Nerea Riesco — Ars magica

NEREA RIESCO 


ARS MAGICA 


Traducere din limba spaniolă 
DIANA VAJDA 


Pentru Antonio, care merge alături de mine 


Magia este înţelepciune, este folosirea conştientă a 
forţelor spirituale pentru obţinerea unor fenomene vizibile 
sau tangibile, reale sau  iluzorii, este utilizarea 
binefăcătoare a puterii voinţei, a dragostei şi imaginaţiei. 
Este forţa cea mai puternică a spiritului uman folosită 
pentru a face bine. 

Magia nu este vrăjitorie. 


PARACELSUS 


ÎN LOC DE PROLOG 
Piaţa Santiago, Logrono, duminică, 1 noiembrie 1610 


Unsprezece persoane osândite la moarte sub acuzaţia de 
vrăjitorie erau conduse spre locul de execuţie, formând un 
şir inuman şi şovăielnic ce înainta către mijlocul mulţimii 
înfierbântate. Cinci dintre ele, Maria de Echalecu, Estevania 
de Petrisancena, Juanes de Odia, Juanes de Echegui şi Maria 
de Zozaya, părăsiseră deja de ceva vreme lumea celor vii, 
dar Sfântul Oficiu nu a îngăduit ca moartea lor, cu 
desăvârşire lipsită de însemnătate, să împiedice ca efigiile 
lor în mărime naturală, lucrate în lemn de un anume Cosme 
de Arellano, să primească purificarea focului. Sarcina dată 
de Inchiziţie l-a luat prin surprindere pe Cosme. Văzuse, şi 
nu doar o dată, cum credincioşii refuzau lucrările sale 
pentru că reprezentau, cu realism exagerat, patimile de pe 
Via Dolorosa sau loviturile de bici de pe trupul 
Mântuitorului, ceea ce le făcea până şi pe femeile 
evlavioase, cu cea mai bogată imaginaţie, să aibă ameteli 
şi coşmaruri. De aceea, atunci când Cosme a acceptat 
cererea Sfântului Oficiu de a executa efigiile condamnaților 
osândiţi la arderea pe rug, s-a simţit stăpânit de o stare de 
nervozitate. În sfârşit, se ivea şi mult râvnita lui şansă. 
Intreg oraşul şi o mulţime de oameni veniţi din afară special 
cu acest prilej aveau să se bucure de munca sa. Nici în cele 
mai fabuloase visuri ale sale nu şi-ar fi imaginat un public 
atât de numeros, şi s-a dăruit, trup şi suflet, creaţiei sale. A 
mers în închisorile secrete pentru a sta de vorbă cu 
temnicerul şi cu tovarăşii de celulă ai celor decedați. Voia 
să ştie cum arătau ochii modelelor sale în timpul vieţii, cum 
arătaseră părul lor, trupul lor, privirea lor în momentul 
părăsirii acestei văi a plângerii... Cosme nu dorea ca 
lucrările sale să fie nişte simple cioturi de lemn cu formă 
umană. Revărsatul zorilor îl surprindea imprimând figurilor 
realismul tragic pe care el îl considera potrivit împrejurării. 
A sculptat feţe pline de pocăință, capete nepieptănate, ochi 


ieşiţi din orbite, cu privirea rătăcită, şi mâini cu degete 
împreunate înălțându-se implorator spre cer, până când a 
izbutit un cvintet ce semăna groaza, comparabil doar cu cel 
al sufletelor păcătoase în Ziua Tuturor Sfinţilor. Cosme a 
rămas uimit de rodul muncii sale, ce dădea fiori, dar, spre 
neplăcerea sa, nu a avut altă soluţie decât să ascundă 
efigiile, acoperindu-le cu nişte pânze în răstimpul cât au 
mai stat în atelierul său. Şi asta deoarece, atunci când soţia 
sa se plimba, dezorientată, în semiîntuneric şi sculpturile 
acelea îi ieşeau în cale, inima i se strângea cât un purice, 
scotea un țipăt de spaimă, cratiţele îi cădeau din mână şi o 
zarvă de oale se auzea în toată casa, zburlind părul pisicii. 
Deşi asta arăta că îşi îndeplinise sarcina cu plăcere, Cosme 
s-a simţit puţin dezamăgit când tribunalul l-a informat că un 
pictor profesionist avea să fie răspunzător de policromia 
efigiilor, încercând astfel să înlăture prospeţimea paletei 
sale de culori, printre care erau celebre cinabrul sângeriu şi 
indigoul furibund. Din câte se pare, ideea Sfântului Oficiu 
era ca acuzaţii decedați să fie reprezentaţi cu asprime, dar 
fără a fi batjocoriţi. În total, Cosme a primit pentru munca 
sa 142 de reali. 

Vina pentru faptul de a fi fost nevoie să se confecţioneze 
efigii pentru a-i reprezenta pe cei cinci condamnaţi o purta 
o stranie epidemie de fierbinţeli şi dureri abdominale 
severe care, cu câteva luni înainte de săvârşirea 
autodafeului, pusese stăpânire pe închisorile secrete ale 
Sfintei Inchiziţii şi făcuse ravagii printre deţinuţi. Boala le 
provoca deliruri, frenezie şi incapacitatea de a răspunde la 
interogatorii. Din când în când, durerea părea să ia o pauză, 
se trezeau în mod neaşteptat lucizi, prindeau din nou 
culoare în obraji şi aveau poftă de mâncare, dar, de îndată 
ce inchizitorii se aşezau în faţa lor cu intenţia de a profita 
de brusca lor însănătoşire şi de a-i interoga, recădeau în 
starea dinainte, se îngălbeneau la chip, purtându-se din 
nou ciudat, acuzând pierderi de memorie şi febră, dând 
peste cap toate planurile inchizitoriale pentru ziua 
respectivă. Toate acele manifestări au început să trezească 
bănuielile membrilor tribunalului. 


În ziua autodafeului, efigia din fruntea şirului de 
condamnaţi era cea a văduvei Maria de Echalecu, o 
spălătoreasă de patruzeci de ani originară din Urdax. 
Înainte ca soţul ei să moară, Mariei îi plăcea să cânte, şi era 
lipsită de griji. Când nu o vedea nimeni, îi plăcea să smulgă 
coji de var de pe pereţi şi să le vâre apoi în gură, cu o poftă 
copilărească, până i se dizolvau complet sub limbă. De 
asemenea, mesteca pământ şi îşi rodea pe ascuns unghiile. 
A locuit mereu în acelaşi loc, în ferma care aparținuse 
familiei sale şi pe care o moştenise fiind prima născută, 
conform tradiţiei străvechi a navarezilor. Vecina ei fusese 
dintotdeauna cea mai bună prietenă a ei, aproape ca o 
soră. Trecuseră împreună prin descoperirile uimitoare ale 
copilăriei, prin durerile primei menstruaţii şi a urmărilor ei, 
înfruntaseră cu un zbucium de martire moartea părinţilor 
fiecăreia din ele, susţinându-se una pe cealaltă, şi se 
bucuraseră de momentele bune, împărtăşindu-le şi 
savurându-le cu toate simţurile, pentru că le socoteau 
cadouri venite din cer. Cele două femei se iubiseră 
dintotdeauna, aşa cum se puteau iubi soarele şi cerul, 
copacii şi pământul, iar faptul acela trezise bănuielile 
vecinilor, care nu erau prea înclinați să creadă în prieteniile 
necondiționate. Pentru a pune capăt bârfelor, cele două au 
acceptat în cele din urmă câte un soţ. Bărbaţii, care iniţial 
păreau să se înţeleagă bine, au început treptat să se 
privească cu neîncredere şi să se simtă ameninţaţi de 
prietenia femeilor, până când le-au interzis orice fel de 
legătură. Gardul care separa cele două proprietăţi s-a 
transformat într-o graniţă, care într-o zi a fost smulsă, iar în 
alta, mutată doi metri mai încolo. Neînţelegerile au încetat 
atunci când soţul Mariei a murit, iar soţul prietenei sale a 
profitat de situaţie pentru a o acuza în faţa Sfântului Oficiu 
că i-ar fi vrăjit vacile să dea lapte acrit şi că ar fi provocat 
grindina care distrusese recoltele din anul acela. Au reținut- 
o într-o zi, dis-de-dimineaţă. Când Maria s-a îmbolnăvit în 
închisoarea secretă, medicii Inchiziției i-au diagnosticat o 
durere provocată de pierderea ritmului muncii, a aerului 
proaspăt al dimineţii şi a porţiei zilnice de lapte proaspăt. 


Toate acelea şubreziseră constituţia ei puternică. Totuşi, nu 
au negat faptul că boala aceea blestemată ar fi avut ceva 
supranatural, luând în consideraţie faptul că, în ultimele 
sale momente, ca prin farmec, şi înainte să-şi fi putut 
mărturisi vina, femeia îşi pierduse definitiv judecata, se 
ridicase cu multe eforturi de pe patul de scânduri şi se 
îndreptase, clătinându-se, spre coloana de lumină care 
pătrundea prin fereastră, spintecând întunericul din celulă. 

— E acolo... în spatele ferestrei e primăvară. Luna mai... 
e aproape... Luna mai, a spus uitându-se în tavan cu ochi 
sticloşi. Plec îndată, îndată, îndată... a murmurat. 

Nu au reuşit să înţeleagă ce spunea, pentru că luna 
august era aproape pe sfârşite, şi au pus acele fraze 
incoerente pe seama delirului provocat de febră. 
Inchizitorul Becerra a insistat să-i apropie o cruce de buze, 
pentru a vedea dacă astfel se reconcilia cu Domnul înainte 
de a-şi da ultima suflare, dar Maria l-a privit cu dispreţ, i-a 
întors spatele şi, în clipa următoare, s-a prăbuşit la pământ 
fără a se mai ridica şi fără ca inchizitorul dezamăgit să 
reuşească să o împace cu Cel de Sus. 

Cea de-a doua efigie purta numele de Estevania de 
Petrisancena. Mateo Ruiz, artistul care se ocupase de 
colorarea şi aranjarea efigiilor, scosese în evidenţă 
frumuseţea ei naturală, aducând la viaţă părul ondulat, cu 
frumoasa lui nuanţă arămie. Estevania avea treizeci şi 
şapte de ani şi era căsătorită cu plugarul Juanes de 
Azpilcueta. Când s-au dus s-o ridice de-acasă, soţul ei se 
gândea că era vorba despre o nefericită greşeală, pentru că 
Estevania a lui era blândă ca o mieluşea, dulce ca mierea şi 
nu pleca niciodată de lângă el. Mai târziu l-au informat că 
diavolul o smulgea cu forţa pe soţia lui în toiul nopţii pentru 
a o duce la ake/arre!, unde fusese văzută de mulţi dintre 
vecini săvârşind o lungă listă de fapte infame, printre care 
se numărau legăturile trupeşti şi concupiscente cu incubi? 


1 Cuvânt basc care înseamnă „sabat” sau „ritual vrăjitoresc”. 
(n.tr.) 

2 Demon masculin despre care se presupune că abuzează de 
femei în somn. (n.tr.) 


cu ochi arzători şi cu penisuri reci ca gheaţa. l-au spus că, 
pentru ca el să nu-i simtă lipsa, diavolul lăsa în patul 
conjugal o păpuşă aidoma Estevaniei, care împrăştia 
acelaşi miros proaspăt de la ţară şi aceeaşi căldură umană. 
In ziua în care au luat-o de acasă, purta o tunică maro. A 
murit îmbrăcată cu ea, tăgăduind până în ultima clipă că ar 
fi vrăjitoare. Mateo Ruiz a reprezentat pe pieptul efigiilor 
emblema inchizitorială cu crucea împodobită cu flori de crin 
a dominicanilor. Pentru toată munca sa, a primit în total 
130 de reali. 

Numele de Juanes de Odia atârna la gâtul celei de-a treia 
efigii. Avea şaizeci de ani şi se născuse tot în Urdax, unde 
fusese cărbunar şi sitar. Era, fără îndoială, cel mai cult 
dintre cei întemnițați. Devenise foarte popular prin 
încercarea de a sădi în mintea vecinilor săi teoria că toate 
nenorocirile care se întâmplau în zonă erau fără doar şi 
poate cauzate de presiunea pe care regii şi seniorii o 
exercitau asupra lor. Locuitorii Urdaxului erau legaţi de glie, 
muncind pământurile mănăstirii. În schimb, vecinii lor din 
satul Zugarramurdi erau ţărani şi păstori liberi. Acest fapt i- 
a fost de folos lui Juanes pentru a-şi consolida ipoteza că 
trebuiau distruse toate relaţiile de proprietate şi împărţite 
săracilor bogăţiile Bisericii şi ale statului. Se arăta foarte 
dornic să se înconjoare de copii, pentru a le spune poveşti 
despre şoareci foarte dibaci, care se aşezau în faţa pisicii, 
dându-şi seama că erau majoritari şi că o puteau învinge 
dacă rămâneau uniţi în faţa pericolului. Avea convingerea 
că modalitatea cea mai nimerită de a ocoli dezastrul în care 
se cufundase regatul era aceea de a pătrunde în mintea 
noilor generaţii. Şi chiar şi-a dat silinţa să antreneze un 
grup de ţărani tineri pentru lupta armată, în ciuda detaliului 
neînsemnat că băieţii nu aveau la dispoziţie echipamente 
militare şi că erau mai degrabă fricoşi şi mai puţin 
războinici. Dar Juanes, cu trăncăneala sa înflăcărată, a 
sfârşit prin a-i convinge că Domnul îi apăruse în vise, 
făgăduindu-i victoria. Bătălia nu a mai avut loc niciodată, 
pentru că l-au arestat într-o dimineaţă de sâmbătă. Când îl 
ridicaseră de-acasă, ţinându-l de subsuori şi legându-i 


mâinile la spate, ţipase, lovise cu picioarele în pământ, 
scuipase şi se zbătuse ca un dement, dând asigurări că nu 
făcuse nimic rău. Acuzatorii săi nu au mai avut nici o 
îndoială că era posedat. A murit şase luni mai târziu, 
noaptea, murmurându-şi inocenţa. Tăbliţele care serveau la 
identificarea efigiilor au fost lucrate de Juan de Mongaston, 
care a greşit numele lui Juanes şi a pus un H inexistent în 
faţa prenumelui său. In total, plăcile au costat Sfântul Oficiu 
31 de reali. 

Cea de-a patra efigie era cea a lui Juanes de Echegui. 
Palid, slab şi iubitor de vânătoare. Eforturile înverşunate ale 
inchizitorilor de a-i salva sufletul păcătos nu au dat 
rezultate. Juanes avea în momentul acela şaizeci şi opt de 
ani, un petic de pământ cultivabil şi douăzeci de oi. Când 
oamenii Sfântului Oficiu au mers să-l ridice, acesta urca un 
deal, aflat în căutarea celor mai bune flori de măr cu care 
să facă ceaiuri pentru arsurile la stomac, de care suferea de 
câţiva ani. Senzaţia cea mai intensă pe care o simţise 
Juanes fusese în ziua când se născuse fiica lui, când moaşa 
i-o pusese în braţe. l-ar fi plăcut ca acea făptură să-i fi 
deşteptat o infinită duioşie, o dragoste iraţională de 
strămoşi comuni şi de sânge împărtăşit, dar, în schimb, 
primul lucru care i-a trecut lui Juanes prin minte a fost că 
acea fiinţă gingaşă, care lupta pentru a rămâne în viaţă, 
învelită într-o  respingătoare  placentă  albăstruie şi 
vâscoasă, avea să piară, fără să se poată împotrivi cineva. 
Gândul acela nefericit îl însoţise pentru tot restul vieţii şi îl 
simţise cu forţa unei premoniţii atunci când se îmbolnăvise 
în închisoare, simțind că avea să moară fără să ştie ce se 
va întâmpla cu fiica lui, care era şi ea reţinută pentru 
vrăjitorie. 

Cea de-a cincea efigie aparţinea Mariei de Zozaya. Nu 
doar că fusese acuzată de întreg satul de practicarea 
vrăjitoriei, ba chiar se declarase ea însăşi vrăjitoare şi 
povestise în cele mai mici amănunte în ce fărădelegi era 
implicată. Efigia lucrată de Cosme, al cărei chip avea 
aspectul unui pergamentrugos, a trebuit să aştepte, 
răbdătoare, vreme de cinci ore, pentru a primi purificarea 


focului. S-a întârziat cu tot acest interval de timp pentru a 
se citi cu voce tare confesiunile ei înfiorătoare, care au 
răsunat între zidurile pieţei Santiago sub privirile îngrozite, 
tipetele îngreţoşate şi leşinurile femeilor, provocate de 
cumplita listă de aberaţii de care se făcea responsabilă 
acuzata. După un timp, umanistul Pedro de Valencia îi scria 
inchizitorului general, Bernardo de Sandoval y Rojas, un 
discurs erudit intitulat Cu privire la poveştile vrăjitoarelor, 
în care spunea, printre altele, că faptul de a se fi citit în 
mod public, cu o retorică desfrânată, crimele săvârşite de 
vrăjitoare fusese o greşeală evidentă. Potrivit cunoştinţelor 
sale docte legate de slăbiciunile umane, a da idei de 
desfrâu nu era lucrul cel mai potrivit, pentru că putea aţâţa 
imaginaţia sufletelor candide care, până în acel moment, 
nici măcar nu se gândiseră că asemenea perversităţi erau 
posibile. A insinuat chiar că o persoană slabă de înger se 
putea simţi tentată să le făptuiască la rându-i, lucru care se 
pare că nu se întâmpla cu lucrurile bune, care nu obişnuiau 
să fie susceptibile de a fi imitate. lar Maria de Zozaya era, 
fără nici o îndoială, cea mai depravată. Avea optzeci de ani 
când s-a îmbolnăvit în închisoare şi era originară din 
Renteria. Toată lumea ştia deja de mult timp că era o 
vrăjitoare fără cale de îndreptare. Ea însăşi şi-a recunoscut 
apartenenţa la sectă de când avea zece ani. A povestit cum 
era în stare să ajungă în locurile unde se ţineau sabaturile 
zburând cu viteze ameţitoare datorită unui unguent magic 
pe care a promis să-l furnizeze şi inchizitorilor, deşi nu a 
făcut niciodată dovada existenţei acestuia. Intra în casele 
ţăranilor de ani de zile cu scopul de a-i chinui pe sugari în 
clipa în care rămâneau singuri, convertise la vrăjitorie 
douăzeci de persoane cu totul şi se lăudase în faţa 
tribunalului că fermecase opt persoane de-a lungul acelor 
ani de relaţii diabolice, dintre care două au ajuns să moară. 
La un moment dat, Maria i-a comandat o tunică croitoresei 
din Renteria şi, nefiind pe gustul ei, vrăjitoarea s-a enervat 
şi, deşi aceasta se oferise să repare stricăciunea, i-a dat un 
măr otrăvit care a omorât-o pe croitoreasă la şase luni după 
ce îl mâncase. 


Chiar şi tânărul preot s-a văzut afectat de puterea de 
vrăjitoare a Mariei de Zozaya, care îi făcea vrăji înainte de a 
pleca la vânătoare. 

— Haideţi, domnule preot! Să prindeţi mulţi iepuri şi 
astfel le veţi da tocană de iepure vecinilor, îi spunea cu un 
zâmbet uşor, scoțând capul pe fereastră. 

Ea însăşi a recunoscut în timpul procesului că, atunci 
când îl vedea ieşind la vânătoare, însoţit de câinele lui şi cu 
atitudinea aceea de vânător urmăritor, făcea o vrajă prin 
care reuşea să se metamorfozeze în iepure, alergând toată 
ziua în faţa acestuia, fără ca măcar copoii lui să o poată 
ajunge. Pe atunci, preotul se dădea deja bătut şi se întorcea 
istovit şi cu mersul îngreunat de ruşine. 

În plus, Maria de Zozaya a mărturisit că întreţinuse 
invariabil relaţii carnale cu diavolul în fiecare luni, miercuri 
şi vineri. 

— Prin părţile obişnuite şi prin cele de la spate... şi prin 
cele din faţă mă simţeam la fel de mulţumită ca şi cum ar fi 
fost un bărbat obişnuit, deşi simţeam dureri pentru că 
membrul era mai mare şi mai dur. 

Fraza i-a scandalizat pe domnii inchizitori, care şi-au 
plecat privirea şi şi-au făcut cruce de câteva ori. 

Lumea din sat a început să arunce cu pietre după ea pe 
stradă şi o ceată de mucoşi îndrăzneţi şi-a pierdut respectul 
faţă de bunele relaţii pe care femeia le întreținea cu 
diavolul,  urmărind-o şi  strigându-i în cor cuvântul 
„Vrăjitoare”. Având în vedere acele dovezi îngrozitoare şi 
consecinţele acţiunilor ei în viaţa comunităţii, s-a decis că 
Maria trebuia să piară. A fost singura condamnată la ardere 
pe rug dintre cei ce şi-au mărturisit vina, în ciuda faptului 
că politica inchizitorială prevedea clar că un confitente era 
reprimit în mod ceremonios în sânul Bisericii Mamă şi că, în 
timpul autodafeului, urma să i se proclame reconcilierea 
pentru ca tot poporul să poată vedea mărinimia Sfintei 
Inchiziţii. Dar delictele Mariei erau prea grave, iar ea nu 
putea fi iertată. Epidemia blestemată a luat-o de pe lumea 
aceasta cu trei luni înainte de săvârşirea autodafeului. 

Inchizitorii Becerra şi Salazar au dat asigurări că erau 


înclinați să creadă în continuare că diavolul îşi vârâse coada 
în acele misterioase îmbolnăviri pe care nici medicii cei 
înţelepţi nu puteau să le recunoască, întrucât, atunci când 
aceştia îi considerau vindecaţi pe inculpaţi şi îi declarau 
sănătoşi, cădeau din nou pradă febrei. Toate acele lucruri 
nu îi mirau pe inchizitori. Multe dintre vrăjitoare au 
mărturisit că, în ciuda secretului închisorilor, diavolul 
continua să le viziteze noaptea cu intenţia de a avea 
legături trupeşti cu ele. Era clar că răul se folosea de orice 
fel de vrajă pentru a provoca boala care îi omora înainte de 
a mărturisi ceva ce-ar fi pus în pericol integritatea sectei. 
Oricum, inculpaţii decedați au fost judecaţi in absentia. 
Rămăşiţele lor au fost conservate cu grijă până în ziua 
autodafeului, când au fost transportate în sicrie, cortegiul 
defilând în urma respectivelor efigii. Mai târziu au fost 
aruncate în foc împreună cu ele. Inchiziția a comandat 
pentru ziua aceea treisprezece legături de lemne pentru 
care a plătit 397 reali. 

Cei şase condamnaţi la moarte pentru vrăjitorie care au 
reuşit să se ferească de forţa malefică a epidemiei au fost 
conduşi în piaţa Logrono, fiind consideraţi potrivnici. Inainte 
de arestarea lor, Maria de Arburu şi Maria Baztân, cumnate, 
originare din Zugarramurdi, de şaptezeci şi, respectiv, 
şaizeci şi opt de ani, îşi petreceau cea mai mare parte a 
timpului bârfind în poarta casei în timp ce cârpeau, alegeau 
boabele de linte sau curăţau fasole. Erau mamele 
călugărului Pedro de Arburu şi, respectiv, a preotului Juan 
de la Borda, judecaţi şi ei în acelaşi proces pentru legături 
cu diavolul. Amândoi au reuşit să-şi salveze vieţile, deşi 
tribunalul a considerat că ei trebuiau să plătească printr-o 
pedeapsă la fel de exemplară, fiind târâţi între închisori şi 
procese la câţiva ani de zile după săvârşirea autodafeului. 
Mamele lor, la rândul lor, şi-au negat până în ultimul 
moment apartenenţa la secta diabolică. 

Graciei Xarra nu i-a venit să creadă când i-au dezvăluit 
condamnarea la moarte, cu o noapte înaintea autodafeului. 
Petrecuse atât de multe zile în închisoarea aceea, încât îşi 
uitase complet viaţa din libertate, se obişnuise cu 


întunericul şi cu umezeala, şi îşi imagina că avea să rămână 
acolo pentru totdeauna. Părul ei, altădată de culoare 
castaniu-închis, s-a făcut alb ca neaua în doar câteva ore, 
chipul i s-a zbărcit, rămânând cu o înfăţişare de bătrână. 
Ingenunchind, a început să se roage cu patimă la 
Dumnezeul creştinilor, în caz că se îndura de ea. 

Maria de Echachute, în schimb, a izbucnit în râs. A 
amuzat-o seriozitatea protocolară cu care i s-a comunicat 
vestea, după ce o trataseră atât de rău în ultimul timp. A 
râs cu lacrimi de preotul care veghea lângă ea, încercând 
să caute indiciul vreunei mărturisiri de ultim moment, 
gândindu-se că nu putea traversa zidul blestemat al 
închisorii pentru a evada zburând, deşi toţi vecinii dăduseră 
asigurări în timpul interogatoriilor că o văzuseră făcând 
asta de sute de ori. l-a stârnit râsul şi amintirea primarului 
din satul ei care se împiedicase în toiul sărbătoririi sfântului 
patron al aşezării, deşi evenimentul respectiv nu avea nici o 
legătură cu situaţia ei din acel moment. 

Sentința nu l-a luat prin surprindere pe Domingo de 
Subildegui. O ştia deja. A spus din nou că nu era vrăjitor, în 
ciuda dovezilor clare care îl acuzau, şi şi-a menţinut postura 
demnă cu o stăpânire de sine şi cu o privire contrariată 
care nu s-au schimbat nici un pic de-a lungul orelor, nici 
măcar atunci când l-au pus în faţa impresionantului 
morman de lemne pregătite pentru rug. 

Călugărul care l-a însoţit pe Petri de Juangorena până la 
locul execuţiei a folosit cuvinte precum: căinţă, durere, 
purificare, vină pe tot parcursul drumului care separa piaţa 
unde s-au citit sentinţele de grămada de lemne pregătită 
pentru el, aşteptând în continuare confesiunea, încrezător 
în puterea sa de convingere. Dar Petri şi-a petrecut tot 
timpul scoțând miorlăieli sonore pe care lumea adunată în 
piaţă le imita în cor printre hohote de râs. Una dintre 
dovezile  categorice pentru arestarea lui iniţială şi 
condamnarea ulterioară vorbea despre capacitatea lui 
diabolică de a se transforma în felină după bunul-plac. 

Episcopul de Pamplona, Antonio Venegas de Figueroa, nu 
a asistat la autodafeul din Logrono. S-a încăpățânat în 


presupunerea că secta diabolică nu era altceva decât un 
val de ţăcăneală colectivă bazat pe aparenţe şi pe 
baliverne, refuzând categoric să participe la un asemenea 
act abominabil. La rândul său, monarhul şi-a scuzat 
prezenţa prin adeziunea la conceptele politice ale epocii, 
care se bazau pe doctrina Sfântului Toma. Potrivit acestuia, 
regele trebuia să aibă multe calităţi, însă una dintre ele 
trebuia să iasă în evidenţă: dreptatea, aceea care ÎI 
pedepsea pe vinovat şi îl răsplătea pe cel nevinovat. Mâna 
dreaptă a monarhului, favoritul său, ducele de Lerma, i-a 
recomandat să nu asiste, întrucât pedeapsa, chiar şi pentru 
cei care o meritau, putea provoca ura şi teama poporului, 
dat fiind că actul de pedepsire în sine scoate la iveală 
prezenţa unei autorităţi bazate pe violenţă. Aşa că era mai 
bine să nu se lase văzut în timpul autodafeului, pentru ca 
miniştrii şi judecătorii săi să fie cei care ar fi impus 
pedepsele, încercând să se arate în faţa supuşilor ca un fel 
de Solomon, lăsând să se înţeleagă că, deşi recunoştea 
necesitatea aplicării legii, nu se arăta încântat de 
pedeapsă. 

Absența episcopului şi scuza pe care monarhul Filip al IIl- 
lea a folosit-o cu câteva zile înainte, pentru a nu asista, au 
umbrit uşor importanţa evenimentului popular la care s-a 
spus că au participat mai mult de treizeci de mii de martori 
sosiți din toate părţile regatului şi din străinătate. Erau atât 
de mulţi, încât oamenii s-au îngrămădit pe străzile oraşului 
Logrono, care nu a avut capacitatea de a-i primi pe toţi, 
astfel că unii dintre ei şi-au găsit adăpost în satele 
apropiate sau chiar au ajuns să doarmă sub cerul liber. 
Cheltuielile totale ale autodafeului au ajuns la 2 541 de 
reali, sumă ce nu s-a dovedit a fi prea mare, luând în 
consideraţie ceea ce obişnuiau să scoată din buzunar 
celelalte tribunale în circumstanţe asemănătoare. 

Dintre cei treizeci şi unu de învinuiți, ale căror procese au 
fost citite pe 7 noiembrie în piaţa Santiago, doar 
optsprezece au supravieţuit pentru a auzi verdictul. În ciuda 
autodafeului şi a aplicării sentinţelor, suspiciunea că secta 
diabolică nu încetase să dea târcoale ținuturilor nordice s-a 


menţinut în stare de latenţă pentru destul de mult timp, şi 
Suprema şi-a păstrat atitudinea de expectativă în privinţa 
zonei basco-navareze. O sută două persoane au rămas 
încarcerate după autodafe şi, vreme de luni de zile, 
închisorile secrete ale Inchiziției au continuat să-i 
găzduiască pe suspecți. Interogatoriile continuau până când 
aceştia  mărturiseau, până la ultimul, şiretlicurile lor 
răufăcătoare, fără ca nici rudele şi nici apropiații lor să aibă 
cea mai vagă idee unde erau închişi. 

Intre cei arestaţi se găsea şi o femeie cunoscută ca 
Ederra? datorită frumuseţii sale insolite, femeie care 
călătorea din sat în sat oferindu-şi abilităţile terapeutice de 
vindecătoare, vânzătoare de plante medicinale, 
tămăduitoare, descântătoare şi specialistă în parfumuri, 
primind în schimb haine, mâncare sau adăpost. Era la 
curent cu puterea vindecătoare a anumitor plante, era 
pricepută în prepararea medicamentelor, siropurilor, alifiilor 
şi pilulelor, ştia cum să le combine şi momentul potrivit al 
anului în care trebuiau folosite pentru a avea efectele cele 
mai bune. Ederra era posesoarea unor cunoştinţe pe care 
femeile înțelepte şi le transmiteau din generaţie în 
generaţie şi care se pierdeau în negura vremurilor. A fost 
arestată în Zugarramurdi după ce fusese denunţată de un 
medic, constrâns de ameninţarea pe care o presupunea 
prezenţa unei femei capabile să vindece impotenţa 
masculină sau să înlăture durerile naşterii cu o îndemânare 
mult mai mare decât a lui. Potrivit celor spuse inchizitorilor, 
treaba asta era, fără doar şi poate, împotriva legii lui 
Dumnezeu, una destul de clară în această privinţă. Facerea 
spunea că femeia trebuia să treacă prin chinurile facerii. 
Cine se credea ea să-l contrazică pe însuşi Domnul? 

Din momentul în care Ederra a fost arestată de 
inchizitori, fata timidă care o însoțea peste tot, cunoscută 
ca Mayo de Labastide d'Armagnac, nu a încetat să o caute, 
pentru că era incapabilă să înţeleagă viaţa fără Ederra, 
pentru că nu cunoştea pe nimeni mai priceput ca ea atunci 
când venea momentul să deosebească urmele animalelor 


3 În limba bască, ederra înseamnă „frumoasă”. (n.tr.) 


de cele ale lucrurilor pe pietrele uriaşe ale drumurilor şi 
pentru că, fără Ederra, nu mai avea pe nimeni alături de 
care să danseze dezbrăcată cu ochii închişi în nopţile cu 
lună plină. Trebuia să o găsească, era o problemă de viaţă 
şi de moarte. 

Mayo de Labastide a fost prezentă în piaţa Santiago în 
ziua în care s-a săvârşit autodafeul din Logrono, iscodindu-i 
pe cei prezenţi, încercând să descopere farmecul Ederrei 
sub tichiile şi tunicile de condamnat numite „sambenito”. 
Dar nu a putut-o zări şi nici nu a avut certitudinea că acest 
lucru ar fi fost un semn bun sau rău. La fel de bine putea fi 
printre cei suspecți, poprită în vreuna dintre închisorile 
secrete ale Inchiziției, de asemenea putea să fi murit în 
captivitate din pricina epidemiei din închisori, despre care 
auzise vorbindu-se. Dar Mayo nu voia nici măcar să se 
gândească la această posibilitate. Ederra nu putea fi 
moartă; dacă ar fi fost aşa, ea ar fi presimţit... sau poate că 
nu. Era posibil să nu poată presimti, pentru că, în ciuda 
tuturor informaţiilor şi semnelor care indicau contrariul încă 
din naştere, ea nu reuşise să devină o vrăjitoare. Vrăjile ei 
funcționau pe jumătate şi clarviziunile ei dădeau în general 
greş. 

Tristeţea de a nu o zări pe Ederra în piaţa Santiago în 
timpul autodafeului i-a lăsat un nod în gât şi senzaţia aceea 
pe care ştia să o recunoască atât de bine. Mai întâi îşi 
simţea inima în gât, apoi la baza omugşorului, ghemul acela 
ca o lână lăţoasă şi aspră pe care nu îl putea înghiţi, oricât 
ar fi încercat. Gura i se umplea atunci de o salivă vâscoasă 
şi amară care aproape o împiedica să respire. Ederra îi 
explicase că, după ce se produceau acele senzaţii, venea 
momentul în care majoritatea muritorilor eliminau picuratul 
acela apos din colţul ochilor. Însă Mayo, niciodată în viaţa 
ei, nici când fusese un bebeluş fraged, nici când Ederra se 
ocupase de rezolvarea problemei spunându-i poveşti de 
groază în care copiii nevinovaţi erau răpiți de nişte fiinţe 
care, din răutate pură, îi fierbeau la foc mic împreună cu o 
iarbă care le lăsa oasele moi ca o varză, nici când o unsese 
la ochi timp de luni de zile cu fiertura aceea urât 


mirositoare care o ustura... niciodată... nicicând nu a izbutit 
ca pe obrajii ei să facă să alunece ceva asemănător unei 
lacrimi. 

Nimeni nu s-ar fi preocupat de soarta frumoasei Ederra şi 
nici nu i s-ar fi dus dorul dacă nu ar fi fost Mayo de 
Labastide şi Beltrán, omul vrăjit, cu înfăţişare de măgar, 
care, cu o încăpățânare formidabilă, au depus toate 
eforturile să-i dea de urmă după săvârşirea memorabilului 
autodafe al vrăjitoarelor. Pentru Mayo Labastide, câtă 
vreme exista viaţă, exista şi speranţă. Şi ea avea speranţă 
cât cuprinde... o avea pe toată, şi timp pentru a o irosi. 
Mayo se născuse cu cincisprezece ani înainte, sub cele mai 
rele  auspicii posibile, dar fără vreo înclinaţie spre 
descurajare. 


Capitolul | 


Despre cum să rosteşti o invocaţie care să le impiedice 
pe vrăjitoare să-i smulgă pe copii din paturile lor, despre 
cum să goneşti vrăjitoarele 


Soarele începea să scuture pe câmp leneveala nopţii 
când Juana de Sauri a simţit un frig aprig care a trezit-o în 
tremurături, silind-o să se ridice pentru a face focul în vatră. 
Până să-l aprindă, a avut o presimţire rea, şi-a întors capul 
cu neîncredere şi i-a văzut. Erau acolo, tăcuţi, privind-o cu 
ochii larg deschişi, apropiindu-se lent de ea, cu un 
ceremonial ce amintea de infern. A rămas stupefiată, 
sprijinită cu o mână de marginea mesei, în timp ce ridica 
încet vătraiul, mai mult temătoare decât ofensivă. Juana şi- 
a dat seama, cu certitudine, că destinul său nefericit se 
apropia de sfârşit, aşa cum prevedea deja de ceva timp, 
fără ca nici fiicei sale şi nici parohului să le pese câtuşi de 
puţin. Era răzbunarea firească pentru declaraţiile ei din anul 
precedent împotriva vrăjitoarelor în faţa tribunalului 
Inchiziției. De când se întorsese din Logrono, nu mai reuşise 
să împace somnul cu liniştea celor care se pot lăuda cu o 
conştiinţă curată. În toiul nopţii obişnuiau să o asalteze 
fantomele vecinilor ei, care, învăluiţi în flăcări şi cu voci 
macabre, strigau răzbunare,  prezicându-i eterne şi 
inevitabile nenorociri din pricina minciunilor ei gogonate. 
Acest lucru îi producea o dereglare a ritmului palpitaţiilor 
care o deştepta în cele din urmă, împiedicând-o să se 
împace cu somnul. Se întâmpla aşa de luni de zile. 
Îngrijorarea o strângea de piept cu o fermitate dureroasă, 
transformându-i viaţa de zi cu zi într-un zbucium constant 
căruia parohul îi redusese din importanţă, încredinţând-o că 
tot ceea ce făcuse avea menirea de a-l ajuta pe Dumnezeu. 

Dar, în momentul acela, femeia a avut certitudinea că 
Dumnezeu nu era acolo ca să o protejeze. Venise sfârşitul. 
A ieşit cu chiu, cu vai din casa ei, fără să privească în urmă 
şi fără să închidă uşa. Ştia că, oricât ar fi încercat, nu putea 


ţine captivă forţa perfidă ce o urmărea. A alergat pe câmpul 
din faţa casei sale cu tot avântul pe care i-l permitea trupul 
ei bătrân, simțind acea manifestare perpetuă şi 
răufăcătoare mai prezentă ca niciodată. S-a împiedicat şi a 
căzut pe burtă. A rămas acolo pentru un moment, gâfâind, 
simțind cum mireasma ierbii proaspăt încolţite pătrundea 
până în profunzimea nărilor ei. Pentru o clipă, mirosul acela 
a făcut-o să se simtă bine, dar zgomotul paşilor din 
apropiere a abătut-o de la gândurile ei. 

— Nu veţi putea fugi de noi. 

Juana şi-a ridicat încet capul şi mireasma consolatoare a 
ierbii s-a dizolvat într-o duhoare de pucioasă. A recunoscut- 
o imediat, în ciuda faptului că nu o mai simţise înainte. Era 
mirosul diavolului, al infernului, al condamnării, mirosul 
mereu prezent din timpul unui ake/arre, mirosul pe care ea 
însăşi îl descrisese cu un an în urmă în faţa tribunalului 
Inchiziției din Logrono. lar acum îl simţea, în sfârşit. 
Remuşcările pentru faptul de a fi declarat lucruri despre 
care nu a fost niciodată sigură şi care au putut duce la 
moartea unor persoane s-au risipit. Parohul avea dreptate: 
erau reali, răufăcători, diabolici... vrăjitori. A bâjbâit în jurul 
gâtului în căutarea crucii de lemn în care îşi punea 
întotdeauna speranţa şi a strâns-o cu putere, simțind cum îi 
sfâşia pielea, simțind aceeaşi durere ca Isus Hristos când a 
fost răstignit pe cruce. 

— Dă-mi curaj... nu mă părăsi... Tată, a murmurat ea. 

Şi-a ridicat ochii şi a văzut copitele cafenii ale diavolului, 
aşa cum erau reprezentate în Sfânta Scriptură. Două 
picioare murdare de tap care ajungeau până la brâul unei 
fiinţe, jumătate animal, jumătate om, enorm, acoperit în 
întregime de un păr negru şi aspru, cu cinci coarne pe cap. 

— Trebuie să afle cu toţii că suntem în continuare aici, a 
spus o voce de femeie care venea din spatele bestiei. Nimic 
din ceea ce fac ei nu se va putea împotrivi ca puterea 
Satanei să pună stăpânire asupra satului... regatului... 
lumii. 

Şi a izbucnit într-un râs teatral care părea lipsit de 
însufleţire. 


Aflată încă în patru labe, Juana a privit pe sub braţ. Acolo 
se afla băiatul acela zdrenţăros, cu părul lui aspru, de 
culoarea paiului, şi cu ochii lui alburii în care se putea ghici, 
estompat, conturul şters şi albăstrui al unei pupile 
inexistente. O privea cu o faţă de nătărău, cu un zâmbet 
strâmb ce dezvelea dinţii rari şi stricaţi. Alături de el, 
râdeau amuzate două femei care-şi purtau părul împletit în 
nişte cocuri enorme în formă de cornete. Juana a început să 
tremure. Deodată, fără ca nici măcar ea să ştie ce fel de 
forţă o împingea, a făcut un salt ca de iepure şi a luat-o la 
fugă în timp ce în spatele ei auzea hohotele de râs ale celor 
patru personaje diabolice. A ajuns poticnindu-se până la 
râu, luând-o pe podeţul trainic, şi s-a urcat pe balustrada 
lată cu o agilitate uluitoare. Acolo era o frânghie legată de o 
piatră enormă care se pare că fusese lăsată înadins. A 
început să-şi lege funia de una dintre glezne; diavolul şi 
slujitorii săi au încetat atunci să mai râdă şi au alergat în 
direcţia femeii. 

Tremurând de frică, Juana a reuşit să se ridice în picioare 
şi şi-a făcut cruce. Din pumnul în care încă mai strângea 
crucea de lemn ieşea un firicel de sânge care îi curgea pe 
antebraţ, în timp ce femeia rostea încet o rugăciune cu 
ochii închişi. Trebuia să-şi adune curajul necesar pentru 
ceea ce avea să facă, având în vedere că împieliţaţii erau 
deja destul de aproape. 

— Opriţi-vă, blestemaţilor! a strigat Juana agitând crucea 
în faţa ei ca şi cum ar fi fost vorba despre un scut protector. 

— Nu fi proastă, asta nu va opri... 

Dar înainte ca bestia să-şi termine fraza, Juana şi-a închis 
ochii şi s-a aruncat în gol. Ţapul a avut timp doar pentru a o 
apuca de încheietură, însă greutatea inerţiei l-a învins şi a 
rămas cu crucea în mână, în timp ce femeia se prăbuşea cu 
iuţeală de pe pod, dispărând în apa râului cu un zgomot 
înfiorător. 

— Asta-i bună! a strigat băiatul cu ochii albi, cântărind 
dacă situaţia merita un hohot de râs sau o privire de 
circumstanţă. 

— Şi acum ce facem? Nu ne-au spus nimic de morţi, a zis 


femeia mai în vârstă. 

Cei patru au rămas privind buimăciţi de la balustradă, 
aşteptând să o descopere pe Juana în apă, dar au dedus că 
aceasta se dusese direct la fund din cauza pietrei legate de 
glezna ei. [apul a dat de pământ cu furie crucea 
însângerată şi şi-a şters mâna de pietrele podului. 

— Plecăm, a zis cu o privire de dezgust, şi repejor. 


În dimineaţa când trupul Juanei de Sauri a apărut plutind 
cu faţa în jos în apele râului, inchizitorul Alonso de Salazar y 
Frias era deja instalat de unsprezece zile în Santesteban. El 
însuşi a notat faptele cu o mână sigură în registrul 
tribunalului, fără să-şi închipuie că acele cuvinte trebuiau 
să aştepte două secole închise într-o pivniţă abolirea 
Inchiziției până să le poată citi cineva. Pe atunci, Salazar îşi 
punea deja de mult timp întrebări legate de aproape toate 
lucrurile, însă, datorită capacităţii sale de a rămâne 
nepăsător şi a tendinței sale reduse de a face confidenţe 
semenilor, nimeni nu băgase asta de seamă, bucurându-se 
în continuare de încrederea înaltelor sfere inchizitoriale. De 
aceea, Suprema nu s-a îndoit de el şi l-a trimis ca inspector 
în zonele nordice din Navarra şi Guipuzcoa când s-a 
convins, în cele din urmă, că fenomenul vrăjitoarelor nu 
fusese eradicat în totalitate după autodafeul din Logrono. 
După multe frământări, s-au convins că singura cale de a 
sfârşi cu abominabila sectă diabolică era să trimită un 
inchizitor sever în zonă. Şi cine era mai potrivit decât 
Alonso de Salazar y Frias pentru asta, întotdeauna atât de 
sigur pe sine, întotdeauna stăpân pe situaţie? Impresiona 
statura sa formidabilă, bărbia sa sfidătoare, oasele sale 
lungi care îi lărgeau spatele şi îi întindeau braţele şi 
picioarele, prelungindu-i mai mult decât normal degetele 
mâinilor, fine şi uşor lăţite la nivelul unghiilor. Mergea cu 
paşi mari, înaintând în ritm marţial, în timp ce lăsa după el 
urma sutanei sale plutind în aer, iar cel care dorea să-i 
vorbească în momentele acelea trebuia să-l urmeze în 
mare grabă, pentru că Salazar nu încetinea pasul pentru 
nimic în lume. Privea mereu înainte, convins că nimeni nu 


putea să-l oblige să coboare ochii pentru faptul de a-l fi 
prins cu minciuna. Cuvântul /inchizitor îl definea la perfecţie. 
Căuta răspunsuri, întrebându-se chiar şi pe sine o dată şi 
încă o dată, şi întotdeauna găsea o fisură, un mic detaliu, 
vreo dovadă sau circumstanţă care nu îi permitea să fie pe 
de-a-ntregul sigur de nimic, nici măcar de propria existenţă. 
De aceea, inchizitorul general s-a gândit că nu era nimeni 
mai potrivit decât el pentru a încerca să desluşească ce se 
întâmpla. 

Ultimele şi îngrijorătoarele evenimente care tulburau 
liniştea locuitorilor din ţinuturile nordice începeau să le facă 
părul măciucă mai-marilor regatului. Recoltele erau lăsate 
în paragină. Acolo unde înainte creştea un sparanghel de 
mai mare dragul, acum se puteau zări doar câteva rădăcini 
veştejite şi rupte, care până la urmă au fost distruse de 
grindină. Fenomenele meteorologice adverse înspăimântau 
populaţia cu nişte fulgere şi trăsnete de care nimeni nu se 
mai îndoia că fuseseră născocite chiar în cazanul diavolului, 
iar animalele domestice au început să se poarte într-un chip 
de-a dreptul ciudat. Găinile se încăpăţânau să clocească 
ouă sterile, iar atunci când stăpânii lor reuşeau să le 
smulgă vreunul, singurul lucru care ieşea când îl spărgeau 
era un muc vâscos şi negricios ce mirosea a moarte. 
Câinele a încetat să mai apere casa, părea speriat, se 
ascundea făcut covrig sub pat pentru orice fleac şi făcea pe 
el dacă îl obligau să iasă. Pisica rămânea cu privirea aţintită 
înspre nicăieri şi apoi, fără vreun motiv aparent, scotea un 
miorlăit de groază, în timp ce-şi zburlea părul, îşi scotea 
ghearele şi-şi arcuia spatele, iar unele vaci dădeau lapte 
acrit, bun de aruncat. 

Părinţii au cerut ajutor grabnic, deoarece copiii lor 
mărturiseau, tremurând, că, în toiul nopţii şi cu perfidie, în 
timp ce dormeau liniştiţi, vrăjitoarele se strecurau pe 
fereastră pentru a-i duce la akelarre, unde le dădeau o 
nuieluşă cu care să păzească turma de broscoi râioşi 
împodobiţi ca nişte prinți cu hăinuţe croite pe măsura lor, 
pe care ele îi venerau ca pe nişte îngeri păzitori. Oamenii, 
înspăimântați, vegheau nopţi întregi alături de copiii lor 


vrăjiţi pentru a-i împiedica să se predea visului, dar atunci 
vrăjitoarele le dădeau târcoale şi, la sosirea noii zile, când 
cei mari slăbeau paza şi copiii aţipeau, îi smulgeau din nou 
cu forţa. Micuţii recunoşteau apoi, printre sughiţuri şi 
plânsete, că ar fi fost cu vrăjitoarele la akelarre, deşi 
somnul îi învinsese doar pentru câteva clipe. Lumea a cerut 
ajutorul spiritual al oamenilor Bisericii, dar, la puţin timp 
după aceea, urgia a luat dimensiuni ciclopice, cu mult 
superioare aptitudinilor lor mistice de liniştire a locuitorilor. 

Parohul din Vera a trimis o scrisoare tribunalului din 
Logrono, în care îi ruga din tot sufletul pe inchizitori să 
trimită întăriri, întrucât fusese nevoit să-i închidă pe părinţi 
de trei ori pentru a-i împiedica să-i asasineze pe vrăjitorii 
suspecți cu lovituri de pietre sau aprinzându-le casele cu ei 
înăuntru. În afară de aceasta, le oferea inchizitorilor o 
invocaţie inventată de el, care îi împiedica pe răufăcători 
să-i răpească pe copii, solicitând tribunalului să o 
recunoască oficial şi public ca metodă valabilă împotriva 
puterii diavolului. 


lesus + Nazarenus + Rex + ludeorum + 
Verbum caro factum est 
lesus, Maria, Joseph. 


Pentru ca formula cu pricina să dea roade, trebuia scrisă 
pe o hârtie împreună cu o lumânare de ceară, ierburi, pâine 
şi apă sfinţită în dormitorul copiilor, punându-i să-şi facă 
semnul crucii înainte şi după culcare, pronunţând cu un 
sentiment mistic: 


lesus propitius esto mihi peccatori.” 


Ajungându-se până aici, inchizitorul general, Bernardo de 
Sandoval y Rojas, şi-a pus problema variantei de a muta 
provizoriu tribunalul la Pamplona, cu scopul de a fi mai 


t Isus + Nazarineanul + Regele + ludeilor + / Cuvântul s-a 
făcut trup / Isus, Maria, losif. (în Ib. lat. în orig.) 
> Isuse, ai milă de mine păcătosul. (în Ib. lat. în orig.) 


aproape de zona bântuită de vrăjitoare. În ciuda faptului că 
era tentat să creadă că majoritatea acuzațiilor de vrăjitorie 
mascau rivalități între vecini, nu-şi permitea luxul ca în 
regat să se comenteze în continuare că Antihristul şi 
ajutoarele sale făceau tot ce pofteau prin Navarra, fără ca 
inchizitorul general să mişte un deget. A scris patru scrisori 
persoanelor pe care el le-a considerat cele mai instruite pe 
tema sectei diabolice în a-l sfătui cu privire la modul cel 
mai adecvat de a acţiona. A trimis una celor trei inchizitori 
din Logrono, cerându-le să-l îndrume în legătură cu situaţia; 
alta umanistului regal Pedro de Valencia, o celebritate care 
se bucura de încrederea monarhului Filip al Ill-lea datorită 
bunelor sale principii, şi alta nepotului său, ducele de 
Lerma, rugându-l să-i explice până în ce punct criza 
provocată de sectă putea afecta puterea regală. A trimis 
ultima misivă episcopului de Pamplona, Antonio Venegas 
de Figueroa, care dobândise în ultima vreme o faimă de 
sceptic lăudându-se în public cu convingerea sa, venită din 
proprie experienţă, că existau multe minciuni gogonate şi 
multă imaginaţie în toate poveştile ce aveau legătură cu 
tema vrăjitoarelor. 

Inchizitorul general a aşteptat răbdător răspunsurile, iar 
apoi concluzia sa a fost hotărâtoare. A promulgat un edict 
de grațiere, care intra în vigoare timp de şase luni, prin 
care toţi vrăjitorii care îşi declarau pocăinţa şi abjurarea 
puteau primi iertarea Bisericii fără nici un fel de represalii, 
incluzându-i şi pe cei aflaţi în închisorile secrete. În plus, 
acesta interzicea exercitarea de presiuni asupra suspecţilor 
cu intenţia de a-i face să mărturisească şi, totodată, nici 
unul dintre cei care aveau să declare nu putea fi ameninţat. 
Mai avea nevoie acum doar de un om de încredere care să 
se ocupe de răspândirea edictului în zonele afectate şi a 
decis că nu exista nimeni mai pregătit pentru această 
misiune importantă decât elevul său, Alonso de Salazar y 
Frias. 


Apariţia cadavrului înecat al Juanei nu l-a surprins pe 
Francisco Borrego Solano, parohul din Santesteban. De la 


sosirea inchizitorului Salazar, iar de atunci trecuseră deja 
aproape două săptămâni, în satele vecine s-a dus vorba cu 
privire la graţierea prin edict şi, pe parcursul următoarelor 
zile, Santesteban s-a umplut de grupuri de vrăjitori veniţi în 
căutarea iertării. S-au stabilit în faţa reşedinţei lui Salazar, 
provocând o larmă haotică ce scotea din minţi populaţia, 
deja tulburată din cauza lor. Inchizitorul, copleşit de atâta 
lume, s-a văzut nevoit să facă rost de mai multe ajutoare, 
pe care să le poată trimite în satele apropiate pentru a 
asculta confesiunile celor care nu se puteau deplasa. Astfel, 
alaiul său, iniţial format din doi secretari ai inchiziţiei şi doi 
tălmăcitori din limba bascilor, care, pe lângă traducerea 
interogatoriilor, trebuiau să rostească predici imediat după 
publicarea edictului de grațiere şi să asiste la actele de 
reconciliere, s-a văzut nevoit să se lărgească, formându-se 
patru echipe. O dispoziţie regală i-a obligat pe locuitorii din 
Santesteban să devină responsabili de pocăiţii care nu erau 
din partea locului şi care ocupau străzile. Curând, nu a mai 
rămas nici o locuinţă din Santesteban care să nu 
găzduiască vreun vrăjitor cuprins de remuşcări. Toate acele 
întâmplări nu erau deloc pe placul parohului Borrego 
Solano, care vedea cum obligaţia de a-i găzdui în case 
onorabile pe cei pocăiţi pricinuia neîncredere vecinilor. Au 
început să se audă şuşoteli despre posibilitatea ca vrăjitorii 
să fi venit fără căinţa necesară pentru obţinerea iertării, 
răspândind astfel din sat în sat ciuma vrăjitorească precum 
o epidemie mortală. 

Parohul Borrego Solano încerca de mai multe zile să 
insufle curaj sufletelor neliniştite ale enoriaşilor săi cei mai 
devotați, ascunzându-şi propria îngrijorare. Însă 
nenorocirea era atât de palpabilă, încât distrugea orice 
încercare de-a o ascunde. De la primele ore ale acelei 
dimineţi tragice în care au venit să-i anunţe apariţia 
cadavrului înecat al Juanei, parohul a avut presimţirea că 
dezastrul se aşternea din nou asupra lor. Cocoşul său, 
punctual de obicei, cântase chinuit, dezacordat şi la ore 
nepotrivite. Aşa cum bine ştia, aceasta era, fără doar şi 
poate, o dovadă a prezenţei apropiate a vrăjitoarelor. 


Inchiziția nu reuşise să sfârşească cu toţi discipolii 
diavolului în ciuda arestărilor, torturilor, a autodafeului, a 
amenințărilor cu pedeapsa veşnică şi a iertărilor datorate 
pocăinţei. Discipolii sectei diabolice se întorceau pentru a 
se răzbuna pe ei, asta era sigur. 

S-a îmbrăcat cât a putut de repede în timp ce îşi făcea 
cruce şi murmura un şir de rugăciuni şi rugăminţi. Înainte 
de a trece pragul porţii, a aruncat în foc o mână de sare, cu 
speranţa că acest lucru ar fi putut domoli puterea malefică 
a vrăjitoarelor. Lumina a scânteiat intens, cu un vuiet de 
ignis fatuus care i-a făcut pielea de găină şi care i s-a părut 
a fi semnul prevestitor al necazurilor. S-a îndreptat spre râu 
fără a mai pierde timpul. A ajuns gâfâind, mai mult din 
pricina frământărilor decât a mersului, când a văzut trupul 
albicios lipsit de viaţă ce se odihnea pe buruieni. A 
recunoscut-o în înecată pe enoriaşa sa, Juana de Sauri, şi i 
s-a zbârlit părul văzând înfăţişarea ei deplorabilă de peşte 
scos pe uscat. 

— Doamne, Dumnezeule! Dar ce i-au făcut bietei femei? 
a bălmăjit în timp ce-şi făcea cruce. Anunţaţi-l pe 
inchizitorul Salazar, cât mai grabnic! El trebuie să vadă 
asta. 


Capitolul Il 


Despre cum să confecţionezi puternice talismane 
protectoare, despre cum să te faci nevăzut 


Salazar încă dormea când au bătut în uşa dormitorului 
său cu lovituri ce nu prevesteau nimic bun pentru a-l 
informa că toate nenorocirile biblice din Apocalipsă îşi 
arătau primele semne tocmai în Santesteban. A auzit 
bătăile ca prin vis, pentru că-şi petrecuse noaptea punând 
în ordine foile cu transcrierea interogatoriilor din ziua 
precedentă. Cu cât se străduia mai mult, cu atât nu 
ajungea să se lămurească dacă nu cumva aiurelile pe care 
le auzea din gura vrăjitorilor cuprinşi de căinţă erau 
adevăruri sau simple halucinaţii megalomane. Din primul 
moment în care a pus piciorul în Santesteban cu 
promisiunea de a-i ierta pe adoratorii confesori ai 
diavolului, răufăcătorii au format cozi lungi în faţa mesei 
inchizitorului şi a ajutoarelor sale, aşteptând cu răbdare să 
le vină rândul pentru ca sacrilegiul comportamentului lor să 
fie confirmat în schimbul unei iertări care să le aducă o 
doză însemnată de pace spirituală şi respectabilitatea 
socială. 

Pentru a se putea organiza mai bine, Salazar a 
modernizat un chestionar experimental complicat folosit de 
Inchiziţie cu ceva timp în urmă, care consta în paisprezece 
întrebări cu tâlc şi răspunsurile lor posibile. Cu datele 
obţinute, putea ulterior, după o analiză chibzuită, să 
clasifice confesiunile în grupuri de: halucinaţii diurne, vise 
nocturne, convingeri spirituale şi realităţi fizice. Realităţile 
fizice erau cele care îl interesau cel mai mult, însă, pentru 
moment, spre surprinderea lui, nu avea certitudinea că 
diavolul ar fi fost în zonă. Mai întâi se interesa în dosarul 
procesului dacă vrăjitorul în cauză făcuse vreo declaraţie în 
faţa tribunalului şi, dacă era aşa, folosea acea întâlnire ca 
bază de tatonare. Voia să găsească un barem cât mai 
izbutit posibil cu ajutorul căruia să aprecieze confesiunile şi 


să lase astfel în urmă metoda inchizitorială folosită până 
atunci, care se limita, în principiu, la judecarea în funcţie de 
suspiciuni. 

— V-aţi întâlnit cu cineva pe drumul de plecare sau de 
întoarcere de la akelarre? îi întreba Salazar pe declaranţi, 
aşteptând ca ajutorul său, tânărul novice Înigo de Maetsu, 
să-i traducă vorbele în bască. 

— Nu-mi aduc amine să mă fi întâlnit cu cineva 
cunoscut... spunea cu o expresie de îndoială pe chip Ana de 
Labayen, care venise pe jos împreună cu alte douăsprezece 
persoane din Zubieta pentru a i se acorda graţierea prin 
edict, dar, dacă l-aş revedea pe cel cu care m-am întâlnit, l- 
aş recunoaşte fără nici o problemă... vai de el dacă neagă 
pe urmă!... pentru că nimeni nu mi se pune împotrivă, atât 
ar mai lipsi! adăuga femeia sigură pe ea în timp ce dădea 
aprobator din cap şi-şi punea braţele în şold. 

— Şi vă mai aduceţi aminte dacă la plecare sau la 
întoarcere se auzea lătratul vreunui câine... clopote... - 
continua novicele să traducă în timp ce femeia avea o faţă 
descumpănită - ... cântatul unui cocoș... nu ştiu... se auzea 
ceva? 

Salazar făcea gesturi largi cu mâna, rărindu-şi tot mai 
mult cuvintele, aşteptând ca Ana să-l întrerupă în orice 
moment pentru a-i da un răspuns. 

— Hmmm... Nu. 

— Şi dacă plouă în timpul unui akelarre, persoanele 
adunate acolo se udă? , 

— Doamna spune, traducea Inigo de Maetsu cu vocea din 
ce în ce mai slabă văzând privirea dezamăgită a lui Salazar, 
că presupune... că trebuie să se ude dacă plouă. 

Bătăile în uşă s-au auzit de această dată cu o mai mare 
nerăbdare şi l-au trezit în final pe inchizitor, care a scos un 
suspin plin de resemnare în timp ce se ridica încet de pe 
lavita sa, încercând să-şi obişnuiască ochii cu lumina zilei 
abia mijite. 

— Cine-i? 

— Sunt Înigo, domnul meu... scuzaţi-mă, domnul meu. Se 
pare că parohul Borrego Solano solicită prezenţa 


dumneavoastră pe malul râului. 

Salazar se ridicase deja, şi a deschis uşa privindu-l pe 
novice cu o privire perplexă. 

— Vrea să merg acum la râu? 

— Mi-au spus să veniţi fără întârziere, domnul meu. Se 
pare că vrăjitoarele au atacat din nou. 

Înigo a ridicat din umeri. 


Reveneala nopţii lăsase loc unui văl foarte subţire de 
umezeală verzuie pe care soarele strălucitor al dimineţii 
începea să o împrăştie în clipa când inchizitorul Alonso de 
Salazar y Frias a făcut act de prezenţă în compania 
ajutoarelor sale, care au mai avut timp să observe cum 
parohul se arăta în continuare impresionat, privind cu o 
uluială nătângă trupul lipsit de viaţă al Juanei. Preotul şi-a 
relaxat privirea când l-a văzut pe inchizitor apropiindu-se. ÎI 
cunoştea deja din auzite pe Salazar dinainte ca acesta să 
pună piciorul în Santesteban. Îşi câştigase deja faima de a fi 
fost cel mai exigent şi mai nemilos dintre cei trei inchizitori 
care luaseră parte la procesul autodafeului din Logrono. 
Chipul său sobru din timpul interogatoriilor, în vreme ce-şi 
ridica cu scepticism sprânceana stângă şi scotea un oftat 
revoltător de sarcastic, îi îngrozea pe acuzaţi, deşteptând 
admiraţia şi respectul  secretarilor responsabili de 
procesele-verbale. Când cei doi colegi ai săi, inchizitorii 
Valle şi Becerra, se simțeau deja mulţumiţi de mărturia 
vreunuia dintre deţinuţi, el se arăta în continuare 
neîncrezător, chiţibuşar, şi cerea cu o insistenţă vehementă 
folosirea torturilor care să-i facă pe inculpaţi să-şi 
mărturisească păcatele până la ultimul. Se spunea că anii 
săi de studiu de la moderna şi liberala Universitate din 
Salamanca îl înzestraseră cu un foarte bun ochi clinic, iar 
călătoriile sale la Roma, cu incapacitatea de a se lăsa 
tulburat şi uluit. 

Nici unul din cele două ajutoare care îl însoțeau pe 
inchizitor în dimineaţa aceea lugubră nu mai văzuse o 
persoană înecată. 

— Cum vi se pare? a întrebat Alonso de Salazar, indicând 


cu privirea spre trupul lipsit de viaţă al femeii. 

— E... e moartă... s-a bâlbâit părintele Domingo cu o 
căutătură speriată. 

— Fir-ar să fie... păi asta o fi! Nu m-aş fi gândit 
niciodată... i-a răspuns novicele Inigo de  Maetsu 
scărpinându-şi bărbia, cu privirea prefăcută a unui savant 
riguros, în timp ce se uita la el cu coada ochiului şi schiţa 
un zâmbet uşor. 

— Te rog, Maetsu... nu e momentul acum, chiar că nu... i- 
a reproşat Salazar şi, întorcându-se spre Borrego Solano, a 
întrebat: Cine a găsit-o? 

— Copiii. Parohul a indicat spre un grup de ţânci care îi 
priveau neîncrezători, ascunzându-se după copaci. Se jucau 
pe mal, au văzut cum curentul aducea o siluetă nedesluşită 
ce plutea în apă. Trupul s-a oprit în cele din urmă în cotitura 
pe care râul o face chiar aici. A rămas agăţat între crengi. 

— Se ştie despre cine e vorba? 

— Ah, da... Juana de Sauri, da. Una dintre cele mai 
milostive enoriaşe ale noastre. Juana... da, da... 

— E moartă de cel puţin două zile. Salazar voia să 
manevreze cu grijă situaţia. Trupul unei persoane se 
scufundă în primele momente ale înecului, dar, după un 
timp, apa descoperă că e vorba despre o entitate 
necunoscută... ce nu aparţine mediului acvatic... Şi îl 
respinge imediat. L-a privit pe paroh şi a întrebat: Avea 
probleme care să o oblige să ia o astfel de hotărâre 
nechibzuită? 

— Ce vreţi să spuneţi? a răspuns slujitorul lui Dumnezeu, 
indignat. Juana va fi îngropată în pământ sfânt. V-am spus 
deja că era una dintre enoriaşele mele cele mai devotate. 
Dacă doriţi să descoperiţi motivul real al morţii sale, primul 
lucru pe care ar trebui să-l ştiţi este faptul că ea era o 
foarte bună creştină care i-a denunţat în faţa tribunalului... 
în faţa Cuvioşiei Voastre, acum un an, pe toţi acei vrăjitori 
răufăcători care îmi tulburau parohia şi care amenințau cu 
distrugerea integrităţii credinţei. Dacă doriţi să aflaţi 
adevărul, cercetaţi persoanele care au ocupat satul în 
căutarea iertării pe care le-a promis-o Suprema. Cu 


siguranţă că cei mai mulţi dintre ei se prefac... au minţit... 
cu siguranţă că se mai găsesc printre ei câţiva adepţi ai 
sectei diavolului. Sau oare credeţi că toţi sunt dispuşi să se 
schimbe? E clar că mai există şi alţii în afara celor care au 
fost judecaţi... în afara celor din satul acesta. Se găsesc în 
toate părţile, ocupând întreaga Europă. Traversează zilnic 
graniţa dinspre Franţa, zburând pe mături netrebnice. Sunt 
în continuare între noi, iar acum vor să se răzbune. Va 
trebui să le dau din nou permisiune copiilor să doarmă în 
biserică, de unde vrăjitoarele nu pot să-i răpească şi să-i 
ducă la scârboasele lor ake/arres, unde Impieliţatul îi obligă 
să-i ridice coada urât mirositoare şi să-i sărute părţile 
ruşinoase... unde vrăjitorii întreţin relaţii sexuale fără să le 
pese de sex sau de legăturile de rudenie dintre ei. 

— Vorbiţi de incest, părinte? a întrebat Înigo, care era 
întotdeauna dispus să se lase fascinat de o descriere 
diabolică. 

— Ba bine că nu! Bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, 
surori cu fraţi, mame şi fii... incubi cu un membru viril atât 
de lung şi de gros, precum şarpele ce a îndemnat la păcatul 
originar din rai şi care pătrunde în orificiile femeilor până 
când... 

— Înigo, Înigo... Salazar începuse să-şi piardă răbdarea. 
Înigo! 

— Da? 

— Apropie-te de tufele acelea, smulge câteva frunze şi 
adu-mi-le, i-a poruncit Salazar în timp ce-şi sufleca 
mânecile. 

Inchizitorul a luat frunzele în mână şi le-a strâns cu 
putere până când a reuşit să extragă puţină substanţă 
verzuie cu care şi-a fricţionat buza superioară, chiar sub 
nas. Sub privirea uimită ale parohului Borrego Solano, a lui 
Înigo şi a părintelui Domingo, s-a aplecat lângă trupul lipsit 
de viaţă al Juanei, deasupra căruia deja mişunau muştele, şi 
a început să-l mişte. A îndepărtat frunzele care îi acopereau 
faţa şi i s-a părut că-şi aduce aminte de femeia aceea care 
depusese o declaraţie în faţa tribunalului din Logrono anul 
precedent, însă nu era sigur. Deşi se lăuda mereu că-şi 


amintea fără greş de toate persoanele pe care le interoga, 
chipul decedatei era destul de umflat. A căutat prin hainele 
ei, i-a examinat gâtul, i-a pipăit capul ca şi cum ar fi 
verificat maturitatea unui pepene şi, pe când parohul 
Borrego Solano începea să se înroşească, fiind pe punctul 
de a-şi pierde răbdarea, a ajuns la nivelul mâinii drepte, în 
centrul palmei văzând urma profundă a unei răni recente 
care ajungea până aproape de os. 

— E un stigmat? a şoptit Borrego Solano. Doamne Sfinte! 
a spus el, făcându-şi semnul crucii de trei ori la rând într-un 
gest cam teatral. 

— Nu... nu cred, a adăugat Salazar pentru a-i scădea din 
importanţă. Mai degrabă se pare că decedata a strâns ceva 
în pumn cu multă putere înainte de a muri. 

— Dar... de unde ştiţi că nu e o rană produsă de vreo 
creangă în care s-a agăţat în timp ce plutea pe râu în jos? a 
întrebat părintele Domingo. 

— E coagulată. Asta vrea să spună că era încă în viaţă 
când s-a produs leziunea. Nu pare o zgârietură obişnuită. 
Este o rană profundă, ca şi cum decedata ar fi strâns ceva 
în mână... în plus, semnul este destul de... bine conturat. 
Ce formă are rana aceasta? şi-a întrebat Salazar discipolii, 
îndepărtând mâna Juanei asemenea celui care priveşte o 
operă de artă şi încearcă să caute o perspectivă mai bună. 

— Are formă de cruce. Fără îndoială că rana are formă de 
cruce, a adăugat Înigo încercând să imprime frazei un ton 
sever. 

— Cu ce şi-a putut-o face? a murmurat Salazar pentru 
sine. 

— Sărmana femeie! Parohul era şocat. Nu ştiu ce 
importanţă poate avea un semn întipărit în palmă. 
Esenţialul e... cea mai importantă e constatarea că diavolul 
continuă să ne hărţuiască şi că a nimerit drept la ţintă. 

— Nu o să vă vină să credeţi, părinte. Semnele care 
însoțesc cadavrele pot lămuri multe lucruri, a spus Salazar 
într-un mod misterios. Persoanele decedate în împrejurări 
ciudate sunt, prin ele însele, enigme nemaipomenite ce 
trebuie descifrate. Sunt precum cărţile scrise codificat şi 


care, dacă nu sunt citite de nimeni, sfârşesc îngropate, fără 
să fi transmis un mesaj final care să poată da un sens 
complet existenţei lor. Şi e posibil ca, în cazul acesta, să 
dea sens chiar existenţelor noastre, a încheiat inchizitorul 
cu o privire mâhnită înainte de a se ridica, scuturându-şi de 
câteva ori sutana în timp ce adăuga, încercând să pară 
indiferent: Aş vrea ca trupul să fie dus în locul unde sunt 
găzduit pentru a-l putea studia cu atenţie. 

— Pentru Dumnezeu! Ce vreţi să faceţi cu ea? a protestat 
Borrego Solano, scandalizat. Nu pun la îndoială metodele 
care ar putea sau nu servi Sfintei Inchiziţii pentru a-şi 
rezolva problemele şi poate că, în alte împrejurări, acestea 
ar putea descoperi drumurile întortocheate prin care s-a 
ajuns la moartea persoanelor, însă în cazul acesta cred că 
totul e suficient de clar. Vrăjitoarele s-au răzbunat pe Juana 
pentru că aceasta a depus mărturie împotriva lor anul 
trecut, iar semnul în formă de cruce de pe mâna ei este un 
stigmat pe care Domnul a binevoit să-l lase pentru a ne 
arăta caracterul milostiv al decedatei. Aceasta este 
semnificaţia rănii şi a acestei enigme dezgustătoare şi 
macabre. Ce părere ar avea fiica ei dacă ar afla că i-aţi lua 
trupul, Cuvioşia Voastră, prelungind momentul în care să o 
poată îngropa creştineşte? 

— O fiică? Unde locuia răposata? a întrebat Salazar, 
părând interesat de acest aspect. 

— Casa Juanei se află în sus, pe firul apei. La o oră de 
mers mai grabnic. Locuieşte singură, pentru că fiica ei e 
deja căsătorită, deşi urcă de câteva ori pe săptămână 
pentru a-şi vizita mama... vreau să spun că o vizita de 
câteva ori pe săptămână. Parohul şi-a coborât privirea şi a 
dat din cap în timp ce murmura: Sărmana Juana, sărmana 
Juana... 

— Trebuie să vorbesc cu fiica ei, a conchis Salazar. 


În dimineaţa aceea, Mayo de Labastide se afla în 
apropierea râului când i-a auzit pe copii sosind pe 
neaşteptate şi a mai avut doar timpul necesar să se 
ascundă în stufărişul de pe mal. l-a putut vedea sosind, 


jucându-se de-a prinselea, printre îmbrânceli, i-a văzut 
căutând sub pietrele umede viermi pe care să-i pună ca 
momeală în undiţele lor rustice, le-a auzit exclamaţiile pline 
de tulburare când au găsit cadavrul, strigătele când l-au 
scos din apă, a văzut cum surprinderea iniţială a copiilor s-a 
transformat în curiozitate în timp ce-l zgândăreau cu 
beţele, împingându-l uşor cu vârful pentru a-l face să se 
întoarcă. A mai văzut cum, într-un mod cu totul 
nerespectuos, au început să-i ridice fusta, înainte ca unul 
dintre ei să se hotărască să coboare în fugă spre sat pentru 
a-i anunţa pe cei mari. Copiii nu o mai văzuseră pe Mayo 
pentru că ea posedase dintotdeauna însuşirea de a trece 
neobservată. 

Mulțumită acestui lucru, a putut observa fără probleme 
ritualul funebru al lui Salazar şi al alaiului său. Inchizitorul 
era, în acele momente grele, singura ei speranţă de a se 
reîntâlni cu Ederra. Dacă nu ar fi avut convingerea că, 
mergând pe urmele paşilor lui Salazar, ar fi putut-o găsi, 
fără capătul acela mic de care să se agaţe, fără firul acela 
subţire care o ţinea legată de optimism, poate că s-ar fi 
mulţumit să aştepte cu răbdare până când divinitatea ar fi 
decis să îndrepte dezordinea pe care o făcuse în viaţa ei în 
doar câteva luni. Sau poate că decizia ei ar fi fost şi mai 
drastică şi s-ar fi culcat sub un copac, aşteptând ca 
moartea să-şi facă milă de ea, domolind astfel nenorocirea 
ei muşcătoare. A rezolva orice problemă, oricât de 
nesemnificativă, fără ajutorul înţelept al Ederrei, era un 
lucru mult prea greu pentru un trup atât de neînsemnat ca 
al ei. Mayo nu făcuse niciodată nimic de una singură şi de 
aceea şi-a imaginat că misiunea ei de a da de urma Ederrei 
ar fi fost mai simplă dacă l-ar fi urmat pe Salazar. De aceea 
nu dorea ca vrăjitoarele, diavolii, monştrii sau alte fiinţe 
răufăcătoare să încerce să-i facă rău inchizitorului şi voia să 
evite acest lucru, măcar pe cât îi stătea în puteri. 

Şi s-a apucat să lucreze pentru el un talisman protector, 
aşa cum o văzuse mereu făcând pe Ederra în situaţiile care 
solicitau o atenţie specială. Talismanele, spunea Frumoasa, 
trebuie confecţionate cu foarte multă grijă. Rolul lor constă 


în a proteja de deochi şi de răzbunări persoana care le 
posedă, de a îndepărta adversităţile şi de a acţiona ca un 
magnet capabil să atragă fericirea, norocul şi înţelepciunea. 
Pentru ca talismanul să fie eficient, trebuie să fie pregătit 
de cineva priceput. Cel care nu are sufletul curat şi intenţii 
bune nu trebuie să înceapă săvârşirea ceremoniei magice 
de care e nevoie pentru a le crea, pentru că, altminteri, 
dacă dorinţele sunt necurate, îndoielnice sau răufăcătoare, 
vraja tinde să se întoarcă împotrivă şi descântătorul poate 
sfârşi transformat în polonic de supă sau într-o gânganie 
nocturnă. După o simplă analiză a voinţei interioare şi 
având siguranţa că ceea ce se doreşte cu talismanul este 
just şi onest, pasul următor este să se facă rost de: 


e O bucată de hârtie; 
e Un grafit; 
e Un rest de țesătură de mătase. 


Mayo avea deja în desagii lui Beltrân o bucată bună de 
hârtie pe care ea o fabricase cu câteva luni în urmă. Era 
important ca persoana care urma să creeze talismanul să 
fie chiar cea care confecţionează hârtia, pentru a evita 
posibilele eşecuri ale efectelor sale benefice, fiind foarte 
atentă, pentru a nu se lăsa distrasă de gânduri absurde 
care să-i întunece mintea în timpul  manevrării 
componentelor magice. Mayo s-a bucurat că era o noapte 
de luni care, în plus, era cu lună plină, întrucât talismanele 
confecţionate sub influenţa lunii apărau de epidemii, 
îndepărtau spiritele rele şi ofereau protecţie în timpul 
călătoriilor. Faptul că hârtia era confecţionată dinainte, într- 
o altă zi a săptămânii, nu influenţa nici în bine, nici în rău 
rezultatele ulterioare ale talismanului. În plus, Mayo 
imprimase pe unul dintre colţurile hârtiei, când pasta era 
încă proaspătă, figura magică a unui /auburu€, aşa încât, 
odată uscată, coala rămăsese marcată. 


6 În limba bască, /auburu este numele svasticii curbilinii, fiind 
considerată unul dintre simbolurile cele mai reprezentative din 
cultura bască. (n.tr.) 


A ascuţit vârful grafitului cu un cuţitaş şi a trasat pe 
bucata de hârtie al optulea pentaclu. 


Este arhicunoscut faptul că puterea pentaclelor ţine mai 
mult de credinţă decât de raţionamentul logic şi, aşa cum 
se întâmplă cu celelalte ceremonii magice, trebuie să fii cu 
mare băgare de seamă în elaborarea lor, pentru că 
miracolele care se pot înfăptui datorită lor depind în mare 
măsură de precizia cu care sunt săvârşite. Al optulea 
pentaclu este de mare folos pentru cei care călătoresc în 
prezenţa lui, iar spiritele rele care încearcă să-i abată de la 
drumul lor vor constata cu neputinţă că intrigile le sunt 
zădărnicite. Tot aşa, pentaclul este de folos pescarilor, care, 
atunci când îl au asupra lor, prind peşte din belşug. 

Mayo, care crescuse văzând cum Ederra fierbea flori, 
ierburi şi tuberculi pentru a le scoate sufletul balsamic, 
însuşindu-şi arta de a confecţiona talismane şi de a le 
adapta necesităților şi dorințelor fiecărei persoane, 
cunoştea foarte bine virtuțile celor treizeci şi cinci de 
pentacle, precum şi simbolurile şi cuvintele care le 
compuneau. In ciuda faptului că ea nu ştia nici să scrie, nici 
să citească, era în stare să le redea pe toate cu exactitate, 
fără cea mai mică greşeală. Ederra stăruia în convingerea 
că toate fiinţele umane, fără excepţie, aveau din naştere 


calităţile necesare pentru a prepara filtre”, alifii şi licori 
fermecate, cu atât mai mult Mayo, care se trăgea dintr-o 
familie bună şi care, în plus, îşi petrecea toată ziua privind- 
o. Însă, până atunci, fata se remarcase prin a fi destul de 
neîndemânatică şi, de aceea, s-a străduit să se îngrijească 
până şi de cel mai mic detaliu. Era foarte important ca 
talismanul acela să funcţioneze. 

După ce a terminat desenul celui de-al optulea pentaclu, 
Mayo a scotocit prin bocceluţa ei după o bucată de mătase 
de culoarea fildeşului, în care l-a învelit cu grijă, legându-l 
în partea de sus cu un şnur făcut cu fire de păr din coama 
lui Beltrân, şi s-a pus să purifice talismanul, aşa cum cere 
ritualul oricărei consacrări, invocând luna. 


Eu te salut şi te invoc, mândră lună şi frumoasă stea, 
lumina strălucitoare pe care o tin în mână, 

pentru aerul ce îl respir, 

pentru aerul ce se găseşte în mine, 

pentru pământul pe care-l ating; 

eu vă invoc pentru toate numele spiritelor, 

prinți ce în voi stăpânesc. 


Şi spunând asta, a suflat de trei ori cu zgomot asupra 
talismanului, cu toată credinţa de care putea da dovadă, 
rugându-se ca talismanul făcut de ea, de data asta fără 
ajutorul Ederrei, să fie eficient. 

Pe la ora cinei, Mayo s-a apropiat de locul care-i găzduia 
pe Salazar şi alaiul său în Santesteban. Îşi petrecuse 
noaptea precedentă studiind clădirea. A văzut, în spatele 
uneia dintre ferestre, licărul tremurător al unei lumânări 
până la o oră târzie a dimineţii şi a putut distinge umbra lui 
Salazar reflectată pe tavanul camerei, mişcându-se de colo- 
colo. Şi-a făcut în minte un plan al clădirii după ce a 
numărat ferestrele; era convinsă că, odată intrată, avea să 
găsească uşor dormitorului celui de-al treilea inchizitor al 
tribunalului din Logrono. A urmărit cu grijă turele pe care 


7 Băutură căreia i se atribuie puteri miraculoase, printre care şi 
aceea de a inspira iubire. (n.tr.) 


paznicul de noapte le făcea în jurul reşedinţei şi a profitat 
de momentul în care bărbatul a luat-o după colţ pentru a o 
rupe la fugă în vârful picioarelor, în direcţia porţii principale. 
Deşi îşi vârâse în buzunare pietrele colorate ce se găsesc în 
cuiburile pupezelor, care au însuşirea de a-l face invizibil pe 
cel care le poartă, a preferat să se asigure că nu va întâlni 
pe nimeni în drumul ei. 

S-a plimbat tăcută pe coridoarele pustii, atentă la 
clinchetul uşor al lingurilor lovindu-se de farfurii ce venea 
din sufragerie, inspirând aroma picantă şi dulceagă a 
prazului fiert ce ieşea din bucătărie, amestecată cu mirosul 
de teamă pe care-l răspândea propriul trup. A găsit 
dormitorul lui Salazar fără prea mult efort. Şi-a lipit urechea 
de lemnul uşii înainte de a intra, iar când s-a convins că nu 
era nimeni înăuntru, a înghiţit cu putere ghemul de 
îngrijorare care-i înfunda gâtul şi a împins încet uşa, 
muşcându-şi buza de jos. A mers pe vârfuri până a ajuns în 
dreptul patului şi, odată aflată acolo, s-a culcat pe jos şi şi-a 
întins braţul cât de mult a putut pentru a aşeza dedesubt 
săculeţul magic ce conţinea talismanul, perpendicular pe 
pernă, locul unde Salazar urma să-şi pună capul în timpul 
orelor de odihnă. 

— Veţi avea noroc dacă sunteţi drept, veţi avea noroc 
dacă intenţiile dumneavoastră sunt curate, veţi avea noroc 
şi paşii dumneavoastră mă vor conduce spre doica mea 
Ederra, a murmurat Mayo cu ochii mijiţi şi cu o atitudine 
solemnă. 

Apoi a ieşit din clădire cu aceeaşi băgare de seamă, iar 
după ce s-a îndepărtat suficient de mult, şi-a scos din 
buzunar pietricelele colorate care o făceau invizibilă, pentru 
ca Beltrân, care o aştepta la capătul străzii, să o poată 
recunoaşte şi să nu se sperie. L-a apucat de hăţuri şi a luat- 
o pe drumul spre pădure, fără ca măcar să simtă prezenţa 
celor două siluete întunecate care pândeau clădirea, stând 
ascunse în pragul vestibulului. 

Cei doi bărbaţi s-au uitat cu atenţie în toate părţile 
pentru a se asigura că nu mai era nimeni, au traversat 
strada şi au dat ocol rezidenţei lui Salazar. Unul din ei, ai 


cărui ochi alburii străluceau în întuneric, a început să se 
caţere pe perete, pe când celălalt stătea în aşteptare, sub 
fereastră, frecându-şi barba deasă cu mâinile şi scrutând 
întunericul cu un gest nerăbdător. Tocmai când căţărătorul 
a crezut că a ajuns la pervaz, fereastra s-a închis brusc, 
prinzându-i degetele, lucru care l-a obligat să-şi dea 
drumul, şi a căzut cu zgomot în stradă, ca o păpuşă, 
scoțând un geamăt pe care bărbosul a încercat să-l înăbuşe 
cu mâinile. 

— Cine-i acolo? a întrebat o voce care venea dinspre 
intrarea principală. 

Cel căzut a început să se smiorcăie în timp ce celălalt îl 
ridica, prinzându-l de subsuori şi trecându-i un braţ peste 
umeri, încercând să păstreze liniştea. L-a târât cu chiu, cu 
vai până în colţul unui vestibul şi, ascunşi în întuneric, au 
aşteptat ca paznicul de noapte să se liniştească. Bărbatul s- 
a arătat la colţ, şi-a ciulit auzul şi a pândit în noapte cu ochii 
mijiţi şi cu o expresie neîncrezătoare, însă singurul lucru pe 
care a reuşit să-l vadă a fost un motan taciturn, cu o privire 
de un verde fosforescent, care a scos un miorlăit apatic în 
timp ce-i întorcea spatele cu dispreţ. 

— Zât, lighioaie! i-a strigat paznicul, aruncând o piatră 
care nu a reuşit să îl atingă. 

Din momentul în care s-a ştiut cu certitudine că vrăjitorii 
puneau stăpânire puţin câte puţin pe Europa, folosind 
pentru asta toate mijloacele pe care le aveau la îndemână, 
li s-a dus vestea nu doar pentru faptul că erau în stare să 
răpească fiinţele umane, ci şi pentru că aveau capacitatea 
de a-şi uni puterile malefice cu ale unor animale. S-a spus 
chiar că existau vrăjitori capabili să se transforme, după 
voie, în pisică în mai puţin de o clipită, cu intenţia de a spori 
nenorocirile vecinilor lor fără a ridica bănuieli. Unii oameni 
s-au speriat. Cei mai neîncrezători nu lăsau ca puii de feline 
să ajungă la maturitate şi, în ciuda capacităţilor dovedite de 
exterminare a  rozătoarelor şi a  dăunătorilor care 
transformaseră pisicile într-unul dintre animalele cel mai 
des întâlnite, familiile au început să le alunge din casele lor, 
aruncând cu pietre după ele. Dacă le prindeau în viaţă, le 


puneau tichii şi tunici de condamnat, confecţionate anume 
pentru pisici, şi le judecau în autodafeuri care le imitau în 
cele mai mici detalii pe cele ale Sfintei Inchiziţii, inclusiv 
rugul. Umbla vorba că, uneori, dacă loveai orice pisică pe 
care o întâlneai în cale noaptea, în ziua următoare, o 
femeie dintre cele suspectate de vrăjitorie apărea, negreşit, 
cu o rană la cap, şchiopătând sau plângându-se de dureri 
de spate, ceea ce era, potrivit unora, dovada hotărâtoare 
că ea fusese cea care, transformată în pisică, primise 
loviturile cu o noapte în urmă. 

Atât de intensă a fost persecuția la care au fost supuse 
pisicile în acele vremuri, încât numărul lor s-a văzut zeciuit, 
şi rozătoarele, scăpate de duşmanii lor înverşunaţi, au 
început să-şi facă de cap pe străzi şi în casele satelor şi 
oraşelor. S-au îngrăşat până au ajuns la dimensiunile unor 
iepuri, îi muşcau pe copii în timp ce aceştia dormeau liniștiți 
în pătuţurile lor şi dădeau boli oricui le apărea în cale, fie el 
animal de casă sau om. Şoarecii şi şobolanii au devenit atât 
de puternici şi de viguroşi, încât şi-au pierdut respectul 
pentru aproape orice. Ajungându-se la o asemenea situaţie, 
autorităţile au început să se îngrijoreze şi au dat un ordin 
care s-a atârnat în toate pieţele satelor şi oraşelor, pe care 
toboşarul trebuia să-l vestească pe străzi şi preotul să-l 
citească cu voce tare la sfârşitul fiecărei slujbe. În acesta se 
cerea ca sărmanele pisici să fie lăsate în pace deoarece se 
demonstrase că nu exista nici o dovadă sigură care să le 
lege cu adevărat de secta diabolică. 

In ciuda acestui fapt, pisicile îi provocau în continuare 
neîncredere paznicului de noapte. A privit-o cu ochi 
bănuitori până ce felina a luat-o după colţ şi s-a pierdut din 
vedere, după care a scos un căscat sonor înainte de a se 
întoarce la postul său din poarta principală a clădirii. Cele 
două siluete întunecate şi împleticite au profitat de acel 
moment pentru a ieşi din umbra vestibulului şi a se 
îndepărta, îmbrăţişate asemenea unor beţivi, mergând cu 
chiu, cu vai în direcţia pădurii. 


Capitolul Ill 


Despre cum să pui capăt unei crize de astm, despre cum 
să purifici laptele proaspăt muls, despre cum să oblojeşti 
entorsele, despre cum să vindeci guturaiul şi erizipelul 


În dimineaţa aceea, Mayo de Labastide d'Armagnac l-a 
scăldat pe Beltrân în apele râului, dorindu-şi ca de această 
dată să se producă în sfârşit fericita răsturnare a vrăjii, pe 
care ea şi Ederra o aşteptau de ani de zile. Acum avea 
nevoie, mai mult ca niciodată, ca Beltrân să-şi reia forma sa 
dintru început, de fiinţă umană. Dar, ca de obicei, nu s-a 
întâmplat nimic. În timp ce spăla cu apă urechile enorme 
ale măgarului, şi-a adus aminte de momentul exact în care 
a înţeles că se pierduse de Ederra şi de senzațiile fizice care 
au urmat. Inima i-a bătut cu putere, fiind gata să-i spargă 
pieptul, o căldură sufocantă însoţită de o sudoare rece a 
început să-i urce de la noadă până în creştetul capului şi s-a 
pornit să respire fără ritm, ca o pasăre colibri aflată în 
agonie, pradă acelei boli asfixiante despre care Ederra i-a 
explicat că o căpătase pentru că stătuse atâtea ore sub 
cerul liber când era încă bebeluş. Se pare că întâmplarea 
aceea îi lăsase plămânii zbârciţi ca stafidele şi plini de 
mucozităţi. Durerea o apuca din când în când, mai ales în 
timpul primăverii, când aerul se umplea de acel praf alb 
deranjant pe care-l eliberau florile. La fel i se întâmpla şi în 
zilele ceţoase sau când vreun lucru inoportun îi tulbura 
ordinea vitală. Atunci când i se întâmpla asta, fetiţa nu 
reuşea, oricât ar fi încercat, să-şi facă putere pentru a-şi 
deschide coastele şi a inhala aer în plămâni. Faţa i se 
schimba la culoare şi începea să se scuture spasmodic, 
şuierând agitată cu gura deschisă, ca un peşte pe uscat. 
Ederra îi administra atunci o băutură cu gust neplăcut, 
obţinută prin fierberea unei lămâi feliate, şi, când vedea că 
pieptul copilei începea să se mişte ritmic, o îmbrăţişa, îi 
apropia capul de inima ei, îi cerea să o asculte cu atenţie şi 
să încerce să potrivească cele două respiraţii. În timp ce 


Mayo făcea asta, ea îi freca spatele cu delicateţe pentru ca 
plămânii să poată simţi căldura mângăâierilor ei şi o săruta 
după urechi, pe nas şi pe gât, pentru că, potrivit spuselor 
Ederrei, era mai mult decât demonstrat că mângâierile 
persoanelor iubite erau singurul lucru care vindeca într- 
adevăr acel tip de afecţiuni. Dar în momentul acela 
îngrozitor în care Mayo a primit vestea reţinerii Ederrei, nu 
existase nimeni care să o mângâie, astfel că răsufla 
sacadat, fiind pe punctul să leşine în timp ce murmura: 

— Nu ne-am despărţit niciodată înainte... nu ar fi trebuit 
să ne despărţim niciodată. 

Şi-a adus aminte cum şi de ce ajunseseră în 
Zugarramurdi. Aleseseră locul din pură întâmplare. Aşa 
obişnuiau ele să facă. Ederra obişnuia să spună că, 
indiferent de drumul pe care cineva îl apucă în viaţă, 
Providența îl va aştepta, mai devreme sau mai târziu, la 
celălalt capăt. Sistemul funcţiona, şi întotdeauna ajungeau 
într-un sat care avea neapărat nevoie de serviciile lor. 
încercau să nu se amestece direct în treburile medicilor. 
Ederra era conştientă că aceştia se simțeau foarte 
neîncrezători în privinţa capacităţilor terapeutice ale 
vindecătoarelor şi  descântătoarelor, care intrau într-o 
competiţie evidentă cu munca lor. Studiile de medicină 
erau rezervate doar puţinilor privilegiați, cei cu posibilităţi, 
şi, uneori, chiar primăriile erau cele ce se scotoceau în 
buzunare pentru a-l trimite pe cel mai instruit dintre tinerii 
lor să studieze la universitate şi să poată astfel conta pe 
serviciile unui medic al locului. De aceea, doctorii se 
simțeau scandalizaţi când aflau că o tămăduitoare de doi 
bani era în stare să vindece turbarea de care suferea un 
bolnav, trecându-i deasupra frunţii o cruce cu salivă şi 
murmurând câteva propoziţii la lumina lunii. Doctorii de 
prestigiu ţineau cu dinţii de teoria unor filosofi ai 
momentului, care dădeau asigurări că femeile erau situate 
pe scara naturii între om şi bestia brută şi că, de-ar fi arătat 
un dram de inteligenţă de-a lungul istoriei, nu le-ar fi fost 
interzis accesul la universitate. Asta mai lipsea! 

De aceea, Ederra încerca să nu se amestece în treburile 


doctorilor decât dacă era strict necesar. În plus, ea susţinea 
că orice rău are propriul său vindecător. Unele rele trebuiau 
dezlegate de către medici, altele de către preot, iar altele 
intrau în mod obligatoriu pe terenul pe care ele îl dominau, 
iar oamenii erau suficient de inteligenţi pentru a şti cu 
precizie de cine aveau nevoie în fiecare moment. Ea şi 
Mayo nu rămâneau niciodată mai mult de o lună în acelaşi 
sat, timp suficient de lung pentru a rezolva problemele pe 
care medicii şi slujitorii Bisericii le credeau drept imposibile 
şi suficient de scurt pentru a nu lua cu ele încrederea în 
oamenii locului. Acceptau bani, mâncare, haine şi făceau 
schimb de cunoştinţe miraculoase cu celelalte astue’. 
Uneori, chiar primăriile care nu aveau la dispoziţie un medic 
prin împrejurimi le solicitau serviciile, plătindu-le un sfert de 
real pentru a scoate o măsea, doi reali pentru o lăsare de 
sânge şi în jur de cinci reali de argint dacă erau în stare să 
elimine un parazit care le afecta culturile sau animalele 
domestice. Însă cea mai mare satisfacţie pe care Ederra o 
găsea în munca sa era siguranţa că toţi cei care îşi 
recuperau sănătatea, frumuseţea sau liniştea, mulţumită 
miracolelor lor, aveau de aici înainte obligaţia morală să 
întoarcă binele făcut unei alte persoane. 

— Treaba asta e ca un bulgăre de zăpadă, Mayo, îi 
spunea ea fetei. În final, fiecare individ va trebui să facă un 
bine celui aflat aproape, în schimbul binelui pe care i l-am 
făcut noi. Astfel, favorul nostru se va extinde, făcându-se 
tot mai mare, şi toată lumea va trage un folos de pe urma 
binelui nostru. Nu ţi se pare extraordinar? Este legea zeiţei 
Mari? referitoare la ajutorul reciproc. 

— Mari vede ce facem noi? 

— Bineînţeles, şi ne va pedepsi dacă minţim, furăm, 
păcătuim prin orgoliu sau prin laudă de sine, ori dacă nu ne 
îndeplinim cuvântul dat. Mari le ştie pe toate. 

Până în momentul acela nu întâmpinaseră niciodată 
probleme, însă lucrurile s-au complicat cu puţin timp 
înainte de a ajunge în Zugarramurdi. Ederra se 


5 „Vindecător”, în limba bască vorbită în acele vremuri (n.tr.) 
° Zeița principală din mitologia bască precreştină (n.tr.) 


dezechilibrase cu câteva zile în urmă, lovindu-se la gleznă. 
Piciorul ei delicat şi alb a devenit un fel de cizmă verzuie 
care şi-a schimbat nuanţa în albastru, iar mai apoi s-a 
înnegrit. Mayo a urmat pas cu pas indicaţiile pe care i le-a 
dat Ederra pentru a reuşi să dreagă membrele răsucite şi a 
pus la încălzit într-un recipient cantităţi egale de ulei, vin şi 
sare; apoi, a înmuiat în soluţie o bucată de pânză albă şi a 
învelit cu ea articulaţia afectată, fixând-o bine cu o faşă. A 
urcat-o cu grijă pe Ederra în spinarea lui Beltrân şi au decis 
să oprească în primul sat pe care aveau să-l întâlnească în 
cale. 

Zugarramurdi scânteia de jur împrejur de un verde 
strălucitor. Căldura unui soare miraculos de primăvară 
schimbase peisajul, transformând zăpezile într-un pârâu, 
folosind pârâul pentru a uda florile, înfrumuseţând florile 
pentru a atrage insectele şi folosindu-se de insecte pentru a 
căra polenul ce dădea naştere merelor cu care omul făcea 
cidrul, care avea să-i încălzească sângele în răstimpul cât 
aveau să dureze zăpezile iernii următoare. 

Pe durata zilelor în care au aşteptat ca Ederra să se 
vindece după căzătura ei, Mayo a surprins atitudinea 
neîncrezătoare a locuitorilor. Zugarramurdi nu avea pace. 
Vrăjitoarele îi hăituiau de săptămâni întregi pe oamenii 
cinstiţi,  distrugându-le vieţile, cu o  răutate  făţişă. 
Inchizitorul Valle, pe care mulţi îl considerau un adevărat 
sfânt, inspectase zona aceea cu un an în urmă şi 
proclamase acest lucru în cele patru zări prin intermediul 
edictului de credinţă care s-a citit în amvoanele bisericilor 
din toată valea Baztân. Se descoperise că, în noaptea de 
San Juan, răufăcătorii dăduseră năvală în biserica din 
Zugarramurdi, bătând toba şi  psalmodiind cântecele 
scandaloase.  Dansaseră ca nebunii, vrăjitoarele îşi 
ridicaseră fustele cu neruşinare şi aruncaseră crucile, 
călcându-le în picioare, între râsete sonore, în timp ce 
diavolul îi aştepta liniştit afară, speriind moliile cu coada lui 
urât mirositoare. De aceea, oamenilor le era frică de străini 
şi începeau să vorbească în şoaptă când îi vedeau trecând. 
Mayo s-a speriat şi a făcut-o pe Ederra să-i promită că 


aveau să plece imediat ce aceasta putea să pună piciorul în 
pământ. Aveau să profite de timpul acela pentru a trata 
câteva flegmoane, pentru a oferi un leac împotriva 
menstruaţiilor dureroase şi pentru a fierbe câţiva litri de 
lapte cu ceapă pentru ca aceia care erau răciţi să bea ceva 
cald înainte de culcare. Însă lucrurile s-au complicat. Un 
erizipel ameninţa să-l ia de pe lumea aceasta pe unul dintre 
localnici şi oamenii au solicitat ajutorul Ederrei, care, fidelă 
principiilor ei de a-şi ajuta semenii, s-a instalat, împreună 
cu Mayo şi cu Beltrân, în şopronul familiei. Pentru a-l 
vindeca avea nevoie de: 


e O rămurică de dafin sfinţit; 
e Rozmarin; 

e Fenicul; 

e Nalbă; 

e Pelin; 

e O rămurică de nuc; 
e Margarete vetrice; 
e Nalbă-mare; 

e Crocosmia/tritonia; 
e Trandafiri; 

e lrişi; 

e Crini. 


Din toate acestea obținea un amestec într-o oală de lut 
care, la fierbere şi cu conţinutul înăuntru, se răsturna cu 
gura în jos într-o cratiţă. Pe fundul oalei trebuia să se aşeze, 
în formă de cruce, o foarfecă şi un pieptene şi, deasupra 
acestora, un ac cu aţă. Apoi bolnavul trebuia acoperit cu o 
pătură ca să primească aburul, până ce apa din cratiţă 
trecea în interiorul oalei. Operaţiunea trebuia repetată timp 
de nouă zile consecutiv înainte de culcare. Însă, pentru a 
produce băutura, Ederra avea la dispoziţie doar dafinul şi 
margaretele. 

— Trebuie să mergi să cauţi ce ne lipseşte, i-a spus ea lui 
Mayo pe un ton drăgăstos, dar ferm. Eu nu pot merge, iar 
dacă aşteptăm să mi se însănătoşească glezna, bărbatul 


ăsta o să moară fără leac, iar tu nu vrei să se întâmple 
asta, nu-i aşa? O privea cu ochii aceia mieroşi cu care era în 
stare să înmoaie până şi cea mai josnică persoană. N-o să-ţi 
ia mai mult de trei zile. Tu ştii foarte bine unde să găseşti 
ceea ce ne trebuie. Nu fi egoistă! Eşti deja mare. O să pleci 
cu Beltrán, şi el n-o să permită să ţi se întâmple nimic. 
Oamenii aceştia o să aibă grijă de mine. Du-te liniştită. 

In ciuda faptului că Mayo nu era o fire intuitivă şi nu era 
înzestrată cu capacităţi profetice, atunci a ştiut cu 
certitudine: nu trebuiau să se despartă. Şi a spus-o cu o 
privire înspăimântată, în timp ce Ederra îşi lua rămas-bun 
de la ea, zâmbitoare, vorbindu-i cu condescendenţa cu care 
li se vorbeşte copiilor care au un vis urât, împingând-o uşor 
de la spate pentru a o urni din loc. 

— Nu cred că ar trebui să ne despărţim, a murmurat, 
rezistând îmboldirii şi smiorcăindu-se. 

Şi a repetat-o în continuare, cu voce tare, de-a lungul 
întregului drum pe care o apucase în căutarea afurisitelor 
de plante medicinale cerute de Ederra. Şi a continuat să 
boscorodească şi la întoarcere. A grăbit mersul, aproape că 
nu a dormit, i-a smuls muntelui ierburile afurisite şi a 
câştigat lupta cu timpul. A avut nevoie de doar două zile ca 
să se întoarcă, dar Ederra nu mai era. 

În nici una dintre nenorocirile pe care şi le închipuia de 
mică în visele ei cu ochii închişi, chiar şi în cele cu ochii 
deschişi, nu i-a apărut vreodată posibilitatea ca viaţa să o 
poată îndepărta de Ederra. Câteodată, era asaltată fără 
milă de gânduri furtunoase pe care nu le repeta niciodată, 
de frică să nu atragă ghinionul, dar şi pentru că nici nu ar fi 
ştiut să le descrie bine în cuvinte. Erau senzaţii insondabile 
ce răsăreau chiar din străfundul sufletului ei, ce păreau a 
sălăşlui acolo de mult timp, înainte de sosirea ei pe lume, 
cu mult timp înainte ca orice altă fiinţă vie să vină pe lume, 
chiar dinainte ca lumea să fie creată. Nimic nu o cutremura 
mai mult de teamă decât acele scuturături ale trupului, 
care o făceau să-şi pună întrebări legate de originea ei 
reală, de motivul naivităţii şi fragilităţii ei de vrabie, de 
existenţa ei clandestină care dădea târcoale morţii. Nici 


lupii care ar fi trebuit să o înfulece la prânz pe când era 
încă un prunc abandonat în pădure nu i-au surprins 
prezenţa nesemnificativă. Situaţia nu s-a îmbunătăţit odată 
cu trecerea anilor. Creştea în dimensiuni, dar în acelaşi 
timp devenea din ce în ce mai subtilă, iar acest lucru era 
agravat de prezenţa continuă alături de ea a frumuseţii 
dincolo de cuvinte a Ederrei. Ea o eclipsa cu totul pe Mayo. 
De fapt, ea eclipsa absolut tot. 

Călătoreau din sat în sat, traversând păşuni, văi şi munţi, 
trecând frontierele regatelor prin locuri unde nu era nimeni 
care să le poată întreba de originea lor, iar, acolo unde erau 
oameni, Ederra le apărea în faţa ochilor ca o făptură abia 
ieşită dintr-o poveste a pădurii, ca şi cum toate spiritele 
naturii s-ar fi înţeles în taină pentru a împodobi, fără a mai 
fi nevoie, perfecțiunea ei, deja insultătoare. Vântul se 
încăpăţâna să se adune în jurul ei pentru a-i ondula părul şi 
a-i da aspectul unei cascade de spumă stacojie care se 
unduia fără ca ea să pară a-şi da seama. Briza profita 
atunci de fiecare mişcare a trupului Frumoasei şi îi fura 
mireasma de muşchi umed pentru a o răspândi la o 
distanţă de cinci paşi în jurul ei. Soarele strălucea cu sclipiri 
halucinante, reflectându-se cu candoare pe pielea ei de 
prunc, o piele diafană pe care se puteau distinge cu 
uşurinţă ritmul  palpitaţiilor venelor sale străvezii şi 
terminaţiile sidefii ale articulaţiilor. lar când ploaia făcea act 
de prezenţă, picăturile păreau a desena pe geografia 
corpului ei harta râurilor şi a lagunelor încă nedescoperite. 
Buzele ei erau delicate, de un roşu sângeriu, şi-i scoteau în 
evidenţă, cu desfătare, dinţii de culoarea perlei, care se 
dezveleau ca un şirag atunci când râdea cu un sunet de 
clopoței... Nişte aripi transparente o transformaseră, fără 
nici o îndoială, într-o zână, însă faptul sordid de a-i târî 
după ea pe măgarul acela de un cenuşiu trist şi pe fata 
aceea slăbănoagă cu nişte ochi negri enormi şi cu urechi 
ascuţite o făceau să coboare în lumea prozaică a fiinţelor 
terestre. 

Era absurd să încerci să te iei la întrecere cu o asemenea 
frumuseţe; de aceea, pe Mayo nu părea să o surprindă că 


nimeni nu îşi îndrepta privirea asupra ei. Întotdeauna trăise 
aşa,  impalpabilă,  imperceptibilă, diminuată, difuză... 
Departe de a i se părea un lucru rău, a considerat mereu că 
faptul de a trece neobservată reprezenta o calitate. Erau 
ani de zile de când se târa ca o umbră, intrând pe furiş în 
grădini necunoscute, ascultând fără să vrea discuţiile cele 
mai scandaloase doar pentru că nu-i sesizau niciodată 
prezenţa. Invizibilitatea ei în ochii oamenilor îi adusese doar 
foloase. Mayo îşi explica astfel de ce Dumnezeu nu-şi 
dăduse seama că ea era în continuare în viaţă. Ea, fiica pe 
care diavolul o concepuse cu o fiinţă umană, aşa cum 
confirmaseră toate semnele de dinaintea naşterii ei, era 
încă în viaţă. Forţele binelui şi ale răului duceau o luptă de 
la egal la egal din care ea ieşise învingătoare, scăpând de 
la moarte datorită Ederrei. Cu siguranţă că Dumnezeu le 
avea pe amândouă pe lista fugarilor celor mai căutaţi 
pentru imprudenţa de a se fi pus de-a curmezişul voinţei 
sale. Cu siguranţă că într-o zi avea să dea de ele. Insă, între 
timp, Mayo nu înceta să se întrebe care era scopul ei, acum 
că nu se mai afla în planurile destinului. Nici măcar nu-i era 
clar dacă exista soarta aceea care îi ghida pe oameni fără 
vreo posibilitate de tocmeală sau dacă, dimpotrivă, destinul 
muritorilor se schimba cu fiecare mişcare a lor. Sau poate 
că şi aceste schimbări erau în planurile Providenţei? Oare 
Dumnezeu era cel care hotăra?... Insă, în gândurile acelea 
pline de durere, care o făceau să-şi frământe mintea, fără 
să găsească măcar o rază de lumină, şi care o epuizau 
până ce cădea pradă somnului, nu i-a apărut niciodată 
posibilitatea ca Ederra să nu fie alături de ea. Şi-a imaginat 
că aveau să trăiască împreună orice nenorocire care li s-ar 
fi putut întâmpla, pentru că făcuseră promisiunea de a nu 
se despărţi niciodată şi de a-şi da ultima suflare în aceeaşi 
zi. Mayo nu voia să trăiască mai mult decât Ederra. Era 
totul pentru ea. Era ceva mai mult decât devotament, era 
dependenţă. Dependenţă de ochii Ederrei care hotărau 
încotro trebuia să privească, de gesturile ei pe care trebuia 
să le imite, de înţelepciunea ei care avea răspuns la toate 
întrebările ce s-ar fi putut formula în lume, de căldura 


trupului ei în toiul nopţii, de cuvintele ei dulci, dar şi de cele 
amare; dependenţă de curajul ei de a lua decizii, de a 
mânca, de a respira... era devotamentul cel mai sincer: 
depindea întru totul de Ederra. De aceea, absenţa ei a 
blocat-o pe Mayo, care privea fără să vadă orizontul, 
dorindu-şi să se trezească imediat din coşmarul acela 
zbuciumat. 

Ţăranca de la care a aflat că Inchiziția o dusese pe 
Ederra într-o direcţie necunoscută, sub bănuiala de 
vrăjitorie, a trebuit să repete fraza de trei ori pentru ca 
Mayo să ajungă să înţeleagă dimensiunea părăsirii ei. După 
ce a priceput, într-un târziu, a început să se clatine ca o 
beţivă, respirând cu dificultate, pentru că aerul nu trecea 
mai departe de gâtlej, până când s-a aşezat în patru labe şi 
şi-a arcuit spatele, fiindcă aceea era poziţia potrivită pentru 
a-şi goli plămânii şi pentru a permite trecerea aerului. 
Văzând-o în starea aceea, femeii i s-a făcut milă de ea şi a 
lăsat-o să intre în casă. Tocmai mulsese vaca; a scos două 
pietre din foc, le-a scuturat de cenuşă dintr-o suflare şi le-a 
pus în găleata de lapte. La suprafaţă s-a format un vârtej 
plin de bulbuci, semn că laptele era gata de băut; pe urmă, 
a dus-o pe Mayo pe un scaun şi i-a întins un pahar, ca să 
vadă dacă tânăra îşi recăpăta culoarea din obraji. Mayo a 
rămas acolo, răpusă de realitate, tăcută, agăţată de ulcica 
de lapte călduţ. 

— Au reţinut nouă persoane între Urdax şi Zugarramurdi. 
L-au angajat pe Sebastiân de Odia Gol-Puşcă, pentru a le 
duce cu căruţa lui, i-a spus femeia mângâindu-i obrajii. De 
ce nu-l aştepţi? E posibil ca el să-ţi poată spune unde le-a 
dus. 

— Am promis că vom fi mereu împreună. Nu ar fi trebuit 
să ne despărţim niciodată... a rostit Mayo resemnată, 
privind stratul de smântână care începea să se formeze în 
ulcica ei de lapte. 


Gol-Puşcă s-a întors în Zugarramurdi după două 
săptămâni. Oamenii din împrejurimi îl cunoşteau după 
numele acela din după-amiaza blestemată în care le-a făcut 


o surpriză neplăcută. Trecuseră deja cinci ani de atunci, dar 
localnicii căpătaseră o memorie neobişnuită de a-şi aminti 
întâmplările nefericite ale semenilor lor din simpla plăcere 
de a dovedi că în toate casele exista câte o oaie neagră de 
care să se poată ruşina. Totul se întâmplase într-o duminică 
de înviere. Spre supărarea soţiei sale şi a parohului, pe 
Sebastiân nu-l interesau astfel de lucruri, astfel încât îşi 
petrecuse toată ziua dinainte şi noaptea întreagă bând la 
cârciumă. Nu ajunsese să doarmă în casa lui. Beat criţă, 
căzuse cu faţa în jos în mijlocul câmpului, lucru care i-a 
salvat viaţa, pentru că, de n-ar fi fost aşa, ar fi murit 
sufocat cu propria vomă. În dimineaţa următoare, 
Sebastiân fusese trezit de razele soarelui ce cădeau direct 
pe creştetul lui atins de calviţie. Se ridicase, cât era de 
mare, şi se târâse cu chiu, cu vai până ce ajunsese la 
intrarea în sat, fără să-şi dea seama că, în timpul nopţii, 
cineva îi luase traista, opincile şi restul hainelor. Se pusese 
în faţa icoanei Fecioarei Nenorocirilor în pielea goală, 
psalmodiind un cântecel dintre cele mai păgâne, urmat de 
una dintre obişnuitele lui peroraţii, pentru că avea tendinţa 
de a îndruga fraze încâlcite pe care nu reuşea să le 
înţeleagă nimeni. După câteva zile, soţia lui avusese grijă 
să informeze fiecare casă din sat de faptul că însuşi diavolul 
fusese cel care îl îmbătase pe Sebastiân pentru a-i fura 
hainele. În ciuda situaţiei misterioase, gluma s-a răspândit 
şi toată lumea a început să-l strige Sebastiân Gol-Puşcă 
spre supărarea firească a soţiei sale, care a dedus că 
porecla avea să se transmită sărmanilor ei copii, care nu 
erau vinovaţi de gafa tatălui lor. 

Mayo a decis să aştepte cu răbdare ca Sebastiân să se 
întoarcă din călătoria lui, cu intenţia de a-l întreba de locul 
exact în care o predase pe Ederra. Pentru a nu deştepta 
bănuieli, s-a adăpostit fără să fie văzută de cineva în 
peşterile din Zugarramurdi. Peşterile acelea fuseseră 
considerate din vremuri străvechi un loc sfânt, pentru că 
era unul dintre locurile alese de zeitatea Mari pentru a trăi. 
Era bine-cunoscut faptul că Mari, maica Soarelui şi a Lunii, 
avea ca sălaşuri predilecte regiunile situate în măruntaiele 


Pământului şi că nu exista nici o cale mai bună de acces la 
ele decât prin intermediul deschizăturilor naturale ale 
peşterilor. Mai mulţi oameni din Zugarramurdi o văzuseră, 
şi nu o singură dată, pe frumoasa zeiţă îmbrăcată elegant, 
călare pe un berbec, descâlcindu-şi părul blond şi lung cu 
un pieptene de aur la intrarea în peşteră. Şi dacă cineva 
avea necazuri mari şi voia să-i solicite ajutorul sau să-i 
ceară un sfat, trebuia doar să treacă pe-acolo, cu inima 
curată, urmând nişte reguli simple, cum ar fi: să vorbeşti cu 
ea tutuind-o, să nu te aşezi în prezenţa ei şi să ieşi din 
peşteră mergând spre înapoi, fără a-i întoarce spatele. 
Oracolele ei erau întotdeauna demne de crezare şi 
folositoare şi, dacă se dansa în faţa sălaşului ei în nopţile cu 
lună plină, ea ferea de grindină culturile din acel sezon. 
Prezenţa ei fusese întotdeauna benefică şi, de aceea, 
locuitorilor din Zugarramurdi nu le fusese niciodată teamă 
de peşteri. Însă, în ultima vreme, inchizitorii dăduseră de 
înţeles destul de clar că zeitățile necreştine erau duşmanii 
lui Isus Hristos. Cei care le adorau intrau în conflict direct 
cu Domnul, întrucât toate acele zeități nu erau altceva 
decât însuşi Satana deghizat pentru a-i înşela pe muritori, 
folosind aceeaşi tehnică pe care o folosise în Facerea cu 
biata Eva. Orice practică legată de ofrande sau laude aduse 
zeiţei Mari ori altuia dintre sălbaticii ei zei păgâni avea să 
fie considerată vrăjitorie. Pentru a controla situaţia, 
inchizitorul Valle inspectase zona cu un an în urmă. 
Cercetările sale stăruitoare, vena sa zvâcnindu-i în frunte şi 
ochii injectaţi de sânge au convins populaţia de necazurile 
la care se puteau expune dacă se apropiau de peşteri. De 
aceea, locul era acum printre cele mai izolate şi Mayo a 
profitat de frica generală pentru a se adăposti în partea 
înaltă a grotei, într-un loc în care peretele lăsa o mică 
spărtură, ca o fereastră, şi care, potrivit tuturor indiciilor 
inchizitoriale, era catedra de unde diavolul se adresa 
vrăjitorilor în timpul unui akelarre. În ciuda faptului că Mayo 
era fricoasă din fire, nu era prea îngrijorată că ar fi dat 
peste zeități păgâne sau diavoli, pentru că ştia cum să se 
poarte cu ei. Mai degrabă îi era teamă de pornirile fiinţelor 


umane, despre care se spunea că începuseră să-i arunce 
într-o prăpastie pe toţi cei suspectaţi de vrăjitorie, strigând: 

— Să-i alungăm pe toţi, pentru că Domnul îi va 
recunoaşte pe cei milostivi! 

Mayo dormea la adăpostul stâncilor în timpul zilei şi 
profita de întunericul nopţii pentru a căuta mâncare, a lua 
apă din râuleţul care traversa peşterile şi a-l lăsa pe Beltrán 
să pască. Şi-a schimbat ritmul orar şi a avut ocazia să 
analizeze pas cu pas ultimele momente petrecute alături de 
Ederra, ca şi cum prin asta ar fi putut da timpul înapoi şi ar 
fi rezolvat astfel dezordinea aceea pe care nu reuşea încă 
să o accepte ca fiind realitatea ei. 

În noaptea dinaintea întâlnirii cu Gol-Puşcă, Mayo a avut 
unul dintre visele acelea zbuciumate care pătrund în suflet 
de parcă ar fi fost adevărate. A visat că Ederra nu exista, că 
nu existase niciodată, că-şi imaginase întreaga ei viaţă de 
până atunci şi că de fapt ea era doar o fată singuratică 
rătăcind pe drumuri, fără să-i pese nimănui de ea, cu 
excepţia unui bărbat transformat în măgar care, având în 
vedere în ce stare se afla, era destul de chibzuit, deşi, 
uneori, din pricina părţii sale măgăreşti, se îngrijora cu prea 
multă încăpățânare. S-a trezit transpirată şi zbuciumată 
înainte de răsărit, şi s-a străduit să caute în desagii lui 
Beltrân semne ale existenţei reale a Ederrei. 


Sebastiân de Odia Gol-Puşcă s-a înfruntat cu drumul de 
întoarcere spre Zugarramurdi, târându-şi necazurile în 
ritmul legănat al trupurilor celor două mârţoage ale sale. 
Era epuizat de un sentiment absurd de vinovăţie, care îi 
luase sufletul cu asalt în momentul în care îi predase pe 
arestaţi, şi care nu îi dădea pace. Deodată, un obstacol 
apărut în mijlocul cărării a venit să-l scoată din gândurile 
sale. 

— Ajutaţi-mă, domnul meu, a strigat tânăra aceea care 
se afla în calea căruţei sale. Ajutaţi-mă! 

Gol-Puşcă a scuturat cu putere hăţurile fără ca măcar să 
vadă despre cine era vorba, cu inima cât un purice. Nu i-a 
luat mult timp să descopere că în spatele acelei apariţii 


sălbatice se ascundea o tânără care abia dacă măsura zece 
palme de la pământ, şi s-a liniştit şi mai mult când şi-a dat 
seama că fiinţa aceea cu voce de turturea afonă era 
îndeajuns de pricăjită pentru a fi doborâtă cu o singură 
lovitură de palmă. 

— Pentru Dumnezeu, doamna mea! Aveţi noroc că viaţa 
m-a purtat pe  făgaşurile bunei înţelegeri şi ale 
cavalerismului, căci, dacă m-aţi fi prins în perioada în care 
aveam nervi şi mâncărime în pumni, aş fi terminat cu 
dumneavoastră dintr-o singură lovitură de bâtă. 

Mayo şi-a întors capul, uitându-se în stânga şi-n dreapta 
ca să vadă cu cine vorbea căruţaşul, pentru că nimeni nu 
mai folosise până atunci cuvântul „doamnă” şi nici vreun 
alt apelativ asemănător. 

— Sunteţi Sebastiân de Odia, cunoscut ca Gol-Puşcă? 

Bărbatul şi-a încruntat sprâncenele, nu-i plăcea să i se 
spună aşa. Mayo nu a aşteptat să-i răspundă, era sigură că 
el era, şi a continuat să vorbească. 

— Cineva mi-a spus că domnia voastră v-aţi ocupat de 
transportul celor acuzaţi de vrăjitorie. Mayo încerca să pară 
liniştită, însă starea de nervozitate punea stăpânire puţin 
câte puţin pe trupul ei. Vreau să ştiu unde! Era şi Ederra? 
Spuneţi-mi, vă rog! Unde e? Unde e? Unde e? 

Şi a început să dea din picioare agitată, pierzându-şi 
demnitatea iniţială şi înroşindu-se din pricina accesului de 
furie. 

— Dar... să vedem, a replicat Gol-Puşcă, mai ales că, 
după cum stăteau treburile în ultimul timp, era dispus să 
accepte orice. Domnia voastră sunteţi o arătare sau o fiinţă 
adevărată? 

— Fiinţă adevărată... bineînţeles, a murmurat fata puţin 
îngrijorată că lucrul acela nu i se părea evident. Mă numesc 
Mayo de Labastide d'Armagnac. Mi s-a spus că Sebastiân 
de Odia, căruţaşul, e singurul care poate să-mi indice unde 
este doica mea. Domnia voastră sunteţi Gol-Puşcă, nu-i 
aşa? Nu-i aşa?... Unde e Ederra? 

— Da, sunt Sebastiân de Odia, şi bineînţeles că ştiu unde 
e Frumoasa. Am ridicat-o în Zugarramurdi, împreună cu 


alte cinci persoane. Înainte, am fost în Urdax. Acolo am 
reţinut patru. A suspinat, a aruncat o privire spre cer, s-a 
scărpinat în creştet şi i-a explicat: Să fie foarte clar, 
doamna mea, că pe mine treaba cu întâlnirile diavolilor mă 
tulbură foarte tare... În familie nu ne-am dorit niciodată să 
avem de-a face cu acest gen de rebeliuni care alungă 
liniştea satelor şi stabilitatea emoţională a gospodăriilor, 
aşa că, atunci când au venit să se tocmească cu mine 
pentru a le transporta pe vrăjitoare în căruţa mea, eu am 
refuzat categoric... pentru că, să vedem, ce diavoli mă 
puneau pe mine să mă leg la cap dacă nu mă durea?... 
spun eu... sau nu sunteţi de aceeaşi părere, doamna mea? 
Dar nu a lăsat-o pe Mayo să răspundă şi şi-a continuat 
monologul: Că se ştie deja că vrăjitoarele au puteri ce nu 
aparţin acestei lumi, iar pentru asta se bucură de o relaţie 
foarte apropiată cu Leviatanul!%, de parcă s-ar tutui... Că 
mi-au povestit multe lucruri, iar eu, care deja ştiam de 
altele... a explicat el, ridicându-şi ochii cu o privire de 
atotştiutor... că pot ieşi zburând... că pot transforma pe 
cineva într-o găină, sau în gânganie, ori în sperietoare, dacă 
le vine cheful... Îmi puteau vrăji căruţa... A făcut o pauză, 
dar, înainte ca Mayo să poată spune ceva, a continuat:... 
Să-mi blesteme animalele... să le facă rău copiilor, ori să-i 
facă ceva soţiei mele... Bine... poate că ea s-ar putea 
elibera, pentru că e foarte înţeleaptă, şi nu ştiu dacă ar 
reuşi... De fapt, soţia mea (stăpâna inimii mele şi a întregii 
mele ființe... şi nici prin cap nu mi-ar trece să spun 
altminteri) a fost prima care mi-a spus că nu încăpea nici 
vorbă să transport acel grup de slujitori ai Satanei pe 
drumurile lui Dumnezeu, sau ale diavolului (o spun datorită 
conjuncturii), pentru că asta ne-ar putea face să trecem 
prin chinurile iadului... însă domnii inchizitori ne-au oferit 
nişte parale bune şi ea mi-a spus - şi aici Gol-Puşcă şi-a 
schimbat tonul vocii într-unul mai ascuţit şi mai feminin - 
„Vrăjitorii nu au de ce să fie primejdioşi dacă inchizitorii 
sunt aproape, păzindu-i, şi, în caz că te transformă într-o 


10 Leviatanul era un monstru marin din Vechiul Testament, 
adeseori asociat cu Satana. (n.tr.) 


gânganie drept răzbunare, mă voi îngriji să găsesc pe 
cineva care să-ţi redea forma umană cu banii pe care ni-i 
dă Sfântul Oficiu... Şi pot să repar şi acoperişul, că se 
prăvale peste noi... Cum nu faci nimic pentru casă...“ 

— Nu e chiar atât de uşor să-i redai forma umană celui 
vrăjit... să nu credeţi, a adăugat Mayo privind cu părere de 
rău spre Beltrân. 

Dar Gol-Puşcă a continuat cu ale lui: 

— Vrăjitorii pe care i-am transportat nu m-au vrăjit, şi unii 
ar putea exclama „Să fie într-un ceas bun!“... şi pe bună 
dreptate... dar nu... că tocmai asta e cel mai rău lucru 
dintre toate. Pentru că nu au făcut nimic, înţelegeţi, 
doamna mea? Absolut nimic, nimic, nimic... 

Şi a continuat să repete „nimic” în timp ce-şi scutura 
mâinile în aer, cu ochii închişi. 

— Inţeleg. 

Mayo a început să se teamă că bărbatul acela nu ar fi în 
toate minţile şi s-a dat câţiva paşi înapoi. 

— De fapt, s-au purtat ca nişte fiinţe normale. Au 
mâncat, au băut... au avut nevoile obişnuite (mă înţelegeţi) 
„„. ca tot omul, şi i-am văzut plângând, mă auziţi? Plângând 
de teama a ceea ce li s-ar fi putut întâmpla. Şi nimeni nu 
mi-a scăpat zburând, nici nu s-a transformat în pisică 
pentru a o lua la fugă în toiul nopţii, nici diavolul nu a venit 
să le ia pentru că erau supuşii lui. Le-am văzut rugându- 
se... Şi să nu credeţi că diavolului, ci chiar lui Dumnezeu 
Atotputernicul, despre care toată lumea spunea că-l 
renegaseră. A privit în jos şi a rostit aproape în şoaptă: Sunt 
nedumerit. 

Mayo a simţit atunci pentru el o compasiune fără 
margini. A putut percepe mirosul salin al remuşcărilor 
supurându-i prin piele. 

— Am o scamă în ochi, să nu credeţi altceva, a explicat 
Gol-Puşcă în timp ce-şi ştergea pleoapele. Înainte de a ne 
lua rămas-bun, unii dintre ei mi-au încredinţat câteva 
lucruri personale pentru a le aduce rudelor lor. Bărbatul a 
coborât de pe capră şi s-a pus să răscolească în partea din 
spate a căruţei sale. A găsit o cutie de lemn cu colţurile 


nituite în metal, a deschis-o şi a început să scoată lucrurile 
dinăuntru în timp ce povestea. Aceste Biblii sunt de la Maria 
de Arburu şi de la Maria Baztân, două cumnate din sat. 
Doreau să le trimit fiilor lor, doi slujitori ai Bisericii care sunt 
şi ei arestaţi... deşi nu ştiu unde. A scos o şuviţă de păr 
auriu legată cu o panglică verde. Asta-i de la Estevania de 
Petrisancena, originară din Urdax... e pentru soţul ei. Şi a 
adăugat cu o privire mâhnită: Dar, ca să spun adevărul, nu 
am curaj să stau în faţa acelui om. Bărbatul a închis brusc 
cutiuţa de lemn care conţinea lucrurile ce aparţineau 
reţinuţilor şi a privit-o fix pe Mayo. Ştiţi, de fapt nu am 
puterea să dau ochii cu nimeni, nici pentru a îndeplini 
sarcina de a mă face responsabil de aceste lucruri. Dacă 
soţia mea ar afla, m-ar omori pentru că i-am dus semne 
rău-prevestitoare în casă. Mă gândeam să le arunc pe toate 
cât colo şi să uit de treaba asta, dar mi se pune un nod în 
gât. 

— Unde i-aţi dus pe cei arestaţi? Unde e Ederra? l-a 
întrebat Mayo cu vocea cea mai blândă pe care o putea 
avea, intuind că nu era momentul să necăjească sufletul 
sărmanului om. 

— l-am predat în Logrono. La sediul inchizitorial din 
Logrono. 

— Când domnia voastră a văzut-o ultima oară... - Mayo a 
şovăit, apoi a continuat - Ederra... era bine? 

— Ei bine... şchiopăta puţin şi avea glezna bandajată, dar 
îi încuraja pe toţi, chiar şi pe mine, a spus bărbatul 
zâmbind. Femeia cea mai frumoasă din lume, a murmurat 
el. Pentru liniştea dumneavoastră, vă voi spune că 
Frumoasa nu a fost singură nici o clipă. S-a împrietenit cu 
una dintre arestate... o văduvă din Urdax pe nume Maria de 
Echalecu. Fapt e că - şi aici a ezitat pentru o clipă dacă să-i 
povestească sau nu, dar simţea nevoia de a se auzi 
spunând-o cu voce tare - s-a întâmplat ceva ciudat când 
am fost să o ridicăm pe văduvă. Inainte de-a o urca pe 
Maria de Echalecu în căruţă, vecina ei, cea din casa de 
alături, a ieşit alergând în întâmpinarea ei şi s-au îmbrăţişat 
îndelung. Când am vrut să le despărţim, au opus rezistenţă, 


s-au împotrivit. Vecina i-a cerut iertare, iar ea i-a răspuns 
că nu-i nimic, că o înţelege. Am instalat-o în căruţă şi nu s-a 
oprit din plâns o bună bucată de vreme. Cred că de aceea 
Ederrei i s-a făcut milă de ea şi nu a lăsat-o singură pe 
toată durata drumului. Pe urmă bărbatul şi-a coborât 
privirea pentru a spune: Nu ştiu dacă e bine ce-am făcut. 

— Ederra nu a lăsat nimic pentru mine? 

— Nu... îmi pare rău, a murmurat Gol-Puşcă. 

— Mă voi ocupa eu de încredințarea obiectelor, şi, astfel, 
dumneavoastră veţi rămâne cu conştiinţa împăcată. 

Mayo şi-a întins braţele cu o hotărâre care a surprins-o şi 
pe ea, aşteptând ca harabagiul să îi înmâneze cutiuţa de 
lemn cu nituri la colţuri. 

Sebastiân de Odia a cercetat-o pe fată din cap până-n 
picioare. Privind-o cu o mai mare atenţie, nu părea atât de 
slăbănoagă. A ezitat o clipă, dar apoi a lăsat cutia în mâinile 
lui Mayo. După care s-a urcat din nou pe capră, s-a aşezat 
şi a apucat hăţurile cu putere. Au rămas tăcuţi, pentru că 
nu mai aveau nimic să-şi spună, aşa că Gol-Puşcă i-a făcut 
un semn cu ochiul şi a adăugat în loc de rămas-bun: 

— Să aveţi noroc, doamna mea! Veţi avea nevoie. 

Pe urmă şi-a mânat caii, iar Mayo l-a urmărit cu privirea 
până ce s-a pierdut în zare. 


Amintindu-şi de întâlnirea ei cu Sebastiân de Odia, Mayo 
a îndeplinit în dimineaţa aceea ritualul scăldării. L-a privit 
pe Beltrân cu o privire plină de compasiune. Nici apele 
acelui râu nu reuşiseră să-l dezlege de vrajă. A început să-i 
lege curelele şi, punându-i desagii în spinare, a simţit forma 
ascuţită a cutiei cu obiectele condamnaților. Şi-a adus 
aminte că, exact din momentul în care a avut-o pentru 
prima oară în mână, a ştiut că găsise în sfârşit capătul 
firului pe care trebuia să-l urmeze pentru a o găsi pe 
Ederra. În interiorul cutiei de lemn cu nituri de metal se afla 
motivul cel mai important pentru a continua să lupte, 
pentru a avea mai departe încredere că viaţa ei era reală, 
că nu era un vis, că cineva o iubea, că nu era o fetiţă care 
străbătea lumea de una singură, doar în compania unui 


măgar vrăjit. 

A luat cutia în mână, i-a mângâiat capacul şi a scos un 
oftat adânc, gândindu-se că acele obiecte aflate în căutarea 
stăpânilor lor legitimi o apropiau şi mai mult de Ederra. Nu 
conta cât timp i-ar fi luat să le găsească pe acele persoane, 
pentru că, aflându-le, vorbind cu ele şi povestindu-le toate 
detaliile timpului petrecut cu Ederra, oricât de 
neînsemnate, nu făcea altceva decât să păstreze speranţa 
vie. Fără responsabilitatea de a încredința acele obiecte şi 
fără propria nevoie de a o găsi pe Ederra, nu ar fi ştiut ce să 
facă cu existenţa ei. Astfel, a hotărât că cel mai rău lucru 
dintre toate era să-i fie frică de frică, să sufere de teama de 
suferinţă şi să se simtă îndeajuns de liberă pentru a nu 
avea nevoie de nimeni. 


Capitolul IV 


Despre cum să eviti ca vrăjitoarele să-i sufoce pe nou- 
născuţi, despre cum să le împiedici pe vrăjitoare să intre în 
casă 


Sediul tribunalului inchizitorial din Logrono se afla în 
piaţa Santiago. Era o clădire solidă şi dreptunghiulară, 
construită din blocuri de piatră de culoarea untului, ce îşi 
pierdea liniile drepte în ramele uşilor şi ale ferestrelor 
pentru a se răsuci, desface şi torsiona într-un mod 
imposibil, imprimând dinamism  severităţii clădirii. La 
sfârşit, pentru a împodobi pereţii, constructorii au aşezat 
figuri ce reprezentau un şir lung de sfinţi, discipoli, îngeri şi 
arhangheli, inclusiv pe Sfântul Mihail, conducătorul oştirilor 
cereşti, cu spada amenințătoare în mână. Personajele se 
împleteau cu ajururile ornamentale pentru a biciui răul ce 
apărea simbolizat în fiecare dintre aspectele sale 
abominabile, ca şi cum ar fi fost vorba de o reprezentaţie 
teatrală. Astfel, poporul analfabet trebuia doar să arunce o 
privire asupra pereţilor pentru a cunoaşte la perfecţie 
Istoria Sfântă. 

Din afara clădirii, privind din poarta imensă de la intrare, 
se puteau zări cu uşurinţă porticurile curţii interioare şi 
iederele căţărătoare care se agăţau de coloane, formând 
meandre lipsite de ruşine ce aminteau, fără doar şi poate, 
de şerpuirea necuratului din Facerea, de relaţia sa cu Eva şi 
cu merele roşii şi zemoase, de tentaţiile cărnii şi de 
slăbiciunea femeilor care vârâseră într-o mare încurcătură 
întreaga omenire. Pentru a împiedica simbologia să 
deştepte idei concupiscente care să ducă la tăierea 
iederelor, s-au amplasat patru chiparoşi sobri în colţurile 
curţii interioare, pentru că era prea bine cunoscut faptul că 
salcia plângătoare şi chiparosul sunt singurii doi copaci în 
stare să sporească melancolia, să vegheze morţii şi să 
liniştească sufletele înflăcărate. 

Cu câteva zile înainte, primiseră la sediul tribunalului o 


fântână imensă de piatră, cadou de la Vatican, pe care un 
grup de muncitori se străduia în zadar să o instaleze în 
centrul curţii interioare. În scrisoarea de încredințare, scrisă 
chiar de mâna Sfântului Părinte, se dădeau asigurări că 
fluiditatea melodioasă a apei cristaline a fântânii avea să 
înveselească liniştea camerelor inchizitoriale şi, totodată, 
să răcorească aerul din după-amiezile caniculare. Dar, în 
ciuda eforturilor făcute, singurul lucru care ieşise până în 
momentul acela din gura uluitorilor peşti de piatră fusese o 
pastă noroioasă de culoarea ciocolatei, care stropise cu un 
huruit câteva gângănii, înspăimântând rândunicile şi 
împroşcând pereţii cu nămol. Inchizitorii Valle şi Becerra 
tocmai discutau cu meşterii despre proasta funcţionare a 
fântânii cu puţin timp înainte de vizita neaşteptată a lui 
Rodrigo Calderón. 

Favoritul protejatului regal a sosit singur în acea 
dimineaţă, în tropot de copite, ce a răsunat în curtea 
interioară a clădirii inchizitoriale. A descălecat fără ca 
măcar să aştepte ca armăsarul lui să se oprească, 
ridicându-şi piciorul drept pe deasupra gâtului animalului şi 
coborând cu un salt specific unui saltimbanc de târg, dând 
dovada excelentei sale forme fizice. Cunoştea foarte bine 
clădirea, aşa că a înaintat fără nici un protocol, scoţându-şi 
cu dezinvoltură mănuşile din piele neagră şi mergând cu 
paşi mari în direcţia sălii tribunalului, care se afla în partea 
dreaptă a fântânii. Exact în momentul acela, un zgomot ca 
un ghiorăit de maţe s-a auzit prelung din străfundurile 
ţevilor şi o nouă spumă noroioasă a ieşit bolborosind, 
stropindu-l din cap până în picioare pe nou sosit. Inchizitorii 
Valle şi Becerra erau cât pe ce să facă o criză de apoplexie 
din pricina spaimei atunci când au fost chemaţi pentru a li 
se spune despre incident. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ar fi trebuit să ne 
anunţaţi de vizita dumneavoastră, au spus în timp ce-i 
curăţau noroiul de pe faţă, dând la iveală privirea lui 
supărată. 

Atât gurile bune, cât şi cele rele dădeau asigurări că 
Rodrigo Calderón era de origine umilă şi că asta îl scotea 


din minţi. În Valladolid fusese pajul tatălui ducelui de 
Lerma, şi legătura aceea se consolidase în familie până ce 
însuşi protejatul regal l-a remarcat, transformându-l în 
secretar al Camerei regale. A urcat treptat în ierarhie până 
ce l-au numit responsabil cu primirea memoriilor şi a 
scrisorilor care se adresau monarhului sau protejatului 
regal. Cu privire la modul în care îşi îndeplinea sarcinile, şi- 
a câştigat faima pentru faptul că acorda prioritate şi 
intervenea favorabil în treburile persoanelor care îl 
răsplăteau cu generozitate pentru serviciile sale şi pentru 
faptul că acest lucru, printre altele, făcea ca patrimoniul 
său să se îmbogăţească. Ducele de Lerma îl folosea cu 
inteligenţă pe Calderón, punându-l să ia parte la audienţele 
în care aveau să se refuze petiţiile reclamanţilor; în felul 
acesta, oamenii îşi îndreptau ura asupra persoanei care le 
refuza petiția şi nu asupra monarhului sau asupra lui însuşi. 
Erau mulţi cei care începeau să resimtă o aversiune 
periculoasă pentru Rodrigo Calderón şi, curând, a început 
să se facă vrednic de o reputaţie crescândă de arivist, 
vanitos şi antipatic printre curteni. A acceptat o căsătorie 
de convenienţă şi, datorită ei, a devenit marchizul de 
Sieteiglesias. Până şi Quevedo râdea în gura mare de 
Calderón şi de dorinţa lui de înnobilare, zvonind în cele 
patru zări că secretarul ducelui de Lerma minţea în legătură 
cu propriile origini. Insă Rodrigo Calderón dădea asigurări 
că găsise în Flandra nişte documente care demonstrau, fără 
nici un fel de îndoială, că era rodul unui accident carnal al 
domnului Fernando Alvarez de Toledo, bătrânul duce de 
Alba. Din câte se pare, Calderón prefera să distrugă 
reputaţia mamei sale decât să fie fiul legitim al unui simplu 
căpitan din batalioanele Flandrei. 

Inchizitorii Valle şi Becerra au avut nevoie de ceva vreme 
pentru a curăța noroiul de pe el şi pentru a potoli supărarea 
care-l cuprinsese pe Rodrigo Calderón după scena 
împroşcării; odată ce au reuşit, l-au luat de braţ pentru a-l 
îndepărta de fântâna care continua să  huruie 
amenințătoare. S-au îndreptat spre sala tribunalului, un 
salon mare cu ciubucuri de lemn bogat incrustat şi cu dale 


roşii în stil castilian, folosită de obicei doar pentru recepţiile 
importante, şi acolo i-au oferit vizitatorului un scaun şi un 
pahar de vin din partea locului ca să vadă dacă reuşea să 
se liniştească. 

— Am sosit fără să anunţ, pentru că împrejurările care 
mă aduc sunt cum nu se poate mai grave şi nu mai suferă 
amânare, a explicat Calderón cu o privire dură. Vrăjitoarele! 
a şuierat ridicându-se brusc şi dând un pumn zgomotos în 
masă, făcând ca paharele să vibreze şi speriindu-i pe cei 
doi inchizitori. Ştiu că faceţi eforturi pentru a elimina 
această ciumă din ţara noastră, dar se pare că sistemul nu 
pare să dea prea mari roade. Calderón se plimba în lung şi- 
n lat prin sală, cu mâinile la spate, bătând tactul cu tocurile 
cizmelor sale, ceea ce le întindea nervii la maxim, după 
cum ştia prea bine. Trebuie să vă avertizez că urmările 
acestor nefericite întâmplări încep deja să cutremure o 
mare parte a regatului, iar acest fapt îi îngrijorează nespus 
de tare pe duce şi pe Maiestatea Sa, care îşi dedică 
întreaga lor viaţă cauzei nobile de a fi conducătorii europeni 
ai catolicismului. 

— Înţelegem asta, bineînţeles, a adăugat Becerra cu o 
privire îngrijorată. Presupun că a ajuns deja la Curte vestea 
regretabilului incident, dar colegul nostru Salazar face 
investigaţii în aceste momente şi putem să vă asigurăm 
că... 

— Incident? Calderón s-a oprit brusc, răsucindu-se pe 
vârfurile picioarelor cu o eleganţă de balerin, şi şi-a fixat 
ochii asupra lui Becerra cu o privire întrebătoare. Despre ce 
incident vorbeşti? 

— Nu pentru asta aţi venit? Valle părea surprins. Veştile 
rele obişnuiau să circule cu repeziciune în regat. O femeie 
care ne-a ajutat anul trecut să dăm de urma câtorva 
vrăjitoare din zonă a fost găsită înecată în râul Santesteban 
în circumstanţe stranii. Se pare că Satana s-a răzbunat pe 
ea. 

— O moarte, a şoptit Calderón, gânditor. Nu, de fapt nu 
aveam cunoştinţă de acest fapt. Am venit pentru că 
doream să vorbesc cu domniile voastre despre atitudinea 


blândă de care dă dovadă inchizitorul Salazar în timpul 
acestei inspecții. Nu pare suficient de... cum să spun... 
rigid. Trebuie să aveţi în vedere că toate se petrec tocmai 
în momentul în care Domnul Dumnezeul Nostru i-a ales pe 
Filip al Ill-lea şi pe favoritul său, ducele de Lerma, ca fiind 
cei mai fideli protectori ai săi... ca apărători ai 
catolicismului. Ne aflăm în plin proces de expulzare a 
maurilor de pe pământurile spaniole, şi acesta e doar 
începutul. 

— Ştim asta, domnul meu, l-a întrerupt Becerra. Am citit 
cronicile care vorbesc despre însărcinarea divină pe care a 
primit-o monarhul şi compară această faptă cu cea a unor 
mari eliberatori biblici precum Moise, losua, Saul, David, 
Solomon... 

— Chiar ca ei, regele domnul nostru şi, prin urmare, noi, 
cu toţii, ca slujitori ai săi, nu doar că vom elibera regatul de 
duşmanii noştri, ci avem şi obligaţia de a-l izola şi proteja 
de orice legătură cu oribilul păgânism. Pe urmă a conchis: 
Voia domnului nostru este foarte clară în această privinţă. 
Calderón a rămas tăcut pentru o clipă şi a continuat 
imediat: Dar se pare că tocmai acum sosesc veştile cele 
mai îngrijorătoare din nord, unde se dau asigurări că 
diavolii subversivi vin cu duiumul din Franţa pentru a scăpa 
de atacul unui inchizitor de neclintit din Bordeaux... un 
anume Pierre de Lancre, care a trecut deja mai mult de trei 
mii de persoane prin focul purificator. 

Cu doi ani în urmă, domnul Pierre de Lancre întorsese 
ţinutul Labourd!! cu fundul în sus. Avea faimă de om 
vehement şi exaltat şi îşi renega cu fervoare originile 
navareze din pricina unui beteşug ciudat care îl făcea să 
simtă repulsie faţă de tot ceea ce purta aroma castiliană. S- 
a făcut dominican în Torino şi, la puţin timp după aceea, 
datorită legăturilor sale, a fost numit etnic în parlamentul 
din Bordeaux. Curând, a început să prezinte un interes 
neobişnuit pentru lumea vrăjitoarelor. Dorea să le cunoască 
vicleşugurile şi trucurile, să afle despre zborurile lor 
nocturne şi despre dansurile lor deşănţate. Se amuza 


11 Provincie din Ţara Bascilor (n.tr.) 


studiind pas cu pas ritualul magic prin care o femeie era în 
stare să copuleze cu un ţap urât mirositor după ce-l săruta 
sub coadă. Faptul că le ura din tot sufletul îi provoca o 
plăcere de nemărturisit şi simţea nevoia să le cunoască, să 
găsească alte motive pentru a le dispreţui în continuare, 
alimentând astfel un resentiment bolnăvicios care se 
prelungea într-un cerc fără sfârşit. Avea o fire misogină. Era 
convins că existau mai mulţi adoratori ai diavolului printre 
femei şi se amuza citind cărţi care îi susțineau teoria. 
Prilejul de a pune în practică tot ceea ce învățase în 
Malleus Maleficorum, un manual scris de doi dominicani 
germani, în care se dădeau instrucţiuni precise despre cum 
să le prinzi pe vrăjitoare în capcană şi să le faci să 
mărturisească, i-a venit lui Lancre atunci când a primit 
cererea regelui Henric al IV-lea de a media un conflict 
secular între cei din Urtubia şi vecinii lor din San Juan de la 
Luz legat de drepturile asupra unui pod. Protestele au 
provocat  răzbunări,  denunţuri, acuzații, neplăceri şi 
plângeri. S-au aruncat acuzaţii de toate felurile. Una dintre 
denunţătoare a afirmat că vecinii ei o obligaseră să bea o 
poţiune magică şi acest lucru a fost de folos pentru ca 
Pierre de Lancre să descopere o urzeală diabolică demnă 
de studiat. În doar patru luni a reuşit să dea în vileag trei 
mii de vrăjitori şi de vrăjitoare, printre care se găseau 
bărbaţi, femei, copii şi călugări. A mers la rădăcina 
problemei şi a ajuns la concluzia că misiunile catolice pe 
care spaniolii le efectuau în Indii şi în Japonia purtau 
întreaga vină pentru asta. Deşi reuşiseră să-i expulzeze pe 
răufăcători de pe acele pământuri, nu se putuseră opune ca 
aceştia să nu se refugieze în Ţara Bascilor. Potrivit părerii 
sale înțelepte, atitudinea laxă a Inchiziției spaniole cu 
privire la acele probleme nu a făcut decât să le îngăduie 
diavolilor înfricoşători să-şi facă de cap pe acel teritoriu, 
după ce treceau graniţa, ajungând până în Franţa, fără a 
întâlni în cale vreun obstacol. În faţa unei absurdităţi de 
asemenea amploare, Lancre s-a autoproclamat salvatorul 
nefericitului său pământ francez zguduit de răul basc. A 
profitat de faptul că cea mai mare parte a populaţiei 


masculine era în plin sezon de pescuit cod în îndepărtata 
Terranova şi a ars neîntârziat şase sute de persoane, 
printre care se găseau fete foarte tinere pe care el le 
considera, fără doar şi poate, germenul unei teribile 
ameninţări. Rezultatul a fost un măcel fără precedent care 
s-ar fi sfârşit mult mai rău dacă oamenii mării nu s-ar fi 
întors. Când aceştia au descoperit ce făcea bărbatul acela 
cu femeile lor, aproape că l-au sfâşiat de viu. Lancre a fost 
nevoit să părăsească Labourd în mare grabă şi în toiul 
nopţii, deghizat într-o bătrână, ca să nu-l descopere, pentru 
că un turnător îl avertizase că populaţia avea de gând să-i 
crape capul. 

Inchizitorul francez se afla acum în Bordeaux, cufundat în 
redactarea unei cărţi cu titlul de Tratat de vrăjitorie bască: 
Tablou al Nestatorniciei Îngerilor Răi şi a Demonilor, şi avea 
intenţia ca aceasta să fie folosit ca volum de referinţă 
pentru viitorii inchizitori. 

— Nu ne putem permite să fim mai prejos decât 
francezii! a protestat Calderón pe când o venă începuse să-i 
zvâcnească pe frunte. Rapoartele ne arată că o parte din 
vrăjitori au fugit de pedepsele din Franţa pentru a-şi găsi 
ascunzişul în regatele noastre. Trebuie să-i avertizaţi pe 
toţi, mai ales pe cei din satele de frontieră. 

— Dar... - a început să îndruge Valle - asta poate să 
alarmeze populaţia, să o sperie mai mult decât este deja, 
asta... 

— Păi, bineînţeles că trebuie să se alarmeze! Treaba asta 
e foarte gravă. Foarte, foarte, foarte gravă, a întărit 
Calderón. 

— Bineînţeles... foarte gravă. 

Calderón l-a fixat pe Valle cu privirea pentru câteva clipe 
cât o veşnicie, răstimp în care nuanţa stacojie a chipului 
său a început să se limpezească până ce a părut să se 
relaxeze. A luat loc din nou, bâjbâind cu mâna fără să 
privească, până ce a dat de paharul cu vin pe care-l lăsase 
pe masă, l-a golit dintr-o înghiţitură şi a scos un oftat sonor 
de indulgență. 

— Nu sunteţi singuri în treaba asta, a adăugat Calderón 


pe un ton patern. Eu însumi voi călători până la Bordeaux 
pentru a mă întâlni cu acest Lancre. Se pare că se află în 
posesia unei dovezi definitive a existenţei reale a 
vrăjitoarelor şi a demonilor, ce vine împotriva celeilalte idei 
stupide, apărată de unii, care dă asigurări că totul se 
bazează pe halucinaţii şi pe sminteală. | se va cere şi îi voi 
cere chiar eu să-mi facă o listă cu numele vrăjitorilor care 
au fugit din Franţa şi au sfârşit prin a se ascunde în spatele 
frontierelor regatului Castiliei. 

— Nu ştiam că relaţiile noastre cu francezii sunt atât de 
prieteneşti, încât să ne permitem să le cerem astfel de 
favoruri, a remarcat Becerra. 

— Suntem într-o perioadă de... să o numim de linişte cu 
ţara vecină, a explicat Calderón. Deşi nu ne permitem să ne 
lăsăm păcăliţi de atâta calm. Ar vrea ei să scape de vrăjitori 
împingându-i în regatul nostru! Dar noi nu vom consimţi să 
se întâmple una ca asta, nu-i aşa? l-a privit cu coada 
ochiului pe cei doi inchizitori, care au negat cu fermitate. 
Creştinismul se întinde în întreaga lume... aşa cum o cere 
legea lui Dumnezeu... dar, în ziua de azi, înlăuntrul 
graniţelor noastre, mai există credinţe idolare, manifestări 
păgâne care trebuie stârpite încetul cu încetul. Cu 
siguranţă că Henric al IV-lea (Domnul să-l odihnească acolo 
unde-l odihneşte) s-ar fuduli dacă manifestările religioase 
din satele de frontieră cu Franţa ar învenina regatul nostru 
milostiv. Asta l-ar transforma în cel mai cunoscut rege 
catolic al Europei. Şi bărbatul a murmurat ca pentru sine, 
coborând tonul vocii până ce a devenit aproape 
imperceptibil: Nu i-a fost destul că a ajuns să conducă, 
pentru că noi le-am cedat toate teritoriile franceze care ne 
aparţineau în mod legal, semnând Pacea de la Vervins. 

Calderón a oftat şi a rămas privindu-şi paharul gol; 
Becerra s-a grăbit să i-l umple din nou. Secretarul ducelui 
de Lerma a ţinut pentru o clipă paharul, apucându-l de 
picior, şi l-a ridicat apoi pentru a admira în lumină culoarea 
purpurie a băuturii, ca şi cum ar fi studiat o piatră 
prețioasă. Pe urmă, a rotit paharul, l-a apropiat de nas şi a 
inspirat cu putere pentru a se lăsa pătruns de aroma nobilă 


de Madera, pe care el o putea deosebi de restul miresmelor 
pe care le degajau vinurile. A închis ochii şi a sorbit, 
savurând băutura pentru prima oară. 

— Incă un lucru, a spus Calderón cu ochii încă închişi. Aş 
vrea să am la dispoziţie planurile călătoriei lui Salazar. Să 
cunosc datele şi locurile pe care se gândeşte să le viziteze. 
Vreau să ştiu unde se află în fiecare clipă. 

— Imediat, domnul meu, a spus Valle. 

Inainte de a-şi lua rămas-bun, sub arcadele curții 
interioare principale a clădirii, aşezaţi la o distanţă 
prudentă de peştii de piatră care încă mai împroşcau noroi, 
Calderón le-a promis inchizitorilor că aveau să primească 
recompense foarte bune dacă problema vrăjitoarelor se 
rezolva mulţumitor. Valle şi Becerra au zâmbit cu modestie 
în timp ce îi încredinţau planul de călătorie al colegului lor 
Alonso Salazar y Frias, asigurându-l că aveau să-i aducă la 
cunoştinţă orice schimbare de ultimă oră. 

— Oare de ce-o vrea să ştie atât de exact unde se află 
Salazar în fiecare clipă? l-a întrebat Becerra pe Valle în timp 
ce priveau de la poarta de intrare cum se îndepărta 
Calderón. 

— Habar n-am! 


Calderón şi-a mânat calul spre nord timp de mai bine de 
două ore, oprind din când în când pentru a arunca un ochi 
asupra hărţii pe care o avea făcută sul sub pieptar, 
desenată pe o bucată de pergament gălbui, până ce a dat 
în sfârşit de o potecă îngustă şi nisipoasă, ascunsă sub 
frunzişul pădurii de pin. A apucat-o în direcţia aceea şi a 
mai mers o bună bucată de drum, convins că foarte puţini 
ar reuşi să dea de urma unui loc atât de retras ca acela 
dacă nu ar avea indicaţiile corecte. S-a bucurat de acest 
lucru. Începea deja să se întunece şi a văzut strălucirea 
unei lămpi pâlpâind între copaci, semn ce indica prezenţa 
hanului. 

Pe uşa cocioabei era atârnat un mănunchi de flori de 
ciulin. Aceasta era dovada că proprietarii fuseseră 
binecuvântaţi de curând cu venirea pe lume a unui copil şi 


că încercau să-l protejeze de capriciile vrăjitoarelor. Una 
dintre legendele din zonă dădea asigurări că ele se puteau 
transforma după bunul plac în furnici sau în muşte, pentru a 
intra astfel în gura nou-născuţilor şi a-i sufoca. Singura cale 
de a evita acest lucru era să agăţi un ciulin pe uşa locuinţei 
pentru că, potrivit legii vrăjitoarelor, acestea au obligaţia de 
a număra toate plumulele violet ale florii, una câte una, 
fără a pierde numărătoarea, înainte de a putea trece pragul 
casei. În întunericul nopţii şi cu beleaua de a fi nevoite să 
numere fără a face zgomot, vrăjitoarele greşesc o dată şi 
încă o dată, şi trebuie să o ia de la capăt în scurtă vreme. 
Aşa îşi petrec ele timpul până la ivirea zorilor, când 
vrăjitoarele trebuie să plece pentru că pot sfârşi 
transformate în statui de piatră dacă nu se eliberează de 
atributele meseriei lor înainte de răsărit. În felul acesta, 
copiii rămân în afara oricărui pericol, fiindcă vrăjitoarele nu 
reuşesc să intre în casă în nici una dintre nopţi. 

Stăpânul hanului a auzit tropotul copitelor şi a ieşit să-l 
întâmpine. Matahala cu spate uriaş a apucat hăţurile 
animalului şi, în timp ce Calderón cobora, l-a invitat să 
intre. Era un spaţiu mic, o încăpere cu podea şi cu pereţi de 
lemn şi cu şase mese pe care odihneau nişte urcioare din 
lut ars smălţuite cu flori de câmp. Incăperea avea o uşă ce 
dădea în bucătărie şi o fereastră cu perdele cu pătrăţele 
albe şi albastre de unde se zărea drumul. Flăcările 
reconfortante ale focului unui şemineu aşezat în mijlocul 
încăperii scăldau pereţii cu jucăuşe reflexii aurii. 

— Luaţi loc unde doriţi. Soţia mea tocmai a făcut o 
friptură, vă aduce o farfurie, a spus hangiul în timp ce se 
punea în genunchi în faţa focului, amestecând florile de 
verbină cu lemnele din foc, pentru a le arunca în flăcări 
împreună cu pielea unui arici. 

Aceasta era o altă cale de a evita prezenţa vrăjitoarelor. 
Calderón a zâmbit ca pentru sine: teama ajunsese până şi 
în locul acela ascuns. S-a aşezat la una dintre mesele mai 
îndepărtate şi a rămas tăcut, pe jumătate pitit, ascunzându- 
şi chipul cu o mână în timp ce înfuleca nişte bucăţi de carne 
cam aţoasă, dar care se duceau pe gât cu iuţeală, pentru 


că nu pusese nimic în gură toată ziua. A terminat-o şi a 
golit farfuria cu sârg, uitând cu desăvârşire de formalităţile 
la care se supunea în fiecare zi, simțindu-se eliberat. Apoi a 
oftat şi a început să se delecteze cu savoarea vinului de 
Madera în timp ce aştepta. 

A ştiut că grupul celor patru sosise cu mult timp înainte 
ca aceştia să deschidă uşa hanului, pentru că o hărmălaie 
de râsete şi zbierete a avut grijă să-i anunţe. Băiatul cu 
ochiul cu albeaţă a intrat primul, lovindu-se de tocul uşii, 
pentru că avea tendinţa de a merge privind cu singurul său 
ochi folositor în toate direcţiile, mai puţin înainte. 

— Aţi întârziat, i-a salutat Calderón cu o privire 
îngreţoşată, bucurându-se că nu era nici un cunoscut care 
să-l poată vedea vorbind cu acei bezmetici. 

— Scuzaţi-ne, domnul meu. Cel mai înalt dintre ei, cu 
părul lung şi cu barba deasă, strângea pălăria în mână fără 
a îndrăzni să-l privească drept în ochi. Am avut o mică 
neplăcere... deloc importantă. 

— Deloc importantă, a murmurat Calderón afişând un 
zâmbet larg pe care cei patru l-au imitat amuzaţi, privindu- 
se între ei. Deloc importantă, a repetat fără să zâmbească, 
apoi şi-a încreţit fruntea şi a început să urle: Deloc 
importantă? O femeie a murit! Asta numeşti tu o mică 
neplăcere? Pot să ştiu de ce nu m-ai anunţat? 

Hangiul, alarmat de voci, a ieşit din bucătărie frecându-şi 
mâinile de cracii pantalonilor. Calderón i-a aruncat o privire 
severă şi a cerut o nouă carafă de vin şi încă patru pahare. 

— Domnul meu, noi nu voiam să o omorâm... a bâiguit 
bărbosul când hangiul a dispărut în spatele uşii, ea s-a 
speriat... s-a aruncat în apă... noi... eu... 

— Mi-e totuna, i-a retezat-o Calderón. Nu vreau să-mi 
explici nimic acum. E un lucru atât de complicat să mă 
informaţi? Vă cer doar să mă ţineţi la curent cu tot ce se 
întâmplă, unde sunteţi, ce face inchizitorul... Sunteţi 
patru... pentru numele lui Dumnezeu! Unul dintre voi poate 
ajunge acolo unde sunt eu într-o zi de mers călare... pentru 
asta v-am dat caii şi căruţa. Oare e atât de greu de înţeles? 
Sau poate ar trebui să găsesc pe altcineva care să se ocupe 


de treaba asta? 

— Nu, nu... noi putem să o facem mai bine. Urma să vă 
povestim acum cele întâmplate cu femeia... 

Hangiul a ieşit din bucătărie, a lăsat carafa de vin şi 
paharele pe masă şi s-a uitat cu coada ochiului la 
personajele care-i tulburau liniştea căminului. Cei cinci au 
rămas tăcuţi până când bărbatul a dispărut din nou în 
spatele uşii de la bucătărie. 

— Lucrăm mult, domnul meu! Cea mai în vârstă dintre 
femei a luat cuvântul cu o siguranţă aparentă. Nu-l scăpăm 
din vedere pe inchizitor, aşa cum ne-aţi indicat, şi avem 
toate informaţiile pe care ni le-aţi cerut. 

— Daţi-i drumul, atunci, a mârâit Calderón în timp ce 
turna vinul. 

— De când a ajuns în Santesteban, Salazar nu a încetat 
să-i primească pe oameni, a luat bărbosul cuvântul din nou, 
iar cel care intră la el cu o privire îndurerată iese vesel pe 
urmă. Par să se simtă mai bine odată ce s-au confesat 
bărbatului aceluia, şi nu există pedepse, nici sancţiuni, nici 
lacrimi... ies cu toţii mulţumiţi... cu toate că domnul Salazar 
are întotdeauna o faţă foarte puţin prietenoasă. 

— Da, da... puţin prietenoasă, da. 

Băiatul cu ochiul albicios a început să râdă fără să-l 
urmeze altcineva, în timp ce privea în ulcică. 

— Ce face, mai exact, în timpul declaraţiilor? Ce le spune 
celor ce mărturisesc? a întrebat Calderón. 

— Asta nu ştim. 

— Nu ştiţi? Calderón a lovit cu pumnul în masă. Şi asta 
numiţi voi a nu-l pierde din vedere pe inchizitor şi a avea 
toate informaţiile? Se poate şti de ce nu ştiţi? 

— Audienţele au loc cu uşile închise şi intră doar cei care 
merg în căutarea graţierii prin edict şi... 

— Păi atunci, unul dintre voi să o facă pe spăsitul şi să 
intre. Calderón a tăcut preţ de câteva clipe, întrebându-se 
dacă fusese o idee bună să-i angajeze pe acei măscărici. Aţi 
făcut rost de documente? 

— Am încercat, domnul meu, dar locul este păzit zi şi 
noapte. E complicat să intrăm fără să ne vadă şi... 


— Sunteţi o ceată de incapabili! Singurul lucru bun pe 
care l-aţi făcut a fost că aţi omorât-o pe femeia aia, şi asta 
din întâmplare. 

— Vom face rost de ele, domnul meu, vă asigur, îmi dau 
cuvântul, vă jur... 

Cel cu barba stufoasă se înclina tot mai mult cu fiecare 
frază. 

— Asta aştept, însă, dacă nu va fi aşa, Stăpânul nu vă va 
plăti suma pe care am stabilit-o. Deocamdată, vă dau doar 
asta, le-a spus aruncându-le pe masă patru monede. Nu aţi 
câştigat mai mult pentru că eu am făcut toată treaba. Aveţi 
aici alifiile despre care v-am spus. Le-a întins un fel de 
boccea, pe care ei s-au pus să o desfacă în timp ce 
Calderón le explica: Pentru a avea efect, unsoarea trebuie 
întinsă pe talpa picioarelor, la subsuoară şi între picioare. 
Tubul de sticlă învelit în batistă conţine nişte prafuri despre 
care doctorul mi-a dat asigurări că sunt letargice. E de 
ajuns un pic de praf presărat în gura unei persoane şi 
aceasta va dormi câteva ore bune. Vă voi anunţa când va 
trebui să-l folosiţi. 

Calderón a luat o înghiţitură mare din paharul său de vin, 
iar apoi a pus pe masă planurile cu detaliile inspecției lui 
Salazar pe care i le dăduseră inchizitorii Valle şi Becerra cu 
câteva ore în urmă. 

— Aveţi aici planul de călătorie al alaiului, explicat pas cu 
pas, i-a lămurit Calderón. Intoarceţi-vă în Santesteban. Nu 
vă despărțiți de Salazar, vreau să mă informaţi despre 
fiecare mişcare a sa, dar de data asta să fie de- 
adevăratelea. Dacă Stăpânul va afla de progresele mărunte 
pe care le-aţi făcut - şi aici a rămas pentru o clipă pe 
gânduri, dând din cap cu îndoială -, nu ştiu, nu ştiu... în 
fine... Ne întâlnim iarăşi aici peste două săptămâni şi sper 
să aveţi ceva de oferit. 


În noaptea aceea, cele patru personaje care se 
întâlniseră la han cu Rodrigo Calderón dacă abia au putut 
adormi. Cea mai în vârstă dintre femei a întins în faţa 
focului de tabără aprins în mijlocul pădurii documentele pe 


care i le dăduse Calderón. Le-a privit cu atenţie, dar nu a 
fost în stare să înţeleagă nimic. Oricât de tare se străduia, 
oricât îşi mijea ochii şi întorcea hârtiile, singurul lucru pe 
care reușea să îl vadă era un şir de linii şi mâăzgălituri de 
neînțeles. 

— Se poate şti ce scrie aici? a întrebat într-un final. 

— Şi ce ştiu eu, femeie? s-a oţărât bărbosul. Sunt nişte 
reprezentări. Mi se pare că liniile marchează drumul pe 
care o să-l urmeze alaiul lui Salazar. 

— Tot drumul? 

Tânărul cu ochiul albicios privea una dintre foi, întorcând- 
o de pe o parte pe alta, pentru că era incapabil să creadă 
că lumea lui ar fi putut încăpea pe două palme de hârtie. 

— De ce nu i-ai cerut să-ţi explice? a mârâit femeia 
adresându-se bărbosului. 

— Păi, pentru că era deja destul de indispus ca să-i mai 
spun că nu ştim să descifrăm documentele pe care ni le-a 
dat. O să mergem pe urmele alaiului, şi gata. O să 
întrebăm, o să ne informăm unde merg... nu ştiu... o să ne 
vină nouă vreo idee. 

— Din treaba asta n-o să iasă nimic bun, ştiu deja. 

Femeia a aruncat planurile cu dispreţ. 

— Ei bine, dacă nu facem rost de nimic putem oricând să 
omorâm pe cineva, a spus băiatul cu ochiul lovit de albeaţă, 
râzând cu neruşinare. Se pare că asta l-ar putea interesa pe 
Stăpân. 

— Taci, dobitocule! 


Capitolul V 


Despre cum să dobândeşti puteri vrăjitoreşti, despre cum 
să pregăteşti prafuri cu care să clăteşti ochii, despre cum 
să-l împiedici pe Inguma să ne vatăme în somn 


— Unde să punem asta? au întrebat gâfâind cei doi băieţi 
care cărau trupul Juanei de parcă ar fi fost o încărcătură de 
legume. 

Salazar a aruncat o privire prin sală şi l-a delegat pe 
Domingo să elibereze de hârtii, călimări şi pene de scris 
masa alungită de la care luau notițe în timpul declaraţiilor 
vrăjitorilor căiţi, indicându-le să o aşeze acolo. Intâmplător, 
Francisco Borrego Solano, parohul din Santesteban, era şi 
el prezent. Venise devreme până la reşedinţa lui Salazar 
pentru a-l informa că numele Juanei de Sauri figura pe lista 
oamenilor din sat care-i găzduiau în casele lor pe sectanţii 
căiţi care aspirau la iertarea inchizitorială. Se pare că Juana 
găzduise cu o săptămână înainte patru persoane care 
dispăruseră după moartea misterioasă a femeii, fără a lăsa 
vreo urmă. 

— Dispăruţi, fără a aştepta graţierea prin edict... a 
murmurat Salazar. 

— E foarte clar că printre priorităţile lor nu figura aceea 
de a obţine iertarea. Ei aveau alt scop... Răzbunarea! i-a 
trântit-o parohul stând la o palmă de faţa inchizitorului. 
Diavolul şi-a subjugat foarte bine adepţii. Ocupă în 
continuare totul, sunt pretutindeni! Şi, în plus, acel decret 
regal blestemat îi obligă pe enoriaşii mei să aibă grijă de ei. 
Borrego Solano îşi ridicase tonul vocii, aruncând flăcări din 
privire. Le-am deschis uşa ca să intre în casele noastre! 

— Trebuie să avem grijă cu asemenea afirmaţii. Salazar 
vorbea încet, încercând să calmeze spiritele. li era teamă 
că, într-un moment de tulburare, parohul Borrego Solano 
avea să se urce în amvonul bisericii pentru a proclama, cu o 
voce ţipătoare, că vrăjitorii căiţi erau, fără îndoială, nişte 
asasini şi că ziua avea să se termine cu un linşaj în masă pe 


străzile din Santesteban. Încă nu avem nici o certitudine 
asupra celor întâmplate. Ar putea fi vorba despre un 
accident. Poate că cele patru persoane şi-au dat seama de 
moartea Juanei şi au fugit speriate, gândindu-se că puteau 
fi învinovăţite... Având în vedere împrejurările, nici nu mă 
miră. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Oare nu vreţi să vedeţi 
ce se întâmplă? 

În timp ce vorbea, parohul Borrego Solano se plimba în 
jurul inchizitorului, făcând gesturi teatrale cu mâinile şi 
dând din umeri. Salazar se simţea deranjat, pierzându-l din 
vedere atunci când se plimba în spatele lui. 

— Cei patru erau asasini plătiţi ai Impieliţatului, aflaţi în 
căutarea răzbunării. Cu siguranţă că semnul în formă de 
cruce din mâna Juanei era o cruce inversată. Ei se folosesc 
de astfel de alegorii. Îşi fac semnul crucii invers, se 
împărtăşesc cu ostie neagră... Işi sărbătoresc slujbele 
satanice la miezul nopţii, în zilele de luni, miercuri şi vineri 
şi în ajunul zilelor de sărbătoare creştină. Juana a fost 
găsită înecată tocmai în dimineaţa zilei de joi. Totul arată 
că... 

— Nu ştim cât timp a trecut până a fost găsită, l-a 
întrerupt Salazar. Poate că au trecut mai multe zile de când 
a murit. 

Dar parohul Borrego Solano nu părea să-l asculte; şi-a 
continuat povestea preschimbându-şi vocea aşa cum ar 
face-o un actor ambulant, ţinându-şi ochii întredeschişi, cu 
o atitudine înfricoşătoare. 

— ... Adunările încep după sosirea nopţii şi se termină 
chiar înainte de cântatul cocoşului. Lasă două găini negre la 
răspântia drumurilor, pentru că aceasta este modalitatea 
de a putea dobândi puteri de vrăjitoare, a explicat el, şi, 
înainte de a pleca spre akelarre, îşi ung corpul cu o alifie 
urât mirositoare de culoare verde şi spun... (şi-a dres glasul 
pentru a rosti) „Eu sunt Diavolul, de aici înainte eu trebuie 
să fiu una cu Diavolul. Eu trebuie să fiu Diavolul şi nu 
trebuie să mai am vreo legătură cu Dumnezeu”. Pe urmă 
pleacă, zburând pe măturile lor... chiar eu le-am văzut, a 


confirmat el. Înainte de slujba neagră, îşi mărturisesc 
păcatele, care nu sunt altceva decât faptele bune pe care 
le-au comis şi cele rele, pe care au uitat să le comită. După 
aceea, diavolul se îmbracă în negru din cap până în picioare 
în haine murdare şi urât mirositoare, în timp ce enoriaşii 
cântă cu voci înfricoşătoare imnuri care preamăresc 
puterea Satanei. In timpul rugăciunii, diavolul le cere să-şi 
afirme credinţa şi să nu caute alţi dumnezei, pentru că ei 
nu le vor asigura ceea ce le oferă el. Sărbătoresc 
împărtăşania cu o ostie neagră care are aspectul unei tălpi 
de pantof pe care apare reflectat chipul Satanei; diavolul o 
ridică şi spune: „Acesta este trupul meu“ şi vrăjitorii 
îngenuncheaţi răspund „Aquerragoili, aguerrabeiti"... 

Salazar l-a privit întrebător pe novicele Înigo de Maetsu 
pentru ca acesta să-i traducă vorbele. 

— ap în sus, tap în jos! a murmurat băiatul ca răspuns. 

Şi parohul a continuat fără a-i acorda atenţie: 

— ... şi vinul de la slujbă, trecând prin gâtlejurile lor, în 
loc să le aducă consolare, le provoacă un frig intens în 
inimă, care le transformă sufletele în gheaţă, împiedicându- 
i să mai simtă mila. După expunerea sa, Borrego Solano a 
rostit cu fermitate: Cu siguranţă că au omorât-o pe Juana 
urmând vreun ritual, iar apoi au aruncat-o în râu. Şi a 
conchis: Crucea din mâna ei e o cruce inversată... fără nici 
o îndoială. 

— Ei bine... Salazar ascultase deja, şi nu o singură dată, 
în ce constau slujbele negre, dar l-a lăsat pe preot să se 
desfăşoare. | s-a părut că omul avea nevoie de asta. Apoi, 
s-a apropiat de masa unde băieţii lăsaseră cadavrul Juanei 
şi a adăugat: Am putea discuta ore în şir despre ceea ce s-a 
putut întâmpla sau nu, dar singura persoană care într- 
adevăr ne poate risipi îndoielile este chiar ea. 

Şi, fără vreun alt cuvânt, Salazar a învârtit un briceag 
deasupra legăturii care conţinea rămăşiţele pământeşti ale 
Juanei, cu care a tăiat cu grijă sforile ce legau linţoliul de in. 
Pânza s-a desfăcut cu delicateţe, lăsând la vedere chipul 
femeii ce avea expresia mâhnită a porcului într-o zi de 
ignat. Asta a fost de ajuns pentru ca parohul din 


Santesteban să o pornească cu spatele, căutând ieşirea, 
făcându-şi cruce cu frenezie, până ce a ajuns în dreptul uşii, 
unde s-a lovit cu umărul de balama pentru că nu apreciase 
bine distanţa. Înainte de a ieşi, roşu de furie, i-a mai rămas 
timp doar pentru a rosti: 

— Dumnezeu să ne ierte! 

— Cu siguranţă că o va face, şi-a luat rămas-bun 
inchizitorul, lipsit de chef. 

Pe atunci trecuse deja ceva timp de când Salazar îşi 
pierduse credinţa, deşi nimeni nu-şi dăduse seama de asta. 
Îndoielile sale spirituale începuseră să-l roadă tocmai atunci 
când totul părea să-i surâdă, când părea să dispună de 
formula magică de a obţine ceea ce-şi propunea. Intr-o 
bună zi, şi fără să-şi dea seama, i-a intrat în cap o 
nesiguranţă măruntă care a pătruns pe nesimţite, până ce 
i-a schimbat fiecare dintre conceptele pe care le asimilase 
încă din copilărie. Salazar nu a găsit cuvinte pentru a-şi 
descrie şocul. A fost un fel de presentiment, un gol spiritual, 
o senzaţie de singurătate absolută, de abandon universal, 
care a înmugurit mai întâi în visele sale, iar mai târziu în 
zorii zilelor, după care a pus stăpânire pe mintea sa la ora 
prânzului, până ce s-a consolidat puternic şi ferm după 
aceea, pe durata întregii zile, acaparându-i gândurile unul 
câte unul. La început a crezut că era vorba despre o reacţie 
specifică la lupta constantă pe care o dusese în timpul 
ultimilor ani, în care toată voinţa sa se îndreptase asupra 
efortului de a progresa. Dar, după o analiză mai atentă, a 
descoperit că îşi petrecuse viaţa de până atunci tăind 
frunză la câini, ca şi cum un paravan invizibil l-ar fi ţinut în 
afara realităţii. Ce-i drept, cunoscuse deja dinainte 
nefericirea, durerea, mizeria, suferinţele umane... însă 
acestea ajunseseră la el mereu cernute, îndepărtate, fără 
legătură... De data aceasta însă părea să se fi aprins o 
lampă care lumina o parte a vieţii sale pe care el nu reuşise 
nici măcar să o înţeleagă, cufundat fiind în penumbra 
prozaicelor sale probleme cotidiene. Era ca şi cum şi-ar fi 
deschis brusc ochii, iar suferinţele pământeşti i s-ar fi părut 
mai intense, mai caustice, mai fetide, şi i-a fost frică să se 


mai întrebe ce planuri avea Dumnezeu pentru a le găsi 
rezolvare. 

Cu siguranţă că fusese influenţat de starea socială a 
vremurilor. Ținuturile nordice s-au văzut atacate de ciumă. 
Şobolanii plini de purici alergau pe străzi, iar foamea şi 
dezolarea puneau stăpânire asupra satelor. Familiile îşi 
abandonau casele pentru a evita contactul cu bolnavii, 
fugind, lipsite de apărare. Oamenii pierduseră animalele, 
recoltele, îşi târau lucrurile şi suferinţele pe drumuri, se 
îmbulzeau la uşile bisericilor cerând ajutor, o bucată de 
pâine de pomană, puţin lapte pentru copil, ceva de muncă 
pentru capul familiei, care avea înfăţişarea famelică a unei 
vrăbii bolnave şi care se punea pe cerşit atunci când nu 
obținea de lucru. Oraşele s-au umplut de cerşetori şi, la 
scurt timp, de copii cu mână lungă care-şi încercuiau 
victima cât ai clipi într-o hărmălaie de ţipete şi de 
îmbrâncituri, curăţându-l de bani pe cel ce părea mai avut, 
fără ca el să-şi dea măcar seama. Oamenilor a început să le 
fie teamă să mai iasă din case şi le cereau guvernanţilor o 
siguranţă mai mare, însă aceştia se gândeau dacă era o 
variantă mai bună să celebreze sărbătorile regale în Madrid 
sau să mute o parte din ele la Valladolid. 

Ca şi cum asta ar fi fost puţin lucru, iarna şi-a făcut 
apariţia năprasnic şi funest. Pe când cei înstăriți se distrau 
stând la ferestre pentru a admira peisajul lăptos şi făcând 
oameni de zăpadă în grădinile caselor lor, săracii tremurau 
de frig privindu-şi copiii trezindu-se dimineaţa cu buzele 
învineţite. Şi totuşi, se puteau considera  norocoşi. 
Scăpaseră de îngrozitoarea epidemie de ciumă care 
trimisese pe lumea cealaltă o jumătate de milion de 
persoane. În zonele din Ţara Bascilor şi din Navarra lumea 
murea zvârcolindu-se de dureri de cap şi de muşchi, 
simțind un frig ascuţit în măruntaie, ce sporea până când 
se transforma în lavă şi foc, vomitându-şi sufletul pe gură şi 
căpătând o spuzeală de bube rozalii în regiunea inghinală şi 
care se întindea mai apoi la subsuori şi pe gât. Ceea cea 
început prin a fi o nenorocire rurală a devenit încet, încet 
un blestem biblic. Câţiva slujitori ai bisericii s-au apucat să 


ţină predici înflăcărate de la amvoanele lor în care vorbeau 
despre ura lui Dumnezeu şi despre pedepsele divine 
provocate de excesul de mâncare, de băutură şi de 
păcatele carnale. Acest fapt se adăuga lipsei totale de 
credinţă din rândul populațiilor din nord, încăpăţânate să o 
adore în continuare pe ascuns pe acea zeitate păgână 
căreia îi spuneau Mari şi pe mulţimea ei de spiriduşi ai 
pădurii, care, fără nici o îndoială, nu erau altceva decât 
complici ai diavolului. Vechea procesiune a flagelanţilor, 
care fusese interzisă de papă în timpul ciumei care 
devastase Europa în cea de-a doua jumătate a secolului al 
XIV-lea, a reapărut pe străzi, şi oameni cu priviri pline de 
durere şi cu piepturile goale se biciuiau sub ochii îngroziţi ai 
trecătorilor pentru a ispăşi păcatele fraţilor lor. 

Lui Salazar nu-i era frică de ciumă, însă era speriat. 
Dogmele de bază pe care îşi întemeiase până atunci etica 
erau puse sub semnul întrebării, pentru că a început să 
creadă că învăţăturile expuse de Isus Hristos ajunseseră la 
el după ce fuseseră filtrate de privirea altora. S-a gândit la 
vrăbii, atât de fragile şi de slăbite când se arătau în faţa 
omului, dar atât de robuste şi de puternice în ochii unui 
vierme. l-a încolţit în minte ideea de a şti cum era de fapt 
adevărata vrabie. Cum era de fapt Dumnezeu. A ajuns la 
concluzia că fiinţa umană are capacitatea de a intui doar 
aparențele, că esenţa de bază a lucrurilor nu se reduce la 
modul în care sunt văzute, pentru că, de fapt, atât lucrurile 
fizice, cât şi cele spirituale sunt aşa cum le vede fiecare. A 
început să-şi piardă încrederea în aproape orice: în Cer, în 
Infern, în Sfintele Scripturi şi în Sfinţii Scriitori care le-au 
dus în eternitate. A pus la îndoială percepțiile umane. Când 
întâlnea în cale pe cineva evlavios, nu putea să nu se 
întrebe dacă ar fi fost la fel în caz că nu ar fi existat 
ameninţarea focului veşnic pentru cei lipsiţi de credinţă. 
Până şi bunătatea a devenit pentru Salazar un fel de 
ipocrizie şi de înfumurare, demnă de a fi condamnată. 

Îndoielile sale au sfârşit prin a lua forma şi textura 
propriului trup, până ce nu şi-a mai putut aduce aminte 
motivele care-l făcuseră în tinereţe să accepte faptul că o 


Fiinţă Superioară crease lumea şi pe toţi locuitorii ei. S-a 
gândit că Fiinţa aceea Atotputernică, dacă ea exista cu 
adevărat, trebuia să fie o persoană foarte crudă, un copil 
mare care se joacă cu păpuşile lui în marea casă a lumii. Se 
frământa, încercând să deosebească linia subiectivă care 
separa ceea ce era bine de ceea ce se considera a fi rău. 
Oare nu spuneau că era mai uşor pentru un sărac să intre 
în Împărăţia Cerurilor decât pentru un bogat? Ar fi fost tot 
aşa dacă săracul ar fi protestat împotriva necazului său, 
dacă ar fi plâns şi şi-ar fi blestemat sărmana lui viaţă, dacă 
ar fi furat o găină pentru a putea mânca...? Domnul ar fi 
iertat totul dacă hoţul ar fi fost un tată nevoiaş care nu 
avea cu ce să-şi hrănească copiii flămânzi? „Să nu furi“, 
spunea legea lui Dumnezeu, dar, dacă nu furau, mureau de 
foame, şi a accepta acest lucru ar fi fost o formă de 
sinucidere, ar fi păcătuit oricum. Cum putea Dumnezeu să-i 
judece pe muritori în Ziua Judecăţii dacă nu plecau cu toţii 
cu acelaşi avantaj în cursa vieţii? Unii se năşteau în stradă, 
fără să aibă nimic de pus în gură, fără haine cuviincioase cu 
care să înfrunte viaţa, sub privirile dispreţuitoare ale celor 
care aveau toate acele lucruri, fără posibilitatea de a primi 
o educaţie care să le permită să-şi deschidă mintea, 
convinşi că evoluţia nenorocirii lor ar fi dus la încălcarea 
orânduirilor pentru a putea supravieţui. Cum putea atunci 
Dumnezeu să le judece pe acele fiinţe cu aceeaşi rigoare cu 
care îi judeca pe monarhii şi pe nobilii care se născuseră cu 
averea transferată prin intermediul sângelui lor, care 
puteau fi plini de bunătate şi mărinimoşi cu cei nevoiaşi o 
dată pe lună pentru a-şi linişti conştiinţa şi a se grozăvi în 
faţa curtenilor? Şi a hotărât atunci că e mai uşor să fii o 
persoană bună şi să-ţi câştigi un loc în ceruri dacă viaţa e 
prietenoasă cu tine. 

Salazar şi-a ţinut ascunsă lipsa de credinţă, pentru că în 
anii aceia era mâna dreaptă a lui Bernardo de Sandoval y 
Rojas, pe atunci arhiepiscop de Toledo. Intuia că, datorită 
foarte bunei relaţii dintre ei, protectorul său nu avea să 
înţeleagă sacrilegiul gândurilor care îi învăluiau mintea. În 
plus, Salazar îl admira pe Bernardo de Sandoval y Rojas. 


Era generos, amabil, cu un simţ al dreptăţii care încuraja 
încrederea sa slăbită în fiinţa umană. Un om bun, care 
susţinea cultura ţării protejând un număr mare de poeţi şi 
scriitori, printre care se găsea un anume Miguel de 
Cervantes, care, în anii aceia, căuta în zadar sensul 
cuvintelor. Nu ar fi fost iertat niciodată dacă l-ar fi tulburat 
pe arhiepiscop cu ezitările sale, de aceea s-a prefăcut. S-a 
prefăcut a fi atent la sărbătorile ecleziastice, s-a prefăcut a 
se simţi eliberat prin dezlegarea de păcate, deşi nu 
mărturisise întregul adevăr, s-a prefăcut a căuta consolare 
în Cuvântul Domnului; într-un cuvânt, s-a prefăcut. S-a 
prefăcut cu atât de multă înverşunare, încât aproape s-a 
convins pe sine şi a încetat să mai sufere. 


Salazar a studiat trupul lipsit de viaţă al Juanei întins pe 
masă cu aceeaşi privire pe care o folosea pentru a lua 
notițe în timpul interogatoriilor. Îi fusese de ajuns să arunce 
o singură privire pentru a-şi da seama că împrejurările 
morţii acelei femei erau cel puţin neobişnuite. Nu era vorba 
de un accident, dar nici nu îndrăznea să dea asigurări că ar 
fi fost un asasinat, aşa cum insinua parohul Borrego Solano, 
şi nu dispunea decât de rămăşiţele ei pământeşti pentru a 
găsi răspunsul. Salazar se conducea după regulile unei etici 
bine conturate, un amestec personal de raționamente 
umaniste, şi nu avea încredere în nici un lucru pe care nu-l 
putea palpa, gusta, vedea, mirosi sau auzi. Şi, chiar de-ar fi 
fost aşa, tot le-ar fi pus la îndoială. 

Cu ceva timp în urmă, în perioada când ajunsese în 
pragul disperării pentru că nu-l putea găsi pe Dumnezeu în 
fiecare cotlon al vieţii, Salazar a decis să nu-şi piardă 
speranţa şi să încerce să găsească vreun semn al existenţei 
sale în moarte. A călătorit până la Valencia, unde în timpul 
acelor ani se perfecţionau tehnicile anatomice, şi acolo a 
luat uluit parte la cursul de disecţie care s-a ţinut la Spitalul 
General. Erau seminarii la care asistau nu doar medici sau 
experţi în anatomie, ci şi un număr mare de artişti, între 
care se găseau sculptori şi pictori, care se încăpăţânau să 
studieze ungherele cele mai ascunse ale corpului uman, cu 


intenţia ca operele lor să fie reprezentarea vie a realităţii. 
Se spunea că, înainte ca asemenea cursuri să fie la 
îndemâna oricărei priviri, artiştii de talia lui Leonardo da 
Vinci mergeau noaptea în cimitire pentru a jefui mormintele 
şi a lua trupurile în atelierele lor. Acolo le dezmembrau, le 
întorceau pe cealaltă parte şi le scoteau pielea pentru a 
observa precizia cu care muşchii dorsali se intersectau 
pentru a se prinde de schelet sau modul în care flexarea 
muşchilor pulpei permitea dezinvoltura în mers. 

Însă, cu toate acestea, Salazar se remarcase cel mai mult 
din grupul de oameni de toate felurile care urmau cursul 
Spitalului General din Valencia. Un slujitor al Bisericii 
interesat de astfel de teme ridica mai mult decât o privire 
întrebătoare. Salazar păstra încă foarte clar în minte 
tehnicile de disecţie învăţate la acel curs şi era hotărât să le 
pună în practică pe cadavrul Juanei. Le-a cerut lui Inigo de 
Maetsu şi lui Domingo să-l urmeze până la încăperile lui, iar 
acolo i-a lăsat să-l aştepte în picioare, nedumeriţi, în timp 
ce el căuta stând în genunchi în cufărul greu din lemn 
negru de abanos pe care inchizitorul se încăpăţânase să-l 
târască din Logrono pe acele drumuri ale lui Dumnezeu, în 
ciuda dificultăţilor călătoriei. Era înţesat cu documente in- 
folio, pene de scris, călimări cu cerneală şi cărţi grele. 

— Înlăuntrul acestui cufăr se află multă înţelepciune, a 
explicat Salazar, cufundat în hârţoage. 

— Şi se mai spune că ştiinţa nu ocupă spaţiu, a sesizat 
Înigo cu ironie. 

— Eram sigur că o să avem nevoie de ele. Uite, Domingo, 
ţine asta! Salazar i-a întins o sutană a ordinului Sfintei 
Tereza şi un volum pe care se putea citi Quaderni di 
anatomia, de Leonardo da Vinci. Acum putem începe. 

— Ce să începem? a întrebat fray Domingo cu o privire 
uimită. 

— E un fel de manual, a explicat Salazar arătând cartea. 
Leonardo da Vinci a lăsat în el dovada secretelor celor mai 
profunde ale morfologiei umane. A făcut mai mult de şapte 
sute de desene anatomice. A schiţat corect arterele 


12 Caiete de anatomie (în Ib. it., în orig.) 


coronariene, valvele sigmoide, aorta şi muşchiul inimii. 
Pentru a studia circulaţia sangvină prin aortă a construit o 
inimă de sticlă, aşezând membrane mici în locul valvelor. 
Datorită propriilor experienţe cu disecţiile umane, a reuşit 
să reprezinte organele cu o claritate impresionantă. A făcut 
secţiuni viscerale în planuri consecutive şi a obţinut 
perspective topografice ale membrelor.  Admiraţia 
inchizitorului era evidentă. Cartea aceasta ne va spune pe 
unde trebuie să tăiem. 

— Să tăiem? Ce vom tăia? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Nu fi atât de ipocrit, 
Domingo! a bombănit Salazar, cu o privire de lehamite. 

— Dar... nu... nu... Înigo ezita, privindu-l pe inchizitor şi 
neştiind dacă să continue fraza. Nu i-a spus Domnul lui 
Moise „Vorbeşte cu preoţii şi spune-le ca nimeni să nu 
pângărească în vreun fel cadavrul vreunuia dintre semenii 
lor“? 

Salazar şi-a amintit atunci că tânărul novice era pornit să 
găsească răspuns la toate întrebările care s-ar fi ridicat zi 
de zi în textele Bibliei Sacre. Însă, în acele momente, 
inchizitorul nu avea nici timp, nici chef să se apuce să ţină o 
disertaţie despre cât este de potrivit sau nu să foloseşti 
fraza din Levitic în acel context. 

— Dacă ştii locul exact din Scripturi în care se interzice 
să diseci un cadavru pentru a încerca să demonstrezi cauza 
morţii sale, mai ales atunci când e vorba despre o treabă la 
fel de necuviincioasă ca aceasta, te invit să-mi arăţi şi mie, 
dar, dacă nu e aşa, taci din gură! Mă plictiseşte atâta 
ipocrizie! 

Salazar a observat privirile confuze ale ajutoarelor sale şi 
a ştiut astfel că răspunsul său fusese prea dur. A încercat 
să-i liniştească. 

— Vesalius, un cercetător care a urmărit îndeaproape 
paşii lui Leonardo da Vinci şi care a fost medicul împăratului 
Carol al V-lea, s-a neliniştit şi el din aceeaşi pricină, aşa că 
i-a consultat pe teologii Universităţii din Salamanca, iar ei i- 
au răspuns că disecţia trupurilor era fără îndoială legală 
dacă se dovedea şi utilă. Prezenţa Domnului se simte în 


întreaga sa creaţie şi nu există nimic rău în a o studia, a 
încheiat el. 

A luat trei batiste şi a turnat pe ele nişte picături de 
esenţă de Cipru; şi-a legat una peste faţă în aşa fel încât 
să-i acopere nasul şi gura, iar pe celelalte două le-a dat 
ajutoarelor sale, spunându-le să-l imite. l-a pus lui Inigo un 
sfeşnic în mână şi i-a poruncit lui Domingo să se aşeze şi să 
ia notițe. Salazar ştia că toată treaba aceea urma să-i 
afecteze pe cei doi tineri, însă într-un moment ca acela 
avea nevoie de ajutor, şi nu găsea pe nimeni mai bun în 
care să se încreadă. Nu era nevoie ca oamenii din sat şi 
celelalte ajutoare să afle ce avea să se întâmple în camera 
aceea; puţini ar fi înţeles de ce un slujitor al Bisericii trebuia 
să spintece o enoriaşă loială pentru a interpreta voia 
Domnului. Aşa că Salazar a închis bine uşa şi a tras 
perdelele. Camera a rămas în penumbră, luminată de 
flăcările tremurătoare ale lumânărilor. 

Domingo a preferat să nu privească. Era deja suficient de 
ocupat încercând să-şi domine gândurile lugubre pe care 
mintea sa le urzea ghicind umbra ieşită din comun a 
trupului lui Salazar, care se reflecta pe perete şi îl 
transforma într-un monstru vibrant. | se părea incredibil ca 
acel inchizitor atât de serios şi de ferm să folosească o 
metodă atât de puţin ortodoxă pentru a da de urma 
vrăjitoarelor. În ceea ce-l privea, Înigo era destul de copleşit 
de realitate pentru a găsi obiecţii morale. Corpul dezbrăcat 
şi lipsit de viaţă al acelei doamne şi cuțitul acela enorm de 
măcelar, pe care Salazar îl aşezase pe masă şi care indica 
posibilitatea de a fi folosit pentru a secţiona un abdomen, îl 
subjugaseră. 

— Notează, Domingo! Vocea lui Salazar l-a scos din 
gândurile sale. Rană în formă de cruce, prin penetrare, şi 
coagulată în palma dreaptă a decedatei, mai profundă la 
extremităţi. Cu siguranţă, a semnalat el, nu este inversată. 
Ai notat, Domingo? 

— Da... da... domnul meu. 

— Rană erozivă pe glezna dreaptă. S-a apropiat pentru a 
o privi cu o lupă şi s-a folosit de o pensetă pentru a smulge 


nişte fibre care păreau să fi rămas în rană. Eroziunea a fost 
provocată prin frecarea pielii cu o frânghie de alfa. A privit 
încheieturile, buricele degetelor, a aşezat o foaie de hârtie 
sub mâna defunctei şi a scormonit cu un beţigaş sub 
unghiile ei. Exact cum bănuiam, a murmurat. Şi-a legat o 
funie de picior. 

— Pentru ce? 

Fray Domingo părea mirat. 

— Din profunzimea rănii lăsate de frânghie reiese clar că 
la celălalt capăt se afla ceva destul de greu, care a sfârşit 
prin a desface coarda de glezna ei şi care nu a mai ieşit la 
suprafaţă odată cu trupul. Cel mai probabil a fost vorba 
despre o piatră. 

— Şi-a legat o piatră de gleznă? 

Fray Domingo mai mult gândise cu voce tare decât 
pusese o întrebare. j 

— Pentru a cădea la fund, a indicat Inigo. 

— Ştiu asta. Pe fray Domingo l-a deranjat explicaţia. Mă 
refer la faptul că gestul acesta nu este firesc pentru femeia 
profund evlavioasă pe care ne-a descris-o parohul Borrego 
Solano. Ar trebui să luăm în consideraţie posibilitatea pe 
care el ne-a indicat-o. Poate că vrăjitorii au făcut vreun 
ritual cu ea. Asta ar explica semnul crucii din mâna ei. Cu 
siguranţă că au omorât-o şi, pentru a scăpa de cadavru, i- 
au legat o piatră de gleznă şi au aruncat-o apoi în râu. 

— Bunul meu fray Domingo - Salazar vorbea fără a-şi 
ridica privirea de la cadavru -, îmi place că luaţi în 
consideraţie diversele posibilităţi, deşi trebuie folosit bunul- 
simţ. Dacă cineva doreşte ca un cadavru să ajungă pe 
fundul unui râu, lac sau al oricărei alte ape şi hotărăşte să 
se ajute de o piatră, cel mai logic este să lege frânghia de 
ambele picioare. Dar semnul ne arată că a fost legată doar 
de piciorul drept. Ai putea să-mi spui că asta nu e o regulă 
infailibilă... e adevărat... dar, dacă ţinem seama de indiciile 
pe care le avem pe masă, vedem că ea singură şi-a legat 
piatra. Fibrele frânghiei cu care şi-a legat glezna au rămas 
şi sub unghiile ei. Salazar le-a arătat hârtia pe care 
strânsese fibrele care căzuseră când scormonise sub 


unghiile Juanei şi le-a aşezat alături de fibrele pe care le 
scosese din rana de la gleznă. Vedeţi? Fibrele sunt identice. 
Atunci - inchizitorul părea să fi început o discuţie cu sine - 
următorul lucru ar fi să ne întrebăm de ce a făcut-o. Să 
continuăm. Juana încă ne mai poate aduce detalii despre 
moartea ei. 

Ideea de a da crezare defunctei i s-a părut de prost gust 
lui fray Domingo. Salazar s-a îndepărtat de cadavru şi i-a 
cerut lui Înigo să îi lumineze câteva pagini din cartea lui 
Leonardo da Vinci, în care se arătau imaginile unor oameni 
cu trupul întreg, în picioare şi zâmbitori, care se bucurau, în 
aparenţă, de o stare de sănătate bună, dar care erau 
secţionaţi de sus până jos ca şi cum pielea lor ar fi fost o 
cutie rigidă, cu broască şi balamale, ce se putea deschide 
pentru a da la iveală măruntaiele. Înigo s-a gândit că 
organismul uman era cu adevărat înfiorător pe dinăuntru. 
Salazar s-a apropiat din nou de defunctă şi a apucat cuțitul, 
apoi l-a călăuzit dinspre piept înspre ombilic, făcând cu el o 
cursă, ca şi cum ar fi fost vorba de o încercare. Apoi, cu o 
hotărâre care l-a surprins pe asistentul său, a făcut o 
tăietură fermă care a început la baza gâtului şi a continuat 
până la pubis. Măruntaiele Juanei au rămas expuse la 
lumina lumânării. Înigo a scos un suspin, iar Domingo şi-a 
ridicat atunci privirea într-un gest involuntar, care i-a 
permis să vadă corpul întreg, întins pe masa pe care el o 
folosea în mod obişnuit ca birou. Capul Juanei era întors 
spre el şi, pentru o clipă, a avut impresia că femeia îşi 
deschisese ochii şi se uita la el cu o privire consternată, 
implorând respect. Domingo şi-a încleştat dinţii, a strâns cu 
putere pana de scris între degetele sale transpirate şi a 
început să murmure o litanie de rugăciuni în care îi cerea 
Dumnezeului său să nu-i îngăduie să înceapă să-l urască pe 
Salazar pentru ceea ce făcea. 

— Notează, Domingo! Plămâni plini de apă. Lui fray 
Domingo i s-a părut că Salazar îl privea cu înfumurare în 
timp ce adăuga: Era în viaţă când a căzut în râu. Cauza 
morţii a fost înecul. i 

— Câte coaste are? a întrebat Inigo, surprins, comparând 


trupul Juanei cu cel din imaginile din cartea lui Leonardo. 

— Bărbaţii şi femeile au acelaşi număr de coaste, aşa că 
încetează să mai repeţi pasaje din Facerea. Ai o obsesie! Să 
vedem ce avem aici... Aha! În interiorul stomacului nu se 
găseşte nimic... absolut nimic. 

— Şi asta ce înseamnă? 

Înigo începea să fie interesat de detaliile disecţiei. 

— Înseamnă fie că femeia aceasta nu a pus nimic în gură 
toată ziua, fie că a murit imediat ce s-a trezit, variantă pe 
care, personal, înclin să o cred. Asta ar da peste cap teoria 
că a fost asasinată într-un ritual satanic săvârşit la miezul 
nopţii. Faptul că a fost găsit într-o dimineaţă de joi, cum a 
sugerat parohul Borrego Solano, nu înseamnă că a murit cu 
o zi înainte. Nu ştim cât timp i-a luat frânghiei să se 
desprindă de glezna ei, permiţând ca trupul să iasă la 
suprafaţă, nici cât timp a plutit în râu până ce au găsit-o 
copiii. Deşi, după stadiul descompunerii, eu aş zice că e 
decedată de mai mult de trei zile. 

Salazar a pus măruntaiele fără vreo ordine în cavitatea 
de unde ieşiseră, a stropit în interior cu oţet de mere şi a 
cusut tăietura cu un ac încovoiat de plăpumar, cu o 
atitudine şi o pregătire demne de cea mai bună croitoreasă. 
Pe urmă şi-a spălat mâinile până la coate, în timp ce Inigo 
înlătura urmele de sânge şi o îmbrăca pe defunctă cu 
sutana din ordinul Sfintei Tereza, pe care o scoseseră din 
cufăr. Când au terminat, femeia nu prezenta nici un semn 
exterior care să lase să se ghicească cele întâmplate, dar 
Domingo şi-a făcut cruce privind ochii plini de suferinţă ai 
lui Înigo, care era în continuare mânjit de sânge din cap 
până în picioare. Din fericire, Salazar a venit să-l scoată pe 
novice din gândurile lui. 

— Înigo, vreau să mergi chiar mâine până la casa acestei 
femei şi să cercetezi interiorul şi împrejurimile, în caz că 
găseşti ceva. Vreau să cauţi frânghii, cruci, hărţi, 
simboluri... vreun bilet de despărţire. Ceva ce ne-ar putea 
ajuta să înţelegem împrejurările îngrozitoare care au silit-o 
pe femeia aceasta atât de evlavioasă să-şi curme viaţa. 

— Aşa voi face, domnul meu! 


În timp ce în interiorul reşedinţei cei trei bărbaţi căutau 
adevărul în trupul Juanei, tânăra Mayo încerca să se 
odihnească sprijinită de un copac din pădure, suportând în 
piept o greutate mai mare decât propriul corp. Tinea pe 
picioare cutiuţa de lemn cu obiectele acuzaților. O tot 
deschidea şi o închidea, întrebându-se ce putea fi în mintea 
cuiva care renunţă la nişte Biblii sau la o şuviţă de păr 
învelită într-o panglică verde, în speranţa că obiectele 
acelea ar fi de folos celor dragi pentru a-i păstra în 
amintire. Poate că de aceea Ederra nu lăsase nimic pentru 
ea. Frumoasa ştia că nici Mayo şi nici Beltrân nu aveau 
nevoie să recurgă la asemenea subterfugii pentru a-şi 
aduce aminte de ea. Gura i s-a umplut din nou de savoarea 
amară a plânsetului, care, în cazul ei, era o reacţie sterilă, 
şi a înţeles de ce Ederra se încăpăţâna să îndrepte acea 
anomalie care o împiedica să plângă. In acele momente a 
avut certitudinea că numai faptul de a plânge ca un prunc 
era singurul leac în stare să înmoaie acel sentiment de 
abandonare care îi strângea sufletul. 

De când Ederra devenise responsabilă pentru Mayo când 
era un bebeluş, nu a vorbit niciodată peltic cu ea, şi nici cu 
diminutivele folosite în mod obişnuit pentru a te adresa 
fiinţelor umane. A înţeles că, fiind fiica diavolului, Mayo se 
baza deja pe o bogată educaţie legată de lucrurile 
pământene, divine şi subumane şi că, de aceea, nu era 
nevoie să se folosească de copilării, vorbindu-i cu voce 
ascuţită, ca şi cum ar fi fost grea de cap. Nu îi ieşiseră încă 
toţi dinţii, şi Mayo nu scotea nici un țipăt, nici un plânset, 
nici o smiorcăială. Era în stare să-şi ţină singură de urât 
timp de o oră cu o bucată de lemn deformat, mergea de-a 
buşilea, ajutându-se de labele picioarelor şi de mâini, iar 
din ochii ei nu izbucnise niciodată nici măcar o singură 
lacrimă. La început, pe Ederra nu a preocupat-o prea mult 
tema lacrimilor, dar cu trecerea timpului a hotărât că lucrul 
acela nu era normal şi s-a pus pe treabă, pentru a o face pe 
copiliţa aceea să plângă. 

— O să găsesc un leac pentru asta, îi spunea Ederra, 


arătându-i ochii, uimită de-a binelea. Din când în când, 
omului îi face bine să plângă puţin. 

A încercat de toate. A amestecat într-o piuă o uncie de 
alifie cu zinc, excremente de şopârlă şi o bucată de zahăr 
şi, cu emulsia respectivă, freca ochii fetiţei pe nemâncate, 
cu două ore înainte de prânz şi cu două ore înainte de cină. 
Cum asta nu a fost de folos, a ars alifia cu zinc într-un 
creuzet de nouă ori, a adăugat apă de trandafiri, iar după 
ce a ţinut-o la uscat, a măcinat-o şi a trecut-o printr-o sită 
foarte deasă, ca să i-o frece de pleoape. Nu a izbutit să-i 
stoarcă lacrimi micuţei, însă pupilele i s-au făcut negre ca 
tăciunele, strălucitoare şi enorme precum cochiliile umede 
ale unor moluşte, lucru care nu s-a schimbat odată cu 
trecerea anilor, astfel încât în ochii lui Mayo abia se putea 
distinge o părticică mică de culoare albă. Strălucirea 
sticloasă a privirii sale întunecate, împreună cu faţa ei 
minusculă, cu urechile ascuţite şi cu picioarele lungi şi 
slăbuţe au ajuns să-i dea înfăţişarea unui ied. 

La un moment dat, lucrăturile Ederrei de a stoarce măcar 
ceva asemănător unei lacrimi din ochii lui Mayo s-au 
transformat într-un supliciu pentru amândouă, şi, când fata 
o vedea apropiindu-se cu crăticioarele ei, începea să ţipe ca 
o apucată, scuturându-se în tremurături spasmodice. 
Ederrei i s-a înmuiat sufletul şi s-a gândit că poate hărţuiala 
ar fi putut-o face pe Mayo să-i poarte pică, aşa că a hotărât 
să uite de treaba cu unsorile de ochi şi a ales varianta 
alternativă de-a o îngrozi cu poveşti despre Inguma, care se 
pare că era în stare să-i apuce pe copii de gât în timp ce ei 
dormeau, până când îi sufoca. Dar nici asta nu a putut 
stimula lacrimile lui Mayo, provocându-i, în schimb, 
insomnii. A trecut o săptămână întreagă în care a dormit cu 
chiu, cu vai pentru a se feri de vicleşugurile duhului, până 
când Ederra s-a convins că, în loc să obţină câteva lacrimi, 
remediile acelea o înnebuneau pe micuță şi că, la urma 
urmelor, dacă nu îi ieşeau lacrimi era cu siguranţă pentru 
că nu avea nevoie de ele pentru a duce o viaţă normală. 
Pentru a o linişti, a învăţat-o un descântec care nu-i 
permitea nici duhului Inguma şi nici vreunei alte fiinţe 


răufăcătoare pornită să le facă nopţi amare copiilor să vină 
să o sufoce. 


Inguma, enauk ire bildur 
Jinkoa et Andre Maria 
Artzentiat lagun; 
Zeruan izar, lurrean, belar, Kostan hore 
Hek guziak Kondatu arte 
Ehadiela nereganat ager. 


Însă, în ciuda faptului că lui Mayo nu-i mai era frică nici 
de Inguma, nici de noapte, nici că tatăl ei diabolic ar fi venit 
să o caute pentru a o lua cu el, nici de alifiile abrazive ale 
Ederrei... existau momente precum acela în care sufletul îi 
era atât de îndurerat, încât ar fi dat orice ca trupul ei să-i 
îngăduie să plângă cu lacrimi grele până la ivirea zorilor. 


Capitolul VI 


Despre cum să strângi recoltele de mandragore fără a fi 
în primejdie de moarte, despre cum să născoceşti un leac 
pentru a alunga un maleficiu toxic 


Ínigo de Maetsu a plecat devreme spre casa Juanei. Era 
cel mai tânăr dintre ajutoarele lui Salazar, şi asta reieşea 
din aspectul său imberb de heruvim adolescentin şi din 
atitudinea naivă şi agitată a celui care nu primise nici una 
dintre loviturile pe care viaţa era în stare să i le dea. Părul 
său cafeniu, aproape cenușiu, lins şi cuminte îi cădea ca o 
coamă deasă peste frunte imediat ce îl neglija puţin, iar 
pielea imaculată şi ochii săi albaştri precum cerul, încadraţi 
de gene ondulate, făcuseră în copilărie să fie confundat cu 
o fetiţă. Provenea dintr-o familie înstărită, dintr-un sat din 
Alava, care hotărâse că era cel mai potrivit ca mezinul lor 
să îmbrăţişeze o carieră religioasă, şi o zestre considerabilă 
i-a permis să aleagă acel drum. Dar, deşi vocaţia îi fusese, 
în aparenţă, impusă, Înigo se dăruia trup şi suflet misiunii 
de a-l preamări pe Dumnezeu, îngrijindu-se cu o dragoste 
părintească până şi de cele mai neînsemnate vieţuitoare 
ale creaţiei Sale. Se încăpăţâna să găsească o ordine divină 
şi incontestabilă, care să determine umanitatea să se 
implice cu sinceritate într-un plan de ajutorare a celor 
nevoiaşi şi pentru asta căuta în textele Noului Testament 
un verset, un cuvânt sau o frază pe care să-şi bazeze 
certitudinile. Era foarte probabil să-l găseşti ascuns în vreun 
colţ, cufundat în Cartea Sfântă, memorând şi murmurând 
litanii în latină. Salazar îi admira hotărârea, deşi, din când în 
când, pentru a-l înfuria, îi spunea să nu piardă timpul 
căutând în cuvinte modalitatea de a face ordine în 
dezordinea în care era adâncită lumea, întrucât, pentru 
asta, trebuia să coboare în cloacă şi să se umple de lături 
până peste cap. 

— Şi sunt gata să o fac, îi spunea Înigo cu o privire 
sinceră, pentru că era curajos din fire, dar, înainte de a 


cobori în locul acela scârbos despre care-mi vorbiţi, aş vrea 
să dispun de cunoştinţele de bază pentru a şti cum să fac 
să îl curăţ. 

Totuşi, Înigo de Maetsu nu se limita doar la statutul de 
slujitor contemplativ al Bisericii, pentru că nerăbdarea sa 
juvenilă venea să îi zdruncine aproape în fiecare zi bunele 
sale intenţii. Afişa un caracter nerăbdător, un optimism 
insolent care îl silea uneori pe seriosul inchizitor Salazar să- 
şi reţină un hohot de râs în timp ce îl vedea pe fray 
Domingo de Sardo pierzându-şi cumpătul cu ideile mai 
puţin ortodoxe ale novicelui. Uneori, Inigo se plictisea în 
mod solemn de descrierile pline de viaţă ale cerului şi ale 
infernului prezentate în timpul slujbei şi trebuia să facă un 
efort supraomenesc să nu moţăie sau să nu sforăie. După 
puţin timp, având remuşcări că nu era atent, îşi impunea lui 
însuşi pedepse absurde pe care uita apoi să le pună în 
aplicare, obligându-se să caute o nouă învăţătură de minte 
pentru a-şi ispăşi vina, până ce se încurca atât de tare în 
purificări, încât nu mai ştia pentru ce trebuia să ceară 
iertare. Îi făceau plăcere aproape toate lucrurile, deşi putea 
la fel de bine să fie mişcat până la lacrimi ascultând Te 
Deum Laudamus. Înigo nu învățase încă să-şi educe 
sentimentele şi în orice moment putea să suporte 
consecinţele sensibilităţii sale necontrolate. Îşi propunea în 
fiecare dimineaţă să facă lucruri bune: să se roage mai 
mult, să acorde mai multă atenţie maestrului său, să 
domolească fascinația pe care i-o provocau întâmplările 
bizare povestite de cei care veneau să se supună edictului 
de grațiere... dar, deşi îşi concentra voinţa, temperamentul 
său se impunea în cele din urmă. Uneori, Salazar trebuia 
să-l împungă cu vârful piciorului pe sub masă pentru ca 
acesta să înceteze a mai căsca gura, şi să traducă mai 
departe povestea voluptuoasă a vreunei femei care explica 
în detaliu în ce constau relaţiile ei necuviincioase cu 
Satana. Inchizitorul lucra de puţin timp cu el, dar începuse 
să cunoască efectele devastatoare pe care cuvintele acelor 
oameni le aveau asupra minţii lui Înigo. După interogatorii, 
îl vedea plimbându-se încoace şi-ncolo, frământându-şi 


mintea cu o asemenea intensitate, încât Salazar ar fi putut 
auzi gândurile novicelui dacă s-ar fi străduit puţin. 

Lui Inigo îi plăcea să guste seva mugurilor de iarbă şi era 
expert în catalogarea păsărilor. Tatăl său îl instruise de mic 
în arta vânătorii şi, datorită timpului petrecut pe munte, 
învățase să recunoască orice animal privind doar o treime 
din urma lăsată pe pământ. Ştia, după dâre, dacă era un 
vânat tânăr sau unul bătrân, dacă se plimba sau fugea, 
dacă mergea în turmă sau singur. Urmând indiciile lui Inigo, 
găseau întotdeauna animalul, dar, imediat ce tatăl lui ridica 
archebuza pentru a trage, copilul Inigo de Maetsu începea 
să facă zgomot, strigându-i lighioanei să plece, să-şi 
salveze viaţa. Il implora pe tatăl său să nu ucidă o vietate a 
Domnului, că ea nu avea nici o vină, biata de ea, pentru 
blana şi carnea ce o făceau atractivă în ochii oamenilor: 
„Nu o omori tată, nu o omori... că nu mai pot respira, mă 
sufoc şi mor...“ Şi atât de mare era accesul de furie care îl 
apuca pe micuţ, încât îl cuprindeau fierbinţelile, cu bretonul 
umed de sudoare şi cu obrajii aprinşi, privind cu coada 
ochiului supărarea tatălui său şi mâncând supă de ridichi la 
cină. Părinţii lui şi-au dat atunci seama că Inigo avea o fire 
mult prea impresionabilă pentru a suporta violențele lumii 
şi au hotărât să-i deschidă calea spre religie. 

Lui Salazar îi plăcea de băiatul acesta. Degaja ceva 
special, inexplicabil, care-l făcea pe inchizitor să-i caute 
compania, pentru că Inigo avea calitatea de a-i domoli 
obişnuitul său pesimism. Il făcea să râdă. In plus, stăpânea 
cu măiestrie castiliana şi basca, ceea ce-l transforma într- 
un element indispensabil în timpul interogatoriilor. 


Tânărul novice se trezise atât de devreme în dimineaţa 
aceea, încât ziua nici nu avusese timp să se aşeze, şi 
noaptea apărea încă la orizont cu nuanţe de albastru ca 
safirul. A găsit curând drumul ce îl ducea la casa defunctei 
Juana de Sauri, urmând cu sfinţenie instrucţiunile pe care i 
le dăduse parohul Borrego Solano. Un câine slăbănog şi 
puricos, cu blana roasă, şi-a ciulit o ureche când i-a simţit 
paşii, s-a întins arcuindu-şi spinarea, l-a lăsat să treacă 


politicos, apoi l-a urmat, lătrând cu furie, însoţindu-l pe 
străduţă până când Inigo s-a întors către el pentru a-l 
înfrunta, i-a murmurat câteva cuvinte frumoase cu tonul 
blajin cu care se liniştesc animalele şi s-a aplecat pentru a-l 
mângâia după urechi. Câinele a început să caşte 
nemulţumit când a văzut că novicele nu era deloc 
impresionat de ofensiva lui şi că se îndepărta liniştit, pe 
urmă s-a întins pe jos şi a început să se scarpine de purici. 

Curând, Înigo a lăsat în urmă satul şi a intrat într-o 
pădure deasă de pini. Din când în când, băiatul îşi răsucea 
capul său bălai, arunca o privire suspicioasă, îşi mijea ochii 
albaştri şi adulmeca spre orizont, ca un câine de vânătoare, 
pentru că simţea prezenţa aceea intangibilă, o impresie de 
asediu peren care nu-l părăsise încă de la începutul 
inspecției. Domingo îi spunea mereu că era, fără nici o 
îndoială, vorba de vrăjitoare, care îi urmăreau pentru a nu 
pierde detaliile manevrelor împotriva lor. Lui Înigo i s-a 
făcut părul măciucă gândindu-se la asta. A mers cam 
jumătate de oră, apucând-o pe cărări  şerpuite, 
recunoscător că nu ploua, ştiind că pământul acela foarte 
fin de culoare maronie ar fi avut nevoie de foarte puţin timp 
să se transforme, cu puţină apă, într-o mocirlă. Şi-a ocupat 
timpul privind sub copaci, aproape de pietre, pentru a 
vedea dacă mai putea găsi perretxikos, nişte ciuperci cu un 
gust delicat care se găseau doar primăvara în desişurile 
pădurilor uitate. A găsit doar câteva şi le-a vârât cu grijă în 
traista lui. 

Umezeala nopţii a început să se ridice din interiorul 
pământului, formând o brumă fină ce estompa contururile 
copacilor şi ale plantelor şi, pentru un moment, Înigo a avut 
senzaţia că plutea deasupra unui nor. Din când în când, 
putea percepe din nou prezenţa aceea palidă. Simţea că îl 
urmăreau, că îl spionau, că îi călcau pe urme, dar, cu cât se 
mişca mai repede, cu cât îşi ascuţea mai mult auzul şi 
respira mai cu grijă, cu atât nu reuşea să descopere pe 
nimeni. A cântărit posibilitatea ca sufletul răposatului său 
bunic, decedat cu câteva luni în urmă, să fi avut intenţia de 
a apărea de bunăvoie, dar a alungat imediat ideea, pentru 


că bătrânul îşi petrecuse ultima perioadă a vieţii fără a-şi 
recunoaşte propriii fii şi niciodată în viaţă nu se deranjase 
pentru nepoti. În plus, intuiţia îi spunea că era urmărit de o 
prezenţă feminină care avea capacitatea de a se evapora 
înainte ca ochii săi să o poată atinge. Gândul acela i-a dat 
un fior pe şira spinării. Trebuia să se controleze, sau 
agitația avea să sfârşească prin a-l face să-şi piardă minţile. 

Când, în sfârşit, a văzut acoperişul casei Juanei arătându- 
se la orizont, la capătul ultimei cotituri, s-a simţit uşurat. 
Ajungând mai aproape, a zărit în pragul porţii lauburul, 
simbolul acela ancestral şi protector al bascilor, în formă de 
cruce, lucrat în piatră. A studiat împrejurimile cu o foarte 
mare atenţie. A descoperit urme de cai, însă nu exista 
nimic care să indice că Juana ar fi avut vreun grajd, şopron, 
iesle, nici măcar vreun semn al prezenţei animalelor. Fără a 
se apropia prea mult, încercând să-şi imagineze aşezarea 
locului, a hotărât să ocolească cărarea pentru a nu şterge 
urmele umane care începeau în poarta casei şi mergeau în 
direcţia unui podeţ de piatră care traversa râul. A mers 
până acolo. A constatat că, deşi era vorba de un afluent, 
ploile din ultimele două zile făcuseră ca apa care trecea 
dedesubt să aibă un debit suficient de mare pentru a 
acoperi o persoană. S-a oprit pentru a privi cu atenţie. 
Pământul de pe drum era bătucit de paşi şi de nişte urme 
lăsate de copitele unui berbec ce părea să fi mers pe cele 
două picioare din spate. A apreciat că erau urmele a trei 
femei şi a doi bărbaţi, şi imediat a putut deosebi paşii 
Juanei de ai celorlalţi. Cu o zi înainte, când Salazar i-a dat 
sarcina de a merge la casa femeii, Înigo îi măsurase 
picioarele. Puțin mai în faţă, trântită la pământ, a 
descoperit crucea de lemn cu resturi de sânge uscat, care 
atârna de un şnur din piele. 

— Crucea! a exclamat zâmbitor în timp ce şi-o lega în 
jurul gâtului. 

S-a întors la casa Juanei, a ajuns până la uşă şi a împins- 
o. Era doar trasă, aşa că a cedat imediat. Îşi simţea inima 
bătându-i cu putere în piept. 

— E cineva aici? a strigat din prag, dorindu-şi să nu-i 


răspundă nimeni, pentru că s-ar fi putut prăbuşi mort de 
frică de-ar fi fost aşa. Vin în numele păcii! Intru! a strigat 
din nou în timp ce se strecura tiptil. 

Nu auzea nimic. A mers cu grijă până ce ochii i s-au 
obişnuit cu lumina palidă ce se strecura prin gaura în formă 
de cruce practicată în obloane. A început să distingă 
contururile mobilei; era o casă umilă: podeaua era din 
pământ bătătorit şi uşa de la intrare dădea direct în 
bucătărie, care părea a fi odaia principală şi cea mai 
încăpătoare din casă. De acolo se vedeau două uşi despre 
care a presupus că dădeau în celelalte odăi. In mijlocul 
bucătăriei a văzut o masă mică cu două scaune rustice, 
nefolosite. Deşi a intuit că stăpâna lor se străduia să-i 
menţină curaţi, pereţii erau înnegriţi din cauza lemnului şi 
răspândeau un miros ca de peşte afumat. De unul dintre 
pereţi atârna o tigaie de fier pe jumătate oxidată şi pe foc a 
văzut o oală cu resturile unei supe în care se formase deja 
un strat gros de mucegai. A verificat dacă cenuşa 
cărbunelui mai era acolo. A dedus că fiica defunctei nu 
intrase încă în casă pentru a face curat şi a fost cuprins de 
sentimentul neliniştitor că s-ar fi amestecat în intimitatea 
unei persoane străine. Gândul că era primul care intra în 
locul acela după plecarea tragică a stăpânei i-a provocat o 
presimţire rea. A intrat într-una din încăperi şi a fost 
scuturat din cap până în picioare de un miros puternic de 
munte. Era mirosul violent şi grosolan al ţapului şi curând a 
descoperit una dintre labele acelui animal abandonată într- 
unul dintre colţurile încăperii. A prins-o îngreţoşat cu două 
degete pentru a o îndesa în traistă. Dar, pe când voia să se 
îndrepte spre cealaltă încăpere, a simţit o prezenţă ciudată 
în spatele lui şi s-a speriat în faţa certitudinii iminente că 
apariţia era reală de această dată şi că, în plus, era destul 
de aproape. Fără a avea timp să se întoarcă, a auzit un 
zgomot scurt însoţit de o durere inexplicabilă în partea de 
sus a capului. Pe urmă, totul s-a transformat în obscuritate 
vibrantă şi tăcere absolută. 

A revenit la realitate, simțind cum i se micşorează trupul, 
însă doar pe dinăuntru. Putea observa cum pielea îi 


rămânea ca un costum prea mare, în timp ce organismul i 
se strângea dedesubt. A ieşit din propriul său înveliş 
epitelial pe gură. Şi-a coborât privirea spre pântece şi a 
putut distinge alcătuirea coastelor sale şi, printre ele, forma 
trandafirie a plămânilor, pata obscură a ficatului, palpitaţiile 
ritmice ale inimii, străfundurile măruntaielor sale... Era 
întocmai ca în imaginile lui Leonardo da Vinci pe care 
Salazar i le arătase cu o zi în urmă. Şi-a văzut pielea acolo, 
aruncată pe jos, fără viaţă, încreţită şi moale, ca un burduf 
gol pe podeaua de pământ bătătorit. l-a fost teamă că avea 
să se piardă, că cineva ar fi putut-o călca sau deteriora, aşa 
că a încercat să o strângă şi să o păstreze cu grijă în traista 
lui, dar nu a reuşit. Era prea mic şi, pe lângă asta, a simţit 
deodată cum fesele îl trăgeau în sus, ridicându-l de la 
pământ, purtându-l de colo până colo şi făcându-l să iasă 
din casă, în timp ce se lovea cu putere de balamaua uşii. 
Lumina zilei i-a rănit ochii şi a pierdut complet noţiunea 
timpului şi a spaţiului. Zbura, se ridica spre cer cu o viteză 
inimaginabilă, simțind un val de ameţeală în stomac. Pentru 
o clipă a văzut căsuţa pe care tocmai o abandonase ca un 
punct mic pe pământ, a avut impresia că se ridicase destul 
de mult şi că putea oricând să se facă scrum ciocnindu-se 
cu soarele, care îi usca deja ochii; a încercat să se protejeze 
cu mâinile, dar nu putea, se simţea orbit, şi a strâns 
pleoapele cu putere, îi era frică, urca, urca... 

Ecoul ritmic al unor ropote l-au readus pe pământ. Când 
şi-a deschis ochii, întreaga pădure era învăluită într-o 
uşoară ceaţă albăstruie. A putut distinge cu claritate botul 
catifelat al unui armăsar bine făcut care îi atingea fruntea, 
ciufulindu-i bretonul. Când şi-a putut fixa privirea, şi-a dat 
seama că animalul era ceva mai mic de statură decât un 
cal, coama sa argintie îi ajungea aproape până la nivelul 
picioarelor şi avea un singur corn solomonic în mijlocul 
frunţii. Odată, văzuse acele animale mitologice 
reprezentate în Cartea viselor, deşi exemplarul acela avea 
în plus o pereche de aripi împodobite cu pene ca de înger - 
de ambele părţi ale spinării. Era lucrul cel mai frumos şi mai 
emoţionant pe care îl văzuse vreodată, pe lângă 


mănăstirea San Silvestre, cu retablul său cu foiţă de aur 
policromat, sau cartea interzisă Praestigiis Daemonum et 
Icantationibus pe care Salazar o ascunsese la fundul 
cufărului de abanos, în care medicul Juhan Weyer susţinea 
că vrăjitorii nu erau altceva decât bolnavi mintal, 
amintindu-şi că inchizitorul îi îngăduise odată să arunce o 
privire, făcându-l să promită că nu va povesti niciodată 
nimănui ceea ce văzuse, pentru că, altfel, amândoi s-ar fi 
aflat într-o mare primejdie. 

O clipă mai târziu a descoperit că pe inorog se afla o 
tânără frumoasă, alcătuită în întregime dintr-o materie 
albăstruie şi diafană, acoperită uşor cu un voal de mătase, 
care-i acoperea cu delicateţe părţile ruşinoase ale trupului 
ei gol. Era întocmai cum îi apăreau uneori femeile în visele 
sale nocturne scandalos de carnale, ce îl lăsau istovit, 
abandonat la marginea aşternuturilor sale ca o meduză 
aruncată pe nisipul de pe plajă. Nişte vise pe care nu le 
mărturisea niciodată pentru că era mai mare ruşinea de-a 
le avea decât nevoia de-a fi iertate de Domnul. Contururile 
femeii erau nedefinite, unduitoare, ca şi cum silueta ei ar fi 
fost învăluită într-un foc albastru. Părul ei lung flutura în 
vânt, se strângea în şuviţe ce se încreţeau formând spirale, 
ca apoi să se întindă ca o coroană în jurul chipului ei senin 
pe care străluceau nişte pupile negre, scânteietoare, în 
care abia se putea percepe albul ochilor. 

Minunata creatură a coborât de pe inorog, s-a plimbat cu 
gingăşie prin pădurea umedă şi, pentru un moment, Înigo a 
avut impresia că pământul pe care călca fata scotea un 
geamăt de zbucium şi de abandonare atunci când ea îşi 
ridica piciorul delicat pentru a face următorul pas. Domnița 
albastră s-a aplecat în dreptul feţei lui, şi Înigo de Maetsu i- 
a putut vedea atunci părul şi sprâncenele indigo, nuanţa 
albăstruie a pielii şi arcuirea graţioasă a buzelor ei de 
culoare violacee, însă a putut vedea şi copacii prin trupul 
ei, pentru că era transparentă. l-a zâmbit blând, şi fata 
albastră i-a răspuns cu o privire senină de încuviinţare. Şi-a 
apropiat mâna de chipul extenuat al băiatului, care a simţit 
aroma pe care o răspândea tânăra. Parfumul discret al 


esenței de citrice şi al ierburilor proaspăt încolţite i-au adus 
aminte de mâinile mamei sale. 

Ea i-a scos sandalele şi şosetele, i-a masat încet 
picioarele, apoi l-a mângâiat sub axile, i-a luat capul pentru 
a-l gâdila după urechi, apoi şi-a lăsat mâna să-i alunece 
uşor pe pieptul lui, definind fiecare părticică a anatomiei 
sale. Intre timp, Inigo se lăsa pe mâinile ei pentru că avea 
impresia că toate acele lucruri i se întâmplaseră deja 
înainte, că erau repetarea unui vis minunat cu care se 
desfătase mai demult şi căruia îi ştia continuarea. Cu 
nespusă delicateţe, fata l-a atins între picioare şi clipa 
aceea ameţitoare s-a transformat într-un fagure de miere 
pe cerul gurii. Nu avea de ce să se teamă, şi a adormit. 


Mayo şi Beltrân îl urmăriseră în dimineaţa aceea pe 
ajutorul lui Salazar de la o distanţă rezonabilă, ascunzându- 
se din când în când, pentru că Înigo de Maetsu se tot 
întorcea să privească în urmă cu ochi bănuitori. Se pare că 
tânărul acela putea intui prezenţa subtilă a lui Mayo. Au 
mers mai mult de o oră călcându-i pe urme, umblând pe o 
cărare pe care hăţişurile păreau pornite să o ascundă, plină 
de pietre enorme, de tufişuri, de tufe de mure şi de 
bifurcaţii înşelătoare, după care tânărul novice dispărea 
pentru a-şi face din nou apariţia. În sfârşit, s-a ivit ceva ce 
în alte vremuri ar fi putut părea un gard, dar care acum nu 
erau altceva decât patru pari înfipţi în pământ, fiecare pe o 
latură, verzi datorită muşchiului ce indica nordul. De acolo, 
se putea vedea deja căsuţa; de la distanţa aceea, pereţii 
fiind acoperiţi de pietre colorate şi cum ceața dimineţii ce 
nu se risipise încă, părea o construcţie desprinsă din 
poveşti. 

Mayo şi Beltrân au rămas ascunşi după nişte tufişuri şi de 
acolo l-au putut vedea pe tânăr oprindu-se în faţa casei. A 
petrecut o vreme dând târcoale împrejurimilor, atingând 
pereţii, pământul, a căutat o urmă pe care paşii oamenilor 
şi ai animalelor o transformaseră într-un fel de cărare şi a 
ajuns până la un podeţ de piatră ce traversa râul. L-a trecut 
o dată, s-a întors, s-a dus înapoi la mijloc, s-a oprit în partea 


de sus, a privit curentul de apă, s-a scărpinat în cap, a privit 
în jurul balustradei şi s-a aplecat pentru a lua ceva de pe 
jos. Apoi s-a îndreptat din nou către locuinţă, a deschis uşa 
pe furiş, ca şi cum ar fi avut intenţia de a fura ceva, şi a 
strigat înăuntru: „E cineva aici? Vin în numele păcii! Intru!” 
Şi a intrat. 

In momentul acela, Mayo a auzit zgomotul unor paşi 
apropiindu-se tiptil şi s-a aplecat şi mai tare în spatele 
tufelor, pentru a nu fi descoperită. A văzut o fiinţă enormă, 
acoperită de păr din cap până în picioare, care mergea cu 
un ciomag în mână. La prima vedere a crezut că era vorba 
despre Baxajaun, un spirit care trăia în adâncurile pădurii şi 
care se refugia noaptea în peşteri. Mulţi dădeau asigurări 
că Baxajaun a fost primul agricultor al tuturor timpurilor şi 
că l-a învăţat pe om tot ceea ce avea legătură cu cultivarea 
cerealelor, însă oamenii, care obişnuiesc să ia toată mâna 
atunci când li se întinde un deget, i-au furat într-o clipă de 
neatenţie secretul fabricării fierăstrăului, al axului de moară 
şi tehnica de sudare a metalelor. Totuşi, Baxajaun nu era 
ranchiunos şi continua să-i ajute pe păstori, avertizându-i 
prin strigăte când veneau furtunile sau când lupii dădeau 
târcoale stânelor. Spiritul se caracteriza prin proporţii 
colosale şi printr-un cap acoperit de un păr des. Acest fapt 
a derutat-o pe Mayo la început. 

După primele momente de confuzie, a observat că 
uriaşul păros venea însoţit de o fiinţă lipsită de graţie, care 
mergea împiedicându-se la fiece pas, şi prin asta s-a 
convins că nu era vorba de Baxajaun, care, aşa cum ştia 
toată lumea, avea o fire solitară. In plus, nici una din cele 
două fiinţe nu afişa eleganța specifică a zeităților pădurii. A 
dedus că era vorba doar de doi oameni, deşi nu-i era foarte 
clar care le erau intenţiile. Cel pe care Mayo îl confundase 
cu Baxajaun era mai corpolent. Părul îi ajungea mai jos de 
umeri şi se unea cu o barbă deasă ce-i atingea pieptul. 
Celălalt era un băiat mai tânăr, înalt, slab, cu părul blond, 
care părea să aibă un defect la unul din ochi. Amândoi erau 
acoperiţi din cap până în picioare de blănuri cenuşii de 
iepure în care nu se deosebeau nici îmbinările mânecilor şi 


nici ale picioarelor, şi care fuseseră fixate de corp cu 
cureluşe de piele. Mayo nu mai văzuse niciodată pe cineva 
atât de pitoresc. 

Cel care părea căpetenia a făcut semn să intre în casă. 
Au lăsat uşa deschisă şi Mayo a văzut între umbre cum îl 
loveau pe novice în cap, lăsându-l inconştient. L-au 
dezbrăcat de haine şi de încălţăminte, l-au scuturat ca pe 
un ţol, l-au răsucit pe o parte şi pe alta şi i-au aplicat un 
unguent verzui la subsuori, după urechi, pe talpa 
picioarelor şi în partea de jos a pântecelui cu aceeaşi 
energie cu care ea freca pe piele leacurile de vindecare a 
durerilor de oase. Apoi i-a văzut ieşind cu tânărul suspendat 
cu faţa în jos, prins de braţe şi de glezne, tras fără nici un 
fel de menajament. L-au dus până într-o poiană pe care 
zona împădurită o făcea mai în faţă şi acolo i-au smuls 
şnurul de la gât, i-au pus din nou hainele pe el şi au plecat 
liniştiţi, făcându-şi farse între ei, împingându-se şi 
împiedicându-se cu aceeaşi stângăcie ca înainte, dar de 
data aceasta râzând fără grijă pentru că erau siguri că 
victima lor nu avea să se trezească prea curând. 

Mayo a rămas în aşteptare. A aşteptat până când cei doi 
bărbaţi pletoşi au devenit nişte puncte difuze în depărtare 
şi apoi a mai aşteptat puţin până când punctele nu s-au mai 
putut vedea. A aşteptat pentru a se convinge că Inigo îşi 
pierduse într-adevăr cunoştinţa, iar când a avut 
certitudinea că nici o fiinţă omenească normală nu ar fi 
putut suporta o asemenea bătaie fără a rămâne epuizat, a 
îndrăznit să se apropie. Suspinele pe care tânărul le scotea 
cu ochii închişi în timp ce scutura din cap şi murmura o 
litanie de neînțeles au convins-o că plutea într-o mare de 
vise provocată de alifia verzuie cu care îl unseseră. S-a 
îndreptat cu grijă spre el, călare pe spinarea lui Beltrân, 
gata să-l asmuţă pentru a o lua la fugă dacă novicele se 
trezea brusc, până când măgarul s-a apropiat suficient de 
mult încât să-l împungă cu botul pe cel căzut în letargie, 
care şi-a întredeschis ochii pentru a le zâmbi cu o privire 
apoasă. 

Mayo a descălecat, s-a ghemuit în faţa tânărului, l-a 


apucat de bărbie pentru a-l avea faţă în faţă şi i-a tras o 
palmă pentru a vedea dacă îşi recăpăta cunoştinţa, însă 
singura sa reacţie a fost o nouă deschidere a pleoapelor şi 
un geamăt slab. Mayo s-a apropiat pentru a-l mirosi. Înigo 
degaja un uşor iz de săpun de Cipru eclipsat de putoarea de 
nesuportat a substanţei cu care bărbaţii păroşi îl mânjiseră. 
Fata a recunoscut imediat aroma inconfundabilă a 
mandragorei. Indivizii aceia ştiau ce făceau. Mayo cunoştea 
foarte bine faptul că mandragorele se găseau cu greutate. 
Pentru a le culege fără primejdie trebuie să le legi de un 
câine cât timp sunt încă în pământ, apoi sperii animalul cu 
un zgomot foarte puternic pentru a fi el cel care o smulge, 
deoarece, dacă mandragora iese din pământ şi un om se 
află în apropiere, acesta va muri ca victimă a strigătelor ei 
sfâşietoare de vrăjitoare înfuriată. 

Mayo s-a ridicat în picioare, a căutat o bucată de pânză 
curată în desagii lui Beltrán, a umezit-o în râu şi s-a apucat 
să şteargă unsoarea verzuie care acoperea pielea novicelui. 
l-a scos hainele, i-a frecat talpa picioarelor, axilele, i-a 
mişcat urechile înainte şi înapoi până ce i le-a lăsat 
strălucitoare şi înroşite, apoi, cu o foarte mare grijă şi fără 
teamă, l-a clătit între picioare cu o delicateţe maternă, cu o 
complicitate întâlnită doar în vechile căsătorii. S-a dus 
înapoi la desagi şi a căutat acolo ingredientele necesare ca 
să pregătească un 


REMEDIU PENTRU A DESFACE UN MALEFICIU TOXIC 


e O pungă de culoare palid albăstruie; 

e Două bucățele pătrate de mătase pură; 

e Un ac de cusut rupt în şapte bucăţi; 

e Un nasture ce a aparţinut celui otrăvit pentru o 
perioadă nu mai mică de trei ani; 

* O bucată de unghie de la degetul mare al mâinii stângi 
a celui afectat. 


Mayo a introdus în punguliţa palid albăstruie cele două 
bucăţi pătrate de mătase pură şi acul rupt, pe urmă a smuls 


un nasture de la cămaşa lui Înigo în speranţa că haina îi 
aparținuse pe durata celor trei ani care se cereau pentru 
leac. A luat mâna stângă a băiatului, a îndepărtat degetul 
mare, l-a dus la gură şi, cu o muşcătură sigură, a reuşit să-i 
smulgă o bucată de unghie în formă de semilună. Înigo a 
scos un suspin scurt şi a murmurat ceva despre 
predestinări, vise şi reîntâlniri, dar Mayo nu i-a acordat nici 
cea mai mică atenţie. A luat un fir roşu cu care a legat 
punguţa palid albăstruie, a frecat-o de mai multe ori de faţa 
vrăjitului şi a pus-o sub el. 

— Crezi că va ieşi bine? 

Beltrán a scos un răget de încuviinţare. 

— Păi, atunci să mergem, până nu se trezeşte. 

Mayo l-a apucat de hăţuri pe Beltrán şi s-a îndepărtat 
fredonând un cântecel. 


Capitolul VII 


Despre cum să eviti ca Luna să ne fure strălucirea 
ochilor, despre cum să le împiedici pe vrăjitoare să ne 
atace în somn, despre cum să faci ca duşmanii noştri să 
vadă sute de diavoli în vise 


Înainte ca Mayo să înceapă să meargă pe urmele paşilor 
lui Salazar şi ale alaiului său, înainte să afle de existenţa lui 
Salazar şi chiar înainte să înţeleagă pe deplin gravitatea 
situaţiei de a se vedea prinsă în capcana reţelei 
inchizitoriale în care dispăruse iubita ei Ederra, chiar în 
clipa în care Gol-Puşcă i-a înmânat cutia cu obiectele 
condamnaților şi l-a văzut pierzându-se în zare, chiar atunci 
s-a simţit mai singură ca niciodată. A mai rămas o clipă în 
tăcere, aşezată pe o piatră, ţinând cutiuţa de lemn pe 
genunchi şi ascultând respiraţia lui Beltrân, amestecată cu 
a ei. Era foarte speriată. Era pentru prima oară când lua 
viaţa în piept doar în tovărăşia lui Beltrân care, din pricina 
transformării sale în măgar, era uneori incapabil să 
gândească limpede şi cu atât mai puţin să discute în mod 
civilizat. Călătorise foarte mult de când era fetiţă, bătuse 
multe drumuri, dar întotdeauna le străbătuse neatentă, 
pentru că Ederra era cea care se ocupa de toate cele 
materiale, cea care intuia ruta ce le dicta destinul. Ederra 
alegea locul în care să stea peste noapte şi hotăra satul 
care avea să beneficieze de puternicele lor vrăji. În acel 
răstimp, Mayo visa cu ochii deschişi, privind peisajul, 
fredonând cântecelele pe care le auzea în cap, convinsă că 
nu avea nici simţurile şi nici înţelepciunea de a hotărî nişte 
lucruri atât de trecătoare ca acelea. lar în clipa în care s-a 
trezit pentru prima oară singură, adâncită în tăcerea aceea 
dureroasă, i-a fost de ajuns să arunce doar o privire în jur 
pentru a se simţi îngrozitor de neajutorată. Singurul lucru 
care o consola era gândul că avea măcar siguranţa de a şti 
încotro să se îndrepte: oraşul Logrono, locul în care Ederra 
fusese văzută pentru ultima oară. Şi-a fixat privirea asupra 


cicatricii de pământ pe care trecerea căruţelor o lăsase 
printre buruieni şi care se afla chiar lângă picioarele ei. Şi-a 
întors capul spre dreapta şi a văzut că brazda se întindea 
pierzându-se la orizont, în spatele unui deal mic. Acela era 
drumul care-l adusese pe Gol-Puşcă înapoi din Logrono. 
Mayo a hotărât atunci să alunge de îndată senzaţia de 
orfană care-i strângea beregata ca o gheară. S-a ridicat în 
picioare dintr-un salt şi, fără a înceta să privească drumul, 
muşcându-şi cu nervozitate buza inferioară, a aşezat cutia 
de lemn cu obiectele condamnaților în desagii lui Beltrán. 

— E pe-acolo, i-a spus, arătându-i orizontul cu bărbia. 

Avea timp mai târziu să se simtă abandonată, însă acum 
era important să meargă pe drumul acela până găsea 
oraşul Logrono la capătul său. 

A hotărât să călătorească noaptea. | se părea mai puţin 
periculos să ocolească cruzimea vicleană a spiritelor nopţii 
decât să fie nevoită să se înfrunte cu repulsia diurnă pe 
care ţăranii o manifestau faţă de străini. Prefera să nu 
trezească bănuieli. În plus, Mayo era obişnuită încă de mică 
să se ciocnească prin pădure, pe neaşteptate, cu duhuri 
cristaline, şerpi cu cinci capete sau văcuţe roşii ce scoteau 
nişte mugete ritmice şi contagioase pe care nu trebuia să le 
imite pentru că, de-ar fi făcut-o, ar fi riscat să rămână 
mută. Umezeala nopţii îi pătrundea în oase, şi uneori, când 
senzaţia de singurătate devenea foarte intensă, o simţea 
străpungându-i până şi inima. Pentru a o păcăli, se învelea 
în pături şi călărea îmbrăţişată de gâtul lui Beltrán, 
şoptindu-i la ureche poveşti inventate, recomandându-i să 
nu privească direct spre lună, întrucât se ştia că fura 
strălucirea ochilor. 

Mersul din timpul nopţii o împiedica să se întâlnească cu 
multe persoane, dar putea citi semnele inechivoce de 
teamă în rândurile oamenilor. Preoţii nu încetau să 
binecuvânteze  dafinul, întrucât oamenii îl aşezau la 
căpătâiul patului pentru a evita ca vrăjitoarele să îi poată 
lua prin surprindere în toiul nopţii. Se pare că erau din ce în 
ce mai îndrăzneţe şi se strecurau pe geam pentru a unge 
feţele celor care dormeau cu sânge de pupăză, ceea ce îi 


făcea să viseze sute de diavoli dansând. Uneori, când 
începeau să mijească zorile, Mayo auzea strigătele acelea 
în stare să traverseze munţii, numite irrintxis, pe care 
păstorii le schimbau între ei pentru a nu se mai simţi 
singuri. Lui Mayo i se păreau tremurătoare, îndepărtate şi 
lipsite de entuziasmul dintotdeauna, pentru că se spunea 
că păstorul rămânea deocheat pe viaţă dacă vocea care 
răspundea unui /irrintxi era a unei vrăjitoare. 

Mayo a ajuns în Logrono într-o zi de miercuri, cu două 
săptămâni înainte de săvârşirea autodafeului vrăjitoarelor. 
Primele raze ale zorilor străbăteau cerul şi tremurau ritmic, 
smulgând  sclipirile de cupru ale  acoperişurilor şi 
transformând frunzele perlate de rouă ale copacilor în 
luminiţe sclipitoare aidoma unor pietre preţioase enorme. 
Mayo a înaintat buimăcită pe străduţele înguste şi 
întunecate până ce, într-un final, a ajuns în piaţa Santiago, 
iar spaţiul s-a deschis, făcând-o să se simtă foarte mică. l-a 
apărut în faţă clădirea reşedinţei inchizitoriale şi a simţit un 
nod în gât. Pentru o clipă, i s-a părut că faţada era chipul 
unui monstru imens, un chip lucrat într-o piatră de culoarea 
untului, în care ferestrele erau ochii, şi uşa, o gură enormă 
ce-i dădea impresia că o putea înghiţi în orice clipă. S-a 
prins de frâiele lui Beltrân, în timp ce stătea pe jumătate 
ascunsă în umbra galeriei, ca martoră la deşteptarea 
oraşului. Străzile începeau să se  însufleţească de 
activitatea de zi cu zi. Comercianţii îşi deschideau 
magazinele, bărbierii îşi primeau primii clienţi, femeile 
încărcau coşurile cu haine murdare pentru spălătorie, 
cuptorul funcţiona deja de câteva ore şi în aer plutea aroma 
fără seamăn a pâinii proaspăt coapte... 

— Stai liniştit... liniştit... aici locuieşte multă lume. Cel 
mai sigur e că nici măcar nu ne vor observa, l-a domolit pe 
Beltrân, care, din clipa în care sosiseră, nu făcuse altceva 
decât să scoată răgete neliniştite. 

Reşedinţa tribunalului era o clădire care cuprindea săli de 
declaraţii, arhive, biblioteca, o capelă şi sediul inchizitorilor 
cu birourile fiecăruia. Se spunea că suspecţii care intrau pe 
porţile sale se pierdeau într-un labirint de temnițe şi 


birocraţie din care foarte greu se putea ieşi imaculat. Era 
suficient să facă cineva o reclamaţie împotriva vecinului 
său pentru că l-ar fi blestemat sau pentru că i-ar fi făcut o 
mărturisire care era împotriva dogmelor, pentru ca Sfântul 
Oficiu să hotărască să-l prindă. Deţinuţii nu erau informaţi 
cu privire la acuzaţiile care li se aduceau, erau doar obligaţi 
să-şi mărturisească greşelile împotriva credinţei. Sărmanii 
de ei îşi frământau mintea gândindu-se pentru ce ar fi putut 
fi acuzaţi şi recunoşteau în timpul torturii mii de năzbâtii 
pentru a vedea dacă astfel erau lăsaţi în pace. Deţinuţii 
dispăreau de pe faţa pământului timp de un an sau doi, în 
funcţie de durata procesului, şi, câtă vreme nu se încheia 
cauza şi nu li se citea sentinţa în timpul unui autodafe, 
Inchiziția nu avea obligaţia de a dezvălui numele 
persoanelor reţinute în închisorile secrete şi, cu atât mai 
puţin, să comunice dacă acestea erau sau nu în viaţă. 

De aceea, Mayo nici măcar nu a îndrăznit să se apropie 
de paznicul din poarta clădirii tribunalului inchizitorial 
pentru a întreba de Ederra. S-a instalat de cealaltă parte a 
pieţei, sub galerie, în faţa porţii de fier forjat care străjuia 
intrarea. De acolo, singurul lucru care se putea vedea cu 
claritate erau plecările şi sosirile băiatului care păzea 
intrarea şi mişcările abile ale unor grădinari silindu-se să 
îmblânzească iedera rebelă încâlcită pe coloanele patio-ului 
central. Lui Mayo i-ar fi plăcut să aibă puterea ca ochii ei să 
traverseze blocurile de piatră pentru a vedea prin zid. 

Şi-a petrecut trei zile aproape fără să se mişte de lângă 
poartă, reţinând în minte fiecare persoană care intra sau 
ieşea din clădire, întrebându-i subtil pe trecătorii care, 
văzând-o interesată de tainele inchizitoriale, se uitau la ea 
cu o privire panicată şi îi şopteau: 

— Cu Sfânta Inchiziţie, ssst! 

În ciuda rezervelor, Mayo ştia că, printre persoanele care 
intrau şi ieşeau din clădire, se numărau temniceri, 
secretari, medici, capelani, alguazili şi un grup numeros de 
colaboratori laici pe care-i numeau „de-ai casei“, care îşi 
denunţau vecinii şi care chiar îşi puneau la dispoziţie 
locuinţele ca închisori, pentru ca, în schimb, să nu fie supuşi 


jurisdicției obişnuite şi să-şi poată sculpta scutul 
inchizitorial pe porțile caselor lor, ceva ce, se pare, dădea 
mai multă strălucire numelor lor. 

În cea de-a treia zi de aşteptare, un bărbat a ieşit din 
clădire cu o trompetă mică de crainic atârnată de gât, cu o 
mână de hârtii sub braţ şi cu o găleată cu o pensulă 
înăuntru. A început să mânjească pereţii străzilor apropiate 
cu clei, lipind afişe, în timp ce sufla în trompetă. 

— Bună ziua, domnul meu, l-a salutat Mayo cu un zâmbet 
uşor prefăcut pentru că nu era obişnuită cu bunăvoința faţă 
de necunoscuţi, aţi putea să-mi spuneţi ce scrie pe hârtie? 

Bărbatul a privit-o de sus în jos cu aceeaşi faţă 
nemulțumită pe care ar fi avut-o dacă ar fi călcat într-o 
balegă de cal, dar Mayo şi-a păstrat expresia plăcută, 
încercând să se arate cât mai fermecătoare cu putinţă şi 
protestând în sinea ei împotriva naturii care nu o înzestrase 
cu măcar un sfert din frumuseţea Ederrei, pentru a putea 
manevra mintea bărbaţilor. 

— Anunţă autodafeul vrăjitoarelor. Şi a continuat să pună 
afişe. Va fi duminica viitoare pe data de şapte. Şi sperăm ca 
lucrurile să meargă tot aşa şi în continuare, că asta atrage 
mulţi străini şi este un beneficiu pentru oraş... că au trecut 
deja unsprezece ani de când domnii inchizitori nu au mai 
organizat un asemenea autodafe în piaţă. 

— Bine, bine... Mayo s-a prefăcut că treburile legate de 
sistemul inchizitorial şi  repercusiunile sale publice o 
interesau mai mult decât orice pe lume. Şi este bine- 
cunoscut că un loc mai bun decât Logrono pentru astfel de 
treburi... ei bine, că există invidie în privinţa săvârşirii 
autodafeurilor... că oraşul acesta este cel mai frumos dintre 
toate oraşele frumoase şi cu posibilităţi pentru astfel de 
lucruri... că nu e nimeni care să-l egaleze. Aşa... şi... 
spuneţi-mi, a tuşit de câteva ori, ştie domnia voastră cine 
sunt condamnaţii? 

— ... Şi se spune că nu mai puţin decât însuşi ducele de 
Lerma a întrebat tribunalul inchizitorial despre data 
săvârşirii autodafeului. Crainicul nici nu auzise întrebarea 
lui Mayo. Pentru că monarhul se află în Lerma, ştii? La doar 


o zi de aici. Îţi spun eu că asta înseamnă că Filip al III-lea va 
veni să ne onoreze cu prezenţa sa... căci un autodafe de 
asemenea proporţii dă multă strălucire unui oraş. Sunt 
aşteptaţi treizeci de mii de străini! 

— Bine, bine. Lui Mayo i s-a părut că începea să câştige 
încrederea bărbatului pentru că acesta lăsase deja de două 
ori din mână instrumentele de lipit afişe cu intenţia de a-i 
spune povestea cu mai mult entuziasm. Păi, asta într- 
adevăr va aduce beneficii... da. Şi... bine... se cunosc 
numele condamnaților? 

Crainicul a privit-o cu un aer neîncrezător şi s-a apropiat 
atât de tare de chipul ei pentru a-i şopti răspunsul, încât 
Mayo a putut vedea că îi lipseau câţiva dinţi, iar cei rămaşi 
nu păreau să se mai ţină mult timp acolo. l-a simţit 
respiraţia mlăştinoasă mângâindu-i faţa. 

— Nu se cunosc numele... se spune că sunt vreo treizeci 
şi unu de acuzaţi, unsprezece condamnaţi la rug, însă cinci 
au trecut deja spre o viaţă mai bună. S-a îndepărtat de 
tânără pentru a pune în continuare afişe. Mai bine pentru 
ei, pentru că flăcările trebuie să fie foarte... arzătoare. 

Şi, spre deznădejdea lui Mayo, a scos un hohot de râs 
care i-a dezvelit gingiile ştirbe. 

— Unde sunt? 

— Cine? 

— Condamnaţii... vreau să spun... trebuie să fie în vreun 
loc. 

Crainicul şi-a încruntat cu neîncredere fruntea, şi Mayo a 
reînceput să fluture din gene în modul cel mai fermecător 
de care era capabilă. 

— Asta nu ar trebui să te intereseze, ştii?... Dar cum e 
deja un secret dezvăluit... în fine... Crainicul a privit în 
stânga şi în dreapta înainte de a-i şopti: În ultima vreme, 
câlăii intră şi ies din clădire ca la ei acasă, cu armele 
meseriei lor... În plus, au început să sosească la reşedinţă 
căruţe pline cu bărbaţi şi femei care apoi nu se mai întorc. 
Lumea nu e proastă, ştii? l-a făcut un semn cu ochiul şi a 
plescăit din limbă pentru a adăuga zâmbitor: Subsolul 
clădirii e plin de deţinuţi. 


Aşa a aflat Mayo că Ederra putea fi închisă încă în 
tainiţele reşedinţei inchizitoriale şi a rămas în aşteptare, 
gândindu-se să coacă un plan de-a o scoate de acolo. A 
studiat etajul clădirii palmă cu palmă, a descoperit 
deschizăturile cu gratii din partea de jos şi a dedus că erau 
gurile de aerisire ale celulelor. A ştiut că nu toate aveau 
ieşire la stradă, întrucât marea majoritate dădea spre 
curtea interioară. După multe investigaţii, a aflat că celula 
în care se găseau cei doi slujitori ai bisericii din 
Zugarramurdi, acuzaţi de practicarea vrăjitoriei, dădea în 
partea din spate a clădirii şi că putea vorbi cu ei şi să-i 
asculte deopotrivă, dacă se lipea suficient de mult de 
fereastra cu gratii de la firul ierbii, în stradă. A aşteptat 
noaptea pentru a scoate din cutiuţa de lemn cu nituri de 
metal Bibliile pe care mamele lor le lăsaseră pentru ei, şi şi- 
a început misiunea de a îndeplini cuvântul dat lui Gol- 
Puşcă. 

Celula era un loc îngust, rece, umed şi întunecat. Singura 
lumină cobora filtrată de mica fereastră ce dădea spre 
exterior, aflată mult deasupra capetelor celor doi bărbaţi. 
Printr-un ciudat efect optic, cei doi slujitori ai Bisericii îi 
puteau vedea reflectaţi pe tavan pe trecătorii care se 
plimbau pe strada vecină, şi chiar puteau distinge culorile 
hainelor lor. Aceea era singura lor ocupaţie din timpul zilei. 
Temniţa era gândită pentru a găzdui o singură persoană, 
însă procesul de vrăjitorie începea să se transforme într-un 
caz excepţional de arestare masivă a suspecţilor, şi erau 
atât de mulţi deţinuţi, încât tribunalul a fost nevoit să-şi 
adapteze dependinţele şi să-i mute din nou pe prizonieri, 
mai întâi câte doi, şi apoi câte patru. Tovărăşia reciprocă a 
celor doi slujitori ai Bisericii îi ajuta să-şi suporte pedeapsa. 

— Pst! Pst!... Părinte Juan de la Borda? Părinte Pedro de 
Arburu? Sunteţi acolo? Mayo era culcată pe pământul din 
stradă, cu mâinile puse în jurul gurii pentru a-şi îndrepta 
strigătele în interiorul celulei şi a nu-i agita pe vecini. 

Cei doi slujitori ai Bisericii au întârziat să răspundă. 

— Sfinţiile Voastre, mă auziţi? a repetat. 

— Da, suntem aici, cine întreabă? a îndrăznit să murmure 


Pedro de Arburu. 

— Asta nu contează, important e că aduc domniilor 
voastre ceva ce cred că vă va emoţiona şi vă va face viaţa 
mai suportabilă. Este un cadou trimis de mamele voastre, 
care au dorit să ajungă la voi. Puneţi-vă sub fereastră, că 
vi-l trimit. 

A scos din cutie cele două Biblii, le-a învelit într-o bucată 
de pânză pentru a le proteja şi le-a lăsat să alunece pe 
pervazul înclinat. A auzit zgomotul de cădere şi a aşteptat 
ca obiectele să-şi facă efectul asupra celor doi slujitori ai 
Bisericii. 

— Dumnezeule! Multumesc, mulțumesc, îi auzea 
spunând. Este un miracol, fără îndoială, este îngerul nostru 
păzitor care veghează asupra noastră în aceste clipe 
nefericite. 

— Ah... nu, nu... nu e vorba de nici un miracol şi nici de 
vreo mână cerească. Sunt pământeană, i-a lămurit Mayo. 
Pe lângă aceasta, în schimbul obiectelor, trebuie să vă cer 
o favoare. Vreau să ştiu dacă printre cei întemnițați este o 
femeie care se numeşte Ederra... Frumoasa. 

— Cât de rău ne pare că nu putem să te ajutăm în 
această privinţă! a răspuns Pedro de Arburu, bărbaţii şi 
femeile sunt în locuri separate. Nici măcar nu li s-a făcut 
milă să putem vorbi cu mamele noastre. Singurul lucru pe 
care îl ştim este că s-a dezlănţuit o epidemie prin celule şi 
că mulţi dintre deţinuţi au pierit. Credeam că, fiind atât de 
în vârstă, mamelor noastre li s-a întâmplat poate ceva... 
dar aceste lucruri ne fac să avem în continuare speranţa că 
ele mai sunt în viaţă. Îţi mulţumim mult. 

— Se poartă bine cu voi acolo înăuntru? 

— Uneori. Inchizitorii sunt extrem de severi. Unul dintre 
ei este înspăimântător. Se numeşte Alonso de Salazar y 
Frias. Nu se dă în lături de la chinuri şi pedepse. Este un om 
cu adevărat îngrozitor. 

— Alonso de Salazar y Frias, a repetat Mayo. Nu îl voi 
uita. 


Atunci a fost prima oară când a auzit numele 


inchizitorului pe care acum îl urmărea şi care devenise 
singura ei speranţă. Influenţată de cuvintele celor doi 
slujitori ai Bisericii, şi-a făurit în minte o imagine sinistră, un 
amestec de teamă şi ură care creştea tot mai mult 
împreună cu planul de fugă pe care îl pregătea în ziua 
autodafeului. Dacă Ederra se afla printre condamnaţi, fata 
prevăzuse totul. Când Frumoasa avea să meargă în 
procesiune pe străzile din Logrono, cu tunica de 
condamnat, cu tichia şi cu o lumânărică în mâini, ea avea 
să sosească în galop cu Beltrân, o va dezlega, o va pune pe 
spinarea lui şi amândouă vor ieşi mai iute ca fulgerul, fără a 
da timp populaţiei să-şi dea seama ce se întâmpla. Mai 
trebuia să pună la punct ultimele detalii şi să-l antreneze pe 
Beltrân, dar în suflet purta speranţa. 

A trăit îngrozită zilele care mai rămâneau până la 
săvârşirea autodafeului, asistând la pregătirile ce se făceau 
ca şi cum s-ar fi organizat o reprezentaţie teatrală sau o 
coridă. Au pus un eşafod, tribune, steaguri, un podium 
pentru autorităţi... a asistat la sosirea maldărelor de lemne 
care aveau să fie puse pe foc. Mayo era agitată, abia dacă 
mânca, dormea ghemuită la umbra arcadelor aproape de 
piaţă, pentru a nu se mişca de acolo; pentru a putea vedea 
fiecare mişcare din interiorul clădirii şi a-i recunoaşte fără 
greş pe toţi cei care intrau şi ieşeau, inclusiv pe inchizitorul 
acela pe nume Salazar. 

Însă în dimineaţa autodafeului, s-a spulberat toată 
încrederea pe care Mayo şi-o pusese în planul ei de 
evadare. A cuprins-o o panică atroce care i-a străbătut 
trupul din cap până în picioare. A constatat că era prea 
multă lume, că ea era atât de mică, încât spatele celorlalţi îi 
acopereau întreaga vedere, împiedicând-o să pândească 
şirul condamnaților şi, colac peste pupăză, Beltrán era mai 
lent şi mai greoi ca niciodată. 

— Eşti o catastrofă! i-a şoptit la urechea sa păroasă, deşi 
pe urmă i-a părut rău, văzându-l abătut. Nu eşti tu de vină. 
Vom găsi noi o soluţie... stai liniştit. 

Dar toate acele griji au trecut pe un plan secund atunci 
când şi-a dat seama că Ederra nu se afla acolo. Pe durata 


acelor zile îi trecuseră prin cap sute de idei, diverse 
posibilităţi, se emoţionase imaginându-şi reîntâlnirea ei cu 
Ederra, dar nu se gândise nici o clipă că era posibil ca ea să 
nu fie acolo. Deşi asta o bucura, pentru că nu era nevoită 
să-şi vadă dădaca suferind, a pus-o de asemenea pe 
gânduri, amintindu-şi ceea ce-i povestiseră cei doi slujitori 
ai Bisericii cu privire la boala din închisoare. 

l-a văzut pe cei trei inchizitori conducând ceremonia de 
pe un podium special amenajat în piaţă, care îi aşeza 
deasupra celorlalţi muritori. Păreau nişte zei, cocoţaţi pe 
tronurile lor, citind cu voce tare aberaţiile pentru care 
fuseseră judecaţi condamnaţii. Şi acolo a fost prima oară 
când l-a văzut pe Salazar. A fost sigură de la început că el 
era datorită ţinutei sale severe şi trufaşe, care a venit să-i 
confirme prima bănuială legată de inchizitor. Salazar, atât 
de înalt şi de slab, cu trăsături bine conturate, solemn, 
mândru, cu rictusul acela grav pe chipul cenuşiu şi cu 
mâinile cu degete lungi şi unghii enorme. l-a inspirat 
teamă. A avut senzaţia că, în ciuda distanţei şi a mulţimii 
interpuse între ei, inchizitorul îi putea simţi firea diabolică, îi 
putea citi mintea şi ghici planurile. Mayo a plecat înainte ca 
el să poruncească să fie reţinută. 

Autodafeul a durat două zile. A fost nevoie de alte două 
pentru a domoli furia rugurilor purificatoare şi pentru ca 
oraşul să se elibereze de străini. Un timp mai mult decât 
suficient pentru ca Mayo să se convingă că firul pe care îl 
urma de când Gol-Puşcă i-a spus că o lăsase pe Ederra la 
reşedinţa tribunalului inchizitorial din Logrono tocmai se 
rupsese. larăşi umbla fără ţintă şi mai îngrijorată ca 
niciodată, pentru că nu ştia dacă Ederra murise în 
închisoare ca victimă a epidemiei sau era în continuare în 
viaţă, prizonieră în vreuna dintre celule. Tocmai îi pierduse 
urma, aşa că singurul lucru pe care l-a putut face a fost să 
se înarmeze cu îndrăzneală, să traverseze piaţa San 
Francisco şi să-l înfrunte pe paznicul din poarta tribunalului. 
Nu ştia de unde avea să scoată atât de multă îndrăzneală. 
Ederra se ocupase până atunci de toate treburile care 
solicitau un strop de curaj, însă acum nu-i rămânea nici o 


altă variantă. Era convinsă că dacă exista cineva în lume 
care să-i poată spune dacă Ederra intrase sau ieşise pe 
poarta aceea, vie sau moartă, acela era paznicul de la 
intrare. 

Mayo a ieşit din umbra galeriei, a înaintat tăcută, 
traversând piaţa împreună cu Beltrân care tropăia în urma 
ei, şi s-a postat în faţa bărbatului care a iscodit-o cu coada 
ochiului, cu o privire nu foarte prietenoasă. 

— Unde e Ederra? i-a trântit-o direct, pentru că nu-i mai 
păsa de nimic, cu buzele ţuguiate şi cu pumnii strânşi, cu 
ochii aţintiţi în pământ, fără a îndrăzni să-l privească în 
faţă. 

— Cine eşti tu? a întrebat-o paznicul cu un infinit dispreţ. 

— Au adus-o aici. Acum câteva luni... şi nu a fost arsă pe 
rug... şi eu nu ştiu unde este, şi nu ştiu nici unde să mai 
caut. 

Şi-a încruntat sprâncenele şi buza inferioară a început să- 
i tremure. 

Paznicul s-a uitat în jur pentru a vedea dacă cineva îl 
putea observa stând de vorbă cu o fiinţă atât de pocită. 

— Unii dintre ei s-au îmbolnăvit şi au murit, a şoptit 
bărbatul privind în gol. 

Şi atunci ea şi-a dat frâu liber durerii pe care şi-o 
stăpânise multă vreme şi a început să dea din picioare cu 
înverşunare, cu pumnii strânşi, scoțând nişte mârâituri 
specifice unei lighioane de munte. 

— Bine, bine... taci odată! i-a spus paznicul, mai 
impresionat de scandal decât de durerea fetei. Cum spui că 
se numeşte persoana pe care o cauţi? 

— Ederra. Se numeşte aşa datorită frumuseţii sale, i-a 
spus în timp ce încerca să-şi tragă suflarea. Frumoasa. 

Nu a mai fost nevoie să se uite în vreun registru pentru 
că şi-a adus aminte de ea. Frumoasă ca o respiraţie divină, 
umplând încăperile de graţie, impregnând aerul cu mirosul 
ei de pădure verde... însă şi-a revenit din gândurile sale din 
pricina vaietelor scandaloase ale acelei fete îngălate. 

— Incetează cu răcnetele! s-a răstit la ea, pentru că 
aceasta începea să atragă atenţia trecătorilor, şi strigătele 


îi făceau rău auzului. Frumoasa nu mai e aici. l-au dat 
drumul de ceva timp. Nu aveau suficiente dovezi împotriva 
ei şi au eliberat-o. A fost închisă doar pentru câteva 
săptămâni. 

— Sunteţi sigur, domnul meu? 

— Cum aş putea să uit? Chiar eu eram la poartă când am 
văzut-o plecând. Mi s-a spus că păduchii îşi făcuseră cuib 
înăuntru şi că fuseseră nevoiţi să le taie părul deţinuţilor, 
aşa că a ieşit cu capul ras, acoperit cu un fel de năframă. 
Presupun că a preferat să nu fie văzută cheală ca o ridiche 
din cochetărie. Mare păcat, pentru că părul ei roşcat era... 

— Şi se simţea bine? 

Mayo l-a întrerupt când el şi-a ridicat ochii spre cer 
pentru a-şi aduce aminte de pletele Ederrei. 

— Avea piciorul bandajat şi şchiopăta uşor. A ieşit în 
grabă... nici măcar nu m-a privit, a spus în aparenţă necăjit. 

— Ai văzut încotro a luat-o? 

În timp ce paznicul îi arăta cu degetul spre nord, s-a auzit 
o zarvă venind din interior. Porţile reşedinţei inchizitoriale s- 
au deschis şi un grup de trăsuri a ieşit din enorma curte 
interioară a clădirii. Paznicul a avut timp numai s-o 
îmbrâncească pe Mayo înainte să o calce trăsura, şi biata 
de ea a căzut în fund. Fata s-a ridicat în grabă pentru a 
vedea dacă putea zări cine era înăuntru, însă ferestrele 
erau acoperite cu perdele de catifea purpurie şi, deşi a 
făcut câteva sărituri, nu a putut vedea nimic. Trăsurile au 
dispărut pe strada din faţă. 

— Cine era în trăsura aceea? a întrebat Mayo în timp ce 
se scutura de praf. 

— Încă mai eşti aici? 

— Da. 

— O cauţi cu lumânarea pentru că eşti băgăcioasă. Dacă 
mă mai sâcâi mult, poate o să te arunc în temniţă. 

— Şi domnia voastră ar avea toată dreptatea şi dreptul 
de-a o face, fără nici o îndoială, pentru că de ce m-ar putea 
interesa pe mine persoana care merge sau nu în trăsura 
aceea. Pentru că ar putea fi... ce ştiu eu. Mayo nu-şi putea 
ascunde fericirea. Ederra era liberă, dincolo de zidurile 


închisorii secrete, iar acum trebuia doar să găsească un alt 
fir de care să tragă pentru a o găsi. Ar putea i... un 
condamnat pe care îl eliberează, sau un slujbaş important... 
sau cine ştie dacă nu cumva trăsurile merg goale în 
căutarea cuiva... sau poate... 

— Alonso de Salazar y Frias, inchizitor de Logrono, i-a 
trântit-o paznicul pentru ca pacostea aceea să tacă odată. 
El era cel care mergea în trăsura aceea afurisită, pentru că 
mai are de prins vrăjitoare în nord. Şi acum cară-te, înainte 
să-mi pară rău şi să te bag la răcoare cu un şut în fundul 
ăla slăbânog. 

— Alonso de Salazar y Frias, a repetat Mayo aproape în 
şoaptă în timp ce se îndepărta de poartă zâmbind. Încă o 
dată el. 

Şi s-a grăbit. A încălecat dintr-o săritură în spinarea lui 
Beltrán şi a hotărât să-l urmeze pe inchizitor oriunde ar fi 
mers. O cunoştea bine pe Ederra şi ştia că, dacă ar fi aflat 
că vânătoarea de vrăjitoare din nord îi mai interesa pe 
oamenii Sfântului Oficiu, s-ar fi îngrijorat din cauza 
pericolului prin care ea şi Beltrân ar fi putut trece. Fiica 
bastardă a diavolului şi un bărbat transformat în măgar 
printr-o vrăjitorie erau două fenomene suficient de ieşite 
din comun pentru organizarea unui nou autodafe. Cu 
siguranţă că Ederra urmărea alaiul inchizitorial cu intenţia 
de a-i proteja, aşa că avea să o găsească. Îngrozitorul 
Salazar şi expediţia sa au devenit obiectivul ei, singura ei 
urmă. In momentul acela nu-i mai păsa că Salazar era crud 
şi periculos, el şi alaiul său erau firul care avea s-o ajute să 
se întâlnească din nou cu draga ei Ederra. 

Insă, de-a lungul acelor săptămâni în care Mayo îl 
pândise neobosit pe Salazar, purtarea puţin ortodoxă a 
inchizitorului din Logrono ajunsese s-o tulbure. În misiunea 
sa de a-i graţia pe cei care-şi declarau relaţiile ilicite cu 
diavolul, Salazar se încăpăţâna să le demonstreze celor 
care-şi mărturiseau vina că de fapt nu îl văzuseră niciodată 
pe Satana şi nici pe vreunul dintre slujitorii săi şi că, până la 
urmă, imaginaţia lor bogată era cea care îi făcea să-şi 
piardă capul. Odată l-a văzut pe inchizitor mângâind părul 


unui copil de doar cinci ani care scâncea pentru că părinţii 
săi îl obligaseră să admită că era un adept al diavolului. L-a 
sărutat pe frunte şi i-a dat un măr învelit în zahăr ars, iar 
părinţilor săi le-a spus că, de vor mai speria copilul cu 
poveşti despre vrăjitoare şi demoni, chiar el se va ocupa să- 
i trimită direct la închisoare pentru ca să afle cu adevărat 
ce însemna să fii terorizat. 

Mayo nu-şi amintea momentul exact în care s-a 
întâmplat, ştia doar că începuse să-i placă de Salazar şi că 
acum, după toate aceste săptămâni în care îi urmase paşii, 
nu-i mai era teamă de el. 


Înigo şi-a revenit pe când soarele era deja la apus. S-a 
ridicat cu chiu, cu vai cu o durere de cap cumplită, 
proptindu-se cu mâinile de copacul care-i fusese sprijin pe 
durata tuturor acelor ore. A fost nevoie de un efort intens 
de concentrare pentru a-şi aduce aminte cine era, unde era 
şi ce făcea aruncat în mijlocul pădurii. A găsit drumul de 
întoarcere mai mult datorită instinctului decât mulţumită 
cunoştinţelor şi s-a tot poticnit până ce a ajuns la reşedinţa 
alaiului din Santesteban, tocmai când un grup de bărbaţi se 
pregătea să iasă în căutarea lui, alertaţi de întârziere. 

— Am văzut un înger albastru, a murmurat zâmbind cu o 
mutră de prostănac în loc de explicaţie, înainte de a cădea 
leşinat în braţele lui Salazar. 

Nu a reuşit să îngaime nici o poveste mai mult sau mai 
puţin inteligibilă până nu s-a odihnit timp de paisprezece 
ore şi până nu a mâncat la micul dejun câteva ouă cu 
costiţă de porc, o bucată de prăjitură cu mere, stropite din 
belşug cu vin vechi. Fray Domingo a susţinut atunci că 
tânărul povestea o asemenea farsă din pricina patimii lui 
pentru băutură. 

— Nu fi bădăran! Eu nu beau vin de obicei! a protestat 
Înigo. 

— Nu? Şi atunci ce spui despre ceea ce ai făcut azi? Hm? 
i-a replicat Domingo în aparenţă deranjat de faptul că 
novicele se lăsase aşteptat. 

— Era pentru a-mi recăpăta forţele! Ţi-e ciudă că îngerii 


mă aleg pe mine pentru a se arăta, şi nu pe tine. 
Ranchiunosule! 

— Ei, bine... Gata! Salazar şi-a pierdut cumpătul. L-ai 
scoate din răbdări şi pe lov. Inigo, spune-mi ce-ai 
descoperit. 

— Urmele unor cai şi a cinci persoane diferite. Am putut 
distinge cu claritate urmele Juanei. Semnele arată că 
aceasta a ieşit din casă, s-a împiedicat, a căzut pe jos, s-a 
ridicat şi a mers mai departe în direcţia podului. Cred că 
avea o problemă la piciorul drept, poate că era şchioapă, 
sau cam aşa ceva, pentru că la fiecare doi paşi, piciorul ei 
drept se răsucea şi călca într-o parte. 

— Şi celelalte urme? s-a interesat fray Domingo. Poate că 
or fi fost urmele celor patru vrăjitori pe care îi găzduia în 
casa ei... au încolţit-o, au alergat să o prindă, i-au legat 
piatra de gleznă, au aruncat-o în râu şi... 

— Mai e ceva, i-a retezat-o Înigo. Am găsit şi urmele 
picioarelor din spate ale unui berbec. 

— Picioare de berbec? s-a minunat Salazar. 

— Ţapul, a murmurat Domingo de Sardo cu o voce 
lugubră. Aceasta este dovada definitivă. Satana a omorât-o 
pe Juana de Sauri. j 

— Insă erau ciudate. Inigo a încercat să dea o explicaţie 
văzând nedumerirea de pe chipul lui Salazar şi al lui 
Domingo. Adică... urmele picioarelor de berbec nu erau 
chiar călcate. Uneori, când nu se aflau în mişcare, apăreau 
în întregime, dar când mergeau... se târau pe pământ. Pe 
lângă asta, mergeau perfect paralele cu nişte urme de 
om... cu cele mai mari. Ah... am găsit şi un picior de ţap în 
casă. 

— Semne satanice, semne satanice... nu mai există nici o 
îndoială. Le recunosc. 

Domingo de Sardo se plimba de colo, colo prin încăpere 
cu o privire îngrijorată. 

— Am vârât piciorul pe care l-am găsit în traistă. 

— Nu aveai nici o traistă, i-a spus cu neplăcere Domingo. 
Ai pierdut-o. 

— Nu am pierdut-o. Inigo a început să se gândească. Mi-o 


fi luat-o îngerul albastru. 

— Şi de ce crezi că un înger şi-ar dori o traistă? l-a luat la 
rost Domingo. 

— Păi nu ştiu... ca să păstreze lucruri... nu ştiu. 

— Ca să păstreze ce? Aureola, pentru ca atunci când 
coboară pe Pământ să ţi se arate ţie? Crezi că îngerii nu au 
altceva de făcut decât să fure traistele muritorilor? 

— Asta e insuportabil. Salazar părea că se frământă. Ai o 
lovitură îngrozitoare la cap, Inigo, nu-ţi aduci aminte cu ce 
ţi-ai făcut-o? 

— Nu, a spus ducându-şi mâna la frunte cu o expresie de 
durere. 

— In plus, hainele tale sunt acoperite cu un fel de 
unsoare, ştii despre ce e vorba? 

— Nu. A 

Cu fiecare negaţie a lui Inigo, fray Domingo mai arunca o 
privire înnegurată. 

— Nu trebuie să ne facem griji, a adăugat Salazar pentru 
a impune calmul. Ţi-am trimis hainele la spiţer. El ne va 
putea spune despre ce substanţă este vorba. 

— Crucea! şi-a amintit Înigo. Nu am păstrat-o în traistă! 
S-a căutat în jurul gâtului până ce a găsit şnurul de piele şi 
a tras de el scoțând la lumină crucea de lemn. E aici... Aici)! 
Crucea! a vociferat între râsete agitate. Am găsit-o pe jos 
când eram pe pod. j 

Salazar a apucat-o fără a aştepta ca Inigo să şi-o scoată, 
fără a-i da timp să se ridice de pe scaun. L-a dus, aproape 
târându-l după el, până la locul unde privegheau cadavrul 
Juanei şi, în mijlocul întregii mulţimi, sub privirile 
scandalizate ale parohului Borrego Solano, a luat mâna 
defunctei şi a comparat semnul cu crucea pe care ajutorul 
său o avea prinsă la gât. Aşa era, exact ceea ce 
presupunea. 


Capitolul VIII 


Despre cum să prepari un unguent care să ne îngăduie 
să zburăm, despre cum să faci ca oamenii să ne vorbească 
de bine atunci când nu suntem de faţă, despre cum afli 
dacă sunt vrăjitoare printre ei 


Până atunci, majoritatea locuitorilor din Santesteban 
puneau deja la îndoială metodele extravagantului inchizitor 
Salazar, însă intrarea sa ca o furtună în timpul priveghiului 
Juanei i-a convins definitiv că omul acela nu era în toate 
minţile. lar în ziua aceea era prezent aproape întregul sat. 
Trupul femeii a fost expus în casa fiicei sale şi un cortegiu 
de prieteni, localnici şi cunoscuţi, inclusiv oameni care nu 
erau rude cu ea s-au apropiat pentru a-şi lua rămas-bun. 
Oamenii s-au îngrămădit în afara casei, cu priviri potrivite 
momentului, şuşotind între ei, simțindu-se incapabili să-şi 
apere mamele, soțiile şi fiicele de un asemenea atac. Unul 
dintre ei a propus să se formeze ronduri de noapte, grupuri 
de bărbaţi tineri înarmaţi până în dinţi cu torţe, ciomege şi 
sape cu care să-i dea gata pe răufăcători şi să o răzbune pe 
sărmana Juana. Chiar dacă nu reuşeau să prindă pe nimeni, 
cel puţin nu se mai simțeau atât de neputincioşi şi îşi 
domoleau furia. Au fost cu toţii de acord. 

Pe de altă parte, femeile păreau o ceată de corbi, 
îmbrăcate în negru din cap până în picioare. Au aşezat 
scaune în jurul sicriului de pin vegheat de patru făclii şi au 
şezut acolo o bucată bună de timp, rostind rozariul uneori, 
plângând alteori, pentru că multe dintre ele au profitat de 
moartea Juanei pentru a se elibera de propriile lor 
amărăciuni, care nu aveau nici o legătură cu dispariţia 
femeii şi nici cu ameninţarea vrăjitoarelor. Fiica defunctei, 
în schimb, era impasibilă, privind tăcută spre infinit, 
nemişcată, ţeapănă în scaunul ei, fără lacrimi şi suspine, 
nici măcar atunci când parohul Borrego Solano a venit să-şi 
prezinte condoleanţele şi a luat-o de braţ spunându-i să se 
ridice. A însoţit-o până la uşă, sfătuind-o să ia o gură de 


aer, pentru a vedea dacă astfel se înviora, în timp ce-i 
şoptea la ureche certitudinea faptului că mama ei era deja 
în prezenţa Domnului. Din fericire, amândoi erau afară când 
Salazar şi-a făcut intrarea triumfală la priveghi, cu Înigo tras 
de gât, şi nu au fost nevoiţi să vadă cum inchizitorul luase 
mâna defunctei, o comparase cu o cruce de lemn, aruncând 
o privire plină de satisfacţie. 

Acel fapt aproape că a ridicat-o pe Juana la categoria de 
martiră şi, după îngroparea ei, calităţile femeii s-au 
înmulţit, localnicii au uitat de slăbiciunile ei umane şi tot 
ceea ce a intrat în contact cu ea la un moment dat a 
devenit imediat obiect de cult. Locuitorilor nu le-a fost de 
ajuns să se îmbrace în negru şi au atârnat crepuri la 
balcoane timp de o săptămână, în semn de doliu, şi-au 
făcut scapulare cu bucățele din hainele femeii şi au aprins 
lumânări în biserică în timp ce o rugau ca să pună o vorbă 
bună pentru muritorii umili care rămâneau să suporte 
mânia aceluiaşi diavol, ca şi cum Juana ar fi fost vreo 
sfântă. 

Salazar a trebuit să se lupte cu un paroh exaltat şi cu o 
populaţie predispusă la îngrijorare, care nu avea deloc 
încredere în metodele sale de a-i elibera de puterea 
diavolului. Se auzeau voci care dădeau asigurări că 
inchizitorul acela nu semăna deloc cu cel care îi vizitase în 
urmă cu câţiva ani şi care, fără îndoială, se potrivea mai 
bine cu imaginea sângeroasă de care era nevoie pentru o 
astfel de îndeletnicire. Fără a consulta pe nimeni, i-au 
alungat din casele lor pe străinii care veneau să fie graţiaţi 
prin edict, fiind convinşi că ei, sau vreunul dintre adepţii lor, 
erau responsabili de moartea Juanei şi de toate nenorocirile 
care se abăteau asupra zonei. Nu le-a păsat câtuşi de puţin 
de decretul regal care îi obliga să-i găzduiască. Vrăjitorii 
căiţi au fost nevoiţi să se aşeze în vecinătatea satului, 
refugiaţi în ascunzişurile peşterilor pentru că începuseră 
ploile, în timp ce aşteptau sărbătorirea actului de 
reconciliere. Acel fapt i-a tulburat şi mai mult pe locuitorii 
care vedeau în toiul nopţii luminiţele tremurânde ale 
focurilor de tabără printre copaci, închipuindu-şi un akelarre 


celebrat în apropiere. Agitaţi, au început să adune cruci, 
moaşte de sfinţi şi imagini religioase şi şi-au dus din nou 
copiii noaptea la biserică, pricinuind dezechilibrul emoţional 
al parohului Borrego Solano. 

— Ne pierdem timpul încercând să aflăm cum a murit 
Juana de Sauri, l-a încredinţat fray Domingo pe Salazar. E 
moartă, şi acest lucru nu se va schimba. Ar trebui să ne 
străduim să-i prindem pe vrăjitorii care au asasinat-o, şi 
care trebuie să aibă un suflet mai murdar decât coada 
puturoasă a necuratului. Nu există nici o îndoială că au fost 
ei. Lumea chiar i-a văzut... am auzit şi altădată poveşti ca 
acestea. Le recunosc practicile, ştiu de ce sunt în stare. 

Fray Domingo de Sardo nu era un necunoscător în 
privinţa temei satanice. Fusese deja numit să-l însoţească 
pe inchizitorul Valle în timpul inspecției anterioare în zonă, 
cu doi ani în urmă, şi îşi petrecuse toată iarna predicând 
împotriva vrăjitorilor în faţa oricui ar fi avut nervi suficient 
de tari pentru a-i asculta descrierile terifiante. Franciscanul 
avea puţini prieteni. Era înclinat spre îngrijorare şi în fiecare 
zi se vedea supus tiraniei micilor ceremoniale pe care le 
ţinea ascunse de ceilalţi. Nu putea trece pragul unei uşi 
fără să murmure cuvântul „Amin”, nu putea să se culce 
fără să-şi stropească aşternuturile cu agheasmă şi îi era 
imposibil să mestece o bucată de pâine înainte de ao 
înghiţi pentru că o considera trupul lui Hristos, chiar de-ar fi 
fost binecuvântată sau nu. Dacă nu îndeplinea acele 
ritualuri din vreun motiv care nu ţinea de el, suferea nespus 
de mult, convins că lui sau lumii urma să i se întâmple ceva 
rău. Trupul său bondoc, părul rărit de pe creştet şi privirea 
sa îngrijorată în permanenţă îl făceau să arate mai în vârstă 
decât era în realitate. Salazar îi inspira teamă. Înainte de a-l 
cunoaşte în persoană, auzise deja vorbindu-se de el şi i s-a 
părut impresionant, solemn şi de neclintit, aşa cum credea 
că era chiar Dumnezeu Atotputernic, însă uneori trebuia să 
facă eforturi enorme pentru a înţelege şi accepta motivele 
care îl împingeau pe Salazar să facă şi să spună anumite 
lucruri care pentru el erau de neconceput. 

— Dragă fray Domingo - Salazar vorbea acum rar -, în 


povestea morţii Juanei e ceva necurat la mijloc. Deşi sunt 
convins că femeia nu era singură în ultimele momente ale 
vieţii sale, am motivele mele să cred că s-a aruncat în râu 
fără să fie nevoie să o împingă cineva, şi pe urmă a 
explicat: cel puţin nu fizic. Dar nici nu cred că a căzut în 
apă dintr-o întâmplare. E important să cunoaştem toate 
împrejurările şi să descoperim ale cui sunt urmele care apar 
alături de cele ale Juanei pe pod, nicidecum o pierdere de 
vreme. 

Chipul lui fray Domingo de Sardo s-a înroşit de furie 
pentru câteva clipe, deşi a încercat să-şi păstreze tonul 
vocii. 

— Păi ale cui să fie urmele? Sunt ale vrăjitorilor! Ei au 
împins-o. Erau chiar şi semnele copitelor ţapului, de ce alte 
dovezi mai aveţi nevoie? Nu ştiu ce aveţi de gând, dar cred 
că nici nu vă bizuiţi pe propriile argumente pentru că, de-ar 
fi sigur ceea ce insinuaţi... de-ar fi adevărat că milostiva 
Juana de Sauri s-a aruncat în fundul râului printr-o decizie 
proprie... dacă şi-ar fi luat chiar ea viaţa, cineva ca domnia 
voastră... domnul meu, a accentuat ultimul cuvânt în timp 
ce arăta cu privirea spre veşmintele de inchizitor -, nu aţi fi 
îngăduit ca femeia aceea să fie îngropată în pământ sfânt 
în decurs de două ore. 

— Cineva ca mine, cineva ca mine... a murmurat Salazar 
cu vocea tristă. Cine sunt eu dacă nu cel aflat în această 
lume pentru a încerca să dea sens vieţii muritorilor? Sunt 
persoana însărcinată să-i convingă că există eternitate pe 
cei care au ştiut să respecte rânduielile, cel care îi face să 
aibă încredere că va exista un premiu pentru cei drepţi şi o 
pedeapsă pentru cei răi. Dar sunt un om, doar un om... asta 
sunt. Şi acest lucru intră uneori în conflict cu destinul pe 
care l-am ales, un destin dureros uneori, pentru că port 
răspunderea de a aplica un balsam peste nefericirea celui 
care gândeşte prea mult şi descoperă că ne naştem pentru 
a muri... sunt cel care le cere cu stăruinţă să aibă încredere 
că vor fi nemuritori. Crezi cu adevărat, Domingo, că voi 
smulge familiei Juanei acea consolare a nemuririi şi 
reîntâlnirii? Eu nu o voi face, Domingo... eu nu. 


Salazar s-a întors încet şi a început să meargă, lăsându-şi 
în urmă ajutorul buimăcit, în timp ce îşi amintea de ce 
hotărâse să accepte slujba aceea. Cu ani în urmă, când 
sufletul său începuse să fie cuprins de îndoieli, se apucase 
să-i citească pe filosofi şi fusese de acord cu Socrate că e 
imposibil să fii fericit dacă acţionezi împotriva propriilor 
convingeri. Atunci meditaţia sa se concentrase asupra 
eliberării de convingerile parţiale dobândite în copilărie, 
pentru a fi în stare să citească înlăuntrul său care erau 
adevăratele sale credințe. Căutase în înţelepciunea 
strămoşilor răspunsuri la întrebările pe care oamenii şi le 
puneau de secole, dar în nici unul dintre lucrurile pe care 
reuşea să le înţeleagă nu putea găsi lumina aceea de care 
îşi aducea aminte, tihna aceea plăcută în care trăia înainte 
ca ezitările să se cuibărească în sufletul său. Citise chiar şi 
cărţi pe care nu trebuia să le citească. Scrieri ale unor 
oameni de litere care se frământau din cauza aceloraşi 
lucruri şi care, de aceea, fuseseră condamnaţi, împreună cu 
cărţile lor, la ostracizare sau la moarte. Făcuse rost de 
textele acelea luptând împotriva fricii de a fi descoperit, 
învins de îngrozitoarea curiozitate care îi devasta spiritul. 
Dar îşi dăduse seama că, pe măsură ce citea, apăreau şi 
mai multe întrebări şi îndoieli. Lumea devenise prea mică 
pentru a înţelege inconsistenţa fiinţei umane în acel univers 
infinit, în care el nu era altceva decât un fir de praf 
neînsemnat. Ce era înainte să existe lumea, cât durase asta 
şi ce făcea Dumnezeu între timp? Ajunsese şi mai departe, 
la începutul timpurilor, la începutul lui Dumnezeu, fiinţa 
aceea divină care crease totul şi care trebuie să fi fost şi ea 
creată într-un anumit moment. Acel lucru îl impresionase, 
aruncându-l într-o etapă cenuşie a vieţii, convins că, dacă 
universul este nedeterminat, fiinţele umane sunt întru totul 
libere să-şi aleagă drumul, că omul nu este altceva decât 
ceea ce face din el însuşi, că lumea începe şi se sfârşeşte 
cu naşterea şi moartea fiecărei fiinţe vii. Şi convingerea 
aceea i-a făcut atât de mult rău, încât a decis să nu-şi mai 
pună întrebări legate de natura divină şi să-şi îndrepte 
eforturile asupra investigării naturii diabolice. Lucifer, „cel 


ce aduce lumina“, un înger iubit de Dumnezeu, fusese 
alungat pentru că-şi punea prea multe întrebări, aşa cum i 
se întâmpla şi lui. Din momentul în care Dumnezeu l-a 
alungat de lângă el, s-a transformat în Satana, 
„adversarul”. Salazar se identifica mai bine cu antagonistul 
acela plin de îndoieli decât cu o fiinţă divină de la care nu 
primea nici un semn. Când inchizitorul general, Bernardo de 
Sandoval y Rojas, începuse să-i explice situaţia în care se 
aflau inchizitorii Valle şi Becerra, pomenindu-i de scrisorile 
lor disperate în care vorbeau despre prezenţa unei secte 
satanice ce dăduseră năvală în zonă dând peste cap viaţa 
locuitorilor, când Salazar aflase de stricăciunile pe care 
diavolul le provoca pe acele pământuri, de ciumă, de 
foamete, de grindină, de furtunile de pe mare care izbeau 
corăbiile de țărm... simţise că mai exista o speranţă pentru 
el. Poate că era incapabil să urmeze calea lui Dumnezeu, 
însă mai avea şansa de a se întâlni cu diavolul. Dacă fiinţa 
aceea perversă exista cu adevărat, dacă puterea sa 
malignă era explicaţia tuturor nenorocirilor de pe Pământ, 
dacă în lupta aceea străveche şi încrâncenată dintre bine şi 
rău, Satana ieşea victorios, atunci mai exista o consolare. 
Dacă diavolul exista, era pentru că exista Dumnezeu şi, 
dacă exista Dumnezeu, el l-ar fi învăţat din nou să creadă 
în El; ar fi acceptat, fără a pune întrebări, gândurile sale de 
nepătruns, şi s-ar fi transformat în căpetenia ofensivei sale 
împotriva răului. Era sigur de asta. 

Însă, pentru moment, singurul lucru pe care-l reuşise era 
să se convingă de faptul că majoritatea persoanelor erau 
dispuse să vadă ceea ce doreau să vadă, sau să vadă ceea 
ce doreau ceilalţi să vadă. Căutarea adevărului era prea 
riscantă deoarece exista primejdia de a-l fi aflat dacă îl 
căuta cu destulă perseverenţă. El era dispus să-l caute în 
continuare, indiferent peste ce ar fi dat, însă, până în acel 
moment al călătoriei, nu doar că nu lămurise nimic, ci 
îndoielile sale începeau să se accentueze. Salazar s-a retras 
în noaptea aceea în dormitorul său, convins că nu exista o 
piedică mai mare în calea liniştii decât încercarea de a 
înţelege motivul vreunui lucru. 


În ziua următoare, Salazar a mers până la casa fiicei 
Juanei. Din pură întâmplare, revăzând notițele din timpul 
inspecției, pentru a căuta numele celor patru persoane 
suspecte, a aflat că, înainte cu o săptămână de moartea ei 
traumatică, Juana de Sauri solicitase o întâlnire cu el, care 
ar fi trebuit să aibă loc în ziua morţii sale. Secretarul care s- 
a ocupat de înregistrarea întâlnirii nu-şi amintea ca aceasta 
să-i fi spus pe ce temă voia să discute cu inchizitorul şi 
Salazar se simţea intrigat din acea pricină, Juana de Sauri 
nu era suspectă de vrăjitorie, dimpotrivă, aşadar dorinţa ei 
de a discuta cu el nu putea avea legătură cu iertarea 
acordată prin edictul de grațiere. 

A strigat-o de la uşă de câteva ori pe fiica Juanei, dar nu 
a primit nici un răspuns. A văzut perdeluţele mişcându-se, 
iar în spatele lor s-a arătat o umbră care l-a privit bănuitor 
prin geamul ferestrei. 

— Nu e bine ca o creştină cuviincioasă să refuze intrarea 
în casa ei a unui reprezentant al Sfintei Inchiziţii! s-a răstit 
Salazar. Ştii asta, nu? 

O femeie subţire, de vreo patruzeci de ani, a deschis uşa. 
Fără a saluta, a mers înaintea inchizitorului până ce a ajuns 
la masă şi l-a invitat să stea pe un scaun, iar ea s-a aşezat 
în faţa lui. 

— Vrăjitoarele au omorât-o pe mama mea, s-a grăbit ea 
să spună dintr-o suflare. 

— Bună dimineaţa, i-a răspuns Salazar cu ironie. Sunt în 
asentimentul tău. 

— Doriţi să vă servesc cu ceva? 

Femeia a părut să lase garda jos pentru o clipă. 

— Ceea ce doresc eu sunt răspunsuri. 

— Mama mea a depus mărturie acum un an împotriva 
vrăjitoarelor, şi de atunci, viaţa ei s-a transformat într-un 
adevărat coşmar. 

— De ce voia să mă vadă mama ta? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Mama ta a solicitat o întâlnire cu mine la o zi după 
sosirea mea aici. Ne-am fi văzut dacă nu ar fi fost Domnul 
care să o primească la sânul său, înainte ca ea să-mi poată 


vorbi. Ştii ce voia să-mi spună? 

— Nu. 

— Mă minţi? 

Femeia a rămas pentru o clipă tăcută, privindu-şi 
vârfurile picioarelor ca şi cum nu ar fi auzit întrebarea. 

— Nu, a şoptit. 

— Crucea asta e a mamei tale? , 

Salazar a pus pe masă crucea de lemn pe care Inigo o 
găsise lângă balustrada podului şi care coincidea cu semnul 
pe care Juana îl avea în palma dreaptă. Salazar voia să ştie 
dacă acea cruce aparținea defunctei sau suspecţii o 
obligaseră să o ia şi să o strângă în mână, poate în scopul 
vreunui ritual. Femeia a privit-o şi ochii i s-au umplut de 
lacrimi. 

— Mama mea o purta mereu la gât, a murmurat ea. 

— Dacă te consolează cu ceva... s-a agăţat de ea în 
ultimele momente. Fiica Juanei şi-a ascuns faţa în palme, 
plângând ca un copil. Salazar a crezut că-i înţelege 
neliniştile şi a căutat în sinea lui câteva cuvinte de 
mângâiere. Mama ta s-a încredinţat Domnului. Totul se 
poate rezolva printr-un act de pocăință de ultim moment, a 
suspinat, şi El a primit-o în Împărăţia Sa. Nu-ţi face griji. 

Salazar s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat către 
ieşire, dar înainte de a deschide uşa, s-a întors pentru a o 
întreba: 

— Incă ceva, mama ta avea cumva vreun beteşug la 
mers? 

— Nu vă înţeleg... 

— Vreun defect din naştere? Se poticnea cu piciorul 
drept? Vreun accident care o făcea să şchiopăteze? Nu 
ştiu... 

— Mama mea mergea ca un om sănătos, domnul meu. 

Inchizitorul a ieşit din casă fără ca fiica Juanei să îi mai 
dea alte lămuriri, dar în sinea lui simţea că aceasta îi 
ascundea ceva. A luat-o pe drumul de întoarcere, cu 
dezamăgirea în suflet. Din fericire, în uşa reşedinţei îl 
aştepta spiţerul din Santesteban, cel pe care îl însărcinase 
cu analiza unsorii grase care impregna o mare parte a 


hainelor pe care Înigo le purta în ziua întâlnirii sale cu 
îngerul. Rezultatele i-au confirmat bănuielile. Raportul a 
fost concludent; în haine erau resturi de: 


e Cucută; 

e Mandragoră; 

e Virnanţ; 

e Zârnă; 

e Măselariţă; 

e Grăsime de porc. 


— Toate aceste ierburi fac parte din familia solanaceelor, 
nişte plante care, folosite în doze potrivite, pot provoca 
halucinaţii, pierderi ale memoriei, senzaţie de lipsă de 
greutate şi iluzii optice, i-a spus spiţerul. În haine era o 
cantitate suficientă pentru a face un bou să delireze. 

— Şi grăsimea de porc? a întrebat Salazar. 

— Doar pentru a fi mai uşor de uns. Plante precum 
măselariţa, ciumăfaia sau mandragora, printre altele, pot fi 
folosite pentru a adormi un pacient căruia i se face o 
intervenţie dureroasă. În mod normal, după ce dispar 
efectele, obişnuiesc să spună poveşti uimitoare. Spun că au 
ajuns zburând pe lună, că au dansat până în zorii zilei... 
deşi în realitate nu s-au mişcat din pat, a adăugat spiţerul, 
zâmbitor. Trebuie doar să fierbi plantele, să le mărunţeşti, 
să le amesteci cu grăsime de porc şi le întinzi pe pielea 
bolnavului. Atât e suficient. Corpul absoarbe substanţa şi 
persoana pierde simţul realităţii. 

— Câte persoane mai cunosc efectele acestor plante? 

— Medici... spiţeri ca mine... vindecători, descântători... 
nu e un secret. 

— Foarte interesant! 


În ciuda faptului că profeţiile exprimate în legătură cu 
Mayo înainte, în timpul şi după naşterea sa, o confirmau ca 
fiind fiica nelegitimă a diavolului, copila nu a dovedit 
niciodată vreo îndemânare deosebită legată de vrăjitorii, 
farmece sau descântece. 


— Poate că ai moştenit-o pe mama ta, îi spunea Ederra 
privind-o uşor dezamăgită. E păcat, având în vedere cu ce 
ne îndeletnicim. 

Ederra susţinea că un talent anume, precum acrobaţia 
sau darul ghicitului, i-ar fi putut aduce venituri 
suplimentare în târgurile din sate. Însă lucrul cel mai 
aproape de magie pe care Mayo îl făcuse în viaţa ei era să 
memoreze şi să recreeze fără greşeală reţetele cu care 
Ederra vindeca răcelile, alina durerile de spate sau de 
măsele, cicatriza pielea rănită, găsea modalitatea de a le 
înfrumuseţa pe femeile mai puţin atrăgătoare sau făcea o 
vrăjitorie prin care îi făcea pe oameni să vorbească de bine 
o persoană atunci când nu era de faţă. Lui Mayo îi plăcea 
vrăjitoria aceea, era atât de uşor de făcut, nu era nevoie 
decât de o gălbenea culeasă în prima jumătate a lunii 
septembrie, în frunzele căreia trebuiau învelite o frunză de 
dafin şi un dinte de lup obţinut într-o zi de vineri la răsărit, 
apoi totul trebuia împachetat în tafta verde, iar acest 
săculeţ îl purtai mereu asupra ta. Mayo purta de ani de zile 
legătura ei de tafta verde, deşi lumea nu vorbea niciodată 
despre ea, nici de bine, nici de rău. Era un lucru atât de 
mic, atât de mărunt, atât de invizibil sau inofensiv, încât 
îndoielile îi străbăteau uneori trupul şi se întreba dacă într- 
adevăr era fiica zgomotosului şi polemicului Satana, aşa 
cum îi spunea Ederra. Uneori, chiar ea însăşi se punea la 
încercare. Mergea la slujbă şi se aşeza într-un colţ întunecat 
din ultimul rând. Cu mâinile reci şi transpirate, aştepta cu 
privirea plecată în pământ sfârşitul misei. Când preotul lăsa 
liturghierul deschis pe altar, pentru a evita astfel ca 
vrăjitoarele care ar fi fost în interiorul templului să mai 
poată ieşi, Mayo se apropia de pragul uşii cu teamă, 
tremurătoare. Îşi scotea piciorul drept cu grijă, trăgând de 
el, pe urmă şoldurile... până ce reuşea să-şi scoată tot 
corpul în afară, fără ca nici o forţă supraomenească să o 
împiedice. Şi totuşi, Ederra susţinea în continuare că nu 
exista nici cea mai mică îndoială: Mayo era fiica diavolului. 
Îi spusese de mii de ori povestea naşterii sale şi a tuturor 
semnelor înfiorătoare ce au prevestit-o. 


Din câte se pare, tânăra mamă a lui Mayo a afirmat-o cu 
tărie când pântecul ei începuse să ia proporţii exagerate şi 
s-a văzut nevoită să le mărturisească părinţilor şi vecinilor 
ei că Satana se ascunsese într-o pădure din apropierea 
satului Labastide d'Armagnac şi o siluise într-o după-masă, 
când era plecată să adune lemne. În urma acelei 
împreunări, rămăsese însărcinată. Tânăra avea coşmaruri 
îngrozitoare şi halucinaţii din care se trezea lac de sudoare, 
în care putea auzi discuţiile pe care perfida creatură le 
întreținea până la ore târzii ale dimineţii cu tatăl ei diabolic. 
Spuneau că vor abate nenorocirea asupra satului, că vor 
atrage certuri între familii, că vor otrăvi apa izvorului, că 
vor îmbolnăvi animalele de ciumă şi vor distruge recoltele. 
Fata le-a povestit oamenilor că ştia că făptura care creştea 
în măruntaiele ei era de sex feminin pentru că îi putea auzi 
timbrul vocii ei ascuţite, vestind-o printre râsete că una din 
ele avea să moară în ziua naşterii. Ca şi cum asta ar fi fost 
puţin, copila îi trăgea lovituri cumplite cu picioarele în 
pântece atunci când era mai liniştită, doar din plăcerea de- 
a o speria. 

Povestea aceea stârnise o mare agitaţie în zonă. 
Locuitorii s-au adunat la sfat pentru a decide ce se putea 
face într-un caz atât de încurcat ca acela, şi grupul a 
hotărât că fiinţa diabolică trebuia sacrificată imediat după 
naştere, înainte de a putea îndeplini toate acele preziceri 
dezastruoase. Au profitat de prezenţa Ederrei, care în 
vremurile acelea îşi vindea descântecele, balsamurile şi 
leacurile prin împrejurimi şi au convins-o să asiste la 
naştere şi să se ocupe de uciderea pruncului. 

Ederra nu se mai confruntase niciodată cu o problemă ca 
aceea. Asistase la naşteri - dintre cele normale şi cele 
complicate - atât de oameni, cât şi de animale. Incercase 
chiar şi să salveze femei ce se încrezuseră în ghicitoare 
care nu ştiau ce făceau şi le introduceau isopuri de oţet de 
mere între picioare garantându-le că scapă astfel de 
problema de a purta un micuţ în pântece fără să fi trecut pe 
la biserică. Unele preferau să părăsească lumea aceasta 
înainte să fie acoperite de ruşinea de a aduce pe lume un 


copil fără tată şi de multe ori îşi pierdeau viaţa într-o baltă 
de sânge fără ca Ederra să poată face nimic. Insă niciodată 
nu fusese nevoită să se înfrunte cu o asemenea dilemă 
morală. A crezut că o va putea face. A privit în ochii acelei 
fete speriate care o implora să o ajute, în timp ce murmura 
fragmente de rugăciuni în căutarea alinării spirituale, şi s-a 
convins de sinceritatea ei şi de necesitatea uciderii acelui 
monstru diabolic pe care îl purta în pântec înecându-l în 
jgheabul cel mai apropiat, imediat ce avea să scoată primul 
său scâncet. 

Când începuseră chinurile facerii, Ederra era deja 
pregătită să facă ce avea de făcut. Tânăra se zvârcolea din 
cauza  contracţiilor, transpirată, urlând... creatura se 
împotrivea să iasă. Părea să cunoască dinainte planurile pe 
care oamenii le aveau pentru ea şi se agita strivind 
măruntaiele mamei sale, lovindu-i coastele până ce 
pântecele i s-a crăpat într-un gâlgâit apos. Dar copilul nu se 
arăta, o sfida, fără nici o îndoială. Femeile se sforţau să 
apese abdomenul fetei în timp ce nefericita urla de durere. 
Fiinţa i se agăţase de viscere şi o distrugea pe dinăuntru. 

— lese cu fundul, a spus Ederra ştergându-şi cu dosul 
mâini transpiraţia ce-i curgea pe faţă, lucrurile se complică. 

Şi-a uns mâna cu grăsime de porc, şi-a introdus-o între 
picioarele tinerei şi a căutat-o pe micuță până ce a reuşit să 
o prindă de un picior smulgând-o cu putere. Creatura a ieşit 
roşie toată, tăcută, cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul 
gâtului, semn potrivit căruia se spunea că trebuia să moară 
sufocată. 

Cei prezenţi au început să scoată un murmur reţinut care 
a traversat pereţii, s-a răspândit cu repeziciune pe străzi, 
ajungând să fie simţit până în ultima casă din sat. Oamenii 
spuneau că pe căpşorul creaturii nou-născute se puteau 
zări deja nişte corniţe de diavol, că avea extremităţile 
protejate de solzi de reptilă şi ochii roşii ca focul. Insă 
singurul lucru pe care Ederra a putut să-l constate a fost un 
păr negru şi des, care îi acoperea spatele, făcând-o să pară 
a fi mai degrabă puiul unui porc spinos decât al unei fiinţe 
omeneşti. Nu i s-a părut diabolică, dar nici drăguță. A luat-o 


de glezne şi a scos-o din casă cu capul în jos, ca pe un 
peşte abia prins, fără să o privească şi fără să-i dea o palmă 
peste fund, cu care ar fi început lupta ei în viaţă. S-a 
apropiat de jgheab şi, când era deja pe punctul de a îneca 
acea fiinţă diabolică, fără să vrea, ochii i s-au oprit asupra 
mişcării uşoare a bebeluşului. Avea mâini micuţe şi, la 
fiecare din ele, nişte degete minuscule şi nişte unghii 
aproape invizibile. Şi-a apropiat încheietura mâinii drepte 
pentru a-i mângâia gura, iar fetiţa a început să o sugă cuo 
infinită delicateţe, şi atunci a avut o strângere de inimă 
care i-a năruit gândurile ucigaşe. S-a îndepărtat de jgheab 
şi a dus copila până la intrarea într-o pădure din apropiere, 
a învelit-o în şalul ei roşu şi a lăsat-o sub un copac pentru 
ca natura să facă treaba pe care ea nu avea curajul să o 
ducă la bun sfârşit. Când s-a întors în casă, cea care 
născuse murise deja, târâtă în adâncurile infernului în 
dureri îngrozitoare, aşa cum chiar ea prevestise. 

La căderea nopţii, Ederra nu putuse adormi. Nu înceta să 
se gândească la Dumnezeul creştinilor, la povestea naşterii 
diabolice şi la puterea Satanei. A ajuns la concluzia că 
diavolul exista în lume doar în măsura în care Dumnezeu i-o 
permitea, pentru că el şi doar el era răspunzător de fiecare 
dintre lucrurile create. Dacă Dumnezeu hotărâse să 
genereze un adversar cu care să se răfuiască, nu i se părea 
corect ca tocmai oamenii să fie cei care poartă bătăliile 
pentru el. Cel puţin, ea nu avea intenţia de a se ocupa de 
treburile murdare ale Domnului. Când a reuşit să pună în 
ordine toate lucrurile din capul ei, s-a sculat cu greu din 
aşternut şi a fugit în direcţia locului împădurit în care o 
abandonase pe fetiţă. A alergat cu pieptul cuprins de un 
zbucium de spaimă gândindu-se la ceea ce ar fi putut găsi 
şi imaginându-şi cum o creatură atât de firavă ar fi putut 
cădea cu uşurinţă pradă lupilor, frigului sau foamei şi a 
încercat să se consoleze, amintindu-şi că era fiica 
diavolului, şi că asta trebuia să se întâmple. Dar când a 
zărit culoarea roşiatică a şalului ei printre umbrele nocturne 
şi mişcarea slabă a micuţei, s-a grăbit să o ia în braţe, în 
timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi. 


— Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc... a murmurat ea. 

A desfăcut şalul cu grijă, trupul îi era cald încă. Şi-a 
apropiat nasul pentru a o mirosi, i-a mângâiat faţa încă 
mânjită, şi fetiţa, simțind prezenţa unei alte fiinţe umane, a 
început să scâncească fără lacrimi. Ederra a înţeles că 
aparţineau una celeilalte, erau singure într-o lume care le 
vedea ca fiind deosebite şi care, de aceea, le şi respingea. 
Nimeni nu voia să aibă de-a face cu fiinţe într-adevăr 
excepţionale. A îmbrăcat copila şi s-a urcat în spinarea lui 
Beltrân, îndepărtându-se pentru totdeauna de locul acela. 

— Ţi-am dat numele de Mayo pentru că te-ai născut în 
luna aceea, şi numele de Labastide d'Armagnac pentru că 
eşti originară din locul acela, îi amintea Ederra din când în 
când. Asta ca să nu păţeşti ca mine, care nu ştiu unde m- 
am născut şi nici când e ziua mea. Astfel, nu ţi se vor uita 
nici originile, nici aniversarea ta. 

În ceea ce o privea, ea ştia doar că i se spusese de mică 
Ederra datorită frumuseţii ei de sălbăticiune, a părului 
arămiu şi a pielii ei ca sideful, care nu reuşeau să o 
transforme întru totul într-o fiinţă celestă din pricina 
formelor ei voluptoase de madonă, ce tulburau vederea. 

— Frumuseţea exterioară nu are valoare, spunea Ederra, 
cu balsamuri şi unguente poţi ajunge să fii cea mai 
frumoasă şi cea mai strălucitoare... să înfrumuseţezi sacul 
acesta care ne înveleşte pe toţi. Pe dinăuntru, suntem 
foarte urâţi, Mayo. Numai sânge şi oase. Faptele bune sunt 
cele care te fac frumos, iar pentru asta nu există balsamuri. 
Trebuie să lupţi pentru a fi frumos pe dinăuntru, pentru că 
viaţa ţi se poate schimba atât de mult, încât e destul de 
greu să nu-ţi murdăreşti puţin mâinile. Multă lume se 
mulţumeşte doar cu „a fi“, dar acest lucru nu e de ajuns. 
Ştii, Mayo? Trebuie „să fii om“. E un fel de compromis. 
Suntem ca nişte corăbii cu vâsle, dornice să navigheze spre 
nicăieri. La un moment dat dispărem şi rămân doar faptele 
noastre. Există oameni care nu iau în consideraţie asta şi 
sunt răi. Se distrează făcându-le rău celorlalţi şi, de aceea, 
trebuie să avem grijă. Să nu ai încredere în nimeni, draga 
mea. Însă, când vedea că fata era speriată de cuvintele ei, 


adăuga pentru a o linişti: Dar nu-ţi face griji, eu sunt aici ca 
să nu ţi se întâmple nimic rău. Eu ştiu cum să am grijă de 
tine... o să fiu mereu aici ca să am grijă de tine. Amândouă 
avem un nume secret, un nume propriu pe care îl ştim doar 
noi. Aşa că noi două suntem protejate. Dacă duşmanii 
noştri nu ne cunosc numele adevărate, n-o să ne poată 
blestema şi nici n-o să poată face vreun rău. O săruta pe 
Mayo pe frunte şi adăuga: Lumea care te iubeşte alege un 
nume pentru tine. Îţi alege un nume pentru că doreşte să te 
cheme, iar tu să-i răspunzi. Oamenii îţi dau un nume pentru 
că le pasă. 

De aceea Mayo trebuia să o găsească pe Ederra, pentru 
că ea era singura care ştia cum să aibă grijă de ea, singura 
care-i ştia adevăratul nume, singura persoană de pe lumea 
aceasta căreia îi păsa într-adevăr de existenţa ei 
imperceptibilă. 


Capitolul IX 


Despre cum să faci o vrajă protectoare pentru a porni la 
drum, despre cum să dezlegi un bărbat-măgar de farmece, 
despre cum să te transformi pentru o clipă în animal 


— Asta vrea să spună că totul a fost o halucinație 
provocată de un unguent urât mirositor? Lui Înigo nu-i 
venea să creadă ceea ce Salazar încerca să-i explice. Dar 
asta e imposibil. Am simţit cum corpul meu se făcea mic, 
am simţit cum zburam, am fost pe punctul de-a atinge 
cerul... un înger albastru a venit să mă mângâie. Imi aduc 
foarte bine aminte. A deschis larg ochii şi şi-a ridicat vocea 
pentru a confirma: Era un înger albastru! 

— Bine, bine, dragul meu Ínigo, l-a întrerupt fray 
Domingo schiţând un zâmbet triumfal pe care abia îl putea 
ascunde, recunoaşte că povestea era într-adevăr... cum să-i 
spun... miraculoasă. Înigo îl privea contrariat. În orice caz, 
trebuie să te bucuri, asta demonstrează că eşti o fiinţă atât 
de pură şi de inocentă, încât până şi în momentele de 
visare ai gânduri nevinovate şi angelice. i 

Domingo a continuat să zâmbească, în timp ce Inigo se 
înroşea, temându-se că-şi vor da seama că întâlnirea lui 
celestă nu avusese nimic pur. Cel puţin în dorinţele sale 
cele mai intime. 

— Şi nu demonstrează doar asta, a semnalat Salazar, ne 
lămureşte clar şi că unguentele magice pe care vrăjitorii 
noştri le folosesc înainte de întâlnirile lor le provoacă 
acestora senzaţii de imponderabilitate, vedenii... Asta ar 
explica convingerea lor că se micşorează suficient de mult 
pentru a ieşi pe hornurile caselor, ca să meargă în zbor la 
akelarre. Aşa cum Inigo a crezut că vede un înger albastru, 
se poate ca ei să fie convinşi că s-au întâlnit faţă în faţă cu 
diavolul, sub chipul unui ţap, deşi nu ies toată noaptea din 
casele lor. In plus, a adăugat, supărat, când acuză vreun 
vecin, prieten sau rudă că a fost la un akelarre... e posibil 
ca totul să fie consecinţa visului provocat de unguent. 


Înigo şi Domingo au rămas tăcuţi, de-a dreptul stupefiaţi. 
Nu-l văzuseră niciodată pe Salazar atât de exaltat. Dacă 
presupunerea aceea inadmisibilă pe care o aducea în 
discuţie era adevărată, toate dovezile pe care Sfânta 
Inchiziţie se bazase până în momentul acela pentru a 
justifica procesele de vrăjitorie s-ar fi văzut puse la îndoială. 
Acuzaţiile, detenţiile, interogatoriile, torturile, autodafeurile, 
inclusiv călătoria aceea de răspândire a edictului de 
grațiere... totul şi-ar fi pierdut sensul. 

— Cuvioşia Voastră trebuie să ştie că asta e absurd! a 
protestat fray Domingo. Nu există nici o îndoială cu privire 
la existenţa sectei diabolice. Ar fi trebuit să vedeţi ce am 
văzut eu în urmă cu doi ani. Toate absurdităţile pe care 
Biblia le atribuie diavolului şi multe altele care, pentru a le 
povesti, mi-ar lua săptămâni. Le-am văzut pe toate acestea 
cu ochii mei, fără a fi nevoie de unsori halucinogene... cu 
ochii larg deschişi. Femei cu labe de rață, diavoli care îşi 
avertizează colegii vrăjitori că vor provoca o furtună pentru 
a-şi aduna vitele, astfel încât să moară doar ale vecinului... 
Am văzut cum o vrăjitoare a sfârşit transformată în piatră 
pentru că lumina soarelui a surprins-o fără a-i da timp să se 
elibereze de atributele meseriei sale malefice. 

Fray Domingo nu avea să permită ca un unguent 
închipuit să fie acceptat ca explicaţie pentru efectul 
devastator al nenorocirii care distrugea regatul. A devenit 
nervos şi pleoapa stângă a început să-i tremure. Oare 
onorabilul inchizitor Salazar încerca să pună la îndoială 
chiar existenţa diavolului? 

— Ştiţi de ce întâlnirile vrăjitorilor erau numite sabat? a 
întrebat Salazar pe un ton neutru. Înigo şi Domingo l-au 
privit fără să înţeleagă. Cuvântul sabat face referire la 
întâlnirile evreilor sărbătorite sâmbăta. Au trecut deja 
secole de când adoptăm termeni ebraici pentru a defini 
ceea ce e mai respingător, pentru a desemna temerile 
noastre cele mai lăuntrice şi nenorocirile noastre cele mai 
profunde... cele pe care nu le-am mărturisi nimănui. Acum 
am schimbat cuvântul şi numim întâlnirile vrăjitoarelor 
„akelarre”, dar şi asta are o explicaţie. Mai precis, termenul 


a fost zămislit în timpul vizitei anterioare în regiunea basco- 
navareză, făcută de colegul meu în urmă cu doi ani... 
inchizitorul Valle pe care ai plăcerea să-l cunoşti, a explicat, 
privindu-l pe fray Domingo. Poţi traduce cuvântul akelarre, 
Inigo? 

— „Pajiştea ţapului.” 

Salazar le-a explicat atunci că diavolul se identifica în 
mod tradiţional cu animalul acela pentru că acest fapt avea 
legătură cu interesul Bisericii Catolice de a demoniza 
vechile culte păgâne. Din câte se pare, un număr de zeități 
precreştine legate de cultul fecundității erau reprezentate 
cu atribute proprii ţapului, inclusiv zeul Pan al grecilor. 

— Mai mult, a adăugat Salazar, vă este cunoscut 
termenul de „ţap ispăşitor”? Băieţii au încuviinţat. Ei bine, 
este rezultatul unui vechi obicei evreiesc în care se 
foloseau două capre, una pură şi alta impură. Cea pură era 
sacrificată pentru Dumnezeu şi cea impură era trimisă 
singură în deşert ca să moară de foame şi de sete, pentru a 
ispăşi păcatele oamenilor. 

— Dar Lucifer... Lucifer are formă de tap, l-a întrerupt 
Înigo. O spun scripturile. 

— Dimpotrivă, dragul meu Înigo. Din punct de vedere 
istoric şi pentru multă vreme, Lucifer era reprezentat ca un 
înger frumos... frumos ca un răsărit de soare, ca un soare 
strălucitor. Într-adevăr, în latină, cuvântul „Lucifer“ 
înseamnă „cel ce aduce lumina”. Fapt este că, în timpul 
Conciliului din Toledo, în jurul anului 447, trebuiau să facă o 
descriere a înfăţişării diavolului şi s-a ajuns la concluzia că, 
luând în consideraţie caracterul său plin de răutate şi 
gesturile sale imorale, nu putea fi decât dezagreabil vederii 
şi mirosului, şi au hotărât să-l reprezinte cu coarne, copite 
şi duhnind a pucioasă. În plus, nu întotdeauna numele de 
Lucifer a echivalat cu cel al diavolului. Nu a fost până în 
secolul al V-lea, a explicat Salazar, şi asta din pricina unei 
traduceri greşite din greacă în latină din partea Sfântului 
leronim. 

— După cum vorbiţi... Cuvioşia Voastră trebuie să mă 
scuze, a adăugat fray Domingo, fără a îndrăzni să-l 


privească în faţă. S-ar părea că nu doriţi să-l întâlniți pe 
diavol pe aceste meleaguri. 

— Să dea Domnul să-l întâlnesc faţă în faţă, Domingo! 
Salazar şi-a coborât ochii, vocea sa a sunat melancolică. 
Asta îmi doresc. Îl caut zi de zi, vreau să-l văd, să-l ating, 
să-l miros... vreau să fiu martor al puternicei sale răutăţi. 
Nici nu-ţi închipui, Domingo... asta m-ar face omul cel mai 
fericit din lume. 

Două bătăi în uşă au anunţat sosirea corespondenţei, 
care a pus punct final ciudatei conversații care i-a lăsat 
nedumeriţi pe Înigo şi Domingo. Salazar le-a cerut să se 
retragă pentru a-şi putea citi scrisorile. Protectorul său, 
inchizitorul general Bernardo Sandoval y Rojas, dădea 
răspuns cererii sale în care solicita să i se permită să trimită 
câţiva dintre colaboratorii săi în întâmpinarea alaiului oficial 
al inspecției. Prin asta, Salazar încerca să-şi deschidă drum 
pentru a se putea ocupa de confesiunile vrăjitorilor căiţi din 
alte sate. În felul acesta, voia să evite cozile interminabile 
de convertiți care se formaseră în Santesteban şi care 
reuşiseră să facă un singur lucru: să-i întârzie planurile de 
călătorie. Astfel, când Salazar ar fi ajuns, s-ar fi putut apuca 
de iertarea penitenţilor fără a mai pierde timpul. Inchizitorul 
general îşi dădea consimţământul şi îl asigura că avea 
încredere totală în el şi în dispoziţiile sale înțelepte, ca 
întotdeauna. 

De asemenea, a primit o scrisoare de la Valle şi Becerra, 
colegii săi de la tribunalul din Logrono. Îi aduceau la 
cunoştinţă întâlnirea pe care o avuseseră cu Rodrigo 
Calderón şi dorinţa ducelui de Lerma şi a monarhului de a-l 
convinge pe Pierre de Lancre, inchizitorul francez care, cu 
doi ani în urmă, fusese protagonistul unuia dintre cele mai 
mari procese de vrăjitorie din ultimul timp, să le ofere 
dovezile pe care se baza în scrierea tratatului său de 
vrăjitorie bască. Din câte se pare, cu ele se demonstra, fără 
nici un fel de îndoială, existenţa reală şi fizică a 
vrăjitoarelor şi a diavolilor. Pe de altă parte, Rodrigo 
Calderón pretindea că va reuşi ca inchizitorul francez să-i 
facă o listă cu numele vrăjitorilor care, fugind de persecuția 


lui, sfârşiseră prin a se ascunde în spatele graniţelor 
Coroanei spaniole. 

Lui Salazar nu îi plăcea să judece pe cineva fără să-l fi 
văzut cel puţin o dată în carne şi oase, dar în cazul lui 
Pierre de Lancre, faima înfăptuirilor sale vorbea de la sine. 
Se spunea că bunicul său fusese un renumit viticultor din 
Baja Navarra emigrat în Bordeaux, care, odată ajuns pe 
plaiuri galice, a renunţat la prenumele său pentru a începe 
să semneze cu numele de Lancre. Seniorul de Lancre era 
convins că Biserica săvârşea o mare crimă nearzându-le pe 
vrăjitoare şi că era dispus să rezolve problema aceea. Işi 
dedicase ultimii doi ani exclusiv acelei misiuni. Procesul său 
fusese celebru în toată Europa. A reţinut mai mult de trei 
mii de persoane şi a ars şase sute, printre care şi copii mici. 

Salazar a îndepărtat scrisoarea cu un gest de lehamite, 
fixându-şi privirea asupra celuilalt plic, care se deosebea de 
restul. Il recunoştea întotdeauna, fără a fi nevoie să 
privească sigiliul, şi simţurile i-au fost puse în alertă de o 
tresărire a sufletului. Inchizitorul îşi impusese o disciplină 
riguroasă prin care să-şi domine dorinţa arzătoare de a citi 
scrisorile de la ea imediat ce le avea în mână. Se forţa să se 
bucure de căldura foilor când se întâlnea cu scrisoarea, să 
pipăie dacă plicul era delicat sau aspru, să inspire aroma 
imperceptibilă pe care mâinile ei le-ar fi putut lăsa 
impregnate pe hârtie. Simţea plăcerea dulce-acrişoară când 
îşi înfrâna dorinţele fierbinţi abia aşteptând să se bucure de 
scrisorile acelei femei minunate la sfârşitul zilei, când 
liniştea îi permitea să-şi asculte propriile gânduri, când 
problemele începeau să se risipească şi stelele îi 
transformau visele în realitate. Acela era momentul cel mai 
bun de a putea savura fără grabă fiecare rând al scrisorilor 
ei. 

Salazar şi-a adus aminte de prima scrisoare primită de la 
femeia aceea. Trecuseră mai mult de zece ani de atunci, 
dar păstrase în memorie clipa aceea ca fiind momentul cel 
mai emoţionant din viaţa lui. Doar o scrisoare... hârtie 
mâzgălită cu cerneală... atât de simplu, dar suficient. Totul 
s-a schimbat din clipa aceea... viaţa, şi viaţa de după viaţă. 


Îşi aducea aminte cu claritate pentru că erau vremurile 
îndoielilor dureroase ale sufletului său. Salazar împlinise 
treizeci şi cinci de ani şi se putea lăuda cu un dosar 
impecabil şi un viitor prosper. Muncise foarte mult pentru a- 
şi îndeplini obiectivele. La doar cincisprezece ani plecase să 
studieze la Salamanca, unde şi-a obţinut licenţa în drept 
canonic. În timp ce tinerii de vârsta lui se gândeau la lucruri 
mai pământene şi, în aparenţă, mai distractive, Salazar a 
ales un sătuc mai retras şi mai liniştit din Burgos pentru a-şi 
pregăti examenul de licenţă. În puţinele ocazii în care se 
relaxa, oprindu-se din studiile şi ocupațiile sale, remuşcările 
îl făceau să simtă că pierdea timpul, şi imediat se apuca din 
nou de lucru. Abia dacă avea prieteni, însă nu dădea o 
mare importanţă acestui lucru pentru că, de fapt, nu avea 
nevoie de ei. Era puţin sociabil şi înclinat spre 
intransigenţă. În general, îi era de ajuns o privire pentru a 
defini cu exactitate tipul de persoană pe care o avea în 
faţă, iar când se întâlnea cu cineva considerat a nu 
îndeplini cerinţele sale minime de intelectualitate, înceta 
să-i mai acorde atenţie, pentru că persoanele mediocre i se 
păreau îngrozitor de soporifice. Salazar era sigur că asta 
însemna să păcătuieşti prin aroganță şi a încercat nu doar o 
dată să şi-o ţină în frâu, deşi nu a reuşit întotdeauna. 

A intrat în serviciul episcopului de Jaen. Un an mai târziu, 
episcopul l-a numit preot şi, puţin mai târziu, l-a numit 
inspectorul său general cu misiunea de a vizita toate 
bisericile din ţinut sub jurisdicţia Episcopiei din Jaen. A 
continuat să avanseze în funcţii: vicar general, executor 
testamentar al moştenirii episcopului când acesta a murit... 
La treizeci şi unu de ani era considerat un avocat 
promiţător, iar într-o scrisoare trimisă de nunțiul papal 
consiliului episcopal din Jaen se putea citi că Salazar era 
eficient, diplomat şi perseverent, calităţi specifice unui 
mare om al Bisericii. 

Cel ales pentru a-l înlocui pe episcopul decedat de Jaen a 
fost Bernardo de Sandoval y Rojas şi, în ciuda faptului că 
era implicat în treburile acelea de foarte puţin timp, între 
Salazar şi el s-a creat o legătură foarte puternică, o 


prietenie fraternă, care promitea să dureze pentru 
totdeauna. Datorită influenţei nepotului său, ducele de 
Lerma, Bernardo de Sandoval y Rojas a fost repede ales 
arhiepiscop de Toledo şi l-a numit pe Salazar ca agent şi 
administrator general al episcopiilor castiliene în Madrid. 
Salazar era instalat doar de o săptămână în noul său post 
de la Curte, care era pe punctul de a se muta de la Madrid 
la Valladolid, în urma unei decizii a ducelui de Lerma, când 
a primit prima scrisoare de la ea. 

— vă rog să faceţi ca acest plic să-i parvină 
arhiepiscopului Sandoval, i-a spus o femeie misterioasă 
care avea chipul acoperit cu un văl subţire şi care s-a lovit 
intenţionat de el pe stradă, punându-i un plic alb în mână. E 
foarte urgent. Să ajungă la el, vă rog. 

Şi, fără a-i da timp lui Salazar să reacționeze, a văzut 
umbra hainei verzi de damă dispărând după colţ. 

În vremurile acelea, Salazar era responsabil cu 
corespondenţa arhiepiscopului de la Curte, aşa că a deschis 
scrisoarea fără nici o remuşcare. În interiorul primului plic 
alb a găsit un altul în care se distingea culoarea roşiatică a 
unui petic de ceară întipărit cu sigiliul regal. L-a deschis cu 
grijă şi a scos foaia aceea inconfundabil de albă care striga 
în gura mare distinsa ei provenienţă. Foile de hârtie folosite 
de Casa Regală şi de Sfântul Oficiu erau supuse unui 
tratament special pentru ca documentele trimise din 
locurile acelea să aibă aspectul imaculat al sfinţeniei. 
Pentru o clipă, în timp ce strângea hârtia în mână, Salazar a 
avut certitudinea că literele acelea închideau în ele însele 
esenţa misiunii sale în lume. 

Era o scrisoare scrisă de nimeni alta decât regina 
Margarita. Salazar o văzuse pe femeia aceea pentru prima 
oară în ziua în care sosise din Austria pentru nunta ei. A 
văzut-o de departe, abia dacă i-a deosebit figura. Şi-o 
amintea destul de tânără. Cu scrisoarea în mână, a încercat 
să-şi amintească de ea, de impresia pe care i-o lăsase 
regina la prima întâlnire, dar nu a găsit un răspuns, aşa că 
a decis să-şi facă o idee citindu-i cuvintele. L-au 
impresionat profund, mai mult datorită eleganţei literelor 


curbate, cu  înflorituri monastice, decât datorită 
îngrozitoarei confesiuni pe care o ascundeau. Regina 
Margarita solicita intervenţia arhiepiscopului pentru a 
media cu ducele de Lerma, întrucât spunea că se simţea 
iscodită de acesta. Ducele crease în jurul suveranei o 
barieră de lipsă de comunicare, care o izola de fiinţele ei 
dragi şi de prieteni. Intuiţia feminină o făcea să creadă că 
atât memoriile, pamfletele, cât şi jurnalele erau cenzurate 
şi distruse înainte ca monarhul sau ea însăşi să le poată 
vedea, pentru ca astfel să fie ţinuţi departe de treburile 
sale. 

Deşi Salazar avea grijă să răspundă personal 
corespondenţei arhiepiscopului din dispoziţia expresă a 
acestuia, cu acea ocazie s-a simţit un intrus. Femeia aceea 
îşi deschisese sufletul în faţa lui Bernardo de Sandoval y 
Rojas, iar el se amestecase fără ruşine. A considerat că o 
scrisoare trimisă de regină trebuia să fie primită chiar de 
arhiepiscop şi s-a pregătit de o călătorie până la Toledo, 
doar pentru a face să-i parvină epistola. 

— Va trebui să vorbesc cu nepotul meu, ducele de 
Lerma, a spus Sandoval meditativ când a terminat de citit 
scrisoarea. 

— Îi veţi răspunde reginei pentru a o linişti? l-a întrebat 
Salazar, tulburat de frământările femeii. 

— Nu e nevoie să riscăm una ca asta, dragă Alonso. 

Şi i-a dictat o scrisoare adresată ducelui de Lerma în care 
îl avertiza că auzise zvonuri ce pomeneau de nemulţumirea 
reginei faţă de faptul că-şi băga nasul peste tot. l-a 
recomandat să nu se amestece în relaţiile sociale şi în 
deciziile personale care ar fi putut afecta intimitatea unei 
femei atât de delicate, întrucât era sigur că nu ea era 
duşmanul. A semnat-o, şi-a pus sigiliul pe ea şi şi-a luat 
rămas-bun de la Salazar, dându-i sarcina de-a înmâna 
personal scrisoarea protejatului regal. Şi aşa a şi făcut. 

Însă, pe urmă, Salazar şi-a permis o libertate. În ciuda 
refuzului arhiepiscopului de a-i răspunde personal reginei, 
s-a simţit obligat să îi vegheze liniştea, mai ales că ea 
riscase atât de mult deschizându-şi sufletul. Salazar, care 


ştia multe lucruri despre durerile sufletului, şi-o imagina 
nenorocită, singură, cu inima pustie... şi a devenit 
îndrumătorul ei spiritual. Bineînţeles, prefăcându-se a fi 
arhiepiscopul. Nu putea permite ca ea să ştie că secretul îi 
fusese citit de nişte ochi necunoscuţi. l-a răspuns reginei 
Margarita, convins că putea folosi cu ea cuvintele 
reconfortante de pace şi spiritualitate învăţate în anii săi de 
studii teologice, dar s-a lăsat condus de emoție şi i-a vorbit 
despre teamă, despre lipsa de însemnătate a anilor care 
trec în viaţă, despre singurătatea umană în ciuda prezenţei 
altor oameni, i-a vorbit despre dreptatea divină şi 
pământească... despre nedreptatea divină şi pământească. 
A scos din sipetul cu amintiri o mulţime de gânduri şi 
senzaţii pe care nu se gândise să le arate nimănui şi care 
nu aveau nici o legătură cu şiretlicurile birocratice ale 
ducelui de Lerma. l-a povestit unei străine secretele sale 
cele mai intime, ascuns în spatele identităţii altcuiva. La 
finalul scrisorii, s-a pus la dispoziţia ei pentru orice nevoie, 
fie ea spirituală sau materială, indiferent de gravitatea 
acesteia. A semnat cu numele arhiepiscopului de Toledo şi 
a ştampilat peste semnătură cu sigiliul său, aşa cum făcea 
mereu cu misivele birocratice, simțindu-se eliberat pentru o 
clipă de greutatea aceea teribilă pe care o suporta de o 
vreme. Apoi, a copiat cuvânt cu cuvânt scrisoarea sa de 
răspuns, pentru că îi plăcea să ţină o evidenţă a ceea ce 
trimitea, şi a păstrat-o lângă cea a reginei. Făcea asta de 
zece ani. Toate scrisorile pe care el şi Margarita şi le 
trimiseseră în tot acel timp se aflau în cufărul de lemn de 
abanos pe care inchizitorul îl căra pretutindeni şi de care nu 
s-a despărţit până la sfârşitul zilelor sale. 

După întâmplarea aceea, Salazar a profitat de prezenţa 
sa la Curte pentru a căuta ocazii care să-i permită să fie 
mai aproape de regină. Nu ştia cum să-şi explice în cuvinte, 
însă, din momentul în care a citit scrisoarea aceea, spiritul 
său îndurerat a cunoscut alinarea. Ideea de a deveni 
răspunzători pentru frământările altcuiva îl făcea să se 
simtă mai bine. Voia să o protejeze de întuneric. A 
constatat că ea avea dreptate să se plângă, ducele de 


Lerma chiar îi controla pe monarhi până în cele mai mici 
detalii. Prieteniile lor, scrisorile lor, întâlnirile lor conjugale... 
îi dădea afară pe uşă pe oricare dintre curtenii suspectaţi 
că l-ar fi putut trăda. Într-o zi, unul dintre confesorii regelui, 
fray Diego Mardones, i-a înspăimântat pe monarh şi pe 
duce, spunându-le că exista un loc în infern rezervat în mod 
special regilor care îşi neglijau îndatoririle şi pentru vasalii 
care îşi uzurpau atribuţiile regale. Speriat, ducele a căzut 
într-una dintre depresiile sale profunde şi, la puţin timp 
după aceea, duhovnicul regal a fost înlocuit de fray 
Jeronimo de Javierra, mult mai puţin energic în declaraţiile 
sale şi, bineînţeles, mult mai potrivit pentru sănătatea 
emoţională a protejatului regal. 

Salazar s-a folosit de acele goluri spirituale dintre 
confesori pentru a o însoţi pe regină în mărturisirile sale. La 
început, o asculta ghemuit în confesional. Nu-şi permitea 
nici măcar să o privească prin grilaj, avea impresia că ea 
putea vedea prin găurile minuscule ale zăbrelelor tremurul 
agitat al trupului său. Insă a început să-şi ridice privirea 
puţin câte puţin, să observe cum ochii verzi ai femeii se 
luminau când vorbea despre bucurii şi se întunecau atunci 
când povestea ceva trist. A venit şi clipa în care nu au mai 
avut nevoie de confesional, şi nici de formula „Ave Maria 
Preacurată”; puteau avea aceleaşi discuţii mistice faţă în 
faţă, pentru că au încetat să le mai fie ruşine şi totul se 
sfârşea la adăpostul secretului confesiunii. Ea îl credea un 
sfânt şi îi vorbea deschis. 

Acele după-amiezi de confidenţe i-au dat lui Salazar 
ocazia de-a o cunoaşte pe regina Margarita în profunzime, 
şi astfel s-a convins că era vorba de o femeie specială. 
Inalta ei religiozitate se putea simţi în fiecare cută a 
hainelor ei, în modul ei de a privi şi a merge, în delicateţea 
cu care mângâia aerul cu mâinile albe atunci când încerca 
să se exprime mai bine. Ea credea că moartea era o trecere 
binecuvântată prin care atingeai bucuria deplină, citind o 
dată şi încă o dată cărţi în care se dădeau detalii despre 
viaţa celor virtuoşi, convinsă că era singura cale de a găsi 
inspiraţie pentru a-i imita. Petrecea după-amiezi întregi 


cosând alături de maici hăinuţe cu care să-i îmbrace pe 
copiii de la orfelinat şi colecţiona cu perseverenţă moaşte 
de sfinţi. Recomanda o medie de o mie de slujbe pe an 
pentru a ajuta sufletele care sufereau în Purgatoriu şi se 
îngrijea de soarta invalizilor de război care nu beneficiau de 
pensii şi care sfârşeau în mizerie, după ce refuzau, din pură 
încăpățânare, să accepte ajutorul Ordinului San Juan de 
Dios. Salazar a ajutat-o să găsească şi să construiască o 
clădire în care acei oameni să ducă o viaţă demnă. Era atât 
de glorios de milostivă, încât Salazar a început să se creadă 
nedemn de încrederea sa, simțind că o păcălea. El nu era 
fiinţa neprihănită pe care ea şi-o imagina; cu cât încerca 
mai mult, cu atât nu putea să creadă în ceea ce credea ea. 

Când Curtea s-a mutat la Valladolid, Salazar a mers 
împreună cu ei. Pe la colţuri se vorbea despre manevrele 
ducelui de Lerma: că încerca să-l aducă pe Filip al Ill-lea pe 
terenul lui, că Filip al Ill-lea nu făcea altceva decât să 
privească prin ochii ducelui de Lerma, că regele gândea 
mai mult cu mintea protejatului său regal, că mutarea Curţii 
se făcea pentru că aşa dorea, că dorea aşa pentru că erau 
pământurile sale şi că astfel îşi îmbogăţea şi mai mult 
familia... Mai târziu, Salazar a aflat că un alt motiv care îl 
obliga pe Lerma să se încăpăţâneze să mute Curtea a fost 
chiar regina. Protejatul nu avea încredere în ea şi nici în 
împărăteasa Maria de Austria, sora lui Filip al II-lea, care 
locuia la Madrid, izolată în Mănăstirea desculţelor regale. 
Cele două au devenit bune prietene şi tânăra regină 
petrecea multe ore în compania bătrânei. Margarita stătea 
mereu la poveşti cu ea, însă o făceau în germană, lucru 
care-l scotea din sărite pe Lerma, pentru că nu înţelegea 
nimeni despre ce discutau. Cu cât ducele a înconjurat-o mai 
mult pe regina Margarita cu dame de companie şi secretare 
care nu o scăpau din ochi, cu atât favoritul era mai izolat de 
şuşotelile şi râsetele lor, în care vedea o batjocură clară la 
adresa lui. Asta intra în conflict direct cu politica sa de a 
avea totul sub control. 

Mutarea Curţii la Valladolid a presupus nişte venituri 
importante în vistieria ducelui de Lerma. Intrând în afaceri, 


protejatul regal închiria de câţiva ani terenuri şi case în 
oraşul de pe râul Pisuerga, printre care şi marele grup de 
case aflate în faţa mănăstirii San Pablo, care aveau să 
servească, pentru nişte chirii piperate, drept case de 
oaspeţi pentru familia regală şi reşedinţă a instituţiilor de la 
curte. A ridicat o reşedinţă somptuoasă pe marginea 
dreaptă a râului, aproape de Puente Mayor, şi i-a sugerat 
primăriei ideea de a-i oferi suveranului cele mai bune 
servicii şi puncte de atracţie donându-i grădini, vii şi livezi. 
Datorită lui Lerma, oraşul a cunoscut o dezvoltare 
înfloritoare, modernizându-se în întregime, înfrumusețat cu 
străzi pietruite, parcuri şi fântâni cu apă captată din 
Argales. S-a construit o reţea de pasaje subterane care 
făceau legătura între Casele Regale şi cele câteva biserici şi 
mănăstiri, ceea ce a transformat subsolul oraşului într-un 
şvaiţer pe care regina îl străbătea într-un du-te-vino asiduu 
pe la mănăstirile apropiate. Margarita se încăpăţânase să 
nu-şi piardă piosul obicei de-a coase împreună cu 
slujitoarele Bisericii pentru că se distra îmbrăcându-şi 
păpuşile ca pe nişte călugăriţe de la San Quirce. 

Valladolid şi-a mărit de cinci ori numărul de locuitori. 
Străzile s-au umplut de ministranţi, maici stareţe, amirali, 
scribi, artişti, paznici, servitori, menestreli, dame de curte, 
majordomi, stareţi, paji, prostituate şi traficanţi de sclavi. 
Lerma a aranjat totul în aşa fel încât regele nu s-ar fi gândit 
nici o clipă că mutarea la Valladolid ar fi fost o decizie 
greşită, şi a pregătit farse în care comedianţii cei mai 
faimoşi din regat reprezentau cele mai frumoase opere ale 
lui Lope de Vega şi a lui Tirso de Molina pe scenele din 
Palatul Regal sau la umbra Livezii Regelui. Organiza 
petreceri fastuoase de bal mascat în care se serveau porci 
rumeniţi cu un măr roşu în gură şi boi fripţi umpluţi cu 
carne de pasăre, umplută la rândul ei cu stafide. Acele 
petreceri organizate de monarhi durau toată ziua. 
Dimineaţa, muzicieni la instrumente cu coardă erau aşezaţi 
strategic între arbuştii din grădinile palatului pentru a face 
plăcute plimbările invitaţilor şi, după ce aceştia mâncau, se 
ofereau spectacole de tauromahie, spre neplăcerea reginei 


Margarita, care a leşinat când a văzut pentru prima oară o 
coridă de tauri, cu mirosul acela de sălbăticie şi de moarte. 
Cu cât i s-a explicat mai mult, cu atât nu a putut înţelege în 
ce consta plăcerea de a vedea o biată fiinţă vie suferind 
până ce-şi dădea viaţa într-o baltă de sânge. Noaptea se 
lansau focuri de artificii care luminau cerul nocturn, şi 
locuitorii zdrenţăroşi ai oraşului vedeau, de cealaltă parte a 
grilajului palatului, cum scânteile fosforescente se evaporau 
în doar cinci secunde, în timp ce se întrebau câţi bani 
costau acele fulgere inutile şi câte familii s-ar fi putut hrăni 
cu ei. 

Lerma era fericit pe pământurile sale. Foarte curând a 
acumulat o imensă avere personală din chirii, pământuri şi 
proprietăţi, şi a stabilit legături cu cele mai bune familii din 
zonă, printre care familia Enriquez. Acela a fost fără 
îndoială cel mai bun moment din viaţa lui. 

Dimpotrivă, Madridul a rămas abandonat. Efectele 
demografice au fost zdrobitoare. Pierderea atributelor de 
capitală a provocat o importantă scădere economică, ce s-a 
concretizat printr-o prăbuşire spectaculoasă a preţurilor 
terenurilor şi clădirilor. Ducele de Lerma a profitat atunci de 
situaţie şi a cumpărat în număr mare case situate în cele 
mai bune cartiere ale vechii capitale, mai precis în zonele în 
care proiecta un viitor urbanistic promiţător, precum Prado 
de Atocha şi Prado de San Jeronimo. Dar lucrurile au 
început să se complice pentru duce. Se silea din răsputeri 
să evite războaiele în care Spania era amestecată de ani de 
zile, şi toată lumea ştia că nu era din fire un pacifist, ci o 
făcea mai degrabă pentru că îşi dăduse seama că vistieria 
regală nu-şi mai putea permite costurile unei noi bătălii. De 
aceea, a încercat să grăbească semnarea tratatului de pace 
cu Olanda. Cerceta motivele crizei populaţiei şi a crizei 
economice, dar nu găsea nici o soluţie. Refuza să vadă că 
majoritatea bunurilor regale se evapora prin dăruirea de 
recompense regale oamenilor pe care el îi considera utili în 
cumpărarea de titluri şi pământuri pentru numeroşii 
membri ai familiei sale. Unul dintre cele mai mari vicii ale 
sale. 


Curând, în rândul populaţiei s-au auzit ecouri că aurul din 
America nu ajungea pentru a acoperi necesităţile regatului 
şi că nu exista nici un mijloc de a susţine Casa Regală. A 
început să se vorbească despre necesitatea creşterii 
impozitelor, însă Castilia era foarte grav afectată în acea 
privinţă şi nu se putea face mai mult. Ducele a început 
atunci să vadă cu ochi buni posibilitatea exercitării de 
presiuni fiscale asupra celorlalte zone. Însă regatele 
Navarra şi Portugalia aveau propriile conturi şi nici un 
interes de a le rotunji pe cele ale lui Lerma. 

La început, pe Salazar nu-l prea interesau comentariile 
legate de adevăratele intenţii ale ducelui în momentul 
mutării Curţii. Nu-l deranja să se mute la Valladolid; de fapt, 
familia mamei sale era de acolo, şi el avea să însoţească 
Curtea oriunde s-ar fi aflat, pentru că era în continuare în 
slujba lui don Bernardo de Sandoval y Rojas, dar, mai ales, 
pentru că Salazar purta în sine dorinţa ascunsă de-a o însoţi 
în continuare pe regina Margarita oriunde ar fi vrut să fie. 
Salazar o făcea din pur egoism. Ea devenise balsamul 
rănilor lui. Se liniştea doar simţindu-i prezenţa şi doar 
atunci îşi băga ghearele la loc. Se bucura la gândul că 
respirau acelaşi aer şi era fericit cu acea apropiere când, 
uneori, schimbau câteva cuvinte sau când circumstanţele îi 
dădeau ocazia de a fi confesorul păcatelor ei. Atunci profita 
de ocazie şi se trezea că ignoră sensul frazelor, desfătându- 
se cu sunetul marin al vocii sale. Dar a sosit momentul în 
care Salazar nu a mai putut fi indiferent la ceea ce ea Îi 
şoptea în secret. 

— Nu mă tem de represalii, i-a mărturisit într-o bună zi 
regina. Am hotărât să mă proclam apărătoare a dreptăţii. 
Doriţi să mă ajutaţi? 

— Voi face ceea ce-mi veţi cere, a murmurat el. 

Şi astfel, Salazar a înţeles că, dacă voia într-adevăr să-i 
fie de ajutor acelei femei, trebuia să-i ofere ceva mai mult 
decât palavre despre paradisul promis bunilor creştini şi 
pedepsele infernale pentru cei răi. Trebuia să treacă la 
acţiune. Salazar s-a informat cu privire la oamenii care ar fi 
fost dispuşi să urmeze cauza reginei Margarita şi a stabilit o 


întâlnire cu primarul Gregorio Lopez Madera, care, la rândul 
său, s-a pus în legătură cu un anume Juara, cunoscător 
autentic al multor secrete ascunse ale ducelui şi ale 
secretarului său. Planurile reginei erau de a-l demasca pe 
protejatul de curte. 

Curajul Margaritei l-a năucit pe Salazar. Îi privea 
portretele cu ochi vrăjiţi, fixându-şi atenţia doar asupra 
chipului ei pentru că nu putea suporta îmbrăcămintea după 
moda regală, plină de pietre preţioase şi volane despre 
care era sigur că nu se potriveau nicidecum cu spiritul ei. 
Ea trebuia de fapt să poarte tunici largi şi albe, părul în 
vânt, fără coroana aceea care cântărea atât de mult, cu 
mâinile eliberate de acele inele greoaie. Imaginea sa dulce, 
delicată şi inocentă contrasta cu forţa aceea interioară 
disproporționat de mare faţă de statura ei de copilă-regină. 
S-a simţit foarte mândru de ea şi poate de aceea, pentru a 
ajunge să aibă măcar puţin din curajul ei, a acceptat 
numirea sa ca al treilea inchizitor al tribunalului din 
Logrono. Când protectorul său, Bernardo de Sandoval y 
Rojas, i-a oferit mult râvnitul post, s-a gândit la decizia pe 
care trebuia să o ia, pentru că singurul lucru pe care şi-l 
dorea în acele momente era să fie cât mai aproape posibil 
de Curte, dacă ea ar fi avut nevoie de el. Dar nu era onest 
din partea lui să se prefacă în continuare. În străfundul 
sufletului, voia ca alinarea pe care i-o oferea reginei în 
fiecare zi să-i fie şi lui de folos. Ea se străduia să facă o 
lume mai bună, şi el se mărginea să privească pasiv. ŞI 
atunci s-a hotărât că dorea ca, în lumea în care ea trăia, să 
existe un Dumnezeu milostiv, şi era gata să-l caute. De 
aceea a acceptat să fie cel de-al treilea inchizitor din 
Logrono, pentru că, deşi ar fi putut părea nepotrivit, era 
sigur că nu avea să-l găsească pe Dumnezeu până nu se 
întâlnea faţă în faţă cu diavolul. Şi-a luat rămas-bun de la 
regina Margarita, dându-şi cuvântul că-i va scrie constant, 
iar ea i-a promis acelaşi lucru. S-a folosit de severitatea sa 
ecleziastică, de rictusul său rezervat, fără nici un semn de 
tristeţe, aşa cum se arătase întotdeauna în faţa ei, dar 
întorcându-se cu spatele, când ea nu-i mai putea vedea 


deja chipul, a simţit o strângere de inimă şi a avut 
presimţirea unei nenorociri pe care a pus-o pe seama 
durerii pricinuite de despărţire. Mai târziu a ştiut că de fapt 
era intuiţia că nu avea să o mai vadă niciodată. 

Soarele începea să apună în Santesteban, iar dorinţa de 
a şti ce-i scrisese regina îi măcina nervii. Şi-a mai stăpânit 
puţin nerăbdarea şi a mers să discute cu Ínigo şi cu 
Domingo despre pregătirile necesare pentru a duce la bun 
sfârşit edictul în ziua următoare. Pe urmă a dat ordin altor 
patru ajutoare să plece spre Elizondo dimineaţa devreme şi 
să înceapă fără întârziere confesiunile, pentru a putea 
avansa. Şi fără alte comentarii le-a urat tuturor noapte 
bună. 

Salazar s-a îndreptat spre dormitorul său cu senzaţia 
reconfortantă de-a fi terminat cu toate formalităţile 
prevăzute pentru ziua aceea. Şi-a turnat un pahar de vin 
vechi, i-a mirosit aroma dulceagă, a oftat şi s-a aşezat pe 
un scaun. A deschis plicul sosit de la palatul regal savurând 
înghiţitura de lichid chihlimbariu din gură, bucurându-se de 
sunetul hârtiei rupte, de atingerea sa catifelată, 
delectându-se cu plăcerile pe care i le dădeau acele detalii 
mici şi nesemnificative. Şi s-a apucat să citească 
scrisoarea. 

A fost nevoie să descifreze unele cuvinte. În ciuda anilor 
petrecuţi în Spania, regina Margarita nu stăpânea întru 
totul limba, însă mesajul ei era clar. Era din nou însărcinată. 
Aştepta următorul ei vlăstar în luna septembrie. Îi explica 
faptul că dorea să se dedice o vreme îngrijirii nou- 
născutului, voia să se ocupe chiar ea de el, aşa cum făcuse 
şi cu ceilalţi copii, dar îl asigura că avea să-şi continue lupta 
pe care o începuse împotriva ducelui de Lerma, a 
secretarului său Calderón şi a intrigilor amândurora. 
Margarita spunea că nu era doar mama copiilor ei, ci se 
simţea şi mama supuşilor ei, mama dreptăţii. 

— O rog pe Sfinţia Sa, care cu siguranţă se află mai 
aproape de Dumnezeu decât această roabă, să se roage 
pentru mine, îl implora regina în finalul scrisorii. 

Şi Salazar a îngenuncheat lângă patul lui, în faţa 


crucifixului. L-a privit implorator, aproape cu teama că i-ar 
fi putut arunca vreo insultă în faţă. Şi-a împreunat degetele, 
şi-a sprijinit mâinile de frunte, a închis ochii şi s-a rugat 
pentru ea şi pentru micul vlăstar regal, care creştea în 
pântecele ei, cu toată credinţa de care era în stare, în ciuda 
faptului că diavolul blestemat nu-i adusese încă alinarea 
prezenţei sale. 


Mayo a aflat că alaiul lui Salazar îşi terminase deja 
interogatoriile şi că avea să ducă la bun sfârşit edictul de 
grațiere în câteva zile. În foarte puţin timp aveau să plece 
din Santesteban, şi ea trebuia să fie pregătită pentru a 
merge pe urmele lor. A căutat o plantă numită pelinariţă şi 
a împletit cu ea o sfoară lungă pe care a încins-o în jurul 
mijlocului. Trebuia să o poarte două zile şi, după ce avea să 
absoarbă umorile trupului ei, să o pună la fiert. Cu apa 
obţinută avea să-şi clătească picioarele, lucru care o va 
împiedica să simtă oboseala drumului. Apoi l-a apucat pe 
Beltrán de hăţuri şi l-a dus la celălalt afluent ce trecea prin 
apropiere de Santesteban. Nu putea ocoli nici o sursă de 
apă dacă voia ca măgarul să se transforme din nou în fiinţă 
omenească. 

De când îşi aducea aminte Mayo, Beltrân fusese mereu 
prezent în viaţa ei cu înfăţişarea aceea de animal nerod, 
care nu corespundea adevăratei sale personalităţi. Primul 
lucru pe care Ederra şi Mayo îl făceau imediat ce ajungeau 
într-un sat nou era să se apropie de râul, lacul sau pârâul 
care trecea prin apropiere pentru a-l băga în apă pe 
Beltrân, care se împotrivea cu îndârjire pentru că, dintre 
toate însuşirile specifice măgarilor, singura care s-a impus 
asupra celorlalte a fost încăpăţânarea. Ederra spunea că 
asta era un semn că nici Beltrân nu s-ar fi simţit stânjenit 
să-şi recapete înfăţişarea omenească. 

— La fel ca majoritatea bărbaţilor, pe de altă parte, 
spunea ea. 

Cele două femei îl băgau în apă până îi acopereau 
spinarea şi o bună parte a gâtului fără să fi reuşit vreodată, 
nici măcar pentru o clipă, să rupă vraja şi să-i redea forma 


umană de la început. 

Ederra îi spusese de mii de ori povestea transformării lui. 
Din câte se pare, Beltrân s-a născut om şi a crescut şi a 
trăit ca un trubadur timp de douăzeci de ani. Călătorea din 
sat în sat, făcând negoţ cu cântecele şi poveştile lui până 
când, într-o noapte nefericită, destinul a vrut să se 
găzduiască la un han condus de două bătrâne ştirbe care i- 
au oferit brânză la cină. Imediat ce a gustat-o, Beltrân s-a 
simţit slăbit, camera a început să se învârtă cu el, a ieşit 
împleticindu-se până ce a ajuns în şopron, şi acolo a căzut 
ca lovit de fulger. Când s-a trezit în dimineaţa următoare, 
dezmorţindu-se, în loc de un căscat a scos un răget şi a 
simţit o dorinţă de neoprit de a rumega o mână de fân. Din 
câte se pare, totul făcea parte dintr-o vrajă puternică pe 
care cele două vrăjitoare o foloseau pentru a-i transforma 
în măgari pe oaspeţii cei mai vânjoşi de la han, permiţându- 
le să-şi păstreze înţelegerea umană, dar anulându-le 
capacitatea de a vorbi. Vrăjitoarele au profitat de talentele 
lui Beltrân, ducându-l din târg în târg şi obligându-l să facă 
glume de bufon. În timp ce una din ele bătea toba, cealaltă 
cerea publicului să aleagă la întâmplare două cifre între 
unu şi nouă pentru ca Beltrân să facă adunarea lovind cu 
copita în pământ. Acesta nu greşea niciodată rezultatele şi 
lumea izbucnea în aplauze furtunoase. 

Cu Beltrân transformat în măgar, cele două vrăjitoare au 
obţinut mulţi bani şi multe beneficii. Un localnic bogat, 
văzând însuşirile extraordinare ale măgarului, a hotărât să 
le ofere o sumă generoasă pe care bătrânele au acceptat-o, 
avertizându-l că trebuia să evite ca Beltrân să intre în 
contact cu apa dacă dorea să-şi păstreze starea 
încântătoare pentru mult timp. Ca o mână a destinului, 
Ederra a trebuit să se îngrijească de boala gravă a soţiei 
bărbatului care, ca plată a serviciilor sale, i-a dăruit 
măgarul minunat, explicându-i motivul extraordinarelor 
sale capacităţi. Ederrei i s-a făcut milă de Beltrân şi l-a 
vârât imediat în apa primului lac pe care l-a întâlnit în cale, 
dar nu s-a întâmplat nimic. Ea cunoştea formula magică ce 
ajuta o persoană să se metamorfozeze după plac în animal, 


deşi întotdeauna pentru o perioadă limitată. Acea persoană 
trebuia să se dezbrace complet şi să pună un bob de 
tămâie pe o lampă, apoi trebuia să se adreseze lunii 
repetând aker, aker, aker în timp ce-şi fricţiona corpul, din 
creştetul capului până în vârful degetului mare de la picior, 
cu un lichid uleios preparat din cucută. După asta, îi creştea 
un cioc negru înfricoşător, nişte aripi enorme şi ieşea în 
zbor croncănind. 

Dar Ederra şi-a dat seama că vrăjitoria pe care cele două 
bătrâne o folosiseră cu Beltrân era mult mai puternică. Cu 
siguranţă că femeile acelea erau în stare de farmece mai 
eficiente decât ale lor, pentru că aveau legături cu diavolul. 
A dedus că nu orice apă era folositoare pentru desfacerea 
vrăjii şi că totul era să dea de cea potrivită, şi de aceea nu 
scăpa nici un prilej de a-l scufunda pe Beltrân în fiecare râu, 
baltă sau lac pe care le întâlnea în cale, convinsă că avea 
să dea în cele din urmă de apa miraculoasă în stare să-l 
metamorfozeze din nou în trubadur. 

Totuşi, Beltrân părea resemnat cu starea lui, şi singurul 
lucru îngrijorător era faptul că începuse să se încurce în 
calcule când lovea cu copitele în pământ imediat ce auzea 
două numere consecutive. Datorită lui, Mayo dobândise o 
pricepere surprinzătoare pentru socoteli şi învățase să 
numere cu uşurinţă în copilărie. 


Capitolul X 


Despre cum să te eliberezi de vise voluptuoase, despre 
cum să vindeci durerea de burtă, despre cum să ştii 
dinainte dacă se va naşte băiat sau fată, despre cum să 
cureți fata de coşuri şi să dai culoare obrajilor, despre cum 
să elimini pentru totdeauna părul de pe corp, despre cum 
să izbuteşti ca spiritele pădurii să-ți dea înțelepciune 


Trecuse mai mult de o săptămână de când Juana de Sauri 
primise înmormântarea creştinească, dar Salazar ştia că 
locuitorii din Santesteban, instigaţi pe de o parte de 
atitudinea alarmantă a parohului Borrego Solano, nu 
îngropaseră încă subiectul. Au continuat să vorbească 
despre moartea ei până când circumstanţele din jurul său 
au început să se deformeze, dobândind nuanţe ce frizau 
irealitatea. Nu exista nici un bârfitor care se respecta şi 
care, pe durata acelor zile, să nu facă speculaţii pe tema 
respectivă şi puţin le păsa că erau şi copii de faţă... cu atât 
mai bine, aşa aflau din timp de relele comise de vrăjitoare 
şi nu aveau să fie luaţi prin surprindere. Fiecare locuitor 
avea propria versiune a nenorocirii şi era dispus să o 
dezvăluie oricui era interesat, adică aproape întregului sat. 
Discutau despre cine era asasinul ei, despre cum au găsit- 
o, despre semnele diabolice care o însoțeau şi care le 
promiteau tuturor o răzbunare veşnică. 

Pedro, tâmplarul, a povestit că Juana vorbea deja de un 
timp despre haite de vrăjitori transformați în lupi care o 
chinuiau noaptea, urlând ca nişte posedaţi, dar nimeni nu o 
băgase în seamă, sărăcuţa, lucru care era de aşteptat. 
Diego, tocilarul, pe de altă parte, a dat asigurări că cei 
patru membri ai familiei de presupuşi pocăiţi, care se 
instalaseră în casa Juanei în aşteptarea obţinerii graţierii 
date prin edict, îi dăduseră sarcina de a le ascuţi un cuţit de 
dimensiuni enorme cu care îi aplicaseră fără milă bietei 
femei mai mult de zece lovituri. Nu a folosit la nimic 
explicaţia că Juana murise înecată pentru că nimeni nu a 


putut înţelege în ce mod contrazicea asta versiunea lui 
Diego. Dar poate că povestea cea mai întortocheată a fost 
cea a lui Madalen, croitoreasa, care spunea că o văzuse pe 
Juana în noaptea dinaintea morţii sale zburând deasupra 
satului călare pe o mătură, alături de o vrăjitoare care o 
ţinea de păr şi care o împinsese fără să stea pe gânduri în 
apă când se aflau deasupra râului. Din câte se pare, după 
ce a verificat dacă Juana se înecase, vrăjitoarea a plecat 
făcând piruete pe cer, schimbându-se la chip şi scoțând 
nişte hohote de râs care-ţi făceau părul măciucă. 

Bărbaţii mai tineri şi mai vânjoşi care, de la 
înmormântarea Juanei, se organizaseră în patrule obşteşti, 
străbăteau în fiecare noapte străzile în grupuri de câte trei, 
înarmaţi până-n dinţi cu bâte şi furci. Reflexia torţelor, ce 
se strecura prin obloanele ferestrelor, şi lumina lor, 
împreună cu fluierăturile pe care bărbaţii le scoteau din 
când în când pentru a se încredința că totul era în regulă, îi 
linişteau până şi pe cei mai fricoşi. Totuşi, Salazar se temea 
că, în orice moment, vreunul dintre străinii aflaţi în 
aşteptarea obţinerii edictului de grațiere ar fi dat peste 
rondul nocturn şi că o simplă privire ar fi putut declanşa un 
vârtej de răzbunări care ar fi sfârşit într-o baie de sânge. De 
aceea, după ce a verificat că toate persoanele care apăreau 
pe listele sale fuseseră deja interogate, a decis să fixeze 
cât mai repede o dată de celebrare a actului de 
reconciliere, în ciuda faptului că în sufletul său se cuibărise 
deja sentimentul eşecului. Actul punea capăt primei etape 
a călătoriei sale, şi încă nu reuşise să-şi demonstreze nimic. 

Pe durata celor cinci săptămâni în care şi-a instalat 
cartierul general în Santesteban, Salazar a înnegrit mai 
bine de o sută de file în care îşi notase în detaliu cele 
întâmplate clipă cu clipă de la sosirea sa. Indeplinise acea 
formalitate cu o minuţiozitate rafinată. A înregistrat fiecare 
întrebare, fiecare răspuns, gesturile celor care mărturiseau, 
precum şi atitudinea parohului, care a fost calificată drept 
intolerantă, dar în nici una dintre observaţiile sale nu figura 
nici măcar o singură certitudine care să demonstreze 
existenţa reală a sectei satanice. Pe urmă, i-a informat 


asupra acestui fapt pe inchizitorul general şi pe colegii săi 
din Logrono, scriindu-le câte o scrisoare. 

Treaba asta, care la prima vedere ar putea părea un 
noroc chior, a devenit pentru el o neplăcere. Lui Salazar i-ar 
fi plăcut să vadă pe cineva transformându-se în faţa ochilor 
săi în corb, porc, pisică sau în orice altă bestie, să 
descopere pe cerul nopţii o femeie zburând călare pe 
mătură deasupra satului, să examineze vreunul dintre 
broscoii diabolici despre care vorbea toată lumea şi care îi 
păzeau pe muritori, înveşmântaţi în hăinuţele lor de prinți 
croite pe măsura trupşoarelor lor monstruoase... dar nu s-a 
întâmplat aşa. Diavolul nu făcuse act de prezenţă pe 
nicăieri, nu i-a putut vedea trupul păros, nici nu i-a mirosit 
răsuflarea de pucioasă. Şi acest lucru i s-a părut 
dezamăgitor; la urma urmelor, pentru asta era acolo. 

Ziua aleasă pentru celebrarea ceremoniei de reconciliere 
a început cu o dimineaţă strălucitoare. Soarele de iulie 
risipise puţinii nori rămaşi după ultimele ploi, şi căldura i-a 
scos pe locuitori din casele lor, aşa cum se întâmpla şi cu 
melcii la începutul primăverii. S-a hotărât că locul cel mai 
potrivit pentru celebrarea ceremoniei prin care se punea 
punct final edictului de grațiere în Santesteban era sala de 
întâlniri. Era nevoie de un loc destul de spaţios şi suficient 
de sobru pentru a găzdui autorităţile locale, mulţimea de 
curioşi, slujitorii bisericilor din satele învecinate, grupul de 
persoane care trebuia iertat, cât şi pe Salazar cu echipa sa 
de ajutoare. 

Înainte de mijirea primelor raze de lumină, inchizitorul a 
poruncit unui grup de flăcăi vânjoşi să meargă la biserică şi 
să aducă de acolo crucea enormă de lemn a altarului şi 
toate băncile. Le-au mutat, una după alta, în sala de 
întâlniri, cu crucea în fruntea şirului, în timp ce vecinii se 
arătau la ferestre ca şi cum l-ar fi văzut pe sfântul satului 
ieşind în procesiune. Înigo şi Domingo s-au ocupat de 
aşezarea făcliilor în colţurile sălii şi au improvizat un altar 
din masa lungă de stejar masiv care le slujise drept birou în 
timpul interogatoriilor şi ca masă de disecţie în ziua când 
Salazar s-a decis să o despice pe Juana. Au pus peste ea o 


bucată de pânză albă în loc de faţă de masă, acoperindu-i 
picioarele, o lumânare în fiecare colţ şi o vază cu margarete 
galbene în mijloc. 

Cu două ore înainte de începerea ceremoniei, băncile 
erau deja pline de oameni. Mulţi dintre ei au rămas în 
picioare în părţile laterale şi în spatele sălii, iar cei 
deşteptaţi mai târziu au trebuit să se mulţumească să se 
înghesuie de cealaltă parte a porţii, aşteptând ca valul de 
murmure să treacă din gură în gură pentru a fi informaţi de 
cele petrecute în interior. l-au aşezat pe cei căiţi în primul 
rând, separați de autorităţile locale prin culoarul central şi, 
atunci când au făcut cu toţii linişte, Salazar şi-a început 
discursul, mulţumindu-le ajutoarelor sale pentru prezenţă, 
cât şi pentru interesul şi atenţia cu care îl urmăriseră pe 
durata săptămânilor trecute. 

— După acest act de reconciliere, a asigurat el, toate 
relele abătute asupra aşezării vor dispărea pentru 
totdeauna. Răul va stărui dacă noi ne încăpăţânăm să 
stăruie, a încheiat el enigmatic. 

Apoi, fray Domingo de Sardo a ţinut o slujbă, şi Salazar 
le-a cerut celor căiţi să se ridice în picioare, pe măsură ce 
vor fi strigaţi. A citit confesiunile cu voce tare, pentru 
fiecare în parte, şi după asta le-a dat suficient timp pentru 
a le confirma. Au făcut-o cu toţii, afirmând că ajunseseră 
acolo în mod voit, fără a fi constrânşi, mânaţi doar de 
dorinţa de iertare. Salazar i-a privit pe cei prezenţi, 
îndemnându-i să urmeze exemplul acelor bărbaţi şi femei şi 
să declare în mod public dacă îşi denunţaseră în mod 
nedrept vecinii. Parohul Borrego Solano a început să se 
foiască stingherit pe scaun. Nu s-a ridicat nimeni. După 
asta, a avut loc ceremonia de reconciliere în care vrăjitorii 
se lepădau de greşelile lor în faţa întregii comunităţi, 
scăpând astfel de excomunicare. Salazar a citit pedepsele. 

— Bărbaţi şi femei care v-aţi întors în sânul Domnului 
Nostru Atotputernic, a spus cu un ton solemn. Aţi fost iertaţi 
prin mila Sa divină, impunându-vă ca penitenţă să rostiţi de 
zece ori Tatăl Nostru şi Născătoare de Dumnezeu în fiecare 
zi, timp de nouă luni, pe lângă faptul că trebuie să ţineţi 


post în fiecare vineri şi să vă rugaţi la Dumnezeu să vă ierte 
numeroasele voastre păcate. 

În final, cei reconciliaţi au fost aspru admonestaţi şi 
avertizaţi că, în caz de recădere, nu se va avea milă faţă de 
ei, ci se va pune în aplicare legea până la ultimul cuvânt, 
atât în ceea ce priveşte persoanele lor, cât şi proprietăţile 
lor. 

— Şi asta înseamnă... Salazar a lăsat fraza în suspensie, 
a mijit ochii cercetându-i cu o căutătură severă pe cei 
prezenţi. Lumea a încetat să mai respire, s-a auzit o tuse 
supărătoare şi plânsul unui copil în fundul sălii. Rugul! a 
şuierat deodată, făcându-i să tresară pe cei care 
rămăseseră cu privirile în pământ pentru a nu fi nevoie să 
dea cu ochii de inchizitor. Flăcările purificatoare! Şi, 
bineînţeles, confiscarea tuturor bunurilor. 

Tribunalele  inchizitoriale se  autofinanţau mulţumită 
bunurilor pe care le confiscau de la acuzaţi, şi a fost o 
vreme în care urmărirea bogaţilor convertiți la creştinism a 
fost o prioritate pentru Sfântul Oficiu. Orice descendent din 
evreu sau din musulman a devenit suspect de erezie, dar, 
în momentul acela, numărul membrilor ambele grupuri 
scădeau. Cei mai urmăriţi erau bigamii, iluminiştii, luteranii 
şi vrăjitorii. Cel acuzat avea obligaţia de a-şi preda 
proprietăţile, dar şi de a-şi plăti cheltuielile de întreţinere în 
închisoarea Sfântului Oficiu. 

Salazar a scos un sfeştoc de argint şi a stropit cu apă 
sfinţită. l-a stropit pe fiii risipitori, lumea din sat, autorităţile 
locale şi pe parohul Borrego Solano, care era şi el în primul 
rând şi căruia i-a intrat apă într-unul din ochi, usturându-l 
ca şi cum ar fi aruncat oţet. Salazar a traversat culoarul 
sălii, stropind în dreapta şi în stânga, a ajuns la uşă şi a 
ieşit din clădire, gândindu-se să străbată toate străzile 
principale din Santesteban cu fray Domingo alergând în 
urma lui şi ţinând găleata cu apa purificatoare. Prin acel 
gest, au rămas cu toţii protejaţi de pericolele diabolice, 
curăţaţi de păcate şi reprimiţi în sânul Bisericii Mame, după 
cum le-a explicat inchizitorul în continuare. Dumnezeul 
Atotputernic câştigase bătălia, fiii săi risipitori şi păcătoşi se 


întorceau în sânul lui. Pacea Domnului a rămas cu ei. 

Era deja oficial; diavolul fusese alungat definitiv din 
Santesteban şi cu toţii păreau fericiţi. 

— Eu cred că am fost foarte convingător... au fost 
mulţumiţi, nu vi se pare? a spus Salazar, mândru, fără a 
aştepta răspunsul lui Înigo şi al lui Domingo, înainte de a se 
retrage în dormitorul său în noaptea aceea. Puteţi deja să 
faceţi bagajele pentru că plecăm în câteva zile. 


Ínigo nu putea adormi. Nu încetase să se gândească la 
îngerul său albastru, la certitudinea apropierii sale mereu 
prezente. Oricât îi explica Salazar că totul fusese o himeră 
provocată de nişte ierburi hipnotice care fuseseră fierte, 
zdrobite şi amestecate cu untură de porc, novicelui i se 
părea de-a dreptul vulgar să folosească drept scuză 
grăsimea unui animal atât de grosolan pentru a da sens 
unei întâmplări ce, în mod evident, fusese un miracol. De 
când şi până când grăsimea unui porc era în stare să ducă 
pe cineva atât de aproape de cer? li rămăsese întipărită pe 
retină imaginea îngerului său  vaporos, rotunjimea 
coapselor, a gambelor, a bărbiei... Dacă se concentra cu 
suficientă intensitate, îi putea simţi părul catifelat 
atingându-i braţele, moliciunea mâinilor, mireasma umedă 
a gurii sale ca un fruct, respirând aproape de faţa lui. A 
simţit un junghi în abdomen, o căldură ascuţită între 
picioare, gâtul i s-a uscat şi a început să dea din gură ca un 
peşte scos din apă. Cearşafurile s-au transformat în 
mângâlieri nesfârşite şi şoptitoare, pe care le putea simţi cu 
fiecare por al pielii sale, care îi învăluiau trupul pentru a-l 
îmbrăţişa, a-l legăna şi a-l supune în penumbră tiraniei 
acelor manevre liniştitoare de care ştia că, la revărsatul 
zorilor, avea să se ruşineze. Atunci, regretând până în 
măduva oaselor faptul de a fi căzut pradă păcatului carnal, 
îşi promitea că lucrul acela nu avea să se mai întâmple 
niciodată. 

Şi-a adus aminte de leacul pe care bunica îl dădea lui şi 
fraţilor lui pentru a nu cădea pradă viselor voluptuoase din 
timpul nopţii. Aşa cum îi avertiza chiar ea, acele practici i-ar 


fi putut lăsa orbi, cu răni purulente, sau amândouă, ca să 
nu mai vorbim despre damnarea eternă pe care o aduceau 
cu sine. Femeia lua o lamă fină de plumb, desena pe eao 
cruce, o decupa şi o aşeza noaptea pe pântecul băieţilor ca 
să adoarmă îmbrăţişând-o, în timp ce-şi puneau toată 
nădejdea în Dumnezeu. Înigo nu dispunea în momentele 
acelea de cruci de plumb cu care să alunge visele sale 
obscene şi, în plus, nici nu visa. Necazul său era muşcător 
de real. 

S-a ridicat din pat şi a deschis obloanele. Era încă noapte. 
Patrulele obşteşti nu mai băteau străzile cu torţele şi cu 
şuierăturile lor. Străinii care fuseseră reprimiţi în sânul 
Sfintei Biserici o apucaseră pe drumul de întoarcere spre 
locurile lor de baştină şi nu se mai vedea licărul focurilor lor 
de tabără din jurul pădurii. Salazar avea dreptate, populaţia 
se calmase, erau cu toţii liniştiţi şi împăcaţi. Lumea dormea, 
odihnindu-se uşurată asemenea unui bebeluş care ar fi avut 
nişte colici timp de două zile şi căruia, pentru calmarea 
durerilor, i s-ar fi administrat, în cele din urmă, un ceai 
făcut din măr şi lămâioară lăsate să se usuce într-un pod şi 
binecuvântate în timpul unei slujbe dintr-o dimineaţă de 
San Juan. Lui i se întâmpla exact pe dos. 

Agitaţia l-a obligat pe Înigo să deschidă larg fereastra, 
briza nocturnă i-a mângâiat obrajii, dar chiar şi aşa 
continua să simtă focul dinlăuntrul său. A hotărât să iasă la 
o plimbare pentru a-şi domoli gândurile în care le 
amestecase pe fiinţele celeste. A ieşit din reşedinţă pe 
vârfuri, apucând-o pe un drum care îl scotea din sat, în 
direcţia muntelui. Lumina argintie a lunii se prelingea de pe 
coroana copacilor precum ceara de-a lungul unei lumânări, 
umplând pădurea de o lumină spectrală care l-ar fi 
impresionat poate pe novice în alte împrejurări, dar nu şi în 
noaptea aceea. Mergea fără o ţintă precisă, lăsându-se 
ghidat de regulile de pădurar pe care tatăl său i le insuflase 
de mic, păşind pe frunzele încă jilave după ploile din 
ultimele zile, respirând mirosul acela de pădure şi de 
muşchi care se transforma noaptea într-un verde profund. 

La început nu şi-a dat seama, dar după primele 


momente, când auzul i s-a obişnuit cu liniştea, a auzit 
cântecul greierilor, strigătele  bufniţelor,  fojgăitul 
rozătoarelor în căutare de migdale şi de nuci... şi deodată a 
perceput un zgomot uman, un fel de melodie, un fredonat 
fără sens care ajungea la el înfundat, atenuat de vegetaţie. 
A înaintat cu grijă, ascunzându-se printre copaci, cu inima 
bătându-i nebuneşte în piept, temându-se că vrăjitorii s-ar 
fi putut afla din nou în zonă, că s-ar fi săvârşit un akelarre 
tocmai în acel moment. Şi atunci l-a văzut. Nu era vorba de 
o halucinație provocată de un unguent periculos, aşa cum îl 
lămurise Salazar. Acolo era îngerul lui albastru în carne şi 
oase, legănându-şi încet corpul gol în bătaia lunii, 
înălţându-şi braţele spre cer, învârtindu-se şi fredonând 
armonios, cu ochii închişi, sub privirea atentă a animalului 
său mitologic. Era exact aşa cum şi-l amintea. 


În timp ce alte fete de vârsta ei învățau să coasă, să 
gătească şi să aibă grijă de soţii lor, Mayo s-a antrenat în 
arta transcendentală de a distinge după prenume toate 
spiritele pădurii şi de a recunoaşte puterile lunii. In unele 
locuri i se spunea „lumina morţilor”, şi Ederra ţinea mereu 
seama de ea pentru că avea un rol hotărâtor în unele vrăji. 

— Luna îi luminează pe defuncţi, i-a explicat lui Mayo: a 
muri în timpul celui de-al doilea pătrar este un semn 
negreşit că viaţa o să fie favorabilă în lumea de dincolo... 
oricât de amărât ar fi fost defunctul în cea de aici. 

Ederra era în stare să ghicească sexul animalelor şi al 
oamenilor înainte de a se naşte, luându-se numai după faza 
lunii în care au fost concepuţi. Băieţii erau concepuţi în al 
doilea pătrar; fetele, în al patrulea pătrar. Astfel, copilăria 
lui Mayo a fost înconjurată de semne desenate pe cer, care 
puteau fi apoi folosite cu succes pe pământ. Amândouă, 
împreună cu Beltrân, alternau lungile peregrinări pe acele 
drumuri ale lui Dumnezeu, căutând să afle şi să oprească 
boala şi nefericirea oamenilor, cu zilele plăcute de odihnă în 
satele în care Mayo nu a avut niciodată timp suficient 
pentru a îndrăgi pe cineva. Ederra şi Beltrân erau singurele 
fiinţe importante pentru ea. Nu a simţit niciodată ceva 


special pentru nimeni, cu excepţia lor. Nu o emoţionaseră 
niciodată cu adevărat suferinţele fiinţelor pe care le 
întâlneau în cale. Ederra şi Beltrán erau referinţa ei 
paternă, dar acea viaţă excentrică, deşi ar fi putut părea 
interesantă la prima vedere, o făcea uneori să se simtă 
îngrozitor de exclusă din lumea oamenilor, mai ales atunci 
când îi auzea pe copiii de vârsta ei râzând, jucându-se 
împreună în cerc, când le vedea camerele şi pătuţurile, 
când observa un părinte sărutându-şi fiica sau chiar 
pedepsind-o. Dar Ederra nu i-a dat niciodată timp suficient 
pentru a fi cuprinsă cu totul de descurajare. 

— Părinţii sunt o pacoste, îi explica. De cele mai multe ori 
te obligă să faci cu viaţa ta ceea ce ei nu au putut face cu a 
lor şi, alteori, te fac să te simţi atât de vinovat, încât este 
dureros chiar şi să respiri. Unii au copii doar pentru a le păzi 
bătrâneţea. Să nu ai nici o îndoială, draga mea, cel mai 
bine e să fii liber... liber să-ţi alegi drumul. La fel ca noi. 

Şi astfel i-a scos din cap fetiţei ideea că părinţii i-ar putea 
fi de vreun folos sau că prietenii de vârsta ei ar fi pe primul 
loc. 

Rareori călcau în biserică. Ederra spunea că zeitățile şi 
spiritele care le erau într-adevăr de folos oamenilor trăiau 
în adâncul pădurilor, al munţilor şi al peşterilor, dar 
creştinismul le alungase, făcându-le să se piardă în uitare. 
O asigura că spiritele care dominau lumea de la începutul 
timpurilor sfârşiseră dezgropate din cauza construcţiei de 
temple şi că fugiseră îngrozite, ca să se ascundă în 
măruntaiele pământului pentru că nu puteau suporta 
dangătul supărător şi strident al clopotelor bisericii. Totuşi, 
din când în când, pentru a salva aparențele, asistau la vreo 
slujbă, şi atunci Mayo se simţea atrasă de sunetul orgii, de 
pereţii impunători din piatră, de lumina palidă şi pâlpâitoare 
a lumânărilor, de mirosul dulceag al tămâii, de severitatea 
preotului şi de icoanele cu Hristos suferind şi acoperit de 
răni pentru a ispăşi greşelile păcătoşilor netrebnici. li 
plăcea să meargă la slujbele la care participau călugărițele 
claustrate, care rămâneau păzite de vreun grilaj romanic în 
spatele navei, cu zăbrele atât de groase, încât abia se mai 


puteau ghici umbrele lor pioase. Mayo găsea romantică 
ideea de a se dedica misiunii de a-şi sacrifica viaţa lui 
Dumnezeu, oferindu-i-se în schimb iertarea pentru păcatele 
lumii. Le vedea pe măicuţe împărtăşindu-se printre gratii, 
ferite de orice rău, şi Mayo simţea atunci o înălţare mistică, 
o dorinţă de izolare şi de dăruire care îi emoţionau sufletul. 
Era sigură că ele aveau să fie primele care ar fi intrat în 
Impărăţia Cerurilor dacă ipotezele creştine legate de 
sfârşitul lumii ar fi fost adevărate. Dacă nu ar fi fost Ederra 
să o reţină, nu i-ar fi păsat să-şi dedice viaţa meditaţiei, la 
fel ca ele, mai mult pentru senzaţia de pace care i-o 
inspirau decât datorită vocației religioase autentice. 

— Nu spune prostii! protesta Ederra de-a dreptul 
indignată. Singura noastră obligaţie pe lumea asta este să 
o lăsăm mai bună decât am găsit-o şi nu cred că ele, acolo 
unde se află, fac prea multe în acest scop. Noi, fiinţele 
umane, căutăm în mod invariabil să ne satisfacem o 
necesitate proprie. Ca fiinţe egoiste ce suntem, când vine 
momentul adevărului, ne căutăm propria fericire pe seama 
fericirii altora, şi fericirea acelor coţofene le cere să fie 
acolo, pierzându-şi vremea şi făcând biscuiţi, cu conştiinţa 
împăcată. Păcătuiesc prin orgoliu, ştii, Mayo? Pentru că se 
cred mai bune decât noi, cei care ne spetim în fiecare zi. 
Lumea e comodă; aşa sunt fiinţele umane în general. Se 
mulţumesc cu vulgaritatea şi lasă ca viaţa să treacă stând 
cu burta la soare, fără să facă nimic pentru a o face mai 
bună. Asta nu ni se va întâmpla nouă, draga mea; viaţa 
noastră va însemna ceva. 

Mayo era sigură că, de n-ar fi fost influenţa Ederrei, s-ar fi 
lăsat şi ea să lâncezească în moliciunea vulgarităţii. Chiar şi 
viaţa aceea de transhumantă pe care o ducea nu era 
altceva decât adaptarea la viaţa extravagantă şi nomadă 
pe care alţii o aleseseră. Şi, până ce Ederra nu a fost 
arestată, până ce nu a dispărut ca înghițită de încâlcitul 
labirint al Sfântului Oficiu, până ce Mayo nu s-a văzut 
obligată să-şi înfrunte singură destinul, nu fusese niciodată 
în stare să hotărască ceva de una singură. 

Mayo a intrat în adolescenţă brusc, aproape fără veste. 


Cu puţinele date pe care le avea despre părinţii ei, nu a 
putut compara fineţea noii sale talii şi caracterul ei timid cu 
cele ale mamei sale. Singurul lucru pe care putea să-l facă 
era să observe de departe un akelarre, ascunsă între 
tufişuri, pentru a încerca să-l zărească pe diavol, care 
potrivit tuturor martorilor, era tatăl ei care se făcea că nu o 
vede, şi să caute o asemănare rezonabilă cu el. Dar nu 
semănau deloc, ea era mult prea neînsemnată. 

Într-o bună zi, Mayo a avut prima ei menstruaţie. Un 
lucru îngrozitor, murdar şi dureros care, din câte se părea, 
trebuia să-l suporte toată viaţa pentru că, la fel ca multe 
alte lucruri importante, şi acesta depindea de fazele lunii. 
Ederra i-a explicat că în fiecare lună, timp de o săptămână, 
avea să devină palidă şi iritabilă, aveau să i se mărească 
sânii, să-i iasă coşuri pe faţă şi să devină pradă uşoară 
pentru orice fel de fărădelege pământească, originea 
tuturor păcatelor şi a desfrâurilor. 

— Ce mai dar! a protestat Mayo. 

— Începând de acum va trebui să ai mare grijă cu 
bărbaţii, a avertizat-o Ederra. Dacă te vor atinge, te vei 
umfla ca o minge şi vei avea un copil. 

Nu mai era nevoie să o avertizeze. Era destul de 
impresionată deja ştiind că sosirea ei pe lume o ucisese pe 
mama ei şi amintindu-şi de mulţimea de femei pe care le 
văzuse zvârcolindu-se în chinurile facerii. Din momentul 
acela a început să treacă pe lângă bărbaţi fără să-i 
privească şi s-a bucurat că nici ei nu-i remarcau prezenţa. 
Dar, în ciuda faptului că nu era o fetiţă prea exuberantă, 
trecerea timpului a făcut ca formele ei feminine să înceapă 
să-i iasă în evidenţă pe sub haine şi Ederra a hotărât să 
apeleze la serviciile unei croitorese pentru a-i coase o 
rochie de domnişoară. Apoi i-a strâns părul într-un coc, a 
privit-o cu mândrie maternă şi a sărutat-o pe frunte cu ochii 
înlăcrimaţi. 

— O să te scap de coşurile alea. O să te fac frumoasă, ai 
să vezi, a spus ştergându-şi o lacrimă. 

Şi s-a apucat de un ritual zilnic care începea de la prima 
oră a dimineţii şi pentru care avea nevoie de: 


e O lămâie; 
e Sare; 
e Ghimbir pisat. 


Trebuia să taie lămâia şi să o curețe de coajă; după asta, 
se punea în apă fructul cu sare ca să fiarbă până se făcea 
moale. Cu lichidul, trebuia să se clătească faţa persoanei 
care dorea să scape de coşuri, ungându-se apoi cu ghimbir 
pisat. 

In dorinţa ei de a o înfrumuseţa pe Mayo, Ederra îi freca 
obrajii cu săricică, pentru a da puţină culoare insipidului ei 
chip livid şi, scotocind în hârţoagele istoriei vindecătoarelor, 
a dat peste o reţetă ca să-i elimine pentru totdeauna părul 
de pe corp, pentru care era nevoie de: 


e Zeama a două lămâi; 
e Un albuş de ou; 

e Ceară de albine; 

e Ghimbir pisat. 


A bătut zeama celor două lămâi cu albuşurile de ou, a 
smuls părul de pe picioarele lui Mayo cu ceară de albine şi 
i-a întins amestecul cu un masaj blând. Apoi a pudrat-o cu 
ghimbir pisat. A repetat ritualul de încă trei ori, spre 
necazul fetei care suferea îngrozitor când i se smulgea 
părul de la rădăcină. Promisiunea s-a împlinit şi, după asta, 
Mayo avea picioarele fine şi strălucitoare, de mai mare 
dragul. 

Nu dobândise frumuseţea dezlănţuită a Ederrei, dar 
descântecele şi reţetele de înfrumusețare au sfârşit prin a o 
transforma într-o fiinţă ciudată şi subţire, cu un păr fin ca 
mătasea, printre care se iţeau urechile ascuţite, cu un chip 
minuscul, cu nasul în vânt şi cu nişte ochi negri 
extraordinari, incapabili să lăcrimeze, dar care reprezentau 
farmecul ei. Cu siguranţă că tatăl ei prevăzuse o imagine 
mult mai agresivă pentru ea în ziua în care se hotărâse să o 
conceapă. La cei şaisprezece ani ai săi, trupşorul ei de 


vrabie semăna mai degrabă cu cel al unui spirit al pădurii 
decât cu cel al unei fiinţe umane raţionale şi, ca şi cum asta 
ar fi fost puţin lucru, atunci când vorbea, scotea un fel de 
gâlgâit care abia se putea înţelege pentru că era o fire 
retrasă, şi vocea, aşa cum se întâmplă cu instrumentele 
muzicale, se distonează dacă nu este folosită. Înfăţişarea lui 
Mayo era destul de ciudată pentru a suporta reproşurile 
lumii; de aceea, de când dispăruse Ederra, nu prea se 
apropia de aşezări. Nu voia să trezească bănuieli. 

Nici Mayo nu putea adormi în noaptea aceea. Se simţea 
înfiorător de singură. Îi lipseau cântecele de leagăn, 
îmbrăţişările şi sărutările, îi lipsea prezenţa iubitoare a unei 
fiinţe umane aproape de trupul ei... îi era dor de doica ei. 
Şi-a adus aminte de ritualul nocturn pe care Frumoasa îl 
urma înainte de culcare şi pe care ea îl privea ghemuită 
dintre pături. Ederra îşi pieptăna părul de o sută de ori şi, 
cu fiecare trecere a pieptenului, un val invizibil făcea ca 
părul ei roşu să prindă viaţă, aprinzându-se ca un rug. In 
timp ce făcea asta, privea spre cer cu ochii pe jumătate 
închişi, simțind briza nopţii, căzând într-o transă prelungită. 
Mayo ştia că ea devenea atunci melancolică şi, pentru a-i 
distrage atenţia, îi cerea să-i spună povestea care vorbea 
despre imensitatea Pământului şi care o impresiona atât de 
tare. 

— Un lucru sigur, la fel ca faptul că tu şi cu mine suntem 
acum aici, începea Ederra, care avea un grai meşteşugit, 
este că faţa Pământului nu are limite, aşa că e absurd să 
încercăm să ajungem la capătul lui. 

— Nici dacă mergem toată viaţa? întreba fetiţa, uimită. 

— Nici dacă am merge timp de trei vieţi, nu am putea 
reuşi. Nici Soarele nu reuşeşte să atingă limitele Pământului 
când îl vedem seara adâncindu-se în mare. Şi poate te 
întrebi unde merge, atunci, Soarele? Mayo asculta şi 
încuviinţa. Ei bine, odată ajuns acolo, dă ocol în pântecul 
mamei sale (pentru că Pământul e mama Soarelui şi a 
Lunii), până ce ajunge în ţara în care oamenii bat cu bâtele 
în stâncă pentru a-l aţâţa ca să răsară în fiecare dimineaţă, 
pentru că este cam leneş din fire. 


— Şi ce vede Soarele când e sub Pământ? 

— Ah... O minunăţie, Mayo... Închide ochii. Şi copila se 
supunea. Trebuie să faci un mare efort ca să-ţi închipui, şi 
chiar şi aşa, ţi-ar mai rămâne multe de văzut. Sub Pământul 
pe care păşim există ţinuturi imense, pe unde curg râuri de 
lapte. Acolo aşteaptă ascunse furtunile şi norii mari care 
ajung încărcaţi de ploaie, câmpiile sunt smălţuite cu flori 
rare şi sunt folositoare pentru tratarea oricărei boli... Şi 
curcubeele sunt atât de obişnuite, încât nici măcar nu atrag 
atenţia. Toate acestea există sub picioarele noastre. Ai 
văzut? 

Şi Mayo încuviinţa cu ochii încă închişi şi cu un zâmbet 
larg pe buze. 

Când Ederra termina cu ritualul pieptănării, tăcea, 
mergea mlădiindu-se spre locul în care Mayo îşi întinsese 
păturile şi se vâra sub ele. Se întindea şi, în întuneric, 
apuca mâna copilei, iar Mayo îşi îngropa atunci nasul între 
pletele roşii ale Ederrei şi inspira cu putere, lăsându-se 
pătrunsă de parfumul lor proaspăt. Alteori, în nopţile de 
vară, înainte de a dormi, dansau amândouă goale sub 
lumina lunii pentru a înveseli spiritele înțelepte ale pădurii 
şi pentru a dobândi în schimb înţelepciune. 

Amintirea tuturor acelor lucruri a făcut-o să se relaxeze şi 
să închidă ochii. Fără să fie conştientă de ceea ce făcea, s-a 
ridicat şi a început să îngâne, cu glasul ei de păsărea, o 
melodie pe care nu o cunoştea. Şi-a dat jos cămaşa şi şi-a 
desfăcut legăturile fustei, bucurându-se de mângâierea ei 
în timp ce-i aluneca pe picioare. Şi-a lăsat hainele pe jos şi 
a continuat să danseze, cântând între copaci, sub stele, în 
timp ce lumina lunii îi lingea spatele şi îi cuprindea cu o 
mângâiere fină rotunjimea feselor. Şi atunci a simţit că 
cineva o privea. A perceput-o cu o certitudine atât de 
asurzitoare, încât groaza i-a uscat gâtlejul. A alergat să-şi 
strângă hainele pentru a se acoperi, în timp ce Beltrân se 
agita neliniştit. 

— E cineva acolo? a întrebat tremurând, cu sufletul la 
gură. 

Nu i-a răspuns nimeni. Fata a luat un cuţit şi a început să 


meargă încet, înaintând fără zgomot, înconjurând copacii, 
cu inima bătându-i gata să-i sară din piept, până când a 
văzut o umbră care se îndepărta în fugă, în direcţia satului. 

Mayo a hotărât să caute un loc mai sigur în care să se 
odihnească în noaptea aceea. 


Înigo a ajuns gâfâind la reşedinţă înainte ca primele raze 
ale soarelui să înceapă să mijească pe cer. Din fericire, 
nimeni nu şi-a dat seama de absenţa lui. A închis uşa 
camerei lui şi s-a trântit în pat cu faţa în sus, acoperindu-şi 
chipul cu braţele. Nu era o închipuire... era adevărat. 
Îngerul lui albastru exista şi nu putea povesti asta nimănui. 

Atunci, înainte ca somnul să-l învingă, i-a venit în minte 
pasajul biblic din Numeri 22,31, unde se spunea: 


Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe 
îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia 
ridicată în mână şi s-a închinat şi a căzut cu faţa la pământ. 


Capitolul XI 


Despre cum să prepari un unguent pentru ca femeia să 
nu poată iubi un alt bărbat, despre cum să faci doi iubiți să 
se certe 


Rodrigo Calderón i-a vizitat din nou pe Valle şi Becerra la 
sediul inchizitorial din Logrono într-o dimineaţă călduţă de 
la începutul lui iulie. A sosit neanunţat, cu un du-te-vino de 
capă şi spadă, încălţat cu nişte cizme de piele maro care îi 
ajungeau până mai sus de genunchi, ascunzându-şi faţa 
sub borul îngust al pălăriei sale de tapir şi însoţit de un grup 
de bărbaţi atât de dichisiţi, încât dădeau impresia că făceau 
parte din recuzita vreunei reprezentații teatrale. Avea o 
privire nu foarte prietenoasă, şi cei doi inchizitori şi-au 
imaginat că era din pricina ultimelor veşti care se 
transmiseseră din gură în gură cu o viteză atât de mare, 
încât ecoul ajunsese chiar şi până la ei. Se vorbea despre o 
lipsă de prevedere din partea administraţiei şi despre 
problemele economice în care se adâncea ţara, în ciuda 
încercărilor protejatului regal de a ascunde asta prin 
spectacole zgomotoase de comedianţi şi petreceri de rang 
înalt. 

În zilele acelea avuseseră loc în Escorial câteva întâlniri 
prezidate de ducele de Lerma, pentru a se discuta despre 
situaţia financiară. Din câte se pare, regina Margarita îl 
îndemnase pe rege să-i ceară protejatului său explicaţii 
legate de modul în care acesta administra aurul din 
vistieriile regale, şi ea însăşi îşi convinsese soţul să poată fi 
de faţă la eveniment. In tăcere, regina a observat intrarea 
în scenă a ducelui, care s-a prezentat în sala de audienţe a 
palatului afişând un zâmbet mărinimos, cu sute de hârtii 
sub braţ, cu o baghetă de lemn având o cretă la capăt, pe 
care o aducea agitând-o în faţa sa ca şi cum ar fi fost vorba 
de un toiag, şi cu secretarul său, Rodrigo Calderón, alături 
de el, ducând o tablă pe care a aşezat-o în mijlocul sălii. 

Lerma s-a grăbit să măzgălească cifre ameţitoare, fără a 


înceta să dea din gură. Mai întâi a vorbit de mii, care mai 
târziu s-au ridicat la milioane, pe care apoi le-a adunat, 
scăzut, înmulţit, împărţit, le-a pus deoparte şi apoi din nou 
în faţă, până când a ajuns la o sumă satisfăcătoare, pe care 
a scris-o cu cifre enorme în mijlocul tablei, marcând-o cu un 
cerc pe care l-a subliniat apoi de două ori, pentru a o 
pronunţa cu voce triumfătoare, mestecând cu plăcere 
fiecare silabă. Potrivit ducelui de Lerma, nu exista nici o 
îndoială că Filip al III-lea dispunea de un excedent generos 
şi nu avea motive de îngrijorare. Şi atunci a fost momentul 
când regina Margarita s-a ridicat şi a ţinut acel discurs care 
avea să servească mai târziu drept explicaţie într-un 
proces, pentru a înţelege de ce ducele de Lerma şi 
secretarul său, Rodrigo Calderón, o urau pe regină atât de 
mult încât îi doreau moartea. 

— Imi pare rău că trebuie să vă contrazic, excelenţă, a 
început, dar suma aceea ce reprezintă venituri în valoare 
de douăzeci şi patru de milioane este în întregime 
împrumutată. Şi regina Margarita a încheiat fără a-şi pierde 
seninătatea: Acel excedent de paisprezece milioane este 
fals. 

Ducele era cât pe ce să sufere o apoplexie din pricina 
emoţiei. Cine naiba se credea femeia aceea să-şi exprime 
opinia când nimeni nu i-o ceruse? Ce făcea acolo? Cine-i 
dăduse permisiunea de a se manifesta într-o reuniune în 
care era vorba de treburi de stat şi ce ştia ea despre acele 
lucruri? Asta era o treabă de bărbaţi. Dar cine o lăsase să 
fie de faţă? Doamne, Dumnezeule! A respirat de trei ori, 
încercând să nu-şi arate prea mult reacţiile interioare, 
reafirmându-şi cu încăpățânare poziţia. 

— Nu este o părere, ci un fapt care se poate verifica, a 
continuat regina fără să se piardă cu firea. Mi se atrage 
mult atenţia şi mi se pare o nebunie de neconceput ca în 
regatul nostru, aşa cum dă asigurări excelența voastră, ce 
dispune de un venit de douăzeci şi patru de milioane de 
ducați, plus beneficiul altor patruzeci de milioane, noi să nu 
facem decât să aranjăm împrumuturi care, fără îndoială, ne 
îndatorează şi ne lasă la cheremul bancherilor şi al 


speculanţilor fără scrupule. 

Pentru prima oară de când se afla în slujba Coroanei, 
ducele de Lerma a crezut că vede în ochii monarhului o 
sclipire de neîncredere. 

Protejatul regal a căutat atunci în minte pe cineva pe 
care să-l poată face responsabil de posibilele greşeli 
administrative, eliberându-l de suspiciuni. A sugerat că 
exista ceva necurat în administraţia condusă de Consiliul şi 
Comitetul de Finanţe. Reacţia Consiliului nu s-a lăsat 
aşteptată. S-au simţit ofensaţi de insinuările ducelui, au 
declarat că nu aveau nimic de ascuns, că gestiunea lor era 
transparentă şi că nu se ajungea nicăieri dacă îi 
învinovăţeai pe alţii pentru greşelile care s-ar fi putut 
comite, şi nici dacă se sporea presiunea fiscală asupra deja 
împovăratului regat al Castiliei, propunând pe urmă o 
reducere raţională a costurilor enorme investite pentru 
satisfacerea  capriciilor monarhiei care, în majoritatea 
ocaziilor, intrau pe terenul excesului şi al lipsei de măsură. 
Consiliul a cerut să se stabilească nişte limite anuale pentru 
luxurile Casei Regale. 

Dar Lerma nu a fost de acord cu ei. Monarhia nu trebuia 
să se supună unor chestiuni atât de prozaice precum banii. 
Regele şi Curtea sa erau reprezentanţii regatului şi nu-şi 
puteau permite să-şi piardă acea strălucire care pusese 
Spania pe primul loc timp de secole, uluind restul ţărilor 
europene. A sugerat ca, în loc să se reducă cheltuielile 
regale, să crească din nou presiunile fiscale, deşi era clar că 
nu în regatul Castiliei, care era deja destul de secătuit, 
întrucât tocmai aprobase o nouă dare de şaisprezece 
milioane de ducați, ce trebuia plătită până în anul 1617 şi, 
în plus, suporta dările ordinare şi extraordinare. Trebuiau 
căutate soluţiile strategice, celelalte regate trebuiau 
convinse să colaboreze pentru salvarea fiscală a monarhiei 
şi totul trebuia să se facă rapid, deoarece criza structurală 
afecta toate sectoarele sociale: mediile rurale se 
depopulau, nobilii sărăceau acumulând datorii mai mari ca 
niciodată şi clerul vedea neputincios cum mănăstirile 
cădeau în ruină. 


Un memorialist de scrieri uşoare a tipărit pamflete care 
au împânzit străzile madrilene, în care se dădeau asigurări 
că situaţia din Castilia demonstra, fără nici un fel de 
îndoială, că monarhia hispanică nu era altceva decât un 
uriaş cu capul de aur, pieptul de argint şi picioarele de lut, 
îndreptându-se spre declinul său total din următorii 
patruzeci de ani. Două săptămâni mai târziu, memorialistul- 
profet a fost găsit mort pe una dintre străduţele capitalei, 
înjunghiat în spate, fără să fi văzut cineva ceva. Versiunea 
oficială a confirmat faptul că fusese atacat de nişte 
răufăcători, care nu se atinseseră de nici unul dintre ducaţii 
pe care îi avea în tolbă. 

Mulţi au început atunci nu doar să critice rolul lui Lerma, 
ci şi să-şi îndrepte atenţia asupra lui Rodrigo Calderón. 
Francisco de Mendoza, amiral de Aragon, îl acuza de 
sustragere de fonduri, luare de mită şi de persecutarea 
tuturor celor care s-ar fi opus rolului său în guvernarea 
monarhiei, însă comentariile subversive nu au rezistat mult 
şi omul a fost reţinut la puţin timp pentru înaltă trădare. 
Criticile s-au transformat atunci în şuşoteli pentru că 
intelectualii şi-au dat seama că oamenii care îndrăzneau să 
pună la îndoială modul de administrare al protejatului regal 
şi al secretarului său puteau sfârşi arestaţi, discreditaţi sau 
înjunghiaţi pe la spate pe o străduţă întunecată. Se şoptea 
chiar că regina Margarita formase în mod discret un grup 
de opoziţie împotriva lui Calderón, alcătuit din prietenii săi 
cei mai apropiaţi şi din adversarii protejatului. Pe străzi, 
oamenii au început să facă pariuri pentru a vedea cine 
ieşea mai întâi din palat, regina cea delicată, sau secretarul 
cel şarlatan. 

Aşa stăteau lucrurile când Becerra şi Valle l-au primit în 
dimineaţa aceea pe Rodrigo Calderón în sala de întruniri. 

— Cum mai merg proiectele noastre, cuvioşii mei părinţi? 
a salutat Calderón, ridicând arogant dintr-o sprânceană. 

— Strădania noastră de a demonstra că tot ceea ce are 
legătură cu tema vrăjitoarelor reprezintă o problemă reală 
şi nu o chestiune de vise sau entelehii nu a luat sfârşit, a 
răspuns Valle. Insă domnia voastră trebuie să ştie că este 


cel puţin complicat să ne îndeplinim cu entuziasm munca 
aceasta plină de zel când avem certitudinea că inchizitorul 
general în persoană ne pune piedici. Il protejează atât de 
mult pe Alonso Salazar y Frias, încât are o încredere oarbă 
în tot ceea ce spune el şi, pentru fiecare dovadă găsită de 
noi, el primeşte o explicaţie absurdă din partea colegului 
nostru, care ne contrazice şi ne subestimează. E ca şi cum 
te-ai da cu capul de pereţi. 

— Nu ar trebui să vă îngrijoraţi pentru inchizitorul 
general, a spus Calderón în timp ce-şi freca bărbia. Sunt 
treburi mult mai importante de rezolvat. M-am gândit că 
depărtarea colegului vostru vă poate fi de folos pentru a 
muta o piesă înaintea lui. Am înţeles că inspecția merge 
greu, că nu se îndeplinesc termenele stabilite. Valle şi 
Becerra au încuviinţat. Bine... asta înseamnă că, în calitate 
de inchizitori, Cuvioşiile Voastre nu pot sta cu mâinile în sân 
în faţa numărului mare de fărădelegi care sunt în 
continuare înfăptuite în zonă, şi care, în plus, se apropie de 
dumneavoastră, nu-i aşa? a zâmbit el enigmatic. 

— Nu vă înţeleg, a spus Becerra. 

— Am înţeles că alaiul mai are nevoie de câteva luni 
pentru a ajunge să viziteze zone precum Vitoria sau cele 
din jurul oraşului Logrono... Şi acestea sunt doar câteva 
exemple, a remarcat Calderón fără ca inchizitorii să-şi dea 
seama unde voia să ajungă. E timp mai mult decât suficient 
pentru ca sectanţii să atace şi să distrugă un oraş, nu-i aşa? 
Să aşteptăm ca Salazar şi alaiul său să ajungă în locurile 
acelea ar putea fi o greşeală ireparabilă. 

— Scuzaţi-mă, l-a întrerupt Becerra, dar dacă Salazar află 
că noi ne amestecăm în treburile lui, îi va spune cu 
siguranţă inchizitorului general, şi el... 

— Colegul vostru nu are de ce să se supere sau să se 
simtă ameninţat... la urma urmelor, Cuvioşiile Voastre fac 
asta pentru a grăbi treburile şi pentru a vă limita la ceea ce 
s-a prevăzut. Calderón vorbea pe un ton părintesc. Aveţi 
încredere şi aduceţi-i lui Salazar la cunoştinţă decizia 
voastră de a începe investigaţiile în locurile în care el nu a 
ajuns încă şi în care, după cum merg lucrurile, va ajunge cu 


întârziere. Spuneţi-i că, din pricina numărului tot mai mare 
de vrăjitori care amenințau cu distrugerea integrităţii 
religioase a zonei Alava, v-aţi văzut obligaţi să publicaţi 
edictul în acele regiuni fără întârziere şi fără să mai puteţi 
aştepta ca el să ajungă acolo cu inspecția, cu riscul unor 
urmări îngrozitoare dacă se va proceda altfel. 

— Imi pare rău că insist, dar asta nu contravine ordinelor 
inchizitorului general? El însuşi a dorit ca Salazar, şi numai 
Salazar, să se facă responsabil de această inspecţie de 
acordare a edictului de grațiere. Becerra se bâlbâia. 

— Asta, domnii mei, înseamnă să acţionaţi cu iniţiativă, 
să colaboraţi cu colegul vostru şi să-i faceţi munca mai 
uşoară. In plus, Calderón, în aparenţă plictisit, ridica tonul 
vocii:  Cuvioşiile Voastre nu sunteţi inchizitori? Păi, 
comportaţi-vă în consecinţă şi nu lăsaţi ca răul să cuprindă 
aceste meleaguri. Urmăriţi-i pe diavol şi pe adepţii săi... 
faceţi dreptate!... pentru numele lui Dumnezeu! lar apoi s-a 
relaxat pentru a adăuga: Nu vă faceţi griji pentru 
inchizitorul general, el nu va avea nimic de obiectat. 

— Dar cum să facem? a întrebat Valle. Nu avem 
permisiunea de a părăsi reşedinţa din Logrono. Cum să-i 
prindem pe vrăjitori pentru a-i interoga? 

— Vreau să vă prezint pe cineva. 

Calderón s-a ridicat, a mers în direcţia uşii, a deschis-o şi 
a şoptit ceva la urechea unuia din oamenii care stăteau de 
pază afară şi care a pornit cu pas hotărât, fără a mai pierde 
o secundă. În timp ce aşteptau, Rodrigo Calderón a profitat 
de nerăbdarea inchizitorilor pentru a le comunica faptul că 
tocmai se întorsese din oraşul Bordeaux. Acolo se întâlnise 
cu Pierre de Lancre, aşa cum le spusese că avea de gând în 
timpul inspecției sale anterioare. Din câte se pare, 
inchizitorul francez era dispus să-i ajute să pună capăt 
acelei nebunii diabolice care cutremura regatele. Lancre i-a 
dat asigurări că nu putuse face nimic pentru ca epidemia 
vrăjitoarelor să nu treacă graniţa, caravană după caravană, 
şi abătând nenorocirea asupra ținuturilor Baja Navarra şi 
Alta Navarra, când au aflat de sosirea lui. l-a spus că 
majoritatea vrăjitorilor se prefăceau că merg în pelerinaje 


la Montserrat şi la Santiago, dar totul nu era decât o scuză 
mârşavă. Mai mulţi navigatori englezi şi scoțieni care s-au 
apropiat pentru a căuta vinuri de Bordeaux l-au asigurat că, 
în timpul călătoriilor lor, zăreau convoaie imense de diavoli 
cu forme de oameni înspăimântători care treceau din 
Spania spre Franţa şi invers, zburând de parcă ar fi fost o 
nimica toată, luând graniţele în derâdere. 

— Asta e îngrozitor! s-a indignat Becerra. 

— Într-adevăr... bineînţeles că e, a adăugat Calderón cu o 
privire de conjunctură. E posibil să ne confruntăm cu ceva 
mult superior nouă înşine, ceva cu care nu suntem 
obişnuiţi. De aceea avem nevoie de ajutorul celor care ştiu 
mai multe lucruri. 

Inchizitorii Valle şi Becerra s-au privit fără să înţeleagă. 
Cineva a bătut la uşă exact în acel moment, Calderón a 
deschis-o şi le-a poftit înăuntru pe cele două persoane care 
aşteptau la intrare. 

— Sunt aici! a vestit cu pompă Rodrigo Calderón. Noii 
voştri colaboratori. Vi-i prezint pe parohul Pedro Ruiz de 
Eguino şi pe domnişoara Morguy. Ei vă vor ajuta. 

Cele două figuri tăcute au intrat în sală cu capetele 
plecate. El era un slujitor al Bisericii, slab şi brunet, de 
vârstă mijlocie, care-şi ţinea privirea ascunsă în spatele 
unor ochelari mici şi rotunzi. La o primă vedere, ea părea o 
tânără obişnuită, de nici douăzeci de ani, însă dacă aruncai 
o privire mai atentă, în ochii ei enigmatici şi arămii se 
ghicea înţelepciunea unei femei de optzeci. 

— Voi începe prin a vă aduce la cunoştinţă calităţile 
excepţionale ale tinerei. Femeile mai întâi, a explicat 
Calderón în timp ce-i făcea un semn cu ochiul lui Morguy, 
care nu a răspuns prin nici un gest. Ne-a împrumutat-o 
domnul Pierre de Lancre. După cum se pare, fata asta e în 
stare să găsească pe trupul vrăjitorilor un semn pe care 
diavolul îl face atunci când intră în slujba lui, nu-i aşa? 

— Îi însemnează ca pe vite, a murmurat Morguy fără a-şi 
ridica privirea din pământ, vitele sale pământene. Este 
stigma diaboli. Dacă cineva îl are, nu există nici o îndoială 
că este un răufăcător şi că merită purificarea focului, a 


încheiat ea. 

Pierre de Lancre i-a povestit lui Calderón că, la începutul 
investigaţiilor sale în ţinutul Labourd, se folosise de ajutorul 
unui chirurg din Bayona pentru a găsi semnul, însă cea care 
într-adevăr dovedise o abilitate mai bună de a găsi imediat 
marca diavolului pe trupul celor acuzaţi de vrăjitorie a fost 
fata aceea de şaisprezece ani de pe meleagurile nordice din 
Bidasoa. Aşa cum se pare, tânăra îşi datora experienţa 
câtorva ani în care fusese dusă la akelarre de către o 
vrăjitoare rea, împotriva voinţei ei. După ce a reuşit să se 
elibereze, s-a hotărât să-i ajute pe toţi cei care treceau prin 
aceeaşi experienţă. Ea era în stare să-i identifice pe bărbaţii 
care fuseseră unşi de diavol doar uitându-se la culoarea 
pielii lor sau privindu-le pupila. Dacă diavolul se 
concentrase în mod special asupra unei persoane şi îi 
lăsase un semn într-un loc ascuns, Morguy îl putea găsi, 
oricât de mic ar fi fost semnul. După ce îl localiza, folosea 
nişte ace lungi pe care le introducea în centrul semnului 
fără ca acuzatul să sufere vreo durere. 

— Nu veţi putea contesta faptul că serviciile acestei 
tinere vă vor fi de mare ajutor, a spus zâmbitor Calderón, şi 
a adăugat: Cât despre domnul Pedro Ruiz de Eguino, a spus 
îndreptându-şi privirea spre slujitorul Bisericii care păstra în 
continuare tăcerea, vă voi spune că a demonstrat mai mult 
interes decât oricine altcineva în a-şi oferi cunoştinţele 
pentru rezolvarea acestei situaţii dificile. 

— Am în minte vreo sută de persoane suspecte, a lămurit 
parohul Pedro Ruiz de Eguino, ca şi cum ar fi ieşit deodată 
dintr-o transă lungă, care ar trebui să se odihnească în 
temniţele acestei case sfinte în loc să umble libere 
desfiinţând creştinismul. Între ei se găsesc nici mai mult, 
nici mai puţin decât zece clerici, care nu fac altceva decât 
să pună bețe în roate Sfântului Oficiu, ameninţându-i pe 
vrăjitorii căiţi ai parohiilor lor cu pedepse îngrozitoare în 
cazul în care ar încerca să părăsească secta diavolului. Il 
ştiu eu pe unul, şi-a ridicat el degetul privindu-i pe Valle şi 
Becerra cu ochiul stâng întredeschis, care e cel mai rău 
dintre toţi. Un cleric de nouăzeci şi cinci de ani pe nume 


Diego de Basurto, celebru pentru firea lui lascivă şi pentru 
relaţiile sale necuviincioase cu Satana. Cuvioşiile Voastre 
nu îşi pot imagina aberatiile pe care a ajuns să le facă omul 
acela. Şi-a coborât conspirativ vocea: Se spune că a lăsat 
însărcinate mai multe enoriaşe, nu doar una singură; că 
atunci când îi cade cu tronc vreuna dintre ele, pentru a 
reuşi ca ea să-l iubească şi să nu se mai uite vreodată la un 
alt bărbat, ia excrementele unui ţap (care, aşa cum 
Cuvioşiile Voastre ştiu deja, este reprezentarea diavolului), 
le amestecă cu făină de grâu, lasă turta să se usuce, pe 
urmă o fărâmiţează, amestecând-o cu ulei la foc mic şi, 
înainte de actul sexual, se unge pe prepuţ cu ea, 
transformând-o astfel pe femeie în prada lui veşnică. 

— La nouăzeci şi cinci de ani? a întrebat Valle, surprins. 

— Fără îndoială că trebuie să fie rezultatul vreunui pact 
cu diavolul, i-a şoptit Becerra. Măi să fie... nouăzeci şi cinci 
de ani. 

— Şi să nu credeţi că se mulţumeşte cu una - Pedro Ruiz 
de Eguino părea să se aprindă - şi nici cu femei singure... 
nici vorbă. Dacă doreşte o femeie căsătorită, foloseşte o 
iarbă numită verbină, o lasă să se usuce şi pe urmă o 
transformă într-un praf pe care îl împrăştie între cei doi 
iubiţi. Astfel reuşeşte să-i facă să se certe. 

— Nu-i aşa că nu putem permite ca aceste lucruri să se 
întâmple în continuare, iar Cuvioşiile Voastre să nu poată 
face nimic? Calderón se adresa inchizitorilor pe un ton 
amabil. Scrieţi-i colegului dumneavoastră... spuneţi-i că veţi 
începe investigaţiile şi că va primi apoi toate informaţiile. 

— Lăsaţi totul pe mâna mea. Parohul Pedro Ruiz de 
Eguino a părut mai încrezător şi şi-a arătat latura 
liniştitoare. Voi străbate drumurile, voi traversa sate şi 
oraşe. Îi voi prinde pe cei răi şi vă voi aduce în fiecare 
săptămână câte o încărcătură de vrăjitori până la poarta 
acestei sfinte case, legaţi fedeleş şi gata să mărturisească, 
nu vă faceţi griji. Altminteri - a ezitat - pentru mine ar fi o 
adevărată onoare să obţin postul de comisar inchizitorial în 
schimbul serviciilor mele. 

— Nu există nici o problemă, a lămurit Calderón, nu-i aşa, 


cuvioşii mei părinţi? 
— Vom face tot ce ne va sta în puteri, au răspuns Valle şi 
Becerra. 


Salazar şi-a dat seama că ajutorului său, Înigo de Maetsu, 
i se întâmpla ceva important. Îşi petrecuse dimineaţa 
plimbându-se cu capul plecat pe coridorul ce dădea spre 
curtea interioară, privind din când în când în jur, suspinând 
cu tristeţe şi îmbrăţişând Biblia ca şi cum ar fi fost ultima 
salvare. Novicele s-a aşezat pe una dintre băncile de pe 
culoar; pe ea se afla un crucifix din lemn de nuc pe care un 
Isus Hristos palid, de fildeş, pătimea sub tăbliţa cu inscripţia 
INRI. A rămas acolo preţ de câteva ore, răsfoind Cartea 
Sfântă, bolborosind paragrafe întregi printre dinţi, privind 
infinitul, în aparenţă memorându-le. 

În timpul mesei, Salazar s-a străduit să facă un scurt 
rezumat al întâmplărilor din timpul călătoriei, mai mult 
pentru a vedea dacă novicele se însufleţea. A vorbit despre 
scrisorile pe care i le trimiteau colegii săi din Logrono şi 
care i se păreau uşor acide, despre cele primite de la 
inchizitorul general, care îl susţinea în toate deciziile sale, 
slavă Domnului, căci de n-ar fi fost el... Valle şi Becerra, 
care se presupunea că ar fi trebuit să-l ajute, făceau 
imposibilul pentru a boicota inspecția, dând informaţii 
greşite comisarilor din oraşe. Cine ştie ce pretenţii mai 
aveau. 

Salazar a tăcut, l-a privit pe băiat cu coada ochiului, 
aşteptând ca acesta să se intereseze de comentarii şi să 
înceapă să întrebe ceva. Ar fi acceptat chiar să înghită vreo 
glumă de-a lui, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Înigo a 
păstrat tăcerea pe toată durata mesei, şi-a ocupat timpul 
numărând năutul bob cu bob, din doi în doi, din trei în trei şi 
din nou de la capăt, până când a cerut permisiunea să se 
retragă fără să fi dus nici măcar o lingură de mâncare la 
gura lui trandafirie de serafim. Salazar, care învățase să 
recunoască simptomele provocate de incertitudinile 
sufletului, a ieşit după el şi l-a oprit pe culoar. 

— Inigo! 


— Spuneţi, domnul meu. 

— Presupun că ai pregătit deja totul pentru a pleca în 
scurt timp spre Elizondo. 

— Da, da, domnul meu. 

Inigo a rămas tăcut şi Salazar i-a arătat cu privirea Biblia 
pe care tânărul o ţinea sub braţ. 

— Ai găsit răspunsul pe care îl căutai? 

— Nu caut întotdeauna răspunsuri, a răspuns novicele. 
Uneori vreau să găsesc doar o frază, un cuvânt, un gând 
care să mă facă să nu mă simt atât de singur, care să-mi 
arate că cineva s-a simţit deja la fel ca mine, la un moment 
dat. Uneori nu ştiu să descriu ce mi se întâmplă şi asta mă 
ajută să înţeleg. i 

— Este un obicei bun, Inigo; sentimentele nu sunt doar 
ale unei fiinţe umane. Dragostea, ura, plăcerea, păcatul... 
cu siguranţă că au mişcat deja multe suflete înainte de 
sosirea noastră pe lume. Şi bine - Salazar a privit din nou 
Biblia - în Carte se spune ceva despre cineva care a simţit 
la fel ca tine? 

Inigo a suspinat cu tristeţe, a deschis Cartea, a căutat 
pagina şi, când a avut-o în faţă, nu a citit-o, s-a mărginit 
doar să o recite fără pasiune, privindu-l pe Salazar în ochi. 

— Epistola către Romani 7,23-24, a precizat înainte să 
înceapă. „Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându- 
se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii 
păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce 
sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” 

— Dragul meu Inigo, sufletul uman este fragil... delicat. 
Cel mai frumos înger al Domnului, preferatul Său, a sfârşit 
într-o zi înfruntându-l cu atâta înverşunare, încât acum nu 
mai este alături de el. Dacă un înger a căzut, cum vrei tu ca 
noi, oameni lipsiţi de voinţă, să nu fim cuprinşi de ezitări? 
Dar linişteşte-te, nu contează că trupul tău cedează, 
contează că sufletul tău luptă. Nu te mai chinui, Inigo, am 
nevoie de tine odihnit ca să mă ajuţi în căutarea asta. 

Şi a mângâiat obrazul imberb al novicelui, privindu-l cu o 
gingăşie părintească. , 

Lui Salazar i se părea că Inigo îi semăna mult, deşi 


trebuia să admită că băiatul avea un caracter mai blând 
decât al său, şi îşi dorea din tot sufletul ca loviturile vieţii să 
nu ajungă să îl schimbe, aşa cum i se întâmplase lui. 

Conversaţia a fost întreruptă pentru că Salazar a fost 
anunţat că cineva dorea să-l vadă neîntârziat. Era fiica 
defunctei Juana de Sauri, care refuzase să intre în sala de 
interogatorii şi îl aştepta ascunsă în colţul întunecat dintre 
galeria de la intrare şi curtea interioară luminoasă a 
reşedinţei. Tinea un doliu riguros, cu capul acoperit de o 
năframă, ascunzându-şi gura cu un fular care abia lăsa săi 
se vadă chipul. 

— Ce doriţi? 

Salazar era surprins. 

— Ea... mama mea... îi era frică, a spus în loc de salut. Şi 
mie la fel. 

Fiica Juanei de Sauri i-a povestit inchizitorului că mama 
sa era ceea ce pe acele meleaguri se numea o serora, un 
fel de sacristană care se îngrijea cu acelaşi devotament de 
casa parohului şi de biserică. Cu un an în urmă, când 
necuratul începuse să poposească prin zonă după bunul- 
plac, parohul Borrego Solano i-a dat asigurări că ea putea 
ajuta la îndreptarea situaţiei înfiorătoare dacă făcea 
declaraţii la sediul Sfântului Oficiu împotriva vecinilor care 
purtau de ani de zile faima de vrăjitori. Juana nu era foarte 
convinsă, dar a fost dusă împreună cu alţi buni enoriaşi în 
Logrono într-o călătorie organizată special în acel scop de 
către Borrego Solano. Juana, care era sperioasă din fire, a 
auzit grozăviile de care erau acuzaţi oamenii care trăiau 
foarte aproape de casa ei şi a acceptat să susţină 
denunţurile fără a avea nici o dovadă, având încrederea 
deplină că parohul nu i-ar fi cerut să facă ceva ce-ar fi putut 
să contravină Legii lui Dumnezeu. 

— Dar ea, domnul meu, era atât de bună încât, nu peste 
multă vreme, a început să regrete ceea ce făcuse - fiica 
Juanei a început să plângă -, deşi era deja prea târziu. 
Sentinţele au fost citite şi... ei, bine... Ştiţi deja restul. 
Mama mea nu putea dormi bine noaptea, spunea că aude 
tipetele condamnaților arzând pe rug, arătând spre ea cu 


degetele învăluite în flăcări şi strigându-i „Din vina ta, din 
vina ta“. Era terorizată de remuşcări... l-a cerut un sfat 
parohului, dar el a liniştit-o asigurând-o că totul era în 
regulă, că procedase corect şi, pentru a o linişti, eu i-am 
spus că nu avea nici un motiv să nu-l creadă pe paroh dacă 
el spunea asta, însă nimic... ea nu s-a convins. S-a 
încăpățânat să-şi retragă declaraţia. De aceea voia să stea 
de vorbă cu domnia voastră... de aceea a solicitat 
întâlnirea. Voia să vă spună că tot ceea ce declarase cu un 
an înainte era fals, că nu văzuse niciodată vrăjitori, şi cu 
atât mai puţin pe Satana. Voia să o iertaţi de păcate pentru 
a se putea odihni, pentru ca oamenii condamnaţi şi 
conştiinţa ei să-i permită să doarmă cel puţin cinci ore la 
rând peste noapte. 

— De ce nu mi-ai povestit asta alaltăieri, când am fost să 
te văd? a întrebat Salazar. 

— Mi-a fost frică. Dacă se gândeau că ea... că 
zbuciumurile ei interioare... că se poate să fi luat decizia 
de... Ştiţi... de a-şi lua viaţa. Dar eu nu cred... mama mea 
nu a putut... nu poate fi... trebuie să fi fost ei... ei. 

— Ei? a întrebat Salazar. 

— Răzbunarea vrăjitorilor, cum spune parohul Borrego 
Solano. Şi-a făcut semnul crucii şi a început să caute ceva 
în buzunarul şorţului ei. Mama mea a lăsat ceva pentru 
domnia voastră. l-am spus parohului Borrego Solano şi mi-a 
recomandat să nu vi-l dau. M-am gândit să-i urmez sfaturile 
şi să-l rup... nu ştiu... dar m-am gândit că poate ea se va 
putea odihni astfel în pace, într-un loc mai bun. l-a întins un 
pergament cerat pe care se putea citi în partea de sus „A 
se încredința inchizitorului Alonso de Salazar y Frias“. 

— Mama ta ştia să scrie? 

— Parohul ne-a învăţat pe amândouă. 

— Dar aici apare doar numele meu. Salazar a privit foaia 
pe faţă şi pe dos. Cu excepţia numelui său scris clar în susul 
paginii, nu se putea citi nimic altceva. Hârtia era goală. 
Sigur era doar asta? 

— Sigur. 

Femeia s-a îndreptat spre uşă, dar Salazar a oprit-o când 


era deja pe punctul să iasă. 

— Scuză-mă, trebuie să te întreb din nou, mama ta chiar 
nu avea vreun defect de mers? 

— Vă asigur că nu, şi de data asta nu mai am nimic de 
ascuns. V-am spus deja totul. 

După ce femeia a plecat, Salazar a simţit dorinţa de 
neoprit de a împărtăşi cu cineva ultimele sale cercetări şi a 
hotărât să-i scrie mentorului său, inchizitorul general. Până 
atunci, Bernardo de Sandoval y Rojas îi acordase în 
întregime sprijinul şi încrederea sa, şi voia să-i 
mulţumească. În scrisoare îi semnala faptul că timpul se 
scurgea în defavoarea misiunii sale. Se aflau deja de mai 
bine de două luni în afara oraşului Logrono şi graţierea dată 
prin edict fusese pusă în aplicare doar în Santesteban, deşi 
lucra fără oprire şi forţase limitele colaboratorilor săi. Dacă 
lucrurile se mişcau în continuare în ritmul acela, şase luni 
aveau să devină insuficiente pentru a străbate întreaga 
zonă afectată. La sfârşitul scrisorii, Salazar arăta că 
investigaţiile sale nu demonstrau pentru moment nici 
prezenţa reală a vrăjitoarelor şi nici pe cea a diavolilor, deşi 
nu confirmau nici contrariul. 


Sunt în posesia unui indiciu important care ne poate 
ajuta să descoperim adevărul. Fiica defunctei Juana de 
Sauri m-a vizitat astăzi pentru a mă informa cu privire la 
mâhnirea mamei sale. Se pare că femeia suferea de 
remuşcările cauzate de declaraţiile făcute în tribunalul din 
Logrono în timpul procesului vrăjitoarelor de anul trecut. 
Fiica sa m-a informat că Juana de Sauri a minţit influenţată 
de parohul Borrego Solano şi că, din momentul acela, a trăit 
în pocăință şi dornică să-i acordăm iertarea. Fiica ei mi-a 
înmânat azi o scrisoare, pe care defuncta a lăsat-o pe 
numele meu, şi intuiţia îmi spune că în ea se găseşte un 
indiciu despre ceea ce se întâmplă cu adevărat pe aceste 
meleaguri, dar unde anume? Ştiu ca secretul se ascunde în 
acel pergament gol, deşi raţiunea nu mi-a permis încă să-l 
descopăr. 


În încheiere, îi dădea asigurări inchizitorului general că 
nu avea să se oprească până când nu găsea toate 
răspunsurile. Apoi a împăturit hârtia, a vârât-o în plic, i-a 
pus sigiliul şi a înmânat-o unuia dintre mesagerii săi. 

— Porniţi chiar acum, vreau ca scrisoarea aceasta să 
ajungă la destinatar cât mai repede, i-a poruncit. 


Capitolul XII 


Despre cum să domoleşti efectele dăunătoare ale unei 
otrăvi şi cum să sporeşti înțelepciunea 


— Şi ce fac inchizitorii Valle şi Becerra? 

— Ei, bine... erau puţin derutaţi. Nu le era foarte clar cum 
să acţioneze. Din fericire, mă au pe mine ca să-i ajut să „ia 
hotărârile potrivite”. 

Rodrigo Calderón a scos un hohot de râs înfumurat, 
mulţumit de modul în care stăpânea retorica. A rupt un bob 
de strugure de pe un ciorchine ce se afla pe o fructieră 
aşezată în faţa lui şi l-a aruncat în aer pentru a-l prinde apoi 
cu gura deschisă, aşa cum ar face o maimuţă la târg. Apoi 
s-a sprijinit de spătarul scaunului său, şi-a pus picioarele pe 
masă, cu un aer lipsit de griji, şi a continuat să vorbească, 
sub privirile dispreţuitoare ale interlocutorului său. 

— Le-am prezentat domnilor inchizitori din Logrono o fată 
pe nume Morguy, despre care se spune că e în stare să 
găsească stigma diaboli, şi un vânător de vrăjitoare, un 
anume Pedro Ruiz de Eguino, cu aspirații la un post de 
comisar inchizitorial. Sunt dedicați cauzei. Ei vor avea grijă 
să zguduie zonele în care Salazar şi alaiul său nu au ajuns 
încă. Veţi vedea, în curând... stăpâne - Calderón a 
pronunţat ultimul cuvânt cu o anume şiretenie - că vrăjitorii 
şi vrăjitoarele vor umple închisorile secrete în câteva 
săptămâni. Lumea va fi terorizată. 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre inspecția lui Salazar? 

— Sincer - Calderón l-a privit cu o expresie 
necuviincioasă - ştiu multe lucruri... pentru asta îi am acolo 
pe informatorii mei care lucrează zi şi noapte. Dar dacă e 
cineva care trebuie să cunoască punct cu punct fiecare 
detaliu al inspecției, acela trebuie să fie domnia voastră. 

— Văd că e adevărat tot ceea ce se spune despre 
dumneavoastră: lăudăros, infatuat, dominator şi incapabil 
să-şi stăpânească vorbele arogante... 

Rodrigo Calderón a rămas tăcut în timp ce începea să 


rupă din nou din ciorchinele de struguri, cu un gest de falsă 
modestie. 

— Ceea ce v-am spus nu e un compliment, a lămurit 
Stăpânul. 

— Păcat că sunt atât de folositor monarhiei. N'est-ce 
pas? 

Calderón a zâmbit cu ironie. 

Interlocutorul său l-a privit cu răceală. Nu voia ca vreo 
mişcare de-a sa să-l dea de gol asupra faptului că îşi 
dăduse seama că acea ultimă frază pronunţată în franceză 
făcea aluzie la nişte comentarii potrivit cărora moartea lui 
Henric al IV-lea, asasinat cu un an în urmă pe o stradă din 
Paris de un anume Ravaillac, se datora unei conspirații 
puse la cale chiar la Curtea spaniolă. Odată cu moartea 
regelui francez, se năruiau planurile sale de a forma o 
alianţă cu ducele de Savoia pentru a ataca împreună 
Milano, centrul puterii spaniole din peninsula italiană şi nod 
de legătură între Spania şi Ţările de Jos. Nu se putuse 
demonstra nimic, însă se discuta despre implicarea posibilă 
a iezuiţilor şi despre rolul lui Lerma, secondat de câinele 
său fidel Calderón, în plănuirea asasinatului. Deşi Coroana 
condamnase oficial uciderea lui Henric al IV-lea, neoficial, 
protejatul regal organizase una dintre petrecerile sale 
renumite, cu purcei de lapte, curcani şi râuri de vin, unde 
se închinase fără jenă pentru noul viitor al vecinilor gali. 

— In fine, a suspinat Stăpânul, mai batem mult apa în 
piuă sau Preasfinţia Sa îmi va spune ceea ce ştie? 

Calderón şi-a coborât picioarele de pe masă, s-a sprijinit 
pe genunchi şi a luat o privire serioasă. 

— Adevărul e că... purtarea acelui Salazar mă 
îngrijorează. Aş vrea să reuşesc să înţeleg decizia de a-l 
alege pe el pentru călătoria de inspecţie, şi nu pe Valle sau 
pe Becerra, care sunt două personaje mult mai puţin 
incomode şi mai manevrabile... ca să spunem lucrurilor pe 
nume. Acel Salazar derutează complet populaţia: face 
investigaţii într-un mod straniu, foloseşte metode absurde 
care îl duc la concluzii chiar şi mai absurde. Lumea nu îl 
înţelege... îl privesc ca pe un semizeu ale cărui decizii 


trebuie respectate. Cu un cuvânt de-al său, totul se rezolvă 
cât ai bate din palme şi nu mai e nimic de discutat, a 
suspinat el debusolat. Adevărul e că nu ştim dacă asta e 
ceea ce ne dorim. 

— Da, Calderón, e ceea ce ne dorim, a semnalat Stăpânul 
ridicându-se din scaunul său pentru a străbate încăperea de 
la un capăt la altul, în timp ce continua să vorbească: Ne 
dorim să ne creadă în stare să punem capăt tuturor relelor 
din lumea asta. Oamenii trebuie să ne fie recunoscători 
pentru ceea ce facem. Să se simtă protejaţi, să ştie că 
există cineva acolo sus care veghează asupra armoniei lor 
spirituale. Să aveţi în vedere că singurul lucru care mă 
preocupă pe mine este unitatea religioasă. 

— Mi se pare foarte corect, a remarcat Calderón, fiecare 
are propriile interese în treaba asta. Totuşi, cred că atâta 
calm nu face bine. Ar trebui să provocăm mai mult scandal. 
Trebuie să reuşim ca relele provocate de vrăjitori să fie mai 
vizibile, cel puţin când Salazar trece prin anumite locuri. Să 
se sperie şi el şi să înceteze să se mai arate atât de sigur 
pe el. Asta nu ar face nici un rău... ar speria lumea. 

— La ce vă gândiţi mai exact? 

— La interogatorii, de exemplu... vin numai pocăiţi 
plângăcioşi care te imploră: „Vă rog iertaţi-mă, iertaţi-mă 
că am păcătuit... cred în Domnul Dumnezeul nostru...” 
Calderón folosea un ton ascuţit şi batjocoritor pentru a-i 
imita pe cei care mărturiseau. Mi se pare prea uşor... puţin 
„impresionant“. M-am gândit să o folosesc pe una dintre 
informatoarele mele care să se strecoare la interogatorii ca 
să facă un mare tărăboi. O confesiune ca la carte, o 
confesiune aşa cum „o cere diavolul”. 

Şi a început să râdă în hohote pentru că l-a amuzat din 
nou jocul său de cuvinte. Calderón era încântat de sine 
însuşi. 

— Las această treabă în mâinile voastre - şi aici Stăpânul 
l-a privit cu ochi plini de severitate - controlează“i, 
Calderón, nu vreau să păţim o altă „nenorocire” precum 
cea întâmplată cu Juana de Sauri. Nu trebuie să întrecem 
măsura. Treaba asta nu trebuie să ne scape din mâini. A 


rămas tăcut, a luat loc din nou şi, schimbând subiectul, a 
adăugat: Am primit veşti că defuncta a lăsat o scrisoare 
pentru Salazar... poate că în ea spune ceva... ceva care să 
ne incrimineze... 

— Să ne incrimineze? Nimeni nu poate face vreo legătură 
între noi şi femeia aceea, staţi liniştit. Calderón l-a privit fix 
în ochi. În primul rând, vreau să precizez că informatorii 
mei mi-au dat asigurări că ei nu au avut nici o legătură cu 
moartea Juanei de Sauri. Totul a fost un accident nefericit şi 
nimic din ceea ce ar descoperi Salazar cu metodele sale 
groteşti nu ne-ar putea implica în acel necaz. In ceea ce 
priveşte scrisoarea... nu aveam cunoştinţă de existenţa ei. 
O femeie ca ea ştia să scrie? 

— Fără doar şi poate. Se pare că scrisoarea a fost găsită 
de fiica ei şi era adresată lui Salazar. El a primit-o deja, însă 
din veştile de care dispun, nu a reuşit să descifreze 
mesajul. 

— Păi, dacă scrisoarea aceea se află în posesia 
inchizitorului, informatorii mei vor face rost de ea şi o vor 
distruge. Nu vă faceţi griji, l-a asigurat Calderón. 

Cei doi bărbaţi au rămas învăluiţi într-o tăcere 
stânjenitoare. 

— Informatorii dumneavoastră... nu cunosc adevărata 
mea identitate, nu-i aşa, Calderón? 

— Drept cine mă luaţi? Sunt ani buni de când mă ocup de 
lucrurile cele mai murdare ale acestui regat şi nu mi s-a 
reproşat niciodată nimic. Discreţia mea e totală. Ei ştiu doar 
că sarcina le-a fost încredinţată de cineva pe care ei îl 
numesc Stăpânul. 

— Şi aşa trebuie să rămână, Calderón, să ţii minte. Aşa 
trebuie să rămână. 


După actul de reconciliere, alaiul lui Salazar a mai rămas 
câteva zile în Santesteban. Mai trebuiau să strângă 
lucrurile, să lege foile cu însemnări, să adune dovezile şi să 
încarce lăzile în căruţe. În timp ce toţi erau cuprinşi de 
forfota pregătirilor, novicele Inigo de Maetsu se mişca cu o 
atitudine somnolentă, îndeplinind ordine, uitându-se fără să 


privească şi şoptind răspunsuri abia perceptibile când 
cineva îi adresa o întrebare directă. Purtarea sa a început 
să-l îngrijoreze pe Salazar. Discuţia avută cu novicele în 
ziua precedentă nu servise la nimic. Inchizitorul ştia prea 
bine că, la anumite vârste, meditaţia în exces putea fi un 
lucru la fel de nimicitor ca rugina, şi că, tocmai de aceea, 
cel mai bine era să nu asculte gândurile atunci când 
deveneau neplăcute. Astfel, la lăsarea nopţii, s-a îndreptat 
spre dormitorul lui Înigo, dornic, dacă nu să-l liniştească, cel 
puţin să-i distragă atenţia. În plus, inchizitorul avea nevoie 
să discute cu cineva despre scrisoarea pe care i-o dăduse 
fiica Juanei şi pe care nu reuşise încă să o descifreze. Patru 
ochi vedeau mai bine decât doi şi poate că experienţa 
novicelui în citirea urmelor putea fi de folos în desluşirea 
sensului acelei hârtii goale. 

A bătut de două ori la uşă şi a intrat fără a mai aştepta 
un răspuns din partea lui Înigo. L-a descoperit întins în patul 
său, stând din nou cu Biblia în mână, învăluit în umbre 
albastre, tulburate doar de cercul de lumină aurie al 
lumânării de pe noptieră. Recita Cântarea Cântărilor, 
speculând în sinea lui asupra posibilităţii ca profeţii care au 
compus-o să fi fost inspirați de prezenţa unui înger ca al 
său, dacă nu chiar al său propriu, întrucât se ştie că îngerii 
nu au vârstă şi sunt nemuritori. 

Tânărul s-a ridicat iute în capul oaselor, surprins să-l 
vadă pe inchizitor apărând la ora aceea în dormitorul său şi 
înaintând nerăbdător spre el, cu o expresie conspirativă, 
agitând în mână o hărtie. 

— Inigo, am nevoie de ajutorul tău. 

Dorinţa de a nu-l dezamăgi pe Salazar l-a smuls pe 
novice din buimăceală. A lăsat Biblia pe noptieră şi a privit 
hârtia cuprins de curiozitate. 

— După cum poţi vedea din formularea de început, i-a 
indicat inchizitorul, arătându-i foaia albă, e vorba de o 
scrisoare adresată mie. Mi-a adus-o fiica Juanei, spune că a 
fost scrisă de mama ei. Dar nu conţine nimic, şi nu reuşesc 
să înţeleg ce voia să-mi spună cu ea... deşi am senzaţia că 
e vorba despre ceva important. 


— O foaie goală. Aha. Înigo a adoptat o atitudine 
savantă, a privit-o pe faţă şi pe dos, şi apoi încă o dată pe 
faţă, a aşezat-o în bătaia luminii, încercând să găsească 
urma vreunui semn imperceptibil şi, pentru că nu a găsit 
nimic, s-a pornit să speculeze, convins că orice lucru pe 
care l-ar fi spus ar fi fost mai bun decât o tăcere care să 
pună în evidenţă ignoranţa lui. Păi nu ştiu... poate că Juana 
a început să o scrie... ceva a oprit-o şi a avut timp doar 
pentru a pune formula de început: „A se încredința 
inchizitorului Alonso de Salazar y Frias“. Poate că era un 
mesaj de... rămas-bun... 

— Când se scrie un „mesaj de rămas-bun“, destinatarul 
obişnuieşte să fie cineva drag, cineva căruia trebuie să-i 
explici motivele plecării... în fine... Eu cred că nimeni nu-şi 
iroseşte ultimele momente ale vieţii trimițând mesaje 
necunoscuţilor, eşti de aceeaşi părere? 

— Păi, nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată să scriu o 
scrisoare ca aceasta. În fine... Înigo şi-a mutat din nou ochii 
asupra hârtiei. Ar putea fi vorba despre un mesaj încifrat, 
un simbolism. Înigo şi-a ridicat sprânceana dreaptă şi s-a 
pornit să speculeze. Poate că ea voia să semnaleze că viaţa 
ei era goală în acel moment al vieţii... goală ca această 
foaie de hârtie. 

Salazar i-a aruncat o privire plină de scepticism. 

— Crezi că o femeie ca Juana de Sauri ar fi putut stăpâni 
la un asemenea nivel arta sensurilor figurate? a suspinat 
epuizat, cu senzaţia că nu va reuşi niciodată să descifreze 
sensul acelei scrisori. Nu ştiu, Inigo... poate... poate că ai 
dreptate... Ceea ce mă deranjează este să ştiu că vom 
părăsi curând Santestebanul, fără să fi descoperit ce i s-a 
întâmplat cu adevărat Juanei de Sauri. Nu-mi place să las 
lucrurile neterminate. Îți aduci aminte când ai spus că 
urmele Juanei arătau că şchiopăta? Înigo a încuviinţat. Am 
întrebat-o din nou pe fiica ei şi mi-a reconfirmat că nu avea 
probleme de mers. 

— Vedeţi, domnul meu, nu ştiu aproape nimic, sau poate 
prea multe în anumite privinţe... dar în cantităţi mici, şi aşa 
nu mă fac înţeles în nici un subiect, a lămurit Inigo. Singurul 


domeniu în care mă pot considera avizat este cel al 
descâlcirii sensului urmelor, şi vă asigur că Juana mergea 
alergând şi şchiopătând. Ceea ce nu vă pot spune este din 
ce cauză, şi nici nu pot afirma că avea vreun defect din 
naştere. Ar fi putut suferi un accident chiar în ziua aceea... 
fiica ei nu avea cum să ştie. 

— Aşteaptă, aşteaptă. Salazar părea să fi descoperit 
lumina de la capătul tunelului. Poate că nu şchiopăta... 
poate că mişcarea piciorului ei drept a fost provocată de 
altceva. Ai putea să-mi spui cum erau mai exact urmele 
Juanei? 

Ínigo a început să facă paşi mari prin încăpere, 
răsucindu-şi piciorul drept la fiecare trei sau patru paşi, ca 
şi cum corpul lui ar fi rămas într-o parte. 

— Gata! Eşti un geniu, Înigo. 

— Cu adevărat, domnul meu? 

— Nu avea nici un beteşug la picior. 

— Nu? 

— Bineînţeles că nu! Se întorcea doar pentru a privi în 
urmă, de aceea urma ei dreaptă se vedea într-o parte. 
Salazar zâmbea. Şi... de ce ar trebui cineva să privească 
înapoi în timp ce înaintează în fugă? i 

— Privea înapoi pentru că o urmăreau! a exclamat Inigo, 
emoţionat. 

— Exact! 

— Atunci, e adevărat că vrăjitoarele şi diavolul au fost cei 
care au omorât-o? 

Novicele vorbea rar, un pic temător. 

— Dacă nu au fost ei, cel puţin era cineva care le 
semăna. Nu mi-ai spus că celelalte urme, cele ale 
presupusului tap... cele de copite, păreau a se târî şi 
mergeau în paralel cu nişte urme umane? 

— Da. 

— M-am gândit la asta. Cum ar putea un animal ca ţapul, 
care în mod normal trebuie să se sprijine pe patru picioare, 
să meargă cu dezinvoltură pe cele două din spate? Şi de ce 
să le târască pe anumite bucăţi de drum? 

— Nu ştiu. 


— Am ajuns la concluzia că cineva şi-ar fi putut aşeza în 
faţa propriului corp o pereche de picioare de tap. Ceva 
asemănător unui şorţ făcut din piele de animal şi care s-ar 
fi putut lega la brâu. Asta ar explica faptul că ai găsit un 
picior pe podeaua din casa Juanei. Se descotorosiseră de 
picioarele din faţă pentru că precis îi incomodau. 

— Un costum, bineînţeles! Urmele nu demonstrau că un 
tap ar fi mers pe două picioare, ci că... 

— ... atunci când omul mergea, a continuat Salazar fraza, 
copitele lăsau urme pe pământ ca şi cum s-ar fi târât, iar 
când omul se oprea, urmele ţapului apăreau întregi. Dacă 
Juana era suficient de speriată, se poate ca frica să-i fi jucat 
o farsă, obligând-o să-l confunde într-adevăr cu diavolul. 

— Credeţi că omul care purta costumul a împins-o în râu? 

— Nu propriu-zis. Cred că starea de spirit a Juanei era 
destul de vulnerabilă în ultimul timp. Cu siguranţă că lăsase 
pregătită piatra cu funia aproape de pod în cazul în care nu 
ar mai fi putut suporta apăsarea conştiinţei sale. Dar, de 
fapt, nu au fost remuşcările ei, ci mai degrabă o grandioasă 
punere în scenă, care a sfârşit prin a o convinge că era mai 
bine să părăsească această lume. Şi Salazar a conchis: 
Frica a fost cea care a împins-o pe Juana pe fundul râului. 
Acum e important să ştim cine sunt acei şarlatani care se 
deghizează în ţapi pentru a tulbura sufletele oamenilor şi, 
ceea ce e mai important, trebuie să aflăm de ce fac asta. 

Salazar a ieşit zâmbitor din camera lui Inigo, urându-i 
noapte bună, fără să-şi dea seama că uitase biletul nescris 
al Juanei pe patul tânărului novice. 


Vrăjitorii i-au provocat dintotdeauna lui Mayo un amestec 
de sentimente contradictorii. O parte din fiinţa ei se temea 
de ei. O teamă exacerbată care o obliga să se ghemuiască 
lângă Ederra în nopţile în care credea că le simte prezenţa 
în apropiere, deşi, în acelaşi timp, nu înceta să se 
gândească la ei. Simţea o tentaţie nesănătoasă de a se 
informa cu privire la locurile în care se ţinea vreuna dintre 
întâlnirile lor, pentru ca astfel să-i poată vedea ascunsă 
după ferigi. Ederra o lămurea că acele fiinţe nu aveau nici o 


legătură cu ele. 

— Puterea noastră ia naştere din natură. Ne folosim de 
aer, apă şi pământ... de plante şi flori şi, din când în când, 
ne folosim de vreun spirit al pădurii care ne dă o mână de 
ajutor din pură generozitate, îi explica lui Mayo. Dar 
vrăjitorii, draga mea... puterea lor vine din infern. Diavolul 
le vinde puterile în schimbul sufletului lor. Fac un pact şi 
rămân fără el, aşa, cât ai zice peşte! spunea Ederra pocnind 
din degete. 

Dar Mayo se întreba dacă diavolul nu era deja de mult 
timp stăpânul sufletului ei, fără a fi nevoie de alte pacte, 
chiar din clipa în care o concepuse, pentru că, uneori, 
observând intrigile vrăjitorilor, simţea că erau făcuţi din 
acelaşi aluat. Nu i-a spus niciodată Ederrei asta, pentru a 
nu o îngrijora. 

Îi văzuse la întâlnirile lor din timpul nopţii de San Juan” 
mâncând, dansând şi cântând, mişcându-se într-un cerc pe 
care ei îl făceau invers, privind spre exterior pentru a nu-şi 
vedea feţele şi pentru a nu muri de ruşine în ziua 
următoare. Îi simţea, putea să-i miroasă, să le recunoască 
paşii şi obiceiurile. Mayo putea descoperi prezenţa 
vrăjitorilor de la mai mulţi kilometri distanţă, ca şi cum ar fi 
avut un al şaselea simţ pentru asta. De aceea, ştia că acei 
doi tipi pletoşi care îl atacaseră pe tânărul ajutor al lui 
Salazar nu erau vrăjitori şi că, cel mult, puteau fi incluşi în 
categoria marionetelor. Însă ei erau din nou acolo, pândind 
clădirea în care era găzduit alaiul, şi asta a făcut-o să 
suspecteze că şi ei îl urmăreau pe inchizitor, deşi nu le 
pricepea motivele. S-a ascuns aproape de cei doi bărbaţi 
pentru a le putea auzi conversaţia. 

— Stăpânul vrea să găsim o scrisoare. 

— O scrisoare, a repetat cel cu ochiul alburiu, rozându-şi 
unghiile fără chef. 

— Nu repeta ultimul meu cuvânt, ca un prost. Ştii ceeo 
scrisoare? 

— O hârtie. 


13 Noaptea Naşterii Sfântului loan Botezătorul, sărbătorită în 
Spania pe data de 23 iunie. (n.tr.) 


— Bine... dar o hârtie specială. E adresată inchizitorului 
Salazar. 

— Şi de unde să ştiu eu asta? a chiţăit băiatul. 

— Vorbeşte mai încet, a şoptit bărbosul. la tot ce găseşti 
pe masa inchizitorului, şi gata. Dar adu-ţi aminte că primul 
lucru pe care trebuie să-l faci este să-i vâri aceste prafuri în 
gură în timp ce doarme - i-a întins el o legătură mică, 
făcută cu o batistă fină, în care părea să fie înfăşurat un 
flacon pe care Mayo nu a reuşit să-l vadă - iar astfel nu se 
va trezi şi vei putea lucra liniştit. Nu folosi mai mult decât e 
nevoie, ca să nu-l trimitem pe lumea cealaltă. 

— Lumea cealaltă, a repetat băiatul. 

S-au aplecat pentru a privi luminile clădirii. Doar o 
singură fereastră era luminată. 

— Acolo. Mereu rămâne treaz până târziu. O să aşteptăm 
o vreme să stingă lumina şi să adoarmă. 

Mayo s-a speriat. Nu le putea permite să facă rău 
singurei persoane care o ducea pe drumul de întâlnire cu 
Ederra, aşa că a căutat în desagii lui Beltrân un leac 
împotriva otrăvurilor, şi-a vârât în buzunar pietrele colorate 
care o făceau invizibilă şi a aşteptat. A văzut cum băiatul cu 
ochiul alburiu era atent ca lumina camerei să se stingă şi, 
după ce s-a întâmplat asta, s-a căţărat pe pereţii clădirii, a 
atins pervazul, a rămas acolo pentru o clipă şi, pe urmă, a 
împins tocul ferestrei, dispărând înăuntru. 

Mayo a luat-o atunci la fugă spre uşa principală aproape 
fără să atingă pământul pentru a nu face zgomot. A strâns 
cu putere pietricelele colorate ale invizibilităţii şi a traversat 
galeria de la intrare fără probleme pentru că nu era nimeni 
de pază. A străbătut coridoarele, socotind din nou în minte 
pentru a şti care era locul exact prin care se strecurase 
presupusul vrăjitor, dar, când a găsit uşa, şi-a dat seama că 
acela nu era dormitorul lui Salazar. Băiatul cu ochiul alburiu 
se înşelase. 

A apăsat clanţa cu grijă şi a deschis uşa numai puţin, 
pentru a privi înăuntru. L-a putut vedea pe băiat, luminat 
doar de claritatea palidă a lunii, vârând acele prafuri 
ciudate, cu aspect de cărămidă măcinată, în gura persoanei 


care era întinsă pe pat. Când a fost sigur că acestea îşi 
făcuseră efectul şi că victima sa nu avea să se trezească, a 
aprins lumânarea de pe noptieră şi s-a îndreptat spre birou. 
A rămas acolo preţ de o clipă, scărpinându-şi barba, 
hotărându-se ce să ia. Erau cărţi, foi împrăştiate, pene de 
scris, desene, o călimară cu cerneală... Era prea complicat 
să aleagă ceva. A pus deoparte cărţile, călimara, desenele 
şi penele de scris, şi a luat restul hârtiilor, îndesându-le în 
pantaloni. S-a întors să verifice dacă victima sa dormea şi a 
ieşit apoi pe fereastră. 

Lui Mayo i s-a făcut frică. Pentru o clipă, s-a gândit la 
posibilitatea ca antidotul ei împotriva otrăvurilor să nu fie 
suficient de puternic pentru a reduce efectele acelei 
substanţe. S-a apropiat de pat, cu inima bătându-i să-i 
spargă pieptul, şi a fost surprinsă să descopere că omul 
care se odihnea acolo era tânărul novice pe care îl ajutase 
deja o dată. 

— Sărmanul... ce ghinion are, a murmurat ca pentru sine. 

Otrava începuse să-şi facă efectul, pentru că băiatul 
respira adânc şi neregulat, inspirând aerul cu greutate, aşa 
cum făcea ea când avea una dintre crizele ei. Fără a mai 
pierde timpul, Mayo l-a prins de nas cu grijă, iar când Inigo 
a început să îşi mişte gura în căutare de oxigen, l-a făcut să 
bea zeama a doisprezece trifoi cu patru foi care aveau 
însuşirea de a atenua efectele negative ale otrăvurilor de 
vrăjitori, şi care, în plus, sporeau înţelepciunea. 

Pe urmă s-a aşezat lângă el pe marginea patului. Mayo 
nu mai văzuse niciodată un bărbat atât de frumos. Era 
surprinsă de faptul că nu-şi dăduse seama de asta înainte. 
Şi-a apropiat nasul de gâtul lui pentru a mirosi aroma de 
săpun de Cipru pe care o răspândea trupul său. Privea 
acum nestingherită părul auriu şi buclat al băiatului, 
rotunjimile graţioase ale bărbiei sale, buzele sale cărnoase, 
moi ca mătasea. O dorinţă copilărească, greu de stăvilit, a 
împins-o să le atingă cu vârful degetului arătător minuscul, 
şi atunci tânărul şi-a întredeschis gura, scoțând un suspin 
relaxat. Mayo a putut vedea dinţii perfecţi ai lui Inigo, 
înşiruindu-se pentru a proteja limba lui  rozalie, 


strălucitoare, umedă, adăpostită de cerul gurii, şi care, în 
mod neînțeles, îi deştepta o lăcomie necunoscută, o foame 
de celălalt care i-a lăsat gura apă, ca şi cum s-ar fi aflat în 
faţa unei mâncări delicioase. Mayo şi-a apropiat atunci gura 
de cea a băiatului fără a ajunge să o atingă, cu dorinţa 
unică de a împărţi aerul albăstrui al acelei încăperi luminate 
de o flacără minusculă. După mai multe răsuflări şi, fără a fi 
măcar conştientă de ceea ce făcea, şi-a mişcat încet limba 
pentru a linge buzele tânărului Înigo, aşa cum ar face un 
pui de pisică în faţa blidului de lapte, încet, de la stânga la 
dreapta, străbătând marginile, terminând la colţuri, până 
când s-a săturat de buze şi a hotărât să meargă mai 
departe. l-a atins dinţii, i-a mângâiat pielea intimă din 
interiorul gurii, şi-a împreunat limba cu cea a novicelui şi a 
descoperit acea însuşire catifelată şi umedă pe care o au 
limbile, de care nu fusese conştientă până atunci şi pe care 
urma să o simtă câţiva ani mai târziu, amintindu-şi de acel 
moment. Acea mângâiere intimă, nesfârşită, a epuizat-o, 
lăsându-i o durere îngrozitoare care i-a cuprins pieptul şi o 
nevoie de apropiere umană superioară oricărui alt lucru pe 
care îl simţise vreodată. A trebuit să se oprească, fiindu-i 
teamă să nu o apuce una dintre crizele ei, din pricina 
agitaţiei şi a lipsei de aer. 

Şi-a sprijinit coatele de genunchi şi şi-a lăsat capul în 
mâini, inspirând şi gâfâind încă. După câteva clipe şi-a 
deschis din nou ochii pentru a-l privi pe Înigo. Dormea încă 
profund şi, văzându-l astfel, dorinţa i s-a transformat în 
duioşie. Incet, şi-a întins trupşorul de vrabie în pat. A rămas 
nemişcată timp de câteva minute, cu sângele bătându-i în 
tâmple, observând cum partea stângă a corpului ei stătea 
alături, în armonie cu partea dreaptă a tânărului. Şi-a întins 
mâna subţirică şi a aşezat-o cu delicateţe pe pieptul lui 
Inigo. A putut simţi bătaia inimii lui şi, fără să ştie de ce, o 
forţă de neoprit a făcut-o să-i şoptească la ureche toată 
povestea ei de la început, de când a conceput-o diavolul şi 
până când s-a pierdut de Ederra. l-a povestit despre 
temerile şi despre îndoielile ei, i-a spus că nu găsea apa cu 
care să-l dezlege de vrajă pe Beltrân şi asta o făcea să se 


simtă neîmplinită, că avea o cutiuţă de lemn cu nituri de 
metal ce conţinea amintirile unor oameni care erau deja 
morţi, pe care i-o dăduse un căruţaş, care avea o poreclă 
ridicolă, din pricina unei neghiobii. l-a spus că îi urmărea de 
săptămâni întregi şi că nişte tipi foarte ciudaţi erau şi ei pe 
urmele lor. Dar nu trebuia să se îngrijoreze, pentru că, deşi 
Ederra îi spunea că toţi oamenii Bisericii erau nişte 
aroganţi, nişte mâncăi buni de nimic, ea era sigură că acel 
lucru nu era adevărat în cazul lui Salazar şi al lui, şi că urma 
să-i protejeze în continuare. l-a povestit şi că în clipa aceea 
era incapabilă să verse lacrimi şi că asta, în mod 
surprinzător, o transforma în persoana cea mai tristă din 
lume pentru că exact în clipa aceea şi-ar fi dorit să nu se 
oprească din plâns până în zori. Pentru a încheia, a adăugat 
că faptul de a fi fiica diavolului îi dădea uneori senzaţia de a 
fi nedemnă, însă cineva îi spusese că magul Merlin era fiul 
unui incub cu o femeie credincioasă şi că, după cum 
înţelesese ea, Merlin nu era o persoană rea, cel mult un 
personaj pitoresc. Poate că nici ea nu era o persoană rea. 

Nu a încetat să vorbească până când şi-a dat seama că 
mai rămăsese puţin până la ivirea zorilor şi că Înigo nu-şi 
pierduse nici o clipă ritmul respirației. Nu i se mai putea 
întâmpla nimic. Şi-a ridicat mâna de pe pieptul tânărului cu 
aceeaşi delicateţe şi a scos un suspin de uşurare. 

— Mulţumesc că m-ai ascultat, a murmurat Mayo. 

Dar pe când începea să se ridice din pat, şi-a dat seama 
că sub braţul novicelui se zărea un colţ de hârtie. Se pare 
că tânărul Înigo adormise cu ea în mână. A scos hârtia 
încet, având grijă să nu-l trezească. A apropiat-o de 
lumânare pentru a o studia de aproape. Era goală şi avea 
ceva mâzgălit în partea de sus. 

— Asta trebuie să fie ceea ce căutau ei, a murmurat 
pentru sine. 

Dar pe când o privea, căldura flăcării a început să dea la 
iveală nişte litere ascunse pe care ea nu le-a înţeles pentru 
că nu ştia să citească. Persoana care a scris-o a avut multă 
grijă ca hârtia să nu poată fi văzută de ochi străini şi s-a 
bucurat că nu fusese găsită. Când mesajul a ieşit în 


întregime la iveală, a aşezat hârtia pe măsuţa novicelui. 

— Sper să-ţi folosească la ceva, i-a şoptit la ureche. 

A suflat în lumânare şi a părăsit clădirea cu mâna în 
buzunar, strângând în pumn pietricelele colorate care o 
făceau invizibilă. De aceea, nimeni nu a putut-o vedea 
ieşind. 


Capitolul XIII 


Despre cum să scrii şi să descifrezi mesaje ascunse, 
despre cum să distrugi recolta vecinilor, despre cum să le 
îmbrobodeşti pe vrăjitoare să facă treburile gospodăreşti 


După ce a citit cuvintele pe care Juana i le adresa lui 
Salazar, călătoria a căpătat un nou sens. Petrecuseră 
săptămâni întregi ocolind obstacole, zgândărind crusta 
aparenţelor pentru a găsi adevărul, examinând tot felul de 
aiureli pentru că domnul inchizitor se încăpăţânase să 
respingă prejudecățile, iar acum aveau în sfârşit în faţa 
ochilor declaraţia cuiva care se întâlnise cu întunericul. Era 
ca o voce şoptitoare care oferea răspunsuri din lumea 
cealaltă la neliniştile sale din lumea de aici, însă, din pricina 
caracterului slab al sufletelor, mesajul rămânea puţin 
confuz. Salazar a privit spre foaia din mâinile sale fără să-i 
vină a crede ce citea. 

— Cum ai reuşit să faci să se zărească literele? 

— Vă asigur din nou că nu am făcut-o eu, domnul meu, a 
protestat Înigo. A fost ea. 

— Ea? a întrebat cu ironie fray Domingo. 

— Îngerul albastru, l-a încredinţat pentru a nu ştiu câta 
oară. 

— Îngerii nu au sex, a murmurat Domingo cu afectare. 

— Ba da, bineînţeles că au. Cel puţin, acesta are. Înigo s- 
a înroşit. A fost îngerul albastru. Ştiu asta. 

— Încep să mă gândesc cum s-a putut întâmpla, a 
mormăit Salazar ridicând tonul vocii pe măsură ce îi veneau 
ideile. Juana a scris o scrisoare, folosind drept cerneală 
sucul vreunei citrice: o lămâie sau o portocală... amândouă 
sunt la fel de bune pentru astfel de treburi. După uscarea 
sucului, literele devin complet invizibile. 

Inchizitorul le-a povestit că el şi fraţii lui foloseau acel 
truc pentru a-şi trimite mesaje secrete. Mai târziu, când 
voiau să le citească, trebuiau doar să apropie hârtia de 
flacără şi literele apăreau ca prin farmec. 


— Ai apropiat scrisoarea de lumânare, nu-i aşa, Înigo? 
Salazar nu a aşteptat ca novicele să răspundă şi a continuat 
să-şi vorbească în barbă. Cum de nu mi-a venit în minte 
mai înainte? Dar cum puteam eu să-mi imaginez că femeia 
aceasta a folosit un truc pentru...? 

— Nu am pus-o eu... nu eu. Înigo s-a tot bâlbâit până 
când şi-a adus aminte că uitase să mai adauge ceva la 
descoperirile sale din dimineaţa aceea. Cineva a fost azi- 
noapte în dormitorul meu, sunt sigur că nu sunt 
presupuneri de-ale mele... Ştiu asta pentru că, în afară de 
scrisoarea descifrată a Juanei, am observat că au dispărut 
mai multe hârtii pe care le aveam pe birou. Erau nişte 
notite fără importanţă, dar acum nu mai sunt nicăieri. 
Cineva le-a luat. 

— Măi să fie... a început fray Domingo, se pare că îngerul 
ăsta al tău are mâinile cam lungi. Mai întâi traista, apoi 
hârtiile tale... 

— Hai să lăsăm sarcasmul, a protestat Salazar. Un furt mi 
se pare chiar un lucru îngrijorător. Dacă totul ar fi 
adevărat... dacă cineva poate intra cu neruşinare în 
camerele noastre în toiul nopţii, ne aflăm în faţa unei 
situaţii foarte încurcate şi periculoase. 

— Cu siguranţă că documentele despre care Înigo spune 
că îi lipsesc or fi îngrămădite pe acolo, într-una dintre lăzile 
pe care le-am încărcat deja în căruţe. Fray Domingo încerca 
să reducă din gravitatea întâmplării. Ca urmare a 
pregătirilor de călătorie, şi la mine în dormitor e mare 
dezordine. 

— E posibil să ai dreptate, a adăugat Salazar, gânditor; în 
orice caz, ceea ce mă intrigă mai mult în aceste momente 
este să aflu ce înseamnă exact această scrisoare. Adevărul 
e că această frază enigmatică pe care Juana a scris-o în 
ultimele momente ale vieţii sale îmi face părul măciucă. 

Cei trei slujitori ai Bisericii şi-au aţintit din nou ochii 
asupra mesajului defunctei. 


Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea nu s-au 
pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de 


aur, şi de argint, şi de aramă, şi de piatră, şi de lemn, care nu pot 
nici să vadă, nici să audă, nici să umble. 

Şi nu s-au pocăit nici de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, 
nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor. 


— Femeia aceasta trebuie să fi avut o fire ieşită din 
comun sau o fi fost dornică să ne ţină ocupați o vreme, a 
semnalat Înigo, dacă ceea ce pretindea prin această 
scrisoare era să ne lămurească asupra motivelor morţii 
sale... 

— Ne vom ocupa aşadar de ea, a ordonat Salazar. Vreau 
ca fiecare din voi să aibă mâine o posibilă ipoteză despre 
ceea ce a vrut să ne spună Juana cu aceste cuvinte. 


Beltrân şi-a petrecut toată noaptea aşteptând-o pe Mayo 
sub ferestrele reşedinţei şi, când a văzut-o sosind cu pas 
măsurat, ca o uşoară briză de vară, a ştiut că i se 
întâmplase ceva important. Fata l-a apucat de hăţuri, l-a 
privit cu duioşie în ochii lui ca tăciunele şi a scos un suspin 
prelung. Pe urmă s-a urcat în spinarea lui, s-a sprijinit cu 
pieptul de gâtul lui, îngropându-şi nasul în coama lui ce 
răspândea un miros familiar, şoptindu-i la ureche să se 
îndepărteze de acolo, în direcţia pădurii. Imaginea acelui 
băiat i se întipărise în minte, îi mai putea simţi trupul, 
mireasma... i se părea că nu exista pe lume substanţă mai 
prețioasă decât cea care dădea formă părului, pielii, 
unghiilor, genelor sale. Şi-a dorit să pună stăpânire asupra 
întregului său trup, asupra gândurilor lui, voia să ştie totul 
despre el: culoarea lui preferată, părinţii, locul în care 
crescuse, voia să-i ştie numele pentru că era convinsă că 
rostindu-l cu voce joasă ar fi fost ca şi cum ar fi pus într-un 
fel stăpânire pe sufletul său. l-ar fi plăcut să vorbească 
despre ceea ce simţea, să îmbrace în cuvinte ceea ce erau 
doar emoţii, avea nevoie de cineva care să-i explice ce i se 
întâmpla, iar atunci şi-a adus aminte de Ederra, confidenta 
ei. Ea era scopul ei şi, pentru câteva clipe, pierduse 
perspectiva. Mayo a simţit un fior. Auzise vorbindu-se 
despre dragoste şi despre puterea ei de fascinaţie, dar nu 


şi-a imaginat că putea fi atât de mare. 

S-a ridicat, a tras cu putere aer în piept, expirând aerul 
puţin câte puţin pentru a se elibera de nelinişte şi şi-a 
reluat planurile. În ziua precedentă aflase că alaiul avea să 
pornească spre Elizondo. Făcuse calcule şi a ajuns la 
concluzia că aveau să întârzie destul de mult pentru a-i 
permite să se apropie de Urdax, ca să se ţină de 
promisiunea făcută lui Gol-Puşcă de a înmâna obiectele şi 
să se întâlnească din nou cu grupul lui Salazar. Nu-şi 
pierduse speranţa ca vreuna dintre rudele celor condamnaţi 
să îi dea un indiciu, un detaliu, o informaţie oricât de 
neînsemnată, care să o ducă pe drumul Ederrei. L-a apucat 
pe Beltrán de hăţuri şi l-a mânat mai departe. 

— Haide, Beltrán, avem multă treabă. Pe-acolo, i-a spus 
arătându-i o cărăruie aflată în stânga lor. 

Şi-a dat seama că timpul petrecut în singurătate o 
transformase într-o persoană mai vitează şi mai isteaţă. 
Începuse să fie atentă la semnele mărunte ce indicau locul 
în care se afla, cele care permiteau să găsească nordul, să 
prevestească vremea sau să ghicească unde se găseau 
fructe sălbatice ori peşteri în care să se adăpostească. 
Devenise mai descurcăreaţă. Cu siguranţă că Ederra ar fi 
fost mândră de ea. 

Casa care aparținuse Estevaniei de Petrisancena şi 
soţului ei se găsea în afara Urdaxului. Era o clădire plăcută 
şi distinsă, făcută din pietre albe şi cu ferestre verzi care se 
odihnea pe un deal, împărțind peisajul cu un soc centenar 
enorm, ce umbrea intrarea principală. Se mai puteau încă 
vedea urmele clare ale unei mâini de femeie ce semănase 
levănţică şi panseluţe în grădinile din jurul casei, însă lunile 
de absenţă ale femeii făcuseră să crească în jurul lor un soi 
de buruieni care stricau în totalitate echilibrul. Uşa era 
împărţită în două pe orizontală, ambele părţi fiind bine 
închise. Mayo a bătut delicat cu degetul şi a aşteptat un 
moment, lovind uşor cu picioarele în pământ, simțind o 
apăsare în pântece care o copleşea, făcând-o să bată din 
nou în uşă cu mai multă putere. Cum nu a primit nici un 
răspuns, şi-a lipit nasul de geamul ferestrei, acoperindu-şi 


faţa cu mâinile pentru a evita razele soarelui, încercând să 
pătrundă cu vederea în interiorul casei cufundate în 
întuneric, pentru a vedea dacă exista vreun semn de viaţă. 

— Dacă vii să o cauţi pe Estevania, ai ajuns târziu. O 
voce răguşită a răsunat în spatele ei. Am pierdut-o. 

A presupus că era vorba de soţul Estevaniei, pentru că 
era îmbrăcat în uniforma văduvilor perseverenţi: straie 
negre din cap până în picioare. Singurele lucruri care 
aduceau puţină culoare erau opincile sale maronii şi 
basmaua în carouri albastre din jurul gâtului. Era un bărbat 
corpolent care trebuia să aibă în jur de patruzeci de ani, cu 
mâinile vânjoase şi uscate. Ederra spunea mereu că se 
poate şti cu ce se ocupă cineva doar văzându-i mâinile, însă 
Mayo a preferat să adulmece aerul, pentru că ei îi era mai 
uşor să recunoască îndeletnicirile oamenilor după iz, şi 
bărbatul acela mirosea a pământ umed, a spanac proaspăt 
şi a seminţe. 

— Ce vrei? a întrebat în timp ce o privea pe Mayo din cap 
până-n picioare. 

— Cineva care s-a aflat alături de soţia dumneavoastră în 
ultimele momente mi-a încredinţat ceva. Mayo s-a grăbit să 
caute în desagii lui Beltrán cutiuţa de lemn cu nituri 
metalice. Juanes o urmărea curios, încruntându-şi fruntea. 
Ţineţi! Estevania a lăsat asta pentru dumneavoastră. l-a 
întins şuviţa de păr legată cu panglică verde. 

Juanes a prins-o între degete cu infinită delicateţe. A 
aşezat-o în palma mâinii sale bătătorite şi a început să o 
mângâie până când două lacrimi grele i-au umezit obrajii. 
Mayo a invidiat atunci lacrimile bărbatului şi, dacă le-ar fi 
avut, s-ar fi pus pe plâns împreună cu el, s-ar fi făcut 
părtaşă la durerea lui, la singurătatea lui. l-ar fi spus că 
înţelegea foarte bine cum se simţea în acele momente, că 
amândoi erau bătuţi de soartă, că totul era o greşeală 
îngrozitoare, curată nedreptate, atâţia oameni răi existau 
pe lumea asta săvârşind fărădelegi şi necazul îl lovise 
tocmai pe ei. Şi aşa ar fi plâns şi ar fi trăncănit împotriva 
creaţiei toată dimineaţa alături de bărbatul acela, după- 
masa şi noaptea, până când s-ar fi făcut ziuă sau până s-ar 


fi terminat zilele. Însă a rămas tăcută, privindu-l fără a 
întrerupe acel moment, pentru că nu era sigură dacă 
sentimentele ei ar fi putut interesa cu adevărat un 
necunoscut. 

— Estevania mea avea un păr foarte frumos. Namila 
aceea de om a suspinat deodată, ştergându-şi nasul cu 
mâneca. Mulţumesc că mi-ai adus o părticică din el. Vrei să 
intri puţin să bei un Txacoli!"? 

— Nu, nu... mulţumesc. 

— Intră şi închide uşa, i-a poruncit. 

Lui Mayo i-ar fi părut rău să-l contrazică într-un moment 
atât de dramatic precum acela, aşa că l-a urmat în casă. 

— Şi zici că soţia mea a lăsat asta pentru mine? a spus în 
timp ce punea două ulcele de vin pe masă. 

— l-a dat-o bărbatului care a dus-o în Logrono şi el m-a 
însărcinat să v-o aduc. 

Mayo cerceta casa, privind în jur. Aproape că putea simţi 
prezenţa delicată a fantomei Estevaniei ascunsă în vreun 
colţ, mulţumindu-i pentru ceea ce făcea. 

— la loc! Juanes i-a arătat un scaun şi a privit-o cu coada 
ochiului în timp ce fata lua loc. Lumea e rea... rea, rea, rea. 
Există atâta invidie pe lumea asta! Da, domnule! a spus 
soţul Estevaniei cu privirea celui care ştia ce vorbea. Lumea 
nu-l iartă pe cel căruia îi merg bine treburile, eşti de acord 
cu mine? Mayo a aprobat fără să fie foarte sigură de 
întrebare. El a povestit mai departe. Eu nu înţeleg asta... 
ştii? Eu mă bucur atunci când vreunui cunoscut îi merg bine 
treburile. Atunci mă gândesc că, dacă acelei persoane îi 
merge bine, nu există nici un motiv să nu mi se întâmple şi 
mie la fel. Însă majoritatea oamenilor nu gândesc aşa. Cei 
mai mulţi cred că le va merge mai bine dacă reuşesc să 
facă să-ţi meargă ţie rău. Bărbatul a dat pe gât vinul dintr-o 
înghiţitură, şi-a apucat bărbia şi a privit-o pieziş pe Mayo în 
timp ce străbătea marginea ulcelei cu degetul arătător. Te- 
au pus deja la curent cu tot ce s-a întâmplat, nu-i aşa? 

— Ca să fiu sinceră... lumea nu obişnuieşte să-mi 
vorbească prea mult. 


14 Denumirea unui vin alb produs în Ţara Bascilor (n.tr.) 


— Lumea minte! Juanes nu părea să acorde prea multă 
atenţie explicaţiilor lui Mayo şi şi-a continuat discursul. 
Soţiei mele îi plăcea să se întâlnească uneori... doar uneori, 
cu Maria de Echalecu şi cu Gracia de lturralde. Ele două 
erau foarte bune prietene din copilărie. Dar Gracia s-a 
căsătorit apoi cu jigodia aia şi ne-a împroşcat pe toţi cu 
rahat... Merită tot ceea ce i se întâmplă, neruşinatul naibii! 
l-a aruncat o privire îngreţoşată şi şi-a turnat iarăşi vin. 
Bea! i-a cerut el în timp ce aştepta cu sticla înclinată ca fata 
să-şi golească ulcica. 

Mayo a dat pe gât tot lichidul dintr-o suflare; în mod 
normal, ordinele date cu fermitate o lăsau fără putinţă de 
reacţie. A trebuit să-şi acopere gura cu două degete pentru 
că a fost cuprinsă de ameţeală. A făcut un efort, a înghiţit 
cu putere şi o arsură urmată de un fior i-a scuturat 
măruntaiele. 

— Oamenilor le place să spună că erau vrăjitoare, a 
continuat Juanes. Toate trei. Adevărul e că le făcea plăcere 
să se întâlnească, să vorbească de-ale lor, să se 
dichisească, şi alte lucruri din astea... şi eu nu aveam nimic 
împotrivă... Nici Estevania nu mergea atât de mult la ele, 
ştii? Mergea la ele acasă doar ca să distreze într-o după- 
masă... că nu sunt eu dintre cei care cred că femeia trebuie 
să stea închisă în casă după ce s-a căsătorit, înţelegi? Dar 
tipul ăla nu e la fel ca mine. Şi a explicat: Soţul Graciei. 
Câtă vreme soţul Mariei de Echalecu a fost în viaţă, nu a 
îndrăznit să facă nimic, dar apoi ne-a adus necazuri 
tuturor... 

Mayo şi-a adus aminte că Gol-Puşcă îi povestise cum, în 
timpul călătoriei până la închisoarea din Logrono, Ederra a 
devenit de nedespărţit de o văduvă originară din Urdax pe 
nume Maria de Echalecu. Poate că vecina i-ar fi putut da 
vreun indiciu. 

— Unde pot găsi casa Mariei de Echalecu? 

— ... că Maria ar fi dat foc unui snop de paie pentru a-i 
distruge astfel recoltele, şi-a continuat Juanes discursul, că 
pe înserat le lăsa mâncare animalelor pentru ca ele să facă 
în schimb muncile câmpului, că mergeau noaptea la 


akelarre în Zugarramurdi zburând ca vrăjitoarele, pentru că 
erau vrăjitoare... şi nu de puţine ori, pentru că se 
presupune că erau acolo în fiecare luni, miercuri şi vineri, 
fără a lipsi o zi, şi se spune că tot acolo Estevania a mea 
mă înşela cu însuşi Satana... pe care îl văzuse o grămadă 
de lume. Deşi, ca să fiu sincer cu tine, eu nu i-am simţit 
niciodată lipsa în pat. Şi acum oamenii îmi spun că era aşa 
pentru că diavolul făcea nu ştiu ce vrajă şi că îmi punea 
alături o păpuşă ce-i semăna leit. Crezi cu adevărat că nu 
mi-aş fi recunoscut soţia după cincisprezece ani de 
căsătorie? l-a arătat ulcica, făcând semn cu capul a îndemn 
în timp ce şi-o golea pe-a sa dintr-o înghiţitură. Bea! A 
aşteptat ca Mayo să o ducă la gură. Aşa că, pe douăzeci şi 
şapte august, au venit să-mi spună că soţia mea murise, 
fiind considerată primejdioasă... ei bine, refuzând să se 
declare vrăjitoare, deoarece se pare că s-a dezlănţuit o 
epidemie în închisorile Sfântului Oficiu. Şi fiind considerată 
primejdioasă, singurul lucru care era de aşteptat era că s-a 
dus direct în infern, fără iertare şi... bineînţeles, lacrimile i- 
au reapărut în ochi, eu nu mai ştiu dacă să fiu o fiinţă bună 
sau rea, pentru că, dacă o să mă port aşa cum spune 
parohul că trebuie să te porţi, voi merge în ceruri când voi 
muri şi acolo nu mă voi întâlni cu ea. Aşa că am încetat să 
mai merg la slujbă şi poate că am să şi coc vreo nefăcută, 
din cele care nu se iartă, ca să mă duc la Estevania a mea, 
în străfundurile iadului, şi astfel să împart cu ea veşnicia. 

A făcut o pauză lungă şi tăcerea s-a aşternut în întreaga 
încăpere. Mayo l-a privit pe bărbat cu chipul îndurerat, 
convinsă că acela era momentul potrivit pentru a spune 
ceva ce într-adevăr nu ar fi fost de prisos, ceva miraculos, 
care să fie folositor pentru alinarea durerii, însă nu i-a venit 
nimic în minte. Juanes a continuat să vorbească. 

— Apoi am aflat că în timpul autodafeului au ars-o pe rug 
şi pe Estevania a mea în efigie... şi am rămas singur, şi 
găinile nu fac ouă, iar vaca se topeşte pe picioare... a 
explicat, lighioanele sunt isteţe şi presimt nenorocirile. A 
privit pe fereastră şi apoi a scos un oftat prelung. Dar voiai 
să ştii unde locuia Maria de Echalecu, nu-i aşa? 


Mayo a încuviinţat. 

— Ea şi doica mea au devenit prietene foarte bune în 
timpul drumului. Căruţaşul care le-a dus în Logrono mi-a 
povestit că femeia din casa aflată alături de cea a Mariei a 
ieşit alergând să-şi ia rămas-bun şi că au plâns împreună, 
îmbrăţişate, până când cineva a venit să le despartă. 

— Bineînţeles... aceea e Gracia. Nu ştiu cum a lăsat-o 
bărbatul ei să iasă să-şi ia rămas-bun. 

— De ce nu ar fi lăsat-o? 

— Ti-am spus deja că bărbatul Graciei era un mare 
nemernic... unul dintre cei care sunt răi şi invidioşi până şi 
pe faptul că noi, ceilalţi, avem nas să putem respira. li 
interzisese soţiei sale să stea de vorbă cu Maria. Nu 
accepta ca Gracia să poată avea sentimente de preţuire 
faţă de o altă persoană în afară de el. Aşa că ele se vedeau 
pe ascuns. Erau prietene de mici, ca surorile, ştii?... Au fost 
împreună dintotdeauna. Lumea chiar începuse să 
vorbească în sat. Ştii la ce mă refer. Mayo a tăgăduit. Da, 
femeie... două femei mereu împreună... Chiar dormeau 
împreună... în fine... Când părinţii Mariei de Echalecu au 
murit, i-au lăsat ei, ca primă moştenitoare, conducerea 
casei, iar Gracia mergea atât de des să o vadă, încât a 
sfârşit prin a stabili legături cu fiul vecinilor. In ceea ce o 
privea, Maria s-a căsătorit şi ea, şi astfel au devenit vecine. 
Zi şi noapte împreună. Nimeni nu ştie exact ce s-a 
întâmplat, fapt e că, fără nici un motiv, cele două perechi 
au încetat să-şi mai vorbească. Au început un conflict al 
hotarelor, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Intr-o zi, unul 
dintre ei smulgea gardul pe care celălalt îl construise cu o zi 
înainte pentru a separa pământurile, iar în ziua următoare 
apărea reconstruit doi metri mai încolo. Un dezastru. Nu 
trăiau decât pentru vrajbă. Certurile lor constante au 
continuat până când soţul Mariei a decedat în împrejurări 
suspecte, iar cel al Graciei, Mariano de Aitajorena, a 
încercat prin orice mijloace să rămână cu pământurile 
vecine. Mai întâi cumpărându-le, apoi cu ameninţări... Se 
spune că el ar fi fost cel care a denunţat-o pe Maria de 
Echalecu. Acum sunt deja ale lui... Inchiziția le-a confiscat, 


apoi i le-a vândut lui Mariano pe nimica toată. 

— Unde sunt acele pământuri? 

— În vârful dealului, a spus arătând spre celălalt capăt al 
satului. Dar nu te sfătuiesc să mergi... şi cu atât mai puţin 
singură. Bărbatul ăla e mereu pus pe gâlceavă. 

— Îmi pare rău, dar nu am ajuns până aici ca să mă 
opresc tocmai acum, i-a spus privindu-l cu ochii ei mari şi 
negri de căprioară. 

Mayo s-a ridicat cu greutate, sprijinindu-se de marginea 
mesei, pentru că vinul începuse să-şi facă efectul şi putea 
simţi băutura din cele două ulcele înaintând în valuri calde 
prin membrele ei. A ieşit din casă, l-a apucat pe Beltrân de 
hăţuri şi a luat-o pe cărarea pe care i-o arătase Juanes. | se 
părea că mergea pe un pământ mişcător. Şi-a întors 
privirea de câteva ori şi l-a putut vedea pe bărbat aşezat pe 
băncuţa de sub soc, cu capul plecat şi cu sticla de Txacoli în 
mână. Şi l-a imaginat plângând, amintindu-şi de acele 
comentarii necruțătoare care o asemănau pe soţia lui cu o 
bestie fără sentimente care avea legături trupeşti cu 
diavolul, în timp ce soţul ei dormea ca un prunc, fără să ştie 
nimic. S-a gândit că ar fi fost bine să-l ajute cineva să-i 
aline durerea şi să-i scoată din cap ideea aceea bizară de a 
se transforma într-un căpcăun pentru a-şi putea astfel 
însoţi soţia în infern. Mayo era sigură că el era un om bun. 

A ştiut că se afla deja aproape de casa lui Mariano de 
Aitajorena pentru că se afla în calea brizei, şi aerul îi 
aducea în nări parfumul inconfundabil al misterului. După 
puţin timp, un bărbat corpolent, cu cap turtit, bărbie 
proeminentă şi frunte îngustă, şi-a făcut apariţia din 
depărtare. La o privire mai atentă, se vedea că pământul 
fusese împărţit odată de un gard care părea să fi fost smuls 
de curând. Două case confirmau prezenţa celor două 
familii. Toată întinderea aparţinea acum unei singure 
persoane, însă nu părea ca pământul să fi fost lucrat 
vreodată. Vechea casă care, în alte vremuri, fusese a Mariei 
de Echalecu şi a soţului ei era acum în paragină, ca un 
câine fără stăpân, cu geamurile sparte şi cu buruienile 
crescând libere în jur. Juanes avea dreptate, Mariano era ca 


un copil care pofteşte la bucata de pâine din care muşcă 
fratele său, plânge, se înfurie, dă din picioare până o 
obţine, iar apoi, după ce a primit-o, nu-i mai face poftă şi o 
aruncă la porci. Privind pe sub genele sale dese, bărbatul a 
văzut-o pe Mayo apropiindu-se şi a adoptat o atitudine 
puţin prietenoasă. 

— Cine eşti şi ce vrei? i-a trântit-o cu duritate, şi ea a fost 
nevoită să inspire de două ori pentru a-şi putea înăbuşi un 
suspin, care i-ar fi dat de gol starea de iritare. 

— Mă numesc Mayo de Labastide d'Armagnac şi... vin să 
le ofer domnilor serviciile mele profesionale. Scot măsele, 
vindec  vărsatul, îndrept membre rupte, ajut vacile 
dumneavoastră să fete... Şi-a schimbat tonul vocii pentru a 
pronunţa cuvintele mai rar, văzând expresia de 
nemulţumire a bărbatului. Ofer alifii de înfrumusețare soţiei 
dumneavoastră... 

— Pleacă, nu ne interesează. 

— Pot vorbi cu doamna? Poate că ea e într-adevăr 
interesată de... 

Atunci Mariano a început să meargă cu paşi mari, agitând 
sapa în toate părţile şi încruntându-se până când a ajuns la 
o palmă de obrazul lui Mayo. Ea şi-a închis ochii, 
strângându-şi capul între umeri într-un gest reflex. 

— Soţia mea e moartă, a şuierat, lingându-şi buzele la 
ultimul cuvânt cu o furie amenințătoare care i-a lăsat 
resturi de salivă albicioasă în colţul buzelor. E acolo. A 
arătat în depărtare spre ceea ce Mayo a presupus că era 
cimitirul. Moartă şi îngropată şi, dacă aş vedea-o din nou pe 
aici, i-aş trage chiar eu una în cap, ca să se întoarcă în 
infernul din care a ieşit; depravată, stricată, pierdută... Aşa 
că nu mă mai bate pe mine la cap. Ştiu foarte bine cu ce te 
ocupi şi ştiu foarte bine cum să scap de monştri ca tine. Și 
acum cară-te, înainte să-ţi tai picioarele, ca să aflăm cât 
eşti de bună la îndreptatul membrelor rupte. 

Şi-a ridicat mâna în care avea sapa şi a învârtit-o 
deasupra capului. Lui Mayo nu i-a mai rămas nici o îndoială 
asupra intenţiilor sale. Bărbatul acela mânuia sapa cu o 
asemenea pricepere, încât părea să fi ameninţat lumea cu 


ea din clipa în care a învăţat să stea în picioare. A ştiut că 
acela era cel mai bun moment pentru a pleca de acolo şi l-a 
apucat pe Beltrán de hăţuri în grabă, dojenindu-l pentru că 
fusese ocupat cu rumegatul unui pâlc de păpădii în loc să 
fie atent la discuţie, pentru că, de-ar fi fost aşa, şi-ar fi dat 
perfect seama de pericolul în care se aflau. In timp ce 
alerga cât o ţineau picioarele, a început să se gândească la 
faptul că bărbatul s-ar putea să fi folosit sapa şi în alte 
scopuri decât munca pe câmp. Atitudinea acelei brute şi 
poveştile despre el au convins-o că moartea Graciei nu s-a 
datorat unor cauze naturale. Deodată, nu a mai avut nici o 
îndoială. Mariano de Aitajorena a denunţat-o pe Maria de 
Echalecu şi şi-a omorât soţia pentru a scăpa de amândouă 
şi a pune astfel stăpânire pe cele două pământuri. Gracia 
nu murise din cauze naturale, era sigură. 


Capitolul XIV 


Despre cum să faci ca tot ceea ce există într-o încăpere 
să capete culoarea neagră, despre cum să reuşeşti ca o 
cameră să pară plină de şerpi 


Salazar a dormit pe sponci în noaptea de dinaintea 
plecării spre Elizondo. A visat-o pe regina Margarita. Nu era 
un lucru obişnuit să şi-o amintească în vise. Câteodată, 
imediat ce se ridica, înainte de a vorbi cu cineva, îi veneau 
în minte nişte imagini pe care era incapabil să le descrie în 
cuvinte, şi o senzaţie neplăcută îl însoțea pe durata întregii 
zile. Poveştile din visele sale nu erau niciodată plăcute, se 
conturau în culori ţipătoare, îl speriau de moarte, văzându- 
se nevoit să meargă pe cărări strâmte, umede, pline de 
tufe de mure. La trezire, simţea cu o convingere acută că 
acele coşmaruri erau bune doar să-i vestească necazuri. Şi 
nu a fost altfel nici de această dată. 

A văzut-o în vise pe regina Margarita acoperită cu o 
cămaşă de in foarte fină, care semăna mai degrabă cu un 
giulgiu. Mergea cu părul despletit, desculţă, pe o cărare 
presărată cu pietre ascuţite care îi străpungeau tălpile, fără 
ca ea să arate vreun semn de durere. Înainta cu braţele 
atârnate de-a lungul corpului, cu palmele în faţă, arătându-i 
nişte stigmate cruciforme din care ţâşnea un râu de sânge 
de culoare albastru-turcoaz, potrivit rangului ei regal. Lăsa 
în urma ei o dâră care marca drumul străbătut şi care se 
mărea în spatele ei, formând un paradis acvatic alcătuit din 
lacuri, mări şi cascade, în care se înecau mii de persoane 
care cereau ajutor, agitându-şi braţele cu disperare. După 
puţin timp, regina a ajuns lângă el, senină, şi, fără vreun 
gest, s-a apropiat de urechea lui. Salazar i-a putut simţi 
mângâierea respirației aproape de gâtul său, însă în locul 
unei şoapte, Margarita i-a strigat din toate puterile: 

— Diavolul e în palat! 

Inchizitorul s-a deşteptat, tresărind de spaimă, cu două 
secunde înainte ca nişte bătăi în uşă să anunţe sosirea 


corespondenţei. A deschis uşa, cuprins de nelinişte, a smuls 
plicurile din mâinile mesagerului şi a trântit uşa în urma lui 
fără o vorbă, cu gustul acru al premoniţiilor înţepându-i 
gâtul. Nu se înşela, una dintre misive era de la regină. 

Lui Salazar i s-a părut că nu putea fi vorba de o 
coincidenţă şi a decis să nu respecte protocolul tradiţional 
de deschidere a scrisorilor primite de la ea la sfârşitul zilei. 
Era sigur că avea nevoie de el, semnele erau clare. Luase 
legătura cu el în vise şi, în caz că acele mijloace profetice 
dădeau greş, folosise şi mesageria obişnuită, mai puţin 
senzorială, dar mai de încredere. În oricare din cele două 
cazuri, Salazar i-a putut resimţi zbuciumul. A rupt cu 
nerăbdare sigiliul plicului, a întins hârtia pe birou şi nici 
măcar nu a mai adulmecat-o, pentru a nu mai pierde 
vremea. Regina începea scrisoarea cu formulele de politeţe 
cu care era deja obişnuit, dar i s-a părut că trăsăturile 
scrisului ei erau nervoase, ca preambul al nenorocirii. 
Margarita îl asigura că timpul îi arătase că se putea baza pe 
loialitatea lui necondiționată, însă nu doar prietenia era cea 
care o îndemna să-i mărturisească acel secret. Se pare că 
regina considera că abilităţile sale inchizitoriale, mai cu 
seamă având în vedere momentul în care se aflau, îi puteau 
fi de folos pentru a o sfătui, pentru a-i indica până la ce 
punct trebuia să se îngrijoreze din pricina a ceea ce i se 
întâmpla. Margarita suspecta că cineva apropiat încerca să- 
i facă rău, folosindu-se pentru asta de puterea magiei 
negre. 

Cu o săptămână în urmă, în timp ce broda în dormitorul 
ei, dama ei de companie a intrat pentru a aprinde o lampă. 
După ce fata a plecat, totul s-a întunecat brusc în jurul ei. 
Regina nu a mai putut distinge desenul pe care îl broda 
pentru că pânza, firele, acul şi chiar şi pereţii palatului au 
căpătat tonul negru al celei mai adânci nopţi. A leşinat din 
cauza spaimei, iar atunci când şi-a revenit, soţul ei era 
alături de ea spunându-i că lumina nu a lipsit nici o clipă în 
palat. Cum era epuizată, a hotărât să nu coboare la cină în 
seara aceea, ceea ce se pare că a fost o mare greşeală 
pentru că în dormitorul ei a avut loc o nouă întâmplare 


dramatică. Când a desfăcut cearşafurile patului pentru a se 
băga înăuntru, a descoperit că patul colcăia de şerpi care 
au început să se mişte cu repeziciune, coborând pe pătură, 
ocupând în întregime podeaua în doar câteva minute, aşa 
încât regina nu se mai putea mişca fără a simţi atingerea 
solzoasă a reptilelor care îi atingeau gleznele. A ţipat, însă 
şerpii dispăruseră deja când toţi ceilalţi au ajuns. 

Regele s-a încăpățânat să cheme medicul, convins că 
sarcina soţiei sale era cauza acelui tip de halucinaţii, dar ea 
a refuzat. Era sigură că medicul nu era persoana cea mai 
indicată pentru a se ocupa de o situaţie ca aceea, pentru că 
nu era vorba de închipuiri ale minţii, aşa cum dădeau 
asigurări cu toţii, ci de un atac real al forţelor 
supranaturale, şi pentru asta era nevoie de un alt fel de 
ajutor. 

Regina mărturisea faptul că luase legătura cu un astrolog 
şi cabalist celebru de la Curte pentru faptul că preda din 
cunoştinţele sale înțelepte la Universitatea din Valladolid. 
După ce a ascultat-o şi i-a studiat cazul, bărbatul a 
asigurat-o că fusese victima unei vrăji, destul de uşoare din 
câte se pare, care consta în impregnarea fitilului unei lămpi 
cu spumă de mare amestecată bine. Când era aprinsă, totul 
se vedea în negru. Pentru treaba cu şerpii, luaseră grăsime 
de viperă, îi adăugaseră sare şi impregnaseră în amestec 
patru bucăţi de pânză mortuară cărora le-au făcut patru 
noduri. Mai târziu, după impregnarea în ulei şi punerea într- 
o lampă nouă, le-au distribuit în cele patru colţuri ale 
dormitorului suveranei, le-au dat foc, şi astfel au reuşit să-i 
provoace farmecul cu reptilele. Astrologul a sfătuit-o să fie 
cu băgare de seamă pentru că Ars Magica era o artă pe 
care trebuiau să o mânuiască doar cei învăţaţi, întrucât se 
împărțea în două ramuri: una benefică, ce provenea din 
magia naturală, ştiinţa pură din care, potrivit acestuia, 
apăruse fizica, şi alta care pur şi simplu îşi datora minunile 
diavolului. Granița dintre cele două era atât de difuză, încât 
unii erudiţi puteau fi luaţi drept vrăjitori, şi unii vrăjitori, 
drept erudiţi. După cum se pare, vrăjile la care fusese 
supusă regina intrau în domeniul de competenţă al magiei 


negre şi persoanele care se ocupau de elaborarea unor 
asemenea descântece nu aveau de obicei nici un scrupul. 
Erau, fără îndoială, persoane periculoase. 

— Căutaţi printre duşmanii dumneavoastră, Maiestate. 
Cu siguranţă că acolo se află vinovatul. Nu vă faceţi griji 
pentru restul. In mod normal, magia neagră obişnuieşte să 
se întoarcă împotriva cui o practică. Mai devreme sau mai 
târziu ajung să plătească, i-a confirmat astrologul. 

Margarita de Austria nu ignora faptul că trecuse ceva 
timp de când avea duşmani în interiorul palatului, dar nu s- 
a gândit niciodată că aceştia ar fi putut urzi un plan atât de 
scârbos pentru a-i face rău. Se temea pentru ea şi pentru 
viitorul ei fiu. Acele atacuri, aflate în afara oricărei 
înţelegeri umane, o lăsau fără apărare. li evitase în ultima 
săptămână pe ducele de Lerma şi pe cerberul său, Rodrigo 
Calderón. Dacă îi vedea sosind, se retrăgea în iatac; dacă 
intrau în sufragerie, ea simula o neplăcere datorată sarcinii 
pentru a nu fi nevoită să stea la masă cu ei. Le evita 
saluturile, privirile şi, cu toate acestea, avea în continuare 
senzaţia că este vulnerabilă în propriul cămin. În finalul 
scrisorii, regina îi adresa lui Salazar o rugăminte: în cazul în 
care i s-ar fi întâmplat ceva rău, trebuia să se ocupe 
personal de dezvăluirea suspiciunilor ei celui care ar fi 
putut face ceva în acea privinţă. Margarita avea 
certitudinea că domnul Rodrigo Calderón, secretarul 
personal al ducelui de Lerma, era persoana care se ocupase 
de acele vrăji, urmând ordinele date de protejatul regal. 

Lui Salazar nu-i venea să creadă ce citea. Regina 
Margarita nu i se păruse niciodată persoana care să se lase 
dusă de iluzii ezoterice, iar ceea ce povestea în scrisoarea 
aceea avea doar două explicaţii: ori avea halucinaţii 
provocate de sarcină, aşa cum presupunea soţul ei, ori într- 
adevăr existau persoane capabile să uneltească împreună 
cu diavolul pentru a reuşi ca, bătând spuma de mare cu 
suficientă energie, o lampă de ulei să se transforme într-un 
instrument de invocare a răului. 

Inchizitorul a deschis în grabă şi cealaltă scrisoare care 
venea din Logrono. Erau colegii săi, Becerra şi Valle, 


informându-l că, împovăraţi de uneltirile nenumărate ale 
răului din zonă, nu putuseră sta cu mâinile-n sân. Din câte 
se pare, întârzierea inspecției le permitea vrăjitorilor şi 
vrăjitoarelor să prindă curaj, repliindu-se într-o nouă poziţie, 
ridicând statutul lor social la categoria de cetăţeni de lux. 
începeau să se instaleze în împrejurimile Alavei cu o 
nepăsare strigătoare la cer, programau ake/arres în fiecare 
luni, miercuri şi vineri, în timpul cărora dansau, cântau din 
gură şi la tot felul de instrumente muzicale, mâncau şi beau 
până la ivirea zorilor, băgând groaza în oamenii cinstiţi, 
care nu îndrăzneau nici măcar să iasă pe stradă după 
apusul soarelui. 

Potrivit inchizitorilor Valle şi Becerra, toate acele lucruri 
se datorau atitudinii lipsite de curaj pe care Sfântul Oficiu o 
arăta în ultima perioadă în urma acelui binevoitor edict de 
grațiere care îi ierta aşa, ca din senin, pe cei care 
întreţinuseră relaţii cu diavolul, ca şi cum vrăjitoria ar fi fost 
un păcat mărunt care s-ar fi putut ierta spunând de câteva 
ori Tatăl Nostru şi Născătoare de Dumnezeu. Vrăjitorii îşi 
pierduseră respectul faţă de ei înşişi şi, atunci când vecinii 
înspăimântați îi amenințau că-i vor denunța Sfântului 
Oficiu, le râdeau în faţă. De aceea, cei doi inchizitori din 
Logrono îi aduceau lui Salazar la cunoştinţă faptul că 
efectuau o investigaţie paralelă cu arestări şi interogatorii. 
Doreau să facă public edictul de grațiere în zonele în care 
inspecția era în întârziere. Sosise clipa începerii unei 
purificări spirituale autentice, condusă de o mână fermă. 
Spuneau că dispuneau de o listă cu numele a mai mult de o 
sută de persoane suspectate de vrăjitorie, printre care se 
găseau nici mai mult nici mai puţin de o sută de clerici, unul 
dintre ei fiind un anume Diego de Basurto, deosebit de 
periculos. Pentru a duce la bun sfârşit arestările, contau pe 
ajutorul parohului Pedro Ruiz de Eguino, un vânător de 
vrăjitoare avizat, şi pe cel al unei fete pe nume Morguy, 
expertă în descoperirea semnelor lăsate de diavol pe pielea 
deţinuţilor. 

Salazar şi-a încleştat pumnii cu furie. Colegii lui i-o luau 
înainte, făcându-şi singuri dreptate, luându-se de bătrâni 


singuratici, aşa cum făcuseră şi în timpul procesului din 
anul precedent. Inchizitorului i-au revenit în minte imaginile 
pe care se încăpăţânase să le uite pentru că îi făceau rău. 
De multe ori îşi reproşase că nu acţionase cu mai multă 
fermitate, că nu denunţase comportamentul colegilor săi în 
faţa inchizitorului general, dar l-a împiedicat laşitatea. Era 
cel mai tânăr debutant al tribunalului din Logrono şi şi-a 
imaginat că, dacă mergea la Bernardo de Sandoval y Rojas 
cu povestea neregulilor din proces, avea să fie catalogat 
drept turnător. Colegii săi au omis în mod intenţionat 
declaraţia uneia dintre santinelele închisorilor secrete, un 
anume Martin Igoarzabal, care a declarat că ascultase din 
afara celulei o discuţie privată dintre două acuzate. 
Amândouă se sfătuiau, una pe cealaltă să se declare 
vrăjitoare pentru a fi puse apoi în libertate. Valle şi Becerra 
nici măcar nu au dorit să o considere circumstanţă 
atenuantă, evitând până şi să o semnaleze în concluziile 
finale ale procesului. Nu au avut în vedere nici evidentele 
contradicții în care s-au aflat acuzatorii celor doi slujitori ai 
Bisericii, Juan de la Borda şi Pedro de Arburu, şi a 
bătrânelor lor mame. Trebuie să fi fost orbi să nu-şi fi dat 
seama că dovezile împotriva lor nu erau concludente. 
Totuşi, au sporit asprimea interogatoriilor fără a reuşi să le 
dovedească vinovăția. Acel lucru l-a îngrijorat pe Salazar. 
Consiliul Suprem al Inchiziției îşi păstra ferm ideea de a-i 
condamna la pedeapsa cu moartea pe cei care negau. Dacă 
cei doi slujitori ai Bisericii se încăpăţânau să nege în 
continuare legăturile lor cu diavolul, aveau să sfârşească pe 
rug. Salazar a demarat atunci o iniţiativă pentru a evita 
acel lucru. Când tribunalul format din cei trei inchizitori şi 
cinci consultanţi, printre care se găsea şi judecătorul 
episcopului, a votat sentinţele de condamnare la rug a celor 
care-şi negau vina, Salazar a fost singurul care a votat 
împotrivă. 

— Nu există suficiente dovezi pentru a-i condamna, a 
argumentat. În plus, acuzaţiile martorilor suferă de grave 
neajunsuri. Există, în linii mari, date confuze care pot face 
loc unor interpretări greşite. Şi-a scos notițele pentru a-şi 


întări expunerea. De exemplu, martorii nu au putut indica 
în ce noapte acuzaţii au fost iniţiaţi în sectă, şi unii dintre ei 
chiar s-au contrazis în privinţa asta. Şi au stăruit până azi 
ca don Juan de la Borda şi fray Pedro de Arburu să nu mai 
fie numite persoane care aparţineau respectivei secte 
diabolice. Trebuie să recunoaştem că acest lucru este, până 
la un anumit punct, foarte ciudat, întrucât alţi martori 
dintre vrăjitori s-au încăpățânat să-i indice drept oamenii de 
încredere ai diavolului, spunând că necuratul chiar le purta 
un mare respect, avându-i mereu alături şi permițându-le 
să asiste la celebrarea slujbei negre. Nu vi se pare ciudat ca 
dacă în akelarre aceşti doi slujitori ai Bisericii se aflau într- 
un asemenea loc de cinste, unii dintre vrăjitori îi vedeau, şi 
alţii nu? 

Votul negativ dat de Salazar l-a indignat pe inchizitorul 
Valle, care s-a ridicat nervos de pe scaunul său în faţa 
întregului tribunal şi, strigând în gura mare şi arătând spre 
el cu degetul său umflat de artrită, a spus: 

— Dacă mă mai contraziceţi cu ceva - buza inferioară îi 
tremura de nervi - ... să fiţi foarte sigur că nu vă voi mai 
permite nici o oră de odihnă în cazul că nu vă veţi adapta la 
votul celorlalţi. 

Prin votul său negativ, Salazar a reuşit ca slujitorii 
bisericii să fie supuşi la cazne. Era sigur că nu aveau să 
suporte durerea şi că aveau să sfârşească prin a mărturisi. 

Tribunalul din Logrono folosea metoda băncii de tortură. 
Inculpatul se întindea pe o bancă şi era legat cu câteva 
frânghii în diverse părţi ale corpului. Frânghiile se 
strângeau cu o garotă până aproape să îi taie carnea. 
Potrivit regulamentului inchizitorial, trebuiau să fie prezenţi 
trei inchizitori şi judecătorul episcopului. Fiecare pas era 
notat în protocol. 

l-au dus pe cei doi slujitori ai Bisericii în sala de tortură 
pentru a vedea dacă încăperea pătrată unde atârnau 
frânghii sinistre, unde bucăţi de lemn de diverse forme şi 
mărimi promiteau pedepse sfâşietoare, unde pereţii 
răspândeau un miros fetid de urină, materii fecale şi 
spaimă, avea să-i scoată sau nu din încăpăţânarea lor. Însă 


Juan de la Borda şi Pedro de Arburu au negat mai departe 
apartenenţa lor la sectă. Aşa că au fost nevoiţi să recurgă 
la pedepse mai dure. 

Imediat ce a simţit apăsarea corzilor asupra pielii sale, 
fray Pedro a început să ţipe că mărturisea, dar atunci când 
au întrerupt tortura, a reînceput să o ţină morţiş pe-a lui şi 
singurul lucru pe care l-a făcut a fost să-i implore să-l lase 
să plece, din milă creştinească. 

— Bineînţeles că vă vom lăsa să plecaţi, i-a şoptit Valle 
aproape pe un ton părintesc. Noi suntem binevoitori, 
înţelegem că există slăbiciuni umane pe care o persoană nu 
şi le poate controla. Singurul lucru pe care îl dorim este să 
mărturisiţi, iar astfel vă veţi simţi mai bine. Totul va fi mai 
uşor şi nu va mai exista durere. Gândiţi-vă, mărturisiţi! 

Pentru o clipă, fray Pedro a rămas tăcut cu ochii închişi. 
Părea că lua în consideraţie recomandarea inchizitorului, 
până când şi-a deschis gura ca să înghită aer. 

— Nu. 

Atunci a început să ţipe şi să dea din picioare ca un 
nebun, cutremurându-se din tot trupul, scoțând spume pe 
gură, într-o stare de euforie care făcea absurdă continuarea 
torturii. 

Când a venit rândul vărului său, Juan de la Borda, 
lucrurile au fost şi mai dezamăgitoare. La prima răsucire a 
sforii, clericul a simţit o durere ascuţită care s-a amestecat 
cu frica şi, în nici câteva secunde, totul s-a întunecat în faţa 
lui. Călăul s-a apropiat pentru a-i deschide pleoapele, s-a 
întors cu spatele, i-a privit pe cei trei inchizitori şi a clătinat 
din cap, dând asigurări că nu avea nici un rost să continue 
pentru că bărbatul acela mai avea nevoie de o bucată bună 
de timp pentru a-şi veni în fire. 

Tribunalul i-a comunicat Supremei că hotărâse să supună 
din nou la vot cauza celor doi slujitori ai Bisericii, 
considerând că martorii care declaraseră împotriva lor se 
contraziseseră ulterior. Au decis în unanimitate că li se va 
cruța viaţa, dar că pedeapsa trebuia să fie comparabilă cu 
condamnarea la moarte. Aveau să iasă în timpul săvârşirii 
autodafeului îmbrăcaţi în cămăşi de penitenţă, li se citea 


sentinţa, se lepădau de erezie, le erau retrase atribuţiile 
religioase şi apoi aveau să muncească fără plată în galerele 
Maiestăţii Sale. In cazul în care ar fi supravieţuit galerelor, 
aveau să fie izolaţi într-o mănăstire până la sfârşitul zilelor. 

Salazar s-a simţit aproape fericit că reuşise să salveze 
viaţa celor doi slujitori ai Bisericii, deşi o făcuse prin 
intermediul vicleşugurilor, şi a decis să folosească aceeaşi 
tehnică pentru a încerca să le scape de rug şi pe mamele 
respectivilor bărbaţi. Acestea, la fel ca fiii lor, se 
încăpăţânau să dea asigurări că erau nevinovate. Aşa că 
Salazar a folosit din nou tortura ca scuză pentru a le scăpa 
de moarte. Credea că două bătrâne ca ele nu puteau 
suporta durerea şi că aveau să mărturisească. Era singura 
cale de a le salva. Aşa că a coborât în subsolurile clădirii 
inchizitoriale, cu o noapte înainte de poruncirea torturilor, şi 
a căutat celula în care erau reţinute cele două femei. 

— Dumnezeu nu doreşte călăuze spirituale, doamnele 
mele, doreşte enoriaşe, le-a spus. Păcatul de a minţi este 
mai mic decât cel al acceptării morţii. Inţelegeţi? 

Insă una din ele i-a dat asigurări atunci că nimic din ceea 
ce ar fi putut mărturisi le-ar fi făcut să se simtă mai bine, 
pentru că astfel îşi puteau elibera trupul, dar acceptând 
faptul că au întreţinut la un moment dat relaţii cu diavolul 
le-ar fi întemnițat sufletul. l-au spus că-şi dăduseră seama 
că nu erau atât de nenorocite, pentru că reuşiseră deja să 
se elibereze de acel nod de nelinişte şi teamă pe care îl 
avuseseră în gât la un moment dat. Acum nu le mai era 
milă de ele însele, ci le inspirau mai multă compasiune cei 
care mărturisiseră că sunt vrăjitori pentru a-şi salva, în 
schimb, viaţa. 

— Chiar şi domnia voastră ne inspiră milă, pentru că ne 
dăm seama că veţi supravieţui cuprins de remuşcări la 
gândul că s-a făcut o nedreptate. 

Salazar avea să-şi amintească acele cuvinte pentru 
totdeauna, convins că erau menite să se îndeplinească 
asemenea unei sentinţe. Cele două femei au rămas cu 
fruntea sus, suportând martiriul aşa cum nu o făcuse nici 
un tânăr, şi au sfârşit pe rug, reafirmând că nu erau 


vrăjitoare şi alimentând faima unui Salazar crud şi nemilos, 
care se distra torturând bătrânele. 

Salazar strângea în mână scrisoarea de la Valle şi 
Becerra. Îi scriseseră doar pentru a-l avertiza. Începuseră 
deja cu formalităţile de arestare, cu interogatoriile şi 
torturile; nu le păsa deloc ce avea el de spus în acea 
privinţă. Profitau de absenţa lui pentru a face ce aveau 
chef. Asta l-a indispus foarte tare. A aruncat scrisoarea pe 
masă cu dispreţ şi a început să se plimbe dintr-o parte într- 
alta a încăperii ca un animal închis într-o cuşcă. Trebuia să 
facă ceva. De data asta nu mai era dispus să privească 
tăcut cum ei stricau tot ce făcuse. Nu-i mai păsa de ceea ce 
ar fi putut spune despre el, de data asta avea să profite de 
prietenia sa fraternă cu inchizitorul general pentru a-şi 
acuza colegii. Salazar i-a scris lui Bernardo de Sandoval y 
Rojas aducându-i la cunoştinţă conspirația pusă la cale de 
cei doi. Îi cerea să nu se lase orbit de posibilele dovezi care 
i-ar fi parvenit şi îi spunea că el însuşi avea să-l caute şi să-l 
interogheze pe acel vânător de vrăjitoare, un anume Pedro 
Ruiz de Eguino care, potrivit informaţiilor sale, nu era 
altceva decât un ticălos care căuta să obţină cu orice preţ 
titlul de comisar inchizitorial. 

L-a chemat pe mesager şi i-a poruncit să trimită de 
urgenţă scrisoarea aceea. Şi-a scos apoi capul pe fereastră 
şi a văzut că totul era deja pregătit pentru a pleca spre 
Elizondo. Lipsea doar el. A terminat de strâns ultimele 
lucruri care îi mai rămâneau în dormitor şi a închis uşa fără 
a privi în urmă, punând punct final primei etape a inspecției 
sale. A urcat în trăsură în compania lui Inigo şi a lui 
Domingo, şi s-a aşezat pe bancheta cu tapiţerie de catifea 
violet încercând să-şi alunge din minte gândurile rele, a 
închis ochii şi s-a concentrat asupra respirației sale pentru a 
vedea dacă nu-l prindea somnul, însă avea un gust amar în 
gură şi a început să se foiască stingherit pe scaun. Se 
simţea singur, învăluit în tenebre, luptând din răsputeri 
împotriva unui curent de idei care părea să fi impregnat 
conştiinţele tuturor, mai puţin pe a lui. Certitudinea de a fi 
singura persoană care vedea realitatea cu claritate l-a 


înălţat pe culmea îndoielilor. S-a văzut pe sine căzând în 
gol, biciuit de vânt, de ploaie, de dezolare şi a simţit 
deodată în ceafă o uşoară înţepătură de nelinişte. Poate că 
se încăpăţâna să nege existenţa diavolului, de aceea 
respingea, pe rând, dovezile ce îi adevereau prezenţa sa 
malefică. Până şi adorata lui regină credea nestrămutat în 
puterea magiei negre. Oare se legase singur la ochi şi asta 
îl împiedica să vadă ceea ce toţi ceilalţi vedeau cu 
claritate? Era în continuare atât de orgolios, încât nu era în 
stare să admită că greşea? 

Şi-a deschis ochii. A văzut cum peisajul se întindea ca un 
covor verde aşternut spre infern. Culorile câmpului, mirosul 
verii, mângâierea uşoară a soarelui. Oare toată minunea 
aceea era rodul unei simple întâmplări? Şi-a vârât mâna în 
buzunar, unde păstra ciudata scrisoare pe care i-o adresase 
Juana de Sauri. Înainte de a citi acele cuvinte fusese sigur 
că moartea femeii avea legătură cu remuşcările pricinuite 
de faptul că făcuse declaraţii împotriva vecinilor săi. Fusese 
convins că cineva se costumase în ţap pentru a o speria şi îl 
făcuse şi pe Înigo de Maetsu să creadă asta. Şi el acceptase 
totul ca fiind adevărat. L-a privit pe băiat, care îşi ocupa şi 
el timpul privind peisajul, aşezat în faţa lui, şi s-a simţit 
cuprins de îngrijorare. Sădea în mintea viitorilor slujitori ai 
Bisericii ideea că vrăjitorii nu existau, că diavolul nu exista, 
că singurul rău care putea zdruncina pământul îşi avea 
originea în oameni; oare voia ca toţi să ajungă să fie la fel 
ca el? Lipsiţi de credinţă şi de speranţă? 

A scos scrisoarea Juanei şi a citit din nou fraza aceea 
încifrată cu atâta grijă. 


ca să nu se mai închine idolilor [...]. Şi nu s-au pocăit de 
uciderile lor, nici de fermecătoriile lor. 


Părea clar. Cuvintele acelea adevereau prezenţa 
vrăjitorilor, prezenţa persoanelor care nu se căiau, care se 
dedicau în continuare practicilor malefice. Oare acele 
cuvinte voiau să indice faptul că vrăjitorii care veneau 
pentru a primi graţierea dată prin edict se prefăceau? Oare 


nu-şi încetaseră legăturile cu diavolul? Teama unui răspuns 
afirmativ i-a provocat o arsură în stomac. Poate că mai 
rămânea o speranţă, cât de mică, să existe într-adevăr o 
fiinţă superioară şi diabolică antrenată într-o luptă în care 
răsplata era sufletul oamenilor. 

Totuşi, moartea Juanei continua să fie un mister. Acum, 
mai mult ca niciodată, trebuia să-i găsească pe cei patru 
presupuşi căiţi care se adăpostiseră în casa ei în zilele 
dinaintea sosirii alaiului în Santesteban. Salazar era sigur că 
ei deţineau cheia morţii femeii. 


Bănuielile lui Mayo au făcut-o să se apropie de bisericuţa 
din Urdax. Chiar alături se afla cimitirul. Cerul avea o 
culoare cenuşie amenințătoare, dar fata nu părea să 
remarce acest lucru şi se plimba printre morminte, urmată 
de Beltrân, cercetând jaloanele de piatră, dreptunghiurile 
de marmură, statuile pioase ale unor dolofani grăsuţi, în 
căutarea semnului care să-i indice că trupul Graciei se afla 
în vreunul dintre acele locuri. Nu i-a luat mult să-şi dea 
seama că nu era în stare să descifreze acele simboluri 
lunguieţe şi gotice care reprezentau numele persoanelor, 
aşa că şi-a făcut curaj, l-a lăsat pe Beltrân la uşă şi a intrat 
în templu. 

— Pot să te ajut cu ceva, fiica mea? 

Un paroh scund şi zbârcit a ieşit dintre umbre mergând 
spre ea cu un gest beatific, unindu-şi mâinile deasupra 
pieptului. 

— Gracia de lturralde, a spus gâfâind, nu a murit din 
cauze naturale. Pe Gracia de lturralde a omorât-o soţul ei 
cu sapa. 

— Dar linişteşte-te, fetiţo, că nu înţeleg nimic. Gracia nu 
a murit. Numai dacă nu te referi la o moarte spirituală 
pentru încălcarea promisiunii pe care i-a făcut-o soţului ei în 
ziua nunţii. Se spune aşa. Parohul şi-a ridicat ochii spre cer 
şi a început să înşire: în sănătate şi suferinţă, în bogăţie şi 
în sărăcie... până ce moartea vă va despărţi, pe urmă şi-a 
îndreptat din nou ochii asupra lui Mayo şi a întins spre ea 
degetul arătător... şi ea pleacă, se cară, fără să fi murit. Vai 


de mine, nu... nu, nu, asta nu se face. Asta e un păcat 
foarte mare, foarte mare. Că l-a lăsat pe Mariano ca pe un 
prost în faţa întregului sat, că oamenilor le place foarte 
mult să vorbească şi să inventeze poveşti, ştii deja cum 
sunt oamenii. 

— Da, mi s-a spus asta. 

— Gracia s-a supărat foarte tare pe soţul ei şi pe mine 
când a aflat că el a fost cel care a denunţat-o pe prietena ei 
şi că eu m-am ocupat de raportul cu oamenii suspecți din 
Urdax, a explicat parohul. Şi mie mi-a purtat pică şi, drept 
răzbunare, a încetat să mai vină la biserică, Dumnezeu să o 
ierte! 

Parohul i-a povestit că Gracia a rămas atât de îndurerată 
când oamenii Sfântului Oficiu au mers să o caute pe Maria 
de Echalecu, încât a început să se simtă răspunzătoare de 
nenorocirea ei. Nu dormea, slăbise, nu se oprea din plâns. 

— Soţul ei mi-a povestit că Gracia era imposibilă, aşa că 
am decis să urc să stau de vorbă cu ea. l-am recomandat 
să se dedice cu smerenie sarcinilor căminului şi să se 
îngrijească de soţul ei, dar nici măcar nu m-a privit, mi-a 
întors spatele şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a 
continuat treburile casei până când am plecat. 

De la arestarea vrăjitorilor, cei doi abia dacă îşi mai 
vorbeau. Mariano cobora, o zi da, o zi nu, la biserică pentru 
ca parohul să-l ţină la curent despre autodafe şi să afle 
dacă prietena femeii era printre cei condamnaţi la 
purificarea prin foc. Apoi ajungea acasă şi îi înşira Graciei 
detaliile cele mai scârboase în timpul cinei, exagerându-le 
până când reuşea să o facă să plângă. 

— Ştim că Maria de Echalecu a murit în închisoare, 
înainte de săvârşirea autodafeului, din pricina unei 
epidemii, i-a explicat parohul. Mariano a luat atunci 
legătura cu Sfântul Oficiu pentru a-i cumpăra pământurile. 

Mariano a început să are terenurile într-un moment 
nepotrivit, cu o nerăbdare nemăsurată, ca şi cum şi-ar fi 
dorit de ani de zile să profaneze acel pământ; lăsa la 
fiecare doi paşi câte o grămadă de pământ înţelenit, 
acoperit de găuri bune de nimic, în care nu s-a deranjat să 


semene nici un morcov. Între timp, în casa lui, pereţii se 
coşcoveau nevăruiţi, ţiglele alunecau lăsând la vedere 
paiele acoperişului, iar bucătăria părea o cocină. 

Intr-o bună zi, Gracia a plecat. A profitat de una dintre 
călătoriile soţului ei la Zugarramurdi pentru a cumpăra 
seminţe şi îngrăşământ. Când s-a întors, a fost surprins că 
nu ieşea fum pe horn, deşi era aproape de ora cinei. Nu se 
vedea nici o lumină la ferestre şi nimeni nu i-a răspuns 
când a chemat-o. A avut o presimţire rea. A deschis uşa cu 
o lovitură de picior, a privit în pat în caz că ea ar fi fost 
bolnavă, sub pat în caz că s-ar fi jucat de-a v-aţi 
ascunselea, s-a îndreptat spre casa din faţă în caz că ar fi 
suferit vreo criză de melancolie amintindu-şi de prietena ei 
şi s-ar fi baricadat înăuntru. 

— Spune-mi unde eşti sau te tai în bucăţi când te găsesc, 
a strigat Mariano de Aitajorena în timp ce străbătea cu paşi 
mari distanţa care separa cele două case. 

Dar nu era nici acolo. S-a proţăpit în mijlocul terenului şi 
a început să strige ca un apucat numele soţiei sale până 
când găinile s-au speriat, şi el a răguşit. Atunci s-a întors 
acasă. A mers direct la cutia unde-şi ţineau economiile şi şi- 
a dat seama că acolo se găsea doar un păianjen cu picioare 
lungi şi subţiri ca firele, ţesându-şi nestingherit pânza. S-a 
făcut roşu de furie. Gracia fugise cu banii şi, când a mers în 
grajd, a constatat că luase şi singurul cal pe care îl aveau, 
un perşeron cam urât, cu picioarele puţin strâmbe, pe care 
ea îl adora pentru că îi fusese dăruit în copilărie şi pe care 
Mariano se încăpăţâna să-l folosească la arat, în ciuda 
protestelor soţiei sale. Când a luat la cunoştinţă de plecare, 
oamenii aproape că au fost nevoiţi să îl lege pentru că voia 
să rupă în bătaie jumătate de sat din pricina furiei. 

— Se ştie unde a plecat Gracia? l-a întrebat Mayo pe 
paroh. 

— Păi, de ştiut, nu ştim sigur... adevărul e că nu. Dar 
lumea spune tot felul de lucruri... ştii deja cum e lumea. 

— Da... ştiu deja, lumea, lumea, a întărit Mayo. 

— Se spune că are rude în Renteria şi că ar fi mers acolo. 
Pe urmă a adăugat cu resemnare, ridicându-şi din nou ochii 


spre cer şi reluându-şi privirea candidă de la începutul 
conversaţiei: Dumnezeu să o ierte pe sărmana oaie 
rătăcită! 

— Mulţumesc, părinte, i-a spus Mayo. Fata l-a apucat pe 
Beltrán de hăţuri şi a dat să plece, dar curând şi-a adus 
aminte ceva şi s-a întors. lertaţi-mă, părinte, aş putea să vă 
cer o ultimă favoare? 

— Dacă îmi stă în puteri... 

— Mai degrabă ar sta în curtea dumneavoastră de păsări, 
l-a lămurit Mayo. Aveţi găini sau vreo altă pasăre cu pene 
albe? 

— Păi da, în curtea din spate. Patru găini, un cocoş şi o 
gâscă... dar e mai bine să nu te apropii de gâscă... are 
prostul obicei de a-i ciupi de dos pe necunoscuţi. 


Abia trecuse o oră de când Mayo plecase, când Mariano 
de Aitajorena a intrat ca o furtună în biserică. 

— Părinte, s-au întors vrăjitoarele, a strigat. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Una dintre ele a apărut în dimineaţa asta în casa mea. 
Era îngrozitoare. Venea însoţită de un diavol în formă de 
măgar. Mariano se agita în timp ce vorbea. Voia să o vadă 
pe soţia mea şi să-i ofere leacuri. 

— Vrăjitoare? a întrebat parohul, îngrijorat. A fost pe aici, 
dar era doar o fată care... 

— A fost pe aici? Mariano l-a întrerupt surprins. Ce voia? 

— Căuta mormântul soţiei tale. Credea că era moartă şi... 

— E mai rău decât îmi imaginam. Mariano s-a aşezat pe 
una dintre băncile din biserică şi şi-a ascuns capul între 
mâini. Vor să ne facă rău, să se răzbune, de ce ne 
hărţuiesc? Am crezut că am scăpat de vrăjitoare de când 
am denunţat-o pe acea Maria de Echalecu în faţa Sfântului 
Oficiu. Dar s-au întors! Şi şi-a ridicat privirea pentru a 
întreba: Ce v-a spus? 

— M-a întrebat de mormântul Graciei, i-am spus că nu e 
moartă şi pe urmă mi-a cerut pene şi... 

— Pene? 

— Am lăsat-o să intre în curtea de păsări, a spus 


descurajat slujitorul Bisericii cu ochii plecaţi. 

— Suntem pierduţi! Pierduţi, pierduţi... 

Mariano de Aitajorena era atât de exaltat, încât a sfârşit 
prin a-l nelinişti pe slujitorul Bisericii. 

— Pierduţi, a murmurat. 

— Va folosi penele pentru a ne face farmece. Năpasta se 
va întoarce asupra noastră. 

Atunci, parohul a adoptat o atitudine justiţiară, şi-a 
ridicat capul şi l-a privit pe Mariano în ochi. Nu era dispus 
să permită ca răul să se întoarcă pe pământurile din Urdax. 

— Linişteşte-te, i-a spus cu o voce calmă. Sfântul Oficiu a 
recurs la serviciile unui vânător de vrăjitoare. Am înţeles că 
e prin apropiere. Ştiu pe ce drum au apucat-o vrăjitoarea 
aceea şi măgarul ei diabolic. Dacă cei doi monştri rămân în 
continuare în Urdax, vânătorul de vrăjitoare îi va prinde. De 
asta poţi fi sigur, a încheiat parohul punându-şi cu duioşie 
părintească mâna pe umărul lui Mariano. 


Capitolul XV 
Despre cum să invoci o vrajă de incombustibilitate 


Sosirea în Elizondo a îndeplinit toate normele cerute de 
protocol. Intrarea alaiului în dangăt de clopote, primirea 
oficială cu surle şi trâmbiţe de către conducerea locală, 
plânsetele şi implorările localnicilor chinuiţi de vrăjitoare, 
rugându-i pe domnii inchizitori să sfârşească cu nenorocirea 
care se abătuse asupra satului blestemat... După ce s-a 
instalat în reşedinţa pusă la dispoziţie de primar, primul 
lucru pe care l-a făcut Salazar a fost să verifice dacă în uşa 
bisericii se păstrau în continuare tunicile de condamnat şi 
afişele cu numele persoanelor din zonă care fuseseră 
executate de Inchiziţie. Potrivit normelor inspecției, Salazar 
trebuia să se ocupe şi de acele formalităţi birocratice. A 
consemnat că două dintre persoanele care figurau în 
rapoartele sale nu se regăseau acolo şi că numele alteia 
apărea scris dezlânat şi cu litere şterse. Uneori, erau 
distruse de cruzimea vremii, însă în majoritatea cazurilor, 
mâinile omeneşti erau responsabile de înlăturarea tunicilor 
de condamnat şi a anunţurilor respective. Rudele celor 
executaţi riscau să facă asta pentru a scăpa de ruşinea şi 
neplăcerile rezultate din faptul de a avea un eretic printre 
neamuri. Infamia comisă de o singură persoană se 
transmitea, ca şi cum ar fi fost vorba de o boală endemică, 
la fii şi nepoți, care erau privaţi pe viaţă de toate posturile 
importante din cadrul angrenajului social. Li se interzicea să 
se îmbrace în mătase, să se împodobească cu aur şi argint, 
să călărească şi să poarte arme. ŞI, ca şi cum asta nu ar fi 
fost suficient de umilitor, de fiecare dată când se întâmpla 
ceva neobişnuit în sat, localnicii se fereau din calea lor şi îi 
priveau cu coada ochiului, murmurând că aşchia nu sare 
departe de trunchi. De aceea, eliminarea unei rude 
executate de Sfântul Oficiu a transformat unele persoane în 
specialişti în schimbarea locului tunicilor de rugăciune sau 
în modificarea numelor care apăreau pe afişe, astfel încât 


un Fernandez se putea transforma în Hernandez într-o 
clipă. Bineînţeles, oamenii se declarau în favoarea păstrării 
momâilor blestemate în uşa bisericii, pentru a da un 
exemplu şi pentru a descuraja viitoarele sacrilegii, 
întotdeauna şi de fiecare dată când pe plăcuţele pe care le 
purtau atârnate la gât figurau orice alte nume în afară de 
ale lor. 

După ce Salazar a dat ordinele adecvate de refacere a 
momâilor deteriorate, a dispus toate cele necesare pentru a 
începe să asculte, fără alte întârzieri, declaraţiile celor căiţi, 
dând permisiune ca acest lucru să fie săvârşit cu uşile 
deschise. S-a gândit că dacă localnicii auzeau confesiunile 
acelor persoane şi le vedeau căindu-se, cerând iertarea şi 
reprimirea în sânul Sfintei Biserici, aveau să fie mai liniştiţi 
cu toţii. Dar s-a înşelat. A avut timp să asculte o singură 
confesiune şi a fost de departe mai mult decât suficient 
pentru ziua aceea. 

Fata avea doar şaisprezece ani şi spunea că o chema 
Catalina de Sastrearena. Avea părul roşu, ochii verzi şi o 
puzderie de pistrui pe nasul ei în vânt. Ar fi putut trece 
drept o fiinţă drăguță dacă nu ar fi gesticulat atât de mult, 
dacă nu ar fi clipit din ochi cu o insistenţă enervantă şi dacă 
nu s-ar fi scărpinat tot timpul în cap. Catalina a început prin 
a-i explica în detaliu incredibila ei sosire de la Arizcun, 
zburând alături de ceilalţi vrăjitori cu o viteză ameţitoare. A 
dat asigurări că, în timp ce aştepta să fie iertată, stând pe 
una din băncile de pe coridor, picioarele i s-au ridicat de la 
sol şi a început să zboare. Vrăjitoarele folosiseră un farmec 
pentru a o scoate din sală pe horn, reuşind astfel să o 
transporte la un akelarre, fără a se putea face ceva pentru 
a evita asta. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost destul, Catalina 
îi asigura că ea era printre favoritele diavolului, că acesta o 
aşeza la dreapta lui în timpul unui akelarre şi, după cină, se 
împreunau toată noaptea, lucru care, din câte se pare, îi 
făcea plăcere. 

Un vuiet general a cutremurat sala, auzindu-se „Doamne, 
Dumnezeule, ce ruşine, unde ne vom opri, ăsta e începutul 
sfârşitului şi tinerelele astea sunt atât de neruşinate, ce 


păcat!“ Au fost nevoiţi să o scoată pe sus pe una dintre 
femeile aflate în primul rând, trecând-o de pe un braţ pe 
altul, pentru că leşinase. 

Acela a fost mai exact momentul în care lui Salazar i-a 
părut rău că dăduse permisiune ca mărturisirile să se facă 
cu uşile deschise. Nu şi-a dat seama de modul în care se 
răspândise vestea, dar sala devenise neîncăpătoare în cinci 
minute. Declaraţiile Catalinei, în loc să inspire linişte 
locuitorilor, reuşeau să deştepte în ei o curiozitate 
nesănătoasă. Lumea a putut auzi cum fata se jura că se 
putea deplasa dintr-un sat în altul după bunul ei plac, 
zburând ca un corb, şi că fusese prezentă în timpul 
sărbătoririi unei autodafe fictiv organizat de diavol, în care 
îl arseseră de viu pe Salazar. 

Acest lucru a ridicat un nou val de şuşoteli, urmat de o 
tăcere de mormânt, în aşteptarea unei reacţii din partea 
inchizitorului care, pentru prima oară, a părut să arate un 
interes crescut pentru confesiunea Catalinei. 

— Asta mă interesează. Povesteşte-mi. 

— Am săvârşit un autodafe, precum cele împlinite de 
Sfânta Inchiziţie, şi v-am condamnat să muriţi arşi pe rug. 
Pe dumneavoastră, a indicat spre Salazar, şi pe cei doi, 
arătând spre Inigo şi spre Domingo, şi pe parohul din 
Arizcun. Pe toţi patru! a declarat cu mândrie. 

După ce a tradus cele spuse de Catalina, Înigo a început 
să simtă o căldură sufocantă urcându-i pe şira spinării şi şi- 
a plecat privirea pentru ca tânăra să nu vadă impresia 
profundă pe care i-o lăsaseră cuvintele ei. În privinţa lui 
Domingo, acesta s-a oprit din notat şi a rămas cu pana de 
scris în aer, lăsând o pată de cerneală pe lemnul mesei. 
Singurul care nu a părut să se simtă afectat a fost Salazar, 
care a continuat să o întrebe cu un zâmbet uşor: 

— Şi, dacă ne-aţi ars pe rug, cum îţi explici atunci că noi 
suntem acum aici? 

Toate capetele s-au întors pentru a afla cum avea să 
răspundă fata la întrebare. 

— Ei, bine... a şovăit Catalina, văzând că inchizitorul 
încerca să-i fure rolul de protagonistă încă de la început, 


voiam doar să vă speriem, nu să vă omorâm, aşa că am 
făcut o vrăjitorie prin care să se evite ca hainele 
dumneavoastră să se aprindă. 

— Şi cum se obţine asta? 

— Frecăm sutanele voastre cu un amestec de alaun şi 
albuş de ou, iar apoi le spălăm cu apă sărată. Odată uscată 
pânza, se poate pune aproape de un rug, pentru că nu se 
aprinde. 

— Dar ne-am aduce aminte de asta, sau poate că aţi 
folosit şi o vrăjitorie care ne-a şters memoria? 

Dar înainte ca tânăra să poată explica motivul pentru 
care vrăjile malefice nu-l afectaseră pe inchizitor, Catalina a 
început să se ghemuiască, să-şi ascundă faţa în mâini şi să 
se smiorcăie de parcă s-ar fi petrecut un dezastru. Pe urmă 
a făcut tot felul de mutre, ridicând din sprâncene, 
strâmbându-se, arătând cu degetul spre tavan, scuturându- 
şi braţele ca şi cum ar fi fost atacată de un roi de albine şi 
le-a dat de înţeles că nu putea continua cu declaraţia 
pentru că diavolul şi vrăjitoarele erau prezenţi într-o formă 
impalpabilă, pentru a o împiedica să-i dea în vileag. 

— Nu... nu... nu pot. Hrrrr. S-a prins cu putere de gât ca 
şi cum ceva ar fi împiedicat-o să respire. Ajutor!... Sau mă 
vor omori. 

Şi a fost nevoie să o scoată din sală pentru că s-a aruncat 
la pământ, smulgându-şi părul din cap, urlând ca o 
posedată. 

Au rămas cu toţii atât de consternaţi de spectacolul 
Catalinei, încât Salazar a luat decizia de a nu mai primi pe 
nimeni în ziua aceea. Nu avea să mai permită din nou ca 
locuitorii să fie prezenţi la interogatoriile vrăjitorilor, ca 
măsură de sănătate spirituală. A argumentat că singurul 
lucru pe care îl obțineau prin asemenea ciudăţenii expuse 
în mod public era să-i tulbure pe oamenii cumsecade, 
aducându-le la cunoştinţă orori pe care nu şi le-ar fi 
imaginat nici în vise. Şi aşa a notat şi în diarium, unde 
păstra detaliile călătoriei. Organizase datele în carnetele, 
făcând clasificări în funcţie de persoane, vârste, zile, sate, 
date calendaristice... nu a rămas nici un detaliu care să nu 


apără menţionat în registrele lui Salazar în acele zile. Şi a 
crezut că fata aceea şi spectacolul ei trebuiau să intre în 
categoria căiţilor megalomani cu înclinații spre dat în 
spectacol. În orice caz, l-a însărcinat pe Înigo să o cerceteze 
pe numita Catalina de Sastrearena. Nu-i venea să creadă, 
însă îi atrăsese atenţia şi voia să se informeze cine erau 
părinţii ei, cu cine locuia, cu ce se ocupa şi dacă avea 
prieteni. Expunerea ei vehementă îl împiedica să acorde 
graţierea prin edict unei fete ca ea fără ca vorbele 
nepotrivite să o considere drept slabă de înger. Nu-şi putea 
asuma riscul ca acele declaraţii arzătoare să ajungă la 
urechile colegilor săi din Logrono, şi Catalina să sfârşească 
în temniţă, hrănită doar cu apă şi pâine. Trebuia să verifice 
dacă biata făptură era posedată de cel rău sau dacă era 
victima nebuniei. Cu câteva zile în urmă ar fi înclinat în 
favoarea celei de-a doua variante, dar cuvintele Juanei de 
Sauri îi mai răsunau încă în minte. Nu voia să tragă 
concluzii pripite. , 

Două ore mai târziu, novicele Inigo de Maetsu alerga pe 
coridoare în direcția camerei lui Salazar, împiedicându-se 
de ghivecele de flori şi alunecând din mers. A bătut grăbit 
la uşă şi a intrat ca o furtună imediat ce a auzit vocea 
inchizitorului spunându-i să intre. Se ţinea cu o mână de 
piept, în timp ce se sprijinea cu cealaltă de marginea 
mesei, inspirând cu putere. 

— Trebuie să vă povestesc un lucru, domnul meu, a spus 
gâfâind. Nu, nu, s-a contrazis el, am două lucruri să vă 
spun! 

— Hai că mor de curiozitate, a zâmbit Salazar, mai ales 
văzându-te în starea asta, însă nu mi-ar plăcea să trec pe 
urmă drept un tiran cu ajutoarele mele, aşa că - l-a luat de 
braţ şi l-a condus spre un scaun -, presupun că ceea ce vrei 
să-mi povesteşti poate aştepta câteva clipe, până îţi vei 
recăpăta suflarea. Îţi voi turna puţin vin în pahar. Doctorii 
spun că vinul roşu are virtutea de a deschide vasele de 
sânge, fiind bun pentru circulaţie şi... ei bine, acţionează ca 
un miracol de elocinţă chiar şi asupra celui mai tăcut om. 

Ínigo de Maetsu a luat o sorbitură, iar apoi a rămas cu 


paharul în mână. A simţit pentru un moment că starea de 
nerăbdare pe care o simţea în stomac se domolea. 

— Respiră, i-a sugerat Salazar, şi acum, povesteşte-mi 
cele două lucruri atât de importante. 

Novicele a început să-i explice că, urmând ordinele sale, 
se informase în legătură cu Catalina. Se pare că nu o 
cunoştea nimeni, nu primise adăpost în casa nici unuia 
dintre locuitorii din Elizondo, şi singurul lucru cu care 
păreau să fie cu toţii de acord era că sosise însoţită de un 
grup de fete de aceeaşi vârstă. Inigo s-a interesat unde 
stăteau fetele şi a mers să le vadă. Erau vreo cinci care au 
spus la începutul discuţiei că o ştiau pe Catalina de mică şi 
i-au confirmat mărturia privind zborurile, pactele şi 
întâlnirile amoroase cu Satana. Dar, departe ca acest lucru 
să-l alarmeze, atitudinea batjocoritoare a tinerelor, care 
adăugaseră şi mai multe zboruri nocturne, şi mai multe 
detalii incredibile la povestea autodafeurilor diabolice şi 
sute de atentate de asasinat nereuşite, i-a lăsat lui Inigo 
impresia că îl minţeau. A studiat cu atenţie purtarea uneia 
dintre ele, care era mai tăcută, stând într-un colţ îndepărtat 
al sălii, ferindu-şi privirea şi rozându-şi unghiile. Novicele a 
înţeles atunci că ea era cea cu care trebuia să vorbească. A 
aşteptat ca fata să rămână singură pentru a o interoga. 
Văzându-se încolţită, tânăra a început să plângă, jurându-se 
că acea Catalina nu era din satul ei şi că nici măcarnu o 
cunoşteau. A spus că, în drum spre Elizondo, venind cu 
prietenele ei pentru a primi graţierea dată prin edict, s-au 
întâlnit cu un grup de patru persoane care călătoreau într-o 
căruţă, erau doi bărbaţi, o femeie în vârstă şi ea. Se pare că 
le promiseseră câte un colier de perle fiecăreia dintre ele 
dacă o însoțeau pe Catalina până în sat, dacă o primeau în 
grupul lor de prietene şi dacă spuneau că era vecina lor. 

— Patru persoane? l-a întrerupt Salazar. Crezi că e posibil 
ca... f 

— Mai mult decât să cred, domnul meu. Sunt sigur. Inigo 
s-a ridicat cuprins de emoţii. Acum e momentul pentru cel 
de-al doilea lucru pe care voiam să vi-l povestesc. Vă 
amintiţi fraza Juanei de Sauri? Salazar a încuviinţat. Ştiam 


eu că o citisem undeva înainte: „În timpul ăsta, oamenii 
care nu au murit de plăgile acestea nu s-au pocăit de 
faptele mâinilor lor, nici nu au încetat să se închine 
diavolilor şi statuilor de aramă, de piatră şi de lemn, care 
nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au 
căit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de 
desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor“, a recitat băiatul 
din memorie. Apocalipsa 20-21, a conchis novicele. 

— Desigur, e vorba de Apocalipsă. 

— Fraza poartă în sine un mesaj interesant, însă, având 
în vedere cele întâmplate, poate că ar trebui să ne adâncim 
şi mai mult în sensul ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Puțin mai înainte de acel verset din Apocalipsă, în 
sfintele scripturi apare descrierea a patru cavaleri care vor 
veni să semene moartea. Înigo încerca să-şi aducă aminte 
privind spre cer şi numărând cu ajutorul degetelor. Unul 
dintre ei era călare pe un cal alb şi avea un arc cu care 
sfârşea învingător, altul galopa pe un cal roib ce avea 
puterea să alunge pacea de pe pământ şi să îi facă pe 
oameni să se omoare între ei, al treilea mergea pe un cal 
negru şi purta o balanţă. Novicele a rămas tăcut şi a 
aruncat o privire de conjunctură. Al patrulea călăreț era cel 
mai rău, era călare pe un cal şarg, purta numele de Moarte 
şi era urmat de Infern. Avea putere asupra celor patru părţi 
ale pământului, pentru că putea să semene foametea şi 
molimele. 

— Cei patru cavaleri din Apocalipsă, a murmurat Salazar. 
Poate ăsta o fi indiciul. 

— Ăsta e, domnul meu, şi e unul foarte bun, pentru că 
tânăra m-a asigurat că, atunci când s-a întâlnit cu Catalina 
şi cu prietenii ei, călătoreau într-o căruţă trasă de doi cai şi 
aveau legate alte două harnaşamente în partea din spate. 
Vă puteţi imagina cum erau animalele? 

— Alb, roib, negru şi şarg? a întrebat Salazar, cu o privire 
emoţionată. 

— Exact, a exclamat Înigo. Ar fi prea mare potrivirea ca 
întotdeauna când se întâmplă ceva ciudat în jurul nostru să 


aflăm că sunt amestecate patru persoane necunoscute. A 
deschis larg ochii şi a adăugat şoptind pe un ton teatral: 
Patru călăreţi. 

— Juana a încercat să-i descrie, a sugerat Salazar. 

Dar înainte ca ei să mai poată înşira în continuare idei 
legate de scrisoarea femeii, a posibilelor ei mesaje printre 
rânduri şi a nenorocirilor anunţate în Apocalipsă, cei doi 
bărbaţi au fost întrerupţi de murmurul crescând al unei 
larme haotice. Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic. 
Şi-au scos capul pe fereastră şi au văzut un grup de oameni 
înaintând pe străzi, înarmaţi cu lopeţi, sape şi cuțite de 
măcelărie. Ridicând tonul vocii, Salazar a întrebat cărui fapt 
i se datora un asemenea scandal. 

— Femeile au aşteptat-o pe fata aia posedată, pe 
Catalina aia, la ieşirea de la interogatoriu ca să facă 
dovada. Un bărbat îi rezuma povestea ţipând. 

— Ce dovadă? a întrebat inchizitorul. 

— Cuvioşia Voastră ştie - a luat o privire neliniştită 
pentru că nu ştia cum să-i explice unui slujitor al Bisericii - 

. au cercetat-o să vadă dacă a cunoscut vreun bărbat, şi 
ştiţi ce? Se pare că nu, Catalina e virgină... după tot ce-a 
povestit despre diavol şi toate alea. Şi-a bătut joc de noi 
toţi şi de Cuvioşia Voastră, a spus. 

— Da... şi-a bătut joc... da, da, strigau în cor oamenii 
exaltaţi. 

— Dar unde mergeţi acum, oameni buni? a întrebat 
Salazar. 

— Vrăjitoarea  mincinoasă ne-a scăpat pe fereastră. 
Mergem să o căutăm, a strigat o femeie. 

— Se spune că se ascunde cu alţi trei în pădure, precum 
lighioanele, a informat alta. Nu-i vrem în sat. 

Salazar l-a apucat pe Înigo de braţ şi au coborât amândoi 
în grabă scările clădirii. Au alergat pe stradă în sus, până 
când au ajuns în dreptul celor care păreau căpeteniile 
acelei gloate înfierbântate. Salazar se temea că nu va avea 
şiretenia necesară pentru a-i convinge să nu curme viaţa 
Catalinei şi a colegilor ei printr-o lovitură neaşteptată de 
cuţit. Trebuia să-i interogheze. Nu era dispus să permită 


linşări în timpul inspecției sale. 

Grupul înainta în direcţia pădurii. O parte din oameni 
mergea călare, dar după ceva vreme, aceştia au fost 
nevoiţi să-şi lase caii legaţi de dârlogi pentru că ramurile au 
devenit din ce în ce mai dese, închizând drumul, 
transformându-l într-un fel de reţea deasă, bună la prins 
fluturi. A sosit un moment în care a fost nevoie de eforturi 
chiar şi pentru a merge mai departe. Ilncepea să se 
întunece, soarele aluneca în spatele munţilor, şi acest fapt, 
împreună cu umezeala, a transformat o parte din teren într- 
o mlaştină în care săltau broaştele şi din care se arăta 
stufărişul. Pe anumite porţiuni, pământul rămânea ascuns 
sub un strat subţire de noroi uscat şi de frunze putrede, 
care se putea rupe în orice moment şi care degaja în aer 
aroma inconfundabilă a fermentaţiei ierbii. 

— Aveţi grijă pe unde călcaţi, domnul meu, i-a şoptit unul 
dintre bărbaţi. Terenul acesta poate înghiţi un om întreg cât 
ai zice peşte, fără a-i da timp să mai spună nici care. 
Noroiul e la fel de fragil ca gheaţa ce acoperă lacurile în 
timpul iernii. 

— Ei bine... asta-mi mai lipsea, să mor înghiţit de noroi, a 
protestat Salazar. 

Oamenii mergeau foarte aproape unii de alţii pentru a 
cerceta zona, unii dintre ei chiar s-au luat de mâini. Nu 
voiau ca vrăjitorii să le scape. Deodată, au fost învăluiţi în 
tăcere. Se auzea doar trosnetul crengilor sub paşi. Inaintau 
în bătaia ultimelor raze de soare care traversau coroanele 
arborilor, scăldând pădurea într-o lumină indigo, iluzorie, ca 
într-o poveste cu zâne. Inchizitorul mergea rumegându-şi 
gândurile, convins că găsirea acelor nenorociţi avea să fie 
de folos doar pentru a linişti satul pentru moment, pentru a 
potoli o foame de răzbunare care să-i facă să atingă o falsă 
senzaţie de compensație. Nu ar fi folosit la nimic să încerce 
să le explice că era sigur că atitudinea vrăjitorilor şi a 
diavolilor, dacă într-adevăr aceştia existau, trebuia să fie 
desigur mult mai dezinvoltă şi mai aristocratică decât cea 
pe care o afişa acea Catalina, care părea mai degrabă o 
vânzătoare ambulantă decât o vrăjitoare. 


A mai trecut o jumătate de oră până ce au zărit urma 
abia conturată a unei coloane de fum. S-au apropiat puţin 
câte puţin, fără a face zgomot. Au auzit trosnetul unui foc 
de tabără, loviturile unor copite de cai, murmurul unor voci, 
până când copacii au început să se rărească şi au văzut 
poiana din pădure în care presupuşii vrăjitori îşi instalaseră 
tabăra. Erau relaxaţi, şezând liniştiţi în jurul focului. 

— Aţi văzut caii, domnul meu? a murmurat Inigo aproape 
de urechea lui Salazar. 

— Îi văd, a confirmat inchizitorul. Alb, roib, negru şi şarg. 
Sunt legaţi de căruţă. 

Îşi simțeau gâturile uscate de teamă şi transpiraţia 
pricinuită de nervozitate le lipea hainele de corp. Unul 
dintre bărbaţi a răspândit în şoaptă zvonul că trebuiau să 
împresoare aşezarea, cu intenţia de a-i prinde pe 
răufăcători la mijloc, închizându-le posibilitatea oricărei 
ieşiri, dar atunci când au început să se împrăştie, un 
zgomot ca de clopoței i-a învăluit din toate părţile. Nu 
observaseră prezenţa unor fire subţiri de care atârnau 
cochilii şi scoici de mare care, prinse între ramurile 
copacilor, înconjurau aşezarea  presupuşilor vrăjitori, 
avertizându-i asupra unor posibile atacuri. Curând, 
sunetului cristalin i-a urmat cel al nechezatului cailor. Cei 
patru suspecți s-au ridicat în picioare cât ai clipi şi au 
alergat în direcţia căruţei la care erau legaţi doi dintre cai. 
Ceilalţi doi erau prinşi în partea din spate. Salazar a 
recunoscut-o pe tânăra Catalina atunci când s-a urcat pe 
capră, însoţită de altă femeie, în timp ce doi bărbaţi, 
acoperiţi de păr din cap până în picioare, alergau să-i 
dezlege pe cei doi cai din spate, gata să-i încalece. 

Un val de panică a cuprins locul. Lumea din sat înainta în 
debandadă, fără nici un ordin, scoțând nişte urlete 
sfâşietoare, înălţându-şi armele şi torţele în aer. Salazar 
încerca să calmeze spiritele, folosindu-şi cea mai bună 
modalitate de  liniştire, ridicând vocea peste ţipete, 
încercând să nu pară ameninţător. 

— Opriţi-vă! Vrem doar să stăm de vorbă. Edictul de 
grațiere vă va ierta toate păcatele dacă vă căiți. 


Însă presupuşii vrăjitori nici măcar nu l-au auzit, erau 
prinşi cu desfacerea nodului care lega caii. Bărbatul care îl 
avertizase pe Salazar asupra fragilităţii terenului l-a apucat 
de gleznă pe băiatul cu ochiul alburiu chiar în momentul în 
care acesta încerca să urce în spinarea calului roib. A tras 
de el cu o asemenea putere, încât l-a aruncat câţiva metri 
mai încolo. Băiatul a rămas întins cu faţa în sus, privindu-l 
îngrozit, mormăind ceva indescifrabil, până când bărbatul s- 
a aruncat asupra lui şi l-a prins de gât. Au început să se 
lupte. Salazar îi îndemna la calm, spunând: „pentru numele 
lui Dumnezeu, asta ne scapă de sub control”. Dar nu-l 
ascultau. Se aflau într-un loc îndepărtat, unde sângele 
clocotea atât de tare, încât era imposibil să-şi amintească 
de Dumnezeu sau să se lase conduşi de rațiune. Amândoi 
se aflau la marginea prăpastiei. 

S-au rostogolit pe pământ până când au ajuns foarte 
aproape de focul de tabără, iar bărbatul a simţit atunci 
căldura lingându-i faţa. Focul pâlpâia în continuare; dacă îşi 
întindea mâna putea să apuce unul dintre lemne şi să-i 
tragă o lovitură zdravănă acelui pui de drac. Salazar a putut 
presimţi ceea ce gândea, ce avea să se întâmple, cu mult 
înainte de a se întâmpla, pentru că totul i-a apărut într-o 
clipă în faţa ochilor, ca şi cum ar fi trăit deja toate astea. A 
văzut atunci cum bărbatul îşi arunca trupul într-o parte, 
cum apuca una dintre ramurile aprinse şi cum lovea cu 
toată puterea sa chipul tânărului. Simţind căldura 
impactului, băiatul cu ochiul alburiu a scos un răcnet 
înfiorător care a făcut bufniţele ce îi priveau nedumerite să- 
şi ia zborul din copacii din apropiere fără să înţeleagă 
motivul unui asemenea scandal. Strigătul l-a speriat până şi 
pe atacator, care privea şocat cum băiatul îi scăpa din 
mâini şi alerga direct spre căruţă, ţinându-se cu mâna de 
faţă. A urcat dintr-un salt în partea din spate, unde Catalina 
se apăra de nişte săteni cu lovituri de tigaie, în timp ce 
femeia mai în vârsta mâna caii. Căruţa s-a urnit brusc, 
muşcând pietrişul, urmat de cel mai în vârstă dintre 
presupuşii vrăjitori, care galopa pe calul negru în timp ce-l 
trăgea de hăţuri pe roib. Locuitorii i-au urmat, agitându-şi 


braţele în aer, aruncând insulte şi promisiuni de răzbunare, 
până când şi-au dat seama că distanţa care îi despărţea era 
din ce în ce mai mare şi că abia se mai vedeau ca un punct 
în zare. 

Prima senzaţie a lui Salazar a fost de uşurare. Când a 
văzut torţa lovind chipul tânărului a trebuit să facă un efort 
pentru a-şi aminti cum se ajunsese în situaţia aceea, în ce 
moment precis îi scăpase totul de sub control şi de ce se 
aflau acolo urând de moarte nişte persoane necunoscute. 
Însă şi-a dat seama deodată că acele patru personaje 
ciudate puteau fi singurul lui indiciu pentru a înţelege 
moartea Juanei, singurii cărora le putea cere explicaţii 
pentru teatrul acela absurd jucat în dimineaţa aceea. Atunci 
s-a simţit uşor dezamăgit de faptul că nu-i prinsese în viaţă. 

Înigo a venit să-l scoată din gândurile sale. Căra în braţe 
un talmeş-balmeş de hârtii şi obiecte. 

— Domnule! N-o să vă vină să credeţi. 

— la să vedem. 

— Cei patru... în fuga lor au uitat câteva lucruri. 

| le-a arătat nerăbdător. 

Salazar le-a privit mai întâi cu coada ochiului, fără a le da 
prea multă importanţă, până când ceva i-a atras atenţia şi i 
le-a smuls din mâini, privindu-le unul câte unul, fără să-i 
vină să-şi creadă ochilor. Presupuşii vrăjitori abandonaseră 
în faţa focului traista pe care Înigo o pierduse în ziua în care 
mersese la casa Juanei şi în care se mai găsea piciorul de 
berbec. Înăuntru au găsit o batistă de mătase fină de 
culoarea osului cu litera M brodată într-un colţ, prea 
elegantă pentru a aparţine acelor persoane. Batista învelea 
un flacon de sticlă acoperit cu un dop în interiorul căruia se 
găseau nişte prafuri de culoare maronie. 

— Priviţi, domnul meu, i-a indicat Înigo, aveau asupra lor 
şi hârtiile care au dispărut din dormitorul meu, vă mai 
amintiţi? 

— Bineînţeles că-mi amintesc. Salazar lua obiectele în 
mână unul câte unul, cu fruntea încruntată, respirând 
neregulat. 

Inchizitorul nu reuşea să înţeleagă cum ajunseseră acele 


documente în mâinile presupuşilor vrăjitori. Acolo se 
găseau informaţii pentru localizarea Juanei de Sauri, un 
registru detaliat cu planul inspecției, hărţi ale zonei... 

— E planul nostru de călătorie, a şuierat, se găsesc hărţi, 
numele unor acuzaţi... De ce? De unde au scos asta? Inigo 
îl privea neliniştit. Nu se poate... nu se poate. Salazar şi-a 
ridicat ochii de pe documentele pe care le ţinea între 
degetele sale crispate. Acest tip de hârtie e special, unic! 
Procesul care trebuie urmat pentru a obţine această nuanţă 
sidefie este suficient de scump pentru a nu fi folosit decât 
în două instituţii din regatul nostru. 

Înigo a rămas în aşteptare. 

— Acest tip de hârtie este folosit de Casa Regală şi de 
Sfântul Oficiu, a izbucnit Salazar, care a rămas apoi 
cufundat în tăcere pentru câteva clipe. Nu e posibil, a 
gemut. 

Atunci i-a revenit în minte visul său tulburător, cel în care 
regina Margarita i-a apărut îmbrăcată în zeiţă, sângerând 
cu mâinile ei stigmatizate. Şi-a adus aminte cu claritate 
cuvintele pe care i le-a strigat la ureche. In momentul acela 
izbucneau din nou, întinzându-se ca un ecou prin pădure, 
cu greutatea presimţirilor îndeplinite. „Diavolul e în palat!” 
îi spusese. i 

— Diavolul e în palat, a şoptit Salazar în timp ce Inigo îl 
privea, fără să înţeleagă mare lucru. 


Mayo s-a întors la casa lui Juanes de Azpilcueta cu trei 
pene foarte albe învelite într-o bucăţică de pânză. 

— Nu ştiu unde mi-e capul, i-a spus Mayo bărbatului care 
stătea în continuare aşezat pe băncuţă, sub soc, exact aşa 
cum îl lăsase, dând pe gât sticla de vin cu o privire 
resemnată. Mai înainte am uitat să vă dau ceva. Juanes şi-a 
ridicat ochii şi Mayo şi-a dat seama că plânsese. Căruţaşul 
care mi-a dat şuviţa de păr a soţiei dumneavoastră a 
lăsat... ei bine... mi-a spus că era de faţă în momentul în 
care ea a părăsit această lume din pricina epidemiei, iar 
când s-a întâmplat asta... au fost cu toţii surprinşi că 
Estevaniei îi creşteau în spate nişte protuberanţe care o 


împiedicau să se culce cu faţa în sus. S-au gândit că lucrul 
acela se datora bolii, dar când au mers să o privească, şi-au 
dat seama că îi creştea ceva la nivelul omoplaţilor. Şi Mayo 
l-a lămurit: Un lucru asemănător cu ceea ce li se întâmplă 
copiilor mici atunci când li se rup gingiile şi le cresc dinţii... 
dar ei îi creşteau aripi... mici, dar aripi. După cum au spus 
inchizitorii (căci deja se ştie că se cunosc foarte multe 
lucruri despre aşa ceva), aceea era confirmarea că 
Estevania începea să se transforme în înger chiar înainte de 
a părăsi această lume. Asta arăta că acuzaţiile împotriva ei 
erau nedrepte şi că a mers direct în ceruri imediat ce a 
murit, pentru că era un om bun. Era foarte bună, după cum 
s-a spus. Mayo i-a arătat penele ca şi cum ar fi fost un 
evantai. Căruţaşul i-a smuls aceste pene din aripi şi mi le-a 
dat după ce mi-a spus povestea. 

Juanes le-a privit cu o emoție de nedescris. 

— Ştiam eu... aceasta e dovada definitivă că Estevania 
mea era nevinovată. 

— Acum puteţi să faceţi eforturi să fiţi un om bun, i-a 
recomandat Mayo cu un zâmbet satisfăcut. Acum ştiţi sigur 
că ea vă aşteaptă în ceruri. 

Apoi fata i-a întors spatele şi a pornit-o la drum urmată 
de Beltrân, fericită cum nu mai fusese de multă vreme. Şi-a 
spus că aceea despre care nu avea să povestească nimănui 
era mai puţin păcătoasă decât o calomnie mărturisită 
pentru că penele ieşiseră direct din casa parohială şi, 
vrând-nevrând, trebuiau să fie impregnate cu vreo urmă de 
indulgență. S-a iertat repede, fără a se mai gândi la cele 
întâmplate. Avea deja destule griji pentru a se mai necăiji 
pentru o minciună pioasă. La urma urmelor, nu-i era foarte 
clar dacă intrarea ei în rai depindea de zeiţa Mari, de 
Dumnezeul creştinilor sau de planurile tatălui ei. In plus, 
era sigură că nu făcuse nimic rău, pentru că, de-ar fi fost 
aşa, nu ar fi avut în momentul acela senzaţia de-a se fi aflat 
în perfectă armonie cu sine însăşi şi cu lumea. Respirația ei 
urma ritmul respirației lui Beltrán şi mişcările tremurătoare 
ale ramurilor copacilor. Totul era perfect: portocala din 
asfinţit, mireasma pinilor şi dulceaţa din aer, murmurul 


domol al fericirii ce-i învăluia simţurile. Era împăcată, sigură 
că înţelesese în sfârşit ceea ce voia Ederra să spună cu 
faptul că lucrurile bune care se fac pentru ceilalţi se întorc 
mai devreme sau mai târziu pentru că se înmulţesc pe 
drum şi sfârşesc prin a-i atinge şi pe cei aflaţi aproape. A 
simţit că ordinea lumii nu era atât de complicată şi că un 
lucru care îi poate da la un moment dat o lovitură nefastă îi 
poate deschide şi o poartă câtre speranţă. Şi atunci l-a 
sărutat pe Beltrân după urechi şi a început să danseze în 
jurul lui ca o nebună, povestindu-i ceea ce îi spusese 
parohul. l-a spus şi că din momentul acela trebuiau să 
înceapă să facă mai multe fapte bune pentru ceilalţi, astfel 
încât, prin legea compensaţiei, Ederra să se întoarcă 
curând alături de ei. 

— Nici nu e neapărat nevoie să lăsăm totul pe mâna 
destinului, ştii, Beltrân? Îl ghidezi doar puţin, nu trebuie să 
te înspăimânte. 


Capitolul XVI 


Despre cum să identifici un vrăjitor după semnul lăsat de 
diavol 


Salazar se gândea neîncetat la modul în care cei patru 
suspecți ar fi putut face rost de traista şi de hârtiile lui 
Ínigo, de datele călătoriei lor, de hărţi şi de batista aceea 
delicată brodată cu un M ce învelea un flacon în care se 
păstrau nişte prafuri misterioase de culoare maronie. 
Descoperirea îi dăduse fiori. O incertitudine neplăcută îi 
străbătea tot corpul. Nu voia nici măcar să-şi imagineze că 
litera M ar fi putut avea vreo legătură cu numele reginei, 
lucru care ar fi însemnat că cineva pusese stăpânire pe 
batista ei, că de fapt îndeplineau un fel de ritual de magie 
neagră pentru a-i face rău, tocmai acum când era atât de 
departe de Curte şi nu o putea apăra. Se simţea 
neputincios. Cu cât se gândea mai mult, cu atât nu reuşea 
să găsească un sens tuturor acelor întâmplări. 

S-a convins până la urmă că îl urmăreau. Trebuia să-şi 
joace cartea cu inteligenţă şi să se folosească de toate 
mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a descoperi 
cine şi de ce. Acele notițe scrise pe un tip special de hârtie, 
care ar fi putut proveni doar din sipetele Curţii sau ale 
Sfântului Oficiu, închideau un cerc în jurul suspecţilor. A 
aruncat o privire retrospectivă; persoanele care i se puneau 
împotrivă cel mai mult în ultimul timp erau colegii săi din 
Logrono, Valle şi Becerra. Amândoi se simţiseră deranjaţi 
când inchizitorul general îl alesese pe el pentru a pune în 
practică edictul de grațiere în zonele din nord, aveau acces 
la acel tip de hârtie şi îi detestau metodele. Insă nici nu 
putea neglija bănuielile reginei cu privire la ducele de 
Lerma şi la secretarul său, Rodrigo Calderón. O ţinuseră sub 
observaţie cu o asemenea stăruinţă, încât îi interceptaseră 
corespondenţa, poate aveau cunoştinţă de prietenia care îi 
unea şi încercau să-i facă rău prin intermediul lui. Din câte 
se pare, lor le plăcea să se joace cu vrăjile. Incepând din 


momentul acela trebuia să fie cu multă băgare de seamă. 

Salazar a devenit bănuitor. S-a încruntat, şi-a reluat 
privirea rigidă din timpul primelor zile ale Vizitei şi a făcut 
un nou traseu despre care nu a discutat cu nimeni, privind 
cu ochi bănuitori pe oricine avea să-l întrebe despre 
următoarea oprire. Ştia că unul dintre cele mai mari defecte 
ale sale era aroganta şi, deşi în mod normal încerca să şi-o 
stăpânească, de această dată şi-a sporit-o până ce s-a 
convins că nu mai putea avea încredere în nimeni altcineva 
decât în sine însuşi, pentru că era mai mult decât dovedit 
că în ţara aceea plină de intriganţi oricine îi putea face într- 
o zi surpriza de a-l înjunghia pe la spate. Singurii pe care i-a 
tratat în continuare cu afecţiune au fost fray Domingo de 
Sardo şi novicele Înigo de Maetsu. Cei doi tineri îl făceau să 
se simtă în siguranţă. Îi plăcea cum era el însuşi atunci 
când ei îl însoțeau şi îl surprindea faptul că prezenţa 
apropiată a altor persoane avea asupra lui chiar efecte 
contrare. În adâncul sufletului simţea un strop de orgoliu 
patern pentru că reuşise să creeze această legătură cu 
băieţii. 

Fray Domingo trecuse prin mai multe etape de când se 
cunoscuseră. La început s-a arătat năucit de prezenţa 
formidabilă a inchizitorului. Nu era în stare să-l privească în 
ochi, îl privea cu admiraţie, dădea crezare celor mai mici 
insinuări ale sale, părea să-şi întipărească în minte fiecare 
cuvânt, ca şi cum ar fi transmis o maximă filosofică 
nemaiauzită, care nu trebuia lăsată să-i scape, deşi 
inchizitorul vorbea doar despre vreme. Insă, din ziua în care 
Salazar l-a obligat să fie prezent la disecţia Juanei de Sauri, 
atitudinea lui s-a schimbat. A rămas în continuare incapabil 
să-l privească în ochi, dar nu era din pricina tulburării, ci 
era mai degrabă o repudiere. Un fel de bănuială pe care 
Salazar o putea întrezări cu uşurinţă şi căreia nu-i putea 
face faţă. Când inchizitorul îl întreba dacă a păţit ceva, 
Domingo pleca ochii în pământ şi îi şoptea un răspuns 
negativ puţin convingător. Salazar a decis să-l lase în pace 
pentru a vedea dacă, puţin câte puţin, sub influenţa 
descoperirilor făcute alături de el, deschizând ochii suficient 


de mult pentru a vedea nu doar ceea ce îi dictau 
aparențele, reuşea să-i câştige încrederea. Acum observa 
că Domingo pierduse învăţăturile pe care Valle i le sădise 
cu doi ani în urmă şi că începea să adopte nişte criterii 
proprii, lipsite de prejudecăţi. Işi îndulcise predicile pe care 
le ţinea din amvon şi nu mai speria populaţia cu 
ameninţarea focului veşnic şi cu răpirile de copii care băgau 
groaza în femei şi micuţi, care începeau să delireze 
noaptea. Salazar se simţea responsabil de schimbarea 
aceea şi se delecta bucurându-se de micul său triumf. Il 
vedea pe Domingo ca pe un fel de operă. 

Pentru Inigo simţea ceva diferit. Băiatul îl acceptase 
exact aşa cum era încă de la început. Nu-şi arătase 
niciodată teama faţă de el, nu-şi cobora tonul vocii pentru a 
i se adresa şi îl privea întotdeauna în ochi, ceea ce pentru 
Salazar era un semn clar că novicele nu avea nimic de 
ascuns. Când Inigo era aproape, atitudinea în general 
înfumurată a inchizitorului se îndulcea, rictusul său sever se 
înmuia şi devenea chiar plăcut. Slăbiciunea lui pentru 
novice era vădită. Il trădau câteva mici detalii: nu obişnuia 
să-l certe, zâmbea atunci când el vorbea, chiar şi atunci 
când ajungeau să bată câmpii, pentru că Inigo era un 
visător din fire. Salazar nu a avut niciodată nevoie de 
afecţiune, însă îi plăcea să se simtă iubit de băiat. 

In ciuda a toate, inchizitorul nu-şi deschidea sufletul în 
faţa nimănui. Se temea că ceva din ceea ce ar fi putut face 
sau spune i-ar fi dat la iveală lipsa de credinţă. Se temea că 
Inigo sau Domingo vor ajunge să-i cunoască gândurile, că i 
se vor părea la fel de convingătoare şi că vor ajunge în cele 
din urmă să îi molipsească şi pe ei. Cel mai bun lucru 
pentru a-i proteja era să reuşească să-i menţină în 
placiditatea oferită de ignoranță. Acea placiditate pe care el 
abia şi-o mai amintea, cea în care trăise adâncit pe durata 
copilăriei şi a adolescenţei, când şi-l închipuia pe Dumnezeu 
ca pe o mână uriaşă ce ţinea departe furtunile mării. Care a 
fost momentul în care a încetat să mai simtă mâna aceea? 
Poate atunci când a devenit conştient de faptul că acele 
degete nu erau suficient de mari pentru a cuprinde întreaga 


lume. Atunci s-a simţit un privilegiat, şi acel privilegiu l-a 
făcut să se simtă vinovat. De ce el da, şi ceilalţi nu? Atunci 
când a vrut să descopere motivele pentru care mâna aceea 
protectoare enormă şi paternă făcea excepţii printre fiii săi, 
nu a reuşit să le găsească şi a dedus că nu le găsea pentru 
că, de fapt, nu exista o astfel de mână, nu exista un 
asemenea Tată. Tot ceea ce se întâmpla în lume era un 
enorm neprevăzut. Şi asta făcea mult rău. De aceea, era 
mai bine să-şi ţină ideile doar pentru el. Era absolut necesar 
ca fiinţele umane să creadă în ceva, orice ar fi fost, pentru 
a nu cădea în durerea îngrozitoare a disperării, aşa cum i se 
întâmplase lui. De aceea, nu avea să permită ca acele 
gânduri să iasă la iveală. Nu voia ca elevii săi să-şi petreacă 
restul vieţii cuprinşi de tristeţe. 

Vocea ascuţită a crainicului a cuprins străzile de la prima 
oră a amiezii, dând de veste că regina Margarita dăduse 
naştere în Escorial unui infante căruia îi dăduseră numele 
de Alfonso. 

— Foarte frumos, a spus fray Domingo, un nume sonor şi 
remarcabil. 

Deşi nimeni nu a observat, a fost singurul moment de-a 
lungul zilei când chipul lui Salazar a afişat un zâmbet uşor 
de fericire. 

Ani mai târziu, aproape nimeni nu avea să-şi mai aducă 
aminte de numele distins al infantelui nou-născut pentru că 
împrejurările din jurul sosirii sale pe lume l-au făcut să 
ajungă în istorie cu pseudonimul de „cel Scump“. Şi aşa i- 
au spus cu toţii. 


Bătea o briză caldă de sfârşit de iulie când Pedro Ruiz de 
Eguino a sosit în Urdax, cu intenţia de a-şi spori prada de 
vrăjitoare din săptămâna aceea. Fusese informat că o 
suspectă tulbura împrejurimile, iar atunci când s-a apropiat 
de casa parohului, acesta l-a pus la curent cu datele legate 
de fata aceea ciudată, de măgarul ei şi de posibilitatea ca 
ea să fi făcut vreo vrajă cu nişte pene pe care le-a furat din 
curtea păsărilor. 

— Ei, bine, nu vreau să vă păcălesc, părinte. Vrăjile cu 


pene obişnuiesc să provoace multe nenorociri, s-a plâns 
Pedro Ruiz de Eguino sub privirea atentă a lui Morguy, care 
confirma cu gravitate. 

— Dumnezeu să ne ajute! 

— Dumnezeu şi eu vă vom ajuta, nu vă faceţi griji, l-a 
liniştit vânătorul de vrăjitoare. Pe unde spuneţi că a plecat 
monstrul? 

Parohul a făcut semn în direcţia colinei, şi Pedro Ruiz de 
Eguino s-a îndreptat într-acolo în zarva făcută de căruţe, 
căutând în ascunzişurile de pe drum, în grote, aproape de 
râu şi în poiana din pădure, dar nu a găsit nimic. S-a temut 
pentru o clipă că vrăjitoarea îi scăpase şi sentimentul 
nereuşitei l-a amărât peste măsură. Nu voia să-şi piardă 
faima. Până în acel moment dusese la sediul tribunalului 
din Logrono două transporturi de vrăjitori, şi inchizitorii 
Valle şi Becerra păreau foarte mulţumiţi. Dacă totul mergea 
la fel şi în continuare, peste puţină vreme putea să fie 
numit comisar inchizitorial. De la înălţimea dealului, Pedro a 
putut vedea forfota din sat. De la distanţa aceea, oamenii 
păreau un roi de muşte ameţite mişunând pe străzi. Era zi 
de târg şi exista posibilitatea ca vrăjitoarea lui să fie acolo. 

— Coborâm în sat şi ne despărţim, i-a spus lui Morguy, 
care a rămas tăcută. Trebuie să o prindem. 


Mayo se gândea să iasă chiar în după-masa aceea pe 
drumul către Elizondo pentru a se reîntâlni cu alaiul lui 
Salazar când a aflat că era zi de târg în Urdax şi a hotărât 
să dea o tură pe acolo înainte de a pleca. Îi plăcea din când 
în când să simtă prezenţa apropiată a oamenilor, să se 
atingă de alte trupuri ca al ei, să inspire mirosurile pe care 
le desprindeau cei din aceeaşi specie, duhoarea hainelor 
zdrenţăroase amestecată cu sudoarea lor aspră. Mirosul 
bărbaţilor era diferit de cel al femeilor, care la rândul lor, 
aveau un miros diferit de cel al oricărui alt animal. Uneori 
se juca comparându-se cu ei, făcând parte din ei şi profita 
de târguri pentru că acestea îi dădeau ocazia de a trece 
neobservată. 

Tarabele ocupau străzile principale ce răsunau de 


strigătele comercianților, de popor, de vânzători de găini şi 
de ouă, de cordovane, de coşuri împletite, şi unde 
dantelăresele coseau broderiile sub privirile admirative ale 
posibililor cumpărători. Tarabele se întindeau până ce se 
pierdeau din vedere, încărcate de pâini mari aurii cu 
filigran, urcioare pline cu miere de albine şi bucăţi de 
brânză de dimensiuni atât de nemaivăzute, încât ar fi putut 
servi la curse de viteză dacă ar fi fost aruncate pentru a se 
învârti în josul străzii, împinse cu bețe. O larmă de voci de 
neînțeles făcea speculaţii asupra preţurilor şi a calităţii, 
cifrele o luau razna, se negociau, urcau şi coborau, cei 
atraşi de marfă stăruiau încercând să-l convingă pe 
negustor, care, atunci când îşi dădea seama de interesul 
deşteptat, nu mai lăsa la preţ şi sărbătorea apoi vânzarea 
cu bătăi din palme şi râsete. Oamenii treceau împingându-i 
pe trecătorii dezorientaţi şi un miros de sălbăticiune şi 
balegă de cal ameninţa să rămână impregnat pentru 
totdeauna în pereţii caselor. 

Mayo a străbătut străzile înţesate de lume din Urdax. Şi-a 
imaginat că aparţinea unei familii normale care o trimisese 
să cumpere pâine, brânză şi miere; o familie care apoi o 
aştepta pentru a mânca cu toţii în faţa focului. li privea 
dintr-o parte pe cei ce treceau pe lângă ea pentru a vedea 
dacă înfăţişarea ei de spiriduş le atrăgea atenţia, dacă 
prezenţa ei le părea ciudată, însă nimeni nu a părut să-şi 
dea seama de originea ei diabolică. Şi-a închis ochii şi a 
inspirat cu putere mirosul acela de oameni care, dacă 
devenea puţin mai intens, putea ajunge să o sperie. | se 
întâmplase deja asta în timpul autodafeului din Logrono, în 
timp ce încerca să găsească o urmă cât de mică a prezenţei 
Ederrei. Dimensiunile ei reduse făceau să se piardă în 
mulţime. Deodată, a ajuns să vadă doar spatele şi 
piepturile celorlalţi care, cu nerăbdarea de moment, s-au 
transformat în pete de culoare cafenie care o scuturau 
dintr-o parte în alta, apăsându-i măruntaiele şi sufletul. 

Amintirea autodafeului i-a strâns inima. l-au revenit în 
minte  neliniştile, teama, dezamăgirea, toată durerea 
provocată de fiinţele umane, acele fiinţe care o pipăiau 


când treceau pe lângă ea, încât atingerile lor îi făceau rău. 
O priveau... da, o priveau şi râdeau. Râdeau atât de tare, 
încât a fost nevoită să-şi acopere urechile cu palmele. A 
încercat să iasă de acolo. A înaintat dând din braţe, înotând 
împotriva curentului, strecurându-se printre picioarele 
celorlalţi, ferindu-se de şolduri, talii, coate, genunchi, 
picioare şi braţe... mai mult moartă decât vie de spaimă, 
până când a găsit străduţa izolată şi întunecată unde îl 
lăsase pe Beltrân. Mayo s-a ghemuit acolo cu braţele 
încrucişate pentru că simţea înţepături în stomac din 
pricina neliniştii, încercând să respire regulat, ca să nu o 
apuce din nou una dintre crizele ei. Şi atunci a simţit că 
cineva o fixa cu privirea. S-a uitat încet în sus şi a văzut-o 
acolo, chiar în faţa ei. 


Grupul de vânători condus de Pedro Ruiz de Eguino se 
împărţise la intrarea în Urdax. Fiecare dintre ei avea 
instrucţiuni precise de a-i anunţa pe ceilalţi în cazul în care 
dădeau peste tânăra cu diabolicul ei măgar cenuşiu. De 
aceea, Morguy a bănuit ceva când l-a văzut pe Beltrân 
ascuns între umbre pe o străduţă singuratică şi s-a hotărât 
să aştepte pentru a vedea cine venea în căutarea 
animalului. 

Morguy purta o fustă de serj maro care îi acoperea 
picioarele în întregime şi un pieptar pe măsura taliei ei 
micuţe. Avea părul prins la ceafă şi nişte ochi castanii şi 
strălucitori care nu încetau să o privească pe Mayo cu o 
expresie definită, un amestec de curiozitate, fericire şi ură. 
Mayo a simţit mirosul de curaj pe care îl degaja fata, a 
observat că avea pumnii şi dinţii strânşi. 

— Vrăjitoareo! i-a strigat cu o voce ascuţită. Slujitoarea 
diavolului! Nu-mi vei putea face rău, blestemato! 

Şi, fără a mai spune ceva, şi-a îndreptat un picior în 
direcţia ei, fără să o atingă, ridicând însă un asemenea 
praf, încât ochii lui Mayo s-au umplut de pietricele, 
împiedicând-o să mai vadă clar. 

— E aici, domnule de Eguino! a început să strige Morguy. 
Ajutor! 


Mult mai târziu, amintindu-şi de acel moment, Mayo nu 
reuşea încă să-şi explice de unde apăruse forţa cu care se 
aruncase asupra fetei, cu intenţia de a-i acoperi gura. Voia 
ca ea să tacă, să nu mai atragă atenţia. A împins-o în aşa 
fel, că Morguy a căzut pe spate, cu Mayo peste ea, 
apăsându-i gâtul cu cotul pentru a vedea dacă astfel reuşea 
să-i domolească vocea. 

— De unde ştii că sunt vrăjitoare? 

Mayo simţea o adevărată curiozitate. 

— Datorită semnului pe care diavolul ţi l-a lăsat pe ochiul 
stâng, a răspuns fata cu greutate. 

S-au privit amândouă o vreme îndelungată fără a spune 
ceva, recunoscându-se una pe cealaltă. Erau foarte 
apropiate. Mayo putea simţi în piept ritmul respirației ei 
accelerate, tensiunea muşchilor şi mângâierea răsuflării ei 
în faţă. A socotit că trebuia să fie de aproximativ aceeaşi 
vârstă cu ea, însă chipul ei reflecta o seriozitate şi o 
înţelepciune întâlnite doar la persoanele cu douăzeci de ani 
mai în vârstă. | s-a părut pentru o clipă că Morguy începea 
să se liniştească, ca şi cum s-ar fi hotărât să nu opună 
rezistenţă. 

— De multă vreme trebuie să mă lupt cu fiinţe ca tine, i-a 
spus. Dar superiorul meu, Pierre de Lancre, va sfârşi cu voi 
toţi... slujitori ai diavolului. 

Şi atunci a prins putere şi a scuipat-o în faţă cu dispreţ. 

— Dar, spune-mi mai precis, de unde ştii că sunt 
vrăjitoare? 

— Eu sunt Morguy, a înştiinţat-o, expertă în descoperirea 
acestor stigma diaboli. Pe cine crezi tu că păcăleşti cu 
înfăţişarea asta sărăcăcioasă? Eşti diferită, şi o ştii. Cu ce te 
ocupi, vrăjitoareo? Descântece, farmece, leacuri? Cine sunt 
părinţii tăi? Unde locuieşti? Uită-te la tine - a izbucnit într- 
un hohot de râs - eu pot vedea semnul din ochiul tău... e 
un semn mic, însă îl pot vedea. Pata în formă de broscoi, 
care le dă de gol pe cele de teapa ta. Trăieşti făcând vrăji 
asupra oamenilor, din invocarea ploilor şi din pricinuirea 
nenorocirilor. Domnul meu m-a avertizat deja. Mi-a spus să 
am grijă, că până la urmă vei veni la mine pentru că ţi-am 


denunţat tovarăşele. Mayo, surprinsă de ceea ce îi spunea 
fata, a slăbit strânsoarea. Morguy a început atunci să ridice 
vocea. Nu mă vei putea face să tac, ştiu că încerci să treci 
în Franţa, dar nu vei putea. Vrăjitoareo! 

Dintr-odată, a profitat de uimirea lui Mayo şi a împins-o, 
răsturnând-o. Rolurile s-au inversat. Morguy era acum cea 
care o ţinea prizonieră pe Mayo cu greutatea corpului ei, 
strângând-o de gât cu ambele mâini şi apăsând cu degetele 
mari în mijlocul gâtlejului. Mayo a simţit cum sângele îi 
năvălea în obraji. Nu putea înghiţi, nu putea respira, avea 
ochii sticloşi şi lumea începuse să se întunece. A crezut 
atunci c-o să moară. 

Dar, adunându-şi forţele din slăbiciune, a început să 
lovească pământul cu picioarele, a încercat să se apere, 
încolăcindu-se în jurul adversarei până când a reuşit să se 
agaţe de unul din genunchii ei, şi cele două fete s-au 
rostogolit în noroiul care acoperea străzile şi le-a umplut 
părul şi hainele de un terci cafeniu şi vâscos. Cum nu 
reuşea să se elibereze din ghearele îngrozitoare ale acelei 
femei, Mayo şi-a întins braţele şi a apucat-o de bărbie. A 
împins-o, şi agresoarea ei a slăbit strânsoarea. Acel scurt 
moment de respiro i-a fost de ajuns lui Mayo pentru a-şi 
ridica mâinile şi a-şi vâri cele două degete mari în ochii lui 
Morguy. l-a apăsat cu toată forţa de care a fost în stare, 
până când a auzit ţipătul sfâşietor al fetei, care se depărta 
de ea, eliberându-i în cele din urmă gâtul. Tânăra 
vânătoare de vrăjitoare s-a ridicat împleticindu-se, ferindu- 
şi pleoapele cu antebraţul. 

— Vrăjitoare blestemată! a strigat ea orbită. Blestemată, 
blestemată, blestemată... 

A căutat-o pe Mayo, fără a-şi putea deschide complet 
ochii şi, atunci când a aflat, i-a tras un picior în coaste. A 
ieşit alergând pe străduţă în sus, strigând, chemându-l pe 
Pedro Ruiz de Eguino şi cerând ajutor. 

Mayo a rămas întinsă în noroi, mişcând din gură ca un 
peşte scos din apă, tuşind din când în când, cuprinsă de 
convulsii şi horcăind. A simţit că starea de agitaţie avea să-i 
aducă una dintre crizele ei de astm, aşa că s-a pus în patru 


labe, şi-a încovoiat spatele şi s-a sforţat să facă un gol 
suficient de mare în plămânii ei pentru a-şi regla respiraţia 
cu ritmul palpitaţiilor, aşa cum îi sugera mereu Ederra. 
După ce şi-a recăpătat puţin suflarea, şi-a dat seama că 
trebuia să plece de acolo cât mai repede posibil, aşa că a 
urcat cum a putut în spinarea lui Beltrân şi i-a şoptit să se 
grăbească în timp ce sorbea aerul cu nesaţ, ca o femeie 
care era pe cale să nască. Viaţa îi trecuse în întregime prin 
faţa ochilor pentru a-i reproşa miile de lucruri care îi mai 
rămâneau de făcut. Trebuia să dea de urma Graciei în 
Renteria, să o găsească pe Ederra, să reuşească să desfacă 
vraja lui Beltrân... dar ceea ce, inexplicabil, i-a dat şi mai 
multă dorinţă de a continua să trăiască a fost speranţa de a 
mai petrece o noapte alături de novicele care îl însoțea pe 
Salazar. 

Beltrân a luat-o la goană cât de iute a putut. Au ieşit din 
Urdax ca fulgerul, fiind însoţiţi de căldura înăbuşitoare a 
amiezii. În acest timp, lui Mayo i-au venit în minte cuvintele 
lui Morguy. A numit-o vrăjitoare, i-a spus că avea un semn 
la unul din ochi, ce dovedea acest lucru. Ederra nu i-a 
vorbit niciodată de semnele din ochii vrăjitoarelor. Până 
atunci, Mayo îşi păstrase secretă speranţa că totul fusese o 
greşeală, că mama ei se înşelase şi că nu era de fapt fiica 
diavolului. Nici măcar nu era bună la descântarea vrăjilor. 
Însă Morguy o recunoscuse imediat ce-o văzuse. 

Poate că Morguy avea dreptate; poate că într-adevăr era 
o vrăjitoare. 


Capitolul XVII 


Despre cum să faci să ai un păr strălucitor, despre cum 
să obtii prafuri de albit dinţii, despre cum să prepari filtre 
de dragoste 


Salazar, mânat de noua sa strategie de schimbare a 
planurilor de călătorie, a hotărât să-şi grăbească vizita la 
Fuenterrabia. A trimis înainte un mesager care să anunţe 
următoarea oprire a alaiului şi le-a comunicat ajutoarelor 
sale veştile în ultima clipă, fără prea multe explicaţii, 
poruncindu-le să pregătească totul pentru a pleca în 
dimineaţa următoare. Şi-a luat rămas-bun de la oamenii din 
Elizondo, rostind un discurs pompos însoţit de o 
binecuvântare din trăsură şi fluturându-şi mâna cu 
nepăsare din spatele perdelelor atunci când s-au pus în 
mişcare. 

Au sosit în Fuenterrabia puţin după prânz, întâmpinați de 
zarva primirii pe fondul dangătelor de clopote, cu trăsuri şi 
cai, cufere, sutane, prezentări oficiale şi urări către 
notabilităţile locale. Autorităţile pregătiseră totul pentru 
anunţarea edictului de grațiere în timpul slujbei mari 
planificate pentru prima oră a după-amiezii. Biserica s-a 
umplut până la refuz. Aşteptaseră momentul acela de luni 
de zile şi nimeni nu-şi putea permite luxul de a lipsi de la 
întâlnire dacă nu voia să ajungă pe lista suspecţilor de 
vrăjitorie. Fray Domingo s-a ocupat de predică. A explicat 
regulile de acces la interogatorii, a clarificat nelămuririle, 
apoi şi-a luat rămas-bun de la enoriaşi până în dimineaţa 
următoare. Porţile grele ale bisericii au fost deschise. Unii 
oameni au început să părăsească treptat lăcaşul, lipsiţi de 
chef, ca şi cum ar fi devenit mai înţelepţi după anunţarea 
edictului. Alţii au rămas în genunchi, murmurând rugăciuni 
cu ochii închişi. Un grup de enoriaşe aşezau lumânărele în 
dreptul Sfântului Anton şi câţiva bărbaţi s-au apropiat de 
altar pentru a-l felicita pe fray Domingo pentru predică. 

Chiar atunci Salazar şi-a dat seama că era privit de 


cineva. Şi-a întors capul gânditor, cu ochii mijiţi, pentru că 
lumina lumânărilor ascundea persoanele şi le transforma în 
simple umbre fantomatice. A verificat fiecare colţ, fiecare 
rotunjime a coloanelor până ce l-a văzut, în sfârşit, de 
cealaltă parte a culoarului, suficient de îndepărtat de el 
pentru a părea o simplă siluetă fără chip. Suflarea unei 
brize delicate de august a intrat în clipa aceea pe uşa 
deschisă a bisericii, iar flăcările lumânărilor au început să 
pâlpâie, învăluind apariţia ciudată într-un rotocol de fum 
cenuşiu, care îi dădea un aer de irealitate. Salazar a simţit 
un fior străbătându-i spinarea. Umbra se remarca dintre 
celelalte pentru că rămânea complet nemişcată în acel du- 
te-vino de persoane. Era îmbrăcată în straie întunecate. 
Dacă hainele ei ar fi fost de o nuanţă diferită de negru, gri 
sau maro, Salazar ar fi putut-o distinge în penumbră, însă, 
de la distanţa aceea, era doar o figură ce se profila în 
haloul sumbru al vitraliilor, privindu-l în tăcere. Au rămas 
aşa timp de aproape un minut, cercetându-se unul pe 
celălalt, învăluiţi în murmurul celor cărora nu le venea să 
plece din biserică, până când inchizitorul a hotărât să 
spulbere incertitudinea şi a înaintat pentru a-i ieşi în 
întâmpinare. A pornit ocolind băncile, dând ascultare în 
grabă enoriaşilor care îi luau mâna pentru a o săruta. 
Încerca să-şi ascută privirea, pentru a nu pierde localizarea 
acelei umbre misterioase care rămânea ascunsă din când în 
când după spatele, braţele şi capetele celorlalţi. Pentru o 
clipă i s-a părut că şi figura înainta spre el, dar a fost doar o 
iluzie optică, pentru că, atunci când a vrut să se convingă, 
i-a întors spatele. A văzut-o din profil, spinarea ei încovoiată 
s-a conturat în conul de lumină lăsat de uşa întredeschisă, 
apoi a mers încet, îndepărtându-se fără grabă. Chiar când 
umbra se afla deja la ieşire, în prag, s-a întors pentru a o 
privi. Lui Salazar i s-a părut că zăreşte nuanţa roşiatică a 
patru şuviţe de păr acoperindu-i capul şi strălucirea a doi 
ochi mici, de rozătoare, care i-au făcut pielea de găină. 
Inchizitorul a rămas în mijlocul culoarului, împietrit de 
uimire, până când şi-a dat seama că umbra lui misterioasă 
dispăruse, iar atunci şi-a recuperat elanul şi a înaintat cu 


paşi mari, ocolindu-i pe enoriaşii care aveau intenţia de a-l 
prinde din urmă. A ieşit din biserică atât cât a putut de 
repede. Împins de inerție, a coborât scările în fugă, pe 
jumătate gâfâind, urmat de privirile curioase ale ologului 
care le cerea de pomană trecătorilor, sprijinit de treptele 
bisericii, şi de cele ale credincioaselor satului, care profitau 
de ieşirea de la slujbă pentru a discuta despre efectele 
protectoare ale moaştelor Sfintei Genoveva. Salazar şi-a 
întors capul cu repeziciune în cele două părţi ale drumului, 
a mers chiar până la colţ, ca nu cumva străinul să fi 
dispărut pe acolo, însă nu a reuşit să vadă nimic. l-a 
întrebat pe trecători, pe cei aflaţi în poartă... nu-l văzuse 
nimeni. Ciudata figură pierise fără a lăsa vreo urmă. 

În timpul cinei, Salazar le-a povestit ajutoarelor sale că 
inchizitorul general îi trimisese lista cu numele vrăjitorilor 
care fugiseră de persecuția franceză, ascunzându-se 
dincolo de graniţele spaniole. 

— Presupun că va trebui să-i găsim, a semnalat fray 
Domingo. Nu le putem permite să-şi facă de cap pe 
pământurile noastre. L-a privit pe Salazar cu ochi 
întrebători. Nu crezi? 

— Cu siguranţă că trebuie să-i găsim pe fugari, dar am 
ajuns la concluzia că nu e nevoie să-i predăm autorităţilor 
franceze, odată ce dăm de ei. i 

— Îi trimitem la sediul din Logrono? l-a întrebat Inigo. 

Salazar a rămas tăcut pentru o clipă. Intorsese 
chestiunea aceea pe toate feţele. În momentul acela era 
incapabil să aibă încredere în colegii săi Valle şi Becerra. 

— Nu. Nu-i vom trimite în Logrono, a afirmat Salazar. 
Printre cerinţele necesare pentru a avea acces la edictul de 
grațiere nu figurează faptul că pot beneficia de el doar 
persoanele născute în Spania, sau mă înşel? a întrebat el 
fără a aştepta un răspuns. Eu voi avea grijă să-i găsesc, să-i 
spovedesc şi să le ofer ocazia de a primi graţierea dată prin 
edict. 

La căderea serii, când a rămas singur, Salazar s-a simţit 
dezamăgit. Un fel de senzaţie de goliciune îi străpungea 
pieptul pentru a-l întreba încă o dată ce spera el de fapt să 


găsească în locul acela. A hotărât să iasă la o plimbare. 
Străzile erau pustii, scăldate în lumina unei imense luni 
portocalii ce învăluia satul în nuanţa chihlimbarie a viselor. 
A pornit la drum fără o ţintă precisă, fără să-şi dea seama 
că era cineva care îl privea de la uşa din faţă. Umbra a 
aşteptat câteva secunde, ca inchizitorul să fie suficient de 
departe pentru a-i putea auzi paşii, şi a început să-l 
urmărească. 

Salazar a făcut un tur al vilei, meditând la nenorocirea 
lui, oprindu-se pentru a asculta sunetele înfundate ce se 
puteau auzi la trecerea pe lângă case şi care indicau 
prezenţa unei familii, fumul coşurilor, mirosul de mâncare, 
lătratul unui câine, căldura unui cămin. Atmosfera i-a adus 
aminte de regina Margarita, care cu siguranţă se îngrijea de 
nou-născutul ei şi i-a venit în minte imaginea tabloului 
Fecioara cu supa pictat de Gerard David. Şi-a înăbuşit un 
oftat în gâtlej. Dacă l-ar fi găsit pe diavol, s-ar fi putut simţi 
mai demn când se gândea la ea. 

— Nici eu nu puteam dormi. O voce răguşită venea dintre 
umbre. Sper că nu v-am speriat. 

Salazar a tresărit pentru că nu se aştepta deloc să îl 
studieze cineva la ora aceea din noapte. Şi-a ascuţit 
privirea, dar în momentul acela luna era ascunsă în spatele 
unor copaci şi abia dacă putea zări o jumătate de chip pe 
care străluceau nişte ochi minusculi de şoarece. Ochii 
aceia... 

— Cine-i acolo? a întrebat cu inima strânsă. 

— Văd că totuşi v-am speriat, a spus fiinţa misterioasă 
înaintând spre el. 

Salazar şi-a imaginat pentru o clipă posibilitatea ca 
rugăminţile sale să fi fost ascultate şi că era diavolul în 
persoană cel care venise să-l tenteze cu cumpărarea 
sufletului său păcătos. A simţit teamă, dar era o teamă 
reconfortantă, atât de înviorătoare, încât l-a speriat mai 
tare decât propria teamă. Dar atunci când lumina a 
dezvăluit în întregime chipul misterioasei apariţii, Salazar 
şi-a dat seama că era vorba de un bătrân care abia dacă 
măsura şapte palme de la pământ, avea părul rar, umbla 


încovoiat şi îi lipseau dinţii. Purta o sutană de culoare maro, 
mult prea strânsă în dreptul pieptului. Pânza era uzată la 
nivelul coatelor, transformată într-o membrană 
strălucitoare ce lăsa să se întrevadă albeaţa articulației sale 
osoase. Fără îndoială era vorba de un slujitor al bisericii. 

— Vă recunosc, a şoptit Salazar, v-am văzut în după- 
masa aceasta... la ieşirea din biserică... 

— Da, am fost în biserică, dar mi-a fost teamă să mă 
apropii. Bună seara, l-a salutat bătrânul. Numele meu e 
Diego de Basurto, şi acum câteva zile m-am întâlnit cu 
colegii dumneavoastră la sediul din Logrono, s-a prezentat 
el. 

Inchizitorul şi-a adus aminte imediat. Valle şi Becerra îl 
menţionaseră în mod special pe listele cu numele 
vrăjitorilor pe care Pedro Ruiz de Eguino se gândea să-i 
predea. Îl descriau drept deosebit de periculos, lasciv şi 
depravat, solicitând chiar Consiliului Supremei să facă 
uitate regulile edictului şi să i se interzică a mai sluji 
vreodată ca preot. Consiliul nu i-a luat în seamă şi le-a 
răspuns că regulile edictului erau clare: nu aveau să ia 
măsuri drastice împotriva celor care mărturiseau. 

— Diego de Basurto, a murmurat Salazar, era prevăzut să 
vă fac o vizită. 

L-a măsurat din cap până în picioare. Avea o constituţie 
fragilă şi tremurătoare, nu părea atât de periculos. 
Inchizitorul i-a întins braţul pentru ca acesta să-l apuce. 

— Veniţi cu mine, i-a spus, vom merge la reşedinţa mea, 
acolo vom putea sta de vorbă liniştiţi. 

Le-a luat o bună bucată de vreme să ajungă, pentru că 
bărbatul mergea foarte încet şi i se auzeau la fiecare pas 
şuieratul respirației şi trosnetul oaselor. Inchizitorul avea 
senzaţia că târa după el o păpuşă de sticlă, temându-se să 
nu cadă din neatenţie şi să nu se spargă. S-au aşezat într-o 
sală mică aflată la intrare şi Salazar a turnat două pahare 
de vin dulce. A aşteptat un moment ca bătrânul să ia prima 
înghiţitură pentru a-l întreba: 

— Şi, spuneţi-mi, ce v-a făcut să veniţi aici să mă vedeţi? 

Diego de Basurto şi-a închis ochişorii uscați, lipsiţi de 


gene; îi tremura bărbia. 

— M-am grăbit şi, din câte îmi pot da seama, am sosit 
înaintea veştilor. Şi-a dres glasul, a suspinat, a privit pe 
fereastră şi a adăugat: Am evadat de la sediul inchizitorial 
în mijlocul unui interogatoriu. 

— Ce aţi spus? 

— Ştiu, ştiu... nu trebuia să o fac, dar m-am speriat. 

— Trebuie să-mi explicaţi asta. 

— Vedeţi... cineva în care eu aveam încredere, cineva 
care am crezut că îmi era prieten... m-a trădat. 

— Înţeleg tot mai puţin. 

— Pedro Ruiz de Eguino, a spus bătrânul înainte de a lua 
o gură din paharul său de vin. 

— Pedro Ruiz de Eguino? a ţipat Salazar. Sunteţi prieteni? 
Rapoartele de care dispun nu pomenesc nimic despre asta. 
Domnia voastră apare ca un vrăjitor căit pe care el l-a găsit 
din întâmplare. 

— Domnul meu, adevărul e că eu nu ştiu şi nici nu am 
ştiut vreodată ceva despre toate acele lucruri legate de 
secta diabolică. 

Bătrânul cleric i-a povestit că îl cunoscuse deja de o 
vreme pe Pedro Ruiz de Eguino în locul în care slujea ca 
preot. Obişnuia să meargă acolo pentru slujba sa zilnică. 
Într-una dintre zilele în care erau împreună, venise vorba 
despre vrăjitori şi începuseră să facă glume, până când 
Pedro Ruiz pierduse firul discuţiei, vorbindu-i despre 
vrăjitorii, despre pacte cu diavolul, indicându-l ca un foarte 
bun cunoscător în domeniu. Şi spunea toate acele lucruri 
fără a-şi pierde zâmbetul de pe buze. 

— Însă acela a fost momentul în care s-a întrecut cu 
gluma, a adăugat Basurto cu ochii plecaţi. Mi-a spus că am 
o cicatrice pe tâmpla stângă şi că acela era semnul care 
arăta că sunt un vrăjitor. L-am asigurat că era vorba de un 
semn datorat unei căzături din copilărie, dar el nu s-a 
lăsat... Şi atunci am comis greşeala... 

— Ce greşeală? 

— l-am spus că eu nu eram mai vrăjitor decât el, şi de 
atunci a început să mă ia peste picior de fiecare dată când 


mă vedea, până când nu am mai suportat şi i-am spus că 
atunci când eram copil, o vrăjitoare care locuia în satul meu 
a avut ocazia de a mă unge, dar că nu a făcut-o. 

Pedro Ruiz de Eguino l-a tot bătut la cap pe Diego cu 
glumele lui până când i-a cerut într-o zi să-l însoţească într- 
o călătorie, şi bătrânul a acceptat fără a-l întreba nici măcar 
care era destinaţia. L-a dus în Logrono şi acolo l-a primit în 
casa sa, l-a tratat bine, l-a hrănit cu cele mai bune 
mâncăruri, i-a oferit cel mai bun pat şi a început să facă 
presiuni asupra lui ca să declare că era vrăjitor, lucru pe 
care el a continuat să-l nege. In cele din urmă, vânătorul de 
vrăjitoare şi-a pierdut răbdarea şi l-a ameninţat că o să-l 
dea pe mâna Inchiziției şi că o să putrezească în închisoare 
dacă nu mărturisea. După câteva zile l-a dus în faţa 
tribunalului împreună cu două femei care păreau a fi la fel 
de dezorientate ca şi el şi l-a lăsat acolo în compania lui 
Valle. Inchizitorul l-a insultat până când bătrânului i s-a 
făcut rău. 

— Atunci am evadat. 

— Dar cum aţi putut evada? Eu cunosc locul acela... e de- 
a dreptul imposibil ca... 

— Paznicul m-a scos pe coridor ca să iau o gură de aer - 
clericul vorbea foarte rar -, m-a aşezat pe una dintre 
băncile din patio, s-a ghemuit în faţa mea, pentru a-mi 
vedea faţa şi atunci... 

— Atunci? Atunci ce? 

— l-am dat o lovitură care adoarme. 

Salazar l-a privit nedumerit. 

— Lovitura care adoarme? 

Inchizitorul a început să creadă că bătrânul acela era 
nebun, că era periculos sau, chiar mai rău, amândouă 
laolaltă. 

— Am învăţat lovitura asta la seminar, acum câteva sute 
de ani... lovind în locul potrivit, poţi face ca o persoană să 
adoarmă timp de aproximativ douăzeci de minute. Trebuie 
doar să apeşi gâtul în felul următor. 

Şi-a întins mâna spre gâtul inchizitorului, la nivelul 
carotidei. Salazar a îndepărtat-o cu nervozitate. 


— Bine, bine, nu e nevoie să-mi faceţi demonstraţii, a 
spus, în aparenţă deranjat. Aşadar, l-aţi adormit pe paznic. 
Bătrânul a încuviinţat. Dar la uşă există mereu un portar. 

— Când paznicul a căzut la pământ a făcut multă gălăgie, 
şi eu am alergat cu toată viteza pe care mi-au permis-o 
bătrânele mele picioare să mă ascund în gaura de sub 
scară. Portarul nu m-a putut vedea, a părăsit uşa pentru a- 
şi ajuta colegul, iar eu am profitat ca să scap. 

— Dumnezeule, a şoptit Salazar. lar acum vă caută... se 
gândesc... 

— Ştiu, ştiu... de asta vreau să mă ajutaţi. Nu sunt 
mândru de unele lucruri pe care le-am făcut în viaţă. Uneori 
m-am simţit atras de ispitele cărnii, dar vă asigur că au fost 
mai mult vorbe decât fapte şi că nu ştiu nimic despre 
sectele diavolului. Nu mă aşteptam să fiu pedepsit pentru 
faptele mele nesocotite cât timp mai eram în viaţă. M-am 
gândit că Domnul va fi cel însărcinat să mă judece la 
momentul potrivit. lertaţi-mă, vă rog. 

— Nu vă faceţi griji, l-a liniştit Salazar, mă voi ocupa eu 
de toate. Acum, spuneţi-mi numele celor două femei care 
vă însoțeau în ziua aceea la sediul tribunalului din Logrono. 

În dimineaţa următoare, Salazar şi-a început verificările. 
A aflat că una din femeile care sosiseră la sediul 
tribunalului din Logrono împreună cu Diego de Basurto era 
acuzată că i-ar fi oferit diavolului trei degete de la piciorul 
stâng ca răsplată pentru intrarea ei în sectă. Era o bătrână 
senilă, cu probleme de auz, căreia îi lipseau degetele de la 
picior din copilărie, când i le călcase un cal. Salazar a decis 
atunci să revadă toate declaraţiile care purtau semnătura 
clericului Pedro Ruiz de Eguino şi a descoperit că, în decurs 
de trei luni, obligase mai mult de cincizeci de persoane din 
ţinut să se declare vrăjitori. Datorită acelui fapt, inchizitorii 
Valle şi Becerra îl recomandaseră deja în faţa Supremei 
pentru a i se oferi postul de comisar inchizitorial ca 
recompensă pentru o treabă bine făcută. 

A notat totul în registrul său şi, în plus, i-a trimis o 
scrisoare şi lui Bernardo de Sandoval y Rojas povestindu-i 
toate detaliile, menţionând că acel Pedro Ruiz de Eguino 


era un om periculos căruia nu trebuia să i se acorde 
beneficii. Îi mai spunea cum descoperise treptat că secta 
era de fapt o mare minciună şi să nu-şi facă griji, că mai 
devreme sau mai târziu avea să-i arunce totul în faţă acelui 
Pedro Ruiz de Eguino. Nu avea să se oprească până nu afla 
ce interese îl îndemnaseră să-i oblige pe bătrâni şi pe 
femeile lipsite de apărare să se declare vrăjitori. Era posibil 
ca acel Pedro Ruiz de Eguino să aibă vreo legătură cu cei 
patru presupuşi vrăjitori care îl urmau peste tot. La urma 
urmelor, Ruiz de Eguino avea şi el acces la hârtia imaculată 
pe care o descoperise în tabără, acum că se afla tot timpul 
la sediul din Logrono. În încheiere, Salazar îi dădea 
asigurări inchizitorului general că urma să descopere 
întregul adevăr, avea nevoie doar de puţin mai mult timp. 

După asta, singurul lucru care îi rămânea de făcut în 
Fuenterrabia era să-i primească pe căiţii care fugiseră din 
Franţa. Între ei se găseau persoane de neam bun din ţinutul 
Labourd care veneau în cea mai mare taină pentru a 
participa la graţierea dată prin edict. Salazar i-a primit pe 
francezi în condiţii asemănătoare cu cele ale vrăjitorilor 
spanioli. Actul de reconciliere a fost dus la bun sfârşit fără 
nici o problemă, şi toată lumea a fost mulţumită de 
activitatea inchizitorului şi a alaiului său. 

Două zile mai târziu, totul era pregătit pentru drum, fără 
a informa pe nimeni care avea să fie următoarea lor 
destinaţie. Salazar avea în continuare bănuielile sale. 


Mayo a considerat întotdeauna că metodele de 
înfrumusețare feminină erau o pierdere de timp 
îngrozitoare. Nu înţelegea plăcerea cu care unele femei 
suportau în cap cataplasme de ou cu miere pentru a obţine 
un păr mai strălucitor sau sclavia de a trebui să-şi frece 
dinţii în fiecare seară cu un praf alcătuit din cinci uncii de 
alabastru, patru uncii de porțelan, şase uncii de zahăr fin, o 
uncie de coral alb mărunţit, o uncie de scorţişoară, o 
jumătate de uncie de perle pisate şi o jumătate de uncie de 
mosc pentru a încheia apoi clătindu-i cu vin alb călduţ în 
speranţa că astfel vor arăta mai albi. 


| se părea un lucru lipsit de sens să încerce să arate 
drăguță. La urma urmelor, nimeni nu o băga în seamă şi 
era convinsă că frumuseţea adevărată, cea reală, era cea a 
Ederrei. Frumuseţea aceea răpitoare care îi făcea pe 
bărbaţi şi pe femei să-şi întoarcă privirea atunci când 
trecea prin satele lor era una înnăscută, nu se putea 
dobândi cu puterea alifiilor. Oul, mierea, moscul sau 
alabastrul amestecat, distilat sau preparat nu puteau 
asigura o înfăţişare asemănătoare cu cea a Ederrei; în plus, 
a ajuns la concluzia că frumuseţea nu era un dar atât de 
necesar pentru a avea o existenţă fericită. 

Totuşi, începând cu noaptea în care a petrecut acele 
câteva ore întinsă alături de ajutorul lui Salazar, sfaturile de 
înfrumusețare au început să-i stârnească interesul. Pentru 
prima oară în viaţa ei îşi dorea mai mult ca orice să nu 
treacă neobservată şi ar fi dat orice ca să fie drăguță. De 
câteva zile se studia dezbrăcată în reflexia pâraielor, îşi 
examina pielea, se strâmba, trecea de la tristeţe la hohote 
de râs în doar câteva secunde şi vorbea singură. Se 
parfuma, îşi peria părul de o mie de ori şi îşi spăla dinţii cu 
prafurile nenorocite ale Ederrei pentru a părea mai albi. 
Ştia că novicele era cauza unei asemenea zăpăceli, cel care 
o făcea să se simtă atât de plină de duioşie. Era sigură că, 
de-ar fi putut vărsa lacrimi cu o amărăciune melodramatică, 
s-ar fi simţit mai bine în acele momente, însă nu avea noroc 
nici cu asta. Avea nevoie ca înţeleapta Ederra să-i explice 
clar de ce faptul de a purta pe cineva în fiecare gând, de ce 
dorinţa de a muri şi a renaşte în fiecare dintre răsuflările 
sale era atât de sfâşietor de dulce. Când melancolia ei lua 
proporţiile unui cataclism, împiedicând-o chiar şi să ducă la 
gură o bucată de pâine, Beltrân se apropia de chipul ei, o 
privea cu blândeţe cu ochii lui frumoşi şi mari de măgar şi o 
atingea frăţeşte cu botul. Ea îşi dădea seama atunci că nu 
mai putea continua astfel, că trebuia să găsească puteri 
pentru a o găsi pe Ederra şi a-şi recăpăta viaţa liniştită 
dinainte, pe care uneori i se părea că o visase. 

A aflat că alaiul lui Salazar pleca a doua zi în zori, şi 
starea de nelinişte a făcut-o să doarmă iepureşte. S-a 


ridicat cu o tresărire în suflet înainte de răsăritul soarelui. 
Era atât de devreme, încât a avut timp să vadă cum soarele 
stingea lumina ultimelor stele, schimbând culoarea cerului, 
trecând-o de la albastru profund la celest limpede, în timp 
ce zorile se iveau în spatele crestelor munţilor. Era cald şi 
Mayo şi-a dat jos hainele. A lăsat pe ea doar o cămaşă albă 
uşoară, care o acoperea până la jumătatea coapselor, şi a 
înaintat desculţă spre malul râului. 

Căldura soarelui a uscat roua dimineţii şi răcoarea umedă 
a pământului i s-a prins de talpa picioarelor, între degete, a 
urcat ca o ceaţă fină până la glezne, apoi până la genunchi. 
Era ca şi cum i s-ar fi ascuţit simţurile. Percepea cu un 
instinct de lup parfumul auriu al pământului umed, al 
stratului de frunze moarte care fermentau în sol de 
săptămâni întregi; putea vedea în depărtare picăturile de 
răşină care, strălucind ca nişte perle de miere, se 
desprindeau de pe trunchiul copacilor. Greierii s-au oprit din 
cântat şi a început trilul primelor păsări. În ziua aceea 
putea percepe chiar şi saltul insectelor între frunze şi 
sunetul acelui teritoriu nesfârşit aflat încă în starea de 
transă a deşteptării, căscând ca un uriaş leneş. 

Şi-a vârât picioarele în râul îngheţat şi trupşorul ei de 
vrabie i-a fost străbătut de un fior. A pipăit cu talpa 
delicateţea pietrelor de pe fund, acoperite de stratul de 
plante pufos şi catifelat. Mergea simțind firul apei ce urca 
încet, mai întâi până la gambe, mai apoi până la coapse, 
ombilic, piept... şi-a ridicat braţele şi s-a lăsat purtată de 
curent. Devenise o parte a naturii, a apei, a pământului, a 
aerului şi, de asemenea, parte a lui Beltrân, care o privea 
de pe mal, a Ederrei şi a tuturor acelor oameni cu care se 
întâlnise în viaţă şi despre care nu avea să mai ştie 
vreodată. Vrând-nevrând, erau cu toţii făcuţi din aceleaşi 
materii: apa, pământul şi aerul, pentru că nu exista altceva 
în lume. Chiar şi novicele, obiectul dorințelor ei, era o parte 
din ea, şi ideea aceea de comuniune cu trupul fiinţei iubite 
i-a tulburat spiritul, cotropindu-l de o frământare delicioasă. 
A ieşit din apă convinsă că singura cale de a scăpa de nodul 
din gât era prepararea unui filtru de dragoste. 


Ederra era foarte cumpătată în privinţa acelui farmec. Nu 
trebuia făcut dacă nu ştiai sigur că aveai să accepţi sau nu 
urmările. 

— Filtrul nu vindecă vreun rău, îi spunea Ederra; în orice 
caz, singurul lucru pe care poate să-l facă este să-l 
provoace, pentru că înrobeşte voinţa. 

Şi Mayo încuviinţa fără a-i acorda prea multă atenţie, 
pentru că, în vremurile acelea, ei îi era de ajuns dragostea 
Ederrei pentru a avea partea ei vitală de afecţiune. Nu 
cunoştea diferitele feluri de dragoste, nu ştia că există iubiri 
atât de dureroase, încât durerea se potolea doar dacă 
iubirii i se răspundea cu aceeaşi pasiune. 

Când vreo femeie venea disperată la ele pentru a le cere 
un filtru de dragoste care să atragă atenţia celui iubit, 
Ederra analiza bine situaţia, cerceta dacă femeia era într- 
adevăr îndrăgostită, că nu era vorba doar de extaz, pe 
care, din câte se pare, îl puteai simţi în primele momente în 
care cunoşteai pe cineva, deşi pe urmă plecai aşa cum 
veniseşi şi care, de fapt, nu avea nici o legătură cu 
adevărata dragoste. Se informa cu privire la libertatea 
emoţională a ambilor indivizi, pentru a nu se ajunge în 
situaţia ca tatăl fericit al unei familii să fie sedus de vecina 
lui, când leacul ar fi fost mai rău decât boala. Odată ce 
Ederra se asigura că filtrul de dragoste aducea numai 
fericire celor doi, se apuca să-l prepare. 

Un filtru cu asemenea caracteristici are un potenţial atât 
de mare, încât, odată administrat, cufundă fiinţele vii într-o 
stare în care victima nu se mai poate controla pe sine, 
ajungând la bunul-plac al seducătorului sau al seducătoarei 
sale, fără a-i putea opune rezistenţă. Sufletul muritor este 
prizonier al dulceţii, al duioşiei, al admiraţiei şi al bogăției, 
ingredientele ce aprind flăcările dragostei. Acel gen de filtre 
nu dau greş de obicei. Mayo şi-a închis ochii, nu voia să ia 
prea mult în consideraţie inconvenientele faptului de a-l 
face pe un novice să se îndrăgostească; avea să le înfrunte 
dacă apăreau. În momentul acela era atât de sigură că 
dragostea ei putea să învingă totul, încât era dispusă să 
rişte. 


În primul rând trebuia să tulbure, prin orice mijloace, 
imaginaţia persoanei iubite. Acela era punctul de plecare 
pentru un filtru de dragoste bun. In acel moment al 
călătoriei, Mayo era sigură că novicele îi putea deja simţi 
prezenţa constantă în urma lor. A profitat de faptul că era 
prima vineri cu lună nouă şi a cumpărat fără a se târgui o 
panglică roşie. Apoi a făcut un laţ fără să îl strângă; a spus 
un Tatăl Nostru până la „în ispită“ şi a înlocuit sed /ibera 
nos a malo” prin ludea-ludei-ludeo şi, în timp ce făcea asta, 
strângea laţul. A mai spus de nouă ori Tatăl Nostru, făcând 
câte un nod de fiecare dată, şi şi-a legat panglica de braţul 
stâng, braţul cel mai apropiat de inimă, având grijă să îi 
atingă trupul, deoarece aceasta era o condiţie esenţială 
pentru bunul mers al vrăjii. Apoi, singurul lucru pe care 
trebuia să-l facă pentru îndeplinirea vrăjii era să atingă 
mâna persoanei iubite cu mâna ei stângă. Astfel, reuşea să- 
i transmită sentimentul ei, pentru totdeauna. 


Salazar l-a trezit pe Înigo foarte devreme pentru a 
pregăti călătoria. Băiatul s-a supus, cu ochii înroşiţi, pentru 
că petrecuse o noapte îngrozitoare. Ingerul albastru îi 
reapăruse în vise, dar departe de ceea ce ar fi putut părea, 
în loc să fie o imagine reconfortantă, închipuirea sa 
angelică îi provoca nelinişte. Făptura era atât de palpabil 
reală în gândurile lui, încât, în mod miraculos, putea simţi în 
patul său de la mănăstire căldura pielii şi dulceaţa răsuflării 
sale, putea degusta, cu o frenezie epicuriană, gustul şi 
mirosul intimităţii, putea percepe suavitatea rozalie a cărnii 
ei celei mai tainice. Ingerul viselor sale nu îi aducea 
promisiunea unei stări de bine şi de calm, ci îi înfierbânta 
sângele, o căldură năvalnică pornea de la ceafă şi se 
întindea spre pântece pătrunzând brusc în interiorul 
coapselor sale, obligându-l să se mângâie cu nerăbdare, 
până la extenuare. Apoi îi părea rău, era vinovat, nedemn, 
murdar, şi întunericul nopţii nu-l ajuta să se simtă mai bine. 
Sosirea unei noi zile îl făcea să-şi promită că îngerul 
albastru nu avea să-i mai ocupe nici mintea şi nici patul. 


15 Şi ne izbăveşte de cel rău (în Ib. lat., în orig.) 


Trebuia să facă rost cât mai repede de o lamă de plumb din 
care să confecţioneze odată crucea aceea care îl ferea de 
vise voluptuoase. 

A umplut cuferele, le-a urcat în căruţe şi a dat 
instrucţiuni de ieşire căruţaşilor, întocmai cum îi indicase 
Salazar. 

Oamenii îi aşteptau la ieşirea din locul în care fuseseră 
găzduiţi, într-o larmă de strigăte şi urale de recunoştinţă. 
Bărbaţii le mulţumeau cu lacrimi în ochi, femeile îşi 
apropiau copiii pentru ca Salazar să le atingă căpşorul şi 
bătrânele se chinuiau să smulgă o bucăţică din haina lui 
preoțească cu care să-şi facă un relicvariu, ceea ce 
ameninţa să-l lase pe inchizitor în haine scurte înainte ca să 
poată ajunge la trăsură. 

Acela a fost momentul când o mână firavă a apărut din 
mulţime. O mânuţă stângă ce se întindea cu disperare şi 
care purta înfăşurată la încheietură o panglică roşie plină 
de noduri. Era prea multă lume, însă Mayo era hotărâtă să 
ducă la bun sfârşit acel filtru de dragoste. O purtau de colo 
până colo, nu putea vedea cu claritate obiectul dorințelor 
sale, dar îi simţea prezenţa. Aceasta era partea bună a 
dragostei. Şi-a întins braţul, l-a ridicat deasupra capetelor şi 
atunci l-a putut atinge. A mângâiat mâna iubitului ei preţ de 
doar câteva secunde. A simţit la atingere gingăşia pielii 
sale, ortografia delicată a încheieturilor, aşa cum şi-o 
amintea, şi atunci s-a liniştit, gândindu-se că vraja ei se 
încheiase. Trebuia doar să aştepte. 

A văzut cum se închideau uşile din lemn de culoare 
întunecată, tapiţate cu piele maro, ale trăsurii. In interior, 
între perdele, s-a profilat umbra novicelui care, cu o privire 
consternată, îşi mângâia mâna dreaptă ducând-o la buze. 
Mayo a rămas nemişcată, în mijlocul străzii, simțind din 
când în când ghionturile oamenilor care nu conteneau cu 
uralele în urma alaiului, până ce umbra ultimei trăsuri a 
dispărut după colţ. Puțin câte puţin, vocile s-au domolit, 
lumea s-a împrăştiat şi ea a rămas singură privind spre 
orizont. Apoi s-a urcat liniştită pe Beltrân şi l-a îndemnat să 
o apuce pe acelaşi drum cu cel al alaiului. 


Dacă totul ieşise bine, dacă vraja ei lucrase, el deja o 
iubea. 


Capitolul XVIII 


Despre cum să deochi pe cineva 


Domnul Rodrigo Calderon avea trupul prea puţin pregătit 
pentru greutăţi. Işi începuse paşii în viaţă ca paj, iar acum 
oamenii trebuiau să se încline în faţa lui, să îşi scoată 
pălăriile cu pene şi să-l numească domnule marchiz atunci 
când se întâlneau cu el pe coridoarele de la Curte. Viaţa îi 
zâmbise, era un om norocos. De aceea, în ziua aceea, în 
timp ce asculta într-un colţ ferit al hanului povestea pe care 
i-o spuneau cei patru prieteni ridicoli, mormăia în barbă. 
Era incapabil să accepte eşecurile. Chiar el se ocupase de 
instruirea Catalinei pentru a oferi în faţa lui Salazar un 
spectacol desprins parcă din ritualurile satanice şi ale 
sectelor diabolice care să le facă oamenilor părul măciucă, 
şi, în final, singurul lucru pe care îl obţinuseră acei terchea- 
berchea a fost să se încaiere în Elizondo, ceea ce ar fi putut 
sfârşi destul de rău. 

Calderón şi-a ridicat privirea şi a întâlnit-o pe cea a 
băiatului cu ochiul alburiu. Jumătate din faţă îi era acoperită 
de o crustă neagră şi purulentă, ca urmare a întâlnirii ei 
nefericite cu trunchiul arzător din ziua bătăii cu ţăranii. 
Băiatul i-a aruncat un zâmbet şi el i-a întors o mutră 
îngreţoşată. 

— Spuneţi-mi exact ce lucruri aţi uitat acolo înainte de a 
fugi, vorbea Calderón foarte rar pentru a vedea dacă astfel 
îl înțelegeau mai bine. 

— Păi vedeţi, domnul meu, nişte hârtii, a bâiguit cel mai 
în vârstă dintre bărbaţi, nişte hărţi, traista pe care am furat- 
o de la ajutorul inchizitorului, flaconul cu prafurile nocive pe 
care ni l-aţi dat pentru a-l adormi pe Salazar... 

— Totul! l-a întrerupt Calderón, dând un pumn atât de 
zgomotos în masă, încât a atras atenţia hangiului şi i-a 
făcut să tresară pe cei patru interlocutori ai săi. Nu aţi făcut 
rost de scrisoarea Juanei şi acum aţi pierdut totul. 
Dobitoace fără minte, nu sunteţi buni de nimic! 


— Poate că domnul Salazar nu a dat de ele, a îndrăznit 
să-l întrerupă bărbosul, poate că vântul o fi suflat hârtiile 
departe... era un mare tămbălău, poate că s-au distrus. 

— Rugaţi-vă să fie aşa. Acele documente ar putea fi mai 
târziu puse în legătură cu Stăpânul sau cu mine, înţelegeţi? 
Şi a murmurat pentru sine: ce să înţeleagă aceşti inepţi?! 

Calderón a rămas în tăcere, gândindu-se o bucată bună 
de timp, frecându-şi bărbia. Era deja prea târziu pentru a 
găsi alţi oameni care să fie în stare să-şi asume o sarcină ca 
aceea. Trebuia să se mulţumească cu proştii ăia şi să se 
roage în speranţa că-şi vor îmbunătăţi abilităţile. 

— De acum înainte veţi avea mai multă grijă, le-a spus 
resemnat. Salazar v-a putut vedea feţele, mai ales cea a 
Catalinei. Ea va trebui să se ascundă. Fata îl privea fără 
chef. Dacă ne descoperă, suntem pierduţi. Stăpânul nu 
trebuie să afle de asta. Şi acum, ascultaţi-mă cu atenţie, de 
data asta nu mai vreau înfrângeri şi nici surprize de ultim 
moment. 

Le-a întins un nou flacon cu prafuri maronii, dar înainte 
ca bărbosul să aibă timp să-l apuce, Calderón l-a reţinut în 
pumn şi l-a apucat pe bărbat de guler, trăgându-l spre el. l- 
a vorbit în timp ce-l privea în ochi, încercând să imprime 
frazei cât mai multă rigoare. 

— Medicul m-a avertizat că doza trebuie să fie mai mare 
de data aceasta, trebuie să introduceţi în gură tot 
conţinutul flaconului. Bărbatul acesta trebuie să moară în 
cel mult o săptămână. Calderón i-a privit cu neîncredere. 
Aţi înţeles? 

Ei au aprobat. 

— Fiţi fără grijă, domnul meu, nu vom da greş. 


Urmând indicaţiile lui Calderón, cei patru şi-au început 
planul de hărţuire a lui Pedro Ruiz de Eguino. l-au studiat 
toate mişcările, ascunzându-se cu stângăcie pe la colţuri, 
lăsându-se văzuţi de el din când în când ca să i se facă 
teamă, ca să simtă prezenţa apropiată a vrăjitorilor. Îl 
pândeau de mai bine de o săptămână, şi strategia lor nu a 
întârziat să dea roade. Foarte curând, vânătorul de 


vrăjitoare alerga pe străzi privind în urma lui, apucându-se 
de piept, atârnându-şi la gât scapulare cu moaştele 
Sfântului Toma şi rugându-se ca Domnul să-l apere. A venit 
un moment în care frământările l-au împiedicat să doarmă, 
şi atunci a mers la sediul tribunalului pentru a-i informa pe 
inchizitorii Valle şi Becerra despre acele întâmplări. Era 
urmărit de secta diavolului. Se simţea ameninţat. Îşi putea 
da seama că voiau să-i facă rău. 

— Sunt un duşman prea puternic, le-a spus Pedro Ruiz de 
Eguino cu disperare. Ei ştiu asta. Am fost avertizat cu 
privire la prezenţa unui vrăjitor în apropierea casei mele, 
care e gata să-mi distrugă viaţa printr-un deochi. L-am 
surprins într-una dintre zile pironindu-mă cu privirea. Dacă 
mă va atinge de trei ori la rând, va reuşi să-mi facă rău cu 
ajutorul puterii malefice pe care i-a dat-o Satana. 

Vânătorului de vrăjitoare îi era atât de frică, încât a decis 
să se retragă din funcţie. Valle şi Becerra au încercat atunci 
să-l facă să-şi vină în fire şi i-au vorbit despre lucrarea 
nobilă la care lua parte, despre serviciul pe care îl făcea 
comunităţii şi despre răsplata pe care avea să o primească 
negreşit imediat ce va trece porţile de la intrarea în 
Impărăţia lui Dumnezeu, dar el nu se simţea pregătit să-şi 
pună viaţa în pericol în schimbul unui presupus omagiu 
celest, şi a ieşit de la sediu neliniştit, gata să-şi ia rămas- 
bun de la Morguy şi de la grupul care îl însoțea în călătoriile 
sale de vânare a vrăjitoarelor. Singurul lucru pe care şi-l 
dorea era să se închidă în casa lui şi să nu mai iasă de 
acolo până când toţi acei monştri ai diavolului nu erau 
trecuţi prin flăcările rugului. 

Într-o dimineaţă, imediat ce s-a trezit, Pedro Ruiz de 
Eguino a găsit un strat lipicios lăsat de o substanţă 
necunoscută pe piciorul său drept. A încercat să şi-l smulgă 
cu unghia şi, nereuşind, l-a udat cu apă şi săpun, l-a frecat 
cu o cârpă şi a folosit grăsime de porc ca să se înmoaie, 
până ce, în sfârşit, a scăpat de ea. Chiar în momentul acela 
s-a simţit obosit, ca şi cum sufletul i-ar fi ieşit puţin câte 
puţin cu fiecare respiraţie. A început să scoată nişte 
plânsete de jale care îţi făceau pielea de găină şi slujnica lui 


s-a hotărât să cheme medicul pentru că toate acele 
smiorcăieli îi băgau în sperieţi pe restul chiriaşilor. Doctorul 
a sosit scuturându-şi halatul pe coridoare, a îndepărtat cu 
hotărâre hainele de pat, a examinat pata lăsată de 
substanţa lipicioasă cu o lupă, a străbătut pielea bolnavului 
palmă cu palmă, s-a aşezat alături de el, i-a privit ochii şi 
culoarea limbii şi pe urmă a constatat că Pedro Ruiz de 
Eguino avea cel mult o indigestie. l-a recomandat ca 
remediu infuzii de muşeţel şi odihnă. 

Venirea nopţii nu a îmbunătăţit starea vânătorului de 
vrăjitoare, dimpotrivă, l-a găsit cu febră şi dureri. Dimineaţa 
a simţit în gură şi în gât prezenţa unor prafuri care păreau a 
fi cărămidă măcinată. Spunea că aveau gust de brânză de 
oaie şi a trebuit să bea litri întregi de apă pentru a le putea 
elimina. A început să se vaite şi mai amarnic, iar slujnica l-a 
chemat din nou pe doctor, care l-a găsit palid ca turta de 
ceară, cu ochii adânciţi în orbite, înconjurați de un cerc 
violaceu. Medicul şi-a susţinut din nou diagnosticul de 
indigestie, în ciuda faptului că Pedro dădea asigurări că nu 
mâncase nimic în ultimele două zile. 

— E mâna vrăjitorilor. Încearcă să mă otrăvească, a spus 
bolnavul cu faţa plânsă, în timp ce se agăța de el, 
înfigându-i unghiile în braţ cu o forţă nepotrivită stării sale. 
Trebuie să mă ajutaţi. 

— Poate că pe domnia voastră vă chinuie o otravă sau o 
ghiftuială, dar singurul lucru bun în ambele situaţii e să beţi 
infuzii de muşeţel foarte îndulcite. Una dimineaţa, alta la 
prânz şi alta seara, a prescris din nou doctorul. 

Dar stomacul nu îi ţinea nici apa, şi cu atât mai puţin 
infuzia îndulcită. Se chinuia îngrozitor, de durere se târa din 
pat pentru a se zvârcoli pe podeaua camerei sale, răcnind 
după ajutor, simțind cum îi ard viscerele. Inchizitorii Valle şi 
Becerra au mers să-l viziteze. Înfăţişarea lui era atât de 
jalnică, încât au acceptat explicaţia lui Pedro Ruiz de Eguino 
că fusese otrăvit. 

— Mă dau bătut, le-a şoptit el cu ochii daţi peste cap. 
Vrăjitoarele sunt cele care au provocat toate astea cu 
ajutorul diavolului şi nu se mai poate face nimic pentru 


mine. Vă cer doar un singur lucru: daţi-mi ultima 
împărtăşanie. 

Pedro Ruiz de Eguino a murit după trei zile, zvârcolindu- 
se în colici şi dându-şi sufletul pe gură. 


Salazar a schimbat din nou planurile de călătorie, în 
ultima clipă. A hotărât să facă un ocol, pentru că primise 
informaţia că în vinerea aceea avea să se sărbătorească un 
akelarre pe muntele Jaizkibel, în Pasajes!* şi, pentru că nu 
avusese timp să anunţe autorităţile locale, nu fusese 
pregătit nimic la sosirea lor. Nu a fost o primire fastuoasă, 
nu a găsit nici încăperi gata să-i găzduiască, nici slujitori 
care să se îngrijească de ceea ce le trebuia. Ca soluţie de 
ultim moment i-au instalat fără vreun fast exagerat în 
castelul Sfintei Izabel, o clădire grandioasă construită la 
porunca lui Carol | pe malul mării pentru a proteja intrarea 
în port, şi care era suficient de mare pentru a găzdui 
întregul alai. l-au primit fără a le pune întrebări, pentru că 
toată lumea cunoştea prea bine motivul călătoriei lui 
Salazar. Au presupus că prezenţa sa avea legătură cu 
atacul vrăjitoarelor şi l-au privit cu teamă. 

Lui Salazar nu i-a păsat de neplăcerea de a se instala 
într-un castel părăsit. Ei îşi erau de ajuns ca să se descurce. 
Nici nu aveau să stea prea mult timp, doar cât să verifice la 
locul faptei dacă întâlnirile vrăjitoarelor erau reale sau dacă 
era vorba doar de închipuiri onirice, după cum susțineau 
unii. Erau multe persoane care continuau să vorbească 
despre asta, printre care episcopul Antonio Venegas de 
Figueroa, cu care Salazar purtase o discuţie lungă înainte 
de a-şi începe călătoria. Episcopul nu a dorit să participe la 
autodafeul vrăjitoarelor din Logrono, convins că se 
săvârşea o cumplită barbarie şi că tot ceea ce avea 
legătură cu secta vrăjitoarelor era o doar o grozăvie bună 
de a fi transpusă în poveşti de speriat copiii. Se 
încăpăţânase să găsească dovezi care să-i confirme 
presupunerea, iar cercetările sale făcuseră o asemenea 


16 important port basc aflat în Golful Biscaya, nu departe de 
graniţa cu Franţa (n.tr.) 


vâlvă în regat, încât însuşi inchizitorul general în persoană 
fusese cel care recomandase întâlnirea dintre cei doi 
bărbaţi. El şi Salazar s-au plăcut imediat. 

Episcopul Antonio Venegas de Figueroa l-a informat în 
legătură cu ultimele curente de gândire legate de tema 
vrăjitoarelor. l-a vorbit de un anume Pedro de Valencia, un 
umanist cu o minte privilegiată, care dorea ca, prin teoriile 
sale, să aducă puţină lumină asupra temei relaţiilor dintre 
om şi diavol. Una dintre ele lua în consideraţie posibilitatea 
ca într-adevăr să existe persoane gata să se întâlnească 
pentru a cânta, dansa, mânca şi pentru a-şi satisface 
instinctele primare la lumina lunii, însă fără ca diavolul să 
fie cu adevărat de faţă. Era chiar posibil ca vreunul dintre 
participanţii la întâlniri să se deghizeze cu coarne, coadă şi 
piei de animale, iar strălucirea lunii, împreună cu cidrul şi 
forfota să îl facă să fie confundat cu diavolul. O altă ipoteză 
de-a lui Valencia sugera că ake/arres ar fi fost halucinaţii 
provocate de un unguent toxic care, după cum spuneau cei 
interogaţi, era aplicat de obicei pe palmele mâinilor şi pe 
tălpile picioarelor, la subsuori şi între picioare. Umanistul nu 
nega posibilitatea ca, în anumite ocazii, diavolul să poată 
transporta oamenii la akelarre, astfel încât ei să fie cu 
adevărat prezenţi, în timp ce alteori putea încerca să-i 
păcălească, făcându-i să trăiască faptele în timpul 
somnului. Oricum ar fi fost, Pedro de Valencia ajunsese la 
concluzia că se găseau în faţa unui fenomen a cărui 
existenţă sau inexistenţă era imposibil de demonstrat şi, 
prin urmare, imposibil de judecat. 

Antonio Venegas de Figueroa i-a povestit lui Salazar că 
vindecătoarele satelor se transformau uneori într-o 
adevărată concurenţă pentru medicii licenţiaţi care făceau 
eforturi să le discrediteze, prezentându-le în faţa cetăţenilor 
drept slujitoare ale diavolului. 

— Uneori, chiar primăriile sunt cele care îşi golesc 
buzunarele pentru a-l duce pe băiatul cel mai inteligent din 
ţinut să studieze medicina la universitate, i-a explicat 
episcopul Venegas. Se cheltuiesc multe parale, şi viitorii 
medici sunt consideraţi un fel de investiţie pe termen lung; 


o aşezare e mult mai prosperă dacă dispune de un medic. 
Aşa că, nu e de mirare că se simt deranjaţi, chiar 
ameninţaţi când o descântătoare cu aspect taciturn are mai 
mulţi pacienţi decât ei. Puterea tradiţiei face ca femeile să 
aibă mai multă încredere în ele în momentul naşterii... la 
urma urmelor, ele sunt cele care le-au ajutat pe bunicile şi 
pe mamele lor în aceleaşi situaţii dificile. Asta presupune o 
pierdere economică importantă pentru doctori şi mulţi 
dintre ei s-au aliat cu Sfântul Oficiu, specializându-se în 
găsirea de semne pe trupul vrăjitoarelor în timpul torturii. 
Episcopul, dregându-şi vocea şi ridicându-şi arătătorul într- 
un mod teatral, a lămurit: Stigma diaboli!, semnul pe care 
se pare că îl face diavolul. Găsirea semnului blestemat a 
devenit pentru unii medici şi chirurgi o profesie foarte bine 
plătită. Sunt în stare să descopere o vrăjitoare doar privind- 
o în albul ochilor, dar dacă semnul se ascunde suficient de 
bine, îl pot descoperi şi pe trupul gol al acuzatelor. 

— Ştiu, a răspuns Salazar, am dispus de serviciile unui 
chirurg în timpul procesului din Logrono. Le rădeau părul 
axilei şi al pubisului, şi străbăteau cu minuţiozitate fiecare 
centimetru de piele, până când reuşeau să găsească 
semnul diabolic, uneori mai mare, iar alteori mai mic. 

— In plus, dacă aţi băgat de seamă, întotdeauna sunt 
mai multe femei acuzate decât bărbaţi. 

— E adevărat, a recunoscut Salazar. 

— Asta se explică, a spus episcopul Venegas. Există cărţi 
care s-au ocupat cu defăimarea femeilor, precum Malleus 
Maleficarum de Heinrich Kramer şi Jacob Sprenger. Ilnepţia 
aceea aproape că a devenit un manual pentru inchizitori. 
De asemenea, există cealaltă scriere de Jean Bodini... 
Demonomania, în care se susţine că o femeie trebuie 
trecută prin focul rugului în momentul în care există cea 
mai mică bănuială că ar fi participat într-o noapte la sabat. 

Episcopul de Pamplona i-a împărtăşit lui Salazar 
convingerea că sabaturile nu aveau loc şi că acestea erau 
mai degrabă rodul unei imaginaţii foarte bogate, induse 
poate de locuitori sau de clericii parohiilor. Se gândea chiar 
că anumite acuzaţii se datorau răzbunării sau dorinţei de a 


fi acceptaţi de către grup. Cei doi au sfârşit prin a deveni 
atât de buni prieteni, încât, atunci când a sosit momentul 
despărțirii, episcopul i-a împrumutat baldachinul său de 
damasc sub care prezida întâlnirile celebrate în timpul 
inspecției. 

Salazar a vrut ca novicele Înigo de Maetsu să fie cel 
responsabil cu paza împrejurimilor muntelui Jaizkibel, locul 
în care urma să aibă loc un akelarre în seara aceea. L-a ales 
pe el pentru că, la momentul respectiv, era cel mai pregătit 
pentru a căuta urme, pentru că era cel mai puţin fricos şi 
pentru că era înclinat spre insomnie, ceea ce cu siguranţă îl 
scăpa de pericolul de a adormi fără a vedea nimic. 

Inigo a ieşit din castel spre sfârşitul amiezii. De la 
înălţimea aceea, reuşea să vadă bărcile legănându-se în 
portul Pasajes, odihnindu-se lângă gura de intrare. A văzut 
singura stradă a locului, aproape de mare, străjuită de 
căsuțe colorate, parohia Sfântului loan Botezătorul în care 
se odihnea trupul neprihănit al Sfintei Faustina. Şi-a făcut 
cruce, punându-şi toată speranţa în sfântă, şi a mers cu tot 
mai puţină lumină, apucând-o pe o cărare nesigură care 
ducea într-o pădure de vis, cu copaci acoperiţi de muşchi şi 
ciuperci de mărimea unui pepene, în care, din câte se pare, 
vrăjitoarele urmau să se întâlnească în noaptea aceea. A 
ales un loc mai ferit şi a aşteptat cu inima cât un purice, 
aşezat pe iarbă, sprijinit de un trunchi de copac în timp ce 
privea cum soarele cădea în mare ca un bulgăre 
incandescent, invadând orizontul de focuri şi scânteieri 
saline. Puțin câte puţin, roşul a pălit şi crepusculul a făcut 
act de prezenţă într-un mod misterios, într-o paletă 
asortată de nuanţe indigo. 

Inigo era obişnuit să meargă prin păduri aproape 
întunecate, însă probabilitatea de a da peste diavol, ascuns 
după o stâncă mare, îi dădea junghiuri arzătoare în stomac. 
Spre norocul lui, noaptea era senină şi o lună frumoasă şi-a 
făcut apariţia pentru a deveni stăpâna cerului, reflectându- 
se cu sclipiri tremurătoare în oglinda unei mări liniştite. 
Inigo s-a relaxat şi s-a putut bucura pe deplin de acel 
deliciu nocturn, abia tulburat de sunetul unui greier 


neobrăzat şi al unei cucuvele lipsite de pasiune. Briza 
aducea un miros intens de sare şi peşte şi, în faţa unui 
asemenea calm, era greu de imaginat că un grup de 
vrăjitori ar fi putut sosi în orice clipă, pentru a risipi toată 
acea încântare a simţurilor. A inspirat cu putere, închizând 
ochii pentru a se pătrunde de pacea divină a clipei, şi 
atunci a auzit-o. Era tăcerea. Nu se mai auzea nici cântecul 
greierilor, nici glasul melancolic al cucuvelei. Tăcerea ar fi 
fost copleşitoare dacă nu ar fi devenit deodată conştient de 
zgomotele sale interne, de aerul ce se târa în plămâni şi de 
bătăile regulate ale inimii. Nu a ştiut cât timp a trecut între 
liniştea aceea asurzitoare şi ceea ce s-a întâmplat după 
aceea. 

La început a crezut că aude foşnetul unor frunze strivite 
de paşi; pe urmă, un fel de răget înăbuşit şi un zgomot de 
curele. Lui Inigo i s-au înmuiat picioarele. Şi-a ascuţit 
vederea. A căutat în desişurile pădurii locul de unde venise 
zgomotul, aşteptând să fie martor la sosirea diavolului, însă 
a descoperit imediat că nu avea nici un motiv de teamă. S- 
a ridicat şi a început să meargă încet pentru a-i ieşi în 
întâmpinare. 

Era îngerul lui albastru. Venea călare, în galop uşor, în 
spinarea armăsarului ei argintiu, goală cum o făcuse maică- 
sa. Strălucirea nopţii se reflecta pe pielea şi în părul ei, 
conferindu-i un halou cu reminiscenţe metalice. Înigo a 
privit-o ţinându-şi respiraţia, cuprins de nelinişte, cu un nod 
în gâtul uscat, în timp ce ea se apropia privindu-l, fără a-şi 
schimba expresia feţei şi fără a-şi relaxa postura zveltă de 
amazoană. Inigo nu văzuse niciodată ceva mai frumos. 
Când s-a apropiat îndeajuns pentru a-şi putea întinde mâna 
şi a-i mângâia genunchiul, ea a descălecat grațios şi a 
rămas tăcută în faţa lui, senină ca imensitatea nopţii. 

— Eşti roua din grădinile lumii, a şoptit băiatul. 

Şi Mayo a simţit atunci o furnicătură în abdomen, ca şi 
cum cuvintele acelea ar fi declanşat un resort intern ce 
până atunci fusese înţepenit. A închis ochii şi, lăsându-şi 
capul pe spate, a scos un oftat adânc, atât de contagios, 
încât Inigo a început să respire agitat pentru că nerăbdarea 


îi invada stomacul în valuri arzătoare, inundându-i 
măruntaiele. Ea s-a apropiat suficient de mult pentru a-şi 
sprijini fruntea de cea a băiatului, fără a-şi închide ochii, 
simțind mirosul de săpun de Cipru răspândit de trupul său. 
Şi-a plecat capul şi a continuat să-şi ţină faţa lipită de cea a 
lui Înigo, atingându-i mai întâi nasul cu al ei, frecându-se 
unul de celălalt într-o mângâiere fină, coborându-şi apoi 
gura până la bărbia lui lipsită deocamdată de barbă, 
prinzând-o între buzele ei, sorbind-o cu desfătare. Inigo şi-a 
înfrânat dorinţele arzătoare, în timp ce căldura umedă a 
limbii îngerului său albastru îi parcurgea pe îndelete 
formele feţei. A urcat de la bărbie până la gură, 
străbătându-i rotunjimile nasului până a ajuns la frunte, 
unde îngerul s-a oprit pentru a-şi îngropa chipul în buclele 
aurii al tânărului. Înigo abia îşi putea stăpâni trupul căzut 
pradă unui fior ciudat, care îl lăsa fără putere în picioare. S- 
a lăsat învins de epuizarea excitaţiei şi s-a sprijinit de 
copacul din spatele său, lăsându-şi corpul să alunece pe 
lângă trunchi. De acolo a văzut trupul gol al lui Mayo 
răspândind, în desăvârşirea lui, nuanţa marină a mătăsii. 
Ínigo şi-a întins mâna şi i-a atins gleznele cu buricele 
degetelor, a înaintat spre gambe, i-a atins pielea minunată 
din spatele genunchilor şi a închis ochii, pentru că simţea 
că atâta plăcere ar fi putut să îl ucidă. Ea a îngenuncheat 
alături de el şi l-a lăsat să-şi continue explorarea, convinsă 
că avea nevoie să schiţeze harta geografiei ei, înainte de a 
îndrăzni să-i calce povârnişurile, să-i traverseze câmpiile şi 
să se obişnuiască cu ascunzişurile ei umede. 

După ani de zile, când Inigo de Maetsu îşi aducea aminte 
de întâlnirea aceea magică, era incapabil să spună cu 
certitudine care din cei doi a suflecat sutana, eliberându-l 
de nişte legături lumeşti care păreau cu adevărat absurde 
în clipa aceea. Îşi amintea doar de îngerul său albastru 
respirând deasupra lui, privindu-l în faţă, cu buzele 
întredeschise, legănându-se cu trupul lipit de al lui, purtat 
de un curent marin, într-un du-te-vino care l-a ameţit, care 
l-a făcut să se scufunde uneori şi să se menţină în stare de 
plutire alteori, pentru un timp îndelungat. Işi amintea de 


sânii ei unduindu-se în faţa lui ca două flori albe 
înmiresmate, de rotunjimile catifelate ale taliei ei pe care 
şi-a odihnit mâinile, de expresia de abandon a îngerului său 
într-un ultim suspin. 

— Nimeni nu mă credea, i-a şoptit băiatul în timp ce ea 
se odihnea sprijinită de pieptul lui. Domingo spunea că te 
inventez. Nu credea că am alături de mine un înger... 
îngerul meu albastru... 

Şi atunci ea şi-a ridicat capul brusc pentru a-i arunca o 
privire surprinsă, cu părul înfoiat acoperindu-i parţial ochii. 
Ínigo i-a auzit pentru prima oară glasul ei de turturea. 

— Crezi că sunt un înger? a spus, ca şi cum i s-ar fi părut 
ciudat că nu reieşea în mod evident că nu era. 

A fost ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis care ar fi durat 
sute de ani şi ar fi trebuit să înceapă să recunoască lumea 
pentru prima oară. S-au privit cu atenţie, aşteptând fiecare 
o reacţie liniştitoare din partea celuilalt, dar care nu a sosit 
pentru că erau ceea ce erau şi acest lucru nu se putea 
schimba. Ea a simţit un regret dureros văzând cum iubitul 
ei îşi schimba privirea de duioşie într-una de nelinişte, 
nescăpându-l din ochi şi dorindu-şi să se fi înşelat... nu 
putea fi adevărat, pregătise un filtru de dragoste, prin 
urmare trebuia să o iubească aşa cum îl iubea şi ea... 
trebuia să o iubească. A apucat chipul novicelui cu cele 
două mâini şi l-a înfruntat căutând un răspuns, dar el nu i-a 
putut susţine privirea. 

— Spune-mi că ăsta nu e un akelarre, că nu sunt prins 
într-o vrajă, că nu eşti un sucub. 

Ínigo s-a îngrozit amintindu-şi motivul pentru care era 
acolo în seara aceea. Avea o privire imploratoare, şi ochii îi 
erau umezi. 

Novicele a dat-o pe Mayo la o parte cu delicateţe, s-a 
ridicat şi a rămas acolo în picioare în tăcere, întors cu 
spatele. Ea a rămas în continuare aşezată în iarbă, 
dezbrăcată, aşteptând o reacţie, un semn liniştitor care să 
o elibereze de greutatea din piept cauzată de respingere. 
Dorea ca băiatul să se întoarcă şi să o ia în braţe, pentru a 
putea simţi din nou căldura celuilalt trup învăluindu-i 


sufletul. Însă el nu a făcut-o, a rămas tăcut, tremurător. 
Înigo şi-a întors capul cu neîncredere, dorindu-și ca totul să 
fi fost un vis şi ca ea să nu existe. Dar când a văzut-o acolo, 
privindu-l încă nedumerită, novicele s-a apucat cu mâinile 
de cap şi, căzând în genunchi, şi-a strâns părul între 
degete. 

— Dumnezeule, iartă-mă... iartă-mă... 

Înigo a început să plângă neconsolat, ca un prunc, cu un 
şuvoi de lacrimi care-ţi rupeau sufletul. 

Şi Mayo s-a simţit atât de impresionată, încât a hotărât 
să-l mintă. Dacă îi spunea adevărul, dacă îi povestea că era 
fiica diavolului, o vrăjitoare ambulantă care se folosise de 
un filtru de dragoste pentru a-l face să o vadă ca pe un 
înger albastru, tânărul avea să fie distrus, scufundat în 
disperare şi remuşcări. Şi-a adus aminte că Ederra îi spunea 
mereu că misiunea vindecătoarelor în lumea aceasta 
consta în alinarea durerii muritorilor, fie ea fizică sau 
spirituală. Minţindu-l, nu făcea rău nimănui; în orice caz, 
putea fi de folos pentru a obţine chiar contrariul. Nu era 
bine să fii în totalitate sincer în cazurile în care adevărul 
putea provoca doar durere. 

Aşa că s-a ridicat, trecând cu stoicism peste tristeţea ei, 
pentru că, la urma urmelor, se obişnuise deja să suporte 
necazurile vieţii, şi l-a luat pe Înigo de bărbie, făcându-l să- 
şi ridice faţa. L-a înfruntat cu ochii ei negri ca tăciunele şi 
cu privirea cea mai serioasă de care era în stare. 

— Bineînţeles că sunt îngerul tău, cum poţi să te îndoieşti 
de asta? Sunt îngerul tău albastru care o să vegheze mereu 
asupra ta. 

A rămas aşa o bucată bună de timp, cu un zâmbet dulce 
pe buze până când s-a convins că băiatul nu mai plângea şi 
începea să se relaxeze. Şi atunci Mayo s-a întors încet, ca şi 
cum ar fi urmat ritmul nopţii. A privit spre cer, şi-a dat 
seama că petrecuseră mult timp împreună pentru că luna şi 
alaiul ei stelar străbătuseră deja întreaga boltă cerească. L- 
a apucat pe Beltrán de hăţuri şi s-a îndepărtat fără a-şi lua 
rămas-bun, mergând fără grabă, încercând să găsească în 
strălucirea zorilor o scânteie care să-i poată lumina sufletul 


descurajat. 

Ínigo a văzut-o plecând. Lumina indigo a lunii pline îi 
scălda părul lung, spatele şi fesele, dându-i un aspect de 
irealitate celestă. Novicele a îngenuncheat atunci şi a 
început să se roage. 


Capitolul XIX 


Despre cum să prepari un filtru de pierdere a 
sentimentului de dragoste, despre cum să prepari un filtru 
pentru a uita o dragoste 


Primele semne ale răsăritului îşi făceau apariţia pe un cer 
catifelat de culoarea cenuşie a plumbului. Câmpul începuse 
să transpire rouă şi norii să filtreze picături invizibile, care 
înmuiau chiar şi oasele. Ziua se arăta ploioasă, lucru care 
nu-l ajuta deloc pe Înigo să se elibereze de sentimentul de 
vină amestecat cu fascinația care îi strângea pieptul. 
Tânărul novice a mers în direcţia castelului Sfintei Isabel 
care, cu primele raze ale zorilor, părea prora unei 
ambarcaţiuni enorme brăzdând o mare de iarbă. A dat de 
ştire că nu descoperise nici o urmă a întâlnirii vrăjitorilor şi 
s-a retras în camera lui, cu capul plecat, târându-şi 
picioarele şi sufletul, fără a povesti nimănui de întâlnirea cu 
îngerul albastru. l-au dat permisiunea să se trezească 
târziu, dar nu a reuşit să adoarmă. De fiecare dată când 
închidea ochii, îi reveneau pe retină imagini de braţe şi 
coapse, de păr încâlcit şi trupuri împreunate. Nu se mai 
putea păcăli, o voce din interior îi şoptea că îngerul său 
albastru nu era, de fapt, aşa ceva. li cercetase spatele, 
mângâindu-i umerii, coborând pe omoplaţi, străbătuse 
denivelările coastelor ei ca şi cum ar fi fost vorba de un 
instrument muzical delicat, sfârşise întinzându-şi mâinile 
pentru a-i prinde cu gingăşie fesele. In momentul în care a 
ajuns acolo, şi-a dat seama pe deplin că fiinţa aceea nu 
avea aripi. Nu era un înger. Cel mai sigur era că Necuratul îl 
ispitise în seara aceea cu singurul păcat în faţa căruia ar fi 
putut să cedeze. Diavolul cunoştea foarte bine slăbiciunile 
fiecărui muritor, iar el fusese slab, nedemn să poarte 
sutana aceea de novice, incapabil să se înfrâneze la prima 
probă la care îl supunea răul. În apărarea lui, putea 
recunoaşte doar că atunci când şi-a pus mâinile pe spatele 
fetei, când trupurile lor au fost doar unul şi s-a lăsat legănat 


de mişcarea aceea îmbătătoare de corabie în aşteptare, 
lumea s-a oprit pentru o clipă pentru a-i privi. Restul, ceea 
ce s-ar fi putut întâmpla în afara cercului magic în care erau 
învăluiţi, i s-a părut neînsemnat şi absurd. Legămintele 
sale, familia sa, viitorul său... totul îşi pierduse sensul. Nu îi 
mai păsa de nimic. i 

Acum, odată cu trecerea orelor, Inigo se simţea îngrozitor 
de nefericit. Simţea că nu era bine ceea ce făcuse, dar în 
adâncul inimii nu reuşea să găsească picătura de căinţă 
care să-l facă să vrea ca întâlnirea sa cu fata să nu se fi 
întâmplat. În momentul acela era condus mai degrabă de 
viscere decât de rațiune. Şi cel mai rău lucru dintre toate 
era că, de fapt, plăcerea lui la rememorarea întâlnirii nu se 
concentra asupra palpitaţiilor cărnii, de care, de altfel, îşi 
aducea aminte cu plăcere, ci mai degrabă îi veneau în 
minte senzațiile mai profunde. Işi aducea aminte de chipul 
fetei, de strălucirea ochilor ei, de mângâierile delicate pe 
care i le oferise cu vârful nasului. O vedea strălucind sub 
lumina lunii pline, şi singurul lucru pe care şi-l dorea era să 
o cunoască, să-i ştie numele, să-i împletească o coroană de 
margarete pentru a-i împodobi capul, să o îmbrace într-o 
tunică lungă acoperită de legături pe care el avea să le 
înnoade una câte una pentru eternitate. Dorea să o strângă 
în braţele sale în timp ce-i îngâna vreun cântec de leagăn, 
ca şi cum ar fi fost un prunc, voia să o protejeze de orice 
rău care ar fi putut ameninţa să o atace. Işi reamintea de 
zâmbetul ei luminând noaptea şi atunci a avut convingerea 
că lumea ar fi fost un loc dezolant şi lipsit de vioiciune dacă 
nu ar fi fost ea. Toată fiinţa acelei tinere vorbea despre 
dragoste, iar dacă se transformase într-un instrument al 
diavolului era, fără îndoială, împotriva voinţei ei. Ea era 
bună, era sigur de asta. Era pură şi dulce. Voia să o ajute să 
iasă din sclavia aceea diabolică, să fie eroul ei, bastionul ei, 
voia să-i vadă chipul când se trezea în fiecare dimineaţă şi 
când se culca în fiecare seară, deşi nu avea să o mai poată 
atinge niciodată, dar deja nu îi mai păsa de asta, trecuse de 
opreliştile cărnii. În momentul acela ea era universul. Aerul 
care îi umplea pieptul şi îi mângâia chipul, zgomotele 


dimineţii, savoarea dulce a pâinii mestecate de multe ori. 
Ea era totul. Înigo îşi dorea ca ochii acelei fete să lumineze 
fiecare clipă a vieţii sale şi a avut certitudinea că tocmai 
ochii aceia aveau să fie ultimul lucru pe care urma să-l vadă 
înainte de a părăsi lumea aceasta absurdă. 

Viaţa nu avea nici un sens fără ea, însă nici cu ea nu ar fi 
avut vreo viaţă, pentru că şi-ar fi trădat principiile, şi-ar fi 
trădat destinul religios căruia promisese să i se dedice 
necondiţionat şi s-ar fi simţit vinovat. Oare nu asta căuta 
diavolul să facă ispitindu-l? Durerea era atât de mare, încât 
ochii i s-au umplut de lacrimi, lacrimi dense ca sângele. A 
ieşit în grabă din cameră deoarece a simţit că pereţii aveau 
să se prăbuşească peste el. 

Salazar l-a găsit aşezat pe o bancă de piatră ascunsă 
între merii din curtea interioară. Coatele îi erau aşezate pe 
genunchi, îşi sprijinea capul în mâini şi nu-şi ridica ochii din 
pământ. Părea să plutească într-o altă lume. Inchizitorul s-a 
apropiat încet până când Înigo i-a văzut picioarele oprindu- 
se aproape de el şi şi-a ridicat capul. 

— Părinte... am păcătuit, a murmurat. Vă aduceţi aminte 
de îngerul meu albastru? 

— Da... bineînţeles... 

— Cred că nu e un înger, părinte... cred că e vorba de un 
sucub... Şi m-a vrăjit. Sunt bolnav... îmi lipseşte aerul. 
Trebuie să mă ajutaţi. 

— Bolnav? Ce te doare? 

— Nu trupul mă doare, domnul meu... e ceva aflat mai 
adânc, ceva ce nu are formă şi care, fără îndoială, pune 
stăpânire în întregime asupra mea. Spiritul îmi e cel rănit, 
domnul meu. Durerea mi se agaţă de piept, nu pot dormi, 
văd chipul ei în fiecare lucru, ochii ei în ochii celorlalţi, mi 
se pare că îi simt mirosul atunci când mă mişc, simt că mă 
priveşte; şi apoi a explicat: Şi eu îmi doresc să o facă 
pentru că inima îmi bate repede şi sufletul mi se înfierbântă 
numai când mă gândesc la asta. Simt că ea mă domină, că 
dragostea imensă pe care credeam că o simt pentru 
Dumnezeu a trecut pe un plan secund, eclipsată de 
senzațiile pe care mi le provoacă gândul de-a o revedea. 


Salazar a rămas tăcut. S-a temut pentru un moment că 
atât de multe confesiuni diabolice în fiecare zi pe lângă o 
noapte solitară într-o pădure posibil vrăjită ajunseseră să îl 
înnebunească pe băiat şi a presupus că acela era momentul 
potrivit pentru a spune ceva ce cu siguranţă nu era de 
prisos. 

— Ştii povestea lui Eugenio de Torralba? l-a întrebat 
Salazar. 

Ínigo l-a privit fără să înţeleagă. 

— Nu, nu, domnul meu, a spus el timid. 

— Eugenio de Torralba era un tânăr din Castilla care a 
studiat Medicina şi Filosofia la Roma la începutul secolului 
trecut. Torralba făcea parte dintr-o veche familie de creştini 
care nu şi-au imaginat că ani mai târziu aveau să vadă cum 
una dintre rudele lor era judecată de Sfântul Oficiu. 

— Ce-a păţit? 

Ínigo a ieşit din starea de meditaţie profundă. 

— Într-una dintre călătoriile sale a legat prietenie cu un 
călugăr dominican pe nume fray Pedro, care l-a asigurat că, 
dacă dorea să cunoască adevărurile trecutului mai 
îndepărtat şi să descopere ce-i oferea viitorul, dacă voia să 
găsească vindecarea bolilor fără ajutor medical şi să afle 
răspunsurile la toate întrebările, el era dispus să-l pună în 
legătură cu un înger bun pe nume Zaquiel, care putea să-i 
dea toate acele cunoştinţe şi multe alte lucruri bune. 

— Zaquiel? Eu nu ştiu cum se numeşte îngerul meu, a 
murmurat Înigo, în aparenţă dezamăgit. 

Salazar şi-a continuat povestea. 

— Prima oară când Torralba l-a văzut pe Zaquiel, acesta 
avea înfăţişarea unui bătrân cu părul alb, înveşmântat într- 
un fel de pânză roşie peste care purta o sutană neagră, 
vorbea latina şi italiana cu aceeaşi măiestrie, fără a trăda 
vreun accent, şi nu-i permitea lui Torralba să-l atingă. 

— Eu pot să-l ating pe îngerul meu... ce bine-ar fi fost să 
nu fi putut, pentru că, vă asigur, domnul meu, în nici într-un 
caz nu are înfăţişarea unui bătrân, s-a plâns el. 

Salazar a vorbit în continuare. 

— Zaqguiel i-a prevestit lui Torralba moartea lui Fernando 


Catolicul înainte ca acest lucru să se întâmple... dar îngerul, 
din câte se pare, nu avea doar capacitatea de a prevesti 
viitorul, ci îl şi apăra de căderea în păcat şi l-a purtat în zbor 
într-o oră şi jumătate de la Valladolid la Roma, într-o 
călătorie dus-întors, ca să poată fi prezent în timpul 
asaltului trupelor imperiale. 

— Şi asta s-a întâmplat cu adevărat? a întrebat novicele, 
surprins. 

— Sfântul Oficiu a crezut că nu. Inchizitorii responsabili 
de cazul său au considerat că Eugenio de Torralba era 
nebun. S-au gândit că nu merita să-l chinuie, să-l 
pedepsească sau să-l condamne la moarte. 

— Morala acestei poveşti este că vă gândiţi că încep să o 
iau razna? Înigo părea ofensat. Aş vrea eu să fie aşa, 
domnul meu, dar am certitudinea că nu e vorba de un delir. 
Prezenţa este adevărată, în carne şi oase! După ce s-a 
întâmplat astăzi, am convingerea că nu e vorba de un 
înger, ca în cazul domnului Torralba. A privit în toate părţile 
şi a şoptit: E o femeie mică de statură, care miroase a 
pădure verde, cu pielea fină şi coapsele ferme. Şi-a închis 
ochii pentru că îi era ruşine că trebuia să-i mărturisească lui 
Salazar toate acelea. Am păcătuit, părinte, mi-am încălcat 
legământul de castitate. Cred că este un sucub şi eu am 
căzut în plasa lui, a pus stăpânire pe trupul şi pe sufletul 
meu. 

— Eşti sigur că nu ţi-ai imaginat, Înigo? 

— Ah! Domnule, cât aş fi de fericit dacă ar fi aşa cum 
spuneţi. 

Ínigo i-a povestit pas cu pas toate întâlnirile avute cu 
îngerul său albastru. l-a vorbit şi de scrisoarea Juanei şi i-a 
dat din nou asigurări că nu el fusese răspunzător pentru 
descoperirea cuvintelor ce se ascundeau pe hârtie, că era 
convins că ea fusese cea care intrase în camera lui în 
timpul nopţii pentru a-l ajuta să găsească modalitatea de a 
descifra scrisoarea. 

— Ar fi putut fi cele patru personaje, a sugerat Salazar. Ei 
aveau asupra lor hârtiile care au dispărut în noaptea aceea 
din biroul tău. Ar putea fi vorba de tânăra aceea, Catalina, 


cea care... f 

— Nu, nu, domnul meu. Inigo era indignat. Nu a fost ea. 
Nu ştiu cum mi-au luat cei patru notițele din dormitor, dar 
vă asigur că nu ei au fost cei care au descifrat mesajul, şi 
cu atât mai puţin Catalina, nu ea îmi provoacă toate 
acestea. Şi a explicat: In dimineaţa următoare, înainte de a 
găsi scrisoarea Juanei pe noptieră, am recunoscut mirosul 
îngerului meu impregnat în haine... este ca aroma de 
ferigă. Am simţit în cearşafurile mele mireasma răspândită 
de trupul ei, care e la fel de balsamică precum fierturile de 
busuiocul cerbilor. 

Salazar a zâmbit enigmatic. i 

— Nu cred că e vorba de un sucub, Inigo, şi nici nu cred 
că eşti vrăjit. E ceva mult mai pământesc, deşi ţie ţi se pare 
acum ceva privilegiat. Salazar l-a privit fix în ochi şi i-a 
făcut propunerea. Putem ajunge la o înţelegere... dacă vrei. 
Eu îţi voi ierta păcatele dacă tu vei face la fel cu ale mele. 
Astfel ne vom elibera de ele şi totul va rămâne învăluit în 
taina confesiunii. Cum ţi se pare? 

— Dar, domnul meu, eu nu am încă puterea de a... 

— Ei, hai, Înigo, să nu fim atât de stricţi. Şi apoi a rostit: 
Ave Maria Preacurata. 

Inigo a rămas mut de uimire. Salazar a repetat: 

— Ave Maria Preacurata. 

— Zămislită fără păcat, a răspuns novicele fără prea 
multă convingere. 

— Ştii de ce cred că îngerul tău nu e un sucub? Înigo a 
tăgăduit. Păi, pentru că nu cred în sucubi, nici în incubi; în 
plus, nici măcar nu cred că există diavolul care, la urma 
urmelor, este cel care se presupune că i-a creat. Aşa că, a 
ridicat el din umeri, vezi tu... 

— Nu credeţi că există diavolul? Dar atunci... 

— Atunci, nimic. Am intenţia de a-l căuta mai departe, ca 
să fiu sigur. Şi asta fac, dragă Inigo. 

— Dar dacă prezenţa despre care vă vorbesc nu este cea 
a unui sucub, despre cine este vorba? Vă asigur că nu e 
vorba despre vreuna dintre închipuirile mele. 

— Şi eu te cred... şi dacă nu ne-am fi aflat în acest punct 


al inspecției noastre, în care sunt convins că suntem 
urmăriţi, în care sunt sigur că există vânători de vrăjitori 
care inventează acuzaţii şi sperie populaţia pentru a ne 
complica lucrurile, ţi-aş fi spus că ceea ce ţi se întâmplă e 
că eşti îndrăgostit şi că asta e ceva firesc pentru toţi 
oamenii... cel puţin o dată în viaţă. Şi ce tristă ar fi 
persoana căreia nu i s-a întâmplat niciodată! Salazar 
zâmbea. Ştiu că ar fi grozav să te asiguri că oamenii care 
fac legăminte de castitate sunt liberi să le îndure, dar după 
cum vezi, nu este aşa. Din observaţiile pe care le-am făcut, 
lucrurile interzise par a fi de o mie de ori mai atractive 
decât cele permise. Bineînţeles că prin asta nu te încurajez 
să stărui în păcat, pentru că ai făcut un legământ de 
castitate şi asta este ceea ce, de fapt, îi deosebeşte pe 
oameni de animale: capacitatea lor de a-şi lua un 
angajament. Dar nu te voi minţi, Înigo, nu-ți voi spune că ai 
săvârşit una dintre cele mai grave abateri, pentru că nimic 
din ceea ce vei face de-a lungul vieţii nu te va ajuta să te 
simţi mai viu decât te simţi acum. Vei percepe mişcarea 
insectelor printre frunze sperând să fie sunetul paşilor ei, 
vei adulmeca aerul ca un câine de vânătoare în căutarea 
miresmei ei. Culoarea cerului va fi mai intensă şi soarele 
mai strălucitor pentru că, atunci când le vei privi, îţi vei da 
seama că acelaşi cer şi acelaşi soare o contemplă şi pe 
fiinţa pe care o iubeşti. 

— Dar dacă mă voi simţi aşa, nu voi păcătui? 

— Dumnezeu înseamnă iubire, nu-i aşa? 

— Da. _ 

— lubirea lui e prezentă în fiecare colţ al creaţiei sale. In 
fiori, pământ, apă, cel de alături... Ştii care e partea bună a 
acestui fel de iubire? Inigo îl privea cu nerăbdare. Partea 
bună e că trăieşte în mintea ta, hrănită de propriile dorinţe, 
şi persoana iubită se transformă într-o fiinţă idilică, 
imaculată, fără defecte, şi astfel va trăi pentru totdeauna, 
până când lumea va înceta să se învârtă sau tu vei înceta 
să respiri. Dragă Inigo, fiecare fiinţă umană are nevoie de 
propriul înger albastru pentru a merge mai departe. Lui 
Inigo i s-a părut că vede o urmă de tristeţe pe chipul 


inchizitorului. Gândeşte-te mereu la existenţa unui înger 
care te însoţeşte, care te protejează şi astfel nu vei mai fi 
singur. Fiinţa umană e atât de singură... Salazar a părut să 
intre într-o transă din care a ieşit brusc pentru a încheia: 
Acum, spune de trei ori Tatăl Nostru, o dată pentru sufletul 
tău şi de două ori pentru al meu. Dar adu-ţi aminte - a zis 
schimbându-şi expresia feţei, devenind serios şi arătând 
spre el cu degetul - dacă o să aflu că te mai întâlneşti cu 
fata aceea, o să te alung de aici şi chiar eu voi avea grijă 
să-ţi fie refuzată orice posibilitate de carieră religioasă. Una 
e să ţi-o închipui şi să te delectezi, şi cu totul alta este să o 
vezi. Niciodată! Ţi-e clar? Înigo a încuviinţat, speriat. Nu 
putem risca... fata asta poate fi o altă capcană. 


Mayo a înţeles la ce se referea Ederra atunci când îi 
vorbea despre pericolele de preparare a unui filtru de 
dragoste. Să înrobeşti voinţa altcuiva pentru satisfacerea 
propriilor sentimente putea aduce numai probleme. Totuşi, 
clipa aceea magică în care a crezut că iubitul ei o adora, în 
care a simţit că-i admira frumuseţea, în care l-a simţit 
vibrând sub corpul ei... merita un strop de suferinţă. La 
urma urmelor, viaţa era condimentată cu mirodenii uneori 
dulci şi alteori amare. O peregrinare continuă pe drumuri 
abrupte, pline de urcuşuri şi coborâşuri. Trebuia să te supui, 
dacă acceptai regulile acestei lumi. Singurul lucru care o 
chinuia era să ştie că şi iubitul ei suferea fără ca măcar să- 
şi imagineze motivul. Ea hotărâse pentru amândoi şi îl 
adâncise într-o stare de confuzie pe care nu o merita. Îl 
iubea atât de mult, încât nu putea permite ca novicele să 
sufere în continuare din cauza ei. Aşa că a hotărât, cu toată 
părerea de rău din suflet, să dezlege încurcătura 
emoţională pe care o crease, sub privirea atentă a lui 
Beltrân. 


FILTRU DE PIERDERE A SENTIMENTULUI DE DRAGOSTE 


e Un blid cu apă de izvor; 
e O hârtie; 


e Un trandafir alb; 
e O sforicică; 
e O năframă roşie. 


Mayo a desenat pe o bucată de hârtie chipul novicelui, 
cât mai fidel cu putinţă, şi apoi a legat-o cu sforicica de 
trandafirul alb, a introdus totul în blidul cu apă până cea 
dat pe dinafară şi a acoperit apa vărsată cu năframa roşie. 

— Fie ca vraja de dragoste prin care ţi-am rănit 
sentimentele să se risipească, a murmurat cu ochii închişi, 
evocând chipul iubitului ei. A/icu/ in amore respondere, 
termino. 

Apoi a stors năframa deasupra pământului, simțind că 
era bine ceea ce făcuse. Eliminase sclavia sentimentelor pe 
care o impusese băiatului, dar acum era rândul ei să se 
elibereze de dependenţa ei de novice. In ciuda faptului că 
Mayo se născuse cu o capacitate titanică de a suporta 
tristeţea, se gândea că nu era nevoie să se complacă în 
nefericire dacă putea totuşi să o evite. Nimeni nu a spus că 
trebuie să suporţi momentele grele cu stoicism atunci când 
se ştie formula exactă care permite alinarea durerii. 
Singurul lucru pe care trebuia să-l facă acum era să aplice 
reţeta magică prin care prăvălirea ei în valea dezamăgirilor 
amoroase să fie mai suportabilă. 


FILTRU PENTRU A UITA O DRAGOSTE 


e O şuviţă din părul persoanei care vrea să uite o 
dragoste; 

e Un trifoi cu patru foi; 

e Un trandafir roşu ofilit; 

e O panglică de un verde viu. 


A aprins un foc mic şi a legat în faţa lui toate 
ingredientele cu panglica verde, formând un buchet, în 
timp ce murmura: 


Fericirea nu m-a acoperit niciodată, 


pasăre din cer, vierme din pământ, 
Te îndemn la troc, soare în noapte, lună nouă. 
Inima mea stăpânită de un foc liniştit. 


A aruncat totul în foc şi a simţit în piept un trosnet scurt, 
ca o ramură ruptă. A ştiut că era vorba de zgomotul 
provocat de hotărârea ei puternică. Şi-a cercetat inima, era 
încă destul de devreme pentru ca vraja să-şi fi făcut 
efectul. Îl iubea în continuare pe Înigo de Maetsu, din tot 
sufletul, dar începuse să facă paşi pe cărarea care o 
împiedica să sufere din cauza lui. 


Vestea a zguduit întregul regat. Pedro Ruiz de Eguino, 
vehementul vânător de vrăjitoare, care îi ajuta în ultimul 
timp pe inchizitorii Valle şi Becerra să-i demaşte pe 
blestemaţi, murise otrăvit. Populaţia s-a revoltat, speriată, 
pentru că oamenii vedeau cum, în ciuda presiunii 
inchizitoriale, a persecuțiilor şi a rugurilor purificatoare, 
ticăloşii bântuiau din nou vieţile bunilor creştini, gata să 
trimită pe lumea cealaltă pe oricine s-ar fi pus în calea 
planurilor lor. Spaima, care se menţinuse latentă pentru un 
timp, s-a întors cu forţe proaspete imediat ce au descoperit 
că vrăjitorii erau gata ca, de această dată, să se răfuiască 
cu inchizitorii şi cu ajutoarele lor. Dacă îndrăzneau cu 
persoane atât de ilustre, atunci ce nu ar fi făcut cu ei, 
muritorii de rând? 

Curând s-a dus vorba că sectanţii prindeau curaj. Dacă 
înainte îşi păstrau feudele în limitele zonelor împădurite, 
acum începeau să se extindă fără teamă, cu bucuria celui 
care intuieşte dinainte că are toate armele pentru a 
învinge. Soseau în capitalele provinciilor într-o larmă de 
urale şi strigăte de bucurie, lăudându-se că ştiau prea bine 
numele personalităţilor celor mai pioase şi mai cunoscute 
din oraş. Le urmăreau pe uscat, pe mare şi în aer, întrucât 
adepţii diavolului erau celebri pentru faptul că dominau 
aceste elemente, le făceau rău şi le şantajau, ameninţându- 
le că aveau să le smulgă de pe lumea aceasta folosind 
împotriva lor aceleaşi metode pe care le folosiseră cu Pedro 


Ruiz de Eguino. 

Alarmaţi, Valle şi Becerra au luat legătura cu Suprema 
pentru a-i informa că răufăcătorii se instalau după pofta 
inimii chiar în centrul oraşului Logrono. Spuneau că se 
adunau în fiecare noapte în piaţa San Francisco, chiar în 
faţa tribunalului inchizitorial, pentru a celebra akelarre, 
dansând ca nebunii în jurul unui foc de tabără în ritm de 
flajolete şi tobe, îngrijorând locuitorii. Inchizitorii solicitau 
mai mult ajutor, anularea edictului de grațiere care, după 
cum se putea vedea, nu folosea la nimic şi săvârşirea 
imediată a unui nou autodafe pentru a scăpa în sfârşit 
regatul de atâta degradare primejdioasă. 

Moartea misterioasă a lui Pedro Ruiz de Eguino, 
vânătorul de vrăjitori, i s-a părut lui Salazar un mare 
neajuns. Aranjase totul pentru a se întâlni cu el să-i 
confirme bănuielile. După întâlnirea lui cu bătrânul cleric 
Diego de Basurto, ajunsese la concluzia că omul acela avea 
mai multe beneficii dacă deghiza persoanele normale în 
vrăjitori decât dacă susţinea sus şi tare că nu exista nici o 
cale de-a găsi vreunul. Pedro Ruiz de Eguino ar fi putut 
pune la cale farsa aceea din două motive: ori căuta să 
culeagă merite în faţa Supremei, prin care să obţină funcţia 
de comisar inchizitorial, ori era complicele colegilor săi din 
Logrono şi era în spatele poveştii celor patru presupuşi 
vrăjitori care încercau să-i boicoteze călătoria. Salazar avea 
încredere că maniera sa pătrunzătoare de a-l interoga avea 
să-l facă să mărturisească adevăratele motive care îl 
îndemnau să se poarte astfel. Aşa îi explicase inchizitorului 
general. Cu siguranţă că interogându-l cu fermitate pe acel 
Pedro Ruiz de Eguino, aşa cum doar el ştia să o facă, avea 
să reuşească să-l demaşte şi să descopere întregul adevăr. 
Dar acum, după dispariţia vânătorului de vrăjitoare, nu mai 
putea verifica nimic; dimpotrivă, circumstanţele ciudate din 
jurul morţii sale îl transformau într-un fel de martir al unei 
cauze. 

Chiar în dimineaţa aceea i-a sosit lui Salazar prin poştă o 
scrisoare semnată de inchizitorul general în care acesta 
lăuda calitatea muncii sale şi a alaiului său, şi îi dădea 


asigurări că se bucurau de încrederea sa deplină. Adăuga 
de asemenea faptul că şi Consiliul Supremei era de acord 
cu Salazar, potrivit căruia, în privinţa temei vrăjitoarelor, 
exista mai multă imaginaţie decât realitate, îndemnându-i 
să meargă tot aşa şi în continuare, că o apucaseră pe un 
drum bun. l-a părut rău că moartea misterioasă a lui Pedro 
Ruiz de Eguino îl împiedica să aprofundeze mai bine 
problema presupuşilor vrăjitori care îi hărţuiau, dar îl 
liniştea, avertizându-l asupra posibilităţii de a fi fost vorba 
de un grup izolat, patru personaje nedemne care 
acţionaseră cu siguranţă fără nici un motiv întemeiat. 


Nu deveni obsedat de conspirații şi intrigi, dragă Alonso, 
pentru că acest lucru va ajunge să încetinească bunul mers al 
trudei tale meritorii şi îndeplinirea intereselor noastre. 


Pe de altă parte, inchizitorul general Bernardo de 
Sandoval y Rojas îl ruga din tot sufletul să stea de vorbă cu 
unii clerici care, din câte aflase, refuzau să îi împărtăşească 
pe cei convinşi să renunţe la vrăjitorie. Slujitorii Bisericii 
dădeau asigurări că nu erau ferm convinşi că acele 
persoane şi-ar fi abandonat credinţa diabolică. Acest fapt 
zădărnicea într-o oarecare măsură munca din timpul 
inspecției sale, întrucât permitea ca oamenii să aibă în 
continuare prejudecăţi faţă de vecinii lor, şi exista riscul ca 
ei să atace din nou când alaiul inchizitorial nu era prezent. 
Sandoval îi cerea lui Salazar să solicite colaborarea tuturor 
clericilor, arătându-le, dacă era nevoie, instrucţiunile 
inspecției, conform cărora se preciza foarte clar că nu 
trebuia să existe represalii împotriva celor care primeau 
graţierea dată prin edict. Dacă slujitorii Bisericii nu 
acceptau acele norme, îi dădea mână liberă lui Salazar să 
ia toate măsurile pe care le considera potrivite. 

Insă partea cu adevărat interesantă a scrisorii se referea 
la decizia inchizitorului general de a prelungi termenul de 
valabilitate al edictului de grațiere cu încă patru luni, până 
la 29 martie 1612. Salazar nici măcar nu îndrăznise să 
insinueze necesitatea unui timp mai îndelungat în nici una 


dintre scrisorile sale. Era adevărat că erau în întârziere şi 
mai aveau încă multe locuri de inspectat, mai ales de când 
descoperiseră că cineva plănuia să le boicoteze călătoria, şi 
Salazar începuse să schimbe uşor traseul. Dar colegii săi 
Valle şi Becerra erau atât de orbiţi în lupta lor de a pune 
bete în roate inspecției sale, încât Salazar s-a gândit că era 
mai bine să nu spună că erau în întârziere faţă de planurile 
iniţiale. 

Prelungirea de patru luni acordată de Bernardo de 
Sandoval y Rojas era o decizie potrivită, şi Salazar s-a simţit 
doar puţin îngrijorat gândindu-se la reacţiile lui Valle şi 
Becerra când aveau să afle. Dacă înainte erau împotriva lui 
şi credeau că inchizitorul general îl favoriza, cu siguranţă că 
acum aveau să-l numească oportunist. Dar nu a mai vrut să 
se oprească prea mult asupra acestui aspect. Avea 
probleme mai importante de care să se ocupe. 


Capitolul XX 
Despre cum să scapi de negi 


În ciuda misterului ce învăluia în ultimul timp planurile de 
călătorie ale lui Salazar, Mayo a reuşit să afle că 
următoarea oprire era prevăzută în San Sebastiân. A 
încercat să se convingă că singurul motiv pentru care 
continua să urmărească alaiul inchizitorial era speranţa că 
Ederra ar fi putut apărea dintr-odată, căutându-i pe ea şi pe 
Beltrân, dar recunoştea că filtrul ei de a uita o dragoste nu- 
şi făcuse în întregime efectul, şi acest lucru o ţinea încă 
legată de novice. incerca să-şi adune sufletul făcut fărâme, 
să-şi scoată din cap ideile romantice bune de nimic, dar nu 
putea. S-a văzut nevoită să înfrunte realitatea, să admită că 
un filtru de dragoste pregătit pentru a întemniţa o inimă 
care se dăruise deja unei cauze mult mai divine ca ea 
aducea vrând-nevrând nefericire. Trebuia să-şi fi dat seama 
că pierduse bătălia aceea înainte de a o fi început. Pentru o 
clipă s-a putut vedea hoinărind pe drumurile acelea 
şerpuite, prin pădurile acelea fermecate pe care abia acum 
începea să le descifreze, departe de singurul bărbat pe care 
îl iubise, singură pentru că pierduse şi drumul spre Ederra, 
pentru că se încăpăţânase să nu se despartă la timp de 
alai. 

S-a înarmat cu îndrăzneală. Şi-a reluat calculele. Renteria 
era prea aproape pentru a nu înainta, ca să le găsească pe 
rudele Graciei de lturralde şi să le întrebe de ea şi de 
prietena ei, Maria de Echalecu. Ceva în străfundul sufletului 
îi şoptea că acolo avea să găsească celălalt capăt al firului 
pe care trebuia să-l depene mai departe pentru a o găsi pe 
Ederra. Dacă se grăbea, dacă pleca chiar în dimineaţa 
aceea, putea să se reîntâlnească cu alaiul în San Sebastián. 
Nu putea ignora motivul căutării sale, nu voia să lase nici o 
cale necercetată, dar nu putea... nu voia să rupă legătura 
cu ei. Mayo purta o dragoste nestrămutată, îi era greu să 
uite, şi amânarea deciziei de a-i spune adio iubitului ei a 


umplut-o de uşurare. 

A urcat alături de Beltrân pe o pantă uşor abruptă şi s-a 
oprit o clipă, când a ajuns în vârf, pentru a arunca o privire 
înapoi. A văzut imensitatea mării şi căsuţele aliniate din 
Pasajes, care, de la înălţimea aceea, păreau făcute din 
hârtie pictată, şi s-a gândit că era posibil ca acolo, în vale, 
să se odihnească bărbatul care o iubise odată. A simţit o 
strângere de inimă. Ar fi vrut să găsească o expresie a 
feţei, o amintire, un motiv cât de mic care să o facă să se 
simtă indiferentă, dar în acel moment era incapabilă. l-a 
fost teamă că vraja ei de a uita o dragoste nu-şi făcuse 
niciodată efectul şi că avea să fie nevoită să târască după 
ea, pentru tot restul zilelor, suferinţa aceea înţepătoare, 
care încetase să mai fie plăcută chiar din momentul când 
hotărâse să o elimine. Vrăjile ei nu funcționau uneori, deşi 
se pare că în ultima vreme devenise mai pricepută. Ar fi 
prea mare ghinionul ca tocmai farmecul care trebuia să o 
elibereze de dragostea ei nefericită să dea greş. 

A oftat prelung, ceea ce l-a făcut pe Beltrán să-şi 
lungească urechile şi să o privească întrebător, pe urmă şi- 
a întors capul pentru a alege drumul pe care trebuia să-l 
urmeze, jurând în sinea ei, că avea să uite de novice, de 
ochii lui albaştri şi de părul lui de heruvim. Avea să uite 
buzele şi privirea lui... Şi-a jurat că avea să vină clipa în 
care, amintindu-şi de el, nu avea să mai simtă zbuciumul 
acela chinuitor, clipa în care nici măcar nu avea să-şi 
amintească de el, pentru că va fi uitat, şi atunci, punându-şi 
gândurile în ordine, ştiind cum avea să fie viitorul ei, cum 
aveau să se întâmple lucrurile, s-a simţit împăcată. Era bine 
să ia hotărâri, să-şi plănuiască paşii şi să-şi ia viaţa în 
mâini. 

A mers toată dimineaţa şi a ajuns la destinaţie puţin 
după prânz. Clădirile din Renteria, moştenire a Evului 
Mediu, se organizau într-o reţea de şapte străzi care 
dădeau într-o piaţă unde se găsea biserica gotică şi o 
primărie construită de curând. Oraşul, care la început se 
numea Villanueva de Oiarso, şi-a schimbat numele în 
Errenteria pentru că acolo se încasau dările regale, iar 


locuitorii s-au simţit dintotdeauna mândri de uşurinţa cu 
care se adaptau progreselor. Noua afacere cu atelierele de 
siderurgie adusese schimbări revoluţionare în rândul 
populaţiei, care se specializase până atunci în asamblarea 
de galioane de mai mult de opt sute de tone pentru armata 
regală. Coroana, alarmată de un asemenea miracol de 
modernitate, care îi făcea pe oameni să distrugă pământul 
acoperindu-l de găuri în care să poată găsi fier, neglijându- 
şi interesele navale, l-a însărcinat pe guvernatorul regal al 
provinciei cu o investigaţie completă de informare asupra 
necesităţilor de lemn ale atelierelor din siderurgie. Nu voiau 
ca întâmplarea neprevăzută cu fierul să sfârşească prin a 
reduce activitatea şantierelor navale, care erau mult mai 
importante pentru Coroană. S-a ajuns la concluzia că 
ambele activităţi s-ar putea potrivi fără pierderea nici uneia 
dintre ele, şi astfel, populaţia a ajuns să fie împărţită între 
adepţii lemnului şi inovatorii fierului. 

Puțin câte puţin, Mayo a dobândit o disponibilitate sporită 
pentru tact în relaţiile sociale, lucru care i-a permis să afle 
domiciliul familiei Iturralde într-un timp relativ scurt. Casa 
era destul de departe de centrul oraşului, luând-o pe strada 
Medio. Era o clădire acoperită cu pietricele de culoare 
castanie care, îmbibate de umezeala din aer, păreau o 
masă de buşteni, terminaţi printr-un acoperiş de tablă 
neagră. Un câine caraghios cu pete roşcate i-a ieşit în faţă 
cu atâta aplomb, încât la fiecare lătrat tremura din tot 
corpul, ridicându-se două palme de la sol, până când a 
început să răguşească. Animalul a rămas puţin dezamăgit 
pentru că Mayo nu părea prea impresionată, aşa că a 
hotărât să schimbe tactica şi să-i urmeze paşii, adulmecând 
haloul care o învăluia pe fată, mârâind uşor. De una dintre 
laturile casei era alipită o curte mică de păsări cu gard de 
lemn unde câteva găini ciuguleau de pe jos. Mayo şi-a făcut 
curaj, a tras aer în piept şi a mers cu hotărâre spre uşa de 
intrare, a bătut uşor, şi o femeie cu pielea albă, rotundă ca 
o luna plină, cu faţa plină de negi a deschis în timp ce-şi 
ştergea mâinile de şorţ. A măsurat-o din cap până în 
picioare. 


— Ce doreşti, fetiţo? 

— Gracia de Iturralde? 

Şi, fără să mai spună vreun cuvânt, femeia cu negi a 
făcut un pas înapoi şi a trântit uşa. 

— Vă rog, doamnă, a implorat-o Mayo lipindu-şi capul de 
uşă. Mi-au spus că aş putea-o găsi aici. E foarte important 
să dau de ea. E o chestiune de viaţă şi de moarte... Vă 
rog... 

A mai murmurat câteva „vă rog“ până când şi-a dat 
seama că femeia aceea nu era dintre cele care să se lase 
impresionate cu una, cu două. Câinele cu pete roşcate s-a 
aşezat alături de ea pentru a vedea spectacolul, şi lui Mayo 
i s-a părut că avea un zâmbet batjocoritor pe bot. A rămas 
aşteptând în picioare lângă poartă, arătând jalnic, timp de 
mai bine de jumătate de oră, vorbind singură, protestând în 
sinea ei împotriva persoanelor care dispun de o informaţie 
pe care nu o împărtăşesc şi care ajung să rupă firele pe 
care alţii trebuie să le urmeze pentru a găsi persoanele pe 
care le iubesc, şi asta nu era drept, nu era drept şi nu era 
drept. Când era deja cât pe ce să se dea bătută, Lună-Plină 
i-a reapărut în prag, strângând o mătură în mână. 

— Poate ai abătut asupra mea vreun deochi? i-a spus cu 
o faţă puţin prietenoasă. Ce tot şuşoteşti, scorpie? 

— Nu, nu... eu nu... 

Femeia şi-a învârtit ameninţător arma prin aer. 

— Pleacă de aici sau te alung cu lovituri de mătură. 

— Nu vin să vă fac rău, doamna mea, vă jur! Mayo şi-a 
mijit ochii, s-a aplecat acoperindu-şi faţa cu braţele, gata să 
primească lovitura, dar, înainte de asta, a strigat: Nu pot 
pleca fără să vorbesc cu Gracia. 

— Cine eşti tu şi cu ce te ocupi? 

Lună-Plină a părut să coboare garda. 

— Mă numesc Mayo de Labastide  d'Armagnac, 
vindecătoare, ghicitoare, tămăduitoare şi specialistă în 
parfumuri, pentru a-l servi pe Dumnezeu şi pe 
dumneavoastră, a spus dintr-o suflare. 

— O astue, nu? 

Ochii ei, care păreau două incizii într-o roşie, au măsurat- 


o de sus până jos cu dispreţ. 

Mayo a rămas tăcută, fără să ştie dacă să confirme sau 
nu, pentru că nu era timpul să presupună că putea să 
aducă mulţumire în vieţile oamenilor datorită combinațiilor 
magice de descântece şi ierburi. Poate că femeii îi era 
teamă de /amii!7, o confunda cu una dintre ele şi nu avea să 
o ajute cu nimic sau, şi mai rău, putea da alarma, Morguy 
avea să apară şi să sfârşească treaba, iar ea avea să fie 
înghițită de închisorile secrete ale Sfântului Oficiu. Lună- 
Plină a continuat să o privească în tăcere, măsurându-i 
înfăţişarea, iscodind îmbrăcămintea fetei, ochii ei negri 
ciudaţi, strălucitori şi mari, urechile ei ascuţite de spiriduş 
al pădurii, şi astfel a mai trecut o clipă, care lui Mayo i s-a 
părut o veşnicie. 

— Îţi pierzi timpul, tinerico. Gracia nu e aici, şi chiar de-ar 
fi, tot nu ţi-aş spune. Femeia şi-a întors capul, părând că 
avea să-i trântească din nou uşa în nas, dar s-a întors 
pentru a o întreba: Se poate şti de ce o cauţi? 

Mayo a intuit că aceea era singura ei şansă şi a scos la 
bătaie metodele ei cele mai bune de convingere. 

— Păi, vedeţi, parohul din Urdax, un om minunat, 
bineînţeles... a tuşit de câteva ori pentru a-şi da timp să 
inventeze o minciună credibilă, pentru că adevărul era 
incredibil, a avut nevoie de serviciile mele pentru a vindeca 
o epidemie de ciumă aviară care le jumulea pe găini de 
jumătate din pene... In fine, ştiţi deja ce înseamnă asta. 

Mayo a zâmbit neconvingător, arătând cu privirea spre 
păsările din curtea din dreapta. Cum Lună-Plină nu părea să 
dea vreun semn de aprobare, a continuat: 

— După ce i-am rezolvat problema, i-am spus că, în 
câteva zile, aveam s-o pornesc spre Renteria, şi el mi-a zis 
că acolo se afla una dintre enoriaşele lui cele mai dragi... 
Gracia de lturralde şi... bine... mi-a dat câteva lucruri pe 
care ea le uitase în casa ei, în caz că puteam să-i fac 
favoarea de a i le încredința şi... a început să ezite văzând 
privirea bănuitoare a femeii cu negi. 

— Bineînţeles, bineînţeles... tu eşti mesagera preotului, 


17 Monştri cu chip de femeie şi trup de balaur (n.tr.) 


iar eu sunt regina Franţei. A arătat spre ea cu un gest 
ameninţător. Îţi spun eu ce eşti... Eşti o mincinoasă şi, dacă 
nu vrei să te rup în bătaie, spune-mi ce naiba cauţi de fapt. 
Şi fii sinceră cu mine, că eu văd falsitatea în clipitul genelor. 

Mayo a crezut-o în stare de asta şi de mult mai multe 
lucruri şi i-a spus în detaliu povestea pierderii ei de la 
început, din clipa în care Ederra a trimis-o să caute ierburi 
până când s-a întors la Zugarramurdi şi nu a mai găsit-o. A 
pomenit şi de cutiuţa din lemn cu obiecte pe care i-o 
dăduse Gol-Puşcă, povestea Mariei de Echalecu, vizita 
fatidică a soţului Graciei, convingerea ei că omul acela era 
rău, rău, foarte rău, că nu o mira deloc că Gracia îl părăsise, 
pentru că până şi ea a crezut că o omorâse şi că parohul i-a 
spus atunci că nu, că nu o omorâse, şi, bineînţeles, că de-ar 
fi fost pe undeva, nu se putea afla decât acolo, alături de 
familia ei minunată şi că, bine, poate că Gracia ştia ceva de 
Maria şi poate că Maria ştia ceva de Ederra, pe care o iubea 
ca pe o mamă, deşi nu era. Mayo a tăcut pentru că nu mai 
avea aer şi a scos un oftat adânc de descurajare. 

— Poate că Gracia e singura persoană care mă poate 
ajuta să o găsesc pe doica mea, a încheiat. 

— E povestea cea mai absurdă şi mai încâlcită pe care 
am auzit-o vreodată, a râs femeia. 

— Nu mă credeţi? 

— Ce spui! Dimpotrivă. Tocmai pentru că e atât de 
ciudată, te cred. Nimeni nu e în stare să inventeze o 
minciună atât de complicată în atât de puţine minute. 

— Atunci, mă veţi ajuta? 

— Faptul că te cred că te-au lovit nenorocirile nu 
înseamnă că am cea mai mică intenţie să te ajut să le 
rezolvi. Dacă e să fiu sinceră cu tine, singurele necazuri 
care mă impresionează sunt ale mele. Trupul meu s-a 
obişnuit cu suferinţele, ştii, fetiţo? Şi cât timp nu mi se 
întâmplă nimic rău... nu-mi pasă nici cât negru sub unghie 
de nefericirile altora, cu atât mai mult dacă îi afectează pe 
necunoscuţi. 

— Vă rog, doamna mea, vă implor, vă rog... 

— Taci, fetiţo, că încă nu am terminat de vorbit. A privit-o 


cu un infinit dispreţ. Fă-mi favoarea de a nu încerca să obţii 
ceva prin milă. Dacă vrei să obţii o favoare din partea 
cuiva, caută să vezi dacă-i poţi oferi ceva în schimb, pentru 
că altfel te vei transforma într-o cerşetoare şi nu doreşti să 
fii asta, nu-i aşa? 

— Nu, nu, bineînţeles că nu, a ezitat Mayo fără a fi foarte 
sigură ce aştepta femeia aceea de la ea. Şi... ar fi prea mult 
dacă v-aş întreba ce vă pot oferi eu în schimbul informaţiei 
legate de locul în care se află Gracia? 

Lună-Plină şi-a dat capul pe spate şi a izbucnit într-un 
hohot de râs zgomotos, care i-a dezvelit gingiile până la 
omuşor. 

— Văd că înveţi repede, şoricico. Bineînţeles că poţi să- 
mi oferi ceva. Pe un ton conspirativ a adăugat: Pielea ta 
suavă. 

Mayo a simţit cum un fior i-a străbătut spatele. Şi-a 
imaginat pentru un moment că aceasta avea să o jupoaie şi 
să-şi facă un costum din pielea ei. Dar femeia a continuat 
să vorbească. 

— Te voi ajuta în aceeaşi măsură în care mă ajuţi şi tu pe 
mine. Spui că eşti astue, nu? Mayo a încuviinţat. Dacă îmi 
dai un leac pentru eliminarea acestor negi scârboşi, eu îţi 
spun unde e Gracia şi cealaltă femeie ciudată cu care a 
plecat. 

— Cealaltă femeie? Lui Mayo i s-au luminat ochii. Nu mi- 
aţi spus că era cu o altă femeie. Era frumoasă? 

— Nu i-am putut vedea faţa, se ascundea. E posibil să fi 
fost doica ta pentru că era foarte ciudată. Mergea acoperită 
cu o pelerină; acoperită în întregime, din cap până în 
picioare, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă de oameni... 
deşi eu, care sunt foarte ageră, m-am uitat bine şi am văzut 
că era rasă în creştetul capului. Au plecat împreună. Gracia 
mi-a spus că era foarte posibil să nu se mai întoarcă 
niciodată. 

Mayo a simţit pentru prima oară că avea o cale sigură pe 
care să o poată urma. În clipa aceea era convinsă că femeia 
ciudată care o însoțea pe Gracia în călătoria ei nu era alta 
decât Ederra. l-a fost foarte teamă că lumea avea să se 


oprească în momentul acela, că avea să rămână surdă sau 
că Lună-Plină avea să cadă trăsnită brusc de un fulger, fără 
a-i da timp să transmită mai departe informaţia pe care o 
avea. 

— Pot să vă vindec negii, dar nu imediat... i-a spus Mayo, 
nerăbdătoare, va fi nevoie de câteva zile şi... 

— Foarte bine. Las în seama ta îndemânarea. Eu pun la 
bătaie negii. Şi a început din nou să râdă în hohote, deşi şi- 
a reluat imediat atitudinea neprietenoasă. Îmi voi îndeplini 
promisiunea atunci când ţi-o vei îndeplini şi tu pe a ta şi vei 
face ca faţa mea să arate exact ca a ta. Şi a mângâiat 
obrazul lui Mayo cu ochi lacomi. 

Fata şi-a dat silinţa mai mult ca niciodată să prepare 
leacul de eliminare a negilor. A luat un măr şi l-a împărţit în 
patru. A frecat delicat cu fiecare din bucăţi excrescenţele 
pe care Lună-Plină le avea pe faţă şi pe palmele mâinilor, 
străbătând fiecare colţişor, străduindu-se să acopere cu 
zeama fructului rugozităţile ascunse de pe guşa femeii. 
Când a terminat, a apucat-o de bărbie, i-a dat capul pe 
spate şi a privit-o cu ochii mijiţi, aşa cum fac artiştii atunci 
când îşi desăvârşesc opera. Apoi s-a îndepărtat de casă în 
fugă, făcând-o pe femeie să-i promită că nu avea să o 
urmărească, că nu avea să încerce să descopere unde avea 
să ascundă bucăţile fructului cu care îi curăţase faţa. Când 
a ajuns departe, le-a aruncat cu toată puterea într-un loc pe 
care ea l-a considerat suficient de abrupt ca să nu fie găsit 
vreodată. Timpul de care era nevoie pentru ca bucăţile de 
măr să fermenteze până să dispară era chiar timpul de care 
avea nevoie pentru ca negii să fie eliminaţi. Mayo s-a întors 
în fugă la Lună-Plină. 

— Gata! a răsuflat gâfâind, ţinându-se de piept. O să 
vedeţi că în scurt timp nu o să mai aveţi negi. 

— Foarte bine. Păi, atunci, vino în scurt timp să-ţi spun 
unde e Gracia. 

Şi i-a trântit uşa în nas. 

În noaptea aceea, Mayo a avut un somn îngrozitor. A 
visat o peşteră enormă şi întunecată prin care o urmărea 
pe femeia buboasă, care îi putea da informaţii despre locul 


unde se afla Ederra. Îi auzea râsetele de nebună şi putea 
să-i vadă doar umbra ascunzându-se în cotloanele de 
piatră. Deodată, totul a rămas învăluit în tăcere şi Mayo a 
presimţit dezastrul. Femeia a sărit pe ea, a culcat-o la 
pământ, i-a smuls hainele cu repeziciune şi i-a înfipt un 
cuţit sub gât, tăindu-i pielea, până când a ajuns la capătul 
abdomenului. Femeia i-a jupuit pielea fără ca ea să simtă 
nici cea mai mică durere. A repetat ritualul cu ea însăşi, s-a 
eliberat de propria ei piele, ca şi cum ar fi fost vorba de o 
cămaşă veche, şi s-a îmbrăcat cu cea a lui Mayo, potrivind- 
o la umeri, întinzând-o la coapse, până când i s-a potrivit. 
Apoi a plecat fluierând şi ţopăind caraghios cu picioarele ei 
de elefant. Mayo s-a trezit ţipând, transpirată şi cu febră, 
luându-i ceva vreme să-şi dea seama că totul fusese un vis 
şi că pielea şi speranţele ei erau încă intacte. 

Groaza provocată de visul sângeros a dispărut odată cu 
revărsatul zorilor, dar în clipa aceea, frica a lăsat loc 
neliniştii. Mayo ştia prea bine că timpul necesar pentru ca 
treaba cu merele şi negii să-şi facă efectul era de cel puţin 
o săptămână, şi asta era destul de mult. Salazar şi alaiul 
său inchizitorial aveau să ajungă în câteva zile în San 
Sebastiân. Nu ştia cât timp aveau să rămână acolo, dar nu 
putea risca să-i piardă. Nu era încă pregătită să se 
îndepărteze de tovarăşii ei de călătorie. În ciuda fricii de a 
se înfrunta din nou cu Lună-Plină, şi-a făcut curaj şi s-a 
apropiat de casa familiei Iturralde. 

— Ce faci aici, şoricico? Încă nu mi-au trecut, i-a trântit-o 
femeia în loc de salut. 

— Dar vă sunt deja pe jumătate uscați. Vor cădea, fără 
îndoială, vă asigur. Spuneţi-mi unde o pot găsi pe Gracia şi 
pe prietena ei... vă rog. Trebuie să plec, e o chestiune de 
viaţă şi de moarte. Femeia s-a uitat la ea cu o privire 
neîncrezătoare. Vă rog... 

Lună-Plină a zâmbit, fata aceea o amuza. 

— Ţi-am spus să nu mă mai rogi, să nu mă mai rogi 
niciodată. A arătat spre ea ameninţând-o în glumă. Juri că 
îmi vor trece? 

— Vă jur, a asigurat-o Mayo, sărutându-şi degetele 


încrucişate. 

— Dacă nu va fi aşa, te voi găsi oriunde te vei ascunde, 
şopârliţă, chiar şi în gaură de şarpe, şi-ţi voi tăbăci fundul 
până ce-ţi va cădea şi nu te vei mai putea aşeza niciodată, 
i-a spus cu un ochi pe jumătate închis. E clar? 

— Ca lumina zilei. 

— Gracia şi femeia aceea misterioasă se temeau de soţul 
Graciei... în caz că ar fi venit să o caute, aşa că le-am dat 
mâncare şi le-am împrumutat nişte bani. Pe urmă au spus 
că urmau să plece spre Vitoria, că acolo aveau să înceapă 
împreună o nouă viaţă. Asta e tot ce ştiu. 


Capitolul XXI 


Despre cum să o implorăm pe Sfânta Barbara să ne 
apere de furtună 


Ínigo şi Domingo au aflat că mijlocul cel mai pitoresc şi 
mai plăcut de a ajunge de la Pasajes la San Sebastiân era la 
bordul ambarcaţiunilor care făceau zilnic legătura între cele 
două locuri. Folosind calea apei, ocoleau terenul accidentat, 
anevoios pentru căruţe, aşa că au negociat cu un marinar 
din zonă preţul de transport al alaiului, cu tot calabalăcul. 

La ora cinci după-amiază, portul Pasajes a fost invadat de 
catrafusele inchizitorilor: opt lăzi grele de lemn de diferite 
mărimi pline cu jurnale, cărţi, hârtii, călimări cu cerneală şi 
pene de scris, paisprezece oale pline cu alifii greţoase 
cărora vrăjitoarele le atribuiseră puteri extraordinare şi pe 
care Salazar le luase cu speranţa că nu se vor pierde pe 
drum şi că vor ajunge în condiţii foarte bune la Logrono 
pentru a fi analizate de specialişti; o statuie în mărime 
naturală a Răstignitului, cu o perucă imensă făcută din păr 
de mort, pe care primarul lui Fuenterrabia s-a încăpățânat 
ca ei să o accepte ca o dovadă a mulţumirii satului şi căreia 
i s-a rupt unul dintre spini din pricina hurducăturilor; 
flacoane de sticlă uriaşe în care se aflau două broaşte 
enorme şi buboase care, din câte se părea, le ajutau pe 
vrăjitoare cu descântecele lor, deşi singurul lucru pe care îl 
făcuseră până atunci era să mişte din guşă şi să clipească 
molatic din amândoi ochii cu o măiestrie identică. Şi, ca şi 
cum nu ar fi fost de ajuns, unul dintre ajutoarele lui Salazar 
a trebuit să se ocupe în exclusivitate de îngrijirea amfibiilor, 
să le păstreze mereu umede şi să le prindă insecte, ca să 
ajungă sănătoase la sediul tribunalului din Logrono. Să urci 
la bord toate acele lucruri devenise o treabă atât de 
complicată încât vestea s-a răspândit, şi ţăranii mai în 
vârstă, care nu aveau nimic de făcut, au venit să dea 
târcoale încărcăturii şi au început să-şi dea cu părerea cu 
privire la modalitatea cea mai bună de a aşeza lucrurile. 


— Nu, nu... Mai întâi lăzile, una peste alta, spunea unul. 

— Nici pomeneală, mai întâi îmbarcaţi-l pe Răstignit 
pentru că se pare că va ploua şi-şi va pierde complet 
părul... sau cel puţin puneţi-i un capişon sau ceva care să-i 
acopere capul, fiindcă să-l ţii aşa, sub cerul liber, într-o zi ca 
asta este cu siguranţă un lucru lipsit de respect, sfătuia 
altul. 

Salazar s-a simţit depăşit de situaţie. Asta i-a dat o 
proastă dispoziţie pe care nu a fost în stare să o ascundă, 
oricât de mult încerca, şi se plimba dintr-o parte în alta a 
cheiului răcnind: 

— Nu puneţi asta pe jos că se strică, aşezaţi sticla 
deasupra, pentru numele lui Dumnezeu!... că se sparge şi 
îmi scapă broaştele. Nu! Nu atingeţi cufărul acela!... 

Când şi-a dat seama că nimeni nu era în stare să facă 
lucrurile aşa cum voia el, a început să-şi încarce pe umeri 
vechituri care aveau nevoie de încă doi oameni pentru a fi 
împinse şi le-a aşezat acolo unde vedea locuri libere, fără a 
lua seama la sfaturile utile legate de liniile de plutire pe 
care le dădea căpitanul vasului. L-a apucat de un braţ pe 
Răstignit şi l-a dus târâş, cu tron cu tot, pe rampă. L-a 
aşezat în mijlocul punţii vasului, a luat un scaun şi s-a 
aşezat pe el, murmurând o rugăciune de neînțeles. Aşa 
stând lucrurile, Înigo şi Domingo au început să-i grăbească 
pe hamalii din port, înainte ca pe domnul inchizitor să-l 
apuce vreo criză, „faceţi-mi favoarea”, „pentru numele lui 
Dumnezeu, fie-vă milă şi nu faceţi tămbălău“ şi „nu 
spargeţi nimic“. Două ore mai târziu, îşi croiau drum spre 
San Sebastiân, fără nici o pierdere, cu Răstignitul privind 
spre orizont, la fel ca Rodrigo de Triana.!8 


Oamenii din San Sebastián, gătiţi ca într-o zi de 
sărbătoare, au umplut străzile din apropierea portului, gata 
să-i primească cum se cuvine pe reprezentanţii Sfântului 
Oficiu, care veneau să-i elibereze de răul acela diabolic ce 
le tulburase vieţile. Au aşezat la balcoane tăblițe de bun 


' Primul marinar de pe vasul Pinta, care a zărit Lumea Nouă, 
în expediţia pe care Cristofor Columb a făcut-o în 1492. (n.tr.) 


venit, în timp ce fetiţe de vreo şase ani îmbrăcate în alb, cu 
coroniţe de flori de portocal pe cap, aşteptau pe chei 
pentru a arunca flori în mare, înainte ca Salazar să debarce. 
Au întins un covor verde, care lega locul în care era 
prevăzut că va opri vasul de o platformă împodobită cu 
fast, aflată aproape de corul care avea ordinul să înceapă 
să cânte când corabia urma să se zărească în depărtare. 

La unsprezece noaptea, s-a auzit sirena vasului vestindu- 
le sosirea. Oficialităţile oraşului, îmbrăcate în cele mai bune 
straie de gală, aşteptau în picioare, în spatele fetiţelor cu 
flori, păstrându-şi atitudinea severă şi mulţumită, în timp ce 
vasul se apropia, legănându-se în ritmul muzicii. Acela a 
fost momentul în care a început totul, fără ca vreun semnal 
premergător să-i avertizeze pe cei prezenţi asupra lucrurilor 
care aveau să se întâmple. Din focul de tabără deasupra 
căruia se pregătea o supă pentru cei sosiți a izbucnit un 
pocnet asurzitor care a umplut aerul de un miros intens de 
pucioasă. Fumul din ceaun, care la început era de un gri- 
deschis, s-a întețit şi a prins putere până când s-a ridicat la 
cer pentru a crea o enormă coloană şerpuită care începea 
să capete formă umană. 

— E o vrăjitoare care zboară pe o mătură, spuneau unii. 

— E diavolul, cu picioarele lui de berbec şi cu barbă de 
ied, au spus alţii. 

Oamenii urlau, instrumentele muzicale scoteau o melodie 
dezacordată care s-a transformat în cele din urmă într-un 
zgomot strident. Bărbaţii au îngenuncheat cerând iertarea 
divină, femeile alergau zăpăcite dintr-o parte în alta, iar 
notabilităţile oraşului şi-au pierdut distinsa postură şi au 
dispărut pe străduţele lăturalnice. Fetiţele cu coroniţe de 
flori plângeau cu feţele înroşite şi, din pricina agitaţiei, una 
dintre ele a căzut în apă. Au prins-o de subsuori cu o 
furcuţă şi au scos-o, cu o înfăţişare de câine plouat şi cu 
coroniţa căzută până la urechi. 

După aceea, nimeni nu a reuşit să se pună de acord cu 
privire la natura fiinţei de fum care survolase cerul din San 
Sebastiân în noaptea aceea, sub privirile îngrozite ale 
locuitorilor. Existau atâtea păreri în acea privinţă, încât 


lumea a ajuns să creadă că era vorba de un hibrid între ţap 
şi vrăjitoare. Însă au fost cu toţii de acord că monstrul 
părea cu adevărat nefast. Se putea ghici asta după 
expresia chipului său, cu obraji proeminenţi şi cu sprâncene 
ascuţite, după buzele sale subţiri şi băloase care lăsau să 
se întrevadă nişte incisivi tociţi spumegând şi după 
degetele sale ca nişte cârlige. O asemenea demonstraţie de 
putere putea purta doar semnul diavolului. A durat 
aproximativ cinci minute, după care coloana de fum a 
început să-şi piardă textura densă şi întunecată pe care o 
păstrase pe cer, s-a estompat lent, abandonând forma sa 
omenească, întinzându-se ca o pânză deasupra vasului în 
care sosea Salazar, până când s-a transformat în cele din 
urmă într-un nor plumburiu ameninţător. După câteva 
secunde a început să plouă ca la marele potop, şi cei care 
erau încă pe străzi şi-au împreunat mâinile pentru a cere 
protecţia Sfintei Barbara. 


Sfântă Barbara binecuvântată 
ce în cer eşti scrisă 
cu hârtie şi apă sfinţită, 
Sfântă Barbara fecioară 
scapă-ne de trăsnet. 
De fulgerul şi de norul rău 
Isus Hristos e răstignit 
în cuiele de pe cruce, 
Tatăl nostru, amin, Isus. 


Nici unul dintre cei care navigau nu a ştiut nimic, aflând 
cu toţii de întâmplare abia când au coborât de pe vas şi au 
văzut spectacolul jalnic al oamenilor îngroziţi. Femeile 
evlavioase s-au aruncat la picioarele lui Salazar imediat ce 
acesta a pus piciorul pe pământ pentru a-l ruga în 
genunchi, ca şi cum ar fi fost un sfânt, implorând ajutor, 
„pentru numele lui Dumnezeu”, fără a lua în seamă vântul 
şi ploaia care îi uda până la piele. Oficialităţile s-au întors, 
încercând să bagatelizeze plecarea lor ridicolă, pentru ca 
nu cumva să creadă locuitorii că aveau să răspundă la fel în 


faţa tuturor amenințărilor. Aşa că au devenit sobri şi serioşi, 
l-au aşezat pe inchizitorul Salazar pe platforma împodobită 
cu fast, ca să nu-l atingă ploaia măruntă şi i-au recitat 
discursul pe care îl aveau pregătit, adăugând şi povestea 
de-a fir a păr a celor întâmplate recent, care, din câte se 
părea, era doar un episod a ceea ce erau nevoiţi să 
suporte. 

— Treaba asta a fost organizată de vrăjitoare, astfel încât 
Cuvioşia Voastră să vadă măsura puterii lor. Vor ca 
domniile voastre să se sperie şi să ne lase în voia sorții, l-au 
asigurat. 

— Ce păcat că nu am ajuns să văd măsura acelei puteri, 
a spus Salazar, în aparenţă dezamăgit. 


Mayo a părăsit Renteria imediat ce femeia cu negi a pus- 
o pe urma Graciei şi a ciudatei ei însoţitoare, şi a avut timp 
să ajungă în San Sebastiân cu puţin timp înainte să înceapă 
totul. Se aşezase în spatele corului, alături de Beltrân, mai 
ales pentru că lui îi plăcea muzica. li amintea de viaţa lui de 
trubadur. Stătea acolo, privind amuzată cum el bătea cu 
piciorul din spate ritmul unei măsuri de trei pătrimi când a 
asistat înspăimântată la spectacolul focului. Nu mai văzuse 
niciodată ceva asemănător. Nu a mirat-o deloc că lumea 
fugea speriată. Totul i s-a părut tulburător, deşi ea era mai 
pregătită decât restul muritorilor să accepte faptele 
extraordinare fără a cere explicaţii. A fost singura care a 
rămas nemişcată, privind înmărmurită spre cer, încercând 
să recunoască în fiinţa aceea monstruoasă, despre care unii 
dădeau asigurări că era diavolul, vreun indiciu cât de mic, 
care să trezească în ea vreun sentiment filial. Dar nu a 
simţit nimic, doar puţin frig când a văzut că fumul se 
îndepărta pentru a se transforma într-un nor dens de 
ploaie. 

Nu s-a adăpostit nicăieri în timp ce Salazar cobora de pe 
vas. L-a văzut înaintând spre platformă, crezând că ştie ce 
se întâmpla în mintea lui. Mayo învățase să-i recunoască 
gesturile, după ce îl studiase atât de mult în timpul 
săptămânilor în care fusese pe urmele lui... În momentul 


acela, Salazar nu îi mai provoca teamă. Lipsa ei de 
încredere inițială se transformase într-un fel de duioşie 
inexplicabilă. Bărbatul acela sever începuse să-i ierte în 
dreapta şi în stânga pe toţi cei care îşi mărturiseau 
legăturile diabolice cu Împieliţatul fără nici un fel de 
represalii, şi Mayo simţea în adâncul inimii ei de vrăbiuţă că 
putea avea încredere în el. Intuia că era bun, milostiv, 
blând, uneori îl simţea chiar de la distanţă, lipsit de apărare 
şi taciturn, descurajat de povara responsabilităţilor şi a 
îndoielilor sufletului. Dar era sigură că, pentru a ajunge la 
concluzia aceea, trebuia să-l studieze mult timp şi că 
majoritatea oamenilor alegeau calea mai uşoară şi 
rămâneau cu impresia superficială pe care o lăsa, fără ca 
măcar să încerce să zgârie coaja aceea groasă, un amestec 
de neîncredere şi aroganță, sub care se proteja. Ea se 
simţea o privilegiată pentru faptul că putea să vadă în el 
mai mult decât restul lumii şi i-ar fi plăcut să îi spună, ca să 
ştie: „Eu vă cunosc pe dinăuntru. Ştiu cum sunteţi”. Ar fi 
făcut-o dacă ar fi crezut că percepțiile ei ar fi putut interesa 
pe cineva, dacă ea nu ar fi fost un nimic, o fiinţă lipsită de 
importanţă - un accident al naturii - care se pare că fusese 
dezorientată în ziua sosirii pe lume. 

Mayo a aşteptat ca oamenii să elibereze cheiul pentru a 
vedea dacă se întâmpla ceva ieşit din comun. Urmărise 
cerul, dar nimic. Ploaia încetase şi începeau să se arate 
câteva stele. Deodată, a simţit mişcări de cealaltă parte a 
portului şi i s-a părut că distinge figurile celor doi bărbaţi 
care îl atacaseră pe novicele ei iubit. A mers încet, 
ascunzându-se în galeriile ce miroseau a peşte şi a urină. S- 
a apropiat fără ca ei să-i observe prezenţa şi i-a recunoscut 
când a ajuns lângă ei. Erau la fel de neglijent îmbrăcaţi, cu 
pletele foarte dese şi bărbile lor neîngrijite, deşi nu erau 
acoperiţi de piei, ca în dăţile trecute când se întâlnise cu ei, 
ci purtau haine obişnuite de târgoveţ. L-a văzut pe cel mai 
tânăr, cel cu ochiul alburiu, cu o cicatrice enormă care îi 
străbătea jumătate din faţă. Le-a studiat mişcările pentru a 
afla ce făceau din nou aproape de alaiul lui Salazar, ce 
planuri mai aveau de această dată. Şi şi-a dat seama atunci 


că erau stăpânii ceaunului din care ieşise fumul magic. ÎI 
apucase fiecare de câte o toartă în timp ce aruncau în mare 
lichidul fierbinte pe care îl conţinea, râzând cu zgomot, ca 
de fiecare dată când îi văzuse. Două femei s-au apropiat de 
ei şi cei patru au plecat împreună pe una dintre străzi. 
Mayo i-a privit până când au fost înghiţiţi de întuneric. 

Nu mai exista acum nici cea mai mică îndoială: ei au fost 
cei care l-au invocat pe diavol. 


Capitolul XXII 


Despre cum să le aduci ca ofrandă vrăjitoarelor dinţii de 
lapte ai copiilor pentru ca acestea să nu se supere 


După ploaia torențială cu diavoli, vrăjitoare, spaime şi 
apă din noaptea precedentă, cerul din San Sebastiân era 
din nou senin. Strălucea un soare splendid, şi o lumină 
aurie scălda acoperişurile, lingând fațadele clădirilor. Dacă 
nu ar fi fost bălțile care acopereau trotuarele, aproape că ar 
fi putut fi date uitării potopul şi agitația ce cuprinseseră mai 
înainte oraşul. Salazar s-a trezit devreme şi le-a cerut lui 
fray Domingo de Sardo şi novicelui Inigo de Maetsu să-l 
ajute cu pregătirile de publicare a edictului de grațiere. A 
profitat că erau singuri pentru a-i întreba dacă văzuseră sau 
auziseră ceva ciudat pe chei înainte, în timpul sau după 
debarcarea din noaptea precedentă. Cei doi băieţi l-au 
asigurat că nu şi că, în orice caz, singurul lucru care i-a 
surprins era faptul de a nu-l fi văzut, având în vedere că 
oamenii afirmau că norul blestemat, în formă de diavol, 
acoperise tot cerul, în timp ce ei erau suficient de aproape 
de port. Salazar s-a simţit mult mai bine. Pentru o clipă a 
ajuns să creadă că numai scepticismul său cu privire la 
tema vrăjitoarelor îl făcuse să nege evidenţa. 

Sala de audienţe s-a umplut la prima oră a dimineţii de 
vrăjitori căiţi care l-au readus la realitatea sectei. Soţi ce 
nu-şi puteau satisface soțiile pentru că vrăjitoarele făcuseră 
farmece asupra lor, femei care se puteau transforma după 
bunul plac în câine, pisică sau corb, soţi şi soţii cărora le era 
teamă de propriii copii pentru că erau în stare să se urce pe 
pereţi şi să dispară pocnind din degete. Povestea asta l-a 
interesat foarte mult pe Salazar, care în ziua următoare a 
organizat o audienţă specială dedicată copiilor vrăjitori, 
pentru că fusese informat că diavolul ajunsese să aibă 
ucenici în rândul copiilor sub şapte ani din San Sebastiân. 
Din câte se pare, paisprezece vrăjitoare rele puseseră 
stăpânire asupra lor, pentru că părinţii refuzaseră să mai 


continue o tradiţie veche de sute de ani, potrivit căreia 
trebuiau să dea vrăjitoarelor dinţii de lapte ai vlăstarelor 
lor, chiar în momentul în care li se desprindeau din gură. 
Obiceiul cerea ca atunci când unui copil îi cădea primul său 
dinte, mama să îl ducă la sorgina”? rostind formula magică: 


Andra Mari, otson zarra tekatzan berria. 
(Doamnă Mari, ia-l pe cel vechi şi dă-mi unul nou.) 


— Un lucru atât de uşor? Şi de ce nu aţi făcut-o? a 
întrebat Salazar, nedumerit. 

— Dar,  Cuvioşia  Voastră... asta e greşit... sunt 
vrăjitoarele, în sfârşit. 

Unul dintre părinţi părea puţin surprins de reacţia 
inchizitorului. 

— Bine, în orice caz, e vorba de un rău minor, a spus 
Salazar încercând să-i scadă din importanţă. Era sigur că 
nici părinţii şi nici oficialităţile oraşului, care erau şi ele 
prezente, nu gândeau la fel ca el, că toate acelea erau nişte 
aiureli. De ce vreţi să păstraţi dinţii copiilor voştri? 

— Oricum cel mai rău e să vă întrebaţi de ce îi vor 
vrăjitoarele, nu credeţi? a răspuns unul dintre părinţi. 
Probabil ca să facă farmece asupra lor. 

Salazar s-a convins că, ajunşi în acel punct, orice obicei 
asemănător ofrandei dinţilor i-ar linişti pe părinţi, aşa că şi- 
a luat o expresie solemnă, i-a adunat pe copii în faţa lui şi a 
rostit nişte fraze în latină culese dintr-o carte de exorcizări 
a Bisericii pe care o găsise în bibliotecă şi care i s-a părut 
că puteau suna categoric. Acest lucru a provocat o stare de 
bine generală, aproape instantaneu. Copiii au încetat să 
mai dispară dintr-un pocnet de degete şi să se urce pe 
pereţi, şi părinţii şi-au putut îmbrăţişa din nou odraslele cu 
uşurarea că nu erau posedaţi de diavol. Dar remediul i s-a 
întors împotrivă şi s-a dus vestea că domnii inchizitori erau 
în stare să-i transforme în sfinţi pe copiii care ţipau, pe cei 
care nu erau ascultători şi pe cei care dădeau din picioare 
ca apucaţii, formându-se astfel nişte cozi interminabile de 


19 În limba bască are înţelesul de vrăjitoare. (n.tr.) 


mucoşi puşi pe năzbâtii în uşa sălii de audienţe, lucru care 
i-a întins lui Salazar nervii la maximum. 

Totuşi, locuitorii oraşului au cerut răzbunare. Au 
considerat că nu era suficient să-i vindece pe copii, întrucât 
ajunseseră la concluzia că, după plecarea alaiului, nu va 
mai fi nimeni suficient de priceput în cuvinte latineşti de 
exorcizare, iar vrăjitoarele aveau să pună din nou stăpânire 
asupra lor. Autorităţile civile le-au arestat atunci pe cele 
paisprezece femei date în vileag de copiii vrăjiţi şi le-au 
întemnițat în subsolurile clădirii primăriei, în camere 
lugubre în care nu se găsea mai mult decât o saltea de paie 
şi o oală de noapte în care să-şi facă nevoile. 

Când Salazar s-a întâlnit cu ele, doar una, de patruzeci 
de ani, s-a declarat vinovată şi a fost iertată. Problema a 
apărut atunci când cea mai periculoasă, mai temută şi mai 
în vârstă dintre vrăjitoare s-a aflat în prezenţa lui. 

— Vă rog să ne iertaţi, părinte, a strigat cu lacrimi în 
ochi. Vă rog! Vă rog! 

Şi atunci Salazar a scos la lumină faimosul său chestionar 
de cincisprezece întrebări, care îi furniza în majoritatea 
cazurilor dovada negreşită a adevărurilor şi a minciunilor, 
însă nici unul dintre răspunsurile pe care i le-a dat femeia 
nu era demn de crezare. Salazar i-a cerut o demonstraţie a 
puterilor ei, vreo calitate specială pe care să o poată 
demonstra în faţa lor, vreo dovadă care să garanteze 
apartenenţa ei la sectă... dar nimic, bătrâna vrăjitoare nu a 
fost în stare să-şi manifeste nici una dintre calităţile ei 
diabolice şi părea doar o peţitoare decăzută. Văzând că 
lipsa de dovezi o lăsa în afara edictului de grațiere, femeia 
a ajuns la disperare. S-a aruncat la pământ, a dat din 
picioare, a făcut spume la gură şi a făcut pe ea, dar Salazar 
a rămas în continuare la convingerea sa că spectacolul 
acela nu demonstra deloc că ar fi avut legături cu diavolul. 

Celelalte douăsprezece femei şi-au susţinut mai departe 
cu tărie inocenţa, aşa că inchizitorul le-a predat autorităţilor 
civile, avertizând primăria că nu exista nici o dovadă care 
să demonstreze că acuzatele ar fi fost vrăjitoare. Acest 
lucru a dezamăgit primăria şi locuitorii. Aceiaşi oameni 


care, cu câteva zile în urmă, îl primiseră în port cu braţele 
deschise pentru a-l implora să-i ajute şi suportaseră cu 
stoicism ploile şi diavolii ce survolaseră cerul s-au întors 
împotriva inchizitorului şi l-au acuzat că apără vrăjitoarele 
în loc să le pedepsească. 

Primăria, care-şi pusese toate speranţele în sosirea 
alaiului, a hotărât că singura soluţie pentru o asemenea 
sminteală era să o exileze pe viaţă pe bătrâna pe care eio 
considerau cea mai periculoasă şi să le bage la închisoare 
pe celelalte. Salazar era într-o dilemă. Pe de o parte, voia 
să le protejeze pe acuzate, dar pe de alta, nu voia să se 
arate prea intransigent cu cetăţenii din San Sebastiân, care 
mai aveau puţin şi îşi pierdeau moralul, crezând că Salazar 
trecea de partea vrăjitoarelor. A luat decizia de a închide 
ochii, de a nu acorda importanţă semnelor care îi indicau că 
femeile nu erau vrăjitoare şi refuzului său de a recunoaşte 
acest lucru. Contrar principiilor sale, a dat asigurări că 
fiecare dintre ele mărturisise în cele din urmă legăturile 
diabolice şi că, prin urmare, puteau fi iertate în duminica 
următoare, în timpul slujbei mari. 

Edictul s-a citit într-o zi în care începea să se simtă 
sosirea toamnei. Biserica din San Vicente era plină ochi de 
zeci de familii înstărite. Recent inauguratul retablu, 
mândria oraşului şi invidia oraşelor vecine, era acoperit cu 
o pânză neagră în semn de doliu pentru răul care 
cuprinsese ţinutul. Nu era momentul potrivit ca alaiul 
ceresc reprezentat dedesubt, înzorzonat cu foiţe de aur, 
argint şi rubine, să fie expus ca şi cum ar fi fost o zi de 
sărbătoare. Sunetul implacabil al orgii, care dintotdeauna i 
se păruse lui Salazar mai potrivit pentru a-i speria pe copii 
decât pentru a acompania slujbele, a cutremurat auzul, 
făcându-le să tresară pe femeile evlavioase care recitau 
rozariul. 

Unul dintre dominicanii mănăstirii din San Telmo a fost 
însărcinat să ţină slujba. Avea renumele unui om sever şi 
inflexibil. Nu doar unul dintre cei care îi stătuseră în cale 
sfârşise excomunicat pentru un fleac. Nimeni nu era la 
adăpostul atacurilor sale din timpul slujbelor, dar tocmai 


acela era motivul pentru care predicile sale aveau atât de 
mulţi participanţi. Oamenilor le plăcea să asculte modul său 
de a descrie cu toată neruşinarea din lume grozăviile 
femeilor vicioase care aveau legături cu Satana, folosind 
pentru asta orificii corporale, despre care mulţi nu ştiau că 
ar fi putut avea asemenea întrebuinţări. 

— Ştiu că aveţi zilnic gânduri şi dorinţe păcătoase pentru 
care aţi fi dispuşi să încălcaţi legile Domnului. Zicând 
acestea a provocat un zgomot din amvon pentru că şi-a dat 
seama că unul dintre enoriaşii din ultimul rând moţăia. Nu e 
de mirare că Domnul v-a pedepsit pentru mulţimea de 
păcate şi de ticăloşii pe care le duceţi în spate. E momentul 
să vă împăcaţi cu Dumnezeu! 

Şi a rămas tăcut mai mult timp decât i-ar fi luat unei 
asemenea fraze să zguduie conştiinţele. 

Oamenii au început să se agite în băncile lor şi Salazar şi- 
a făcut griji pentru întorsătura pe care o lua slujba şi care 
putea duce de râpă toate eforturile sale de a linişti 
populaţia. l-a privit pe Inigo şi pe Domingo, care se 
aşezaseră de ambele părţi ale amvonului, în aşteptarea 
unui semnal. 

— Sau poate credeţi că grindina, tunetele, fulgerele, 
vânturile groaznice şi culturile distruse reprezintă mâna 
naturii? a continuat dominicanul. Sunt deja patru luni de 
când nenorocirile noastre au încetat să mai fie din cauza 
naturii. Sunt atacuri violente urzite de vrăjitoare! Şi şi-a 
mijit ochii, căutând în mulţime chipurile celor paisprezece 
femei pe care satul le declarase vrăjitoare, iar când le-a 
găsit, a arătat spre ele fără milă, cu privirea injectată de 
furie. Ele sunt vinovate de toate nenorocirile noastre! Ele! 

Salazar a făcut un semn cu capul şi Domingo s-a aşezat 
alături de slujitorul Bisericii. A reuşit în mod subtil să-l facă 
să tacă, rostind o rugăciune din care înlăturase imaginile 
apocaliptice. Intre timp, Inigo l-a dus cu delicateţe pe 
dominican în sacristie, fără să-şi dea seama cineva. Acolo îl 
aştepta Salazar, care i-a cerut să se liniştească în 
momentul împărtăşirii unor păreri care ar fi putut agita 
populaţia. 


— Singurul lucru pe care îl fac este să îi avertizez, pentru 
ca răul să nu îi ia prin surprindere, a răspuns dominicanul. 

— Din asta deduc că vă aflaţi în posesia unor probe care 
demonstrează că plantațiile nu s-au pierdut din pricina 
vremii, că acea coloană de fum despre care lumea spune 
că s-a transformat în diavol în ziua sosirii mele nu era o 
halucinație colectivă provocată de ascultarea acestui fel de 
predici, i-a spus Salazar. Avem o responsabilitate, pentru 
numele lui Dumnezeu, aceea de a oferi linişte, nu de a 
aduce supărare. Singurul lucru pe care îl reuşesc predicile 
dumneavoastră este să terorizeze populaţia, care caută un 
vinovat pentru nenorocirile lor. Convingeţi-mă că tot răul 
care dă târcoale zonei a fost provocat de vrăjitoare! Faceți- 
O, iar eu vă voi crede, dar daţi-mi o dovadă. Una singură! O 
dovadă! 

Dominicanul a rămas tăcut. Nu putea să o facă, nu avea 
nici măcar o singură probă. Afirmațiile sale se bazau pe 
vorbele auzite pe străzi. 

Salazar s-a întors la reşedinţa sa imediat ce a terminat cu 
proclamarea edictului. Era epuizat, însă înainte să poată 
porni spre dormitorul său, bucătăreasa a venit să-i spună 
că îl aştepta cineva în bibliotecă. Când a deschis uşa, a fost 
lovit în faţă de un miros puternic de rânced, care nu vestea 
nimic bun. Bărbatul s-a îndreptat spre Salazar şi i-a întins 
mâna. 

— Sunt procurorul San Vicente, s-a prezentat. Colegii 
dumneavoastră din Logrono mi-au cerut să fac un raport cu 
privire la inspecția dumneavoastră. 

— Un raport? a întrebat Salazar. 

— Domnii inchizitori sunt de-a dreptul îngrijoraţi din 
pricina veştilor care ajung în Logrono despre metodele 
folosite de Cuvioşia Voastră pentru a pune capăt poveştii 
sectei diavolului. Se pare că au transmis deja Supremei 
bănuielile lor, dar doresc ca o persoană care nu are 
legătură cu ei, cineva imparţial, să facă un raport al 
inspecției, a lămurit el. 

Lui Salazar i-a părut rău că nu avusese niciodată 
înclinaţie spre diplomaţie pentru că, în momentul acela, ar 


fi avut nevoie de toate abilităţile pentru a-şi ascunde 
neplăcerea provocată de bărbatul acela încă de la prima 
vedere. Oaspetele s-a interesat de informaţiile pe care 
inchizitorul le obținuse de-a lungul acelor săptămâni, aşa că 
acesta l-a condus spre dormitorul său, locul în care păstra 
registrele. San Vicente a ales la întâmplare prima foaie pe 
care a văzut-o pe birou, apucând-o scrupulos de un colţ, şi 
şi-a scos din buzunar nişte ochelari mici cu care a citit 
cuvintele. 

— Câtă informaţie, a comentat el fără să fi terminat de 
citit. 

— Afirmaţi sau întrebaţi? 

Salazar era în defensivă. 

Procurorul a afişat un zâmbet cinic şi a început să se 
plimbe prin încăpere, îndreptându-şi fără însufleţire ochii 
spre colţuri şi pereţi, întorcându-şi din când în când privirea 
spre registre, fără a dori, în aparenţă, să le dea nici cea mai 
mică importanţă. 

— Mi s-a spus deja că sunteţi un om foarte meticulos... 
că vă notaţi totul, că încercaţi să ţineţi totul sub control. 
Acum constat că e adevărat ce mi s-a povestit. 

— Ei bine, se presupune că aceasta este misiunea mea, 
să văd, să verific, să informez... Ce căutaţi mai exact aici? |- 
a întrebat Salazar. 

— Eu am o vorbă care spune că nu există cineva mai orb 
decât cel care nu vrea să vadă, a murmurat procurorul San 
Vicente, fără a-şi şterge de pe chip privirea vicleană. ŞI 
acesta e un rău care a pus stăpânire chiar şi pe oamenii cei 
mai sfinţi. Băgaţi de seamă că până şi unul dintre discipolii 
Domnului nostru - şi-a ridicat mâinile ca pentru a implora 
cerul - (nu o fi avut suficiente dovezi), a trebuit să-şi pună 
degetul pe rană. Da, da... eu o spun mereu... nu există 
cineva mai orb decât cel care nu vrea să vadă. 

— O fi adevărat, dacă domnia voastră o afirmă, dar, 
spuneţi-mi, ce vânt vă aduce pe aici? 

Procurorul San Vicente s-a apropiat de Salazar cu o 
privire plină de tristeţe, i-a luat o mână şi i-a cuprins-o între 
ale sale. Erau umede şi reci ca pielea unui peşte. 


— Vin să vă ajut să vedeţi, a şoptit în mod solemn. 

— Să văd... ce? 

— Răul. Zboară foarte aproape, dar s-a făcut invizibil în 
ochii domniei voastre. 

— Văd bine, mulţumesc, a protestat Salazar eliberându-şi 
mâna. După cum puteţi să vă daţi seama, eu nu am nevoie 
de ochelari pentru a putea vedea, aşa că v-aş fi 
recunoscător dacă... 

— Incetaţi să vă mai jucaţi cu mine de-a şoarecele şi 
pisica, Cuvioşia Voastră. Tonul părintesc pe care procurorul 
San Vicente îl folosise până în acel moment a devenit ostil 
şi aparent agresiv. Am venit deoarece colegii 
dumneavoastră din Logrono, inchizitorii Valle şi Becerra, 
sunt neliniştiţi. Atitudinea dumneavoastră îngăduitoare în 
faţa unor asemenea absurdităţi ne îngrijorează pe toţi. 

— Nu ştiu despre ce atitudine îmi vorbiţi. Mă limitez la 
cercetare, lucrez cu date obiective. Dacă faptul de a nu 
aborda confesiunile sub influenţa conjuncturilor, 
prejudecăţilor şi entelehiilor vi se pare a fi o atitudine 
îngăduitoare, se pare că da... mea culpa. Întru totul 
îngăduitoare. În plus, nu toată lumea gândeşte la fel ca 
domnia voastră şi colegii mei Valle şi Becerra... în ultima 
scrisoare pe care mi-a trimis-o, inchizitorul general mă 
felicită pentru munca mea. 

Lui Salazar i-a părut rău că folosea atuul inchizitorului 
general în favoarea sa pentru a încerca să fie mai presus de 
procuror. | s-a părut un vicleşug de copil mic şi i s-a făcut 
ruşine. S-a făcut linişte. 

— V-aţi întrebat vreodată de ce căutăm compania unor 
persoane şi o respingem fără rezerve pe-a altora? a spus 
deodată Salazar, încercând să-şi recapete tonul senin pe 
care îl folosea aproape mereu. 

Procurorul San Vicente l-a privit fără să înţeleagă. 

— Păi nu, adevărul e că nu... Şi nu ştiu ce are asta de-a 
face cu... 

— Vă voi explica, i-a retezat-o Salazar. Când spunem că 
ne place de cineva, nu spunem de fapt adevărul. Nu ne 
place de persoana aceea. Ceea ce ne place în realitate este 


persoana noastră atunci când suntem împreună cu ea. Şi-a 
adus aminte de gândul pe care l-a avut în minte cu mai 
multe zile în urmă despre modul cum îl făceau să se simtă 
Domingo şi Inigo. Ceea ce ne place este ca, stând alături de 
acea persoană, să scoatem ce e mai bun din noi. Totul ţine 
de egoism. 

— Tot nu vă înţeleg... 

— Şi acelaşi lucru se întâmplă şi în situaţia inversă. Există 
persoane care au calitatea de a scoate ce e mai rău din noi, 
şi tocmai de aceea, pentru propria sănătate spirituală, e 
mai bine să ne îndepărtăm de ele. Asta este mai precis 
ceea ce mi se întâmplă cu domnia voastră. Aşa că, dacă nu 
supăraţi, v-aş ruga să părăsiţi această încăpere. Nu mă voi 
amesteca în munca pe care aţi venit să o desfăşuraţi, dar 
aş prefera să nu mai schimb păreri cu domnia voastră. 

Salazar s-a îndreptat spre uşă şi a deschis-o liniştit. 
Procurorul San Vicente nu a spus nimic, a pornit spre ieşire 
aţintindu-şi ochii asupra hârtiilor împrăştiate pe mese, care 
umpleau până la refuz lăzile şi ocupau scaunele. A ieşit cu o 
privire dispreţuitoare, fără a-şi lua rămas-bun. 

Procurorul San Vicente a mers pe urmele lui Salazar timp 
de o săptămână şi a făcut un raport în care explica faptul 
că inchizitorul nu era persoana potrivită pentru a aborda un 
caz ca acela pentru că avea tendinţă spre egolatrie şi 
îngâmfare. Când San Vicente a plecat câteva zile mai 
târziu, ducea cu sine un maldăr de observaţii cu ajutorul 
cărora a dat formă unui memorandum în care semnala 
faptul că decizia Supremei de a proroga edictul de grațiere 
reprezenta o mare greşeală. Era de părere că sosise 
momentul să se lase de amabilităţi şi să înfrunte violenţa 
cu violenţă. 

Valle şi Becerra au retrimis Supremei memorandumul 
procurorului împreună cu o scrisoare în care îl acuzau pe 
Salazar că nesocotea dorinţa lor ca tribunalul din Logrono, 
pe care ei îl prezidau, să fie informat periodic cu privire la 
rezultatele amnistiei vrăjitorilor. Au mai adăugat că doreau 
să-şi manifeste dezacordul total cu privire la prelungirea cu 
cele patru luni a edictului de grațiere, convinşi că 


procurorul San Vicente avea dreptate când dădea asigurări 
că edictul folosise sectanţilor mai tineri, dar că nu ajutase 
la extirparea adevăratelor fărădelegi care sălăşluiau în 
sufletul persoanelor mai în vârstă. Doreau ca inchizitorul 
general să ia cunoştinţă de greşeala gravă de a-l fi ales pe 
Salazar să se ocupe de o treabă atât de spinoasă ca aceea. 
Insă neplăcerea cauzată de memorandumul redactat de 
procurorul San Vicente a trecut pe un plan secund, chiar în 
clipa când Salazar a primit vestea îngrozitoare care a venit 
să-i zdruncine viaţa. Ani mai târziu, îşi amintea foarte bine 
de momentul acela, convins că toate elementele creaţiei se 
puseseră atunci de acord pentru a anunţa întâmplarea 
dezastruoasă. In ziua aceea, un strat de nori acoperise 
cerul şi se pornise un vânt sibilinic, care în loc să-l 
răvăşească, mătura pământul târând după sine frunzele 
arse de soare pe care toamna le smulsese din copaci. Era 
doar patru după-masa când totul a fost învăluit în întuneric 
şi o furtună dezlănţuită asupra mării s-a stârnit, brăzdând 
din când în când cerul cu pumnale de lumină ce 
străpungeau pentru câteva clipe penumbra, pentru a 
acoperi apoi din nou oraşul cu o perdea de lacrimi negre. 
Inchizitorul a hotărât să se retragă în dormitorul său 
pentru a recapitula câteva date. Furtunile îi pricinuiau 
melancolie. A mers de-a lungul culoarului, exploziile 
fulgerelor strecurându-se printre crăpăturile obloanelor, 
pătând cu albastru-cenuşiu contururile mobilelor. Era încă 
devreme, dar părea a fi noapte adâncă. A apăsat pe clanţă 
şi uşa camerei sale a cedat, emanând o suflare caldă pe 
care nu a putut-o recunoaşte. Călătorea de atâtea 
săptămâni, schimbând dormitoare, adaptându-se la diferite 
mâncăruri; era departe de atâta timp de locul pe care îl 
putea simţi ca fiind căminul său, încât uitase până şi 
mirosul unui adăpost. Camera lui Salazar fusese mereu 
pentru el un fel de sanctuar. Se simţea în siguranţă dacă 
acele obiecte îngrozitor de lumeşti care îl legau de lume îi 
erau la îndemână. Îi plăcea raftul său cu cărţi învelite în 
coperte de piele în culori calde ce acopereau peretele de 
sus până jos, să le mângâie cotoarele în timp ce străbătea 


încet încăperea, să scoată unul dintre volume, să inspire 
mirosul de piele tăbăcită şi să parcurgă cu vârfurile 
degetelor muchiile aurite ale unora dintre ele, fiind cu 
multă băgare de seamă pentru că uneori erau ascuţite ca 
nişte cuțite. Îi plăcea biroul său de lemn de stejar cu sertare 
laterale în care ţinea hârtia, hârtia aceea rafinat de albă 
care acum îi alunga somnul; scaunul său de piele neagră cu 
spătar lucrat în relief, în care se simţea atât de comod 
atunci când se aşeza ca să scrie sau să citească; perdelele 
grele de catifea vişinie, covorul de damasc, bârnele de 
lemn din tavan, mirosul de mobilă cernită şi de siguranţă... 
Acela era locul pe care Salazar îl alegea pentru a gândi, 
pentru a-şi concepe ipotezele, pentru a-i scrie reginei sau 
pentru a se adânci în amărăciune fără teama că ar fi putut 
cineva să-l descopere atunci când îl apuca unul dintre 
momentele lui de nelinişte. Însă nimic din toate acestea nu 
îi era acum la îndemână, lumea părea să conspire împotriva 
lui şi îi mai rămânea încă mult până să se întoarcă la 
adăpostul lui. A privit spre cufărul lui, odihnindu-se într-unul 
dintre colţurile acelui dormitor necunoscut. incercase să 
păstreze în el puţin din locul acela minunat de care îi era 
atât de dor în momentul acela. Cărţile sale cele mai 
preţioase, călimările de argint lucrate în relief, scrisorile de 
la Margarita... 

S-a trântit pe pat cu faţa în sus, oftând uşurat. Şi-a 
încrucişat mâinile sub cap, privind reflexia luminilor în 
acoperiş, până când a auzit pe cineva bătând în uşă. Era 
Înigo. 

— A sosit o scrisoare urgentă! a strigat el. 

Din clipa în care Salazar a avut plicul în mâinile sale a 
avut presimţirea unei nenorociri. A ştiut înainte să înceapă 
să citească scrisoarea, chiar înainte să ajungă la partea în 
care o spunea clar. A fost o senzaţie ciudată de aducere 
aminte, ca şi cum ar fi trăit deja asta, ca şi cum acea veste, 
certitudinea dramei, ar fi existat deja înlăuntrul său încă din 
clipa naşterii. Chiar şi aşa i s-a părut incredibil. A fost 
nevoie să o mai citească o dată, ca să se convingă că nu 
era totul un coşmar. 


Regina murise. Moartă. Nu mai exista. Dispăruse din 
lumea aceasta şi, dacă nu mai exista o alta, aşa cum 
presimţea, o pierduse pentru totdeauna. O pierduse. Nu 
avea să o mai vadă niciodată. Cât timp rămânea pentru 
„Niciodată”? Se gândise atât de mult la ea... La ea fericită, 
la ea însărcinată, la ea legănând un copil, la ea brodând cu 
fir de aur pentru călugăriţe, la ea îmbrăcată ca o regină, la 
ea fără coroană şi bijuterii... şi-o imaginase chiar în unele 
gânduri zbuciumate îmbrăţişată cu soţul ei. Dar nu se 
gândise niciodată la ea ca la o fiinţă pieritoare. 

Nu a spus nimic, a rămas tăcut pe tot parcursul zilei. 
Serios şi chibzuit, cum era el, a rămas ferm fără să facă nici 
un comentariu în timpul cinei, în ciuda faptului că se 
încăpăţânau cu toţii că vorbească despre întâmplare. Că 
era o mamă bună, că era o soţie bună, că era dreaptă, 
prudentă, frumoasă, blândă... dar el nu a spus nimic. S-a 
retras în grabă să se odihnească şi, rămas singur, s-a 
apucat să trântească pe jos cărţile de pe masă, călimările, 
penele de scris, scaunul... până când s-a calmat şi s-a 
aşezat în pat, prinzându-şi capul în mâini şi plângând ca un 
copil. S-a pomenit aruncând vorbe de ocară, învinovăţindu-l 
pe Dumnezeu pentru acel lucru atât de îngrozitor şi de 
neînțeles, învinovăţindu-l pe El pentru toate nenorocirile 
sale şi pentru nenorocirile omenirii până şi-a dat seama că 
trebuia să fie coerent cu gândurile sale. Trecuse deja un 
timp de când nu îi mai mulțumea lui Dumnezeu pentru 
lucrurile bune care i se întâmplau, pentru că, tot la fel, 
trecuse deja o vreme de când încetase să mai aibă 
încredere în căile Sale de nepătruns, prin urmare nu-l putea 
face răspunzător pentru lucrurile rele. 

Strigătele sale se auzeau de pe coridor. Membrii alaiului 
se priveau unii pe alţii, chiar mai speriaţi decât în timpul 
furtunii. Au hotărât că era mai bine să meargă în dormitorul 
inchizitorului şi să-i vină în ajutor, ca nu cumva vrăjitoarele 
să existe cu adevărat, pe cât de mult se încăpăţâna el să le 
renege, şi să-l ia la bătaie sau chiar mai rău, să pună 
stăpânire asupra lui. Dar când au bătut la uşă şi au dat să 
apese pe clanţă, Salazar şi-a ieşit definitiv din fire şi i-a 


trimis la plimbare. 

— Ignoranţilor! a strigat. Nu ştiţi nimic despre viaţă! Nici 
să nu vă treacă prin cap să intraţi, sau vă scot din cameră 
cu ciomăgeli dacă e nevoie. 

Şi-a petrecut toată noaptea aşezat în pat, renegând viaţa 
aceea efemeră şi absurdă pe care nu reuşea să şi-o explice, 
întrebându-se unde se află fiinţa umană înainte de a se 
naşte, unde se opreşte atunci când moare, întrebându-se 
de ce, de ce, de ce... Încercând mai întâi să găsească 
răspunsul în sine însuşi, până când şi-a dat seama că nu-l 
avea şi că tocmai de aceea se afla în starea aceea. Şi 
atunci s-a hotărât să o întrebe pe ea. Dacă ea avea 
dreptate, dacă toate crezurile ei erau adevărate, atunci ştia 
deja răspunsurile şi i-a cerut să-l ajute să le vadă. A devenit 
melancolic şi blând şi i-a şoptit toate lucrurile pe care nu 
îndrăznise niciodată să i le spună în scrisori, şi cu atât mai 
puţin în faţă: că imaginea ei era blazonul sub care se 
desfăşura misiunea aceea neplăcută, că imaginea ei îi 
dădea puterea de a asculta în continuare toate acele 
nerozii pe care trebuia să le suporte în timpul 
interogatoriilor, că le asculta doar ca să vadă dacă cineva îi 
arăta vreo dovadă reală, ceva care să-i permită să se agaţe 
de speranţă, să îl ajute să creadă în ceea ce credea ea şi 
astfel să fie demn cel puţin de a putea rămâne în prezenţa 
ei... întrucât Salazar nu aspira la mai mult. 

Fusese nevoit să se mulţumească să o recreeze în minte, 
pornind de la privirile fugare pe care îndrăznea să i le 
arunce şi nu-i permiteau să se fixeze cu claritate asupra 
nuanţei ochilor ei sau asupra texturii pielii şi, prin urmare, i- 
a întregit imaginea pornind de la cercetarea atentă a 
portretelor ce atârnau pe pereţii palatului. Pentru a-şi face 
o idee clară asupra personalității sale, adunase 
comentariile furate de la persoanele care vorbeau despre 
regină în prezenţa lui, amestecându-le cu frânturile de 
mărturisiri pe care ea i le făcea din când în când, şi atunci 
şi-a dat seama că nu o cunoştea deloc, că şi-o închipuise 
numai şi că imaginea aceea era atât de perfectă, încât 
părea umilitor de inaccesibilă. Nimeni nu era la înălţimea ei. 


O dojenise cu severitate pentru că o auzise odată spunând 
că vedea viaţa ca pe o călătorie spre moarte, o trecere 
fericită spre o lume mai bună. 

— Asta nu e altceva decât un elogiu adus sinuciderii! a 
strigat. A face speculaţii cu privire la un lucru atât de 
macabru ca acesta trebuie să fie negreşit un păcat. 

Atunci se supărase, îi spusese că reuşise deja asta, că se 
afla deja în fericita trecere care o luase pentru totdeauna 
de lângă el. 

Nu ştia cât timp s-a aflat în acea oscilare emoţională, 
trecând de la supărare la tristeţe pentru a o lua apoi din 
nou de la capăt. Pe urmă şi-a trântit istovit capul pe pernă, 
deznădăjduit. 

S-a trezit în ziua următoare, s-a spălat fără vreun semn 
de tulburare, s-a purtat ca în fiecare zi, şi-a continuat 
cercetările, a luat notițe şi le-a pus pe toate la îndoială... ca 
întotdeauna... însă ceva se schimbase, pentru că nu-l mai 
căuta pe diavol. Nu mai exista nici cea mai mică îndoială: 
diavolul nu exista şi, prin urmare, nici El. 

Salazar s-a aşezat lângă fereastră pentru a privi lăsarea 
serii. A văzut soarele ducându-şi lupta titanică de zi cu zi, 
încercând să se agaţe de nori, sfâşiind cerul, chinuindu-se 
să nu alunece în apă. Dar nu a reuşit, iar regele cerului a 
fost din nou detronat, alunecând în mare până s-a stins şi 
totul a rămas învăluit în întuneric. 

Asfinţitul nu l-a întristat atât de mult pentru că, la urma 
urmelor, avea certitudinea că, în ziua următoare, soarele 
avea să răsară din nou triumfător, într-o reînnoire perpetuă. 
Oare se întâmpla la fel şi cu fiinţa umană? Nu mai era mult 
până la iarnă, apoi avea să se termine, venea primăvara şi 
se întorceau păsărelele cu trilurile lor, şi plantele, şi florile... 
dar totul urma să se sfârşească din nou, iarna avea să vină 
iarăşi, cu vremea ei insuportabilă şi absurdă. Totul era 
absurd, toate legile naturii şi căutările care nu erau de folos 
pentru găsirea fericirii, ba chiar dimpotrivă... Tot ceea ce 
era în jurul lui şi mai departe... totul... era un accident 
macabru. Nu avea să o mai vadă niciodată, niciodată. Cât 
timp mai era până la „niciodată”? 


Capitolul XXIII 


Despre cum să potoleşti sughiţul, despre cum să eviti 
toanele primejdioase ale unor spirite ce sălăşluiesc în 
pădure 


Cu alergătura din ultimele luni, Mayo aproape că uitase 
că existau anumite persoane care puteau dezechilibra 
regulile de bază ale mersului lumii, care de obicei se 
instalau după cum aveau chef, în limitele celor patru 
dimensiuni. Ederra susţinea teoria că toate fiinţele umane, 
fără excepţie, dispuneau de un anume tip de capacitate 
extrasenzorială, însă, de cele mai multe ori, din pricina 
traiului mizer de zi de zi şi a lipsei de încredere, acestea 
uitau că viitorul putea fi prevăzut urmând liniile unei palme, 
privind în adâncul ochilor sau interpretând vise, că se 
puteau păstra legături la distanţă cu fiinţe pe care nici 
măcar nu le cunoşteau sau că vindecau boli foarte rare prin 
atingerea mâinilor sau folosind cu măsură ierburi şi 
descântece, cum făceau ele. 

— Doctorii refuză să le accepte pentru că studiile le-au 
absorbit mintea într-o asemenea măsură încât au pierdut 
contactul cu propriile capacităţi naturale, îi spunea Ederra, 
ca medicul ăla din nu ştiu ce localitate... nu-mi mai 
amintesc... Şi începea să râdă. Imi aduc aminte de parcă ar 
fi în faţa mea, îţi aminteşti? o întreba pe Mayo şi, fără să 
aştepte vreun răspuns, povestea mai departe: Tu nu-ți 
aminteşti pentru că erai mică. Omul acela s-a întors de la 
universitate foarte serios, îmbrăcat în negru, cu două sticle 
rotunde la ochi, care atârnau în echilibru pe nasul lui. 
Spunea că erau ultima modă în capitală şi că îi foloseau să 
vadă mai bine. Şi explica: Dar eu cred că îi purta din pură 
extravaganţă. L-au primit ca pe un erou, au aruncat flori de 
la ferestre, l-au urcat la balconul primăriei ca să ţină un 
discurs şi i-au dat un cabinet ca să primească bolnavii. A 
stat două săptămâni ca un nătărău în spatele biroului său 
fără să-l viziteze nimeni. A ajuns să se convingă că satul 


său era locul cel mai sănătos din lume, până şi-a dat seama 
că femeile aveau mai mare încredere în noi în timpul 
naşterii pentru că, la urma urmelor, cine putea fi mai 
potrivit decât o altă femeie ca să ştie pe unde ieşeau copiii. 
De necaz, săracul a făcut o criză de sughiţuri. Trebuie să-ţi 
aduci aminte, draga mea - Mayo o privea amuzată -, ba 
da!, nu mai râde, prostuţo, că sughiţa fără încetare pe 
stradă, de dimineaţă până seara... nu-ţi aminteşti? Şi chiar 
a trebuit să-şi dea jos sticlele de la ochi pentru că nu îi mai 
stăteau pe nas din cauza spasmelor. l-am dat felii de 
lămâie pe care să le mestece încet până când i s-a acrit, l- 
am pus să-şi repete numele de şapte ori fără să respire, l- 
am privit fix în ochi şi l-am întrebat ce culoare avea trifoiul 
cu patru foi, dar nimic... Cum nu exista nici un mijloc de a-l 
scăpa de sughiţuri şi trecuse deja mai mult de o 
săptămână, medicul a ajuns la concluzia că îl deocheasem 
şi ne-a alungat din sat, chiar nu-ţi mai aminteşti? Mayo 
tăgăduia din cap în timp ce Ederra îşi ducea degetul 
arătător la buze şi îi spunea foarte încet, cu o privire 
misterioasă: Se spune că acum îşi primeşte pacienţii 
săltând pe scaun. Ascultă... dacă eşti atentă, îl mai poţi auzi 
sughiţând ca un disperat. 

Şi rămâneau tăcute pentru o clipă, privindu-se în ochi cu 
feţe speriate, până când Ederra scotea un sughiţ de 
spaimă, Mayo începea să ţipe şi amândouă cădeau 
rostogolindu-se pe jos, gădilându-se, tăvălindu-se de râs. 

In ciuda faptului că Mayo fusese martora unor lucruri cu 
adevărat excepţionale, ştia din proprie experienţă că era 
foarte complicat să domini elementele naturii. Până în 
momentul acela cunoscuse doar o singură persoană în 
stare să o facă cu măiestrie, şi aceea era Ederra. Doica ei 
avea un har uimitor pe care ea încerca să-l imite fără a se 
descuraja, motivată de presupunerea că trebuia să fi 
moştenit vreun talent de la tatăl ei diabolic. 

Mayo se obişnuise de mică să trăiască în compania 
spiritelor translucide ale pădurii, care se plimbau prin faţa 
Ederrei, a lui Beltrân şi a ei cu acea linişte dată de 
încredere. Nu se speria dacă, făcând baie în râu, simţea 


trupul vâscos şi rece al lui Erensugue, şarpele aurit cu 
şapte capete, încolăcindu-se în jurul gleznelor ei. Ştia deja 
că lighioanei îi plăceau glumele şi nu îl interesau oamenii, 
hrănindu-se doar cu vitele pe care reuşea să le atragă cu 
răsuflarea sa mirosind a iarbă. Nu-i era teamă nici de 
înfricoşătorul Torto, care se pare că era în stare să le 
răpească pe tinerele care se aventurau în interiorul peşterii 
sale, unde le jupuia, le frigea şi apoi le mânca fără 
condimente. Totuşi, Torto era relativ inofensiv, întrucât 
avea un punct slab: era prost din fire şi putea fi uşor 
îmbrobodit cu câteva jocuri de cuvinte. Dacă victima nu era 
îndeajuns de vorbăreaţă sau, din pricina tulburării, nu putea 
rosti vreun cuvânt, putea oricând să-i vâre un deget în 
singurul ochi ciclop ce-i strălucea în mijlocul frunţii şi să 
iasă apoi în fugă din peşteră, în timp ce el se zvârcolea 
printre gemete şi cuprins de usturimi. Nu credea nici în 
leltxu, un spirit nocturn cu aspect de pasăre, care scotea 
foc pe gură şi, în ciuda faptului că părea destul de 
spectaculos, era foarte supus. Ştia doar că trebuia să se 
ferească de luminile fermecate care ieşeau din ciocul lui 
pentru că avea obiceiul să-i conducă în prăpastie pe 
călătorii rătăciţi, doar din plăcerea de a-i vedea prăvălindu- 
se. 

Insă invocarea Necuratului era ceva cu totul diferit. Mayo 
ştia că, odată ce începeai să ai legături cu diavolul, nu mai 
exista cale de întoarcere, pentru că acesta subjuga trupul şi 
sufletul adepților săi în doar câteva secunde. De aceea, ea 
nu a încercat niciodată să se pună în legătură cu el, nici 
măcar în momentele acelea îngrozitoare când şi-a dat 
seama că se pierduse de Ederra, când disperarea i-a 
înceţoşat chiar şi privirea. Doar imaginându-se faţă în faţă 
cu diavolul, cu tatăl acela care părea să fi uitat cu totul de 
ea, înfruntându-i privirea arzătoare, i se făcea pielea de 
găină. Uneori îl văzuse în toată splendoarea lui apocaliptică, 
când ea şi Ederra dădeau fără să vrea în toiul nopţii peste 
celebrarea vreunui akelarre. Era enorm, avea cinci coarne 
în vârful capului, dansa ca un energumen, bătea la tobă şi 
bea cât zece, ca şi cum ar fi încercat astfel să stingă focul 


veşnic din sufletul său. Şi Mayo se întreba atunci cine ar fi 
vrut să se apropie de el, ştiind că, în schimbul unor 
presupuse foloase, ar fi ajuns să-i încredinţeze sufletul şi 
fericirea, transformându-se în prizonierul său pentru 
totdeauna. 

— Aceasta este diferenţa între noi şi vrăjitoare, îi spunea 
Ederra. Ele au făcut un pact cu diavolul şi puterea lor nu le 
aparţine. Dacă se supără, diavolul le poate lua puterea în 
orice clipă. Dar puterea noastră ne aparţine doar nouă şi va 
dăinui atâta vreme cât ne va merge mintea. 

— Da' de unde, se descuraja Mayo. Eu nu reuşesc să fiu 
nici mânuitor de păpuşi... descântecele mele nu au putere 
decât pe jumătate. 

— Vor avea... nu-ţi trebuie el ca să aibă efect, o asigura 
Ederra, totul ţine de practică. 

însă desfăşurarea de forţe vrăjitoreşti la care Mayo 
fusese martoră pe cheiul din San Sebastiân din noaptea 
aceea depăşea limitele unui simplu pact satanic. Au 
impresionat-o formele luciferice pe care fiinţele acelea 
reuşiseră să le creeze pe cer folosind fumul care ieşea 
dintr-un ceaun. Puterea de care au făcut paradă era cu 
adevărat extraordinară, fermecătoare, înfiorătoare. Cele 
patru personaje erau în stare să-l invoce pe diavol, iar el 
apărea în faţa lor purtându-se aproape ca un câine supus şi 
ascultător. Cum reuşiseră asta? Mayo a hotărât să-şi 
învingă temerile şi să descopere care erau adevăratele 
intenţii ale celor doi bărbaţi şi ale celor două femei. Dacă 
prin faptele lor aveau de gând să-i facă rău adoratului ei 
novice, ea avea să le stea în cale. 

Mayo a văzut cum cele patru personaje diabolice au 
apucat-o pe una dintre străzi, cu un calm uluitor. A aşteptat 
ca vrăjitorii să se îndepărteze, pentru că mergea însoţită de 
Beltrân şi nu voia ca tropăitul copitelor lui să-i alarmeze. 
Ploaia lăsase loc unei nopţi umede şi reci în care stelele 
abia se puteau zări şi în care luna se iţea din când în când 
printre nori, poleind străzile cu strălucirea ei argintie. 
Durerea din pântece a făcut-o să tresară, simţea 
înţepăturile crampelor pentru că devenise conştientă că ar 


fi putut-o descoperi, şi acele patru creaturi te băgau în 
sperieţi mai mult decât orice stafie. 

— Nu face gălăgie, Beltrân, dacă ne descoperă, ne 
omoară, i-a şoptit la ureche. 

Au mers până la periferia oraşului şi, odată ajunşi acolo, 
au apucat-o pe o cărare ce se întindea în spatele unei 
costişe, într-un loc în care pădurea devenea mai deasă. 
Valul de umezeală, împreună cu aburul albăstrui ce le ieşea 
pe gură, îi învăluia. Pământul era acoperit de ferigi care le 
zgâriau gleznele şi ramurile copacilor semănau cu o plasă 
enormă, care s-ar fi putut prăbuşi în orice clipă peste ei, 
pentru a-i prinde în capcană. 

Cei patru vrăjitori au ajuns într-o poiană înconjurată de 
conifere. Acolo era căruţa lor şi patru cai. Se vedea că 
lăsaseră tabăra instalată înainte să coboare în San 
Sebastiân, suficient de departe, ca să nu poată fi văzută de 
la distanţă. Au aşezat căruţa pe latura de nord ca să-i apere 
de briza ce venea dinspre Marea Cantabrică şi s-au pus să 
aprindă două focuri de tabără în faţa ei, aşa încât au rămas 
feriţi de animalele sălbatice şi de vitregiile vremii înlăuntrul 
unui fel de triunghi. În timp ce bărbaţii aprindeau focul, 
femeile au scos din car un ghem enorm făcut din fire şi 
scoici pe care l-au legat de copacii din jurul taberei, până 
când au împrejmuit-o. Cea mai tânără dintre ele, de vreo 
şaisprezece ani, a tras de fir şi i-a dat drumul pentru a 
verifica sunetul clopoţeilor. A părut să fie mulţumită. 
Femeia mai în vârstă a pus la fiert o oală cu supă pe unul 
dintre focuri şi bărbaţii şi-au scos hainele de oameni 
obişnuiţi pe care le purtaseră până atunci pentru a-şi pune 
acele blănuri maro, care îi făceau să semene mai degrabă 
cu nişte urşi cafenii decât cu nişte oameni. Cel mai mare 
dintre ei, cel cu gât de taur, a apucat o secure şi a intrat în 
pădure, ca să taie lemne, s-a gândit Mayo. Cea mai în 
vârstă dintre femei, care părea să aibă vreo cincizeci de 
ani, cu nasul acvilin şi trupul brăzdat de riduri şi pliuri de 
grăsime în aceeaşi proporţie, i-a reproşat ceva cu voce 
tare, însă din pricina ecoului, Mayo nu a putut auzi ce 
anume. 


Oala a început să fiarbă, răspândind o duhoare de bale 
care a invadat împrejurimile, în timp ce fata mai tânără se 
dezmorţea întinzându-şi braţele subţiri, căscând cu zgomot 
şi scuturându-şi părul fin de culoarea paiului pe care şi l-a 
legat apoi la spate. Pe urmă s-a aşezat lângă oală cu un aer 
melancolic, amestecând în ea fără chef. 

Pentru o clipă interminabilă, Mayo a rămas paralizată de 
propriul fior. Nu fusese conştientă de trecerea timpului 
pentru că flăcările celor două focuri o hipnotizaseră, ca şi 
cum două stele ar fi coborât pentru a o privi în ochi, sclipind 
fascinant până când i s-au înmuiat picioarele. Trecuse deja 
o bucată bună de timp de când îi pierduse din vedere pe cei 
doi bărbaţi şi presimţirea unei nenorociri i-a străpuns 
măruntaiele. | s-a întors stomacul pe dos, făcându-se ghem, 
mâinile îi erau reci şi umede, iar gâtul uscat. A simţit cu o 
certitudine neliniştitoare puterea funestă a tatălui ei plutind 
în aer şi a avut senzaţia că o privea cineva. A rămas 
nemişcată. Era incapabilă să o ia la fugă, nici măcar nu 
îndrăznea să privească în jur, de frică să nu descopere că 
bănuielile ei erau adevărate. Întunericul o învăluia ca o 
mantie şi s-a crezut prinsă în capcană în adâncurile 
infernului. A ascultat foşnetul frunzelor moarte ale 
coniferelor, ca şi cum ar fi fost călcate de cineva şi asta a 
ajutat-o să se mişte, ca împinsă de un resort nevăzut. S-a 
ridicat dintr-un salt şi a sărit în spinarea lui Beltrân. A simţit 
ceva apucând-o de umăr şi a scos un strigăt de groază, pe 
care ea însăşi l-a auzit din afara propriului trup, alertându-le 
pe femeile care au privit în direcţia ei. 

— Cine-i acolo? au strigat. 

Mayo a dat din braţe cu furie, cu ochii închişi, ţipând ca o 
posedată, căutând să se elibereze de forţa aceea care o 
împiedica să înainteze. Şi atunci, şi-a dat seama că era 
oprită de cârligele noduroase ale unei simple crengi care se 
prinsese de gulerul hainei când urcase pe Beltrán. In timp 
ce se lupta să se elibereze, şi-a întors privirea şi a întâlnit 
privirea pătrunzătoare a unor ochi strălucitori şi verzi. Ochii 
diavolului. Nu-şi aducea aminte să fi fost cuprinsă de o 
asemenea groază până atunci, simțind că ar fi putut muri 


sufocată doar din cauza apăsării acelui zbucium. 

— Sunt fiica ta, nu-mi face rău, tată, nu-mi face rău, 
murmura ca într-o rugăciune. 

S-a smucit brusc, rupându-şi o bucată din haină, şi l-a 
mânat pe Beltrân cum nu o mai făcuse niciodată. Măgarul a 
luat-o la fugă cu o viteză neobişnuită pentru firea lui 
placidă, primind în coaste loviturile date de picioarele lui 
Mayo. Au traversat întunericul cât ai clipi şi nu au privit 
înapoi. Au tot galopat până când pădurea blestemată şi-a 
pierdut conturul datorită primelor lumini somnoroase ale 
zorilor şi nu s-au oprit până nu a fost sigură că nu Îi 
urmărea nimeni. 

Mayo a coborât din spinarea măgarului şi şi-a dat seama 
că mâna dreaptă îi era plină de sânge în urma luptei pe 
care o dusese cu creanga. S-a bucurat că acesta era 
singurul lucru rău de care trebuia să se plângă. Nu avea 
nici o explicaţie pentru cele întâmplate în noaptea aceea şi 
s-a sprijinit de capul lui Beltrân, îngropându-şi faţa în 
buclele argintii de pe fruntea lui. A închis ochii şi a căutat 
consolarea. 

— Îmi poţi spune ce s-a întâmplat? i-a şoptit epuizată. 

Dar Beltrân a privit-o surprins. El nu văzuse nimic. 


Moartea reginei Margarita a provocat fiori în rândul 
populaţiei. În vremurile acelea în care monarhia devenise 
un motiv de satiră, ea era singura care reuşise să ajungă la 
inima supuşilor, pentru că, în fond, se oglindeau în ea. 
Fragilă, monopolizată, izolată, umilită de Lerma şi de 
adepţii săi, aşa cum se simțeau şi ei. Faima ei de 
credincioasă îi emoţiona până în măduva oaselor chiar şi pe 
cei mai recalcitranţi, aşa încât pierderea ei a fost jelită în 
toate colţurile regatului. S-au convins că plecarea ei lua şi o 
parte din ei, împreună cu dorinţa ca situaţia să se 
îmbunătăţească. Le mai rămânea acum doar să aştepte, 
aşa cum o făcuse şi ea, ca răsplata pentru cei drepţi să se 
dea în lumea de dincolo, pentru că lumea de aici era 
coruptă fără scăpare. Cineva a îndrăznit chiar să propună 
ca regina să fie înmormântată ca o sfântă. Margarita credea 


cu tărie că viaţa era o simplă formalitate ce trebuia 
îndeplinită înainte de a primi premiul gloriei eterne şi 
aştepta acel moment cu o seninătate emoţionantă, 
asemenea celui care aşteaptă într-o anticameră pentru a fi 
primit în audienţă. Nimeni nu s-a îndoit că, având astfel de 
antecedente, nu ajunsese direct în ceruri. 

Zilele ce au urmat morţii sale au fost un adevărat haos. 
Veştile sosite din El Escorial legate de venirea pe lume a 
unui nou infante şi a morţii celei care abia născuse s-au 
distorsionat în timp, din pricina întârzierii corespondenţei. 
Astfel, în Valladolid s-au creat confuzii şi, pe când era totul 
organizat pentru o petrecere cu măşti care să străbată 
străzile oraşului, prin care să fie sărbătorită naşterea noului 
vlăstar regal, oamenii au fost informaţi că trebuiau să 
anuleze totul şi că, în loc de petreceri, trebuiau să se 
îmbrace în negru şi să se pregătească de doliu pentru că 
suverana murise. După cum se părea, la trei zile după 
naştere a început să aibă febră, fără ca medicii să poată 
face ceva. Spuneau că zăcuse între cearşafurile ei de 
culoarea fildeşului, pierzându-şi luciditatea în anumite 
momente, confundând-o pe dama de companie cu mama 
ei, cu obrajii arzând şi roşii ca două mere, cu buzele uscate 
şi ochii umezi din pricina unor lacrimi atât de mari, încât nu 
reuşeau să se desprindă de gene. 

Don Rodrigo Calderón s-a ocupat de toate şi a poruncit 
să meargă să-l caute pe doctorul Mercado, o somitate în 
lumea medicală din Valladolid. Doctorul a sosit la El Escorial 
înarmat cu câteva tehnici moderne învăţate după cum se 
părea în timpul numeroaselor călătorii la Roma, ce 
contraziceau cu totul practicile tradiţionale ale medicilor de 
la Curte. S-a pus în faţa patului suveranei, i-a scos lipitorile 
puse pe spate de ceilalţi doctori, spunând că era mai mult 
decât verificat că obiceiul de a-i vindeca pe bolnavi luându- 
le sânge era o mare prostie, întrucât, la fel cum răul ieşea 
prin extragerea de umori ale sângelui, tot astfel se pierdea 
şi energia necesară vindecării. 

— În orice caz, îi explica doctorul Mercado monarhului, 
care nu părea să fie cu totul convins de explicaţia sa, fiind 


vorba de o femeie care abia a născut, a trecut deja de 
momentul critic al sângerării pe cale naturală. 

A solicitat prezenţa spiţerului său de încredere pe nume 
Espinar şi a uns-o pe regină cu alifii care miroseau a 
ploşniţe arse, i-a pus cataplasme pe care trebuia să le lase 
să acţioneze câteva ore şi i-a recomandat să nu mănânce şi 
să nu bea nimic, cu excepţia unui lichid de culoare 
roşiatică, ce trebuia administrat la fiecare două ore. In 
ciuda acţiunii medicamentoase, bolnava nu se făcea mai 
bine, dimpotrivă, era din ce în ce mai slăbită şi mai palidă. 
A încetat să o mai confunde pe dama de companie cu 
mama ei, pentru că nici măcar nu mai deschidea ochii. 

O procesiune de supuşi înfocaţi s-a pus atunci să străbată 
străzile din Valladolid, rugându-se şi cerându-i lui 
Dumnezeu sănătate pentru suverană. L-au scos pe Sfântul 
Pedro Regalado, care avea faima unui făcător de minuni şi 
l-au purtat în lung şi-n lat într-o procesiune solemnă în 
frunte cu episcopul, care mergea sprijinit într-o cârjă 
enormă cu o cruce în vârf. Mergeau cu ochii închişi şi cu 
feţele afectate în timp ce recitau Rozariul şi rosteau litanii. 
Nici n-au ajuns bine în lăcaşul sfântului, când din 
mănăstirea din El Escorial a sosit ordin să se pregătească 
de înmormântare. 

Se zvonea că totul se întâmplase pe la nouă dimineaţa, 
iar cerul fusese zguduit de o furtună de tunete şi fulgere 
care îţi făceau părul măciucă. Regele era în capelă, 
rugându-se în genunchi, cu degetele împreunate, încercând 
să concentreze în ruga aceea toată forţa pe care i-o 
permitea trupul. A stat acolo mai mult de două ore până ce 
plânsetele femeilor l-au făcut să se ridice în picioare în mod 
instinctiv. Nu i-o spusese nimeni, însă ştia deja. A traversat 
coridoarele cu capul plecat, împovărat de o suferinţă ce îi 
transforma picioarele în plumb. Când a ajuns în dreptul 
camerei reginei s-a oprit, un gând pueril punând stăpânire 
pentru o clipă asupra minţii sale; dacă nu deschidea uşa 
aceea, dacă nu i se spunea că murise, dacă nu o vedea fără 
viaţă era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Dar, când era pe 
punctul să se întoarcă şi să o ia la fugă pe coridor, una 


dintre femeile care o veghea pe soţia sa a ieşit plângând, l- 
a privit o clipă cu ochi plini de compasiune şi i-a fost de 
ajuns. Atunci, totul a devenit real. 

Filip al lIlil-lea a intrat în dormitor, şi acolo era ea, 
odihnindu-se deja pentru eternitate cu ochii închişi. S-a 
apropiat de pat, a făcut semnul crucii cu degetul său mare 
pe fruntea defunctei, s-a apropiat de chipul ei şi apoi a 
sărutat-o. Nu a spus nimic. S-a întors în capelă şi acolo a 
început să plângă ca un copil în timp ce auzea în depărtare 
bocetele altui copil... fiul său, infantele nou-născut cerând 
atenţia unei mame care nu mai exista, şi nici nu avea să 
mai existe vreodată. 

— Venirea pe lume a acestui copil a fost plătită destul de 
scump, a spus una din doici. 

Şi el Caro” l-au numit începând de atunci, spre tortura 
lui, făcându-l să-şi aducă aminte zi de zi că sosirea sa pe 
lume costase viaţa mamei sale. 

La Escorial au petrecut toată noaptea cu plânsete şi 
priveghind cadavrul. Filip al Ill-lea nu a permis nimănui, cu 
excepţia contesei de Lemos şi a doamnei Maria de Sidonia, 
să o atingă. Ele s-au îngrijit să scoată pe toată lumea din 
dormitorul reginei, pe urmă au îndepărtat cearşafurile de 
culoarea fildeşului, i-au scos cămaşa, lipicioasă din pricina 
cataplasmelor cu care doctorul Mercado şi spiţerul Espinar 
îi trataseră boala, şi s-au apucat să o pregătească pentru 
lunga sa călătorie. Au spălat fiecare părticică a pielii sale cu 
săpun de trandafiri şi au fricţionat-o din cap până în 
picioare cu un parfum alexandrin care-i era adus la cerere 
din Austria. Au îmbrăcat-o în straie de franciscană din 
tagma desculţilor, i-au pieptănat părul şi i l-au prins într-un 
coc. Când au terminat cu aranjarea ei, l-au anunţat pe soţul 
ei, şi acesta şi-a pierdut atunci cu desăvârşire cumpătul 
pentru că nu părea a fi moartă, ci doar odihnindu-se, 
adâncită într-un somn plăcut din care se putea trezi mai 
devreme sau mai târziu. 

— Sfânta mea moartă, eu pentru ce trăiesc?! se spune că 


20 „Cel Scump“, denumirea dată infantelui Don Alfonso, tocmai 
din motivele precizate mai sus (n.red.) 


a strigat. 


Salazar s-a gândit bine pe durata întregii zile şi a pornit la 
drum, profitând de întunericul clandestin al nopţii, fără a 
spune nimic nimănui. A lăsat doar un bilet pe pat, 
scuzându-se pentru absenţa timp de o săptămână din 
motive personale, şi o listă cu instrucţiuni precise. In ea 
stabilea ca alaiul să se îndrepte spre Tolosa şi să înceapă 
interogatoriile fără întârziere. El avea să-i ajungă curând din 
urmă. l-a numit responsabili ai Vizitei pe fray Domingo şi pe 
Inigo de Maetsu. A luat unul dintre cei mai buni cai ai săi şi 
a plecat în grabă, lăsând ca briza nocturnă să-i alunge 
amărăciunea. 

O lună enormă, cu reflexe metalice, intra şi ieşea dintre 
nori, luminând uneori drumul şi alteori învăluindu-l în 
mister. Cum ploaia nu încetase în ultimele zile, Salazar a 
avut grijă la bălți care, în penumbră, păreau a fi nişte pete 
enorme de cerneală. Umiditatea plutea în aer, pătrunzând 
până la oase, şi inchizitorul a simţit că-i străpungea chiar şi 
sufletul. A călărit amăgindu-se cu posibilitatea ca veştile să 
fi fost întârziate, ca vreun inutil să fi încurcat naşterea 
noului infante cu o moarte nefericită. Insă puţin câte puţin, 
obscuritatea nopţii s-a risipit, şi odată cu ea, şi senzaţia 
aceea de coşmar. A acceptat realitatea şi s-a simţit foarte 
obosit. Timpul nu trecuse în zadar, trupul său nu mai era la 
fel de obişnuit ca în tinereţe să suporte hurducăturile unei 
drum călare. A văzut în depărtare strălucirea caldă a 
felinarelor unui han şi a hotărât să se oprească acolo. 

Hangiul l-a primit cu o bucurie nelalocul ei, având în 
vedere împrejurările, iar Salazar a fost cât pe ce să-l 
pocnească în faţă, dar s-a stăpânit. Nu era obligatoriu să 
plângă moartea reginei, chiar era posibil ca vestea să nu fi 
ajuns într-un loc atât de ascuns ca acela. Nu a rămas 
pentru mult timp. 

— Vin doar pentru a-mi odihni calul, i-a spus hangiului. 

A trebuit să oprească încă de patru ori înainte să ajungă 
la Escorial. Se simţea îmbătrânit, cu capul înfundat între 
umeri şi chipul pe jumătate acoperit de o pelerină neagră. 


Nu era o îmbrăcăminte studiată, ci doar reflexia sufletului 
său. Mergea ca un somnambul, zărea oamenii pe care îi 
întâlnea în cale suficient cât să nu se lovească de ei, dar nu 
se putea spune că-i vede; chipurile, pereţii... totul era şters. 
A perceput mulţimea, crescând pe măsură ce se apropia de 
mănăstire. Doreau cu toţii să-şi ia rămas-bun de la regină. 
Câteva femei plângeau neconsolate în primul rând. Nu erau 
bocitoare năimite, ci femei care plângeau din convingere, 
care scoteau nişte hohote în stare să îi mişte chiar şi pe cei 
mai nepăsători. Salazar s-a aşezat alături de un copil de 
numai cinci ani îmbrăcat în negru, care şi-a ridicat capul 
pentru a se uita la el cu o privire de părere de rău. 

Mănăstirea s-a impregnat de tristeţe, clopotele băteau 
atât de încet, încât inima rămânea paralizată între bătăi. 
Astfel a descoperit Salazar că sunetul unor instrumente 
poate provoca o senzaţie înfricoşătoare de abandon. 
Gărzile regale au separat mulţimea făcând un culoar în 
patio. S-au aşezat, formând un cordon, arborând în vârful 
lăncilor un crep negru. O clipă mai târziu a sosit o trăsură 
descoperită, de culoare neagră, în care se odihnea sicriul 
reginei. Era trasă de şase cai negri şi era condusă de doi 
vizitii cu uniforme negre şi cizme până la genunchi. 
Singurul lucru care contrasta cu uniformitatea culorii erau 
nişte flori albe, enorme, aşezate în jurul defunctei. Şi atunci 
a început să plouă. 

— Cerul plânge şi el pentru moartea reginei, spuneau 
unele voci. 

Sicriul era acoperit cu un capac de sticlă pentru ca 
oamenii să îi poată spune adio Margaritei faţă în faţă. 
Regina părea foarte senină, murise de trei zile, dar încă mai 
păstra înfăţişarea gingaşă a tinerei care fusese. Mult mai 
frumoasă decât amintirea pe care Salazar o evoca uneori. O 
înveşmântaseră în straie de franciscană din tagma 
desculţilor şi ţinea un rozariu de argint între mâinile sale 
împreunate. În urma ei mergeau ducele de Lerma, contesa 
de Lemos, Rodrigo Calderón şi monarhul. 

— Trupul reginei trece din puterea ducelui de Lerma şi a 
contesei de Lemos în cea a priorului comunităţii, a strigat 


Calderón. 

Apoi, cineva s-a apropiat pentru a-i şopti ceva la ureche 
şi el a răspuns cu un zâmbet în aparenţă ironic. Cei prezenți 
s-au indignat. 

— Aţi văzut neobrăzarea nesimţitului ăstuia? a şoptit un 
bărbat aflat lângă Salazar. 

— Am înţeles ce-a spus: „Regina a murit. Trăiască 
regele“, a răspuns celălalt. Tipul ăsta e un asasin. 

— Calderón ăsta are legături cu vrăjitorii, a spus un altul. 
l-a adus pe un anume doctor Mercado din Valladolid şi pe 
un spiţer de mâna a doua ca să se ocupe de regină şi se 
spune că i-a cumpărat... că medicul a otrăvit-o cu nişte 
prafuri maronii. 

Lui Salazar i s-a pus un nod în gât şi mintea i-a fost 
deodată asaltată de mii de imagini. Şi-a adus aminte de 
scrisoarea reginei în care îi comunica bănuielile sale cu 
privire la Lerma şi Calderón, moartea prin otrăvire a lui 
Pedro Ruiz de Eguino, presupuşii vrăjitori, flaconul cu 
prafurile de culoare maronie învelit în năframa aceea, 
batista delicată brodată cu litera M, despre care el a crezut 
că putea fi a Margaritei, dar acum vedea limpede că 
aparţinea doctorului Mercado... otrava administrată de un 
doctor... M de la Mercado. Calderón... presupuşii vrăjitori... 
Pedro Ruiz de Eguino, doctorul Mercado... 

Trăsura care transporta sicriul a dispărut în spatele uşilor 
mănăstirii. Mulțimea s-a împrăştiat, dar Salazar a rămas 
acolo, sub ploaia ce se înteţea, udându-l până la piele, 
chinuit de certitudinea că moartea reginei Margarita nu 
avusese nici o legătură cu naşterea fiului ei. Nu fusese un 
accident, o omorâseră. S-a simţit incompetent, avusese în 
mâinile sale toate indiciile că se putea întâmpla aşa ceva, 
dar nu fusese în stare să le interpreteze până în momentul 
acela. El, care promisese să o protejeze... Picăturile de 
ploaie îi intrau în ochi şi abia putea să-şi fixeze privirea 
asupra porţii prin care dispăruse regina... pentru totdeauna. 

Au trecut multe ore, s-a făcut noapte, şi atunci 
inchizitorul s-a întors pe calul său fără a înceta să se 
întrebe „de ce“. Ce legătură putea avea investigația sa în 


ținuturilor nordice cu moartea Margaritei? Şi-a promis în 
sinea lui că va termina treaba pe care o începuse, că avea 
să-i demaşte pe cei vinovaţi, străduindu-se să acţioneze cât 
mai bine cu putinţă, ca să nu rămână îndoieli. Acum vedea 
totul limpede. 


Capitolul XXIV 


Despre cum să călătoreşti pe mare în siguranță, despre 
cum să eviti să te lovească un fulger, despre cum să scapi 
de constipatie şi de problemele cu rinichii, despre cum să 
alungi teama şi nebunia, despre cum să creezi stele 
artificiale 


Simţise dintotdeauna aşa, prezenţa soarelui avea asupra 
lui Mayo un efect sedativ, de reluare şi de început. 
Strălucirea lui pe un cer albastru şi curat o făcea să simtă 
că mai există o şansă. Şi-a petrecut dimineaţa mergând 
fără o ţintă precisă, căutând un loc în care să se refugieze, 
departe de tabăra vrăjitorilor, în timp ce se gândea la ceea 
ce văzuse în noaptea precedentă, revăzând cu ochii minţii 
dăţile în care dăduse peste bărbaţii ciudaţi cu trupuri 
îmblănite. După ce a trecut peste teamă, a trebuit să 
admită că, până în momentul în care reuşiseră să-l invoce 
pe diavol dintr-un ceaun fumegător, îi păruseră întotdeauna 
nişte neciopliţi. Totuşi, dacă închidea ochii, putea vedea din 
nou cele două puncte verzi privind-o în întuneric, iar trupul 
îi era străbătut de un fior. 

S-a întins cu faţa în sus, sub un copac; era epuizată 
pentru că nu dormise toată noaptea, din cauza alergăturii şi 
a confuziei. A privit soarele doar pentru o clipă, o nouă zi, 
un nou prilej favorabil, dar a fost nevoită să închidă ochii 
pentru că dimineaţa i s-a părut dureros de splendidă. 
Atunci şi-a dat seama. Un punct verde i-a rămas fixat pe 
retină indiferent unde privea. Lumina strălucitoare a 
soarelui provoca acel efect ciudat asupra ochilor ei, care a 
persistat o bucată bună de vreme. S-a ridicat în picioare, 
emoţionată. A devenit conştientă că punctele verzi pe care 
le zărise în noaptea precedentă în mijlocul întunecimii erau, 
de fapt, un efect luminos datorat celor două focuri de 
tabără pe care le aprinseseră vrăjitorii şi pe care le privise, 
ca vrăjită, vreme îndelungată. 

— Nu erau ochii diavolului! i-a strigat lui Beltrân sărind în 


picioare. Luminile verzi! Nu erau ochii diavolului. Erau doar 
sclipiri provocate de foc, umbra unor scântei în pleoapele 
mele. 

Beltrân a scos un răget care se voia un amestec de 
bucurie şi încuviinţare. 

Mayo a continuat să simtă un anume respect pentru cele 
patru personaje, dar, începând de atunci, a încetat să-i mai 
fie teamă de ei. Se ghemuia în apropierea taberei lor 
pentru a le studia toate mişcările. Erau neîndemânatici, 
murdari, haimanale... a învăţat să le citească pe buze, să le 
descifreze limbajul trupului; şi-a dat seama că bărbatul înalt 
şi femeia mai în vârstă erau un cuplu şi că băiatul cu ochiul 
alburiu şi fata cu picioarele slăbuţe şi cu mişcări leneşe 
erau copiii lor. La lumina zilei păreau oameni oarecare. 
Totuşi, nu a fost în stare să afle motivul pentru care cele 
patru persoane urmăreau alaiul şi, cu atât mai puţin, să 
ghicească ce îi îndemna să încerce să-i facă rău iubitului ei. 

De-a lungul acelor zile, Mayo a fost atât de absorbită de 
investigaţiile ei, încât nici nu şi-a dat seama că Salazar 
plecase. A aflat acest lucru în ziua în care a văzut că 
pregăteau lucrurile pentru a pleca în direcţia Tolosa, dar nu 
l-a găsit în hărmălaia aceea. A crezut pentru o clipă că era 
vorba de un semn al destinului, indicându-i că trebuia să 
înceteze să-i mai urmărească. La urma urmelor avea deja 
indiciul de care era nevoie pentru a o găsi pe Ederra. Toate 
datele arătau că doica ei se afla în Vitoria împreună cu 
Gracia de Iturralde, aşa că nu mai era nevoie să se ţină scai 
de Salazar şi de alaiul său. Insă, şi-a scos imediat ideea din 
cap. Trebuia să rămână împreună cu ei încă puţin, voia să 
mai rămână cu el încă puţin, era ceva mai presus de 
puterile ei. 

Până la vestea care a făcut-o să se simtă prinsă deodată 
în capcana dragostei, Mayo nu ştia că era o romantică 
incurabilă. A fost nevoită să înveţe asta pe parcursul acelor 
zile. A învăţat să potolească vocea şoptitoare care îi 
reproşa incapacitatea de a se îndepărta de lnigo, să 
accepte cu resemnare de sfântă neliniştile provocate de 
refuzul lui, să se împace cu ideea că filtrul ei de a uita o 


dragoste nu funcţionase. În fond, nici măcar nu-i mai păsa 
de asta. Toate acele chinuri erau răsplătite de certitudinea 
că sentimentul acela o scosese din mediocritate, 
transformând-o într-o persoană specială. Acum preţuia 
viaţa altei persoane mai mult decât pe a sa proprie. 
Novicele ei era în continuare în pericol. S-a convins de asta 
când a avut dovada că acei patru vrăjitori începeau să-şi 
pregătească plecarea pentru a urma alaiul. Mayo ştia că nu 
aveau intenţii bune. Nu putea să-l abandoneze. Acele 
personaje foloseau otrăvuri, mijloace vătămătoare care 
puteau ajunge să fie chiar mortale. Trebuia să-l avertizeze 
asupra pericolului înainte de-a o apuca pe un drum diferit... 
drumul care avea să-i îndepărteze pentru totdeauna. In 
fond, i-o datora, fuseseră tovarăşi de călătorie pentru mult 
timp. Acela avea să fie cadoul ei de despărţire. Apoi avea 
să meargă în direcţia Vitoria, locul în care urma să o 
reîntâlnească pe Ederra. Vitoria, locul în care avea să-şi 
recupereze viaţa. 

Când au ajuns la Tolosa, Mayo a pus la cale un plan. l-a 
luat vreo două zile ca să pregătească totul. A făcut rost de 
suficient fosfor pentru a confecţiona nişte petarde şi câteva 
artificii. În toţi acei ani în care călătorise prin sate, oferindu- 
şi serviciile pe la iarmaroace, cunoscuse destui artificieri, 
încât să ştie câte ceva din trucurile pe care le foloseau. 
Apoi s-a pregătit să devină o persoană deosebită, diferită 
de cea care fusese până atunci: provocatoare, 
extraordinară, fermecătoare. S-a îmbăiat din cap până în 
picioare, apoi şi-a frecat coatele şi genunchii cu lămâie 
până când pielea i-a devenit albă şi fină ca a unui bebeluş. 
Şi-a pieptănat părul cu răbdare până când s-a uscat şi i-a 
devenit fin, lins şi strălucitor. Desfăcut, îi ajungea mai jos 
de talie. Şi-a boit obrajii, şi-a desenat o umbră întunecată 
pe pleoape cu spuza din foc, şi apoi a căutat ceva drăguţ 
printre hainele Ederrei. A ales o tunică de in de culoarea 
cerului, largă, vaporoasă, aproape fără cusături, pe urmă a 
împletit o coroană de flori pe care şi-a pus-o pe cap. S-a 
privit în oglinda râului şi i-a plăcut ce-a văzut. Părea un 
înger, cum spunea el. Aducându-şi aminte, a simţit o 


împunsătură în stomac, dar a făcut un efort pentru a şi-l 
scoate din minte. 

S-a folosit de virtuțile blendei. Ederra spunea că 
mineralul acela avea puteri cu totul miraculoase, mult mai 
vrednice de admiraţie decât virtuțile atribuite în mod greşit 
anumitor moaşte creştine, care, în marea lor majoritate, nu 
erau decât oase de pui şlefuite şi bucăţi din feţele de masă 
aruncate de preoţi, care de obicei aveau efect prin simpla 
putere de convingere. Blenda, în schimb, făcea mai 
suportabil transportul pe apă dacă era luată cu ei de 
marinari, alunga fulgerele dacă era strânsă în pumn în 
timpul furtunilor, avea proprietatea de a feri de constipaţie, 
de problemele cu rinichii şi de a vindeca teama şi nebunia. 
Însă, în momentul acela nu o interesa nici una dintre acele 
proprietăţi. 

Înainte de lăsarea întunericului, Mayo s-a folosit de 
frânghia cu scoici, întrebuințată de vrăjitori pentru a-şi 
înconjura aşezarea, şi a legat de ea cu multă grijă sute de 
pietre de blendă, pentru că aflase că strălucea în penumbră 
ca o stea dacă primea sclipirea vreunei lumini apropiate. 
Într-un moment de neatentie al vrăjitorilor, a pus petardele 
şi artificiile în spuza celor două focuri pe care le aprindeau 
noaptea, legându-le unele de altele printre ramurile 
copacilor de jur împrejurul taberei. Apoi a pus la capătul 
şirului de petarde o ramură de statul unui om, pe care 
împrăştiase puţin praf de puşcă. Pe urmă a aşteptat 
răbdătoare sosirea nopţii. 

Când cele două femei au început să adune lemne în 
cercurile de piatră în care aprindeau focurile, Mayo şi-a 
făcut cruce. A presupus că Ederrei i s-ar fi părut o prostie 
nefolositoare, dar s-a gândit că, într-o situaţie ca aceea, nu- 
i mai rămânea decât să se lase pe mâna Dumnezeului 
creştinilor. La urma urmelor, cu cât avea mai multe puteri 
supreme de partea ei, cu atât era mai bine. Femeile au 
apropiat torţele de lemnele care au început să pocnească, 
iar căldura focului a avut nevoie doar de câteva minute 
pentru a ajunge la petarde şi artificii. Deodată, un zgomot 
de focuri artificiale, scântei, lumini şi explozii i-a şocat pe 


vrăjitorii care alergau îngroziţi în toate direcţiile, încercând 
să scape de acolo. Zgomotele îi înconjurau cu pocnete 
intermitente care nu le dădea pace, iar ei se învârteau ca 
nebunii, urlând printre explozii. Se mişcau într-o direcţie, şi 
atunci sosea un fulger şi un tunet; se întorceau şi dădeau 
peste altele, până când, în cele din urmă, au hotărât să 
rămână ghemuiţi în mijlocul taberei, acoperindu-şi capul cu 
braţele, asediați din toate părţile de gălăgie şi panică. 

Traseul focurilor a ajuns la capăt atingând ramura pe 
care Mayo împrăştiase praful de puşcă, aceasta 
aprinzându-se în clipa în care a fost atinsă de prima 
scânteie, degajând o căldură de damnare eternă şi nişte 
lumini înfricoşătoare. Mayo s-a gândit că tatăl ei ar fi fost 
mândru de măiestria ei cu focul dacă ar fi văzut asta. 
Lumina ramurii a dat la iveală pietrele de blendă, şi cercul 
de copaci din jurul taberei vrăjitorilor s-a transformat la 
puţin timp într-o mică orbită spuzită de stele. Şi atunci 
Mayo, agitată, cu inima cât un purice în faţa a ceea ce avea 
să fie prima ei reprezentaţie teatrală cu spectatori, a ieşit 
din spatele ramurii arzătoare, mergând încet şi maiestuos, 
cu ochii pe jumătate închişi şi cu braţele ridicate în faţa 
corpului, ca şi cum ar fi fost somnambulă. 

— Nu ne faceţi rău, doamna mea... vă rog! 

Cei patru erau în genunchi, cu mâinile împreunate, 
cerând îndurare. 

— Viiin să vă cer explicaţii, a spus cu o voce venită de 
dincolo de mormânt, care îţi făcea pielea de găină. Spuneţi 
adevărul, domnilor vrăjitori, şi nu vă voi face nimiiic. 

— Nu suntem vrăjitori, doamnă Mari, a spus femeia cu 
pliuri şi riduri, confundând-o cu zeiţa spiritelor care, potrivit 
legendei, mergea elegant îmbrăcată şi arunca foc. 

— Linişte! a poruncit. De ceee îl urmăriţi pe Salazar şi 
alaiul săăău? 

— Nu ne facem decât datoria. Un bărbat ne-a angajat ca 
să facem o farsă. Cel mai în vârstă dintre vrăjitori a devenit 
purtătorul de cuvânt al discuţiei. 

— Diavolul? a întrebat Mayo pierzându-şi puţin tonul 
puternic de la început. 


— Ah, nu, nu, nu... noi nu avem legături cu el, a spus 
bărbatul cu cel mai larg zâmbet al său. E un ins destul de 
înfumurat, dintre cei care au lumea la picioare... mă 
înţelegeţi, şi care vorbeşte în numele altuia. Unul pe care îl 
numeşte Stăpânul şi pe care nu l-am văzut niciodată. Am 
fost puşi în legătură cu el de un prieten de-al său, un 
slujitor al Bisericii pe nume Pedro Ruiz de Eguino, cu care 
ne-am întâlnit odată într-un han. Ne-a spus că avea o 
treabă pentru noi, că ne dădea nişte bani buni, că era o 
sarcină simplă, că nu ne implica prea mult. 

— Da... prieteni foarte buni, prieteni foarte buni, dar pe 
urmă domnişorul ăla ne-a însărcinat să-l otrăvim pe acel 
Pedro. 

Femeia mai în vârstă s-a apucat să vorbească cu o privire 
înfuriată. 

— Taci, femeie! că nu ştim dacă era otravă. Şi i s-a 
adresat din nou lui Mayo, cu un zâmbet cucernic, pentru a 
adăuga: Domnul ne-a dat nişte prafuri pe care i le dăduse 
unul dintre doctorii aceia buni ca să le vârâm în gura lui 
Pedro Ruiz de Eguino în timp ce dormea - a aruncat o 
privire consternată -, că bărbatul a părăsit lumea asta două 
zile mai târziu... păi da... dar asta nu vrea să spună că ar fi 
fost din pricina prafurilor pe care i le-am pus în gură, ar fi 
putut muri din altă cauză. Bărbatul acela nu mai arăta prea 
bine de ceva vreme. 

Pe Mayo a trecut-o un fior pe şira spinării. Şi-a adus 
aminte de cele două ocazii în care îi descoperise pe cei doi 
bărbaţi încercând să-l otrăvească pe novicele ei iubit. 

— Păi ce altceva să fi fost decât otravă, a protestat 
femeia. De ce crezi că a venit doamna Mari aici... Pentru a 
ne cere socoteală, nu-i aşa, doamnă Mari? | s-a adresat lui 
Mayo, explicând pe un ton conspirativ, ca între prietene: 
Ştiam eu că asta n-o să ne aducă nimic bun. Bărbatul ăsta 
ne bagă doar în buclucuri şi în încurcături. Şi mi-a spus 
mama că nu era un bărbat bun pentru mine. Brutarul din 
satul meu mă curta, ştiţi, doamnă Mari? Dar femeia e oarbă 


şi... 
— De ce trebuie să spui mereu povestea asta la toată 


lumea? Poţi să te cari oricând doreşti cu brutarul ăla. 

— Păi am s-o fac într-o zi, că nu trebuie eu să... 

— Linişte! Situaţia îi scăpa de sub control lui Mayo. 
Caaare era mai exact saaarcina dată de Stăpân, domnilor 
vrăjitori? 

— Vă repet că nu suntem vrăjitori, a protestat bărbatul. 
Deşi treaba noastră era tocmai de a-i face pe domnul 
inchizitor Salazar şi pe oamenii din jurul lui să creadă că 
erau urmăriţi de ei, înţelegeţi? 

Şi atunci i-a povestit că prima lor sarcină era să ajungă în 
Santesteban şi să o găsească pe o anume Juana de Sauri. 
Ea depusese mărturie împotriva câtorva persoane în timpul 
procesului vrăjitoarelor din Logrono şi apoi se căise. Din 
câte se pare, femeia era hotărâtă să-şi retragă mărturia, 
voia să vorbească cu Salazar pentru a-i povesti că, de fapt, 
nici nu văzuse şi nici nu cunoscuse vreodată o vrăjitoare. 
Povestise totul primarului oraşului şi parohului, iar ei, la 
rândul lor, comunicaseră vestea tribunalului din Logrono. 
Toate acestea au ajuns la auzul misteriosului bărbat 
arogant care i-a însărcinat să o sperie suficient de tare pe 
Juana, încât aceasta să creadă fără doar şi poate că 
vrăjitorii existau cu adevărat. 

— Şi aţi omorât-o! a şuierat Mayo. 

— Nu, asta chiar că nu! a urlat femeia. Om fi noi farsori, 
dar nu ucigaşi. Şi-a făcut singură felul. Şi-a legat o piatră de 
picior şi hai... cu capul în râu. Nu am putut face nimic 
pentru ea. 

Şi aşa i-au povestit că, la fiecare două săptămâni, 
primeau noi instrucţiuni de la necunoscutul care vorbea în 
numele Stăpânului. Le-a dat sarcina de a-l face pe unul 
dintre ajutoarele lui Salazar să creadă că putea zbura. 
Pentru asta folosiseră un unguent cu mandragoră, pe care 
l-au primit de la el în persoană. 

— Se pare că are prieteni vrăjitori care îi dau alifiile, i-a 
explicat femeia. 

Apoi i-au povestit cum au trebuit să fure hârtiile pe care 
inchizitorul Salazar le avea pe masa din biroul său pentru a 
i le încredința, deoarece printre ele se afla o scrisoare care 


îi interesa. Mai târziu le-a dat indicaţii ca fiica lor, Catalina, 
să se dea drept vrăjitoare şi să se strecoare printre acei 
gură-cască veniţi să întâmpine alaiul şi să vadă cum 
funcţiona totul, ca să îi scandalizeze pe locuitori, dar tânăra 
a sărit calul cu reprezentaţia şi aproape că i-au prins. Mai 
târziu i-a obligat să-l otrăvească pe Pedro Ruiz de Eguino 
pentru că, din câte se pare, cunoştea toate dedesubturile 
afacerii cu Stăpânul şi le era teamă că Salazar avea să le 
descopere. 

— Va trebui să încetaţi să-i mai urmăriţi, domnilor 
vrăjitori, le-a spus Mayo. 

— Bineînţeles, cum porunciţi, doamnă Mari, dar vă spun 
că nu suntem vrăjitori. 

— Şi atunci, cuuuum explicaţi ce-aţi făcut în ziua aceea în 
portul din San Sebastiân? 

— Domnia-voastră a văzut toate acelea? Bărbatul a luat 
o privire de falsă modestie. Bine... câteva hârtii sulfuroase 
aruncate în foc, nu mare lucru... 

— Şi silueta diabolică ieşind din suuupă? 

— Ei bine... Bărbosul şi-a dres vocea de două ori şi a 
spus: Datorită însuşirilor domniei voastre divine şi erudite, 
cunoaşteţi faptul că există anumite plante care au 
proprietatea de a te face să vezi lucruri care nu există. A 
rămas tăcut pentru o clipă şi apoi a precizat: Am aruncat 
beladonă în ceaun, şi fumul pe care l-a emanat le-a intrat 
pe nas celor care se aflau mai aproape. Se spune că în 
interiorul beladonei trăieşte un spirit care iese doar o 
noapte pe an, şi asta trebuie să fi fost. Era doar fum. Nici 
nu vă închipuiţi ce uşor e să-i faci pe oameni să vadă lucruri 
în fum. Fiul meu de aici, a arătat spre cel cu ochiul alb, a 
strigat că era o vrăjitoare pe mătură, şi fata mea de aici, a 
arătat spre Catalina, a strigat că era diavolul. Şi gata. Toată 
lumea l-a văzut clar. 

Mayo s-a gândit că asta era foarte logic. De cele mai mult 
ori când se juca cu Ederra să recunoască figuri în nori nu 
putea vedea formele exacte până ce ea nu i le arăta. 
Fiecare vede ceea ce doreşte să vadă. 

Dar nu a mai putut întreba nimic pentru că tocmai atunci 


şi-a dat seama că focul de pe ramura care o lumina din 
spate se stingea. Strălucirile pietrei de blendă se estompau 
şi fastul punerii ei în scenă începea să-şi piardă din 
splendoare. Acela era momentul potrivit să dispară. Le-a 
repetat că nu dorea să-i mai vadă dându-le târcoale lui 
Salazar şi oamenilor săi, s-a întors în grabă rostind o frază 
de despărţire deloc maiestuoasă, care i s-a părut puţin 
forţată şi care a umbrit uşor reprezentaţia ei din noaptea 
aceea. A ieşit în fugă, s-a împiedicat, şi-a pierdut coroana 
de flori, dar a avut destul timp pentru a se adânci în 
pădure, fără a le da ocazia să-şi vină în simţiri. 


Salazar dispăruse de o săptămână şi se putea vedea din 
atitudinea alaiului că starea sufletească a tuturor începea 
să aibă de suferit. Sosirea la Tolosa se petrecuse fără 
incidente. Aşa cum lăsase dispoziţie inchizitorul, Înigo şi 
Domingo s-au apucat fără întârziere de formalităţile 
confesiunilor şi interogatoriilor, dar căiţii se împuţinau şi 
aveau nevoie de Salazar pentru a-i ierta. Nu ştiau ce să 
facă. Cei doi băieţi s-au pus de acord asupra unei strategii 
prin care să ascundă absenţa lui Salazar. Încercau să 
afişeze priviri prietenoase, se arătau destinşi pentru a 
detensiona lucrurile şi vorbeau despre toamna aceea 
nebună pe care aveau nenorocul să o trăiască în timp ce 
autorităţile locale se încăpăţânau să afle ceva despre 
domnul inchizitor, însă lucrurile păreau să le scape de sub 
control. Au început să se gândească la posibilitatea de a 
aduce la cunoştinţa Supremei cele întâmplate, mai mult din 
îngrijorare pentru soarta pe care ar fi putut-o avea decât 
pentru a-l denunța în faţa superiorilor. Poate că dispariţia 
sa avea legătură cu vrăjitoarele şi cu vicleşugurile lor, şi 
faptul că ascundeau asta era o greşeală. Înigo şi Domingo 
au tot discutat între ei şi au căzut de acord să aştepte încă 
o săptămână, după care aveau să dea alarma. Între timp, 
pentru a evita întrebările incomode, au hotărât să se arate 
amândoi ocupați sau meditativi în cea mai mare parte a 
timpului. 

Inigo a profitat de izolarea aceea forţată pentru a se 


adânci în sentimentele sale. Odată cu trecerea zilelor, 
mintea sa trecuse prin ciur şi prin dârmon amintirile 
întâlnirii sale cu fata din pădure. A purificat adevărul 
material al corpurilor înlănţuite, al umorilor şi al primilor 
fiori pentru a sublima în final puterea unei emoţii pe care el 
o simţea în fiecare părticică a corpului şi sufletului său. 
Dragostea îl făcea să-i fie dor de pericolul la care fusese 
expus. Fericirea aceea prețioasă, necesitatea de a deveni 
mai bun, de a respira cu mai multă însufleţire, de a trăi 
fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima nu putea fi un păcat. 
S-a convins că fata aceea era într-adevăr o fiinţă divină şi a 
îmbrăţişat din nou teoria îngerului albastru care îl urmărea 
cu intenţia de a-l proteja. Totuşi, în caz că ar fi existat cea 
mai mică posibilitate de a se fi înşelat, continua să 
recapituleze lucrurile care se spuneau despre partea 
femeiască în unele pasaje din Sfânta Scriptură. II chinuia 
gândul că Ecleziastul lăsase foarte clar să se înţeleagă că 
femeia era mai amară ca moartea. 

În după-masa aceea, Înigo şi-a căutat singurătatea în 
biserică. La ora aceea se aflau acolo doar câteva 
credincioase aprinzând lumânări şi bolborosind rugăciuni. 
S-a aşezat pe o bancă mai îndepărtată şi şi-a pus Biblia pe 
genunchi. Voia să găsească în ea un paragraf care să 
contrazică Ecleziastul. Era convins că Domnul nu ar fi ales-o 
pe Fecioara Maria ca instrument pentru sosirea sa pe lume 
dacă femeia ar fi fost cu adevărat atât de îngrozitoare. Se 
gândea la asta când i-a putut simţi din nou prezenţa. 


Secretul celor patru presupuşi vrăjitori apăsa asupra 
pieptului lui Mayo ca un strigăt. Ştia că era prea mare 
pentru a-l ţine ascuns pentru mult timp şi că trebuia să îl 
aducă la cunoştinţă oamenilor din alai. A luat în 
consideraţie diversele posibilităţi de a îl înfăptui. S-a gândit 
să recurgă la sala de declaraţii prefăcându-se a fi o căită şi 
să povestească totul cu voce tare, dar şi-a dat seama că 
vorbele ei ar fi putut fi luate drept glumele unei fiinţe 
posedate de diavol şi că putea sfârşi într-o închisoare 
secretă, tocmai acum când ştia că Ederra era în viaţă în 


Vitoria. Şi ca şi cum asta ar fi fost un lucru neînsemnat, se 
simţea paralizată de nesiguranţă. li era teamă să înfrunte 
privirea lui Înigo la lumina zilei. Întâlnirile lor o păstraseră 
intactă, protejată de vraja viselor şi a lunii pline, şi ea 
prefera să rămână astfel în memoria lui: magică, idilică, 
poetică. Îi era teamă să descopere că iubitul ei nu se 
emoţiona în prezenţa ei, că sobrietatea interogatoriului ar fi 
făcut-o să apară în faţa ochilor lui ca persoana timidă care 
fusese dintotdeauna şi nu ca roua din grădinile lumii, aşa 
cum o văzuse în noaptea lor de dragoste. Era posibil ca nici 
măcar să nu o recunoască. Poate că filtrul de pierdere a 
sentimentului de dragoste funcţionase cu adevărat, şi el o 
uitase deja. De aceea Mayo s-a gândit că era cel mai bine 
să-l prindă pe novice într-un loc singuratic şi îndepărtat, 
unde să se poată refugia în anonimat. 

A reînceput să-l spioneze pe Inigo de Maetsu şi i s-a părut 
un moment potrivit când l-a văzut intrând în biserică având 
Cartea lui sub braţ. A intrat tăcută în lăcaşul acela cuprins 
de tenebre, care a învăluit-o imediat, captivând-o cu 
mireasma dulceagă de tămâie. Lumina se strecura printre 
vitralii şi irizarea multicoloră a geamurilor pe care erau 
reprezentate imagini religioase ale Domnului, ale îngerilor 
şi apostolilor în cele mai beatifice ipostaze, cobora lent 
până ajungea la pământ. Lumina aceea acoperea totul cu 
un văl fin de penumbră albastră, întrerupt doar de micuţele 
scântei aurii ale lumânărilor, care îi scoteau pe credincioşi 
din crepusculul viselor. 

Mayo a simţit din nou pacea aceea copleşitoare care îi 
mişca sufletul şi care îi provoca Ederrei atât de mult 
dezgust. Sunetul orgii, şoaptele oamenilor în timp ce se 
rugau, rigoarea retablului în care un Isus Hristos plin de 
suferinţă trecea în eternitate murind pe cruce pentru 
păcătoşi... Mayo nu a mai avut nici o îndoială că aceea era 
casa demnă a unui Dumnezeu. 

A mers încet, simțind cum răceala plăcilor de marmură îi 
muşca picioarele desculţe, trecându-şi buricele degetelor 
peste spătarele băncilor, simțind cu plăcere textura striată 
a lemnului. Şi-a dat seama că nu-i era teamă, era doar 


fericită. Fără să facă zgomot, s-a strecurat pe culoarul 
băncii din spatele celei ocupate de Inigo şi s-a pus în 
genunchi. El a simţit scârţâitul uşor din spatele lui, fiind 
cuprins de o senzaţie de certitudine. 

— Tu eşti? a murmurat, temându-se în egală măsură de 
oricare dintre răspunsuri. 

Ea a păstrat tăcerea. Acum ştia că-şi aducea aminte de 
ea, că o intuia, că o aştepta. Inima lui Mayo bătea iute şi 
avea gâtul uscat. 

— Nu te întoarce, te rog. 

Ínigo s-a înclinat în spate sprijinindu-se de spătarul 
băncii, fără a-şi întoarce capul, simțind respiraţia fetei 
foarte aproape de gâtul său. Trupul i-a fost străbătut de un 
fior. Mayo a continuat să vorbească, aproape în şoaptă. 

— Vin să-ţi spun o poveste, a continuat, îţi plac poveştile? 

— Prefer întâmplările reale, a sâsâit novicele. 

— Atunci eşti norocos, pentru că povestea asta poate fi la 
fel de bine o întâmplare reală. 

Ínigo a hotărât să-şi acopere faţa cu mâna dreaptă 
pentru a nu deştepta bănuieli şi pentru că lui i se părea că 
tonul şoptit pe care îl foloseau era mai mult de confesiune. 
Nu voia să cadă pradă tentaţiei de-a se întoarce şi de-a o 
privi. Ea şi-a început istorisirea povestindu-i că a fost odată 
o fetiţă foarte neînsemnată care era nici mai mult, nici mai 
puţin decât fiica diavolului. Se plimba prin păduri cu un 
bărbat cu înfăţişare de măgar care ştia să socotească dând 
rezultatul prin lovituri din copite. Săraca fetiţă, ce păcat, s-a 
pierdut de doica ei, o femeie foarte, foarte bună care 
vindeca toate bolile şi care, tocmai de aceea, a fost luată 
drept vrăjitoare. Inchizitorii au arestat-o, dar, după ce şi-a 
dovedit nevinovăția, au lăsat-o să plece, dar astfel, fetiţa nu 
a putut da de ea. Mai apoi, inchizitorii au hotărât să iasă în 
căutarea altor vrăjitori, şi fetiţa i-a urmat. A descoperit că 
nu era singura care se interesa de călătoria domnilor din 
Sfântul Oficiu; nişte falşi vrăjitori foarte răi, instigaţi de un 
bărbat cunoscut sub numele de Stăpânul, urmăreau alaiul 
inchizitorial pentru a-i face să vadă lucruri care nu existau. 
Au chinuit-o pe o biată femeie care a sfârşit prin a se 


arunca într-un râu, l-au uns cu mandragoră pe unul dintre 
ajutoarele inchizitorului pentru a-l face să creadă că zboară, 
au furat documente, s-au prefăcut în timpul declaraţiilor a 
avea legături cu diavolul, au otrăvit un vânător de 
vrăjitori... 

— Cum se termină povestea? a şoptit, înspăimântat, 
Înigo, recunoscându-se în ea. 

— Încă nu are final, va trebui să-l născoceşti, a şoptit 
Mayo. Îi vei găsi pe falşii vrăjitori în pădurea cu mlaştini, 
într-o poiană aflată lângă cascadă. 

— Dar atunci... pot să hotărăsc doar asupra uneia din 
părţile poveştii, a protestat Înigo. Şi cealaltă? Ce se va 
întâmpla cu fata care îşi caută doica? 

— Fata... a murmurat Mayo, fata s-a crezut odată 
cuprinsă de cele mai lăudabile sentimente, şi care, prin ele 
însele, slujeau pentru a justifica totul. Era îmbătată de 
duioşie şi era incapabilă să vadă că existau lucruri mai 
înalte cărora să-şi dedice viaţa, a remarcat cu tristeţe, însă 
cineva a învăţat-o că era de preferat să mori decât să 
trăieşti trădându-ţi principiile. A trăi fără ele e ca şi cum ai fi 
murit în fiecare secundă. 

— Poate că persoana aceea se înşela, poate... 

— Nu, i-a retezat-o brusc, apoi şi-a coborât din nou vocea 
pentru a adăuga: Persoana aceea avea dreptate. 

Mayo a rămas din nou în tăcere. Şi-a închis ochii, şi-a 
apropiat nasul de ceafa novicelui şi l-a mângâiat. El şi-a 
înăbuşit un suspin. Şi-a adus aminte de familia lui, de 
legămintele lui, de promisiunea pe care i-o făcuse lui 
Salazar de a nu se mai întâlni cu fata aceea. Ochii i-au fost 
inundaţi de lacrimi. 

— Nu mi-e ruşine de ceea ce simt, a lămurit novicele cu 
vocea întretăiată. Sunt mai mândru de mine că ţi-am 
meritat sufletul decât că ţi-am avut trupul. 

— Trebuie să plec. ) 

— Aşteaptă... doar un lucru. Inigo trebuia să facă un efort 
ca să nu se întoarcă. Spune-mi cum te cheamă. Doar atât. 

Fata era cât pe ce să-i spună numele când şi-a adus 
aminte că, de fapt, Mayo nu era numele ei adevărat. Mayo 


era un nume inventat care era de folos pentru ca nimeni să 
nu o poată blestema. Doar Beltrân şi Ederra îi cunoşteau 
adevăratul nume. S-a gândit o clipă, dându-şi seama că şi 
el merita să intre în cercul acela restrâns în care se aflau 
doar persoanele în care avea încredere absolută. S-a 
apropiat de urechea novicelui şi l-a pronunţat încet, cu 
teama de a nu greşi, pentru că nu-l spunea niciodată. Lui 
Ínigo i-a sunat ca un cântec de sirenă şi l-a repetat şoptind. 
Rostit încet, i se părea o frumoasă rugăciune. Şi atunci şi-a 
dat seama că nu mai simţea în ceafă respiraţia celei care 
povestea istorii. S-a întors şi a reuşit să vadă doar umbra 
unui mic picior albăstrui trecând pragul bisericii. 

A mai rămas o vreme aşezat acolo, gândindu-se la cele 
întâmplate, gândindu-se la povestea pe care tocmai o 
ascultase. Când şi-a venit în fire, s-a ridicat dintr-odată, a 
ieşit din biserică şi a alergat în direcţia reşedinţei unde erau 
găzduiţi, căutându-l pe Domingo. Intra ca o furtună în 
camere, în săli, în bucătărie, alerga prin patio strigându-l, 
până când l-a găsit şi apoi a trebuit să-şi tragă sufletul 
pentru a depăna o poveste mai mult sau mai puţin 
inteligibilă. 

— Cei care aveau asupra lor planurile noastre de 
călătorie, a gâfâit. Falşii vrăjitori, îţi aduci aminte? 

— Bineînţeles că îmi aduc aminte, dar ce te... 

— Ştiu unde se află. Să fugim, l-a silit Inigo, dacă ne 
grăbim poate că îi putem prinde. 

Au organizat plecarea cât de repede au putut. Au adunat 
toate ajutoarele alaiului şi i-au cerut primarului din Tolosa 
să le pună la dispoziţie un grup de vânători pricepuţi. Inigo 
şi Domingo i-au pus la curent cu privire la ceea ce căutau, 
informându-i că victimele lor puteau răspunde într-un mod 
cu totul ciudat, întrucât nu se ştia cât de periculoşi erau. De 
asemenea, le-au explicat că trebuiau să meargă cu grijă 
pentru că obişnuiau să-şi înconjoare tabăra cu un fir de 
care atârnau un fel de clopoței, care îi avertiza când se 
apropia cineva. Au desenat un plan pentru a le indica 
poziţia pe care trebuia să o ocupe fiecare şi au pornit în 
direcţia pădurii cu mlaştini, rugându-se să ajungă înainte de 


căderea nopţii. 

Au văzut nişte lumini clipind între copaci. Înigo şi-a dus 
arătătorul la buze, cerând linişte. Au început să păşească 
încet, înconjurând tabăra, până când i-au văzut. Acolo se 
aflau cei doi bărbaţi şi cele două femei care le făcuseră 
inspecția imposibilă. Se odihneau lângă unul dintre focuri şi 
erau atât de duşi pe gânduri, încât nici măcar nu şi-au dat 
seama că venea cineva peste ei. Nu au opus rezistenţă. 
Până la urmă, păreau să aştepte să li se întâmple aşa ceva. 
l-au dus legaţi până în sat şi acolo i-au închis în pivnițele 
primăriei, fără a şti foarte bine ce să facă cu ei. Aşteptau 
întoarcerea lui Salazar, căci fără el nu erau decât un biet 
detaşament fără căpitan. 

Înainte de a se culca, după ziua aceea ciudată, petrecută 
la vânătoare de falşi vrăjitori, cei doi tineri slujitori ai 
Bisericii au pornit-o împreună pe coridorul ce ducea către 
încăperile lor. În ciuda faptului că, la începutul călătoriei, 
fray Domingo de Sardo simţise pentru Înigo de Maetsu o 
repulsie iraţională, un sentiment inexplicabil îl făcea acum 
să caute compania lui mai presus de cea a oricărui alt 
membru al alaiului. Înaintau în tăcere, dar Domingo a simţit 
că novicele îl privea, surâzând, cu coada ochiului. 

— De ce râzi? 

— Nu mă întrebi cum am aflat unde erau cei patru? a 
răspuns Înigo enigmatic. 

— Mi se pare că doreşti să-mi povesteşti. 

Domingo i-a aruncat o privire ironică. 

— A fost îngerul meu albastru, l-a lămurit Înigo. 

— larăşi începem. 

Şi novicele s-a întors încet, mişcându-se fără grabă, 
pentru a se bucura de satisfacția de a vedea cum Domingo 
se oprea în faţa uşii camerei lui, în timp ce zâmbea, privind 
în pământ. Înigo a mers pe culoar în direcţia dormitorului 
său, care era puţin mai departe, întorcându-şi din când în 
când capul pentru a privi chipul colegului său. 

— De ce rânjeşti? îi spunea Domingo prefăcându-se 
supărat. Eşti un imatur, nu înţeleg cum te-au ales să fii aici. 

— Eu am avut dreptate şi tu nu. 


— Imaturule! 

— Da, da... Eu aveam dreptate, da, da... 

Ínigo nu a fost niciodată atât de fericit ca în noaptea 
aceea. 


Nimeni nu a ştiut unde se aflase Salazar timp de două 
săptămâni. Inigo şi Domingo l-au scuzat cât au putut, însă 
trecuseră deja destul de multe zile fără nici măcar o singură 
veste, şi asta nu era normal pentru cineva ca el. În plus, 
situaţia începuse să le scape de sub control. Făcuseră deja 
public edictul în timpul slujbei mari, îi primiseră pe cei căiţi 
şi le oferiseră consolare, rămânea doar să-i ierte, şi pentru 
asta era nevoie de Salazar. Şi ca şi cum nu ar fi fost de 
ajuns, primarul din Tolosa a început să protesteze pentru 
faptul că avea închişi în subsolurile primăriei sale patru 
vrăjitori care nici măcar nu erau din sat. 

— Sfiinţiile Voastre, trebuie să înţelegeţi că aceasta nu e 
una dintre închisorile Sfântului Oficiu, i-a luat el la rost. 
Aceasta e o primărie şi nu ştim dacă aceste creaturi ar 
putea să ne vrăjească sau ceva... pentru că băiatul cu 
ochiul alb mă priveşte urât. 

— Asta e foarte logic, a remarcat Înigo. 

Erau pe punctul de a trimite o scrisoare inchizitorului 
general pentru a-l informa de absenţa lui Salazar, când el a 
apărut într-o după-amiază de început de noiembrie mai 
serios şi mai înfiorător ca niciodată. Au fost cu toţii de acord 
să afirme că părea să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani, însă 
ceea ce nu au putut înţelege era faptul că venea cu sufletul 
sfâşiat şi că avea nevoie de timp ca să se refacă. 

Imediat ce a sosit la Tolosa, în loc să dea o explicaţie, un 
comentariu, o aluzie referitoare la zilele cât fusese dispărut, 
a început să se descarce printr-un urlet ca de exod, rostind 
cuvintele cu o grabă şi cu o asprime care i-a istovit pe toţi. 
Era gata să-l pună cu botul pe labe pe oricare ar fi venit să-i 
vorbească despre pacte cu diavolul, secte, puteri magice, 
vrăjitoare şi vrăjitorii. Pentru prima oară îi era totul clar. 
Existau mulţi diavoli pe pământ, dar aveau cu toţii 
înfăţişare omenească. 


Singura veste care a părut să-l bucure puţin a fost să ştie 
că îi arestaseră pe cei patru falşi vrăjitori. Cu energia pe 
care o aducea, era sigur că avea să scoată de la ei, până la 
ultima, informaţiile legate de şiretlicurile lor. l-a interogat 
unul câte unul, câte doi şi apoi confruntându-i între ei. 
Primul lucru pe care dorea să-l ştie era descrierea exactă a 
bărbatului care îi angajase. După semnalmentele pe care i 
le-au dat, a ajuns la concluzia că vorbeau despre Rodrigo 
Calderón, aşa cum bănuia. Apoi a vrut să ştie originea 
batistei brodate cu M care învelea flaconul cu prafuri 
otrăvitoare. 

— Noi nu ştim nimic de litere, i-a spus bărbosul. Domnul 
ne-a spus că prafurile îi fuseseră date de un medic 
important. 

— Doctorul Mercado, a murmurat Salazar. 

Când i-a întrebat de Stăpân, ei i-au dat asigurări că nu-l 
cunoşteau, că nu-l văzuseră niciodată. Nu ştiau nici cine 
erau inchizitorii Valle şi Becerra. 

Salazar a sărbătorit reconcilierea edictului în Tolosa. l-a 
predat pe cei patru delincvenţi autorităţilor civile ca să fie 
judecaţi pentru asasinarea vânătorului de vrăjitoare Pedro 
Ruiz de Eguino şi a început pregătirile de întoarcere la 
sediul tribunalului inchizitorial din Logrono, încărcat cu 
dovezi şi informaţii care umpleau sute de pagini. Era foarte 
dornic să-i arate inchizitorului general tot ceea ce 
descoperise. Şi-a imaginat că Bernardo de Sandoval y Rojas 
avea să rămână înmărmurit să afle că cercetările sale îl 
făcuseră să suspecteze că Stăpânul şi slujitorul său erau de 
la Curte sau din Sfântul Oficiu. Şi el avea deja suspecţii săi. 


Capitolul XXV 
Despre cum îşi transmit vrăjitoarele puterea mai departe 


Decizia de a se despărţi pentru totdeauna de Înigo a fost 
pentru Mayo cea mai grea dintre toate. După ce i-a spus la 
ureche numele ei secret, fata a tras aer în piept şi a ieşit în 
grabă din biserică, pentru a nu avea timp să-i pară rău. 
Mayo credea că îndurase de-a lungul scurtei sale vieţi toate 
nenorocirile pe care era în stare să le suporte un corp 
uman, dar nu şi-a imaginat că îndepărtarea de persoana 
iubită putea fi un lucru atât de dureros. Ştia că greutatea 
aceea avea să o însoţească pentru totdeauna şi şi-a dat 
seama că era prea tânără, îi mai rămâneau mulţi ani pentru 
a continua să sufere pentru dragostea ei. Singura ei 
mângâiere era faptul că avea să o reîntâlnească pe Ederra. 
Trecuse mai mult de un an de când o văzuse ultima oară. 
Mintea îi juca feste uneori şi nu reuşea să-şi aducă aminte 
prea clar trăsăturile chipului ei. 

În noaptea de dinaintea sosirii ei în Vitoria, Mayo de 
Labastide nu a reuşit să doarmă. A recapitulat toate lunile 
ei petrecute în singurătate şi a ajuns la concluzia că nu 
fusese prea laşă, că ştia să se apere destul de bine şi 
singură, că existau oameni buni pe lume şi că, din când în 
când, câteva dintre vrăjile ei chiar aveau efect. Acum îi mai 
lipsea puţin pentru a termina de depănat firul acela subţire 
care o lega de speranţă; în sfârşit, urma să o aibă pe doica 
ei alături de ea. Totul avea să reînceapă din momentul 
acela. 

Dimineaţa devreme a privit oraşul în depărtare pentru un 
timp care i s-a părut o veşnicie, scrutând prin ceața care 
învăluia clădirile, încercând să ghicească locul exact în care 
se odihnea Ederra în clipa aceea. Mai era puţin până să o 
revadă. A urcat în grabă dealul pe care era clădit oraşul cu 
Beltrân, călcându-i pe urme, şi a putut distinge zidurile 
masive ale bisericii San Andres, în mijlocul câmpului foarte 
verde. A studiat străzile, măturate în dimineaţa aceea de 


un vânt tăios de început de noiembrie, care crea nori de 
abur în jurul botului lui Beltrân. A hotărât să o apuce la 
întâmplare pe una dintre ele, gata să o ia la întrebări pe 
prima persoană care îi ieşea în cale. A văzut în depărtare 
un grup de femei care sporovăiau în poarta unei case. 

— O caut pe Gracia de Iturralde sau pe o anume... 
Ederra, i-a fost frică să întrebe. 

— Ah, da...? 

Femeile au măsurat-o din cap până în picioare în tăcere. 
Mayo nu avea chef de dat explicaţii. 

— Sunt sora ei mai mică. 

— Sora mai mică a celor două? a întrebat cea care părea 
mai obraznică. 

— Da... ei, nu... normal. Mayo a râs fără chef. Sora mai 
mică doar a uneia din ele. 

— Care din ele? a continuat să o ia la rost femeia. 

— A Ederrei, a murmurat împreunându-şi degetele. 

Au cântărit-o din nou din priviri, ca şi cum s-ar fi gândit 
dacă fata aceea era sau nu o ameninţare, ceea ce li s-a 
părut puţin probabil pentru că, după o clipă, au ajuns să îi 
dea îndrumări. 

A trebuit să o apuce pe un drum care a scos-o din oraş. 
Privirea i se înceţoşa. Emoţiile începeau să-i chinuie 
stomacul; a crezut pentru un moment că avea să vomite. S- 
a oprit o clipă ca să ia o gură de aer. Pământul răspândea 
un miros de ferigi care i s-a prins de gât. Trebuia să meargă 
mai departe, era deja aproape. 

A descoperit clădirea pe care i-o indicaseră femeile 
ascunsă între meri. Părea o căsuţă de păpuşi, albă cu 
acoperiş roşu şi cu muşchi la colţuri. Avea un şopron mic pe 
o latură şi un fel de grădină în care creşteau nişte tufe pe 
care nu a reuşit să le recunoască. S-a oprit un moment 
pentru a asculta la uşă. A auzit trosnetul inconfundabil al 
focului şi zgomotul fierturii ce bolborosea într-o cratiţă. 
Inima îi bătea gata să-i sară din piept. A numărat până la 
trei şi a bătut hotărâtă la uşă. Tot sângele îi năvălise în cap. 
A deschis o femeie de vreo patruzeci de ani, cu părul prins 
delicat într-un coc, cu nişte riduri foarte fine marcându-i 


ochii cenuşii. Avea un corp frumos, cu talia bine conturată. 

— Doamna Gracia de Iturralde? 

Femeia s-a uitat la Mayo cu privirea celei ce tocmai a 
descoperit că s-a sfârşit lumea. 

— Numele meu este Mayo de Labastide dArmagnac, s-a 
prezentat. Mi-ar lua foarte mult să încerc să vă explic ce m- 
a adus până aici, dar... 

— De ajuns... Ştiu cine eşti. Văd că l-ai adus şi pe Beltrân, 
a spus zâmbind. Mi s-au povestit multe despre voi. Ne-am 
închipuit că veţi veni. Intră. 

Şi i-a deschis uşa, privind-o cu acea curiozitate proprie 
cuiva care tocmai a cunoscut pe cineva despre care auzise 
deja, dar pe care nu îl văzuse niciodată. Femeia încerca de 
luni de zile să reconstituie trăsăturile lui Mayo, astfel că, 
acum, când o avea în faţă, nu era în stare să o recunoască. 

— Pari mai tânără decât credeam, ai cincisprezece ani, 
nu? a întrebat. 

— Şaisprezece... i-am împlinit în mai. 

— E adevărat, a suspinat femeia. Cum trece timpul! A 
rămas tăcută pentru o clipă, apoi i-a spus: Persoana pe care 
o cauţi este în grajd. O să se emoţioneze foarte tare când o 
să te vadă. 

Şi Mayo a ieşit în fugă pe uşă, cu mâna la piept. Beltrân a 
privit-o fără să înţeleagă ceva când a trecut pe lângă el. 

— Ederra e aici, Beltrân... chiar aici, i-a spus arătând cu 
degetul. 

Părea că timpul şi spaţiul aveau însuşirea de a se 
îndepărta într-un mod nepotrivit, ca şi cum ar fi vrut să o 
împiedice să dea ocol casei. Uşa grajdului era întredeschisă 
şi s-a strecurat fără a face gălăgie, savurând clipa, convinsă 
că plăcerea reîntâlnirii nu consta în regăsirea propriu-zisă, 
nici măcar în amintirea ei ulterioară, ci în clipele acelea 
delicioase de aşteptare. Îi lipsise atât de mult... Ederra, 
Ederra, Ederra... 

Grajdul era întunecat. Înăuntru se strecura doar un fir de 
lumină printr-o ferestruică. Ochii lui Mayo s-au obişnuit greu 
cu schimbarea de lumină şi într-un târziu au întrezărit o 
siluetă feminină aşezată cu spatele la ea, mulgând o vacă. 


l-a văzut talia fermă, cuprinsă de un şorţ, capul ei acoperit 
de o năframă albă. S-a apropiat încet, privind-o, privind-o, 
privind-o fără să-i vină a crede. S-a oprit la doi paşi, dacă îşi 
întindea mâna putea să o atingă. O găsise în sfârşit pe 
Ederra. 

Femeia a simţit prezenţa tinerei şi s-a întors către ea. 
Mayo a rămas împietrită timp de câteva secunde. A căutat 
ochii verzi ai Ederrei, buzele ei purpurii, dinţii ei albi, a 
căutat vreuna dintre buclele ei roşcate ieşind din năframă, 
dar nici una dintre acele trăsături nu era acolo. Ederra nu 
era acolo. Femeia aceea nu era ea. 

— Mayo, nu-i aşa? a întrebat-o străina aceea pentru a o 
scoate din buimăceală, şi, fără a aştepta un răspuns, a 
continuat: Ştiam că aveai să mă găseşti mai devreme sau 
mai târziu, doica ta m-a avertizat. Dumnezeu ştie foarte 
bine că vei fi singura persoană din trecutul meu cu care voi 
vorbi pentru că există datorii pe care cineva trebuie să le 
plătească şi favoruri pentru care nu va mulţumi niciodată 
de ajuns. De altfel, eu m-am născut duminică, 7 noiembrie 
1610, în aceeaşi zi în care s-a sărbătorit autodafeul 
vrăjitoarelor din Logrono. 

— Dar... nu înţeleg ce-mi spuneţi. Unde e Ederra? a 
murmurat Mayo privind în jur. 

— Mă numesc Maria de Echalecu şi acum, datorită ei, 
sunt în viaţă. Asta îţi spun. 

— Dar eu nu înţeleg. 

— Ederra nu a plecat de lângă mine din prima clipă în 
care am fost arestate, a continuat Maria. Eu nu făceam 
decât să plâng, mă simţeam nenorocită, mai mult pentru 
faptul că fusesem nevoită să mă despart de Gracia şi de 
teamă că nu aveam să o mai văd, decât pentru ceea ce mi- 
ar fi putut face oamenii Sfântului Oficiu. Ederra m-a 
încurajat cu vorbe blânde pe toată durata drumului. Când 
am ajuns în Logrono, după ce am fost tunse chilug, pentru 
că se spunea că se descoperise o infecţie datorată 
păduchilor, am fost repartizate în celule. Toate erau deja 
ocupate fiindcă erau atât de mulţi deţinuţi, încât abia mai 
rămăsese un pic de spaţiu. Cum eram împreună de la 


început, ne-au băgat pe amândouă într-o celulă în care se 
aflau deja două femei mai în vârstă; fiii lor erau slujitori ai 
Bisericii şi erau şi ei închişi în acele subsoluri. Dar nu 
puteau să-i vadă. 

— Juan de Borda şi Pedro de Arburo, a şoptit Mayo. 

— Da, cred că acestea erau numele lor. Bătrânele ne-au 
pus la curent cu privire la cele ce se întâmplau. Spuneau că 
era mai uşor să ieşi de acolo dacă te prefăceai că 
aparţineai sectei vrăjitoarelor şi să te căieşti pentru asta. 
Însă ele refuzau să o facă, nu voiau să dea mărturie 
mincinoasă. 

Maria de Echalecu i-a povestit că urletele celor care 
intrau în sala de tortură traversau pereţii de piatră ca şi 
cum ar fi fost făcuţi din hârtie. 

— Eu nu puteam dormi... nu puteam mânca. De fiecare 
dată când auzeam nişte paşi apropiindu-se de uşa celulei, 
începeam să tremur până înţepeneam. Ederra mi-a explicat 
atunci că nimic nu dura o veşnicie şi că, astfel stând 
lucrurile, trebuia doar să aşteptăm să treacă timpul. Corpul 
nostru trebuia să rămână acolo cu forţa, însă nimeni nu 
putea să ne întemniţeze gândurile. 

Astfel, Ederra le sfătuia pe femei să închidă ochii, să-şi 
închipuie că mergeau pe frunzele afânate ale unei păduri 
umede, că respirau aromele pământului şi ale muşchiului, 
mirosul pinilor şi al ciupercilor. Le sfătuia să se închipuie 
înconjurate de reţeaua aurită şi invizibilă pe care soarele o 
tese între coroanele copacilor, de linişte, de răcoarea 
vântului, de mângâierile duioase pe care le-au primit, să 
simtă din nou în gură aroma pâinii scoase din cuptor, a 
lămăii şi a mierii. 

Şi astfel continua să vorbească în şoaptă, i-a explicat 
Maria, murmurând cu vocea ei delicată de catifea, până 
când îşi dădea seama că feţele noastre se relaxau pentru 
că ne aflam deja departe de acel infern. Atunci tăcea şi 
închidea şi ea ochii, presupun că pentru a se imagina 
alături de tine, a spus privind-o pe Mayo. Eu şi Ederra am 
pus la cale un plan de a ne da drept vrăjitoare pentru a ne 
salva, însă nu l-am putut duce la bun sfârşit. Lumea a 


început să se îmbolnăvească. Apa şi pâinea erau 
contaminate, şi Ederrei începuse să i se facă rău. 
Temnicerul îi spunea de pe cealaltă parte a uşii să reziste, 
că auzise că nu aveau dovezi împotriva ei şi că sigur aveau 
să o elibereze curând, dar biata de ea abia se mai ţinea pe 
picioare. Într-o dimineaţă, mi-a strigat să merg aproape de 
patul ei... Şi mi-a vorbit de tine, de Beltrân, de viaţa 
voastră... A privit în jos, lui Mayo i s-a părut că era pe 
punctul să o apuce plânsul, dar şi-a ridicat capul imediat şi 
a continuat să vorbească. Apoi mi-a cerut să ne schimbăm 
hainele, mi-a spus să-i scot bandajul de la gleznă şi m-a 
obligat să mi-l pun pe a mea. M-a sfătuit să mă acopăr din 
cap până în picioare cu pelerina ei şi, odată făcut schimbul, 
mi-a şoptit la ureche: „Eu voi pleca acum“. Când au venit 
să-i ridice trupul, am spus că o chema Maria de Echalecu. 
Cele două femei... mamele celor doi slujitori ai Bisericii, m- 
au privit cu coada ochiului, dar nu au spus nimic. Două zile 
mai târziu au eliberat-o pe Ederra din lipsă de dovezi. Şi aşa 
am ieşit, pe poarta principală, transformată în altă femeie, 
dar rămasă în viaţă, la urma urmelor. M-am îndreptat spre 
satul meu ascunzându-mă, ca să văd dacă puteam vorbi cu 
Gracia. Am aflat că ea îşi părăsise soţul la puţin timp după 
arestare. Mi-am adus aminte că avea rude în Renteria, m- 
am gândit că poate era acolo... Şi, din fericire, am găsit-o. 
Am hotărât să venim în Vitoria pentru că în locul acesta nu 
ne ştia nimeni. Fugeam amândouă: ea de nenorocitul ăla de 
bărbat al ei care îi distrusese viaţa, şi eu de persoana care 
fusesem în trecut şi care era deja moartă. Singurul lucru 
care îmi rămânea de făcut era să-i întorc Ederrei favoarea... 
şi să te aştept. 

Au rămas tăcute, ascultând  scârţâitul lemnului, 
rumegatul vacilor şi şuieratul aproape imperceptibil al 
respirației lui Mayo. Maria o privea cu ochi plini de 
compasiune pentru că îşi dădea seama că tocmai îi 
omorâse sufletul. 

— Tatăl meu spunea mereu că oamenii laşi mor de mii de 
ori înainte de moarte, s-a aventurat să-i povestească 
femeia, însă cei curajoşi sunt mereu vii, şi Ederra era 


persoana cea mai curajoasă şi mai generoasă pe care am 
cunoscut-o vreodată. Viaţa ei mi-a dat viaţă mie. li 
mulţumesc în fiecare dimineaţă pentru că mi-a dat şansa 
de a mă afla în drumul ei. 

— Şi mie mi-a dat viaţă, a şoptit Mayo. 

— Înainte de a muri, mi-a lăsat ceva pentru tine. 

Maria s-a ridicat, a ieşit pe uşa grajdului şi s-a întors după 
o vreme. Aducea o batistă roşie legată la cele patru colţuri, 
învelind ceva ce-i era deja cunoscut lui Mayo. Femeia a 
desfăcut-o cu grijă. 

— Mi-a spus să nu o ating, că puterile magice se transmit 
din mâna persoanei care moare în mâna celei care o atinge 
pentru prima oară. 

Era acarniţa Ederrei. Locul în care se ascundeau 
Famerikelak, nişte omuleţi cu forme de diavol şi pantaloni 
roşii, care trăiau ascunşi acolo înăuntru şi care le dădeau 
putere magică vrăjitoarelor. Cu câteva clipe înainte de 
moarte, ele trebuiau să dea acarniţa altei femei dacă nu 
voiau ca magia să dispară. Mayo putea moşteni acum 
puterea magică incredibilă a Ederrei dacă atingea acarniţa. 
A tinut-o în mână fără a îndrăzni să o elibereze din batista 
roşie care o învelea. 

— De când am ieşit din închisoarea din Logrono, de mai 
bine de un an, mi-am luat numele de Ederra, în cinstea ei, i- 
a spus Maria. Dar nu i-am ştiut niciodată numele adevărat. 

Mayo a stat pe gânduri pentru o clipă, şi-a imaginat că 
oricum nu mai conta dacă îl pronunţa cu voce tare. Nu i se 
mai putea întâmpla nimic rău pentru că blestemele aveau 
efect doar asupra numelor persoanelor în viaţă. Nu era rău 
să mai ştie şi altcineva. La urma urmelor există doar ceea 
ce are un nume, şi ea nu a fost un vis. 

— Xacobe, a răsuflat Mayo descurajată. Se numea 
Xacobe. Şi a lămurit: Dar nu ştia de ce, nici cine i-l dăduse. 

Cele două femei au ieşit să o conducă până la poartă, şi 
Mayo a pornit-o la drum ţinând de hăţurile lui Beltrán, 
simțind acel ghem aspru în cerul gurii, acea salivă greu de 
înghiţit şi acea durere în suflet care o sfâşia pe dinăuntru. 
Şi, pentru prima oară, a băgat de seamă că o umezeală 


necunoscută îi lingea obrazul, ca şi cum un degeţel călduţ 
s-ar fi agăţat de el. Şi-a dus mâna deasupra feţei şi a 
constatat că era o lacrimă, simplă şi nu foarte fluidă, dar 
fără nici o îndoială o lacrimă. Se desprinsese cu stângăcie 
din ochiul ei stâng fără ca ea să-şi fi dat seama. Acestei 
prime lacrimi i-a urmat o alta, şi apoi alta... pe urmă a 
descoperit că ochiul drept începea şi el să picure şi s-a 
bucurat că nu avea lacrimi doar pe obrazul stâng. 

Şi astfel s-a îndepărtat plângând, mai întâi surprinsă, 
apoi neconsolată, mai târziu resemnată şi apoi cu hohote 
de plâns şi de râs, în timp ce Beltrân o privea fără să 
priceapă până când ea i-a explicat că, în ciuda tuturor celor 
întâmplate, Ederra reuşise să o vindece de uscarea 
lacrimilor, aşa cum promisese cu ani în urmă, fără ca micul 
neajuns de-a fi moartă să-i pună în cale vreun obstacol. 

Şi acum, că era vindecată, a continuat să plângă, să 
plângă şi să plângă încă multă vreme, pentru că în privinţa 
lacrimilor, Mayo era cu şaisprezece ani în întârziere. 


Salazar s-a întors în Logrono. Imediat după sosire, a 
refuzat să discute cu colegii săi Valle şi Becerra despre cele 
descoperite sau despre concluziile la care ajunsese, în 
ciuda faptului că îl hărţuiau urmărindu-l pe coridoare, 
pătându-i la uşă la ore nepotrivite şi rugându-l să facă cel 
puţin un comentariu legat de inspecţie. Dar el nu i-a băgat 
în seamă, neavând de gând să le dea nici cel mai mic 
detaliu pe care să-l poată folosi apoi împotriva lui. S-a 
ferecat în încăperile sale pentru a pune în ordine fiecare 
informaţie, fiecare întâlnire, fiecare dovadă, înconjurându- 
se de notițe, in-folio şi pene de scris, redactând un prim 
rezumat al raportului său care avea ca titlu Expunere şi 
epilog asupra celor rezultate din Inspecţia pe care Sfântul 
Oficiu a făcut-o în munții din ţinutul Navarra şi în alte părți, 
cu edictul de grațiere acordat celor care fuseseră atraşi de 
secta _vrăjitorilor, în conformitate cu descrierile şi 
documentele trimise Consiliului. 

l-a trimis inchizitorului general o copie a primului 
rezumat căruia i-a adăugat şi transcrierile complete ale 


interogatoriilor celor patru falşi vrăjitori. Salazar l-a 
informat pe Bernardo de Sandoval y Rojas că acei doi 
bărbaţi şi acele două femei nu erau altceva decât un simplu 
instrument de care se folosiseră adevărații vinovaţi şi că 
era pe cale să obţină dovezi prin care să-i poată demasca. 
l-a spus că era foarte sigur de identitatea bărbatului care le 
dăduse sarcina şi de a celuilalt, pe care îl numeau Stăpânul, 
cel mai periculos dintre ei, cel care trăgea sforile, dar că 
prefera să-i spună totul în faţă decât prin poştă. De fapt, 
Salazar se temea de reacţia protectorului său când avea să- 
i spună cine erau suspecţii. Era convins că cei răspunzători 
de moartea reginei şi de toate neplăcerile întâmplate în 
timpul inspecției fuseseră ducele de Lerma şi secretarul său 
Rodrigo Calderón şi, întrucât ducele era nepotul 
inchizitorului general, trebuia să umble cu băgare de seamă 
şi să aibă dovezi suficient de convingătoare. Singurul lucru 
pe care nu reuşea să-l înţeleagă erau motivele. De ce 
aveau interesul să-i distrugă descoperirile şi să destrame 
stabilitatea religioasă din zonă? Dacă ar fi descoperit 
motivele, totul ar fi fost mai simplu. 

Salazar a avut nevoie de patru luni pentru a trimite 
Supremei concluziile sale. Era mândru de munca sa, 
convins că inchizitorul general avea să fie de acord cu el şi 
că avea să-l felicite. Spre surprinderea lui, Bernardo de 
Sandoval y Rojas nu a dat nici un răspuns celor trimise de 
el. Salazar i-a scris din nou pentru a vedea dacă nu cumva 
concluziile se pierduseră în marea de birocraţie, dar 
Sandoval i-a spus că era foarte ocupat şi că nu le citise 
încă. Au mai trecut două luni şi, atunci când Salazar a 
insistat, inchizitorul general i-a răspuns că era foarte prins 
cu treburi şi că avea să stabilească o întâlnire când avea să 
se elibereze de alte treburi care solicitau o mai mare 
atenţie din partea sa. 

Salazar a început să suspecteze că marele său prieten, 
protectorul său, mentorul său, îl evita. Săptămânile 
treceau, i-a trimis zeci de scrisori cerând o întrevedere 
personală, dar mereu se întâmpla ceva ce îl împiedica, sau 
Valle şi Becerra scoteau la lumină noi dovezi care îl obligau 


să-şi regândească teoriile. Salazar nu făcea altceva decât 
să respingă dovezi false şi a început să obosească. Părea că 
toată munca sa, dăruirea, descoperirile sale uimitoare care 
aveau să zguduie din temelii ceea ce fuseseră până atunci 
procesele Sfintei Inchiziţii împotriva vrăjitoriei erau în 
zadar. Când protesta, arătându-şi nemulţumirea, când îi 
solicita inchizitorului general o întâlnire pentru a-l pune la 
curent cu cele aflate şi cu bănuielile sale, în vreme ce 
acesta îi trimitea o scrisoare pentru a-l linişti şi, pe un ton 
plin de amabilitate, ca şi cum ar fi fost vorba de un nebun, 
îi recomanda într-un mod cordial, dar ferm, să amâne 
întâlnirea. 

După atâtea refuzuri, Salazar a hotărât să meargă 
personal la sediul Supremei, surprins de faptul că stimatul 
său prieten nu arăta nici cel mai mic semn de curiozitate cu 
privire la ceea ce avea să-i spună. Nu înţelegea de ce, cu 
dragostea reciprocă pe care şi-o purtau, nu se ocupa şi de 
el, care îşi pusese în joc numele şi onoarea în acţiunea 
aceea, o acţiune în care îl implicase însuşi inchizitorul 
general. Salazar tatonase tema vrăjitoarelor mai mult ca 
oricine altcineva. 

Când a văzut în depărtare clădirea Supremei aşezată în 
mijlocul pieţei, a simţit un fior. Nu îi plăcea să fie nevoit să 
se prezinte astfel, de bunăvoie, fără să fi fost chemat, dar 
situaţia aceea era greu de suportat chiar şi pentru un om 
ca el, care avea tendinţa de a suporta cu stoicism şocurile 
vieţii. A mers hotărât spre poarta de intrare care era păzită 
de un soldat tânăr, cu înfăţişarea buimacă a celor nou- 
veniţi, ţeapăn şi cu o privire speriată. Acesta s-a aşezat în 
mijlocul pragului când l-a zărit pe inchizitor cu coada 
ochiului. Salazar a salutat cu politeţe printr-o mişcare 
uşoară a capului şi, fără să spună nimic, a încercat să intre 
pe poartă, înainte ca băiatul să-şi poată recăpăta curajul. 

— Nu puteţi trece! a scrâşnit. 

— Trebuie să discut cu inchizitorul general, a explicat 
Salazar. E urgent. 

— Imi pare rău, nu puteţi trece, a repetat băiatul. 

— Cum adică nu pot trece? Poate nu vezi cine sunt? 


Poate, poate... 

Salazar şi-a ridicat tonul vocii suficient de mult pentru ca 
tânărul slab de înger să se simtă fâstăcit. Strigătele au 
atras atenţia unui dominican care traversa curtea interioară 
în momentul acela, şi care s-a apropiat de poartă pentru a 
afla ce se întâmpla. Avea faţa unui târâie-brâu şi l-a privit 
îndelung peste umăr. 

— Îmi pare rău, a spus. Cuvioşia Voastră are un simţ al 
oportunității care frizează indiscreţia. Don Bernardo de 
Sandoval y Rojas este ocupat în acest moment cu nişte 
treburi care îi solicită întreaga atenţie. Vă sfătuiesc ca altă 
dată să aranjaţi o întrevedere personală. Mulţumesc mult. 

Părea să fi dat drumul unei fraze învăţate pe dinafară şi 
care a rămas plutind în gol, pentru că nu mai avea nimic de 
adăugat. 

— Ştiţi cine sunt eu? a protestat Salazar. 

— Inchizitorul din Logrono. Alonso de Salazar y Frias, nu-i 
aşa? a răspuns înfruntându-i privirea cu o mutră obraznică. 

— Foarte bine. Păi, faceţi-mi atunci favoarea de a da o 
fugă şi a-l anunţa pe inchizitorul general de sosirea mea. Cu 
siguranţă că va hotărî să-şi schimbe priorităţile când va afla 
informaţiile pe care i le aduc, şi a indicat cu privirea spre 
pachetul format de hârtiile pe care le ducea sub braţ, 
pentru că vin să-l avertizez că sunt în posesia unor 
documente ce demonstrează că vrăjitorii, împreună cu un 
cortegiu ales de diavoli, au plănuit un atac îngrozitor asupra 
acestui sediu într-o jumătate de oră. 

Tânărul paznic de la poartă, care până în momentul acela 
îşi păstrase poziţia disciplinată, cu privirea îndreptată 
înspre înainte şi fără să arate vreun interes faţă de discuţia 
celor doi slujitori ai Bisericii, şi-a întors capul, îngrozit. 
Atunci, Salazar şi-a pus la bătaie vocea misterioasă pentru 
a-i şopti la ureche: 

— Vrăjitorii au sugerat că se gândeau să fie necruţători în 
special cu cei mai tineri. 

Dominicanul a schiţat un gest plin de silă şi i-a spus să 
aştepte. După puţin timp s-a întors mult mai supus pentru 
a-l ruga să-l însoţească. Salazar l-a urmat pe culoarele 


clădirii pe care o cunoştea atât de bine, traversând 
coridoare şi săli de aşteptare. Au mers, auzind doar paşii 
lor, până când au ajuns în biroul lui Bernardo de Sandoval y 
Rojas, unde nu era nimeni în momentul acela. Slujitorul 
Bisericii a apăsat pe clanţă fără a bate la uşă şi i-a făcut lui 
Salazar semn cu privirea să intre. 

— Aşteptaţi aici, vă rog. Salazar a simţit cum uşa se 
închidea în urma lui. 

Sala în care era instalat biroul lui don Bernardo de 
Sandoval y Rojas era imensă. Pereţii de piatră de culoare 
brună erau îmbrăcaţi în tapiserii ce reprezentau patimile lui 
Hristos pas cu pas, fără a omite detaliile şocante. În mijlocul 
încăperii se afla un birou care se sprijinea pe patru picioare 
torsadate terminate cu gheare de leu. Pe el se odihneau o 
mapă de piele maro, o călimară de argint lucrată în relief şi 
o pană elegantă de fazan. Lângă birou se aflau două 
scaune de stejar tapisate cu catifea într-o nuanţă stacojie. 
Pe spătare era sculptată Cina cea de Taină, cu cei 
doisprezece apostoli şi Dumnezeu în mijloc. In sala aceea, 
decorată astfel încât să-l supună pe cel care ar fi intrat cu o 
anume îndrăzneală, Salazar s-a simţit nespus de mic. 

— Mă bucur să te văd, dragă Alonso. 

Inchizitorul general intrase fără nici cel mai mic zgomot, 
făcându-l să tresară pe Salazar, care se afla cu spatele în 
momentul acela, studiind portretul în ulei al lui Bernardo de 
Sandoval, tablou ce domina sala. 

— Ce părere ai? l-a întrebat indicând tabloul. Este de 
Pantoja de la Cruz, l-a angajat nepotul meu, a spus 
zâmbind. Am pozat ore întregi pentru pictorul ăsta. Am 
crezut c-o să-mi înţepenească faţa. 

— E drăguţ, a răspuns Salazar laconic. 

A căutat mâna inchizitorului general pentru a-i săruta 
inelul, dar el şi le-a ridicat imediat pe amândouă şi a apucat 
chipul lui Salazar între ele, aşa cum ar fi făcut-o un tată cu 
fiul său risipitor. Bernardo de Sandoval y Rojas i-a arătat cu 
privirea unul dintre scaune şi el s-a aşezat în faţa lui. 

— Nu ar trebui să fii atât de glumeţ cu tinerii, dragă 
Alonso. Ironia ta este greu de înţeles dacă cineva nu te 


cunoaşte, şi i-ai speriat pe băieţii de la poartă. Acum vor fi 
îngroziţi câteva zile. Şi a izbucnit într-un râs nefiresc. Nu e 
de joacă cu tema vrăjitoarelor, lumea e foarte sensibilă în 
privinţa asta. Tu, mai mult ca oricine, ar trebui să o ştii. 

— Ah, da? Salazar se arăta sarcastic. Credeţi cu adevărat 
că tema vrăjitoarelor îi nelinişteşte pe oameni? E ciudat, 
pentru că, de atâta îngrijorare, nimeni nu s-a deranjat să 
discute cu mine pentru a studia cercetările mele legate de 
acest subiect. 

— Văd că ai rămas la fel de impulsiv ca întotdeauna şi ai 
hotărât să vii fără să anunţi. 

— vă anunţ de mai bine de şapte luni, a replicat cu 
asprime. 

Bernardo de Sandoval y Rojas a părut să nu ia în seamă 
gustul acru al cuvintelor sale. A turnat în două pahare vin 
de culoarea chihlimbarului în timp ce se străduia să-i 
explice despre măiestria extraordinară de care era nevoie 
pentru obţinerea unui astfel de vin, adus în cutii păzite 
dintr-o zonă unică din Franţa, ce dispunea, se pare, de 
condiţiile de temperatură şi umiditate necesare pentru a-l 
transforma în cea mai bună licoare pe care cineva o putea 
duce la gură. 

— Incearcă.-l; este delicios şi surprinzător. Se face din 
struguri putreziţi. Nu e incredibil? 

Inchizitorul general i-a explicat că, după moartea 
providenţială a lui Enrique al IV-lea, Dumnezeu să-l 
odihnească, relaţiile cu ţara vecină se consolidaseră. Fără 
nici o îndoială că asta era de folos celor două regate, lăsând 
loc de îmbunătăţiri în multe privinţe şi chestiuni pe care nu 
era momentul să le discute, dar pe care era dispus să le 
expună într-o zi cu mai mult calm. A mai vorbit o vreme 
despre lucruri banale până când a simţit privirea lipsită de 
înţelegere a lui Salazar. A rămas tăcut, a sorbit puţin din 
paharul său şi a suspinat. 

— lşi mai aduce aminte Preasfinţia Sa că am descoperit 
cum două persoane au angajat nişte impostori care să se 
dea drept vrăjitori şi să mă deruteze astfel în timpul 
inspecției? a întrebat Salazar privindu-l pe inchizitorul 


general direct în ochi. Le-au dat toate indicaţiile necesare 
ca să mă găsească. 

— Ştiu... e cu adevărat îngrozitor, Alonso. 

Salazar s-a ridicat de pe scaun şi a început să se plimbe 
încet prin sală. 

— Aşa cum v-am spus deja într-una dintre scrisorile mele 
precedente, cred că ştiu cine sunt vinovaţii. Au lăsat destul 
de multe indicii. Informaţiile pe care le-au dat presupuşilor 
vrăjitori despre mine erau scrise pe o hârtie folosită doar de 
curteni şi de oamenii Sfântului Oficiu. Chiar hârtia aceasta. 

Salazar a deschis mapa de piele care se afla pe masa 
inchizitorului general pentru a aşeza hârtia albă în faţa lui. 
Bernardo de Sandoval y Rojas a pălit, privindu-l în tăcere. 

— M-am frământat foarte mult cu privire la motivele 
pentru care evitaţi această întâlnire, a continuat Salazar. 
Cred că de fapt ştiţi deja ceea ce trebuie să vă spun. Doar 
respectul pe care vi-l port este motivul pentru care voiam 
să vorbesc cu Preasfinţia Voastră înainte de a mă implica în 
această chestiune. A urmat o tăcere incomodă, apoi a 
adăugat: Imi pare rău, dar trebuie să vă spun că suspectez 
că nepotul dumneavoastră, ducele de Lerma, este cel 
vinovat de moartea reginei şi de atacurile de care am avut 
parte în timpul călătoriei. 

— Dragă Alonso - inchizitorul general vorbea cu o voce 
domoală -, înainte de orice, vreau să ştii că pentru mine ai 
fost mereu ca un fiu şi că nu aş face nimic ca să suferi. Însă 
există lucruri care sunt mai presus de mine şi de tine, mai 
presus de oameni, şi aceste lucruri vor dăinui în timp, la fel 
ca zidurile acestea de piatră care ne înconjoară. S-a ridicat 
de pe scaun şi şi-a dus mâinile la spate. Când ţi-am dat 
însărcinarea de a fi cel de-al treilea inchizitor din Logrono, 
am făcut-o în cunoştinţă de cauză, convins că erai persoana 
potrivită pentru o asemenea treabă. Sandoval îl privea cu 
ochi plini de admiraţie. Eşti atât de chibzuit, atât de grijuliu, 
atât de puţin înclinat să crezi în poveşti... Te voiam acolo 
pentru că eram sigur că tu aveai să acţionezi la fel ca mine, 
că gândeai la fel ca mine, că nu aveai să te laşi înşelat de 
toată istoria asta cu vrăjitorii. 


— Atunci, asta înseamnă că v-aţi schimbat părerea în 
această privinţă? 

— Nu voi mai repeta ceea ce îţi voi povesti. O fac pentru 
dragostea ce mi-o porţi şi care, deşi nu o vei mai putea 
crede după ce vei auzi cuvintele mele, este reciprocă. Îţi 
cer doar să încerci să înţelegi şi să mă ierţi. 

Bernardo de Sandoval y Rojas, inchizitorul general, 
protectorul, mentorul şi prietenul lui Salazar, i-a povestit 
cum regatul era zguduit de o criză economică tot mai 
accentuată. Procesul de pace cu celelalte ţări şi căsătoriile 
aranjate pe care nepotul său, ducele de Lerma, le 
programase cu intenţia de a fi de vreun folos pentru 
rezolvarea problemei nu dădeau rezultatul aşteptat. Marele 
Consiliu studiase cazul, dar se ajunsese la concluzia că 
provincia Castilia, singurul sprijin oficial al regatului, nu 
putea da mai mult. Oamenii protestau şi era nevoie de alte 
mijloace pentru a obţine resurse. 

— Şi asta ce legătură are cu noi? a protestat Salazar. 

— Era nevoie să se crească presiunea fiscală în celelalte 
regate, însă în acest scop trebuia să se procedeze în aşa 
fel, încât aceste ţinuturi să aibă nevoie de puterea centrală. 
Dacă oamenii ştiu singuri să aibă grijă de ei, dacă pot să-şi 
spele propriile haine murdare şi să le coasă rupturile fără a 
avea nevoie de noi... pentru ce să plătească mai multe 
impozite? Înţelegi, prietene? 

— Încerc. 

— Se întâmplă că, în ultima vreme, zonele din Navarra şi 
Ţara Bascilor nu mai au nevoie de noi. Există multe cauze 
care conduc la această situaţie, însă doar unul ţine de 
competenţa noastră, dragă Salazar. Religia, a rostit el cu 
entuziasm. Oricât de multe lupte s-au dus pentru 
proclamarea Adevărului Unic... prin părţile nordice încă se 
trăieşte un moment delicat pentru Biserica noastră. Am 
descoperit că vechile culte sunt în continuare vii în mintea 
locuitorilor din zonă, convinşi că vechea lor zeiţă Mari şi 
spiritele ei din munţi şi râuri sunt mult mai potrivite şi mai 
bune decât Dumnezeu Atotputernicul pe care îl proclamăm 
noi. Acele idei lipsite de credinţă continuă să corupă lumea 


basco-navarezilor. Argumentele credinţei catolice nu au 
fost de folos pentru a-i face să vadă adevărata cale şi, prin 
urmare, continuă să fie ancoraţi în nişte credinţe ce îi 
despart de religia apărată de regele nostru Filip al Ill-lea. Şi 
dacă argumentele lor se vor deosebi de ale noastre, 
distanţa dintre teritorii va fi tot mai mare. Nu cea fizică, 
desigur, ci cea spirituală. Şi dacă zeitățile lor păgâne vor fi 
în stare să restabilească ordinea, să le aducă noroc, fericire 
şi armonie, nu vor avea nevoie de noi. De ce crezi că ar 
vrea să plătească şi mai multe impozite dacă se descurcă 
singuri, fără a fi nevoie de monarh? 

— Vreţi să spuneţi că... 

— Trebuia să-i facem să creadă că toate relele care îi 
urmăreau erau produsul puterii Satanei, Îngerul Căzut, cel 
pe care îl proclamăm noi, creştinii, şi care e în stare să 
aducă răul şi să distrugă vieţile oamenilor. Era nevoie de 
cineva la fel de apropiat şi de real ca el, cineva pe care să-l 
poată atinge, care să le distrugă vieţile dacă nu dispuneau 
de ajutorul Inchiziției şi al puterii regale. Dacă diavolul se 
plimba nestingherit pe pământurile lor, dacă îi putea 
corupe pe locuitorii lor, dacă reuşeam să semănăm îndoiala 
cu privire la acele rituri păgâne şi făceam legătura între 
acestea şi Impieliţat, atunci... ar fi avut nevoie de noi. Ar fi 
avut nevoie de regatul acesta al nostru, în care sălăşluieşte 
Dumnezeul adevărat şi infailibil. 

— Nu, nul!... a strigat Salazar. Oare nu vă daţi seama? 
Nepotul domniei voastre v-a manipulat, v-a umplut capul cu 
poveşti. Nepotul domniei voastre plănuieşte doar un mod 
de a-şi disimula fanfaronada şi profită de faptul că 
Preasfinţia Voastră este o persoană atât de nobilă... 

— Opreşte-te, fiule, l-a întrerupt Bernardo de Sandoval cu 
vocea calmă. Eu sunt „Stăpânul“. 

Salazar s-a oprit, privindu-l fără să înţeleagă. Afirmația 
aceea a căzut peste el ca o carafă de apă rece, făcându-l să 
se aşeze, învins, cu privirea în pământ. 

— M-aţi folosit, a şoptit cu asprime. 

— Să nu crezi asta. Inchizitorul general a suspinat cu 
duioşie. Te-am trimis acolo ca să calmezi situaţia. A fost un 


moment în care am crezut că tema vrăjitoarelor ne scăpa 
de sub control. Colegii tăi din Logrono erau prea 
vehementi... era nevoie ca severitatea ta să-i tempereze. 
Investigaţiile tale au fost... extraordinare, de o 
minuţiozitate şi de o rigoare rafinată, şi fii sigur că pentru 
mine nu există un investigator mai bun. 

— Au murit oameni... Juana de Sauri, Pedro Ruiz de 
Eguino... bolborosea Salazar. 

— Nu ştii cât de rău îmi pare, dar totul a fost un accident, 
dragă Alonso... un regretabil accident. Pe femeie trebuiau 
doar să o sperie, dar ea şi-a pierdut cugetul şi s-a aruncat 
în râu. În privinţa lui Pedro Ruiz de Eguino... singurul lucru 
pe care trebuia să-l facă era să prindă câteva vrăjitoare 
pentru că semănaseră groaza în satele în care tu nu 
călcaseşi încă, dar s-a înflăcărat prea tare. Ai avut şi tu o 
mică parte de vină, Alonso. 

Salazar dădea din cap dintr-o parte în alta fără să dea 
crezare celor auzite, în timp ce inchizitorul general se 
străduia să-i explice motivele sale. 

— Te-ai încăpățânat atât de tare să-l cercetezi, încât el s- 
a speriat şi a ameninţat că povesteşte totul. El ne cunoştea, 
ne văzuse, a fost aici cu Calderón şi cu mine. 

— Sunteţi prietenul lui Rodrigo Calderón? a întrebat 
Salazar, uluit, nemairecunoscând persoana pe care o avea 
în faţă. 

Bernardo de Sandoval y Rojas şi-a dat seama că vorbise 
prea mult şi a hotărât să încheie conversaţia cât mai 
repede. 

— Dragă prietene, situaţia a ajuns într-un punct în care e 
mult mai bine ca lucrurile să fie lăsate aşa. Oamenii nu sunt 
pregătiţi să admită că viaţa este uneori crudă, că e 
nedreaptă. Trebuie să le dai o opţiune, ceva de care să se 
agaţe, ceva pe care să dea vina atunci când nenorocirile 
pun stăpânire pe viaţa lor. Ciuma, seceta, grindina, 
animalele bolnave... ştii? Oamenii au nevoie de cineva care 
să se facă iar răspunzător de toate acestea, dacă nu li se 
dă motivul necesar, ar putea învinovăţi de nenorocirile lor 
persoanele nepotrivite. Mă urmăreşti, dragă Alonso? 


— Bineînţeles. Dacă sunt convinşi că diavolul este cel 
vinovat de situaţia pe care o trăiesc, vor uita că cei care îi 
conduc se bucură de o viaţă îmbelşugată, în timp ce ei mor 
de foame. 

— Spus astfel sună îngrozitor, a îngăimat Sandoval. E mai 
bine să te gândeşti că dacă ei cred că se poate scăpa de 
diavol şi vrăjitoare datorită metodelor creştine folosite de 
guvernanţi, ar fi ca şi cum ar recunoaşte că Isus este Unicul 
şi Adevăratul Dumnezeu Atotputernic. Şi oare nu asta 
încercăm să facem atunci când luăm decizia de a abandona 
totul şi de a urma drumul vocației noastre? Oare nu căutăm 
să  stârpim  păgânismul? Să proclamăm măreţia lui 
Dumnezeu? Oare misiunea noastră nu este aceea de a 
evangheliza şi de a îndrepta oile rătăcite spre o educaţie 
spirituală? 

— Aşa că totul este o scuză. Toate acestea... arestările, 
torturile, autodafeul, epidemia, morţile... A privit în pământ 
şi şi-a cuprins capul în mâini şi a murmurat: Dacă basco- 
navarezii nu au nevoie de noi, de ce ar fi de acord să 
plătească mai multe impozite? Nu-i aşa... Preasfinţia 
Voastră? 

— Alonso... Am ştiut că eşti special din prima clipă în 
care te-am văzut. Am ştiut-o din strălucirea ochilor tăi, din 
atenţia cu care scrutai totul. Şi asta stârneşte cu adevărat 
în mine cea mai mare admiraţie. Însă există situaţii, dragul 
meu, în care e mai bine să vezi latura pozitivă a lucrurilor 
care se întâmplă, şi eu prefer să rămân cu cifrele care 
demonstrează că, de la apariţia primelor semne ale 
vrăjitoriei, şi apoi după intervenţia Inchiziției, populaţia din 
zonă a început să lase deoparte vechile zeități şi s-a 
apropiat mult mai mult de Biserică. 

— Şi presupun că trebuie să mulţumim pentru toată 
această minune mâinilor invizibile ale nepotului 
dumneavoastră, ducele de Lerma. 

Bernardo de Sandoval y Rojas şi-a mutat privirea de la 
ochii lui Salazar. 

— Dacă ţi-a mai rămas puţină afecţiune faţă de mine... 
dacă mai crezi cât de cât în cuvântul meu... Părea copleşit. 


Te asigur că nu voi îngădui să mai moară nimeni pe rug 
acuzat de vrăjitorie... cel puţin câtă vreme voi mai fi 
inchizitor general, însă nici nu voi face ceva care să 
provoace nemulțumiri în familia mea. Fac apel la prietenia 
noastră reciprocă, la toate acele ocazii în care şi noi doi am 
fost ca o familie, dar, mai ales... fac apel la discreţia ta şi îţi 
cer, ca pe o favoare personală, să nu povesteşti nimănui 
discuţia pe care am avut-o. |n ceea ce priveşte 
documentele pe care mi le-ai trimis, mă voi ocupa să fie 
arhivate într-un loc sigur, de unde nu vor ieşi niciodată. 

Salazar l-a privit în ochi şi a ştiut că inchizitorul general, 
prietenul său Bernardo de Sandoval y Rojas, încheiase 
discuţia. S-a apropiat de mâna sa, a luat-o pentru a-şi 
atinge buzele de inelul său purpuriu, dar nu a fost în stare 
să îl sărute. 

— Nu vă faceţi griji, i-a spus Salazar din pragul uşii 
înainte de a ieşi. Cu preţul tăcerii mă voi revanşa pentru 
toate favorurile pe care vi le datorez de atâta timp. Voi uita 
ceea ce am văzut şi am auzit în decursul acestor ultimi trei 
ani. 

Şi a închis uşa, sigur că aceea avea să fie ultima oară 
când se vedeau. 


EPILOG 


Salazar nu a murit aşa cum se aştepta: dezamăgit şi 
singur. Inigo de Maetsu i-a rămas mereu alături, chiar şi 
atunci când a devenit o fire insuportabilă, chiar după ce s- 
au întors din ţinuturile nordice. După întâlnirea sa cu 
inchizitorul general, a încetat să mai insiste să-şi 
demonstreze teoriile, fără ca Înigo şi Domingo să înţeleagă 
foarte bine de ce. Le-a spus doar să dea totul uitării. A dosit 
bine  cufărul în care păstra notițele, consemnările, 
transcrierile interogatoriilor, listele cu numele martorilor... 
şi nu a vrut să le mai deschidă cineva vreodată. Şi-a 
concentrat apoi atenţia doar asupra informaţiilor care 
aveau legătură cu moartea reginei, ostenindu-se să afle 
fiecare detaliu, oricât de neînsemnat ar fi fost. Era un lucru 
pe care simţea nevoia să-l facă. 

Se spunea că, în momentul deschiderii testamentului 
Margaritei de Austria, un suflu proaspăt de copilă inocentă 
de cincisprezece ani a intrat deodată în încăpere, umplând- 
o cu mirosul florilor de portocal. Se spunea că literele 
codicilului erau ca vocea Margaritei şi că monarhul a ajuns 
să se emoţioneze până la lacrimi ascultând cum, datorită 
incredibilului subterfugiu al cuvântului scris, iubita lui soţie 
îi vorbea de dincolo de mormânt. li povestea în testament 
despre dragostea ei, o dragoste ce înmugurise din prima 
clipă în care îl văzuse, când, fiind deja soţia lui, l-a 
descoperit, deghizat, în alaiul ducelui de Denia, nerăbdător 
să o vadă pentru prima oară. In ciuda faptului că se 
căsătoriseră dinainte prin procură, sfetnicii au hotărât, la 
debarcarea ei în Spania, în toiul Săptămânii Sfinte, că 
celebrarea sacrificiului divin nu era împrejurarea cea mai 
potrivită pentru întâlnirile regale. Margarita vorbea în 
testament despre bucuria tuturor acelor ani petrecuţi 
împreună, de mândria ei de a fi fost aleasă dintre atâtea 
femei demne pentru a fi stimată şi iubită de rege, pentru a 
fi mama copiilor lui. Având în vedere firea ei mistică, le 
cerea să aducă jertfă cincizeci de mii de liturghii pentru 


odihna sufletului ei şi îi cerea soţului ei să facă un inventar 
al tuturor obiectelor sale personale de valoare, să aleagă 
una dintre bijuterii, pe care să o păstreze ca pe ceva de 
preţ, pentru ca amintirea ei să fie tot mai vie de fiecare 
dată când avea să o privească. Pentru îndeplinirea ultimelor 
sale dorinţe s-a făcut inventarul obiectelor de valoare, care 
au fost evaluate, ordonate, clasificate şi apoi expuse în 
patru încăperi ale palatului, pentru ca lumea să poată licita 
pentru ele în cadrul unei vânzări publice. În ziua aceea s-au 
temut de o aglomeraţie atât de mare încât, în afara 
paznicilor şi a crainicului, s-a cerut sprijinul a doi soldaţi ai 
gărzii spaniole pentru impunerea ordinii. 

Salazar a fost primul sosit. Nu s-a ascuns de oamenii care 
îl vedeau înaintând, cu înfăţişarea unui corb sălbatic, prin 
încăperile ce găzduiau obiectele reginei. A încercat să simtă 
esenţa femeii în periuţele şi pieptenii ei de argint, în 
liturghierul ei de sidef cu cântece de aur, în colierele de 
perle  cenuşii, în mănuşile de mătase de culoarea 
fildeşului... S-a desfătat privind unul dintre portretele ei, 
semnat de Bartolome Gonzalez, în care apărea îmbrăcată 
cu haine de regină, mângâindu-şi câinele cu mâna dreaptă 
şi strângând o batistuţă în mâna stângă. Afişa o privire 
senină, de pace, şi Salazar s-a gândit că ea era fericită în 
clipa în care poza pentru pictor şi că lumina de pe chipul ei 
avea să rămână acolo pentru eternitate, fără să conteze 
faptul că suferinţa făcuse la un moment dat parte din viaţa 
ei. S-a făcut părtaş la ultimele sale dorinţe şi a licitat mai 
mult ca oricine altcineva pentru o broşă de smaralde 
montată în briliante de care atârna o perlă perfectă în 
formă de lacrimă. Deşi regina nu i-o ceruse în condicii, 
Salazar a vrut să-şi aleagă unul dintre obiectele care-i 
aparținuseră pentru a-l păstra ca pe lucru de preţ pentru 
tot restul vieţii. L-a aşezat în cufărul de abanos sculptat, 
împreună cu scrisorile de la ea şi cu informaţiile legate de 
inspecţie. 

Moartea reginei nu a lăsat indiferent pe nimeni. Poporul, 
care obişnuieşte să-şi găsească inspiraţia muzicală în 
lucrurile cele mai indecente, a compus cuplete cu versuri 


turbulente care îi discreditau pe ducele de Lerma şi pe 
secretarul său, Rodrigo Calderón. Existau voci care vorbeau 
despre conspirația pusă la cale de cei doi pentru a o omori 
pe Margarita de Austria deoarece ea începuse să se 
amestece prea mult în treburile birocratice. Primarul 
Gregorio Lopez Madera şi-a continuat cercetările legate de 
înțelegerile secrete ale lui Calderón cu care îl însărcinase 
regina în timpul vieţii. Acesta din urmă, surprins de faptul 
că persoana sa stârnea atât de multă curiozitate, a hotărât 
să rezolve situaţia folosind metoda ce dăduse rezultate atât 
de bune până atunci. Şi-a dat întâlnire cu Gregorio Lopez 
Madera într-un loc discret şi i-a oferit câteva slujbe bănoase 
compatibile cu profesia sa şi şansa unor beneficii 
economice şi personale pentru familia sa. Însă onestitatea 
primarului nu era de vânzare. Rodrigo Calderón a încercat 
atunci să i-o ia înainte, acuzându-l că l-ar fi calomniat, dar 
reputaţia lui Calderón era deja atât de ştirbită, încât nu a 
reuşit să semene nici cea mai mică îndoială. Regina se 
transformase deja într-o martiră a justiţiei, şi călăul ei 
trebuia pedepsit. 

Rodrigo Calderón a fost reţinut în februarie 1619. Regele 
nu a mai putut suporta atâtea comentarii şi a vrut să 
cunoască miezul problemei. Voia să ştie dacă era adevărat 
zvonul acela, care trecuse dincolo de graniţele regatului, 
potrivit căruia secretarul protejatului său fusese învinovăţit 
de moartea preaiubitei sale soţii. In timpul procesului, don 
Rodrigo a fost acuzat civil că ar fi acumulat zeci de funcţii, 
titluri, rente şi proprietăţi, că ar fi participat la guvernarea 
monarhiei fără a avea instrucţiuni pentru asta, că ar fi 
corupt justiţia, că s-ar fi lăsat cumpărat de străinii care 
căutau modalitatea cea mai uşoară de a obţine beneficii 
pentru ţările lor, că ar fi făcut trafic cu funcţii publice, că ar 
fi folosit poţiuni magice împotriva lui Luis de Aliaga, a 
ducelui de Uceda şi a principelui Filip, şi că ar fi comandat 
executarea a cel puţin cinci indivizi care îndrăzniseră să-i 
facă reproşuri lui sau patronului său, ducele de Lerma. În 
total, i s-au adus două sute patruzeci şi patru de capete de 
acuzare strâns legate de o avere de două milioane de 


ducați, pe care Calderón a încercat să o pună la adăpost 
înainte de a fi arestat. Însă acuzaţiile cele mai serioase erau 
cele ce îl învinovăţeau de regicid, care, la urma urmelor, 
erau singurele de un real interes pentru rege. Un anonim 
lăsase în biroul procurorului un fragment dintr-o scrisoare 
semnată de regina defunctă, care avea tăiată bucata în 
care apărea numele destinatarului. Acolo, Margarita de 
Austria declara că-l suspecta pe Calderón de folosirea 
magiei negre pentru a-i face rău. 

Totuşi, judecătorii au hotărât să nu ia în consideraţie 
multe dintre acuzaţiile formulate împotriva lui don Rodrigo, 
deşi îl găsiseră cu adevărat vinovat de corupţie şi de 
asasinarea lui Francisco de Juara, un bărbat pe care regina 
îl cunoscuse cu puţin timp înainte de moartea ei, şi care 
avea să-l demaşte în faţa monarhului. 

Procurorul şi-a început expunerea semnalând faptul că în 
regat se cunoşteau prea bine tirania şi oprimarea pe care 
ducele de Lerma şi partizanii săi o exercitau asupra 
poporului, precum şi neînțelegerile sale cu regina. 

— Şi rivalitatea a ajuns atât de mare, încât a căutat o 
cale de a se descotorosi de o adversară din ce în ce mai 
puternică, profitând de naşterea ultimului ei fiu pentru a o 
anihila. Eu însumi voi aduce dovezi în sprijinul vorbelor 
mele, a spus el în pledoaria iniţială. 

Pe urmă a solicitat prezenţa câtorva martori, care au dat 
asigurări că don Rodrigo s-a ocupat personal de căutarea 
medicului care asistase la naşterea fiului reginei, faimosul 
doctor Mercado, sosit special din Valladolid pentru acel 
eveniment. Servitorii din palat, care fuseseră prezenţi, au 
confirmat că medicul îi schimbase tratamentul şi refuzase 
să-i ia sânge, aşa cum sugerau ceilalţi doctori de la Curte. 

— Voi demonstra că doctorul Mercado se înţelesese cu 
spiţerul Espinar să introducă otravă în trupul suveranei prin 
intermediul unguentelor şi al poţiunilor şi că, în schimbul 
unor servicii atât de macabre, don Rodrigo Calderón i-a 
promis doctorului şi fiilor spiţerului gradul cavalerilor de 
Santiago. 

S-a descoperit că, odată cu moartea spiţerului Espinar, 


Rodrigo Calderón a primit-o în casa lui pe văduva acestuia, 
fără ca, înainte de moartea reginei, relaţiile dintre cele 
două familii să lase să se înţeleagă că ar fi existat o 
prietenie de o asemenea natură. Şi, ca şi cum asta nu ar fi 
fost de ajuns, Calderón păstra printre obiectele personale 
un portret al reginei comandat de soţul ei după moartea 
acesteia, ceea ce, în mod evident, potrivit cuvintelor 
procurorului, demonstra caracterul infam al acuzatului. 
După cum se pare, simţea o admiraţie pentru portretul 
acela, întrucât îi provoca plăcerea blestemată de a-şi fi 
atins obiectivele macabre. Regele părea tot mai pierdut şi 
mai tulburat cu fiecare expunere a procurorului, iar în 
timpul uneia dintre şedinţele tribunalului, au fost nevoiţi să- 
| scoată din sală pentru că îl apucaseră ameţelile. 

In ciuda unei asemenea înverşunări, nici una dintre 
aceste acuzaţii nu a putut fi dovedită cu adevărat. Calderón 
şi-a recunoscut doar lipsa de afecţiune faţă de regina care îl 
făcea să devină insolent, numind-o în faţa prietenilor ei 
necioplită, petrecăreaţă şi beţivă. 

Deşi nu se putea dovedi acuzaţia de asasinat, 
posibilitatea ca Rodrigo Calderón să fie eliberat din funcţie 
era mai mult decât probabilă. Regele, epuizat de suferinţa 
văduviei sale, de remuşcările de a nu-şi fi condus regatul 
aşa cum trebuie, de singurătatea şi de lipsa sa de vlagă, a 
început să se topească pe picioare fără ca doctorii să 
reuşească să-şi explice starea sa de rău. Într-o dimineaţă, 
monarhul a adoptat o atitudine înverşunată. l-a împiedicat 
pe medici, prin ordin regal, să se mai apropie de aşternutul 
său pentru că era sătul să-l tot pipăie şi să-i stoarcă venele 
de sânge. Aceştia au pus diagnosticul că trupul său era 
perfect sănătos, că oricum rădăcina stărilor sale de rău se 
afla în adâncul sufletului şi că astfel avea să moară în mai 
puţin de o săptămână. 

— Ce bine ar fi fost dacă nu aş fi domnit niciodată! Ce 
bine ar fi fost dacă m-aş fi născut un om obişnuit! Ce bine 
ar fi fost dacă aş fi fost un simplu neştiutor, fără altă 
îndeletnicire decât paza mănăstirii sale! Dacă cerul mi-ar 
da o nouă viaţă, aş domni cu totul altfel, spunea printre 


vaiete. 

Pe data de 31 martie, la vârsta de patruzeci şi doi de ani, 
Filip al III-lea a părăsit această lume. A murit înconjurat de 
medicii şi slugile sale, murmurând rugăciuni. Durerea de a 
lăsa un regat afundat în dezordine plutea în încăpere. 
Domnia sa se putea rezuma prin cuvântul indolenţă. Filip al 
lll-lea fusese prea apatic chiar şi pentru vicii, de aceea 
alaiul său de protejaţi a fost cel însărcinat să le acapareze 
pe toate. Prestigiul Coroanei spaniole a scăzut în faţa 
comunităţii internaţionale din pricina repetatelor semnări 
de acorduri dezavantajoase cu rebelii, ereticii şi eternii 
duşmani ai regatului. 

Când ducele de Lerma a aflat că monarhul era grav 
bolnav, şi-a lăsat exilul în Valladolid pentru a fi alături de el. 
În ciuda neînțelegerilor dintre ei din ultimul timp, monarhul 
fusese singura persoană pe care Lerma putea să o 
numească prieten. Însă, în ciuda faptului că vizitiul a mânat 
nebuneşte, cardinalul duce a ajuns prea târziu, la două ore 
după ce monarhul părăsise lumea celor vii. 

Don Rodrigo Calderón se afla în celula sa când a aflat de 
moartea lui Filip al Ill-lea. 

— Regele a murit, eu sunt mort, a suspinat. 

Era convins că noul rege, Filip al IV-lea, şi protejatul său 
Olivares, aflaţi în imposibilitatea de a-l executa pe Lerma, 
aveau să-l transforme în ţapul ispăşitor care trebuia 
sacrificat în faţa unui popor nemulţumit. Avea să fie 
simbolul viu al degradării morale din timpul domniei 
anterioare. Şi nu se înşela. Nu au fost de nici un folos 
rugăminţile fierbinţi ale rudelor sale cerând îndurare când îi 
aşteptau pe noul monarh şi pe favoritul său ieşind din palat, 
aruncându-se la picioarele lor cu lacrimi în ochi. 

În ziua de 21 octombrie 1621, la ora unsprezece 
dimineaţa, Rodrigo Calderón a fost executat în piaţa Mayor 
din Madrid. Se trezise devreme şi şi-a ales chiar el hainele 
în care trebuia să moară: o mantie lungă de lână căreia i-a 
scurtat gulerul pentru a uşura sarcina călăului. S-a rugat şi 
a ascultat slujba, întrucât se schimbase complet în decursul 
ultimelor zile ale vieţii, devenind mistic, căutând în 


meditaţie puterea de a suporta ceea ce i se întâmpla. 

— Domnule, i-a spus confesorul său, mi s-a transmis că 
Dumnezeu ne cheamă şi că a venit momentul să mergem 
să-l căutăm. 

— Părinte, dacă Dumnezeu ne cheamă, să mergem 
atunci degrabă, a răspuns Calderón. 

A băut puţină apă şi a sorbit din supă, a discutat o clipă 
cu judecătorul de Curte, don Pedro de Mansilla, care fusese 
prietenul său în alte vremuri, pe care l-a rugat din tot 
sufletul să se ocupe de problemele soţiei şi ale copiilor săi. 
Căruţa care l-a transportat până la locul de execuţie a 
înaintat cu hurducături pe strada îngustă San Bernardo, 
prin piaţeta Santo Domingo, pe strada Santa Catalina, pe 
strada Fuentes, prin piaţa Herradores, pe strada Mayor şi 
pe strada Boteros. Oamenii aflaţi în calea lor îi strigau: 

— Dumnezeu să te ierte! 

— Amin! răspundea Calderón. 

Se spune că atunci când a ajuns pe eşafod, s-a aşezat şi 
l-a întrebat pe călău dacă stătea într-o poziţie potrivită, 
pentru că nu voia să moară într-un mod nedemn. Pe urmă i- 
a dat sărutul păcii în semn de iertare şi i-a spus că îi va 
scoate panglica pe care o avea la gât şi îl va lega cuea la 
ochi. 

— Domnii mei, pentru numele lui Dumnezeu, nu plecaţi 
de aici, le-a spus slujitorilor Bisericii care îl însoțeau. 

— Suntem aici, domnul meu. Domnia sa să spună Isus. 

— Isus. 

Noua putere nu şi-a dat seama de importanţa ideii de 
clemenţă regală pe care Lerma i-o sugera mereu regelui 
său, şi moartea lui Calderón, departe de a sluji drept 
învăţătură de minte, a provocat un val de condamnare 
generalizată. Rodrigo Calderón a dat dovadă de atât de 
multă căinţă şi de atât de multă dăruire faţă de Dumnezeu 
în ultimele momente ale vieţii sale, încât lumea a ajuns să 
simtă doar scârbă în faţa execuţiei lui. 


Contrar aşteptărilor, ducele de Lerma nu a murit 
condamnat, aşa cum ar fi dorit-o mulţi, ci liniştit şi împăcat 


în casa lui din Valladolid, îmbrăcat în veşmântul de cardinal 
care, fără doar şi poate, l-a salvat de la osândire. Pe străzile 
şi prin pieţele regatului se auzea un cuplet care spunea: 


Pentru a nu muri spânzurat, 
cel mai mare hoț al Spaniei 
s-a îmbrăcat în roşu. 


Nimeni nu a ştiut cu certitudine dacă protejatul regal, cel 
care fusese pentru mulţi ani bastionul de apărare a ţării, a 
avut timp suficient ca să se căiască pentru toate faptele 
nefericite ale existenţei sale, însă, cel puţin în privinţa celor 
legate de regină, a putut sta liniştit, pentru că femeia aceea 
cu suflet de copilă a lăsat scris la sfârşitul testamentului 
său un paragraf dedicat în întregime lui şi secretarului său, 
Calderón. Acolo îi evidenția ca fiind două dintre persoanele 
pe care le ierta. 

Când tezaurul regal s-a epuizat, fără vreo speranţă de-a 
se reface, mizeria şi amărăciunea publică au ajuns la 
apogeu. Ducele de Lerma a căutat atunci să îmbrăţişeze 
cariera religioasă şi i-a solicitat papei tichia de cardinal, 
sperând ca astfel să-şi păstreze respectul şi autoritatea pe 
care le pierdea. Paul al V-lea i-a acordat-o în martie 1618. 
Totuşi, tocmai acest fapt i-a grăbit căderea în ruină, pentru 
că regele, care de la moartea soţiei sale începuse să se 
îndoiască de aproape tot şi toate, a văzut în asta scuza 
perfectă pentru a-l îndepărta de lângă el. Pe data de 2 
octombrie a aceluiaşi an, Filip al Ill-lea l-a chemat pe Lerma 
în biroul său. Au stat acolo două ore încheiate, împreună, 
singuri, ca de multe alte ori în timpul vieţii sale, însă în ziua 
aceea Lerma a ieşit din încăpere cu ochii umezi. După două 
zile, la ora cinci după-masă, suita lui a luat drumul exilului 
spre Valladolid, fără a-şi putea lua rămas-bun de la monarh, 
care a rămas ascuns în spatele perdelelor de la fereastra sa 
pentru a-l vedea îndepărtându-se, fără ca vreun strop de 
amărăciune să-i atingă sufletul. Ducele de Lerma a plecat 
pentru totdeauna de la Curte prin locul în care o făceau 
persoanele intrate în dizgrație pe scara secretă a palatului 


San Lorenzo de El Escorial. 

Purtând tichia roşie de cardinal, a oficiat prima sa slujbă 
în biserica mănăstirii San Pablo din Valladolid, a cărei 
faţadă de piatră fusese terminată chiar de el, în faţa 
Palatului Regal pe care îl vânduse mai întâi monarhului şi 
domnului său, în faţa sculpturii Hristos zăcând de Gregorio 
Fernandez, pe care o dăruise mănăstirii dominicanilor. 

După succesiune, Olivares l-a sfătuit pe noul monarh să 
confişte toate bunurile care aparţineau vechiului favorit 
pentru a-l constrânge astfel să-şi apere bogăţia acumulată 
în timpul domniei lui Filip al Ill-lea. Voia ca Lerma să se 
pună în defensivă, să lupte pentru proprietăţile sale, să îi 
înfrunte pentru ca astfel să demonstreze poporului că era 
corupt. Au declarat că fiecare dintre bogăţiile sale, fiecare 
dintre recompensele primite fuseseră obţinute fraudulos. 
Însă Lerma era un bărbat priceput la astfel de probe şi s-a 
purtat ironic şi sarcastic. L-a felicitat pe noul rege pentru 
decizia sa în faţa întregii lumi şi a adăugat că era o dovadă 
a intenţiilor sale bune şi a înţelepciunii sale. A încercat să 
se apere de acuzaţiile de corupţie, luare de mită, vânzare 
de funcţii, influențare a justiţiei şi de alte învinuiri pe care 
noii guvernanţi le-au lansat împotriva lui, dând asigurări că 
tot ceea ce făcuse fusese pentru a-şi servi mai bine patria. 
A recunoscut că în perioada cât fusese protejat primise o 
sumedenie de recompense din partea regelui, dar că 
primiseră cu toţii cadouri drept mulţumire pentru serviciul 
loial în slujba Coroanei timp de mai bine de douăzeci de 
ani. Poliloghia aceea nu l-a convins pe noul monarh, care 
puţin câte puţin, a reuşit ca fiecare din recompensele pe 
care Lerma le primise din partea tatălui său să se întoarcă 
în vistieria regală. Nu i-a mai rămas mult timp de dezbătut 
cu Lerma pe teme economice pentru că vechiul protejat 
atotputernic a murit pe 17 mai 1625 în casa lui din 
Valladolid. 


Alonso de Becerra a fost numit procuror al Supremei în 
anul 1613, funcţie pe care a exercitat-o până la ridicarea sa 
la rangul de Sfetnic al aceleiaşi instituţii, patru ani mai 


târziu. În privinţa lui Juan de Valle Alvarado, acesta a rămas 
în Logrono, chinuit de pietre la vezică, iar suferinţa lui a 
culminat cu crize de rinichi ce nu se domoleau, în ciuda 
perioadelor lungi de odihnă pe care le petrecea într-o 
cunoscută staţiune balneară franceză. Oficial, cei trei 
inchizitori ai tribunalului din Logrono se tratau cu respect, 
însă, în ciuda faptului că Salazar a dovedit mai târziu că nici 
unul din cei doi nu fusese cu adevărat implicat în uneltirile 
lui Calderón, ci mai degrabă fuseseră folosiţi pentru a-şi 
atinge scopurile, a continuat să fie în dezacord cu ei, până 
la sfârşitul zilelor. 


După încheierea autodafeului, clericul Juan de Borda a 
rămas izolat în mănăstirea San Millan până pe 4 noiembrie 
1613. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a ieşit a fost să 
se îndrepte spre Madrid cu scopul de a cere dezlegare din 
partea inchizitorului general pentru a-şi reintra în drepturile 
de călugăr. Şi-a petrecut restul zilelor într-o mănăstire 
aflată aproape de Velate. In privinţa vărului său, călugărul 
Pedro de Arburu, acesta a fost exilat în mănăstirea celor din 
Ordinul Sfântului Norbert din Miranda de Ebro până în 
septembrie 1614. După punerea în libertate, a achitat cei 
537 reali pe care îi datora tribunalului ca plată pentru 
şederea sa în închisorile secrete şi s-a întors imediat la 
mănăstirea sa din Urdax, locul în care trăia înainte de 
procesul îngrozitor în care îşi pierduse mama şi mătuşa. 

Câţiva ani mai târziu, s-a solicitat prezenţa sa şi a vărului 
său în tribunalul din Elizondo. Din câte se pare, temnicerul 
însărcinat cu paza, profitând de situaţie, a pus stăpânire pe 
plapuma evaluată la cinci ducați a clericului şi pe perna cu 
două îmbrăcăminţi a călugărului, care avea o valoare 
minimă de doi ducați. Aceea a fost modalitatea subtilă prin 
care li s-a restituit celor doi onoarea smulsă cu forţa. 
Amândoi au murit slujind religia creştină şi au fost îngropaţi 
cu Bibliile pe care mamele lor le-au trimis printr-o 
mijlocitoare necunoscută pe care o pomeneau în fiecare zi 
în rugăciunile lor. 


În privinţa lui Salazar, acesta şi-a ţinut promisiunea 
făcută inchizitorului general. Nu a deschis niciodată gura 
pentru a vorbi despre cele spuse de Bernardo de Sandoval 
y Rojas în ziua aceea. Însă a păstrat totul scris. Fiecare 
lacună, fiecare informaţie, fiecare  subterfugiu al 
„autodafeului din Logrono”. A păstrat hârtiile, notițele, 
listele, observaţiile şi comentariile sale. Documentaţia 
cazului ocupa mai mult de cinci mii şase sute de foi pe care 
Inigo de Maetsu s-a ocupat să le lege în opt volume. Salazar 
a adăugat o anexă în care încerca să explice motivele 
pentru care considera că era nevoie ca o societate să 
creadă în vrăjitoare. A scris că era mai uşor pentru fiinţa 
umană să se convingă că nu era răspunzătoare de faptele 
sale şi că noţiunea de vrăjitorie servea drept panaceu 
pentru justificarea abilă a problemelor existente în relaţiile 
personale. Vrăjitorul sau vrăjitoarea deveneau 
întruchiparea răului care, altminteri, s-ar fi păstrat în haloul 
de neatins al lucrurilor improbabile, care aşadar pot fi reale 
sau nu. In felul acesta, erau daţi ca exemplu pentru ceea ce 
nu trebuia imitat şi se străduiau cu toţii să nu pară vrăjitori 
în faţa vecinilor săi. Voiau să fie acceptaţi de grup. Vrăjitorii 
scoteau la iveală ceea ce era mai rău în indivizi, erau de 
folos pentru a pune în evidenţă acel instinct violent care, în 
mod normal, trebuie controlat. Credinţa în vrăjitorie apărea 
atunci în orice societate, fără a ţine cont de oraşul în care 
trăia un individ, de ţară sau de rasă... fără a avea cu 
adevărat importanţă dacă acesta făcea parte dintr-o pătură 
socială sau din alta, pentru că vrăjitoria se nutrea din 
pasiunile omeneşti. Nemulțumirea, dorinţa, ciuma, setea de 
putere... totul putea fi justificat prin vrăjitorie. Vrăjitoria 
putea justifica până şi pagubele provocate de un rege şi de 
protejatul său. 

Alonso de Salazar y Frias a continuat să lupte pentru 
cauza vrăjitoarelor. A elaborat un ghid special pentru 
inspectorii Sfântului Oficiu, şi vechiul său protector, 
inchizitorul general Bernardo de Sandoval y Rojas, nu s-a 
opus ca începând din momentul acela să devină modelul 
după care să se conducă tribunalele inchizitoriale în clipa 


interogării acuzaților şi a martorilor în procesele de 
vrăjitorie. Salazar i-a făcut Supremei un raport al costurilor 
din cei şase ani lungi cât durase procesul şi care ajunseseră 
la un total de 39 460 de reali. Potrivit obiceiului, o treime 
din cheltuielile de hrănire a deţinuţilor au fost acoperite cu 
banii obţinuţi din vânzarea bunurilor care le fuseseră 
confiscate. Totuşi, cei care nu-şi achitaseră cheltuielile de 
şedere în închisoare datorau tribunalului suma de 19 276 
de reali, şi Salazar a solicitat într-o scrisoare scutirea de 
plată din motive umanitare. Însă inchizitorul general nu a 
fost de acord. 

Un lucru este dreptatea şi altceva, banii, a declarat. 

În 1622, Salazar s-a întors în Logrono în funcţia de mare 
inchizitor; în 1628 a avansat ca procuror al Supremei şi în 
1631 a fost numit membru al Consiliului. Însă tema 
vrăjitoarelor nu i-a părăsit niciodată gândurile şi nu a cedat 
în faţa adunării sus-puse a Consiliului, în sânul căreia a 
continuat să-şi spună părerea fără rezerve. În anul 1632 l-a 
criticat pe noul inchizitor general, Antonio Zapata Mendoza, 
pentru că promisese slujbe care nu rămăseseră încă 
vacante şi, un an mai târziu, sub pretextul unei dispoziţii 
regale prin care Suprema a fost împărţită în două camere, i- 
a scris un memorandum regelui Filip al IV-lea în care îi 
enumera nedreptăţile cauzate de noul sistem, la două luni 
de la punerea lui în funcţiune. Regele i-a luat în 
consideraţie recomandările, iar sistemul celor două camere 
s-a redus la un scurt experiment în lunga istorie a 
Supremei. 

Odată cu trecerea anilor, durerea pe care o încercase 
sufletul lui Salazar a început să se risipească la fel ca o 
ceaţă foarte fină de vară. li plăcea să-l citească pe Aristotel, 
care definea bunătatea drept virtutea la care aspiră toate 
creaturile raţionale. Pentru el exista ceva numit „aurita cale 
de mijloc“, nimic altceva decât punctul intermediar dintre 
două extreme. Domolindu-i-se patimile tinereţii, şi-a găsit 
un sălaş liniştit în bătrâneţe. Şi-a găsit „aurita cale de 
mijloc“, un punct intermediar între ceea ce fuseseră 
credinţele sale din copilărie şi certitudinile maturității. 


Ajunsese la o stare de graţie care îl ajuta să trăiască 
împăcat ceea ce îi mai rămăsese din viaţă. S-a adâncit în 
ideea că singurul motiv pentru care fiinţa umană se afla pe 
lume era pentru că Dumnezeu avea nevoie de ea. 
Dumnezeu avea nevoie de oameni pentru a fi Dumnezeu, la 
fel cum oamenii aveau nevoie de El pentru a fi oameni. A 
decis că acela era sensul vieţii şi, acceptându-l astfel, a 
întrezărit un licăr de lumină deoarece, dacă viaţa în sine nu 
era de fapt mai mult decât un accident dintre cele mai 
incredibile, atunci cu atât mai mult trebuia să se bucure de 
ea decât să se repeadă asupra ei. Dacă omul apărea din 
nimic pentru a se îndrepta către nimic, cel mai bine era să- 
şi petreacă timpul rămas bucurându-se de viaţă. L-a 
eliberat pe Dumnezeu de toată acea povară deoarece, dacă 
hotărâse cu ceva timp în urmă că omul nu era altceva 
decât ceea ce făcea din el însuşi, tot la fel nu-l putea 
învinovăţi pe Dumnezeu pentru greşelile omeneşti. A 
înţeles mai mult ca niciodată că adevărul său, adevărul pe 
care îl acceptase ca fiind sigur de-a lungul tuturor acelor 
ani, provoca doar nelinişte şi că, în orice caz, adevărul 
religiei... al oricărei religii era mai bun pentru sănătatea lui 
spirituală. 

În ultimii săi ani de viaţă, Salazar îşi petrecea timpul 
recitind scrisorile pe care i le trimisese Margarita. Singura 
care lipsea era cea pe care o lăsase discret pe masa 
procurorului care se ocupase de cazul lui Calderón, în care 
regina îi vorbea despre bănuielile sale. De asemenea, a 
revăzut scrisorile scrise de el şi şi-a dat seama că atunci 
când un bărbat îi scrie unei femei scrisori ca acelea, nu se 
gândeşte, de fapt, la femeia respectivă, ci la el însuşi. Când 
a sosit momentul plecării sale din lumea aceasta, s-a gândit 
de fapt la femeie. 

În 1635, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani, când a 
trecut în neființă, Salazar era membru al Supremei şi 
superiorul catedralei din Jaen. 


Domingo de Sardo a devenit un slujitor exemplar al 
Bisericii. Pe măsură ce inspecția înainta, încrederea lui în 


Salazar creştea tot mai mult. Odată cu trecerea anilor, a 
elaborat un manual adresat inchizitorilor în care recomanda 
să nu se creadă orbeşte în cuvinte pentru că, înainte de 
toate, era nevoie de dovezi palpabile pentru luarea unor 
decizii definitive. Nu a înţeles niciodată de ce Salazar şi-a 
ferecat buzele după ce l-a vizitat pe inchizitorul general. l-a 
reproşat-o într-o zi, dar Salazar i-a cerut să aibă încredere 
în el, aşa cum o făcuse odinioară, şi să nu-şi facă griji, 
pentru că partea bună a lumii era că se conducea după 
scurgerea timpului. 

— „Niciodată” e un cuvânt prea categoric pentru a fi 
sigur, i-a spus Salazar. Nimeni nu e cu adevărat sigur cât 
durează „niciodată” pentru că nimeni nu a trăit atât de 
mult timp. Stai liniştit, timpul reuşeşte întotdeauna să le 
pună pe toate în ordine. 

Şi Domingo de Sardo a crezut în asta până în ultima zi a 
vieţii sale. 


Salazar, activitatea sa, alaiul şi inspecția au rămas 
scufundate în uitare până când un american pe nume 
Henry Charles Lea, căutând într-o pivniţă veche, i-a găsit 
registrele, în 1890. l-a dedicat câteva pagini în opera sa 
despre Inchiziția spaniolă şi asta a fost de folos pentru ca 
lumea să afle care fusese rolul său ca avocat al 
vrăjitoarelor, nume cu care avea să devină cunoscut 
începând de atunci. 

„Niciodată” durase aproximativ două sute de ani. 


Ínigo de Maetsu a fost hirotonisit călugăr şi a rămas la 
dispoziţia lui Salazar ca secretar personal. Uneori, cei doi 
bărbaţi se aşezau unul lângă celălalt ca să discute despre 
anii în care căutaseră adevărul dincolo de aparente, 
recunoscând amândoi că exista într-adevăr ceva magic, 
însă asta nu însemna neapărat că era un lucru rău. Salazar, 
care îl cunoştea bine, ştia să distingă momentele acelea 
lugubre care îl asaltau uneori pe Înigo şi îl lăsau gânditor, 
privind la lună. 

— Avem cu toţii nevoie de propriul înger pentru a 


continua să trăim, îi amintea. 

Sacrificiile, rugăciunile şi postul autoimpus au reuşit să 
domolească patimile juvenile şi pline de ardoare ale lui 
Ínigo de la o vârstă relativ fragedă. A încetat să mai sufere 
din cauza ispitelor cărnii care îl zbuciumau atât de mult în 
timpul inspecției din ţinuturile nordice. Totuşi, se delecta 
uneori cu detalii mărunte de care îşi permitea să-şi aducă 
aminte, deoarece considera că era vorba oricum despre 
nişte păcate venale, lipsite de importanţă. Îi reveneau în 
memorie lucruri simple precum forma unghiilor îngerului 
său, clipocitul sărutărilor pe care şi le dăduseră, 
prospeţimea pielii din interiorul coapselor ei... Îşi amintea 
de toate acelea fără lascivitate, ca şi cum ar fi fost vorba de 
un miracol irepetabil, la care fusese singurul şi norocosul 
părtaş. Ajunsese la vârsta la care duioşia sfârşise prin a-i 
potoli ardoarea. A rămas în schimb cu un talent artistic, ce 
îl constrângea să picteze îngeri albaştri pe fiecare spaţiu 
alb pe care îl vedea. Câteva dintre operele lui mai pot fi 
întâlnite pe pereţii bisericilor din zona basco-navareză. Nu a 
regretat niciodată că şi-a îndreptat paşii spre religie şi a 
trebuit să înveţe să aibă încredere într-o forţă benefică, 
esenţială şi universală, pentru că, de-a lungul vieţii, o 
prezenţă invizibilă se împotrivea ca descurajarea, tristeţea 
sau răul să pună cu adevărat stăpânire asupra lui. 

Într-o zi, când devenise deja un bătrânel cu oase fragile, 
acoperite de o piele încreţită, care-şi uita numele la fiecare 
cinci paşi, îngerul albastru s-a întors. Venea desculţă, 
mergând încet, îmbrăcată într-o cămaşă de in uşoară de 
culoarea fildeşului, cu o coroniţă de margarete albe 
împodobindu-i capul. Înigo i-a văzut cu claritate ochii mari 
şi negri, aşa cum prevăzuse cu ani în urmă că avea să se 
întâmple. Era în continuare de o frumuseţe fără seamăn, 
trecuseră anii, însă nu îmbătrânise nici un pic. 

— Plecăm, i-a şoptit la ureche. 

— Ştiam că vei veni, i-a răspuns Înigo murmurând 
numele secret al îngerului său. Am ştiut mereu că vei veni. 

Au mers să-l caute în chilia lui pentru că nu a apărut la 
slujba de dimineaţă şi l-au găsit mort pe laviţa lui, cu un 


zâmbet de o seninătate infinită pe chip. 


Mayo s-a gândit mult timp la moarte. La moartea ca 
sfârşit, la moartea ca început, la moartea ca parte a vieţii... 
şi a ajuns la concluzia că nu trebuia să-i fie teamă pentru că 
moartea nu însemna nimic câtă vreme era în viaţă. Când 
moartea avea să reprezinte ceva, ea nu va mai exista. 
Ederra avea dreptate spunând că fiinţa umană este egoistă 
până în măduva oaselor şi că, atunci când o persoană iubită 
pleacă, nu suferim pentru ea, ci pentru noi. Când Ederra a 
plecat, a luat cu ea şi o parte din Mayo, pe care ea nu avea 
să o mai recupereze niciodată, şi asta era ceea ce-i făcea 
rău cu adevărat. Nu era tristă din cauza Ederrei, era tristă 
din cauza ei, pentru că nimeni nu mai avea să o scoată la 
iveală pe acea Mayo care exista în simţurile Ederrei. A 
considerat că dacă nimeni nu se gândea la ea, dacă nimeni 
nu dorea să o cheme, să o asculte sau să dea răspuns 
neliniştilor ei, înceta în chip necesar să mai existe, şi atunci 
a cuprins-o o tristeţe infinită. A început să se întrebe cu o 
disperare de proporţii catastrofale de ce i se întâmplase 
tocmai ei, şi a ţinut-o aşa timp de câteva zile până când şi-a 
dat seama în cele din urmă că nu-şi pusese niciodată o 
asemenea întrebare când i se întâmplase ceva bun. Ederra 
trăise cu demnitate, iubise şi fusese iubită, se bucurase de 
fiecare adiere, de fiecare floare, de fiecare cuvânt, ajutase 
multă lume şi viaţa ei însemnase ceva. A început să 
calculeze momentul exact al morţii ei şi a ştiut că luna era 
în al doilea pătrar. Totul avea să-i meargă bine. Asta era 
ceea ce conta cu adevărat. 

Când a luat cunoştinţă de toate acestea, a scos legătura 
în care se găsea acarniţa Ederrei, a scos-o din batista care 
o învelea, a aşezat-o în palma mâinii sale simțind cum i se 
transmitea puterea ei. Începând din momentul acela, putea 
să-i ajute pe ceilalţi să-şi facă viaţa mai bună, fără teamă 
că vrăjile ei vor da greş. Acum avea puterile Ederrei. 

l-a luat ceva timp să-şi dea seama că noaptea ei de 
dragoste din pădure începuse să lase urme. A devenit mai 
liniştită, dormea pe unde apuca, i s-a îngroşat talia, i s-a 


mărit pieptul şi i se făcea rău de la anumite mâncăruri. A 
ştiut că avea să nască în primăvară, că avea să fie fetiţă şi 
că avea să se nască frumoasă şi sănătoasă, la fel ca Ederra. 
A hotărât că o să-i dea un nume secret pe care o să-l 
cunoască doar ele două, pentru ca nimeni să nu-i poată 
face vreodată rău şi, în chip ciudat, pentru prima oară în 
viaţă nu i-a fost teamă de veste. 

A apucat-o pe un drum îngust şi şerpuit, dar care îi 
inspira încredere, şi a ştiut că la celălalt capăt urma să dea, 
cu siguranţă, peste un râu, un lac, un izvor sau o mare în 
care să-l poată scufunda pe Beltrân cu speranţa că, de data 
aceea, avea să fie pentru ultima oară. Era sigură că, la 
celălalt capăt al drumului, o aştepta ceva important pentru 
că, mergând cu privirea înainte, era ca şi cum şi-ar fi 
întâlnit destinul. 


Jurnalele lui Salazar, împreună cu o bogată colecţie de 
scrisori, documente referitoare la marele proces din 
Logrono şi la modul în care s-a discutat despre această 
temă pe parcursul celor zece ani care au urmat 
autodafeului vrăjitoarelor se găsesc în secţiunea dedicată 
Inchiziției în cadrul Arhivei Istorice Naţionale din Madrid. 


DATE IMPORTANTE 


Papa Grigore al XI-lea a fondat Tribunalul Sfintei Inchiziţii 
în anul 1231. Dominicanii şi franciscanii au fost cei numiţi 
să devină păzitorii organizaţiei, care s-a născut pentru a-i 
pune la respect pe toţi cei care ar fi vrut să se abată de la 
normele stabilite de Biserica Catolică. 

Inchiziția spaniolă nu a intrat la fel ca restul ţărilor sub 
jurisdicţia directă a Romei, ci a avut propriul inchizitor 
general, desemnat de regele Spaniei. Astfel, s-a 
transformat într-un instrument al statului, în slujba statului, 
şi ecleziaştii care-l conduceau erau funcţionari publici. 
Inchiziția spaniolă nu pedepsea, ci doar împărțea pedeapsa 
pe care o impunea braţul secular. 

Mii de persoane au murit pe rug. Unul dintre delictele 
care preocupa cel mai mult Europa a fost vrăjitoria, teritoriu 
pe care femeile au fost principalele persecutate. Contrar 
celor ce s-ar crede în mod obişnuit, Inchiziția spaniolă nu a 
avut un interes special în a le hărţui pe vrăjitoare. Atenţia ei 
se îndrepta asupra ereticilor, a evreilor convertiți şi, mai 
târziu, asupra musulmanilor convertiți. Totuşi, în duminica 
zilei de 7 noiembrie 1610 s-a dus la bun sfârşit în Logrono 
ceea ce mai apoi a devenit cunoscut ca „autodafeul 
vrăjitoarelor”. In timpul acestuia, unsprezece inculpaţi 
provenind din localităţile Zugarramurdi şi Urdax au fost 
condamnaţi la moarte pentru că ar fi avut de-a face cu 
diavolul. 

Dacă cineva se plimbă pe străzile din Zugarramurdi în 
ziua de azi, poate recunoaşte trăsăturile sale de zonă de 
frontieră şi farmecul clădirilor sale desprinse din poveştile 
cu zâne. Trebuie doar să existe puţin interes şi dorinţă de-a 
asculta şi poţi cunoaşte istoria celebrilor săi locuitori 
nedreptăţiţi cu secole în urmă de Sfântul Oficiu. E posibil 
chiar să ţi se indice care au fost casele lor, pentru că unele 
dintre ele sunt încă în picioare. 

Peşterile din Zugarramurdi şi Urdax păstrează în prezent 
o frumuseţe naturală neliniştitoare şi, în locul acela, se 


retrăieşte de câteva ori pe an întreaga simbologie magică a 
zonei. În sâmbăta de dinaintea nopţii Sfântului loan se 
reprezintă petrecerea vrăjitoarelor în peştera mare şi, pe 18 
august, în ultima zi a sărbătorilor dedicate sfântului, în 
peşteri se dă o petrecere a mielului fript şi se ţine un 
concert de muzică celtică de mare prestigiu. 

Datele, descrierile locurilor şi informaţiile istorice din 
acest roman sunt reale, la fel ca vrăjile, farmecele şi 
ritualurile magice care erau într-adevăr utilizate de-a lungul 
acelor vremuri. În prezent, câteva dintre ele se folosesc în 
continuare ca o tradiţie moştenită, deşi nici măcar nu ne 
mai puneam întrebări cu privire la originea acestora. 


MULŢUNMIRI 


În încheiere, ţin să-i mulţumesc lui Mayte Surez pentru 
dragostea, dăruirea, încrederea sa... de-a lungul întregii 
mele vieţi; lui Marisol Asensio care s-a implicat de la 
început în Ars Magica, ajutându-mă să cercetez partea mai 
puţin cunoscută a vieţii ducelui de Lerma. Mulţumiri Hurkăi 
şi Tundrei, care au fost sursa de inspiraţie a lui Beltrân şi 
prietene necondiționate, reafirmându-mi ideea că fiinţele 
umane se regăsesc în animalele ce fac parte din viaţa 
noastră. Mulţumiri şi Anei Liars, editoarea mea, pentru că a 
crezut de la început în opera mea. Mulţumesc din toată 
inima.