GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ — Dragostea in vremea holerei

GABRIEL GARCIA MARQUEZ 


Dragostea in vremea holerei 
El amor en los tiempos del célera 1985 


Pentru Mercedes, fireste. 


Au izbândit aceste plaiuri, iată: 
Işi au de-acum zeiţa încoronată. 
Leandro Diaz 


Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată 
de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit 
în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe 
de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de 
Saint- Amour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel mai 
mărinimos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile 
amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur. 

A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise 
totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tavita în care fusese pregătită 
otrava. Pe podea, legat de piciorul patului, zăcea leşul unui dog danez, mare, 
negru, cu pieptul alb ca neaua, lângă care erau aruncate cârjele. In odaia 
înăbuşitoare şi pestriță, care servea deopotrivă drept dormitor şi laborator, 
răzbăteau printr-o fereastră deschisă cele dintâi licăriri ale zorilor, dar era 
destulă lumină pentru a putea recunoaşte autoritatea morţii. Celelalte ferestre, 
precum şi cele mai mici crăpături erau fie acoperite cu cartoane negre, fie înde- 
sate cu cârpe, sporind astfel densitatea opresivă a încăperii. Pe o masă mare, 
sub un bec obişnuit, acoperit cu hârtie roşie, se îngrămădeau de-a valma 
flacoane, sticlute fără etichetă şi două tavite din cositor ciobit. Cea de-a treia, 
folosită de obicei pentru fixator, se afla lângă cadavru. Peste tot zăceau 
aruncate la întâmplare reviste şi ziare vechi, vrafuri de negative pe plăci de 
sticlă, mobile rupte, dar toate erau şterse de praf de o mână grijulie. În ciuda 
aerului proaspăt ce năvălise prin fereastră, în odaie mai stăruia încă, pentru cei 
obişnuiţi să-l recunoască, izul caldut, ca de migdale amare, al iubirilor fără de 
noroc. Doctorul Juvenal Urbino se gândise nu o dată, fără nici o intenţie pre- 
monitorie, că locul acela nu era cel mai potrivit pentru a muri cu sufletul 
împăcat. Cu timpul însă, a ajuns să-şi spună că toată neorânduiala aceea tinea, 
poate, de o vrere tainică a Proniei Cereşti. 

Sositi mai devreme, un comisar de poliţie şi un tânăr student care-şi făcea 
practica de medicină legală la policlinica municipală aerisiseră camera şi 
acoperiseră cadavrul până la venirea doctorului Urbino. Amândoi l-au salutat cu 
o gravitate care, de data aceasta, trăda mai degrabă compasiune decât 
venerație, fiind prea bine cunoscută în oraş strânsa prietenie care-l lega de 
Jeremiah de Saint- Amour. Eminentul magistru le-a strâns mâna pe rând, aşa 
cum făcea dintotdeauna cu studenţii lui înainte de a-şi începe cursul zilnic de 
medicină generală, apoi, apucând marginea pledului între degetul arătător şi 
cel mare, ca pe o floare, a dezvelit palmă cu palmă, cu solemnitatea unui gest 
ritualic, cadavrul. Aşa cum era, dezbrăcat, teapan şi chircit, cu ochii deschişi si 
pielea albăstruie, arăta cu aproape cincizeci de ani mai bătrân decât în ajun. 
Avea pupilele limpezi, barba şi părul gălbui, iar pântecele îi era brăzdat de 
cicatricea unei răni vechi, cusută cândva cu sfoară de împachetat. Era lat în 


umeri, cu brate lungi si vanjoase, ca de condamnat la galere, din pricina 
cârjelor, dar picioarele lui fără vlagă arătau ca ale unui copil de pripas. Doctorul 
Juvenal Urbino îl privi o clipă cu inima strânsă de durere, aşa cum rareori i se 
întâmplase în anii fără număr de când ducea o bătălie zadarnică împotriva 
morţii. 

— Nătărăule, îi spuse. Ce-a fost mai rău a trecut de mult. 

Îl acoperi din nou cu pătura şi-şi redobândi prestanţa academică. Cu un an 
în urmă, când împlinise optzeci de ani, fusese sărbătorit timp de trei zile în ca- 
drul unor festivități omagiale, iar în discursul de mulţumire, împotrivindu-se 
încă o data tentatiei de a se retrage, tinuse să adauge: „O să mă odihnesc 
destul când o să mor, atâta doar că atare eventualitate nu intră deocamdată în 
vederile mele." Deşi auzea din ce în ce mai greu cu urechea dreaptă şi se 
sprijinea într-un baston cu măciulie de argint pentru a-şi disimula paşii nesiguri, 
continua să poarte cu aceeaşi eleganţă din tinereţe costumul de in şi jiletca pe 
care îi atârna lanţul de aur al ceasului. Barba sidefie, care-l făcea să semene cu 
Pasteur, şi părul de aceeaşi culoare, pieptănat lins, cu cărare dreaptă pe mijloc, 
erau expresia fidelă a caracterului său. Pierderea treptată şi mereu mai 
îngrijorătoare a memoriei o compensa, pe cât îi stătea în putere, cu însemnări 
făcute la repezeală pe bucățele de hârtie care, până la urmă, se amestecau 
prin buzunare, aşa cum se întâmpla cu instrumentele, flacoanele de 
medicamente şi atâtea alte obiecte aruncate de-a valma în trusa burdusita. Nu 
era numai cel mai bătrân şi cel mai renumit medic din oraş, ci şi bărbatul cel 
mai spilcuit. Cu toate acestea, din pricina eruditiei etalate cu prea multă osten- 
tatie, ca şi a modului deloc ingenuu în care se folosea de propriul său nume, 
trezea mai puţină simpatie decât ar fi meritat. 

Indicatiile date comisarului şi medicinistului au fost precise şi scurte. Nu 
era nevoie de autopsie. Mirosul stăruitor din casă era suficient pentru a stabili 
că moartea se datorase emanatiilor provocate de cianura de aur activată în 
tavita cu un acid oarecare, dintre cele folosite de fotografi, or, Jeremiah de 
Saint-Amour se pricepea prea bine la toate astea ca să poată fi vorba de un 
accident. A parat reticentele comisarului cu un răspuns tăios, caracteristic 
felului său de a fi: „Nu uitaţi că eu semnez certificatul de deces." Tânărul medic 
era deceptionat: niciodată nu avusese şansa să studieze pe un cadavru 
efectele cianurii de aur. Doctorul Juvenal Urbino se tot întreba nedumerit cum 
de nu-l văzuse până atunci la Şcoala de Medicină, dar îmbujorarea din obrajii 
tânărului şi accentul lui andin i-au risipit numaidecat nedumerirea: probabil ca 
sosise de curând în oraş. Îi spuse: „În privinţa asta, nici o teamă. O să daţi cât 
de curând peste vreun îndrăgostit nebun care să vă ofere o asemenea ocazie." 
Şi abia rostind aceste cuvinte îşi dădu seama că printre nenumăratele 
sinucideri cu cianură de aur de care-şi aducea aminte, aceasta era cea dintăi 
care nu se datora unei nefericiri în dragoste. In vocea lui se petrecu atunci o 
schimbare: 

— Când o să-l găsiţi, să fiţi foarte atent, îi spuse el medicinistului. De 
obicei au nisip în inimă. : 

Apoi se intoarse spre comisar, vorbindu-i ca unui subaltern. li ceru sa gra- 
beasca toate formalitatile, pentru ca înmormântarea să aibă loc chiar în dupa- 
amiaza aceea si cu cea mai mare discreţie. Spuse: „O să vorbesc şi eu mai 
târziu cu primarul." Ştia că Jeremiah de Saint-Amour, care era de o austeritate 
primitivă, câştiga cu arta lui mult mai mult decât avea nevoie pentru a-şi duce 
traiul zilnic, aşa încât într-unul din sertare se aflau probabil suficienţi bani 
pentru cheltuielile de înmormântare. 

— Dar dacă nu-i găsiţi, n-are nici o importanţă, a continuat el. O să am eu 
grijă de toate. 

A mai hotărât ca ziariştilor să li se spună că fotograful murise de moarte 


buna, desi era incredintat ca stirea nu prezenta prea mare interes pentru ei. Si 
adauga: „Dacă e nevoie, o să vorbesc chiar eu cu guvernatorul." Comisarul, un 
funcţionar conştiincios şi servil, ştia că rigurozitatea maestrului în problemele 
civile îi exaspera chiar şi pe prietenii lui cei mai apropiaţi, şi tocmai de aceea 
era nedumerit de uşurinţa cu care, de data aceasta, trecea peste toate 
formalităţile legale pentru a grăbi înmormântarea. Singurul lucru cu care nu 
putea fi de acord era să intervină pe lângă arhiepiscop pentru ca Jeremiah de 
Saint-Amour să fie îngropat în pământ sfinţit. Parcă jenat de propria-i 
impertinenta, comisarul încercă să se scuze. 

— După câte am înţeles eu, omul ăsta era un adevărat sfânt. 

— Mai mult decât atât, spuse doctorul Urbino. Un sfânt ateu. Dar ciudateni- 
ile astea numai Dumnezeu singur le poate judeca. 

Departe, în celălalt capăt al oraşului colonial, răsunară clopotele catedralei, 
care băteau de liturghie. Doctorul Urbino îşi puse ochelarii cu lentile înguste şi 
rame de aur şi-şi consultă micul ceas prins cu un lanţ de jiletcă, un ceas pătrat 
şi fin, al cărui capac se deschidea cu un resort: încă puţin şi pierdea slujba de 
Rusalii. 

În încăpere se afla un aparat mare de fotografiat, pe rotile, aşa cum mai 
pot fi văzute adesea prin parcurile publice, şi o draperie cu un peisaj 
reprezentând un asfintit pe mare, pictat cu vopsele artizanale, iar pe pereţi se 
înşiruiau fotografiile unor copii surprinşi în clipele lor cele mai fericite: prima 
comuniune, costumul de iepuraş pentru carnaval, aniversarea plină de veselie 
a zilei de naştere. Doctorul Urbino văzuse cum se adunau an de an tot mai 
multe, în după-amiezile când medita la următoarea mutare în faţa tablei de 
şah, şi se gândise deseori, înfiorat de o presimtire dureroasă, că în această 
galerie de portrete ocazionale se aflau germenii din care va răsări oraşul 
viitorului, oraş în care nu va mai rămâne nici măcar cenuşa faimei lui. 

Pe birou, lângă un borcan plin cu pipe de marinar, se afla tabla de şah, cu 
o partidă neterminată. Deşi grăbit şi fără chef, doctorul Urbino nu rezistă 
tentatiei de a o studia. Avea toate motivele să creadă că era vorba chiar de 
partida din ajun, pentru că Jeremiah de Saint-Amour juca şah în fiecare 
după-amiază, cu cel puţin trei adversari diferiţi, dar întotdeauna ajungea până 
la capăt, după care punea cutia cu tabla de şah şi piesele într-un sertar al bi- 
roului. Mai ştia, de asemenea, că juca totdeauna cu piesele albe, or, era 
limpede că de data aceasta urma să fie învins fără scăpare în doar patru 
mutări. „Dacă la mijloc ar fi fost o crimă, asta ar fi putut reprezenta o pistă 
sigură, îşi spuse. Cunosc un singur om în stare să imagineze o ambuscadă de o 
asemenea perfecţiune." Simtea că n-ar mai fi avut linişte dacă n-ar fi cercetat 
mai târziu de ce acel soldat neînfricat, obişnuit să se bată până la ultima 
picătură de sânge, lăsase neterminat cel de pe urmă război al vieţii sale. 

La ora şase dimineaţa, pe când îşi făcea ultimul rond, paznicul de noapte 
văzuse biletul prins pe uşa dinspre stradă: Intraţi fara să mai bateti şi anunţaţi 
poliția. La scurtă vreme a sosit comisarul însoţit de medicinist şi, împreună, au 
răscolit toată casa în căutarea vreunei dovezi împotriva mirosului inconfundabil 
de migdale amare. Până la urmă, în răstimpul cât a durat analiza partidei de 
şah, comisarul a descoperit printre hârtiile de pe birou un plic adresat 
doctorului Juvenal Urbino şi pecetluit cu atâtea sigilii de ceară roşie, încât 
scrisoarea n-a putut fi scoasă decât rupându-l în bucăţi. Doctorul a dat la o 
parte perdeaua neagră de la fereastră, ca să pătrundă mai multă lumină, şi-a 
aruncat ochii grăbit peste cele unsprezece foi scrise pe ambele feţe cu o 
caligrafie îngrijită şi, chiar de la primul paragraf, a înţeles că pierduse 
împărtăşania de Rusalii. A citit-o pe nerăsuflate, revenind de câteva ori asupra 
unor pagini pentru a regăsi firul pierdut, iar când a terminat, arăta de parcă 
s-ar fi întors de la capătul lumii şi din alte vremuri. Amărăciunea i se putea citi 


pe fata, in ciuda efortului de a si-o ascunde: avea buzele albastrui ca si 
cadavrul, iar cand a impaturit din nou scrisoarea si a bagat-o tn buzunarul 
jiletcii, nu si-a putut stapani tremurul degetelor. Atunci, amintindu-si de comisar 
şi de tânărul medic, le-a zambit dintre negurile durerii. 

— Nimic deosebit, le-a spus. Sunt ultimele lui dorinţe. Era doar o jumătate 
de adevăr, dar ei l-au luat drept 

Întreg, pentru că doctorul le-a cerut să ridice o dală prost prinsă în pardo- 
seală si sub ea au dat peste un carnetel ferfenitit, în care era notat cifrul de la 
casa de fier. N-au găsit chiar atât de multi bani cum se aşteptau, dar erau sufi- 
cienti pentru înmormântare şi pentru a acoperi alte cheltuieli mai mărunte. 
Doctorul Urbino ştia că n-o să mai poată ajunge la catedrală înainte de 
Evanghelie. 

— Ea treia oară, de cand mă ştiu, că pierd slujba de duminică, spuse. Dar 
Dumnezeu e milostiv şi iartă. 

Aşa că a preferat să mai întârzie câteva minute pentru a pune la punct 
toate detaliile, deşi ardea de nerăbdare să-i împărtăşească şi soţiei sale 
confidentele cuprinse în scrisoare. A promis să-i anunţe chiar el pe numerosii 
refugiaţi din regiunea Caraibilor care locuiau în oraş, gândindu-se că poate 
voiau să aducă un ultim omagiu celui ce se dovedise mai vrednic de stimă, mai 
activ şi mai radical decât toţi, chiar şi atunci când devenise limpede că se 
lăsase cuprins de deznădejde. Avea de gând să-i anunţe şi pe partenerii lui de 
şah, printre care se numărau oameni de toate categoriile, de la profesionişti de 
renume până la meseriaşi anonimi, dar şi pe alţi prieteni mai puţin statornici 
care ar fi dorit să ia parte la înmormântare. Înainte de a afla ce cuprindea 
scrisoarea postumă, intentionase să fie primul dintre ei, dar dupa ce a citit-o, 
n-a mai fost sigur de nimic. În orice caz, avea să trimită o coroană de gardenii, 
gândindu-se că, cine ştie, poate că în ultima clipă, Jeremiah de Saint-Amour 
fusese cuprins de remuşcări. Înmormântarea urma să aibă loc la cinci, ora cea 
mai potrivită în lunile caniculare. Dacă era nevoie de el, putea fi găsit după 
prânz în împrejurimile oraşului, la conacul doctorului Lâcides Olivella, iubitul său 
discipol, care dădea un banchet pentru a sărbători împlinirea a douăzeci şi cinci 
de ani de când terminase facultatea, un fel de nuntă de argint profesională. 

De când fuseseră dati uitării anii tumultuosi ai primelor sale campanii, care 
îi aduseseră o preţuire şi un prestigiu fără seamăn în întreg ţinutul, doctorul Ju- 
venal Urbino avea un program zilnic mai puţin încărcat. Se scula o dată cu pri- 
mul cântat al cocoşilor şi imediat începea să-şi ia medicamentele tainice: 
bromură de potasiu pentru a prinde curaj, salicilat pentru durerile din oase pe 
timp de ploaie, picături de corn de secară împotriva ametelilor, beladona 
pentru somn. Lua din oră în oră câte ceva, dar totdeauna pe ascuns, pentru că 
în lunga sa carieră de medic şi profesor refuzase să prescrie paliative pentru 
bătrâneţe: îi era mai uşor să suporte durerile altora decât pe ale sale. In 
buzunar avea totdeauna o pungulita cu camfor din care, când nu-l vedea 
nimeni, inhala adânc, pentru a-şi alunga din suflet teama de atâtea 
medicamente amestecate. 

Rămânea o oră în birou, unde îşi pregătea cursul pe care l-a ţinut la Şcoala 
de Medicină cu regularitate, de luni până sâmbătă, la ora opt fix, chiar şi în aju- 
nul morţii. Era totodată şi un cititor statornic al noutatilor literare trimise prin 
poştă de librarul său din Paris sau comandate la Barcelona de cel din oraş, deşi 
literatura în limba spaniolă îl interesa mai puţin decât cea franceză. Niciodată 
însă nu le citea dimineaţa, ci după ce-şi făcea siesta, timp de o oră, şi seara, 
înainte de culcare. După ce termina de pregătit cursul, făcea în baie 
cincisprezece minute de gimnastică respiratorie, totdeauna cu faţa spre locul 
unde cântau cocoşii, fiindcă de acolo venea aerul proaspăt. Apoi se îmbăia, îşi 
potrivea barba, îşi pomada mustata în atmosfera saturată de mirosul de colonie 


Farina Gegenuber veritabilă şi-şi punea costumul alb de in cu jiletcă, pălăria 
moale şi ghetele de marochin. La optzeci şi unu de ani îşi păstra aerul 
nonşalant şi jovial din vremea când se întorsese de la Paris, nu mult după 
marea epidemie de holeră asiatică, iar părul, pieptănat cu cărare pe mijloc, ca 
în tinereţe, nu i se schimbase prea mult, căpătând doar o nuanţă metalică. Îşi 
lua micul dejun în familie, dar cu un regim special: o infuzie din flori de pelin, 
pentru stomac, şi o capatana de usturoi, pe care îl curăța tacticos, mes- 
tecându-l apoi conştiincios împreună cu o coajă de pâine, pentru a preveni 
crizele de inimă. Rareori se întâmpla să nu aibă după cursuri o întâlnire legată 
de iniţiativele sale civice, de acţiunile promovate de el în sprijinul cauzei ca- 
tolicismului sau de invențiile sale artistice şi sociale. 

La prânz, mânca aproape totdeauna acasă, după care se odihnea zece 
minute pe terasa dinspre curtea interioară, desluşind ca prin vis cântecele 
servitoarelor adunate la umbra arborelui mango, strigătele vânzătorilor 
ambulanți de pe stradă, vuietul de uleiuri şi motoare din golf, ale căror efluvii 
falfaiau prin casă în zilele toride ca un înger osândit să putrezească de viu. 
Citea apoi timp de o oră cărţile cele mai recente, îndeosebi romane şi studii 
istorice, şi îi dădea lecţii de franceză şi de canto papagalului care de câţiva ani 
buni reprezenta o adevărată atracţie locală. La ora patru pleca să-şi vadă 
bolnavii, nu mai înainte de a bea o cana mare de limonadă cu gheaţă. In ciuda 
vârstei, refuza să-şi consulte pacienţii la cabinet şi continua să-i viziteze la 
domiciliu, aşa cum făcuse încă de pe vremea când viaţa oraşului era atât de 
domestică încât puteai ajunge în orice parte pe jos. 

După ce s-a întors prima dată din Europa, obişnuia să se deplaseze cu lan- 
doul familiei, la care erau înhămaţi doi roibi aurii, dar când acesta s-a stricat, 
l-a înlocuit cu un cupeu tras de un singur cal, folosindu-l în continuare cu un soi 
de dispreţ pentru tot ce însemna modă, chiar şi atunci când trăsurile 
începuseră să dispară de pe faţa pământului, iar cele câteva care mai existau 
în oraş erau scoase doar pentru a-i plimba pe turişti sau pentru a duce 
coroanele la înmormântări. Deşi refuza să se pensioneze, îşi dădea prea bine 
seama că nu mai era chemat decât la căpătâiul unor bolnavi fără speranţă, dar 
el considera că şi aceasta constituia tot o formă de specializare. Era în stare 
să-şi dea seama de ce anume suferea un bolnav numai privindu-l, iar cu tre- 
cerea timpului, avea tot mai puţină încredere în medicamentele brevetate şi 
urmărea cu îngrijorare extinderea pe care o căpătase chirurgia. Obişnuia să 
spună: „Bisturiul este dovada cea mai evidentă a eşecului suferit de medicină." 
Era convins că, într-un sens foarte strict, orice medicament e o otravă şi că 
şaptezeci şi cinci la sută din alimente nu fac altceva decât să grăbească 
sfârşitul. „În orice caz, spunea el la cursuri, medicină, multă, puţină câtă se 
ştie, ştiu doar câţiva medici." De la entuziasmul din tinereţe, alunecase treptat 
spre o atitudine pe care el însuşi o definea drept un umanism fatalist: „Fiecare 
e stăpân pe propria-i moarte, iar singurul lucru pe care-l putem face, odată 
sosit ceasul, este să- i ajutăm pe oameni să moară fără teamă şi dureri." In 
pofida acestor idei extravagante, care făceau de-acum parte din folclorul 
medical local, foştii lui studenţi, unii din ei profesionişti de renume, îl consultau 
în continuare, recunoscându-i acea calitate care pe atunci se numea ochi clinic. 
Era, oricum, un medic scump şi greu accesibil, a cărui clientelă provenea mai 
ales din rândul vechilor familii ce locuiau în cartierul Viceregilor. 

Avea un program zilnic atât de riguros, încât soţia lui ştia unde anume să-i 
trimită un mesaj dacă intervenea ceva urgent în timp ce el îşi făcea, 
după-amiaza, vizitele obişnuite. În tinereţe, înainte de a se întoarce acasă, se 
abătea pe la Cafeneaua Parohiei, unde, cu timpul, reuşise să-şi perfecţioneze 
tehnica de şah jucând cu amicii socrului său şi cu câţiva refugiaţi din regiunea 
Caraibilor. Însă o dată cu primii ani ai noului veac, a renunţat să mai treacă 


pragul cafenelei, incercand sa organizeze turnee nationale sub patronajul 
Clubului Social. Cam tot atunci a sosit în oraş, cu genunchii lui vläguiti, dar fara 
meseria de fotograf de copii, Jeremiah de Saint-Amour, care după nici trei luni, 
a ajuns bine cunoscut printre toţi cei ce ştiau să mute un nebun pe o tablă de 
şah, pentru că nimeni nu reuşise să-l învingă nici măcar o singură dată. In ce-l 
priveşte pe doctorul Juvenal Urbino, a fost o întâlnire miraculoasă, exact în 
momentul în care şahul devenise pentru el o adevărată pasiune, iar în oraş nu 
mai avea prea mulţi adversari ca să şi-o satisfacă. 

Numai mulţumită lui, Jeremiah de Saint-Amour şi-a putut face un rost prin- 
tre noi. Doctorul Urbino a devenit protectorul neprecupetit, chezasul lui în orice 
împrejurare, fără a-şi mai bate capul să afle cine era, ce făcea sau din ce 
războaie lipsite de glorie scăpase în halul acela de neputinţă fizică şi de 
descumpănire. În cele din urmă, l-a ajutat să-şi instaleze atelierul fotografic 
împrumutându-l bani pe care Jeremiah de Saint-Amour i-a înapoiat cu 
scrupulozitate până la ultima centimă, din clipa în care a pozat primul copil 
speriat de fulgerul de magneziu. 

Totul a pornit de la şah. La început jucau după cină, la ora şapte seara, cu 
îndreptăţite avantaje pentru doctor, datorită evidentei superioritati a 
adversarului, dar treptat au renunţat la ele, până ce au ajuns amândoi egali. 
Mai târziu, când don Galileo Daconte a deschis prima grădină de cinema, 
Jeremiah de Saint- Amour s-a numărat printre spectatorii cei mai statornici, iar 
pentru partidele de şah, s-au multumii cu serile în care nu rulau filme în 
premieră. Prietenia lor ajunsese în acea perioadă atât de strânsă, încât doctorul 
îl însoțea la cinema, niciodată însă cu soţia, pe de o parte, pentru că ea nu 
avea răbdare să urmărească firul întâmplărilor încâlcite, iar pe de alta, fiindcă 
simţea instinctiv că Jeremiah de Saint-Amour nu reprezenta o companie plăcută 
pentru nimeni. 

Duminica era însă o zi cu totul diferită de celelalte. Asista la slujba de la 
catedrală, după care se întorcea acasă, unde se odihnea şi citea pe terasa din 
curtea interioară. Rareori, şi numai în cazuri foarte grave, se ducea să consulte 
un bolnav într-o zi de sărbătoare, iar de câţiva ani buni, nu mai accepta nici o 
invitaţie decât dacă era vorba de o obligaţie socială. În duminica aceea de 
Rusalii, printr-o excepţională coincidenţă, se petrecuseră două evenimente 
rare: moartea unui prieten drag şi nunta de argint a unui discipol eminent. Si 
totuşi, în loc să se întoarcă de-a dreptul acasă, aşa cum avea intenţia s-o facă 
după ce confirmase decesul lui Jeremiah de Saint-Amour, s-a lăsat târât de 
curiozitate. 

Îndată ce s-a urcat în trăsură, a recitit în grabă scrisoarea postumă şi i-a 
cerut vizitiului să-l ducă la o adresă greu de găsit, din cartierul sclavilor. Era o 
hotărâre atât de neobişnuită pentru tabieturile lui, încât vizitiul a ţinut să se 
asigure că nu era vorba de o greşeală. Nu era: adresa nu putea fi mai clară 
decât atât, iar cel care o scrisese avea toate motivele s-o ştie foarte bine. 
Doctorul Urbino a revenit atunci la prima pagină şi s-a cufundat în acel şuvoi de 
dezvăluiri nedorite, în stare să-i schimbe, chiar şi la vârsta lui, viaţa, dacă ar fi 
fost cu adevărat încredinţat că nu era vorba de elucubraţiile unui om care-şi 
pierduse orice speranţă. 

Vremea începuse să se strice încă din zori, cerul se înnorase şi se lăsase 
răcoarea, dar nu erau semne că o să plouă înainte de prânz. Incercand să 
găsească un drum mai scurt, vizitiul a cotit pe stradutele pietruite şi întorto- 
cheate ale oraşului colonial, iar de câteva ori a trebuit să oprească, de teamă 
să nu i se sperie calul în invalmaseala aceea de şcolari şi congregatii religioase 
care se întorceau de la slujba de Rusalii. Străzile erau pline de flori şi ghirlande 
de hârtie, peste tot răsunau cântece, iar din balcoane, tinere cu umbrelute de 
soare colorate şi volane de muselină priveau mulţimea în sărbătoare. In Piaţa 


Catedralei, unde statuia Eliberatorului abia se mai zarea printre palmierii 
africani si noile felinare electrice, circulatia era blocata de automobilele celor 
care ieseau de la slujbă, iar in venerabila şi zgomotoasa Cafenea a Parohiei nu 
mai era nici un loc liber. La ora aceea, pe stradă nu se mai zărea altă trăsură 
decât cea a doctorului Urbino, uşor de recunoscut dintre puţinele existente în 
oraş după capota lăcuită, strălucind de curăţenie, cu ferecături din bronz, mai 
rezistente la aerul sărat, şi după roţile şi spitele vopsite în roşu, cu chenare 
aurite pe margini, aşa cum aveau la Viena cupeurile din faţa operei în serile 
spectacolelor de gală. Mai mult decât atât, în timp ce familiile mai simandi- 
coase se multumeau ca vizitiii lor să aibă cămaşa curată, el îl obliga pe al lui sa 
poarte livreaua de catifea ponosită şi jobenul ca de dresor de circ, socotite nu 
numai anacronice, dar şi neomenoase în căldura toridă din regiunea Caraibilor. 

În pofida afecțiunii aproape maniace pentru oraşul unde se născuse şi pe 
care îl cunoştea mai bine ca oricine, doctorul Juvenal Urbino nu avusese prea 
des prilejul să se aventureze fără reticente în forfota vechiului cartier al 
sclavilor. Vizitiul s-a tot învârtit pe străzi, întrebând în dreapta şi-n stânga până 
să găsească adresa. Şi astfel, doctorul Urbino a putut cunoaşte îndeaproape 
tristeţea mlaştinilor, fatidica tăcere care le împresura, băşinile ca de înecat pe 
care în atâtea nopţi de nesomn le simţise urcând până în dormitorul lui, 
îngemănate cu mireasma iasomiei din grădină, trecând ca o boare de ieri, care 
n-avea nimic de-a face cu viata lui. Dar miasmele în atâtea rânduri idealizate 
de nostalgie au devenit dintr-o dată o realitate insuportabilă când trăsura a 
început să se hurduce prin glodul ulitelor unde vulturii pleşuvi gallinazos îşi 
disputau resturile de la abator aruncate pe tarm de talazurile înfuriate. Spre 
deosebire de clădirile din cartierul viceregilor, durate din piatră trainică, aici 
casele erau înjghebate din bârne decolorate de vreme, cu acoperişuri din 
tinichea, mare parte din ele fiind înălțate pe piloni pentru a le feri de puhoaie 
când santurile de scurgere moştenite de la spanioli îşi ieşeau din matcă. Totul 
avea un aer jalnic şi părăginit, dar din cârciumile sordide răzbăteau până în 
stradă cântecele şi chiotele chefliilor care sărbătoreau în legea lor Rusaliile 
săracilor. Când au găsit într-un târziu adresa, pe urmele trăsurii se atinea un 
cârd de copii goi puşcă şi gălăgioşi, care-şi băteau joc de costumatia vizitiului, 
obligat la tot pasul să-i alunge cu biciuşca. Doctorul Urbino, pregătit pentru o 
vizită confidențială, a înţeles prea târziu că nu exista pe lume candoare mai 
periculoasă decât aceea a vârstei lui. 

Pe dinafară, casa fără număr, cu perdea de dantelă la fereastră şi o uşă 
mare, luată de la vreo biserică veche, nu se deosebea prin nimic de celelalte 
mai puţin răsărite. Vizitiul a bătut şi numai după ce s-a asigurat că aceea era 
adresa căutată, l-a ajutat pe doctor să coboare din trăsură. Uşa se deschisese 
fără zgomot, iar în penumbra dinăuntru se ivise silueta unei femei între două 
vârste, îmbrăcată toată în negru şi cu un trandafir la ureche. În ciuda anilor — 
nu mai puţini de patruzeci —, se tinea încă bine: era o mulatră semeata, cu 
ochii aurii şi aprigi, cu părul tuns scurt, după forma craniului, ca o cască de 
bumbac sârmos. Doctorul Urbino n-a recunoscut-o, deşi o zărise vag de câteva 
ori în timpul partidelor de şah din atelierul fotografului, iar o dată, îi prescrisese 
nişte pliculeţe de chinină pentru febra recurentă de care suferea. l-a întins 
mâna, iar ea i-a cuprins-o într-ale sale, nu atât în chip de salut, cât ca să-l ajute 
să intre. Salonul, care păstra aroma de răcoare şi murmurul nevăzut al unui 
crâng, era ticsit cu mobile şi obiecte de valoare, aşezate fără ostentatie, la 
locul lor firesc. 

Doctorul Urbino îşi aminti fără amărăciune de prăvălioara unui negustor de 
antichităţi din Paris, la numărul 26, de pe strada Montmartre, într-o luni de 
toamnă din secolul precedent. Femeia luă loc în faţa lui şi-i vorbi într-o spaniolă 
greoaie: 


— Va rog sa va simtiti ca la dumneavoastra acasa, domnule doctor. Nu va 
asteptam asa de curand. 

Doctorul Urbino se simţi parcă deconspirat. O cerceta atent, îşi opri 
privirea asupra veşmintelor îndoliate, descoperi demnitatea cu care îşi purta 
durerea şi abia atunci înţelese că vizita lui nu avea nici un rost, pentru că ea 
cunoştea mai bine decât el toate destăinuirile şi justificările cuprinse în 
scrisoarea postumă a lui Jeremiah de Saint-Amour. Nu se înşela. Ea îi tinuse 
tovărăşie până în preajma morţii, aşa cum îl insotise timp de aproape douăzeci 
de ani, cu o devoțiune şi o tandrete umilă care semănau îndeajuns cu 
dragostea, deşi nimeni din această capitală adormită de provincie, unde până 
şi secretele de stat erau de domeniul public, nu bănuise nimic. Se cunoscuseră 
într-un spital pentru drumeti din Port- au-Prince, oraşul ei de baştină, unde el îşi 
începuse viaţa de pribeag, şi l-a urmat până aici un an mai târziu, pentru o 
vizită scurtă, deşi amândoi ştiau, fără a se fi înţeles mai dinainte, că venea ca 
să rămână pentru totdeauna. Ea era cea care făcea curăţenie şi ordine în 
atelier o dată pe săptămână, dar nici chiar vecinii cei mai bănuitori n-au 
confundat aparențele cu adevărul, presupunând, ca toţi ceilalţi, că invaliditatea 
lui Jeremiah de Saint-Amour nu se rezuma doar la mers. Chiar şi doctorul 
Urbino credea acelaşi lucru, din motive de ordin medical bine întemeiate, şi 
niciodată nu şi-ar fi închipuit că în viaţa lui exista o femeie, dacă el însuşi nu 
i-ar fi mărturisit-o în scrisoare. Oricum, îi venea foarte greu să înţeleagă 
motivele pentru care două persoane mature, libere şi fără trecut, străine de 
prejudecățile unei societăţi preocupate numai de ea însăşi, preferaseră riscurile 
iubirilor interzise. Ea se grăbi să-i explice: „Asta era plăcerea lui." In plus, clan- 
destinitatea, chiar dacă împărtăşită cu un bărbat ce nu-i aparținuse niciodată 
pe deplin, dar în care amândoi cunoscuseră nu o dată explozia instantanee a 
fericirii, nu i se păruse o condiţie inacceptabilă. Dimpotrivă: viaţa îi 
demonstrase că era, poate, exemplară. 

În seara precedentă fuseseră la cinema, fiecare pe contul său şi pe locuri 
depărtate, aşa cum făceau de cel puţin două ori pe lună, de când imigrantul 
italian Galileo Daconte amenajase un cinematograf în aer liber printre ruinele 
unei mănăstiri din secolul al XVII-lea. Au văzut un film ecranizat dupa un roman 
la modă cu un an în urmă, pe care doctorul Urbino îl citise cu inima îndurerată 
de cruzimea războiului: Nimic nou pe frontul de vest. S-au întâlnit apoi în atelier, 
iar ei i s-a părut că nu era în apele lui, dar şi-a spus că starea aceea se datora 
scenelor brutale, cu răniţi agonizând prin noroi. A încercat să-i alunge gândurile 
negre propunându-i să joace şah, iar el, ca să-i facă plăcere, a acceptat, dar 
juca neatent, cu piesele albe, bineînţeles, până când, descoperind înaintea ei 
că urma să fie învins în doar patru mutări, a capitulat fără glorie. Abia atunci a 
înţeles doctorul că ea fusese adversarul din partida finală, şi nu generalul 
Jerônimo Argote, cum îşi închipuise el. Murmură preocupat: 

— Era o partidă magistrală! 

Ea tinu să precizeze că nu-i revenea nici un merit, pentru că Jeremiah de 
Saint-Amour, rătăcit deja în negurile morţii, muta piesele fără iubire. Când au 
întrerupt partida, cam pe la unsprezece şi un sfert, fiindcă pe străzi ecourile pe- 
trecerii se stinseseră de mult, el a rugat-o să-l lase singur. Voia să-i scrie docto- 
rului Juvenal Urbino, pe care-l considera bărbatul cel mai vrednic de stimă din 
câţi cunoscuse şi chiar mai mult decât atât, un prieten de suflet, cum îi plăcea 
să spună, deşi singura afinitate dintre ei era pasiunea pentru jocul de şah, 
înţeles ca un dialog al raţiunii, şi nu ca o ştiinţă. Atunci a fost sigură că 
Jeremiah de Saint- Amour ajunsese la capătul agoniei şi că nu-i mai rămânea 
de trăit decât răstimpul necesar pentru a scrie scrisoarea. Doctorului nu-i 
venea să creadă: 

— Aşadar, dumneata ştiai! 


Nu numai ca ştia, a incuviintat ea, dar îl ajutase să-şi suporte agonia cu a- 
ceeaşi dragoste cu care îl ajutase să descopere fericirea. Fiindcă asta însemna- 
seră pentru el ultimele unsprezece luni: o cumplită agonie. 

— Era de datoria dumitale să-l opreşti, să povesteşti şi altora ce avea de 
gând, spuse doctorul. 

— Nu-i puteam face una ca asta tocmai eu, răspunse ea indignată. II 
iubeam prea mult. 

Doctorul Urbino era convins că auzise tot ce se putea auzi pe lumea asta, 
dar niciodată până atunci nu-i fusese dat să audă ceva asemănător, şi încă 
rostit cu atâta simplitate. A privit-o îndelung, pentru a şi-o întipări bine în 
minte: aşa cum stătea în faţa lui, neclintită în rochia ei neagră, cu ochii aceia 
de soparla şi trandafirul la ureche, părea o divinitate fluvială. Cu mult timp în 
urmă, pe un tarm stingher din Haiti, unde amândoi zăceau goi pe nisip după ce 
făcuseră dragoste, Jeremiah de Saint-Amour oftase pe neaşteptate: „Niciodată 
n-am să fiu bătrân." Ea i-a tălmăcit spusele ca pe o dorinţă eroică de a lupta 
fără preget împotriva urmelor necruțătoare lăsate de trecerea vremii, dar el a 
fost mai explicit: era ferm hotărât să-şi ia viaţa la şaizeci de ani. 

Îi împlinise chiar în acel an, la douăzeci şi trei ianuarie, şi în aceeaşi zi sta- 
bilise ca ultim termen ajunul Rusaliilor, sărbătoarea cea mai importantă a 
oraşului, consacrat cultului Sfântului Duh. Nu exista nici un detaliu din seara 
precedentă pe care ea să nu-l fi cunoscut şi nu o dată vorbiseră despre asta, 
înfruntând torentul năvalnic al zilelor pe care nici el, nici ea nu-l mai puteau 
stăvili. Jeremiah de Saint-Amour iubea viata cu o patimă lipsită de sens, 
îndrăgea marea şi dragostea, îşi iubea câinele şi o iubea pe ea, iar pe măsură 
ce ziua stabilită se apropia, se lăsa tot mai mult copleşit de disperare, ca şi 
cum moartea lui n-ar fi fost o hotărâre proprie, ci un destin necruţător. 

— Aseară, când l-am lăsat singur, era dus de pe lumea asta, a mai spus 
ea. 

Intentionase să ia câinele acasă, dar el l-a privit cum motaia, tolănit lângă 
cârje, şi mângâindu-l cu vârful degetelor, a spus: „Îmi pare rău, dar Mister 
Woodrow Wilson merge cu mine." l-a cerut să-l lege de piciorul patului în timp 
ce el scria, iar ea i-a respectat întocmai rugămintea, dar a făcut un nod fals, 
pentru ca animalul să se poată desprinde mai uşor. Acela fusese singurul ei act 
de infidelitate, născut din dorinţa de a şi-l putea aminti pe mai departe pe 
stăpân privind în ochii hibernali ai câinelui. Dar doctorul Urbino a întrerupt-o 
pentru a-i povesti adevărul: câinele nu fugise. „Înseamnă că n-a vrut", a spus 
ea. Şi s-a bucurat, pentru că prefera să-l evoce în continuare pe iubitul mort 
întocmai cum îi ceruse chiar el în ajun, când, lăsând deoparte scrisoarea 
începută, a privit-o pentru ultima dată şi i-a spus: 

— Aminteste-ti de mine cu un trandafir. 

A ajuns acasă nu mult dupa miezul nopţii. S-a trantit îmbrăcată în pat şi a 
început să fumeze, aprinzându-şi ţigară de la ţigară, pentru a-i lăsa răgazul să 
termine scrisoarea, care, ştia şi ea prea bine, era lungă şi anevoioasă, iar când 
au început să urle câinii, puţin înainte de ora trei, a pus pe foc apa pentru 
cafea, s-a îmbrăcat în doliu strict şi a tăiat din grădină cel dintâi trandafir al 
zilei. Doctorul Urbino îşi imagina deja cât de mult avea să deteste amintirea 
acelei femei pe care nimeni şi nimic nu o mai putea izbăvi, convins fiind că ştie 
chiar şi motivul: numai o persoană fără principii putea arăta atâta 
condescendenta fata de durere. 

Până la sfârşitul vizitei, ea i-a mai oferit şi alte argumente în favoarea 
acestei presupuneri. Aşa cum îi făgăduise iubitului său, nu va asista la 
înmormântare, deşi doctorul Urbino era sigur că intelesese cu totul altceva 
dintr-un paragraf al scrisorii. Nu avea să verse nici o lacrimă, nu-şi va irosi 
restul zilelor fierband înăbuşit în zeama de larve a memoriei, nu se va îngropa 


de vie intre patru pereti, ca sa-si teasa lintoliul, dupa obiceiul vaduvelor din 
partea locului. Avea de gand sa vanda casa lui Jeremiah de Saint-Amour, care, 
începând din acea clipă, îi aparţinea cu tot ce se afla înăuntru, dupa cum era 
stipulat în scrisoare, şi va continua să ducă viaţa dintotdeauna, fără să se 
plângă de nimic, în bolesnita asta de sărăntoci unde fusese atât de fericită. 

Cuvintele ei l-au urmărit pe doctorul Juvenal Urbino tot drumul spre casa: 
„Boleşniţa asta de sarantoci". Nu era un calificativ lipsit de temei. Căci oraşul, 
oraşul lui, rămăsese neschimbat, parcă în afara timpului: acelaşi oraş răscopt 
de soare şi arid din vremea terorilor nocturne şi a plăcerilor solitare ce-i 
bantuisera pubertatea, unde florile se cocleau, iar sarea se topea, şi căruia nu i 
se întâmplase nimic deosebit vreme de patru veacuri, în afara faptului că 
îmbătrânea pe nesimţite, printre dafini vestejiti şi smârcuri statute. larna, ploile 
repezi şi pustiitoare făceau să se reverse latrinele, transformând străzile în 
mocirle puturoase. Vara, o pulbere invizibilă şi zgrunturoasa ca praful de cretă 
încins la roşu se furişa chiar şi prin fisurile cele mai tainice ale imaginaţiei, 
stârnită de vânturile năprasnice care smulgeau acoperişurile de pe case şi 
înălţau copiii prin văzduh. Sâmbăta, mulatrii din mahalalele sărace îşi părăseau 
ca într-un vârtej cosmeliile din carton şi tabla, luându-şi cu ei animalele din 
ogradă, mâncare şi băutură, şi năvăleau, într-o revărsare de veselie, pe 
țărmurile stâncoase din sectorul colonial. Până nu de mult, unii dintre cei mai 
bătrâni purtau pe piept, întipărit cu fierul roşu, însemnul regal al sclavilor. La 
sfârşit de săptămână, dansau ca nişte apucati, se îmbătau până cădeau lati cu 
rachiu făcut în casă, se iubeau în văzul tuturor prin tufele de icaco, iar la miezul 
nopţii de duminică spre luni, întărâtaţi toţi contra tuturor, săreau la bătaie, iar 
chiolhanul se sfârşea cu încăierări sângeroase. Era aceeaşi mulţime dezlantuita 
care, în celelalte zile ale săptămânii, se strecura prin pieţele şi pe stradutele 
cartierelor vechi, vânzând tot ce se putea vinde, insuflând oraşului amortit o 
frenezie de bâlci omenesc ce duhnea a peşte prăjit: o viaţă nouă. 

Eliberarea de sub stăpânirea spaniolilor, iar mai apoi, abolirea sclaviei, au 
accentuat starea de decadenta încă onorabilă în care se născuse şi crescuse 
doctorul Juvenal Urbino. Marile familii aristocratice de odinioară se cufundau în 
tăcerea asternuta peste castelele lor văduvite de podoabe. Pe stradutele 
întortocheate, acoperite cu caldarâm, care-şi dovediseră utilitatea la vreme de 
război sau când oraşul era atacat de pirați, bălăriile creşteau în voie, atarnau 
prin balcoane, se strecurau prin crăpături, năpădind până şi zidurile de piatră 
ale celor mai bine întreţinute palate, iar singurul semn de viaţă la ceasurile 
amiezii erau exerciţiile languroase de pian ce răsunau în penumbra siestei. 
Înăuntru, în iatacurile răcoroase, mirosind a tămâie, femeile se fereau de soare 
ca de o boală ruşinoasă, iar când ieşeau din casă, fie şi numai ca să se ducă la 
biserică, pentru slujba din zori, îşi ascundeau obrazul sub mantilă. lubirile lor 
erau domoale şi anevoioase, tulburate de presimţiri apăsătoare, iar viata li se 
părea fără sfârşit. Spre seară, în clipa opresivă a trecerii, se stârnea dinspre 
mlaştini o vijelie de tantari setosi de sânge, iar un abur dulceag de scârnă 
umană, cald şi trist, răscolea în străfundurile sufletelor certitudinea morţii. 

Căci din viata proprie oraşului colonial, pe care tânărul Juvenal Urbino îl 
idealiza în melancoliile lui de la Paris, nu mai rămăsese altceva decât năluca 
amintirii. În secolul al XVIII-lea, avusese cel mai înfloritor comerţ din zona Cara- 
ibilor, îndeosebi datorită privilegiului ingrat de a fi cea mai mare piaţă de sclavi 
africani din cele două Americi. Tot aici îşi aveau reşedinţa obişnuită viceregii 
Noului Regat al Grenadei, care preferau să guverneze dintr-un loc deschis spre 
oceanul lumii decât din capitala îndepărtată si geroasă, învăluită într-o burnita 
de veacuri, care le altera simţul realităţii. De câteva ori pe an, în golf se adunau 
galioanele încărcate cu avutiile din Potosi, din Quito sau Veracruz, iar oraşul îşi 
trăia atunci ceea ce a fost adevărata sa epocă de glorie. Vineri 8 iunie 1708, la 


ceasurile patru după-amiază, galionul San José, cu o încărcătură de pietre si 
metale preţioase, valorând la vremea respectivă o jumătate de miliard de 
pesos, a fost scufundat de o escadrilă engleză în dreptul intrării în port şi, deşi 
trecuseră două veacuri bune de atunci, încă nu fusese scos la suprafaţă. 
Comoara aceea care zăcea în adâncuri de coral, dimpreună cu cadavrul 
comandantului plutind pe-o rână la postul de comandă erau adesea evocate de 
istorici ca o emblemă a oraşului înecat în amintiri. 

De cealaltă parte a golfului, în cartierul rezidenţial La Manga, casa doctoru- 
lui Juvenal Urbino părea că aparţine altor vremuri. Era mare şi răcoroasă, cu un 
singur nivel şi un portic cu coloane dorice, de unde puteai cuprinde cu privirea 
apele stătute ale golfului, pline de miasme şi resturi de epave. De la intrare şi 
până la bucătărie, toate încăperile erau pardosite cu dale albe şi negre, ca o 
tablă de şah, amănunt pus nu o dată pe seama pasiunii predominante a 
doctorului Urbino, când, de fapt, era vorba de preferinţele meşterilor catalani 
care inaltasera la începutul secolului acel cartier de parveniţi. Salonul, spaţios, 
cu plafonul înalt, ca de altfel întreaga casă, şi cu şase ferestre mari ce se 
deschideau spre stradă, era despărţit de sufragerie printr-un glasvand enorm, 
împodobit cu ramuri de viţă de vie, ciorchini şi fecioare ademenite de fluiere de 
fauni într-un crang de bronz. Toate mobilele, chiar şi pendula din salon, cu aerul 
ei de străjer viu, erau originale englezeşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, 
candelabrele aveau ciucuri din cristale de rocă şi peste tot se zăreau vaze de 
Sèvres sau bibelouri din alabastru infatisand scene bucolice. Acea coerenţă se 
sfârşea însă în celelalte încăperi ale casei, unde fotoliile de răchită se învecinau 
cu balansoarele vieneze şi taburetele din piele, lucrate de meşteri artizani 
locali. In dormitoare, în afară de paturi, atârnau splendide hamace lucrate la 
San Jacinto, cu ciucuri colorați pe margini şi numele stăpânului brodat în 
caractere gotice, cu fir de mătase. In spaţiul aflat pe o latură a sufrageriei, 
destinat iniţial meselor festive, fusese amenajat un salon de muzică, unde se 
organizau concerte pentru un cerc restrâns de prieteni când în oraş soseau 
interpreţi celebri. Dalele pardoselii erau acoperite cu covoare turceşti, 
cumpărate la Expoziţia Universală de la Paris, care atenuau orice zgomot, lângă 
un patefon de fabricaţie recentă străjuia o etajeră cu discuri aşezate în ordine, 
iar într-un colţ, acoperit cu un şal de Manila, se afla pianul, la care doctorul 
Urbino nu mai cântase de multi ani. Intreaga casa vadea grija şi buna chibzuia- 
lă a unei femei cu picioarele pe pământ. 

Nicăieri însă nu domnea solemnitatea meticuloasă din bibliotecă, adevărat 
sanctuar al doctorului Urbino mai înainte ca batranetea să-l doboare. Pastrase 
fotoliile din piele şi biroul de nuc care aparținuseră tatălui său, dar de jur impre- 
jurul lor acoperise toţi pereţii, chiar şi ferestrele, cu rafturi închise cu geamuri, 
în care aşezase într-o ordine aproape dementiala trei mii de tomuri legate în 
piele de vițel, cu inițialele aurite ale numelui sau pe cotor. Spre deosebire de 
celelalte încăperi, aflate în calea tuturor zgomotelor şi miasmelor ce răzbăteau 
dinspre port, în bibliotecă domnea tainica pace şi mireasma unei abatii. Născuţi 
şi crescuţi în credinţa caraibiană, adânc înrădăcinată, potrivit căreia uşile şi 
ferestrele trebuiau deschise larg pentru a convoca o răcoare inexistentă, 
doctorul Urbino şi soţia sa au simţit la început că se sufocă din pricina 
claustrării. Până la urmă, s-au convins de binefacerile metodelor folosite 
împotriva căldurii de romani, care-şi ţineau casele închise în zăduful din luna 
august, ca să nu pătrundă înăuntru aerul dogorâtor de pe stradă, şi le des- 
chideau larg când începea să adie briza nopţii. Casa lor a fost de atunci cea mai 
răcoroasă sub soarele necruţător din La Manga Şi era o adevărată fericire să te 
poţi odihni în semiîntunericul dormitoarelor, iar spre seară, să priveşti de pe 
terasa exterioară cargoboturile grele si cenusii, venind dinspre New Orleans, 
sau vapoarele fluviale cu zbaturi, care, ia căderea nopţii, îşi aprindeau luminile 


si purificau cu o tramba de melodii cloaca statuta din golf. Era totodata si cea 
mai bine aparata de alizeele dinspre nord, care suflau din decembrie pana tn 
martie, smulgand acoperişurile şi dând târcoale casei, ca nişte lupi hamesiti, în 
căutarea unei crăpături cât de mici pe unde să se furişeze înăuntru. Nimeni nu 
se gândise vreodată că o căsnicie durată pe asemenea temelii putea avea 
motive să nu fie fericită. 

Şi totuşi, doctorul Urbino nu era fericit în acea dimineaţă, când s-a întors 
acasă înainte de ora zece, tulburat de cele două vizite, care nu numai că-l 
împiedicaseră să asiste la slujba de Rusalii, dar amenințau să facă din el alt om, 
la o vârstă la care totul părea deja încheiat. Avea de gând să tragă un pui de 
somn înainte de banchetul doctorului Lâcides Olivella, dar şi-a găsit toţi 
servitorii adunaţi în curte, chinuindu-se să prindă papagalul, care zburase pe 
creanga cea mai de sus a arborelui mango când îl scoseseră din colivie ca să-i 
taie aripile. Era un papagal golaş şi plin de toane, care vorbea numai când avea 
chef, dar atunci o făcea cu o claritate şi cu o judecată puţin obişnuite chiar şi la 
oameni. Fusese dresat de doctorul Urbino în persoană şi tocmai de aceea se 
bucura de privilegii pe care nimeni din familie, nici chiar copiii când erau mici, 
nu le visaseră vreodată. 

Îl aveau de peste douăzeci de ani şi nimeni nu putuse afla câţi anume 
trăise până atunci. În fiecare zi, după ce-şi făcea siesta, doctorul Urbino se 
aşeza cu el pe terasa din curte, locul cel mai răcoros din casă, şi astfel, apelând 
la cele mai istovitoare metode imaginate de pasiunea sa pedagogică, reuşise 
până la urmă să-l înveţe să vorbească frantuzeste ca un academician. Apoi, 
dintr-un fel de viciu al perfecțiunii, l-a învăţat liturghia în latineste şi câteva 
versete din Evanghelia după Matei. Încercând totodată, dar fără succes, să-i 
întipărească în minte noţiunea mecanică a celor patru operaţii aritmetice. Din 
ultimele sale călătorii prin Europa adusese primul gramofon cu pâlnie, 
nenumărate discuri cu melodii la modă şi altele cu piese ale compozitorilor săi 
preferaţi. Timp de mai multe luni, a pus zilnic şansonetele interpretate de Yvette 
Guilbert şi Aristide Bruant, care făcuseră deliciile Franţei în secolul precedent, 
până ce papagalul, tot ascultându-le de atâtea ori la rând, le învățase pe 
dinafară. Le cânta, după caz, cu voce de femeie sau cu voce de bărbat, iar la 
sfârşit izbucnea într-un râs libertin, imitând cu o uluitoare perfecţiune hohotele 
care le podideau pe servitoare când îl auzeau cântând în franceză. Vestea 
despre talentele lui ajunsese atât de departe, încât, uneori, vizitatori iluştri, 
sosiți din interiorul ţării cu vapoarele fluviale, cereau permisiunea să-l vadă, iar 
o dată, câţiva dintre nenumaratii turişti englezi care treeau prin oraş, venind de 
la New Orleans la bordul navelor pentru transportul bananelor, s-au arătat dis- 
puşi să-l cumpere la orice preţ. Ziua lui cea mai glorioasă a fost însă aceea în 
care Preşedintele Republicii, don Marco Fidel Suârez, şi miniştrii cabinetului său 
în plen au venit să se convingă cu propriii lor ochi cât de întemeiată era faima 
de care se bucura. Au ajuns pe la ora trei după-amiază, sufocati de căldură, cu 
jobenele şi redingotele lor de stofă, pe care le purtaseră, sub soarele dogorâtor 
de august, tot timpul celor trei zile cât durase vizita oficială, şi au plecat, până 
la urmă, la fel de nedumeriti ca la venire, pentru că, în ciuda celor două ore de 
încercări disperate, papagalul n-a catadicsit să-şi dea drumul la plisc, nepăsător 
la rugaminti, ameninţări şi la afrontul suferit de doctorul Urbino, care se 
ambitionase să facă invitaţia aceea temerara, nesocotind astfel inteleptele 
sfaturi ale soţiei sale. 

Faptul că papagalul îşi păstrase poziţia privilegiată chiar şi după această 
istorică necuviinta fusese ultima dovadă a drepturilor sacre de care se bucura. 
Nici un alt animal nu era îngăduit în casă, afară de broasca ţestoasă de uscat, 
care reapăruse pe neaşteptate în bucătărie, după ce timp de trei, patru ani 
fusese dată dispărută. Dar aceasta nu trecea drept o fiinţă vie, fiind 


considerata mai degraba un fel de amuleta minerala aducatoare de noroc, 
despre care niciodata nu se stia in mod cert pe unde umbla. Doctorul Urbino 
refuza sa admită ca ura animalele şi îşi disimula simtamintele apelând la tot 
soiul de fabule ştiinţifice şi pretexte filozofice, care-i convingeau pe mulţi, dar 
nu pe soţia sa. Avea obiceiul să spună că cei care le iubesc peste măsură sunt 
în stare de cele mai mari cruzimi faţă de semenii lor. Despre câini spunea că nu 
sunt credincioşi, ci slugarnici, că pisicile sunt oportuniste şi viclene, ca paunii 
sunt heralzi ai morţii, că papagalii guacamaya nu sunt altceva decât nişte 
încurcă-lume ornamentali, că iepurii stârnesc poftele, maimutele răspândesc 
febra dezmatului, iar cocoşii sunt blestemati pentru că acceptaseră ca Isus să 
fie renegat de trei ori. 

În schimb, Fermina Daza, soţia lui, care avea atunci şaptezeci şi doi de ani 
şi-şi pierduse de mult mersul de căprioară din tinereţe, adora dincolo de 
marginile raţiunii florile ecuatoriale şi animalele domestice, astfel că la 
începutul căsniciei profitase de flacăra încă vie a iubirii pentru a ţine în casă 
mult mai multe decât ar fi îngăduit bunul simt. Mai întâi au fost trei dalmatieni 
cu nume de împărați romani, care s-au sfâşiat între ei pentru a intra în grațiile 
unei femele ce făcea cinste numelui de Messalina, întrucât, până să fete nouă 
căţei, ea şi zamislea alti zece. Au urmat la rând pisicile abisiniene, cu profil de 
acvilă şi ţinută faraonică, siamezele saşii, persanele de neam împărătesc, cu 
ochi portocalii, care colindau prin iatace ca nişte năluci, iar noaptea sculau casa 
în picioare cu răcnetele lor de vrăjitoare adunate la sabatul amorului. Timp de 
câţiva ani, au ţinut, legat cu un lanţ petrecut peste mijloc de arborele mango 
din curtea interioară, un maimutoi din Amazonia, care stârnea oarecare 
compasiune, pentru că avea aerul abătut al arhiepiscopului Obdulio y Rey, 
aceeaşi candoare în priviri, precum şi elocinta mâinilor lui, dar nu din acest 
motiv s-a descotorosit Fermina Daza de el, ci din pricină că luase prostul obicei 
de a se excita în prezenţa doamnelor. 

În verandele casei atârnau colivii cu tot soiul de păsări din Guatemala şi se 
plimbau nestingheriti bâtlani negri premonitorii, stârci cu picioarele lungi, 
galbene, chiar şi un cerb tânăr, care-şi băga capul pe ferestre ca să mănânce 
florile din glastre. Putin înainte de ultimul război civil, când s-a vorbit pentru 
prima dată de o posibilă vizită a papei, aduseseră din Guatemala o pasăre a 
paradisului, care a făcut cale-ntoarsă mai repede decât venise, când s-a aflat 
că ştirea despre vizita pontificală fusese un zvon lansat de guvern pentru a-i 
speria pe complotiştii liberali. Altă dată, au cumpărat de pe velierele 
contrabandiştilor din Curacao o colivie de sârmă cu şase corbi parfumati, aido- 
ma acelora pe care Fermina Daza îi avusese, pe când era doar o copilă, în casa 
părintească şi pe care ţinea să-i aibă şi ca tânără căsătorită. Nimeni însă n-a 
putut suporta fâlfâitul necurmat de aripi care umplea casa cu efluvii de coroane 
mortuare. Au adus chiar şi o anacondă lungă de patru metri, ale cărei suspine 
de vânător neadormit tulburau întunericul dormitoarelor, deşi, aşa cum 
prevăzuseră, la ceva tot le-a folosit, fiindcă a speriat cu răsuflarea ei de moarte 
liliecii, salamandrele şi nenumăratele specii de insecte dăunătoare care 
navaleau în casă o data cu lunile ploioase. Doctorul Juvenal Urbino, atât de 
solicitat de obligaţiile profesionale, atât de absorbit de iniţiativele sale civice şi 
culturale, se consola cu gândul că soţia lui era nu numai cea mai frumoasă din 
tot cuprinsul Caraibilor, dar şi cea mai fericită în mijlocul acelor creaturi 
abominabile. Numai că într-o după-amiază ploioasă, când s-a întors extenuat 
din oraş, dezastrul care l-a întâmpinat de cum a păşit în casă l-a trezit la 
realitate. Din salon, cât cuprindea privirea, se întindea un puhoi de animale 
moarte, care pluteau într-o baltă de sânge. Buimăcite, servitoarele stăteau co- 
cotate pe scaune, neizbutind sa se dezmeticeasca din spaima pe care le-o 
pricinuise măcelul din jur. 


Totul se petrecuse din cauza unui caine lup: cuprins de o criza subita de 
turbare, sfâşiase toate animalele care-i ieşiseră în cale, pana cand, într-un 
târziu, grădinarul din vecini şi-a luat inima în dinţi şi l-a sfartecat cu un cuţit 
machete, scurt şi lat, folosit de obicei la tăiat trestie de zahăr. Nimeni nu ştia 
câte animale muşcase sau contaminase cu balele lui verzi, aşa încât doctorul 
Urbino a poruncit ca toate cele scăpate cu viaţă să fie omorâte, iar leşurile să 
fie arse cât mai departe, pe un teren viran, după care a chemat serviciile 
speciale de la Spitalul Filantropiei pentru o dezinfectie profundă a casei. 
Singura care a scăpat, pentru că nimeni nu şi-a adus aminte de ea, a fost 
testoasa aducătoare de noroc. 

Pentru prima dată în viaţă, Fermina Daza i-a dat dreptate soţului ei într-o 
chestiune casnică şi multă vreme s-a ferit să mai aducă vorba despre animale. 
Se consola cu planşele colorate din Istoria Naturală a lui Linné, pe care, dupa 
ce le-a dat la înrămat, le-a atârnat pe pereţii salonului, şi poate că, până la 
urmă, şi-ar fi pierdut orice speranţă de a mai vedea din nou un animal în casă, 
dacă într-o noapte hoţii n-ar fi furat, forțând o fereastră de la baie, argintăria 
moştenită din tată în fiu de peste cinci generaţii. Doctorul Urbino a pus lacăte 
duble la ferestre, a asigurat uşile pe dinăuntru cu drugi de fier, a închis obiec- 
tele de valoare în seif şi a căpătat tardivul obicei din vremuri de război de a 
dormi cu revolverul sub pernă. Dar s-a împotrivit cumpărării unui câine rău, 
vaccinat sau nu, slobod sau legat în lanţ, chiar cu riscul ca hoţii să-i lase în 
pielea goală. 

— Nici o făptură necuvântătoare n-o să mai treacă pragul acestei case, a 
hotărât el. 

A spus-o ca să pună capăt odată pentru totdeauna cicălelilor soţiei sale, 
care tinea mortis să cumpere un câine, dar nici o clipă nu i-a trecut prin minte 
că generalizarea aceea pripită o să-l coste viaţa. Fermina Daza, a cărei fire 
aprigă se mai mlădiase cu vremea, a prins din zbor vorbele necugetate ale 
bărbatului: la câteva luni după spargere, a urcat din nou la bordul velierelor din 
Curacao, de unde a cumpărat un papagal regal din Paramaribo, care nu ştia să 
spună altceva decât înjurături marinăreşti, dar care imita atât de bine vocea 
omenească, încât merita cu prisosinta preţul exagerat de douăsprezece 
centime. 

Era dintre cei buni, mai uşor decât părea, cu capul galben şi limba neagră, 
singurele semne după care putea fi deosebit de papagalii din hatisurile de man- 
grove, care nu învățau să vorbească nici chiar cu supozitoare de terebentina. 
Ca unul care ştia să piardă, doctorul Urbino s-a plecat în fata ingeniozitatii 
soţiei sale şi, în cele din urmă, a constatat cu uimire că-l amuzau nespus 
progresele papagalului stârnit de slujnice. În după-amiezile ploioase, când i se 
dezlega limba de bucuria penelor îmbibate de apă, rostea fraze din alte 
vremuri, pe care nu avusese cum să le audă la ei în casă şi care lăsau să se 
înţeleagă că era mai bătrân decât părea. Ultimele reticente ale doctorului s-au 
risipit în noaptea când hoţii au încercat să pătrundă din nou în casă printr-o 
lucarnă de pe acoperiş, iar papagalul i-a speriat lătrând mai ceva ca un dulău şi 
strigând borfaşilor, borfaşilor, borfaşilor, năzdrăvănii cine ştie unde învăţate, 
dar care s-au dovedit salvatoare. Din clipa aceea, doctorul Urbino s-a hotărât să 
se ocupe personal de el şi a pus să fie instalate sub mango un spalier cu două 
recipiente, unul pentru apă, iar altul pentru bananele coapte, precum şi un 
trapez pentru acrobatiile de saltimbanc. Din decembrie până în martie, când se 
stârneau vânturile dinspre nord, iar nopţile se răceau şi vremea se strica, îl 
duceau să doarmă înăuntru, într-o colivie acoperită cu o pătură, deşi doctorul 
Urbino se temea că răpciuga cronică de care suferea putea fi periculoasă 
pentru plămânii oamenilor. Câţiva ani la rând i-au tăiat periodic aripile, 
lăsându-l să se plimbe în voie cu mersul lui crăcănat de călăreț bătrân. 


Dar intr-o buna zi, s-a apucat sa faca giumbuslucuri de acrobat pe grinzile 
din bucatarie si a cazut in oala care fierbea pe foc, in timp ce racnea ca un 
corabier in mijlocul furtunii, scapa cine poate, starnind o harmalaie atat de 
asurzi-toare încât bucătăreasa a izbutit să-l scoată cu polonicul, opărit si fara 
pene, dar încă viu. De atunci, în ciuda credinţei larg răspândite că papagalii 
ţinuţi în colivie uită tot ce-au învăţat, nu-l mai scoteau decât pe la ora patru, 
când se lăsa răcoarea, pentru lecţiile doctorului Urbino. Cum nimeni nu băgase 
de seamă la timp că îi crescuseră aripile, în dimineaţa aceea tocmai se 
pregăteau să i le taie, când le-a scăpat din mână şi a zburat pe ramurile 
arborelui mango. 

S-au chinuit trei ore să-l prindă, dar fără succes. Servitoarele, ajutate de 
altele din vecini, se folosiseră de tot soiul de tertipuri ca să-l facă să coboare, 
dar el se încăpăţâna să rămână pe loc, tipand printre hohote de râs trăiască 
partidul liberal, trăiască partidul liberal, ei drăcia dracului, un strigăt temerar, 
care-i costase viata pe multi cheflii bine dispuşi. Doctorul Urbino, care abia îl 
putea zări printre frunze, a încercat să-l convingă în spaniolă, în franceză şi 
chiar în latină, dar papagalul îi răspundea în aceleaşi limbi, cu aceeaşi emfază 
şi acelaşi timbru al vocii, fără a se clinti din vârf. Convins că nu se putea face 
nimic cu duhul blandetii, doctorul Urbino a trimis după pompieri, cea mai 
recentă jucărie civică a sa. 

Până nu de mult, incendiile erau stinse de voluntari care foloseau scări de 
zidărie şi găleți cu apă cărate de unde se nimerea, dar era atâta lipsă de 
organizare în acţiunile lor, încât, uneori, provocau mai multe pagube chiar 
decât incendiile. Cu un an în urmă, graţie unei colecte iniţiate de Societatea 
pentru Propăşirea Cetăţii, al cărei preşedinte onorific era Juvenal Urbino, luase 
fiinţă un corp de pompieri profesionişti, având în dotare o cisternă cu sirenă şi 
clopot, precum şi două tulumbe. Ajunseseră atât de cunoscuţi încât, când 
clopotele bisericilor începeau să bată, dând alarma, în şcoli se întrerupeau 
cursurile, pentru ca elevii să-i poată vedea luptându-se cu focul. La început era 
singurul lucru pe care îl făceau. Dar doctorul Urbino a povestii notabilitatilor 
municipale că la Hamburg văzuse cu ochii lui cum pompierii readuseseră la 
viaţă un copil găsit îngheţat într-o pivniţă după un viscol de trei zile. Îi mai 
văzuse şi pe o straduta din Neapole, coborând dintr-un balcon de la etajul zece 
un coşciug pe care familia nu izbutise să-l scoată afară pe scările înguste şi 
întortocheate. Aşa se face că pompierii locali au învăţat să presteze şi alte 
servicii de urgenţă, ca de pildă să forţeze încuietori sau să omoare şerpi 
veninosi, iar Şcoala de Medicina a organizat pentru ei un curs special de prim 
ajutor în caz de accidente mai putin grave. Prin urmare, nu era chiar o 
absurditate să li se ceară favoarea de a da jos din copac un papagal la fel de 
merituos ca orice domn respectabil. Doctorul Urbino a mai adăugat: ,,Spuneti-le 
că veniţi din partea mea." Şi s-a dus în dormitor să se îmbrace pentru banchet. 
La drept vorbind, în clipa aceea, preocupat cum era de scrisoarea lui Jeremiah 
de Saint-Amour, puţin îi păsa de soarta papagalului. 

Fermina Daza se îmbrăcase cu o rochie chemisier din mătase, largă şi cu 
talia pe solduri, îşi pusese un colier de perle adevărate, răsucit în şase siraguri 
lungi, inegale, şi nişte pantofi de atlaz, cu tocuri înalte, pe care-i purta numai la 
ocazii solemne, deoarece la vârsta ei, nu-şi mai putea permite asemenea 
excese. Toaleta aceea mondenă nu părea prea nimerită pentru o bunică 
venerabilă, dar se potrivea de minune cu trupul ei încă mlădios şi drept, cu 
oasele-i prelungi, cu mâinile ei elastice, fără nici o alunita de bătrâneţe, cu 
părul de culoarea oţelului albăstrui, tuns oblic, la înălţimea obrazului. Din 
fotografia de la nuntă nu mai păstra decât ochii ca nişte migdale străvezii şi 
semetia înnăscută, dar ea reuşea să suplineasca prin caracter şi chiar să 
depăşească prin sarguinta tot ce pierduse o dată cu vârsta. Se simţea în largul 


ei: incet-incet erau date uitarii veacurile corsetelor de metal, rochiile stranse pe 
talie, şoldurile inaltate cu artificii de cârpă. Corpurile eliberate, respirând în 
voie, se infatisau privirii aşa cum erau în realitate. Chiar şi la vârsta de 
şaptezeci şi doi de ani. Doctorul Urbino a găsit-o aşezată în fata masutei de 
toaletă, sub braţele domoale ale ventilatorului electric, potrivindu-şi pe cap 
pălăria cloş, garnisită cu un buchet de violete din fetru. În dormitorul spaţios şi 
însorit se afla un pat englezesc, acoperit cu o plasă trandafirie împotriva 
ţânţarilor, iar prin cele două ferestre deschise se zăreau copacii din curte şi 
răzbătea târâitul cosasilor ametiti de presimtirea ploii. De cand se întorseseră 
din voiajul de nuntă, Fermina Daza luase obiceiul să-i pregătească soţului 
hainele în funcţie de starea vremii şi de împrejurare, punându-le pe un scaun 
încă de cu seară, ca să fie gata când el ieşea din baie. Nu-şi mai amintea când 
anume începuse să-l ajute să se îmbrace, dar era conştientă că, dacă la început 
o făcuse din dragoste, de vreo cinci ani trebuia s-o facă oricum, pentru că el nu 
se mai putea îmbrăca singur. 

Tocmai îşi sărbătoriseră nunta de aur şi nu erau deprinşi să trăiască nici 
măcar o singură clipă unul fără celălalt, fără să se gândească unul la celălalt, 
iar pe măsură ce înaintau în vârstă, erau şi mai puţin deprinşi s-o facă. Nici 
unul din ei n-ar fi putut spune dacă această dependenţă reciprocă se întemeia 
pe iubire sau pe comoditate, dar niciodată nu-şi puseseră asemenea întrebare 
cu mâna pe inimă, pentru că amândoi preferaseră dintotdeauna să ignore 
răspunsul. Cu timpul, ea descoperise şovăiala din paşii soţului său, toanele lui 
schimbătoare, fisurile din memoria lui, obiceiul recent de a plânge în somn, dar 
nu le-a interpretat nici o clipă ca pe nişte semne ale ruginii finale, ci ca pe o 
fericită reîntoarcere la copilărie. De aceea, nu-l trata ca pe un bătrân dificil, ci 
ca pe un copil senil, iar aceasta amăgitoare eroare s-a dovedit providentiala 
pentru amândoi, întrucât i-a pus la adăpost de compasiune. 

Cu totul alta ar fi fost viaţa lor dacă ar fi înţeles la timp că e mai simplu să 
eviti marile catastrofe matrimoniale decât mizeriile mărunte de fiecare zi. Pana 
la urmă, au învăţat totuşi ceva împreună, şi anume, că înţelepciunea ne vine 
când nu mai avem ce face cu ea. Ani la rând, Fermina Daza nu s-a putut împăca 
deloc cu deşteptările exuberante ale soţului ei. Se agăța cu înverşunare de ulti- 
mele fire de somn, ca să nu fie nevoită să înfrunte realitatea unei noi dimineti 
încărcate de presimtiri sumbre, în timp ce el se trezea cu inocenta unui 
bebeluş: fiecare nouă zi însemna încă o zi câştigată. Îl auzea cum se scula o 
dată cu cel dintâi cântat al cocoşilor, când începea să tuşească fără noimă, 
parcă anume ca să se trezească şi ea. Il auzea bombănind, numai şi numai ca 
s-o neliniştească, în timp ce-şi căuta pe dibuite papucii care erau probabil lângă 
pat. Il auzea cum îşi croia drum până la baie, bajbaind prin întuneric. După un 
ceas, tocmai când ea atipise din nou, îl auzea întorcându-se din birou ca să se 
îmbrace, dar tot fără să aprindă lumina. Odată, la un joc de societate, întrebat 
cum s-ar putea defini singur, el răspunsese: „Sunt un bărbat care se îmbracă 
pe întuneric." Ea îl auzea, convinsă că nici unul din acele zgomote nu era 
indispensabil şi că el le făcea dinadins, simulând însă contrariul, tot astfel cum 
ea, deşi trează, se prefăcea că doarme. Motivele lui erau întemeiate: niciodată 
nu avea atâta nevoie de ea, vie şi lucidă, ca în acele clipe de nelinişte. 

În timp ce dormea, cu trupul arcuit într-un racursiu ca de dans şi mâna pe 
frunte, avea o graţie fără seamăn, dar tot atât de bine, dacă-şi simţea tulburată 
plăcerea aproape senzuală de a se crede adormită când nu mai era de mult, 
furia ei putea depăşi orice închipuire. Doctorul Urbino ştia că ea urmărea cu 
atenţia încordată cel mai neînsemnat zgomot pe care-l făcea şi pentru care îi 
era chiar recunoscătoare, ca să aibă pe cine arunca vina că se trezeşte la ora 
cinci dimi-neata. Astfel, în rarele ocazii când trebuia să bâjbâie prin întuneric 
pentru că nu-şi găsea papucii la locul lor obişnuit, ea îi spunea brusc, cu vocea 


încă bui-maca de somn: „l-ai lăsat aseară în baie." Pentru ca, imediat, să 
înceapă să bombăne, cu glasul limpezit de furia ce-o cuprinsese: 

— Casa asta e o adevărată pacoste, nu poate omul să doarmă ca lumea. 

Atunci se răsucea în aşternut, aprindea lumina fără să se crute, fericită că 
repurtase cea dintâi victorie a zilei. 

Era, în fond, un joc acceptat de amândoi, mitic şi pervers, dar tocmai de 
aceea reconfortant: una din multele şi primejdioasele plăceri ale iubirii 
domesticite. Şi tocmai pornind de la un astfel de joc banal, primii treizeci de ani 
de viaţă în comun erau cât pe ce să se sfârşească, pentru că, într-o bună zi, n-a 
mai fost săpun în baie. 

Totul a început simplu, ca de obicei. Întors în dormitor — era în timpurile 
când încă se mai putea spăla singur — doctorul Juvenal Urbino a început să se 
îmbrace fără să aprindă lumina. Ea se afla cufundată, aşa cum se întâmpla 
mereu la ceasul acela, în plăcuta ei stare fetală, cu ochii închişi, respiraţia abia 
simțită şi braţul sprijinit pe frunte, ca într-un dans sacru. Dar, ca întotdeauna, 
nu dormea profund, iar el ştia asta. După un foşnet prelungit de pânză scrobită, 
în întuneric s-a auzit vocea doctorului Urbino. 

— Cam de-o săptămână mă spăl fără săpun, a spus el ca pentru sine. 

Atunci ea s-a trezit de-a binelea, şi-a amintit şi, furioasă, s-a revoltat împo- 
triva lumii întregi, pentru că, într-adevăr, uitase să pună alt săpun în baie. Îi ob- 
servase lipsa în urmă cu trei zile, când era sub duş, şi se gândise să pună altul 
ceva mai târziu, dar după aceea a uitat până a doua zi. A treia zi i s-a întâmplat 
acelaşi lucru. In realitate, nu trecuse o săptămână, aşa cum susţinea el, anume 
ca să-i agraveze vina, doar trei zile, dar trei zile de neiertat, şi de necaz că se 
lăsase surprinsă în greşeală, şi-a ieşit din sărite. S-a apărat, ca de obicei, 
atacând: 

— Ei bine, şi eu m-am spălat în fiecare zi, a strigat ea ca scoasă din minţi, 
şi de fiecare dată a fost săpun. 

Deşi el îi cunoştea prea bine metodele de luptă, de data aceasta nu le-a 
mai putut suporta. A plecat şi s-a instalat, sub un pretext profesional oarecare, 
într-una din camerele pentru interni de la Spitalul Filantropiei, iar pe-acasă 
dădea numai spre seară, ca să se schimbe înainte de a-şi consulta pacienţii la 
domiciliu. Când îl auzea sosind, ea se refugia la bucătărie, sub cuvânt că are 
treabă, şi nu se clintea de-acolo decât după ce pe stradă răsuna tropotul cailor 
de la trăsură. De câte ori au încercat, în cele trei luni care au urmat, să pună 
capăt neintelegerii, n-au făcut altceva decât să o adâncească şi mai mult. El nu 
era dispus să se întoarcă atâta vreme cât ea nu admitea că nu fusese săpun în 
baie, iar ea nu era dispusă să-l primească dacă el nu recunoştea că a minţit cu 
bună ştiinţă, numai şi numai ca să-i facă sânge rău. 

Incidentul, fireşte, le-a dat prilejul să evoce alte, multe alte certuri 
mărunte din multe alte dimineti tulburi. Unele resentimente au rascolit altele, 
au redeschis răni de mult cicatrizate, le-au provocat răni noi, şi amândoi s-au 
speriat când şi-au dat seama cu mâhnire că în atâţia ani de bătălii conjugale 
aproape că nu făcuseră altceva decât să alimenteze vechi ranchiune. El a mers 
până acolo încât i-a propus să se spovedească împreună, luându-şi drept 
confesor, dacă era nevoie, chiar pe domnul arhiepiscop, pentru ca Dumnezeu 
însuşi, în chip de arbitru suprem, să decidă dacă era sau nu săpun în savoniera 
din baie. Atunci, ea, care ştia să se stăpânească atât de bine, şi-a pierdut 
cumpătul cu un țipăt isteric: 

— la mai dă-i dracului de arhiepiscop! 

Injuria a zguduit din temelii oraşul, a stârnit cleveteli deloc uşor de 
dezmintit şi a pătruns, cu aere de vodevil, în vorbirea obişnuită: „la mai dă-l 
dracului de arhiepiscop!" Conştientă că a depăşit limita şi prevăzând reacţia 
soţului, ea i-a luat-o înainte şi l-a ameninţat că o să se mute singură în vechea 


casa mostenita de la tatal ei, pe care o inchinase pentru birouri unor agentii. 
Nu era o simpla fanfaronada: avea de gand sa plece cu adevarat, fara sa-i pese 
de scandalul pe care l-ar fi declanşat, iar soţul şi-a dat seama de asta la timp. 
N-a avut însă curaj să-şi sfideze propriile prejudecăţi: a cedat. Nu admițând ca 
era săpun la baie, ceea ce ar fi însemnat o ofensă adusă adevărului, ci 
consimtind să locuiască în aceeaşi casă, dar în camere separate şi fără să-şi 
vorbească. Când mâncau, reuşeau să evite situaţia penibilă cu atâta abilitate, 
încât îşi trimiteau mesaje dintr-o parte într-alta a mesei prin copii, fără ca 
aceştia să-şi dea seama că, de fapt, ei erau certati. 

Cum biroul nu avea baie, soluţia a rezolvat conflictul provocat de 
zgomotele matinale, pentru că el se ducea să se spele după ce-şi pregătea 
cursul şi de fiecare dată avea grijă să nu-şi trezească soţia. Alteori însă, erau 
nevoiţi să-şi aştepte rândul ca să se spele pe dinţi înainte de culcare. După 
vreo patru luni, el s-a întins în patul conjugal ca să citească până când ieşea ea 
din baie, aşa cum se în-tâmpla deseori, şi a adormit. Ea s-a culcat alături fără 
prea multe precautii, anume ca să-l trezească şi să-l facă să plece. El s-a trezit 
pe jumătate, e adevărat, dar în loc să se scoale, a stins veioza şi şi-a potrivit 
mai bine perna sub cap. Ea l-a zgaltait de umăr ca să-i atragă atenţia că trebuia 
să se ducă în birou, dar el se simţea atât de bine în aşternutul de pufal 
strămoşilor, încât a preferat să capituleze: 

— Lasă-mă să dorm aici. Ai avut dreptate, era săpun la baie. 

Ori de câte ori, ajunşi în pragul bătrâneţii, îşi aminteau de acest episod, 
nici lui, nici ei nu le venea să creadă că, de-a lungul unei jumătăţi de veac de 
viaţă în comun, aceea fusese cea mai serioasă dispută a lor şi singura care 
trezise în amândoi dorinţa de a renunţa la tot, pentru a începe o altă viaţă. 
Chiar şi la bătrâneţe, când deveniseră mai îngăduitori şi mai paşnici, se fereau 
s-o evoce, pentru că rănile abia cicatrizate începeau să sângereze de parcă ar 
fi fost din ajun. 

El a fost primul bărbat pe care Fermina Daza l-a auzit urinând. L-a auzit în 
noaptea nunţii, în timp ce zăcea sleită de puteri din cauza răului de mare în ca- 
bina de pe vaporul care-i ducea în Franţa, iar zgomotul jetului ca de cal i s-a pă- 
rut atât de potent şi învestit cu atâta autoritate încât i-a sporit spaima de rava- 
giile la care se aştepta. Pe măsură ce jetul scădea o dată cu trecerea anilor, 
amintirea aceea îi revenea frecvent în minte, pentru că nu s-a putut împăca 
niciodată cu gândul că el murdărea marginea closetului ori de câte ori îl 
folosea. Doctorul Urbino încerca să-i explice, cu argumente uşor de priceput 
pentru cineva care ar fi vrut cu adevărat să le priceapă, că accidentul acela se 
repeta zilnic nu din neglijenţă, ci dintr-un motiv organic: jetul lui de om tânăr 
era atât de precis şi direct, încât la şcoală câştigase concursuri de tras la ţintă 
umplând sticle, dar de când se şubrezise, nu numai că i se imputinase, dar 
ajunsese oblic, se ramifica, pentru ca în cele din urmă să devină o adevărată 
fântână arteziană, imposibil de stăpânit, deşi el unul făcea nenumărate eforturi 
de a-l îndrepta. lar în încheiere spunea: „Closetul a fost inventat, mai mult ca 
sigur, de cineva care habar n-avea cum sunt alcătuiți bărbaţii." Contribuia la 
pacea domestică cu un gest cotidian mai degrabă umilitor decât umil: ştergea 
cu hârtie igienică marginile vasului ori de câte ori îl folosea. Deşi ştia, ea nu 
scotea o vorbă atâta timp cât în baie mirosul de amoniac nu era prea 
pătrunzător, dar îndată ce-l simţea, se grăbea să comenteze indignată, de 
parcă ar fi fost vorba de o crimă: „Aici pute a cuşcă de iepuri." In pragul 
batranetii, însăşi şubrezenia trupului i-a sugerat doctorului Urbino soluţia finală: 
urina aşezat pe closet, ca şi ea, astfel încât vasul rămânea curat, iar el se 
simţea cu conştiinţa împăcată. 

Încă de pe atunci, nu mai avea siguranţă în mişcări, iar odată chiar 
alunecase în baie, accident ce putea să-i fie fatal şi care l-a pus în garda în 


privinta dusului. Desi moderna, locuinta lor nu dispunea de o cada din fonta cu 
picioare în forma de gheare de leu, aşa cum aveau mai toate palatele din 
cartierul vechi. Chiar el luase hotărârea să fie înlăturată, invocând un argument 
igienic: cada de baie era una din multele porcării născocite de europeni, care 
se spălau numai în ultima vineri a fiecărei luni şi, pe deasupra, o făceau în 
lăturile propriei murdării, de care încercau să scape. Au comandat, aşadar, o 
vană mare, din lemn masiv de guayacân, în care Fermina Daza îşi îmbăia soţul 
ca pe sugari, după acelaşi ritual. Prelungită mai mult de un ceas şi 
împrospătată de câteva ori cu apă în care fuseseră fierte frunze de nalbă şi coji 
de portocale, baia avea asupra lui un efect atât de liniştitor, încât uneori 
adormea cufundat în infuzia înmiresmată. După ce-l spăla, Fermina Daza îl 
pudra cu talc între picioare, îi ungea cu unt de cacao pielea iritată, îi punea 
izmenele cu duioşia cu care ar fi înfăşat în scutece un prunc şi-l dichisea în 
continuare, cu aceeaşi dragoste, de la ciorapi, până la nodul de cravată cu ac 
de topaz. Diminetile conjugale s-au mai liniştit cu vremea, pentru că el şi-a 
asumat din nou copilăria pe care i-o răpiseră propriile lui odrasle. Chiar şi ea s-a 
acomodat până la urmă cu orarul casei, pentru că şi peste ea treceau anii: 
dormea din ce în ce mai puţin, iar pe la şaptezeci de ani ajunsese să se tre- 
zească înaintea lui. 

În Duminica Rusaliilor, când a ridicat pătura ca să vadă cadavrul lui Jere- 
miah de Saint-Amour, doctorul Urbino a avut o revelaţie ce-i fusese refuzată 
până atunci chiar şi în explorările sale cele mai lucide de medic şi de creştin. 
După atâţia ani de familiaritate cu moartea, după ce se războise atâta cu ea, 
după ce o întorsese pe toate părţile, avea senzaţia că abia acum îndrăznea s-o 
privească pentru prima dată în faţă, aşa cum îl privea şi ea la rândul ei. Nu era 
frica de moarte. Nu: frica se cuibărise în sufletul lui de multă vreme, convietuia 
cu el, era o altă umbră peste umbra lui, încă din noaptea în care se trezise 
răscolit de un vis urât şi devenise conştient că moartea nu era doaro 
probabilitate permanentă, aşa cum simtise dintotdeauna, ci o realitate 
imediată. De data aceasta însă, întrezărise imaginea concretă a ceea ce până 
atunci nu fusese altceva decât o certitudine a închipuirii. S-a bucurat la gândul 
că, pentru a-i face o asemenea cutremurătoare dezvăluire, Cel de Sus se 
folosise de Jeremiah de Saint-Amour, pe care el îl socotea un sfânt ce-şi ignora 
starea de graţie. Dar când scrisoarea i-a dezvăluit adevărata lui identitate, 
trecutul sinistru, nebănuita sa putere de disimulare, a simţit că ceva definitiv şi 
irevocabil se petrecuse în propria-i viaţă. 

Fermina Daza nu s-a lăsat molipsită de gândurile lui sumbre. El a încercat, 
fireşte, s-o convingă, în timp ce-l ajuta să-şi pună pantalonii şi-i încheia nenu- 
măraţii nasturi de la cămaşă. Dar n-a reuşit, pentru că Fermina Daza nu putea 
fi impresionată cu uşurinţă, şi cu atât mai puţin de moartea unui bărbat pe care 
nu-l iubea. Nu aflase mare lucru despre Jeremiah de Saint-Amour, ştia doar că 
era un invalid în cârje, pe care nu-l văzuse niciodată, care scăpase de plutonul 
de execuţie într-una din multele insurectii izbucnite într-una din nenumăratele 
insule din Antile, că se făcuse fotograf de copii împins de nevoie, ajungând, în 
cele din urmă, cel mai solicitat din tot ţinutul, şi că reuşise să-l învingă la şah 
pe un oarecare Torremolinos, după câte îşi amintea ea, dar care, în realitate, se 
numea Capablanca. 

— Ei bine, află că nu era decât un evadat din Cayenne, condamnat la 
muncă silnică pe viaţă pentru o crimă atroce, spuse doctorul Urbino. 
Inchipuie-ti că, la viata lui, a mâncat chiar şi carne de om. 

Apoi, i-a întins scrisoarea, ale cărei taine avea de gând să le ia cu sine în 
mormânt, dar ea nu şi-a aruncat nici măcar o privire peste foile împăturite şi 
le-a încuiat în sertarul masutei de toaletă. Se obisnuise cu insondabila 
capacitate de uimire a soţului ei, cu judecatile lui exagerate, care deveneau, o 


data cu trecerea anilor, tot mai de neinteles, cu acea obtuzitate ce nu 
corespundea imaginii lui publice. De data aceasta însă, isi depasise chiar si pro- 
priile limite. Credea că soţul ei nu-l aprecia pe Jeremiah de Saint-Amour pentru 
ceea ce fusese mai înainte, ci pentru ceea ce începuse să fie de când sosise în 
oraş, fără altă avere decât ranita lui de pribeag, şi nu putea înţelege de ce îl 
uimise atâta târzia dezvăluire a identităţii lui. Nu înţelegea de ce i se părea de 
condamnat faptul că avusese o iubită neştiută de nimeni, de vreme ce acesta 
era un nărav atavic al tuturor bărbaţilor de aceeaşi condiţie cu ei, chiar şi al lui, 
într-un moment mai delicat din viaţa lor. Mai mult chiar, faptul că femeia aceea 
îl ajutase să-şi ducă la capăt hotărârea de a muri i se părea o sfâşietoare 
dovadă de iubire. Spuse: „Dacă şi tu te-ai hotări s-o faci din motive la fel de 
întemeiate ca ale lui, datoria mea ar fi să mă comport la fel ca ea." Doctorul 
Urbino rămase descumpănit, prins în capcană de o lipsă de înţelegere care-l 
exasperase timp de o jumătate de veac. 

— N-ai priceput nimic, îi spuse. Pe mine nu mă indignează ce-a fost sau 
ce-a facut, ci felul în care ne-a înşelat buna-credinta atâta amar de ani. 

Ochii i se umeziră uşor, dar ea, prefăcându-se că nu observă, îi replică: 

— Şi bine-a făcut. Dacă ar fi spus adevărul, nici tu, nici nefericita aia de fe- 
meie, nimeni din oraşul ăsta nu l-ar fi iubit atâta cât l-au iubit. 

Îi prinse lanţul ceasului de butoniera jiletcii. Îi potrivi nodul cravatei şi-i pu- 
se acul cu piatră de topaz, îi stropi batista cu apă de colonie şi după ce îi şterse 
lacrimile şi barba plânsă, i-o aranjă în buzunarul de la piept, cu colţurile înfoiate 
ca petalele unei magnolii. În aerul neclintit al casei răsunară deodată cele un- 
sprezece bătăi ale pendulei. 

— Grăbeşte-te, spuse ea, luându-l de braţ. O să întârziem. 

Aminta Dechamp, soţia doctorului Lâcides Olivella, şi cele şapte fiice ale 
lor, una mai harnică decât alta, prevăzuseră totul pentru ca banchetul să se 
constituie în evenimentul social al anului. Locuiau în plin centru istoric, în 
vechea clădire a Monetăriei, denaturată de un arhitect florentin care trecuse 
prin oraş ca o vijelie înnoitoare, transformând în bazilici venețiene câteva 
vestigii din secolul al XVII-lea. Casa avea şase dormitoare şi două saloane mari 
şi răcoroase, dar neîncăpătoare pentru invitaţii din oraş, fără a-i mai pune la 
socoteală pe distinşii oaspeţi care urmau să vină din alte părţi. Curtea 
interioară, unde susura un havuz de piatră şi înfloreau heliotropi ce 
îmbălsămau casa pe înserat, era aidoma claustrului unei abatii, dar spaţiul 
galeriilor boltite era prea mic pentru atâtea nume răsunătoare. Drept care au 
hotărât să organizeze banchetul în împrejurimile oraşului, la zece minute de 
mers cu automobilul pe şoseaua naţională, unde se afla conacul familiei, cu o 
curte imensă, de câteva mii de ari, umbrită de dafini înalţi şi străbătută de un 
râu cu ape line, pe care pluteau flori de nufăr. Sub îndrumarea doamnei de 
Olivella, angajaţii de la Hanul lui don Sancho au pus tende colorate în locurile 
neumbrite şi au aranjat sub dafini un dreptunghi alcătuit din masute pentru o 
sută douăzeci şi doi de invitaţi, acoperite cu feţe de in, şi buchete de trandafiri 
proaspeţi pe masa de onoare. Au instalat, de asemenea, o estradă pentru o 
fanfară care urma să interpreteze un program restrâns de contradansuri şi val- 
suri naţionale şi pentru un cvartet de coarde de la Şcoala de Belle Arte, o 
surpriză pregătită de doamna de Olivella pentru venerabilul magistru al soţului 
ei, care urma să prezideze banchetul. Deşi data nu corespundea întru totul cu 
aniversarea absolvirii, au ales Duminica Rusaliilor pentru a da şi mai multă 
solemnitate evenimentului. 

Începuseră pregătirile cu trei luni în urmă, de teamă că nu vor putea termi- 
na totul din lipsă de timp. Au trimis tocmai la Ciénaga de Oro după găini vii, 
vestite pe întreg litoralul nu doar pentru carnea lor gustoasă, dar şi pentru că, 
pe vremea spaniolilor, cum ciuguleau prin mâlul adus de ape, li se găseau în 


pipota pietricele de aur curat. Doamna de Olivella in persoana, insotita de una 
din fiice si de servitorii casei, urca la bordul transatlanticelor de lux si alegea 
tot ce era mai bun din lumea larga pentru a omagia meritele sotului. Desi 
prevazuse totul pana in cele mai mici amanunte, pierduse din vedere faptul ca 
sărbătorirea cădea într-o duminică de iunie dintr-un an cu ploi târzii. Şi-a dat 
seama de atare risc chiar în ziua respectivă, când, ieşind din casă ca să se ducă 
la slujba de dimineaţă, s-a speriat de umezeala din aer şi de norii grei care 
acopereau zarea mării. In ciuda acestor semne rau prevestitoare, directorul 
observatorului astronomic, cu care s-a întâlnit la biserică, i-a amintit că, în 
istoria plină de peripeții a oraşului, niciodată, nici chiar în iernile cele mai aspre, 
nu se întâmplase să plouă de Rusalii. Cu toate acestea, la ora douăsprezece, 
când mulţi dintre invitaţi se adunaseră în curte, unde îşi luau aperitivele, 
bubuitul unui tunet stingher a făcut să se cutremure pământul, un vânt aprig, 
stârnit dinspre mare, a răsturnat mesele şi a ridicat în văzduh tendele, iar cerul 
s-a prăvălit peste lume într-un torent pustiitor. 

Doctorul Juvenal Urbino, care izbutise cu chiu cu vai să înfrunte furtuna şi 
să ajungă o dată cu ultimii invitaţi întâlniți pe drum, a încercat să li se alăture şi 
să străbată distanţa de la maşini până în casă sărind pe pietrele înşirate prin 
curtea inundată, dar, până la urmă, a trebuit să accepte umilinţa de a fi purtat 
pe braţe de oamenii de la Don Sancho, sub un baldachin de pânză galbenă. De 
bine de rău, mesele din curte fuseseră aşezate înăuntru, chiar şi prin 
dormitoare, dar invitaţii arătau de parca li se înecaseră corăbiile şi nimeni nu 
făcea nici un efort ca să-şi ascundă proasta dispoziţie. Era o zăpuşeală ca 
într-un cazan cu aburi, căci ferestrele fuseseră închise ca să nu intre în casă 
ploaia bătută de vânt. La mesele din curte, în dreptul fiecărui tacâm se afla un 
cartonaş cu numele invitatului, fiind prevăzută o latură pentru bărbaţi şi alta 
pentru femei, conform uzanțelor vremii. Între timp însă, cartonasele se 
rătăciseră, aşa încât fiecare s-a aşezat pe unde s-a nimerit, într-o promiscuitate 
de forţă majoră, care a încălcat, cel putin o dată, prejudecățile noastre sociale. 
In toată această harababură, Aminta de Olivella, prezentă parcă pretutindeni în 
acelaşi timp, cu părul ud şi superba ei rochie mânjită de noroi, înfrunta urgia cu 
zâmbetul de nebiruit deprins de la soţul său pentru a sfida restriştea. Ajutată 
de fiicele ei, croite după acelaşi calapod, s-a străduit, atât cât a fost cu putinţă, 
să păstreze cel putin locurile de la masa de onoare, cu doctorul Juvenal Urbino 

În mijloc şi arhiepiscopul Obdulio y Rey la dreapta lui. Fermina Daza s-a 
aşezat, ca de obicei, alături de soţul său, de teamă să nu-l apuce somnul în 
timpul mesei ori să-şi verse supa pe rever. În faţa lor şedea doctorul Lâcides 
Olivella, un bărbat cu trăsături feminine, care se ţinea foarte bine la cei 
cincizeci de ani ai săi şi a cărui jovialitate nu avea nimic în comun cu 
diagnosticele lui exacte. Celelalte locuri erau ocupate de notabilitatile 
provinciale şi municipale şi de regina frumuseţii din anul precedent, pe care 
guvernatorul în persoană a condus-o de braţ şi a aşezat-o lângă el. Deşi în 
invitaţii nu se specifica de obicei obligativitatea unei ţinute anume, şi cu atât 
mai puţin pentru o masă câmpenească, doamnele purtau toalete de seară şi 
bijuterii cu pietre preţioase, iar majoritatea bărbaţilor aveau haine de culoare 
închisă şi cravată neagră, câte unii chiar redingote din stofă. Numai cei mai 
mondeni, printre care se număra însuşi doctorul Urbino, purtau costume 
obişnuite. Lângă fiecare tacâm se afla câte un exemplar al meniului, tipărit în 
franceză şi cu viniete aurite. 

Îngrijorată de zăpuşeala care-i toropise pe toţi, doamna de Olivella a stră- 
bătut casa rugându-i pe domni să-şi scoată haina ca să se poată simţi în largul 
lor la masă, dar nimeni n-a îndrăznit să dea exemplu. Arhiepiscopul i-a atras 
atenţia doctorului Urbino că, într-un anume fel, acela putea fi considerat un 
dejun istoric: pentru prima dată, se aflau reunite la aceeaşi masă, odată cicatri- 


zate rănile şi uitate toate vechile duşmănii, cele două tabere din războaiele 
civile care însângeraseră ţara după cucerirea independenţei. Această idee 
coincidea cu entuziasmul liberalilor, mai ales al celor tineri, care reuşiseră să 
aleagă un preşedinte din rândurile lor după patruzeci şi cinci de ani de 
hegemonie conservatoare. Doctorul Urbino nu împărtăşea aceeaşi părere: după 
el, un preşedinte liberal era totuna cu un preşedinte conservator, dar mai prost 
îmbrăcat. N-a vrut, totuşi, să-l contrazică pe arhiepiscop. Deşi i-ar fi plăcut să-i 
atragă atenţia că invitaţii nu se aflau acolo pentru ceea ce gândeau, ci graţie 
obârşiei lor, iar aceasta fusese întotdeauna mai presus de jocurile neprevăzute 
ale politicii şi de ororile războiului. Astfel privite lucrurile, într-adevăr, nu lipsea 
nimeni. 

Ploaia a încetat pe neaşteptate, aşa cum începuse, iar soarele a început să 
strălucească din nou pe cerul fără nori, dar furtuna fusese atât de violentă 
încât smulsese din rădăcină câţiva copaci, iar râul cu ape molcome, ieşit din 
matcă, preschimbase curtea într-o adevărată mocirlă. Cele mai mari stricăciuni 
erau la bucătărie. În spatele casei fuseseră amenajate sub cerul liber câteva 
vetre din cărămidă, iar bucătarii abia avuseseră răgaz să pună oalele la 
adăpost de ploaie. Au pierdut ceva vreme ca să scoată apa din bucătăria 
inundată şi să improvizeze la repezeală alte plite în veranda din dosul casei. 
Dar la ora unu situaţia era rezolvată şi nu mai lipsea decât desertul, încredinţat 
calugaritelor aparţinând ordinului Sfintei Clara, care promiseseră să-l trimită 
înainte de ora unsprezece. Existau temeri că pârâul peste care trecea şoseaua 
naţională se revărsase, cum se întâmpla în ierni mai puţin aspre, or, în acest 
caz, desertul n-ar fi putut ajunge mai devreme de două ore. Indata ce s-a 
înseninat, au fost deschise ferestrele şi casa s-a înviorat sub aerul purificat de 
pucioasa furtunii. Dar când fanfara şi-a început programul de valsuri pe terasa 
din portic, starea de încordare a crescut, pentru că ecourile stârnite de alămuri 
între pereţii casei îi obliga pe invitaţi să strige ca să se poată face auziti. 
Obosită de atâta aşteptare, gata să izbucnească în plâns, dar zâmbitoare, 
Aminta de Olivella a dat ordin să fie servit prânzul. 

Formaţia de la Şcoala de Belle Arte şi-a început concertul într-o tăcere poli- 
ticoasă, care n-a durat decât primele măsuri din La Chasse de Mozart. În ciuda 
glasurilor tot mai stridente şi confuze, a forfotei servitorilor negri de la Don San- 
cho, care abia aveau loc să se strecoare printre mese cu platourile aburinde, 
doctorul Urbino a izbutit să menţină un canal deschis pentru muzică până la 
sfârşitul programului. Puterea lui de concentrare scădea an de an, 
până-ntr-atâta încât trebuia să-şi noteze pe o hârtie fiecare mutare la şah ca să 
n-o uite. Cu toate acestea, mai era în stare să susţină o conversaţie serioasă, 
fără să piardă şirul unui concert, chiar dacă nu se putea lăuda cu performanţele 
unui dirijor german, bun prieten de-al său pe vremea când se afla în Austria, 
care citea partitura la Don Giovanni în timp ce asculta Tannhduser interpretată 
cu un dramatism facil. În timp ce se chinuia să desluşească melodia prin larma 
stârnită de zanganitul tacamurilor în farfurii, nu-şi desprindea privirea de la un 
tânăr cu obrajii imbujorati, care îl salută cu o înclinare a capului. Il mai văzuse 
undeva, de asta era sigur, dar nu-şi putea aduce aminte unde anume. Nu era 
ceva neobişnuit, i se întâmpla destul de des, mai ales cu numele persoanelor, 
chiar şi ale celor mai cunoscute, sau cu o melodie din alte vremuri, ceea ce ti 
provoca o stare de tensiune atât de coplesitoare, încât într-o noapte ar fi 
preferat să moară decât s-o mai suporte până la ziuă. Era pe punctul de a fi 
cuprins de aceeaşi senzaţie de nelinişte, când o străfulgerare binefăcătoare îi 
lumină mintea: băiatul îi fusese student cu un an în urmă. Era surprins să-l 
vadă în împărăţia celor aleşi, dar doctorul Olivella îi aminti că era fiul Ministrului 
Sănătăţii şi că venise în oraş ca să-şi pregătească o teză de medicină legală. 
Doctorul Juvenal Urbino i-a făcut atunci un semn vesel cu mâna, iar tânărul s-a 


ridicat in picioare si i-a raspuns la salut cu o plecaciune adanca. Dar nici atunci, 
nici mai tarziu, nu si-a dat seama ca era chiar medicinistul cu care se tntalnise 
mai devreme in casa lui Jeremiah de Saint-Amour. 

Bucuros ca repurtase inca o victorie asupra batranetii, se lasa in voia liris- 
mului diafan si fluid al ultimei piese din program, pe care n-a fost în stare s-o 
identifice. Mai târziu, tânărul violoncelist din formaţie, întors de curând din 
Franţa, i-a explicat că era vorba de cvartetul pentru coarde de Gabriel Faure, de 
care doctorul Urbino nici măcar nu auzise, în pofida faptului că totdeauna se 
arătase foarte receptiv la noutăţile venite din Europa. Preocupată, ca de obicei, 
de starea lui, şi cu atât mai mult cand îl vedea tăcut şi adâncit în gânduri, 
Fermina Daza a lăsat deoparte mâncarea şi, punându-şi mâna terestră peste a 
lui, i-a spus: „Nu te mai gândi la asta." Doctorul Urbino i-a zâmbit de pe celălalt 
tărâm al extazului şi abia atunci s-a gândit din nou la ceea ce credea ea că-l 
preocupă. Şi-a amintit de Jeremiah de Saint-Amour, aşezat la ceasul acela în 
sicriu, cu calpa lui uniformă de soldat şi decoraţiile de tinichea, sub privirile 
acuzatoare ale copiilor din fotografii. Se întoarse atunci spre arhiepiscop ca să-i 
dea vestea sinuciderii, dar acesta aflase deja. După slujbă, se vorbise mult 
despre cele întâmplate şi chiar fusese rugat de colonelul Jerônimo Argote, în 
numele refugiaților din regiunea Caraibilor, să le îngăduie să-l îngroape în 
pământ sfinţit. Şi tinu să precizeze: „Solicitarea în sine mi s-a părut o 
necuviinta." Apoi, pe un ton mai blând, întrebă dacă motivul sinuciderii era 
cunoscut. Doctorul Urbino îi răspunse cu un cuvânt corect, pe care îşi închipuia 
că-l inventase chiar în clipa aceea: gerontofobie. Doctorul Olivella, antrenat într-o 
discuţie cu vecinii de masă, i-a neglijat pentru un moment şi a intervenit în 
conversaţia maestrului: „Ce păcat că mai sunt oameni care se sinucid din alte 
motive decât din dragoste." Doctorul Urbino n-a fost surprins să-şi recunoască 
propriile gânduri în spusele discipolului preferat. 

— Mai mult decât atât, spuse el. A făcut-o cu cianură de aur. 

Şi rostind aceste cuvinte, şi-a dat seama dintr-o dată că sentimentul de 
compasiune fusese din nou mai puternic decât amărăciunea pricinuită de 
scrisoare, dar n-a pus această izbândă pe seama soţiei sale, ci pe cea a puterii 
miraculoase a muzicii. Încercă să-i vorbească arhiepiscopului despre sfântul 
mirean pe care îl cunoscuse în molcomele după-amieze de şah, despre arta sa 
închinată fericirii copiilor, despre extraordinara sa erudiție, despre obiceiurile 
sale spartane, iar la sfârşit, când termină tot ce avea de spus, rămase uimit de 
seninătatea şi bunacredinta cu care izbutise să-l desprindă dintr-o data şi 
pentru totdeauna de trecutul lui. Îi explică apoi primarului cât de binevenită ar 
fi fost cumpărarea colecţiei de fotografii, pentru a păstra imaginile unei 
generaţii care, poate, nu va mai fi fericită decât în acele poze şi în mâinile 
căreia se afla viitorul oraşului. Arhiepiscopul era indignat că un catolic militant 
şi cult cutezase să se gândească la sfintenia unui sinucigaş, dar aproba 
iniţiativa de a colectiona negativele. Primarul voi să ştie de la cine trebuia să le 
cumpere. Deşi secretul îi ardea buzele, doctorul Urbino reuşi să se stăpânească 
şi să n-o dea în vileag pe mostenitoarea clandestină a arhivelor. Se mulţumi să 
spună: „O să mă ocup eu de tot." Si se simţi izbăvit prin harul propriei loialitati 
faţă de femeia pe care o repudiase cu numai cinci ore în urmă. Observând 
schimbarea, Fermina Daza îi ceru în şoaptă să-i promită că se va duce la 
înmormântare. Bineînţeles c-o s-o facă, răspunse el uşurat, asta ar mai lipsi. 

Discursurile au fost scurte şi spontane. Fanfara a început să cânte o 
melodie populară, neprevăzută în program, în timp ce invitaţii se plimbau pe 
terase, aşteptând ca oamenii de la Hanul lui Don Sancho să termine de scos 
noroiul şi apa din curte, unde cei dornici ar fi putut dansa. In salon nu mai 
rămăseseră decât invitaţii de la masa de onoare, care sărbătoreau faptul că, la 
toastul final, doctorul Urbino golise dintr-o răsuflare o jumătate de păhărel de 


coniac. Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut închinând decât cu un pahar de vin 
bun şi doar pentru a însoţi un fel de mâncare mai special, dar, în acea 
după-amiază, simţise nevoia sa se abată de la obiceiurile lui, iar clipa de 
slăbiciune îi era răsplătită din plin: după ani şi ani, avea iarăşi chef să cânte. Si 
fără îndoială că ar fi făcut-o, la insistenţele tânărului violoncelist, care s-a oferit 
să-l acompanieze, dacă n-ar fi apărut pe neaşteptate un automobil nou şi 
modern, care, după ce a străbătut în goană curtea plină de noroi, stropindu-i pe 
muzicanți şi stârnind rațele din ograzi cu măcăitul de ratoi al claxonului, s-a 
oprit în faţa casei. Doctorul Marco Aurelio Urbino Daza şi soţia sa au coborât 
foarte amuzati, ducând în fiecare mână câte o tavă acoperită cu un servetel de 
dantelă. Alte tăvi asemănătoare se aflau pe celelalte scaune şi chiar pe jos, 
lângă şofer. Era desertul tardiv. Când au încetat aplauzele şi glumele cordiale, 
doctorul Urbino Daza a explicat, de data aceasta cu toată seriozitatea, că 
maicutele îl rugaseră să aducă desertul încă înainte de a se stârni furtuna, dar 
trebuise să se întoarcă din drum când aflase că a luat foc casa părinţilor săi. 
Doctorul Juvenal Urbino a intrat în panică, fără să mai aştepte ca fiul său să-şi 
termine relatarea. Soţia i-a amintit însă la timp că el însuşi hotărâse să fie 
chemaţi pompierii ca să prindă papagalul. Aminta de Olivella, toată numai zâm- 
bet, dădu ordin să fie servit desertul pe terase, chiar şi după cafea. Dar 
doctorul Juvenal Urbino şi soţia lui au plecat mai înainte, deoarece abia dacă 
mai avea timp, până la înmormântare, să-şi facă siesta, care, pentru el, era 
sfântă. 

A dormit, dar puţin şi prost, pentru că, odată ajunşi acasă, au descoperit 
că pompierii provocaseră stricăciuni aproape la fel de mari ca un incendiu. 
Incercând să sperie papagalul, desfrunziseră un copac cu tulumba, iar un jet de 
apă pătrunsese din greşeală prin ferestrele dormitorului principal, distrugând 
câteva mobile şi portretele unor strămoşi necunoscuţi atârnate pe pereţi. Când 
au auzit clopotul maşinii de pompieri, vecinii s-au adunat grămadă, crezând că 
luase foc casa, iar dacă nu s-au întâmplat tulburări şi mai mari a fost pentru că 
duminica şcolile erau închise. Când şi-au dat seama că nu vor putea prinde pa- 
pagalul nici cu ajutorul scărilor de incendiu, pompierii s-au apucat să taie 
crengile şi numai apariţia oportună a doctorului Urbino Daza i-a împiedicat să 
mutileze copacul până la capăt. Promiseseră să revină după ora cinci, ca să-l 
cioparteasca de tot, dacă erau de acord, bineînţeles, dar la plecare, au 
murdărit cu noroi terasa interioară şi salonul, sfâşiind şi covorul preferat al 
Ferminei Daza. Dezastre inutile, de altfel, întrucât impresia generală era că 
papagalul profitase de învălmăşeală şi fugise într-una din curţile vecine. 
Intr-adevăr, doctorul Urbino a încercat să-l descopere printre frunze, dar n-a 
primit răspuns în nici o limbă străină, nici chiar la fluierături sau la cântece, aşa 
încât l-a socotit pierdut şi s-a dus să se culce aproape de ora trei. Înainte însă, 
i-a fost dat să se delecteze cu mireasma instantanee, ca de grădină secretă, a 
propriei urine purificate de sparanghelul fiert. 

S-a trezit copleşit de tristeţe. Nu era tristeţea pe care o resimtise de dimi- 
neata în fata trupului neînsufleţit al prietenului, ci ceața nevăzută care-i 
învăluia sufletul după siestă şi pe care el o interpreta ca pe un semn divin că-şi 
trăia ultimele înserări. Până la cincizeci de ani, nu fusese conştient de 
dimensiunile, greutatea şi starea propriilor viscere. Cu vremea însă, începuse 
să şi le simtă, una câte una, în timp ce zăcea cu ochii închişi după siesta 
zilnică, simtindu-si inima neadormită, ficatul misterios, pancreasul enigmatic, 
descoperind astfel că până şi cei mai bătrâni dintre cunoscuţi erau mai tineri 
decât el, singurul supravieţuitor din legendarele fotografii de grup ale 
generaţiei sale. Când şi-a dat seama pentru prima dată că a început să uite, a 
apelat la o metodă recomandată de unul din profesorii pe care îi avusese la 
Şcoala de Medicină: „Cine nu are memorie îşi confecţionează una din hârtie." A 


fost însă o iluzie efemeră, fiindcă ajunsese să uite pana si ce voiau sa spună 
însemnările rătăcite prin buzunare, bântuia prin casă în căutarea ochelarilor 
agatati pe nas, răsucea din nou cheia după ce încuia uşile şi pierdea şirul 
lecturii pentru că nu-şi mai amintea premisele întâmplărilor sau filiatia 
personajelor. Dar mai mult decât orice, îl îngrijora neîncrederea în propria-i 
rațiune: avea senzaţia că îşi pierdea treptat, într-un naufragiu inevitabil, chiar si 
simţul dreptăţii. 

Din experienţa lui de-o viaţă, deşi fără vreun temei ştiinţific, doctorul Juve- 
nal Urbino ştia că majoritatea bolilor mortale au un miros aparte, nici unul însă 
atât de pregnant ca cel al bätrânetii. Il simţea la cadavrele spintecate pe masa 
de disectie, îl recunostea chiar şi la acei pacienţi care reuşeau de minune să-şi 
ascundă vârsta, dar şi în sudoarea îmbibată în propria-i rufărie sau în răsuflarea 
neajutorată a soţiei sale în timpul somnului. De n-ar fi fost ceea ce era în fond, 
anume un dreptcredincios de modă veche, poate că i-ar fi dat dreptate lui Jere- 
miah de Saint-Amour când spunea că batranetea este o stare indecentă care 
trebuie oprită la timp. Singura consolare, chiar şi pentru un bărbat ca el, care 
se dovedise bun la pat, era pierderea treptată şi binefăcătoare a apetitului 
veneric: pacea sexuală. La optzeci şi unu de ani, îşi mai păstra suficientă 
luciditate ca să-şi dea seama că firele care-l legau de această lume erau atât 
de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea mai mică mişcare, 
dar motivul pentru care făcea tot ce-i stătea în putere ca să le păstreze era 
spaima că nu-l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morţii. 

Fermina Daza se apucase să facă ordine în dormitorul devastat de 
pompieri, iar cu puţin timp înainte de ora patru, îi pregăti soţului obişnuitul 
pahar de limonadă cu bucățele de gheaţă, amintindu-i totodată că trebuie să se 
îmbrace ca să se ducă la înmormântare. Pentru acea după-amiază, doctorul 
Urbino îşi luase din bibliotecă două cărţi: Omul, fiinţă necunoscută de Alexis 
Carrell, şi Cartea de la San Michele de Axel Munthe. Cea din urmă nu avea încă 
paginile tăiate, aşa încât a rugat-o pe Digna Pardo, bucătăreasa, să-i aducă un 
coup-papier de fildeş pe care îl uitase în dormitor. Dar când i l-a adus, el tocmai 
citea Omul, ființă necunoscută, la pagina însemnată cu un plic: mai avea foarte 
puţin până la sfârşit. Citea fără grabă, croindu-şi drum prin meandrele unui 
început de migrenă pe care a pus-o pe seama coniacului băut la sfârşitul 
mesei. La rastimpuri, îşi întrerupea lectura şi sorbea din limonadă sau rontaia 
câte o bucăţică de gheaţă. Era în ciorapi, cu cămaşa fără guler fals, bretelele 
elastice cu dungi verzi îi atârnau de-o parte şi de alta, iar gândul că trebuia să 
se îmbrace ca să se ducă la înmormântare devenea tot mai sacaitor. A renunţat 
repede la carte, a aşezat-o peste cealaltă şi a început să se legene alene în 
balansoarul de răchită, contempland cu ochi indurerati tufele de banani pitici 
din curtea inundată, copacul desfrunzit, furnicile zburătoare ivite după ploaie, 
splendoarea efemeră a încă unei după amieze care pierea pentru vecie. Nici 
nu-şi mai amintea că avusese un papagal din Paramaribo, la care tinea ca la un 
prieten drag, când l-a auzit deodată: ,Papagal regal." L-a auzit foarte aproape, 
chiar lângă el, şi în aceeaşi clipă l-a zărit pe creanga cea mai de jos a 
copacului. 

— Nerusinatule, i-a strigat. 

Papagalul îi răspunse inganandu-!: 

— Mai nerusinat eşti tu, doctore. 

I-a vorbit în continuare, fără să-l piardă din ochi, in timp ce-şi punea 
ghetele şi-şi trăgea bretelele pe umeri, cu multă bagare de seamă, ca să nu-l 
sperie, apoi s-a îndreptat spre curtea plină de noroi, pipăind pardoseala cu bas- 
tonul, ca să nu se împiedice de cele trei trepte ale terasei. Papagalul nici nu s-a 
clintit din loc. Era asa de aproape, încât i-a întins bastonul, ca să se aşeze pe 
măciulia de argint, cum făcea de obicei, dar papagalul s-a ferit. A sărit pe 


creanga de alaturi, ceva mai inalta, dar mai usor de ajuns, de care era 
rezemata o scară încă înainte de sosirea pompierilor. Doctorul Urbino calcula 
înălţimea şi se gândi că de pe a doua stinghie putea să-l prindă mai uşor. Se 
urcă pe prima, fredonând în tot acest răstimp un cântec vesel pentru a păcăli 
pasărea îndărătnică şi sperioasă, care îl îngâna, repetând însă numai cuvintele, 
şi se depărta pe creangă cu paşi laterali. S-a suit pe a doua stinghie fără nici o 
greutate, ţinându-se cu amândouă mâinile de scară, iar papagalul a început să 
cânte şi el, fără a se mai mişca din loc. A urcat pe a treia stinghie şi imediat pe 
a patra, fiindcă socotise greşit înălţimea la care se afla creanga, apoi, 
apucându-se cu mâna stângă de scară, încercă să prindă papagalul cu dreapta. 
Digna Pardo, bătrâna servitoare, care venea să-i amintească de înmormântare, 
a văzut bărbatul urcat pe scară şi parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor că era 
cine era, de n-ar fi recunoscut dungile verzi ale bretelelor elastice. 

— Sfinte Isuse Cristoase! ţipă ea. O să va frangeti gâtul. 

Doctorul Urbino a înşfăcat papagalul cu un oftat biruitor: ça y est. Dar i-a 
dat drumul numaidecat, pentru că scara i-a alunecat de sub picioare, iar el a ra- 
mas o clipă suspendat în aer, dându-şi seama, abia atunci, că murise 
neimpartasit, fără să aibă răgaz să se căiască de ceva sau să-şi ia rămas bun 
de la cineva, la ceasurile patru şi şapte minute după-amiază, în Duminica 
Rusaliilor. 

Fermina Daza era în bucătărie şi tocmai gusta supa pentru cină, când a au- 
zit tipätul îngrozit al Dignei Pardo şi gălăgia servitorilor din casă, urmată 
imediat de zarva din vecini. A aruncat lingura şi s-a grăbit într-acolo atât cat îi 
îngăduia povara de neînvins a anilor, ţipând ca o disperată, deşi nu ştia ce se 
întâmplase sub ramurile arborelui mango, iar inima i s-a frânt de durere când 
şi-a văzut bărbatul întins pe spate în noroi, un mort încă în viaţă, încercând să 
se împotrivească o ultimă clipă loviturii de pe urmă a morţii, pentru ca ea să 
aibă timp să ajungă până la el. A izbutit s-o recunoască în învălmăşeala din jur, 
prin perdeaua de lacrimi stârnite de durerea irepetabilă de a muri fără ea, şi 
atunci, dăruindu-i pentru ultima oară şi pe vecie privirea cea mai luminoasă, 
mai tristă şi mai recunoscătoare din câte îşi amintea ea să-i fi văzut vreodată 
într-o jumătate de veac de trai împreună, a mai apucat să-i spună cu o ultimă 
suflare: 

— Numai Cel de Sus ştie cât de mult te-am iubit. ; 

A fost o moarte care a stârnit vâlvă, si nu fără temei. Indata ce şi-a 
terminat studiile de specialitate în Franţa, doctorul Juvenal Urbino s-a făcut 
remarcat în ţară datorită metodelor moderne şi drastice prin care a reuşit să 
stăvilească ultima epidemie de holeră asiatică abătută asupra ținutului. Cea 
precedentă, izbucnită pe când el se mai afla în Europa, secerase în mai puţin 
de trei luni un sfert din populaţia urbană, doborându-l chiar şi pe tatăl său, un 
medic deosebit de apreciat. Datorită prestigiului dobândit aşa de repede şi, în 
bună parte, graţie unei substanţiale contribuţii a patrimoniului familiei, a reuşit 
să înfiinţeze Societatea Medicală, prima şi, vreme de mulţi ani, singura din 
regiunea Caraibilor, fiind totodată preşedintele ei pe viata. Mulțumită 
strădaniilor sale, au fost construite primul apeduct, primul sistem de canalizare 
şi halele acoperite ale pieţei, ceea ce a făcut posibilă salubrizarea haznalei din 
Golful Sufletelor. A fost, totodată, preşedintele Academiei de Limbi şi al 
Academiei de Istorie. Patriarhul latin al lerusalimului l-a învestit cu titlul de 
cavaler al ordinului Sfântului Mormânt pentru serviciile aduse Bisericii, iar 
guvernul Franţei i-a acordat Legiunea de Onoare cu gradul de comandor. A fost 
un animator neobosit al tuturor asociaţiilor religioase şi civice existente în oraş 
şi, în mod deosebit, al Uniunii Patriotice, alcătuită din cetăţeni influenţi, lipsiţi 
de orice interese politice, care exercitau presiuni asupra guvernelor şi a 
comercianților, promovând idei progresiste mai mult decât îndrăzneţe pentru 


vremea aceea. Dintre toate, cea mai rasunatoare a fost testarea unui aerostat, 
care, în zborul inaugural, a dus o scrisoare până la San Juan de Ciénaga, cu 
mult înainte ca poşta aeriană să fie luată în considerare ca o posibilitate 
raţională. Tot de la el a pornit şi ideea Centrului Artistic, care a înfiinţat Şcoala 
de Belle Arte, în aceeaşi clădire unde funcţionează şi astăzi, şi care a patronat 
mulţi ani la rând Jocurile Florale din aprilie. 

Numai datorită lui a fost posibilă împlinirea unui vis ce păruse irealizabil 
vreme de un secol: restaurarea Teatrului de Comedie, transformat încă de pe 
vremea stăpânirii spaniole în arenă pentru luptele de cocosi. A fost încununarea 
unei spectaculoase campanii civice, care a angrenat, fără excepţie, toate 
categoriile sociale, într-o mobilizare de masă, considerată de mulţi demnă de o 
cauză mai bună. Cu toate acestea, inaugurarea a avut loc înainte ca noul teatru 
să dispună de fotolii şi de un sistem de iluminat, astfel încât spectatorii erau 
nevoiţi să-şi aducă de-acasă scaune şi lămpi. A fost impusă eticheta de la 
marile premiere din Europa, prilej pentru doamne să-şi etaleze rochiile lungi şi 
hainele de blană în canicula din regiunea Caraibilor, dar, totodată, a trebuit să 
fie autorizat şi accesul servitorilor, care cărau scaunele, lămpile, precum şi 
mâncarea necesară pentru a putea rezista la programele interminabile, 
prelungite uneori până la ceasul liturghiei din zori. Stagiunea a fost deschisă de 
o companie franceză de operă, care a stârnit senzaţie pentru că orchestra cu- 
prindea, pe lângă instrumentele obişnuite, şi o harfă. Dar faima de neuitat a 
trupei se datora glasului cristalin şi talentului dramatic al unei soprane din 
Turcia, care apărea desculta pe scenă şi purta inele incrustate cu pietre 
preţioase la degetele de la picioare. După primul act, scena abia se mai putea 
zari, iar cântăreții au răguşit din pricina lampilor cu ulei de palmier care 
fumegau, dar cronicarii oraşului au avut grijă să treacă peste aceste neajunsuri, 
elogiind doar clipele de neuitat. A fost, fără îndoială, iniţiativa cea mai 
contagioasă a doctorului Urbino, căci febra operei a cuprins chiar şi zonele cele 
mai neaşteptate ale oraşului, dând naştere unei întregi generaţii de Isolde, 
Othello, de Aide şi Sigfrizi. Niciodată însă nu s-a ajuns până-ntr-acolo încât 
admiratorii operei italiene şi wagnerienii să se încaiere cu bastoanele în pauze, 
aşa cum şi-ar fi dorit doctorul Urbino. 

Deşi i-au fost propuse de nenumărate ori şi fără nici o condiţie, doctorul 
Urbino n-a acceptat niciodată funcţii oficiale, fiind un critic necruţător al medi- 
cilor care profitau de prestigiul lor profesional pentru a-şi asigura ascensiunea 
politică. În ochii multora trecea drept liberal, iar la alegeri îi vota pe candidaţii 
acestui partid, deşi o făcea mai degrabă din tradiţie decât din convingere, fiind, 
poate, ultimul reprezentant al marilor familii care îngenunchea în plină stradă 
la trecerea caleştii arhiepiscopului. Se definea pe sine însuşi ca pe un pacifist 
înnăscut, adept al reconcilierii definitive dintre liberali şi conservatori, întru 
binele patriei. Atitudinea sa în viaţa publică era atât de independentă, încât nici 
o grupare nu şi-l revendica: liberalii îl considerau un troglodit de reactionar, 
conservatorii spuneau că nu mai lipsea decât să fie mason, iar masonii îl 
repudiau ca pe un popă aflat în solda Sfântului Scaun. Criticii lui cei mai 
tnversunati credeau că nu era altceva decât un aristocrat care se delecta cu 
Jocurile Florale, în timp ce națiunea sângera într-un necurmat război civil. 

Existau totuşi două episoade în viaţa sa care păreau să dezmintă aceste 
impresii. Mai întâi, faptul că se mutase într-o casă nouă dintr-un cartier de 
parveniti, renunțând la vechiul palat al Marchizului de Casalduero, care fusese 
reşedinţa familiei vreme de peste un secol. Celălalt a fost căsătoria cu o 
frumuseţe din popor, fără nume şi avere, de care şi-au tot bătut joc pe la spate 
doamnele cu titluri multe şi răsunătoare, până când, vrând-nevrând, s-au 
convins că le întrecea cu mult în distincţie şi caracter. Constient că era ultimul 
protagonist al unui nume pe cale de a se stinge, doctorul Urbino a ţinut 


întotdeauna seama de aceste si multe alte neajunsuri pe care le avea de 
înfruntat imaginea sa publică. Copiii lui, lipsiţi de orice strălucire, erau cele din 
urmă vlăstare ale neamului. Marco Aurelio, medic ca şi el şi ca toţi întâii născuţi 
din fiecare generaţie, nu fusese în stare să facă nimic deosebit, nici măcar un 
copil, deşi trecuse de cincizeci de ani. Ajunsă la vârsta menopauzei, Ofelia, 
singura lui fiică, măritată cu un înalt funcţionar de la banca din New Orleans, 
avea trei fete, dar nici un băiat. Oricât l-ar fi mâhnit gândul că semintia avea să 
i se piardă în suvoiul istoriei, când cugeta la propria-i moarte, pe doctorul 
Urbino îl preocupa mai mult viaţa însingurată a Ferminei Daza fără el. 

În orice caz, tragica întâmplare i-a cutremurat nu numai pe cei apropiaţi, 
afectându-i prin contagiune pe toţi muritorii de rând, care au ieşit pe străzi cu 
speranţa că vor putea cunoaşte îndeaproape fie şi numai strălucirea legendei. 
Au fost proclamate trei zile de doliu, instituţiile publice au coborât drapelul în 
bernă, iar clopotele de la toate bisericile au bătut fără încetare până în clipa în 
care a fost pecetluită cripta din cavoul familiei. Un grup de elevi de la Şcoala de 
Belle Arte a realizat o mască mortuară care urma să fie folosită drept model 
pentru un bust în mărime naturală, dar până la urmă s-a renunţat la proiect, 
întrucât nimănui nu i s-a părut decentă fidelitatea cu care rămăsese întipărită 
spaima ultimei clipe. Un artist celebru, aflat din întâmplare în oraş, în drum 
spre Europa, a pictat un tablou uriaş, de un realism patetic, în care doctorul 
Urbino putea fi văzut urcat pe scară, în clipa fatală când a întins mâna să apuce 
papagalul. Singurul amănunt ce contravenea crudului adevăr era că în tablou 
nu purta cămaşa fără guler şi bretelele cu dungi verzi, ci pălăria melon şi 
redingota de stofă neagră cu care apăruse într-o litografie publicată de un ziar 
în anii holerei. La câteva luni după tragedie, tabloul a fost expus, ca să nu 
rămână nimeni fără să-l vadă, în vasta galerie de la Sârma de Aur, un magazin 
cu articole de import, pe unde se perinda de obicei oraşul întreg. A poposit pe 
pereţii tuturor instituţiilor publice şi particulare care s-au simţit datoare să 
aducă un omagiu memoriei concetateanului ilustru, iar în cele din urmă, a fost 
atârnat, în ziua când s-a făcut şi o slujbă de pomenire, la Şcoala de Belle Arte, 
de unde, multi ani mai târziu, l-au azvarlit în stradă chiar studenţii de la 
pictură, ca să-l ardă în Piaţa Universităţii ca pe un simbol al unei estetici şi al 
unor vremuri detestate. 

Încă din prima clipă a văduviei, s-a văzut limpede că Fermina Daza nu era 
chiar atât de neajutorată pe cât se temuse doctorul Urbino. S-a arătat 
neînduplecată, neîngăduind ca rămăşiţele pământeşti ale soţului ei să fie 
folosite în slujba vreunei cauze anume, şi tot astfel a reacţionat la telegrama 
oficială de condoleanţe din partea Preşedintelui Republicii, care hotărâse ca 
trupul neînsufleţit să fie expus pe catafalc în salonul de ceremonii al guvernului 
provincial. Cu acelaşi calm s-a împotrivit rugamintii personale a arhiepiscopului 
de a depune sicriul la catedrală, acceptând să-l lase acolo numai în timpul 
serviciului divin ce urma să fie oficiat în memoria defunctului. Chiar şi în faţa 
insistențelor fiului ei, năucit de atâtea solicitări venite din cele mai diverse 
parti, Fermina Daza şi-a păstrat neştirbită credinţa, atât de răspândită în popor, 
că morţii nu aparţin nimănui altcuiva decât familiei, drept care răposatul avea 
să fie privegheat acasă, cu cafea şi gogoşi, după datină, fiecare fiind liber să-l 
plângă aşa cum credea el de cuviinţă. Nici vorbă de priveghiul tradiţional de 
pomenire, care ţinea nouă seri la rând: uşile s-au închis după înmormântare şi 
nu s-au mai deschis decât pentru prietenii foarte apropiaţi. 

Casa a rămas sub stăpânirea morții. Toate obiectele de valoare au fost as- 
cunse vederii, iar pe pereţii dezgoliti se mai puteau zări, ici-colo, urmele 
tablourilor date jos. Scaunele din casă şi cele împrumutate de la vecini se înşi- 
ruiau pe lângă ziduri din salon până în dormitoare, spaţiile goale păreau 
imense, iar glasurile căpătau rezonanţe spectrale, căci toate mobilele 


voluminoase fuseseră scoase afară, doar pianul de concert veghea în colţul lui 
dintotdeauna, acoperit cu un cearşaf alb. În mijlocul bibliotecii, întins pe biroul 
tatălui său, zăcea cel care fusese Juvenal Urbino de la Calle, cu spaima de pe 
urmă întipărită pe chip, cu mantia neagră şi spada de război a cavalerilor 
Sfântului Mormânt. La căpătâiul lui, îmbrăcată în mare doliu, cutremurată de 
durere, dar păstrându-şi cumpătul, Fermina Daza a primit condoleantele fara 
dramatism, fără să se mişte aproape, până a doua zi, la ceasurile unsprezece 
dimineaţa, când şi-a petrecut soţul până la portic şi şi-a luat rămas-bun de la el 
fluturând o batistă. 

Nu i-a fost deloc uşor să-şi recapete acea stăpânire de sine din clipa în 
care a auzit-o tipand pe Digna Pardo în curte şi l-a găsit pe bătrânul vieţii ei 
agonizând în noroi. A crezut pentru o clipă că nu era totul pierdut, fiindcă avea 
ochii deschişi, iar în pupile îi juca un licar de lumină pe care nu i-l mai văzuse 
niciodată până atunci. S-a rugat lui Dumnezeu să i-l mai lase măcar o clipă, ca 
să-i poată spune cât de mult îl iubise, dincolo de îndoielile care-i încercaseră pe 
amândoi, şi a simţit nevoia de nestăvilit de a lua viaţa de la capăt alături de el, 
ca să-şi poată mărturisi tot ceea ce rămăsese nerostit şi să înfăptuiască din 
nou, aşa cum se cuvenea, tot ceea ce le ieşise prost în trecut. A trebuit însă să 
se plece în fata intransigentei morţii. Durerea i s-a topit, făcând loc unei furii 
oarbe împotriva lumii întregi şi chiar împotriva propriei sale persoane, ceea ce 
i-a redat stăpânirea de sine şi curajul de care avea nevoie pentru a-şi putea 
înfrunta de una singură singurătatea. De atunci n-a mai avut nici o clipă de 
linişte, dar s-a ferit de orice gest ce putea fi interpretat ca o manifestare exage- 
rată a durerii. Singurul moment de oarecare patetism, de altfel involuntar, s-a 
petrecut în seara de duminică, la ora unsprezece, când a fost adus sicriul 
episcopal, încă mirosind a grund de vapor, cu mânere de aramă şi captusii cu 
mătase matlasată. Doctorul Urbino Daza a hotărât să fie închis numaidecât, 
căci aerul greu din casă, amestecai cu mirosul răspândit de atâtea flori în 
căldura înăbuşitoare, devenise de nerespirat, iar el avea impresia că desluşise 
primele umbre vinetii pe gâtul tatălui său. O voce distrată răsună în tăcerea din 
jur: „La vârsta asta începi să putrezeşti de viu." Înainte ca sicriul să fie acoperit, 
Fermina Daza şi-a scos verigheta şi i-a pus-o în deget răposatului ei soţ, apoi 
şi-a lăsat mâna peste a lui, aşa cum făcea de câte ori îl surprindea divagând de 
faţă cu alţii, şi i-a spus: 

— O să ne revedem foarte curând. 

Pierdut undeva, în mulţimea atâtor notabilitati, Florentino Ariza a simţit un 
fier roşu în inimă. Fermina Daza nu-l remarcase în invalmaseala primelor 
condoleanţe, deşi nimeni nu avea să se dovedească mai săritor şi mai util în si- 
tuatiile neprevăzute din noaptea aceea. El a fost cel care a pus capăt 
harababurii din bucătărie, astfel încât pe plitele unde se îngrămădeau de-a 
valma tot felul de oale să poată fi pregătită cafea suficientă pentru cei veniţi la 
priveghi. Tot el a făcut rost de alte scaune când cele din vecini n-au mai fost 
de-ajuns şi a pus să fie scoase în curte coroanele care nu mai aveau loc 
înăuntru. A avut grijă să nu lipsească nici coniacul pentru invitaţii doctorului 
Lâcides Olivella, care, aflând trista veste când nunta de argint era în toi, se 
grăbiseră să continue bairamul aşezaţi roată sub mango. A fost singurul care a 
reacţionat la timp când papagalul fugar şi-a făcut apariţia la miezul nopţii în 
sufragerie, cu capul înălţat şi aripile întinse, ca într-un legamant de penitenta, 
stârnind un fior de groază printre cei prezenţi. Florentino Ariza l-a insfacat de 
gât, fără a-i mai lăsa răgaz să-şi turuie lozincile nesăbuite, l-a băgat în colivia 
acoperită cu o pânză şi l-a dus în grajd. Aşa a procedat de fiecare dată, cu 
atâta discreţie şi eficacitate, încât nimănui nu i-a trecut prin cap să-l acuze că 
se amesteca în treburile altora, socotind cu toţii că, dimpotrivă, un astfel de 
ajutor era de nepretuit la ceasul de restrişte prin care treceau ai casei. 


Era întocmai asa cum îl arăta înfăţişarea: un batranel îndatoritor şi sobru. 
Uscativ şi osos, încă drept pentru anii lui, avea o fata smeada şi spână, privirea 
scrutătoare în spatele ochelarilor cu rama de metal alb şi o mustață cu vârfurile 
pomadate, romantică, dar cam desuetă pentru acele timpuri. Rarele suvite de 
păr ce-i mai creşteau pe tâmple şi le pieptăna în sus, lipindu-le cu briantină pe 
creştetul lucios, singura soluţie pe care o mai avea la îndemână pentru a-şi 
ascunde calvitia absolută. Gentiletea lui înnăscută şi gesturile molatece te 
cucereau pe loc, deşi unii le socoteau cam suspecte la un burlac convins ca el. 
lrosise multi bani, multă ingeniozitate şi multă voinţă ca să-şi ascundă cei 
şaptezeci şi şase de ani împliniţi în luna martie a aceluiaşi an, iar în 
singurătatea sufletului nutrea convingerea că iubise în tăcere mult mai mult 
decât o făcuse cineva pe lumea asta. 

În seara morţii doctorului Urbino era îmbrăcat aşa cum îl surprinsese 
vestea şi cum umbla mereu, în pofida căldurilor infernale din iunie: în costum 
de stofă de culoare închisă, cu jiletcă, o lavalieră de mătase la gulerul de 
celuloid, o pălărie de fetru şi o umbrelă de atlaz negru, care ţinea loc şi de 
baston. Dar când afară a început să se lumineze de ziuă, a dispărut de la 
priveghi şi s-a întors după două ore, fercheş şi proaspăt ca primele raze de 
soare, bărbierit şi mirosind a lotiuni de toaletă. Îşi pusese o redingota de stofă 
neagră, cum se mai purtau doar la înmormântări şi la slujbele din Săptămâna 
Patimilor, un guler înalt cu colţurile răsfrânte, lavaliera de artist în chip de 
cravată şi o pălărie melon. Isi luase şi umbrela, de data aceasta nu doar din 
obisnuinta, ci pentru că era sigur că o să plouă înainte de prânz, convingere pe 
care i-a împărtăşit-o şi doctorului Urbino Daza, sfătuindu-l să grăbească 
înmormântarea. Au încercat, e drept, pentru că Florentino Ariza aparţinea unei 
familii de armatori, fiind el însuşi preşedintele Companiei Fluviale a Caraibilor, 
ceea ce presupunea că se pricepea la prognoze meteorologice. Le-a fost însă 
cu neputinţă să prevină la timp autorităţile civile şi militare, organizaţiile 
publice şi particulare, fanfara militară şi cea de la Belle Arte, şcolile şi 
congregatiile religioase, care fuseseră anunţate pentru ora unsprezece, aşa 
încât înmormântarea, prevăzută a fi un adevărat eveniment istoric, s-a sfârşit 
într-o debandada totală. Puţini s-au mai încumetat să inoate prin noroaie până 
la cavoul familiei, adăpostit sub un arbore bătrân de ceiba, de pe vremea 
stăpânirii spaniole, ale cărui ramuri se întindeau dincolo de zidul cimitirului. La 
umbra aceluiaşi copac, dar în parcela exterioară, destinată sinucigasilor, 
refugiații din regiunea Caraibilor îl înmormântaseră în ajun pe Jeremiah de 
Saint-Amour, cu câinele alături, conform ultimei sale dorinţe. 

Florentino Ariza s-a numărat printre puţinii care au rezistat până la capăt. 
Când, ud leoarcă, a ajuns acasă, a fost cuprins de spaimă la gândul că ar putea 
face o pneumonie după atâţia ani de îngrijiri minutioase si precautii excesive. A 
cerut să i se pregătească o limonadă fierbinte, cu un strop de coniac în ea, pe 
care a băut-o în pat, a înghiţit două tablete de fenaspirină şi a transpirat din 
belşug, înfofolit într-o pătură de lână, până ce şi-a regăsit temperatura plăcută 
a corpului. Când s-a întors la priveghi, se simţea plin de vigoare. Fermina Daza 
luase din nou frâiele gospodăriei în mână, casa era măturată şi pregătită să pri- 
mească oaspeţi, iar pe altarul improvizat în bibliotecă, se afla un portret pictat 
în pastel al soţului mort, cu o banderolă neagră prinsă pe ramă. La ora opt, se 
strânsese tot atâta lume ca şi în seara precedentă, iar căldura era la fel de 
înăbuşitoare, dar după ce s-au rostit rugăciunile rozariului, cineva le-a sugerat 
discret celor aflaţi de faţă să se retragă mai devreme, pentru ca văduva să se 
poată odihni, în sfârşit, după nenorocirea din după-amiaza zilei de duminică. 

Fermina Daza şi-a luat rămas bun de la cei mai mulţi stând în picioare 
lângă altar, doar la sfârşit şi-a însoţit câţiva prieteni buni până la ieşire, ca să 
închidă uşa cu mână ei, aşa cum avea obiceiul. Tocmai se pregătea s-o facă şi 


de data aceasta, cu ultimele puteri, când l-a zărit în mijlocul salonului pustiu pe 
Florentino Ariza, îmbrăcat în doliu. S-a bucurat, pentru că trecuseră mulţi ani de 
când îl alungase pentru totdeauna din viaţa ei şi pentru prima oară îi apărea în 
altă lumină, parcă purificat de uitare. Insă înainte de a-i putea mulţumi pentru 
vizită, el îşi puse pălăria în dreptul inimii şi, înfrigurat, dar plin de demnitate, 
sparse buba al cărei venin îi hrănise întreaga existenţă. 

— Fermina, îi spuse, am aşteptat prilejul acesta mai bine de o jumătate de 
veac, ca să-ţi pot jura din nou fidelitate eternă şi iubire de-a pururi vie. 

Fermina Daza şi-ar fi putut închipui că bărbatul din faţa ei se smintise de-a 
binelea, de n-ar fi avut motive suficiente să creadă că, în clipa aceea, prin gura 
lui Florentino Ariza vorbea însuşi Sfântul Duh. Era gata să-l blesteme pentru că 
îi pângărea casa când trupul neînsufleţit al soţului ei nici nu se răcise bine în 
groapă, dar a oprit-o demnitatea mâniei. „Pleacă, i-a spus. Şi să nu te mai arăţi 
în fata mea câţi ani o să-ţi mai rămână de trăit." Apoi, deschizând din nou usa 
pe care tocmai se pregătea s-o închidă, adăugă: 

— Şi nădăjduiesc să nu fie prea mulţi. 

Când a auzit stingându-se paşii pe strada pustie, a închis uşa foarte încet, 
a pus drugul, a tras zăvoarele şi s-a trezit singură în faţa propriului destin. 
Niciodată până în clipa aceea nu se gândise cât de copleşitoare şi de amplă 
putea fi drama provocată chiar de ea când încă nu împlinise optsprezece ani şi 
care avea s-o urmărească până la moarte: A plâns pentru prima dată din ziua 
nenorocirii, fără martori, căci numai aşa putea s-o facă. A plâns pentru moartea 
soţului, pentru singurătatea şi furia ei, iar când a intrat în dormitorul pustiu, şi-a 
plâns propria-i soartă, pentru că rareori i se întâmplase să doarmă singură în 
patul acela de când îşi pierduse fecioria. Toate lucrurile care aparținuseră 
soţului ei îi stârneau şi mai mult lacrimile: papucii cu ciucuri, pijamaua de sub 
pernă, luciul fără de el din oglinda masutei de toaletă, mirosul lui impregnat în 
propria-i piele. A tresărit cutremurată de un gând vag: „Când ne moare cineva 
drag, ar trebui să piară o dată cu el toate lucrurile care i-au aparţinut." N-a vrut 
să i se pregătească patul, n-a vrut să mănânce înainte de culcare. Copleşită de 
durere, s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită moartea chiar în noaptea aceea, în 
timpul somnului, şi, legănată de această iluzie, şi-a scos pantofii şi s-a întins în 
pat îmbrăcată, adormind pe loc. A dormit fără să-şi dea seama, conştientă însă 
că era încă în viaţă, că-i prisosea jumătate din pat şi că zăcea pe-o rână, 
culcată ca de obicei pe partea stângă, dar că-i lipsea contragreutatea celuilalt 
corp de partea cealaltă. In timp ce cugeta astfel în somn, s-a gândit că 
niciodată nu va mai fi în stare să doarmă aşa, şi a început să plângă, adormită 
fiind, şi a dormit plângând în hohote, neîntoarsă, pe partea ei, încă mult timp 
după ce cocoşii au încetat să mai cânte, când a trezit-o soarele nedorit din 
prima dimineaţă fără el. Abia atunci şi-a dat seama că dormise mult, plângând 
în somn, dar nu murise, şi că în timp ce hohotea, se gândise mai degrabă la 
Florentino Ariza decât la soţul care murise. 


Florentino Ariza, în schimb, nu încetase nici măcar o singură clipă să se 
gândească la ea, de când Fermina Daza îl respinsese fără drept de apel, după o 
iubire lungă şi zbuciumată, or, de atunci, trecuseră cincizeci şi unu de ani, nouă 
luni şi patru zile. N-a fost nevoie să ţină socoteala uitării, trăgând zilnic câte o 
linie pe zidurile vreunei carcere, pentru că nu trecea nici măcar o zi fără ca 
ceva să nu-i amintească de ea. Când s-au despărţit, el avea douăzeci şi doi de 
ani şi locuia singur cu mama sa, Trânsito Ariza, într-o casă închiriată pe 
jumătate, de pe Strada Ferestrelor, unde ea ţinea încă din tinereţe o mercerie şi 


destrama camasi sau carpe vechi, vanzand caltii, folositi in chip de vata pentru 
ranitii din război. Era singurul ei copil, rod al unei legături întâmplătoare cu 
binecunoscutul armator Pio Quinto Loayza, fratele mai vârstnic dintre cei trei 
care infiintasera Compania Fluvială a Caraibilor, dând astfel un nou impuls 
navigaţiei cu aburi pe fluviul La Magdalena. 

Don Pio Quinto Loayza a murit când băiatul avea zece ani. Cât timp trăise, 
îi asigurase în taină întreţinerea, fără să-l recunoască însă în faţa legii, aşa încât 
Florentino Ariza a purtat numai numele de familie al mamei, deşi adevărata lui 
filiatie era cunoscută de toţi. După moartea tatălui, Florentino Ariza s-a văzut 
nevoit să renunţe la şcoală, ca să intre ucenic la Oficiul Poştal, unde a fost pus 
să aibă grijă de sacii cu corespondenţă, să-i deschidă, să sorteze scrisorile şi să 
anunţe localnicii că a sosit poşta arborând la uşa biroului steagul ţării de 
provenienţă. 

Seriozitatea lui i-a trezit interesul telegrafistului, emigrantul german 
Lotario Thugut, care în zilele de sărbătoare cânta la orga catedralei, iar în 
timpul liber dădea lecţii particulare de muzică. Lotario Thugut l-a învăţat 
alfabetul Morse, i-a arătat cum funcţionează telegraful şi i-a dat primele lecţii 
de vioară, suficiente pentru ca Florentino Ariza să înceapă să cânte după 
ureche ca un adevărat profesionist. Când a cunoscut-o pe Fermina Daza, avea 
optsprezece ani şi era tânărul cel mai curtat din anturajul său, cel care dansa 
mai bine ca oricine după melodiile la modă şi recita pe dinafară versurile 
romantioase, fiind gata oricând să-şi ajute prietenii dacă voiau să le ofere 
iubitelor serenade de vioară solo. Era, încă de pe atunci, sfrijit, cu un păr de 
indian pe care încerca să-l supună cu pomezi parfumate, iar ochelarii de miop îi 
dădeau un aer şi mai neajutorat. Mai avea un defect, suferea de o constipatie 
cronică, din pricina căreia a fost obligat să-şi facă toată viaţa clisme. Avea un 
singur rând de haine bune, negre, pe care le moştenise de la răposatul său 
tată, dar Trânsito Ariza i le îngrijea atât de bine, încât. Atunci când le îmbrăca 
duminica, arătau ca noi. În pofida aerului pricăjit, a timiditätii şi a hainelor 
mohorâte, fetele din cercul lui de prieteni organizau tombole secrete, 
trăgându-l la sorţi, aşa cum şi el participa la jocuri asemănătoare, trăgându-le 
la sorţi pe ele, până în ziua în care a cunoscut-o pe Fermina Daza şi s-a sfârşit 
cu inocenta lui. 

O zărise pentru prima dată într-o după-amiază, când Lotario Thugut l-a 
trimis să ducă o telegramă unui anume Lorenzo Daza, cu domiciliul necunoscut. 
A dat de el în Parculetul Evangheliilor, într-una din cele mai vechi case, pe 
jumătate dărâmată, în a cărei curte interioară, aidoma claustrului unei abatii, 
răzoarele cu flori erau năpădite de buruieni, iar havuzul de piatră secase de 
mult. Florentino Ariza n-a deslusit nici un semn de viata când a străbătut, 
condus de servitoarea desculta, galeria boltită, unde zăceau aruncate lăzi cu 
bagaje nedesfăcute, scule de zidărie printre resturi de var şi bucăţi de ciment 
întărit, casa fiind supusă unei restaurări radicale. În fundul curţii se afla biroul 
provizoriu al unei agenţii, unde îşi făcea siesta, motäind în spatele mesei de 
scris, un bărbat corpolent, cu perciuni carliontati, care se confundau cu 
mustatile. Se numea, într-adevăr, Lorenzo Daza, dar nu era bine cunoscut, 
pentru că se stabilise în oraş doar cu doi ani în urmă şi nu-şi făcuse prea mulţi 
prieteni. 

A primit depesa ca pe continuarea unui vis rău prevestitor. Florentino Ariza 
i-a privit ochii livizi cu un soi de compasiune oficială, i-a observat degetele nesi- 
gure care se chinuiau să rupă timbrul, i-a simţit teama din inimă, de atâtea ori 
întrezărită la atâţia destinatari care, văzând o telegramă, se gândeau 
numaidecât la moarte. După ce a citit-o, şi-a recăpătat siguranţa de sine şi a 
oftat: „Veşti bune." Şi i-a întins lui Florentino Ariza cei cinci reali de rigoare, 
dându-i de înţeles, cu un zâmbet de uşurare, că nu s-ar fi ales cu nimic dacă 


vestile ar fi fost proaste. Apoi l-a expediat cu o strângere de mana, gest putin 
obişnuit fata de un curier al poştei, iar slujnica l-a însoţit până la ieşire, mai 
degrabă ca să-l supravegheze decât ca să-i arate drumul. Au trecut prin 
aceeaşi galerie cu arcade, dar, de data aceasta, Florentino Ariza şi-a dat seama 
că se mai afla cineva în casă, pentru că în lumina limpede din curte răsuna un 
glas de femeie care repeta o lecţie de citire. Când a ajuns în dreptul camerei de 
cusut, a zărit prin fereastra deschisă o femeie în vârstă şi o copilă, aşezate pe 
două scaune alăturate, urmărind amândouă textul după cartea pe care femeia 
o tinea deschisă în poală. Scena i s-a părut neobişnuită: fiica invatandu-si 
mama să citească. Impresie doar în parte greşită, întrucât femeia era mătuşa 
fetei, deşi o crescuse ca o mamă. Lecţia nu s-a întrerupt, dar tânăra şi-a ridicat 
ochii ca să vadă cine trece prin dreptul ferestrei şi această privire 
întâmplătoare a dezlantuit o iubire devastatoare, care, o jumătate de veac mai 
târziu, nu se stinsese încă. 

Despre Lorenzo Daza, Florentino Ariza n-a putut afla altceva decât că 
venise de la San Juan de la Cienaga împreună cu singura lui fiică şi cu o soră 
nemăritată, la puţin timp după epidemia de holeră, iar cei care îl văzuseră 
debarcând nu s-au îndoit nici o clipă că venea ca să rămână, căci aducea cu el 
toate cele necesare unei gospodării chivernisite. Soţia îi murise când fata era 
foarte mică. Sora se numea Escolâstica, avea patruzeci de ani şi făcuse 
legământ să poarte rasa franciscană când ieşea în oraş, iar în casă, numai 
cordonul de frânghie. Copila avea treisprezece ani şi purta numele mamei 
moarte: Fermina. Se zvonea că Lorenzo Daza era înstărit, pentru că trăia bine, 
fără să i se cunoască vreo ocupaţie anume, şi cumpărase cu bani peşin casa 
din parcul Evangheliilor, a cărei reparaţie probabil că-l costase pe putin de două 
ori mai mult decât cei două sute de pesos în aur plătiţi pentru ea. Fata învăţa la 
colegiul Intrarea Preacuratei în Biserică, unde, de două secole, domnişoarele de 
familie deprindeau arta şi meşteşugul de a fi soţii harnice şi supuse. Pe vremea 
spaniolilor şi în primii ani ai Republicii, acolo erau primite numai mostenitoarele 
unor nume răsunătoare. Până la urmă, vechile familii aristocratice, ruinate de 
războiul de independenţă, s-au văzut nevoite să se plece în faţa noilor realităţi, 
iar colegiul şi-a deschis porţile tuturor tinerelor dornice şi care aveau cu ce 
plăti, indiferent de obârşia lor, cu condiţia esenţială să fie copii legitimi, din 
familii catolice. Era, în orice caz, un colegiu costisitor, iar faptul că Fermina 
Daza învăţa acolo reprezenta prin el însuşi un indiciu al condiţiei economice a 
familiei, chiar dacă nu şi al celei sociale. Toate aceste informaţii i-au dat curaj 
lui Florentino Ariza, dovedindu-i că frumoasa adolescentă cu ochii migdalati era 
la înălţimea visurilor sale. Foarte curând însă, severitatea exagerată a tatălui 
s-a dovedit o piedică de netrecut. Spre deosebire de celelalte eleve, care 
mergeau la şcoală în grup sau împreună cu o servitoare mai în vârstă, Fermina 
Daza era însoţită totdeauna de matusa, iar din purtarea ei se putea deduce că 
nu-i era îngăduită nici o distracţie. 

În acest mod nevinovat şi-a început Florentino Ariza viaţa secretă de 
vânător solitar. Încă de la şapte dimineaţa se aşeza la pândă în parc, pe banca 
cea mai ferită de privirile indiscrete, prefăcându-se că citeşte o carte de poezii 
la umbra migdalilor, până când o vedea trecând pe domnita inaccesibilă, în 
uniforma cu dungi albastre, cu ciorapii trei sferturi, ghetele bărbăteşti cu 
şireturi încrucişate şi părul împletit într-o coadă groasă, legată cu o panglică, 
atârnându-i pe spate până la mijloc. Păşea repede, cu o semetie firească în 
ţinută, cu capul sus, privirea neclintită, nasul ascuţit, strângând servieta la 
piept cu braţele încrucişate, şi cu un mers de căprioară care o făcea să pară 
imună la gravitație. Abia ţinând pasul cu ea, mătuşa, îmbrăcată în rasa ei 
cafenie de călugăriţă franciscană, nu lăsa nici o speranţă pentru o posibilă 
apropiere. Florentino Ariza le vedea trecând, la dus şi la întors, de patru ori pe 


zi, iar duminica, o singură data, la ieşirea de la biserică, iar faptul că o putea 
zări pe copilă îi era de-ajuns. Încet-încet, a început s-o idealizeze, atribuindu-i 
virtuţi improbabile, sentimente imaginare, iar după două săptămâni nu se mai 
gândea decât la ea. S-a hotărât atunci să-i trimită o epistolă scrisă pe ambele 
fete ale unei foi de hârtie cu pretioasa lui caligrafie de contopist. A tinut-o însă 
câteva zile în buzunar, tot întrebându-se cum să facă să i-o dea, şi, în timp ce 
se gândea, scria alte şi alte pagini înainte de culcare, astfel încât biletul iniţial 
ajunsese cu timpul un adevărat dicţionar de galanterii, culese din cărţile pe 
care, tot citindu-le în parc, le învățase pe dinafară. 

Căutând mijlocul cel mai potrivit de a înmâna scrisoarea, s-a gândit să-şi 
facă unele cunoştinţe printre elevele de la colegiu, dar lumea lor era prea 
departe de mediul în care se învârtea el. În plus, după ce a întors-o pe toate 
părţile, ideea de a face pe altcineva părtaşul dorurilor sale i s-a părut 
imprudentă. A reuşit, totuşi, să afle că, la numai câteva zile după sosirea în 
oraş, fiind invitată într-o sâmbătă la un bal, Fermina ceruse permisiunea să se 
ducă, dar tatăl o oprise cu un răspuns categoric: „Fiecare lucru la vremea lui." 
Scrisoarea avea de-acum peste şaizeci de file, scrise pe ambele feţe, când 
Florentino Ariza, nemaiputând suporta taina care îl apăsa, şi-a deschis inima şi 
s-a destăinuit mamei sale, singura fiinţă faţă de care îşi permitea unele 
confidente. Înduioşată până la lacrimi de naivitatea şi stângăcia lui într-ale 
dragostei, Trânsito Ariza şi-a propus să-i fie călăuză, folosindu-se de propria-i 
experienţă. Pentru început, s-a străduit să-l convingă să renunţe la ceaslovul 
liric, care n-ar fi făcut altceva decât s-o sperie pe domnita visurilor lui, probabil 
la fel de neinitiata în tainele inimii ca si el. Cel dintâi pas pe care trebuia să-l 
facă, l-a sfătuit ea, era să-i dea de înţeles că-i trezise interesul, ca să n-o ia pe 
nepregătite cu declaraţia lui şi ca să-i lase, astfel, un răgaz de gândire. 

— Dar bagă bine de seamă, îi spuse, nu pe ea trebuie s-o cucereşti mai 
întâi, ci pe mătuşa ei. 

Erau, fireşte, sfaturi înțelepte, dar tardive. De fapt, încă din ziua în care îşi 
ridicase privirea ca să vadă cine trecea pe coridor, neglijând pentru o clipă 
lecţia de citire cu mătuşa ei, Fermina Daza a fost impresionată de aerul 
neajutorat al lui Florentino Ariza. Seara, în timp ce se aflau la masă, tatăl ei 
adusese vorba despre telegramă şi aşa a aflat de ce venise Florentino Ariza şi 
care îi era ocupaţia. Informaţiile n-au făcut decât să-i sporească interesul, căci 
pentru ea, ca pentru atâţia alţii din acele timpuri, invenţia telegrafului părea 
mai degrabă o vrăjitorie. L-a recunoscut, aşadar, de prima dată când l-a văzut 
citind la umbra copacilor din parc, deşi faptul în sine n-a intrigat-o, dar mătuşa 
i-a atras atenţia că venea acolo de mai multe săptămâni. În cele din urmă, 
zărindu-l şi duminica, după slujbă, mătuşa s-a convins că toate întâlnirile 
acelea nu puteau fi întâmplătoare şi i-a spus: „Doar nu crezi că pentru mine se 
deranjează el atâta." Căci, în pofida aerului auster şi a rasei de penitentă, 
mătuşa Escolâstica Daza avea un instinct al vieţii şi o vocaţie a complicitatii 
care reprezentau cele mai de seamă virtuţi ale sale, iar gândul că un bărbat 
s-ar fi putut arăta interesat de nepoată îi producea o emoție greu de stăpânit. 
Numai că Fermina Daza era departe de a simţi chiar şi cel mai mic interes 
pentru iubire, iar Florentino Ariza, care îi lăsase impresia că e bolnav, nu trezea 
în ea decât un soi de mila. Mătuşa i-a explicat însă că numai cine are o 
îndelungată experienţă de viata poate desluşi firea adevărată a unui bărbat, or, 
ea era încredinţată că tânărul care le aştepta în parc ca să le vadă trecând nu 
putea fi bolnav de altceva decât de iubire. 

Matusa Escolâstica era ca o oază de înţelegere şi de tandrete pentru copila 
singuratică, rod al unei căsnicii lipsite de iubire. Ea o crescuse de când îi murise 
mama si, spre deosebire de Lorenzo Daza, se comporta mai degrabă ca o 
tovarăşă de joacă decât ca o mătuşă. lată de ce apariţia lui Florentino Ariza a 


insemnat pentru ele una din nenumaratele distractii secrete pe care le 
nascoceau ca să-şi alunge plictiseala. De patru ori pe zi, trecând prin parcul 
Evangheliilor, aruncau o privire grăbită, încercând să-l descopere pe străjerul 
acela pricăjit şi timid, un terchea-berchea, mai totdeauna îmbrăcat în negru, în 
ciuda zapuselii, care se prefăcea că citeşte la umbra pomilor. „Uite-l", spunea 
cea care-l descoperea prima, înăbuşindu-şi râsul, mai înainte ca el să-şi ridice 
ochii şi să le vadă pe cele două femei străine de viata lui trecând batoase prin 
parc, fără să-i arunce nici o privire. 

— Bietul de el, spunea mătuşa. Nu îndrăzneşte să se apropie din cauza 
mea, dar într-o zi tot o s-o facă, dacă are intenţii serioase, şi atunci o să-ţi dea 
o scrisoare. 

Prevazand tot felul de piedici, a invatat-o să se folosească de alfabetul 
degetelor, un mijloc de comunicare indispensabil în iubirile interzise. Acele 
jocuri nesăbuite, aproape copilăreşti, trezeau în Fermina Daza o curiozitate 
nouă, dar timp de mai multe luni nu i-a trecut prin cap să meargă mai departe 
cu gândul. Fără să ştie când şi cum, amuzamentul se preschimbă în nerăbdare, 
sângele i se învolbura de dorul de a-l vedea, iar într-o noapte s-a trezit 
înspăimântată pentru că-l văzuse stând la picioarele patului şi uitându-se la ea. 
Atunci şi-a dorit din tot sufletul să se împlinească previziunile mătuşii şi-l 
implora pe Dumnezeu în rugăciunile ei să-l facă mai îndrăzneţ, ca să-i dea 
scrisoarea, şi astfel să afle mai repede ce voia să-i spună. 

Dar ruga nu i-a fost ascultată. Dimpotrivă. Cum tocmai atunci Florentino 
Ariza i se destăinuise mamei sale, iar aceasta îl sfătuise să renunţe la cele 
şaptezeci de file cu vorbe dulci, Fermina Daza a trebuit să aştepte până la 
sfârşitul anului. Pe măsură ce se apropia vacanţa din decembrie, nerăbdarea ei 
se pre-schimba în disperare, pentru că nu ştia ce-ar fi putut întreprinde ca să-l 
vadă şi să fie văzută în cele trei luni în care nu se mai ducea la şcoală. Era la fel 
de nedumerita şi în noaptea de Crăciun, când, înfiorată de presimtirea că el o 
privea din mulţimea adunată la biserică, a simţit că-i sare inima din loc. N-a 
avut curaj să-şi întoarcă privirea, pentru că şedea între tatăl şi mătuşa ei, aşa 
că a trebuit să-şi tina firea ca să nu i se observe tulburarea. Dar dupa 
terminarea slujbei, l-a simţit atât de aproape în îmbulzeală, atât de limpede în 
tălăzuirea din jur, încât o forţă de neînvins a silit-o să privească peste umăr în 
timp ce se îndreptau spre ieşire, şi atunci a văzut, nu departe de ochii ei, 
ceilalţi ochi ca de gheaţă, obrazul livid, buzele încremenite de spaima iubirii. 
Naucita de propria-i cutezanta, s-a agăţat, ca să nu cada, de braţul mătuşii 
Escolâstica, iar aceasta, simtindu-i prin mitena de dantelă sudoarea rece a 
mâinii, a încurajat-o cu un semn imperceptibil de complicitate necondiționată. 
În larma stârnită de petarde şi de tobele ce vesteau naşterea, printre felinarele 
colorate atârnate la porţi şi strigătele mulțimilor dornice de pace, Florentino 
Ariza a rătăcit ca un somnambul până în zori, contemplând cu ochii 
împăienjeniţi de lacrimi străzile în sărbătoare, ametit de gândul halucinant că 
el, şi nu Dumnezeu, se născuse în noaptea aceea. 

Delirul i s-a amplificat în săptămâna următoare, la ceasul siestei, când, 
trecând fără speranţă prin faţa casei Ferminei Daza, a văzut-o aşezată alături 
de mătuşa ei, la umbra migdalilor de la poartă. Era aceeaşi scenă, de data 
aceasta sub cerul liber, întrezărită prima oară în odaia de cusut: nepoata 
ascultându-şi mătuşa la lecţia de citire. Numai că Fermina Daza părea acum 
alta, în locul uniformei de şcoală purta un fel de tunică largă, cu multe pliuri 
prinse pe umeri, căzând în falduri ca un peplum, iar pe cap avea o cunună de 
gardenii naturale, care o făcea să arate ca o zeiţă încoronată. Florentino Ariza 
s-a aşezat într-un colt din parc unde ştia bine că nu putea fi văzut şi, renunțând 
la lectura disimulată, a rămas cu cartea deschisă şi cu ochii ţintă la domnita 
iluzorie, care nu s-a milostivit să-i arunce nici măcar o singură privire. 


La început, şi-a spus că lecţia la umbra migdalilor era o schimbare tntam- 
plătoare, datorată poate reparațiilor interminabile din casă, dar în zilele 
următoare a înţeles că Fermina Daza se va afla acolo, sub ochii lui, în fiecare 
după-amiază, la aceeaşi oră, de-a lungul celor trei luni de vacanţă, şi această 
certitudine i-a dat un nou imbold. Nimic nu lăsa să se înţeleagă că fusese 
văzut, n-a surprins nici un semn de interes sau de repulsie, dar în indiferența ei 
era o strălucire aparte, care îl îndemna să stăruie. Pe neaşteptate, într-o 
după-amiază de la sfârşitul lui ianuarie, mătuşa şi-a pus broderia la care lucra 
pe scaun şi şi-a lăsat nepoata singură în fata porţii, sub ploaia de frunze gal- 
bene ce se scuturau din migdali. Insufletit de gândul nebunesc că aceea fusese 
o oportunitate dinainte plănuită, Florentino Ariza a traversat strada şi s-a oprit 
în faţa Ferminei Daza, atât de aproape de ea, încât îi putea simţi răsuflarea 
întretăiată şi mireasma de flori pe care o răspândea în jur şi cu care avea s-o 
identifice toată viata. l-a vorbit fără să-şi plece privirea, cu o siguranţă pe care 
avea s-o mai arate numai o jumătate de veac mai târziu şi tot din aceleaşi 
motive. 

- Domnişoară, nu vă cer altceva decât să acceptaţi o scrisoare din partea 
mea, i-a spus. 

Nu aşa îşi imaginase Fermina Daza vocea lui: era limpede şi răspicată, tră- 
dând o stăpânire de sine care nu avea nimic de-a face cu gesturile lui 
languroase. l-a răspuns, fără să-şi ridice ochii de pe broderie: „N-o pot primi 
fără ingaduinta tatălui meu." Florentino Ariza s-a înfiorat auzind glasul acela 
învăluitor şi dulce, pe care n-avea să-l uite tot restul vieţii. A rămas însă 
neclintit şi i-a răspuns imediat: „Atunci trebuie să i-o cereti." După care şi-a 
îndulcit ordinul cu o rugăminte: „La mijloc e o chestiune de viaţă sau de 
moarte." Fermina Daza nu l-a privii, nu şi-a întrerupt lucrul, dar fermitatea lui a 
întredeschis o portita pe unde încăpea lumea toată. 

— Veniti în fiecare după-amiază, i-a spus, şi aşteptaţi să-mi schimb locul. 

Florentino Ariza n-a înţeles rostul acestor cuvinte decât lunea următoare, 
când a văzut de pe banca din parc aceeaşi scenă dintotdeauna, cu o singură 
variaţie: când mătuşa Escolâstica a intrat în casă, Fermina Daza s-a ridicat şi 
s-a aşezat pe celălalt scaun. Florentino Ariza, cu o camelie albă la reverul 
redingotei, a traversat atunci strada şi, oprindu-se în faţa ei, i-a spus: „Acesta 
este cel mai însemnat moment din viaţa mea." Fermina Daza nu şi-a ridicat 
ochii spre el, dar rotindu-şi privirea ca să cerceteze împrejurimile, văzu străzile 
pustii, amortite în toropeala secetei, si un vârtej de frunze uscate târâte de 
vânt. 

— Dati-mi-o, vă rog, îi spuse. 

Florentino Ariza se gândise să-i aducă toate cele şaptezeci de file pe care 
le ştia pe de rost de mult ce le citise, dar, până la urmă, se hotărâse pentru un 
bilet de o jumătate de pagină, sobru şi explicit, în care promitea numai 
esentialul: fidelitate în fata oricăror încercări şi iubire veşnică. Scoase 
scrisoarea din buzunarul interior al redingotei şi o întinse sub ochii dantelăresei 
speriate, care nu îndrăznea nici măcar să-l privească. N-a văzut decât plicul 
albastru tremurând într-o mână încremenită de spaimă şi, neputând concepe 
ca şi ei să i se observe tremurul degetelor, şi-a ridicat ghergheful, pentru ca el 
să-i poată întinde scrisoarea. In clipa aceea, o pasăre se scutură printre frun- 
zele migdalilor, lăsând să-i cadă gäinatul chiar pe broderie. Fermina Daza îşi 
ascunse repede ghergheful la spate, ca nu cumva el să-şi dea seama de cele 
întâmplate, şi-l privi pentru prima data în fata, cu obrajii în flăcări. Florentino 
Ariza, nepăsător, cu scrisoarea în mână, spuse: „Asta aduce noroc." Ea îşi arătă 
recunoştinţa, zâmbindu-i pentru prima oară, apoi, aproape smulgându-i 
scrisoarea din mână, se grăbi s-o împăturească şi s-o ascundă în sân. El îi 
întinse atunci camelia pe care o purta la butonieră. Ea îl refuză: „E o floare de 


logodna." Imediat tnsa, constienta ca timpul era pe sfarsite, se refugie in 
politetea ei prudenta: 

— Acum vă rog să plecaţi şi să nu va mai intoarceti pana ce n-o sa va 
anunt eu. 

Cand Florentino Ariza a întâlnit-o prima data, maică-sa a ghicit totul chiar 
înainte ca el să-i spună ceva, pentru că îi pierise pofta de vorbă si de mâncare, 
nu mai avea somn şi se perpelea toată noaptea în aşternut. Însă din clipa în 
care a început să aştepte răspunsul la prima lui scrisoare, starea i s-a complicat 
cu o pântecăraie fără leac şi nişte vărsături verzui ca fierea, îşi pierdu simţul 
orientării şi se prăbuşea ca din senin în nesimţire, încât maică-sa, îngrozită de 
suferinţele lui, se întreba dacă nu era vorba mai degrabă de ravagiile holerei 
decât de chinurile dragostei. Naşul lui Florentino Ariza, un bătrân homeopat 
căruia Trânsito Ariza obişnuia să-i destăinuie tot ce avea pe suflet încă din 
vremurile ei de amantă tăinuită, s-a alarmat şi el când a văzut în ce stare era 
bolnavul, cu pulsul slab, respiraţia hârâită, scăldat tot într-o transpiratie 
searbădă, ca a muribunzilor. Dar consultându-l mai îndeaproape, a constat că 
nu avea febră, nu-l durea nimic, iar singura senzaţie care îl încerca era nevoia 
urgentă de a muri. l-a fost suficient un interogatoriu insidios, luat mai întâi lui, 
iar mai apoi mamei, ca să verifice încă o dată că simptomele iubirii sunt 
identice cu cele ale holerei. l-a prescris infuzii din flori de tei, pentru efectul lor 
calmant, şi i-a sugerat o schimbare de aer pentru a-şi găsi alinarea în 
depărtare, dar Florentino Ariza dorea exact contrariul: să-şi savureze propriul 
martiraj. 

La cei patruzeci de ani ai Sai, Transito Ariza era o femeie lipsită de prejude- 
cati, cu un instinct al fericirii pervertit de saracie, asa incat se bucura de 
suferinţele fiului de parca ar fi fost ale ei. Cand îl simţea delirand, îi dădea sa 
bea ceai, îl înfofolea în pături de lână ca să-i amageasca frisoanele, dar în 
acelaşi timp îl îndemna să-şi afle mângâiere în propria-i descurajare: 

— Profită acum, că eşti tânăr, şi îndură cât poţi, îi spunea, fiindcă 
suferinţele astea nu ţin toată viaţa. 

Cei de la Oficiul Poştal, fireşte, nu gândeau la fel. Florentino Ariza se lăsase 
pe tânjală şi umbla cu capul în nori, ajungând să încurce până şi steagurile care 
anunțau sosirea corespondenţei, aşa că într-o miercuri, să zicem, arbora 
steagul german, când, de fapt, sosise vaporul Companiei Leyland, cu poşta de 
Liverpool, iar în altă zi, înălța drapelul Statelor Unite, cand, de fapt, era vorba 
de nava cunoscutei Compagnie Générale Transatlantique, cu posta de la 
Saint-Nazaire. Aceste confuzii ale iubirii provocau atâtea încurcături şi stârneau 
atâtea proteste din partea populaţiei, încât Florentino Ariza ar fi rămas, de 
bună seamă, fără slujbă, dacă n-ar fi fost Lotario Thugut, care l-a luat să 
lucreze cu el şi l-a pus să cânte la vioară în balconul corului de la catedrală. 
Amicitia lor părea inexplicabilă, dată fiind diferenţa de vârstă, ca de la bunic la 
nepot, care-i despartea, dar ei se înțelegeau la fel de bine la birou sau în 
tavernele din port, unde îşi făceau veacul chefliii de toată teapa, de la betivanii 
care se milogeau pentru un strop de băutură, până la filfizonii îmbrăcaţi în 
haine de seară, care o ştergeau de la banchetele organizate de Clubul Social, 
ca să poată mânca pe săturate chefal prăjit şi pilaf din nucă de cocos. Lotario 
Thugut obişnuia să se abată pe-acolo după ce-şi termina ultima tură la telegraf, 
iar de multe ori zorii îl prindeau chefuind cu bezmeticii de marinari de pe 
goeletele din Antile, bând cot la cot cu ei punci preparat cu jamaică şi cântând 
la acordeon. Era gras şi lataret ca o broască ţestoasă, cu o barbă aurie, iar 
seara, când ieşea în oraş, îşi punea pe cap o bonetă frigiană, aşa că nu-i mai 
lipsea decât un şirag de clopoței ca să arate ca Sfântul Nicolae. Cel putin o data 
pe săptămână îşi încheia chiolhanul în braţele câte unei păsări de noapte, cum 
îi plăcea să spună, una din nenumăratele femeiusti care făceau negot cu 


amoruri precipitate într-un hotel de tranzit pentru marinari. De cum l-a 
cunoscut pe Florentino Ariza, şi-a pus in gând să-l iniţieze în paradisul lui. Ale- 
gea pentru el „păsările" care i se păreau mai pricepute, se târguia cu ele la preţ 
şi la procedee, oferindu-se să le plătească în avans din propriul buzunar. Dar 
Florentino Ariza nu accepta: era virgin şi-şi propusese să rămână astfel atâta 
timp cât n-o făcea din dragoste. 

Hotelul era un palat colonial care-şi pierduse strălucirea de odinioară, iar în 
marile saloane şi în încăperile de marmură se înghesuiau acum camarute 
înjghebate dintr-un carton găurit de-a lungul timpului cu acul, care erau 
închiriate deopotrivă pentru a făptui şi pentru a privi. Circulau poveşti dintre 
cele mai ciudate despre tot felul de curioşi cărora li se scosese ochiul cu 
andreaua, despre altul care şi-a recunoscut propria nevastă în cea pe care o 
spiona, despre domni simandicosi care intrau acolo deghizați în precupete ca 
să-şi facă poftele cu botmani aflaţi în trecere, şi despre atâtea alte incidente 
între panditori şi panditi, încât numai gândul de a-şi arunca ochii în camera 
alăturată i se părea lui Florentino Ariza înspăimântător. Aşa se face că Lotario 
Thugut nu l-a putut convinge că a privi si a se lăsa privit erau, în Europa, 
rafinamente rezervate doar prinților. 

În ciuda corpolentei sale, Lotario Thugut avea un prâsnel de îngeraş, ca un 
boboc de trandafir, dar se pare că acesta era un cusur binecuvântat, pentru că 
„păsările de noapte" cele mai hârşite în meserie îşi disputau sansa de a se 
culca cu el, iar când începeau să racneasca de parcă le ciopartea cineva, se 
zguduia palatul din temelii şi se cutremurau de spaimă fantomele care îl 
cutreierau. Se răspândise zvonul că folosea o pomadă cu venin de viperă ca să 
le înfierbânte femeilor şaua turcească, dar el se jura că n-avea la îndemână 
alte mijloace decât cele pe care i le lăsase Dumnezeu. Şi spunea prăpădindu-se 
de râs: „Doar dragoste, si-atat." A trebuit să treacă multi ani până ce Florentino 
Ariza şi-a dat seama că spusele lui erau, poate, întemeiate. S-a convins 
definitiv de acest adevăr într-o etapă ceva mai avansată a educaţiei lui 
sentimentale, când a cunoscut un bărbat care trăia ca un paşă pe spinarea a 
trei femei deodată. Toate veneau să-i dea socoteală în zori şi să-i ceară iertare 
în genunchi pentru câştigul neîndestulător, nedorindu-şi altă răsplată, atunci 
când aduceau mai mulţi bani, decât să se culce cu el. Florentino Ariza era 
convins că numai teroarea putea explica o asemenea înjosire. Dar una din cele 
trei fete l-a uimit dezvaluindu-i adevărul contrariu. 

— Aşa ceva, i-a spus, nu se poate face decât din iubire. 

Nu atât pentru darurile de preacurvar, cât mai ales datorită farmecului său 
personal, Lotario Thugut ajunsese unul din clienţii cei mai respectaţi ai 
hotelului. Florentino Ariza, deşi tăcut şi ascuns, şi-a câştigat şi el stima patronu- 
lui, astfel încât, în perioada lui cea mai zbuciumată, când se lăsase copleşit de 
deznădejde, avea obiceiul să se retragă într-una din camarutele inabusitoare, 
unde citea versuri şi foiletoane lacrimogene, iar reveriile lui lăsau în urmă 
cuiburi de întunecate rândunele prin balcoane, freamăt de sărutări şi fâlfâit de 
aripă în lâncezeala siestei. Aşa afla Florentino Ariza amănunte despre 
nenumărate infidelitati sau despre unele secrete de stat, pe care clienţii 
importanţi si chiar notabilitatile locale le împărtăşeau iubitelor efemere, fără să 
le pese dacă sunt auziti din camerele vecine. Tot acolo a aflat că, la patru leghe 
marine spre nord de Sotavento, zăcea pe fundul mării, încă din secolul al 
XVII-lea, un galion spaniol încărcat cu aur curat şi pietre preţioase în valoare de 
peste cinci sute de miliarde de pesos. Povestea l-a uluit, dar nu s-a mai gândit la 
ea decât câteva luni mai târziu, când dragostea lui nesăbuită i-a răscolit dorinţa 
de a recupera comoara scufundată, pentru ca Fermina Daza să se poată scălda 
în valuri de aur. 

Mulţi ani mai târziu, când încerca să-şi aducă aminte cum era în realitate 


domnita idealizata de alchimia poeziei, nu reusea s-o desprinda de 
sfasietoarele amurguri din acele vremuri. Chiar si când o pandea fără a fi văzut, 
în acele zile chinuitoare în care aştepta răspunsul la prima lui scrisoare, o 
vedea transfigurată în reverberatia amiezii, sub ploaia de flori albe ale 
migdalilor, unde pururi era aprilie, în orice anotimp al anului. lar dacă 
acceptase să-l acompanieze pe Lotario Thugut în foişorul privilegiat al corului 
catedralei, o făcuse numai ca să poată vedea cum se unduia tunica ei în 
adierea cântărilor sfinte. Propria-i nesabuinta i-a zădărnicit însă plăcerea, 
pentru că, părându-i-se prea anostă muzica mistică pentru starea lui 
sufletească, se apucase s-o înflăcăreze cu valsuri de amor, astfel încât Lotario 
Thugut s-a văzut nevoit să-l dea afară din cor. Aceasta a fost şi epoca în care, 
cedând dorinţei arzătoare de a mânca gardeniile cultivate de Trânsito Ariza în 
grădina casei, a descoperit savoarea Ferminei Daza. Şi tot atunci, găsind, din 
întâmplare, într-un cufăr al maică-sii o sticlă de un litru cu apă de colonie adusă 
prin contrabandă de marinarii de la Hamburg American Line, n-a rezistat ispitei 
de a gusta din ea, ca să descopere alte arome ale femeii iubite. A tot băut din 
sticlă până în zori, îmbătându-se de Fermina Daza cu sorbituri abrazive, mai 
întâi în tavernele din port, apoi pe digul unde se consolau făcând dragoste 
indragostitii fără acoperiş, până când s-a prăbuşit în nesimţire. Transito Ariza, 
care îl aşteptase până la şase dimineaţa cu inima strânsă de teamă, l-a căutat 
în cele mai ascunse locuri şi abia după prânz i-a găsit zvârcolindu-se în propria 
lui vomă parfumată, într-un cotlon al golfului unde marea arunca inecatii la 
țărm. 

A profitat de perioada convalescentei ca să-l certe pentru resemnarea cu 
care aştepta răspunsul la scrisoare. l-a amintit că cei slabi de înger nu vor 
pătrunde în vecii vecilor in necrutatoarea şi meschina împărăție a iubirii, pentru 
că femeile se dăruiesc numai bărbaţilor indrazneti, aşteptând de la ei să le 
insufle acea siguranţă de sine după care tânjesc atâta pentru a putea înfrunta 
viaţa. Florentino Ariza şi-a însuşit lecţia chiar mai bine decât s-ar fi cuvenit. 
Trânsito Ariza nu şi-a putut reprima un sentiment de mândrie, mai degrabă 
concupiscent decât matern, când l-a văzut ieşind din prăvălie îmbrăcat în 
hainele de stofă neagră, cu pălăria tare şi lavaliera lirică la gulerul de celuloid, 
şi l-a întrebat în glumă dacă se ducea cumva la o înmormântare. El i-a răspuns, 
cu urechile în flăcări: „E cam tot aia." Ea şi-a dat seama că i se tăiase răsuflarea 
de spaimă, dar hotărârea lui era neclintita. l-a dat ultimele sfaturi, l-a 
binecuvântat şi i-a făgăduit printre hohote de râs altă sticlă cu apă de colonie, 
pentru a sărbători împreună cucerirea. 

De când înmânase scrisoarea, cu o lună în urmă, îşi încălcase de 
nenumărate ori promisiunea de a nu mai reveni în parc, dar avusese grijă să nu 
fie văzut. Totul se desfăşura ca mai înainte. Lecţia de citire la umbra pomilor se 
sfârşea pe la două după-amiază, când oraşul se trezea din siestă, iar Fermina 
Daza continua să brodeze cu mătuşa ei până ce căldura se mai potolea. 
Florentino Ariza n-a mai aşteptat ca mătuşa să intre în casă şi a traversat 
strada cu paşi martiali, învingându-şi astfel sfârşeala care ii înmuia genunchii. 
Dar nu s-a adresat Ferminei Daza, ci mătuşii: 

— Va rog, fiţi amabila şi lăsaţi-mă o clipă singur cu domnişoara. Am ceva 
important să-i spun. 

— Cum îndrăzneşti? se revoltă mătuşa. Tot ce-o priveşte pe ea mă priveşte 
şi pe mine. 

— Atunci n-o să-i mai spun nimic, dar vă previn că dumneavoastră o să fiţi 
răspunzătoare de tot ce-o să se întâmple. 

Nu acestea erau manierele la care se aştepta Escolâstica Daza de la 
logodnicul ideal, dar s-a ridicat speriată, pentru că a avut pentru prima dată 
impresia cutremurătoare că prin gura lui Florentino Ariza vorbea însuşi Sfântul 


Duh. A intrat, asadar, in casa, ca sa ia alte ace de cusut, si i-a lasat pe cei doi 
tineri singuri sub migdalii de la intrare. 

Sincer vorbind, Fermina Daza nu stia prea multe despre acel pretendent ta- 
cut din fire, care apăruse în viata ei ca o rândunică în toiul iernii, chiar şi 
numele i-ar fi rămas, poate, necunoscut dacă n-ar fi fost semnătura de pe scri- 
soare. De când o primise, se interesase şi descoperise că era copilul din flori al 
unei femei nemăritate, harnică şi serioasă, dar marcată pe viaţă de stigmatul 
de foc al unei singure rătăciri din tinereţe. Aflase că nu era curier la poştă, aşa 
cum credea ea, ci ajutorul telegrafistului, şi încă unul bine pregătit, cu un viitor 
promiţător, motiv pentru care şi-a spus că adusese telegrama numai ca s-o 
poată vedea pe ea. Această presupunere a înduioşat-o. Mai ştia că era unul din 
instrumentiştii de la catedrală şi, deşi niciodată nu îndrăznise să-şi ridice 
privirea în timpul slujbei ca să vadă dacă era acolo, într-o duminică a avut 
revelaţia că, în timp ce instrumentele celelalte cântau pentru toţi, vioara cânta 
numai pentru ea. Nu era genul de bărbat pe care şi l-ar fi ales. Ochelarii lui de 
copil de pripas, veşmintele sobre, comportamentul lui misterios îi treziseră o 
curiozitate greu de stăpânit, deşi nici o clipă nu-i trecuse prin minte că această 
curiozitate este una din multele capcane pe care le întinde iubirea. 

Nici ea singură nu-şi putea explica de ce acceptase scrisoarea. Nu regreta, 
dar promisiunea din ce în ce mai presantă de a da un răspuns îi făcea viaţa un 
chin. Fiecare cuvânt al tatălui ei, fiecare privire întâmplătoare, gesturile lui cele 
mai banale i se păreau tot atâtea curse întinse pentru a-i descoperi secretul. 
Era atât de înspăimântată, încât la masă, de teamă să nu se trădeze, evita să 
vorbească, ferindu-se chiar şi de mătuşa Escolâstica, deşi aceasta îi înţelegea 
zbuciumul de parcă ar fi fost al ei. Se închidea în baie la orice oră din zi, fără 
motiv, şi recitea scrisoarea, încercând să descopere un cod secret, o formulă 
magică ascunsă într-una din cele trei sute paisprezece litere care alcătuiau cele 
cincizeci şi opt de cuvinte, în speranţa că spuneau mai mult decât spuneau. N-a 
găsit însă nimic altceva decât intelesese la prima lectură, când a fugit să se 
închidă în baie, cu inima înnebunită de emoție, a rupt plicul, nădăjduind să fie o 
scrisoare lungă şi patimasa, iar în locul ei a dat peste un bilet parfumat, a cărui 
fermitate a speriat-o. 

La început nu se gândise prea serios că ar putea fi nevoie de vreun 
răspuns, dar scrisoarea era atât de explicită, încât nu se putea eschiva. Prinsă 
cum era în vârtejul îndoielilor, s-a surprins dintr-o dată gândindu-se la Flo- 
rentino Ariza mai des şi cu mai mult interes decât ar fi dorit să-şi îngăduie, iar 
uneori se întreba neliniştită de ce nu era în parc la ora ştiută, uitând că îl 
rugase chiar ea să nu revină şi să-i lase un răgaz de gândire. Până la urmă, a 
ajuns să se gândească la el aşa cum niciodată nu şi-ar fi putut închipui că s-ar fi 
putut gândi la cineva, presimţindu-l acolo unde nu era, dorindu-şi să-l afle unde 
nu putea fi, trezindu-se cu senzaţia materială că el o privea prin întuneric cum 
doarme, aşa încât, în după-amiaza când i-a simţit paşii hotărâți pe covorul de 
frunze galbene din parc, i-a venit greu să creadă că nu era vorba de un alt 
renghi pe care i-l juca imaginaţia. Dar când el i-a cerut răspunsul cu o fermitate 
care n-avea nimic de-a face cu apatia lui obişnuită, ea a reuşit să-şi învingă 
spaima şi a încercat să scape mărturisind adevărul: nu ştia ce răspuns să-i dea. 
Florentino Ariza însă nu înfruntase un abis ca să se mai sperie de cele ce-i 
urmau. 

— Dacă ati acceptat scrisoarea, i-a spus, e o necuviinta să nu raspundeti la 
ea. 

Acesta a fost capătul labirintului. Fermina Daza nu şi-a pierdut cumpătul, 
i-a cerut scuze pentru întârziere şi i-a promis solemn că va avea un răspuns 
înainte de sfârşitul vacanței. Şi s-a ţinut de cuvânt. În ultima vineri din luna 
februarie, mătuşa Escolâstica s-a dus la oficiul telegrafic să întrebe cât costă o 


telegrama pentru satul Piedras de Moler, care nici macar nu figura pe lista de 
servicii. A primit informatiile chiar de la Florentino Ariza, dar ea s-a comportat 
de parca în viata lor nu s-ar fi cunoscut. În schimb, la plecare, s-a prefacut ca 
uită la ghiseu un breviar legat în piele de soparla. Intre paginile căruia se afla 
un plic din hârtie fină, cu viniete aurite. Nebun de fericire, Florentino Ariza şi-a 
petrecut toată ziua mâncând trandafiri şi citind scrisoarea, luând-o de la capăt, 
iarăşi şi iarăşi, literă cu literă, mâncând tot mai mulţi trandafiri pe măsură ce 
citea mai mult, iar la miezul nopţii o citise de atâtea ori şi înfulecase atâţia 
trandafiri, încât maică-sa a trebuit să-i bage cu sila pe gât o lingură de ulei de 
ricin. 

A fost anul iubirii înverşunate. Nici unul, nici altul nu trăiau decât pentru a 
se gândi la celălalt, pentru a visa la celălalt, pentru a aştepta scrisorile cu 
aceeaşi nerăbdare cu care răspundeau la ele. In acea primăvară delirantă, ca şi 
în anul următor, nu şi-au putut vorbi nici măcar o singură dată. Mai mult chiar, 
de când s-au văzut prima oară şi până în ziua în care el şi-a repetat hotărârea, 
o jumătate de veac mai târziu, nu au avut niciodată prilejul să se întâlnească 
între patru ochi sau să vorbească despre iubirea lor. Dar în primele trei luni, n-a 
trecut nici o singură zi fără să-şi scrie, uneori chiar de două ori zilnic, până când 
mătuşa Escolâstica s-a speriat de voracitatea rugului aprins chiar cu ajutorul ei. 

După prima scrisoare, pe care o dusese la oficiul telegrafie ca un soi de răz- 
bunare împotriva proprie-i soarte, a favorizat schimbul de mesaje aproape 
zilnice în întâlnirile aparent întâmplătoare de pe stradă, dar n-a avut destul cu- 
raj să patroneze o conversaţie, oricât de banală şi de scurtă. Trei luni mai târziu 
însă, înțelegând că nu era vorba doar de o toana adolescentină a nepoatei, şi-a 
simţit ameninţată propria viaţă. Pentru că neavând alte mijloace de 
subzistență, Escolâstica Daza trăia din mila fratelui, care, cu firea lui despotică, 
ştia şi ea prea bine, n-avea să-i ierte în veci faptul că-i înşelase încrederea. Dar 
când a fost să ia 
o hotărâre, n-a lăsat-o inima să-i pricinuiască nepoatei aceeaşi suferinţă de 
netamaduit pe care ea însăşi o purta în suflet încă din tinereţe, asa că i-a 
îngăduit să recurgă la un mijloc ce-i dădea, cât de cat, iluzia nevinovatiei. 
Metoda era foarte simplă: Fermina Daza lăsa scrisoarea într-o ascunzătoare 
aflată în drumul spre şcoală, indicându-i lui Florentino Ariza unde anume dorea 
să găsească răspunsul. lar Florentino Ariza proceda la fel. Aşa se face că, până 
la sfârşitul anului, mustrările de cuget ale mătuşii Escolâstica au fost 
transferate cristelnitelor din biserici, scorburilor din copaci, crapaturilor din 
fortărețele în ruină. Uneori, li se mai întâmpla să găsească scrisorile umezite de 
ploaie, mânjite de noroi, sfâşiate de vitregia soartei sau chiar să nu le găsească 
deloc, dar mereu aflau o cale de a relua legătura. 

Florentino Ariza îşi petrecea nopţile în odäita din spatele prăvăliei, scriind 
fără să-şi crute sănătatea, otrăvindu-şi cu fiece literă plămânii, în aerul 
tmbacsit de fumul lămpilor cu ulei de palmier, iar scrisorile lui deveneau tot mai 
lungi şi mai lunatice pe măsură ce se străduia să-şi imite mai bine poeţii 
preferaţi din colecţia Biblioteca Populară, care, la vremea aceea, număra 
optzeci de volume. Maica-sa, care îl îndemnase cu atâta înflăcărare să-şi afle 
mângâiere în suferinţă, începuse să fie îngrijorată de sănătatea lui. „O să-ţi 
pierzi minţile de tot, îi striga din dormitor când auzea cocosii cântând. Nici o fe- 
meie din lume nu merită atâta osteneală." Căci nu-şi amintea să fi cunoscut pe 
altcineva în asemenea stare de rătăcire. Dar el nici n-o băga în seamă. Ajungea 
uneori la birou nedormit, cu părul ravasit de atâta iubire, după ce lăsa 
scrisoarea în ascunzătoarea dinainte stabilită, pentru ca Fermina Daza s-o 
poată găsi în drum spre şcoală. Ea, în schimb, terorizată de vigilenta tatălui si 
de curiozitatea bolnăvicioasă a calugaritelor, abia dacă reusea să scrie câteva 
rânduri pe o foaie ruptă din caiet, închizându-se în baie sau prefăcându-se că ia 


notite in clasă. Nu numai graba si temerile de tot felul, dar chiar şi firea ei o 
îndemnau să evite orice complicatie sentimentală şi să se margineasca la 
întâmplări de fiecare zi, povestite în stilul meticulos al unui jurnal de navigaţie. 
Scrisorile ei erau, de fapt, un mod de a-şi trece vremea şi de a întreţine jarul 
viu, fără primejdia de a se arde cu focul, în timp ce Florentino Ariza se mistuia 
cu fiecare rând. Dornic s-o molipsească de propria-i nebunie, îi trimitea versuri 
de miniaturist gravate cu vârful acului în petalele cameliilor. El, şi nu ea, a avut 
îndrăzneala să-i trimită o suvita de păr într-o scrisoare, deşi n-a primit niciodată 
drept răspuns, asa cum îşi dorea cu înfocare, nici măcar un singur fir din cosita 
Ferminei Daza. Şi totuşi, gestul lui a încurajat-o să mai facă un pas, căci din 
ziua aceea a început şi ea să-i trimită nervuri de frunze presate între filele 
dictionarelor, aripi de fluturi, pene de păsări maiestre, iar de ziua lui, i-a dăruit 
o bucăţică de un centimetru pătrat din rasa Sfântului Pedro Claver, aşa cum se 
vindeau atunci pe ascuns, la un pret inaccesibil unei scolarite de vârsta ei. In- 
tr-o noapte, s-a trezit speriată de muzica unei serenade: o vioară solitară inter- 
pretând un vals stingher. A înfiorat-o clarviziunea că fiecare notă era un semn 
de mulţumire pentru petalele din ierbarele ei, pentru clipele răpite aritmeticii 
când îşi scria scrisorile, pentru spaima de la examene, când se gândea mai 
mult la el decât la Ştiinţele Naturale, deşi nu-i prea venea să creadă că 
Florentino Ariza ar fi fost în stare de a o asemenea imprudenta. 

A doua zi de dimineaţă, la micul dejun, Lorenzo Daza abia îşi putea stăpâni 
curiozitatea. Mai întâi, pentru că nu ştia ce semnificaţie avea o singură piesă 
muzicală în limbajul serenadelor, iar în al doilea rând, pentru că, deşi o 
ascultase cu toată atenţia, nu izbutise să-şi dea seama de sub ferestrele cărei 
case se auzea. Cu o prezenţă de spirit care i-a luat nepoatei o piatră de pe 
inimă, mătuşa Escolâstica le-a mărturisit că-l zărise prin perdelutele de la 
dormitor pe violonistul solitar de cealaltă parte a parcului, asigurându-i că, 
oricum, o singură piesă e o înştiinţare de ruptură. În scrisoarea din aceeaşi zi, 
Florentino Ariza a confirmat că el era autorul serenadei, iar valsul, compus tot 
de el, purta numele pe care i-l dăduse în taină Ferminei Daza: Zeița Încoronată. 
N-a mai venit în parc, dar în nopţile cu lună cânta în locuri anume alese pentru 
ca ea să-l poată asculta din iatac fără nici o teamă. Unul din locurile lui 
preferate era cimitirul săracilor, aflat în bătaia soarelui şi a ploilor, pe o măgură 
stearpă, unde îşi aveau sălaşul vulturii gallinazos şi unde muzica dobândea 
sonorități supranaturale. Ceva mai târziu, când a învăţat cum poate fi stabilită 
direcţia vânturilor, n-a mai avut nici o îndoială că mesajul lui ajungea acolo 
unde trebuia. 

În luna august din acelaşi an, întrucât un nou război civil dintre nenumăra- 
tele care pustiau ţara de peste o jumătate de secol ameninţa să se 
generalizeze, guvernatorul a decretat legea marţială şi interdicţia de a mai ieşi 
pe stradă după ora şase în statele de pe litoralul Mării Caraibilor. Deşi 
avuseseră loc unele incidente, iar militarii comiteau tot felul de abuzuri sub 
pretextul unor pedepse exemplare, Florentino Ariza, care umbla aşa de năuc 
încât habar n-avea ce se întâmpla pe lume, a fost surprins de o patrulă militară 
tulburând în zorii zilei castitatea morţilor cu provocările lui amoroase. A scăpat 
ca prin farmec de o execuţie sumară, fiind acuzat că e spion şi că trimite me- 
saje în cheia sol vapoarelor liberale care mişunau în apele din jur. 

— Spion pe dracu', s-a revoltat Florentino Ariza. Sunt doar un biet îndrăgos- 
tit. 

A dormit trei nopţi cu lanţuri la picioare în carcera garnizoanei locale. Dar 
când a fost eliberat, s-a simţit dezamăgit de captivitatea prea scurtă, iar la 
bătrâneţe, când amintirile atâtor altor războaie i se învălmăşeau în minte, tot 
mai credea că era singurul bărbat din oraş şi poate din întreaga ţară care 
târâse la picioare cătuşe de cinci livre din cauza iubirii. 


Trecusera aproape doi ani de corespondenta patimasa, cand Florentino 
Ariza i-a facut Ferminei Daza propunerea solemna de casatorie intr-o scrisoare 
ce cuprindea un singur paragraf. In ultimele sase luni, fi trimisese de mai multe 
ori o camelie alba, dar ea i-o inapoiase de fiecare data cu scrisoarea urmatoare, 
dându-i de înţeles că era dispusă să-i scrie mai departe, dar că nu se gândea la 
ceva atât de serios precum logodna. La drept vorbind, totdeauna luase acel 
du-te-vino al cameliei ca pe o hârjoană între îndrăgostiţi şi nicidecum ca pe un 
moment de răscruce din viaţa ei. Când a primit însă cererea oficială, şi-a simţit 
pentru prima dată inima sfâşiată de ghearele morţii. Cuprinsă de panică, i-a 
povestit totul mătuşii Escolâstica, cerându-i sfatul, iar aceasta şi-a asumat res- 
ponsabilitatea cu un curaj şi o luciditate pe care nu le avusese la douăzeci de 
ani, când trebuise să-şi hotărască propria soartă. 

— Raspunde-i că primeşti, i-a spus. Chiar daca eşti moartă de frică, chiar 
dacă mai târziu o să regreti, fiindcă, să ştii de la mine, oricum o să te căieşti 
toată viaţa dacă-l refuzi. 

Fermina Daza era însă atât de descumpănită încât a cerut un răgaz de 
gândire. A cerut întâi o lună, apoi alta şi alta, iar când s-au împlinit patru luni 
fără să dea un răspuns, a primit din nou o camelie albă, de data aceasta 
însoţită de notificarea irevocabilă că era ultima: acum ori niciodată. A fost 
rândul lui Florentino Ariza să vadă moartea cu ochii când a primit chiar în 
aceeaşi zi un plic cu un petec de hârtie rupt dintr-un caiet, pe care era scris cu 
creionul un singur rand: De acord, mă mărit cu dumneata dacă-mi promiti că 
n-o să mă sileşti să mănânc vinete. 

Florentino Ariza nu se aştepta la acest răspuns, dar maică-sa era pregătită 
pentru o asemenea posibilitate. Cu şase luni în urmă, când el îi mărturisise pen- 
tru prima dată că are de gând să se căsătorească, Trânsito Ariza începuse 
demersurile pentru a închiria în întregime casa, pe care o împărțeau cu încă 
două familii. Era o clădire din secolul al XVII-lea, cu două niveluri, care 
adăpostise pe vremea spaniolilor Regia Tutunului şi ai cărei proprietari actuali, 
ajunşi la sapă de lemn, fuseseră nevoiţi s-o închirieze, nemaiavând cu ce s-o 
întreţină. Aripa unde fusese debitul de tutun dădea spre stradă, o alta, în care 
functionase înainte fabrica, se afla în fundul unei curţi pavate, iar între ele se 
întindea un grajd încăpător, folosit în comun de chiriaşi ca spălătorie şi 
uscătorie. Trânsito Ariza ocupa aripa din faţă, cea mai practică şi mai bine 
conservată, dar şi cea mai mică. În vechea tutungerie se afla merceria, cu o uşă 
mare spre stradă, iar alături, în vechiul depozit, aerisit printr-o lucarnă, dormea 
Transito Ariza. În partea din spate a prăvăliei, despărțită de aceasta printr-un 
grilaj de lemn, fusese amenajată o odaita, unde se afla o masă cu patru 
scaune, folosită şi ca birou, şi unde Florentino Ariza îşi atârna hamacul când 
zorii nu-l prindeau scriind. Era un spaţiu tocmai potrivit pentru ei doi, dar 
insuficient pentru încă o persoană, şi cu atât mai puţin pentru o domnişoară de 
la colegiul Intrarea Preacuratei în Biserică, al cărei tată renovase din temelii o 
casă dărăpănată, în vreme ce mulţi alţii, cu titluri şi nume răsunătoare, se 
culcau seara cu groaza că acoperişurile palatelor aveau să se prăbuşească 
peste ei în timp ce dormeau. Aşa că Trânsito Ariza l-a convins pe proprietar să-i 
închirieze şi galeria din jurul curţii interioare, obligându-se în schimb să 
întreţină casa în bună stare timp de cinci ani. 

Avea cu ce s-o facă. Pe lângă venitul sigur pe care i-l aduceau merceria şi 
caltii hemostatici, suficient pentru traiul ei modest, îşi sporise economiile 
împrumutând bani unei clientele de nobili scapatati, care, stingheriti de situaţia 
lor, acceptau dobânzile exagerate în schimbul discretiei. Doamne cu aere de 
regină, neinsotite de dădace sau servitori incomozi, coborau din calesti în fata 
merceriei şi, prefăcându-se că vor să cumpere dantele de Olanda sau 
paspoaluri, îşi amanetau printre hohote de plâns ultimele tinichele strălucitoare 


ale paradisului lor pierdut. Transito Ariza le scotea din incurcatura cu atata 
consideraţie pentru obârşia lor înaltă, încât multe plecau de la ea mai 
recunoscătoare pentru respectul arătat decât pentru ajutorul primit. În mai 
puţin de zece ani, ajunsese să recunoască, de parcă i-ar fi aparţinut, bijuteriile 
de atâtea ori răscumpărate şi iarăşi amanetate printre lacrimi, iar câştigurile 
astfel obţinute, preschimbate în aur curat, se aflau puse la păstrare într-un 
ulcior îngropat sub pat când fiul a luat hotărârea să se însoare. Atunci şi-a făcut 
socotelile şi a descoperit nu numai că avea cu ce întreţine casa străină timp de 
cinci ani, dar ar fi putut chiar şi s-o cumpere, înainte de a muri, pentru cei 
doisprezece nepoți pe care şi-i dorea. La rândul său, Florentino Ariza fusese 
numit, cu titlu provizoriu, prim-ajutor de telegrafist, iar Lotario Thugut 
intenţiona să-l lase în loc, ca şef al oficiului, când el avea să devină director la 
Şcoala de Telegrafie şi Magnetism, prevăzută să ia fiinţă în anul următor. 

Viaţa tinerei familii era, aşadar, asigurată sub aspect material. Cu toate 
acestea, Transito Ariza a socotit de cuviinţă să pună două condiţii. Mai întăi, 
trebuia aflat cine era de fapt Lorenzo Daza, a cărei pronunție nu lăsa nici un 
dubiu asupra obârşiei lui, dar despre care nu se ştia nimic sigur în privinţa 
identităţii şi a resurselor de existenţă. Apoi, logodna trebuia să fie lungă, pentru 
ca viitorii soţi să se poată întâlni şi cunoaşte mai bine, păstrând însă cea mai 
mare discreţie, până ce amândoi se vor simţi foarte siguri de sentimentele lor. 
Atât din motivele expuse de maică-sa, dar şi datorită ermetismului firii lui, 
Florentino Ariza a fost de acord cu păstrarea secretului absolut. A acceptat 
chiar şi propunerea privind prelungirea logodnei, dar termenul i s-a părut 
nerealist, întrucât, în peste o jumătate de veac de viaţă independentă, ţara nu 
cunoscuse nici măcar o singură zi de pace civilă. 

— O să îmbătrânim tot aşteptând, a mai spus. 

Naşul lui, homeopatul, aflat de faţă din întâmplare, a fost de părere că răz- 
boaiele nu trebuiau luate în consideraţie, nefiind altceva decât înfruntări între 
calicii manati de la spate de mosieri şi nişte bieti soldaţi desculți împinşi în 
luptă de guvern. 

— Războiul se poartă de obicei în plin câmp sau prin cine ştie ce coclauri. 
Noi, ăştia de la oraş, nu murim de gloanţe, pe noi ne omoară decretele. 

În orice caz, amănuntele privitoare la logodnă au fost stabilite în scrisorile 
din săptămâna următoare. Sfătuită de mătuşa ei, Fermina Daza a acceptat ter- 
menul de doi ani şi condiţia de a păstra o discreţie absolută, sugerând totodată 
ca Florentino Ariza să-i ceară mâna în vacanţa de Crăciun, când ea urma să 
termine liceul. La momentul potrivit, se va găsi şi modalitatea de a încheia lo- 
godna, în funcţie de răspunsul primit de la tatăl ei. Între timp, au continuat 
să-şi scrie cu aceeaşi înflăcărare şi la fel de des, dar fără spaimele de până 
atunci, scrisorile lor căpătând pe nesimţite tonul familiar obişnuit între soţi. 
Nimeni nu le mai tulbura visele. 

Viaţa lui Florentino Ariza se schimbase cu totul. Iubirea împărtăşită îi dădu- 
se o siguranţă de sine şi o forţă necunoscute lui mai înainte, muncea acum cu 
atâta spor încât Lotario Thugut i-a obţinut fără eforturi numirea cu drepturi de- 
pline în postul de locţiitor al său. Proiectul Şcolii de Telegrafie şi Magnetism 
căzuse, iar neamtul îşi consacra tot timpul liber singurei ocupaţii care-i făcea 
plăcere: să se ducă în port, să cânte la acordeon, să bea cot la cot cu marinarii 
şi să-şi încheie ziua la hotelul de tranzit. Mult mai târziu, Florentino Ariza a 
înţeles că influenţa lui Lotario Thugut în acel lăcaş al plăcerilor se datora 
faptului că ajunsese nu numai proprietarul stabilimentului, dar şi impresarul 
păsărilor de noapte. Îl cumpărase treptat, din economiile strânse de-a lungul 
anilor, dar cel care îi slujea drept paravan era un omulet sfrijit şi chior, cu părul 
ca o perie şi atât de cumsecade, încât nimeni nu pricepea cum de putea fi un 
bun administrator. Şi totuşi, era şi una şi alta. Cel puţin aşa gândea Florentino 


Ariza, căruia administratorul i-a oferit, fara ca el să i-o fi cerut, o camera 
permanentă la hotel, nu doar pentru a-şi potoli poftele de bărbat tânăr, dacă se 
va hotări vreodată să le aibă, dar şi ca să poată citi în voie sau să-şi compună 
netulburat scrisorile de dragoste. Aşteptând, aşadar, să treacă lungile luni care 
îl mai desparteau de încheierea logodnei, îşi petrecea mai mult timp acolo 
decât la birou sau acasă, iar uneori se întâmpla ca, zile în şir, Trânsito Ariza să 
nu-l zărească decât când venea să se schimbe. 

Cu timpul, lectura devenise pentru el un adevărat viciu. De când îl 
învățase să citească, maică-sa îi cumpăra tot felul de cărţi ilustrate scrise de 
autori nordici, vândute drept povestiri pentru copii, dar care, în realitate, erau 
de o cruzime şi de o perversitate nemaiintalnite nici chiar în literatura pentru 
adulţi. La cinci ani, Florentino Ariza le ştia pe de rost şi le recita fie la lecţii, fie 
la serbările de la şcoală, dar familiaritatea cu ele nu-l ajuta să-şi învingă 
spaima. Dimpotrivă, i-o sporea. lată de ce, întâlnirea cu poezia a însemnat 
pentru el descoperirea unei oaze de linişte si pace. Încă de la vârsta pubertatii, 
citise în întregime, în ordinea apariţiei, volumele din Biblioteca Populară, pe 
care Trânsito Ariza le cumpăra de la anticarii din Porticul Copiştilor şi care 
cuprindeau de toate, de la Homer până la cel mai neînsemnat poet local. El 
însă nu alegea: citea volumul căruia îi venea rândul, ascultând parcă de o 
poruncă a fatalitatii, şi, în pofida nenumaratilor ani de lectură, n-a reuşit sa 
deosebească niciodată ce era bun de ce era rău în maldărele de cărţi pe care le 
citise. Nu ştia altceva decât că prefera prozei versurile, iar dintre acestea, îi 
plăceau îndeosebi cele de dragoste, pe care le retinea chiar de la a doua 
lectură, cu atât mai uşor cu cât erau mai melodioase şi mai sfâşietoare. 

Aceasta a fost sursa de inspiraţie pentru primele scrisori trimise Ferminei 
Daza, în care amesteca la întâmplare paragrafe întregi din romanticii spanioli, 
şi a continuat să fie până când realitatea l-a silit să se ocupe de probleme mai 
prozaice decât suferinţele inimii. Încă de pe atunci mai făcuse un pas, 
descoperind foiletoanele lacrimogene şi alte proze mult mai profane ale vremii. 
Se obişnuise să plângă şi el odată cu maică-sa când îi citeau pe poeţii locali, ale 
căror plachete de versuri se vindeau prin pieţe şi portaluri pentru două 
centime. Dar tot atât de bine era în stare să recite pe dinafară cele mai alese 
poezii castiliene din Secolul de Aur. Citea, de fapt, tot ce-i cădea în mână, fără 
vreo ordine anume, aşa încât, chiar şi mai târziu, când anii zbuciumaţi ai primei 
iubiri trecuseră de mult, iar el nu mai era tânăr, avea să citească din scoarță în 
scoarță toate cele douăzeci de volume din seria Comoara Tineretii, operele 
complete ale clasicilor editate de Fraţii Garnier, în traducere, şi unele romane de 
duzină publicate de don Vicente Ibafiez în colecţia Prometeo. 

În orice caz, anii petrecuţi la hotelul de tranzit nu s-au limitat doar la 
lecturi şi la redactarea scrisorilor febrile, ci l-au iniţiat deopotrivă în tainele 
amorului fără iubire. Viaţa începea acolo după prânz, când prietenele lui, 
păsările de noapte, se sculau şi ieşeau din camere, fiecare cum o făcuse 
maică-sa, iar când se întorcea de la birou, Florentino Ariza se trezea într-un 
palat populat de nimfe despuiate, care comentau în gura mare secretele 
oraşului, divulgate chiar de protagonişti. Multe dintre ele îşi etalau pe trupul gol 
urmele trecutului: răni vechi de pumnal pe pântec, semne ca nişte stele, lăsate 
de gloanţe, crestături de cuţit drept mărturie a iubirii, cusături de cezariene 
făcute de măcelari. Unele îşi aduceau în timpul zilei copiii de vârste fragede, 
roade nefericite ale unor deceptii sau ale unor neglijente din tinereţe, şi-i 
dezbrăcau de cum păşeau pragul casei, ca să nu se simtă stingheri în paradisul 
nuditatii. Fiecare gătea separat şi nimeni nu mânca mai bine ca Florentino 
Ariza, care îşi alegea tot ce era mai bun de la fiecare. Era o sărbătoare 
reînnoită zilnic, care se sfârşea spre seară, când despuiatele defilau cântând 
pana la baie, îşi împrumutau săpunul, periuta de dinţi, forfecuta, îşi aranjau una 


alteia părul, şi-l tundeau, îşi schimbau între ele rochiile, se sulemeneau ca nişte 
paiate lugubre şi ieşeau la vânătoare, pândindu-şi prima prada a nopţii. Din 
acel moment, viaţa casei devenea impersonală, dezumanizată, şi era cu 
neputinţă să participi la ea fără să platesti. 

Florentino Ariza nu se simţea nicăieri atât de bine, pentru că, de cand o 
cunoscuse pe Fermina Daza, era singurul loc unde nu se simţea stingher. Mai 
mult chiar: cu timpul ajunsese să fie singurul loc unde o simţea alături. 

Tot acolo trăia, poate din aceleaşi motive, o femeie în vârstă, elegantă, cu 
un minunat păr argintiu, care nu participa la viaţa firească a despuiatelor şi 
căreia acestea îi arătau un respect sacru. Un logodnic cam pripit o adusese 
acolo când era tânără şi, după ce-şi făcuse poftele cu ea, o lăsase în voia 
soartei. În pofida stigmatului care o marca, făcuse până la urmă o căsătorie 
reuşită. La bătrâneţe, când a rămas singură, doi băieţi şi trei fete şi-au disputat 
plăcerea de-a o avea alături, dar ei i s-a părut că n-ar fi putut trăi în altă parte 
decât în acel hotel de deşucheate tandre. Odaia permanentă de care dispunea 
era singurul ei cămin, iar amănuntul acesta a identificat-o imediat cu Florentino 
Ariza, despre care spunea că va ajunge un înţelept vestit în lumea întreagă 
pentru că era în stare să-şi îmbogăţească sufletul dedicându-se lecturii în 
paradisul destrăbălării. La rândul său, Florentino Ariza îi purta atâta afecţiune, 
încât o ajuta să-şi facă tanguielile în piaţă, iar uneori, îşi petrecea 
după-amiezile stând de vorbă cu ea. Era încredinţat că ştia multe despre 
dragoste, pentru că îi dăduse multe sfaturi, fără să fie nevoie să-i dezvăluie 
taina lui. 

Dacă înainte de a cunoaşte dragostea pentru Fermina Daza nu căzuse în 
multele ispite din jur, cu atât mai puţin avea s-o facă acum, când era logodnica 
lui. Astfel că Florentino Ariza convietuia cu fetele, le împărtăşea bucuriile si 
necazurile, dar nici lui, nici lor nu le-ar fi trecut prin minte să meargă mai 
departe. O întâmplare neprevazuta a dovedit cat de neclintita îi era hotărârea. 
Într-o bună zi, la şase seara, când fetele se îmbrăcau pentru a-şi primi clienţii 
din noaptea aceea, în camera lui a intrat femeia de serviciu: o tânără 
îmbătrânită înainte de vreme şi ofilită, care arăta, în hainele ei obişnuite, ca o 
penitentă îmbrăcată, rătăcită în raiul despuiatelor. El o zărea zi de zi, fără a se 
simţi privit: umbla prin camere cu mătura, cu un coş de gunoi şi o cârpă cu 
care strângea de pe jos prezervativele folosite. A intrat în odaita unde 
Florentino Ariza citea, ca de obicei, şi, tot ca de obicei, a măturat cu deosebită 
grijă, ca să nu-l tulbure. Pe neaşteptate, s-a apropiat de pat, iar el i-a simţit 
mâna caldă şi moale pe crucea pântecului, a simtit-o căutându-l, a simtit-o 
gasindu-l, a simtit-o descheindu-i nasturii, în timp ce răsuflarea ei umplea toată 
încăperea. El s-a prefăcut că citeşte, până când, nemaiputând suporta, şi-a ferit 
trupul într-o parte. 

Ea s-a speriat, fiindcă prima condiţie pusă la angajare fusese să nu încerce 
să se culce cu clienţii. Nu mai trebuia să i se atragă atenţia, pentru că era con- 
vinsă, ca şi alte femei, că prostituate nu sunt cele care se culcă pentru bani, ci 
acelea care o fac cu necunoscuţi. Avea doi copii, fiecare de la un alt bărbat, şi 
nu pentru că ar fi fost aventuri întâmplătoare, ci pentru că nu reuşea să facă 
dragoste cu cineva care revenea a treia oară. Fusese până atunci o femeie fără 
dorinţe năvalnice, pregătită, prin temperament, să aştepte fără să dispere, dar 
viata din casa aceea era mai puternică decât virtuțile ei. Îşi începea lucrul la 
şase seara şi-şi petrecea toată noaptea trecând din cameră în cameră, dând de 
câteva ori cu mătura, adunând prezervativele, schimbând cearşafurile. Nu era 
deloc uşor de imaginat câte lucruri puteau lăsa în urma lor bărbaţii după ce 
făceau dragoste. Lacrimi şi resturi de vomă, ceea ce, întrucâtva, pare de 
înţeles, dar şi multe alte enigme ale intimitatii: băltoace de sânge, pete de 
excremente, ochi de sticlă, ceasuri de aur, proteze dentare, medalioane cu 


suvite aurii de par, scrisori de dragoste, de afaceri, de condoleante, scrisori de 
toate felurile. Unii se întorceau dupa lucrurile uitate, dar cele mai multe 
rămâneau acolo, iar Lotario Thugut le ţinea sub cheie, convins că, odată 
şi-odată, acel palat decăzut avea să ajungă un muzeu al iubirii. 

Era o muncă grea şi prost plătită, dar ea o făcea bine. O istoveau mai mult 
hohotele de plâns, scârţâitul paturilor, toate acele zgomote care i se adunau în- 
cet-încet în sânge, cu atâta pojar şi atâta chin, încât în zori, abia îşi putea stă- 
pani dorinţa de a se culca cu primul cerşetor care-i ieşea în cale sau cu un betiv 
rătăcit care să-i facă pe plac fără alte pretenţii sau întrebări. Apariţia unui 
bărbat singur ca Florentino Ariza, tânăr şi curat, i s-a părut un adevărat dar 
ceresc, deoarece şi-a dat seama încă din primul moment că era ca şi ea: o 
fiinţă care tânjea după dragoste. Dar el a rămas insensibil la toate insistenţele 
ei. Se păstrase neprihanit pentru Fermina Daza şi nu exista forţă nici rațiune pe 
lumea asta care să-i poată schimba hotărârea. 

Aşa arăta viaţa lui cu patru luni înainte de data prevăzută pentru 
încheierea logodnei, când, într-o bună zi, la ora şapte dimineaţa, Lorenzo Daza 
şi-a făcut apariţia la oficiul de telegraf şi a întrebat de el. Cum nu sosise încă, 
s-a aşezat pe bancă şi l-a aşteptat până la opt şi zece, schimbându-şi de pe un 
deget pe altul ghiulul de aur încununat de un opal nobil, iar când l-a văzut 
intrând, şi-a dat seama imediat că era telegrafistul pe care îl căuta şi l-a luat de 
braţ. 

— Vino cu mine, tinerelule, i-a spus. Noi doi avem ceva de vorbit, numai 
cinci minute, ca de la bărbat la bărbat. 

Florentino Ariza, palid ca un mort, nu s-a împotrivit. Nu era pregătit pentru 
această întâlnire, căci Fermina Daza nu găsise nici prilejul, nici modalitatea de 
a-l preveni. Totul se întâmplase cu o sâmbătă în urmă, când maica Franca de la 
Luz, directoarea colegiului Intrarea Preacuratei în Biserică, se strecurase pe ne- 
simţite, ca un şarpe, în clasă, la ora de Noţiuni de Cosmogonie, şi spionând 
peste umăr elevele, descoperise că Fermina Daza, în loc să ia notițe, scria un 
biletel de dragoste. Conform regulamentului şcolii, abaterea era pedepsită cu 
exmatricularea. Chemat de urgenţă la direcţie, Lorenzo Daza a descoperit fisura 
din regimul de fier aplicat fiicei. Cu fermitatea şi onestitatea ce-i erau proprii, 
Fermina Daza Şi-a recunoscut vina, dar a refuzat să dezvăluie identitatea 
logodnicului tainic, repetându-şi refuzul şi în faţa consiliului de disciplină, care, 
din acest motiv, a confirmat verdictul de exmatriculare. Tatăl însă a 
perchezitionat dormitorul, un sanctuar inviolabil până atunci, şi a descoperit 
într-un cufăr cu fundul dublu un pachet cu toate scrisorile primite timp de trei 
ani, ascunse cu aceeaşi iubire cu care fuseseră scrise. Semnătura era foarte 
clară, dar Lorenzo Daza n-a putut crede nici atunci, nici mai târziu că fata lui nu 
ştia nimic altceva despre logodnicul ei secret decât că era telegrafist şi că îi 
plăcea să cânte la vioară. 

Convins că o relaţie atât de dificilă n-ar fi fost cu putinţă fără complicitatea 
surorii lui, nu i-a acordat acesteia nici măcar favoarea unei disculpe şi a îmbar- 
cat-o fără drept de apel pe goeleta care mergea la San Juan de la Cienaga. 
Fermina Daza a purtat toată viaţa în suflet amintirea dureroasă a despărțirii, 
când, arzând de febră în straiele ei monahale, trasă şi cenuşie la faţă, mătuşa 
Escolâstica şi-a luat ramas-bun în pragul casei, dispărând pentru totdeauna în 
burnita din parc, cu singura avere ce-i mai rămânea pe lume: bocceaua de fată 
bătrână şi banii cu care putea supravieţui o lună de zile infasurati într-o batistă 
strânsă în pumn. Imediat ce s-a eliberat de sub tutela tatălui, a pus să fie 
căutată în toate provinciile de pe litoralul Mării Caraibilor, întrebând de ea pe 
oricine ar fi putut-o cunoaşte, dar nu i-a dat de urmă decât treizeci de ani mai 
târziu, când a primit o scrisoare ce trecuse prin multe mâini şi în care i se 
aducea la cunoştinţă că murise aproape centenară în lazaretul Apa Domnului. 


Lorenzo Daza nu-şi imaginase că fiica lui avea sa reactioneze cu atâta ferocitate 
la pedeapsa nedreaptă a cărei victimă fusese mătuşa Escolâstica, identificată 
dintotdeauna de ea cu mama pe care abia dacă şi-o amintea. S-a zăvorât în 
dormitor, refuzând să mănânce şi să bea, iar când el a reuşit, într-un târziu, s-o 
convingă să-i deschidă, mai întâi cu ameninţări, apoi cu rugaminti prost 
disimulate, s-a trezit fata-n fata cu o pantera rănită, care niciodată n-avea sa 
mai aibă cincisprezece ani. 

A încercat s-o îmbuneze cu vorbe dulci, amăgitoare. S-a străduit să-i 
explice că, la vârsta ei, iubirea era un vis înşelător, a încercat s-o convingă cu 
duhul blandetii să înapoieze scrisorile şi să le ceară celor de la colegiu iertare în 
genunchi, făgăduindu-i sub jurământ că el va fi cel dintâi care o va ajuta să-şi 
găsească fericirea alături de un pretendent demn de ea. Dar parcă vorbea cu 
un mort. Neputincios, până la urmă şi-a ieşit din sărite la masa de prânz de 
luni, icnind un potop de sudalmi şi măscări, dar ea şi-a pus cuțitul de tăiat 
carne la gât, fără dramatism, fără să-i tremure mâna, cu o privire năucă pe 
care el nu s-a încumetat s-o înfrunte. Atunci şi-a asumat riscul unei discuţii de 
numai cinci minute, ca între bărbaţi, cu blestematul ăla de venetic, pe care 
nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată şi pe care ceasul rău i-l scosese în cale. 
Înainte de a pleca, şi-a luat, din obisnuinta, şi revolverul, dar a avut grijă să-l 
ascundă sub cămaşă. 

Florentino Ariza nu-şi venise încă în fire când Lorenzo Daza l-a apucat de 
braţ şi l-a condus prin Piaţa Catedralei până la galeria cu arcade din faţa 
Cafenelei Parohiei, invitându-l să ia loc pe terasă. Erau singurii clienţi la ora 
aceea, doar o negresă trupeşă spăla pe jos în salonul imens, cu vitrinele 
crăpate şi prăfuite, unde scaunele zăceau cu picioarele în sus pe mesele de 
marmură. Florentino Ariza îl zărise deseori acolo pe Lorenzo Daza, jucând ce se 
nimerea şi cinstindu-se cu vin de la butoi, cot la cot cu asturienii din piaţă, în 
timp ce se ciorovăiau în gura mare din pricina unor războaie care n-aveau nimic 
de-a face cu ale noastre. Constient de fatalismul iubirii, se întrebase de 
nenumărate ori cum va fi întâlnirea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuia 
s-o aibă cu el, convins că nimeni pe lume n-o putea împiedica, pentru că fusese 
rânduită dintru început în destinul fiecăruia dintre ei. Şi-o imagina ca pe o 
dispută inegală, nu numai din pricină că Fermina Daza îl avertizase în scrisori 
asupra temperamentului violent al tatălui său, dar şi pentru că el însuşi ob- 
servase că avea o privire furioasă chiar şi atunci când râdea în hohote la masa 
de joc. Întreaga lui făptură părea un tribut adus grosolăniei: burdihanul 
dizgratios, vocea bubuitoare, perciunii de linx, mâinile butucănoase cu inelarul 
sufocat de piatra de opal. Singura trăsătură înduioşătoare, pe care Florentino 
Daza a recunoscut-o de îndată ce l-a văzut umblând, era mersul de căprioară, 
acelaşi cu cel al fiicei lui. Şi totuşi, când l-a poftit să se aşeze pe un scaun, 
întrebându-l dacă nu voia să guste un păhărel cu rachiu de anason, nu i s-a mai 
părut atât de fioros cum îşi închipuia şi chiar şi-a mai venit în fire. Deşi până în 
ziua aceea nu băuse niciodată alcool la opt dimineaţa, Florentino Ariza a 
acceptat plin de recunoştinţă, pentru că simţea nevoia să dea pe gât ceva tare. 

Aşa cum fagaduise, Lorenzo Daza n-a pierdut mai mult de cinci minute pen- 
tru a se explica şi a făcut-o cu o sinceritate dezarmantă, care, până la urmă, l-a 
descumpănit pe Florentino Ariza. La moartea soţiei, îşi propusese, ca unic ţel în 
viaţă, să facă din fata lui o adevărată doamnă. Era un drum lung şi greu pentru 
un negustor de catâri care nu ştia nici să scrie, nici să citească, şi a cărui 
reputaţie de geambaş, chiar dacă nu pe deplin dovedită, era răspândită în 
toată provincia San Juan de la Cienaga. Îşi aprinse o ţigară ordinară de foi şi se 
lamentă: „În afară de boală, nimic nu e mai rău pe lume decât faima proastă." 
În realitate, continuă el, adevăratul secret al averii pe care o strânsese stătea 
în faptul că nici unul din catârii lui nu trudea atâta şi cu atâta râvnă ca el însuşi, 


chiar şi în vremurile cumplite de război, când satele erau prefacute peste 
noapte în scrum, iar ogoarele pustiite. Deşi n-a fost niciodată la curent cu 
premeditarea propriului destin, fata lui se comporta ca un partener plin de en- 
tuziasm. Era inteligentă şi atât de metodică, încât imediat ce a învăţat să 
citească, l-a învăţat si pe el, iar la doisprezece ani ştia atâtea lucruri si se 
descurca asa de bine, încât ar fi fost în stare să gospodărească singură casa, 
fără ajutorul mătuşii Escolâstica. „E o catarca de aur", spuse oftând. Când fata 
a terminat şcoala primară, cu media cinci la toate materiile şi o diplomă de 
onoare la serbarea de sfârşit de an, el a înţeles că lumea de la San Juan de la 
Cienaga era prea îngustă pentru nazuintele lui. Şi-a vândut pământul si 
animalele, şi-a luat cei şaptezeci de mii de pesos în aur strânşi cu atâta trudă şi, 
tnsufletit de noi elanuri, s-a mutat în oraşul ăsta părăginit, cu gloria de mult 
spulberată, unde însă o femeie frumoasă, cu o educaţie aleasă, putea oricând 
să înceapă o viaţă nouă, dacă avea norocul să facă o căsătorie reuşită. Apariţia 
lui Florentino Ariza era un obstacol neprevăzut în acel plan înverşunai. „Aşa că 
am venit să-ţi fac o rugăminte", spuse Lorenzo Daza. Îşi înmuie capătul tigarii în 
paharul cu rachiu, trase din ea fără să scoată fum şi încheie abătut: 

— Nu ne mai sta în cale. 

În timp ce-şi sorbea pe îndelete băutura, Florentino Ariza îl ascultase preo- 
cupat numai de dezvăluirile privind trecutul Ferminei Daza, fără să se mai gân- 
dească la ce ar fi putut spune când i-ar fi venit rândul să vorbească. Dar odată 
sosit momentul, şi-a dat seama că, orice ar fi spus, soarta îi era pecetluită. 

— Dar cu ea aţi vorbit? întrebă el. 

— Asta nu te priveşte pe dumneata, răspunse Lorenzo Daza. 

— Nu de altceva, dar cred că numai ea are dreptul să decidă. 

— Da de unde, făcu Lorenzo Daza. Asta e treabă de bărbaţi si se rezolvă în- 
tre bărbaţi. 

Tonul devenise amenintator şi un client de la o masă vecină întoarse capul 
spre ei. Florentino Ariza vorbi aproape în şoaptă, dar cât putu de răspicat: 

— Oricum, nu vă pot da nici un răspuns atâta timp cât nu ştiu ce crede ea. 
Ar fi o trădare din partea mea. 

Atunci Lorenzo Daza se lăsă pe speteaza scaunului, cu pleoapele înroşite şi 
umede, iar ochiul stâng i se roti în orbită şi rămase strâmb într-o parte. Rosti, 
coborând şi el glasul: 

— Nu mă sili să-ţi zbor creierii. 

Florentino Ariza simţi un fior de gheaţă în măruntaie. Dar glasul nu-i 
tremură, pentru că se simţi dintr-o dată iluminat de Sfântul Duh: 

— Puteţi s-o faceţi, spuse el cu mâna pe piept. Nu există glorie mai mare 
pe lume decât să mori din dragoste. 

Lorenzo Daza a trebuit să-l privească pieziş, ca papagalii, ca să-l poată găsi 
cu ochiul zbanghiu. lar cele trei cuvinte cu care a încheiat nu le-a rostit, ci mai 
degrabă le-a improscat silabă cu silabă: 

— Fe-cior-de-cur-viş-ti-nă. 

Chiar în aceeaşi săptămână şi-a luat fata în călătoria uitării. Nu i-a dat nici 
o explicaţie, a năvălit în dormitor cu mustatile îmbăloşate de furie şi tutun 
morfolit între dinţi, poruncindu-i să-şi facă bagajul. Ea l-a întrebat încotro 
plecau, iar el a spus: „La moarte." Speriată de acel răspuns care semăna prea 
bine cu adevărul, a încercat să-l înfrunte cu aceeaşi dârzenie ca în zilele 
precedente, dar el şi-a scos cureaua cu cataramă grea, de aramă, şi-a înfăşu- 
rat-o pe mână şi, când a izbit o dată cu ea în masă, a răsunat în casă ca 
detunătura unei puşti. Fermina Daza, care ştia foarte bine până unde putea 
merge cu incapatanarea, a îndesat două rogojini şi un hamac într-o boccea si 
şi-a pus în două cufere mari toate hainele, convinsă că era o călătorie fără 
întoarcere. Înainte de a se îmbrăca, s-a închis în baie şi a mai apucat să-i scrie 


lui Florentino Ariza un biletel de adio pe o bucata de hartie igienica. Apoi si-a 
tăiat coada cu foarfecele de grădină, a făcut-o sul, a pus-o într-un etui de 
catifea brodată cu fir de aur şi i-a trimis-o împreună cu scrisoarea. 

A fost o călătorie dementiala. Au pornit la drum cu o caravană condusă de 
cărăuşi andini şi, timp de unsprezece zile, au străbătut, călare pe catari, 
povârnişurile din Sierra Nevada, abrutizati de soarele ce dogorea pe cerul fără 
nori sau muiati până la piele de ploile piezise din octombrie, dar mereu cu 
răsuflarea împietrită de aburul adormitor ce urca din prăpăstii. A treia zi, un 
catâr înnebunit de tăuni s-a prăbuşit în hau cu călăreț cu tot, târând după el si 
convoiul de şapte animale legate unele de altele cu frânghia, iar răcnetul 
omului şi răgetele dobitoacelor au răsunat multe ore după dezastru prin strungi 
şi văgăuni, continuând să răsune ani la rând în mintea Ferminei Daza. Întreg 
bagajul ei s-a prăbuşit odată cu catârul, dar în clipa aceea cât veacurile, până 
ce urletul de spaimă s-a stins de tot în adâncuri, ea nu s-a gândit la bietul 
catârgiu mort, nici la animalele sfârtecate de tancuri, ci la nenorocul de a nu le 
fi putut împărtăşi soarta. 

Călărea pentru prima dată, dar groaza şi lipsurile de tot felul din timpul că- 
lătoriei i s-ar fi părut mai uşor de îndurat dacă n-ar fi fost convingerea că nicio- 
dată nu-l va mai vedea pe Florentino Ariza şi nici măcar nu se va mai putea 
consola cu scrisorile primite de la el. De când plecaseră la drum, nu-i mai 
adresase nici un cuvânt tatălui ei, iar acesta părea atât de stingherit, încât îi 
vorbea doar dacă era silit de împrejurări sau îi trimitea mesaje prin catârgiu. 
Uneori, când aveau mai mult noroc, dădeau peste cate un han, unde li se 
serveau mâncăruri ţărăneşti de care ea nici nu se atingea şi li se închiriau 
paturi de campanie îmbibate de urină şi sudori râncede. Cel mai adesea însă, 
înnoptau în sălaşuri de indieni, dormitoare publice în aer liber, înjghebate la 
marginea drumului din pari aşezaţi în şir, acoperiţi cu frunze de palmier, unde 
orice călător avea dreptul să rămână până în zori. Fermina Daza n-a izbutit să 
doarmă nici o noapte liniştită, asudând toată de frică, simțind prin întuneric 
vânzoleala călătorilor tacuti care îşi priponeau animalele de pari şi-şi atârnau 
hamacele pe unde nimereau. 

Spre seară, locul era aproape pustiu si liniştit, dar în zori, arăta ca un iar- 
maroc pestrit, unde se invalmaseau hamace agatate peste tot, araucani care 
motäiau pe vine, behăitul tapilor legaţi de tarusi, larma cocosilor de luptă în 
coşurile lor faraonice şi rânjetul mut al câinilor dezvatati de stăpâni să mai latre 
în vremuri de război. Lorenzo Daza, care îşi petrecuse jumătate din viaţă 
cutreierând în lung şi-n lat ţinutul cu negustoria lui, era obişnuit cu astfel de 
neajunsuri, iar în zori i se întâmpla chiar să-şi întâlnească vechi prieteni printre 
călători. Pentru fata lui însă, era o agonie perpetuă. Tânjea după viaţa lăsată în 
urmă, nu mai avea poftă de nimic, iar duhoarea ce se răspândea din cosurile cu 
peşte sărat, cărate în spinare de catâri, o făcuse să-şi piardă cu totul obisnuinta 
de a mânca, or, dacă nu-şi pierduse şi minţile era pentru că îşi găsea alinare în 
amintirea pe care i-o păstra în suflet lui Florentino Ariza. Nu mai avea nici o 
îndoială: acela era tărâmul uitării. 

Mai era însă şi groaza de primejdiile războiului. Încă de la plecare se 
vorbise despre posibilitatea de a întâlni pe drum grupuri răzlețe de soldaţi, iar 
carausii le explicaseră cum îşi puteau da seama cărei tabere îi aparţineau, ca 
să procedeze în consecinţă. Li s-a întâmplat deseori să se încrucişeze cu câte 
un pâlc de soldaţi călări, aflaţi sub comanda unui ofiţer în căutare de noi 
recruți, pe care îi prindeau din goana calului cu arcanul, ca pe nişte juncani. 
Coplesita de atâtea grozăvii, Fermina Daza o uitase cu totul pe cea care i se 
păruse mai degrabă o născocire de legendă, până într-o noapte, când o patrulă 
fara filiatie cunoscută a capturat doi călători din caravană şi i-a spânzurat de 
un copac, la o jumătate de leghe depărtare de locul de popas. Deşi nu-i 


cunostea pe cei doi, Lorenzo Daza a pus Sa fie coborati din streang si i-a 
ingropat crestineste, in semn de multumire ca nu le impartasise soarta. Avea si 
motive s-o facă. Agresorii îl trezisera împungându-l cu ţeava pustii în burtă, iar 
un comandant zdrentäros, mânjit cu funingine pe obraz şi cu o lampă aprinsă în 
mână, îl întrebase dacă era liberal ori conservator. 

— Nici una, nici alta, a răspuns Lorenzo Daza. Sunt supus spaniol. 

— Ce noroc! a exclamat comandantul şi s-a despărţit de el cu un salut mili- 
tăresc. Trăiască regele! 

Două zile mai târziu, coborau în câmpia însorită unde se afla vesela 
aşezare Valledupar. Ici şi colo, razbatea de prin curţi larma luptelor de cocosi, 
răsunau acordeoane la colţ de stradă, peste tot mişunau călăreţi pe bidivii de 
rasă, pocneau petarde şi băteau clopotele. Într-altă parte, oamenii înältau un 
castel de pirotehnie, un fel de schelă pentru focurile de artificii. Fermina Daza 
însă trecea mai departe fără să vadă mulţimea în sărbătoare. Au fost gazduiti 
în casa unchiului Lisimaco Sânchez, fratele mamei ei, care le ieşise în 
întâmpinare pe drum, în fruntea unei cete gălăgioase de tinere rubedenii călare 
pe cei mai focoşi armăsari din tot ţinutul, şi-i condusese apoi pe ulițele târgului 
care vuia de pocnetele artificiilor. Aflată în Piaţa Mare, lângă biserica în stil 
colonial, care fusese reparată şi modificată în repetate rânduri, casa, cu odăile 
ei mari, răcoroase, şi veranda mirosind a sirop cald de melasă, în faţa unei 
livezi de pomi roditori, semana cu conacele de pe plantațiile de trestie de 
zahăr. 

Nici n-au apucat bine să descalece în grajd, şi saloanele s-au umplut de tot 
felul de rude necunoscute care s-au îmbulzit în jurul Ferminei Daza, sâcâind-o 
cu efuziunile lor nesuferite, căci ea, biata, nu mai avea puterea să mai iubească 
pe nimeni în lumea asta, deşelată cum era de atâta călărit, cu pielea numai bă- 
şici, moartă de somn şi cu stomacul întors pe dos, iar singurul lucru pe care şi-l 
mai dorea era un loc retras şi liniştit, unde să poată plânge în voie. Verişoara ei, 
Hildebranda Sânchez, cu doi ani mai în vârstă şi cu aceeaşi ţinută falnică de 
împărăteasă, a fost singura care i-a înţeles durerea de cum a văzut-o, pentru că 
şi pe ea o mistuia pojarul unei iubiri temerare. Când s-a înnoptat, a dus-o în 
dormitorul anume pregătit pentru amândouă şi s-a îngrozit, neputând înţelege 
cum de mai era în viaţă, când i-a văzut rănile în carne vie de pe fese. Ajutată 
de maică-sa, o femeie blajină, care semăna ca două picături de apă cu soţul ei, 
i-a pregătit o baie de şezut şi i-a mai alinat usturimile cu comprese de amică, în 
timp ce detunăturile castelului din praf de puşcă zguduiau casa din temelii. 

Aproape de miezul nopţii, musafirii au plecat, petrecerea de pe străzi s-a 
destrămat în grupuri răzlețe, iar verişoara Hildebranda i-a împrumutat Ferminei 
Daza o cămaşă de noapte din madipolan şi a ajutat-o să se culce într-un pat cu 
cearşafuri strălucitor de albe şi perne de puf, care i-au trezit brusc în suflet 
spaima instantanee de fericire. Când, în sfârşit, au rămas singure în dormitor, a 
pus zăvorul la uşă şi a scos de sub rogojina din patul ei un plic sigilat cu însem- 
nele Telegrafului Naţional. Ferminei Daza i-a fost de ajuns să vadă zâmbetul 
şăgalnic al verişoarei pentru ca în inima ei să reînvie amintirea parfumului me- 
ditativ al cameliilor albe, chiar mai înainte de a rupe cu dinţii sigiliul de ceară 
roşie şi de a se cufunda în băltoaca de lacrimi a celor unsprezece telegrame 
nesabuite, care au tinut-o trează până în zori. 

Abia atunci a aflat şi ea totul. Înainte de a porni în călătorie, Lorenzo Daza 
făcuse imprudenta să-l anunţe telegrafic pe cumnatul său, Lisimaco Sanchez, 
iar acesta transmisese vestea mai departe, numeroaselor şi incalcitelor 
rubedenii risipite prin târgurile şi satele provinciei. Aflând, aşadar, care era 
itinerarul complet, Florentino Ariza a avut grijă să organizeze o amplă confrerie 
a telegrafiştilor, cu ajutorul cărora s-o poată urmări pe Fermina Daza până în 
ultimul cătun de la Cabo de Vela. Aşa se face că au reuşit să comunice în 


permanenta inca din clipa sosirii ei la Valledupar, unde a ramas trei luni, pana 
la capatul calatoriei, un an si jumatate mai tarziu, cand Lorenzo Daza, odata 
ajunşi la Riohacha, s-a hotărât să se întoarcă acasă, socotind că fiică-sa se 
vindecase de iubire. Poate că nici el singur nu-şi dădea seama cât de mult îi 
slăbise vigilenta, intr-atata îl flatau dovezile de preţuire din partea rudelor prin 
alianţă, care renuntasera, dupa multi ani, la prejudecățile tribale, primindu-l cu 
inima deschisă ca pe unul de-al lor. Vizita a însemnat o reconciliere tardivă, 
chiar dacă nu acesta fusese scopul. Într-adevăr, familia Ferminei Sânchez se 
împotrivise din răsputeri cusătoriei ei cu un imigrant de rând, flecar si necioplit, 
mai tot timpul pe drumuri, invartind o negustorie cu catâri sălbatici care părea 
prea simplă ca să fie curată. Lorenzo Daza şi-a aruncat toate auturile în joc, 
pentru că tânăra căreia îi făcea curte, cea mai frumoasă şi mai semeata, 
aparţinea unei familii tipice din regiune: un trib încâlcit de femei aprige şi 
bărbaţi buni la inimă, dar gata oricând să apese pe trăgaci, obsedati pana la 
demenţă de simţul onoarei. Cu îndărătnicia oarbă a indragostitilor care-şi văd 
iubirea zădărnicită, Fermina Sânchez n-a renunţat la capriciul ei şi, până la 
urmă, s-a căsătorit împotriva voinţei familiei, în grabă şi cu cea mai mare 
discreţie, de parcă n-ar fi făcut-o din dragoste, ci ca să acopere prin taina 
sfântă a cununiei o greşeală prematură. 

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, neintelegand că intransigenta fata de 
idila fiicei însemna, de fapt, repetarea vicioasă a povestii sale de dragoste, Lo- 
renzo Daza se plângea fata de aceiaşi cumnati care i se impotrivisera lui, aşa 
cum şi aceştia se lamentaseră, la vremea lor, în fata propriilor cumnati. Dar 
timpul pe care îl irosea în lamentatii era pentru fata lui un timp câştigat în 
favoarea iubirii. În vreme ce el colinda pământurile roditoare ale cumnatilor, 
scopind juncani şi domesticind catari, ea se plimba în voie, înconjurată de o 
droaie de verişoare, în frunte cu Hildebranda Sânchez, cea mai frumoasă şi mai 
îndatoritoare dintre toate, a cărei pasiune fără speranţă pentru un bărbat cu 
douăzeci de ani mai vârstnic, căsătorit şi cu copii, se limita la priviri aruncate 
pe furiş. 

După vizita prelungită la Valledupar, şi-au continuat călătoria pe povârni- 
şurile munţilor, străbătând pajişti smaltate de flori şi tapsane de vis, 
întâmpinați peste tot cu muzica şi petarde, aşteptaţi de alte verişoare înţelese 
în taină, care păstrau, pentru a le înmâna cui se cuvenea, alte mesaje 
telegrafice sosite la vreme. Fermina Daza şi-a dat seama foarte curând că ziua 
sosirii lor la Valledupar nu fusese ceva neobişnuit şi că, în ţinuturile acelea 
mănoase, fiecare zi a săptămânii era pentru oamenii locului prilej de 
sărbătoare. Musafirii dormeau unde îi apuca noaptea şi mâncau acolo unde îi 
înteţea foamea, căci pretutindeni găseau o uşă deschisă, un hamac pregătit si 
o oală cu mâncare fierbând pe foc, pentru cazul în care cineva sosea înaintea 
telegramei de înştiinţare, aşa cum se întâmpla aproape întotdeauna. 
Hildebranda Sânchez şi-a însoţit verişoara până la capătul călătoriei, 
călăuzind-o cu tact şi voioşie prin hatisurile spitei până la obârşie. Fermina Da- 
za şi-a descoperii identitatea, s-a simţit pentru prima dată stăpână pe propria-i 
viaţă, s-a simţit acompaniată şi ocrotită, respirând în voie un aer de libertate 
care i-a readus în suflet pacea şi i-a redat dorinţa de a trăi. Până în ultimii ani 
de viaţă avea să evoce acea călătorie, mereu mai vie în amintire, cu luciditatea 
perversă a nostalgiei. 

Într-o seară, s-a întors din plimbarea zilnică uluită de revelaţia că fericirea 
era cu putinţă nu numai fără iubire, dar chiar împotriva ei. Descoperirea a spe- 
riat-o, pentru că una din verişoare surprinsese o convorbire între părinţii ei şi 
Lorenzo Daza, care îşi exprimase dorinţa de a aranja căsătoria fiicei sale cu 
mostenitorul fabuloasei averi a lui Cleofâs Moscote. Fermina Daza îl cunoştea. Îl 
văzuse strunindu-şi în pieţe caii fără cusur, îmbrăcaţi în valtrapuri bogat 


împodobite, ca nişte altare de biserică. Era elegant şi îndemânatic şi avea nişte 
gene de visător care făceau să suspine până şi pietrele, dar ea l-a comparat cu 
imaginea lui Florentino Ariza aşezat la umbra migdalilor din parc, sărac şi 
pricăjit, cu cartea de versuri pe genunchi, şi n-a aflat în inima ei nici măcar 
umbra vreunei îndoieli. 

Chiar în acele zile, Hildebranda Sânchez, nebună de fericire şi de noi spe- 
rante, i-a mărturisit că fusese la o ghicitoare a cărei clarviziune o uluise. 
Alarmată de intenţiile tatălui său, Fermina Daza s-a dus s-o consulte. Cărţile au 
arătat că în viitorul ei nu exista nici o piedică pentru o căsnicie lungă şi fericită, 
iar această previziune i-a redat curajul, deoarece nu concepea o soartă atât de 
norocoasă decât alături de bărbatul pe care îl iubea. Însufleţită de această 
certitudine, şi-a asumat responsabilitatea propriilor hotărâri. Şi astfel, 
corespondenţa telegrafică dintre ea şi Florentino Ariza a încetat să mai fie un 
proiect de intenţii şi promisiuni iluzorii, devenind metodică, practică şi mai 
intensă ca oricând. Au fixat date, au stabilit modalităţi, făgăduind să-şi pună 
viaţa în slujba hotărârii comune de a se căsători fără a mai cere permisiunea 
nimănui, indiferent unde şi cum, de îndată ce aveau să se reîntâlnească. 
Fermina Daza privea cu atâta seriozitate acest legământ, încât, în seara în care 
taică-său i-a dat voie să meargă la primul ei bal, în localitatea Fonseca, a consi- 
derat că era o necuviinta să accepte fără consimţământul logodnicului. 
Florentino Ariza se afla în seara aceea la hotelul de tranzit, unde tocmai 
începuse o partidă de cărţi cu Lotario Thugut, când a fost chemat de urgenţă la 
telegraf. 

Era telegrafistul din Fonseca: izbutise să facă legătura cu şapte staţii inter- 
mediare, pentru ca Fermina Daza să poată cere permisiunea de a se duce la 
bal. Dar odată obţinută, nu s-a mulţumit cu simplul răspuns afirmativ şi a cerut 
o dovadă că Florentino Ariza în persoană mânuia aparatul la celălalt capăt al 
liniei. Mai degrabă descumpănit decât măgulit, el a compus o frază de identifi- 
care: Spuneti-i că mă jur pe zeiţa încoronată. Fermina Daza a recunoscut parola 
şi a rămas la primul ei bal până la şapte dimineaţa, când a trebuit să se 
schimbe în fugă, ca să nu întârzie la slujba de la biserică. Între timp, strânsese 
pe fundul cufărului mai multe scrisori şi telegrame decât îi confiscase tatăl ei şi 
începuse să se comporte ca o femeie măritată. Lorenzo Daza a interpretat 
această schimbare ca pe o dovadă clară că depărtarea şi timpul o vindecaseră 
de capriciile adolescentine, dar niciodată nu i-a vorbii de căsătoria pusă la cale. 
Relaţiile dintre ei au devenit paşnice, dar de o reţinută politeţe, impusă de ea 
după alungarea mătuşii Escolâstica, şi asta le-a permis o convietuire atât de 
comodă, încât nimeni nu se îndoia că era întemeiată pe iubire. 

În scrisorile pe care i le-a trimis în acele zile, Florentino Ariza i-a mărturisit 
că era ferm hotărât să recupereze pentru ea comoara de pe galionul scufundat. 
Nu exagera, iar ideea îi venise ca o inspiraţie divină într-o după-amiază când 
marea părea pavată cu aluminiu din pricina puzderiei de peşti care pluteau 
ametiti pe suprafaţa apei otrăvite cu seminţe de lumânărică. Toate păsările 
cerului se năpustiseră asupra prăzii, iar pescarii trebuiau să le alunge cu 
vâstele, ca să nu piardă roadele acelui miracol interzis. Deşi pedepsită de lege 
încă de pe vremea spaniolilor, folosirea acestei otrăvi, care doar amortea peştii, 
a continuat să fie o practică obişnuită, chiar şi în plină zi, printre pescarii din 
Marea Caraibilor, până ce a fost înlocuită cu dinamita. În timpul călătoriei 
Ferminei Daza, una din distractiile preferate ale lui Florentino Ariza era să 
privească de pe stâncile digului cum îşi descărcau pescarii în bărci năvoadele 
pline cu peşti adormiti. În tot acest răstimp, o ceată de copii care înotau ca 
nişte rechini cereau curioşilor de pe tarm să arunce în apă monede pe care le 
recuperau apoi de pe fund. Erau aceiaşi copii care ieşeau înot, cu acelaşi scop, 
în calea transatlanticelor şi despre a căror iscusinta în arta scufundării 


pomeneau atâtea cronici de călătorie, publicate în Statele Unite şi în Europa. 
Florentino Ariza îi ştia dintotdeauna, încă înainte de a şti ce e iubirea, dar 
niciodată nu-i trecuse prin minte că ar fi fost capabili să scoată la suprafaţă 
comoara de pe galion. Ideea i-a venit abia în acea după-amiază şi, începând cu 
duminica următoare, până la întoarcerea Ferminei Daza, aproape un an mai 
târziu, a avut încă un motiv de delir. 

După o discuţie care n-a durat mai mult de zece minute, Euclides, unul din 
micii înotători, a fost cuprins şi el de entuziasm la gândul unei explorări subma- 
rine. Florentino Ariza nu i-a dezvăluit scopul pe care îl urmărea, dar s-a informat 
în amănunt despre calităţile lui de scafandru şi navigator. L-a întrebat dacă pu- 
tea cobori fără aer până la douăzeci de metri adâncime, iar Euclides a răspuns 
că putea. L-a întrebat dacă era în stare să conducă singur o luntre de pescuit în 
largul mării, pe furtună, fără alte instrumente la bord decât propriul lui instinct, 
iar Euclides a răspuns că era în stare. L-a întrebat dacă era capabil să găsească 
un loc anume, situat la şaisprezece mile marine spre nord-est de insula mare 
din arhipelagul Sotavento, şi Euclides a răspuns afirmativ. L-a întrebat dacă 
putea să navigheze noaptea, orientându-se după stele, şi Euclides a răspuns că 
putea. L-a întrebat dacă era dispus să facă toate astea pentru aceeaşi sumă pe 
care i-o plăteau pescarii ca să-i ajute la pescuit, iar Euclides a fost de acord, dar 
cu un supliment de cinci reali duminica. L-a întrebat dacă ştia să se apere de 
rechini, iar Euclides a răspuns că ştia şi chiar se folosea de nişte descântece 
împotriva lor. L-a întrebat dacă era în stare să păstreze un secret chiar dacă ar 
fi fost supus la cazne în palatul Inchiziției, iar Euclides a răspuns că era în stare, 
căci la toate întrebările el răspundea afirmativ şi, în plus, o făcea cu atâta 
naturalete, încât nu te puteai îndoi de sinceritatea lui. La sfârşit, i-a facut lui 
Florentino Ariza socoteala cheltuielilor: chiria pentru luntre, chiria pentru 
padelă, chiria pentru sculele de pescuit, ca nu cumva cineva Sa banuiasca 
adevărul despre incursiunile lor. Mai era nevoie de mâncare, de o damigeana 
mare cu apă dulce, o lampă cu ulei, câteva luminări de seu şi un corn de 
vânătoare, ca să poată cere ajutor în caz de accident. 

Avea vreo doisprezece ani şi era sprinten, şiret, flecar, cu un corp ca o 
anghi-lă, parcă anume făcut să se strecoare printr-un hublou. Soarele şi vântul 
îi tăbăciseră pielea până-ntr-atâta încât era imposibil să-ţi dai seama ce culoare 
avea cu adevărat, şi asta îi făcea şi mai strălucitori ochii mari şi galbeni. 
Florentino Ariza a hotărât pe loc că era tovarăşul cel mai potrivit pentru o 
aventură ce se anunţa atât de rodnică şi, fără să mai stea pe gânduri, a pornit 
la treabă duminica următoare. 

Au ieşit in larg din portul pescarilor în zori, bine echipați şi încă mai bine 
dispuşi. Euclides, aproape gol, doar cu slipul pe care îl purta mereu, iar Florenti- 
no Ariza, în redingotă, cu pălăria lui cernită, botinele de lac, lavaliera de poet la 
gât şi o carte cu care să-şi treacă vremea în timpul călătoriei până la insule. 
Încă din prima duminică şi-a dat seama că Euclides se dovedea un navigator 
tot atât de încercat pe cât de bun scufundător era, precum şi un cunoscător 
uluitor de avizat al mării şi al epavelor din adâncurile ei. Putea povesti cele mai 
nebănuite amănunte despre fiecare schelet de vapor mâncat de rugină, 
cunoştea vârsta fiecărei geamanduri, originea oricăror ruine de fortificaţii, 
numărul de verigi ale lanţului cu care spaniolii închideau intrarea în golf. 
Temându-se să nu ştie cumva şi care era scopul expediției, i-a pus câteva 
întrebări insidioase, dar şi-a dat repede seama că Euclides habar n-avea de 
existenţa galionului scufundat. 

De când auzise prima oară la hotelul de tranzit povestea comorii 
scufundate, Florentino Ariza încercase să se informeze cât mai pe larg asupra 
istoriei galioanelor. Aflase, astfel, că San José nu zăcea singur pe fundul de 
corali. Într-adevăr, nava amiral a Flotei Tinuturilor de peste Marc ajunsese aici 


în anul 1708, venind de la târgul legendar ce se tinea în luna mai la Porlobello, in 
Panama, de unde încărcase o parte din comoară: trei sute de lăzi cu argint din 
Peru şi Veracruz şi o sută zece cufere cu perle din insula Contadora. Serbările 
s-au ţinut lanţ în răstimpul de o lună cât a rămas aici pentru a încărca şi restul 
comorii, menită să scape de sărăcie regatul Spaniei: o sută şaisprezece cufere 
cu smaralde aduse tocmai de la Muzo şi Somondoco, şi treizeci de milioane de 
monede de aur. 

Flota Tinuturilor de peste Mare, alcătuită din douăsprezece ambarcaţiuni 
de diferite dimensiuni, a ridicat ancora din acest port, escortată de câteva nave 
franceze foarte bine înarmate, dar care n-au fost în stare să apere expediţia de 
ghiulelele bine tintite ale escadrei engleze, aflată sub comanda lui Charles 
Wagner, care aştepta în arhipelagul Sotavento, la ieşirea din golf. Aşa încât San 
Jose nu era singura navă scufundată, deşi nu existau documente care să 
certifice câte anume pieriseră şi câte reuşiseră să scape de tirul englezilor. Se 
ştia însă cu certitudine că vasul amiral, care transporta întreaga încărcătură 
prețioasă, se dusese printre primele la fund, cu tot echipajul la bord şi 
comandantul neclintit la pupa. 

Florentino Ariza, care studiase ruta galioanelor pe hărţile de navigaţie ale 
vremii, era convins că a reuşit să stabilească exact locul naufragiului. Au ieşit 
din golf trecând printre cele două fortărețe de la Boca Chica şi, după patru ore, 
au pătruns în apele liniştite ale arhipelagului, pe al căror fund de corali puteau 
prinde cu mâna langustele adormite. Văzduhul era atât de limpede, iar marea 
atât de liniştită şi de transparentă, încât Florentino Ariza a avut ciudata 
senzaţie că e propria sa imagine răsfrântă în apă. În celălalt capăt al acelui iaz 
imens, la o depărtare de două ceasuri de insula mare, se afla locul naufragiului. 

Congestionat tot la faţă, sufocându-se în costumul lui funebru sub 
dogoarea soarelui infernal, Florentino Ariza l-a rugat pe Euclides să coboare la 
douăzeci de metri şi să-i aducă de pe fund ceva. Apa era atât de străvezie, 
încât l-a văzut miscandu-se ca un rechin rapanos printre rechinii albaştri care 
se încrucişau cu el fără să-l atingă. L-a văzut apoi dispărând într-un hatis de 
corali şi chiar în clipa în care se gândea că era cu neputinţă să-i mai ajungă 
aerul, i-a auzit în spate vocea. Euclides stătea în picioare, cu tălpile sprijinite pe 
fund, cu braţele ridicate, iar apa îi ajungea până la brâu. Aşa încât au căutat 
locuri mai adânci, tot mai spre nord, plutind peste pisicile de mare încălzite de 
soare, pe deasupra calamarilor sfielnici şi a trandafirilor din beznele 
adâncurilor, până cand Euclides a înţeles că pierdeau vremea degeaba. 

— N-am să găsesc nimic atâta vreme cât nu ştiu ce anume doriţi să 
găsesc, i-a spus. 

N-a primit răspunsul aşteptat. Atunci i-a propus să-şi scoată hainele şi să 
coboare împreună cu el chiar şi numai ca să vadă celălalt cer al lumii, din 
adâncurile de corali. Dar Florentino Ariza, care era convins, şi chiar o spunea, 
că Dumnezeu a făcut marea numai ca s-o privim de la fereastră, nu învățase 
niciodată să înoate. Curând cerul s-a înnorat, aerul a devenit rece şi umed, iar 
întunericul s-a lăsat atât de repede, încât au fost nevoiţi să se orienteze după 
far ca să găsească portul. Înainte de a pătrunde în golf. pe lângă ei a trecut, cu 
toate luminile aprinse la bord, imens şi alb, un transatlantic venind din Franţa, 
care lăsa în urmă o dâră de mazăre fragedă şi conopidă fiartă. 

În felul acesta şi-au pierdut trei duminici la rând şi poate că le-ar fi pierdut 
mai departe pe toate dacă Florentino Ariza nu s-ar fi hotărât să-i dezvăluie lui 
Euclides taina. Acesta a modificat atunci planul iniţial şi au început căutările pe 
vechiul canal al galioanelor, aflat la peste douăzeci de leghe marine către est 
de locul prevăzut de Florentino Ariza. Nici nu trecuseră bine două luni, când, 
într-o după amiază cu ploaie pe mare, Euclides a rămas mai mult timp ca de 
obicei la fund, iar când a revenit la suprafaţă, a trebuit să înoate aproape o 


jumatate de ora pana la barca luata de curent, pe care Florentino Ariza nu 
fusese în stare s-o carmeasca. Cand, în sfârşit, a reuşit să ajungă lângă ea, a 
scos din gură, ca pe un trofeu al perseverentei, două bijuterii. 

Tot ce a povestit era atât de fascinant, încât Florentino Ariza s-a hotărât să 
înveţe să înoate şi să se scufunde cât mai adânc cu putinţă, numai ca să poată 
vedea cu ochii lui minunea. A povestit că. la optsprezece metri sub ei, zăceau 
printre corali, risipite până hăt departe, atâtea corăbii, încât era cu neputinţă 
să le numeri şi să le cuprinzi cu privirea. A povestit uluit că, dintre multele 
vapoare hodorogite care pluteau în golf, nici unul nu arăta aşa de bine ca 
navele scufundate. A povestit că multe caravele aveau pânzele neatinse, iar 
navele se desluşeau atât de limpede pe fundul mării, de parcă s-ar fi scufundat 
odată cu spaţiul şi timpul lor, astfel încât acolo continuau să fie luminate de 
acelaşi soare de la unsprezece dimineaţa din acea sâmbătă, 9 iunie, când 
fuseseră inghitite de ape. A povestit, sufocat de impetuozitatea propriei 
imaginatii, că galionul San José, al cărui nume apărea scris cu litere de aur la 
pupa, era cel mai vizibil dintre toate, dar şi cel mai lovit de artileria englezilor. A 
povestit că a văzut înăuntru o caracatita bătrână de peste trei veacuri, cu 
tentaculele ieşindu-i prin gurile ţevilor de tun şi care crescuse atâta în 
sufrageria vasului, încât nu mai putea fi scoasă de acolo decât dezmembrând 
mai întâi nava. A povestit că zărise corpul comandantului, în uniformă de 
război, plutind pe-o rina în cabina de comandă care arăta ca un acvariu, dar nu 
coborâse în calele unde era închisă comoara pentru că nu mai avea aer. li a- 
ducea chiar şi dovezile: un cercel cu piatră de smarald şi un medalion cu chipul 
Fecioarei, atârnat de un lanţ mâncat de sarea mării. 

Fermina Daza a aflat aceste prime amănunte despre comoară dintr-o 
scrisoare primită la Fonseca, nu cu mult timp înainte de întoarcerea ei. 
Povestea galionului scufundat nu-i era necunoscută, o auzise deseori de la tatăl 
ei, care pierduse timp şi bani încercând să cointereseze o companie germană 
de scafandri în recuperarea comorii. 

Poate că n-ar fi renunţat, dar câţiva membri ai Academiei de Istorie l-au 
convins că legenda despre galionul naufragiat fusese născocită de vreun 
şarlatan de vicerege, care îşi însuşise bunurile ce reveneau de drept Coroanei. În 
orice caz, Fermina Daza ştia că galionul se afla la o adâncime de două sute de 
metri, unde nici o fiinţă omenească nu putea ajunge, şi nu la douăzeci, cum 
susţinea Florentino Ariza. Era însă atât de obişnuită cu exagerările lui poetice, 
încât aventura cu galionul i s-a părut una dintre cele mai izbutite. Şi totuşi, 
când a văzut că primeşte alte scrisori, cuprinzând detalii şi mai fantasmagorice, 
povestite cu seriozitatea cu care îi jura iubire, a simţit nevoia să-i des-tainuie 
Hildebrandei teama că logodnicul lunatic îşi pierduse cu totul minţile. 

Între timp, Euclides scosese la suprafaţă atâtea dovezi despre poveştile lui 
năstruşnice, încât nu se mai puteau mulţumi să culeagă de ici, de colo cercei şi 
inele risipite printre corali, fiind nevoie de o investiţie mai serioasă pentru 
recuperarea celor cincizeci de nave încărcate cu o comoară babilonică. Atunci 
s-a întâmplat ceea ce, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple: ca 
să-şi poată duce la bun sfârşit aventura, Florentino Ariza i-a cerut maica-sii 
sprijinul. Ei i-a fost de-ajuns să încerce între dinţi metalul bijuteriilor şi să 
privească în lumină pietrele de sticlă, ca să-şi dea seama că cineva profita de 
pe urma naivitatii lui. Euclides i-a jurat în genunchi lui Florentino Ariza că nu 
era nimic necurat în afacerea aceea, dar duminica următoare n-a venit în portul 
pescarilor, iar de atunci, n-a mai fost de găsit nicăieri. 

Din toată această păguboasă aventură Florentino Ariza nu s-a ales decât 
cu tainicul refugiu de la far, hărăzit iubirii. Nimerise acolo purtat de luntrea lui 
Euclides într-o noapte când i-a prins furtuna în larg şi, de atunci, luase obiceiul 
să se ducă în fiecare după-amiază, ca să asculte poveştile despre minunatiile 


fără număr de pe uscat şi de pe mare pe care le ştia paznicul. Asa s-a înfiripat o 
prietenie care a rezistat nenumăratelor prefaceri din lume. Florentino Ariza a 
învăţat să întreţină flacăra mai întâi cu stive de lemne, apoi cu chiupuri de ulei, 
într-o vreme când energia electrică nu ajunsese până la noi. A învăţat să diri- 
jeze şi să mărească lumina cu ajutorul oglinzilor, iar de câteva ori, când 
paznicul n-a putut veni, a rămas să vegheze din turn nopţile mării. A învăţat să 
recunoască vapoarele după şuieratul sirenelor, după intensitatea luminilor la 
orizont, regăsind o părticică din ele în străfulgerările farului. 

Ziua, distracţia era alta, îndeosebi duminica. In cartierul Viceregilor, unde 
locuiau bogătaşii, plaja pentru femei era despărțită printr-un zid de cea pentru 
bărbaţi: una la dreapta, cealaltă la stânga farului. Paznicul instalase un ochean 
cu care oricine putea să privească, în schimbul unei centime, plaja femeilor. 
Neştiind că sunt spionate, domnişoarele de familie bună îşi etalau cum puteau 
mai bine nurii, îmbrăcate în costumele lor de baie pline de volane, cu papuci şi 
pălării de plajă, care ascundeau trupurile aproape tot atât cât şi hainele de 
stradă, fiind, în schimb, mai puţin atrăgătoare. Aşezate în balansoare de 
răchită, sub bătaia soarelui, cu aceleaşi rochii, aceleaşi pălării şi aceleaşi 
umbrelute de organdi cu care fuseseră la biserică, mamele îşi păzeau de pe 
țărm odraslele, ca nu cumva bărbaţii de pe plaja alăturată să le seducă pe sub 
apă. La drept vorbind, prin ochean nu se putea vedea nimic mai mult sau mai 
excitant decât ce se vedea pe stradă, şi totuşi, erau destui amatori care se 
înghesuiau duminica în jurul ocheanului, din simpla plăcere de a gusta fructele 
searbede din ograda vecinului. 

Florentino Ariza se număra şi el printre ei, mai degrabă de plictiseală decât 
din plăcere, dar nu din pricina acestei atracţii suplimentare se împrietenise cu 
paznicul farului. Adevăratul motiv a fost că, după ce Fermina Daza l-a respins, 
iar el, încercând s-o înlocuiască, a fost cuprins de febra iubirilor risipite, nicăieri 
n-a trăit ceasuri mai fericite şi n-a găsit un refugiu mai potrivit pentru neferici- 
rea lui ca la far. A fost locul pe care l-a îndrăgit cel mai mult. Într-atâta, încât 
ani la rând a încercat să-şi convingă mama, iar mai târziu pe unchiul Le6n XII 
să-l ajute să-l cumpere. Căci farurile din Caraibi aparţineau în vremea aceea 
unor persoane particulare, care încasau o taxă pentru intrarea în port, în 
funcţie de dimensiunile navelor. Florentino Ariza credea că acesta era singurul 
mijloc onorabil de a face din poezie o afacere profitabilă, dar nici maică-sa, nici 
unchiul lui nu-i împărtăşeau părerea, iar când a ajuns să dispună de propriile 
sale mijloace, farurile trecuseră de mult în proprietatea statului. 

Nici una din aceste iluzii n-a fost zadarnică, dar dintre toate, povestea 
galionului, iar mai apoi, descoperirea farului au reuşit încet-încet să-i aline dorul 
după Fermina Daza, când, pe neaşteptate, fără să fi avut nici cea mai mică pre- 
simtire, a aflat că se întorsese. Într-adevăr, după o vizită prelungită la 
Riohacha, Lorenzo Daza hotărâse să se întoarcă. Nu era perioada cea mai 
potrivită pentru o călătorie pe mare, din cauza alizeelor ce se porneau în de- 
cembrie, şi nu o dată goeleta istorică, singura care se aventura să facă astfel 
de curse, acostase în zori, târâtă de vânturile potrivnice, tot în portul de unde 
plecase. Aşa s-a şi întâmplat. Fermina Daza a petrecut o noapte de coşmar, cu 
stomacul întors pe dos, legată cu chingi de pat, într-o cabină care părea mai 
degrabă latrina unei cârciumi, nu numai pentru că era îngustă, dar şi din cauza 
mirosului pestilential şi a căldurii inabusitoare. Balansul era atât de puternic, 
încât de câteva ori a avut impresia că o să plesnească chiar şi curelele patului, 
de pe covertă răzbăteau tânguiri ascuţite, ca într-un naufragiu, iar sforăitul de 
tigru al tatălui ei în patul de alături nu făcea decât să-i sporească groaza. 
Pentru prima dată în aproape trei ani, a petrecut o noapte albă fără să se 
gândească nici o clipă la Florentino Ariza, în timp ce el tânjea de dor în 
hamacul din odäita lui, numărând una cate una clipele eterne care mai 


rămâneau până la întoarcerea ei. În zori, vântul a încetat brusc şi marea s-a 
potolit, iar Fermina Daza, trezită de zanganitul lanțurilor ancorei, şi-a dat seama 
că atipise, în ciuda răului de mare. Şi-a desfăcut chingile şi a privit prin hublou, 
sperând să-l zărească pe Florentino Ariza în forfota din port, dar n-a văzut 
altceva decât magaziile vămii printre palmierii poleiti de primele raze ale 
soarelui şi scândurile putrezite ale cheiului din Riohacha, de unde goeleta 
ridicase ancora în seara precedentă. 

Restul zilei a trecut ca o halucinație, în aceeaşi casă unde locuisera până 
în ajun, în mijlocul aceloraşi rude şi prieteni care o tnsotisera în port, vorbind 
despre aceleaşi lucruri, cu senzaţia uluitoare că trăia un crâmpei de viaţă pe 
care îl mai trăise înainte. Era o repetare atât de fidelă, încât Fermina Daza se 
cutremurase de spaimă doar la gândul că la fel putea fi şi călătoria cu goeleta. 
Nu le mai rămânea altă posibilitate de a se întoarce acasă decât să străbată din 
nou, timp de două săptămâni, calare pe catări, coastele munţilor, dar în condiţii 
şi mai grele decât prima dată, întrucât un nou război civil izbucnit în statul 
andin Cauca se întindea pe litoralul Mării Caraibilor. Aşa se face că la ora opt 
seara a fost însoţită din nou în port de acelaşi alai de rubedenii gălăgioase, 
care s-au despărţit cu aceleaşi lacrimi de bun-rămas şi aceleaşi mormane de 
cadouri de ultimă oră care nu mai încăpeau în cabină. Când ancora a fost 
ridicată, bărbaţii din familie au salutat plecarea goeletei cu o salvă de focuri 
trase în aer, la care Lorenzo Daza a răspuns de pe covertă cu cinci gloanţe de 
revolver. Neliniştea Ferminei Daza s-a risipit repede, pentru că au avut toată 
noaptea vânt prielnic, iar marea răspândea un miros de flori de câmp care a 
ajutat-o să doarmă bine, fără curelele de siguranţă. A visat că se întâlnea din 
nou cu Florentino Ariza şi că acesta îşi scosese faţa pe care i-o ştia 
dintotdeauna şi care, de fapt, era o mască, dar chipul lui adevărat nu se 
deosebea cu nimic de cel dinainte. S-a sculat foarte devreme, intrigată de visul 
enigmatic, şi l-a găsit pe tatăl ei bând cafea şi coniac în sufrageria căpitanului, 
cu ochiul strâmbat de alcool, dar convins că. În sfârşit, aveau să ajungă acasă. 

Tocmai intrau în port. Goeleta luneca tăcută prin labirintul velierelor 
ancorate în dreptul pieţei ce-şi răspândea miasmele până în largul mării, iar 
peste lumina palidă a zorilor se cernea o ploaie măruntă şi deasă care foarte 
curând a răbufnit într-o aversă torențială. Din balconul oficiului de telegraf, 
Florentino Ariza a recunoscut goeleta care, după ce a traversat golful Sufletelor 
cu pânzele pleoştite de ploaie, a ancorat în faţa debarcaderului pieţei. În ajun, 
aşteptase până la unsprezece dimineaţa, când atlase dintr-o telegramă 
întâmplătoare despre întârzierea goeletei din pricina vânturilor potrivnice, iar în 
ziua aceea începuse să aştepte de la patru dimineaţa. A aşteptat în continuare, 
fără să-şi desprindă privirea de la salupele care îi duceau la tarm pe cei câţiva 
pasageri hotărâți să debarce cu orice pret, chiar şi pe furtună. Cei mai multi 
însă trebuiau să abandoneze la jumătatea drumului şalupa împotmolită şi să 
înoate prin noroaie până la debarcader. La ora opt, nefiind semne că o să se 
însenineze, un hamal negru, cu apa până la brâu, a luat-o pe Fermina Daza de 
pe goeletă şi a dus-o în braţe la mal, dar cum era udă leoarcă din cap până în 
picioare, Florentino Ariza n-a recunoscut-o. 

Nici ea singură nu şi-a dat seama cât de mult se maturizase în timpul 
călătoriei decât în clipa când a intrat în casa pustie şi şi-a asumat sarcina 
eroică de a o face din nou locuibilă cu ajutorul Galei Placidia, servitoarea 
neagră, care a venit din străvechea şi gălăgioasa mahala a sclavilor îndată ce a 
fost anunţată că stăpânii s-au întors. Fermina Daza nu mai era acum copila 
răsfăţată şi, deopotrivă, tiranizată de tatăl ei, ci doamna şi stăpâna unui 
imperiu năpădit de praf şi pânze de păianjen, pe care numai forţa de neînvins a 
iubirii îl mai putea salva. Nu s-a înspăimântat, pentru că se simţea inspirată de 
un suflu de levitatie cu care ar fi putut urni lumea din loc. Chiar în seara 


întoarcerii, în timp ce mâncau gogosi şi beau ciocolată la masa mare din 
bucătărie, tatăl ei a împuternicit-o să se ocupe de gospodărie şi a făcut-o cu 
solemnitatea unui act sacramental. 

— Iti încredinţez cheile propriei tale vieţi, i-a spus. 

La cei şaptesprezece ani ai săi, Fermina Daza Şi-a asumat aceasta 
răspundere fără să şovăie, conştientă că fiecare pas făcut în dobândirea 
libertăţii era, de fapt, în folosul iubirii. A doua zi, după o noapte bântuită de vise 
urâte, a simţit pentru prima dală o strângere de inimă când, deschizând 
fereastra de la balcon, a văzut din nou burnita tristă din parc, statuia eroului 
decapitat, banca de marmură unde Florentino Ariza se aşeza cu cartea de 
versuri pe genunchi. Nu se mai gândea la el ca la un logodnic imposibil, ci ca la 
un soţ sigur căruia îi datora credinţă deplină. Îşi dădea seama cât de mult 
atârna în balanţă timpul irosit de când plecase, cât de greu îi venea să trăiască, 
de câtă dragoste avea nevoie pentru a-şi iubi bărbatul aşa cum se cuvenea. Se 
întreba uimită de ce nu era în parc, ca în atâtea alte rânduri, când venea chiar 
şi pe ploaie, de ce nu-i trimisese nici un semn de viaţă, nici măcar printr-o 
presimtire, şi brusc a înfiorat-o gândul că poate murise, dar numaidecat şi-a 
amintit că, în frenezia telegramelor schimbate cu câteva zile înainte de 
întoarcerea ei, uitaseră să stabilească o modalitate de a comunica în 
continuare. 

De fapt, Florentino Ariza era convins că nu se întorsese, dar telegrafistul 
din Riohacha i-a confirmat că se îmbarcase vineri pe aceeaşi goeletă care nu 
ajunsese cu o zi mai înainte din cauza vânturilor potrivnice. Aşa că la sfârşitul 
săptămânii, a stat şi a pândit cel mai mic semn de viaţă din casa ei, iar în seara 
zilei de luni a văzut la ferestre o lumină rătăcitoare, care pe la ora nouă s-a 
stins în dormitorul cu balcon. N-a mai putut dormi, pradă aceloraşi nelinisti 
însoţite de greturi care îi tulburaseră primele nopţi de iubire. Ingrijorata că fiul 
ei ieşise în curte la miezul nopţii şi nu se întorsese, Trânsito Ariza s-a trezit de 
la primul cântat al cocosilor şi l-a căutat, dar nu l-a găsit în casă. Plecase pe 
ţărmul mării, unde a rătăcit recitind versuri de dragoste în bătaia vântului, 
plângând de fericire, până s-a luminat bine de ziuă. La ora opt, aşezat pe 
terasa Cafenelei Parohiei, buimăcit de nesomn, tocmai se gândea cum să facă 
să-i trimită Ferminei Daza urarea de bun-venit, când s-a simţit cutremurat de 
un fior care i-a sfâşiat măruntaiele. 

Era ea. Traversa Piaţa Catedralei însoţită de Gala Placidia, care ducea 
coşurile pentru târguieli, şi pentru prima dată ieşise în oraş fără uniforma de 
şcoală. Era mai înaltă ca la plecare, mai bine conturată şi mai intensă, cu fru- 
musetea decantată de o siguranţă de sine proprie numai persoanelor adulte. 
Părul îi crescuse din nou, dar coada împletită nu-i mai atârna pe spate, ci pe 
umărul stâng, iar această schimbare neînsemnată o făcuse să-şi piardă aerul 
copilaresc. Florentino Ariza a rămas împietrit până când făptura ce se ivise ca o 
nălucire a ajuns în celălalt capăt al pieţei, fără să-şi abată privirea de la drumul 
ei. Dar aceeaşi forţă irezistibilă care-l tintuise pe scaun l-a silit să alerge pe 
urmele ei când a dispărut după colţul catedralei, pierzându-se în vălmăşagul 
zgomotos din cartierul comercial. 

A urmărit-o ascuns în mulţime, descoperind gesturile obişnuite, 
maturitatea prematură, graţia celei mai dragi fiinţe inimii lui, pe care o vedea 
pentru prima oară sub înfăţişarea ei firească. A rămas uluit de uşurinţa cu care 
îşi croia drum prin mulţime. În vreme ce Gala Placidia se împiedica la tot pasul, 
încurcându-se în coşuri, şi trebuia să alerge ca să n-o piardă, ea plutea prin 
forfota străzii în propriul său spaţiu şi într-un timp diferit, fără să se ciocnească 
de nimeni, ca un liliac în întuneric. Mai fusese de multe ori în cartierul 
comercial împreună cu mătuşa Escolâstica, dar numai pentru târguieli mărunte, 
întrucât tatăl ei avea grijă să cumpere tot ce trebuia în casă, de la mobilă şi 


alimente, pana la imbracaminte de dama. Asa incat acea prima iesire in oras a 
fost pentru ea o aventura fantastică, pe care o idealizase de atâtea ori în visele 
copilăriei. 

Nu s-a lăsat ademenită de chemările insistente ale şarlatanilor care o 
îmbiau cu elixirul iubirii veşnice, nici de milogelile cersetorilor culcati prin 
ganguri cu rănile lor aburinde, nici de indianul viclean care tinea mortis să-i 
vândă un caiman dresat. A dat o raită peste tot, zăbovind ici şi colo, fără vreun 
motiv anume, doar din plăcerea de a putea contempla în voie esenţa lucrurilor. 
A intrat în toate prăvăliile, găsind peste tot câte ceva care-i sporea dorinţa 
fierbinte de viata. S-a bucurat simțind mireasma ca de levantica a frunzelor de 
vetiver împrăştiate printre stofele din cufere, s-a înfăşurat în mătăsuri viu 
colorate, a râs de propriul ei râs când, costumată ca o manola madrilenă cu un 
pieptene înalt în păr şi un evantai pictat cu flori în mână, s-a privit în oglinda de 
la Sarma de Aur. La bacanie, a destupat un butoi cu scrumbii sărate, care i-au 
trezit amintirea serilor copilăriei petrecute în nord-est, la San Juan de la 
Ciénaga. A fost îndemnată să încerce caltabosul de Alicante, cu gust de 
lemn-dulce, iar ea a cumpărat doi pentru micul dejun de sâmbătă, dar şi câteva 
fileuri de batog şi o sticlă cu coacăze conservate în alcool. În prăvălia cu 
mirodenii, a strivit între palme, din simpla plăcere de a le simţi în nări 
mireasma, frunze de salvie şi de măghiran, a cumpărat un pumn de cuişoare, 
altul de anason înstelat şi încă două de ghimber şi enibahar, iar după ce a 
mirosit piperul de Cayenne, a ieşit râzând cu lacrimi de atâta strănutat. In 
drogheria frantuzeasca, de unde a cumpărat săpun Reuter şi colonie de smirna, 
i-au picurat după ureche un strop din parfumul atât de căutat atunci la Paris şi 
a primit în dar o tabletă deodorantă pentru fumători. 

Se juca de-a cumpărăturile, e drept, dar lucrurile de care avea cu adevărat 
nevoie le cumpăra fără să stea prea mult pe gânduri, cu o siguranţă care nu 
lăsa deloc de înţeles că ar fi făcut-o pentru prima dată, fiind conştientă că nu 
cumpăra numai pentru ea, ci şi pentru el. doisprezece yarzi de pânză de in 
pentru feţele de masă ale amândurora, percalul pentru cearşafurile de nuntă 
umezite în zori de umorile lor amestecate, tot ce era mai bun din fiecare lucru, 
pentru a se putea bucura împreună de ele în casa iubirii. Se târguia la preţ şi 
ştia s-o facă, discuta cu graţie şi demnitate până când obținea tot ce dorea, 
plătind cu bani de aur pe care negustorii îi încercau din simpla plăcere de a le 
auzi clinchetul pe marmura tejghelei. 

Florentino Ariza o privea fermecat, o urmărea cu răsuflarea tăiată, neatent 
la ce se întâmpla în jur, împiedicându-se. de câteva ori în coşurile servitoarei, 
care a răspuns cu un zâmbet la scuzele lui, şi chiar a simţit, ca o adiere, 
mireasma atât de cunoscută, când ea a trecut pe lângă el fără să-l vadă, şi nu 
pentru că n-ar fi avut cum, ci din pricina mersului ei maiestuos. I se părea atât 
de frumoasă, atât de seducătoare, atât de diferită de oamenii obişnuiţi, încât 
nu pricepea cum de ceilalţi nu se tulburau auzind castanietele tocurilor ei pe 
caldarâm, cum de nu li se zbătea inima în piept la fiecare suspin al volanelor ei, 
cum de nu înnebunea de iubire lumea întreagă la foşnetul cositei ei, la zborul 
mâinilor ei, la clinchetul de aur al râsului ei. Nu-i scăpase nici un gest, nici cel 
mai neînsemnat indiciu al firii ei, dar nu îndrăznea să se apropie mai mult, de 
teamă să nu destrame vraja. Când a văzut-o însă dispărând în forfota din 
Porticul Copiştilor, şi-a dat seama că risca să piardă ocazia după care tânjea de 
atâţia ani. 

Ca toate colegele ei de şcoală, Fermina Daza nutrea ciudata convingere că 
Porticul Copiştilor era un loc de pierzanie, interzis, de bună seamă, 
domnişoarelor binecrescute. Era o galerie cu arcade ce se întindea de-a lungul 
unei piatete unde birjele şi harabalele trase de măgari îşi aşteptau clienţii, iar 
comerţul popular devenea mai intens şi mai zgomotos. Numele îi venea. Incă 


de pe vremea spaniolilor, de la caligrafii taciturni, cu jiletci de postav si 
manecute de contopisti, care-si faceau veacul acolo, intocmind tot felul de 
acte: reclamaţii, petiţii, întâmpinări judecătoreşti, scrisori de felicitare sau de 
condoleanţe, biletele de amor pentru îndrăgostiţii de toate vârstele. Nu lor li se 
datora, fireşte, proasta reputaţie de care se bucura piaţa aceea fremătând de 
larmă, ci negustorasilor de curând pripasiti în oraş, care vindeau pe sub mana 
toate marafeturile echivoce aduse prin contrabandă din Europa, de la ilustrate 
obscene şi alifii afrodisiace, până la celebrele prezervative catalane, cu creste 
ca de iguane, care se unduiau când era nevoie, ori cu flori în vârf, care-şi des- 
făceau petalele după bunul plac al beneficiarului. Nedeprinsă cu forfota străzii, 
Fermina Daza a intrat în portic fără să ia seama pe unde merge, căutând o 
umbră cât de mică pentru a se adăposti de soarele necruţător de la ceasurile 
unsprezece. 

S-a cufundat în vacarmul clocotitor, printre lustragii şi vânzători de păsări, 
anticari şi vraci, printre vânzătoarele de cofeturi care-şi strigau marfa în gura 
mare, acoperind hărmălaia din jur, turte de cocos gustoase pentru fetele 
ochioase, martipan cu ananas pentru băieţii poznaşi, dulci ca mierea, acadele 
pentru mândre subtirele. Dar ea a trecut nepăsătoare la zgomotul asurzitor, 
atrasă de un papetar care făcea demonstraţii cu cerneluri magice, cerneluri 
roşii ca sângele, cerneluri cu reflexe mohorâte pentru mesaje funebre, cerneluri 
fosforescente pentru a putea citi pe întuneric, cerneluri invizibile care ieşeau la 
iveală în sclipirea unei flăcări. Ea, una, şi le-ar fi dorit pe toate, ca să se joace 
cu Florentino Ariza, uimindu-l cu ingeniozitatea ei, dar, după ce a încercat 
câteva, s-a hotărât pentru o sticluta cu cerneală de aur. S-a îndreptat apoi spre 
vânzătoarele de dulciuri, aşezate în spatele cheselelor uriaşe, şi a cumpărat 
câte şase cofeturi din fiecare fel, arătându-le cu degetul prin sticlă, pentru că 
nu reuşea să se facă auzită în larma din jur: şase jeleuri de pepene, şase 
şarlote mici, şase turtite de susan, şase bucățele de turtă dulce cu manioc, 
şase bombonele de ciocolată învelite în poleială, şase prăjiturele cu cremă, 
şase gurita reginei, şase dintr-astea şi şase din celelalte, şase din fiecare, arun- 
candu-le pe rând în cosurile servitoarei, cu o graţie irezistibilă, nepăsătoare la 
roiurile de muşte ademenite de mirosul siropului de zahăr, nepăsătoare la 
vanzoleala din jur, nepăsătoare la damful de sudoare stătută care reverbera în 
căldura necruțătoare. A trezit-o din vrajă o negresa veselă, cu un tulpan colorat 
pe cap, rotofeie şi frumoasă, care i-a întins un triunghi de ananas înfipt în vârful 
unui cuţit de măcelar. Ea l-a luat, l-a băgat în gură, l-a savurat şi încă îi mai 
savura aroma, cu privirea pierdută pe deasupra mulţimii, când un fior i-a 
zgaltait tot trupul, tintuind-o pe loc. Din spate, atât de aproape încât doar ea a 
putut-o desluşi în vacarmul din jur, a răsunat o voce: 

— Asta nu e un loc potrivit pentru o zeiţă încoronată. 

A întors capul şi a văzut, chiar lângă ochii ei, ceilalţi ochi glaciali, chipul 
livid, buzele încremenite de spaimă, aşa cum le văzuse prima oară în 
învălmăşeala din noaptea de Crăciun, numai că de data aceasta, n-a mai simţit 
fiorul iubirii, ci abisul deziluziei. Într-o singură clipă a înţeles cât de mult se 
înşelase, întrebându-se îngrozită cum de putuse adăposti în inimă atâta timp şi 
cu atâta nemăsurată cruzime o asemenea himeră. Abia a mai avut putere să-şi 
spună: „Dumnezeule mare, bietul de el !" Florentino Ariza zâmbi, încercă să 
spună ceva, încercă s-o urmeze, dar ea îl şterse definitiv din viaţa ei cu un gest 
al mâinii: 

— Vă rog, nu. Uitaţi tot ce-a fost. 

În aceeaşi după-amiază, în timp ce tatăl ei îşi făcea siesta, i-a trimis prin 
Gala Placidia un bilet de două rânduri: Azi, când v-am văzut, mi-am dat seama 
că povestea noastră nu e decât o iluzie. Servitoarea i-a dus de asemenea 
telegramele, versurile şi cameliile uscate, cerându-i totodată să înapoieze 


scrisorile si darurile primite: cartea de rugaciuni a matusii Escolastica, nervurile 
de frunze din ierbare, petecul din sutana Sfantului Pedro Claver, medalioanele 
cu sfinţi, cosita împletită de la cei cincisprezece ani ai ei, legată cu panglica de 
mătase a uniformei de şcoală. Aflat în pragul nebuniei, el i-a scris în zilele 
următoare scrisori disperate, insistând pe lângă servitoare să i le ducă, dar 
aceasta a respectat întocmai instrucţiunile categorice de a nu primi nimic 
altceva decât darurile care trebuiau înapoiate. A stăruit cu atâta înverşunare, 
încât Florentino Ariza i le-a trimis pe toate, în afară de coada legată cu 
panglică, pe care nu voia s-o înapoieze decât Ferminei Daza în persoană, 
pentru a-i putea vorbi o clipă. N-a reuşit. De teamă să nu ia o hotărâre fatală, 
Trânsito Ariza a lăsat deoparte orice orgoliu şi a rugat-o pe Fermina Daza să-i 
acorde, măcar ei, favoarea unei întrevederi de cinci minute, iar Fermina Daza a 
primit-o la intrare, în picioare, fără s-o invite înăuntru şi fără să dea nici cel mai 
mic semn de şovăială. Două zile mai târziu, după o discuţie aprinsă cu 
maică-sa, Florentino Ariza a dat jos de pe peretele din dormitor mica raclă de 
sticlă, plină de praf, unde păstra cosita ca pe o relicvă sfântă, iar Transito Ariza 
în persoană a înapoiat-o în etui-ul de catifea brodată cu fir de aur. Florentino 
Ariza n-a mai avut prilejul să rămână singur cu Fermina Daza sau să vorbească 
între patru ochi cu ea, în multele întâlniri din lunga lor viaţă, decât cincizeci şi 
unu de ani, nouă luni şi patru zile mai târziu, când i-a repetat legământul de 
fidelitate eternă şi de iubire pururi vie în prima ei seară de văduvie. 


La douăzeci şi opt de ani, doctorul Juvenal Urbino fusese tânărul cel mai 
râvnit de domnişoarele aflate la vârsta măritişului. Revenea dintr-o lungă 
călătorie la Paris, unde urmase studii superioare de medicină şi chirurgie, iar 
din clipa în care a păşit din nou pe pământul natal, a dovedit cu prisosinta ca 
nu-şi irosise timpul în zadar. S-a întors mai elegant, mai sigur pe sine, iar dintre 
colegii lui de generaţie, nici unul nu părea mai serios, mai bine pregătit în 
domeniul lui, nici unul nu ştia aşa de bine dansurile la modă şi nu improviza cu 
atâta talent la pian. Seduse de aceste haruri personale şi de trăinicia averii 
familiei, tinerele din anturajul lui organizau tombole secrete trăgându-l la sorţi, 
aşa cum şi el juca, la rândul său, acelaşi joc de societate, trăgându-le la sorti 
pe ele, deşi a reuşit multă vreme să se păstreze în stare de graţie, intact şi 
ispititor, până în clipa în care s-a lăsat vrăjit, fără să opună nici o rezistenţă, de 
farmecele plebee ale Ferminei Daza. 

Când îşi amintea, îi plăcea să spună că iubirea aceea fusese urmarea unui 
diagnostic greşit. Nici el singur nu putea înţelege cum de se întâmplase, mai 
ales în acel moment al vieţii, când toate resursele lui afective erau absorbite de 
preocuparea pentru soarta oraşului natal, despre care afirma prea des şi cu 
destulă nechibzuinta că nu-şi avea seaman pe lume. La Paris, când se plimba, 
toamna târziu, la braţul vreunei iubite întâmplătoare, i se părea de neconceput 
fericire mai pură decât cea trăită în acele după-amiezi aurii, cu mirosul ca de 
pădure al castanelor coapte, cu acordeoanele languroase şi indragostitii lacomi, 
care nu se mai saturau să se sărute pe terasele cafenelelor. Cu toate acestea, 
îşi spunea cu mâna pe inimă că pentru nimic în lume n-ar fi renunţat la Caraibii 
lui din aprilie. Era încă prea tânăr ca să ştie că memoria inimii evită amintirile 
dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim 
să ne suportăm trecutul. Abia când a zărit din nou, de pe puntea vaporului, 
promontoriul alb al cartierului colonial, vulturii pleşuvi încremeniţi pe 
acoperişuri, rufele săracilor întinse la uscat prin balcoane, a înţeles că fusese o 
victimă uşoară a capcanelor caritabile întinse de nostalgie. 

Când vaporul şi-a croit drum în golf despicând stratul de animale înecate 


care pluteau la suprafaţă, cei mai multi pasageri s-au retras în cabine alungaţi 
de mirosurile pestilenţiale. Tânărul doctor a coborât pasarela îmbrăcat într-un 
costum impecabil de alpaca, cu jiletcă şi un pardesiu uşor, cu o barbă ca a lui 
Pasteur la tinereţe, cu părul despărţit de o cărare dreaptă şi palidă şi cu 
suficientă stăpânire de sine ca să-şi disimuleze nodul ce i se pusese în gât, nu 
atât de tristeţe, cât de groază. Pe cheiul pustiu, păzit de soldaţi desculți şi fără 
uniforme, îl aşteptau surorile, mama şi prietenii lui cei mai dragi. I s-au părut 
palizi şi lipsiţi de speranţă, în ciuda aerelor mondene, şi deşi vorbeau despre 
criză şi despre războiul civil ca despre ceva îndepărtat şi străin, cu toţii aveau 
un tremur evaziv în voce şi o nesiguranţă în pupile care le contraziceau spu- 
sele. Mai mult decât toţi însă l-a impresionai mama sa, o femeie încă tânără, 
care se impusese în viata cu eleganța si cu entuziasmul ei social, dar care 
acum se ofilea încet, sub povara durerii înăbuşite, în adierea de camfor a 
vălurilor cernite de văduvă. Recunoscându-se probabil în tulburarea fiului, s-a 
grăbit să-l întrebe, parcă pentru a se apăra pe sine, de ce avea pielea aceea 
străvezie, ca de parafină. 

— Asta e viata, mamă, a spus el. La Paris te inverzesti. 

Putin după aceea, sufocându-se de căldură lângă ea în trăsura închisă, n-a 
mai putut suporta cruda realitate care năvălea bezmetică prin fereastră. Marea 
părea de cenuşă, vechile palate ale marchizilor abia mai puteau rezista pro- 
liferării cersetorilor şi era cu neputinţă să regasesti parfumul fierbinte al 
iasomiei în aburii ucigători ce se înălţau din şanţuri. Totul i se părea mai mic 
decât la plecare, mai sărăcăcios, mai lugubru, iar printre mormanele de gu- 
noaie de pe străzi mişunau atâţia şobolani înfometați, încât caii de la trăsură se 
poticneau speriaţi. Pe lungul drum până acasă, în inima cartierului Viceregilor, 
n-a întâlnit nimic vrednic de nostalgiile lui. Coplesit, a întors capul ca să nu-l 
vadă maică-sa, şi şi-a lăsat lacrimile să curgă în voie. 

Vechiul palat al Marchizului de Casalduero, reşedinţa istorică a familiei 
Urbino de la Calle, nu arăta deloc mai semet în mijlocul naufragiului. Doctorul 
Juvenal Urbino a înţeles asta, cu inima sfâşiată de durere, încă de când, intrând 
în gangul întunecos, a văzut havuzul plin de praf din curtea interioară, cotropită 
de bălăriile printre care se plimbau iguanele, şi şi-a dat seama că lipseau multe 
dale de marmură, iar altele erau ciobite pe marea scară cu balustradă de 
aramă care ducea la încăperile principale. Tatăl lui, un medic mai degrabă plin 
de abnegatie decât eminent, murise în timpul epidemiei de holeră asiatică iz- 
bucnită cu şase ani în urmă, iar odată cu el pierise şi spiritul casei. Doâa 
Blanca, mama sa, sufocată de un doliu prevăzut a fi etern, înlocuise cu 
rugăciuni şi slujbe renumitele serate lirice şi concertele de cameră organizate 
de răposatul ei soţ. Cele două surori, în ciuda drăgălăşeniei şi a firii lor vesele, 
nu păreau să aibă altă cale de ales decât mănăstirea. 

Speriat de bezna şi tăcerea din jur, doctorul Juvenal Urbino n-a putut 
închide deloc ochii în noaptea sosirii, încercând să-şi alunge teama cu rugăciuni 
către Sfântul Duh precum si cu altele pentru izbăvirea de calamitati, de 
naufragii sau de atâtea primejdii neştiute ale nopţii, în vreme ce un bâtlan care 
intrase în dormitor pe uşa rămasă întredeschisă clămpănea ora exactă ca un 
ceasornic. Îl exasperau tipetele delirante ale nebunelor de la ospiciul Divina 
Pastora, aflat în preajmă, târâitul nemilos al apei filtrate ce se scurgea în ulcior, 
ale cărui ecouri răsunau în toată casa, paşii rari ai bâtlanului rătăcit în dormitor, 
teama lui congenitală de întuneric, prezenţa invizibilă a tatălui mort în vasta 
casă adormită. La cinci, când batlanul a dat ora exactă odată cu cocosii din 
vecini, doctorul Juvenal Urbino s-a încredinţat cu trup şi suflet Proniei Cereşti, 
simțind că nu va mai avea puterea să trăiască nici măcar o zi în patria lui 
paraginita. Si totuşi, afecțiunea celor din jur, duminicile petrecute la iarbă 
verde, în împrejurimile oraşului, atentiile deloc dezinteresate cu care il 


inconjurau tinerele din anturajul sau i-au mai alinat amaraciunea primelor 
impresii. Incet-incet s-a obişnuit cu zăpuşeala din octombrie, cu mirosurile tari, 
cu judecatile pripite ale prietenilor, cu veşnicul mai vedem noi, domnule doctor, 
nu vă faceţi griji, şi-n cele din urmă, s-a lăsat subjugat de farmecele 
obisnuintei. Foarte curând a găsit chiar şi o justificare facilă pentru delasarea în 
care se complăcea: aceea era lumea lui, şi-a spus, lumea tristă şi apăsătoare 
pe care i-o hărăzise Domnul şi căreia îi datora credinţă până la capăt. 

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să ia în stăpânire cabinetul de 
consultaţii al tatălui său. A păstrat la locul lor mobilele englezeşti, masive şi 
sobre, care trosneau în diminetile geroase, dar a surghiunit în pod tratatele 
ştiinţei din vremea viceregilor şi pe cele ale medicinii romantice, aşezând în 
rafturile închise cu geamuri altele, ale noii şcoli din Franţa. A dat jos de pe 
pereţi stampele decolorate, păstrând-o numai pe aceea care reprezenta un 
medic luptându-se cu moartea, pentru a salva o femeie, precum şi jurământul 
hipocratic, tipărit cu caractere gotice, iar în locul lor a agăţat, lângă diploma 
tatălui său, nenumăratele diplome pe care el însuşi le obținuse cu calificative 
maxime în diferite şcoli din Europa. 

A încercat să introducă metode şi criterii moderne la Spitalul Filantropiei, 
deşi nu i-a fost atât de uşor cum îşi imaginase în entuziasmul său juvenil, căci 
în străvechiul aşezământ de sănătate erau respectate cu sfinţenie tot felul de 
superstiții atavice, cum ar fi aceea de a pune picioarele paturilor în vase cu 
apă, pentru a împiedica bolile să urce, sau obligativitatea tinutei de gală şi a 
manusilor din piele de căprioară în sala de chirurgie, eleganța fiind considerată 
drept o condiţie esenţială a asepsiei. Tuturor li se părea inadmisibil faptul că 
tânărul de curând sosit gusta urina pentru a detecta prezenţa zahărului, că-i 
cita pe Charcot şi Trousseau de parcă i-ar fi fost colegi de cameră, că la cursuri 
atrăgea atenţia asupra riscurilor mortale pe care le presupuneau vaccinurile, 
având în schimb o încredere suspectă în supozitoare, de curând descoperite. 
Totul îi ieşea pe dos: spiritul lui înnoitor, civismul lui obsesiv, umorul lui blajin în 
tara vesnicei bascalii, într-un cuvânt, toate virtuțile lui cele mai de pret 
stârneau neîncrederea colegilor mai vârstnici si glumele în doi peri ale celor 
tineri. 

Mai presus de orice însă, îl îngrijora starea precară de igienă a oraşului. A 
insistat pe lângă cele mai înalte foruri pentru astuparea santurilor de scurgere, 
care erau un imens cuibar de şobolani, şi pentru construirea unor canale 
îngropate, care să nu mai fie deversate în golful pieţei, cum se întâmpla 
dintotdeauna, ci într-un loc cât mai depărtat. Casele coloniale, bine dotate, 
aveau haznale septice, dar două treimi din locuitori, înghesuiți în cocioabele de 
pe marginea smarcurilor, îşi făceau nevoile în aer liber. Excrementele se uscau 
la soare, transformându-se în pulbere, şi erau respirate de toţi cu sărbătorească 
bucurie odată cu adierile răcoroase, aducătoare de fericire şi prosperitate din 
decembrie. Doctorul Juvenal Urbino a încercat să-i convingă pe membrii 
Consiliului Municipal de necesitatea organizării unor cursuri obligatorii pentru 
cei nevoiaşi, în cadrul cărora să li se explice cum să-şi construiască propriile 
latrine. S-a luptat, fără succes, pentru ca gunoaiele să nu mai fie aruncate în 
crângurile de mangrove, transformate de veacuri în bälti puturoase, ci să fie 
ridicate de cel puţin două ori pe săptămână şi arse pe terenuri virane. 

Era conştient că apa de băut putea declanşa oricând epidemii mortale. 
Chiar şi ideea de a construi un apeduct părea de domeniul fanteziei, întrucât 
cei care ar fi putut s-o pună în practică dispuneau de bazine subterane unde 
apa de ploaie se aduna de-a lungul anilor sub o pojghiţă groasă de mătasea 
broaştei. Printre mobilele cele mai căutate în vremea aceea erau dulapurile 
tinajeros din lemn sculptat, cu filtre de piatră care picurau zi şi noapte în 
chiupurile tinajas, de lut ars. Pentru ca nimeni să nu poată bea din carafa de 


aluminiu cu care se scotea apa, marginile ei erau zimtate ca o coroană de rege 
de carnaval. Apa era sticloasă si rece în penumbra lutului ars, cu gust de flori 
de câmp. Dar doctorul Juvenal Urbino nu se lăsa amăgit de aceste metode de 
purificare, ştiind foarte bine că, în ciuda atâtor precautii, fundul vaselor de lut 
era un adevărat sanctuar al viermişorilor. Îşi petrecuse molcomele ceasuri ale 
copilăriei contemplându-i cu o uimire aproape mistică, încredinţat, ca atâţia 
alţii, că viermişorii erau animes, un fel de spiriduşi, fiinţe supranaturale care, 
din mâlul de la fundul apelor încremenite, le făceau curte tinerelor fete, iar, 
uneori, se răzbunau cumplit când dragostea le era respinsă. Copil fiind, văzuse 
cu ochii lui ce stricăciuni provocaseră acasă la învăţătoarea Lâzara Conde, care 
se încumetase să nu-i bage în seamă, văzuse puzderia de cioburi pe stradă şi 
mormanul de pietre cu care aruncaseră trei zile şi trei nopţi la rând în ferestre. 
A trebuit să treacă mult timp până când a învăţat că viermişorii erau de fapt 
larve de tantari anofeli, dar a învăţat acest lucru ca să nu-l mai uite niciodată, 
pentru că, de atunci, a înţeles că nu numai ei, ci şi alte gângănii dăunătoare 
puteau trece nevătămate prin candidele noastre filtre de piatră. 

Vreme îndelungată, apa din bazine a fost ţinută la mare cinste, 
atribuindu-i-se hernia de scrot pe care atâţia bărbaţi din oraş şi-o expuneau nu 
numai fără pic de pudoare, dar chiar cu oarecare insolenta patriotică. În co- 
pilărie, când se ducea la şcoală, Juvenal Urbino nu-şi putea reprima un fior de 
groază văzând cum cei bolnavi, aşezaţi pe câte o bancă din faţa casei în zilele 
toride, îşi răcoreau cu evantaiul testiculul enorm, ca pe un copil adormit între 
picioare. Se povestea că noaptea, pe timp de furtună, hernia scotea un şuierat 
de pasăre lugubră, iar dacă cineva ardea în preajmă o pană de vultur, se 
răsucea provocând o durere insuportabilă, dar nimeni nu se plângea de atare 
neajunsuri, pentru că o hernie mare şi bine tolerată era considerată, mai presus 
de orice, ca un semn al barbatiei. Când doctorul Juvenal Urbino a revenit din 
Europa, era edificat in ce priveşte netemeinicia acestor credinţe atât de 
înrădăcinate în superstitia locală, încât multi se opuneau mineralizării apei din 
bazine de teamă că, în acest fel, avea să-şi piardă puterea de a provoca o 
hernie onorabilă. 

La fel de mult ca impuritatea apei, pe doctorul Juvenal Urbino îl îngrijora 
lipsa de igienă a pieţei publice, un maidan imens pe malul golfului Sufletelor, 
unde acostau velierele din Antile. Un celebru călător al vremii a descris-o ca pe 
una din cele mai variate din lume. Era bogată, e drept, pestriță şi zgomotoasă, 
dar poate şi cea mai alarmantă. Asezata pe propria groapă de gunoi, era în 
permanenţă supusă nestatorniciei mării furtunoase, exact în locul unde 
râgâielile golfului înapoiau uscatului dejectiile din santurile de scurgere. Tot 
acolo erau aruncate rămăşiţele de la abatorul din vecinătate, teste hacuite, 
măruntaie puturoase, resturi de animale care pluteau zi şi noapte într-o baltă 
de sânge. Vulturii gallinazos şi le disputau cu guzganii şi câinii într-o încăierare 
perpetuă, printre cerbii şi delicioşii claponi de Sotavento, atarnati de stresinile 
barăcilor, printre trufandalele de Arjona, înşirate jos, pe rogojini. Doctorul 
Juvenal Urbino propusese asanarea locului, mutarea abatorului în altă parte, 
construirea unei pieţe acoperite cu cupole de sticlă, aşa cum văzuse în vechile 
boquerias din Barcelona, unde alimentele erau aşa de colorate, strălucitoare şi 
curate încât nu-ţi venea să le mănânci. Dar chiar şi cei mai binevoitori dintre 
prietenii lui îl compătimeau pentru pasiunea pe care o punea în aceste iluzii. 
Aşa erau toţi: îşi treceau viata impaunandu-se cu ascendenta lor, cu meritele 
istorice ale oraşului, cu valoarea neasemuită a vestigiilor pe care le adăpostea, 
cu eroismul şi frumuseţea lui, dar rămâneau orbi la paragina din jur. Doctorul 
Juvenal Urbino, în schimb, nutrea pentru locul său natal atât de multă iubire, 
încât se simţea dator să privească adevărul în faţă. 

— Cât de nobil trebuie să fie oraşul acesta, spunea, dacă de patru sute de 


ani ne tot chinuim să-l dam gata şi tot n-am reuşit. 

Nu mai aveau mult însă. Epidemia de holeră asiatică, ale cărei prime 
victime au căzut fulgerate în băltoacele din piaţă, făcuse în numai unsprezece 
săptămâni cele mai multe victime din istoria noastră. Până atunci, cei câţiva 
morţi iluştri ai oraşului îşi aflaseră odihna sub lespezile din biserici, în compania 
morocanoasa a episcopilor şi a canonicilor, alţii, mai putin bogaţi, erau 
îngropaţi în curţile mănăstirilor. Săracii sfârşeau la cimitirul colonial, pe o 
măgură bătută de vânturi, despărțită de oraş printr-un canal aproape secat, 
traversat de un pod de mortar pe a cărui copertina trona o inscripţie cioplită în 
piatră din ordinul unui primar clarvăzător: Lasciate ogni speranza voi ch'entrate. 
În primele două săptămâni de la izbucnirea holerei, cimitirul s-a umplut până la 
refuz, iar în biserici n-a mai rămas nici un loc liber, deşi rămăşiţele măcinate de 
vreme ale nenumaratilor eroi anonimi ai neamului fuseseră mutate în osuarul 
comun. Otrăvit de aburii ce se înălţau din criptele prost pecetluite, aerul din 
catedrală devenise de nerespirat, iar uşile ei nu s-au mai deschis decât trei ani 
mai târziu, cam tot atunci când Fermina Daza l-a văzut prima oară de aproape 
pe Florentino Ariza la slujba din noaptea de Crăciun. Într-a treia săptămână, 
curtea interioară a mănăstirii Sfânta Clara era plină de morminte, chiar şi pe 
alei, aşa încât a fost amenajat un nou cimitir în livada obştii, de două ori mai 
mare. Au fost săpate gropi adânci, unde morţii erau aşezaţi pe trei niveluri, în 
pripă şi fără coşciuge, dar, până la urmă, s-a renunţat la această soluţie, pentru 
că pământul prea plin mustea ca un burete, iar de sub picioare tâsnea un 
sânge gretos. Atunci s-a luat hotărârea ca morţii să fie îngropaţi la Mina 
Domnului, o fermă pentru creşterea vitelor aflată la mai puţin de o leghe de 
oraş şi care de atunci a rămas cunoscută drept Cimitirul Universal. 

Din clipa în care a fost decretată starea de epidemie, în fortăreaţa 
garnizoanei locale s-a tras cu tunul din sfert în sfert de oră, zi şi noapte, potrivit 
credinţei atât de răspândite printre civili că praful de puşcă purifică aerul. 
Holera s-a manifestat cu mai multă virulență printre negri, populaţia cea mai 
numeroasă şi mai săracă, deşi, în realitate, n-a ţinut seama nici de culoarea 
pielii, nici de rang. A încetat la fel de brusc cum începuse, iar numărul victi- 
melor n-a fost niciodată cunoscut, şi nu pentru că ar fi fost imposibil de stabilit, 
ci pentru că una din trăsăturile noastre dominante era pudoarea faţă de 
propriile nenorociri. 

Doctorul Marco Aurelio Urbino, tatăl lui Juvenal, a fost un adevărat erou al 
acelor zile nefaste şi totodată cea mai celebră victimă a lor. Din însărcinarea 
oficialităților, a conceput şi a condus personal strategia sanitară, iar, în cele din 
urmă, s-a implicat într-atâta în acţiunile de natură socială, încât în momentele 
cele mai critice ale epidemiei, mai presus de el nu părea să existe nici o altă 
autoritate. Multi ani mai târziu, revăzând cronica acelor zile, doctorul Juvenal 
Urbino a avut prilejul să constate că metodele tatălui său, mai degrabă 
caritabile decât ştiinţifice, erau, sub multe aspecte, lipsite de logică, 
favorizând, în mare măsură, voracitatea molimei. A constatat toate astea cu 
acea compasiune a fiilor pe care viaţa îi transformă pe nesimţite în părinţii 
propriilor părinţi, şi pentru prima dată a regretat că nu i-a putut sta alături în 
singurătatea greşelilor. Dar nu i-a tagaduit meritele: strădania, abnegatia, dar 
mai ales curajul, răsplătite cu nenumărate onoruri când oraşul s-a refăcut după 
dezastru, şi graţie cărora numele lui a rămas înscris, pe bună dreptate, alături 
de mulţi alţi eroi din alte războaie mai puţin onorabile. 

N-a mai apucat să se bucure de partea lui de glorie. Când a recunoscut la 
el însuşi schimbările ireparabile pe care le constatase şi compatimise la alţii, a 
renunţat la orice bătălie inutilă şi s-a izolat de lume pentru a nu contamina pe 
nimeni. Retras într-o cameră de serviciu de la Spitalul Filantropiei, surd la 
apelurile colegilor si la rugamintile fierbinţi ale familiei, ignorând, îngrozit, 


agonia bolnavilor care zaceau de-a valma pe coridoare, a scris pentru soţie si 
copii o scrisoare de iubire febrilă, în care le mulțumea că existaseră şi care lăsa 
să se întrevadă cât de mult şi cu cat nesat iubise viata. A fost un sfâşietor 
rămas bun de douăzeci de file, de-a lungul cărora efectele evoluţiei bolii puteau 
fi desluşite în treptata deformare a scrisului, şi nu era nevoie să-l fi cunoscut pe 
autorul lor ca să-ţi dai seama că semnătura fusese aşternută odată cu ultima 
suflare. Potrivit propriilor dispoziţii, trupul de culoarea cenusii a fost aruncat în 
groapa comună şi nimeni dintre cei care l-au iubit nu l-a mai văzut vreodată. 

Trei zile mai târziu, cand a primit telegrama la Paris, doctorul Juvenal 
Urbino, care tocmai lua cina cu nişte amici, a închinat o cupă de şampanie în 
memoria tatălui său, spunând: „A fost un om bun." Mai târziu, avea să-şi 
reproşeze lipsa de maturitate: ocolea adevărul ca să nu izbucnească în plâns. 
După trei săptămâni însă, când a primit copia scrisorii postume, a trebuit să se 
plece în faţa realităţii. Şi, dintr-o dată, a descoperit adevăratul chip al omului 
pe care îl cunoscuse până atunci ca pe nimeni altul, care îl crescuse şi-l 
educase, cu care maică-sa dormise în acelaşi pat şi făcuse dragoste timp de 
treizeci şi doi de ani, dar care niciodată până la această scrisoare nu-şi 
dezvăluise tainele trupului şi ale sufletului din pură şi simplă timiditate. Până 
atunci, doctorul Juvenal Urbino şi familia lui priviseră moartea ca pe o 
nenorocire care îi loveşte pe alţii, pe părinţii celorlalţi, pe fraţii şi soţii altora, 
dar nu pe ai lor. Erau oameni cu vieţi domoale, pe care nu-i vedeai îmbătrânind, 
îmbolnăvindu-se sau murind, se stingeau pe nesimţite în propriul lor timp, 
ajungând năluci incetosate din alte vremuri, până ce îi inghitea uitarea. 
Scrisoarea postumă, mai mult decât telegrama cu vestea cea proastă, l-a pus, 
într-un chip brutal, faţă în faţă cu realitatea morţii. Şi totuşi, una din primele lui 
amintiri, de la nouă sau, poate, de la unsprezece ani, era, într-o anume 
privinţă, un semn prematur pe care moartea i-l trimitea prin tatăl sau. Era o 
după-amiază ploioasă şi amândoi se aflau în birou, el desenând cu cretă 
colorată ciocarlii şi lanuri de floarea-soarelui pe dalele pardoselii, iar tatăl său 
citind la lumina ce pătrundea prin fereastră, cu jiletca descheiată şi mânecile 
strânse cu gumilastic. Pe neaşteptate, a pus cartea deoparte şi a început să se 
scarpine pe spate cu o mică mână de argint, prinsă la capătul unui mâner lung. 
N-a reuşit şi şi-a rugat fiul să-l scarpine cu unghiile, iar el i-a îndeplinit 
rugămintea, uimit că nu-şi simţea propriul corp în timp ce era scărpinat. La 
sfârşit, tatăl lui l-a privit peste umăr cu un zâmbet trist. 

— Dacă aş muri în clipa asta, i-a spus, nici n-o să-ţi mai poţi aminti de 
mine când o să ai vârsta mea de acum. 

A spus-o fără vreun motiv anume, iar îngerul morţii a fâlfâit pentru o clipă 
în penumbra răcoroasă a încăperii şi a zburat din nou pe fereastră, lăsând în 
urma lui o trâmbă de fulgi, pe care însă copilul nu i-a zărit. Trecuseră peste 
douăzeci de ani de atunci, iar doctorul Juvenal Urbino urma să împlinească 
foarte curând vârsta tatălui său din acea după-amiază. Ştia că-i semăna întru 
totul, iar la această convingere se adăugase acum senzaţia înspăimântătoare 
că era, ca şi el, muritor. 

Interesul lui pentru holeră deveni foarte curând o adevărată obsesie. Nu 
ştia prea multe despre această boală, doar atât cât se putea învăţa la câte un 
curs marginal, şi i se părea de necrezut faptul că, doar cu treizeci de ani în 
urmă, ucisese în Franţa şi chiar la Paris, peste o sută patruzeci de mii de 
oameni. După moartea tatălui său însă, a învăţat, ca un fel de penitenta pentru 
a-şi linişti conştiinţa, tot ce se putea învăţa despre diversele forme de holeră, 
fiind elevul celui mai renumit epidemiolog al vremii şi creator al cordoanelor 
sanitare, profesorul Adrien Proust, tatăl marelui romancier. Astfel încât atunci 
când, întorcându-se în ţinuturile natale, a simţit încă din largul mării, duhoarea 
ce răzbătea dinspre piaţă şi a văzut şobolanii colcăind prin şanţuri, iar copiii 


tăvălindu-se goi in baltoacele de pe străzi, nu numai că a înţeles cum de s-a 
întâmplat nenorocirea, dar a fost sigur că se putea repeta oricând. 

N-a trecut prea mult timp. Nici nu se împlinise un an, când elevii lui de la 
Spitalul Filantropiei l-au rugat să-i ajute în stabilirea diagnosticului unui amarat 
de pribeag, internat acolo din milă, care prezenta o ciudată coloratie albăstruie 
a pielii. Doctorului Juvenal Urbino i-a fost de-ajuns să-l vadă din prag ca să 
recunoască duşmanul. Au avut noroc însă. Sosit cu trei zile în urmă la bordul 
unei goelete din Curacao, bolnavul ajunsese la camera de gardă a spitalului pe 
propriile picioare şi, dupa toate probabilitățile, nu molipsise pe nimeni. Doctorul 
şi-a prevenit, pentru orice eventualitate, colegii, a convins autorităţile să dea 
alarma în porturile vecine, ca să fie localizată şi pusă în carantină goeleta 
contaminată, şi a potolit zelul comandantului fortăreței, care voia să decreteze 
legea marţială şi să aplice imediat terapia bubuiturilor de tun din sfert în sfert 
de ceas. 

— Pastrati praful de puşcă pentru ziua când o să vină liberalii, i-a spus 
amuzat. Nu mai suntem în evul mediu. 

Bolnavul a murit după patru zile, sufocat de o vomă albă şi grunjoasă, dar 
în cursul săptămânilor următoare, n-a mai fost depistat nici un alt caz, deşi 
starea de alertă s-a menţinut în continuare. Nu mult după aceea, Jurnalul Co- 
mertului a publicat ştirea că doi copii din zone diferite ale oraşului muriseră de 
holeră. S-a constatat că unul din ei avusese dizenterie, dar celălalt, o fetiţă de 
cinci ani, părea să fi fost, într-adevăr, victima holerei. Părinţii şi cei trei fraţi ai 
ei au fost izolaţi şi puşi în carantină, iar cartierul a fost ţinut sub strictă 
supraveghere medicală. Unul din copii s-a îmbolnăvit de holeră, dar s-a 
tnsanatosit foarte repede, iar când pericolul a trecut, familia a revenit acasă. Au 
mai fost înregistrate alte unsprezece cazuri în decurs de trei luni, iar într-a 
cincea a avut loc o recrudescenta alarmantă a bolii, dar la sfârşitul anului s-a 
considerat că pericolul unei epidemii fusese înlăturat. Nimeni nu s-a mai îndoit 
că minunea se datora mai degrabă măsurilor riguroase ale doctorului Juvenal 
Urbino decât nenumăratelor rugăciuni ale tuturor. De atunci şi până târziu, în 
secolul nostru, holera a fost endemică nu numai în oraş, ci aproape pe tot 
litoralul Mării Caraibilor şi în bazinul fluviului Magdalena, dar n-a mai izbucnit ca 
epidemie. Pericolul a făcut ca avertismentele doctorului Juvenal Urbino să fie 
privite cu mai multă seriozitate de către autorităţi. A fost introdus un curs 
obligatoriu de holeră şi febră galbenă la Şcoala de Medicină, dar mai ales, s-a 
convenit asupra necesităţii urgente de a reface canalizarea şi de a construi o 
nouă piaţă, cât mai departe de groapa de gunoi. Doctorul Juvenal Urbino însă 
nu s-a mai preocupat să-şi reclame victoria, dar nici să persevereze în misiunile 
sale sociale nu s-a mai simţit în stare, pentru că exact atunci, derutat şi cu o 
aripă frântă, luase hotărârea să-şi schimbe viaţa şi să uite de orice altceva în 
schimbul iubirii Ferminei Daza. Într-adevăr, totul a pornit de la un diagnostic 
greşit. Convins că a desluşit simptomele premonitorii ale holerei la o pacientă 
de optsprezece ani, un prieten, medic ca şi el, l-a rugat pe doctorul Juvenal 
Urbino să treacă pe la ea pe acasă şi s-o consulte. S-a dus chiar în aceeaşi 
după-amiază, îngrijorat de posibilitatea ca molima să fi pătruns în sanctuarul 
oraşului vechi, căci toate cazurile de până atunci fuseseră depistate în 
mahalalele mărginaşe şi aproape toate în rândul populaţiei de culoare. A dat 
peste alte surprize mai puţin neplăcute. Pe dinafară, casa adăpostită la umbra 
migdalilor din parculetul Evangheliilor părea la fel de paraginita ca şi celelalte 
din cartierul colonial, dar înăuntru domnea o lumină buimacă şi o frumuseţe ca 
dintr-o altă vârstă a lumii. Vestibulul lung dădea direct într-o curte interioară 
pătrată, aidoma celor din Sevilla, proaspăt văruită, cu portocali înfloriţi şi par- 
doseala din cahle azulejos, ca şi pereţii. Stăruia în aer un susur nevăzut ca de 
izvor, de streşini erau agatate ghivece cu muscate, iar sub arcade atârnau 


colivii cu păsări ciudate. Cele mai ciudate dintre toate, într-o colivie foarte 
mare, erau trei corbi care, când fâlfâiau din aripi, umpleau curtea cu un parfum 
echivoc. Undeva, în casă, câţiva câini legaţi au început să latre innebuniti de 
mirosul străinului, dar tipatul unei femei i-a făcut să amuteasca pe loc, în timp 
ce o droaie de pisici au sărit de peste tot şi s-au ascuns printre flori, speriate de 
autoritatea glasului. Atunci s-a aşternut o tăcere atât de diafană încât dincolo 
de larma păsărilor şi de silabele apei pe piatră, se putea desluşi răsuflarea 
zbuciumată a mării. 

Înfiorat de certitudinea prezenţei fizice a lui Dumnezeu, doctorul Juvenal 
Urbino şi-a spus că într-o casă ca aceea molima nu putea pătrunde. A urmat-o 
pe Gala Placidia prin galeria boltită, a trecut prin dreptul ferestrei camerei de 
cusut unde Florentino Ariza o văzuse prima oară pe Fermina Daza, când curtea 
era încă în ruine, a urcat la etaj pe scara placată cu marmură nouă şi a aşteptat 
să fie anunţat înainte de a intra în dormitorul bolnavei. Dar Gala Placidia s-a 
întors aducând un mesaj: 

— Domnişoara zice că nu puteţi intra acuma, fiindcă taică-său nu e acasă. 

Când s-a întors la cinci, aşa cum îl sfătuise servitoarea, Lorenzo Daza tn 
persoană i-a deschis uşa şi l-a condus până la dormitorul fiicei, după care s-a 
aşezat într-un ungher întunecos, cu braţele încrucişate, făcând eforturi za- 
darnice să-şi stăpânească respiraţia şuierătoare în timpul consultului. Era greu 
de spus cine părea mai stânjenit, doctorul cu tuşeul lui pudic sau bolnava cu 
sfiiciunea-i feciorelnică, în cămaşa de noapte din mătase. Nici unul însă n-a 
privit în ochii celuilalt, el punând întrebările cu o voce impersonală, iar ea 
răspunzând cu glas sugrumat, preocupaţi amândoi mai degrabă de prezenţa 
bărbatului aşezat in penumbra. La sfârşit, doctorul Juvenal Urbino a rugat-o sa 
se aşeze pe marginea patului şi, cu o neasemuită delicateţe, i-a desfăcut 
cămaşa de noapte până la brâu: sânii neprihaniti şi semeti, cu sfarcuri de copil, 
au fulgerat o clipă în umbra iatacului, mai înainte ca ea să şi-i ascundă în grabă 
cu mâinile încrucişate. Medicul n-a luat-o în seamă, i-a dat la o parte braţele, 
fără s-o privească, şi a ascultat-o cu urechea lipită de piept, iar apoi de spate. 

Doctorul Juvenal Urbino povestea că n-a simţit nici o emoție cânda _ 
cunoscut-o pe femeia alături de care avea să trăiască până în ziua morţii. Isi 
amintea cămaşa de noapte bleu, cu dantelă pe margini, ochii infrigurati, părul 
lung, răsfirat pe umeri, dar era prea îngrijorat de posibilitatea izbucnirii 
epidemiei în sectorul colonial al oraşului ca să mai remarce şi altceva la acea 
adolescentă florală în afară de eventualele semne ale contagiunii. Ea a fost mai 
explicită: tânărul medic despre care auzise vorbindu-se atâta în legătură cu 
holera i se păruse un pedant incapabil să iubească pe altcineva decât pe sine 
însuşi. Diagnosticul a fost o infecţie intestinală de origine alimentară, care a 
cedat după numai trei zile de tratament cu leacuri băbeşti. Bucuros că fata lui 
nu avea holeră, Lorenzo Daza l-a condus pe doctorul Juvenal Urbino până la 
scara trăsurii, i-a plătit un peso de aur pentru vizită, onorariu care i s-a părut 
exagerat chiar şi pentru un medic al bogătaşilor, dar şi-a luat rămas bun de la 
el cu dovezi nemăsurate de recunoştinţă. Impresionat de un nume atât de 
răsunător, nu numai că nu-şi ascundea admiraţia, dar ar fi făcut orice ca să-l 
poată întâlni din nou, în împrejurări mai puţin protocolare. 

Lucrurile ar fi trebuit să se încheie aici. Dar martea următoare, doctorul 
Juvenal Urbino a revenit pe neanuntate si fără să fie solicitat, la trei 
după-amiază, oră cu totul nepotrivită. Fermina Daza se afla în camera de cusut, 
la lecţia de pictură în ulei, împreună cu două prietene, când ela apărut la 
fereastră, în redingota albă, impecabilă cu jobenul lui alb, şi i-a făcut semn să 
se apropie. Ea şi-a lăsat pe scaun tabloul la care tocmai lucra şi s-a îndreptat 
spre fereastră pe vârful picioarelor, cu fusta plină de volane ridicată până la 
glezne, ca să n-o târască pe jos. Purta o diademă cu un fel de pandantiv pe 


frunte, in a carui piatra stralucitoare se rasfrangea culoarea rece, ne- 
prietenoasă a ochilor, şi întreaga ei făptură raspandea în jur un aer de 
prospeţime. Medicul a rămas intrigat de faptul că. pentru o lecţie obişnuită de 
pictură, se îmbrăcase ca pentru o petrecere. l-a luat pulsul prin fereastra des- 
chisă, a pus-o să scoată limba, i-a examinat gâtul cu o spatulă din aluminiu, i-a 
privit pe dinăuntru pleoapa inferioară, schitand de fiecare dată un gest 
satisfăcut. Se purta mai degajat decât la vizita precedentă, dar ea se simţea 
mai stingherită, pentru că nu înţelegea motivul acelui consult neaşteptat, după 
ce el însuşi îi asigurase că nu va mai reveni decât dacâ va fi chemat pentru 
ceva neprevăzut. Mai mult chiar: nu mai voia să-l vadă în viaţa ei. După ce şi-a 
terminat consultul, doctorul băgă spatula în trusa burdusita cu instrumente si 
flacoane de medicamente, pe care o închise cu un zgomot sec, şi spuse: 

— Aratati ca o roză abia înflorită. 

— Mulţumesc. 

— Să-i mulţumim Domnului. Şi continuă, citându-l greşit pe Sfântul Toma: 
Sa nu uităm că, de oriunde ar veni, tot binele pogoara de la Sfântul Duh. Va 
place muzica ? 

I-a pus cu totul întâmplător întrebarea, insotind-o cu un zâmbet 
fermecător, dar n-a primit răspunsul aşteptat: 

— Ce rost are întrebarea asta ? întrebă ea, la rândul ei. 

— Muzica e foarte importantă pentru sănătate. 

Credea cu adevărat acest lucru, iar ea avea să afle foarte curând şi pentru 
tot restul vieţii că muzica era subiectul pe care îl folosea aproape ca pe o 
formulă magică atunci când dorea să lege cu cineva o prietenie, dar în acel 
moment, a avut impresia că îşi bătea joc de ea. Pe deasupra, cele două 
prietene, care până atunci se prefăcuseră că pictează, în timp ce ei stăteau de 
vorbă, chiţăiră ca nişte guzgani, acoperindu-şi fata cu tablourile la care lucrau, 
şi asta a înfuriat-o de-a binelea pe Fermina Daza. Fierbând de mânie, trânti 
fereastra cu un zgomot sec. Doctorul rămase o clipă descumpănit în faţa 
ferestrei, apoi încercă să găsească ieşirea, dar greşi drumul şi, în tulburarea lui, 
se lovi de colivia corbilor parfumati. Păsările scoaseră un țipăt sordid, bătând 
din aripi, iar hainele doctorului rămaseră impregnate cu un parfum de femeie. 
Vocea tunătoare a lui Lorenzo Daza il tintui locului. 

— Domnule doctor, vă rog să mă aşteptaţi puţin. 

Văzuse toată scena de la etaj şi cobora scările încheindu-se la cămaşă, 
buhăit şi vânăt la fata, cu perciunii zburliti de un vis urât ce-i tulburase siesta. 
Doctorul încercă să-şi ascundă stânjeneala. 

— l-am spus fiicei dumneavoastră că arată ca un trandafir. 

— Aşa e, spuse Lorenzo Daza, dar cu prea multi spini. 

Trecu pe lângă doctorul Urbino fără să-l salute. Împinse cele două canaturi 
ale ferestrei de la odaia de cusut şi-i porunci fiicei cu un răcnet sălbatic: 

— Vino să-i ceri scuze domnului doctor. 

Doctorul încercă să intervină împăciuitor, dar Lorenzo Daza nici nu-l băgă 
în seamă. Insista: „Hai mai repede." Ea îşi privi prietenele, cerşindu-le parca 
înţelegere, şi răspunse că nu avea de ce să se scuze, pentru că nu făcuse 
altceva decât să închidă fereastra, ca să nu mai intre soarele. Doctorul Urbino 
se declară mulţumit cu explicaţiile ei, dar Lorenzo Daza stăruia să-i fie respectat 
ordinul. Atunci Fermina Daza se întoarse la fereastră palidă de furie şi, 
ridicându-şi fusta cu vârful degetelor, îi făcu doctorului o reverență teatrală: 

— Vă rog să primiţi scuzele mele cele mai umile, stimate domn, spuse. 
Doctorul Juvenal Urbino o imită amuzat, schitand cu jobenul un gest 
grațios de muschetar, dar nu primi drept răspuns surâsul binevoitor la care se 
aştepta. Lorenzo Daza îl invită apoi în birou, oferindu-i o cafea drept reparaţie a 

ofensei aduse, iar el acceptă bucuros, ca să risipească orice bănuială că mai 


pastra in suflet vreo urma de resentiment. 

De fapt, doctorul Urbino nu era obişnuit să bea decât o singură ceasca de 
cafea pe zi, şi numai pe stomacul gol. Nici alcool nu avea obicei să bea, doar un 
pahar de vin la ocazii solemne, dar de data aceasta, nu numai că a băut 
cafeaua oferită de Lorenzo Daza, dar a acceptat şi un pahar de rachiu de 
anason. Apoi, a acceptat încă un rând de cafea şi de rachiu, şi după aceea altul, 
deşi mai avea de consultat câţiva bolnavi. La început, a ascultat cu atenţie 
scuzele prezentate de Lorenzo Daza în numele fiicei sale, pe care a descris-o ca 
pe o fată inteligentă şi serioasă, vrednică de un adevărat prinţ, de aici sau de 
aiurea, dar al cărei unic defect, după cum a ţinut să sublinieze, era firea ei 
îndărătnică de catâr. După al doilea pahar însă, a avut impresia că desluşeşte 
vocea Ferminei Daza în fundul curţii şi imaginaţia i-a fugit pe urmele ei, prin 
întunericul care tocmai se lăsase asupra casei, însoţind-o în timp ce aprindea 
luminile în coridor, stropea prin dormitoare cu pompa de insecticid, lua capacul 
de pe oala care fierbea pe foc şi se uita să vadă dacă e gata supa pentru seara 
aceea, când ea şi tatăl ei, singuri la masă, vor mânca fără să-şi ridice ochii din 
farfurie, fără să soarbă din lingură, ca să nu destrame vraja supărării, până 
când, într-un târziu, el o să se dea bătut şi o să-i ceară iertare pentru 
severitatea cu care se purtase mai înainte. 

Doctorul Urbino cunoştea destul de bine femeile ca să-şi dea seama că 
Fermina Daza nu se va mai arăta prin birou atâta timp cât el va rămâne acolo, 
şi totuşi, nu se îndura să plece, simțind că, după afrontul din seara aceea, 
orgoliul său rănit nu-i va mai da pace. Lorenzo Daza, ametit de băutură, nu 
părea să ia în seamă lipsa lui de atenţie, era fericit că putea flecări în voie. 
Vorbea ca o moară stricată, molfăia între buze trabucul stins, tuşind tare, 
hârâind ca să-şi dreagă glasul, foindu-se ca să-şi găsească locul în fotoliul 
giratoriu ale cărui arcuri chelălăiau ca un animal în călduri. Băuse de trei ori 
mai mult decât invitatul său şi nu s-a oprit decât atunci când, dându-şi seama 
că nu se mai vedeau unul pe altul prin întuneric, s-a ridicat să aprindă lampa. 
Când doctorul Juvenal Urbino l-a privit în noua lumină, a văzut că avea un ochi 
zbanghiu, ca de peşte mort, iar vorbele care-i ieşeau din gură nu se potriveau 
deloc cu mişcările buzelor şi se gândi că avea halucinaţii din cauza abuzului de 
alcool. Atunci s-a ridicat cu senzaţia fascinantă că se afla în trupul unui străin 
care continua să stea pe locul lui şi a trebuit să facă un mare efort ca să nu-şi 
piardă minţile. 

Trecuse de ora şapte când a ieşit din birou precedat de Lorenzo Daza. Era o 
noapte cu lună plină. Curtea idealizată de rachiul de anason plutea pe fundul 
unui acvariu, iar coliviile acoperite cu pânze păreau nişte fantome atipite în 
mireasma învăluitoare a portocalilor abia infloriti. Fereastra de la camera de 
cusut era deschisă, pe masă veghea o lampă aprinsă, iar tablourile 
neterminate erau aşezate pe şevalete ca într-o expoziţie. „Unde eşti de nu 
apari nicăieri", spuse doctorul Urbino trecând mai departe, dar Fermina Daza 
nu l-a auzit, nu-l putea auzi, pentru că ea plângea de ciudă, trântită cu fata în 
jos pe pat, aşteptându-şi tatăl, ca să-şi poată lua revanşa pentru umilinţa din 
acea zi. Doctorul încă mai spera s-o poată vedea înainte de plecare, dar 
Lorenzo Daza n-a pomenit nimic despre aşa ceva. I se făcuse dor de pulsul ei, 
de limba ei de pisică, de amigdalele ei gingaşe, deşi ştia că ea n-o să mai vrea 
să-l vadă în veci si nici n-o să-i mai îngăduie s-o caute. Când Lorenzo Daza 
pătrunse în vestibul, corbii treji sub cearsafuri sloboziră un țipăt funebru. „O 
să-ţi scoată ochii", rosti doctorul cu glas tare, gândindu-se la ea, şi Lorenzo 
Daza se întoarse să-l întrebe ce-a spus. 

— N-am vorbit eu, răspunse el. A fost rachiul de anason. 

Lorenzo Daza l-a condus până la trăsură, insistând să primească alt peso de 
aur pentru a doua vizită, dar el n-a acceptat. l-a dat vizitiului adresele exacte 


ale celor doi bolnavi pe care îi mai avea de consultat şi s-a urcat în trăsură 
singur, fără să fie ajutat. Dar când trăsura a început să se hurducăie pe 
caldarâm, a simţit că i se face rău şi i-a cerut vizitiului să întoarcă. Când s-a 
privit în oglindă, a văzut că până şi imaginea lui se gândea tot la Fermina Daza. 
A ridicat din umeri. Într-un târziu, a scos un râgâit nisipos, şi-a lăsat capul în 
piept şi a adormit, iar în somn, a început să audă clopotele trăgând a mort. 
Le-a auzit mai întâi pe cele de la catedrală, urmate, rând pe rând, de toate 
celelalte, chiar şi de harburile hodorogite de la Sfântul Julian Ospitalierul. 

— Ei drăcia dracului, mormăi el în somn, au murit morţii. 

Mama şi surorile lui tocmai îşi luau cafeaua cu lapte şi nelipsitele gogoşi la 
masa mare din sufragerie, când l-au zărit în prag, cu chipul răvăşit şi întreaga 
făptură dezonorată de parfumul de cocote al corbilor. Clopotul cel mare al 
catedralei din preajmă răsună în aerul neclintit al casei. Maică-sa îl întrebă 
îngrijorată unde dispăruse, fiindcă îl căutaseră peste tot ca să se ducă la 
căpătâiul generalului Ignacio Maria, ultimul nepot al Marchizului de Jaraiz de la 
Vera, doborât în acea după-amiază de o congestie cerebrală: pentru el trăgeau 
clopotele. Doctorul Juvenal Urbino o ascultă fără s-o audă, ţinându-se strâns de 
tocul uşii, apoi se răsuci pe călcâie, cu intenţia să ajungă în dormitor, dar se 
prabusi pe brânci, într-o explozie de vomă de anason înstelat. 

— Sfântă Fecioară, ţipă maică-sa. Trebuie că s-a întâmplat ceva cu totul 
neobişnuit de-ai venit acasă în halul ăsta. 

Şi totuşi, lucrul cel mai neobişnuit nu se întâmplase încă. Profitând de 
prezenţa renumitului pianist Romeo Lussich, care a interpretat un ciclu de 
sonate de Mozart îndată ce oraşul şi-a mai revenit după doliul pricinuit de 
moartea generalului Ignacio Maria, doctorul Juvenal Urbino a pus să fie urcat 
pianul de la Şcoala de Muzică într-o teleagă trasă de doi catari şi i-a oferit 
Ferminei Daza o serenadă care a făcut mare vâlvă. Ea s-a trezit încă de la pri- 
mele măsuri şi n-a avut nevoie să se uite prin perdelele de dantelă de la balcon 
ca să ştie cine era promotorul acelui omagiu insolit. A regretat doar că-i lipsea 
curajul altor codane furioase, care îşi goliseră oala de noapte în capul 
pretendentului nedorit. Lorenzo Daza, în schimb, s-a îmbrăcat în grabă, iar când 
serenada a luat sfârşit, i-a invitat în salon pe doctorul Juvenal Urbino şi pe 
pianist, care veniseră direct de la concert, îmbrăcaţi în ţinută de seară, şi le-a 
mulţumit pentru serenadă oferindu-le un pahar de coniac bun. 

Fermina Daza a înţeles foarte curând că tatăl ei încerca să-i înmoaie inima 
şi s-o facă să-şi schimbe gândurile. A doua zi după serenadă, îi spusese ca din 
întâmplare: „la gandeste-te ce-ar simţi maică-ta dacă ar şti că un Urbino de la 
Calle îţi face curte." Ea i-a răspuns scurt: „S-ar răsuci în groapă." Prietenele 
care pictau cu ea i-au povestit că Lorenzo Daza fusese invitat să ia masa la 
Clubul Social de doctorul Juvenal Urbino, care, în urma acestui gest nechibzuit, 
primise un sever avertisment pentru încălcarea regulamentului. Şi tot atunci a 
mai aflat că tatăl ei solicitase în repetate rânduri să fie primit în Clubul Social, 
dar de fiecare dată fusese respins cu atât de multe bile negre, încât, pentru 
altcineva, o nouă încercare ar fi părut cu neputinţă. Lorenzo Daza însă, care 
avea stomac de bun băutor, înghiţea afronturile fără să-i pese, nestiind ce să 
mai inventeze ca să-l poată întâlni pe Juvenal Urbino ca din întâmplare, fără 
să-şi dea seama că, la rândul său, însuşi Juvenal Urbino făcea pe dracu-n patru 
ca să se lase întâlnit. Îşi petreceau câteodată ore în şir în birou, stând de vorbă, 
iar casa rămânea parcă suspendată în afara timpului, pentru că Fermina Daza 
n-ar fi îngăduit ca lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc atâta vreme cât el se 
afla acolo. Uneori, făceau câte o escală la Cafeneaua Parohiei. Acolo i-a dat 
Lorenzo Daza primele lecţii de şah lui Juvenal Urbino, iar acesta s-a dovedit un 
elev atât de silitor, încât şahul a devenit pentru el o adevărată obsesie, care l-a 
urmărit până în ziua morţii. 


Într-o seară, la scurt timp după serenada de piano solo, Lorenzo Daza a 
gasit in vestibulul casei un plic sigilat, cu monograma J.U.C. imprimata in ceara 
rosie, adresat fiicei sale. L-a strecurat pe sub usa cand a trecut prin dreptul 
dormitorului Ferminei, iar ea n-a putut intelege cum de ajunsese acolo, fiindca i 
se părea de neconceput ca tatăl ei sa se fi schimbat într-atâta încât să-i aducă 
o scrisoare de la un pretendent. Neştiind ce să facă, a lăsat plicul pe noptieră, 
unde a rămas nedeschis mai multe zile, până într-o după-amiază ploioasă, când 
a visat că Juvenal Urbino venise din nou, aducându-i în dar spatula cu care îi 
examinase gâtul. Spatula nu era din aluminiu, ci dintr-un metal apetisant pe 
care ea îl mai savurase şi în alte vise, astfel că a rupt-o în două bucăţi inegale 
si i-a dat-o lui pe cea mai mica. 

Când s-a trezit, a deschis plicul. Era o scrisoare scurtă şi politicoasă, 
cuprinzând o singură rugăminte: să-i permită să-i ceară tatălui ei permisiunea 
de a o vizita. A impresionat-o sobrietatea şi seriozitatea lui, iar înverşunarea 
cultivată cu atâta dragoste timp de atâtea zile i s-a spulberat dintr-o dată. A 
băgat scrisoarea într-o casetă şi s-a gândit s-o ascundă pe fundul cufărului, dar 
şi-a adus aminte că tot acolo păstrase scrisorile parfumate de la Florentino Ariza 
şi, cuprinsă de un val de ruşine, a scos-o ca s-o pună într-altă parte. 1 s-a părut 
mai înţelept să considere că nici n-o primise, aşa că a ars-o la flacăra lămpii, 
privind în tot acest răstimp cum se umflau picăturile de ceară şi plesneau de 
căldură. Suspină: „Bietul de el." Brusc, dându-şi seama că era a doua oară, 
într-un an şi ceva, când rostea aceste cuvinte, gândul îi zbură la Florentino 
Ariza şi rămase uimită cât de străin i se părea bietul de el. 

În octombrie, când ploile erau pe sfârşite, au mai sosit încă trei scrisori, 
cea dintâi, însoţită şi de o cutiuta cu pastile de violete de la abația din Flavigny. 
Două din ele fuseseră aduse la poarta casei chiar de vizitiul doctorului Juvenal 
Urbino, iar acesta o salutase intenţionat pe Gala Placidia de la fereastra 
trăsurii, pe de o parte, ca să nu mai existe nici un dubiu că el era autorul 
scrisorilor, iar pe de alta, pentru ca nimeni să nu-i poată spune vreodată că se 
rătăciseră pe drum. În plus, amândouă purtau sigiliul de ceară roşie cu 
monograma şi erau scrise cu mazgaliturile acelea criptice pe care Fermina 
Daza le cunoştea prea bine: scris de medic. Amândouă cuprindeau, în esenţă, 
acelaşi lucru ca şi prima, fiind redactate în acelaşi stil reverentios, dar în 
spatele tonului prevenitor se simţea o nerăbdare nicicând desluşită în scrisorile 
atât de rezervate ale lui Florentino Ariza. Fermina Daza le-a citit imediat ce le-a 
primit, la un interval de două săptămâni una după alta, dar în clipa în care a 
vrut să le arunce pe foc, fără să ştie de ce, s-a răzgândit. Nici o clipă însă nu i-a 
trecut prin minte să răspundă la ele. 

A treia scrisoare, primită tot în luna octombrie, fusese strecurată pe sub 
uşa de la intrare şi era complet diferită de cele precedente. Literele strâmbe şi 
tremurate dovedeau limpede că fusese scrisă cu mâna stângă, dar Fermina 
Daza n-a remarcat acest lucru decât după ce a citit-o şi a înţeles că era vorba 
de o anonimă abjectă. Autorul era convins că Fermina Daza îi făcuse farmece 
doctorului Juvenal Urbino şi, pornind de la această presupunere, trăgea 
concluzii dezgustătoare. Scrisoarea se încheia cu o ameninţare: dacă Fermina 
Daza nu renunţa la intenţia ei de a pune gheara pe bărbatul cel mai ravnit din 
oraş, avea să fie supusă oprobiului public. 

Desi se considera victima unei nedreptati strigătoare la cer, reacţia ei n-a 
fost vindicativă, dimpotrivă: ar fi vrut să-l poată descoperi pe autorul anonimei, 
ca să-l convingă, cu oricât de multe explicaţii, că se înşela amarnic, fiind sigură 
că pentru nimic în lume nu s-ar fi lăsat impresionată de avansurile lui Juvenal 
Urbino. În zilele următoare, a mai primit încă două scrisori nesemnate, la fel de 
perfide ca şi prima, deşi nici una din ele nu părea scrisă de aceeaşi persoană. 
Poate că era victima unui complot, sau poate că povestea despre aşa-zisa idilă 


secreta a ei fusese deformata mai mult decat era de presupus. Se intreba 
îngrijorată dacă întâmplarea nu se datora cumva indiscretiei lui Juvenal Urbino. 
Era posibil ca sub înfăţişarea lui respectabilă să se ascundă alt om, incapabil 
să-şi ţină gura faţă de bolnavii pe care îi vizita, gata oricând să se împăuneze 
cu tot felul de cuceriri imaginare, ca atâţia alţii din cercul lui de prieteni. Avea 
chiar intenţia să-i scrie şi să-i reproşeze faptul că-i fusese terfelită onoarea, dar, 
până la urmă, a renunţat, de teamă că el nici nu urmărea altceva decât să 
primească un răspuns. A încercat să afle mai multe amănunte de la prietenele 
cu care picta în camera de cusut, dar nici ele nu auziseră altceva decât 
comentarii nevinovate despre serenada de piano solo. Simtea că turbeaza de 
furie, ştiindu-se neputincioasă, umilită. Dacă la început şi-ar fi dorit să-l 
întâlnească pe duşmanul nevăzut ca să-l convingă de eroarea lui, de data 
aceasta, nu-şi mai dorea altceva decât să-l facă bucățele cu foarfecele de 
grădină. Se perpelea toată noaptea în aşternut, întorcând pe toate feţele detalii 
şi fraze din scrisorile anonime, sperând să-şi găsească pe această cale alinarea. 
Speranta desarta: străină, prin însăşi firea ei, de lumea familiei Urbino de la 
Calle, Fermina Daza ştia cum să se apere de ispite, dar nu şi de intrigile perfide. 
Această amară constatare i-a fost confirmată de înspăimântătoarea 
întâmplare cu păpuşa neagră, primită într-una din acele zile, neinsotita de nici 
o scrisoare, dar a cărei provenienţă nu părea greu de imaginat: numai doctorul 
Juvenal Urbino i-ar fi putut-o trimite. Fusese cumpărată din Martinica, aşa cum 
scria pe etichetă, avea o rochie superbă, părul inelat, împletit cu fire de aur, şi 
închidea ochii când era culcată. Ferminei Daza i s-a părut atât de amuzantă, 
încât, învingându-şi scrupulele, s-a hotărât s-o lase în timpul zilei pe perna din 
pat. Până la urmă, s-a obişnuit să doarmă cu ea. La câteva zile însă, după un 
somn epuizant, şi-a dat seama că păpuşa creştea: rochia minunată cu care era 
îmbrăcată abia dacă îi mai acoperea coapsele, iar pantofiorii crăpaseră sub 
presiunea picioarelor. Fermina Daza auzise de farmece şi descântece africane, 
dar nici unul atât de înspăimântător ca acesta. Pe de altă parte, i se părea de 
neconceput ca Juvenal Urbino să fie în stare de o asemenea atrocitate. Avea 
dreptate: păpuşa nu fusese adusă de vizitiu, ci de un vânzător de creveţi, 
necunoscut în cartier şi despre care nimeni nu putea da o informaţie exactă. 
Încercând să dezlege enigma, Fermina Daza s-a gândit pentru o cupă la 
Florentino Ariza, a cărui fire taciturnă o speria uneori, dar viaţa a avut grijă să-i 
demonstreze cât de mult se înşela. Misterul n-a fost lămurit niciodată, iar 
simpla lui evocare îi stârnea fiori de groază chiar şi mai târziu, când, căsătorită 
si cu copii, se considera răsfăţată de soartă: cea mai fericită femeie din lume. 
Într-o ultimă tentativă de a o convinge, doctorul Juvenal Urbino a apelat la 
serviciile maicii Franca de la Luz, care, în calitate de directoare a colegiului 
Intrarea Precuratei în Biserică, nu putea refuza solicitarea venită din partea 
unei familii ce-şi arătase de atâtea ori bunăvoința fata de ordinul ei monahal 
încă de pe când acesta se stabilise în America. Şi-a făcut apariţia la nouă 
dimineaţa, însoţită de o novice, şi amândouă au fost nevoite să aştepte o 
jumătate de oră, privind în tot acest răstimp coliviile cu păsări, până ce Fermina 
Daza şi-a terminat baia. Era o nemtoaica virilă, cu un glas metalic şi o privire 
autoritară care contrastau cu pasiunile ei puerile. Fermina Daza o ura mai mult 
decât orice pe lume, aşa cum ura tot ce avea de-a face cu ea, iar când se 
gândea la fatarnicia ei de mironosiţă, parcă-i trecea un şarpe rece prin sân. l-a 
fost de-ajuns s-o recunoască din uşa băii, ca să retrăiască într-o singură clipă 
toate chinurile îndurate la colegiu, coşmarul liturghiei de fiecare zi, teroarea 
examenelor, zelul servil al novicelor, viaţa întreagă, în toată bogăţia ei, 
denaturată de nişte suflete mărginite. Maica Franca de la Luz, în schimb, a 
salutat-o cu o bucurie ce părea sinceră. Se arătă uimită văzând cât de mult 
crescuse şi se maturizase, lăudând totodată chibzuinţă cu care gospodărea 


casa, bunul gust cu care aranjase gradina, mireasma invaluitoare a florilor de 
portocal incinse de soare. Îi porunci apoi novicei s-o aştepte acolo, dar să nu se 
apropie prea mult de corbi, care, într-o clipă de neatentie, ar fi fost în stare să-i 
scoată ochii, şi căută din priviri un loc retras unde să poată sta de vorbă între 
patru ochi cu Fermina. Ea a invitat-o în salon. 

A fost o întrevedere scurtă şi dură. Maica Franca de la Luz a trecut direct la 
subiect şi i-a propus Ferminei Daza o reabilitare onorabilă. Motivul 
exmatriculării urma să fie şters nu numai din documente, dar chiar şi din 
memoria comunităţii, ceea ce i-ar fi permis să-şi termine studiile şi să obţină 
bacalaureatul în litere. Uluită, Fermina Daza a vrut să afle motivul. 

— E vorba de rugămintea unei persoane vrednice de toată stima, care 
nu-şi doreşte altceva în viata decât să te facă fericită, spuse calugarita. Nu 
bănuieşti cine poate fi ? 

Abia în clipa aceea înţelese totul. Se întrebă în sinea ei cu ce drept 
acceptase rolul de mesager al iubirii o femeie care îi răsturnase temeiurile vieţii 
din pricina unei scrisori nevinovate, dar nu se încumetă să i-o spună în faţă. 
Răspunse, în schimb, că, într-adevăr, îl cunoştea pe bărbatul acela, şi tocmai 
de aceea ştia că nu avea nici un drept să se amestece în viaţa ei. 

— Nu vrea să te roage altceva decât să-i acorzi o întrevedere de cinci 
minute, spuse calugarita. Sunt sigură că tatăl tau o să fie de acord. 

Furia Ferminei Daza spori numai la gândul că tatăl ei putea fi amestecat în 
toată povestea. 

— Ne-am întâlnit doar de două ori, când am fost bolnavă, spuse. Acum nu 
văd de ce aş face-o. 

— Pentru orice femeie cu ceva mai multă minte, bărbatul ăsta e un 
adevărat dar trimis de Pronia Cereasca, spuse calugarita. 

Si îi povesti despre virtuțile lui, despre piosenia lui, despre dăruirea cu care 
îşi închinase viaţa celor suferinzi, în timp ce vorbea , scoase din mânecă un 
şirag de mătănii din aur, cu un Crist pe cruce cizelat în fildeş, şi i-l legănă prin 
faţa ochilor. Era o bijuterie de familie, veche de peste o sută de ani, lucrată de 
un orfevru din Siena şi sfinţită de papa Clement IV. 

— Ea a ta, spuse. 

Fermina Daza isi simţi tot sângele clocotind de mânie si atunci îndrăzni: 

— Nu pot înţelege cum de vă pretati la aşa ceva tocmai dumneavoastră, 
care credeţi că iubirea e un păcat. 

Maica Franca de la Luz se prefăcu a nu lua în seamă observaţia, dar 
pleoapele i se înroşiră. Continuă să-i legene prin faţa ochilor mătăniile. 

— Cred că ar fi mai înţelept să cazi la învoială cu mine, spuse, pentru că 
după aceea s-ar putea să vină chiar domnul arhiepiscop, şi cu el lucrurile stau 
altfel. 

— N-are decât să vină, răspunse Fermina Daza. 

Maica Franca de la Luz ascunse mătăniile de aur în mânecă. Apoi scoase 
din cealaltă o batistă ponosită şi botita, o strânse în pumn şi o privi pe Fermina 
de sus, cu un surâs compătimitor. 

— Biata mea copilă, suspină, tot te mai gândeşti la bărbatul acela. 

Fermina Daza înghiţi obrăznicia, privind-o pe călugăriţă în faţă, fără să 
clipească, rumegându-şi în tăcere mânia, până când îi văzu ochii de bărbat 
înecaţi în lacrimi. Maica Franca de la Luz şi le şterse cu batista făcută ghemotoc 
şi se ridică în picioare. 

— Are dreptate tatăl tău când spune că esti mai tncapatinata decât o 
catârcă, zise. 

Arhiepiscopul nu şi-a făcut apariţia. Şi poate că asediul s-ar fi sfârşit chiar 
în aceeaşi zi, dacă n-ar fi fost Hildebranda Sânchez, care a venit să petreacă 
sărbătorile Crăciunului cu verişoara ei, şi astfel, viaţa şi-a schimbat pentru 


amândouă cursul. Au asteptat-o în port la cinci dimineaţa, cand sosea goeleta 
de Riohacha, şi au zărit-o prin mulţimea de pasageri vlăguiţi de răul de mare, 
dar ea a coborât zâmbitoare, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, arzând de 
nerăbdare să le povestească dintr-o răsuflare despre călătoria pe talazurile 
înfuriate. Aducea în dar o grămadă de coşuri încărcate cu curcani şi tot soiul de 
roade de pe mănoasele ei ogoare, pentru ca nimeni să nu le ducă dorul în 
răstimpul cât avea să rămână acolo. Lisimaco Sânchez, tatăl ei, voia să ştie 
dacă nu cumva aveau nevoie de muzicanți pentru sărbători, fiindcă el le putea 
face rost de cei mai buni, şi le promitea să trimită cât de curând o cantitate 
suficientă de artificii şi petarde. Îi mai anunţa că nu putea veni să-şi ia fata mai 
înainte de luna martie, aşa că, până atunci, aveau tot timpul să se bucure de 
viaţă. 

Cele două verişoare au început numaidecât. S-au îmbăiat împreună încă 
din prima zi, făcându-şi ablatiuni reciproce cu apa din rezervor. Se săpuneau, se 
căutau de lindini, îşi comparau fesele, sânii tari, privindu-se fiecare în oglinda 
celeilalte, ca să vadă cât de necruţător fusese timpul cu ele de când nu se mai 
văzuseră goale. Hildebranda era înaltă şi robustă, cu pielea aurie, dar părul de 
pe trupul ei era de mulatră, scurt şi sârmos. Fermina Daza, în schimb, avea o 
goliciune palidă, cu linii prelungi, cu pielea luminoasă şi părul neted şi moale. 
Gala Placidia le pregătise în dormitor două paturi identice, dar, uneori, se 
culcau amândouă într-unul din ele şi le prindeau zorii stând de vorbă cu lumina 
aprinsă. Fumau, ca tâlharii de drumul mare, nişte trabucuri ordinare, aduse de 
Hildebranda, care le ascunsese în căptuşeala cufărului, iar după aceea ardeau 
hârtie de Armenia ca să înlăture mirosul de tavernă din dormitor. Fermina Daza 
încercase prima ţigară la Valledupar, desăvârşindu-şi ucenicia mai întâi la 
Fonseca, apoi la Riohacha, unde se închideau chiar şi câte zece verişoare într-o 
cameră, ca să vorbească despre bărbaţi şi să fumeze pe ascuns. Învăţase să 
tragă din ţigară cu capătul aprins în gură, aşa cum făceau bărbaţii în vreme de 
război ca să nu se dea de gol prin întunericul nopţii. Dar niciodată nu fumase 
singură. De la venirea Hildebrandei, fumau în fiecare seară, înainte de culcare, 
şi de atunci, a rămas cu acest obicei, deşi totdeauna o făcea pe ascuns chiar şi 
de soţ şi de copii, nu numai din pricină că o femeie care fuma în public era 
privită cu ochi răi, dar şi pentru că, în felul acesta, clandestinitatea îi sporea 
plăcerea. 

Şi călătoria Hildebrandei fusese aranjată de părinţi, în încercarea de ao 
îndepărta de iubirea ei imposibilă, deşi o convinseseră că numai ea o putea 
ajuta pe Fermina să se hotărască pentru o partidă excelentă. Hildebranda 
acceptase, cu speranţa ca va putea amägji uitarea, aşa cum făcuse, la vremea 
respectivă, vara ei, dar se intelesese cu telegrafistul din Fonseca să transmită 
cui i se cuvenea şi cu cea mai mare discreţie mesajele primite de la ea. Aşa se 
face că a fost cumplit de dezamăgită când a aflat că Fermina Daza îl repudiase 
pe Florentino Ariza. Cu atât mai mult, cu cât Hildebranda se călăuzea în 
dragoste după o concepţie universalistă, fiind convinsă că cea mai măruntă 
neînțelegere dintre doi îndrăgostiţi avea repercusiuni asupra iubirilor din lumea 
întreagă. N-a renunţat însă la planurile ei. Cu o îndrăzneală care a umplut-o de 
groază pe Fermina Daza, s-a dus singură la oficiul de telegraf, hotărâtă să-l 
câştige de partea ei pe Florentino Ariza. 

Nu l-ar fi recunoscut, întrucât nimic din înfăţişarea lui nu se potrivea cu 
imaginea pe care şi-o făcuse din relatările Ferminei Daza. La prima vedere, i s-a 
părut cu neputinţă ca verişoara ei să fi fost îndrăgostită, până în pragul 
nebuniei, de un biet contopist nebăgat în seamă de nimeni, cu aerul lui de 
câine hăituit, cu hainele lui de rabin în dizgrație si manierele lui ceremonioase, 
care n-aveau cum tulbura inima vreunei fete. A regretat însă această primă 
impresie, pentru că Florentino Ariza s-a oferit imediat să-i vină în ajutor, fără 


să-i pună nici o condiţie, fara să ştie măcar cine era: şi nici n-a aflat vreodată. 
Nimeni n-o putea înţelege mai bine ca el, aşa că nu i-a cerut să-şi decline 
identitatea şi nici măcar n-a vrut să ştie adresa. Soluţia pe care i-a propus-o era 
foarte simplă: trebuia să treacă în fiecare miercuri după-amiază pe la oficiul de 
telegraf să ia de la el răspunsurile, atât şi nimic mai mult. Pe de altă parte, 
când a citit mesajul scris de Hildebranda, a întrebat-o dacă accepta o sugestie, 
iar ea a răspuns afirmativ. Florentino Ariza a făcut mai întâi câteva corecturi 
printre rânduri, le-a tăiat, le-a scris din nou, iar când a văzut că nu-i mai 
rămâne loc pentru altele, a rupt foaia de hârtie şi a scris alt mesaj, complet 
diferit, care ei i s-a părut înduioşător. Când a ieşit de la telegraf, Hildebranda 
abia îşi putea stăpâni lacrimile. 

— E slut şi nici prea vesel nu pare, i-a spus Ferminei Daza, dar e plin de 
iubire. 

Mai mult decât orice, pe Hildebranda a impresionat-o singurătatea în care 
trăia verişoara ei. Se purta, după cum i-a spus, ca o fată bătrână, măcar că 
avea douăzeci de ani. Obişnuită cu o familie numeroasă, răspândită în tot tinu- 
tul, prin case în care nimeni nu ştia cu siguranţă câţi locuiau sau de câte 
tacâmuri era nevoie la masă, Hildebranda nici nu-şi imagina că o fată de vârsta 
ei putea să-şi ducă viaţa închisă ca într-o mănăstire. Acesta era însă adevărul: 
de la şase dimineaţa, când se scula, şi până când stingea lumina în dormitor, 
nu făcea altceva decât să piardă vremea. Viaţa îi era rânduită de alţii. Mai întâi, 
lăptarul, care o trezea bătând la poartă când ultimii cocoşi anunțau o noua zi. 
Veneau la rând vânzătoarea de peşte, cu lada în care grămezile de pargos 
agonizau pe un strat de alge, negresele somptuoase cu zarzavaturi de la Maria la 
Baja şi fructe de la San Jacinto. Şi tot aşa, se perindau de dimineaţa până seara 
cerşetorii, fetele care vindeau bilete de loterie, surorile de caritate, tocilarul cu 
maşina lui hârâitoare, cel care cumpăra sticle goale, negustorul ambulant care 
cumpăra resturi de aur, cel care cumpăra ziare vechi, tigancile fatarnice care 
se ofereau să citească destinul în cărţi, în liniile palmei, in zatul de cafea, în apa 
din ulcele. Gala Placidia îşi pierdea toată săptămâna deschizând şi închizând 
uşa de la intrare, ca să spună nu, acuma nu, vino altă dată, sau strigând 
înfuriată de la balcon fir-ar să fie, ia nu ne mai bateti capu' atâta, ce dracu', am 
cumpărat de toate, nu mai avem nevoie de nimic. O înlocuia cu atâta zel şi cu 
atâta har pe mătuşa Escolâstica, încât Fermina le confunda chiar şi în 
dragostea pe care le-o purta. Avea obsesii de sclavă. Cum găsea o clipă de 
răgaz, dădea fuga la oficiul de lângă bucătărie şi se apuca să calce rufele până 
când le lăsa fără nici o cută, apoi le aşeza, cu levantica printre ele, în dulapuri, 
dar nu se mulțumea numai cu atât, pe lângă lenjeria abia spălată, o mai călca 
şi pe cea nefolosită, care, de atâta stat, putea să-şi piardă strălucirea. Cu 
aceeaşi râvnă se îngrijea şi de garderoba Ferminei Sânchez, mama Ferminei, 
care murise cu paisprezece ani în urmă. Deciziile mai importante le lua însă 
Fermina Daza. Ea hotăra ce anume aveau să mănânce la masă, ce trebuia 
cumpărat, ce trebuia făcut în fiecare împrejurare, rostuind în acest fel viaţa 
unei case în care, de fapt, nu era nimic de ostuit. După ce spăla coliviile, punea 
mâncare la păsări, şi se convingea că florile nu mai aveau nevoie de nimic, 
rătăcea la întâmplare prin casă. De când fusese exmatriculată, i se întâmpla 
deseori să se culce după prânz şi să se trezească abia a doua zi. Lectiile de 
pictură n-au fost altceva decât un mod mai amuzant de a pierde timpul. 

De la surghiunul mătuşii Escolâstica, relaţiile cu tatăl ei erau lipsite de 
afecţiune, deşi amândoi găsiseră modalitatea de a convietui fără să se 
stingherească unul pe celălalt. Când ea se scula, el era de mult plecat la 
treburile lui. Rareori i se întâmpla să lipsească de la ritualul mesei de prânz, 
deşi aproape niciodată nu mânca, fiindcă se sătura cu aperitivele şi gustările 
galiciene de la Cafeneaua Parohiei. Nici seara nu mânca acasă: îi lăsau cina pe 


masa, într-o farfurie acoperită, deşi ştiau ca el n-o să se atingă de ea până a 
doua zi, când i-o încălzeau pentru micul dejun. O dată pe săptămână îi dădea 
Ferminei banii necesari pentru cheltuielile casei, calculati până la ultima 
centimă şi administrati de ea cu scrupulozitate, dar îi satisfacea orice 
rugăminte pentru cumpărături neprevăzute. Niciodată n-o refuza, niciodată nu-i 
cerea socoteala, dar ea se comporta ca şi cum ar fi trebuit să dea seama în faţa 
Tribunalului Inchiziției. Niciodată nu-i vorbise despre afacerile pe care le 
învârtea, niciodată n-o luase cu el ca să-i arate agenţiile din port, aflate într-un 
loc unde domnişoarelor bine crescute nu le era îngăduit să calce nici chiar 
însoţite de părinţii lor. Lorenzo Daza nu se întorcea acasă mai devreme de zece 
seara, ora stingerii în perioadele mai puţin încordate ale războaielor civile. 
Rămânea până atunci la Cafeneaua Parohiei, jucând ce se nimerea, pentru că 
era specialist în toate jocurile de cafenea şi, pe deasupra, un un profesor 
pentru începători. Totdeauna ajungea acasă cu mintea trează, fără să-şi scoale 
din somn fiica, deşi se cinstea cu rachiu de anason îndată ce se dădea jos din 
pat şi o tinea asa, morfolind între dinţi chiştocul stins şi sorbind pe îndelete 
pahar după pahar, toată ziua. Într-o seară însă, Fermina l-a simţit când s-a 
întors. l-a auzit paşii de cazac pe scări, răsuflarea uriaşă pe coridorul de la etaj, 
bătăile în uşa dormitorului. l-a deschis şi, pentru prima oară, s-a speriat de 
ochiul zbanghiu şi de vorbele lui împleticite. 

— Suntem ruinati, i-a sous. Am ajuns la fundul sacului, ca să ştii şi tu. 

Au fost singurele cuvinte pe care le-a spus, dar de atunci nu le-a mai 
repetat niciodată şi nimic din ce s-a întâmplat mai târziu nu i-a adeverit 
spusele, dar din seara aceea, Fermina Daza a devenit conştientă că e singură 
pe lume. Trăia într-un adevărat limb social. Fostele ei colege de scoală duceau 
o altă viată, într-un paradis care îi era inaccesibil, cu atât mai mult după acea 
dezonorantă exmatriculare, dar nici vecina vecinilor ei nu se putea socoti, 
întrucât, pentru aceştia, era doar o elevă fără trecut, îmbrăcată în uniforma de 
la colegiul Intrarea Precuratei în Biserică. Lumea în care se invartea taică-său 
era alcătuită din traficanţi, hamali şi pribegi scapati din cine ştie ce războaie, 
care se aciuaseră în bârlogul public de la Cafeneaua Parohiei, într-un cuvânt, o 
lume de burlaci. În ultimul an, lecţiile de pictură o ajutaseră întrucâtva să mai 
uite de claustrarea în care trăia, pentru că profesoara, care prefera lecţiile în 
grup, aducea şi alte eleve în odaia de cusut. Erau însă fete de condiţii sociale 
atât de diferite şi îndoielnice, încât pentru Fermina Daza nu puteau fi ecât nişte 
prietene trecătoare, a căror afecţiune se sfârşea odată cu fiecare lecţie. 
Hildebranda voia să deschidă larg uşile casei, s-o învioreze, să aducă muzicantii 
şi petardele şi castelele din praf de puşcă ale tatălui său şi să organizeze un bal 
mascat al cărui iureş să spulbere apatia verişoarei, dar şi-a dat seama curând 
că planurile ei erau zadarnice. Dintr-un motiv foarte simplu: nu avea cu cine să 
le pună în aplicare. 

În orice caz, ea a fost cea care a aruncat-o în vâltoarea vieţii. Spre seară, 
după ce se terminau lecţiile de pictură, o lua la plimbare, pretextând că vrea să 
cunoască oraşul. Fermina Daza i-a arătat drumul pe care îl străbătea zi de zi 
împreună cu mătuşa Escolâstica, banca din parc unde Florentino Ariza o aştepta 
prefacandu-se că citeşte, stradutele pe unde o urmărea, ascunzătorile pentru 
scrisori, palatul lugubru ce adapostise pe vremuri temnita Inchiziției, restaurat 
mai apoi şi transformat în colegiul Intrarea Precuratei în Biserică, pe care ea îl 
ura din tot sufletul. Au urcat până la cimitirul săracilor, unde, până nu de mult, 
Florentino Ariza cânta la vioară, atent la direcţia de unde bătea vântul, pentru 
ca ea să-l poată auzi din pat, şi au zăbovit o clipă, imbrätisänd cu privirea 
oraşul istoric, acoperişurile sparte, zidurile măcinate de vreme, ruinele 
fortaretelor cotropite de bălării, noianul de insule din golf, cocioabele de pe 
malul mlaştinilor, întregul ţinut nemărginit al Caraibilor. 


De Crăciun, s-au dus la slujba de la catedrală. Fermina s-a aşezat pe banca 
de unde altă dată putea auzi mai bine muzica tainică a lui Florentino Ariza şi i-a 
arătat verişoarei locul exact în care, într-o noapte aidoma aceleia, îi zărise 
prima dată ochii înspăimântați. S-au aventurat singure ana la Porticul 
Copiştilor, au cumpărat dulciuri, s-au amuzat în prăvălia cu hârtii multicolore, 
iar Fermina Daza i-a arătat unde anume descoperise dintr-o dată că iubirea ei 
nu era decât un vis amăgitor. Nu-şi dădea seama că fiecare pas făcut de acasă 
până la şcoală, fiecare loc din oraş, fiecare clipă din trecutul ei cel mai recent 
nu păreau să existe decât prin harul lui Florentino Ariza. Hildebranda a încercat 
să-i amintească toate acestea, dar ea n-a vrut să admită, pentru că niciodată 
n-ar fi admis adevărul că iubirea lui Florentino Ariza era singurul lucru, bun sau 
rău, care i se întâmplase în viaţă. 

Nu de mult, un fotograf belgian îşi instalase studioul la etajul clădirii unde 
se afla Porticul Copiştilor, şi toţi cei care aveau cu ce plăti au profitat de ocazie 
ca să-şi facă o poză. Fermina si Hildebranda s-au numărat printre cei dintâi 
amatori. Au scos din şifonier lucrurile Ferminei Sânchez, şi-au împărţit rochiile 
cele mai elegante, umbrelutele de soare, pantofii de sărbătoare, pălăriile şi 
s-au îmbrăcat ca nişte cuconite de la mijlocul veacului. Gala Placidia le-a ajutat 
să-şi strângă corsetele, le-a învăţat cum să se mişte în armăturile de sârmă ale 
malacoafelor, să-şi pună manusile, să-şi încheie botinele cu tocuri înalte. 
Hildebranda a ales o pălărie cu boruri mari şi pene de strut, care-i atârnau pe 
spate. Fermina şi-a pus una ceva mai modernă, împodobită cu fructe din ghips 
vopsit şi flori de etamină. După ce s-au îmbrăcat, s-au amuzat privindu-se în 
oglindă, descoperind cât de mult semănau cu propriile lor bunici, şi au plecat 
fericite, moarte de râs, să-şi facă fotografia vieţii lor. Gala Placidia, care le-a 
privit din balcon cum traversau parcul sub umbrelutele deschise, abia 
ţinându-se pe tocuri, chinuindu-se să-şi împingă malacoafele cu tot trupul, ca 
nişte bebeluşi care învaţă să meargă cu tarcul pe rotile, le-a binecuvântat, 
rugându-se să iasă bine în poze. 

În fata studioului domnea o insufletire neobişnuită, pentru că belgianul 
tocmai îl fotografia pe Beny Centeno, care, cu câteva zile în urmă, câştigase 
campionatul de box din Panama. Era în chiloti de sport, cu manusile în mâini şi 
coroana pe cap, dar nu reuşea deloc să rămână în poziţie de atac timp de un 
minut, tinându-si respiraţia, ca să fie fotografiat, pentru că era destul să ridice 
pumnul, şi toţi suporterii lui izbucneau în urale, iar el nu putea rezista tentatiei 
de a le face pe plac, etalându-şi măiestria. Când, în sfârşit, le-a venit rândul şi 
celor două verişoare, cerul se înnorase, iar ploaia stătea să înceapă din clipă în 
clipă, dar ele s-au lăsat pudrate cu amidon şi s-au sprijinit cu atâta naturalete 
de o coloană de alabastru, încât au reuşit să rămână nemişcate mai mult decât 
părea cu putinţă. A fost o fotografie eternă. Când Hildebranda a murit, aproape 
centenară, la ferma din localitatea Flores de Maria, exemplarul ei a fost găsit în 
şifonierul din dormitor, printre cearşafurile împăturite şi parfumate, alături de 
resturile unei pansele, ascunse între filele unei scrisori decolorate de trecerea 
anilor. Fermina Şi-a păstrat fotografia pe prima pagină a unui album de familie, 
de unde a dispărut mult mai târziu, fără ca nimeni să ştie când anume şi cum, 
ajungând până la urmă, printr-o serie de întâmplări neverosimile, în mâinile lui 
Florentino Ariza, când amândoi trecuseră de mult pragul celor şaizeci de ani. 

Când Fermina si Hildebranda au ieşit din studioul belgianului, piaţa din 
faţa Porticului Copiştilor gemea de lume. Uitaseră că aveau obrazul alb de 
amidon, buzele opsite cu o pomadă de culoarea ciocolatei şi că toaletele lor nu 
erau deloc potrivite nici pentru ora, nici pentru timpurile acelea. Strada le-a 
primit cu un val de zeflemele. Erau incoltite şi nu ştiau cum să scape de 
batjocura mulţimii, cand prin invalmaseala şi-a croit drum landoul cu roibii aurii. 
Zeflemelele au încetat şi grupurile ostile s-au împrăştiat. Hildebranda n-avea să 


uite toata viata imaginea barbatului care s-a ivit pe scara trasurii, jobenul lui de 
atlaz, jiletca de brocart, gesturile calme, blandetea din priviri, prestanta lui. 

Desi nu-l mai văzuse până atunci, l-a recunoscut imediat. Fermina Daza îi 
vorbise despre el, mai degrabă în treacăt şi fără pic de interes, cu o lună 
înainte, într-o după-amiază când refuzase să treacă prin dreptul palatului 
Marchizului de Casalduero pentru că landoul cu caii de aur era oprit în faţa 
porţii. Îi povestise cine era stăpânul şi încercase să-i explice motivele antipatiei 
ei, fără a pomeni însă nimic de avansurile lui. Hildebranda uitase tot. Dar când 
l-a recunoscut în pragul trăsurii ca pe o apariţie de basm, cu un picior pe 
pământ şi altul pe scară, n-a înţeles motivele verişoarei. 

— Vă rog să-mi faceţi plăcerea si să urcați, le-a spus doctorul Juvenal 
Urbino. Vă conduc oriunde doriţi. 

Fermina Daza a încercat să schiteze un gest de refuz, dar Hildebranda 
apucase deja să accepte. Doctorul Juvenal Urbino a coborât şi, abia atingand-o 
cu vârful degetelor, a ajutat-o să urce în trăsură. Fermina n-a mai avut ce face 
şi a urmat-o, îmbujorată de ruşine. 

Nu aveau mult de mers, iar celor două verişoare nu le-a trecut nici o clipă 
prin minte că doctorul Urbino putea fi înţeles cu vizitiul, dar probabil că acesta 
a fost motivul entru care trăsura a făcut mai mult de o jumătate de oră până în 
parcul Evangheliilor. Stăteau pe bancheta principală, iar el, în fata lor, cu 
spatele la sensul de mers al trăsurii. Fermina privea în gol pe fereastră. 
Hildebranda, în schimb, era încântată, iar doctorul Urbino şi mai încântat de 
încântarea ei. Imediat ce trăsura a pornit din loc, impresionată de mirosul 
învăluitor de piele naturală al canapelelor şi de intimitatea interiorului 
capitonat, ea i-a mărturisit că ar fi putut trăi toată viaţa într-un loc atât de 
minunat. S-au împrietenit foarte repede, au început să râdă, să-şi arunce unul 
altuia intepaturi, ca între vechi prieteni, şi, ca să se amuze, au început să 
vorbească într-o păsărească uşor de descifrat, intercalând între silabele fiecărui 
cuvânt o alta stabilită în mod convenţional. Se prefăceau că o ignoră pe 
Fermina, dar continuau jocul tocmai pentru că ştiau foarte bine că înţelegea tot 
şi îi urmărea cu atenţia încordată. Foarte curând însă, după ce s-au săturat de 
atâta râs, Hildebranda a mărturisit că o strângeau botinele şi nu le mai putea 
suporta. 

— Nimic mai simplu, spuse doctorul Urbino. Să vedem cine termină mai 
repede. 

Şi începu să-şi desfacă şireturile ghetelor, iar Hildebranda acceptă 
sfidarea. Nu i-a fost prea uşor să se aplece, din cauza corsetului, dar doctorul 
Urbino nu s-a grăbit să termine, aşteptând dinadins până când ea şi-a scos 
botinele de sub fustă cu un hohot de râs triumfător, de parcă tocmai le 
pescuise dintr-un iaz. Când şi-au întors privirile către Fermina, i-au văzut 
minunatul profil de mierlă galbenă, mai ascuţit ca niciodată, desenat pe văpaia 
amurgului. Era de trei ori furioasă: din cauza situaţiei nemeritate în care se 
afla, din pricina purtării libertine a Hildebrandei şi pentru că era sigură că 
trăsura se invartea fără rost pe străzi, prelungind astfel plimbarea. Dar 
Hildebranda se dezlantuise şi nu mai putea fi ţinută în frâu. 

— Acum Îmi dau eu seama, spuse, că nu pantofii mă jenau, ci colivia asta 
de sârmă. 

Înţelegând că vorbea de malacof, doctorul Urbino prinse ocazia din zbor. 

— Nimic mai simplu. Puteţi scăpa de el chiar acum. 

Şi cu un gest rapid de prestidigitator îşi scoase batista din buzunar şi se 
legă la ochi 

— Eu, unul, nu mă uit, spuse. 

Bandajul alb îi sublinia şi mai mult puritatea buzelor, între barba neagră, 
rotunjită, şi mustatile cu vârfurile ascuţite, iar ea se simţi înfiorată de o 


rabufnire de panica. Se tntoarse spre Fermina, care, de data aceasta n-o mai 
privea furioasă, ci îngrozită la gândul ca ar fi fost în stare să-şi scoată fusta. 
Hildebranda redeveni serioasă şi o întrebă pe muteşte, folosindu-se de 
alfabetul mâinilor: „Ce facem ?" Fermina Daza îi răspunse, folosind acelaşi cod, 
că ea avea de gând să sară din trăsură dacă nu ajungeau mai repede acasă. 

— Eu aştept, spuse doctorul. 

— Puteţi să vă uitaţi, răspunse Hildebranda. 

Când şi-a scos batista de la ochi, doctorul Juvenal Urbino a înţeles că jocul 
se sfârşise, şi încă prost. La un semn al său, vizitiul a întors în loc trăsura şi a 
intrat în parcul Evangheliilor, unde lampagiul tocmai aprindea felinarele. Toate 
clopotele băteau de vecernie, Hildebranda a coborât repede, oarecum speriată 
la gândul că-şi supărase verişoara, şi şi-a luat rămas-bun de la doctor cu o 
strângere de mână prietenească. Fermina a imitat-o, dar când a vrut să-şi tragă 
mâna îmbrăcată în mănuşă de atlaz, doctorul Urbino i-a strâns degetul mijlociu, 
cel al inimii. 

— Aştept un răspuns, i-a spus. 

Fermina s-a smucit, iar manusa a rămas atârnată în mâna medicului, dar 
ea nu s-a mai întors să şi-o recupereze. S-a culcat nemâncată. După ce a cinat 
cu Gala Placidia în bucătărie, Hildebranda a intrat veselă în dormitor, de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic, şi a comentat cu hazul ei înnăscut întâmplările zilei. 
Nu şi-a ascuns entuziasmul pentru doctorul Urbino, pentru eleganța si 
cordialitatea lui, dar Fermina n-a făcut nici un comentariu, deşi îi trecuse 
supărarea. La un moment dat, Hildebranda i-a mărturisit: când doctorul Urbino 
s-a legat la ochi şi i-a văzut dantura desăvârşită strălucind între buzele 
trandafirii, a simţit o dorinţă irezistibilă să i le acopere cu sărutări. Fermina 
Daza s-a întors cu fata la perete şi a pus capăt conversatiei, fără intenţia de a 
jigni, mai degrabă zâmbitoare, dar cu glas răspicat: 

— Eşti o stricată. 

A avut un somn agitat, urmărită tot timpul de imaginea doctorului Juvenal 
Urbino, care i se arăta pretutindeni, râzând, cântând, scoțând scântei de 
pucioasă printre dinţi, cu ochii legaţi, luând-o peste picior, provocând-o cu 
vorbe fără nici o noimă, într-o trăsură necunoscută ce urca spre cimitirul 
săracilor. S-a trezit cu noaptea în cap, extenuată, şi a rămas în pat cu ochii 
deschişi, gândindu-se la anii fără număr pe care îi mai avea de trăit. Apoi, în 
timp ce Hildebranda era la baie, a scris la repezeală un bilet, l-a împăturit în 
grabă, l-a băgat iute în plic şi, înainte ca Hildebranda să se întoarcă în cameră, 
l-a trimis prin Gala Placidia doctorului Juvenal Urbino. Era una din scrisorile ei 
tipice, fără nici o literă în plus sau în minus, în care nu-i spunea decât de acord, 
domnule doctor, putea vorbi, aşadar, cu tatăl ei. 

Când Florentino Ariza a aflat că Fermina Daza urma să se mărite cu un 
medic de. neam nobil şi bogat, educat în Europa şi cu o reputaţie puţin 
obişnuită pentru anii lui, nimeni şi nimic nu l-a putut clinti din starea de 
deprimare în care se prăbuşise. Când a văzut că-i pierise cheful de vorbă, nu 
mai mânca şi-şi petrecea nopţile plângând întruna, Trânsito Ariza a făcut mai 
mult decât era cu putinţă ca să-i aline durerea, consolându-l ca o adevărată 
îndrăgostită, iar după o săptămână a reuşit să-l convingă să mănânce din nou. 
A vorbit atunci cu don Leon XII Loayza, singurul dintre cei trei fraţi care mai 
rămăsese în viaţă, şi fără să-i mărturisească adevăratul motiv, l-a implorat să-i 
dea nepotului o slujbă oarecare la compania lui de navigaţie, numai să fie cât 
mai departe, într-un port pierdut prin pădurile de pe valea fluviului La 
Magdalena, unde să nu ajungă nici scrisorile, nici telegramele şi unde să nu se 
poată întâlni cu nimeni care să-i spună ceva despre oraşul ăsta, adevărat loc de 
pierzanie. Din consideraţie pentru văduva fratelui său, care nu suporta nici 
măcar ideea existenţei unui bastard, unchiul nu i-a dat slujba, dar i-a găsit un 


post de telegrafist la Villa de Leyva, un oraş de vis, aflat la douăzeci de zile de 
drum si la aproape trei mii de metri altitudine deasupra nivelului Strazii 
Ferestrelor. 

Florentino Ariza nu si-a dat niciodata seama ca era vorba de o calatorie cu 
efect terapeutic. Avea sa şi-o amintească mereu, ca tot ce i s-a întâmplat în 
acea perioadă, prin lentilele împăienjenite ale nefericirii. Când a primit 
telegrama care-i anunţa numirea, nu s-a gândit nici o clipă s-o ia în serios, dar 
Lotario Thugut l-a convins cu argumente nemtesti că putea face o carieră 
strălucită în administraţie. ,Telegrafia e p meserie de viitor", i-a spus. l-a dăruit 
o pereche de manusi captusite cu blană de iepure, o căciulă căzăcească şi un 
palton cu guler de pluş, care-i fusese de mare folos în timpul iernilor geroase 
din Bavaria. Unchiul Leon XII i-a dat două costume de stofă şi nişte ghete 
impermeabile ale fratelui său mai mare, dar şi un bilet pentru o cabină la 
bordul primului vapor ce urma să plece din port. Trânsito Ariza i-a ajustat 
hainele, pentru că era mai puţin corpolent decât taică-său şi mult mai scund 
decât neamtul, şi i-a cumpărat ciorapi de lână şi izmene groase, ca să fie 
pregătit pentru iernile aspre de pe podişurile înalte. Florentino Ariza, călit la 
şcoala suferinţei, asista nepăsător la pregătirile de călătorie, întocmai ca un 
mort la propria-i înmormântare. N-a suflat nimănui nici o vorbă despre plecare, 
nu şi-a luat rămas bun de la nimeni, apărându-şi intimitatea cu aceeaşi 
hotărâre de fier cu care păstrase şi taina iubirii lui înăbuşite, dar, în ajunul 
plecării, a comis cu bună ştiinţă o ultimă nebunie a inimii, care l-ar fi putut 
costa chiar viaţa. La miezul nopţii, îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, a 
cântat de unul singur sub balconul Ferminei Daza valsul de iubire compus 
anume pentru ea, ştiut numai de ei doi şi care, timp de trei ani, fusese 
emblema complicităţii lor. | l-a cântat pe strunele viorii scăldate în lacrimi, abia 
murmurând cuvintele, cu o inspiraţie atât de intensă, încât şi câinii, care, după 
primele măsuri, se porniseră pe lătrat, mai întâi pe stradă, apoi în tot oraşul, au 
amuţit sub vraja adâncă a melodiei, iar valsul s-a încheiat într-o tăcere su- 
pranaturală. Fereastra de la balcon nu s-a deschis, nimeni nu s-a arătat prin 
preajmă, nici măcar paznicul de noapte, care altădată venea să asculte 
ultimele note ale serenadei. Aventura aceasta a fost ca un descântec de 
alinare, pentru că din clipa în care Florentino Ariza şi-a pus vioara în cutie şi s-a 
îndepărtat pe străzile amortite fără să mai privească înapoi, n-a mai avut 
senzaţia că pleca în dimineaţa următoare, ci că plecase de mulţi ani, cu 
hotărârea irevocabilă de a nu se mai întoarce în veci. 

Vaporul pe care urma să se îmbarce, identic cu alte două, aparţinând 
Companiei Fluviale a Caraibilor, fusese rebotezat, în amintirea întemeietorului 
său, Pio Quinto Loayza. Era o adevărată casă plutitoare din lemn, cu două 
caturi, înălţată pe o carcasă plată din metal, cu un pescaj de cel mult cinci 
picioare, care-i permitea să străbată mai uşor albia denivelată a fluviului. 
Vapoarele mai vechi, fabricate pe la jumătatea veacului la Cincinnati, după mo- 
delul legendar al celor care făceau cursa între Ohio şi Mississippi, aveau de-o 
parte şi de alta câte o roată propulsoare, pusă în mişcare de un cazan încălzit 
cu lemne. Ca şi acestea, vapoarele Companiei Fluviale a Caraibilor aveau 
maşinile cu aburi şi bucătăriile pe puntea inferioară, aproape de suprafaţa apei, 
iar marile tarcuri unde echipajul îşi atârna hamacele se încrucişau la diferite 
niveluri. La etajul superior se aflau cabina de comandă, cabina căpitanului şi 
cele ale ofiţerilor, un salon şi o sufragerie, unde pasagerii mai importanţi erau 
invitaţi cel puţin o dată în cursul călătoriei să cineze şi să joace cărţi. La etajul 
intermediar, existau şase cabine de clasa întâi, dispuse pe laturile unui culoar 
care servea drept sufragerie comună, iar la prora, un fel de salon, deschis spre 
fluviu, cu balustrade din lemn dantelat şi stâlpi de fier, unde noaptea pasagerii 
de rând îşi atarnau hamacele. Spre deosebire de ambarcatiunile mai vechi, 


acest tip de vapoare avea doar o uriaşă roată cu palete orizontale la pupa, sub 
closetele înăbuşitoare de sub coverta pasagerilor. Florentino Ariza nu se grabise 
să exploreze vaporul îndată ce urcase la bord, aşa cum făceau, aproape din 
instinct, cei care călătoreau prima oară. A devenit conştient de noua realitate 
care îl înconjura abia spre seară, în timp ce treceau prin dreptul cătunului 
Calamar, când s-a dus să urineze la pupa şi a văzut prin gaura closetului roata 
uriaşă din scânduri învârtindu-se sub picioarele lui cu un vuiet vulcanic de ape 
înspumegate şi aburi clocotitori. 

Nu mai călătorise niciodată până atunci. Îşi luase într-un cufăr de tablă 
hainele groase, foiletoanele ilustrate cumpărate lună de lună, pe care şi le 
cosea singur între coperţi de carton, şi cărţile cu versuri de dragoste ştiute pe 
de rost, ferfenitite de atâta citit. Renuntase la vioară, care se identifica prea 
mult cu nefericirea lui, în schimb maică-sa îl obligase să-şi ia nelipsitul petate, 
atât de practic şi atât de răspândit prin partea locului, o boccea cu o pernă, un 
cearşaf, o oală de noapte din cositor şi o plasă contra ţânţarilor, toate 
înfăşurate într-o rogojină legată cu două frânghii, din care se putea înjgheba la 
nevoie un hamac. Florentino Ariza nu voia să le ia, convins că n-avea ce face cu 
ele într-o cabină cu pal şi asternuturi, dar încă din prima noapte a trebuit să fie 
recunoscător simțului practic al mamei sale. Într-adevăr, în ultimul moment, la 
bord a urcat un pasager în ţinută de gală, care sosise chiar în acea dimineaţă 
din Europa şi pe care îl însoțea guvernatorul în persoană. Voia să-şi continue 
drumul imediat, împreună cu soţia, fiica, servitorul în livrea şi cele şapte cufere 
cu chenare aurite care abia încăpuseră pe scări. Apelând la sentimentele 
patriotice ale creolilor, căpitanul, un uriaş din Curacao, a reuşit până la urmă 
să-i instaleze pe călătorii neprevazuti. Lui Florentino Ariza i-a explicat într-o 
castiliană stâlcită, presărată cu cuvinte frantuzesti, că bărbatul în haine de gală 
era noul ministru plenipotenţiar al Angliei, în drum spre capitala republicii, 
amintindu-i totodată că regatul pe care îl reprezenta contribuise în mod decisiv 
la eliberarea noastră de sub dominaţia spaniolilor, aşa încât nici un sacrificiu nu 
era prea mare pentru ca o familie de rang atât de înalt să se simtă la noi ca 
acasă şi chiar mai bine, dacă se putea. Florentino Ariza, fireşte, a renunţat la 
cabină. 

La început, n-a regretat, întrucât debitul apelor era foarte bogat în acea 
perioadă a anului, iar vaporul a înaintat fără oprelişti în primele două nopţi. Pe 
la ora cinci, după cină, echipajul distribuia paturi pliante din pânză de cort, pe 
care pasagerii şi le întindeau pe unde apucau, cu aşternutul şi plasa contra 
ţânţarilor aduse de acasă în boccea. Cine avea hamac şi-l atârna în salon, iar 
cei care n-aveau de nici unele dormeau pe mesele din sufragerie, inveliti cu 
feţele de masă, schimbate doar de două ori în tot cursul călătoriei. Florentino 
Ariza rămânea treaz aproape toată noaptea, convins că desluseste glasul 
Ferminei Daza în briza răcoroasă, amăgindu-şi singurătatea cu amintirea ei, 
auzind-o cântând în răsuflarea vaporului ce înainta cu paşi de sălbăticiune 
uriaşă prin beznă, până când primele dungi trandafirii se desenau în zare, iar 
noua zi se revărsa dintr-o data peste imaşurile pustii şi mlastinile inecate în 
ceaţă. 

Călătoria i se părea atunci o dovadă în plus a înţelepciunii mamei sale şi, 
în cele din urmă, simțind cum creşteau în el noi puteri, îşi spunea că va reuşi să 
supravieţuiască uitării. 

După trei zile însă, călătoria a devenit mai anevoioasă printre bancurile de 
nisip ivite pe neaşteptate şi bulboanele înşelătoare. Apele erau mai tulburi, iar 
albia se îngustase, strecurându-se printre păduri cu copaci uriaşi, unde rareori 
se mai zărea câte o colibă de paie lângă stivele de lemne pregătite pentru 
cazanele cu aburi de pe vapoare. Larma papagalilor şi hărmălaia maimutelor 
nevăzute sporea parcă arsita amiezii. Dar noaptea, când vaporul era tras la 


mal, până şi simplul fapt de a fi în viata părea de nesuportat. Nu numai din 
pricina căldurii şi a ţânţarilor, dar şi a duhorii pe care o răspândeau bucăţile de 
carne sărată puse la uscat pe balustrade. Cei mai mulţi pasageri, şi îndeosebi 
europenii, abandonau cloaca din cabine şi îşi petreceau noaptea plimbându-se 
pe coverte, alungând gângăniile ce năvăleau de peste tot cu acelaşi prosop cu 
care îşi ştergeau broboanele de sudoare, iar zorii îi prindeau sleiti de puteri şi 
umflati de intepäturi. 

Pe deasupra, în anul acela începuse încă un episod al războiului civil 
intermitent dintre liberali şi conservatori, iar căpitanul luase măsuri foarte 
severe pentru asigurarea ordinii interne şi a securităţii pasagerilor. Ca să evite 
orice neînţelegeri şi provocări, a interzis vânarea caimanilor ce se soreau pe 
țărmurile nisipoase, una din distracţiile preferate ale celor care călătoreau în 
acea vreme pe fluviu. Ceva mai târziu, când, în cursul unei altercatii, o parte 
dintre călători s-au împărţit în două tabere opuse, a confiscat toate armele, 
promițând solemn să le restituie la sfârşitul călătoriei. S-a arătat neînduplecat 
chiar şi faţă de ministrul britanic, care încă de la începutul călătoriei apăruse 
îmbrăcat în costum de vânătoare, cu o carabină şi o puşcă cu două ţevi pentru 
vânat tigri. Restricţiile s-au înăsprit în dreptul portului Tenerife, unde s-au 
încrucişat cu un vapor care avea arborat pavilionul galben, semn al epidemiei. 
Căpitanul n-a putut obţine nici o informaţie, pentru că celălalt vapor n-a 
răspuns la semnale. Dar în aceeaşi zi, s-au întâlnit cu altă navă, care încărca 
vite pentru Jamaica, şi echipajul i-a informat că vaporul cu steagul galben avea 
la bord doi bolnavi de holeră, iar molima făcea ravagii pe toată porţiunea 
fluviului care le mai rămânea de străbătut. Atunci li s-a interzis pasagerilor să 
coboare nu numai în porturi, dar chiar şi în locurile nepopulate unde acostau ca 
să încarce lemne. Astfel că în timpul celor şase zile rămase până la sfârşitul 
călătoriei, pasagerii au căpătat deprinderi de puşcăriaşi. Printre acestea, 
contemplarea pernicioasă a unui teanc de fotografii pornografice olandeze, 
care au circulat din mână în mână, fără ca cineva să poată spune de unde 
apăruseră, deşi orice veteran al fluviului ştia prea bine că reprezentau doar o 
mostră din legendara colecţie a căpitanului. Dar chiar şi această distracţie fără 
nici un viitor n-a făcut altceva decât să sporească plictiseala. 

Florentino Ariza a suportat neplăcerile călătoriei cu acea răbdare minerală 
care o îndurera pe maică-sa şi îi exaspera pe prietenii lui. Nu şi-a făcut 
cunoştinţe printre călători, nu a intrat în vorbă cu nimeni. Isi petrecea zilele 
privind de pe punte caimanii care se soreau pe nisip şi pândeau cu fălcile 
căscate fluturii ce roiau în jur, contemplând îngândurat stolurile de stârci care 
îşi luau zborul speriaţi, pe deasupra mlaştinilor, lamantinii care îşi alăptau puii 
cu mameloanele lor maternale şi îi uimeau pe călători cu plânsul lor de femeie. 
Într-una din zile, a văzut plutind pe apă trei cadavre umflate şi verzi, deasupra 
cărora se înghesuiau câţiva vulturi gallinazos. Au trecut mai întâi cadavrele a 
doi bărbaţi, unul dintre ele fără cap, apoi cel al unei fetiţe de câţiva ani, ale 
cărei plete de meduză se unduiau în siajul navei. N-a aflat niciodată, pentru că 
niciodată nu se putea afla, dacă erau victimele holerei sau ale războiului, dar 
duhoarea lor gretoasa i-a pângărit în amintire imaginea Ferminei Daza. 

Aşa i se întâmpla de fiecare dată: orice fapt, plăcut sau neplăcut. Îi purta 
gândul către ea. Noaptea, când vaporul trăgea la tarm şi cei mai multi călători 
se plimbau neconsolati pe coverte, el răsfoia sub lampa cu carbid din 
sufragerie, singura care rămânea aprinsă până în zori, foiletoanele ilustrate, 
ştiute aproape pe de rost, iar dramele de atâtea ori citite şi răscitite îşi 
redobândeau puterea magica de la început, când el înlocuia protagonistii 
imaginari cu prieteni şi cunoscuţi din viaţa reală, rezervându-şi pentru sine şi 
pentru Fermina Daza rolurile indragostitilor fără speranţă. Alteori, compunea 
scrisori înflăcărate, pe care le rupea şi le arunca în valurile ce lunecau 


necontenit spre ea. Aşa îşi petrecea cele mai grele ceasuri, întrupat uneori 
într-un prinţ timid sau într-un paladin al iubirii, alteori, în propria-i piele, de iubit 
părăsit, până când se stârneau primele adieri răcoroase şi se ducea să motäie 
într-un fotoliu de pe punte. 

Într-o noapte, şi-a întrerupt lectura mai devreme ca de obicei şi tocmai 
trecea adâncit în gânduri prin sufrageria pustie, îndreptându-se spre closete, 
când brusc s-a deschis o uşă, iar o mână ca o gheară de şoim l-a înşfăcat de 
mânecă şi l-a tras într-o cabină. Abia a mai apucat să simtă prin întuneric 
trupul fără vârstă al unei femei goale, scăldată într-o sudoare caldă, cu 
respiraţia sacadată, care l-a trântit cu faţa în sus pe pat, i-a desfăcut catarama 
de la curea, i-a descheiat nasturii şi, aruncându-se călare peste el, 
zvârcolindu-se şi icnind, l-a deposedat fără glorie de virginitate. Amândoi s-au 
prăvălit agonizand într-un hau fără fund, mirosind a mal şi creveţi. Ea rămase o 
clipă întinsă peste el, respirând cu greu, şi încetă să mai existe în întuneric. 

— Pleacă acum şi uită tot, îi spuse. Între noi nu s-a întâmplat nimic. 

Atacul fusese atât de rapid şi de triumfător, încât nu putea fi vorba de o 
nebunie subită, efect al plictiselii, ci de un plan elaborat din timp până în cele 
mai mici detalii. Această certitudine măgulitoare l-a neliniştit cu atât mai mult 
pe Florentino Ariza, cu cât, atingând culmea plăcerii, avusese o revelaţie căreia 
nu-i putea da crezare, pe care refuza s-o admită, anume că iubirea iluzorie 
pentru Fermina Daza putea fi înlocuită cu o pasiune lumească. A încercat, 
aşadar, să afle identitatea violatoarei-magistru, în al cărei instinct de panteră 
ar fi putut afla un remediu pentru nefericirea lui. Dar n-a avut sorţi de izbândă. 
Dimpotrivă, pe măsură ce înainta în cercetări, avea senzaţia că se depărtează 
tot mai mult dea adevăr. 

Asaltul se petrecuse în ultima cabină, care comunica printr-o uşă cu 
penultima, transformându-se astfel într-un dormitor cu două paturi, foarte 
potrivit pentru o familie numeroasă. Acolo călătoreau două femei tinere, o alta 
ceva mai în vârstă, dar care se ţinea încă bine, şi un copil de câteva luni. Se 
îmbarcaseră la Barranco de Loba, portul care deservea oraşul Mompox de când 
nestatornicia fluviului îl izolase de căile de acces pe apă, iar Florentino Ariza le 
remarcase numai pentru că duceau copilul adormit într-o colivie mare. 

Erau îmbrăcate ca pasagerele de pe transatlanticele la modă, cu fuste de 
mătase şi jupoane, cu colerete de dantelă şi pălării cu boruri mari, garnisite cu 
flori de etamină, iar cele mai tinere îşi schimbau toaletele de câteva ori pe zi, 
aducând un aer primăvăratic printre călătorii sufocati de căldură. Manuiau 
umbrelutele de soare şi evantaiele din pene cu o deosebită iscusinta, dar şi cu 
intenţiile indescifrabile ale momposinelor vremii. Florentino Ariza n-a izbutit să 
descopere ce relaţii existau între ele, deşi nu se îndoia că făceau parte din 
aceeaşi familie. La început, s-a gândit că cea mai în vârstă putea fi mama 
celorlalte două, dar curând şi-a dat seama că era prea tânără şi, în plus, dintre 
toate, numai ea purta doliu. Nu putea crede că una dintre ele îndrăznise să 
facă tot ce făcuse ştiind că tovarăşele ei dormeau în paturile de alături, singura 
explicaţie plauzibilă fiind aceea că profitase de un moment întâmplător sau, 
poate, dinainte aranjat, în care a rămas singură în cabină. Uneori, două dintre 
ele ieşeau să se răcorească pe covertă, unde rămâneau până târziu, în timp ce 
a treia avea grijă de copil înăuntru, dar într-o noapte mai călduroasă, au ieşit 
toate, cu copilul adormit în colivia de răchită acoperită cu un voal. 

În ciuda atâtor indicii încâlcite, Florentino Ariza s-a grăbit să înlăture 
posibilitatea ca cea mai în vârstă să fie autoarea asaltului, absolvind-o imediat 
şi pe cea mai tânără, mai fermecătoare si mai îndrăzneață dintre ele. A făcut-o 
fără un motiv întemeiat, numai şi numai pentru că vigilenta lor neobosită îl 
îndemna să ia drept reală dorinţa lui fierbinte ca amanta de-o clipă să fie mama 
copilului închis în colivie. Atât de mult l-a sedus această idee, încât a început să 


se gândească la ea mai mult decât la Fermina Daza, fara să ţină seama de 
faptul atât de evident că acea mamă tânără nu trăia decât pentru copilul ei. Nu 
avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, era zveltă şi aurie, cu nişte pleoape 
portugheze care o făceau să pară şi mai distantă, şi orice bărbat s-ar fi 
mulţumit numai cu firimiturile dragostei cu care îşi înconjura fiul. De la micul 
dejun până la culcare, se ocupa de el în salonul de pe covertă, în timp ce 
tovarasele ei jucau dame, iar când reuşea să-l adoarmă, agata colivia de tavan, 
în locul cel mai răcoros. Dar nici măcar când era adormit nu se departa de el, 
legănând colivia, fredonând cântece de îndrăgostită, în timp ce gândurile îi 
zburau pe deasupra privatiunilor călătoriei. Florentino Ariza se agata de iluzia 
că, mai devreme sau mai târziu, tot avea să se dea de gol, măcar printr-un 
gest. Îi urmărea până şi ritmul respirației în tresărirea medalionului ce-i atârna 
peste bluza de batist, privind-o fără jenă pe deasupra cărţii pe care se prefăcea 
că o citeşte, şi chiar a comis impertinenta calculată de a-şi schimba locul la 
masa din sufragerie, ca să poată sta în faţa ei. Dar nimic nu i-a confirmat 
bănuiala că era depozitara celeilalte jumătăţi a tainei lui. Singura amintire care 
i-a rămas de la ea, şi asta numai pentru că tovarasa ei mai tânără a strigat-o, a 
fost numele de botez: Rosalba. 

Într-a opta zi de călătorie, vaporul a străbătut o strâmtoare cu ape 
învolburate, înaintând cu greu printre pereţii înalţi de marmură, iar după prânz, 
a acostat la Puerto Nare. Acolo coborau pasagerii care îşi continuau drumul spre 
interiorul provinciei Antioquia, una dintre cele mai afectate de noul război civil. 
Cele şase colibe din frunze de palmier şi cârciuma de lemn cu acoperiş de tablă 
care alcătuiau portul erau păzite de câteva patrule de soldaţi desculți şi prost 
înarmaţi, întrucât se zvonise că răsculații aveau de gând să atace şi să 
jefuiască vapoarele. In spatele caselor, se inaltau până la cer culmile unor 
munţi prăpăstioşi, cu o cornişă pe unde şerpuia un drum de cai tăiat chiar la 
marginea prăpastiei. Nimeni n-a dormit liniştit la bord, dar atacul nu s-a produs, 
iar spre dimineaţă, locul arăta ca un iarmaroc, cu indieni care vindeau amulete 
din lemn de palmier ragua şi filtre de amor, printre catării gata pregătiţi pentru 
urcuşul de şase zile spre jungla cu orhidee din cordiliera centrală. 

Florentino Ariza îşi petrecuse timpul privindu-i pe negrii care cărau în spate 
mărfurile de pe vapor, văzuse cum erau descărcate coşurile cu faianţă 
chinezească, pianele cu coadă pentru domnişoarele din Envigado şi doar foarte 
târziu a observat că, printre pasagerii rămaşi pe tarm, se număra şi grupul 
Rosalbei. Le-a zărit tocmai când se pregăteau de plecare, aşezate pieziş în şa, 
cu cizme de amazoane şi umbrelute în culori ecuatoriale, şi atunci, cu o 
îndrăzneală ce-i lipsise în zilele precedente, i-a făcut Rosalbei un semn de adio 
cu mâna, iar ele i-au răspuns toate la fel, cu o familiaritate care l-a răscolit 
până în măruntaie, făcându-l să-şi regrete îndrăzneala tardivă. Le-a văzut 
cotind prin spatele cârciumii, urmate de catârii care duceau în spinare cuferele, 
cutiile de pălării şi colivia copilului, apoi le-a zărit catarandu-se ca un şir de 
furnici cărăuşe pe marginea abisului şi, în cele din urmă, au pierit din viaţa lui. 
Atunci, s-a simtii singur pe lume, iar amintirea Ferminei Daza, rămasă la pândă 
în ultimele zile, i-a dat lovitura de graţie. 

Ştia că urma să se căsătorească chiar în sâmbăta aceea, iar nunta stârnise 
încă dinainte multă vâlvă, dar fiinţei care o iubea cel mai mult pe lume şi care 
avea s-o iubească în veci nu-i mai era îngăduit nici măcar să moară de dragul 
ei. Inabusita până atunci în lacrimi, gelozia a pus dintr-o dată stăpânire pe 
sufletul lui. Se ruga fierbinte ca trăsnetul dreptăţii divine s-o doboare pe 
Fermina Daza chiar în clipa când se va pregăti să jure iubire şi supunere unui 
bărbat care nu şi-o dorea drept soţie decât ca pe un obiect de decor şi, cuprins 
de extaz, îşi imagina mireasa, a lui sau a nimănui, prabusita pe dalele 
catedralei, cu cununita din flori de portocal ninsa de roua morţii şi cu torentul 


înspumat al vălului revărsat peste lespezile de marmură ale celor paisprezece 
episcopi înmormântați în fata altarului principal. Dar odată împlinită 
răzbunarea, se căia de propria-i răutate şi atunci, o vedea pe Fermina Daza 
ridicându-se teafără de jos, străină, dar vie, căci îi era cu neputinţă să-şi 
închipuie lumea fără ea. N-a mai putut dormi, iar dacă uneori se aşeza la masă 
şi mai ciugulea câte ceva, o făcea imaginându-şi că Fermina Daza se afla alături 
de el sau, dimpotrivă, pentru a-i refuza omagiul ajunării. Se consola câteodată 
cu gândul ca, în euforia nunţii şi chiar în nopţile patimase ale lunii de miere, 
Fermina Daza avea să sufere o clipă sau chiar mai multe, dar, în mod sigur, 
una, când năluca iubitului înşelat, umilit, scuipat, o să-i apară în minte, 
tulburandu-i fericirea. 

Cu o seară înainte de a ajunge în portul Caracoli, capătul călătoriei, 
căpitanul a oferit petrecerea tradiţională de rămas-bun, cu o orchestră de 
suflători alcătuită din membrii echipajului şi focuri de artificii colorate lansate 
din cabina de comandă. Ministrul Marii Britanii supravietuise odiseei cu un 
stoicism exemplar, vânând cu aparatul de fotografiat animalele pe care nu 
avea voie să le omoare cu pusca, iar seara venea de fiecare dată în sufragerie 
îmbrăcat în ţinuta lui impecabilă. Dar la petrecerea de la sfârşit, şi-a făcut 
apariţia în costumul clanului MacTavish şi a cântat din cimpoi după pofta inimii, 
tnvatandu-i pe toţi cei care erau amatori dansurile lui nationale, iar înainte de a 
se lumina de ziuă, l-au dus mai mult târâş în cabină. Copleşit de durere, 
Florentino Ariza s-a retras în ungherul cel mai îndepărtat de pe covertă, ca să 
nu-i ajungă la urechi nici măcar ecourile chiolhanului, şi şi-a pus pe el paltonul 
lui Lotario Thugut, încercând să-şi învingă frigul din oase. Se trezise la cinci 
dimineaţa ca un condamnat în zorii execuţiei şi toată sâmbăta nu făcuse 
altceva decât să-şi imagineze minut cu minut nunta Ferminei Daza. Mai târziu, 
când s-a întors acasă, dându-şi seama că încurcase orele şi că totul fusese 
altfel de cum îşi imaginase el, a avut bunul simţ să-şi bată joc de propria-i 
fantezie. 

A fost, oricum, o sâmbătă a patimilor, care a culminat cu un nou acces de 
febră, când i s-a părut că era momentul în care tinerii căsătoriţi plecau pe furiş 
de la nuntă, pe o uşă secretă, pentru a gusta deliciile primei nopţi. Văzându-l 
tremurând de friguri, cineva l-a anunţat pe comandant, care a lăsat petrecerea 
baltă şi, temându-se să nu fie vorba de un caz de holeră, l-a luat cu el şi pe 
medicul de bord, ca să-l consulte, iar acesta i-a dat o doză bună de bromură şi 
l-a trimis în cabina de carantină. A doua zi însă, când în zare s-au ivit de sub 
apă colții de stâncă din dreptul portului Caracoli, febra îi dispăruse şi se simţea 
plin de speranţe, pentru că în marasmul sedativelor, se hotărâse o dată pentru 
totdeauna şi fără să stea prea mult pe gânduri, să dea dracului strălucitul viitor 
al telegrafiei şi să se întoarcă, la bordul aceluiaşi vapor, în străvechea Stradă a 
Ferestrelor. 

Nu i-a fost greu să găsească un loc la înapoiere în schimbul cabinei cedate 
reprezentantului reginei Victoria. La început, căpitanul a încercat să-l convingă 
să renunţe cu argumentul binecunoscut că telegrafia era ştiinţa viitorului. 
Exista chiar un proiect, i-a mai spus, pentru instalarea unui astfel de sistem de 
comunicare pe vapoare. Dar el a rezistat oricăror argumente, iar căpitanul n-a 
avut încotro şi, până la urmă, i-a făcut pe plac, nu atât din pricina cabinei, cât 
mai ales pentru că ştia foarte bine care erau adevăratele lui legături cu 
Compania Fluvială a Caraibilor. 

Călătoria în josul fluviului a durat mai puţin de şase zile, iar Florentino 
Ariza s-a simţit din nou acasă când au intrat în laguna Las Mercedes şi a văzut 
şiragul de lumini de pe luntrile pescăreşti legănându-se în siajul vasului. Nu se 
luminase bine de ziuă cand au acostat în micul golf Niño Perdido, aflat la nouă 
leghe depărtare de oraş şi ultimul port pentru vapoarele fluviale mai înainte de 


a fi fost dragat si dat din nou în folosinţă vechiul canal de trecere de pe vremea 
spaniolilor. Călătorii trebuiau să aştepte până la şase dimineaţa salupele 
închiriate care urmau să-i ducă la destinaţie. Dar Florentino Ariza era atât de 
nerăbdător, încât a plecat mai înainte cu şalupa poştei, ai cărei funcţionari îl 
socoteau ca pe unul de-ai lor. Înainte de a cobori de pe vapor, a cedat tentatiei 
de a face un gest simbolic: şi-a aruncat în apă bocceaua cu aşternutul şi a 
urmărit-o cu privirea cum se depărta printre tortele pescarilor nevazuti, pana 
când a ieşit din lagună şi a dispărut în ocean. Era sigur că n-o să mai aibă 
nevoie de ea până la capătul vieţii. Niciodată, pentru că niciodată n-avea să 
mai părăsească oraşul Ferminei Daza. 

Golful arăta în zori ca un iaz cu luciul neted. Pe deasupra negurilor care 
pluteau peste ape, Florentino Ariza a zărit turla catedralei poleită de primele 
raze, hulubăriile de pe acoperişuri şi, orientându-se după ele. a reuşit să lo- 
calizeze balconul palatului Marchizului de Casalduero unde şi-o imagina pe 
femeia nenorocirii lui dormind cu capul pe umărul soţului satisfăcut. Această 
presupunere i-a sfâşiat inima, dar n-a făcut nimic ca să şi-o şteargă din minte, 
dimpotrivă: s-a complacut în suferinţă. Soarele se inaltase de mult pe cer cand 
şalupa poştei şi-a croit drum prin labirintul velierelor ancorate în port, unde 
mirosurile nenumărate din piaţă se invalmaseau cu imputiciunea de pe fundul 
mării, contopindu-se în aceeaşi duhoare. Tocmai sosise goeleta de la Riohacha, 
iar hamalii cu apa până la brâu luau călătorii de la bord şi îi duceau în cârcă 
până la tarm. Florentino Ariza a fost primul care a sărit pe uscat de pe şalupa 
poştei, iar din clipa aceea n-a mai simţit în nări miasmele fetide ale golfului, ci 
mirosul personal al Ferminei Daza, care îmbălsăma oraşul. Totul mirosea a ea. 

Nu s-a mai întors la oficiul de telegraf. Singura lui preocupare păreau să fie 
foiletoanele de dragoste şi volumele din colecţia Biblioteca Populară, pe care 
maică-sa i le cumpăra în continuare şi pe care el le citea şi le recitea tolănit în 
hamac, până când le învăţa pe dinafară. N-a întrebat nici măcar unde era 
vioara. Şi-a reluat legăturile cu prietenii mai apropiaţi, cu care juca biliard sau 
stătea de vorbă pe terasele cafenelelor de sub arcadele Pieţii Catedralei, dar nu 
s-a mai dus la balurile de sâmbătă seara: nu şi le putea imagina fără ea. 

În dimineaţa în care s-a întors din călătoria neterminată, a aflat că Fermina 
Daza îşi petrecea luna de miere în Europa, iar inima lui îndurerată parcă îi 
spunea că va rămâne acolo, dacă nu pentru totdeauna, oricum pentru mulţi 
ani. Această convingere i-a dat şi primele speranţe că va putea uita totul. Se 
gândea la Rosalba, a cărei amintire devenea tot mai vie, pe măsură ce se 
stingeau celelalte. Şi tot atunci şi-a lăsat să-i crească mustata cu vârfuri 
pomădate, la care n-avea să renunţe până la sfârşitul vieţii şi care i-a schimbat 
nu numai înfăţişarea, dar şi firea, iar gândul că iubirea putea fi înlocuită oricând 
cu alta, i-a călăuzit paşii pe cărări până atunci nebănuite. Incet-incet, mirosul 
Ferminei Daza deveni mai puţin intens şi frecvent, iar în cele din urmă, rămase 
numai în gardeniile albe. 

Era derutat, neştiind încotro să-şi îndrepte viaţa, când, într-o noapte de 
război, vestita văduvă a lui Nazaret le-a cerut înspăimântată adăpost, deoarece 
casa ei fusese distrusă de o ghiulea de tun în timpul asediului generalului rebel 
Ricardo Gaitân Obeso. Trânsito Ariza a prins ocazia din zbor şi a trimis-o pe 
văduvă în camera fiului, pretextând că în dormitorul ei nu era loc suficient, dar, 
în realitate, cu speranţa că o altă iubire îl va putea vindeca de cea care îi făcea 
viaţa un chin. De când fusese dezvirginat de Rosalba în cabina de pe vapor, 
Florentino Ariza nu mai făcuse dragoste şi i s-a părut firesc ca într-o noapte 
atât de cumplită văduva să doarmă în pat, iar el în hamac. Numai că ea 
hotărâse dinainte şi pentru el. Aşezată pe marginea patului unde Florentino 
Ariza stătea întins şi se întreba, descumpănit, ce anume ar fi trebuit să facă, a 
început să-i vorbească despre dorul ei nestins după soţul mort cu trei ani în 


urma, tn timp ce-si arunca rand pe rand prin odaie valurile cernite ale vaduviei, 
până cand nu i-a mai rămas nici măcar verigheta pe deget. Şi-a scos mai întâi 
bluza de tafta brodata cu mărgele şi a aruncat-o pe fotoliul din colt, şi-a azvarlit 
brasiera peste umăr, de cealaltă parte a patului, apoi şi-a tras dintr-o singură 
mişcare fusta lungă, monahală, juponul cu volane, portjartierul de atlaz si 
funebrii ciorapi de mătase, risipindu-le pe jos ca pe nişte zdrente, iar camera 
s-a înnegurat dintr-o dată sub ultimele rămăşiţe ale doliului ei. A făcut-o cu 
atâta entuziasm şi cu nişte pauze aşa de bine chibzuite, încât fiecare gest 
părea întâmpinat de trupele de asalt cu salve de tun care zguduiau oraşul din 
temelii. Florentino Ariza a încercat s-o ajute să-şi desfacă sutienul, dar ea i-a 
luat-o înainte cu o manevră abilă, căci de-a lungul a cinci ani de devoțiune 
matrimonială, învățase aşa de bine să se descurce singură în timp ce făcea 
dragoste, încât nici chiar pentru preambuluri nu mai avea nevoie de vreun 
ajutor. În cele din urmă, şi-a scos pantalonaşii de dantelă, lăsându-i să alunece 
cu o mişcare rapidă de înotătoare, şi a rămas în pielea goală. 

Avea douăzeci şi opt de ani şi născuse de trei ori, dar trupul ei îşi păstra 
nealterat farmecul ametitor de fecioară. Florentino Ariza n-avea să înţeleagă 
niciodată cum de fusese cu putinţă ca nişte veşminte de penitentă să 
domolească neastamparul de iapă sireapă al acelei femei patimase, care l-a 
dezbrăcat sufocată de propria-i nerăbdare, aşa cum nu îndrăznise s-o facă 
vreodată cu soţul ei, de teamă să n-o ia drept o desfrânată, şi care a încercat 
să-şi potolească într-un singur asalt, cu uimirea şi inocenta celor cinci ani de 
fidelitate conjugală, dorinţa înăbuşită în timpul doliului. Înainte de această 
noapte şi din ceasul de graţie în care maică-sa o adusese pe lume, nu se 
culcase niciodată, nici măcar în acelaşi pat, cu alt bărbat în afară de soţul ei. 

Nu şi-a permis prostul gust de a avea remuşcări. Dimpotrivă. Neputând 
dormi din pricina mingilor de foc care zburau tiuind pe deasupra acoperişurilor, 
a evocat până în zori excelentele calităţi ale soţului ei, fără să-i reproşeze altă 
infidelitate decât aceea de a fi murit fără ea, dar împăcată la gândul că 
niciodată nu-i aparținuse pe de-a-ntregul aşa cum era atunci, închis într-o ladă 
cu capacul bătut în douăsprezece cuie de trei țoli şi la doi metri sub pământ. 

— Sunt fericită, i-a spus, pentru că numai acum ştiu sigur unde e când nu 
e acasă. 

Din noaptea aceea, când şi-a lepădat pentru totdeauna doliul, renunțând 
la perioada inutilă a bluzelor cu floricele gri, viaţa i s-a umplut de cântece de 
iubire şi rochii provocatoare, cu papagali şi fluturi pictaţi, iar toţi cei care 
pofteau la trupul ei puteau să-l aibă oricând doreau. Când, după şaizeci şi trei 
de zile de asediu, trupele generalului Gaitân Obeso au fost învinse, şi-a refăcut 
casa dărâmată de tunuri şi a construit deasupra stâncilor de pe tarm o terasă 
unde se spărgeau pe timp de furtună talazurile înfuriate ale mării. Acesta a fost 
cuibuşorul ei de nebunii, cum se amuza să spună fără nici o ironie, unde îi 
primea numai pe cei care îi erau pe plac, când avea chef şi cum avea chef, fără 
să ceară de la nimeni nici un banut, considerând ca, de fapt, bărbaţii îi făceau o 
favoare. Doar rareori accepta un dar, cu condiţia să nu fie de aur, şi proceda cu 
atâta discreţie, încât nimeni n-ar fi putut dovedi că avea o purtare 
necuviincioasă. O singură dată a fost pe punctul de a stârni un adevărat 
scandal public, când s-a zvonit că arhiepiscopul Dante de Luna nu murise 
otrăvit din greşeală cu ciuperci, ci le mâncase intenţionat, după ce ea îl ame- 
nintase că-şi taie gâtul dacă mai insistă cu avansurile lui sacrilege. Nimeni n-a 
întrebat-o dacă era adevărat, iar ea n-a vorbit niciodată despre această 
întâmplare, dar nici felul de viata nu şi l-a schimbat. Era, aşa cum mărturisea 
chiar ea, moartă de râs, singura femeie liberă din ţinut. 

Văduva lui Nazaret n-a lipsit niciodată de la întâlnirile sporadice cu 
Florentino Ariza, oricât de ocupată ar fi fost, şi totdeauna o făcea fără pretenţia 


de a iubi sau de a fi iubită, deşi totdeauna spera să descopere ceva care să 
semene cu iubirea, dar fără inconvenientele iubirii. Uneori, când se întâlneau la 
ea acasă, le plăcea să rămână pe terasa de pe ţărmul mării, sub ploaia de 
spumă sărată, şi să contemple în zare zorii lumii întregi. El s-a străduit s-o 
înveţe toate trucurile pe care le văzuse la alţii prin găurile din pereţii 
camarutelor de la hotelul de tranzit, dar şi soluţiile teoretice trambitate în gura 
mare de Lotario Thugut în nopţile când era cu chef. A convins-o să se lase 
privită în timp ce făceau dragoste, să schimbe poziţia convenţională a 
misionarului cu cea a bicicletei de apă, sau cu cea a puilor la frigare, sau a 
îngerului ciopartit, iar odată au fost cât pe ce să-şi frângă gâtul când, 
chinuindu-se să născocească altceva cu totul nou, s-a rupt hamacul cu ei. Dar 
toate s-au dovedit până la urmă lecţii inutile, pentru că, deşi era o elevă plină 
de îndrăzneală, ei îi lipsea orice talent pentru fornicatia bine controlată. 
Niciodată n-a putut înţelege farmecul seninatatii în pat, niciodată n-a avut o cât 
de mică inspiraţie, iar orgasmele ei erau inoportune şi epidermice: o dezolantă 
împreunare şi atâta tot. Mult timp, Florentino Ariza a fost convins că era 
singurul, iar ea l-a. lăsat să trăiască cu această iluzie, până când a avut 
ghinionul să vorbească în somn. Încet-încet, el a reconstituit din frânturi harta 
de navigaţie a visurilor şi s-a strecurat printre numeroasele insule ale vieţii ei 
tainice. Aşa a aflat că nu avea de gând să se mărite cu el, deşi îi purta o vie 
recunoştinţă pentru faptul că o pervertise. Şi chiar i-a mărturisit-o de câteva 
ori: 

— Te ador, fiindcă ai facut din mine o tarfa. 

Fapt care, exprimat sub o altă formă, nu era lipsit de temei. Florentino 
Ariza o făcuse să-şi piardă virginitatea unei căsnicii convenţionale, mai nocivă 
decât virginitatea congenitală sau decât abstinenta văduviei. li explicase ca 
nimic din ceea ce fac un bărbat şi o femeie în pat nu este imoral, dacă în acest 
fel contribuie la perpetuarea iubirii. Şi încă un lucru care avea să devină de 
atunci temeiul întregii ei vieţi, anume, că fiecare vine pe lume înzestrat cu 
anumite aptitudini pentru amor, iar cele nefolosite de bună voie sau prin forţa 
împrejurărilor, din motive de ordin personal sau nu, se pierd pe veci. Meritul ei 
a fost că i-a aplicat sfatul întocmai, fără să schimbe o iotă. Cu toate acestea, 
convins că o cunoaşte mai bine ca oricine, Florentino Ariza nu putea înţelege de 
ce era atât de solicitată o femeie aşa de puerilă, care, pe deasupra, sporovăia 
întruna în pat despre răposatul ei soţ. După el, singura explicaţie posibilă şi 
care n-a putut fi dezmintita de nimeni, era că tot ce-i lipsea văduvei lui Nazaret 
în materie de arte marţiale îi prisosea în tandrete. Pe măsură ce ea îşi extindea 
domeniile, iar el şi le explora pe ale sale, încercând să-şi găsească alinare 
pentru mai vechea lui durere în alte inimi risipite ici şi colo, au început să se 
întâlnească tot mai rar, până când, în cele din urmă, s-au despărţit fără 
suferinţă. 

A fost primul amor de pat al lui Florentino Ariza. Dar. În loc să-şi lege vieţile 
într-o relaţie statornică, aşa cum visa maică-sa, amândoi au profitat de ocazie 
ca să se arunce în vâltoarea vieţii. Florentino Ariza a dezvoltat metode ce 
păreau neverosimile la un bărbat ca el, taciturn, pricăjit şi, pe deasupra, 
îmbrăcat ca un babalâc din alte timpuri. Avea, în schimb, două calităţi care îl 
favorizau. Mai întâi, faptul că putea recunoaşte cu precizie, chiar dintr-o 
mulţime de oameni, femeia care îl aştepta, deşi îi făcea curte cu multă 
prudenţă, conştient că nimic nu era mai ruşinos şi mai umilitor decât un refuz. 
Pe de altă parte, şi ele îl identificau imediat ca pe un singuratic care cerşea 
iubire cu o umilinţă de câine hăituit, şi asta le făcea să cedeze fără condiţii, fără 
să pretindă nimic, fără să urmărească altă satisfacţie decât sentimentul 
datoriei împlinite fata de un milog al străzii. Erau singurele lui arme, dar cu ele 
a purtat bătălii istorice, deşi învăluite în cel mai mare secret, pe care le-a 


înregistrat cu o scrupulozitate de notar într-un caiet cifrat, uşor de recunoscut 
dintre multe altele după titlul care vorbea de la sine: Ele. Prima însemnare a 
fost cea privitoare la văduva lui Nazaret. Cincizeci de ani mai târziu, când 
Fermina Daza a fost absolvită de sfânta osândă a cununiei, avea vreo douăzeci 
şi cinci de caiete, unde înregistrase şase sute douăzeci şi două de amoruri de 
mai lungă durată, fără a mai pune la socoteală nenumăratele aventuri 
trecătoare, pe care nu le învrednicise nici măcar cu o notă cât de neînsemnată. 

După şase luni de amor bezmetic cu văduva lui Nazaret, Florentino Ariza a 
fost ferm convins că reuşise să supravieţuiască chinurilor dragostei pentru 
Fermina Daza. Atât de convins, încât s-a sfătuit şi cu Trânsito Ariza de câteva 
ori, de-a lungul celor doi ani cât a durat voiajul de nuntă, şi a continuat să 
creadă acest lucru cu o senzaţie de nemărginită uşurare până în duminica 
blestemată când, fără să fi avut vreo presimtire, a zărit-o ieşind de la biserică la 
braţul soţului ei, asaltată de curiozitatea şi admiraţia noii lumi în care se 
învârtea. Aceleaşi doamne de nobilă stirpe care o luaseră în derâdere la 
început, dispretuind-o pentru că era o venetica fără nume, se intreceau acum 
să-i câştige bunăvoința, ametite de farmecul ei. Isi juca atât de bine rolul de 
soţie mondenă, încât lui Florentino Ariza i-au trebuit câteva minute bune ca s-o 
recunoască. Se schimbase complet: prestanta şi aerul de femeie matură, 
botinele cu tocuri înalte, pălăria cu voaletă, împodobită cu pana unei păsări 
orientale, totul la ea era diferit, dar atât de firesc, de parcă nici nu dusese altă 
viata de când se născuse. I s-a părut mai frumoasă şi mai tânără ca niciodată, 
dar, ca niciodată, irecuperabilă, deşi n-a înţeles motivul decât când i-a zărit 
rotunjimea pântecului sub rochia largă de mătase: era însărcinată în luna a 
şasea. Mai mult ca orice însă, l-a impresionat faptul că alcătuia împreună cu 
soţul ei o pereche încântătoare, care se purta cu dezinvoltură şi fluiditate, 
plutind parcă pe deasupra oricăror stavile ale realităţii. Florentino Ariza n-a 
simţit nici gelozie, nici furie, ci un cumplit dispreţ faţă de sine însuşi. Se simţea 
sărac, urât, inferior, nedemn nu numai de ea, ci de orice altă femeie de pe faţa 
pământului. 

Aşadar, se întorsese. Revenea fără să regrete cotitura din viaţa ei. 
Dimpotrivă: avea din ce în ce mai puţine motive s-o facă, mai ales după ce 
supravietuise încercărilor din primii ani. Fapt cu atât mai vrednic de admiraţie 
în cazul unei tinere ca ea, care, până în noaptea nunţii, încă mai bajbaia prin 
negurile inocentei. Incepuse să şi-o piardă în cursul călătoriei prin ţinutul 
verişoarei Hildebranda. La Valledupar a înţeles, în sfârşit, de ce cocosii aleargă 
găinile, a asistat la nuntirea brutală a măgarilor, a văzut nascandu-se viteii şi 
şi-a auzit verişoarele comentând ca pe un lucru firesc care dintre rudele lor 
căsătorite continuau să facă dragoste şi care, de când şi de ce nu se mai culcau 
împreună, deşi trăiau sub acelaşi acoperiş. Şi tot atunci şi-a început iniţierea în 
amorul solitar, cu ciudata senzaţie că nu era ceva nou pentru instinctele ei: mai 
întâi în pat, ţinându-şi răsuflarea, ca să nu se dea de gol în dormitorul împărţit 
cu alte şase verişoare, apoi, fără nici o reţinere, tolănită pe pardoseala băii, cu 
părul despletit si fumând primele chiştoace de carutas. Totdeauna o făcea 
răscolită de mustrări de cuget şi îndoieli, de care n-a reuşit să scape decât 
după ce s-a căsătorit, şi totdeauna în cel mai mare secret, în timp ce 
verişoarele ei se întreceau care mai de care să povestească nu numai de câte 
ori pe zi şi cum li se întâmpla, dar şi cât de intense orgasme aveau. În ciuda 
atracției pe care o exercitau asupra ei acele ritualuri initiatice, a continuat să 
fie convinsă că pierderea virginitatii era un sacrificiu sângeros. 

Astfel că propria-i nuntă, care se anunţa a fi printre cele mai răsunătoare 
din ultimii ani ai veacului trecut, s-a desfăşurat pentru ea sub semnul groazei. 
Luna de miere o înspăimânta mai mult decât scandalul social stârnit de 
căsătoria cu un june care nu-şi avea seamăn pe lume. Din clipa în care au 


început strigările de căsătorie la catedrală, Fermina a fost din nou asaltată de 
biletele anonime, unele cuprinzând chiar ameninţări cu moartea, dar ea abia 
dacă le lua în seamă, căci, înspăimântată de iminenta violării, nu mai avea 
putere să se mai teamă şi de altceva. Chiar dacă ea n-o făcea în mod conştient, 
indiferența era cea mai nimerită atitudine pe care o putea adopta fata de 
anonime o categorie socială deprinsă, din cauza festelor pe care i le jucase 
istoria, să-şi plece capul în faţa faptului împlinit. Aşa încât, pe măsură ce se 
răspândea zvonul că nunta era irevocabilă, tot ceea ce până atunci îi fusese po- 
trivnic părea să treacă de partea ei. Putea constata aceste schimbări în alaiul 
mereu mai numeros de femei livide, şubrezite de artrită şi resentimente, care, 
convingându-se într-o bună zi de inutilitatea intrigilor, îşi făceau apariţia pe 
neaşteptate şi fără nici o jenă în casa din Parcul Evangheliilor, cu braţele 
încărcate de reţete de bucătărie şi daruri augurale. Trânsito Ariza, care 
cunoştea prea bine lumea aceea, deşi abia atunci a văzut pe propria-i piele de 
ce era în stare, ştia că în ajunul unor evenimente mai importante, clientele 
veneau s-o roage să-şi dezgroape ulcioarele şi să le împrumute bijuteriile 
amanetate, doar pentru douăzeci şi patru de ore, în schimbul unei dobânzi 
suplimentare. De mult nu se mai întâmplase ca ulcioarele să rămână goale, iar 
doamnele cu nume răsunătoare să-şi abandoneze cuferele în umbră şi să apară 
surâzătoare, purtându-şi propriile bijuterii luate cu împrumut, la o nuntă cum 
nu se mai văzuse alta în tot veacul şi a cărei încununare glorioasă a fost 
participarea în calitate de nas a doctorului Rafael Nüñez, de trei ori preşedinte 
al Republicii, filozof, poet şi autor al textului imnului naţional, după cum se 
putea afla încă de pe atunci din unele dicţionare mai recente. Fermina Daza a 
fost condusă la altar de tatăl său, căruia ţinuta de gală i-a împrumutat pentru o 
zi un aer echivoc de respectabilitate. A fost cununată pe viaţă, în faţa altarului 
principal al catedralei, de trei episcopi, la unsprezece dimineaţa, in preainaltata 
vineri a Sfintei Treimi, iar în tot acest răstimp, n-a avut nici un gând milostiv 
pentru Florentino Ariza, care, la ora aceea, delira de febră, murind de dorul ei, 
pe puntea bătută de soare şi vânt a unui vapor ce n-avea să-l poarte spre 
uitare. În timpul ceremoniei religioase şi mai târziu, la petrecere, a arborat un 
surâs îngheţat, ca de clovn, gest interpretat de unii drept zâmbetul zeflemitor 
al victoriei, dar care nu era decât un mijloc de a-şi disimula spaima de fecioară 
abia căsătorită. 

Din fericire, împrejurările neprevăzute, precum şi solicitudinea soţului au 
făcut ca primele nopţi să treacă pentru ea fără durere. A fost o întâmplare 
providentiala. Din cauza furtunii care bântuia in Marea Caraibilor, vaporul 
cunoscutei Compagnie Generale Transatlantique şi-a modificat itinerarul, 
amintind doar cu trei zile mai înainte că-şi devansa plecarea spre portul La 
Rochelle, aşa încât avea să ridice ancora chiar în noaptea nunţii, şi nu a doua 
zi, cum fusese prevăzut cu şase luni în urmă. Toată lumea a fost convinsă că 
schimbarea nu reprezenta decât una din multele surprize elegante ale nunţii, 
căci petrecerea s-a terminat după miezul nopţii, la bordul transatlanticului 
luminat feeric, unde o orchestră din Viena a cântat pentru prima dată în acel 
voiaj valsurile cele mai recente ale lui Johann Strauss. Aşa încât cei câţiva 
nuntaşi ametiti de şampanie care începuseră să-i întrebe pe chelneri dacă nu 
existau cumva cabine disponibile, ca să-şi poată continua bairamul până la 
Paris, au fost tarati cu chiu cu vai pe tarm de nevestele speriate. Cei care au 
coborât ultimii l-au văzut pe Lorenzo Daza în dreptul cârciumii din port, aşezat 
pe jos, în mijlocul străzii, cu hainele ferfenita. Plângea şi se tanguia cat îl tinea 
gura, aşa cum fac arabii când îşi bocesc morţii, ghemuit într-o băltoacă 
puturoasă, care putea fi la fel de bine o băltoacă de lacrimi. 

Nici în prima noapte de furtună, nici în următoarele, când marea s-a 
potolit, niciodată în lunga ei viaţă matrimonială, nu s-au petrecut actele brutale 


de care se temea atata Fermina Daza. In ciuda dimensiunilor vaporului si a 
luxului din cabine, prima noapte a fost o repetare îngrozitoare a călătoriei cu 
goeleta de Riohacha, iar soţul ei s-a comportat ca un medic prevenitor şi n-a 
dormit nici o clipă, pentru a-i sta alături şi a o consola, singurul lucru pe care o 
somitate în medicină ştia să-l facă împotriva răului de mare. Furtuna s-a 
domolit a treia zi, după ce au trecut de portul Guayra, dar atunci petrecuseră 
aşa de mult timp împreună şi vorbiseră despre atâtea lucruri, încât se simțeau 
ca nişte prieteni vechi. Într-a patra seară, când amândoi şi-au reluat tabieturile, 
doctorul Juvenal Urbino a fost surprins că tânăra sa soţie nu-şi făcea rugăciunile 
înainte de culcare. Ea i-a mărturisit sincer: fatarnicia calugaritelor îi provocase 
o repulsie faţă de orice fel de rituri, dar credinţa îi rămăsese neştirbită şi 
învățase să şi-o păstreze în tăcere. „Prefer să mă înţeleg cu Dumnezeu fără 
intermediari", i-a spus. El i-a înţeles motivele şi, de atunci, deşi practicau 
aceeaşi religie, fiecare a făcut-o în felul său. Logodna lor fusese scurtă şi destul 
de neconvenţională pentru epoca aceea, căci doctorul Juvenal Urbino o vizita în 
fiecare zi spre seară, dar fără ca la întâlniri să mai fie şi altcineva de faţă. Ea nu 
i-ar fi îngăduit să-i atingă nici măcar vârful degetelor înainte de binecuvântarea 
episcopală, dar nici el nu şi-ar fi permis s-o facă. Abia în prima seară fără ploaie 
şi vânt pe mare, în timp ce stăteau întinşi în pat, încă îmbrăcaţi, el a încercat 
s-o mângâie, dar a făcut-o cu atâta delicateţe, încât ei i s-a părut firească 
sugestia de a-şi pune cămaşa de noapte. S-a dus să se schimbe în baie, dar 
mai înainte, a stins lumina din cabină, iar când a ieşit, a înfundat crăpăturile 
uşii cu cârpe, ca să fie întuneric beznă când se întorcea în pat. Între timp, i-a 
spus amuzată: 

— Ce vrei, doctore. E prima oară că dorm cu un necunoscut. 

Doctorul Juvenal Urbino a simtit-o cum se strecura sub cearsaf ca o mica 
vietate speriată, încercând să rămână cât mai departe de el, într-un pat unde 
era cu neputinţă să nu se atingă. l-a luat mâna rece şi crispată de groază, i-a 
înlănţuit degetele şi a început să-i susure la ureche amintiri din alte călătorii pe 
mare. Ea era din nou încordată, deoarece, întorcându-se în pat, descoperise că, 
în lipsa ei, el se dezbrăcase complet, şi asta i-a redeşteptat spaima de pasul 
următor. Dar pasul următor a întârziat mai multe ore, pentru că doctorul Urbino 
a continuat să vorbească pe acelaşi ton potolit, în timp ce câştiga, milimetru cu 
milimetru, încrederea trupului ei. l-a vorbit despre Paris, despre indragostitii din 
Paris care se sărutau pe stradă, pe terasele pline de flori ale cafenelelor 
deschise răsuflării de foc şi acordeoanelor languroase ale verii, pe cheiurile Se- 
nei, unde făceau dragoste în picioare, fără ca nimeni să-i deranjeze. In timp ce-i 
vorbea pe întuneric, îi mângâia cu vârful degetelor dulcea arcuire a gâtului, 
puful mătăsos de pe braţe, pântecul evaziv, iar când simţi că tensiunea scade, 
încercă să-i ridice cămaşa de noapte, dar ea îl opri cu un gest brusc, atât de 
caracteristic pentru felul ei de a fi, şi-i spuse: „Pot s-o fac şi singură." Şi-a 
scos-o, într-adevăr, dar după aceea n-a mai făcut nici o mişcare, încât doctorul 
Urbino ar fi putut crede că nici nu se mai afla acolo, de n-ar fi fost căldura pe 
care o iradia trupul ei. 

După un timp, cand i-a luat din nou mâna, i-a simţit-o caldă şi relaxată, dar 
încă umedă de o rouă gingasa. Au rămas câteva clipe tacuti şi nemiscati, el 
aşteptând prilejul potrivit pentru pasul următor, ea pândindu-l fără să ştie din 
ce parte avea să vină, în timp ce întunericul se latea sub presiunea respirației 
ei tot mai intense. El i-a dat brusc drumul şi a făcut saltul în gol: şi-a umezit pe 
limbă vârful degetului mijlociu şi i-a atins uşor sfârcul luat prin surprindere, iar 
ea a simţit un fior ucigător zgaltaindu-i tot trupul, de parcă i-ar fi atins un nerv 
pe viu. S-a bucurat că el nu-i putea vedea pe întuneric focul dogoritor din 
obraji, care îi zguduise creierii. „Stai liniştită, i-a spus el foarte calm. Nu uita 
că-i cunosc." A simţit-o zâmbind, iar glasul ei a răsunat în beznă mai dulce şi 


parca schimbat. 

— Imi aduc foarte bine aminte si inca nu mi-a trecut furia. 

Atunci el a înţeles ca depasisera capul bunei speranţe si i-a prins din nou 
mana mare şi plinuta, acoperindu-i-o cu sărutări stangace, mai întâi metacarpul 
aspru, lungile degete clarvazatoare, unghiile stravezii, apoi hieroglifa destinului 
în palma transpirată. Ea n-a putut înţelege cum de-i ajunsese mana pe pieptul 
lui, lovindu-se de ceva nedeslusit. El îi spuse: „E un scapular." 

Ea i-a mângâiat părul de piept, apoi a apucat tot smocul cu cele cinci 
degete şi a tras, ca şi cum ar fi vrut să-l smulgă din rădăcină. „Mai tare", i-a 
spus el. 

Ea a încercat doar atâta cât să nu-l doară şi numaidecât a început să-i 
caute mâna rătăcită în întuneric. El n-a mai lăsat-o să-i inlantuie degetele si, 
apucând-o de încheietură, i-a plimbat mâna pe propriul lui corp, cu o forţă 
nevăzută, dar sigură, până când ea a simţit răsuflarea fierbinte a unui animal 
golaş, fără formă corporală, dar ţinându-se drept şi fremătând de nerăbdare. 
Spre uimirea lui şi chiar a ei, nu şi-a retras mâna, nici n-a lăsat-o inertă acolo 
unde i-o pusese el, ci, incredintandu-se cu trup şi suflet Sfintei Fecioare, a 
strâns din dinţi, ca să nu râdă de propria-i nebunie, şi a început să pipăie 
animalul cabrat, cercetându-i dimensiunea, forţa, amploarea aripilor, speriată 
de indarjirea lui, dar şi înduioşată de singurătatea ce-l copleşea, punând 
stăpânire pe el cu o curiozitate minuțioasă, pe care altcineva mai putin versat 
decât soţul ei ar fi putut-o confunda cu mângâierile. Cu un ultim efort, el a 
încercat să-şi învingă ameteala şi să reziste acelei investigaţii ucigătoare, pana 
când ea i-a dat drumul cu o drăgălăşenie copilărească, de parcă l-ar fi aruncat 
la gunoi. 

— Niciodată n-am putut înţelege cum funcţionează maşinăria asta, spuse. 

Atunci el şi-a început lecţia metodic, cu binecunoscuta-i meticulozitate de 
magistru, purtându-i mâna prin locurile pe care le menţiona, în timp ce ea se 
lăsa călăuzită cu docilitatea unei scolärite silitoare. Prinzând un moment 
favorabil, el i-a sugerat că era mai uşor să-i dea acele explicaţii cu lumina 
aprinsă. Tocmai se pregătea s-o aprindă, când ea i-a oprit braţul, spunând: „Eu 
vad mai bine cu mâinile." De fapt, şi ea voia să aprindă lumina, dar avea 
ambiția s-o facă singură, aşa cum s-a şi întâmplat. In lumina tasnita brusc, el o 
văzu ghemuita în poziţie fetală sub cearsaf. Şi imediat o văzu apucand din nou, 
fără multe fasoane, animalul care-i stârnise curiozitatea, întorcându-l pe toate 
feţele, observându-l cu un interes mai mult ştiinţific, iar la sfârşit, o auzi rostind 
drept încheiere: „Pfui, ce urât e, mai urât decât chestia femeilor." El a fost de 
acord, adăugând şi alte inconveniente mai grave decât uritenia. Spuse: „E ca 
un copil, trudeşti toată viata, te sacrifici ca să-l cresti, iar când ajunge mare, tot 
ce are el chef face." Ea îl examină mai departe, întrebând la ce folosea asta, 
dar cealaltă, până când, considerându-se îndeajuns de bine informată, îl 
cuprinse cu amândouă mâinile şi-l cântări, ca să-şi demonstreze singură că nici 
măcar în privinţa greutăţii nu era mare lucru de el, lăsându-l apoi să cadă cu o 
strâmbătură de dispreţ: 

— Nu mai spun că sunt şi prea multe fleacuri de prisos. El rămase 
stupefiat. Subiectul pe care îl propusese 

pentru teza lui de licenţă fusese tocmai oportunitatea simplificarii 
organismului uman. I se părea depăşit, cu multe funcţii inutile sau repetate, 
absolut necesare la alte vârste ale speciei umane, dar nu în stadiul de 
dezvoltare în care ne găseam noi. Da: putea fi mai simplu şi, tocmai de aceea, 
mai puţin vulnerabil. lar în încheiere spuse: „Bineînţeles că numai Dumnezeu 
poate face aşa ceva. Nu strică, totuşi, să stabilim măcar teoretic acest lucru." 
Ea râse atât de amuzată şi cu atâta naturalete, încât el profită de ocazie ca sa 
o imbratiseze şi să-i dea primul sărut pe gură. Ea i-a răspuns, iar el a continuat 


s-o sărute uşor pe obraz, pe nas, pe pleoape, în timp ce-şi strecura mâna pe 
sub cearşaf şi-i mângâia pubisul rotund şi moale: un pubis de japoneză. Ea nu 
i-a îndepărtat mâna, dar a rămas în alertă, aşteptând pasul următor. 

— Sper că n-o să mai continuăm cu lecţia de medicină, spuse. 

— Nu, îi răspunse el. Asta o să fie de amor. 

I-a dat cearsaful la o parte, iar ea nu numai că nu s-a împotrivit, dar l-a 
aruncat cât mai departe de pat cu o mişcare rapidă a picioarelor, pentru că nu 
mai suporta căldura. Trupul ei mlădios şi elastic, cu linii mult mai sobre decât 
atunci când era îmbrăcat, răspândea un miros atât de personal, ca de 
vieţuitoare a pădurii, încât putea fi recunoscută cu uşurinţă dintre toate femeile 
lumii. Lipsită de apărare sub lumina puternică şi simțind un val de sânge 
fierbinte urcându-i în obraji, n-a găsit altceva mai bun ca să-şi ascundă 
îmbujorarea decât să se agate de grumazul bărbatului şi să-l sărute prelung si 
apăsat, până când au simţit amândoi că se sufocă. 

El era conştient că n-o iubea. Se căsătorise pentru că îi plăceau trufia, 
seriozitatea, forţa ei, dar şi dintr-un soi de vanitate, deşi, în timp ce ea îl săruta, 
era din ce în ce mai convins că nimic nu-i va împiedica să descopere o dragoste 
izbutită. N-au vorbit despre aşa ceva în acea primă noapte în care au vorbit 
despre atâtea alte lucruri până în zori şi nici n-aveau să vorbească vreodată. 
Dar timpul a demonstrat că nu se inselase. 

În zori, când au adormit, ea continua să fie virgină, dar nu pentru mult 
timp. În noaptea următoare, după ce a invatat-o să danseze valsurile vieneze 
sub cerul sideral al Caraibilor, el a trebuit să se ducă la baie după ea, iar când 
s-a întors în cabină, a găsit-o aşteptându-l goală în pat. De data aceasta, chiar 
ea a luat iniţiativa, dăruindu-i-se fără teamă, fără durere, cu bucuria unei 
aventuri în largul mării şi fără alte urme de ceremonial sângeros decât roza 
onoarei pe cearşaf. Amândoi s-au descurcat bine, aproape ca printr-o minune, 
şi au continuat s-o facă mereu mai bine, zi şi noapte, până la capătul călătoriei, 
iar când au ajuns în portul La Rochelle, se înțelegeau ca nişte vechi amanți. 

Au rămas şaisprezece luni în Europa, stabilindu-se la Paris, de unde făceau 
scurte călătorii prin ţările vecine. În tot acest timp au făcut dragoste zilnic şi 
chiar de mai multe ori pe zi în duminicile de iarnă, când se hârjoneau în 
aşternut până la prânz. El era un bărbat plin de vigoare şi, in plus, bine 
antrenat, iar ea nu era făcută ca să rămână mai prejos, aşa că au fost nevoiţi 
să-şi împartă puterea în pat. După trei luni de amor patimas, dându-şi seama 
că unul dintre ei era steril, el s-a gândit să se supună amândoi unor examene 
minutioase la Hôpital de la Salpétriére, unde îşi făcuse stagiul după terminarea 
facultăţii. Demersurile au fost obositoare, dar fără rezultat. Pierduseră orice 
speranţă, când, pe neaşteptate şi fără intervenţia ştiinţei, s-a întâmplat 
minunea. La sfârşitul anului următor, când s-a întors acasă, Fermina era 
însărcinată în luna a şasea şi se socotea cea mai fericită femeie de pe faţa 
pământului. Copilul pe care şi-l doriseră atât de mult, s-a născut fără probleme 
în zodia Vărsătorului şi a primit numele bunicului mort de holeră. 

Era greu de spus dacă iubirea sau călătoria în Europa îi făcuse să arate 
altfel, căci amândouă au coincis în timp. Se schimbaseră profund, nu numai 
faţă de cum erau înainte, dar chiar şi în relaţiile cu ceilalţi, după câte a putut 
constata Florentino Ariza când i-a zărit ieşind de la biserică, la două săptămâni 
după ce reveniseră în ţară, în acea duminică nefericită pentru el. Se întorceau 
animați de o nouă concepţie asupra vieţii, aducând cu ei noutăţi din lumea 
largă, pregătiţi să dea tonul în toate. El, cu noutăţile din literatură, muzică, dar 
mai ales din ştiinţa care îl preocupa. Se abonase la Le Figaro, ca să nu piardă 
contactul cu realitatea, şi la Revue des Deux Mondes, ca să nu piardă contactul 
cu poezia. Stabilise cu librarul său de la Paris să-i trimită tot ce publicau 
scriitorii cei mai populari ai vremii, printre alţii, Anatole France şi Pierre Loti, dar 


si cei pentru care avea o slăbiciune aparte, cum ar fi Remy de Gourmont şi Paul 
Bourget, în nici un caz Emile Zola, care i se părea insuportabil, în ciuda 
curajoasei sale intervenţii în procesul Dreyfus. Acelaşi librar se oferise să-i 
trimită prin poştă noutăţile cele mai atrăgătoare din catalogul Ricordi, mai ales 
discuri cu muzică de cameră, pentru ca, astfel, să poată păstra titlul de 
promotor al concertelor din oraş, câştigat pe merit de tatăl său. 

Fermina Daza, care nu s-a putut împăca niciodată cu rigorile modei, şi-a 
adus şase cufere cu toalete din anii anteriori, întrucât ceea ce văzuse la marile 
magazine n-o impresionase deloc. Asistase la Tuileries, în plină iarnă, la 
prezentarea creaţiilor lui Worth, tiran absolut în lumea croitorilor de lux, şi nu 
s-a ales cu altceva decât cu o bronsita care a ţintuit-o cinci zile în pat. Laferriere 
i se păruse mai putin pretentios şi vorace, dar ea a luat inteleapta hotărâre de 
a devasta prăvăliile cu solduri, cumpărând tot ce-i era pe plac, în ciuda 
împotrivirilor soţului, care jura că erau haine de mort. Şi-a mai adus maldăre de 
încălţăminte italienească, fabricată în ateliere obscure, dar pe care o prefera 
renumitilor şi extravagantilor pantofi Ferry, precum şi o umbreluta de soare 
Dupuy, roşie ca flăcările iadului, care le-a dat mult de furcă şi de scris 
pudibunzilor noştri cronicari mondeni. N-a cumpărat decât o pălărie de la 
Madame Reboux, în schimb, a îndesat într-un cufăr ciorchini de cireşe 
artificiale, nenumărate buchetele de flori din fetru, ramurele din pene de strut, 
panaşuri de păuni, cozi de cocosi asiatici, fazani întregi, păsări colibri şi o 
nesfârşită varietate de păsări exotice disecate în plin zbor, în plin țipăt, în plină 
agonie: tot ceea ce fusese folosit în ultimii douăzeci de ani pentru a face din 
aceleaşi pălării altele noi. Şi-a adus o întreagă colecţie de evantaie din diverse 
tari ale lumii, câte unul pentru fiecare ocazie. A adus o esenţă tulburătoare, 
cumpărată, dupa ce a räscolit toată parfumeria, de la celebrul Bazar de la 
Charite, mai înainte ca vânturile primăverii să-i spulbere în cele patru zări 
cenuşa, dar n-a folosit-o decât o singură dată, pentru că nici chiar ea nu s-a 
mai recunoscut cu alt parfum. A adus şi o trusă de cosmetice, ultima noutate 
pe piaţa seducţiei, fiind prima femeie care a folosit-o la sindrofii pentru a-şi 
retuşa machiajul în public, când acest gest era considerat indecent. 

Mai aduceau cu ei trei amintiri de neşters: de la Paris premiera fără 
precedent a Povestirilor lui Hoffmann, apoi, incendiul devastator din fata Pieței 
San Marco, în care au pierit aproape toate gondolele din Veneţia şi pe care ei îl 
văzuseră cu inima strânsă de durere de la fereastra hotelului, şi, în sfârşit, 
imaginea lui Oscar Wilde, întrezărită o clipă, o dată cu prima ninsoare din 
ianuarie. Dar printre aceste amintiri şi printre multe altele ca ele, exista una pe 
care, spre regretul său, doctorul Juvenal Urbino n-o putea împărtăşi cu soţia, 
fiindcă data din perioada studenţiei la Paris. Era vorba de Victor Hugo care, la 
noi în ţară, se bucura de o celebritate înduioşătoare, fără nici o legătură cu 
cărţile lui, numai şi numai pentru că cineva îi atribuise afirmaţia, de nimeni 
confirmată, că o constituţie ca a noastră era făcută pentru un popor de îngeri, 
nu pentru un popor de oameni obişnuiţi. De atunci, exista un adevărat cult 
pentru el, iar majoritatea numerosilor compatrioți care călătoreau în Franţa se 
făceau luntre şi punte ca să-l vadă. Juvenal Urbino s-a numărat şi el printre cei 
şase studenţi care au facut un timp de gardă în fata resedintei poetului de pe 
bulevardul Eyleau şi l-au pândit în cafenelele unde se spunea că urma să vină 
negresit, dar n-a venit niciodată, pentru ca, în cele din urmă să-i solicite în scris 
o audienţă particulară în numele îngerilor Constituţiei de la Rionegro. N-au 
primit însă nici un răspuns. Într-o bună zi, trecând întâmplător prin faţa Grădinii 
Luxembourg, Juvenal Urbino l-a văzut ieşind de la Senat împreună cu o tânără 
care îl sprijinea de braţ. Arăta mult mai bătrân, abia se mişca, părul şi barba lui 
nu mai aveau strălucirea din portrete, iar paltonul cu care era îmbrăcat părea 
prea mare pentru el. N-a vrut să întineze această amintire cu un salut 


impertinent: era multumit cu acea imagine ireala care avea Sa-i ajunga pentru 
tot restul vieţii. Când a revenit la Paris, proaspăt căsătorit şi pregătit să-l 
întâlnească într-un cadru oficial, Victor Hugo nu mai era în viaţă. 

Ca o consolare, Juvenal şi Fermina păstrau amintirea comună a unei 
după-amiezi cu fulgi mari, când atenţia le-a fost atrasă de un grup care, în 
ciuda viscolului de afară, se adunase în faţa unei mici librării de pe bulevardul 
Capucinilor, unde se afla Oscar Wilde. Când, într-un târziu, a ieşit îmbrăcat 
foarte elegant, dar poate prea conştient de acest fapt, grupul l-a înconjurat 
cerându-i autografe pe cărţile lui. Doctorul Urbino se oprise numai ca să-l vadă, 
dar impulsiva lui soţie a vrut să traverseze bulevardul ca să-l roage să-şi pună 
semnătura pe sigurul obiect care i se părea mai potrivit în lipsa unei cărţi: o 
frumoasă mănuşă de gazelă, lungă, netedă, moale, de aceeaşi culoare cu pie- 
lea ei de tânără căsătorită. Era sigură că un bărbat atât de rafinat avea să-i 
aprecieze gestul. Soţul ei însă s-a opus categoric, iar când ea a încercat totuşi 
s-o facă, nesocotindu-i părerea, el nu s-a simţit în stare să supravieţuiască 
ruşinii. 

— Dacă traversezi strada, i-a spus, când o să te întorci, o să mă găseşti 
mort. 

Era ceva atât de firesc la ea. Nici nu se împlinise bine un an de la nuntă şi 
se mişca prin lume cu dezinvoltura cu care o făcea pe când era doar o copilă, în 
văgăuna de la San Juan de la Cienaga, de parcă ştia încă de la naştere cum să 
se poarte, uluindu-şi soţul cu aerul ei degajat şi cu misteriosul talent de a se 
înţelege în spaniolă cu oricine, în orice parte a lumii. „De limbi străine ai nevoie 
numai dacă vrei să vinzi ceva, spunea ea în glumă. Dar când vrei doar să 
cumperi, lumea te înţelege oricum." Era greu de imaginat că altcineva s-ar fi 
putut adapta aşa de repede şi cu atâta entuziasm la viaţa cotidiană din Paris, 
oraş pe care învățase să-l iubească în amintire, în pofida ploilor eterne. Cu 
toate acestea, când s-a întors acasă, copleşită de atâtea experienţe 
învălmăşite, obosită de călătorie, molesita de sarcină, şi a fost intrebata chiar 
de la sosirea în port cum i se păruseră minunatiile din Europa, ea a expediat 
şaisprezece luni de fericire în patru cuvinte: 

— Multă zarvă pentru nimic. 


Când a văzut-o în faţa catedralei, însărcinată în luna a şasea, cu aerul ei 
de adevărată femeie de lume, Florentino Ariza a luat vajnica hotărâre de a 
dobândi nume şi avere pentru a putea fi vrednic de ea. Putin îi păsa că era 
căsătorită, pentru că, în acelaşi timp, şi-a spus, ca şi cum totul ar fi depins de 
el, că doctorul Juvenal Urbino trebuia să moară. Nu ştia nici când, nici cum, dar 
era hotărât să aştepte acest eveniment inevitabil cu răbdare şi calm până la 
sfârşitul veacurilor. 

A început cu începutul. S-a înfiinţat pe nepusă masă în biroul unchiului 
Leon XII, preşedintele consiliului de conducere şi directorul general al 
Companiei Fluviale a Caraibilor, comunicându-i că este dispus să se supună 
hotărârilor sale. Unchiul era supărat pe el de când renuntase la postul 
avantajos de telegrafist de la Villa de Leyva, dar, până la urmă, l-a iertat, 
convins că oamenii nu se nasc o dată pentru totdeauna în ziua când vin pe 
lume, viaţa obligându-i să se nască din nou, chiar de mai multe ori. În plus, 
văduva fratelui său murise în anul precedent cu inima înveninată de ură, dar 
fără să lase moştenitori. Aşa că i-a dat o slujbă nepotului rătăcitor. 

Era o hotărâre tipică pentru don Leôn XII Loayza. Sub carapacea de 
negustor fără suflet se ascundea un lunatic genial, care putea face să 


tasneasca un izvor de limonada în deşertul Guajira, dar si să înece în lacrimi o 
adunare funebră cântând sfâşietoarea arie In questa tomba oscura. Cu părul lui 
cret şi buzele-i groase, de faun, nu-i mai lipseau decât lira şi cununa de lauri ca 
să arate aidoma incendiatorului Nero din mitologia creştină. Între administrarea 
vapoarelor lui hodorogite şi rezolvarea problemelor tot mai alarmante ale 
navigaţiei fluviale, nu-i prea rămâneau multe clipe de răgaz, dar şi pe acelea şi 
le consacra imbogatirii repertoriului liric. Nimic nu-i făcea mai mare plăcere 
decât să cânte la înmormântări. Avea o voce ca de condamnat la galere, 
necultivată, dar care putea cuprinde registre impresionante. Cineva îi povestise 
că Enrico Caruso era în stare să facă zob o glastră când cânta şi, de atunci, ani 
în şir, încercase să-l imite chiar şi cu geamurile de la ferestre. Prietenii fi 
aduceau vazele cele mai fine pe care le găseau în călătoriile lor prin lume şi 
organizau serate speciale pentru ca el să-şi poată vedea visul cu ochii. N-a 
reuşit niciodată. Dar în adâncul glasului său tunător, pâlpâia un licär de duiosie 
care sfărâma inimile la fel cum făcea marele Caruso cu amforele de cristal şi 
tocmai de aceea era atât de solicitat şi admirat la înmormântări. Cu o singură 
excepţie, când a avut năstruşnica idee de a cânta When wake up in Glory, un 
imn funebru, frumos şi înduioşător, din Louisiana, şi a fost întrerupt de capelan, 
care n-a putut înţelege acea imixtiune luterană în biserica sa. 

Dar mai presus de nenumăratele „ancora" din opere şi de serenadele 
napolitane, inventivitatea şi spiritul întreprinzător de nestăvilit au făcut din el 
personalitatea cea mai de seamă a navigaţiei fluviale exact în epoca ei de mai 
mare strălucire. O pornise de jos, ca de altfel şi fraţii săi, ajungând cu toţii acolo 
unde îşi propuseseră, în ciuda stigmatului de a fi copii nelegitimi şi, pe 
deasupra, nerecunoscuti. Alcătuiau elita unei pături sociale cunoscute pe atunci 
sub numele de aristocrația de tejghea, al cărei sanctuar era Clubul Comerţului. 
Dar chiar şi după ce adunase destulă avere ca să-şi poată permite să trăiască 
precum împăratul roman cu care semăna, unchiul Le6n XII a continuat să 
locuiască împreună cu soţia şi cei trei copii tot în oraşul vechi, aflat mai 
aproape de birou, ducând o viaţă atât de austeră, într-o casă aşa de 
sărăcăcioasă, încât niciodată n-a putut scăpa de nemeritata reputaţie de avar. 
Singurul lux pe care şi-l permitea era şi mai modest: o casă pe ţărmul mării, la 
două leghe de clădirea firmei, fără alte mobile decât şase taburete artizanale, 
un dulap tinajero şi un hamac pe terasă, unde duminica îi plăcea să se întindă 
ca să-şi mai limpezească gândurile. Nimeni nu l-a definit mai bine decât a 
făcut-o el însuşi atunci când, răspunzând acuzatiei că e bogat, spusese: 

— Bogat, nu. Sunt un sarantoc cu bani, ceea ce e cu totul altceva. 

Acest comportament bizar, pe care cineva îl elogiase într-un discurs ca pe o 
demenţă lucidă, i-a permis să întrevadă numaidecat la Florentino Ariza ceea ce 
nimeni nu bănuise până atunci şi nici n-avea s-o facă vreodată. Din ziua în care 
acesta a venit să-i solicite o slujbă, cu mutra lui lugubră şi cei douăzeci şi şapte 
de ani inutili ai săi, l-a pus la încercare cu rigoarea unui regim cazon, în stare să 
înmoaie cerbicia chiar şi celui mai năbădăios ipochimen. Dar n-a reuşit să-l 
înspăimânte. Unchiul Leon XII n-a bănuit niciodată că motivul darzeniei lui nu 
era nevoia de a-şi asigura existenţa, nici nesimtirea moştenită de la tembelul 
de taică-său, ci ambiția născută din iubire, căreia nici o stavila din lumea asta 
sau de pe cealaltă nu-i putea sta în cale. 

Cei mai grei ani au fost cei de la început, când a ocupat funcţia de 
contopist la Direcţia Generală, un post inventat anume pentru el. Ca fost 
profesor de muzica al unchiului Leon XII, Lotario Thugut şi-a permis să-i 
sugereze că cea mai potrivită ocupaţie pentru nepot era aceea de a scrie, 
fiindcă citea literatură cu toptanul, chiar dacă nu atât din cea mai bună, cât, 
mai degrabă, din cea mai proastă. Unchiul Leon XII a trecut peste observaţia 
privind calitatea lecturilor nepotului, pentru că şi despre el spunea Lotario 


Thugut ca fusese cel mai prost elev al sau la canto si cu toate astea, facea sa 
plângă până si lespezile de pe morminte. Într-un fel, neamtul a avut dreptate, 
deşi el se gândise la altceva, căci Florentino Ariza punea atâta pasiune în tot ce 
scria, încât până şi documentele oficiale păreau scrisori de dragoste. In ciuda 
strădaniilor sale, avizele de expediere a mărfurilor îi ieşeau totdeauna rimate, 
iar scrisorile comerciale obişnuite aveau un suflu liric care le ştirbea 
autoritatea. Unchiul în persoană a venit într-o bună zi la el în birou cu un teanc 
de documente pe care nu avusese curajul să le semneze şi i-a acordat ultima 
şansă de a-şi salva sufletul. 

— Dacă nu eşti în stare să redactezi nici măcar o scrisoare comercială, o 
să te trimit să mături cheiul, i-a spus. 

Florentino Ariza a acceptat sfidarea. A făcut un efort suprem ca să înveţe 
simplitatea terestră a prozei mercantile, imitând modele din arhivele notariale 
cu aceeaşi sarguinta cu care îi imitase mai înainte pe poeţii la modă. Era epoca 
în care îşi petrecea ceasurile libere în Porticul Copiştilor, ajutându-i pe 
îndrăgostiţii mai tineri şi nu prea deprinsi cu condeiul să-şi scrie biletelele 
parfumate, uşurându-şi astfel inima de povara atâtor cuvinte de iubire pe care 
n-avea cum să le folosească în facturile vamale. Dar după şase luni, oricât i-a 
sucit şi i-a răsucit gâtul, tot n-a reuşit să-i vină de hac lebedei îndărătnice. Aşa 
că, atunci când unchiul Leon XII i-a făcut din nou observaţie, s-a declarat învins, 
nu însă fără o oarecare trufie. 

— Singurul lucru care mă interesează e iubirea, i-a spus. 

— Nenorocirea, i-a răspuns unchiul, e că fără navigaţie fluvială, nu poate 
exista iubire. 

S-a ţinut de cuvânt şi l-a trimis să adune gunoiul de pe chei, dar i-a promis 
să-l ajute să urce încet-încet toate treptele ierarhiei functionaresti, până ce îşi 
va găsi locul care i se potrivea. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Nici un fel de 
muncă, oricât de grea şi de umilitoare, n-a reuşit să-l doboare, nici chiar salariul 
de mizerie nu l-a descurajat, nu şi-a pierdut nici o clipă nepăsarea funciară în 
fata insolentelor superiorilor sai. Dar nici naiv n-a fost: toţi cei care i-au stat în 
cale au suferit consecinţele unei voințe nimicitoare, care, la adăpostul unei 
aparente stângăcii, era în stare de orice. Aşa după cum prevăzuse şi dorise un- 
chiul Leon XII, nici un secret al firmei nu i-a rămas necunoscut în cei treizeci de 
ani de devotament şi tenacitate în faţa oricăror încercări, de-a lungul cărora a 
ocupat, rând pe rând, toate funcţiile, îndeplinindu-le pe toate cu o competenţă 
admirabilă, studiind fiecare fir din acea urzeală misterioasă care avea atâtea 
lucruri în comun cu meşteşugul poeziei, dar n-a reuşit să câştige cea mai 
râvnită medalie de război, anume, să poată redacta o scrisoare comercială 
acceptabilă: una singură măcar. Fără să vrea, fără să-şi dea măcar seama de 
acest lucru, a demonstrat cu propria-i viaţă câtă dreptate avea taică-său, care 
repetase întruna, până la ultima suflare, că nu există pe lume oameni cu mai 
mult simţ practic, nici cioplitori în piatră mai indarjiti, nici administratori mai 
lucizi şi mai periculoşi decât poeţii. Cel putin aşa i-a povestit unchiul Le6n XII, 
care, uneori, când îl cuprindea aleanul, îi vorbea despre taică-său, descriindu-l 
mai degrabă ca pe un visător decât ca pe un om de acţiune. 

l-a povestit că Pio Quinto dădea birourilor o întrebuințare mai agreabilă 
decât aceea ştiută de toată lumea şi aranja în aşa fel lucrurile ca s-o poată 
şterge duminica de acasă, pretextând că trebuie să fie de faţă la plecarea sau 
la sosirea unui vapor. Mai mult chiar: pusese să fie instalat în curtea unde se 
aflau magaziile de mărfuri un cazan cu aburi scos din uz şi o sirenă, cu care, la 
nevoie, puteau fi date semnalele marinăreşti de cuviinţă, ca să le audă 
nevastă-sa dacă stătea cumva cu urechea la pândă. După socotelile unchiului 
Leon XII, Florentino Ariza fusese conceput, mai mult ca sigur, pe masa din 
vreun birou lăsat descuiat în vreo după-amiază de caniculă duminicală, în timp 


ce nevasta tatalui asculta de acasa suieratul de ramas-bun al unui vapor care 
n-a ridicat ancora niciodată. Cand a descoperit şi ea toată tărăşenia, era prea 
târziu ca să se mai răzbune pentru atare infamie, întrucât soţul murise. l-a 
supravieţuit încă mulţi ani, cu sufletul zdrobit de durerea de a nu avea urmaşi, 
dar implorându-l pe Dumnezeu să arunce blestemul veşnic asupra bastardului. 

Când încerca să şi-l imagineze pe taică-său, Florentino Ariza era 
descumpănit. Maică-sa i-l descria ca pe un om deosebit, fără înclinații 
negustoreşti, dar care se apucase de afaceri pentru că fratele lui mai mare 
fusese un colaborator foarte apropiat al comandorului german Johann B. Elbers, 
întemeietorul navigaţiei fluviale. Mama celor trei fraţi, bucătăreasă de meserie, 
îi avusese cu bărbaţi diferiţi, aşa că toţi purtau numele ei de familie, iar la 
botez primiseră numele unui papă ales la întâmplare din calendar sau, în cazul 
unchiului Le6n XII, al celui care domnea când s-a născut el. Florentino îl chema 
pe bunicul matern, iar numele ajunsese până la fiul lui Trânsito Ariza sărind 
peste o întreagă generaţie de pontifi. 

Florentino păstra un caiet în care taică-său scria poezii de dragoste, unele 
inspirate de Trânsito Ariza, şi pe ale cărui file erau desenate inimi străpunse de 
săgeți. Încă de la început îl intrigaseră două lucruri. Mai întâi, caligrafia tatălui, 
întru totul asemănătoare cu a lui, deşi el şi-o alesese, pentru că îi plăcuse mai 
mult, dintr-un manual. Apoi. un aforism despre care credea că-i aparţine, dar 
pe care taică-său îl notase într-un caiet încă înainte de a se naşte el: Când mă 
gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu 
mor din dragoste. 

Văzuse şi singurele două fotografii ale tatălui său. Una fusese făcută la 
Santa Fe, la vârsta pe care o avea el când a văzut-o prima oară. Purta un palton 
ca o blană de urs şi se sprijinea de un piedestal din a cărui statuie nu mai 
rămăseseră decât jambierele goale. Baietelul de lângă el era unchiul Leon XII, 
cu o sepcuta de căpitan de vapor pe cap. În cealaltă fotografie, taică-său, aflat 
într-un grup de luptători din nenumăratele noastre războaie, avea flinta cea 
mai lungă şi nişte mustati al căror miros de praf de puşcă se mai simţea încă. 
Deşi era liberal şi mason, ca şi fraţii săi, ar fi dorit ca băiatul să intre la seminar. 
Florentino Ariza nu credea că asemănarea care li se atribuia era reală, dar, 
după câte povestea unchiul Leon XII, şi lui Pio Quinto i se reproşa lirismul 
documentelor. Aşa cum arăta în poze însă, nu semăna deloc cu el, dar nu se 
potrivea nici cu amintirile lui, nici cu imaginea pe care, transfigurată de iubire, 
i-o zugrăvea maica-sa, iar unchiul Leon XII o pocea cu umorul lui brutal. 
Florentino Ariza a descoperit această asemănare mult mai târziu şi abia atunci 
a înţeles că un bărbat simte cât de aproape e batranetea când îşi dă seama ca 
începe să semene cu propriul său tată. 

Nu-şi amintea să-l fi văzut pe Strada Ferestrelor. După câte auzise, se pare 
că o vreme, la începutul idilei cu Trânsito Ariza, dormise totuşi acolo, dar după 
naşterea lui, nu mai călcase pragul casei. Timp de mulţi ani, singurul nostru 
document de identitate a fost certificatul de botez, iar cel al lui Florentino Ariza, 
înregistrat în parohia Sfântul Toribio, nu menţiona decât că era fiul natural al al- 
tei fiice naturale, nemăritată, cu numele de Trânsito Ariza. Nicăieri nu era 
pomenit numele tatălui, deşi, până în ultima zi a vieţii, acesta a avut grijă să 
nu-i lipsească nimic. Această condiţie socială i-a închis lui Florentino Ariza 
porţile seminarului, dar, în acelaşi timp, fiind singurul copil al unei femei 
nemăritate, l-a scăpat de armată chiar în perioada cea mai sângeroasă a 
războaielor civile. 

În fiecare vineri, după ce se întorcea de la şcoală, se aşeza în faţa 
birourilor Companiei Fluviale a Caraibilor şi se uita la pozele cu animale dintr-o 
carte ferfeniţită de atâta răsfoit. Îmbrăcat în redingotele de stofă pe care 
Trânsito Ariza avea să le ajusteze mai târziu pentru el şi semănând la chip cu 


Sfantul loan Evanghelistul din icoane, taica-sau intra in cladire fara sa-i arunce 
nici măcar o privire. După multe ceasuri, ieşea pe furiş, ca să nu-l vada nici 
chiar vizitiul, şi îi dădea banii de cheltuială pentru o săptămână. Nu-şi vorbeau, 
nu numai din pricină că tatăl nu încerca s-o facă, dar şi pentru că lui îi era 
teamă de el. Într-o bună zi, după ce a aşteptat mai mult ca de obicei, taică-său 
i-a dat banii şi i-a spus: 

— Tine şi să nu mai calci pe aici. 

A fost ultima oară când l-a văzut. Cu timpul însă, avea să afle că unchiul 
Leon XII, care era cu vreo zece ani mai tânăr, a continuat să le aducă banii 
acasă şi s-a ocupat de ei când Pio Quinto a murit de o colică prost tratată, fără 
să lase nimic scris şi fără să mai aibă răgazul să dea vreo dispoziţie în favoarea 
singurului său copil: un copil al străzii. 

Cât timp a fost caligraful Companiei Fluviale a Caraibilor, Florentino Ariza a 
trăit drama de a nu-şi putea birui lirismul, pentru că nu reuşea să scrie nimic 
fără să se gândească la Fermina Daza. Mai târziu, când a fost mutat în alte 
posturi, neştiind ce să facă cu iubirea care-i prisosea, s-a hotărât s-o dăruiască 
tinerilor îndrăgostiţi fără harul scrisului, compunând pentru ei, pe gratis, 
scrisori de dragoste în Porticul Copiştilor. După ce-şi încheia ziua de muncă, se 
ducea întins acolo. Îşi scotea redingota cu gesturile lui cumpătate şi o aşeza pe 
spătarul scaunului, îşi trăgea manecutele ca să nu-şi murdărească mansetele 
cămăşii, se descheia la vestă, ca să poată gândi mai bine, şi rămânea uneori 
până noaptea târziu, redeşteptând speranţa în inimile celor sfielnici cu nişte 
scrisori tulburătoare. Când şi când, se mai întâmpla să-i ceară sprijinul câte o 
biată femeie care avea un necaz cu un băiat de-al ei, vreun veteran de război 
care insista să i se plătească pensia, ori un păgubaş care voia să reclame furtul 
la guvern, dar, oricât se străduia, nu-i putea ajuta, pentru că numai în scrisorile 
de dragoste reuşea să fie convingător. Clientilor noi nici măcar nu le punea 
întrebări, îi era de ajuns să le vadă albul ochilor ca să-şi dea seama ce era în 
inima lor, aşa că se apuca să aştearnă pagini întregi cu declaraţii înflăcărate de 
dragoste, după o metodă infailibilă: totdeauna scria gândindu-se numai şi 
numai la Fermina Daza. După prima lună, a fost nevoit să întocmească o listă 
cu rezervări anticipate, ca să poată face fata nerabdarii indragostitilor. 

Cea mai plăcută amintire din acea perioadă a fost întâmplarea cu o 
fetişcană timidă, aproape o copilă, care i-a cerut speriată să-i scrie un răspuns 
la o scrisoare irezistibilă, pe care tocmai o primise şi pe care Florentino Ariza a 
recunoscut-o ca fiind scrisă de el în ajun. A redactat răspunsul folosind un stil 
diferit, cât mai potrivit cu emoția şi vârsta copilei, dar şi o caligrafie care să 
semene cu a ei, căci ştia să-şi schimbe scrisul după împrejurare şi după 
caracterul fiecăruia. A făcut-o imaginându-şi ce i-ar fi răspuns Fermina Daza 
dacă l-ar fi iubit tot atât de mult cât îşi iubea acea făptură neajutorată 
pretendentul. Bineînţeles că, două zile mai târziu, a trebuit să scrie şi replica 
băiatului, cu caligrafia, stilul şi genul de iubire pe care i le atribuise în prima 
epistolă, şi uite aşa, s-a trezit întreţinând o corespondenţă patimasa cu sine 
însuşi. Nici n-a trecut bine o lună, şi cei doi au venit pe rând să-i mulţumească 
pentru ceea ce chiar el propusese în scrisoarea băiatului, iar mai apoi 
acceptase cu devoțiune răspunsul fetei: se căsătoreau. 

Numai când au avut primul copil şi-au dat seama, dintr-o discuţie 
întâmplătoare, că scrisorile lor fuseseră scrise de aceeaşi persoană şi pentru 
prima dată au venit împreună să-l roage să le boteze băiatul. Florentino Ariza a 
fost atât de entuziasmat de evidenţa practică a reveriilor sale, încât şi-a făcut 
timp şi a scris printre picături un Secretar al indrägostitilor, mai poetic şi mai 
cuprinzător decât cel care se vindea până atunci prin portaluri pentru numai 
douăzeci de centime şi pe care jumătate din oraş îl ştia pe dinafară. A înşirat 
toate situaţiile imaginabile în care se puteau afla Fermina Daza şi el, scriind 


pentru fiecare atatea modele cate alternative dus-intors erau cu putinta. Cand 
a terminat, se stransesera cam o mie de scrisori, in trei volume la fel de groase 
ca dicţionarul lui Covarrubias, dar nici un tipograf din oraş nu şi-a asumat riscul 
să le publice, aşa încât, până la urmă, au ajuns în podul casei, printre alte hârtii 
vechi. Trânsito Ariza a refuzat categoric să-şi dezgroape ulcioarele ca să-şi 
cheltuiască economiile de-o viaţă pe o trăsnaie editorială. Mulţi ani mai târziu, 
când Florentino Ariza a avut cu ce să publice cartea, nu i-a venit să creadă că 
scrisorile de dragoste nu mai erau la modă. 

În timp ce el făcea primii paşi la Compania Fluvială a Caraibilor şi 
compunea, pe gratis, scrisori în Porticul Copiştilor, prietenii lui din tinereţe erau 
convinşi că, până la urmă, avea să-i părăsească. Nu se înşelau. După ce s-a 
întors din călătoria pe fluviu, se mai întâlnea cu câte unii, sperând s-o uite pe 
Fermina Daza, juca biliard cu ei, se ducea la baluri, accepta să fie tras la sorţi 
de fete, făcea tot ce-i stătea în putere ca să fie iarăşi cel de dinainte. Mai 
târziu, când unchiul Leon XII l-a angajat ca funcţionar, se ducea la Clubul 
Comerţului şi juca domino cu colegii de birou, iar aceştia au început să-l trateze 
ca pe unul de-al lor tot auzindu-l vorbind întruna de compania de navigaţie, pe 
care n-o mai pomenea decât cu inițialele: C.F.C.. Isi schimbase chiar şi 
deprinderile alimentare. Dacă mai înainte mânca orice şi când se nimerea, cu 
timpul a devenit foarte riguros şi cumpătat, şi aşa a rămas până la sfârşitul 
vieţii: o ceaşcă mare de cafea la micul dejun, o bucată de peşte fiert cu orez, la 
prânz, iar înainte de culcare, o ceaşcă de cafea cu lapte şi o bucată de brânză. 
Se obişnuise să bea cafea la orice oră, oriunde s-ar fi aflat şi în orice împreju- 
rare, chiar şi câte treizeci de cescute pe zi: o infuzie de culoarea şi consistenţa 
țițeiului, pe care prefera să şi-o prepare singur şi pe care o păstra într-un 
termos, ca s-o aibă la îndemână. Se schimbase, în ciuda hotărârii ferme şi a 
eforturilor indarjite de a rămâne aşa cum fusese înainte de a-l birui iubirea. 

La drept vorbind, niciodată n-avea să mai fie acelaşi. Nu mai urmărea alt 
tel în viata decât recuperarea Ferminei Daza şi era atât de sigur că, mai 
devreme sau mai târziu, şi-l va atinge, încât o convinsese pe Trânsito Ariza să 
continue reparația casei, ca să fie gata s-o primească oricând s-ar fi întâmplat 
minunea. Spre deosebire de felul în care reactionase fata de propunerea de 
editare a Secretarului indrägostitilor, de data aceasta, Transito Ariza a mers mai 
departe: a cumpărat casa cu bani peşin şi s-a apucat s-o renoveze din temelii. 
Au transformat vechiul iatac în salon, au construit la etaj un dormitor pentru 
viitorii soţi şi altul pentru copiii pe care urmau să-i aibă, amândouă foarte mari 
şi luminoase, iar în spaţiul vechii fabrici de tutun, au amenajat o grădină cu 
trandafiri de cele mai variate specii, căreia Florentino Ariza îi consacra ceasurile 
libere din zori. Singurul loc care a rămas neschimbat, ca o mărturie a 
gratitudinii fata de trecut, a fost merceria. Odaita din fundul prăvăliei, unde 
dormea Florentino Ariza, au lăsat-o aşa cum fusese întotdeauna, cu hamacul 
atârnat şi masa plină de cărţi îngrămădite de-a valma, dar el s-a mutat în 
dormitorul de la etaj. Nu numai pentru că era camera cea mai mare şi mai 
răcoroasă din toată casa, cu o terasă interioară unde, noaptea, se simţea briza 
dinspre mare şi mirosul îmbătător al trandafirilor, dar se şi potrivea întru totul 
cu austeritatea monahală a lui Florentino Ariza. Pereţii goi şi zgrunturosi erau 
dati cu var, iar mobilierul se reducea la un pat ca de puscarias, o noptieră cu o 
lumânare înfiptă într-o sticlă, un şifonier vechi, un lavoar cu un lighean şi o 
carafă. 

Lucrările au durat aproape trei ani şi au coincis cu un oarecare reviriment 
în viata oraşului, datorat atât avântului luat de navigația fluvială cât si 
comerţului de tranzit, aceiaşi factori care, sub spanioli, îi sporiseră măreţia, 
transformându-l vreme de peste două veacuri într-o adevărată poartă a 
Americii. A fost însă şi epoca în care Trânsito Ariza a avut primele simptome ale 


bolii ei incurabile. Clientele de altadata continuau sa vina la mercerie, dar 
arătau tot mai îmbătrânite, mai palide şi sfrijite, iar ea fie că nu le mai 
recunostea, fie le confunda, lucru foarte grav in afaceri de acest soi, in care 
pentru a proteja onoarea ambelor parti, nu se semnau nici un fel de hartii, iar 
cuvantul dat era acceptat ca o garantie suficienta. La inceput, se parea ca avea 
să rămână surdă, dar curând s-a văzut limpede ca nu auzul o lăsa, ci memoria. 
A lichidat aşadar afacerea cu amaneturi, iar cu comoara din ulcioare a reuşit să 
termine şi să mobileze casa, ba chiar i-au mai rămas multe din cele mai vechi 
şi mai de preţ bijuterii din oraş, ai căror stăpâni n-au avut cu ce să le 
răscumpere. 

Deşi nu-şi mai vedea capul de treburi, Florentino Ariza n-a pregetat să-şi 
inteteasca escapadele de vânător mereu la pândă. După eratica experienţă cu 
văduva lui Nazaret, care i-a deschis gustul pentru aventurile întâmplătoare, 
întâlnite pe stradă, a continuat mulţi ani la rând să vâneze păsărele rătăcite în 
bezna nopţii, amăgit de iluzia că, astfel, va găsi alinare pentru durerea 
pricinuită de Fermina Daza. După un timp însă, nici el n-a mai ştiut dacă 
preacurvia fără speranţe era o nevoie a conştiinţei sau un simplu viciu al 
trupului. Trecea din ce în ce mai rar pe la hotelul de tranzit, nu numai din 
pricină că interesele lui urmau alte făgaşe, dar şi pentru că nu-i făcea plăcere 
să se afle că avea şi alte preocupări decât cele domestice şi caste pe care toată 
lumea i le cunoştea. Au fost însă câteva situaţii presante în care a trebuit să 
apeleze la o metodă comodă într-o epocă pe care el n-o cunoscuse: îşi îmbrăca 
în haine bărbăteşti prietenele care se temeau să nu fie recunoscute şi intrau în 
hotel cu aerul unor cheflii hotărâți să-şi facă de cap toată noaptea. Cu toate 
acestea, unii şi-au dat imediat seama că nu-şi ducea aşa-zisul tovarăş de beţie 
la cârciumă, ci într-una din odaite, şi astfel reputaţia deja şubrezită a lui 
Florentino Ariza a primit lovitura de graţie. Până la urmă, a renunţat să se mai 
ducă la hotel, iar în rarele ocazii când mai dădea pe acolo, o făcea nu ca să-şi 
completeze educaţia, recuperând restantele, ci dimpotrivă: căutând un refugiu 
pentru a se restabili după excese. 

Avea şi de ce. Îndată ce pleca de la birou, pe la cinci după-amiază, o şi 
pornea la vânătoare de puicute în fuste. La început, se mulțumea cu ce îi 
scotea în cale noaptea. Agata servitoare prin parcuri, negrese în piaţă, cuconite 
fandosite pe plajă, americance de pe vapoarele care veneau de la New Orleans. 
Le ducea unde putea, iar, câteodată, chiar şi unde nu putea, căci nu de puţine 
ori, a trebuit să intre într-un gang întunecos şi să facă la repezeală ce se putea 
face în spatele porţii. 

Turnul farului a fost un refugiu plăcut, pe care îl evoca cu nostalgie în 
pragul bătrâneţii, cand viata îi era de mult rostuita, pentru că acolo se simtise 
totdeauna fericit, mai ales noaptea, iar câteodată îşi imagina că o fărâmă din 
iubirile lui ajungea până la marinarii de pe vapoare odată cu fiecare 
străfulgerare rotitoare. Aşa încât a continuat să se ducă acolo mai des decât în 
altă parte, iar paznicul, bunul său prieten, îl primea totdeauna cu braţele 
deschise şi cu un aer tâmp, care era cea mai bună garanţie de discreţie pentru 
păsărelele speriate. Jos, lângă vuietul valurilor care se spărgeau de ţărmul 
stâncos, se afla o căsuţă, unde iubirea era mai intensă, pentru că avea ceva de 
naufragiu. După prima noapte însă, Florentino Ariza prefera turnul farului, de 
unde putea zări întreg oraşul şi trâmba de lumini ale pescarilor de pe mare şi 
chiar de pe mlaştinile ce se pierdeau în zare. 

Din acea perioadă datau teoriile lui mai degrabă simpliste despre relaţia 
dintre fizicul femeilor şi aptitudinile lor pentru dragoste. Nu avea încredere în 
tipul senzual, muieruştile acelea care păreau în stare să înghită de viu chiar şi 
un caiman, dar care, de obicei, erau cele mai pasive în pat. Tipul lui era cel 
opus: aschimodiile costelive după care nimeni nu se ostenea să-şi întoarcă 


privirea pe strada, din care nu mai ramanea parca nimic cand se dezbracau, 
care îi starneau mila cand auzea cum le pârâie oasele la primul impact, dar 
care erau în stare să-i dea gata chiar si pe cei mai plini de vlagă şi mai 
fanfaroni bărbaţi. 

Îşi notase toate aceste observaţii premature cu intenţia de a scrie un 
supliment practic la Secretarul Îndrăgostiţilor, dar proiectul a avut aceeaşi 
soartă ca şi cel anterior, după ce Ausencia Santander l-a sucit şi l-a răsucit pe 
toate părţile cu dibăcia ei de vulpe bătrână, l-a întors cu capul în jos, l-a înălţat 
şi l-a coborât, l-a lăsat ca un nou-născut, i-a făcut praf virtuozitatea teoretică si 
l-a învăţat singurul lucru pe care trebuia să-l ştie în dragoste: că viata nu are 
nevoie de lecţii de la nimeni. 

Timp de douăzeci de ani, Ausencia Santander avusese o căsnicie 
convenţională, de pe urma căreia se alesese cu trei fii, de mult căsătoriţi şi cu 
copii, motiv pentru care se lăuda, şi pe bună dreptate, că era bunica cu cel mai 
grozav pat din oraş. Niciodată n-a fost limpede dacă ea şi-a părăsit bărbatul 
sau dacă acesta a părăsit-o pe ea, ori amândoi s-au părăsit în acelaşi timp, 
când el s-a dus să locuiască la amanta lui dintotdeauna, iar ea a socotit că-l 
poate primi ziua în amiaza mare, pe uşa principală, pe Rosendo de la Rosa, 
căpitan pe un vapor fluvial, care se furişase de multe ori noaptea pe uşa din 
dos. Chiar el a fost cel care, fără să stea prea mult pe gânduri, l-a adus pe 
Florentino Ariza şi i l-a prezentat. 

L-a invitat la prânz. Ca atare, a adus o damigeană cu rachiu de casă şi 
toate ingredientele necesare pentru un ghiveci epic, care nu putea fi pregătit 
decât cu găini de curte, rasoale cu osul fraged, carne de porc crescut la cocină, 
legume şi zarzavaturi din satele de pe malul fluviului. Florentino Ariza s-a 
arătat la început mai puţin entuziasmat de calitatea excelentă a mâncării sau 
de exuberanta stăpânei, cât de frumuseţea locuinţei. Îi plăcea casa în sine, 
scăldată toată în lumină, răcoroasă, cu patru ferestre mari prin care se vedea 
oraşul vechi. Îi plăceau obiectele splendide, înghesuite peste tot, care dădeau 
salonului un aspect confuz şi, deopotrivă, riguros, minunatiile artizanale pe 
care căpitanul Rosendo de la Rosa le adusese rând pe rând din fiecare călătorie, 
până când n-a mai rămas nici un coltisor liber. Pe terasa dinspre mare, trona un 
papagal cu penajul neverosimil de alb, împietrit pe cercul lui într-o imobilitate 
meditativă care dădea mult de gândit: cel mai frumos animal pe care îl văzuse 
vreodată Florentino Ariza. 

Încântat de încântarea musafirului, căpitanul Rosendo de la Rosa i-a 
povestit amănunţit istoria fiecărui obiect. Între timp, nu uita să soarbă tacticos 
din paharul cu rachiu. Părea clădit din beton armat: uriaş, cu păr pe tot trupul, 
dar chel, cu o mustață ca o bidinea şi un glas ca huruitul unui cabestan, cum 
numai el putea avea, dar de o distinsă amabilitate. Nici un corp însă n-ar fi 
putut rezista la atâta băutură. Terminase deja jumătate din damigeană şi când 
s-au aşezat la masă, s-a prăbuşit pe brânci, cu un vuiet asurzitor de năruire 
naprasnica, peste o tava cu pahare şi sticle. Ausencia Santander l-a rugat pe 
Florentino Ariza s-o ajute să ducă târâş până la pat corpul inert de balenă 
eşuată şi să-i scoată hainele. Apoi, într-o străfulgerare de inspiraţie, pentru care 
amândoi au fost recunoscători conjunctiei propriilor astre, s-au dezbrăcat în 
camera de alături, fără să şi-o fi propus, fără să se fi înţeles mai dinainte, fără 
s-o sugereze măcar, şi au continuat mai bine de şapte ani să se dezbrace ori de 
câte ori au avut prilejul, când căpitanul era plecat. Nu exista pericolul să fie 
luaţi prin surprindere, pentru că acesta avea bunul obicei de adevărat 
navigator să-şi anunţe sosirea mai întâi cu trei şuierături lungi, pentru soţie şi 
cei nouă copii, iar apoi, cu două întretăiate şi melancolice, pentru amantă. 

Ausencia Santander avea, şi chiar îi arăta, cam cincizeci de ani, dar, în 
acelaşi timp, poseda un instinct atât de personal în ceea ce priveşte dragostea, 


încât nu existau teorii artizanale sau ştiinţifice capabile s-o puna în încurcătură. 
Florentino Ariza, care era la curent cu itinerarele vapoarelor, ştia când o putea 
vizita şi totdeauna se ducea fără s-o anunţe, la orice oră din zi sau din noapte, 
iar ea îl primea de fiecare dată bucuroasă, parcă ştiind că are să vină. li 
deschidea uşa aşa cum o crescuse maică-sa până la vârsta de şapte ani: în 
pielea goală, dar cu o fundă de organdi în păr. Nu-l lăsa să facă nici un pas 
înainte de a-i scoate hainele, convinsă că orice bărbat îmbrăcat cu care 
rămânea câtva timp în casă îi putea aduce ghinion. Acesta era un motiv de 
permanente neînţelegeri cu căpitanul Rosendo de la Rosa, la fel de superstitios 
si el, care credea că e de rău augur să fumezi dezbrăcat şi, uneori, prefera sa 
amâne amorul decât să-şi stingă nelipsitul trabuc cubanez. Florentino Ariza, în 
schimb, era un mare admirator al farmecelor nuditatii, iar ea începea să-l 
dezbrace cu o adevărată desfătare imediat ce închidea uşa în urma lui, fără să-i 
mai lase răgaz s-o salute sau să-şi scoată pălăria şi ochelarii, sarutandu-l si 
lăsându-se sărutată cu săruturi întretăiate, în timp ce-l descheia la haine de jos 
în sus. mai întâi nasturii de la prohab, unul câte unul, după fiecare sărutare, 
apoi cureaua, iar la sfârşit, jiletca şi cămaşa, până când rămânea ca un peşte 
despicat de viu pe burtă. După care, îl aşeza în salon, îi scotea ghetele, îi 
trăgea pantalonii o dată cu izmenele, iar, la sfârşit, îi desfăcea jartierele din 
jurul pulpelor şi-i scotea ciorapii. Florentino Ariza renunţa pentru o clipă la 
sărutări şi făcea singurul lucru care îi revenea în acel ceremonial atât de 
riguros: îşi scotea ceasul prins cu lanţul de butoniera jiletcii, apoi ochelarii şi le 
punea pe toate în ghete, ca să fie sigur că n-o să le uite. Totdeauna, dar absolut 
totdeauna, îşi lua această precauţie, ori de câte ori se dezbrăca într-o casă 
străină. 

Imediat ce termina, ea se năpustea asupra lui, fie pe sofaua unde tocmai îl 
dezbrăcase, fie, deşi mai rar, în pat. 1 se strecura pe dedesubt, punând 
stăpânire cu tot trupul pe trupul lui, cufundată în sine, bâjbâind cu ochii închişi 
prin bezna ei lăuntrică, înaintând, revenind imediat, schimbând direcţia pentru 
a încerca altă cale, mai intensă, altă formă de a continua fără a se scufunda în 
mlastina de mucilagiu ce i se scurgea din pântece, întrebându-se şi 
răspunzându-şi singură în graiul ei matern, cu un bâzâit ca de bondar, unde 
putea găsi prin întuneric acel ceva pe care numai ea îl ştia şi pe care şi-l dorea 
numai pentru sine, până când se prabusea de una singură în propriul ei abis, cu 
o explozie de fericire triumfătoare, care făcea să se zguduie lumea. Florentino 
Ariza rămânea epuizat, nesatisfăcut, plutind în băltoaca propriilor sudori, 
copleşit de impresia că nu era decât un instrument al plăcerii. Şi chiar i-o 
spunea: „Mă tratezi de parcă aş fi unul mai mult." Ea izbucnea într-un râs de 
femeie lipsită de prejudecăţi şi-i răspundea: „Dimpotrivă: ca şi cum ai fi unul 
mai puţin." Cu toate astea, el continua să creadă că ea nu urmărea altceva 
decât să-şi satisfacă propria plăcere cu o voracitate meschină şi, simțindu-se 
ofensat, pleca ferm hotărât să nu mai revină niciodată. Acasă însă, se trezea 
fără nici un motiv în toiul nopţii şi, amintindu-şi de amorul cufundat în sine al 
Ausenciei Santander, înţelegea, cu luciditatea cumplită a singurătăţii, că, în 
realitate, era o capcană a fericirii pe care o detesta şi o dorea deopotrivă, dar 
din care îi era cu neputinţă să scape. 

Într-o duminică, la vreo doi ani după ce se cunoscuseră, în loc să se 
grăbească să-l dezbrace încă de la uşă, aşa cum făcea de obicei, ea i-a scos 
ochelarii ca să-l poată săruta mai bine, iar Florentino Ariza şi-a dat seama astfel 
că începuse să-l iubească. Desi, încă din prima zi, se simtise bine în casa 
aceea, pe care ajunsese s-o îndrăgească de parcă ar fi fost a lui, niciodată nu 
stătea mai mult de două ore, niciodată nu dormise acolo şi numai o dată 
acceptase să rămână la masă, când ea l-a invitat în mod special. În fond, o 
vizita cu un singur scop, ducându-i de fiecare dată în dar un trandafir solitar, şi 


dispărea pana la următoarea întâlnire, mereu imprevizibilă. Dar in duminica în 
care ea i-a scos ochelarii ca să-l sărute, în parte din acest motiv, în parte 
pentru că au adormit după un amor potolit, şi-au petrecut toată după-amiaza 
goi în patul uriaş al căpitanului. Când s-a trezit, lui Florentino Ariza îi mai 
rasunau în urechi tipetele papagalului, ale cărui alămuri stridente contrastau cu 
frumuseţea lui. În zăpuşeala de la ora patru, peste casă se aşternuse o tăcere 
străvezie, iar pe fereastra dormitorului se zărea oraşul vechi, luminat din spate 
de soarele după-amiezii, cu turlele lui poleite şi marea în flăcări, până 
hăt-departe, în Jamaica. Ausencia Santander întinse mâna hoinară, bâjbâind 
după animalul care zăcea nemişcat, dar Florentino Ariza i-o îndepărtă şi-i 
spuse: „Acuma, nu: nu ştiu de ce, dar am o senzaţie ciudată, de parcă ne-ar 
privi cineva." Ea stârni din nou papagalul cu râsul ei fericit şi-i răspunse: 
„Pretextul ăsta nu-l înghite nici măcar femeia lui lona." Şi nici ea, fireşte, dari 
s-a părut amuzant şi amândoi s-au iubit o vreme în tăcere, fără să repete 
amorul. La cinci, când soarele mai era încă pe cer, ea se dădu jos din pat, goală 
pentru eternitate, dar cu funda de organdi în păr, şi se duse să caute ceva de 
băut în bucătărie. N-a apucat însă să iasă bine din dormitor şi a scos un țipăt de 
groază. 

Nu-şi putea crede ochilor. Singurele obiecte care mai rămăseseră în casă 
erau lămpile atârnate de tavan. Restul, mobilele unicat, covoarele indiene, 
statuile şi goblenurile, nenumăratele bibelouri din pietre şi metale preţioase, 
tot ceea ce făcuse din casa ei una din cele mai încântătoare şi mai bine 
înzestrate din oraş, tot, chiar şi papagalul sacru, totul, se evaporase. Hoţii 
patrunsesera şi ieşiseră pe uşa ce dădea spre terasa de pe ţărmul mării, fără să 
le tulbure iubirea. Nu mai rămăseseră decât odăile pustii, cele patru ferestre 
deschise şi câteva cuvinte scrise cu bidineaua pe peretele din fund : Aşa 
pateste cine se regulează toată ziua. Căpitanul Rosendo de la Rosa n-a putut 
înţelege niciodată de ce Ausencia Santander n-a reclamat jaful sau n-a luat 
măcar legătura cu traficantii de lucruri furate şi nici de ce n-a mai vrut să audă 
vorbindu-se de nenorocirea ei. 

Florentino Ariza a continuat s-o viziteze în casa jefuită, unde nu mai exista 
alt mobilier decât cel din dormitorul în care se aflaseră ei şi trei taburete de 
piele, uitate de hoţi în bucătărie. Şi-a rărit însă vizitele, nu pentru că l-ar fi 
deprimat casa pustie, aşa cum bănuia şi chiar i-a spus-o ea, ci din pricina 
tramvaiului cu catari, o noutate a începutului de secol, care a reprezentat 
pentru el un cuib original şi plin de păsărele slobode. Îl lua de patru ori pe zi: de 
două ori când se ducea la birou şi de două ori când se întorcea acasă, iar 
câteodată, în timp ce citea cu adevărat, dar, de cele mai multe ori, 
prefăcându-se că citeşte, reuşea să stabilească măcar primele contacte pentru 
o întâlnire ulterioară. Mai târziu, când unchiul Leon XII i-a pus la dispoziţie o 
trăsură trasă de doi catâri cafenii, cu valtrapuri aurite, aşa cum avea chiar 
preşedintele Rafael Nüñez, a regretat acei ani, cei mai bogaţi în vânat. Si pe buna 
dreptate: nu exista duşman mai cumplit pentru iubirile tăinuite decât o trăsură 
aşteptând în faţa porţii. Aşa încât prefera s-o lase acasă şi s-o pornească pe jos 
în escapadele lui, ca să nu rămână nici măcar urma roţilor în praful de pe 
străzi. Tocmai de aceea se gândea cu atâta nostalgie la vechiul tramvai, cu 
catarii lui costelivi şi rapanosi, în interiorul căruia era de ajuns să arunce o 
privire piezişă, ca să ştie unde se ascundea iubirea. Dintre atâtea amintiri 
înduioşătoare însă, îi era cu neputinţă să treacă peste imaginea unei păsărele 
rătăcite, căreia nu i-a aflat niciodată numele şi alături de care abia dacă a 
izbutit să petreacă o jumătate de noapte frenetică, dar suficientă ca să-l dez- 
guste pentru tot restul vieţii de babilonia inofensivă a carnavalului. 

O remarcase în tramvai, impresionat de totala ei indiferenţă faţă de 
harmalaia din jur. Arata cam de douăzeci de ani şi nu părea să-i ardă de 


carnaval, doar daca nu se gandise cumva Sa se travesteasca imbracandu-se ca 
o bolnavă neajutorata: părul gălbui si lins îi atârna pe umeri, iar rochia lălâie, 
din pânză ordinară, nu avea nici o podoabă. Părea surdă la cântecele care 
vuiau în tot oraşul şi nici nu-i păsa că mulţimea de pe stradă arunca în călători 
cu făină de orez sau îi stropea cu cerneală violetă când trecea tramvaiul tras de 
bietii catâri, care, timp de trei zile, cât tinea nebunia, umblau plini de pulbere 
albă şi cu pălării de flori pe capatana. Profitând de învălmăşeală, Florentino 
Ariza a invitat-o la o îngheţată, gândindu-se că mai mult nici nu merita. Ea îl 
privi fără să se arate mirată şi îi spuse: „Accept cu mare plăcere, darvă 
avertizez că sunt nebună." El a râs ca de o glumă bună şi a dus-o să vadă din 
balconul cofetăriei parada caleştilor. A închiriat apoi un domino şi s-au alăturat 
mulţimii care dansa în Piaţa Vămii, unde s-au distrat ca nişte îndrăgostiţi, 
pentru că, pe măsură ce creştea vacarmul nopţii, indiferența ei se risipea: 
dansa ca o profesionistă, era plină de imaginaţie, ştia să se distreze şi avea un 
farmec copleşitor. 

— Nici nu ştii în ce bucluc ai intrat cu mine, striga printre hohote de râs, 
cuprinsă de frenezia carnavalului. Am scăpat de la balamuc. 

Lui Florentino Ariza noaptea aceea îi amintea de nebuniile nevinovate din 
adolescenţă, când încă nu aflase ce înseamnă să suferi din dragoste. Ştia însă, 
mai degrabă din nenumăratele păţanii decât din experienţele reuşite, că o 
fericire atât de uşor dobândită nu putea dura mult. Aşa că, înainte de a se 
lumina de ziuă, când se decernau de obicei premiile pentru cele mai izbutite 
costume de carnaval, i-a propus fetei să meargă împreună la far, ca să 
contemple de acolo răsăritul soarelui. Ea a acceptat imediat, dar l-a rugat să 
mai aştepte până când se termina decernarea premiilor. 

Florentino Ariza a rămas încredinţat că întârzierea aceea i-a salvat viaţa. 
Într-adevăr, fata tocmai îi făcuse semn că e gata să-l însoţească la far, când doi 
cerberi şi o infirmieră de la ospiciul Divina Pastora s-au năpustit asupra ei. Era 
căutată de toate forţele de ordine încă de la trei după-amiază, când fugise. 
Decapitase un gardian şi ranise grav alti doi cu un cuţit machete, pe care i-l 
smulsese grădinarului din mână, pentru că voia să plece în oraş şi să danseze 
la carnaval. Au perchezitionat o grămadă de case, cotrobaind chiar şi prin 
rezervoarele de apă, dar nimănui nu i-a trecut prin cap că putea fi pe stradă, 
dansând în văzul tuturor. 

Nu s-a lăsat uşor prinsă. S-a apărat cu un foarfece de grădină ascuns în 
sân şi a fost nevoie de şase bărbaţi ca să-i pună cămaşa de forţă, în timp ce 
mulţimea înghesuită în Piaţa Vămii aplauda şi fluiera înveselită, crezând că 
acea captură sângeroasă era una din multele farse din timpul carnavalului. 
Florentino Ariza a rămas cu inima sfâşiată şi chiar din Miercurea de Cenuşă a 
început să treacă pe strada Divina Pastora cu o cutie de ciocolată englezească 
pentru ea. Se oprea în faţa clădirii şi se uita la bolnavele care îi strigau pe 
fereastră tot felul de măscări, le arăta cutia de ciocolată, ca să le trezească 
astfel curiozitatea, sperând să aibă norocul s-o vadă şi pe ea în spatele gratiilor 
de fier. Dar n-a zărit-o niciodată. Câteva luni mai târziu, când a coborât din 
tramvaiul cu catâri, o fetiţă care tocmai trecea pe stradă cu tatăl ei i-a cerut o 
bomboană de ciocolată din cutia pe care o avea în mână. Tatăl a certat-o şi şi-a 
cerut scuze, dar Florentino Ariza i-a dăruit fetiţei cutia, sperând ca acel gest 
să-l izbaveasca de toată tristeţea, şi l-a liniştit pe taticul stingherit bătându-l 
uşor cu palma pe umăr. 

— Erau pentru o iubită, dar acum s-a dus dracului tot, i-a spus. 

Ca o compensație a destinului, tot în tramvaiul cu catari a cunoscut-o şi pe 
Leona Cassiani, care a fost adevărata femeie a vieţii lui, deşi nici unul n-a 
ştiut-o vreodată şi nici dragoste n-au făcut. Se întorcea acasă cu tramvaiul de 
la ora cinci, când, deodată, a simtit-o chiar înainte de a o vedea: a fost o privire 


materială, care l-a atins ca un deget. Şi-a ridicat privirea şi a văzut-o foarte 
desluşit printre călătorii din celălalt capăt. Ea nu şi-a plecat ochii. Dimpotrivă: 
l-a privit ţintă, cu atâta nerusinare, încât el nu putea gândi decât ceea ce a şi 
gândit: negresă, tânără şi drăguță, dar tarfa, fără nici o îndoială. Si şi-a şters-o 
imediat din minte, pentru că nu putea concepe nimic mai nedemn decât să 
plătească iubirea: n-a făcut-o niciodată. 

Florentino Ariza a coborât în Piaţa Birjelor, unde era capătul tramvaiului. 
S-a strecurat repede prin labirintul tarabelor, pentru că maică-sa îl aştepta la 
ora şase, iar când a ajuns de cealaltă parte a mulţimii, auzind tacanitul tocurilor 
pe caldarâm, a întors capul ca să se convingă de ceea ce ştia mai dinainte: era 
ea. Arăta întocmai ca sclavele din gravuri, purta o fustă cu volane, pe care şi-o 
ridica cu un gest ca de dans când sărea peste băltoacele de pe stradă, o bluză 
decoltată care îi lăsa umerii descoperiţi, mai multe şiraguri de mărgele colorate 
la gât şi un turban alb. Le ştia de la hotelul de tranzit. Nu de puţine ori, li se 
întâmpla să nu aibă ce mânca la prânz, aşa încât, seara, nu le mai rămânea 
altceva de făcut decât să iasă ca tâlharii la drumul mare şi să se folosească de 
sex ca de un cuţit, punându-l la gâtul primului trecător întâlnit pe stradă: sexul 
sau viaţa. Ca să se convingă definitiv, Florentino Ariza a cotit pe ulicioara 
Gazornitei, care era pustie la ora aceea, iar ea a grăbit pasul pe urmele lui. 
Atunci el se întoarse şi îi tăie calea pe trotuar, sprijinindu-se cu ambele mâini 
pe umbrelă. Ea se opri în faţa lui. 

— Te înşeli, frumoaso, spuse el. Nu ţi-o dau. 

— Bineînţeles că nu, răspunse ea. Se vede pe faţa ta. 

Florentino Ariza îşi aminti de o frază auzită în copilărie de la medicul 
familiei, naşul lui, care tot încerca să-l vindece de constipada cronică: „Lumea 
se împarte în două: cei care se cacă uşor şi cei care se cacă greu." Pornind de 
la această dogmă, doctorul elaborase o întreagă teorie asupra caracterului 
oamenilor, pe care o considera mai reuşită şi mai riguroasă decât astrologia. 
După experienţa căpătată de-a lungul anilor, Florentino Ariza a reformulat-o in 
alţi termeni: „Lumea se împarte în două: cei care se regulează şi cei care nu se 
regulează." Nu avea încredere în aceştia din urmă: cand li se întâmpla să calce 
pe de lături, totul li se părea atât de neobişnuit, încât se lăudau cu aventura lor 
de parcă tocmai inventaseră amorul. În schimb, cei care făceau dragoste des 
trăiau numai pentru asta. Se simțeau aşa de bine, încât, ştiind că viata lor 
depindea de discretia cu care se comportau, erau muti ca mormântul. Nu 
vorbeau niciodată de isprăvile lor, nu se destăinuiau nimănui, se arătau 
indiferenți la comentariile altora, dobândind astfel faimă de impotenti, de 
frigizi, dar mai ales de poponari timizi, cum i se întâmplase, de pildă, lui 
Florentino Ariza. Lor însă le convenea, pentru că această situaţie ambiguă îi 
proteja. Alcătuiau un fel de lojă secretă, ai cărei membri se recunoşteau între ei 
în orice loc, fără să aibă nevoie de o limbă comună. lată de ce, Florentino Ariza 
n-a fost surprins de răspunsul fetei: era una de-a lor şi, ca atare, ştia că el ştia 
că ea ştie. 

A fost greşeala vieţii lui, pe care avea să şi-o reproşeze la fiecare oră din 
fiecare zi, până în ultima clipă a vieţii. Nu de dragoste avea ea nevoie, şi cu 
atât mai puţin de amor plătit, ci de o slujbă de orice fel, în orice condiţii şi 
pentru un salariu oricât de mic, la Compania Fluvială a Caraibilor. Florentino 
Ariza s-a simţit atât de ruşinat de propria-i comportare, încât a dus-o la şeful 
personalului, iar acesta i-a dat un post modest în cadrul secţiei generale, unde 
ea a rămas timp de trei ani, muncind cu seriozitate, modestie şi devotament. 

Birourile C.F.C. se aflau, încă de la înfiinţare, aproape de cheiul fluviului, 
fără nici o legătură cu portul pentru transatlantice, de pe ţărmul celălalt al 
golfului, sau cu debarcaderul pieţei din golful Sufletelor. Era o clădire de lemn, 
cu acoperiş de tablă în două ape, cu un cerdac ce se întindea pe toată faţada şi 


mai multe ferestre cu plasă de sârmă prin care vapoarele ancorate la chei se 
zăreau ca nişte tablouri atârnate pe pereţi. Când au construit-o, precursorii 
nemti au vopsit acoperişul în roşu, iar pereţii de lemn într-un alb strălucitor, aşa 
încât clădirea însăşi semăna cu un vapor fluvial. Mai târziu, a fost vopsită toată 
în albastru, iar când Florentino Ariza a început să lucreze acolo, era o şandrama 
prăfuită, de o culoare nedefinită, cu acoperişul ruginit, cârpit ici-colo cu bucăţi 
de tablă nouă. În spatele clădirii, într-o curte albită de salpetru, împrejmuită cu 
sârmă ca o poiată, se inaltau două magazii mari, mai noi, iar dincolo de ele, se 
întindea un canal părăsit, cu ape murdare şi rău mirositoare, unde putrezeau 
toate vechiturile adunate într-o jumătate de secol de navigaţie fluvială: epavele 
unor vapoare istorice, de la cele primitive, cu un singur coş, inaugurate de 
Simôn Bolivar, până la unele atât de recente, încât mai aveau în cabine 
ventilatoarele electrice. Cele mai multe fuseseră demontate pentru că 
materialele puteau fi folosite la alte nave, dar unele erau încă în bună stare şi 
ar fi fost de ajuns un strat de vopsea ca să poată pluti din nou pe fluviu, fără a 
mai tulbura iguanele care mişunau pe punte şi fără a tăia din rădăcină hatisul 
presărat cu flori mari, galbene, care le făceau şi mai nostalgice. 

La etajul clădirii se afla secţia administrativă, cu birouri mici, dar comode 
şi bine echipate, ca nişte cabine de vapor, care nu fuseseră proiectate de 
arhitecţi civili, ci de ingineri navali. La capătul coridorului, unchiul Leon XII 
ocupa, ca un funcţionar oarecare, un birou identic cu celelalte, cu singura 
deosebire că, în fiecare dimineaţă, el găsea în vaza de sticlă de pe masa de 
lucru flori proaspete şi plăcut mirositoare. La parter se aflau sala de aşteptare 
pentru călători, cu un ghişeu pentru bilete şi pentru bagaje, iar undeva, în fund, 
controversata secţie generală, al cărei nume vorbea de la sine despre rolul vag 
ce-i revenea în cadrul companiei şi unde sfârşeau uitate de Dumnezeu 
problemele rămase fără soluţie în celelalte secţii. Acolo, pierdută în spatele 
unui pupitru de şcolar, printre grămezile de saci cu porumb şi maldărele de 
hârtii nerezolvate, se afla Leona Cassiani în ziua când unchiul Le6n XII în 
persoană a venit să vadă ce dracu' ar mai putea născoci ca să pună secţia 
generală pe roate. După trei ore de întrebări, de presupuneri teoretice şi 
verificări concrete cu toţi funcţionarii adunaţi în plen, s-a întors în biroul lui 
îngrijorat de constatarea că nu găsise nici măcar o soluţie pentru atâtea 
probleme, dimpotrivă: noi şi variate probleme pentru nici o soluţie. 

A doua zi, când Florentino Ariza a venit la birou, a găsit un referat al Leonei 
Cassiani, însoţit de o nota prin care îl ruga să-l studieze şi, dacă i se părea 
oportun, să i-l arate şi unchiului său. Era singura care nu scosese nici o vorbă în 
timpul inspecției din ajun. Se tinuse intenţionat deoparte, în demna ei condiţie 
de functionara angajată din mila, dar în referat atrăgea atenţia că nu o făcuse 
din dezinteres, ci din respect faţă de superiorii ei ierarhici. Soluţia era de o 
simplitate alarmantă. Unchiul Leén XII îşi propusese o reorganizare profundă, 
dar Leona Cassiani vedea lucrurile exact invers, susţinând, după o logică foarte 
simplă, că secţia generală nici nu exista în realitate: era coşul de gunoi unde 
sfârşeau problemele stânjenitoare, dar lipsite de importanţă, de care voiau să 
scape celelalte secţii. În consecinţă, soluţia era desfiinţarea secţiei generale şi 
returnarea problemelor, spre a fi rezolvate, la secţiile de unde plecaseră. 

Unchiul Leon XII habar n-avea cine era Leona Cassiani şi nici nu-şi amintea 
să fi văzut la reuniunea din ajun pe cineva cu numele asta, dar dupa ce a citit 
referatul, a chemat-o în birou şi a stat de vorbă cu ea, cu uşa închisă, timp de 
două ore. Au discutat cam despre toate câte puţin, metodă de care el se 
folosea întotdeauna când voia să cunoască mai bine oamenii. Cele cuprinse în 
referat erau lucruri de bun simţ, iar soluţia a dat până la urmă rezultatele 
scontate. Dar unchiului Le6n XII nu prea îi păsa de asta: pe el nu-l interesa 
decât ea. Remarcase, printre altele, că, în afară de clasele primare şi cursurile 


de la Scoala pentru Pălărieri, nu mai urmase alte studii. Se apucase însă să 
înveţe singură engleza, după o metodă rapidă, fără profesor, iar de trei luni 
urma un curs seral de dactilografie, o meserie nouă, de mare viitor, aşa cum 
mai înainte se spusese despre telegrafie, iar şi mai înainte se afirmase despre 
maşinile cu aburi. 

Când s-a încheiat întrevederea, unchiul Le6n XII începuse deja să-i spună 
aşa cum avea să-i spună mereu: tiza mea Leona. Luase hotărârea să elimine 
dintr-o trăsătură de condei secţia generatoare de conflicte, iar problemele să 
fie rezolvate chiar de cei care le creau, conform sugestiilor Leonei Cassiani, şi 
inventase pentru ea un post fără o denumire anume şi fără atribuţii specifice, 
dar care echivala, de fapt, cu funcţia de asistentă personală a sa. În aceeaşi zi, 
după ce secţia generală a fost îngropată fără onoruri, unchiul Leén XII l-a 
întrebat pe Florentino Ariza de unde o scosese pe Leona Cassiani, iar el i-a spus 
adevărul. 

— Ei, atunci, întoarce-te iar la tramvai şi adu-mi toate fetele ca ea pe care 
le găseşti, i-a spus unchiul. Cu încă două, trei ca asta, o să-ţi punem pe linia de 
plutire galionul. 

Florentino Ariza a luat-o ca pe una din glumele obişnuite ale unchiului Leén 
XII, dar a doua zi s-a trezit fără trăsura care îi fusese pusă la dispoziţie cu şase 
luni în urmă şi care acum îi era luată ca să umble şi să caute talente ascunse 
prin tramvaie. Pe de altă parte, Leona Cassiani a renuntai foarte repede la 
scrupulele ei de la început, scoțând la iveală tot ce tinuse ascuns cu atâta şire- 
tenie în primii trei ani. După încă trei, controla tot, iar în următorii patru a ajuns 
în pragul secretariatului general, unde a refuzat să intre, pentru că era doar cu 
o treaptă mai jos decât Florentino Ariza. Până atunci fusese subordonata lui şi 
voia să rămână pe mai departe astfel, deşi realitatea era cu totul alta: nici chiar 
Florentino Ariza nu-şi dădea seama că nu făcuse altceva decât să pună în 
practică sugestiile ei, menite să-l ajute să urce tot mai sus, în pofida intrigilor 
urzite de duşmanii lui ascunşi. 

Leona Cassiani avea un talent diabolic în manipularea secretelor şi 
totdeauna ştia să fie unde trebuia la momentul potrivit. Era dinamică, tăcută, 
de o inteleapta amabilitate. Dar când nu se putea altfel, oricât o durea sufletul, 
dovedea o voinţă de fier. De care însă nu s-a folosit niciodată în propriul său 
interes. Singurul ţel pe care l-a urmărit în viaţă a fost să măture scara cu orice 
preţ, chiar şi cu preţul sângelui, dacă era nevoie, pentru ca Florentino Ariza să 
urce până acolo unde îşi propusese, fără să-şi fi calculat prea bine propriile 
forţe. Ar fi făcut-o oricum, fireşte, mânată de o nestăvilită sete de putere, dar, 
de fapt, a făcut-o în mod conştient, din pură gratitudine. Era atât de hotărâtă 
să meargă până la capăt, încât însuşi Florentino Ariza s-a încurcat în urzelile ei 
şi, într-un moment nefericit, a încercat să i se pună de-a curmezişul, convins că 
ea era cea care făcea tot ce putea ca să-i oprească înaintarea. Leona Cassiani 
l-a pus însă la punct. 

— Cred că gresiti, i-a spus. Eu pot să mă dau la o parte şi să las totul baltă 
oricând doriţi, dar înainte, ar trebui să vă gândiţi mai bine. 

Florentino Ariza, care. Într-adevăr, nu se gândise la aşa ceva, s-a gândit 
atunci cât a putut de bine şi a depus armele. La drept vorbind, prins cum era în 
viitoarea acelui război sordid, într-o întreprindere aflată în permanentă criză, 
obsedat de eşecurile lui de vânător mereu la pândă şi de recuperarea tot mai 
incertă a Ferminei Daza, impasibilul Florentino Ariza nu avusese nici o clipă de 
linişte interioară în fata spectacolului fascinant al acelei negrese dezlantuite, 
mânjită toată de rahat şi de amor în încleştarea luptei. Dar după ce i-a înţeles 
purtarea, a regretat adeseori că nu era cea pe care şi-o închipuise când o 
cunoscuse, altfel s-ar fi şters la fund cu toate principiile lui prosteşti şi ar fi 
făcut dragoste cu ea chiar dacă ar fi trebuit s-o plătească cu pepite de aur. Căci 


Leona Cassiani nu se schimbase deloc de atunci, purta aceleasi rochii de sclava 
frematand de neastampar, aceleasi turbane fistichii, cerceii si bratarile ei de os, 
siragurile de margele si inelele cu pietre false pe toate degetele: o leoaica a 
străzii. Imperceptibilele detalii pe care le adaugase trecerea anilor nu făceau 
decât s-o avantajeze. Plutea într-o maturitate splendidă, farmecul ei feminin 
era şi mai neliniştitor, iar corpul ardent de africană devenea tot mai dens. Timp 
de zece ani, Florentino Ariza nu-i mai făcuse avansuri, ispăşindu-şi cu o aspră 
penitenta păcatul originar, iar ea, care îl ajutase în toate celelalte împrejurări, 
nu l-a încurajat în nici un fel. 

Într-o seară, când tocmai se pregătea să plece, Florentino Ariza, care 
rămăsese să lucreze până târziu, aşa cum i se întâmpla destul de des după 
moartea mamei sale. a zărit lumină în biroul Leonei Cassiani. A deschis uşa fără 
să mai bată şi, într-adevăr, era acolo: singură la masa de lucru, preocupată, 
serioasă, cu nişte ochelari noi care îi dădeau un aer profesoral. Florentino Ariza 
şi-a dat seama înfiorat de fericire că se aflau singuri în toată clădirea, cheiurile 
erau pustii, oraşul adormit, noaptea eternă se aşternuse peste marea 
tenebroasă, iar în depărtare răsuna sirena unui vapor care avea să ajungă abia 
după o oră. Florentino Ariza se sprijini cu mâinile pe umbrelă, aşa cum făcuse 
pe ulicioara Gazornitei când îi tăiase calea, numai că de data aceasta a făcut-o 
ca să nu se observe că-i tremurau genunchii. 

— Spune-mi, leoaica mea dragă, i se adresă el, când o să ieşim din 
încurcătura asta ? 

Ea îşi scoase ochelarii fără să se arate surprinsă, cu un calm desăvârşit, 
fermecându-l cu râsul ei solar. Niciodată nu-l tutuise până atunci. 

— Ah, Florentino Ariza, îi spuse, de zece ani tot aştept să-mi pui întrebarea 
asta. 

Era însă prea târziu: prilejul se ivise o dată cu ea în tramvaiul cu catări, se 
aflase tot timpul în preajma ei, dar acum pierise pentru totdeauna. Căci după 
atâtea ticăloşii pe care le savarsise din umbră pentru el, după atâta abjectie 
suportată de dragul lui, ea i-o luase înainte şi se afla dincolo de cei douăzeci de 
ani de viaţă cu care el o depăşea în vârstă: îmbătrânise pentru el. Dragostea ei 
era atât de mare, încât prefera să-l iubească mai departe decât să-l 
amăgească, chiar dacă, pentru a se justifica, ar fi fost nevoită să i-o 
mărturisească în chipul cel mai brutal. 

— Nu, îi spuse. Mi s-ar părea că mă culc cu fiul pe care nu l-am avut 
niciodată. 

Florentino Ariza a simţit un ghimpe în inimă la gândul că nu el avusese 
ultimul cuvânt. Era convins că o femeie care spune nu aşteaptă, de fapt, să fie 
rugată înainte de a lua hotărârea finală, dar cu ea lucrurile stăteau altfel: nu 
putea risca să greşească a doua oară. S-a retras fără să se arate supărat şi 
chiar a glumit, deşi nu-i venea prea uşor. Dar din noaptea aceea, orice umbră 
ce s-ar fi putut strecura între ei s-a risipit fără a lăsa nici o urmă de tristeţe, iar 
Florentino Ariza a înţeles, în sfârşit, că poţi fi prieten cu o femeie fără să te culci 
cu ea. 

Leona Cassiani a fost singura fiinţă căreia Florentino Ariza s-a simţit tentat 
să-i dezvăluie secretul iubirii lui pentru Fermina Daza. Puținele persoane care îl 
aflaseră începuseră să-l uite din motive de forţă majoră. Mai mult ca sigur că 
trei dintre acestea îl luaseră cu ele în mormânt: maică-sa, care încă înainte de a 
muri nu-şi mai aducea aminte de nimic, Gala Placidia, care se sfârşise de 
bătrâneţe în casa celei ce-i fusese ca o fiică, şi Escolastica Daza, căreia îi era 
veşnic recunoscător pentru că îi adusese într-o carte de rugăciuni prima 
scrisoare de dragoste din viaţa lui, dar care, după atâţia ani, probabil că nu mai 
trăia. Poate că Lorenzo Daza, despre care nu ştia dacă mai era în viaţă, i-l 
dezvăluise maicii Franca de la Luz, ca să evite exmatricularea, dar părea puţin 


probabil ca vreunul dintre ei să-l fi divulgat. Mai rămâneau cei unsprezece te- 

legrafişti din provincia Hildebrandei Sânchez, prin mâna cărora trecuseră toate 
telegramele, cu numele şi adresele exacte, şi, în sfârşit, Hildebranda Sânchez, 
cu întregul alai de verişoare zvăpăiate. 

Florentino Ariza habar n-avea că trebuia să-l pună la socoteală şi pe 
doctorul Urbino. Hildebranda Sânchez îi dezvăluise secretul încă din primii ani. 
Într-una din numeroasele ei vizite. O făcuse cu totul întâmplător şi într-un 
moment atât de nepotrivit, încât doctorului Urbino nu numai că nu i-a intrat pe 
o ureche ca să-i iasă pe cealaltă, aşa cum îşi închipuise ea, dar nu i-a intrat pe 
nici una. Hildebranda îi vorbise despre Florentino Ariza convinsă că era unul din 
poeţii anonimi care aveau mari şanse de a câştiga Jocurile Florale. Doctorul 
Urbino nu-şi amintea să fi cunoscut o astfel de persoană, dar ea i-a explicat 
fără nici o urmă de răutate că fusese singurul iubit al Ferminei Daza înainte de 
a se căsători. A făcut-o convinsă că o legătură atât de nevinovată şi de 
efemeră nu putea decât să-l înduioşeze. Doctorul Urbino i-a răspuns fără s-o 
privească: „Nu ştiam că individul e poet." Dar imediat şi l-a şters din minte, 
printre altele, pentru că, prin însăşi profesia sa, era obişnuit să-şi controleze în 
funcţie de criterii etice uitarea 

După câte îşi putea da seama Florentino Ariza, în afară de maică-sa, cei 
care îi cunoşteau taina făceau cu toţii parte din anturajul Ferminei Daza. Din 
lumea lui nu mai rămăsese decât el, singur cu povara copleşitoare pe care de 
atâtea ori simtise nevoia s-o împartă cu altcineva, dar nimeni nu-i câştigase 
până atunci încrederea. Leonei Cassiani însă ştia că-i putea spune ce avea pe 
inimă, mai rămânea să vadă cum şi când o va face. Tocmai la asta se gândea în 
după-amiaza caniculară de vară când doctorul Juvenal Urbino, după ce a urcat 
scara abruptă din clădirea C.F.C., oprindu-se la fiecare treaptă, ca să-şi mai 
tragă sufletul in zăpuşeala de la ceasurile trei, a intrat gâfâind în birou, cu 
hainele leoarca de transpiratie şi i-a spus abia mai respirând: „Cred că ne paste 
un ciclon." Florentino Ariza îl zărise de câteva ori, când venise să-l caute pe 
Leon XII, dar niciodată până atunci nu simtise cu atâta claritate că apariţia 
aceea nedorită avea totuşi de a face cu viaţa lui. 

Era epoca în care doctorul Juvenal Urbino, odată biruite toate primejdiile 
care îi amenințau cariera, umbla din poartă în poartă, cu pălăria în mână, ca un 
milog, în căutare de subvenţii pentru proiectele sale artistice. Unul din cei mai 
statornici şi mai generosi contribuabili era unchiul Le6n XII, care chiar în clipa 
aceea îşi începuse obişnuita siestă de zece minute, tolănit în fotoliul din birou. 
Florentino Ariza l-a invitat pe doctorul Juvenal Urbino să aştepte în biroul său, 
aflat alături de cel al unchiului Le6n XII şi care, într-un anume fel, servea drept 
anticameră. 

Se mai întâlniseră şi cu alte ocazii, dar de data aceasta, văzându-l atât de 
aproape şi auzindu-l vorbind, Florentino Ariza se simţi din nou dezgustat de 
propria-i inferioritate. Pentru el, au fost zece minute eterne, răstimp în care s-a 
dus de trei ori să vadă dacă nu cumva unchiul Leon XII se sculase mai devreme 
şi a băut un termos întreg de cafea. În schimb, doctorul Juvenal Urbino n-a 
acceptat nici măcar o cescuta. „Cafeaua e o adevărată otravă" a ţinut el să 
precizeze. Şi a continuat să vorbească, trecând de la un subiect la altul, fără să 
se sinchisească dacă era ascultat sau nu. Pe Florentino Ariza îl irita distincţia lui 
firească, uşurinţa şi siguranţa cu care vorbea, mirosul discret de camfor, 
farmecul lui personal, dezinvoltura şi eleganța cu care debita cele mai banale 
lucruri, făcându-le să pară, numai pentru că le spunea el, esenţiale. Pe 
neaşteptate, doctorul trecu la alt subiect: 

— Vă place muzica ? 

Întrebarea l-a luat prin surprindere. Deşi nu lăsa să-i scape nici unul din 
concertele sau spectacolele de operă care aveau loc în oraş, Florentino Ariza nu 


se simţea în stare să întreţină o conversaţie şi să-şi expună părerile personale 
despre acest subiect. Sufletul lui duios se simţea atras de muzica la modă, 
îndeosebi de valsurile sentimentale, a căror afinitate cu cele pe care el însuşi le 
compusese în adolescenţă sau cu versurile pe care le scria în taină nu putea fi 
tăgăduită. li era de ajuns să le audă o singură dată, chiar şi în treacăt, pentru 
ca nopţi în şir să nu şi le mai poată scoate din minte. Dar acesta, fireşte, nu era 
un răspuns serios la o întrebare atât de serioasă pusă de un specialist. 

— Îmi place Gardel, spuse în cele din urmă. 

Doctorul Urbino îşi dădu seama imediat cu cine avea de a face: „Ah, da, 
înţeleg. E la modă." Şi trecu discret peste acel moment stânjenitor povestindu-i 
despre noile şi numeroasele sale proiecte, pe care, ca de obicei, urma să le 
realizeze fără nici un sprijin din partea oficialităților. În ultima vreme era 
dezamăgit de proasta calitate a spectacolelor organizate în oraş, care nici pe 
departe nu le puteau egala în strălucire pe cele din veacul precedent. Avea 
dreptate: de un an se chinuia să vândă abonamente pentru a putea invita trioul 
Cortot-Casals-Thibaud să dea un concert la Teatrul de Comedie, dar cei din 
guvern nu auziseră în viaţa lor de aceste nume, în schimb, chiar în cursul acelei 
luni fuseseră epuizate biletele pentru piesele polițiste interpretate de compania 
Ramon Caralt, pentru Compania de Operetă şi Zarzuela a lui don Manolo de la 
Presa, pentru Los Santanelas, inefabili iluzionişti, care îşi schimbau costumatia 
direct pe scenă, într-o clipă cât o străfulgerare fosforescentă, pentru Danyse 
D'Alteine, prezentată ca fostă dansatoare la Folies Bergeres, şi chiar pentru 
abominabilul Ursus, un energumen basc care înfrunta cu mâinile goale taurul în 
arenă. Nici nu era de mirare, dacă europenii înşişi se lăsaseră antrenați într-un 
război barbar, tocmai acum, când noi începeam să trăim în pace, după ce 
vreme de o jumătate de secol trecusem prin două războaie civile, care, la urma 
urmei, puteau fi socotite drept unul singur: mereu acelaşi. Din tot discursul 
acela fascinant, Florentino Ariza a reţinut îndeosebi posibilitatea reluării 
Jocurilor Florale, cea mai răsunătoare şi de mai lungă durată acţiune promovată 
până atunci de doctorul Juvenal Urbino. Cu greu s-a putut abtine să nu-i spună 
că şi el fusese un participant statornic la acel concurs, care ajunsese să 
trezească interesul unor mari poeţi din ţară, dar şi din alte zone ale Caraibilor. 

Stăteau de vorbă doar de câteva minute, când aerul cald şi umed se răci 
brusc şi o furtună cu vânturi încrucişate zgaltai din balamale uşile şi ferestrele 
în bubuit de tunete, iar camera începu să trosnească din încheieturi ca o 
corabie aflată in derivă. Doctorul Juvenal Urbino însă nu părea să observe 
nimic. Spuse ceva despre cicloanele lunatice din iunie şi imediat, fără nici o 
legătură, se apucă să vorbească despre soţia lui. Pentru el. nu era numai cea 
mai entuziastă colaboratoare, ci însuşi sufletul acţiunilor pe care le promovase 
până atunci. Şi adăugă: „Fără ea, n-ar fi nimic de capul meu." Florentino Ariza îl 
ascultă impasibil. aprobându-l cu o uşoară mişcare a capului, dar neîndrăznind 
să spună nimic, de teamă să nu-l trădeze vocea. l-au fost de ajuns însă câteva 
fraze, ca să-şi dea seama că, deşi solicitat de atâtea obligaţii, doctorul Juvenal 
Urbino găsea răgaz să-şi adore soţia cu aceeaşi înflăcărare ca şi el, iar această 
constatare l-a lovit ca un trăsnet. N-a putut reacţiona aşa cum şi-ar fi dorit, 
pentru că blestemata de inimă i-a jucat o festă urâtă, cum numai inimii i se 
năzare câteodată, dezvăluindu-i că atât el, cât şi bărbatul pe care îl 
considerase dintotdeauna duşmanul său personal erau victimele aceluiaşi 
destin şi împărțeau hazardul unei pasiuni comune: două vite de povară trăgând 
la acelaşi jug. Pentru prima dată în cei douăzeci şi şapte de ani necurmati de 
când tot aştepta, Florentino Ariza nu s-a putut împiedica să-şi spună cu inima 
sfâşiată de durere că acel bărbat vrednic de întreaga lui admiraţie trebuia să 
moară pentru ca el să fie fericit. 

Ciclonul a trecut repede, dar vijelia a devastat în doar cincisprezece 


minute mahalalele de pe malul mlastinilor, provocand stricaciuni in mare parte 
din oraş. Multumit o data mai mult de generozitatea unchiului Leon XII, doctorul 
Juvenal Urbino n-a mai aşteptat să se însenineze şi a plecat, luând din greşeală 
umbrela pe care Florentino Ariza i-o împrumutase ca să poată ajunge până la 
trăsură. Dar acestuia nici nu-i păsa. Dimpotrivă: se bucura, încercând să-şi 
imagineze reacţia Ferminei Daza când avea să afle a cui e umbrela. Nu-şi 
revenise încă din şocul provocat de întâlnire, când în birou îşi făcu apariţia 
Leona Cassiani şi, ca atare, se gândi să profite de acea ocazie unică, 
dezvăluindu-i chiar atunci secretul, ca să spargă o dată pentru totdeauna 
buboiul care îl chinuia atâta: acum sau niciodată. Pentru început, o întrebă ce 
părerea avea despre doctorul Juvenal Urbino. Ea îi răspunse fără să stea prea 
mult pe gânduri: „E un om care face multe lucruri, prea multe poate, dar cred 
că nimeni nu ştie ce gândeşte." Apoi rămase pe gânduri şi începu să roadă 
guma creionului cu dinţii ei ascuţiţi şi mari de negresă, iar după un timp, ridică 
din umeri, ca pentru a pune capăt unei discuţii care n-o interesa câtuşi de 
puţin. 

— Poate că tocmai de aceea face atâtea lucruri, încheie ea. Ca să nu fie 
nevoit să gândească. 

Florentino Ariza încercă s-o mai reţină. 

— Mă doare sufletul când mă gândesc că trebuie să moară. 

— Toţi oamenii trebuie să moară odată şi odată, replică ea. 

— Da, dar acesta mai mult decât oricare altul. 

Neînţelegând ce anume voia să spună, ea ridică doar din umeri şi plecă. În 
clipa aceea, Florentino Ariza a ştiut că, într-o noapte incertă din viitor, avea să-i 
povestească Ferminei Daza, în timp ce vor sta întinşi alături în patul fericirii, că 
nu incredintase nimănui taina iubirii lor, nici măcar singurei persoane care îşi 
câştigase dreptul de a o afla. Nu: n-avea s-o dezvăluie niciodată, nici chiar 
Leonei Cassiani, dar nu din pricină că n-ar fi vrut să deschidă pentru ea sipetul 
în care o păstrase cu atâta străşnicie mai bine de o jumătate din viaţă, ci 
pentru că abia atunci şi-a dat seama că pierduse cheia. 

Şi totuşi, întâmplarea din după-amiaza aceea nu-l tulburase atât de mult, 
cât, mai curând, îi răscolise nostalgia după anii tinereţii, amintirea de neuitat a 
Jocurilor Florale, ale căror ecouri răsunau în fiecare an la 15 aprilie pe tot 
cuprinsul Antilelor. Şi el era unul din protagonistii lor nelipsiti, dar de fiecare 
dată, ca de altfel în tot ce făcea, rămânea în umbră. Participase de mai multe 
ori, chiar de la inaugurarea lor, cu douăzeci şi patru de ani în urmă, dar 
niciodată nu câştigase nici măcar ultima menţiune. Lui însă nu-i păsa, întrucât 
n-o făcea din ambiţie, pentru el concursul avea o atracţie suplimentară: la 
prima ediţie, Ferminei Daza îi revenise rolul de a deschide plicurile sigilate şi de 
a citi numele câştigătorilor, iar de atunci, rămăsese stabilit s-o facă şi în anii 
următori. 

Ascuns în penumbra sălii, cu o camelie încă vie palpitând la reverul hainei 
din pricina emotiei, Florentino Ariza a văzut-o în seara primului concurs pe 
Fermina Daza deschizând pe scena vechiului Teatru Naţional cele trei plicuri 
sigilate. Se întreba curios ce avea să se întâmple în inima ei când va descoperi 
că el era câştigătorul Orhideei de Aur. Nu se îndoia că-i va recunoaşte scrisul şi 
că în acea clipă avea să evoce după-amiezile când broda la umbra migdalilor 
din parc, mireasma gardeniilor ofilite între filele scrisorilor, valsul confidential al 
zeiţei încoronate, purtat în zorii zilei pe aripile vântului. N-a fost să fie însă. Se 
poate spune că a fost chiar mai rău: Orhideea de Aur, premiul cel mai râvnit al 
poeziei noastre naţionale, a revenit unui imigrant chinez. Scandalul public 
provocat de acest rezultat a pus la îndoială seriozitatea concursului, deşi 
decizia era corectă, iar unanimitatea membrilor îşi avea justificarea în calitatea 
excepţională a sonetului. 


Nimeni n-a putut crede ca autorul era chiar chinezul premiat. Sosise in 
ultimii ani din secolul precedent, alungat de flagelul febrei galbene, care a 
pustiit ţinuturi întregi din Panama în timpul construirii căii ferate dintre cele 
două oceane, şi nu mai plecase. La fel procedaseră atâţia alţii ca el, care au 
rămas aici toată viata, trăind chinezeste, proliferând chinezeşte, semănând aşa 
de mult între ei, încât nimeni nu-i putea deosebi. La început n-au fost mai mulţi 
de zece, unii cu neveste, copii şi nelipsitii câini de mâncat, dar în numai câţiva 
ani, patru ulite din mahalalele portului s-au umplut cu noi chinezi intempestivi, 
care intrau în ţară fără să lase nici o urmă în registrele vamale. Unii dintre cei 
tineri ajungeau aşa de repede patriarhi venerabili, încât nimeni nu pricepea 
când avuseseră timp sa îmbătrânească. Intuitia populară i-a împărţit în două 
categorii: chinezii rai şi chinezii buni. Cei rai erau patronii tavernelor lugubre 
din port, unde puteai la fel de bine să fii ospătat împărăteşte sau să cazi lat în 
faţa unei farfurii cu mâncare din carne de şobolan şi seminţe de floarea soare- 
lui, iar despre ei se zvonea că făceau trafic nu numai cu femei, ci cu orice se 
nimerea. Cei buni erau chinezii de la spălătorii, moştenitori ai unei ştiinţe sacre, 
care îţi înapoiau cămăşile mai curate decât atunci când fuseseră noi, cu 
gulerele şi mansetele scrobite şi netede ca hârtia. Unul din aceşti chinezi 
învinsese la Jocurile Florale alti şaptezeci şi doi de adversari înzestrați cu harul 
poeziei. 

Nimeni nu a înţeles numele când Fermina Daza l-a citit oarecum 
descumpănită. Nu numai din pricină că era neobişnuit, dar şi pentru că nimeni 
n-avea habar cum trebuiau pronunţate numele chinezilor. Până să se dumi- 
rească publicul, chinezul premiat a tasnit din fundul sălii, cu obrazul luminat de 
surâsul acela serafic pe care îl arborează chinezii când se întorc devreme 
acasă. Era aşa de sigur de victorie, încât îşi pusese cămaşa din mătase galbenă 
hărăzită riturilor de primăvară. A primit Orhideea de Aur de optsprezece carate 
şi a sărutat-o fericit în vacarmul stârnit de huiduielile şi fluierăturile celor mai 
puţin creduli. Nu şi-a pierdut cumpătul, a rămas neclintit pe scenă, ca un 
apostol trimis de o Divina Providenta mai putin dramatică decât a noastră, iar 
când s-a aşternut tăcerea, a citit poemul premiat. Nimeni n-a înţeles nimic. Dar 
când a trecut noua salvă de huiduieli, Fermina Daza l-a citit din nou, impasibilă, 
cu vocea ei joasă, învăluitoare, şi încă de la primul vers, sala a rămas 
încremenită de uimire. Era un sonet perfect, de cea mai pură stirpe parnasiana, 
străbătut de un suflu de inspiraţie care trăda complicitatea condeiului unui 
maestru. Singura explicaţie posibilă era că vreunul din marii poeţi ai vremii 
pusese la cale toată farsa aceea ca să ridiculizeze Jocurile Florale, iar chinezul 
îşi acceptase rolul hotărât să păstreze secretul până la moarte. Jurnalul 
Comerţului, ziarul nostru tradiţional, a încercat să dreagă lucrurile şi să salveze 
prestigiul oraşului publicând un eseu erudit, mai curând indigest, despre 
tradiţia şi influenţa culturală a chinezilor în Caraibi, factori care îi îndreptăţeau 
să participe la Jocurile Florale. Autorul articolului era convins că sonetul 
aparţinea, într-adevăr, aceluia care susţinea că-l scrisese, justificându-şi 
răspicat opinia 

Încă din titlu: Chinezii sunt toţi poeţi. Cei care puseseră la cale complotul, 
dacă, într-adevăr, existase un complot, au putrezit în mormânt cu secret cu tot. 
In ce-l priveşte, chinezul premiat a murit nespovedit, la o vârstă orientală, şi a 
fost îngropat cu Orhideea de Aur în coşciug, dar şi cu regretul de a nu fi obţinut 
în viaţă singurul lucru pe care şi-l dorise din tot sufletul, anume, faima de poet. 
La moartea sa, în presă a fost evocat incidentul de mult uitat de la Jocurile 
Florale şi a fost reprodus sonetul, însoţit de o vinietă modernistă, cu fecioare 
dolofane şi cornuri ale abundenței poleite, iar zeii tutelari ai poeziei au profitat 
de ocazie pentru a pune lucrurile la punct: tânăra generaţie găsea sonetul atât 
de nereusit, încât nimeni nu mai punea la îndoială faptul că autorul era chiar 


chinezul mort. 

Pentru Florentino Ariza, amintirea acelui scandal era legata de imaginea 
unei necunoscute opulente, asezata pe fotoliul de langa el. O remarcase inca 
de la inceput, dar, cuprins de infrigurarea asteptarii premiilor, uitase imediat de 
existenţa ei. Îl impresionase tenul sidefiu, mireasma de grăsană fericită, pieptul 
imens de soprană, încununat de o magnolie artificială. Purta o rochie mulată pe 
corp, dintr-o catifea neagră, ca şi ochii ei cu priviri îmbietoare, iar părul, şi mai 
negru, era prins la ceafă cu un pieptene mare, ca de gitană. Avea nişte cercei 
mari, asortati cu colierul, câteva inele identice, cu pietre rotunde şi străluci- 
toare, pe degete, şi o alunita făcută cu creionul, pe obrazul drept. In harmalaia 
aplauzelor finale, îl privise pe Florentino Ariza cu o compasiune nedisimulată. 

— Vă rog să mă credeţi că vă înţeleg şi-mi pare sincer rău, îi spuse. 

Pe Florentino Ariza nu l-au impresionat atât de mult condoleantele pe care, 
oricum, le merita, cât faptul că cineva îi descoperise secretul. Ea îl lămuri: 
„Mi-am dat seama când am văzut cum vă tremura floarea de la rever în timp ce 
erau deschise plicurile." îi arătă magnolia de plus pe care o tinea in mână şi-şi 
deschise inima: 

— Eu mi-am scos-o pe a mea. 

Era gata să izbucnească în plâns din cauza înfrângerii suferite, dar 
Florentino Ariza o îmbărbătă cu instinctul său de vânător nocturn: 

— Ce-ati spune dacă am merge undeva şi am plânge împreună. 

O conduse acasă. Când au ajuns în faţa uşii, era aproape miezul nopţii, iar 
pe stradă nu se zărea nici tipenie, asa ca el o convinse să-l invite la un coniac şi 
să-i arate albumele în care, după cum spunea, adunase timp de zece ani 
tăieturi din ziare şi fotografii legate de cele mai importante evenimente din 
viaţa publică. Era un truc vechi, dar de data aceasta, îi făcuse propunerea fără 
nici o intenţie ascunsă, numai pentru că ea însăşi îi povestise despre albume în 
timp ce se întorceau pe jos de la Teatrul Naţional. Primul lucru pe care l-a 
remarcat Florentino Ariza când a intrat în salon a fost dormitorul alăturat, unde 
trona un pat mare şi somptuos, cu o cuvertură de brocart şi cu tăblii 
împodobite cu ramuri de bronz. Priveliştea l-a tulburat. Ea şi-a dat probabil 
seama şi s-a grăbit să închidă uşa. Apoi l-a invitat să ia loc pe o canapea 
îmbrăcată în creton înflorat, unde dormea o pisică, şi i-a pus pe masa din mijloc 
colecţia de albume. Florentino Ariza a început să le răsfoiască în grabă, 
preocupat mai degrabă de următorii paşi pe care îi avea de făcut decât de 
fotografiile din faţa lui, şi, după un timp, ridicându-şi brusc privirea, îi văzu ochii 
înecaţi în lacrimi. O sfătui să nu se jeneze de el şi să plângă oricât avea chef, 
fiindcă nimic nu era mai liniştitor decât plânsul, dar îi sugeră să-şi dea drumul 
la corsaj, ca să se simtă mai comod. Şi se grăbi s-o ajute să-şi desfacă lunga 
împletitură de şireturi încrucişate de la spate. N-a fost prea greu, pentru că, sub 
presiunea interioară, corsajul a cedat singur, iar tatele astronomice au putut 
respira, în sfârşit, în voie. 

Florentino Ariza, care n-a putut uita niciodată spaima primei sale 
experienţe, nici chiar în împrejurări mai puţin complicate, riscă o mângâiere 
epidermică pe gât, cu vârful degetelor, iar ea se răsuci de plăcere, cu un 
scâncet de fetiţă răsfăţată, dar fără să se oprească din plâns. Atunci el o sărută 
în acelaşi loc, abia atingând-o cu buzele, aşa cum făcuse mai înainte cu 
degetele, dar când încercă s-o sărute din nou, ea îşi întoarse spre el trupul 
monumental, nesatios şi fierbinte, şi amândoi se rostogolira imbratisati pe jos. 
Trezită din somn, pisica se năpusti mieunând asupra lor, în timp ce ei se căutau 
pe pipăite, grăbiţi şi neîndemânatici, ca nişte începători, găsindu-se într-un 
târziu, tăvălindu-se peste albumele rupte, îmbrăcaţi, transpirati, preocupaţi mai 
degrabă să evite ghearele pisicii furioase decât dezastrele provocate de iubire. 
Dar începând din noaptea următoare, cu rănile încă sângerânde, au continuat 


s-o facă încă multi ani la rand. 

Cand si-a dat seama ca a inceput s-o iubeasca, ea se afla in plenitudinea 
celor patruzeci de ani, iar el urma sa implineasca treizeci. Se numea Sara 
Noriega, iar in tinerete cunoscuse timp de un sfert de ceas celebritatea, cand 
castigase un concurs cu un volum de versuri despre iubirea pentru săraci, care 
n-a fost publicat niciodata. Preda bunele maniere si educatia civica la scolile 
profesionale si se intretinea singură, locuind împreună cu multi alti chiriaşi 
într-o casă aflată în pestritul Pasaj al Logodnicilor din vechiul cartier 
Ghetsimani. Avusese câţiva amanți întâmplători, dar nici unul nu manifestase 
intenţii matrimoniale, căci un bărbat din mediul şi din vremea ei cu greu se 
hotăra să ia de nevastă o femeie cu care se culcase. Nici ea n-a mai nutrit 
această speranţă după ce logodnicul pe care îl iubise cu pasiunea aproape 
dementă de la optsprezece ani s-a răzgândit cu o săptămână înainte de nuntă, 
lăsând-o să rătăcească într-un limb de logodnică părăsită sau de domnişoară 
patita, cum se spunea pe atunci. Deşi brutală şi efemeră, această primă 
experienţă, în loc s-o dezguste pentru toată viaţa, i-a dezvăluit uluitorul adevăr 
că, măritată sau nu, chiar şi fără binecuvântarea lui Dumnezeu sau a legii 
oamenilor, nu merita să trăiască dacă n-avea un bărbat în pat. În timp ce făcea 
dragoste, trebuia să sugă o suzetă ca să atingă divina fericire a voluptatii, iar 
Florentino găsea acest obicei încântător. Cumpăraseră de la piaţă un şirag 
întreg, de toate dimensiunile, formele şi culorile, iar Sara Noriega le atârna la 
capul patului, ca să le poată găsi pe pipăite în momentele de extremă urgenţă. 

Deşi ea nu s-ar fi opus, probabil, ca relaţiile dintre ei să devină publice, 
fiind la fel de lipsită de prejudecăţi ca şi el, Florentino Ariza a privit de la bun 
început această legătură ca pe o aventură clandestină. Totdeauna venea 
noaptea târziu, furişându-se pe uşa de serviciu, şi o ştergea pe vârful 
picioarelor înainte de a se lumina de ziuă. Amândoi erau conştienţi că, într-o 
casă de raport ca aceea, plină de lume la orice oră, vecinii ştiau probabil mult 
mai multe lucruri decât lăsau să se înţeleagă. Dar chiar dacă era vorba doar de 
o soluţie de compromis, Florentino Ariza nu se putea schimba, aşa era firea lui 
şi aşa avea să rămână până la sfârşitul vieţii. Niciodată nu şi-a permis să facă 
vreo greşeală, cu nici o femeie, niciodată n-a comis indiscretii. Şi nu era vorba 
de precautii exagerate: o singură data a facut imprudenta să lase o urmă 
compromiţătoare sau o dovadă scrisă, iar pentru asta ar fi putut plăti cu viaţa. 
In realitate, se comporta ca şi cum ar fi fost soţul etern al Ferminei Daza, un soţ 
infidel, dar tenace, care lupta din răsputeri să scape din robia ei, crutand-o însă 
de suferinţa pe care i-ar fi pricinuit-o bănuiala că el o înşela. 

Un asemenea ermetism nu putea prospera fără a genera echivocuri. Însăşi 
Trânsito Ariza a murit încredinţată că fiul născut din iubire şi crescut pentru 
iubire era imunizat împotriva oricărei forme de iubire de primul lui eşec din 
tinereţe. Cu toate acestea, multe persoane din anturajul lui, care îi cunoşteau 
firea misterioasă şi înclinațiile pentru veşmintele mistice sau pentru lotiunile bi- 
zare, împărtăşeau părerea că nu era imun la iubire, ci la femei. Florentino Ariza 
era la curent cu aceste cleveteli, dar niciodată n-a întreprins nimic ca să le 
dezmintă. Nici pe Sara Noriega n-o preocupau. Asemenea nenumăratelor femei 
din viaţa lui, care îi făceau pe plac, satisfăcându-şi, e drept, o dorinţă 
trecătoare, dar fără să-l iubească, l-a acceptat aşa cum era de fapt: un bărbat 
mereu în trecere. 

Ajunsese s-o viziteze la orice oră, dar mai ales duminica dimineaţa, când 
era mai puţin ocupat. Ea lăsa baltă orice altă treabă şi se dedica cu tot trupul 
fericirii lui, în imensul pat înzorzonat, care era oricând pregătit pentru el, dar în 
care nu i-a permis niciodată să recurgă la ritualuri liturgice. Florentino Ariza nu 
reuşea să priceapă cum putea fi atât de pricepută la bărbaţi o femeie 
nemăritată şi fără trecut, cum de era în stare să-şi mişte trupul dolofan de 


marsuin cu atata usurinta si gingasie, de parca ar fi inotat pe sub apa. Ease 
apăra susţinând ca amorul este, înainte de toate, un har natural. Avea obiceiul 
să spună: „Ori ştii asta din născare, ori n-ajungi să ştii în veci". Florentino Ariza 
se zvârcolea de gelozie, bănuind că avea mai multă căutare la bărbaţi decât 
lăsa să se înţeleagă, dar trebuia să tacă şi să înghită, pentru că şi el îi spunea, 
aşa cum o făcea cu toate, că era singura lui amantă. Dintre multele lucruri care 
nu prea îi conveneau, a trebuit până la urmă să se resemneze şi să accepte în 
pat pisica înfuriată, căreia Sara Noriega îi tăia ghearele ca să nu-i sfâşie în 
bucăţi în timp ce făceau dragoste. 

Dar aproape la fel de mult ca hârjonelile epuizante din pat, ei îi plăceau 
ceasurile pe care, obosită de atâta amor, le consacra cultului poeziei. Nu numai 
că putea reproduce cu o precizie uluitoare cele mai recente versuri sen- 
timentale ale vremii, publicate în broşuri ce se vindeau pe stradă pentru două 
centime, dar avea obiceiul să prindă cu bolduri pe pereţi poemele care îi 
plăceau mai mult, ca să le poată citi în gura mare la orice oră. Compusese o 
versiune în endecasilabi pari a manualelor de bune maniere şi educaţie civică, 
aşa cum exista, de pildă, pentru ortografie, dar n-a reuşit să obţină autorizaţia 
de publicare. Patosul ei declamator era atât de năvalnic, încât uneori, continua 
să-şi turuie versurile în timp ce făcea dragoste, iar Florentino Ariza trebuia să-i 
vâre cu forţa suzeta în gură, ca unui copil pe care vrei să-l faci să tacă. 

Nu o dată, Florentino Ariza se întrebase care anume era dragostea 
adevărată, cea din aşternutul răvăşit şi tumultuos, sau aceea din după-amiezile 
molcome de duminică, dar Sara Noriega l-a liniştit cu argumentul de bun simţ 
că tot ce făceau ei în pielea goală era iubire. Şi adăugase: „Dragoste 
sufletească de la mijloc în sus şi dragoste trupească de la mijloc în jos." 
Definiţia i s-a părut foarte potrivită pentru un poem dedicat iubirii divizate, pe 
care l-au scris la patru mâini şi pe care ea l-a prezentat la cea de-a cincea 
ediţie a Jocurilor Florale, convinsă că nimeni nu participase până atunci cu un 
poem atât de original. A pierdut însă din nou. 

Era furibundă, iar pe drumul spre casă s-a dezlantuit. Dintr-un motiv pe 
care nu şi-l putea explica, era convinsă că Fermina Daza urzise un complot 
împotriva ei, ca să nu-i fie premiat poemul. Florentino Ariza nici nu i-a dat 
atenţie. Era prost dispus încă de la înmânarea premiilor, când avusese impresia 
că Fermina Daza, pe care n-o mai văzuse de mult, se schimbase profund: pentru 
prima dată, înfăţişarea îi trăda condiţia de mamă. Nu era, fireşte, o noutate 
pentru el, aflase că băiatul mergea de-acum la şcoală. Cu toate acestea, vârsta 
ei nu i se paruse până atunci atât de evidentă ca în seara aceea, nu numai 
pentru că mijlocul i se îngroşase, iar mersul era mai nesigur, dar chiar şi glasul, 
când a citit lista premiilor, nu mai suna atât de răspicat. 

A încercat să-şi împrospăteze amintirile răsfoind albumele Jocurilor Florale, 
în timp ce Sara Noriega pregătea ceva de mâncare. Privind pozele din reviste, 
ilustratele ingalbenite de vreme care se vindeau altădată sub boltile porticurilor 
ca amintiri, revăzând lumea aceea fantomatică, şi-a descoperit nălucirile 
propriei vieţi. Până atunci se hrănise cu iluzia că numai lumea se schimba, se 
schimbau obiceiurile, moda: totul, în afară de ea. Dar în seara aceea şi-a dat 
pentru prima dată seama că viaţa Ferminei Daza îşi urma cursul, aşa cum 
trecea chiar propria lui viaţă, în timp ce el nu făcea altceva decât să aştepte. 
Până atunci nu îndrăznise să vorbească despre ea cu nimeni, ştiind că era 
incapabil să-i rostească numele fără ca paloarea buzelor să-l trădeze. În seara 
aceea însă, în timp ce răsfoia albumele ca în atâtea alte seri de plictis 
duminical, Sara Noriega a avut una din acele intuiţii întâmplătoare care iti 
îngheaţă sângele în vine: 

— E o târfà. 

A spus-o în treacăt, văzând o poză a Ferminei Daza travestită în panteră 


neagra la un bal mascat, si n-a fost nevoie sa-i rosteasca numele pentru ca 
Florentino Ariza să-şi dea seama despre cine vorbea. Temându-se de o 
dezvăluire care i-ar fi putut schimba întreaga viaţă, s-a grăbii să-i ia prudent 
apărarea. A ţinut să precizeze încă de la început că o cunoaşte foarte puţin pe 
Fermina Daza, că niciodată nu trecuse de obişnuitele saluturi politicoase şi nu 
ştia nimic despre viaţa ei intimă, dar nu se îndoia că era o femeie admirabilă, 
care o pornise de jos, ajungând să câştige respectul tuturor numai prin propriile 
sale merite. 

— Graţie unei căsătorii din interes cu un bărbat care n-o iubeşte, îl 
întrerupse Sara Noriega. E modul cel mai josnic de a fi târfă. 

Cu mai puţină brutalitate, dar cu aceeaşi rigiditate morală, maică-sa îi 
spusese acelaşi lucru, încercând să-i aline suferinţa. Tulburat până în măduva 
oaselor, n-a fost în stare să găsească o replică potrivită pentru înverşunarea 
Sarei Noriega şi încercă să schimbe subiectul. Dar Sara Noriega nu s-a lăsat 
până nu şi-a vărsat toată furia împotriva Ferminei Daza. Într-un moment de 
inspiraţie pe care nu putea să şi-o explice, înţelesese brusc că numai ea 
trăsese sforile şi-i suflase premiul. Nu putea aduce nici o dovadă în sprijinul 
acestei presupuneri: nu se cunoşteau, nu se văzuseră niciodată, iar Fermina 
Daza nu avea nici un cuvânt de spus în atribuirea premiilor, deşi era la curent 
cu hotărârile secrete ale juriului. Sara Noriega spuse pe un ton categoric: „Noi, 
femeile, avem darul de a ghici adevărul." Şi puse capăt discuţiei. 

Din acel moment, Florentino Ariza o privi cu alţi ochi. Şi peste ea treceau 
anii. Natura ei îmbelşugată se ofilea fără glorie, iubirea i se irosea în hohote de 
plâns, pe pleoape începeau să-şi arate umbra vechile nefericiri. Era o floare de 
ieri. În plus, în furia înfrângerii, uitase să mai ţină socoteala paharelor de 
coniac. Hotărât lucru, nu era noaptea ei cea mai bună: în timp ce mâncau 
pilaful de nucă de cocos încălzit din nou, se apucă să calculeze contribuţia 
fiecăruia dintre ei la poemul învins în lupta pentru premiu, ca să ştie câte 
petale din Orhideea de Aur le-ar fi revenit de căciulă. Nu era prima oară că-şi 
pierdeau timpul cu astfel de ciorovăieli, dar el profită de ocazie ca să-şi verse 
năduful şi astfel discuţia lor degeneră într-o dispută meschină, care le răscoli 
toate ranchiunele din cei cinci ani de iubire divizată. 

Mai erau zece minute până la miezul nopţii, iar Sara Noriega se urcă pe un 
scaun ca să întoarcă ceasul cu pendulă, pe care îl potrivi fără să mai verifice 
ora exactă, încercând, poate, să-i sugereze că ar cam fi fost timpul să plece. 
Florentino Ariza simţi atunci nevoia imperioasă de a rupe legătura aceea lipsită 
de dragoste şi căută s-o facă astfel încât iniţiativa să-i aparţină: aşa cum avea 
să procedeze totdeauna. Rugându-se în sinea lui ca Sara Noriega să-l lase în 
patul ei, pentru ca el să-i poată spune nu, totul s-a sfârşit între noi, o invită să 
se aşeze alături, pe canapea, după ce termină de întors ceasul. Dar ea preferă 
să rămână la distanţă, pe fotoliul destinat musafirilor. Florentino Ariza îi întinse 
degetul arătător înmuiat în coniac, ca să-l sugă, aşa cum îi plăcea s-o facă în 
preambulurile amorului. 

— Acum nu, spuse. Aştept pe cineva. 

De când fusese respins de Fermina Daza, Florentino Ariza învățase să-şi 
rezerve totdeauna ultimul cuvânt. Dacă n-ar fi fost atât de scârbit, ar fi insistat 
pe lângă Sara Noriega, sigur că îşi va sfârşi noaptea tavalindu-se cu ea în pat. 
deoarece era absolut convins că o femeie care se culcă o data cu un bărbat va 
continua s-o facă ori de câte ori el i-o va cere, cu condiţia să ştie s-o înduioşeze 
de fiecare dată. Suportase totul în numele acestei convingeri, trecuse cu 
vederea totul, chiar şi cele mai abjecte istorii de amor, numai ca să nu-i acorde 
nici unei femei născute din femeie oportunitatea de a lua decizia finală. Dar în 
noaptea aceea s-a simţit atât de umilit, încât a dat pe gât coniacul, făcând tot 
ce putea ca să i se observe supărarea, şi a plecat fără să-şi ia rămas bun. Nu 


S-au Mai vazut niciodata. 

Legătura cu Sara Noriega, una dintre cele mai lungi si mai stabile în viata 
lui Florentino Ariza, n-a fost totuşi singura din acei cinci ani. Când a înţeles că, 
deşi se simțeau bine împreună, mai ales în pat, n-o va putea înlocui niciodată 
cu ea pe Fermina Daza, şi-a reluat pânda nocturnă de vânător solitar, făcând în 
aşa fel încât să-i ajungă şi timpul, şi puterile pentru toate. Şi totuşi, Sara 
Noriega a reuşit ca prin minune să-l consoleze pentru o vreme. Cel puţin a 
putut rezista fără s-o vadă pe Fermina Daza, cum nu i se mai întâmplase 
înainte, când îşi lăsa baltă treburile la orice oră, ca s-o caute pe fagasurile in- 
certe ale presimtirilor, pe străzile cele mai neaşteptate, în locuri inimaginabile, 
unde era cu neputinţă s-o găsească, rătăcind la întâmplare, cu pieptul 
zbuciumat de chin, până când reuşea s-o vadă măcar o clipă. Ruptura cu Sara 
Noriega i-a rascolit dorurile atipite şi s-a simţit din nou ca în vremea lecturilor 
interminabile din parc, numai că de data aceasta nerabdarea lui creştea la 
gândul că doctorul Juvenal Urbino trebuia să moară. 

Ştia de multă vreme că era ursit să facă fericită o văduvă, care, la rândul 
ei, urma să-l facă fericit, şi nu era îngrijorat în privinţa asta. Dimpotrivă: era 
pregătit. Cunoscuse atât de multe în incursiunile lui de vânător solitar, încât 
până la urmă a aflat că lumea era plină de văduve fericite. Le văzuse veghind 
înnebunite de durere la catafalcul soţului, rugându-se să fie îngropate de vii în 
acelaşi coşciug, ca să nu înfrunte singure neprevăzutul vieţii, dar pe măsură ce 
se împăcau cu realitatea noii lor situaţii, renăşteau din cenuşă cu o vitalitate 
mereu sporită. La început lâncezeau ca nişte plante parazite în umbra hardu- 
ghiilor pustii, deveneau confidentele servitoarelor, amantele pernei, rătăcind 
fără rost, după atâţia ani de captivitate stearpă. Isi iroseau ceasurile de prisos 
îngrijind hainele răposatului, punând nasturii pe care niciodată nu avuseseră 
timp să-i coasă mai înainte, călcând cămăşile cu mansete şi gulere ca parafina 
până ce nu mai rămânea nici o cută. Continuau să-i pună săpun în baie, perna 
cu inițialele lui in pat, farfuria şi tacâmurile la masă, ca să le poată găsi daca 
s-ar fi întâmplat să se întoarcă din moarte fără să le anunţe, aşa cum avea 
obiceiul când trăia. Dar de-a lungul acelor liturghii închinate singurătăţii 
deveneau treptat conştiente că erau din nou stăpâne pe viaţa lor, după ce 
renuntasera nu numai la numele de familie, ci chiar la propria identitate, şi 
toate astea în schimbul unei sigurante care se dovedise a nu fi altceva decât 
unul din multele visuri amagitoare de logodnice. Numai ele ştiau ce grea povară 
era bărbatul pe care îl iubeau cu patimă şi care poate că le iubea şi el, dar de 
care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin, dându-i să 
sugă, schimbându-i scutecele murdare, ducându-l cu zăhărelul ca să-i 
risipească groaza care îl cuprindea dimineaţa, când pleca să înfrunte realitatea. 
Şi totuşi, când îl vedeau ieşind din casă, îndemnat chiar de ele să dea piept cu 
lumea, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta 
era viaţa. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viaţă. 

În schimb. În reconfortantele ceasuri de răgaz ale singurătăţii, văduvele 
descopereau singurul mod de a trăi cu adevărat, lăsându-se în voia propriului 
trup, mâncând numai când le era foame, iubind fără a minţi, dormind fără să 
fie nevoie să se prefacă adormite ca să scape de indecenta amorului oficial, 
stăpâne, în sfârşit, pe dreptul de a avea un pat întreg numai pentru ele, în care 
nimeni nu le disputa jumătate din cearsaful lor, jumătate din aerul lor de respi- 
rat, jumătate din noaptea lor, până ce trupul, sătul să-şi viseze propriile-i vise, 
se trezea, dintr-o dată, singur. În diminetile lui de braconier, Florentino Ariza le 
întâlnea cand ieseau de la slujba de utrenie, înfăşurate în lintoliul negru şi cu 
corbul destinului pe umăr. De cum îl zăreau în lumina strălucitoare a zorilor, 
traversau strada pe celălalt trotuar, cu paşi mărunți şi topäiti, paşi de păsărele, 
căci numai şi faptul de a trece pe lângă un bărbat le putea compromite. Cu 


toate acestea, el era convins că o văduvă neconsolata, mai mult decât oricare 
altă femeie, putea ascunde în adâncul sufletului sămânţa fericirii. 

Nenumăratele văduve din viaţa lui, începând cu văduva lui Nazaret, îl 
ajutaseră să descopere cât de fericite erau femeile după ce le murea bărbatul. 
Ceea ce până atunci fusese pentru el o simplă iluzie devenise, graţie lor, o posi- 
bilitate reală şi la îndemână. Nu vedea de ce Fermina Daza n-ar fi fost o văduvă 
ca toate celelalte, pregătită de viaţă să-l accepte aşa cum era, eliberată de 
orice sentiment imaginar de vinovăţie faţă de soţul mort, hotărâtă să 
descopere alături de el fericirea de a fi fericită de două ori, mai întâi cu iubirea 
de zi cu zi, care să preschimbe fiecare clipă a vieţii într-un miracol, apoi, cu altă 
iubire, numai a ei, ferită de orice contagiune graţie imunitatii morţii. 

Poate că n-ar mai fi fost atât de entuziasmat dacă ar fi bănuit cât de 
departe era Fermina Daza de aceste calcule fanteziste, când ea abia începea să 
întrezărească orizontul unei lumi în care fusese prevăzut totul, în afară de 
nenorocire. Deşi în acele timpuri bogăţia avea, pe lângă nenumărate avantaje, 
şi multe dezavantaje, jumătate din omenire şi-o dorea cu orice preţ, 
considerând că era singura posibilitate de a-şi asigura eternitatea. Fermina 
Daza îl respinsese pe Florentino Ariza într-o străfulgerare de maturitate pe care 
a plătit-o imediat cu un acces de compasiune, dar niciodată nu s-a îndoit că 
hotărârea ei fusese cea mai potrivită. La vremea aceea nu şi-a putut da seama 
ce mobiluri oculte ale raţiunii o făceau să fie atât de încrezătoare în 
perspicacitatea ei, dar multi ani mai târziu, când ajunsese în pragul batranetii, 
le-a descoperit pe neaşteptate în cursul unei discuţii întâmplătoare despre 
Florentino Ariza. Toţi cei de fata ştiau ca era un fel de „delfin" al tot mai 
prosperei Companii Fluviale a Caraibilor, toţi erau siguri că-l văzuseră de multe 
ori şi chiar vorbiseră cu el, dar nici unul nu reuşea să-l identifice în amintire. 
Atunci Fermina Daza a avut revelaţia motivelor inconştiente care o 
împiedicaseră să-l iubească. Şi comentase: „Parcă nici n-ar fi o persoană în 
carne şi oase, ci doar o umbră." Avea dreptate: umbra cuiva pe care nimeni nu 
l-a putut cunoaşte cu adevărat niciodată. Dar în timp ce rezista asediilor 
doctorului Juvenal Urbino, care era exact tipul opus de bărbat, se simţea 
terorizată de fantasma vinovatiei: singurul Sentiment pe care era incapabilă 
să-l suporte. Ori de câte ori o simţea apropiindu-se, o cuprindea un soi de 
panică pe care nu reuşea să şi-o stăpânească decât dacă găsea prin preajmă 
pe cineva care să-i uşureze conştiinţa. Când era mică, dacă se spărgea o 
farfurie în bucătărie, dacă cineva cădea, dacă ea însăşi îşi prindea degetul în 
uşă, se întorcea spre adultul aflat prin apropiere şi se grăbea să-l acuze: „Iu esti 
de vină." Deşi. In realitate, nu ţinea să afle cine era vinovatul sau să se 
convingă de propria-i vinovăţie: se mulțumea doar să pună lucrurile la punct. 

Doctorul Juvenal Urbino şi-a dat seama la timp că armonia căminului lor 
era ameninţată de această fantasmă notorie şi, de cum o zărea, se grăbea să-i 
spună soţiei: „Fii liniştită, draga mea, eu sunt vinovat." Căci de nimic nu se 
temea atât de mult ca de hotărârile subite şi definitive ale soţiei sale, fiind 
convins că totdeauna îşi aveau originea într-un sentiment de vinovăţie. Cu 
toate acestea, tulburarea care a cuprins-o dupa ce l-a respins pe Florentino 
Ariza n-a putut fi spulberată cu câteva cuvinte de consolare. Luni în şir, 
Fermina Daza deschidea în fiecare dimineaţă fereastra de la balcon sperând să 
zărească fantoma solitară care altădată o pândea din parcul pustiu, vedea 
copacul care fusese al lui, banca ferită de priviri indiscrete unde el citea 
gândindu-se la ea, suferind de dragul ei, şi, până la urmă, trebuia să închidă 
fereastra la loc, suspinand: „Bietul de el." La un moment dat, când era prea 
târziu ca să mai îndrepte trecutul, s-a simţit chiar dezamăgită că el nu se 
dovedea atât de insistent cum îşi închipuise ea, iar uneori simţea dorinţa 
tardivă de a primi o scrisoare care n-a sosit niciodată. Dar când a fost nevoită 


să se confrunte cu posibilitatea de a se căsători cu Juvenal Urbino, deruta ei a 
sporit, întrucât îşi dădea seama că nu avea motive reale ca să-l prefere, după 
ce-l refuzase fără motive reale pe Florentino Ariza. În fond, îl iubea tot atât de 
puţin ca şi pe celălalt, în schimb nu-l cunoştea aproape deloc, scrisorile lui nu 
aveau febrilitatea scrisorilor celuilalt şi nici nu-i dăduse atâtea înduioşătoare 
dovezi ale hotărârii sale. La drept vorbind, Juvenal Urbino o curtase fără a-i 
pomeni niciodată de dragoste şi era destul de ciudat că un catolic militant ca el 
îi oferea numai bunuri pământeşti: siguranţă, ordine, cifre imediate care, odată 
adunate, ar putea avea o oarecare asemănare cu iubirea, fără să fie totuşi cu 
adevărat iubire. Îndoielile acestea o puneau şi mai mult în încurcătură, pentru 
că nici măcar nu era convinsă că n-ar fi putut trăi fără iubire. 

În orice caz, argumentul principal împotriva doctorului Juvenal Urbino era 
asemănarea sa mai mult decât suspectă cu bărbatul ideal pe care Lorenzo Daza 
îl visa pentru fiica sa. Era cu neputinţă să nu-l priveşti ca pe o creaţie a unui 
complot patern, chiar dacă realitatea arăta cu totul altfel, iar Fermina Daza a 
fost încredinţată de acest lucru încă din clipa când l-a văzut revenind pentru un 
consult medical care nu-i fusese solicitat. Discuţiile cu verişoara Hildebranda au 
derutat-o şi mai mult. Prin însăşi poziţia ei de victimă, aceasta avea tendinţa să 
se identifice cu Floretino Ariza, uitând că Lorenzo Daza o invitase probabil în 
speranţa că va interveni în favoarea doctorului Urbino. Numai Dumnezeu ştie 
cât a luptat Fermina Daza împotriva tendinței de a-şi însoţi verişoara cand 
aceasta s-a dus la oficiul de telegraf ca să-l cunoască pe Florentino Ariza. Ar fi 
vrut să-l revadă, ca să-l confrunte cu propriile sale îndoieli, să-i poată vorbi 
între patru ochi, să-l cunoască mai bine, ca să fie sigură că decizia ei impulsivă 
n-avea s-o precipite spre alta mult mai gravă, determinând-o să capituleze în 
războiul personal împotriva tatălui său. Până la urmă, aşa a şi făcut, într-un 
moment crucial al vieţii, dar nu pentru că ar fi impresionat-o frumuseţea virilă a 
pretendentului, bogăţia lui legendară, faima lui timpurie sau vreunul din 
meritele sale reale, ci din pricina spaimei că putea pierde ocazia şi a iminentei 
celor douăzeci şi unu de ani, limita confidențială pe care şi-o stabilise pentru a 
se pleca în faţa destinului. A fost de ajuns acel moment unic pentru a lua 
hotărârea întocmai cum era scris în legile Domnului şi în cele ale oamenilor: 
până la moarte. Atunci i s-au risipit toate îndoielile şi a putut face fără 
remuşcări singurul gest decent pe care i-l dicta raţiunea: a trecut cu un burete 
fără lacrimi peste amintirea lui Florentino Ariza, iar în locul ei a lăsat să 
înflorească un câmp de maci. Nu şi-a permis decât un suspin mai adânc ca de 
obicei, ultimul: „Bietul de el!". 

Dar îndoielile cele mai cumplite au început s-o cuprindă abia după ce s-a 
întors din voiajul de nuntă. Nici nu terminase bine de deschis cuferele, de 
despachetat mobilele şi de golit cele unsprezece lăzi pe care le adusese ca să 
se instaleze ca doamnă şi stăpână în vechiul palat al Marchizului de 
Casalduero, când şi-a dat seama cu o spaimă de moarte că era prizonieră într-o 
casă diferită de cea pe care şi-o imaginase, şi ceea ce era mai grav, alături de 
un bărbat asupra căruia se înşelase. l-au trebuit şase ani ca să scape. Şase ani 
îngrozitori, pe care i-a petrecut, ca niciodată în viaţă, exasperată de purtarea 
arţăgoasă a donei Blanca, soacra ei, şi de imbecilitatea cumnatelor, care, daca 
nu putreziseră până atunci în sihăstria unei chilii era pentru că o aveau de 
multă vreme în suflet. 

Doctorul Urbino, care se resemnase să aducă spiţei tributul cuvenit, 
rămânea surd la rugamintile ei, încredinţat că înţelepciunea Celui de Sus şi 
netarmurita capacitate de adaptare a soţiei sale aveau să aranjeze totul. I se 
rupea sufletul când vedea în ce stare ajunsese maică-sa, a cărei poftă de viaţă 
insufla altădată dorinţa de a trăi până şi celor mai pesimişti dintre oameni. 
Într-adevăr: femeia aceea frumoasă, inteligentă, de o sensibilitate rar întâlnită 


în mediul său, fusese vreme de aproape patruzeci de ani sufletul paradisului ei 
social. Văduvia o schimbase într-atâta încât nu-ţi venea să crezi că era aceeaşi 
de mai înainte, făcând din ea o femeie puhavă şi ursuză, care ura întreaga 
omenire. Singura explicaţie posibilă a acestei degradări era resentimentul 
provocat de convingerea că soţul se sacrificase de bunăvoie pentru o liotă de 
negrotei, cum avea obiceiul să spună, când, de fapt, singurul sacrificiu cuvenit 
ar fi fost acela de a supravieţui de dragul ei. În orice caz, căsnicia fericită a 
Ferminei Daza s-a sfârşit o dată cu voiajul de nuntă, iar singurul om din lume 
care o putea ajuta să împiedice naufragiul final era paralizat de teroare în faţa 
autorităţii materne. Lui, nu cumnatelor cretine şi soacrei pe jumătate nebune, îi 
atribuia Fermina Daza vina pentru capcana ucigătoare în care era prinsă. 
Intelesese prea târziu că, în ciuda prestigiului profesional şi a fascinatiei sale 
mondene, bărbatul cu care se măritase era un om lipsit de voinţă: un poltron 
care se împăuna cu faima numelui său. 

Şi-a căutat un refugiu în copilul abia născut. Îl simtise ieşind din trupul ei 
cu un sentiment de uşurare, de parcă s-ar fi eliberat de ceva ce nu-i aparţinea, 
şi se îngrozise constatând că nu simţea nici cea mai mică afecţiune pentru 
vitelusul acela de lapte pe care moasa i l-a arătat gol, manjit de grăsime si de 
sânge, cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Dar în singurătatea 
palatului, a învăţat să-l cunoască, s-au cunoscut unul pe celălalt şi astfel a 
descoperit că părinţii îşi iubesc copiii nu pentru că sunt copiii lor, ci pentru că, 
purtându-le de grijă, între ei se înfiripă o adâncă prietenie. În afară de el, nu 
mai suporta nimic şi pe nimeni în casa care îi adusese nefericirea. O deprimau 
singurătatea, grădina ca un cimitir, urmele necruțătoare lăsate de trecerea 
vremii în enormele iatacuri fără ferestre. Simtea că-şi pierde minţile în nopţile 
dilatate de tipetele nebunelor de la ospiciul din preajmă. O exaspera obiceiul 
de a pune masa în sufragerie, cu feţe de masă brodate, tacâmuri de argint şi 
candelabre ca la înmormântare, pentru ca cinci fantome să mănânce gogoşi şi 
să bea câte o ceaşcă de cafea cu lapte la cină. Detesta rugăciunile rostite pe 
înserate, sclifoselile de la masă, eternele comentarii răutăcioase despre felul 
cum ţinea tacâmurile, despre mersul ei aproape mistic, cu paşii aceia mari de 
femeie simplă, despre rochiile de circăreasă, leacurile băbeşti cu care îşi trata 
bărbatul şi obiceiul mitocanesc de a-i da copilului să sugă fără să-şi acopere 
sânul cu scutecul. Când şi-a invitat prima dată prietenele la ceaiul de la cinci 
după-amiază, pentru care avea de gând să pregătească biscuiţi imperiali şi 
dulceaţă de flori, după o modă recentă, venită din Anglia, dona Blanca s-a opus 
categoric ca în casă la ea să fie servite medicamente pentru febră, în loc de 
ciocolată, brânză topită şi pâine de manioc. Nici măcar visurile n-au scăpat de 
cenzura ei. Într-o dimineaţă, când Fermina Daza a povestit că visase un 
necunoscut care se plimba în pielea goală prin odăile palatului, împrăştiind pe 
unde trecea pumni de cenuşă, dona Blanca a întrerupt-o brusc: 

— O femeie decentă nu poate avea asemenea visuri. 

Senzatiei că se afla într-o casă străină i s-au adăugat alte două nenorociri 
şi mai mari. Una era dieta aproape zilnică de vinete preparate în toate felurile 
posibile, la care doâa Blanca nu admitea să renunţe din respect pentru 
răposatul ei soţ şi pe care Fermina Daza refuza să le mănânce. Ura vinetele 
încă din copilărie, chiar înainte de a le fi gustat, pentru că îi aminteau de 
culoarea veninului. De data aceasta însă, a trebuit să admită că în viaţa ei se 
schimbase totuşi ceva în bine, pentru că pe vremuri, când avea cinci ani, 
spusese acelaşi lucru la masă, iar taică-său o obligase să înghită toată 
mâncarea pregătită pentru şase persoane. A crezut că o să-şi dea duhul, mai 
întâi când a vărsat vinetele mistuite, iar apoi din cauza cestii cu ulei de ricin, pe 
care i l-au băgat pe gât cu sila, ca s-o vindece de pedeapsă. Gustul acesta şi 
spaima de otravă i-au rămas de atunci întipărite în minte ca un singur purgativ, 


iar la pranzurile abominabile de la palatul Marchizului de Casalduero, 
tngretosata de amintirea uleiului de ricin, trebuia să-şi întoarcă privirea de la 
farfuria cu care era îmbiată, ca să nu comită necuviinta de a voma peste ea. 

Cealaltă nenorocire a fost harfa. Intr-o bună zi, doâa Blanca spusese cu 
subinteles: „Nu cred că pot exista femei decente care să nu ştie să cânte la 
pian." A fost un ordin pe care chiar şi fiul ei a încercat să-l discute, ca unul 
care-şi petrecuse cei mai frumoşi ani ai vieţii osândit la caznele lecţiilor de 
pian, deşi la maturitate a recunoscut că îi prinseseră bine. Nu şi-o putea 
imagina însă pe soţia sa supusă aceloraşi chinuri la douăzeci şi cinci de ani şi 
cu un caracter ca al ei. N-a reuşit să obţină de la maică-sa altă concesie decât 
înlocuirea pianului cu harfa, aducându-i argumentul pueril că acesta este 
instrumentul îngerilor. Au comandat, aşadar, la Viena o harfă superbă, care 
arăta şi chiar suna de parcă ar fi fost din aur şi care a reprezentat una din 
relicvele cele mai preţioase de la Muzeul Oraşului până când au mistuit-o 
flăcările cu tot ce avea înăuntru. Fermina Daza s-a supus acestui supliciu de 
lux, încercând să împiedice naufragiul cu un sacrificiu final. A început lecţiile cu 
un maestru al maestrilor adus special din oraşul Mompox, dar care s-a prapadii 
pe neaşteptate după numai cincisprezece zile, şi a continuat încă mulţi ani 
după aceea cu capelmaistrul de la seminar, a cărui răsuflare de gropar 
distorsiona arpegiile. 

Chiar si ea era surprinsă de obedienta pe care o arăta. Căci deşi nu voia să 
recunoască în forul său interior şi nici în disputele surde pe care le avea cu 
soţul ei în ceasurile hărăzite până atunci iubirii, se încurcase mai repede decât 
credea în plasa convențiilor si a prejudecätilor noii sale lumi. La început, 
obişnuia să-şi afirme libertatea de opinie cu o frază rituală: „la mai dă-l dracului 
de evantai, că acum bate vântul." Dar mai târziu, de teamă să nu-şi piardă 
privilegiile câştigate pe merit şi să ajungă în gura lumii, s-a arătat dispusă să 
suporte orice umilinţă, cu speranţa că, până la urmă, Dumnezeu o să asculte 
rugile donei Blanca şi o s-o ia la el mai repede. 

Doctorul Urbino îşi justifica propria slăbiciune cu argumente de criză, 
uitând să se întrebe dacă nu cumva erau împotriva rânduielilor bisericii căreia îi 
aparţinea. Nu admitea că neînțelegerile dintre ei şi-ar fi putut avea originea în 
aerul rarefiat al casei şi le punea numai pe seama naturii căsătoriei: o invenţie 
absurdă, care nu putea exista decât graţie bunatatii netarmurite a lui 
Dumnezeu. Era împotriva oricărei raţiuni ştiinţifice ca două persoane care abia 
se cunoşteau, neînrudite, cu caractere diferite, cu educatii diferite şi chiar de 
sex diferit, să fie obligate dintr-o dată să trăiască împreună, să doarmă în 
acelaşi pat, să-şi unească destinele, uneori, opuse. Avea obiceiul să spună: 
„Partea proastă într-o căsnicie e că se sfârşeşte în fiecare noapte după ce faci 
dragoste şi trebuie s-o iei de la capăt în fiecare dimineaţă, înainte de micul 
dejun." In ce-i privea pe ei, lucrurile stăteau şi mai rău, căci proveneau din 
două clase antagonice şi locuiau într-un oraş care tot mai visa la întoarcerea 
viceregilor. Singurul liant posibil era, atunci când exista, ceva atât de 
improbabil şi nestatornic precum dragostea, dar în cazul lor, nu existase când 
s-au căsătorit, iar destinul nu făcuse altceva decât să-i oblige să înfrunte 
realitatea când tocmai erau gata să-l descopere. 

Aşa arăta viaţa lor în anii harfei. Fuseseră de mult uitate momentele 
încântătoare când ea intra din întâmplare peste el în timp ce făcea baie şi, în 
ciuda certurilor, a vinetelor veninoase, în ciuda surorilor ticnite cu mama care 
le făcuse cu tot, el îi mai purta destulă dragoste încât s-o roage să-l 
săpunească. Ea accepta, cu fărâmele de iubire care îi mai rămăseseră din 
Europa, şi, lăsându-se amagiti de amintiri, cedând fără să vrea, iubindu-se fara 
să şi-o spună, până la urmă se tăvăleau, topiti de dragoste, pe pardoseală, în 
timp ce le auzeau pe servitoare vorbind despre ei în spălătorie: „Cum să mai 


aibă copii dacă nu mai fac dragoste." Uneori, după ce se întorceau de lao 
petrecere nebună, nostalgia ghemuita în spatele uşii îi dobora dintr-o lovitură şi 
atunci se petrecea o explozie miraculoasă în care totul era din nou ca mai 
înainte, iar pentru cinci minute, redeveneau amantii desantati din luna de 
miere. 

Dar în afară de aceste rare ocazii, unul dintre ei era totdeauna mai obosit 
decât celălalt când se culcau. Ea întârzia în baie, răsucindu-şi tigärile de hârtie 
parfumată, fumând singură, recidivând în amorul ei de consolare, ca atunci 
când era tânără, liberă în casa ei şi stăpână pe propriul său corp. Totdeauna o 
durea capul sau era prea cald, totdeauna, sau se prefăcea că doarme, sau avea 
ciclul din nou, ciclul, mereu ciclul. Până-ntr-atâta încât doctorul Urbino 
îndrăznise să spună la cursuri, numai ca să-şi poată uşura sufletul fără a se mai 
spovedi, că, după zece ani de căsnicie, femeile ajung să aibă ciclul chiar şi de 
trei ori pe săptămână. 

Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, Fermina Daza a trebuit să se 
confrunte în cel mai cumplit an din viaţa ei cu ceea ce, mai devreme sau mai 
târziu, tot trebuia să afle: adevărul despre afacerile fabuloase şi niciodată 
cunoscute ale tatălui său. Guvernatorul provinciei, care l-a convocat pe Juvenal 
Urbino la cabinetul său ca să-l pună la curent cu ticăloşiile socrului, le-a 
rezumat într-o singură frază: „Nu există lege divină sau omenească pe care 
ipochimenul ăsta să n-o fi încălcat." Unele din matrapazlacurile cele mai grave 
le făcuse la umbra autorităţii de care se bucura ginerele şi ar fi fost greu de 
crezut că acesta şi soţia sa nu erau la curent. Preocupat să-şi protejeze propria 
reputaţie, singura care mai rămânea în picioare, doctorul Juvenal Urbino a uzat 
de întreaga sa influenţă şi a reuşit să înăbuşe scandalul punându-şi cuvântul de 
onoare în joc. Aşa că Lorenzo Daza s-a îmbarcat pe primul vapor şi nu s-a mai 
întors niciodată. A plecat în ţinutul său de baştină ca şi cum ar fi fost vorba de 
una din acele călătorii de plăcere pe care le faci când şi când pentru a amăgi 
nostalgia, dar, în fond, în spatele acestei aparente se ascundea un sâmbure de 
adevăr: de câtăva vreme se urca la bordul vapoarelor din ţara lui numai ca să 
bea un pahar cu apă din rezervoarele navei, umplute la izvoarele din satul său 
natal. A plecat fără să se dea bătut, clamându-şi inocenta şi încercând până în 
ultima clipă să-şi convingă ginerele că fusese victima unei intrigi politice. A 
plecat plângând după fetiţa lui, cum îi spunea Ferminei Daza de când se 
căsătorise, plângând după nepot, după ţara unde ajunsese bogat şi liber şi 
unde reuşise să facă din fiica lui o doamnă distinsă, după ce biruise toate 
stavilele cu ajutorul unor afaceri destul de tulburi. Când a plecat, era bătrân şi 
bolnav, dar a trăit mult mai mult decât şi-ar fi dorit oricare din victimele sale. 
Fermina Daza nu şi-a putut înăbugşi un oftat de uşurare când a aflat că murise şi 
nici n-a ţinut doliu, ca să evite orice întrebare stânjenitoare, dar luni în şir, ori 
de câte ori se închidea să fumeze în baie, plângea pe înfundate, cu o furie 
surdă, fără să ştie de ce: de fapt, plângea după el. 

Partea cea mai absurdă a situaţiei celor doi soţi era că niciodată nu au 
arătat mai fericiţi în public ca în acei ani de restrişte. În realitate, au fost anii 
celor mai mari victorii asupra ostilitatii inabusite a unui mediu care nu se re- 
semna să-i accepte aşa cum erau: diferiţi, moderni şi, ca atare, uzurpatori ai 
ordinii tradiţionale. Pentru Fermina Daza însă, a fost cea mai uşoară bătălie. 
Viaţa mondenă, care îi stârnea atâta îngrijorare înainte de a o cunoaşte, nu era 
altceva decât un sistem de pacte atavice, de ceremonii banale, de cuvinte 
dinainte stabilite cu care se amăgeau în societate unii pe alţii ca să nu se sfâşie 
între ei. Nota dominantă a acestui paradis al frivolitatii provinciale era teama 
de necunoscut. Ea găsise o definiţie mai simplă: „Ca să te poţi descurca în viaţa 
publică, nu trebuie decât să-ţi învingi teama, iar ca s-o scoţi la capăt în viaţa 
conjugală, trebuie să-ţi învingi plictisul." Descoperise acest lucru brusc, cu 


claritatea unei revelatii, încă din clipa în care şi-a făcut intrarea, târând dupa ea 
imensa trenă a rochiei de mireasă, în vastul salon al Clubului Social, cu aerul 
rarefiat de miresmele învălmăşite ale atâtor flori, de învolburarea strălucitoare 
a valsurilor, de invalmaseala bărbaţilor transpirati şi a femeilor care o priveau 
înfricoşate, neştiind cum anume ar fi putut îndepărta ameninţarea aceea 
orbitoare pe care le-o trimitea lumea din afară. Tocmai împlinise douăzeci şi 
unu de ani şi aproape că nu iesise din casă decât ca să se ducă la şcoală, dar 
i-a fost de-ajuns să-şi rotească privirea în jur, ca să-şi dea seama că adversarii 
ei nu erau împietriţi de ură, ci paralizati de frică. În loc să-i înspăimânte şi mai 
mult, aşa cum era chiar ea, le-a făcut favoarea de a-i ajuta să o cunoască. 
Nimeni n-a fost altfel de cum a vrut ea să fie, la fel cum i se întâmpla, de pildă, 
cu oraşele, care nu i se păreau mai frumoase sau mai urâte, ci numai aşa cum 
şi le imagina ea în inimă. Parisul, în ciuda ploii necontenite, a prăvăliaşilor 
sordizi, în ciuda grosolăniei homerice a birjarilor, avea să-i rămână în amintire 
ca cel mai frumos oraş din lume, şi nu din pricină că era astfel în realitate, ci 
pentru că acolo îşi petrecuse cei mai fericiţi ani din viaţă. La rândul său, 
doctorul Urbino s-a impus cu ajutorul aceloraşi arme care fuseseră folosite 
împotriva sa, numai că manevrate cu mai multă inteligenţă şi cu o solemnitate 
calculată. Nimic nu se întâmpla în oraş fără ei: defilările, Jocurile Florale, 
evenimentele artistice, tombolele filantropice, festivitățile patriotice, prima 
călătorie cu balonul. Erau prezenţi peste tot şi aproape totdeauna se aflau la 
originea şi în fruntea tuturor acţiunilor publice. Nimeni nu-şi imagina, în anii lor 
de mare cumpănă, că putea exista pe lume cineva mai fericit decât ei sau o 
căsnicie mai armonioasă decât a lor. 

Casa abandonată de tatăl ei a fost pentru Fermina Daza limanul unde 
fugea să se ascundă de atmosfera înăbuşitoare din palatul familiei Urbino. De 
câte ori putea scăpa de privirea iscoditoare a celor din jur, se ducea pe ascuns 
acolo, primind când şi când vizita prietenelor mai noi sau mai vechi, printre 
care se numărau câteva din fostele colege de şcoală şi de la lecţiile de pictură: 
un substitut inocent al infidelitatii. În parculetul Evangheliilor trăia timp de 
câteva ceasuri viaţa tihnită a unei mame celibatare, depanând nenumăratele 
amintiri din copilărie. A cumpărat alţi corbi parfumati, a adunat pisici de pe 
stradă şi a lăsat toată casa în grija Galei Placidia, care, deşi bătrână şi şubrezită 
de reumatisme, mai avea destulă vigoare ca să reînvie atmosfera de altădată. 
A deschis din nou camera de cusut unde Florentino Ariza o zărise prima oară, 
iar doctorul Juvenal Urbino o pusese să scoată limba ca să-i poată cunoaşte 
inima, şi a transformat-o într-un sanctuar al trecutului. Într-o după amiază de 
iarnă, când a vrut să închidă fereastra de la balcon înainte de a se dezlantui 
grindina, l-a văzut pe Florentino Ariza aşezat sub migdalii din parc, pe banca 
dintotdeauna, îmbrăcat în hainele tatălui, ajustate pe măsura lui, cu cartea 
deschisă pe genunchi, arătând aidoma imaginii de odinioară pe care o păstra în 
amintire, dar fără nici o asemănare cu înfăţişarea lui din ultima vreme, când îl 
zărise cu totul întâmplător. S-a gândit cu teamă că vedenia aceea era o 
prevestire de moarte şi s-a întristat. A îndrăznit chiar să-şi spună că poate ar fi 
fost fericiţi împreună, numai ei doi în casa pe care o pregătise pentru el cu 
aceeaşi iubire cu care el o pregătise pe a lui pentru ea, iar această simplă 
presupunere a speriat-o, pentru că numai astfel a ajuns să înţeleagă cât de 
nefericită era. Atunci, luându-şi inima în dinţi, şi-a obligat soţul să discute 
deschis, să se confrunte cu ea, să se certe, să plângă împreună după paradisul 
pierdut, până când s-au auzit cântând ultimii cocoşi, şi s-a făcut lumină printre 
perdelele dantelate ale palatului, şi s-a aprins soarele pe cer, iar soţul, buhăit 
de atâta vorbit, istovit de nesomn, cu inima otelita de atâta plâns, şi-a strâns 
şireturile de la ghete, şi-a strâns cureaua, şi-a strâns bruma de barbatie care-i 
mai rămânea şi i-a spus da, draga mea, o să plece amândoi să caute iubirea pe 


care o pierdusera in Europa: chiar maine si pentru totdeauna. A fost atat de 
neclintit în hotărârea luată, încât a făcut demersurile necesare pentru ca Banca 
Tezaurului, care îi administra toate bunurile, să lichideze imensa avere a 
familiei, risipită încă de la începuturi în tot felul de afaceri, investiţii, bonuri şi 
hârtii inviolabile şi lente, dar despre care nu ştia altceva decât că nu era atât 
de fabuloasă pe cât se povestea: suficientă însă ca să nu fie nevoit să se 
gândească la ea. Oricum, puţină sau multă, trebuia convertită în aur marcat, 
care urma să fie transferat treptat la băncile din străinătate unde avea cont 
deschis, până când nici lui, nici soţiei sale nu le mai rămânea nici măcar un 
coltisor unde să-şi dea obştescul sfârşit în tara asta neîndurătoare. 

Ei bine, în ciuda presupunerilor Ferminei Daza, Florentino Ariza mai exista 
pe lume. Se afla chiar pe cheiul unde era acostat transatlanticul ce urma să 
plece spre Franţa, când ea a sosit, împreună cu soţul şi copilul, în landoul tras 
de caii aurii, şi i-a văzut coborând aşa cum îi zărise la atâtea festivități: 
perfecţi. Îl luau cu ei şi pe băiat, care primise o educaţie ce permitea încă de pe 
atunci să se întrevadă cum avea să fie la maturitate: întocmai aşa cum a fost. 
Juvenal Urbino şi-a scos pălăria şi l-a salutat vesel pe Florentino Ariza: „Ne 
ducem să cucerim Flandra." Fermina Daza a dat uşor din cap, iar Florentino 
Ariza s-a descoperit şi a făcut o reverență, dar ea l-a privit fara să schiteze nici 
cel mai mic gest de compasiune pentru ravagiile calvitiei lui premature. Era 
chiar el, fără îndoială, dar aşa cum îl vedea ea: umbra unui bărbat pe care n-a 
reuşit să-l cunoască niciodată cu adevărat. 

Nici Florentino Ariza nu trecea prin cele mai fericite momente din viaţă. Nu 
erau de ajuns tracasările de la birou, pânda sâcâitoare de vânător furişat, 
apatia care îl cuprinsese odată cu trecerea anilor, mai avea de înfruntat şi criza 
finală a maică-sii, a cărei memorie sfârşise fără amintiri: era aproape o foaie 
albă. De multe ori, când îl vedea aşezat în jiltul în care obişnuia să citească, îl 
întreba surprinsă: „Da' tu al cui esti ?" Deşi o lămurea de fiecare dată, ea îl 
întrerupea din nou: 

— Da' ia spune, dragul meu băiat, eu cine sunt ? 

Se îngrăşase atât de mult, încât nu se mai putea mişca şi-şi petrecea tot 
timpul în merceria unde nu mai era nimic de vândut, dichisindu-se şi 
sulemenindu-se de când se scula, odată cu primii cocoşi, până tărziu, mult 
după miezul nopţii, căci dormea foarte puţine ceasuri pe zi. Isi punea ghirlande 
de flori pe cap, se ruja, se pudra pe obraz şi pe braţe, iar la sfârşit, întreba pe 
oricine se afla din întâmplare în preajmă cum îi stătea. Vecinii ştiau că aştepta 
mereu acelaşi răspuns: „Parcă ai fi Libarca Martinez." Această identitate, 
uzurpată personajului dintr-o poveste pentru copii, era singura care o 
mulțumea. Continua să se legene, făcându-şi vânt cu un mänunchi de pene 
trandafirii, până când o lua iar de la capăt: coroana de flori din hârtie, moscul 
pentru pleoape, carminul pe buze, pudra ca o crustă de var pe obraz. Şi din nou 
nelipsita întrebare: „Cum îmi stă ?" Când şi-a dat seama ca maică-sa ajunsese 
bătaia de joc a cartierului, Florentino Ariza a demontat într-o noapte tejgheaua 
şi dulapurile cu sertare din vechea mercerie, a bătut în cuie uşa dinspre stradă 
şi a aranjat localul aşa cum îi povestise chiar ea că arăta dormitorul Libărcii 
Martinez, iar de atunci, n-a mai întrebat niciodată cine era. 

La sugestia unchiului Le6n XII, căutase o femeie în vârstă care s-o 
îngrijească, dar sărmana umbla mai mult adormită decât trează, iar câteodată 
lăsa impresia că şi ea uita cine era. Aşa încât, după ce ieşea de la birou, Floren- 
tino Ariza rămânea acasă până când reuşea s-o adoarmă pe maică-sa. Nu s-a 
mai dus să joace domino la Clubul Comerţului, iar pentru o vreme a renunţat la 
întâlnirile cu cele câteva prietene vechi pe care le frecventase până atunci, căci 
ceva se schimbase în adâncul inimii lui după cumplita întâmplare cu Olimpia 
Zuleta. 


Fusese ca un trăsnet. Florentino Ariza tocmai îl condusese pe unchiul Leon 
XII acasă, pe o furtună îngrozitoare, cum se dezlantuie de obicei in octombrie, 
lăsându-ne pentru multă vreme în convalescenta, când a zărit din trăsură o 
tânără maruntica şi vioaie, îmbrăcată într-o rochie cu volane de organdi, care 
arăta mai degrabă ca o rochie de mireasă. Alerga buimacita de colo-colo, 
încercând să prindă umbreluta de soare pe care vântul i-o smulsese şi i-o purta 
în zbor pe deasupra mării. A invitat-o în trăsură şi s-a abătut din drum ca s-o 
conducă acasă, un schit vechi, transformat în locuinţă, cu faţa spre zarea mării 
şi o curte tntesata de căsuțe pentru porumbei, care se vedeau din stradă. Pe 
drum, i-a povestit că era măritată de aproape un an cu un tarabagiu din piaţă 
pe care Florentino Ariza îl văzuse de multe ori descărcând de pe navele 
companiei lăzi pline cu tot felul de boarfe si maruntisuri şi cu o droaie de 
porumbei într-o colivie aidoma acelora folosite de tinerele mame pentru a-şi 
duce bebeluşii când călătoresc la bordul vapoarelor fluviale. Olimpia Zuleta 
părea să facă parte din familia viespilor: avea şoldurile înalte şi late, bustul 
îngust, părul sârmos, de culoarea aramei, obrajii pistruiati, ochii rotunzi, vioi şi 
foarte departati, şi un glas piţigăiat cu care rostea numai lucruri inteligente şi 
amuzante. Lui Florentino Ariza i s-a părut mai degrabă nostimă decât 
atrăgătoare şi a uitat-o imediat ce a lăsat-o acasă, unde locuia cu soţul ei, cu 
tatăl acestuia şi cu alţi membri ai familiei. 

Câteva zile mai târziu, l-a văzut din nou pe bărbatul ei în port, de data 
aceasta îmbarcând marfă, iar când vaporul a ridicat ancora, Florentino Ariza a 
auzit foarte limpede în urechi glasul diavolului. În aceeaşi zi, după ce l-a condus 
pe unchiul Leon XII, a trecut ca din întâmplare prin dreptul casei Olimpiei Zuleta 
şi a văzut-o în curte dând de mâncare porumbeilor, care zburătăceau în jurul ei. 
I-a strigai peste gard, din trăsură: „Cât costa un porumbel ?". Ea l-a recunoscut 
şi i-a răspuns veselă: „Nu sunt de vanzare.". Atunci, el o întrebă: „Şi cine vrea 
să aibă unul ce trebuie să facă ?". Ea îi răspunse fără să-şi întrerupă treaba: „O 
ia în trăsură pe stăpână când o găseşte rătăcită prin ploaie". Aşa se face că în 
seara aceea Florentino Ariza s-a întors acasă cu un dar din partea Olimpiei 
Zuleta, în semn de recunoştinţă: un porumbel mesager, cu un inel de metal la 
picior. 

A doua zi după-amiază, la ceasul când împărțea ca de obicei mâncarea în 
curte, frumoasa stăpână a hulubăriei a văzut că porumbelul dăruit în ajun se 
întorsese printre ceilalţi şi s-a gândit că probabil scăpase. Dar când l-a prins si 
s-a uitat mai bine la el, a găsit o hartiuta înfăşurată pe inel: o declaraţie de 
dragoste. Era prima oară, şi nu avea să fie ultima, când Florentino Ariza lăsa o 
urmă scrisă, deşi de data aceasta a avut prudenta să nu se semneze. A doua zi, 
era într-o miercuri, tocmai se pregătea să intre în casă, când un copil de pe 
stradă i-a dat porumbelul închis într-o colivie şi i-a turuit dintr-o răsuflare că 
asta-i de la doamna cu porumbeii şi mi-a zis să vă zic că vă roagă să-l inchideti 
bine în colivie, că altfel iar o să scape şi dup-aia nu vi-l mai dă înapoi. N-a ştiut 
ce să creadă: sau porumbelul pierduse scrisoarea pe drum, sau stăpâna lui 
făcea pe proasta, ori, poate, îi trimisese porumbelul pentru ca el să i-l trimită 
iarăşi înapoi. 

Sâmbătă dimineaţa, după o îndelungată chibzuinţă, Florentino Ariza a dat 
din nou drumul porumbelului, cu altă scrisorică nesemnată. De data aceasta, 
n-a trebuit să aştepte până a doua zi. După prânz, acelaşi copil i l-a adus din 
nou, în altă colivie, spunându-i că uite, domnule, iar vă trimite porumbelul care 
v-a scăpat, că alaltăieri vi l-a dat înapoi din bună-cuviinţă şi acum vi-l trimite 
aşa, de milă, da' dacă mai scapă o data, chiar ca nu vi-l mai dă înapoi. Transito 
Ariza s-a jucat până târziu cu porumbelul, l-a scos din colivie, l-a legănat în 
braţe şi, tot încercând să-l adoarmă cu cântece pentru copii, a descoperit 
deodată că avea prins de inel un biletel cu un singur rând: Nu primesc anonime. 


Florentino Ariza l-a citit cu inima innebunita de fericire, de parca ar fi fost 
încununarea primei sale aventuri, şi abia a putut dormi în noaptea aceea de 
nerăbdare. A doua zi, s-a sculat dis-de-dimineata şi, înainte de a pleca la birou, 
a dat din nou drumul porumbelului, cu un biletel de dragoste semnat, prins de 
inel împreună cu trandafirul cel mai proaspăt, mai aprins şi mai parfumat din 
grădină. 

N-a fost chiar atât de simplu cum îşi închipuise. După trei luni de asedii, 
frumoasa stăpână a hulubăriei dădea invariabil acelaşi răspuns: „Eu nu sunt 
dintr-alea." A continuat totuşi să primească mesajele şi chiar a acceptat să se 
ducă la întâlnirile pe care Florentino Ariza le aranja în aşa fel încât să pară 
întâmplătoare. Cât despre el, ajunsese de nerecunoscut: amantul care nu-şi 
asumase niciodată vreun risc, cel mai avid de dragoste, dar şi cel mai meschin, 
cel care nu dădea nimic, dorindu-şi, în schimb, totul, cel care nu îngăduise 
nimănui să-i lase o urmă cât de mică în inimă, vânătorul care îşi pândea 
ghemuit prada n-a mai ţinut seama de nimic, aruncându-se orbeşte într-o 
viitoare de scrisori semnate, de cadouri galante, dând imprudent târcoale casei 
cu porumbei, chiar şi atunci când ştia foarte bine că stăpânul nu era plecat nici 
în călătorie, nici la piaţă. Pentru prima oară din anii tinereţii lui zbuciumate, 
inima îi era din nou străpunsă de lancea iubirii. 

Şase luni după prima întâlnire. s-au regăsit, în sfârşit, în cabina unui vapor 
fluvial tras la chei pentru a fi revopsit. A fost o după-amiază încântătoare. 
Pentru Olimpia Zuleta, dragostea era o harjoana de porumbita ce se zbenguie, 
după care îi plăcea să zacă goală ore în şir, descoperind în această leneşă 
abandonare tot atâta voluptate ca şi în dragoste. In cabina aproape goală, pe 
jumătate vopsită, stăruia un iz de terebentină tocmai bun pentru a-l păstra în 
amintire ca semn al unei după-amiezi fericite. Sub impulsul unei inspiratii 
insolite, Florentino Ariza a desfăcut capacul unui borcan cu vopsea roşie de 
lângă pat, şi-a înmuiat degetul arătător şi a pictat pe pubisul frumoasei stăpâne 
a hulubăriei o săgeată îndreptată spre sud, iar deasupra, pe pântec, a scris 
câteva cuvinte: Păsărica asta e a mea. Seara, uitând de inscripţie, Olimpia 
Zuleta s-a dezbrăcat în faţa soţului, care n-a suflat o vorbă, nici măcar nu s-a 
schimbat la faţă, dar s-a dus drept la baie după briciul de bărbierit, în timp ce 
ea îşi punea cămaşa de noapte, iar când s-a întors, i-a tăiat gâtul dintr-o 
lovitură. 

Florentino Ariza n-a aflat despre cele întâmplate decât după câteva zile, 
când soţul fugar a fost prins şi a povestit ziariştilor cum a săvârşit crima şi de 
ce. Timp de mai mulţi ani s-a tot gândit îngrijorai la scrisorile semnate, a ţinut 
socoteala anilor de puşcărie ai asasinului, care îl cunoştea foarte bine, dar nu 
se temea atâta de briciul sau de scandalul public, cât îl îngrozea gândul că ar 
putea avea neşansa ca Fermina Daza să afle de infidelitatea lui. Într-una din 
zilele lungilor ani de aşteptare, s-a întâmplat ca femeia care o îngrijea pe 
Trânsito Ariza să întârzie mai mult decât prevăzuse la piaţă, din cauza unei ploi 
torențiale neobişnuite pentru acel anotimp, iar când s-a întors acasă, a găsit-o 
moartă. De fapt a găsit-o aşezată în balansoar, sulemenită toată şi florală, ca 
de obicei, cu o privire atât de vie şi un surâs aşa de mucalit pe buze, încât abia 
după două ore şi-a dat seama că era moartă. Ceva mai înainte de a muri, 
împărţise copiilor din vecini, în chip de bomboane, toată comoara din ulcelele 
îngropate sub pat, iar câteva din bijuteriile cele mai de preţ n-au mai putut fi 
recuperate. Florentino Ariza a îngropat-o la vechea fermă Mâna Domnului, 
cunoscută, chiar şi după trecerea atâtor ani, drept Cimitirul Holerei, şi i-a 
plantat pe mormânt un trandafir. 

Încă de la primele vizite la cimitir, Florentino Ariza a descoperit că nu 
departe de acolo era îngropată Olimpia Zuleta, fără lespede, dar cu numele şi 
data morţii mazgalite cu degetul pe cimentul proaspăt al criptei, şi imediat l-a 


fulgerat gandul ca nu putea fi vorba decat de o farsa sinistra a sotului. Cand 
trandafirul a înflorit, îi lăsa câte o roză pe mormânt, numai daca nu se zărea 
nimeni prin preajmă, iar mai târziu, i-a răsădit un lăstar tăiat din trandafirul 
maică-sii. Amândoi trandafirii se înmulţeau cu atâta frenezie, încât, ca să 
păstreze ordinea, Florentino Ariza trebuia să aducă de acasă foarfecele şi alte 
unelte de grădinărit. A fost însă mai presus de puterile lui: după numai câţiva 
ani, cei doi trandafiri se întinseseră ca bălăriile printre morminte, iar cimitirul 
de pe vremea molimei s-a numit de atunci Cimitirul Rozelor, până când un 
primar mai puţin realist decât înţelepciunea populară a şters de pe faţa 
pământului orice amintire a trandafirilor atârnând sub bolta de la intrare o 
inscripţie republicană: Cimitirul Universal. 

Moartea maică-sii l-a lăsat din nou pe Florentino Ariza pradă îndeletnicirilor 
sale maniace: biroul, întâlnirile în ordine strictă cu amantele cronice, partidele 
de domino de la Clubul Comerţului, veşnicele romane de dragoste, vizitele 
duminicale la cimitir. Era rugina rutinei, atât de hulită şi atât de temută, dar 
care pe el îl ajutase să-şi ignore vârsta. Cu toate acestea, într-o duminică de 
decembrie, când trandafirii de pe morminte reuşiseră să biruie foarfecele, a 
văzut rândunelele de pe firele electrice de curând instalate şi brusc şi-a dat 
seama că trecuseră ceva ani de la moartea maică-sii şi de la asasinarea 
Olimpiei Zuleta, dar şi mai mulţi din acel decembrie îndepărtat când Fermina 
Daza i-a trimis o scrisoare spunându-i că da, îl va iubi veşnic. Până atunci se 
comportase ca şi cum timpul n-ar fi trecut decât pentru ceilalţi. Doar cu o 
săptămână în urmă, întâlnindu-se cu una din nenumăratele perechi care se 
căsătoriseră graţie epistolelor scrise de el, nu l-a recunoscut pe băiatul lor mai 
mare, propriul său fin. Şi-a învins stânjeneala cu conventionalele exclamatii de 
uimire: „Drace, ce mare s-a făcut! E un bărbat în toată firea". Nu s-a neliniştit 
nici chiar atunci când corpul a început să-i dea cele dintâi semnale de alarmă, 
pentru că totdeauna avusese sănătatea de fier a celor bolnăvicioşi. Trânsito 
Ariza avea obiceiul să spună: „Băiatul meu n-a fost bolnav la viata lui decât de 
holeră". Confunda, fireşte, holera cu dragostea, încă înainte de a-şi pierde 
memoria. Oricum, se înşela, pentru că băiatul avusese în taină şase blenoragii, 
deşi doctorul spunea că nu era vorba de şase, ci de una singură, care reapărea 
după fiecare bătălie pierdută. Mai avusese, pe deasupra, o umflătură cu puroi 
la vintre, patru gâlme pe cap şi de şase ori pecingine, dar nici lui, nici altui 
bărbat nu le-ar fi trecut prin minte să le ia drept boli, cât mai degrabă drept 
trofee de război. 

La patruzeci de ani, fusese nevoit să se ducă la doctor, din cauza unor 
dureri difuze în tot corpul. După mai multe consultaţii, medicul se multumise 
să-l consoleze: „Ce să-i faci. Vârsta îşi spune cuvântul." El se întorcea însă de 
fiecare dată acasă la fel de nepăsător, de parcă tot ce se întâmpla nu l-ar fi 
privit în mod direct. Căci, pentru el, singurul reper din trecut era idila efemeră 
cu Fermina Daza şi numai ceea ce avea legătură cu ea intra în socotelile 
propriei sale vieţi. Dar când a zărit rândunelele pe firele electrice, a încercat 
să-şi rememoreze trecutul, începând cu amintirea cea mai îndepărtată, iubirile 
întâmplătoare, nenumăratele stavile pe care trebuise să le învingă pentru a 
ajunge într-un post de conducere, neajunsurile fără de număr iscate de dorinţa 
nestrămutată ca Fermina Daza să fie a lui, iar el a ei, mai presus de orice, în 
pofida oricăror piedici, şi abia în clipa aceea a înţeles că viaţa nu stătea pe loc. 
A simţit un fior rece în măruntaie, care i-a împăienjenit ochii, şi, lăsând jos 
uneltele de grădinărie, s-a sprijinit de zidul cimitirului, ca să nu-l doboare cea 
dintâi lovitură a batranetii. 

— Drace, îşi spuse îngrozit, s-au şi făcut treizeci de ani! 

Aşa era. Treizeci de ani care trecuseră, de bună seamă, şi pentru Fermina 
Daza, dar care fuseseră cei mai placuti şi reconfortanti din viata ei. Zilele de 


groază din Palatul Casalduero zăceau uitate în coşul de gunoi al memoriei. În 
noua casă din La Manga se simţea liberă, stăpână pe destinul său, alături de un 
soţ pe care, dacă ar fi trebuit s-o ia de la capăt, l-ar fi ales din nou dintre toţi 
bărbaţii lumii, cu un fiu care continua tradiţia familiei la Şcoala de Medicină, şi 
cu o fată care îi semăna atât de mult, încât, uneori, avea tulburătoarea 
senzaţie că e imaginea repetată a propriei sale tinereti. Între timp, se întorsese 
de trei ori în Europa, după călătoria nefericită din care n-ar mai fi vrut să se 
întoarcă în veci, ca să nu fie obligată să trăiască într-o permanentă teroare. 

Se prea poate ca Dumnezeu să fi ascultat, în cele din urmă, rugile cuiva: 
se aflau de doi ani la Paris, încercând să descopere printre ruine ce mai 
rămăsese din iubirea lor, când au fost treziti în miez de noapte de o telegramă 
ce-i instiinta că doâa Blanca era grav bolnavă, urmată, la câteva ore doar, de 
alta cu vestea morţii. S-au întors imediat. Fermina Daza a coborât de pe vapor 
îmbrăcată într-o rochie cernită, ale cărei pliuri nu reuşeau să ascundă starea în 
care se afla. Era din nou însărcinată, iar ştirea a dat naştere unui cântec 
popular mai degrabă glumet decât răutăcios, al cărui refren a fost la moda tot 
restul anului: Ce-o fi găsind frumoasa la Paris, de cite ori se întoarce, mai face un 
copil. Mulţi ani la rând, de câte ori se ducea la petrecerile de la Clubul Social, 
doctorul Juvenal Urbino cerea să-i fie cântat, în ciuda grosolăniei versurilor, 
numai şi numai ca să le demonstreze celorlalţi că era în stare să înfrunte orice 
situaţie cu zâmbetul pe buze. 

Nobilul palat al Marchizului de Casalduero, despre existenţa şi blazoanele 
căruia nu s-a găsit niciodată vreo mărturie sigură, a fost vândut mai întâi 
Trezoreriei Municipale la un preţ rezonabil, iar mai târziu, revândute pentru o 
adevărată avere guvernului central, atunci când un cercetător olandez a făcut 
săpături, încercând să demonstreze că acolo se afla adevăratul mormânt al lui 
Cristofor Columb: al cincilea. Surorile doctorului Urbino s-au retras la 
mănăstirea calugaritelor salesiene, iar Fermina Daza s-a mutat în vechea casă 
părintească, până când a fost terminată vila din La Manga. A păşit în noul 
cămin fără să şovăie, hotărâtă să-şi impună voinţa, şi-a aranjat, în sfârşit, 
mobilele englezeşti aduse din voiajul de nuntă şi cele comandate după 
călătoria de reconciliere şi încă din prima zi a început să umple casa cu tot soiul 
de păsări exotice pe care le cumpăra chiar ea de pe goeletele venite din Antile. 
S-a mutat în vila din La Manga împreună cu soţul ei, căreia reuşise să-i 
redobândească întreaga dragoste, cu băiatul, acum maricel, şi cu fetiţa care 
venise pe lume la patru luni după întoarcerea lor în ţară şi fusese botezată cu 
numele de Ofelia. La rândul său, doctorul Urbino a înţeles că îi era cu neputinţă 
să-şi recupereze pe deplin nevasta şi să reînvie zilele voiajului de nuntă, căci 
cea mai mare parte a dragostei şi a timpului ei era hărăzită copiilor, dar s-a 
resemnat, multumindu-se cu ce mai rămânea. Armonia atât de dorită şi-a găsit 
împlinirea când se aşteptau mai puţin, la un dineu de gală unde s-a servit un fel 
de mâncare delicios, pe care Fermina Daza n-a reuşit să-l identifice. După prima 
portie, a mai luat încă una, la fel de mare, atât de mult îi plăcuse, şi tocmai se 
gândea cu regret că trebuie să renunţe la a treia, ca să nu încalce regulile 
etichetei, când a aflat cu stupoare că tocmai mâncase cu o nebănuită plăcere 
două farfurii pline cu piure de vinete. A avut tăria să-şi recunoască înfrângerea 
cu eleganţă, ca o adevărată doamnă: începând din acea zi, în vila din La Manga 
vinetele pregătite în cele mai diverse feluri şi servite aproape tot atât de des ca 
şi în Palatul Casalduero au devenit mâncarea favorită a familiei, aşa încât, la 
bătrâneţe, doctorului Juvenal Urbino îi plăcea să spună în glumă că şi-ar mai fi 
dorit o fată, ca să-i poată pune numele atât de îndrăgit în casă: Berenjena 
Urbino. 

Fermina Daza se convinsese între timp că, spre deosebire de viaţa publică, 
viaţa intimă e nestatornică şi imprevizibilă. Nu-şi putea da seama dacă existau 


diferente reale între copii şi adulţi, dar, în ultimă instanţă, prefera copiii, pentru 
că aveau opinii mai precise şi mai clar exprimate. Abia depăşise promontoriul 
maturității, eliberată, în sfârşit, de orice iluzie, când începu să întrevadă din ce 
în ce mai limpede că viaţa ei nu arăta aşa cum şi-o imaginase în reveriile de 
tinereţe din parculetul Evangheliilor. Nici chiar în adâncul sufletului nu 
îndrăznise să-şi mărturisească până atunci că era, de fapt, o servitoare de lux. 
În societate ajunsese să fie cea mai iubită, cea mai răsfăţată, şi tocmai de 
aceea, cea mai temută de toţi, dar nicăieri nu i se pretindea mai mult şi nu i se 
ierta mai puţin ca în propria-i gospodărie. Avea senzaţia că trăia o viaţă de 
împrumut: domnea ca o suverană absolută peste un vast imperiu al fericirii 
clădit de soţul ei, dar numai pentru el. Era conştientă că o iubea mai presus de 
orice, mai mult decât pe oricine altcineva, dar numai pentru el: o roabă supusă 
bunului său plac. 

Cea mai mare tortură pentru ea erau mesele zilnice. Nu numai din pricină 
că trebuia să fie gata la timp: nu, trebuia să fie perfecte, trebuia să-i 
pregătească exact ce avea el chef să mănânce, fără să-i cunoască dinainte 
preferinţele. Dacă îl întreba uneori, ceremonie inutilă, ca atâtea altele, a 
ritualului domestic, el nici măcar nu catadicsea să-şi ridice privirea de pe ziar şi 
răspundea: „Orice". O spunea cu toată sinceritatea, în felul său amabil, pentru 
că nu exista pe lume sot mai putin despotic ca el. Dar la masa nu putea fi chiar 
orice, ci exact ceea ce voia el, nici o greşeală, nici o abatere nefiind trecute cu 
vederea: carnea nu trebuia să aibă gust de carne, peştele să nu miroasă a 
peşte, carnea de porc să nu aibă gust de rapăn, iar puiul, de pene. Chiar şi 
când nu era vremea sparanghelului, trebuia să facă pe dracu-n patru şi să-l 
găsească, pentru ca el să se poată desfăta cu mireasma propriei urine. Nu-l 
învinovăţea pe el: vinovată era viata. Numai că el era un protagonist implacabil 
al vieţii. Era de ajuns umbra unei îndoieli, ca să de la o parte farfuria şi să 
spună: „Mâncarea asta a fost făcută fără dragoste". Uneori, dovedea o fantezie 
greu de imaginat. Odată, abia şi-a muiat buzele în ceaiul de musetel şi l-a 
refuzat imediat cu o singură frază: „Chestia asta are gust de fereastră". Atât ea, 
cât şi servitoarele au rămas cu gura căscată, pentru că nici una nu auzise până 
atunci de cineva care să fi băut zeamă de fereastră fiartă, dar când au gustat 
ceaiul, încercând să priceapă ceva, au înţeles: într-adevăr, avea gust de 
fereastră. 

Era un soţ perfect: niciodată nu se apleca să ridice ceva de pe jos, nu 
stingea lumina si nu închidea uşile. Dis-de-dimineata, când se îmbrăca şi 
descoperea un nasture lipsă, începea să bodogănească pe întuneric: „Un 
bărbat ar trebui să-şi ia două neveste, pe una s-o iubească şi alta să-i coasă 
nasturii". Zilnic, la cea dintâi sorbitură de cafea sau la prima lingură de supa 
aburindă, scotea un urlet sfâşietor, care nu mai speria pe nimeni din casă, şi 
imediat îşi vărsa naduful: „Să ştiţi că într-o bună zi o să-mi iau lumea în cap, 
m-am săturat să tot umblu cu gura fripta". Se plângea întruna că niciodată nu 
se găteau mâncăruri atât de gustoase şi variate ca în zilele în care el nu putea 
pune nimic în gură pentru că luase un purgativ şi, convins de perfidia 
nevesti-sii, până la urmă, a obligat-o să ia şi ea purgative odată cu el. 

Sătulă de lipsa lui de înţelegere, Fermina i-a cerut un cadou mai neobişnuit 
de ziua ei: să facă timp de o zi toate treburile gospodăriei. El a acceptat 
amuzat şi şi-a luat rolul în serios încă din zori. A pregătit un mic dejun copios, 
dar a uitat că ei nu-i făceau bine ouăle prăjite şi nu-i plăcea cafeaua cu lapte. A 
împărţit instrucţiunile pentru masa de prânz, la care aveau opt invitaţi, a dat 
dispoziţii să se facă imediat curăţenie prin camere şi s-a străduit atât de mult 
să-i demonstreze că e mai priceput ca ea într-ale gospodăriei, încât înainte de 
ora douăsprezece s-a văzut nevoit să capituleze fără nici un pic de jenă. Incă 
din primul moment, şi-a dat seama că habar n-avea de rosturile casei, iar 


servitoarele l-au lăsat să scotoceasca după fiecare lucrusor în parte, pentru ca 
şi ele intraseră în joc. La ora zece, nu fusese luată nici o hotărâre în privinţa 
prânzului, pentru că în casă curăţenia nu era încă terminată, nimeni nu 
dereticase prin dormitor, baia a rămas nespălată, a uitat să pună hârtie 
igienică, să schimbe cearşafurile, să trimită trăsura după copii şi a încurcat în 
aşa hal atribuţiile servitoarelor, încât a pus-o pe bucătărească să facă paturile, 
iar pe cameriste le-a trimis să gătească. La unsprezece, când mai era foarte 
puţin timp până la sosirea musafirilor, Fermina Daza, moartă de râs, a luat din 
nou frânele gospodăriei în mâini, dar nu cu atitudinea triumfătoare pe care şi-ar 
fi dorit-o, ci cu un sentiment copleşitor de compasiune pentru inutilitatea 
domestică a soţului ei. Inciudat, el şi-a răcorit inima cu argumentul bi- 
necunoscut: „În orice caz, m-am descurcat mai bine decât ai face-o tu dacă 
te-ai apuca să vindeci bolnavi". A fost o lecţie binevenită, şi nu numai pentru el. 
O dată cu trecerea anilor, amândoi au ajuns pe căi diferite la concluzia 
inteleapta că era cu neputinţă să convietuiasca altfel, să se iubească altfel: 
nimic nu era aşa de complicat pe lumea asta ca dragostea. 

În plenitudinea noii sale vieţi, Fermina Daza avea prilejul să-l zărească tot 
mai des, la diverse festivități, pe Florentino Ariza, pe măsură ce el avansa în 
funcţie, dar tocmai de aceea ajunsese să i se pară atât de firesc faptul că-l 
întâlnea, încât, uneori, uita să-l mai salute. Auzise vorbindu-se despre el destul 
de frecvent, pentru că, în lumea oamenilor de afaceri, ascensiunea lui 
prudentă, dar de nestăvilit, la C.F.C. era unul din subiectele permanente. 
Remarcase schimbările în bine din comportamentul lui: timiditatea i se 
decantase într-un soi de detaşare enigmatică, se mai împlinise şi nu-i stătea 
rău, placiditatea proprie vârstei nu făcea decât să-l avantajeze şi reuşise să re- 
zolve cu demnitate calvitia pustiitoare. Continua totuşi să sfideze vremurile şi 
moda, purtând aceleaşi haine cernite, redingotele anacronice, pălăria unică, 
lavaliera de poet, din merceria maică-sii. umbrela sinistră. Fermina Daza s-a 
obişnuit treptat cu noua lui înfăţişare şi, în cele din urmă, nu se mai gândea la 
el ca la adolescentul languros care suspina de dorul ei sub vârtejurile de frunze 
galbene din parcul Evangheliilor. Nu-l privea însă niciodată cu indiferenţă, iar 
veştile bune despre el o bucurau, pentru că încet-încet o uşurau de povara 
vinovăţiei. 

Pe neaşteptate însă, tocmai când îl credea definitiv şters din amintire, i s-a 
arătat din nou, de data aceasta, preschimbat în năluca propriilor ei nostalgii. 
Erau primele adieri ale batranetii, când a început să simtă că ceva iremediabil 
se petrecuse în viaţa ei, ori de câte ori auzea tunetul care anunţa ploaia. Era 
rana de nevindecat a tunetului însingurat, bolovănos şi punctual, care bubuia în 
fiecare zi de octombrie, la trei după-amiază, în munţii Villanueva, şi a cărui 
amintire devenea tot mai vie odată cu trecerea anilor. În timp ce întâmplările 
recente i se invalmaseau în minte doar după câteva zile, amintirile din călătoria 
legendară prin ţinutul verişoarei Hildebranda deveneau, graţie luciditatii 
perverse a nostalgiei, atât de intense, încât păreau din ajun. lşi amintea de 
târguşorul Manaure, cocotat pe povârnişurile munţilor, cu singura lui stradă, 
dreaptă, înecată în verdeață, cu păsările sale de bun augur, îşi amintea de casa 
cu stafii şi de nopţile când se trezea cu cămaşa udă leoarcă de lacrimile 
nesecate ale Petrei Morales, care, odinioară, se sfârşise de dragoste chiar în 
patul unde dormea ea. li reveneau în amintire gustul guayabelor, care nicicând 
după aceea n-a mai fost acelaşi, presimtirile atât de intense, încât susurul lor 
se împletea cu cel al ploii, după-amiezile de topaz de la San Juan del Cesar, 
când pleca la plimbare cu alaiul de verişoare gureşe după ea, iar pe măsură ce 
se apropia de oficiul de telegraf, strângea tot mai tare din dinţi, ca să nu-i iasă 
inima din piept. A vândut casa părintească fără să se mai gândească la preţ, 
pentru că nu mai putea suporta dorul după anii adolescenţei, spectacolul 


dezolant al parcului pustiu întrezărit de la balcon, mireasma sibilinică a 
gardeniilor în nopţile caniculare, năluca îmbrăcată ca o doamnă din alte 
vremuri din fotografia făcută în acea după-amiază de februarie când i se 
hotărâse soarta, toate amintirile din care o pândea mereu chipul lui Florentino 
Ariza. A avut însă luciditatea să-şi dea seama că nu erau amintiri de dragoste, 
nici de cainta, ci imaginile unei neimpliniri care lăsa în urmă o dara de lacrimi. 
Fără să-şi dea seama, era pândită de aceeaşi capcană a compasiunii în care 
căzuseră atâtea victime imprudente ale lui Florentino Ariza. 

Şi-a căutat un sprijin în soţul ei. Exact când el însuşi avea mai multă 
nevoie de ea, pentru că o depasea pe drumul vieţii cu zece ani, bâjbâind singur 
prin negurile batranetii, dezavantaj la care se mai adăuga faptul că era bărbat 
şi, ca atare, mai vulnerabil. Au ajuns să se cunoască atât de bine, încât după 
aproape treizeci de ani de căsnicie, se comportau ca o singură fiinţă divizată, 
simțindu-se uneori stanjeniti de faptul că-şi ghiceau fără să vrea gândurile sau 
de situaţia de-a dreptul ridicolă când unul dintre ei anticipa în public ceea ce 
avea de gând să spună celălalt. Biruiseră împreună neînțelegerile cotidiene, 
aversiunile stârnite din senin, mizeriile reciproce, fabuloasele izbucniri de 
mânie ale complicitatii conjugale. A fost epoca în care s-au iubit mai bine ca 
oricând, fără grabă şi fără excese, dar conştienţi şi mulţumiţi de victoriile 
neverosimile repurtate asupra vitregiei soartei. Viaţa avea să le rezerve, de 
bună seamă, şi alte surprize mortale, dar nu mai avea importanţă: ajunseseră 
de-acum pe ţărmul celălalt. 


Cu prilejul sărbătoririi noului secol, au avut loc o serie de manifestări 
publice inedite, cea mai remarcabilă dintre toate fiind prima călătorie în balon, 
rod al iniţiativelor inepuizabile ale doctorului Juvenal Urbino. Jumătate din 
populaţia urbei s-a adunat pe plaja de la Arsenal ca să admire înălţarea 
uriaşului balon confecţionat din tafta în culorile drapelului naţional, care a 
inaugurat poşta aeriană, îndreptându-se spre Juan de la Cienaga, localitate 
aflată la circa treizeci de leghe spre nord-est, în linie dreaptă. Doctorul Juvenal 
Urbino şi soţia sa, care incercasera emoția zborului la Expoziţia Universală de la 
Paris, s-au urcat cei dintâi în nacela de răchită, urmaţi de inginerul de zbor şi de 
alti şase invitaţi de vază. Guvernatorul provinciei le incredintase o scrisoare 
pentru autorităţile municipale din San Juan de la Cienaga, în care se consemna 
pentru posteritate că aceea era prima corespondenţă transportată prin văzduh. 
Întrebat de un ziarist de la Jurnalul Comerţului care ar fi ultimele sale cuvinte 
dacă s-ar întâmpla să piară în acea aventură, doctorul Juvenal Urbino n-a stat 
prea mult pe gânduri ca să dea răspunsul ce avea să stârnească atâtea 
comentarii injurioase. 

— După opinia mea, a spus, secolul al XIX-lea s-a încheiat pentru toată 
lumea, mai puţin pentru a noastră. 

Pierdut în mulţimea neştiutoare, care cânta plină de entuziasm imnul 
naţional, în timp ce balonul câştiga înălţime, Florentino Ariza l-a aprobat în 
sinea lui pe necunoscutul care comenta într-un grup evenimentul, susţinând că 
aventura aceea nu era deloc potrivită pentru o femeie, mai ales la vârsta 
Ferminei Daza. Până la urmă însă, călătoria n-a fost chiar aşa de periculoasă. 
Sau, mai degrabă, nu atât de periculoasă, pe cât de deprimantă. Balonul a 
ajuns cu bine la destinaţie, după o călătorie agreabilă, pe un cer de un albastru 
neverosimil. Au zburat la mică înălţime, purtaţi de un vânt lin şi favorabil, mai 
întâi pe deasupra coastelor munţilor cu piscurile ninse, iar apoi, peste 
întinderea nesfârşită a mlastinilor din Ciénaga Grande. 


Au văzut de sus, aşa cum le vedea din cer Dumnezeu, ruinele stravechiului 
şi eroicului oraş Cartagena de Indias, cea mai frumoasă aşezare de pe faţa 
pământului, părăsit în grabă de locuitorii tngroziti de urgia holerei, după ce 
reuşise să reziste mai bine de trei veacuri la atâtea asedii ale englezilor şi la 
năvălirile corsarilor. Au văzut zidurile împrejmuitoare intacte, străzile cotropite 
de bălării, fortificațiile mistuite de tufele de pansele, palatele de marmură, cu 
altare de aur şi viceregi putreziti de holeră în armuri. 

Au zburat peste casele înălțate pe piloni din Troja de Cataca, vopsite în 
culori ameţitoare, cu crescătoriile lor de iguane şi perdele de balsamine şi 
astromelii înflorite atârnând prin grădinile lacustre. Sute de copii despuiati se 
aruncau în apă starniti de strigătele din jur, se aruncau de la ferestre, de pe 
acoperişurile caselor, din canoele pe care le conduceau cu o uluitoare 
îndemânare, şi se cufundau ca nişte toni ca să prindă pachetele cu haine şi 
alimente, flacoanele cu pastile din răşină de tabonuco pentru tuse, pe care 
frumoasa femeie cu pălărie cu pene le arunca din nacela balonului. 

Au zburat peste plantațiile tinere de banani, un ocean de umbre, învăluit 
într-o tăcere coplesitoare ce se înălța până la ei ca un abur letal, iar Fermina 
Daza şi-a adus aminte că pe la trei, patru ani, se plimba prin crângul umbros de 
mână cu mama sa, care părea, la rândul ei, aproape un copil printre celelalte 
femei, îmbrăcate ca şi ea în rochii de muselină, cu umbrelute albe şi pălării de 
crep. Inginerul de zbor, care scruta lumea prin ochean, spuse: „Am impresia că 
sunt morţi". Îi întinse ocheanul doctorului Juvenal Urbino, iar acesta văzu 
căruțele cu boi pe ogoare, sinele de cale ferată, pâraiele îngheţate, trupurile 
încremenite, împrăştiate peste tot. Cineva spuse că holera făcea ravagii în 
localităţile din Cienaga Grande. Doctorul Urbino comentă, fără să lase ocheanul 
din mână: 

— Probabil că e o formă necunoscută de holeră, fiindcă fiecare mort are un 
glonte în ceafă. 

Nu mult după aceea au zburat peste talazurile înspumate ale mării şi au 
coborât fără incidente pe un tarm de silitră, rocă dură străbătută de crăpături, 
care dogorea mai tare ca focul. În aşteptarea lor, acolo se strânseseră 
autorităţile târgului, care se apărau cum puteau de vipia soarelui sub nişte 
umbrele obişnuite, şcolarii care fluturau stegulete în ritmul imnurilor, reginele 
frumuseţii cu flori veştejite şi coroane din carton poleit, precum şi orchestra 
populară din prospera localitate Gayra, la vremea aceea, cea mai bună de pe 
toată coasta Mării Caraibilor. Fermina Daza nu dorea altceva decât să-şi revadă 
locul natal, ca să-l confrunte cu cele mai vechi amintiri ale sale, dar nimănui nu 
i s-a permis să intre în oraş din cauza epidemiei. După ce doctorul Juvenal 
Urbino a înmânat istorica scrisoare, care, mai târziu, s-a rătăcit printre alte 
hârtii, astfel încât i s-a pierdut pentru totdeauna urma, întreaga asistenţă a fost 
cât pe ce să se sufoce în lâncezeala discursurilor. Când festivitatea a luat 
sfârşit, întrucât inginerul de zbor n-a reuşit să înalțe balonul, au fost conduşi 
călare pe catâri până la debarcaderul Pueblo Viejo, unde mlaştina se unea cu 
marea. Fermina Daza era sigură că mai trecuse pe acolo, când era mică, 
împreună cu maică-sa, într-un car tras de o pereche de boi. Îi povestise chiar şi 
tatălui ei toate astea, dar el a murit încredinţat că era cu neputinţă ca ea să 
tina minte cele întâmplate. 

— Ai avut dreptate, i-a spus, îmi aduc foarte bine aminte de tot, dar tu n-ai 
de unde să ştii cum a fost, pentru că s-a întâmplat cu cel puţin cinci ani înainte 
să te nasti. 

Trei zile mai târziu, membrii expediției s-au întors în portul de plecare 
istoviti de furtuna ce se dezlantuise în timpul nopţii pe mare şi au fost primiţi 
ca nişte eroi. Pierdut în mulţime, fireşte, Florentino Ariza a recunoscut pe chipul 
Ferminei Daza semnele groazei. Dar după-amiază, când a revăzut-o la o 


demonstratie de ciclism patronata tot de sotul ei, orice urma de oboseala 
disparuse. Conducea un velociped bizar, ca un aparat de circ, cu roata din fata, 
pe care era fixată şaua, foarte înaltă, iar cea din spate atât de mica, încât abia 
se putea sprijini pe ea. Purta nişte pantaloni bufanti, strânşi sub genunchi cu 
panglici roşii, ceea ce a stârnit indignarea printre doamnele mai în vârstă şi i-a 
descumpănit pe bărbaţi, dar nimeni n-a putut rămâne indiferent la 
îndemânarea ei. 

Această imagine fugară şi ca ea atâtea altele, care îi ieşeau în cale lui 
Florentino Ariza după cum avea toane hazardul, dispăreau la fel de brusc, 
lăsându-i în inimă o dâră de nelinişte. Erau însă singurele repere după care se 
orienta în viata, pentru ca el nu simţea trecerea necruțătoare a timpului pe 
propria-i piele, ci doar în schimbările imperceptibile pe care le constata la 
Fermina Daza de câte ori o întâlnea. 

Într-o seară, a intrat la Hanul lui don Sancho, un restaurant de lux de pe 
vremea spaniolilor, şi s-a aşezat în colţul cel mai îndepărtat, aşa cum făcea de 
obicei când venea să ciugulească la repezeală câte ceva. Deodată, a zărit-o în 
oglinda cea mare de pe peretele din fund pe Fermina Daza, cu soţul ei şi cu 
încă două familii, aşezată la masă în aşa fel încât el o putea privi reflectată în 
toată splendoarea. Fără să banuiasca nimic, lipsită cu totul de apărare, 
conducea conversaţia cu un farmec şi cu o veselie care scânteiau ca un foc de 
artificii, iar frumuseţea ei părea şi mai strălucitoare sub uriaşele policandre de 
cristal: Alice trecuse din nou de partea cealaltă a oglinzii. 

Florentino Ariza a privit-o în voie, cu răsuflarea tăiată, a văzut-o mâncând, 
a văzut-o abia gustând din paharul cu vin, a văzut-o glumind cu cel de-al 
patrulea don Sancho al spitei, a trăit un crâmpei de viata alături de ea, de la 
masa lui solitară, şi mai bine de un ceas s-a plimbat, fără să fie văzut, în spaţiul 
interzis al intimitatii ei. A mai băut patru cesti de cafea, ca să-şi omoare timpul, 
până când a văzut-o plecând împreună cu tot grupul. Au trecut atât de aproape 
de el, încât i-a simţit mirosul printre rafalele de parfum împrăştiate de ceilalţi. 

Din seara aceea, aproape un an de zile l-a tot bătut la cap pe proprietarul 
restaurantului să-i vândă oglinda, oferindu-i în schimb bani sau favoruri, orice 
şi-ar fi dorit în viaţă. N-a fost deloc uşor, pentru că bătrânul don Sancho credea 
cu adevărat că rama aceea minunată, cioplită de ebenişti vienezi, era, după 
câte se povestea, perechea geamănă a celei care aparținuse Mariei Antoineta 
şi care dispăruse fără urmă: două bijuterii unice. Când a cedat într-un sfârşit, 
Florentino Ariza a atârnat oglinda în salon, dar nu pentru că ar fi vrut să admire 
desăvârşita frumuseţe a ramei, ci ca să poată privi spaţiul interior, care, timp 
de două ore, fusese ocupat de imaginea atât de îndrăgită. 

Aproape întotdeauna o vedea pe Fermina Daza la braţul soţului ei, 
mişcându-se amândoi într-o armonie perfectă, într-un spaţiu numai al lor, cu 
uluitoarea fluiditate a unor siamezi, care se altera numai când îl salutau pe el. 
Într-adevăr, doctorul Juvenal Urbino îi strângea mâna cu o caldă cordialitate, iar 
câteodată îşi permitea chiar să-l bată uşor cu palma pe umăr. Ea, în schimb, il 
condamnase la regimul impersonal al formulelor protocolare şi niciodată n-a 
schiţat vreun gest care să-i dea de înţeles că îşi amintea de el din vremea când 
nu era căsătorită. Trăiau în două lumi opuse, dar în timp ce el se străduia din 
răsputeri să reducă distanţa, ea nu făcea decât să dea înapoi. Mult mai târziu 
şi-a pus întrebarea dacă indiferența aceea nu era cumva o platoşă împotriva 
fricii. Ideea i-a venit pe neaşteptate la inaugurarea primului vapor de apă dulce 
construit la şantierele locale, prilej cu care Florentino Ariza, în calitatea sa de 
vicepreşedinte al C.F.C., l-a reprezentat pentru prima dată în mod oficial pe 
unchiul Le6n XII. Această coincidenţă a facut ca întreg evenimentul să capete o 
solemnitate aparte, motiv pentru care nici una din personalităţile marcante ale 
oraşului n-a lipsit de la festivitate. 


Florentino Ariza tocmai se ocupa de invitati in salonul vaporului mirosind 
încă a catran, când o salva de aplauze a izbucnit pe chei, iar fanfara a atacat 
un marş triumfal. Cu greu şi-a putut stăpâni fiorul cu care era obişnuit aproape 
de-o viaţă, când a zărit-o pe frumoasa femeie a visurilor sale la braţul soţului, 
în toată splendoarea maturității ei înfloritoare, pasind falnic, ca o regina din alte 
vremuri, printre soldaţii gărzii de onoare îmbrăcaţi în uniforme de paradă, sub 
vârtejul de serpentine şi petale de flori aruncate de la ferestre. Amândoi 
răspundeau la ovatii fluturând din mână, dar ea era aşa de strălucitoare, încât 
părea singură în mulţime, îmbrăcată toată în auriu imperial, de la pantofii cu 
tocuri înalte şi cozile de vulpe atârnate la gât, până la pălărioara clos. 

Florentino Ariza i-a aşteptat pe punte, alături de autorităţile municipale, în 
vacarmul stârnit de muzica fanfarei, de bubuitul petardelor şi de cele trei 
şuierături dense ale vaporului, care au învăluit cheiul în aburi. Juvenal Urbino 
i-a salutat pe cei ieşiţi în întâmpinarea lor cu binecunoscuta sa cordialitate, 
lăsând fiecăruia impresia că îi purta o afecţiune aparte: mai întâi căpitanul 
navei, în uniformă de gală, apoi arhiepiscopul, după aceea guvernatorul şi 
primarul cu respectivele lor consoarte, urmaţi de comandantul fortăreței, sosit 
de curând în oraş dintr-un ţinut al Anzilor. La coadă, aproape invizibil printre 
atâtea notabilitati, se afla Florentino Ariza, într-un costum de stofă de culoare 
închisă. După ce l-a salutat pe comandantul fortăreței, Fermina a avut o uşoară 
şovăială în faţa mâinii întinse a lui Florentino Ariza. Militarul, dispus să facă 
prezentările, a întrebat-o dacă se cunoşteau. Ea n-a spus nici da, nici nu, dar i-a 
întins mâna lui Florentino Ariza cu un zâmbet de salon. Nu era prima dată când 
reacţiona astfel, se mai întâmplase în două împrejurări din trecut şi avea să se 
mai întâmple, iar Florentino Ariza pusese totdeauna această comportare pe 
seama caracterului Ferminei Daza. În după-amiaza aceea însă, s-a întrebat cu 
infinita sa capacitate de iluzionare dacă o indiferenţă atât de înverşunată nu 
era cumva un subterfugiu folosit pentru a-şi disimula o suferinţă din dragoste. 

A fost de ajuns acest gând ca să-i stârnească vechile doruri. A început sa 
dea din nou târcoale casei Ferminei Daza, cu aceeaşi nerăbdare ca odinioară în 
parculetul Evangheliilor, dar nu cu intenţia bine calculată de a fi văzut, ci numai 
ca s-o poată zări şi ca să se incredinteze că mai exista pe lume. De data 
aceasta însă, era greu să treacă neobservat. Cartierul La Manga se afla pe o 
insulă aproape pustie, despărțită de oraşul istoric printr-un canal cu ape verzui 
şi acoperită de tufişuri de icaco, unde pe vremuri îşi aflau adăpost indragostitii 
duminicali. Nu de mult, vechiul pod de piatră construit de spanioli fusese 
dărâmat şi înlocuit cu altul din cărămidă, luminat cu becuri electrice, pe unde 
treceau noile tramvaie cu catări. La început, locuitorii din La Manga au avut 
mult de suferit de pe urma primei uzine electrice din oraş, ale cărei trepidatii, 
neprevăzute în proiect, cutremurau fără încetare pământul. In pofida trecerii de 
care se bucura, nici măcar doctorul Juvenal Urbino n-a putut convinge 
autorităţile s-o mute într-un loc mai îndepărtat, până când, într-un sfârşit, i-a 
venit în ajutor complicitatea sa bine dovedită cu Pronia Cerească. Într-o noapte, 
cazanul uzinei a sărit în aer cu o bubuitură îngrozitoare, a zburat pe deasupra 
vilelor noi, a survolat jumătate din oraş şi a făcut praf galeria străvechii 
mănăstiri Sfântul Juliân Ospitalierul. Deşi clădirea părăginită fusese aban- 
donată la începutul aceluiaşi an, cazanul a ucis patru puşcăriaşi care evadaseră 
la căderea nopţii din închisoarea locală şi se ascunseseră în capelă. 

Mahalaua aceea tihnită, cu atât de frumoase tradiţii amoroase, s-a dovedit 
însă neprielnică pentru iubirile fără de noroc atunci când a devenit un cartier 
de lux. Străzile erau înecate în praf vara, mocirloase iarna şi pustii mai tot 
timpul anului, iar casele rare, pitulate printre grădini năpădite de verdeață, cu 
terasele lor pardosite cu mozaic, care luaseră locul balcoanelor de odinioară, 
păreau făcute anume pentru a-i descuraja pe indragostitii furisati. Din fericire, 


nu de mult, iesise moda promenadelor în trăsuri de piaţă trase de un cal, iar 
drumul se sfârşea de obicei pe un dâmb de unde oricine putea privi în voie 
amurgurile sfâşiate din octombrie, mai bine chiar decât din turnul farului, 
transatlanticul care trecea în fiecare joi, imens şi alb, pe canalul portului, atât 
de aproape, încât îţi venea să-l atingi cu mâna, sau rechinii care pândeau 
nemiscati plaja seminariştilor. După o zi grea la birou, Florentino Ariza lua o 
birjă şi o pornea la plimbare, dar în loc să lase jos coşul trăsurii, aşa cum făceau 
toţi ceilalţi în lunile călduroase, rămânea ascuns pe bancheta din spate, 
nevăzut în umbră, totdeauna singur, alegând cele mai imprevizibile trasee ca 
să adoarmă orice bănuieli ale birjarului. De fapt, din toată plimbarea nu-l 
interesa decât mausoleul din marmură trandafirie, pe jumătate ascuns printre 
tufele de banani şi stufoşii copaci mango, replică nereusita a conacelor idilice de 
pe plantațiile de bumbac din Louisiana. Copiii Ferminei Daza se întorceau de la 
şcoală pe la cinci. Florentino Ariza îi vedea sosind în trăsura familiei şi, imediat 
după aceea, îl vedea plecând la vizitele sale obişnuite pe doctorul Juvenal 
Urbino, dar vreme de aproape un an de zile cât a tot dat târcoale casei, n-a 
putut zări nici măcar umbra aceleia după care tânjea atâta. 

Într-o după amiază, când s-a încăpăţinat să-şi continue plimbarea solitară, 
deşi se pornise prima ploaie devastatoare din iunie, calul a alunecat în noroi şi 
a căzut pe burtă. Florentino Ariza şi-a dat seama cu groază că se opriseră chiar 
în faţa vilei Ferminei Daza şi l-a implorat pe birjar s-o ia din loc, fără să-i treacă 
prin cap că însăşi consternarea lui îl putea da în vileag. 

— Aici, nu, te rog, i-a strigat. Oriunde în altă parte, dar nu aici. 

Derutat de această somaţie, vizitiul a încercat să ridice calul fără să-l mai 
deshame şi osia trăsurii s-a rupt. Florentino Ariza s-a dat jos cu chiu cu vai şi a 
trebuit să îndure ruşinea sub răpăiala ploii, până când alţi trecători s-au oferit 
să-l ducă acasă în trăsura lor. În timp ce aştepta, o servitoare a familiei Urbino, 
care îl văzuse cu hainele leoarcă şi picioarele înfundate în noroi până la 
genunchi, i-a adus o umbrelă şi l-a poftit să se adăpostească pe terasă. Nici în 
cele mai nebunesti deliruri ale sale nu visase Florentino Ariza un asemenea 
noroc, dar în după-amiaza aceea ar fi preferat să moară decât să fie văzut de 
Fermina Daza în halul în care era. 

Pe vremea când locuiau în oraşul vechi, cei din familia Urbino se duceau 
duminica pe jos la catedrală, unde asistau la liturghia de dimineaţă, o 
ceremonie mai degrabă mondenă decât religioasă. Nici mai târziu, când s-au 
mutat, n-au renunţat şi ani în şir au făcut drumul până acolo cu trăsura, iar, 
uneori, mai zăboveau cu prietenii la taclale sub palmierii din piaţă. Dar după ce 
a fost înălţată biserica seminarului din La Manga, care avea un cimitir în 
preajmă şi chiar o plajă privată, n-au mai dat pe la catedrală decât cu prilejul 
marilor sărbători. Nefiind la curent cu aceste schimbări, Florentino Ariza şi-a 
pierdut câteva duminici la rând pe terasa de la Cafeneaua Parohiei, pândind 
lumea care ieşea de la liturghie. Când şi-a dat seama de încurcătură, s-a grăbit 
să se ducă la biserica nouă, unul din lăcaşurile cele mai frecventate până acum 
câţiva ani de lumea bună din oraş, şi astfel a avut prilejul să-l vadă în cele 
patru duminici ale lunii august pe doctorul Juvenal Urbino, care sosea 
totdeauna la ora opt, însoţit de copii, dar fără Fermina Daza. Într-una din acele 
zile, s-a plimbat prin noul cimitir din apropiere, unde bogatii locuitori ai 
cartierului La Manga îşi construiau cavouri somptuoase, iar inima i-a tresărit 
când a descoperit la umbra unei ceiba uriaşe cel mai somptuos monument 
dintre toate, cu vitralii gotice, îngeri de marmură şi lespezi aurii pentru întreaga 
familie, cu numele săpate în litere de aur. Printre ele, de bună seamă, se afla şi 
piatra de mormânt pregătită pentru dofia Fermina Daza de la Calle, alături de 
cea a soţului, având un epitaf comun: Împreună şi în pacea Domnului. 

Până la sfârşitul anului, Fermina Daza n-a mai fost văzută la nici o 


festivitate publica, nici macar la cele prilejuite de sarbatorile Craciunului, unde 
cei doi soti straluceau de obicei prin eleganta. Dar cele mai multe comentarii 
le-a stârnit absenţa ei de la deschiderea stagiunii de operă. În pauză, Florentino 
Ariza a surprins o discuţie într-un grup de spectatori care în mod sigur vorbeau 
despre ea, fără să-i pomenească însă numele. Povesteau că, în luna iunie, 
fusese zărită la miezul nopţii îmbarcându-se pe transatlanticul companiei 
Cunard, cu destinaţia Panama, şi că purta un voal cernit pe faţă, ca să ascundă 
urmele devastatoare ale bolii ruşinoase care o rodea pe dinăuntru. Când cineva 
a întrebat ce rău aşa de cumplit putea dobori o femeie atât de falnică, a primit 
un răspuns încărcat de venin: 

— O doamnă atât de distinsă nu poate avea decât tuberculoză. 

Florentino Ariza ştia că bogătaşii din ţara lui nu sufereau niciodată de boli 
scurte. Fie se prăpădeau pe neaşteptate, aproape totdeauna în ajunul unei mari 
sărbători, care se ducea naibii din cauza doliului, fie se stingeau pe nesimţite, 
macinati de suferinţe îndelungate şi groaznice, ale căror intimitäti ajungeau 
până la urmă de domeniul public. Recluziunea în Panama era aproape o 
penitenta în viata lor. Se lăsau în voia doctorilor şi a lui Dumnezeu la Spitalul 
Adventiştilor, o hardughie albă, pierdută în ploile preistorice din ţinutul Darien, 
unde bolnavii pierdeau şirul putinelor zile care le mai rămâneau de trăit în 
odăile însingurate, cu perdele din pânză ordinară la ferestre, în mirosul acela de 
acid fenic, despre care nimeni n-ar fi ştiut să spună cu siguranţă dacă era 
semnul tamaduirii sau al morţii. Cei care se vindecau se întorceau cu braţele 
încărcate de cadouri, uşor stanjeniti şi parcă nerăbdători să dobândească 
iertarea pentru indiscretia de a mai fi încă în viata. Unii dintre ei se întorceau 
de acolo cu pântecele brăzdat de cusături grosolane, făcute parcă cu sfoară de 
cizmărie, pe care le arătau prietenilor veniţi să-i vadă, comparându-le cu cele 
ale nefericitilor care pieriseră sufocati de prea multă fericire, şi până la capătul 
vieţii nu mai conteneau să tot povestească despre nălucile ingeresti pe care le 
văzuseră pe când se aflau sub efectul cloroformului. In schimb, nimeni n-a 
putut afla vreodată ceva despre vedeniile bolnavilor care nu se mai întorceau 
acasă, îndeosebi ale celor mai nefericiti dintre ei: cei care îşi sfârşeau zilele 
surghiuniti în pavilionul tuberculosilor, răpuşi mai degrabă de monotonia ploii 
decât de suferinţă. 

Dacă ar fi fost pus să aleagă, Florentino Ariza n-ar fi putut spune ce anume 
prefera pentru Fermina Daza. Mai presus de orice însă, dorea să cunoască 
adevărul, oricât de amar, dar deşi l-a căutat peste tot, nu l-a putut afla. Fusese 
convins că, odată şi odată, cineva o să-i dea o informaţie cât de măruntă, care 
să confirme zvonurile. În lumea navigaţiei fluviale, care era lumea lui, nici o 
taină nu putea fi păstrată, nici o confidenta nu rămânea nedezvăluită. Cu toate 
acestea, nimeni nu auzise despre femeia cu vălul negru. Nimeni nu ştia nimic, 
într-un oraş unde se afla tot şi unde multe lucruri erau cunoscute chiar înainte 
de a se întâmpla. Mai ales cele care îi priveau pe bogătaşi. Dar pentru dispariţia 
Ferminei Daza nu existau explicaţii. Florentino Ariza continua să-şi piardă 
vremea prin La Manga, ascultând fără pic de evlavie slujbele din biserica 
seminarului, participând la festivități care, în alte împrejurări, nu i-ar fi trezit 
nici un fel de interes, dar timpul nu făcea decât să-i întărească credinţa că 
zvonurile erau adevărate. Totul părea normal în casa familiei Urbino, în afară de 
absenţa mamei. 

În vâlvora atâtor cercetări, a aflat alte noutăţi de care habar n-avea sau pe 
care nu le căuta, ca de pildă, vestea despre moartea lui Lorenzo Daza în satul 
cantabric unde se născuse. Îşi amintea că îl văzuse ani în şir participând la 
gălăgioasele înfruntări dintre şahiştii de la Cafeneaua Parohiei, răguşit de atâta 
vorbit, tot mai gros şi mai artagos pe măsură ce se cufunda în nisipurile 
mişcătoare ale unei batraneti nemiloase. Nu-şi mai vorbiseră din secolul pre- 


cedent, de la acel nefericit paharel de rachiu de anason, iar Florentino Ariza 
nutrea convingerea că nu-l uitase, pastrandu-i, ca si el de altfel, aceeaşi 
ranchiuna, chiar şi dupa ce îşi văzuse visul cu ochii şi-şi căpătuise aşa de bine 
fata. Insă dorinţa de a afla ceva sigur despre starea Ferminei Daza era atât de 
mare, încât, ca să poată obţine o informaţie de la tatăl ei, începuse să 
frecventeze din nou Cafeneaua Parohiei, chiar în perioada când acolo a avut loc 
istoricul turneu de şah în care Jeremiah de Saint-Amour a înfruntat singur 
patruzeci şi doi de adversari. Aşa a aflat că Lorenzo Daza murise, veste care l-a 
bucurat din toată inima, chiar dacă ştia că preţul acelei bucurii putea fi ne- 
cunoaşterea adevărului. Până la urmă s-a împăcat cu ideea spitalului pentru 
bolnavii fără de speranţă, consolându-se cu binecunoscutul proverb: Femeie 
bolnavă, femeie eternă. Când şi cand, coplesit de deznădejde, se amăgea cu 
gândul că, dacă Fermina Daza ar fi murit, ştirea i-ar fi ajuns oricum la urechi, 
fără s-o mai caute. 

N-avea să-i ajungă niciodată. Pentru că Fermina Daza se afla, teafără şi 
nevătămată, la moşia unde verişoara Hildebranda trăia uitată de lume, la 
jumătate de leghe depărtare de orăşelul Flores de Maria. Plecase fără multă 
vâlvă, luând această hotărâre de comun acord cu soţul ei, năuciţi amândoi, ca 
nişte adolescenţi, de singura criză serioasă care le tulburase căsnicia vreme de 
douăzeci şi cinci de ani. Se abătuse asupra lor din senin, în plină maturitate, 
când, socotindu-se la adăpost de orice ambuscadă a necazurilor, cu copiii mari 
şi bine educați, se pregăteau să imbatraneasca fără amărăciune. Totul fusese 
atât de neaşteptat pentru amândoi, încât n-au vrut să rezolve neintelegerea cu 
certuri, cu lacrimi şi mijlocitori, după obiceiul locului, ci cu înţelepciunea natiilor 
Europei, dar, nefiind nici de aici, nici de acolo, până la urmă s-au împotmolit 
într-o situaţie puerilă care nu era de nicăieri. Într-un moment de furie, fără să 
ştie măcar de ce o făcea, ea se hotărâse să plece, iar el, conştient de propria sa 
vinovăţie, nu fusese în stare s-o oprească. 

Într-adevăr, Fermina Daza se îmbarcase la miezul nopţii, în cea mai mare 
taină şi cu obrazul acoperit de un văl cernit, dar nu pe transatlanticul 
companiei Cunard, cu destinaţia Panama, ci pe vaporaşul ce făcea cursa 
regulată la San Juan de la Cienaga, oraşul unde copilărise şi de care, în ultima 
vreme, îşi amintea cu tot mai multă nostalgie. Nesocotind voinţa soţului şi 
uzantele vremii, a plecat însoţită doar de o copilă de cincisprezece ani, fina ei, 
care crescuse laolaltă cu servitorii din casă, dar toţi căpitanii de pe vapoare şi 
autorităţile din fiecare port fuseseră anunţaţi de această călătorie. Când a luat 
hotărârea nechibzuită de a-şi părăsi căminul, le-a spus copiilor că are de gând 
să se odihnească vreo trei luni la moşia mătuşii Hildebranda, deşi, în sinea ei, 
era hotărâtă să rămână acolo pentru totdeauna. Doctorul Juvenal Urbino, care îi 
cunoştea prea bine incapatanarea, i-a respectat hotărârea cu umilinţă, ca pe o 
pedeapsă trimisă de Cel de Sus pentru multele lui păcate. Dar nici n-au 
dispărut bine în noapte luminile de pe vapor, şi amândoi şi-au regretat slăbiciu- 
nea. 

Deşi au întreţinut o corespondenţă formală privind sănătatea copiilor şi 
treburile gospodăriei, timp de aproape doi ani nici unul din ei n-a fost în stare 
să găsească o cale de întoarcere care să nu fie subminată de orgoliu. În cel 
de-al doilea an, copiii şi-au petrecut vacanţa la Flores de Maria, iar Fermina 
Daza s-a străduit din răsputeri să pară mulţumită de noua sa viaţă. Cel puţin 
aceasta a fost concluzia la care a ajuns Juvenal Urbino citind scrisorile pe care i 
le trimitea fiului său. Pe deasupra, cam tot atunci s-a aflat acolo, în turneu 
pastoral, şi episcopul de Riohacha, care străbătuse tot drumul sub nelipsitul 
baldachin şi călare pe o catârcă albă, cu valtrapuri brodate în aur. Pe urmele lui 
au năvălit din toate colţurile ţării lăutari cu acordeoane, vânzători ambulanți de 
amulete şi mâncare, iar împrejurimile conacului au fost asaltate timp de trei 


zile de schilozi si bolnavi fara speranta, atrasi nu atat de predicile docte sau de 
indulgentele papale, cat de faima catarcii, despre care se povestea ca savarsea 
adevărate minuni pe ascuns de stăpân. Episcopul cunoştea îndeaproape familia 
Urbino de la Calle încă de pe vremea cand era doar un biet preot, asa că, într-o 
bună zi, pe la amiază, a lăsat baltă tot bâlciul şi a şters-o la conacul 
Hildebrandei. După masa de prânz, în timpul căreia s-a vorbit numai despre 
lucruri lumeşti, a luat-o deoparte pe Fermina Daza, ca s-o spovedească. Ea a 
refuzat, cu amabilitate, dar cât se poate de ferm, explicându-i că nu se ştia cu 
nici un păcat pe suflet. Deşi nu acesta fusese scopul ei, cel puţin conştient, a 
rămas încredinţată că răspunsul avea să ajungă acolo unde trebuia. 

Doctorul Juvenal Urbino avea obiceiul să spună, nu fără oarecare cinism, 
că vina pentru acei doi ani amari din viaţa lor nu-i aparţinea, totul datorându-se 
prostului obicei al soţiei sale de a mirosi hainele de care se dezbrăcau ai casei 
şi de care se dezbrăca ea însăşi, ca să ştie dacă trebuia să le dea la spălat, 
chiar dacă păreau curate. O făcea încă din copilărie şi niciodată nu şi-ar fi 
închipuit că cei din jur ar putea să bage de seamă ceva, dacă soţul ei n-ar fi 
observat totul chiar din noaptea nunţii. De altfel, şi-a mai dat seama şi că fuma, 
închisă în baie, de cel putin trei ori pe zi, ceea ce nu l-a surprins deloc, ştiut 
fiind că femeile din mediul ei aveau obiceiul să se adune mai multe într-o 
odaie, să vorbească despre bărbaţi, să fumeze şi chiar să dea pe gât rachiu de 
doi bani, până cădeau late pe podele. Dar obiceiul de a amusina orice haină îi 
ieşea în cale i s-a părut nu numai indecent, ci şi nesănătos. Ea lua lotul în 
glumă, aşa cum făcea ori de câte ori n-avea chef de discuţii, spunând că 
Dumnezeu nu-i lipise de florile mărului pe faţă nasul acela iscoditor şi ascuţit ca 
un cioc de mierlă galbenă. Într-o dimineaţă, în timp ce era plecată după 
cumpărături, băiatul, care avea atunci trei ani, n-a mai fost de găsit în nici o 
ascunzătoare din casă, iar servitoarele, speriate, se apucaseră să răscolească 
şi prin vecini. Când s-a întors, în toiul căutărilor, a dat de două, trei ori târcoale, 
adulmecând ca un ogar, şi şi-a găsit copilul adormit într-un şifonier, unde 
nimănui nu-i trecuse prin cap să-l caute. Când soţul a întrebat-o uluit cum de-l 
găsise, ea i-a răspuns: 

— După mirosul de caca. 

La drept vorbind, mirosul nu-i servea numai ca să ştie când trebuie să dea 
rufele la spălat sau ca să găsească la iuteala copii pierduţi: era simţul dupa 
care se orienta în viata, îndeosebi în viata socială. Juvenal Urbino remarcase 
acest lucru chiar de la începutul căsniciei, când ea, venetica pripăşită într-un 
mediu ce-i era ostil de trei sute de ani, înota prin hatisul de corali ascuţiţi fără a 
se lovi de nimeni, cu o asemenea ştiinţă a vieţii, încât nu putea fi vorba decât 
de un instinct supranatural. Această abilitate de temut, care îşi putea avea 
sorgintea la fel de bine într-o înţelepciune milenară, dar şi într-o inimă de 
piatră, s-a dovedit o adevărată belea într-o duminică nenorocită, înainte de 
slujba de dimineaţă, când, mirosind din obisnuinta hainele purtate de soţul ei în 
ajun, Fermina Daza a avut senzaţia cutremurătoare că dormise cu un bărbat 
străin în pat. 

A mirosit mai întâi haina şi jiletca, în timp ce scotea lanţul de ceas prins la 
butonieră, portcreionul, portofelul şi cele câteva monede risipite prin buzunare, 
punându-le rand pe rând pe masuta de toaletă, apoi a mirosit cămaşa tighelită, 
în timp ce scotea acul de cravată, butonii de topaz de la mansete, nasturele de 
aur de la gulerul fals, după aceea a mirosit pantalonii, în timp ce scotea cele 
unsprezece chei prinse de un inel şi briceagul cu prăsele de sidef, iar la sfârşit 
a mirosit izmenele, ciorapii şi batista brodată cu monograma lui. Nu mai 
încăpea nici o îndoială: în fiecare obiect stăruia un miros pe care nu-l mai 
simtise niciodată de când trăiau împreună, un miros imposibil de definit, nici de 
flori, nici de esențe artificiale, amintind mai degrabă de ceva propriu naturii 


umane. N-a spus nimic şi nici n-a mai regăsit mirosul în fiecare zi, dar din clipa 
aceea, n-a mai adulmecat hainele soţului din simplă obisnuintä, ca să vadă 
dacă trebuia să le dea la spălat, ci cu o nelinişte care îi rodea măruntaiele. 

Fermina Daza n-ar fi putut plasa mirosul undeva anume în programul 
soţului ei. Între cursul de dimineaţă de la Şcoala de Medicină şi masa de prânz 
era cu neputinţă, doar nici unei femei cu mintea întreagă nu i-ar fi trecut prin 
cap să facă dragoste la repezeală şi la asemenea ore, mai cu seamă cu un 
musafir, când casa era nemăturată, paturile nefăcute, când trebuia să se ducă 
la piaţă, să pregătească prânzul, sau, ghinionul naibii, când unul din copii, 
întors pe neaşteptate de la şcoală cu capul spart, ar fi putut s-o găsească 
despuiată la unsprezece dimineaţa, în harababura din casă, şi, unde mai pui, cu 
un doctor călare pe ea. In plus, ştia că doctorul Juvenal Urbino prefera să facă 
dragoste numai noaptea, când era bezna mai adâncă, şi doar în cazuri extreme 
înainte de micul dejun, când se trezea legănat de ciripitul primelor păsărele. 
După această oră, cum spunea chiar el, era mai mare chinul să se dezbrace şi 
să se îmbrace la loc decât plăcerea unui amor cocoşesc. Aşa încât 
contaminarea hainelor nu putea avea loc decât în timp ce-şi vizita bolnavii sau 
în serile dedicate şahului şi filmului. Acest ultim aspect era greu de cercetat, 
pentru că, spre deosebire de atâtea prietene ale ei, Fermina Daza era prea 
mândră ca să-şi spioneze bărbatul sau ca să-i ceară altcuiva s-o facă pentru ea. 
În schimb, programul vizitelor, care părea cel mai potrivit pentru infidelitati, era 
şi cel mai uşor de verificat, întrucât doctorul Juvenal Urbino ţinea o evidenţă 
amănunţită a pacienţilor şi a onorariilor primite, de la prima consultatie până în 
clipa în care îi petrecea pe drumul fără întoarcere cu o cruce finală şi câteva 
cuvinte pentru odihna lor veşnică. 

În cursul celor trei săptămâni care au urmat, Fermina Daza n-a mai simţit 
mirosul din haine timp de câteva zile, l-a regăsit apoi când se aştepta mai puţin 
şi l-a descoperit mai persistent ca niciodată câteva zile la rând, deşi una din ele 
fusese o duminică petrecută în familie, când ei doi nu se despartisera nici o 
clipă. Intr-o după amiază s-a trezit fără să vrea în biroul lui, de parcă o 
persoană străină îi luase locul, încercând să descifreze cu o superbă lupă de 
Bengal încâlcitele însemnări despre consultatiile din ultima lună. Era prima 
oară că intra singură în biroul acela mirosind a creozot, intesat de cărţi legate 
în pielea unor animale necunoscute, de fotografiile aproape şterse ale unor 
grupuri de şcolari, de diplome tipărite pe pergament, de astrolaburi, de 
pumnale frumos cizelate, colectionate ani în şir. Un sanctuar tainic pe care îl 
considerase totdeauna ca singura parte a vieţii intime a soţului ei la care 
n-avea acces pentru că nu făcea parte din dragoste, aşa încât în rarele ocazii 
când intra acolo o făcea în prezenţa lui şi în mare grabă. Simtea că nu avea 
dreptul să intre singură şi cu atât mai puţin să scotocească, făcând cercetări 
care i se păreau indecente. Dar nu mai putea da înapoi. Voia să afle adevărul şi 
îl căuta cu o nelinişte aproape la fel de cumplită ca şi teama de a-l găsi, 
împinsă de la spate de o răbufnire mai puternică decât trufia ei înnăscută, mai 
năvalnică decât demnitatea ei: un supliciu fascinant. 

N-a putut lămuri nimic, pentru că toţi pacienţii lui, în afară, bineînţeles, de 
prietenii comuni, alcătuiau o lume inaccesibilă ei, cu oameni fără identitate, 
care nu puteau fi cunoscuţi după chip, ci după dureri, nu după culoarea ochilor 
sau după ascunzişurile inimii, ci după dimensiunile ficatului, după depunerile de 
pe limbă şi din urină, sau dupa halucinatiile din nopţile cu febră. Oameni care 
credeau în soţul ei, închipuindu-şi că trăiau numai datorită lui, când, de fapt, 
trăiau pentru el, şi care sfârşeau reduşi la o frază scrisă chiar de mâna lui în 
josul fişei medicale: Odihneşte-te în pace, Domnul te aşteaptă la Poarta 
Raiului. După două ore de căutări zadarnice, Fermina Daza a ieşit din birou cu 
senzaţia că se lăsase ispitită de indecenta. 


Sub imboldul propriei imaginatii, a inceput sa pandeasca orice schimbare 
din purtarea soţului. I se părea evaziv, fara chef la masa si în pat, predispus la 
exasperare si la replici ironice, iar când rămânea acasă, nu mai era bărbatul 
liniştit de altădată, ci un leu în cuşcă. Pentru prima dată de când erau 
căsătoriţi, i-a supravegheat întârzierile, le-a controlat minut cu minut, 
înşirându-i tot felul de minciuni ca să poată scoate de la el adevărul, dar 
contradicţiile din răspunsurile lui sfârşeau prin a o răni de moarte. Intr-o noapte 
s-a trezit înspăimântată de o nălucire. Se făcea că el o privea prin întuneric cu 
ochii parcă incarcati de ură. Mai trăise asemenea spaime în adolescenţă, cand 
îl vedea pe Florentino Ariza la picioarele patului, numai că năluca lui nu 
răspândea în jur ură, ci iubire. În plus, de data aceasta nu mai era vorba de o 
plasmuire a minţii: soţul ei era treaz la două noaptea şi, ridicat în capul oaselor 
o privea cum dormea, dar când l-a întrebat de ce o făcea, el a negat. Şi-a lăsat 
din nou capul pe pernă şi i-a spus: 

— Probabil că ai visat. 

După întâmplarea din noaptea aceea şi după altele asemănătoare din 
aceeaşi perioadă, când nu mai ştia cu siguranţă unde se sfârşea realitatea şi 
unde începea visul, Fermina Daza a avut ametitoarea senzaţie că e pe cale 
să-şi piardă minţile. În cele din urmă, şi-a dat seama că soţul ei nu se 
împărtăşise de Înălţare si nici în cele două duminici care au urmat, iar în cursul 
acelui an nu găsise timp pentru meditații şi reculegere. Când l-a întrebat cărui 
fapt se datorau acele schimbări neobişnuite pentru sănătatea lui spirituală, a 
primit un răspuns în doi peri. Acesta a fost momentul hotărâtor, pentru că, de 
la prima comuniune, la vârsta de opt ani, el nu lăsase niciodată să treacă o 
sărbătoare atât de mare fără să se împărtăşească. Şi-a dat seama, aşadar, nu 
numai că soţul ei se afla în păcat de moarte, dar şi că era hotărât să stăruie în 
el, de vreme ce nu mai simţea nevoia să ceară sprijin duhovnicului său. 
Niciodată nu-şi imaginase că va suferi atât de cumplit pentru ceva întru totul 
opus iubirii, dar n-avea ce face, îi venise şi ei rândul, aşa încât, ca să nu moară 
de durere, nu-i mai rămânea altă soluţie decât să dea foc cuibului de vipere 
care îi înveninau măruntaiele. Zis şi făcut. Într-o după-amiază, în timp ce soţul 
ei îşi termina lectura zilnică pe terasă, s-a aşezat lângă el şi s-a apucat să teasa 
ciorapii rupti. Pe neaşteptate, şi-a lăsat lucrul în poală, şi-a ridicat ochelarii pe 
frunte şi l-a interpelat fără nici o urmă de asprime în glas: 

— Doctore. 

Cufundat în lectura romanului L'Île des pingouins, pe care toată lumea îl 
citea în acele zile, el i-a răspuns fără să iasă la suprafaţă: Oui. Ea insistă: 

— Uită-te în ochii mei. 

E| se supuse, privind-o fără s-o vadă prin lentilele aburite ale ochelarilor de 
citit, dar n-a mai fost nevoie să şi-i scoată ca să-i simtă jarul din privire. 

— Ce s-a întâmplat ?, o întrebă. 

— Tu ştii mai bine decât mine, spuse ea. 

N-a mai rostit alte cuvinte. Şi-a pus din nou ochelarii pe nas şi şi-a văzut 
mai departe de treabă. Doctorul Juvenal Urbino a înţeles atunci că nesfârşitele 
ceasuri de zbucium se sfârşiseră. Nu şi-a simţit însă inima zguduită ca de un 
cutremur, aşa cum prevăzuse, ci cuprinsă dintr-o dată de o pace adâncă. Era 
sentimentul de mare uşurare că se întâmplase mai devreme decât se aştepta 
ceea ce, oricum, tot trebuia să se întâmple: năluca domnişoarei Barbara Lynch 
trecuse, în sfârşit, pragul casei. 

Când o văzuse cu patru luni în urmă aşteptându-şi rândul la dispensarul de 
la Spitalul Filantropiei, doctorul Juvenal Urbino simtise că în destinul său 
intervenise ceva ireparabil. Era o mulatră înaltă, elegantă, cu oase mari, cu 
pielea de culoarea melasei, iar în dimineaţa aceea purta o rochie roşie cu 
buline albe şi o pălărie din acelaşi material, cu nişte boruri foarte mari, care îi 


umbreau pleoapele. Parea de un sex mai bine definit decat ceilalti muritori. 
Doctorul Juvenal Urbino nu dădea consultaţii la dispensar, dar de cate ori 
trecea pe acolo si avea timp, intra ca sa le aminteasca fostilor sai studenti ca 
nu exista medicament mai bun decat un bun diagnostic. A facut tot ce a putut 
ca sa fie de fata la consultul mulatrei ce navalise pe neasteptate in viata lui, 
straduindu-se însă să se comporte în aşa fel încât discipolii să nu-i surprindă 
nici un gest care să nu pară întâmplător, şi abia dacă i-a aruncat o privire, dar 
şi-a întipărit foarte bine în minte datele identităţii ei. În aceeaşi zi, după ultima 
vizită, l-a pus pe vizitiu să treacă pe strada unde, aşa cum retinuse la dis- 
pensar, se afla locuinţa ei şi, într-adevăr, a zărit-o pe terasă, odihnindu-se sub 
adierea răcoroasă a vântului de primăvară. 

Cocotata pe piloni in mlaştina Mala Crianza, vopsită toată în galben, de la 
pereţi până la acoperişul de tablă, cu perdele din pânză groasă la ferestre, cu 
garoafe şi ferigi în ghivecele atârnate la intrare, casa era aidoma celor din 
Antile. In colivia agatata de streaşină cânta un turpial. Peste drum era o şcoală 
primară, iar copiii care se buluceau la intrare l-au obligat pe vizitiu să tragă de 
haturi ca să nui se sperie calul. A fost un adevărat noroc, pentru că, graţie 
acestei întâmplări, domnişoara Barbara Lynch a avut timp să-l recunoască pe 
doctor. L-a salutat ca pe un vechi cunoscut şi l-a invitat la o cafea, grăbindu-se, 
între timp, să facă ordine prin casă, iar el, uitându-şi tabieturile, a acceptat, 
fericit să o poată asculta povestindu-şi viaţa, singurul lucru care îl mai interesa 
începând din acea dimineaţă şi singurul care avea să-l mai intereseze, fără o 
clipă de răgaz, în următoarele luni. De mult, imediat după ce se însurase, un 
prieten îl avertizase de faţă cu tânăra sa soţie, că, mai devreme sau mai târziu, 
va trebui să se confrunte cu o pasiune pustiitoare, care îi va pune în mare 
cumpănă căsnicia. El, care credea că se cunoaşte foarte bine, fiind sigur de 
trăinicia rădăcinilor sale morale, a râs auzind asemenea prevestire. Ei bine, 
ceasul acela sosise. 

Domnişoara Barbara Lynch, doctor în teologie, era fiica unică a unui pastor 
protestant, negru şi uscativ, care colinda călare pe o catârcă mahalalele 
sărăcăcioase de pe malurile mlaştinilor, propovăduind cuvântul unui dumnezeu 
al cărui nume doctorul Juvenal Urbino îl scria, ca şi pe al altora, cu literă mica, 
pentru a-l deosebi de al său. Vorbea o spaniolă destul de corectă, iar ezitările 
nu făceau decât să-i sporească farmecul. Urma să împlinească douăzeci şi opt 
de ani în decembrie, divorțase nu de mult de alt pastor, discipol al tatălui ei, iar 
căsnicia aceea nefericită, care nu rezistase mai mult de doi ani, îi spulberase 
orice dorinţă de a recidiva. Şi adăugase: „Singura mea dragoste e turpialul". 
Doctorul Urbino era însă prea preocupat ca să-i mai treacă prin cap că o 
spusese intenţionat. Dimpotrivă: se întrebă buimăcit dacă atâtea facilităţi 
dintr-o dată nu erau cumva o capcană pe care i-o întindea Dumnezeu, pentru 
ca mai târziu să-l facă să plătească cu vârf şi îndesat, dar imediat şi-a alungat 
din minte un asemenea gând ca pe o elucubratie teologică datorată stării de 
confuzie în care se afla. 

În clipa când se pregătea să plece, a amintit ca din întâmplare de 
consultatia medicală din acea dimineaţă, ştiind că nimic nu-i face mai mare 
plăcere unui bolnav decât să-i vorbeşti despre suferinţele lui, iar ea i-a vorbit cu 
atâta farmec despre propriile sale suferinţe, încât el i-a promis să revină a doua 
zi, la patru fix, ca s-o consulte pe îndelete. Ea s-a speriat. Ştia că nu-şi putea 
permite să apeleze la un medic atât de renumit, dar el o linişti: „In profesia 
noastră facem în aşa fel încât bogatii să plătească şi pentru cei săraci". Apoi îşi 
însemnă în agenda de buzunar: Domnişoara Barbara Lynch, mlaştina Mala 
Crianza, sâmbătă, 4 p.m.. Câteva luni mai târziu, Fermina Daza avea să 
citească această însemnare, completată cu detalii privind diagnosticul, 
tratamentul şi evoluţia bolii. Numele i-a atras imediat atenţia şi s-a gândit 


pentru o clipa ca era una din actritele alea destrabalate de pe vapoarele care 
transportau banane la New Orleans, dar cand a citit adresa si-a spus ca, 
probabil, era din Jamaica si, pe deasupra, negresa, bineinteles, asa incat a 
înlăturat-o fara regrete de pe lista preferintelor soţului ei. 

Doctorul Juvenal Urbino a ajuns la întâlnirea de sâmbătă cu zece minute 
mai devreme, când domnişoara Lynch nici nu apucase bine să se îmbrace 
pentru vizită. De mult, încă de pe vremea când se afla la Paris şi trebuia să se 
prezinte la un examen, nu mai cunoscuse o asemenea stare de tensiune. 
Întinsă pe un pat de campanie, îmbrăcată într-un combinezon subţire de 
mătase, domnisoara Linch era de o netarmurita frumuseţe. Totul la ea era mare 
şi intens: coapsele de sirenă, pielea ca un jar mocnit, sănii buimaci, gingiile 
diafane cu dinţi perfecţi, corpul întreg, răspândind un miros sănătos, acelaşi 
miros omenesc pe care Fermina Daza îl descoperise în hainele soţului său. Se 
dusese la dispensar pentru că o supărau, aşa cum spunea chiar ea cu atâta 
graţie, nişte crampe ca un sfredel, iar doctorul Urbino a fost de părere că 
asemenea simptome nu erau de neglijat. Aşa încât a palpat-o mai degrabă cu 
intenţie decât cu atenţie şi, descoperind cu uimire, pe măsură ce-şi uita 
propriile cunoştinţe, că făptura aceea minunată era la fel de frumoasă pe 
dinăuntru ca şi pe dinafară, se lăsă în voia deliciilor pipăitului, nu ca cel mai 
bun medic de pe litoralul Caraibilor, ci ca un muritor de rând, torturat de 
instinctele dezlantuite. Numai o singură dată i se mai întâmplase ceva 
asemănător în austera sa carieră de medic, iar aceea fusese cea mai ruşinoasă 
zi din viaţă, pentru că pacienta i-a îndepărtat indignată mâna, s-a aşezat pe pat 
şi i-a spus: „Ce vreţi dumneavoastră se poate întâmpla, dar nu asa". 
Domnişoara Lynch, în schimb, i-a lăsat mâinile s-o mângâie în voie, iar când a 
fost sigură că medicul nu se mai gândea la ştiinţa lui, i-a spus: 

— Eu credeam că aşa ceva nu e permis de etică. Transpirat tot, de parcă 
abia ieşise îmbrăcat dintr-un 

iaz, el îi răspunse în timp ce-şi ştergea mâinile şi faţa cu un prosop: 

— Etica îşi închipuie că noi, medicii, suntem de lemn. 

Ea îi întinse o mână recunoscătoare şi continuă: 

— Ce credeam eu n-are nici o legătură cu ce se poate întâmpla. la 
gândeşte-te ce ar însemna pentru o biată negresă de rând ca mine să-mi 
acorde atenţie un bărbat atât de renumit. 

— De când v-am cunoscut, n-am încetat nici o clipă să mă gândesc la 
dumneavoastră, spuse el. 

A fost o mărturisire atât de umilă încât îţi stârnea mila. Dar ea l-a cruțat de 
orice stânjeneală cu un hohot de râs care a umplut de lumină dormitorul. 

— Mi-am dat seama de când te-am văzut la spital, doctore, spuse. Oi fi eu 
negresă, dar proastă nu sunt. 

N-a fost deloc uşor. Domnişoara Lynch ţinea să-şi păstreze onoarea 
nepătată, pretindea siguranţă şi iubire, exact în această ordine, şi credea că le 
merită. l-a oferit doctorului Urbino ocazia s-o seducă, dar nu i-a îngăduit să 
intre în cameră nici măcar atunci când era singură acasă. l-a permis, în schimb, 
să repete ceremonia palpării şi auscultării cu oricâte violări etice dorea, dar 
fără s-o dezbrace. La rândul său, el a perseverat în asediile zilnice, nefiind în 
stare să dea drumul momelii după ce muscase din ea. Din motive de ordin 
practic, o relaţie mai îndelungată cu domnişoara Linch era aproape imposibilă, 
dar el era prea slab ca să se oprească la timp, aşa cum la fel de slab avea să se 
dovedească mai târziu ca să continue. Acesta era cusurul lui. 

Reverendul Lynch nu avea un program regulat, putea pleca oricând pe 
catârca lui cocoşată sub povara desagilor cu biblii, broşuri de propagandă şi 
provizii, iar de întors, se întorcea când te aşteptai mai puţin. Alt inconvenient 
era şcoala de peste drum, unde copiii îşi turuiau lecţiile privind pe fereastră, iar 


cel dintâi lucru pe care îl zăreau era casa de pe celălalt trotuar, cu uşile şi 
ferestrele larg deschise încă de la şase dimineaţa, astfel încât o puteau vedea 
pe domnişoara Linch atârnând colivia de streaşină pentru ca turpialul să înveţe 
lecţiile turuite de ei, o vedeau cu un turban colorat pe cap turuindu-le şi ea, cu 
strălucitoarea ei voce caraibiană, în timp ce deretica prin casă, o vedeau apoi 
stând în tindă şi cântând singură în engleză psalmii după-amiezii. 

Ar fi trebuit ales un moment în care copiii nu erau la şcoală, iar posibilităţi 
nu existau decât două: fie în pauza de la prânz, între douăsprezece şi două, 
când doctorul se ducea la masă, fie spre seară, când copiii plecau acasă. So- 
lutia din urmă s-a dovedit cea mai potrivită, deşi cam tot atunci doctorul îşi 
termina vizitele şi nu-i rămânea prea mult timp ca să ajungă acasă pentru cină. 
A treia problemă, şi cea mai gravă pentru el, era propria sa condiţie. Trăsura, la 
care nu putea renunţa şi care, pe deasupra, era bine cunoscută în oraş, îl 
aştepta totdeauna la poartă. Si l-ar fi putut face complice pe vizitiu, întocmai 
cum procedau mai toţi prietenii lui de la Clubul Social, dar aşa ceva nu-i stătea 
în obicei. Când vizitele la domnişoara Lynch au devenit prea bătătoare la ochi, 
însuşi bătrânul vizitiu în livrea a îndrăznit să-l întrebe dacă nu era mai bine să 
vină şi să-l ia mai târziu, ca să nu stea trăsura aşa de mult în faţa casei. 
Doctorul Urbino a avut o reacţie neobişnuită pentru felul său de a fi şi i-a tăiat-o 
scurt: 

— De când te cunosc, e prima oară că te aud spunând ceva necuvenit. Ei 
bine, o să mă fac că n-am auzit nimic. 

Nu exista nici o soluţie. Într-un oraş ca acesta era cu neputinţă să păstrezi 
secretul unei boli atâta timp cât trăsura doctorului oprea la poartă. Uneori, 
medicul însuşi, din proprie iniţiativă, se hotăra să facă drumul pe jos, dacă 
distanţa nu era prea mare, sau să ia o birjă, ca să evite astfel presupunerile 
răutăcioase ori premature. Asemenea tertipuri nu erau însă de prea mare 
ajutor, pentru că adevărul putea fi descoperit şi cu ajutorul retetelor, uşor de 
descifrat la farmacie, motiv pentru care doctorul Urbino prescria, pe lângă 
medicamentele absolut necesare, şi altele inutile, ca să apere în acest fel 
dreptul sacru al oricărui bolnav de a muri în pace şi de a-şi duce în mormânt 
taina bolii. Desigur că pentru trăsura oprită în faţa casei domnişoarei Lynch 
puteau fi găsite justificări dintre cele mai oneste, dar nu pentru multă vreme şi, 
în orice caz, nu pentru câtă şi-ar fi dorit el: toată viaţa. 

Lumea i se părea un adevărat iad. Căci, odată potolită prima nebunie, 
amândoi şi-au dat seama de riscuri, iar doctorul Juvenal Urbino n-a avut 
niciodată tăria să înfrunte un scandal public. În febra delirului promitea totul, 
dar după ce trecea tot, lăsa totul pentru mai târziu. In schimb, pe măsură ce 
creştea dorinţa de a fi alături de ea, sporea şi teama de a o pierde, astfel încât 
întâlnirile ajunseseră din ce în ce mai grăbite şi mai anevoioase. Nu se mai 
putea gândi la altceva. Aştepta după-amiezile într-o stare insuportabilă de 
încordare, uita de alte întâlniri, uita de tot, în afară de ea, dar în timp ce trăsura 
se apropia de mlaştina Mala Crianza, se ruga să se întâmple ceva neaşteptat, 
care să-l oblige să treacă mai departe. Uneori chiar se bucura când zărea de la 
colţul străzii părul ca de bumbac al reverendului Lynch, care citea pe terasă, în 
timp ce, în salon, fiica lui îi învăţa pe copiii din cartier Evanghelia. Atunci se 
întorcea fericit acasă, ca să nu sfideze pe mai departe hazardul, dar mai târziu 
simţea că innebuneste de nerăbdare, dorindu-si să fie din nou, în fiecare zi, din 
zori până-n noapte, ora cinci după-amiaza cea de toate zilele. 

Când trăsura oprită în faţa casei a devenit prea bătătoare la ochi, se părea 
că relaţia lor nu mai putea continua, iar după trei luni, ajunsese de-a dreptul 
ridicolă. Fără a mai avea timp să-şi spună ceva, domnişoara Linch intra în 
dormitor imediat ce-l vedea sosind pe amantul grăbit. In zilele când îl aştepta, 
îşi punea o fustă jamaicană, largă, cu volane şi flori roşii, dar fără nici un fel de 


lenjerie pe dedesubt, fără nimic, imaginându-şi că aceasta facilitate avea să-l 
ajute să-şi învingă spaima. O urma gâfâind, leoarcă de sudoare, se repezea ca 
un glonţ în dormitor, azvârlind pe jos tot, bastonul, trusa de medic, pălăria pa- 
nama, şi făcea dragoste în pripă, cu pantalonii lăsaţi pe vine. cu sacoul 
încheiat, ca să nu-l stânjenească, cu lanţul de aur al ceasului prins de jiletcă, cu 
pantofii în picioare, cu tot, preocupat mai degrabă să plece cât mai repede 
decât să-şi satisfacă plăcerea. Ea rămânea cu buzele umflate şi abia dacă 
apuca să intre în tunelul propriei sale singuratati când el se încheia din nou la 
nasturi, epuizat, de parcă ar fi făcut dragoste la hotarul dintre viaţă şi moarte, 
când, de fapt, isprava pe care o săvârşise nu era decât partea de efort fizic din 
actul iubirii. Important însă era că nu depasise timpul: atâta cât să facă o 
injecție intravenoasă într-un tratament de rutină. Atunci se întorcea acasă 
ruşinat de propria sa slăbiciune, dorindu-şi să moară, blestemându-se pentru 
că n-avea destul curaj ca să-i ceară Ferminei Daza să-i dea jos pantalonii şi să-l 
pună cu fundul pe jăratic. Nu cina, îşi făcea rugăciunea fără tragere de inimă, 
iar în pat, se prefăcea că îşi continuă lectura de la prânz, în timp ce nevastă-sa 
se tot învârtea prin casă, punând ordine în lume înainte de culcare. Pe măsură 
ce îl cuprindea somnul şi capul i se apleca peste carte, se cufunda în hatisul 
domnişoarei Lynch, în mireasma ei de dumbravă împietrită ca o statuie întinsă 
pe un mormânt, în patul ei unde şi-ar fi dorit să moară, şi din acea clipă nu mai 
era în stare să se gândească la altceva decât la ora cinci după-amiază de 
mâine, când ea îl va aştepta fără nimic altceva sub fusta de zănatică din 
Jamaica decât muntele ei cu un şomoiog negru deasupra: cercul infernal. 

De câţiva ani începuse să simtă povara propriului trup. Recunoştea 
simptomele. Citise despre ele în manuale, le constatase pe viu la pacienţii mai 
vârstnici, fără antecedente grave, care într-o bună zi se apucau să descrie di- 
verse sindromuri cu atâta exactitate încât păreau luate direct din cărţile de 
medicină, deşi, până la urmă, se dovedeau a fi imaginare. Profesorul său de 
pediatrie de la Hôpital de la Salpétriére îl sfătuise să-şi aleagă medicina 
infantilă, cea mai onestă specialitate dintre toate, întrucât copiii se 
îmbolnăvesc numai când sunt cu adevărat bolnavi şi nu pot comunica cu 
medicul prin cuvinte convenţionale, ci doar prin intermediul simptomelor 
concrete ale unor boli reale. Adulții, în schimb, începând de la o anumită vârstă, 
fie au simptomele fără boli, fie şi mai rău: boli grave care prezintă simptomele 
altora inofensive. El îi amagea cu paliative, aşteptând ca timpul să rezolve 
totul, până când se obişnuiau cu suferinţa şi n-o mai simțeau după ce 
convietuisera cu ea în groapa de gunoi a batranetii. Dar niciodată nu-i trecuse 
prin minte că un medic la vârsta lui, care credea că văzuse tot pe lumea asta, 
s-ar putea pierde cu firea, simțindu-se bolnav când, de fapt, nu era. Sau chiar 
mai rău decât atât: că nu şi-ar accepta, din simplă prejudecată ştiinţifică, 
suferinţa, când, de fapt, era bolnav. Incă de la patruzeci de ani, mai în glumă, 
mai în serios, afirmase de la catedră: „In viaţă nu am nevoie decât de cineva 
care să mă înţeleagă." Dar când s-a trezit rătăcind prin labirintul domnişoarei 
Lynch, toate astea nu i s-au mai părut o glumă. 

Toate simptomele reale sau imaginare ale pacienţilor săi mai vârstnici se 
îngrămădiseră în trupul sau. Isi simţea ficatul cu atâta precizie, încât ar fi putut 
spune cât era de mare fără să-l mai palpeze. Isi simţea rinichii torcând ca o 
pisică adormită, simţea strălucirea irizată a vezicii, zumzetul sângelui în artere. 
Uneori, se trezea dimineaţa cu senzaţia că se înăbuşă ca un peşte pe uscat. 
Avea apă la inimă. O simţea greşind ritmul, pierzând pasul, ca la marşurile 
militare de la colegiu, o dată, şi încă o dată, iar la sfârşit, o simţea revenindu-şi, 
căci mare şi milostiv e Domnul. Dar în loc să apeleze la remediile cu care 
încerca să le alunge bolnavilor teama, el se lăsa pradă deznădejdii, paralizat de 
groază. Nu se înşelase: chiar şi la cei cincizeci şi opt de ani ai săi, nu avea 


nevoie în viata decât de cineva care să-l înţeleagă. S-a gândit, aşadar, la 
Fermina Daza, fiinţa care îl iubea mai mult decât oricine, pe care el o iubea cel 
mai mult în lumea asta şi faţă de care tocmai îşi făcuse datoria, ca să se poată 
simţi cu cugetul împăcat. 

Totul se întâmplase în după-amiaza când ea l-a întrerupt din lectură 
cerându-i s-o privească drept în ochi, iar el a simţit pentru prima oară că cercul 
său infernal fusese descoperit. Nu ştia cum, fiind cu neputinţă ca Fermina Daza 
să descopere adevărul doar cu ajutorul mirosului. 

Oricum, ştia foarte bine, şi nu de azi, de ieri, că în oraşul ăsta era imposibil 
să păstrezi un secret. La puţin timp după apariţia primelor posturi particulare 
de telefon, câteva căsnicii care păreau trainice s-au destrămat din cauza 
telefoanelor anonime, iar multe alte familii, înspăimântate, au renunţat sau au 
ezitat ani în şir să şi le instaleze. Doctorul Urbino ştia că soţia lui se respecta 
prea mult ca să permită o încercare de delatiune anonimă prin telefon şi nu-şi 
putea imagina pe cineva atât de îndrăzneţ încât s-o facă dându-şi numele. In 
schimb, îi era teamă de metoda veche: un biletel strecurat pe sub usa de o 
mână necunoscută putea fi mult mai eficace, nu numai pentru că garanta 
dublul anonimat al expeditorului şi al destinatarului, dar şi din pricină că 
obârşia sa legendară permitea să i se atribuie o oarecare legătură cu vrerea 
Proniei Ceresti. 

Gelozia le ocolise căminul: în cei peste treizeci de ani de pace conjugală, 
doctorul Urbino se lăudase nu o dată în public, şi până atunci spusese adevărul, 
că el e aidoma chibriturilor suedeze, care nu se aprind decât frecate de propria 
lor cutie. Nu ştia însă cum ar fi putut reacţiona o femeie atât de orgolioasă ca a 
lui, cu atâta demnitate ca ea şi cu un caracter atât de puternic, faţă de o 
infidelitate dovedită. Aşa încât, după ce s-a uitat în ochii ei, nu i-a trecut 
altceva prin minte decât să-şi lase din nou privirea în jos, ca să-şi ascundă 
tulburarea, şi să se prefacă mai departe pierdut în dulcile meandre ale insulei 
Alca, în timp ce-şi frământa mintea cum să iasă din încurcătură. Fermina Daza 
n-a mai spus nici ea nimic. După ce a terminat de ţesut ciorapii, a aruncat toate 
lucrurile de-a valma în coşul de cusut, a dat la bucătărie dispoziţiile pentru 
masa de seară şi s-a dus în dormitor. 

Dar, în momentul acela, hotărârea lui era luată, aşa încât la cinci 
după-amiază n-a mai trecut pe la domnisoara Lynch. Juramintele de iubire 
eternă, casa discretă numai pentru ea, unde s-o poată vizita fără teamă, 
fericirea tihnită până la moarte, toate făgăduielile pe care i le făcuse 
înfierbântat de patimă au rămas uitate pe veci. Ultimul semn primit de la ela 
fost o diademă cu smaralde, pe care vizitiul i-a înmânat-o domnişoarei Lynch 
fără comentarii, fără nici un mesaj, fără nici o notă scrisă, într-o cutiuta 
înfăşurată anume în hârtie de farmacie, pentru ca mesagerul să creadă că era 
vorba de un medicament urgent. De atunci, n-a mai zărit-o nici măcar din 
întâmplare până la sfârşitul vieţii, şi numai Dumnezeu ştie cât a suferit din 
pricina acestei eroice hotărâri, câte lacrimi amare a trebuit să verse închis în 
closet, ca să poată supravieţui catastrofei sale lăuntrice. La ora cinci, în loc să 
se ducă la ea, şi-a mărturisit plin de căinţă păcatele înaintea duhovnicului, iar 
duminica următoare s-a împărtăşit cu inima zdrobită de durere, dar cu sufletul 
împăcat. 

Chiar în seara renunţării, în timp ce se pregătea de culcare, s-a jeluit 
Ferminei Daza, vorbindu-i despre insomniile lui matinale, despre junghiurile 
subite, despre plânsul care îl podidea pe înserat, simptome cifrate ale iubirii 
tăinuite, pe care eli le înşira ca şi când ar fi fost vorba de neajunsurile 
batranetii. Trebuia să-şi descarce sufletul fata de cineva ca să nu moară, ca să 
nu fie nevoit să povestească adevărul, şi, la urma urmei, atare spovedanii erau 
de mult consfintite în ritualul domestic al iubirii. Ea l-a ascultat cu atenţie, dar 


fără să-l privească, fără să scoată o vorbă măcar, în timp ce-i lua hainele de 
care se dezbrăca. Mirosea fiecare lucru fără să-şi trădeze furia şi-l arunca la 
întâmplare în coşul cu rufe murdare. N-a descoperit mirosul, dar era totuna: nu 
intraseră zilele în sac. Înainte de a îngenunchea în faţa micului altar din 
dormitor, ca să-şi facă rugăciunea, el şi-a încheiat pomelnicul necazurilor cu un 
suspin trist şi sincer: „Mi-e teamă c-o să mor." Ea nici n-a clipit când i-a 
răspuns: 

— Ar fi cel mai bun lucru. Aşa o să ne putem găsi amândoi liniştea. 

Cu ani în urmă, fiind bolnav, trecuse printr-o criză gravă şi îi vorbise 
despre posibila sa moarte, iar ea îi dăduse aceeaşi replică brutală. Doctorul 
Urbino o pusese pe seama firii neîndurătoare a femeilor, graţie căreia pământul 
continuă să se rotească în jurul soarelui, neştiind la acea vreme că ea se 
baricada în spatele furiei ca să-şi ascundă frica. Şi cu atât mai mult când era 
vorba de cea mai cumplită dintre toate: spaima că ar putea rămâne fără el. 

De data aceasta însă, era sigur că îi dorise din toată inima moartea şi o 
asemenea constatare l-a speriat până la urmă. Ceva mai târziu, a auzit-o 
suspinând prin întuneric, muşcând perna ca să n-o simtă el. Întâmplarea l-a 
descumpănit de-a binelea, fiindcă ea nu plângea uşor, indiferent dacă era 
vorba de dureri trupeşti sau sufleteşti. Plângea doar când era foarte furioasă, 
dar mai ales când mânia ei îşi avea originea în teama de vinovăţie, şi atunci, cu 
cât plângea mai tare, se înfuria şi mai mult, neputându-şi ierta slăbiciunea şi 
smiorcăielile. El n-a îndrăznit s-o consoleze, ştiind că ar fi fost ca şi cum ar fi 
încercat să mângâie o tigroaică rănită de moarte, nici n-a avut curajul să-i 
spună că motivele plânsului ei dispăruseră chiar în acea după-amiază, fiind 
smulse din rădăcină pentru totdeauna până şi din amintirea lui. 

Biruit de oboseală, a atipit câteva minute. Când s-a trezit, ea aprinsese 
veioza şi stătea cu ochii deschişi, dar fără să plângă. Ceva definitiv se 
întâmplase în timp ce el dormea: răscolite de chinurile geloziei, toate 
sedimentele adunate pe fundul vârstei de-a lungul atâtor ani se ridicaseră la 
suprafaţă şi o îmbătrâniseră într-o singură clipă. Înduioşat de ridurile ei 
instantanee, de buzele ei ofilite, de cenuşa din părul ei, încercă s-o convingă să 
doarmă: era trecui de ora două. Ea îi vorbi fără să-l privească, dar fără urmă de 
mânie în glas, aproape cu blandete: 

— Am dreptul să ştiu cine e. 

Atunci el îi povesti totul, simțind că-şi lua de pe suflet o povară cât lumea 
de grea, convins că ea ştia şi nu voia să afle decât amănuntele. Se înşela, de 
bună seamă, aşa încât, în timp ce el vorbea, ea începu din nou să plângă, 
lăsând, de data asta, să-i curgă în voie lacrimile mari şi sărate care îi şiroiau pe 
obraz, şi o ardeau pe cămaşa de noapte, şi-i pârjoleau viaţa toată, din pricină 
că el nu se comporta aşa cum aşteptase ea cu inima cât un purice, adică să 
nege totul până la capătul vieţii, să se indigneze de atare calomnie, să dea 
dracului rahatul ăsta de societate care calcă în picioare, fără să se sinchisească 
măcar, onoarea semenilor, să rămână nepăsător chiar şi în faţa celor mai 
copleşitoare dovezi ale infidelitatii: pe scurt, ca un adevărat bărbat. Când însă 
i-a mai povestit că se spovedise în după-amiaza aceea, a crezut c-o să 
orbească de mânie. Incă din şcoală nutrea convingerea că oamenii bisericii 
sunt lipsiţi de orice har dumnezeiesc. Desi era vorba de o discrepanta esenţială 
în armonia căsniciei lor, cu timpul reuşiseră s-o depăşească fără prea mare 
greutate. Dar faptul că-i îngăduise duhovnicului său să se amestece până 
într-atâta într-o intimitate care era şi a ei, depăşea orice închipuire. 

— Ori îi povesteşti lui, ori unei precupete din piaţă, totuna. 

Pentru ea, aşa ceva însemna sfârşitul. Era sigură că bârfele pe seama lor 
umblau din gură în gură mai înainte ca soţul ei să-şi fi terminat penitenta, iar 
sentimentul de umilinţă pe care i-l provoca această convingere i se părea mult 


mai greu de suportat decât ruşinea, şi furia, şi nedreptatea infidelitätii. Şi colac 
peste pupăză, fir-ar al dracului să fie: cu o negresa. El o corectă: ,Mulaträ". Dar 
atunci orice precizare era de prisos: ea terminase. 

— Tot un drac, spuse. Abia acum îmi dau eu seama: era un miros de 
negresă. 

Toate astea s-au întâmplat într-o luni. Vineri seara, la ora şapte, Fermina 
Daza s-a îmbarcat pe vaporaşul de San Juan de la Cienaga, doar cu un cufăr, 
întovărăşită de fina ei şi cu obrazul ascuns sub mantilă, ca să evite orice 
întrebări şi ca să-l scuteasca de altele asemenea pe soţul ei. Doctorul Juvenal 
Urbino n-a insotit-o în port, pentru că aşa stabiliseră împreună, după o discuţie 
epuizantă de trei zile, în cursul căreia au mai hotărât ca ea să plece la moşia 
verişoarei Hildebranda Sânchez din localitatea Flores de Maria, unde urma să 
rămână o vreme, pentru a reflecta mai bine înainte de a lua decizia finală. 
Necunoscând adevăratele motive, copiii au luat-o ca pe o călătorie de 
nenumărate ori amânată, pe care chiar ei şi-o doreau de mult. Doctorul Urbino 
a aranjat în aşa fel lucrurile încât nimeni din cercul lor de prieteni perfizi să nu 
poată face speculaţii malitioase şi s-a descurcat de minune, reuşind să şteargă 
orice urmă, motiv pentru care Florentino Ariza, deşi avea la îndemână destule 
mijloace de investigare, n-a fost în stare să afle nimic despre dispariţia Ferminei 
Daza. Soţul nu avea nici o îndoială că ea se va întoarce acasă imediat ce îi va 
trece furia. Ea, în schimb, a plecat convinsă că furia nu-i va trece niciodată. 

Foarte curând însă, avea să descopere că această hotărâre exagerată nu 
era atât rodul sentimentelor, cât al nostalgiei. După voiajul din luna de miere, 
mai fusese de câteva ori în Europa, în ciuda celor zece zile de călătorie pe 
mare, si de fiecare data se simtise fericită. Cunoştea lumea, învățase să 
trăiască şi să gândească altfel, dar niciodată nu se mai întorsese la San Juan 
de la Cienaga după zborul nereusit în balon. Călătoria prin ţinutul verisoarei 
Hildebranda avea pentru ea semnificaţia unei izbăviri, chiar dacă târzie. N-o 
plănuise în urma dezastrului matrimonial: o avea de mult în minte. Chiar şi 
numai gândul de a-şi regăsi locurile dragi unde îşi petrecuse adolescenţa 
reprezenta o consolare în cumpăna prin care trecea. 

Deşi fusese avertizată, când a debarcat împreună cu fina ei la San Juan de 
la Cienaga, a avut nevoie de tot calmul şi tăria sa de caracter ca să-l poată 
recunoaşte. Comandantul civil şi militar al oraşului, căruia îi fusese 
recomandată, a invitat-o la o plimbare cu trăsura oficială până la plecarea 
trenului spre San Pedro Alejandrino, unde voia să ajungă cu orice preţ, ca să 
vadă cu ochii ei dacă, aşa cum se povestea, patul în care murise Eliberatorul 
era la fel de mic ca al unui copil. De data aceasta Fermina Daza şi-a revăzut 
oraşul în lâncezeala amiezii. A revăzut străzile, care arătau ca nişte tarmuri 
nisipoase, pline de băltoace înverzite, a revăzut palatele portughezilor, cu 
blazoane cioplite în piatră deasupra porţilor şi jaluzele de bronz la ferestre, cu 
saloane unde răsunau, şovăitoare şi triste, aceleaşi exerciţii de pian pe care 
mama sa, abia căsătorită, le repeta în casele celor bogaţi cu micile ei eleve. A 
văzut piaţa pustie, fără nici un copac, cu pavajul de silitră dogorind în soare, 
şirul de trăsuri funebre cu caii motaind de-a-npicioarelea, trenul galben de la 
San Pedro Alejandrino, iar lângă biserică, chiar pe colţ, a văzut casa cea mai 
mare şi mai frumoasă, cu o verandă boltită, din piatră înverzită, cu o poartă ca 
de mănăstire, şi fereastra dormitorului unde peste ani, când ea nu va mai avea 
memorie ca să-şi amintească, se va naşte Alvaro. S-a gândit la mătuşa 
Escolâstica, pe care continua s-o caute, fără speranţă, în ceruri şi pe pământ, 
iar în timp ce se gândea la ea, i-a apărut în minte Florentino Ariza, în hainele lui 
de literat, cu cartea de versuri pe genunchi, stând sub migdalii din parc, aşa 
cum rareori i se arăta când evoca anii nefericiti de şcoală. Oricât s-au învârtit 
prin oraş, i-a fost cu neputinţă să-şi regăsească undeva casa copilăriei, căci 


acolo unde trebuia sa se afle, nu era altceva decat o crescatorie de porci, iar 
după colt se întindea strada bordelurilor, cu prostituate din toate colţurile lumii, 
care ieşiseră la poartă asteptand să treacă postasul. Nu era oraşul ei. 

Încă de la începutul plimbării, Fermina Daza şi-a acoperit obrazul cu 
mantila, nu atât de teamă să nu fie recunoscută, cât din cauza cadavrelor 
umflate de căldură care zăceau peste tot, de la gară şi până la cimitir. 
Comandantul garnizoanei îi spuse: „Holera." işi dăduse seama şi ea, pentru că 
văzuse grunjii albi pe buzele leşurilor arse de soare, dar i se părea ciudat că nici 
unul nu avea glontul de graţie în ceafă, ca pe vremea călătoriei în balon. 

— Aşa e, spuse ofiţerul. Chiar şi Dumnezeu îşi mai îmbunătăţeşte 
metodele. 

Între San Juan de la Ciénaga şi vechea plantație de trestie San Pedro 
Alejandrino erau doar nouă leghe, dar trenul galben făcea până acolo o zi 
întreagă, pentru că mecanicul de pe locomotivă era prieten bun cu călătorii 
obişnuiţi, care îl rugau tot timpul să oprească, şi aşa puteau să-şi mai 
dezmorteasca picioarele plimbându-se pe terenurile de golf ale companiei 
bananiere, bărbaţii se scăldau în pielea goală în râurile cristaline şi reci ca 
gheaţa care se rostogoleau de pe povârnişurile munţilor, iar cand îi intetea 
foamea, coborau să mulgă vacile care pasteau pe imasuri. Fermina Daza a 
ajuns îngrozită şi abia dacă a mai avut timp să admire tamarinii homerici de 
crengile cărora Eliberatorul îşi atârna hamacul de muribund şi ca să constate că 
în patul în care se spunea că murise nu numai că n-ar fi încăput un bărbat atât 
de slăvit, dar nici măcar un copil născut la şapte luni. Un alt vizitator, care 
părea să le ştie pe toate, i-a povestit că patul era o falsă relicvă, pentru că, de 
fapt, Părintele Patriei fusese lăsat să moară pe duşumele. Fermina Daza era 
prea deprimată de tot ce văzuse şi auzise de când plecase de acasă, ca să se 
mai poată bucura în voie de amintirile din călătoria precedentă, şi până la 
sfârşitul călătoriei a ocolit cu grijă aşezările evocate de atâtea ori cu nostalgie. 
Doar astfel a izbutit să le ferească şi s-a ferit ea însăşi de deziluzie. Pe 
scurtăturile pe unde se furişa, încercând să scape de dezamăgire, răzbăteau 
până la ea zvonul acordeoanelor, larma luptelor de cocosi, salvele de gloanţe 
de la vreun chiolhan sau, poate, dintr-un nou război, iar când nu mai avea 
încotro şi trebuia să treacă totuşi prin câte o aşezare. Isi acoperea fata cu 
mantila, ca să şi-o poată aminti pe mai departe aşa cum o văzuse prima dată. 

Într-o seară, după ce a ocolit cât a putut trecutul, a ajuns, în sfârşit, la 
conacul verişoarei Hildebranda, şi când a văzut-o în prag, i-a venit să leşine: 
parcă ar fi fost propria ei imagine răsfrântă în oglinda adevărului. Era grasă şi 
baccelită, înconjurată de o droaie de copii zväpäiati, al căror tată nu era 
bărbatul visurilor ei fără speranţă, ci un militar în retragere, cu care se măritase 
din disperare şi care a iubit-o ca un nebun toată viaţa. Dar în ciuda trupului ei 
măcinat de trecerea anilor, în adâncul fiinţei rămăsese aceeaşi. După câteva 
zile petrecute în aer liber şi după ce au depănat împreună nenumărate amintiri 
plăcute, Fermina Daza şi-a mai venit în fire, dar a evitat să facă plimbări mai 
lungi, doar duminica mai pleca de acasă, când se ducea la slujba de dimineaţă 
împreună cu nepoţii tovarăşelor ei de nebunii de altădată, flăcăi călări pe 
armăsari focoşi şi fete frumoase, gătite de sărbătoare, ca şi mamele lor pe 
vremuri, care stăteau în picioare în căruțele trase de boi şi o ţineau tot într-un 
cântec până la biserica misiunii din vale. Într-una din zile a trecut prin orăşelul 
Flores de Maria, pe care nu-l vizitase în călătoria precedentă, convinsă că 
n-avea ce face acolo, dar când l-a văzut, a rămas încântată. Din nefericire 
pentru ea, sau poate pentru oraş, n-a mai reuşit niciodată să şi-l amintească 
aşa cum era în realitate, ci cum şi-l imaginase înainte de a-l cunoaşte. 

Îndată ce a primit raportul episcopului de Riohacha, doctorul Juvenal Urbino s-a 
decis să se ducă după ea. Ajunsese la concluzia că soţia lui îşi prelungea 


sederea nu pentru ca n-ar fi vrut sa se intoarca, ci din pricina ca nu stia cum 
sa-si invinga orgoliul. Asa ca s-a dus fara s-o mai anunte, dupa un schimb de 
scrisori cu Hildebranda, din care a dedus ca nevesti-sii i se inversasera 
nostalgiile: acum nu se mai gândea decât la casa ei. În dimineaţa aceea, pe la 
unsprezece, Fermina Daza se afla în bucătărie, unde tocmai pregătea nişte 
vinete umplute, când a auzit strigătele argatilor, nechezatul cailor, salvele 
trase în aer, iar mai apoi, paşii apăsaţi pe coridor şi vocea bărbatului: 

— Mai bine să ajungi la timp decât să fii invitat. 

A crezut că o să moară de fericire. N-a mai stat pe gânduri, s-a spălat la 
repezeală pe mâini, murmurând: „Mulţumesc Doamne, mulţumesc, ce bun eşti 
!", gândindu-se că încă nu făcuse baie din cauza blestematelor de vinete pe 
care Hildebranda o rugase să le pregătească, fără să-i spună pe cine invitase la 
masă, gândindu-se că e aşa de bătrână şi de urâtă, cu obrazul aşa de parlit de 
soare, încât lui o să-i pară rău că venise când o s-o vadă în halul ăsta, fir-ar al 
dracului să fie. S-a şters la repezeală pe mâini cu sortul, s-a aranjat la 
repezeală, a apelat la toată semetia cu care maică-sa o adusese pe lume, s-a 
străduit să-şi potolească bătăile inimii şi i-a ieşit bărbatului în întâmpinare cu 
mersul ei uşor de căprioară, cu capul sus, privirea otelita, nasul de războinic, 
dar recunoscătoare destinului care îi hărăzise netarmurita bucurie de a se 
putea întoarce acasă, deşi lucrurile n-aveau să fie chiar aşa de simple cum 
credea el, bineînţeles, fiindcă, de fericită, era fericită să plece cu el, nici nu mai 
încape vorbă, dar şi hotărâtă să-şi ia revanşa pe tăcute pentru toate suferinţele 
amare care îi sfâşiaseră viaţa. 

La vreo doi ani după dispariţia Ferminei Daza, a avut loc una dintre acele 
coincidente imposibile pe care Transito Ariza ar fi socotit-o o farsă a lui 
Dumnezeu. Desi Florentino Ariza nu fusese impresionat in mod deosebit de 
apariţia cinematografului, Leona Cassiani l-a convins destul de uşor s-o 
însoţească la spectaculoasa premieră a filmului Cabiria, care îşi datora faima 
dialogurilor scrise de poetul Gabriele D'Annunzio. Grădina în aer liber a lui don 
Galileo Daconte, unde, în unele seri, spectacolul stelelor de pe firmament era 
mai încântător decât cel al iubirilor mute de pe ecran, fusese asaltată de un 
public select. Leona Cassiani urmărea cu sufletul la gură întâmplările istorice. În 
schimb, Florentino Ariza motaia, toropit de dimensiunile dramei. În spatele lui, 
o femeie rosti, parcă ghicindu-i gândul: 

— Dumnezeule, filmul ăsta e mai lung decât o zi de post! 

N-a mai spus altceva, ruşinată probabil de ecourile stârnite în penumbra 
din jur de vocea ei, căci obiceiul de a agrementa filmele mute cu 
acompaniament de pian nu ajunsese până la noi, iar în semiîntunericul grădinii 
nu se auzea decât târâitul ca de ploaie al proiectorului. Florentino Ariza îşi 
aducea aminte de Dumnezeu doar la necaz, dar de data aceasta i-a mulţumit 
din tot sufletul. Chiar şi la douăzeci de stânjeni sub pământ ar fi putut 
recunoaşte vocea aceea adâncă şi învăluitoare, pe care o purta în suflet din 
după-amiaza când o auzise rostind sub trâmba de frunze galbene dintr-un parc 
solitar: „Acum vă rog să plecaţi şi să nu vă mai intoarceti pana ce n-o sa va 
anunţ eu." Ştia că stătea chiar pe scaunul din spatele lui, lângă soţul inevitabil, 
îi simţea respiraţia caldă şi egală şi aspira cu iubire aerul purificat de răsuflarea 
ei sănătoasă. Nu părea roasă de viermele morţii, cum obişnuia să şi-o 
imagineze în clipele de deznădejde din ultimele luni, şi ca atare, a încercat să 
şi-o amintească aşa cum o zărise, strălucind de fericire, cu pântecul rotunjit de 
sămânţa primului ei copil sub tunica de Minervă. O vedea de parcă ar fi avut-o 
în faţa ochilor, fără să-şi întoarcă privirea, nepăsător la dezastrele istorice care 
se revărsau de pe ecran. Aspira cu nesat parfumul de migdale care adia 
dinspre intimitatea ei şi se întreba neliniştit cam cum credea ea că ar fi trebuit 
să se îndrăgostească femeile din film pentru ca iubirile lor să doară mai puţin 


decât cele din viata. Cu câteva clipe înainte de sfârşit, şi-a dat seama într-o 
străfulgerare de bucurie că niciodată nu se aflase atâta vreme şi aşa de 
aproape de fiinţa pe care o iubea atât. 

Când s-au aprins luminile, a aşteptat ca ceilalţi să se ridice, s-a ridicat şi el 
fără grabă, s-a întors distrat, încheindu-se la haină, pentru că totdeauna şi-o 
descheia în timpul filmului, şi, brusc, s-au trezit tuspatru atât de aproape, încât, 
vrând-nevrând, trebuiau să se salute. Juvenal Urbino a fost primul care a 
făcut-o. A salutat-o mai întâi pe Leona Cassiani, pe care o cunoştea bine, apoi 
i-a strâns mâna lui Florentino Ariza cu obişnuita lui gentilete. Fermina Daza le-a 
adresat un zâmbet politicos, doar unul, dar, oricum, zâmbetul cuiva care îi 
văzuse de multe ori, care îi cunoştea, care ştia cine sunt şi, ca atare, nu avea 
nevoie să-l fie prezentaţi. Leona Cassiani i-a răspuns cu graţia ei de mulatră. În 
schimb, Florentino Ariza a rămas aşa de năucit când a văzut-o, încât s-a fastacit 
cu totul. 

Era alta. Nimic din înfăţişare nu lăsa să se întrevadă că ar fi suferit de 
teribila boală la modă sau de vreo alta, iar corpul ei îşi mai păstra zveltetea de 
pe vremuri, dar era limpede că ultimii doi ani trecuseră pentru ea cât zece, şi 
încă dintre cei mai chinuiţi. Tunsoarea scurtă, cu un colt arcuit ca o aripă pe 
obraz, o avantaja, dar părul nu mai avea culoarea mierii, ci a aluminiului, iar 
frumosii ochi lanceolati îşi pierduseră jumătate din strălucire în spatele oche- 
larilor de bunicuţă. Când o văzu îndepărtându-se la braţul soţului prin mulţimea 
care părăsea cinematograful, Florentino Ariza rămase surprins că ieşise în oraş 
cu o mantilă de sarantoaca şi cu papuci de casă. Mai mult decât orice l-a 
impresionat însă gestul soţului, care a trebuit să o ia de braţ ca să-i arate 
drumul spre ieşire, dar chiar şi aşa, n-a calculat bine înălţimea şi a fost 
gata-gata să se împiedice de treapta de la uşă. 

Florentino Ariza era foarte sensibil la astfel de poticneli ale vârstei. Când 
era tânăr şi-şi petrecea vremea citind versuri prin parcuri, îşi întrerupea lectura 
ca să-i observe pe bătrâneii care se sprijineau când traversau strada, lecţii de 
viaţă care îl ajutaseră să întrevadă cum avea să arate propria sa bătrâneţe. La 
vârsta pe care o avea doctorul Juvenal Urbino în seara aceea, la cinema, 
bărbaţii înfloreau într-un soi de tinereţe tomnatică, dobândeau mai multă 
prestanta odată cu primii ghiocei de la tâmple, deveneau ingeniosi şi 
seducători, mai ales în ochii tinerelor femei, în timp ce soțiile, ofilite si 
neputincioase, trebuia să fie duse de braţ ca să nu se împiedice de propria lor 
umbră. 

După numai câţiva ani însă, bărbaţii se prăbuşeau pe neaşteptate în hăul 
unei batraneti necruțătoare cu trupul si cu sufletul, iar atunci venea rândul 
soțiilor, restabilite între timp, să-i ducă de brat ca pe nişte milogi, şoptindu-le la 
ureche, ca să nu le rănească orgoliul, să bage bine de seamă că erau trei, şi nu 
două trepte, că era o băltoacă în mijlocul străzii, că mogaldeata trântită de-a 
curmezişul trotuarului era un cerşetor mort, ajutându-i să traverseze cu chiu cu 
vai strada, ca pe ultimul vad din ultimul râu al vieţii. Florentino Ariza se privise 
de atâtea ori în această oglindă, încât nu se mai temea atâta de moarte cât de 
ziua îngrozitoare când ar fi trebuit să se sprijine de braţul unei femei. Ştia că 
atunci, doar atunci, va trebui să renunţe pentru totdeauna la Fermina Daza. 

întâlnirea i-a alungat somnul. În loc s-o conducă pe Leona Cassiani cu 
maşina, a insotit-o pe jos prin oraşul vechi, unde paşii lor răsunau ca 
potcoavele cailor pe caldarâm. Când şi când, prin ferestrele deschise răzbăteau 
până la ei frânturi de glasuri fugare, confidente de alcov, suspine de amor, 
amplificate de acustica fantasmală a stradutelor adormite sub mireasma 
încinsă a iasomiilor. O dată mai mult, Florentino Ariza abia s-a putut stăpâni să 
nu-i dezvăluie Leonei Cassiani iubirea lui înăbuşită pentru Fermina Daza. 
Păşeau agale unul lângă altul, iubindu-se fără grabă, ca nişte logodnici bătrâni, 


ea gandindu-se la frumusetile Cabinei, iar el, la nefericirea lui. Un barbat canta 
într-un balcon din Piaţa Vamii, iar cântecul lui se revarsa peste tot, în ecouri 
tnlantuite: Cand străbăteam talazurile mării. Pe strada Sfinţii de Piatra, cand au 
ajuns în fata casei Leonei Cassiani, Florentino Ariza a rugat-o să-l invite la un 
coniac. Era a doua oară că îi făcea o asemenea propunere în împrejurări 
similare. Prima dată, cu zece ani în urmă, ea îi spusese: „Dacă ai de gând să 
urci la ora asta, atunci va trebui să rămâi pentru totdeauna." N-a urcat. Acum 
însă, ar fi urcat în orice condiţii, chiar dacă mai apoi ar fi trebuit să-şi calce 
cuvântul. Leona Cassiani l-a invitat să urce fără nici o obligaţie. 

Aşa se face că a ajuns pe negândite în sanctuarul unei iubiri înăbuşite 
înainte de a se naşte. Părinţii Leonei Cassiani muriseră, singurul ei frate făcuse 
avere în Curacao, iar ea trăia singură în vechea casă părintească. Cu ani în 
urmă, când încă nu pierduse speranţa de a şi-o face amantă, Florentino, care 
duminica o vizita cu consimţământul părinţilor ei, iar uneori rămânea până 
noaptea târziu, contribuise atât de mult la amenajarea locuinţei, încât se 
simţea acolo ca acasă. Dar în seara când s-au întors de la film, a avut senzaţia 
că salonul fusese purificat de tot ce ar fi putut aminti de el. Mobilele nu se mai 
aflau la locul lor dintotdeauna, pe pereţi atârnau alte stampe, iar el îşi spuse că 
toate acele schimbări stăruitoare fuseseră făcute în mod intenţionat, pentru a 
perpetua certitudinea că el nu existase niciodată. Pisica nu l-a recunoscut. 
Speriat de înverşunarea uitării, spuse: „Nu mă mai ţine minte." Ea îi răspunse 
fără să se întoarcă spre el, în timp ce turna coniacul în pahare, că, dinspre 
partea asta, putea dormi liniştit, pentru că pisicile nu-şi aduc aminte de nimeni. 

Asezati comod pe sofa, foarte aproape unul de celălalt, au vorbit despre ei, 
despre vieţile lor înainte de a se cunoaşte într-o după-amiază din cine ştie ce 
an în tramvaiul cu catari. Lucrau în birouri alăturate, dar niciodată până atunci 
nu discutaseră despre nimic altceva decât despre munca zilnică. În timp ce 
stăteau de vorbă, Florentino Ariza i-a pus mâna pe coapsă şi a început s-o 
mângâie uşor, cu gesturile lui de seducător experimentat, dar ea nu i-a răspuns 
nici măcar din politeţe cu o cât de mică înfiorare. Când el încercă însă să 
meargă mai departe, îi luă mâna exploratoare şi-i sărută palma. 

— Fii cuminte, îi spuse. Mi-am dat seama de mult că nu eşti bărbatul pe 
care îl caut. 

În tinereţe, un bărbat puternic şi foarte îndemânatic, căruia nu i-a văzut 
niciodată fata, o trântise pe neaşteptate pe stâncile de pe ţărmul mării, îi 
sfâşiase hainele şi o posedase cu o grabă frenetică. Întinsă pe pietre, cu trupul 
numai răni, ea şi-ar fi dorit ca bărbatul acela să rămână acolo pentru 
totdeauna, ca să moară de dragoste în braţele lui. Nu-i văzuse chipul, nu-i 
auzise vocea, dar era sigură că l-ar fi recunoscut dintr-o mie după forma lui, 
după mărimea lui şi după felul lui de a face dragoste. De atunci, oricui voia s-o 
asculte îi spunea: „Dacă vreodată auzi de un tip solid şi puternic, care a violat o 
biată negresa pe stâncile din Golful Înecaţilor, într-o zi de 15 octombrie, cam pe 
la unsprezece şi jumătate noaptea, să-i spui unde mă poate găsi." O spunea din 
simplă obisnuinta şi o spusese de atâtea ori până atunci, încât nu-i mai 
rămânea nici o speranţă. Florentino Ariza ascultase de multe ori povestea, care 
îi răsuna în urechi ca şuieratul de rămas bun al unui vapor în beznă. Când s-a 
făcut ora două noaptea, băuseră câte trei coniacuri fiecare, iar el s-a convins că 
nu era bărbatul căutat de ea şi s-a bucurat s-o afle. 

— Bravo leoaico, îi spuse la despărţire, am reuşit să-i facem de petrecanie 
tigrului. 

N-a fost singurul lucru care s-a sfârşit în acea noapte. Zvonul răutăcios 
despre pavilionul tuberculosilor îi destrămase visul, trezindu-i bănuiala de 
neconceput că Fermina Daza era muritoare şi, ca atare, putea muri oricând 
înaintea soţului ei. Dar după ce a văzut-o poticnindu-se la cinema, a mai făcut 


un pas, pe cont propriu, spre abis, descoperind dintr-o data ca el insusi putea 
muri inaintea ei. A fost una dintre cele mai cumplite presimtiri, intrucat se 
întemeia pe realitate. Erau de mult apusi anii de aşteptare imobilă, de nadejdi 
de mai bine, iar la orizont nu întrezărea decât oceanul insondabil al bolilor 
imaginare, micţiunile, picătură cu picătură, din nopţile de nesomn, moartea 
zilnică la ceasul amurgului. Era convins că fiecare din momentele zilei, care 
până atunci îl favorizaseră nu ca nişte simpli aliaţi, ci ca nişte complici legaţi 
prin jurământ, începea să conspire împotriva lui. Cu doar câţiva ani în urmă, 
când se dusese la o întâlnire destul de riscantă cu inima apăsată de teroarea 
neprevăzutului, găsise uşa descuiată şi balamalele unse pentru ca el sa poată 
intra fără zgomot, dar în ultima clipă s-a răzgândit, de teamă să nu compromită 
o femeie atât de îndatoritoare murind în patul ei. Aşa că nu era deloc exagerat 
să presupună că femeia cea mai îndrăgită din lume, pe care o aşteptase de la 
un secol la altul, fără un geamat de disperare, abia ar avea timp să-l ia de brat 
şi să-l ajute să traverseze o stradă presărată cu tumuli lunari şi răzoare cu maci 
rascoliti de vant, ca să ajungă, teafăr şi nevatamat, pe celălalt trotuar al morii. 

De fapt, ţinând seama de criteriile epocii, Florentino Ariza trecuse de mult 
de hotarul bătrâneţii. Avea cincizeci şi şase de ani bătuţi pe muchie şi, după 
părerea lui, trăiţi din plin, pentru că fuseseră ani de iubire. Dar nici un bărbat 
din acele timpuri n-ar fi riscat să se facă de râs încercând să pară tânăr la 
vârsta lui, indiferent dacă arăta aşa sau doar i se părea, şi nu prea multi ar fi 
avut curajul să mărturisească fără jenă că încă mai plângeau pe ascuns din 
pricina unui afront din secolul precedent. Nu erau timpuri potrivite pentru a fi 
tânăr: exista, e adevărat, o modă pentru fiecare vârstă, dar moda bătrâneţii 
începea aproape imediat ce se sfârşea adolescenţa şi dura până la mormânt. 
Mai mult decât o vârstă, era o demnitate socială. Tinerii se îmbrăcau ca bunicii 
lor, aveau un aer mai respectabil cu ochelarii prematuri, iar bastonul se bucura 
de mare trecere încă de la treizeci de ani. Pentru femei nu existau decât două 
vârste: a măritişului, care nu putea depăşi douăzeci şi doi de ani, şi vârsta 
celibatului etern: fetele bătrâne. Celelalte, nevestele, mamele, văduvele, 
bunicile, alcătuiau o specie aparte, care nu-şi mai socotea vârsta în funcţie de 
anii trăiţi, ci de timpul rămas până la moarte. 

Florentino Ariza, în schimb, a înfruntat perfidiile batranetii cu un curaj 
nestrămutat, deşi ştia că avea ciudatul noroc de a părea bătrân încă de copil. 
La început fusese o necesitate. Trânsito Ariza desfăcea hainele pe care tatăl lui 
se hotăra să le arunce la gunoi şi îi croia lui altele, aşa încât se ducea la şcoala 
primară cu nişte redingote care atingeau podeaua când se aşeza în bancă şi cu 
nişte pălării ministeriale care îi cădeau pe ochi, deşi erau captusite cu vata. In 
plus, cum purta ochelari de miop încă de la cinci ani şi mostenise de la 
maică-sa părul de indian, tepos şi gros, ca de cal, nici înfăţişarea lui nu era mai 
edificatoare. Din fericire, după haosul din timpul războaielor civile, criteriile de 
admitere a elevilor deveniseră mai puţin stricte, iar în şcolile publice era un 
adevărat talmes-balmes de origini şi de condiţii sociale. Copilandri cu cas la 
gură veneau la şcoală direct de pe baricade, duhnind a praf de puşcă, 
îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri rebeli, câştigate cu arma în mână în bătălii 
îndoielnice, şi cu pistoalele regulamentare la centură. În recreatie îşi rezolvau 
certurile cu focuri de armă, îi amenințau pe profesori dacă le dădeau note 
proaste, iar unul dintre ei, elev în clasa a treia la colegiul La Salle şi colonel de 
miliţie în retragere, l-a împuşcat pe fratele Juan Eremita, conducătorul comu- 
nitatii monahale, pentru că îndrăznise să afirme la ora de catehism ca 
Dumnezeu era membru titular al partidului conservator. 

Pe de altă parte, copiii aristocraților scapatati umblau îmbrăcaţi ca nişte 
prinți de pe vremuri, iar câte unii mai săraci, chiar desculți. Printre atâtea 
ciudatenii provenite din toate colţurile provinciei, Florentino Ariza, deşi dintre 


cei mai bizari, nu atrăgea prea mult atenţia. Cel mai cumplit lucru pe care l-a 
auzit a fost când cineva i-a strigat pe stradă: „Calicu' şi slutu' rămân doar cu 
jindu'." Oricum, veşmintele acelea, purtate de nevoie, erau încă de pe atunci, şi 
au rămas până la sfârşit, cele mai potrivite cu natura enigmatică şi firea lui 
posacă. Când a primit cea dintâi funcţie mai importantă la C.F.C. şi-a comandat 
un costum croit la fel ca hainele tatălui său, pe care şi-l amintea ca pe un 
bătrân mort la venerabila vârstă a lui Cristos: treizeci şi trei de ani. Ca atare, 
Florentino Ariza a arătat totdeauna mai bătrân decât era. Până-ntr-atâta, încât 
Brigida Zuleta, o amantă vremelnică şi rea de gură, care îi spunea verde în faţă 
ce gândea, nu s-a sfiit să-i mărturisească din prima zi că-l plăcea mai mult când 
se dezbrăca, pentru că despuiat avea cu douăzeci de ani mai puţin. Niciodată 
însă n-a fost în stare să-şi schimbe înfăţişarea, mai întâi pentru că nici nu-i 
plăcea să se îmbrace altfel, iar în al doilea rând, din pricină că nimeni n-ar fi 
ştiut cum să se îmbrace la douăzeci de ani ca să arate mai tânăr, decât, poate, 
scotandu-si de la naftalină pantalonii scurţi si bereta de marinar. Si, cum, pe de 
altă parte, n-avea de ce să nu împărtăşească opinia generală despre bătrâneţe, 
era aproape firesc ca, văzând-o pe Fermina Daza tmpiedicandu-se la ieşirea din 
cinema, să se cutremure de groază la gândul că parşiva de moarte l-ar putea 
învinge în războiul lui îndârjit, dus în numele iubirii. 

Până atunci, cea mai crâncenă bătălie a lui, purtată fără răgaz şi pierdută 
fără glorie, fusese cea împotriva cheliei. De când a descoperit primele fire de 
păr rămase între dinţii pieptenului, şi-a dat seama că era condamnat să îndure 
chinurile unui infern de neimaginat pentru cei care nu-l cunosc. A rezistat mulţi 
ani la rând. N-au existat pomezi sau lotiuni pe care să nu le încerce, nici 
superstiție în care să nu creadă, nici sacrificiu pe care să nu-l accepte ca să-şi 
apere de voracitatea devastatoare fiecare fir de păr. A învăţat pe dinafară 
instrucţiunile din Almanahul Bristol pentru agricultură, deoarece aflase de la 
cineva că există o legătură directă între creşterea părului şi ciclurile recoltelor. 
A renunţat la frizerul lui de-o viaţă, care era complet chel, preferind să apeleze 
la un străin de curând sosit, care nu tundea decât când era lună plină. Noul 
frizer tocmai era pe cale să demonstreze că avea mână bună şi că metoda lui 
dădea roade, când s-a descoperit că era un violator de tinere călugăriţe, căutat 
de mai multe politii din Antile, şi a fost pus în lanţuri. 

La vremea aceea Florentino Ariza avea o colecţie întreagă de reclame 
pentru combaterea cheliei, apărute în ziarele din bazinul Caraibilor, care 
publicau două portrete alăturate ale aceluiaşi bărbat, într-unul cu capul neted 
ca un dovleac, în celălalt mai păros ca un leu: înainte şi după folosirea 
medicamentului infailibil. După şase ani, încercase o sută şaptezeci şi două, pe 
lângă alte metode suplimentare, recomandate pe etichetele sticlutelor, dar 
singurul lucru cu care s-a ales de pe urma lor a fost o eczema urât mirositoare 
care îi provoca mâncărimi, cunoscută printre vracii din Martinica drept râie 
boreală, din pricină că răspândea o lumină fosforescentă în întuneric. În cele 
din urmă, a cumpărat toate buruienile de leac vândute de indieni în piaţă şi 
toate fierturile magice sau potiunile orientale pe care le-a găsit în Porticul 
Copiştilor, dar până să-şi dea seama de escrocherie, avea deja o tonsură de 
sfânt. În anul zero, în timp ce războiul civil de O Mie de Zile însângera ţara, a 
trecut prin oraş un italian care confectiona din păr natural peruci pe măsură. 
Costau o avere, iar fabricantul nu garanta mai mult de trei ani pentru ele, dar 
aproape nici unul din bărbaţii cu chelie şi ceva bani n-a putut rezista ispitei. 
Florentino Ariza a fost printre primii. A probat o perucă aşa de asemănătoare cu 
părul lui de altădată, încât s-a temut să nu i se facă măciucă la o adică, dar nu 
s-a putut obişnui cu ideea de a purta pe cap părul unui mort. Singura sa 
consolare a fost că voracitatea calvitiei nu i-a mai lăsat prilejul să ştie cam ce 
culoare ar fi avut părul lui cărunt. Într-o zi, unul din betivanii care îşi făceau 


veacul pe chei, l-a imbratisat cu mai multă efuziune ca de obicei când l-a văzut 
ieşind de la birou, i-a scos pălăria în hohotele de râs ale hamalilor şi l-a sărutai 
zgomotos pe creştet. 

— Ce mandrete de chelie ! a strigat. 

În seara aceea, la patruzeci şi opt de ani, şi-a ras părul rar de la tâmple şi 
de pe ceată şi şi-a asumat destinul de chel absolut. Ca urmare, în fiecare 
dimineaţă. Inainte de a se îmbăia, îşi săpunea nu numai barbia, dar şi porțiunile 
de pe craniu unde începeau să-i iasă tuleie, apoi se rădea cu un brici până ce 
scăfârlia arăta ca un poponet de bebeluş. Până atunci nu-şi scotea pălăria nici 
măcar în birou, calvitia provocandu-i o senzaţie de goliciune care i se părea 
indecentă. Dar din clipa în care şi-a asumat-o cu toată seriozitatea, i-a atribuit 
toate virtuțile virile despre care auzise vorbindu-se atâta şi pe care le 
dispretuise mai înainte ca pe nişte simple născociri ale cheloşilor. Ceva mai 
târziu a recurs la o altă metodă, acoperindu-şi craniul cu suvitele mai lungi 
care-i rămăseseră în partea dreaptă, obicei păstrat până la sfârşitul vieţii. Cu 
toate acestea, n-a renunţat la pălăria funebră nici chiar atunci când a început 
să fie la modă tartarita, cum era cunoscută prin partea locului canotiera. 

Pierderea dinţilor, în schimb, nu se datora unei calamitati naturale, ci 
nepriceperii unui dentist rătăcitor, care a hotărât să-i smulgă din rădăcină toţi 
dinţii sănătoşi ca să curme o infecţie obişnuită. De groaza frezei cu pedală, 
Florentino Ariza a evitat o vreme să se ducă la dentist, în ciuda nenumăratelor 
dureri de măsele, până când n-a mai putut rabda. Maică-sa s-a speriat când l-a 
auzit toată noaptea gemând în camera de alături, închipuindu-şi că era vorba 
de aceeaşi suferinţă din vremurile de demult, aproape estompate în negurile 
memoriei ei, dar când l-a pus să deschidă gura ca să vadă unde îl durea 
amorul, a descoperit că tot chinul venea de la abcese. 

Unchiul Leon XII l-a trimis la doctorul Francis Adonay, un negru cât un 
munte, cu jambiere şi pantaloni de călărie, care călătorea pe vapoarele fluviale 
cu un întreg cabinet dentar varat în nişte desagi de vătaf şi care colinda 
aşezările de pe malul apei ca un agent comercial al teroarei. S-a uitat în gura 
lui Florentino Ariza şi a hotărât pe loc să-i scoată chiar şi dinţii sănătoşi, ca să-l 
scape odată pentru totdeauna de alte necazuri. Spre deosebire de calvitie, 
tratamentul acela pentru măgari nu i-a provocat cine ştie ce îngrijorare, în 
afară de teama firească de măcelul fără anestezie. Nu i-a displăcut nici ideea 
protezei, mai întâi, pentru că una din nostalgiile copilăriei lui era imaginea unui 
scamator care, la un balci, îşi scosese cele două maxilare şi le lăsase sa 
vorbească singure pe o masă, iar, în al doilea rând, pentru că numai aşa scăpa 
de durerile de masele care îl chinuiseră de mic aproape tot atât de mult ca şi 
suferinţele dragostei. N-avea de ce să creadă că era vorba de o lovitură 
vicleană a batranetii, aşa cum avea să i se pară chelia, fiind convins că, în 
ciuda mirosului acru de cauciuc vulcanizat, zâmbetul ortopedic o să-i dea un 
aer mai curat şi mai îngrijit. S-a lăsat fără să crâcnească în voia cleştilor 
doctorului Adonay şi a suportat convalescenta cu stoicismul unui măgar de 
povară. 

Unchiul Leon XII s-a ocupat de toate detaliile operaţiei de parcă ar fi fost 
vorba de propriii lui dinţi. Motivul interesului deosebit pentru protezele dentare, 
manifestat încă din primele sale călătorii pe fluviul La Magdalena, era pasiunea 
obsesivă pentru bel canto. Într-o noapte cu lună plină, pe când se aflau în 
dreptul portului Gamarra, a făcut pariu cu un topograf neamt că o să trezească 
din somn vietuitoarele pădurii cântând o romanta napolitană pe puntea 
căpitanului. Putin a lipsit ca să câştige. Prin bezna ce învăluia fluviul, se 
simțeau bătăile de aripă ale starcilor în mlastini, neliniştea caimanilor care 
băteau apa cu coada, spaima peştilor care încercau să sară pe tarm, dar la 
nota culminantă, când cei adunaţi pe punte s-au temut pentru viaţa 


cântăreţului, convinşi că o să-i plesnească arterele de atâta încordare, proteza 
i-a scăpat din gură odată cu răsuflarea finală şi s-a cufundat în apă. 

Vaporul a trebuit să rămână trei zile în portul Tenerife, până ce a fost 
confecţionată la repezeală altă proteză. A ieşit perfectă. Dar în timpul călătoriei 
de întoarcere, încercând să-i explice căpitanului cum o pierduse pe cealaltă, 
unchiul Leon XII a aspirat adânc aerul arzător al junglei, a atacat cea mai înaltă 
notă de care a fost în stare, a tinut-o până la ultima suflare, încercând să sperie 
caimanii tolaniti la soare, care priveau fără să clipească vaporul ce luneca pe 
valuri, şi proteza cea nouă s-a dus şi ea la fund. De atunci a avut copii de dinţi 
peste tot, în diferite colţuri din casă, într-un sertar de la birou şi câte una la 
bordul celor trei vapoare ale companiei. În plus, când nu mânca acasă, obişnuia 
să-şi ia la el alta de schimb, într-o cutiuta pentru pastile de tuse, întrucât, 
odată, la o masă câmpenească, i se rupsese una în timp ce mesteca nişte 
jumări de porc. Pentru ca nepotul să nu ajungă şi el victima unor întâmplări 
asemănătoare, unchiul Leon XII i-a comandat doctorului Adonay de la bun 
început două proteze: una din materiale mai ieftine, pentru zilele de lucru, iar 
alta pentru duminici şi sărbători, cu o sclipire de aur la măseaua zâmbetului, 
care să-i dea o notă suplimentară de veridicitate. În sfârşit, într-o duminică de 
Florii, când văzduhul tot răsuna de dangătul clopotelor, Florentino Ariza a ieşit 
în oraş cu o identitate nouă, al cărei zâmbet fără cusur i-a lăsat impresia că 
altcineva îi ocupase locul în lume. 

Cam tot atunci a murit şi maică-sa, iar el a rămas singur în casă. Era un loc 
tocmai potrivit pentru iubirile lui, strada fiind foarte discretă, în ciuda 
ferestrelor din numele ei, care, fără să vrei, te duceau cu gândul la nenumaratii 
ochi ce pândeau de după perdele. Căminul acela fusese însă destinat de la bun 
început fericirii Ferminei Daza, iar Florentino Ariza a preferat să piardă multe 
ocazii din anii săi cei mai rodnici decât să-l pângărească prosteste cu alte iubiri. 
Din fericire, cu fiecare treaptă urcată în ierarhia companiei, dobândea noi 
privilegii secrete, iar unul dintre cele mai utile pentru el s-a dovedit 
posibilitatea de a folosi birourile seara, duminica sau în zilele de sărbătoare, cu 
complicitatea paznicilor. Odată, pe când era vicepreşedinte, tocmai se grăbea 
să termine treaba începută cu una din fetele care făceau curăţenie duminica, el 
aşezat pe scaunul de la birou, iar ea călare pe el, când uşa s-a deschis brusc. 
Unchiul Le6n XII a băgat capul pe uşă crezând că a greşit încăperea şi s-a 
holbat pe deasupra ochelarilor la nepotul îngrozit. „Tii, drace, ce chestie, spuse 
unchiul fără urmă de uimire în glas. La fel ca taică-tău !" Şi înainte de a închide 
din nou uşa, spuse privind undeva în gol: 

— lar dumneata, domnişoară, vezi-ti mai departe de treabă si nu te jena. 
Pe cuvântul meu de onoare că nici nu ţi-am văzut ochii. 

Nu s-a mai vorbit despre cele întâmplate, dar săptămâna următoare, în 
biroul lui Florentino Ariza nu s-a mai putut lucra. Electricienii au dat buzna şi au 
agăţat de tavan un ventilator. Lacatusii au sosit fără să anunţe pe nimeni şi au 
început să ciocănească de bubuia casa mai ceva ca la război, până când, în 
sfârşit, au fixat un zăvor la uşă, ca să se poată închide pe dinăuntru. Tâmplarii 
au luat măsuri fără să spună de ce, tapiterii au adus mostre de creton, ca să 
vadă dacă se potriveau la culoare cu pereţii, iar săptămâna următoare au băgat 
pe fereastră, fiindcă pe uşi nu încăpea, o sofa enormă, îmbrăcată în imprimeuri 
cu flori dionisiace. Lucrau la orele cele mai nepotrivite şi se purtau cu o 
impertinenta ce nu părea deloc întâmplătoare, iar la întrebările unuia sau 
altuia, dădeau mereu acelaşi răspuns: „Ordin de la direcţia generală." 
Florentino Ariza n-a aflat niciodată dacă o astfel de ingerinţă fusese un gest de 
amabilitate din partea unchiului, care îi veghea amorurile răzlețe, ori dacă era 
o manieră delicată şi foarte personală de a-i atrage atenţia că întrecuse 
măsura. N-a bănuit niciodată adevăratul motiv, anume că unchiul Leon XII nu 


voia altceva decât să-l încurajeze, fiindcă si lui îi ajunseseră la urechi zvonurile 
despre obiceiurile nepotului, diferite de cele ale majorităţii bărbaţilor, fapt care îl 
determinase să mai amâne hotărârea de a-l numi succesor. 

Spre deosebire de fratele său, unchiul Leon XII Loyaza avusese timp de 
şaizeci de ani o căsnicie trainică şi totdeauna se lăuda că nu lucrase niciodată 
duminica. Avusese patru băieţi şi o fată, cărora voia să le lase moştenire 
imperiul pe care îl întemeiase, dar viaţa i-a rezervat un şir de întâmplări 
neprevăzute, atât de frecvente în romanele vremii, dar despre care nimeni nu 
credea că s-ar putea petrece aievea: cei patru băieţi muriseră unul câte unul, 
pe măsură ce ajungeau să ocupe funcţii de conducere, iar fata, lipsită de orice 
vocaţie fluvială, a preferat să-şi sfârşească zilele admirând, de la o fereastră 
aflată la cincizeci de metri înălţime, vapoarele ce treceau pe Hudson. S-au găsit 
destui care să dea drept sigur zvonul că numai Florentino Ariza, cu înfăţişarea 
lui funestă şi umbrela de vampir, putuse face farmece ca să se petreacă atâtea 
coincidente deodată. 

Când unchiul a fost silit, la recomandarea medicilor, să se retragă din 
afaceri, Florentino Ariza a început să-şi sacrifice de bunăvoie unele amoruri 
duminicale. Se ducea să-i ţină de urât în refugiul său campestru, unde ajungea 
la bordul unuia dintre primele automobile din oraş, a cărui manivelă avea o 
forţă de recul atât de mare, încât şoferului îi smulsese braţul din umăr. La 
conacul de pe moşia lucrată pe vremuri de sclavi, îşi petreceau ceasuri întregi 
stând de vorbă, în timp ce bătrânul se odihnea într-un hamac cu numele lui 
brodat în fir de mătase, departe de toate, cu spatele la mare, pe terasa 
îmbrăcată în flori de astromelii, de unde, spre seară, se zăreau crestele ninse 
ale munţilor. Ca întotdeauna, rareori li se întâmpla să vorbească despre altceva 
decât despre navigația fluvială în acele după-amiezi domoale, în care moartea 
era mereu un musafir nevăzut. Una din preocupările unchiului Leon XII şi care 
revenea mereu în discuţii, era posibilitatea ca navigația fluvială să încapă pe 
mâna întreprinzătorilor din interiorul ţării, care aveau strânse legături cu 
concernele europene. „De la bun început afacerea asta n-a fost deloc o joacă. 
Trebuie să asuzi ca un sclav ca să meargă pe roate. Dacă ajunge pe mâna 
reactionarilor aia din capitală, iar o să le-o facă plocon nemților." ingrijorarea lui 
era consecinţa unei convingeri politice pe care o repeta cu plăcere chiar şi când 
nu era cazul. 

— O să fac în curând o sută de ani şi am văzut schimbându-se atâtea, 
chiar şi poziţiile astrelor în univers, dar încă n-am văzut să se schimbe ceva în 
ţara asta, spunea. Aici, la fiecare trei luni sunt proclamate noi constituţii, apar 
alte legi, izbucnesc noi războaie, dar noi trăim tot ca pe vremea când eram doar 
o colonie. 

Fraţilor săi masoni, care puneau toate relele pe seama eşecului 
federalismului, le dădea mereu aceeaşi replică: „Războiul de O Mie de Zile a 
fost pierdut cu douăzeci şi trei de ani mai înainte, în războiul din '76." Lui 
Florentino Ariza, a cărui indiferenţă politică se învecina cu absolutul, aceste 
peroratii, mereu mai frecvente, îi sunau în urechi ca zvonul valurilor mării şi nu 
le dădea atenţie. În schimb, era un critic sever al politicii companiei. Contrar 
opiniei unchiului său, credea că declinul navigaţiei fluviale, care părea mai tot 
timpul să se afle în pragul dezastrului, nu putea fi împiedicat decât renunțând 
de bunăvoie la monopolul asupra vapoarelor cu aburi, acordat de către 
Compania Fluvială a Caraibilor Congresului Naţional pentru nouăzeci şi nouă de 
ani şi o zi. Unchiul protesta: „Ideile astea ţi le bagă în cap tiza mea Leona cu 
bazaconiile alea anarhiste ale ei." Era adevărat doar pe jumătate. Florentino 
Ariza îşi întemeiase argumentele pe experienţa comodorului german Johann B. 
Elbers, a cărui ambiţie nemasurata distrusese tot ceea ce construise cu nobila 
sa inventivitate. Unchiul credea, în schimb, că eşecul lui Elbers nu se datorase 


privilegiilor, ci angajamentelor contractate în acelaşi timp deodată şi care 
echivalau cu asumarea răspunderii pentru întreaga geografie naţională: 
întreţinerea fluviului în bune condiţii pentru navigaţie, a instalaţiilor portuare, a 
căilor de acces pe uscat, a mijloacelor de transport. În plus, mai spunea, 
opoziţia înverşunată a preşedintelui Simân Bolivar n-a fost deloc un obstacol de 
neglijat. 

Majoritatea acţionarilor companiei priveau acele dispute ca pe nişte 
ciorovăieli între soţi, în care ambele parti au dreptate. Îndărătnicia bătrânului li 
se părea firească, nu pentru că bätrânetea l-ar fi făcut mai putin vizionar decât 
fusese totdeauna, cum se afirma de obicei cu prea multă uşurinţă, ci din pricină 
că renunţarea la monopol ar fi însemnat să arunce la gunoi trofeele unei bătălii 
istorice, împotriva unor adversari puternici din lumea întreagă. Ca atare, nimeni 
nu l-a contrazis când şi-a asigurat drepturile în aşa fel încât nimeni să nu se 
poată atinge de ele înainte de stingerea legală a contractului. Numai că, pe 
neaşteptate, când Florentino Ariza depusese deja armele în după-amiezile de 
meditaţie de la conac, unchiul Leon XII a acceptat renunţarea la privilegiul 
centenar, cu singura condiţie onorabilă ca acest pas să nu fie făcut înainte de 
moartea sa. 

A fost ultima sa intervenţie. De atunci n-a mai vorbit cu nimeni despre 
afaceri, n-a mai acceptat să fie consultat şi. deşi nu-şi pierduse nici un carliont 
din părul imperial şi nici o fărâmă de luciditate, i-a evitat cu înverşunare pe cei 
care l-ar fi putut compătimi. Îşi petrecea zilele contemplând de pe terasă 
zăpezile veşnice, legănându-se într-un balansoar vienez, lângă o masuta unde 
servitoarele aveau grijă să fie în permanenţă o oală cu cafea caldă şi un pahar 
cu două proteze în soluţie de bicarbonat, pe care nu şi le punea decât când 
avea musafiri. Primea foarte puţine vizite şi nu mai vorbea decât despre un 
trecut foarte îndepărtat, cu mult mai vechi decât navigația fluvială. Îi rămăsese 
totuşi un nou motiv de preocupare: dorinţa ca Florentino Ariza să se însoare. l-a 
spus-o de mai multe ori şi totdeauna cu acelaşi cuvinte. 

— Dacă aş avea cu cincizeci de ani mai puţin, m-aş însura cu tiza mea 
Leona. Nu-mi pot imagina o nevastă mai potrivită. 

Florentino Ariza tremura numai la gândul că truda lui de o viaţă s-ar fi 
putut duce de râpă în ultima clipă din cauza acestor condiţii neprevăzute. Ar fi 
preferat să renunţe, să arunce totul peste bord, să moară decât să-şi calce 
cuvântul fata de Fermina Daza. Din fericire, unchiul Le6n XII n-a mai insistat. 
Când a împlinit nouăzeci şi doi de ani, şi-a desemnat nepotul drept unic 
moştenitor legal si s-a retras din afaceri. 

Şase luni mai târziu, în urma hotărârii unanime a acţionarilor, Florentino 
Ariza a fost numit preşedintele consiliului de conducere şi director general. În 
ziua în care a fost instalat în funcţie, după obişnuita cupă de şampanie, 
bătrânul leu în retragere le-a cerut celor de faţă scuze pentru că vorbea stând 
în balansoar şi a improvizat un scurt discurs care părea mai degrabă o elegie. A 
spus că viata îi era marcată de două evenimente providentiale. Primul fusese 
faptul că Eliberatorul însuşi, care o pornise în călătoria sa nefericită spre 
moarte, îl luase în braţe, în localitatea Turbaco. Celălalt era şansa de a fi găsit, 
în ciuda tuturor stavilelor pe care i le ridicase în cale destinul, un succesor demn 
de întreprinderea pe care o întemeiase. După care, încercând să atenueze 
dramatismul dramei, a adăugat: 

— Plec din viaţa asta cu sigurul regret că, după ce am cântat la atâtea 
înmormântări, numai la a mea n-am s-o pot face. 

Iar ca încheiere, nici nu se putea altfel, a cântat aria „Adio viata" din Tosca. 
A cântat-o a capella, stilul său preferat, şi cu o voce încă sigură. Florentino Ariza 
a fost adânc mişcat, dar abia dacă şi-a trădat emoția în tremurul vocii când a 
mulţumit. Aşa cum făcuse şi plănuise tot ce făcuse şi plănuise până atunci în 


viata, ajunsese pe culmea cea mai înaltă fara altă motivaţie decât hotărârea 
înverşunată de a fi teafăr şi în deplină putere în clipa în care avea să-şi asume 
destinul la umbra Ferminei Daza. 

Şi totuşi, în seara aceleiaşi zile, nu numai amintirea ei l-a însoţit la 
petrecerea oferită în cinstea lui de Leona Cassiani. L-au însoţit în amintire toate: 
atât cele care-şi dormeau somnul de veci în cimitire, gândindu-se la el şi 
multumindu-i pentru trandafirii pe care îi planta pe morminte, cât şi cele care 
încă îşi mai odihneau capul pe pernă lângă soţul cu coarnele poleite de razele 
lunii. În lipsa uneia, şi-a dorit să fie cu toate deodată, aşa cum i se întâmpla ori 
de câte ori era speriat. Căci până şi în perioadele cele mai dificile pentru el, 
chiar şi în clipele de cumpănă, se străduise să păstreze o legătură cât de 
neînsemnată cu nenumăratele amante din multii săi ani: totdeauna le-a urmărit 
firul vieţii. 

Aşa că în seara aceea a evocat-o pe Rosalba, cea mai veche dintre toate, 
cea care câştigase trofeul virginitatii lui şi a cărei amintire îl durea ca în prima 
zi. Îi era de ajuns să închidă ochii ca s-o vadă în rochia de muselină şi pălăria cu 
panglici lungi de mătase, legănând colivia copilului la bordul vaporului. In 
numeroşii ani ai vieţii lui se pregătise de câteva ori să plece în căutarea ei, fără 
să ştie unde, fără să-i cunoască numele de familie, fără să ştie măcar dacă pe 
ea trebuie s-o caute, dar convins că avea s-o găsească undeva, printre crânguri 
de orhidee. De fiecare dată însă, din cauza unei întâmplări neprevăzute sau a 
unei şovăieli subite, îşi amâna călătoria cu câteva clipe înainte ca pasarela 
vaporului să fie ridicată: totdeauna dintr-un motiv care avea de-a face cu 
Fermina Daza. 

Şi-a amintit de văduva lui Nazaret, singura cu care pângărise casa 
maternă de pe strada Ferestrelor, chiar dacă nu el, ci Trânsito Ariza o poftise 
înăuntru. Cu ea a fost mai înţelegător decât cu oricare alta. pentru că era 
singura care iradia în jur suficientă dragoste pentru a o înlocui pe Fermina 
Daza, chiar dacă era o mototoală în pat. Dar vocaţia ei de pisică hoinară, mai 
nestăvilită decât puterea tandretei, i-a condamnat pe amândoi la infidelitate. 
Cu toate acestea, au continuat să se vadă când şi când, timp de aproape 
treizeci de ani, graţie devizei lor de muschetari: /nfideli, dar niciodată neloiali. A 
fost, în plus, singura pentru care Florentino Ariza n-a şovăit să-şi pună obrazul: 
când a fost anunţat că murise şi că urma să fie îngropată din mila publică, a 
înmormântat-o pe cheltuiala lui şi a insotit-o singur la groapă. 

Şi-a mai adus aminte şi de alte văduve pe care le iubise. De Prudencia 
Pitre, cea mai bătrână dintre supraviețuitoare, cunoscută mai ales ca Văduva 
celor Doi, pentru că îngropase doi bărbaţi. Şi de cealaltă Prudencia, văduva lui 
Arellano, cea drăgăstoasă, care îi rupea nasturii de la haine ca să-l oblige să 
mai rămână până îi coase la loc. Şi de Josefa, văduva lui Züñiga, nebună de 
dragoste după el, care a fost cât pe ce să-i taie prâsnelul în timpul somnului cu 
foarfecele de grădină, ca să nu fie al nimănui, chiar dacă n-ar mai fi putut fi nici 
al ei. 

Şi-a amintit de efemera Angeles Alfaro, cea mai iubită dintre toate, care 
venise pentru şase luni ca profesoară de instrumente de coarde la Şcoala de 
Muzică şi-şi petrecea nopţile alături de el pe terasa casei, goală cum o făcuse 
maică-sa, cântând cele mai frumoase suite din câtă muzică s-a compus pe 
lume la violoncelul care suna ca o voce de bărbat între coapsele ei aurii. Incă 
din prima noapte cu lună, amândoi şi-au zdrobit inimile cu un amor mistuitor de 
începători. Dar Angeles Alfaro a plecat aşa cum venise, cu sexul ei gingas şi 
violoncelul de păcătoasă, pe un transatlantic sub pavilionul uitării, iar singura 
amintire lăsată în urmă pe terasa cu lună au fost semnele de rămas bun făcute 
cu o batistă albă care părea un porumbel alb în zare, solitar şi trist, ca în 
versurile de la Jocurile Florale. Datorită ei, Florentino Ariza a înţeles ceea ce 


practicase fără să ştie: că poţi sa fii îndrăgostit de mai multe persoane 
deodată, şi de toate cu aceeaşi patimă, fără s-o trădezi pe nici una. Singur în 
mulţimea de pe chei, îşi spusese cu o răbufnire de furie: „Inima are mai multe 
camarute decât un hotel de târfe". Durerea despărțirii era însă prea mare şi 
ochii i s-au umplut de lacrimi. Dar nici nu dispăruse bine în zare vaporul, şi 
amintirea Ferminei Daza a pus din nou stăpânire pe spaţiul întreg, aşa cum se 
cuvenea. 

Şi-a amintit de Andrea Varon, prin fata casei căreia trecuse cu o 
săptămână în urmă, când lumina portocalie de la fereastra băii îl avertizase că 
nu putea intra: cineva i-o luase înainte. Cineva: bărbat sau femeie, n-avea 
importanţă, pentru că Andrea Varon nu se uita la fleacuri de genul asta când 
era vorba de amor. Dintre toate cele aflate pe listă, era singura care trăia de pe 
urma corpului ei, valorificându-l singură, după cum avea chef, fără ajutorul 
vreunui administrator. In anii ei cei mai buni, făcuse o carieră legendară de 
curtezană clandestină, de pe urma căreia îşi câştigase porecla de război 
Doamna Noastră a Tuturor. Scosese din minţi guvernatori şi amirali, pe umărul 
ei au plâns câţiva din eminentii noştri oameni de arme şi de litere, care însă 
erau mai puţin iluştri decât credeau ei, şi chiar unii care îşi meritau pe drept 
gloria. A fost adevărat, totuşi, că, în schimbul unei întâlniri de o jumătate de 
oră, între două vizite întâmplătoare în oraş, preşedintele Rafael Reyes i-a 
acordat o pensie viageră pentru merite deosebite în serviciul Ministerului de Fi- 
nante, unde nu lucrase nici măcar o singură zi. Şi-a risipit nurii cu dărnicie atâta 
timp cât corpul i-a permis-o şi, deşi comportarea ei necuviincioasă era de 
domeniul public, nimeni nu i-ar fi putut aduce vreo acuzaţie bazată pe dovezi 
categorice, întrucât complicii ei iluştri au avut grijă s-o protejeze, conştienţi că 
ar fi avut de pierdut mai mult decât ea de pe urma unui scandal. De dragul ei, 
Florentino Ariza şi-a încălcat principiul sacru de a nu plăti, iar ea şi-a încălcat 
jurământul solemn de a nu o face gratis cu nici un bărbat, chiar dacă i-ar fi fost 
soţ. Stabiliseră un preţ simbolic de un peso de fiecare dată, dar nici ea nu-l 
primea direct în mana, nici el nu i-l dădea, aşa că îl puneau în 
pusculita-purcelus, ca să se strângă mai multi şi să cumpere din Portalul 
Copiştilor vreun bibelou sau orice alt flecustet adus de peste ocean. Ea a fost 
cea care a imprimat o senzualitate aparte clismelor împotriva constipatiei, 
convingându-l să şi le facă împreună în după-amiezile lor nebune, când 
încercau să inventeze şi mai mult amor în timpul amorului. 

Se considera un bărbat norocos, căci dintre atâtea aventuri riscante, 
singura care îl făcuse să simtă gustul veninului fusese Sara Noriega, care şi-a 
sfârşit zilele la ospiciul Divina Pastora, recitând versuri atât de desantate, încât 
a fost izolată ca să nu le scoată de-a binelea din minţi pe celelalte nebune. Dar 
după ce i-a fost încredinţată soarta bunului mers al companiei, nu i-a mai 
rămas prea mult timp şi nici destulă energie ca să mai caute pe cineva care s-o 
înlocuiască pe Fermina Daza: ştia că e de neînlocuit. Cu timpul, s-a mărginit la 
amantele statornice, culcându-se cu ele atât cât mai erau bune la ceva, atât 
cât mai puteau s-o facă, atât cât mai erau în viaţă. În duminica Rusaliilor, când 
a murit Juvenal Urbino, nu-i mai rămăsese decât una, una singură, cu cei 
paisprezece ani ai ei, abia impliniti, dar care avea tot ceea ce nici o alta nu 
avusese până atunci ca să-l scoată din minţi. 

Se numea América Vicuâa. Venise cu doi ani în urmă din localitatea 
maritimă Puerto Padre, trimisă de părinţi, care se înrudeau cu Florentino Ariza 
şi apelaseră la el, rugându-l s-o ia sub aripa lui ocrotitoare. O trimiteau cu o 
bursă primită de la guvern pentru Şcoala Normală, cu nelipsita bocceluta în 
care se afla rogojina şi aşternutul, şi o valijoară de tablă, ca de păpuşi, iar din 
clipa în care a coborât de pe vapor cu botinele ei albe şi coada aurie pe spate, 
el a avut cumplita presimtire că multe duminici de-atunci înainte o să-şi 


petreacă siesta împreună. Era, in toate privintele, încă un copil: cu 
strungareata şi genunchii juliti, dar el a întrezărit într-o clipă ce fel de femeie a- 
vea să fie foarte curând şi a pregătit-o într-un lent an de sâmbete la circ, de 
duminici cu îngheţate prin parcuri, de amurguri copilăreşti, cu care i-a câştigat 
încrederea, i-a câştigat dragostea, purtând-o pe nesimţite de mână, cuo 
delicată viclenie de bunicut blajin, spre abatorul lui clandestin. Efectul asupra ei 
a fost imediat: i s-au deschis porţile raiului. A izbucnit într-o ecloziune florală şi 
s-a simţit plutind într-un limb de fericire, un adevărat stimulent pentru studiile 
ei, deoarece tot timpul s-a străduit să fie prima din clasă numai şi numai ca să 
nu piardă permisiunea de a pleca de la internat la sfârşit de săptămână. Pentru 
el, a fost cotlonul cel mai adăpostit din golful batranetii. După atâţia ani de 
amoruri calculate, gustul searbad al inocentei avea farmecul unei perversiuni 
regeneratoare. 

S-au potrivit. Ea se comporta aşa cum era în realitate, ca o copilă dornică 
să descopere viaţa sub îndrumarea unui bărbat venerabil care nu se mira de 
nimic, iar el se comporta cu bună ştiinţă aşa cum niciodată n-ar fi dorit să 
ajungă: ca un amant senil. N-a identificat-o nici o clipă cu Fermina Daza, deşi 
asemănarea era mai mult decât izbitoare, începând cu vârsta, uniforma de 
şcoală, părul împletit într-o coadă sau mersul de vietate a pădurii, şi până la 
caracterul ei semet şi imprevizibil. Mai mult chiar: ideea substitutiei, în numele 
căreia cerşise de atâtea ori iubire, îi dispăruse cu totul din minte. li plăcea 
pentru că era aşa cum era şi a început s-o iubească pentru că era aşa cum era, 
cu febrilitatea voluptatii crepusculare. A fost singura cu care a luat cele mai 
drastice măsuri de precauţie împotriva unei sarcini accidentale. După vreo şase 
întâlniri, nici unul din ei nu visa decât la după-amiezile de duminică. 

Întrucât era singura persoană autorizată s-o scoată din internat, se ducea 
s-o ia în Hudsonul de şase cilindri al C.F.C., iar uneori, când era înnorat, coborau 
capota şi se plimbau pe plajă, el cu pălăria lui funebră, iar ea, moartă de râs, 
tinändu-si cu amândouă mâinile bereta de marinar, ca să nu i-o zboare vântul. 
Cineva o sfătuise să nu-l însoţească mai mult decât era absolut necesar, să nu 
mănânce din ce gustase el şi să se ferească de respiraţia lui, pentru că 
batranetea e molipsitoare. Dar ei putin îi păsa. Amândoi păreau indiferenți la ce 
ar fi putut spune lumea, pentru că rudenia dintre ei era bine cunoscută, iar 
diferenţa mare de vârstă îi punea la adăpost de orice bănuială. 

Tocmai făcuseră dragoste în Duminica Rusaliilor, la patru după-amiază, 
când au început să bată clopotele a mort. Florentino Ariza şi-a stăpânit cu greu 
bătăile inimii. Pe vremea când era tânăr, ritualul dangătelor era inclus în preţul 
funeraliilor, fiind refuzat numai celor săraci lipiti pământului. Dar după ultimul 
nostru război, la cumpăna dintre veacuri, regimul conservator şi-a consolidat 
obiceiurile coloniale, iar înmormântările au ajuns să fie aşa de costisitoare încât 
numai bogătaşii şi le puteau permite. Când a murit arhiepiscopul Dante de 
Luna, clopotele din toată provincia au bătut fără răgaz timp de nouă zile şi 
nouă nopţi, provocând atâta tulburare în rândul populaţiei, încât succesorul lui 
a hotărât să se renunţe la acest ritual, rezervându-l numai morţilor iluştri. 
Tocmai de aceea, când a auzit clopotele de la catedrală bătând în ziua de 
Rusalii, la ora patru după-amiază, Florentino Ariza a simţit din nou în preajmă 
fantasma din tinereţea lui de mult apusă. Nu i-a trecut nici o clipă prin minte că 
puteau fi dangătele după care tânjise atâţia şi atâţia ani, încă din duminica în 
care o văzuse pe Fermina Daza însărcinată în şase luni la ieşirea de la biserică. 

— Ei, drăcie, spuse el în penumbră. Pesemne că e un rechin din cei mari, 
dacă bat pentru el clopotele de la catedrală. 

América Vicuña, goală toată, tocmai se trezise. 

— Or fi bătând fiindcă sunt Rusaliile. 

Florentino Ariza nu era câtuşi de puţin un expert în treburile bisericeşti şi 


nu mai calcase pe la biserică de pe vremea cand cânta la vioară cu un neamt 
care îl invatase, în plus, ştiinţa telegrafiei şi despre a cărui soartă nu mai aflase 
nimic. Dar era sigur că dangătele care se auzeau nu vesteau nici o sărbătoare. 
Murise cineva în oraş, nu mai încăpea nici o îndoială, iar el ştia cine. O 
delegaţie a refugiaților din Caraibi venise chiar în acea dimineaţă să-l anunţe 
că, în zori, Jeremiah de Saint-Amour fusese găsit mort în atelier. Deşi nu-l 
cunoştea îndeaproape, Florentino Ariza era prieten cu mulţi alţi refugiaţi, care îl 
invitau totdeauna la întrunirile şi manifestările lor publice, dar mai ales la 
înmormântări. Totuşi, era sigur că clopotele nu băteau pentru Jeremiah de 
Saint-Amour, un necredincios militant şi un anarhist convins, care, pe deasupra, 
îşi luase singur viaţa. 

— Nu, spuse, numai pentru un guvernator sau altul de rang şi mai mare 
bat clopotele aşa. 

America Vicuna, cu trupul palid dungat de razele ce patrundeau prin 
jaluzelele trase pe jumătate, nu avea vârsta la care începi să te gândeşti la 
moarte. Făcuseră dragoste după prânz şi lâncezeau în resacul siestei, goi 
amândoi sub ventilatorul al cărui bâzâit nu reuşea să acopere duruitul ca de 
grindină stârnit de vulturii pleşuvi care se plimbau pe acoperişul de tablă încins 
de soare. Florentino Ariza o iubea aşa cum iubise atâtea alte femei 
întâmplătoare din lunga sa viaţă, dar pe ea o iubea cu mai multă febrilitate 
decât pe oricare, încredinţat că va fi mai mult mort decât viu când ea va 
termina şcoala normală. 

Camera părea mai degrabă cabina unei ambarcaţiuni, cu pereţii de lemn 
acoperiţi de straturi succesive de vopsea, ca şi vapoarele, dar la patru 
după-amiază, în ciuda ventilatorului agăţat de tavan, aerul era mai încins decât 
în cabinele de pe navele fluviale din cauza acoperişului metalic care reverbera 
căldura. Nu era propriu-zis un dormitor, ci o cabină de uscat, construită în 
spatele birourilor C.F.C. la sugestia lui Florentino Ariza, care nu voia altceva 
decât să-şi poată înjgheba o vizuină pentru idilele de la bătrâneţe. In cursul 
săptămânii era greu să dormi acolo cu toată hărmălaia din jur, stârnită de 
răcnetele hamalilor, de huruitul macaralelor din port şi de şuieratul prelung al 
vapoarelor trase la chei. Pentru copilă însă, era paradisul ei duminical. 

În ziua de Rusalii plănuiseră să rămână împreună până la ora cinci, când 
ea trebuia să fie înapoi la internat, cu cinci minute înainte de rugăciunea de 
seară, dar, auzind clopotele, Florentino Ariza şi-a adus aminte că făgăduise să 
asiste la înmormântarea lui Jeremiah de Saint-Amour şi s-a grăbit să se îmbrace 
mai devreme decât avea de gând. Inainte însă, ca de obicei, i-a împletit copilei 
coada solitară şi a urcat-o pe masă ca să-i strângă şireturile de la pantofii de 
uniformă şi să-i facă nodul, pentru că ea nu se pricepea. O ajuta fără nici o 
intenţie de a o umili, iar ea îl ajuta s-o ajute cu un aer firesc, îndeplinindu-şi 
parcă o datorie: inca de la primele întâlniri, amândoi îşi uitaseră vârsta şi se 
comportau unul faţă de celălalt cu familiaritate, ca doi soţi care şi-au ascuns 
atâtea în viaţă încât aproape că nu mai au ce să-şi spună. 

Birourile erau închise şi întunecate, ca în orice zi de sărbătoare, iar lângă 
cheiul pustiu nu se afla decât un vapor cu cazanele stinse. Zăpuşeala din aer 
prevestea cele dintâi ploi ale anului, dar cerul senin şi liniştea duminicală 
aşternută în jur aminteau de vremea blândă din lunile precedente. De acolo 
lumea părea mai necruțătoare decât din penumbra cabinei, iar clopotele şi mai 
sfâşietoare, indiferent pentru cine ar fi bătut. Florentino Ariza a coborât cu 
copila în curtea cu silitră pe jos, unde pe vremea spaniolilor fusese portul de 
îmbarcare a sclavilor şi unde zăceau aruncate cântarul, lanţuri şi obezi mâncate 
de rugină, amintind toate de comerţul cu negri. Automobilul aştepta la umbra 
magaziilor, dar ei nu l-au trezit pe şoferul adormit cu capul pe volan decât după 
ce s-au urcat şi s-au aşezat pe banchetă. Automobilul a luat-o prin spatele 


magaziilor imprejmuite cu plasă de sârmă, a străbătut spaţiul în care se aflase 
cândva vechea piaţă din golful Sufletelor şi unde acum oameni în toată firea, 
pe jumătate despuiati, se jucau cu mingea, apoi a ieşit din portul fluvial 
stârnind un nor de praf fierbinte în jur. Florentino Ariza era sigur că onorurile 
funebre nu puteau fi pentru Jeremiah de Saint-Amour, dar dangătele stăruitoare 
i-au sporit nedumerirea. Îi puse şoferului mâna pe umăr şi-l întrebă, ţipându-i în 
ureche, pentru cine băteau clopotele. 

— Păi pentru doctorul ăla cu tacalie, spuse şoferul. Cum îi zice, c-am uitat. 

Florentino Ariza şi-a dat seama imediat despre cine era vorba. Totuşi, când 
şoferul i-a povestit cum murise, speranţa de-o clipă i s-a spulberat, pentru că i 
se părea neîntemeiată. Nimic nu defineşte mai bine pe cineva decât felul în 
care moare, or, moartea aceea nu avea nimic în comun cu bărbatul despre care 
credea că e vorba. Şi totuşi, oricât părea de absurd, era chiar el: cel mai bătrân 
şi mai renumit medic din oraş, socotit, datorită nenumăratelor sale merite, unul 
din fruntaşii urbei, îşi zdrobise şira spinării, la optzeci şi unu de ani, căzând 
dintr-un mango când încerca să prindă un papagal. 

Tot ce înfăptuise Florentino Ariza după căsătoria Ferminei Daza se 
întemeiase pe speranţa că, până la urmă, vestea aceasta să-i ajungă la urechi. 
Şi totuşi, odată sosit ceasul, nu s-a simţit cutremurat de bucuria biruintei pe 
care o întrevăzuse în atâtea ceasuri de nesomn, ci sfâşiat de groază: fantastica 
revelaţie că toate clopotele acelea ar fi putut la fel de bine să bată pentru el. 
Când l-a văzut aşa de palid, América Vicuâa, care stătea lângă el în automobilul 
ce se zdruncina pe caldarâm, l-a întrebat ce i se întâmplase. Florentino Ariza i-a 
strâns mâna în mâna lui îngheţată. 

— Ah, draga mea copilă, suspină el, mi-ar mai trebui încă cincizeci de ani 
ca să-ţi povestesc. 

A uitat de înmormântarea lui Jeremiah de Saint-Amour. A lăsat-o pe fată la 
poarta internatului, promitandu-i în grabă că o să vină după ea sâmbăta 
următoare, apoi îi spuse şoferului să-l ducă la locuinţa doctorului Juvenal 
Urbino. Pe străzile din jur era un du-te-vino de automobile şi trăsuri, iar în faţa 
vilei se adunase o mulţime de curiosi. Invitaţii doctorului Lâcides Olivella, care 
aflaseră trista veste când petrecerea era în toi, soseau şi ei grămadă. În casă nu 
te puteai mişca din cauza înghesuielii, dar Florentino Ariza şi-a făcut loc până la 
dormitorul principal, s-a înălţat pe vârfuri, s-a uitat peste umărul celor care 
blocau uşa şi l-a văzut pe Juvenal Urbino în patul matrimonial, bălăcindu-se în 
ticăloşia morţii, aşa cum îşi dorise să-l vadă încă din clipa în care auzise prima 
oară vorbindu-se despre el. Tâmplarul tocmai termina de luat măsurile pentru 
sicriu. Alături, îmbrăcată în rochia de bunicuţă abia măritată cu care fusese la 
petrecere, se afla, îngândurată şi trasă la faţă, Fermina Daza. 

Florentino Ariza îşi imaginase clipa aceea până în cele mai mici amănunte 
încă din tinereţea lui zbuciumată, pe care şi-o închinase în întregime cauzei 
unei iubiri temerare. Pentru ea se străduise să câştige, prin orice mijloace, 
renume şi avere, pentru ea îşi îngrijea sănătatea şi înfăţişarea, cu o tenacitate 
ce nu le părea tocmai bărbătească altor bărbaţi din acele vremuri, pentru ea 
aşteptase ziua aceea aşa cum nimeni pe lume n-ar fi putut aştepta ceva sau pe 
cineva: fără să şovăie nici măcar o clipă. Constatarea că, în sfârşit, moartea 
intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie ca să-i repete 
Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă şi 
de iubire pururi vie. 

Era conştient că fusese un gest necugetat şi pripit, lipsit de cea mai 
elementară buna-cuviinta, dar justificat de teama că un prilej ca acela n-avea 
să se mai repete în veci. Îşi dorise o întâlnire mai puţin brutală, şi chiar îşi 
imaginase de nenumărate ori cum avea să se petreacă, dar n-a fost să fie. 
Plecase din casa îndoliată zdrobit de durere, ştiind că nici ei n-avea să-i fie mai 


uşor, dar nu putea face nimic, deoarece inima îi spunea ca noaptea aceea cum- 
plită fusese scrisă dintotdeauna în destinul lor. 

În următoarele două săptămâni n-a mai putut închide ochii noaptea. Se 
întreba disperat unde se afla Fermina Daza fără el, ce gândea oare, ce avea să 
facă în anii care îi mai rămâneau de trăit sub povara spaimei pe care el i-o 
lăsase pe umeri. Din cauza constipatiei care i-a umflat burta ca o tobă, a trebuit 
să recurgă la paliative mai neplăcute decât clismele. Suferințele bätrânetii, pe 
care le suporta mai uşor decât cei de o vârstă cu el pentru că le cunoştea încă 
din tinereţe, l-au asaltat toate deodată. Miercuri, după o săptămână de 
absenţă, şi-a făcut din nou apariţia la birou şi când l-a văzut aşa de palid şi 
răvăşit, Leona Cassiani s-a speriat. El însă o linişti: de vină era insomnia, 
bineînţeles, şi-şi muşcă limba ca să nu-i scape adevărul prin sparturile inimii 
zdrobite. Ploaia nu i-a lăsat nici măcar răgazul unei raze de lumină ca să poată 
reflecta în tihnă. A mai petrecut o săptămână ireală, cu mintea secătuită de 
gânduri, abia mâncând câte ceva, dormind şi mai puţin, încercând să 
desluşească semnele tainice care i-ar fi putut arăta calea izbăvirii. Dar 
începând de vineri, l-a cuprins o apatie nejustificată, pe care a interpretat-o ca 
pe o prevestire că nimic nou nu se va mai putea întâmpla, că tot ce făcuse în 
viaţă fusese zadarnic şi nu avea cum să mai continue: era sfârşitul. Luni însă, 
când s-a întors pe Strada Ferestrelor, a văzut în apa ce băltea în gang un plic şi 
a recunoscut imediat scrisul apăsat pe care atâtea schimbări ale vieţii nu 
izbutiseră să-l schimbe şi chiar a avut impresia că simte parfumul nocturn al 
gardeniilor ofilite, căci inima lui ghicise totul încă de la cea dintâi tresărire: era 
scrisoarea pe care o aşteptase necontenit de peste o jumătate de veac. 


Fermina Daza n-avea cum să-şi imagineze că scrisoarea ei, trimisă într-un 
acces de furie oarbă, putea fi interpretată de Florentino Ariza drept o scrisoare 
de dragoste. Pusese în ea toată mânia de care era în stare, vorbele cele mai 
grele, insultele cele mai umilitoare si, pe deasupra, nedrepte, dar care ei i se 
păreau blânde faţă de gravitatea ofensei. A fost ultimul act al unui amar 
exorcism de două săptămâni, prin care încerca să se împace cu noua ei stare. 
Voia să redevină ea însăşi, să recupereze tot ce fusese nevoită să cedeze într-o 
robie de o jumătate de veac care o făcuse fericită, fără îndoială, dar care, odată 
cu moartea soţului ei, nu-i mai lăsa nici măcar vestigiile propriei identități. Era 
o fantomă într-o casă străină care devenise peste noapte imensă şi pustie, în 
care rătăcea dezorientată, întrebându-se nedumerită cine oare era mai mort: 
cel care murise sau cea care rămăsese în viaţă. 

Nu-şi putea reprima sentimentul mocnit de ciudă pe soţul care o lăsase 
singură în mijlocul oceanului. Toate lucrurile lui îi stârneau plânsul: pijamaua de 
sub pernă, papucii care ei i se păruseră totdeauna papuci de bolnav, amintirea 
imaginii lui dezbrăcându-se în adâncurile oglinzii în timp ce ea se pieptăna 
înainte de culcare, mirosul pielii lui care avea să stăruie multă vreme într-a ei. 
Câteodată se oprea din treabă şi se lovea cu palma peste frunte, amintindu-şi 
brusc că uitase să-i spună ceva. Clipă de clipă îi veneau în minte nenumăratele 
întrebări cotidiene la care numai el îi putea da un răspuns. Odată, el îi 
povestise un lucru de neconceput pentru ea: invalizii simt dureri, cârcei, 
furnicături în piciorul sau mâna care le-au fost amputate. Întocmai aşa cum i se 
întâmpla şi ei când îl simţea acolo unde nu mai era. 

Când s-a trezit in prima dimineaţă de vaduvie, s-a răsucit in aşternut, fără 
să deschidă ochii, căutând o poziţie mai comodă, ca să-şi poată continua 
somnul, şi abia în acel moment el a murit cu adevărat pentru ea. Căci numai 


atunci si-a dat seama ca era prima noapte cand el nu dormise acasa. Cealalta 
revelatie a avut-o la masa, dar nu pentru ca s-ar fi simtit singura, cum si era de 
fapt, ci din cauza senzatiei ciudate că mânca împreună cu cineva care nu mai 
exista. Abia după ce fiica ei, Ofelia, a venit de la New Orleans cu soţul şi cele 
trei fetiţe, s-a aşezat din nou la masă, dar nu la cea obişnuită, din sufragerie, ci 
la una mai mică, improvizată în verandă. Până la venirea lor mâncase când şi 
cum se nimerea. Trecea prin bucătărie la orice oră din zi când i se făcea foame, 
băga furculita prin oale şi gusta din toate câte putin, fără să-şi pună în farfurie, 
stând în picioare în faţa plitei, pălăvrăgind între timp cu servitoarele, singurele 
cu care se simţea în largul ei. Şi totuşi, oricât se străduia, nu reuşea să scape 
de prezenţa soţului mort: oriunde s-ar fi dus, pe oriunde ar fi trecut, orice ar fi 
făcut, dădea mereu peste ceva care îi aducea aminte de el. Căci, deşi i se 
părea normal şi drept să sufere, n-ar fi vrut să se complacă la nesfârşit în 
suferinţă. Aşa încât a luat drastica hotărâre de a îndepărta din casă tot ce îi 
amintea de răposatul ei soţ, singura soluţie care i-a venit în minte ca să poată 
trăi mai departe fără el. 

A fost o ceremonie de exterminare. Fiul a acceptat să ia biblioteca, pentru 
ca ea să-şi poată instala în birou camera de cusut pe care n-o avusese 
niciodată de când se măritase. Pe de altă parte, fiica ei urma să ia câteva 
mobile şi multe alte obiecte care i se păreau foarte nimerite pentru licitaţiile de 
antichităţi de la New Orleans. Toate aceste aranjamente au însemnat o 
adevărată uşurare pentru Fermina Daza, deşi nu-i făcea deloc plăcere să 
constate că lucrurile cumpărate de ea în călătoria de nuntă erau considerate 
nişte vechituri. Ignorând uimirea tăcută a servitoarelor, a vecinilor, a 
prietenelor apropiate care veneau să-i ţină de urât în acele zile, a pus să fie a- 
prins un foc pe maidanul din spatele casei şi a ars tot ce-i amintea de soţul ei: 
hainele cele mai scumpe şi elegante pe care, încă din secolul precedent, le 
purtase cineva în oraş, pantofii din pielea cea mai fină, pălăriile care îi semănau 
chiar mai mult decât fotografiile, balansoarul în care îşi petrecea siesta şi de 
unde ultima dată se ridicase ca să moară, atâtea alte obiecte îngemănate 
până-ntr-atâta cu viata lui încât se identificau cu el. A făcut-o fără nici o urmă 
de şovăială, fiind pe deplin convinsă că soţul ei ar fi aprobat-o, şi nu numai din 
motive de igienă. Îşi exprimase de multe ori dorinţa de a fi incinerat şi nu 
ferecat în bezna fără nici un licăr de lumină dintr-o cutie din lemn de cedru. 
Religia, bineînţeles, nu i-o îngăduia: pentru orice eventualitate, îndrăznise să 
sondeze opinia arhiepiscopului, dar acesta dezaprobase cu fermitate o 
asemenea posibilitate. Era o utopie, pentru că Biserica nu îngăduia existenţa 
crematoriilor în cimitirele noastre, nici chiar pentru cei de altă religie decât cea 
catolică, şi numai lui Juvenal Urbino i-ar fi putut trece prin cap să susţină 
oportunitatea construirii lor. Fermina Daza n-a uitat însă teama lui de întuneric 
şi, deşi năucită de cele întâmplate, a avut grijă să-i spună tâmplarului să facă o 
mică deschizătură în sicriu, ca să-i lase măcar consolarea unei firave raze de 
lumină. 

A fost, oricum, un holocaust inutil. Fermina Daza şi-a dat seama foarte 
curând că amintirea soţului mort era tot atât de refractară la foc pe cât părea 
să fie la trecerea zilelor. Mai rău chiar: după ce a ars hainele, a început să-i fie 
dor nu numai de tot ce îndrăgise la el, dar chiar şi de ceea ce o deranjase mai 
mult: zgomotele din zori. Până la urmă, chiar aceste amintiri au ajutat-o să iasă 
din hatisul doliului. Înainte de orice, a luat hotărârea fermă de a-şi continua 
viaţa amintindu-şi de soţul ei ca şi cum n-ar fi murit. Ştia că trezirea din fiecare 
dimineaţă va fi în continuare o povară, dar încet-încet, durerea se va domoli. 

Într-adevăr, după trei săptămâni, a început să întrezărească primele raze 
de lumină. Dar, pe măsură ce deveneau mai strălucitoare, îşi dădea seama tot 
mai mult că în calea vieţii ei stătea de-a curmezişul o fantomă afurisită care 


nu-i dădea pace nici o clipă. Nu era năluca pricajita care o pandea in Parculetul 
Evangheliilor şi pe care o evoca de obicei cu oarecare duioşie, ci strigoiul cu 
redingota de călău şi pălăria pe piept, a cărui impertinenta stupidă o tulburase 
în aşa măsură încât îi era cu neputinţă să nu se mai gândească la ea. De cand îl 
respinsese la optsprezece ani, rămăsese cu convingerea că sădise în el o 
Samanta de ură care, cu timpul, avea să crească. Niciodată nu pierduse din 
vedere această ură, o simţea în aer când strigoiul se afla prin preajmă, chiar şi 
simpla lui apariţie o tulbura, o speria într-atâta încât niciodată n-a fost în stare 
să se poarte firesc cu el. În noaptea când i-a repetat legământul lui de iubire, în 
casa în care mai stăruia mireasma florilor pentru răposatul ei soţ, a fost 
convinsă că acea necuviinta nu era altceva decât primul pas din cine ştie ce 
plan de răzbunare. 

Persistenţa cu care îi revenea în amintire o înfuria şi mai mult. A doua zi 
după înmormântare, când s-a trezit gândindu-se la el, a reuşit să şi-l scoată din 
minte cu un simplu act de voinţă. Dar furia o cuprindea din nou şi foarte curând 
şi-a dat seama că dorinţa de a-l uita era cel mai bun stimul pentru a şi-l aminti. 
Biruită de nostalgie, s-a încumetat totuşi să evoce pentru prima dată timpurile 
iluzorii ale acelei iubiri ireale. Încerca să-şi aducă aminte cum arătau pärculetul, 
migdalii cu crengi rupte, banca de piatră unde el suspina de dragul ei, pentru 
că nimic din toate astea nu mai era ca pe vremuri. Totul fusese schimbat, 
dispăruseră chiar şi copacii cu covorul lor de frunze galbene, iar statuia eroului 
decapitat fusese înlocuită cu cea a altui viteaz, în uniformă de gală, fără nume, 
fără ani, fără informaţii justificative, înălţată pe un soclu somptuos, în interiorul 
căruia se aflau contoarele instalaţiilor electrice din zonă. Casa ei, vândută cu 
multi ani în urmă, se năruia pe-ncetul din neglijenta guvernului provincial în 
stăpânirea căruia se afla. Nu-i venea uşor să-şi imagineze cum arăta pe atunci 
Florentino Ariza şi mult mai puţin să admită că tânărul taciturn, atât de 
neajutorat sub ploaie, putea fi unul şi acelaşi cu boşorogul ramolit care se 
protapise în fata ei fără nici un fel de consideraţie pentru starea în care se afla, 
fără cel mai mic respect pentru durerea ce-o apăsa, pârjolindu-i inima cu o 
ofensă ce ardea ca fierul roşu şi care îi tăia respiraţia ori de câte ori se gândea 
la ea. 

Nu mult după călătoria la Flores de Maria, unde încercase să-şi revină după 
necazul cu domnişoara Lynch, verişoara Hildebranda Sânchez i-a întors vizita. 
Îmbătrânise, era mai grasă, dar fericită că venea s-o vadă, şi o însoțea băiatul 
ei mai mare, colonel în armată, ca şi taică-său. care îl repudiase ca urmare a 
comportării sale nedemne în măcelărirea muncitorilor de pe plantațiile de 
banani de la San Juan de la Cienaga. De atunci, cele două verişoare s-au mai 
întâlnit de multe ori şi de fiecare dată îşi petreceau ceasuri în şir evocând cu 
nostalgie anii în care se cunoscuseră. La ultima sa vizită, Hildebranda părea 
mai melancolică decât oricând şi foarte marcată de povara bătrâneţii. Ca să-şi 
mai aline împreună aleanul, a adus şi fotografia cu cele două cuconite 
îmbrăcate ca pe vremuri, făcută în atelierul belgianului în după-amiaza când 
tânărul Juvenal Urbino i-a dat lovitura de graţie îndărătnicei Fermina Daza. 
Exemplarul acesteia se pierduse, iar cel al Hildebrandei era aproape şters, dar 
amândouă s-au recunoscut prin ceața deziluziei, tinere şi frumoase, aşa cum nu 
aveau să mai fie niciodată. 

Hildebranda nu se putea abtine să vorbească despre Florentino Ariza, cu a 
cărui soartă se identificase totdeauna. Şi-l amintea ca în prima zi, când îl 
cunoscuse la oficiul de telegraf, şi niciodată n-a reuşit să-şi scoată din inimă 
imaginea lui de turturel nemângâiat condamnat la uitare. Fermina, în schimb, îl 
zărise de multe ori, fără să schimbe vreo vorbă cu el, bineînţeles, dar nu-i 
venea să creadă că era unul şi acelaşi cu primul ei iubit. Afla mereu câte ceva 
despre el, aşa cum, mai devreme sau mai târziu afla despre fiecare persoană 


mai importanta din oras. Se povestea ca nu se insurase pentru ca avea altfel 
de gusturi decat ceilalti barbati, dar pe ea zvonul asta n-a impresionat-o, pe 
de-o parte, pentru ca niciodată nu-şi pleca urechea la cleveteli, iar pe de alta, 
deoarece, oricum, se spuneau lucruri asemănătoare despre multi alti bărbaţi în 
afară de orice bănuială. În schimb, i se părea ciudat că Florentino Ariza nu 
renunţa la veşmintele lui mistice, la lotiunile lui rare, continuând să fie la fel de 
enigmatic chiar şi după ce-şi făcuse drum în viaţă într-un mod atât de 
spectaculos şi, pe deasupra, onest. Îi era însă cu neputinţă să creadă că era 
acelaşi de altădată şi rămânea surprinsă când o auzea pe Hildebranda oftând: 
„Bietul de el, cât o fi suferit!" Căci ea nu mai vedea de multă vreme nici o du- 
rere pe chipul lui: era o umbră pierdută în negurile amintirii. 

Cu toate acestea, în seara când l-a văzut la cinema, nu mult după ce s-a 
întors de la Flores de Maria, ceva ciudat s-a petrecut în inima ei. N-a fost uimită 
să-l vadă însoţit de o femeie şi, pe deasupra, negresă. A impresionat-o, în 
schimb, faptul că se ţinea aşa de bine, că se comporta cu mai multă 
dezinvoltură, dar nici o clipă nu i-a trecut prin cap că poate nu el, ci ea se 
schimbase după ce domnişoara Lynch năvălise în viaţa ei. De atunci, timp de 
mai bine de douăzeci de ani, l-a privit cu mai multă compasiune. În noaptea 
morţii soţului ei, nu numai că i s-a părut normal ca el sa fie acolo, dar chiar a 
interpretat prezenţa lui ca pe o încercare de a pune capăt ranchiunei: un gest 
de iertare şi de uitare. Tocmai de aceea a surprins-o atât de mult reînnoita şi 
dramatica mărturisire a unei iubiri care pentru ea nu existase niciodată, la o 
vârstă când nici unul dintre ei nu mai avea ce aştepta de la viaţă. 

Furia îngrozitoare din prima clipă nu s-a domolit nici după incinerarea 
simbolică a soţului, sporind şi ramificându-se pe măsură ce se simţea mai puţin 
capabilă să şi-o domine. Mai mult chiar: spaţiile memoriei de unde reuşea să 
alunge amintirile despre cel dispărut erau cotropite încet, dar inexorabil, de 
câmpul cu maci unde zăceau îngropate amintirile despre Florentino Ariza. Se 
gândea la el fără să vrea şi. cu cât se gândea mai mult, cu atâta se înfuria mai 
tare, iar cu cât se înfuria mai tare, se gândea şi mai mult la el, până când n-a 
mai putut suporta şi şi-a ieşit din minţi. S-a aşezat la biroul răposatului ei sot şi 
i-a scris lui Florentino Ariza o scrisoare iraţională de trei foi, plină de injurii şi de 
provocări infame, care i-a lăsat senzaţia consolatoare că a comis cu bună 
ştiinţă cea mai josnică faptă din lunga sa viaţă. 

Şi pentru Florentino Ariza acele trei săptămâni au trecut ca o agonie. În 
noaptea în care i-a repetat Ferminei Daza declaraţia de iubire, a rătăcit fără ţintă 
pe străzile inundate de potopul din acea după-amiază, întrebându-se îngrozit ce 
putea face cu blana tigrului pe care tocmai îl ucisese, după ce-i rezistase mai 
bine de jumătate de veac. Din cauza ploilor violente, în oraş fusese decretată 
starea de urgenţă. În unele case, bărbaţi şi femei pe jumătate dezbracati 
încercau să salveze de potop ce mai dădea Dumnezeu, iar Florentino Ariza a 
avut impresia că acea catastrofă a tuturor avea ceva în comun cu dezastrul lui. 
Dar aerul era blând, iar stelele Caraibilor sclipeau neclintite la locul lor. Brusc, 
în tăcerea ce se aşternuse peste oraş, Florentino Ariza a recunoscut glasul 
bărbatului pe care el şi Leona Cassiani îl auziseră cântând cu mulţi ani în urmă, 
la aceeaşi oră şi la acelaşi colţ de stradă: M-am întors de pe pod scăldat în 
lacrimi. Un cântec care, într-un anume fel, în noaptea aceea şi numai lui, îi 
amintea de moarte. 

Niciodată ca atunci nu simtise cât de mult îi lipsea Trânsito Ariza, cata 
nevoie avea de cuvântul ei înţelept, ce dor îi era de capul ei de regină de 
carnaval, împodobii cu flori de hârtie. Era peste puterile lui: de câte ori se 
găsea în pragul dezastrului, simţea nevoia să ceară ocrotire unei femei. A 
trecui, aşadar, pe la Şcoala Normală, hotărât s-o pornească pe drumul spre cele 
accesibile, şi a văzut lumină la lungul şir de ferestre ale dormitorului pe care 


América Vicuna îl împărțea cu colegele ei. Abia s-a putut stăpâni să n-o ia 
acasă, ca un bunicut nebun, toropită şi caldă de somn, încă mirosind a scutece 
ude. 

La celălalt capăt al oraşului se afla Leona Cassiani, singură, liberă şi, fără 
îndoială, gata să-i dăruiască la două noaptea, la trei, la orice oră şi în orice 
împrejurare, compasiunea de care avea nevoie. N-ar fi fost prima oară că ar fi 
sunat la uşa ei în singurătatea insomniilor, dar şi-a dat seama numaidecât că 
era prea inteligentă şi se iubeau prea mult ca să se ducă să-i plângă la piept 
fără să-i dezvăluie motivul. A chibzuit mult, rătăcind ca un somnambul prin 
oraşul pustiu şi, într-un târziu, i-a trecut prin minte că lângă nici una nu s-ar fi 
putut simţi mai bine ca lângă Prudencia Pitre: Văduva celor Doi. Era cu zece ani 
mai tânără decât el. Se cunoscuseră în secolul precedent şi renuntasera să se 
mai întâlnească din pricină că ea refuza cu încăpățânare să se mai lase privită 
în halul în care ajunsese: pe jumătate oarbă şi în pragul decrepitudinii. Imediat 
ce şi-a amintit de ea, Florentino Ariza s-a întors pe strada Ferestrelor, a pus 
într-o pungă două sticle de porto şi un borcan mic cu murături şi a pornit-o spre 
casa ei, fără să ştie măcar dacă mai locuia tot acolo, dacă trăia singură sau 
dacă mai era în viaţă. 

Prudencia Pitre, care nu uitase cum zgâria el la uşă ca să-şi semnaleze 
prezenţa pe vremea când încă se mai credeau tineri, deşi nu mai erau, i-a 
deschis fără să mai pună întrebări. Strada era cufundată în întuneric, iar el abia 
se zărea în hainele de stofă neagră, cu pălăria tare şi umbrela agatata ca un 
liliac de braţ, dar ea, care nu mai avea ochii de altădată şi nu l-ar mai fi putut 
distinge decât în plină lumină, l-a recunoscut după sclipirea ramei metalice a o- 
chelarilor, în care se reflecta lumina felinarului. Părea un asasin cu mâinile încă 
Manjite de sânge. 

— Miluieşte-te de un adăpost pentru un biet orfan, spuse. 

Au fost singurele cuvinte pe care a izbutit să le rostească, numai ca să 
spună ceva. Era uluit cât de mult îmbătrânise de când o văzuse ultima oară, 
dar îşi dădea seama că şi ea credea acelaşi lucru despre el. Se linişti însă la 
gândul că o clipă mai târziu, când amândoi îşi vor fi revenit după şocul iniţial, 
se vor obişnui încet-încet unul cu altul şi nu vor mai băga de seamă cât de mult 
îi burdusise viata, închipuindu-şi că sunt din nou tineri, aşa cum erau când s-au 
cunoscut: cu patruzeci de ani în urmă. 

— Parcă te-ai duce la o înmormântare, îi spuse ea. Nu se înşela. Şi ea 
iesise la fereastră inca de la ora 

unsprezece, ca aproape întreg oraşul, ca să vadă cortegiul cel mai 
numeros şi mai falnic care trecuse pe străzi de la moartea arhiepiscopului De 
Luna. O treziseră din siestă bubuitul tunurilor de artilerie care zguduia 
pământul, vuietul fanfarelor militare, larma cântărilor funebre ce acopereau 
dangătele clopotelor de la toate bisericile, care băteau fără răgaz încă din ajun. 
Văzuse de la balcon militarii călări, în uniforme de paradă, comunităţile reli- 
gioase, grupurile de şcolari, lungile limuzine negre ale notabilitatilor invizibile, 
dricul tras de cai cu panase şi valtrapuri tesute în aur, sicriul galben, acoperit 
cu drapelul, aşezat pe afetul unui tun istoric şi, în sfârşit, trăsurile descoperite, 
care continuau să existe ca să poarte coroanele pentru morţi. Nici n-a trecui 
bine cortegiul prin faţa balconului Prudenciei Pitre, puţin după ora prânzului, 
cand peste oraş s-a prăvălit potopul, iar alaiul s-a risipit în toate părţile. 

— Ce moarte absurdă, spuse ea. 

— Moartea nu are simţul ridicolului, spuse el şi adăugă îndurerat: Mai ales 
la vârsta noastră. 

Stăteau pe terasă, cu faţa spre zarea mării, privind luna înconjurată de un 
halo, care ocupa jumătate din cer, privind luminile colorate de pe vapoarele 
ancorate în larg, bucurându-se de adierea caldă şi înmiresmată de după fur- 


tuna. Sorbeau vin Porto si mancau muraturi pe felii de paine de tara, pe care 
Prudencia Pitre le taiase la bucatarie. Petrecusera multe nopti asemanatoare 
dupa ce ea rămăsese văduvă şi fără copii, la treizeci şi cinci de ani. 

Când a întâlnit-o Florentino Ariza, ar fi primit în casă orice bărbat care ar fi 
vrut să-i ţină tovărăşie, chiar dacă ar fi trebuit să-l plătească pentru asta cu 
ora, şi au reuşit să stabilească o relaţie mai serioasă şi mai lungă decât părea 
cu putinţă. 

Deşi niciodată nu i-a facut nici o aluzie, ea ar fi fost in stare să-şi vândă şi 
sufletul ca să se mărite cu el. Ştia că nu era uşor să-i suporte meschinăria, 
neghiobiile de bătrân prematur, tabieturile şi maniile, dorinţa nesatioasa de a 
primi totul fără să dea absolut nimic în schimb, dar mai ştia că nici un bărbat 
nu se lăsa iubit ca el, pentru că nu putea exista pe lume altul care să aibă atâta 
nevoie de dragoste. Cum însă, la fel de bine, nu exista altul mai alunecos, idila 
lor n-a trecut dincolo de hotarul până la care se putea ajunge cu el: până acolo 
unde nu se interfera cu hotărârea de a-şi păstra libertatea pentru Fermina 
Daza. Relaţia lor s-a prelungit însă mulţi ani, chiar şi după ce el a aranjat cum 
s-a putut mai bine lucrurile şi Prudencia Pitre s-a măritat cu un comis voiajor, 
care stătea trei luni acasă, iar alte trei era pe drumuri, şi cu care a avut o fata 
şi patru băieţi, unul din ei fiind, după cum se jura ea, al lui Florentino Ariza. 

S-au tot întins la vorbă şi nici nu le-a păsat că timpul trece, căci amândoi 
erau obişnuiţi încă din tinereţe să-şi petreacă împreună insomniile, aşa încât 
aveau mult mai puţin de pierdut în insomniile de la bătrâneţe. Deşi nu prea 
obişnuia să bea mai mult de două pahare, Florentino Ariza nu-şi venise în fire 
nici dupa cel de-al treilea. Era lac de transpiratie, iar Văduva celor Doi i-a 
sugerat să-şi scoată haina, jiletca, pantalonii, să-şi scoată tot, dacă avea chef, 
ce dracu', doar se cunoşteau mai bine în pielea goală decât îmbrăcaţi. El a fost 
de acord să-i urmeze sfatul numai dacă făcea şi ea la fel, dar ea a refuzat: cu 
mult timp în urmă, privindu-se în oglindă, îşi dăduse seama că nu va mai avea 
curajul să se arate goală nimănui, nici măcar lui. 

Cuprins de o euforie pe care nici chiar cu patru pahare de porto nu reuşise 
să şi-o potolească, Florentino Ariza a continuat să vorbească despre minunatele 
amintiri din trecut, singurul subiect care îl mai preocupa în ultima vreme, 
încercând, de fapt, să găsească în trecut o modalitate secretă de a scăpa de 
povara ce-l apăsa, căci de asta avea el nevoie: să-şi dezlege băierile inimii şi 
să-şi verse amarul pe gură. Când în zare s-au ivit primele licăriri ale zorilor, s-a 
gândit să încerce o manevră piezişă. A întrebat-o ca din întâmplare: "Ce-ai face 
tu dacă cineva te-ar cere de nevastă aşa cum eşti, văduvă şi la anii tăi?" Ea 
râse cu obrazul incretit de zbârcituri şi-l întrebă la rândul ei: 

— Te gândeşti cumva la văduva lui Urbino? 

Exact atunci când s-ar fi cuvenit mai puţin s-o facă, Florentino Ariza uita că 
femeile se gândesc mai mult la sensul ascuns al întrebărilor decât la întrebări 
în sine, iar, în privinţa asta, Prudencia le întrecea pe toate. Cuprins de o spaimă 
subită la auzul unei replici atât de bine tintite, care i-a îngheţat sângele în vine, 
a încercat să găsească o portita de scăpare: „Mă gândeam la tine." Ea râse din 
nou: „Asta să i-o spui ma-tii, Dumnezeu s-o odihnească în pace. săraca." Apoi îi 
ceru de-a dreptul să-i mărturisească deschis ce gânduri îi umblau prin cap, 
doar ştia şi ea foarte bine că nici el, nici vreun alt bărbat n-ar fi trezit-o la trei 
noaptea şi, pe deasupra, după atâţia ani de când n-o mai văzuse, numai ca să 
bea vin şi să mănânce pâine de ţară cu murături. Şi adăugă: „Cine face asta 
înseamnă că simte nevoia să plângă pe umărul cuiva." Florentino Ariza bătu în 
retragere: 

— N-ai ghicit. În noaptea asta am toate motivele să cânt. 

— Atunci, să cântăm, spuse Prudencia Pitre. 

Şi începu să fredoneze cu vocea ei frumoasă cântecul la modă: Ramona, 


fără tine nu mai pot trăi. A fost sfârşitul nopţii, el neindraznind să joace jocuri 
interzise cu o femeie care îi dovedise cu prisosinta ca ştie cum arată cealaltă 
faţă a lunii. Când a ieşit, oraşul era altul, înmiresmat de ultimele dalii din iunie, 
iar pe strada tinereţii lui se perindau văduvele cernite, în drum spre slujba de 
liturghie de la ora cinci. A fost rândul lui să treacă pe celălalt trotuar, ca să nui 
se vadă lacrimile pe care nu şi le mai putea stăpâni, nu cele de la miezul nopţii, 
aşa cum îşi închipuia el, altele: cele care îi rămăseseră în gât în urmă cu 
cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile. 

Pierduse cu totul noţiunea timpului, când s-a trezit în faţa unei ferestre 
strălucitoare, fără să ştie, de fapt, unde se află. America Vicuña şi servitoarele 
se jucau cu mingea în grădină, iar vocea ei l-a trezit la realitate: se afla în patul 
maică-sii, în dormitorul pe care îl păstrase neschimbat şi unde se culca de 
obicei, ca să nu se simtă aşa de singur, în rarele ocazii când îl chinuia 
singurătatea. Pe peretele din faţa patului atârna oglinda cea mare de la Hanul 
lui Don Sancho, iar lui îi era de-ajuns s-o privească dimineaţa, când se trezea, 
ca s-o vadă reflectată în adâncurile ei pe Fermina Daza. Şi-a dat seama că era 
sâmbătă, pentru că numai sâmbăta şoferul o aducea pe América Vicuña de la 
internat. Şi-a dat seama că adormise fără să ştie, visând că nu putea dormi din 
cauza unui vis tulburat de chipul furios al Ferminei Daza. În timp ce făcea baie, 
s-a gândit la pasul următor pe care ar fi trebuit să-l facă, s-a. Îmbrăcat tacticos 
cu cel mai bun costum, s-a parfumat şi şi-a pomădat mustata căruntă cu vârfuri 
ascuţite, iar când a ieşit în veranda de la etaj, s-a oprit s-o privească pe fru- 
moasa copilă în uniformă care prindea mingea cu o graţie ce-l înfiorase atâtea 
sâmbete la rând, dar care în dimineaţa aceea nu i-a mai răscolit sufletul. A 
chemat-o ca să meargă împreună în oraş şi, înainte de a se urca în automobil, 
i-a spus, fără să fie nevoie: „Azi n-o să facem prostioare." A dus-o la Cofetăria 
Americană, plină până la refuz la ora aceea de părinţi şi copii care mâncau 
îngheţată sub uriaşele ventilatoare atârnate de tavan. América Vicuña a 
comandat inghetata ei preferată, cu mai multe etaje, fiecare de altă culoare, 
servită într-o cupă înaltă, şi care era sortimentul cel mai căutat, pentru că 
răspândea un parfum magic. Florentino Ariza a luat o cafea tare şi tot timpul a 
privit-o tăcut pe copilă cum îşi mânca îngheţata cu o linguriţă lungă, care 
ajungea până în fundul cupei. Deodată, îi spuse, fără să-şi plece privirile: 

— Mă însor. 

Ea rămase cu lingurita în aer şi se uită la el cu un licăr de teamă în ochi, 
dar îşi reveni imediat şi zâmbi. 

— Vrei să mă păcăleşti, spuse. Bătrâneii nu se însoară. 

Spre seară a lăsat-o la internat chiar la ceasul când începea rugăciunea, 
dar, mai întâi, au privit împreună spectacolul de păpuşi din parc, sub o ploaie 
care nu se mai sfârşea, au mâncat la prânz peşte prăjit la tarabele de pe dig, 
au văzut cuştile cu animale sălbatice de la circul care tocmai sosise, au 
cumpărat dulciuri de prin portaluri, ca să ducă la internat, şi s-au plimbat prin 
oraş în automobilul deschis, pentru ca ea să se poată obişnui cu ideea că el nu 
mai era amantul, ci protectorul ei. Duminică i-a trimis automobilul, ca să se 
plimbe cu prietenele dacă avea chef, dar n-a mai vrut s-o vadă, pentru că de o 
săptămână devenise conştient de vârsta fiecăruia dintre ei. In seara aceea s-a 
hotărât să-i scrie Ferminei Daza şi să-i ceară scuze, chiar şi numai ca să nu 
capituleze, dar, până la urmă, a lăsat totul pe a doua zi. Luni, după exact trei 
săptămâni de pătimire, a ajuns acasă ud până la piele şi a găsit scrisoarea de 
la ea. 

Era opt seara. Cele două servitoare se culcaseră şi lăsaseră aprinsă doar o 
lampă în toată casa, pentru ca Florentino Ariza să poată ajunge în dormitor. 
Ştia că cina lui sărăcăcioasă şi insipidă îl aştepta pe masa din sufragerie, dar 
pofta de mâncare, multă, puţină, câtă mai avea după ce atâtea zile mâncase la 


întâmplare, i-a pierit când a descoperit, năucit, scrisoarea. Mana îi tremura atât 
de tare, încât abia a reuşit să aprindă lumina în dormitor. A pus plicul umed pe 
pat, a aprins veioza de pe noptieră şi cu un calm simulat, care era o manieră cu 
totul personală de a se linişti, şi-a scos haina udă şi a aşezat-o pe speteaza 
scaunului, şi-a scos jiletca, a împăturit-o bine şi a pus-o peste haină, şi-a scos 
lavaliera de mătase neagră şi gulerul de celuloid care nu mai era la modă 
nicăieri în lume, şi-a descheiat cămaşa până la brâu, şi-a desfăcut cureaua, ca 
să poată respira în voie, şi, în sfârşit, şi-a scos pălăria şi a pus-o să se usuce 
lângă fereastră. Brusc a simţit un fior pe şira spinării pentru că nu mai ştia 
unde era scrisoarea si, de supărare, şi-a pierdut într-atâta cumpatul încât a 
rămas uluit cand a găsit-o, fiindcă nu-şi amintea s-o fi pus pe pat. Inainte de a 
deschide plicul, l-a şters cu batista, în aşa fel încât să nu se întindă cerneala cu 
care era scris numele lui, iar, între timp, s-a gândit că secretul nu mai era 
cunoscut doar de două persoane, ci de cel puţin trei, căci cel care o adusese 
remarcase probabil că văduva lui Urbino îi scria cuiva din afara cercului ei de 
prieteni, la doar trei săptămâni după moartea soţului, cu atâta grabă, încât n-a 
vrut să trimită scrisoarea prin poştă, şi cu atâta discreţie, încât a hotărât să nu 
fie înmânată cuiva anume, ci strecurată pe sub uşă, ca orice bilet anonim. N-a 
fost nevoie să rupă plicul, pentru că era dezlipit din cauza umezelii, dar 
scrisoarea era uscată: trei pagini scrise mărunt, fără nici o formulă de adresare 
la început şi semnate cu inițialele numelui ei de căsătorie. 

A citit-o o dată, la repezeală, aşezat pe pat, mai intrigat de ton decât de 
conţinut, şi chiar de la prima pagină a înţeles că era tocmai scrisoarea de 
insulte la care se aştepta. A lăsat-o sub lumina veiozei, şi-a scos pantofii şi 
ciorapii uzi, a stins plafoniera de la întrerupătorul aflat lângă uşă, şi-a întins 
bine mustata sub legătura specială din piele de căprioară şi s-a culcat în pat, 
fără să-şi scoată pantalonii şi cămaşa, cu capul sprijinit pe două perne care îi 
serveau drept spătar când citea. A reluat lectura scrisorii, de data asta, literă 
cu literă, cercetând-o pe fiecare în parte, pentru ca nici o intenţie ascunsă să 
nu-i scape, şi a citit-o după aceea încă de patru ori, până când cuvintele 
aşternute pe hârtie au început să-şi piardă sensul. Într-un târziu, a pus-o fără 
plic în sertarul noptierei, apoi s-a întins pe spate, cu mâinile la ceafă, şi a rămas 
aşa timp de patru ceasuri, fara să clipească, abia respirând, teapan ca un mort, 
privind ţintă luciul oglinzii unde se aflase ea. Când a bătut de miezul nopţii, s-a 
dus la bucătărie, şi-a pregătit un termos de cafea neagră şi vâscoasă ca păcura 
şi l-a adus în cameră. Şi-a pus proteza în paharul cu acid boric pe care îl găsea 
totdeauna pregătit pe noptieră şi s-a culcat din nou în pat, în aceeaşi poziţie, ca 
o statuie de marmură pe un mormânt, dar cu uşoare variaţii la intervale 
regulate de timp, când sorbea din cafea, până ce, la şase dimineaţa, camerista 
a intrat în cameră cu alt termos plin. 

La ceasul acela, Florentino Ariza ştia care aveau să fie paşii următori. De 
fapt, nu s-a simţit jignit de insulte şi nici nu şi-a prea bătut capul să vadă ce era 
cu acuzaţiile acelea nedrepte, care, cunoscând caracterul Ferminei Daza şi 
gravitatea motivului invocat, ar fi putut fi şi mai cumplite. Singurul lucru care îl 
interesa era faptul că scrisoarea în sine îi oferea prilejul şi-i recunoştea dreptul 
de a răspunde. Mai mult chiar: îl obliga s-o facă. Aşa că viaţa ajunsese până la 
hotarul la care el însuşi dorise să ajungă. Restul depindea numai de el şi, 
întrucât nu se îndoia că infernul său personal de peste o jumătate de veac îi 
pregătea multe alte încercări cumplite, era hotărât să le înfrunte cu mai multă 
însufleţire, cu mai multă pătimire, şi-ncă mai multă iubire decât pe toate cele 
dinainte, pentru că aveau să fie ultimele. 

Cinci zile mai târziu, când a ajuns la birou, s-a trezit brusc plutind în vidul 
abrupt şi nefiresc al maşinilor de scris, al căror tacanit ca un ropot de ploaie 
devenise cu timpul mai puţin perceptibil decât tăcerea lor. Era o pauză. Când 


zgomotul a reinceput, Florentino Ariza a deschis usa de la biroul Leonei Cassiani 
şi a văzut-o stand în fata maşinii de scris, care asculta de degetele ei ca un 
instrument viu. Dându-şi seama că e privită, îşi întoarse spre uşă obrazul 
luminat de minunatul ei zâmbet solar, dar nu se opri din scris până la capătul 
paragrafului. 

— Vreau să te întreb ceva, leoaica mea dragă, spuse Florentino Ariza. Cum 
te-ai simţi dacă ai primi o scrisoare de dragoste scrisă la scula aia a ta? 

Ea, care nu se mai mira de nimic, a avut o reacţie de indreptatita uimire. 

— Ce chestie! exclamă ea. Să ştii că nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. 

Tocmai de aceea nici nu avea alt răspuns. Nici Florentino Ariza nu se 
gândise până atunci, dar se hotari să rişte. A plecat acasă cu una din maşinile 
de la birou, însoţit de glumele cordiale ale subalternilor: „Papagalul bătrân nu 
mai învaţă să vorbească." Leona Cassiani, care se entuziasma de tot ce era 
nou, s-a oferit să-i dea lecţii de dactilografie la domiciliu. Dar el era împotriva 
oricărui fel de studiu metodic de când Lotario Thugut încercase să-l înveţe să 
cânte la vioară după note, avertizându-l că era nevoie de cel puţin un an ca să 
înceapă, de cinci, ca să poată fi acceptat într-o orchestră de profesionişti, şi de 
câte şase ore zilnic toată viaţa, ca să cânte bine. Cu toate acestea, ela 
convins-o pe maică-sa să-i cumpere o scripcă de cerşetor şi cu cele cinci reguli 
de bază învăţate de la Lotario Thugut, după mai puţin de un an, s-a încumetat 
să cânte la catedrală şi să-i trimită Ferminei Daza, din cimitirul săracilor, 
serenade pe aripile vântului. Dacă la doar douăzeci de ani se descurcase cu 
ceva aşa de dificil precum vioara, nu vedea de ce n-ar fi reuşit la şaptezeci şi 
şase cu un instrument ca maşina de scris, la care nu era nevoie decât de un 
deget. 

Şi chiar aşa s-a întâmplat. A avut nevoie de trei zile ca să înveţe poziţia 
literelor pe taste, de alte şase ca să înveţe să scrie şi să gândească în acelaşi 
timp, şi de alte trei ca să termine prima scrisoare fără greşeli, după ce mai întâi 
a stricat o jumătate de top de hârtie. A început cu o formulă simplă, dar 
solemnă: Doamnă, şi a semnat cu inițialele numelui, aşa cum făcea în biletelele 
parfumate din tinereţe. A trimis-o prin poştă, într-un plic cu viniete negre, după 
uzantele vremii, fiind vorba de o văduvă recentă, dar fără numele expeditorului 
pe spate. 

Era o scrisoare de şase pagini, care nu semăna cu nici una din multele 
scrise de el până atunci. Nu avea nici tonul, nici stilul, nici suflul retoric din 
primii ani ai iubirii, iar conţinutul era atât de judicios şi cumpanit, încât parfu- 
mul unei gardenii ar fi părut o necuviinta. Într-un anume fel, a fost cea mai 
apropiată ca stil de scrisorile comerciale pe care nu le-a putut compune 
niciodată. Mulţi ani mai târziu, o scrisoare personală scrisă cu mijloace 
mecanice avea să fie considerată aproape jignitoare, dar atunci, maşina de 
scris era un animal de birou, fără o etică proprie, a cărui domesticire pentru 
uzul privat nu era prevăzută în codul bunelor maniere. Părea mai degrabă de 
un modernism îndrăzneţ şi probabil că tot aşa a interpretat-o şi Fermina Daza, 
de vreme ce în a doua scrisoare pe care i-a trimis-o lui Florentino Ariza după ce a 
primit peste o sută de la el îşi cerea încă de la început scuze pentru scrisul ei 
necaligrafic, datorat faptului că nu dispunea de mijloace de scris mai moderne 
decât penita. 

Florentino Ariza n-a făcut nici cea mai mică aluzie la scrisoarea cumplită 
primită de la ea, recurgând de la bun început la o metodă diferită de seducţie, 
fără nici o referire la idila din trecut, nici măcar la trecutul simplu: a şters totul 
cu buretele şi a luat-o de la capăt. Scrisorile lui erau o amplă meditaţie asupra 
vieţii, inspirată din propria sa experienţă şi din opiniile lui despre relaţiile dintre 
bărbaţi şi femei, opinii pe care nu o dată se gândise să le reunească în volum, 
ca o completare la Secretarul indrägostitilor. Numai că, de data aceasta, a 


înveşmântat totul în stilul patriarhal al memoriilor unui om bătrân, ca să nu se 
observe că, în realitate, era un document de iubire. La început, a scris, aşa cum 
era obiceiul pe vremuri, mai multe ciorne, pe care le-a citit şi le-a recitit de 
câteva ori, analizându-le la rece înainte de a le arunca în foc. Ştia că orice 
abatere de la tonul protocolar, cea mai mică nesabuinta nostalgică îi puteau 
răscoli în inimă amintiri neplăcute şi, deşi nu înlătura posibilitatea ca ea să-i 
înapoieze o sută de scrisori înainte de a se încumeta s-o deschidă pe prima, ar 
fi preferat ca acest lucru să nu se întâmple nici măcar o singură dată. Şi-a 
conceput, aşadar, planul până în cele mai mici amănunte, ca într-un război 
final: totul trebuia să fie diferit, ca să stârnească din nou curiozitatea, uimirea, 
să trezească noi speranţe, la o femeie care trăise din plin o viaţă completă. 
Trebuia să fie un vis atât de nebunesc încât să-i poată insufla curajul de a 
arunca la gunoi prejudecățile unei clase căreia nu-i aparținuse de la bun 
început, dar cu care, până la urmă, se identificase mai mult decât cu oricare 
alta. Trebuia s-o înveţe să se gândească la dragoste ca la o stare de graţie care 
nu era un mijloc, ci o cauză şi un scop în sine. 

A avut bunul simţ să nu aştepte un răspuns imediat, se socotea mulţumit 
dacă scrisoarea nu-i era înapoiată. N-a fost înapoiată, aşa cum n-a fost nici una 
din cele care i-au urmat, dar pe măsură ce treceau zilele, creştea şi neliniştea 
lui, căci, cu cât treceau mai multe zile fără scrisori înapoiate, cu atât mai mult 
creştea speranţa într-un răspuns. Frecvența scrisorilor a fost condiţionată la 
început de îndemânarea mâinilor lui: mai întâi una pe săptămână, apoi două şi, 
în sfârşit, câte una în fiecare zi. În plus, a fost încântat să constate cât de mult 
progresase poşta faţă de vremurile lui de stegar, şi asta deoarece n-ar fi riscat 
să fie văzut la oficiu punând zilnic o scrisoare pentru aceeaşi persoană, nici s-o 
trimită prin cineva care ar fi putut pălăvrăgi în dreapta şi-n stânga. In schimb, 
putea trimite oricând un funcţionar să cumpere timbre pentru o întreagă lună, 
iar după aceea să strecoare scrisoarea într-una din cutiile poştale răspândite pe 
străzile oraşului vechi. Foarte curând a inclus acest nou ritual printre tabieturile 
sale: profita de insomnii ca să scrie, iar a doua zi, în drum spre birou, îi cerea 
şoferului să oprească un minut în fata unei cutii de la un colt de stradă, iar el 
cobora să pună scrisoarea. Niciodată n-a admis ca şoferul s-o facă în locul lui, 
aşa cum a încercat într-o dimineaţă ploioasă, iar uneori, din precauţie, punea 
mai multe scrisori deodată, pentru ca gestul lui să pară mai firesc. Şoferul 
n-avea de unde să ştie, bineînţeles, că scrisorile suplimentare erau simple foi 
albe pe care Florentino Ariza Şi le trimitea tot lui pentru că niciodată nu 
întreţinuse o corespondenţă personală cu nimeni, în afară de informaţiile 
privitoare la America Vicuna trimise la sfârşitul fiecărei luni părinţilor ei, cărora 
le împărtăşea impresiile personale despre purtarea, starea de spirit, sănătatea 
şi rezultatele la învăţătură ale fetiţei lor. 

Încă din prima lună a început să numeroteze scrisorile şi să prezinte la 
începutul fiecăreia un rezumat al celor precedente, exact ca în foiletoanele din 
ziare, pentru ca Fermina Daza să-şi dea seama că aveau o oarecare conti- 
nuitate. Când au ajuns zilnice, a înlocuit plicurile de doliu cu altele albe şi lungi, 
ceea ce le-a conferit impersonalitatea complice a scrisorilor comerciale. Când a 
început, era dispus să-şi pună răbdarea la încercări şi mai mari, cel puţin atâta 
timp cât nu-şi putea da seama prea limpede dacă, folosind singura metodă 
nouă ce-i trecuse prin minte, îşi pierdea sau nu vremea degeaba. A aşteptat, 
într-adevăr, dar fără suferinţele de tot felul pe care i le provocau aşteptările din 
tinereţe, ci cu incapatanarea unui bătrân de granit, care n-avea nimic altceva în 
minte, care n-avea nimic altceva de făcut la o companie fluvială ce naviga 
singură, împinsă de vânturi prielnice, şi, în plus, cu convingerea că va fi teafăr 
şi stăpân pe facultăţile sale de bărbat a doua zi, în oricare alta de mai târziu 
sau de la sfârşitul veacurilor, când Fermina Daza se va convinge, în sfârşit, că 


nu va putea scăpa de chinurile ei de văduvă solitară decât coborând podul 
mobil pentru el. 

Între timp, şi-a continuat viaţa obişnuită. Prevăzând un răspuns favorabil, 
a hotărât să renoveze a doua oară casa, ca să fie demnă de cea care s-ar fi 
putut considera stăpâna ei încă de când fusese cumpărată. A vizitat-o de 
câteva ori pe Prudencia Pitre, după cum îi făgăduise, ca să-i demonstreze că, în 
ciuda ravagiilor batranetii, el o iubea în plin soare si cu uşile deschise, nu 
numai în nopţile când se simţea singur şi părăsit. A continuat să treacă prin 
fata casei Andreei Varân până când a văzut că lumina de la baie era stinsă şi 
nu s-a dat în lături să se destrăbăleze în patul ei, fie şi numai ca să nu-şi piardă 
obisnuinta de a face dragoste, căci, potrivit unei credinţe de-a lui, niciodată 
dezmintita până în acel moment, puterile te tin atâta vreme cât nu te dai bătut. 

Singura piedică a fost relaţia lui cu América Vicuna. Îi repetase şoferului 
ordinul de a o lua sâmbăta la zece dimineaţa de la internat, dar nu ştia ce să 
facă cu ea. A fost prima dată când a neglijat-o, iar ea a simţit schimbarea. O 
lăsa în grija servitoarelor, ca s-o ducă după-amiaza la cinema, la paradele 
militare din parcul copiilor, la tombolele de binefacere, sau aranja programe 
duminicale pentru ea şi colegele ei, ca să nu fie nevoit s-o ducă în paradisul din 
spatele birourilor, unde ea ar fi vrut să se întoarcă mereu de când fusese acolo 
prima oară. Orbit de noua lui iluzie, nu-şi dădea seama că femeile se pot matu- 
riza în trei zile, or, de când o luase de pe motovelierul care venea de la Puerto 
Padre, trecuseră trei ani. Oricât s-a străduit să atenueze şocul, schimbarea a 
fost pentru ea brutală, chiar dacă nu bănuia motivul. În ziua în care el i-a spus 
la cofetărie că se va însura, mărturisindu-i adevărul, ea a fost cuprinsă de 
panică, dar apoi i s-a părut ceva atât de absurd, încât a uitat tot. Foarte curând 
însă, şi-a dat seama că el se comporta ca şi cum ar fi fost adevărat, recurgând 
la subterfugii inexplicabile, de parcă n-ar fi avut cu şaizeci de ani mai mult 
decât ea, ci cu şaizeci mai puţin. Într-o sâmbătă după-amiază, Florentino Ariza 
a găsit-o în dormitorul lui, încercând să scrie la maşină, şi cum la şcoală urma 
un curs de dactilografie, se descurca destul de bine. Bătuse peste o jumătate de 
pagină, punând la întâmplare pe hârtie, într-un fel de scriitură automata, tot 
ce-i trecea prin cap, dar, ici şi colo, puteau fi desluşite fraze care îi trădau 
starea de spirit. Florentino Ariza se aplecă peste umărul ei ca să vadă ce scria. 
Ea se tulbură când îi simţi căldura de bărbat, respiraţia întretăiată, parfumul 
hainelor, acelaşi cu cel al pernei lui. Nu mai era fetiţa de curând sosită, pe care 
el o dezbraca tacticos, cu povestioare de adormit copiii: ia să vedem noi, 
pantofiorii ăştia, pentru ursulet, aşa, acum camasuta asta, pentru catelus, gata, 
acum chiloteii ăştia cu floricele, pentru iepuras, aşa, şi acum un pupic mic pe 
păsărică lui tăticu'. Nu: acum era o femeie în toată firea, căreia îi plăcea să ia 
iniţiativa. Îşi văzu mai departe de treabă, scriind cu un deget de la mâna 
dreaptă, iar cu stânga îi căută pe pipăite piciorul, îl cercetă, îl găsi, îl simţi 
reînviind, crescând, suspinând de nerăbdare, iar respiraţia lui de om bătrân de- 
veni gâjâită şi greoaie. Ea îl cunoştea foarte bine: începând din acest moment, 
el îşi pierdea orice control, i se tulbura mintea, se lăsa în voia ei şi nu-şi mai 
putea găsi drumul de întoarcere decât după ce ajungea la capăt. Îl duse de 
mână până la pat, ca pe un biet cerşetor orb, şi-l desfacu bucati-bucatele cu o 
tandrete rautacioasa, îl potrivi de sare şi de piper după gustul ei, adăugă un 
căţel de usturoi, ceapă tocată, zeama de la lămâie, o frunză de dafin, sigură că 
era gata pregătit în tavă, iar cuptorul ajunsese la temperatura potrivită. Erau 
singuri în toată casa. Servitoarele ieşiseră în oraş, iar zidarii şi dulgherii nu 
lucrau sâmbăta: lumea întreagă era numai a lor. Dar el reuşi să se smulgă din 
extaz chiar pe marginea abisului, îi dădu mâna la o parte, se ridică în capul 
oaselor şi spuse cu glas tremurat: 

— Stai cuminte, n-avem balonaşe. 


Ea a rămas în pat, întinsă pe spate, cufundata in gânduri, iar cand a ajuns 
la internat, cu un ceas mai devreme ca de obicei, îşi inghitise de mult lacrimile, 
îşi ascutise mirosul, îşi ascutise ghearele, ca să poată da de urma iepuroaicei 
ghemuite care îi distrusese viata. Florentino Ariza, în schimb, a făcut o greşeală 
pe care o fac toţi bărbaţii: şi-a închipuit că ea s-a convins de inutilitatea ori- 
căror avansuri şi s-a hotărât să dea totul uitării. 

Era prea ocupat să-şi vadă de ale lui ca să se mai gândească la altceva. 
După ce au trecut şase luni fără să primească nici un semn, a început din nou 
să se perpelească în aşternut până în zori, rătăcind prin pustiul unui alt fel de 
insomnie. Se gândea că, amăgită de aspectul ei inocent, Fermina Daza 
deschisese probabil prima scrisoare, dar văzând inițialele cunoscute din 
scrisorile de odinioară, o aruncase la coş fără măcar s-o mai rupă. Era de ajuns 
să vadă plicurile următoare ca să facă acelaşi lucru, fără să le mai deschidă, şi 
tot aşa până la capătul veacurilor, când şi el o să ajungă la capătul meditatiilor 
scrise. Nu credea că exista pe lume femeie în stare să reziste timp de o 
jumătate de an curiozitatii de a afla de ce culoare era cerneala cu care fuseseră 
scrise epistolele primite zilnic. Dar dacă exista totuşi vreuna, atunci nu putea fi 
alta decât ea. 

Florentino Ariza simţea că batranetea nu e un torent orizontal, ci un 
rezervor fără fund, pe unde se scurge memoria. Ingeniozitatea lui era pe 
sfârşite. După ce a dat câteva zile târcoale vilei din La Manga, a înţeles că 
metoda aceea juvenilă nu va izbuti să doboare porţile ferecate de doliu. Într-o 
dimineaţă, căutând un număr în cartea de telefon, l-a descoperit din întâmplare 
şi pe al ei. L-a format. Soneria a sunat lung şi, într-un târziu, a recunoscut 
vocea serioasă şi afonica: „Alo!" A închis fără să spună nimic, dar distanţa 
infinită a acelei voci inabordabile i-a tăiat orice elan. 

Cam tot atunci, Leona Cassiani şi-a sărbătorit ziua de naştere şi a invitat 
acasă un grup restrâns de prieteni. El a fost tot timpul dus pe gânduri, absent 
la ce se întâmpla în jur şi şi-a pătat haina cu sosul de la friptură. Ea i-a şters 
reverul cu şervetul înmuiat în paharul cu apă, apoiil-a legat ca pe o babetica 
la gât, ca să evite un accident mai grav: arăta ca un bebeluş bătrânicios. A 
remarcat că în timpul mesei şi-a scos de câteva ori ochelarii ca să şi-i şteargă 
cu batista pentru că îi lăcrimau ochii. La cafea, a adormit cu ceaşca în mână, 
iar când a încercat să i-o ia fără să-l trezească, el a reacţionat ruşinat: „Nu te 
deranja, îmi odihneam ochii." În noaptea aceea, Leona Cassiani a adormit cu 
gândul la el, uimită că arăta dintr-o dată atât de îmbătrânit. 

La prima comemorare a morţii lui Juvenal Urbino, familia a trimis invitaţii la 
parastasul de la catedrală. Florentino Ariza trimisese cam tot atunci scrisoarea 
cu numărul o sută treizeci şi doi, fără să fi primit în schimb nici un semn, ceea 
ce l-a facut să ia îndrăzneață hotărâre de a asista la slujbă chiar dacă nu era 
invitat. A fost un eveniment social mai degrabă fastuos decât trist. Băncile din 
primele rânduri, rezervate cu caracter viager şi ereditar, aveau pe spătar o 
placă de aramă cu numele stăpânului. Florentino Ariza a sosit printre primii 
invitaţi, ca să ocupe un loc pe unde Fermina Daza nu putea trece fără să-l vadă. 
Cele mai potrivite i se păreau cele din nava centrală, în spatele băncilor 
rezervate, dar venise atâta lume încât n-a mai găsit loc liber şi a trebuit să se 
aşeze pe băncile laterale, din nava rudelor sărace. De acolo a văzut-o intrând 
pe Fermina Daza la braţul fiului ei, îmbrăcată într-o rochie de catifea neagră cu 
mâneci lungi, fără nici o podoabă, închisă în nasturi de la guler până la varful 
picioarelor, ca o sutană de episcop, şi cu un şal din dantelă castiliană pe cap, în 
locul pălăriei cu voaletă, purtată de obicei de văduve şi chiar de către 
doamnele dornice să intre în rândul lor. Obrazul descoperit avea o strălucire de 
alabastru, ochii lanceolati îşi trăiau viata proprie sub uriaşele candelabre din 
naos, ţinuta ei era atât de dreaptă şi impunătoare, iar pasul atât de sigur, încât 


nu părea mai în vârstă decât fiul care o insotea. Florentino Ariza, care stătea în 
picioare, a trebuit să se sprijine cu vârful degetelor de spătarul băncii din faţă 
până ce i-a trecut ameteala, deoarece şi-a dat seama că ei doi nu se aflau la o 
distanţă de şapte paşi, ci trăiau în două zile diferite. 

Fermina Daza s-a aşezat în banca familiei din faţa altarului principal, dar 
aproape tot timpul a stat în picioare, suportând ceremonia cu aceeaşi prestanta 
cu care asista la spectacolele de operă. La sfârşit însă, încălcând uzantele 
vremii, n-a mai aşteptat la locul ei să-i fie reînnoite condoleantele, ci şi-a facut 
loc printre bănci, multumind fiecărui invitat în parte: o inovaţie care se potrivea 
perfect cu felul ei de a fi. Salutând în dreapta şi-n stânga, a ajuns şi la băncile 
rudelor sărace şi. Într-un târziu, a privit în jur ca să se asigure că nu uitase pe 
nimeni dintre cei cunoscuţi. Florentino Ariza s-a simţit smuls din centrul său de 
suflarea unui vânt supranatural: ea îl văzuse. Într-adevăr, desprinzându-se din 
grupul celor care o însoțeau, îi întinse mâna cu acea dezinvoltură cu care se 
comporta totdeauna în societate şi-i spuse zâmbind blând: 

— Va mulţumesc că ati venit. 

Nu numai că primise scrisorile, dar le citise cu mare interes, descoperind în 
ele motive de reflecţie asupra modului cum avea să-şi trăiască mai departe 
viaţa. Când a primit-o pe prima, tocmai îşi lua micul dejun cu fiica ei. A 
deschis-o, intrigată de faptul că era scrisă la maşină, şi o roseata subită i-a 
dogorit obrajii cand a recunoscut inițiala semnăturii. Dar şi-a revenit repede şi a 
băgat scrisoarea în buzunarul sortului. „O scrisoare de condoleanţe de la gu- 
vern." Fiica ei replică mirată: „Bine, dar le-ai primit pe toate." Ea nici nu clipi: „A 
mai venit una." Avea de gând să ardă scrisoarea mai târziu, departe de 
întrebările fiicei, dar n-a putut rezista tentatiei de a-şi arunca privirea peste ea. 
Se aştepta să fie replica binemeritată la scrisoarea ei plină de injurii, gest pe 
care l-a regretat chiar din clipa în care a trimis-o, dar încă de la formula 
seniorială de adresare şi de la primul paragraf, şi-a dat seama că ceva se 
schimbase pe lume. Intrigată, s-a încuiat în dormitor, ca s-o poată citi în tihnă 
înainte de a o arde, şi a citit-o dintr-o suflare de trei ori. 

Erau reflecţii despre viaţă şi dragoste, despre bătrâneţe şi moarte: idei 
care trecuseră de multe ori, bătând din aripi ca nişte păsări de noapte, pe 
deasupra capului ei, dar care se destrămau într-o tramba de pene când încerca 
să le prindă. Acum le avea în faţa ochilor, clare, simple, întocmai cum şi-ar fi 
dorit si ea să le rostească, şi încă o dată regretă că soţul ei nu mai träia, ca să 
le comenteze împreună, aşa cum făceau înainte de culcare cu unele întâmplări 
ale zilei. Descoperea în ele un Florentino Ariza necunoscut, înzestrat cu o 
clarviziune care nu avea nimic în comun cu biletelele patimase din tinereţe, nici 
cu purtarea lui ursuză dintotdeauna. Erau mai degrabă cuvintele bărbatului 
prin gura căruia mătuşa Escolâstica credea că vorbea chiar Duhul Sfânt, iar 
acest gând a speriat-o la fel ca prima dată. A liniştit-o însă certitudinea că 
scrisoarea aceea de bătrân înţelept nu era o încercare de a repeta impertinenta 
din seara înmormântării, ci o manieră elegantă de a face uitat trecutul. 

Scrisorile următoare au linişti i-o definitiv. Le-a ars totuşi, nu fără a le citi 
mai înainte, dar, pe măsură ce le ardea, rămânea cu o senzaţie de culpabilitate 
de care nu reuşea să scape. Când au început să sosească numerotate, a găsit 
justificarea morală de care avea nevoie ca să nu le distrugă. În orice caz, nu 
avea intenţia să le păstreze, i le-ar fi înapoiat lui Florentino Ariza cu primul 
prilej, ca să nu se piardă ceva atât de util pentru omenire. Din păcate, timpul a 
trecut, scrisorile au continuat să sosească tot anul, câte una la fiecare trei, 
patru zile, iar ea n-a ştiut cum să facă să le înapoieze fără să-l jignească, dar în 
acelaşi timp fără să-şi explice gestul printr-o scrisoare pe care orgoliul ei refuza 
s-o scrie. 

Fusese suficient acel prim an ca să se obişnuiască pe deplin cu situaţia de 


văduvă. Amintirea purificata a soţului a încetat să mai fie un obstacol în viata 
ei, în gândurile ei cele mai intime, în intenţiile cele mai simple, devenind o 
prezenţă ocrotitoare care o călăuzea fără s-o stingherească. Uneori îl 
descoperea, nu ca pe o nălucă, ci în carne şi oase acolo unde avea cu adevărat 
nevoie de el. Şi căpăta curaj ştiindu-l în preajmă, încă în viaţă, dar fără ca- 
priciile lui de bărbat, fără exigenţele lui de patriarh, fără pretenţia epuizantă ca 
ea să-l iubească cu acelaşi ritual de sărutări inoportune şi cuvinte tandre cu 
care o iubea el. Acum îl înţelegea mai bine decât atunci când trăia, îi înţelegea 
nerăbdarea cu care o iubea, nevoia imperioasă de a-şi afla în ea siguranţa pe 
care părea să se întemeieze viaţa lui publică, dar pe care, de fapt, n-o avusese 
niciodată. Într-o zi, exasperată, ea îi strigase: „Nici nu-ţi dai seama cât sunt de 
nefericită." El şi-a scos ochelarii cu gestul lui atât de cunoscut, fără să se 
înfurie, şi. revărsându-şi asupra ei apele limpezi ale ochilor de copil. Îi aruncă 
pe umeri, într-o singură frază, întreaga povară a înţelepciunii lui insuportabile: 
„Să nu uiţi niciodată că cel mai important lucru într-o căsnicie reuşită nu e 
fericirea, ci stabilitatea." în solitudinea văduviei, ea a înţeles încă de la început 
că fraza aceea nu ascundea ameninţarea meschină pe care i-o atribuise atunci, 
ci piatra lunară care le prilejuise atâtea ceasuri fericite petrecute împreună. 

În nenumăratele ei călătorii prin lume, Fermina Daza avea obiceiul să 
cumpere toate lucrurile care o atrăgeau prin noutatea lor. Şi le dorea dintr-un 
impuls primar pe care soţul ei se amuza să-l tempereze, dar obiectele acelea, 
frumoase şi utile atâta timp cât se aflau în mediul lor natural, în vitrinele din 
Roma, de la Paris şi Londra sau din trepidantul New York al charlestonului, unde 
începeau să se înalțe primii zgârie-nori, nu rezistau confruntării cu Strauss şi 
jumările de porc sau cu bătăile cu flori la patruzeci de grade la umbră. Se 
întorcea acasă cu câteva cufere înalte, uriaşe, din metal lăcuit, cu încuietori şi 
coltare de arama, ca nişte sicrie ornamentale, tronand în chip de suverană 
peste ultimele minunatii ale lumii, care nu-şi justificau preţul în aur decât în 
clipa trecătoare când cineva din lumea ei restrânsă le vedea pentru prima oară. 
Căci tocmai în acest scop fuseseră cumpărate: pentru ca ceilalţi să le poată 
vedea o singură dată. Devenise conştientă de frivolitatea propriei imagini 
publice cu mult înainte de a îmbătrâni şi deseori putea fi auzită spunând: „Nici 
nu ne mai putem mişca prin casă de atâtea boarfe, ar trebui să scăpăm de ele 
cumva." Doctorul Urbino râdea de planurile ei inutile, ştiind că, foarte curând, 
spaţiile eliberate aveau să fie ocupate din nou. Dar ea nu capitula, pentru că, 
într-adevăr, casa era intesata de lucruri inutile, de la camasile atârnate de 
clantele uşilor, pana la paltoanele europene înghesuite prin dulapurile din 
bucătărie. În câte o dimineaţă, când se scula mai plină de elan, răvăşea 
şifonierele, răsturna cu fundul în sus cuferele, golea podurile, stârnind un 
tărăboi ca după o bătălie, îngrămădind de-a valma hainele văzute de-atâtea ori 
de cine trebuia să le vada, pălăriile pe care. nu le purtase niciodată pentru că 
nu i se ivise prilejul cât timp fuseseră la modă, pantofii confectionati de artiştii 
Europei după modelul celor purtaţi de împărătese la încoronare, dar pe care. 
aici, domnişoarele de familie bună nici nu-i luau în seamă, pentru că erau la fel 
cu papucii cumpăraţi de negrese din piaţă. Toată dimineaţa terasa interioară 
rămânea în stare de asediu, iar în casă nu se mai putea respira din cauza 
mirosului înţepător de naftalină. Pacea se aşternea însă din nou după numai 
câteva ore, pentru că, până la urmă, ei i se făcea milă de atâta mătase 
aruncată pe jos, de atâtea brocarturi de prisos şi resturi de pasmanterie, de 
atâtea cozi de vulpe argintie condamnate să fie arse pe rug. 

— Ar fi păcat să le ard, spunea, când atâta lume n-are nici măcar după ce 
să bea apă. 

Aşa încât arderea pe rug era amânată, a fost amânată mereu, iar lucrurile 
nu făceau altceva decât să-şi părăsească locurile privilegiate de până atunci şi 


sa treaca in vechile grajduri, transformate tn depozite de solduri, in timp ce 
Spatiile eliberate, asa cum spunea si el, incepeau sa se umple din nou, sa se 
reverse de obiecte care trăiau doar o clipă, ca mai apoi să moară prin sifoniere: 
până la următoarea ardere pe rug. Ea spunea: „Ar trebui găsită o soluţie pentru 
lucrurile care nu mai sunt bune la nimic, dar pe care nici să le arunci pe foc nu 
poţi." Aşa era: o ingrozea voracitatea cu care obiectele invadau treptat spaţiile 
vitale, dându-i la o parte pe oameni, înghesuindu-i prin colţuri, până când 
Fermina Daza catadicsea să le pună pe undeva ca să nu mai poată fi văzute. 
Căci nu era chiar aşa de ordonată pe cât se credea, avea, în schimb, o metodă 
personală şi disperată de a părea astfel: ascundea dezordinea. In ziua morţii lui 
Juvenal Urbino, de pildă, au fost nevoiţi să scoată din birou jumătate din lucruri 
şi să le îngrămădească prin dormitoare ca să aibă unde-l veghea. 

O dată cu trecerea morţii prin casă a fost găsită şi soluţia. După ce a ars 
hainele soţului, Fermina Daza şi-a dat seama că nu-i tremurase mâna şi, 
încurajată de această constatare, a continuat să aprindă când şi când rugul, 
aruncând tot, fie că erau lucruri noi sau vechi, fără să se mai sinchisească de 
invidia bogătaşilor sau de răzbunarea săracilor care mureau de foame. In cele 
din urmă, a hotărât să fie tăiat din rădăcină arborele mango, ca să nu mai 
rămână nici o urmă a nenorocirii în casă, şi a donat papagalul viu noului Muzeu 
al Oraşului. Doar atunci a putut respira în voie într-o casă aşa cum şi-o visase: 
spațioasă, comodă şi numai a ei. 

Fiica ei, Ofelia, a rămas să-i ţină tovărăşie trei luni, după care s-a întors la 
New Orleans. Fiul venea cu soţia, ca să mănânce în familie, duminica şi chiar în 
cursul săptămânii când avea timp. Odată depăşită perioada critică a doliului, au 
început s-o viziteze şi prietenele mai apropiate, jucau cărţi pe terasă, în faţa 
curţii golaşe, încercau reţete noi la bucătărie, o puneau la curent cu viaţa 
secretă a lumii nesatioase care continua să existe fără ea. Una din cele mai 
constante era Lucrecia del Real del Obispo, o aristocrata de moda veche cu care 
fusese totdeauna prietenă, dar care îi devenise si mai apropiată după moartea 
lui Juvenal Urbino. intepenita de artrită şi spăşită de viata dezordonată de până 
atunci, Lucrecia del Real nu numai că îi tinea de urât, dar o şi consulta în 
privinţa proiectelor civice şi mondene care se puneau la cale în oraş. dându-i 
astfel prilejul să se simtă utilă prin ea însăşi şi nu datorită umbrei protectoare a 
soţului. Cu toate acestea, tocmai atunci a fost identificată cu el mai mult ca 
oricând, căci şi-a pierdut dreptul de a purta numele de domnişoară sub care 
fusese totdeauna cunoscută, devenind văduva lui Urbino. 

Deşi i se părea de neconceput, pe măsură ce se apropia prima 
comemorare a morţii soţului, Fermina Daza simţea cum se afundă într-o zonă 
umbrită, de răcoare şi pace: dumbrava ireparabilului. Nu-şi dădea seama, şi au 
trecut multe luni până când a înţeles, cât de mult o ajutau să-şi redobândească 
liniştea sufletească reflectiile din scrisorile lui Florentino Ariza. Numai datorită 
lor a putut să-şi înţeleagă propria viaţă şi să aştepte cu seninătate hotărârile 
batranetii. Întâlnirea de la parastas a fost împrejurarea providentiala care i-a 
permis să-i dea de înţeles lui Florentino Ariza că şi ea, graţie scrisorilor lui de 
încurajare, era dispusă să uite trecutul. 

Două zile mai târziu, a primit de la el o cu totul altă epistolă: scrisă de 
mână şi cu numele expeditorului trecut foarte clar pe spatele plicului. Era 
acelaşi stil înflorit din primele lui scrisori, aceeaşi voinţă lirică, dar aplicate unui 
simplu paragraf de gratitudine pentru deferenta salutului de la catedrală. 
Fermina Daza a continuat multe zile să se gândească la ea cu nostalgie şi cu 
conştiinţa atât de împăcată, încât joia următoare, în timp ce vorbea cu Lucrecia 
del Real del Obispo, a întrebat-o din senin dacă îl cunoştea din întâmplare pe 
Florentino Ariza, proprietarul navelor de pe fluviu. Lucrecia i-a răspuns că da şi a 
adăugat: „Se pare că e un pederast înrăit." Şi-i povesti tot ce se zvonea prin 


oraş, anume că nu i se cunoştea nici o legătură cu vreo femeie şi că avea un 
birou secret unde aducea copii găsiţi noaptea pe chei. Fermina Daza auzise 
povestea asta de când se ştia, dar niciodată nu-i dăduse crezare şi nici 
importanţă. Dar auzind-o repetată cu atâta convingere de Lucrecia del Real del 
Obispo, despre care se zvonise într-o vreme că ar avea gusturi cam îndoielnice, 
n-a mai putut rezista nevoii imperioase de a pune lucrurile la punct. l-a povestit 
că îl cunoştea pe Florentino Ariza încă din copilărie. l-a reamintit că maică-sa 
ţinea o mercerie pe Strada Ferestrelor, iar pe vremea războaielor civile, 
cumpăra camasi şi cearşafuri vechi, pe care le destrăma şi le vindea în chip de 
vată. În încheiere, i-a declarat foarte convinsă: „E un om cinstit, care şi-a croit 
drum în viaţă singur." A fost atât de vehementă, încât Lucrecia şi-a retras 
spusele: „La urma urmelor, şi despre mine umblă cam aceleaşi zvonuri." 
Fermina Daza n-a avut curiozitatea să se întrebe de ce îi lua apărarea cu atâta 
patimă unui bărbat care nu fusese decât o umbră în viaţa ei. Se gândea mereu 
la el, îndeosebi când venea poşta şi nu mai primea scrisori din partea lui. 
Trecuseră două săptămâni, când, într-o după-amiază, o servitoare o trezi din 
somn cu o şoaptă speriată: 

— Doamnă, a venit don Florentino. 

Era, aşadar, acolo. În primul moment, cuprinsă de panică, s-a gândit să-i 
spună că nu putea, să vină altă dată, la o oră mai potrivită, sau că nu era în 
stare deocamdată să primească vizite, ori, mai bine, că nu aveau nimic de vor- 
bit. Dar şi-a revenit imediat şi i-a cerut servitoarei să-l invite în salon şi să-i 
aducă o cafea până când se îmbrăca ea ca să-l primească. În faţa uşii, sub 
soarele infernal de la ora trei, Florentino Ariza aştepta, fără să-şi piardă 
cumpătul. Era pregătit să nu fie primit, fie chiar şi cu o scuză amabilă, iar 
această certitudine îl liniştea. Mesajul însă l-a cutremurat până în măduva 
oaselor, iar când a pătruns în umbra răcoroasă a salonului, n-a mai avut timp 
să se gândească la miracolul pe care îl trăia, pentru că o explozie de spumă 
dureroasă i s-a revărsat pe neaşteptate în măruntaie. S-a aşezat pe un scaun, 
tinandu-si respiraţia, asaltat de blestemata amintire a gäinatului de pe prima 
lui scrisoare de dragoste, şi a rămas nemişcat in penumbra, asteptand să-i 
treacă primul val de frisoane, hotărât să îndure în acel moment orice altă 
năpastă în afară de accidentul acela nenorocit. 

Se cunoştea bine: în ciuda constipatiei congenitale de care suferea, 
afurisita de burtă îi făcuse festa în public de vreo trei, patru ori şi de fiecare 
dată se văzuse nevoit să capituleze. Numai în atare împrejurări îşi dădea 
seama cât de mult adevăr cuprindea fraza pe care o repeta în glumă: „Nu cred 
în Dumnezeu, dar mă tem de el." N-a mai avut timp s-o pună la îndoială: 
încercă să-şi amintească o rugăciune oarecare, dar n-a fost în stare. Pe când 
era copil, un tovarăş de joacă îl învățase câteva cuvinte magice, ca să poată 
dobori cu piatra o pasăre: „Păsărică, rica, ri, de-oi tinti, te-oi nimeri." Când s-a 
dus prima dată la pădure, i-a încercat puterea folosind o praştie nouă, iar 
pasărea s-a prăbuşit ca fulgerată. Îi trecu vag prin minte că între una şi alta 
există o oarecare legătură şi repetă formula, fără să obţină însă rezultatul 
scontat. O durere ca un sfredel îi răsuci măruntaiele, obligându-l să se ridice de 
pe scaun, spuma tot mai densă şi dureroasă din burtă scoase un vaiet, iar el se 
trezi scăldat într-o sudoare îngheţată. Servitoarea, care tocmai îi aducea 
cafeaua, s-a speriat când i-a văzut fata ca de mort. El suspină: „Căldura e de 
vină." Ea deschise fereastra, crezând că aşa o să se simtă mai bine, dar cum 
soarele îi cădea chiar pe fata, o închise repede la loc. Simtea că n-o să mai 
poată rezista nici măcar un minut, când, deodată, aproape invizibilă în 
penumbră, îşi făcu apariţia Fermina Daza, care se sperie când îl văzu în ce hal 
arăta. 

— De ce nu vă scoateţi haina? spuse ea. 


El se gândea ca durerea ar fi fost şi mai mare decât sfredelul ucigător daca 
ea ar fi auzit cum îi bolboroseau măruntaiele. Izbuti totuşi să supravieţuiască o 
clipă, atâta cât să-i poată spune nu, trecuse numai ca s-o întrebe când îl putea 
primi în vizită. Ea, în picioare, nedumerită, îi spuse: „Chiar acum, dacă tot 
sunteţi aici." Si-l invită pe terasa din curte, unde probabil nu era aşa de cald. El 
refuză cu o voce care ei i se paru un oftat de durere: 

— V-aş ruga, dacă se poate, mâine. 

Ea îşi aminti că mâine era joi, ziua în care venea s-o vadă Lucrecia del Real 
del Obispo, dar îi oferi o soluţie fără drept de apel: „Poimâine, la ora cinci." 
Florentino Ariza i-a mulţumit, a schiţat cu pălăria un gest de salut şi a plecat 
fără să se atingă de cafea. Ea a rămas împietrită în mijlocul salonului, 
incapabilă să priceapă ceva din cele întâmplate, până când pocnetele 
automobilului s-au stins în celălalt capăt al străzii. Florentino Ariza încercă să-şi 
găsească o poziţie cât mai puţin dureroasă pe bancheta din spate, închise 
ochii, îşi destinse muşchii şi se lăsă în voia propriului corp. Se simţi dintr-o dată 
ca renăscut. Şoferul, care după atâţia ani în slujba lui nu se mai mira de nimic, 
rămase impasibil. Dar odată ajunşi în faţa casei, când îi deschise portiera, îi 
spuse: 

— Aveţi grijă, don Floro, să nu fie cumva holeră. 

Totul se petrecea, aşadar, ca de obicei. Vineri, la cinci fix, Florentino Ariza 
i-a mulţumit în gând lui Dumnezeu când servitoarea l-a condus prin 
semiîntunericul salonului până la terasa din curte, unde Fermina Daza îl aştepta 
lângă o masuta pregătită pentru două persoane. II întrebă dacă dorea ceai, 
ciocolată sau cafea. Florentino Ariza ceru cafea, tare şi fierbinte, iar ea îi spuse 
servitoarei: „Pentru mine, ca de obicei." Ca de obicei însemna o infuzie din tot 
felul de plante orientale, care o înviora după siestă. Când ea a ajuns la fundul 
ceainicului, iar el şi-a terminat cana cu cafea, vorbiseră despre cele mai diverse 
subiecte, în afară de cele care îi interesau cu adevărat şi pe care nici unul nu 
îndrăznea să le abordeze. Amândoi erau intimidati şi se întrebau nedumeriti în 
sinea lor ce făceau atât de departe de tinereţea lor, pe o terasă ca o tabla de 
şah, într-o casă a nimănui, încă mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oară 
după o jumătate de veac, se aflau faţă în faţă şi atât de aproape, putând să se 
privească în voie, ca să se vadă aşa cum erau: doi bătrâni pe care îi pândea 
moartea, neavând altceva în comun decât amintirea unui trecut efemer ce nu 
le mai aparţinea lor, ci unor tineri de mult dispăruţi în negura vremii şi care 
le-ar fi putut fi nepoți. Ea îşi spunea că, până la urmă, el o să-şi dea seama şi 
singur cât de zadarnic îi era visul şi astfel îşi va putea răscumpăra impertinenta 
comisă. 

Încercând să evite tăceri stânjenitoare sau subiecte nedorite, i-a cerut mai 
multe amănunte despre vapoarele fluviale. Nu-i venea să creadă că, deşi era 
proprietarul lor, călătorise pe valea fluviului o singură dată, cu mulţi ani în 
urmă, când n-avea nimic de-a face cu compania. Ignora adevăratul motiv, iar el 
ar fi fost în stare să-şi vândă sufletul ca să i-l poată spune. Nici ea nu cunoştea 
locurile străbătute de apele fluviului. Intocmai ca mulţi alţii, soţul ei nutrea 
pentru ţinuturile andine o adevărată aversiune, pe care încerca să şi-o 
disimuleze folosindu-se de cele mai diverse argumente: cât de primejdios era 
pentru inimă aerul tare al înălțimilor, riscul unei pneumonii, fatarnicia local- 
nicilor, samavolniciile comise de guvern în numele centralismului. Cunoşteau 
jumătate din lume, dar nu-şi cunoşteau propria ţară. De câtva timp, un 
hidroavion Junkers zbura de-a lungul fluviului, dintr-o localitate într-alta, ca o 
lăcustă de aluminiu, având la bord, în afara celor doi membri ai echipajului, 
şase pasageri şi sacii poştei. Florentino Ariza comentă: „Parcă ar fi un coşciug 
zburător." Ea, care pe vremuri luase parte fără nici un fel de teamă la primul 
zbor în balon, se minuna singură că avusese curajul să se lanseze într-o 


asemenea aventura. Spuse: „Da. dar acum e cu totul altceva." De fapt, voia sa 
spună că nu mijloacele de transport se schimbaseră, ci ea. 

De multe ori rămânea uluită când auzea huruitul avioanelor care treceau 
pe deasupra casei. Le văzuse zburând foarte jos, executând acrobatii la 
centenarul Eliberatorului. Unul dintre ele, negru, ca un vultur uriaş, a trecut 
atât de aproape de acoperişurile caselor din La Manga, încât şi-a lăsat o bucată 
din aripă într-un copac din vecinătate şi, până la urmă, a rămas agăţat de 
cablurile electrice. Cu toate acestea, Fermina Daza nu se putea obişnui cu 
existenţa avioanelor. Nici măcar nu avusese curiozitatea să facă o plimbare 
până la golful Manzanillo, unde amerizau hidroavioanele, nu mai înainte ca 
şalupele pazei de coastă să alunge din preajmă luntrile pescaresti şi bărcile de 
agrement, tot mai numeroase în ultimii ani. Aşa bătrână cum era, îi revenise 
cinstea de a-l întâmpina cu un buchet de trandafiri pe Charles Lindbergh când 
acesta ne-a vizitat într-un zbor de curtoazie, dar tot n-a fost în stare să 
înţeleagă cum de era cu putinţă ca un bărbat atât de robust, de blond şi de 
frumos să se înalțe în văzduh într-o maşinărie făcută parcă din staniol 
mototolit, pe care doi mecanici au împins-o de la spate când a fost să-şi ia 
zborul. Ideea că nişte avioane nu cu mult mai mari puteau transporta opt 
persoane nu-i intra cu nici un chip în cap. În schimb, auzise că era o adevărată 
plăcere să călătoreşti cu vapoarele fluviale, care nu aveau ruliu, ca cele de pe 
mare, deşi erau pândite de primejdii şi mai mari, ca de pildă, bancurile de nisip 
sau atacurile banditilor. 

Florentino Ariza i-a explicat că toate acestea erau poveşti de mult uitate: 
vapoarele din vremea lor aveau un salon de dans, cabine mari şi luxoase, ca 
nişte camere de hotel, cu baie proprie şi ventilatoare electrice, iar odată cu 
ultimul război civil, se sfârşiseră şi atacurile armate. l-a mai explicat, cu 
satisfacția unei victorii personale, că aceste progrese se datorau în mare parte 
dreptului la liberă navigaţie, pe care el însuşi îl sustinuse şi care stimulase 
concurenţa: în loc de o singură companie, acum existau trei, deosebit de active 
şi prospere. Cu toate acestea, progresul rapid al aviaţiei reprezenta un pericol 
real pentru toţi. Ea încercă să-l consoleze: vapoarele n-aveau să dispară 
niciodată, pentru că nu erau mulţi nebuni dispuşi să se vâre singuri într-o 
maşinărie care părea să încalce toate legile firii. Florentino Ariza a profitat şi a 
adus vorba de progresele înregistrate de poştă în transportul şi distribuirea 
corespondenţei, încercând s-o determine să spună ceva şi despre scrisorile lui. 
Dar încercarea n-a avut sorţi de izbândă. 

Până la urmă însă, prilejul s-a ivit singur. Se îndepărtaseră mult de subiect, 
când servitoarea i-a întrerupt ca să-i înmâneze Ferminei Daza o scrisoare 
primită chiar atunci prin serviciul special al poştei urbane, o inovaţie de dată 
recentă care utiliza sistemul de distribuire a telegramelor. Ca de obicei, ea nu 
şi-a putut găsi ochelarii. Florentino Ariza nici măcar n-a clipit. 

— S-ar putea să nici n-aveţi nevoie de ei, spuse. Cred că e chiar scrisoarea 
pe care v-am trimis-o eu. 

Nu se înşela. O scrisese în ajun, într-o cumplită stare de deprimare, cu 
gândul la patania ruşinoasă din timpul primei sale vizite ratate. Isi cerea scuze 
pentru îndrăzneala de a fi venit s-o vadă fără s-o anunţe în prealabil şi renunţa 
la vizita proiectată. O pusese la cutie fără să stea pe gânduri, iar când a 
chibzuit mai bine, era prea târziu ca s-o mai recupereze. N-a găsit de cuviinţă 
să dea prea multe explicaţii, a rugat-o însă pe Fermina Daza să nu citească 
scrisoarea. 

— Bineînţeles, spuse ea. La urma urmei, scrisorile aparţin celui care le 
trimite. 

El se aventură şi mai făcu un pas apăsat înainte: 

— Aveţi dreptate. Tocmai de aceea sunt înapoiate când are loc o ruptură. 


Ea s-a prefăcut ca nu înţelege aluzia şi i-a întins scrisoarea spunând: „Ce 
păcat că n-o pot citi, pentru că celelalte mi-au fost de mare ajutor." El respiră 
adânc, uluit că ea mărturisise cu un aer atât de firesc mai mult decât 
nădăjduia, şi-i spuse: „Nici nu vă imaginati cât sunt de fericit s-o aflu." Dar ea a 
schimbat imediat subiectul, iar el n-a izbutit să-l mai reia până la sfârşitul 
vizitei. 

Când şi-a luat ramas-bun, trecuse de şase, iar în casă începuseră să se 
aprindă luminile. Se simţea mai încrezător, dar nu-şi făcea prea multe iluzii, 
pentru că nu uitase cât de schimbătoare era firea Ferminei Daza şi cât de 
imprevizibile reacţiile ei la douăzeci de ani, iar. pe de altă parte, nu avea nici un 
motiv să creadă că se schimbase între timp. Abia a îndrăznit s-o întrebe cu o 
umilinţă sinceră dacă mai putea veni şi altă dată, iar răspunsul primit l-a uluit 
din nou. 

— Veniti când doriţi, i-a spus ea. Aproape totdeauna sunt singură. 

Patru zile mai târziu, era într-o marti, a revenit pe neanuntate, iar ea n-a 
mai aşteptat să fie servit ceaiul ca să-l vorbească despre scrisori. El îi mărturisi 
că nu erau scrisori în sensul strict al cuvântului, ci file răzlețe dintr-o carte pe 
care i-ar fi plăcut s-o scrie. Şi ea le interpretase la fel. Chiar se gândea, dacă el 
nu i-o lua în nume de rău, să i le înapoieze, ca să le poată da o mai buna 
întrebuințare. l-a vorbit mai departe despre alinarea pe care i-o aduseseră în 
cumpăna grea prin care trecea şi a pus atâta entuziasm, atâta recunoştinţă şi 
poate chiar afecţiune în spusele ei, încât Florentino Ariza a îndrăznit să mai 
facă un pas: un salt mortal. 

— Altădată ne tutuiam, spuse. 

Rostise un cuvânt interzis: altădată. Ea simţi cum fâlfâia prin preajmă 
îngerul himeric al trecutului şi încercă să-l ocolească. Dar el merse şi mai 
departe: „Vreau să spun, în scrisorile noastre de altădată." Ea s-a enervat şi a 
trebuit să facă un mare efort ca să-şi ascundă supărarea. El însă a simţit şi şi-a 
dat seama că trebuie să înainteze cu mai multă prudenţă, pentru că ea nu se 
schimbase, era la fel de reticentă şi neprietenoasă ca în tinereţe, deşi, între 
timp, învățase să se poarte cu mai multă amabilitate. 

— Vreau să spun, continuă el, că aceste scrisori sunt cu totul altceva. 

— Toate s-au schimbat pe lume, spuse ea. 

— Eu nu. Dar dumneavoastră? 

Ea rămase cu a doua ceaşcă de ceai în aer şi-l pironi cu o privire care 
rezistase timpului necruţător. 

— Ce importanţă mai are, spuse. Nu de mult am împlinit şaptezeci şi doi 
de ani. 

Florentino Ariza a primit lovitura drept în inimă. Ar fi vrut să găsească un 
răspuns rapid şi bine tintit, ca o săgeată, dar povara vârstei l-a coplesit: 
niciodată nu se simtise asa de epuizat după o conversaţie atât de scurtă, îl 
durea inima şi fiecare lovitură îi răsuna în vene ca un ecou metalic. Se simţea 
bătrân, trist, inutil, simţea nevoia să plângă şi nu mai era în stare să spună 
nimic. Şi-au terminat cea de-a doua ceaşcă într-o tăcere străbătută de pre- 
simtiri, iar când ea şi-a revenit, i-a cerut servitoarei să-i aducă mapa de scrisori. 
Prima lui reacţie a fost s-o roage să le păstreze întrucât avea acasă copii făcute 
la indigo, dar imediat s-a gândit că o asemenea precauţie putea trece în ochii ei 
drept o ticăloşie. Nu mai aveau despre ce vorbi. Înainte de a-şi lua rămas-bun, 
el i-a amintit că ar putea veni martea următoare la aceeaşi oră. Ea se întrebă 
dacă se cuvenea să-i arate atâta bunăvoință. 

— Nu văd ce rost ar mai avea atâtea vizite, spuse. 

— Nici nu m-am gândit că ar avea vreunul, spuse el. Aşa că a revenit 
marti, la ora cinci, şi în toate celelalte 

zile de marţi care au urmat, fără s-o mai prevină, pentru că, după două 


luni, vizitele săptămânale deveniseră la fel de fireşti ca multe alte tabieturi ale 
lor. Florentino Ariza aducea biscuiţi englezeşti, castane glasate, măsline 
greceşti, tot felul de delicatese pe care le cumpăra de pe transatlanticele sosite 
din Europa. Într-o marţi, i-a adus fotografia făcută împreună cu Hildebranda în 
atelierul belgianului cu peste o jumătate de veac în urmă, pe care el o 
cumpărase cu cincisprezece centime dintr-un vraf de ilustrate vechi vândute cu 
grămada în Portalul Copiştilor. Fermina Daza nu înţelegea cum de ajunsese 
acolo, iar el nu-şi putea explica întâmplarea decât ca pe un miracol al iubirii. 
Într-o dimineaţă, în timp ce tăia trandafiri în grădină, Florentino Ariza s-a gândit 
să-i ducă unul la următoarea vizită. Limbajul florilor făcea alegerea dificilă, mai 
ales că era vorba de o văduvă recentă. Un trandafir roşu, simbol al unei pasiuni 
înflăcărate, putea fi jignitor pentru doliul ei. Trandafirii galbeni, care, într-alt 
limbaj, erau aducători de noroc, exprimau în limbajul comun gelozia. Cineva îi 
povestise odată despre trandafirii negri din Turcia, care ar fi fost probabil cei 
mai indicaţi, dar el nu putuse face rost de un răsad ca să-i cultive în grădină. 
Până la urmă, s-a hotărât să-i ducă unul alb, deşi trandafirii de acest soi nu-i 
plăceau deloc, pentru că erau insipizi şi muţi: nu spuneau nimic. În ultima clipă, 
de teamă că Fermina Daza ar putea face vreo remarcă răutăcioasă, s-a hotărât 
să-i rupă spinii. 

A fost bine primit, ca un dar fără intenţii ascunse, care a îmbogăţit, într-un 
fel, ritualul zilei de marti. Cand el sosea cu trandafirul alb, pe masuta pentru 
ceai aştepta întotdeauna o vază cu apă. Într-o marţi, în timp ce punea 
trandafirul în vază, el i-a spus ca din întâmplare: 

— Pe vremea noastră nu erau la modă trandafirii, ci cameliile. 

— E adevărat, spuse ea, dar intenţia era alta, după cum prea bine ştiţi. 

Aşa se întâmpla mereu: el încerca să înainteze, iar ea îi punea stavile. De 
data aceasta însă, în ciuda răspunsului prompt, Florentino Ariza şi-a dat seama 
că nimerise ţinta, pentru că ea şi-a întors fata ca să nu i se vada roseata din 
obraji. O îmbujorare arzătoare, juvenilă, de sine stătătoare, şi a cărei 
impertinenta i-a răscolit Ferminei Daza dezgustul pentru propria-i făptură. 
Florentino Ariza a încercat să abată discuţia spre alte subiecte mai puţin 
stânjenitoare, dar gentiletea lui a fost atât de evidentă, încât ea a înţeles că se 
dăduse de gol şi asta i-a sporit furia. A fost o zi proastă. S-a gândit chiar să-l 
roage să nu mai vină, dar o posibilă dispută ca între logodnici i s-a părut atât 
de ridicolă la vârsta şi în situaţia lor. Încât a podidit-o râsul. Martea următoare, 
în timp ce Florentino Ariza punea trandafirul în apă, ea şi-a făcut un examen de 
conştiinţă şi a constatat cu bucurie că nu-i mai rămăsese nici o urmă de 
resentimente. 

Foarte curând vizitele au început să capete o incomodă amploare familială, 
căci doctorul Urbino Daza şi soţia lui îşi făceau când şi când apariţia, ca din 
întâmplare, şi rămâneau să joace cărţi. Florentino Ariza nu ştia să joace, dar a 
fost de-ajuns o singură zi ca să înveţe regulile de la Fermina Daza, aşa că 
amândoi le-au trimis în scris soţilor Urbino Daza o provocare pentru martea 
următoare. Erau întâlniri atât de plăcute pentru toţi, încât nu numai că au fost 
oficializate la fel de repede ca şi vizitele, dar au fost stabilite chiar şi norme 
precise privind aportul fiecăruia dintre ei. Doctorul Urbino Daza şi soţia lui, care 
era o excelentă gospodină, contribuiau cu prăjituri şi torturi delicioase, de 
fiecare dată altele. Florentino Ariza aducea, ca şi până atunci, tot felul de 
minunatii cumpărate de pe vapoarele venite din Europa, iar Fermina Daza se 
străduia să născocească în fiecare săptămână alte şi alte surprize pentru 
invitaţii ei. Turneele aveau loc în cea de-a treia marţi din fiecare lună şi întrucât 
nu jucau pe bani, cel care pierdea era obligat să aducă la partida următoare, în 
chip de contribuţie, ceva cu totul deosebit. 

Doctorul Urbino Daza era aidoma imaginii sale publice: un bărbat cam 


marginit la minte si stangaci, care se emotiona din te miri ce, fie la bucurie, fie 
la necaz, si se inrosea tot pentru orice fleac, ceea ce te facea sa-i pui la 
îndoială puterea de discernământ. Era însă, şi asta i se putea citi pe fata de 
prima data, ceea ce Florentino Ariza nu si-ar fi dorit in ruptul capului sa se 
spună despre el: un om bun. Nevastă-sa. În schimb, era o femeie ageră şi plină 
de haz, iar vorbele de duh, oportune şi prompte, dădeau distinctiei ei înnăscute 
un aer mai putin distant. Nu se puteau imagina parteneri mai potriviti la masa 
de joc, iar nesatioasa nevoie de dragoste a lui Florentino Ariza şi-a găsit 
împlinirea în senzaţia iluzorie că se afla în familie. 

Într-o seară, când au plecat împreună, doctorul Urbino Daza l-a invitat la 
masă: „Mâine, la douăsprezece şi jumătate, la Clubul Social.". Era un local 
select, unde se serveau mâncăruri excelente, stropite însă cu un vin otrăvit. 
Căci Clubul Social îşi rezerva dreptul de a nu admite pe oricine, iar unul din 
impedimentele care atârnau cel mai mult în balanţă era condiţia de bastard. 
Unchiul Le6n XII avusese experienţe de-a dreptul ofensatoare în acest sens şi 
chiar Florentino Ariza cunoscuse umilinţa de a fi obligat să părăsească localul 
după ce se aşezase deja la masă, invitat fiind de unul din asociaţii săi. Deşi 
Florentino Ariza intervenise deseori în favoarea lui, ajutându-l să-şi transporte 
mărfurile pe navele companiei, acesta n-a avut încotro şi a trebuit să-l ducă în 
altă parte. 

— Cei care facem regulamentul avem mai mult ca oricine obligaţia să-l 
respectăm, i-a spus. 

Înfruntând orice risc, Florentino Ariza a acceptat invitaţia doctorului Urbino 
Daza şi n-a avut de ce să se plângă, deoarece a fost tratat cu o deosebită 
consideraţie, chiar dacă nu i s-a cerut să semneze în cartea de onoare a 
invitaţilor de vază. Masa n-a durat mult, iar discuţia a decurs pe un ton potolit. 
Temerile legate de acea întâlnire, care îl frământau încă din ajun pe Florentino 
Ariza, s-au risipit odată cu paharul de porto băut la aperitiv. Doctorul Urbino 
Daza voia să discute cu el despre maică-sa. Din tot ce i-a povestit, Florentino 
Ariza a dedus că ea îi vorbise despre el. Mai mult chiar: mintise ca să-l puna 
într-o lumină favorabilă. Îi povestise că erau prieteni şi se jucaseră împreună 
încă din copilărie, de când ea se mutase de la San Juan de la Ciénaga, iar, pe 
deasupra, el o initiase în primele ei lecturi, motiv pentru care îi păstra o vie şi 
veche recunoştinţă. Îi mai spusese că, după ce ieşea de la şcoală, îşi petrecea 
ore în şir la mercerie, brodând împreună cu Trânsito Ariza, care era foarte 
pricepută la lucrul de mână, o adevărată artistă, iar dacă mai târziu nu-l mai 
întâlnise atât de des pe Florentino Ariza, faptul nu se datora propriei lor voințe, 
ci vieţii care îi despartise. 

Înainte de a ajunge la propunerile pe care avea de gând să i le facă, 
doctorul Urbino Daza şi-a permis câteva digresiuni pe tema bătrâneţii. Era 
convins că lumea ar putea înainta mai repede dacă n-ar fi ţinută pe loc de cei 
vârstnici. Şi comentă: „Omenirea, întocmai ca oştirile pe câmpul de luptă, 
avansează cu viteza celui mai lent." Îşi imagina un viitor mai uman şi tocmai de 
aceea mai civilizat, în care oamenii urmau să fie izolaţi în oraşe marginase, de 
unde să nu poată pleca singuri, pentru a-i cruța de ruşinea, de suferinţa şi de 
înspăimântătoarea singurătate a bătrâneţii. Credea ca, din punct de vedere 
medical, putea fi stabilită drept limită vârsta de şaizeci de ani. Dar până când 
avea să fie atins acest nivel de filantropie, singura soluţie rămânea azilul, unde 
bătrânii se puteau consola unii pe alţii, se puteau regăsi în gusturile şi aver- 
siunile celorlalţi, în mâhnirile şi tristetile lor, la adăpost de neînțelegerile fireşti 
cu generaţia următoare. Şi adăugă: „Printre bătrâni, bătrânii par mai puţin 
bătrâni." În consecinţă, doctorul Urbino Daza dorea să-i mulţumească lui 
Florentino Ariza că-i tinea de urât maica-sii în singurătatea văduviei şi-l 
implora, pentru propriul lor bine şi pentru comoditatea tuturor, s-o facă în 


continuare si sa aiba intelegere pentru toanele ei senile. Florentino Ariza a 
rămas pe deplin satisfăcut de rezultatul întrevederii. „Fiţi fără grijă, i-a spus. 
Sunt cu patru ani mai în vârstă decât ea, şi asta nu de ieri, de alaltăieri, ci încă 
înainte de a veni dumneavoastră pe lume." După care, n-a mai putut rezista 
tentatiei de a-şi descărca sufletul cu o aluzie ironică. 

— În societatea de mâine, a încheiat el, dumneavoastră ar trebui să 
mergeţi acum la cimitir, ca să ne aduceţi şi ei, şi mie, câte un buchet de anturii 
pentru masa de prânz. 

Doctorul Urbino Daza, care nu realizase până atunci cât de lipsită de tact şi 
de neavenita era profeția lui, s-a grăbit să se justifice şi, în cele din urmă, s-a 
încurcat în propriile sale explicaţii. Dar Florentino Ariza l-a ajutat să iasă din 
impas. Radia de fericire, fiind convins că, mai devreme sau mai târziu, va trebui 
să aibă o altă întrevedere cu doctorul Urbino Daza, ca să îndeplinească o 
formalitate inevitabilă: cererea în căsătorie a Ferminei Daza. Prânzul a fost 
încurajator nu numai datorită motivului în sine, ci şi pentru că i-a demonstrat 
cu câtă bunăvoință avea să fie primită acea solicitare inexorabila. Dacă ar fi 
avut consimţământul Ferminei Daza, nici o ocazie n-ar fi fost mai nimerită. Mai 
mult chiar: după discuţiile de la acel prânz istoric, o cerere în căsătorie făcută 
după toate regulile etichetei părea de prisos. 

Încă din tinereţe, Florentino Ariza urca şi cobora scările cu mare băgare de 
seamă, fiind încredinţat că batranetea începe cu o cădere fără importanţă, iar 
moartea vine odată cu a doua. Scara abruptă şi îngustă din clădirea companiei 
i se părea cea mai periculoasă dintre toate, aşa încât, încă înainte de epoca în 
care şi-a dat seama că începuse să-şi târşâie picioarele, o urca privind atent 
fiecare treaptă şi ţinându-se de balustradă cu amândouă mâinile. De 
nenumărate ori i s-a sugerat să construiască altă scară, mai puţin primejdioasă, 
dar el şovăia să ia o hotărâre, amânând-o mereu pentru luna următoare, 
convins că o astfel de soluţie nu era decât o concesie făcută batranetii. Pe 
măsură ce treceau anii, urca tot mai încet, dar nu pentru că i-ar fi fost mai 
greu, aşa cum se grăbea el să explice, ci pentru că de fiecare dată urca cu şi 
mai multă băgare de seamă. Cu toate acestea, când s-a întors de la întâlnirea 
cu doctorul Urbino Daza, după paharul de porto de la aperitiv şi jumătatea de 
pahar de vin roşu din timpul mesei, dar mai ales după discuţia triumfală, a 
încercat să ajungă direct pe a treia treaptă cu un pas de dans aşa de tineresc, 
încât şi-a sucit glezna stângă, a căzut pe spate şi doar printr-o minune nu şi-a 
rupt gâtul. În clipa în care cădea, a mai avut destulă putere să-şi spună că nu 
se putea să moară dintr-o simplă poticneală, fiindcă nu era cu putinţă în logica 
vieţii ca doi bărbaţi care iubiseră cu atâta patimă, vreme de atâţia ani, aceeaşi 
femeie să moară în acelaşi chip la un interval de un an de zile. Nu s-a înşelat. 
Glezna i-a fost prinsă până la pulpă într-o platoşă de ghips, ceea ce l-a obligat 
să rămână nemişcat în pat, dar el se simţea mai plin de viaţă decât înainte de a 
cădea. Când doctorul i-a prescris cele şaizeci de zile de imobilitate, nu i-a venit 
să creadă că putea avea atâta ghinion. 

— Nu-mi face asta, doctore, l-a implorat. Două luni din viaţa mea 
valorează cât zece ani de-ai dumitale. 

A încercat de câteva ori să se dea jos din pat, ridicându-şi piciorul de 
statuie cu amândouă mâinile, dar de fiecare dată l-a învins realitatea. Când, în 
sfârşit, a început să umble din nou, cu glezna intepenita de durere şi spatele 
tot numai o rană, a avut suficiente motive ca să-şi spună că destinul îi 
răsplătise perseverenta cu o cădere providentiala. 

Ziua cea mai grea pentru el a fost cea dintâi luni. Durerea cedase, iar 
previziunile medicului erau încurajatoare, dar el refuza să accepte fatalitatea de 
a nu o mai vedea pe Fermina Daza a doua zi, pentru prima dată în decurs de 
patru luni. Până la urmă, după siestă, s-a simţit mai împăcat cu situaţia şi i-a 


trimis Ferminei Daza un bilet, cerându-şi scuze. L-a scris de mana, pe o hârtie 
parfumată, cu cerneală luminoasă, ca să poată fi citit pe întuneric, şi a 
dramatizat fără pic de jenă gravitatea incidentului, încercând să-i trezească un 
cât de mic sentiment de compasiune. Ea i-a răspuns două zile mai târziu, foarte 
impresionată, foarte amabila, dar fără nici un cuvânt în plus sau în minus, 
întocmai ca în maretele zile ale iubirii de odinioară. El a prins ocazia din zbor şi 
i-a scris din nou. Când ea i-a răspuns pentru a doua oară, el s-a hotărât să 
meargă mult mai departe decât în conversațiile cifrate din timpul vizitelor de 
marţi şi a pus să-i fie instalat un telefon lângă pat, pretextând că trebuie să 
supravegheze zilnic bunul mers al companiei. l-a cerut centralistei să-i facă 
legătura cu numărul de trei cifre pe care îl ştia pe de rost încă de când sunase 
prima oară. Vocea învăluitoare, încordată din pricina misterului depărtării, 
vocea iubită, a răspuns, a recunoscut cealaltă voce şi, după doar trei fraze 
convenţionale de salut, şi-au luat rămas bun. Florentino Ariza a fost dezamăgit 
de indiferența ei: se aflau din nou la început. 

Două zile mai târziu însă, a primit de la ea o scrisoare, prin care îl implora 
să n-o mai sune. Motivele erau foarte întemeiate. Existau atât de puţine 
telefoane în oraş, încât legătura o făcea o telefonistă care îi cunoştea pe toţi 
abonaţii, le cunoştea viaţa şi isprăvile şi nu renunţa când cei chemaţi nu erau 
acasă: îi găsea oriunde s-ar fi aflat. În schimbul acestei eficiente, era la curent 
cu toate convorbirile, descoperea tainele cele mai intime, dramele cele mai 
bine păzite şi nimeni nu se mai mira când intervenea în discuţie pentru a-şi 
expune punctul de vedere sau pentru a potoli spiritele. Pe de altă parte, în 
cursul acelui an apăruse Dreptatea, un ziar de seară al cărui unic scop era să 
lovească în familiile aristocrate, fără nici un fel de reticente, fără să ţină seama 
de nimic, ca represalii pentru că fiii proprietarului nu fuseseră admişi în Clubul 
Social. În pofida vieţii ei fără pată, Fermina Daza îşi supraveghea mai mult ca 
oricând toate cuvintele şi gesturile, chiar şi faţă de prietenii cei mai apropiaţi. 
Tocmai de aceea a continuat să păstreze legătura cu Florentino Ariza prin firul 
anacronic al scrisorilor. Corespondenta dus-întors a devenit atât de frecventă şi 
intensă, încât el a uitat de picior, de pedeapsa imobilizării la pat, a uitat de tot, 
consacrându-şi în întregime timpul epistolelor, pe care le scria la o masuta 
portabilă, asemenea acelora folosite de bolnavi în spital ca să mănânce. 

Au început să se tutuiască din nou, au reînceput să schimbe impresii 
despre propria lor viaţă, întocmai ca în scrisorile de odinioară, numai că 
Florentino Ariza a încercat încă o dată să înainteze prea repede: i-a scris nu- 
mele cu acul pe petalele unei camelii şi i-a trimis-o într-o scrisoare. Două zile 
mai târziu, i-a fost returnată fără nici un comentariu. Fermina Daza nu se putea 
stăpâni: toate astea i se păreau nişte simple copilării. Şi cu atât mai mult 
încercările lui ulterioare de a evoca după-amiezile cu versuri melancolice din 
parculetul Evangheliilor, ascunzătorile pentru scrisori pe drumul spre şcoală, 
lecţiile de broderie la umbra migdalilor. Deşi o durea sufletul pentru el, l-a pus 
la punct cu o întrebare strecurată ca din întâmplare printre alte comentarii 
banale: „De ce ţii cu tot dinadinsul să vorbeşti despre ceva ce nu mai există?" 
Mai târziu i-a reprosat tncapatanarea sterilă cu care refuza să imbatraneasca în 
chip firesc. Doar aşa îşi putea explica înfrigurarea şi incoerenta cu care evoca 
mereu trecutul. 

Nu pricepea de ce un bărbat în toată firea, capabil să facă reflectiile care o 
ajutaseră să se împace cu starea ei de văduvie, se comporta ca un copil când 
era vorba de propria lui viaţă. Rolurile se inversaseră, aşadar. De data aceasta, 
era rândul ei să-i dea curaj, ca să poată înfrunta viitorul, cu o frază pe care el, 
în zăpăceala şi graba lui, n-a fost în stare s-o înţeleagă: Ai răbdare, lasă timpul 
să freacă şi-o să vedem ce-o să ne mai aducă. Şi asta pentru că niciodată nu 
fusese un elev atât de silitor ca ea. Imobilitatea forţată, conştiinţa fugacitatii 


timpului, dorinţa nebună de a o vedea, totul dovedea că teama lui de un 
accident fusese mai întemeiată şi mai tragică decât prevăzuse. Pentru prima 
dată în viaţa lui, a început să mediteze mai îndelung la realitatea morţii. 

Leona Cassiani îl ajuta să se spele şi să-şi schimbe pijamaua din două în 
două zile, îi făcea clisme, îi punea plosca, îi pregătea cataplasme cu amică 
pentru rănile de pe spate, îi făcea masaj, aşa cum recomandase medicul, 
pentru ca imobilitatea să nu-i provoace suferinţe şi mai mari. Sâmbăta şi 
duminica o înlocuia America Vicuña, care în decembrie urma să-şi ia diploma de 
învăţătoare. El îi promisese că o va trimite să-şi continue studiile in Alabama, 
pe cheltuiala companiei fluviale, în parte, ca să-şi înăbuşe mustrările de 
conştiinţă, dar mai ales ca să evite reproşurile pe care ea nu ştia cum să i le 
facă şi explicaţiile pe care el însuşi i le datora. Niciodată nu şi-a dat seama cât 
de mult suferea în insomniile ei de la internat, în sâmbetele şi duminicile fără 
el, în viaţa ei fără el, pentru că niciodată n-a înţeles cât de mult îl iubea. 
Primise o scrisoare oficială de la şcoală, prin care era informat că de pe primul 
loc pe care îl ocupase până atunci ajunsese ultima din clasă şi chiar risca să 
piardă examenul final. Dar el a evitat să-şi facă datoria: nu le-a scris nimic 
părinţilor, stingherit de un sentiment de vinovăţie pe care încerca să şi-l 
înăbuşe, şi nici cu ea n-a discutat nimic, temându-se, şi pe bună dreptate, că 
l-ar putea acuza de eşecul ei. A lăsat, prin urmare, lucrurile aşa cum erau. Fără 
să-şi dea seama, amâna să ia o hotărâre, în speranţa că moartea va rezolva 
totul. 

Nu numai cele două femei care îl îngrijeau, dar chiar Florentino Ariza însuşi 
era uluit de schimbarea care se petrecuse cu el. Doar cu zece ani în urmă, se 
năpustise asupra unei servitoare şi o posedase, îmbrăcată şi în picioare, în 
spatele scării principale din casă, lăsând-o în stare de graţie mai repede decât 
un cocoş filipinez. A trebuit să-i dăruiască o casă mobilată ca s-o convingă să 
jure că fusese dezonorată de un fel de iubit duminical, care nici măcar n-o 
sărutase vreodată şi pe care tatăl şi unchii ei, cunoscuţi pentru dibăcia cu care 
manuiau cuțitul machete la recoltarea trestiei de zahăr, l-au obligat s-o ia de ne- 
vastă. Părea cu neputinţă să fie unul şi acelaşi cu bărbatul răsucit de pe o parte 
pe alta de două femei care doar cu câteva luni în urmă îl făceau să freamăte de 
iubire şi care acum îl săpuneau de sus până jos, îl ştergeau cu prosoape de 
bumbac egiptene, îl masau pe tot corpul, fără ca el să scoată nici cel mai mic 
suspin de tulburare. Fiecare dintre ele avea o altă explicaţie pentru inapetenta 
lui. Leona Cassiani credea că e vorba de preludiile morţii. America Vicuña îi 
atribuia o origine ocultă, căreia nu reuşea să-i dea de urmă. Doar el cunoştea 
adevărul, iar acesta avea un nume propriu. Oricum, nu era drept: mai mult 
pătimeau ele îngrijindu-l decât el fiind atât de bine îngrijit. 

Au fost suficiente doar trei săptămâni pentru ca Fermina Daza să-şi dea 
seama cât de mult îi lipseau vizitele lui Florentino Ariza. E drept, se simţea bine 
cu prietenele ei, şi chiar din ce în ce mai bine pe măsură ce timpul o îndepărta 
de tabieturile soţului. Lucrecia del Real del Obispo fusese plecată în Panama, ca 
să vadă dacă nu putea scăpa de durerile de urechi care nu cedau cu nici un fel 
de tratament, iar după o lună, când se întorsese, se simţea mult mai bine, dar 
auzul îi slăbise atât de tare, încât trebuia să folosească un cornet acustic. 
Fermina Daza era singura prietenă care îi tolera întrebările şi răspunsurile 
anapoda, fapt care o făcea să treacă aproape zilnic şi la orice oră s-o vadă. 
Nimeni însă nu-l putea înlocui pe Florentino Ariza şi după-amiezile lui cu efect 
calmant. 

Amintirea trecutului nu putea răscumpăra viitorul, aşa cum se incapatana 
el să creadă. Dimpotrivă: Fermina Daza rămânea neclintita în credinţa pe care 
o avusese dintotdeauna că acea înflăcărare de la douăzeci de ani, oricât de 
minunată şi de nobilă, fusese orice, numai iubire nu. Deşi era de o sinceritate 


brutala, nu avea de gand sa-i marturiseasca aceasta convingere nici prin posta, 
nici prin viu grai, n-o lasa inima sa-i spuna cat de false i se pareau 
sentimentalismele din scrisori, după ce cunoscuse minunata consolare a 
meditatiilor lui, cât de degradante erau minciunile lui lirice, cât de pagubitoare 
pentru cauza lui se dovedea insistența obsesivă cu care încerca să recupereze 
trecutul. Nu: nici un rând din scrisorile lui de odinioară, nici un moment din 
propria ei tinereţe detestată nu o făcuseră să simtă că după-amiezile unei zile 
de marţi pot fi atât de lungi, atât de însingurate, atât de insuportabile cum erau 
fără el. 

Într-unul din obişnuitele ei accese de simplificare, surghiunise în grajd 
radioul pe care soţul i-l dăruise mai de mult de ziua ei şi pe care amândoi 
aveau de gând să-l doneze muzeului pentru că fusese cel dintâi din oraş. Co- 
pleşită însă de umbrele doliului, se hotărâse să nu-l mai folosească, pentru că o 
văduvă de rangul ei nu putea asculta nici un fel de muzică, nici chiar în 
intimitate, fără să aducă o ofensă memoriei celui dispărut. După a treia 
săptămână însă, a pus să fie adus înapoi în salon, nu pentru că ar fi vrut să se 
delecteze, ca mai înainte, cu cântecele sentimentale transmise la postul de la 
Riobamba, ci ca să-şi mai treacă de urât cu romanele lacrimogene difuzate de 
la Santiago de Cuba. A fost o hotărâre binevenită, pentru că, de la naşterea 
fetiţei, începuse să-şi piardă deprinderea de a citi pe care soţul ei i-o cultivase 
cu atâta râvnă încă din timpul voiajului de nuntă, iar dupa ce i-a slăbit vederea, 
şi-a pierdut cu totul acest obicei, astfel încât uneori treceau luni în şir fără să 
ştie unde îşi pusese ochelarii. 

Făcuse o adevărată pasiune pentru serialele radiofonice de la Santiago de 
Cuba şi aştepta cu nerăbdare episoadele din fiecare zi. Câteodată urmărea 
ştirile, ca să afle ce se mai întâmpla pe lume, iar în rarele ocazii când rămânea 
singură în casă, dădea radioul foarte încet şi asculta, îndepărtate şi clare, 
dansurile merengues din Santo Domingo sau plenes din Puerto Rico. Într-o seară, 
la un post necunoscut, care a izbucnit pe neaşteptate cu atâta claritate de 
parcă ar fi transmis din vecini, a auzit o ştire sfâşietoare: doi bătrâni care de 
patruzeci de ani îşi repetau luna de miere în acelaşi loc fuseseră omorâţi cu 
vâsla chiar de barcagiu, în timp ce-i plimba pe lac, ca să-i jefuiască de tot ce 
aveau asupra lor: paisprezece dolari. A rămas însă şi mai impresionată când 
Lucrecia del Real i-a povestit toate amănuntele publicate într-un ziar local. 
Poliţia descoperise că bătrânii asasinați, ea de şaptezeci si opt de ani, iar el de 
optzeci şi patru, erau de fapt doi amanți clandestini, care îşi petreceau 
vacantele împreună de patruzeci de ani, deşi fiecare dintre ei avea o căsnicie 
reuşită şi o familie numeroasă. Fermina Daza, care nu plânsese niciodată la 
serialele radiofonice, a simtii un nod în gat şi abia şi-a putut stăpâni lacrimile. 
În scrisoarea următoare, Florentino Ariza i-a trimis, fără nici un comentariu, 
tăietura din ziar cu ştirea respectivă. 

N-au fost ultimele lacrimi pe care Fermina Daza a trebuit să şi le 
stăpânească. Florentino Ariza încă nu-şi terminase cele şaizeci de zile de 
recluziune, când Dreptatea a publicat pe prima pagină, împreună cu fotografiile 
protagoniştilor, un articol despre presupusa legătură amoroasă dintre doctorul 
Juvenal Urbino şi Lucrecia del Real del Obispo. Se făceau speculaţii în legătură 
cu amănuntele acestei relaţii, cu frecvenţa întâlnirilor şi împrejurările în care 
aveau loc, insistându-se asupra acordului tacit al soţului, dedat păcatului 
sodomiei cu negrii de pe plantațiile lui de trestie de zahăr. Povestea, publicată 
cu litere mari, de culoarea sângelui, a căzut ca un trăsnet peste zaharisita 
comunitate a aristocrației locale. Cu toate acestea, nu exista nici o pistă sigură: 
Juvenal Urbino şi Lucrecia del Real erau prieteni buni încă înainte de a se 
căsători, dar niciodată nu fuseseră amanți. Oricum, articolul nu părea îndreptat 
împotriva doctorului Juvenal Urbino, a cărui memorie se bucura de respectul 


unanim, cat mai degrabă împotriva soţului Lucreciei del Real, ales doar cu o 
săptămână înainte preşedintele Clubului Social. Scandalul a fost înăbuşit în 
câteva ore. Dar Lucrecia del Real del Obispo n-a mai călcat pragul casei 
Ferminei Daza, iar aceasta i-a interpretat gestul ca o recunoaştere a vinei. 

Foarte curând a devenit limpede că nici Fermina Daza nu se afla la adăpost 
de nenumăratele primejdii care îi pândeau pe cei din aceeaşi clasă cu ea. 
Dreptatea a atacat-o exact în punctul ei cel mai slab: afacerile tatălui. Când 
acesta a fost silit să se exileze, ea a aflat un singur episod din afacerile lui 
tulburi, aşa cum i l-a povestit Gala Placidia. Mai târziu, după întrevederea cu 
guvernatorul, doctorul Urbino i l-a confirmat, iar ea a rămas convinsă că 
taică-său fusese victima unor intrigi infame. Totul s-a întâmplat în ziua când doi 
agenţi de poliţie s-au prezentat cu un ordin de perchezitie în casa din parcul 
Evangheliilor şi, negăsind ce căutau, dupa ce au scotocit peste tot, au ordonat 
să fie deschis şifonierul cu oglinzi din fostul dormitor al Ferminei Daza. Gala 
Placidia, singură în casă şi fără posibilitatea de a preveni pe cineva, a refuzat 
să-l deschidă, pretextând că nu avea cheia. Atunci unul din agenţi a spart 
oglinzile cu patul revolverului şi a descoperit în spatele lor o ascunzătoare 
burdusita cu bancnote false de o sută de dolari. Aceasta a fost incununarea 
unui lanţ de cercetări care duceau la Lorenzo Daza ca ultimă verigă a unei 
vaste operaţiuni internaţionale. Era o escrocherie magistrală, pentru că hârtia 
bancnotelor avea filigranul original din fabrică: printr-un procedeu chimic care 
părea mai degrabă o vrăjitorie, fuseseră şterse bancnote de un dolar, iar în 
locul lor fuseseră imprimate bancnote de o sulă. Lorenzo Daza a încercat să se 
dezvinovateasca susţinând că şifonierul fusese cumpărat mult după căsătoria 
fiicei sale şi că, probabil, banii se aflau deja în ascunzătoare când l-au adus în 
casă, dar poliţia a dovedit că dulapul era acolo încă de pe vremea când 
Fermina Daza mergea la şcoală. Numai el ar fi putut ascunde falsa avere în 
spatele oglinzilor. Acesta a fost singurul lucru pe care doctorul Urbino i l-a 
povestit soţiei lui când s-a angajat în faţa guvernatorului să-şi trimită socrul 
înapoi în tara de baştină, ca să înăbuşe scandalul. Numai că ziarul dezvăluia si 
alte matrapazlacuri. 

Povestea, de pildă, că în timpul unuia din multele războaie civile izbucnite 
în secolul precedent, Lorenzo Daza făcuse pe intermediarul între guvernul 
preşedintelui liberal Aquileo Parra şi un oarecare Joseph K. Korzeniowski, 
polonez de origine, care a rămas câteva luni bune în oraş, împreună cu ceilalţi 
membri ai echipajului de pe cargobotul Saint Antoine, aflat sub pavilion francez, 
încercând să perfecteze o încâlcită afacere cu arme. Korzeniowski, care mai 
târziu avea să devină celebru în toată lumea sub numele de Joseph Conrad, a 
intrat în legătură, nu se ştie pe ce cale, cu Lorenzo Daza, care i-a cumpărat 
încărcătura de arme în numele guvernului, cu acte în regulă, plătind cu aur 
curat. În versiunea ziariştilor de la Dreptatea, Lorenzo Daza a făcut dispărute 
armele într-un atac cam dubios, după care le-ar fi revândute la un preţ de două 
ori mai mare decât cel real conservatorilor aflaţi în război cu guvernul. 

Dreptatea mai povestea că, pe vremea când generalul Rafael Reyes a 
înfiinţat Marina de Război, Lorenzo Daza a cumpărat pe mai nimic de la armata 
engleză o cantitate excedentară de bocanci şi cu această operaţie şi-a dublat 
averea în numai şase luni. Conform ziarului, când încărcătura a ajuns în port, 
Lorenzo Daza a refuzat s-o ia în primire, pentru că nu fuseseră trimişi decât 
bocancii pentru piciorul drept, în schimb, a fost singurul participant la licitaţia 
organizată, conform legilor în vigoare, de vamă şi i-a cumpărat pentru suma 
simbolică de o sută de pesos. Cam tot atunci, un complice de-al lui a cumpărat 
în aceleaşi condiţii încărcătura de bocanci pentru piciorul stâng, care sosise la 
vama din Riohacha. După ce încălţările au fost puse în ordine, Lorenzo Daza s-a 
prevalat de legăturile lui de rudenie cu familia Urbino de la Calle şi a vândut 


bocancii recent infiintatei Marine de Război cu un câştig de două mii la sută. 

Articolul din Dreptatea afirma in incheiere ca Lorenzo Daza nu plecase de la 
San Juan de la Ciénaga în căutarea unui mediu mai potrivit pentru viitorul fiicei, 
aşa cum îi plăcea lui să spună, ci pentru că fusese prins vânzând tutun de 
import amestecat cu hârtie tocată mărunt, o afacere prosperă şi aşa de bine 
pusă la punct, încât nici fumătorii cei mai avizaţi nu-şi puteau da seama de 
înşelătorie. Totodată erau date în vileag legăturile lui cu o organizaţie in- 
ternationala clandestină, care prosperase la sfârşitul secolului precedent 
introducând ilegal în ţară chinezi din Panama. În schimb, îndoielnicul comerţ cu 
catari, atât de înjositor pentru reputaţia sa, părea să fie singura afacere curată 
de care se ocupase vreodată. 

Când Florentino Ariza s-a dat jos din pat, cu spatele tot o carne vie, 
sprijinindu-se pentru început într-un baston, în locul nelipsitei umbrele, primul 
drum pe care l-a făcut a fost acasă la Fermina Daza. N-a mai recunoscut-o, era 
descompusă la faţă şi atât de scârbită de toate, încât îi pierise orice chef de 
viaţă. În timpul exilului forţat al lui Florentino Ariza, doctorul Urbino Daza îl 
vizitase de două ori şi-i povestise cât de consternată era maică-sa de cele două 
articole din Dreptatea. Primul o făcuse să turbeze de furie când aflase de 
infidelitatea soţului şi de trădarea prietenei, iar din clipa aceea a renunţat să se 
mai ducă o dală pe lună la cimitir, aşa cum făcuse până atunci, ştiind că, oricât 
şi-ar fi ieşit ea din fire, el tot nu mai putea auzi din coşciug insultele pe care ar 
fi vrut să i le arunce în faţă: s-a certat cu mortul. Lucreciei del Real i-a trimis 
vorbă prin oricine ar fi vrut să facă pe mesagerul că cel puţin, printre atâtea 
persoane care-i trecuseră prin pat, avusese norocul să strângă în braţe şi un 
bărbat adevărat. În ce priveşte articolul despre Lorenzo Daza, nu se putea şti ce 
anume o afectase mai mult, dacă articolul în sine sau descoperirea târzie a 
adevăratei identități a tatălui său. Oricum, unul din articole sau amândouă 
laolaltă o secătuiseră de puteri. Părul de culoarea oţelului, care îi dădea un aer 
atât de nobil, arăta acum ca nişte calti gălbui, iar minunatii ei ochi de pantera 
nu-şi mai puteau recăpăta strălucirea de odinioară nici chiar în scăpărările 
mâniei. Fiecare gest al ei lăsa să se întrevadă că îi pierise cheful de viata. Desi 
renuntase de mult să mai fumeze, închisă în baie sau cum se nimerea, şi-a 
reluat obiceiul, de data aceasta în public şi cu o voracitate nestapanita, la 
început răsucindu-şi singură tigärile, aşa cum îi plăcuse totdeauna, iar mai 
apoi, cumpărând cele mai proaste ţigări pe care le găsea în comerţ, pentru că 
nu mai avea nici răbdare, nici timp ca să şi le facă singură. Un alt bărbat în 
locul lui Florentino Ariza s-ar fi întrebat ce mai puteau aştepta de la viaţă un 
bătrân ca el, şchiop şi cu spatele jupuit ca spinarea unui măgar, şi o femeie 
care nu-şi mai dorea altă fericire decât moartea. Dar el nu s-a dat bătut. Ela 
descoperit printre ruine o rază de speranţă, lui i se părea că nefericirea o 
înnobila pe Fermina Daza, furia o făcea şi mai frumoasă, iar ura împotriva lumii 
întregi îi răscolise incapatanarea greu de strunii de la douăzeci de ani. 

Ea avea un nou motiv de recunoştinţă faţă de Florentino Ariza, pentru că, 
după apariţia celor două articole infame, el trimisese ziarului Dreptatea 0 
scrisoare exemplară despre responsabilitatea etică a presei şi despre respectul 
faţă de onoarea semenilor. N-a fost publicată, dar autorul a trimis o copie 
redactorilor de la Jurnalul Comerţului, cel mai vechi şi mai serios ziar de pe tot 
litoralul caraibian, iar aceştia i-au acordat un loc de cinste pe prima pagină. Era 
semnată cu pseudonimul Jupiter şi atât de bine argumentată, incisivă şi frumos 
scrisă, încât a fost atribuită unora din cei mai iluştri scriitori ai provinciei. A fost 
un glas solitar în mijlocul oceanului, dar a răsunat până în adâncuri şi până 
departe. Fermina Daza şi-a dat seama imediat cine era autorul, fără ca nimeni 
să-i spună, pentru că a recunoscut câteva idei şi chiar o frază întreagă din re- 
flectiile morale ale lui Florentino Ariza. L-a primit, aşadar, cu o afecţiune 


reînnoită în starea de deprimare şi derută în care se afla. Cam tot atunci, într-o 
sâmbătă după-amiază, América Vicuña s-a trezit singură în dormitorul din 
Strada Ferestrelor şi, fără să le fi căutat, din pură întâmplare, a descoperit 
într-un dulap descuiat copiile dactilografiate ale meditatiilor lui Florentino Ariza 
si epistolele scrise de mana ale Ferminei Daza. 

Doctorul Urbino Daza s-a bucurat cand a aflat ca au fost reluate vizitele 
care îi aduceau atâta alinare maica-sii. Nu tot astfel gândea însă Ofelia, sora lui, 
care a venit de la New Orleans cu primul vapor îndată ce a aflat că Fermina 
Daza întreținea o ciudată prietenie cu un bărbat de o moralitate îndoielnică. 
Îngrijorarea ei a ajuns la paroxism când şi-a dat seama cu câtă familiaritate era 
tratat Florentino Ariza, de câtă trecere se bucura în casă, când a asistat 
neputincioasă la susotelile şi ciorovăielile ca între logodnici din timpul vizitelor 
care se prelungeau până noaptea târziu. Ceea ce pentru doctorul Urbino Daza 
era o salutară afinitate între doi bătrâni singuri, pentru ea era o formă vicioasă 
de concubinaj secret. Aşa a fost mereu Ofelia Urbino, atât de asemănătoare cu 
dona Blanca, bunica dinspre tată, de parcă i-ar fi fost fiică, nu nepoată. Era 
distinsă ca si ea, trufaşă şi sclavă, ca şi ea, a prejudecatilor. Nu putea concepe 
inocenta prieteniei dintre un bărbat şi o femeie nici chiar la vârsta de cinci ani, 
şi cu atât mai puţin la optzeci. Într-o dispută aprinsă cu fratele ei, a îndrăznit 
chiar să afirme că tot ce mai lipsea ca Florentino Ariza s-o consoleze în sfârşit 
pe maică-sa era să se bage în patul ei de văduvă. Doctorul Urbino Daza era 
prea slab ca să-i poată ţine piept, niciodată nu avusese curaj s-o înfrunte, dar 
soţia lui a intervenit cu calm, explicând că iubirea se poate naşte la orice 
vârstă. Ofelia şi-a ieşit din minţi. 

— Chiar şi la vârsta noastră iubirea e ridicolă, i-a strigat, dar la vârsta lor e 
o porcărie. 

S-a ambitionat să-l gonească din casă pe Florentino Ariza cu orice pret şi a 
făcut-o cu atâta zel, încât, până la urmă a aflat şi Fermina Daza. A chemat-o în 
dormitor, aşa cum făcea totdeauna când voia să fie departe de urechile 
servitoarelor, şi i-a cerut să-şi repete acuzaţiile. Ofelia n-a crutat-o: avea 
convingerea că Florentino Ariza, a cărui faimă de pervers nu mai era un secret 
pentru nimeni, urmărea o relaţie echivocă, mai dăunătoare pentru bunul 
renume al familiei decât escrocheriile lui Lorenzo Daza sau aventurile nevinovate 
ale lui Juvenal Urbino. Fermina Daza a ascultat-o fără să scoată o vorbă, fără să 
clipească măcar, dar la sfârşit era cu totul alta: se întorsese la viaţă. 

— De un singur lucru îmi pare rău, că nu mai am destulă putere să-ţi trag 
la fund o bătaie bună, aşa cum ai merita pentru obrăznicia şi intrigile tale. Dar 
chiar acum îţi faci bagajele şi pleci din casa asta, şi-ţi jur pe osemintele 
maică-mii că n-o să-i mai calci pragul atâta timp cât eu o să mai fiu în viată. 

Nimeni n-a fost în stare s-o facă să renunţe. Între timp, Ofelia s-a mutat 
acasă la fratele ei, de unde trimitea tot felul de rugaminti prin emisari de cel 
mai înalt nivel. Dar în zadar. Nici intervenţia fiului, nici intervenţia prietenelor 
n-au reuşit s-o înduplece. Nurorii, cu care întreţinuse totdeauna o complicitate 
lipsită de fasoane, i-a făcut în cele din urmă o confidenta în limbajul suculent 
din anii ei cei mai buni: „Acum un secol mi-au făcut de rahat viaţa cu omul 
ăsta, bietul de el, pentru că eram, chipurile, prea tineri, acum vor s-o ia de la 
capăt, pentru că suntem prea bătrâni." Şi-a aprins altă ţigară de la cea pe care 
abia o terminase şi a dat afară tot veninul care îi rodea măruntaiele: 

— Să-i ia dracu' pe toţi. Om fi noi văduve, dar cel puţin ne mai rămâne 
avantajul că nu mai are cine să ne bată la cap şi să ne spună cum trebuie să ne 
purtăm. 

N-a fost nimic de făcut. Când s-a convins, într-un târziu, că toate căile de 
atac erau epuizate, Ofelia s-a întors la New Orleans. După multe insistente, 
Fermina Daza a acceptat să-şi ia rămas bun de la ea, dar fără s-o primească în 


casa: jurase pe osemintele maica-sii, singurele care in acele zile innegurate mai 
ramasesera curate. 

Intr-una din primele sale vizite, vorbindu-i despre vapoarele companiei, 
Florentino Ariza o invitase pe Fermina Daza să facă o călătorie de agrement pe 
fluviu. Daca voia, putea ajunge, dupa o zi de mers cu trenul, chiar in capitala 
republicii, cunoscuta de ei, ca de altfel de majoritatea caraibienilor din 
generaţia lor, sub numele pe care îl avusese până în secolul precedent: Santa 
Fe. Ea însă împărtăşea aversiunile soţului şi nu tinea să viziteze o capitală 
îngheţată şi mohorâtă, unde femeile nu ieşeau din casă decât ca să se ducă la 
liturghia de la cinci dimineaţa şi nu puteau intra nici în cofetării, nici în birourile 
publice, unde la orice oră din zi pe străzi era o înghesuială de cortegii funerare 
şi tardia o ploaie necurmată de pe vremea lui Papură Vodă: mai rău ca la Paris. 
În schimb, simţea o adevărată fascinatie pentru valea fluviului, i-ar fi plăcut să 
vadă cum se soreau caimanii pe tarm, voia să fie trezită în miez de noapte de 
plânsul ca de femeie al lamantinilor, dar ideea unui voiaj atât de anevoios, şi cu 
atât mai mult pentru o văduvă singură şi la vârsta ei, i se părea fantezistă. 

Florentino Ariza i-a repetat invitaţia mai târziu, când ea s-a convins că 
merita să trăiască, chiar în lipsa soţului, şi de data aceasta călătoria i s-a părut 
realizabilă. Dar după cearta cu fiica ei, după ce sufletul i-a fost otrăvit de 
infamiile cu care fusese împroşcat tatăl ei, de ranchiuna pe care i-o purta 
soţului mort, de furia împotriva ipocriziei Lucreciei del Real, pe care atâţia ani o 
socotise cea mai bună prietenă, se simţea de prisos chiar şi în propria-i casă. 
Într-o după-amiază, în timp ce-şi sorbea infuzia din frunze universale, a privit 
spre băltoaca din curtea unde niciodată n-avea să mai răsară copacul 
nenorocirii ei şi a spus: 

— Ce n-aş da să pot pleca din casa asta, să merg drept înainte şi să nu mă 
mai întorc niciodată aici. 

— Ai putea pleca pe un vapor, spuse Florentino Ariza. Fermina Daza îl privi 
gânditoare: 

— Ştii că nu e o idee rea? 

Nu-i trecuse niciodată prin minte până atunci, dar a fost de-ajuns să 
admită o asemenea posibilitate ca să se hotărască. Fiul şi nora au fost 
încântați. Florentino Ariza s-a grăbit să-i asigure că Fermina Daza va fi un 
oaspete de onoare pe vapoarele lui, va dispune de o cabină specială unde se va 
simţi ca acasă, va avea tot ce-i trebuie, iar căpitanul în persoană se va ocupa 
de siguranţa şi bunăstarea ei. A adus hărţi, ca să-i arate ruta şi să-i trezească 
interesul, ilustrate cu amurguri de o frumuseţe răpitoare, poeme închinate 
paradisului sălbatic din valea La Magdalena, scrise de călători celebri sau care 
ajunseseră astfel datorită perfecțiunii desavarsite a versurilor. Ea îşi arunca 
privirea peste ele când era bine dispusă. 

— Nu e nevoie să mă duci cu zăhărelul ca pe un copil, îi spunea. Dacă o sa 
plec, o s-o fac pentru că aşa am hotărât, şi nu pentru că m-ar interesa peisajul. 

Când fiul i-a sugerat s-o ia şi pe soţia lui, ea i-a tăiat-o scurt: „Sunt destul 
de mare ca să am grijă şi singură de mine." Aşa că s-a ocupat chiar ea de toate 
amănuntele călătoriei. A simţit o imensă uşurare la gândul că va putea trăi opt 
zile la dus şi cinci la întors doar cu strictul necesar: şase rochii de bumbac, 
obiectele de toaletă pentru igiena personală, o pereche de pantofi pentru 
îmbarcare şi debarcare, papucii de casă pentru restul călătoriei pe vapor, şi 
nimic mai mult: visul ei de-o viaţă. 

În ianuarie 1824, comandorul Juan Bernardo Elbers, întemeietorul 
navigaţiei fluviale, înregistrase prima navă cu aburi care a brăzdat vreodată 
apele fluviului La Magdalena, o hodoroagă de patruzeci de cai putere care se 
numea Fidelitatea. Un secol mai târziu, în seara zilei de 7 iulie, la ora şase, 
doctorul Urbino Daza şi soţia sa au insotit-o pe Fermina Daza la bordul vaporului 


care avea s-o poarte in prima ei calatorie pe fluviu. Era cel dintai vapor construit 
la şantierele locale, iar Florentino Ariza îl botezase, în amintirea predecesorului 
său glorios, Noua Fidelitate. Fermina Daza n-a putut admite niciodată că acel 
nume atât de plin de tâlc pentru ei doi era, într-adevăr, o simplă coincidenţă 
istorică şi nu una din năstruşnicele născociri ale romantismului cronic de care 
suferea Florentino Ariza. 

Oricum, spre deosebire de celelalte vapoare fluviale, mai vechi sau mai 
moderne, Noua Fidelitate avea lângă cabina căpitanului o cabină suplimentară, 
spațioasă şi confortabilă: un salon cu mobile de bambus în culori vesele, un 
dormitor matrimonial decorat în întregime cu motive chinezeşti, o cameră de 
baie cu cadă si dus, un fel de foişor ca o veranda cu geamlac, foarte mare, cu 
ferigi atârnând în ghivece şi vedere spre partea din faţă şi spre cele două laturi 
ale vaporului, la care se adăuga un sistem de răcire silențios, care asigura un 
climat de primăvară perpetuă, împiedicând totodată să pătrundă orice zgomot 
din afară. Această locuinţă de lux, cunoscută drept Cabina Prezidenţială, pentru 
că acolo călătoriseră până atunci trei preşedinţi ai Republicii, era rezervată 
autorităţilor de rang înalt şi unor invitaţi mai speciali. Florentino Ariza hotărâse 
să fie amenajată imediat după numirea sa ca preşedinte al C.F.C., nu numai în 
scop publicitar, ci şi cu convingerea intimă că, mai devreme sau mai târziu, 
acela avea să fie cuibul fericit al călătoriei de nuntă cu Fermina Daza. 

Într-adevăr, odată sosită ziua, ea a luat în stăpânire Cabina Prezidenţială în 
calitate de suverană cu drepturi depline. Căpitanul vaporului a făcut onorurile 
casei, primindu-i pe doctorul Urbino Daza, pe soţia sa şi pe Florentino Ariza cu 
şampanie şi somon afumat. Se numea Diego Samaritano, purta o uniformă 
impecabilă de in alb, avea o ţinută de o corectitudine desăvârşită, de la vârful 
ghetelor până la insigna C.F.C. brodată în fir de aur pe şapcă, şi, întocmai ca 
ceilalţi căpitani de pe navele fluviale, era uriaş şi vânjos ca o ceiba, avea un 
glas tunător şi maniere de cardinal florentin. 

La ora şapte seara, când sirena a dat primul semnal de plecare, Fermina 
Daza a simţit o durere ascuţită în urechea stângă. În noaptea dinainte avusese 
vise bantuite de presimtiri rele, pe care însă n-a îndrăznit să le interpreteze. În 
Zori, s-a dus la cavoul de la cimitirul seminarului, cunoscut atunci drept 
Cimitirul La Manga, si s-a împăcat cu răposatul ei sot, stând în picioare în fata 
criptei, într-un monolog în care i-a înşirat toate reproşurile binemeritate, atâta 
amar de vreme înăbuşite. l-a povestit apoi despre călătorie şi s-a despărţit de 
el cu un Pe curând. N-a vrut să mai spună altcuiva că pleacă, aşa cum făcea de 
câte ori călătorea în Europa, pentru că dorea să evite despartirile obositoare. 
Deşi călătorise de nenumărate ori, se simţea de parcă o făcea pentru prima 
dată, iar pe măsură ce orele se rostogoleau una după alta, o cuprindea tot mai 
mult neliniştea. Odată ajunsă la bord, s-a simţit părăsită şi tristă şi ar fi vrut să 
rămână singură ca să poată plânge în voie. 

Când sirena a dat ultimul semnal, doctorul Urbino Daza şi soţia lui şi-au 
luat rămas bun de la ea fără dramatism, iar Florentino Ariza i-a însoţit până la 
pasarelă. Doctorul Urbino Daza a vrut să-i facă loc să treacă după soţia lui şi 
abia atunci şi-a dat seama că şi Florentino. Ariza pleca în călătorie. Doctorul 
Urbino Daza nu şi-a putut ascunde nemulţumirea: 

— Dar parcă nu aşa ne-a fost vorba. 

Florentino Ariza i-a arătat cheia cabinei lui cu o intenţie foarte evidentă: o 
cabină obişnuită de pe puntea comună. Doctorului Urbino Daza nu i s-a părut 
însă o dovadă suficientă de nevinovăție. S-a uitat la nevastă-sa ca un 
naufragiat, căutând descumpănit un punct de sprijin, dar a întâlnit o privire 
îngheţată. Ea îi spuse în şoaptă, pe un ton sever: „Şi tu?" Da: şi el, ca şi sora 
lui, Ofelia, credea că, de la o anumită vârstă, dragostea începe să fie indecentă. 
A ştiut să se stăpânească însă la timp şi s-a despărţit de Florentino Ariza cu o 


strangere de mana mai degraba resemnata decat recunoscatoare. 

Sprijinit de balustrada salonului, Florentino Ariza i-a privit in timp ce 
coborau. Asa cum se aştepta şi-şi dorea, doctorul Urbino Daza si soţia sa s-au 
întors să-l privească înainte de a se urca în automobil, iar el le-a făcut un semn 
cu mâna. Amândoi i-au răspuns. A rămas pe punte până când automobilul a 
dispărut în praful de pe chei, apoi s-a dus în cabină să se schimbe pentru prima 
cină la bord, care urma să fie servită în sufrageria căpitanului. 

A fost o noapte splendidă, pe care căpitanul Diego Samaritano a 
condimentat-o cu povestiri din cei patruzeci de ani petrecuţi pe fluviu, dar 
Fermina Daza a trebuit să facă un mare efort ca să pară amuzată. Deşi sirena 
dăduse ultimul semnal de avertisment la opt, oră la care au coborât toţi 
vizitatorii, iar pasarela a fost ridicată, vaporul nu s-a desprins de la tarm până 
când căpitanul nu şi-a terminat masa şi n-a urcat la postul de comandă ca să 
supravegheze manevrele. Înconjuraţi de mulţimea gălăgioasă a celorlalţi 
călători, care se amuzau să identifice luminile oraşului, Fermina Daza şi 
Florentino Ariza au rămas pe puntea comună, sprijiniți de balustradă, pana 
când vaporul a ieşit din golf, şi-a croit drum pe canale nevăzute, prin mlaştini 
presărate de luminile tremurătoare de pe luntrile pescaresti şi a răsuflat adânc 
în aerul liber al Marelui Fluviu al Magdalenei. Atunci orchestra a atacat o piesă 
populară la modă, în rândul pasagerilor a răsunat o explozie de bucurie şi toţi 
au început deodată să danseze. 

Fermina Daza a preferat să se refugieze în cabină. Nu scosese o vorbă 
toată seara, iar Florentino Ariza a lăsat-o să se piardă în gândurile ei. A 
întrerupt-o numai ca să-şi ia rămas bun în faţa cabinei, dar cum ei nu-i era 
somn, doar puţin frig, l-a invitat în foişor, ca să privească împreună fluviul. 
Florentino Ariza a tras două fotolii de răchită lângă balustradă, a stins luminile, 
i-a pus Ferminei o pătură de lână pe umeri şi s-a aşezat alături. Ea şi-a răsucit o 
ţigară din cutia dăruită de el, a răsucit-o cu o surprinzătoare îndemânare, a 
fumat-o tacticos, cu capătul aprins în gură, fără să scoată o vorbă, după care 
şi-a mai răsucit două şi le-a fumat una după alta. Florentino Ariza a băut în tot 
acest răstimp două termosuri de cafea tare. 

Luminile oraşului dispăruseră în zare. Din foişor, fluviul neted, învăluit în 
tăcere, şi păşunile de pe cele două maluri arătau sub razele lunii pline ca o 
câmpie fosforescentă. Când şi când, se zărea câte o colibă de paie lângă care 
se înălţau flăcările unor ruguri mari, semn că. acolo se vindeau lemne pentru 
cazanele de pe vapoare. Florentino Ariza păstra amintiri tulburi din călătoria 
făcută în tinereţe, dar în timp ce privea fluviul, le simţea reînviind în 
străfulgerări orbitoare, de parcă ar fi fost din ajun. A încercat să-i povestească 
şi Ferminei Daza câteva, închipuindu-şi că astfel o s-o mai învioreze, dar ea 
fuma în altă lume. Florentino Ariza a renunţat, lăsând-o singură cu propriile ei 
amintiri, iar între timp, s-a apucat să răsucească ţigări, pe care i le-a dat una 
câte una, gata aprinse, până când s-a terminat cutia. Muzica a încetat după 
miezul nopţii, larma s-a risipit, fărâmiţată în şoapte adormite, iar cele două 
inimi au rămas singure în foişorul cufundat în umbre, bătând în ritmul răsuflării 
gâfâite a vaporului. 

După un lung răstimp, când a privit-o pe Fermina Daza în scânteierea 
fluviului, Florentino Ariza a avut senzaţia că vede o fantomă cu profilul de 
statuie estompat de o lumină albăstruie şi şi-a dat seama că plângea în tăcere. 
Dar în loc s-o consoleze sau să aştepte să-i sece toate lacrimile, aşa cum ar fi 
dorit ea, a intrat în panică. 

— Vrei să rămâi singură? a întrebat-o. 

— Dacă aş fi vrut, nu te-aş mai fi invitat înăuntru, i-a răspuns ea. 

Atunci el întinse degetele îngheţate prin întuneric, bâjbâind după cealaltă 
mână, şi o găsi aşteptându-l. Amândoi au fost suficient de lucizi ca să-şi dea 


seama, in aceeasi clipa fugara, ca nici una, nici alta nu era mana pe care si-o 
imaginasera înainte de a se atinge, ci două mâini cu oase bătrâne. Numai 
pentru o clipă însă, căci imediat au redevenit aşa cum le visaseră. Ea începu să 
vorbească despre răposatul ei soţ la timpul prezent, de parcă ar mai fi fost în 
viaţă, iar el înţelese în acel moment că şi pentru ea sosise ceasul să se întrebe 
cu demnitate, cu solemnitate, cu o neostoită poftă de viaţă, ce putea face cu 
dragostea care îi rămăsese fără stăpân. 

Fermina Daza renunţă la ţigară, ca să nu-şi tragă mâna dintr-a lui. Se 
simţea descumpănită şi căuta cu înfrigurare o cale de a înţelege. Nu-şi putea 
imagina un soţ mai bun decât cel lângă care trăise şi, totuşi, depanând 
întâmplările propriei sale vieţi, descoperea mai degrabă necazuri decât 
satisfacţii, prea multă lipsă de înţelegere de ambele părţi, certuri inutile, 
aversiuni nicicând stinse pe deplin. El o auzi deodată oftând: „E de necrezut 
cum poţi fi fericit ani la rând, în ciuda atâtor scandaluri şi aiureli, fără să ştii, 
fir-ar să fie, dacă asta e dragoste sau nu." Când şi-a sfârşit spovedania, cineva 
stinsese luna. Vaporul înainta la pas, punând cu grijă un picior înaintea celuilalt: 
un animal uriaş la pândă. Fermina Daza se întorsese de pe tărâmul neliniştii. 

— Acum poţi să pleci, spuse. 

Florentino Ariza îi strânse mâna, se aplecă spre ea şi încercă să o sărute 
pe obraz. Dar ea îl respinse cu glasul ei ragusit şi bland: 

— Nu, acum nu mai are rost: miros a babă. 

L-a auzit ieşind pe întuneric, i-a auzit paşii pe scări, l-a auzit încetând să 
mai existe până a doua zi. Îşi aprinse altă ţigară şi, în timp ce fuma, îl zări pe 
doctorul Juvenal Urbino, cu hainele lui impecabile din pânză de in, cu rigoarea 
lui profesională, cu cordialitatea lui cuceritoare, cu dragostea lui ceremonioasă, 
făcându-i un semn de adio cu pălăria lui albă de pe alt vapor al trecutului. „Noi, 
bărbaţii, suntem robii prejudecatilor, îi spusese el odată. In schimb, când o 
femeie îşi pune în cap să se culce cu un bărbat, nu există zid care să-i reziste, 
nici cetate pe care să n-o dărâme, nici consideraţii morale pe care să nu fie dis- 
pusă să le ocolească: nu mai ţine cont de nimic, nici chiar de Dumnezeu." 
Fermina Daza a rămas nemişcată până târziu, spre ziuă, gândindu-se la 
Florentino Ariza nu ca la străjerul neconsolat din parculetul Evangheliilor, a 
cărui amintire nu-i mai trezea nici măcar o luminiţă de nostalgie, ci ca la 
bătrânul ramolit şi şchiop, dar real, care o însoțea pe vapor: bărbatul care i-a 
stat mereu în preajmă, gata s-o slujească, dar pe care n-a fost în stare să-l 
recunoască. În timp ce vaporul o târa gâfâind spre cele dintâi sclipiri trandafirii, 
ea se ruga fierbinte ca Florentino Ariza să ştie cum s-o ia de la capăt a doua zi. 

Şi a ştiut. Fermina Daza îi spusese stewardului s-o lase să doarmă în voie, 
iar când s-a trezit, a găsit pe noptieră o vază cu un trandafir alb, proaspăt, cu 
petalele încă pline de rouă, şi o scrisoare de la Florentino Ariza, cuprinzând 
atâtea pagini câte reuşise să scrie de când se despartise de ea. Era o scrisoare 
calmă, care nu-şi propunea altceva decât să dea expresie simtamintelor ce-i 
copleşeau inima din ajun: la fel de lirică şi la fel de retorică precum toate 
celelalte, dar întemeiată pe realitate. Fermina Daza a citit-o şi s-a simţit 
ruşinată de galopul desantat al propriei sale inimi. Se încheia cu rugămintea de 
a-l anunţa pe steward când va fi gata, întrucât căpitanul îi aştepta pe puntea de 
comandă ca să le explice cum funcţiona vaporul. 

A fost gata la unsprezece, îmbăiată şi mirosind a săpun de flori, îmbrăcată 
cu o rochie de doliu foarte simplă, din etamină gri, şi restabilită complet după 
furtuna ce-i răvăşise sufletul în acea noapte. A comandat un mic dejun sobru 
steward-ului în costum alb impecabil, care se afla în serviciul personal al 
căpitanului, dar n-a trimis mesajul solicitat. A urcat singură, orbită de străluci- 
rea cerului fără nori, şi l-a găsit pe Florentino Ariza stând de vorbă cu căpitanul 
pe puntea de comandă. Era de nerecunoscut, nu numai din pricină că ea îl 


vedea cu alti ochi, dar si pentru ca, in realitate, se schimbase. In locul vesni- 
celor sale veşminte funebre, purta nişte pantofi albi foarte comozi, pantaloni de 
pânză şi o cămaşă cu gulerul răsfrânt, cu mâneci scurte şi monograma lui 
brodată pe buzunarul de la piept. Pe cap avea o beretă scoțiană tot albă, iar 
peste eternii lui ochelari de miop îşi pusese un dispozitiv de lentile închise la 
culoare. Toate arătau ca noi şi era limpede că fuseseră cumpărate special 
pentru acea călătorie, în afară de cureaua de piele maro, foarte uzată, pe care 
Fermina Daza a observat-o de la prima privire ca pe o muscă în lapte. 
Văzându-l aşa, îmbrăcat în mod vădit în cinstea ei, nu şi-a putut ascunde 
roseata din obraji. S-a fastacit. când l-a salutat, iar el s-a fastacit de fastaceala 
ei. Constienti că se comportau ca doi logodnici, s-au fâstâcit şi mai tare, iar 
când şi-au dat seama că amândoi erau fâstâciti, s-au fâstâcit pana-ntr-atata, 
încât căpitanul Samaritano nu şi-a putut stăpâni un tremur de compasiune. l-a 
scos din încurcătură explicându-le timp de două ore manevrele de comandă şi 
mecanismul de funcţionare a vaporului. Înaintau foarte încet, pe un fluviu fără 
maluri, care se răsfira printre fâşii de nisip până în zare. Apele nu mai erau tul- 
buri ca la vărsare, ci domoale şi străvezii, cu o strălucire metalică sub soarele 
necruţător. Fermina Daza a avut senzaţia că străbăteau o deltă presărată cu 
ostroave de nisip. 

— Asta e tot ce ne-a mai rămas din fluviu, comentă căpitanul. 

Într-adevăr, Florentino Ariza era surprins de schimbări, iar a doua zi avea 
să fie şi mai uimit când călătoria a devenit şi mai anevoioasă, iar el şi-a dat în 
sfârşit seama că părintele văii La Magdalena, unul din cele mai mari fluvii din 
lume, era doar o iluzie a memoriei. Căpitanul Samaritano le-a explicat că în 
doar cincizeci de ani defrişările nesăbuite distruseseră fluviul: cazanele de pe 
vapoare mistuiseră jungla deasă, cu copaci uriaşi, care i se păruse atât de 
apăsătoare lui Florentino Ariza în prima sa călătorie. Fermina Daza n-avea cum 
să mai vadă animalele la care visase: vânătorii veniţi să caute piei şi blănuri 
pentru tăbăcăriile din New Orleans exterminaseră caimanii care făceau pe 
morţii ceasuri în şir în viroagele de pe mal, pândind cu fălcile căscate fluturii ce 
roiau în jur, papagalii gălăgioşi şi maimutele cu tipetele lor de nebune muriseră 
încetul cu încetul, pe măsură ce pierise vegetaţia din jur, lamantinii cu 
mameloanele lor maternale, care îşi alăptau puii şi plângeau cu glas de femeie 
neconsolată pe țărmurile nisipoase, erau o specie decimată de gloantele 
blindate ale vânătorilor amatori. 

Căpitanul Samaritano nutrea o afecţiune aproape maternă pentru 
lamantini, despre care spunea că sunt domnite aflate sub puterea unui blestem 
pentru cine ştie ce păcate de iubire, şi împărtăşea credinţa atât de răspândită 
că erau singurele femele fără masculi din regnul animal. Totdeauna i-a oprit pe 
călători să-i împuşte de pe punte, aşa cum era obiceiul, în ciuda legilor care 
interziceau acest lucru. Un vânător din Carolina de Nord, cu toate documentele 
în regulă, îi încălcase ordinele şi ochise cu Springfield-ul lui o mamă-lamantin, 
zdrobindu-i capul, iar puiul, înnebunit de durere, rămăsese, tipand şi plângând, 
peste trupul prăbuşit la pământ. Căpitanul a urcat puiul la bord, ca să-l 
îngrijească, iar pe vânător l-a lăsat pe ţărmul pustiu, lângă cadavrul mamei 
ucise. In urma protestelor diplomatice, a fost pe punctul să-şi piardă licenţa de 
navigator şi a stat şase luni la închisoare, dar a ieşit hotărât s-o ia de la capăt 
ori de câte ori i s-ar mai fi ivit prilejul. Oricum, acela era un episod istoric: 
lamantinul orfan, care a crescut mare şi a trăit mulţi ani în parcul de animale 
rare din San Nicolâs de las Barrancas, a fost ultimul văzut de atunci pe valea 
fluviului. 

— De câte ori trec pe acolo, spuse, mă rog la Dumnezeu ca nenorocitul ăla 
de yankeu să se îmbarce din nou pe vaporul meu, ca să-l mai pot lăsa o dată 
pe țărm. 


Fermina Daza, care nu-l prea simpatiza, a rămas atât de impresionată de 
uriaşul acela tandru, încât i-a rezervat numaidecât un loc privilegiat în inimă. A 
făcut bine: călătoria era abia la început şi aveau să se mai ivească destule 
ocazii ca să-şi dea seama că nu se înşelase. 

Fermina Daza şi Florentino Ariza au rămas pe puntea de comandă până la 
prânz, dupa ce au trecut prin dreptul oraşului Calamar, insufletit, până în urmă 
cu câţiva ani, de o sărbătoare perpetuă, dar care acum era un port în ruine, cu 
străzi pustii. De pe vapor nu se zărea tipenie de om, doar o femeie în alb, care 
le făcea semne cu batista. Fermina Daza nu înţelegea de ce nu o luau la bord, 
din moment ce părea atât de disperată, dar căpitanul i-a explicat că era năluca 
unei înecate, care îi amăgea pe marinari şi atrăgea vapoarele spre vârtejurile 
periculoase de lângă celălalt mal. Au trecut atât de aproape de ea, încât Fermi- 
na Daza a văzut-o foarte clar în lumina puternică a soarelui şi nu s-a mai îndoit 
ca, în realitate, nu exista, dar chipul ei i s-a părut cunoscut. 

A fost o zi lungă şi călduroasă. Fermina Daza s-a întors în cabină după 
masă, pentru siesta ei inevitabilă, dar n-a putut dormi bine deoarece durerea 
din ureche a devenit şi mai intensă când vaporul a schimbat saluturile de 
rigoare cu o altă navă a C.F.C., cu care s-a încrucişat câteva leghe mai sus de 
Barranca Vieja. Florentino Ariza a motäit aşezat în salonul principal, unde cei 
mai mulţi dintre pasagerii fără cabină dormeau duşi, şi a visat-o pe Rosalba 
foarte aproape de locul unde o văzuse îmbarcându-se. Călătorea singură, 
îmbrăcată în hainele ei de momposină din veacul precedent, dar de data 
aceasta, ea, nu copilul, îşi petrecea siesta în colivia de răchită atârnată de 
streaşină. A fost un vis atât de enigmatic şi totodată atât de amuzant, încât 
amintirea lui l-a urmărit toată după-amiaza, în timp ce juca domino cu căpitanul 
şi cu doi cunoscuţi, aflaţi şi ei pe vapor. 

Căldura înceta la apusul soarelui, iar viata de pe vapor se insufletea. 
Pasagerii ieşeau ca dintr-o letargie, proaspăt imbaiati, îmbrăcaţi cu haine 
curate, şi se aşezau pe fotoliile de răchită în aşteptarea cinei, anunţată la ora 
cinci fix de un chelner care străbătea coverta de la un capăt la altul sunand 
dintr-un clopot de tarcovnic în aplauzele şi hohotele de râs ale tuturor. În timpul 
mesei, orchestra începea să cânte muzică de dans, iar petrecerea gălăgioasă 
se întindea până la miezul nopţii. 

Fermina Daza n-a vrut să cineze, din cauza durerii sâcâitoare din ureche, 
dar a privit cum era îmbarcată prima încărcătură de lemne pentru cazane 
dintr-o râpă golasa, unde nu se mai zărea altceva decât o grămadă de busteni, 
aflaţi în grija unui moşneag care se ocupa şi de vânzarea lor. Nu păreau să mai 
existe alte fiinţe pe o distanţă de multe leghe jur împrejur. Pentru Fermina Daza 
a fost o escală lungă şi plicticoasă, de neconceput pe transatlantice, iar 
zăpuşeala se simţea chiar şi în foişorul cu aer condiţionat. Dar când vaporul a 
ridicat ancora, s-a stârnit o adiere răcoroasă, purtând mirosuri din strafunduri 
de păduri, iar muzica a devenit dintr-o dată mai săltăreaţă. În orăşelul Sitio 
Nuevo era o singură lumină la o singură fereastră de la o singură casă, iar la 
birourile portului nimeni n-a dat semnalul convenit pentru îmbarcarea de 
mărfuri sau de pasageri, aşa încât vaporul a trecut mai departe fără să-şi mai 
anunţe prezenţa. 

Fermina Daza se întrebase toată după-amiaza la ce mijloace avea să 
recurgă Florentino Ariza ca s-o vadă fără să mai bată la uşa cabinei, dar pe la 
ora opt n-a mai avut răbdare să aştepte. A ieşit în culoar, sperând să dea de el 
ca din întâmplare, şi n-a trebuit să caute prea mult. Florentino Ariza stătea pe o 
bancă de pe culoar, tăcut şi trist, întocmai ca în parculetul Evangheliilor, şi se 
întreba de peste două ore cum să facă s-o vadă. Amândoi au schiţat acelaşi 
gest de uimire, deşi amândoi ştiau că se prefăceau, şi au străbătut împreună 
coverta de clasa întâi, plină de tineri, majoritatea studenţi gălăgioşi, care nu-şi 


crutau fortele, profitand de ultimele zile ale vacantei ca sa-i mai traga un chef. 
Florentino Ariza şi Fermina Daza au băut o limonada direct din sticlă, aşezaţi ca 
niste studenti la bar, iar ea, simtindu-se dintr-o data cuprinsa de temeri, spuse: 
„Ce îngrozitor!" Florentino Ariza o întrebă ce anume o îngrijora. 

— Mă gândeam la cei doi bătrânei, săracii, răspunse ea. Cei care au fost 
omorâţi cu vasla în barcă. 

Când s-a terminat muzica, s-au dus la culcare, după o lungă şi plăcută 
conversaţie în foişorul întunecat. Norii acoperiseră luna, iar în zare se 
dezlantuiau fulgere fără tunete, care luminau pentru o clipă tot cerul. 
Florentino Ariza i-a răsucit tigarile, dar ea n-a fumat decât patru, chinuită de 
durerea care o lăsa în rastimpuri, dar o apuca din nou, de câte ori vaporul 
şuiera la întâlnirea cu altă navă, în dreptul vreunei localităţi adormite sau 
înaintând încet pentru a sonda albia râului. El i-a povestit cu cat nesat o privise 
de fiecare dată la Jocurile Florale, în ziua zborului cu balonul sau când se 
plimbase pe velocipedul de acrobat, şi cu câtă nerăbdare aştepta tot anul 
festivitățile publice, numai şi numai ca s-o poată vedea. Şi ea îl zărise de _ 
nenumărate ori, dar niciodată nu-şi închipuise că se afla acolo ca s-o vadă. In 
urmă cu aproape un an, dupa ce I-a citit scrisorile, şi-a dat brusc seama că el 
nu participase niciodată la Jocurile Florale: de bună seamă că ar fi câştigat. 
Florentino Ariza i-a spus o minciună: scria numai pentru ea, versuri pentru ea, 
şi numai el le citea. Atunci a fost rândul ei să-i caute mâna în întuneric, dar n-a 
găsit-o asteptand, aşa cum o asteptase ea pe a lui, pentru că l-a luat prin 
surprindere. Lui Florentino Ariza i-a îngheţat inima în piept: 

— Ce ciudate sunt femeile, spuse. 

Ea izbucni într-un râs gângurit, de porumbita tânără, şi se gândi din nou la 
bătrânii din barcă. Aşa îi era ei scris: imaginea lor avea s-o urmărească în veci. 
În noaptea aceea însă. o putea suporta, pentru că se simţea bine şi în 
siguranţă, eliberată de orice sentiment de vină, ca de puţine ori în viaţă. Ar fi 
rămas aşa până în zori, tăcută, cu mâna lui, umezită de o sudoare rece, în 
mâna ei, dar n-a mai putut îndura durerea din ureche. Când ecourile muzicii 
s-au stins, iar mai apoi a încetat şi vânzoleala pasagerilor de pe puntea comună 
care îşi atârnau hamacele în salon, ea a înţeles că durerea era mai puternică 
decât dorinţa de a sta cu el. Ştia că ar fi simţit o alinare doar mărturisindu-i ce 
o supăra, dar n-a făcut-o ca să nu-l îngrijoreze. Avea senzaţia că îl cunoştea de 
parcă ar fi trăit cu el toată viaţa şi-l credea în stare să întoarcă vaporul în portul 
de plecare, dacă asta ar fi ajutat-o să scape de durere. 

Florentino Ariza prevăzuse că în noaptea aceea lucrurile se vor petrece aşa 
şi s-a retras. În pragul uşii a încercat să-şi ia rămas bun cu o sărutare, dar ea i-a 
întins obrazul stâng. El a insistat, cu respiraţia întretăiată, dar ea i-a întins 
celălalt obraz cu o cochetărie pe care nu i-o cunoscuse pe vremea când era 
doar o scolarita. A insistat şi a doua oară, iar ea i-a întins buzele şi l-a primit 
cutremurată de o înfiorare adâncă, pe care a încercat să şi-o ascundă cu un râs 
de mult uitat, încă din noaptea nunţii. 

— Dumnezeule mare! spuse. Ce aiurită pot să fiu pe vapoare. 

Florentino Ariza era tulburat: într-adevăr, aşa cum spusese chiar ea, avea 
mirosul acru al vârstei. Cu toate acestea, în timp ce se îndrepta spre cabina lui, 
croindu-şi drum prin labirintul de hamace adormite, se consola cu gândul că şi 
el avea probabil acelaşi miros, dar cu patru ani mai vechi, iar ea i-l simtise, 
poate, cu aceeaşi tresărire. Era mirosul fermentilor umani pe care îl remarcase 
la amantele lui mai vârstnice si pe care şi ele îl simtiserä la el. Văduva lui 
Nazaret, care nu-şi putea ţine gura, i-o spusese pe şleau: „Mirosim a hoit." 
Amândoi şi-l suportau unul altuia, pentru că, la urma urmei, erau chit: mirosul 
meu fatä-n fata cu mirosul tău. În schimb, de multe ori se gândise preocupat ca 
poate América Vicuâa, al cărei miros de scutece îi trezea instincte materne, nu 


i-l suporta pe al lui: mirosul lui de crai bătrân. Dar toate astea aparţineau 
trecutului. Important era că, din după-amiaza când mătuşa Escolâstica îşi 
lăsase cartea de rugăciuni pe tejgheaua oficiului poştal, Florentino Ariza nu mai 
cunoscuse o fericire atât de mare ca în noaptea aceea: atât de intensă, incat i 
s-a făcut frică. 

Era gata să adoarmă, când contabilul de pe navă l-a trezit la cinci 
dimineaţa în portul Zambrano ca să-i înmâneze o telegramă urgentă. Era 
semnată de Leona Cassiani, avea data din ajun şi întreaga ei grozăvie încăpea 
într-un singur rând: America Vicuña moartă ieri motive inexplicabile. La 
unsprezece dimineaţa, a aflat mai multe amănunte dintr-o convorbire 
telegrafică avută cu Leona Cassiani, manipulând el însuşi aparatul de 
transmisie, aşa cum nu mai făcuse de pe vremea când era telegrafist. Pradă 
unei deprimări mortale, din pricină că fusese respinsă la examenul de diplomă, 
América Vicuña băuse o sticluta de laudanum pe care o furase de la infirmeria 
şcolii. În adâncul inimii Florentino Ariza îşi spunea că ştirea nu era completă. 
Dar nu: America Vicuâa nu lăsase nici un bilet care să permită învinuirea cuiva 
pentru hotărârea ei. Instiintati de Leona Cassiani, părinţii plecaseră de la Puerto 
Padre şi erau pe drum, iar înmormântarea urma să aibă loc chiar în acea 
după-amiază, la ora cinci. Florentino Ariza a răsuflat adânc. Ca să poată 
supravieţui, nu trebuia să-şi permită supliciul acelei amintiri. Şi-a şters-o din 
gând, deşi. În restul anilor care i-au mai rămas de trăit, o simţea când şi când 
săgetându-l din senin, ca o cicatrice veche. 

Zilele care au urmat au fost călduroase şi nesfârşite. Apele fluviului erau 
mai tulburi, albia se îngusta tot mai mult, iar în locul hatisului de copaci uriaşi 
care îl uluise pe Florentino Ariza în prima lui călătorie, se întindeau acum câmpii 
pârjolite, cioturi şi putregaiuri de păduri mistuite de cazanele de pe vapoare, 
ruinele oraşelor uitate de Dumnezeu, unde apa băltea pe străzi chiar şi pe 
vreme de secetă. Noaptea nu-i mai trezeau cântecele de sirenă ale lamantinilor 
de pe maluri, ci duhoarea gretoasa a morţilor care treceau plutind spre mare. 
Nu mai erau războaie, nici molimi, dar corpurile umflate continuau să treacă pe 
apă. Căpitanul a lăsat deoparte orice glumă şi a adoptat pentru o clipă un ton 
grav: „Am primit ordine stricte să spunem pasagerilor că sunt înecaţi 
accidentali." Din larma papagalilor şi hărmălaia maimutelor nevăzute, care 
altadata sporeau arsita amiezii, nu mai ramasese decat vasta tacere a 
pamantului pustiit. 

Erau asa de putine locurile unde se mai taiau lemne si atat de departate 
unele de altele, încât, într-a patra zi de călătorie, Noua Fidelitate n-a mai avut 
combustibil. Vaporul a rămas acostat aproape o săptămână, în timp ce echipele 
de marinari rătăceau prin mlaştini de cenuşă, în căutarea copacilor risipiţi ici şi 
colo. Nu mai aveau de unde cumpăra: tăietorii de lemne îşi părăsiseră cătunele 
alungaţi de ferocitatea mosierilor, alungaţi de holera nevăzută, alungaţi de 
războaiele incipiente pe care guvernele se străduiau să le înăbuşe cu decrete 
menite doar să abată atenţia opiniei publice. Plictisiti, pasagerii organizau 
întreceri de înot, plecau în expediţii de vânătoare şi se întorceau cu iguane vii, 
le spintecau pe burtă şi le coseau la loc cu ace groase şi sfoară de împachetat, 
după ce le scoteau ciorchinii de ouă translucide şi moi, pe care le puneau la 
uscat înşirate pe balustradele vaporului. Prostituatele sărace din localităţile 
vecine au venit pe urma expedițiilor, au instalat corturi de campanie într-o râpă 
de pe țărm, au adus lăutari şi băutură si au început chiolhanul în fata vaporului 
eşuat. 

Cu mult înainte de a ajunge preşedintele C.F.C., Florentino Ariza primea 
deseori rapoarte alarmante despre situaţia de pe fluviu, dar el abia dacă le 
citea. Orbit cum era de pasiunea pentru Fermina Daza, niciodată nu şi-a prea 
bătut capul cu asta, iar când şi-a dat seama de dezastru, nu mai exista altă 


solutie decat sa fie adus un alt fluviu tn loc. Noaptea, chiar si cand apele erau 
crescute, vasul trebuia tras la tarm, ca sa poata dormi si marinarii, iar atunci, 
pana si simplul fapt de a fi in viata parea de nesuportat. Cei mai multi pasageri, 
şi îndeosebi europenii, abandonau cloaca din cabine şi-şi petreceau nopţile 
rătăcind pe coverte, alungând gângăniile ce năvăleau de peste tot cu acelaşi 
prosop cu care îşi ştergeau broboanele de sudoare, iar zorii îi prindeau sleiti de 
puteri şi umflati de intepaturi. Vorbind despre călătoria in canoe şi pe spinarea 
catarilor, care uneori putea dura chiar şi cincizeci de zile, un călător englez de 
la începutul secolului al XIX-lea, scrisese: „Este unul din pelerinajele cele mai 
anevoioase şi mai incomode pe care le poate face cineva." Afirmația lui îşi 
pierduse orice temei real în primii optzeci de ani de existenţă a navelor cu 
aburi, dar şi-a redobândit actualitatea o dată pentru totdeauna când caimanii 
au mâncat ultimii fluturi, când au pierit lamantinii maternali, au pierit papagalii, 
maimutele, oraşele: când a pierit tot. 

— Nici o grijă, râdea căpitanul, peste câţiva ani, o să străbatem albia 
secată în automobile de lux. 

În primele trei zile, Fermina Daza şi Florentino Ariza şi-au găsit un refugiu în 
dulcea primăvară din foişorul închis, dar cand au fost rationalizate lemnele, iar 
sistemul de răcire n-a mai funcţionat, Cabina Prezidenţială s-a transformat 
într-o cafetieră cu aburi. Ca să poată supravieţui noaptea, ea lăsa să pătrundă 
prin ferestrele deschise adierea stârnită dinspre fluviu şi alunga tantarii cu un 
prosop, pentru că pompa de insecticid nu avea nici un efect când vaporul era 
oprit. Durerea din ureche devenise insuportabilă, dar într-o dimineaţă, când s-a 
trezit, i-a dispărut brusc şi definitiv ca târâitul unui cosas strivit sub picior. Şi-a 
dat seama că nu mai auzea cu urechea stângă abia spre seară, când Florentino 
Ariza i-a spus ceva şi ea şi-a întors capul ca să-l poată înţelege. N-a povestit 
nimănui ce i se întâmplase, resemnându-se în faţa unuia din nenumăratele 
beteşuguri iremediabile ale vârstei. 

Şi totuşi, oprirea vaporului a fost pentru ei un incident providential. 
Florentino Ariza citise undeva: „Adevărata dragoste devine mai trainică şi mai 
generoasă în nenorocire." Umezeala din Cabina Prezidenţială i-a cufundat într-o 
letargie ireală, în care le era mai uşor să se iubească fără să-şi pună întrebări. 
Asezati în fotoliile de răchită, lângă balustradă, trăiau ceasuri inimaginabile, 
ţinându-se de mână, sărutându-se, lăsându-se ametiti de mangaieri, 
nestanjeniti de exasperare. În a treia seară de toropeală, ea l-a aşteptat cu o 
sticlă de rachiu de anason, acelaşi rachiu din care bea pe furiş cu ceata 
verişoarei Hildebranda, iar mai târziu, când era deja măritată şi avea copii, 
închisă într-o cameră cu prietenele din lumea ei de împrumut. Simţea nevoia sa 
se ameteasca putin, ca să nu se gândească la propria soartă cu prea multă 
luciditate, dar Florentino Ariza şi-a închipuit că o făcea ca să prindă curaj 
pentru pasul final. Încurajat de această iluzie, a îndrăznit să-i exploreze cu 
vârful degetelor gâtul veştejit, pieptul blindat cu vergi metalice, şoldurile cu 
oasele măcinate, coapsele de căprioară bătrână. Ea l-a primit cu bunăvoință, 
dar fără să se înfioare, fumând cu ochii închişi şi sorbind când şi când din 
paharul cu rachiu. Într-un târziu, când mângâierile i-au alunecat pe pântec, 
avea destul rachiu în inimă. 

— Dacă tot e să facem prostii, spuse, măcar să le facem ca oamenii mari. 

Îl duse în dormitor şi începu să se dezbrace fără falsă pudoare, cu luminile 
aprinse. Florentino Ariza se întinse în pat, cu faţa în sus, încercând să-şi vină în 
fire, nestiind nici de data asta ce să facă cu blana tigrului pe care tocmai il 
omorâse. Ea îi spuse: „Nu te uita." El întrebă de ce, privind însă mai departe în 
tavan. 

— Pentru că n-o să-ţi placă, răspunse ea. 

Atunci el o privi şi o văzu goală până la brâu, întocmai aşa cum şi-o 


închipuise. Avea umerii zbarciti, sănii căzuţi, iar pielea de pe coaste era palidă 
şi rece, ca de broască. Ea îşi acoperi pieptul cu bluza şi stinse lumina. Atunci el 
se ridică şi începu să se dezbrace pe întuneric, azvârlind hainele peste ea, în 
timp ce ea i le arunca înapoi printre hohote de râs. 

Au rămas mult timp întinşi pe spate în pat, el din ce în ce mai năucit, pe 
măsură ce i se risipeau aburii betiei, ea, liniştită, aproape abulica, dar 
rugându-se să n-o pufnească râsul din senin, aşa cum i se întâmpla ori de cate 
ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. Ca să le treacă 
timpul mai uşor, au început să vorbească despre vieţile lor atât de diferite, 
despre faptul neverosimil că se aflau goi în bezna unei cabine de pe un vapor 
eşuat, când mai firesc ar fi fost să se gândească la moarte. Ea nu auzise 
niciodată vorbindu-se despre eventualele lui aventuri cu vreo femeie, despre 
nici una măcar, într-un oraş unde se ştia totul chiar înainte de a se fi întâmplat 
cu adevărat. A comentat toate astea în treacăt, iar el i-a răspuns fără nici un 
tremur în glas: 

— Am vrut să-mi pastrez fecioria pentru tine. 

Chiar dacă ar fi fost adevărat, ea tot nu l-ar fi crezut, pentru că scrisorile 
lui de iubire erau alcătuite în întregime din astfel de fraze, care nu convingeau 
prin conţinut, cât prin puterea lor de seducţie. Dar i-a plăcut curajul cu care o 
spusese. La rândul său, Florentino Ariza şi-a pus brusc o întrebare la care n-ar fi 
cutezat să se gândească până atunci: ce fel de viaţă tainică dusese ea în 
umbra căsniciei. Nu l-ar fi mirat nimic, ştia că femeile se comportă la fel ca şi 
bărbaţii în aventurile lor secrete: aceleaşi stratageme, aceleaşi inspiratii subite, 
aceleaşi trădări lipsite de remuşcări. A procedat totuşi bine nepunând nici o 
întrebare. Într-o perioadă în care relaţiile ei cu Biserica erau destul de 
deteriorate, duhovnicul a întrebat-o din senin dacă îşi înşelase vreodată soţul şi 
ea s-a ridicat fără să răspundă, fără să-şi ducă până la capăt confesiunea, fără 
să-şi ia rămas bun, iar de atunci nu s-a mai spovedit nici la el, nici la alt preot. 
În schimb, prudenta lui Florentino Ariza a primit o răsplată neaşteptată: ea a 
întins mâna în întuneric, i-a mângâiat pântecele, flancurile, pubisul aproape 
fără păr. Spuse: „Ai o piele de bebeluş." Apoi făcu pasul final: îl căută acolo 
unde nu era, îl căută din nou fără iluzii, şi-l descoperi dezarmat. 

— E mort, spuse el. 

I se întâmpla mereu prima dată, cu toate, dintotdeauna, aşa încât învățase 
să convietuiasca cu fantasma aceea: de fiecare dată trebuia să înveţe din nou, 
de parcă ar fi fost prima oară. l-a prins mâna şi şi-a pus-o pe piept: Fermina 
Daza i-a simţit bătrâna inimă neostenită bătând grăbită, cu vigoarea şi 
neastâmpărul unui adolescent. El spuse: „În chestia asta dragostea prea multă 
e la fel de rea ca lipsa de dragoste." A spus-o însă fără convingere: îi venea să 
intre în pământ de ruşine, era furios pe el însuşi şi ar fi vrut să găsească un 
motiv oarecare ca s-o poată învinui pe ea de eşecul lui. Ea ştia şi tocmai de 
aceea a început să provoace corpul lipsit de apărare cu mângâieri rautacioase, 
ca o pisică jucăuşă şi tandră care găseşte plăcere în cruzime, până când el, 
nemaiputând îndura martirajul, a plecat în cabina lui. Ea a continuat să se 
gândească la el până în zori, convinsă în sfârşit că o iubea, dar pe măsură ce 
aburii alcoolului o părăseau în valuri lente, o cuprindea teama că el se supărase 
şi nu se va mai întoarce niciodată. 

S-a întors, totuşi, în aceeaşi zi, pe neaşteptate, la ora unsprezece 
dimineaţa, proaspăt şi reconfortat, şi s-a dezbrăcat în faţa ei cu oarecare 
ostentatie. Ei i-a făcut plăcere să-l vadă în plină lumină aşa cum şi-l imaginase 
pe întuneric: un bărbat fără vârstă, cu pielea smeadă, netedă şi lucioasă ca o 
umbrelă deschisă, cu păr lins şi rar la subtiori şi pe pubis. Avea arma înălţată, 
gata de atac, iar ea şi-a dat seama că şi-o etala dinadins ca pe un trofeu de 
război, ca să prindă curaj. Nici măcar nu i-a lăsat timp să-şi scoată cămaşa de 


noapte pe care si-o pusese cand incepuse sa adie briza din zori, iar graba lui de 
începător a înduioşat-o. N-a deranjat-o, pentru că într-o împrejurare ca aceea 
nu-i era uşor să deosebească între compasiune şi dragoste. Dar la sfârşit, s-a 
simţit goală pe dinăuntru. 

Era prima dată că făcea dragoste în ultimii douăzeci de ani şi murea de 
curiozitate să vadă cum putea fi la vârsta ei, după o pauză atât de îndelungată. 
Dar el nu-l lăsase răgazul să afle dacă şi corpul ei îl dorea. Totul fusese atât de 
rapid şi de trist, încât ea se gândi: „Acum s-a dus dracului tot." Se înşela: în 
ciuda dezamăgirii lor, în ciuda reprosurilor pe care şi le făcea el pentru 
stângăcia de care dăduse dovadă, în pofida remuscarilor ei pentru ideea 
nebuneasca cu rachiul de anason, în zilele următoare nu s-au mai despărţit nici 
o clipă. Abia dacă ieşeau din cabină ca să mănânce. Căpitanul Samaritano, care 
descoperea din instinct orice taină de pe vasul lui, le trimitea trandafirul alb în 
fiecare dimineaţă, iar într-o seară le-a făcut o serenadă cu valsuri de pe vremea 
lor şi i-a dat ordin bucătarului să le pregătească în glumă mâncăruri asezonate 
cu mirodenii excitante. N-au mai încercat să facă dragoste decât mult mai 
târziu, când inspiraţia le-a venit fără s-o caute. Le era suficientă fericirea simplă 
de a fi împreună. 

N-ar mai fi ieşit din cabină dacă n-ar fi primit un bilet de la căpitan, care îi 
anunţa că în sfârşit, după unsprezece zile de drum, urmau să ajungă la prânz în 
portul final La Dorada. Privind din cabină promontoriul cu case luminate de un 
soare palid, Fermina Daza şi Florentino Ariza au înţeles motivul pentru care 
oraşul se numea „cel aurit", dar li s-a părut mai puţin evident ceva mai târziu 
când au simţit răbufnind aerul care clocotea ca un cazan şi au văzut fierbând 
asfaltul pe străzi. În plus, vaporul a acostat pe celălalt mal, unde se afla capătul 
liniei ferate spre Santa Fe. 

Şi-au părăsit refugiul imediat ce au debarcat pasagerii. Fermina Daza a 
respirat aerul plăcut al impunităţii în salonul gol şi amândoi au contemplat de 
pe punte mulţimea agitată care îşi căuta bagajele în vagoanele unui tren ca o 
jucărie. S-ar fi zis că veneau din Europa, mai ales femeile, cu paltoanele lor 
nordice si pălăriile din veacul precedent, atât de lipsite de sens în zapuseala şi 
praful din jur. Unele purtau în păr minunate flori de cartof, care începeau să se 
ofilească de căldură. Tocmai sosiseră de pe înaltele platouri andine, după ce 
străbătuseră o zi întreagă cu trenul o savană de vis, şi încă nu avuseseră timp 
să-şi pună alte haine, mai potrivite pentru clima Caraibilor. 

În forfota din piaţă, un moşneag amărât şi pricăjit scotea în pumni puişori 
de găină din buzunarele paltonului de cerşetor. Se ivise ca din pământ, 
croindu-şi drum prin mulţime, în haina lui zdrentaroasa, prea lungă şi prea largă 
pentru el. Îşi luase pălăria de pe cap, o pusese cu fundul în jos pe chei, în 
aşteptarea monedelor pe care i le-ar fi putut arunca trecătorii, şi începuse să 
scoată de prin buzunare puişori plăpânzi şi albicioşi, care păreau să prolifereze 
printre degetele lui. Într-o clipă cheiul s-a umplut de puişori speriaţi, piuind 
printre picioarele călătorilor grăbiţi care-i calcau fără să-i simtă. Fascinata de 
spectacolul mirific care părea dat în cinstea ei, pentru că numai ea îl privea, 
Fermina Daza n-a observat că pe vapor începuseră să urce pasagerii pentru 
călătoria de întoarcere. Toată bucuria i s-a spulberat dintr-o dată: printre cei so- 
siti a zărit multe fete cunoscute, chiar şi câţiva prieteni care până de curând 
veneau s-o consoleze şi să-i împărtăşească durerea, aşa că s-a grăbit să se 
refugieze din nou în cabină. Florentino Ariza a găsit-o încremenită de spaimă: 
prefera să moară decât să se afle printre ai ei că plecase într-o călătorie de 
agrement la scurt timp după moartea soţului. Impresionat de starea ei de 
deprimare, Florentino Ariza i-a promis să găsească o modalitate mai plăcută de 
a o proteja decât cabina ca o carceră. 

Ideea i-a venit brusc în timp ce mâncau în sufrageria privată. Căpitanul era 


preocupat de o problema pe care voia de mult s-o discute cu Florentino Ariza, 
dar pe care acesta o evita mereu cu argumentul lui obisnuit: ,Leona Cassiani se 
pricepe la treburile astea mai bine decât mine." De data aceasta însă, a avut 
răbdare să-l asculte. Era vorba despre faptul că vapoarele transportau mărfuri 
numai la ducere, dar se întorceau goale, în schimb pasageri aveau tot timpul. 
„Cu avantajul că mărfurile aduc mai mulţi bani şi, în plus, nu cer de mâncare", 
adăugă. Fermina Daza mânca fără chef, enervată de discuţia plictisitoare dintre 
cei doi bărbaţi despre oportunitatea de a stabili tarife diferenţiate. Florentino 
Ariza l-a ascultat până la capăt şi abia atunci a pus întrebarea care căpitanului i 
s-a părut prevestirea unei idei salvatoare: 

— S-ar putea face oare, e doar o ipoteză, un drum direct, fără mărfuri şi 
fără pasageri, fără opriri în nici un port, fără nimic? 

Căpitanul răspunse că, într-adevăr, era doar o ipoteză. C.F.C. avea 
angajamente pe care Florentino Ariza le cunoştea mai bine ca oricine, avea 
contracte pentru transportul mărfurilor, al pasagerilor, al poştei şi multe altele, 
în majoritate imposibil de anulat. Singurul motiv care putea justifica 
nesocotirea acestor obligaţii era un caz de epidemie la bord. Atunci vaporul 
intra în carantină, era înălţat steagul galben şi se putea naviga fără teamă cu 
toată viteza. Căpitanul Samaritano o făcuse de multe ori în viaţă din cauza 
nenumăratelor cazuri de holeră care apăreau pe fluviu, deşi autorităţile 
sanitare îi obligau pe medici să scrie pe certificate că era vorba de dizenterie 
banală. În plus, de multe ori în istoria fluviului pavilionul galben era înălţat 
pentru a nu plăti impozite, pentru a nu lua la bord un pasager nedorit, pentru a 
evita percheziţii inoportune. Florentino Ariza întâlni mâna Ferminai Daza sub 
masă. 

— Ei bine, spuse, să facem şi noi la fel. 

Căpitanul rămase încremenit, dar imediat, cu instinctul lui de vulpoi 
bătrân, înţelese totul. 

— E adevărat că eu comand pe vas, dar şi noi, comandanții, primim ordine 
de la dumneavoastră, spuse. Aşa că, dacă vorbiti serios, dati-mi un ordin în 
scris şi plecăm chiar acum. 

Bineînţeles că vorbea serios şi ca atare, a semnat ordinul pe loc. La urma 
urmei, nu era un secret pentru nimeni că vremea holerei nu se sfârşise, în 
ciuda calculelor optimiste ale autorităţilor sanitare. Cât despre vapor, lucrurile 
au mers cum se poate mai uşor. Puținele mărfuri deja încărcate au fost 
coborâte pe chei, iar pasagerilor li s-a explicat că era o defectiune la sala 
maşinilor si au fost îmbarcaţi pe nava altei companii. De vreme ce astfel de 
aranjamente erau făcute din motive imorale şi chiar marsave, Florentino Ariza 
nu vedea de ce n-ar putea proceda la fel din iubire. Căpitanul nu-l ruga altceva 
decât să-i permită o escală la Puerto Nare, ca să ia pe cineva care urma să-l 
însoţească în călătorie: avea şi el inima lui ascunsă. 

Aşa se face că Noua Fidelitate a ridicat ancora în zorii zilei următoare fără 
încărcătură, fără pasageri, dar cu flamura galbenă fluturând vesel în chip de 
pavilion. Spre seară au luat din Puerto Nare o femeie mai înaltă şi mai robustă 
decât căpitanul, de o nemaivăzută frumuseţe, căreia nu-i mai lipsea decât 
barba ca să fie angajată la circ. Se numea Zenaida Neves, dar căpitanul îi 
spunea Tartorita Mea: o veche prietenă pe care obişnuia s-o ia dintr-un port ca 
s-o lase într-altul şi care a urcat pe vapor aducând cu ea un suflu de fericire şi 
de voie bună. În văgăuna aceea dezolantă, unde Florentino Ariza a retrăit 
nostalgia pentru Rosalba când a văzut trenul de Envigado urcând cu greu pe 
vechea potecă a catarilor, s-au rupt norii şi s-a pornit o ploaie potopitoare, ca în 
jungla Amazonului, care avea să ţină, cu scurte întreruperi, până la capătul 
călătoriei. Dar ce mai conta: serbarea pe valuri îşi avea propriul acoperiş. În 
aceeaşi seară, Fermina Daza a coborât la bucătărie în ovatiile echipajului şi şi-a 


adus contributia personala la zaiafet pregatind pentru toti o mancare atunci 
inventată, căreia Florentino Ariza i-a găsit în inima lui un nume mai potrivit 
decât vinete la cuptor, şi anume, vinete la iubire. 

În cursul zilei jucau cărţi, mâncau până plesneau, şi după prânz dormeau 
bustean, trezindu-se din somn vlaguiti, iar la apusul soarelui puneau orchestra 
să cânte şi se cinsteau cu rachiu de anason şi cu somon până dincolo de 
satietate. A fost o călătorie rapidă, vaporul aproape gol înainta pe fluviul umflat 
de răpăiala din cer, dar şi de viiturile care se prăvăleau dinspre izvoare, unde a 
plouat toată săptămâna la fel de mult ca pe întreaga vale. In unele localităţi, 
când îi vedeau trecând, li se făcea milă de ei şi trăgeau cu tunul ca să 
îndepărteze holera, iar ei le multumeau cu un şuierat trist. Vapoarele cu care se 
încrucişau pe drum le trimiteau semnale de condoleanţe. In oraşul Magangué, 
unde s-a născut Mercedes, au încărcat lemne pentru restul călătoriei. 

Fermina Daza s-a speriat când în urechea sănătoasă a început să-i tiuie 
sirena vaporului, dar după două zile de rachiu, auzea mai bine cu amândouă. 
Descoperi dintr-o dată că mirosul florilor era mai intens ca înainte, că păsările 
cântau în zori mai frumos şi că Dumnezeu crease un lamantin pe care îl lăsase 
pe plaja de la Tamalameque special ca s-o trezească pe ea. Când l-a auzit, 
căpitanul a dat ordin să fie schimbată direcţia vaporului şi aşa au putut, în 
sfârşit, s-o vadă pe matroana enormă alăptându-şi puiul în braţe. Nici 
Florentino, nici Fermina nu şi-au dat seama cât de mult se identificaseră vieţile 
lor: ea îl ajuta să-şi facă clismele, se scula înaintea lui ca să-i spele cu periuta 
proteza, pe care el o lăsa în pahar în timpul somnului, şi a rezolvat până la 
urmă problema ochelarilor pierduţi, pentru că se putea folosi de ai lui şi ca să 
citească şi ca să teasa ciorapii. Intr-o dimineaţă, când s-a trezit, l-a văzut în 
semiîntuneric cosandu-si un nasture la cămaşă şi s-a grăbit s-o facă ea, ca să 
nu-l audă repetând fraza rituală că avea nevoie de două neveste. Ea, în schimb, 
nu a avut nevoie de ajutorul lui decât o singură data, când l-a rugat să-i pună 
ventuze pentru că o durea spatele. 

La rândul său, Florentino Ariza s-a apucat să răscolească vechile nostalgii 
cu vioara din orchestră, iar după o jumătate de zi a reuşit să cânte pentru ea 
valsul Zeița Incoronată şi i l-a cântat ore în şir, până când l-au oprit cu forţa. 
Într-o noapte, pentru prima dată în viaţa ei, Fermina Daza s-a trezit brusc 
sufocată de un plâns care nu mai era de furie, ci de tristeţe pentru soarta 
bătrânilor din barcă, omorâţi de vaslas. In schimb, ploaia necurmată n-a mai 
deranjat-o şi s-a gândit prea târziu că poate Parisul nu era chiar aşa de lugubru 
cum i se păruse ei şi nici pe străzile din Santa Fe nu erau chiar atâtea 
înmormântări. Gândul la alte călătorii viitoare cu Florentino Ariza se înălța la 
orizont: călătorii nebune, fără atâtea cufere, fără obligaţii sociale: călătorii pline 
de iubire. 

În ajunul sosirii au organizat o mare petrecere, cu ghirlande de hârtie şi 
becuri colorate. Spre seară s-a înseninat. Căpitanul şi Zenaida au dansat strâns 
lipiţi primele bolerouri care începeau în anii aceia să sfărâme inimile. Florentino 
Ariza şi-a luat inima în dinţi şi i-a propus Ferminei Daza să danseze împreună 
valsul lor confidential, dar ea a refuzat. Toată noaptea însă a bătut tactul cu ca- 
pul şi cu tocurile, iar la un moment dat, a dansat aşezată pe scaun, fără să-şi 
dea seama, în timp ce căpitanul se contopea cu tandra lui tartorita în 
penumbra boleroului. A băut atâta rachiu încât n-a putut urca scările decât aju- 
tată şi a podidit-o un râs cu lacrimi care i-a alarmat pe toţi. Când a reuşit să şi-l 
stăpânească în liniştea înmiresmată din cabină, s-au iubit fără grabă, cu 
seninătatea unor bătrâni trecuţi prin multe, iar aceea avea să rămână pentru 
ea cea mai frumoasă amintire din călătoria lunatică pe fluviu. Contrar 
presupunerilor căpitanului şi ale Zenaidei, nu se mai simțeau ca nişte tineri 
îndrăgostiţi şi cu atât mai putin ca nişte amanti târzii. Era ca şi cum ar fi sărit 


peste lungul calvar al vieţii conjugale şi-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. 
Treceau în tăcere, ca doi soţi bătrâni caliti de viata, dincolo de capcanele 
pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor şi de mirajele dezamägirilor: 
dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-şi dea seama că 
dragostea era dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se 
apropia de moarte. 

S-au trezit la şase dimineaţa. Ea, cu o durere de cap înmiresmată de 
anason şi cu sufletul tulburat de senzaţia că doctorul Juvenal Urbino se 
întorsese, mai gras şi mai tânăr decât atunci când alunecase din copac, şi o 
aştepta la intrarea casei, aşezat în balansoar. Îşi păstra totuşi destulă luciditate 
ca să-şi dea seama că nu era efectul rachiului de anason, ci al iminentei 
întoarcerii. 

— O să fie totuna cu moartea, spuse. 

Florentino Ariza încremeni, pentru că ea dăduse glas gândului care îl 
frământa încă de când începuse călătoria de întoarcere. Nici el, nici ea nu se 
mai puteau imagina locuind în altă parte decât în cabină, mâncând altfel decât 
pe vapor, ducând o viaţă care li s-ar fi părut pe veci străină. Într-adevăr, era 
totuna cu moartea. N-a mai putut dormi. A rămas întins în pat, cu mâinile la 
ceafă. La un moment dat, amintindu-şi de America Vicuâa, s-a chircit de durere 
şi n-a mai fost în stare să amâne adevărul: s-a închis în baie şi a plâns în voie, 
până la ultima lacrimă. Doar atunci a avut curajul să-şi mărturisească deschis 
cât de mult o iubise. 

Când s-au sculat şi s-au îmbrăcat, pregătindu-se pentru debarcare, 
trecuseră de canalele şi mlaştinile pe unde navigaseră odinioară spaniolii şi-şi 
croiau drum printre epavele şi petele de ulei ars din golf. Peste turlele poleite 
ale oraşului viceregilor se înălța o strălucitoare zi de joi, dar Fermina n-a mai 
putut suporta pestilenta măreției lui, semetia citadelelor profanate de iguane: 
oroarea vieţii reale. Fără să şi-o spună, nici unul dintre ei nu se simţea capabil 
să capituleze cu atâta uşurinţă. 

L-au găsit pe căpitan în sufragerie, într-o stare care nu se potrivea deloc 
cu eleganța lui obişnuită: nebarbierit, cu ochii injectati de nesomn, cu aceleaşi 
haine din ajun, cu vorba împleticită de râgâielile alcoolului. Zenaida dormea. 
S-au aşezat la masă şi au început să mănânce în tăcere, când o şalupă a 
serviciilor sanitare din port a dat ordin ca vaporul să fie oprit. 

De pe puntea de comandă, căpitanul răspundea strigând în gura mare la 
întrebările patrulei înarmate. Voiau să ştie ce boală aveau la bord, câţi pasageri 
se aflau pe vapor, câţi erau bolnavi, dacă existaseră posibilităţi de contagiune. 
Căpitanul le-a răspuns că nu erau decât trei pasageri şi toţi aveau holeră, dar 
fuseseră complet izolaţi. Nici călătorii care urmau să se îmbarce în portul La 
Dorada, nici cei douăzeci şi şapte de membri ai echipajului nu veniseră în 
contact cu ei. Nemulțumit probabil de răspuns, comandantul patrulei le-a 
ordonat să iasă din golf şi să aştepte în mlaştina Las Mercedes până la ora 
două, când aveau să fie definitivate formalitatile necesare pentru ca vaporul să 
intre în carantină. Căpitanul a tras o înjurătură de birjar şi i-a făcut semn 
pilotului să întoarcă spre mlastini. 

Fermina Daza Şi Florentino Ariza auziseră tot de la masă, dar căpitanul nu 
părea să-i bage în seamă. A continuat să mănânce în tăcere, dar iritarea i se 
oglindea chiar şi în felul cum încălca regulile bunei cuviinte pe care se întemeia 
legendara reputaţie a capitanilor de pe fluviu. A zdrobit cu vârful cutitului cele 
patru ouă prăjite din farfurie şi a început să înmoaie în ele bucăţi de banană pe 
care şi le băga întregi în gură, mestecându-le cu o plăcere sălbatică. Fermina 
Daza şi Florentino Ariza îl priveau fără să spună nimic, aşteptând ca nişte 
şcolari cuminţi să le fie citite notele finale. Nu schimbaseră nici un cuvânt cât 
timp durase dialogul cu patrula sanitară şi habar n-aveau ce se va alege de 


viata lor, dar amandoi stiau ca, oricum, capitanul gandea pentru ei: se vedea 
dupa cum i se zbateau venele de la tample. 

In timp ce el îşi termina portia de ouă, platoul cu banane, cana cu cafea cu 
lapte, vaporul iesi din golf cu cazanele potolite, isi croi drum pe canale, 
despicand stratul de tarulla, lotusi fluviali cu flori liliachii si frunze in forma de 
inimă, şi se întoarse in mlaştini. Apa era irizata de puzderia de peşti care 
pluteau pe-o parte, omorâţi cu dinamită de braconieri, iar păsările pământului 
şi ale apei se roteau deasupra lor scoțând tipete metalice. Vântul dinspre Marea 
Caraibilor pătrunse pe ferestre o dată cu larma păsărilor şi Fermina Daza simţi 
în sânge bătăile înnebunite ale liberului său arbitru. În dreapta, estuarul Marelui 
Fluviu al Magdalenei îşi întindea apele tulburi şi molcome până în cealaltă zare 
a lumii. 

Când n-a mai rămas nimic de mâncat în farfurii, căpitanul s-a şters pe 
buze cu colţul feţei de masă şi, nemaitinand seama de nimeni, icni pe 
nerăsuflate un potop de sudălmi şi vorbe aşa de spurcate că praful şi pulberea 
s-a ales de bunul nume al căpitanilor de pe fluviu. De fapt, el nu se adresa 
cuiva anume, ci încerca să ajungă la o înţelegere cu propria sa furie. După ce 
s-a uşurat înjurând ca la uşa cortului, a încheiat mărturisind că nu ştie cum să 
iasă din buclucul cu holera. 

Florentino Ariza l-a ascultat fără să clipească. Apoi, privind pe ferestre 
cercul complet al cvadrantului cu roza vânturilor, orizontul neted, cerul de 
decembrie fără nici un nor, apele pe veci navigabile, spuse: 

— Să mergem drept înainte, drept înainte şi să ne întoarcem iar în portul 
La Dorada. 

Fermina Daza se cutremură când recunoscu glasul de odinioară prin care 
vorbea însuşi Sfântul Duh şi imediat se uită la căpitan: el era destinul. Dar căpi- 
tanul nici nu o luă în seamă, pentru că era năucit de înspăimântătoarea putere 
de inspiraţie a lui Florentino Ariza. 

— Chiar vorbiti serios? îl întrebă. 

— De când mă ştiu, răspunse Florentino Ariza, n-am spus decât lucruri 
serioase. 

Abia atunci se uită căpitanul la Fermina Daza şi văzu sclipind între genele 
ei primele boabe de chiciură. Apoi îl privi pe Florentino Ariza, calmul lui 
imperturbabil, iubirea lui de neînfrânt, şi-l înfioră bănuiala târzie că nu moartea, 
cât viaţa e fără de margini. 

— Si până când dracu' credeţi că o să ne putem fatai de colo-colo? îl 
întrebă. 

Florentino Ariza avea răspunsul pregătit de cincizeci şi trei de ani, şapte 
luni şi unsprezece zile cu nopţile lor. 

— Toată viata, spuse.