Tom Eaton — Codul cavalerilor

CODUL 4 
CAVALERILOR ~ 


Cea mai tare parodie după Codul lui Da Vinci 


TOM EATON 


CODUL CAVALERILOR 


Titlul originial: The De Villiers Code, 2005 
Traducere şi note de RALUCA ŞTEFAN 


Cuprins 


FAPTE REALE: 
Prolog 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 
Capitolul 33 
Capitolul 34 
Capitolul 35 
Capitolul 36 


Capitolul 37 
Capitolul 38 
Capitolul 39 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 
Capitolul 45 
Capitolul 46 
Capitolul 47 
Capitolul 48 
Epilog 


Echivalentele unităţilor monetare 


1 rand ~ 0,1 euro 
1 rand ~ 0,34 ron 
1 euro ~ 3,38 ron 


FAPTE REALE: 
Cel puţin 2000 de oameni cred că Pământul este plat. 


5 milioane de oameni sunt convinşi că au fost răpiți de 
extratereştri. 


20 de milioane de oameni au cumpărat Codul lui Da Vinci. 
Toate descrierile de artă, arhitectură, documente şi ritualuri 


secrete din acest roman sunt exacte. Total imaginare, dar 
exacte. 


Prolog 
Galeria Naţională Sud-africană, Cape Town 
8:38 AM Paris 
8:38 AM Johannesburg 
10:38 AM Cape Town 


Custodele muzeului se împletici pe o uşă laterală şi se clătină 
până în cupola însorită a galeriei principale. 

„Crimă!” gâfâi, îndreptându-se cu paşi şovăitori către grupul 
de turişti care ocupa banca din mijlocul sălii, înainte de a 
reîncepe turul. „Sunt omorât!” Grupul se holba în continuare. Un 
turist german începu să-şi  răsfoiască ghidul: Uciderea 
directorului... uciderea directorului... nu, nu este trecută în 
program. Foarte neobişnuit. Am să fac o plângere de îndată ce 
voi ajunge la cabana Vibraţia Junglei. 

„Nu!” şopti directorul cu o respiraţie greoaie, strângându-şi cu 
putere pieptul. „Nu cu italic! Nu încă! Doar personajele 
principale primesc caracter italic! Tu eşti doar un personaj de 
figuraţie! Nu ai cum să primeşti caracter italic!” li răspunseră 
câteva priviri goale şi vreo şase lentile de camere digitale: 
grupul de turişti îl filma de zor. 

O voce răsună puternic dinspre uşa pe care intrase directorul. 
„Un cowboy nu plânge niciodată, china!” 

Directorul căzu în genunchi şi începu să se târască spre ieşire, 
unde o femeie durdulie pe post de paznic dormea adânc pe 
scaun, cu o dâră de salivă strălucind pe bărbie şi piept în razele 
soarelui de dimineaţă. Mintea directorului galopa: Wu aşa. Nu 
aici. Nu acum. Vroiam să mor la terapie intensivă. Cu o cutie de 
bomboane de ciocolată Quality Street pe piept. Poate cu o 
bucăţică în gură. Din acelea verzi, cu cocos. lar în jurul meu să 
stea familia cu buchete de flori. Şi o soprană din corul Băieții 
Drakensberg să-mi cânte „Ave Maria”. Şi apoi un flaut să 


intoneze „Danny Boy”. Şi Kenneth Branagh să-mi citească ceva 
de Auden?. Dar nu aşa vroiam să mor. 

Turiştii respirau cu greu în timp ce o siluetă înaltă păşi în sală. 
Pielea sa era îngrozitor de albă, la fel ca şi părul. Ochii îi erau 
roz. În mână ţinea un pistol imens. Din câţiva paşi îl ajunse pe 
directorul care încă se târa. Cu atenţie şi cu determinare încărcă 
arma, intind victima. 

„Un călugăr albinos!” şopti ghidul de tur. 

Atacatorul se opri. Îşi lăsă umerii să cadă şi arma să îi atârne 
într-o parte. Oftă şi îşi întoarse privirea spre grupul de 
spectatori. 

„Naşpa, cocalarilor!” se răsti el. „Chiar n-am timp acu’ să 
intru în detalii. Dar să ştii că nu sunt albinos”. 

„Dar ai ochii roşii!” continuă ghidul. 

„Pentru că mănânc Klippies şi beau coca-cola la micul dejun. 
În plus, mi-am uitat acasă ochelarii de soare. Idioata asta de 
lumină mă omoară!” 

„Nu prea te porţi ca un călugăr!” 

Zâmbi afectat. „[i se pare că arăt ca un călugăr, dulceată?” 

Turiştii şi-au dat seama că nu arăta deloc ca un călugăr. Cele 
câteva şuviţe de păr erau adunate deasupra unui gol de chelie, 
iar pe faţă se întindeau dezordonat fire din perciuni. O bucăţică 
de hârtie însângerată îi atârna de bărbia îngustă, ca suvenir al 
toaletei de dimineaţă, iar haina pufoasă şi peticită din piele, cu 
câteva măsuri mai mare, îi accentua picioarele slabe, ascunse 
de nişte pantaloni bufanţi. Nişte pantofi de piele gri deschis şi o 
pereche de şosete albe completau această imagine. 


1 „Danny Boy“, cântec de dragoste din partea unei femei către bărbatul său. 
A fost scris în 1910 de către Frederick Weatherly, un avocat englez, şi 
înregistrat în 1913. A fost interpretat iniţial de Elsie Griffin, iar cântecul a 
devenit unul dintre cele mai mari succese la început de secol. Alţi interpreţi: 
Harry Belafonte, Bing Crosby, Elvis Presley, Cher. 

Este considerat a fi un imn irlandez, fiind folosit la jocurile Commonwealth ca 
imn al Irlandei de Nord, chiar dacă autorul este englez, iar cântecul este mai 
cunoscut în afara Irlandei decât în interior. Este o semnătură neoficială a 
diasporei irlandeze, fiind folosit şi la înmormântările acestei comunităţi. 

> Auden (Wystan Hugh Auden, 21 februarie 1907 - 29 septembrie 1973), a 
fost un poet anglo-american, apreciat de critici ca unul din cei mai valoroşi 
scriitori ai secolului al XX-lea. Opera sa, semnată W. H. Auden, a fost 
remarcată pentru valenţele stilistice şi tehnice, pentru implicaţiile morale şi 
politice şi pentru gama largă de nuanţe, forme şi conţinut. 


„lar acum”, spuse el, ridicând arma spre director, „a sosit 
timpul să îţi întâlneşti Creatorul”. 

Directorul gemu. „Dar eu sunt ateu. Bine, de fapt, în acest 
moment, tind spre un agnosticism optimist. Şi, recunosc, apar şi 
elemente de ludaism şi de Budism. lar toată povestea cu 
salvarea supremă devine reconfortantă acum. Oh, Doamne, e 
ultimul meu discurs, iar eu trădez Postmodernismul! E atât de 
ironic! Chiar vulgar! Imploră să fie desfiinţat!” 

Atacatorul îl întrerupse. „Desfiinţează asta!”, urlă şi apăsă pe 
trăgaci. Directorul simţi în piept izbitura fierbinte a glonţului. Mu 
în față... te rog, nu în față: vreau să am parte de un sicriu 
deschis. Din fericire, a doua lovitură îi găuri stomacul. 
Următoarea nimeri în coapsă. lar alta, în umăr. Încă una, 
anihilându-i cel de-al patrulea deget de la piciorul drept. Şi încă 
una, julindu-i lobul urechii stângi. 

Directorul intră în panică. 

Dacă termină gloanţele înainte de a lovi ceva fatal? Dacă va 
trebui să stăm aici toată după-amiaza? La ora patru am întâlnire 
cu adjuncta ministrului Artelor şi Culturii şi, tipic, voi tuşi din nou 
cu sânge pe costumul ei. Nu, trebuie să se termine aici. 

Asasinul se oprise şi îşi ascunse arma în pliul hainei. Se 
strâmba şi îşi mângâia cu mare grijă pumnul. „Am artrită la 
degetul cu care apăs pe trăgaci”, spuse el. „Cătuşele astea de 
aramă sunt de rahat. lţi fac încheietura verde, ca şi cum ţi-ai 
şterge mucii tot timpul.” 

Directorul începu să se târască din nou, trăgându-şi trupul 
prăpădit cu ajutorul bărbiei, pe care o proptea în parchet pentru 
a crea o pârghie cu gâtul îndoit. Urmărindu-l cu privirea, 
asasinul scoase o altă cutie cu gloanţe, îşi încărcă arma cu 
atenţie şi o luă de la capăt. Glonţ după glonţ răsuna în galerie. 
Femeia-paznic tresări în somn şi se adânci mai comod în scaun. 
Apoi se aşternu din nou liniştea, întreruptă din când în când de 
păzâiala de auto-focus al camerelor de filmat. 

Mintea directorului era învolburată. Citise destule romane 
polițiste pentru a şti exact cât mai avea de trăit. Asasinul 
terminase din nou muniţia, iar acum îşi scotocea haina pentru a 
găsi altceva, ceva lung şi tare, ceva ce semăna îngrozitor de 
tare cu... 

Deodată totul deveni foarte clar. Directorul ştia ce avea de 
făcut. Şi mai ştia că trebuia s-o facă în doar câteva minute. Dar 


era de ajuns. Încet, cu durere, se rostogoli pe spate, îşi deschise 
cureaua şi apoi fermoarul... 


Capitolul 1 

CC Langa privi mulţimea care-l ovaţiona, ca de obicei 
convulsiv, public în faţa căruia se afla în întunericul din sala 
Royal Albert. Atât de multe aplauze şi totuşi de fiecare dată se 
simţea ca prima oară. Se înclină grațios, păşind elegant în afara 
ploii de trandafiri şi chiloţei ce cădeau din loja „Ducele de 
Winchester”. O putea observa pe Ducesă, roşind şi respirând cu 
greutate, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când Langa 
vorbea. Îi flutură un sărut, iar ea leşină şi dispăru din raza 
ochilor săi. 7 

Foarte amabili, şopti către companionii săi. Foarte amabili. In 
cele din urmă, publicul îşi reluă locul, iar micuțul maestru de 
ceremonii de lângă Langa îşi reluă prezentarea. 

„Aşa cum spuneam, este o mare plăcere să îl prezint pe 
domnul CC Langa...” tăcu o clipă, sperând că numele nu va 
provoca o altă ovaţionare, dar Langa ţinea degetul la gură, aşa 
că se auzi doar un murmur emoţionat. „... Domnul CC Langa, 
eminent istoric, simbolog, antropolog, matematician, romancier, 
astronom, farmacist, arheolog, lingvist şi meşter olar. Suntem 
foarte onoraţi să avem printre noi această icoană sud-africană şi 
internaţională, câştigător al Premiului Nobel pentru descoperirile 
sale în balistica de catapultare ca sistem viabil de transport 
public; decorat pentru curaj de Legiunea Străină Franceză; 
deţinător al râvnitului premiu „Scalpelul Ruginit” din partea 
organizaţiei „Doctorii Fără Frontiere”; iar în prezent decan al 
facultăţii de Ştiinţe Umane de la Universitatea...” Se întrerupse, 
căci Langa îi atinsese cotul. 

„Ştii, chestia asta nu e încă sigură...” îi şopti Langa. Atât 
Universitatea din Cape Town, cât şi cea din Johannesburg, 
Witwatersrand, îi propuseseră postul, întrecându-se în oferte 
extrem de generoase: haină de tweed cu petice din piele de 
căprioară la coate, haină de tweed cu petice din piele de cerb la 
coate şi o pipă, haină de tweed cu petice din piele de cerb la 
coate şi o pipă, cu provizii de tutun şi chibrituri pentru un an 
întreg... 

Langa îşi zări chipul în alama pupitrului. Ediţia americană a 
revistei GQ? îl descrisese ca fiind „sex - simbolul femeilor care 


3 Revista GQ, (denumită iniţial Gent/emans Quarterly), este o revistă lunară 
pentru bărbaţi, axată în principal pe articole de modă şi stil. Abordează şi 
subiecte precum nutriţie, cinematografie, fitness, sex, muzică, jocuri şi cărţi. 


gândesc şi bestie a dragostei pentru cele care nu gândesc”, 
declarându-l expert atât în folosirea limbii, dar şi a mâinilor (ca 
rezultat al anilor în plus de practicare a discursurilor publice faţă 
de cei petrecuţi la bancul de prelucrare a lemnului). Vanity Fair 
l-a denumit „chipul perfect cizelat al Renaşterii Africane, cu o 
pereche de muşchi abdominali ucigători”, în timp ce Forbes 
considera că „nu este corect ca un singur om să aibă atâta 
succes, atâta erudiție, atâta popularitate în rândul regilor, dar şi 
al oamenilor de rând şi să arate incredibil de bine.” Ziarele 
scriau o grămadă de absurdităţi. Cu toate acestea, reflecţia sa 
nu arăta deloc rău. Langa îşi trimise un zâmbet rapid: Hai salut, 
marinare! 

„Doamnelor şi domnilor”, începu Langa, iar din rândurile din 
spate se auzi un țipăt de femeie, redus însă imediat la tăcere. 
„Cei care au fost aici şi săptămâna trecută îşi amintesc că am 
încheiat prezentarea cu o scurtă introducere a obiectelor 
fetişiste ale romancierilor din secolele XX şi XXI, care folosesc 
coduri accesibile, dar bine disimulate pentru a transmite altor 
fetişişti ţelurile lor străvechi şi secrete. Am menţionat nume ca 
Barbara Cartland, Mare Preoteasă a Convenţiei Harrods, al cărei 
faimos manşon roz reprezintă cu neruşinare zeițele hedoniste 
ale Babylon-ului, al căror ritual era de a-şi stropi părul pubian cu 
şerbet. De asemenea, l-am menţionat pe Stephen King, singurul 
supravieţuitor al ceremoniei „Turnul Cuvintelor” din vechea 
religie a Kabbalei, în care o singură poveste este respusă în cât 
mai multe cuvinte, scopul final fiind de a scrie 77 de milioane de 
cuvinte - un număr mistic pentru mulţi - pentru a descrie un 
singur lanţ de evenimente. 

V-am promis că în această seară voi explora indiciile secrete 
din opera lui Dan Brown. Are toată lumea un exemplar din Codul 
lui Da Vinci?” Cinci mii de oameni ridicară cărţulia maronie. 
„Foarte bine”, spuse Langa, „vă rog să le deschideţi la pagina 
555%, 

Îşi drese vocea şi citi al treilea paragraf de pe pagină. „Timpul 
părea să încremenească, topindu-se ca un vis, în timp ce lumea 
lui Teabing deveni o boltă în aer.” Langa se opri. Publicul 


În general, este percepută a fi mai elitistă decât revistele tipice de bărbaţi 
gen Maxim, sau FHM, datorită faptului că target-ul de audienţă are o medie 
mai ridicată de vârstă şi un venit mai mare faţă de cititorii altor reviste 
asemănătoare. 


amuţise complet. „Aţi simţit?” întrebă el. „Aţi simţit un tremur, 
un fior în aer? Doamnelor şi domnilor, mă aflu aici pentru a vă 
destăinui că acest roman a fost scris cu ajutorul unei forţe 
supranaturale. Nicio fiinţă umană nu poate scrie proză atât de 
prost, fără pic de valoare şi care totuşi să reuşească să capteze 
atenţia cititorului la fiecare eveniment incredibil. Am devenit 
suspicios la citirea expresiei „timpul părea să încremenească”, 
care trăda gustul unui analfabet pentru clişee oribile, şi nu am 
mai avut dubii când am citit expresia „topindu-se ca un vis”, 
scrieri atât de lipsite de valoare, atât de adâncite în banal, încât 
nu putea exista decât o singură explicaţie. Acest roman este, 
fără îndoială şi clar pentru totdeauna, de-a dreptul îngrozitor, şi, 
totuşi, ciudat de atrăgător, chiar distractiv. Numai un autor 
diabolic, de o banalitate acaparantă, putea crea asemenea 
operă. Şi sunt convins că în postura de coautor nu se poate afla 
decât Prinţul Întunericului. Satana.” 

Publicul tremură. 

„Vă rog să închideţi cartea şi să priviţi coperta din spate. 
Căutaţi numărul ISBN, situat probabil deasupra codului de bare. 
4 litere. ISBN. Dar ce se va întâmpla dacă vom înlocui literele cu 
numere?” 

Langa apăsă un buton şi se auzi bâzâitul unui video. Pe 
ecranul lat din spate se puteau vedea cele patru litere: l... S... 
B... N. 

„| este cea de-a noua literă din alfabet, aşa că înlocuiţi - | cu 
cifra 9. S este cea de-a 19-a, deci îl vom înlocui cu 19 şi aşa mai 
departe. Vom obţine succesiunea de numere 9 - 19 - 2 - 14. Aşa 
cum toată lumea ştie, în cazul unei misterioase succesiuni de 
numere, trebuie să le ordonăm de la cel mai mare la cel mai 
mic. Eu numesc această operaţiune „Legea lui Langa de 
Evoluție a Conspiraţiei”. 

Se opri triumfător. „Restul este evident. 19 minus 14 plus 9 
împărţit la 2. Voila! Literele I, S, B, N reprezintă un număr 
sacru.” Publicul murmură. „Da, doamnelor şi domnilor, ISBN 
este codul secret pentru cifra 7!”. 

Când delirul se domoli şi publicul îşi reluă locurile, Langa 
continuă. 

„Dar ISBN-ul reprezintă mult mai mult decât un simplu număr. 
să privim şi cifrele din ceea ce ar trebui să credem că este un 
oarecare număr de catalog. 0 - 552 - 14951 - 9. Aparent, o 


simplă secvenţă de cifre alese de calculator, dar asta până ce 
vom aplica Legea mea pentru Subterfugiul Narativ Aritmetic. 
Zeroul dispare şi vom avea 552 - 149 - 51 - 9. Din nou, restul 
este evident. 552 plus 149 minus 51 plus 9. Egal cu?” 

„659!” rosti la unison audiența. 

„9i dacă adunăm numărul ISBN, adică 7, ce obţinem?” 

Publicul era înmărmurit, cu fiori pe şira spinării. 

Langa zâmbi. „666. Numărul diavolului.” Evită din nou câteva 
perechi de  chiloţei şi îşi asumă cu mândrie succesul. 
„intotdeauna trebuie să  identificăm două probe de 
circumstanţă, pentru a ne argumenta teoria. Michael Moore a 
respectat acest lucru când a realizat Fahrenheit 9/11. Aşa că 
vom studia titlul cărţii şi numele autorului. Incă o dată, înlocuiţi 
literele cu cifre şi apoi adunaţi-le. Lui „Dan Brown” îi corespunde 
numărul 91, iar „Codului lui Da Vinci” numărul 122. Este logic 
faptul că, pentru a descoperi adevăratul autor al acestei cărţi, 
trebuie să dăm deoparte numele autorului oficial şi să vedem ce 
ne rămâne. Aşadar, scădem „Dan Brown”, adică 91, şi ne va 
rămâne 31. Cartea are 105 capitole - prologul şi epilogul nu se 
socotesc - aşa că vom scădea 31 din 105 şi ne va da 74. Aţi 
înţeles?” 

Publicul dădu din cap. 

„Foarte bine. Ultimul calcul este evident: codul de catalog are 
9 cifre, pentru că 0 nu este un număr, aşa că vom înmulţi 74 cu 
9 şi ne va da...” 

„666”, murmură sala. 

Langa se înclină. „Acuzarea şi-a încheiat pledoaria. Este, însă, 
important să cercetăm cartea cu atenţie. Chiar azi dimineaţă, în 
timpul debriefing-ului meu săptămânal la sediul CIA din muzeul 
Tate Modern“, mi-am dat seama că „Daniel Brown” şi „The Da 
Vinci Code” reprezintă o anagramă pentru „Bin Laden, a convict 
died he. Row!” Care este legătura dintre Dan Brown şi Osama 
Bin Laden? Osama a fost între timp capturat? Este deja mort sau 
este o profeție? Şi cine vâsleşte? Este cumva o referire la 
concursul Henley Regatta? Sau poate este un indiciu despre 


+ Tate Modern din Londra este un muzeu naţional al Marii Britanii de artă 
modernă internaţională. Alături de Tate Britain (muzeul naţional de artă 
britanică), Tate Liverpool (galerie de artă din Liverpool) şi Tate St Ives 
(galerie de artă modernă din Cornwall, Marea Britanie) este parte a grupului 
cunoscut simplu sub denumirea de Tate, o reţea de muzee de stat. 

5 „Bin Laden, mort capturat. Vâslire!“ 


capabilitățile nucleare şi biologice existente la Oxford şi 
Cambridge? Sunt nişte întrebări logice la care trebuie să găsim 
răspuns.” 

Dintr-odată, o siluetă se desprinse din marginea scenei şi urcă 
podiumul. Îi şopti lui Langa ceva la ureche, iar starul 
internaţional înlemni şi strânse marginile pupitrului. Dar îşi 
reveni rapid şi se adresă din nou publicului. 

„Doamnelor şi domnilor, din păcate va trebui să părăsesc 
această sală de îndată. Vă rog să vă păstraţi locurile pentru a 
urmări o înregistrare de anul trecut în care eu citesc Iliada. Este 
foarte sensibilă şi sunt convins că vă va face plăcere. Viaţă 
lungă şi prosperă!” 

Cu paşi mari, CC Langa părăsi scena. „Du-mă la aeroportul 
Heathrow!”, se răsti la maestrul de ceremonii. „Soarta lumii 
depinde de chestia asta!” 


Capitolul 2 

La un kilometru jumate depărtare de Galeria Naţională, o 
siluetă îmbrăcată într-o salopetă pătată de îngrijitor se strecură 
neobservată în tomberonul din spatele hotelului Mount Nelson. 
Ghemuindu-se în formă de somon norvegian, încremeni când 
uşa de la bucătărie se deschise din nou şi o nouă porţie de 
resturi se prăvăli în tomberon. Se crispă când fu lovit în ochi de 
o pulpă de miel şi îşi muşcă limba pentru a nu ţipa când un 
pumn de caviar ucrainean îngheţat îi alunecă pe sub bluză. 
Durerea Îmi face bine, murmură el. Mmm. Şi chestia asta gri 
care mi se lipeşte de pantofi îmi face bine. Incercă să desprindă 
cu vârful degetelor ceea ce părea a fi o bucată de brânză 
garnisită cu grăsime de pasăre şi un lung fir de păr blond. 

Se făcu linişte, aşa că profită de moment. Incet se strecură pe 
uşă. In cameră se afla un bucătar, foarte concentrat în 
decorarea unei creme de ciocolată cu un sirop ce sclipea 
metalic. Asasinul ieşi din cameră şi în câteva momente se afla în 
dreptul apartamentului „Lady Chaterrley” de la etajul al doilea. 
Cheia pe care o primise se potrivea. In sfârşit, putea respira. 
Reuşise. Dar înainte de toate... 

In siguranţa apartamentului, îşi dezbrăcă salopeta, păstrând 
cămaşa şi ciorapii. Sângele directorului de muzeu se întărise 
deja, formând o crustă înduioşătoare, care scotea în evidenţă 
tonurile de ocru ale peticelor de piele. Custode/e. Ce s-a mai 
luptat, nenorocitu“! Un oponent pe cinste! Dar acum este 
vremea să mă purific. Este vremea să schingiuiesc carnea 
pentru a-şi ispăşi păcatele. Durerea îmi face bine. 

Deschise geanta micuță de pe pat, de unde scoase un tub de 
carton şi un cd player. Ingenunche încet lângă pat, aplecându-şi 
capul. Deschise capacul tubului de carton şi scoase patru 
postere. Introduse un cd în aparat. Cu mare grijă desfăşură 
posterele, pe care le fixă de pat cu o biblie şi exemplare din 
„Pagini aurii”.  Chipurile blânde şi familiare îl priveau, 
conferindu-i un sentiment de alinare. Se gândi cât de mulţumiţi 
păreau. Cât de puri! 

Muzica începu să răsune, iar el tresări la primele acorduri 
orchestrale. Pielea i se încreţi pe măsură ce sute de viori 
izbucniră într-o orgie în trei părţi. Respirația i se îngreună, iar în 
urechi simţea durerea atât de plăcută şi de familiară. Curând, va 


veni rândul cimpoiului, iar urgia îi va curăța sufletul. Şi apoi... 
purificarea supremă. 

Exact la timp. Vuietul cimpoiului. Stomacul începu să 
bolborosească, iar încheieturile îl dureau foarte tare. Se luptă cu 
dorinţa lăuntrică de a fugi, de a-şi băga degetele în urechi, de a 
vomita, de a se arunca pe fereastră în mijlocul unei petreceri de 
pensionare a unor taximetrişti englezi. Nu. Aşteaptă. Adevărata 
durere încă nu apăruse. Tremura incontrolabil în timp ce 
îngenunchea, agăţându-se de postere. Chipurile de pe pat 
zâmbeau în continuare. 

Al treilea călăreț din apocalipsa muzicală: naiul. Sunetul 
subţire şuieră prin încăpere, iar asasinul muşcă cu îndârjire 
pătura de pe pat, în timp ce picături mari de sudoare i se 
prelingeau pe frunte. Curând, Domnul meu, curând... 

Apoi veni rândul vocilor subţiri, întotdeauna vesele, diabolic 
de greţoase. Cântau despre plimbări cu sania în Austria, despre 
romantismul Parisului sau despre ţopăiala din Idaho. Cântau 
despre Lili Marlene sub al său felinar, despre picături de ploaie 
căzute pe trandafiri şi despre mustăţile pisicilor. lar în tot acest 
timp, asasinul sângera înăuntrul său, strângându-şi stomacul ca 
într-o gheară şi gemând în surdină. 

Era prea mult. Alunecă fără cunoştinţă pe podea, cu fire de 
sânge scurgându-i-se din nas şi un fior rece străbătându-i 
fruntea. În lumina soarelui sclipi coperta cd-ului: Cele mai 
îndrăgite cântece de călătorie ale lui Helmut Lotti. Din vârful 
patului zâmbeau larg Ge Korsten, Bles Bridges şi Steve 
Hofmeyer, neclintiţi de acolitul lor leşinat pe podea. 


6 Afişele de pe pat: Ge Korsten, cu numele întreg de Gérard Korsten (6 
decembrie 1927 - 29 septembrie 1999) a fost tenor sud-african de operă şi 
actor, cu mare influenţă în cultura Afrikaan. S-a născut în Rotterdam, Olanda, 
şi a emigrat împreună cu părinţii şi cei şapte fraţi în Africa de Sud la vârsta 
de nouă ani. Bles Bridges (22 iulie 1947 - 24 martie 2000) a fost cântăreţ 
sud-african. Şi-a început cariera muzicală în anul 1984, când primul său 
album a câştigat Discul de Aur într-o lună datorită vânzărilor (25.000 de 
albume vândute). Bridges a cântat apoi alternativ în Afrikaans şi în engleză. 
A fost foarte apreciat, dar şi controversat, datorită aluziilor la rasismul din 
Africa de Sud. Recent, a lucrat şi la Eurovision Africa de Sud. A murit în 2000 
într-un accident de maşină. Steve Hofmeyr (29 August 1964) este cântăreţ şi 
actor sud-african. A făcut parte timp de doi ani din forţele armate de graniţă, 
după care s-a înscris la Şcoală de Artă dramatică din Pretoria. Este un 
afemeiat renumit, având şi foarte mulţi copii ilegitimi. 


Telefonul începu să sune, iar asasinul tresări. „Stăpâne?”, 
răspunse el ametit. 

„Nu, domnule, sunt Mandy de la Recepție. Am un mesaj 
pentru dumneavoastră de la domnul Stăpân.” 

„Da?” 

„Da, domnule. Domnul Stăpân spune că un oarecare domn 
Langa se află acum la Galerie şi că trebuie să îl omorâţi şi pe el. 
L-am întrebat pe domnul Stăpân dacă aveţi nevoie să vă facem 
legătura cu un traficant de arme, dar mi-a spus că aveţi deja 
pistolul dumneavoastră propriu. Doriţi să trimit pe cineva sus să 
vi-l curețe? Mă tem că nu putem face mare lucru în privinţa 
evidenţelor balistice, cu atât mai puţin să modificăm ţeava, şi 
sunt sigură că nici nu aveţi timp pentru aşa ceva. Poate aţi vrea 
un masaj?” 

„N-am timp”, mormăi asasinul, ridicându-se şi căutându-şi 
pantalonii. Aşadar, l-au adus pe Langa. Era grav. Totuşi, Langa 
era un om. Putea să moară la fel ca oricare altul. Dacă bagi 
destule gloanţe în el, e puţin probabil ca oricine să reziste. Bine, 
cu excepţia lui Kaizer Tsebi, baronul taxiurilor, căruia încercase 
să-i facă felul anul trecut. „72-de-găuri Kaizer” i se spunea 
acum. Se pare că tipul înnebunea detectoarele de metale. 

Strecură rapid patru cutii de muniţie în buzunarele hainei şi 
ieşi grăbit în hol. 


Capitolul 3 

Desigur, soarta lumii nu depindea în mod tehnic de sosirea lui 
CC Langa pe aeroportul Heathrow, dar nu era cazul să îşi anunţe 
publicul că grădinarul său găsise un tip de păduchi de plantă pe 
tufa sa de trandafiri premiaţi. N-ar fi fost niciodată capabil să 
explice ura pe care o simţea pentru aceste insecte; nici 
răzbunarea pe care a jurat-o faţă de ele şi de neamul lor de 
când i-au distrus mamei sale singurul trandafir, pe când trăiau la 
fermă. Şi nici făgăduiala de a-i distruge din ziua în care a 
confundat o grămadă de păduchi de plante cu o porţie de 
budincă de sago. Dar vor afla curând răzbunarea lui: prototipul 
„A-fazil” era deja în teste, un aruncător de flăcări de mărimea 
unui ac de cusut, care putea distruge păduchii fără a-i dăuna 
plantei pe care stăteau. 

După treisprezece ore tensionate de zbor, se afla acasă, 
gonind prin bibliotecă, prin sala de dans şi în final în seră, 
pentru a afla în cele din urmă că grămada de păduchi nu era de 
fapt decât o bucăţică de budincă de sago, aruncată de bucătarul 
său temperamental în timp ce spăla vasele. Valetul stătea 
alături copleşit de ruşine, dar răsufla uşurat că stăpânul său 
sosise acasă. 

„Este vorba de familia Kebble”, spuse valetul. „Sunt aşa de 
bucuroşi că v-aţi întors. Din cauza modului în care capitolul întâi 
a urmat imediat după prolog, au crezut că vă aflaţi la Londra în 
momentul în care a fost ucis custodele muzeului. Slavă 
Domnului că aţi fost întârziat la limită de o chichiţă narativă”. 

Langa era îngrozit. „Custodele muzeului? Ucis? Narativ?” 

„Acum o jumătate de oră. În sala Pierneef de la Galeriile 
Naţionale. V-au rugat să mergeţi acolo de îndată. Din fericire, 
casa dumneavoastră maiestuoasă, şi totuşi modernă, se află la 
doar câteva minute de Galerii. Să aduc Jaguarul în faţă, 
domnule?” 

Dar Langa deja dispăruse. 


Un marş rapid pe bulevardul Regina Victoria, un pas sprinten 
pe lângă grădina de trandafiri, un salt buiestraş cu respiraţia 
ţinută pe marginea heleşteului acoperit de peştişori morţi şi 
cioturi de ţigări, o urcare în viteză a treptelor de marmură şi 
Langa ajunse la poarta Galeriilor Naţionale. O femeie-paznic 


micuță şi dolofană, cu o uniformă cu cel puţin două numere mai 
mari, îl opri pe Langa cu o mănuşă ridicată. 

„Bine aţi venit la Galeriile Naţionale Sud-Africane! Cu ce 
treburi pe aici?” 

Langa privi peste umărul femeii în holul întunecat. „Sunt CC 
Langa. Mă aflu aici în legătură cu incidentul din Sala Pierneef.” 

„Ce incident în Sala Pierneef?” 

„Nu ştiu exact”, spuse Langa, privindu-şi ceasul cu nerăbdare. 
„Acum vreau să aflu.” 

„Ai de gând să ungi ceva cu gem?” 

„Poftim?” 

„Ştiu eu ce faceţi voi! Veniţi pe aici cu sandvişuri cu gem şi 
ungeţi picturile cu gem şi faceţi o grămadă de zgomot!” 

„Zgomot?” 

„Nu este voie să vorbeşti în galerie!” 

„Doamnă”, îi spuse Langa, uitându-se din nou peste umărul 
ei, „vă pot asigura că o şoaptă academică se acceptă.” 

„Nu!”, ţipă femeia dintr-odată. „Faceţi zgomot şi ungeţi 
picturile cu gem, iar eu am să îl chem pe supraveghetor!” 

„Pentru Dumnezeu...” 

„Haide!”, se răsti ea, înghiontindu-l în pieptul hainei. „Arată- 
mi buzunarele! Voi, ăştia, mereu vă ascundeţi sandvişurile cu 
gem prin buzunare şi apoi mâăzgăliţi desenele, iar eu am să îi 
chem pe supraveghetor! Hai, arată-le!” 

„Dar nu am timp pentru aşa ceva!”, spuse Langa, în timp ce 
îşi golea buzunarele. Scoase un baton de Jelly Tot, iar femeia- 
paznic oftă satisfăcută. 

„Ai văzut?”, se răsti ea. „Aveai de gând să o molfăi şi după aia 
să o scuipi în palmă pentru mai târziu şi să o întinzi pe desene!” 

„Cum spui tu!”, zise Langa. 

Aruncă batonul cu îndemânare în aer, pentru ca privirea 
gardianului să fie atrasă pentru un moment de zborul acestuia. 
Între timp, mâna lui Langa găsi cu dibăcie un anumit punct de 
pe ceafa femeii. Aceasta se prăbuşi fără un sunet. Coma indusă 
avea să dureze cam o oră: deja o veveriţă depăşi pragul pajiştei 
şi se afla pe trepte, cotrobăind prin geantă. Langa păşi peste 
corpul leşinat, iar veverița o zbughi în lumina soarelui, cu un 
card Truworths şi un permis de conducere sclipindu-i între dinţi. 


Un om înalt şi subţire venea grăbit prin hol, frecându-şi 
mâinile. 

„Domnule Langa! Ce bine că aţi sosit! Eram îngrijoraţi că v-aţi 
putea afla încă în Londra, având în vedere...” 

„Da, ştiu, capitolul întâi şi prologul. Mi s-a spus ce s-a 
întâmplat.” 

„Excelent”, spuse omul, conducându-l pe Langa de-a lungul 
unui coridor de marmură. „Spuneţi-mi, domnule, cunoaşteţi 
premiul Kebble?” 

„Sigur, m-am aflat pe lista scurtă în 2003 şi 2004”. 

„Firesc. Deci nu mai e nevoie să vă spun că în fiecare an 
artiştii îşi depun lucrările, iar câştigătorii primesc ca premiu o 
sumă frumuşică?” 

„În mod evident, eşti un om cu un intelect limitat”, răspunse 
Langa. „Dar ce legătură am eu cu toate astea?” 

„Veţi înţelege imediat. Totul se află în Sala Pierneef, chiar în 
faţă. Ca să fiu cinstit, nu am nici cea mai vagă idee despre ce a 
vrut artistul să transmită sau care este mesajul creaţiei sale, şi 
înţelegi în ce situaţie jenantă ne aflăm dacă reuşeşte să intre în 
competiţia Kebble din acest an. Speram că dumneavoastră să 
puteţi descifra mesajul. Pe uşa aceasta, vă rog!” 

Langa împinse uşa şi încercă să cuprindă scena din faţa sa. 

Doamne Sfinte! 

Îşi ridică mâna la gât pentru a-şi lărgi cravata. 

„Este foarte bună, nu-i aşa?”, comentă slăbănogul. „Foarte 
sugestivă, chiar îndrăzneață. Şi, bineînţeles, nu trebuie să vă 
mai spun eu, este genul de creaţie care zguduie lumea artei 
zilele astea. Cu siguranţă va intra în competiţie, de aceea avem 
nevoie disperată de diagnosticul dumneavoastră.” 

Langa arătă spre podea, încercând din răsputeri să-şi menţină 
echilibrul vocii. „Chestia aia este ceea ce cred eu că este?” 

„Mă tem că este”, răspunse slăbănogul. 

Doamne Sfinte! 


Capitolul 4 

Numele asasinului era Victor Verster, iar în acel moment îşi 
cumpăra îngheţată pe băț de la un chioşc din Company 
Gardens, la o sută de metri de locul în care CC Langa privea 
şocat. 

„De care ai?”, se răsti Verster, ferindu-şi ochii de lumina 
soarelui cu un exemplar al revistei sud-africane de succes 
„Huisgenoot”?. Incepea să-şi simtă ceafa fierbinte. 

Vânzătorul îşi deschise lada frigorifică şi privi înăuntru. „Am 
Rachete Portocalii, Căpitanul Crunchy, Wizzy-cangurul din nuc. 
Mai am şi Unduiri de Muson şi Porno Extrem.” 

„Porno Extrem?”, şopti Verster, simţindu-şi intimitatea violată. 

„Vrei?” 

„Nu. Dar ce fel de nume e ăsta pentru îngheţată pe băț?” 

Vânzătorul dădu din umeri. „Frate, eu doar lucrez aici. Puştilor 
le place Porno Extrem. E cu migdale. Şi miroase a lipici.” 

„Dă-mi Plăcinta Eschimosului.” 

„Nu am Plăcinta Eschimosului, şefule. Nu se mai fabrică.” 

„Futu-i!” se supără Verster. „De când?” 

„Eu doar lucrez aici, negroteiule. N-am mai văzut Plăcinta 
Eschimosului cam din 1990.” 

„Tu-i mama mă-sii de corectitudine politică!”, mârâi asasinul. 
„Dă-mi atunci Unduiri de Muson. Ala albastru.” 

Vânzătorul îi aruncă lui Verster o privire piezişă şi dădu din 
cap. „Am şi eu văr care e albino. Dacă vrei îţi pot oferi şi nişte 
cremă solară. Am cu factor de protecţie de până la 60!” 

Verster răbufni ca o viperă scuipătoare. Dintr-o săritură trecu 
peste tejghea şi îl trânti pe vânzător la pământ. inchise uşa 
chioşcului şi începu să îşi lovească victima, dându-l cu capul de 
un coş de acadele. 

„Eu nu sunt albinos!”, şuiera printre lovituri. „Suntem doar 
mai decoloraţi din partea mamei!”. Zece secunde mai târziu, 
asasinul îl lăsase pe vânzător să zacă inconştient în lada 
frigorifică, acoperit de vată de zahăr şi cu două bețe de acadea 
înfipte în nări. Închise capacul lăzii şi dădu temperatura la -45*C. 
Zâmbi mulţumit. 

„Răcoreşte-te, amice! Albinosul te-a hăcuit!” 


7 Cea mai populară revistă sud-africană cu informaţii de interes general 
pentru viaţa de familie, mondenă şi culturală. 


Apoi Verster se întoarse spre galerie şi traversă pajiştea din 
faţă, pantofii săi gri lucind în razele de soare. 


* 


Apariţia bruscă a unui asterisc nu îl încetini deloc, iar în două 
minute se strecură pe uşa Galeriei. Femeia-paznic leşinată nu se 
mai afla pe trepte, deoarece fusese târâtă în boscheţi, unde 
veveriţele Grădinii îşi făceau de cap cu ea. Şuviţele de păr îi 
căzuseră lui Verster pe frunte, dar îşi linse palmele cu 
experienţă şi le lipi cu precizie din nou pe chelie. 

În timp ce îşi croia drum de-a lungul coridorului către Sala 
Pierneef, se zgâia la desenele de pe pereţi. Doamne, dar arta e 
chiar nasoală! Odată, de mult, găsise un desen care îl 
impresionase foarte tare: un pui de cerb cu nişte lacrimi imense, 
în spatele căruia se întindea un foc teribil. Încă îşi amintea titlul: 
„Mama Căprioară spune să nu faceţi foc în pădure”. Îi arătase 
desenul şi tatălui său. 

„De ce plânge puiul de cerb. Tati?” 

„Pentru că este un pămpălău de fătălău, băiete”, îi 
răspunsese Tata Verster. 

„Dar va supravieţui?” 

„Nimeni nu scapă”, îi spusese tatăl. „Şi căprioarele în special. 
Căprioarele sunt carne pe băț, piştocule. Carne pe băț de fătălăi. 
Spune-i soră-tii să-şi pună nişte pantaloni. Nu e prea creştineşte 
din partea ei să umble aşa despuiată pe tractor.” 

Da, arta e cam nasoală. 

Îi putea auzi vocea lui Langa în camera din faţă, rostogolindu- 
se prin spaţiul larg al sălii precum un şuvoi de ciocolată caldă. 
Va trebui să se mişte rapid. 

Uşa mică, proptită în încuietorile din perete, s-a deschis exact 
cum prevăzuse Stăpânul. O închise încet în urma sa şi se forţă 
să vadă prin întuneric. Nimic. Pipăi cu mâini nesigure şi simţi o 
bară de metal umedă şi rece, nişte trepte, o scară. Incepu să 
urce. Încet încăperea se mai lumină puţin şi observă că trecea 
pe lângă nişe întunecate scobite în bucăţi mari de piatră. 
Catacombe, îi spusese Stăpânul. Locul în care criticii de artă vin 
să moară. Ici-colo se puteau vedea petice de tweed mucegăit 
sau filtre de ţigară infestate de viermi. 


În cele din urmă, ajunse într-un pod întunecat şi pipăi 
podeaua prăfuită, încercând să ajungă în dreptul unei raze de 
lumină care răzbea de jos. Molfăind gânditor îngheţata 
„Unduirile Musonului”, Verster se aplecă să privească printr-o 
găurică. Işi scoase pistolul, îşi propti coatele în podea şi ţinti cu 
atenţie spatele lui Langa. 


Capitolul 5 

În sala Pierneef, oroarea lui Langa se transformase în 
confuzie. Iniţial, nu văzuse decât sânge, găleți întregi de sânge 
peste tot, sub cadavru, pe pereţi, picurând din tavan, dar curând 
groaza făcu loc unei întrebări sâcâitoare, ca şi cum o ghicitoare 
încerca să răsune în mintea sa înfierbântată. 

„Se pare că a fost împuşcat aici”, spuse Langa, îndreptându- 
se către un punct lângă uşă, „şi a reuşit să se târască până 
aici.” Păşi încet prin sânge, pierdut în gânduri. „Apoi a fost din 
nou împuşcat aici, probabil de zece sau de douăsprezece ori, 
dar a reuşit să se ridice pe bancă, după cum arată amprentele 
astea. După care...” 

Omul înalt şi slab devenise nerăbdător. Arătă spre urmele 
lăsate de Langa: „Credeţi că e bine să faceţi chestia asta?” 

„Ce anume?” 

„Să... ştiţi dumneavoastră, să stricaţi creaţia?” 

„Doamne Sfinte!”, exclamă Langa. „Dumneata cam ce crezi 
că înseamnă toată tevatura asta?” 

Omul dădu din umeri. „Păi... o creaţie de artă conceptuală, 
desigur.” 

Langa se apropie de el şi îl zgâlţâi. „Aici a avut loc o crimă! 
Directorul muzeului a fost ucis! A fost împuşcat de patruzeci şi 
trei de ori şi spintecat cu o macetă. lar acel ferăstrău de lemne 
din hol a fost adus aici cu puţin timp în urmă, ceea ce mă face 
să cred ca asasinul a fost întrerupt înainte de a-şi termina 
treaba.” 

Slăbănogul îl privi şocat: „Şi?” 

„ŞI nimic, poltron leşinat ce eşti!” 

O lumină păru că străbate subit privirea slăbănogului. 
„Sugeraţi cumva că asta nu este doar o crimă conceptuală?” 

„Exact”. 

„Şi nici nu credeţi că va intra în competiţia pentru premiile 
Kebble?” 

„E puţin probabil.” 

Slăbănogul se întoarse pe călcâiele sale băţoase şi se 
îndreptă spre ieşire. „In cazul asta, eu nu mai am ce căuta aici.” 

Langa îl privi plecând şi reveni la scena însângerată din faţa 
sa. 

Intr-adevăr, era vorba de trei serii de Împuşcături separate, 
urmate de figura cu maceta. Dar cum se putea explica 


poziţionarea bucăţilor de corp? De ce se aflau picioarele tocmai 
la peretele din vest, exact sub un peisaj pictat de Pierneef, iar 
trunchiul şi capul în mijlocul sălii? Şi cum de braţele se aflau mai 
departe? Mai mult, ce căuta un crenvurşt însângerat să 
plutească în răcitorul de apă de lângă uşă? 

„Ah, dacă pereţii ar putea vorbi!” 

„Pereţii nu pot vorbi”, se auzi din spate o voce cu un puternic 
accent german. Langa se întoarse pentru a vedea un om în 
vârstă încălţat cu sandale şi cu şosete albe stropite de sânge. In 
mâini ţinea o cameră video, acoperită de o şapcă kaki la fel de 
murdară ca şosetele. „Pereţii sunt făcuţi din material insensibil 
şi nici nu au capacităţi fizice de a produce cuvinte.” 

„Eşti turist, nu-i aşa?” 

„Doar în ţara dumitale”, răspunse germanul. „În ţara mea 
sunt producător de filme erotice uşurele”. 

Mintea lui Langa evalua deja posibilităţile. Camera de filmat! 

„Ai filmat ce s-a întâmplat aici?”, şopti pe nerăsuflate. „Te 
rog, dragă neamţule cu sandale uşoare, te rog, spune-mi că ai 
filmat ce s-a întâmplat aici!” 

Omul zâmbi: „Preferi digital sau bandă?” 


Langa era din nou singur, prea şocat pentru a se mişca. 
Germanul plecase, chemat de nevastă pentru a se alătura 
grupului care vizita pinguini şi negri. 

Exact cum am crezut. Trei rafale, figura cu maceta. Dar apoi... 

Directorul de muzeu îşi aranjase singur părţile corpului prin 
sală. 

Langa încă nu-şi credea ochilor, dar ştia ce văzuse - acea 
disperare eroică, îngrozitoare, chiar înainte de a se opri caseta. 
În cele din urmă, se scutură din această stare ca un ogar rusesc 
pe malul mării şi se apropie de braţele paralele, aşezate cu 
palmele în jos. Ca şi cum ar indica ceva... Dar ce? Nu se lega 
deloc. 

„Domnul Langa?” 

Era vocea puternică şi clară a unei femei tinere, complet 
nuanţată de un accent franțuzesc. Langa se răsuci pentru a 
vedea un exemplar galic feminin, ameţitor, stând în uşa sălii, o 
floare de Provence ce răspândea parfum de usturoi şi levănţică, 
lumina soarelui învăluindu-i curbele care implorau viteza a patra 
a unei Alfa Romeo într-o după-amiază aromată în Corsica. 


Langa încuviinţă şi zâmbi. „lar numele dumneavoastră este? 
Ştii, o grămadă de oameni tot vin şi pleacă de azi dimineaţă, 
fără să îşi spună numele - directorul muzeului, slăbănogul, 
turistul. E cam obositor.” 

„Sunt agent special Julie Citroen”, se conformă ea. 

„Eşti cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o 
vreodată”, spuse Langa ameţit. „Vreau să fac dragoste cu tine 
ca un titan, ca un zeu, ca un tap.” O strânse în braţe, 
adulmecându-i adâncitura gâtului. Transpiratie stătută. Nu-i 
nimic. Vom face duş. Puţină pudră de talc şi o picătură de 
Channel No 5. Şi apoi mai mult sex precum caprele. „Vreau să 
îmbătrânesc lângă tine”, îi şopti el. „Vreau să stăm împreună 
sub un măslin în soare, să cânt la mandolină, cu nepoți alături 
care să joace bile şi să facă brânză Camembert. lar tu vei cânta, 
probabil ceva gen La vie en rose. 

„Nu am voce”, murmură ea, „mândreţe de bărbat ce eşti!” 

„Nici măcar nu ştiu cu ce te ocupi!”, spuse Langa, lingându-i 
lobul urechii. /hu... iz de picioare... nu a fost o idee bună. Îşi 
şterse discret limba cu mâneca. 

„Sunt criptograf la poliţia franceză”, şopti ea. 

Langa încremeni speriat. 

„Nu poţi rămâne”, şuieră el. „Trebuie să dispari urgent. 
Suntem în mare, mare pericol!” 


Capitolul 6 

„Nu poţi rămâne!”, şopti Langa, dându-şi seama de 
consecinţele amnezice ale întreruperilor de capitol. „Trebuie să 
dispari! Urgent! Suntem în foarte mare pericol!” 

„Dar de ce, micuțul meu tautologist?”, murmură agent special 
Julie Citroen. 

Langa privi disperat în jur. „Dacă avocaţii pentru drepturi de 
autor ai lui Dan Brown află de tine, mă vor distruge! Înţelegi, 
nu? Dacă erai criptograf la poliţia suedeză sau, măcar, o 
curtezană din Franţa, am fi avut ceva magic împreună. Dar în 
condiţiile astea, editura Penguin Books nu se poate atinge de 
tine.” 

„C'est la vie”, oftă ea. Îşi flutură coada ca de cal pe umeri în 
timp ce se întoarse şi păşi afară din viaţa lui CC Langa. 

„Domnul Langa?” Era o altă voce puternică şi clară de femeie, 
ameţitor marcată de un accent specific oraşului estic Benoni?. 
Se întoarse pentru a putea privi un minunat exemplu de 
feminitate sud-africană împiedicându-se într-un mers şovăitor 
pe nişte pantofi cu toc ascuţit şi căzând în clipa următoare. 

„Naşpa!”, scrâşni ea, frecându-şi genunchiul lovit. „Tocurile 
astea păreau mai comode în vitrină!” Se ridică încet şi îşi testă 
cu grijă gleznele prin câţiva paşi spre Langa, căruia îi întinse 
mâna. Acesta i-o sărută delicat. „Stienie Labuschagne, Divizia 
Specială. Sora mea Piepie pronunţă „Labu-shane”, dar mama 
zice ca noi nu suntem oameni mândri, mai ales de când tata s-a 
îmbolnăvit de plămâni şi a fost dat afară de la slujbă, aşa că mie 
îmi convine şi „Labu-skach-nie”. 

Langa era, din nou, răvăşit. „Eşti a doua în topul celor mai 
frumoase creaturi pe care le-am văzut vreodată!”, murmură el. 
„Mai ales că nu miroşi urât!”. Într-adevăr, frumoasa femeie 
răspândea în jur o minunată aromă de iasomie şi pisici. 


3 Oraşul Benoni: face parte din districtul de est al provinciei sud-africane 
Gauteng. Oraşul s-a format în jurul anului 1881, când generalul Johan Rissik 
nu mai putea atribui acte de proprietate tuturor parcelelor virane. A denumit 
regiunea Benoni („fiul născut din chinuri”), după numele dat de Rachel fiului 
său în cartea Genezei din Biblie. În septembrie 1887 a fost descoperit aur şi 
s-au dezvoltat câteva mine de aur. Oraşul a devenit cunoscut pentru un timp 
ca „Micul Cornwall”. De asemenea, Benoni este oraşul natal al actriţei 
Charlize Theron, câştigătoare a Oscar-ului în 2003. 


Stienie se îmbujoră şi îşi împinse tocul în podeaua de lemn. 
„Ah, nu mai spune. M-au avertizat că eşti fermecător, dar nu şi 
că arăţi incredibil de bine!” 

„Mă dau cu cremă hidratantă”, explică Langa. „Dar gata cu 
joaca: presupun ca te afli aici pentru asta?” Arătă spre podea. 
„Cred că directorul muzeului încearcă să ne spună ceva despre 
asasinul său, dar nu îmi pot da seama ce.” 

Stienie păşi spre locul în care se aflau braţele. „Ce ciudat: 
porţiunea din dreptul degetelor este mai lucioasă decât restul.” 
Imediat se aplecă şi începu să adulmece dalele parchetului. 
„Miroase a pin cu o atingere de rouă nordică care aduce a igienă 
şi confort domestic.” 

„Uite şi în partea asta”, spuse Langa, trasând conturul lucios 
al parchetului cu un vârf de deget însângerat. „Sunt... sunt... oh, 
Doamne!” 

Erau litere. 

Litere lustruite în podeaua de lemn. 

„Dar cum este posibil?” exclamă Stienie. 

Langa îşi dădu seama imediat. Intoarse cu grijă braţul drept. 
Se auzi un zgomot metalic. O conservă mică, plată era ascunsă 
dedesubt. 

„Cremă de lustruit Cobra”, spuse el. „La fel de eficientă ca 
cerneala simpatică. Este invizibilă pentru majoritatea, nu şi 
pentru un ochi de specialist.” 

Stienie rămăsese în spate, studiind cu atenţie parchetul. 
„Există două rânduri de cuvinte.” 

Da, era evident, acum când Langa ştia unde să privească. 
Cuvintele străluceau în lumină: 

Aer sub grațioasa Elena din Troia 
Mai jos Turin şi, desigur, Hitler aici! 

„Este o şaradă!”, exclamă Stienie. 

„Cu siguranţa eşti un produs al Sistemului educaţional bazat 
pe concluzii”, răspunse Langa în timp ce se aplecă să ridice 
cutia de lustru. Se simţea ciudat de când o descoperise. Este 
oare posibil? Nu. Şansele ca cineva să răscolească acel secret 
erau infime. Şi totuşi... 

Deschise cu atenţie capacul şi privi înăuntru. 

Suprafaţa cremei de lustruit era zgâriată şi pătată de sânge în 
locurile în care degetele tremurânde ale custodelui râcâiseră 
pentru a scrie mesajul său muribund. Dar victima mai lăsase un 


mesaj, un mesaj care îl înfioră pe Langa, pentru că nu era posibil 
ca directorul să ştie. Cu toate astea, se afla acolo, pe suprafaţa 
cremei, cât se poate de clar: 

Crăciun Fericit! 

Langa rosti cu mare greutate: „Trebuia ca eu să ajung aici. Nu 
ştiu de ce, dar se pare că sunt o piesă a acestui puzzle.” 

Dar Stienie nu îl mai asculta. Văzuse o sclipire în spatele unei 
lumini din tavan. Şi o alta... 

Dintr-odată, Langa se prăbuşi, cu o explozie de durere 
inundându-i ceafa. Stienie urla, dar vocea ei părea foarte 
îndepărtată. Apoi începură împuşcăturile. Trei, cinci, nouă, 
duzini întregi. Gloanţele şuierau ricoşând din podea. Stienie 
stătea în genunchi şi înjura ca un marinar, în timp ce trăgea din 
răsputeri spre tavan. Deodată, lumea deveni un loc întunecat şi 
tăcut. Înainte să leşine, Langa simţi sângele cald, de pe 
pardoseală, mângâindu-i obrazul. 


Capitolul 7 

Langa se trezi brusc, cu o înţepătură puternică în nări. Stienie 
îi ţinea sub nas un cartof prăjit înmuiat în sos Prego. 

„Bun venit înapoi, domnule Langa!” 

Langa stătea întins cu capul în braţele ei, pe o pajişte drăguță 
cu flori pe margine. Frunze verzi de stejar pluteau deasupra, iar 
puţin mai încolo o pereche de miei zburdau printre o mulţime de 
narcise. Se ridică ameţit şi privi în jur. 

„Unde ne aflăm?”, întrebă el, în timp ce durerea îi revenea în 
creieri. 

„În Grădinile Companiei. Galeria e puţin mai departe. Te-am 
cărat de acolo şi cred că din greşeala ţi-am pătat pantalonii cu 
rimel.” 

„Trăgătorul!”, izbucni Langa. „Nu suntem în siguranţă aici!” 

Stienie zâmbi. „Relaxează-te. Aici vin să doarmă angajaţii 
municipalităţii în tura de după-amiaza. Locul este complet 
invizibil din afară.” 

Langa îşi dădu seama că avea dreptate. Viceprimarul din 
Cape Town moţăia într-un colţ retras, cu o cerere de eşalonare a 
plăţilor acoperindu-i ochii, în timp ce patru gunoieri aţipiseră la 
umbra azaleelor. 

„Cred că sunt rănit”, spuse Langa. Pe cap avea sânge uscat, 
iar umerii îi ardeau. „Câte gloanţe a tras?” 

Stienie dădu din umeri. „Niciunul, din câte am văzut eu. Părea 
că i-ar fi înţepenit degetul pe trăgaci şi am văzut că şi-l masa.” 

„Dar toate împuşcăturile!” exclamă Langa uimit. 

„Ah, din păcate, domnule, eu am tras!”, îi răspunse Stienie şi 
îşi deschise haina pentru a-i arăta un pistol cu ţeava scurtă. „L- 
am primit de la fratele meu la cea de-a şaisprezecea aniversare. 
Şi este legal în foarte multe state. Nigeria, Afganistan. Poate 
chiar şi în Sudan.” 

„ŞI l-ai nimerit?” 

„Sunt sigură că am nimerit anumite părţi din el. E greu de 
spus, cu toate bucăţile de tavan care tot cădeau.” 

„lar eu din cauza asta am leşinat?” 

Stienie chicoti şi se înroşi. „Nu, domnule, tot din cauza mea 
aţi căzut. Stăteaţi în dreptul țintei mele, aşa că a trebuit să vă 
dobor.” 

Langa era şocat. „M-ai pocnit cu pistolul?” 


„În Divizia Specială numim asta Bubuială Non Opţională 
pentru Imobilizare. Am încercat să folosesc partea mai moale a 
ţevii, dar câteodată, când sunt agitată, devin cam 
neîndemânatică. Îmi pare foarte rău, domnule Langa!” 

Langa dădu din mâna a /as-o baltă! Ego-ul său şifonat conta 
prea puţin în comparaţie cu descoperirea uriaşă pe care o 
făcuse cu câteva momente înainte de dezlănţuirea iadului. 
Crăciun Fericit! Crema de lustruit Cobra. Trebuia să ajungă într- 
un loc sigur, unde să poată analiza toate astea. 

„Este absolut necesar să ajungem la Golful Camps?, ştiu un 
adăpost unde putem planifica următoarea mişcare. Este foarte 
confortabil şi servesc nişte ficăţei de pui teribil de gustoşi. Vin şi 
o grămadă de paparazzi! Este foarte scump, dar eu întotdeauna 
cred că cifrele mari oferă siguranţă. Însă tu va trebui sa te 
deghizezi puţin.” Îi desfăcu rapid trei nasturi de la cămaşă. „Aşa 
e mult mai bine.” 

„Mergem cu maşina ta?”, întrebă Stienie, în timp ce ieşeau în 
stradă pe poarta grădinii. 

„Nu, e mult prea riscant. Nu am găsi niciodată loc de 
parcare.” 

Un taxi tocmai trecea pe lângă ei. Langa îi făcu semn. 

„Cât ne costă până la Golful Camps?” 

„Cincizeci de euro. Cash.” 

„Nu am decât carte de credit.” 

„Atunci vă costa optzeci de euro.” 

„Uite ce e, avem o urgenţă...” 

„Două sute de euro.” 

Cu o mişcare dibace, Stienie îşi scoase arma şi o înfipse adânc 
într-una dintre nările şoferului. 

„Îţi putem oferi treizeci şi cinci de ranzi cash”, şopti ea, „şi 
nişte gumă de mestecat fără zahăr.” 

„S-a făcut!”, spuse taximetristul. 

Priveau în tăcere în timp ce treceau cu viteză pe lângă 
sclipirile oceanului, iar zece minute mai târziu taxiul opri pe o 
stradă aglomerată, flancată de palmieri. Stienie îi dădu şoferului 


° Golful Camps: suburbie a oraşului Cape Town. În timpul iernii, este o 
staţiune turistică de succes atât pentru europeni, dar şi pentru localnici, 
datorită climei calde, a turneelor de volei de plajă şi a unei vieţi de noapte 
foarte palpitante. A fost denumit după un marinar invalid, Ernst Friedrich von 
Kamptz, care s-a stabilit aici în 1778. 


cei treizeci şi cinci de ranzi şi pachetul de gumă, îşi retrase 
pistolul din spatele acestuia şi îi mulţumi pentru ajutor. 


Adăpostul era o clădire cu două etaje, a cărei faţadă din oţel 
şi sticlă avea deasupra un pahar enorm de cocktail conturat din 
neon albastru. La etajul al doilea duzini de oameni albi identici 
îşi mişcau buzele citind meniuri sau mesaje pe telefon. 

Portarul se înclină la vederea lui Langa. „A trecut ceva vreme, 
domnule.” 

„Chiar prea mult, Philemon. Aş dori masa mea obişnuită.” 

Stienie privea mirată grupurile de oameni morocănoşi care 
stăteau în tăcere în sala principală, răscolind plictisiţi salatele 
sau adăugând apatici un nou strat de ruj. „Şi ei se ascund?”, 
şopti ea. 

„În mare parte”, îi răspunse Langa. 

„De ce se ascund?” 

„De soţi sau soţii, de biblioteca la care sunt abonaţi, de 
grădinarul Silas, care crede că aventura a atins acel punct în 
care nu mai este nevoie ca el să poarte prezervativ... Cine ştie?” 
Trecură pe lângă masa unei femei care trăgea pe nas liniuţe de 
praf alb, printr-o hârtie rulată de o sută de ranzi. Langa i-o arată 
lui Stienie plin de milă. „Cremora!. Este la reabilitare, dar 
tânjeşte după rutină.” 

„Uau!”, se miră Stienie, „probabil că are nasul plin de lapte 
condensat!” 

Ajunseră în final la masa lor, situată într-un separeu discret 
lângă geam. Aici e linişte, gândi Langa, e discret. Parcă prea 
discret. Nu, devenise paranoic. Reputația localului era nepătată. 
Revista Top Billing venise aici odată şi descrisese localul ca fiind 
„O atingere plăcută a cosmopolitanismului european, îmbinată 
cu misterul oriental, în deplină concordanţă cu vibrația africană, 
cu tonuri naturale şi nuanţe organice, în armonie cu arhitectura 
de oţel şi sticlă, ambele unindu-se într-o explozie de sinergie 
artistică, în viziunea de azur, smarald, sidef, rubin, safir precum 
Caraibele Oceanului Atlantic, care celebrează din plin spiritul 
uman şi geniul creativ inerent în orice fiinţă umană de pe 
planetă.” 

Langa habar nu avea ce însemna chestia asta, dar 
prezentatorul care citea descrierea, cu o grimasă din ce în ce 


10 Cremora: marcă de lapte praf. 


mai puternică pe măsură ce rămânea fără aer, purta un costum 
Armani. Şi dacă era să aleagă între Armani şi coerenţă, Langa ar 
fi ales costumul. Oricând. Din fericire, nu va trebui niciodată să 
aleagă: era unul dintre beneficiile de la sine înţelese datorită 
aspectului său extraordinar şi erudiţiei sale uimitoare. 

„Nu”, se gândi Langa relaxându-se în scaun, „suntem la mare 
adăpost aici.” 

„CC Langa”, şopti o voce. Stienie privea îngrozită o siluetă 
invizibilă în spatele lui. „Pune mâinile pe masă şi desfă 
picioarele! Fundul tău îmi aparţine...” 


Capitolul 8 

La nouă mii de metri deasupra deşertului Karoo!!, episcopul 
Festus Aringarosi îşi deschise în braţe servieta argintie pentru a 
mia oară. Nu puteai fi niciodată în siguranţă având o asemenea 
sumă la tine. Se uită în jur pentru a fi sigur că nu îl privea 
nimeni, dar se afla totuşi într-un avion al Liniilor Aeriene Sud- 
Africane, aşa că asistentele de zbor nu mai veniseră la clasa 
Economic de o oră. In privinţa celorlalţi pasageri, nu era niciun 
pericol de a fi spionat: toţi erau în stare de inconştienţă din 
cauza lipsei de oxigen din cabină (o noua metodă de 
economisire a fondurilor pentru a se echilibra recentele pierderi 
datorate unui director al companiei, care folosise un elicopter în 
sistem charter pentru a merge cu amanta la diverse întâlniri). 

Şi iată şi banii: două sute de ranzi în bancnote noi şi 
portocalii. Işi pipăi cu grijă roba unde se afla plicul sigilat lipit cu 
scotch de pieptul său. Era acolo. Banii şi informaţiile 
transportate aveau să schimbe vieţi pentru totdeauna. Şi mai 
ales o anumită viaţă. Simţi un fior de euforie intimă. Azi, el 
însuşi, mâna dreaptă a Frăției, avea să joace rolul Creatorului. 
Acolo unde nu exista nimic, până la apus se va crea un nou 
orizont, o nouă ordine. Va răsări un nou nume. Pipăi din nou 
plicul. 

Episcopul Aringarosi îşi controlă ceasul. Era prânz. Timpul 
pentru a-l contacta pe Învățător. Scoase celularul din servietă şi 
privi din nou în jurul său: asistentele de zbor erau probabil 
ocupate cu frecatul picioarelor celor de la clasa Business, dar 
ştia că, de regulă, pietrele ponce erau stocate în cutiile de 
bagaje de la Economic, aşa că nu trebuia sa rişte să fie prins 
vorbind la telefon. Va trebui să sune din toaletă. 

Uşor de zis, greu de făcut. Incercă să îşi târască servieta pe 
lângă perete şi îşi prinse cu putere şoldul, pentru a-şi smulge 
piciorul de sub scaunul din faţă. Apoi dreptul: observă că un 
şurub sau nit al scaunului îi lăsase o urmă roşie în genunchi, dar 
ca de obicei, nu simţi nimic. Apucă cu putere braţele scaunului 


11 Deşertul Karoo: zonă de semi-deşert în sudul Africii de Sud, în care se află 
şi Rezervaţia naţională de animale sălbatice Karoo, fondată în 1979. Este o 
rezervaţie formată în principal din mamifere specifice deşertului, ca Vulturul 
Negru şi diferite specii de țestoase, iar autorităţile susţin că aici trăiesc cele 
mai multe exemplare de acest fel ca în oricare altă rezervaţie. Şi alte specii 
pe cale de dispariţie, ca rinocerul negru sau iepurele de tufiş, au fost 
instalate cu succes în zonă. 


şi începu să se ridice şi să se împingă spre locul alăturat, 
târându-şi picioarele. Femeia din scaunul de la culoar tocmai îşi 
termina micul dejun: bucatele uscate de carne de porc în 
saramură, udate cu sos Oros. Nu dădea impresia că l-ar ajuta pe 
Episcop. Deci îi va lua ceva timp să iasă. 

Încă îşi putea aminti senzaţia de a folosi oricând picioarele, de 
a sta jos şi de a se ridica, de a sări şi de alerga, asta înainte de 
a-şi pierde orice simţ de la şold în jos. Chiar fusese considerat 
un om agil cândva. 

De fapt, acea vreme era cam cu trei ore în urmă. Dar locul de 
la clasa Economic îl transformase într-o epavă paralizată, aşa că 
se târa pe culoar împingând servieta cu bărbia, în timp ce prin 
minte îi trecură gânduri necreştine despre liniile aeriene şi 
despre rata lor de profit. 

Cu toate acestea, efortul fizic îi făcu bine, în ciuda 
zgârieturilor pe care le avea în barbă din cauza mochetei. 
Sângele îi reveni în cele din urmă în genunchi şi se ridică cu 
greu pentru a intra în cabina de toaletă. Formă numărul 
memorat la care îi răspunse vocea gravă şi familiară. 

„Învăţătorule!”, şopti Episcopul, „am banii şi informaţiile. 
Totul decurge conform planului?” 

„Cine e la telefon?” 

„Eu sunt, Aringarosi!” 

„Cum? Cine?” Legătura se întrerupse o clipă, după care vocea 
învățătorului se auzi din nou, puternică şi insistentă: „Păpuşă!” 
striga el, „Păpuşă! Unde trebuie să stau să am semnal?” 

Păcăniturile dispărură, iar vocea învățătorului se auzea acum 
clar: „Păpuşă, e un rahat pe cărămizile de aici! Nu, pe cărămizi. 
Nu-mi pasă dacă face gropi în gazon, nu are voie să se 
răhăţească în curte. Alo! Cine e?” „Aringarosi!” şopti Episcopul, 
temându-se că cineva ar putea asculta la uşă. „Este totul în 
regulă, Domnul Meu?” 

„Supusul meu!”, exclamă Învățătorul. „M-ai găsit în vremuri 
tulburi. Nu este totul în regulă!” 

„Vă referiţi la fecalele canine sau este vorba de ceva mai 
sinistru?” 

Învățătorul mormăi. „Cum văd eu, pare al naibii de sinistru. 
Ca o nenorocită de spumă de ciocolată servită cu extra picături 
de rahat şi cu un fulg de caca chiar în mijloc.” 


„Un adevărat poet, Stăpâne!”, murmură Aringarosi. „Dar cum 
rămâne cu sarcinile noastre? Ce veşti aveţi de la Victor 
Verster?” 

„Catastrofă!”,  şopti învățătorul. „Langa şi femeia...” 
Aringarosi lăsă telefonul jos din cauza unui zgomot asurzitor la 
celălalt capăt al liniei. Ţipete şi răcnete bestiale. Invăţătorul 
urla, iar Episcopul se înecă de emoție. Oare au fost descoperiţi? 
Oare le-a fost dejucat planul? La ce orori inchiziţionale era supus 
învățătorul chiar în acea clipă? Puse din nou telefonul la ureche 
şi ascultă. 

„Îl enervezi!”, striga o voce de femeie. „Oh, pentru 
Dumnezeu, îl enervezi! Nu-i place să îl tragi aşa de zgardă. Dă-i 
drumul!” 

„Dar va ieşi iar pe poartă!”, striga Învățătorul, „şi... Nu! Ţi-am 
zis că nu merge aşa! Te rog să pleci, superi câinele! Avem un 
angajat săptămânal pentru asta! Nu, nu e vorba de grădinărit. 
Păpuşă, lisuse, păpuşă, ia-l de aici... Nu, du-l acolo!... Aşteaptă! 
... Oh, pentru Dumnezeu, nu merita! Obligi câinele să...” Vocea 
învățătorului se stinse deodată, iar legătura se întrerupse. 


Capitolul 9 

Victor Verster devenise subiect de discuţie. Era întins cu faţa 
în jos în iarbă. Auzea voci. Îşi ţinea ochii închişi, iar pe mâini şi 
pe ceafă simţea broboane de transpiraţie. Câţiva copii râdeau. 

Apoi îşi dădu seama unde se află. 

În rai. 

Ochii i se umeziră şi se gândi la Ge, la Bles şi la Steve şi fi 
binecuvânta pe rând. Stăpânii mei, se ruga el, Nu merit. Eu sunt 
un păcătos şi m-ati ales pe mine pentru iertarea absolută. Apoi 
vărsă lacrimi de fericire şi ascultă cu atenţie, cu inima plină de 
bucurie şi mulţumire, sunetele Paradisului. 

„Priviţi păsările acelea frumoase!” 

„Hai să ne jucam de-a v-aţi ascunselea!” 

„Dispari, curvă nenorocită!” strigă altul. /a stai puțin. Verster 
deschise un ochi. „Oooh!” exclamă vocea, „ai nişte blugi tare 
faini, drăguţule!” Verster îşi dădu seama că i se adresase lui. 
Rămase nemişcat, întrebându-se dacă îngerii au simţul modei şi 
de ce acest înger nu părea să aibă dinţi în faţă. 

„Poţi să zaci acolo ca un şerpălău putred cât vrei, 
frumuşelule, că bătrâna Rosy tot te vede!”, urla vocea. „Rosy 
crede ca eşti sexi. Rosy i-a zis la cealaltă femeie care a vrut să 
te vrăjească să se care! Fiin' că tu eşti prăjiturică lu' Rosy! Ai un 
funduleţ sexi în blugii ăia! Aşa de sexi că bătrâna Rosy ar vrea 
să ţi-l muşte şi să te lege de un pom ca să facem nebunii! 
Hmm!” 

Doamne Dumnezeule, se gândi Verster, un înger are de gând 
să mă molesteze? Dacă mă opun şi îi sugerez să fim doar 
prieteni, ar fi o erezie? |şi ridică puţin capul şi deschise ochii. 

Ingerul stătea pe o bancă la câţiva paşi mai încolo, îmbrăcată 
într-o pungă neagră de plastic, pentru gunoaie şi încălţată cu o 
pereche de pungi cam ca cel Shoprite. In braţe avea o pungă de 
hârtie Loius L'Amour. 

Așadar, nu sunt în Rai. Nici măcar undeva pe-aproape, cum ar 
fi cartierul de Est. Tot în nenorocitele de Grădini mă aflu. 

Memoria îi reveni în valuri: infernul gloanţelor şi bucăţile de 
tavan care îi fluturau pe la urechi şi taurul acela înfuriat care-şi 
descărca descărcat asupra lui; liniştea bruscă ce a urmat, între 
rămăşiţele tavanului şi imaginea ei săltându-l pe Langa ca pe o 
păpuşă de cauciuc; durerosul târâş până la scară; căderea cu 


faţa în jos. A reuşit să ajungă la pajişte, după care... Femeia în 
pungi de plastic îi făcu cu ochiul şi îi trimitea un buzele. 

Verster se ridică cu greutate şi se scutură de praf. „De cât 
timp sunt aici?” 

„De destul timp, dulceaţă. Suficient ca să văd eu ce ai în 
pantaloni.” 

Verster se înecă. /mposibil. Nu avea cum. Ar fi fost la fel ca în 
armată. Întotdeauna îl îmbătau şi îl dezbrăcau când dormea. 
Nenumăratele poze: imagini penibile cu el încovoiat sugându-şi 
degetul. Albino Armadillo îl strigau. Nu eşti un tigru alb, eşti un 
crevete alb! Simţea ca îl năpădeşte furia şi se repezi la femeie, 
strângându-şi pumnii. 

Dup'o luptă teribilă, ea dispăruse cu totul în pungi. „Dacă dai 
în mine”, urla femeia, „te omor naibii cu o nenorocită de 
foarfecă în ochi!” 

Verster se opri. 

Nu voi lovi o femeie. Nu pot să lovesc o femeie. 

Stăpânul îi arătase greşelile de până atunci. A lovi o femeie 
era cel mai înjositor gest al animalului mascul. 

A împuşca o femeie, pe de altă parte, era cu totul altceva. Dar 
ar fi trebuit să îşi încarce arma înainte. Şi mai avea şi problema 
ţintirii. Pe deasupra, cu toate pungile alea, era greu de spus 
unde exact se afla. Dacă i-ar fi dat drumul, ar fi sărit pe el într-o 
clipă. Şi dacă într-adevăr avea o foarfecă undeva... 

Se decise să fie generos. 

„Ai noroc că eşti femeie”, mormăi el, şi se întoarse spre 
zgomotul traficului de la capătul Grădinilor. 

„Da' cine a zis că-s femeie?” spuse Rosy, cu o voce groasă. 
„Sunteţi toţi la fel, exact ca mămica. Nişte târfe nenorocite. 
Credeţi că mă cunoaşteţi. Cum zicea mămica: „Quinton Adams, 
o faci pe bunica să plângă când te îmbraci în pungi îi leneveşti 
pe bancă şi faci prostii cu oameni inconştienţi.” Aceeaşi bunică 
care i-a tras-o în timpul războiului unui marinar afro-american 
de l-a rupt în bucăţi. Eu i-am zis: „Mămico, mă stresezi. Îmi 
provoci ulcer.” Şi mă gândesc că poate bunica n-ar mai plânge 
atât dacă n-ar obliga-o să doarmă în hambar, printre greble şi 
pesticide; dar zice că nu ştiu ce vorbesc.” 

Verster îşi privi ceasul. Trebuia să se mişte rapid: trecuseră 
aproape zece capitole, iar el pierdea timpul în Grădini, prins 


între stereotipuri greţoase şi dialoguri inutile. Dumnezeu ştie 
unde se aflau Langa şi femeia aceea deja... 

„S-au dus la Golful Camps”, spuse Quinton Adams, 
încrucişându-şi picioarele cu un foşnăit de plastic. 

„Ce zici?” 

„Langa şi bucățica. Au luat un taxi, chiar de acolo de lângă 
poartă. Oh, da' frumos bărbat mai e Langa... Aş putea să-i ling 
faţa ca pe o spumă de ciocolată.” 

N-o să mai fie prea mult timp, se gândi Verster, cu un zâmbet 
rânjit pe chip. Pentru că ştiu exact unde se află. Va fi vărsare de 
sânge înainte să se sfârșească ora asta. 


Capitolul 10 

Episcopul Aringarosi se prăbuşi şocat în toaleta avionului. Îşi 
puse mâinile în cap. S-a terminat. Totul e pierdut. Şi ce limbaj 
urât folosea Învățătorul... 

Tresări deodată la auzul unor bătăi zgomotoase în uşa 
cabinei. ` 

„Pasager B Festus Aringwede?” Era o asistentă de zbor. Il 
descoperise! „Pasager Episcop F Arendse? Folosiţi cumva un 
telefon celular în toaletă, domnule?” 

„N-nu!” se bâlbâi Aringarosi. „Nu-i nimic... e doar o 
indigestie... de la pui.” Se făcuse linişte, apoi auzi paşi 
depărtându-se. Îşi şterse fruntea de sudoare şi se hotărî să fie 
mai atent. Din nou numărul Învăţătorului. 

„Stăpâne!” şopti el. „Am fost atât de îngrijorat!” 

„Îmi pare rău!” îi răspunse Învățătorul. „Călcasem în ceva. 
Câinele meu e rasist, nu ştiu de ce.” 

„M-am speriat foarte tare!”, spuse Episcopul. „Vorbeai de 
Langa şi de femeie când s-a întrerupt legătura. Ai veşti 
proaste?” 

„Foarte proaste. Langa l-a găsit pe custodele muzeului şi a 
reuşit să-l păcălească şi pe Verster.” 

„Nu se poate!” 

„Ba se poate.” 

„Nu!” 

„Ba da. Misiunea noastră este în pericol. Mai mult...” 
Învățătorul se opri o clipă şi îşi cobori vocea. „Am motive să cred 
că Langa se află în posesia unui mesaj secret.” 

„Nu se poate!” 

„Ba se poate!” 

„Nu!” 

„Hei, revino-ţi, omule! E adevărat. Se pare că directorul a 
reuşit să transmită Secretul înainte ca Verster să-i anihileze pe 
Langa şi pe femeie.” 

Aringarosi îşi simţi capul vâjâind. Înghiţi cu greu înainte să 
poată vorbi din nou. „Înseamnă că misiunea noastră este 
condamnată. Ce doriţi să fac?” 

Învățătorul tăcu o secundă, ca şi cum tocmai se gândea. Apoi 
îi răspunse, cuvintele sunând-i ca o ameninţare. „Vei continua. 
Vei veni la Capelă, aşa cum am stabilit. Vei ceremonia şi vei 
pleca mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.” 


„Voi încerca, Stăpâne!” 

„Să nu încerci!”, izbucni Învățătorul. „Să faci! Sau să nu faci! 
Nu există încercare. Forţa să fie cu tine!” 

Aringarosi pipăi din nou plicul. Desigur, misiunea va fi 
îndeplinita până la capăt, indiferent de consecinţe. „Voi zbura ca 
vântul, Stăpâne!”, răspunse el. „Ca şi când aş avea vulturi sub 
picioare!” 

Fu întrerupt de o bătaie insistentă în uşă. 

„Ce rahat faci acolo?” ţipă o voce masculină mohorâtă. 

„Trebuie să închid, Profesore!” şopti Episcopul. „Mă voi ruga 
pentru a scăpa din aceasta încercare.” 

„Mulţumesc, Episcope, dar cum îl ştiu eu pe Verster, îşi va 
reveni rapid. Pentru Langa ar trebui să te rogi...” 


Capitolul 11 

Într-adevăr, Verster îşi revenea rapid. Scârbele! Îşi curăţă 
pantofii gri, dar se enervă la vederea zgârieturilor apărute. Aşa 
n-o să se curețe niciodată. Se aşeză pe scaunele din staţia de 
autobuz de pe strada Orange şi îşi scotoci disperat haina. „Am 
găsit-o. ” Scoase din buzunar o sticluţă plină de lichid gri. „Piele- 
ca-nouă” scria pe etichetă. Acoperiţi cu această soluție tăieturile 
din canapele, pantofi sau haine. Se usucă în câteva secunde. 
Lustruiţi. O cumpărase de la teleshopping cu şase luni înainte, 
după ce îşi descărcase din greşeala o puşcă de asalt în 
magazinul de-mobilă La-Z-Boy. Incercase să găsească aceeaşi 
nuanţă cu cea a pielii balansoarului, dar arta nu fusese niciodată 
punctul lui forte. Roşul se transformase rapid în roz şi ulterior 
într-un portocaliu puternic. Cele treisprezece găuri din balansoar 
deveniseră pete oribile ca nişte bube de vărsat-de-vânt cu 
textură de pastă de dinţi uscată. 

Işi cumpărase nuanţa gri tocmai pentru accidente ca acesta şi 
îşi mişca limba agitat în timp ce aplica atent vopseaua pe 
pantofi. Mă întreb dacă funcționează şi pe piele vie. Dacă un 
animal se taie în sârmă, aş putea amesteca puțin roşu cu puțin 
gri şi să o lustruiesc pe piele? Oare puiul de căprioară putea fi 
salvat... Nu, nimeni nu supravieţuieşte. 

Cel puţin nu Langa şi căţeaua aia piromană cu care era. Dar 
acum nu avea timp de gândit. Suflă spre pantofi şi frecă lipitura 
cu mâneca hainei. La fel ca nou. 

Privi cu atenţie un microbuz aglomerat care viră şi se opri în 
faţa lui. Un american zâmbăreţ cobori geamul de la şofer şi îl 
salută, cu o privire luminoasă şi goală ca un apus din Oklahoma. 

„Hei, domnule! Dumneata eşti ghidul?” 

Verster intui noi perspective. 

„Depinde. De unde sunteţi?” 

„De la Organizaţia Internaţională a Liberilor Cugetători. 
Urcaţi! Hei, Immelman, dă-te mai încolo să poată urca ghidul!” 

Verster se strecură pe locul liber şi adresă un salut celor opt 
sau nouă feţe arse de soare din spatele său. Prezentările erau 
asurzitoare şi ameţitoare: Heike şi Ernst din Berlin, o 
antropoloagă frustrată şi dezamăgită din Boston, pe nume 
Holland, doi norvegieni cu numele de Uurgh şi Jaargh:?, un 


12 jaargh era unul din cei doi norvegieni din microbuzul de turişti (dacă cumva 
aţi uitat!). 


canadian subnutrit Martor al lui lehova şi tot aşa. Ernst, care 
aducea puţin cu un peşte umflat roşu la faţă şi îmbrăcat într-o 
haină safari, dădea din cap şi arăta acuzator spre Verster, iar 
microbuzul viră din nou şi se opri lângă trotuar. 

„Ăsta nu e ghidul nostru!” 

Şoferul era şocat. „Dar scrie aici pe lista... Stai, că nu 
găsesc... aha, uite: legume şi ierburi sălbatice la micul dejun, 
apoi sunet de tobe şi/sau un discurs motivaţional din partea 
Şefului de la Yearns with Beavers”, apoi întâlnire cu ghidul în 
staţia de autobuz 110.” 

„Dar ne-au spus ca ghidul nostru va fi...” spuse Heike. 

„Părul său €e...”, completă Holland. 

„Şi cred că pomeţii sunt puţin cam...”, adaugă şi Uurgh. 

„Nu că ar fi vorba de vreo diferenţă fizică”, remarcă Jaargh. 

„Chestia ar fi”, explică Ernst, „că atunci când am semnat 
pentru programul „Ruşinea Opresorului”, am presupus că ghidul 
nostru va fi...” Făcu o pauză şi se aplecă pentru a-i şopti la 
ureche lui Verster. „Ei bine, am presupus că va fi negru”. 

„Oh!”, tresări Heike, „uite-l că vine! Sunt sigură că el e!” Un 
tânăr în negru îmbrăcat în haine largi, specifice unei găşti de 
cartier, se îndrepta alene spre ei, mestecând gumă. Verster se 
străduia din greu să-şi controleze instinctele şi se gândi la Ge. 
Ge nu ar provoca un scandal. Ge ar zâmbi şi ar saluta. Bles ori 
Steve ar face scandal, probabil lovindu-i peste ochi cu un 
trandafir roşu, roşu sau cu vreun pantof cu placheuri, dar îşi 
dădu seama că acum trebuia să fie politicos. „Ca/mează-te, 
omule.” 

„Da, aşa este, el este ghidul, dar eu sunt, uh, comisarul 
pentru ospitalitate. Trebuie să mă asigur că ghidul vă va 
conduce în cele mai bune locuri.” Verster transpiră. Continuă. 
„In frumoasele locuri  sud-africane.”  Turiştii îl priveau 
inexpresivi. „În albastrul cerului şi în adâncul oceanului nostru.” 
Nimic. Nicio reacţie. „La munţii nesfârşiţi unde se află 
răspunsurile. lar din câmpiile întinse, cu mugetul asurzitor al 
vagoanelor, se aude chemarea pământului natal al Africii de 
Sud.” 

Imediat uşa se deschise şi ghidul se strecură pe scaunul de 
lângă Ernst şi Heike. 


13 Yearns and Beavers: referire la echipa de fotbal american a Universităţii de 
stat din Oregon, participantă în Liga de fotbal american a universităţilor. 


„Salutare la toată gaşca!”, se adresă tuturor spărgând un 
balon de gumă. 

„Eşti americani, remarcă Ernst dezamăgit. 

„Cum vrei tu, omule”, îi răspunse ghidul. „Bagă-mă într-o 
cutie. Doar asta aţi făcut poporului meu de mii de ani. Ne-aţi 
înstrăinat, ne-aţi caracterizat, ne-aţi alienat, ne-aţi decimat. Aţi 
comis genocid criticând. Aţi legat aripile libertăţii în colivia 
sclaviei. Numele meu este Mohammad şi voi fi ghidul vostru în 
frumosul oraş Cape Town. Fir-aţi ai naibii de nenorociţi!” 

Ernst îi întinse mâna. Mohammad o privi cu nedumerire. 

„Of, de ce sunt americanii angajaţi de companiile turistice?” 

Mohammad se aprinse de indignare. „Ce-ai zis, târfă? Ai zis că 
un afro-american în forma sa cea mai rudimentară este 
incapabil să îşi găsească de lucru? Ai zis că mentalitatea de 
victimă este atât de înrădăcinată în mintea oricărui negru inutil 
încât orice tentativă de a o depăşi este o alarmă falsă, o 
conspirație de doi bani a unui sclav demoralizat? Asta ai zis, 
târfă?” 

„O să vedem şi pinguinii?”, întrebă Heike senină. 

„Hei!”, strigă ghidul, aţintind trei degete pline de inele spre 
faţa ei. „Tu să taci dracului din gură! Vreţi să ştiţi de unde vine 
furia ghetoului? Vreţi să ştiţi de ce oamenilor li se îngroaşă 
sângele negru când îi aud pe Booker T. Washington!“ sau pe 
Fratele Malcom şi pe Doctor King vorbind despre greutăţile vieţii 
de jos? Priviţi în goliciunea inimilor voastre şi veţi afla adevărul. 
O să ştii de ce, târfă albă ce eşti! O să ştii!” Nările i se 
umflaseră, iar ochii sulfuroşi îi ardeau. Apoi scoase o hartă şi le 
explică traseul pe care vor merge, inclusiv pe la pinguini. 

„Este stimulativ”, spuse Holland. „Chiar trebuie să mergi în 
altă ţară pentru a înţelege. Intotdeauna am susţinut asta.” 

Verster aprobă zâmbind, în timp ce degetul său găsise prin 
haină arma şi îi puse piedica. 


14 Booker T Washington, (Booker Taliaferro Washington, 5 aprilie 1856 - 14 
noiembrie 1915) a fost lider politic, profesor şi scriitor american. Era figura 
dominantă în comunitatea afro-americană din Statele Unite în perioada 1890- 
1915. Washington a reprezentat ultima generaţie de lideri de culoare născuţi 
în sclavie (tată alb şi mamă de culoare, sclavă în Virginia), în epoca 
complicată a sudiştilor albi din Noul Sud. Datorită abilităţilor deosebite de 
adaptare la realităţile sociale ale segregaţiei şi susţinerii opiniei publice, 
Washington a reuşit să îşi păstreze rolul de lider al comunităţii de culoare. 


Capitolul 12 

Cu genunchii desfăcuţi şi cu atacatorul necunoscut asupra sa, 
dar şi cu Stienie privind îngrozită, CC Langa încerca să 
gândească. Pune mâinile pe masa şi desfă picioarele. Fundul tău 
îmi aparține. Aşa îi spusese... Sună oarecum familiar. 

Vocea se auzi din nou. „Ai fost un băiat tare neascultător şi 
trebuie să te percheziţionez.” 

Langa îi simţi mâinile pipăindu-i mânecile, umerii, coastele. 
Poposiră pe piept şi îl strânseră uşor de pectorali. Apoi pe pulpe, 
pe genunchi, pe coapse, pe sold şi apoi... 

„Doamne, Dumnezeule, omule!”, ţipă Langa. „Chiar nu îţi e 
ruşine?” 

„Nu, deloc!”, răspunse vocea. „Dar nici ţie, din moment ce 
încă porţi boxerii ăştia sintetici. Trebuia să-i fi mâncat atunci în 
'87, când am avut ocazia. Acum întoarce şi dă-i prietenului tău 
cel mai bun un sărut prelung şi umed!” 

Langa se întoarse uimit. „Maurice!” Vechiul său prieten clipi, 
cu o haină albastră de mohair măturând podeaua şi cu părul 
subţire decolorat lucind roşiatic în lumina neonului: „Dar nu ți- 
am recunoscut vocea!” 

Maurice îşi dădu ochii peste cap şi îşi propti un deget la gât, 
mişcându-şi nodul. „Şapte pachete de ţigări pe zi, bobocule. Se 
potriveşte de minune cu repertoriul. Am aranjat numai Rodger şi 
Hammerstein pentru solo-urile de pian. Cu toate astea, clienţii 
fideli cred că e cam expirat. În sfârşit, îl pot auzi pe Darth Vader 
cântând „Over the Rainbow”. Sunt nişte mici căcăcioşi, clienţii 
ăştia ai mei.” Îşi aranjă tacticos ochiurile ciorapilor de plasă. 

„Dar nu înţeleg! Ce faci aici?”, întrebă Langa. 

„Păi, la patru îmi prezint tributul pentru Maria Von Trapp ca 
icoană a homosexualilor şi ca o demonstraţie pentru jucăria 
sexuală. Oh, Doamne, dragule, trebuie să ne vezi jucând în 
„Lucrurile mele favorite”! Numai ştrudele şi suspensoare cât 
vezi cu ochii!” 

„Nu, voiam să spun, ce cauţi aici, în carte? Nu corespunzi nici 
unui personaj din „Codul lui Da Vinci”. La început m-am gândit 
că ai putea fi personajul Leigh Teabing, dar ai apărut prea 
devreme şi nici nu pari a fi suficient de asemănător.” 

„Of, narcisa mea, dar abia începusem să devin asemănător!” 

Langa îi răspunse categoric. „Regret, Maurice, mă bucur să te 
văd, dar cred ca eşti doar un instrument narativ.” 


„Spală-ţi gura cu apă şi săpun, băieţel neruşinat ce eşti!” 

Langa rânji. Se bucura întotdeauna să tolereze sporovăiala lui 
Maurice, măcar atât putea face. li datora foarte mult micuţei 
zâne. Îl copleşiră amintirile. Canoele de război strecurându-se cu 
greu prin mizeria estuarului. Încleştarea muschetelor. Clinchetul 
cupelor de şampanie. Duhoarea de neuitat a lenjeriei din 
închisoare. Globul demonic de strălucitor sclipind în infernul 
discotecii. Evadarea pe muchie de cuţit în cabina Trabantului. 
Îngheţând de frig în timpul schimbului, în timp ce un Maurice 
foarte calm vorbea perfect ruseşte. Galopul cailor. Un acordeon, 
un căţel alb frecându-i piciorul. Razele lunii în Alpii elveţieni. 
Smucitura paraşutei la deschidere şi boxerii sintetici sfâşiaţi. 
Paşaportul luxemburghez falsificat cu atenţie. Ora de reduceri la 
Asparagusul Albastru. Căprăreasa care mirosea a zer şi a praf 
de puşcă sărind pe el în hambar, dragoste cu năbăadăi, 
săptămâni întregi de scos ace de fân din fund. Momentele de 
frenezie pe măsura ce mesajul Morse era decodat în spaniolă şi 
umbrele  ventilatoarelor încete de tavan aruncate peste 
şopârlele gecko de pe pereţi. Faţa sălbatică a primarului, o 
frumuseţe primitivă cu gene lungi şi cu un început de mustață. 
Cireşi înfloriţi pe un acoperiş de pagodă. Oroarea Bătrânului 
Xiang Cow-boy-ul biciuit, care aşeza cărămizi de bambus şi a 
cărui nucă de cocos albicioasă umplută cu rom avea gust de 
tamarin şi petrol...” 

Într-adevăr, acel prim weekend de august era de neuitat. 

Maurice se aplecă. „Bănuiesc că ai auzit de dansul de azi 
dimineaţă de la Galerie.” 

Stienie era uimită. „Dar cum?” Langa îi făcu semn să tacă, iar 
Maurice zâmbi misterios. 

„Să ştii că sunt mai mult decât o feţişoară drăgălaşă şi un 
trup băieţesc, prăjiturică.” Îl privi pe Langa. „Nu i-ai spus despre 
Stareti?” 

„Nu încă”, murmură Langa. „Aşteptam un moment mai 
liniştit.” 

„Suficient! A fost grozav să te întâlnesc, dar trebuie să mă 
văd cu un tip pentru un alt tip. Şi Langa, ai grijă. Amândoi ştim 
despre ce fel de oameni e vorba. Dumnezeule, nici măcar nu 
folosesc cremă hidratantă.” După care Maurice dispăru, lăsând 
în urmă mirosul de absint al hainei de mohair. 


Stienie îşi reveni din uimire şi scoase un carneţel din geantă. 
Îl deschise, iar Langa observă petele uscate de sânge de pe file. 

„De la Galerie”, îl lămuri ea. „Întotdeauna iau notițe. Deci, îmi 
povesteai de ce crezi tu că directorul muzeului încearcă să îşi 
lase un mesaj.” 

Langa privi câteva momente plaja din depărtare. Stienie mi-a 
salvat viața. S-ar putea să fiu nevoit să o salvez şi eu pe a ei 
până diseară. Nu pot exista secrete între noi. 

„Crema de lustruit. Crema Cobra.” 

„Ştiu, era scris Crăciun fericit!” 

Când Langa o privi din nou, ochii săi aveau o puternică 
expresie masculină, o senzualitate pătrunzătoare, o intenţie 
imorală şi hotărâtă, încât Stienie se trezi că îşi desface 
picioarele şi se întreabă cum ar fi să se ţină de mâna cu el. 

„Ceea ce îţi voi spune acum trebuie să rămână strict între 
noi.” 

„Jur pe cruce şi-mi înfig un ac în ochi!”, murmură ea. 

Langa îi luă mâinile într-ale sale şi îi zâmbi. „Stienie 
Labuschagne din Divizia Specială, eşti o fată pe cinste!” 

Ea ar fi vrut să spună ceva dramatic, dar îi răspunse: „Uau, 
domnule Langa, când zâmbeşti aduci cam mult cu Denzel 
Washington!” 

„Crema, Stienie...” 

„Scuze.” Îşi încrucişă gleznele şi îşi retrase mâinile. „Ce 
înseamnă?” 

„Ai fost vreodată în Zimbabwe, Stienie?” 

„Da, domnule.” 

„Şi ai observat numele persoanelor de acolo? Nu ţi s-au părut 
puţin ciudate?” 

Stienie se înroşi. „Mi s-au părut imposibil de pronunţat, 
domnule Langa.” 

„Nu vorbesc de numele localnicilor, femeie, ci de-ale 
englezilor. Nu se poate să nu fi observat că toţi au nume din 
decorul englezesc antebelic? Pentru Dumnezeu, în Harare există 
mai mulţi Vestă, Gladiolă, Bănuţ şi Cizmă decât într-un roman 
de Jilly Cooperi:5.” 


'5 Jilly Cooper, (21 februarie 1937) este o scriitoare britanică. A început 
cariera ca jurnalist şi a scris numeroase documentare şi câteva romane de 
dragoste, primul fiind publicat în 1975. A devenit faimoasă cu o serie de şase 
romane, intitulată „Cronicile din ţinutul Rutshire“. Cele şase romane au în 


„Nu cred că înţeleg.” 

„Bineînţeles că nu. Vezi tu, părinţii mei au plecat în exil în 
1955. Lucrurile se înrăutăţiseră pentru ei. Tata a devenit primul 
om care a săpat un tunel din Insula Robben, iar naţionaliştii nu 
s-au putut decide dacă să îl aresteze sau să-l pună să care o 
pancartă în mână. Îmi amintesc că sloganul urma să fie ceva de 
genul Langa a săpat 27 de metri pe zi prin stâncă având doar o 
linguriţă, voi de ce nu puteţi face la fel, nenorociţi puturoşi de 
negri obraznici ce sunteţi! Naţionaliştii nu au avut niciodată 
simţul reclamei.” 

„Apoi mama i-a spus din greşeală şefei ei, doamna 
Kettingsaag, că îi ajută pe copiii acesteia la temele de algebră, 
iar doamna Kettingsaag a chemat poliţia pe motiv că are un 
spion nuclear rusesc în casă, aşa că mama a trebuit să se dea la 
fund. Tata a înţeles chestia asta literal şi s-a apucat din nou de 
săpat şi au reuşit să treacă graniţa în ceea ce era pe atunci 
Rhodesia.” „lar acolo m-am născut eu, în Spitalul Pioaselor 
Surori ale Dreptei Flagelări Militare pentru Miresele Deflorate ale 
Ofiţerilor şi ale Inginerilor Civili. Tata a minţit în certificat, 
declarând că a luptat în Africa de Nord în cadrul Armatei de 
Ingineri din Rhodesia, construind poduri secrete între Cairo şi 
Neapole pentru transporturi masive de prostituate destinate 
militarilor. Am fost adus pe lume de un căpitan al cărui creier 
era putrezit de prea mult lichior scump şi femei ieftine. 
Bineînţeles, chestia asta s-a aflat mai târziu, aşa că l-au rugat să 
îmi completeze certificatul de naştere. lar micul Thabiso 
Mkhonto Happiness Langa a devenit... ei bine, a devenit CC 
Langa.” 

Stienie era fermecată. „Şi deci ce înseamnă CC?” 

Langa îi făcu semn să se apropie şi se aplecară unul spre altul 
până când buzele lui erau lângă urechea ei. 

„Cobra Crăciunului”, şopti Langa, „mi se spune Cobra 
Crăciunului.” 


comun câteva personaje şi viaţa acestora în provincia fictivă Rutshire. 
Denumirea „Rutshire“ este o aluzie la cuvântul „rut“ (perioada anuală de 
împerechere a cerbului), mai ales că personajele lui Cooper au un libido 
foarte activ. 


Capitolul 13 

„Doamne, omule!”, exclamă Stienie. „Dar asta nu-i aşa rău! 
Pe sora mea o cheamă Lucas fiindcă tata a zis că dacă mama 
mai face o fată, îşi bagă ţeava de eşapament în gură!” 

„Da, bănuiesc că se putea şi mai rău. Copilul care s-a născut 
după mine l-a prins pe căpitan într-o dispoziţie proastă şi a fost 
botezată Nenorocito La Ora Patru Surpriză M-am Lovit Cutia de 
Lemn O S-o Las Baltă lisuse lau Foc Spune-i Lui Marjorie Că O 
lubesc.” 

„Doamne! “ 

„Doamne într-adevăr! “ 

Stienie molfăi un timp un pai. „Şi de ce a vrut custodele să te 
implici în acest caz? Şi ce rost are mesajul?” 

„Pentru că îmi cunoştea adevărata identitate.” Langa se opri 
şi se uită din nou în jur pentru a verifica dacă nu sunt observati. 
Nu erau: un chelner veni mai aproape cu o pereche de ciorapi 
de damă calzi. 

„Doamna de la masa trei întreabă dacă sunteţi amabil să îi 
daţi un autograf pe aceşti ciorapi, domnule?”, întrebă chelnărul, 
arătând cu capul spre o doamnă de vârsta a doua proaspăt 
divorțată. Langa se supuse. 

„Dar de ce ţine cârnatul ăla aşa crestat în gură?” întrebă 
Stienie uimită. „Nu e frumos să te joci cu mâncarea!” 

„Nu, acelea sunt buzele ei. Le-a umflat cu colagen. Un lucru 
groaznic.” Îi făcu femeii cu mâna, iar ea îi trimise un sărut. „Dar 
să ne întoarcem la discuţia noastră, Stienie, trebuie să înţelegi 
că ţara noastră nu este condusă de Guvern.” 

„Aşa zice şi frate-meu. Se duce şi la manifestații din cauza 
asta. Întotdeauna ajung la infirmerie cu cioburi de sticle de 
Klippies în ochi.” 

„Este inevitabil în anumite medii. Dar eu nu vorbesc acum de 
politicieni. Vorbesc de conducătorii pe care nu îi alegem, elita 
secretă, o grupare ocultă care au o sursă absolută de putere 
străveche şi teribilă. Trăiesc lejer printre noi şi, cu toate astea, 
majorităţii oamenilor pe care îi salvează, îi cruţă sau îi omoară 
nu le cunosc adevărata identitate. Finanţe, politică, religie nu 
sunt decât mijloace pentru un scop, iar acest scop este puterea 
nelimitată. Şi sunt mai puternici decât îţi poţi imagina; 
asemenea zeilor, de aceea au devenit tiranici. Sunt necruţători 
cu inamicii lor. Şi sunt de nevăzut, de neatins, de neoprit.” 


„Te referi la Telkom1%?” 

„Printre altele. De fapt, este un exemplu foarte bun. Ceea ce 
ştim noi despre Telkom nu este decât o faţadă a forţelor din 
umbră, atât de siguri de puterea lor încât nici măcar nu au 
încercat să îşi mascheze numele. De fapt, pentru a înţelege 
adevărata lor istorie şi menire, sunt necesare câteva istoriografii 
orale iudeo-arabice.” Stienie dădu din cap aprobator. „Şi frate- 
miu s-a molipsit cu câteva d-astea când lucra la un chibuţ. A 
trebuit să ia penicilină o lună.” 

„Te rog nu îmi mai povesti de fratele tău”, îi spuse ferm 
Langa. „Vezi tu, Telkom este de fapt o anagramă: dacă schimbi 
ordinea literelor obţii cuvântul Motlek, un nume obişnuit atât 
pentru arabi, cât şi pentru evrei. Cunoşti istoriile lui Motlek care 
apar în Addenda Cuneiformă Apocrifă la Mărturia lui Xerex 
Delicatul din Theba?” 

„Nu, cred că cei din anul următor au montat piesa asta. Noi 
am făcut «Kringe în 'n Bos» şi «Cum să ucizi o pasăre 
cântătoare». 

„Este o poveste simplă”, spuse Langa. O briză dinspre mare 
suflă spre mal parfum de istorie şi de benzină fără plumb. 
„Motlek, fiul regelui Pyro, este obligat să fugă în exil după ce 
tatăl său dă foc cetăţii Sindr pentru a-şi impresiona amanta. 
Prinţul Motlek adună în grabă o gaşcă de acoliţi materialişti şi 
rătăcesc împreună prin deşert jefuind caravanele şi satele 
întâlnite. 

Într-o seară, în timp ce Motlek analiza beneficiile investiţiei în 
transferuri de date persane, îi apare un înger. „Motlek”, spune 
îngerul, „Eu sunt mesagerul destinului, vocea sorții tale, tunetul 
Domnului, vestitorul unor ştiri teribile. Ascultă-mi rostirea sau 
vei ajunge la ruină.” Şi pentru a sublinia cele spuse, îngerul 
adună un milion de perechi de palme dintr-un orizont într-altul şi 
le plezni în acelaşi timp. 

lar Motlek zâmbi şi spuse: „Apelul dumneavoastră este 
important pentru noi. Dar acum nu pot prelua mesajul lui 
Dumnezeu. Vă rog să aşteptaţi până mi se termină trataţia şi voi 
putea prelua apelul. Ştiaţi că vizitele celeste sunt mult mai bine 
primite între orele 9 şi 17? Apelul dumneavoastră este 
important pentru noi.” 


16 Principala companie de telefonie din Africa de Sud, aflată în proporţie de 
39% în proprietatea statului. 


Stienie chicoti. „Şi, nu l-a plesnit îngerul?” 

„N-ai priceput. Bineînţeles că nu l-a pleznit. Nu-ţi dai seama? 
Cei puternici şi corupți nu sunt niciodată plezniţi. Până la urmă, 
îngerul s-a plictisit şi a plecat. Motlek a ajuns să deţină controlul 
tuturor mesajelor din receptoarele de la Constantinopole până la 
trecătoarea Khyber, iar când a murit au fost sacrificați o sută 
de porumbei şi l-au îngropat într-o machetă a lunii făcută în 
întregime din aur.” 

„Dar care este legătura dintre Motlek, Telkom, elita secretă şi 
custodele muzeului?” 

Langa întinse mâna spre carneţelul însângerat şi urmări cu 
atenţie cuvintele. 

„Aer sub grațioasa Elena din Troia 
Mai jos Turin şi, desigur, Hitler aici!” 

„Totul”, răspunse el, cu o inflexiune de oţel în voce. „Dacă nu 
mă înşel - şi, sincer, nu mă înşel niciodată, custodele a fost ucis 
pentru a nu transmite secretul, un secret care conţine mai multă 
putere decât ne-am închipuit noi vreodată. Dar asasinii au 
eşuat: pentru că acum secretul se află în posesia celui mai 
talentat, celui mai nobil, celui mai spectaculos om din aceasta 
eră.” 

„Cine?”, întrebă Stienie cu emotie. 

Langa zâmbi. „Eu, bineînţeles.” 


17 Trecătoarea Khyber, este cea mai mare trecătoare montană între Pakistan 
şi Afganistan. De-a lungul istoriei, a fost considerată o rută comercială foarte 
importantă între Asia Centrală şi Asia de Sud, dar şi un punct militar 
strategic. 


Capitolul 14 

După zece minute parcurse din itinerar, Mohammad anunţă 
că tocmai avusese o „epifanie de conştiinţă”: pentru a 
reprezenta cât mai bine opresiunea poporului său în relaţie cu 
rolul excursiei de relevare a înstrăinării africane, se va lega cu 
lanţuri de scaunul din spatele lui Jaargh, îşi va acoperi gura cu 
scotch şi va medita la nedreptate. 

Promovat încă o dată de la funcţia de comisar de ospitalitate 
la cea de ghid al traseului, Verster se străduia să-şi păstreze 
calmul în timp ce Ernst şi Heike explicau motivul venirii lor în 
Africa. 

„Se înţelege de la sine că nu suportăm America”, spuse Ernst. 

„Şi, bineînţeles, spaniolii sunt nesuferiţi”, completă Heike. 

„Italienii sunt naivi ca nişte copii fermecători la început, dar 
devin insuportabili după o lună. lar japonezii...” 

„Oh, mein lieber Gott, japonezii!”, exclamă femeia. „Ştii, sunt 
sigură că sub aparenţa aceea a manierelor ridicole, japonezii 
sunt doar nişte maimuțe galbene barbare.” 

„Heike şi cu mine ne-am dat seama că acea cultură este total 
incompatibilă cu conştiinţa niponă”, adăugă Ernst, „care 
excelează în sex digital şi tehnologie erotică.” 

„Elveţia este grozavă vara”, murmură Heike, „dar elveţienii 
sunt iremediabil provinciali. Englezii ţin prea mult la 
stereotipurile culturale, ceea ce nu ne place, lui Ernst şi mie. Cât 
despre francezi...” 

„Chiar nu e nevoie să vorbim despre francezi... 
dându-şi ochii peste cap. 

„Auzi, nu francezii au pornit al Doilea Război Mondial?”, 
întrebă răsăritul din Oklahoma din spatele lor. 

„Cine mai ştie?”, îi răspunse Heike. 

„Trebuie să îmi reîncarc aparatul foto”, anunţă Ernst. 

Verster tresări când mâna lui Heike i se încleştă pe genunchi 
şi îl privi adânc în ochi. „Tie îţi place Africa?”, îl întrebă. 

Verster simţi cum transpiraţia i se scurge pe sub guler. 
„Oraşul Brakpan este grozav”, îi răspunse cu respiraţia 
întretăiată. „În plus există şi o varietate foarte mare de 


LU 


spuse Ernst 


îngheţată pe băț la Sea World din Durbani*. Am fost acolo atunci 
când eram mic.” 

Heike zâmbi încântată. „Suntem aici de o săptămână şi ne-am 
îndrăgostit de continentul-mamă şi de toţi oamenii lui.” 

„Cum i s-a întâmplat şi lui Dian Fossey'*”, completă Ernst. 

„Am fost peste tot”, continuă Heike, „pe trei plaje, exact ca în 
Australia, atât că ale voastre sunt pline de negri. Este foarte 
frumos. Ernst chiar a întâlnit nişte reziduuri umane în valuri. A 
fost mişcător.” 

„Da, spre sud-sud-vest se mişcă, am impresia”, adaugă Ernst. 

„Nu, vroiam să spun că ai fost mişcat de fapt în sine. Ai fost 
pe insula Robben?” 

„Nu aş putea să povestesc despre asta”, îi răspunse Verster. 

„Când am vizitat insula Robben”, povesti Heike cu un ton 
reverenţios, „am fost copleşită de prezenţa lui Mutty-Bur. Aura 
lui încă umple tot locul” 

„Care Mutty-Bur?” 

Toţi îl priviră uimiţi. „Fostul vostru preşedinte!”, exclamă 
Heike. 

„Ah, Madiba!” 

„Aşa am spus şi eu. În fine, eram atât de copleşită de 
prezenţa lui Mutty-Bur, încât mi-am permis catharsis-ul de a 
lăcrima în public.” 

Ernst îi strânse mâna admirativ. „Sensibilitatea lui Heike a 
fost admirată de tot grupul, dar proveneau din sudul Germaniei, 
din Stuttgart, şi ştiţi cum sunt ei. Ne-am dat seama că încă 
trăiau acea iarnă emoţională numită Europenism. Vroiau să se 
emoţioneze, dar nu au reuşit. Catharsis-ul trebuie dobândit prin 
înţelegere.” 

„Îmi pare rău că ai găsit un căcăţel în mare”, spuse Verster. 
„Înainte erau legi împotriva acestui obicei.” Cuplul zâmbi şi 


18 Durban este al doilea oraş ca populaţie în Africa de Sud şi cel mai 
aglomerat port din ţară. Este şi un mare centru turistic, datorită climei 
tropicale şi plajelor luxoase. 

1° Dian Fossey, (16 ianuarie 1932 - 26 decembrie 1985) a fost o cercetătoare 
americană, etologist, care a derulat un studiu foarte complex asupra 
grupurilor de gorile, pe baza observaţiilor zilnice de-a lungul a câtorva ani 
petrecuţi în pădurile montane din Rwanda. A fost ucisă foarte violent, iar 
sursele oficiale au acuzat braconierii locali pentru această tragedie. Neoficial, 
se crede că a fost ucisă de cei pentru care devenise un impediment în 
exploatarea comercială şi turistică a gorilelor. 


dădură din mâini spre el. „Dragul meu”, spuse Ernst, „dar asta 
este chipul continentului-mamă de un milion de ani.” 

„lartă-mă că îţi spun”, adăugă Heike, „dar asta am remarcat 
la albii de aici. Nu adoptați naturaleţea continentului. Vă ţineţi 
deoparte. Unde voi vedeţi excremente în valuri, negrii văd ciclul 
naturii.” 

„Noi tot ciclul naturii vedem”, zise şi Ernst. „Nu numai negrii îl 
văd. Heike şi cu mine credem că am fost sensibilizaţi de 
obiceiurile tribale.” 

„Grădinarul de la hotelul nostru ne-a sugerat să-i spunem 
Frate. Numele lui real este Micul Dejun, dar era hotărât să-i spun 
Frate.” 

„Probabil că Micul Dejun era numele său de sclav”, spuse 
Holland antropoloaga, ale cărei codițe împletite tremurau ca 
nişte piei de şarpe decojite. „Cred că numele de familie e cu 
totul altul.” 

Heike deborda de entuziasm. „Nu, este complet fascinant. 
Numele său de sclav este Harold, iar numele de familie este 
Micul Dejun. Pe tatăl său îl chema Micul Dejun Sonnyboy lehova 
Masibele, basistul formației „Ritmuri de swing din 
Johannesburg”. 

Holland dădu din cap cu o expresie gravă. „Cred că i-am auzit 
cântând în Kinshasa în '63. Revoluţionarii Pantera Neagră ai 
Dreptăţii Puternice. Erau tari!” 

„Da' pinguinii unde sunt?” întrebă Martorul lui Jehova. „lar 
locul ăsta cum se cheamă?’ 

„Acesta este Golful Camps”, zâmbi Oklahoma. „Poate ne 
spune ghidul nostru mai multe.” 

Dar Verster deja dispăruse, uşa dubiţei bălăngănindu-se în 
urma asasinului care se aruncase pe asfalt. Cu o agilitate 
exersată, se opri înainte de curbă şi rămase ghemuit cu capul 
într-un canal pentru a nu fi remarcat. Nu era remarcat: doar se 
afla în Cape Town. În timp ce microbuzul îşi continua drumul, se 
ridică şi îşi controlă pistolul în toc. La trei metri depărtare se afla 
un portar pe nume Philemon. La încă trei metri în spatele 
acestuia, o femeie cu ciorapi cu autograf trăgea pe nas a patra 
linie de lapte praf Cremora. lar în spatele ei, învăluit în razele 
soarelui care îi conturau trăsăturile magnifice de abanos, se afla 
victima lui Verster, fără a şti că nisipul vieţii i se scurgea rapid 
din clepsidra destinului, pe măsură ce secundele ticăiau 


alunecos precum zâmbetele de pe coperta de hârtie a unui 
bestseller. 


Capitolul 15 

Comisarul de poliţie Obediah Ntakana apăsă la maximum 
acceleraţia BMW-ului său de patrulare până când acul 
turometrului ajunse pe roşu, iar văicăreala motorului se 
transformă într-un urlet asurzitor. Hotărât să continue, apăsă 
mai adânc pedala până la podea, încât maşina începu să 
zvâcnească şi să tremure incontrolabil. 

„OK, ajunge”, ţipă mecanicul în dreptul ferestrei, iar Ntakana 
se domoli. „E doar o problemă de şasiu şi mai ai şi o gaură în 
tobă.” Apăsă un buton din panou, iar maşina cobori din nou pe 
podeaua garajului. 

Ntakana se forţă să-şi extragă silueta masivă de pe scaunul 
maşinii, care se săltă cu treizeci de centimetri. Comisarului i se 
mai spunea şi „Animalul” fiind evident de ce: avea ceafa precum 
o morsă, umeri de taur şi pieptul unui bivol. Dar există şi o 
latură sensibilă a Animalului iar prietenii apropiaţi vedeau în el 
sămânţa unui lup, loialitatea unui collie, problemele de 
respiraţie ale unui mops şi gazele stomacale ale unui 
bullmastiff. 

„De a trebuit să vii dumneata?”, îl întrebă mecanicul. „Nu ai 
ajutoare?” 

Ntakana mârâi şi dădu din umeri, gest care a făcut ca unul din 
nasturii de metal ai uniformei strâmte să sară pe asfalt cu un 
zgomot puternic. „Asistentul meu îl ajută pe asistentul lui să 
termine nişte hârţoage pe care asistentul asistentului 
comisarului adjunct nu le-a terminat de luna trecută.” 

„Adică?” 

„Nimic anormal”, mormăi Ntakana iritat. „Salarii. Săptămâna 
viitoare trebuie să calculam primele de Crăciun din 1997. Băieţii 
sunt foarte încântați de chestia asta. Vorbind de lup: tocmai a 
apărut unul din ei.” 

Un poliţist tânăr se grăbea spre ei, agitând un celular în aer. 

„Comisare!” strigă el fără suflu: „Cei din Centrală v-au căutat 
peste tot! În agendă scria că o să ciomăgiţi falsificatori în port 
între zece şi zece jumătate şi că o să le daţi în barbă traficanţilor 
de animale din depozitul de mărfuri al Aeroportului Internaţional 
Cape Town până pe la unşpe, dar sergentul a bănuit că o să 
trageţi pe dreapta cu BMW-ul şi uite că a avut dreptate!” 

„Da' ce s-a întâmplat?” 

„E vorba de Galeriile Naţionale, domnule. E îngrozitor!” 


„Ofiţer!”, izbucni Ntakana cu o faţă severă. „Fii amabil şi 
păstrează-ţi aprecierile pentru tine. Eu chiar cred ca unele opere 
din curentul pre-rafaelian sunt foarte drăguţe.” 

„Nu, domnule, mă refeream la ce s-a întâmplat acolo. L-au 
chemat chiar şi pe CC Langa!” 

„Şi ce-i aşa îngrozitor că l-au chemat pe CC Langa?” 

„Nu, domnule, voiam să spun că l-au chemat pe CC Langa din 
cauza lucrului oribil care s-a întâmplat acolo.” 

„Ei bine?”, tună Ntakana. „Ce mai aştepţi? Trebuie să 
cercetăm imediat!” Având în vedere că BMW-ul şi-a îndeplinit 
rolul narativ, comisarul îl abandonă şi se îndreptă pe jos spre 
secţia de poliţie, aflată la doi paşi. Polițistul se ţinea după el 
încercând să ia notițe, în timp ce Ntakana mări pasul la maxim. 

„Cu siguranţă vei găsi indicii”, ţipa Comisarul. „Mi le vei spune 
mie, iar eu voi... voi...”. Comisarul se opri şi privi atent într-un 
canal. „Ofiţer, înăuntru e un traficant de droguri. Fii amabil şi 
scoate-l de acolo.” Polițistul se supuse, iar Ntakana reveni la 
discuţie, ciomăgind traficantul în timp ce mergeau mai departe. 
„lmi vei spune mie indiciile, iar eu le voi analiza cu mare 
circumspecţie, eventual eliminând unul sau două pentru a crea 
impresia că fac parte dintr-o mare conspirație. Fără îndoială, 
suspecţii vor evada, iar eu voi ordona o serie arestări, dar un 
lanţ nefericit de evenimente îmi va face planul să eşueze.” 

Traficantul, revenindu-şi puţin, începu să se plângă, ceea ce îl 
determină pe Animal să se oprească din nou. 

„Linişte, trogloditule!” 

„Dar cum rămâne cu drepturile mele?”, se plânse prizonierul. 

„Ofiţer”, spuse Ntakana, „scoate-i, te rog, lenjeria acestui om 
şi dă-mi-o mie.'” Din câteva mişcări rapide, chiloţii Leatherman 
în carouri ai traficantului atârnau pe degetul Comisarului. Acesta 
îi îndesă brutal în gura prizonierului. „Mult mai bine. Deci, unde 
rămăsesem?” 

„Un lanţ nefericit de evenimente vă va conduce planul la 
eşec.” 

„Vai, ofiţer, mă înţelegi perfect ca de obicei. Nu, orgoliul meu 
măreț mă va ajuta să merg mai departe şi voi arunca toate 
forţele poliţiei sud-africane în urmărirea evadaţilor, iar în tot 
acest timp voi afişa un aer sinistru, chiar maliţios.” 

„Abia în finalul cercetărilor se va dovedi firea mea nobilă, 
când îmi voi satisface fixaţia de ani de zile şi voi captura 


prizonierul nr. 24601, după care îmi voi lua viaţa cu ajutorul 
Orchestrei Filarmonice din Cape Town şi a unei lumini discrete. 
Va fi sublim!” 

Ajunseră la secţia de poliţie şi intrară printre micile uşi 
batante de lemn. Şase prostituate tinere şi drăguţe, îmbrăcate 
în ciorapi de mătase, clipeau suav către sergentul de serviciu, în 
timp ce un omuleţ transpirat şi cu ochelari cânta de zor la pianul 
de sub scări. La una dintre mese izbucnise o bătaie, iar prin aer 
zburau cărţi de joc şi pahare goale de whisky, iar un tânăr 
detectiv rupse un scaun în capul unui procuror local. 

Ntakana se strecură pe lângă trei vânători de aur fără dinţi în 
gură, dar care mestecau tutun, şi băgă capul pe uşa secretarei 
sale. 

„Doris”, mormăi el, „eliberează-mi ziua, trebuie să frig nişte 
împuţiţi.” 

Doris, o femeie severă, dar frumoasă, îmbrăcată într-un 
corset apretat, încremeni. „Mă tem că nu se poate, domnule 
comisar. Aveţi discursuri publice tot restul după-amiezii.” 

„Adică unde?”, urlă Animalul. 

Doris răsfoi un teanc de bileţele. „Păi la ora 13 declaraţi 
război împotriva crimei, la 13.15 declaraţi război împotriva 
drogurilor. Apoi mergeţi la televiziune pentru a vă anunţa 
politica de toleranţă zero la adresa proceselor prelungite ale 
evadaţilor, iar la ora 14 are loc lansarea Declaraţiei de Război 
împotriva Crimei - nu au sosit încă baloanele albastre, dar avem 
steguleţele, iar Ferdi de la Big Brother o să taie tortul cu un mic 
ferăstrău”. 

„După trei mai am ceva?” 

„Din păcate, da. Dumneavoastră conduceţi coloana soţiei 
Ministrului când merge să îşi ia lenjeria de la curăţătorie, după 
care le veţi vorbi elevilor din ciclul doi de la şcoala primară 
Mother Hubbard despre pericolele sexului neprotejat.” 

„Şi mâine?” 

„Nici mâine nu se poate. Dimineaţa veţi declara război 
împotriva celor care declară război împotriva Declaraţiei de 
Război împotriva Crimei, după care desenaţi o linie nisipul de pe 
plaja Mnandi în cadrul programului „Linii pe nisip”, prin care 
îndrumați mafioţii să se apuce de salvat vieţi în loc de heroină.” 

Ntakana spumegă. „Vrei să spui că sunt prea ocupat pentru a 
cerceta o crimă la Galeriile Naţionale?” 


„Exact asta vă spun, domnule”, îi răspunse Doris. 
Astfel, comisarul Obediah Ntakana dispare din poveste la fel 
de brusc cum a apărut. 


Capitolul 16 

Stienie Labuschagne era uimită. 

Oare cum era posibil? Cum putea să înţeleagă cineva ce 
spusese Langa? leri lumea părea un loc normal. Nici chiar 
măcelul însângerat de dimineaţă nu era ceva neobişnuit în 
lumea frumoasei polițiste cu picioare lungi din cadrul Diviziei 
Speciale. Dar acum... 

Elite malefice care conduceau lumea - pricepea, doar făcuse 
liceul. Parcă ieri se întâmpla să dea peste acele găşti sălbatice 
de anorexice frumoase, care credeau că au succes doar pentru 
că perfecţionaseră arta neagră a torturii emoţionale. Părinţi 
săraci, coşuri, colăcei de grăsime, ciorapi descusuţi şi dinţi 
încălecaţi: toate astea fuseseră aşchii sub unghiile mândriei lui 
Stienie. Nu era deloc de mirare că întreaga umanitate era 
reflectată în imaginea terenurilor de sport din curtea Liceului 
Racheltjie De Beer”. 

Dar la Liceul Racheltjie, cei care încercau să riposteze tiraniei 
fetelor de succes primeau drept pedeapsă o mizerabilă jumătate 
de oră de dârdâit în congelatorul de carne al şcolii, pentru a afla 
ce a îndurat pentru semenii săi femeia după care a fost denumit 
liceul. Rezistenţa clandestină a fost inutilă şi rapid destrămată, 
iar consolarea a fost găsită în batoane de Kit Kat şi în telefoane 
lacrimogene către mama, aflată la mina de azbest. 

Aşa, reflectă Stienie, era mersul lumii. 

Numai până acum, se pare. O sectă secretă, în care fiecare 
membru era o piesă din puzzle. Fiecare piesă era parte a unui 
Secret care putea pune capăt dominaţiei elitelor oculte. Un grup 
eroic de lupi singuratici şi necunoscuţi, provenind din toate 
domeniile vieţii, opuneau rezistenţă acestei dominaţii. Faimoşi, 
dar neştiuţi, lucrând în tăcere în câteva state. Numele lor nu 
putea fi decât şoptit: Stareţii lui Sean”!. Aşa a spus Langa. Oare 
el era unul dintre Stareţi? Nu a vrut să-i spună. Oare Maurice 
era? Langa dăduse din umeri: Maurice fusese membru în mai 
multe secte, frăţii, grupări, cluburi de băieţi şi formaţii de tipi 
veseli decât ar fi putut contabiliza cineva: aşa că da, cu 


2 Rachel de Beer, eroină sud-africană, care a murit la 12 ani salvându-şi 
fratele. 

21 „Sean“ este un nume cu sens generic, echivalentul lui „John“ sau al lui 
„lon“ în română. 


siguranţă Maurice era un Stareţ, probabil însărcinat cu protecţia 
reţetei secrete a unui daiquiri perfect. 

„Dar faptul că se află încă aici mă îngrijorează foarte tare”, 
spuse Langa. „Stareţii lui Sean vor fi anihilaţi dacă li se află 
adevărata identitate şi ei ştiu foarte bine că agenţii marilor 
puteri industrial-militare au perfectat o grămadă de metode de 
tortură pentru a-i determina să-şi dezvăluie aceasta identitate.” 

„Ce fel de metode?” 

„Păi, spre exemplu, cei mai erudiţi premergători sunt în 
general expuşi degradării artistice şi unor doze masive de 
cultură pop. Mi-e greu să vorbesc despre asta.” 

„Te rog, domnule Langa.” 

Langa oftă adânc şi începu să se joace nervos cu inelul cu 
sigiliu. „Totul începe cu Britney Spears. lar pentru cazurile mai 
dificile se trece direct la Elton John - „Candela în vânt”, 
câteodată chiar la versiunea despre Prinţesa Diana, cu 
acompaniament orchestral. Urmează patruzeci şi opt de ore de 
colorat pe cifre. Vopsele acrilice pe tăblițe de lemn. Locomotive 
cu abur trase pe sine edwardiene, avioane Spitfire parcate în 
câmpuri ploioase lângă oi cu lâna multă, chestii de genul asta. 
Apoi nu te lasă să dormi. Timp de aproximativ patru zile te 
obligă să asculţi audio book-uri în fiecare minut al fiecărei ore: 
Măicuţa Wendy despre arta renascentistă şi de ce nu e tocmai 
Gainsborough, Angelina Jolie citind Profetul lui Khalil Gibran. 
Câteodată te amăgesc că vei auzi Hamlet şi începi să îţi recapeţi 
speranţa. După care începe piesa, dar este interpretată de 
Silvester Stallone şi Bette Midler. Cei mai mulţi nu îşi mai revin 
după aceste experienţe.” Langa se opri şi o umbră de tristeţe îi 
acoperi privirea. Zâmbi amar. „Nu, Stienie, a opune rezistenţă 
nu e o opţiune. Intotdeauna cedează şi întotdeauna dezvăluie 
nume şi adrese.” 

„Şi crezi că Maurice este în pericol?” 

„Ştiu că este. Şi mă tem că el nu ştie că este în pericol. 
Stareţii au un sistem foarte încâlcit şi sofisticat de avertizare: 
dacă unul din ei este identificat şi lichidat de agenţii regimului 
internaţional, ceilalţi stareţi află în câteva ore şi se ascund în 
adăposturi prestabilite.” 

„Dar Maurice ştia”, spuse Stienie, „pentru că deja a dispărut.” 

Langa dădu din cap. „Nu ştiu cum a aflat, pentru că nu a fost 
folosit sistemul Stareţilor”. 


„Dar cum poţi şti sigur?” 

„Nu cunosc chiar toate detaliile sistemului, dar ştiu sigur că 
unul dintre semnale este transmis prin angajarea unei echipe de 
paraşutişti care scriu pe cer mesaje. Istoricii şi criptologii nu 
sunt în totalitate de acord asupra detaliilor, dar se pare că 
atunci când un Stareţ este ucis, pe cer apare un mesaj în fiecare 
oraş în care Stăreţia este reprezentată. Mesajul este 
întotdeauna acelaşi: „RAHAT! S-A ÎNTÂMPLAT DIN NOU! FUGIȚI 
CA SĂ SCĂPAŢI CU VIAŢĂ, NEBUNILOR!” Langa apăsă cu degetul 
sticla geamului. „Cerul e senin şi nu se vede niciun aparat de 
zbor.” 

Stienie simţi un fior pe şira spinării. „Şi asta ce înseamnă?” 

„Înseamnă”, îi răspunse Langa, „că nu s-a dat alarma. Lanţul 
a fost întrerupt. Mi-e teamă de ceva groaznic, Stienie. Cred că 
Stăreţia sângerează azi, iar tu şi cu mine suntem singurii care 
ştim.” 

„Identitatea ta secretă din cremă de lustruit!”, izbucni Stienie. 
„Era un cod dublu: voia ca tu să investighezi crima, dar vroia ca 
tu să ştii că e vorba de Secret!” 

„Foarte bine, domnişoară Labuschagne!”, zâmbi Langa. „Cred 
că e momentul potrivit pentru a mai studia odată acea 
ghicitoare pe care ai notat-o.” li dădu înapoi carneţelul. „Ce 
observi?” 

Stienie privi cu mare atenţie cuvintele. 

„Aer sub grațioasa Elena din Troia 
Mai jos Turin şi, desigur, Hitler aici!” 

Nimic. Ştia un băiat cu numele Troi la două case mai jos de 
unde crescuse ea şi părinţii acestuia aveau un câine pe care îl 
chema Hitler, dar părea puţin probabil că vreunul din ei să aibă 
legătură cu misteriosul secret al luptătorilor din Rezistență. 
Dădu din umeri. 

„Oh, Doamne!”, oftă ea, „e cam greu!” 

„Ba nu e deloc greu”, îi spuse Langa. „Preferi să îţi explic 
aluziile istorice ale codului într-un mod convenţional sau vrei să 
aplic metoda lui Dan Brown?” 

„Cum adică?” 

„Pot să-ţi vorbesc pe un ton apăsat şi suspicios pentru a 
dezvălui banalităţi cunoscute de toată lumea din cultura 
generală a claselor primare, ca şi cum aş prezenta adevăruri în 
premieră în mijlocul unui conclav druidic secret. De exemplu, 


ştiai că în 1903 doi fraţi pe nume Wilbur şi Orville Wright, 
cunoscuţi şi ca „Fraţii Wright” pentru că erau fraţi şi aveau 
numele de familie Wright, au reuşit să ridice în zbor o maşinărie 
mai grea decât aerul cu ajutorul unei metode secrete denumită 
aerodinamica? Şi mai uimitor, ştii ce semnificaţie are această 
descoperire? Da, Stienie, înseamnă că omenirea a învăţat să 
zboare. Pe cer! Cu maşini! Care sunt mai grele ca aerul! Şi ne 
reuşeşte chestia asta de peste o sută de ani încoace!” 

„Cred că prefer modul convenţional”, remarcă Stienie. 

„Ei bine, Elena de aici este clar aceeaşi care a fost urmărită 
de o mie de corăbii după ce a fost vrăjită şi răpită de Orlando 
Bloom, prinţul troian. Războiul care a urmat a durat cam 
nouăzeci de minute şi a inclus şi câteva faze de homoerotism 
latent. Autorul acestui cod este extrem de amabil în a o descrie 
pe Elena ca fiind graţioasă: având în vedere că Prinţul Orlando a 
sedus-o în mai puţin de patru minute şi a răpit-o în cinci, cred că 
putem deduce că frumoasa Elena, cu părul oxigenat şi ochii 
verzi, era un fel de târfuliţă antică.” 

„De ce are aer dedesubt îşi poate da seama oricine. Probabil 
din cauza unei partide atletice şi zgomotoase în dormitorul 
troian. Poate fi şi o scriere greşită pentru „Heir” (moştenitor): 
îmi închipui că năbădăioasa Elena ar fi preferat să stea 
deasupra, lăsându-l pe mogştenitorul troian dedesubt şi cam fără 
aer.” 

„in ceea ce priveşte cuvântul Turin, clar o referire este la 
Giulgiul lui Christos. Zilele astea chipul lui lisus apare tot mai 
des prin sandvişuri grase cu brânză sau în ferestrele aburite din 
baia femeilor din închisoare, dar înainte ca site-ul eBay şi 
cocaina să liberalizeze viziunile sfinte, Turin era singurul 
relevant în domeniu. Şi de ce se afla Hitler în Torino? Păi, mai 
bine în Torino decât la Stalingrad, nu crezi?” 

Stienie rodea nelămurită capătul pixului. „Îmi pare rău, 
domnule Langa, dar eu nu înțeleg.” 

„Bineînţeles că nu înţelegi”, îi spuse Langa. „Pentru că nu e 
nimic de înţeles. Aceste nume şi locuri sunt efecte lingvistice. Şi 
ce am învăţat noi astăzi despre efectele lingvistice din thrillerele 
de buzunar?” 

„Ca întotdeauna sunt anagrame!” 


22 Torino 


„Exact. Relativ uşor de descifrat, dar conţin şi o doză de 
mister medieval cu mare succes în vest. Şi dacă rearanjăm 
literele din aceste două rânduri...” Scrise rapid, încrucişând 
literele, şi întoarse carneţelul spre Stienie. 

„Dar acum rândurile sunt identice!” 

„Admirabilă precizia directorului de muzeu! Numaidecât 
pornim!” 

„Încotro?” 

„Înapoi la muzeu, evident!” zâmbi Langa. Deja ajunsese la 
uşă când Stienie îşi înşfăca notițele şi privea uimită rezultatul 
mâzgălit de Langa, două raze de lumină care promiteau să 
destrame întunericul Secretului: 

„Ţărmul tău este într-acolo! 

Țărmul tău este într-acolo!” 


Capitolul 17 

Mercedesul negru alunecă pe aleea şerpuitoare mărginită de 
plopi către impozantele ziduri albe ale sediului Frăției din 
Sandton. Pe scaunul din spate, Episcopul Festus Aringarosi îşi 
îngădui să bată din picior ritmul melodiei de la radio. „Nu prea 
mai vii... să mă vezi săptămânal.” Avea mâinile umede şi şi le 
şterse pe pantaloni. „Eu sunt weekendul, weekendul tău 
special...” 

Maşina încetini lângă porţile masive. Bariera era lăsată: 
evident Frăția adoptase un nivel ridicat de securitate. Niciodată 
nu puteau fi prea atenţi, în special după incidentul de acum doi 
ani. Compania de securitate, neglijentă - Unitatea de Intervenţie 
Rapidă Mantrap - i-au dat în judecată pentru concediere 
nejustificată, pe motiv că oricine ar fi putut comite erorile celor 
doi paznici ai săi de la poartă. Dar după o serioasă confruntare 
în instanţă, au fost nevoiţi să admită că unele indicii ar fi trebuit 
tratate mai serios: o dubă blindată acoperită cu plasă, şoferul 
care pretindea că venise pentru a vinde prăjiturele în beneficiul 
Organizaţiei Leproşii Internaţionali, contrazicându-se clar cu 
numele din cartea de vizitatori, în care scria că un anume Elvis 
Presley (Esq) „îi aducea pe Alvin şi Sconcşii pentru singurul 
motiv de a împuşca toată Frăția atunci când doarme şi de a 
aduna atâta pradă cât va încăpea în dubă”. Mai târziu paznicii 
au fost întrebaţi dacă s-au gândit cumva să ceară ajutor prin 
radio - în loc să dispară la KFC-ul din apropiere - când au auzit 
primele ţipete dinăuntru. Răspunsul lor - „Nu ştiu” - a stabilit un 
fel de precedent juridic şi amândoi au fost trimişi ca suplinitori la 
Ministerul pentru Ordine şi Securitate. 

Din fericire, acel asalt al Stareţilor lui Sean nu s-a soldat decât 
cu atârnarea unei păpuşi gonflabile pe catargul de steag şi cu o 
balonare serioasă a Abatelui în timp ce îşi făcea plimbarea 
obişnuită prin Grădina Meditaţiei. Dar, desigur, lecţiile au fost 
învăţate: omul de la poartă salută la oprirea maşinii în dreptul 
porţii, zburându-i din mână sanavişul cu şuncă până ce ateriză 
storcit într-un tufiş îndepărtat. 

„Episcopul Aringarosi în vizită la Învățător”, anunţă şoferul, iar 
bariera se ridică. 

De jur împrejur se întindeau grădinile domeniului, cu acri 
întregi de pajişti, buchete de merişor şi grupuri de tufişuri 
umbroase şi conspirative. Sunetul cristalin al corului de băieţi 


cântând blues-uri se ghicea dinspre grădinile de legume. 
Zgomotul inconfundabil al unui bici alungă un stol de ibişi în 
văzduh, însoţit de un urlet înalt plin de furie: novicii trebuiau să 
îşi crească singuri mâncarea, dar băieţii vor fi întotdeauna băieţi 
şi câteodată aveau nevoie să simtă gustul loviturii de bici. 
Episcopul zâmbi când îşi aduse aminte propriile clipe ale 
uceniciei trăite în Frăţie. Nimic nu era mai grozav ca o pătură de 
fân pe podeaua de cărămizi, ca ciocnirile neaşteptate şi violente 
cu trigonometria sau cu un cal de gimnastică, menit să-i ofere 
unui flăcău echilibrul necesar. 

In final aleea îi conduse spre Capela Pesimistă şi se roti din 
nou în jurul unei grădini micuţe cu o statuie enormă şi obscenă: 
Femeia Diabolică, ancora ideologică a Frăției. Inaltă de trei 
metri, era dezgolită ca şi în păcatul său originar, cu pielea de 
marmură albă sfidând lumina dumnezeiască a zilei, cu sfârcuri 
obraznice şi cu şolduri şi fund catastrofal de pline, fiind un 
semnal pentru toţi novicii că ameninţarea Muşcătoarei-de-Măr, a 
Şoaptei-de-Şarpe, a Hoaţei-de-Coastă era mereu prezentă. La 
picioarele sale obscen de drăguţe, promoţia din anul 1934 fixase 
o placă memorială, iar toţi novicii visau cele înscrise pe ea: 

„Curaj, băieți. Intr-o zi se va găsi un leac 
şi vor fi toate transformate în piei de călărit. 
Până atunci, nu uitaţi că misoginismul 
este divin.” 

Aringarosi îşi aminti dimineţile răcoroase, ghemuit lângă 
Panzer, profesorul de geografie, în timp ce trăgeau la sorţi care 
va lustrui chipul acela de coşmar; hotărârea eroică ce zăcea în 
ei pentru a îndeplini această sarcină, pentru a privi Pofta Bestiei 
drept în ochii ei fardaţi. Într-adevăr, era ştiut ca pentru a 
deprinde cunoaşterea vicleniilor Prințului întunericului trebuia să 
începi de la sâni, preferabil lustruiţi din spate. Episcopul însuşi a 
petrecut multe ore educaţionale lustruind acele semisfere pline 
de viciu, făcându-le să lucească pentru a-şi înspăimânta colegii. 
Câteodată era nevoie să fie lustruiţi chiar de două ori într-o 
dimineaţă. Evident, dedicaţiunea sa a fost transmisă multor 
generaţii: sânii Femeii Diabolice au dispărut cu timpul, iar 
Episcopul îşi dădea seama că sfârcurile erau un adaos recent, 
fixate cu piuliţe albicioase. 

În holul mare de la intrare, întunecat de lemnul învechit şi de 
portretele afumate ale marilor părinţi şi episcopi, Aringarosi era 


aşteptat de un călugăr agitat, care îl conduse rapid în sala de 
aşteptare. Uşa enormă de stejar se închise încet în urma lor. 

„Învățătorul nu a sosit!”, şuieră călugărul, frecându-şi mâinile. 

Episcopul ridică o mână pentru a-l linişti. „O mică întârziere, 
ştiu. Am vorbit cu el acum o jumătate de oră. Totul va decurge 
conform planului stabilit. Ce veşti avem despre Langa şi 
Verster?” 

Călugărul privi năuc. Nu-i nimic. Probabil că Învățătorul nu îi 
spusese planul în totalitate. 

„Uită că am întrebat. Unde se află Subiectul? A sosit bazinul? 
De-abia aştept să încep ceremonia.” 

„Nu, părinte Episcop”, şopti călugărul. „Am presupus că le va 
aduce Învățătorul.” 

Episcopul se lăsă cu greutate într-un fotoliu şi storci 
melancolic o pisică împăiată ce îşi dormea încolăcită somnul de 
veci. „Ah, ăsta e bătrânul Peştişori, nu-i aşa?”, zâmbi el. „Da, 
bătrânul Peştişori.” 

„A murit în 1982, părinte”, spuse călugărul. „L-am păstrat la 
rugămintea Abatelui, care... Părinte, mi-e teamă că i-aţi dislocat 
urechile.” 

Episcopul mormăi şi se aplecă să ridice de pe podea urechile 
uscate. Le presă încet pe capul pisicii. „Cam aşa ceva, nu? Mă 
întreb dacă puţin lipici Prestik nu ne-ar ajuta. Eşti amabil...” Cu 
un scârţâit uşor, capul pisicii se desprinse şi se rostogoli pe 
carpeta, lăsându-l pe Aringarosi cu câte o ureche în fiecare 
mână. Episcopul oftă. 

„Toţi ne ducem”, spuse el. „Dar sper totuşi că planul nostru 
nu va avea aceeaşi soartă precum Peştişori.” 

Amândoi tresăriră la auzul uşii. Un diacon cu respiraţia 
întretăiată agită în mână un celular. „Episcope! Este 
învățătorul!” 

„Nu se poate!” 

„Ba se poate!” 

„Nu se poate!” 

„Episcope, vă rog, nu mai are multe unităţi!” 


„Aringarosi!”, ţipă Învățătorul de îndată ce Episcopul puse 
telefonul la ureche. „Ascultă-mă cu atenţie! Ceremonia trebuie 
amânată. Nu mai avem prea mult timp. Vei veni cu unul din 
Fraţi şi ne vom întâlni!” 


„Unde, Stăpâne?” 

„Există un singur loc în lumea noastră, Episcopiile!” 

„Pe toţi sfinţii!”, exclamă Aringarosi. „Vreţi să spuneţi...” 

„Exact. Ne vom întâlni la Citadelă. Acum suntem vânători, dar 
această zi ne poate transforma în pradă. Ai la dispoziţie două 
ore.” 


Capitolul 18 

Portarul Philemon nu opusese niciun fel de rezistenţă, iar 
acum zăcea legat fedeleş în tomberonul din spatele adăpostului. 
De asemenea, se ocupaseră şi de ciudatul albinos cu salopetă şi 
pantofi gri, care tot bântuia pe lângă intrarea adăpostului: îi 
legaseră de un felinar cu frânghie şi îi îndopaseră gura cu pagini 
din revista „Seventeen”. 

În câteva secunde Langa va ieşi, iar atunci... 

Era momentul pe care îl aşteptau de o viaţă. Şi erau pregătite 
pentru el. 


Fetele năvăliră pe Langa. O slăbănoagă de paisprezece ani pe 
nume Candi îi prinse gleznele cu dinţii, în timp ce gemenele 
Mandi şi Sandi se aruncară de gâtul lui, lăsând calea liberă spre 
talie unei sărituri de patru metri jumate executate de Thandi. 

„Trebuie... să... stau... în picioare!”, şopti Langa, târând fetele 
după el. Dar privirea i se înceţoşă. incepu să se lase în genunchi 
când surorile Stienberg din Fresnaye se aruncară din balconul 
de deasupra şi căzură asupra lui ca o pereche de ulii, cu slipurile 
lor înflorate fluturând ca aripile de liliac şi cu aparatele dentare 
sclipind viclean. 

„Trebuie... să ajung... la mare!” mârâi Langa, ridicându-se din 
nou. Oceanul se află la 300 de metri distanţă de şosea, după 
plajă. Valurile sale erau scăparea: niciuna din aceste fete care 
bântuiau străzi nu puteau rezista mai mult de cinci minute în 
apa rece a oceanului. Generaţii întregi de împerechere a 
bogătaşilor cu manechine - şi câteva dereglări de nutriţie 
spectaculoase - garantau supoziţia lui Langa. Lipsa de grăsime 
corporală le permitea fetelor să se mişte rapid şi să se ascundă 
în spatele felinarelor de stradă şi a suporturilor de umbrelă, dar 
deveneau neputincioase în faţa hipotermiei. Şi dacă nu le venea 
frigul de hac, atunci cu siguranţă plutirea implanturilor mamare 
ar fi făcut-o, valurile înalte desprinzându-le de pe el ca pe nişte 
aşchii de lemn. 

Fetele ţipau deja, frenezia dorinţei transformându-se într-un 
urlet tremurător, precum o mie de curcani disperaţi după 
mâncare. Situaţia se agrava: briza le va ridica ţipetele până la 
apartamentele superioare de pe pantele munţilor. „Bagajele” lui 
Bernberg puteau ajunge aici în câteva momente. Ponte chiar şi 
tripleţii Smythe-Wadblaster-Spleen, ale căror degete 


îndemânatice puteau scoate cureaua unui bărbat înainte ca 
acesta să îşi dea seama. Dar unde naiba era Stienie? 

Văicăreala se înteţi când Langa ajunse în stradă, iar masa de 
corpuri creştea continuu. De două ori căzuse la pământ şi de 
două ori luptă să îşi recâştige echilibrul. Plaja era la aproape 30 
de metri distanţă. Maşinile frânau abrupt în jurul său, pasagerii 
târându-se afară prin ferestrele deschise sau săltându-se prin 
trape pentru a se arunca peste muntele de adulaţie feminină. 

Simti în sfârşit nisipul moale, dar lumina păli încă o dată. Cu 
dinţii  Prunellei  Mpondo-Madikizela-Penfold  înfipţi în nas, 
respiraţia era din ce în ce mai dureroasă. 

„Nu voi reuşi de data asta.” 

Langa căzu şi rămase la pământ. 


Apoi deodată se făcu lumină şi aer curat, iar fetele se 
retrăgeau, şuierând şi scuipând spre o siluetă din apropiere. 

Stienie! 

Stienie Labuschagne avansa încet: perioada scurtă petrecută 
la unitatea de dresaj a câinilor o învățase să nu facă mişcări 
bruşte. În mâna stângă ţinea un crucifix; în dreapta ridicase o 
enormă gogoaşă cu ciocolată, muşcată într-o parte. Fetele 
mârâiau şi zgâriau aerul. 

„Mmmm. Ce bun! Ciocolata e bună!” Mestecând încet, Stienie 
ajunse între Langa şi fete. „Ştiu la ce vă gândiţi”, spuse ea cuo 
voce clară şi puternică. „Oare este prima ei gogoaşă pe ziua de 
azi sau a mâncat mai multe?” Ei bine, adevărul e că, de la toată 
agitația asta, le-am cam pierdut şirul. Dar, având în vedere că 
asta e o triplă cioco mega largă gogoaşă, care îngraşă cel mai 
mult şi îţi poate creşte măsura la blugi într-o secundă, trebuie să 
vă puneţi o singură întrebare: Oare mi-e poftă? Ei bine, 
fraierelor, vă e poftă?” 

Încet şi chinuitor îşi îndesă gogoaşa cu totul în gură. 

Fetele se întoarseră şi o luară la fugă plângând în hohote şi 
zgâriindu-se pe faţă, genunchii lor anorexici răsunând ca nişte 
castaniete în zbor. 

Langa îşi frecă rănile de pe gât şi îşi pipăi încet braţele şi 
picioarele. „Încă o dată, mi-ai salvat şunculiţa de macho. 
Grozavă fată! Ajută-mă să mă ridic şi vom...” 

Un glonţ îi şuieră pe lângă ureche şi împrăştie un pumn de 
nisip la un metru jumate în spatele lor. 


„Culcat!”, strigă el. Stienie se trânti pe nisip scoţându-şi arma. 
Un tip albinos îmbrăcat într-o haină peticită de piele alergă pe 
stradă spre ei, scuipând fărâmiţe din ceea ce părea a fi hârtie 
lucioasă rozalie. 

„Are un ghem în buzunar sau chiar e diform?”, întreba Langa. 

„El e!”, strigă Stienie. „Tipul de la Galerie!” 

„Şi e hotărât să ne omoare!”, adăugă Langa când un alt glonţ 
şuieră prin aer. „Repede, Stienie, în spatele castelului de nisip 
de la ora două!” 

Pistolarul trăgea încontinuu când ajunse pe plajă, iar ei se 
ascunseră în spatele unei movile decorate cu capace de sticlă. 
Langa îşi ridică atent capul şi cercetă plaja. 

„Atacatorul nostru pare să fie o epavă de trăgător”, şopti el. 
„Ai văzut, l-a nimerit pe tipul care face surf acolo. lar acum... 
Oh, Doamne, ai auzit zgomotul ăla ca de clopot? A lovit răcitorul 
de vinuri de pe puntea iahtului ăla.” Ochii lui Langa ardeau de 
dorinţa răzbunării. „Do bemol”, mărâi printre dinţi, „Argintul 
bizantin al secolului al treisprezecelea răsună în de bemol. 
Ticălosul asta a mers prea departe. Ce animal e în stare să 
împuşte un răcitor de vinuri vechi!? Chiar nu realizează ce 
costuri implică refacerea colecţiei? Nu are nici o noţiune despre 
sanctitatea valorii de revânzare?” Langa se hotări şi îşi încruntă 
privirea. „Doboară-l, Stienie!” 

„Dar ar fi o crimă, domnule.” 

„Nu şi dacă o comiţi pentru a proteja antichitatea! Există chiar 
o lege, să te uiţi.” 

„Domnule, nu puteţi inventa legi.” 

„O mică pată pe conştiinţa ta, femeie!”, urlă Langa. „Vezi, se 
apropie din ce în ce mai mult! După ce îşi încarcă arma, cu 
siguranţă va mai arunca un pumn de gloanţe de jur împrejurul 
nostru. N-am putea să invocăm autoapărarea?” 

„Nu prea. Ne aflăm în spatele unui adăpost.” 

„Adăpost?! Adică douăzeci de centimetri de nisip ud?” 

„E prea târziu, domnule. Priviţi!” 

Trăgătorul dispăruse. 

„Pe barba lui Selassie cel Sfânt!”, exclamă Langa. „Unde e?” 

Stienie scana plaja cu atenţie şi arătă cu degetul. „Acolo. 
Lângă coşul ăla răsturnat. E o galetuşă de jucărie. Cu morse 
dansând pe ea. Se vede şi o şuviţă de păr învârtită pe chelie.” 

Avea dreptate. Găletuşa avea păr unsuros. 


Ş 


„Porcul!”, şuieră Langa. „Încearcă să ne bată cu armele 
noastre. la uite, a găsit şi o lopăţică albastră, încearcă să îşi 
ridice un zid de apărare!” 

„Trebuie să ne mişcăm de aici!” 

„AŞ putea săpa un tunel dinspre mare pe sub plajă şi am să-l 
inund. E atât de simplu că nici nu îşi va da seama. Bineînţeles, el 
are găletuşa şi lopăţica, dar eu am în mânecă o impresionantă 
colecţie de materiale publicate despre oceanografie!” 

„E un punct de închiriere de jet-ski-uri acolo!”, remarcă 
Stienie. „Jeff Probst a traversat oceanul din Australia până la 
Manhattan pe un jet-ski în doar o singură zi, în al doilea sezon al 
serialului Supravietuitorul. Pun pariu că şi noi putem ajunge la 
Foreshore în cinsprezece minute.” 

„Sau”, răspunse Langa, „am putea tăia alimentarea cu apă a 
duşurilor din spatele lui. Apa se va acumula în subteran în acea 
zonă şi va crea nisipuri mişcătoare.” 

Stienie îşi băgă arma din nou în toc şi se pregăti pentru un 
sprint în forţă. „La numărătoare mea!”, anunţă ea. „De obicei se 
lasă cheile în bord. Apleacă-te în faţă şi ţine-ţi capul jos. Sigur 
ne va urmări, dar e dificil să tragi cu o singură mână dintr-un jet- 
ski - loveşti orice, mai puţin ţinta. Fratele meu, Boetie, nu mai 
are voie să intre la Barajul Hartebeespoort din cauza asta!” 

„Tuneluri”, şopti Langa, „săpăm tuneluri. O să avem nevoie 
de ceva lemn pentru a susţine zidurile şi de nişte ţevi pentru a 
putea respira sub apă şi ceva cablu electric, pentru că ne 
trebuie lumină. Ah, da, şi un generator. După care mai avem 
nevoie de o şină de tren pe suport de lemn şi de un lanţ de 
vagoneţi de vreo jumătate de tonă pentru a căra nisipul. Aş 
putea să ajung la el până diseară şi să-l trag în jos, cu nisip cu 
tot!” 

Stienie îl plezni puternic. 

„Revino-ţi, omule!”, ţipă ea. „Aiurezi. CC Langa nu aiurează!” 

Privirea lui deveni mai clară. Îşi frecă obrazul şi râniji. 
„Mulţumesc, Stienie, chiar aveam nevoie de palma asta. Bun. 
Deci la jet-ski-uri. La semnul tău!” 

„Acum!”, urlă femeia. 

Treizeci de secunde mai târziu tăiau valurile, purtaţi de bătaia 
curentului, croindu-şi drum către oraş şi secretele sale. 


Capitolul 19 

Motoraşul mai era cald şi valurile țărmului legănau jet-ski-ul, 
iar Langa şi Stienie răsuflară puţin în timp ce oamenii din trib 
încărcară la bord apa proaspătă, hălci de carne sărată de porc şi 
casolete de pui. 

„E prea mult!”, spuse Stienie dând din umeri cu un zâmbet. 
„Nu ştiu cât mai pot îndura acest du-te vino, domnule Langa!” 

Langa dădu din cap, trăgând cu poftă dintr-un trabuc din 
frunze de banană. „Ce altceva putem face? Suntem doar nişte 
pioni în marele roman al vieţii şi trebuie să ne supunem 
Autorului. Am citit despre un fel de Pinguin? ceresc, ca o 
zeitate, care îl ajută pe Autor să-şi păstreze inspiraţia.” 

„Şi cam ce ar putea să-i spună Pinguinul?” 

„Ei”, dădu din umeri Langa, „de cele mai multe ori vor doar să 
bea o cafea împreună pentru a vedea cum merge treaba. Dacă 
naraţiunea eternă şi complexă a cosmosului se cam târăşte, 
Penguin-ul ar putea sugera includerea unor picanterii sexuale. Şi 
nişte împuşcături. Şi, ca o ironie, şi jet-ski-urile sunt adesea 
indicate.” 

„Adică Pinguin-ul îi spune Autorului ce să scrie?” 

„Numai dacă vrea să mai şi vândă ceva exemplare. Dacă 
Autorul decide să rămână la nivelul de apreciere critică, va 
trebui să scrie despre cum e să creşti ca alb sub Apartheid-ul din 
Africa de Sud, să te îndrăgosteşti de dădacă, despre cățelul 
favorit care l-a muşcat pe grădinarul negru, despre cum a căzut 
din leagăn şi şi-a julit genunchiul, despre cum a vomitat pe 
scaunul din spate al unui Triumph sau despre cum şi-a pipăit 
verişoara la Milky Lane. Chestii de genul ăsta. Cu cât e mai 
banală introspecţia, cu atât e mai grozavă aprecierea.” 

„Sfinte!”, se miră Stienie invidioasă. „Da' ce copilărie 
interesantă şi plăcută a mai avut Autorul! Mi-ar fi plăcut să mă 
pipăie şi pe mine verişorul la Milky Lane. Am fost o singură dată 
acolo, când şi-a luat mama prima de retragere. lar frate-miu a 
cheltuit-o pe toată pe sucuri de lămâie.” 

„Ceea ce vroiam să spun”, adăugă Langa, „este că suntem la 
mâna unor forţe superioare. Dacă soarta noastră va fi să fim 
prinşi într-un lanţ de evenimente nefaste, trădaţi de o mână 
tremurândă pe Cârma Marii Naraţiuni, aşa se va întâmpla. Dacă 


23 Referire la volumul original, apărut la editura Penguin Books, Africa de Sud, 
editură care are ca siglă un pinguin. 


destinul nostru este să fim doborâţi de acţiuni ontologice 
gratuite şi arbitrare, aşa să fie. Reţine, Stienie, Autorul poate 
provoca haos pentru spectatori chiar şi din ceea ce pare a fi o 
scenă foarte calmă. Are nevoie doar de...” 

„Scafanari!”, strigă Stienie, arătând spre apele golfului. 
„Batalioane întregi de scafandri! Şi se luptă între ei cu 
harpoanele!” 

„Repede!”, izbucni Langa. „Aici nu mai avem castele de nisip, 
dar cred că stâncile astea ne vor ajuta să nu fim observați!” O 
trase lângă el, apreciind moliciunea formelor ei şi îi priviră pe 
oamenii din trib refugiindu-se în tufişuri şi pe scafandri 
transformând oceanul într-o baie de sânge. 

„Ce e sunetul asta?”, şopti Stienie. Langa încremeni. O 
reverberaţie adâncă devenea tot mai puternică, acoperind încet 
încleştarea metalică a harpoanelor şi scârţâitul ascuţit al 
cuţitelor hârşâite de ochelarii de scafandru. „O fi trăgătorul? Nu 
credeam că un jet-ski face atâta zgomot.” 

Câteva secunde mai târziu o siluetă lungă, neagră şi rea 
alunecă în peisaj, la vreo 200 de metri în larg. Un steag roşu cu 
alb flutura pe prora în formă de glonţ. 

„Un submarin  german!”, şopti Langa. „Îngrozitor de 
anacronic, dar nu chiar surprinzător. Fără îndoială că venise la 
suprafaţă pentru a-şi reîncărca bateriile. Priveşte, au deschis 
trapa!” 

Se auzi o şuierătură ascuţită odată ce aerul statut de trei 
săptămâni evada în lumina după-amiezii. Aroma a două 
săptămâni de nespălat pe dinţi cu consecvență se împrăştie 
până la ascunzătoarea lor, asezonată delicat cu miros de 
crenvurşti şi de varză, ambele proaspete şi recent digerate. 
Stienie se înecă şi îşi muşcă braţul pentru a nu da drumul unui 
țipăt. 

„Vor ocupa toată plaja în zece minute!”, bombăni Langa. Deja 
scafandrii luptători ieşeau din apă cu costumele zdrenţuite, 
fandând şi părând în continuare cu armele aduse pentru 
confruntare. Langa privea uluit cum o bestie de om, al cărui 
costum ud era gata să pleznească, agită o bâtă de cricket spre 
trei scafandri, care fandau elegant spre el cu florete de 
aluminiu. „Trebuie să creăm o diversiune pentru a scăpa!” 

Deodată, submarinul se clatină puternic la tribord: un val înalt 
îi zdruncină carena, urmat de altul şi de altul. 


Un obiect uriaş se mişcă în spatele navei. 

Un obiect negru şi strălucitor, cu o pată roşie ca sângele 
unduindu-se în soare. 

Uriaşa balenă albastră?* ţâşni la suprafaţă ca o grenadă 
aruncată înspre soare. Imediat Langa ştiu că era cel mai mare 
exemplar pe care îl văzuse, luând în considerare cei cinci ani 
petrecuţi în Pacific în funcţia de Şef Oceanografic la secţia 
Commonwealth-ului de Numărare a „Balenelor de Spermă”, 
neoficial cunoscută şi ca „Secţia de Numărat Spermă”. Pentru o 
clipă, balena rămase în aer, lucindu-i în soare fiecare cicatrice, 
rac şi scoică de pe corpul masiv; după care se prăbuşi la loc în 
mare, într-o apocalipsă de stropi. Incă un val puternic aduse 
submarinul într-o învolburare periculoasă, iar scafandrii rămaşi 
fură zvârliţi care încotro. 

Dar balena nu era singură. 

Ceva bolnăvicios de alb, ca o carne putredă, era strâns lipit de 
coadă ei. 

„O caracatiţă uriaşă!”, strigă Langa încântat. „Stienie, această 
bătălie eternă a adâncurilor este exact diversiunea de care 
aveam nevoie!” 

Caracatiţa - o mie de nuanţe de gelatină albă maliţioasă, 
prinsese balena cu tentaculele din spate şi o îndreptă către 
plajă, când Langa şi Stienie se repeziră spre jet-ski-uri. 
Submarinul devenise deja o ruină zdrobită pe stânci, iar 
scafandrii care încă trăiau alergau disperaţi spre junglă, 
ridicându-şi genunchii cât mai sus pentru a nu se împiedica de 
labele de cauciuc. 

Acesta era momentul perfect. 


24 og. Sperm whale 


Capitolul 20 

După două ore de zbor spre nord într-un avion închiriat, 
pajiştea înaltă de iarbă şi tufişuri făcu loc sălbăticiei. Episcopul 
Aringarosi îşi sprijini fruntea de fereastra micului Cessna şi se 
minună de măreţia naturii descoperite sub crestele copacilor. 

„la te uită ce mulţi sunt în jurul „adăpătoarelor”!, exclamă el 
încântat. „Întotdeauna sunt aşa mulţi?” 

Pilotul dădu din cap negativ. „Nu, cei de aici sunt în mare 
parte sezonieri. Apar în special vara.” 

„Dar ce sunt, de fapt?” 5 

Pilotul aplecă uşor avionul pentru a vedea mai bine. „Aştia par 
să fie... japonezi. Da, categoric japonezi. Te prinzi după cum 
stau aşa îngrămădiţi. Germanii şi americanii nu se îngrămădesc 
aşa unii într-alţii.” 

„Dar acolo? Şi aceia stau pe aici vara?” 

„Nu, aceia sunt localnici. Dentişti, în mare parte din Pretoria şi 
Bloemfontein. Ei se află aici tot anul. Ai ochi buni, Episcope, nu e 
uşor să deosebeşti kaki-ul de tufişuri. la uite, acolo e un mascul 
alpha, care îşi marchează teritoriul pe un de copac acacia. Acum 
îşi marchează teritoriul într-un cerc în jurul lui. Şi acum lângă o 
rulotă şi a propriului pantof şi... ah!” 

Trei creaturi zvelte ţâşniră dintr-o parte, şi mişcându-se pe 
picioarele dureros de subţiri şi de lungi de-a lungul pajiştii înalte. 

„Sunt superbe!”, exclamă Episcopul. 

„Hollanders!25”, îi răspunse pilotul. „Cele mai înalte animale 
de pe pajiştile înalte ale Africii. Frumoşi afurisiţii, nu-i aşa? Dar 
au un strigăt oribil, totuşi. Seamănă cu ferăstraiele electrice ale 
măcelarilor.” 

„Într-adevăr, lumea lui Dumnezeu este minunată!”, spuse 
Aringarosi. 

Se apropia însă aterizarea dură, iar Episcopul deveni nervos 
pentru prima dată de când părăsise Capela Pesimistă. 
Învățătorul însuşi! Oare ce fel de om era? Se zvonea prin Frăţie 
că putea să ghicească imediat slăbiciunile umane şi să lovească 
fără milă cu logica rece şi mustrări ascuţite cele mai intime 
temeri. Dar se mai spunea şi că avea putere să inspire şi să 
aprindă chiar şi cea mai temătoare inimă. Slăbiciunile erau 
dezvăluite. Păcatele erau respinse. 


25 Porumbei 


Trebuie să cred cu tărie, mai ales în sanctitatea misiunii 
noastre. Am să-i câştig increderea învățătorului. li voi dovedi că 
sunt un locotenent valoros şi de încredere. 

Imediat se ivi pista de aterizare, nimic mai mult decât o 
întindere de tufişuri curățate de obstacole majore. În umbra 
unui copac cu spini se află un depozit, iar Episcopul observă 
conturul unei siluete, flacăra unei brichete şi un fum de ţigară. 
După care aterizară cu câteva salturi dure şi se opriră brusc 
lângă depozit. 

Omul care se apropie era scund şi purta o cămaşă roz 
decolorată, care cu greu acoperea o burtă rotundă şi care 
atârna peste o pereche de pantaloni trei-sferturi. Pe cap purta o 
şapcă din prosop, cu o nuanţă uzată imposibil de descifrat, ceea 
ce o indica drept o veche dragoste. Pe când se apropia, folosi 
şapca pentru a-şi freca obrazul neras. Unghiile erau îngrozitor 
de murdare. Veni mai aproape, scobindu-se între dinţi. Găsi o 
bucăţică de ceva, pe care o ridică cu degetele în aer, cu 
degetele, şi o studie atent, după care o aruncă la loc în gură şi 
înghiţi. 

Se aplecă peste cabina avionului şi îi deschise uşa lui 
Aringarosi. „Salut!”, îi spuse acestuia şi îi întinse mâna. 
Episcopul se gândi la martiri şi cu mare grijă dădu mâna la 
rândul său. 

„il aşteptam pe învăţător”, spuse el. 

„Naşpa, frate”, îi răspunse omul, uitându-se prin avionul gol. 
„Eu fac doar ce-mi spun granzii să fac. Mi-au zis că o să ai o 
servietă la tine cu nişte bani. Unde e?” 

„M-am gândit că ar fi mai sigur să o las la Frăţie în Sandton.” 

Omul dădu din umeri şi se întoarse spre depozit. Aringarosi se 
grăbi să îl ajungă, roba-i neagră târându-se prin ciulini, iar când 
se apropiară de clădire, zări botul unei maşini parcate în 
întunericul din spate. Omul împrăştiase frunze şi fire uscate de 
iarba peste ea, iar după ce o curăţă, Episcopul recunoscu forma 
familiară. Ah, Peugeot 504 - maşina Africii, calul de bătaie al 
continentului. Aceasta avea nevoie urgentă de o îndreptare a 
caroseriei, dar Episcopul ştia că sub acea capotă şifonată şi 
ruginită, cu bule de aer desenate lângă rezervor, se afla un 
motor capabil să îl ducă până în iad şi înapoi. Da, în acele zile în 
care hălăduia pământurile răspândind cuvântul lui Dumnezeu, 
aflase că se putea face orice cu micuța maşină demnă de 


încredere: Johnny-Nebunul Junglei, autointitulat Mare Vizitiu al 
Sioniştilor din Mogadishu, tăiase o gaură în acoperişul 504-lui 
pentru a-şi fixa tunul antiaerian, cu ţevi jumelate; iar Ahmed 
Ahmed, însămânţătorul de cămile de la Lacul Ciad, îl invitase pe 
scaunul din spate al unui 504 la un grătar de flamingo. Ce mult 
părea de atunci: stătuseră până noaptea târziu vorbind despre 
implicaţiile muncii sale, cu stelele Saharei strălucind deasupra şi 
cu tapiţeria maşinii mocnind flagrant. 

Avionul întorsese şi decolă din nou când omul intră în maşină 
şi deschise torpedoul. Două cutii goale de coca cola fără zahăr 
se rostogoliră pe nişte cutii de carton care acopereau podeaua. 
Scoase de acolo o bucată de material negru şi o desfăcu. 

Un săculeţ. 

Suficient de mare încât să încapă pe capul unui om. 

Episcopul îl privi speriat, mintea lui încercând cu disperare să 
îşi dea seama care a fost momentul în care fusese trădat. 

„Îmi pare rău, Episcope”, îi spuse omul, apropiindu-se 
ameninţător. „Am sperat să nu fie nevoie să fac asta...” 


Capitolul 21 

Cerul părea alb în arşiţa după-amiezii. 

Oraşul era amorţit. Nici păsările nu mai aveau puterea să se 
certe. Şoselele transpirau smoală. Motoarele maşinilor fierbeau 
şi se opreau în cartierul Bo-Kaap. Era cumplit de cald. Soarele 
mai avea puţin până la apus. Bătrânul de pe bancă, cu o 
cicatrice pe obraz, citea Hemingway. Al naibii Hemingway. 
Făcea ca lumea să pară altfel. Mai abruptă. Incetă să mai 
citească Hemingway. Lasă cartea deoparte, pe bancă. 

„Este doar o modalitate de a te atrage în acţiune”, îi spuse un 
tânăr negru foarte arătos însoţitoarei sale, o tânără albă, 
drăguță, de vreo douăzeci şi cinci de ani. El arată într-adevăr 
foarte bine, iar ea arată ca şi când mai pierduse un iubit cu ceva 
timp în urmă. Părea un lucru tare nebunesc pe arşiţa aia, să te 
plimbi aşa aiurea prin mijlocul oraşului. Păreau şi foarte 
transpiraţi. Aveau urme de sare pe gulere. Al naibii Hemingway! 


„O mică incursiune narativă, pentru a înviora acţiunea şi 
pentru a crea un început de capitol original”, explică Langa. „Le- 
am sugerat chestia asta şi la Forrest Gump. Aveam o pauză 
între proiecte la acea vreme. Tocmai terminasem de filmat 
chestia aia despre Himalaia ştii care, chestia aia pe ecran IMAX 
care a primit o grămadă de premii şi cel de-al patrulea volum pe 
care îl scrisesem din „Opere Complete” se află la editura din 
Londra; aşa că mi-am zis, de ce nu, dacă vor să fiu consilier pe 
probleme de estetică la „Gump”, pot foarte bine s-o fac. M-am 
uitat pe scenariu şi le-am spus lui Robert?€, lui Ron şi lui Tom? 
că era mare nevoie de un fulg de pasăre, care să alunece încet 
spre Tom. lţi atrăgea imediat atenţia. O simplă găselniţă, dar le- 
a plăcut foarte tare.” Dădu lejer din mână. „Americani, ce vrei!” 

Stienie îl ascultase cu gura căscată. „Şi la ce alte filme ai mai 
lucrat?” 

„Oh, la o grămadă, de tot felul. La toate pe post de consultant 
de specialitate, înţelegi. Majoritatea aveau nevoie doar de o 
mică scânteie.” Langa zâmbi amintirilor. „Bieţii Francis? şi 
Mario”, chinuindu-se din greu cu replicile lui Brando la primul 


2 Robert Zemekis, regizor. 

27 Tom Hanks, actor principal. 
* Francis Ford Copolla, regizor. 
29 Mario Puzo, scenarist. 


film din serie - of, cum îi zice acum? Ştii care, cu italianul ăla 
nesuferit care ciopârţea cai şi care moare în grădina de roşii?” 

„Naşul?” întrebă Stienie uluită. 

„Exact. In fine, îmi amintesc că se chinuiau cu scenariul şi nu 
le ieşea deloc. Încercaseră totul: „l-am făcut o propunere 
atrăgătoare. ” „I-am făcut o propunere care nu i-a displăcut total 
în condițiile date.” „l-am făcut o propunere pe care ar fi putut s- 
o refuze dacă era nervos.” şi alte chestii de genul asta. Brando 
chiar încercă să improvizeze replici, dar nu a venit cu altceva 
mai bun decât „/-am făcut un sanaviş cu unt de arahide şi gem”. 

„Mă aflam în Los Angeles atunci pentru a-i stabili nişte reguli 
de bază lui George, care de-abia încercă să-şi lanseze 
telenovela lui spaţială. Cum naiba se chema şi asta? Războiul 
stelelor. ldiot titlu. Şi nici n-ai crede cât am încercat să-l conving 
că nimeni nu o să ia în serios un personaj negativ denumit 
Gerald Vader, care construia o stea din hot-dog şi avea astm. 
Sau un erou pe care să-l cheme Roger Possumstalker (urmăritor 
de sconcşi). George ar fi vrut ca ăştia doi să se lupte călare pe 
tigri cu colţi ascuţiţi, într-o lumină de neon. Eu i-am spus că e 
nevoie de săbii în lupta asta. În final am ajuns amândoi la 
compromisul de a le da săbii de neon. Dar divaghez!” 

„Deci mă aflam acolo şi Francis (Ford Copolla) m-a sunat şi 
mi-a zis că filmul era pe butuci, iar Brando ameninţa că nu-şi 
mai învaţă replicile dacă nu i se aduce tiramisu în fiecare 
dimineaţă. l-am spus lui Francis să-i facă o ofertă de nerefuzat. 
Şi cred că în final s-a stabilit tiramisu la micul dejun, cu 
posibilitatea de extindere spre dejun. lar restul e deja istorie.” 

Se apropiau de capătul Şoselei Guvernului şi puteau zări 
Galeria printre copaci. Langa îşi şterse fruntea: era foarte cald. 
Până şi veveriţele deveniseră apatice şi iritate, ghemuite printre 
floricele albastre de agapanthus pentru a juca black-jack pe 
ghinde şi nasturi. Era timpul să se separe, aşa cum hotărâseră 
la docuri unde scăpaseră de jet-ski-uri. 

„Baftă”, îi ură el. Stienie dădu din cap serioasă şi se aplecă 
deodată pentru a-l săruta pe obraz. După care se înroşi şi fugi 
către Galerie. : 

„Neruşinata!”, gândi Langa. Indrăzneaţă şi uşuratică. 

El exmatriculase fete din ani terminali pentru gesturi mai 
puţin curajoase. Dar de ce totuşi se simţea ca un adolescent? 


3 George Lucas, regizor. 


De ce părea acel sărut ca o binecuvântată uşurare? Şi cum e 
posibil ca de fiecare dată să dureze atât de mult până când 
sofisticatele personaje principale să îşi dea seama că s-au 
îndrăgostit? Rămase locului, privind-o pe Stienie urcând în 
viteză treptele de marmură, admirând felul în care nu se legăna 
cât se unduia, se sălta şi ţopăia de colo-colo. Şi ce picioare 
avea... 

Dar de ce se oprise? Cu cine vorbea? Dintr-odată apăru o 
siluetă rotundă îmbrăcată în uniformă, dând aiurea din mâini şi 
ridicând un deget acuzator spre Stienie. „Daţi cu gem pe 
tablouri!”. incă o dată femeia paznic se prăbuşi, de data aceasta 
pentru că Stienie îi aplicase o lovitură de judo rapidă şi precisă 
la gât. Veveriţele păreau doar nişte puncte mişcătoare de la 
distanţa asta, dar Langa ştia că se vor năpusti imediat pe trepte. 

Destul. Avea o misiune de îndeplinit. Se întoarse cu spatele la 
stradă şi cu faţa spre adâncul întunecat al frunzişului Grădinilor. 
Din ce în ce, cărările deveneau mai sălbatice, lianele tot mai 
dese, veveriţele tot mai speriate, până rămase în cele din urmă 
singur. Un papagal roşu uriaş îl privea suspicios din bolta unui 
copac de cauciuc vechi de o sută de ani, iar în dreapta sa o 
gaşcă de gorile îşi exploatau la maxim buricul degetelor, stând 
la rând la o fântână arteziană. 

Mai urmă o curbă în cărare şi apoi... 

lată! 

Statuia se aflase acolo dintotdeauna, o bucată de aproximativ 
doi metri de bronz sfidător deasupra soclului de piatră. Şi dacă 
Langa nu se înşela şi el niciodată nu se înşela statuia va avea o 
cu totul altă semnificaţie din acea după-amiază. Se apropie şi 
pipăi cuvintele încrustate în piatră. lată versul atât de cunoscut, 
descoperit în casa conspirativă: 

„Ţărmul tău este într-acolo!” 

Langa privi statuia, al cărei braţ ridicat indică nordul, iar 
picioarele erau ferm înfipte în sandale. 

Cecil John Rhodes*!. 


31 Britanic născut în Africa de Sud (1853-1902), a devenit un important om de 
afaceri, magnat în domeniul minier şi politician. A fost fondatorul companiei 
de diamante De Beers, care în prezent deţine controlul a 60% din producţia 
de diamante a lumii, dar, la un moment dat, a controlat şi 90%. A fost şi 
colonizatorul statului Rhodesia, numit după el. Rhodesia a devenit ulterior 
Zambia şi Zimbabwe. 


Făuritor de imperii, exploatator al omului de rând, dependent 
de briantină. Chiar după mai mult de un secol, coafura şi 
mustaţa păreau să sclipească, de parcă ar fi fost unse de un ulei 
nu prea sfânt. 

Langa se uită în jur. 

Chiar la zece centimetri lângă el apăruseră trei fetiţe. 

„Cum aţi...?”, se bâlbâi Langa. „Când aţi...?” 

Fetiţa din mijloc păşi în faţă şi clipi de câteva ori. „Suntem 
nouă. Învăţăm la Şcoala Generală de Fete Sfânta Augustina. 
Omul a spus că nu trebuie să te temi de a noastră inerentă 
ciudăţenie sau de sinistrele aspecte ale abilității noastre de a ne 
furişa.” 

„Sau de vocabularul nostru”, adăugă fetiţa din stânga. 

„Toţi băieţii se sperie de chestia asta.”, spuse fetiţa din 
dreapta. „Sfânta Augustina este o şcoală foarte bună. Învăţăm 
expresii ca utopie totalitară,  îndoctrinare  subliminală, 
capitularea inevitabilă a status-quo-ului şi pluton de execuție. 
Este o şcoală foarte modernă.” 

„Aţi spus ceva despre un om. Despre cine vorbiţi?” 

„Omul care ne-a spus să îl aşteptam aici pe domnul Langa.” 

„ŞI ce a mai spus?” 

Fetiţa din mijloc dădu din umeri şi îşi băgă degetul în nas. „A 
mai spus că e posibil ca el să fie ucis cu brutalitate astăzi, dar 
va încerca să îi transmită domnului Langa un mesaj şi dacă 
domnul Langa era pe pista corectă, va ajunge aici la statuie, iar 
noi va trebui să aşteptăm toată ziua să se întâmple chestia 
asta.” 

„Nu mai înţeleg”, spuse Langa. „Adică voi sunteţi mesajul?” 

„Media e mesajul*?”, răspunse fetiţa din dreapta, „Aşa că da.” 

„Şi asta a fost tot?” 

„Da, doar asta. Şi oricum nu ţi-am spune ţie, pentru că 
mesajul este pentru domnul Langa, iar tu eşti doar un om care 
pute şi are sare pe guler.” 

Langa zâmbi şi se lăsă în genunchi: copiii, ca şi câinii 
Rottweiller, deveneau mai puţin agresivi dacă îi tratai de la 
acelaşi nivel. Totuşi, pentru a fi în siguranţă, îşi protejă gâtul cu 
mâna. „Ce aţi zice dacă v-aş spune ca eu sunt domnul Langa?” 


32 Aluzie la ideea lui Marshal Meluhan conform căreia canalul de comunicare 
determină caracteristicile (ca/d sau rece). 


„Te-am considera prefăcut şi nebun”, răspunse fetiţa din 
mijloc. „Toţi ştiu că domnul Langa este cel mai arătos bărbat din 
lume. Ţie ţi se decojesc pieliţele de la unghii şi au început să ţi 
se cam usuce buzele.” 

„Am avut o zi grea”, mărturisi Langa. 

„Nu contează”, îi replică fetiţa. 

Langa încremeni. 

Ceva se mişcă în întunericul tufişului. Ceva mare. Măcar nu e 
o balenă albastră. Sau cel puțin, probabil că nu e o balenă 
albastră. Dar nu putea risca. 

„Stati nemişcate!”, le şopti fetelor şi îşi scoase cu atenţie 
briceagul elveţian. Lama părea foarte mică. Scoase însă şi lama 
cea mai mică. E ceva mai bine, dar nu suficient. Poate ar trebui 
să scot şi tirbuşonul. Da, e din ce în ce mai bine. Poate ar fi util 
şi micul cârlig, despre care se spune că e bun la scos pietricelele 
din potcoavele cailor. Şi foarfeca, şi cleştişorul. Dar şi lingurita. 
Și, evident, furculita. Poate chiar şi lupa. 

Asta e, îşi spuse Langa, apropiindu-se încet de tufişuri, în timp 
ce foşnetul frunzelor se auzea tot mai tare şi o siluetă neagră 
înaintă spre ei. Treci încoace! 


Capitolul 22 

Stăpânul aranjase totul. 

Verster îi recunoştea meritele. Langa şi tăuroaica se credeau 
isteţi, tăind valurile cu jet-ski-urile lor, dar toţi aveau câte o 
şansă din când în când, chiar şi megastar-urile internaţionale 
erudite, cu un simţ impecabil al modei şi care ştiau să se poarte 
cu femeile. Într-adevăr, evadarea lui Langa nu era altceva decât 
noroc chior. 

În timp ce taxiul lui Verster se îndrepta spre aeroport, gândi 
zâmbind: „Da, şmechere, vedem noi data viitoare!” Data 
viitoare când va fi atent să-şi aleagă un jet-ski cu busola 
funcţională. Data viitoare când îşi va asculta instinctele de 
orientare şi nu pocnitoarea aia de tinichea. Data viitoare nu va 
mai tura motorul la maxim timp de douăzeci de minute, cu faţa 
biciuită de apă, fixându-şi jet-ski-ul în direcţia total opusă prăzii 
sale. 

Şi apoi naufragiul acela de coşmar... 

Ce şanse ar fi avut? Cine s-ar fi gândit că o să cadă din 
maşinăria aia idioată exact lângă un imens rahat marin? Verster 
tremură la acel gând; târâtul disperat către mal, fiind sigur că în 
orice moment neastâmpăratul baton de ciocolată ar putea fi 
înghiţit din nou; disperatele priviri în urmă, în timp ce plaja se 
îndepărtă, enormitatea aia urmărindu-l ca un cârnat satanic 
decis să-l ponegrească. 

O tăvălire rapidă în nisip şi zece minute sub duşul de pe plajă 
îl făcură să se simtă un pic mai bine. lar groaza i se transformă 
în furie în timp ce se îndrepta spre un telefon public pentru a-şi 
anunţa înfrângerea. Dar Langa avea s-o încaseze rău de tot 
azi... 

Graţie  Stăpânului. În loc de mânie, acesta îi redase 
încrederea; în loc de confuzie, Stăpânul îi oferise un plan. 
Stăpânul era un maestru. 

lar acum îi oferise lui Verster curajul de a continua, în sfârşit, 
va fi cu un pas înainte. În sfârşit, ştia exact unde va fi Langa şi 
de data asta nu va mai scăpa. 

„Doriţi să lăsaţi geanta la bagaje?”, îl întrebă tânăra 
zâmbitoare de la pupitru, arătând spre mica valijoară a lui 
Verster. 

„Pot să o ţin şi în mână”, mârâi el. 

„Oare?” 


„Nu ştiu. Oare?” 

„Păi, puteţi să o ţineţi şi să deranjaţi toţi pasagerii încercând 
să o îndesaţi în cutia de deasupra, scuzându-vă neîndemânatic 
şi cu disperare până când vă veţi da seama că nu o să încapă 
niciodată acolo, dar nici nu aveţi unde să o puneţi, aşa că veţi 
continua să împingeţi din greu, deoarece nu puteţi înainta, dar 
nici nu vă puteţi întoarce. Ştiţi, nu e nimic mai groaznic decât să 
înţepeneşti pe culoarul dintre scaune, cu o grămadă de oameni 
împingându-se dinspre intrare şi care urcă la nesfârşit. Este 
groaznic, domnule, sunt ca nişte şoricei, numai că ăştia urcă, nu 
coboară niciodată. Toate corpurile alea storcite şi mai e şi 
umiditatea din avion, şi mirosul de gaze de la motor, şi sucul de 
portocale care e numai 40% natural vă spun, e cel mai sigur 
mod de a va îmbolnăvi de claustrofobie. Şi ştiţi care e primul 
lucru pe care îl face un pasager cu claustrofobie? Deschide 
ieşirea de urgenţă când avionul se află la opt mii cinci sute de 
metri în aer şi depresurizează nava, iar vacuumul creat 
absoarbe toate punguţele de nuci şi de stafide şi toate paharele 
de plastic, ceea ce face imposibil ca dumneavoastră şi ceilalţi 
pasageri să vă bucuraţi de ospitalitatea noastră. Şi toate astea 
pentru că un singur călător a crezut că e mai bine să îşi ţină 
geanta în mână.” 

„Şi dacă nu vă deranjează nici ţipetele când o să vă 
împiedicaţi şi o să-i loviți capul copilului de alături cu 
genunchiul, scormonind în geantă după agendă mai mult de 
jumătatea cursei şi care, evident, este îndesată într-un buzunar 
de care nici măcar nu ştiaţi şi, mai mult, nici nu vrea să iasă, ca 
şi cum s-ar fi agăţat de vreun colţ de metal sau aşa ceva, dar 
nici nu puteţi să-l forţaţi, pentru că ar putea fi cravata sau vreun 
colţ al hainei, iar mama copilului va crede că sunteţi un măgar, 
pentru că nici măcar să vă cereţi scuze, deoarece sunteţi mult 
prea ocupat să nu vă rupeţi haina. Dacă nici asta nu va 
deranjează, nicio problemă, luaţi geanta cu dumneavoastră.” 

„O las la bagaje”, spuse sec Verster. 

Fata zâmbi. „Este o alegere grozavă din partea unui client 
foarte special într-o minunată după-amiaza în Cape-Town. 
Cunoaşteţi cele patru pachete promoţionale de asigurări în caz 
de pierdere a bagajelor?” 

„N-aş putea doar să-i lipesc un autocolant şi să o iau dincolo?” 


Tânăra îşi duse delicat mâna la buze şi chicoti. „Ah, nu, 
domnule!” îi strecură un formular cu caractere extrem de mici: 
„Acesta este serviciul nostru de top, domnule, şi cel mai bun: 
pachetul Wells Fargo. Pentru suma menţionată mai jos vă 
asigurăm bagajul şi conţinutul său de când îl predaţi până în 
momentul în care este despicat şi vă sunt furate bunurile la 
destinaţie.” 

„Asta-i cam scump!”, spuse Verster. „Celălalt cum e?” 

„Este o ofertă foarte bună şi aceasta. Pachetul Gypsy Rover 
vă asigură toate pierderile, mai puţin pentru ceea ce noi numim 
opera unor mâini plictisite şi cotrobăitoare. Nu sunt decât 
termeni de jargon legal. Nimic care să vă preocupe.” 

„ŞI celalalt?” 

„Pachetul Highwayman vă garantează siguranţa bagajului de- 
a lungul acestei benzi de cauciuc până la ieşirea de dincolo. 
Garanţia noastră este suspendată temporar în timp ce bunurile 
vă sunt răvăşite pe o masă şi toate valorile confiscate. Dar 
reîncepe imediat şi acoperim toate bunurile rămase.” 

„Adică ceea ce nu s-a furat?” 

„Exact, domnule. Ciorapi desperecheaţi, cutii cu discuri de 
vată, chestii de genul asta. Vi se acoperă pierderea integral.” 

Verster pufui. „Adică pachetul asta îmi garantează doar o 
valiză goală, nu-i aşa?” 

Tânăra se întristă. „Vai, domnule, nu aveţi o atitudine prea 
amabilă. Eu doar încerc să vă ajut. De fapt, pachetul Ave Maria 
este preferat de majoritatea clienţilor noştri. Vă dă dreptul să 
alegeţi dacă doriţi să vă lăsaţi bagajul la cala avionului nostru 
sau să îl puneţi în catapulta aceea mare din parcare şi să îl 
trimiteţi la o destinaţie care vă convine.” 


Deja după mai mult de trei pagini, gluma se îngroşase, aşa ca 
Verster se bucură să ajungă în sfârşit în hambarul răcoros. Urcă 
treptele cu grijă pentru a rezista rafalelor de vânt şi înmână 
biletul unui om portocaliu cu părul galben şi inert, care se 
prezenta drept Charl-Pieter-Chevron. Acesta îi atinse conspirativ 
umărul lui Verster: „Şi noi avem albinism în familie”, îi spuse. 
„Nu vă îngrijoraţi, domnule, voi avea mare grijă să nu fiţi aşezat 
la fereastră pentru a nu vă arde soarele.” 

Să nu faci scandal! Nimic nu va mai cânta în câteva ore. 


„Eu nu sunt albinos”, îi răspunse Verster, stăpânindu-şi 
emoţiile. „Suntem puţin mai decoloraţi din partea mamei.” 

„Aveţi dreptate, domnule!”, îi spuse Charl-Pieter-Chevron, 
făcându-i cu ochiul. „Noi suntem toţi îmblânzitori de lei şi 
îngrijitori de vite din partea mamei!” Chicoti şi se îndepărtă pe 
aleea dintre scaune. 

În sfârşit, aşezat şi cu centura pusă, Verster încercă să se 
relaxeze. Două binecuvântate ore de inactivitate... Dar imediat 
se deschise microfonul. 

„Doamnelor şi domnilor”, se auzi o voce somnoroasă şi 
greoaie precum un prânz de vară într-o tăbăcărie, „în numele 
meu, căpitanul Johan /annie Janse van Jansen, şi al copilotului, 
Prim-locotenent Hercule „Împuşcat-în-stânga” Molofish, vă urez 
bun-venit la bordul avionului către Johannesburg. Aşa cum se 
obişnuieşte la cursele astea scurte, Hercule ne va ridica în aer în 
timp ce eu moţăi puţin, după care mă va trezi ca să apăs pe 
butonul ăla verde care stabileşte altitudinea de zbor, care azi va 
fi acolo unde ne-om afla când trec pe pilot automat. Vă rog să 
reţineţi că ciorapul de vânt al acestui aeroport a zburat, aşa că 
trebuie să aşteptam un transport al supermarketului Pick'n Pay, 
cu o rezervă care să ne indice şi nouă viteza vântului, după care 
o luăm din loc.” 

Verster zâmbi. 

Înapoi în acţiune. 


Capitolul 23 

Creatura din tufişuri se apropia din ce în ce mai tare. 

„Se pare că îi ia ceva timp să ajungă aici”, spuse una din 
fetiţele de lângă statuie. „Ar fi bine să îţi închizi briceagul până 
nu rugineşte.” 

„Stienie?”, ţipă Langa. „Tu eşti?” 

„Scuze, domnule Langa”, se auzi vocea familiară din spatele 
unui tufiş. „Pe indicator scria că e o scurtătură.” 

Langa dădu din cap amuzat. Desigur. „Era un scris de mână 
tremurat, ca de clasa întâi?” 

„Cam aşa ceva”, răspunse tufişul. 

„Veveriţele!”, spuse Langa. „Se pare că vor ataca! Repede, 
Stienie! la-te după vocea mea!” 

Se auzi un țipăt întrerupt, după care tufişul se despică. 

„Stienie!” 

„Ah, domnule Langa! Sunt peste tot! Şi au tot felul de plase şi 
spărgătoare de nuci şi...” 

„Fugi!”, urlă Langa. „Acoperă-ţi ochii şi închide-ţi buzunarele! 
Pentru Dumnezeu, Stienie, aleargă, e în joc viaţa ta!” 

Stienie apăru deodată în lumina soarelui, cu faţa zgâriată şi 
cu părul ciufulit plin de frunze, şi se prăbuşi în braţele lui Langa. 
In întunericul demonic din spatele ei se auzi zgomotul a zeci de 
gheruţe şi sunetul dinţilor ascuţiţi pe monede de cinci cenți. 

Langa îi curăţă părul de frunze, minunându-se de fineţea 
buclelor ei, iar Stienie îl sorbi din priviri în timp ce încercă să îşi 
revină. O mângâie pe obraz. 

„Grozavă fată!”, îi spuse zâmbind. „Ne apucăm de treaba 
acum, bine?” 

„Nu, domnule”, murmură ea. „Încă nu mi-am revenit.” Langa 
ezită. „Mângâierea, domnule. Pe păr. Mă ajută foarte tare. Deja 
mă simt mult mai bine.” 

„Ei, bine, atunci.” Lăsă valurile luxuriante de păr să îi alunece 
printre degete, iar razele soarelui se jucau cu şuviţele arămii, 
oxigenate, maronii de parcă ar fi fost praf fin de aur. Sau de 
platină. Sau poate chiar nichel şlefuit artistic. Sau fire împletite 
de alamă... 

„Cum eşti? Putem pleca?” 

„Aproape.” 

„Dar acum?” 

„Incă puţin...” 


„Gata”, spuse Langa, lăsându-i capul să cadă pe iarbă. 
„Plecăm.” 

Mai privi încă o dată statuia. Ce voia să spună? Oare indiciul 
era braţul, care arată spre nord? Țărmul tău e într-acolo! Adică 
încotro? La golf? La nisipul umed? Sau poate vizionarul Rhodes a 
prevăzut dezvoltarea oraşului şi mâna sa indică de fapt partea 
de est a țărmului? Era posibil ca Secretul să se afle în camera de 
zi a unui bogătaş african, păzit de pudeli maltezi, cu nasurile 
pline de nisip şi cu blana pătată de îngheţată sau de pensionari 
cu feţe ascuţite, ochelari de soare şi pălării înflorate, care 
încearcă din greu să nu tresară la atingerea gleznelor umflate 
de răpăiala rafalelor de nisip, care bântuiau mile întregi de 
cărămizi şi smoală pe post de decor în suburbiile din nord? 

„Dar este anagrama din Galerie!”, ţipă Stienie lângă el. 

„E ceva ce nu pricep”, spuse Langa. „Cum a ajuns în sala 
Pierneef? Ce nu înţelegem de fapt?” 

„Habar n-am”, îi răspunse ea, scoţându-şi carneţelul. „Divizia 
Specială cercetează acum locul. lar cârnăciorul din răcitorul de 
apă nu era un cârnăcior.” 

„Nu?” 

„Nu, domnule. Era... este... chestia lui...” Stienie se aprinse la 
faţă. Langa îşi ridică sprâncenele mirat. 

„Oh, Doamne! Ce nenorocire!” 

„Da, domnule, aşa e.” 

„De ce ar face cineva aşa ceva?” 

„Nici nu-mi pot imagina, domnule.” 

Langa îşi scărpină obrazul, pierdut în reflecţii. „Şi tabloul? 
Oare ce indicau de fapt braţele?” 

„N-am idee. În catalog scria că se intitulează Louis Trichardt” 
sau ceva asemănător. Un peisaj de orăşel, cu o biserică în vârful 
dealului.” 

Deci! Un custode asasinat, un organ sexual plutitor, un peisaj 
al unui orăşel din Limpopo şi statuia unui imperialist care indică 
un şir de case pe nisip, având cutii poştale din azbest şi mici 


33 Tabloul Louis Trichardt. peisaj al oraşului Louis Trichardt, redenumit 
ulterior Makhado. Peisajul a fost realizat de Jacobus Hendrik Pierneef (13 
august 1886 - 4 octombrie 1957), unul din cei mai valoroşi peisagişti sud- 
africani. Stilul său s-a diferențiat prin structuri geometrice, suprafeţe plane, 
linii şi culori menite să valorifice peisajele naturale ale Africii de Sud. 


mexicani din ceramică adormiţi sub sombrero şi lipiţi de 
veranda din faţă. Foarte curios. 

„AŞ vrea să fiu mai talentată la puzzle”, spuse Stienie, 
sprijinindu-se de soclul de piatră şi privind apatic oraşul din 
depărtare. „La şcoală întotdeauna ziceau că... Doamne!” 

Cele trei fetiţe apăruseră în faţa ei. 

„Cam gotice, nu crezi?”, întrebă Langa. „Fetelor, v-o prezint 
pe ofiţer Stienie Labuschagne din Divizia Specială. Stienie, ţi le 
prezint pe fete.” _ 

Fetiţa din mijloc păşi în faţă şi clipi de câteva ori. „Incântate. 
Ce drăguţ din partea ta să ni te alături.” 

„Ele fac parte din indiciul directorului”, îi spuse Langa cu 
gândurile risipite, încercând să rezolve nişte calcule complicate 
privind unghiul creat de braţ împreună cu razele solare. „Le-a 
spus să mă aştepte aici. Dar nici ele nu ştiu mai mult decât ştim 
noi.” 

„Nu e întru totul corect”, remarcă fetiţa din stânga. 
„Domnişoara Harris ne-a învăţat tot ce se putea despre actuala 
hegemonie intelectuală a stângii liberale şi despre consecinţele 
compromisului într-o democraţie permisivă.” 

„Domnişoara Harris”, completă fetiţa din dreapta, „a spus că 
nimeni altcineva nu mai cunoaşte aceste chestiuni şi în caz că 
suntem capturate şi torturate, va trebui să acceptam, cu 
hotărâre şi curaj, să ne luăm viaţa.” 

„De aceea”, spuse fetiţa din mijloc, „noi ştim mai mult decât 
voi.” 

Stienie le privea cu un zâmbet fin, ca şi cum anumite emoţii îi 
dădeau târcoale, devenind clare şi dispărând din nou. 

„Şi vouă, puicuţelor, vi s-a spus să staţi aici?” 

„Respingem această etichetare atât misogină, cât şi 
ilustrativă a ororilor din fermele de pui”, răspunse fetiţa din 
mijloc, „Însă răspunsul este da.” 

„Şi învăţaţi la aceeaşi şcoală?” 

Fetele pufniră ironic. „Nu exista decât o singură şcoală”, 
spuse fetiţa din dreapta, „şi normal că acolo învăţăm.” 

Încet Stienie întinse mâna şi o prinse pe a lui Langa. 

Vocea îi tremură de emoție şi de un pic de atracţie. 

„Domnule Langa”, îi spuse ea, „Ştiu unde se află Secretul. 
Ştiu unde a vrut directorul muzeului să ajungem.” 


Capitolul 24 

Sacul negru de pe cap trebuia să îi ofere protecţie, îşi dădu 
seama Episcopul. Păcat că şoferul nu l-a scuturat mai întâi de 
praf. Acum, în timp ce săreau şi se bălăngăneau spre cine ştie 
unde, Aringarosi se află în mijlocul unei crize alergice, cu nasul 
umflat de strănuturi şi cu sacul umed atârnându-i pe faţa 
transpirată. Rugăminţile sale de a i se da un şerveţel, o cârpiţă, 
o jumătate de secundă de aer curat sau o bucăţică de batistă nu 
fuseseră auzite. Aşa că stătea tăcut, bolborosind pe nas în timp 
ce mergeau mai departe. 

După ce trecu o eternitate, maşina se opri, iar motorul torcea 
liniştit. Şoferul cobori şi se auzi scârţâitul ruginit al unei porţi de 
fier, după care se mişcară din nou, căutând parcă temător 
drumul corect. Soarele nu îl mai ardea aşa tare pe gât: în mod 
sigur era un drum umbrit, poate o alee mărginită de pomi. 

Fu ajutat să coboare şi condus pe ceea ce părea a fi o pajişte. 
Un câine lătră fioros în apropiere şi auzi în depărtare ţâşnitoarea 
unui sistem de irigare. 

„Nu credeam că Citadela este aşa... domestică”, spuse 
Episcopul. : _ 

„Nici nu prea e”, îi răspunse şoferul. „Ala e un Dobermann. ţi 
smulge faţa cât ai clipi. Şi sunt douăzeci ca el. Chiar acum 
trecem pe lângă cuştile lor.” 

„Dar de ce latră doar unul singur?” 

Omul îl împinse brutal mai departe. „Ceilalţi dorm din cauză 
că au mâncat un măgar la prânz. Hai, mai repede!” 

„Şi ţăşnitoarea? Voi putea să văd domeniul?” 

„Toate la timpul lor, Episcope.” 

Auzi nişte chei descuind o uşă şi intrară într-o încăpere 
întunecată şi rece. Cu o smucitură şi un trosnet, sacul îi fu smuls 
de pe faţă. 

Se aflau într-un birou mic şi dezordonat. Mormane de coli de 
hârtie şi cărţi se îngrămădeau pe rafturile de jos sau erau 
răvăşite pe podea. Razele de soare se strecurau cu greu prin 
pânza de țânțari, iluminând un poster mare cu un arlechin care 
plângea. Un computer antic zăcea pe o placă de lemn pe post 
de masă, acoperit de cutii goale de coca cola dietetică. Camera 
mirosea a urină de pisică şi a nisip de pisică Tipp-Ex. 

„Aşteaptă aici!”, îi spuse omul. „Învățătorul va veni îndată.” 


Singur în cameră, Episcopul încercă să evalueze situaţia. 
Aceasta era biroul administrativ al Citadelei? De ce putea să 
vadă afară o sârmă de rufe? Şi de ce atârna un sutien pe 
aceasta sârmă? 

Se apropie de cel mai apropiat teanc de hârtii, aplecându-se 
pentru a vedea mai bine. Erau scrise în întregime cu litere mici, 
ar fi avut nevoie de ochelari... 

„AŞ aprecia dacă nu mi-ai citi documentele personale.” 

Episcopul se blestemă în gând. Toată pregătirea şi aşteptarea 
erau zădărnicite pentru că această primă impresie fusese 
stricată de curiozitatea lui. Vocea cunoscută impunea respect. 
Se întoarse încet pentru a-l privi pe Învățător. 

„Tot tu eşti!”, izbucni el. 

„Într-adevăr, supusul meu.” 

„Vreau să spun, eşti tot tu!” 

Hainele erau altele: un costum negru de data asta, iar părul 
era aranjat şi obrazul ras, dar negreşit era acelaşi om care îl 
adusese de la pista de aterizare. g 

„Scuză-mi subterfugiul de mai devreme”, îi spuse Invățătorul, 
mişcându-se agil către scaunul de lângă masă. „Trebuia să fiu 
sigur că pot avea încredere în tine înainte de a-mi dezvălui 
identitatea.” 

Episcopul se emoţionă. „Şi îţi merit încrederea, Învăţătorule?” 

Omul îşi aprinse o ţigară şi exhală încet un nor de fum 
albăstrui. „Ai eşuat spectaculos! În primul rând mi-ai spus mie 
unui om pe care abia îl văzusei că te aşteptai să îl întâlneşti pe 
învăţător. Imediat după aceea mi-ai spus că ai lăsat banii la 
sediul Frăției din Sandton. Dacă eram un spion sau un agent al 
Stăreţiei, ne-ai fi pecetluit misiunea în două minute de la 
sosire.” 

Aringarosi ar fi vrut sa între în pământ. 

„Îmi este atât de ruşine. Sunt un neghiob naiv. Un neghiob 
naiv şi idiot. Mă poţi ierta vreodată?” 

„Depinde.” Învățătorul îl privi o vreme cu atenţie pe Episcop. 
„Ai putea să îţi răscumperi greşelile oferindu-mi nişte trataţii 
gustoase.” 

„Orice!” 

„Păi, îmi place crema caramel. Câte patru odată. Nu-mi 
ajunge câte una. Şi îmi mai plac rulourile acelea elveţiene cu 
caramel înăuntru. Cred că le găseşti în pachete de câte patru 


sau şase la magazinul Woolies. Şi baloanele Big Korn cu aromă 
de grătar.” 

„Lasă-mă să notez!”, îi răspunse Episcopul, pipăindu-şi roba în 
căutarea unui pix. 

„Prostănacule!”, tună Învățătorul, ridicându-se brusc. 
Aringarosi se retrase cu ochii în pământ. „Incă o dată te supui 
orbeşte şi nu pui la îndoială ceea ce îţi spun!” Se apropie de 
Episcopul ghemuit de frică şi îşi puse mâinile pe umerii lui. 
„Supusul meu”, rosti el cu o voce mai blândă, „la spune, ce este 
credinţa fără dovezi?” 

„Credinţă adevărată, Domnul meu.” 

„Ah”, oftă Învățătorul. „Poate că aşa este. Dar spune-mi, 
Episcope, eşti genul de om care acţionează independent şi 
curajos sau eşti o oaie care urmează orbeşte?” 

„Sper că sunt o oaie, Domnul meu. Adam a fost un om carea 
acţionat independent de Dumnezeu şi a fost alungat din Paradis. 
Dar Domnul a spus că se vor separa oile de capre, iar mieii săi 
vor primi viaţa veşnică.” 

„Nu la asta mă refer”, spuse învățătorul, trăgând nervos din 
ţigară. „Nu încerca acum cu mine vrăjeala asta religioasă. 
Răspunde-mi la întrebare: este înţelept să spui adevărul când 
eşti întrebat?” 

„Onestitatea este cea mai bună politică, Învăţătorule.” 

„Fir-ar al naibii!”, urlă Învățătorul. „Dacă ştii aşa multe, de ce 
nu eşti bogat?” 

„Pentru că am jurat că voi rămâne sărac, ca de altfel toţi 
Fraţii, Domnul meu.” 

Învățătorul ridică scrumiera şi o aruncă pe fereastră. Se auzi 
un ţipat ascuţit. 

„Uite ce am făcut din cauza ta”, mormăi el. „L-am lovit pe 
Vyg... pe unul din câinii aia mulţi. Dobermanii. Unul din cei 
treizeci de Dobermani.” 

Episcopul se miră. „Parcă ai spus că sunt douăzeci.” 

„Am spus treizeci.” 

„Sunt sigur că ai spus douăzeci.” 

„Treizeci.” 

„Douăzeci. Sunt sigur. Ai spus...” 

Dar îl întrerupse apropierea unor paşi greoi, care se auzeau 
tot mai aproape pe podeaua de lemn. 


„Repede!”, şopti Învățătorul. „Bagă-te sub masă! Acoperă-te, 
e o hartă de la National Geographic lângă tine. Mai repede, 
omule! Aşa, ai găsit-o. Dunărea, coloana vertebrală a Europei. 
Nu, aia. Tot mai la Vest, Deschiderea vestului american şi are o 
gaură în mijloc. Ai fi văzut imediat.” 

Degeaba.  Degetele  speriate ale Episcopului  pipăiau 
tremurând harta împăturită - tipăriturile Societăţii National 
Geographic erau cunoscute pentru structura lor complexă de tip 
origami, iar când uşa se dădu de perete şi învățătorul scoase un 
sunet de animăluţ disperat, Aringarosi reuşi doar să rupă harta 
în două trăgându-şi-o peste cap. 


Capitolul 25 

Femeia părea să tremure de furie, începând de la degetele 
prăfuite din papucii de un roz şters, până la fundele verzi din 
părul roşcat. Se repezi la învăţător cu un fâsâit îngrozitor de 
poliester. 

„Ce i-ai făcut lui Vygie?”, urlă la el. „Ce caută scrumiera mea 
afară?” Privi spre masă. „Şi ce face preotul asta pe podea? Ce-ai 
mai făcut de data asta?” . 

Pentru un moment, Episcopului i se păru că Invăţătorul se afla 
într-un moment de rătăcire: faţa îi era prinsă de o grimasă, iar 
gura încerca să vorbească, în timp ce arăta când spre fereastră, 
când spre Aringarosi. Dar imediat îşi recăpătă demnitatea regală 
şi îşi reveni. Zâmbi către Episcop. N 

„Scuză-mă, supusul meu!”, îi spuse. „Imi era teamă de un 
intrus periculos. Această sălbăticiune este căprăreasa din sat, la 
fel de nebună precum vrăjitoarea care a născut-o. Bântuie 
domeniul făcând păpuşi de paie şi împrietenindu-se cu viermii şi 
cu râmele.” 

Da, Episcopul îşi dădea seama: femeia rămăsese cu gura 
căscată, cu o expresie imobilă de neînțelegere în ochii săi larg 
deschişi. Un biet suflet rătăcit, îngrijit cu milă de către învăţător. 
începu din nou să vorbească, iar cei doi dădeau din cap 
înţelegători. 

„Errol”, îi spuse ea, încercând din greu să îşi stăpânească 
emoţiile. „Am să număr până la trei, după care am să divorţez 
de tine!” 

„Copila mea”, murmură Episcopul, „nu lăsa să te conducă 
demonii care te împing spre violenţă. Căieşte-te şi vei găsi 
alinare.” ` 

Femeia respiră adânc şi se întoarse cu fața spre Episcop. li 
întinse mâna, iar acesta o acceptă. „Mă bucur să vă cunosc, 
Părinte”, îi spuse ea, „eu sunt Maureen.” i 

„Fii binecuvântată, copilă”, îi răspunse Episcopul, „Invăţătorul 
este o gazdă minunată. Vei fi foarte fericită aici, sunt sigur!” 

„Care învăţător?” 

„Păi, acest Învățător”, zâmbi Episcopul. „Domnul şi Lumina 
mea. Chiar aici lângă noi.” 

O umbră de viclenie îi lumină faţa femeii. Probabil că aşa 
arată Eva după prima muşcătură catastrofală, se gândi 
Episcopul. „Ei, bine”, spuse ea, „spune-i, te rog, învățătorului, că 


Vygie are un cucui în frunte şi este traumatizat pentru că un 
ţărănoi a aruncat cu o scrumieră în el! Spune-i!” 

Dar reținerea Episcopului o enervă prea tare şi se repezi din 
nou asupra învățătorului. „lisuse, Errol! De-abia i-am plătit 
ultima factură la veterinar şi acum iarăşi o să ne privească 
acuzator tipa aia şmecheră de la recepţie, ca şi când ne-am fi 
abuzat cățelul. Şi ştii că Vygie are probleme de încredere. 
Pentru Dumnezeu, de-aia şi face răhăţei în grădină!” 

Învățătorul nu mai suportă. Dădu din picior şi îi arătă uşa cu 
degetul. 

„Treci la bucătărie”, îi ordonă el, cu o voce ciudat de subţire, 
„şi adu-ne o carafă din vinul sacru, pentru a-i împrospăta 
oaspetelui nostru mintea şi trupul!” 

„Tot ce-şi doreşte este să-i stabileşti nişte reguli!”, ţipă ea. 
„Trebuie să fii consecvent! Nu poţi să-l laşi să doarmă pe 
canapea într-o zi şi în cealaltă să-l snopeşti în bătaie pentru 
asta. Cum ai făcut şi cu oasele seara trecută. Asta nu e 
dragoste, păpuşă, este abuz emo ţional. Au scris despre asta şi 
în revista You. Despre căţei chihuahuas. Sau erau mopşi? li 
mâncaseră ceasul bunicului tipei asteia şi faţa de cauciuc a 
tatălui vitreg pentru că nu aveau reguli. Da, era vorba de 
mopşi.” 

„Treci la bucătărie, cicălitoareo!” 

„Hai, Errol, nu fi nesuferit!” Se întoarse către musafir şi îşi 
dădu ochii peste cap înainte de a zâmbi grațios. „Sfinţia ta, 
avem suc de lămâi verzi şi nişte coca cola dietetică. Ce vă pot 
oferi?” 

„Dar nu înţeleg”, se bâlbâi Aringarosi. „Cine eşti dumneata?” 

„Eu sunt nevastă-sa, drăguță.” 

„Nu se poate!” 

„Ba se poate!” 

„Nu se poate!” 

„Mereu face aşa”, spuse Învățătorul jenat. „Uite ce e, chiar 
voiam să îţi spun!” 

Camera se învârtea în jurul său şi Episcopul căzu în genunchi. 
Atâtea minciuni! Atâtea ascunzişuri elaborate! Şi mai grav decât 
înşelăciunea, sfârşitul tuturor speranţelor sale. Ceremonia! 
Terminată! Nu mai era nicio speranţă pentru Noua Ordine la 
care visase atâta până atunci. 


„Numai minciuni”, mârâi el, ghemuindu-se pe covorul tocit. 
„Am avut încredere în tine! Chiar am crezut că tu eşti 
Învățătorul!” 

Maureen se aplecă spre el, mângâindu-l pe cap. „El chiar este 
învăţător, drăguță.” 

„E adevărat?” 

învățătorul ridică din umeri. „Oarecum.” 

„Ah, el e aşa modest!”, spuse Maureen. „Spune-i, Errol. Ah, 
copiii îl iubesc enorm. Îl consideră cel mai tare. Spune-i, păpuşă. 
Spune-i despre diploma pe care ţi-au dat-o. l-au dat o diplomă. 
Cel mai bun profesor de geografie al anului. Printată pe hârtie 
de bună calitate, cu o nuanţă gălbuie, ca şi cum ar fi veche, dar 
de fapt nu e veche deloc.” 

Şi asta era. Chiar în timp ce ea vorbea, hârtiile din jurul lui 
Aringarosi îi atraseră atenţia, scrisul mărunt devenind propoziţii 
separate. „Ce sunt precipitaţiile? E atunci când plouă. Care este 
media ploilor în regiunea Limpopo? E atunci când plouă mediu în 
Limpopo, atunci este mediu, când plouă. Ce unitate de măsură 
se foloseşte pentru a măsura ploaia? Dacă faci rost de o cană 
gradată cu linii pe ea poți să foloseşti asta, deoarece pentru că 
fiecare linie e o unitate de măsură sau dacă nu, te poți uita pe 
Internet.” Fiecare răspuns avea alături semnul roşu de 
corectare. Sistemul de educaţie bazat pe standarde înalte... 

„Dar cum rămâne cu Verster?” izbucni Episcopul. „Şi cu 
Langa? Dacă nu faci parte din Frăţie, de ce îţi pasă dacă 
Secretul ajunge la Stăreţie? Şi cum de ştii despre Secret? Doar 
dacă...” 

Desigur. 

„Lucrezi pentru  altcineva!”, ţipă Episcopul. „Alte forţe 
încearcă să pună mâna pe Secret!” 

Învățătorul aprobă zâmbind. 

„Foarte bine gândit, Episcope. Foarte bine. Şi acum... premiul 
tău.” 

Îşi duse încet mâna la haină. 

„Te rog să închizi ochii, Episcope”. 

„Da, este mult mai bine dacă închizi ochii”, îi spuse Maureen, 
dând din cap cu un aer cunoscător. 

Episcopul zâmbi sfidător. „Nu am nicio temere pe această 
lume şi nici pe ailaltă. Fă ce vrei, dar ochii mei rămân deschişi!” 

„Închide-i!”, tipa Învățătorul. 


„Zău aşa”, murmură Maureen, „e spre binele tău.” 

„Niciodată!”, spuse Episcopul şi îşi ridică ochii în tavan. 

Auzi cum Invăţătorul scoase ceva din haina şi făcu doi paşi 
spre el. 

Şi cu asta se termină. 

Acum. 


Capitolul 26 

„Louis Trichardt!”, ţipă Stienie, lovind cu palma statuia din 
faţa lor. „Acolo trebuie să mergem! Şi pun pariu pe asigurarea 
de sănătate a mamei că acolo o să găsim şi Secretul!” 

CC Langa îşi supse dinţii şi ridică o sprânceană. „Parcă spunea 
că sala Pierneef din Galerie e un capăt!” 

„Este. Dar fetele astea...” 

„Suntem femei cu I”, spuse fetiţa din mijloc. „Fetele erau 
numite cele care munceau în casă, de către bunicile noastre 
rasiste. Respingem această atitudine!” 

„la mai scuteşte-ne, rază de soare!”, izbucni Langa. „Ce 
spuneai?” 

Stienie se emoţionă. „Domnule Langa, când erai la şcoală ai 
jucat în piese de teatru?” 

„Numai în piese experimentale cu un singur personaj. La nouă 
ani am jucat My Fair Lady în codul Morse. Nu a fost bine primită. 
Îmi amintesc un critic care a scris că tot ce îmi doream era o 
cameră, mobilată simplu cu o frânghie şi un scaun. Ar fi putut 
continua să pună puncte şi paranteze toată noaptea: slavă 
Domnului pentru somn. Mi s-a părut inutil de răutăcios.” 

„Ei, bine”, îi spuse Stienie, „când eram la şcoală, îmi doream 
atât de tare să joc într-o piesă de teatru, dar întotdeauna eram 
respinsă. Mereu îmi spuneau că vor să monteze o piesă de 
teatru, nu un spectacol de circ. Aşa că în fiecare an mă ocupam 
de recuzită şi plângeam în culise, întrebându-mă cum o fi să 
arăţi bine şi să ai curaj să apari pe scena în faţa părinţilor de la 
liceul Racheltjie De Beer, adică vreo treizeci şi şapte de oameni 
în total.” 

„Bineînţeles că nu a durat mult şi am dat iar probă, şi iar mi- 
au mulţumit şi mi-au spus că în piesă nu apăreau hipopotami 
sau căpiţe de fân şi m-au rugat să nici nu mă mai uit în oglinzile 
din recuzită, pentru că sunt scumpe şi nu au bani să le 
înlocuiască. În fine, deci, mă smiorcăiam în culise, ca de obicei, 
poate chiar mai mult şi faza e că am pătat pantofii de cauciuc ai 
lui Dorothy cu muci, iar Dorothy a alunecat pe cărarea galbenă 
din linoleum şi şi-a rupt coccisul, astfel că mi s-a interzis să mă 
mai apropii de scenă.” 

„Te rog, scurtează ceea ce pare să devină o nesfârşit de lungă 
poveste”, îi spuse Langa. 


„Ei, bine”, spuse ea, „până la urmă am primit un rol. În piesa 
Mikado. În primul act eram un pod decorativ, iar în al doilea o 
pagodă.” 

„ŞI?” 

„Asta este răspunsul la ghicitoarea noastră, domnule Langa!”, 
exclamă ea. 

„Sfinte Gilbert şi Sullivan!”, şopti Langa. „Desigur! „Suntem 
trei fecioare micuţe de la şcoală” cel mai faimos cântec din 
nenorocirea aia de piesă.” 

„Noi nu suntem fecioare”, spuse fetiţa din stânga, „şi nici 
micuţe nu suntem. Chiar respingem...” Dar Langa îi blocase deja 
nervul narcolepsic din spatele gâtului, iar fetiţa căzu nemişcată 
şi nu mai spuse nimic. 

Ochii lui Stienie luceau precum năsturaşii cusuţi pe faţa unei 
vulpiţe de pluş, pentru ca vulpea să pară isteaţă. „In prelegerile 
tale, întotdeauna spui că e nevoie de două probe de 
circumstanţă...” 

„...înainte de a te dedica total şi irevocabil unui crez. Aşa e.” 
Langa o privi uimit. „Sunt flatat că îmi cunoşti lucrările.” 

Timp de o secundă se priviră adânc în ochi. 

„Este într-adevăr spectaculos de frumoasă!” 

„O, Doamne Sfinte, da’ frumos bărbat mai el” 

Stienie îşi reveni prima. „Oricum, domnule,” spuse ea 
corectându-şi vocea, „nu numai că acum avem două dovezi de 
circumstanţă, ci două probe complementare de circumstanţă!” 

Langa aprobă tăcut, încercând să înţeleagă. „Trei fecioare 
micuţe de la şcoală” şi... 

„ŞI Louis Trichardt.” 

„Nu înţeleg.” 

Stienie îi făcu cu ochiul. „Ce naiba, domnule Langa. Credeam 
că ajutaţi Guvernul în campania de redenumire a tuturor 
aşezărilor şi străzilor cu nume porcoase.” 

„Sunt preşedintele comisiei parlamentare care se ocupă de 
asta, dar...” 

„Fratele meu, Boetie, zice că e doar o vânătoare de vrăjitoare 
împotriva albilor care încalcă legea”, spuse Stienie. „Zice că are 
el un prieten, Haelgeweer Fourie, şi că Guvernul l-a obligat să 
schimbe numele fermei, să-i zică doar vara. 

„Şi înainte cum se chema?” 

„Twintighotnotsopgefokmetnettweevoorlaaiersdal.” 


Langa îşi frecă lobul urechii. „Cred că statul cam avea 
dreptate. Dar ce legătură are asta cu piesa Mikado?” 

„Louis Trichardt nu vă spune nimic?”, zâmbi ea. 

„Dumnezeule mare!”, exclamă Langa. „Uitasem complet! 
Localitatea Louis Trichardt a fost redenumită!!” 

Era atât de simplu. 

Îşi aminti şi ceremonia, o manifestare dezolantă lângă un 
garaj de beton pentru autobuze. Comisia ar fi vrut să spargă şi o 
sticlă de şampanie de el, dar se încurcaseră hârtiile şi primiseră 
în schimb o lădiţă de patruzeci de sticluţe decorative de vin 
spumos, nu mai mari de un deget. S-au dovedit a fi dificil de 
spart, iar în final ministrul le călcase în picioare, lăsând în urmă 
o mare pată pe pavaj. 

Makhado”. 

Oraşul Louis Trichardt fusese redenumit Makhado. 


3 Makhado, (cu denumirea inițială de Louis Trichardt) este un oraş în 
provincia sud-africană Limpopo. Numele actual, atribuit în 2003, provine de 
la Regele Venda Makhado (mijlocul anilor 1800-1887), cu rol important în 
rezistența împotriva colonizării regiunii. Schimbarea denumirii oraşului a 
atras multe critici, fiind definită ca o expresie a „tribalismului“ de către cei 
care susțineau o denumire geografică şi nu una politică. 


Capitolul 27 

Makhado, Mikado. Era o aluzie cam ieftină, dar văzuse şi mai 
rele. Ultimele două părţi din „Codul lui Da Vinci”, de exemplu. 
Nu, asta era un indiciu cât se poate de valabil pentru un 
criptograf frustrat. Directorul muzeului îşi dorise ca Langa să 
ajungă pe strada Makhado: în ultimele sale clipe a ştiut că doar 
un singur om va fi în stare să adune laolaltă piesele puzzle-ului, 
să dezvăluie Secretul Stăreţiei lui Sean şi astfel să anihileze 
Secretul Frăției. 

Acum înţelese. 

Era de fapt unul şi acelaşi Secret. 

Ambele organizaţii îl cunoşteau. Ambele îl posedau. Pentru 
Frăţie, Secretul reprezenta fundamentul puterii lor şi nu ar fi 
cutezat să îl lase să le scape. Pentru Stăreţia lui Sean, Secretul 
era arma pe care o vor folosi într-o zi împotriva păpuşarilor 
întunecaţi ai opresiunii globale, dar o armă pe care nu puteau să 
o dezvăluie încă, deoarece ar fi fost vânaţi şi distruşi. O perfectă 
balanţă a puterii. 

Până acum. Cineva ucidea stareţii, iar Secretul era la 
îndemâna tuturor. Cine îl găsea primul garanta supunerea 
rivalilor săi: stareţii nu s-ar mai fi ascuns şi şi-ar fi dezvăluit 
adevărata identitate. Dacă supravieţuiau, Citadela Frăției s-ar fi 
prăbuşit odată cu dezvăluirea adevărului ascuns de atâta timp. 
Deja începuse. Nu mai există cale de întoarcere... 

Trebuia să ajungă la Makhado şi repede. lar Langa ştia şi cum. 

O prinse pe Stienie de mână. „Crezi că ai mai putea să prinzi 
un taxi?” 

„Desigur”, îi răspunse ea. „Unde mergem?” „Mergem să 
salvăm lumea. Dar întâi vom vizita un prieten vechi.” 


Capitolul 28 

Capitolul extraordinar de scurt era un indiciu. Într-adevăr, 
lumea părea plină de indicii în timp ce goneau prin şoselele 
împădurite ale Constanţiei, zidurile albe care abia se zăreau 
anunțând prezenţa fațadelor impozante ale caselor istorice. 
Desigur, lucrurile încep să se lege, se gândi Langa. 

„Eşti sigur că poţi avea încredere în el?”, întrebă Stienie. 

„Nu avem altă opţiune. Pe urmă, când vom ajunge la 
Makhado, nu vom avea timp să ne orientam prea mult. Va trebui 
să decidem rapid. Dacă e cineva care ne poate da o idee de 
unde să începem, acela cu siguranţă este Sir Walter.” Langa 
zâmbi. „Linişteşte-te. Îl ştiu dintotdeauna.” 

„Dar cum de ştie atât de multe despre Frăţie?” 

„A studiat ani de zile. L-am cunoscut în 


Capitolul 29 

„Scuze pentru chestia asta, oameni buni”, spuse şoferul. „Nici 
nu ştiu de unde a apărut!” 

Langa dădu din cap îngăduitor. „Se mai întâmplă. Cum 
spuneam, l-am cunoscut pe Walter la Institutul de Tehnologie 
din Massachusetts în 1984, pe vremea când inventam 
Internetul. Deja fusese numit cavaler - fusese un incendiu pe un 
vas de croazieră, iar Walter a salvat două duzini de pudeli 
scoțieni şi o măicuţă transformând în clopot de scufundare unul 
din boilerele din salonul pentru lupte de cocoşi de la clasa întâi. 
Dar abia după zece ani 


Capitolul 30 

„Oh, pentru Dumnezeu!”, exclamă Langa. Se uită pe geam, 
privind cerul şi drumul ce se aşternea înainte. 

„Spune mai departe”, îl îndemna Stienie. „Ignoră chestia asta. 
Zău. Eu chiar te ascult.” 

„Zău aşa, te mai aştepţi la capitole scurte în cărticele de 
buzunar”, se înfurie Langa, „dar chiar aşa, să anihilezi 
punctuaţia în halul asta!” 

„Te rog, continuă!” 

„Serios acum!” Langa îşi îndreptă cravata şi îşi drese glasul. 
„Unde rămăsesem?” 

„Că abia după zece ani...” 

„Ah, da. Abia după zece ani 


Capitolul 31 

„Ai văzut?!”, urlă Langa, pălmuindu-şi genunchii de frustrare. 
„Ai văzut!” Se aplecă şi lăsă în jos geamul din spatele scaunului 
şoferului. „Opreşte maşina. Îmi pare rău, dar opreşte maşina. 
Scuze. Opreşte!” 

Stienie îşi privi neliniştită ceasul. „Nu mai avem timp, 
domnule!” 

„Dar nu putem continua în felul asta!” 

Şoferul privi peste umăr. „Vreţi să aşteptaţi afară, domnule?” 

„Nu avem de ales. Nu am de gând să mă las întrerupt 


Capitolul 32 
„Damnaţiune!” şuieră Langa. „Să se ducă direct în flăcările 
iadului!” începu să dea cu pumnii în scaunul maşinii. „Foarte 
bine. Asta e. Aşteptăm.” 


Capitolul 33 


Capitolul 34 


Capitolul 35 
„A trecut?”, întrebă Stienie. 
Langa lăsă geamul în jos şi 


„Of!” 


Capitolul 36 


Capitolul 37 


Capitolul 38 


Capitolul 39 

Sir Walter se împletici şchiopătând pe treptele curate, o 
minunată alegorie de marmură flancată de stâlpi groşi şi 
împodobită cu figuri groteşti de piatră. 

„Dragul meu Cobra Crăciunului!”, exclamă el, salutându-i 
scurt cu una dintre cârje, pe care o sprijini imediat în pământ. 
„Îmi pare grozav de bine să te văd! Exact omul de care aveam 
nevoie!” 

Langa o prezentă pe Stienie, iar sir Walter se înclină, atât cât 
îi puteau permite implanturile din şolduri şi pilele pentru 
jambiere, şi îi sărută mâna, după care intrară împreună pe uşile 
masive de stejar. În urma lor, vizitiul în livrea dădea ordine 
mulţimii de portari şi grăjdari care alergau de zor pe alee, 
ţesălând fie vreun cal, fie pe taximetrist. 

„Nu e chiar cea mai deprimantă grămadă de pietroaie care a 
adăpostit un orfan în miez de iarnă!”, le spuse sir Walter, 
prezentându-le mândru cu o cârjă panorama holului de la 
intrare. Stative mari de vase de lut cu trestie şi papiruşi erau 
aliniate de-a lungul întregului hol; un covor verzui încărcat de 
peştişori şi crabi le înăbuşea paşii; iar deasupra strălucea un 
candelabru imens. „Am creat câte o temă în fiecare dintre 
camere”, explică sir Walter. „Aceasta este camera Micul Moise”. 
Îi conduse de-a lungul covorului - „pluta mea de pe Nil” 
- explică el, arătând spre o canapea împletită obsesiv parcă din 
nuiele. 

„Coşul meu”, anunţă el. „lar telefonul de lângă el are forma 
unui dreidel. Sună cu melodia din Exodul. Dar vă rog...” Le 
indică o uşă sculptată. „Să ne retragem într-un loc mai discret.” 

Stienie privi mirată cum uşa se închise încet în urma lor. 

„Vă place?”, întrebă sir Walter. „Este ceea ce eu denumesc 
Conservatorul Memorial al Anihilării Finale a Subterfugiului 
Imperialist Britanic. Scuzaţi-mă o secundă. Ştiţi, tocmai vroiam 
să răspund chemării naturii când aţi sosit voi. Lipsesc doar un 
moment. Toaleta Răzbunătorului Zeu al Israeliţilor Curăţaţi de 
Potop se află chiar aici.” Se înclină. „Vă rog să vă faceţi comozi. 
În bolul acela de pe birou se află nişte Trufe Revoluţionare de 
Ciocolată absolut delicioase.” 


„Bomboanele au forma unui AK-475%!”, îi şopti Stienie lui 
Langa, după ce sir Walter părăsi camera. „Doamne, domnule 
Langa, ce fel de loc mai e şi ăsta?” 

Langa zâmbi. „Nu te îngrijora în privinţa lui Walter. El este 
sarea şi piperul pământului. Şi un fel de colecţionar de artă.” Se 
apropie de o țesătură groasă încadrată de o ramă aurie, singura 
decoraţiune din cameră, cu excepţia unui banner uriaş pe 
peretele opus, care susţinea ridicarea barierelor comerciale şi 
extrădarea imediată în statul Zimbabwe a tuturor prim- 
miniştrilor britanici încă în viaţă. „Dumnezeule mare! Asta 
valorează câteva milioane!” 

„Ce reprezintă?” 

„Unul din cele două autoportrete ale lui Idi Amin:$. Se poate 
observa complexa utilizare a liniilor şi a culorii.” 

„Dar nu e decât o faţă ascuţită şi roşie cu un rânjet şi o 
aureolă deasupra!” 

„Foarte inspirat...” 

Sir Walter ieşi din toaletă, ştergându-şi mâinile cu un şervet 
de baie imprimat cu norişori şi curcubeu. „Ah, văd că ai 
observat Amin-ul. Remarcabilă creaţie. A dus opera sa într-o 
direcţie cu totul nouă.” Şchiopătă către birou şi se aşeză pe una 
dintre lăzile de muniţie împrăştiate prin cameră. „Îţi aminteşti că 
până atunci nu făcuse decât opere de asamblare conceptuală - 
cred că Groapa comună cu pudră de calcar a fost recenzat chiar 
de Amnesty International - dar când l-am întâlnit la târgul 
Libertatea în '73 mi-a spus că se hotărâse să înghită cât de 
multe cunoştinţele de artă posibil.” 

„Şi a mâncat doi profesori de istoria a artei de la Universitatea 
din Kampala, nu-i aşa?”, spuse Langa. Stienie se opri din 
mestecat. 


35 Carabină rusească creată în 1947 şi des utilizată în perioada Războiului 
Rece ca şi acum. 

36 Idi Amin, (Idi Amin Dada, 1924-16 august 2003) a fost ofiţer de armată şi 
preşedinte al Republicii Uganda (1971-1979). Sub conducerea sa, ţara a 
cunoscut foarte multe violenţe împotriva diferitelor etnii şi grupări religioase. 
O estimare a crimelor regimului său porneşte de la 80.000 de victime şi 
ajunge până la 500.000, potrivit Amnesty International. Se spune că s-a 
autointitulat „Excelenţa Sa Preşedinte pe Viaţă, Mareşal Al Hadji Doctor Idi 
Amin, Stăpân al Tuturor Animalelor Pământului şi al Tuturor Peştilor 
Oceanului, Cuceritor al Imperiului Britanic din Africa în General şi din Uganda 
în Particular.” 


Sir Walter izbucni în râs. „Da, un adevărat festin, dragul meu! 
Doar propagandă creată de jurnalişti occidentali cu intenţia de a 
mistifica Africa! Adevărul e că el l-a mâncat doar pe unul din 
profesori. Pe celălalt l-a împărţit cu Ministrul Artei şi Culturii.” 

„Walter”, îi spuse Langa, „nu avem prea mult timp. Mă întreb 
dacă am putea...” 

Sir Walter ridică mâna. „Am înţeles, dragul meu. Discutăm 
afaceri. Să ne retragem într-un loc mai discret.” 

Îi îndemnă să intre pe uşile duble de sub banner. Camera în 
care păşiră era mică, întunecată şi cumplit de caldă. Un foc 
puternic trosnea ursuz într-un şemineu acoperit de funingine. 
Tavanul coborât păstra urme de umezeală şi mucegai, iar în 
fiecare colţ atârnau neglijent rufe jilave, decolorate şi nuanţate 
într-un gri uniform. Un gramofon scârţâia încet o melodie 
deprimantă, iar în lumina focului străluceau o grămadă de sticle, 
unele goale, altele doar pe jumătate, împrăştiate aiurea în jurul 
unei mici mese pentru jocul de cărţi, pe care se afla o veche 
maşină de scris. 

„Este Mansarda mea de Scriitor Romantic Francez Muritor de 
Foame”, le spuse sir Walter. „Luaţi loc!” 

Stienie se aşeză timid pe o canapea zdrenţuită cu tapiţerie 
ruptă. Canapeaua ţipă, iar Stienie sări în picioare. O fată 
neîngrijită şi leşinată, cu un păr roşu aprins şi unghii vopsite, 
stătea îmbufnată între perne, complet dezbrăcată. 

„Ah”, spuse sir Walter, „ea este Sylvie, prostituata cu 
tuberculoză. A venit odată cu camera. Sylvie... voulez vous... 
les... voulez vous... să faci un duş avec săpun şi să îmbraci nişte 
haine, hai, fii fată bună!” 

Fata îi aruncă o privire dezgustată lui Stienie, ridică o 
sprânceană apreciativă către Langa şi îmbrăcă un halat. 

„Walter”, spuse Langa, „trebuie să vorbim urgent. Este vorba 
despre Secret.” 

Lui Stienie i se păru că zăreşte o scânteie în ochii lui Walter... 

„Desigur, dragul meu”, răspunse el. „De ce nu ai spus aşa de 
la început? Să ne retragem într-un loc mai discret.” 


Capitolul 40 

Episcopul Festus Aringarosi îşi fixase ochii în tavan, iar 
sângele îi zvâcnea în urechi în timp ce Învățătorul se apropie de 
el. „Răsplata ta, Episcope.” Nu îşi va închide ochii. Nu va 
implora. Îşi va întâlni Domnul cu demnitate. 

Învățătorul se afla atât de aproape încât îi putea adulmeca 
respiraţia. Mirosea a batoane Korn Bite. 

Un obiect tare şi bont îl lovi în coaste. 

Acesta e sfârşitul. 

Puțin mai târziu decât mă aşteptam să fie când am spus 
„Acesta e sfârşitul”. Acum chiar e sfârşitul. Pe bune. 

Acum. 

Acum? 

îşi cobori privirea. 

„Poftim”, îi spuse Învățătorul. O stea micuță aurie era prinsă 
de roba Episcopului. „Premiul tău. E mai plăcut să fie surpriză. In 
felul ăsta nu ştii sigur dacă e aur sau doar argint. Sau doar un 
punct verde. Sau negru. Deşi nu prea-mi place să ofer puncte 
negre, sunt nocive pentru încrederea de sine.” 

„Aduc eu sucul energizant!”, spuse Maureen. Când se 
întoarse, Episcopul îşi mai revenise. 

„Dar nu înţeleg”, spuse el, pipăind continuu paharul ciobit cu 
concentrat nediluat, la fel de respingător ca un diluant de 
vopsea. „Dacă nu faci parte din Frăţie, de ce l-ai trimis pe 
Verster după Langa? Şi de ce ai mai avut nevoie de mine?” 

Învățătorul zâmbi afectat şi arătă spre fereastră. Un Labrador 
gras bântuia pe lângă sârma de rufe şi trase apatic sutienul în 
jos. 

„Vygie!”, striga Maureen, ţâşnind din cameră şi dispărând pe 
hol. „Vygie, rahat de corcitură nenorocită ce eşti! Treci aici!” 

„Episcope”, i se adresă Invăţătorul, „cred că îţi dai seama că 
nu am un stil de viaţă prea ieftin.” Zâmbi viclean. „Am domenii, 
maşini, acţiuni la bursă, angajamente mondene. Toate astea 
costă!” 

„Scuză-mă”, îi spuse Aringarosi, „dar eu nu văd decât o 
micuță curte plină de băştinaşi din tribul Kikuyu şi o grămadă de 
ciomege, un câine şi un om, a cărui singură activitate publică 
pare a fi răpirea preoţilor. Şi am văzut maşini, mai bine 
întreţinute ca a ta, întoarse cu fundul în sus şi arse în canalele 
de la trecătoarea Khyber. Nu încerca să mă insulţi prin...” 


„Destul!”, ţipă Învățătorul, dând cu pumnul în masă. Ochii săi 
ardeau cu o furie de care Episcopul nu îl crezuse în stare. Când 
vorbi din nou, cuvintele sale erau şuierătoare şi împroşcau 
salivă. 

„Întotdeauna vă purtaţi aşa, voi ăştia: „/ată-i pe copiii noştri, 
Errol! Sau, cel puțin, cred că sunt ai noştri: mai bine o întrebăm 
pe Elsie, îngrijitoarea, că doar ea îi creşte! Educă-i pe copii, 
Errol! Învaţă-i, Errol! Fă lectii suplimentare! Du băiatul la meciul 
de rugby! la-l aşa cum e, cu genunchii ăia ascuțiți, cu astm, cu 
pieptul ca de porumbel şi cu oasele alea moi, şi transformă-l în 
cel mai tare rugbist, Errol! Încearcă să-i ştergi efectele unui 
deceniu de neglijență, Errol! Şi să nu crezi că suntem noi de vină 
că el a ajuns un bădăran rasist şi misogin, incapabil să se 
adapteze unei societăți normale! Şi, te rog, nu te amări că o să 
studieze ştiinţe economice la universitate şi o să câştige de 
douăzeci de ori mai mulţi bani decât o să ai tu vreodată, Errol!” 

Era livid şi tremura. „Crezi e uşor să faci faţă, Episcope? Crezi 
că mă simt bine la şedinţele de grup ale colegilor, cu prosoapele 
ude şi luptele de corp cu domnişoara Wollie Lebensraum, 
antrenoarea de la fileu, sau cu săriturile de pe buştean într-o 
apă de numai treizeci de centimetri? Crezi că îmi place să îmi 
înfulec prânzul de două sandvişuri într-o cameră plină de 
contabili frustraţi, de academicieni la pensie şi de pastori tineri 
plini de zel? Crezi că e plăcut să mergi la lucru zi de zi într-un loc 
în care absolut toţi subordonații tăi sunt nişte adolescenţi jegoşi 
care te-ar prefera mort?” 

Se opri şi scăpă un oftat prelung şi tremurat. Ridică privirea 
spre Episcop cu ochii plini de lacrimi. 

„Mai demult cântam la flaut. Eram bunicel. Puteam să inspir şi 
să expir în acelaşi timp. Urma să merg la universitate, la 
facultatea de muzică, să devin cineva. Dar nu. Errol are nevoie 
de o profesie adevărată. Errol are nevoie de continuitate. Errol 
trebuie să meargă la şcoala pedagogică.” 

Episcopul dădu încet din cap. „Fiule”, îi spuse el cu blândeţe, 
„cred că acum înţeleg. Eşti un om cu o mare viziune prins într-o 
viaţă nesemnificativă. Ai căutat măreţia. Ai căutat puterea. 
Secretul Frăției le are pe amândouă. Încercând să îl obţii numai 
pentru tine, vrei de fapt să răscumperi o viaţă irosită.” 

„Ah, nu”, îi răspunse învățătorul degajat. „Chestia cu Secretul 
o fac doar pentru bani.” 


Aringarosi suferi un şoc. „Dar Secretul este un acord sfânt 
între Dumnezeu şi om. Nu ai pic de conştiinţă?” 

„Nu şi pentru opt mii pe lună în mână pentru şaptesprezece 
ore de muncă săptămânală! Hai, Episcope, nu mai fi aşa 
surprins! Pariez pe zece milioane că şi tu ai fi pictat pentagrame 
pe ziduri şi ai fi tras cu ochiul la măicuţe prin geamuri aburite. Şi 
nici nu-mi aduc aminte să fi protestat când l-am angajat pe 
Verster. În fine, în primul rând voi pleca în insulele Mauritius cu 
Maureen, după care ne vom interesa despre emigrare. Probabil 
către Noua Zeelandă. E prea multă corupţie în ţara noastră 
acum!” 

Episcopul rămăsese cu gura căscată. 

„Dar cine ar da atâţia bani pentru...?” Se întrerupse singur. 
Până la urmă, cine nu ar da zece milioane pentru a obţine 
Secretul? „Dar ce legătură am eu? De ce m-ai implicat în tot 
acest timp?” 

„Pentru bani, bineînţeles.” 

„Pentru bani?” 

„Banii pentru Ceremonie.” Învățătorul merse la fereastră şi-l 
fluieră pe Vygie, care tocmai se strecura cu coada între picioare 
spre stăpână cu o bucată zdrenţuită de chiloţi înnoroiţi. „Fraţii 
ăştia ai tăi nici nu se dau jos din pat pentru mai puţin de zece 
mii. Cred că ai câteva sute de mii bune în servietă!” 

„Voiai să mă jefuieşti!”, urlă Episcopul. „Dacă aduceam banii, 
pur şi simplu îi furai ca un nenorocit de hoţ la drumul mare!” 

Învățătorul încremeni, bâlbâindu-se. „Dragul meu Aringarosi! 
Eu nu sunt un barbar! Nu, dacă i-ai fi adus, sărmana fată 
incoerentă a vrăjitoarei ţi-ar fi strecurat ceva în băutura 
energizantă şi te-ai mai fi trezit peste o săptămână, cu o durere 
îngrozitoare de cap şi cu o poveste pe care nu ar fi crezut-o 
nimeni, în timp ce învățătorul şi fecioara chinuită de duhuri ar fi 
făcut sex sălbatic ca maimuţele într-un paradis tropical.” Rânji şi 
dădu din umeri. „Nu că ar mai conta acum, dar aşa, ca fapt 
divers, ce sumă este în servietă?” 

„Cinci sute nouăzeci şi patru de ranzi. Şi nişte mărunţiş.” 

Zâmbetul Învăţătorului se şterse subit. 

„la mai zi odată?” 

„O sută cincizeci de ranzi pentru organist, două sute de ranzi 
pentru fondul Capelei, treizeci de ranzi pentru timbre, o sută de 
ranzi pentru un ceai cu biscuiţi, eclere şi alte dulcegării, o sută 


de ranzi pentru femeia de serviciu, Nomfundo, să vină 
săptămânal şi paisprezece ranzi pentru a-i plăti taxiul.” 

Învățătorul privi pe fereastră timp îndelungat. 

„Episcope”, spuse el încet, „ce este de fapt această 
Ceremonie pe care o tot pregătim de patru luni?” _ 

„Păi, este cel mai sfânt ritual al ordinului meu. Inceputul unei 
noi vieţi întru Dumnezeu.” 

„Adică?” 

Episcopul zâmbi. „Un botez, evident. O sărbătoare caldă şi 
fericită a renaşterii în Capela Pesimistă a Frăției mele. Este o 
şcoală foarte bună. lar tatăl copilului mi-a fost elev. Drăguţ 
băiat. Cam înclinat către abuzul de sine, dar sunt convins că 
soţia l-a vindecat de aceste porniri.” a 

Culoarea se scurse încet de pe chipul Invățătorului. „Şi când 
ai spus în capitolul al VIll-lea că o să aduci banii în bancnote noi 
de două sute de ranzi, însemna că...” 

„Însemna că aveam două bancnote.” 

Maureen îl prinsese pe Vygie şi îl plesnea peste fund cu o 
bucată de elastic ros. Câinele dădea bucuros din coadă, convins 
că acest nou joc însemna iertare. Învățătorul îi privea şi se 
gândea la confuzia teribilă pe care o făcuse. Cinci sute nouăzeci 
şi patru de ranzi... pentru luni întregi de înşelăciuni şi muncă 
asiduă. Totuşi, dacă nu ar fi existat acele prime contacte, nu ar 
fi auzit niciodată de Secret; şi nu ar fi înţeles niciodată ce 
valoare are pentru acei meniţi să îl păstreze, dar şi pentru cei 
care şi-l doreau şi erau dispuşi să plătească profesori cu multe 
titluri să îl recupereze. Nu, se pare că până la urmă totul avea să 
se deruleze minunat. 

Episcopul se stinse ca o idee pe tabla de şah. Acum era timpul 
să intre în acţiune pionul, adică Verster, şi să lovească nebunul 
negru şi regina albă şi pentru ca prinţul întunecat al şahului să îl 
înscăuneze pe învăţător rege de drept. 

„Păpuşă!”, strigă el. „Păpuşă! Am creat o metaforă! Despre 
şah! Vrei s-o auzi?” 

Dar Maureen era ocupată să smulgă o sârmă de la sutien 
dintre fălcile lui Vygie. 


Capitolul 41 

Abia când au ajuns în camera de siguranţă, aclimatizată, a 
seifului construit în interiorul pivniţei acoperite, Langa şi-a dat 
seama că sir Walter le făcea de fapt turul domeniului. „Să ne 
retragem într-un loc mai discret”, le sugerase gazda de câteva 
ori, iar Langa fusese nevoit să îi tragă un şut în fluierul 
piciorului. 

Sir Walter îi ascultase cu o nervozitate crescândă şi acum, 
după doar douăzeci de minute, decolau deja în avionul său 
particular către Aeroportul Internaţional Makhado. 

_„Secretul!”, şopti sir Walter cu ochii mari şi strălucitori. 
„Inchipuie-ţi! Şi acest tip albinos cu pantofi Hush Puppies 
caraghioşi! Aveţi idee cine l-a angajat?” 

Stienie dădu din umeri. „Bănuim că Frăția a considerat că nu 
se mai poate baza pe faptul că Stareţii se vor ascunde la 
nesfârşit. Domnul Langa crede că asasinarea directorului de 
muzeu este un indiciu clar că Frăția a început să lichefieze 
Stareţii.” 

„Cred că vrei să spui să lichideze, draga mea”, o corectă sir 
Walter. 

„Bătrâne”, îi spuse Stienie, „eu am fost în Galerie. Crede-mă, 
era lichefiat.” 

„Punct lovit!”, râse cavalerul. „Langa, dragul meu, apropo de 
secrete, am ceva la care aş vrea să te uiţi.” 

Apăsă un buton de pe scaunul moale de piele şi unul din 
valeţii înghesuiți printre cutiile de pălărie şi colecţiile de fluturi 
ale lui Walter se grăbi să apară din spatele avionului. Îi înmână 
cavalerului o cutie micuță, îşi atinse bucla de pe frunte şi 
dispăru. 

„Ce părere ai de chestia asta?”, întrebă Walter, oferindu-i 
cutiuţa lui Langa. 

Fildeşul încrustat era inconfundabil. Langa fluieră impresionat. 

„Impenetrabila Cutie de Puzzle a Vicontelui Raţelor Sălbatice! 
Credeam că se află în siguranţă la Luvru!” 

„Ce e?”, întrebă Stienie, privind peste umărul lui Langa. 

„Aceasta”, murmură Langa fermecat, „este cea mai complexă 
cutie de puzzle din lume.” O răsuci încet între degete, 
minunându-se de scenele medievale fin sculptate pe lateral: 
soţii micuţe aerisind emanaţiile nocturne la ferestrele de la 
etajul al treilea către străzi fremătând de vibraţie bubonică; 


cardinali pioşi mulţumind pentru minunatele daruri ale toleranţei 
şi milei, în timp ce prezidau aruncarea anuală a grupurilor de 
evrei în focul cuptoarelor; bravi regi războinici care lăsau 
deoparte armura, riscând să fie zgâriaţi sau răniţi în luptă 
împotriva cetelor de oşteni golaşi şi subnutriţi înarmaţi cu bețe 
de stejar. 

„Poate are vreun buton”, spuse Stienie. „Sau o latură 
glisantă.” 

Langa chicoti. „Nu există niciun buton pe La Boite 
Impenetrable de Puzzle du Vicompte des Canards Sauvages, 
Stienie. Aceasta este opera lui Mezze Carbonara.” 

„Oh, Doamne, doar nu e vorba de fierarul de la Curtea de 
Medici?”, exclamă Walter. 

„Ba chiar acela.” 

Sir Walter îşi mângâie bărbia cuprins de admiraţie. 

„El este nemernicul care a creat Nemiloasa Cheie a Modestiei 
Imposibile pentru Lady Allesandra de Inflagrante, cea mai 
renumită centură de castitate din Europa. A îngenunchiat multe 
lănci cavalereşti, din câte am auzit!” 

Nu, Mezze Carbonara nu pusese butoane pe mecanismul său. 
Şi nici plăci glisante, nici căpăcele cu arc, nici scobituri cu resort, 
nici ceasuri autoreglabile cu senzori de căldură, nici lacăte 
explozibile detonate de fermentația unui calup de brânză, nici 
declanşator sonic setat să rezoneze la zumzetul slujbei de 
dimineaţă a călugărilor ortodocşi ruşi din ordinul Balacvala şi 
nici alt fel de trucuri şi gaguri răsuflate din acea vreme. Şi chiar 
dacă ar fi recurs la aşa ceva, perfecțiunea lucrăturii nu ar fi 
oferit niciun indiciu, înnebunindu-i pe cercetători şi rămânând 
intactă şi după moartea lor. Privi cu atenţie cutia compactă. În 
mod sigur un alt maestru, discipol al lui Carbonara. Era poate 
Cassata Linguini din Sienna sau poate chiar Marele Exil Arab al 
Florenței, Falafel al-Arabiata. 

„Fir-ar să fie!”, izbucni Walter. „Eram sigur că dacă cineva e 
în stare să o deschidă, acela vei fi tu. Nenorocita de cutie a venit 
prin poştă de dimineață şi tare aş fi vrut să aflu ce tot bâzâie 
înăuntru.” 

„Bâzâie?” 

„Uite, zdruncin-o puţin. lată! Ai auzit?” 

Avea dreptate. Ceva mic şi uşor fâşâia în interiorul cutiei. Ca o 
frunză uscată. Ca o... 


„Este un pergament!”, ţipă Langa. „Walter, cine ţi-a trimis 
cutia?” 

„Este un artefact de la Clubul-de-fiecare-lună, din câte ştiu eu. 
Mereu primesc chestii d-astea. Numai că asta mi s-a părut 
ciudată, mai ales pentru că este foarte valoroasă. Mă întreb...” 
dar ezită. „Nu, nu are cum.” 

„Ce anume, Walter?” 

„Ei bine, mi se pare cam de rău augur, nu crezi?” Cavalerul îşi 
încruntă sprâncenele-una netedă, una zbârnlită. „Adică, la naiba, 
Cobra Crăciunului! Vii la mine, în mijlocul unei curse ameţitoare 
de-a şoarecele şi pisica, având un asasin pe urme care 
hăcuieşte Stareţi şi în aceeaşi zi primesc această cutie, care 
întâmplător este cea mai secretă şi mai impenetrabilă din câte 
există. E foarte ciudat!” 

„Doar nu crezi că poate cutia... Nu crezi că Stareţii... Crezi?” 

„De ce nu? Ce altă modalitate mai sigură de a-ţi transmite 
cutia poate exista? Eu primesc o mulţime de astfel de obiecte: 
încă unul nu mi s-ar părea ceva ciudat. Se ştie că eu sunt unul 
dintre cei mai vechi şi de încredere dintre prietenii tăi. Era 
inevitabil ca tu să ajungi la mine azi.” Zâmbi încântat. „Această 
cutie este pentru tine, Langa. Şi tare cred că în ea se afla 
indiciul final al locului în care se află Secretul. Mă gândeam eu 
că o să-ţi fiu de folos ca om de ştiinţă, dar se pare că am fost 
mult mai util ca adresă poştală.” 

Deci Stareţii doreau ca acea cutiuţă să ajungă la el. Dar de 
ce? Langa cercetă cu atenţie sculptura, căutând o sclipire în 
secretele care îi bântuiau cuprinsul. Se afla oare un indiciu în 
scenele sculptate în miniatură? Privi mai de aproape: copii 
fericiţi şi zâmbitori aruncând pisici într-o femeie legată de un 
stâlp în flăcări; un Episcop îmbrăcat în odăjdii, cu mitră, 
împingând un dulăpior spre o grămadă de femei dezbrăcate; o 
capră posedată stând pe picioarele din spate şi şoptind erezii 
despre igienă, cu o periuţă de dinţi satanică îmbârligată 
obraznic în dinţii sclipitori. Nimic neobişnuit. Doar viaţa 
cotidiană în Europa Evului Mediu. 

„Ce-o fi asta?”, întrebă Stienie, dezlipind ceva de pe fundul 
cutiei. l-o înmână lui Langa. 

Un mic pătrat de celuloză galbenă. Pe el erau câteva litere. 
Font - Times New Roman Bold. 

POSTIT 


NGK LT 
DEVILLIERSSTR 

„Walter!”, strigă Langa, oferindu-i hârtia. „Ce părere ai?” 

Sir Walter o privi în gol, sugându-şi dinţii. „Latina din a doua 
jumătate a secolului al cincisprezecelea?” 

„Se poate. Partea „DEV/LLIERS” din ultima linie pare a fi o 
trimitere la ramura franceză a Cavalerilor Templieri, dar...” 

„Desigur!”, spuse Walter. „Des Chevaliers! Cavalerii! 
Prescurtat în timp până a ajuns De Villiers!” 

„Dar”, continuă Langa, „sufixul STR l-am întâlnit doar în 
scrierile hindi şi în câteva dialecte Pathan Urdu. Şi cred că ar fi o 
aluzie cam forţată, chiar şi cu precedentul creat de Dan Brown, 
între Templieri şi Asia. Şi pe urmă, „POSTIT” pare pe de-a- 
întregul franțuzesc, pronunţat cu un „t” final silențios. Poate...” 

„Ah, ce dobitoci!”, izbucni Stienie, smulgând hârtia din mâna 
lui sir Walter. „Fără supărare, domnule Langa, dar câteodată nu 
eşti altceva decât o leşinătură de toată jena. Nenorocirea de 
cuvânt înseamnă Post-it, da?” 

Tăcere. 

Apoi Langa îşi drese vocea. 

„Aşa se pare.” 

„Şi dacă nu ai fi un nenorocit de intelectual păgân”, îi spuse 
Stienie cu obrajii arzând, „ai şti că NGK LT înseamnă 
Nederduitse Gereformeerde Kerk, Louis Trichardt?” 

Cei doi nu mai aveau cuvinte. Sir Walter căpătă brusc un 
interes profund pentru unghiile sale, iar Langa se uita în tavan. 

„Bănuiesc”, vorbi cavalerul, încă cercetându-şi cu interes 
cuticulele, „că domnişoara Labuschagne ne va spune şi că 
această biserică se află pe strada De Villiers!” 

„Mai mult”, vorbi Langa, zâmbind spre Stienie cu o admiraţie 
făţişă. „Cred că vom descoperi că indiferent cine sau ce ne 
aşteaptă acolo va şti să deschidă această cutie. lar această 
cutie” - o strânse la piept, privind-o cu admiraţie intensă - 
„această cutie deţine Secretul”. 

Avionul tăia cu viteză albastrul infinit al cerului. 


37 Biserica Protestantă Reformată după învăţăturile lui John Calvin. 


Capitolul 42 

Marele clopot răsună în tăcere. 

Fără prea mare tragere de inimă, bătrânul preot lăsă 
deoparte exemplarul din Huisgenoot, îndoind pagina la articolul 
Oameni în momente digestive critice, pentru a nu uita mai 
târziu să afle dacă gemenii Olsen au scăpat de problemele de 
digestie şi îşi târşâi picioarele către uşa de la intrare. 

Deschise întâi mica ferestruică şi se zgâi în întuneric. Doi ochi 
albaştri umezi îl priviră înapoi. Se mai vedea şi o şuviţă de păr 
albicioasă care se străduia să acopere o chelie. Broboane de 
sudoare se prelingeau pe o piele roşie, supărată. 

„Oh, bietul de tine!”, ţipă bătrânul preot, grăbindu-se să 
deschidă uşa. „Sărmanul de tine, bastard albinos rătăcitor şi ars 
de soare!” Uşa se deschise cu o lumină orbitoare. „Hai înăuntru, 
e răcoare. Vrei să îţi iau haina? Şi eşti şi aşa umflat! Cred că eşti 
îngrozitor de...” 

„Nu mă atinge!”, urlă Verster. „Mă... doare... m-a ars... 
soarele...”. Se opri, gâfâind. „Vreau... doar... apă.” Bătrânul se 
grăbi să caute apă, iar Verster îşi încleştă dinţii de durere. 

„lartă-mă, Doamne!”, se gândi el. „Ştiu că sunt în Casa Ta, 
dar nu am de ales...” 

Cu mare atenţie, Verster se tortură îngrozitor încercând să îşi 
desfacă fermoarul hainei. 

Bătrânul preot scăpă paharul din mână din cauza şocului. 

„Vai, Bobocel! Nu arăţi deloc bine...” 

Se retrase în spatele unei coloane de piatră şi îşi strânse ochii 
cu putere. Nu putea fi posibil. Era mult prea oribil. Şi totuşi... 
încercă plin de teamă să privească încă o dată de după stâlp şi 
se crispă din nou. Simţi că îl bufneşte râsul şi îşi astupă gura cu 
ambele mâini. 

Verster se întinsese cu braţele şi picioarele depărtate pe 
podeaua de marmură a bisericii, purtând doar o pereche de 
chiloţi albi transpiraţi şi cu buzunărel în faţă. 

Bătrânul îl privea acum cu o fascinaţie aparte, comparându-l 
cu un mare crevete cu coaja storcită. Pielea rozalie sclipea în 
razele prăfuite de soare strecurate pe ferestrele mici şi înalte. 
Pulsa. Sfârâia şi scuipa. Scârba călugărului se transformă în milă 
şi se grăbi să mai aducă apă. Când se întoarse, omul gemea. 


„Arunc-o pe mine”, şopti Verster. „Mai repede, podeaua 
începe să se încălzească. Şi mă doare prea tare ca să mă pot 
muta.” 

După şase pahare, podeaua mustea de apă, chiloţii 
deveniseră transparenţi, iar Verster era, în fine capabil să se 
ridice. Pielea lui scoase un sunet de material sfâşiat în 
momentul în care se desprinse de pe marmură. 

„Aceasta este Biserica Olandeză Reformată?”, întrebă el cu 
prudenţă. 

Bătrânul călugăr aprobă cu mândrie. „Fii binevenit, frate. Îţi 
pot oferi un tur al bisericii?” 

Desigur. Un tur era exact ce îi trebuia. Stăpânul îi spusese că 
Secretul se află la vedere, gata chiar să facă un pas înainte de l- 
ar fi strigat cineva; dar era mult mai prudent să zăbovească 
puţin în timpul turului, decât să îl caute ca un disperat. 

„Ai vrea să îmbraci nişte haine?”, îl întrebă călugărul cu 
blândeţe. 

„Nu.” 

„Atunci poate nişte odăjdii?” 

„Nu.” 

„Sau poate o plasă de țânțari? Orice, zău...” 

„Părinte...” 

Vocea răsună amenințătoare, iar călugărul se întoarse şi porni 
turul, ascultând lăpăitul picioarelor îngrozitor de albe pe 
podeaua din urma sa. 

Amvonul masiv de lemn se înălța acum în faţa lor, înalt de 
nouă metri şi sculptat dintr-o bucată de trunchi de baobab. 

„Biserica noastră reformată este plină de minunăţii culturale”, 
îşi începu călugărul prezentarea cu un ton oratoric. „Peste tot în 
jur se pot vedea artefacte şi obiecte de artă ale poporului 
nostru. Această biserică...” 

„Cum adică peste tot în jur?”, întrebă Verster iritat. „Ce mama 
mă-sii, nu e mai nimic pe aici. Doar eu şi cu tine bântuim de-a-n 
boulea, părinte, şi mai sunt amvonul şi nişte scânduri.” 

„Strane, frate. Se numesc strane.” 

„Rahat. Sunt nişte scânduri. Doar eu şi cu tine în pustietatea 
asta.” 

„Estetismul calvinist este foarte subtil”, îi răspunse călugărul 
pufăind nemulţumit. „Dar să continuăm... Această biserică a fost 
ridicată în 1965, adică acum patruzeci de ani, iar construcţia 


amvonului a început un an mai târziu, mulţumită unei donaţii 
generoase de la Ministerul Apărării.” 

Oare unde se afla? Sub o placă de marmură? Sau ascuns în 
aşa-zisele strane? Sau poate rulat şi pitit în candelabrul 
mucegăit de deasupra, o roată de căruţă atârnând de nişte 
lanţuri? 

„A durat cinci ani pentru a fi terminat”, spuse călugărul, 
atingând cu afecţiune amvonul de lemn închis la culoare, 
sculptat cu mare delicateţe. „După cum se poate observa, 
prezintă scene din fiecare moment important al istoriei naţiunii 
noastre. Aici îl putem vedea pe Moise primind cele zece porunci 
şi o hartă a Africii de Sud, iar aici este fiul său, Jan Van Riebeeck 
din Canaan şi Leyden, având o viziune care îi indica drumul 
despre Tărâmul Făgăduinţei, locuit numai de animale sălbatice 
şi de îngrijitoare cu ziua pe nume Mavis.” 

„De ce împuşcă vaca aia?”, întrebă Verster. 

„Ah, nu”, se bâlbâi călugărul, „acela este un hipopotam de 
transport. Fratele Hempies, care a sculptat această scenă, era 
lăptar la o fermă şi nu avea prea multe cunoştinţe de zoologie. 
Mai toate animalele sale arată ca o vacă.” 

„Deci oamenii ăştia care transportă artileria britanică călăresc 
cai de fapt?” 

„Nu, alea sunt vaci. Aici a sculptat bunicul fratelui Hempies, 
care a fost comandant al Grupului de Rătăcitori de Cavaleriei 
Uşoare din Transvaal. Bătrânii povestesc că uneori, atunci când 
e lună nouă, se poate auzi încă talanga vacilor pe coasta 
dealului unde i-au alungat englezii. Se mai spune că englezii i-au 
torturat pe prizonieri îngrozitor: i-au forţat să privească un 
grătar uriaş de vacă şi să cânte toată noaptea „Daisy, Daisy, dă- 
mi şi costiţele tale, dacă nu le mănânci! Deja mi-e puţin greață 
de fripturile pe care mi le-arunci! Nu e o cină prea stilată (n-ai 
putea să fii mai plată), dar carnea asta bună e aşa de dulce, 
când o mesteci cât gura poate duce!” 

„Nenorociţi bolnavi la cap”, şuieră Verster. 

„Puiul de căprioară. Cineva îi făcuse asta şi puiului de 
căprioară. Doar dacă nu murise în flăcări. Ceea ce era cam 
acelaşi lucru.” Deşi îl ardea încă pielea, Verster tresări înfiorat. 

Călugărul îşi strânse buzele. „lar aici este actualizarea 
noastră. Noul părinte a insistat să adăugăm o placă pentru a ne 
prezenta moştenirea într-o modalitate modernă. Lucrarea 


începe luna viitoare, iar părintele doreşte un curcubeu, un 
porumbel şi pe Nelson Mandela. Călugării bătrâni s-au 
împotrivit, evident, dar nu l-au mai putut refuza după ce 
părintele a sugerat ca Mandela să fie sculptat călărind o vacă. 
Intr-adevăr, Binecuvântatul Părinte Xaba este un om cu mare 
viziune.” 

Deodată Verster auzi uşa unei maşini. 

Multe voci afară. Una dintre ele era un bariton de ciocolată 
imposibil de confundat. 

Era timpul să dispară. 

Călugărul se întoarse o clipă cu spatele şi Verster profită de 
ocazie. Cartea de imnuri părea destul de groasă, aşa încât 
şuieră uşor prin aer când Verster o ridică şi o izbi în capul 
bătrânului. Acesta căzu ca un bolovan. 

„Eu nu sunt albinos!”, mârâi el spre chipul doborât la pământ. 
„Suntem doar mai decoloraţi din partea mamei!” 

Apoi îşi apucă dintr-o suflare hainele împrăştiate şi trase, şi 
împinse, şi ridică, şi lovi trupul inconştient, urcând douăzeci de 
trepte în amvon. 

O ascunzătoare perfectă pentru amândoi. 

Statuia gravă a Mântuitorului îl privea fix din spatele bisericii, 
iar Verster se ghemui pe vine între pereţii amvonului. 

„lartă-mă”, şopti el, simțind vina la fel de stringent ca şi 
pielea fierbinte din spatele genunchilor săi. „Dă-mi putere 
pentru a merge mai departe. Dă-mi un semn...” 

Cotrobăi în hainele sale bufante şi găsi un cd player portabil. 
Cu degetele tremurânde îşi fixă căştile în urechi. Nu era timp 
pentru purificare. Naiul va trebui să mai aştepte. Acum... 

Steve... 

Steve. Vorbeşte-mi. 

Şi Steve vorbi, aşa cum o făcea mereu în vremuri grele. 

„Cine eşti tu, pappa?” cânta Steve, iar inima lui Verster se 
înveseli. 

Tu eşti, Steve. Tu eşti pappa al meu. 

Și nu te voi dezamăgi. 

Uşa bisericii se deschise şi în razele soarelui păşiră CC Langa, 
Stienie Labuschagne şi un omuleţ grăsan cu cârje. 


Capitolul 43 

Stienie se aşeză într-una din strane, având în mână Cutia- 
puzzle. În sfârşit, puţin timp pentru meditaţie: Langa se 
apropiase de baza amvonului, pipăind plăcuţele şi combinând cu 
numere prime de-a lungul podelei netezi, în timp ce sir Walter 
lovea agitat cu cârjele în strane. 

Era exact ca la Scrabble, ea ştia. Răspunsul era evident. 
Trebuia doar să îl lase să i se dezvăluie. Stienie închise ochii. 

Oh, da, avuse parte de nişte clipe grozave la academie în faţa 
plăcii de scrabble. Desigur, nopţile pierdute întotdeauna se 
terminau cu pedepse, când un recrut sau altul insistau că 
„pzxtrri” este un cuvânt, iar ceilalţi îl puneau să demonstreze 
chestia asta, iar el spunea „Foarte bine, da-ți-mi un dicționar”, 
iar ei spuneau „Știi bine că nu avem dicţionar”, după care el 
spunea „Atunci tăceți naibii din gură”, iar ei spuneau „Obligă- 
ne”, iar el îşi aducea arma din dotare. Şi chiar înainte de 
inevitabila intervenţie a diviziei cu câini şi cu spray lacrimogen 
se închegau nişte prietenii foarte frumoase. 

„Ai găsit ceva?”, îl întrebă Langa pe sir Walter. Cavalerul dădu 
din cap nervos. 

„Nicio iotă. E doar un fel de băltoacă aici care pare puţin 
ciudată, dar cam asta e tot.” 

„Nu înţeleg”, oftă Langa. „Nici un fel de arcuri, nici o plăcuţă 
glisantă, nici un compartiment ascuns, nici o simbolistică ocultă 
gravată în podea, nici o rază de soare reflectată prin piramide 
pentru a ilumina un rând de text pe perete. Ce naiba de biserică 
mai e şi asta?” 

Stienie îl privi pe sir Walter. De ce oare devenise dintr-odată 
aşa agitat? la uite: îşi ştergea fruntea cu batista, se tot uita 
către uşă şi la ferestre, de parcă ar fi aşteptat pe cineva. 

Dar nu. Domnul Langa avea încredere în el, iar asta era 
suficient pentru ea. Îşi închise din nou ochii. Da, secretul unui 
cuvânt câştigător în Scrabble era siguranţa de sine. Şi destul 
tupeu ca să pară evident că spui adevărul, dar nici aşa mult 
pentru a nu părea un mincinos disperat. Acesta era... 

Stienie încremeni. 

Secretul. 

Siguranța de sine. 

Deja se ridicase şi alerga către uşă înainte ca gândul să i se 
limpezească. 


„Domnule Langa!”, ţipă ea, „domnule sir Walter! Ştiu cum se 
deschide cutia!” 

Era atât de simplu. 

Râdea în hohote când păşi pe uşă în arşiţa după-amiezii şi sări 
în grabă peste cele şase trepte de piatră până în stradă. 


Langa apăru imediat în lumina soarelui şi îl auzi şi pe sir 
Walter ţăcănind podeaua de marmură pentru a li se alătura. 
Langa era îngrozit. 

„Doamne, femeie! Ce crezi că faci?” 

Sir Walter se ivi afară şi sângele îi dispăru de pe chip 
instantaneu. „Cotoroanţă nebună ce eşti! Ce-ţi trece prin cap?” 

Stienie rânji. „E foarte simplu. Am văzut bucata asta de 
cărămidă în stradă când am venit şi mi-am spus „Stienie, cutiuţa 
asta mică de fildeş este foarte fragilă, iar cărămida de afară 
este foarte, foarte tare? N-a fost nevoie decât de două lovituri. 
Și iată!” Dădu la o parte câteva bucățele de fildeş şi ridică un 
mic sul de pergament. „Secretul!” 

„Nu suport să mă uit!”, spuse sir Walter, acoperindu-şi ochii 
cu mâinile. „Un alt post-it? Cred că mor dacă iar e un post-it. 
Banalitatea asta o să mă omoare.” 

Mâna lui Langa tremura în timp ce Stienie îi întinse sulul. Aşa 
mic, aşa fragil... 

„Nu este un post-it, Walter.” Încerca din greu să îşi controleze 
tremurul vocii. „Asta este veritabil. Papirus, cred.” 

„Repede!”, spuse sir Walter. „Treceţi repede înapoi în 
biserică. Nu avem nevoie de spectatori.” 

Langa privi în jurul său. Erau în siguranţă: doar o după-amiază 
obişnuită în Makhado. Copiii din zonă alergau de zor, 
fotografiind treptele bisericii cu aparate Brownie*$; puţin mai 
departe pe stradă farmacistul oraşului îi prezenta unui client un 
telescop, îndreptat către biserică şi care era, fără îndoială, o 
marcă la fel de bună ca oricare alta; vizavi se afla un omuleţ 
asiatic cu ochelari şi melon, care citea un ziar găurit, foarte 
probabil pentru ventilaţie. În cabina de telefon din colţ, o femeie 
frumoasă îmbrăcată în haină de blană fuma un trabuc şi vorbea 
tare o germană răguşită, în timp ce îl urmărea pe Langa printr- 
un binoclu de teatru. Doi îndrăgostiţi îi aruncau priviri, după care 


383 Primul aparat Brownie a fost lansat în 1900 şi a introdus conceptul de 
fotografiere instantanee şi ieftină. 


mormăiau inexplicabil şi încet în reverul hainei. Un bărbat 
mediteranean într-un costum cu dungi trecu pe lângă ei cu o 
cutie de vioară într-o mână şi o lopată în cealaltă. Nouă metri 
mai încolo, un domn într-un smoching foarte elegant se sprijinea 
lejer de maşina sa Aston Martin, în care o fată dezbrăcată 
dormea pe scaunul din spate, cu o vânătaie verde în buric. Da, 
totul era în ordine. 

Totuşi, pentru mai multă siguranţă... 

Biserica era tăcută ca un mormânt. Langa desfăcu 
pergamentul. Se dezvălui dureros de încet. Işi dădu seama că 
toţi trei îşi ţineau respiraţia. 

„E minunat!”, şopti Stienie. 

„E complet ilizibil!”, spuse sir Walter. 

Nu şi pentru mine, se gândi Langa. Acesta era momentul. 
Când toată ştiinţa sa era pusă în valoare. Toate titlurile, cărţile, 
acoladele, femeile, toate retragerile în ashram-urile indiene, 
toate îşi uniseră forţele pentru a-l aduce în acea biserică în acel 
moment. Era gata să dezlănţuie marea înţelepciune a vremii 
asupra provocării din mâna sa. Inspiră încet şi profund şi se 
pregăti să reverse potenţialul monstruos al minţii sale asupra 
hârtiuţei din faţa sa: 


DN ra SO Sa 
gS $ at 
RER ÎN SS za SĂ 


gt Rene AA 


Înscrisul era complex şi minunat creat de o mână înţeleaptă şi 
isteaţă, obişnuită să mângâie un obraz, dar şi să plesnească un 
degenerat lasciv. 

„Este elfiană* veche”, şopti Langa. „Nu am crezut că voi 
vedea aşa ceva.” 

„Ce spune, domnule Langa?” întrebă Stienie, lipindu-se de el 
şi luându-l de braţ. 

„Voi traduce imediat. Scrie aşa: 


3 Limbă inventată, creată, în principal, de J.R.R. Tolkien în romanele 
fantastice despre elfi. 


„ŞI apoi vorbi şi zise: „Hei, eu sunt Wobblegas, fiul lui 
Blobberchops, conducătorul din Wheelbarrow! Eu sunt acel 
ce a sudat Mistria care a fost Spartă şi am venit să te cer, 
domniță Pillowbossoms! Şi să mai ştii că te plac tare cu părul 
ridicat aşa la spate!” lar ea îl primi şi îl rugă să işi dea jos 
cizmele de cauciuc, pentru că aduceau noroi în camera ei.” 


Langa lăsă pergamentul şi privi în ochii mari şi frumoşi ai lui 
Stienie: „Cred că e un text porno cu zâne.” 

„Fir-ar să fie!”, ţipă sir Walter. „Ascultă, Langa, nu am invidiat 
niciodată un tip pentru o tăvălire într-o pădure sau pentru o 
muşcătură ciudată pe ureche, dar ce legătură are prostia asta 
cu Secretul nostru?” Chipul său era ameninţător. „Chiar mă 
întreb dacă eşti în stare...” 

Dar Stienie îi smulsese hârtiuţa şi o ridicase, ţinând-o 
deasupra capului într-o rază de lumină. 

„Priviţi!”, şopti ea. 

„E scris în oglindă!”, ţipă Langa. 

Şi se vedea clar ca lumina zilei, mai puţin însă literele serios 
distorsionate şi punctele derutante de deasupra lor. 


ONE T T 
A euam ză neh 


ip 
: x RS ali i 
pede Ag PI A 


Un peşte uriaş şi râu de cauciuc întâlnina 

În timp ce un gnom intergalactic cifre incendiare cu foc 
scriind 

Vulturul bălăcindu-se la mal, curățind duşman şi prieten 
laolaltă 

Luaţi-i numele şi lăsaţi-l din nou baltă. 


Capitolul 44 

Era un clasic vers mistic de bestseller, autentic şi neîntinat de 
talent: de asta măcar Langa era sigur. Niciun fel de ritm, 
versurile de lungime aleatoare şi centrate pe pagină, 
inconfundabila schemă de rimă A-A-B-B... Era o piesă originală. 

„Este o hartă”, murmură el. „Sunt sigur. Ne spune unde se 
află de fapt Secretul.” 

„Adică eşti sigur că nu se află în biserica asta?”, întrebă sir 
Walter. 

Langa dădu din umeri. „Nu văd cum ar putea fi. Am făcut tot 
ce era omeneşte posibil.” 

„În fine, cu excepţia unei expertize medico-legale”, completă 
Stienie. 


„Desigur.” 

„Şi de câteva ture cu un detector de metale.” 

„Nici asta.” 

„Şi un radar portabil pentru măsurarea grosimii pardoselii.” 
„Normal.” 


„Şi, bineînţeles, nu ai cercetat articole din presă şi rapoarte 
mass-media cu privire la biserică, Stareţi şi Frăţie.” 

„Nu”, îi răspunse Langa, „nu am făcut asta.” 

„Şi nici măcar nu ai urcat în vârful amvonului!” 

„Dar nu e ăsta locul!”, izbucni Langa, iar Stienie roşi şi lăsă 
privirea în jos. „Ştiu asta! Ar fi mult prea evident!” Îşi înmuie 
vocea şi îşi puse mâna pe umărul ei. „Scuză-mă, uneori uit că tu 
nu ştii prea multe despre convențiile narative!” 

Stienie pufni şi dădu din umeri. Ochii i se umpluseră de 
lacrimi. 

„De ce nu te mai uiţi odată pe el?”, o rugă Langa drăguţ. „Se 
pare că ai inspiraţie.” 

Stienie îşi trase nasul şi ridică din nou pergamentul. 

„Ei bine”, începu ea, „monstruosul peşte de cauciuc este, 
evident, rechinul din filmul Fă/ci. L-am văzut la cinematograful 
3D când aveam opt ani şi am plâns foarte tare când l-au 
împuşcat la final. A fost ca Bambi. Cu excepţia apei, bineînţeles. 
Ochelarii i-au făcut greață lui frate-miu de i-a ieşit Fanta pe 
nas...” 

„Sincer nu cred...”, o întrerupse sir Walter, dar Langa îi făcu 
semn cu mâna să tacă. 

„lar în al doilea vers, cred că gnomul este ET Extraterestrul.” 


„Sfinte Carl Sagan!”, exclamă Langa. „Cred că ai dreptate!” 

„Ştii, filmul a ajuns la noi în oraş abia în 1988, deoarece cei de 
la cenzură se temeau că ET seamănă prea mult cu Desmond 
Tutu“ şi s-ar putea să stârnească agitatori. De asemenea, se 
mai zvonea că, dacă spui ET sună acasă de la sfârşit la început, 
obţii nicio condamnare fără judecată, şi dacă încetineai ţipătul 
lui Gertie şi îl rulai invers, se auzea „Frederick van Zyl Slabbert”. 
Mi-aduc aminte că tata s-a înfuriat rău de tot când sora mea, 
Lucas, i-a spus că ea a venit din spaţiu şi ca să dovedească, 
avea să-şi facă degetul să strălucească. Şi cred că a folosit o 
baterie de maşină. De atunci nu mai are unghie. Chiar au scris 
despre ea în revista A trăi; şi a iubi. Vai, ce-am mai râs. Ea a 
început să râdă doar când a început părul să-i crească la loc.” 

Ochii lui Langa luceau. „E vorba de Steven Spielberg!” 

„Poftim?”, întrebă sir Walter. 

„Codul. Răspunsul. Este Steven Spielberg.” Luă pergamentul 
din mâna lui Stienie şi urmări rândurile cu degetul. „Fă/ci, ET, iar 
ăsta... Vulturul se va bălăci la mal, curățind duşman şi prieten 
laolaltă...” 

Sir Walter îşi suflă nasul zgomotos. „Nu e oare tipul ăla 
îngrozitor de sentimental care a câştigat al doilea Război 
Mondial cu şase americani?” 

„Minunat, Walter!”, urlă Langa. „Ăsta este cel de-al treilea 
vers: Salvati soldatul Ryan - debarcarea americanilor în 
strălucirea glorie unilaterale.” 

„Şi acum”, spuse cavalerul, „se pare că trebuie doar să luăm 
acest nume şi să-l lăsăm din nou separat. Ce-o mai fi însemnând 
şi asta...” 

„E foarte simplu”, spuse Langa. „Pur şi simplu îi divizăm 
numele într-un anumit loc. Mutăm spaţiul, adică.” 

La intrare se afla o tablă plină de bileţele cu reclame şi 
anunţuri şi poze prost copiate cu căţei pierduţi. Langa se 
apropie şi dezlipi o parte din ele - dintre care o rugăminte 
adresată congregaţiei de a-l căuta pe „Vygie, labrador negru, 
foarte gras, pleacă adeseori, s-ar putea să aibă izmene” - şi 
scrise rapid literele 

STEVENSPIELBERG 
„Şi acum, în loc să divizăm numele ca de obicei...” 
Desenă o bară între litere. Stienie şi sir Walter priveau uimiţi. 


* Preot sud-african care a luptat în anii '80 împotriva apartheid-ului. 


STEVENS/PIELBERG 

„Este interesant de ştiut”, le spuse Langa, „că la zece minute 
de oraş se află un deal cu un aranjament stâncos în vârf, a cărei 
formă aduce cu nobilul organ masculin. L-am observat atunci 
când ne pregăteam de aterizare.” 

„Pielberg!”, ţipă Stienie. 

Sir Walter era năucit. „Cred că este cea mai proastă glumă 
criptografică pe care am întâlnit-o în viaţa mea!” 

Stienie ar fi vrut să îl întrebe pe Langa dacă vedea des 
falusuri în natură, dar o voce aspră răsună de undeva din 
spatele lor. 

„Scapă tunu', cireşico!” 

Se întoarseră imediat. 

În vârful amvonului, cu pielea albicioasă sclipind în lumina 
unei mici lămpi de citit, stătea un om roz dezbrăcat, 
ameninţându-i cu un pistol. 

„Tu erai!”, ţipă Langa. „Doamne, dar arăţi groaznic! Ca o 
dudă anemică!” 

„Sau ca o îngheţată de căpşuni cu păr de rahat”, îi spuse şi 
Stienie. 

„Gura!”, urlă Verster. „Prăjiturica. Cireşica. Bucăţica. Puicuţa. 
Să lase arma jos şi s-o împingă spre mine! Fără mişcări bruşte, 
că încep să trag!” 

Langa îşi ridică mâinile încet. „Faceţi ce spune!”, îi şopti lui 
Stienie şi sir Walter. „Nu ne va nimeri, dar din ricoşeu ne-ar 
putea termina, în locul ăsta îngust.” Încet, Langa se apropie de 
ei, cât timp Verster se chinui să coboare treptele din amvon. „Te 
va ochi, Stienie, dar Walter e liber. La numărătoarea mea, 
împinge arma spre stâlpul de lângă Walter şi fereşte-te. Walter, 
crezi că ai putea să ajungi la stâlp în cinci secunde, dacă viaţa 
ta ar depinde de asta?” 

„Pentru numele lui Dumnezeu, omule!”, mârâi cavalerul, „eu 
sunt practic o legumă!” 

„Măcar ai putea să te arunci pe pistol?” 

„AŞ putea să încerc.” 

„Frumos zis!” 

Verster ajunsese pe aleea dintre strane şi se apropia încet. 
Chiloţii lui cu buzunar erau îngrozitori la vedere. 

„Gata...”, şopti Langa. 


„Gura!”, izbucni Verster, amenințând cu arma. „Nicio 
mişcare!” 

Tusea repetată a lui Langa dură suficient de mult pentru a 
acoperi zgomotul armei lui Stienie pe podeaua de marmură... 

Perfect. 

Arma zăcea nevăzută în spatele stâlpului de lângă sir Walter. 

Verster era suficient de aproape pentru ca ei să-i poată zări 
pielea în degradeuri de deasupra chiloţilor: vişiniu care dădea în 
roşu, apoi în roz şi apoi în alb, pentru se finaliza cu o nuanţă 
moartă albăstruie. 

Asta-i momentul. 

„Acum!”, urlă Langa. „Acum, Walter!” 

Verster rânji. 

„Walter! Pistolul!”, urlă Langa. „Ridică-l! Împuşcă-l! Acum, 
Walter, repede!” 

Verster continua să zâmbească afectat. 

„Acum, Walter! Al tău el Doboară-l! Walter!” 

Stienie îl atinse uşor pe umăr. „Domnule Langa!”, îi spuse ea 
încet. El se întoarse. 

Sir Walter trăsese piedica pistolului, zâmbind viclean. 

Țintea exact spre capul lui Langa. 


Capitolul 45 

Stienie îl fixă pe Langa cu privirea de vreo cinci minute şi, în 
timp ce se zdrăngăneau şi se zdruncinau în spatele dubiţei, li se 
atinseră mâinile şi picioarele, iar ea pufăi din nou intenţionat. 

„Deci m-am înşelat”, spuse Langa. „Era o greşeală 
inevitabilă!” 

Ochii lui Stienie sclipiră de mânie. „Ti-am spus că nu am 
încredere în el! Ti-am spus! lar tu mi-ai zis că totul e în regulă!” 

„Dar chiar aşa credeam!”, îi răspunse Langa timid. „Îţi dai 
seama, cine se aşteaptă la un personaj negativ în ultimele 
capitole ale cărţii? Chiar nu mă aşteptam la aşa ceva!” 

„Şi mai ziceai de Maurice că ar putea corespunde personajului 
Leigh Teabing! Chiar te aşteptai la un personaj negativ şi nici 
aşa nu ţi-ai putut da seama cine e!” 

„Stienie, te rog...” 

„Nu, domnule Langa”, izbucni ofiţerul de poliţie din ea, „Sunt 
foarte dezamăgită! Eşti un bărbat foarte arătos şi, în 
circumstanţe diferite, poate mi-ar fi plăcut să ies la un film cu 
tine şi să ne giugiulim după aceea, dar în momentul de faţă cred 
că eşti în totalitate depăşit de situaţie!” 

„Stienie...” 

„Eşti un ratat, domnule Langa! Poftim! Ti-am zis-o! Mă simt 
foarte rău că am spus aşa ceva, dar cred că trebuia să auzi 
chestia asta.” Îşi încleştă fălcile şi îşi fixă privirea spre capota 
dubiţei, cu un aer sfidător. 

Curând maşina încetini, şi în cele din urmă uşile se deschiseră 
pentru a dezvălui un decor stâncos şi sălbatic, dar şi un sir 
Walter ticălos, care chicotea fericit în timp ce Langa îşi frământa 
şi îşi agita mâinile legate. 

„lar acum, dragul meu Cobră a Crăciunului”, i se adresă 
acesta zâmbind maliţios, „trebuie să îţi retrag preţiosul indiciu 
descifrat pentru a porni pe calea destinului ca singurul deţinător 
al Secretului. Câtă cruzime în ironia de a descoperi numele lui 
Steven Spielberg, doar pentru ca eu să îl pot fura în mod ruşinos 
de similar precum în scena de deschidere din «Căutătorii Arcei 
Pierdute». leşiţi afară!” 

Dealul era arid şi biciuit de vânt, cu mici arbuşti care se 
chinuiau să răzbată printre rocile împrăştiate peste tot. Un țipăt 
gâtuit se auzi din spatele unui pietroi imens. 


„Am impresia că domnului Verster i se par tufişurile mult prea 
dure pentru pielea sa greu încercată!” zâmbi cavalerul. „L-am 
implorat, bietul de el, să-şi pună nişte pantaloni, dar nu a vrut 
cu niciun chip. A zis că durerea e benefică şi a sărit direct într- 
un tufiş cu spini. Mergem?” 

li dureau foarte tare gleznele amorţite, în locul în care 
fuseseră dezlegate doar cât să poată merge, şi, urmaţi de sir 
Walter, Stienie şi Langa porniră înainte pe o cărare îngustă spre 
stâncile mari ale ansamblului Pielberg. 

„Pentru ce te agiţi atât, Walter? Ce valoare poate avea 
Secretul pentru tine?”, îl întrebă Langa. 

„Da”, spuse şi Stienie, „asta vroiam şi eu să întreb. La ce îţi 
foloseşte ţie Secretul?” 

„Păi, evident”, exclamă cavalerul, „pot să dobor anumiţi 
oameni cu ajutorul lui.” 

„Ce oameni?”, continuă Stienie. 

„Genul de oameni care pot fi doborâţi de acest Secret, 
copilă.” 

„Ok, cum ar fi?” 

„Oricine! Toată lumea!” 

„Cum ar fi nişte instalatori, de exemplu?” 

„Nu văd de ce...” 

„Dar asistenții sociali? Pe ei i-ai dobori?” 

„Bineînţeles că nu!” 

„Vezi”, spuse Stienie triumfătoare, „deci nu chiar pe oricine şi 
pe toată lumea. Dar atunci pe cine?” 

Zâmbetul lui Walter dispăru. „Ştii tu. Bancheri. Mahări. 
Granguri din politică. Guvernanţi.” 

„Chiar dacă, poate, au copiii bolnavi acasă?” 

„Posibil.” 

„Şi dacă au şi un căţeluş?” 

„Uite, ştii ce?”, izbucni Walter, „Nu poţi amesteca lucrurile 
aşa. Normal că o putere mare presupune şi o responsabilitate 
pe măsură şi cred că sunt suficient de înţelept pentru a decide 
dacă să dobor sau nu un guvernant care are acasă un copil 
bolnav sau un căţeluş. Voi juca după ureche. Înî... după ureche.” 

„Bănuiesc că te bagi pentru bani, nu, Walter?”, îl întrebă 
Langa zâmbind. 

„Ai pus punctul pe i, bătrâne! Mai multe hârtiuţe decât voi şti 
vreodată ce să fac cu ele.” 


„Dar cum?”, întrebă Stienie. 

„Hai, pentru numele lui Dumnezeu...” 

„Nu”, spuse ea, „zău aşa. Cum obţii bani de pe urma 
Secretului?” 

„De la... ştii tu... de la finanţişti. Grupuri bancare.” 

„Ca la cardul de credit? Merge şi la ATM-uri?” 

„Bineînţeles că nu.” 

„Aşa că, pur şi simplu, îi spui unui bancher că tu ştii Secretul, 
iar el imediat îţi dă bani?” 

„Cam aşa merge.” 

„Dar cum o să ştie bancherul că tu nu blufezi? Nu îi poţi spune 
Secretul, aşa că de unde va şti el cu siguranţă că tu ai 
adevăratul Secret?” 

„Eu nu..." 

„Aşa a făcut mama odată cu un secret. l-a spus doamnei 
Fourie de la magazinul de mobilă că ştia totul despre relaţia ei 
cu tânărul Poggempoel cel cu buză de iepure, care le tundea 
gazonul şi că dacă nu ne dădea nouă setul de sufragerie 
Barbara Cartland cu huse de plastic, a ameninţat-o că îi va 
trimite scrisori domnului Fourie cu săruturi de ruj, dar puţin 
strânse, să pară ca o buză de iepure. Vai, ce mobilier frumos 
era!” Ochii i se întunecară şi privi din nou cărarea îngustă pe 
care mergeau. Oftă. „În final, a trebuit să i-o vindem înapoi 
doamnei Fourie, pentru a putea plăti uniformele şcolare şi 
pompiţele de astm ale mamei.” 

Deodată Verster sări de după o piatră, ca un crevete uriaş. 

„Acolo e”, spuse el. „Douăzeci de metri mai sus. Nu o puteţi 
rata!” 

Ocoliră stânca, suiră o mică scară de piatră cioplită în panta 
dealului, dădură la o parte o perdea de trestii şi ramuri şi atunci 
îl văzură. 

„Exact cum mi-am închipuit!”, se minună Langa. 

Nu mai mare decât o sală de clasă, cu acoperişul ascuns sub 
pietre şi tufişuri, se afla o construcţie din piatră, cu uşa adâncită 
în umbre şi cu podeaua acoperită de un strat subţire de muşchi. 

„Biserica Sfântul Ştefan 
a Republicii vremurilor Apuse” 

Intrară. 

Uşa se închise în urma lor cu un şuierat de vânt. 

O încuietoare masivă zdrăngăni imediat. 


Întuneric complet. 


Capitolul 46 

Stienie şi Langa stăteau îngrămădiţi în întunericul unei mici 
cripte sau al unei toalete, nu prea erau siguri ce era. În spatele 
zidului sau al uşii, sir Walter şi acolitul său bântuiau prin capelă. 
Se puteau auzi sertare răsturnate pe podeaua de piatră şi cărţi 
dărâmate din rafturi, perdele trase, fructe storcite şi pisici 
azvârlite. 

„Ce loc mai e şi ăsta?”, întrebă Stienie. „Nu am auzit 
niciodată de „Biserica Republicii Vremurilor Apuse.” 

Langa o strânse mai tare lângă el şi îi mângâie părul. „A fost 
un program derulat prin anii '70 pentru a se asigura că religia va 
supravieţui în Africa de Sud, chiar dacă avea să aibă loc oricare 
dintre cele două scenarii ale Apocalipsei.” 

„Care erau aceste scenarii?” 

„Păi”, răspunse Langa, „fie un atac nuclear masiv din partea 
Rusiei, fie un guvern de negri, cu drept de vot universal. S-au 
construit astfel de capele prin toată ţara, în locuri ferite. Ai auzit 
cum s-a închis uşa în urma noastră? Pentru a ne proteja de 
muzica de flaut şi de radiaţii. Cele mai multe dintre capele au 
fântâni de apă sfântă, care pot curge chiar şi un secol. lar cele 
mai mari au chiar pivnițe cu vin la sticlă şi prescură.” 

„Crezi că vor găsi Secretul?” 

Se auzi un trosnet şi apoi o înjurătură: nişte degete 
rătăcitoare întâlniseră o capcană de şoareci. Langa dădu din 
umeri. „Nici nu mai ştiu dacă Secretul poate fi găsit. Poate fi 
doar o idee, un concept intangibil plutind într-un spaţiu 
intelectual nedefinit, la fel de amorf şi difuz precum o şoaptă de 
vânt.” 

Un răcnet puternic izbucni de partea cealaltă şi ţipetele lui 
Walter umplură spaţiul. „L-am găsit!”, urla el. „L-am găsit! Se 
află în vasul ăsta de lut! l-auzi cum foşneşte, Verster! Ridică 
oala! Ah, jubilez! Secretul îmi aparţine, în carne şi oase, acum şi 
aici!” 

Langa se opri. „Sau”, spuse el, „Secretul poate fi ceva în 
carne şi oase păstrat într-un vas de lut.” 

Auziră paşi repezi apropiindu-se şi, cu un scârţâit ascuţit, uşa 
se deschise. O lumină slabă de lampă umplu spaţiul îngust - un 
confesional, aflară acum - iar în faţa lor se afla silueta molatică 
în formă de pară a lui Verster. 


„Hai”, le spuse el, „Stăpânul vrea să se dea mare şi să îşi 
rostească monologul răutăcios înainte să vă fac felul!” 

Langa îşi încrucişă privirea cu sir Walter şi începu să se 
zbenguie prin naosul răvăşit al bisericii, cât de vioi şi de grațios 
ar fi putut să o facă cineva cu genunchii înţepeniţi şi cu şira 
spinării amorţită. 

„Hai, Walter”, îi striga Langa, „tu ar trebui să ştii mai bine ca 
oricine ce demodat este monologul răutăcios!” 

„Ah, Cobră a Crăciunului! Şi domnişoară Labuschagne! Te 
contrazic, Langa, tradiţia expunerilor antagoniste este foarte 
actuală! Te asigur că explicaţiile personajului negativ referitoare 
la motive, dar şi descrierile detaliate ale crimelor comise erau 
cam răsuflate prin anii '80, dar un mic jubileu de final este la fel 
de interesant ca întotdeauna. După care domnul Verster aici de 
faţă va pune capăt vieţii tale spectaculos de strălucitoare. Dar 
mai întâi...” 

Îşi ridică mâinile. În lumina pâlpâitoare a lămpilor cu gaz 
aşezate de-a lungul pereţilor, Langa observă un vas rudimentar 
de lut. 

„Secretul”, şopti Walter. Rânji obsesiv. „Vino mai aproape, 
prieten vechi. Fii martorul ascensiunii mele pe firmamentul 
puterii. Priveşte şi  umple-cte de invidie. Priveşte şi 
conştientizează că în ultimele momente ale vieţii tale 
strălucitoare, ai asistat la descătuşarea adevăratei măreţii.” 

Cavalerul îşi închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate. Părea să 
tremure. 

„Are reacţiile maniacale ale laşităţii!”, şopti Langa către 
Stienie. „Ticăloşii ăştia melodramatici întotdeauna devin maniaci 
când fac ceva epic şi malefic. Şi nu am înţeles niciodată de ce 
trebuie să se petreacă totul cu încetinitorul. Ai crede că de-abia 
aşteaptă să termine!” Sir Walter ascunse vasul sub braţul său şi 
îşi ridică mâna liberă, flexându-şi şi strâmbându-şi degetele. 
Langa îl privea uimit. 

„Doar am citit despre chestia asta, dar nu am mai văzut până 
acum”, şopti el. „Psihologii care au studiat fenomenul triumfului 
criminal numesc acest moment faza fulgerului albastru. Vezi, se 
poartă de parcă prin anii '80 arcuri mari de lumină albastră ar 
izbucni din mâna lui arcuindu-se de la el până la pereţi. Imediat 
o să cadă în genunchi...” 


Sir Walter începu să se balanseze înainte şi înapoi, iar în 
capelă răsună o trosnitură, ca şi cum o conservă de sardine se 
deschidea încet. Cavalerul asuda, balansul său devenind tot mai 
frenetic. Apoi, cu o privire scurtă către prizonierii săi, îşi cobori 
mâna şi îşi arse o lovitură puternică în genunchi. Se auzi 
scrâşnitul metalului pe metal, iar genunchiul se îndoi în cele din 
urmă. Sir Walter se prăbuşi pe podea, cu privirea extaziată, a 
revelaţiei. 

Incet, tremurând aproape incontrolabil, îşi băgă mâna în vasul 
de lut. 

Tremuratul se opri. 

Niciun sunet. 

| se auzeau degetele boante căutând înfrigurate în vas... 

„lată!”, triumfă cavalerul. Işi scoase mâna din vas şi o ridică 
în aer. „Priviţi nemurirea mea! Priviţi-mi triumful!” 

Stienie privi cu atenţie în lumina chioară. „Dar ăla e un 
gândac mort!” 

Sir Walter îşi cobori mâna în dreptul ochilor şi privi obiectul 
mare şi negru din pumnul său. „Nu-i adevărat!”, izbucni el. 
„Este un...”. Ţipă şi aruncă insecta uscată pe jos şi începu să îşi 
frece spasmodic mâna de haină. „Am pus mâna pe el!”, tremura 
Walter, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu umerii tresărind la fiecare 
val de groază care îl încerca. „Oh, Doamne, ce scârbos! Oh, 
umanitate! Am pus mâna pe el!” Arătă spre uşa din spatele lui 
Verster, cu gura strâmbată de scârba îngrozitoare. „Du-te la oh, 
fir-ar să fie, am pus mâna pe el - la maşină. Adu-mi şerveţelele 
umede din geantă!” 

Verster dispăru. Se auzi şuieratul porţii şi, pentru o clipă, o 
rază de soare lumină colţul bisericii. 

„Şi acum?”, întrebă Langa cu aroganță. „Walter, doar nu te 
aştepţi să stăm degeaba până când căţeluşul tău albinos tropăie 
puţin pe afară să-şi îndeplinească misiunea?” 

„Dar de ce nu?” i 

„Pentru Dumnezeu, omule!”, ţipă Langa. „In limbaj de radio, 
asta se cheamă timp mort. Nu se poate să nu se întâmple nimic 
într-un moment ca ăsta. În logica deznodămintelor, ăsta ar fi o 
adevărată ruină!” Pufni teribil de iritat. „Ştii ce, Walter, încep să 
cred cu spaimă că de fapt faci parte din clasa de mijloc şi nu 
prea ai cine ştie ce influenţă!” 


Capitolul 47 

Până se întoarse Verster, sir Walter devenise livid. „Tăceţi din 
gură!”, urlă el. „Nu mai vreau să aud un sunet! Linişte!” 

Langa izbucni în râs, cu capul pe spate. „Nu o lua ca pe ceva 
personal, dragul meu Walter”, rânji el. „Se întâmplă multor 
oameni. Şi se pare că e chiar normal!” „Nu chiar, domnule”, 
spuse Stienie. „Nu i s-a întâmplat nici unuia din cunoscuţii mei!” 

„Nu? Oh, Doamne, înseamnă că poate Walter este singurul cu 
un astfel de handicap jenant!” 

Verster îi ameninţă cu pistolul. „Când Stăpânul vă spune să 
tăceţi din gură, tăceţi din gură!” 

„Doar încercam să subliniez”, spuse Langa, „faptul că 
Stăpânul nostru a reuşit să creeze o mascaradă ieftină din ceea 
ce părea să fie un moment glorios, cu oarece urme de valoare 
teatrală. De fapt, îmi dau seama că sir Walter nu ar putea crea 
un moment de glorie nici cu un proiectil nuclear ascuns într-un 
siloz, chiar dacă viaţa lui, a unui om de ştiinţă suedez cu pieptul 
mare, a unui grup de măicuţe dominicane şi a unui întreg oraş 
estonian ar depinde de asta!” 

„Voi ăştia cu succes la public!”, spuse cavalerul cu 
amărăciune. „Întotdeauna faceţi apel la reacţiile animalice 
primitive pentru a vă justifica existenţele firave! Moment de 
glorie! Pah! Cine are nevoie de aşa ceva? N-am mai avut un 
orgasm în patruzeci şi trei de ani şi uită-te la mine!” îşi atinse 
pieptul. „Priveşte-mă şi minunează-te!” 

„Minunează-te că ce?”, întrebă Stienie. 

„Destul!”, urlă sir Walter. „Nu sunteţi decât nişte firicele de 
praf în razele măreţei mele victorii! Gloria mă aşteaptă! Verster! 
Bagă mâna în vas şi scoate ce găseşti pe acolo. Dacă e tot o 
insectă, jur înaintea lui Dumnezeu că te împuşc pe loc dacă mi-o 
pui pe spate!” 

Verster se apropie înciudat. 

Băgă mâna în vas. 

Încremeni. 

Nu nu nu nu nu... 

Nu părea prea bine. 

Nu părea bine deloc. 

Deveni tot mai iritat şi îşi băgă pumnul între dinţi. 

„Este...” 

„Ce e, omule? Mai repede, scoate-o afară!” 


„Mă face să mă simt murdar, Stăpâne.” 

„Hai odată!” 

Cu ochii inundaţi de lacrimi pironiţi în tavan, cu degetele 
albite în timp ce le strângea între dinţi, Verster îşi scoase încet 
mâna din vas. 

Îi atârna între degete, mic şi alb. 

„E un creion!”, şopti Stienie. „Nu, staţi, e o lumânare!” 

Langa era mult prea şocat pentru a mai vorbi. 

Deci era adevărat. Chiar exista. Omuleţul de Ceară din Africa. 

lată-l! Lung de zece centimetri şi gros de doi, cu un capăt mai 
ascuţit şi crestat. 

„Scrie ceva pe el!”, murmură Stienie. „O mulţime de litere 
micuţe!” 

„Nume, draga mea”, spuse sir Walter, cu o voce spartă de 
emoție. „Douăzeci de nume gravate în ceară, exact aşa cum au 
fost tatuate pe original.” 

„Tatuate?” 

„Nu am crezut niciodată zvonurile”, murmură Langa. „Nu am 
crezut că poate fi posibil.” 

„Priveşte şi învaţă!”, ţipă sir Walter. „lată Omuleţul de Ceară! 
lată masca morţii bărbăţiei lui Cecil John Rhodes!” 

Stienie se înecă din cauza surprizei. „Adică este...” 

„Da, copila mea!”, îi răspunse cavalerul. „Este o replică 
exactă a falusului celui mai mare creator de imperii din istorie; 
creat cu mare atenţie prin mulaj când se afla pe patul de 
moarte, gravat cu mare atenţie cu acelaşi scris care înnobila şi 
originalul. Şi apoi ascuns de ochii civilizaţiei pentru mai mult de 
un secol. lar acum eu îi cunosc Secretul!” 

Stienie ridică sceptic din sprânceană. „Nu e cine ştie ce 
secret, tipule. Poate dacă avea 15 centimetri sau, măcar, puţin 
mai gros, dar...” 

„Te dedai imediat celei mai josnice defăimări”, oftă cavalerul, 
„celor mai depravate reacţii.” O fixă obsesiv cu privirea. 
„Numele, prostănaco, numele scrise!” 

Langa aprobă din cap, înțelegând în final totul. 

„Sunt cuceririle lui, nu-i aşa?” 

„Aşa e, dragul meu Cobră a Crăciunului. Numele fiecărui 
triumf carnal, pentru a le cunoaşte toată lumea.” 

Stienie încremeni. „Dar nu înţeleg motivul.” 


Langa îi prinse mâinile în ale sale. „Numele, Stienie. Îţi dai 
seama de pericol ar fi pentru un imperiu economic sau pentru 
un guvern dacă s-ar afla în mod public că străbunica unui lider 
actual a avut una mică cu Cecil Rhodes?” 

„De fapt”, spuse sir Walter, „cred că în majoritatea cazurilor 
era vorba de străbunici.” 

„Mai rău”, spuse Langa. „Trăim în vremuri mult mai puţin 
liberale decât ne place să credem, Stienie. Puterea economică a 
negrilor ar intra într-un impas îngrozitor. Într-adevăr, toată lupta 
de eliberare africană ar fi subminată în mod catastrofic.” 

„Dar tot nu înţeleg cum...” 

„Sângele  Colonizatorului Satanic să curgă prin venele 
luptătorilor pentru libertate?”, insistă Langa. 

„Doamne Dumnezeule!”, ţipă Stienie. „Vrei să spui că...?” 

„Exact”, îi răspunse Langa. „Jumătate din acele nume aparţin 
unor strămoşi respectabili ai mândrului popor african, nobili 
înaintaşi ai revoluţionarilor de azi. O mare mulţime de oameni ar 
fi distruşi dacă s-ar dovedi că o singură rămurică din arborele lor 
ancestral a fost atinsă de vopseaua albă a colonizatorului!” 

„la uite aici!”, jubilă sir Walter. „Aruncă o privire la ăsta de 
aici, chiar lângă amprenta asta. Cum ţi se pare asta pe post de 
acţiune antidiscriminatorie?” 

„Sfinte Sisoie!”, exclamă Stienie. „Nu este stră-stră-bunica 
lui?” 

„Chiar ea. Va trebui să îşi părăsească rezidența oficială până 
la sfârşitul lunii. Şi apropo de părăsire...” Îşi pocni degetele. 
„Verster, dispensează-te de ăştia doi cât mai uman consideri cu 
putinţă. Am un avion de prins şi o lume de cucerit!” 

Dar asasinul îşi ridicase mâinile deasupra capului. 

Păşi într-o rază de lumină. 

În spatele său se afla un omuleţ mic şi gras, cărând cea mai 
mare carabină pe care o văzuse Langa vreodată. 

„îngheaţă, amice!”, spuse Învățătorul. „Cred că ai o pielicică 
de ceară care îmi aparţine.” 


Capitolul 48 

Brusc, Verster îşi aminti totul. 

„Căprioara. Pămpălău de fătălău. Crevete alb. Verster, mai 
bronzează-te şi tu! Verster, maică-ta îți tunde părul? Verster, îti 
dai seama câți şoricei au trebuit să ucidă pentru a-ţi face haina? 

Trădare. 

întotdeauna trădare.” 

Se întoarse pentru a-şi privi trădătorul. 

„Dacă n-ai fi avut tunu’ ăsta blestemat în matele mele, ai fi 
fost deja mort.” 

„Niciodată să nu trişezi un trişor, nu zici?”, râse învățătorul. 

„Poftim?”, urlă sir Walter. „Aveai de gând să mă trişezi, 
Verster, relicvă mizerabilă şi decolorată a Asaltului Total?” 

Invăţătorul rânji. „Ştiam că îl plăteşti pentru a descoperi 
Secretul şi pentru a-i jecmăni pe Stareţi, aşa că de ce să Îl 
plătesc şi eu pentru acelaşi serviciu?” 

Stienie îşi frecă tâmplele, încercând să-şi uşureze durerea 
chinuitoare provocată de atâta gândire. „Nu mai înţeleg”, îi şopti 
lui Langa. „Cine-i ciudatul ăsta?” 

„Nu sunt sigur”, îi răspunse Langa, „dar cred că ne aflăm în 
faţa unor grave erori de redactare.” 

„Ba deloc!”, le spuse învățătorul, apropiindu-se de ei. „E chiar 
foarte simplu. Eu vreau Secretul. Şi sir Walter vrea Secretul. Sir 
Walter are o grămadă de bani şi plăteşte această biată epavă de 
albinos să hăcuiască Stareţi, pentru a scoate Secretul la lumină. 
Eu nu am bani deloc şi, pe deasupra, mă mai încurcă şi un 
Episcop rătăcit de la care vroiam să fur o sumă frumuşică, prin 
faptul că, din pură coincidenţă, munceşte pentru o ramură 
inofensivă a Frăției. In negocierile mele cu Episcopul ăsta, am 
descoperit că ştie câte ceva despre Secret şi mi-am dat seama 
că putea fi legătura mea cu Verster, prin intermediul Frăției, şi, 
indirect, cu voi.” 

Langa tăcea, reflectând asupra celor auzite. „Da, dar tot nu 
înţeleg cum...” 

„Of, arcuşuri de vioară!”, ţipă Învățătorul. „Nu avem timp 
pentru reflecţii la ora asta! Angajatorul meu vrea Secretul şi îl 
vrea azi! Aşa că, sir Walter, vă rog să vă puneţi pielicica în mâna 
mea. Încetişor, acum. Fără trucuri!” 

„Îţi dau două milioane de ranzi!”, se răsti cavalerul. 


„Dă-mi douăzeci de milioane şi facem târgul!”, replică 
învățătorul. 

Sir Walter se adânci într-o gândire aritmetică. „Aş putea să îţi 
ofer şase milioane. Poate chiar zece, dacă îmi vând figurinele 
Royal Doulton. Dar o să ia timp să rulez asemenea marfă. 
Accepţi cumva şi bilete la ordin?” 

„Pieliţa, sir Walter. Acum! Nu mă forţa să te rănesc!” 

Încet, cu faţa schimonosită de durerea pierderii, cavalerul îi 
întinse figurina de ceară. 

„la-o. E a ta.” Se opri. „Încă un lucru. Eşti bun să îi spui unui 
distrus aristocrat cine l-a înfrânt? Cine este angajatorul tău?” 
După care zâmbi leşinat. „Sau stai. Lasă-mă să ghicesc. Faci 
parte din spionajul american. Nu? Din Telkom?” 

„Ştiam eu!”, şopti Stienie. 

Învățătorul izbucni în râs. „Sunt unele forţe chiar mai mari ca 
acestea. Mă tem că secretul ăsta va pleca odată cu mine.” 

Langa şuieră încet printre dinţi. 

Ce răsturnare. 

Ce răsturnare monstruoasă, găunoasă, zgomotoasă şi 
lemnoasă! Nu mai întâlnise aşa ceva de la - ei bine. de la 
sfârşitul Codului lui Da Vinci. Nu-i de mirare că tinerii din ziua de 
azi nu mai citeau cărţi şi se complac în subcultură, cu toată 
violenţa şi drogurile şi misoginismul şi Harry Potter-ul ei cu tot. 
Era de mirare, dacă aceste cărţi ofereau atâta lipsă de sens şi 
de coerenţă? Era oare atât de surprinzător, atât timp cât autorii 
puteau emite descrieri răsunătoare şi în limbaj de lemn găunos? 

Încremeni. Pentru a enşpea mia oară. 

Sir Walter îşi ajusta cârjele. Langa putea observa pumnii 
cavalerului încleştaţi în jurul mânerelor. 

„Fii gata de acţiune!”, îi şopti Langa lui Stienie ca bănuială 
ieşindu-i dintre buze. 

Sir Walter lovi, orbitor de rapid. Zgomotul metalic al cârjei de 
aluminiu  zdrobind tibia pedagogică răsună în capelă, iar 
Învățătorul se prăbuşi grămadă urlând. Sir Walter sări imediat 
pe el, strângându-l de gât. 

„Nu mişca!”, ţipă Verster şi trase o rafală asurzitoare de 
gloanţe. Langa se aruncă la pământ în timp ce gloanţele 
ţâşneau şi şuierau, ricoşând prin spaţiul închis ca nişte albine 
furioase. 

Stienie! 


Unde era Stienie? 

O mişcare în obscuritatea din spatele lui Verster îi atrase 
atenţia lui Langa. Dar asasinul îi prinse privirea şi se întoarse 
chiar în clipa în care poliţista se lansă în aer şi îl izbi în pieptul 
dezgolit. Formară un tot de încleştare şi rostogolire pe podea, 
numai braţe, picioare şi înjurături cu dinţi strălucind în lumină şi 
degete de la picioare căutând cu disperare să strângă carne 
moale. 

Se auzi un urlet. 

Puternic şi ascuţit şi îngrozitor. 

După care se opriră. 

Încremeniseră cu toţii. 

Şi apoi, după o clipă care dură o eternitate, Stienie se dădu 
jos de pe Verster şi îşi aşeză o lungă şuviţă de păr în spatele 
urechii drăgălaşe. Asasinul zăcea inert. Stienie zâmbi şiret şi 
ridică un beţişor negru. 

„Pila mea de unghii!”, gâfâi ea. „Cred că i-am decojit pielea 
arsă din spatele genunchilor. Nimeni nu e în stare să suporte o 
asemenea durere!” 

Langa o strânse în braţe şi săriră amândoi peste trupul 
asasinului. Sir Walter se ridică năucit de pe Învățător, iar Langa 
se opri o secundă pentru a-i administra o lovitură adormitoare. 
Faţa dolofană a lui Walter se storci de podeaua de piatră. 

„Cred că acest obiect ar fi mai în siguranţă în seiful Langa”, 
spuse el, smulgând Omuleţul de Ceară din degetele flasce. „lar 
acum, draga mea...” 


Porniră spre ieşire, apoi 

porniră pe cărare - stomacul ei 
chirăind de foame - 

apoi peste dealuri şi tot mai departe 
pentru a dansa cu Langa în noapte! 


SFÂRŞIT 


Epilog 

Sau cel puţin aşa ar fi făcut Stienie, dacă peisajul lui Beatrix 
Potter din Povestea unui purceluş amabil nu ar fi semănat izbitor 
de tare cu al lor. Aşa că, în loc de dealuri, porniră liniştiţi către 
aeroport, aleseră pachetul de asigurare „Gypsy Rover” şi 
aterizară lin pe pista din Cape Town, tocmai când ultimele raze 
de soare mângâiau vârful muntelui, umbra acestuia alunecând 
peste clădiri. 

Aerul mirosea a iasomie în timp ce zăboveau în taxi, parcaţi în 
faţa apartamentului lui Langa de pe strada Orange. 

„Ei bine”, spuse el. 

„Uau!”, spuse ea. 

„Ce zi!” 

„Mada.” 

„Deci”, spuse Langa „îţi mulţumesc, Stienie. Te-ai comportat 
foarte... profesional.” 

Ei îi ardeau obrajii. „Vă mulţumesc, domnule. A fost o plăcere 
să... lucrez cu dumneavoastră.” 

„Noapte bună”, murmură el şi se aplecă încet spre ea. 

„Noapte bună”, şopti ea. 

O sărută pe obraz şi se lăsă o clipă furat de aroma parfumului 
şi a prafului de puşcă răspândit de buclele ei. 

Apoi ieşi din taxi şi urcă în grabă treptele. 

„Uau! 

Acesta era genul ăla de moment în care o fată avea nevoie de 
un câine. Sau de un nou pistol. 

Gândeşte, Stienie! E doar un bărbat! 

Dar, vai, ce bărbat!” 

Se auzi o bătaie scurtă în geamul maşinii. Încremeni o clipă, 
după care lăsă în jos geamul, zâmbind. 

„Ai vrea să urci la mine să-ţi arăt gravurile?”, o întrebă Langa. 
Ea acceptă şi urcară împreună spre lumina şi căldura casei. Şi 
se uitară la gravuri până târziu în noapte; şi erau nişte gravuri 
tare reuşite. 


TOM EATON 


CODUL CAVALERILOR 


Biserica Catolică nu ştie nimic 
despre această carte. Subiectul nu are 
mai nimic în comun cu linia secretă de 
sânge a lui Cristos! 

Nimeni nu a încercat să interzică 
apariția acestei cărti! 

E foarte putin probabil ca această 
carte să devină un film de succes cu 
Tom Hanks în rolul principal! 


Descris de critici ca fiind “cea mai importantă figură literară 
a oraşului Kenilworth în ultimii patru sute de ani”, Tom Eaton 


este scnitor, zianist şi om de ştiintă 


N 


IT t... 


TRITONIC 


ISA 
f 
| 
| 
| 

F78