele. E firesc să plouă 
în august. 

Trecuse atâta vreme de când nu se mai văzuseră, încât 
agresivitatea acestei reacţii îl zăpăci pe colonelul Gerineldo Marquez. Cu 
toate acestea, după două luni; când colonelul Aureliano Buendia se 
reîntoarse la Macondo, zăpăceala lui se schimbă în stupoare. Chiar şi 
Ursula a fost mirată când văzu cât de mult se schimbase. Sosise fără 
zarvă, fără escortă, învelit într-o pătură deşi era cald, şi însoţit de trei 
iubite pe care le instală sub acelaşi acoperiş unde îşi petrecea de atunci 
cea mai mare parte din timp, culcat într-un hamac. Abia dacă mai citea 
depeşele telegrafice care aduceau ştiri despre operaţiunile banale. Într-o 
zi, colonelul Gerineldo Marquez veni să-i ceară instrucţiuni pentru 
evacuarea unui sat de la frontieră unde războiul ameninţa să 
degenereze într-un conflict internaţional. 

— Nu mă deranja cu fleacuri de acestea, îi ordonă el. Cere-i 
providentei să te sfătuiască. 

Se ajunsese poate la faza cea mai critică a războiului. Proprietarii 
liberali, care la început sprijiniseră revoluţia, încheiaseră alianţe secrete 
cu proprietarii conservatori pentru a împiedica revizuirea titlurilor de 
proprietate. Politicienii, care o dată cu războiul prinseseră cheag în exil, 
se desolidarizaseră public de hotărârile drastice ale colonelului Aureliano 
Buendia, dar chiar şi acest plan îl lăsa indiferent. Nu-şi mai recitise 
versurile, care umpleau peste cinci volume şi care rămaseră uitate pe 
fundul cufărului. Seara, sau pe vremea siestei, chema în hamac pe una 
dintre femeile sale, cu care avea o satisfacţie sumară înainte de a cădea 
într-un somn de plumb pe care nu-l tulbura nici cel mai uşor indiciu 
despre vreo preocupare oarecare. Era singurul care ştia atunci că inima 
lui în derută era osândită definitiv la incertitudine. La început, ametit de 
gloria întoarcerii, de victoriile neverosimile, se lăsase vrăjit de abisul 
măreției. li plăcea să fie discipolul ducelui de Marlborough, marele sau 
dascăl în meşteşugul războiului, a cărui ţinută fastuoasă în blană şi 


gheare de tigru inspira respect adulţilor şi uimire copiilor. Atunci 
hotărâse ca nici o fiinţă omenească, nici chiar Ursula, să nu se apropie 
de el la mai puţin de trei metri. În centrul unui cerc însemnat cu creta de 
către adjutantii săi ori unde sosea, şi în interiorul căruia nu putea intra 
decât el, hotăra soarta lumii prin ordine scurte şi fără apel. Când se duse 
pentru prima oară la Manaure, după executarea generalului Moncada, se 
grăbi să împlinească ultima dorinţă a victimei sale, şi văduva primi 
ochelarii, medalia, ceasul şi verigheta, însă îi interzise să-i treacă pragul 
casei. 

— Nu intraţi, colonele, îi zise ea. Dumneavoastră comandati în 
războiul dumneavoastră, însă eu mai poruncesc încă în casa mea. 

Colonelul Aureliano Buendia nu-i arătă nici o ranchiună, însă sufletul 
lui nu-şi află cu adevărat odihna decât după ce garda sa personală a 
jefuit şi incendiat casa văduvei. "la seama la inima ta, Aureliano, îi spuse 
atunci colonelul Gerineldo Mârquez! Eşti pe cale să putrezeşti pe 
picioare." În vremea aceea convocă o nouă conferinţă a principalilor 
comandanţi rebeli. Găsi între ei câte putin din toate: idealisti, ambitiosi, 
aventurieri, declasati inacriti, până chiar şi delincventi de drept comun. 
Exista chiar şi un fost funcţionar conservator care se refugiase în 
insurecție ca să scape de o condamnare pentru deturnare de fonduri. 
Erau multi care nici nu ştiau pentru ce se bat. În această amestecătură 
pestriță ale cărei mobiluri atât de diferite trebuiau să provoace o 
explozie internă, se detaşa o personalitate tenebroasă de conducător: 
generalul Teofilo Vargas. Era un indian neaos, sălbatic, analfabet, 
înzestrat cu o agerime tăcută şi cu o chemare mesianică, conducător 
care le inspira oamenilor săi un fanatism dement. Colonelul Aureliano 
Buendia organizase această conferinţă cu scopul de a unifica co- 
mandamentul rebel împotriva manevrelor politicienilor. Generalul Teofilo 
Vargas o luă înaintea intentiilor lui: în câteva ceasuri zdrobi coaliția celor 
mai calificaţi comandanţi şi puse stăpânire pe comandamentul suprem. 
"Este o fiară de care trebuie să te fereşti, le spuse colonelul Aureliano 
Buendia ofiţerilor săi. Acest om este mai primejdios pentru noi decât 
însuşi ministrul de război." Un căpitan tânăr, care se distinsese mereu 
prin timiditatea sa, ridică atunci prudent degetul: 

— E foarte simplu, colonele, propuse el. Trebuie lichidat. 

Cinismul acestei sugestii nu-l tulbură de loc pe colonelul Aureliano 
Buendia, ci mai degrabă felul în care precedase cu o fracțiune de 
secundă propriul său gând. 

— Nu aşteptaţi să vă dau eu acest ordin, zise el. 

Într-adevăr, nu l-a dat. Însă cu cincisprezece zile mai târziu, 
generalul Teofilo Vargas a fost ciopartit cu lovituri de cuţit în cursul unei 
ambuscade, şi colonelul Aureliano Buendia preluă comandamentul 
suprem. Chiar în noaptea în care autoritatea lui fu secondată de toate 
comandamentele rebele, se trezi brusc pentru a cere în gura mare o 
pătură. Un frig interior care-i pătrundea până-n vârful părului şi-l 
amortea chiar în plin soare îl împiedică să doarmă timp de câteva luni, 
până ce se obişnui. Beţia puterii începuse să se destrame într-un şir de 
neplăceri. Căutând un remediu împotriva frigului, puse să-l împuşte pe 
tânărul ofiţer care propusese asasinarea generalului Teofilo Vargas. 
Ordinele lui erau îndeplinite înainte de a fi comunicate, înainte chiar de a 
le concepe şi ajungeau mult mai departe decât ar fi îndrăznit să le facă 
să ajungă. Rătăcind în singurătatea puterii sale imense, începu să-şi 
piardă busola. Îl supărau locuitorii satelor învinse care îl aclamau: pentru 


el, erau aceiaşi care-l aclamaseră pe inamic. Pretutindeni întâlnea 
adolescenţi care îl priveau cu ochii lui proprii, care vorbeau cu vocea lui, 
care-l salutau cu acelaşi aer de neîncredere care era şi al său pentru a le 
răspunde la salut, şi care ziceau că sunt fiii lui. Se simţi imprastiat, 
repetat, şi mai solitar ca oricând. Dobândi certitudinea că proprii săi 
ofiţeri îl minteau. Se luă la o ceartă imaginară cu ducele de Marlborough. 
"Cel mai bun prieten, obişnuia să spună pe atunci, este acela care a 
murit." Se săturase de incertitudine, de cercul vicios al acestui război 
veşnic care pe el îl găsea mereu în acelaşi loc, doar mai bătrân de 
fiecare dată; mai răvăşit, mai neştiutor al cauzei, al felului, al acelui până 
când. Intotdeauna se găsea cineva în afara cercului tras cu creta. Cineva 
care avea nevoie de bani, cineva care avea un copil bolnav de tuse 
măgărească sau care dorea să adoarmă pe veci deoarece nu mai putea 
îndura gustul murdar al războiului, şi care, cu toate acestea, îşi aduna 
ultimele puteri, pentru a se înfiinţa şi a raporta: "Nimic nou, colonele". 
lar acest nimic nou era lucrul cel mai îngrozitor în acest război care nu se 
mai termina: nu se întâmpla nimic. Singur, părăsit de presimtiri, fugind 
de frigul care nu avea să-l mai părăsească până la moarte, veni să-şi 
găsească un ultim refugiu în Macondo, la căldura celor mai vechi amintiri 
ale sale. Atât de mare îi era delăsarea că în clipa în care i se anunţă 
sosirea unei comisii însărcinate de partidul lui pentru a discuta 
orientările pe care le va putea lua războiul, se răsuci în hamacul său fără 
să se trezească cu totul. 

— Duceti la curve comisia aia, zise el. 

Erau şase avocaţi în redingotă şi joben care suportau cu un stoicism 
dur soarele aspru de noiembrie. Ursula îi găzdui sub acoperişul ei. Îşi 
petrecură cea mai mare parte din zi închişi în camera lor, în conciliabule 
secrete, iar la căderea nopţii cereau o escortă şi un ansamblu de 
acordeoane şi asediau stabilimentul lui Catarino. "Nu-i deranjati, porunci 
colonelul Aureliano Buendia. La urma urmei, ştiu ce vor." La începutul lui 
decembrie, întâlnirea atât de mult aşteptată şi pe care mulţi şi-o 
închipuiau ca pe o discuţie interminabilă, se sfârşi în mai puţin de o oră. 

În salon, unde era cald, aproape de spectrul pianului mecanic, 
acoperit cu o pânză albă, colonelul Aureliano Buendia renunţă de data 
aceasta de a şedea în mijlocul cercului tras cu cretă de adjutantii lui. Luă 
loc pe un scaun între sfetnicii săi politici şi, învelit în pătura sa de lână, 
ascultă în tăcere propunerile scurte ale emisarilor. Aceştia cereau în 
primul rând, în scopul de a se redobândi sprijinul proprietarilor funciari 
liberali, să se renunţe la revizuirea titlurilor. În al doilea rând cereau să 
se renunţe la lupta împotriva influenţei clericale pentru a obţine sprijinul 
maselor catolice. Pentru garantarea integrităţii căminelor, cereau, în 
sfârşit, să se renunţe la aspiraţiile de egalitate în drepturi a fiilor naturali 
cu cei legitimi. 

— Care va să zică, zise surâzând colonelul Aureliano Buendia, de 
îndată ce se terminase lectura, să nu mai luptăm decât pentru putere. 

— Acestea sunt reforme tactice, replică unul dintre delegaţi. 
Deocamdată, esentialul este să lărgim baza populară a războiului. După 
aceea, vom vedea. 

Unul dintre sfetnicii politici ai colonelului Aureliano Buendia se grăbi 
să intervină: 

— Este un nonsens, zise el. Dacă aceste reforme sunt bune, 
însemnează că regimul conservator este bun. Dacă datorită lor reuşim 
să lărgim baza populară a războiului, aşa cum spuneati dumneavoastră, 


înseamnă că regimul are o bază populară largă. Însemnează, pe scurt, 
că timp de aproape douăzeci de ani ne-am luptat împotriva 
sentimentelor însăşi ale naţiunii. 

Voia să continue, dar colonelul Aureliano Buendia îl întrerupse cu un 
gest. 

— Nu-ţi pierde vremea, doctore, îi zise el. Ceea ce interesează este 
că din clipa aceasta nu mai luptăm decât pentru putere. 

Fără să înceteze de a surâde, luă hârtiile prezentate de delegaţi şi 
se pregăti să le semneze. 

— De vreme ce este aşa, încheie el, nu vedem nici un inconvenient 
în a accepta. 

Oamenii se priviră consternati. 

— larta-ma, colonele, spuse cu voce scăzută colonelul Gerineldo 
Mârquez. Dar asta este trădare. 

Pana deja înmuiată în cerneală se opri în aer şi colonelul Aureliano 
Buendia descărcă asupra lui toată povara autorităţii sale: 

— Predă-mi armele dumitale, ordonă el. 

Colonelul Gerineldo Mârquez se ridică şi depuse armele pe masă. 

— Du-te să te prezinti la cartier, continuă colonelul Aureliano 
Buendia. Vei rămâne la dispoziţia tribunalului revoluţionar. 

Apoi semnă declaraţia şi predă emisarilor hârtiile spunându-le: 

— lată hârtiile dumneavoastră, domnilor. Să vă fie de bine. 

După două zile, colonelul Gerineldo Marquez, acuzat de trădare, fu 
condamnat la moarte. Prăbuşit în hamacul său, colonelul Aureliano 
Buendia rămase nesimtitor la rugăciunile acelora care veniră să-i implore 
clementä. În ajunul execuţiei, călcând ordinul de a nu-l deranja, Ursula îl 
vizită în odaia lui. Învăluită toată în negru, abordă o solemnitate rară şi 
rămase în picioare cele trei minute cât dură întrevederea. 

— Ştiu că ai să-l împuşti pe Gerineldo, îi zise ea calmă, şi nu pot 
face nimic pentru a te împiedica. Dar te previn: de îndată ce-i voi vedea 
cadavrul, îţi jur pe rămăşiţele tatălui meu şi ale mamei mele, şi pe amin- 
tirea lui Jose Arcadio Buendia, şi înaintea lui Dumnezeu, că te voi scoate 
din bârlogul în care te ascunzi şi te voi ucide cu mâinile mele. Înainte de 
a părăsi camera, fără să aştepte măcar răspunsul încheie: Acelaşi lucru 
l-as fi facut dacă te-ai fi născut cu o coadă de porc. 

În cursul acelei nopţi nesfârşite, în timp ce colonelul Gerineldo 
Mârquez evoca după-amiezile moarte în atelierul de croitorie al 
Amarantei, colonelul Aureliano Buendia stărui ceasuri întregi, zgâriind si 
râcâind scoarţa dură a singurătăţii sale, în speranţa de a o sparge. Sin- 
gurele sale clipe de fericire, de după acea după-amiază îndepărtată în 
care tatăl său îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa, le cunoscuse în 
atelierul de aurărie în care-şi petrecea vremea aurind peştişorii. A trebuit 
să dezläntuie treizeci şi două de războaie, a trebuit să violeze toate 
pactele sale cu moartea şi să se bălăcească ca un porc în noroiul gloriei, 
pentru a descoperi cu aproape patruzeci de ani de întârziere toate 
privilegiile simplicitatii. 

În zori, răscolit de chinurile acestei nopţi albe, intră în încăperea cu 
butucul cu o oră înainte de execuţie. 

— Să terminăm comedia, cumetre, îi zise colonelul Gerineldo 
Marquez. Să plecăm de aici înainte ca tantarii să te execute cu totul. 

Colonelul Gerineldo Marquez nu-şi putu ascunde disprețul pe care i-l 
inspira o astfel de atitudine. 

— Nu, Aureliano, răspunse el. Prefer să mor decât să te văd 


transformandu-te în măcelar. 

— N-ai să mă vezi, răspunse colonelul Aureliano Buendia. Incalta-te 
şi ajută-mă să termin cu acest război scârbos. 

Spunând aceasta, nu-şi închipuia că un război este mai uşor să-l 
începi decât să-l sfarsesti. Trebuie să se arate inflexibil şi sângeros timp 
de aproape un an pentru a constrânge guvernul să propună rebelilor 
condiţii de pace favorabile, şi alt an pentru a-şi convinge partizanii de 
interesul de a le accepta. In domeniul cruzimii, a ajuns la excese pentru 
a tnabusi rebeliunea propriilor săi ofiţeri, care se opuneau la 
comercializarea victoriei şi sfârşi prin a se sprijini pe forţele inamice 
pentru a o scoate la capăt. 

N-a fost niciodată un războinic mai bun ca atunci. Certitudinea că în 
sfârşit lupta pentru propria sa eliberare, iar nu pentru idealurile 
abstracte, pentru lozinci pe care politicienii aveau tot răgazul să le 
întoarcă pe faţă sau, pe dos, după împrejurări, îi insufla un entuziasm 
plin de înflăcărare. Colonelul Gerineldo Mârquez, care se bătu pentru 
înfrângere cu tot atâta convingere cu cata se luptase pentru biruinta, îi 
reproşă temeritatea inutilă. "Nu te îngrijora, îi răspunse el surazand. Sa 
mori este mult mai greu decât crezi." In cazul său, era adevărat. 
Certitudinea că i-a fost fixat deja ultimul ceas, îl înzestră cu o imunitate 
misterioasă, cu o nemurire cu termen fix, care-l făcea invulnerabil faţă 
de pericolele bătăliilor, şi-i îngădui până la urmă să raporteze o 
înfrângere care se dovedi mult mai dificilă, mult mai sângeroasă şi mai 
costisitoare decât victoria însăşi. 

În aproape douăzeci de ani de război, colonelul Aureliano Buendia 
venise de nenumărate ori acasă, însă graba în care sosea mereu, 
desfăşurarea de forţă care-l însoțea pretutindeni, nimbul de legendă 
care-i aurea prezenţa şi faţă de care nici chiar Ursula nu rămânea 
insensibilă, au sfârşit prin a face din el un străin. Ultima dată când 
venise la Macondo şi când îşi adăpostise cele trei concubine, nu a fost 
văzut în propria sa casă decât în două sau trei rânduri, când îşi luă răgaz 
să accepte invitaţia la masă. Frumoasa Remedios şi cei doi gemeni, 
născuţi în timpul războiului, abia îl cunoşteau. Amaranta nu reuşea să 
apropie imaginea fratelui care-şi petrecuse adolescenţa fabricând 
peştişori de aur cu cea a războinicului mitic care pusese o distanţă de 
trei metri între el şi restul omenirii. De când se ştiu că armistițiul se 
apropie, când îşi închipuiră că va reveni schimbat într-o fiinţă 
omenească, redat în sfârşit afecțiunii familiei lui, sentimentele familiale 
atâta timp amortite renăscură cu mai multă forţă ca oricând. 

— In sfârşit, zise Ursula, vom avea din nou un bărbat în casă. 

Amaranta a fost prima care a bănuit că l-au pierdut de fapt 
iremediabil. Cu o săptămână înainte de armistițiu, când intră în casă fara 
escortă, precedat de două ordonanţe desculte care depuseră pe culoar 
harnaşamentul catârului şi ladita cu poemele sale, singura rămăşiţă din 
vechiul său echipaj imperial, îi văzu trecând prin faţa atelierului de 
croitorie şi-l chemă. Colonelul Aureliano Buendia părea că abia o 
recunoaşte. 

— Sunt eu, Amaranta, zise ea cu voiosie, fericită să-l vadă reîntors, 
şi-i arătă mâna înfăşurată cu banda neagră: Priveşte. 

Colonelul Aureliano Buendia îi adresă acelaşi surâs ca în ziua în care 
o văzuse pentru prima oară cu această bandă, în acea dimineaţă, foarte 
îndepărtată, când revenise la Macondo, condamnat la moarte. 

— Cum trece vremea! strigă el. Este îngrozitor. 


Trupele regaliste trebuiră să părăsească casa. Lumea îl batjocorea, 
scuipau când trecea, îl acuzau că a pornit din nou războiul numai pentru 
a-l vinde mai scump. Tremura de febră şi de frig; la subsuori era din nou 
plin de abcese. Cu şase luni înainte, când auzise vorbindu-se despre 
armistițiu, Ursula redeschisese şi făcuse curăţenie in camera nuptiala si 
aprinsese smirnă la colţuri, închipuindu-şi că va reveni hotărât sa 
îmbătrânească blând între păpuşile mucezite ale lui Remedios. Dar de 
fapt în cursul ultimilor doi ani, ajunsese să-i plătească vieţii toate 
restantele pe care i le datora, între care şi îmbătrânirea. Trecând prin 
faţa atelierului de aurărie pe care Ursula îl rânduise cu o grijă cu totul 
deosebită, el nici nu observă că legătura cu chei era în broască. Nu 
remarcă deloc acele deteriorări sfâşietoare şi minuscule pe care timpul 
le pricinuise în casă şi care după un timp atât de îndelungat ar fi părut 
dezastruoase pentru orice om care-şi păstrează vii amintirile. Vederea 
varului cojit de pe pereţi nu-l făcu să sufere, nici scamele murdare ale 
pânzelor de păianjen din unghere, nici pulberea begoniilor, nici nervurile 
desenate de carii pe grinzi, nici muschiul crescut pe tâtâni, nici vreo 
cursă ascunsă, întinsă de nostalgie. Se aşeză în verandă, învelit în 
pătura lui, fără să-şi tragă cizmele, ca şi cum ar fi aşteptat prima lumină 
pentru a se scula şi toată după-amiază stătu să privească ploaia căzând 
pe begonii. Ursula înţelese atunci că nu-l va păstra acasă multă vreme. 
"Daca nu e războiul, gândi ea, nu poate fi vorba decât de moarte". 
Această presupunere i se păru atât de limpede şi atât de convingătoare, 
încât văzu în ea o prevestire. 

În cursul cinei din seara aceea, unul dintre gemeni, presupus a fi 
Aureliano Segundo, frângea pâinea cu mâna dreaptă şi mânca supa cu 
stânga. Fratele său, presupus a fi Jose Arcadio Segundo, frângea pâinea 
cu mâna stângă şi mânca supa cu dreapta. Gusturile lor erau coordonate 
cu atâta precizie, încât nu ziceai că sunt doi fraţi aşezaţi unul în faţa 
celuilalt, ci un joc de oglinzi. Acest spectacol pe care cei doi gemeni îl 
concepuseră de îndată ce luară la cunoştinţă asemănarea lor perfectă, a 
fost reluat în onoarea noului venit. Dar colonelul Aureliano Buendia nu-l 
observă. Părea atât de străin de toate încât n-o observă nici chiar pe 
frumoasa Remedios care se îndrepta goală spre camera ei. Ursula a fost 
singura care a îndrăznit să-i tulbure gândurile. 

— Dacă trebuie să pleci din nou, îi zise ea în timpul mesei, caută 
măcar să-ţi aminteşti cum eram în seara aceasta. 

Colonelul Aureliano Buendia îşi dădu atunci seama, fără să fie de 
altfel surprins, că Ursula era singura fiinţă umană care reuşise cu 
adevărat să descifreze mizeria lui, şi pentru prima oară după atâţia ani, 
îndrăzni s-o privească în faţă. Ea avea pielea toată crăpată, dinţii cariati, 
părul spălăcit, fără culoare, privirea stinsă. O compară cu imaginea cea 
mai veche pe care o păstrase despre ea, în acea după-amiază în care 
avu prevestirea că o oală cu fiertură era sa cadă de pe masa şi iată ca 
regăsi această imagine din bucăţi. Descoperi dintr-o dată zgârieturile, 
vânătăile, semnele vii, ulcerările şi cicatricele pe care i le lăsase peste o 
jumătate de veac de existenţă cotidiană şi constată că vederea acestor 
ravagii nu trezesc în el nici un sentiment, nici măcar milă. Făcu atunci un 
ultim efort pentru a căuta în inima lui locul în care putrezise dragostea, 
dar nu-l putu găsi. Altădată simţea cel puţin o impresie confuză de 
ruşine când descoperea în propria sa piele mirosul Ursulei, şi i s-a 
întâmplat de mai multe ori să simtă cum gândurile ei le întretăiau pe ale 
lui. Dar toate acestea fuseseră şterse de război. Însăşi Remedios, propria 


sa nevastă, nu mai era acum decât imaginea stinsă a cuiva care ar fi 
putut fi propria sa fiică. Nenumăratele femei pe care le cunoscuse în 
deşertul iubirii, şi care-i răspândiseră sămânţa pe întregul litoral, nu 
lăsaseră nici o urmă în inima lui. Majoritatea intraseră în odaia lui în plin 
întuneric şi plecaseră înainte de zorii zilei; a doua zi, nu mai rămânea în 
urma lor decât un pic de dezgust în amintirea trupului. Singura afecţiune 
care a rezistat în faţa timpului şi a războiului a fost aceea pe care o avea 
faţă de fratele său Jose Arcadio din vremea când erau copii, şi nici 
aceasta nu se baza pe iubire, ci pe complicitate. 

— Vă cer iertare, răspunse el, scuzându-se, la rugămintea Ursulei. 
Războiul acesta a nimicit totul. 

În cursul zilelor care au urmat, căută să nimicească toate urmele 
trecerii sale prin lumea aceasta. Goli atelierul de aurărie, nelăsând în el 
decât obiecte anonime, dărui ordonantelor hainele sale şi-şi îngropă 
armele în curte cu aceeaşi cäintà ca şi tatăl lui în ziua când îngropase 
lancea care-l ucisese pe Prudencio Aguilar. Nu păstră decât un pistol, şi 
cu un singur glonte. Ursula nu interveni. Nu căută să-i schimbe 
hotărârea decât atunci când era pe cale să distrugă dagherotipul lui Re- 
medios pe care-l păstrau în salon, luminat de o candelă. 

— Acest portret a încetat a-ţi mai aparţine de mult, îi zise ea. Este o 
moştenire de familie. 

În ajunul armistiţiului, când nu mai rămase în casă nici un obiect 
care să-i poată evoca amintirea, se duse la bucătărie purtând ladita care 
conţinea versurile sale, în clipa în care Santa Sofia de la Piedâd se 
pregătea să aprindă cuptorul de pâine. 

— Aprinde-l cu aceasta, îi zise el întinzându-i primul sul cu hârtii 
îngălbenite. Va arde mai bine, sunt lucruri foarte vechi. 

Santa Sofia de la Piedâd, atât de tăcută, atât de complezentă, care 
nu contrazisese niciodată pe nimeni, nici chiar pe copiii ei, avu impresia 
Că i se cere să săvârşească ceva oprit. 

— Sunt hârtii importante, zise ea. 

— Nici pomeneală, îi răspunse colonelul. Lucruri care se scriu pentru 
sine însuşi. 

— Atunci, ardeti-le dumneavoastră, colonele. 

Ceea ce şi făcu fără să se oprească numai la aceasta, zdrobi ladita 
cu o secure şi aruncă bucăţile în foc. Cu câteva ceasuri mai înainte Pilar 
Ternera venise să-l viziteze. După atâţia ani de când nu o mai văzuse, 
colonelul Aureliano Buendia rămase stupefiat constatând cât de mult 
îmbătrânise şi se îngrăşase, cum îşi pierduse râsul ei strălucitor, dar fu la 
fel de mirat de agerimea pe care o dobândise în citirea cărţilor. "la 
seama la gura ta", îi zise ea, şi el se întrebă dacă data trecută cand îi 
spusese acelaşi lucru şi când se găsea la apogeul gloriei sale, aceasta nu 
fusese o viziune extraordinar anticipată asupra destinului lui. După puţin 
timp, când medicul său personal termină cu extirparea abceselor de la 
subsuori, îl întrebă cu un aer detaşat care era locul exact unde se afla 
inima. Doctorul îl ascultă, apoi desenă un cerc pe pieptul lui cu un 
tampon îmbibat în tinctură de iod. 

În martea armistiţiului, ziua se lumina calduta şi ploioasă. Colonelul 
Aureliano Buendia îşi făcu apariţia în bucătărie când ceasul bătea orele 
cinci dimineaţa şi-şi bău cafeaua obişnuită fără zahăr. "E o zi ca aceea în 
care te-ai născut tu, îi zise Ursula. Ai speriat toată casa cu ochii tăi 
deschişi." El n-o luă în seamă, toată atenţia lui fiind mobilizată în 
pregătirea trupei, cu sunetele trompetelor, cu lansarea ordinelor care 


tulburau puritatea zorilor. După atâţia ani de război, toate aceste 
zgomote ar fi trebuit să i se pară familiare şi totuşi, de data aceasta, 
simţi cum îi tremură genunchii şi pielea i se înfioră, tocmai cum se 
simtise în tinereţe în prezenţa unei femei goale. Prins în sfârşit în cursa 
nostalgiei, se gândi că, dacă s-ar fi căsătorit cu aceea, ar fi fost un om 
care n-ar fi cunoscut nici războiul, nici gloria, un meşteşugar anonim, un 
animal fericit. Această tresărire tardivă, la care nu se aşteptase, dădu un 
gust şi mai amar micului său dejun. La orele şapte dimineaţa, când 
colonelul Gerineldo Mârquez veni să-l caute însoţit de un grup de ofiţeri 
rebeli, îl găsi mai tăcut, mai cufundat în gânduri, mai solitar ca oricând. 
Ursula voi să-i arunce pe umeri o pătură nouă. 

— Ce vor gândi oamenii guvernului, îi zise ea. Îşi vor închipui că te- 
ai predat pentru că n-aveai nici cu ce să-ţi cumperi o pătură. 

Dar el refuză. Ajuns în prag şi văzând că ploaia continuă să cadă, îşi 
puse în cap o pălărie veche de pâslă, care-i aparținuse lui Jose Arcadio 
Buendia. 

— Aureliano, îi mai spuse Ursula, dacă acolo vei avea o soartă grea, 
promite-mi că gândurile tale vor fi la mama ta. 

El îi adresă un surâs distrat, îşi ridică mâna mare deschisă şi fără să 
spună vreun cuvânt, părăsi casa pentru a înfrunta strigătele, ocările şi 
blestemele care aveau să curgă asupra lui şi să-l urmărească până la 
ieşirea din sat. Ursula puse bara la poartă, hotărâtă să n-o mai retragă 
tot restul vieţii. "Putrezim pe loc, aici, înăuntru, îşi zise în sinea ei. Ne 
vom reîntoarce în pulbere în această casă lipsită de bărbaţi, dar nu vom 
da acestor mizerabili prilejul să se bucure văzându-ne plângând." Isi 
trecu dimineaţa căutând prin ungherele cele mai ascunse, o amintire de 
a fiului său, dar nu putu găsi nici una. 

Ceremonia avu loc la douăzeci de kilometri de Macondo, la umbra 
unui arbore de kapok gigantic, în jurul căruia avea să se întemeieze apoi 
satul Neerlandia. Delegații guvernului şi ai partidelor, ca şi comisia 
rebelă, care preda armele, fură serviţi de un grup de călugăriţe vioaie 
îmbrăcate în straie albe care semănau cu un stol de porumbei speriaţi 
de ploaie. Colonelul Aureliano Buendia sosi călare pe un catâr plin de 
noroi. Nu era bărbierit, supărat mai mult de abcesele dureroase de la 
subsuori, decât de prăbuşirea imensă a visurilor sale, deoarece ajunsese 
la capătul sperantelor, dincolo de glorie şi de nostalgia gloriei. Potrivit 
dispoziţiilor date de el însuşi, nu a fost muzică, nici petarde, clopote de 
bucurie, nici urale, şi nici un fel de manifestare care ar fi putut altera 
caracterul de doliu al armistiţiului. Un fotograf ambulant care luase 
unicul portret al lui ce s-ar fi putut păstra, a fost silit să-şi distrugă plăcile 
fără să le developeze. 

Ceremonia a durat doar atât cât era necesar pentru trecerea 
semnăturilor pe hârtie. În jurul mesei rustice aşezate în mijlocul unui cort 
peticit de circ, la care luară loc delegaţii, se aflau ultimii ofiţeri rămaşi 
credincioşi colonelului Aureliano Buendia. Înainte de a strânge 
semnăturile, trimisul personal al preşedintelui republicii vru să citească 
cu voce tare actul predării, însă colonelul Aureliano Buendia se opuse. 

— Să nu ne pierdem vremea cu formalitati goale, zise el si se 
pregăti să semneze hârtiile fără măcar să le citească. 

Unul dintre ofiţerii săi sparse atunci tăcerea somnoroasă care 
domnea în cort: 

— Colonele, faceţi-ne favorul de a nu fi primul care să semneze. 

Colonelul Aureliano Buendia îi împlini rugămintea. După ce 


documentul trecu roată în jurul mesei, în mijlocul unei tăceri atât de 
profunde încât s-ar fi putut descifra semnăturile chiar şi numai auzind 
zgâriatul penei pe hârtie, primul loc era încă alb. Colonelul Aureliano 
Buendia se pregăti să-l umple. 

— Colonele, zise atunci un alt ofiţer de al său, mai aveţi timp să 
refuzati. 

Fără să se tulbure, colonelul Aureliano Buendia contrasemnă primul 
exemplar. Nu apucase să-l semneze şi pe ultimul când apăru la intrarea 
în cort un colonel rebel trăgând de capastru un catar încărcat cu două 
cufere. In ciuda tinereţii sale extreme, avea un aspect foarte slăbit, o 
expresie suferindă. Era casierul revoluţiei pentru circumscripţia 
Macondo. Făcuse un drum obositor de şase zile, trăgând catârul care 
murea de foame, pentru a ajunge la timp pentru armistițiu. Ceremonios, 
cu o manieră exasperantă, descărcă cuierele, le deschise şi puse pe 
masă, una după alta şaptezeci şi două de cărămizi de aur. Nimeni nu-şi 
mai amintea de existenţa acestui tezaur. În dezordinea ultimului an, 
când comandamentul central zbură în tändäri şi când revoluţia degeneră 
într-o rivalitate sângeroasă între şefi, devenise imposibil să se determine 
vreo responsabilitate. Aurul rebeliunii, topit în blocuri acoperite la rândul 
lor cu pământ ars, scăpă de atunci oricărui control. Colonelul Aureliano 
Buendia puse să includă cele şaptezeci şi două cărămizi de aur în 
inventarul predării şi puse capăt ceremoniei, neîngăduind nici un discurs. 
Adolescentul firav rămase înfipt înaintea lui, fixându-l cu ochii săi senini 
de culoarea mierii. 

— Ce mai vrei? îl întrebă colonelul Aureliano Buendia. 

Tânărul îi răspunse strângând din dinţi: 

— Recipisa. 

Colonelul Aureliano Buendia i-o întocmi cu mâna sa proprie. Apoi luă 
un pahar cu limonada si un biscuit pe care le împărțeau călugărițele şi se 
retrase într-un cort militar, amenajat pentru cazul că voia să se 
odihnească. Ajuns înăuntru, îşi scoase cămaşa, se aşeză pe marginea 
patului de campanie şi la orele trei şi un sfert după amiază îşi trase un 
glonte de pistol în cercul cu tinctură de iod pe care medicul său personal 
i-l desenase pe piept. La aceeaşi oră, in Macondo, Ursula ridică capacul 
de pe oala cu lapte de pe maşina de gătit, mirată că întârzia atât de 
mult să fiarbă, şi o găsi plină cu viermi. 

— L-au ucis pe Aureliano, strigă ea. 

Privi în direcţia curţii, supunându-se unei deprinderi pe care o 
dobândise în singurătatea ei, şi-l zări atunci pe Jose Arcadio Buendia, 
trist şi leoarcă de ploaie, mult mai bătrân decât atunci când murise. "L- 
au omorât ca pe un trădător, preciză Ursula, şi nimeni nu şi-a făcut 
pomană să-i închidă ochii." La căderea nopţii, văzu printre lacrimi cum 
se încrucişează pe cer, rapide şi scânteietoare, acele discuri luminoase 
asemănătoare cu stelele căzătoare, şi socoti că este semn de moarte. 
Incă mai stătea sub castan plângând la picioarele bărbatului ei, când l-au 
adus, învelit în pătura lui, intepenit din pricina sângelui închegat, pe 
colonelul Aureliano Buendia cu ochii larg deschişi de mânie. 

Era în afară de orice primejdie. Glontele urmase o traiectorie atât de 
dreaptă încât medicul îi putu trece prin piept şi scoate prin spate un tifon 
îmbibat cu tinctură de iod. "Aceasta este capodopera mea, îi zise cu 
satisfacţie. Era singurul punct prin care putea trece un glonte fără să 
atingă vreun centru vital." Colonelul Aureliano Buendia se văzu 
înconjurat de călugăriţe compătimitoare care intonau psalmi 


deznädäjduiti pentru odihna veşnică a sufletului său, şi atunci regretă că 
nu şi-a tras glontele în gură, după cum avea intenţia, numai ca să facă 
de râs profeția lui Pilar Ternera. 

— Dacă aş mai avea vreo autoritate, îi zise medicului, aş pune să vă 
împuşte fără judecată. Nu pentru că mi-ati salvat viaţa, ci pentru că nu 
m-ati crutat de ridicol. 

Această biruinta asupra morţii îi readuse în câteva ceasuri tot 
prestigiul pe care-l pierduse. Tot aceia care-l calomniaseră că ar fi vândut 
războiul în schimbul unei locuinţe ale cărei ziduri erau făcute din 
cărămizi de aur, vorbeau acum despre încercarea lui de sinucidere ca 
despre un gest de onoare şi-l proclamau martir. După aceea, când refuză 
Ordinul pentru Merit pe care i-l decernase preşedintele republicii, chiar şi 
cei mai crânceni rivali ai săi veniră să se perinde prin camera lui pentru 
a-i cere să renege termenii armistiţiului şi să dezläntuie un nou război. 
Casa se umplu de cadouri menite să repare jignirile din trecut. 
Impresionat tardiv de sprijinul masiv al foştilor săi tovarăşi de arme, 
colonelul Aureliano Buendia nu excluse posibilitatea de a răspunde la 
dorinţele lor. Dimpotrivă, uneori părea atât de entuziasmat de un război 
nou, încât colonelul Gerineldo Marquez credea că nu aşteaptă decât un 
pretext pentru a-l dezläntui. Acest pretext i s-a oferit efectiv atunci când 
preşedintele republicii le refuzase pensiile foştilor combatanți, fie liberali, 
fie conservatori, până ce fiecare dosar nu va fi fost revizuit de o comisie 
specială, iar legea pentru alocatii aprobată de congres. "Este un abuz, 
tună colonelul Aureliano Buendia. Vor muri toţi de bătrâneţe aşteptând 
poşta." Părăsi pentru prima oară balansoarul pe care i-l cumpărase 
Ursula pentru convalescenta şi, plimbându-se prin camera, dicta un 
mesaj fără echivoc adresat preşedintelui republicii. În această 
telegramă, al cărei conţinut nu s-a comunicat niciodată public, denunța 
prima violare a tratatului de la Neerlandia şi ameninţa cu declararea 
unui război nemilos în cazul când ordonantarea pensiilor nu se va decide 
în curs de cincisprezece zile. Luarea sa de atitudine era atât de dreaptă 
încât permitea să se întrevadă chiar aderarea foştilor combatanți 
conservatori. Dar, în loc de orice răspuns, guvernul întări paza pusă la 
intrarea casei, sub pretextul de a-i asigura protecţia, şi interzise vizitele, 
oricare ar fi fost ele. Măsuri analoge fură adoptate în toate părţile faţă de 
alti şefi luaţi la ochi. Operația s-a declanşat la momentul potrivit şi a fost 
executată într-o manieră atât de radicală, atât de eficace, încât la două 
luni după armistițiu, când colonelul Aureliano Buendia era considerat 
vindecat, şefii lui cei mai hotărâți erau morţi sau expatriati sau fuseseră 
înghiţiţi definitiv de administraţia publica. 

Colonelul Aureliano Buendia părăsi camera în decembrie şi-i fu de 
ajuns să-şi arunce o privire în direcţia verandei ca să nu se mai 
gândească la război. Cu o vitalitate pe care se părea că este imposibil să 
o mai desfăşoare la vârsta ei, Ursula reîntinerise casa. "Acum vor vedea 
cu cine au de-a face, spusese atunci când se asigurase că fiul ei va trăi. 
Nu va exista altă casă mai bună, şi nici mai ospitalieră ca această casă 
de nebuni." Puse să fie curatata şi zugrăvită din nou, schimbă mobilele, 
puse ordine în grădină şi semănă flori noi, deschise uşile şi ferestrele ca 
să pătrundă până în odăi lumina orbitoare a verii. Hotari sfârşitul 
numeroaselor doliuri care se tot adăugau unul după celălalt, şi ea însăşi 
schimbă vechea toaletă severă cu una mai tinerească. Muzica pianului 
mecanic înveselea din nou casa. Ascultând-o Amaranta îşi aminti de 
Pietro Crespi, de gardenia lui crepusculară, de mirosul lui de lavandă şi în 


adâncul inimii ei veştejite înflori o ură cu totul nouă, purificată de timp. 
Intr-o după-amiază, când se străduia să facă ordine în salon, Ursula le 
ceru soldaţilor care apărau casa să-i dea o mână de ajutor. Tânărul 
comandant al gărzii îi dădu autorizaţia. Încetul cu încetul, Ursula le 
încredinţă sarcini noi. li invita la masă, le dăruia haine şi ghete, îi învăţa 
să scrie şi să citească. Când guvernul puse capăt misiunilor de 
supraveghere, unul dintre ei rămase să trăiască în casă şi în slujba ei 
timp de mulţi ani. Înnebunit după frumoasa Remedios care-l respinsese 
de atâtea ori, tânărul comandant al gărzii muri din dragoste lângă 
fereastra ei, chiar în clipa când se revărsau zorile noului an. 


CU MULŢI ANI MAI TÂRZIU, pe patul de moarte, Aureliano Segundo 
avea să-şi amintească de acea după-amiază ploioasă de iunie când intră 
în cameră pentru a face cunoştinţă cu primul său fiu. 

Deşi acesta era bolnăvicios, plângăcios şi n-avea nici o trăsătură 
comună cu vreun Buendia, tatăl său n-a avut nevoie să se gândească de 
două ori pentru a-i pune un nume. 

— Se va numi José Arcadio, zise el. 

Fernanda del Carpio, frumoasa femeie cu care se căsătorise în anul 
ce trecuse, îşi dădu consimţământul. Ursula, dimpotrivă, nu putu să-şi 
ascundă un vag sentiment de nelinişte. În lunga istorie a familiei, 
repetarea stăruitoare a numelor îi îngăduise să tragă concluzii care 
păreau hotărâtoare. În timp ce Aurelienii erau închişi, dar perspicaci, cei 
care purtau numele de José Arcadio erau impulsivi şi întreprinzători, însă 
marcați cu un semn tragic. Numai în cazul lui José Arcadio Segundo şi 
Aureliano Segundo clasificatia se dovedi imposibilă. În timpul copilăriei 
lor, erau atât de asemănători şi atât de neastamparati, încât nici Santa 
Sofia de la Piedâd nu reuşea să-i distingă. În ziua botezului lor, Amaranta 
le petrecu brățări purtând numele lor respective şi-i îmbrăcă în haine de 
culori diferite însemnate cu inițialele fiecăruia, dar când incepura să 
meargă la şcoală preferară să-şi schimbe hainele si bratarile şi să se 
cheme reciproc cu numele celuilalt. Dascălul şcolii, Melchior Escalona, 
obişnuit să-l recunoască pe Jose Arcadio Segundo după cămaşa sa verde, 
nu mai ştia la care sfânt să se închine când descoperea că acesta purta 
bratara lui Aureliano Segundo, şi când celălalt zicea că se numeşte, 
totuşi, Aureliano Segundo, deşi purta cămaşă albă şi brățară gravată cu 
numele lui José Arcadio Segundo. De atunci deveni imposibil să se ştie cu 
certitudine care din doi era fiecare. Chiar şi după ce crescură şi viaţa îi 
făcu să se deosebească, Ursula continua să se întrebe dacă ei înşişi nu 
s-au înşelat într-un moment sau altul al încurcăturii cu care se 
amuzaseră creând-o şi nu au rămas unul în locul celuilalt pentru 
totdeauna. Până la începutul adolescenţei erau ca două mecanisme 
sincronizate. Se desteptau în acelaşi timp, simțeau la aceeaşi oră dorinţa 
de a se duce afară, cunoşteau aceleaşi supărări ale sănătăţii şi ajungeau 
chiar şi să viseze aceleaşi lucruri. Acasă, unde toţi credeau că amândoi 
îşi coordonează actele din simpla plăcere de a induce lumea în eroare, 
nimeni nu-şi dădea seama de ceea ce se întâmplă cu adevărat, până în 
ziua când Santa Sofia de la Piedâd dându-i unuia dintre ei un pahar cu 
citronadă, acesta încă nici nu gustase din ea şi celălalt susţinea că n- 
avea zahăr. Santa Sofia de la Piedad, care de fapt uitase să pună zahăr în 


citronadă, împărtăşi Ursulei această întâmplare. "Toţi sunt aşa, zise ea 
fără să pară surprinsă. Toţi nebuni din naştere". Timpul încurcă şi mai 
mult lucrurile. Acela care, după încurcătura lor, rămăsese cu numele de 
Aureliano Segundo, crescuse tot atât de colosal ca şi bunicul său, iar 
acela care rămase cu prenumele de José Arcadio Segundo, la fel de slab 
şi osos ca şi colonelul, şi singura trăsătură comună pe care o păstrară 
era acel aer de singurătate pe care-l aveau din familie. Fără îndoială că 
această încrucişare de nume, de caracter şi de înfăţişare i-a dat Ursulei 
bănuiala că încurcătura se produsese încă din copilăria lor. 

Deosebirea radicală între cei doi apăru în toiul războiului, atunci 
când José Arcadio Segundo îi ceru colonelului Gerineldo Mârquez să-l 
ducă să asiste la execuţii. Dorinţa lor fu împlinită, împotriva voinţei 
Ursulei. Aureliano Segundo, în schimb, fremătă numai la gândul de a 
vedea cum este împuşcat cineva. Prefera să rămână acasă. La 
doisprezece ani, o întrebă pe Ursula ce conţine odăiţa încuiată. "Hartii, îi 
răspunse ea. Sunt cărţile lui Melchiade şi lucrurile ciudate pe care le-a 
scris în ultimii ani ai vieţii sale." Acest răspuns, în loc să-l liniştească, îi 
spori curiozitatea. Stărui atât de mult, făgădui cu atâta ardoare că nu va 
deranja nimic, încât Ursula îi incredinta cheile. Nu mai intrase nimeni în 
cabinetul de lucru de când scoseseră leşul lui Melchiade şi puseseră la 
uşă un lacăt pe care rugina îl intepeni în toate rotitele lui. Dar cand 
Aureliano Segundo deschise ferestrele, pătrunse o lumină familiară care 
părea obişnuită să vină să lumineze în fiecare zi cabinetul de lucru şi nu 
se putea descoperi nici cea mai mică urmă de praf sau de pânză de 
păianjen, ci dimpotrivă, totul era curat, măturat, dereticat mai bine şi 
mai curat decât în chiar ziua înmormântării, iar cerneala nu se uscase pe 
fundul călimării, oxidul nu alterase strălucirea metalelor, iar spuza 
atanorului în care Jose Arcadio Buendia evaporase mercurul, încă nu se 
stinsese. Pe etajeră erau aşezate cărţile îmbrăcate cu un fel de carton 
livid asemănător cu pielea de om tăbăcită, precum şi manuscrisele 
intacte. Deşi odaia rămăsese închisă timp de mulţi ani, aerul părea mai 
curat aici decât în restul casei. Toate păreau atât de noi, încât la câteva 
săptămâni, când Ursula intră în cabinetul de lucru cu o găleată de apă şi 
cu o mătură pentru a spăla pe jos, nu găsi nimic de făcut. Aureliano 
Segundo se cufundase în lectura unei cărţi. Lucrarea nu avea coperte, 
titlul ei nu apărea nicăieri, dar aceasta nu-l împiedică pe copil să 
savureze cu cea mai mare plăcere istoria femeii care se aşeza la masă 
ca să nu mănânce decât boabe de orez pe care le prindea cu betisoare, 
şi istoria pescarului care împrumută de la un vecin greutăţi pentru 
năvodul său şi apoi îi mulţumi dăruindu-i un peşte care avea un diamant 
în burtă, poveştile cu lampa care împlineşte toate dorinţele şi cu co- 
voarele zburătoare. Stupefiat, o întrebă pe Ursula dacă toate acestea 
erau adevărate, iar ea îi răspunse că într-adevăr, cu mulţi ani mai 
înainte, ţiganii aduseseră la Macondo acele lămpi miraculoase şi acele 
covoare zburătoare. 

— Adevărul este, suspină ea, că lumea se sfârşeşte încetul cu 
încetul, şi aceste lucruri nu se vor mai întoarce niciodată. 

După ce isprăvise cartea din care multe poveşti erau incomplete 
deoarece lipseau pagini, Aureliano Segundo încercă să descifreze 
manuscrisele. l-a fost imposibil. Literele semănau cu rufele întinse la 
uscat pe o sârmă de fier şi ţineau mai degrabă de notația muzicală decât 
de scriitura literală. Intr-o zi fierbinte, spre amiază, în timp ce se străduia 
să pătrundă secretul manuscriselor, simţi că mai e cineva în odaie. 


Proiectat în oglinda ferestrei, cu mâinile pe genunchi, era Melchiade. Nu 
avea mai mult de patruzeci de ani. Purta aceeaşi jiletcă anacronică şi 
pălăria în formă de aripi de corb şi de-a lungul tâmplelor alburii picura 
grăsimea părului topită de căldură, aşa cum îl văzuseră Aureliano şi Jose 
Arcadio în copilăria lor. Aureliano Segundo îl recunoscu imediat, deoarece 
amintirea aceea se transmisese din generaţie în generaţie şi, pornind de 
la amintirea bunicului, ajunsese până la el. 

— Salutare, zise Aureliano Segundo. 

— Salut, tinere, răspunse Melchiade. 

De atunci, timp de câţiva ani se văzură aproape în fiecare după- 
amiază. Melchiade îi vorbea despre lume, încerca să-i comunice ştiinţa 
lui veche, dar refuză să-i traducă manuscrisele. "Nimeni nu trebuie să le 
cunoască înţelesul înainte de a se scurge o sută de ani", explică el. 
Aureliano Segundo păstră veşnic secretul acelor întrevederi. Într-o zi 
simţi că se nărui acest univers care-i aparţinea numai lui, că e gata să se 
prăbuşească, din pricina Ursulei care intrase în odaie în clipa când 
Melchiade se afla acolo. Dar ea nu-l văzu. 

— Cu cine vorbeai? îl întrebă ea. 

— Cu nimeni, zise Aureliano Segundo. 

— Străbunicul tau era la fel, zise Ursula. Şi el vorbea singur. 

Între timp, Jos6 Arcadio Segundo îşi satisfăcuse dorinţa de a asista 
la o execuţie. Avea să-şi amintească tot restul vieţii de fulgerarea lividă a 
celor şase împuşcături simultane şi de ecoul detunăturilor care se pierdu 
undeva în munţi, şi de surâsul trist, de ochii nedumeriti ai celui 
împuşcat, care rămase în picioare, cu capul sus, în timp ce cămaşa i se 
îmbiba de sânge, şi care continua să surâdă când l-au desfăcut de la 
stâlp şi l-au pus într-o ladă cu var. "E viu, îşi zise el. Îl vor îngropa de viu. 
Fu atât de impresionat, încât începu să deteste practicile militare şi 
războiul, nu din pricina execuțiilor însele, ci pentru acel obicei 
înspăimântător de a-i îngropa de vii pe cei împuşcaţi. Nimeni nu-şi dădu 
exact seama când a început să tragă clopotele în turnul bisericii şi să-i 
ajute la liturghie părintelui Antonio Isabel, succesorul lui El Cachorro şi să 
crească cocoşi de luptă în curtea casei parohiale. Când află colonelul 
Gerineldo Marquez, îl dojeni aspru, reprosandu-i că deprinde activităţi 
reprobate de liberali. "Adevărul este, răspunse el, că mie mi se pare că 
sunt conservator." Credea în aceasta ca într-o hotărâre a soartei. 
Colonelul Gerineldo Marquez, scandalizat, îi povesti Ursulei: 

— Cu atât mai bine, încuviinţă ea. De-ar vrea cerul să se facă preot, 
pentru ca Dumnezeu să intre în sfârşit în casa noastră! 

Se află foarte repede că părintele Antonio Isabel îl pregătea pentru 
prima împărtăşanie. Îl învăţa catehismul în timp ce-şi pregătea cocoşii 
bărbierindu-le gâtul. În vreme ce-şi aşezau găinile clocitoare în cuibarele 
lor, îi explica prin exemple simple cum a doua zi de la facerea lumii, lui 
Dumnezeu îi venise ideea ca puii să se formeze în interiorul oului. Încă 
de pe atunci, preotul manifesta primele simptome ale acelui delir senil, 
care-l făcu să spună, câţiva ani mai târziu, că diavolul ieşise probabil 
victorios din răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, şi că el se găsea 
aşezat pe tronul ceresc, dar fără să-şi descopere adevărata sa identitate 
pentru a-i induce în eroare pe neştiutori. Cucerit de îndrăzneala 
dascălului său, Jose Arcadio Segundo reuşi în câteva luni să se 
dovedească tot atât de priceput în martingale teologice destinate să-l 
umilească pe diavol, pe cât era de iscusit în vicleşugurile luptelor de 
cocoşi. Amaranta îi confectiona un costum din in, cu guler si cravată, îi 


cumpără o pereche de pantofi albi şi-i pictă numele cu litere de aur pe 
panglica din jurul lumânării lui. Cu două zile înainte de prima 
împărtăşanie, părintele Antonio Isabel se închise împreună cu el în sa- 
cristie pentru a-l spovedi cu ajutorul unui pomelnic al păcatelor. Lista a 
fost atât de lungă încât bătrânul preot, obişnuit să se culce de la orele 
şase, adormi în fotoliul său înainte de a termina. Interogatoriul a fost 
pentru José Arcadio Segundo o adevărată revelaţie. Nu se miră de loc 
când părintele îl întrebă dacă a făcut lucruri urâte cu femeile şi răspunse 
cinstit că nu, dar rămase nedumerit când fu întrebat dacă a făcut 
aceleaşi lucruri cu animale. În prima vineri din mai se împărtăşi, mistuit 
de curiozitate. Mai târziu îi puse această întrebare lui Petronio, crâsnicul 
pricăjit care locuia în clopotniţă şi despre care se spunea că se hrăneşte 
cu lilieci, iar Petronio îi răspunse: "Pentru că există creştini stricati care 
fac astfel de lucruri cu magaritele". Jose Arcadio Segundo continuă să 
manifeste atâta curiozitate, îi ceru fel şi fel de explicaţii, încât Petronio îşi 
pierdu răbdarea: 

— Eu merg acolo în fiecare marţi noaptea, mărturisi el. Dacă promiti 
că nu spui nimănui nimic, te voi duce martea viitoare. 

În martea următoare, Petronio cobori într-adevăr din clopotniţă, 
luandu-si un scäunel de lemn, despre care până atunci nimeni nu ştia la 
ce-i foloseşte, şi-l duse pe José Arcadio până la o pajişte din împrejurimi. 
Băiatul prinse atât de mult gustul acestor ieşiri nocturne, încât trecu 
multă vreme până să înceapă a fi văzut la stabilimentul lui Catarino. 
Deveni pasionat pentru luptele de cocoşi. "Îmi vei face plăcerea să duci 
animalele acestea în altă parte, îi porunci Ursula când îl văzu prima oară 
intrând cu aceste animale de rasă. Cocosii au adus destule nenorociri în 
casa aceasta ca să mai vii şi tu să ne aduci altele." José Arcadio Segundo 
îi duse fără să mai discute, dar continuă să-i crească la bunica sa Pilar 
Ternera care-i puse la dispoziţie toate cele ce-i trebuiau, numai ca să-l 
aibă sub acoperişul ei. În curând dovedi, în cursul luptelor de cocosi, 
toată ştiinţa pe care i-o dăduse părintele Antonio Isabel şi începu să 
dispună de bani suficienţi, nu numai pentru a-şi dezvolta crescătoria, ci 
şi pentru a-şi satisface adevăratele satisfacţii de bărbat. În vremea 
aceea, când Ursula îl compara cu fratele său, nu reuşea să înţeleagă 
cum cei doi gemeni, care în copilărie puteau fi luaţi drept una şi aceeaşi 
fiinţă, ajunseseră atât de deosebiți. Perplexitatea ei a fost de durată 
destul de scurtă, deoarece Aureliano Segundo începuse pe neaşteptate 
să dea dovadă de trândăveală şi imprastiere. Atâta timp cât stătuse 
închis în cabinetul de lucru al lui Melchiade, era un bărbat închis în sine, 
aşa cum fusese colonelul Aureliano Buendia în tinereţea lui. Dar cu puţin 
timp înainte de tratatul de la Neerlandia, o întâmplare îl făcu să iasă din 
absorbirea lui şi-l puse în faţă cu realitatea lumii. O tânără fată, care 
vindea bilete de loterie pentru tragerea la sorţi a unui acordeon, îl salută 
cu cea mai mare familiaritate. Aureliano Segundo nu fu surprins, 
deoarece i se întâmpla adesea să fie luat drept fratele său. Însă nu în- 
cercă să risipească echivocul, nici chiar atunci când fata voi să-i înmoaie 
inima cu smiorcăieli şi sfârşi prin a-l duce în odaia ei. Ea rămase atât de 
îndrăgostită de el de la aceasta primă întâlnire, încât trişă în ziua tragerii 
la sorţi pentru ca el să câştige acordeonul. După două săptămâni, 
Aureliano Segundo îşi dădu seama că femeia se culcase pe rând cu el şi 
cu fratele său, crezând că este vorba de acelaşi, şi în loc să lămurească 
situaţia, făcu în aşa fel încât să o prelungească. Nu mai puse piciorul în 
cabinetul de lucru al lui Melchiade. Îşi petrecea după-amiezile în curte, 


învățând să cânte la acordeon după ureche, în ciuda protestelor Ursulei 
care interzisese pe atunci muzica în casă, din pricina doliilor succesive, 
şi care, pe deasupra, dispretuia acordeonul pe care-l considera un 
instrument bun numai pentru vagabonzi, urmaşii lui Francisco - Bărbatul. 
Cu toate astea, Aureliano Segundo reuşi să devină un virtuoz al 
acordeonului şi continuă să rămână astfel şi după ce-şi luă soţie şi avu 
copii şi ajunse unul dintre cei mai respectaţi oameni din Macondo. 

Timp de aproape două luni împărţi femeia cu fratele lui. Îl spiona, îi 
deranja planurile şi când era sigur că José Arcadio Segundo nu o va vizita 
în noaptea aceea pe iubita comună, se ducea să se culce cu ea. Intr-o 
bună dimineaţă, observă că e bolnav. După două zile îl găsi pe fratele 
său în baie, ţinându-se de o grindă, scăldat în sudori şi plângând cu 
lacrimi fierbinţi, şi nu-i trebui mai mult ca să înţeleagă. Fratele său îi 
mărturisi că femeia l-a alungat deoarece o umpluse de ceea ce ea 
numea boli lumesti. Îi povesti de asemenea cum Pilar Ternera încerca să- 
| îngrijească. Aureliano Segundo îşi administră pe ascuns spălături 
fierbinţi cu permanganat, cu ape diuretice şi amândoi reuşiseră să se 
vindece, pe cont propriu, după trei luni de suferinţe tainuite. José Arcadio 
Segundo nu o mai revăzu pe femeia aceea. Aureliano Segundo obtinu 
iertarea ei şi rămase lângă ea până la moarte. 

Ea se numea Petra Cotes. Sosise la Macondo în toiul războiului, 
împreună cu un bărbat de ocazie care trăia din loterii, şi, după moartea 
acestuia, ea continuă micul lor comerţ. Era o mulatră tânără şi curată cu 
ochi galbeni în forma de migdala care dădeau chipului ei o ferocitate de 
panteră, dar avea o inimă generoasă şi înclinări magnifice pentru amor. 
Când Ursula îşi dădu seama că Jose Arcadio Segundo creştea cocoşi de 
luptă şi că Aureliano Segundo cânta din acordeon la petrecerile 
desantate ale concubinei lui, crezu că înnebuneşte de ruşine. Era ca şi 
cum aceştia doi ar fi adunat în ei toate defectele familiei şi nici una din 
virtuțile ei. Atunci a hotărât ca nimeni să nu se mai numească Aureliano, 
nici José Arcadio. Cu toate astea, atunci când Aureliano Segundo avu 
primul său băiat, ea nu îndrăzni să-l contrazică.. 

— De acord, zise Ursula, dar cu o condiţie: mă însărcinez eu să-l 
cresc. 

Deşi era deja centenară şi pe cale să rămână oarbă din pricina 
cataractei, îşi păstra intact dinamismul fizic, integritatea caracterului şi 
echilibrul mintal. Nimeni nu era mai indicat pentru formarea unui bărbat 
virtuos care să restabilească prestigiul familiei, un bărbat care să nu fi 
auzit niciodată vorbindu-se de război, de cocoşi de luptă, de femei cu 
viaţă uşoară, sau de întreprinderi nebuneşti, patru calamitäti care, după 
Ursula, duseseră la decăderea neamului ei. "Acesta va fi preot, îşi 
făgădui ea solemn. Şi, dacă Dumnezeu mă va ţine în viaţă, va deveni 
papa." Toată lumea izbucni în râs ascultând-o, nu numai în odaia ei ci în 
toată casa unde se întrunise grupul de prieteni zurbagii ai lui Aureliano 
Segundo. Războiul, izgonit în hambarul amintirilor urâte, îşi găsi o 
evocare trecătoare în pocnetele dopurilor de şampanie. 

— În sănătatea papei, strigă Aureliano Segundo ridicând paharul. 

Invitaţii ciocniră paharele. Apoi stăpânul casei cântă la acordeon, se 
lansară artificii şi în semn de bucurie se bătu toba în tot satul. În zori, 
invitaţii îmbuibaţi cu şampanie junghiară şase vaci pe care le lăsară in 
mijlocul străzii la dispoziţia mulţimii. Nimeni nu s-a scandalizat. De când 
Aureliano Segundo luase grija casei, acest gen de petreceri erau la ordinea 
zilei, chiar dacă nu exista un motiv atât de valabil ca naşterea unui papă. 


În câţiva ani, fără eforturi, prin simple întâmplări ale norocului, adunase 
una dintre cele mai importante averi din regiunea mlaştinilor, datorită 
înmulţirii supranaturale a animalelor sale. Iepele lui fătau trei manji, 
găinile lui ouau de două ori pe zi, iar porcii se îngrăşau în chip excesiv, în 
aşa fel încât nimeni nu era în stare să explice o prosperare atât de 
furioasă decât prin practici magice. "Profită de acestea pentru a face 
economii acum, spunea Ursula strănepotului ei smintit. Acest noroc nu-ţi 
va surâde toată viaţa". Însă Aureliano Segundo n-o asculta. Cu cât 
desfunda mai multe butelii de şampanie pentru a-şi îmbăta prietenii, cu 
atât animalele lui se înmulţeau mai frenetic, şi cu atât mai mult se 
convingea el însuşi că steaua norocului său nu datora nimic purtării sale, 
ci atârna de influenţa Petrei Cotes, concubina lui, al cărei amor avea 
darul de a exaspera natura. Era atât de convins că aici se afla originea 
averii sale, încât o ţinea mereu pe Petra Cotes în preajma crescătoriei 
sale şi, chiar atunci când se însură şi avu copii, continuă să trăiască în 
preajma ei cu consimţământul Fernandei. Solid legat, la fel de colosal ca 
şi strămoşii lui, dar plin de vitalitate şi de un farmec irezistibil care le 
lipsise acestora, Aureliano Segundo abia avea timp să-şi supravegheze 
turmele. Îi era de ajuns s-o trimită pe Petra Cotes până la crescătorii şi să 
o plimbe călare pe pământurile sale, pentru ca fiecare animal care purta 
semnul său să cadă în această boală incurabilă a proliferării. 

Ca toate lucrurile bune ce i s-au întâmplat în lunga sa viaţă, această 
avere extraordinară nu avea altă origine decât hazardul. Până ce luară 
sfârşit războaiele, Petra Cotes continuă să trăiască din câştigul 
tombolelor ei, iar Aureliano Segundo se aranja din timp în timp să 
jefuiască pusculitele Ursulei. Alcătuiau o pereche frivolă, fără altă grijă 
decât să se culce amândoi în fiecare noapte, chiar şi în zilele oprite şi să 
se zbenguiască în pat până în zorii zilei. "Această femeie a fost pierzania 
ta, striga Ursula către strănepotul ei, când îl vedea intrând în casă ca un 
somnambul. Te-a îmbrobodit atât de bine încât într-o bună zi te voi 
vedea răsucindu-te de colici, cu o broască în burtă". José Aureliano 
Segundo, căruia i-a trebuit multă vreme ca să descopere că a fost 
înlocuit, nu reuşea să înţeleagă pasiunea fratelui său. Îşi amintea de 
Petra Cotes ca de o femeie ordinară, mai degrabă lenevind în pat şi cu 
totul lipsită de talente amoroase. Rămânând surd la strigătele Ursulei şi 
la batjocurile fratelui său, Aureliano Segundo nu se mai gândea atunci 
decât să-şi găsească o meserie care să-i permită să ofere Petrei Cotes un 
acoperiş şi să moară acolo împreună cu ea, pe ea şi sub ea, într-o noapte 
febrilă de uitare. Când colonelul Aureliano Buendia îşi redeschise 
atelierul, cucerit în sfârşit de plăcerile paşnice ale batranetii, Aureliano 
Segundo socoti că ar fi o afacere bună să se consacre şi el fabricării 
peştişorilor de aur. Petrecu ceasuri întregi în mica încăpere supraîncălzită 
ca să observe cum foitele de metal dur, lucrate de colonel cu acea 
răbdare de negrăit a omului care şi-a pierdut iluziile, se transformau 
încetul cu încetul în carapace aurii. Meseria i se păru atât de obositoare 
iar amintirea Petrei Cotes era atât de puternică şi de apăsătoare că după 
trei săptămâni dispăru din atelier. Pe vremea aceea, Petra Cotes avu 
ideea de a scoate la loterie iepuri. Aceştia se înmulţeau şi creşteau atât 
de repede, încât abia lăsau timp pentru vinderea biletelor de tombolă. La 
început, Aureliano Segundo nu observă proporţiile alarmante ale acestei 
proliferări. Dar într-o noapte, când nimeni nu mai voia să audă în sat 
vorbindu-se de aceste tombole cu iepuri, observă o mare agitaţie în 
dosul zidului curţii. "Nu-ţi fie frică, îi zise Petra Cotes. Sunt iepurii". Nu 


putură închide ochii toată noaptea, fiind deranjati de härmälaia 
animalelor. Când se lumină de ziuă, Aureliano Segundo deschise uşa şi 
văzu curtea plină de iepuri albaştri în lumina zorilor. Petra Cotes murind 
de râs, nu rezistă să nu-i joace o farsă. 

— Aceştia sunt noii născuţi din noaptea aceasta, îi zise ea. 

— Îngrozitor! strigă el. Pentru ce nu încerci aceasta cu vacile? 

După câteva zile, voind să mai elibereze curtea, Petra schimbă 
iepurii pe o vacă, iar după două luni vaca fată trei viței. Aşa au început 
lucrurile. Aureliano Segundo se pomeni peste noapte proprietar de 
pământuri şi de turme şi abia avea timp să-şi lărgească grajdurile şi coci- 
nile neîndestulătoare. Era o prosperitate atât de delirantă încât îl făcea 
să izbucnească în râs şi tot ce putea face pentru a-şi potoli veselia era să 
adopte atitudini extravagante. "La o parte din calea mea, vacilor! striga 
el. Viaţa e atât de scurta!". Ursula se întreba în ce încurcături s-o fi 
băgat, dacă nu cumva fura, dacă nu cumva se făcuse hoţ de vite, şi de 
fiecare dată când îl vedea destupând o sticlă de şampanie numai pentru 
plăcerea de a-şi turna spuma pe cap, îi reproşa, tipand, această risipa. II 
sacai atât de mult încât într-o bună zi, Aureliano Segundo, care se scula 
plin de veselie, apăru cu o lădiţă plină cu bani, cu o oală de clei şi cu o 
pensulă şi cântând din răsputeri vechile melodii ale lui Francisco - 
Bărbatul, tapetă casa pe dinăuntru şi pe dinafară, de sus până jos, cu 
bilete de un peso. Vechea locuinţă, zugrăvită în alb de pe vremea când 
se adusese pianul mecanic, luă aspectul mirabil al unei moschei. In 
învălmăşeala întregii familii, în izbucnirea glasului scandalizat al Ursulei, 
în veselia satului care năvălise în stradă pentru a lua parte la această 
glorificare a risipei, Aureliano Segundo terminase cu tapetatul fațadei 
până la bucătărie, fără să uite băile şi dormitoarele, şi aruncă în cutie 
biletele rămase. 

— Şi acum, zise el ca încheiere, sper că nimeni din casa aceasta nu- 
mi va mai vorbi de bani. 

Aşa s-a întâmplat. Ursula puse să se dezlipească biletele cu care se 
etichetaseră straturile mari de var ale pereţilor şi zugrăvi casa iar în alb. 
"Dumnezeule, se rugă ea, fă-ne la fel de săraci cum eram atunci când 
am întemeiat acest sat ca să nu trebuiască să-ţi dăm socoteala în viaţa 
de dincolo de banii aceştia aruncaţi pe fereastră". Rugăciunile ei fură 
ascultate în sens contrariu. Într-adevăr, unul din lucrătorii care dezlipeau 
biletele dădu din întâmplare peste un enorm Sfânt losif din ipsos, pe care 
cineva îl lăsase acolo în ultimii ani ai războiului, şi răsturnând-o, statuia 
goală se zdrobi de pământ. Era plină de monede de aur. Nimeni nu-şi 
mai amintea cine adusese acest sfânt în mărime naturală. "L-au adus 
trei oameni, explică Amaranta. M-au rugat să li-| pastrez până ce va 
înceta ploaia, şi eu le-am spus să-l pună acolo, în colţ, unde nu se 
loveşte nimeni de el, iar ei l-au pus cu multă grijă, şi acolo a rămas, 
deoarece oamenii aceia nu s-au mai întors niciodată să-l ia". In ultimul 
timp, Ursula îi pusese lumânări şi se închina în faţa lui, fără să bănuiască 
în nici un chip că în loc de sfânt ea se închina la vreo două sute de 
kilograme de aur. Această dovadă târzie a păgânismului ei involuntar îi 
spori dezolarea. Scuipă peste grămada spectaculoasă de monede, umplu 
cu ele trei saci de pânză şi-i îngropă într-un loc ascuns, aşteptând ca, 
mai curând sau mai târziu, cei trei necunoscuţi să-i reclame. Mult mai 
târziu, în anii intunecati ai ultimei bătrâneţi, Ursula se amesteca din 
când în când în conversațiile numerosilor călători care treceau atunci pe 
la ei şi-i întreba dacă, în timpul războiului, n-au lăsat în pază un sfânt 


losif din ipsos, pentru perioada cât vor dura ploile. 

Toate aceste lucruri care o consternau atât de mult pe Ursula erau 
chestiuni obişnuite pe vremea aceea. Macondo înflorea într-o 
prosperitate miraculoasă. Casele din lut şi din bambus construite de 
către întemeietori fură înlocuite cu clădiri din cărămidă, cu obloane de 
lemn şi cu podele cimentate, care făceau mai suportabilă căldura 
sufocantă de la ceasul două după-amiază. Din fostul cătun al lui Jose 
Arcadio Buendia nu mai rămăseseră pe atunci decât migdalii, plini de 
colb, sortiti să reziste celor mai tragice împrejurări, şi râul cu ape diafane 
ale cărui pietre albe ca ouăle preistorice fură zdrobite de loviturile 
şteampurilor inversunati ale lui José Arcadio Segundo, în ziua în care 
acesta îşi băgase în cap să netezească albia râului pentru deschiderea 
unui serviciu de navigaţie. A fost un vis delirant, abia comparabil cu 
acelea ale străbunicului său, deoarece cursul plin de pietriş şi 
numeroasele cataracte împiedicau orice trafic între Macondo şi mare. 
Însă Jose Arcadio Segundo, într-un acces neprevăzut de temeritate, se 
cramponă de proiectul său. Până atunci, nu dăduse nici o dovadă de 
imaginaţie. În afară de aventura sa trecătoare cu Petra Cotes, nu i se 
cunoscuse niciodată vreo femeie. Ursula îl socotea specimenul cel mai 
şters din toată istoria familiei, incapabil să iasă în evidenţă, nici chiar ca 
animator în luptele de cocosi, când colonelul Aureliano Buendia ii povesti 
într-o bună zi istoria cu galionul spaniol împotmolit la doisprezece 
kilometri de mare şi a cărui carcasă carbonizată o văzuse cu ochii lui, în 
timpul războiului. Această istorisire pe care atâţia oameni o socotiseră 
multă vreme de necrezut, a fost o revelaţie pentru José Arcadio Segundo. 
Vându cocoşii celui care oferea mai mult, recrută oameni, cumpără 
unelte, şi se avântă cu încăpățânare în întreprinderea colosală care 
consta în zdrobirea stâncilor, săparea canalelor, îndepărtarea piedicilor, 
şi chiar nivelarea cataractelor. "Cunosc toate acestea pe de rost, strigă 
Ursula. Parcă s-ar învârti timpul în loc şi parcă ne-am fi reîntors la 
început". Când socoti că râul a devenit navigabil, José Arcadio Segundo îi 
prezentă fratelui său o expunere amănunţită a planurilor sale şi acesta îi 
dădu banii de care avea nevoie pentru întreprinderea sa. Multă vreme a 
lipsit. Se spunea deja că proiectul lui de a cumpăra un vapor nu fusese 
decât un subterfugiu pentru a pleca cu banii fratelui său, când se 
răspândi vestea că o ambarcatiune străină se apropie de sat. Oamenii 
din Macondo, care nu-şi mai aminteau de întreprinderile uriaşe ale lui 
José Arcadio Buendia, se precipitară spre râu, cu ochii holbati de 
neîncredere la sosirea primului şi ultimului vapor care a acostat vreodată 
în sat. Nu era decât o plută din trunchiuri de copac, trasă cu ajutorul _ 
unor odgoane groase, de douăzeci de oameni care mergeau pe tarm. In 
picioare, la provă, cu o privire strălucind de mulţumire, José Arcadio 
Segundo conducea manevra care costase atât de mult. Împreună cu el 
sosise un splendid grup de matroane care se apărau de soarele arzător 
sub nişte umbrele bătătoare la ochi, având umerii acoperiţi cu frumoase 
şaluri de mătase, cu pomezi colorate pe obraji, cu flori naturale în păr, 
cu şerpi de aur în jurul braţelor şi cu diamante în dinţi. 

Pluta din trunchiuri de copaci a fost singura ambarcatiune pe care 
José Arcadio Segundo putu să o facă să urce până la Macondo, şi asta 
numai o singură dată - dar nu voi să recunoască niciodată eşecul 
întreprinderii lui, ci dimpotrivă, îşi proclamă isprava drept o mare victorie 
a voinţei. Îi dădu în mod scrupulos socoteală fratelui său şi nu întârzie să 
cadă din nou în mania lui pentru cocosii de luptă. Singurul lucru rămas 


din această iniţiativă nenorocită a fost suflul înnoitor pe care-l aduseră 
cu sine matroanele venite din Franţa, ale căror competenţe magnifice 
schimbară metodele tradiţionale ale amorului şi al căror simţ de 
bunăstare socială ruină vechiul stabiliment al lui Catarino şi transformă 
strada într-un bazar cu mici lampioane japoneze şi flaşnete nostalgice. 
Ele au organizat acel carnaval sângeros care timp de trei zile scufundă 
Macondo în delir şi a cărui singură consecinţă durabilă a fost ocazia 
oferită de Aureliano Segundo de a o cunoaşte pe Fernanda del Carpio. 

Frumoasa Remedios a fost proclamată regină. Ursula, pe care 
frumuseţea tulburătoare a strănepoatei ei o făcea să tremure, nu putu 
împiedica alegerea. Reuşise până atunci să facă să nu iasă în stradă 
decât pentru a merge la liturghie împreună cu Amaranta, în schimb o 
obliga să-şi acopere obrazul cu o mantilă neagră. Bărbaţii cei mai puţin 
evlavioşi, acei care se deghizau în preoţi pentru a recita liturghii 
blasfematorii la Catarino, se duceau la biserică numai cu scopul de a 
întrezări, măcar pentru o clipă, obrazul mândrei Remedios, a cărei 
frumuseţe legendară făcea să se vorbească despre ea cu fervoare şi 
admiraţie pe tot cuprinsul mlaştinilor. A trecut mult timp înainte de a 
reuşi să o vadă şi ar fi fost mai bine pentru ei ca această ocazie să nu se 
fi prezentat niciodată, deoarece majoritatea lor nu şi-au mai putut regăsi 
somnul paşnic. Bărbatul care făcuse posibil acest eveniment, un străin, 
pierdu pentru totdeauna liniştea sufletului, se scufundă în mlaştina 
ierboasă a abjectiunii şi a mizeriei, şi multi ani după aceea fu sfârtecat 
de un tren de noapte când adormise pe şine. Din ziua în care fu văzut la 
biserică, îmbrăcat într-un costum de catifea reiată verde şi într-o jiletcă 
brodată, toată lumea rămase convinsă că venea de foarte departe, 
poate dintr-un oraş îndepărtat din străinătate, atras de acea fascinatie 
magică pe care o exercita frumoasa Remedios. Era un băiat atât de 
frumos, părea atât de îndrăzneţ şi totodată serios, ştia să-şi impună atât 
de bine prezenţa, încât Pietro Crespi ar fi făcut, alături de el, figură de 
avorton, şi multe femei şuşoteau cu un surâs de ciudă că el era cu 
adevărat acela care merita mantila. Nu frecventa pe nimeni în Macondo. 
Apărea duminica în zori, ca un print legendar, într-o şa cu scärite de 
argint, cu valtrapi de catifea, şi părăsea satul îndată după terminarea 
liturghiei. 

Prezenţa lui avea atâta forţă, încât din ziua când a fost văzut pentru 
prima oară la biserică, toată lumea era sigură că între frumoasa 
Remedios şi el se instaurase un duel încordat şi mut, o convenţie tainică, 
o sfidare irevocabilă, a cărei încheiere nu putea fi decât sau dragostea, 
sau moartea. În a şasea duminică, cavalerul apăru cu un trandafir 
galben în mână. Ascultă liturghia în picioare, aşa cum făcea întotdeauna, 
şi după terminarea acesteia, îi ieşi frumoasei Remedios în întâmpinare şi- 
i oferi trandafirul. Ea îl luă cu un gest natural, ca şi cum ar fi fost 
pregătită să primească acest omagiu, şi atunci îşi descoperi faţa pentru 
o clipă şi mulţumi cu un surâs. Asta a fost tot. Dar pentru cavaler, şi nu 
numai pentru el, ci pentru toţi fericitii care au avut privilegiul de a-l trai, 
acel moment a fost etern. 

De atunci, cavalerul începu să trimită muzicanți sub fereastra 
frumoasei Remedios, punându-i să cânte până în zori. Aureliano Segundo 
fu singurul care simţi o milă cordială faţă de el şi încercă să-i descurajeze 
perseverenta. "Nu vă mai pierdeţi vremea, îi spuse într-o seară. Femeile 
din casa asta sunt mai rele decât catarii". Îi dărui prietenia sa, îl invită să 
se scalde în şampanie, încercă să-l facă să înţeleagă că femeile din 


familia lui aveau măruntaiele de piatră, dar nu reuşi să-i învingă 
incapatanarea. Exasperat de aceste nopţi nesfârşite de concerte, 
colonelul Aureliano Buendia ameninţă că-i vindecă jalea prin lovituri de 
pistol. Nimic nu putu să-l facă să renunţe, în afară de starea lamentabilă 
de demoralizare în care se afla. El, care era atât de elegant, atât de 
impecabil, deveni murdar, zdrentäros. Se şoptea că şi-a părăsit puterea 
şi averea în patria sa îndepărtată, deşi în realitate nimeni nu-i cunoştea 
adevărata origine. Începu să se certe cu toată lumea, să se ia la harta 
prin cârciumi, şi într-o dimineaţă se trezi la Catarino tăvălindu-se în mur- 
dăria sa. Ceea ce era mai trist în povestea lui dramatică era că frumoasa 
Remedios nu i-a dat niciodată atenţie, nici chiar în vremea când venea la 
biserică îmbrăcat ca un prinţ. Primise trandafirul galben fără să se 
gândească la nimic rău, mai degrabă amuzată de extravaganta gestului, 
şi nu-şi desfăcuse mantila decât pentru a-i vedea mai bine chipul, nu 
pentru a şi-l arăta pe al ei. 

Într-adevăr, frumoasa Remedios nu era o făptură din lumea aceasta. 
Până foarte târziu, Santa Sofia de la Piedad trebui să o îmbăieze si să o 
îmbrace ea, şi chiar atunci când Remedios invata să se descurce fără 
ajutorul nimănui, trebuia să fie supravegheată ca să nu deseneze mici 
animale pe pereţi, cu un betigas înmuiat în propriile ei excremente. 
Împlinise vârsta de douăzeci de ani fără să ştie citi, nici scrie, nici să se 
servească de tacâmuri la masă, plimbându-se goală prin casă, deoarece 
firea ei se opunea tuturor conventionalismelor, oricare ar fi fost acelea. 
Când tânărul comandant al gărzii îi declară focul dragostei lui, ea-l 
respinse net, pentru că o uimise frivolitatea lui. "Uite, cât e de prostănac, 
zise ea către Amaranta. Pretinde că moare din pricina mea, de parcă aş 
fi o crampă intestinală". Când îl găsiră mort de-a binelea în apropierea 
ferestrei ei, frumoasa Remedios îşi confirmă prima impresie. 

— Vedeţi, zise ea. Era tare prostănac. 

S-ar fi spus că o luciditate pătrunzătoare îi permitea să distingă 
realitatea lucrurilor dincolo de orice formalism. Aceasta era cel puţin 
părerea colonelului Aureliano Buendia, pentru care frumoasa Remedios 
nu era de fel o întârziată mintală, aşa cum se credea, ci cu totul dim- 
potrivă. "Parca ar veni de dincolo de cei douăzeci de ani de război", zicea 
el uneori. Cât despre Ursula, aceasta îi mulțumea lui Dumnezeu că i-a 
răsplătit familia dăruindu-i o fiinţă de o curăţenie excepţională, dar în 
acelaşi timp frumuseţea ei deosebită o neliniştea, deoarece i se părea o 
calitate contradictorie, o cursă diavolească în atâta candoare. Hotărâse 
să o depărteze de lume, să o ferească de orice ispită pământească, fără 
să ştie că frumoasa Remedios era la adăpost de orice molipsire din 
vremea când încă se mai afla în pântecele mamei ei. Niciodată nu-i 
încolţise gândul că va putea fi aleasă regina frumuseţii în 
pandemoniumul unui carnaval. Însă Aureliano Segundo, atras de gândul 
fantezist de a se deghiza în tigru, îl aduse pe părintele Antonio Isabel în 
casă ca s-o convingă pe Ursula că de fapt carnavalul nu era o sărbătoare 
păgână, cum zicea ea, ci o tradiţie catolică. Convinsă în cele din urmă, 
deşi împotriva dorinţei ei, consimti la ceremonia încoronării. 

Vestea că frumoasa Remedios avea să fie regina serbării se răspândi 
în câteva ceasuri dincolo de hotarele mlaştinilor, ajunse până în ţinuturi 
îndepărtate unde nu se cunoştea nimic despre strălucirea frumuseţii ei 
nemaipomenite şi stârni nelinişti la aceia care încă mai considerau 
numele ei de familie ca un simbol al subversiunii. Această nelinişte nu 
avea nici un temei. Dacă cineva era cu adevărat inofensiv în epoca 


aceea, apoi acela era Aureliano Buendia, victimă a vârstei şi a 
deziluziilor, şi care pierduse treptat orice contact cu realitatea din ţară. 
Închis în atelierul său, singura lui legătură cu lumea din afară era 
comerţul cu peştişorii de aur. Unul dintre foştii soldaţi care făceau de 
gardă în jurul casei în primele zile ale păcii se ducea să-i vândă în 
celelalte sate din ţinutul mlaştinilor şi se întorcea plin de bani şi de veşti. 
Raporta că guvernul conservator, susţinut de liberali, era pe cale să 
reformeze calendarul pentru a permite fiecărui preşedinte să rămână la 
putere timp de o sută de ani. Şi că în sfârşit s-a semnat concordatul cu 
Sf. Scaun, şi că a sosit de la Roma un cardinal care purta pe cap o 
coroană cu diamante şi şedea pe un tron din aur masiv, şi că miniştrii 
liberali au fost fotografiati în genunchi în clipa când i-au sărutat inelul. 
Că vedeta unei trupe spaniole, în trecere prin capitală, a fost sechestrată 
în cabina ei de un grup de indivizi mascaţi şi că, duminica următoare, a 
dansat goală în reşedinţa de vară a preşedintelui republicii. "Nu-mi mai 
povesti despre politică, îi spunea colonelul. Vânzarea peştişorilor de aur, 
iată toată treaba noastră". Rumoarea publică potrivit căreia nu voia să 
mai ştie nimic despre situaţia din ţară, deoarece făcea avere cu atelierul 
său, o făcu pe Ursula să pufnească de râs când i-a ajuns vestea la 
urechi. Cu nemilosul ei simţ practic, nu putea înţelege comerţul 
colonelului, care dădea peştişori de aur în schimbul monedelor de aur, 
apoi transforma monedele de aur în peştişori de aur şi tot aşa mai 
departe, încât trebuia să lucreze cu atât mai mult cu cât vindea mai 
mult, pentru a face fata acestui cerc vicios exasperant. Intr-adevar, nu 
comerţul îl interesa, ci munca. Avea nevoie de atâta concentrare pentru 
montarea solzilor, încrustarea rubinelor minuscule în locul ochilor, 
laminarea branhiilor şi asamblarea aripioarelor, încât nu-i mai rămânea 
nici un gol pe care să-l umple cu deziluziile războaielor. Minutiozitatea 
extremă a meseriei sale îi solicita atâta atenţie şi-l absorbea atât de 
mult, încât în puţină vreme îmbătrâni mai mult decât în cursul tuturor 
anilor de război, poziţia îi încovoie şira spinării, munca milimetrică îi toci 
vederea, însă toată această concentrare impecabilă îl făcu să-şi 
regăsească pacea sufletului. Ultima oară când a fost văzut plecându-şi 
urechea la vreo afacere având legătură cu războiul, a fost în ziua când 
un grup de veterani din cele două partide venise să-i ceară sprijinul 
pentru a li se confirma alocatia de pensie viageră, mereu făgăduită şi 
mereu oprită. "Uitaţi aceasta, le zise el. Vedeţi că şi eu am refuzat pen- 
sia, ca să-mi crut chinul de a trebui să o aştept până la moarte". La 
început colonelul Gerineldo Mârquez venea să-l vadă la sfârşitul după- 
amiezelor şi amândoi se aşezau în prag, cu fata spre stradă, evocandu-si 
trecutul. Însă Amaranta nu putu suporta amintirile pe care i le stârnea 
acel bărbat obosit, precipitat de chelire în prăpastia unei îmbătrâniri 
premature, şi-l făcu să îndure chinuri atât de nedrepte, încât ajunse să 
nu mai vină decât în ocazii cu totul deosebite, apoi să dispară cu totul, 
anulat de paralizie. Taciturn, liniştit, nesimtitor fata de suflul nou al vieţii 
care făcea să se cutremure casa, colonelul Aureliano Buendia abia dacă 
înţelese că secretul unei îmbătrâniri frumoase nu este altceva decât 
încheierea unui pact onorabil cu singurătatea. Se scula la orele cinci, 
după ce dormea un somn uşor, îşi lua la bucătărie eterna sa ceaşcă de 
cafea amară, se închidea ziua întreagă în atelier, iar la orele patru după- 
amiază trecea prin verandă târând după sine un scăunel fără să bage 
măcar de seamă pojarul trandafirilor, nici strălucirea ceasurilor după- 
amiezii, nici atitudinea impasibilă a Amarantei, a cărei melancolie făcea 


un zgomot de ibric, perfect perceptibil la sfârşitul zilei, şi se ducea să 
sada în pragul porţii, cu fata spre stradă, până cand tantarii îl sileau sa 
intre în casă. Uneori cuteza câte cineva să vină să-i tulbure singurătatea: 

— Ce mai faceţi, colonele? îl întrebau în trecere. 

— lac-aşa, răspundea el. Aştept să treacă înmormântarea mea. 

Astfel că neliniştea provocată de reaparitia în celebritatea publica a 
numelui său, când cu încoronarea frumoasei Remedias, nu se baza pe 
nimic real. Cu toate acestea, mulţi erau de părere contrară. Fără să-şi 
închipuie nici o clipă tragedia care-l ameninţa, satul se grăbi spre piaţa 
publică, pe care o invadă într-o explozie zgomotoasă de bucurie. 
Carnavalul atinsese culmea nebuniei. Aureliano Segundo îşi împlinise în 
sfârşit dorinţa de-a se putea deghiza în tigru şi, foarte fericit, hoinărea 
prin mulţimea dezlantuita, cu vocea ragusita de atâta zbierat, când 
apăru pe drumul mlaştinilor o mascaradă numeroasă în mijlocul căreia 
se putea vedea, purtată pe brancarde aurite, femeia cea mai fascinantă 
pe care imaginaţia omenească o putea concepe. Pentru o clipă, locuitorii 
paşnici din Macondo îşi scoaseră măştile pentru a privi mai bine 
uluitoarea făptură încoronată cu smaralde şi îmbrăcată cu o capă de 
hermină, care avea nu numai aerul unei suverane acoperite cu paiete şi 
cu hârtie creponată, dar părea şi investită cu o autoritate legitimă. Se 
mai găsea câte unul destul de clarvăzător pentru a bănui că este vorba 
de o provocare. Însă Aureliano Segundo curmă îndată această 
perplexitate, declară că noii sosiți erau oaspeţii lor de onoare, şi 
asemenea lui Solomon o aşeză pe frumoasa Remedios şi pe cealaltă 
regină intrusă pe acelaşi piedestal. Până la miezul nopţii, străinii 
deghizați în beduini participara la delirul colectiv la care mai şi adăugară 
o pirotehnie somptuoasă şi calităţi acrobatice care aminteau de arta şi 
de artificiile ţiganilor. Dintr-o dată, în paroxismul sărbătorii, cineva rupse 
echilibrul fragil. 

— Trăiască partidul liberal! se auzi strigând. Trăiască colonelul 
Aureliano Buendia! 

Salvele puştilor eclipsară explozia focurilor de artificii, strigătele de 
groază inabusira muzica şi veselia generală fu spulberata de panică. 
Mulţi ani după aceea lumea avea să continue să pretindă că garda 
regală a suveranei străine era alcătuită din soldaţi ai unui escadron din 
armata regulată care, sub pelerinele lor largi, îşi ascundeau armele 
reglementare. Printr-un comunicat special, guvernul aduse la cunoştinţă 
că respinge acea acuzaţie şi promise că va ancheta episodul sângeros 
până se va face lumină deplină. Însă chestiunea n-a fost niciodată 
limpezită şi versiunea care a predominat net a fost aceea potrivit căreia 
garda regală, fără nici un fel de provocare, luase poziţie de luptă la un 
semn al comandantului ei şi, fără nici o milă deschisese focul asupra 
mulţimii. După restabilirea calmului, nu mai rămăsese în sat nici unul 
dintre falşii beduini, iar în piaţă au rămas doar morţi tepeni sau numai 
răniţi, întinşi pe jos, nouă clovni, patru colombine, şaptesprezece regi de 
joc de cărţi, un diavol, trei muzicanți, doi pairi din Franţa şi trei împără- 
tese japoneze. În confuzia care a rezultat din această panică, Jose 
Arcadio Segundo reuşi să o pună pe frumoasa Remedios la adăpost, iar 
Aureliano Segundo o purtă pe braţe până în casă pe suverana străină al 
cărei costum era zdrentuit iar capa de hermină era plină de sânge. Se 
numea Fernanda del Carpio. Fusese desemnată ca cea mai frumoasă 
dintre cele cinci mii de femei mai frumoase ale ținutului, şi condusă la 
Macondo, promiţându-i-se că va fi numită regină a Madagascarului. 


Ursula se ocupă de ea ca de propria ei fiică. Satul, în loc să-i pună la în- 
doială nevinovăția, se înduioşă în fata candorii ei. La şase luni după 
masacru, când răniții se restabiliseră şi când se veştejiseră ultimele flori 
aruncate deasupra gropii comune, Aureliano Segundo se duse să o 
peteasca în oraşul îndepărtat unde trăia cu tatăl ei, şi se căsătorise cu 
ea la Macondo, în cursul unui chef de pomină care dură douăzeci de zile. 


CĂSĂTORIA FU PE PUNCTUL DE A SE SFÂRŞI după două luni, pentru 
faptul că Aureliano Segundo, voind să-şi repare greşelile faţă de Petra 
Cotes, puse să i se facă o poză îmbrăcată ca regină de Madagascar. Când 
află Fernanda, îşi împachetă din nou valizele de tânără căsătorită şi 
părăsi Macondo fără să-şi ia rămas bun. Aureliano Segundo o ajunse din 
urmă pe drumul dinspre mlaştini. După repetate rugäminti şi promisiuni 
că se va îndrepta, reuşi să o aducă acasă, şi-şi părăsi concubina. Petra 
Cotes, conştientă de puterea ei, nu părea că-şi face griji. Ea făcuse din el 
un bărbat. Pe când nu era încă decât un copil, ea îl scosese din cabinetul 
de lucru al lui Melchiade, având capul plin de idei fantastice şi fără nici 
un contact cu realitatea, şi îl pusese în rândul oamenilor. Natura făcuse 
din el un om închis, sălbatec, înclinat spre meditații solitare, însă ea îi 
plăsmuise un temperament opus aceluia, plin de viata, expansiv, des- 
chis, îi comunicase bucuria de a trăi, plăcerea de a chefui şi de a arunca 
banii pe fereastră şi îl transformase astfel, pe dinăuntru şi pe dinafară în 
bărbatul pe care şi-l visase încă din adolescenţă. El se căsătorise, deci 
aşa cum se căsătoresc, mai curând sau mai târziu, copiii infiati. Nu 
îndrăznise să o prevină din vreme. În schimb, se purtă într-un chip atât 
de copilăresc încât se prefăcea că are ranchiuni false, resentimente 
imaginare, căutând tot ceea ce o putea atâta pe Petra Cotes să ia 
iniţiativa rupturii. Într-o zi, când Aureliano Segundo îi adresă pe nedrept 
câteva reprosuri, ea evită să cadă în cursă şi puse lucrurile la punct: 

— Va să zică, îi zise ea, tu vrei să te căsătoreşti cu regina. 

Aureliano Segundo, ruşinat profund, simulă un leşin datorat mâniei, 
se declară neînțeles şi ultragiat, şi încetă să o mai viziteze. Petra Cotes, 
fără a-şi pierde o singură clipă siguranţa ei superbă de fiară în repaos, 
ascultă muzica şi petardele de nuntă, vacarmul dezlantuit al veseliei 
publice, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost decât o nouă drăcie a lui 
Aureliano Segundo. Îi linişti cu un surâs pe cei care veneau să o 
compătimească. "Nu vă îngrijoraţi, le zise ea. Mie, reginele îmi fac 
comisioanele." Unei vecine care-i aduse lumânări fabricate înadins 
pentru a le aprinde în jurul portretului amantului pierdut, ea îi răspunse 
cu o siguranţă misterioasă: 

— Singura lumânare care-l va face să revină este mereu aprinsă. 

După cum prevăzuse, Aureliano Segundo se întoarse la ea de îndată 
ce se termină luna de miere. Îl însoțeau ortacii lui de totdeauna, şi un 
fotograf ambulant, şi aduse costumul şi capa de hermină pătate de 
sânge, pe care le purtase Fernanda în ziua carnavalului. În înfierbântarea 
petrecerii care avu loc în acea după-amiază, o îmbrăcă pe Petra Cotes ca 
regină, o încoronă suverană absolută şi pe viaţă a Madagascarului şi 
împărţi prietenilor săi copii ale fotografiei ei. Nu numai că ea se pretă la 
acest joc, dar în adâncul inimii i se făcu milă de el gândindu-se la teama 
cruntă pe care a trebuit să o încerce pentru a imagina o astfel de 


extravaganta ca să se împace cu ea. La orele şapte seara, fiind încă 
costumată în regină, îl primi în patul ei. Nu erau decât două luni de când 
era căsătorit, dar ea îşi dădu imediat seama că lucrurile nu mergeau 
prea bine în patul conjugal şi se complacu în deliciile răzbunării 
consumate. Cu toate acestea, după două zile, când neîndrăznind să vină 
el însuşi, trimise un intermediar care să reglementeze condiţiile 
separării, ea înţelese că va fi nevoie de mai multă răbdare decât 
prevăzuse, deoarece el părea dispus să se sacrifice pentru a salva 
aparențele. Nici atunci nu-şi făcu sânge rău. Din nou înlesni lucrurile 
arătând o supunere care întări părerea generală potrivit căreia nu era 
decât o biată femeie, şi drept amintire nu păstra de la Aureliano Segundo 
decât o pereche de cizmulite de lac, cu care acesta voia, după propriile 
lui spuse, să fie incaltat în sicriu. Ea le păstră pe fundul unei valize, 
învelite în cârpe şi începu să se pregătească pentru o aşteptare fără 
deznădejdi. 

— Trebuie să revină mai curând sau mai târziu, îşi zicea, măcar ca 
să-şi incalte cizmulitele. 

N-a trebuit sa astepte atat cat presupunea. De fapt, inca din 
noaptea nunţii lui, Aureliano Segundo înţelese că se va întoarce la Petra 
Cotes mult înainte de ziua în care va trebui să-şi încalţe cizmulitele 
lăcuite: Fernanda era o femeie pierdută pentru lume. Ea se născuse şi 
crescuse la o mie de kilometri de mare, într-un oraş lugubru, pe care-l 
străbăteau de-a lungul ulitelor pavate, zdruncinându-se în nopţile de 
spaimă, trăsurile viceregilor. Treizeci şi două de clopotnite sunau 
dangătul de moarte la orele şase după-amiază. Nimeni nu văzuse 
vreodată soarele pătrunzând în locuinţa seniorială pavată cu pietre 
funerare. Aerul încetase să adie printre chiparoşii din curte, prin 
draperiile palide ale camerelor şi pe sub arcadele asudate ale grădinii cu 
tuberoze. Până la vârsta pubertätii, Fernanda nu primise alte veşti din lu- 
me decât gamele melancolice executate la pian într-o casă vecină de 
către cineva, care ani de zile îşi luase libertatea de a nu-şi face niciodată 
siesta. In camera mamei ei bolnave, toată verde şi galbenă în lumina 
prăfuită care cădea prin vitrouri, asculta acele exerciţii metodice, tenace, 
deznădăjduite, şi se gândea că muzica aceasta este totuşi în lume, în 
vreme ce ea însăşi lâncezeşte împletind cununi funerare din foi de 
palmieri. Transpirând în picături mari sub efectul febrei de la ceasurile 
cinci ale după-amiezii, mama ei îi vorbea despre splendorile trecutului. 
Fiind încă foarte mică, într-o noapte cu lună, Fernanda văzuse o femeie 
foarte frumoasă, îmbrăcată în alb, trecând prin grădină în direcţia 
capelei. Ceea ce o neliniştise mai mult la acea viziune fugitivă fusese 
faptul că o simtise în toate privintele asemănătoare cu ea, ca şi cum s-ar 
fi văzut pe sine după douăzeci de ani. "Este străbunica ta, regina, îi 
spuse mama ei între două accese de tuse. A murit otrăvită de miresme, 
pe când tăia o creangă de tuberoze". La câţiva ani după aceea, cand 
simţi că seamănă cu străbunica ei, Fernanda începu să se îndoiască de 
vedenia din copilărie, însă mama îi făcu reproşuri că este incredulă. 

— Suntem imens de bogaţi si de puternici, îi zise.Intr-o bună Zi vei fi 
regină. 

Credea ce i se spunea, deşi nu se aşezau la masa lungă acoperită cu 
feţe de masă din in şi cu veselă de argint pentru a lua o ceaşcă de 
şocolată cu apă şi cu o bucată de melasă. Până în ziua nunţii visă un 
regat legendar, deşi tatăl ei, don Fernando, a trebuit să-şi ipotecheze 
casa pentru a-i cumpăra trusoul. Nu era nici ingenuitate, nici manie a 


grandomaniei. Aşa au educat-o. De când a atins vârsta raţiunii, îşi 
amintea cum o puneau să-şi facă treburile într-o olita de aur cu ecusonul 
armelor familiei. La doisprezece ani ieşi pentru prima oară din casă, într- 
o trăsură cu cai, care nu avea de parcurs decât două străzi pentru a o 
duce la mănăstire. Colegele ei se mirau văzând că nu fusese pusă 
laolaltă cu celelalte, ci pe un scaun cu spătar foarte înalt şi că nici măcar 
nu se amesteca în jocurile lor în timpul recreatiei. "Ea este deosebită, 
explicau călugărițele. Va fi regină." Colegele ei credeau, deoarece încă 
din vremea aceea era cea mai drăguță, cea mai distinsă, cea mai 
discretă fetiţă care le-a fost dat vreodată să vadă. După opt ani, 
învățând să versifice în latineste, să cânte la clavecin, să vorbească des- 
pre şoimi cu cavalerii şi despre apologetică cu arhiepiscopii, să elucideze 
afaceri de stat cu guvernanţii din străinătate şi probleme divine cu Papa, 
se reîntoarse la părinţii ei pentru a împleti cununi de palmier funerare. 
Găsi casa prădată. Mai rămăseseră doar câteva mobile indispensabile, 
candelabrele şi serviciul de argint: ustensilele casnice fuseseră vândute 
unul câte unul pentru a plăti cheltuielile cu educaţia ei. Mama ei murise 
din pricina acceselor de febră de la ora cinci. Tatăl, don Fernando, 
îmbrăcat în negru, strangulat în gulerul său tare, cu un lanţ de aur peste 
piept, îi dădea în fiecare luni câte o monedă de argint pentru a face faţă 
cheltuielilor gospodăreşti şi ducea cununile funerare confecţionate în 
cursul săptămânii. Isi petrecea cea mai mare parte din zi închis în biroul 
său şi rareori când îşi mai scotea nasul afară, revenea înainte de orele 
şase ca să-şi rostească rugăciunile împreună cu ea. Nu era prieten intim 
cu nimeni. Ea n-a auzit niciodată vorbindu-se despre războaiele care au 
secătuit ţara. Niciodată nu încetă să asculte exerciţiile la pian către orele 
trei după-amiază. Incepuse chiar să nu-şi mai facă iluzii despre viitorul ei 
de regină, când răsunară peremptoriu două bătăi la uşa vestibulului: îi 
deschise unui militar cu prestanta, cu maniere ceremonioase, care avea 
o cicatrice la obraz şi o medalie de aur la piept. Se închise cu tatăl ei în 
birou. 

După două ceasuri, acesta veni să o caute în camera ei de lucru: 
"Pregateste-ti lucrurile, îi zise. Ai de făcut un drum lung". Astfel au 
condus-o până la Macondo. Într-o singură zi; printr-o lovitură brutală, 
viaţa îi dezvălui toate poverile unei realităţi pe care părinţii ei s-au 
străduit să i-o ascundă atâţia ani. Revenind acasă, se încuie în cameră 
pentru a plânge, indiferentă fata de rugamintile şi explicaţiile lui don 
Fernando, încercând să uite arsura pe care i-o lăsase această farsă atât 
de extraordinară. Se jură să nu mai iasă niciodată din camera ei până la 
moarte, când Aureliano Segundo veni să o caute. A fost o inimaginabilă 
lovitură a sorții, căci în stupefactia indignării ei, în starea de furie în care 
o adusese propria ei ruşine, ea îl mintise ca să nu-i cunoască adevărata 
ei identitate. Singurele indicii reale de care dispunea Aureliano Segundo 
în clipa plecării în căutarea ei erau felul ei de a vorbi, ca locuitorii din 
podişurile înalte care nu se puteau confunda cu nici un altul, precum şi 
meseria ei de împletitoare de cununi funerare. O căută ca un nebun. 
Dând dovadă de o temeritate tot atât de grozavă ca şi aceea a lui Jose 
Arcadio Buendia atunci când a trecut munţii pentru a întemeia Macondo, 
de un orgoliu la fel de orb ca acel al colonelului Aureliano Buendia când 
dezläntuise toate războaiele sale inutile, de o tenacitate la fel de 
nesăbuită ca aceea a Ursulei în tot timpul cât asigurase supraviețuirea 
descendenților ei, aşa a cautat-o Aureliano Segundo pe Fernanda, fără să 
se descurajeze o singură clipă. Interesându-se de locul unde se vindeau 


cununi funerare, a fost condus din casă în casă pentru a-şi alege pe cele 
mai frumoase. Întrebând unde găseşte cea mai frumoasă femeie de pe 
faţa pământului, toate mamele i-au adus fiicele lor. Se pierdu prin văi 
neguroase, prin spaţii de timp rezervate uitării, prin labirinturile 
deziluziilor. Traversă un pustiu galben unde ecoul repeta gândurile şi 
unde groaza stârnea miraje premonitorii. După câteva săptămâni fără 
rezultat, ajunse până la un oraş necunoscut unde toate clopotele sunau 
a moarte. Deşi nu le văzuse niciodată şi nimeni nu i le descrisese, 
recunoscu îndată zidurile roase de sarea oaselor, balcoanelor 
viermănoase în care ciupercile făceau să crape lemnul, şi, prins în cuie 
pe o uşă de la intrare, aproape şters de ploaie, anunțând cel mai trist din 
lume: De vânzare cununi funerare. Între momentul acesta şi dimineaţa 
răcoroasă când Fernanda părăsi casa sub paza maicii stareţe, abia dacă 
surorile avură timp să-i coasă trusoul şi să încarce în cele şase valize 
candelabrele, serviciul de argint şi olita de aur, precum şi rămăşiţele 
nenumărate şi de nefolosit ale unei catastrofe familiale consumate de-a 
lungul a două secole. Don Fernando refuză invitaţia de a-i însoţi. Promise 
că va veni mai târziu, după ce va fi încheiat afacerile în curs şi după ce-i 
dădu binecuvântarea fiicei sale, se duse să se închidă din nou în biroul 
său pentru a-i scrie acele scrisorele cu viniete jalnice, marcate cu armele 
familiei, care aveau să fie, între Fernanda şi tatăl ei, primul contact 
omenesc în toată existenţa lor. Pentru ea, aceasta a fost adevărata dată 
a naşterii ei. Pentru Aureliano Segundo, a fost aproape simultan 
începutul, şi sfârşitul fericirii. 

Fernanda avea la ea un almanah preţios cu cheite aurite, în care 
călăuzitorul ei spiritual însemnase cu cerneală violetă zilele de 
abstinenta în raporturile dintre soţi. Scăzând Săptămâna Mare, 
duminicile, sărbătorile poruncii, primele vineri ale lunii, retragerile, 
sacrificiile şi impedimentele periodice, partea utilă din anuarul ei se 
reducea la patruzeci şi două de zile răsfirate într-o pădure de cruci 
violete. Aureliano Segundo, convins că timpul nu va întârzia să culce la 
pământ această reţea de sârmă ghimpată duşmană, îşi prelungi plăcerile 
nunţii cu mult peste durata prevăzută. Istovită de a arunca la gunoi 
atâtea sticle goale de coniac şi de şampanie care ar fi ajuns să invadeze 
casa, dar în acelaşi timp intrigată vazandu-i pe tinerii căsătoriţi dormind 
la ore diferite şi în camere separate, în timp ce continuau petardele, 
muzica şi sacrificiile de animale, Ursula îşi aminti de propria ei 
experienţă şi se întrebă dacă nu cumva purta şi Fernanda o centură de 
castitate care să provoace mai curând sau mai târziu batjocura satului 
întreg şi care să dea naştere unei tragedii. Însă Fernanda îi mărturisi că 
lăsa pur şi simplu să treacă două săptămâni înainte de a-i permite 
soţului ei să o atingă pentru prima oară. Într-adevăr, după ce trecu acest 
răstimp, ea deschise uşa de la camera ei, resemnată în faţa jertfei, ca şi 
cum ar fi fost o victimă ispăşitoare, şi Aureliano Segundo putu să o 
contemple pe cea mai frumoasă femeie de pe pământ, strălucirea 
ochilor ei de animal speriat şi părul lung arămiu desfăşurat pe pernă. Era 
atât de fascinat de această viziune încât rămase o clipă fără să-şi dea 
seama că Fernanda îmbrăcase o cămaşă de noapte albă, care-i cobora 
până la călcâie, cu mâneci până la pumni şi cu o butonieră mare de 
formă rotundă, tivită în chip minunat, la înălţimea pântecului. Aureliano 
Segundo nu-şi putu reţine o izbucnire de râs. 

— lată lucrul cel mai obscen pe care l-am văzut în viaţa mea! strigă 
el cu un hohot de râs care răsună în toată casa. M-am însurat cu o 


surioară călugăriţă! 

La capătul unei luni, neobtinand din partea soţiei sale să-şi scoată 
cămaşa de noapte, se duse să-i facă fotografia Petrei Cotes costumată în 
regină. Mai târziu, când reuşi ca Fernanda să se reîntoarcă acasă, ea 
cedă cerinţelor lui în febra împăcării, însă nu ştiu să-i procure niciodată 
acea odihnă pe care o visase atunci când plecase să o caute în oraşul cu 
treizeci şi două de clopotnite. Aureliano Segundo nu află în ea decât un 
simtamant de adâncă dezolare. Într-o noapte, cu putin înainte de 
naşterea primului lor fiu, Fernanda îşi dădu seama că soţul ei se 
întorsese pe ascuns în patul Petrei Cotes. 

— Este adevărat, recunoscu el, şi-i explică pe un ton de umilită 
resemnare: a trebuit s-o fac, pentru ca animalele să continue să se 
înmulțească. 

A fost nevoie de câtva timp pentru a o convinge de necesitatea unui 
expedient atât de straniu, dar atunci când în sfârşit reuşi, aducând dovezi 
care păreau indiscutabile, Fernanda se mărgini să-i ceară promisiunea că 
nu se va lăsa surprins de moarte în patul amantei sale. Astfel continuară 
să trăiască toţi trei, fără să se incomodeze, Aureliano Segundo credincios 
atât faţă de una cât şi de cealaltă şi îndrăgostit de amândouă, Petra 
Cotes fudulindu-se în urma acestei împăcări, iar Fernanda prefăcându-se 
că nu cunoaşte adevărul. 

Cu toate acestea, aranjamentul nu reuşi s-o integreze cu adevărat 
pe Fernanda în familie. În zadar stărui Ursula ca ea să-şi lepede mica 
broboadă de lână pe care o arbora la sculare după nopţile când făcuse 
dragoste şi care-i făcea pe vecini să şuşotească. Nu reuşi să o convingă 
să folosească baia, nici latrina comună, nici să-i vândă oala de noapte 
din aur colonelului Aureliano Buendia pentru a face din ea peştişori. 
Amaranta se simţi atât de incomodată de felul ei pedant de a vorbi şi de 
obiceiul pe care-l avea de a numi fiecare lucru prin eufemisme, încât în 
prezenţa ei nu pierdea niciodată prilejul să vorbească păsăreşte: 

— Eapa epestepe dipintrepe apacepei oapamepeni caparepe fapac 
pepe depegupustapatipii îpîn fapatapa popripiilor lopor 
epexcrepemepentepe. 

Într-o zi, iritată de această batjocură, Fernanda voi să ştie ce spune 
Amaranta şi aceasta nu se servi de eufemisme pentru a-i răspunde: 

— Ziceam că tu faci parte dintre acei oameni care-şi confundă 
fundul cu săptămâna sfântă. 

Din ziua aceea nu-şi mai adresară nici un cuvânt. Atunci când 
împrejurările le obligau totuşi, ele îşi trimiteau vorbă sau îşi comunicau 
lucrurile în chip indirect. În ciuda vizibilei ostilitäti a familiei, Fernanda nu 
renunţa de loc de a-şi impune deprinderile strămoşeşti. Puse capăt 
obiceiului urât de a se lua masa la bucătărie, iar când cuiva îi era foame, 
îl obliga să aştepte mâncarea la ore fixe, la masa mare din sufragerie, 
acoperită cu feţe de masă din in şi unde se puneau candelabre şi 
tacâmuri de argint. Solemnitatea acestui act pe care Ursula îl 
considerase întotdeauna ca fiind cel mai simplu din viaţă, sfârşi prin a 
face să domnească o încordare împotriva căreia se răzvrăti, în primul 
rând, în ciuda caracterului său taciturn, Jose Arcadio Segundo. Însă acest 
obicei a triumfat, ca şi acela de a spune rugăciunea înainte de cină, care 
atrase într-atâta curiozitatea vecinilor încât nu întârzie să circule zvonul 
că familia Buendia nu se aşeza la masă ca ceilalţi muritori, ci transfor- 
mase actul mâncatului într-o adevărată liturghie. Până şi superstitiile 
Ursulei, născute sub inspiraţia momentului mai degrabă decât moştenite 


din tradiţie, au intrat în conflict cu acelea pe care Fernanda le mostenise 
de la părinţii ei şi care erau perfect distribuite şi definite pentru fiecare 
împrejurare. Atâta timp cât Ursula şi-a păstrat toate facultăţile, câteva 
din vechile obiceiuri s-au menţinut şi inspiratiile ei continuară să exercite 
o anumită influenţă asupra vieţii familiei, dar după ce-şi pierdu vederea 
şi povara anilor o alungă într-un colţ, cercul rigid pe care începuse să-l 
instaureze Fernanda de la venirea ei, sfârşi prin a se închide complet şi, 
mai mult decât oricine altul, ea deveni aceea de care atârna acum 
soarta familiei. 

Comerţul cu prăjituri şi cu micile animale din zahăr ars, pe care 
Santa Sofia de la Piedâd îl continua la dorinţa Ursulei, constituia în ochii 
Fernandei o activitate nedemnă căreia nu întârzie să-i pună capăt. Uşile 
casei, care se lăsau larg deschise din zorii zilei până la ora culcării, fură 
închise în timpul siestei, sub pretextul că soarele făcea insuportabilă 
căldura în odăi, şi în cele din urmă fură închise definitiv. Buchetul de aloe 
şi pâinea prinsă în grindă, din epoca întemeierii, fură înlocuite cu o nişă 
care adăpostea Inima sfântă a lui Isus. Colonelul Aureliano Buendia 
începu să-şi dea seama de aceste modificări şi avu intuiţia urmărilor lor. 
"Suntem pe cale să devenim oameni din înalta societate, protesta el. Pe 
calea aceasta, vom ajunge să ne batem încă o dată cu regimul 
conservator, însă de rândul acesta pentru a pune un rege în locul lui". 
Fernanda, cu mult tact, evită să-l înfrunte direct. Spiritul lui independent, 
aversiunea lui faţă de orice formă de constrângere socială, îi displăceau 
profund. Era exasperată de ceştile lui mari cu cafea la orele cinci 
dimineaţa, de dezordinea din atelierul lui, de pătura lui destrămată, de 
obiceiul pe care-l avea de a se aşeza pe pragul porţii la sfârşitul după- 
amiezii. A trebuit însă să permită dăinuirea acestei piese izolate a 
mecanismului familial, căci avea convingerea că bătrânul colonel este un 
animal îmblânzit de ani şi de deziluzii, dar care, într-un acces de revoltă 
senilă, încă mai era capabil de a smulge casa din temelii. Când soţul ei 
hotari să-i dea primului lor fiu numele străbunicului, ea nu îndrăzni să i 
se împotrivească, deoarece asta se întâmpla abia la un an de la sosirea 
ei. Dar când se născu prima lor fetiţă, ea declară fără ocol că era 
hotărâtă să-i dea numele de Renata, ca al mamei ei. Ursula hotărâse să o 
numească Remedios. După o controversă încordată în care Aureliano 
Segundo îl juca pe mediatorul amuzat, o botezară Renata-Remedios, însă 
Fernanda continuă să o numească scurt Renata, în timp ce familia soţului 
ei şi satul întreg continuau să o numească "Meme", diminutivul lui Re- 
medios. 

La început, Fernanda nu vorbea niciodată de ai ei, însă cu timpul 
începu să-şi idealizeze tatăl. Vorbea despre el la masă ca despre o fiinţă 
excepţională care renuntase la orice formă de vanitate şi care era pe 
cale să devină un sfânt. Aureliano Segundo, mirat de această glorificare 
intempestivă a socrului său, nu rezista ispitei de a face, fără ştirea soţiei 
sale, unele zeflemele uşoare. Restul familiei îi urma exemplul. Ursula 
însăşi, care veghea cu grijă arzătoare asupra armoniei familiale şi care 
suferea în taină din pricina tuturor frictiunilor din casă, îşi îngădui să 
afirme într-o zi că strănepotul ei avea asigurat viitorul său de papă, 
deoarece era "nepot de sfânt şi fiu de regina si de hot de vite". In ciuda 
acelei conspirații surazatoare, copiii se obişnuiră să se gândească la 
bunicul lor ca la o fiinţă legendară, care copia pentru ei poeme de 
inspiraţie religioasă în scrisorile lui şi care, în fiecare an de Crăciun, le 
trimitea o ladă cu cadouri pe care abia o puteau trece prin poarta de la 


stradă. Acestea erau de fapt ultimele rămăşiţe ale patriotismului său 
seniorial. S-au servit de ele pentru construirea în camera copiilor a unui 
altar cu sfinţi în mărime naturală, cărora ochii de sticlă le dădeau o 
aparenţă neliniştitoare de viaţă, iar în privinţa veştmintelor din postav 
brodat artistic, nici un locuitor din Macondo nu purtase vreodată atât de 
bune. Încetul cu încetul, somptuozitatea funebră din vechea locuinţă 
îngheţată se mutase în casa luminoasă a familiei Buendia. "Ne-au trimis 
de acum tot cimitirul familial, remarcă într-o zi Aureliano Segundo. Nu 
mai lipsesc decât sălciile plângătoare şi lespezile de mormânt". Deşi 
lăzile nu conţineau niciodată ceva care ar fi putut servi ca jucării pentru 
copii, aceştia îşi treceau anul aşteptând luna decembrie, căci, la urma 
urmei, aceste cadouri demodate şi mereu neprevăzute constituiau ceva 
nou în casă. De Crăciunul al zecelea, când micul Jose Arcadio se 
pregătea să plece la seminar, sosi un pic mai devreme ca de obicei 
enorma ladă a bunicului, bătută cu grijă în cuie, impermeabilizată cu un 
strat de gudron şi adresată, pe eticheta obişnuită, redactată cu caractere 
gotice, prea distinsei doña Fernanda del Carpio de Buendia. În timp ce 
citea scrisoarea în odaia ei, copiii se grăbiră să deschidă lada. Ajutati, ca 
de obicei, de Aureliano Segundo, rupseră sigiliile gudronului, desprinseră 
capacul, deşertară stratul de rumegus protector şi găsiră înăuntru un 
cufăr lung de plumb, închis cu piroane de arama. In fata nerabdarii 
copiilor, Aureliano Segundo deşurubă cele opt piroane şi, ridicând placa 
de plumb, abia avu timp să scoată un țipăt şi să-i îndepărteze pe copii 
de vederea lui don Fernando îmbrăcat în negru, cu un crucifix pus pe 
piept, pielea crăpată emanând gaze pestilentiale, şi pâlpâind într-o 
mustire spumoasă de perle vii. 

La puţină vreme după naşterea fetiţei se proclamă jubileul 
colonelului Aureliano Buendia, la care nimeni nu se aştepta şi pe care-l 
hotărâse guvernul pentru sărbătorirea unei noi aniversări a tratatului de 
pace de la Neerlandia. Această hotărâre era atât de puţin potrivită cu 
politica oficială, încât colonelul se declară violent ostil faţă de ea şi-i 
refuză omagiul. "Este pentru prima oară când aud acest cuvânt jubileu, 
mărturisi el. Dar orice ar vrea să zică, nu poate fi decât o glumă 
proastă". Strâmtul atelier de aurărie se umplu cu emisari. Reveniră mult 
mai bătrâni, mult mai solemni, îmbrăcaţi în robe închise care se 
învârteau odinioară împrejurul colonelului ca un cârd de corbi. Când 
acesta îi văzu apărând, ei, care odinioară reuşiseră să înăbuşe războiul, 
nu putu suporta cinismul panegiricelor. Le dădu ordin să-i dea pace, stă- 
rui asupra faptului că el nu avea nimic comun cu acea mare figură 
naţională drept care voiau să-l facă să se considere, ci că era doar un 
mestesugar fără amintiri, al cărui unic vis era să moară de oboseală în 
uitarea şi în mizeria peştişorilor săi de aur. Ceea ce-l făcu să se indigneze 
la culme a fost vestea că preşedintele republicii voia să asiste personal 
la ceremoniile de la Macondo pentru a-i decerna Ordinul Meritului. 
Colonelul Aureliano Buendia îi comunică, cuvânt cu cuvânt, că aştepta 
cu adevărată nerăbdare această ocazie, întârziată dar binemeritată, de 
a-i trimite un glonte în trup, nu pentru a-i răsplăti măsurile tiranice şi 
anacronice ale regimului său, ci pentru lipsa de respect faţă de un 
bătrân care nu făcea rău nimănui. A proferat această ameninţare cu 
atâta vehementa încât preşedintele republicii îşi anulă călătoria în 
ultimul minut şi-i trimise decorația printr-un reprezentant personal. 
Colonelul Gerineldo Mârquez, asediat de presiuni de tot felul, îşi părăsi 
patul de paralitic pentru a merge să-l convingă pe fostul său camarad de 


arme. Când acesta din urmă văzu apărând balansoarul purtat de patru 
oameni şi şezând între perini mari pe prietenul care împărtăşise cu el, 
încă din tinereţe, succesul şi reversul norocului, nu se îndoi nici o singură 
clipă că făcea acest efort numai pentru a veni să-şi exprime solidaritatea 
cu el. Dar când află motivul adevărat al vizitei sale, îl dădu afară din 
atelier. 

— Prea târziu mă conving, îi spuse el, că bine aş fi făcut dacă aş fi 
lăsat să te împuşte. 

Astfel că jubileul s-a săvârşit fără ca vreun membru al familiei să fi 
asistat la el. Întâmplarea a vrut ca el să coincidă cu săptămâna 
carnavalului, dar nimeni nu izbuti să-i scoată din cap colonelului 
Aureliano Buendia ideea fixă că însuşi guvernul prevăzuse această 
coincidenţă de date pentru ca batjocura să fie şi mai crudă. El auzi din 
atelierul său solitar marşurile militare, loviturile de tun trase în onoarea 
lui, clopotele de la Te Deum, şi câteva fraze din discursurile rostite în faţa 
casei, atunci când se boteză strada cu numele lui. Era atât de indignat, 
atât de înfuriat pe propria sa neputinţă, încât ochii îi lăcrimară şi, pentru 
prima oară de la înfrângere, suferi că nu mai este capabil de îndrăzneala 
din tinereţe pentru a declanşa un război care să înece în sânge până şi 
ultima urmă a regimului conservator. Încă nu se stinseseră ultimele 
ecouri ale acestui omagiu că Ursula veni să bată la uşa atelierului. 

— Să nu fiu deranjat, răspunse el. Sunt ocupat. 

— Deschide, stărui Ursula cu glasul ei de toate zilele. Am venit 
pentru ceva care nu are nici o legătură cu serbarea. 

Colonelul Aureliano Buendia trase drugul care condamna uşa şi 
descoperi în ambrazură şaptesprezece indivizi de aspecte diferite, de 
toate tipurile şi de toate culorile, dar arborând fără excepţie acel aer de 
solitudine care era de ajuns pentru a-i identifica în orice loc din lume. 
Erau fiii lui. Fără să se fi înţeles între ei, fără chiar să se cunoască, 
veniseră din colţurile cele mai îndepărtate ale litoralului, atraşi de 
zgomotul făcut în jurul jubileului. Toţi purtau cu mandrie prenumele de 
Aureliano şi numele mamei lor respective. În cursul celor trei zile cât au 
rămas în casă, spre profunda satisfacţie a Ursulei şi spre marea 
scandalizare a Fernandei, produseseră atâtea răsturnări încât credeai că 
te afli în război. Amaranta căută printre hârtiile sale de altă dată caietul 
cu socotelile în care Ursula înscrisese numele, data naşterii şi ziua 
botezului, şi adăugă în dreptul fiecăruia din ei domiciliul actual. Această 
listă ar fi permis o recapitulare a celor douăzeci de ani de război. Graţie 
ei, s-ar fi putut reconstitui itinerariile nocturne ale colonelului, din acea 
dimineaţă când a pornit din Macondo în fruntea celor douăzeci şi unu de 
bărbaţi, pe drumurile unei rebeliuni himerice, până în ziua când s-a 
reîntors pentru ultima oară, învelit într-o pătură toată închegată de 
sânge. Aureliano Segundo nu pierdu ocazia de a sărbători sosirea verilor 
săi făcând un chef de pomină, cu şampanie şi acordeoane, ceea ce s-a 
interpretat ca o dorinţă de a-şi lua revanşa cu întârziere, pentru 
carnavalul ratat din pricina jubileului. Făcură zob jumătate din veselă, 
pustiiră trandafirii urmărind un taur pentru a-l împunge ei pe el, 
masacrară găinile cu focuri de pistol, o siliră pe Amaranta să danseze 
valsurile triste ale lui Pietro Crespi, reuşiră ca frumoasa Remedios să 
îmbrace pantaloni bărbăteşti pentru a se catara pe trunchiul copacului, 
sloboziră în sufragerie un porc mâzgălit cu seu, care o răsturnă pe 
Fernanda, dar nimeni nu se gândi să se plângă din pricina stricăciunilor, 
deoarece casa se simţea zguduită ca de un cutremur sănătos. Colonelul 


Aureliano Buendia, care la început îi primise cu neîncredere, şi a mers 
până acolo încât să pună la îndoială filiatia unora, se distră de 
excentricităţile băieţilor şi înainte de plecare, oferi fiecăruia un pestisor 
de aur. Până şi nesociabilul Jose Arcadio Segundo le oferi o după-amiază 
de lupte de cocosi, care fu cât pe ce să cunoască un sfârşit tragic, 
deoarece mai mulţi Aurelieni se pricepeau atât de bine la arbitrarea 
luptelor de cocoşi, încât descoperiră de la prima vedere subterfugiile 
părintelui Antonio Isabel. Aureliano Segundo întrevăzu noile posibilităţi 
de chefuri nesfârşite pe care le ofereau rubedeniile sale atât de tur- 
bulente şi hotărî ca toată lumea să rămână să lucreze cu el. Singurul 
care a acceptat a fost Aureliano cel Trist, un mulatru înalt, impetuos ca şi 
bunicul său, având acelaşi gust de explorări, care-şi căutase deja norocul 
cutreierând lumea şi căruia puţin îi păsa dacă se aşeza într-un loc sau în 
altul. Ceilalţi, cu toate că erau încă celibatari, considerau că soarta lor 
era deja hotărâtă. Erau toţi meşteşugari îndemânatici, oameni casnici, 
făcuţi să trăiască paşnic. In Miercurea Mare, înainte de a pleca pentru a 
se răspândi pe litoral, Amaranta îi convinse să îmbrace costume de 
duminică şi să o însoţească la biserică. Mai mult amuzati decât reculesi, 
se lăsară conduşi până la sfântul altar, unde părintele Antonio Isabel fi 
însemnă pe frunte cu cenuşă în chip de cruce. Reveniră acasă, dar când 
cel mai tânăr voi să-şi şteargă fruntea, observă că semnul nu se putea 
şterge şi că la fel, era la toţi fraţii săi. Mai încercară şi cu apă şi săpun, 
cu pământ pe o cârpă şi la urmă cu piatră ponce şi leşie dar nu izbutiră 
să şteargă crucea. In schimb, Amaranta şi ceilalţi care au fost la biserică 
o făcură să dispară fără greutate. "Este mult mai bine pentru voi, le zise 
Ursula în loc de rămas bun. De acum înainte, nimeni nu vă va putea 
confunda". Porniră în grup, precedati de muzicanți şi făcând să 
explodeze petarde, lăsând în sat impresia că viţa lui Buendia avea 
sămânţa semănată pentru multe veacuri. Aureliano cel Trist, cu crucea 
lui de cenuşă pe frunte, amenajă în preajma satului fabrica de gheaţă la 
care visase José Arcadio Buendia în delirurile sale de inventator. 

La câteva luni de la sosirea lui, cunoscut şi stimat de acum de toţi, 
Aureliano cel Trist, căutând o casă în care să o aducă pe mama şi peo 
soră de-a sa încă nemăritată (care nu era fiica colonelului), se interesă 
de casa mare, învechită, care părea părăsită într-un colt al pietii. Intreba 
cui îi aparţine. I se răspunse că nu era a nimănui, că pe vremuri trăise în 
ea, singură, o anumită văduvă care se hrănea cu pământ şi cu varul de 
pe pereţi, şi care nu fusese văzută decât de două ori pe stradă în cursul 
ultimilor ani, cu o pălărie împodobită cu floricele artificiale şi cu pantofi 
de culoarea argintului vechi, traversând piaţa pentru a merge până la 
biroul poştei, de unde trimitea scrisori episcopului. I s-a precizat că sin- 
gura ei insotitoare era o servitoare fără inimă, care omora câini şi pisici 
sau orice animal care intra în casă, şi arunca hoiturile chiar în mijlocul 
străzii, otrăvind satul cu putoarea putreziciunii. Trecuse atâta vreme de 
când soarele mumificase resturile pielii ultimului animal, încât toată 
lumea socotea ca sigur că proprietara şi servitoarea ei muriseră cu mult 
înainte de sfârşitul războaielor; dacă încă se mai ţinea în picioare casa, 
este pentru că n-au fost ierni aspre, nici vânturi pustiitoare în anii din 
urmă. Tâtânile faramitate de rugină, uşile abia ţinute de gramada 
pânzelor de păianjen, ferestrele sudate de umiditate, pavajul mâncat de 
buruieni şi flori sălbatice, în crăpăturile căruia se cuibăreau şopârlele şi 
tot felul de ganganii, toate acestea păreau a confirma versiunea potrivit 
căreia nici o fiinţă omenească n-a mai locuit acolo de cel puţin o 


jumătate de veac. Impulsiv cum era, Aureliano cel Trist nu mai avea 
nevoie de alte dovezi pentru a trece la acţiune. Izbi cu umărul în uşa 
principală şi lemnăria putredă se prăbuşi fără zgomot, într-un vacarm 
înăbuşit de pulbere şi materii lutoase de cuiburi de furnici. Aureliano cel 
Trist rămase pe prag, aşteptând să se risipească praful şi descoperi 
atunci, în mijlocul încăperii, pe acea femeie descărnată, îmbrăcată încă 
într-o toaletă din veacul trecut, cu câteva suvite rare de păr pe craniul 
pleşuv, dar cu ochii mari încă frumoşi, din care se stinseseră ultimele 
stele ale speranţei şi cu pielea obrazului crăpată toată din pricina 
aridităţii singurătăţii. Cutremurat de aceasta vedenie din cealaltă lume, 
Aureliano cel Trist abia observă că femeia tintea asupra lui un pistol 
militar foarte vechi. 

— Vă cer iertare, murmură el. 

Ea rămase de piatră în mijlocul acestei încăperi plină de vechituri, 
măsurându-l amănunţit pe uriaşul cu umeri pătraţi, cu tatuajul de 
cenuşă pe frunte şi, printr-un nor de praf, îl văzu prin ceata din alte 
vremuri, cu puşca de vânătoare pe umăr şi cu un şir de iepuri de câmp în 
mână. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă ea cu voce joasă, nu este 
drept să mi se aducă acum şi această amintire! 

— Vreau să închiriez casa, zise Aureliano cel Trist. 

Femeia îndreptă atunci pistolul ochind cu mână sigură crucea de 
cenuşă şi ridică cocoşul pistolului cu o hotărâre neclintita. 

— Pleacă de aici, porunci ea. 

În seara aceea, în timpul cinei, Aureliano cel Trist povesti familiei 
acest episod, iar Ursula, consternată, nu-şi putu opri lacrimile. 
"Dumnezeule atotputernic! strigă ea luându-şi capul între mâini. Mai 
trăieşte inca!". Timpul, războaiele, nenumăratele calamitati de fiecare zi 
o făcuseră să-şi uite de Rebeca. Singura care nu-şi pierduse nici o clipă 
convingerea că era în viaţă, trândăvind în zeama ei de larve, era 
implacabila şi îmbătrânita Amaranta. Se gândea la ea în zori, când 
gheaţa din inima ei o deştepta în patul solitar, şi se gândea la ea pe 
când îşi săpunea sânii flescäiti şi pântecele veştejit, când îşi îmbrăca 
jupoanele albe şi fustele cu volane ale bătrâneţii, si când îşi schimba 
banda neagră de la mână, semn al ispăşirii ei teribile. Fără încetare, la 
orice oră, dormind sau trează fiind, în clipele cele mai sublime, ca şi în 
cele mai abjecte, Amaranta se gândea la Rebeca, deoarece singurătatea 
izbutise să-i cearnă amintirile, îi îngropase mormanele supărătoare ale 
murdăriei nostalgice pe care viata le ingramadise în inima ei, şi le 
purificase, le inaltase, le eternizase pe celelalte, pe cele mai amare. Prin 
ea, frumoasa Remedios ştia despre existenţa Rebecăi. De fiecare dată 
când treceau prin faţa locuinţei părăginite, ea îi povestea câte o 
întâmplare penibilă, câte o fabulă ruşinoasă, încercând să-i împărtă- 
şească nepoatei pizma ei mistuitoare, pentru a o prelungi dincolo de 
moartea ei, dar nu-şi putu atinge ţinta, deoarece Remedios era imună la 
toate sentimentele dictate de patimă, şi cu atât mai mult faţă de ale 
altora. Ursula, în schimb, trecuse printr-o evoluţie contrară celei a Ama- 
rantei şi începu să o evoce pe Rebeca cu o amintire lipsită de impurități, 
deoarece imaginea acelei făpturi vrednice de milă, care a fost adusă în 
casă cu un săculeţ plin cu osemintele părinţilor ei, era mai puternică 
decât ofensa care o făcuse nevrednică de a mai trăi legată de trunchiul 
familiei. Aureliano Segundo hotări că trebuie să fie adusă acasă şi 
îngrijită, însă bunele sale intenţii se izbiră de intransigenta nemiloasă a 


Rebecăi, care avusese nevoie de mulţi ani de suferinţă şi de mizerie 
pentru a cuceri privilegiile singurătăţii, şi nu mai era dispusă să renunţe 
la ele în schimbul unei batraneti tulburate de atracțiile iluzorii ale 
milostivirii. 

În februarie, când cei şaisprezece fii ai colonelului Aureliano 
Buendia reveniră, tot însemnați cu crucea de cenuşă, Aureliano cel Trist 
le vorbi despre Rebeca în tumultul petrecerilor, şi nu le trebui decât o 
jumătate de zi pentru a-i reda o oarecare înfăţişare casei, pentru a 
schimba uşile şi ferestrele, pentru a zugrăvi din nou faţada în culori 
vesele, pentru a tencui pereţii şi a cimenta din nou solul, însă nu putură 
obţine autorizaţia de a continua reparaţiile în interior. Rebeca nu se arătă 
nici măcar la uşă. Îi lăsă să-şi termine zărghita lor restaurare, apoi socoti 
suma cheltuielilor şi le trimise prin intermediul Argenidei, bătrâna 
servitoare care-i ţinea mereu companie, un pumn de monede care erau 
scoase din circulaţie încă de pe vremea ultimului război, dar care, în 
mintea Rebecăi, continuau să aibă curs. Atunci s-a putut constata cât de 
tare se izolase de restul lumii şi s-a înţeles că ar fi imposibil să o scoată 
din retragerea ei incapatinata, cât timp îi mai rămăsese un suflu de 
viaţă. 

Cu ocazia celei de a doua vizite pe care fiii colonelului Aureliano 
Buendia o făcură la Macondo, încă unul dintre ei, Aureliano Centeno, 
rămase să lucreze împreună cu Aureliano cel Trist. Acesta era unul dintre 
primii care veniseră în casă pentru a fi botezat, şi Ursula şi Amaranta îşi 
aminteau foarte bine de el, deoarece, după câteva ceasuri, zdrobise 
toate obiectele fragile care-i trecuseră prin mână. Timpul îi potolise 
ardoarea cu care crescuse la început şi acum era un bărbat de statură 
mijlocie, însemnat cu semne de vărsat, însă puterea uimitoare de 
distrugere a mâinilor lui rămăsese intactă. Sparse atâtea farfurii, uneori 
chiar fără să le atingă, încât Fernanda preferă să-i cumpere un servici de 
cositor înainte ca el să termine ultimele piese ale costisitoarei ei vesele, 
ceea ce nu împiedică ca farfuriile de metal, deşi solide, să fie scorojite şi 
îndoite într-o clipită. Însă în schimbul acestei forţe iremediabile, de care 
era exasperat şi el, era de o cordialitate care inspira imediat încredere şi 
puterea lui de muncă era formidabilă. În scurtă vreme, spori producţia 
de gheaţă atât de mult încât depăşi piaţa locală şi Aureliano cel Trist 
trebui să se gândească la extinderea comerţului în alte târguşoare ale 
mlaştinilor. Atunci concepu un pas hotărâtor nu numai pentru 
modernizarea industriei sale, ci şi pentru legarea satului de restul lumii. 

— Trebuie să aducem calea ferată până aici, zise el. 

A fost pentru prima oară când s-au auzit pronuntandu-se aceste 
cuvinte la Macondo. La vederea planului pe care-l desenă la masă 
Aureliano cel Trist, şi care cobora în linie dreaptă din schemele prin care 
Jose Arcadio Buendia îşi ilustrase proiectul său de război solar, Ursula îşi 
confirmă impresia că timpul se învârteşte pe loc. Însă, spre deosebire de 
bunicul său, Aureliano cel Trist nu-şi pierdea nici somnul, nici pofta de 
mâncare şi nu chinuia pe nimeni cu crize de indispoziţie; dimpotrivă, 
considera proiectele cele mai extravagante drept posibilităţi imediate, 
evalua raţional preţul veniturilor şi investiţiilor şi le ducea la capăt fără 
să trebuiască să treacă prin mijlociri exasperante. Cât despre Aureliano 
Segundo, dacă avea ceva de la străbunicul său, şi ceva în minus de la 
colonelul Aureliano Buendia, apoi aceasta era incapacitatea absolută de 
a trage invataminte dintr-un eşec, şi cheltui banii pentru a se aduce 
calea ferată cu aceeaşi nepăsare cu care-i cheltuise pentru compania 


absurdă de navigaţie a fratelui său. Aureliano cel Trist se uită în calendar 
şi plecă în miercurea următoare pentru a fi înapoi după sezonul ploilor. 
Nu mai primiră nici o veste de la el. Aureliano Centeno, copleşit de 
prosperitatea fabricii sale, începuse deja să experimenteze fabricarea de 
gheaţă pornind de la suc de fructe în loc de apă şi, fără să ştie, nici să 
vrea, descoperi în felul acesta bazele esenţiale ale inghetatei, dorind să 
diversifice în felul acesta producţia unei întreprinderi despre care 
presupunea că-i aparţine lui, în măsura în care fratele său, după sezonul 
ploilor şi după ce se scurse o vară întreagă fără veşti, nu dăduse nici un 
semn de viaţă. La începutul iernii următoare, însă, o femeie care spăla 
rufe la râu, la ora cea mai caldă din zi, porni să treacă strada mare 
scoțând urlete stridente, într-o alarmantă stare de excitare. 

— Soseste ceva înspăimântător, reuşise ea să explice, ca o maşină 
de gătit care târăşte după sine un sat întreg. 

Chiar în clipa aceea, micul grup care se adunase fu zguduit de un — 
şuierat răsunând îngrozitor şi de o extraordinară respiraţie gâfâitoare. In 
cursul săptămânii trecute fuseseră observate echipele care aşezau 
traversele şi şinele, dar nimeni nu le acordase atenţie deoarece se 
credea că este vorba de o nouă invenţie a ţiganilor care reveniseră cu 
fluierele şi cu tamburinele lor cu zurgălăi, ale căror poveşti centenare îşi 
pierduseră tot prestigiul, lăudând virtuțile incomparabile ale Dumnezeu 
mai ştie cărui strasnic elixir laxativ al excentricilor salepgii din Djalabad. 
Dar după ce-şi reveniră din surpriza provocată de şuierături şi gâfâituri, 
toţi locuitorii năvăliră în stradă pentru a-l vedea pe Aureliano cel Trist, 
cocotat pe locomotivă, salutându-i cu mana, şi pentru a descoperi vräjiti 
trenul împodobit tot cu flori, sosind, pentru prima oară, cu o întârziere de 
opt luni faţă de orarul său. Acest tren galben nevinovat care avea să 
aducă atâtea incertitudini şi evidențe, atâtea bucurii şi nenorociri, atâtea 
schimbări, calamitati şi nostalgii în Macondo. 


ULUITI DE ATÂTEA INVENŢII NEMAIPOMENITE, oamenii din Macondo 
nu ştiau de ce să se minuneze mai întâi. Petreceau nopţi albe privind 
becurile palide alimentate de un grup electrogen pe care-l adusese Au- 
reliano cel Trist din a doua sa călătorie făcută cu trenul, cu al cărui 
obsedant pufăit nu se obişnuiseră decât cu greu, după multă vreme. S- 
au indignat la vederea imaginilor vii pe care don Bruno Crespi, care 
devenise un comerciant bogat, le proiecta în teatrul cu ghişee în formă 
de cap de leu, imagini în care apărea un personaj mort şi îngropat într-un 
film, la nefericirea căruia au vărsat lacrimi amarnice, şi care a reapărut 
iarăşi viu şi preschimbat în arab în filmul următor. Publicul care plătea 
doi banuti pentru a lua parte la nefericirile personajelor, nu putu suporta 
acea batjocură incalificabilă şi zdrobi toate scaunele. Primarul, cedând 
reclamatiilor lui don Bruno Crespi, a trebuit să explice printr-un anunţ că 
cinematograful nu este decât o mașină de iluzii, care nu merita aceste 
descărcări pătimaşe ale publicului. In urma explicatiei dezamăgitoare, 
mulţi socotiră că au fost victimele unei noi şi spectaculare năzdrăvănii a 
ţiganilor, încât se hotărâră să nu mai pună piciorul în cinematograf, 
considerând că au destule necazuri ca să mai meargă să deplângă şi 
nenorocirile prefăcute ale unor fiinţe imaginare. S-a produs un lucru 
analog şi cu fonografele cu cilindru aduse de veselele matroane din 


Franţa, care înlocuiseră vechile flaşnete şi care un oarecare timp pre- 
judiciaseră atât de grav taraful muzicantilor. La început, curiozitatea 
înmulţi clientela, din cartierul prohibit si se află chiar că doamne foarte 
respectabile se deghizaseră în femei din popor pentru a merge să vadă 
mai de aproape această noutate a gramofonului, însă oamenii îl 
examinară atât de mult şi atât de aproape, încât ajunseră foarte repede 
la concluzia că nu era vorba de morişti fermecate, aşa cum credea toată 
lumea şi cum susțineau matroanele, ci de un mecanism vulgar care nu 
se putea compara cu ceva atât de mişcător, atât de omenesc, atât de 
plin de adevăr cotidian ca o adevărată orchestra de muzicanți. Deziluzia 
a fost atât de profundă încât nici în epoca în care folosirea 
gramofoanelor se răspândise atât de mult că le întâlneai în toate casele, 
nu se putură decide să le considere nişte obiecte slujind la distracţia 
adulţilor, ci numai bune pentru a fi dezmembrate de copii. În schimb, în 
ziua în care cineva din sat avu ocazia de a verifica realitatea palpabilă a 
telefonului instalat în gară, care era considerat, din pricina manivelei, 
drept o versiune rudimentară a gramofonului, chiar şi cei mai 
neîncrezători ramasera descumpaniti. Era de parcă Dumnezeu s-ar fi 
hotărât să pună la încercare facultatea lor de mirare şi să-i menţină pe 
locuitorii din Macondo în acest, veşnic du-te vino, între plăceri şi 
dezamăgiri, între îndoială şi revelaţie, în aşa fel încât, până la urmă 
nimeni nu mai ştia cu deplină certitudine unde începea şi unde înceta 
realitatea. Acest încâlcit talmeş-balmeş de adevăruri şi iluzii provoca 
atâta harababură, încât spectrul lui Jose Arcadio Buendia, de sub castan, 
fu cuprins de convulsii de nerăbdare şi se văzu silit să cutreiere casa în 
plină zi. De când se inaugurase oficial calea ferată, de când trenul 
începu să sosească regulat, în toate zilele de miercuri la orele 
unsprezece, şi de când se construise o baracă de scânduri servind drept 
gară cu birou, telefon şi ghişeu pentru vânzarea biletelor, se vedeau 
străzile din Macondo bătătorite de bărbaţi şi de femei care se străduiau 
să arboreze atitudini normale şi curente, dar care în realitate aveau aerul 
unor oameni de la circ. Echilibriştii micului comerţ ambulant, care, cu 
aceeaşi volubilitate îmbiau fie la o marmită şuierătoare, fie la un regim 
de viaţă pentru mântuirea sufletului în ziua a şaptea, nu aveau ce aş- 
tepta din partea unui sat deja patit în experienţele cu ţiganii, însă printre 
acei care se lăsau convinşi din plictiseală şi eternii naivi, îşi asigurau 
câştiguri considerabile. Intr-o zi de miercuri ca oricare alta, printre toate 
aceste personaje de bâlci, îmbrăcat în pantaloni de călăreț şi jambiere, 
cu pălăria lui de plută, cu ochelarii lui în rame de oţel, cu ochii lui de 
topaz şi cu pielea lui de cocoş de rasă, debarcă la Macondo şi veni să 
dejuneze în casă surâzätorul şi durduliul Mr. Herbert. 

La masă nu-l remarcă nimeni până ce nu se începu primul ciorchine 
de banane. Aureliano Segundo dăduse peste el din întâmplare; omul 
protestă într-o spaniolă greoaie că nu mai rămăsese nici o cameră liberă 
în Hotelul lui lacob şi, aşa cum făcea adesea cu mulţi străini, îl adusese 
acasă. Avea o mică întreprindere de baloane captive, pe care le purtase 
printr-o mulţime de ţări, cu câştiguri foarte substanţiale, însă la Macondo 
nu convinsese pe nimeni să se ridice în văzduh, deoarece această 
invenţie era considerată ca un regres faţă de covoarele zburătoare ale 
ţiganilor, pe care avuseseră deja ocazia să le vadă şi să le încerce. Pleca 
deci cu trenul următor. Când se servi la masă ciorchinele de banane 
vărgate, pe care obişnuiau să-l atârne în sufragerie, la ora prânzului, el 
desprinse primul fruct fără entuziasm prea mare. Însă vorbind mereu, 


continuă să mănânce, savurând, mestecând, mai degrabă cu o distracţie 
de intelectual decât cu rafinament de fin mâncător, apoi terminând 
primul ciorchine, se rugă să i se mai aducă unul. Scoase atunci din cutia 
cu unelte, care nu-l părăsea niciodată, un saculet care conţinea 
instrumente optice. Cu atenţia perplexă a unui cumpărător de diamante, 
examină cu grijă o banană, tăind-o cu un bisturiu special, cântărind 
fiecare bucată pe un cântar de farmacie şi calculându-le diametrul cu un 
calibrar de armurier. Apoi, scoase din cutie o serie de instrumente cu 
care măsură temperatura, gradul higrometric al atmosferei şi 
intensitatea luminii. Toată lumea era atât de intrigată de această 
ceremonie, încât nimeni nu putu mânca în linişte, aşteptând ca Mr. 
Herbert să termine făcând o apreciere revelatoare, însă acesta nu spuse 
nimic care să permită să-ţi faci nici cea mai mică idee despre intenţiile 
sale. 

În zilele care urmară, fu văzut înarmat cu o plasă şi cu un cosulet 
vânând fluturi prin împrejurimile satului. Miercuri debarcă un grup de 
ingineri, agronomi, hidrologi, topografi şi arpentori, care-şi petrecu 
câteva săptămâni ca să exploreze aceleaşi locuri pe care le cutreierase 
Mr. Herbert vânând fluturi. Mai târziu sosi Mr. Jack Brown, într-un vagon 
suplimentar ataşat la coada trenului galben şi captusit tot cu argint, cu 
fotolii acoperite cu catifea cardinal şi cu sticlă albastră în loc de acoperiş. 
In acest vagon special sosiră, de asemenea, roind în jurul lui Mr. Brown, 
acei avocaţi plini de emfază, îmbrăcaţi în întregime în negru, care-l 
urmaseră altă dată pretutindeni pe colonelul Aureliano Buendia, ceea ce 
le dădu de gândit oamenilor că aceşti agronomi, hidrologi, topografi şi 
arpentori, ca şi Mr. Herbert cu baloanele sale captive şi cu fluturii 
multicolori, şi Mr. Brown cu mausoleul său pe roţi şi cu ferocii săi buldogi, 
aveau anume legătură cu războiul. Cu toate acestea, nu avură timp să 
zăbovească prea mult asupra acestui gând, deoarece abia începuseră 
locuitorii din Macondo să se întrebe, neîncrezători, ce dracu avea să se 
mai întâmple, şi satul se şi transformase într-o tabără de barăci din lemn 
acoperite cu zinc, populate de străini care veneau de la capătul lumii cu 
trenul, nu numai pe bănci şi pe platforme, ci chiar şi pe acoperişul 
vagoanelor. Acei gringos care-şi aduseseră apoi si pe soțiile lor 
languroase, îmbrăcate în toalete din muselină şi cu pălării mari de voal, 
alcătuiră un sat separat, de cealaltă parte a căii ferate, cu străzi străjuite 
de palmieri, case cu ferestre zăbrelite, cu masute albe pe terase, cu 
ventilatoare în formă de elice atârnate de tavan, şi cu largi pajişti 
albastre pline cu prepelite şi cu păuni. Intreg sectorul, asemenea unui 
cotet gigantic, era împrejmuit de un grilaj electrificat, care în timpul 
lunilor celor mai răcoroase ale verii era negru complet din pricina 
rândunicilor arse de vii. Nimeni nu se dumirise încă ce căutau aceşti 
oameni, sau dacă într-adevăr nu erau altceva decât nişte filantropi, când 
ei şi isprăviseră de provocat o răsturnare enormă, mult mai tulburătoare 
ca aceea pe care o creaseră odinioară ţiganii şi totodată mai puţin trecă- 
toare şi mai putin de înţeles. Inzestrati cu mijloace care altă dată erau 
rezervate providentei divine, modificară regimul ploilor, precipitară ciclul 
recoltelor, scoaseră râul din albia pe care curgea dintotdeauna şi-l 
strămutară împreună cu pietrele sale albe şi cu curenţii săi reci până la 
capătul celălalt al satului, în spatele cimitirului. Ca această ocazie au 
construit o fortăreață de beton deasupra mormântului decolorat al lui 
José Arcadio, pentru ca mirosul de praf de puşcă al cadavrului să nu 
contamineze apele. Pentru străinii care soseau fără iubite, ei au trans- 


format strada matroanelor mângâietoare din Franţa într-un sat şi mai 
întins decât celălalt şi, într-o miercuri glorioasă, aduseră un convoi de 
târfe nemaiîntâlnite, femele babiloniene versate în procedee 
imemorabile şi prevăzute cu tot felul de unsori şi accesorii pentru a-i 
stimula pe cei dezarmati, pentru a-i dezmorti pe cei timizi, pentru a-i în- 
destula pe cei lacomi, pentru a-i exalta pe cei modeşti, pentru a-i 
îndrepta pe amatorii părţilor dosnice, precum şi pe solitari. Strada 
Turcilor, îmbogăţită prin magazinele luminoase cu mirodenii care luaseră 
locul vechilor bazaruri în culori ţipătoare, se umplea în cursul nopţii de 
sâmbătă de freamătul mulţimii de aventurieri care se îmbulzeau la 
mesele cu jocuri de noroc, standurile de tras la ţintă, stradela unde se 
ghicea viitorul şi se tălmăceau visele şi mesele pline cu fripturi şi cu 
băuturi pe care le regăseai duminică dimineaţa răsturnate, claie peste 
grămadă printre trupurile întinse care uneori erau ale celor beti morţi şi 
aproape totdeauna ale curiosilor culcati de loviturile de armă, de 
loviturile de pumni, de cuţit şi de sticle în urma vreunei încăierări. Era o 
invazie atât de tumultoasă şi intempestivă încât la început, era imposibil 
să scoţi nasul afară din casă din pricina mobilelor şi a cuferelor care 
blocau strada a neîncetatului du-te vino al pieselor de tâmplărie carate 
de acei care se pregăteau, fără să ceară autorizaţia cuiva, să-şi planteze 
baraca pe oricare teren gol, şi a spectacolului scandalos al perechilor 
care-şi atârnau hamacurile între migdali şi făceau dragoste sub umbrare 
din foi de cort, în plină zi şi în văzul tuturor. Singurul liman liniştit era 
acela pe care şi-l amenajaseră negrii paşnici din Antile, croindu-şi o 
stradă retrasă cu casele lor de lemn pe stâlpi, în faţa cărora se aşezau 
seara pentru a cânta imnuri melancolice în graiul lor confuz şi ciripitor. 
Se făcură atâtea schimbări într-un timp atât de scurt, încât la opt luni 
după vizita lui Mr. Herbert, vechii locuitori din Macondo trebuiau să se 
scoale foarte devreme pentru a-şi recunoaşte propriul sat. 

— lată necazurile pe care ni le-am atras numai pentru că am invitat 
un gringo să mănânce banane, obişnuia pe atunci să spună colonelul 
Aureliano Buendia. 

Aureliano Segundo, dimpotrivă, nu mai putea de bucurie în faţa unei 
astfel de avalanse de străini. Casa se umplu în curând de oaspeţi 
necunoscuţi, de cheflii neintrecuti de clasă mondială si au trebuit să 
adauge camere în curte, să mărească sufrageria, să înlocuiască vechea 
masă cu alta la care să încapă şaisprezece persoane, să împrospăteze 
vesela şi tacamurile şi, chiar aşa, musafirii la dejun trebuiră repartizaţi 
pe serii. Fernanda fu silită să-şi înăbuşe scrupulele şi să-i primească ca 
pe nişte regi pe invitaţii care reprezentau culmea depravării, care adu- 
ceau noroi pretutindeni, prin verandă, cu cizmele lor, se urinau prin 
grădină, îşi întindeau peste tot rogojinile lor pentru a-şi face siesta şi 
vorbeau fără perdea fata de susceptibilitatile doamnelor, si fara 
fasoanele domnilor bine crescuţi. Amaranta era atât de scandalizată de 
această invazie a plebei încât se duse iar să mănânce la bucătărie ca în 
bunele vremuri vechi. Colonelul Aureliano Buendia, convins că 
majoritatea acelora care veneau să-l salute în atelierul său nu o făceau 
nicidecum din simpatie sau din stimă, ci împinşi de curiozitatea de a 
vedea o relicvă a istoriei, o fosilă de muzeu, preferă să se închidă şi să 
blocheze uşa cu drugul, şi nu mai fu văzut decât extrem de rar, când mai 
mergea să se aşeze la poarta dinspre stradă. Ursula, în schimb, chiar şi 
în epoca în care nu mai umbla decât târându-şi picioarele şi pipăind 
pereţii, încerca o bucurie copilărească atunci când se apropia ora sosirii 


trenului. "Trebuie să punem la fript carne şi peste", le poruncea ea celor 
patru bucătărese care se aferau pentru a fi gata la timp, sub conducerea 
imperturbabilă a Santei Sofia de la Piedâd. "Trebuie să facem de toate, 
stărui ea, căci nu se ştie niciodată ce doresc străinii să mănânce". Trenul 
sosea la ora cea mai fierbinte din zi. La vremea dejunului, un tumult de 
bâlci făcea să se cutremure toată casa, iar comesenii asudati, care nici 
măcar nu ştiau cine le sunt amfitrionii, năvăleau grămadă pentru a 
ocupa locurile cele mai bune la masă, în timp ce bucătăresele se 
ciocneau între ele cu enormele lor marmite cu supă, cu cratite uriaşe 
pline cu carne, cu tigvele pline cu legume şi cu platourile cu orez, şi 
împărțeau cu cani inepuizabile limonada din butoaie. Era atâta dezordine 
încât Fernanda era exasperata la gândul că multi mâncau de două ori si i 
se întâmpla adesea să-şi descarce fierea proferând insulte de 
zarzavagioaică la adresa comeseanului încurcat care-i cerea să vină la 
plată. Trecuse peste un an de la vizita lui Mr. Herbert şi singurul lucru 
care se ştia era că străinii aveau intenţia să planteze bananieri în 
regiunea vrăjită pe care o traversaseră Jose Arcadio Buendia şi oamenii 
lui în epoca în care căutau calea spre marile descoperiri. Alţi doi fii ai 
colonelului Aureliano Buendia, cu crucea lor de cenuşă pe frunte, de- 
barcara şi ei, tarati de acea erupție vulcanică şi-şi justificară hotărârea 
printr-o frază care poate că explica într-un fel motivele tuturor. 

— Am venit, spuseră ei, pentru că vine toată lumea. 

Frumoasa Remedios a fost singura care a rămas imună la această 
epidemie bananieră. Ea se fixase într-o adolescenţă magnifică, tot mai 
refractară fata de convenţii, mai indiferentă fata de rautati şi suspiciuni, 
fericită într-o lume cu realităţi foarte simple si pe potriva ei. Întrucât nu 
înţelegea pentru ce-şi complică femeile viaţa cu tot felul de corsete şi 
jupoane, îşi confectiona o sutana largă din pânză groasă de cânepă pe 
care nu trebuia decât să o tragă peste cap, şi rezolvă fără nici o altă 
formă de procedură problema imbracamintii, fără să se lipsească de 
impresia că este goală, care după felul ei de a vedea lucrurile era 
singura ţinută decentă pe care trebuie să o ai acasă. O sâcâiră atât de 
mult ca să-şi taie părul care-i cădea în valuri până la călcâie şi să-şi facă 
nişte conciuri prinse cu piepteni sau cozi cu panglici colorate, încât îşi 
rase pur şi simplu capul, iar din păr făcu peruci pentru sfinţi. Ceea ce era 
uimitor în instinctul ei simplificator era că, cu cât respingea mai tare 
moda în favoarea comoditatii şi convențiile pentru a asculta numai de 
spontaneitate, cu atât mai tulburătoare părea frumuseţea ei incredibilă, 
şi mai provocatoare comportarea ei faţă de oameni. Când fiii colonelului 
Aureliano Buendia veniseră pentru prima oară la Macondo, Ursula îşi 
aminti că în vinele fiecăruia curge acelaşi sânge ca şi în cele ale 
stranepoatei ei, şi o groază pe care o crezuse uitată o făcu din nou să 
freamăte: "Deschide-ti bine ochii, o preveni. Cu oricare dintre aceştia, 
copiii îţi vor ieşi din pântece cu o coadă de purcel." Ea făcu atât de puţin 
caz de acest avertisment încât se îmbrăcă bărbăteşte, se tăvăli prin nisip 
şi se catara pe trunchiul copacilor şi era să provoace o tragedie printre 
cei şaptesprezece veri pe care acest spectacol irezistibil i-a făcut să-şi 
piardă capul. Acesta era motivul pentru care nici unul nu dormea în casă 
atunci când veneau în vizită în sat, iar cei patru care rămăseseră trăiau, 
după hotărârea Ursulei, în camere de închiriat. Frumoasa Remedios însă, 
ar fi murit de râs dacă ar fi avut cunoştinţă de astfel de precautiuni. Până 
în ultima clipă a trecerii ei pe acest pământ, nu ştia că iremediabilul ei 
destin de femeie fatală constituia un dezastru de fiecare zi. De fiecare 


dată când apărea în sufragerie, contravenind ordinelor Ursulei, stârnea o 
panică exasperată printre străini. Era prea evident că era complet goală 
sub cămaşa ei aspră şi nimeni nu putea înţelege că craniul ei ras, atât de 
perfect, nu era o sfidare, că lipsa de pudoare cu care-şi descoperea 
coapsele pentru a nu-i fi prea cald nu constituiau o provocare criminală, 
după cum nici plăcerea de a-şi linge degetele când mânca ceva cu 
mâinile. Ceea ce membrii familiei nu ştiură niciodată era că străinii nu 
întârziară să-şi dea seama că frumoasa Remedios exala o suflare 
tulburătoare, o furtună de chinuri, care rămânea perceptibilă mai multe 
ceasuri după ce trecuse. Bărbaţii experţi în disperările dragostei, ale 
căror cunoştinţe erau recunoscute în lumea întreagă, susțineau că n-au 
încercat niciodată transe asemănătoare cu cele în care îi aducea mirosul 
natural al frumoasei Remedios. În veranda cu begonii, în salon, în orice 
loc din casă, se putea preciza exact locul unde stătuse ea şi de câtă 
vreme plecase de acolo. Era o urmă uşor de distins, pe care nu o puteai 
confunda cu nici o alta, pe care nimeni din casă nu o putea percepe, 
deoarece făcea parte, de prea multă vreme, din mirosurile zilnice, dar pe 
care străinii o identificau imediat. Din această pricină, ei erau singurii 
care puteau înţelege că tânărul comandant al gărzii murise din dragoste 
şi că un cavaler venit din alte ţinuturi căzuse în deznădejdea cea de pe 
urmă. Inconstienta de această orbită neliniştitoare în interiorul căreia se 
mişca, de starea insuportabilă de dezastru interior pe care o provoca la 
trecerea ei, frumoasa Remedios îi trata pe bărbaţi fără nici un pic de 
răutate si sfârşea prin a-i înnebuni prin complezentele ei ingenue. Când 
Ursula reuşi să-i impună să mănânce la bucătărie cu Amaranta, pentru a 
o sustrage vederii străinilor, ea se simţi uşurată, deoarece, la urma 
urmelor scăpa în felul acesta de orice disciplină. Într-adevăr, îi era 
indiferent că mănâncă aici sau acolo, şi nu la ore fixe, ci după capriciile 
poftei ei. 

I se întâmpla să se scoale, pentru a-şi lua dejunul, la orele trei 
dimineaţa, apoi dormea toată ziua şi-şi petrecea mai multe luni trăind 
după orare răsturnate, până ce un incident cu totul întâmplător o 
readucea la ordinea obişnuită. Când toate mergeau normal, se scula la 
orele unsprezece dimineaţa şi se închidea în baie mai bine de două 
ceasuri, complet goală omorând scorpioni, ieşind astfel din torpoarea ei 
lungă şi profundă. Apoi se stropea cu apă din cisternă, pe care şi-o turna 
dintr-o tigvă de totuma. Această operaţie dura atât de mult, era atât de 
meticuloasă, atât de bogată în situaţii ceremoniale încât cine nu o 
cunoştea destul de bine ar fi crezut că se dedică adorării meritate a 
propriului trup. Pentru ea, însă, acest rit solitar era lipsit de orice 
senzualitate; nu era decât un fel de a omori timpul aşteptând să i se facă 
foame. Intr-o zi, pe când începea să se îmbăieze, un străin ridică o ţiglă a 
acoperişului şi rămase cu răsuflarea tăiată în faţa spectacolului 
extraordinar al goliciunii ei. Ea îi zări ochii holbati printre tiglele sparte şi 
reacţia ei nu a fost aceea de ruşine, ci de teamă: 

— Atenţie, strigă ea. Ai să cazi! 

— Nu vreau altceva decât să te văd, murmură străinul. 

— A, bine, răspunse ea. Dar ia seama, toate aceste ţigle sunt 
putrede. 

Chipul străinului avea o expresie dureroasă de stupoare şi părea că 
luptă surd împotriva impulsurilor primare ca să nu provoace dispariţia 
mirajului. Frumoasa Remedios crezu că era chinuit de teama ca nu 
cumva să se spargă tiglele, şi se îmbăie mai repede ca de obicei, pentru 


a-l feri pe acel om să rămână prea mult în primejdie. Stropindu-se mereu 
cu apa din cisternă, îi povesti că este o mare problemă pentru ea faptul 
că acoperişul se găseşte într-o astfel de stare, căci, după părerea ei, 
stratul de frunze putrezit de ploaie face ca baia să fie infestată de 
scorpioni. Străinul văzu în această flecăreală un mod de a-şi ascunde 
complezenta, încât nu putu rezista ispitei de a se apropia cu un pas 
atunci când ea începuse să se săpunească. 

— Lasă-mă să te săpunesc eu, murmură el. 

— Mulţumesc pentru buna intenţie, îi zise ea, dar mi-ajung aceste 
două mâini. 

— Numai spatele, se rugă străinul. 

— Ar fi într-adevăr timp pierdut, răspunse ea. Niciodată nu s-au 
văzut oameni săpunindu-şi spatele. 

Apoi, în timp ce se zvânta, străinul o imploră cu lacrimi în ochi să se 
mărite cu el. Ea îi răspunse cu franchete că nu se va căsători niciodată 
cu un bărbat atât de neghiob încât să-şi piardă aproape o oră şi să 
rămână chiar nemâncat numai ca să vadă o femeie îmbăindu-se. Până la 
urmă, în timp ce-şi îmbrăca sutana, bărbatul nu putu suporta această 
confirmare a ceea ce toată lumea bănuia, că adică ea nu purta nimic pe 
dedesubt, şi se simţi însemnat cu fierul roşu pentru totdeauna de 
această taină. Atunci mai scoase încă două ţigle pentru a se putea 
strecura în interiorul băii. 

— E prea mare înălţimea, îl preveni ea cu frică. Vă veţi omori! 

Tiglele putrede zburară în tandari într-un zgomot îngrozitor şi omul 
nu mai avu timp decât să scoată un țipăt de groază înainte de a-şi zdrobi 
craniul şi de a muri fără agonie pe solul de ciment. Străinii, care auziră 
trosnetul din sufragerie, se grăbiră să ridice cadavrul pe pielea căruia 
putură să adulmece mirosul ucigător al frumoasei Remedios. Trupul îi era 
atât de pătruns de acest miros, încât din craniul crăpat nu curgea sânge, 
ci un ulei de ambră impregnat de acel parfum secret şi atunci oamenii 
au înţeles că mirosul frumoasei Remedios continua să-i tortureze pe 
bărbaţi şi dincolo de moarte, şi până ce oasele lor se vor fi prefăcut în 
pulbere. Cu toate acestea, ei nu făcură nici o legătură între acest 
accident oribil şi povestea celor doi bărbaţi care muriseră deja pentru 
frumoasa Remedios. Mai era nevoie de încă o victimă pentru ca străinii, 
şi mulţi dintre vechii locuitori din Macondo, să dea crezare legendei 
potrivit căreia frumoasa Remedios nu răspândea o suflare de dragoste, ci 
o emanatie mortală. Au avut ocazia să verifice aceasta după câteva luni, 
într-o după-amiază, când frumoasa Remedios se dusese, în tovărăşia unui 
grup de prietene, să viziteze noile plantaţii. Oamenii din Macondo îşi 
găsiseră un obiect de distracţie nouă în aceste plimbări de-a lungul 
aleilor umede, interminabile, străjuite de bananieri, unde tăcerea părea 
că vine din altă parte, o tăcere care nu se rodase încă, şi care părea, din 
această pricină, tare greoaie în a transmite glasurile. Uneori nu se auzea 
bine ceea ce se rostise la o jumătate de metru distanţă, dar aceleaşi 
cuvinte se auzeau perfect la capătul celălalt al plantatiei. Tinerele fete 
din Macondo găsiră în acest joc nou un pretext de a râde, de a tresări, de 
a se teme şi de a glumi, iar la lăsarea serii se vorbea despre această 
promenadă ca despre o experienţă de vis. Se făcea atâta tevatură în 
jurul acestei tăceri încât pe Ursula n-o lăsă inima să o lipsească pe 
frumoasa Remedios de o astfel de distracţie, şi-i permise să meargă 
acolo, într-o după-amiază, cu condiţia să-şi pună o pălărie şi o toaletă 
convenabilă. Din clipa în care grupul de prietene intră în plantație, aerul 


se impregnă cu un parfum mortal. Bărbaţii care lucrau în santurile dintre 
fiecare rând de pomi se simţiră dintr-o data pradă unei fascinatii stranii, 
ameninţaţi de o primejdie nevăzută, şi mulţi cedară unei porniri 
irezistibile de a plânge. Frumoasa Remedios şi prietenele ei speriate abia 
apucară să se refugieze într-o casă învecinată, în momentul când o 
bandă de masculi feroce erau pe cale să le atace. Nu întârziară să fie 
eliberate de către cei patru Aureliano, a căror cruce de cenuşă inspira un 
respect religios, ca şi cum ar fi fost un semn de castă sau o pecete de 
invulnerabilitate. Frumoasa Remedios nu povesti nimănui că unul dintre 
acei bărbaţi, profitând de zăpăceală, reuşise s-o prindă de pântece cu o 
mână care părea mai degrabă o gheară de vultur care se agaţă de mar- 
ginea unei prăpăstii. Într-un fel de uimire scurtă cât o fulgerare, ea tinu 
piept agresorului şi-i descoperi privirea deznadajduita, a cărei imagine se 
fixă în inima ei înduioşată ca un cărbune aprins. În noaptea aceea, pe 
strada Turcilor, bărbatul se lăudă cu îndrăzneala sa si se ingamfa cu 
norocul său, cu câteva minute înainte ca un cal să-i zdrobească pieptul 
cu o lovitură de copită, sub ochii unei mulţimi de străini care-l văzu 
agonizând în mijlocul străzii, înecându-se în cheaguri de sânge. 

Ipoteza după care frumoasa Remedios deţinea anumite puteri 
mortale se fundamenta acum pe patru fapte incontestabile. Unii oameni, 
buni de gură, se complăceau în a repeta că o noapte de dragoste cuo 
femeie atât de tulburătoare merita să-ţi dăruieşti viaţa. Dar, în realitate, 
nimeni nu încerca nici cel mai mic efort pentru a o obţine. Poate că ar fi 
fost de ajuns, nu numai pentru a o birui, dar şi pentru a-i înlătura 
puterea primejdioasă, un sentiment atât de primitiv şi de simplu ca 
dragostea, dar a fost singurul lucru care nu-i trecu nimănui prin cap. 
Ursula încetă să se mai ocupe de ea. Altă dată, când nu renuntase încă 
la ideea de a o recupera, de a o reda unei vieţi normale, cauta sa o 
intereseze în problemele elementare ale vieţii casnice. "Bărbaţii sunt mai 
pretenţioşi decât îţi închipui, îi zicea ea misterios. Trebuie să găteşti 
neîncetat, să deretici mereu şi să suferi adesea pentru nimicuri, nici nu-ţi 
poţi închipui”. În sinea ei, ştia că se amăgeşte vrând să o înveţe cum se 
întemeiază un cămin fericit, deoarece era convinsă că, după ce i se va 
potoli pasiunea, nu se va găsi nici un bărbat pe lume care să suporte, 
nici măcar o zi, această neglijenţă care întrecea orice înţelegere. 
Naşterea ultimului José Arcadio şi voinţa ei neclintită de a-l face papă, au 
sfârşit prin a o îndepărta de strănepoata ei, de care nu se mai ocupa. O 
lăsase în voia sorții, spunându-şi cu încredere că o minune se va produce 
mai curând sau mai târziu, şi că în lumea aceasta în care se găsesc de 
toate, se va găsi şi un bărbat destul de tare de rânză care să i-o ia de pe 
cap. Cu mult înainte, Amaranta renuntase să mai facă cea mai mică 
încercare de a o preschimba într-o femeie folositoare la ceva. După acele 
după-amiezi uitate pe care le petreceau în camera de cusătorie şi unde 
nepoata ei, învârtind manivela maşinii de cusut, nu prea avea aerul că 
se interesează prea mult de ceea ce făcea, ajunsese la concluzia că 
Remedios era idioată. "Va trebui să te scoatem la loterie", îi spunea, 
intrigată de nesimtirea ei faţă de cuvintele pe care i le adresau bărbaţii. 
Mai târziu, când Ursula îşi băgase în cap să o trimită pe frumoasa Re- 
medios la liturghie, cu obrazul ascuns sub mantilă, Amaranta socoti că 
un astfel de accesoriu, care-i mărea misterul, este şi mai provocator şi că 
se va găsi repede un bărbat, cu curiozitatea destul de aprinsă pentru a 
căuta punctul slab al inimii ei. Dar când văzu în ce chip nerod îl dispretui 
pe acel pretendent care, în multe privinţe, era mai de dorit decât un 


principe, se gândi că orice speranţă e pierdută. Fernanda, la rândul ei, 
nici nu încerca măcar să o înţeleagă. Când o văzuse pe frumoasa 
Remedios costumată în regină, în timpul carnavalului sângeros, şi-a zis 
că e vorba de o făptură extraordinară. Dar când o revăzu mâncând cu 
degetele, incapabilă de a da un răspuns care să nu fie o minune a 
simplităţii duhului, ea nu regretă decât un singur lucru: că idiotii din 
familie aveau o viaţă atât de lungă. Cu toate că Aureliano Buendia 
stăruia să creadă şi să repete că frumoasa Remedios era în realitate fiinţa 
cea mai lucidă pe care a întâlnit-o vreodată, şi că o dovedea mereu prin 
fineţea uimitoare cu care-şi bătea joc de toţi, o lăsară în plata Domnului. 
Frumoasa Remedios continua să rătăcească prin pustiul singurătăţii, fără 
să poarte nici o cruce, pierzându-se în visele ei fără coşmaruri, în băile ei 
interminabile, în prânzurile ei la orice oră, în tăcerile lungi şi adânci, fără 
amintiri, până într-o după-amiază de martie când Fernanda vru să-şi 
împăturească în grădină cearşafurile de olandă şi ceru ajutor femeilor 
din casă. Abia începuseră, când Amaranta observă paloarea intensă a 
frumoasei Remedios, care o făcea aproape transparentă: 

— Nu te simţi bine? o întrebă ea. 

Frumoasa Remedios, care ţinea cearşaful de celălalt capăt, avu un 
zâmbet de compătimire. 

— Dimpotrivă, zise ea, nu m-am simţit niciodată mai bine. 

În clipa aceea, Fernanda simţi cum o adiere uşoară şi luminoasă îi 
smulge cearşafurile din mâini şi le despătureşte pe toată lăţimea lor. 
Amaranta simţi un fel de înfiorări misterioase în dantelele jupoanelor şi 
voi să se prindă de pânză ca să nu cadă, în clipa în care frumoasa 
Remedios începea să se înalțe în văzduh. Ursula, deja aproape oarbă, a 
fost singura care şi-a păstrat prezenţa de spirit încât să recunoască 
natura acestui vânt pe care nimeni nu-l putea opri, şi lăsă cearşafurile să 
pornească în voia acelei lumini, văzând-o pe frumoasa Remedios cum îi 
face semne de adio în mijlocul bătăilor de aripi uluitoare ale pânzelor 
care se ridicau împreună cu ea, părăsind o dată cu ea lumea scarabeilor 
şi a daliilor, traversând împreună cu ea ţinuturile văzduhului unde 
tocmai băteau ceasurile patru după-amiază, pentru a se pierde cu totul, 
împreună cu ea, în sferele înalte unde nici cele mai înalte paseri ale 
amintirii nu le puteau ajunge. 

Bineînţeles că străinii crezură că frumoasa Remedios a pierit în 
sfârşit datorită destinului ei implacabil de regină a albinelor, şi că familia 
ei voia să-i salveze onoarea prin această poveste mincinoasă despre 
levitatie. Fernanda, mistuită de invidie, sfârşi prin a recunoaşte minunea 
şi, multă vreme, continuă să se roage lui Dumnezeu să-i restituie 
cearşafurile. Majoritatea oamenilor crezură în minune şi au mers până 
acolo încât să aprindă lumânări şi să facă rugăciuni. Poate că multă 
vreme nu s-ar fi vorbit despre altceva dacă exterminarea barbară a 
Aurelianilor n-ar fi înlocuit uimirea cu groaza. Deşi nu-şi dăduse 
niciodată seama că ar fi vorba de o presimtire, într-un anumit fel 
colonelul Aureliano Buendia prevăzuse sfârşitul tragic pe care aveau să-l 
cunoască fiii săi. Atunci când Aureliano Serrador şi Aureliano Arcaya, cei 
doi care debarcaseră în toiul confuziei generale, îşi manifestară dorinţa 
de a se aseza la Macondo, tatăl lor încercă să le schimbe hotărârea. Nu 
vedea ce ar putea face într-un sat, care peste noapte devenise un loc ne- 
sigur. Însă Aureliano Centeno şi Aureliano cel Trist, susținuți de Aureliano 
Segundo, le dădură de lucru în întreprinderile lor. Colonelul Aureliano 
Buendia avea motive, încă foarte confuze, de a nu credita o astfel de 


hotărâre. De când îl văzu pe Mr. Brown făcându-şi intrarea în Macondo, 
în primul automobil decapotabil portocaliu prevăzut cu claxon, ale cărui 
urlete terorizau toţi câinii, bătrânul războinic începu să se indigneze din 
pricina servilelor exclamatii admirative ale oamenilor, şi-şi dădu seama 
de schimbările care s-au produs în firea oamenilor din vremea când, cu 
puşca la umăr, îşi părăseau soțiile şi copiii şi porneau la război. Autori- 
tatile locale nu mai constau, după armistițiul de la Neerlandia, decât din 
primari lipsiţi de iniţiativă, din magistrați decorativi, aleşi dintre 
conservatorii paşnici şi obosiţi din Macondo. "Ce mai regim de prapaditi! 
zicea colonelul Aureliano Buendia atunci când îi vedea pe poliţişti 
trecând desculți, înarmaţi cu un baston în formă de popic. Când te 
gândeşti că am purtat atâtea războaie numai ca să nu ni se spoiască în 
albastru casele". Cu toate astea, când se înfiinţă compania bananieră, 
funcţionarii locali au fost înlocuiţi cu străini autoritari, pe care Mr. Brown 
i-a adus să trăiască în cotetul electrificat, pentru a se bucura, cum zicea 
el, de toată demnitatea cerută de noile lor numiri, şi a nu fi nevoiţi să 
îndure căldura, tantarii, lipsa de comoditate şi privatiunile din sat. Vechii 
poliţişti fură înlocuiţi prin adevăraţi sicari înarmaţi cu satare. Inchis în 
atelierul său, colonelul Aureliano Buendia se gândea la toate schimbările 
acestea şi, pentru prima oară, în tacutii săi ani de singurătate, se simţi 
chinuit de o certitudine absolută: a fost o greşeală că nu s-a dus războiul 
până la ultimele consecinţe. Într-o zi, tot în vremea aceea, un frate de-al 
acelui colonel Magnifico Visbal, pe care-l uitaseră acum, îşi aduse 
nepotelul de şapte ani să ia o răcoritoare la una din trăsuricile instalate 
în piaţă şi, cum copilul dădu din greşeală peste un brigadier de poliţie, 
vărsând băutura pe uniforma lui, bărbatul îl sfârtecă cu lovituri de satâr 
şi-l decapită dintr-o singură lovitură pe bunicul care voia să intervină. 
Satul întreg îl văzu pe decapitat dus până acasă de un grup de oameni, 
precum şi capul nenorocit pe care-l culesese o femeie, ţinându-l de păr, 
şi bocceaua însângerată în care fuseseră adunate bucätelele din trupul 
copilului. 

Pentru colonelul Aureliano Buendia, această scenă a însemnat 
culmea ispäsirii sale. În chip subit îndură aceeaşi indignare pe care o 
cunoscuse în tinereţe, în faţa cadavrului femeii masacrate cu lovituri de 
baston pentru că o muşcase un câine turbat. Privi la grupurile de curioşi 
adunaţi în faţa casei sale şi, cu vechea sa voce de stentor, fortificată de 
un profund dispreţ fata de sine însuşi, îşi descărcă asupra lor toată 
povara de ură pe care n-o mai putea räbda în inimă: 

— într-o bună zi, le strigă el, îi voi înarma pe băieţii mei pentru a 
isprăvi cu aceşti netrebnici gringos. 

În decursul aceleiaşi săptămâni, în diferite locuri de pe litoral, cei 
şaptesprezece fii ai săi fură vanati ca nişte iepuri de către nişte criminali 
nevazuti, care ţintiră asupra crucii lor de cenuşă. Aureliano cel Trist ieşea 
din casa mamei sale către orele şapte seara, când o lovitură de puşcă 
trasă pe neaşteptate din beznă îi găuri fruntea. Aureliano Centeno fu 
găsit în hamacul pe care obişnuia să şi-l întindă în interiorul fabricii, cu o 
daltă de spart gheaţa înfiptă până în plăsele între sprâncene. Aureliano 
Serrador o insotise pe logodnica sa până acasă, după ce o dusese la 
cinematograf; şi se întorcea pe strada Turcilor încă luminată, când un 
individ, care nu putu fi identificat în mulţime, trase un foc de revolver 
care-l făcu să se prăbuşească într-un cazan cu smoală arzândă. După 
câteva minute, cineva veni să bată la uşa camerei în care se închisese 
Aureliano Arcaya cu o femeie, şi-i strigă: "Grabeste-te, că-i omoară pe 


fraţii tăi". Mai târziu, femeia care era cu el povesti că Aureliano Arcaya 
sărise din pat şi deschisese uşa, unde-l aştepta o descarcatura de pistol 
Mauser care-i fărâmiţă craniul. In cursul acelei nopţi a morţii, în timp ce 
casa se pregătea să privegheze cele patru cadavre, Fernanda cutreieră 
satul întreg ca o nebună, în căutarea lui Aureliano Segundo, pe care Petra 
Cotes îl închisese într-un dulap, fiind convinsă că consemnul de 
exterminare îi viza pe toţi acei care purtau prenumele colonelului. Ea nu- 
| lăsă să iasă decât la sfârşitul zilei a patra, când telegramele primite din 
diferitele puncte ale litoralului lăsară să se înţeleagă că înverşunarea 
acestui duşman nevăzut se îndrepta numai împotriva fraţilor însemnați 
cu o cruce de cenuşă. Amaranta căuta caietul cu socoteli în care îşi 
însemnase datele nepoților ei şi, pe măsură ce soseau telegramele, 
ştergea numele, unul după altul, până ce nu mai rămase decăt unul, al 
celui mare. Isi aminteau foarte bine de acesta din urmă din pricina 
contrastului dintre pielea lui foarte întunecoasă şi ochii săi mari, verzi. 
Se numea Aureliano Amador, era tâmplar de meserie şi trăia într-un sat 
pierdut între povârnişurile munţilor. După ce aşteptase timp de două 
săptămâni telegrama care să-i vestească moartea lui, Aureliano Segundo 
îi trimise un emisar care să-l prevină, crezând că nu cunoaşte primejdia 
care-l pândea. Emisarul reveni cu ştirea că Aureliano Amador era la 
adăpost de orice primejdie. In noaptea exterminării veniseră doi oameni 
să-l dibuiască acasă la el, îşi descărcaseră revolverele asupra lui, dar nu 
nimeriseră crucea de cenuşă. Aureliano Amador izbutise să sară gardul 
curţii şi se pierduse în hatisul munţilor pe care îi cunoştea ca pe 
buzunarul său datorită prieteniei cu indienii, cu care făcea comerţ cu 
lemne. De atunci, nu se mai aflase nimic despre el. 

Au fost zile negre pentru colonelul Aureliano Buendia. Preşedintele 
republicii îi trimise o telegramă de condoleanţe prin care-i promitea o 
anchetă temeinică şi aducea omagii postume celor dispăruţi. Din ordinul 
său, primarul se prezentă, în ziua înmormântării, cu patru cununi 
mortuare pe care voia să le aşeze pe cele patru sicrie, însă colonelul îl 
scoase pe uşă afară. După înmormântare, redactă şi se duse să predea 
el însuşi o telegramă violentă adresată preşedintelui republicii, pe care 
însă telegrafistul refuză să o transmită. Atunci o completă cu expresii de 
o agresivitate deosebită, o băgă într-un plic şi o depuse la poştă. Aşa 
cum i se întâmplase la moartea soţiei sale, aşa cum i se întâmplă de 
atâtea ori în timpul războiului, la moartea prietenilor săi celor mai buni, 
nu se simţi cuprins de durere, ci de o furie oarbă, fără un obiect precis, 
de o senzaţie istovitoare de neputinţă. Ajunse să-l acuze de complicitate 
pe părintele Antonio Isabel care-i însemnase pe fiii săi cu cenuşa care nu 
se ştergea, pentru a le permite duşmanilor să-i identifice. Bătrânul preot, 
care nu-şi mai putea înşirui prea bine gândurile, şi care începuse să-i 
înfricoşeze pe enoriaşi cu exegeze năzdrăvane în care se aventura de la 
înălţimea amvonului, veni în casă, într-o după-amiază, înarmat cu un 
castronaş în care pregătea cenuşa din miercurea mare, cu care voi să 
ungă toată familia pentru a dovedi că se poate şterge foarte uşor cu 
apă. Insă teama de nenorocire se înrădăcinase atât de puternic în 
suflete, încât Fernanda însăşi refuză să se supună acestei experienţe şi 
de atunci nu s-ar mai fi văzut niciodată un Buendia îngenunchind în faţa 
sfântului altar în Miercurea Mare. 

Colonelul Aureliano Buendia nu reuşi multă vreme să-şi 
redobândească liniştea. Părăsi fabricarea de peştişori, mânca în silă, 
umbla prin casă ca un somnambul, trăgând după sine pătura şi 


rumegând o mânie surdă. După trei luni, părul îi devenise cenuşiu, 
vechea lui mustață cu vârfurile pomădate îi cădea acum peste buzele 
decolorate, în schimb ochii redeveniră cărbunii aprinşi cu care-i speriase 
pe toţi la naşterea sa, şi cu care făcea să se învârtă scaunele doar 
privindu-le. În furia chinurilor sale, încerca în zadar să stârnească acele 
povestiri care-i călăuziseră tinereţea pe cărări periculoase până spre 
deşertul dezolant al gloriei. Era pierdut, rătăcit într-o casă străină, în care 
nimic şi nimeni nu-i mai trezea nici cea mai mică urmă de afecţiune. Intr- 
o zi, căutând urmele unui trecut de dinainte de război, deschise odaia lui 
Melchiade, dar nu mai găsi decât dărâmături murdare, gunoaie 
îngrămădite de-a lungul atâtor ani de părăsire. In copertele cărţilor pe 
care nu le mai citise nimeni şi în vechile pergamente mucezite de 
umiditate se dezvoltase o floră lividă şi în aerul acestei încăperi, care 
fusese cândva cel mai curat şi mai luminos din toată casa, plutea un 
miros insuportabil de amintiri putrede. Într-o dimineaţă, o găsi pe Ursula 
în lacrimi sub castan, la picioarele defunctului ei soţ. Colonelul Aureliano 
Buendia era singurul din casă care nu-l mai putea vedea pe puternicul 
moşneag încovoiat de o jumătate de veac de intemperii. "Vino să-l saluti 
pe tatăl tau", îi zise Ursula. 

El se opri în faţa castanului şi putu constata că nici acest spaţiu vid 
nu mai trezea în el vreun sentiment de afecţiune: 

— Ce spune? întrebă el. 

— E foarte trist, îi răspunse Ursula. Crede că vei muri. 

— Spune-i, zise colonelul surâzând, că nu mori când trebuie, ci când 
se poate. 

Această prevestire a părintelui său mort răscoli resturile superbei 
arogante care încă mai mocnea în inima lui, dar el le luă drept o 
redobândire bruscă a energiei. Şi astfel o härtui pe Ursula ca să-i arate 
locul din curte unde erau îngropate monedele de aur pe care le desco- 
periseră în statuia de ipsos a Sfântului losif. "Nu o vei şti niciodată, îi 
spuse ea cu o fermitate pe care i-o inspira experienţa ei îndelungată şi 
crudă. Într-o zi, adăugă, trebuie să apară proprietarul acestei averi şi 
numai el o va putea dezgropa". Toată lumea se întreba pentru ce acest 
om, care fusese totdeauna atât de dezinteresat, începuse să se 
lăcomească atât de febril la bani, şi nu la cantităţile modeste care i-ar fi 
ajuns pentru a face faţă unei obligaţii momentane ci la o avere care se 
urca la o sumă atât de neînchipuită încât Aureliano Segundo, numai 
auzindu-l evaluând-o, se afundă într-un abis de stupefactie. Foştii săi 
tovarăşi la care s-a dus pentru a le cere ajutor se ascunseră ca să nu-l 
primească. Cam prin epoca aceasta fu auzit spunând: "Acuma, singura 
deosebire între liberali şi conservatori este că liberalii merg la liturghia 
de la orele cinci, iar conservatorii la cea de la orele opt". Totuşi, depuse 
atâta staruinta şi înverşunare, se rugă atât de mult, contraveni atât de 
deplin tuturor principiilor sale de demnitate, încât pe ici pe colo, puţin 
câte puţin, introducându-se pretutindeni cu un zel discret şi cu o 
statornicie nemiloasă, reuşi ca în opt luni să adune mai mulţi bani decât 
îngropase Ursula în pământ. Îl vizită atunci pe colonelul Gerineldo 
Marquez, care era tot bolnav, ca să-i ajute să dezlantuiasca un război 
total. 

Într-o anumită epocă, colonelul Gerineldo Mârquez ar fi fost într- 
adevăr singurul care ar fi putut trage, chiar din fotoliul său de paralitic, 
firele ruginite ale rebeliunii. După armistițiul de la Neerlandia, în timp ce 
colonelul Aureliano Buendia se refugiase în exilul peştişorilor săi de aur, 


el rămăsese în contact cu ofiţerii rebeli care-i fuseseră credincioşi până 
la dezastru. Cunoscuse alături de ei războiul trist al umilirii zilnice, al 
supliciilor şi memorandumurilor, al lui veniţi mâine şi al lui numaidecat, 
al lui suntem pe cale să studiem cazul dumneavoastră cu toată atenţia 
cuvenită; războiul iremediabil pierdut dus împotriva acelor oameni foarte 
amabili care dădeau asigurări de profundul lor devotament şi care 
trebuiau să acorde, dar n-au acordat niciodată, pensiile viagere. Celălalt 
război, care făcuse să curgă sânge timp de douăzeci de ani, le pricinuise 
mai. puţin necaz decât acest război nimicitor al eternelor amânări. 
Colonelul Gerineldo Mârquez, care scăpase din trei atentate, 
supravietuise la cinci răniri şi ieşise până la urmă nevătămat din 
nenumărate bătălii, sucombă şi el acestei blocade fioroase a aşteptării şi 
se cufundă în înfrângerea mizerabila a batranetii, gândindu-se la Ama- 
ranta printre romburile de lumină ale unei case cu chirie. Ultimii veterani 
despre care mai aflară ceva apăreau fotografiati într-un ziar, ridicându-şi 
nedemn capetele, alături de un preşedinte anonim al republicii, care le 
dăruia nişte butoni cu efigia lui ca să şi-o pună la revere, şi le restituia un 
drapel pătat de praf şi de sânge cu care să-şi acopere sicriele. Ceilalţi, 
cei mai demni, mai aşteptau încă o scrisoare în penumbra caritatii pu- 
blice, crapand de foame, supraviețuind din mânie, mucegaind de 
bătrâneţe în minunata murdărie a gloriei. Astfel că, atunci când colonelul 
Aureliano Buendia îl invită să dezlantuie o explozie mortală care să 
stârpească orice urmă a scandalosului regim de corupţie susţinut de 
invadatorul străin, colonelul Gerineldo Marquez nu-şi putu stăpâni un fior 
de milă: 

— Of, Aureliano, zise el suspinând. Ştiam că eşti bătrân, dar acuma 
îmi dau seama că eşti mult mai bătrân decât pari. 


ÎN VÂRTEJUL ANILOR DIN URMA, Ursula nu se mai bucurase decât de 
foarte rare momente de răgaz pentru a se ocupa de formaţia papală a lui 
José Arcadio, când s-a ajuns la părerea că trebuia să i se pregătească în 
toată graba plecarea la seminar. Sora lui, Meme, împărţită între 
rigiditatea Fernandei şi amărăciunea Amarantei, a atins aproape în 
acelaşi timp vârsta la care se prevăzuse să o trimită la un pension de 
călugăriţe, unde să facă din ea o virtuoasă a clavecinului. Ursula se 
simţea pradă unor grave incertitudini cu privire la eficacitatea metodelor 
prin care temperase spiritul langurosului candidat la cinul de Pontif 
Suprem, însă ea nu invinovatea de aceasta nici batranetea ei şovăitoare, 
nici norii deşi care abia îi mai îngăduiau să distingă conturul obiectelor, 
ci un lucru pe care nici chiar ea nu putea să-l definească exact, dar pe 
care şi-l imagina confuz ca o deteriorare progresivă a timpului. "Anii de 
acum nu mai sunt ca pe vremuri", obişnuia ea să spună, simțind cum 
realitatea cotidiană îi scapă printre degete. Altădată, gândea ea, copiii 
cresteau mult, foarte încet. E suficient să-ţi amintesti de câtă vreme a 
fost nevoie pentru ca José Arcadio, cel mai mare, să plece cu ţiganii şi de 
toate câte s-au întâmplat înainte de a se fi întors pictat ca o năpârcă şi 
exprimându-se ca un astronom, şi de evenimentele care s-au petrecut în 
casă înainte ca Amaranta şi Arcadio să uite limba indienilor pentru a 
învăţa să vorbească spaniola. E suficient să te gândeşti la câte a îndurat 
bietul Jose Arcadio Buendia sub castanul său, şi la tot răstimpul cât a 


trebuit să-i plângă moartea, înainte de a-l aduce muribund pe colonelul 
Aureliano Buendia, care scăpând din atâtea războaie şi după ce au 
suferit atât de mult pentru el, nu atinsese încă vârsta de cincizeci de ani. 
Pe vremuri, după o zi întreagă petrecută confectionand mici animale din 
zahăr ars, îi mai rămânea timp berechet pentru a se ocupa de copii şi să 
vadă în albul ochilor lor că aveau nevoie de o portie de ulei de ricin. În 
schimb acuma, când nu avea nimic de făcut şi când umbla de dimineaţa 
până seara ducându-l pe Jose Arcadio în cârcă, proasta calitate a 
timpului o obliga să lase lucrurile pe jumătate făcute. Adevărul era că 
Ursula se încăpăţâna să nu voiască să îmbătrânească nici chiar atunci 
când pierduse socoteală anilor săi, şi că se afla întotdeauna acolo unde 
nu trebuia, căutând să-şi bage nasul peste tot, supărându-i pe străini cu 
întrebarea dacă nu cumva au lăsat în pază, în casă, pe vremea 
războiului, aşteptând încetarea ploilor, un sfânt losif din ipsos. Nimeni nu 
putea spune sigur când a început să-şi piardă vederea. Până în ultimii ani 
ai vieţii ei, când nu se mai putea scula din pat, avea o mină complet 
biruită de decrepitudine, însă nimeni nu descoperise că a orbit complet. 
Ea însă îşi dăduse seama de aceasta încă înainte de naşterea lui Jose 
Arcadio. La început, credea că e vorba doar de o slăbire trecătoare şi lua 
pe ascuns sirop de măduvă sau îşi punea miere de albine în ochi, dar nu 
întârzie să se convingă că se scufunda iremediabil în beznă, într-atât 
încât nu avu niciodată o noţiune prea exactă despre, ceea ce însemna 
invenţia luminii electrice, deoarece atunci când s-a montat primul bec, 
ea nu-i putu ghici decât în mod vag strălucirea. Nu spuse nimănui nimic 
despre aceasta, deoarece ar fi dat în vileag că a devenit inutilă. Se 
avântă cu încăpățânare în a se deprinde discret cu perceperea depărtării 
fiecărui lucru şi a glasului fiecăruia, pentru a continua să vadă cu 
memoria ceea ce nu-i mai permiteau să distingă norii opaci ai cataractei. 
Mai târziu avea să descopere ajutorul neaşteptat al mirosurilor pe care 
începu să le perceapă, pe întuneric, cu o forţă mult mai convingătoare 
decât volumele şi culorile şi care o salvară definitiv de ruşinea unei 
renuntäri. În obscuritatea camerei ei, putea să treacă un fir de aţă prin 
ac şi să facă o butonieră şi ştia când trebuia să dea laptele în foc. 
Dobândise o cunoaştere atât de fără greş a aşezării fiecărui lucru încât 
adeseori uita ea însăşi că e oarbă. Într-o zi, Fernanda răscoli toată casa 
pentru că-şi pierduse inelul de cununie şi Ursula îl descoperi pe o 
etajeră, în odaia copiilor. In chip firesc, în timp ce ceilalţi umblau de colo- 
colo fără să o bage în seamă, ea îi supraveghea cu ajutorul celor patru 
simţuri care-i rămăseseră, pentru ca nimeni să n-o ia vreodată prin sur- 
prindere, şi după câtva timp reuşi să descopere că fiecare membru al 
familiei repeta, fără să-şi dea seama, acelaşi itinerar, aceleaşi gesturi şi 
aproape aceleaşi cuvinte la ore fixe. Numai atunci când ieşeau din 
această meticuloasă rutină riscau să rătăcească vreun obiect. În aşa fel 
încât auzind-o pe Fernanda plângându-se că şi-a pierdut verigheta, 
Ursula nu avu decât să-şi amintească singura abatere din ziua aceea de 
la faptele şi gesturile ei obişnuite, şi anume că se dusese să întindă la 
soare rogojinile pe care dormeau copiii fiindcă Meme descoperise în 
noaptea precedentă o plosnita. Deoarece copiii asistau la dereticat, 
Ursula îşi închipui că Fernanda trebuie să-şi fi pus verigheta într-un loc 
unde aceştia nu puteau să o ajungă: pe etajeră. Fernanda, dimpotrivă, n- 
o căutase decât pe traiectul pe care umbla în fiecare zi, fără să ştie că 
regăsirea obiectelor pierdute e împiedicată de rutină, de deprinderi, şi 
tocmai de aceea îţi dau atât de mult de furcă pentru a le regăsi. 


Educarea lui Jose Arcadio îi ajuta Ursulei în această sarcină 
istovitoare de a se ţine la curent cu cele mai mici schimbări din interiorul 
casei. Când îşi dădea seama că Amaranta îmbrăca statuile sfinţilor din 
dormitor, ea se prefăcea că-l învaţă pe copil diferenţele dintre culori: 

— la să vedem, zicea ea, spune-mi un pic în ce culoare e îmbrăcat 
sfântul arhanghel Rafail. 

În felul acesta copilul îi aducea informaţiile de care o lipseau ochii şi 
încă înainte de a pleca la seminar, Ursula ajunsese în stare să distingă 
pipăind tesaturile, culorile diferite alt veştmintelor sfinţilor. Uneori se 
întâmplau lucruri neprevăzute. Într-o după-amiază, Amaranta broda în 
veranda cu begonii, când Ursula se ciocni de ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, protestă Amaranta, ia seama pe 
unde umbli! 

— Tu nu te-ai aşezat pe locul tău, îi răspunse Ursula. 

Pentru ea, nu era nici o îndoială. Dar în ziua aceea, începu să-şi dea 
seama de un lucru de care nimeni nu avea idee până atunci, şi anume 
că în cursul anului soarele îşi schimba pe nesimţite poziţia şi că acei care 
se aşezau în verandă trebuiau să-şi schimbe şi ei locurile, puţin câte 
puţin, fără măcar s-o observe. De atunci, Ursula nu trebuia decât să-şi 
amintească data pentru a cunoaşte exact locul unde era aşezată 
Amaranta. Deşi tremuratul mâinilor îi era din ce în ce mai perceptibil şi 
abia se mai putea tari, niciodată nu i se văzuse capsorul sfrijit în atâtea 
locuri deodată. Era aproape tot atât de activă ca în epoca în care avea 
toată casa pe mână. Cu toate acestea, în singurătatea de nepătruns a 
batranetii ei, se bucură de atâta clarviziune ca să examineze până şi 
cele mai neînsemnate peripeții din istoria familiei, încât pentru prima 
oară putu face lumină asupra adevărurilor pe care ocupațiile de alta data 
o împiedicaseră să le vadă. Pe vremea când se pregătea plecarea lui 
José Arcadio la seminar, ea efectuase deja o recapitulatie infinitezimală 
a ceea ce a fost viata casei de când se intemeiase Macondo, şi îşi 
revizuise complet părerea pe care o avusese dintotdeauna despre 
descendenţii săi. Îşi dădu seama că nici colonelul Aureliano Buendia nu 
se înăsprise în război într-atât încât să-şi piardă toată dragostea faţă de 
familie, aşa cum credea ea pe vremuri, dar că el nu iubise niciodată pe 
nimeni, nici chiar pe Remedios, soţia sa, sau pe nenumăratele femei de o 
noapte care trecuseră prin viaţa sa, şi cu atât mai puţin pe fiii săi. Ea 
credea a ghici că nu din idealism, aşa cum zicea toată lumea, purtase 
atâtea lupte, nici că renuntase din oboseală, aşa cum credeau toţi, la 
victoria iminentă, ci că a câştigat şi pierdut din acelaşi motiv, din simplul 
păcat al orgoliului. A ajuns la concluzia că acest fiu pentru care şi-ar fi 
dat viaţa n-a fost decât o fiinţă incapabilă de iubire. Intr-o noapte pe 
când îl purta încă în pântece, îl auzise plângând. Era un plâns atât de 
distinct încât Jose 'Arcadio Buendia, care dormea lângă ea, se trezi şi se 
bucură la gândul că copilul va deveni ventriloc. S-au găsit alţii care 
preziseră că va deveni ghicitor. Ea, în schimb, se cutremură, convinsă că 
acest profund grohăit era primul semn al îngrozitoarei cozi de porc, şi se 
rugă lui Dumnezeu să lase să-i moară acest plod în pântece. Insă 
clarviziunea nesfarsitei ei batraneti îi îngădui să constate şi să-şi repete 
de atâtea ori, că plânsetele de copil din pântecele mamei lor nu erau un 
semn nici de ventrilocie, nici de capacităţi de ghicitor, ci vesteau fără 
greş pe fiinţele incapabile de iubire. Această devalorizare a chipului lui 
stârni în ea toată mila pe care-şi dădu seama că o datorează fiului ei. 
Amaranta, în schimb, a cărei asprime sufletească o înspăimânta atât de 


mult şi a cărei amărăciune îngrămădită o durea, îi apăru dimpotrivă, în 
lumina acestei ultime revizuiri, ca fiind femeia cea mai iubitoare din câte 
au existat vreodată şi înţelese cu înduioşată luciditate că necazurile ne- 
drepte pe care i le pricinuise lui Pietro Crespi nu i-au fost dictate din vreo 
voinţă de răzbunare, cum socotea toată lumea, şi că nu fierea 
amărăciunii, cum credeau toţi, o determinase să facă din viaţa 
colonelului Gerineldo Marquez un martiriu lent, ci că în ambele cazuri a 
fost o luptă pe viaţă şi pe moarte între o iubire nemăsurată şi o laşitate 
invincibilă, care se soldase cu triumful acelei temeri iraționale pe care i-o 
inspirase Amarantei dintotdeauna inima ei chinuită. Cam prin epoca 
aceasta începuse Ursula să o cheme pe Rebeca pe numele ei, să o 
pomeneasca cu o veche tandrete exaltată prin cainta tardivă şi printr-o 
admiraţie bruscă, înțelegând că singură Rebeca, pe care n-o alăptase la 
sânul ei, ci care mâncase pământ şi var de pe pereţi, aceea în vinele 
căreia nu curgea acelaşi sânge ca în al ei, ci sângele necunoscut al unor 
oameni necunoscuţi ale căror oseminte continuau să clămpănească în 
mormântul lor, acea Rebecă cu inimă nerăbdătoare, cu pântece lacom, 
era singura care avusese curajul neînfrânat pe care Ursula sperase atât 
de mult să-l găsească în propria ei progenitură. 

— Rebeca, zicea ea pipăind de-a lungul pereţilor, cât de nedrepti am 
fost cu tine! 

În casă, lumea se mărginea să creadă că trăncăneşte, mai ales de 
când i se năzărise să umble cu braţul drept ridicat, ca arhanghelul 
Gabriel. Fernanda îşi dădu seama, totuşi, că era ca un fel de soare de 
mare luciditate în umbra densă a acelui delir, deoarece Ursula era capa- 
bilă să spună fără să şovăiască câţi bani s-au cheltuit în casă în cursul 
anului scurs. Amaranta a avut aproape aceeaşi idee în ziua în care o 
văzu pe mama ei în bucătărie, mestecând supa într-o marmită, spunând 
brusc, neştiind că o ascultă, că morişca de mălai cumpărată odinioară de 
la ţigani, care dispăruse încă înainte ca Jose Arcadio să fi ocolit lumea 
pentru a şaizeci şi cincea oară, încă se mai găsea la Pilar Ternera. Ajunsă 
şi ea aproape centenară, însă robustă şi îndemânatică, în ciuda obezității 
ei de necrezut care-i speria pe copii, aşa cum altă dată râsul ei speria 
porumbeii, Pilar Ternera n-a fost surprinsă să vadă cât de bine ghicise 
Ursula, deoarece propria ei experienţă începuse să-i arate că o 
îmbătrânire conştientă permite să se distingă mai bine lucrurile decât 
toate investigaţiile din cărţile de ghicit. 

Cu toate acestea, din ziua când Ursula îşi dădu seama că nu a avut 
timp să consolideze vocaţia lui Jose Arcadio, ea se lăsă copleşită de 
consternare. Începu să săvârşească erori, voind să vadă cu ochii lucruri 
pe care intuiţia îi permitea să le distingă cu mai multă claritate. Într-o 
dimineaţă, crezând că e apă de flori, ea turnă pe capul copilului 
conţinutul unei călimări. Mania de a-şi vâri nasul peste tot a fost pricina 
atâtor discuţii şi incidente, încât se simţi răvăşită de accese de proastă 
dispoziţie, şi încercă să se elibereze de acele tenebre care ajunseseră să 
se strângă în jurul ei ca o cămaşă de noapte tesuta de un păienjeniş 
uriaş. Atunci îi trecu prin cap că stângăcia ei nu reprezenta prima 
victorie a decrepitudinii şi obscuritätii, ci o detracare a timpului. Îşi 
spunea că altădată, când bunul Dumnezeu nu înşela cu lunile şi cu anii, 
ca turcii atunci când măsurau un cot de pânză, lucrurile erau cu totul 
altfel. Acuma, nu numai copiii creşteau mai repede, dar şi sentimentele 
evoluau altfel. Abia se inaltase frumoasa Remedios la cer cu trupul şi cu 
duhul, că, fără nici o consideraţie, Fernanda se şi pusese pe bombănit în 


ungherul ei pentru că luase cu ea cearsafurile. Abia se racisera 
cadavrele Aurelienilor în mormintele lor, că fără să mai aştepte, 
Aureliano Segundo îşi luminase din nou casa, umplând-o cu betivi care 
cântau la acordeon şi se bălăceau în şampanie, ca şi cum n-ar fi fost 
creştini, ci câini cei care muriseră, şi ca şi cum această casă de nebuni 
care costase atâta bătaie de cap şi atâtea mici animale din caramel era 
sortită să devină scursoarea publică a tuturor pierzaniilor. Amintindu-şi 
de toate acestea în timp ce i se pregătea valiza lui José Arcadio, Ursula 
se întrebă dacă n-ar fi mai bine să adoarmă odată pentru totdeauna pe 
fundul mormântului şi să se arunce pământ peste ea, şi fără temere îl 
întrebă pe Dumnezeu dacă crede cu adevărat că oamenii sunt de fier 
pentru a îndura atâtea necazuri şi mortificări; şi, din întrebare în 
întrebare, ea nu făcea decât să-şi sporească sminteala şi simţea o poftă 
irezistibilă de a umbla la trăncănit ca un gringo, de a-şi permite, în 
sfârşit, o clipă de răzvrătire, clipa atât de des dorită şi atât de des 
amânată de a-şi pune resemnarea de o parte şi de a nu se mai sinchisi 
de nimic, şi de a-şi uşura inima vărsând atâtea împovărătoare cuvinte 
grele pe care trebuise să le înghită în ea în timpul unui secol întreg de 
îndelungată răbdare: 

— La naiba! strigă ea. 

Amaranta, care începuse să aşeze hainele în cufăr, crezu că a 
înţepat-o vreun scorpion. 

— Unde e? întrebă ea alarmată. 

— Ce? 

— Gângania! explică, Amaranta. 

Ursula îşi puse un deget în dreptul inimii. 

— Aici, răspunse ea. 

Într-o joi, la orele două după-amiază, Jose Arcadia plecă la seminar. 
După aceea Ursula avea să-l evoce mereu aşa cum şi-l imaginase în 
clipa despărțirii, lânced şi serios, stăpânindu-se de a nu vărsa nici o 
lacrimă, asa cum îl învățase ca, nadusind de căldură în costumul de 
catifea verde cu nasturi de aramă şi cu panglica scrobită în jurul gâtului. 
Lăsase sufrageria impregnată toată de mirosul pătrunzător al apei de 
flori pe care i-o turna pe cap pentru a-i putea păşi pe urme în casă. Tot 
timpul cât durase prânzul de adio, familia îşi ascunsese nervozitatea sub 
aparenţa veseliei şi aplaudase cu un entuziasm exagerat frumoasele 
cuvinte ale părintelui Antonio Isabel. Dar când scoaseră cufărul căptuşit 
cu catifea şi împodobit cu coltari din argint, fu ca şi cum s-ar fi scos din 
casă un sicriu. Singurul care a refuzat să ia parte la despărţire a fost 
colonelul Aureliano Buendia. 

— Numai asta ne mai lipsea, mormăi el: un papă. 

După trei luni, Aureliano Segundo şi Fernanda o duseră pe Meme la 
pension şi se întoarseră cu un clavecin care luă locul pianului mecanic. 
Cam pe vremea aceea, Amaranta se apucă să-şi teasa propriul lintoliu. 
Febra bananei se potolise. Vechii locuitori din Macondo erau înghesuiți si 
îndepărtați de către noii veniţi şi se agätau penibil de mijloacele precare 
de existenţă de altă dată, reconfortati totuşi de impresia de a fi 
supravieţuit unui naufragiu. Acasă, continuau să se primească invitaţi la 
masă, dar în realitate a trebuit să se aştepte câţiva ani până la plecarea 
companiei bananiere pentru a se vedea restabilindu-se vechile obiceiuri 
de viaţă. Cu toate acestea, avură loc schimbări radicale în sensul 
tradiţional al ospitalităţii, căci acum Fernanda era aceea care-şi impunea 
legile. Ursula aflându-se alungată în tenebrele ei, iar Amaranta fiind atât 


de absorbită de lintoliu, ucenica ce se pregătea odinioară pentru a 
deveni regină avu toată libertatea de a-i alege pe comeseni şi de a-i 
supune normelor rigide pe care i le dictaseră părinţii ei. Severitatea ei 
transformase casa într-un bastion al frumoaselor maniere regăsite, într- 
un sat convulsionat de vulgaritatea cu care străinii îşi risipeau averile 
câştigate repede. Pentru ea, scurt şi cuprinzător, lumea bună era aceea 
care nu avea nimic a face cu compania bananieră. Până şi propriul ei 
cumnat, Jose Arcadio Segundo, a fost victima ardoarei ei discriminatorii, 
pentru că-şi procurase din nou cocoşi magnifici de luptă, şi în 
entuziasmul înfierbântat al primei clipe, se angajase contramaistru la 
compania bananieră. 

— Atâta vreme cât o să mai care după el râia străinilor, să nu mai 
pună piciorul în casa aceasta, zise Fernanda. 

Austeritatea impusă casei devenise astfel încât până la urmă 
Aureliano Segundo se simţi definitiv mai la largul său la Petra Cotes. Mai 
întâi, sub pretextul de a o uşura pe soţia sa de o parte din griji, el îşi 
mută acolo orgiile. Apoi, sub pretextul că animalele sunt pe cale să-şi 
piardă din fecunditate, mută acolo grajdurile. În sfârşit, sub pretextul că 
la concubina lui era mai puţin cald, îşi mută şi micul birou, unde se ocupa 
de afacerile sale. Atunci când Fernanda luă la cunoştinţă că era de fapt 
văduva unui soţ care încă nu murise, era deja prea târziu pentru a se 
mai reveni la vechea stare de lucruri. Aureliano Segundo abia dacă mai 
venea să mănânce acasă şi cele câteva aparente pe care continua să le 
salveze, ca aceea de a dormi lângă soţia sa, nu mai ajungeau să con- 
vingă pe nimeni. Într-o noapte, din nebăgare de seamă, zorii zilei îl 
surprinseră în patul Petrei Cotes. Fernanda, împotriva aşteptărilor lui, nu- 
i adresă nici cel mai mic reproş şi nu scoase nici cel mai uşor suspin de 
resentiment, dar în aceeaşi zi îi trimise la concubina lui cele două cuiere 
pline cu haine. 1 le trimise ziua, cu poruncă să fie transportate prin 
mijlocul străzii, ca să le vadă toată lumea, socotind că bărbatul ei rătăcit 
nu va putea suporta o astfel de ruşine şi se va întoarce cu capul plecat la 
cuibul său. Dar acest gest eroic n-a fost decât o probă suplimentară, 
dacă mai era nevoie, despre cât de puţin cunoştea Fernanda nu numai 
caracterul soţului, dar şi natura profundă a unei comunităţi care nu avea 
nimic a face cu, aceea din care făcuseră parte părinţii ei, deoarece toţi 
cei care văzură cărându-se cuierele îşi spuseră că, la urma urmei, acesta 
era sfârşitul firesc al unei poveşti ale cărei amănunte intime toată lumea 
le cunoştea, iar cât îl privea pe Aureliano Segundo, el îşi sărbători li- 
bertatea oferită printr-un chef care dură trei zile. Spre şi mai marele 
dezavantaj al soţiei în timp ce aceasta începea să-şi poarte tare rău 
maturitatea în veştmintele ei bisericeşti întunecoase, cu medalioanele ei 
anacronice şi cu orgoliul ei deplasat, concubina părea că înfloreşte într-o 
a doua tinereţe, îmbrăcată strâns în toalete somptuoase din mătase 
naturală, cu ochii vargati de focul revendicarii., Aureliano Segundo i se 
dărui din nou cu înflăcărarea din adolescenţă, când Petra Cotes nu-l 
iubea de dragul lui, ci pentru că-l confunda cu fratele său geamăn şi 
pentru că, culcându-se în aceeaşi epocă cu amândoi, gândea că 
Dumnezeu i-a hărăzit norocul de a avea un bărbat care făcea dragoste 
cât doi. Această pasiune regăsită se dovedi atât de impetuoasă, încât în 
mai multe rânduri, atunci când se pregăteau să mănânce, se priveau în 
ochi şi fără să spună nimic, acopereau din nou farfuriile pentru a merge 
în camera lor să moară de foame şi de dragoste. Inspirat de toate câte le 
văzuse el în cursul vizitelor făcute pe furiş la matroanele franceze, 


Aureliano Segundo îi cumpără Petrei Cotes un pat cu baldachin de ar- 
hiepiscop, puse perdele de catifea la fereastră şi acoperi tavanul şi 
pereţii camerelor cu oglinzi mari din cristal de cvart. Îl vedeai atunci mai 
chefliu şi mai risipitor ca oricând. Cu trenul care sosea în fiecare zi către 
orele unsprezece, primea lăzi şi iar lăzi cu şampanie şi cu brandy. 
Revenind de la gară lua la câte un chef improvizat pe oricine întâlnea în 
drum, băştinaş din sat sau străin, cunoscut sau necunoscut, fără nici un 
fel de deosebire. Până chiar şi lunecosul Mr. Brown, care nu ştia să 
răspundă decât într-o limbă străină, se lăsă ademenit de semnele 
ispititoare pe care i le adresa Aureliano Segundo şi în repetate rânduri se 
îmbătă tun la domiciliul Petrei Cotes, ba chiar reuşi ca fioroşii săi buldogi 
care-l urmau pretutindeni să danseze pe melodii texane pe care le 
mormăia el însuşi, n-are importanţă cum, în ritmul acordeonului: 

— La o parte, bandă de vaci! zbiera Aureliano Segundo în paroxismul 
chefului. La o parte! Viaţa este atât de scurtă! 

Niciodată n-a avut o mână mai bună, niciodată n-a fost iubit mai 
mult, niciodată reproducerea animalelor sale nu a atins proporţii atât de 
enorme. În cursul acestor petreceri interminabile se sacrificau atâtea 
vite, atâţia porci şi păsări, încât pământul din curte deveni negru şi 
noroios de atâta sânge închegat. Nu mai era decât o veşnică 
îngrămădire de oase şi de mate, o hazna în care se aruncau resturile şi 
scursorile, şi trebuiau să se aprindă mereu cartuşe de dinamită pentru a 
împiedica vulturii de a veni să le scoată comesenilor ochii. Aureliano 
Segundo devenise mare şi gras, liliachiu, îndesat din pricina poftei abia 
comparabile cu aceea a lui Jose Arcadio atunci când s-a întors din ocolul 
pământului. Prestigiul lăcomiei sale supraomeneşti, al risipei sale 
nemăsurate, al ospitalităţii sale fără precedent depäsise hotarele 
mlaştinilor şi-i atrase pe hulpavii cei mai calificaţi de pe litoral. Din toate 
părţile debarcau mâncăi fabulosi, veniţi să participe la concursurile 
fantastice de rezistenţă şi de capacitate care se organizau la Petra Cotes. 
Aureliano Segundo a rămas campionul necontestat al mâncatului până în 
acea sâmbătă nefericită când apăru Camila Sagastume, femelă totemică 
pe care o cunoşteau în ţară sub numele de Elefanta. Duelul se prelungi 
până marti dimineaţa. După primele douăzeci şi patru de ore, înghițind o 
juncă garnisită cu manioc, cu igname şi banane fripte, fără să mai 
socotim o ladă şi jumătate de şampanie, Aureliano Segundo considera 
asigurată victoria sa. Manifesta mai mult entuziasm şi veselie decât 
adversara sa imperturbabilă, al cărei stil era, cum se putea vedea, mai 
mult al unui profesionist, dar tocmai prin aceasta mişca mai puţin 
publicul impestritat pe care abia îl putea cuprinde casa. În timp ce 
Aureliano Segundo înfuleca cu gura largă, atatat de setea triumfului, 
Elefanta îşi tăia carnea cu pricepere de chirurg şi o mânca fără să se 
grăbească, cu o oarecare plăcere chiar. Era masivă şi gigantică, dar la ea 
tandretea feminitätii întrecea corpolenta colosală şi chipul ei era atât de 
frumos, mâinile atât de fine şi îngrijite, farmecul personal atât de 
irezistibil, încât în clipa în care o văzu intrând în casă, Aureliano Segundo 
mărturisi cu voce scăzută că ar fi preferat ca întrecerea să se fi făcut mai 
degrabă în pat decât la masă. Mai târziu, după ce o văzu terminând o 
coapsă de vițel fără să calce nici o singură regulă a manierelor elegante, 
afirmă foarte serios, că dintr-un anumit punct de vedere acest elefant 
delicat, fascinant şi nesaturat reprezenta pentru el femeia ideală. Nu se 
înşela. Reputația de sfărâmătoare de oase, care o preceda în toate 
locurile, nu avea nici un temei. Ea nu avea nimic din sugrumătorii de boi 


vii, cum se povestea şi nu era nici femeia cu barbă dintr-un circ grecesc, 
ci conducea o academie de canto. Invatase să mănânce astfel atunci 
când era deja o mamă respectabilă de familie, căutând o metodă care să 
permită copiilor ei să se alimenteze bine nu prin stimularea artificială a 
poftei de mâncare, ci printr-o linişte absolută a spiritului. Teoria ei care se 
verificase în practică, se fundamenta pe principiul că o fiinţă care este în 
perfectă regulă cu conştiinţa sa putea să mănânce fără sat până ce o 
biruia oboseala. Astfel că, din motive morale iar nu dintr-un interes 
sportiv, îşi lăsă ea academia şi căminul pentru a merge să se măsoare 
cu un bărbat a cărui reputaţie de mare mâncău fără principii făcuse 
înconjurul ţării. Din clipa când l-a văzut pentru prima oară, ea a înţeles 
că ceea ce-l va pierde pe Aureliano Segundo nu va fi nicidecum 
stomacul, ci caracterul. La sfârşitul primei nopţi, în timp ce Elefanta era 
la fel de neînfricată ca la început, Aureliano Segundo se istovise de atâta 
ras şi vorbarie. Au dormit patru ore. La deşteptare, fiecare înghiţi sucul a 
cincizeci de portocale, opt litri de cafea şi treizeci de ouă crude. In 
dimineaţa zilei a doua, după ore îndelungate de veghe şi după ce au 
lichidat doi porci întregi, un ciorchine de banane şi patru lăzi de 
şampanie, Elefanta îl bănui pe Aureliano Secundo că a descoperit fără să 
observe aceeaşi metodă ca a ei, dar prin ocolişul absurd al unei totale 
iresponsabilitati. El se dovedea deci mai primejdios decât crezuse ea. 
Totuşi, atunci când Petra Cotes aduse pe masă doi curcani fripti, 
Aureliano Segundo era doar la un pas de congestie. 

— Dacă nu mai poţi mânca, opreşte-te, îi zise Elefanta. Să rămânem 
la egalitate. 

I-o propusese din toată inima, înțelegând că nici ea n-ar mai fi putut 
lua nici o îmbucătură suplimentară din pricina remuscarilor de a fi 
contribuit la moartea adversarului ei. Însă Aureliano Segundo interpretă 
atitudinea ei ca o nouă sfidare şi-şi îndopă gatlejul cu curcan, cu mult 
peste capacitatea lui de necrezut. Îşi pierdu cunoştinţa. Îşi înfipse nasul 
în farfuria în care nu mai rămăsese decât oasele, cu buzele înspumate ca 
un câine, înăbuşindu-se în horcăitul agoniei. În adâncul beznei, se simţi 
azvarlit de pe înălţimea unui turn într-o prăpastie fără fund şi într-o 
ultimă fulgerare de luciditate îşi dădu seama că la capătul interminabil al 
acelei căderi îl aştepta moartea. 

— Duceţi-mă lângă Fernanda, mai avu putere să rostească. 

Prietenii care-l aduseră acasă crezură că şi-a ţinut promisiunea 
făcută soţiei de a nu muri în patul concubinei sale. Petra Cotes lustruise 
cizmulitele de lac pe care dorea să le incalte în sicriu si se preocupa deja 
de a căuta pe cineva pentru a i le duce, când veni un prieten să o 
prevină că Aureliano Segundo era în afară de orice pericol. Se restabili, 
într-adevăr, în mai puţin de o săptămână, şi după cincisprezece zile 
sărbătorea printr-un ospăț fără precedent acea zi de glorie în care i-a 
fost dat să supravieţuiască. Continuă să locuiască la Petra Cotes, dar ve- 
nea zilnic s-o vadă pe Fernanda şi uneori rămânea să dejuneze în familie, 
ca şi cum destinul s-ar fi complăcut să inverseze situaţiile şi l-ar fi făcut 
soţul concubinei sale şi amantul propriei sale soţii. 

A fost un fel de uşurare pentru Fernanda. În amărăciunea părăsirii 
ei, singurele distracţii erau exerciţiile la clavecin la ora siestei şi scrisorile 
copiilor ei. În misivele amănunțite pe care li le trimitea tot la 
cincisprezece zile, nu era nici un rând de adevăr. Ea le ascundea 
necazurile ei. Trecea sub tăcere melancolia unei case care în ciuda 
luminii de pe begonii, în ciuda căldurii sufocante din cele două ceasuri 


de după-amiază, în ciuda rafalelor de petreceri care veneau din stradă, 
din zi în zi semăna tot mai mult cu locuinţa colonială a părinţilor ei 
Fernanda rătăcea prin singurătate între trei fantome vii şi fantoma 
moartă a lui José Arcadio Buendia, care venea uneori să se aşeze în 
penumbra salonului, cu o atenţie scrutătoare, în timp ce ea cânta la 
clavecin. Colonelul Aureliano Buendia nu mai era decât o umbră. De la 
ultima sa ieşire când îi propusese colonelului Gerindeldo Marquez un 
război fără viitor, abia dacă-şi mai părăsea atelierul pentru a merge să 
urineze sub castan. Nu primea alte vizite decât ale frizerului, o dată la 
trei săptămâni. Se hrănea cu ceea ce binevoia să-i aducă Ursula, o dată 
pe zi, şi cu toate că mai continua să fabrice peştişori de aur cu aceeaşi 
ardoare de odinioară, încetă să-i mai vândă, din clipa când află că 
oamenii nu-i cumpărau ca bijuterii, ci ca relicve istorice. Făcuse în curte 
un foc mare cu păpuşile lui Remedios, care-i împodobeau camera din ziua 
cununiei lor. Ursula, căreia nu-i scăpa nimic, îşi dădu seama de ceea ce 
voia să facă fiul ei, dar nu-l putu împiedica. 

— Ai o piatră în loc de inimă, îi zise ea. 

— Nu e vorba de o chestiune sentimentală, îi răspunse el. Camera 
este ameninţată să fie năruită de molii. 

Amaranta îşi tesea lintoliul. Fernanda nu înţelegea pentru ce-i scria 
din când în când scrisori lui Meme şi îi trimitea chiar cadouri, în timp ce 
lui José Arcadio nici măcar nu voia să-i rostească numele. "Vor muri fără 
să ştie pentru ce", răspunse Amaranta atunci cand îi puse întrebarea 
prin intermediul Ursulei, şi răspunsul semăna în inima ei o enigmă pe 
care nu reuşi niciodată să o lămurească. Înaltă, semănând cu o tulpină 
melitata, mândră, îmbrăcată întotdeauna cu multe jupoane de dantelă 
înspumate, cu acel aer distins care rezista anilor şi amintirilor urâte, 
Amaranta părea că poartă pe frunte crucea de cenuşă a feciorelniciei. 
De fapt o purta la mână, sub banda neagră pe care n-o scotea nici când 
se culca şi pe care o spăla şi o călca ea însăşi. Viaţa i se scurgea 
brodându-şi lintoliul. S-ar fi zis că ziua lucra la el iar noaptea desfacea 
ceea ce a lucrat, nu cu speranţa de a-şi birui astfel singurătatea, ci, 
dimpotrivă, pentru a o întreţine. 

Ceea ce o preocupa mai mult pe Fernanda în anii ei de părăsire, era 
că Meme avea să-şi petreacă primele vacanțe acasă, fără să-l găsească 
aici pe Aureliano Segundo. Congestia a pus capăt temerilor ei. Când 
Meme se întoarse, părinţii ei se puseseră de acord, nu numai pentru a o 
face pe fetiţă să creadă că Aureliano Segundo a rămas un soţ întru totul 
domesticit, dar şi ca s-o împiedice să observe tristeţea casei. În fiecare 
an, timp de două luni, Aureliano Segundo îşi juca rolul de sot model si 
organiza petreceri la care se servea îngheţată şi prăjituri uscate şi pe 
care scolärita hazlie şi plină de viaţă le înveselea aşezându-se la 
clavecin. 

Era evident încă de pe atunci că ea nu mostenise decât foarte putin 
din caracterul mamei. Părea mai degrabă o a doua versiune a 
Amarantei, din epoca în care aceasta nu cunoştea încă amărăciunea şi 
răspândea o agitaţie voioasă în casă cu piruetele şi paşii ei de dans, pe 
când avea doisprezece sau patrusprezece ani, înainte de acea pasiune 
ascunsă pentru Pietro Crespi, care în inima ei însemnase o schimbare de 
direcţie definitivă. Însă, spre deosebire de Amaranta, spre deosebire de 
toţi ceilalţi, Meme nu părea încă menită destinului solitar al familiei şi 
avea aerul de a fi acordată perfect cu lumea, chiar şi atunci când se 
închidea în salon, către orele două după-amiază, pentru a exersa la 


clavecin cu o disciplină inflexibilă. Se vedea foarte limpede că-i plăcea în 
această casă, că-şi petrecea tot anul visând la tămbălăul adolescentelor 
stârnite de sosirea ei, şi că nu era prea departe de a împărtăşi chemarea 
de petrecareata şi simţul ospitalităţii copleşitoare a tatălui ei. Primul 
semn al acestei moşteniri nefericite a apărut cu ocazia celei de a treia 
vacanțe de vară, în ziua în care Meme veni acasă în compania a patru 
călugăriţe şi a şaizeci şi două de colege de clasă pe care le invitase să-şi 
petreacă o săptămână în sânul familiei ei, din iniţiativa ei proprie şi fără 
să prevină pe nimeni. 

— Ce nenorocire! gemu Fernanda. Această copilă este la fel de 
barbară ca şi tatăl ei. 

Au trebuit să împrumute paturi şi hamacuri de la vecini, să 
servească masa în nouă serii, să fixeze orare pentru ocuparea băii şi să 
împrumute vreo patruzeci de taburete pentru ca fetele în uniforme 
albastre şi ghetute baietesti să nu zburde toată ziua încoace şi-ncolo. 
Invitatia a fost un eşec deoarece colegele turbulente abia terminau micul 
dejun că şi trebuia să se înceapă prima serie a dejunului, şi tot aşa mai 
departe, până la cină, astfel încât în acea săptămână nu au putut face 
decât o singură plimbare până la plantaţii. La căderea nopţii, călugărițele 
erau istovite, incapabile să se mai mişte, să mai dea vreun ordin, în timp 
ce grupul de adolescente neobosite încă mai erau în curte cântând 
cântece şcolăreşti anoste. Intr-o zi erau să o răstoarne pe Ursula care se 
incapatana în dorinţa de a se face de folos tocmai acolo unde stânjenea 
mai mult. In altă zi, călugărițele făcură scandal deoarece colonelul 
Aureliano Buendia se urinase sub castan fără să-i pese că elevele erau în 
curte. Amaranta era să creeze panică atunci când una dintre surorile 
călugăriţe intrase în bucătărie în clipa când săra supa şi nu găsi altceva 
să o întrebe decât despre natura acelei pulberi albe pe care o punea cu 
pumnii. 

— Arsenic, răspunse Amaranta. 

În seara sosirii lor, voind să meargă la closet înainte de a se culca, 
scolaritele creaseră o astfel de înghesuială încât la ora unu dimineaţa 
cele din urmă încă mai aşteptau să le vină rândul. Fernanda cumpără 
atunci şaizeci şi două de oale de noapte, dar nu reuşi decât să 
transforme problema nocturnă într-o problemă matinală, deoarece se 
putea vedea în zori, în faţa closetului, un şir lung de fete, fiecare cu oala 
ei în mână, aşteptându-şi rândul să o desarte. In afară de câteva care au 
avut febră si de alte câteva ale căror tntepaturi de tantari se infectară, 
majoritatea dintre ele au arătat în faţa dificultăţilor celor mai mari o 
rezistenţă de neclintit şi erau văzute chiar şi la orele cele mai calde 
alergând prin grădină. Când în sfârşit au plecat, florile erau secătuite, 
mobilele zdrobite şi pereţii acoperiţi cu desene şi inscripţii, însă 
Fernanda se simţi atât de uşurată la plecarea lor încât le iertă ravagiile. 
Restitui paturile şi taburetele împrumutate şi păstră cele şaizeci şi două 
de oale de noapte, pe care le randui în cabinetul lui Melchiade. Această 
odaie, ţinută mereu închisă, şi în jurul căreia se învârtise odinioară viaţa 
spirituală a casei, fu cunoscută de atunci sub numele de camera cu oale. 
Pentru colonelul Aureliano Buendia aceasta era de altfel denumirea care- 
i convenea mai bine, căci, în timp ce restul familiei continua să se mire 
de faptul că odaia lui Melchiade rămânea ferită de praf şi de părăginire, 
el o vedea transformată într-o adevărată ladă de gunoi. Oricum, se părea 
că îl interesează prea puţin cine are dreptate şi nu află de noua 
destinaţie a acestei odăi decât întâmplător, deoarece Fernanda îl deranja 


în lucrul lui o după-amiază întreagă trecând şi revenind pentru a-şi 
aranja oalele. 

Pe vremea aceea îşi făcu reaparitia José Arcadio Segundo. Trecea 
drept înainte prin verandă, fără să salute pe nimeni, şi se ducea să se 
închidă în atelier unde stătea de vorbă cu colonelul. Deşi nu-l putea 
vedea, Ursula analiza zgomotul pe care-l făceau tocurile cizmelor lui de 
contramaistru, şi se mira constatând ce prăpastie de netrecut îl 
despärtea acum de restul familiei, chiar si de fratele său geamăn, cu 
care, în copilărie, se juca inventând stratageme ingenioase ca să fie 
confundați, dar care care nu mai avea acum nici o trăsătură comună. Era 
înalt, cu un aer solemn, cu o atitudine meditativă, o tristeţe de sarazin şi 
avea un fel de strălucire, lugubră în obrazul de culoare tomnatică. 
Semăna cel mai mult eu; mama lui, Santa Sofia de la Piedâd. Ursula îi 
reproşa tendinţa de a uita de el întotdeauna când vorbea despre familie, 
dar când simţi că e din nou acasă şi când observă cum îl primea 
colonelul în atelierul său în timpul orelor de lucru, începu să-şi 
reexamineze vechile amintiri şi redobândi convingerea că într-o anumită 
clipă, din copilărie, se preschimbase cu fratele său geamăn, deoarece el, 
şi nu celălalt, trebuia să se numească Aureliano. Nimeni nu cunoştea 
amănuntele existenţei sale. Într-o vreme se aflase că nu avea un 
domiciliu fix, că şi el creştea cocoşi de luptă la Pilar Ternera şi că uneori 
rămânea să doarmă acolo, însă de fapt îşi petrecea aproape toate 
nopţile în odăile matroanelor venite din Franţa. Umbla pe căi rătăcite, 
fără afecţiuni, fără ambiţii, ca o stea rătăcitoare în sistemul planetar al 
Ursulei. 

De fapt, José Arcadio Segundo nu mai era un membru al familiei - $i 
nici nu avea să aparţină cândva vreuneia - din acea dimineaţă 
îndepărtată când colonelul Gerineldo Mârquez l-a dus la cazarmă, nu 
pentru ca să asiste la o execuţie, ci pentru a-i rămâne întipărit în 
memorie, pentru tot restul zilelor, surâsul trist şi puţin batjocoritor al 
celui împuşcat. Aceasta nu era numai ceai mai veche amintire, ci singura 
pe care o păstra din copilărie. Cealaltă amintire, aceea a unui bătrân 
care purta o jiletcă anacronică şi o pălărie ca nişte aripi de corb, şi care 
povestea minunätii în faţa unei ferestre orbitor de strălucitoare, pe 
aceea nu reuşea să o situeze în nici o epocă. Era o amintire nesigură, cu 
totul lipsită de invataminte sau de nostalgie, spre deosebire de amintirea 
celui împuşcat, care hotărâse de fapt orientarea vieţii sale şi care-i 
revenea tot mai limpede în memorie, pe măsură ce îmbătrânea, ca şi 
cum scurgerea vremii i-ar fi apropiat-o tot mai mult. Ursula încerca să se 
folosească de José Arcadio Segundo pentru a-l face pe colonelul Aure- 
liano Buendia să iasă din barlogul lui. "Convinge-l să meargă la cinema, 
îi spunea ea. Chiar dacă filmele nu-i plac, va avea cel puţin ocazia să 
respire niţel aer curat". Dar nu întârzie să-şi dea seama că el rămânea la 
fel de insensibil la rugamintile ei ca şi colonelul, şi că aceeaşi platoşă îi 
făcea pe amândoi impermeabili faţă de orice formă de afecţiune. Deşi ea 
nu află niciodată - şi nimeni nu află - despre ce vorbeau în cursul 
discuţiilor lor prelungite în atelier, îşi dădu seama că ei erau singurii doi 
membri ai familiei care păreau legaţi prin nişte afinități. 

Adevărul era că nici chiar José Arcadio Segundo n-ar fi reuşit să-l 
facă pe colonel să iasă din bârlogul lui. Invazia scoläritelor îi depäsise 
limitele răbdării. Sub pretextul că odaia nuptialä era expusă moliilor în 
ciuda distrugerii păpuşilor ademenitoare ale lui Remedios, el îşi atârnă un 
hamac în atelier, pe care nu-l mai părăsi de atunci decât pentru a merge 


să-şi facă nevoile în grădină. Ursula nu reuşea să aibă cu el nici cea mai 
banală conversaţie. Ştia că el nu-şi arunca nici o privire asupra mâncării 
pe care i-o servea, şi că o aşeza la un capăt al mesei sale de lucru 
pentru a putea termina un peştişor, şi puţin îi păsa că supa se închega 
sau că friptura se răcea. Se arătă din ce în ce mai dur în ziua în care 
colonelul Gerineldo Mârquez refuzase să-l însoţească în războiul senil pe 
care voia să-l dezläntuie. Se închise în sine complet şi familia sfârşi prin 
a-l considera ca mort. Nu se mai observă la el nici o reacţie omenească 
până în acel unsprezece octombrie când ieşi în stradă la trecerea unui 
circ. 

Pentru colonelul Aureliano Buendia, acea zi fusese la fel ca toate 
celelalte din ultimii lui ani. La orele cinci îl deşteptară zgomotele 
broaştelor şi ale greierilor de cealaltă parte a zidului. Cădea o ploaie 
măruntă, fină, care dăinuia de sâmbăta trecută, dar, ca să ştie n-ar fi 
avut nevoie să-i audă şoaptele mărunte pe frunzele din grădină; oricum, 
tot ar fi simtit-o în frigul care-i pătrundea prin oase. Era înfofolit ca 
întotdeauna în pătura lui de lână şi-şi îmbrăcase acele lungi izmene de 
bumbac pe care continua să le poarte din comoditate, cu toate că din 
pricina anacronismului lor colbuit, el le numea "izmene conservatoare". 
Isi trase pantalonii strâmti fără să-şi lege sireturile, după cum nici la 
gulerul camasii nu-şi puse butonul de aur pe care-l purta întotdeauna, 
deoarece avea de gând să facă baie. Apoi îşi acoperi capul cu pătura, în 
chip de glugă, îşi netezi mustata sclivisita cu degetele şi se duse să 
urineze în grădină. Mai era atât de mult până să răsară soarele, încât 
José Arcadio Buendia mai dormea încă sub umbrarul lui din frunze de 
palmier putrezite de ploaie. Nu-l văzuse niciodată şi nu-l văzu nici de 
data aceasta, dupa cum nu auzi nici fraza de neînțeles pe care i-o adresă 
spectrul tatălui său, care se deşteptase tresărind din pricina jetului de 
urină aburindă care-i stropea ghetele. Amână baia pentru mai târziu, nu 
din pricina frigului şi a umezelii, ci din pricina acelei piele de octombrie 
care-l apăsa. Revenind în atelier, simţi mirosul de lumânare sleită al 
cuptoarelor pe care tocmai le aprinsese Santa Sofia de la Piedâd, şi 
aşteptă în bucătărie până ce fierse cafeaua pentru a-şi lua ceaşca lui 
fără zahăr. Ca în toate diminetile, Santa Sofia fie la Piedâd îl întrebă în ce 
zi din săptămână se găseau, iar el îi răspunse că era marţi, unsprezece 
octombrie. La vederea acestei femei atât de curajoase, aurite de 
reflexele focului, care în clipa aceea, ca şi în toate clipele vieţii ei, nu 
părea că există în întregime, el îşi aminti deodată că într-o zi de 
unsprezece octombrie, în plin război, se trezise cu convingerea că fe- 
meia care se culcase cu el era moartă. Era într-adevăr moartă şi el nu 
putea uita această dată deoarece şi ea îl întrebase, cu o oră mai înainte, 
în ce zi erau. In ciuda acestei evocări, nu-şi dădu seama nici de data 
aceasta, cât de mult îl părăsiseră presimtirile şi în timp ce cafeaua 
fierbea, continuă, din simplă curiozitate, dar fără cel mai mic risc de 
nostalgie, să se gândească la femeia al cărei nume nu-l ştiuse niciodată 
şi al cărei chip nu-l văzuse niciodată în viaţă, deoarece ea se apropiase 
până la hamacul lui dibuind prin întuneric. Cu toate astea, în înfăţişarea 
atâtor femei care pătrunseseră în viaţa lui în chip asemănător, el nu-şi 
mai aminti că ea a fost aceea care, în delirul primei lor tntilniri, era să se 
înece în lacrimi, şi abia cu o oră înainte de a muri îi jurase că-l va iubi 
până la moarte. Nu se mai gândi la ea, şi nici la alta, după ce intră în 
atelier cu ceaşca aburindă şi aprinse lumina pentru a număra pestisorii 
de aur pe care-i păstra într-o strachină de tablă. Avea şaptesprezece. De 


când se hotărâse să nu-i mai vândă, continua să fabrice cite doi pe zi şi 
când ajungea la cifra de douăzeci şi cinci, îi topea din nou în creuzet 
pentru a începe să-i fabrice din nou. Se adânci toată ziua în munca 
aceasta, fără să se gândească la nimic, fără să-şi dea seama că la orele 
zece ploua cu găleata, şi că cineva trecu prin faţa atelierului strigând să 
se închidă bine uşile, ca să nu fie inundată casa, şi fără să aibă 
cunoştinţă nici chiar de propria sa existenţă, până când Ursula îşi făcu 
intrarea, aducând dejunul şi stingând lumina. 

— Straşnică ploaie! zise Ursula. 

— Octombrie, răspunse el. 

Pronunta acest cuvânt fără să ridice privirile de pe primul pestisor al 
zilei căruia tocmai îi fixa ochii de rubin. Abia după ce-l termină şi-l aşeză 
împreună cu ceilalţi în strachină, începu să-şi soarbă supa. Apoi mâncă 
foarte încet bucata de carne din tocana garnisită cu ceapă, cu orez alb şi 
cu felii de banane fripte, servite toate pe aceeaşi farfurie. Pofta de 
mâncare nu i se altera nici în împrejurările cele mai bune, nici în cele mai 
rele. După dejun simţi nelinistea inactivitatii. Dintr-un fel de superstiție 
ştiinţifică, lăsa totdeauna să treacă două ore pentru digestie fără să 
lucreze, nici să citească, nici să facă baie, nici să facă dragoste, şi 
această credinţă era atât de înrădăcinată în el încât i se întâmplase de 
mai multe ori să întârzie operaţiile militare pentru a nu-i expune pe 
oamenii săi la riscul unei congestii. Se culcă deci în hamacul său, 
ocupându-se cu scoaterea cerii din urechi cu ajutorul unui briceag şi 
după câteva minute adormi. Visă că intra într-o locuinţă goală, cu pereţii 
albi complet, şi că îl neliniştea impresia apăsătoare că este prima fiinţă 
omenească care a intrat acolo. Tot visul îşi aminti că visase acelaşi lucru 
în noaptea precedentă şi în cursul a numeroase nopţi din anii din urmă, 
şi ştiu că această imagine i se şterge din memorie în clipa deşteptării, 
deoarece visul acela recurent avea particularitatea că nu ţi-l puteai 
reaminti decât tot în vis. De fapt, după o clipă, când bărbierul bătu la uşa 
atelierului, colonelul Aureliano Buendia se trezi cu impresia că s-a lăsat 
furat de somn împotriva voinţei sale, timp de numai câteva secunde, şi 
că nu a avuttimp să viseze nimic. 

— Astăzi nu, îi zise bărbierului. Ne vedem vineri. 

Avea o barbă de trei zile, plină cu scame albe, dar nu socotea că 
trebuie să se mai bărbierească dacă avea să-şi tundă părul vinerea 
viitoare şi să le rezolve astfel pe toate dintr-o dată. Sudoarea lipicioasă a 
acestei sieste nedorite îi trezi cicatricele abceselor de la subsuori. 

Ploaia se oprise dar soarele nu se ivise încă. Colonelul Aureliano 
Buendia scoase o râgâială sonoră care-i aduse în gură aciditatea supei, 
şi care a fost pentru el ca un ordin al organismului de a-şi arunca pătura 
pe umeri şi de a se duce la closet. A stat acolo mai mult decât era 
nevoie, ghemuit deasupra fermentatiei intense care se ridica din latrina 
de lemn, până când rutina îi arătă că a sosit vremea să-şi reia lucrul. Tot 
timpul cât a durat această aşteptare, îşi reaminti că era marţi şi că Jose 
Arcadio Segundo nu venise la atelier deoarece era zi de plata salariilor la 
compania de banane. Această amintire, ca şi toate celelalte din ultimii 
ani, îl făcu, fără să-şi dea seama, să se gândească la război. Isi aminti ca 
colonelul Gerineldo Marquez îi promisese într-o zi că-i va procura un cal 
cu stea albă în frunte, şi că pe urmă nu l-a mai auzit niciodată vorbindu-i 
despre asta. Apoi trecu de la un episod la altul, în ordine dispersată, 
mărginindu-se la evocarea lor fără a le judeca, deoarece neputându-şi 
fixa atenţia asupra altui lucru, învățase să cugete la rece, pentru ca 


amintirile ineluctabile să nu-i mai afecteze sensibilitatea. Revenind în 
atelier, constată că atmosfera devenise mai uscată şi hotari că e 
momentul să facă baie, însă Amaranta i-o luase înainte. Atunci începu al 
doilea peştişor al zilei. Tocmai îi monta coada când soarele izbucni cu 
atâta putere încât strălucirea lui pârâi ca un vas în furtună. Vazduhul 
scăldat de trei zile de ploaie se umplu de furnici zburătoare. Isi dădu 
seama că simţea nevoia să urineze, dar hotări să se abţină până când va 
termina cu montatul peştişorului. La orele patru şi zece se îndrepta spre 
grădină când auzi răsunând în depărtare alămurile, bătăile unei tobe 
mari şi strigătele vesele ale copiilor, şi pentru prima oară de la vârsta 
copilăriei sale se lăsă de bună voie să cadă în cursa pe care i-o întindea 
nostalgia, şi retrăi miraculoasa după amiază cu ţiganii, când tatăl său l-a 
dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. 

Santa Sofia de la Piedäd îşi părăsi lucrul la bucătărie si se precipită 
spre uşa de la intrare. 

— Vine circul! strigă ea. 

În loc să continue în direcţia castanului, colonelul Aureliano Buendia 
se îndreptă şi el către poarta dinspre uliţă şi se amestecă printre curioşii 
care priveau defilarea. Văzu o femeie costumată toată în aur, pe ceafa 
unui elefant. Văzu un dromader trist. Văzu un urs îmbrăcat în olandeză 
care marca ritmul fanfarei cu un polonic şi o tingire. Văzu clovni făcând 
piruete în coada coloanei, şi văzu din nou spectacolul mizerabil al 
singurătăţii sale, după ce trecuse tot şi nu mai era nimic de văzut decât 
golul luminos al străzii, aerul plin de furnici zburătoare şi câţiva curioşi 
întorşi către prăpastia incertitudinii. Se duse atunci sub castan, 
gândindu-se la circ, şi voi să continue să se gândească la el în timp ce 
urina, dar nu mai găsi nici o urmă din el în amintirile sale. Îşi vâri capul 
între umeri ca puii de găină şi rămase nemişcat, cu fruntea lipită de 
trunchiul castanului. Familia nu află decât a doua zi, când Santa Sofia de 
la Piedâd, voind să meargă în fundul grădinii pentru a deşerta gunoiul, îşi 
simţi atenţia atrasă de zborul vulturilor care coborau. 


ULTIMELE VACANTE ALE LUI MEME au concis cu perioada de doliu 
care a urmat după moartea colonelului Aureliano Buendia. In casa 
închisă nu mai era loc pentru petreceri. Se vorbea în şoaptă, se mânca în 
tăcere, se recita rozariul de trei ori pe zi, iar în căldura siestei exerciţiile 
la clavecin aveau şi ele rezonanţe funebre. În ciuda ostilitatii ascunse pe 
care o nutrea faţă de colonel Fernanda, impresionată de solemnitatea cu 
care guvernul exaltase memoria inamicului său dispărut, a impus doliul 
cu toată rigoarea lui. Ca de obicei, Aureliano Segundo venise să doarmă 
acasă pe durata vacantelor fiicei sale şi probabil că Fernanda fusese 
îndeajuns de activă pentru a-şi redobândi privilegiile ei de soţie legitimă, 
deoarece în anul următor, Meme găsi o surioară nou născută, pe care au 
botezat-o, împotriva dorinţei mamei ei, cu numele de Amaranta Ursula. 

Meme îşi terminase studiile. Virtuozitatea cu care interpretă teme 
populare din secolul XVII, cu ocazia serbării organizate pentru celebra 
încununare a studiilor ei şi care a marcat sfârşitul perioadei de doliu, a 
dovedit că meritase diploma care o consacra clavecinului. Mai mult 
decât arta, dualitatea ei puţin comună a stârnit admiraţia invitaţilor. 
Caracterul ei frivol şi oarecum pueril nu părea că o predispune la vreo 


activitate serioasă, însă atunci când se aşeza la clavecin, se transforma 
într-un om cu totul diferit, căruia maturitatea neaşteptată îi conferea un 
aer de adult. Aşa a fost întotdeauna. De fapt, ea nu avea o vocaţie 
definită, dar reuşise să ia notele cele mai bune printr-o disciplină 
inflexibilă, ca să nu-şi contrarieze mama. Dacă i s-ar fi impus să înveţe 
oricare altă meserie, rezultatele ar fi fost aceleaşi. Din cea mai fragedă 
copilărie îndurase severitatea Fernandei, mania ei de a decide pentru 
alţii şi, decât să se izbească de intransigenta ei, ar fi fost capabilă de 
sacrificii mult mai grele decât nişte simple lecţii de clavecin. În ziua 
serbării de sfârşit de an, avu impresia că diploma în litere gotice cu 
majusculele ei împodobite cu viniete, o elibera de un angajament la care 
consimtise mai mult din comoditate decât din supunere, şi-şi închipui că 
nici chiar incapatinata Fernanda nu se va mai interesa de-acum înainte 
de acest instrument pe care călugărițele însele îl considerau ca o fosilă 
de muzeu. În primii ani crezu că socotelile ei erau greşite, deoarece după 
ce adormise mai bine de jumătate din oraş cu recitalurile date nu numai 
în salon, dar şi la toate seratele de binefacere, la matineele şcolare şi 
comemorările patriotice care se organizau la Macondo, mama ei nu 
capitulă, ci continuă să-i invite pe toţi noii veniţi pe care-i socotea 
capabili să pretuiasca talentul fiicei ei. Abia după moartea Amarantei, 
când familia se închise într-o nouă perioadă de doliu, a putut Meme să 
închidă din nou clavecinul şi să rătăcească cheia într-un dulap, fără ca 
Fernanda să-şi dea osteneala să verifice când şi din vina cui se pierduse. 
Meme suportă aceste exhibitii cu acelaşi stoicism cu care se dedicase 
uceniciei. Era preţul libertăţii. Fernanda era atât de mulţumită de docili- 
tatea fiicei sale şi atât de mânară de admiraţia pe care o stârnea arta ei, 
încât nu se opuse niciodată să aibă casa invadată de prietene, sau să-şi 
petreacă după-amiaza la plantaţii sau să meargă la cinematograf cu 
Aureliano Segundo sau cu diverse doamne de încredere, cu condiţia ca 
filmul să fie autorizat de părintele Antonio Isabel. În aceste clipe de 
distracţie veselă se descopereau adevăratele pustiiri ale lui Meme. 
Fericirea ei se găsea la extrema opusă a disciplinei, în petrecerile 
zgomotoase, în confidentele amoroase. În întrunirile secrete prelungite 
cu prietenele ei, unde învățau să fumeze şi unde vorbeau despre 
chestiuni privitoare la bărbaţi, şi unde li s-a întâmplat o dată să întreacă 
măsura, înghițind trei sticle de rom şi sfârşind prin a rămâne în pielea 
goală, pentru a-şi măsura şi compara toate părţile trupurilor. Meme nu 
avea să uite niciodată seara aceea, când reveni acasă mestecând lemn 
dulce şi, fără să-i observe nimeni buimăceala, luă loc la masa unde 
Fernanda şi Amaranta cinau fără să-şi adreseze vreun cuvânt. Îşi 
petrecuse în odaia unei prietene, două ceasuri groaznice, plângând de 
râs cât şi de teamă, şi în urma acestei crize descoperi acel curaj atât de 
preţios care-i lipsise ca să fugă din pension şi să-i spună mamei ei, cu 
aceste cuvinte sau cu altele asemănătoare, că simţea nevoia să se 
curețe de clavecin printr-o clismă. Şezând în capul mesei, sorbind o supa 
de pasăre care-i pică în stomac ca un elixir învietor, Meme descoperi 
atunci pe Fernanda şi pe Amaranta înconjurate de nimbul acuzator al 
realităţii. A trebuit să facă un mare efort pentru a nu le azvarli în obraz 
tot ceea ce la ele nu era decât afectare, sărăcie spirituală, delir de 
grandomanie. Ea ştia încă din vacanţa a doua că tatăl ei nu locuia acasă 
decât pentru a salva aparențele şi, cunoscând-o pe Fernanda aşa cum o 
cunoştea, şi aranjându-se apoi pentru a face cunoştinţă cu Petra Cotes, îi 
dădu dreptate tatălui ei. Şi ea ar fi preferat să fie fiica concubinei. 


Ametita putin sub efectul alcoolului, Meme se gândea cu voluptate la 
scandalul pe care l-ar fi provocat exprimând cu voce tare ceea ce-i 
trecea atunci prin minte, şi această năzdrăvănie îi produse o satisfacţie 
atât de intensă încât Fernanda nu putu să nu o remarce. 

— Ce ţi s-a întâmplat? o întrebă ea. 

— Nimic, răspunse Meme. Nimic, decât că abia acum îmi dau seama 
cât de mult vă iubesc. 

Toată povara urii cuprinsă vădit în această declaraţie o înfioră pe 
Amaranta. Însă Fernanda se simţi atât de emotionata încât atunci când 
Meme se trezi la miezul nopţii, cu capul gata să-i plesnească de durere, 
vomand şuvoaie de fiere care o făceau să se inabuse, crezu că înne- 
buneste. Îi administră o fiolă de ulei de castor, îi puse cataplasme pe 
pântece şi pungi de gheaţă la cap, şi îi impuse un regim şi o izolare 
completă de cinci zile, prescrise de noul şi extravagantul medic francez 
care, după ce o examinase timp de peste două ore, ajunsese la concluzia 
nebuloasă că e atinsă de o boală de femei. Curajul o părăsi pe Meme 
când, într-o stare jalnică de demoralizare, simţi că n-are încotro decât să 
îndure totul cu răbdare. Ursula, acum cu totul oarbă dar încă activă şi 
lucidă, a fost singura care a intuit diagnosticul exact. "După mine, îşi zise 
ea, asta seamănă în toate privintele cu ceea ce li se întâmplă 
betivanilor." Totuşi, îşi alungă acest gând din cap şi ajunse chiar să-şi 
reproşeze că a nutrit idei atât de uşuratice. Aureliano Segundo avu 
mustrări de conştiinţă atunci când o văzu pe Meme atât de abătută şi se 
jură că se va ocupa mai mult de ea în viitor. În felul acesta se născură 
între tată şi fiică legături de camaraderie sinceră şi voioasă care aveau 
să-l elibereze pe el, pentru o vreme, de singurătatea amară a 
petrecerilor sale şi s-o elibereze pe ea de sub tutela Fernandei, fără să 
trebuiască să provoace acea criză familială care părea inevitabilă. 
Aureliano Segundo îşi amână pe atunci toate angajamentele pentru a 
rămâne cu Meme, s-o ducă la cinematograf sau la circ, şi-i consacra cea 
mai mare parte a timpului său liber. În vremea din urmă, jena provocată 
de obezitatea monstruoasă care îl stânjenea şi la legatul şireturilor de la 
pantofi ca şi la satisfacerea abuzivă a tuturor poftelor începuse să-i 
acrească fierea. Descoperirea propriei sale fiice îi redase vechea 
jovialitate, şi plăcerea pe care o simţea de a se găsi în compania ei îl 
îndepărtă treptat de la dezmät. Meme atinsese vârsta în care fetele 
înfloresc. Nu era frumoasă, după cum n-a fost niciodată frumoasă nici 
Amaranta, în schimb atrăgea simpatie, era directă şi producea imediat o 
impresie plăcută. Avea o manieră de spirit modernă care contrasta cu 
rezerva învechită a Fernandei şi cu inima avară pe care şi-o ascundea cu 
greu, dar care găsea în schimb un apărător în Aureliano Segundo. Ela 
fost acela care a hotărât ca ea să părăsească dormitorul pe care-l 
ocupase din copilărie, şi unde ochii temători ai statuilor sfinţilor 
continuau să-i alimenteze groaza de adolescentă, şi mobilă pentru ea o 
cameră prevăzută cu un pat de regină, cu o toaletă mare şi cu draperii 
din catifea, fără să-şi dea seama că nu făcea decât să confectioneze o a 
doua versiune a camerei Petrei Cotes. Se arăta atât de risipitor faţă de 
Meme încât nici nu mai ştia câţi bani îi dădea, din simplul motiv că ea 
însăşi îi mai lua din buzunar, şi o ţinea la curent cu toate produsele şi 
accesoriile de cosmetică sosite în depozitele companiei bananiere. 
Camera lui Meme se umpluse cu bucăţi de piatră ponce pentru şlefuirea 
unghiilor, cu fiare de frezat, cu paste pentru a avea dinţi strălucitori, cu 
coliruri pentru a face privirea mai languroasă, cu atâtea cosmetice şi 


machiaje noi, încât ori de câte ori intra în cameră, Fernanda se 
scandaliza la gândul că toaleta fiicei ei trebuie să fi fost, în toate 
privintele, identică cu aceea a matroanelor frantuzoaice. Dar în vremea 
aceea, Fernanda îşi împărțea timpul între micuța Amaranta Ursula, 
capricioasă şi bolnăvicioasă, şi schimburile ei palpitante de 
corespondenţă cu medicii neväzuti. Astfel încât atunci când observă 
complicitatea dintre tată şi fiică, singura promisiune pe care a putut Sa i- 
o smulgă lui Aureliano Segundo a fost ca el să nu o ducă niciodată la 
Petra Cotes. Această prevenire nu avea de altfel nici un sens, deoarece 
concubina era atât de indispusă din pricina camaraderiei care se 
stabilise între amantul ei şi fiica acestuia, încât nu mai voia să audă 
vorbindu-se despre fată. O teamă până atunci necunoscută o chinuia, ca 
şi cum instinctul ei ar fi lăsat-o să înţeleagă că Meme n-avea decât să-şi 
ridice degetul mic pentru a obţine ceea ce nu izbutise niciodată 
Fernanda: s-o lipsească de o iubire pe care o socotise sigură atât timp 
cât va trăi. Pentru prima oară a trebuit să îndure Aureliano Segundo 
mutrele îndărătnice ale concubinei sale şi să-i suporte ironiile înveninate, 
şi chiar s-a temut că valizele lui, transportate de atâtea ori de la un 
domiciliu la altul, ar putea face cale-ntoarsă spre casa soţiei legitime. Nu 
s-a întâmplat aşa ceva. Nimeni nu cunoştea mai bine un bărbat decât 
Petra Cotes pe amantul ei, şi ştia că valizele vor rămâne definitiv acolo 
unde vor fi duse, din pricină că Aureliano Segundo nu detesta nimic mai 
mult decât să-şi complice viaţa cu rectificări şi mutări. Valizele au rămas 
deci acolo unde erau şi Petra Cotes se strădui să-şi recucerească 
bărbatul ascutindu-si singurele arme de care fiica nu se putea folosi 
pentru a i-l disputa. Eforturi zadarnice însă, căci Meme nu a avut 
niciodată intenţia de a interveni în treburile tatălui ei, şi dacă s-ar fi 
amestecat, ar fi fost în favoarea concubinei. Ea nu avea timp nici măcar 
să plictisească pe careva. Îşi mătura singură odaia şi-şi făcea patul, aşa 
cum o învăţaseră călugărițele. În cursul dimineţii îşi îngrijea 
îmbrăcămintea, brodind în verandă sau cosând la vechea maşină cu 
manivelă a Amarantei. În timp ce ceilalţi îşi făceau siesta, ea exersa 
două ore la clavecin, ştiind că, datorită acestui sacrificiu zilnic, Fernanda 
va fi liniştită. Din acelaşi motiv, continua să dea recitaluri cu ocazia 
vânzărilor bisericeşti şi a seratelor şcolare, cu toate că solicitările 
deveniseră din ce în ce mai rare. Către seară se aranja, îmbrăca o 
toaletă din cele mai simple, incalta ghetele aspre şi în caz că n-o retinea 
nimic lângă tatăl ei, se ducea la prietene, unde rămânea până la ora 
cinei. Rar se întâmpla ca Aureliano să nu vină atunci să o ia pentru a o 
duce la cinematograf. 

Printre prietenele lui Meme erau trei americance care rupseseră 
barajul electrificat al rezervei lor ca să lege prietenie cu fetele din 
Macondo. Una dintre acestea era Patricia Brown. Recunoscător faţă de 
ospitalitatea pe care i-o oferise Aureliano Segundo, Mr. Brown îi 
deschisese lui Meme uşile casei sale şi o invită la balurile de sâmbăta 
care erau singurele la care veneticii acceptau să se amestece cu 
bastinasii. Când află Fernanda, uită pentru o clipă de Amaranta Ursula ca 
şi de medicii nevazuti, şi făcu o melodrama întreagă: "Inchipuieste-ti 
numai ce va crede colonelul în mormântul lui", îi zise lui Meme. Bine- 
înţeles că, în felul acesta, căuta sprijin la Ursula. Însă bătrâna oarbă, 
spre deosebire de ceea ce aştepta toată lumea, consideră că nu era 
nimic de condamnat în faptul că Meme se ducea la aceste baluri şi că 
păstra legături de prietenie cu americancele de vârsta ei, cu condiţia de 


a-şi păstra fermitatea judecății şi de a nu se lăsa convertită la religia 
protestantă. Meme pricepu foarte bine gândurile străbunicii ei şi a doua 
zi după fiecare bal se scula mai devreme ca de obicei ca să se ducă la 
liturghie. Împotrivirea Fernandei stărui până în ziua când Meme o 
dezarmă informând-o că americancele doreau să o asculte cântând la 
clavecin. Au trebuit să scoată încă o dată instrumentul din casă şi să-l 
ducă până la Mr. Brown, unde într-adevăr tânăra interpretă primi cele 
mai sincere aplauze şi felicitările cele mai entuziaste. De atunci o 
invitară nu numai la baluri, ci să se şi scalde duminica în piscină şi să 
dejuneze la ei o dată pe săptămână. Meme invata să înoate ca o 
campioană, să joace tenis şi să mănânce şuncă de Virginia cu felii de 
ananas. Cu balurile, piscina şi partidele de tenis începu deodată să se 
descurce şi pe englezeşte. Aureliano Segundo a fost atât de încântat de 
progresele fiicei sale încât cumpără de la un negustor ambulant o 
enciclopedie engleză în şase volume, cuprinzând numeroase planşe în 
culori, pe care Meme începu să o citească în timpul liber. Lectura îi 
mobiliză toată atenţia pe care o dedica până atunci, împreună cu prie- 
tenele ei, confidentelor amoroase sau experienţelor în cerc restrâns, nu 
pentru că şi-o impusese ca disciplină, ci centru că-şi pierduse tot 
interesul pentru a dezbate astfel de mistere ajunse de domeniul public. 
Îşi amintea de scena cu beţia lor ca de o aventură copilărească şi i se 
păru atât de nostimă încât i-o povesti lui Aureliano Segundo, care păru 
că se amuză chiar mai mult decât ea. "Dacă ar şti mama tal", zise el 
izbucnind în râs, aşa cum îi spunea ori de câte ori ea îi făcea vreo 
confidenta. O făcuse să-i promită că-l va tine la curent cu primul flirt, cu 
aceeaşi încredere, şi Meme îi povesti că-l simpatizează pe un american 
roşcovan care venise să-şi petreacă vacantele la părinţi. "Ce oroare! zise 
Aureliano Segundo râzând. Dacă ar şti mama ta!" Însă Meme îi mărturisi 
că tânărul s-a întors în ţara lui şi că n-a mai dat nici un semn de viaţă. 
Maturitatea judecății ei garanta pacea în casă. Aureliano Segundo începu 
să-i consacre mai mult timp Petrei Cotes şi, deşi nu mai avea nici trupul 
nici sufletul destul de tari pentru a se deda la petreceri ca cele de 
altădată, nu pierdea nici o ocazie de a le organiza şi de a-şi scoate din 
cutie acordeonul la care unele clape erau deja prinse cu ajutorul unor 
şireturi de ghete. Acasă, Amaranta continua să-şi brodeze lintoliul 
interminabil, iar Ursula se lăsa târâtă de decrepitudine spre adâncul te- 
nebrelor în care nu mai era nimic de văzut pentru ea decât umbra lui 
José Arcadio Buendia sub castanul său. Fernanda îşi întări autoritatea. 
Scrisorile lunare către fiul ei Jose Arcadio nu mai conteneau nici un rând 
cu minciuni şi singurul lucru pe care i-l ascundea era corespondenţa ei 
cu medicii nevazuti care-i diagnosticaseră o tumoare benigna la 
intestinul gros şi se străduiau să o pregătească pentru a opera asupra ei 
o intervenţie prin telepatie. 

S-ar fi putut spune că în locuinţa încercată a familiei Buendia 
domnea acum, pentru multă vreme, o pace şi o fericire statornică, însă 
moartea subită a Amarantei provocă un nou scandal. 

Nu se aşteptau la un astfel de eveniment. Cu toate că era bătrână şi 
trăia departe de toţi, încă o mai vedeau în putere, dreaptă ca un par, cu 
o sănătate de fier cunoscută dintotdeauna. Nimeni nu mai ştia ce 
gândea ea, din acea după-amiază în care-l respinsese definitiv pe colo- 
nelul Gerineldo Marquez şi se închisese în odaia ei pentru a plânge. Când 
îşi făcu din nou apariţia, îşi epuizase toate lacrimile. N-a fost văzută 
plângând în ziua înălţării la cer a frumoasei Remedios, nici în clipa 


exterminării Aurelienilor, nici chiar la moartea colonelului Aureliano 
Buendia, care era fiinţa pe care o iubise cel mai mult pe lume, deşi nu a 
putut-o dovedi decât atunci când cadavrul lui fu descoperit sub castan. 
Ea ajută la ridicarea trupului. Îl îmbrăcă cu podoabele lui de războinic, îl 
barbieri, îl pieptănă şi-i pomada mustatile cu şi mai multă grijă decât 
depunea el însuşi în anii lui de glorie. Nimeni nu-şi închipuia câtă 
dragoste punea în acele gesturi, deoarece toată lumea se obişnuise cu 
familiaritatea Amarantei faţă de ritualul morţii. Fernanda se supăra că nu 
înţelegea nimic despre raporturile credinţei catolice cu viaţa, ci numai 
despre raporturile ei cu moartea ca şi cum aceasta n-ar fi fost o religie, 
ci un prospect de pompe funebre. Amaranta era prea prinsă în plasa 
amintirilor ei pentru a înţelege atâtea subtilitati. Ajunsese la ultima 
vârstă a vieţii cu toate nostalgiile încă vii. Când asculta valsurile lui 
Pietro Crespi simţea aceeaşi poftă să plângă, pe care o simtise în vremea 
adolescenţei, ca şi cum anii, încercările, experienţa n-ar fi servit la nimic. 
Sulurile cu melodii pe care le aruncase ea însăşi la gunoi, sub pretextul 
că au putrezit din pricina umezelii, continuau să răsucească şi să 
ciocnească ciocănele în amintirea ei. Incercase să le facă să dispară în 
dosul acelei pasiuni murdare pe care îndrăznise să o aibă pentru nepotul 
ei Aureliano José şi încercase să se refugieze sub ocrotirea calmă şi 
bărbătească a colonelului Gerineldo Mârquez, însă nu reuşise să se 
elibereze, nici chiar prin actul cel mai deznädäjduit al batranetii ei, 
atunci când scăldându-l pe micuțul José Arcadio, cu trei ani înainte de 
plecarea lui la seminar, îl mângâia într-un chip cu totul altul decât acela al 
unei bunici faţă de nepotul ei, aşa cum ar fi făcut-o o femeie faţă de un 
bărbat, aşa cum se povestea că obişnuiau matroanele frantuzoaice şi 
cum ea însăşi dorise atât de mult să facă cu Pietro Crespi, la doisprezece 
sau patrusprezece ani, când l-a văzut în pantalonii lui de dansator, 
bătând cu bagheta magică ritmul metronomului. Uneori suferea că a 
lăsat în urma ei această dara de noroi, iar alte ori se înfuria atât de tare 
încât îşi intepa degetele cu ace, însă cu cât o durea şi se înfuria mai 
mult, cu atât o amăra mai mult această durere a iubirii parfumate şi 
găunoase pe care avea s-o târască după sine până la moarte. Aşa cum 
colonelul Aureliano Buendia nu putea evita să se gândească la război, 
nici Amaranta nu se putea opri de a se gândi la Rebeca. Însă, în timp ce 
fratele ei reuşise să-şi purifice amintirile, ea nu putuse decât să şi le facă 
şi mai arzătoare. Vreme de ani indelungati, singurul lucru de care se 
rugă lui Dumnezeu să o crute a fost pedeapsa de a muri înaintea 
Rebecăi. De fiecare dată când trecea prin faţa casei remarcând ruinarea 
ei, îi plăcea să creadă că Dumnezeu o ascultă. Într-o după-amiază, pe 
când cosea în verandă, avu deodată certitudinea că vestea despre 
moartea Rebecăi îi va fi adusă într-o zi când va şedea în acelaşi loc, în 
aceeaşi poziţie, luminată de aceeaşi lumină. Se aşeză s-o aştepte, ca 
cineva care aşteaptă o scrisoare, şi este lucru sigur că într-o vreme îşi 
smulgea nasturii pentru a putea să-i coasă din nou, ca nu cumva . 
inactivitatea să-i facă aşteptarea şi mai lungă şi mai îngrozitoare. In casă 
nimeni nu remarcase ca atunci Amaranta începu să teasä un lintoliu 
somptuos pentru Rebeca. Mai târziu, când Aureliano cel Trist povesti că o 
văzuse schimbată în ceea ce credea că este o vedenie, cu pielea toată 
crăpată şi cu câteva smocuri gălbui care-i rămăseseră pe cap, Amaranta 
n-a fost surprinsă, deoarece spectrul descris astfel semăna cu ceea ce 
ea îşi închipuise de mult. Ea plănuise să restaureze cadavrul Rebecăi, să 
acopere ravagiile de pe obraz cu ajutorul parafinei şi să-i facă o perucă 


cu părul sfinţilor. Va confectiona un cadavru frumos şi în lintoliul acela de 
in şi într-un sicriu căptuşit cu plus cu volane de purpură, îl va da în grija 
viermilor cu funeralii magnifice. Îşi făurise planul cu atâta ură încât se 
simţi cutremurată la gândul că ar fi făcut totul în acelaşi chip şi dacă ar fi 
fost mânată de dragoste, se cutremura, dar nu se lăsă descurajată de 
această clipă de zăpăceală şi continuă să pună la punct cele mai mici 
amănunte, cu atâta meticulozitate încât deveni nu numai o specialistă, 
ci o adevărată virtuoasă în riturile mortuare. Singurul amănunt de care 
n-a ţinut seama în proiectul ei teribil a fost că, în ciuda rugämintilor ei 
către Dumnezeu, putea să moară tot atât de bine înaintea Rebecăi. Ceea 
ce s-a şi întâmplat. Dar când sosi sfârşitul, Amaranta nu se simţi 
frustrată, ci dimpotrivă eliberată de orice amărăciune, căci moartea îi 
acordase privilegiul de a se anunţa cu câţiva ani mai înainte. O văzuse 
într-o amiază arzândă, cosând alături de ea pe verandă, puţin după 
plecarea lui Meme la pension. O recunoscu îndată şi nu găsi nimic 
înspăimântător în ea; moartea era o femeie înveşmântată în albastru, cu 
părul lung, cu un aer puţin demodat, şi la care se putea descoperi o 
oarecare asemănare cu Pilar Ternera de pe vremea când ajuta la 
bucătărie. S-a întâmplat în repetate rânduri ca Fernanda să fie prezentă, 
dar ea n-o văzu de loc, în ciuda faptului că era atât de reală şi atât de 
umană, încât o dată o rugă pe Amaranta să binevoiască a-i trece aţa prin 
ac. Moartea nu i-a precizat când avea să o ia, nici dacă ultima ei oră era 
înscrisă înainte de aceea a Rebecai, ci îi porunci să înceapă să-şi teasa 
propriul lintoliu începând din 6 aprilie următor. li îngădui să-şi facă unul 
cât de complicat şi de măiestrit doreşte, cu condiţia să pună în el 
aceeaşi probitate ca şi în confecţionarea celui al Rebecăi, şi o preveni că 
va muri fără durere, fără chin şi fără amărăciune, la lăsatul serii în care-l 
va isprăvi. Căutând să-şi piardă cât mai mult timp, Amaranta trimise să-i 
caute fir de in extrem de fin şi confectiona ea însăşi pânza. O făcu cu 
atâta grijă încât numai operaţiunea aceasta îi luă patru ani. Apoi începu 
lucrările de broderie. Pe măsură ce se apropia termenul fatal, ea înţelese 
că numai o minune i-ar mai putea permite să-şi prelungească lucrul 
dincolo de moartea Rebecăi, dar concentrarea însăşi îi dărui calmul de 
care avea nevoie pentru a accepta ideea frustrării. Atunci înţelese 
semnificaţia cercului vicios al peştişorilor de aur, în care se închisese co- 
lonelul Aureliano Buendia. De atunci lumea se opri la suprafaţa pielii ei, 
iar interiorul rămăsese ferit de orice amărăciune. Suferea cănua 
cunoscut această descoperire atâţia ani mai înainte, când încă mai putea 
să-şi purifice amintirile şi să reconstruiască universul într-o lumină nouă, 
să evoce fără să se înfioare mirosul de lavandă al lui Pietro Crespi în 
amurg şi să o scoată pe Rebeca din mizeria în care se bălăcea, nu din 
dragoste, nici din ură, ci din acea putere de înţelegere fără margini cu 
care te înzestrează singurătatea. Ura pe care o remarcase într-o seară în 
cuvintele lui Meme nu o tulburase din pricină că o viza pe ea, ci pentru 
că se descoperise dintr-o dată repetată în altă adolescenţă, care părea la 
fel de curată cum trebuie să fi părut şi a ei, şi cu toate acestea era de pe 
acum pătată prin pizmă. Numai că ea era acum atât de profund 
resemnată în faţa împlinirii destinului, încât nu se lăsă chinuită de 
certitudinea că orice rectificare devenise imposibilă. Nu mai avea altă 
ţintă decât să-şi termine lintoliul. În loc să mai întârzie sfârşitul prin 
înflorituri deşarte, aşa cum făcuse la început, acceleră ritmul muncii. Cu 
o săptămână mai înainte socoti că va putea face ultima împunsătură în 
noaptea de 4 februarie şi, fără să-i arate motivul, îi sugeră lui Meme, 


care nu o ascultă, să mute data unui recital de clavecin programat 
pentru a doua zi. Amaranta căută atunci un chip de a-şi prelungi sorocul 
cu patruzeci şi opt de ore şi chiar îşi închipui că moartea vrea să-i facă 
pe plac, căci în noaptea de 4 februarie o furtună provocă defectarea 
instalaţiei electrice. Însă a doua zi dimineaţa, la orele opt, ea puse 
punctul final al celei mai frumoase broderii pe care a făcut-o vreodată o 
femeie şi anunţă fără a dramatiza câtuşi de puţin că va muri înainte de 
căderea serii. Nu se mulţumi numai să-şi prevină familia, ci înştiinţă 
totodată satul întreg, deoarece Amaranta îşi băgase în cap că se putea 
repara o viaţa întreagă de meschinării printr-un ultim serviciu adus lumii, 
şi se gândi că nu putea exista nimic mai bun decât să ducă morţilor 
scrisori. 

Vestea că Amaranta Buendia va ridica ancora la lăsarea serii 
însărcinâdu-se să fie curierul morţii se răspândi în tot Macondo înainte 
de amiază şi către orele trei era deja în sala comună o cutie mare cu 
misive. Aceia care preferau să nu scrie, îi incredintara Amarantei mesaje 
orale pe care ea le consemnă într-un caiet cu numele destinatarului şi cu 
data decesului lui. "Nu vă faceţi griji, le spuse liniştindu-i pe trimitatori. 
Primul lucru pe care-l voi face la sosire va fi să întreb de el şi-i voi 
transmite mesajul vostru." Toate acestea aveau aerul unei comedii. 
Amaranta nu părea deloc neliniştită, nici să sufere câtuşi de puţin, şi 
părea chiar că întinerise puţin având sentimentul datoriei împlinite. Era 
mereu zveltă, dreaptă. Dacă n-ar fi fost pometii proeminenţi, deveniți 
mai aspri, şi câţiva dinţi care-i lipseau, ar fi părut mult mai tânără decât 
era în realitate. Supraveghe ca scrisorile să fie băgate într-o cutie etanşă 
şi arătă cum să fie aşezată în interiorul mormântului pentru a fi cât mai 
ferită de umezeală. În cursul dimineţii, chemase un tâmplar care i-a luat 
măsura pentru sicriu stând în picioare în mijlocul sălii, ca şi cum ar fi fost 
vorba de o rochie. În cursul ultimelor ceasuri ale ei se trezi în ea un astfel 
de dinamism încât Fernanda avu impresia că vrea să-şi bată joc de ei. 
Ursula, care ştia că cei din neamul Buendia nu mureau de boli, nu se 
îndoi că Amaranta a primit prevestirea morţii, dar cu toate acestea se 
temea că această îngrămădire de scrisori şi nerăbdarea de a le vedea 
pornite cat mai repede, să nu-i determine pe trimitatori, în rătăcirea lor, 
de a o îngropa de vie. De aceea, se incapatana să evacueze casa, 
certându-se în gura mare cu intruşii şi spre orele patru după-amiază 
izbuti să termine cu ei. Cam pe la aceeaşi oră, Amaranta terminase cu 
impartitul lucrurilor ei personale la săraci şi nu mai păstrase pe sicriul 
aspru din lemn brut decât rândul de haine şi modestii papuci din plus pe 
care avea să-i ia cu sine în moarte. Nu uitase să ia această precautiune 
deoarece îşi aminti că la moartea colonelului Aureliano Buendia au 
trebuit să-i cumpere o pereche de pantofi noi, deoarece nu mai avea ce 
să incalte în afară de papucii pe care-i purta în atelier. Cu putin înainte 
de orele cinci, Aureliano Segundo veni să o ia pe Meme la recital şi 
rămase surprins văzând casa pregătită ca pentru o înmormântare. Dacă 
totuşi cineva avea aerul deplin vioi la acea oră, apoi aceasta era 
Amaranta, atât de calmă încât mai găsi timp să-şi curețe şi să-şi radă bă- 
tăturile. Aureliano Segundo şi Meme se despartira de ea luându-şi în 
glumă adio şi-i făgăduiră să o sărbătorească în sâmbăta următoare, 
celebrându-i învierea. Atras de vâlva publică prin care Amaranta ceruse 
să i se incredinteze scrisorile destinate morţilor, părintele Antonio Isabel 
veni la ora cinci aducând cu sine grijania şi trebui să aştepte aproape un 
sfert de oră până cand muribunda ieşi din baie. Când o văzu apărând în 


cămaşă de noapte din pânză de bumbac, cu părul despletit pe umeri, 
bătrânul preot crezu că-şi bate joc de el şi-l concedie pe acolit. Socoti 
totuşi nimerit să profite de ocazie pentru a o spovedi pe Amaranta după 
refuzurile ei incapatanate timp de douăzeci de ani. Amaranta îi răspunse 
simplu că nu are nevoie de nici un fel de asistenţă religioasă, deoarece 
are conştiinţa curată. Fernanda se scandaliză. Fără să ia nici cea mai 
mică precauţie pentru a nu fi auzită, se întrebă cu voce tare, ce păcat 
îngrozitor va fi putut săvârşi Amaranta ca să prefere o moarte sacrilegă 
ruşinii de a se spovedi. Amaranta se culcă atunci şi o obligă pe Ursula să 
adeverească în public că a rămas fecioară. 

— Să nu-şi facă nimeni iluzii, strigă ea, ca să fie auzită de Fernanda. 
Amaranta Buendia părăseşte această lume aşa cum a venit în ea. 

Nu s-a mai sculat. Adâncită între perne, ca şi cum ar fi fost într- 
adevăr bolnavă, îşi împleti cositele lungi şi le înfăşură pe după urechi, 
aşa cum îi spusese moartea că trebuie să fie pregătită în sicriul ei. Apoi 
ceru Ursulei o oglindă şi pentru prima oară după patruzeci de ani îşi văzu 
chipul răvăşit de vârstă şi de martiriul pe care-l îndurase, şi rămase 
surprinsă constatând cât de mult semăna cu imaginea mintală pe care 
şi-o făcuse despre sine. După liniştea care domnea în odaie, Ursula 
înţelese că a început să se întunece. 

— la-ti rămas bun de la Fernanda, o rugă ea. O singură clipă de 
împăcare este mai de pret decât o viata întreagă de prietenie. 

— Nu mai are nici un rost, răspunse Amaranta. 

Meme nu se putu împiedica să nu se gândească la ea atunci când 
se aprinseră luminile scenei improvizate şi începu a doua parte a 
programului. În toiul bucății, cineva veni să-i anunţe la ureche ştirea şi 
reprezentatia fu întreruptă. Când ajunse acasă, Aureliano Segundo trebui 
să-şi croiască drum cu coatele prin mulţime, ca să privească trupul 
neînsufleţit al bătrânei fecioare, hidoase, de culoare murdară, cu banda 
neagră în jurul mâinii, învelită într-un lintoliu răpitor. Era aşezată în sala 
comună, alături de marea cutie de scrisori. 

După cele nouă nopţi petrecute priveghind-o pe Amaranta, Ursula 
nu se mai ridică. Santa Sofia de la Piedâd o luă în grija ei. Îi servea 
mâncarea în odaie, îi aducea esenţă de capoc pentru toaletă şi o ţinea la 
curent cu tot ceea ce se petrecea la Macondo. Aureliano Segundo o vizita 
deseori, îi aducea haine pe care ea şi le punea lângă pat, împreună cu 
cele mai indispensabile obiecte pentru viaţa de toate zilele, astfel încât, 
în scurtă vreme îşi clădise o lume la îndemâna ei. Reusi să trezească o 
puternică afecţiune în micuța Amaranta Ursula, care-i semăna leit în 
toate privintele si pe care o învățase să citească. Luciditatea şi 
îndemânarea cu care ajunsese să se descurce singură te făceau desigur 
să te gândeşti că era covârşită de povara celor o sută de ani ai ei, dar 
dacă era evident că sta cam prost cu vederea, nimeni nu bănui niciodată 
că era complet oarbă. Dispunea atunci de atâta timp şi de atâta linişte 
interioară ca să supravegheze viaţa casei, încât a fost prima care şi-a 
dat seama de nenorocirea mută a lui Meme. 

— Vino încoace, îi zise ea. De vreme ce am rămas singure, poţi să-i 
spui unei biete bătrâne ca mine ce ţi s-a întâmplat. 

Meme avu un râs sacadat şi ocoli convorbirea. Ursula se feri să 
stăruiască, însă găsi confirmarea bănuielilor ei în faptul că Meme nu mai 
veni să o vadă. Ştia că se pregăteşte mai devreme ca de obicei, că nu 
mai putea sta liniştită nici o clipă în aşteptarea ceasului când putea ieşi, 
că-şi petrecea nopţi întregi sucindu-se şi răsucindu-se în pat în odaia 


învecinată, şi că falfditul aripilor unui fluture era de ajuns să-i provoace 
chinuri. Intr-o bună zi o auzi spunând că se duce să se întâlnească cu 
Aureliano Segundo şi Ursula a fost surprinsă văzând cât de lipsită de 
imaginaţie era Fernanda pentru a nu bănui nimic atunci când soţul ei 
veni acasă să întrebe de fiica lui. Era deja foarte evident că Meme era 
preocupată de probleme secrete, de întâlniri urgente, de nerăbdări greu 
stăpânite, cu mult înainte de acea seară când Fernanda răzvrăti toată 
casa deoarece o descoperise sărutându-se cu un bărbat în timpul 
filmului la cinematograf. 

Meme era atunci atât de închisă în sinea ei, încât o acuză pe Ursula 
că a denuntat-o. În realitate, ea se denuntase singură. De câtva timp, 
lăsa în urma ei o mulţime de indicii care ar fi putut stârni atenţia celui 
mai adormit om, şi dacă Fernanda întârzie atât de mult să le descopere, 
aceasta se întâmplă pentru că ea însăşi era orbită de relaţiile ei secrete 
cu medicii neväzuti. Şi chiar aşa, tot ajunse să remarce tăcerile adânci, 
tresăririle neaşteptate, salturile de dispoziţie şi contradicţiile fiicei ei. 
Incepu să o supravegheze pe cât de discret pe atât de implacabil. O lăsa 
să iasă cu eternele ei prietene, îi ajuta să se îmbrace pentru micile 
serbări de sâmbătă seara şi nu-i punea niciodată întrebări supărătoare 
care ar fi putut să o alarmeze. Avea deja suficiente dovezi că Meme 
făcea lucruri cu totul deosebite de cele pe care pretindea că le face, dar 
se feri să-şi dea în vileag bănuielile, aşteptând o ocazie propice. Într-o 
seară, Meme o anunţă că se duce la cinematograf împreună cu tatăl ei. 
Cu puţin timp după aceea, Fernanda auzi explodând petardele serbării 
alături de casa Petrei Cotes, şi acordeonul lui Aureliano Segundo, asupra 
căruia nu te puteai înşela. Se îmbrăcă repede, intră la cinematograf şi în 
penumbra locurilor de la orchestră, o recunoscu pe fiica ei. Emotia 
acestei descoperiri o zăpăci atât de tare încât nu-l putu distinge pe 
bărbatul cu care se săruta Meme, reuşi în schimb să-i audă glasul 
tremurător între glumele proaste şi furtuna de râs care zguduia publicul. 
"Imi pare rau, iubito", putu ea să audă, şi o sili pe Meme să părăsească 
localul fără să rostească nici un cuvânt. O făcu să îndure ruşinea de ao 
conduce pe strada Turcilor forfotind de lume şi o încuie cu cheia în odaia 
ei. 

A doua zi, spre ceasurile şase seara, Fernanda recunoscu vocea 
bărbatului care venea să o viziteze. Era tânăr, avea tenul brun şi o 
privire întunecată şi tristă care ar fi surprins-o mai puţin dacă i-ar fi cu- 
noscut pe ţigani, şi un aer visător care unei femei cu inima mai puţin 
înăsprită i-ar fi fost suficient pentru a înţelege motivele fiicei ei. Hainele 
lui din pânză erau foarte uzate, purta ghete văcsuite cu multă trudă prin 
straturi suprapuse de alb de zinc şi ţinea în mână o pălărie cumpărată în 
sâmbăta trecută. În toată viaţa lui nu fusese - şi nici nu avea să fie 
vreodată - mai speriat decât în decât în clipa aceea; avea însă o 
demnitate şi o stăpânire de sine care-l puneau la adăpost de orice 
umilinţă, precum şi o eleganţă înnăscută, umbrită doar de mâinile sale 
batatorite şi unghiile roase din pricina muncii aspre. Fernandei, însă, i-a 
fost suficient să-l vadă o singură dată pentru a ghici că munceşte cu 
braţele. Isi dădu seama că purta pe el singurul lui rând de haine de 
sărbătoare şi că sub cămaşă pielea îi era roasă de râia companiei 
bananiere. Nu-l lăsă să vorbească. Nu-i ingadui nici să intre pe uşa pe 
care peste o clipă a şi trebuit să o închidă din pricina fluturilor galbeni 
care invadaseră casa. 

— Pleacă de aici, îi zise ea. Nu ai ce căuta între oamenii cinstiţi. 


Se numea Mauricio Babilonia. Se născuse şi crescuse în Macondo şi 
era ucenic mecanic în atelierele companiei bananiere. Meme făcuse 
cunoştinţă cu el din întâmplare, într-o după-amiază când se dusese, 
împreună cu Patricia Brown să ia maşina pentru a da o raită prin 
plantație. Şoferul fiind bolnav, l-au însărcinat pe el să le conducă şi 
Meme putu să-şi împlinească în sfârşit dorinţa de a se aşeza lângă volan 
pentru a observa de aproape mecanismul de conducere al automobilului. 
Spre deosebire de şoferul titular, Mauricio Babilonia îi făcu o 
demonstraţie practică. Aceasta s-a petrecut pe vremea când Meme 
tocmai începuse să frecventeze casa lui Mr. Brown şi când încă se mai 
considera că e nedemn pentru doamne să conducă o maşină. De aceea, 
a trebuit să se mulţumească cu o informaţie teoretică şi timp de câteva 
luni nu l-a mai revăzut pe Mauricio Babilonia. Mai târziu, avea să-şi 
aducă aminte că în cursul acelei plimbări, frumuseţea lui bărbătească îi 
atrăsese atenţia, lăsând la o parte asprimea mâinilor lui, dar că după 
aceea a vorbit cu Patricia Brown despre jena pe care o stârnise în ea 
siguranţa lui cam trufaşă. În prima sâmbătă când s-a dus la 
cinematograf cu tatăl ei, îl revăzu pe Mauricio Babilonia îmbrăcat curat, 
şezând nu departe de locul unde se aflau ei, şi observă cât de mult se 
dezinteresa de film pentru a se întoarce şi a o privi, nu atât pentru ao 
vedea, cât pentru ca ea să observe că el o privea. Vulgaritatea acestui 
gest o indispuse pe Meme. La sfârşitul filmului, Mauricio Babilonia 
înaintă pentru a-l saluta pe Aureliano Segundo şi abia atunci află Meme 
că cei doi bărbaţi se cunoşteau deja, deoarece el lucrase la cea dintâi 
instalaţie electrică a lui Aureliano cel Trist şi se adresa tatălui ei ca unui 
superior. Această constatare risipi împotrivirea pe care o provocase la 
început în ea mandria lui extremă. N-au avut ocazia să se vadă între 
patru ochi, nici să schimbe alte vorbe decât un bună ziua sau un bună 
seara, până în noaptea când a visat că el o salva dintr-un naufragiu şi că 
ea nu încerca faţă de el un sentiment de recunoştinţă, ci dimpotrivă, o 
furie puternică. De parcă i-ar fi oferit ocazia pe care o aşteptase atât de 
mult, în timp ce Meme nu avea altă dorinţă decât să-l evite, şi nu numai 
pe el, Mauricio Babilonia, ci pe toţi bărbaţii care se interesau de ea. De 
aceea a fost cuprinsă de atâta indignare atunci când, după visul ei, în loc 
să-l deteste, simţi o necesitate irezistibilă de a-l vedea. Nerăbdarea ei se 
făcu din ce în ce mai mare în cursul săptămânii, iar sâmbătă dorinţa ei 
devenise atât de copleşitoare încât a trebuit să depună un efort imens 
pentru ca Mauricio Babilonia să nu remarce, în timp ce o saluta la 
cinematograf, că inima era gata să-i iasă pe gură. Ca orbită deo 
impresie confuză de plăcere şi de furie, îi întinse pentru prima oară 
mâna, şi abia în clipa aceea Mauricio Babilonia îndrăzni să i-o strângă 
într-a lui. Timp de o fracțiune de secundă, Meme se căi de pornirea pe 
care a avut-o, însă cäinta se transformă de îndată în satisfacţie crudă, 
atunci când constată că mâna lui era la fel de jilavă şi îngheţată ca a ei. 
În noaptea aceea a înţeles că nu va avea nici o clipă de odihnă atâta 
vreme cât nu-i va dovedi lui Mauricio Babilonia cât de deşartă era 
ambiția lui şi-şi trecu toată săptămâna roind în jurul acestei dorinţe noi. 
Recurse la tot felul de vicleşuguri inutile pentru ca Patricia Brown să o 
trimită după automobil. Până la urmă s-a servit de roşcovanul american, 
care pe vremea aceea venise să-şi petreacă vacanţa la Macondo şi, sub 
pretextul că se duce să examineze noile modele de automobile se lăsă 
condusă până la ateliere. Din clipa în care l-a revăzut, Meme încetă de a 
se mai amagi şi înţelese că de fapt a ajuns să nu-şi mai poată stăpâni 


dorinţa de a rămâne singură cu Mauricio Babilonia, însă certitudinea că 
acesta a inteles-o văzând-o venind, a scos-o din fire. 

— Am venit să văd noile modele, zise Meme. 

— Este un pretext bun, răspunse el. 

Meme îşi dădu seama că avea să-şi ardă aripile la flacăra orgoliului 
lui şi căută cu disperare un mijloc de a-l umili. El nu-i lăsă însă timp. "N- 
ai nici o teamă, îi zise cu voce scăzută. Nu este pentru prima oară când o 
femeie înnebuneşte după un bărbat." Ea se simţi atât de descumpănită, 
încât părăsi atelierul fără să mai privească noile modele şi-şi petrecu 
noaptea, de seara până dimineaţa, sucindu-se şi răsucindu-se în pat şi 
vărsând lacrimi de revoltă. Roşcovanul american, care începuse de fapt 
să o intereseze, îi făcea acum impresia unui prunc în faşă. Atunci 
observă fluturii galbeni care precedau toate apariţiile lui Mauricio 
Babilonia. Ea remarcase deja prezenţa lor, îndeosebi în atelierul meca- 
nic, unde credea că-i atrage mirosul de vopsele. Uneori îi simtise 
fluturând pe deasupra capului lui în penumbra cinematografului. Dar 
atunci când Mauricio Babilonia începu să o urmărească ca o umbră pe 
care numai ea o putea identifica în mulţime, înţelese că fluturii aveau o 
oarecare legătură cu el. Mauricio Babilonia se afla întotdeauna în 
asistenţă la recitaluri, la cinematograf, la liturghie, şi ea nici nu avea 
nevoie să-l vadă pentru a-i descoperi prezenţa pe care i-o semnalau flu- 
turii. Într-o zi, Aureliano Segundo se arătă atât de iritat din pricina 
acestor bătăi din aripi supărătoare, încât ea simţi pofta bruscă de a-i 
dezvălui secretul, după cum îi promisese, însă instinctul o făcu să 
înţeleagă că de data aceasta el nu va râde ca de obicei: "Ce ar zice 
mama ta dacă ar şti?" Într-o zi, fiind ocupată cu tăiatul trandafirilor, 
Fernanda scoase un țipăt de spaimă şi o trase pe Meme de-o parte din 
locul unde se afla şi de unde frumoasa Remedios părăsise grădina pentru 
a se inälta la cer. Timp de o clipită, avusese impresia că minunea se va 
repeta cu fiica ei, din pricina unei bătăi neaşteptate de aripi care o 
tulburase în lucrul ei. Erau fluturii. Meme îi văzu, zamisliti parcă spontan 
din lumină şi inima îi zvâcni. În aceeaşi clipă intră Mauricio Babilonia, 
purtând un pachet care nu era altceva, pretindea el, decât un cadou de la 
Patricia Brown. Meme roşi şi abia îşi înghiţi saliva, suportă însă această 
lovitură şi reuşi chiar să arboreze un surâs firesc, rugându-l să 
binevoiască să depună pachetul pe balustradă, deoarece ea avea 
degetele pline cu pământ. Singurul lucru pe care-l remarcă Fernanda la 
acest bărbat pe care, după câteva luni avea să-l dea pe uşă afară, fără 
să-şi amintească să-l fi văzut vreodată, a fost chipul lui melancolic. 

— lată un bărbat foarte straniu, zise Fernanda. Citeşti pe chipul lui 
că nu va întârzia să moară. 

Meme crezu că mama ei se afla încă sub efectul apariţiei fluturilor. 
După ce terminaseră cu tăiatul trandafirilor, îşi spălă mâinile şi duse 
pachetul în odaia ei pentru a-l deschide. Era un fel de jucărie chine- 
zească, formată din cinci cutii care se îmbucau una în cealaltă, în ultima 
fiind un mic bilet mâzgălit penibil de cineva care abia putea scrie: Ne 
vedem sâmbătă la cinematograf. Imediat Meme rămase năucită la 
gândul că acea cutie rămăsese atâta vreme pe balustradă la cheremul 
curiozitatii Fernandei şi, deşi se simţea magulita de îndrăzneala şi 
ingeniozitatea de care dăduse dovadă Mauricio Babilonia, se înduioşă de 
naivitatea cu care spera să-l vadă venind la întâlnire. Meme ştia deja că 
Aureliano Segundo era ocupat sâmbătă seara. Totuşi ardea de atâta 
nerăbdare, pe măsură ce trecea săptămâna, încât sâmbătă îl convinse 


pe tatăl ei să o lase să meargă singură la cinematograf şi să nu vină să o 
ia decât la sfârşitul reprezentatiei. Un fluture de noapte zburătăci 
deasupra capului ei tot timpul cât lămpile rămăseseră aprinse. Apoi s-a 
întâmplat ceea ce avea să se întâmple. De îndată ce s-au stins luminile, 
Mauricio Babilonia veni şi se aseza alături de ea. Meme simţi ca se 
balaceste într-o mlaştină de spaime, din care nu o putea salva, aşa se 
întâmplase şi în visul ei, decât acel bărbat, mirosind a ulei de motor, pe 
care ea abia îl distingea în penumbră. 

— Dacă n-ai fi venit, nu m-ai fi revăzut niciodată zise el. 

Meme simţi greutatea mâinii pe genunchiul ei şi ştiu că în clipa 
aceasta ajunseseră amândoi de partea cealaltă a spaimei. 

— Ce-mi place la tine, îi răspunse ea surâzând, este că spui 
întotdeauna tocmai ceea ce n-ar trebui. 

Devenise nebună după el. Îşi pierdu somnul şi pofta de mâncare şi 
se afundă atât de mult în singurătate încât însuşi tatăl ei devenise 
pentru ea stânjenitor. Inventă o reţea incurcata de întâlniri false cu 
scopul de a o înşela pe Fernanda, îşi pierdu din vedere prietenele şi calcă 
în picioare orice bună-creştere pentru a-l putea întâlni pe Mauricio 
Babilonia, la orice oră şi în orice loc. La început, asprimea manierelor lui 
o incomoda. Prima oară când s-au regăsit singuri, pe pajiştile pustii din 
spatele atelierului mecanic, el o atrase fără milă într-o astfel de joacă 
animalică încât ieşise extenuată. Îi trebui câtva timp ca să înţeleagă că şi 
aceasta era o formă de tandrete, şi din ziua aceea îşi pierdu toată 
liniştea şi nu mai trăia decât pentru el, zăpăcită de dorinţa de a se 
scufunda în teribilul lui miros de ulei frecat cu leşie. Cu puţin timp înainte 
de moartea Amarantei, ea fu dintr-o dată reţinută de o zonă de luciditate 
din interiorul nebuniei ei şi nesiguranța viitorului o făcu să se cutremure. 
Auzise atunci de o femeie care citea viitorul în cărţi şi se duse să o 
viziteze în secret. Era Pilar Ternera. De îndată ce o văzu intrând, ghici 
motivele ascunse ale lui Meme. "Stai jos, îi zise ea. Nu am nevoie de 
cărţi pentru a cunoaşte viitorul unui Buendia." Meme nu ştiu niciodată ca 
această pithie centenară nu era altcineva decât străbunica ei. Nu ar fi 
crezut nici după ce i-a dezvăluit, cu un realism agresiv, că acest gen de 
exaltare amoroasă nu se potoleşte decât în pat, Mauricio Babilonia 
împărtăşea acest punct de vedere, însă Meme refuza să-i dea crezare, 
nevăzând aici decât o idee grosolană de lucrător. Ea credea, de altfel, că 
acest soi de dragoste nimiceşte cealaltă dragoste, deoarece era în firea 
oamenilor de a-şi alunga foamea o dată ce pofta le-a fost satisfăcută. 
Pilar Ternera nu numai că-i risipi eroarea, dar îi mai şi oferi vechiul pat 
de chingi, în care-l zămislise pe Arcadio, bunicul lui Meme, şi unde l-a 
zămislit apoi pe Aureliano José. În afară de aceasta, ea o invata cum să 
împiedice o zămislire nedorită, prin evaporarea unor cataplasme cu 
muştar şi-i dădu diferite reţete de potiuni, care în caz de neplăceri, 
izgoneau "chiar şi mustrările de conştiinţă". Această întrevedere o umplu 
pe Meme de acelaşi curaj pe care-l încercase în acea după-amiază când 
băuse peste măsură. Însă moartea Amarantei o obligă să-şi amâne 
hotărârea. În tot timpul cât au durat cele nouă nopţi de priveghi, ea nu-l 
părăsi nici o clipă pe Mauricio Babilonia, pierdut în mijlocul mulţimii care 
invadase casa. A urmat apoi lunga perioadă a doliului şi izolarea 
obligatorie, şi au trebuit să rămână separați câtva timp. Aceste zile 
văzură domnind în ea atâta frământare lăuntrică, atâta nerăbdare impo- 
sibil de stăpânit şi atâtea dorinţe arzătoare înăbuşite, încât din prima 
după-amiază când reuşi să iasă, Meme se duse direct la Pilar Ternera. Se 


dărui fără împotrivire lui Mauricio Babilonia, fără ruşine, fără să arate 
nici un formalism, cu un avânt atât de firesc şi cu o intuiţie atât de 
savantă, încât oricare bărbat mai neîncrezător decât iubitul ei le-ar fi 
considerat nişte rezultate ale experienţei. Se drăgostiră de două ori pe 
săptămână, timp de peste trei luni, ocrotiti de complicitatea inocentă a 
lui Aureliano Segundo care acredita, fără să se gândească la rău, 
alibiurile fiicei sale, numai pentru a o vedea scăpată de inflexibilitatea 
mamei sale. În seara când Fernanda îi surprinse la cinematograf, 
Aureliano Segundo se simţi atât de copleşit de împovărarea conştiinţei 
încât se duse să o vadă pe Meme în odaia în care o închisese Fernanda, 
încredinţat că ea se va uşura faţă de el de toate tainele pe care nu i le 
destăinuise. Meme tăgădui însă totul. Avea un aer atât de sigur de ea, 
agatandu-se atât de mult de însingurarea ei, încât Aureliano Segundo 
plecă cu impresia că nu mai există nici o legătură între ei, că prietenia şi 
complicitatea lor nu mai erau acum decât iluzii trecute. Se gândi să 
vorbească cu Mauricio Babilonia, crezând că autoritatea lui de fost 
patron îl va face să renunţe la proiectele lui, dar Petra Cotes îl convinse 
că acestea erau chestiuni care nu le priveau decât pe femei, şi aşa 
rămase să plutească pe apele nehotararii, cu greu susţinut de speranţa 
că la sfârşitul închisorii necazurile fiicei sale vor înceta. 

Meme nu arătă nici un semn de supărare. Dimpotrivă, din odaia 
alăturată, Ursula putea constata că are un somn liniştit, că îşi vedea în 
deplină linişte de ocupațiile ei, că-şi lua mâncarea regulat şi că-i pria. 
Singurul lucru care o intriga pe Ursula, după mai bine de două luni de 
pedeapsă, era că Meme nu făcea baie dimineaţa ca toată lumea, ci către 
orele şapte seara. Uneori, se gândea să o prevină să fie atentă la 
scorpioni, însă Meme se arăta atât de recalcitrantă, convinsă că ea a fost 
aceea care a denuntat-o, încât preferă să nu o tulbure cu vorbele ei 
nesăbuite de străbunică. Fluturii galbeni năpădeau casa o dată cu 
căderea serii. În fiecare seară, revenind din baie, Meme o găsea pe 
Fernanda disperată, masacrând fluturii cu pompa pentru insecticid. "Ce 
blestem, zicea ea. Toată viaţa mi s-a spus că fluturii de noapte aduc 
nenoroc." Într-o seară, în timp ce Meme mai era încă în baie, Fernanda 
intră din întâmplare în odaia ei, unde găsi o mulţime atât de mare de 
fluturi încât abia mai puteai respira. Apucă prima cârpă la îndemână 
pentru a-i izgoni şi inima îi îngheţă de spaimă când făcu legătura între 
băile de noapte ale fiicei ei şi cataplasmele cu muştar care se rostogoliră 
pe pământ. Nu mai aşteptă clipa potrivită, aşa cum făcuse prima oară. A 
doua zi îl invită la dejun pe noul primar al satului, care cobora ca şi ea 
din podişurile înalte, şi-i ceru să pună o gardă de noapte în curtea din 
dos, deoarece avea impresia că i se fură găinile. În seara aceea, garda I- 
a doborât pe Mauricio Babilonia în timp ce scotea tiglele pentru a 
pătrunde în baie, unde îl aştepta Meme goală şi tremurând de dragoste, 
în mijlocul scorpionilor şi fluturilor, aşa cum îl aşteptase aproape în 
fiecare seară din ultimele luni. Un glonte înfipt în şira spinării îl tintui la 
pat pentru tot restul zilelor sale. A murit de bătrâneţe, în singurătate, 
fără să se plângă, fără să protesteze, fără a se lăsa târât vreodată de 
indiscreţie, chinuit de amintiri şi de fluturii galbeni care nu-i dădeau nici 
o clipă de răgaz şi surghiunit de societate ca găinar. 


EVENIMENTELE CARE AVEAU să aducă lovitura de moarte la 
Macondo tocmai începeau să se precizeze când a fost adus în casă fiul 
lui Meme Buendia. Situaţia generală era atunci atât de nesigură, încât 
nimănui nu-i ardea de scandalurile particulare, astfel că Fernanda putu 
profita de acest climat favorabil pentru a ţine copilul ascuns, ca şi cum 
n-ar fi existat niciodată. Fusese silită să-l accepte, deoarece împrejurările 
în care i-a fost adus au făcut imposibil refuzul. A fost constrânsă să-l 
suporte împotriva voinţei ei, pentru restul zilelor, din pricină că la ceasul 
decisiv n-a avut curajul să pună în aplicare ceea ce hotărâse în taină, să- 
| înece în baie. Îl închise în vechiul atelier al colonelului Aureliano 
Buendia. Reusi s-o convingă pe Santa Sofia de la Piedad că ea l-a găsit 
plutind într-un coş pe râu. Ursula avea să moară fără să-i cunoască 
originea. Micuta Amaranta Ursula, care intră într-o zi în atelier tocmai 
când Fernanda hrănea copilul, a crezut şi ea în versiunea cu coşul 
plutitor. Aureliano Segundo, care se depărtase definitiv de soţia lui din 
pricina modului absurd în care aceasta manevrase tragedia lui Meme, nu 
află despre existenţa nepotului său decât la trei ani după aducerea lui în 
casă, copilul profitând de o clipă de neatentie a Fernandei pentru a 
scăpa din captivitate şi a se arăta pe verandă timp de o fracțiune de 
secundă, complet gol, cu părul încâlcit, arborând un sex impresionant, 
asemănător excrescentelor cărnoase ale unui cioc de curcan, ca si cum 
n-ar fi fost vorba de o fiinţă omenească ci de definiţia enciclopedică a 
antropofagului. 

Fernanda nu se aştepta la această farsă proastă a destinului ei 
incorigibil. Copilul a fost ca revenirea unei ruşini pe care crezuse că a 
izgonit-o definitiv din casă. Încă nu-l transportaseră pe Mauricio 
Babilonia cu şira spinării fracturată, şi Fernanda iscodise deja în cele mai 
mici amănunte un plan menit să spele orice urmă a ocării. Fără să ceară 
părerea soţului, îi făcu bagajele chiar a doua zi, puse într-o valijoară cele 
trei schimburi de care fiica putea să aibă nevoie, şi se duse să o caute în 
odaia ei cu o jumătate de oră înainte de sosirea trenului. 

— Să mergem, Renata, zise ea. 

Nu-i dădu nici o explicaţie. Meme, la rândul ei, nu aştepta şi nici nu 
dorea să-i dea vreuna. Nu numai că nu cunoştea destinaţia dar îi era 
chiar perfect egal să se vadă condusă la abator. Nu mai deschisese gura 
şi nu avea să mai rostească vreun cuvânt în toată viaţa ei, din clipa în 
care auzise împuşcătura în curtea din dos şi, totodată, urletul de durere 
al lui Mauricio Babilonia. Când mama îi porunci să iasă din odaie, nu-şi 
mai luă grija nici să se pieptene, nici să-şi spele obrazul şi se urcă în tren 
ca o somnambulă, fără să mai remarce fluturii galbeni care continuau să 
o însoţească peste tot. Fernanda n-a ştiut niciodată şi nici nu şi-a dat 
osteneala să verifice dacă tăcerea ei de piatră se datora unei 
determinări a voinţei, sau dacă devenise incapabilă de a mai rosti un 
singur cuvânt sub lovitura tragediei. Meme abia dacă era conştientă de 
călătoria pe care o făcea prin vechea regiune fermecată. Nu văzu 
bananeriile interminabile şi umbroase de o parte şi de cealaltă a căii 
ferate. Nu văzu trecând casele albe ale străinilor, nici grădinile lor 
pustiite de praf şi căldură, nici femeile în şorturi şi cămăşi în dungi 
albastre care jucau cărţi în pridvoare. Nu văzu carele trase de boi şi 
încărcate cu ciorchini pe drumurile colbuite. Nu văzu tinerele fete 
topäind ca nişte peştişori în râurile transparente, lăsând călătorilor din 
tren regretul dureros după sânii lor magnifici, nici barăcile mizerabile şi 
baltate ale lucrătorilor, printre care zburau fluturii galbeni ai lui Mauricio 


Babilonia, şi pe pragurile cărora se vedeau copii verzi şi slabi, şezând pe 
oală, şi femei gravide care strigau enormitati la trecerea trenului. 
Această viziune fugitivă, din care-şi făcea o sărbătoare atunci când 
revenea de la colegiu, trecu prin inima lui Meme fără să o trezească din 
amortire. Nu aruncă nici o privire pe fereastră, nici chiar după trecerea 
umidității arzătoare a plantațiilor şi după ce trenul traversase câmpul cu 
maci unde încă se mai înălța carcasa carbonizată a galionului spaniol, 
pentru a cobori apoi pe acelaşi mal cu aer diafan şi la marea înspumată 
şi murdară, unde cu mai bine de un secol mai înainte se spulberaseră 
iluziile lui Jose Arcadio Buendia. La orele cinci după-amiază, au ajuns la 
ultima staţie a mlastinii şi Meme, imitând-o pe Fernanda, cobori din tren. 
Urcară într-o trăsurică asemănătoare unui liliac enorm, tras de un cal 
astmatic, şi traversară oraşul pustiu, parcurgând străzi nesfârşite, roase 
de salitră, în care se auzeau exerciţii la pian întru totul asemănătoare cu 
acelea pe care le auzea Fernanda în orele de siestă din adolescenţa ei. Se 
îmbarcară pe un vapor al navigaţiei fluviale a cărui roată mare de lemn 
făcea un zgomot de incendiu şi ale cărui palete metalice se vedeau 
mâncate de rugină, sclipind ca gurile unui cuptor. Meme se închise în 
cabină. De două ori pe zi venea Fernanda să-i aducă o farfurie cu 
mâncare la pat şi de două ori pe zi trebuia să le ia înapoi fără ca ea să le 
fi atins, nu pentru că Meme s-ar fi hotărât să moară de foame, ci pentru 
că însuşi mirosul mâncării o dezgusta şi stomacul ei refuza să primească 
chiar şi apa. Nici măcar ea nu ştia pe vremea aceea că fecunditatea ei 
dejucase cataplasmele de muştar, după cum nici Fernanda nu avea să o 
ştie decât după aproape un an, când i s-a adus copilul. În atmosfera 
sufocantă din cabină, îmbolnăvită din pricina vibratiilor pereţilor metalici 
şi a mirosului insuportabil de noroi care se lipea de roata vaporului, 
Meme ajunse să piardă numărătoarea zilelor. A trecut multă vreme până 
când văzu ultimul fluture galben sfârtecat de aripile ventilatorului, şi 
admise ca pe un adevăr iremediabil faptul că Mauricio Babilonia e mort. 
Cu toate acestea, nu se lăsă biruită de resemnare. Nu încetă să se 
gândească la el în timpul penibilei traversări călare pe catâr prin podişul 
halucinant, unde se pierduse odinioară Aureliano Segundo în căutarea 
celei mai frumoase femei de pe faţa pământului, nici când trecură munţii 
pe potecile indienilor, spre a pătrunde în oraşul lugubru ale cărui ulite 
pietroase şi prăpăstioase răsunau de glasul clopotelor metalice ale celor 
treizeci şi două de biserici. Au dormit în noaptea aceea în locuinţa co- 
lonială părăsită, pe scândurile pe care Fernanda le-a aşezat chiar pe 
solul unei odăi năpădite de buruieni, învelindu-se cu fâşii din perdelele 
pe care le smulseră de la ferestre si care se faramitau la fiecare mişcare 
a trupului. Meme înţelese unde se află văzându-l trecând, în spaima 
insomniei, pe gentilomul îmbrăcat în negru pe care l-au adus în casă într- 
un cufăr plumbuit, într-un îndepărtat ajun de Crăciun. A doua zi, după 
liturghie, Fernanda o conduse până la o clădire sinistră pe care Meme o 
recunoscuse imediat, amintindu-şi de modul în care mama ei avea 
obiceiul să evoce mănăstirea unde-şi primise educaţia de regină, şi de 
atunci înţelese că au sosit la capătul călătoriei. În timp ce Fernanda se 
întreținea cu cineva în biroul învecinat, a trebuit să rămână într-un salon 
segmentat prin tablouri mari în ulei, infatisand arhiepiscopi din epoca 
colonială, tremurând de frig din cauza rochiei din etamină cu floricele 
negre pe care încă o mai purta şi a bocancilor ei aspri umflati de gheaţa 
podişurilor înalte. Stătea nemişcată în mijlocul salonului, gândindu-se la 
Mauricio Babilonia în razele de lumină galbenă ale vitrourilor, când ieşi 


din birou o novice de o rară frumuseţe, purtându-şi valijoara cu cele trei 
schimburi. Trecând pe lângă Meme, îi întinse mâna fără să se oprească. 

— Să mergem, Renata, îi zise ea. 

Meme o luă de mână şi se lăsă condusă. Fernanda o zări pentru 
ultima oară, căutând să-şi potrivească pasul cu cel al novicei, când se 
închise în urma ei grilajul de fier al mănăstirii. Se gândea tot la Mauricio 
Babilonia, la mirosul lui de ulei şi la fluturii care-l înconjurau, şi avea să 
continue să se gândească la el în toate zilele vieţii ei, până în acea 
dimineaţă îndepărtată de toamnă, când avea să moară de bătrâneţe, cu 
numele schimbat şi fără a mai fi rostit vreun cuvânt, într-un ospiciu 
tenebros din Cracovia. 

Fernanda se reîntoarse la Macondo cu un tren apărat de poliţişti 
înarmaţi. În timpul călătoriei, observă nervozitatea călătorilor, pregătirile 
militare din satele traversate de linia căii ferate, acea rarefiere a aerului 
care însoţeşte certitudinea că este pe cale să se producă ceva grav, dar 
nu putu să afle nimic până la sosirea în Macondo, unde i se povesti că 
José Arcadio Segundo se pregătea să-i incite pe lucrătorii de la compania 
bananiera să intre în grevă. "Nu ne mai lipsea decât asta, îşi zise 
Fernanda. Un anarhist în familie." Greva izbucni după două săptămâni şi 
nu avu urmările dramatice de care se temeau. Lucrătorii cereau să nu 
mai fie siliţi să taie şi să îmbarce banane duminica şi această 
revendicare păru atât de legitimă, încât părintele Antonio Isabel însuşi 
pledă în favoarea ei, deoarece o găsea conformă cu legea lui Dumnezeu. 
Triumful acestei acţiuni, precum şi al altora care au urmat în cursul 
lunilor viitoare, îl scoase din anonimat pe José Arcadio Segundo, despre 
care se spunea de obicei că nu fusese bun la altceva decât să umple sa- 
tul cu târfe frantuzoaice. Printr-o hotărâre tot atât de impulsivă ca aceea 
care-l făcuse să-şi vândă cocosii de luptă cu scopul de a crea o companie 
de navigaţie extravagantă, renuntase acum la funcţiile sale de şef de 
echipă la compania bananieră pentru a trece de partea lucrătorilor. 
Foarte repede îl semnalară ca fiind agentul unei conspirații 
internaţionale, destinată să tulbure ordinea publică. Într-o noapte, în 
timp ce ieşea de la o întrunire secretă - toată săptămâna fusese în- 
tunecată de zvonuri sinistre - scăpă ca prin minune de cele patru focuri 
de revolver trase asupra lui de un necunoscut. În lunile următoare, 
atmosfera fu atât de încordată, încât Ursula însăşi îşi dădu seama în 
tenebrele în care se retrăsese, şi avu impresia că retrăieşte acea epocă 
îndoielnică în care fiul ei Aureliano Buendia inghitea tabletele 
homeopatice ale subversiunii. Voi să vorbească cu José Arcadio Segundo 
pentru a-l incunostiinta despre acel precedent, însă Aureliano Segundo o 
informă că din noaptea atentatului nu i se mai ştia domiciliul. 

— La fel ca Aureliano! exclamă Ursula. De parcă lumea s-ar învârti în 
loc. 

Incertitudinea acelor zile nu o atinse deloc pe Fernanda. Aproape că 
nu mai avea legătură cu lumea din afară, de la cearta violentă pe care o 
avusese cu soţul ei pentru a fi hotărât soarta lui Meme fără 
consimţământul lui; Aureliano Segundo era hotărât să o elibereze pe fiica 
sa cu ajutorul poliţiei, dacă era nevoie, însă Fernanda îi arătă nişte hârtii 
dovedind că fiica ei intrase în mănăstire de bună voie. Meme le 
semnase, într-adevăr, după ce ajunsese de cealaltă parte a grilajului de 
fier, şi făcuse aceasta cu acelaşi dispreţ cu care se lăsase condusă până 
acolo. Aureliano Segundo nu crezu niciodată în sinea lui în validitatea 
acestor dovezi, după cum nu a crezut niciodată că Mauricio Babilonia s- 


ar fi introdus în curte pentru a fura găini, totuşi aceste două pretexte îi 
serviră la liniştirea conştiinţei sale, şi astfel s-a putut întoarce, fără 
remuşcări, la sânul Petrei Cotes, unde îşi reluă petrecerile zgomotoase şi 
chefurile fără perdea. Străină de neliniştea satului, surdă la prevestirile 
îngrozitoare ale Ursulei, Fernanda făcu ultimul pas în planul ei, aproape 
în întregime consumat. Scrise o scrisoare lungă fiului ei José Arcadio care 
urma să primească hirotonia clerului inferior, informându-l că sora lui, 
Renata, atinsă de frigurile galbene, şi-a dat sufletul în pacea Domnului. 
Apoi o încredinţă pe Amaranta Ursula grijei Santei Sofia de la Piedad şi se 
puse să facă ordine în corespondenţa ei cu medicii neväzuti, tulburată 
de necazurile provocate de Meme. Primul lucru pe care-l făcu fu să fixeze 
data definitivă a intervenţiei telepatice care fusese amânată. Însă 
medicii neväzuti îi răspunseră că nu era deloc prudent atâta timp cât va 
dura climatul de agitaţie socială de la Macondo. Era atât de 
nerăbdătoare şi atât de greşit informată, încât redactă altă scrisoare 
pentru a-i lămuri că nu există nimic care să semene cu acel pretins 
climat de agitaţie, ci că totul se datoreşte extravagantelor unui cumnat, 
al cărui sindicalism nu e decât o simplă toană, aşa cum, altă dată, 
fuseseră luptele de cocosi şi navigația. Nu se pusera încă de acord, când, 
într-o miercuri toridă, veni să toată la uşa casei o călugăriţă bătrână, cu 
un coş atârnat de braţ. Deschizându-i uşa, Santa Sofia de la Piedâd crezu 
că e vorba de un cadou şi voi să o scape de coşul acoperit cu un servetel 
fermecător din dantelă. Dar calugarita o opri, căci avea instrucţiuni să-l 
predea personal şi cu cea mai mare discreţie, donei Fernanda del Carpio 
de Buendia. Era fiul lui Meme. Fostul duhovnic al Fernandei îi explica 
printr-o scrisoare că se născuse cu două luni mai înainte şi că şi-au 
îngăduit să-l boteze cu numele de Aureliano, ca pe bunicul lui, deoarece 
mama fiind invitată să-şi împărtăşească dorinţele, nu-şi descleştase 
dinţii. Fernanda se răzvrăti în sinea ei împotriva acestei farse urâte a 
destinului, dar avu destulă putere să nu lase să apară nimic în faţa 
calugaritei. 

— Vom spune că l-am găsit plutind în acest coş, zise ea surazand. 

— Nimeni nu va crede povestea aceasta, răspunse călugăriţa. 

— Dacă toţi au crezut povestea din Sfânta Scriptură, replică 
Fernanda, nu văd pentru ce nu m-ar crede şi pe mine. 

Calugarita pranzi în casa aşteptând trecerea trenului care avea să o 
aducă înapoi, şi, discretă cum i se ceruse să fie, nu făcu nici o aluzie la 
copil, însă Fernanda continua să vadă în ea o mărturie indezirabilă a 
ruşinii şi regretă că s-a pierdut obiceiul medieval de a-i ştrangula pe toţi 
aducătorii de veşti proaste. Hotări atunci să înece copilul în cada, de în- 
dată ce va fi plecat cälugärita, n-avu însă inima să-şi execute planul şi 
preferă să aştepte cu răbdare ca bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu 
să o elibereze de această povară supărătoare. 

Noul Aureliano împlinise un an atunci când tensiunea populară 
explodă brusc, fără nici o prevenire. Jose Arcadio Segundo şi alţi 
conducători sindicali, care rămăseseră până atunci în ilegalitate, 
reapărură pe neaşteptate la sfârşitul săptămânii şi dezlantuira 
manifestații în satele din regiunea bananieră. Poliţia se mulţumi sa 
menţină ordinea. Dar în noaptea spre luni i-au scos pe şefii sindicali din 
casele lor şi i-au trimis la închisoarea din capitala provinciei cu fiare de 
câte cinci kilograme la picioare. Între aceştia se numărau José Arcadio 
Segundo şi Laurenzo Gavilân, colonel al revoluţiei mexicane exilat în 
Macondo, şi care spunea că a fost martor la comportarea eroică a 


tovarăşului său, Artemio Cruz. Cu toate acestea, după mai puţin de trei 
luni erau din nou în libertate, guvernul şi compania bananieră neputând 
cădea de acord pe a cui socoteală avea să le asigure subzistenta în 
închisoare. De data aceasta, nemulţumirea lucrătorilor se datora 
insalubritatii locuinţelor, escrocheriilor din serviciile medicale şi 
condiţiilor inechitabile în care erau puşi să lucreze. Pe de altă parte, 
pretindeau că nu erau plătiţi în bani pesin, ci cu bonuri care nu serveau 
decât la cumpăratul şuncii de Virginia din magazinele companiei 
bananiere. José Arcadio Segundo a fost închis pentru că dezvăluise că 
acest sistem al bonurilor nu era decât un mijloc, pentru companie, de a- 
şi finanța vasele fructiere, care ar fi fost silite să se întoarcă goale de la 
New Orleans până în porturile de îmbarcare a bananelor, dacă n-ar fi 
trebuit să aprovizioneze magazinele. Celelalte plângeri erau de 
notorietate publică. Medicii companiei nu-i examinau pe bolnavi, ci îi 
puneau să se aşeze în şir indian în faţa dispensarelor, iar o infirmieră le 
punea pe limbă câte o tabletă de culoare roz, indiferent dacă erau atinşi 
de paludism, de blenoragie sau de constipatie. Această terapeutică se 
generalizase atât de mult încât copiii se strecurau de mai multe ori în 
acelaşi şir şi, în loc de a înghiţi tabletele, le duceau acasă pentru a 
marca numerele câştigătoare la jocul de loto. Lucrătorii companiei erau 
îngrămădiţi în cabane nenorocite. Inginerii, în loc să amenajeze latrine, 
aduceau în tabără, de Crăciun, un fel de W.C. mobil pentru grupuri de 
câte cincizeci de persoane, şi se făceau demonstraţii publice cu privire la 
folosirea acestuia pentru a-l păstra în bună stare cât mai mult timp posi- 
bil. Avocatii senili, îmbrăcaţi în, negru, care veniseră altă dată să-l 
asalteze pe colonelul Aureliano Buendia şi care acum erau autorizaţi cu 
puteri din partea companiei bananiere, nimiceau toate aceste acuzaţii cu 
ajutorul unor expediente care păreau de domeniul magiei. După ce 
lucrătorii au redactat un caiet plin cu doleante unanim aprobate, 
pierdură multă vreme căutând zadarnic să-l prezinte oficialilor companiei 
bananiere. De îndată ce cunoscu acordul la care au ajuns, Mr. Brown 
puse să se ataşeze la tren luxosul său vagon de sticlă şi dispăru din 
Macondo împreună cu reprezentanţii cei mai de vază ai întreprinderii 
sale. Cu toate acestea, câţiva lucrători îl descoperiră - pe unul dintre ei 
în sâmbăta următoare, într-un bordel, şi-l puseră să semneze un 
exemplar din caietul cu doleante, în timp ce era în pielea goală cu 
femeia care acceptase să-l atragă în această cursă. Avocatii, cu mutrele 
lor de înmormântare, au dovedit la tribunal că acest individ nu avea nici 
o legătură cu compania şi, pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască de 
argumentele lor, puseră să-l aresteze ca uzurpator. Mai târziu, Mr. Brown 
a fost surprins călătorind incognito într-un vagon de clasa a treia şi-l 
puseră să semneze alt exemplar din caietul cu doleante. A doua zi, se 
prezentă în faţa judecătorilor cu părul vopsit în negru şi vorbind curgător 
spaniola. Avocatii au dovedit că acesta nu era Mr. Jack Brown, 
superintendentul companiei bananiere, născut în Prattville, Alabama, ci 
un negustor nevinovat de plante medicinale, născut în Macondo, unde a 
şi fost botezat cu numele de Dagoberto Fonseca. După puţină vreme, în 
faţa unei noi tentative a lucrătorilor, avocaţii puseră să se afişeze în 
câteva locuri publice certificatul de deces al lui Mr. Brown, autentificat de 
mai multi consuli şi atasati de ambasade, prin care se adeverea că în 
nouă iunie trecut a fost găsit la Chicago, zdrobit de o maşină a pompieri- 
lor. Sătui de acest delir hermeneutic, lucrătorii renuntara să se mai 
adreseze autorităţilor din Macondo şi merseră cu doleantele lor până la 


tribunalele supreme. Acolo, iluzioniştii dreptului dovediră că reclamatiile 
lor nu aveau nici o valoare pentru simplul motiv că compania bananieră 
nu avea, n-a avut niciodată şi nu va avea niciodată lucrători în serviciul 
ei, ci că se mărginea să-i recruteze ocazional şi în chip cu totul temporar. 
Aşa au fost risipite poveştile cu şunca de Virginia, cu tabletele 
miraculoase şi cu closetele de la Crăciun şi s-a stabilit prin hotărâre 
judecătorească, înainte de a se proclama oficial, că lucrătorii nici nu 
există. 

A izbucnit greva generală. Culturile au fost abandonate, fructele se 
stricară pe crengi, iar convoaiele celor o sută douăzeci de vagoane au 
fost imobilizate pe şine. Satele se umplură cu lucrători fără slujbă. 
Strada Turcilor îşi redobândi toată strălucirea în acea sâmbătă prelungită 
şi, în sala de biliard de la hotelul lui lacob a fost nevoie să se organizeze 
un serviciu neîntrerupt. Acolo se afla Jose Arcadio Segundo în ziua când 
s-a anunţat că armata fusese însărcinată cu restabilirea ordinei publice. 
Desi nu era omul presimţirilor această veste a fost pentru el ca o 
anuntare a morţii pe care o aştepta din acea dimineaţă îndepărtată când 
colonelul Gerineldo Marquez îi permise să asiste la o execuţie. Acest 
semn rău nu-i alteră însă solemnitatea. Execută lovitura pe care o 
meditase şi nu-şi greşi combinaţia. După puţin timp, focul alimentat de 
bătăile tobei, de sunetul goarnei, tipetele şi îmbulzeala precipitată a 
oamenilor îi indicară că s-a terminat nu numai partida lui de biliard, ci şi 
acea partidă mută şi solitară pe care o juca cu sine însuşi din acea di- 
mineata a execuţiei. leşi în stradă şi-i zări. Erau trei regimente al căror 
marş, în ritmul tobelor de galeră, făcea să se cutremure pământul. 
Răsuflarea lor de balaur cu multe capete umplu văzduhul limpede al 
amiezii cu o duhoare pestilenţială. Erau mici, masivi, bestiali. Asudau ca 
nişte cai, aveau miros de carne macerată de soare şi aerul întrepid, 
impenetrabil şi taciturn, al oamenilor din podişurile înalte. Deşi le-a 
trebuit peste o oră pentru a defila de la primul până la ultimul, ai fi putut 
crede că nu era vorba decât de câteva escadroane învârtindu-se în cerc, 
pentru că toţi erau la fel, fii ai aceleiaşi mame, suportând cu acelaşi aer 
abrutizat povara ranitelor şi bidoanelor soldatesti, ruşinea pustilor lor cu 
baioneta pusă, ulcerul ascultării oarbe şi al sensului onoarei lor. Din patul 
tenebrelor ei Ursula îi auzi trecând şi-şi ridică mâna încrucişându-şi două 
degete a piază-rea. Santa Sofia de la Piedâd reveni o clipă la viaţă, 
aplecată asupra pânzei brodate pe care terminase să o calce, şi se gândi 
la fiul ei, José Arcadio Segundo, care privea cum defilează ultimii soldaţi 
prin faţa porţii hotelului lui lacob, fără să-i tresară vreun muşchi al 
obrazului. 

Legea marţială îngăduia armatei să joace un rol de arbitru în acest 
conflict, însă nu se făcu nici o tentativă de împăcare. După ce defilară în 
întregul Macondo, soldaţii îşi rânduiră pustile, tăiară şi încărcară 
bananele si porniră din nou trenurile. Lucrătorii care până atunci se 
multumisera să aştepte, se retrasera în păduri, înarmaţi doar cu cutitele 
care erau uneltele lor de lucru şi începură să saboteze acest sabotaj. In- 
cendiară domeniile şi depozitele, distruseră căile ferate pentru a 
împiedica circulaţia trenurilor care începuseră să-şi facă drum cu focuri 
de mitralieră si tăiară firele telegrafului şi telefoanelor. Paraiele se 
umplură de sânge. 

Mr. Brown, care era sănătos şi bine în fortul electrificat, a fost 
evacuat din Macondo împreună cu familia sa şi cu cele ale altor 
compatrioți de ai săi şi condus la loc sigur sub protecţia armatei. Situaţia 


ameninţa să degenereze într-un război civil pe cât de sângeros, pe atât 
de inegal, atunci când autorităţile adresară tuturor lucrătorilor apelul de 
a se aduna la Macondo. Apelul anunţa pentru vinerea următoare sosirea 
comandantului civil şi militar al provinciei, dispus să medieze în conflict. 

José Arcadio Segundo se afla în mulţimea care se masase în faţa 
gării în zorii zilei de vineri. Participase la o reuniune a conducătorilor 
sindicali şi fusese însărcinat, împreună cu colonelul Gavilân, să se 
amestece în mulţime şi să o călăuzească după împrejurări. Nu se simţea 
în largul lui şi frământa în cerul gurii o pastă cu gust de salitră din clipa 
când remarcase cuiburile de mitraliere dispuse de armată în jurul micii 
pieţe, şi piesele de artilerie, destinate să apere, în dosul sârmelor 
ghimpate, cetatea companiei bananiere. Către amiază, aşteptând un 
tren care nu mai venea, peste trei mii de oameni, între care erau 
lucrători, femei şi copii, nu mai găsiră locuri pe esplanada din faţa gării 
şi se îmbulzeau în străzile învecinate pe care armata le blocă cu ajutorul 
şirurilor de mitraliere. Mai mult decât al unei ceremonii de primire, 
aspectul era al unui bâlci plin de animaţie veselă. Fuseseră mutate aici 
standurile negustorilor de fripturi şi chioşcurile cu băuturi din strada 
Turcilor, şi oamenii suportau cu foarte bună dispoziţie plictiseala aş- 
teptării şi soarele arzător. Cu puţin timp înainte de orele trei, se răspândi 
zvonul că trenul oficial nu va sosi decât a doua zi. Multimii obosite îi 
scăpă un oftat de descurajare. Atunci, un locotenent al armatei se sui pe 
acoperişul gării, unde se aflau patru cuiburi de mitraliere aţintite asupra 
mulţimii, şi se auzi semnalul prin care se cerea să se facă linişte. Lângă 
José Arcadio Segundo se afla o femeie foarte grasă, desculta, însoţită de 
doi copii, care puteau să aibă patru şi şapte ani. Îl luă în braţe pe cel mai 
mic şi-i ceru lui José Arcadio Segundo, deşi nu-l cunoştea, să-l ridice pe al 
doilea, ca să audă mai bine ce avea să se spună. Jose Arcadio Segundo îl 
luă pe copil călare pe umerii săi. Cu mulţi ani mai târziu, copilul avea să 
povestească, fără să-l creadă nimeni, cum l-a văzut pe locotenent, cu o 
pâlnie de gramofon în lipsă de difuzor, dând citire Decretului Nr. 4 al 
Comandantului Civil şi Militar al provinciei. Decretul fusese semnat de 
generalul Carlos Cortes Vargas şi de secretarul său, maiorul Enrico 
Garcia Isaza Şi, de-a lungul a trei articole de optzeci de cuvinte, îi declara 
pe grevişti bandă de răufăcători şi împuternicea armata să-i doboare pe 
loc. 

După citirea decretului, în mijlocul protestelor asurzitoare, un 
căpitan luă locul locotenentului pe acoperişul gării şi cu pâlnia 
gramofonului, făcu un semn că vrea să vorbească. Mulțimea se linişti din 
nou. 

— Doamnelor şi domnilor, zise căpitanul cu voce slabă, înceată şi 
puţin obosită, aveţi cinci minute pentru a părăsi terenul. 

Fluierăturile şi strigătele repetate acoperiră sunetul trompetei care 
anunţa începerea acestui termen. Nimeni nu se mişcă. A 

— Cele cinci minute s-au scurs, reluă căpitanul pe acelaşi ton. Incă 
un minut şi se va trage. 

José Arcadio Segundo, în sudori de gheaţă, descărcă copilul pe care- 
| tinea pe umeri şi-l dădu femeii. "Aceşti ticăloşi sunt în stare să tragă", 
murmură ea. Jose Arcadio Segundo nu mai avu timp să răspundă 
deoarece în aceeaşi clipă recunoscu glasul ragusit al colonelului Gavilan, 
care se făcea ecoul cuvintelor femeii. Ametit de încordarea mulţimii, de 
densitatea minunată a tăcerii ei, şi convins încă o data că nimic nu va 
face să se mişte această mulţime împietrită de fascinația morţii, José 


Arcadio Segundo se ridică în vârful picioarelor, pe deasupra capetelor 
care erau înaintea lui şi, pentru prima oară în viaţă, ridică glasul. 

— Bandă de codoşi! strigă el. Vi se face cadou minutul care vă 
trebuie! 

Abia scoase acest strigăt, că se şi produse ceva ce nu stârni în el 
spaimă, ci un fel de halucinație. Căpitanul dădu ordin să se tragă şi 
patrusprezece cuiburi de mitraliere răspunseră imediat. Insă totul avea 
aerul unei operete. S-ar fi putut spune că mitralierele erau încărcate cu 
muniţie oarbă de focuri de artificii, căci dacă se auzea pocnetul lor 
gâfâitor, dacă se zăreau exploziile lor incandescente, nu se observa nici 
cea mai slabă reacţie, nici o voce, nici măcar un suspin în această 
mulţime compactă care părea sudată printr-o invulnerabilitate 
neaşteptată. Deodată, de lângă gară, se auzi un țipăt de moarte şi 
farmecul se frânse brutal: "Ah, mama!" O răbufnire seismică, o gâlgâire 
vulcanică, un răcnet de cataclism izbucniră în mijlocul mulţimii cu o 
putere de propagare extraordinară. José Arcadio Segundo abia mai avu 
timp să ridice copilul în timp ce mama şi celălalt copil fuseseră inghititi 
de mulţimea risipită de panică. 

Cu mulţi ani mai târziu, copilul avea să mai povestească însă, deşi 
vecinii lui aveau să-l considere un mosneag ticnit, cum José Arcadio 
Segundo îl ridicase deasupra capului lui şi se lăsase dus, aproape în 
văzduh, ca plutind peste teroarea mulţimii, în direcţia unei străzi 
învecinate. Poziţia privilegiată a copilului îi îngăduia să vadă, în aceeaşi 
clipă, masa stârnită care era gata să ajungă la colţul străzii şi şirul 
mitralierelor care au deschis focul. Mai multe glasuri urlară în acelaşi 
timp. 

— Culcati-va la pământ! Culcati-va la pământ! 

Primele rânduri o făcuseră deja, secerate de rafalele mitralierelor. 
Supraviețuitorii, în loc să se culce la pământ, voiră să revină în piateta şi 
atunci panica, asemenea loviturii unei cozi de balaur, îi zvarli într-un val 
compact care se ciocni de celălalt val compact ce venea în sens invers, 
împins de o altă lovitură de coadă de balaur, dinspre strada opusă, de 
unde alte mitraliere trăgeau şi ele fără încetare. Fura incoltiti în acest 
ungher, prinşi într-un vârtej uriaş, care încetul cu încetul fu redus la 
epicentrul său, pe măsură ce marginea circulară era secerată sistematic, 
aşa cum se curăţă o ceapă, cu foarfecele insatioase şi bine reglate ale 
mitraliei. Copilul observă o femeie îngenuncheată, cu braţele încrucişate, 
într-un spaţiu gol, ferit misterios de impuscaturi. In locul acesta îl aşeză 
José Arcadio Segundo în clipa în care se prabusi, cu obrazul în sânge, 
înainte ca gloata gigantică să vină să măture în întregime acel spaţiu 
gol, cu femeia îngenuncheată, cu lumina cerului uscat de secetă, cu 
acea lume ticăloasă în care Ursula Ignarân vânduse atâtea şi atâtea 
animale mici din zahăr ars. 

Când îşi reveni, Jose Arcadio Segundo era întins pe spate în 
întuneric. Îşi dădu seama că înainta într-un tren interminabil şi liniştit, că 
părul i se lipise de sângele închegat şi că-l dor toate oasele. Simţi o poftă 
irezistibilă de a dormi. Pregătindu-se să se cufunde într-un somn de 
multe ceasuri, eliberat de teroare şi de groază, se întoarse pe partea 
care-i producea mai puţine dureri, şi abia atunci îşi dădu seama că zăcea 
peste oameni morţi. In afară de culoarul central, nu mai era nici un 
spaţiu liber în tot vagonul. Trecuseră, pesemne, multe ceasuri de la 
masacru, deoarece cadavrele aveau aceeaşi temperatură ca şi ipsosul 
toamna, consistenţa lui de spumă împietrită, iar acei care-i încărcaseră 


în vagon avuseseră timp să-i aşeze în rând şi în sens potrivit, aşa cum se 
transportau ciorchinii de banane. Încercând să scape de acest coşmar, 
José Arcadio Segundo se tari din vagon în vagon în sensul mersului 
trenului, şi, la lumina fulgerelor care se aprindeau brusc printre 
scândurile de lemn, la trecerea prin satele adormite, vedea numai băr- 
baţi morţi, femei moarte şi copii morţi, pe care-i duceau să-i arunce în 
mare, ca bananele de rebut. Nu putu recunoaşte decât o femeie care 
vindea răcoritoare în piaţă, precum şi pe colonelul Gavilân care încă mai 
ţinea, înfăşurat în jurul mâinii, centironul cu cataramă de argint din 
Morelia, cu ajutorul căruia încercase să-şi croiască drum în înghesuiala 
generală. După ce ajunse în primul vagon, făcu un salt în întuneric şi 
rămase întins în şanţ până ce trecu convoiul. Era cel mai lung pe care-l 
văzuse vreodată, aproape două sute de vagoane de marfă, cu câte o 
locomotivă la ambele capete şi o a treia la mijloc. Nu avea nici un felinar, 
nici măcar luminile de poziţie roşii şi verzi, şi aluneca într-o repeziciune 
nocturnă şi tăcută. Pe acoperişul vagoanelor se puteau vedea formele 
confuze şi întunecoase ale soldaţilor cu mitralierele lor încărcate. 

După miezul nopţii căzu o ploaie torențială. José Arcadio Segundo 
nu ştia unde sărise, dar ştia că, mergând în sensul opus celui al trenului, 
va ajunge la Macondo. După peste trei ore de mers, ud până la piele, cu 
o durere de cap groaznică, putu distinge primele case în lumina 
dimineţii. Atras de mirosul de cafea, intră într-o bucătărie unde era o 
femeie, cu un copil în braţe aplecată deasupra cuptorului. 

— Bună ziua, îi zise el, sfârşit de puteri. Mă numesc Buendia, Jose 
Arcadio Segundo. 

Îşi rosti numele întreg, separând silabele pentru a se convinge 
singur că mai este în viaţă. Procedă bine, deoarece femeia, văzând în 
pragul uşii această siluetă murdară şi sinistră, cu capul şi hainele pline 
de sânge, atinsă de solemnitatea morţii, crezu că e o vedenie. Îl 
cunoştea. Îi aduse o pătură cu care să se acopere în timp ce hainele i se 
vor zvânta deasupra vetrei, îi încălzi apă ca să-şi spele rana, care nu era 
decât o uşoară zgârietură, şi-i dădu o pânză curată să-şi bandajeze 
capul. Îi servi apoi o ceaşcă de cafea fără zahăr, cum i se spusese că 
beau cei din neamul Buendia, iar el îşi întinse hainele lângă foc. 

José Arcadio Segundo nu vorbi decât după ce terminase să-şi bea 
cafeaua. 

— Trebuie să fi fost cel puţin trei mii, murmură el... 

— Cine? 

— Cei morţi, explică el. Trebuie să fi fost toţi cei care se aflau la 
gară. 

Femeia îl privi cu milă. "N-au fost morţi pe aici, îi zise ea. De pe 
vremea unchiului tău, colonelul, nu s-a mai întâmplat nimic la Macondo". 
În trei bucătării pe unde se opri Jose Arcadio Segundo înainte de a 
ajunge acasă, i se repetă acelaşi lucru: "Nu au fost morţi”. Trecu prin 
piateta gării, văzu mesele la care se mâncau fripturile, îngrămădite una 
peste alta, dar nici acolo numai găsi nici o urmă de măcel. Străzile erau 
pustii în ploaia persistentă şi casele rămăseseră închise, lipsite de 
aparenţa unei vieţi interioare. Singurul semn omenesc a fost sunetul 
clopotelor care-i chema pe oameni la liturghie. Bătu la uşa colonelului 
Gavilân. O femeie gravidă, pe care o întâlnise de mai multe ori, îi trânti 
uşa în nas. "A plecat, îi zise ea, cu un aer înspăimântat. S-a întors în ţara 
lui". Intrarea principală a fortului înconjurat cu sârmă ghimpată era 
păzită, ca de obicei, de doi poliţişti locali care păreau nişte statui în 


ploaie, cu căştile şi cu pelerinele lor. În ulicioara lor dosnică, negrii 
antilieni cântau în cor psalmii de sâmbătă. Jose Arcadio Segundo sări 
peste gardul curţii şi intră în casă prin bucătărie. Santa Sofia de la Piedad 
abia îşi ridică vocea; "Să nu te vadă Fernanda, îi zise ea. S-a sculat acum 
câteva clipe". Ca şi cum s-ar fi conformat unei înţelegeri implicite, îl 
conduse pe fiul ei la odaia cu oale, îi pregăti patul şubrezit al lui 
Melchiade şi, către orele două după-amiază, în timp ce Fernanda îşi făcea 
siesta, îi trecu pe fereastră o farfurie cu mâncare. 

Aureliano Segundo dormise în casă, unde îl apucase ploaia, şi către 
orele trei după-amiază încă mai aştepta ca aceasta să se oprească. 
Informat în taină de Santa Sofia de la Piedâd, îl vizită atunci pe fratele 
său în odaia lui Melchiade. Nici el nu voi să creadă în povestea cu 
masacrul nici în coşmarul cu trenul încărcat cu morţi care pleca spre 
mare. Spre seară se citise o adresă specială către ţară pentru a-i informa 
pe oameni că lucrătorii se supuseră ordinului de a evacua gara şi s-au în- 
tors acasă în cortegii paşnice. Acest anunţ mai spunea că conducătorii 
sindicali, cu un înalt simţ patriotic, îşi reduseseră revendicările la două 
puncte: reformarea serviciilor medicale şi construirea de latrine la 
locuinţe. Mai târziu, populaţia a fost informată că, de îndată ce şefii 
militari au obţinut acordul lucrătorilor, s-au grăbit să-i comunice lui Mr. 
Brown, care nu se mulţumi numai să accepte noile condiţii, dar se şi oferi 
să plătească trei zile de petreceri publice pentru a sărbători sfârşitul con- 
flictului. Numai că, atunci când militarii l-au întrebat pentru ce dată se 
poate anunţa semnarea acordului, el privi prin fereastră spre cerul 
brăzdat de fulgere şi făcu un gest evaziv. 

— Va fi când va înceta ploaia, zise el. Cât timp plouă, se suspendă 
toate activităţile noastre. 

Nu mai plouase de trei luni şi erau în plină epocă de secetă. Dar 
abia îşi împărtăşi Mr. Brown hotărârea sa, că se şi revărsă peste toată 
zona bananieră ploaia torențială care îl surprinse pe José Arcadio 
Segundo în drum spre Macondo. După o săptămână încă mai ploua. 
Versiunea oficială, repetată şi pisată de mii de ori în toată ţara prin toate 
mijloacele de informare de care dispunea guvernul, reuşi să se impună: 
nu au fost morţi, lucrătorii satisfacuti s-au întors acasă cu familiile lor, iar 
compania bananieră şi-a suspendat activităţile până la încetarea ploilor. 
Legea marţială se menținea în vigoare, pentru cazul în care se va dovedi 
necesar să se ia măsuri de urgenţă împotriva calamitätii nesfârşitelor 
ploi torențiale, însă trupele erau incartiruite. În timpul zilei, soldaţii 
cutreierau prin torentele străzilor, cu pantalonii sumeşi până sub 
genunchi, jucându-se cu copiii de-a naufragiul. In timpul nopţii, după 
semnalul stingerii, spărgeau uşile prin lovituri cu patul pustii, îi scoteau 
din pat pe cei suspecți şi-i îmbarcau pentru o călătorie fără întoarcere. 
Era vorba tot de căutarea şi stârpirea răufăcătorilor, asasinilor, 
incendiatorilor şi altor rebeli din Decretul cu Numărul Patru, însă militarii 
refuzau să recunoască aceasta chiar şi faţă de părinţii victimelor lor care 
veneau şi invadau biroul statului major în aflarea de veşti. "Aţi visat cu 
siguranţă, stăruiau ofiţerii. La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se 
întâmplă nimic şi nu se va întâmplă niciodată nimic. Satul acesta este un 
sat fericit". Aşa s-a terminat exterminarea responsabililor sindicali. 

Singurul şi unicul supravieţuitor era José Arcadio Segundo. Într-o 
noapte din februarie, se auziră la uşă loviturile de neconfundat date cu 
patul puştii. Aureliano Segundo care aştepta mereu să înceteze ploaia 
pentru a putea pleca, deschise la şase soldaţi comandati de un ofiţer. Uzi 


de ploaie, fără să spună un cuvânt, scotociră casa, cameră după cameră, 
dulap după dulap, de la intrare şi până la hambar. Ursula se trezi când 
aprinseră lumina în camera ei şi tot timpul cât dură perchezitia, nu-i 
scăpă nici un suspin, dar îşi păstră degetele încrucişate, îndreptate către 
soldaţi şi urmărindu-i în mersul lor încolo şi încoace. Santa Sofia de la 
Piedâd reuşi să-l prevină pe Jose Arcadio Segundo care dormea în odaia 
lui Melchiade, dar el înţelese că era prea târziu ca să mai încerce să 
fugă. Santa Sofia de la Piedâd închise atunci uşa iar el îşi îmbrăcă 
cămaşa şi incalta pantofii şi se aşeză pe patul de campanie asteptandu-i 
să vină. In clipa aceea scotoceau atelierul de aurărie. După ce au 
deschis lacătul, ofiţerul lumină repede odaia cu lanterna sa, timp cât să 
observe masa de lucru şi vitrina cu flacoanele de acizi şi cu 
instrumentele care se aflau tot pe locul unde le lăsase proprietarul lor, şi 
păru să înţeleagă că în odaia aceea nu locuia nimeni. Totuşi îl iscodi pe 
Aureliano Segundo dacă era aurar şi acesta îi explică că se găsesc în 
atelierul colonelului Aureliano Buendia. "Aşa", zise ofiţerul şi făcu lumină 
pentru a efectua "o perchezitie atât de minuțioasă încât nu le putură 
scăpa cei optsprezece peştişori de aur care nu fuseseră retopiti, ascunşi 
în dosul şirurilor de flacoane în tipsia lor de tablă. Ofiţerul îi examină 
unul după altul si din clipa aceea se umaniza cu totul. "Cu ingaduinta 
dumneavoastră m-aş bucura să iau unul, zise el. Era o vreme când 
acesta ora un semn de recunoaştere a subversiunii, acuma însă a 
devenit o relicvă". Era tânăr, aproape un adolescent, fără cea mai mică 
urmă de timiditate şi înzestrat cu o simpatie naturală care până atunci 
trecuse neobservată. Aureliano Segundo îi dărui peştişorul. Ofiţerul îl 
strecură în buzunar, cu ochii strălucind ca la un copil, şi-i lăsă pe ceilalţi 
în tipsie pentru a-i pune la locul unde-i găsise. 

— Este o amintire nepretuita, zise el. Colonelul Aureliano Buendia a 
fost unul dintre oamenii cei mai mari ai istoriei noastre. 

Această bruscă umanizare nu-i schimbă însă nicidecum atitudinea 
profesională. În faţa odăii lui Melchiade, care fusese din nou încuiată cu 
lacătul, Santa Sofia de la Piedâd făcu o ultimă încercare: "A trecut mai 
bine de un secol de când nu mai locuieşte nimeni în odaia aceasta", zise 
ea. Ofiţerul puse să o deschidă, o parcurse cu fascicolul lanternei; 
Aureliano Segundo şi Santa Sofia de la Piedâd zăriră ochii de maur ai lui 
José Arcadio Segundo în clipa în care chipul lui fu luminat de lanternă şi 
atunci tntelesera că în clipa aceea luase sfârşit o spaimă şi începea alta, 
care nu-şi va găsi potolire decât în resemnare. Dar ofiţerul continuă să 
inspecteze odaia cu ajutorul lanternei şi nu arătă nici cel mai mic semn 
de interes până când descoperi cele şaizeci şi două de oale de noapte, 
aşezate una peste alta în dulapuri. Făcu atunci lumină. Jose Arcadio 
Segundo şedea pe marginea patului de campanie, gata de plecare, mai 
solemn şi mai visător ca oricând. În fund se înşirau etajerele cu cărţile 
descusute, cu sulurile de pergament şi masa de lucru, curată şi bine 
rânduită, cu cerneala încă proaspătă în călimări. În aer era aceeaşi 
puritate, aceeaşi limpezime, acelaşi privilegiu faţă de praf şi distrugere 
pe care-l cunoscuse Aureliano Segundo în copilăria sa şi pe care numai 
colonelul Aureliano Buendia nu l-a putut observa. Însă ofiţerul nu se 
interesă decât de oalele de noapte. 

— Câte persoane trăiesc sub acoperişul acesta? întrebă el. 

— Cinci. 

Ofiţerul rămase fireşte fără să înţeleagă. Privirea i se opri asupra 
zonei în care Aureliano Segundo şi Santa Sofia de la Piedâd continuau să-l 


vadă pe José Arcadio Segundo, iar acesta din urmă îşi dădu seama şi el 
că ofiţerul îl fixa fără să-l vadă. Apoi stinse lumina şi închise uşa după el. 
Auzindu-l vorbindu-le soldaţilor, Aureliano Segundo înţelese că tânărul 
militar văzuse odaia cu aceiaşi ochi ca şi, odinioară, colonelul Aureliano 
Buendia. 

— Este adevărat că nimeni nu a mai locuit în această odaie de cel 
puţin un secol, le spuse ofiţerul soldaţilor. Trebuie să se fi prăsit chiar şi 
şerpi. 

După ce uşa se închise la loc, Jose Arcadio Segundo avu certitudinea 
că războiul său se terminase. Cu mulţi ani înainte, colonelul Aureliano 
Buendia îi vorbise despre vraja războiului şi încercase să i-o dovedească 
prin nenumărate exemple luate din propria sa experienţă. Îl crezuse. Dar 
în noaptea aceasta, când militarii îl priviseră fără să-l vadă în timp ce el 
se gândea la încordarea din ultimele luni, la mizeria din închisoare, la 
panica din gară, la trenul încărcat cu morţi, Jose Arcadio Segundo ajunse 
la concluzia că ruda sa, colonelul Aureliano Buendia nu fusese decât un 
cabotin sau un imbecil. Nu înţelegea de ce i-au trebuit atâtea cuvinte 
pentru a-i explica ce simţi în război, când un singur cuvânt putea să fie 
de ajuns: frică. În odaia lui Melchiade, în schimb, ocrotit de lumina 
supranaturală, de zgomotul ploii, de senzaţia de a fi invizibil, găsi liniştea 
pe care nu o cunoscuse nici o singură clipă din viaţa sa de până atunci, 
şi singura teamă care mai stăruia în el era cea de a nu fi îngropat de viu. 
Se destăinui Santei Sofia de la Piedad, care-i aducea mâncarea în fiecare 
zi, iar ea îi făgădui că va face totul pentru a rămâne în viaţă până peste 
puterile ei, pentru a se asigura că nu va fi îngropat decât mort. Eliberat 
de orice teamă, Jose Arcadio Segundo se consacră atunci cititului şi 
recititului pergamentelor lui Melchiade, având cu atât mai multă plăcere 
cu cât le înţelegea mai puţin. Se obişnui cu zgomotul ploii, care după 
două luni devenise o nouă formă a liniştii; singurătatea lui nu mai era 
tulburată decât de intrările şi ieşirile Santei Sofia de la Piedâd. Astfel că o 
rugă să-i lase mâncarea pe polita ferestrei şi să pună lacătul la uşă. 
Restul familiei uită de el, chiar şi Fernanda, care nu văzu nici un 
inconvenient în a-l lăsa acolo, după ce aflase că militarii îl priviseră fără 
să-l vadă. După şase luni petrecute în această ascunzătoare, armata 
părăsind Macondo, Aureliano Segundo se duse să scoată lacătul, căutând 
pe cineva cu care să stea la taifas, aşteptând ca ploaia să înceteze. De 
îndată ce deschise uşa, Aureliano fu izbit de mirosul pestilential al 
oalelor de noapte aşezate pe jos şi fiecare dintre ele fusese folosită de 
mai multe ori. Jose Arcadio Segundo, căruia îi căzuse părul, indiferent 
fata de aceste emanatii ingretosatoare care făceau atmosfera de 
nerespirat, continua să citească şi să recitească pergamentele 
neîntelese. Era luminat de un fel de strălucire serafica. Abia îşi ridică 
ochii când simţi că se deschide uşa, dar această privire i-a fost de ajuns 
fratelui său pentru a citi în ea repetarea destinului ireparabil al 
străbunicului lor. 

— Erau peste trei mii, se mărgini să spună José Arcadio Segundo, 
acum sunt sigur că erau toţi aceia care fuseseră atunci la gară. 


A PLOUAT PATRU ANI, UNSPREZECE LUNI şi patru zile. Au fost epoci 
în care picura numai, şi toată lumea îşi îmbrăca hainele de sărbătoare şi 


lua un aer de convalescenta pentru a sărbători înseninarea, însă foarte 
curând se obişnuiră să nu mai vadă în aceste pauze decât semnele unei 
nemiloase recrudescente. Cerul se deserta în vijelii pustiitoare şi dinspre 
miazănoapte se năpusteau uraganele care smulseră acoperisuri, 
dărâmară ziduri şi dezrădăcinară ultimele trunchiuri ale plantatiei. La fel 
ca odinioară în timpul ciumei nesomnului, de care Ursula îşi aminti în 
cursul acestor zile, flagelul însuşi avea să născocească mijloacele de 
apărare împotriva plictiselii. Aureliano Segundo se număra printre aceia 
care facura maximum pentru a nu se lăsa biruiţi de inactivitate. Trecuse 
pe acasă pentru un motiv fortuit, chiar în seara în care Mr. Brown 
invocase furtuna, şi Fernanda vru să-i vină în ajutor cu un cortel pe 
jumătate sfâşiat pe care-l găsi într-un dulap. "Nu e nevoie, zise el. 
Rămân aici până încetează ploaia". Nu era, bineînţeles, un angajament 
ineluctabil, dar puţin a lipsit ca să-l respecte întocmai. Întrucât 
garderoba lui era la Petra Cotes, îşi dezbrăca la fiecare trei zile hainele 
pe care le purta şi aştepta în izmene să i le spele. Ca să nu se plicti- 
sească, se apucă să repare numeroasele deteriorări pe care le suferise 
casa. Ajustă balamalele, unse închizătoarele, strânse şuruburile, redresă 
cremoanele. Timp de câteva luni fu văzut pretutindeni, cu o ladita de 
unelte pe care le uitaseră pesemne ţiganii de pe vremea lui José Arcadio 
Buendia şi nimeni n-ar fi putut spune dacă din cauza gimnasticii 
involuntare, a plictiselii hibernale sau a abstinentei forţate, burdihanul lui 
se desumflă puţin câte puţin ca un burduf, chipul lui de broască ţestoasă 
fericită deveni mai puţin sângeriu, şi mai puţin proeminentă bărbia sa 
dublă, până ce întreaga lui înfăţişare deveni mai puţin pachidermică şi 
putu să-şi lege iar şireturile la pantofi. Văzându-l cum monta clantele şi 
cum deregla orologiile, Fernanda se întrebă dacă nu cumva era pe 
punctul de a cădea şi el în viciul de a face pentru a desface, cum făcea 
colonelul Aureliano Buendia cu pestisorii lui de aur, Amaranta cu nasturii 
si cu lintoliul, José Arcadio Segundo cu pergamentele şi Ursula cu 
amintirile. Dar nu era aşa. Partea proastă era că ploaia răsturnase totul, 
că angrenajele maşinilor celor mai aride înfloreau dacă nu erau unse cu 
ulei, tot la trei zile, că firele de brocart se oxidau şi că pe lenjeria umedă 
creşteau alge de şofran. Atmosfera era atât de umedă încât peştii ar fi 
putut intra pe uşă şi ieşi pe fereastră, navigând prin aerul încăperilor. 
Într-o dimineaţă, trezindu-se, Ursula simţi că se sfârşeşte într-un fel de 
leşin paşnic, şi ceruse chiar să fie adus părintele Antonio Isabel, dacă era 
nevoie pe targă, când Santa Sofia de la Piedâd descoperi că are spatele 
acoperit cu un mozaic de lipitori. Le dezlipiră una după alta, frigându-le 
cu cărbuni, cu puţin înainte de a-i fi supt tot sângele. Au trebuit să sape 
canale pentru a evacua apa din casă, pentru a o goli de melci şi de 
broaşte, pentru ca podelele să se poată zvânta, să se scoată cărămizile 
puse sub picioarele paturilor şi să reînceapă să umble în pantofi. Distrat 
de multiplele mici lucrări de reparaţii care-i retineau toată atenţia, 
Aureliano Buendia nici nu realiză că începuse să îmbătrânească, până în 
seara când, privind apusul timpuriu al soarelui dintr-un balansoar, îşi 
dădu seama că se gândeşte fără să freamăte la Petra Cotes. Nu ar fi avut 
nimic împotrivă să se întoarcă la dragostea searbădă a Fernandei, a 
cărei frumuseţe devenise mai calmă o dată cu vârsta coaptă, însă ploaia 
îl tinuse la adăpost de orice pornire pătimaşă, şi-i insuflase seninătatea 
spongioasa a lipsei de pofte. Îi plăcea să se gândească la lucrurile pe 
care le-ar fi putut face odinioară pe această ploaie care cădea deja de 
peste un an. El fusese unul dintre primii care au adus tablă de zinc la 


Macondo, cu mult înainte ca această companie bananieră să o fi lansat 
la modă, numai cu scopul de a acoperi dormitorul Petrei Cotes şi de a 
gusta sentimentul de profundă intimitate pe care i-o dădea pe vremea 
aceea plescăitul ploii pe acoperiş. Dar chiar şi aceste amintiri nebunatice 
ale tinereţii sale extravagante îl lăsau insensibil, ca şi cum ultimele 
chefuri ar fi epuizat toate resursele sale de lubricitate, şi nu i-ar mai fi 
rămas decât această compensație minunată de a le putea evoca fără 
amărăciune şi remuscare. S-ar fi putut crede că potopul îi dăduse ocazia 
să stea să reflecteze, şi că această febră a cleştelor şi a biuretelor 
redeşteptase în el nostalgia târzie a atâtor meserii folositoare pe care le- 
ar fi putut exercita şi nu le exercitase niciodată în viaţă, dar nici una, nici 
alta dintre aceste două alternative nu era reală, căci, de fapt, acea ispită 
a unei existente sedentare şi casnice care-i tot dădea târcoale nu era 
rodul chibzuintei şi nici al experienţei. Această atracţie îi venea de mult 
mai departe, parcă dezgropată de furia ploii, din vremea când citea în 
cabinetul lui Melchiade poveştile minunate cu covoarele zburătoare şi cu 
balenele care se hrăneau cu vapoare cu echipajele lor cu tot. Intr-una din 
aceste zile, profitând de un moment de neatentie al Fernandei, apăruse 
pe verandă micuțul Aureliano, şi bunicul lui află taina existenţei sale. [i 
tăie părul, îl îmbrăcă, îl invata să nu se mai teamă de oameni şi în puţină 
vreme îşi dădu seama că era un adevărat Aureliano Buendia, cu pometii 
săi proeminenţi, cu privirea sa mirată şi cu aerul său solitar. Fernanda se 
simţi uşurată. Trecuse multă vreme de când socotea deplasat orgoliul de 
care dăduse dovadă, dar nu ştia cum să-l remedieze: cu cât se gândea 
mai mult la soluţii, cu atât acestea i se păreau mai puţin rezonabile. 
Dacă ar fi ştiut că Aureliano Segundo avea să ia lucrurile aşa cum le 
luase, cu complezenta unui bunic bun, ar fi renunţat la atâtea ocoluri şi 
amânări şi s-ar fi găsit, încă de un an, eliberată de această mortificare. 
Pentru Amaranta Ursula, căreia îi crescuseră dinţi noi, acest nepot a fost 
ca o jucărie jucausa care o consolă de plictiseala ploii. Aureliano Segundo 
îşi aminti atunci de enciclopedia engleză de care nu se mai atinsese 
nimeni, în fosta cameră a lui Memo. Începu să le arate copiilor planşe, 
îndeosebi cele cu animale, iar mai târziu hărţi geografice, fotografii cu 
ţări îndepărtate şi personaje celebre. Întrucât nu cunoştea engleza şi 
abia putea recunoaşte oraşele cele mai vestite şi personajele cele mai 
familiare, se puse să inventeze nume şi legende pentru a satisface 
curiozitatea nepotolită a copiilor. 

Fernanda credea sincer că soţul ei aştepta încetarea ploii pentru a 
se întoarce la concubina lui. În cursul primelor luni ale ploii, se temea ca 
nu cumva el să încerce să se strecoare în camera ei şi să trebuiască să 
îndure ruşinea de a-i destăinui că de la naşterea Amarantei Ursula, nu 
mai era capabilă de o asemenea împăcare. Aceasta era cauza acelei 
corespondențe febrile cu medicii neväzuti, întreruptă de frecventele 
dezastre ale poştei. În primele luni, când se află că trenurile deraiau din 
pricina furtunii, o scrisoare a medicilor nevazuti o preveni că ale ei se 
rătăciseră. Mai târziu, când raporturile ei cu corespondentii necunoscuţi 
fură suspendate, ea se gândise foarte serios să-şi pună masca de tigru 
pe care o folosise soţul ei la carnavalul sângeros, pentru a se lăsa 
examinată sub un nume fals de către medicii de la compania bananieră. 
Însă, una din nenumăratele persoane care se perindau prin casă 
aducând veşti ingrate despre potop, o informă că în curând, compania 
era pe cale să-şi demonteze dispensarele pentru a le transporta sub un 
cer mai blând. Atunci îşi pierdu orice speranţă. Se resemnă să aştepte ca 


ploaia să înceteze şi poşta să revină la normal, şi în acest timp recurse la 
resursele inspiraţiei pentru a se uşura de suferinţele ei ascunse, căci ar fi 
preferat să moară mai degrabă decât să intre pe mâna singurului medic 
rămas la Macondo, extravagantul francez care se hrănea cu iarbă pentru 
măgari. Se apropiase de Ursula, sigură că aceasta cunoaşte un paleativ 
pentru suferinţele ei. Însă obiceiul sucit pe care-l avea de a nu le spune 
lucrurilor pe nume o făcea să vorbească despre faţă ca şi cum ar fi fost 
dosul, să substituie naşterea cu expulzarea, să înlocuiască pierderile prin 
arsuri, pentru ca totul să pară mai puţin ruşinos, astfel că Ursula ajunse 
la concluzia că necazurile ei nu erau uterino ci intestinale, şi o sfătui să 
ia pe stomacul gol un säculet cu calomel. Dacă n-ar fi fost această 
suferinţă, care n-ar fi avut nimic ruşinos pentru cineva care n-ar fi 
pătimit şi de pudoare extremă, şi dacă n-ar fi fost ca pricina că scrisorile 
s-au pierdut, ploaia n-ar fi incomodat-o cu nimic pe Fernanda, căci, la 
urma urmei, toată viaţa ei se scursese ca şi cum n-ar fi încetat să plouă. 
Ea nu modifică întru nimic orarele şi nu părăsi nici un rit. În timpul când 
masa încă mai era înălţată pe cărămizi şi scaunele aşezate pe scânduri, 
pentru a-i feri pe comeseni să-şi ude picioarele, ea continua să se 
slujească de feţele de masă de in şi de serviciile chinezeşti, aprinzând 
candelabrele, deoarece considera că nu se puteau invoca drept pretext 
calamitatile pentru a se nesocoti bunele maniere. Nimeni nu mai ieşea 
din casă. Dacă ar fi fost după Fernanda, n-ar mai fi ieşit nimeni 
niciodată, nu numai de când a început să plouă, ci cu mult mai devreme, 
deoarece uşile, după părerea ei, nu fuseseră inventate decât pentru a fi 
închise şi curiozitatea faţă de ceea ce se petrece pe stradă era o treabă 
de destrăbălată. Cu toate acestea, ea a fost prima care să privească 
afară atunci când a fost prevenită că trece înmormântarea colonelului 
Gerineldo Mârquez, dar ceea ce văzu atunci prin fereastra întredeschisă, 
o lăsă într-o astfel de stare de întristare, încât multă vreme se căi de 
această slăbiciune. 

Cu greu ţi-ai fi putut închipui un convoi mai mizerabil. Sicriul fusese 
într-un car tras de boi, acoperit cu un mic umbrar din frunze de bananier, 
însă ploaia cădea cu atâta putere şi străzile erau atât de împotmolite, 
încât la tot pasul se poticneau roţile şi umbrarul era pe cale să se 
desfacă. Trombele de apă tristă care cădeau peste sicriu îmbibaseră 
complet drapelul care fusese întins deasupra şi care nu era altul decât 
stindardul însângerat şi plin de praf de puşcă pe care-l renegaseră cei 
mai venerabili dintre veterani. Pe sicriu puseseră şi sabia cu ciucuri de 
aramă şi mătase, aceeaşi pe care-o atârnase colonelul Gerineldo 
Mârquez în cuierul salonului, pentru a intra neînarmat în odaia de cusut a 
Amarantei. În urma carului, câţiva desculți, toţi cu pantalonii suflecati 
până sub genunchi, ultimii supraviețuitori de la capitularea de la 
Neerlandia, se bălăceau prin noroi, ţinând într-o mână ciomagul de 
mânat boii, iar în cealaltă o cunună din flori de hârtie decolorată de 
ploaie. Apărură ca nişte fantome pe strada aceasta, care încă mai purta 
numele lui Aureliano Buendia, şi toţi priviră în tăcere casa înainte de a 
coti după colţul pietii, unde au trebuit să ceară ajutor pentru a 
despotmoli carul. Ursula o rugase pe Santa Sofia de la Piedâd să o aducă 
până în pragul uşii. Urmări peripetiile înmormântării cu atâta atenţie, 
încât nu-i trecu nimănui prin gând să se îndoiască de faptul că vede, mai 
ales că mâna ei ridicată ca un arhanghel vestitor bătea măsura în ritmul 
zdruncinăturilor carului. 

— Adio, Gerineldo, fiule, strigă ea. Salută-i pe ai mei şi spune-le că 


ne vedem când se opreşte ploaia. 

Aureliano Segundo o ajută să se întoarcă la patul ei şi, cu aceeaşi 
dezinvoltură pe care o arăta întotdeauna faţă de ea, o întrebă despre 
semnificaţia acestui adio. 

— Este adevărat, îi zise ea. Nu mai aştept decât oprirea ploii ca să 
Mor. 

Starea străzilor îl nelinişti pe Aureliano Segundo. Preocupat cu 
întârziere de soarta animalelor sale, îşi aruncă o pânză cerată în spate şi 
se duse la Petra Cotes. O găsi în curte, cu apa până la brâu, încercând să 
despotmolească hoitul unui cal. Aureliano Segundo îi veni în ajutor, 
înarmat cu o bară de fier, şi trupul enorm se răsuci şi se lăsă târât de 
torentul noroiului lichid. De la începerea ploii, Petra Cotes îşi petrecuse 
toată vremea curätindu-si curtea de animale moarte. În cursul primelor 
săptămâni, îi trimise mesaje lui Aureliano Segundo ca să ia măsuri de 
urgenţă, dar el răspunse că nu era nici o grabă, că situaţia nu e alarman- 
tă şi că va reflecta asupra unor măsuri, de îndată ce se va opri ploaia. Ea 
îi trimise vorbă că păşunile sunt inundate şi că vitele se refugiază spre 
locurile înalte, unde nu e nimic de mâncare şi unde cad pradă tigrilor şi 
molimei. "Nu se poate face nimic, îi răspunse Aureliano Segundo. Când 
va înceta ploaia, se vor naşte altele." Petra Cates văzuse cum mureau 
cirezi după cirezi şi abia dacă mai prididea să taie vitele rămase 
împotmolite. Cu o neputinţă surdă, vedea cum potopul distruge 
implacabil o avere care într-o anumită epocă era considerată ca fiind cea 
mai însemnată şi mai solidă din întregul Macondo şi din care nu mai 
rămânea decât această duhoare. Când Aureliano Segundo se hotări să se 
ducă să vadă ce se petrece, nu mai găsi decât cadavrul calului şi un 
catâr scheletic între ruinele grajdului. Petra Cotes îl văzu sosind, fără 
surprindere, fără bucurie şi fără dusmänie, şi abia îşi permise să surâdă 
ironic. 

— Noroc! îi zise ea. 

Îmbătrânise mult, nu mai avea decât pielea pe os, iar ochii ei 
săgetători de fiară sălbatică deveniseră trişti şi blânzi din pricină că 
privise atât de mult ploaia. Aureliano Segundo rămase peste trei luni la 
ea, nu că s-ar fi simţit mai bine acolo decât în propria sa casă, ci pentru 
că avu nevoie de tot acest răstimp pentru a lua hotărârea de a-şi arunca 
iarăşi pe umeri acea bucată de pânză cerată. "Nu e nici o grabă, zise el 
aşa cum spusese şi în cealaltă casă. Să aşteptăm, poate că va înceta 
ploaia în ceasurile următoare." În cursul primei săptămâni putu să se 
obişnuiască cu ravagiile pe care le cauzaseră timpul şi ploaia asupra 
stării sănătăţii iubitei sale, şi încetul cu încetul începu să o vadă iar aşa 
cum era altă dată, amintindu-şi de nestăpânirile sale vesele şi de fe- 
cunditatea delirantă pe care dragostea lor o stârnea în animale, şi fie din 
dragoste, fie din interes, într-o noapte din săptămâna a doua, o trezi prin 
mângâieri violente. Petra Cotes nu reactiona. "Stai liniştit şi dormi, 
murmură ea. Nu mai sunt vremuri pentru aşa ceva". Aureliano Segundo 
se văzu reflectat în oglinda de deasupra patului, văzu şira spinării Petrei 
Cotes ca un rând de mosoare înşirate pe un mănunchi de nervi vestejiti, 
şi înţelese că ea avea dreptate, nu din pricina vremurilor, ei chiar a lor, 
care nu mai erau îndeajuns de tineri pentru asemenea lucruri. 

Aureliano Segundo se întoarse acasă cu cuferele sale, convins că nu 
numai Ursula, ci toţi locuitorii din Macondo aşteptau să înceteze ploaia 
pentru a muri. Îi văzuse în trecere, şezând în odăile de primit oaspeţi, cu 
privirea pierdută, cu braţele încrucişate, simțind cum trece timpul 


scurgându-se dintr-o dată, un timp lăsat în voia lor deoarece era inutil 
să-l divizezi în luni şi ani, în zile şi ceasuri, când nu se putea face altceva 
decât să contempli ploaia. Copiii îl întâmpinară veseli pe Aureliano 
Segundo, care se apucă să cânte din acordeonul său astmatic. Însă acest 
concert nu le retinu atenţia în asemenea măsură ca şedinţele de 
enciclopedie, astfel că-şi reluară întrunirile din odaia lui Meme, unde 
imaginaţia lui Aureliano Segundo transformă balonul dirijabil într-un 
elefant zburător care-şi căuta un loc unde să doarmă printre nori. Într-o 
zi dădu peste un cavaler pe care aspectul lui exotic nu-l împiedica să 
păstreze un aer de familie şi după ce-l examină multă vreme, ajunse la 
concluzia că era un portret al colonelului Aureliano Buendia. |-1 arătă 
Fernandei, care admise şi ea asemănarea acestui călăreț nu numai cu 
colonelul, dar şi cu toţi membrii familiei, deşi în realitate era vorba de un 
general tătar. Aşa îşi trecea vremea, între colosul din Rodos şi 
îmblânzitorii de şerpi, până în ziua când soţia lui îl anunţă că n-au mai 
rămas decât zece kilograme de carne sărată şi un sac de orez în hambar. 

— Şi ce vrei să fac? întrebă el. 

— Eu nu ştiu, replică Fernanda. Această chestiune îi priveşte pe 
bărbaţi. 

— Prea bine, răspunse Aureliano Segundo, vom mai vedea dupa ce 
va înceta ploaia. 

Continuă să arate mai mult interes pentru enciclopedie decât 
pentru această problemă domestică, chiar şi atunci când trebui să se 
mulţumească cu firimituri de carne şi un pic de orez la dejun. "Pentru 
moment nu se poate face nimic, zicea el. Nu va ploua toată viata." Si cu 
cât amâna la calendele greceşti necesităţile presante ale hambarului, cu 
atât creştea indignarea Fernandei, până când protestările ei accidentale, 
exploziile ei puţin frecvente ajunseră să se descarce într-un torent 
dezläntuit, imposibil de stăpânit, care începu într-o bună dimineaţă, ca 
un monocord monoton de ghitară, şi pe măsură ce trecea ziua, urca câte 
un ton, din ce în ce mai alimentat, din ce în ce mai generos. Aureliano 
Segundo nu băgă de seamă acest pomelnic de reproşuri decât în ziua ur- 
mătoare, după micul dejun, când se simţi complet zăpăcit de un bâzâit 
care se auzea din ce în ce mai limpede şi pe note mai înalte decât 
rumoarea ploii, care nu era altceva decât Fernanda care umbla prin 
toată casa, plângându-se că a fost educată ca o regină pentru a sfârşi ca 
o slujnică într-o casă de nebuni, cu un soţ trândav, idolatru, libertin, care 
tot timpul zăcea pe spate, cu gura căscată, aşteptând să-i cadă pâinea 
din cer coaptă gata, în timp ce ea se spetea încercând să menţină la 
suprafaţă un cămin care nu se mai ţinea decât într-un fir de păr, un 
cămin unde erau atâtea de făcut, atâtea de suportat şi de îndreptat, de 
când bunul Dumnezeu făcea să răsară soarele până în ceasul asfintitului, 
când se ducea la culcare în pat cu ochii împăienjeniţi de atâta oboseală 
si, cu toate acestea, nimeni nu-i spunea vreodată bună ziua, Fernanda, 
ai dormit bine, Fernanda, şi nici nu o întreba nimeni, măcar din respect, 
pentru ce era atât de palidă şi pentru ce se scula cu cearcănele astea 
violete, deşi nici nu se aştepta, de fapt la aşa ceva din partea restului 
familiei, care, la urma urmei, o considerase întotdeauna ca o piedică, ca 
o otreapă de care te serveşti să apuci oala fără să te arzi, ca o marionetă 
caraghioasă desenată pe pereţi, şi care şuşoteau tot timpul prin colţuri, 
barfind-o pe ea, făcând-o mironosita, făcând-o fariseică, făcând-o 
şopârlă înrăită, ba chiar şi Amaranta, odihnească-se în pace, cutezase să 
spună în gura mare că era una dintre acelea care îşi confundă fundul cu 


săptămâna mare, binecuvântat fie Domnul, ce cuvinte, şi ea îndurase 
totul fără să spună nimic, supunându-se voiei Tatălui ceresc, dar paharul 
dăduse pe dinafară când sceleratul acela de Jose Arcadio Segundo 
pretinse că pierzania familiei se datora faptului că i-au deschis uşa unei 
fandosite, inchipuiti-va numai, o fandosită care ar fi vrut să le 
poruncească tuturor, Dumnezeule bun, o fandosită cu limba despicată şi 
din aceeaşi plămădeală cu acei filfizoni trimişi de guvern ca să 
masacreze lucrătorii, auziti dumneavoastră, şi că, spunând acestea, se 
referea, n-o să credeţi, la ea însăşi, la fina Ducelui de Alba, o doamnă a 
cărei descendență provoca crize de ficat soțiilor preşedinţilor, care 
aparţinea nobilimii de sânge şi care avea dreptul să semneze cu 
unsprezece patronimice peninsulare şi care era singura muritoare din 
acest sat de bastarzi care nu se încurca atunci când avea în faţa ei 
şaisprezece tacâmuri diferite, ca să audă după aceea pe desfrânatul ei 
de sot murind de râs, zicând că un număr atât de mare de linguri si de 
furculite si de cuțite şi de lingurite nu se potriveşte cu bunii creştini, ci cu 
miriapozii, şi tot ea era singura care putea spune cu ochii închişi când 
trebuie să se servească vin alb, din care parte şi din care cupe, şi când 
trebuie să se servească vin roşu, din care cupe şi din care parte, nu ca 
sălbatica aceea de Amaranta, odihnească-se în pace, care credea că 
vinul alb se serveşte ziua şi vinul roşu seara, precum şi singura de pe 
întregul litoral care se putea lăuda că nu şi-a făcut nevoile în altă parte 
decât în oala de noapte de aur, pentru ca după aceea colonelul Au- 
reliano Buendia, odihnească-se în pace, să aibă îndrăzneala să o întrebe, 
cu firea lui rea de mason, de unde i se trăgea ei un astfel de privilegiu, 
să facă, în loc de rahat, flori de astromelii, luaţi seama, să audă astfel de 
cuvinte, şi ca Renata, fiica ei, care în chip indiscret o văzuse făcându-şi 
treaba mare în dormitor, să răspundă că într-adevăr oala era cu totul de 
aur şi cu însemne heraldice, dar ceea ce era înăuntru era chiar rahat, ra- 
hat organic, şi chiar mai rău decât altele deoarece era rahatul unei 
fandosite, da, închipuiţi-vă, propria ei fiică, măcar că nu-şi făcea iluzii 
despre restul familiei, dar avea orişicum dreptul să aştepte ceva mai 
multă consideraţie din partea soţului ei, deoarece, de bine de rau, taina 
cununiei făcuse din el consortul ei, susținătorul, defloratorul ei legal, 
care îşi asumase în toată libertatea şi suveranitatea, răspunderea grea 
de a o smulge de la vatra părintească unde nu-i lipsea şi nu se putea 
plânge niciodată de nimic, unde împletea cununi funerare numai din 
plăcerea de a-şi ocupa timpul, deoarece însuşi naşul ei îi trimisese o 
scrisoare, cu semnătura lui şi cu pecetea inelului său imprimată în ceară, 
în care-i spunea limpede că mâinile finei lui nu sunt făcute pentru 
nevoile acestei vieţi mărunte, ci numai pentru a cânta la clavecin, dar cu 
toate acestea, nebunul ei de bărbat o smulsese de acasă, cu toate 
avertismentele şi prevenirile, şi o adusese în această căldare infernală 
unde te sufocai de căldură, şi chiar înainte de a apuca să ducă până la 
capăt abstinenta de la Rusalii, el se furişase cu cuferele lui transhumante 
şi cu acordeonul său de chefliu, să se destrăbăleze lângă o mizerabila 
căreia era de ajuns să-i vezi fesele, ce mai încolo şi-ncoace, ce am zis, 
am zis, era de ajuns s-o vezi clătinându-şi fesele ei de iepşună, ca să-ţi 
dai seama că era o, că era o, una cu totul deosebită de ea, ea care ştia 
să rămână doamnă într-un castel ca şi într-o cocină, la masă ca şi în pat, 
o doamnă din născare, temătoare de Dumnezeu, ascultând de poruncile 
lui, supusă hotărârii lui, şi cu care desigur că nu putea face toate 
acrobatiile şi nici să ducă acea viaţă de coate goale pe care o ducea el 


cu cealaltă, care fără îndoială că se preta la orice, ca şi matroanele 
frantuzoaice şi chiar mai rău, dacă stai să te gândeşti, deoarece acestea 
din urmă aveau cel puţin onestitatea de a-şi pune o lampă roşie la 
poartă, astfel de porcării, inchipuiti-va, n-ar mai fi lipsit decât asta, cu 
mult iubita fiică unică a doamnei Renata Argote şi a lui don Fernando del 
Carpio, şi îndeosebi a acestuia, bineînţeles, omul sfânt, creştin din cei 
mai cucernici, cavaler al ordinului Sfântului Mormânt, făcând parte dintre 
aceia care primesc direct de la Dumnezeu privilegiul de a se conserva 
intacti în mormânt, cu pielea curată şi strălucitoare ca satinul unei rochii 
de mireasă, cu ochii vii şi diafani ca smaragdele. 

— lacă, asta nu-i adevărat, o opri Aureliano Segundo. Când l-au 
adus, putea deja. 

Avusese răbdare să o asculte o zi întreagă ca s-o poată prinde cu 
greşeala. Fernanda nu-i dădu nici o atenţie, însă cobori vocea. În seara 
aceea, în timpul cinei, bombănitul exasperant al acestui pomelnic 
acoperise zgomotul ploii. Aureliano Segundo mâncă puţin, cu nasul în 
farfurie, şi se retrase devreme în odaia lui. A doua zi, la micul dejun, 
Fernanda tremura toată, avea o mină de parcă ar fi făcut noapte albă, 
însă părea că se uşurase complet de ceea ce avea pe inimă. Cu toate 
acestea, când soţul ei o întrebă dacă nu s-ar putea să mănânce un ou 
fiert moale, ea nu se mărgini să-i răspundă pur şi simplu că ouăle se 
terminaseră încă de săptămâna trecută, ci se lansă într-o critică violentă 
împotriva bărbaţilor care-şi petreceau vremea adorându-şi buricul şi care 
aveau apoi pretenţia să li se servească pe tavă ficati de ciocarlie. 
Aureliano Segundo duse copiii să se uite prin enciclopedie, ca de obicei, 
iar Fernanda se prefăcu că face ordine în camera lui Meme, numai 
pentru ca el să o audă cum mormăia că trebuie să ai tupeu, nu glumă, 
ca să le spui acestor bieţi nevinovaţi, că însuşi colonelul Aureliano 
Buendia era infatisat în enciclopedie. După-amiază, în timp ce copiii îşi 
făceau siesta, Aureliano Segundo se aşeză pe verandă şi Fernanda îl 
urmări până acolo, provocandu-l, sâcâindu-l, sucindu-se în jurul lui cu 
bazaitul ei implacabil de bondar, spunând ca, de bună seamă, cand nu 
mai aveau decât pietre de pus în gură, soţul ei stătea tolänit ca un 
sultan din Persia, contempland ploaia, căci nu era decât un pierde-vară, 
un peşte ordinar, un neispravit, mai molatec ca un ciucure de bumbac, 
obişnuit să trăiască pe spinarea femeilor, convins că s-a căsătorit cu 
soţia lui lona, aceea care a rămas atât de liniştită după povestea cu 
balena. Aureliano Segundo o ascultă mai mult de două ore, 
imperturbabil, ca şi cum ar fi fost surd. Se feri să o întrerupă până la o 
oră foarte înaintată a după-amiezii, când nu mai putu suporta acest uruit 
de ladă grea, care-i producea dureri de cap. 

— Fie-ti milă şi taci, o rugă el. 

Fernanda, dimpotrivă, ridică tonul. "N-am nici un motiv să tac, îi zise 
ea. Cine nu vrea să mă asculte, n-are decât să plece." Aureliano Segundo 
îşi pierdu atunci stăpânirea de sine. Se ridică fără grabă, ca şi cum nu se 
gândea la altceva decât să-şi dezmorteasca mădularele, apoi, cu o furie 
perfect controlată şi metodică, apucă unul după altul ghivecele cu 
begonii, ciuberele cu ferigi, oalele cu origan, şi le zdrobi pe rând de 
pământ în mii de cioburi. Fernanda se înfricoşă, deoarece până atunci 
nu-şi dăduse seama prea clar de teribila forţă interioară a pomelnicului 
ei, însă era prea târziu ca să mai dea înapoi. Târât de acest torent 
eliberator imposibil de stăvilit, Aureliano Segundo sparse geamul vitrinei 
şi una câte una, fără să se grăbească, scoase piesele serviciului şi le 


dădu de pământ, prefăcându-le în pulbere. Sistematic, cu cel mai mare 
calm, cu aceeaşi nepăsare de care dăduse dovadă când a tapetat toată 
casa cu bancnote, se apucă apoi să spargă de pereţi cristalele de 
Boemia, vasele decorate de mână, tablourile cu domnişoarele din 
gondolele încărcate cu trandafiri, oglinzile cu cadre aurite şi tot ce se 
putea sparge, de la camera de primire până la hambar, şi termină cu 
urciorul cel mare din bucătărie care se sparse în curte cu un zgomot 
profund de explozie. Apoi se spălă pe mâini, îşi azvârli pe umeri bucata 
de pânză cerată şi, înainte de a bate miezul nopţii, se întoarse cu câteva 
ciozvârte uscate de carne sărată, cu câţiva saci de orez şi de porumb 
plini cu gärgärite şi cu câţiva ciorchini de banane toate zbârcite. De 
atunci nu mai lipsiră niciodată alimentele. 

Amaranta Ursula şi micuțul Aureliano aveau să-şi amintească de 
potop ca de o epocă fericită. În ciuda severitätii Fernandei, se bălăceau 
prin baltoacele de noroi din curte, vanau soparlele pentru a le sfârteca şi 
se jucau de-a otrăvitul supei, aruncând în ea praf de aripi de fluturi, când 
Santa Sofia de la Piedâd nu era atentă. Ursula era pentru ei jucăria cea 
mai distractivă. O considerau ca o păpuşă mare, decrepită, pe care o 
purtau şi o trăgeau prin toate ungherele, deghizată cu ajutorul cârpelor 
vechi multicolore şi cu obrazul manjit cu funingine sau cu rosala şi într-o 
zi erau să-i scoată ochii aşa cum făceau la broaşte, cu foarfecele de tăiat 
crengi. Nimic nu-i înveselea mai tare decât s-o audă bătând câmpii. Intr- 
adevăr, trebuie să se fi petrecut ceva în creierul ei în timpul celui de al 
treilea an ploios, deoarece îşi pierdu încetul cu încetul simţul realităţii şi 
începu să confunde epoca prezentă cu anumite perioade îndepărtate din 
viaţa ei, într-atât încât i se întâmplă odată să jelească trei zile, 
nemângâiată, moartea Petronilei Iguaran, străbunica ei, îngropată de 
peste un secol. Se cufundă într-o stare de buimăceală atât de absurdă, 
încât credea că vede, în micul Aureliano, pe fiul său, colonelul, prin 
epoca în care fusese dus să facă cunoştinţă cu gheaţa, iar în Jose 
Arcadio, care se afla atunci la seminar, pe primul ei născut, care plecase 
cu ţiganii. Vorbea atât de mult despre familie, încât copiii se deprinseră 
să-i organizeze vizite imaginare cu oameni care nu numai că muriseră de 
mult, dar care trăiseră chiar în epoci cu totul diferite. Şezând pe pat, cu 
părul acoperit de cenuşă şi cu obrazul ascuns sub un fular roşu, Ursula 
era fericită în mijlocul acestor neamuri ireale pe care copiii le descriau 
fără să omită nici un amănunt, ca şi cum le-ar fi cunoscut cu adevărat. 
Ursula se întreținea cu strămoşii ei asupra unor evenimente anterioare 
propriei ei existente, se bucura de vestile pe care i le dădeau şi plângea 
împreună cu ei după morţii mult mai recenți decât acei care erau 
adunaţi. Copiii nu întârziară să observe că în cursul acestor întruniri de 
fantome, Ursula strecura totdeauna o întrebare menită să stabilească 
cine era acela care a adus în casă, în timpul războiului, un sfânt losif din 
ipsos, în mărime naturală, ca să-i fie păstrat până va înceta ploaia. Aşa 
şi-a amintit Aureliano Segundo de averea îngropată într-un loc pe care 
nu-l cunoştea decât Ursula, dar toate întrebările lui, ca şi toate 
manevrele şirete pe care izbuti să le născocească, se dovediră 
zadarnice, deoarece ea părea că păstrează în labirintele rătăcirii ei o 
anumită limită de luciditate menită să păzească secretul, pe care avea 
să-l dezvăluie numai faţă de acela care va face dovada că este 
adevăratul proprietar al aurului îngropat. Era atât de abilă şi memoria ei 
era atât exactă, încât în ziua în care Aureliano Segundo îl învăţă pe unul 
dintre tovarăşii lui de chefuri să se dea drept stăpânul averii, ea îl 


încurcă în firele unui interogatoriu din cele mai precise, presărat cu curse 
subtile. 

Convins că Ursula va duce cu sine în mormânt acest secret, 
Aureliano Segundo angajă o echipă de săpători, sub pretextul de a 
construi canale de scurgere în curtea din faţă şi cea din dos, şi el însuşi 
se puse să sondeze solul cu târnăcoape de fier şi cu tot felul de 
detectoare de metale, fără să găsească ceva care să semene a aur, 
după trei luni de săpături istovitoare. Mai târziu, se duse la Pilar Ternera, 
în speranţa că întinzând cărţile vor vedea mai bine decât săpătorii, dar 
ea îi explică de la bun început că orice încercare e zadarnică, atâta 
vreme cât Ursula nu va tăia cărţile cu mâna ei. În schimb, confirmă 
existenţa comorii, precizând chiar că era vorba de şapte mii două sute 
patrusprezece monede, îngropate în trei saci din pânză gudronată, cusuti 
cu sârmă de aramă, într-un cerc cu o rază de douăzeci de metri şi având 
ca centru patul Ursulei, însă îl preveni că nu va fi găsită înainte de a fi 
încetat ploaia şi înainte ca soarele din iunie din trei ani consecutivi să fi 
prefăcut toate smarcurile în pulbere. Pentru Aureliano Segundo, 
abundența şi imprecizia meticuloasă a acestor date păreau că se 
înrudesc atât de mult cu poveştile de spiritism, încât perseveră în 
întreprinderea sa, deşi era în august şi ar fi trebuit să mai aştepte cel 
puţin trei ani, pentru a se împlini toate condiţiile prorocirii. Ceea ce îl 
stupefie în primul rând, sporindu-i în acelaşi timp dezorientarea, fu 
constatarea că de la patul Ursulei până la gardul curţii din dos erau 
exact douăzeci şi doi de metri. Fernanda se temu că e la fel de nebun ca 
şi fratele său geamăn când îl văzu făcând măsurători şi, ceea ce era şi 
mai grav, când dădu ordin echipelor de săpători să sape toate santurile 
cu încă un metru mai adânc. Cuprins de un delir al explorării, pe care îl 
puteai compara fără exagerare cu acela al străbunicului său când căuta 
calea marilor invenţii, Aureliano Segundo pierdu ultimele pungi de 
grăsime care-i mai rămăseseră, şi vechea sa asemănare cu fratele 
geamăn se accentua iar, nu numai în silueta subtiatà, ci şi în aerul dis- 
trat şi în atitudinea sa închisă. Nu se mai ocupa de copii. Mânca fără nici 
o rânduială, plin de noroi din tălpi până în creştet, într-un colţ al 
bucătăriei, abia răspunzând la întrebările puse din când în când de Santa 
Sofia de la Piedad. Văzându-l cu câtă straduinta lucrează, aşa cum nu 
visase niciodată că ar fi în stare, Fernanda luă temeritatea lui drept 
hărnicie, lăcomia lui drept abnegatie si încăpăţânarea lui drept perse- 
verenta, şi inima ei se sfâşie de remuşcări din pricina violenţei cu care 
trăncănise despre trândăvia lui. Însă Aureliano Segundo nu era dispus 
atunci la împăciuiri milostive. Scufundat până la gât într-o mlaştină de 
ramuri uscate şi flori putrezite, întoarse toată grădina cu fundul în sus, 
după ce terminase cu curtea din faţă şi cu cea din dos, şi găuri atât de 
adânc temeliile aripii de răsărit a casei, încât într-o noapte, toată lumea 
se trezi îngrozită de ceea ce părea a fi un cataclism, judecând după 
toate acele cutremurări, precum şi după o înspăimântătoare troznitură 
subterană, şi care nu era altceva decât prăbuşirea a trei camere şi apa- 
ritia unei crăpături înspăimântătoare, care se căscase din verandă până 
în odaia Fernandei. Aureliano Segundo nu renunţă din pricina aceasta la 
săpături. Chiar şi după ce se năruiseră ultimele sale speranţe şi numai 
prezicerile cărţilor păreau a fi păstrat un oarecare sens, el consolidă 
fundaţiile ştirbite, astupă fisura cu mortar şi începu să sape la aripa de 
apus a casei. Încă mai erau într-a doua săptămână a lunii iunie a anului 
următor, când ploaia începu să se potolească, norii să se înalțe din nou 


şi se văzu că cerul se pregătea dintr-o clipă în alta, să se însenineze 
complet. Ceea ce nu întârzie să se întâmple. Într-o vineri, către ceasurile 
două de după-amiază, lumea se pomeni luminată de un soare nebun, 
roşcat şi aspru asemenea prafului de cărămidă, aproape tot atât de 
răcoros ca şi apa, şi apoi, timp de zece ani nu mai căzu nici un strop de 
ploaie. 

Macondo era în ruine. Pe străzile înnămolite rămăseseră mobile 
dezarticulate, schelete de animale acoperite de crini roşii, ultimele urme 
ale hoardelor de străini care fugiseră din Macondo într-o sminteală ase- 
mănătoare cu aceea de la venirea lor. Casele care ţâşniseră ca nişte 
ciuperci pe vremea febrei bananelor fuseseră părăsite. Compania 
bananieră îşi demontase instalaţiile. Din vechiul centru împrejmuit nu 
mai rămăseseră decât mormane de dărâmături. Casutele de lemn, 
terasele răcoroase unde se scurgeau după-amiezele liniştite în partide 
de cărţi, păreau că au fost rase printr-o prefiguratie a acelui vânt 
profetic, care cu multi ani mai târziu avea să facă să dispară Macondo de 
pe faţa pământului. Singurul vestigiu omenesc rămas după acea suflare 
dezläntuité a fost o mănuşă a Patriciei Brown în automobilul înecat de 
panselele înflorite. Regiunea fermecată pe care o explorase Jose Arcadio 
Buendia în epoca întemeierii satului, şi unde se întinseseră apoi 
plantațiile de banane, nu mai era decât o imensă mocirla cu cioturi 
putrezite, la a cărei limită îndepărtată se putu vedea, timp de câţiva ani, 
spuma tăcută a mării. Prima duminică în care-şi îmbrăcă haina zvântată 
şi plecă în recunoaştere prin sat, Aureliano Segundo cunoscu un moment 
de crudă deprimare. Supraviețuitorii catastrofei, aceiaşi care fuseseră în 
Macondo înainte ca satul să fi fost zguduit de uraganul companiei 
bananiere, şedeau în mijlocul străzii pentru a se bucura de primele raze 
de soare. Pielea lor mai purta încă verdeata de alge şi mirosul stătut cu 
care-i impregnase ploaia, dar în adâncul inimilor lor păreau mulţumiţi că 
şi-au putut recupera astfel satul în care se născuseră. Strada Turcilor 
redevenise cea de altă dată, cea de pe vremea când arabii, cu papuci şi 
inele la urechi, cutreierând lumea ca să schimbe papagali pe tot felul de 
flecustete, găsiseră în Macondo un coltisor bun de pământ unde să se 
odihnească de condiţia lor de pribegi milenari. După toţi aceşti ani de 
ploaie, mărfurile de bazar se prăpădiseră, produsele expuse în faţa uşii 
se acoperiseră cu muşchi, tejghelele fuseseră subminate de termite iar 
zidurile mâncate de umiditate, totuşi arabii din generaţia a treia rămăse- 
seră aşezaţi pe acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie ca şi părinţii şi bunicii lor, 
taciturni, neclintiti, fără să fie afectaţi nici de timp, nici de dezastru, la fel 
de vii sau la fel de morţi ca după ciuma nesomnului şi după cele treizeci 
şi două de războaie ale colonelului Aureliano Buendia. Dădeau dovadă 
de o tărie de suflet atât de uimitoare în faţa acestor rămăşiţe ale 
meselor de joc, ale tarabelor negustorilor de fripturi, ale barăcilor de tir 
din straduta unde se tălmăceau visele şi se prezicea viitorul, încât 
Aureliano Segundo, cu dezinvoltura lui obişnuită, îi întrebă la ce mijloace 
misterioase au recurs de nu s-au pierdut în această vijelie, cum dracu au 
făcut de n-au pierit înecaţi, şi unul după altul, din uşă în uşă, îi arătară 
un surâs viclean şi o privire visătoare, şi fără să se fi înţeles între ei, toţi 
i-au dat acelaşi răspuns. 

— Am înotat. 

Petra Cotes era, fără îndoială, singura bastinasa cu inimă de arabă. 
Asistase la distrugerea finală a grajdurilor şi staulelor ei duse de vijelie, 
dar făcuse în aşa fel încât casa rămăsese în picioare. În cursul ultimului 


an, îi trimise mesaje urgente lui Aureliano Segundo, iar acesta îi 
răspunsese că nu ştie când va reveni la ea, dar că va aduce în orice caz 
un cufăr mare cu piese de aur, cu care să pardosească întreg dormitorul. 
Atunci ea răscolise până în adâncul inimii pentru a-şi trage restul de 
energie care să-i permită să supravieţuiască catastrofei, şi găsise o furie 
lucidă şi dreaptă care o făcu să jure că va restaura această avere risipită 
de amantul ei şi pe care potopul o nimicise complet. Hotărârea se 
înrădăcinase atât de puternic în inima ei, încât Aureliano Segundo, 
revenind la ea la opt luni după ultimul mesaj, o găsi toată verde, prost 
pieptănată, cu ochii adanciti în orbite, cu pielea scorojită de scabie, dar 
scriind numere pe biletele de hârtie pentru a organiza o loterie. Aureliano 
Segundo rămase atât de zăpăcit, avea un aer atât de neajutorat şi de 
solemn, încât Petra Cotes avu certitudinea că acela care venise să o 
caute nu era amantul vieţii sale, ci fratele său geamăn. 

— Eşti nebună, îi zise el. Doar dacă ai de gând să-ţi scoţi oasele la 
loterie. 

Ea îi spuse atunci să meargă să-şi arunce o privire în dormitor şi 
Aureliano Segundo descoperi acolo catârul. Nu avea decât pielea pe 
oase, ca şi proprietara, dar era la fel de vioi, la fel de hotărât ca şi ea. 
Petra Cotes îl hrănise din furia ei şi când nu-i mai rămăseseră furaje, nici 
porumb, nici rădăcini, îl adăpostise în odaia ei şi-i dăduse să mănânce 
cearşafurile de percal, covoarele persane, cuverturile pluşate ale patului, 
perdelele duble de catifea şi baldachinul brodat cu fire de aur şi garnisit 
cu ciucurii de mătase de la patul lor episcopal. 


URSULA A TREBUIT SĂ DEPUNĂ un mare efort pentru a-şi respecta 
făgăduiala de a muri când va înceta ploaia. Scurtele ei sclipiri de 
luciditate care deveniseră atât de rare în timpul ploii, deveniră mai frec- 
vente din luna august, când începu să sufle vântul uscat care înăbuşea 
trandafirii şi împietrea smarcurile, si care sfârşi prin a răspândi în 
Macondo acea pulbere arzătoare care avea să acopere de tot 
acoperişurile de zinc oxidate şi migdalii centenari. Ursula plânse cu la- 
crimi amare când descoperi că timp de peste trei ani servise de jucărie 
pentru copii. Îşi spălă obrazul mâzgălit, îşi scoase benzile de stofă 
multicolore, soparlele şi broaştele uscate, ca şi mătăniile şi vechile 
coliere arăbeşti pe care i le atârnaseră pe tot trupul şi, pentru prima oară 
de la moartea Amarantei, îşi părăsi patul fără ajutorul nimănui, pentru a 
se reintegra în viaţa familială. Curajul inimii ei nebiruite o călăuzea prin 
întuneric. Acei care-i remarcară paşii şovăielnici sau se loviră de braţul ei 
de arhanghel mereu ridicat până la înălţimea ochilor, socotiră că trupul 
ei şubred mai vrea să-i dea ascultare, dar tot nu-şi închipuiră că era 
oarbă. Ea nu avea nevoie să vadă pentru a-şi da seama că straturile de 
flori, cultivate cu atâta grijă de la prima reconstrucției fuseseră 
masacrate de ploaie şi nimicite de excavatiile lui Aureliano Segundo, şi 
că zidurile şi temeliile casei stăteau să se prăvale, mobilele erau hodo- 
rogite si spălăcite, uşile ieşite din tatani, iar familia însăşi ameninţată de 
un spirit de resemnare şi copleşire care ar fi fost de neconceput pe 
vremea ei. Deplasându-se pe dibuite prin odăile goale, ea percepea 
târâitul continuu al termitelor sfredelind lemnul şi zgomotul foarfecelor 
moliilor prin dulapuri, precum şi tărăboiul pustiitor al furnicilor roşii, 


uriaşe, care se inmultisera în timpul potopului şi săpau acum la temeliile 
casei. Într-o zi, deschise cufărul în care erau aranjate veştmintele sfin- 
tilor şi trebui să o cheme în ajutor pe Santa Sofia de la Piedâd ca să o 
scape de gândacii care se năpustiseră afară şi care făcuseră praf 
veştmintele. "Nu se poate trăi într-o astfel de delăsare, zise ea. În felul 
acesta vom ajunge să fim devorati de gângănii." De atunci, nu mai avu 
nici o clipă de răgaz. Sculându-se cu mult înainte de zorii zilei, mobiliza 
toate energiile disponibile, chiar şi pe copii. Întinse la soare puţinele 
veştminte rare care încă mai puteau fi purtate, alungă gândacii cu 
atacuri prin surprindere cu insecticide, răzui galeriile termitelor din uşi şi 
din ferestre şi asfixie furnicile în găurile lor cu var nestins. Această febră 
a restaurării sfârşi prin a o conduce până în camerele uitate. Mătură 
molozul şi îndepărtă pânzele de păianjen din odaia în care Jose Arcadio 
Buendia îşi topise creierul căutând piatra filozofală, rândui atelierul de 
aurărie care fusese răvăşit de soldaţi, şi în cele din urmă, ceru cheile de 
la odaia lui Melchiade, pentru a vedea în ce stare se află. Credincioasă 
voinţei lui José Arcadio Segundo, care interzisese intrarea oricui atâta 
timp cât nu va fi apărut un indiciu real al morţii sale, Santa Sofia de la 
Piedâd recurse la tot felul de subterfugii pentru a o împiedica pe Ursula 
să-şi atingă ţinta. Dar ea era atât de înverşunat hotărâtă să nu lase în 
stăpânirea insectelor nici măcar ungherul cel mai ferit şi mai puţin folosit 
al casei, încât răsturnă toate piedicile din calea ei şi după trei zile de 
încăpățânare, reuşi să i se deschidă odaia. A trebuit să se agate de 
pragul uşii ca să nu cadă, doborâtă de duhoare, dar în două secunde îşi 
aminti că acolo fuseseră aşezate cele şaizeci şi două de oale de noapte 
ale fetelor de la pension şi că o patrulă de soldaţi răscolise într-o noapte, 
chiar la începerea ploii, toată casa în căutarea lui Jose Arcadio Segundo, 
fără a putea pune mâna pe el. 

— Doamne sfinte! exclamă ea, ca şi cum ar fi imbratisat totul cu 
privirea. Când te gândeşti că m-am străduit atât de mult ca să-ţi impun 
bunele maniere, ca să ajungi să trăieşti ca un porc. 

José Arcadio Segundo continua să recitească pergamentele. Tot ce 
se mai putea distinge în mărăcinişul stufos al pletelor sale erau dinţii 
tarcati verzui şi ochii lui imobili. Recunoscând glasul străbunicii sale, îşi 
întoarse capul către uşă, încercă să surâdă şi, fără să ştie, repetă o frază 
veche de a Ursulei. 

— Ce vrei, murmură el, timpul trece. 

— E adevărat, răspunse Ursula, dar nu chiar într-atât. 

Spunând aceste cuvinte, îşi dădu seama că-i adresase aceeaşi 
replică pe care o primise de la colonelul Aureliano Buendia în celula lui 
de condamnat şi, încă o dată fu zguduită de această nouă dovadă că 
timpul nu trece - aşa cum ajunsese ea să admită - ci se învârteşte în loc. 
Cu toate acestea, nici acum nu îngădui resemnării să profite de ocazie. Îl 
ocări pe Jose Arcadio Segundo de parcă ar fi fost un copil şi stărui să facă 
baie, să se bărbierească şi să participe cu forţa lui, la restaurarea casei. 
Simpla idee de a părăsi odaia care-i adusese pacea îl umplu pe José 
Arcadio Segundo de groază. Strigă că nu există nici o putere omenească 
în stare să-l facă să iasă de acolo, deoarece nu vrea să mai vadă 
convoiul celor două sute de vagoane încărcate cu morţi care, în fiecare 
seară părăseşte Macondo, îndreptându-se spre mare. "Sunt toţi acei care 
se găseau atunci la gară, urlă el. Sunt trei mii patru sute opt." Abia 
atunci înţelese Ursula că el se afla într-o lume a tenebrelor mai de 
nepătruns decât a ei, la fel de solitară şi închisă ca aceea a străbunicului 


său. Îl lăsă în odaia aceasta, dar obtinu să nu mai fie închisă cu lacăt, să 
se facă curăţenie în fiecare zi, să nu se mai păstreze decât o singură 
oală de noapte şi să se arunce toate celelalte la gunoi, şi să se 
rânduiască în aşa fel ca Jose Arcadio Segundo să fie ţinut tot aşa de 
curat şi prezentabil cum fusese străbunicul său în cursul îndelungatei 
sale captivitäti sub castan. La început, Fernanda nu văzu în această 
agitaţie decât un acces de nebunie senilă şi cu mare greutate îşi stăpâni 
exasperarea. Însă, în timpul acesta, Jose Arcadio o anunţă din Roma că 
intenţionează să vină la Macondo înainte de a-şi rosti fagaduintele 
veşnice, şi această veste bună o umplu de atâta entuziasm încât, de azi 
pe mine, se puse să stropească florile de patru ori pe zi, pentru ca 
aspectul casei să nu producă fiului ei o impresie rea. Această perspectivă 
stimulantă o îndemnă, de asemenea, să-şi grăbească corespondenţa cu 
medicii neväzuti şi să pună la loc, în verandă, ciuberele cu ferigi şi cu 
origan şi glastrele cu begonii, cu mult înainte ca Ursula să afle că 
fuseseră desfiinţate de furia distrugătoare a lui Aureliano Segundo. Mai 
târziu, vându argintăria şi cumpără un serviciu de ceramică, castroane şi 
polonice din cositor şi tacamuri din alpaca şi sărăci cu ele bufetele 
deprinse cu porțelan de la Compania Indiilor şi cu cristale de Boemia. 
Ursula însă, voia să meargă şi mai departe. "Să se deschidă uşile şi 
ferestrele, striga ea. Să se pregătească carne şi peşte, să se cumpere 
broaştele țestoase cele mai mari care se pot găsi, să vină străinii să-şi 
întindă şervetele prin unghere şi să se urineze pe trandafiri, să se aşeze 
la masă şi să mănânce de câte ori doresc, să râgâie şi să trăncănească şi 
să murdărească totul cu cizmele lor, şi să facă din noi ceea ce le place, 
deoarece acesta este singurul şi unicul mod de a speria mizeria." Dar nu 
era decât o iluzie zadarnică. Era deja prea bătrână şi trăia prea peste 
puterile ei ca să reînnoiască minunea cu micile animale din zahăr ars, şi 
nici unul dintre descendenţii ei nu-i moştenise energia. Din ordinul 
Fernandei, casa rămase închisă. 

Aureliano Segundo, care-şi dusese din nou cuferele la Petra Cotes, 
abia dispunea de mijloace suficiente ca familia lui să nu moară de 
foame. Graţie catârului scos la loterie, Petra Cotes şi el cumpăraseră alte 
animale cu care reuşiră să pună în picioare o tombolă încă precară. 
Aureliano Segundo bătea din uşă în uşă, oferind biletelele pe care le 
desena chiar el cu cerneală colorată pentru a le face mai atrăgătoare şi 
mai convingătoare, fără să observe probabil că mulţi nu cumpărau decât 
din recunoştinţă. iar majoritatea din milă. Dar, chiar şi cumpărătorii cei 
mai generoşi aveau posibilitatea de a câştiga un purcel pentru douăzeci 
de bänuti şi o vacuta pentru treizeci si doi, şi această speranţă îi 
entuziasma atât de mult, încât marţi seara invadau curtea Petrei Cotes, 
aşteptând clipa în care un copil ales la întâmplare trăgea din pungă 
numărul câştigător. Toate acestea nu întârziară să ia aspectul unui bâlci 
săptămânal, căci de la lăsarea serii începeau să se instaleze în curte 
mese pentru mâncat fripturi şi tarabe cu băuturi şi, dintre cei pe care-i 
alegeau sorții, multi sacrificau pe loc animalul câştigat, cu condiţia ca 
ceilalţi să asigure muzica şi rachiul, astfel că, fără să fi vrut, Aureliano 
Segundo se pomeni cântând din nou la acordeon şi participând la 
modeste întreceri de lăcomie. Aceste replici triste ale petrecerilor de altă 
dată i-au permis lui Aureliano Segundo să cumpănească el însuşi cât de 
mult se răciseră înflăcărările sale, cât de mult secătuise ingeniozitatea 
lui de chefliu magistral. Nu mai era acelaşi om. Cele o sută douăzeci de 
kilograme cât ajunsese să cântărească pe vremea când îl înfruntase 


Elefanta, se reduseseră la şaptezeci şi opt, chipul lui de broască 
ţestoasă, candidă şi puhavă, devenise de iguană, şi se simţea mereu în 
pragul plictiselii, al oboselii. Pentru Petra Cotes, însă nu a existat 
vreodată un bărbat mai bun, poate că lua drept dragoste mila pe care el 
i-o inspira şi acel spirit de solidaritate pe care mizeria îl făcuse să se 
nască între ei. Patul lipsit de echipamentul lui încetă să mai fie un loc de 
desfrâu şi se transformă într-un refugiu pentru confidente. Scapati de 
dublurile lor din oglinzile pe care le vânduseră la licitaţie ca să achi- 
zitioneze animale pe care să le scoată la loterie, şi de damascurile şi 
catifelele senzuale pe care le mâncase catârul, zăboveau treji, noaptea 
târziu, cu nevinovăția unor bătrâni bunici fără somn, folosind pentru a-şi 
face socotelile şi pentru a împărţi bänutii, timpul pe care-l iroseau 
odinioară irosindu-se pe ei înşişi. Uneori primul cântat al cocosilor îi 
surprindea făcând şi desfăcând grămăjoarele de monezi, luând de ici 
pentru a completa dincolo, ca să poată face faţă exigenţelor Fernandei 
cu una şi ca să cumpere cu cealaltă ghete pentru Ursula Amaranta, iar 
pe cealaltă să i-o dea Santei Sofia de la Piedâd, care nu mai avusese o 
rochie nouă din vremurile eroice, iar cu alta să comande sicriul în cazul 
când va muri Ursula, iar aceasta pentru cafeaua care se scumpea cu un 
bänut livra la fiecare trei luni, iar aceea pentru zahărul care îndulcea din 
ce în ce mai puţin, iar aceasta pentru lemnele care mai erau încă ude 
după potop, iar cealaltă pentru hârtie şi cerneală colorată pentru biletele 
de loterie, iar cu ceea ce mai rămânea pentru a amortiza pierderea 
junincii din aprilie, de la care recuperaseră în chip miraculos pielea, pen- 
tru că începuse să dea semne de dalac în clipa când aproape toate 
numerele tombolei erau vândute. Domnea atâta puritate în celebrarea 
acestor slujbe de mizerie, încât partea cea mai bună era destinată 
întotdeauna Fernandei, nu că ar fi făcut-o vreodată din remuşcare, sau 
din caritate, ci pentru că bunăstarea ei îi interesa mai mult decât a lor. 
Ceea ce se întâmpla de fapt, deşi nici unul nici celălalt nu-şi dădea 
seama, era că amândoi se gândeau la Fernanda ca la o fiică pe care ar fi 
dorit s-o aibă, dar n-au avut-o, astfel încât o dată se resemnară chiar să 
mănânce timp de trei zile numai fiertură de porumb, pentru ca ea să-şi 
poată cumpăra o faţă de masă de olandă. Totuşi, oricât se omorau ei cu 
lucrul, oricâte acrobatii încercau să facă cu banii si oricâte tertipuri 
încercau să născocească, îngerii lor păzitori picau de oboseală şi se lăsau 
furati de somn, în timp ce ei tot adăugau şi scădeau monedele în 
grămăjoare, străduindu-se să le ajungă măcar pentru traiul de toate 
zilele. In insomnia pe care le-o provocau socotelile acestea atât de 
încâlcite, se întrebau ce se va fi întâmplat în lume că animalele nu mai 
fătau cu aceeaşi frenezie ca înainte, pentru ce banii le alunecau printre 
degete, şi pentru ce oamenii, care, cu puţină vreme în urmă cheltuiau 
teancuri de bancnote pe chefuri, considerau acum că dau şi pielea de pe 
ei dacă plătesc doisprezece banuti pe un bilet la tombola cu şase găini. 
Aureliano Segundo socotea în sine însuşi că răul nu era în lume, ci într-un 
loc ascuns din inima misterioasă a Petrei Cotes, în care trebuie să se fi 
întâmplat ceva cât tinuse potopul, ceva care făcuse ca animalele să 
devină sterpe şi banii alunecosi. Intrigat de această enigmă, scormoni 
atât de adânc în inima ei încât, căutându-şi interesele întâlni dragostea, 
căci, tot căutând să se facă iubit de ea, sfârşi prin a se îndrăgosti el. 
Petra Cotes, la rândul ei, îl iubea tot mai mult pe măsură ce simţea 
crescând afecțiunea lui şi astfel, în toiul toamnei, ea se lăsă din nou 
cucerită de acea superstiție din tinereţe care spunea că sărăcia este una 


dintre slujitoarele dragostei. Amândoi evocau atunci ca tot atâtea piedici 
petrecerile nebunesti, bogăţia prea învederată şi desträbälarea 
desfranata, şi regretau toţi acei ani pe care-i irosiseră până să descopere 
paradisul singurătăţii împărtăşite. Indragostiti nebuneşte unul de celălalt 
după atâţia ani de complicitate sterilă, se putură bucura de minunea de 
a se iubi atât la masă cât şi în pat, şi atinseră un astfel de grad de 
fericire, încât chiar atunci când deveniseră nişte bătrâni istoviti, încă mai 
continuau să se zbenguie ca nişte iepuraşi şi să se ciondăne ca nişte 
căţei. 

Randamentul tombolei nu se îmbunătăţi deloc. La început, 
Aureliano Segundo îşi petrecea trei zile din săptămână în vechiul său 
birou de crescător de vite, desenând bilet după bilet, pictând cu 
oarecare îndemânare o väcutà roşie, un purceluş verde sau un grup de 
găinuşe albastre, potrivit animalului scos la loterie, şi mulând cu 
caractere de tipar bine imitate numele cu care Petra Cotes socotise de 
bun augur să-şi boteze întreprinderea: Tombolele Divinei Providente. Dar 
cu timpul, începu să se simtă atât de obosit după ce desena aproape 
două mii de bilete pe săptămână, încât comandă stampile de cauciuc cu 
animale, cu numele şi cu numerele, şi de atunci munca lui se reduse la 
umezirea lor pe tampoane cu cerneluri diferite. În ultimii ani, le veni 
ideea de a înlocui numerele prin cimilituri, lozul fiind împărţit între aceia 
care găseau dezlegarea, însă sistemul acesta se dovedi atât de 
complicat şi se pretă la atâtea contestaţii, încât au trebuit să renunţe la 
el chiar de la a doua încercare. 

Aureliano Segundo era atât de ocupat în dorinţa de a consolida 
reputaţia tombolelor sale, încât abia că-i mai rămânea timp să-şi vadă 
copiii. Fernanda o dădu pe Amaranta Ursula la o şcoală particulară care 
nu primea mai mult de şase elevi; se opuse însă ca Aureliano să 
frecventeze şcoala publică. Ea considera că a făcut deja o concesie prea 
mare acceptând ca el să părăsească odaia. In afară de asta, în epoca 
aceea nu se primeau la şcoală decât copiii legitimi născuţi din căsătorii 
catolice, iar în certificatul de naştere prins cu un ac de siguranţă la 
scutec, când fusese adus în casă, Aureliano era declarat copil găsit. 
Astfel că a rămas închis în casă, încredinţat supravegherii caritabile a 
Santei Sofia de la Piedâd şi alternativelor mintale ale Ursulei, 
descoperind universul restrâns al casei după explicaţiile pe care i le 
furnizau bunicile. Era fin şi subtiratic, de o curiozitate care-i făcea pe cei 
mari să-şi iasă din tatani, însă, spre deosebire de privirea inchizitivă si 
deseori clarvăzătoare pe care o avea colonelul la vârsta lui, a lui era 
şovăielnică şi puţin distrată. În timp ce Amaranta Ursula era la grădiniţă, 
el vâna râme şi schingiuia insectele din grădină. Dar, într-o bună zi, 
Fernanda îl surprinse în timp ce culegea scorpioni într-o cutie pentru a-i 
strecura sub salteaua Ursulei, şi atunci îl închise în fosta odaie a lui 
Meme, unde-şi amăgea ceasurile de singurătate studiind din nou 
planşele enciclopediei. Acolo dădu Ursula peste el, într-o după-amiază 
când orbecăia prin casă, stropind peste tot cu apă sfinţită cu un 
mänunchi de urzici şi, cu toate că-l mai întâlnise de multe ori, îl întrebă 
cine e. 

— Sunt Aureliano Buendia, zise el. 

— E adevărat, răspunse ea. Este timpul să începi să înveţi aurăria. 

Ursula începu din nou să-l confunde cu fiul ei, deoarece vântul cald 
de după potop, care imprimase în creierul ei accese efemere de 
luciditate, încetase să mai bată. Ea nu-şi mai redobândi raţiunea. Când 


intra în camera ei, o găsea acolo pe Petronila Iguarân în crinolina ei 
incomodă şi cu boleroul de perle tesute, pe care le punea pentru a 
merge în vizite de circumstanta, o găsea acolo pe Tranquilina Maria 
Miniata Alaxoque Buendia, bunica ei, făcându-şi vânt cu o pană de păun 
în fotoliul ei de paralitică, şi pe străbunicul ei Aureliano Arcadio Buendia, 
cu falsul lui dolman al gărzii viceregale, şi pe Aureliano Iguarân, tatăl ei, 
care inventase o rugăciune pentru a stârpi de vii şi a face să cadă toţi 
viermii vacilor, şi pe timorata ei mamă, şi pe vărul cu coadă de porc, şi 
pe José Arcadio Buendia, şi pe copiii ei morţi, şezând toţi pe scaunele 
împinse la perete, de parcă nu era vorba de o vizită de familie, ci de un 
priveghi funebru. Ea întreținea o conversaţie limbută şi colorată, 
comentând fapte petrecute în locuri cu totul diferite, în epoci care nu 
coincideau, în aşa fel încât atunci când Amaranta Ursula se întorcea de 
la şcoală, şi când Aureliano se sătura de enciclopedie, o găseau şezând 
pe pat, vorbind singură, pierdută într-un labirint de morţi. "Arde!" strigă 
ea într-o zi, îngrozită, semănând, pentru o clipă, panică în toată casa, dar 
ceea ce vroia să vestească era aprinderea unui grajd la care asistase la 
vârsta de patru ani. Ajunsese să amestece atât de mult trecutul cu 
actualitatea, încât cu ocazia celor două sau trei momente de luciditate 
pe care le avu înainte de a muri, nimeni n-ar fi putut spune cu deplină 
siguranţă dacă vorbea despre ceea ce simţea atunci sau despre cele ce- 
şi amintea. Treptat o văzură reducându-se, redevenind făt, mumificându- 
se de vie, în aşa măsură încât în ultimele luni ai fi zis că este o prună 
uscată înotând în cămaşa de noapte, iar braţul ei mereu ridicat ajunsese 
să semene cu o labă de maimuţă. Rămânea nemişcată câteva zile fără 
întrerupere, şi Santa Sofia de la Piedâd trebuia să o scuture pentru a se 
convinge că încă mai era vie, şi o lua pe genunchi pentru a o hrăni cu 
lingurite de apă îndulcită cu zahăr. Avea aerul unei bătrâne nou născute. 
Amaranta Ursula şi Aureliano o târau şi o îmbrânceau prin odaie, o 
culcau pe altar pentru a constata că era cu puţin mai mare decât pruncul 
Isus, iar într-o după-amiază, o ascunseră într-un dulap din hambar, unde 
ar fi putut-o mânca şobolanii. La Duminica Floriilor, intrară în camera ei 
în timp ce Fernanda era la liturghie, şi o transportară pe Ursula, tinand-o 
de ceafă şi de glezne. 

— Biata noastră străbunică, zise Amaranta Ursula, iată că a murit 
de bătrâneţe. 

Spaima o făcu pe Ursula să sară în sus. 

— Sunt vie! strigă ea. 

— Vezi, reluă Amaranta Ursula retinandu-si râsul, nici nu mai 
răsuflă. 

— Dar vorbesc, urlă Ursula. 

— Nici nu mai vorbeşte, zise Aureliano. A murit ca un greieraş. 

Ursula trebui atunci să se supună evidenţei. "Doamne! exclamă ea 
în şoaptă. Deci aşa este moartea". Începu o rugăciune interminabilă, 
întretăiată, profundă, care se prelungi peste două zile, iar marţi 
degeneră într-o amestecătură de rugăciuni către Dumnezeu şi de sfaturi 
practice pentru ca furnicile roşii să nu dărâme casa, pentru ca niciodată 
candela din faţa dagherotipului lui Remedios să nu fie lăsată să se stingă 
şi pentru ca nici un Buendia să nu se căsătorească cu cineva de acelaşi 
sânge, deoarece s-ar naşte copii cu coadă de porc. Aureliano Segundo 
încercă să profite de delirul ei pentru a o face să mărturisească unde era 
îngropat aurul, dar şi de data aceasta rugämintile lui fură zadarnice. 
"Atunci cand se va înfăţişa stăpânul lui, zise Ursula, Dumnezeu îi va 


lumina calea ca să-l descopere." Santa Sofia de la Piedâd avea 
certitudinea că poate fi găsită moartă dintr-o clipă în alta, căci 
observase, în zilele acestea, anumite tulburări în natură: trandafirii 
emanau un parfum de frunză de potcă, scăpă din mână un castronaş cu 
boabe de năut şi grauntele se fixara pe pământ într-o ordine geometrică 
perfectă, descriind forma unei stele de mare, iar într-o noapte văzu 
trecând prin aer o dara luminoasă de discuri de culoare portocalie. 

A fost găsită moartă în dimineaţa din Joia Mare. Ultima oară când o 
ajutaseră să-şi facă socoteala vârstei, în epoca companiei bananiere, ea 
calculase că ar fi avut cam între o sută cincisprezece şi o sută douăzeci 
de ani. O îngropară într-o raclita cu putin mai mare decât coşul în care 
fusese adus Aureliano, iar la înmormântare veni destul de puţină lume, 
în parte fiindcă acei care-şi aminteau de ea nu mai erau mulţi, dar şi 
pentru că era aşa de cald în acel miez al zilei, încât păsările dezorientate 
se izbeau de ziduri ca nişte salve de plumb şi rupeau grilajurile 
ferestrelor pentru a muri în odăi. 

La început se credea că era un fel de epidemie. Gospodinele nu mai 
pridideau măturând păsări moarte, mai ales la ora siestei, iar bărbaţii se 
duceau să le azvarle în râu cu căruțele pline. În duminica Învierii, 
părintele Antonio Isabel, care avea o sută de ani, afirmă de la amvon că 
moartea păsărilor era dictată de influenţa rea a Jidovului Rătăcitor pe 
care-l văzuse chiar el în noaptea trecută. Îl descrise ca pe o fiinţă 
hibridă, născut din încrucişarea între un tap şi o femeie eretică, o bestie 
infernală a cărei suflare dogorea aerul şi a cărei trecere ar fi pricina că 
tinerele căsătorite zămisleau avortoni. Puţini au fost aceia care au 
acordat atenţie predicii lui apocaliptice, căci satul era convins că preotul 
vorbea în dodii din pricina vârstei. Însă, miercuri în zori, o femeie trezi 
toată lumea deoarece descoperise urmele unui biped cu copita 
despicată. Acestea erau atât de evidente şi atât de uşor de recunoscut, 
încât acei care veniră să le vadă nu puseră la îndoială existenţa unei făp- 
turi înspăimântătoare, asemănătoare cu cea descrisă de preot şi, de 
comun acord, instalară curse în curţile lor. Aşa reuşiră să-l captureze. La 
două săptămâni după moartea Ursulei, Petra Cotes şi Aureliano Segundo 
fură treziti de zbieretul unui vițel neobişnuit, care părea să se audă din 
vecinătate. Când se sculară, un grup de oameni se pregăteau deja să 
extragă monstrul, care încetase să mai mugească, din parii ascuţiţi pe 
care-i înfipseră în fundul unei gropi acoperite cu frunze uscate. Era greu 
cât un bou, deşi talia lui nu depăşea pe aceea a unui adolescent, şi din 
rănile lui curgea un sânge verde şi unsuros. Avea trupul acoperit cu o 
lână aspră plină de căpuşe mici, iar pielea era ca pietrificată într-o 
carapace de remoră, însă spre deosebire de descrierea preotului, părţile 
lui omeneşti erau mai degrabă ale unui înger bolnăvicios decât ale unui 
om, deoarece avea mâinile fine şi agile, ochii mari crepusculari, iar pe 
omoplati, cioturi cicatrizate, bătătorite, ale unor aripi puternice care 
trebuie să fi fost retezate cu o secure ţărănească. Îl spânzurară de 
glezne într-un migdal din piaţă, ca să fie văzut de toată lumea, şi când 
începu să putrezească, îl incinerară pe un rug, pentru că nu se putu 
stabili dacă natura lui bastardă era a unui animal pe care-l arunci în râu 
sau a unui creştin căruia i se dă un mormânt. Nu s-a putut stabili 
niciodată dacă într-adevăr din pricina lui au murit păsările, însă tinerele 
căsătorite n-au zămislit avortonii anunţaţi, iar căldura nu scăzu nici ea 
din intensitate. 

Rebeca muri la sfârşitul aceluiaşi an. Argenida, care o servise toată 


viaţa, ceru ajutor autorităţilor ca să forţeze uşa camerei în care se 
închisese stăpâna ei de trei zile, şi o găsiră în patul singurătăţii ei, 
ghemuită ca o crevetă, cu capul mâncat de chelbe şi cu degetul mare în 
gură. Aureliano Segundo se ocupă de înmormântare şi voi să restaureze 
casa pentru a o revinde, însă ruina pătrunse atât de mult în ea încât 
pereţii se cojeau de îndată ce erau zugrăviți, şi nu se putu găsi un 
mortar destul de gros pentru a împiedica buruienile să macine podelele 
nici iedera să putrezească grinzile şi proptelele. 

Aşa mergeau lucrurile de la potop încoace. Nepăsarea oamenilor 
contrasta cu voracitatea uitării care, încetul cu încetul, rodea nemilos 
amintirile, în aşa grad încât pe vremea aceea, cu ocazia unei noi 
aniversări a tratatului de la Neerlandia, când au venit la Macondo 
emisarii preşedintelui republicii, însărcinaţi să confere, în sfârşit, 
decorația refuzată de mai multe ori de colonelul Aureliano Buendia, 
aceştia au trebuit să-şi piardă o după-amiază întreagă căutând pe cineva 
care să le poată indica unde să-l găsească pe vreunul dintre 
descendenţii lui. Aureliano Segundo fu ispitit să o accepte, crezând că 
este o medalie din aur masiv, însă Petra Cotes, în timp ce emisarii 
pregăteau deja instiintarile şi discursurile pentru ceremonie, reuşi să-l 
convingă că era o lipsă de demnitate. Tot pe vremea aceea veniră şi 
ţiganii, ultimii moştenitori ai ştiinţei lui Melchiade şi găsiră satul atât de 
stins, iar pe locuitorii lui atât de depärtati de restul lumii, încât se vârâră 
din nou în case, târând după ei bare de fier magnetizate, ca şi cum a- 
cestea ar fi fost într-adevăr ultima descoperire a savanților din Babilon, şi 
se apucară din nou să concentreze razele solare cu ajutorul lupei 
gigantice, şi mulţi rămaseră cu gura căscată văzând cum cădeau sobele 
şi cum se rostogoleau clădirile, şi plătiră cincizeci de banuti pentru a se 
minuna în faţa unei ţigănci care îşi scotea şi-şi punea dantura falsă. Un 
tren galben, desfăcându-se din toate încheieturile, care nu aducea şi nu 
ducea pe nimeni şi care abia se oprea în gara pustie, iată tot ce mai 
rămăsese din trenul intesat, la care Mr. Brown îşi ataşa vagonul lui cu 
acoperiş de sticlă şi cu fotolii episcopale şi din convoaiele de o sută 
douăzeci de vagoane încărcate cu fructe, care treceau fără întrerupere în 
cursul unei după-amieze întregi. Trimişii tribunalelor care veniseră să 
cerceteze raportul cu privire la hecatomba stranie a păsărilor şi la 
sacrificarea Jidovului Rătăcitor, îl găsiră pe părintele Antonio Isabel 
jucându-se de-a baba oarba cu copiii şi, crezând că raportul său era 
rezultatul unei halucinaţii senile, îl internară într-un azil. Putin după 
aceea, îl trimiseră pe părintele Augusto Angel, proaspăt şi înflăcărat 
cruciat, intransigent, sigur de sine, temerar, care trăgea el însuşi 
clopotele de mai multe ori pe zi, pentru a împiedica sufletele să cadă în 
letargie, şi umbla din poartă în poartă pentru a-i trezi pe cei leneşi, ca să 
vină la liturghie, dar înainte de un an se văzu şi el biruit de nepăsarea pe 
care o respirai o dată cu aerul, de praful arzător care îmbătrânea şi în- 
namolea totul si de toropeala pe care o produceau chiftelutele de la 
dejun pe căldura insuportabilă a siestei. 

La moartea Ursulei, casa căzu din nou într-o părăsire din care n- 
avea s-o poată scoate nici măcar o voinţă atât de decisă şi viguroasă ca 
aceea a Amarantei Ursula, care, cu mulţi ani mai târziu, devenind o 
femeie fără prejudecăţi, veselă şi modernă, cu picioarele pe pământ, 
deschise uşile şi ferestrele pentru a speria mizeria, restaură grădina, 
extermină furnicile roşii care începuseră să umble şi ziua în amiaza mare 
prin verandă, şi încercă în zadar să reînvie gustul uitat al ospitalităţii. 


Pasiunea Fernandei pentru viaţa retrasă ridicase o stavilă de netrecut la 
capătul celor o sută de ani vijelioşi ai Ursulei. Nu numai că a refuzat să 
deschidă uşile când bătea vântul secetos, dar blocă şi ferestrele cu 
ajutorul unor scânduri bătute cruciş, supunându-se astfel consemnului 
părintesc de a se îngropa de vie. Corespondenta costisitoare cu medicii 
neväzuti se încheie cu un eşec. După o mulţime de amânări, se închise 
în odaia ei la data şi la ora fixată, acoperită doar cu o pânză albă şi cu 
capul îndreptat spre nord şi la ora unu dimineaţa simţi că faţa îi era 
acoperită cu o batistă muiată într-un lichid glacial. Când se trezi, soarele 
strălucea prin fereastră şi ea avea o tăietură uriaşă în formă de arc care-i 
pornea de la vintre pentru a se termina la stern. Însă, înainte de a se fi 
împlinit perioada de odihnă recomandată, primi o scrisoare 
deconcertantă de la medicii nevazuti, care spuneau că au răscolit-o timp 
de şase ore fără să găsească nimic care să corespundă simptomelor 
descrise de atâtea ori şi cu atâta scrupulozitatea de ea. Intr-adevar, 
obiceiul dăunător pe care-l avea de a nu le spune lucrurilor pe nume 
dăduse naştere unei noi confuzii, căci singurul lucru pe care chirurgii 
telepatici îl găsiseră era o cădere a uterului, care se putea corecta cu 
ajutorul unei centuri. Fernanda, deceptionata, încercă să obţină 
informatiuni mai precise, însă corespondentii necunoscuţi nu-i mai 
raspunsera la scrisori. Ea se simţi atât de coplesita de greutatea acestui 
cuvânt necunoscut, încât se hotări să-şi ia inima în dinţi şi să se 
intereseze de natura aparatului, şi abia atunci află că medicul francez se 
spânzurase de o grindă cu trei luni mai înainte, şi fusese îngropat, 
împotriva voinţei satului întreg, de un fost tovarăş de arme al colonelului 
Aureliano Buendia. Ea se destăinui atunci fiului ei, Jose Arcadio, şi acesta 
îi trimise centurile de la Roma, împreună cu o notă conţinând modul de 
întrebuințare, pe care o aruncă la closet după ce o învățase pe de rost, 
pentru ca nimeni să nu cunoască natura infirmitätii ei. Precautiile ei erau 
inutile căci singurele fiinţe care mai rămăseseră în casă abia dacă o luau 
în seamă. Santa Sofia de la Piedâd rătăcea într-o bătrâneţe solitară, 
gătind putinul pe care-l mâncau, dedicându-se aproape în întregime 
slujirii lui José Arcadio Segundo. Amaranta Ursula, care moştenise unele 
farmece ale frumoasei Remedios, acorda lucrărilor ei şcolare tot timpul 
pe care-l pierdea altă dată chinuind-o pe Ursula şi începea să manifeste 
o judecată sănătoasă şi o devoțiune fata de studiu, care făcură să 
renască în Aureliano Segundo speranţele pe care i le inspirase Meme. Îi 
promise că o va trimite să-şi termine studiile la Bruxelles, potrivit unui 
obicei de pe vremea companiei bananiere, şi această iluzie îl făcu să 
încerce să readucă la viata pământurile devastate de potop. Rarele dati 
când mai era văzut venind acasă se datorau Amarantei Ursula, căci cu 
timpul, devenise un străin pentru Fernanda, iar micul Aureliano se arăta 
tot mai sălbatec şi închis pe măsură ce se apropia de pubertate. 
Aureliano Segundo nădăjduia că batranetea va îmblânzi inima Fernandei, 
pentru ca băiatul să se poate integra în viaţa unui sat în care cu 
siguranţă că nimeni nu şi-ar fi luat osteneala de a face presupuneri 
bănuitoare cu privire la naşterea lui. Însă Aureliano însuşi părea că 
preferă retragerea şi singurătatea şi nu încerca nici cea mai mică 
viclenie pentru a face cunoştinţă cu lumea care începea la poarta 
dinspre stradă. Când Ursula puse să se deschidă camera lui Melchiade, 
se apucă să-i dea târcoale, să arunce priviri curioase prin uşa 
întredeschisă, şi nimeni nu ştia în ce clipă Jose Arcadio Segundo şi el 
ajunseră să se lege printr-o afecţiune reciprocă. Aureliano Segundo 


descoperi această prietenie cu multă vreme după ce ea se înfiripase, 
când îl auzi pe băiat vorbind despre omorurile de la gară. Aceasta se 
întâmplă la masă, într-o zi când cineva se plângea de ruina în care 
căzuse satul după plecarea companiei bananiere, şi când Aureliano îl 
contrazise cu o experienţă şi cu o maturitate de persoană mare. Punctul 
lui de vedere, spre deosebire de interpretarea generală, era că Macondo 
fusese o localitate prosperă, bine condusă, până în ziua când venise să 
semene în ea dezordinea, să o corupă şi să o stoarcă compania 
bananieră, ai cărei ingineri provocaseră potopul drept pretext ca să nu-şi 
mai respecte angajamentele faţă de lucrători. Vorbind cu atâta judecată, 
încât Fernandei i se păru că vede o parodie blasfematorie a scenei cu 
Isus între cărturari, copilul descrise cu amănunte precise şi 
convingătoare cum armata a mitraliat peste trei mii de lucrători adunaţi 
în faţa gării şi cum au fost încărcate cadavrele într-un convoi de două 
sute de vagoane pentru a le arunca în mare. Convinsă, ca cei mai mulţi, 
de adevărul oficial după care nu se întâmplase nimic, Fernanda se 
scandaliză la gândul că băiatul mostenise instinctele anarhiste ale 
colonelului Aureliano Buendia, şi-i porunci să tacă. Aureliano Segundo, în 
schimb, recunoscu versiunea fratelui său geamăn. De fapt, deşi toată 
lumea îl socotea nebun, José Arcadio Segundo era pe vremea aceea fi- 
inta cea mai lucidă din casă. Îl invata pe micul Aureliano să scrie şi să 
citească, îl initie în studiul pergamentelor şi-i insuflă o interpretare atât 
de personală asupra celor ce însemnase pentru Macondo compania 
bananieră, încât după mulţi ani, când Aureliano se integrase lumii, toţi 
aveau să creadă că versiunea pe care o povestea era produsul unei 
halucinaţii, căci era diametral opusă versiunii false pe care istoricii o 
admiseseră şi consacraseră în textele şcolare. În mica încăpere izolată 
pe care n-a atins-o niciodată nici vântul arid, nici praful, nici căldura, 
amândoi evocau viziunea atavică a unui moşneag cu o pălărie ca nişte 
aripi de corb, care vorbea despre lume cu spatele la fereastră, cu mulţi 
ani înainte ca ei să se fi născut. Amândoi descoperiră în acelaşi timp că 
în locul acesta era totdeauna martie şi totdeauna luni, şi atunci 
tntelesera că Jose Arcadio Buendia nu era atât de nebun cum povestea 
familia, ci că era singurul care fusese înzestrat cu suficientă luciditate 
pentru a întrevedea acest adevăr, şi anume că timpul putea fi şi el 
victima ciocnirilor şi a accidentelor, şi că deci putea să se spargă, lăsând 
într-o odaie una din fractiunile sale eternizate. Aureliano Segundo reuşise 
pe de altă parte să opereze o clasificare a literelor criptice din 
pergamente. Era sigur că acestea corespundeau unui alfabet cu 
patruzeci şi şapte până la cincizeci şi trei de caractere, care, luate izolat, 
semănau cu nişte mici păianjeni şi cu ghearele de muscă, dar care, în 
caligrafia iscusită a lui Melchiade aveau aerul unor rufe întinse la zvântat 
pe o sârmă de fier. Aureliano îşi aminti că a văzut un tablou analog în 
enciclopedia engleză şi îl aduse în cameră pentru a-l compara cu acela al 
lui José Arcadio Segundo. Erau într-adevăr identice. 

Pe vremea când îi venise ideea tombolei cu cimilituri, Aureliano 
Segundo începu să se trezească noaptea cu un nod în gât, ca şi cum şi-ar 
fi înăbuşit plânsul. Petra Cotes văzu în aceasta una din nenumăratele 
tulburări aduse de situaţia lor nenorocită, şi în fiecare dimineaţă, timp de 
un an şi mai bine, îi badijonă cerul gurii cu un pămătuf muiat în miere de 
albine şi-i dădu să bea sirop de hrean. Când nodul din gâtlej deveni atât 
de apăsător încât începu să-l împiedice la respirat, Aureliano Segundo se 
duse la Pilar Ternera să vadă dacă nu cunoaşte ea vreo buruiană care să- 


| uşureze. Neclintita bunică, ajunsă la vârsta de o sută de ani, în fruntea 
unui mic bordel clandestin, declară că nu se încrede în superstitiile 
terapeutice dar consultă cărţile în această chestiune. Îl văzu pe cavalerul 
de caro cu gâtlejul străpuns de sabia valetului de pică, şi deduse că 
Fernanda încerca să obţină ca bărbatul ei să revină acasă, folosind un 
procedeu foarte disprețuit care consta în a înfige ace în portretul lui, dar 
care, din pricina unei practici stângace a acestui gen de vrăjitorie, îi 
provocase o tumoare internă. Cum Aureliano Segundo nu avea alte 
fotografii decât acelea de la cununia lui şi întrucât din albumul familiei 
nu lipsea nici una, continuă să caute prin toată casa, profitând de clipele 
de neatentie ale soţiei sale, şi reuşi să descopere pe fundul garderobei o 
jumătate de duzină de centuri în ambalajele lor originale. Crezând că 
aceste fâşii de cauciuc roşu sunt nişte obiecte de vrăjitorie, strecură unul 
în buzunar ca să i-l arate lui Pilar Ternera. Ea nu putu să-i determine 
natura, dar i se păru atât de suspect, încât în orice caz făcu să i se aducă 
jumătatea de duzină şi le arse la un foc mare pe care-l aprinse în curte. 
Pentru a conjura presupusele vrăji ale Fernandei, îi prescrise lui Aureliano 
Segundo să moaie în apă o găină clocitoare şi să o îngroape de vie la 
rădăcina castanului, şi el făcu aceasta cu atâta bună credinţă, încât, în 
clipa când isprăvi de acoperit cu frunze moarte pământul răscolit, simţea 
deja că respiră mai uşor. La rândul ei, Fernanda interpretă dispariţia 
centurilor drept represalii din partea medicilor neväzuti şi cusu în 
interiorul rochiei ei un buzunar trainic în care-şi puse noile bandaje 
trimise de fiul ei. 

La şase luni după ce îngropase găina, Aureliano Segundo fu sculat la 
miezul nopţii de un acces de tuse şi avu impresia că e strangulat din 
interior cu nişte clesti de rac. Intelese atunci că oricâte bandaje magice 
ar fi distrus şi oricâte păsări de descântec ar fi sacrificat, adevărul unic şi 
trist era că avea să moară. Nu spuse aceasta nimănui. Chinuit de teama 
că va muri fără să o poată trimite pe Amaranta Ursula la Bruxelles, 
începu să lucreze ca niciodată şi în loc de o loterie pe săptămână, 
organiza trei. Îl vedeai dis-de-dimineatä cutreierând satul, până în 
cartierele cele mai îndepărtate şi sărăcăcioase, încercând să-şi vândă 
biletelele cu o febrilitate care era de înţeles numai la un muribund. "lată 
Divina Providenta! striga el mereu. N-o lăsaţi să treacă, ea nu vine decât 
o dată la o sută de ani." Făcea eforturi mişcătoare pentru a părea vesel, 
simpatic, vorbäret, dar era de ajuns să vezi cât asuda, cât era de palid, 
pentru a ghici că abia îşi mai trage sufletul. Uneori se abătea din drumul 
său şi se ducea în locuri pustii unde să nu-l vadă nimeni, şi se aşeza o 
clipă pentru a se odihni de acei cleşti care-l sfâşiau pe dinăuntru. La 
miezul nopţii mai era încă în mahalaua bordeielor, străduindu-se să le 
mângâie cu fagaduinte de câştiguri pe femeile solitare care suspinau în 
apropierea fonografelor: "Acest număr n-a mai ieşit de patru luni, le 
spunea el prezentându-le biletelele sale. Nu-l lăsa să-ţi scape, viaţa este 
mai scurtă decât ai crede." Ajunseră să nu-i mai arate nici un respect, 
să-şi bată joc de el, iar în ultimele luni nici nu-l mai numeau don 
Aureliano, cum făcuseră întotdeauna, ci chiar în prezenţa lui, îi ziceau 
Domnul Divina Providenta. Glasul i se umplu de note false, se dezacorda 
şi sfârşi prin a se stinge într-un horcăit răguşit de câine, dar găsea încă 
destulă voinţă pentru a nu lăsa să slăbească aşteptarea lozurilor mari în 
curtea Petrei Cotes. Cu toate acestea, pe măsură ce-şi pierdea glasul şi-şi 
dădea seama că în curând nu va mai putea îndura durerea, înţelegea tot 
mai bine că fiica lui nu va mai putea pleca la Bruxelles prin porcii şi 


caprele scoase la loterie, şi astfel concepu ideea de a organiza o loterie 
fabuloasă cu toate pământurile pustiite de potop şi pe care le-ar putea 
foarte bine readuce în stare bună acei care dispuneau de capitaluri. A 
fost o iniţiativă atât de spectaculară, încât primarul însuşi se oferi să o 
anunţe în public şi se constituiră societăţi ca să cumpere bilete de câte o 
sută de pesos bucata, care se epuizară în mai puţin de o săptămână. În 
noaptea tragerii la sorţi, câştigătorii organizară o petrecere straşnică, 
comparabilă doar cu cele din frumoasa epocă a companiei bananiere, iar 
Aureliano Segundo interpretă la acordeon, pentru ultima oară, melodiile 
uitate ale lui Francisco Bărbatul, dar fără să le mai poată şi cânta. 
Amaranta Ursula plecă la Bruxelles după două luni. Aureliano 
Segundo îi dădu nu numai banii de la această loterie extraordinară, ci şi 
acei pe care reuşise să-i pună de-o parte în cursul lunilor precedente, ca 
şi suma foarte scăzută pe care o obținuse din vânzarea pianului 
mecanic, a clavecinului şi a altor vechituri căzute în dizgrație. După 
socotelile lui, aceste fonduri aveau să-i ajungă pentru studiile ei şi nu 
mai rămânea decât să găsească suma pentru biletul de întoarcere. 
Fernanda se opuse până în ultima clipă la această călătorie, scandalizată 
la gândul că Bruxelles se afla atât de aproape de locul de pierzanie care 
era Parisul, dar se linişti în urma unei scrisori pe care i-o dădu părintele 
Angel, adresată unui pension de fete catolice condus de călugăriţe şi 
unde Amaranta Ursula făgădui că va locui până la terminarea studiilor. În 
afară de aceasta, preotul aranjă ca ea să călătorească sub su- 
pravegherea unui grup de franciscane care mergeau la Toledo, unde 
sperau să găsească oameni de încredere cu care să o trimită în Belgia. În 
timp ce se desfăşura această corespondenţă precipitată care făcu 
posibilă o astfel de coordonare, Aureliano Segundo, cu ajutorul Petrei 
Cotes, se ocupă de bagajele Amarantei Ursula. În noaptea în care 
rânduiră unul din cuferele de mireasă ale Fernandei, totul era atât de 
bine pus la punct încât studenta ştia pe de rost rochiile şi papucii de cati- 
fea în care avea să efectueze traversarea Atlanticului, mantoul din 
postav albastru cu nasturi de aramă, şi pantofii din piele de Cordoba pe 
care avea să-i poarte la debarcare. Ştia, de asemenea, cum trebuie să 
umble ca să nu cadă în apă, atunci când va urca la bord pe pasarelă, că 
nu trebuie să se despartă nici o clipă de călugăriţe, nici să iasă din 
cabina ei decât pentru a mânca, şi că nu trebuie sub nici un pretext să 
răspundă la întrebările pe care necunoscutii, de orice sex ar fi fost ei, i 
le-ar pune când vor fi ieşit în largul mării. Îşi luă un flacon cu picături 
împotriva răului de mare şi un caiet redactat chiar de mâna părintelui 
Angel, cuprinzând şase rugăciuni pentru potolirea furtunii. Fernanda îi 
confectiona o centură din pânză groasă în care să-şi păstreze banii şi-i 
arătă cum să o poarte ajustată chiar pe corp, în aşa fel încât să nu 
trebuiască să o scoată nici chiar când se culca. Vru să-i dea în dar oala ei 
de noapte din aur spălată cu leşie şi dezinfectată cu alcool, dar 
Amaranta Ursula refuză de teamă ca nu cumva colegele ei de la pension 
să-şi bată joc de ea. După câteva luni, în ceasul morţii, Aureliano 
Segundo avea să şi-o amintească aşa cum o văzuse ultima oară, 
încercând zadarnic să coboare geamul plin de praf de la vagonul de 
clasa a doua pentru a auzi ultimele recomandări ale Fernandei. Purta o 
rochie din mătase roz cu un buchetel de pansele artificiale prinse cu o 
agrafă pe umărul stâng, pantofii de piele de Cordoba cu şireturi şi tocuri 
joase şi ciorapi satinati cu jartiere elastice la pulpe. Avea un trup zvelt, 
părul lung despletit şi ochii vioi ai Ursulei la vârsta ei, iar în felul în care- 


şi luă rămas bun, fără să plângă, dar şi fără să surâdă, trăda aceeaşi 
tărie de caracter. Mergând alături de vagon, pe măsură ce acesta lua 
viteză, şi tinand-o pe Fernanda de brat ca să nu se poticneasca, 
Aureliano Segundo abia mai putu răspunde cu un gest al mâinii la 
sărutarea pe care fiica lui i-o trimise cu vârful degetelor. Cei doi soţi 
rămaseră nemiscati, în soarele arzător, privind cum trenul se confundă 
cu punctul negru de la orizont, ţinându-se de brat pentru prima oară din 
ziua nunţii lor. 

În nouă august, înainte de a se fi primit cea dintâi scrisoare din 
Bruxelles, José Arcadio Segundo stătea de vorbă cu Aureliano în odaia lui 
Melchiade şi, fără nici o legătură, îi zise: 

— Aminteste-ti întotdeauna că erau peste trei mii şi că i-au aruncat 
în mare. 

Apoi capul i se lăsă peste pergamente şi muri cu ochii larg deschişi. 
În aceeaşi clipă, în patul Fernandei, fratele său geamăn ajunse la capătul 
martiriului lung şi teribil pe care-l făcuseră să-l îndure racii de fier care-i 
sfâşiau gâtlejul. Trecuse o săptămână de când se întoarse acasă, fără 
glas, la capătul puterilor, numai piele şi oase, cu cuferele lui 
transhumante şi cu acordeonul lui de chefliu, pentru a-şi ţine 
promisiunea de a muri lângă soţia sa. Petra Cotes îl ajutase să-şi adune 
lucrurile şi-i spusese adio fără să verse o lacrimă, dar uitase să-i dea 
ghetele lăcuite pe care voia să le poarte în sicriu. Astfel, de îndată ce 
află că a murit, se îmbrăcă în negru, înveli ghetele într-un ziar şi-i ceru 
voie Fernandei să vadă cadavrul. Fernanda n-o lăsă să treacă pragul uşii. 

— Puneti-va în situaţia mea, îi zise Petra Cotes pe un ton rugator. 
Închipuiţi-vă cât de mult l-am putut iubi pentru a suporta o astfel de 
umilire. 

— Nu există nici o umilinţă prea mare pentru o concubină, răspunse 
Fernanda. Aşteptaţi deci să moară altul, dintre toţi acei care v-au rămas, 
ca să-l incaltati cu aceste ghete. 

Respectându-şi promisiunea dată, Santa Sofia de la Piedâd spintecă 
cu un cuţit de bucătărie cadavrul lui Jose Arcadio Segundo ca să se 
asigure că nu-l vor înmormânta de viu. Trupurile au fost aşezate în sicrie 
asemănătoare şi se putu constata atunci că redeveniseră identice în 
moarte, aşa cum fuseseră până la adolescenţa lor. Vechii ortaci de 
chefuri ai lui Aureliano Segundo aşezară pe sicriul lui o cunună purtând o 
panglică violetă cu inscripţia: "La o parte din calea mea, vacilor, viata 
este atât de scurtă." Fernanda fu atât de indignată de o astfel de lipsă 
de respect încât puse să se azvârle cununa la gunoi. În zăpăceala din 
ultima clipă, betivanii trişti care-i scoaseră din casă confundară sicriele 
şi-l îngropară pe unul în groapa celuilalt. 


AURELIANO NU PĂRĂSI MULTĂ VREME odaia lui Melchiade. invata 
pe de rost legendele fantastice din cartea cu foile volante, sinteza 
tratamentelor lui Hermann, paraliticul, însemnările despre ştiinţa 
demonologică, cheile pentru piatra filozofală, Centuriile lui Nostradamus 
şi cercetările lui despre ciumă, în aşa fel încât ajunse la adolescenţă fără 
să cunoască nimic despre epoca sa, dar înzestrat cu cultura de bază a 
unui om din evul mediu. La orice oră ar fi intrat în odaia lui, Santa Sofia 
de la Piedâd îl găsea cufundat în lectură. În zorii zilei îi aducea o ceaşcă 


mare de cafea fără zahăr, iar la amiază o farfurie cu orez garnisit cu felii 
de banane fripte, care era mâncarea unică servită în casă de la moartea 
lui Aureliano Segundo. Ea se îngrijea să-i taie părul, să-l curețe de lindini, 
să croiască pe măsura lui hainele vechi pe care le găsea în cuferele 
uitate, iar când începu să aibă o umbră de mustață, îi aduse briciul si 
castronasul pentru clăbuc care aparținuseră colonelului Aureliano 
Buendia. Nici unul dintre fiii acestuia din urmă, nici chiar Aureliano José, 
nu-i semanase într-atât, mai ales prin pometii proeminenţi şi linia 
hotărâtă şi puţin nemiloasă a buzelor. Aşa cum i se întâmplase şi Ursulei 
cu Aureliano Segundo, pe vremea când acesta studia în odaie, Santa Sofia 
de la Piedâd credea că Aureliano vorbeşte singur. De fapt, el conversa cu 
Melchiade. Intr-o amiază fierbinte, puţin după moartea gemenilor, el vă- 
zu cum se desprinde din reverberatia ferestrei moşneagul lugubru cu 
pălăria lui în chip de aripi de corb, ca o materializare a unei amintiri 
sădite în memoria lui cu multă vreme înainte de a se naşte. Aureliano 
terminase cu clasificarea alfabetului pergamentelor. Astfel că, atunci 
când Melchiade îl întrebă dacă a descoperit în ce limbă erau redactate, îi 
răspunse fără nici o şovăială: 

— In sanscrită. 

Melchiade îi dezvălui că posibilităţile sale de a reveni în odaia 
aceasta era numărate. Însă pleca liniştit spre întinsele preerii ale morţii 
definitive, căci Aureliano avea timp să înveţe sanscrita în cursul anilor 
care mai lipseau încă pentru ca manuscrisele să împlinească un secol şi 
să poată fi descifrate. Tot el îi semnală că în mica ulicioară care duce la 
râu şi unde pe vremea companiei bananiere se ghicea viitorul şi se 
tălmăceau visele, un înţelept catalan ţinea o prăvălie cu cărţi unde se 
găseşte un Sanskrit Primer, care va fi mistuit de molii peste şase ani, 
dacă el nu se grăbeşte să-l cumpere. Pentru prima oară în existenţa ei 
îndelungată, Santa Sofia de la Piedâd lăsă să se întrevadă un sentiment, 
şi acesta era unul de stupoare, atunci când Aureliano îi ceru să-i aducă 
cartea pe care avea să o găsească între Ierusalimul eliberat şi poemele lui 
Milton, la extremitatea din dreapta de pe rândul al doilea al etajerei. 
Intrucât ea nu ştia să citească, retinu pe de rost această formulă, şi 
procură banii necesari vânzând unul din cei şaptesprezece peştişori de 
aur care rămăseseră în atelier şi a căror ascunzătoare, din noaptea în 
care soldaţii perchezitionasera casa, nu o cunoşteau decât ea şi Au- 
reliano. 

Aureliano progresa în studiul sanscritei, în timp ce Melchiade se 
făcea de fiecare dată mai puţin asiduu şi mai îndepărtat, estompându-se 
în lumina strălucitoare a amiezii. Ultima oară când Aureliano îl simţi, abia 
dacă mai era o prezenţă invizibilă, care murmura: "Am murit de friguri în 
nisipurile din Singapor". Odaia deveni atunci dintr-o dată vulnerabilă fata 
de praf, faţă de căldură, de termite, de furnicile roşii, de moliile care 
aveau să prefacă în rumegus toată ştiinţa cărţilor şi a pergamentelor. 

Nu lipsea mâncarea în casă. A doua zi după moartea lui Aureliano 
Segundo, unul dintre prietenii lui care aduseseră cununa cu inscripţia ei 
ireverentioasa, se oferi să restituie Fernandei câţiva bani cu care-i rămă- 
sese dator soţului ei. Din ziua aceea, venea în fiecare miercuri un 
comisionar, aducând un coş cu alimente care ajungea din plin pe o 
săptămână. Nimeni n-a ştiut vreodată că acele alimente le trimitea Petra 
Cotes: pentru ea, a continua să dea de pomană aceleia care o umilise era 
un mod de a umili la rândul ei. Cu toate acestea, ranchiuna ei se risipi 
mai curând decât ar fi crezut, şi atunci continuă să le trimită de 


mâncare, din orgoliu, iar până la urmă, din compasiune. În câteva 
rânduri, când nu mai avu curajul să-şi vândă biletelele şi când interesul 
oamenilor pentru loteriile ei dispăru, rămase ea fără să mănânce pentru 
ca Fernanda să poată mânca, şi până ce nu văzu trecând înmormântarea 
ei, nu-şi calca deloc această promisiune. 

Santa Sofia de la Piedâd avea să găsească în scăderea numărului 
locuitorilor casei odihna pe care o merita după mai bine de o jumătate 
de veac de muncă. Niciodată nu se auzise vreo plângere din partea 
acestei femei tăcute, de nepătruns, care insamantase familia cu 
germenii îngereşti ai frumoasei Remedios şi cu solemnitatea misterioasă 
a lui José Arcadio Segundo, care-şi consacrase o viaţă întreagă de 
singurătate şi tăcere creşterii unor copii care abia îşi mai aminteau că 
sunt copiii şi nepoţii ei, şi care se ocupase de Aureliano ca şi cum s-ar fi 
născut din pântecele ei, fără să ştie măcar că-i era străbunică. Oriunde 
în afară de casa aceasta s-ar fi socotit de necrezut ca ea să doarmă 
întotdeauna pe o rogojină de trestie împletită pe care şi-o întindea pe 
jos, în hambar, în mijlocul hărmălaiei nocturne a şoarecilor, fără să 
cuteze să-i mărturisească cuiva că a fost trezită, într-o noapte, de 
senzaţia înspăimântătoare că cineva o priveşte în beznă şi că era o 
viperă care i se târa pe pântece. Ea ştia că, dacă i-ar fi povestit Ursulei 
acest fapt, aceasta ar fi împărţit patul cu ea, dar era în vremea când 
nimeni nu-şi dădea seama de nimic dacă nu strigai în gura mare ce te 
doare, căci munca istovitoare de la brutărie, necazurile războiului, grija 
copiilor nu-ţi lăsau răgazul de a te gândi la fericirea altora. Petra Cotes, 
pe care n-a văzut-o niciodată, a fost singura care şi-a amintit de ea. Se 
îngrijea să aibă o pereche bună de pantofi pentru ieşit, să nu-i lipsească 
îmbrăcămintea, chiar şi în epoca în care trebuiau să facă minuni cu 
puţinii bani de la tombolă. Când Fernanda veni în casă, avu toate 
motivele să creadă că era vorba de o servitoare eternizată aici, şi cu 
toate că auzi de mai multe ori spunându-se că era mama soţului ei, 
lucrul i se părea atât de necrezut încât îi trebui mai mult timp ca să-l 
priceapă decât după aceea, ca să-l uite. Santa Sofia de la Piedâd n-a 
părut niciodată să se formalizeze de această condiţie de subalternă. 
Dimpotrivă lăsa impresia că-i place să umble de colo până colo prin 
toate ungherele, fără să se odihnească deloc sau să se plângă, veghind 
asupra ordinii şi curateniei casei imense unde a trăit din adolescenţă si 
care, mai ales în epoca companiei bananiere, părea mai degrabă o 
cazarmă decât un cămin. Cu toate acestea, când muri Ursula, zeul supra- 
omenesc al Santei Sofia de la Piedâd, capacitatea ei extraordinară de 
muncă începură să slăbească. Nu numai că îmbătrânise şi ajunsese la 
capătul puterilor, dar, de pe o zi pe alta, toată casa căzuse într-o criză de 
senilitate.. Un muşchi fin începu să se catere pe ziduri. Când nu mai era 
nici un loc liber în curţi, buruienile făcură să plesnească pe dedesubt 
cimentul din veranda, îl faramitara ca pe un cristal si se văzu cum răsar 
din crăpături aceleaşi floricele galbene pe care le găsise Ursula, cu 
aproape un secol mai înainte, în paharul cu dantura lui Melchiade. 
Neavând nici timpul, nici mijloacele pentru a împiedica revărsarea 
naturii, Santa Sofia de la Piedâd îşi petrecea ziua prin odăi, speriind 
şopârlele care aveau să intre din nou o data cu lăsarea nopţii. Intr-o 
dimineaţă văzu cum furnicile roşii părăsesc temeliile surpate, trec prin 
parterul cu flori, urcă de-a lungul balustradei, unde begoniile luaseră o 
culoare pământie, şi intră în adâncurile casei. Încercă mai întâi să le 
omoare cu mătura, apoi cu insecticide şi în cele din urmă cu var, dara 


doua zi le regăsi în acelaşi loc, neîncetând de a se strecura, tenace şi 
invincibile. Fernanda, scriind copiilor scrisoare după scrisoare, nu-şi 
dădea seama de ofensiva nestăvilită a distrugerii. Santa Sofia continuă 
singură să se lupte cu buruienile ca să nu năpădească bucătăria, să 
smulgă de pe pereţi ciucurii uriaşi ai pânzelor de păianjeni care creşteau 
din nou în câteva ceasuri, să răzuie galeriile termitelor. Dar când văzu că 
şi odaia lui Melchiade, chiar dacă o curata şi mătura de trei ori pe zi, era 
plină de praf şi de pânze de păianjen şi că, în ciuda freneziei ei de 
gospodină, era ameninţată de dărâmături şi de acel aer de profundă 
mizerie pe care numai colonelul Aureliano Buendia şi tânărul ofiţer — 
însărcinat cu perchezitia o prevăzuseră, înţelese că a fost înfrântă. Isi 
îmbrăcă atunci hainele uzate de duminică, îşi încălţă nişte pantofi vechi 
care aparținuseră Ursulei, îşi trase o pereche de ciorapi de bumbac pe 
care-i făcuse cadou Amaranta Ursula şi făcu o bocceluta cu cele două 
sau trei schimburi care-i mai rămăseseră: 

— Mă predau, îi zise ea lui Aureliano. Este prea multă muncă în casa 
asta pentru bietele mele oase. 

Aureliano o întrebă unde avea de gând să plece şi ea făcu un gest 
vag, ca şi cum n-ar fi avut nici cea mai mică idee despre viitor. Se sili 
totuşi să precizeze că are de gând să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii la o 
verişoară primară care locuia la Riohacha. Această explicaţie nu era 
verosimilă. După moartea părinţilor ei nu mai avusese legături cu nimeni 
în sat, nu primise nici scrisori, nici veşti şi niciodată nu fusese auzită vor- 
bind despre rude. Aureliano îi dădu patrusprezece pestisori de aur, căci 
ea era gata să plece doar cu averea ei, care se ridica la un peso şi 
douăzeci şi cinci de centime. O văzu de la fereastra odäii cum traversa 
curtea cu bocceluta cu haine, târându-şi picioarele, gârbovită de ani, şi 
mai văzu cum îşi trecea o mână printr-o gaură din poartă pentru a trage 
zavorul după ce a ieşit. Nu s-a mai aflat niciodată nimic despre ea. 

Când află despre această dezertare, Fernanda vociferă alandala o zi 
întreagă, cercetând cuferele, scrinurile şi dulapurile unul după altul, 
pentru a se încredința că Santa Sofia de la Piedad n-a furat nimic. Îsi arse 
degetele voind să aprindă un cuptor pentru prima oară în viaţa ei şi 
trebui să-l roage pe Aureliano să o înveţe cum se prepară cafeaua. Cu 
timpul, începu să se ocupe el de bucătărie. Când se scula, Fernanda 
găsea micul dejun servit, şi apoi nu-şi mai părăsea camera decât pentru 
a-şi lua mâncarea pe care Aureliano i-o lăsa acoperită în spuză, şi pe 
care ea o ducea pe masă, pentru a o mânca pe şervete de in, între 
candelabre, şezând singură în capul mesei, în faţa celor cincisprezece 
scaune goale. Nici chiar în aceste împrejurări, Aureliano şi Fernanda nu- 
şi împărțeau singurătatea, ci fiecare continua să şi-o trăiască singur, 
făcându-şi menajul fiecare în camera lui, în timp ce pânzele de păianjen 
continuau să înzăpezească trandafirii, să acopere grinzile şi să 
căptuşească pereţii. Cam prin epoca aceasta avu Fernanda impresia că 
duhurile năpădiseră casa. S-ar fi spus că obiectele, mai ales cele mai de 
folos, dobândiseră putinţa de a-şi schimba locul prin propriile lor 
mijloace. Fernanda îşi pierdea vremea căutând foarfecele de care era 
sigură că le pusese pe patul ei, şi după ce răsturna cerul şi pământul, le 
descoperea pe o etajeră în bucătăria unde era convinsă că n-a pus 
piciorul de patru zile. Dintr-o dată nu mai era nici o furculité în sertarul 
cu tacâmuri şi găsea, în schimb, şase pe altar şi alte trei la lavoar. Aceas- 
tă nesiguranţă a lucrurilor era şi mai exasperantă atunci când se aşeza 
să scrie. Călimara pe care o punea la dreapta ei apărea dintr-o dată la 


stânga, tamponul-sugativ se făcea nevăzut şi după două zile îl 
descoperea sub pernă, iar paginile adresate lui Jose Arcadio se 
amestecau cu cele destinate Amarantei Ursula, astfel că avea mereu 
spaima de a nu fi băgat scrisorile în plicurile inversate, aşa cum se şi 
întâmplase, de altminteri, de vreo câteva ori. Într-o zi, îşi pierdu pana. l-o 
restitui, după două săptămâni, factorul poştal care o descoperise în 
geanta lui şi care umbla din casă în casă întrebând cui îi aparţine. La 
început, ea crezu că toate acestea sunt opera medicilor neväzuti, aşa 
cum fusese şi dispariţia bandajelor, şi începu chiar să le scrie o scrisoare, 
implorându-i să o lase în pace, dar trebui să se întrerupă, ca să facă 
altceva şi, când reveni în odaie, nu numai că nu mai găsi scrisoarea 
începută, dar uită chiar şi de intenţia de a o scrie. Câtva timp crezu că e 
Aureliano. Se apucă să-l supravegheze, să aşeze anumite obiecte în 
drumul lui pentru a încerca să-l surprindă în clipa în care le va deplasa, 
dar foarte curând trebui să se convingă că Aureliano nu părăsea odaia 

lui Melchiade decât ca să meargă la bucătărie sau la latrină, şi că nu era 
omul care să facă farse. Astfel, ajunse să creadă că sunt feste de-ale 
spiriduşilor şi se decise să prindă fiecare lucru de locul în care socotea că 
se va servi de el. Legă foarfecele de capul patului cu ajutorul unei corzi 
lungi. Legă pana şi tamponul sugativ de piciorul mesei şi fixă călimara cu 
clei în dreapta locului unde avea obiceiul să scrie. Problemele nu se 
rezolvară însă cu una cu două, căci după câteva ceasuri de cusut, coarda 
foarfecelor nu mai permitea să te foloseşti de ele la tăiat, de parcă spi- 
riduşii nu încetau să o scurteze. Acelaşi lucru se întâmpla cu sfoara care 
tinea pana, şi chiar cu braţul ei, care după câteva clipe de scris, nu mai 
ajungea până la călimară. Nici Amaranta Ursula la Bruxelles, şi nici Jose 
Arcadio la Roma n-au aflat niciodată nimic despre aceste patanii. 
Fernanda le povestea că e fericită şi de fapt chiar şi era, tocmai pentru 
că se simţea dezlegată de orice obligaţie, ca şi cum viaţa ar fi purtat-o 
din nou în lumea părinţilor ei, unde nu erai afectat de problemele 
cotidiene, deoarece acestea erau dinainte rezolvate în imaginaţie. Acea 
corespondenţă interminabilă o făcu să-şi piardă noţiunea timpului, mai 
ales după plecarea Santei Sofia de la Piedâd. Se obişnuise să socotească 
zilele, lunile şi anii luând ca puncte de reper datele prevăzute pentru 
întoarcerea copiilor. Dar atunci când aceştia începură să modifice 
termenele, o dată şi încă o dată, ea ajunse să confunde datele, să se 
încurce în soroace, şi zilele semănau atât de mult între ele încât nu mai 
simţea cum trec. În loc să-şi piardă răbdarea, ea se bucura în fond de 
această întârziere. Nu se neliniştea din pricină că, la mulţi ani după ceo 
anunţase că era pe cale să depună jurământul veşnic, Jose Arcadio con- 
tinua să spună că aşteaptă să-şi termine studiile de înaltă teologie 
pentru a le începe pe cele de diplomaţie, deoarece ea înţelegea că 
treptele care duceau la înaltul scaun al Sf. Petru erau multe şi pavate cu 
obstacole. În schimb, sufletul ei se exalta când primea veşti care pentru 
alţii ar fi părute lipsite de interes, ca aceea că fiul ei îl zărise pe Papa. 
Resimţi o bucurie asemănătoare atunci când Amaranta Ursula o preveni 
că studiile ei se vor prelungi peste durata prevăzută, deoarece 
calificările ei excelente îi creaseră unele privilegii pe care tatăl ei nu le 
luase în considerare atunci când făcuse socotelile. 

Când Aureliano izbuti să traducă primul pergament, se scurseseră 
peste trei ani de când Santa Sofia de la Piedâd îi adusese lucrarea de 
gramatică. N-a fost o muncă inutilă, însă nu reprezenta decât abia primul 
pas pe un drum a cărui lungime era imposibil de prevăzut, deoarece 


textul în spaniolă nu însemna nimic: era vorba de versuri cifrate. Lui 
Aureliano îl lipseau elementele pentru a stabili codul care i-ar fi permis 
să le smulgă secretul, însă de vreme ce Melchiade îi spusese că prăvălia 
bătrânului savant catalan conţinea cărţile de care avea nevoie pentru a 
descoperi sensul profund al manuscriselor, se hotărî să-i ceară Fernandei 
îngăduinţa de a merge să le caute. In odaia năpădită de resturi şi moloz, 
a căror proliferare de nestăpânit izbutise să doboare totul, chibzuia 
asupra modului celui mai adecvat de a-şi formula cererea, prevedea 
toate împrejurările, calcula ocazia cea mai potrivită, dar când o întâlnea 
pe Fernanda venind să-şi ia mâncarea din spuza cuptorului, acesta fiind 
de fapt singurul moment când putea să-i vorbească, rugămintea lui atât 
de trudnic pregătită i se oprea în gât şi nu reuşea să rostească o vorbă. A 
fost singura dată când o spionă. Ascultă cu sufletul la gură paşii din 
camera ei. O auzea cum se îndreaptă spre uşă pentru a primi scrisorile 
copiilor şi pentru a le preda factorului pe ale ei, şi trăgea cu urechea, 
noaptea târziu, la zgomotul dur şi pătimaş al penei pe hârtie, înainte de 
a auzi pocnetul întrerupătorului şi mormăitul rugăciunilor pe întuneric. 
Abia atunci adormea, cu speranţa că a doua zi se va ivi ocazia mult 
aşteptată. Se legănă atât în iluzia că permisiunea nu-i va fi refuzată, 
încât într-o bună dimineaţă îşi tăie părul care-i atârna până la umeri, îşi 
rase barba stufoasă, îmbrăcă nişte pantaloni stramti şi o cămaşă cu 
guler fals pe care nu mai ştia de la cine le moştenise, şi aşteptă în 
bucătărie ca Fernanda să vină să ia micul dejun. Nu mai era femeia de 
toate zilele care venise, cea cu fruntea trufaşă şi cu mersul statuar, ci o 
bătrână de o frumuseţe supranaturală, cu o capă de hermină 
îngălbenită, o coroană de carton aurit şi alura lâncedă a celei care a 
plâns mult în taină. Într-adevăr, de când îl găsise în cuferele lui Aureliano 
Segundo, Fernanda îşi îmbrăcase adesea costumul de suverană, mâncat 
de molii. Oricine ar fi văzut-o în faţa oglinzii, extaziată de propriile ei 
maniere de monarhă, ar fi putut-o socoti nebună. Totuşi, nu era. 
Transformase, pur şi simplu, aceste semne exterioare ale regalității într-o 
maşină de amintit. Cand le îmbrăcă pentru prima oară, un nod i se puse 
fără voia ei, în inimă, şi ochii i se umplură de lacrimi, deoarece simţi din 
nou, în clipa aceea, mirosul de lac al cizmelor militarului care venise să o 
peteasca pentru a o face regină, şi sufletul i se inchega cu nostalgia 
visurilor pierdute. Se simţi atât de bătrână, atât de sfârşită, atât de 
îndepărtată de cele mai frumoase clipe ale vieţii ei, încât le regretă chiar 
şi pe cele care-i rămăseseră în amintire drept cele mai urâte, şi abia 
atunci descoperi cât de mult îi lipseau acele adieri de origan din 
verandă, mireasma trandafirilor la căderea serii şi chiar temperamentul 
bestial al străinilor care veneau în casă. Inima ei de cenuşă, care 
rezistase, fără să se sfarame, la loviturile cele mai bine tintite ale 
realităţii cotidiene, se nărui la primele asalturi ale nostalgiei. Nevoia de a 
se simţi melancolică se transforma în viciu pe măsură ce o răvăşeau anii. 
Singurătatea o făcu mai umană. Cu toate acestea, în dimineaţa în care 
intră în bucătărie şi se pomeni cu o ceaşcă de cafea pe care i-o oferea 
un adolescent osos şi palid, cu o lucire halucinantă în ochi, se simţi 
brutal sfâşiată de ridicol. Nu numai că-i refuză permisiunea, dar de 
atunci păstră la ea cheile casei în buzunarul în care-şi păstra bandajele, 
nefolosite încă. Era o precauţie inutilă, căci dacă ar fi vrut, Aureliano s-ar 
fi putut furişa şi chiar întoarce în casă fără să fie observat. Însă 
captivitatea prelungită, necunoaşterea lumii şi deprinderea de a asculta, 
secătuiseră în inima lui germenii răzvrătirii. Astfel că se întoarse în 


ascunzişul său, citind şi recitind pergamentele şi auzind până noaptea 
târziu suspinele Fernandei în dormitor. Într-o dimineaţă veni ca de obicei 
să aprindă focul şi găsi în spuza stinsă mâncarea pe care o lăsase în ajun 
pentru ea. Se duse atunci şi-şi băgă capul pe uşa dormitorului şi o văzu 
întinsă pe pat, acoperită cu capa de hermină, mai frumoasă ca oricând, 
cu pielea preschimbată într-o crustă de ivoriu. Când sosi Jose Arcadio, 
după patru luni, o găsi intactă. 

Era imposibil să-ţi închipui un bărbat care să semene mai bine cu 
mama lui. Purta un costum de tafta funebră, o cămaşă cu guler rotund şi 
tare şi o panglică îngustă de mătase pe care o înnodase în lipsă de 
cravată. Avea tenul livid, aerul lânced, o privire inexpresivă, buzele 
subţiri. Părul lui negru, întins şi lucios, împărţit la mijloc printr-o cărare 
dreaptă şi palidă, părea că este fals ca şi acela al statuilor sfinţilor. 
Umbra de barbă îndepărtată cu grijă de pe obrazul lui de parafină părea 
o umbră a conştiinţei sale. Avea mâinile palide, irigate de nervuri verzi, 
cu degete parazitare, iar la arătătorul stâng un inel din aur masiv, pe 
care era montat un opal de formă rotundă. Când îi deschise poarta de la 
stradă, Aureliano nu trebui să se întrebe cine era pentru a ghici că venea 
de foarte departe. La trecerea lui, casa se impregnă de mirosul de apă 
parfumată pe care Ursula i-o punea pe cap, când era copil, ca să-l poată 
găsi în întuneric. Într-un mod imposibil de precizat, José Arcadio 
rămăsese, după atâţia ani de absenţă, un copil tomnatic, grozav de trist 
şi de solitar. Se îndreptă direct spre camera mamei sale, unde Aureliano 
evaporase mercur timp de patru luni cu ajutorul atanorului care 
aparținuse bunicului său, pentru conservarea corpului după formula lui 
Melchiade. José Arcadio nu-i puse nici o întrebare. Sărută cadavrul pe 
frunte, scoase din micul buzunar ascuns dedesubtul rochiei cele trei 
bandaje rămase nefolosite, ca şi cheia de la garderob. Făcu toate 
acestea cu gesturi precise şi hotărâte, care contrastau cu aerul său 
lânced. Scoase din dulap un sipet îmbrăcat în damasc, purtând blazonul 
familial şi găsi, în interiorul cu mireasmă de santal, voluminoasa misivă 
prin care Fernanda îşi uşura inima de nenumăratele adevăruri pe care i 
le ascunsese. O citi fără să se aşeze, cu aviditate dar fără nici o emoție, 
iar la pagina a treia se opri şi-l examină pe Aureliano cu un ochi atent, de 
parcă abia atunci i-ar fi aflat adevărata identitate. 

— Va să zică, îi spuse el cu un glas care avea ceva de brici, tu eşti 
bastardul. 

— Sunt Aureliano Buendia. 

— Du-te in odaia ta, spuse José Arcadio. 

Aureliano nu ieşi nici măcar din curiozitate, când auzi zgomotul 
funeraliilor solitare. Uneori, îl observa din bucătărie pe Jose Arcadio care 
umbla prin casă cu respiraţia gâfâindă, iar după miezul nopţii, continua 
să-i asculte paşii prin dormitoarele părăginite. Timp de luni întregi nu-i 
auzi sunetul glasului, nu numai pentru că Jose Arcadio nu-i adresa 
niciodată un cuvânt, ci şi pentru că nici el însuşi nu avea nici o dorinţă s- 
o facă şi nici vreme să se gândească la altceva decât la pergamente. La 
moartea Fernandei, scosese ultimul dintre peştişorii de aur şi se dusese 
la prăvălia inteleptului catalan să caute cărţile de care avea nevoie. Nu-l 
interesă nimic din cele ce văzu pe drum, poate pentru că n-avea amintiri 
ca să le facă interesante, iar străzile goale şi casele pustii erau întocmai 
cum şi le închipuise într-o vreme în care şi-ar fi vândut sufletul pentru a 
le vedea. Îşi luase singur permisiunea pe care i-o refuzase Fernanda, dar 
numai o singură dată, cu un unic scop şi pentru un minimum de timp 


indispensabil, astfel că parcurse fără oprire cele unsprezece loturi de ca- 
se care o despärteau pe a lui de ulicioara unde odinioară se tălmăceau 
visele şi intră pe neräsuflate în prăvălia jalnică şi întunecoasă unde abia 
aveai loc să te mişti. Mai mult decât o librărie, aceasta părea o ladă de 
gunoi pentru cărţile răpănoase, zvârlite de-a valma pe etajerele mâncate 
de termite, în colţurile îmbâcsite de pânze de păianjen, ba chiar şi în 
locurile care ar fi trebuit să rămână libere pentru circulat. Pe o masă 
lungă, încărcată şi ea cu volume enorme, stăpânul localului redacta o 
proză neobosită într-o caligrafie violetă, cam delirantă, pe nişte foi 
scoase dintr-un caiet de şcoală. Avea un păr frumos argintat care-i cădea 
pe frunte ca panaşul unui papagal şi ochii albaştri, vioi şi ingusti, dez- 
văluiau blandetea omului care a citit toate cărţile. Era în chiloti, plin de 
sudoare şi nu-şi abandonă scrisul pentru a se uita cine a intrat. Aureliano 
nu întâmpină nici o greutate în a descoperi în această dezordine fa- 
buloasă cele cinci cărţi pe care le căuta, deoarece se aflau exact pe locul 
pe care i-l indicase Melchiade. Fără să spună un cuvânt, i le întinse 
împreună cu peştişorul de aur tnteleptului catalan, care le examina 
încordându-şi pleoapele ca valvele unei moluşti. 

— Pesemne că eşti nebun, zise el pe limba lui, ridicând din umeri, şi- 
i înapoie lui Aureliano cele cinci cărţi şi pestisorul de aur: la-le, zise el în 
spaniolă. Ultimul care le-a citit a fost, dacă nu mă insel, Isac Orbul, aşa 
că ar trebui să chibzuieşti bine ce faci. 

José Arcadio restaură camera lui Meme, puse să se curețe şi să se 
repare perdelele de catifea şi damascul baldachinului de la patul 
viceregal şi readuse în stare de funcţionare baia părăsită, a cărei cadă 
de ciment era acoperită cu o crustă neagră, fibroasă şi aspră. La aceste 
două locuri se reducea imperiul său de adunătură, de produse exotice în 
stare vrednica de milă, de parfumuri falsificate şi de bijuterii de imitație. 
Singurul lucru care părea că-l deranjează în restul casei erau statuile 
sfinţilor de pe altarul casei, pe care le arse într-o după-amiază, până nu 
mai rămase decât cenuşa, pe un rug pe care-l aprinse în curte. Dormea 
dimineaţa până după orele unsprezece. Intra în baie într-o tunică scă- 
mosata, brodată cu dragoni auriti, încălţat în papuci cu ciucuri galbeni, si 
acolo oficia un ritual care, prin meticulozitatea şi durata lui, amintea de 
acel al frumoasei Remedios. Înainte de a face baie, aromatiza cada cu 
sărurile din trei flacoane de alabastru. Nu-şi turna apă cu o tigvă de 
totuma, după obiceiul casei, ci se scufunda în apele parfumate şi plutea 
cu faţa în sus timp de aproape două ceasuri, lenevit de răcoarea plăcută 
şi de amintirea Amarantei. La câteva zile după sosire, îşi părăsi costumul 
de tafta care nu numai că ţinea prea cald pentru satul acela, dar era şi 
singurul pe care-l avea, şi-şi puse în loc nişte pantaloni stramti, foarte 
asemănători cu acei ai lui Pietro Crespi din timpul lecţiilor de dans, şi o 
cămaşă din borangic curat, cu inițialele sale brodate în dreptul inimii. De 
două ori pe săptămână îşi spăla toate rufele în baie şi rămânea în tunică 
până ce acestea să uscau, deoarece nu mai avea altceva de îmbrăcat. 
Niciodată nu lua masa acasă. leşea după ce se potolea căldura mare de 
la amiază şi nu se întorcea decât foarte târziu noaptea. Atunci îşi relua 
plimbările lui agitate de-a lungul şi de-a latul dormitorului, respirând ca o 
pisică şi gândindu-se la Amaranta. Ea şi privirea înspăimântătoare a 
sfinţilor în lumina candelei erau singurele amintiri pe care le păstrase de 
acasă. 1 se întâmplase de multe ori, în halucinantul august roman, să-şi 
deschidă ochii chiar în toiul unui vis şi să o vadă pe Amaranta răsărind 
dintr-un bazin de marmură pestriță cu jupoanele ei de dantelă şi cu 


mâna bandajată, idealizată de nostalgia exilului. Spre deosebire de 
Aureliano José, care încercase să înece acea imagine în smârcurile 
însângerate ale războiului, el se străduia să o păstreze vie în mlaştina lui 
concupiscentă, în timp ce-i fabrica mamei lui balivernele interminabile 
despre vocaţia lui pontificală. Nu-i trecu niciodată prin gând, după cum 
nu-i trecea nici Fernandei, că îndelungata lor corespondenţă nu era 
decât un schimb de poveşti fanteziste. José Arcadio, care părăsise 
seminarul îndată după sosirea sa la Roma, continua să alimenteze 
legenda despre teologie şi drept canonic, pentru a nu pune în primejdie 
moştenirea fabuloasă despre care povesteau scrisorile delirante ale 
mamei sale şi care avea să-l scoată din viaţa de mizerie şi de înjosire pe 
care-o împărțea cu doi prieteni într-o mansardă de pe Transtevere. Cand 
primi ultima scrisoare de la Fernanda, dictată de presimtirea morţii 
iminente, puse într-o valiză ultimele urme ale falsei sale străluciri şi 
traversă oceanul în fundul calei împreună cu emigranții care se 
înghesuiau ca animalele la abator, mâncând macaroane reci şi brânză 
plină cu viermi. Înainte de a fi citit testamentul Fernandei, care nu era 
altceva decât o recapitulare minuțioasă şi tardivă a nenorocirilor ei, 
tntelesese, privind mobilele descleiate şi buruienile care năpădiseră 
veranda, că a căzut într-o cursă din care nu se va mai putea smulge 
niciodată, exilat pe viaţă din lumina de diamant şi din aerul imemorial al 
primăverii romane. În cursul insomniilor istovitoare ale astmei, măsura şi 
tot măsura adâncimea nefericirii sale, cutreierând locuinţa tenebroasă în 
care spaimele senile ale Ursulei îi transmiseseră frica de lume. Pentru a 
se asigura că nu-l va pierde în întuneric, ea îi destinase un anumit colţ al 
camerei, singurul loc ferit din calea morţilor care începeau să umble prin 
casă o dată cu lăsarea serii. "Orice rău vei face, îi spunea Ursula, sfinţii 
mi-l vor spune." Serile înfricoşate ale copilăriei sale se reduceau la colţul 
acela, în care rămânea nemişcat până la ora culcării, asudând de spaimă 
pe scăunaşul său, sub privirea vigilentă şi îngheţată a sfinţilor pârâtori. 
Era o tortură inutilă, căci încă din epoca aceea era terorizat de tot ce-l 
înconjura şi era pregătit să-i fie frică de tot ce putea întâlni în viaţă: fe- 
meile de pe stradă, care stricau sângele; femeile din casă, care năşteau 
copii cu coadă de purcel; cocosii de luptă, care provocau moartea 
oamenilor şi remuşcări pentru toată viaţa; armele de foc, care numai 
dacă le atingi te condamnau la douăzeci de ani de război; întreprinderile 
nechibzuite, care nu aduceau decât zile amare şi nebunie; şi în sfârşit, 
tot ceea ce fusese creat de Dumnezeu în nemărginita lui bunătate, dar 
fusese pervertit de diavol. La deşteptare, măcinat de roata cosmarurilor, 
era eliberat din teroarea sa de lumina ferestrei, de mangaierile 
Amarantei în baie şi de voluptatea cu care îl pudra între picioare cu un 
ciucure de mătase. Chiar şi Ursula era alta în lumina orbitoare din 
grădină, deoarece atunci nu-i mai vorbea despre lucruri 
înspăimântătoare, ci îi freca dinţii cu praf de cărbune ca să aibă surâsul 
strălucitor al unui papă, îi tăia şi îi lustruia unghiile pentru ca pelerinii 
veniţi la Roma din cele patru colţuri ale pământului să se uimească în 
faţa frumuseţii mâinilor papii când avea să le dea binecuvântarea, îl 
pieptăna ca pe un papă şi-l uda tot cu apă de flori pentru ca trupul şi 
hainele lui să aibă parfumul unui papă. În grădinile de la Castelgandolfo 
îl zărise pe papa într-un balcon, rostind acelaşi discurs în şapte limbi în 
faţa unei mulţimi de pelerini, şi într-adevăr, singurele lucruri care îi 
retinusera atenţia fuseseră albeata mâinilor, care păreau macerate în 
leşie, strălucirea orbitoare a veştmintelor sale de vară şi parfumul discret 


de apă de flori. La aproape un an după întoarcerea sa acasă, după ce 
vânduse, ca să se hrănească, toate candelabrele de argint şi oala de 
noapte heraldică, care în clipa adevărului dovedise a nu avea aur decât 
în incrustatiile ecusonului, unica distracţie a lui José Arcadio consta în a 
aduna copiii din sat pentru a-i aduce să se joace la el. Apărea cu ei la ora 
siestei şi-i punea să sară coarda în grădină, să cânte în verandă şi să 
facă echilibristică pe mobilele din salon, în timp ce el mergea de la un 
grup la altul, dând lecţii de bună purtare. Pe vremea aceea, isprăvise cu 
pantalonii săi strâmti şi cămaşa de mătase şi adoptase o îmbrăcăminte 
obişnuită, cumpărată în dughenele arabilor, dar continua să păstreze 
intacte demnitatea sa languroasă şi manierele papale. Copiii puseră 
stăpânire pe casă, aşa cum făcuseră odinioară colegele lui Meme. li 
auzeai alergând şi cântând şi dansând zapateado până la o oră înaintată 
a nopţii, încât casa ajunsese să ia aspectul unui internat lipsit de 
disciplină. Aureliano nu se sinchisi de invazie atâta timp cât nimeni nu 
veni să-l deranjeze în odaia lui Melchiade. Intr-o dimineaţă, doi copii îm- 
pinseră uşa şi se înspăimântară la vederea acelui om murdar şi păros 
care continua să descifreze pergamentele la masa lui de lucru. Nu 
îndrăzniră să intre, dar rămaseră să dea târcoale în jurul odăii. Aruncau 
priviri furişate printre crăpături, şopotind între ei, aruncau gângănii vii 
prin ferestruică, şi într-o zi tintuira pe dinafară usa şi fereastra, în aşa fel 
încât Aureliano avu nevoie de o jumătate de zi pentru a le forţa. Amuzati 
de faptul că nu erau pedepsiţi pentru ştrengăriile lor, patru copii 
pătrunseră în altă dimineaţă în odaie, în timp ce Aureliano se afla în 
bucătărie, hotărâți să nimicească pergamentele. Dar, îndată ce apucara 
foile îngălbenite, o forţă îngerească îi ridică de la pământ şi-i tinu 
suspendati în aer până când se întoarse Aureliano şi le smulse 
manuscrisele. De atunci nu-l mai deranjă nimeni. 

Patru dintre copiii cei mai mari, care mai purtau încă pantaloni 
scurţi, deşi erau în pragul adolescenţei, se ocupau de îngrijirea infatisarii 
personale a lui Jose Arcadio. Veneau mai devreme decât ceilalţi şi-şi 
petreceau dimineaţa barbierindu-l, făcându-i masaj cu prosoape calde, 
taindu-i şi lustruindu-i unghiile de la mâini şi de la picioare, parfumându-l 
cu apă de flori. Şi s-a întâmplat de mai multe ori să intre în cadă pentru 
a-l săpuni din cap până în picioare, în timp ce el plutea cu faţa în sus, 
gândindu-se la Amaranta. Apoi îl ştergeau, îi pudrau corpul şi-l îmbrăcau. 
Unul dintre copii, care avea părul blond şi cret şi ochii de sticlă roşie ca 
iepurii, dormea din când în când în casă. Legăturile care-l uneau cu Jose 
Arcadio erau atât de puternice încât îl însoțeau în insomniile lui de 
astmatic, fără să scoată o vorbă, umblând încolo şi încoace alături de el, 
prin casa scufundată în întuneric. Într-o noapte, văzură în odaia Ursulei o 
strălucire gălbuie sub cimentul devenit străveziu, ca şi cum un soare 
subteran ar fi transformat în geam pardoseala camerei. N-a fost nevoie 
să aprindă lumina. N-au avut decât să ridice lespezile sparte din colţul în 
care se aflase totdeauna patul Ursulei şi unde acea sclipire era mai 
intensă, pentru a descoperi cripta secretă pe care Aureliano Segundo se 
istovise căutând-o în delirul săpăturilor sale. Acolo putură vedea cei trei 
saci de pânză cusuti cu fir de aramă, iar în interiorul lor cei şapte mii 
două sute patruzeci dubloni mari, care continuau să scânteieze ca nişte 
flăcări în obscuritate. _ 

Descoperirea comorii produse efectul unui incendiu. In loc să se 
întoarcă la Roma cu această avere atât de neaşteptată, care fusese visul 
său nutrit în timpul mizeriei, Jose Arcadio transformă casa într-un 


paradis decadent. Puse să se refacă cu catifea nouă perdelele odăii şi 
baldachinul patului, pardosi cu lespezi solul băii şi acoperi pereţii cu plăci 
de faianţă. Bufetul din sufragerie se umplu cu fructe zaharate, cu şunci 
şi murături de tot felul, iar hambarul părăsit se deschise din nou pentru a 
înmagazina vinurile şi lichiorurile pe care Jose Arcadio se ducea el însuşi 
să le ridice de la gară, în lăzi însemnate cu numele său. Într-o noapte, el 
şi cei patru băieţi mai mari făcură o petrecere care se prelungi până în 
zori. La orele şase dimineaţa ieşiră în pielea goală din dormitor, 
deşertară baia şi o umplură cu şampanie. Se cufundară cu toţii înotând 
în voie ca un stol de păsări pe un cer aurit de basici parfumate, în timp 
ce José Arcadio plutea cu faţa în sus, absent de la petrecere, visând cu 
ochii deschişi la Amaranta. Stătu aşa, absorbit de gânduri, rumegând 
amărăciunea plăcerilor sale echivoce, chiar şi după ce copiii se plictisiră 
şi se întoarseră cu toţii în dormitor unde smulseră perdelele de catifea 
pentru a se şterge cu ele, crăpară, înghiontindu-se, sticla oglinzii de cris- 
tal de rocă şi dărâmară baldachinul patului, înghesuindu-se să se culce 
toţi de-a valma. Când Jose Arcadio se întoarse din baie, îi găsi dormind, 
ghemuiti unul în celălalt, în pielea goală, într-un alcov de naufragiu. 
Intărâtat nu atât de spectacolul acestor ravagii, cât de dezgustul 
amestecat cu milă pe care le simţea fata de sine însuşi in acest gol 
dezolant în care-l lăsase petrecerea, se înarmă cu un bici de dresor 
ecleziastic, pe care-l păstra pe fundul valizei sale împreună cu un ciliciu 
şi cu alte instrumente de mortificare şi de penitenta, şi-i alungă pe copii 
din casă urlând ca un nebun şi biciuindu-i fără milă, de parcă ar fi fost o 
haită de lupi. Ramase istovit, cu o criză de astmă care dură câteva zile si 
care-i dădu aerul unui muribund. După trei nopţi de tortură, biruit de 
asfixiere, se duse să-l caute în odaia lui pe Aureliano, pentru a-l ruga să 
meargă să-i cumpere dintr-o farmacie învecinată nişte prafuri de aspirat. 
Astfel ieşi Aureliano a doua oară în stradă. Nu trebui să treacă decât 
două colţuri pentru a ajunge la mica farmacie cu vitrina prăfuită, cu fla- 
coanele ei de porțelan cu inscripţii latinesti, unde o tânără fata cu 
frumuseţea misterioasă a unui şarpe de Nil îi dădu un medicament, al 
cărui nume îl scrisese Jose Arcadio pe o hârtie. A doua vedere a satului 
pustiit, slab luminat de becurile gălbui de pe străzi, nu stârni în Aureliano 
mai multă curiozitate ca prima Jose Arcadio începuse să-şi închipuie că a 
fugit, când îl văzu că apare, abia răsuflând din pricina grabei, târându-şi 
picioarele pe care claustrarea şi lipsa de exerciţiu le făcuse neajutorate 
şi stangace. Indiferenta lui fata de lume era atât de manifestă încât dupa 
câteva zile, Jose Arcadio îşi călcă promisiunea dată mamei sale, şi-i dădu 
libertatea de a ieşi ori de câte ori avea chef. 

— N-am ce să fac afară, îi răspunse Aureliano. 

Continuă să trăiască închis în casă, absorbit de pergamentele 
cărora le smulgea încetul cu încetul conţinutul, dar al căror înţeles nu 
izbutea să-l interpreteze. Jose Arcadio îi aducea în odaia lui felii de 
şuncă, dulceturi de flori care-i lăsau în gură un gust de primăvară si, de 
două ori, câte un pahar cu vin bun. El nu arătă nici un interes fata de 
pergamentele pe care nu le considera decât cel mult un divertisment 
ezoteric, însă atenţia îi fusese atrasă de ştiinţa excepţională şi 
inexplicabilele cunoştinţe despre lume pe care le avea această rudă 
bizară. Află atunci că poate să înţeleagă engleza din texte şi că, printre 
atâtea pergamente, citise de la prima până la ultima pagină, de parcă ar 
fi fost vorba de un roman, cele şase tomuri ale enciclopediei. Acestei 
lecturi îi atribui la început faptul că Aureliano putea vorbi despre Roma 


ca şi cum ar fi trăit acolo mulţi ani, dar nu întârzie să-şi dea seama că 
unele dintre cunoştinţele sale nu erau enciclopedice, ca de exemplu, 
preţurile lucrurilor. "Toate se află", se mărgini să-i răspundă Aureliano, 
atunci când îl întrebă despre modul cum dobândise aceste informatiuni. 
La rândul său, Aureliano fu surprins să constate cât de mult se deosebea 
Jose Arcadio, văzut de aproape, de imaginea pe care şi-o făcuse despre 
el văzându-l umblând prin casă. Era în stare să râdă, să-şi îngăduie din 
când în când o clipă de nostalgie pentru trecutul casei, să se îngrijească 
de aspectul mizerabil al odăii lui Melchiade. Această apropiere între doi 
solitari din acelaşi sânge era foarte departe de prietenie, dar le îngădui 
la amândoi să suporte mai uşor singurătatea de nepătruns care îi separa 
şi îi unea în acelaşi timp. Jose Arcadio putu face atunci apel la Aureliano 
pentru a rezolva anumite probleme gospodăreşti care-l exasperau. 
Aureliano putea, la rândul său, să vină să citească în verandă, să 
primească scrisorile Amarantei Ursula, care continuau să sosească cu o 
punctualitate neschimbată şi să se folosească de baia din care-l izgonise 
José Arcadio la venirea lui. 

În zorii unei zile călduroase, cei doi fură treziti de bătăi puternice, 
stăruitoare în poarta de la stradă. Era un moşneag sumbru, cu ochi mari, 
verzi, care dădeau chipului său o fosforescenta spectrală şi cu o cruce de 
cenuşă pe frunte. Veştmintele lui zdrentuite, pantofii rupti, o traistă 
veche pe care o purta pe umeri drept unic bagaj, îi dădeau înfăţişarea 
unui cerşetor, însă ţinuta lui avea o demnitate care contrasta vădit cu 
aparențele. Era destul să-l priveşti o singură data, chiar şi în penumbra 
vestibulului, pentru a-ţi da seama că forţa misterioasă care-i îngăduia să 
trăiască nu era instinctul de conservare, ci deprinderea fricii. Era 
Aureliano Amador, unicul supravieţuitor dintre cei şaptesprezece fii ai 
colonelului Aureliano Buendia, care căuta o clipă de răgaz în lunga şi 
primejduita lui existenţă de fugar. Îşi declară identitatea, şi se rugă să i 
se acorde adăpost în acea casă la care visase în nopţile sale de paria ca 
la un ultim azil care-i mai rămânea în viaţă. Insă Jose Arcadio şi 
Aureliano nu-şi aminteau de el. Crezând că au de-a face cu un vagabond, 
îl azvarlira în stradă, îmbrâncindu-l. Din poartă, cei doi putură asista 
atunci la deznodământul unei drame care începuse cu mult înainte ca 
Jose Arcadio să fi atins vârsta înţelegerii. Doi agenţi ai poliţiei, care-l 
urmăriseră pe Aureliano Amador ani de zile, care-l hăituiseră ca nişte 
câini prin toată lumea, se iviră de după migdalii de pe trotuarul din faţă 
şi traseră asupra lui două gloanţe de revolver care-i găuriră fruntea în 
locul unde era crucea de cenuşă. 

De fapt, după ce alungase copiii din casă, Jose Arcadio aştepta veşti 
despre un transatlantic care avea să plece la Neapole înainte de Crăciun. 
Îi împărtăşise acestea lui Aureliano şi făcuse chiar planul să-i înjghebeze 
un negot care să-i ofere din ce să trăiască, deoarece după 
înmormântarea Fernandei, coşul cu merinde încetase să mai sosească. 
Totuşi, nici acest ultim vis nu avea să se împlinească. Într-o dimineaţă de 
septembrie, după ce băuse cafeaua cu Aureliano în bucătărie, Jose 
Arcadio îşi termina baia, ca în toate zilele, când prin spărturile 
acoperişului de ţigle îşi făcură apariţia cei patru băieţi pe care-i alungase 
din casă. Fără să-i lase timp să se apere, ei intrară îmbrăcaţi în bazin, îl 
apucara de păr şi-l tinura cu capul sub apă până ce dispăru de la 
suprafaţă frământarea agoniei, iar trupul de delfin, tăcut şi palid, se 
scufundă până în adâncul apelor parfumate. Luară apoi cei trei saci cu 
aur a căror ascunzătoare nu o cunoşteau decât ei şi victima lor. A fost o 


acţiune atât de rapidă, de metodică şi de brutală, încât părea un atac 
militar. Aureliano, închis în odaia sa, nu-şi dădu seama de nimic. După- 
masă, negăsindu-l în bucătărie, îl căută pe José Arcadio prin toată casa 
şi-l descoperi plutind pe oglinzile înmiresmate ale bazinului, enorm, 
tumefiat şi visând încă la Amaranta. Abia atunci începu să înţeleagă cât 
de mult începuse să-l iubească. 


AMARANTA URSULA SE ÎNTOARSE o dată cu primele zile ale lui 
decembrie, împinsă de brizele iuți ale unei corăbii cu pânze, aducandu-si 
soţul legat de gât cu o cordeluta de mătase. Îşi făcu apariţia fără nici o 
prevenire, într-o rochie de culoarea ivoriului, cu un şirag de perle care-i 
coborau până aproape de genunchi, cu smaralde şi topaze la degete şi 
cu părul drept, tuns până la înălţimea urechilor, în cozi de rândunică. 
Bărbatul cu care se căsătorise cu şase luni mai înainte era un flamand 
de vârstă matură, zvelt, cu aer de navigator. Îi fu de ajuns să împingă 
uşa de la salon pentru a înţelege că absenţa ei fusese mai lungă şi mai 
pustiitoare decât ar fi bănuit. 

— Doamne Dumnezeule! strigă ea, mai mult voioasă decât 
neliniştită. Se vede că nu este nici o femeie în casa asta! 

Bagajele ei nu încăpeau toate în verandă. Pe lângă vechiul cufăr al 
Fernandei cu care fusese trimisă la colegiu, ea aducea două garderoburi 
înalte, patru geamantane mari, un sac lung pentru umbrele, opt cutii cu 
pălării, o colivie uriaşă cu vreo cincizeci de canari, şi bicicleta soţului ei, 
demontată în piese, într-un toc special pe care-l puteai purta ca pe un 
violoncel. Nu-şi îngădui nici o zi de odihnă după această lungă călătorie. 
Imbrăcă o salopetă din pânză uzată pe care o adusese setul ei împreună 
cu alte haine de automobilist şi întreprinse o nouă acţiune de restaurare 
a casei. Goni furnicile roşii care puseseră deja stăpânire pe veranda, 
învioră trandafirii, smulse buruienile din rădăcini şi sădi din nou ferigi, 
origan şi begonii în ghivecele de pe balustradă. Luă comanda unei 
echipe de tâmplari, lăcătuşi şi zidari care podiră din nou pardoselile 
crăpate, reaşezară uşile şi ferestrele în tâtânile lor, renovară mobilele şi 
spoiră pereţii pe dinăuntru şi pe dinafară, în aşa fel încât la trei luni de la 
sosirea ei, respirai din nou atmosfera de tinereţe şi de sărbătoare care 
domnea pe vremea pianului mecanic. Niciodată nu se văzuse în casă 
atâta voie bună, la orice ceas şi în orice împrejurare, atâta poftă de 
cântec şi de dans, şi de a arunca la gunoi lucrurile şi obiceiurile înăcrite. 
Dintr-o singură măturătură, terminară cu amintirile funebre şi cu 
mormanele de boarfe inutile si de catrafuse superstitioase, îngrămădite 
prin unghere şi, numai din recunoştinţă faţă de Ursula păstră 
dagherotipul lui Remedios din salon. "Uitaţi-vă ce nazdravanie! striga ea 
murind de râs. O străbunică de patrusprezece ani!" Când unul dintre 
zidari îi povesti că singurul chip de a-i alunga este de a se căuta 
comorile pe care ei le-au îngropat aici, ea răspunse între două hohote de 
râs că nu dă crezare superstiţiilor oamenilor. Era atât de spontană, atât 
de emancipată, cu un spirit atât de liber şi modern, încât Aureliano, când 
o văzu sosind, nu mai ştiu cum să se mişte şi ce să facă cu mâinile. 
"Nemaipomenit! exclamă ea fericită, deschizându-i braţele. la te uită cat 
a crescut de mare antropofagul meu adorat!" Înainte ca el să fi avut timp 
să reacționeze, ea pusese deja un disc pe gramofonul portativ pe care-l 


adusese cu sine şi se străduia să-l înveţe dansurile la modă. Îl obligă să- 
şi schimbe pantalonii murdari pe care-i moştenise de la colonelul 
Aureliano Buendia, îi dărui nişte cămăşi tineresti şi nişte pantofi în două 
culori, şi când socotea că a zăbovit prea mult în odaia lui Melchiade, îl 
gonea afară în stradă. 

La fel de activă, minuțioasă şi neîmblânzită ca Ursula şi aproape la 
fel de frumoasă şi provocatoare ca frumoasa Remedios, era înzestrată cu 
un instinct rar care-i permitea să anticipeze întotdeauna moda. Când 
primea prin poştă tiparele de croit cele mai recente, acestea abia dacă-i 
serveau să verifice că nu se înşelase cu privire la modelele inventate de 
ea, pe care le cosea la maşina rudimentară cu manivelă a Amarantei. 
Era abonată la mai toate revistele de modă, de informaţie artistică şi de 
muzică populară care se publicau în Europa şi-i era de ajuns să-şi arunce 
o singură privire pentru a-şi da seama că lucrurile se desfăşurau în lume 
aşa cum şi le închipuia ea. Nu se putea înţelege ca o femeie cu un astfel 
de spirit să se întoarcă într-un sat mort, înăbuşit de praf şi de căldură, ba 
încă si cu un sot care avea bani cu prisosinta pentru a duce o existenţă 
îndestulată în oricare colţ al lumii şi care o iubea atât de mult încât 
acceptase ca ea să-l ducă legat de o cordeluta de mătase. Totuşi, pe 
măsură ce trecea timpul, intenţia ei de a rămâne părea şi mai evidentă, 
deoarece nu concepea planuri care să nu fie de lungă durată şi nu lua 
hotărâri care să nu caute să-i asigure o existenţă confortabilă şi o 
bătrâneţe paşnică la Macondo. Colivia cu canari era o dovadă că aceste 
planuri nu erau improvizate. Amintindu-şi de o scrisoare a mamei ei care 
vorbea despre exterminarea păsărilor, ea-şi întârziase călătoria cu 
câteva luni pentru a găsi un vapor care să facă escală în Insulele Fericirii, 
de unde-şi alese douăzeci şi cinci de perechi de canari de cel mai frumos 
soi pentru a repopula văzduhul din Macondo. Aceasta a fost cea mai 
lamentabilă dintre numeroasele ei iniţiative sortite eşecului. Pe măsură 
ce păsările se inmulteau, Amaranta Ursula le slobozea pereche cu pe- . 
reche, dar ele abia se simțeau în libertate, că îşi şi luau zborul din sat. In 
zadar încercă ea să le deprindă cu colivia pe care o construise Ursula cu 
ocazia primei restaurări. În zadar le făcu cuiburi false din paie în migdali, 
în zadar presara mei pe acoperişuri, în zadar le atata pe cele din colivii 
pentru ca glasurile lor să le cheme înapoi pe dezertoare, căci acestea îşi 
luau înălţime de la prima tentativă şi descriau un cerc pe cer, numai atât 
cât aveau nevoie pentru a găsi calea de întoarcere către Insulele Fericirii. 

După un an de la întoarcere, cu toate că nu reuşise să lege prietenie 
cu nimeni, şi nici să organizeze vreo petrecere, Amaranta Ursula persista 
în credinţa că va putea răscumpăra acest sat marcat de nenorocire. Gas- 
ton, soţul ei, se ferea să o contrazică, deşi intelesese, încă din ceasul 
acela de amiază ucigătoare, când coborâse din tren, că hotărârea soţiei 
sale fusese dictată de un miraj al nostalgiei. Fiind sigur că ea va fi în- 
vinsă de realitate, nu-şi dădu nici măcar osteneala de a-şi monta 
bicicleta, ci se ocupă să caute printre pânzele de păianjen pe care le 
smulgeau zidarii, ouăle cele mai frumoase, pe care le deschidea cu 
unghiile şi le contempla cu lupa ore întregi, pentru a vedea ieşind puii 
minusculi de păianjen. Mai târziu, apreciind că Amaranta Ursula nu-şi 
urmărea reformele decât pentru a nu se mărturisi învinsă, se hotări să-şi 
monteze magnifica bicicletă, a cărei roată din faţă era mult mai mare 
decât cea din spate şi se consacră vânătorii şi disectiei tuturor insectelor 
indigene pe care le întâlnea prin împrejurimi şi pe care le expedia în 
borcane de marmeladă fostului său profesor de ştiinţe naturale de la 


universitatea din Liege, unde făcuse studii aprofundate de entomologie, 
deşi vocaţia sa dominantă era aeronautica. Pentru a circula cu bicicleta, 
purta pantaloni de acrobat, şosete de cimpoier şi o caschetă de detectiv, 
dar pentru a umbla pe jos, îmbrăca un costum de pânză nealbită, 
ireproşabilă, cu pantofi albi, cravată de mătase, pălărie canotieră şi o 
cravaşă fină de răchită în mână. Avea pupile palide care-i accentuau 
aerul de navigator şi o mustăcioară de culoarea veveritei. Deşi era cu cel 
putin cincisprezece ani mai mare decât soţia sa, gusturile sale tineresti, 
hotărârea lui grijulie de-a o face fericită, adăugate la calităţile lui de bun 
amant, compensau diferenţa. De fapt, cei care-l vedeau pe acest 
cvadragenar cu maniere circumspecte, cu cordeluta lui de mătase în 
jurul gâtului şi cu bicicleta sa de circ, nu şi-ar fi putut închipui că între el 
şi tânăra sa soţie exista un pact de iubire nebună, şi că amândoi cedau 
acestei atracţii reciproce în locurile cele mai puţin indicate, pe unde-i 
surprindea inspiraţia, aşa cum făcuseră din prima zi când s-au întâlnit, 
cu o pasiune pe care scurgerea timpului şi împrejurările de fiecare dată 
tot mai insolite o făceau din ce în ce mai profundă şi mai bogată. Gaston 
nu era numai un amant feroce, cu o ştiinţă şi o imaginaţie inepuizabilă, 
ci era fără îndoială primul bărbat, din istoria speciei, care efectuase o 
aterizare forţată şi era să moară împreună cu logodnica lui, numai ca să 
facă dragoste în mijlocul unui câmp de viorele. 

Se cunoscuseră cu trei ani înainte de a se căsători, într-o zi când 
biplanul de sport cu care făcea piruete deasupra colegiului unde învăţa 
Amaranta Ursula încercă o manevră intrepidă pentru a evita stâlpul sem- 
nalizator şi când această carcasă primitivă din pânză gudronată şi foi de 
aluminiu rămase agatata cu coada de cablurile de energie electrică. De 
atunci, fără să se preocupe de piciorul său imobilizat, se ducea în fiecare 
duminică să o ia pe Amaranta Ursula de la pensionul de călugăriţe unde 
locuise tot timpul, al cărui regulament nu era atât de sever pe cât dorea 
Fernanda, şi o aducea la clubul lui sportiv. Începură să se iubească la 
cinci sute de metri altitudine, în aerul duminical al câmpiilor şi cu cât 
oamenii de pe pământ li se păreau mai mici, cu atât mai mult se simțeau 
pătrunşi unul de către celălalt. Ea îi vorbea despre Macondo ca despre 
satul cel mai luminos şi mai paşnic din lume şi despre o casă uriaşă care 
mirosea a origan, unde voia să trăiască până la adânci bătrâneţe alături 
de un soţ credincios şi de doi băieţi care să se numească Rodrigo şi 
Gonzalo, în nici un caz Aureliano şi Jose Arcadio, şi de o fată care să aibă 
numele de Virginia, în nici un caz de Remedios. Arăta atâta ardoare şi 
tenacitate în evocările satului idealizat de nostalgie, încât Gaston 
înţelese că ea n-ar primi să se mărite dacă n-ar duce-o să trăiască la 
Macondo. Acceptă aşa cum făcu mai târziu cu cordeluta de mătase, 
deoarece socotea că acestea sunt nişte capricii efemere pe care era mai 
bine să le înşele la timpul lor. Dar, după ce se scurseră doi ani la 
Macondo fără ca Amaranta Ursula să pară mai puţin mulţumită ca în pri- 
ma zi, el începu să dea semne de nelinişte. Pe atunci disecase deja toate 
insectele care se puteau diseca în acel ţinut, vorbea spaniola ca un 
indigen şi dezlegase toate cuvintele încrucişate din revistele pe care le 
primeau prin poştă. Nu putea pretexta clima pentru a grăbi întoarcerea, 
căci natura îl înzestrase cu un ficat colonial care rezista fără să se 
clintească dogorii amiezelor ca şi apei pline de larve. Preţuia atât de 
mult bucătăria creolă, încât o dată mâncă un şir de optzeci şi două de 
ouă de iguană. Amaranta Ursula, dimpotrivă, comanda peşti şi raci, 
care-i erau aduşi cu trenul, în lăzi cu gheaţă, conserve de carne şi fructe 


în sirop, singurele lucruri pe care le putea mânca, şi continua să se 
îmbrace după moda europeană şi să primească modele prin poştă, cu 
toate că nu avea unde să meargă, nici la cine să se ducă în vizită şi că în 
situaţia în care se găseau, soţul ei nu avea chef să-i apreciere rochiile 
scurte, pălăriile pe ureche şi colierele în şapte şiraguri. Secretul ei părea 
a consta în faptul că găsea întotdeauna un mod de a se ocupa, 
rezolvând probleme casnice pe care şi le crea singură şi făcând greşit 
anumite lucruri pe care le îndrepta a doua zi, cu un zel pernicios care pe 
Fernanda ar fi făcut-o să se gândească la viciul ereditar de a face pentru 
a desface. Geniul ei festiv continuă să fie atât de viu în salon, unde 
repetau până noaptea târziu paşii de dans pe care prietenele ei de la 
colegiu i-i descriau cu desene şi sfârşeau de obicei făcând dragoste în fo- 
toliile vieneze sau chiar pe podelele goale. Nu-i mai lipsea decât să dea 
naştere unor copii pentru a fi deplin fericită, dar respecta pactul pe care- 
| încheiase cu soţul ei, de a nu avea copii înainte de cinci ani de 
căsătorie. 

Căutând cu ce să-şi ocupe timpii morţi, Gaston obişnuia să-şi 
petreacă dimineaţa în odaia lui Melchiade, împreună cu sălbatecul 
Aureliano. Îi plăcea să evoce împreună cu el colţurile cele mai intime ale 
ţării sale, pe care Aureliano le cunoştea de parcă ar fi petrecut multă 
vreme acolo. Atunci când Gaston îl întrebă cum a făcut pentru a-şi 
procura informaţii care nu figurau în enciclopedii, îşi atrase acelaşi 
răspuns ca şi José Arcadio: "Toate se află". În afară de sanscrită, 
Aureliano învățase engleza şi franceza si un pic de greacă şi de latină. 
Deoarece acum ieşea în toate după amiezele, iar Amaranta Ursula îi 
alocase o sumă săptămânală pentru cheltuieli personale, odaia lui înce- 
puse să semene cu o secţiune din librăria savantului catalan. Citea cu 
sete până la o oră foarte înaintată din noapte, deşi, după felul în care se 
referea la lecturile sale, Gaston deducea că nu cumpăra aceste cărţi 
pentru a se informa, ci pentru a verifica exactitatea propriilor sale 
cunoştinţe, şi că nici una nu-l interesa mai mult ca pergamentele cărora 
le consacra cele mai frumoase ore ale dimineţii. Gaston ca şi soţia lui s- 
ar fi bucurat să-l vadă integrându-se în viaţa de familie, însă Aureliano 
era o fiinţă ermetică, învăluit într-un nor de mister pe care timpul îl făcea 
tot mai dens. Avea un caracter atât de nepătruns încât eforturile lui 
Gaston de a se apropia de el se soldară cu un eşec şi acesta trebuia să-şi 
caute alte preocupări pentru a-şi umple ceasurile moarte. Cam pe 
vremea aceea îi veni ideea să organizeze un serviciu de poştă aeriană. 
Nu era un proiect nou. De fapt, se afla într-un stadiu destul de avansat 
când o cunoscuse pe Amaranta Ursula, numai că nu fusese conceput 
pentru Macondo, ci pentru Congo Belgian, unde familia lui făcuse in- 
vestitii în uleiul de palmieri. Căsătoria şi hotărârea de a petrece câteva 
luni la Macondo, pentru a-i fi pe plac soţiei, îl obligaseră să-l amâne. Dar 
când observă că Amaranta Ursula se incapatana să alcătuiască un co- 
mitet de renovare publică şi ajunsese chiar să râdă de el pentru că 
făcuse aluzie la eventualitatea reîntoarcerii, înţelese că lucrurile riscau 
să dureze multă vreme şi se puse în legătură cu foştii săi asociaţi din 
Bruxelles, gândindu-se că, în fond, pentru a fi pionier, tot una e dacă 
foloseşti Caraibele sau Africa. În timp ce demersurile progresau, pregăti 
un teren de aterizare în vechea regiune fermecată care avea pe atunci 
înfăţişarea unei câmpii de cremene pline de brazde şi crăpături, studie 
direcţia vânturilor, geografia litoralului şi itinerariile cele mai potrivite 
pentru navigația aeriană, fără să observe că zelul lui, care semăna atât 


de mult cu cel al lui Mr. Herbert, era pe cale să stârnească în sat 
bănuiala primejdioasă că intenţia lui n-ar fi de a stabili planuri de zbor, ci 
de a planta banane. Entuziasmat de această idee, care la urma urmei 
putea să justifice instalarea sa definitivă la Macondo, efectuă câteva 
călătorii în capitala provinciei, stătu de vorbă cu autorităţile, obtinu 
permisiuni şi semnă contracte de exclusivitate. În acest răstimp, în- 
tretinea cu asociaţii săi din Bruxelles o corespondenţă care semăna cu 
aceea dintre Fernanda şi medicii nevazuti, şi ajunse să-i convingă să 
expedieze cu vaporul primul aeroplan, încredinţându-l unui mecanic 
expert care să-i monteze piesele detaşate în portul cel mai apropiat şi 
să-l aducă pe calea aerului până la Macondo. La un an după primele 
măsurători şi calcule meteorologice, încrezător în promisiunile repestate 
ale corespondentilor săi, îşi făcuse obiceiul să se plimbe pe străzi, 
observând cerul, atent la semnele brizei, aşteptând să apară aeroplanul. 

Cu toate că Amaranta Ursula nu observase nimic, întoarcerea ei 
provocă o schimbare radicală în viaţa lui Aureliano. După moartea lui 
José Arcadio, devenise un client asiduu al librăriei savantului catalan. În 
afară de aceasta, libertatea de care se bucura acum şi timpul de care 
dispunea stârniră în el o oarecare curiozitate faţă de satul pe care-l 
descoperise fără uimire. Cutreieră străzile prăfuite şi solitare, examinând 
cu un interes mai mult ştiinţific decât omenesc interiorul caselor ruinate, 
grilajele metalice ale ferestrelor, roase de oxid şi sfâşiate de păsările 
muribunde şi pe locuitorii striviti de amintiri. Încercă să reconstituie în 
imaginaţie splendoarea redusă la neant a vechiului centru al companiei 
bananiere, a cărui piscină secată era plină până sus de ghete bărbăteşti 
şi de sandale putrezite, şi unde găsi, printre casele năruite de buruieni, 
scheletul unui câine ciobănesc încă legat de un belciug printr-un lanţ de 
fier, şi un telefon care suna, suna, suna, până ce el îl desprinse pentru a 
auzi vocea neliniştită şi îndepărtată a unei femei care-l întreba ceva, în 
engleză, la care el îi răspunse că da, că greva se terminase, că cei trei 
mii de morţi fuseseră aruncaţi în mare, iar compania bananieră plecase 
din Macondo şi că în Macondo era în sfârşit pace de mulţi ani. Hoinărelile 
lui îl duseră până în cartierul mizerabil al caselor de toleranţă, unde 
odinioară se ardeau teancuri de bilete pentru a se insufleti petrecerea si 
care acum nu mai era decât un labirint de străzi unele mai sinistre şi mai 
nenorocite decât altele, cu câteva lanterne roşii încă aprinse, cu săli de 
bal pustii, împodobite cu resturi de ghirlande, unde vestejitele si 
revărsatele vadane ale nimănui, străbunicile franceze şi matroanele 
babiloniene continuau să aştepte în apropierea gramofoanelor cu 
difuzoare. Aureliano nu găsi pe nimeni care să-şi amintească de familia 
sa, nici chiar de colonelul Aureliano Buendia, în afară de cel mai bătrân 
dintre negrii antilieni, un moşneag al cărui cap acoperit cu bumbac îi 
dădea înfăţişarea unui negativ de fotografie, şi care continua să cânte 
sub porticul casei sale psalmii lugubri ai amurgului. Aureliano stătea la 
taifas în încâlcitul jargon antilian pe care-l învățase în numai câteva 
săptămâni, şi împărțea uneori cu el ciorba de capete de cocos pe care i- 
o pregătea strănepoata lui, o negresă înaltă, bine legată, cu şolduri de 
iapă şi sâni ca pepenii copti, şi cu un cap rotund, perfect, acoperit cu un 
coif de păr sârmos, care avea aspectul unei chivere de războinic 
medieval. Se numea Nigromanta. Pe atunci, Aureliano trăia din vânzarea 
de tacâmuri, candele şi alte ustensile casnice. Când n-avea nici o para, 
ceea ce se întâmpla foarte des, se ducea pe la cârciumile din jurul pietii, 
să ceară capetele de cocoş care se aruncau la gunoi, şi i le aducea 


Nigromantei ca să-i pregătească supa ei, amestecate cu iarbă grasă şi 
parfumată de izmă. După moartea străbunicului, Aureliano încetă să mai 
frecventeze casa, dar o găsea pe Nigromanta sub migdalii umbrosi din 
piaţă, unde-i chema, prin şuierăturile ei de fiară sălbatică, pe rarii 
noctambuli care treceau. Îi tinu de mai multe ori tovărăşie, vorbind în 
papiamento despre supele din capete de cocoş şi despre alte delicii ale 
mizeriei, şi ar mai fi continuat dacă ea nu i-ar fi dat să înţeleagă că 
tovarasia lui îi gonea clientela. Deşi încercase şi el uneori ispita, şi desi 
Nigromanta însăşi n-ar fi văzut în asta decât o urmare firească a 
nostalgiei lor împărtăşite, nu se culcă cu ea. Astfel că Aureliano mai era 
încă fecior atunci când Amaranta Ursula se întoarse la Macondo şi îi 
dădu o imbratisare frateasca care-l lăsă fără suflare. De fiecare data 
când o vedea, dar mai ales atunci când ea îl învăţa dansurile la modă, 
simţea cum oasele i se moaie, ca un burete găunos, aşa cum i se 
întâmplase răs-străbunicului său în ziua în care Pilar Ternera îl chemase 
în hambar sub pretextul de a-i da în cărţi. Încercând să-şi înăbuşe chinul, 
se cufundă şi mai mult în pergamente şi începu să evite dezmierdările 
nevinovate ale acelei mătuşi care-i otrăvea nopţile cu efluviile ei 
tulburătoare, dar cu cât căuta să a ocolească, cu atât mai mult îi aştepta 
râsul pietros, mieunatul de pisică fericită şi cântecul ei de recunoştinţă, 
sfârşindu-se de dragoste la orice oră din zi şi din noapte şi în locurile 
cele mai neînchipuite din casă. Într-o noapte, la zece metri de patul său, 
pe tejgheaua de aurărit, cei doi soţi cu pântecele neînfrânat sparseră 
vitrina şi se iubiră într-o baltă de acid clorhidric. Aureliano nu numai că 
nu putu închide o clipă ochii, dar îşi petrecu dimineaţa următoare cu 
febră, gemând de furie. I se păru o veşnicie până la lăsarea nopţii, când 
o aşteptă pe Nigromanta în umbra migdalilor, pătruns de acele de 
gheaţă ale nesigurantei şi strângând în pumn un peso şi cincizeci de 
centime pe care-i ceruse Amarantei Ursula, nu atât pentru că ar fi avut 
nevoie de ei, ci mai degrabă pentru ca şi ea să fie, într-un fel, 
compromisă, înjosită şi prostituată prin aventura lui. Nigromanta îl luă în 
odaia luminată de nişte sfeşnice înşelătoare, în patul ei pliant, cu pânza 
pătată de amoruri păcătoase, lângă trupul ei de cätea sălbatecă, 
împietrită, neîndurătoare, care se pregătea să-l expedieze repede, ca pe 
un copil înfricoşat, şi care se găsi dintr-o dată în faţa unui bărbat a cărui 
vigoare extraordinară ceru din partea măruntaielor ei o mişcare de 
reacomodare seismică. 

Deveniră amanți. Aureliano îşi petrecea dimineaţa descifrând 
pergamente, iar la ora siestei se ducea în odaia adormitoare, unde 
Nigromanta îl aştepta ca să-l înveţe să facă mai întâi ca râmele, apoi ca 
melcii şi apoi ca racii, până când era silită să-l părăsească pentru a 
merge să se posteze la pânda amorurilor ei perverse. Tremură câteva 
săptămâni înainte ca Aureliano să descopere că avea în jurul mijlocului 
un fel de cerc care părea făcut dintr-o coardă de violoncel, însă dur ca 
oţelul şi fără nici o urmă de nod sau de sudură, deoarece se născuse şi 
crescuse cu ea odată. Aproape întotdeauna, între o şedinţă de dragoste 
şi alta, mâncau goi pe pat, în căldura halucinantă şi sub stelele de zi pe 
care oxidul le făcea să apară prin acoperişul de zinc. Era pentru prima 
oară că Nigromanta avea un bărbat statornic, un tip intreg-intregut, cum 
zicea ea, murind de râs, şi începea chiar să-şi facă iluzii sentimentale 
când Aureliano îi mărturisi pasiunea sa neimplinita pentru Amaranta 
Ursula, pe care nu reuşise să o vindece prin această înlocuire, dar care îi 
răsucea din ce în ce mai mult măruntaiele pe măsură ce experienţa îi 


lărgea orizonturile dragostei. De atunci, Nigromanta continuă să-l 
primească cu aceeaşi căldură dintotdeauna, dar ceru să i se plătească 
serviciile cu atâta exactitate încât, în zilele când Aureliano nu avea bani, i 
le trecea la socoteală, nu cu ajutorul cifrelor, ci prin linii trase după uşă 
cu unghia degetului mare. La căderea nopţii, când ea rămânea să dea 
târcoale prin umbrele pietii, Aureliano traversa veranda ca un străin, 
abia salutându-i pe Amaranta Ursula şi pe Gaston, care de obicei cinau la 
această oră, şi se închidea din nou în odaia sa, incapabil să citească sau 
să scrie, sau măcar să gândească, din pricina tulburării în care-l aduceau 
râsetele, şuşotelile, zbenguielile preliminarii, apoi exploziile de fericire 
agonizantă cu care culminau nopţile din casă. Aşa era viaţa lui cu doi ani 
înainte ca Gaston să înceapă să aştepte sosirea aeroplanului, şi tot aşa 
continua să fie şi în după-amiaza când se duse la librăria savantului 
catalan, unde dădu peste patru tineri gălăgioşi discutând cu înverşunare 
despre metodele pentru stârpirea gândacilor în evul mediu. Bătrânul 
librar, care cunoştea pasiunea lui Aureliano pentru cărţile pe care le 
citise numai Beda Venerabilul, îl invită imediat, nu fără oarecare 
malitiozitate părintească, să arbitreze controversa, şi el se apucă pe ne- 
răsuflate să explice că gândacul, cea mai veche insectă înaripată 
apărută pe pământ, era deja victima favorită a loviturilor de papuc în 
Vechiul Testament, dar că, la nivelul speciei, era cu desăvârşire refractar 
faţă de orice metodă de stârpire, începând cu feliile de pătlăgele roşii cu 
borax şi terminând cu făina zaharată, deoarece cele o mie şase sute trei 
varietăţi ale sale rezistaseră la persecuția cea mai veche, mai tenace şi 
mai nemiloasă pe care o dezläntuise vreodată omul, de la apariţia lui, 
împotriva unei fiinţe vii, inclusiv omul însuşi, în aşa fel, încât dacă se 
atribuia neamului omenesc un instinct de reproducere, trebuia să i se 
recunoască şi un alt instinct, încă şi mai precis şi mai puternic, şi anume 
acela de a ucide gândacii, care nu izbutiră să scape de ferocitatea 
oamenilor decât refugiindu-se în întuneric, unde deveniră invulnerabili 
din pricina fricii congenitale pe care obscuritatea i-o inspiră omului, 
dovedindu-se în schimb vulnerabili la lumina zilei, astfel încât, încă din 
evul mediu, şi astăzi chiar, şi veacuri de veacuri, singura măsură eficace 
pentru stârpirea gândacilor este lumina orbitoare a soarelui. 

Acest fatalism enciclopedic constitui începutul unei mari prietenii. 
Aureliano continuă să se întrunească în toate după amiezile cu cei patru 
amatori de discuţii, care aveau numele de Alvaro, Germân, Alfonso şi Ga- 
briel, şi care au fost primii şi ultimii prieteni pe care i-a avut în viaţă. 
Pentru un om ca el, întemnițat în realitatea scrisă, acele şedinţe 
furtunoase care începeau la librărie pe la orele şase seara pentru a sfârşi 
în zori la câte un bordel au fost o revelaţie. Până atunci nu-i trecuse prin 
gând că literatura era jucăria cea mai bună care se inventase vreodată 
pentru a-şi bate joc de oameni, aşa cum demonstră Alvaro în cursul unei 
nopţi de orgie. Lui Aureliano i-a trebuit câtva timp pentru a-şi da seama 
că un raţionament atât de arbitrar nu avea alt izvor decât exemplul 
însuşi al savantului catalan, pentru care ştiinţa nu făcea nici două parale 
dacă nu te puteai servi de ea ca să inventezi o nouă metodă de pregătit 
nautul. 

În după-amiaza în care Aureliano îşi tinu cursul despre gândaci, 
discuţia se termină la copilele care fac dragoste pentru o masă, un 
bordel mincinos într-una din mahalalele satului. Proprietara era o 
matroană surâzătoare, obsedată de mania de a deschide şi închide uşi. 
Surâsul ei etern părea provocat de credulitatea clienţilor, care admiteau 


ca un lucru neîndoios un stabiliment ce nu exista decât în imaginaţie, 
deoarece aici chiar şi lucrurile palpabile erau ireale: mobilele se 
dezarticulau când te aşezai pe ele, difuzorul stricat în interiorul căruia 
clocea o găină, parterul din flori de hârtie, calendarele din anii anteriori 
venirii companiei bananiere, tablourile cu litografii decupate din revistele 
ce nu fuseseră editate niciodată. Chiar şi micile târfe timide care veneau 
din vecini atunci când proprietara le vestea că au sosit clienţi, nu erau 
decât pură invenţie. Apăreau fără să zică bună ziua, în rochitele lor 
înflorate de când aveau cu cinci ani mai puţin, pe care le dezbrăcau cu 
aceeaşi ingenuitate cu care le îmbrăcaseră şi care în paroxismul 
amorului strigau cu uimire formidabil, simţi cum se zguduie tavanul, şi 
de îndată ce primeau un peso şi jumătate îl schimbau pe o pâine şi o 
bucată de brânză, pe care le vindea tot patroana, mai surâzătoare ca 
oricând, deoarece era singura care ştia că nici mâncarea aceasta nu era 
adevărată. Aureliano, a cărui lume de atunci începea cu pergamentele 
lui Melchiade şi sfârşea în odaia Nigromantei, găsi în frecventarea 
acestui mic bordel imaginar un leac bun împotriva timiditatii. La început, 
nu izbutea să ajungă prea departe în odăile acelea în care proprietara 
intra în cele mai fericite clipe ale dragostei şi făcea tot felul de 
comentarii asupra farmecelor intime ale partenerilor. Dar cu timpul reuşi 
să se familiarizeze atât de mult cu aceste mici neajunsuri ale vieţii, încât 
într-o noapte mai deşuchiată decât celelalte, se dezbrăcă în micul salon 
de primire şi parcurse toată casa purtând în echilibru o sticlă de bere pe 
virilitatea sa uimitoare. El introduse tot felul de extravagante, la care 
proprietara răspundea cu veşnicul ei surâs, fără să protesteze, fără să le 
acorde crezare, mereu aceeaşi în ziua în care Germân încercă să 
incendieze casa pentru a dovedi că nu există, ca şi în ziua când Alfonso 
suci gâtul papagalului şi-l aruncă în oala în care începea să fiarbă 
stufatul de găină. Deşi Aureliano se simţea legat de cei patru prieteni 
printr-o afecţiune egală şi prin aceeaşi solidaritate, în aşa fel încât 
gândea la ei ca şi cum ar fi fost vorba de unul singur, era mai apropiat de 
Gabriel decât de ceilalţi. Această legătură se născuse în noaptea când îi 
vorbise întâmplător, despre colonelul Aureliano Buendia, şi când Gabriel 
fusese singurul care nu crezuse că vrea să-şi bată joc de cineva. Chiar şi 
patroana, care de obicei nu se amesteca în conversații, protestă cu în- 
verşunare de cumătră furioasă, că acest colonel Aureliano Buendia, 
despre care auzise într-adevăr vorbindu-se în diferite rânduri, era un 
personaj inventat de guvern ca pretext pentru a-i masacra pe liberali. Ga- 
briel, în schimb, nu punea la îndoială realitatea colonelului Aureliano 
Buendia, pentru simplul motiv că fusese tovarăş de arme şi prieten 
nedespartit al propriului sau străbunic, colonelul Gerineldo Marquez. 
Această nestatornicie a memoriei devenea şi mai critică atunci când se 
vorbea despre omorârea lucrătorilor. De câte ori atingea Aureliano 
această chestiune, nu numai patroana, ci şi unele persoane mai bătrâne 
decât ea respingeau în chip violent povestea cu lucrătorii adunaţi la gară 
şi cu trenul cu două sute de vagoane încărcate cu morţi, ba chiar se 
înverşunau să susţină ceea ce rămăsese până la urmă consemnat în 
dosarele judiciare şi în manualele şcolare: că acea companie bananieră 
n-a existat niciodată. Gabriel şi Aureliano erau astfel uniţi printr-un fel de 
complicitate fundamentată pe fapte reale în care nu credea nimeni şi 
care le afectaseră într-atât existenţa încât amândoi se găseau neputin- 
cioşi în refluxul unei lumi sfârşite din care nu mai rămânea decât 
nostalgia. Gabriel dormea acolo unde-l prindea noaptea.. Aureliano îl 


instalase de mai multe ori în atelierul de aurărie, dar nu putea închide 
ochii toată noaptea din pricina neastâmpărului morţilor care umblau 
dintr-o cameră în alta până în zori. Mai tărziu i-l incredinta Nigromantei, 
care îl aducea în odäita ei multitudinară, când era liberă, şi îi însemna 
socoteala cu linioare verticale, în dosul uşii, în puţinele spaţii libere pe 
care le luaseră datoriile lui Aureliano. 

În ciuda vieţii lor împrăştiate, întregul grup se străduia să 
săvârşească ceva nepieritor, la îndemnurile savantului catalan. Acesta, 
cu experienţa lui de fost profesor de literatură clasică şi cu rezervele lui 
de cărţi rare, îi stârnise să stea o noapte întreagă ca să caute a treizeci 
şi şaptea situaţie dramatică, într-un sat în care nimeni nu mai avea 
interesul, şi nici posibilitatea de a merge mai departe de şcoala primară. 
Fascinat de descoperirea prieteniei, zăpăcit de farmecele unei lumi care-i 
fusese interzisă din pricina meschinăriei Fernandei, Aureliano abandonă 
descifrarea manuscriselor chiar în clipa în care acestea începeau să i se 
dezvăluie ca profeţii în versuri cifrate. Dar mai târziu, când îşi dădu 
seama că de fapt, este vreme pentru toate, fără să fie nevoie să renunţe 
la bordeluri, prinse din nou curaj şi se întoarse în odaia lui Melchiade, 
hotărât să nu slăbească în hotărârea sa, până ce nuva fi descoperit 
ultimele chei. Aceasta se întâmplă cam pe vremea când Gaston începea 
să aştepte sosirea aeroplanului şi când Amaranta Ursula se găsea atât 
de singură, încât într-o dimineaţă îşi făcu apariţia în odaia lui. 

— Bună, antropofagule, îi zise ea. lar te-ai vârât în peştera ta? 

Era irezistibilă în rochia inventată de ea, cu unul dintre lungile 
coliere din vertebre de peşte spinos, pa care le fabrica ea însăşi. 
Renuntase la cordeluta de mătase, convinsă de fidelitatea soţului ei, şi 
pentru prima oară de la întoarcere, părea că dispune de o clipă de răgaz. 
Aureliano nu avea nevoie să o vadă ca să ştie că venise. Ea îşi sprijini 
spatele de masa lui de lucru, atât de aproape şi atât de dezarmată, încât 
Aureliano îi putu percepe rumoarea profundă a oaselor, şi se interesă de 
pergamente. Incercand să-şi învingă tulburarea, îşi stăpâni glasul care-l 
părăsea, viaţa care se ducea, memoria care se transformase într-un polip 
fosilizat, şi-i vorbi despre destinul levitic al sanscritei, despre 
posibilitatea ştiinţifică de a vedea viitorul în transparenţa timpului, aşa 
cum se poate vedea în lumină ceea ce este scris pe dosul unei foi de 
hârtie, despre necesitatea de a cifra profetiile pentru ca să nu se 
altereze singure, şi despre Centuriile lui Nostradamus şi despre 
distrugerea Cantabriei, anunţată de sfântul Millan. Deodată, fără să-şi 
întrerupă expunerea, mişcat de un impuls care dormea în el de când se 
născuse, Aureliano îşi puse mâna pe-a ei, socotind că această hotărâre 
finală va pune capăt zbuciumului său. In acest timp, ea îi apucă degetul 
arătător cu aceeaşi nevinovăție dezmierdatoare cu care o făcuse de 
atâtea ori în copilărie, şi-l tinu în mâna ei în timp ce el continua să-i 
răspundă la întrebări. Au stat aşa, uniţi printr-un deget de gheaţă care 
nu transmitea nimic într-un sens nici în celălalt, până când ea se trezi din 
visarea ei trecătoare lovindu-se peste frunte. "Furnicile!" strigă ea. Atunci 
uită de manuscrise, ajunse la uşă în pas dansant şi de acolo îi trimise lui 
Aureliano acelaşi sărut din vârful degetelor, prin care-şi luase rămas bun 
de la ei în după amiaza când plecase la Bruxelles. 

— Îmi explici mai târziu, îi zise ea. Uitasem că astăzi este ziua când 
trebuie să dau cu var peste furnicare. 

Continuă să vină în camera lui ocazional, când avea ceva de făcut 
pe acolo, şi rămânea câteva minute, în timp ce soţul ei nu înceta să 


scruteze cerul. Plin de iluzii datorită acestei schimbări, Aureliano începu 
de atunci să mănânce în familie, ceea ce nu mai făcuse din primele luni 
după întoarcerea Amarantei Ursula. Gaston era mulţumit. În cursul 
conversatiilor de după desert, care se prelungeau uneori mai bine de o 
oră, el se plângea că asociaţii săi voiau să-l înşele. Aceştia îl anuntasera 
despre îmbarcarea aeroplanului pe un vapor care nu mai sosea, şi în 
timp ce corespondentii săi maritimi persistau în a afirma că acesta nu va 
sosi niciodată pentru simplul motiv că nu figura pe listele vaselor cu 
destinaţia Caraibilor, asociaţii lui se incapatanau să pretindă că 
expedierea a fost corectă şi mergeau până acolo încât să insinueze că 
Gaston putea foarte bine să-i mintă în scrisorile sale. Corespondenta 
atinsese un asemenea grad de suspiciune reciprocă, încât Gaston 
preferă să nu mai scrie şi începu să se gândească la eventualitatea unei 
călătorii rapide la Bruxelles, pentru a lămuri situaţia şi a se întoarce cu 
aeroplanul. Cu toate acestea, proiectul se nărui îndată ce Amaranta 
Ursula îşi reînnoi hotărârea ei fermă de a nu se mişca din Macondo chiar 
dacă va trebui să rămână fără soţ. La început, Aureliano împărtăşi ideea 
generală, după care Gaston nu era decât un imbecil pe două roţi, şi 
aceasta stârni în el un vag sentiment de milă. Mai târziu, când dobândi 
prin bordeluri cunoştinţe mai complete despre natura oamenilor, se 
gândi că blandetea lui Gaston nu avea altă cauză decât pasiunea lui 
nemărginită. Dar când îl cunoscu mai bine, şi îşi dădu seama că 
adevăratul lui caracter era în contradicţie cu purtarea lui supusă, începu 
să nutrească bănuiala răutăcioasă că până şi aşteptarea aeroplanului era 
o farsă. Îşi zise atunci că Gaston nu era atât de prost pe cât părea, ci 
dimpotrivă, un om de o statornicie, o abilitate şi o răbdare nemărginită, 
care proiectase să o învingă pe soţia sa prin oboseala unei eterne 
complezente, nespunându-i niciodată nu, simulând o adeziune fără 
limită, lăsând-o să se încurce în propria-i pânză de păianjen, până în ziua 
când nu va mai putea îndura supărarea iluziilor evidente, şi când va pre- 
găti ea însăşi valizele pentru a se întoarce în Europa. Vechea milă a lui 
Aureliano se prefăcu într-o animozitate violentă. Sistemul lui Gaston îi 
apăru atât de pervers, dar totodată atât de eficace, încât cuteză să o 
avertizeze pe Amaranta Ursula! Bineînţeles, ea îşi bătu joc de bănuielile 
lui, fără să întrezărească măcar sfâşietoarea povară de dragoste, de 
îndoieli şi gelozie pe care o purta pe suflet. Nu-i trecuse niciodată prin 
gând că ar putea să trezească în Aureliano altceva decât o afecţiune 
frateasca, până în ziua în care se intepa la un deget voind să deschidă o 
conservă de piersici şi când el se grăbi să-i sugă sângele cu o lăcomie şi 
cu o devoțiune care-i zbarli pielea. 

— Aureliano, râse ea neliniştită. Eşti prea răutăcios pentru a fi un 
bun vampir. 

Atunci Aureliano se înfurie. Sărutând într-una palma mâinii ei rănite, 
îşi deschise vămile cele mai ascunse ale inimii şi-şi slobozi nesfârşitele 
adâncuri sfâsiate de teribilul animal parazitar pe care-l adăpostise în tot 
timpul martiriului său. Îi povesti cum se scula în toiul nopţii pentru a 
plânge de mânie şi de părăsire pe lucrurile pe care ea şi le lăsa să se 
usuce în baie. Îi povesti cu câtă febrilitate îi cerea Nigromantei să 
miaune ca o pisică şi să-i suspine în ureche gaston, gaston, gaston, Si cu 
câtă viclenie şterpelea flacoanele ei de parfum pentru a le regăsi pe 
gâtul fetelor care făceau dragostea ca să-şi astâmpere foamea. 
Înspăimântată de frenezia unei astfel de efuziuni, Amaranta Ursula îşi 
închise degetele care se contractară ca o moluscă, până ce mana ei 


rănită, eliberată de orice durere şi de orice urmă de milostivire, se 
transformă într-un nod de smaralde şi topaze şi de oscioare pietrificate şi 
insensibile. 

— Brută murdară! exclamă ea scuipând. Plec în Belgia cu primul 
vapor. 

Într-una din acele după-amieze, Alvaro venise în librăria savantului 
catalan anunțând cu strigăte puternice ultima sa descoperire: un bordel 
zoologic, se numea Copilul de aur şi era un salon imens, sub cerul liber, 
prin care se plimbau în voie nu mai puţin de două sute de buhai de baltă 
care vesteau ora cotcodăcind să-ţi astupi urechile. In tarcurile 
împrejmuite cu sârmă care înconjurau pista de dans şi între uriaşele 
camelii amazoniene se puteau vedea bâtlani multicolori, caimani 
ingrasati ca nişte porci, şerpi cu doisprezece clopoței şi o broască 
ţestoasă cu carapacea aurită care se scufunda într-un minuscul ocean 
artificial. Era şi un câine alb, blând şi pederast, care însă făcea servicii 
de insamantator pentru a i se da de mâncare. Aerul de acolo avea o 
densitate de început de lume, ca şi cum ar fi fost inventat chiar atunci, 
iar frumoasele mulatre care aşteptau fără nădejde între petale sângerii 
şi discuri de mult demodate cunoşteau ceremonii ale dragostei pe care 
omul le uitase în paradisul pământesc. În prima noapte în care grupul vi- 
zită acea seră a iluziilor, bătrâna splendidă şi taciturnă, care 
supraveghea intrările dintr-un balansoar de liane, simţi cum timpul se 
întoarce la izvoarele lui primare când descoperi, printre cei cinci noi 
veniţi, un bărbat osos, smead, cu pometi de tătar, însemnat de la în- 
ceputul lumii şi pentru totdeauna de pecetea singurătăţii. 

— Ah, suspină ea. Aureliano! 

Îl vedea din nou pe colonelul Aureliano Buendia aşa cum îl văzuse la 
lumina unei lămpi cu mult înaintea tuturor războaielor, cu mult înaintea 
dezolării gloriei şi a exilului deziluziei, în acea dimineaţă îndepărtată 
când venise în odaia ei pentru a da întâiul ordin din viaţa lui: ordinul de a 
fi iubit. Era Pilar Ternera. Cu ani în urmă, când împlinise o sută patruzeci 
şi cinci, renuntase la obiceiul dăunător de a ţine socoteala vârstei, şi 
continua să trăiască în timpul static şi marginal al amintirilor, într-un 
viitor perfect dezvăluit şi trasat, mai presus de viitorurile tulburate de 
tertipurile şi supozitiile înşelătoare ale cărţilor. 

Din noaptea aceea, Aureliano se refugiase în tandretea şi 
înţelegerea compătimitoare a străbunicii sale ignorate. Aşezată în 
balansoarul ei de liane, ea evoca trecutul, reconstituia măreţia şi 
nefericirea familiei şi strălucirea apusă a fostului Macondo, în timp ce 
Alvaro speria caimanii cu zgomotoasele lui hohote de râs, Alfonso inventa 
povestea truculentă despre buhaii de baltă care scoseseră cu lovituri de 
cioc ochii a patru clienţi care se purtaseră urât săptămâna trecută, iar 
Gabriel era în camera mulatrei gânditoare, care nu făcea dragoste pentru 
bani, ci pentru scrisori adresate unui logodnic contrabandist care era 
închis de cealaltă parte a râului Orinoco, pentru că grănicerii îi dăduseră 
un purgativ şi îl puseseră pe o oală de noapte care se umpluse de 
excremente cu diamante. Acel bordel autentic, cu patroana lui maternă, 
era lumea pe care Aureliano o visase în timpul îndelungatei sale 
captivitäti. Se simţea atât de bine, atât de aproape de acordul perfect, 
încât nici nu se gândi la alt refugiu în după-amiaza în care Amaranta 
Ursula îi sfărâmă toate iluziile. Se duse acolo cu intenţia de a se uşura 
prin cuvinte, pentru ca cineva să-i desfacă nodurile care-i apăsau 
pieptul, dar nu reuşi decât să sloboadă un plâns fără sfârşit, fierbinte şi 


reparator, pe genunchii lui Pilar Ternera. Ea îl lăsă să isprăvească, 
scărpinându-l în cap cu vârful degetelor, şi fără ca el să-i fi dezvăluit ca 
plânge de dragoste, ea recunoscu de îndată lacrimile cele mai vechi din 
istoria omenirii. 

— Bine, micuțul meu, zise ea, consolându-l. Spune-mi acum cine 
este. 

Când Aureliano îi spuse, Pilar Ternera izbucni într-un râs profund, 
vechiul ei râs expansiv care ajunsese să semene cu gunguritul 
porumbeilor. Nu exista în inima unui Buendia nici un mister pe care ea sa 
nu-l poată pătrunde, căci un secol de cărţi şi de experienţă o învățase că 
istoria familiei nu era decât un angrenaj de repetiţii inevitabile, o roată 
turnantă care ar fi continuat să se învârtească în veci, dacă n-ar fi fost 
uzura progresivă şi iremediabilă a osiei ei. 

— Nu te necăji, îi zise ea surâzând. Oriunde s-ar afla în clipa 
aceasta, ea te aşteaptă. 

Erau orele patru şi jumătate după-amiază când Amaranta Ursula 
ieşi din baie. Aureliano o văzu trecând prin faţa odăii lui într-un halat cu 
încreţituri mici, cu un prosop răsucit în jurul capului ca un turban. O 
urmări în vârful picioarelor, clătinându-se într-un fel de beţie, şi pătrunse 
în dormitor în clipa în care ea îşi desfăcu halatul, pe care şi-l închise la 
loc, înspăimântată. Făcu un semn tăcut în direcţia camerei de alături a 
cărei uşă era întredeschisă şi unde Aureliano ştia că Gaston se apucase 
să scrie o scrisoare. 

— Pleacă, îi zise ea, abia mişcându-şi buzele. 

Aureliano surâse, o prinse cu ambele mâini de mijloc, o ridică ca pe 
un ghiveci cu begonii şi o răsturnă pe pat. Cu o smucitură brutală o 
despuie de halatul ei de baie înainte ca ea să fi avut vreme să-l 
împiedice şi se aplecă peste prăpastia unei goliciuni proaspăt spălate, 
unde nu exista nici o nuanţă a pielii, nici o umbră de puf, nici o alunita 
ascunsă pe care să nu şi le fi imaginat în bezna altor odăi. Amaranta 
Ursula se apăra cu sinceritate, cu şiretlicuri de femelă pricepută, 
zvârcolindu-şi trupul ei lunecos şi flexibil şi parfumat de nevăstuică, în 
timp ce încerca să-l izbească în rarunchi cu genunchii, şi îi zgâria obrazul 
cu unghiile, dar fără ca vreunul din ei să lase să le scape vreun suspin 
care să nu se poată confunda cu respiraţia cuiva care contemplă 
amurgul fragil de aprilie prin fereastra deschisă. Era o luptă feroce, o 
încleştare pe viaţă şi pe moarte, care părea totuşi lipsită de orice 
violenţă, deoarece era alcătuită din atacuri distorsionate şi din eschivări 
spectrale, încetinite, prudente, solemne, în aşa fel încât între una şi alta 
era timp suficient pentru ca petuniile să înflorească din nou, iar Gaston 
să-şi uite visurile de astronautică în odaia învecinată, ca şi cum ar fi fost 
vorba de doi amanți dusmaniti încercând să se împace pe fundul unui lac 
diafan. În vuietul acestei lupte corp la corp înverşunate şi ceremonioase, 
Amaranta Ursula înţelese că toată grija ei pentru a păstra linişte era atât 
de absurdă încât ar fi putut trezi bănuielile soţului ei de alături, mult mai 
mult decât vacarmul războinic pe care încercau să-l evite. Începu atunci 
să râdă cu buzele strânse, fără a renunţa la luptă, ci apărându-se cu 
muşcături prefăcute şi destinzându-şi încet, încet trupul, până când 
amândoi simţiră că sunt adversari şi complici în acelaşi timp, si 
încăierarea degeneră în zbenguieli convenţionale, iar atacurile se 
transformară în mangaieri. Dintr-o dată, aproape în joacă, ca o 
zburdălnicie în plus, Amaranta Ursula îşi slăbi apărarea şi atunci când 
încercă să reacționeze, speriată de ceea ce ea însăşi făcuse posibil, era 


deja prea târziu. O cutremurare neînchipuită o imobiliza în centrul ei de 
greutate, o tintui pe loc, iar voinţa ei defensivă fu anulată complet de do- 
rinţa irezistibilă de a descoperi ce erau acele şuierături portocalii şi acele 
sfere invizibile care o aşteptau dincolo de moarte. Abia avu timp să 
întindă mâna, să caute pe dibuite prosopul şi să-l bage între dinţi ca un 
căluş, ca să tnabuse miorlăiturile pisicesti care-i sfâşiau măruntaiele. 


PILAR TERNERA MURI ÎN BALANSOARUL ei de liane, într-o noapte de 
petrecere, supraveghind intrarea paradisului ei. Potrivit ultimei ei 
dorinţe, a fost îngropată fără sicriu, şezând în balansoarul pe care opt 
oameni îl coborâră cu funiile într-o groapă enormă săpată în centrul 
pistei de dans... Mulatrele, îmbrăcate în negru, palide de plâns, 
improvizară ceremonia veşnică, scotandu-si cerceii din urechi, brosele şi 
inelele pe care le aruncară în groapă înainte de a o pecetlui cu o piatră 
fără nume şi fără dată, pe care o acoperiră cu o movilă de camelii 
amazoniene. După ce otrăviră animalele, zidiră uşile şi ferestrele cu 
cărămizi şi mortar, şi se risipiră în lume cu cuierele lor de lemn căptuşite 
pe dinăuntru cu imagini de sfinţi, cu poze colorate decupate de prin 
reviste şi cu portrete de logodnici efemeri, îndepărtați şi fantastici, care 
făceau diamante, sau mâncau canibali, sau erau încoronați crai de 
ghindă în largul mării. 

Acesta era sfârşitul. În mormântul lui Pilar Ternera, printre psalmii şi 
zorzoanele târfelor putrezeau ultimele resturi ale trecutului, puţinele 
care mai rămăseseră după ce înțeleptul catalan îşi închisese librăria şi 
plecase în satul mediteranean unde se născuse, biruit de nostalgia unei 
primăveri statornice. Nimeni n-ar fi putut presimţi hotărârea lui. Venise la 
Macondo pe vremea strălucirii companiei bananiere, fugind de unul din 
numeroasele războaie, şi nu-şi imaginase ceva mai practic decât să-şi 
instaleze acea librărie cu incunabule şi ediţii originale în diferite limbi, pe 
care clienţii întâmplători le răsfoiau cu neîncredere, ca şi cum ar fi fost 
vorba de cărţi obscene, în timp ce-şi aşteptau rândul pentru a-şi tălmăci 
visele în casa de peste drum. Isi petrecuse jumătate din viata în camera 
toridă din dosul dughenii, mâzgälind cu scrisul lui înzorzonat cu cerneală 
violetă, pe foi pe care le smulgea din caiete de şcoală, fără ca cineva să 
ştie sigur ce tot scria. Când Aureliano făcu cunoştinţă cu el, avea deja 
două lăzi pline cu aceste foi mâzgălite, care într-o anumită privinţă te 
făceau să te gândeşti la pergamentele lui Melchiade, şi de atunci până la 
plecare mai umplu o a treia, ceea ce te făcea să-ţi închipui, pe buna 
dreptate, că nu făcuse nimic altceva în tot timpul şederii lui la Macondo. 
Singurele fiinţe de care se apropiase erau cei patru prieteni, cu care 
schimba cărţile pe sfarleze şi pe zmee şi cărora le citea din Seneca şi din 
Ovidiu pe când frecventau abia şcoala primară. li trata pe clasici cu o 
familiaritate domestică, ca şi cum toţi aceştia fuseseră cândva colegii lui 
de cameră, şi ştia o mulţime de lucruri care, pur şi simplu, nu trebuiau 
ştiute, ca de exemplu, faptul că sfântul Augustin purta sub veşmântul 
său un pieptar de lână pe care nu-l scosese niciodată timp de patruspre- 
zece ani şi că Armand de Villeneuve, necromantul, devenise neputincios 
încă din copilărie din pricina unei intepaturi de scorpion. In fervoarea lui 
pentru cuvântul scris se încrucişau respectul solemn şi ireverenta bârfei. 
Nici chiar propriile sale manuscrise nu erau la adăpost de o astfel de 


dualitate. Invatand catalana pentru a le putea traduce, Alfonso băgă un 
sul de foi într-unul din buzunare, pe care le avea întotdeauna pline cu 
tăieturi din ziare şi cu manuale de meşteşuguri rare, dar într-o noapte le 
pierdu la fetele care făceau dragoste ca să mănânce. Când află, în loc 
să-i facă reproşuri, bătrânul înţelept declară, murind de râs, că acesta era 
destinul firesc al literaturii. În schimb, n-a existat putere omenească în 
stare să-l convingă să nu ia cu sine cele trei lăzi, când se întoarse în 
satul său natal, şi se descărcă în injurii, pe limba punică, împotriva 
controlorilor de la calea ferată care voiau să le expedieze la vagonul de 
bagaje, până ce obtinu să rămână cu ele în compartiment "Lumea, zise 
el atunci, lumea se va întoarce cu dosu-n sus în ziua când oamenii vor 
călători în clasa întâi iar literatura în furgonul de bagaje". Acestea au fost 
ultimele cuvinte pe care l-au auzit rostindu-le. Petrecuse o săptămână 
grea făcându-şi ultimele pregătiri pentru călătorie, căci pe măsură ce se 
apropia ceasul, dispoziţia lui devenea tot mai neagră, intenţiile i se 
încurcau într-o harababură de nedescris, lucrurile pe care le pusese într- 
un loc reapăreau în altul, războindu-se cu aceiaşi spiriduşi care o 
chinuiseră pe Fernanda. 

— Collons! înjura el. Ce-mi pasă mie de canonul 27 al sinodului de la 
Londra. 

Germân şi Aureliano se îngrijiră de el. Îi veniră în ajutor ca unui 
copil, îi prinseră cu ace de siguranţă biletele şi documentele de emigrare 
în buzunare, îi alcătuiră o listă amănunţită cu ceea ce avea de făcut din 
clipa când va părăsi Macondo şi până va debarca la Barcelona, ceea ce 
nu-l împiedică nicidecum să arunce la gunoi, fără să-şi dea seama, nişte 
pantaloni care conţineau jumătate din averea sa. In ajunul plecării, după 
ce încuiase lăzile şi-şi aranjase hainele în aceeaşi valiză cu care venise, 
îşi încreţi pleoapele lui ca valvele de moluscă, însemnă cu un fel de gest 
de binecuvântare cinică grămada de cărţi în tovărăşia cărora îşi îndurase 
exilul şi le spuse prietenilor săi: 

— Vă las aceste excremente! 

După trei luni primiră un plic mare conţinând douăzeci şi nouă de 
scrisori şi peste cincizeci de fotografii, care se adunaseră în ceasurile de 
plictiseală din largul mării. Deşi nu pusese data, ordinea scrisorilor era 
evidentă. În cele dintâi povestea cu umorul său obişnuit peripetiile 
traversării, pofta lui de a-l arunca peste bord pe şeful echipajului care-l 
oprise să-şi pună cele trei lăzi în cabină, splendida imbecilitate a unei 
doamne care se dădea de ceasul morţii, fiindcă avea numărul 13, nu din 
superstiție, ci pentru că i se părea că este un număr care a rămas 
neterminat, şi pariul pe care-l câştigă în cursul primului dineu, 
recunoscând în apa servită la bord gustul de sfecle nocturne de la 
izvoarele Leridei. Cu timpul însă, devenea din ce în ce mai indiferent faţă 
de realitatea bordului şi chiar şi evenimentele cele mai recente şi banale 
îi apăreau vrednice de nostalgie, căci pe măsură ce vaporul se îndepărta, 
memoria lui devenea melancolică. Acest proces de nostalgizare 
progresivă era la fel de evidentă în fotografii. În primele, avea un aer 
fericit, cu cămaşa lui de invalid şi suvita de păr ninsă, în tremurătorul 
octombrie caraibean. În ultimele, era învelit într-o manta întunecată şi cu 
un fular de mătase, un palid reflex al lui însuşi, devenit taciturn prin 
absenţă, pe puntea unui vapor de regrete care începea să somnoleze pe 
oceanele tomnatice. Germân şi Aureliano îi răspundeau la toate 
scrisorile. El le scrise atâtea, în cursul primelor luni, încât se simțeau mai 
apropiaţi de el decât atunci când se afla la Macondo, şi necazul de a-l 


vedea plecând aproape că se domolise. La început, le făcea cunoscut că 
totul continua ca şi mai înainte, că în casa părintească mai era încă 
bătrânul melc trandafiriu, că heringii afumati aveau acelaşi gust pe 
pâinea ca o iască, iar cascadele satului tot se mai parfumau la căderea 
nopţii. Erau aceleaşi foi de caiet umplute cu mâzgälituri violete, în care 
consacra câte un paragraf special pentru fiecare. Şi totuşi, deşi el nu 
părea să-şi dea de loc seama, acele scrisori ale stimulare şi încurajări se 
transformară încetul cu încetul în pastorale ale dezamăgirii. În nopţile de 
iarnă, în timp ce supa fierbea pe cuptor, avea nostalgia dughenii sale 
toride, a foşnetului soarelui în migdalii prafuiti, a şuieratului trenului în 
somnolenta amiezii, tot aşa cum la Macondo regreta supa de iarnă de pe 
cuptor, strigătele vânzătorului de cafea şi ciocarliile iuți ale primăverii. 
Ametit de aceste două nostalgii care stăteau fata-n fata ca două oglinzi 
paralele, îşi pierdu minunatul său simţ al irealului până-ntr-atât încât să 
le recomande tuturor să plece din Macondo, să uite tot ce-i învățase 
despre lume şi despre inima omenească, să-l dea naibii pe Horaţiu şi, 
oriunde s-ar fi aflat, să-şi amintească întotdeauna că trecutul nu e decât 
minciună, că memoria nu are cale de întoarcere, că orice primăvară 
trecută este irecuperabilă şi că dragostea cea mai nebună şi mai 
statornică nu e decât un adevăr efemer. 

Alvaro fu primul care-i ascultă sfatul de a pleca din Macondo. Vându 
tot, până şi tigrul prizonier care-şi bătea joc de trecători în curtea casei 
sale, şi cumpără un bilet permanent pentru un tren care nu-şi termina 
niciodată călătoria. In cărţile poştale pe care le expedia din gările prin 
care trecea, descria cu mari semne de exclamatie instantaneele pe care 
le surprinse prin fereastra vagonului, şi aceasta ca pentru a nimici şi a 
da uitării lungul poem al vremelniciei: negrii himerici de pe plantațiile de 
bumbac din Louisiana, caii inaripati pe iarba albastră din Kentucky, 
amantii greci în amurgul infernal din Arizona, tânără fată în pulover roşu 
care picta acuarele pe lacurile din Michigan şi care-i adresă cu penelurile 
ei un semn care nu era de adio, ci de speranţă, deoarece ea nu ştia că 
trenul pe care-l vedea trecând era fără întoarcere. După aceea plecară 
Alfonso şi Germân, într-o sâmbătă, cu intenţia de a se întoarce luni, dar 
niciodată nu se mai află nimic despre ei. La un an după plecarea 
tnteleptului catalan, singurul care mai rămăsese în Macondo era Gabriel, 
tot fără nici un căpătâi, la hatârul caritatii nesigure a Nigromantei şi 
răspunzând la chestionarele unui concurs organizat de o revistă 
franceză, la care premiul întâi era o călătorie la Paris. Aureliano, care 
primea abonamentul, îl ajuta să completeze formularele, rareori, acasă 
la el, şi mai totdeauna printre flacoanele de porțelan şi în aerul încărcat 
de valeriană din unica farmacie rămasă la Macondo, unde locuia 
Mercedes, logodnica secretă a lui Gabriel. Era tot ce mai rămăsese dintr- 
un trecut a cărui nimicire nu ajungea să se consume, deoarece continua 
să se nimicească indefinit, consumându-se pe dinăuntru, sfârşindu-se în 
fiecare clipă, dar neajungand niciodată să se sfarseasca pe deplin. Satul 
ajunsese într-un astfel de grad de delăsare încât, când Gabriel câştigă 
concursul şi plecă la Paris cu două rânduri de haine, o pereche de pantofi 
şi operele complete ale lui Rabelais, trebui să-i facă semn mecanicului să 
oprească trenul şi să-l ia. Vechea Stradă a Turcilor nu mai era atunci 
decât un colţ părăsit, unde ultimii arabi se lăsau purtaţi spre moarte cu 
obiceiul lor milenar de a se aşeza în pragul porţii, deşi trecuseră mulţi 
ani de când vânduseră ultimul cot de pânză, şi în penumbra vitrinelor nu 
mai rămăseseră decât manechinele decapitate. Cetatea companiei 


bananiere pe care poate că Patricia Brown se străduia să le-o evoce 
nepoților ei în serile din vremea intolerantei si a castraveciorilor în oţet 
din Prattville, Alabama, nu mai era decât un câmp plin cu buruieni. 
Bătrânul preot care-l înlocuise pe părintele Angel, şi al cărui nume 
nimeni nu-şi luase osteneala să-l afle, aştepta mila lui Dumnezeu, culcat 
cu burta la soare într-un hamac, chinuit de artrită şi insomnia îndoielii, în 
timp ce soparlele şi şobolanii se certau pentru moştenirea bisericii de 
alături. In acest Macondo părăsit până şi de păsări, în care praful şi 
căldura dobândiseră atâta putere încât abia mai puteai respira, prizonier 
ai singurătăţii şi ai dragostei şi ai singurătăţii dragostei, într-o casă în 
care era aproape imposibil să închizi ochii din pricina bâzâitului confuz al 
furnicilor roşii, Aureliano şi Amaranta Ursula erau singurele fiinţe fericite, 
şi cele mai fericite de pe pământ. 

Gaston se întorsese la Bruxelles. Într-o bună zi, sătul de aşteptarea 
aeroplanului, îşi inghesui într-o valijoară strictul necesar şi arhiva 
corespondenţei, şi plecă cu intenţia de a se întoarce pe calea aerului, 
înainte ca privilegiile sale să fie cedate unui grup de aviatori germani 
care prezentasera autorităţilor provinciale un proiect mai ambițios decât 
al său. Din după-amiaza când se iubiseră pentru prima oară, Aureliano şi 
Amaranta Ursula continuaseră să profite de rarele momente de 
neatentie ale soţului, iubindu-se cu o febrilitate tnabusita, în întâlniri 
hazardate, aproape întotdeauna întrerupte de o întoarcere neprevăzută. 
Insă, atunci când se văzură singuri în casă, se abandonară delirului unei 
iubiri întârziate. Era o pasiune nebunească, zguduitoare, care făcea să se 
cutremure de spaimă osemintele Fernandei în mormântul ei, şi care-i 
menținea şi pe unul şi pe celălalt într-o stare de exaltare permanentă. 
Miorlăiturile Amarantei Ursula, cântecele ei agonizante răsunau şi la 
orele două după-amiază pe masa din sufragerie, ca şi la orele două 
noaptea, în hambar. "Ce mă doare mai mult, râdea ea, este toată 
vremea pe care am pierdut-o." În nebunia acestei pasiuni, ea văzu cum 
furnicile pustiau grădina, satisfăcându-şi foamea lor preistorică în 
lemnăria casei, şi văzu acest torent de lavă vie punând din nou stăpânire 
pe verandă, însă nu se osteni să le înfrâneze invazia decât în clipa în 
care ajunse până în odaia ei. Aureliano neglijă pergamentele, nu mai 
puse piciorul afară din casă şi răspundea cu indiferenţă la scrisorile 
inteleptului catalan. Îşi pierdură simţul realităţii, noţiunea timpului, 
ritmul obiceiurilor zilnice. Închiseră din nou uşile şi ferestrele pentru a 
nu-şi mai pierde timpul cu îmbrăcatul şi dezbrăcatul, şi umblau prin casă 
aşa cum dorise mereu să umble frumoasa Remedios, şi se bălăceau în 
pielea goală în băltoacele din curte, iar într-o după-amiază erau să se 
înece, făcând dragoste în bazinul băii. În puţină vreme făcură mai multe 
stricăciuni decât furnicile roşii: distruseră mobilierul din salon, sfâşiară în 
nebuniile lor hamacul care rezistase tristelor amoruri din timpul 
campaniei colonelului Aureliano Buendia şi sfâşiară saltelele pe care le 
deşertaseră pe jos, înăbuşindu-se în vijelia scamelor de puf. Deşi 
Aureliano era un amant la fel de feroce ca şi rivalul său, Amaranta 
Ursula era aceea care comanda, prin ingeniozitatea ei extravagantă şi 
prin debordanta ei voracitate lirică, acel paradis de dragoste, ca şi cum 
ar fi concentrat în dragoste toată energia neîmblânzită pe care 
străbunica ei o consacrase fabricării de animale din zahăr ars. În afară 
de aceasta, în timp ce ea cânta de plăcere şi murea de râs din pricina 
propriilor ei invenţii, Aureliano devenea tot mai închis şi mai tăcut, 
deoarece pasiunea lui era interioară şi mistuitoare. Amândoi ajunseseră 


însă la astfel de minuni ale virtuozitätii încât, sleiti de frenezie, profitau 
şi de clipele de oboseală. Se dedicară idolatrizării propriilor lor trupuri, 
descoperind că satietatea dragostei ascundea posibilităţi neexplorate, 
mult mai bogate decât acelea ale dorinţei. 

În clipele de răgaz pe care i le lăsa delirul lor, Amaranta Ursula 
răspundea la scrisorile lui Gaston. Îl simţea atât de îndepărtat şi atât de 
ocupat, încât întoarcerea lui i se părea imposibilă. Într-una din primele 
sale scrisori, povestea că asociaţii lui trimiseseră într-adevăr aeroplanul, 
dar că o companie maritimă din Bruxelles îl îmbarcase din greşeală cu 
destinaţia Tanganica, unde fusese predat tribului împrăştiat al 
Makonzilor. Această confuzie antrenase atâtea încurcături, încât numai 
recuperarea avionului putea reclama doi ani. Amaranta Ursula elimină 
deci eventualitatea unei întoarceri inoportune. Aureliano, la rândul său, 
nu mai avea nici un contact cu lumea exterioară, în afară de scrisorile 
înţeleptului catalan şi de ştirile pe care le primea de la Gabriel prin 
intermediul lui Mercedes, farmacista cea tăcută. La început erau 
contacte reale. Gabriel ceruse să i se ramburseze biletul de întoarcere 
pentru a putea rămâne la Paris, vânzând ziarele vechi şi sticlele goale pe 
care le scoteau cameristele dintr-un hotel lugubru din Rue Dauphine. 
Aureliano putea să şi-l închipuie atunci în puloverul lui cu guler înalt, pe 
gât, pe care nu-l scotea decât în epocile când terasele din Montparnasse 
se umpleau cu îndrăgostiţi primăvăratici, dormind ziua şi scriind noaptea 
pentru a-şi înşela foamea, în odaia care mirosea a spumă de conopidă 
fiartă şi unde avea să moară Rocamadour. Dar veştile lui deveneau 
treptat atât de vagi, iar scrisorile inteleptului atât de rare şi pline de 
melancolie, încât Aureliano se obişnui să se gândească la ei aşa cum 
Amaranta Ursula se gândea la soţul ei, şi amândoi rămaseră să 
plutească într-un univers gol, unde singura realitate zilnică şi externă era 
dragostea. 

Dintr-o dată, ca o explozie puternică în această lume de 
inconstienta fericită, sosi vestea despre întoarcerea lui Gaston. Aureliano 
şi Amaranta Ursula deschiseră ochii, îşi sondară sufletele, se priviră faţă 
în fata, cu mâna pe inimă, şi intelesera că se contopiseră în asemenea 
măsură într-o singură fiinţă încât preferau să moară decât să se 
despartă. Ea îi scrise atunci soţului ei o scrisoare plină de adevăruri 
contradictorii, prin care-i reafirma dragostea ei şi nerabdarea de a-l 
revedea, admițând totodată ca o hotărâre fatală imposibilitatea de a trăi 
fără Aureliano. Contrar aşteptărilor lor, Gaston le trimise un răspuns plin 
de seninătate, aproape părintesc, pe două pagini mari menite a-i preveni 
asupra nestatorniciei pasiunii, şi un paragraf final în care formula urări 
fără echivocuri ca ei să fie la fel de fericiţi cum fusese şi el în cursul 
scurtei sale experienţe conjugale. Această atitudine era atât de 
neprevăzută încât Amaranta Ursula se simţi umilită la gândul că-i oferise 
soţului ei pretextul pe care-l aştepta pentru a o părăsi în voia sorții. 
Ranchiuna ei se agravă după şase luni, când Gaston îi scrise din nou de 
la Leopoldville, unde primise în sfârşit aeroplanul, pentru a cere să i se 
expedieze bicicleta, care, dintre tot ce lăsase la Macondo, era singurul 
lucru care avea pentru el o valoare sentimentală. Aureliano suportă cu 
răbdare ciuda Amarantei Ursula, se strădui să-i demonstreze că poate să 
fie un soţ la fel de bun în timpuri bune ca şi în nenorociri, iar necesităţile 
cotidiene care-i asaltau când terminară ultimii bani ai lui Gaston au creat 
între ei o legătură de solidaritate care nu era atât de orbitoare şi de 
spectaculoasă ca pasiune, dar care le servi să se iubească şi să rămână 


la fel de fericiţi ca în anii nebuneşti ai risipei. 

Când muri Pilar Ternera, aşteptau un copil. În toropeala graviditätii 
ei, Amaranta Ursula încercă să organizeze o mică industrie de coliere din 
vertebre de peşti. Dar în afară de Mercedes, care-i cumpără o duzină, nu 
mai găsi pe nimeni cui să-i vândă. Aureliano îşi dădu pentru prima oară 
seama că talentul său la limbi, ştiinţa sa enciclopedică, facultatea sa 
rară de a-şi aminti fără să le fi cunoscut vreodată fapte şi locuri foarte 
îndepărtate, erau la fel de inutile ca şi sipetul cu pietre scumpe veritabile 
ale soţiei sale, care trebuie să fi valorat pe atunci cât toţi banii de care ar 
fi putut dispune, puşi la un loc, ultimii locuitori din Macondo. Nu 
supravietuiau decât prin minune. Deşi Amaranta Ursula nu-şi pierdea 
voia bună, nici talentul în materie de năzdrăvănii erotice, îşi luă treptat 
obiceiul de a veni să şadă după dejun în verandă, într-un fel de siestă 
trează şi visătoare. Aureliano îi tinea tovărăşie. Uneori rămâneau tacuti 
până la căderea nopţii, faţă în faţă, privindu-se în ochi, şi iubindu-se în 
tihnă cu aceeaşi dragoste cu care se iubiseră mai înainte atât de 
zgomotos. Incertitudinea viitorului stârni în inima lor o întoarcere spre 
trecut. Se revăzură amândoi în paradisul pierdut al potopului, bălăcindu- 
se în baltoacele noroioase din curte, omorând soparle pentru a le agata 
de hainele Ursulei, făcându-se că o îngroapă de vie, şi aceste evocări le 
dezvăluiră că într-adevăr fuseseră fericiţi împreună de când îşi puteau 
aminti. Scormonind trecutul, Amaranta Ursula îşi aminti de după-amiaza 
când intrase în atelierul de aurărie şi când mama ei îi povesti că micul 
Aureliano nu era fiul nimănui deoarece fusese găsit plutind într-un coş. 
Deşi această versiune li se părea neverosimilă, le lipseau informaţiile 
pentru a o înlocui cu cea adevărată. Singurul lucru de care erau siguri, 
după ce examinaseră toate posibilităţile, era că Fernanda nu era mama 
lui Aureliano. Amaranta Ursula înclina să creadă că era fiul Petrei Cotes, 
despre care nu-şi amintea decât nişte poveşti infamante, şi această 
presupunere provocă în adâncul sufletului lor o crispare violentă de 
oroare. 

Chinuit de certitudinea că e fratele soţiei sale, Aureliano fugi până la 
casa parohială pentru a căuta în arhivele unsuroase şi devorate de molii 
un indiciu autentic al filiatiei sale. Actul de botez cel mai vechi pe care-l 
putu găsi era acel al Amarantei Buendia, botezată în plină adolescenţă 
de părintele Nicanor Reyna, pe vremea când acesta încerca să _ 
dovedească existenţa lui Dumnezeu prin subterfugiul şocolatei. Isi făcu 
iluzii, socotind că ar putea fi unul dintre cei şaptesprezece Aurelieni, ale 
căror acte de naştere le căută în patru tomuri diferite, însă datele 
botezului erau prea îndepărtate pentru vârsta lui. Văzându-l rătăcit în 
labirintul sângelui, tremurând de îndoieli, preotul artritic care-l observa 
din hamacul său îl întrebă pe un ton compătimitor care e numele lui. 

— Aureliano Buendia, răspunse el. 

— Atunci nu te mai omori să cauţi! exclamă preotul cu o convingere 
categorică. Înainte cu mulţi ani exista pe aici o stradă care se numea 
astfel şi pe vremea aceea oamenii aveau obiceiul de a le da copiilor lor 
numele străzilor. 

Aureliano fremătă de mânie: 

— Ah, strigă el, aşadar nici dumneavoastră nu credeţi? 

— Ce să cred? 

— Că acel colonel Aureliano Buendia a purtat treizeci şi două de 
războaie civile şi le-a pierdut pe toate, răspunse Aureliano. Că armata a 
împresurat şi a mitraliat trei mii de lucrători, şi că s-au încărcat 


cadavrele într-un tren de două sute de vagoane pentru a le arunca în 
mare. 

Preotul îl fixă cu o privire de adâncă milă. 

— Ehei, fiul meu, zise el suspinând. Din partea mea, m-aş mulţumi 
să fiu sigur că şi tu şi eu existăm cu adevărat în clipa de faţă. 

Astfel că Aureliano şi Amaranta Ursula acceptară versiunea cu 
coşul, nu că ar fi crezut în ea, ci pentru că-i punea la adăpost de propria 
lor teroare. Pe măsură ce înainta sarcina, ei se preschimbau tot mai mult 
într-o fiinţă unică, se integrau din ce în ce mai mult în singurătatea unei 
case căreia nu-i mai trebuia decât o ultimă suflare pentru a se präbusi. 
Se restrânseră într-un spaţiu redus la esenţial, între odaia Fernandei, 
unde întrevăzuseră farmecele iubirii sedentare şi capătul verandei unde 
Amaranta Ursula se aşeza să tricoteze papuci şi caciulite de nou născut, 
iar Aureliano pentru a răspunde rarelor scrisori ale inteleptului catalan. 
Restul casei se plecă în faţa asediului tenace al distrugerii. Atelierul de 
aurărie, odaia lui Melchiade, împărăţia primitivă şi liniştită a Santei Sofia 
de la Piedâd rămaseră îngropate într-o junglă domestică, unde nimeni n- 
ar fi cutezat să pătrundă. Încercuiţi de voracitatea naturii, Aureliano şi 
Amaranta Ursula continuau să cultive origanul şi begoniile, şi-şi apărau 
mica lor lume prin hotare trasate cu var, construind ultimele tranşee ale 
războiului imemorial dintre om şi furnici. Părul ei lung neîngrijit, petele 
sângerii cu care se trezea dimineaţa pe faţă, umflarea picioarelor, 
deformarea trupului atât de frumos de nevăstuică pe care-l avusese 
altădată, schimbaseră la Amaranta Ursula acea aparenţă juvenilă din 
vremea când venise în casă cu colivia nefericitilor canari şi cu soţul ei 
captiv, dar nu-i alteraseră cu nimic vioiciunea spiritului. "Aiurea! exclama 
ea uneori, râzând. Cine ar fi crezut că vom ajunge într-adevăr să trăim ca 
nişte antropofagi!" Ultimul fir care-i mai lega de restul lumii se rupse în 
luna a şasea a sarcinii, când primiră o scrisoare, care evident că nu era 
de la înțeleptul catalan. Purta ştampila poştei din Barcelona, însă plicul 
era scris cu o cerneală albastră foarte ordinară, într-o caligrafie proprie 
administraţiei şi avea acel aer inocent şi impersonal al mesajelor 
duşmane. Aureliano i-o smulse Amarantei Ursula din mâini, atunci când 
ea se pregătea să o deschidă. 

— Pe aceasta nu, îi zise el. Nu vreau să ştiu ce spune. 

După cum presimtise Aureliano, înțeleptul catalan nu mai trimise 
nici o veste. Scrisoarea străină, pe care n-o citi nimeni, rămase pradă 
moliilor pe etajeră unde Fernanda îşi uitase într-o zi verigheta şi continuă 
să se mistuie la focul interior al vestii rele, în timp ce amantii solitari 
pluteau în contra curentului ultimilor ani, ani de nepocainta şi de 
nefericire, care se risipeau în stăruința zadarnică de a-i face să 
naufragieze în deserturile deziluziei şi ale uitării. Constienti de o astfel 
de ameninţare, Aureliano şi Amaranta Ursula îşi treceau aceste ultime 
luni ţinându-se de mână, isprăvindu-şi în amoruri nevinovate copilul pe 
care-l începuseră într-o pasiune neînfrânată. Noaptea, dormind 
îmbrăţişaţi, nu se lăsau înspăimântați de izbucnirile sublunare ale fur- 
nicilor, nici de vacarmul moliilor, nici de şuieratul continuu şi clar al 
creşterii buruienilor prin odăile vecine. 

Li s-a întâmplat de mai multe ori să fie treziti de forfoteala febrilă a 
morţilor. O auziră pe Ursula războindu-se cu legile creaţiei pentru a-şi 
apăra semintia, şi pe José Arcadio Buendia căutând adevărul himeric al 
marilor invenţii, şi pe Fernanda rugându-se, şi pe colonelul Aureliano 
Buendia abrutizându-se în amăgirile războiului şi ale peştişorilor de aur, 


şi pe Aureliano Segundo murind de singurătate în vârtejul ametitor al 
petrecerilor, şi atunci aflară că obsesiile dominante biruiau asupra morţii 
şi începură din nou să fie fericiţi având certitudinea că vor continua să se 
iubească în devenirea lor de fantome, mult după ce alte specii de 
animale viitoare vor fi răpit insectelor acel paradis de mizerie pe care 
insectele izbuteau să i-l răpească oamenilor. 

Într-o duminică, la orele şase după-amiază, Amaranta Ursula simţi 
durerile facerii. Surâzätoarea patroană a fetelor care făceau dragoste ca 
să mănânce o puse să se urce pe masa din sufragerie, se sui călare pe 
pântecele ei şi o făcu să îndure galopări grele până când tipetele ei fură 
acoperite de scâncetele unui mascul formidabil. Printre lacrimi, 
Amaranta Ursula putu să vadă că e vorba de un Buendia de soi ales, 
voinic şi încăpățânat ca toţi cei care purtau numele de José Arcadio, cu 
ochii deschişi şi clarvăzători ai Aurelienilor, care avea tot ce-i trebuia 
pentru a relua această spita de la început şi a o purifica de viciile 
vătămătoare ca şi de vocaţia solitară, deoarece era singurul într-un veac 
întreg care fusese zămislit din dragoste. 

— E un antropofag din cap până-n picioare, zise ea. Se va numi 
Rodrigo. 

— Nu, se opuse bărbatul ei. Se va numi Aureliano şi va câştiga 
treizeci şi două de războaie. 

După ce-i tăie cordonul ombilical, moaşa, pe care Aureliano o 
lumina cu o lampă, începu să şteargă cu o cârpă umoarea albastră care 
acoperea trupul copilului. Abia după ce-l întoarseră pe burtă îşi dădură 
seama că avea ceva mai mult decât ceilalţi oameni, şi se aplecară 
pentru a-l examina. Era o coadă de porc. 

Nu se alarmară. Aureliano şi Amaranta Ursula nu cunoşteau 
precedentul care fusese în familie şi nu-şi aminteau nici avertizările 
înspăimântătoare ale Ursulei, iar moasa îi linişti dându-şi părerea că 
această coadă inutilă putea fi tăiată în clipa când copilului îi vor creşte 
dinţi noi. După aceea, n-au avut ocazia să se mâi gândească la aceasta, 
căci Amaranta Ursula începuse să-şi piardă sângele, care-i curgea fără 
să-l poată opri. Încercară să-i ajute cu comprese din pânză de păianjen şi 
cu tampoane de cenuşă, dar era ca şi cum ar fi voit să astupe un şuvoi 
de apă cu mâinile. În primele ceasuri, ea se strădui să-şi păstreze voia 
bună. Îi luă mâna lui Aureliano pe care-l vedea înspăimântat, îl rugă să 
nu-şi facă griji, spunând că oamenii ca ea nu sunt făcuţi să moară 
împotriva voinţei lor, şi se îneca de râs în faţa leacurilor caraghioase la 
care recurgea moaşa. Dar pe măsură ce orice speranţă îl părăsea pe 
Aureliano, ea devenea din ce în ce mai puţin vizibilă, ca şi cum se 
stingea din faţa luminii, până când căzu într-o toropeală adâncă. Luni 
dimineaţa chemară o femeie care recită la căpătâiul ei rugăciunile de în- 
chiderea rănilor, infailibile atât pentru oameni cât şi pentru animale, însă 
sângele pasionat al Amarantei Ursula era insensibil faţă de oricare alt 
mijloc în afară de dragoste. Spre seară, la capătul a douăzeci şi patru de 
ore de deznădejde, îşi dădură seama că era moartă văzând cum sângele 
s-a oprit de la sine, profilul i s-a subtiat, roseata feţei s-a topit într-o 
auroră de alabastru şi a început din nou să surâdă. 

Aureliano nu-şi dăduse până atunci seama cât de mult îi iubea pe 
prietenii săi, cât de mult îi lipseau, cât ar fi dat ca să fie împreună cu ei 
în clipa aceea. Aşeză copilul în coşul pe care i-l pregătise mama lui, 
acoperi faţa cadavrului cu o cuvertură şi rătăci fără ţintă prin satul 
pustiu, căutând un vad de întoarcere spre trecut. Bătu la poarta 


farmaciei, unde nu mai fusese în ultimul timp, şi găsi un atelier de 
tâmplărie. Bătrâna care-i deschisese cu o lampă în mână, se înduioşă de 
rătăcirea lui, dar stărui că nu, că aici n-a fost niciodată o farmacie şi că 
n-a cunoscut nici o femeie cu gâtul subtirel şi ochii trişti, cu numele de 
Mercedes. Plânse, cu fruntea sprijinită de poarta fostei librării a 
tnteleptului catalan, conştient că plângea cu lacrimi întârziate o moarte 
pe care nu voise să o plângă la timpul său pentru a nu rupe vraja 
dragostei. Îşi zdrobi pumnii de zidurile de ciment ale Copilului de aur, 
chemand-o pe Pilar Ternera, indiferent fata de discurile luminoase 
portocalii care se încrucişau pe cer şi pe care le privise de atâtea ori cu o 
fascinatie copilărească, în timpul nopţilor de petrecere din curtea cu 
buhaii de baltă. În ultimul salon deschis în cartierul mizer al caselor de 
toleranţă, un grup de acordeonişti cânta melodiile lui Rafael Escalona, 
nepotul episcopului, moştenitor al secretelor lui Francisco Bărbatul. 
Ospătarul care avea un braţ uscat, chircit parcă, pentru că-l ridicase 
asupra mamei sale, îl pofti pe Aureliano să bea o sticlă de rachiu, iar 
Aureliano îl invită să mai bea una. Ospătarul îi vorbi despre nenorocirea 
braţului său. Aureliano îi vorbi despre nefericirea inimii sale, secătuită şi 
pârjolită pentru că o ridicase împotriva surorii sale. Sfarsira prin a plânge 
în doi şi Aureliano avu pentru o clipă impresia că durerea lui s-a domolit. 
Dar când se văzu singur în ultima dimineaţă din Macondo, îşi deschise 
braţele în mijlocul pietii, decis să trezească lumea întreagă, şi începu să 
urle din tot sufletul: 

— Prietenii sunt copii de tarfa! _ 

Nigromanta îl ridică dintr-o baltă de vomituri si de lacrimi. Il duse în 
odaia ei, îl spălă, îi dădu să bea o ceaşcă de supă. Crezând că-l 
consolează astfel, ea şterse dintr-o trăsătură cu cărbunele nenumăratele 
amoruri pentru care mai rămăsese dator, şi evocă înadins tristetile ei 
cele mai adânci, ca să nu-l lase singur în plânsetele lui. Dimineaţa, după 
un somn scurt de plumb, Aureliano deschise ochii şi-şi aminti de copil. 

Nu-l găsi în coş. Deodată încercă un fel de izbucnire de bucurie la 
gândul că Amaranta Ursula se trezise din moarte pentru a se ocupa de 
copil. Dar cadavrul părea sub cuvertură ca o movilă de pietre. Amin- 
tindu-şi că atunci când a venit a găsit uşa odăii deschisă, Aureliano 
traversă veranda saturată de miresmele matinale ale origanului şi se 
năpusti în sufragerie, unde se mai găseau încă urmele naşterii: oala cea 
mare, cearşafurile însângerate, ghivecele cu cenuşă şi buricul răsucit al 
copilului într-un scutec desfăşurat pe masă, între foarfeci şi sfoară. 
Gândul că moasa s-a întors în cursul nopţii să caute copilul îi dădu o 
clipă de răgaz pentru a chibzui pe indelete. Se prabusi în balansoar, 
acelaşi în care şedea Rebeca în vremurile glorioase ale casei când îşi 
preda lecţiile de broderie, şi în care Amarante juca dame cu colonelul 
Gerineldo Mârquez, şi unde, în sfârşit, Amaranta Ursula cususe scutecele 
copilului, şi în cursul acestei fulgerări de luciditate îşi dădu seama că 
sufletul lui nu era capabil să reziste acestei poveri zdrobitoare a unui 
trecut atât de lung. Rănit de sulitele mortale ale tuturor acestor nostalgii 
personale şi străine lui, începu să admire stăruința neclintita a pânzei de 
păianjen de pe trandafirii morţi, perseverenta neghinei, răbdarea 
văzduhului în această dimineaţă radioasă de februarie. Şi atunci văzu 
copilul. Nu mai era decât un burduf umflat şi secat pe care toate furnicile 
din lume se trudeau să-l târască spre vizuinele lor subterane pe cărăruia 
pietruită din grădină. Aureliano nu putu face nici un gest. Nu că ar fi fost 
paralizat de stupoare, ci pentru că în acea clipă miraculoasă începeau să 


i se dezvăluie cheile definitive ale lui Melchiade, şi văzu epigraful 
pergamentelor perfect rânduit în timpul şi în spaţiul oamenilor: Primul 
din spita este legat de un copac şi furnicile încep să se înfrupte din 
ultimul. 

În nici o clipă din viaţa sa nu fusese Aureliano atât de lucid ca acum, 
când îşi uită de morţii lui şi durerea după morţii lui, şi se apucă să 
închidă uşile şi ferestrele cu stinghiile încrucişate ale Fernandei, ca să nu 
se lase tulburat de nici o ispită a lumii, căci acum ştia că în 
pergamentele lui Melchiade era scrisă soarta lui. Le regăsi intacte printre 
plantele preistorice şi bălțile fumegânde şi insectele luminoase care 
făcuseră să dispară din odaie orice urmă de trecere a oamenilor pe 
pământul acesta şi nu avu puterea să le scoată la lumină, ci acolo pe loc, 
în picioare, fără cea mai mică greutate, ca şi cum le-ar fi găsit scrise în 
spaniolă sub razele orbitoare ale amiezii, începu să le descifreze cu voce 
tare. Era istoria familiei, redactată de Melchiade până în cele mai 
neînsemnate amănunte, cu o anticipare de o sută de ani. O scrisese în 
sanscrită, care era limba lui maternă, şi cifrase versurile pereche cu 
ajutorul codului personal al împăratului August şi cele fără pereche cu 
codurile militare spartane. Ultima pavăză, pe care Aureliano începuse să 
o întrezărească în ziua în care se lăsase cuprins de dragostea Amarantei 
Ursula, consta în faptul că Melchiade nu înşirase faptele după timpul 
convenţional al oamenilor, ci concentrase un secol întreg de episoade 
cotidiene în aşa fel încât toate să coexiste în aceeaşi clipă. Fascinat de 
această descoperire, Aureliano citi cu voce tare, fără să sară un rând, 
enciclicele cântate pe care Melchiade însuşi îl pusese pe Arcadio să le 
asculte, şi care erau de fapt profeția executării lui, şi găsi vestirea 
naşterii femeii celei mai frumoase din lume, care avea să se înalțe la cer 
cu trupul şi cu sufletul, şi află venirea pe lume a celor doi gemeni 
defuncti care renuntasera să descifreze pergamentele, nu atât din pri- 
cina incapacității şi a nestatorniciei, ci pentru că încercările lor erau 
premature. În momentul acesta, nerăbdător să-şi afle propria sa obârşie, 
Aureliano sări un pasaj întreg. Atunci începu să se stârnească vântul, 
căldicel, abia simţit, plin de glasurile trecutului, de murmurele 
muscatelor străvechi, de suspinele deziluziilor mai vechi decât 
nostalgiile cele mai tenace. Nu le dădu atenţie deoarece în clipa aceea 
era pe cale să descopere primele indicii ale fiinţei sale, în persoana unui 
bunic concupiscent care se lăsase târât din frivolitate printr-un podiş 
halucinant, în căutarea unei femei foarte frumoase pe care nu avea sa oO 
facă fericită. Aureliano îl recunoscu, continuă să urmărească drumurile 
ascunse ale descendentei sale şi descoperi clipa zămislirii sale între 
scorpionii şi fluturii galbeni ai unei băi crepusculare, când un simplu 
lucrător îşi potolea patimile cu o femeie care i se dăruia din răzvrătire. 
Era atât de absorbit încât nu observă nici al doilea atac impetuos al 
vântului, a cărui forţă ciclonică smulse porţile şi ferestrele din tatanele 
lor, târî acoperişul galeriei de răsărit şi dezrădăcină temeliile. Abia atunci 
descoperi că Amaranta Ursula nu era sora, ci mătuşa lui, şi că Francis 
Drake nu luase cu asalt Riohacha decât pentru ca ei să se poată căuta 
prin labirinturile cele mai întortocheate ale sângelui, pentru a zamisli 
animalul mitologic care avea să pună capăt spitei. Macondo era acum un 
vârtej îngrozitor de praf şi de dărâmături vanturate de furia acestui 
uragan biblic, când Aureliano sări unsprezece pagini pentru a nu pierde 
timp cu fapte prea bine cunoscute, şi începu să descifreze clipa pe care 
tocmai o trăia, descifrând-o pe măsură ce o trăia, prorocindu-se pe sine 


însuşi, că descifrează ultima pagină a manuscrisului, de parcă s-ar fi 
privit într-o oglindă de cuvinte. Atunci mai sări câteva rânduri pentru a 
depăşi profetiile şi pentru a căuta să cunoască data şi împrejurările 
morţii sale. Dar înainte de a ajunge la versul final, înţelese deja că nu va 
mai ieşi niciodată din odaia aceasta, căci stătea scris că cetatea 
mirajelor va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa 
în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi 
că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie 
de nerepetat, căci semintiilor condamnate la o sută de ani de 
singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.